Stephen King — Misery

Stephen King 
Misery 


Africa, tu Zeiță 


| 
Annie 


Când priveşti în adâncul abisului, 
Abisul, de asemenea, priveşte în tine. 
FRIEDERICH NIETZCHE 


1 

pămăâânntt 

immm pămââănntt 

Zeiiițțăăă 

Aceste sunete: chiar şi în ceaţă. 


Dar câteodată sunetele — ca şi durerea — se stingeau şi 
atunci rămânea doar ceaţă. Işi amintea întunericul: înaintea 
ceţii fusese un întuneric adânc. Asta însemna oare că 
progresa? Să se facă lumină (chiar dacă este înceţoşată), iar 
lumina era bună, şi aşa mai departe şi aşa mai departe? 
Existaseră acele sunete în întuneric? Nu ştia răspunsul la nici 
una dintre aceste întrebări. Avea vreun sens să le pună? De 


asemenea, nu cunoştea răspunsul nici la aceasta. 

Durerea era undeva în spatele sunetelor. Durerea se găsea 
la estul soarelui şi la sudul urechilor sale. Aceasta era tot ceea 
ce ştia. 

Pentru o anumită bucată de timp, care i s-a părut foarte 
lungă (şi aşa a fost din moment ce durerea şi ceața învolburată 
erau singurele lucruri care existau), acele sunete reprezen- 
taseră singura realitate exterioară. Nu avea nici o idee despre 
cine era el sau unde se afla şi nici nu dorea să afle. Ar fi dorit 
să fie mort, dar, prin ceața plină de durere care-i umplea 
mintea ca un nor de furtună, nu era conştient de dorinţa 
aceasta. 

Odată cu trecerea timpului a devenit conştient că existau 
perioade lipsite de durere şi că acestea erau ciclice. Şi, pentru 
prima dată de când ieşise din întunericul total care precedase 
ceața, avea un gând care exista, indiferent care ar fi fost 
situaţia lui în acel moment. Acest gând era imaginea unor 
piloni dărâmaţi care ieşeau din nisipul Plajei Revere. Mama şi 
tatăl lui îl duseseră adesea la Revere Beach, pe vremea când 
era puşti, iar el întotdeauna insistase să-şi întindă pătura într- 
un loc de unde putea să vadă pilonii, care i se păreau că sunt 
colții proeminenţi ai unui monstru îngropat. li plăcea să stea şi 
să privească apa care creştea până acoperea pilonii. Apoi, 
câteva ore mai târziu, după ce mâncaseră sandvişurile şi 
salata de cartofi, după ce ultimele picături de citronadă Kool- 
Aid fuseseră scurse din termosul mare al tatălui său, chiar 
înainte de anunţul mamei că este timpul să strângă şi să 
pornească spre casă, vârfurile pilonilor putreziţi începeau să se 
zărească din nou — la început doar o umbră, o străfulgerare 
între valurile care se spărgeau, apoi din ce în ce mai mult. Pe 
când resturile de la masă erau aruncate în tomberonul care 
purta inscripţia PĂSTRAŢI-VĂ PLAJA CURATĂ, jucăriile de plajă 
ale lui Paulie strânse 

(Paulie, ăsta-i numele meu, eu sunt Paulie şi diseară mami 
o să mă ungă peste arsuri cu ulei Johnson pentru copii, gândi 
el în interiorul norului învolburat în care trăia acum) 
şi pledul împăturit, pilonii apăreau aproape în întregime; 


marginile lor înnegrite, acoperite cu nămol şi înconjurate de 
pete de spumă plutitoare. Era mareea, încercase tatăl său să-i 
explice, dar el întotdeauna ştiuse că sunt pilonii. Marea venea 
şi pleca; pilonii rămâneau. Doar că din când în când nu puteai 
să-i vezi. Fără piloni, nu ex/sta maree. 

Această imagine revenea şi revenea, obsedantă, ca o 
muscă ce se învârteşte leneş. A căutat să-i găsească 
semnificaţia dar, pentru un lung răstimp, sunetele l-au 
întrerupt. 

Zeiiițțțăăă 

am cittitt tootttuulll 

pămâânntt 

Câteodată sunetele se opreau. Câteodată e/se oprea. 

Prima lui amintire cu adevărat clară a acestui acum, a 
prezentului din afara ceţii învolburate, a fost cea a opririi, a 
faptului că a devenit dintr-o dată conştient că nu mai putea să 
respire şi că asta era în regulă, că era bine, era de fapt sublim; 
putea să suporte un anumit nivel al durerii, dar totul are o 
limită şi era bucuros să părăsească jocul. 

Apoi, o gură se strânse peste gura sa, o gură care era fără 
îndoială a unei femei, în ciuda buzelor tari şi uscate, iar aerul 
din gura femeii intră cu forţă în gura lui, pătrunzând în jos pe 
gât, umflându-i plămânii. Şi atunci când buzele s-au îndepărtat, 
şi-a mirosit temnicerul pentru prima dată, a mirosit-o în aerul 
pe care ea îl forţase să intre în el în acelaşi mod în care un 
bărbat ar forţa o parte a sa într-o femeie nedoritoare; un 
amestec scârbos de izuri de fursecuri cu vanilie, îngheţată de 
cacao, supă de pui şi cremă de arahide. 

A auzit o voce strigând: 

— Respiră, fir-ar să fie! Respiră, Paul! 

Buzele acelea îi apăsară din nou gura. Respirația ei năvăli 
în gâtul lui. Un suflu precum curentul umed pe care-l creează 
un metrou rapid şi care trage după el foile de ziar şi ambalajele 
de bomboane. Apoi buzele acelea se retraseră, şi el se gândi: 
Pentru numele lui Dumnezeu, nu lăsa nici un pic din el să iasă 
pe nas, dar nu se putea stăpâni şi oh!, acel miros, acel miros, 
acel MIROS nenorocit. 


— Respiră, dracu' să te ia! ţipă vocea nevăzută şi el gândi: 
O s-o fac, fac orice, te rog, dar să nu-mi mai faci asta, să nu 
mă mai infectezi şi încearcă, dar, înainte de a începe, buzele ei 
se strânseseră iarăşi peste ale lui, nişte buze la fel de uscate şi 
de moarte ca o piele sărată tăbăcită, şi îl violă încă o dată cu 
aerul ei. 

De data aceasta, când ea îşi îndepărtă buzele, el nu /ăsă 
aerul ei să iasă afară, ci îl împinse, transformându-l într-o 
gigantică expiraţie a sa. Il îmbrânci afară. Işi aşteptă pieptul 
nevăzut să se ridice singur, aşa cum făcuse toată viaţa, fără 
nici un ajutor din partea lui. Când aceasta nu se întâmplă, 
inhală iarăşi convulsiv o cantitate uriaşă de aer şi apoi o expiră 
din nou singur. Şi o făcea pe cât de repede putea ca să 
îndepărteze din el mirosul şi gustul ei. 

Aerul curat nu avusese niciodată un gust atât de bun! 

Incepu să se piardă iarăşi în ceaţă, dar înainte ca lumea 
care se stingea să piară cu totul, auzi vocea femeii 
murmurând: 

— Of!! A fost foarte aproape! 

Nu îndeajuns de aproape, gândi el şi adormi. 

Visă pilonii, atât de reali încât i se păru că poate să întindă 
mâna şi să-şi treacă palma peste formele lor fisurate şi 
acoperite cu mai verde, negricios. 

Când s-a întors în starea dintâi, de semiconştienţă, a fost 
capabil să facă conexiunea între piloni şi situaţia lui actuală — 
era la mintea cocoşului. Durerea nu era ca o maree. Asta era 
lecţia învățată din visul care reprezenta de fapt o amintire. 
Durerea doar părea că vine şi pleacă. Durerea era ca pilonii, 
câteodată acoperită şi câteodată vizibilă. Atunci când durerea 
nu-l chinuia prin norul său cenuşiu ca de stâncă, era foarte 
recunoscător, dar nu mai putea fi înşelat — ea era încă acolo, 
aşteptând să se reîntoarcă. Şi nu exista doar un set de piloni ci 
două; durerea reprezenta pilonii, şi o parte din el a ştiut, cu 
mult timp înainte ca mintea lui să descopere acest fapt, că 
pilonii rupţi erau chiar picioarele lui fărâmate. 

Dar a mai trecut încă mult timp până când a fost în stare să 
spargă crusta de salivă uscată care îi lipea buzele şi să o 


întrebe răguşit "Unde mă aflu?" pe femeia care stătea lângă 
patul său ţinând în mâini o carte. Numele autorului cărţii era 
Paul Sheldon. Îl recunoscu, fără nici o surpriză, ca fiind al său. 

— Sidewinder, Colorado, spuse ea când el a putut, în 
sfârşit, să pună întrebarea. Numele meu este Annie Wilkes. Şi 
sunt... 

— Ştiu, spuse el. Eşti cel mai înfocat admirator al meu. 

— Da, zise ea zâmbind. Chiar asta sunt. 


3 


Întuneric. Apoi durere şi ceaţă. Apoi conştientizarea că deşi 
durerea era constantă, era câteodată îngropată într-un 
compromis nefiresc, care el presupunea că ar fi o uşurare. 
Prima amintire reală: oprirea şi apoi respiraţia urât mirositoare 
a femeii care l-a violat, readucându-l la viaţă. 

Următoarea amintire reală: degetele ei împingând ceva în 
gura lui, la intervale regulate; ceva de soiul pilulelor Contac, 
doar că, din moment ce nu i se dădea apă, rămâneau în gura 
sa şi, când se topeau, aveau un gust extrem de amar care 
semăna puţin cu cel al aspirinei. Ar fi fost tentat să scuipe 
afară acel gust amar, dar ştia că nu era indicat. Deoarece 
tocmai acel gust amar aducea fluxul deasupra pilonilor 

(Bun! PILONII sunt PILONI, sunt DOUA seturi, perfect, sunt 
două seturi, acum taci, taci, taci acum, ssst) 
şi pentru un timp îi făcea să dispară. 

Aceste lucruri surveneau la intervale foarte mari, dar, în 
timp ce durerea, fără să scadă, începea să se erodeze (aşa 
cum şi pilonii de pe Plaja Revere trebuiau să se fi erodat, gândi 
el, deoarece nimic nu e veşnic — deşi, copil fiind, ar fi luat în 
râs asemenea erezie), lucrurile din afară începeau să se 
impună din ce în ce mai rapid în universul obiectiv, cu toată 
încărcătura de amintiri, experienţă şi prejudecăţi care se 
reinstalau din ce în ce mai ferm. El era Paul Sheldon, care scria 
două genuri de romane: bune şi best-seller-uri. Fusese 


căsătorit şi divorțase de două ori. Fuma prea mult (sau aşa 
făcuse înainte de toate acestea, indiferent ce însemnau "toate 
acestea"). | se întâmplase ceva foarte rău, dar încă trăia. Acel 
nor gri-închis începea să se destrame din ce în ce mai repede. 
Va mai trece însă o bună bucată de timp până când cel mai 
înfocat admirator al său să-i aducă maşina de scris Royal, 
veche, zgomotoasă, cu gura rânjită şi ştirbă şi vocea ca a lui 
Ducky Daddles. Dar Paul a înţeles cu multă vreme înainte că se 
găsea într-o încurcătura teribila. 


4 


În subconştient a văzut-o înainte să ştie că o vede şi, în 
mod sigur, trebuie s-o fi înţeles înainte de a fi conştient c-o 
înţelege — altminteri de ce asocia asemenea imagini triste, 
amenințătoare, cu persoana ei? De fiecare dată când ea intra 
în cameră, se gândea la idolii veneraţi de triburile 
superstiţioase africane din romanele lui H. Rider Haggard; la 
pietre şi la pieire. 

Imaginea de idol african a Anniei Wilkes, parcă ieşită din £a 
şi Minele Regelui Solomon, era în acelaşi timp absurdă şi, în 
mod ciudat, foarte potrivită. Era o femeie masivă care, în afară 
de umflătura mare şi dizgraţioasă pe care o formau sânii sub 
puloverul gri, tricotat, pe care-l purta tot timpul, părea că nu 
are nici un fel de alte forme specific feminine — nu exista nici o 
rotunjire definită a şoldurilor sau a feselor şi nici glezne sub 
nesfirşită garnitură de fuste de lână pe care le purta în casă 
(înainte de a ieşi afară ca să-şi îndeplinească treburile de pe 
lângă casă, se retrăgea în dormitorul ei nevăzut ca să-şi pună 
jeanşii). Corpul ei era mare, dar nu generos. Îţi dădea 
sentimentul că este făcut mai degrabă din aglomerări şi baraje, 
decât din orificii primitoare, din spaţii largi, deschise sau arii de 
armonie. 

Îi inspira mai cu seamă un sentiment tulburător de 
soliditate, ca şi cum femeia aceea n-ar fi avut vase de sânge şi 


nici măcar organe interne; ca şi când s-ar fi putut să fie doar 
statuia Anniei Wilkes, dintr-o parte în alta şi din cap până-n 
picioare. Simţea că este din ce în ce mai convins că ochii ei, 
care păreau că se mişcă, erau de fapt doar pictaţi, că nu se 
mişcau mai mult decât ochii aceia din portrete, care ai 
impresia că te urmăresc oriunde te-ai mişca în camera unde 
sunt atârnate tablourile. | se părea că dacă îşi desface primele 
două degete de la mână într-un V şi încearcă să şi le vâre în 
nări, ele s-ar putea să intre doar câţiva milimetri înainte de a 
întâlni un obstacol solid (chiar dacă puţin flexibil); că şi 
puloverul ei gri, fustele de casă demodate şi jeanşii decoloraţi 
pentru treburile de afară, erau parte integranta din corpul 
compact, fibros, fără goluri. Deci acest sentiment — că era un 
idol dintr-un roman captivant — nu era deloc surprinzător. 
Întocmai ca un idol, ea îţi oferea un singur lucru: o stare de 
nelinişte care creştea constant spre teroare. Intocmai ca un 
idol, cerea de la tine totul. _ 

Nu, aşteaptă, asta nu-i chiar drept. lţi mai oferea şi altceva. 
Ea îi dădea pilulele care aduceau fluxul deasupra pilonilor. 

Pilulele erau mareea; Annie Wilkes semnifica prezenţa Lunii 
care le punea în gura lui, ca obiectele aruncate de valuri pe 
țărm. Îi aducea două la fiecare şase ore; la început anunţându- 
şi prezenţa doar printr-o pereche de degete vârâte în gura lui 
(şi foarte repede ela învăţat să le sugă cu lăcomie, în ciuda 
gustului amar); mai târziu, apărând în puloverul ei croşetat, 
într-una dintre cele şase fuste şi purtând de obicei sub braţ un 
roman de-al său, în ediţie de buzunar. Noaptea, apărea într-un 
veşmânt roz-estompat, faţa ei lucind de la un soi de cremă (el 
ar fi putut numi cu mare uşurinţă ingredientul principal, chiar 
dacă nu văzuse niciodată recipientul din care ea o lua; mirosul 
de oaie al lanolinei era puternic şi ostentativ), îl trezea din 
somnul adânc şi infestat de vise, cu pilulele cuibărite în palmă 
şi Luna proptită în fereastră, deasupra unuia dintre umerii ei 
solizi. 

După un timp — după ce neliniştea lui devenise prea 
puternică şi nu mai putea fi ignorată — a fost în stare să afle 
cu ce-l hrănea. Era un calmant pe bază de multă codeină, 


numit Novril. Motivul pentru care ea trebuia să-i aducă plosca 
atât de rar nu se datora doar faptului că era supus unui regim 
alimentar constând în totalitate din lichide şi gelatine (mai 
devreme, când el se aflase în nor, ea îl hrănise intravenos), ci 
şi pentru că Novrilul avea o tendinţă să creeze constipare, la 
pacienţii care-l foloseau. Alt efect secundar, unul mult mai 
serios, erau depresiile respiratorii la bolnavii sensibili. Paul, în 
mod normal, nu avea nici o sensibilitate, chiar dacă fusese 
timp de optsprezece ani un fumător înrăit, dar, cu toate 
acestea, respiraţia lui se oprise cel puţin o dată (s-ar mai fi 
putut să se fi întâmplat şi în alte ocazii, în ceaţă, pe care el nu 
şi le mai amintea). Atunci ea îi făcuse respiraţie gură la gură. 
S-ar putea să fi fost doar o întâmplare nefericită, dar mai târziu 
a ajuns s-o suspecteze că aproape îl omorâse cu o supradoză 
accidentală. Ea nu ştia chiar atât de multe despre ce făcea, pe 
cât credea că ştie. Acesta era unul dintre lucrurile care-l 
speriau la Annie. 

A descoperit, aproape simultan, trei lucruri, la aproximativ 
zece zile după ce a ieşit din norul întunecat. Primul era că 
Annie Wilkes avea o mare rezervă de Novril (ea avea, de fapt, 
foarte multe medicamente de toate felurile). Al doilea era că 
devenise dependent de Novril. Al treilea: Annie Wilkes era 
periculos de nebună. 


5 


Întunericul precedase durerea şi norul de furtună; în timp 
ce ea îi povestea ce se întâmplase cu el, începu să-şi 
amintească ce precedase întunericul. Asta s-a produs la scurt 
timp după ce a pus întrebarea tipică a celor care se trezesc din 
comă şi ea i-a spus că se află în micul oraş Sidewinder din 
Colorado. In plus i-a spus că a citit toate cele opt romane ale 
lui de două ori cel puţin şi că pe cele ma; îndrăgite, adică din 
seria Misery, de patru, cinci sau poate şase ori. Singurul lucru 
pe care ea şi-l dorea era ca el să le scrie mai repede. l-a spus 


că aproape nu i-a venit să creadă că pacientul ei era într- 
adevăr chiar acel Paul Sheldon, nici după ce a verificat cartea 
de identitate din portofel. 

— Unde este portofelul meu, că tot veni vorba? întrebă el. 

— L-am păstrat pentru tine într-un loc sigur, spuse ea. 

Zâmbetul îi pieri parcă dintr-o dată, transformându-se într-o 
privire îngustă, vigilentă, care lui nu i-a plăcut prea mult — era 
ca şi cum ai descoperi o crevasă adâncă, aproape acoperită de 
florile de vară, în mijlocul unei poieni însorite. 

— Crezi că aş fura ceva de la tine? 

— Nu, bineînţeles că nu. Doar că... 

E doar că tot restul vieţii mele este acolo — gândi el. Viaţa 
mea în afara acestei camere. În afara durerii. În afara modului 
în care timpul pare că se dilată ca o gumă de mestecat roz pe 
care un puşti o întinde atunci când e plictisit. Fiindcă aşa este 
în ultima oră, sau cam aşa ceva, înainte de înghiţirea pilulelor. 

— Doar ce, Domnule Bărbat? persistă ea şi el văzu alarmat 
că privirea îngustă devine mai neagră, tot mai neagră. Crevasa 
se lărgea, ca şi când sub marginile ei avea loc un cutremur. 
Auzea de afară vaietul constant, pătrunzător al vântului şi avu 
instantaneu imaginea ei luându-l în braţe, aruncându-l peste 
umărul ei zdravăn, unde el va zăcea ca un sac de pânză 
aruncat peste un zid, scoţându-l apoi afară şi trântindu-l într-un 
troian de zăpadă. Va muri îngheţat, dar înainte să se întâmple 
asta, picioarele lui vor zvăcni şi vor urla. 

— Doar că tatăl meu mi-a spus să am grijă întotdeauna de 
portofelul meu, zise el uimit de cât de uşor a inventat această 
minciună. Tatăl său transformase în obicei faptul de a nu-l 
băga în seamă pe Paul mai mult decât era strict necesar şi, 
atât cât îşi aducea Paul aminte, i-a oferit un singur sfat în toată 
viaţa. La a paisprezecea aniversare a zilei de naştere a lui Paul, 
tatăl lui îi dăduse un prezervativ Red Devil într-un plic de 
hârtie. "Pune asta în portmoneu" — spusese Roger Sheldon — 
"Şi dacă vreodată te exciţi când te joci în parcare, prinde 
momentul între excitarea suficientă, cât să doreşti, şi 
supraexcitare, când nu-ţi mai pasă, şi pune-l. Sunt deja prea 
mulţi bastarzi pe lume şi nu vreau să te văd luat în Armată la 


şaisprezece ani. 

Apoi Paul continuă: 

— Cred că mi-a zis atât de des să am grijă de portofelul 
meu, încât până la urmă a devenit o manie. Dacă te-am 
ofensat, îmi pare tare rău. 

Ea se relaxă, zâmbi. Crevasa se închise. Florile de vară 
zâmbeau iarăşi voioase. El se gândi cum ar fi să-şi înfigă mâna 
prin acel zâmbet şi să întâlnească doar un întuneric flexibil. 

— Nu m-am supărat. E într-un loc sigur. Aşteaptă — am 
ceva pentru tine. 

Plecă şi se întoarse cu o farfurie plină cu supă aburindă, în 
care pluteau legume. Nu a fost în stare să mănânce prea mult, 
dar a înghiţit mult mai mult decât s-ar fi gândit la început că ar 
putea. Ea părea mulţumită. l-a povestit ce s-a întâmplat, în 
timp ce el mânca, şi el şi-a adus aminte de tot, pe măsură ce 
ea îi relata; presupunea că este bine să ştii cum de ai ajuns să 
ai picioarele sfărâmate, dar maniera în care ajunsese la 
această cunoaştere era alarmantă — ca şi cum ar fi fost un 
erou într-o nuvelă sau într-o piesă de teatru; un personaj a 
cărui poveste nu era relatată ca o întâmplare adevărată, ci ca 
o ficţiune. 

Ea se dusese la Sidewinder cu jeepul cu dublă tracţiune ca 
să cumpere furaje pentru animale, ceva produse de băcănie... 
şi cu ocazia asta să vadă ce romane mai primiseră la 
magazinul Wilson's Drug Center — asta se întâmplase în 
miercurea de acum două săptămâni, cărţile noi aducându-se 
totdeauna marţea. 

— De fapt, chiar mă gândeam la tine, spuse ea, dându-i 
supa cu lingura, după care şterse în mod profesional cu un 
prosop o picătură care se prelinsese pe la colţul gurii. 

— Asta face ca întâmplarea să fie o coincidenţă 
remarcabilă, nu vezi? Speram că, în sfârşit, Copilul lui Misery a 
apărut în ediţie de buzunar, dar n-am avut noroc. 

O furtună se apropia spre regiunea lor, a continuat ea, dar 
până la prânz meteorologii susţinuseră cu multă convingere că 
se va abate spre Sud, spre New Mexico şi Sangre de Cristos. 

— Da, spuse el, aducându-şi aminte. Au spus că o să-şi 


schimbe direcţia. În primul rând, din cauza asta am plecat. 
Încercă să-şi aranjeze picioarele. Rezultatul fu un puseu 
îngrijorător de durere care-l făcu să geamă. 

— Nu face asta, spuse ea. Dacă faci picioarele astea ale 
tale să vorbească, Paul, ele n-or să vrea să tacă... şi nu mai pot 
să-ţi dau pilule decât peste două ore înainte. Şi aşa îţi dau prea 
multe. 

De ce nu sunt în spital? Aceasta era fără îndoială, 
întrebarea care trebuia pusă, dar nu era sigur că era o 
întrebare pe care vreunul dintre ei o dorea rostită. Oricum, nu 
încă. 

— Când am ajuns la băcănie, Tony Roberts mi-a spus că 
mai bine m-aş urca în maşină dacă vreau să ajung înapoi aici 
înainte ca furtuna să lovească şi eu am spus... 

— Cât de departe suntem de acest oraş? întrebă el. 

— Un drum bunicel, spuse ea vag, uitându-se către 
fereastră. 

Urmă un interval de tăcere ciudat şi Paul se sperie de ceea 
ce văzu pe faţa ei, fiindcă ceea ce văzu era nimic; nimicul 
întunecat al unei crevase ascunse într-o poiană alpină, o 
întunecime unde nu putea să crească nici o floare, unde 
căderea ar putea fi foarte lungă. Era faţa unei femei care se 
eliberase momentan de toate stările vitale şi reperele vieţii ei, 
o femeie care pierduse nu numai memoria faptelor pe care 
începuse să le povestească, dar şi memoria însăşi. Vizitase 
odată un azil de nebuni — aceasta s-a întâmplat cu mulţi ani 
înainte, când începuse să se documenteze pentru Misery, 
prima din cele patru cărţi care constituiseră principala lui sursă 
de venituri din ultimii opt ani — şi văzuse această privire... sau, 
mai precis, această ne-privire. Cuvântul care o definea era 
catatonia, dar ceea ce-l speria pe el, nu avea o definiţie atât de 
precisă — era, mai degrabă, o comparaţie vagă: în acel 
moment el crezu că gândurile ei deveniseră aproape la fel cum 
îşi imaginase persoana ei fizică: solide, fibroase, compacte, 
fără spaţii de armonie. 

Apoi, încet, faţa ei se însenină. Gândurile păreau că au 
început să curgă înapoi în ea. Apoi realiză că, să curgă, era 


puţin greşit. Ea nu se umplea ca un eleşteu sau un lac creat de 
maree; ea se incălzea. Da... ea se încălzeşte, ca un mic 
dispozitiv electric. Un prăjitor de pâine sau poate o pernă 
electrică. 

— l-am spus lui Tony: "Furtuna aia se îndreaptă spre sud". 

La început vorbea rar, aproape bălmăjit, apoi cuvintele ei 
începură să revină la cadenţa normală şi să capete vioiciunea 
obişnuită unei conversații. Dar acum el era alertat. Tot ce 
spunea ea era puţin straniu, puţin aiurit. Ascultând-o pe Annie 
era ca şi cum ai auzi un cântec interpretat într-o tonalitate 
greşită, falsă. 

— Dar el a spus: "S-a răzgândit". — "Uups!" am zis eu. "Ar fi 
bine să mă urc pe cal şi să-i dau bice". "In locul tău aş sta în 
oraş dac-aş putea, Coană Wilkes", a spus el. "Acum anunţă la 
radio că o să fie una foarte supărată şi că nimeni nu e 
pregătit". Dar bineînţeles că trebuia să mă întorc — nu e 
nimeni care să hrănească animalele în afară de mine. Cei mai 
apropiaţi oameni sunt Roydman-ii, şi stau la câteva mile 
depărtare de aici. De altfel, Roydman-ii nu mă plac. 

In timp ce spusese ultimele cuvinte îi aruncase o privire 
vicleană. Şi când el nu a răspuns, a bătut cu lingura în 
marginea farfuriei, într-o manieră categorică. 

— Ai terminat? 

— Da, sunt plin, mulţumesc. A fost foarte bună. Ai multe 
animale pe lângă casă? 

Fiindcă, se gândea el deja, dacă-i aşa, asta înseamnă că 
trebuie să ai pe cineva care să te ajute. Un angajat, cel puțin. 
"Ajutor" era cuvântul de bază. Acesta se părea a fi cuvântul 
potrivit — şi mai observase că ea nu poartă verighetă. 

— Nu foarte multe, spuse ea. Şase cloşti. Două vaci. ŞI 
Misery. 

EI clipi. 

Ea râse: 

— Nu o să crezi că sunt foarte amabilă dacă am botezat o 
scroafă cu numele femeii brave şi frumoase pe care ai creat-o. 
Dar ăsta-i numele ei, şi nu-i nici o impoliteţe la mijloc. — După 
ce se gândi un moment adăugă. — E foarte prietenoasă. 


Femeia îşi strâmbă nasul în sus şi, pentru un moment, 
deveni o scroafă, chiar şi prin cele câteva fire de păr care-i 
creşteau pe bărbie. Scoase un sunet porcin: 

— Guit! Guit! Gui-Guli-GUIŢI! 

Paul se uită la ea cu ochii holbaţi. 

Ea nu sesiză; plecase iarăşi departe; privirea ei era tulbure 
şi gânditoare. Ochii n-aveau nici un fel de reflecţie, doar cea a 
lămpii de pe noptieră, de două ori reflectată, sălăşluind vag în 
fiecare. 

În sfârşit, tresări uşor şi spuse: 

— Am parcurs în jur de cinci mile când a început să ningă. 
A venit repede — o dată ce începe aici, sus, întotdeauna se 
întâmplă aşa. Am continuat aproape la pas, cu luminile aprinse 
şi apoi am văzut maşina ta ieşită din şosea, răsturnată. — Il 
privi dezaprobator. — Farurile ta/e nu erau aprinse. 

— M-a luat prin surprindere, spuse el, amintindu-şi doar în 
acel moment cum fusese luat prin surprindere. Dar nu-şi 
aducea însă aminte că fusese şi destul de beat. 

— M-am oprit, zise ea. Dacă aş fi fost în urcuş, s-ar putea să 
n-o fi făcut. Nu-i foarte creştinesc, ştiu, dar erau deja trei 
degete de zăpadă depuse pe şosea, şi chiar cu dublă tracţiune 
nu poţi fi sigur că este posibil să pleci din nou o dată ce-ţi 
pierzi impulsul. E mai uşor doar să-ţi spui: "Oh, probabil c-au 
ieşit din maşina aia care a luat-o razna, au făcut autostopul". 
Dar era pe vârful celui de-al treilea deal mare de după casa 
Roydman şi acolo e o bucată de drum drept. Deci, am oprit pe 
marginea şoselei, şi de îndată ce am coborât am auzit gemete. 
Erai tu, Paul. 

Îi zâmbi straniu, matern. 

Pentru prima dată, foarte clar, gândul ieşi la suprafaţă în 
mintea lui Paul Sheldon: Sunt /a ananghie aici. Femeia asta nu 
e normală. 


Rămase lângă el următoarele douăzeci de minute, acolo 
unde el zăcea, în ceea ce ar fi putut fi un dormitor de rezervă, 
şi îi vorbi. Pe măsură ce corpul lui digera supa, durerea din 
picioare se trezi. Se forţă să se concentreze asupra celor zise 
de ea, dar fără un succes total. Mintea lui se bifurcase. Cu o 
parte o asculta povestindu-i cum l-a târât afară din automobilul 
lui, Camaro '74, avariat — aceasta era partea în care durerea 
pulsa şi înjunghia ca nişte piloni vechi, rupţi, începând să 
scânteieze printre valurile reflexului. Cu cealaltă parte, se 
vedea pe sine la hotelul Boulderado, terminându-şi noul 
roman, care n-o avea — mulţumesc lui Dumnezeu pentru 
micile hatâruri — în centrul lui pe Misery Chastain. 

Avea felurite motive ca să nu mai scrie despre Misery, dar 
unul dintre ele se ridica mult deasupra celorlalte, de fier şi de 
nezdruncinat. Misery — mulţumesc lui Dumnezeu pentru 
marile hatăruri — era, în sfârşit, moartă. Murise cu cinci pagini 
înainte de sfârşitul romanului Copilul lui Misery. Nici un ochi nu 
rămăsese neînlăcrimat când se întâmplase acel lucru, inclusiv 
cei ai lui Paul — doar că lacrimile care picurau pe sub ochelarii 
săi erau rezultatul râsului isteric. 

Terminând noua carte, un roman contemporan despre un 
hoţ de maşini, îşi amintise cum bătuse la maşină ultima 
propoziţie din Copilul lui Misery: "lar lan şi Geoffrey au părăsit 
cimitirul Little Dunthorpe împreună, sprijinindu-se unul pe altul 
în durere, convinşi să-şi reclădească iarăşi vieţile". In timp ce 
scrisese aceste rânduri, hohotise atât de nebuneşte încât nu 
reuşise să apese pe clapele corecte — trebuise să revină de 
câteva ori. Slavă Domnului că exista acel curs vechi conceput 
de I.B.M. pentru dactilografiere corectă. Scrisese SFARŞIT 
dedesubt şi apoi începuse să ţopăie prin cameră — tot aceeaşi 
cameră din hotelul Boulderado — şi să strige: În sfârşit liber! În 
sfârşit liber! Dumnezeule Mare, sunt în sfârşit liber! Căţeaua 
aia proastă a mierlit-o! 

Noul roman era intitulat Maşini de Lux, şi nu izbucnise în 
râs când îl terminase. Doar a rămas acolo pentru câteva clipe, 
în faţa maşinii de scris, gândind că s-ar putea ca acum să fi 
câştigat concursul American Book Award de anul viitor, 


prietene. Şi apoi ridicase... 

— ...0 mică zgârietură la tâmpla dreaptă, dar nu prea 
importantă. Erau picioarele tale... Am putut să văd imediat, 
chiar în lumina aceea care începuse să scadă, că picioarele 
tale nu erau... 

... telefonul şi chemase Room Service-ul, comandând o 
sticlă de Dom Perignon. Işi aminti cum o aşteptase, plimbându- 
se prin camera unde, începând din anul 1974, îşi terminase 
toate cărţile; îşi aminti că i-a dat chelnerului un bacşiş de 
cincizeci de dolari şi că l-a întrebat dacă a auzit vreo prognoză 
meteo. Îşi aminti cum chelnerul, bine dispus, îmbujorat, 
zâmbitor, îi spusese că era de aşteptat ca furtuna care se 
îndrepta în direcţia lor să se abată spre sud, spre New Mexico; 
îşi aminti răcoarea sticlei, sunetul discret pe care-l făcuse 
dopul când îl scosese; îşi aminti gustul sec, astringent, acidulat 
al primului pahar şi faptul că şi-a deschis geanta de voiaj şi s-a 
uitat la biletul de avion pentru New York; îşi aminti brusc cum, 
cedând unui impuls, momentan, s-a decis... 

— ... Că ar fi bine să te duc acasă imediat! A fost o 
adevărată luptă să te car până la jeep, dar sunt o femeie 
zdravănă — după cum probabil c-ai observat — şi aveam nişte 
pături în spatele maşinii. Te-am băgat înăuntru şi te-am 
înfăşurat în ele, şi chiar şi atunci, în lumina slabă şi cu tot ce 
era în jur, m-am gândit că ai o figură cunoscută. M-am gândit 
că poate... 

„„„ să scoată Camaro-ul vechi din garaj şi să pornească spre 
vest în loc să ia avionul. Oricum, ce dracu-l aştepta la New 
York? Casa din oraş, goală, părăsită, neprimitoare, probabil 
prădată de hoţi. Îmi bag picioarele! îşi spusese, în timp ce 
băuse alt pahar de şampanie. Du-te spre vest, tinere, du-te 
spre vest! Ideea fusese îndeajuns de nebunească, încât să aibă 
sens. Să nu ia nimic, decât un schimb de haine şi... 

— ... geanta pe care am găsit-o. Am pus-o şi pe ea 
înăuntru, dar n-am mai observat nimic altceva, şi eram foarte 
speriată că mi-ai putea muri în braţe sau că s-ar putea 
întâmpla altceva, aşa că am pornit-o pe Bătrâna Bessie şi ţi-am 
luat... 


... manuscrisul romanului Maşini de Lux şi s-o pornească pe 
şosea spre Vegas sau Reno, sau poate chiar spre City of the 
Angels. Işi aminti că ideea i se păruse şi puţin prostească la 
început — o escapadă pe care puştiul de douăzeci şi patru de 
ani, care fusese el când îşi vânduse primul roman, ar fi putut s- 
o facă, dar care nu se mai potrivea cu un om care depăşise cu 
doi ani a patruzecea aniversare. După încă alte pahare de 
şampanie, ideea nu mai părea deloc prostească. Ba, de fapt, 
părea aproape nobilă. Un fel de Marea Odisee spre Undeva, un 
mod de a se refamiliariza cu realitatea după lumea imaginară 
care fusese romanul. Deci plecase... 

— ... stins ca o lumină! Eram sigură că o să mori... Vreau să 
spun, eram convinsă! Deci ţi-am scos portofelul din buzunarul 
de la spate, m-am uitat la permisul de conducere, am văzut 
numele, Paul Sheldon, şi m-am gândit: "Oh, trebuie să fie o 
coincidenţă", dar şi poza de pe permis semăna cu tine şi apoi 
m-am speriat atât de tare încât era să leşin. După un timp am 
început să mă gândesc că, poate, fotografia este tot o simplă 
coincidenţă — pozele astea din permisele de conducere chiar 
că nu arată ca nimeni — însă apoi am găsit legitimaţia de 
membru al Asociaţiei Scriitorilor şi încă una de la PEN, şi am 
ştiut că eşti... 

... În bucluc, când a început să ningă, dar cu mult înainte de 
asta se oprise la barul hotelului Boulderado şi îi dăduse lui 
George un bacşiş de douăzeci de dolari ca să-i mai dea încă o 
sticlă de Dom, pe care o băuse în timp ce urca şoseaua 1-70 în 
Rokies sub un cer de culoare gri-metalizat şi, undeva la estul 
Tunelului Eisenhower, se abătuse de la şoseaua de centură 
pentru că drumurile erau goale şi uscate, furtuna o cotea spre 
sud, ce dracu', şi pentru că tunelul ăla nenorocit nu-i plăcea 
deloc. Îşi pusese în casetofon o bandă veche cu Bo Diddley şi 
n-a dat deloc drumul la radio până când Camaro-ul a început 
să derapeze serios şi el a început să-şi dea seama că asta nu 
era o aversă banală, specifică zonelor de munte, ci una 
serioasă. Poate că furtuna nu virase spre sud, la urma urmelor; 
poate că furtuna venea direct spre el şi el intrase într-un mare 
bucluc, 


(aşa cum eşti acum la ananghie) 
dar fusese îndeajuns de beat încât să creadă că poate s-o 
străbată cu maşina. Deci, în loc să se oprească la Cana şi să se 
intereseze de un adăpost, mersese înainte. Işi amintea după- 
amiaza topindu-se într-o lumină fadă, gri, ca şi cum ai fi privit 
prin lentile cromate. Işi amintea cum efectul şampaniei 
începuse să treacă. Işi mai amintea cum se aplecase ca să-şi ia 
ţigările din compartimentul de la bord, şi atunci a fost 
momentul când a început ultimul derapaj, pe care a încercat 
să-l oprească, dar în zadar; îşi mai amintea o lovitură grea, 
înfundată, şi apoi lumea s-a întors cu susul în jos. El a... 

— ... urlat! Şi, când te-am auzit urlând, am ştiut că vei trăi. 
Muribunzii rareori strigă. Nu au atâta energie. Eu ştiu. M-am 
decis să te fac să trăieşti. Deci am luat nişte calmante contra 
durerii şi te-am obligat să le înghiţi. Apoi ai adormit. Când te-ai 
trezit şi ai început iar să urli, ţi-am mai dat. Pentru o vreme ai 
avut febră, dar am înfrânt-o şi pe ea. Ti-am dat Keflex. O dată, 
sau de două ori, ai fost foarte aproape, dar acum totul a trecut, 
îţi promit. Se ridică în picioare. Şi acum e timpul să te 
odihneşti, Paul. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. 

— Mă dor picioarele. 

— Da, sunt sigură că te dor. Peste o oră poţi să iei nişte 
medicamente. 

— Acum. Te rog. 

li era ruşine că trebuia să cerşească, dar nu se putea 
stăpâni. Reflexul era la maximum acum şi pilonii dărâmaţi 
stăteau goi, chinuitor de reali, lucruri pe care nu le putea ocoli, 
dar nici rezolva. 

— Peste o oră. 

Se îndreptă spre uşă, cu lingura şi farfuria de supă într-o 
mână. 

— Aşteaptă! 

Se întoarse uitându-se la el cu o privire neîndurătoare şi în 
acelaşi timp tandră. Lui nu-i plăcu expresia. Nu îi plăcu chiar 
deloc. 

— Sunt două săptămâni de când m-ai adus aici? 

Ea arăta iarăşi nehotărâtă şi iritată. El va învăţa cu timpul 


că ea nu avea o bună percepţie a timpului. 

— Cam aşa ceva. 

— Am fost inconştient? 

— Aproape tot timpul. 

— Ce am mâncat? 

Il studie, cântărindu-l. 

— I.V., răspunse ea lapidar. 

— 1.V.? spuse el, şi ea interpretă greşit stupefacţia lui, 
luând-o drept ignoranță. 

— Te-am hrănit intravenos, zise ea. Prin tuburi. De la asta 
provin semnele alea de pe brațele tale. 

Il privi cu nişte ochi care deveniseră brusc categorici şi 
cântăritori. 

— Îmi datorezi viaţa, Paul. Sper să-ţi aminteşti asta. Sper 
să-ţi întipăreşti bine în minte chestia asta. 

Apoi plecă. 


7 


Ora aceea trecu. Până la urmă trecu. 

A stat în pat, transpirând şi tremurând în acelaşi timp. Din 
cealaltă cameră s-au auzit mai întâi sunetele programului 
"Hawkeye şi Buzele Fierbinţi" şi apoi disc-jokey-ul de la WKRP, 
postul acela sălbatic şi nebun din Cincinnati. Vocea unui 
speaker a proslăvit cuţitele Ginsu, a comunicat un număr de 
telefon, 800, şi i-a informat pe telespectatorii din Colorado care 
pur şi simplu nu mai puteau după un set de cuțite Ginsu că 
Operatorii Sunt Pe Receptie. 

La fel era şi Paul Sheldon. În Aşteptare. 

Când ceasul din cealaltă camera a bătut ora opt, ea a 
apărut prompt, cu două pilule şi un pahar de apă. 

S-a ridicat nerăbdător pe coate în timp ce ea se apropia de 
pat. 

— În sfârşit, acum două zile, am găsit noua ta carte — îi 
spuse ea. — Gheaţa zornăia în pahar. Era un sunet chinuitor. — 


Copilul lui Misery. E superbă... E la fel de bună ca celelalte. Mai 
bună! Cea mai bună! _ 

— Mulţumesc — reuşi el să îngaime. şi simţea transpiraţia 
uscându-i-se pe frunte. Te rog... picioarele mele... foarte 
dureroase... 

— Ştiam eu că o să se mărite cu lan — spuse ea zâmbind 
visătoare — şi cred că Geoffrey şi lan vor redeveni prieteni 
până la urmă. Aşa e? — Dar imediat adăugă: Nu, nu-mi spune. 
Vreau să aflu singură. O citesc încet, ca să dureze. Totdeauna 
mi s-a părut că trece atât de mult timp până apare 
următoarea! 

Durerea îi pulsa în picioare şi în spaţiul dintre picioare 
parcă avea un inel de oţel care-l strângea. Se pipăise acolo şi 
credea că pelvisul este intact, dar îl simţise răsucit şi nefiresc. 
Mai jos de genunchi se părea însă că nimic nu mai este intact. 
Nu voia să se uite acolo. Vedea formele răsucite, pline de 
umflături care se profilau dedesubtul aşternuturilor şi asta era 
destul. 

— Te rog! Doamnă Wilkes! Durerea... 

— Spune-mi Annie. Aşa-mi zic toţi prietenii. 

Îi întinse paharul. Era rece şi aburit. Reţinu însă capsulele. 
Pilulele din mâna ei erau mareea. Ea era Luna şi aducea fluxul 
care va acoperi pilonii. Le apropie de gura lui pe care el 
imediat o deschise larg... şi apoi le îndepărtă. 

— Mi-am îngăduit să mă uit în mica ta sacoşă. Nu te superi, 
nu-i aşa? 

— Nu. Nu, bineînţeles că nu. Medicamentele... 

Picăturile de sudoare de pe fruntea lui deveneau când reci, 
când fierbinţi. Avea oare de gând să urle? Se gândi că probabil 
da. 

— Am văzut că acolo este un manuscris, spuse ea. — Tinea 
pilulele în mâna dreaptă pe care, acum, o înclină încet. 
Capsulele căzură în mâna stângă. Ochii lui le urmăreau. — Se 
intitulează Maşini de Lux. Nu e un roman din seria Misery, ştiu 
asta. — ÎI privi puţin dezaprobator — dar, ca şi înainte, 
dezaprobarea era amestecată cu dragoste. Era o privire 
maternă. — In secolul nouăsprezece nu existau automobile! — 


Se hlizi când făcu această mică glumă. — Mi-am permis, de 
asemenea, să arunc o privire prin el... Nu te superi, nu-i aşa? 

— Te rog, gemu el. Nu, dar te rog... 

Mâna ei stângă se înclină. Capsulele se rostogoliră, ezitară 
şi apoi căzură înapoi în mâna dreaptă, cu un mic zornăit. 

— Şi dacă l-aş citi? Nu te-ar deranja dacă l-aş citi? 

— Nu. 

Oasele lui erau sfărâmate, picioarele parcă pline de cioburi 
de sticlă în descompunere. Schiţă ceva ce spera să fie un 
zâmbet. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Pentru că niciodată nu mi-aş permite să fac aşa ceva 
fără îngăduinţa ta, spuse ea cu toata convingerea. Te respect 
prea mult. De fapt, Paul, te iubesc. 

Se îmbujoră brusc şi alarmant. Una dintre capsule căzu din 
mâna ei pe pătură. Paul se repezi s-o apuce dar ea fu mai 
agilă. El gemu, dar ea nu-l observă; după ce înşfăcase capsula, 
devenise iarăşi visătoare, uitându-se spre fereastră. 

— Mintea ta, spuse ea. Creativitatea ta. La asta mă 
refeream. 

De disperare, şi pentru că era singurul lucru la care se 
putuse gândi, el îi răspunse: 

— Ştiu. Tu eşti cea mai înfocată admiratoare a mea. 

De data aceasta ea nu numai că se încălzi. Se aprinse. 

— Asta e! strigă ea. Exact asta e! Şi nu te-ai supăra dac-aş 
citi-o în spiritul ăsta. Spiritul... iubirii de admirator? Chiar dacă 
celelalte cărţi nu-mi plac la fel de mult cum îmi plac peripeţiile 
lui Misery? 

— Nu, răspunse el şi închise ochii. Nu, fă din paginile 
manuscrisului pălării de hârtie, dacă asta vrei, dar... te rog ... 
mor aici... 

— Eşti bun — spuse ea duios. Știam eu că aşa trebuie să 
fiu. Doar citindu-ţi cărţile, ştiam cum trebuie să fii. Un bărbat 
care se poate gândi la Misery Chastain, prima dată să se 
gândească la ea şi apoi să-i dea viață. Nu putea fi altfel. 

Pe neaşteptate, degetele ei se aflau în gura lui, şocant de 
familiare, murdar de bine venite. Supse capsulele dintre ele şi 


le înghiţi chiar înainte de a-şi duce paharul cu apă la gură. 

— Exact ca un copil, spuse ea, dar el n-o putea vedea, 
fiindcă ochii îi erau încă închişi şi acum simţea înţepătura 
lacrimilor. Dar bun. Sunt atât de multe lucruri despre care aş 
vrea să te întreb... atât de multe pe care aş vrea să le ştiu. 

Arcurile pocniră când ea se ridică de pe pat. 

— O să fii foarte fericit aici, spuse ea şi, deşi inima i se 
strânse de groază pentru o clipă, Paul încă nu-şi deschisese 
ochii. 


8 


Alunecă. Fluxul veni şi el alunecă. În cealaltă cameră, 
televizorul funcţionă pentru o vreme şi apoi fu oprit. Câteodată 
pendula bătea şi el încercă să numere bătăile, dar tot timpul 
pierdea şirul. 

LV. Prin tuburi! De la asta sunt semnele alea de pe brațele 
tale. 

Se ridică într-un cot, pipăi căutând lampa şi, când în cele 
din urmă o găsi, o aprinse. Se uita la braţele sale şi la 
încheietură, văzu vânătăile suprapuse, în nuanţe estompate de 
roşu şi ocru, fiecare având în mijloc o gaură plină cu sânge 
închegat, negru. 

Se lăsă la loc pe spate, privind tavanul, ascultând vântul. 
Se afla aproape de vârful munţilor Great Divide, în toiul iernii, 
era împreună cu o femeie bolnavă mintal, o femeie care-l 
hrănise intravenos cât timp fusese inconştient, o femeie care, 
pare-se, avea o rezervă de narcotice, o femeie care nu 
anunţase pe nimeni că el se află acolo. 

Aceste fapte erau importante, dar începu să realizeze că 
altceva era mai important: mareea începuse iarăşi să se 
retragă. Începu să aştepte sunetul ceasului ei deşteptător, 
dintr-o cameră de la etaj. Nu va porni să sune pentru încă mult 
timp, dar venise momentul ca el să înceapă să aştepte să vină 
timpul. 


Era nebună, dar el avea nevoie de ea. 

Oh, sunt la mare ananghie, gândi el şi privi în gol tavanul 
în timp ce pe frunte începeau din nou să se adune broboanele 
de sudoare. 


9 


Dimineaţa următoare, i-a adus iarăşi supă şi i-a spuscăa 
citit patruzeci de pagini din ceea ce ea numea "cartea- 
manuscris". l-a spus că nu i se pare a fi la fel de bună ca 
celelalte cărţi ale lui. 

— Este greu de urmărit. Tot sare înainte şi înapoi în timp. 

— Tehnică, spuse el. — Se găsea în faza dintre durere şi 
acalmie, deci era în stare să se gândească mai bine la ce 
spunea ea. — Tehnică, asta-i tot. Despre asta e vorba. 
Subiectul... subiectul dictează forma. 

Presupunea că, în mod vag, asemenea trucuri ale breslei 
sale ar putea s-o intereseze, chiar s-o fascineze, Dumnezeu 
ştie, tot aşa cum îi fascinaseră pe ascultătorii seminariilor 
scriitorilor unde, cu nişte ani buni în urmă, ţinuse din când în 
când prelegeri. 

— Vezi tu, mintea băiatului e foarte confuză şi deci... 

— Da! E foarte zăpăcită şi asta-i face mai puţin interesant. 
Nu neinteresant — sunt sigură că tu nu poţi crea un personaj 
neinteresant — dar mai puțin interesant. Şi acele blasfemii! 
Fiecare al doilea cuvânt e o înjurătură! Nu are... 

Căzu pe gânduri, hrănindu-l în mod mecanic cu supă, 
ştergându-i gura atunci când se scurgea o picătură de supă, 
aproape fără să se uite, aşa cum o dactilografă experimentată 
se uită rareori la clape; deci el ajunse la concluzia, fără să facă 
vreun efort, că ea fusese soră medicală. Nu o doctoriţă, o nu!; 
doctorii nu ar fi ştiut când dai pe de lături sau nu ar fi fost în 
stare să prezică cu atâta exactitate pe unde se va prelinge 
picătura. 

Dacă meteorologul care studia furtuna aceea ar fi fost 


numai pe jumătate atât de bun în meseria lui cum e Annie 
Wilkes în a ei, nu m-aş mai afla în încurcătura asta nenorocită, 
gândi el cu amărăciune. 

— Nu are noblețe! strigă ea brusc, sărind, aproape 
împrăştiind supă de vacă cu orz pe faţa lui albă. 

— Da, răspunse el răbdător, înţeleg la ce te referi, Annie. E 
adevărat că Tony Bonasaro nu are nobleţe. Vezi tu, este un 
puşti din mahala, care încearcă să scape dintr-un mediu rău şi 
cuvintele acelea... toată lumea foloseşte aceste cuvinte în... 

— Nu-i adevărat! spuse ea, aruncându-i o privire 
amenințătoare. Ce crezi tu că fac eu când mă duc în oraş la 
magazinul alimentar? Ce crezi tu că spun eu? "Acum Tony, dă- 
mi o pungă din porcăria aia de hrană pentru porci, o pungă din 
nesuferitul ăla de porumb pentru vaci şi ceva medicamente 
căcăcioase pentru urechi?" Şi ce crezi că-mi răspunde el? "La 
dracu', că bine zici, Annie, vin acum cu porcăriile tale"? 

Îl privi, faţa ei arătând ea un cer care în orice moment ar 
putea da naştere la tornade. El se trase înapoi, speriat. 
Farfuria, cu supă se clătina în mâinile ei. Una, apoi două 
picături mari, căzură pe o plapumă. 

— Şi apoi o iau în jos pe stradă, spre bancă, şi îi spun 
domnului Bollinger: "Uite aici un nenorocit de cec şi ai face 
bine să-mi dai cincizeci de dolari împuţiţi, cât mai repede că te 
ia naiba!" Crezi tu că atunci când m-au pus în boxa martorilor, 
acolo sus în Den... 

Un şuvoi de supă, de culoare pământie, căzu pe plapumă. 
Ea se uită la pată, apoi la el, şi faţa i se schimonosi. 

— Na! Uite ce-am făcut din cauza ta! 

— Îmi pare rău. 

— Bineînţeles! Iti! Pare! Rău! ţipă ea şi aruncă farfuria într- 
un colţ al camerei, unde aceasta se sparse. Supa împroşcă 
pereţii. Lui Paul i se tăie respiraţia. 

Atunci ea se întoarse. Stătu acolo nemişcată aproape 
treizeci de secunde. In tot acest timp inima lui Paul Sheldon 
parcă nu a bătut deloc. 

Apoi se ridică foarte lent şi, brusc, începu să chicotească. 

— Am un temperament! exclamă ea. 


— Îmi pare rău, reuşi el să răspundă, simţindu-şi gâtul 
foarte uscat. 

— Ar trebui să-ţi pară. 

Faţa ei deveni iarăşi fără viaţă şi ea începu să privească 
iritată peretele. El crezu că o să cadă din nou în starea aceea 
de detaşare faţă de tot ce-o înconjoară, dar, în loc să facă asta, 
scoase un suspin şi îşi ridică masa ei enormă de pe pat. 

— Nu ai avut nevoie să foloseşti asemenea cuvinte în 
romanele din seria Misery, deoarece ei nu foloseau deloc pe 
vremea aceea asemenea cuvinte. Nu erau nici măcar 
inventate. Timpuri animalice cer cuvinte animalice, bănuiesc, 
dar acelea erau timpuri mai bune. Ar trebui să te rezumi la 
aventurile lui Misery, Paul. Spun asta cu sinceritate. In calitate 
de cel mai înfocat admirator al tău. 

Se duse la uşă şi se uită înapoi spre el. 

— O să pun cartea manuscris înapoi în geantă şi o să 
termin Copilul lui Misery. S-ar putea, mai târziu, când am 
terminat-o pe asta, să mă întorc şi la cealaltă. 

— Nu face asta dacă te scoate din sărite, spuse el. — 
Încercă să zâmbească. — Prefer să nu fii furioasă. Într-un fel, 
depind de tine, ştii tu... 

Ea nu i-a întors zâmbetul. 

— Da, zise ea. Aşa e. Depinzi de mine, nu-i aşa, Paul? 

Plecă. 


10 


Mareea se retrase. Pilonii se întoarseră. Începu să aştepte 
bătaia pendulei. Două bătăi. Bătăile veniseră. Stătea sprijinit 
pe perne, privind uşa. Ea intră înăuntru. Peste puloverul 
tricotat şi una dintre fuste, purta un şorţ. Într-una din mâini 
avea o găleată. 

— Bănuiesc că-ţi doreşti medicaţia ta cockadoodie? spuse 
ea. 

— Da, te rog. 


încercă să-i zâmbească linguşitor şi simţi iarăşi acea ruşine 
-se simţea grotesc, un străin faţă de sine însuşi. 

— Le am — spuse ea — dar mai întâi trebuie să curăţ 
mizeria din colţ. Mizeria pe care ai făcut-o tu. O să trebuiască 
să aştepţi până termin. 

Rămase întins în pat, cu picioarele lui care conturau forme 
ca nişte crengi rupte sub plapumă şi cu transpiraţia rece 
curgându-i pe faţă ca nişte pârâiaşe lente; o privi traversând 
camera spre colţ, punând găleata jos, apoi ridicând cioburile 
farfuriei şi ducându-le afară, întorcându-se înapoi şi îngenun- 
chind lângă găleată, pescuind în ea şi scoțând o cârpă plină de 
clăbuci, storcând-o şi începând să spele supa uscată de pe pe- 
reţi. Rămase aşa, privind-o, şi până la urmă începu să tremure, 
iar tremuratul accentuă durerea, dar nu se putea stăpâni. O 
singură dată ea se întoarse, îl văzu tremurând şi udând 
aşternuturile cu sudoare şi binevoi să-i arunce un zâmbet atât 
de ironic şi de înţelegător încât el, ar fi ucis-o pe loc dacă ar fi 
putut. 

— S-a uscat, spuse ea întorcându-şi înapoi faţa spre colţ. 
Mă tem că treaba asta o să mai dureze un timp, Paul. 

Freca. Încet, încet, pata dispăru de pe tapet dar ea 
continuă, înmuind cârpa, storcând-o, frecând şi apoi repetând 
întregul proces. Nu îi putea vedea faţa, dar îl chinuia ideea — 
certitudinea — că ea căzuse în transă şi că s-ar putea să 
continue să frece peretele încă multe ore de aici înainte. 

Până la urmă — chiar înainte ca pendula să bată o dată, 
marcând ora două şi jumătate — se ridică şi lăsă cârpa să cadă 
în apă. leşi din cameră cu găleata, fără să spună nici un 
cuvânt. El auzea scârţâitul parchetului sub paşii ei grei, 
ascultând cum ea deşerta apa din găleată — şi, incredibil, 
sunetul apei de la robinet când o reumplea. Incepu să plângă 
în tăcere. Niciodată refluxul nu fusese atât de lung; nu putea 
să vadă nimic altceva decât micile dune de noroi care se uscau 
şi pilonii aceia rupţi care îşi aruncau umbrele veşnic 
imperfecte. 

Ea se întoarse şi stătu pentru un moment în cadrul uşii 
observând faţa lui udă, cu acelaşi amestec de asprime şi 


dragoste maternă. Apoi ochii ei alunecară spre colţ, unde nu 
mai rămăsese nici un semn de la supa împrăştiată. 

— Acum trebuie să limpezesc — spuse ea — că altfel, 
săpunul o să lase o pată cenuşie. Trebuie să fac totul; trebuie 
să fac totul bine. Faptul că locuiesc singură, aşa cum este cazul 
meu, nu-i nici un fel de scuză pentru o treaba făcută de 
mântuială. Paul, mama mea avea un motto şi eu mă călăuzesc 
după el în viaţă. "O dată murdar, veşnic murdar", obişnuia ea 
să spună. 

— Te rog, gemu el. Te rog, durerea, mor. 

— Nu. Nu mori. 

— O să urlu, spuse el începând să plângă mai tare. — Dar 
plânsul sporea durerea. li făcea picioarele să-l doară şi mai 
tare şi-i rănea inima. — Nu o să mă pot abţine. 

— Atunci urlă. Dar aminteşte-ţi că tu ai făcut mizeria aia. 
Nu eu. Nu este vina nimănui, doara ta. 

Reuşi cumva să se abţină, să nu urle. O privi cum înmuia 
cârpa, o storcea, limpezea, înmuia şi storcea şi limpezea. In 
cele din urmă, chiar când pendula (din ceea ce presupunea el 
că este sufrageria) începu să bată ora trei, ea se ridică şi apucă 
găleata. 

Acum o să iasă din cameră. O să iasă şi o s-o aud cum 
varsă apa de limpezit în chiuvetă şi poate că nu o să se 
întoarcă decât peste câteva ore, pentru că, probabil, încă nu a 
terminat cu pedepsirea mea. 

Dar, în loc să plece, ea se apropie de pat şi căută în 
buzunarul şorţului. Scoase nişte capsule, nu două, ci trei. 

— Uite, spuse ea tandru. 

El le înhăţă şi le băgă în gură, iar când privi în sus, o văzu 
ridicând spre el găleata galbenă de plastic. li umplea câmpul 
vizual ca o lună căzătoare. Apa zoioasă sări peste margine, pe 
plapumă. 

— Inghite-le cu asta, spuse ea. 

Vocea ei era încă tandră. 

O privi fix şi faţa lui era toată numai ochi. 

— Fă aşa cum îţi spun, zise ea. Ştiu că le poţi înghiţi fără 
apă, dar te rog, crede-mă, te pot face să le dai înapoi afară. La 


urma urmei e doar apă folosită la limpezit. N-o să-ţi facă rău. 

Se aplecă peste el ca un monolit, cu găleata uşor înclinată. 
Vedea cârpa rotindu-se lent în adâncimile întunecoase ale 
găleţii, ca o fiinţă înecată; la suprafaţă putea vedea o peliculă 
subţire de săpun. O parte a lui gemu, dar nimic din el nu ezită. 
Bău repede, înghițind pilulele cu apă şi gustul din gura lui era 
ca acela pe care-l simţise când mama lui îl pusese să-şi spele 
dinţii cu săpun. 

Burta i se contractă şi scoase un sunet profund. 

— Nu te-aş sfătui să le dai afară, Paul. Nu-ţi mai dau altele 
până la ora nouă. 

Se uită la el cu o privire lipsită de viaţă, goală şi apoi faţa ei 
se lumină şi zâmbi. 

— N-o sa mă mai faci să mă înfurii iarăşi, nu-i aşa? 


— Nu, şopti el. 
Să supere luna care aducea fluxul? Ce idee! Ce idee 
proastă! 


— Te iubesc, zise ea şi-l sărută pe obraz. 

Plecă, fără să privească înapoi, ducând găleata aşa cum o 
ţărancă robustă ar căra un ciubăr cu lapte; puţin depărtată de 
corp, astfel încât să nu irosească nici o picătură. 

Se lăsă pe spate, simțind în gură şi pe gât gustul de nisip şi 
tencuială. Gust de săpun. 

Nu o să vomit... să nu vomit... să nu vomit! 

Până la urmă, presiunea exercitată de acest gând, începu 
să scadă şi realiză că foarte curând va adormi. Ţinuse totul în 
el destul de mult pentru ca medicamentele să înceapă să 
lucreze. Câştigase. 

De această dată. 


11 


Visă că era ciugulit de o pasăre. Nu era un vis frumos. Se 
auzi un bang şi el gândi: Da, bine, în ordine! Impuşc-o! 
Impuşcă pasărea nenorocită! 


Apoi se trezi, ştiind că era doar Annie Wilkes care închidea 
uşa din spatele casei. leşise afară să-şi îndeplinească treburile. 
Auzi scârţâitul paşilor ei pe zăpadă. Trecu pe lângă fereastra 
camerei lui purtând o canadiană cu gluga ridicată. Respirația îi 
ieşea din gură ca un abur învolburat şi apoi i se spărgea de 
faţă. Nu se uită la el, concentrată asupra treburilor pe care le 
avea de făcut în grajd, presupuse el. Să hrănească animalele, 
să curețe coteţele, probabil să facă câteva farmece — o credea 
capabilă de aşa ceva. Cerul era roşu-vineţiu — apusul soarelui. 
Cinci şi jumătate, poate şase! 

Mareea era încă în starea de flux şi ar fi putut să adoarmă 
din nou — voia să adoarmă — dar trebuie să se gândească 
serios la situaţia asta bizară, cât timp mai era încă capabil de 
ceva ce ar semăna cu o gândire raţională. 

Cel mai grav lucru, descoperea el, era că nu voia să se 
gândească la asta nici atunci când putea, chiar atunci când ştia 
că nu poate să pună capăt acestei stări de fapt fără sa o 
analizeze. Mintea lui încerca s-o îndepărteze, ca un copil care 
încearcă să-şi înlăture din faţă farfuria cu mâncare, chiar dacă i 
s-a spus că nu se poate scula de la masă până nu mănâncă tot. 

Nu voia să se gândească la asta. li ajungea că trăieşte 
această situaţie şi era oricum îndeajuns de greu. Nu voia s-o 
analizeze pentru că ori de câte ori făcea asta interveneau 
imagini neplăcute — felul cum ea cădea parcă în transă, modul 
cum ea îl făcea să se gândească la idoli şi stânci iar acum, felul 
în care găleata de plastic galbenă se apropiase iute de faţa lui, 
ca o lună care se prăbuşeşte. Gândind la ace/e lucruri nu îi va 
schimba situaţia; era de fapt ceva mult mai rău decât să nu se 
gândească deloc. Dar odată ce-şi orientă mintea către Annie 
Wilkes şi situaţia lui în casa ei, acestea erau imaginile care-i 
veneau, izgonindu-le pe toate celelalte. Inima începea să-i bată 
mult prea repede, mai mult de frică, dar şi de ruşine. Se văzu 
punându-şi buzele pe marginea găleţii galbene, văzu apa 
zoioasă cu pelicula ei subţire de săpun şi cu cârpa plutind în 
ea; văzuse aceste lucruri dar, oricum, băuse fără nici o ezitare. 
N-o să povestească asta niciodată, nimănui, şi presupunea că 
va încerca să se mintă şi pe sine în legătură cu acest fapt, dar 


că nu va fi niciodată în stare s-o facă. 

Totuşi, jalnic sau nu (şi el era), încă dorea să trăiască. 

Gândeşte-te la asta, fir-ai al dracului! Isuse Hristoase, eşti 
deja atât de îndobitocit, încât nici nu mai poti să încerci. 

Nu chiar — dar aproape. 

Apoi, îi trecu prin minte un gând ciudat, indignat: Wu îi 
place noua carte pentru că-i prea proastă ca să-nțeleagă 
despre ce-i vorba în ea. 

Gândul nu era numai ciudat; în împrejurările date, ce 
simţea ea despre Maşini de Lux era total irelevant. Dar 
gândindu-se la lucrurile pe care ea le spusese, era cel puţin o 
pistă nouă şi era mai bine să fie supărat pe ea decât să fie 
speriat de ea. 

Prea proastă? Nu. Prea rigidă. Nu doar nedispusă la 
schimbare, ci de-a dreptul ostilă ideii de schimbare! 

Da. Şi în timp ce ea s-ar putea să fie nebună, prin ce se 
deosebea ea oare, în evaluarea scrierilor lui, faţă de cele 
câteva sute de mii de oameni din toată ţara — nouăzeci la sută 
femei — care de-abia aşteptau fiecare nou episod de cinci sute 
de pagini din viaţa tumultuoasă a copilului orfan care crescuse 
şi reuşise să se mărite cu un pairal regatului? Nu, chiar deloc. 
Ei voiau Misery, Misery, Misery. De fiecare dată când făcuse o 
pauză de un an sau doi ca să scrie unul dintre celelalte romane 
— ceea ce credea el a fi munca lui "serioasă", la început cu 
certitudine, apoi cu speranţă şi în final cu un fel de disperare 
feroce — primise o mulţime de scrisori de protest de la aceste 
femei, multe dintre ele semnând "cel mai important fan al tău". 
Tonul acestor scrisori varia de la consternare (asta-i rănea 
cumva cel mai tare) la reproş, până la mânie făţişă, dar 
mesajul era întotdeauna acelaşi: Nu era ceea ce m-am 
aşteptat, nu era ceea ce voiam. Te rog, întoarce-te la Misery. 
Vreau să ştiu ce face Misery! Ar fi putut să scrie o versiune 
modernă a romanelor: Sub Vulcan, Tess D'Urberville, 
Zgomotul şi Furia; nu ar fi contat. Ele tot Misery ar fi dorit, 
Misery, Misery. 

E greu de urmărit... nu e interesant... şi blasfemiile! 

Mânia i se dezlănţui iarăşi. Mânie faţă de imbecilitatea ei 


obstinată, mânia că ea a putut de fapt să-l răpească — să-l ţină 
prizonier aici, să-l forţeze să aleagă între a bea zoaiele dintr-o 
găleată sau să sufere durerea provocată de picioarele sale 
zdrobite — şi pe deasupra să mai aibă şi tupeul să-i critice cel 
mai bun lucru pe care-l scrisese vreodată. 

— Să te ia naiba, pe tine şi înjurăturile care te-au făcut să 
te dezlănţui, spuse el şi dintr-o dată se simţi iarăşi mai bine, se 
simţi din nou el însuşi, chiar dacă ştia că răzvrătirea sa este 
meschină, jalnică şi fără sens — ea era în grajd de unde nu-l 
putea auzi, iar fluxul era încă destul de sus deasupra pilonilor 
rupti. Totuşi... 

Şi-o aminti intrând în cameră, ţinând capsulele, cerând 
permisiunea să citească manuscrisul romanului Maşini de Lux. 
Simţi un val de ruşine şi umilinţă care-i încălzea obrajii, dar 
acum aceste sentimente erau însoţite şi de furie adevărată: 
aceasta izbucnise de la o scânteie provenită dintr-o mică 
flacără, aproape îngropată. Nu arătase niciodată, nimănui, un 
manuscris înainte de-al corecta cu mâna lui şi a-l rebate la 
maşină. Niciodată. Nici măcar lui Bryce, agentul său. 
Niciodată. Ei, poftim! El nici măcar... 

Pentru un moment gândurile sale se spulberară. Auzea 
acum sunetul slab făcut de o vacă care rumega. 

Ei, poftim! Nici nu făcea o copie până când era gata a doua 
formă. 

Manuscrisul cărţii Maşini de Lux care se afla acum în 
posesia Anniei Wilkes era, de fapt, singurul exemplar existent 
în întreaga lume. Până şi notițele şi le arsese. 

Doi ani de muncă asiduă; ei nu-i plăcea şi ea era nebună. 

Misery era ceea ce-i plăcea e; Misery era cea pe care ea o 
plăcea, nu un oarecare derbedeu, hoţ de maşini cu vocabular 
spurcat, din Harlemul spaniol. 

Îşi aminti că se gândise: Fă pălării de hârtie din paginile 
manuscrisului, dacă asta aste ce vrei tu, dar... te rog... 

Furia şi umilinţa ieşiră din nou la suprafaţă trezind, ca 
răspuns, prima zvâcnire slabă de durere în picioarele lui. Da. 
Munca, mândria pentru munca ta, valoarea muncii în sine... 
toate aceste lucruri se estompează devenind umbrele unei 


lămpi magice, adică ceea ce erau de fapt atunci când durerea 
devenea destul de intensă. Că ea îi putuse face aşa ceva —că 
ea putea să facă aşa ceva, atunci când el îşi petrecuse 
aproape toată viaţa adultă gândind că "scriitor" este cea mai 
importantă identitate a sa — o făcea să pară de-a dreptul 
monstruoasă; ceva de care el trebuia să scape. Ea era într- 
adevăr un idol şi dacă nu reuşea să-l ucidă pe el, probabil că 
ea va putea ucide ceea ce era fn el. 

Acum auzea guiţatul lacom al porcului — ea a crezut că o 
să se simtă jignit, dar de fapt el găsea că Misery e un nume 
minunat pentru un porc. Işi aminti cum ea îl imitase, felul cum 
buza i se încreţise în sus, spre nas, cum obrajii îi căzuseră, cum 
de fapt ea chiar arătase, pentru un moment, ca un porc: Guit! 
GUIŢŢI! 

Dinspre grajd, vocea ei: 

— Gu-iițț. Porcu-şoor! 

Se întinse pe spate, îşi puse braţul deasupra ochilor şi 
încercă să-şi menţină starea de furie, pentru că furia îl făcea să 
se simtă curajos. Un om curajos poate să gândească. Un laş, 
nu. 

Aici era o femeie care fusese soră medicală — era sigur de 
asta. Mai era încă? Nu, fiindcă nu mergea la serviciu. De ce 
oare nu mai practica încă meseria ei? Asta părea evident. Nu 
toate rotiţele ei funcționau normal; multe dintre ele se roteau 
haotic în cutie. Dacă iui i-a fost evident acest lucru, chiar şi 
prin ceața durerii în care trăia, desigur că a fost evident şi 
pentru colegii ei. 

lar el avea nişte mici informaţii în plus pe baza cărora să 
judece câte dintre rotiţe nu funcționau normal, nu-i aşa? ll 
târâse afară din automobilul său avariat şi, în loc să cheme 
poliţia sau o ambulanţă, l-a instalat în camera de oaspeţi, i-a 
înfipt în braţe ace ca să-l hrănească intravenos şi a băgat 
narcotice cu ghiotura în corpul lui. Destul încât să-l facă să 
cadă în ceea ce ea a numit "depresie respiratorie", cel puţin o 
dată. Nu a spus nimănui că el se află aici, şi dacă nu a făcut-o 
până acum înseamnă că nici nu intenţionează. 

S-ar fi comportat oare în acest fel dacă cel pe care-l 


scosese din epava maşinii ar fi fost un ins oarecare, un Joe 
Blow din Kokomo? Nu. Nu, nu credea aşa ceva. Il păstrase pe el 
fiindcă era Paul Sheldon, şi ea... 

— Ea e cel mai important fan al meu — bodogăni Paul şi îşi 
puse braţul peste ochi. 

Stând în întuneric, începu să-şi amintească un episod 
teribil: mama sa îl dusese la Grădina Zoologică din Boston, şi el 
se oprise să privească o pasăre mare şi impresionantă. Avea 
cele mai frumoase pene — roşii, purpurii şi albastru regal — pe 
care le văzuse el vreodată... şi cei mai trişti ochi. O întrebase 
pe mama sa de unde provenea pasărea şi când ea spusese 
Africa, el a înţeles că era condamnată să moară în colivia în 
care trăia, foarte departe de locul pe care Dumnezeu i-l 
hărăzise şi începuse să plângă, iar mama sa i-a cumpărat un 
cornet de îngheţată şi, pentru un timp, se oprise din plâns. 
Apoi (îşi reaminti) începuse din nou să plângă, iar mama i-a 
mai luat îngheţată, spunându-i, în timp ce se întorceau cu 
troleibuzul înapoi în Lyon, că era copil smiorcăit şi alintat. 

Penajul ei. Ochi; ei. 

Pulsaţia din picioare începea să se intensifice. 

Nu. Nu, nu. 

Işi presă mai tare peste ochi îndoitura braţului. Dinspre 
grajd, se auzeau bufnituri surde, sacadate. Era imposibil, 
bineînţeles, să-ţi dai seama de la ce provin dar în imaginaţia lui 

(MINTEA ta, CREATIVITATEA ta, asta-i tot la ce mă 
refeream) 

o vedea împingând cu călcâiul cizmei snopii de fân afară din 
şură; îi putea vedea prăbuşindu-se pe podeaua grajdului. 

Africa. Pasărea aceea era din Africa. Din... 

Apoi, tăind aceste gânduri ca un ascuţiş de cuţit, veni 
vocea ei agitată, aproape isterică: Crezi tu că atunci când m- 
au pus în boxa martorilor, acolo sus în Den... 

Sus în boxa martorilor. Când m-au pus în boxa martorilor în 
Denver. 

Juri să spui adevărul, tot adevărul şi nimic altceva decât 
adevărul, aşa să te ajute Dumnezeu? 

("Nu ştiu de unde a moştenit acest talent") 


Jur. 

("ÎNTOTDEAUNA scrie lucruri de felul ăsta") 

Spune-ti numele. 

(“Nimeni din familia MEA nu avea o imaginație ca a lui“) 

Annie Wilkes. 5 

("Atât de INTENSA") 

Numele meu este Annie Wilkes. 

Încercă s-o sugestioneze să spună mai multe; nu voia. 

— Haide! murmură el cu brațul peste ochi — acesta era 
modul în care el gândea cel mai bine, modul în care-şi imagina 
cel mai bine. Mamei sale îi plăcea să-i povestească doamnei 
Mulvaney, vecina lor, ce imaginaţie debordantă avea el; atât 
de activă, şi cât de minunate erau povestioarele pe care el le 
scria neîncetat (desigur, cu excepţia situaţiilor când îl făcea 
copil smiorcăit şi alintat). 

— Haide, haide, haide. 

Putea să vadă sala de judecată din Denver, pe Annie Wilkes 
în boxa martorilor, purtând nu jeanşi, ci o rochie vişinie, 
demodată şi o pălărie groaznică. Işi imagina că sala este plină 
de spectatori şi că judecătorul este chel şi poartă ochelari. Sub 
mustaţa albă avea un semn din naştere. Mustaţa îl acoperea 
aproape în întregime, dar nu de tot. 

Annie Wilkes. 

("La doar trei ani ştia să citească! Poţi să-ți imaginezi! ") 

Spiritul... dragostei de fan... 

(“Totdeauna scrie ceva, inventează ceva") 

Acum trebuie să limpezesc. 

(“"Africa. Pasărea vine din") 

— Continuă, şopti el, dar nu putea merge mai departe. 
Grefierul o ruga să-şi spună numele, iar ea repeta la nesfârşit 
că se numeşte Annie Wilkes, dar nu spunea nimic în plus; 
stătea acolo cu corpul ei masiv, compact şi ameninţător care 
disloca aerul şi îşi tot spunea numele refuzând să zică altceva 
în plus. 

Incă încercând să-şi imagineze de ce ex-infirmiera care-l 
luase prizonier ar fi putut să fie odată în boxa martorilor în 
Denver, Paul adormi. 


12 


Se afla într-un salon de spital. Îl cuprinse o uşurare mare — 
atât de mare, încât aproape izbucni în plâns. Gât timp fusese 
adormit, se întâmplase ceva, venise cineva sau, poate, Annie 
se răzgândise sau i se făcuse milă de el. Nu conta. Adormise în 
casa unei femei-monstru şi se trezise în spital. 

Dar, cu siguranţă, ei nu l-ar fi pus într-un salon lung ca 
acesta? Era tot atât de mare cât un hangar de avion! Şiruri 
identice de bărbaţi (cu acelaşi fel de sticle cu substanţă 
nutritivă atârnate de stative identice pentru perfuzii, aşezate 
lângă paturile lor) umpleau spaţiul. Se ridică şi văzu că bărbaţii 
erau, de asemenea, identici — toţi erau e/. Apoi, în depărtare, 
auzi pendula bătând şi înţelese că bătea din spatele zidului 
somnului. Acesta era un vis. Tristeţea înlocui uşurarea. 

Uşa de la capătul îndepărtat al salonului se deschise şi 
Annie Wilkes intră — doar că era îmbrăcată într-o rochie lunga 
cu şorţ şi pe cap purta o bonetă de dimineaţă; era îmbrăcată 
întocmai ca Misery Chastain în Dragostea lui Misery. Într-una 
din mâini ţinea un coş de răchită. Peste conţinutul coşului era 
aşezat un prosop. Ea dădu prosopul la o parte în timp ce el o 
privea. Işi băgă mâna înăuntru şi scoase un pumn de ceva, pe 
care îi aruncă înspre faţa primului Paul Sheldon adormit. Era 
nisip, văzu el — aceasta era Annie Wilkes pretinzând că e 
Misery Chastain, pretinzând că este omul nisipurilor. Femeia 
nisipurilor. 

Apoi văzu că faţa primului Paul Sheldon se albise 
înspăimântător de îndată ce nisipul o lovise şi frica îl zgudui din 
vis trezindu-se în dormitor, unde Annie Wilkes stătea aplecată 
deasupra lui. Ţinea în mână ediţia de buzunar a romanului 
Copilul lui Misery. Semnul de carte sugera că ea citise 
aproximativ trei sferturi din roman. 

— Gemeai, spuse ea. 

— Am visat urât. 


— Despre ce era vorba? 
li răspunse cu prima minciună care-i trecu prin cap: 
— Africa. 


13 


Dimineaţa următoare ea veni târziu; faţa ei avea culoarea 
scrumului. El moţăise dar se trezi imediat, ridicându-se brusc 
pe coate. 

— Domnişoară Wilkes? Annie? Te simţi b... 

— Nu. 

Hristoase, a făcut un infarct, gândi el şi pentru o clipă se 
nelinişti, dar această stare fu imediat înlocuită de bucurie. Las- 
o să aibă unul! Unul mare! Unul păcătos care să-i spargă 
pieptul! Ar fi mai mult decât fericit să se târască până la 
telefon, necontând cât de mult l-ar durea. S-ar fi târât spre 
telefon şi peste cioburi de sticlă, daca acesta ar fi fost preţul. 

Şi era un infarct... dar nu din cel adevărat. 

Veni spre el, nu chiar bălăbănindu-se, ci legănându-se, aşa 
cum ar merge un marinar când de-abia a coborât de pe vapor 
la capătul unei călătorii lungi. 

— Ce — Incercă să se îndepărteze din faţa ei, dar nu avea 
unde să fugă. Nu era decât tăblia de la capătul patului şi în 
spatele ei, zidul. 

— Nu! Ea ajunse lângă pat, se izbi de el, se clătină şi, 
pentru un moment, se păru că e pe cale să se prăbuşească 
peste el. Apoi, stătu acolo nemişcată, uitându-se la el din 
interiorul feţei ei albe ca hârtia, cu tendoanele gâtului 
proeminente şi una dintre vene pulsând în centrul frunţii. 
Palmele ei se deschiseră brusc, se încleştară în pumni solizi ca 
de piatră, apoi se deschiseră iarăşi. 

— Tu... tu... tu pasăre mârşavă! 

— Ce — nu ştiu... 

Dar, brusc, ştiu şi întreaga lui jumătate de sus păru că se 
scofâlceşte şi apoi că dispare cu totul. Işi amintise unde fusese 


a 


semnul de carte noaptea trecută, la trei sferturi din roman. Il 
terminase de citit. Ea ştia acum tot ce era de ştiut. Ştia că, 
până la urmă, nu Misery fusese cea stearpă; acela fusese /an. 
Stătuse ea, oare, în salonul-încă-nevăzut-de-el, cu gura 
deschisă şi ochii holbaţi, în timp ce Misery realizase în sfârşit 
acest adevăr, se decisese şi se dusese pe furiş la Geoffrey? Se 
umpluseră ochii ei de lacrimi când a realizat că Misery şi 
Geoffrey, departe de a avea o legătură amoroasă clandestină 
în spatele omului pe care amândoi îl iubeau, îi dădeau acestuia 
cel mai frumos cadou posibil — un copil pe care el îl va crede 
al lui? Şi, oare, îi crescuse inima când Misery îi spusese lui lan 
că este însărcinată şi lan o strânsese în braţe cu lacrimile 
curgându-i din ochi, murmurând: "Draga mea, o, draga mea!" 
de multe, multe ori? 

Fu sigur, în cele câteva secunde că toate aceste lucruri se 
întâmplaseră. Dar, în loc să plângă cu durere adâncă, aşa cum 
ar fi trebuit să facă atunci când Misery s-a stins dând naştere 
băiatului pe care, probabil, lan şi Geoffrey îl vor creşte 
împreună, ea era furioasă ca dracu'. 

— Nu poate să fie moartă! răcni la el Annie Wilkes. — 
Palmele ei se deschideau brusc şi apoi se încleştau într-un ritm 
din ce în ce mai rapid. — Misery Chastain NU POATE FI 
MOARTĂ! 

— Annie... Annie, te rog... 

Pe masă era o carafă cu apă. Ea o apucă şi o aruncă spre 
el. Apa rece îi împroşcă faţa. Un cub de gheaţă ateriză lângă 
urechea lui stângă şi alunecă în jos pe pernă în scobitura 
umărului. In mintea lui 

("Atât de intensă ") 

o văzu lovindu-l în faţă cu carafa, se văzu pe sine murind din 
cauza craniului fracturat şi a unei masive hemoragii cerebrale, 
într-un şuvoi rece de apă cu gheaţă, în timp ce pe braţe pielea 
i se făcea de găină. 

Ea voia să facă asta; nu exista nici o îndoială în această 
privinţă. 

Chiar în ultimul moment, ea îi întoarse spatele şi aruncă 
carafa spre uşă, unde se sparse ca farfuria cu supă zilele 


trecute. 

Se uită înapoi spre el şi îşi îndepărtă părul de pe faţă cu 
dosul palmei — două pete mici, tari, de roşu înfloriseră acum 
pe fondul alb. 

— Pasăre mârşavă, gâfâi ea. Oh, tu păsăruică mârşavă, 
cum ai putut? 

El vorbi rapid, cu insistenţă, cu ochii scăpărători aţintiţi 
asupra chipului ei — era convins că, în acel moment, viaţa lui 
s-ar putea să depindă de ce va fi în stare să spună în 
următoarele douăzeci de secunde. 

— Annie, în 1871 femeile mureau frecvent la naştere. 
Misery şi-a dat viaţa pentru soţul ei, pentru cel mai bun prieten 
şi pentru copilul ei. Spiritul lui Misery întotdeauna va... 

— Eu nu vreau spiritul ei! ţipă ea, arcuindu-şi degetele ca 
nişte gheare şi agitându-le spre el ca şi când ar fi vrut să-i 
scoată ochii. O vreau pe ea! Tu ai omorât-o! Tu ai asasinat-o! 

Palmele ei se strânseră şi le cobori ca pe nişte pistoane, 
unul pe fiecare parte a capului lui. Se adânciră mult în pernă şi 
el sări ca o păpuşă de cârpă. Picioarele lui parcă luară foc şi el 
urlă. 

— Nu am ucis-o eul ţipă el. 

Ea îngheţă, privindu-l fix cu acea expresie îngustă, neagră - 
acea privire de crevasă. 

— Bineînţeles că nu, spuse ea cu un sarcasm amar. Şi dacă 
tu nu ai făcut-o, Paul Sheldon, atunci cine? 

— Nimeni — spuse el mult mai încet. Pur şi simplu a murit. 

In ultimă instanţă, ştia că ăsta era adevărul. Dacă Misery 
Chastain ar fi fost o persoană reală, ştia că foarte simplu s-ar fi 
putut să fie chemat "să ajute poliţia în desfăşurarea anchetei", 
aşa cum era eufemismul. La urma urmei, el avea un motiv — o 
urâse. Chiar de la a treia carte, o urâse. In urmă cu patru ani, 
de întâi Aprilie, tipărise în secret un mic pamflet pe care-l . 
trimisese câtorva cunoscuţi. Il intitulase Hobby-ul lui Misery. In 
el, Misery petrecuse un vesel weekend la țară, făcând dragoste 
cu Growler, setterul irlandez al lui lan. _ 

Ar fi putut s-o ucidă... dar nu o făcuse. In final, în ciuda 
faptului că ajunsese s-o dispreţuiască, moartea lui Misery 


fusese un fel de surpriză şi pentru el. Rămăsese fidel lui însuşi, 
şi artei de a imita viaţa — chiar dacă de-abia perceptibil —, 
pană la sfârşitul aventurilor răsuflate ale lui Misery. Avusese o 
moarte, în mare parte, neaşteptată. Giumbuşlucurile lui 
voioase nu schimbaseră cu nimic acest fapt. 

— Minţi, şopti Annie. Am crezut că eşti bun, dar nu eşti bun. 
Eşti doar o păsăruică mârşavă, bătrână şi mincinoasă. 

— S-a stins din viaţă, atâta tot. Aşa se întâmplă câteodată. 
A fost ca şi în viaţă, când cineva... 

Ea răsturnă noptiera de lângă pat. Sertarul îngust căzu 
afară. Ceasul lui şi mărunţişul de buzunar se împrăştiară. Nici 
măcar nu ştiuse că erau acolo. El se făcu mic, retrăgându-se 
din faţa ei. 

— Probabil tu crezi că eu m-am născut /eri, spuse ea. — 
Buzele i se retraseră dezvelindu-i dinţii. — In meseria mea am 
văzut o mulţime de oameni murind — sute, dacă mă gândesc 
mai bine. Câteodată mor ţipând şi câteodată se duc în timpul 
somnului — efectiv se sting, aşa cum ai spus tu, bineînţeles. 

— Dar personajele din povestiri NU se sting pur şi simplu! 
Dumnezeu ne cheamă la el atunci când EL crede că ne-a venit 
timpul şi un scriitor e Dumnezeu pentru eroii din poveste, el îi 
creează tot aşa cum Dumnezeu ne-a făcut pe NOI şi nimeni nu 
poate să ia legătura cu Dumnezeu ca să-l facă să se explice; 
în ordine, okay, dar, în ce o priveşte pe Misery, o să-ți spun un 
singur lucru, tu pasăre mârşavă, o să-ți spun că, pur şi simplu, 
se întâmpla ca Dumnezeu să aibă două picioare rupte şi se 
întâmplă ca Dumnezeu să fie în casa MEA mâncând hrana 
MEA... şi... 

În acel moment intra în transă. Se ridică în picioare cu 
mâinile atârnându-i fără vlagă, privind peretele pe care era 
atârnată o fotografie veche a Arcului de Triumf. Stătu 
nemişcată, iar Paul, întins în pat, cu pete rotunde pe pernă în 
dreptul urechilor sale, o privi. Auzea apa care fusese în carafă 
picurând pe podea şi realiză că este în stare să comită o crimă. 
Aceasta fusese o întrebare la care se gândise din când în când, 
strict academic, bineînţeles, doar că situaţia se schimbase şi 
acum îi ştia răspunsul. Dacă ea n-ar fi aruncat carafa, ar fi 


spart-o el însuşi de podea şi ar fi încercat să-i înfigă în gât unul 
dintre cioburile de sticlă în timp ce ea stătea acolo la fel de 
inertă ca şi un cuier de umbrele. 

Se uita în jos la lucrurile care se împrăştiaseră din sertar, 
dar erau acolo doar nişte monede, un stilou, un pieptene şi 
ceasul lui. Nici un portofel. Mai important, nici un fel de stilet. 

Ea începu încetul cu încetul să-şi revină, iar furia, cel puţin, 
îi dispăruse. Se uită cu tristeţe la el. 

— Cred c-ar fi mai bine să plec acum. Nu cred că e bine, 
pentru un timp, să fiu în preajma ta. Nu cred că este... înţelept. 

— Să pleci? Unde? 

— Nu contează. Un loc pe care-l ştiu eu. Dacă stau aici, o să 
fac ceva nechibzuit. Am nevoie să stau şi să mă gândesc. La 
revedere, Paul. 

Traversă repede camera. 

— O să te întorci să-mi dai medicamentele? întrebă el 
alarmat. 

Ea apucă clanţa şi închise uşa în urma ei fără să-i răspundă. 
Pentru prima dată el auzi zăngănitul unei chei. 

Îi auzi paşii îndepărtându-se pe hol; tresări atunci când ea 
strigă supărată — cuvinte pe care nu le-a înţeles — şi încă ceva 
căzu şi se sparse. O uşă se trânti. Un motor dădu un rateu şi 
apoi porni. Scârţâitul slab, păcănitor al cauciucurilor pe 
zăpadă. Acum sunetul motorului începu să se îndepărteze. Se 
reduse la un sforăit apoi la un bâzâit slab şi apoi se stinse. 

Era singur. 

Singur în casa Armiei Wilkes, închis în camera sa. Prizonier 
în pat. Distanţa dintre aici şi Denver era ca şi... ei bine, ca şi 
distanţa dintre Grădina Zoologică din Boston şi Africa. 

Stătu întins în pat, privind tavanul, cu gâtul uscat şi cu 
inima bătându-i nebuneşte. 

După un timp pendula din salon bătu amiaza şi fluxul 
începu să se retragă. 


14 


Cincizeci şi una de ore. 

Ştia cât de mult timp trecuse, deoarece folosise stiloul, 
Flair-Fine-Liner, pe care-l avusese în buzunar când se 
produsese accidentul. Fusese în stare să se întindă şi să-l 
apuce de pe jos. De fiecare dată când bătea pendula îşi 
însemna o liniuţă pe braţ — patru semne verticale şi apoi o 
linie în diagonală ca să pecetluiască cvintetul. Când ea reveni 
acasă avea zece grupuri de cinci şi încă o liniuţă în, plus. 
Grupuleţele mici, corect desenate la început, deveniseră din ce 
în ce mai zimţate pe măsură ce mâinile lui începuseră să 
tremure. Era aproape sigur că nu omisese nici măcar o oră. Mai 
aţipise, dar niciodată cu adevărat. Bătaia pendulei îl trezise de 
fiecare dată. 

După un timp, începuse să simtă foamea şi setea — chiar în 
ciuda durerii. Intr-un fel parcă asista la o cursă hipică. La 
început, Regele Durerii conducea detaşat, Mi-e Foame se afla 
cam la un kilometru şi ceva în urmă. Destul-de-Sete era 
aproape pierdut în depărtare. Apoi, cam pe la apus în ziua 
următoare celei în care ea a plecat, Mi-e Foame chiar începu 
să-i amenințe titlul Regelui Durerii. 

Petrecuse aproape întreaga noapte moţăind şi trezindu-se 
scăldat într-o sudoare rece, fiind aproape sigur că o să moară. 
După un timp începuse să spere că moare. Orice, doar să 
scape. Nu-şi putuse închipui niciodată cât de rea putea să 
devină durerea. Pilonii creşteau şi creşteau. Vedea scoicile 
care se lipiseră de ei şi organisme pale, fără vlagă, care zăceau 
în crăpăturile lemnului. Ele erau norocoase. Pentru ele su- 
ferinţa se sfârşise. În jurul orei trei căzu într-o criză de urlete 
deşarte. 

A doua zi, pe la prânz — Ora Douăzeci şi patru — realiză că, 
în ciuda durerii cumplite din picioare şi pelvis, încă ceva îl 
făcea, de asemenea, să sufere. Era retractarea. Numeşte asta 
Răzbunarea Toxicomanului, dacă vrei. Avea deja nevoie de 
capsule nu numai pentru durere. 

Îi veni ideea să încerce să se dea jos din pat, dar gândul la 
cădere, la lovitură şi la escaladarea durerii care le va 


acompania, îl oprea de fiecare dată. Îşi putea imagina foarte 
bine 

("Atât de intens") 
cum se va simţi. Ar fi putut totuşi să încerce, dar ea încuiase 
uşa. Ce altceva putea face decât sa se târâie până acolo ca un 
şarpe şi apoi să rămână întins lângă uşă? 

De disperare împinse cu mâinile, pentru prima dată, 
păturile de pe el, sperând nebuneşte că nu era aşa de rău 
precum părea să sugereze forma pe care o aveau pledurile. Nu 
era aşa de rău; era mai rău. Se uită cu groază la ceea ce 
devenise el de la genunchi în jos. În mintea lui auzi vocea lui 
Ronald Reagan în filmul Misiunea Regelui, ţipând strident: 
Unde este ce a mai rămas din mine? 

Ce a mai rămas din el era aici şi s-ar putea să iasă cumva 
din situaţia aceasta; şansele de a se întâmpla aşa ceva păreau 
din ce în ce mai îndepărtate deşi, presupunea că, teoretic, este 
posibil... dar s-ar putea să nu mai poată umbla niciodată — în 
mod sigur nu până când fiecare picior va fi refracturat, probabil 
în câteva locuri, întărit cu tije de oţel, ţinut fără milă în 
suspensie şi supus la sute de ofense chinuitor de dureroase. 

Ea îi pusese picioarele în atele — bineînţeles că fusese 
conştient de acest lucru, simţise formele lor rigide, tari, dar 
până acum nu ştiuse ce folosise ea drept atele. Părţile de jos 
ale picioarelor erau încercuite cu bare subţiri care păreau a 
proveni din rămăşiţele unor cârje de aluminiu tăiate cu 
bomfaierul. Barele fuseseră zelos înfăşurate cu bandaj astfel 
încât, de la genunchi în jos se asemănau oarecum cu In-Ho-Tep 
când acesta fusese descoperit în mormântul lui. Picioarele 
şerpuiau ciudat spre genunchi, în unele locuri având ridicături 
şi în altele, depresiuni. Genunchiul stâng — un focar pulsator 
de durere — părea că nici nu mai exista. Exista o gleznă, apoi o 
coapsă şi între ele, la mijloc, o masă de carne dezgustătoare 
care arăta ca un drob imens de sare. Părţile de sus ale 
picioarelor erau foarte umflate şi păreau că se arcuiseră vag în 
afară. Şoldurile, zona dintre picioare, chiar şi penisul, erau încă 
împestriţate cu vânătăi care începuseră să se retragă. 

Crezuse că partea de jos a picioarelor sale s-ar putea să fie 


zdrobită. După cum se vedea, nu era aşa. Fuseseră 
pulverizate. 

Gemând, plângând, se reînveli iarăşi cu păturile. Nici un fel 
de rostogolire afară din pat. Mai bine să zacă aici, să moară 
aici, mai bine să accepte această intensitate a durerii, atât de 
groaznică cum era, până când va dispărea cu totul. 

În cea de-a doua zi, în jurul orei patru, Destul-de-Sete 
atacă. Pentru mult timp fusese conştient de o uscăciune a gurii 
şi a gâtului, dar acum începea sa se intensifice. Îşi simţea 
limba umflată, mult prea mare. Îl durea să înghită. Începu să se 
gândească la carafa cu apă pe care ea o aruncase. 

Moţăi, se trezi, moţăi. 

Ziua se sfârşi. Veni noaptea. 

Avea nevoie să urineze. Îşi puse plicul de la plapumă 
deasupra penisului, încercând sa improvizeze un filtru grosolan 
şi urină prin el în palmele tremurătoare, făcute căuş. Incercă 
să-şi închipuie că e ceva reciclat şi bău ceea ce reuşise să 
reţină în palme, apoi îşi linse buzele. Incă un lucru de care, 
presupunea el, nu va povesti nimănui — dacă va trăi îndeajuns 
ca să mai poată istorisi ceva. 

Incepu să creadă că ea a murit. Era foarte debusolată, şi 
oameni instabili mintal în mod frecvent se sinucideau. O văzu 
("Atât de intens") 
parcând-o pe Bătrâna Bessie pe marginea şoselei, luând de 
sub scaun un pistol calibru 44, punându-şi ţeava în gură şi 
împuşcându-se. "Dacă Misery e moartă, eu nu vreau să 
trăiesc. Adio, lume crudă!" strigă Annie cu obrajii scăldaţi în 
lacrimi şi apăsă pe trăgaci. 

Scânci, apoi gemu, apoi urlă. Vântul urla o dată cu el... dar 
nu remarcă acest fapt. 

Sau un accident? Era oare posibil? Oh, da, domnule! Şi-o 
imagină conducând înverşunat, mergând cu viteză prea mare 
şi apoi 

(“Nu moşteneşte imaginația asta de la nimeni din familia 
MEA") 
intrând în transă şi ieşind peste marginea drumului. La vale, şi 
la vale, şi la vale. Oprindu-se brusc şi explodând în flăcări, 


murind fără să apuce să-şi dea seama că moare. 

Dacă ea era moartă atunci el va muri aici, ca un şobolan 
într-o capcană uscată. 

Se tot gândea că va veni inconştienţa şi-l va alina, dar 
inconştienţa nu. vroia să apară; în locul ei veni Ora Treizeci şi 
Ora Patruzeci; acum Regele Durerii şi Destul-de-Sete se con- 
topiră într-un singur cal (Mi-e Foame fusese lăsat de mult timp 
foarte departe în urmă) şi el începu să se simtă nimic mai mult 
decât o bucată de ţesut viu pe o lamă de microscop sau un 
vierme într-un cârlig — oricum, ceva, agitându-se la nesfârşit şi 
aşteptând numai moartea. 


15 


Când ea intră, el crezu, la început, că trebuie să fie un vis, 
dar mai apoi realitatea — sau doar instinctul pur de conservare 
-se instală şi el începu să geamă, să cerşească şi să se roage; 
totul sacadat, totul venind dintr-o fântână adâncă a irealităţii. 

Singurul lucru pe care-l văzu clar era că ea purta o rochie 
bleumarin şi o pălărie împodobită cu crenguţe — era exact 
genul de vestimentaţie pe care şi-o imaginase el că o purtase 
ea în boxa martorilor în Denver. 

Era foarte îmbujorată, iar ochii îi scăpărau de viaţă şi 
vioiciune. Era atât de aproape de a fi drăguță, atât cât va 
ajunge Annie Wilkes să fie vreodată şi, mai târziu, când a 
încercat să-şi amintească această scenă, singura imagine clară 
pe care o putea vedea erau obrajii ei roşii şi pălăria cu 
rămurele. De undeva, dintr-un ultim ungher al minţii capabil să 
judece sănătos şi să evalueze clar situaţia, Paul Sheldon, cel 
raţional, gândi: Arată ca o văduvă care taman a fost futută 
după zece ani de visuri erotice neîndeplinite. 

In mână ţinea un pahar cu apă — un pahar mare cu apă. 

— la asta, spuse ea şi îi puse după ceafă o mână încă rece 
de la frigul de afară, aşa încât el să se poată ridica îndeajuns 
ca să bea fără să se înece. El luă trei înghiţituri mari, porii 


câmpiei aride care era limba lui lărgindu-se şi protestând 
împotriva şocului apei din care o bună parte se împrăştie pe 
bărbie şi pe tricoul pe care-l purta, apoi ea îndepărtă paharul. 

El scânci după pahar, întinzându-şi mâinile tremurătoare. 

— Nu. Nu, Paul. Câte puţin o data, dacă nu, o să vomiţi. 

După puţin timp i-l dădu înapoi şi îl lasă să mai ia două 
înghiţituri. 

— Calmantele, spuse el tuşind. Îşi supse buzele, îşi plimbă 
limba peste ele şi apoi îşi supse limba. Işi putea aminti vag că 
şi-a băut propria urină, cum fusese aceasta, cât de sărată. 

— Capsulele — durerea — te rog, Annie, te rog, pentru 
numele lui Dumnezeu, ajută-mă, durerea e aşa de 
chinuitoare... 

— Ştiu că e, dar trebuie să mă asculţi, spuse ea privindu-l 
cu acea expresie hotărâtă şi totuşi maternă. Trebuia să plec şi 
să mă gândesc. Am reflectat adânc şi sper că am ajuns la o 
concluzie bună. Nu eram foarte sigură, gândurile mele sunt 
adesea parcă nămoloase, ştiu asta. Accept asta. Din cauza 
asta nu-mi puteam aminti unde am fost în toate ocaziile acelea 
despre care ei mă tot întrebau. Deci, m-am rugat. Există un 
Dumnezeu, să ştii, şi El răspunde rugăciunilor. Intotdeauna o 
face. Deci m-am rugat. Am zis "lubite Dumnezeu, Paul Sheldon 
ar putea să fie mort când mă întorc eu înapoi". Dar Dumnezeu 
a spus: "Nu va fi. L-am iertat, ca să-i poţi aorta tu calea pe care 
trebuie s-o urmeze". 

Ea spusese arăta ca şi aorta, dar Paul, oricum de-abia o 
auzea; ochii lui erau fixaţi pe paharul cu apă. Il lăsă să mai bea 
încă o înghiţitură. El fornăi ca un cal, râgâi şi apoi strigă atunci 
când crampele începură să-i chinuie burta. 

In tot acest răstimp ea îl privise blajin. 

— O să-ţi dau medicamentele ca să-ţi aline durerea — 
spuse ea — dar, mai întâi, ai o treabă de îndeplinit. Mă întorc 
imediat. 

Se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. 

— Nu! ţipă el. 

Ea nu-l luă deloc în seamă. El rămase în pat, înconjurat de 
durere, încercând să nu geamă şi totuşi gemând. 


16 


La început a crezut că delirează. Ce vedea era prea bizar ca 
să fie normal. Când Annie s-a întors, împingea un grătar cu 
cărbuni. 

— Annie, sufăr groaznic. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Ştiu, dragul meu. 

Îl sărută pe obraz; atingerea buzelor ce era tot atât de 
uşoară ca şi căderea unei frunze. 

— În curând. 

Ea plecă şi el se uită prostit la grătarul cu cărbuni; un 
obiect menit să se afle vara într-un chioşc din grădină, care era 
acum în camera lui, ducându-i cu gândul la imagini cu idoli şi 
sacrificii. 

Şi un sacrificiu, bineînţeles, era, ceea ce avea ea de gând 
— când s-a întors, ducea într-o mână manuscrisul romanului 
Maşini de Lux, singurul rezultat concret existent al muncii lui 
de doi ani de zile. In cealaltă avea o cutie de chibrituri 
Diamond Blue Tip. Chibrituri de lemn cu vârf de fosfor. 


17 


— Nu, spuse el, plângând şi tremurând. 

Il rodea un gând, îl ardea ca un acid: pentru mai puţin de o 
sută de dolari ar fi putut să-şi tragă la xerox manuscrisul în 
Boulder. Prietenii — Bryce, amândouă fostele neveste, drace, 
chiar şi mama sa — îi spuseseră mereu că este nebun să nu-şi 
facă măcar o copie a muncii lui şi s-o pună deoparte; la urma 
urmei, hotelul Boulderado putea lua foc, sau casa din New- 
York; ar putea surveni un tornado, o inundație sau o altă 
calamitate naturală. Refuzase în mod constant, fără a avea nici 


un motiv special: era doar că i se părea că dacă ar face asta, 
ar chema ghinionul. 

Ei bine, aici era şi piaza rea şi calamitatea naturală, toate 
îngemănate într-un singur lucru; aici era Annie Uraganul. În 
inocenţa ei, în aparenţă, nu îi trecuse prin cap niciodată ideea 
că ar mai putea exista undeva o copie a cărţii Maşini de Lux — 
şi dacă el doar ar fi ascultat, dacă doar ar fi investit acei o sută 
de dolari nenorociţi... 

— Da, replică ea, întinzând chibriturile spre el. Manuscrisul, 
cu coperta albă pe care scria titlul, era aşezat în poala ei. 
Chipul ei era încă clar şi calm. 

— Nu, spuse el, întorcându-şi faţa înfierbântată de la ea. 

— Da. E obscen. Lăsând asta la o parte, nici nu e bun. 

— Tu nu ai recunoaşte ceva bun nici dacă ar veni spre tine 
şi ţi-ar muşca nasul! tipă el, nepăsându-i de nimic. 

Ea râse blând. In aparenţă furiile ei intraseră în vacanţă. 
Dar, gândi Paul, după cum o ştia pe Annie Wilkes, se puteau 
reîntoarce pe neaşteptate, în orice moment, cu toate bagajele 
în mâini: Nu ne-am putut abtine să fim departe de tine. Ce 
mai faci? 

— İn primul rând — spuse ea — binele nu mi-ar muşca 
nasul. Răutatea, poate, dar nu binele. In al doilea rând, eu 
recunosc binele când îl întâlnesc — tu eşti bun, Paul. Ai doar 
nevoie de un mic ajutor. Şi acum, ia chibriturile! 

EI îşi clătină anevoios capul într-o parte şi în alta. 

— Nu. 

— Ba da. 

— Nu. 

— Da. 

— Nu, fir' ai a dracului! 

— Foloseşte toate blasfemiile pe care vrei. Le-am mai auzit. 

— Nu o s-o fac. 

Işi închise ochii. 

Când îi deschise ea îi ţinea în faţă un cartonaş pătrat cu 

cuvântul NOVRIL tipărit cu litere albastre, în partea de sus. 
MOSTRĂ, spuneau literele de dedesubtul denumirii. SĂ NU FIE 
DISTRIBUIT FĂRĂ REŢETA MEDICULUI. Sub avertisment erau 


patru capsule în înveliş de plastic. Încercă să le înşface. Ea 
trase cartonul din raza lui de acţiune. 

— Când o să-l arzi — spuse ea. Atunci am să-ţi dau pilulele 
— toate patru, cred — şi durerea va dispărea. Vei începe să te 
simţi iarăşi liniştit, şi când îţi vei reveni complet, voi schimba 
aşternuturile — văd că le-ai udat şi trebuie să fie foarte ne- 
plăcut — şi, de asemenea, te voi schimba şi pe tine. Atunci 
când o să termin, probabil că-ţi va fi foame şi pot să-ţi dau 
nişte supă. Poate şi nişte pâine prăjită fără unt. Dar, până când 
îl arzi, Paul, nu pot să fac nimic. Îmi pare rău. ` 

Limba lui vroia să spună: Da! Da, bine! şi deci şi-o muşcă. li 
întoarse iarăşi spatele — departe de pătratul de carton 
ispititor, înnebunitor; de capsulele albe în locaşurile lor 
romboidale, din plastic transparent. 

— Tu eşti diavolul, spuse el. 

Se aştepta iarăşi la mânie şi primi un râs îndelungat, cu 
subtonuri de tristeţe înţelegătoare. 

— O, da! Da! Asta-i ce gândeşte un copil când mami intră în 
bucătărie şi-l vede jucându-se cu detergentul de vase de sub 
chiuvetă. El n-o spune, bineînţeles, în acest mod, pentru că el 
nu are educaţia ta. El spune doar "Mami, eşti rea!" 

Mâna ei îndepărta părul de pe fruntea lui înfierbântată. 
Degețel ei alunecară lin peste obraji, peste gât şi apoi, înainte 
de a se îndepărta, îi strânse uşor, cu compasiune, umărul. 

— Mama se simte prost atunci când copilul ei îi spune că-i 
rea sau dacă plânge pentru ce i s-a interzis, aşa cum plângi tu 
acum. Dar ea ştie că are dreptate şi deci îşi face datoria. Aşa 
cum eu mi-o fac pe a mea. 

Urmară trei bufnituri rapide când Annie lovi manuscrisul cu 
pumnii — 190 000 de cuvinte şi cinci existenţe la care, un Paul 
Sheldon sănătos şi lipsit de dureri, ţinuse foarte mult; 190 000 
de cuvinte şi cinci existenţe pe care, cu trecerea fiecărui 
moment, le găsea din ce în ce mai dispensabile. 

Pilulele. Pilulele. Trebuia să ia blestematele de pilulele. 
Existenţele erau umbre, pilulele nu erau. E/e erau reale. 

— Paul? 

— Nu! hohoti el. 


Zornăitul slab al capsulelor în locaşurile lor de plastic — tă- 
cere — apoi zgomotul înfundat făcut de chibriturile de lemn 
agitate. 

— Paul? 

— Nu! 

— Aştept, Paul. 

Oh, pentru numele lui Dumnezeu, de ce joci acest rol 
prostesc de Horaţiu-pe-pod şi, pentru numele lui Dumnezeu, 
pe cine vrei să impresionezi? Crezi oare că e vreun film sau 
vreun spectacol de televiziune şi curajul tău este cântărit de 
nişte spectatori? Poţi să faci ce vrea ea sau poți să te 
încăpățânezi. Dacă te încăpățânezi, o să mori şi ea o să ardă 
oricum manuscrisul. Deci, ce ai de gând să faci, să zaci aici şi 
să suferi pentru un roman din care vei vinde un număr de 
exemplare de două ori mai mic decât cartea din seria MISERY 
care a avut cel mai mic succes; şi pe care Peter Prescott o să 
se cace în cea mai elegantă şi dulce manieră când o să-i facă 
comentariul critic pentru acel mare oracol literar, 
NEWSWEEK? Haide, haide, fii înțelept! Până şi Galileo s-a 
dezis când a realizat că ei într-adevăr aveau de gând să-l ardă 
pe rug! 

— Paul? Aştept. Pot să aştept toată ziua. Deşi eu cam 
bănuiesc că s-ar putea să cazi în curând în comă; cred că, 
acum eşti într-un stadiu aproape comatos şi am o mulţime de... 

Vocea ei se stinse încet. 

Da! Dă-mi chibriturile! Dă-mi un aruncător de flăcări! Dă- 
mi un Baby-Huey şi o încărcătură de napalm! Arunc şi o 
încărcătură strategică nucleară pe el, dacă asta vrei tu, tu 
muma-pădurii blestemată! 

Aşa vorbea oportunistul, supravieţuitorul. Totuşi, altă porți- 
une, care acum dădea înapoi, aproape comatoasă ea însăşi, 
continua să se vaiete în întuneric: O sută nouăzeci de mii de 
cuvinte! Cinci existenţțe! Doi ani de muncă! Şi care era 
adevăratul rezultat: Adevărul! Ce ştii tu despre BLESTEMATUL 
ADEVĂR! 

Se auziră arcurile patului trosnind atunci când ea se ridică. 

— Bine! Eşti un băieţel foarte încăpățânat, trebuie să spun, 


şi nu pot să stau toată noaptea lângă patul tău, oricât de mult 
mi-ar plăcea să fac asta! La urma urmelor, am condus aproape 
o oră, grăbindu-mă să ajung aici. Mai vin peste câteva minute 
să văd dacă ţi-ai schimbat p... 

— Arde-le tu, atunci! urlă el la ea. 

Ea se întoarse şi-l privi. 

— Nu. Nu pot să fac asta, oricât de mult aş dori să te 
scutesc de agonia pe care o simţi. 

— De ce nu? 

— Deoarece — spuse ea afectat — trebuie s-o faci tu de 
bunăvoie. 

Atunci el începu să râdă şi faţa ei se întunecă, pentru prima 
dată de când se întorsese, şi părăsi camera cu manuscrisul sub 
braţ. 


18 


Când ea reveni o oră mai târziu, Paul luă chibriturile. 

Ea puse pe grătar pagina cu titlul. El încercă să aprindă 
unul dintre chibrituri dar nu putu, deoarece tot nu reuşea să 
atingă scăpăriciul roşu sau îi cădea chibritul din mână. 

Deci, Annie luă cutia, aprinse chibritul şi îl puse în mâna lui, 
iar el îl atinse de colţul foii şi apoi lăsă chibritul să cadă în 
grătar şi privi fascinat cum flăcările gustau hârtia şi apoi o 
înghiţeau. De data aceasta ea venise cu o furculiţă lungă şi 
când hârtia începu să se strângă, o împinse în jos. 

— O să dureze o veşnicie — spuse el. Nu pot... 

— Nu, o s-o rezolvăm repede — zise. Dar tu trebuie să arzi 
câteva pagini, Paul — ca un simbol al înţelegerii tale. 

Puse acum pe grătar prima pagină din Maşini de Lux, 
cuvinte pe care el şi le amintea că le-a scris cam cu douăzeci şi 
patru de luni în urmă, în casa din New-York: "Nu am nici un fel 
de roți — îi spuse Tony Bonasaro, urcând scările, fetei care le 
cobora — şi, de felul meu, învăţ foarte greu, dar conduc foarte 
rapid". 


Oh, îi reaminti acea zi ca şi acele şlagăre celebre de la 
radio, îşi aminti cum patrulase prin apartament, din cameră în 
cameră, îmbibat de conţinutul cărţii; mai mult decât umflat, 
însărcinat, şi acelea erau durerile naşterii. Işi aminti că găsise 
un sutien al Joanei sub una din pernele de pe canapea şi ea 
plecase de trei luni încheiate; asta-ţi arăta ce fel de treabă îţi 
făceau cei pe care îi angajai să-ţi facă curăţenie. Işi aminti cum 
auzise traficul New-York-ului şi, slab, bătaia monotonă a 
clopotelor bisericii, cnemându-i pe credincioşi la liturghie. 

Işi aminti că se aşezase. 

Ca întotdeauna, uşurarea binecuvântată a startului; un 
sentiment care era ca o cădere într-un abis plin de lumină 
strălucitoare. 

Ca întotdeauna, certitudinea sumbră că nu va fi în stare să 
scrie atât de bine pe cât dorea. 

Ca întotdeauna, groaza că nu va putea să termine, că 
accelerează spre un zid părăsit. 

Ca întotdeauna, sentimentul minunat, voios, nervos al 
începutului unei călătorii. 

Se uită spre Annie Wilkes şi spuse, clar dar nu tare: 

— Annie, te rog nu mă obliga să fac asta. 

Ea ţinu nemişcate chibriturile în faţa lui şi spuse: 

— Poţi să faci ce doreşti. 

In concluzie, el îşi arse cartea. 


19 


Îl obligă să ardă prima pagină, ultima şi nouă perechi de 
pagini din diverse locuri ale manuscrisului — deoarece nouă, 
spusese ea, era un număr care exprimă puterea, iar nouă 
dublat înseamnă noroc. El văzu că folosise o carioca groasă ca 
să înnegrească blasfemiile, cel puţin până acolo unde ajunsese 
ea cu cititul. 

— Aşa, spuse ea, când a noua pereche fu arsă. Ai fost un 
băiat foarte bun şi ascultător şi ştiu că asta te doare aproape la 


fel ca picioarele, aşa că nu o mai lungesc. 

Îndepărtă partea de sus a grătarului şi puse restul 
manuscrisului în cutia pentru cărbuni, sfărâmând rămăşiţele 
negre ale paginilor pe care le arsese deja. Camera puţea a 
fosfor şi hârtie arsă. Miroase ca anticamera iadului, gândi el 
delirant, şi dacă ar fi fost ceva în coaja scofâlcită de nucă, care 
fusese odată stomacul său, presupunea că ar fi vomitat. 

Ea aprinse un chibrit şi i-l puse în mână. Intr-un fel reuşi să 
se aplece şi să scape chibritul în cutia de fier. Deja nu mai 
conta. Nu mai avea importanţă. 

Ea îl înghionti. 

Obosit, deschise ochii. 

— S-a stins. 

Scăpără încă un băț şi i-l puse în mână. 

Deci, cum-necum, reuşi iarăşi să se aplece, trezind când s-a 
mişcat, în picioarele lui ferăstraiele ruginite şi atinse chibritul 
de colţul manuscrisului. De data aceasta flacăra se răspândi în 
loc să scadă şi să moară în jurul băţului. 

Se lăsă pe spate, cu ochii închişi, ascultând pocnetele 
flăcărilor, simțind în totalitate căldura dogoritoare. 

— Doamne sfinte! strigă ea alarmată. 

Deschise ochii şi văzu că bucăţi arzânde de hârtie se 
înălţau deasupra grătarului, în aerul fierbinte. 

Ea se repezi afară din cameră. Se auzi apa de la robinetele 
căzii lovind în găleată. El privi în dorul lelii o bucată înnegrită 
din manuscris cum pluteşte deasupra camerei şi aterizează pe 
una dintre perdelele subţiri ca de voal. Urmă o scânteie scurtă 
— avu timp să se întrebe dacă nu cumva camera va lua foc — 
care încercă să se extindă şi apoi se stinse lăsând o gaură 
mică, ca o arsură de ţigară. Pe pat începuse să cadă scrum. li 
căzu şi pe braţe. Nu prea îi păsa, din partea lui putea să se 
întâmple orice. 

Annie se întoarse; ochii ei căutând să privească peste tot 
deodată, încercând să urmărească traiectoria fiecărei pagini 
carbonizate care se ridica şi se legăna în aer. Flăcările se 
înălţau şi se întindeau deasupra cutiei de fier. 

— Doamne sfinte! spuse iarăşi ea, ţinând găleata cu apă şi 


privind în jur, încercând să se decidă unde s-o arunce sau 
daca, la urma urmei, e nevoie s-o deşerte. Buzele ei tremurau 
şi erau ude de salivă. In timp ce Paul privea, limba îi ieşi afara 
şi le umezi din nou. 

— Doamne sfinte! Doamne sfinte! 

Se părea că asta era tot ce putea ea să spună. 

Chiar şi prins în menghina durerii chinuitoare, Paul, simţi 
instantaneu o plăcere imensă — deci aşa arăta Annie Wilkes 
când era înspăimântată. Era o imagine pe care, cu timpul, o va 
iubi. 

Încă o pagină se ridică în aer, arzând cu mici pâlpâiri 
albăstrii şi asta o decise. Cu încă un "Doamne sfinte!", turnă cu 
grijă găleata cu apă în cutia de metal. Urmă un fâsâit 
monstruos şi un nor de fum. Mirosul era umed şi îngrozitor; de 
ars şi totuşi cumva fluid. 

Când ea plecă, el reuşi să se ridice într-un cot, pentru o 
ultimă privire. Privi în cutia grătarului şi văzu acolo ceva ce 
semăna cu o bucată de buştean ars plutind într-o baltă neagră. 

După un timp, Annie Wilkes se reîntoarse. 

Incredibil, fredona. 

Il ridică în sus şi îi împinse în gură pilulele. 

El le înghiţi şi se lasă pe spate gândind: O s-o ucid. 


20 


— Mănâncă, spuse ea de undeva din depărtare şi el simţi o 
durere înţepătoare. Deschise ochii şi o văzu stând lângă el — 
pentru prima dată era, de fapt, la acelaşi nivel cu ea, faţă în 
faţă. Realiză cu surprindere înceţoşată, distantă, că, pentru 
prima dată după nespus de multe mii de ani, el, de asemenea, 
şedea... cu adevărat şedea. 

Cui îi pasă? gândi el şi îşi lăsă ochii să se închidă iarăşi. Era 
perioada fluxului. Pilonii erau acoperiţi. În sfârşit, venise fluxul 
şi data viitoare când se va termina s-ar putea să dispară 
pentru totdeauna şi, deci, era decis să se lase dus de valuri 


acolo unde vroiau ele să-l ducă; se putea gândi mai târziu la 
faptul că şedea... 

— Mănâncă! repetă ea şi aceasta fu urmată de o revenire a 
durerii. Bâzâia în stânga capului său, făcându-l să geamă şi să 
încerce să se îndepărteze. 

— Mănâncă, Paul! Trebuie să te trezeşti pe deplin aşa încât 
să poţi mânca, sau... 

Zzzzzing! Lobul urechii. Ea îl ciupea. 

— 'Ne! îngăimă el. 'Ne! Nu mi-o smulge, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Işi forţă ochii să se deschidă. Fiecare pleoapă cădea ca şi 
cum ar fi avut atârnată de ea un bloc de ciment. Instantaneu 
lingura fu în gura lui, aruncând supă fierbinte în jos pe gât. 
Inghiţi ca să nu se înece. 

Brusc, din neant — cea mai uimitoare revenire pe care 
acest comentator a văzut-o, doamnelor şi domnilor! — Mi-e 
Foame apăru alergând nebuneşte. Era ca şi cum prima lingură 
de supă îi trezise stomacul dintr-o transă hipnotică. Înghiţi 
restul atât de repede pe cât putea ea să-i ducă lingura la gură, 
părând că i se face din ce în ce mai foame în loc ca, încetul cu 
încetul, să devină sătul în timp ce sorbea şi înghiţea. 

Işi amintea vag cum ea scosese afară acel grătar sinistru, 
care încă fumega, şi cum împinsese înăuntru în cameră ceva 
care, în starea în care se afla el — drogat şi aproape adormit — 
el se gândise că e un cărucior pentru cumpărături. Această 
idee nu-i produsese nici surpriză, nici uimire; la urma urmei, se 
afla în vizită la Annie Wilkes. Grătare pentru friptură, 
cărucioare de cumpărături; mâine, probabil un contor de 
parcare sau un focos nuclear. Când trăieşti într-o casă de 
distracţii, hohotele de râs nu se opresc niciodată. 

Moţăise, dar acum realiză că acel cărucior de cumpărături 
fusese un scaun pe rotile pliant. Era aşezat în el, cu picioarele 
rupte întinse ciudat în faţă, iar zona pelvisului şi-o simţea inco- 
mod de umflată, aşa că nu era prea bucuros de noua sa 
poziţie. 

M-a pus în scaun în timp ce eu eram inconştient, gândi el. 
M-a ridicat. Fără nici un ajutor. Dumnezeule, trebuie să fie 


foarte puternică! 

— Gata! spuse ea. Sunt mulţumită să văd cât de mult ți-a 
plăcut supa, Paul! Cred că o să te faci bine. Nu putem spune 
"ca şi nou" — vai, nu — dar dacă nu mai avem prea multe 
dintre aceste... aceste neînţelegeri... eu cred că o să te refaci 
aproape total. Acum am de gând să-ţi primenesc patul tău 
vechi şi scârbos, iar când o să termin o să te spăl pe bătrânul şi 
scârbosul de tine şi apoi, dacă n-o să ai dureri prea mari şi o 
să-ţi mai fie foame, o să-ţi dau nişte pâine prăjită. 

— Mulţumesc, Annie, spuse el umil şi gândi: Gâtu/ tău. 
Dacă pot, o să-ţi dau o şansă să-ți lingi buzele şi să spui 
“Doamne Sfinte!". Dar numai o singură dată, Annie. 

Numai o dată. 


21 


Patru ore mai târziu se afla înapoi în pat şi şi-ar fi ars toate 
cărţile pentru un singur Novril. Cât timp stătuse aşezat nu-l 
deranjase chiar deloc poziţia — avusese destul rahat în sânge 
încât să adoarmă jumătate din Armata Prusacă — dar acum, 
părea că un întreg roi de albine îşi făcea de cap în jumătatea 
sa inferioară. 

Ţipă foarte tare — se pâre că hrana realizase ceva pentru 
el, deoarece nu-şi putea aminti să fi fost vreodată în stare să 
urle atât de tare, de când ieşise din norul negru. 

O simţi stând în spatele uşii dormitorului, pe hol, cu mult 
timp înainte ca ea să intre înăuntru, imobilă, stinsă, nebăgată 
în priză, privind în gol spre clanţă sau la păienjenişul de linii din 
palmele ei. 

li dădu medicamentele — două capsule de data aceasta. 

El le înghiţi, ţinând-o de încheietura mâinii ca să stabilizeze 
paharul. 

— Ţi-am cumpărat din oraş două cadouri, spuse ea 
ridicându-se. 


— Chiar aşa? întrebă el răguşit. 

Ea arătă cu degetul spre scaunul pe rotile care stătea 
sprijinit în colţ — prevestind parcă nenorociri — cu 
rezemătoarele sale pentru picioare împinse ţeapăn în afară. 

— Pe celălalt o să ţi-l arăt mâine. Acum dormi, Paul. 


22 


Dar, pentru mult timp, somnul refuză să vină. Pluti pe 
aripile drogurilor şi reflectă la situaţia în care se afla. | se părea 
acum puţin mai uşor să facă aceasta. Era mai uşor să se 
gândească la situaţia lui decât la cartea pe care o crease şi 
apoi o nimicise. 

Fapte... fapte izolate ca nişte bucăţi dintr-un material care 
pot fi tesute împreună ca să faci o scoarță. 

Erau la câteva mile depărtare de vecinii care, spusese 
Annie, nu o plăceau deloc. Care era numele? Boynton. Nu, 
Roydman. Asta era! Roydman. Şi cât de departe de oraş? Nu 
prea departe, cu siguranţă. Se afla într-un cerc al cărui 
diametru putea fi tot atât de mic cât cincisprezece mile sau tot 
atât de mare cât patruzeci şi cinci. Casa Anniei Wilkes se afla 
în acest cerc şi a Roydman-ilor şi oraşul Sildewinder, oricât de 
mic era acesta... 

Și maşina mea. Camaro-ul meu este tot undeva în 
interiorul acestui cerc. O găsise, oare, poliția? 

Nu credea. El era o persoană foarte cunoscută; dacă s-ar fi 
găsit o maşină cu numărul de înmatriculare înregistrat pe 
numele său, o verificare elementară ar fi arătat că el fusese în 
Boulder şi apoi dispăruse. Descoperirea automobilului său 
avariat şi gol ar fi dat naştere imediat la căutări; la comentarii 
în buletinele de ştiri... 

Ea nu se uită niciodată la ştirile de la televizor, nu ascultă 
niciodată radioul — doar dacă nu îl ascultă cu ajutorul unui 
microfon sau în căşti. 

Totul semăna puţin cu acel câine din povestea cu Sherlock 


Holmes — acela care nu lătra. Maşina lui nu fusese găsită 
pentru că poliţiştii nu veniseră. Dacă ar fi fost găsită, ei ar fi 
verificat orice persoană din acest cerc ipotetic, nu-i aşa? ŞI 
cam cât de mulţi oameni pot să fie într-o astfel de zonă, aici, 
atât de aproape de Western Slope? 

Şi doar pentru că nu fusese încă găsită, asta nu însemna că 
nu va fi găsită. 

Imaginaţia sa vie (pe care nu o moştenise de la nimeni din 
familia mamei sale) luă conducerea. Polițistul era înalt, chipeş 
dar rece, cu perciunii poate un pic mai, lungi decât era 
regulamentar. Purta ochelari de soare negri, în care persoana 
chestionată îşi putea vedea faţa în dublu exemplar. Vocea lui 
avea un accent sec, de Midwest. 

Am găsit o maşină răsturnată, la jumătatea drumului care 
coboară Munţii Humbuggy, care aparține unui scriitor faimos, 
pe nume Paul Sheldon. Pe scaune şi pe bord sunt pete de 
sânge, dar nici o urmă din el. Poate că s-a târât afară, poate 
că a rătăcit ametit prin zonă. 

ÎI pufni râsul când se gândi la halul în care erau picioarele 
lui, dar, bineînţeles, ei nu aveau cum să ştie ce vătămări 
suferise el. Puteau să presupună doar că, din moment ce nu 
era acolo, avusese destulă putere încât, cel puţin, să se 
îndepărteze de locul accidentului. Cursul logic al deducţiilor lor 
nu era apt să-i conducă la o posibilitate atât de neverosimilă ca 
răpirea, cel puţin nu la început şi, probabil că niciodată. 

Vă amintiți cumva dacă ati văzut pe cineva pe şosea în 
Ziua când a începui furtuna? Un bărbat înalt, cam. de 
patruzeci şi doi de ani, păr şaten deschis? Probabil că purta 
jeanşi albaştri, cămaşă de flanel în carouri şi un hanorac. S-ar 
putea să fi arătat ametit, dezorientat. Drace, s-ar putea să nu 
fi ştiut cine este. 

Annie i-ar fi dat poliţistului cafea în bucătărie; Annie ar 
avea mare grijă ca toate uşile dintre bucătărie şi dormitorul lui 
să fie închise. În caz că el ar începe să geamă. 

Zău că nu, domnule ofițer — n-am văzut nici un suflet. De 
fapt, m-am întors din oraş cât de repede am putut, atunci 
când Tony Roberts mi-a spus că furtuna aceea afurisită, rea, 


nu va coti, la urma urmei, spre sud. 

Polițistul, aşezând cana de cafea şi ridicându-se în picioare: 
Ei bine, dacă o să vedeți pe cineva care să se potrivească cu 
descrierea, doamnă, sper că veti lua legătura cu noi cât de 
repede o să puteți. E o persoană foarte cunoscută. A apărut şi 
în revista PEOPLE! De asemenea, şi în altele. 

Cu siguranță că aşa o să fac, domnule ofițer! 

Şi cu asta el va pleca. 

Poate că ceva de felul ăsta se întâmplase deja şi el pur şi 
simplu nu ştia. Poate copia fidelă sau copiile adevărate ale 
poliţistului său imaginar o vizitaseră pe Annie cât timp el 
fusese inconştient din cauza drogurilor. Dumnezeu Ştie, fusese 
mult timp în această stare. Gândindu-se mai mult, ajunse la 
concluzia că era improbabil. El nu era un soldat din Kokomo, 
doar un vagabond în trecere. El apăruse în People (primul best- 
seller) şi Us (primul divorţ); fusese o întrebare despre el într-o 
duminica în programul Parada Personalităţilor al lui Walter 
Scott. Ar fi făcut reverificări, poate prin telefon, poate chiar 
poliţiştii înşişi. Când o celebritate — chiar şi o cvasi-celebritate 
cum era un scriitor — dispărea, era mare agitaţie şi se făceau 
multe presiuni asupra poliţiei. 

Omule, astea-s doar supoziții! 

Poate supoziţii, poate deducţii. Oricum era mai bine decât 
doar să zacă acolo şi să nu facă nimic. 

Dar parapetul de protecţie de lângă şosea? 

Încercă să-şi amintească, dar nu reuşi. Ştia doar că se 
întinsese după ţigări, apoi pământul şi cerul schimbaseră 
uluitor locurile şi apoi întunericul. Dar iarăşi deducţia (sau 
supoziţie educată, dacă voiai să fii foarte riguros) îl făcea să 
creadă că nu fusese aşa ceva. Parapetele sfărâmate sau 
lanţurile rupte ar fi alertat echipele de reparaţii ale şoselelor. 

Deci ce se întâmplase, de fapt? 

Pierduse controlul într-un loc în care panta nu era prea 
mare, asta se întâmplase — o înclinaţie suficientă pentru ca 
maşina să se rostogolească. Dacă panta ar fi fost mai abruptă, 
ar fi fost foarte dificil pentru Annie Wilkes să ajungă la el, 
başca să-l târască de una singură până la şosea. 


Deci unde era maşina lui? Îngropată în zăpadă, bineînţeles. 

Paul îşi puse braţul peste ochi şi văzu un plug pentru 
deszăpezire urcând drumul spre locul unde făcuse el 
accidentul cu două ore mai devreme. Plugul este doar o pată 
palid-portocalie în ninsoarea deasă şi este aproape de sfârşitul 
programului. Omul care-l conduce este înfofolit până-n ochi; pe 
cap poartă o căciulă de muncitor feroviar cu benzi albastre şi 
albe şi foarte groasă. Spre dreapta lui, la capătul unei pante 
line care, nu departe de acolo, se adânceşte transformându-se 
într-un defileu mult mai tipic pentru o zonă de munte, zace 
Camaro-ul lui Paul Sheldon, cu sloganul HART PREŞEDINTE 
scris cu litere bleu pe capota din spate şi care trebuia să fie 
cea mai vie culoare din zonă. Individul care conduce plugul nu 
vede maşina; abţibildul de pe capotă e prea estompat ca să-i 
atragă atenţia. Lamele laterale ale plugului îi blochează 
aproape de tot câmpul vizual lateral şi, de altfel, este aproape 
întuneric şi el e sleit de oboseală. Dar vrea să-şi termine 
această ultimă cursă, astfel încât să poată să ducă plugul la 
garaj şi să bea o cană de rom cald. 

Trece pe lângă locul accidentului, plugul aruncând în vi- 
roagă nori spumoşi de zăpadă. Camaro-ul, deja acoperit până 
la geamuri, este acum îngropat până la capota de sus. Mai 
târziu, în lumina sfârşitului de asfinţit furtunos, atunci când 
chiar şi lucrurile pe care le vezi în faţa ta par ireale, omul din 
schimbul doi trece pe acolo, din direcţie opusă, şi-l îngroapă de 
tot. 

Paul deschise ochii şi privi tencuiala tavanului. Acolo sus 
era o reţea de crăpături foarte fine, care păreau să alcătuiască 
un trio de C-uri înseriate. În timpul nesfârşitei scurgeri a zilelor 
în care zăcuse acolo după ce ieşise din nor, se obişnuise cu ele, 
iar acum le privi iarăşi, gândindu-se leneş la cuvinte începând 
cu litera c, cum ar fi crudă, chinuit, cotoroanță şi contorsiune. 

Da. 

S-ar putea să se fi întâmplat aşa. S-ar putea. 

S-a gândit ea oare la ce s-ar putea întâmpla când maşina 
sa va fi găsită? 

Nu era exclus. Era nebună, dar fiind nebună nu însemna că- 


i proastă. 

Şi totuşi, nu-i trecuse niciodată prin minte că el ar putea 
avea o copie la Maşini de Lux. 

Mda. Şi avea dreptate. Căţeaua avea dreptate. Nu aveam. 

Imagini ale paginilor înnegrite ridicându-se, flăcările, sune- 
tele, mirosul nimicirii — îşi încleştă dinţii împotriva imaginilor şi 
încercă să-şi blocheze mintea, să nu se mai gândească la ele; 
imaginaţia intensă nu era întotdeauna un /ucru bun. 

Nu, nu aveai, dar nouă din zece scriitori au — cel puțin ar 
avea dacă ar fi plătiți tot atât de bine pe cât erai tu plătit 
chiar şi pentru romanele ne-MISERY. Ea nu s-a gândit nici 
măcar o dată la acest lucru. 

Ea nu e scriitoare. 

Și nu e nici idioată, aşa cum cred că am căzut amândoi de 
acord. Cred că este plină de sine — nu are numai un ego 
foarte mare, ci unul care este indiscutabil grandios. Arderea i 
s-a părut cel mai adecvat lucru care trebuia făcut şi ideea că 
noțiunea ei despre lucrul adecvat poate fi scurtcircuitată de 
ceva atât de neînsemnat cum ar fi un Xerox şi câteva fişicuri 
de monede... acel impuls scurt nu a apărut niciodată pe 
ecranul ei, prietene. 

Celelalte deducţii ale sale puteau fi ca nişte case construite 
pe nisip mişcător, dar imaginea lui despre Annie Wilkes i se 
părea la fel de solidă ca Stânca Gibraltarului. Datorită 
cercetărilor pe care le făcuse pentru M/sery, înţelegea 
nevrozele şi psihozele mult mai bine decât un profan şi ştia că, 
deşi o persoană care suferă de psihoză dar nu are un caz grav 
— la limita între sănătos şi bolnav — poate avea perioade 
alternative de stări depresive acute şi stări aproape agresive 
de voioşie şi ilaritate, egoul umflat şi infectat le surclasează pe 
toate, este sigur că toţi ochii sunt îndreptaţi spre el sau spre 
ea, convins că el ori ea participă la o mare dramă, iar 
deznodământul dramei era un lucru aşteptat cu sufletul la gură 
de milioane de oameni. 

Un asemenea ego pur şi simplu nu permite anumite direcţii 
de gândire. Aceste direcţii erau previzibile deoarece toate 
duceau spre acelaşi punct; de la persoana instabilă la obiecte, 


situaţii sau alte persoane din afara câmpului controlabil de 
către subiect (sau iluzie: pentru neurotic s-ar putea să existe o 
anumită distincţie, dar pentru psihotic erau una şi aceeaşi). 

Annie Wilkes dorise ca Maşini de Lux să fie distrus şi deci, 
pentru ea, existase doar un unic exemplar; acela. 

Poate că aş fi putut salva manuscrisul nenorocit spunându- 
i că mai am copii după el. Ar fi văzut atunci că era inutil să 
distrugă originalul. Ea... 

Respirația lui, care devenise din ce în ce mai lentă, 
apropiindu-se de adormire, îl înecă brusc şi ochii i se holbară. 

Da, ar fi văzut că acel lucru era fără sens. Ar fi fost forţată 
să recunoască una dintre acele direcţii care duc într-un loc în 
afara controlului ei. Egoul ar fi fost rănit, ar fi guiţat. 

Am un asemenea temperament! 

Dacă ar fi fost atât de clar pusă faţă în faţă cu faptul că ea 
nu poate distruge "cartea lui obscenă", oare nu s-ar fi putut ea 
decide să-l distrugă, în comparaţie, pe creatorul cărţii 
obscene? La urma urmei, nu exista nici o copie a lui Paul 
Sheldon. _ 

Inima îi bătea repede. In cealaltă cameră auzi pendula 
începând să bată şi deasupra corpului auzi bocănitul paşilor ei 
de-a lungul tavanului. Sunetul slab făcut de ea urinând. Apa la 
toaletă trasă. Mersul ei greu în timp ce se reîntorcea în pat. 
Scârţâitul arcurilor. 

Nu o să mă mai faci să mă înfurii, nu-i aşa? 

Brusc, mintea lui dori să înceapă să alerge în galop, un 
trăpaş nărăvaş încercând să rupă ritmul. Ce oare, înainte de 
toate, însemna pentru maşina lui, această psihanaliză de doi 
bani? Cam când va fi găsită? Ce însenina asta pentru el? 

— Aşteaptă un minut, şopti el în întuneric. Aşteaptă un 
minut, aşteaptă un minut, rămâi pe recepţie. Incetineşte pasul. 
Işi puse iarăşi braţul peste ochi şi şi-l închipui din nou pe 

polițistul cu ochelari negri de soare şi favoriţi. Am găsit o 
maşină răsturnată la jumătatea drumului care coboară Munţii 
Humbuggy, spunea polițistul şi bla-bla-bla-bla. 

Doar că, de această dată, Annie nu-l invită să stea la o 

cafea. De această dată ea nu se va simţi în siguranţă până 


când omul nu va ieşi din casa ei şi va fi departe pe şosea. Chiar 
şi în bucătărie, chiar şi cu două uşi închise între ei şi camera de 
oaspeţi, chiar şi cu oaspetele drogat până peste cap, polițistul 
s-ar putea să audă un geamăt. 

Dacă maşina sa va fi găsită, Annie Wilkes va şti că ea e în 
încurcătură, nu-i aşa? 

— Da, şopti Paul. Picioarele începeau iar să-l doară, dar în 
groaza din ce în ce mai mare a acestei certitudini, aproape că 
nu observă. 

Ea nu se va afla în încurcătură pentru că l-a adus pe el 
acasă la ea, în special dacă era mai aproape decât acel 
Sidewinder (şi aşa credea Paul Sheldon că era); pentru asta 
probabil că i s-ar fi dat o medalie şi legitimaţie de membră pe 
viaţă a Fan-Clubului Misery Chastain (spre imensa mâhnire a 
lui Paul, acest lucru chiar exista). Problema era că îl adusese la 
ea acasă, îl instalase în camera de oaspeţi şi nu spusese 
nimănui. Nici un telefon la serviciul de Salvare local: "Aici e 
Annie care stă sus pe Şoseaua Muntele Humbuggy şi am un tip 
aici, care arată ca şi cum l-ar fi folosit King-Kong drept 
trambulină". Problema era că-l saturase cu droguri la care, cu 
siguranţă, ea nu ar fi trebuit să aibă acces — în nici un caz 
dacă el era doar pe jumătate atât de dependent de ele pe cât 
credea că ar fi. Problema era că ea, în plus, îi aplicase un fel de 
tratament aberant, băgându-i ace de perfuzie în braţe, 
punându-i picioarele în atele făcute din cârje de aluminiu, 
tăiate cu bomfaierul. Problema era că Annie Wilkes fusese în 
boxa martorilor acolo sus, în Denver... şi nu ca martor al 
apărării, gândi Paul. Pot să pun pariu pe tot ce am! 

Deci îl priveşte pe sticlete îndepărtându-se pe şosea în 
automobilul de patrulare strălucitor de curat (strălucitor de 
curat, cu excepţia bucăţilor de zăpadă întărită şi sare care se 
adunaseră sub aripile roţilor şi sub barele de protecţie; asta e!) 
şi se simte iarăşi în siguranţă... dar nu prea în siguranţă, 
deoarece ea este acum ca un animal care a simţit vânătorul şi 
este speriat. Foarte, foarte speriat. 

Sticleţii vor căuta şi vor căuta deoarece el nu este doar 
bunul şi bătrânul soldat din Kokomo; el este Paul Sheldon, 


Zeusul literar din pana căruia s-a născut Misery Chastain, 
drăguţa lăzilor de gunoi şi iubita supermagazinelor. Poate că 
atunci când nu or să-l găsească, se vor opri din căutări sau, cel 
puţin, vor căuta în altă parte; dar poate că unul dintre 
Roydman-i a văzut-o pe ea trecând în acea noapte şi a 
observat ceva ciudat în spatele Bătrânei Bessie, ceva învelit 
într-o cuvertură. Chiar dacă ei n-au văzut nimic, ei nu i s-ar 
părea nimic deosebit din partea. Roydman-ilor să inventeze 
ceva ca s-o bage pe ea în bucluc; ei nu o plăceau. 

Sticleţii s-ar putea întoarce şi data următoare, oaspetele ei 
s-ar putea să nu mai fie atât de liniştit. 

Îsi aminti cum ochii ei priviseră descumpăniţi în jur când 
focul din cutia grătarului era pe punctul de a scăpa de sub 
control. Îi vedea limba umezindu-i buzele. O vedea umblând 
încoace şi încolo, cu palmele încleştându-se şi descleştându-se, 
aruncând din când în când câte o privire spre camera de 
oaspeţi unde el zăcea pierdut în norul lui. Din când în când ea 
va rosti "Doamne Sfinte!" spre camerele goale. 

Ea capturase o pasăre rară cu penaj superb — o pasăre 
rară, originară din Africa. 

Şi ce vor face ei dacă o vor descoperi? 

Ce altceva, or s-o pună iarăşi în boxa martorilor, 
bineînţeles. Or s-o pună iarăşi în boxa martorilor acolo sus, în 
Denver. Şi de data aceasta s-ar putea să nu mai iasă liberă de 
acolo. 

Işi luă braţul de pe ochi. Se uită la succesiunea de C-un 
care dansau ameţitor pe tavan. Nu avea nevoie de încheietura 
cotului peste ochi ca să-şi poată imagina restul. S-ar putea să-l 
mai ţină o zi sau două. S-ar putea să fie nevoie de un telefon 
sau de încă o vizită ca s-o facă să se decidă să se 
descotorosească de rara avis a ei. Dar până la sfârşit o va face, 
tot aşa cum câinii sălbatici încep să-şi îngroape prăzile ilicite 
după ce au fost vânaţi o vreme. 

O să-i dea cinci pilule în loc de două sau, poate, o să-l 
sufoce cu o pernă; probabil, pur şi simplu, o să-l împuşte. Cu 
siguranţă că avea o puşcă pe undeva — aproape oricine trăia 
în ţinuturile muntoase avea una — şi asta va rezolva problema. 


Nu — nu puşca. 

Prea multă mizerie. 

S-ar putea să lase urme. 

Nici unul dintre aceste lucruri nu se întâmplase încă 
deoarece nimeni nu găsise maşina. Probabil că-l căutau în New 
York sau în L.A., dar nimeni nu se gândea că el ar putea fi în 
Sidewinder, Colorado. 

Dar în primăvară... 

C-urile jucau pe tavan. Curățat. Curățare. Ciungit. 

Pulsaţia din picioare era mai insistentă; data viitoare când o 
să bată pendula, ea va veni, dar el era aproape înfricoşat că ea 
îi va citi gândurile pe faţă, precum ideea unei povestiri mult 
prea înspăimântătoare ca s-o scrii. Ochii îi alunecaseră spre 
stânga. Acolo, pe perete, era un calendar. Poza înfăţişa un 
băiat coborând pârtia cu sania. Conform cu calendarul era 
februarie, dar dacă estimarea sa era corectă, era deja 
începutul lui martie. Pur şi simplu Annie Wilkes uitase să 
întoarcă pagina. 

Cât de mult va trece până când topirea zăpezilor va scoate 
la iveală Camaro-ul său cu plăcile de înmatriculare de New 
York şi cu eticheta de pe bord care-l proclama drept proprietar 
pe Paul Sheldon? Cât de mult până când polițistul îi va face ei o 
vizită sau până când va citi despre descoperire în ziar? Cât de 
mult până la dezgheţ? 

Şase săptămâni? Cinci? 

Aceasta ar putea fi durata vieţii mele, gândi Paul şi începu 
să tremure. Deja picioarele i se treziseră de tot şi, până ce ea 
nu veni ca să-i dea o doză de medicamente, nu reuşi să 
adoarmă. 


23 


Seara următoare îi aduse Royal-ul. Era un model de birou, 
dintr-o eră când asemenea obiecte ca maşinile de scris 
electrice, televizoarele color şi telefoanele cu microprocesoare 


erau numai science-fiction. Era tot atât de neagră şi de 
caracteristică epocii ca şi cizmele închise cu nasturi. Pe 
margini, carcasa era de plastic, lăsând să se vadă pârghiile, 
arcurile, rotile cu clichet şi tijele mecanismului. O manetă din 
oţel, mată de uzură, folosită pentru a relua rândul de la capăt, 
ieşea proeminent într-una din părţi ca degetul unui autostopist. 
Ruloul era prăfuit, cauciucul lui tare fiind zgâriat şi ciupit. 
Literele ROYAL se întindeau de-a lungul feţei maşinii, în 
semicerc. Mormăind, ea o aşeză pe pat între picioarele lui, 
după ce o ţinuse în sus un moment, pentru inspecţie. 

El privi fix maşina de scris. 

Rânjea oare? 

Dumnezeu-le, aşa arăta! 

Oricum, deja arăta ca o aducătoare de necazuri. Panglica 
decolorată era în două nuanţe, roşu şi negru. Uitase că existau 
asemenea panglici. Felul cum aceasta arăta nu-i aducea 
aminte de nimic plăcut. 

— Ei bine? — Zâmbea nerăbdătoare. — Cum ţi se pare? 

— E drăguță, spuse el repede. Un adevărat obiect de 
altădată. 

Zâmbetul ei se înnoră. 

— N-am luat-o ca pe o vechitură. Am luat-o la mâna-a- 
doua. Un lucru de mâna-a-doua de calitate. 

El răspunse cu mare rapiditate: 

— Hei! Nu există un asemenea /ucru, o maşină de scris 
învechită — nu, când te gândeşti mai bine. O maşină de scris 
bună durează, ce dracu', aproape o eternitate. Aceste doamne 
bătrâne de birou sunt tancuri! 

Dacă ar fi putut ajunge până la ea ar fi mângâiat-o. Dacă ar 
fi putut ajunge până la ea ar fi sărutat-o. 

Zâmbetul ei se reîntoarse. Bătăile inimii lui se mai domoliră 
puţin. 

— Am luat-o de la Noutăţi Folosite. Nu-i aşa că-i un nume 
prostesc pentru un magazin? Dar Nancy Dartmonger, 
patroana, e o femeie prostuţă. Annie se întunecă puţin, dar el 
observă imediat că nu s-a întunecat din cauza /ui — instinctul 
de supravieţuire, descoperea, s-ar putea să fie numai instinct, 


dar crea scurtături uimitoare spre cunoaştere. Descoperea că 
este din ce în ce mai acordat cu stările ei sufleteşti; ciclurile ei; 
îi asculta ticăitul ca şi cum ea era un ceas stricat. 

— Şi parcă nu-i de-ajuns că-i proastă, este, de asemenea, 
rea. Dartmonger! Numele ei ar trebui să fie Whoremonger . 
Divorţată de două ori şi acum trăieşte cu un barman. De asta 
când ai spus că e o vechitură... 

— Arată bine, spuse el. 

Ea făcu o pauză lungă şi apoi spuse ca şi când s-ar fi 
mărturisit: 

— Îi lipseşte un "n". 

— Chiar aşa? 

— Da — vezi? 

Înclină maşina de scris astfel încât el să poată observa 
semicercul clapelor şi să vadă litera lipsă, ca un molar care 
lipseşte dintr-o gură cu dantură uzată, dar altminteri, 
completă. 

— Văd. 

Aşeză maşina de scris la loc. Patul se clătină puţin. Paul 
presupuse că trebuie să cântărească cam douăzeci şi cinci de 
kilograme. Fusese făcută într-o epocă când nu existau aliaje şi 
nici materiale plastice... de asemenea, nici avansuri de şase 
cifre pentru o carte, nici ediţii deja contractate pentru un film, 
nici U.S. Azi, nici programul Seara Varietăților, nici celebrităţi 
făcând reclamă la cărţile de credit sau la vodcă. 

Royal-ul îi rânjea, promițând necazuri. 

— A vrut patruzeci şi cinci de dolari, dar mi-a redus cinci la 
preţ. Din cauza "n'-ului care lipseşte. 

Îi aruncă un zâmbet viclean. Spunea: nu sunt proastă. 

El îi zâmbi. Fluxul venise. Asta făcea zâmbetul şi minciuna 
mult mai uşoare. 

— Ţi l-a datţie? Vrei să spui că nu te-ai târguit? 

Annie se umflă puţin în pene: 

— l-am spus că "n" este o literă importantă, admise ea. 

— Bine ai făcut! Eí drăcia dracului! 

Aici era o nouă descoperire. Linguşeala devenea uşoară, o 
dată ce te obişnuiai cu ea. 


Zâmbetul ei deveni pişicher, invitându-l să împărtăşească 
cu ea un delicios secret. 

— l-am spus că "n" este una dintre literele care alcătuiesc 
numele scriitorului meu preferat. 

— Sunt dovă dintre literele din numele asistentei mele 
medicale favorite. 

Zâmbetul ei deveni radios. Incredibil, obrajii ei solizi se 
îmbujorară. Aşa ar arăta — gândi el — dacă ai construi un 
cuptor în gura unuia dintre acei idoli din nuvelele lui H. Rider 
Haggard. Aşa ar arăta în timpul nopții. 

— Faci pe nebunul! surâse ea afectat. 

— Nu! spuse el. Chiar deloc! 

— Bine! 

Pentru un moment păru dezorientată, nu în transă, ci doar 
mulţumită, puţin îmbujorată, încercând să-şi adune gândurile. 
Paul ar fi trebuit să se bucure întrucâtva de întorsătura 
lucrurilor, dacă n-ar fi fost maşina de scris, la fel de solidă ca şi 
femeia de asemenea, stricată; stătea acolo rânjind cu dintele 
ei lipsă, promițând necazuri. 

— Scaunul pe rotile a fost mult mai scump, spuse ea. 
Produsele ortopedice parcă s-au vo/ati/izat faţă de vremea 
când eu... Se întrerupse, se încruntă, îşi drese vocea. Apoi se 
uită înapoi spre el, zâmbind. — Dar e timpul ca tu să începi să 
şezi, şi nu-mi pasă câtuşi de puţin cât a costat. Şi, bineînţeles, 
nu poţi să baţi la maşină stând culcat, nu-i aşa? 

— Nu... 

— Am o placă... am tăiat-o la dimensiuni... şi hârtie... 
aşteaptă! 

Se repezi afară din cameră ca o fetiţă, lăsându-l pe Paul cu 
maşina de scris, să se privească unul pe altul. Zâmbetul lui 
dispăru în momentul în care ea îi întoarse spatele. Cel al 
Royalului nu se schimbă. Mai târziu, el presupuse că îşi dăduse 
seama foarte bine despre ce era vorba, după cum presupunea 
că ştiuse de atunci cum va suna maşina de scris, la fel ca 
Ducky Daddles, comicul acela bătrân şi deşucheat. 

Ea se întoarse cu un top de hârtie marca Corrasable Bond şi 
o placă de lemn, cam de patru picioare lungime şi trei lăţime. 


— Priveşte! 

Puse placa pe braţele scaunului cu rotile care stătea lângă 
patul lui, ca un fel de vizitator scheletic solemn. Deja el putea 
să-şi vadă fantoma în spatele plăcii, închisă acolo ca un 
prizonier. 

Ea aşeză maşina de scris pe placă, cu faţa la fantomă şi 
puse lângă ea pachetul de Corrasable Bond — hârtia pe care 
Paul Sheldon o detesta cel mai mult pe lumea asta, datorită 
felului în care literele dactilografiate se ştergeau atunci când 
paginile se frecau una de alta. Ea crease acum un fel de birou 
pentru un olog. 

— Ei, ce crezi? 

— Arată bine, spuse el, fabricând cu mare uşurinţă cea mai 
mare minciună a vieţii lui, apoi puse întrebarea căreia îi ştia 
deja răspunsul: 

— Ce crezi, ce o să scriu acolo? 

— O, dar Paul! spuse ea întorcându-se spre el cu ochii plini 
de viaţă, cu faţa îmbujorată. Nu crea, eu ştiu! O să foloseşti 
această maşină de scris ca să creezi un nou roman! Cel mai 
bun roman al tău! Întoarcerea lui Misery! 


24 


Întoarcerea lui Misery. Nu simţea nimic. Presupunea că un 
om care de abia şi-a tăiat mâna cu un ferăstrău mecanic ar 
putea simţi acelaşi fel de nimic în timp ce-şi priveşte, cu mirare 
tâmpă, încheietura însângerată a mâinii. 

— Da! — Faţa îi strălucea ca un reflector. Mâinile ei 
puternice erau încrucişate pe piept. — Paul, va fi o carte doar 
pentru mine! Onorariul meu pentru că te-am îngrijit şi pentru 
că te-am adus înapoi la viaţă! Singura şi unica copie a celei 
mai noi cărţi din seria Misery! O să am ceva ce nimeni din 
lume nu are, oricât de mult şi-ar dori-o! Gândeşte-te la asta! 

— Annie, Misery e moartă. 

Dar, incredibil, el deja se gândea: Aş putea s-o aduc înapoi. 


Gândul îl umplu de repulsie, dar nu îl uimi. La urma urmei, un 
om care a putut să bea dintr-o găleată folosită la spălatul pe 
jos ar trebui să fie capabil de a scrie puţin dirijat. 

— Nu, nu este, replică Annie visătoare. Chiar şi când am 
fost... când am fost atât de supărată pe tine, ştiam ca ea nu e 
cu adevărat moartă. Ştiam că tu nu puteai s-o ucizi. Pentru că 
eşti bun. 

— Oare? spuse el şi privi spre Royal. Maşina de scris rânjea 
spre el. Osă afli tu exact cât de bun eşti, amice, şoptea ea. 

— Da! 

— Annie, nu ştiu dacă o să pot să stau în scaunul acela 
rulant. Ultima dată... 

— Ultima dată te-a durut, te cred şi eu. Şi o să te doară şi 
data viitoare. Poate chiar puţin mai mult Dar o să vină o zi — 
şi, de altfel, nu va dura mult, deşi s-ar putea ca ţie să ţi se pară 
mai mult decât în realitate — când te va durea mai puţin. Apoi 
şi mai puţin. Şi tot aşa. 

— Annie, îmi spui un lucru? 

— Bineînţeles, dragul meu! 

— Dacă o să scriu povestirea asta pentru tine... 

— Romanul! Unul mare şi frumos ca toate celelalte — poate 
chiar mai mare! 

El închise pentru un moment ochii, apoi îi redeschise. 

— Bine — dacă o să scriu acest roman pentru tine, o să mă 
laşi să plec când va fi gata? 

Pentru o clipă tulburarea trecu ca un nor peste faţa ei şi 
apoi îl privi cu grijă, studiindu-l. 

— Vorbeşti de parcă eu te ţin prizonier aici, Paul. 

El nu răspunse nimic, doar o privi. 

— Cred că pe când o să termini vei fi în stare să suporţi... 
să suporţi oboseala provocată de reîntâlnirea cu alte persoane, 
spuse ea. Asta voiai să auzi? 

— Da, asta doream să aud. 

— Nemaipomenit! Ştiam ce se spune despre scriitori, că 
sunt prea plini de ei, dar mi se pare că nu am înţeles că asta 
înseamnă totodată, şi ingratitudine! 

El continua s-o privească, şi, după un moment, ea se uită în 


altă parte, iritată şi îmbujorată. 

Până la urmă, el continuă: 

— Am nevoie de toate romanele Misery, dacă le ai, 
deoarece nu am la mine agenda cu concordanța. 

— Bineînţeles că le am! spuse ea. Apoi: 

— Ce este o concordanţă? 

— Este o agendă în care am tot materialul pentru Misery, 
spuse el. Personaje şi locuri, în principal, dar indexate şi 
reindexate în trei sau patru moduri. Datele calendaristice. 
Material istoric... 

Observă că ea aproape nu-l asculta. Era o doua oară când 
nu arăta nici cel mai mic interes pentru trucurile meseriei, care 
ar fi ţinut o clasă de viitori scriitori ca vrăjită. Motivul, gândi el, 
era naivitatea însăşi. Annie Wilkes constituia auditoriul perfect, 
o femeie care iubea povestirile fără să aibă nici cel mai mic 
interes să afle modul în care se creau. Ea era întruchiparea 
acelui arhetip Victorian. Cititorul Fidel. Nu voia să audă despre 
concordanţă şi indici deoarece, pentru ea, Misery şi persoanele 
care o înconjurau erau perfect reale. Indicii nu însemnau nimic 
pentru ea. Dacă i-ar fi vorbit despre recensământul din satul 
Little Dunthorpe, probabil că ar fi arătat ceva interes. 

— O să mă asigur să ai cărţile. Sunt puţin jerpelite, dar ăsta 
e un semn că o carte a fost citită mult şi foarte iubită, nu-i aşa? 

— Da, spuse el. De această dată nu trebuia să mintă. Da, 
aşa este. 

— Am de gând să învăţ cum se leagă cărţile, spuse ea 
visătoare. Am de gând să copertez singură Întoarcerea lui 
Misery. Cu excepţia Bibliei mamei mele, va fi singura carte 
adevărată pe care o s-o deţin. 

— Asta-i bine, zise el doar ca să spună ceva. | se făcuse 
puţin rău la stomac. 

— Acum o să plec, ca tu să poţi să începi să te gândeşti, 
spuse ea. Ce pasionant! Nu crezi? 

— Da, Annie. Bineînţeles că da. 

— Peste o jumătate de oră o să-ţi aduc nişte piept de pui cu 
piure de cartofi şi mazăre. Chiar şi nişte jeleu pentru că ai fost 
băiat aşa de cuminte. Şi o să mă asigur să-ţi dau 


medicamentele la timp. Dacă ai nevoie, o să-ţi dau chiar şi o 
pilulă în plus la noapte. Vreau să fiu sigură că o să dormi bine, 
deoarece de mâine trebuie să începi să lucrezi. Când o să 
munceşti, o să te refaci mai repede, pun pariu! 

Se îndreptă spre uşă, se opri acolo un moment, şi apoi, 
grotesc, îi trimise un sărut. 

Uşa se închise în urma ei. Nu voia să privească maşina de 
scris şi pentru un timp se stăpâni, dar până la urmă ochii i se 
rotiră neajutoraţi spre ea. Stătea pe birou rânjind. Să te uiţi la 
ea era ca şi cum ai privi un instrument de tortură — cizmă, 
roată, chingi — inactiv, dar numai pentru moment. 

Cred că pe când o să termini vei fi... în stare să suporti 
oboseala provocată de reintâlnirea cu alte persoane. 

Ah, Annie, ne minţi pe amândoi. O ştiu, şi tu, de 
asemenea. Am văzut asta în ochii tăi. 

Viza pe termen limitat care se deschidea acum în faţa lui 
era extrem de neplăcută: şase săptămâni de viaţă pe care şi le 
va petrece suferind din cauza picioarelor rupte şi a reînnoirii 
cunoştinţei cu Misery Chastain, născută Carmichael, urmată de 
o înmormântare grăbită în curtea din spate. Sau probabil ea o 
va hrăni pe Misery, scroafa, cu rămăşiţele lui — ceea ce ar 
însemna că pe lume există o anumită dreptate, chiar dacă este 
neagră şi îngrozitoare. _ 

Atunci nu scrie cartea. Infuri-o. Chiar şi aşa, e ca o sticlă 
cu nitroglicerină ambalată. Impunge-o puțin. Fă-o să 
explodeze. Mai bine decât să zaci aici şi să suferi. 

Incercă să privească în sus la succesiunea de C-uri, dar 
foarte curând îşi mută iarăşi privirea la maşina de scris. Stătea 
pe birou, mută, umflată, plină de cuvinte pe care el nu voia să 
le scrie, rânjind cu dintele ei lipsă. 

Nu cred că asta intenţionezi, amice. Cred că tu vrei să 
trăieşti chiar dacă, ÎNTR-ADEVĂR, te doare. Dacă asta 
înseamnă s-o aduci pe Misery înapoi pentru un bis, o s-o faci. 
Oricum, o să INCERCI — dar înainte, o să trebuiască să ai de a 
face cu mine... şi nu cred că-mi place mutra ta. 

— Cu asta suntem chit, spuse Paul răguşit. 

De această dată încercă să se uite pe fereastră; afară 


începuse să ningă. Destul de repede, totuşi, privea maşina de 
scris cu fascinaţie avidă şi repulsie, nefiind măcar conştient 
când îşi schimbase direcţia privirii. 


25 


Aşezarea în scaun nu l-a durut atât de mult pe cât se 
temuse şi asta era bine, deoarece experienţa anterioară i-a 
arătat că după aceea o să-l doară cu vârf şi îndesat. 

Ea lăsase tava cu mâncare pe birou şi apoi împinsese 
scaunul cu rotile până lângă pat. Il ajutase să se ridice — a fost 
o durere surdă, pulsatorie în zona. pelvisului, care apoi s-a 
stins — apoi ea s-a aplecat, gâtul ei apăsând pe umărul lui ca 
grumazul unui cal. Pentru o secundă Paul îi simţise bătaia 
pulsului, şi faţa lui se schimonosi de scârbă. Apoi braţul ei 
drept îi cuprinsese ferm spatele sau, iar cel stâng fesele. 

— Încearcă să nu te mişti de la genunchi în jos, în timp ce 
fac asta, spusese ea şi apoi îl pusese pur şi simplu, în scaun. 
Făcuse asta cu uşurinţa cu care o femeie introduce o carte într- 
un spaţiu liber din bibliotecă. Da, era puternică şi chiar dacă el 
ar fi fost în deplinătatea forţelor, deznodământul unei lupte 
între el şi Annie nu ar fi putut fi previzibil. lar în starea lui de 
acum era ca şi cum Wally Cox s-ar fi bătut cu Boom Boom 
Mancini. 

Ea puse placa în faţa lui. 

— Vezi cât de bine se potriveşte? spuse ea şi apoi merse la 
birou ca să ia mâncarea. 

— Annie? 

— Da. 

— Mă întreb dacă poţi să întorci maşina de scris. Aşa încât 
să fie cu faţa la perete. 

Ea se încruntă. 

— De ce Dumnezeu vrei să fac asta? 

Pentru că nu vreau să-mi rânjească toată noaptea. 

— O veche superstiție de-a mea — spuse el. Intotdeauna 


înainte de a începe să scriu, întorc maşina de scris cu faţa la 
perete. — Făcu o pauză şi adăugă. — De fapt, fac asta în 
fiecare noapte în perioada în care scriu. 

— Asta sună cam aşa: Dacă păşeşti pe o cracă, rupi 
spinarea mamei tale, spuse ea. Niciodată nu calc pe o cracă 
dacă pot s-o evit. 

O întoarse cu spatele aşa încât să rânjească la nimic 
altceva decât la peretele alb. 

— Mai bine? 

— Mult mai bine. 

— Eşti un prostuț! spuse ea, apoi veni lângă el şi începu să- 
| hrănească. 


26 


O visă pe Annie Wilkes la curtea unui calif arab fabulos, 
strigând blesteme şi invocând vârcolaci din sticle şi apoi 
zburând în jurul palatului pe un covor magic. Când covorul 
trecu pe lângă el (părul ei fâlfâia pe spate; ochii ei erau aprinşi 
şi duri, ca ar unui căpitan navigând printre aisberguri) văzu că 
era vrâstat în verde şi alb; alcătuia un număr de înmatriculare 
de Colorado. 

A fost odată — ca niciodată — striga Annie. A fost odată ca 
niciodată, demult, când s-a sfârşit. Aceasta s-a întâmplat pe 
vremea când bunicul bunicului meu era băiat. Asta este 
povestea despre cum un băiețel sărac. Am auzit-o de la un om 
care. A fost odată ca niciodată. A fost odată ca niciodată. 


27 


Când se trezi, Annie îl zgâlţâia, iar soarele voios al dimineţii 
se reflecta pe fereastră — ninsoarea încetase. 
— Trezeşte-te, cap somnoros! — Annie aproape graseia. — 


Am adus iaurt şi un ou fiert pentru tine şi după aceea o să fie 
timpul ca tu să începi. 

li privi faţa ei nerăbdătoare şi simţi o emoție ciudată, nouă 
— speranţă. Visase că Annie Wilkes era Şeherezada — corpul 
ei mătăhălos îmbrăcat în rochii diafane, picioarele ei 
butucănoase încălţate cu papuci arbuşti roz, cu paiete — în 
timp ce zbura pe covorul ei magic şi cânta vrăjile care 
deschideau uşile spre cele mai frumoase poveşti. Dar, 
bineînţeles, nu Annie era Şeherezada. £/ era. Şi dacă ceea ce 
va scrie va fi îndeajuns de bun, iar dacă ea nu se va îndura să-l 
ucidă până când va descoperi cum se sfârşeşte povestea, 
oricât de tare ar urla instinctele sale animalice s-o facă, că 
trebuie s-o facă... 

Nu s-ar putea atunci să aibă el o şansă? 

Privi pe lângă ea şi văzu că întorsese cu faţa maşina de 
scris înainte de a-l trezi; rânjea strălucitoare spre el cu dintele 
ei lipsă, spunându-i că era foarte bine că speră şi nobil că se 
străduie dar, la sfârşit, numai pieirea va conta. 


28 


Îl împinse până lângă fereastră, astfel încât, pentru prima 
dată după câteva săptămâni, soarele îl încălzi şi i se păru că 
pielea lui albă ca faina, presărată din loc în loc cu răni mici 
provocate de zăcerea la pat, îşi murmură plăcerea şi 
mulţumirile. Rama geamului avea de jur-împrejur o margine de 
gheaţă şi când întinse mâna simţi o bulă de aer rece care 
înconjura ca o cupolă fereastra. Sentimentul care i-l provoca 
era în acelaşi timp şi reconfortant şi nostalgic, ca şi o scrisoare 
de la un prieten vechi. 

Pentru prima dată de câteva săptămâni — i se părea că 
trecuseră ani — putea să privească un peisaj diferit de cel al 
camerei sale cu varietatea lui constantă — tapet albastru, poza 
Arcului de Triumf, lunga, lunga lună februarie ilustrată de 
imaginea băiatului lui care cobora cu sania o pârtie (se gândi 


că mintea lui va asocia venirea lui februarie cu faţa acelui băiat 
şi cu scufia lui, chiar dacă va mai trăi să vadă această 
schimbare a lunilor, de încă cincizeci de ori). Privi această lume 
nouă cu aceeaşi poftă nerăbdătoare cu care se uitase la primul 
său film -Bambi — în copilărie. 

Orizontul era aproape; totdeauna a fost aşa în Munţii 
Rockies, unde spaţiile largi erau inevitabil întrerupte de 
platouri înalte de stânci. Cerul era de un azuriu superb, lipsit 
de nori. Un covor de pădure verde acoperea versantul celui, 
mai apropiat munte. Erau probabil şaptezeci de acri de teren 
viran între casă şi liziera pădurii — covorul de zăpadă care-l 
acoperea era perfect şi de un alb scânteietor. Era imposibil să- 
ţi dai seama dacă dedesubt pământul era arat sau era doar 
pajişte. Priveliştea acestei zone era întreruptă de o singură 
clădire: un grajd roşu. Când ea vorbea despre animalele ei sau 
când el o vedea târşâindu-şi înverşunată picioarele pe lângă 
fereastra lui, spărgând aburii respirației cu faţa ei 
impenetrabilă, îşi imaginase o clădire dărăpănată, ca o 
ilustrată dintr-o carte cu poveşti cu stafii — acoperişul înclinat 
şi încovoiat de greutatea zăpezilor din mulţi ani, geamurile 
pustii şi prăfuite, unele sparte şi acoperite cu bucăţi de carton, 
uşi lungi, duble, probabil scoase din ţâţâni şi bălăbănindu-se în 
afară. Această structură îngrijită şi curată, cu vopseaua ei roşu- 
închis şi bordura crem arăta ca şi garajul pentru cinci maşini al 
unui nobil de ţară care vroia să pară un grajd. In faţa lui era un 
Jeep Cherokee, poate vechi de cinci ani, dar bine întreţinut. 
Lângă una din laturi era un plug de zăpadă Fisher, aşezat într- 
un suport făcut manual. Ca să ataşeze plugul la Jeep, ea 
trebuia să-l conducă cu grijă până la suport, astfel încât 
cârligele de pe bara din faţă să se potrivească cu găurile din 
plug şi să arunce cheia de strâns pe tabloul de bord. Vehiculul 
era perfect pentru o femeie care trăieşte singură şi nu are nici 
un vecin pe care să-l cheme în ajutor (cu excepţia acelor 
păsăruici-mârşave, familia Roydman, bineînţeles, şi Annie 
probabil nu ar accepta de la ei nici măcar o farfurie cu carne de 
porc, chiar dacă ar fi să moară de foame). Drumul de acces 
spre şosea era bine curăţat de zăpadă, o demonstraţie a 


faptului ca ea într-adevăr folosea plugul, dar nu putea să vadă 
şoseaua — casa îi bloca privirea. 

— Văd că-mi admiri grajdul, Paul. 

El privi surprins în spate. Mişcarea rapidă şi nechibzuită îi 
trezi durerea din amorţeală. Mârâi înfundat în ceea ce 
rămăsese din tibiile sale şi în drobul de sare ca un dom care-i 
înlocuise genunchiul stâng. Se zvârcoli, înţepându-l de acolo de 
unde era închisă în peştera ei de oase şi apoi adormi la loc. 

Adusese pe tavă mâncarea. Mâncare uşoară, pentru 
invalizi... dar stomacul lui chiorăi la vederea ei. In timp ce 
venea spre el, văzu că purta pantofi albi cu tălpi de plută. 

— Da, spuse el. E foarte arătos. 

Puse placa pe braţele scaunului cu rotile şi apoi aşeză tava 
pe placă. Îşi trase un scaun lângă el şi se aşeză, privindu-l în 
timp ce el începea să mănânce. 

— Nu te juca cu aparențele! Omul se judecă după fapte, nu 
după chip, spunea mama mea întotdeauna. Il ţin ordonat 
pentru că dacă n-aş face aşa vecinii ar pălăvrăgi. Tot timpul 
caută un motiv ca să mă prindă, sau să înceapă să bârfească 
despre mine. Deci ţin totul ordonat. Este foarte, foarte 
important să păstrez aparențele, în ceea ce priveşte grajdul, 
nu prea e multă muncă, atâta timp cât nu laşi lucrurile de pe o 
zi pe alta. Să îndepărtez zăpada ca să nu găurească acoperişul 
este problema cea mai 009y. 

Problema cea mai 009y, gândi el. Ține minte expresia asta 
pentru lexiconul Annie Wilkes în memoriile tale — asta dacă 
vei avea vreodată şansa să-ți scrii memoriile. La un loc cu 
"păsăruică mârşavă" şi "nu te juca cu aparențele" şi toate 
celelalte care sunt sigur că vor apărea cu timpul. 

— Acum doi ani l-am angajat pe Billy Haversham să-mi 
pună radiatoare în acoperiş. Apeşi pe un întrerupător şi ele se 
încălzesc şi topesc gheaţa. N-o să mai am prea multă nevoie 
de ele în iarna aceasta — vezi cum se topeşte de la sine? 

Avea în mână furculiţa plină cu bucăţi de ou şi tocmai o 
ducea spre gură. Se opri ca trăsnit şi se uită spre grajd. De-a 
lungul streşinii se formaseră ţurţuri. Vârfurile lor picurau — 
picurau foarte repede. Fiecare picătură sclipea în timp ce 


cădea într-un canal îngust de gheaţă care se formase la baza 
grajdului. 

— Sunt zece grade afară şi e abia oara nouă! — Annie 
continua voioasă în timp ce Paul îşi imagina bara din spate a 
Camaro-ului său ieşind la suprafaţă din zăpada fleşcăită şi 
strălucind iar. — Bineînţeles că nu o să dureze — mai avem în 
faţă încă o ninsoare puternică sau poate chiar trei şi probabil 
încă o furtună mare — dar primăvara vine, Paul, şi mama mea 
totdeauna obişnuia să spună că speranţa în venirea primăverii 
este ca şi speranţa în existenţa raiului. 

El îşi puse înapoi furculiţa pe farfurie cu bucăţile de ou încă 
în ea. 

— Nu mai vrei această ultimă îmbucătură? Ai terminat? 

— Am terminat, fu el de acord şi în mintea lui îi văzu pe 
Roydman-i întorcându-se cu maşina din Sidewinder, văzu o 
săgeată orbitoare de lumină care se sparge pe faţa doamnei 
Roydman, făcând-o să clipească şi să-şi pună mâna protector 
la ochi. — Ce este jos acolo, Ham?... Nu-mi spune că sunt 
nebună, este ceva jos acolo! Reflexia aproape că mi-a ars 
ochiul! Întoarce, vreau să mai arunc o privire! 

— Atunci o să iau tava — spuse ea — şi tu te poţi apuca de 
lucru. Il binecuvântă cu o privire foarte caldă. Nici nu pot să-ţi 
spun cât de emoţionată sunt, Paul! 

leşi din cameră, lăsându-l pe el să stea în scaunul pe rotile 
şi să se uite la apa care se prelingea pe ţurţurii atârnaţi de 
streaşina grajdului. 


29 


— Aş dori alt tip de hârtie, dacă poţi să-mi iei, spuse el când 
ea se întoarse ca să pună maşina de scris şi hârtia pe placă. 

— Diferită de asta? întrebă ea, bătând cu degetul în 
pachetul de Corrasable Bond, ambalat în celofan. Dar asta e 
cea mai scumpă dintre toate! Am întrebat când am intrat în 
magazinul Paper Patch. 


— Nu ţi-a spus mama ta că lucrurile cele mai scumpe nu 
sunt întotdeauna cele mai de calitate? 

Sprâncenele Anniei se întunecară. Defensiva ei iniţială 
fusese înlocuită de indignare. Paul presupuse că va urma una 
dintre furiile ei. 

— Nu, nu mi-a spus. Ce mi-a spus ea, Domnule Ştie-Tot, 
este că atunci când cumperi ieftin, obtii lucruri ieftine. 

Climatul din interiorul ei, descoperise el, era ca primăvara 
în Midwest. Era o femeie plină de tornade gata să se dezlănţuie 
şi dacă el ar fi fost un fermier care studiază un cer care arată 
aşa cum arăta acum fata lui Annie, s-ar fi dus imediat să-şi ia 
familia şi s-o ducă în pivniţă, la adăpost. Sprâncenele ei erau 
albe. Nările îi pulsau cu regularitate, ca ale unui animal care 
simte focul. Palmele ei începuseră să se deschidă brusc şi apoi 
să se încleşteze, prinzând aer şi apoi eliberându-l. 

Nevoia lui pentru ea şi vulnerabilitatea sa faţă de ea urlau 
la el să se potolească, s-o împace cât mai era încă timp — dacă 
încă mai era — aşa cum un trib dintr-una din acele nuvele ale 
lui Rider Haggard ar fi împăcat-o pe zeiţa lor când ea era 
supărată, aducând sacrificii efigiei ei. 

Dar exista altă parte a sa, mult mai calculată, şi mai puţin 
intimidată, care-i reamintea că nu poate să joace roiul 
Şeherezadei dacă devenea din ce în ce mai speriat şi 
împăciuitor (ie fiecare dată când în ea se dezlănţuia furtuna. 
Dacă făcea aşa, ea va izbucni tot mai des. Dacă tu nu ai fi avut 
ceva ce ea doreşte foarte mult, chibzuia această parte a sa, 
te-ar fi dus imediat la spital sau te-ar fi omorât puțin mai 
târziu ca să se protejeze faţă de Roydman-i — deoarece 
pentru Annie, lumea e PLINA de Roydman-i, pentru Annie ei se 
ascund în spatele fiecărui tufiş. Dacă nu o potoleşti chiar 
acum pe cățeaua asta, Paulie băiete, s-ar putea să nu mai 
poți să faci asta niciodată. 

Ea începuse să respire mult mai repede, aproape că se 
sufoca; ritmul încleştărilor şi descleştărilor palmelor se înteţea, 
de asemenea, şi el realiză că în curând ea va fi de neoprit. 

Adunându-şi puţinul curaj care-i mai rămăsese, încercând 
cu disperare să realizeze exact nota trebuincioasă de iritare 


tăioasă şi totuşi nepăsătoare, spuse: 

— Şi ai putea foarte bine să încetezi. Dacă te enervezi nu 
poţi să schimbi cu nimic situaţia. 

Ea îngheţă ca şi cum el ar fi plesnit-o şi îl privi rănită. 

— Annie, — spuse el răbdător — nu e mare lucru. 

— E un truc, zise ea. Tu nu vrei să scrii cartea mea şi deci 
inventezi minciuni ca să nu începi. Ştiam că aşa o să faci. O, 
băiete! Dar n-o să-ţi meargă. O... 

— Asta-i o prostie — spuse el. Am spus eu că nu am de 
gând să încep? 

— Nu... nu, dar... 

— Corect. Deoarece am de gând. Şi dacă vrei să vii aici şi 
să arunci o privire la ceva, o să-ţi arăt care-i problema. Adu 
paharul Webster cu tine, te rog. 

— Ce? 

— Cana aia mică cu stilouri şi creioane, spuse el. La 
redacţiile ziarelor, aşa le spun ei uneori. După Daniel Webster. 
Era o minciună pe care o fabricase pe moment, dar avu 

efectul dorit — ea arăta mai dezorientată ca niciodată, 
pierdută într-o lume a specialiştilor despre care nu avea nici 
cea mai vagă cunoştinţă. Dezorientarea dispersase (şi în acest 
fel o dezamorsase) mai mult furia ei; observă că ea nu mai ştia 
acum dacă are vreun drept să fie supărată. 

Aduse cana cu creioane şi stilouri şi o trânti pe placă, iar el 
gândi: Ei drăcie! Am câştigat! Nu — nu era adevărat. Misery 
câştigase. 

Dar nici asta nu-i corect. Fusese Șeherezada. Şeherezada 
câştigase. 

— Ce? spuse ea ţâfnoasă. 

— Priveşte. 

Desfăcu pachetul de Corrasable şi scoase o foaie. Luă un 
creion proaspăt ascuţit şi desenă o linie pe hârtie. Apoi luă o 
carioca şi trasă încă o linie paralelă cu prima. Apoi îşi trecu 
degetul mare deasupra suprafeţei uşor poroase a hârtiei. 
Amândouă liniile difuzară, murdărind hârtia pe direcţia pe care 
se deplasase degetul său, iar linia desenată cu creionul se 
întinse puţin mai mult decât cea făcută cu carioca. 


— Vezi? 

— Si ce dacă? 

— Cerneala de pe panglică se va întinde, spuse el. Nu aşa 
de mult ca mina de creion, dar mai rău decât cerneala din 
carioca. 

— Ai de gând să stai şi să ştergi fiecare pagină cu degetul? 

— Doar frecarea paginilor una de alta e de ajuns, în câteva 
săptămâni sau chiar zile — spuse el — şi când un manuscris 
este în lucru, îl frunzăreşti foarte mult. Te întorci tot timpul 
înapoi ca să găseşti un nume sau o dată. Dumnezeule, Annie, 
unul dintre primele lucruri pe care-l afli în această afacere este 
că editorii urăsc să citească manuscrisele bătute la maşină pe 
Corrasable Bond aproape tot atât de mult ca pe cele scrise de 
mână. 

— Nu o numi aşa. Urăsc când îi spui aşa. 

O privi sincer nedumerit. 

— Să numesc ce, cum? 

— Când perverteşti talentul pe care Dumnezeu ţi l-a dat 
numindu-l o afacere. Urăsc asta. 

— Îmi pare rău. 

— Ar trebui să-ţi pară, spuse ea împietrită. Ai putea chiar să 
te numeşti pe tine o târfă. 

Nu, Annie, gândi el, brusc plin de furie. Nu sunt o târfă. 
MAŞINI DE LUX tocmai asta demonstra, că nu sunt o târtă. 
Despre asta a fost vorba când am omorât-o pe cățeaua aia 
nenorocită care era Misery, acum când mă gândesc mai bine. 
Mă îndreptam spre Coasta de Vest ca să sărbătoresc 
eliberarea mea din starea de prostituare. Ce ai făcut tu, a fost 
să mă scoti din maşina distrusă atunci când am avut 
accidentul şi să mă pui înapoi în bordel. Pentru doi dolari: 
numărul normal; pentru patru dolari: te duc în jurul lumii. Şi, 
din când în când, văd o sclipire în ochii tăi care-mi spune că o 
parte din străfundul tău, de asemenea, ştie acest fapt. O curte 
de jurati s-ar putea să te absolve din motive de instabilitate 
mintală, dar nu eu, Annie. 

— Bine spus, zise el. Acum, întorcându-ne la problema 
hârtiei... 


— O să-ţi iau hârtia ta cockadoodie, spuse ea posacă. Doar 
spune-mi ce să-ţi iau şi o să-ţi iau. 

— Atâta timp cât înţelegi că sunt de partea ta... 

— Nu mă face să râd. Nimeni nu a fost alături de mine când 
mama a murit acum douăzeci de ani. 

— Atunci crezi ce vrei, spuse el. Dacă eşti atât de 
bănuitoare încât nu poţi să crezi că-ţi sunt recunoscător pentru 
că mi-ai salvat viaţa, asta-i problema ta. 

O privi cu viclenie şi iarăşi văzu în ochii ei o sclipire de 
nesiguranţă, o dorinţă de a crede ce i se spune. Bine. Foarte 
bine. Se uita la ea cu toată sinceritatea posibilă pe care o 
putea el mima şi din nou, în mintea lui, îşi imagină că-i înfige în 
gât un ciob de sticlă; lăsând, odată şi pentru totdeauna să se 
scurgă sângele care-i alimenta creierul nebun. 

— Cel puţin, ar trebui să fii în stare să crezi că sunt de 
partea cărții. Spuneai că vrei s-o legi. Am presupus că vrei să 
legi manuscrisul? Paginile dactilografiate? 

— Bineînţeles că la asta m-am referit. 

Da, bineînțeles. Fiindcă, dacă duci manuscrisul la un 
tipograf, s-ar putea să dea naştere la întrebări. S-ar putea să 
fii tu naivă în ceea ce priveşte lumea cărților şi a editurii, dar 
nu chiar atât de inocentă. Paul Sheldon este dat dispărut, şi 
tipograful tău s-ar putea să-şi aducă aminte că a primit un 
roman în manuscris, în care era vorba de cel mai faimos 
personaj al lui Paul Sheldon şi-că asta s-a întâmplat cam când 
omul a dispărut, nu-i aşa? Și cu certitudine că-şi va aminti 
instrucțiunile — instrucţiuni atât de ciudate, încât orice 
tipograf şi le-ar aminti. O singură copie tipărită a 
manuscrisului unui roman. 

Doar una. 

— Cum arăta, domnule ofițer? Ei bine, era o femeie 
masivă. Semăna puțin cu un idol de piatră dintr-o nuvelă a lui 
H. Rider Haggard. Numai o clipă, am numele şi adresa ei 
notate aici în registre... Doar să mă uit la copiile facturilor... 

— Ideea nu e rea, spuse el. Un manuscris legat poate fi al 
dracului de arătos. Arată ca o ediţie in-folio bună. Dar o carte 
ar trebui să dureze mult timp, Annie, şi dac-o scriu pe asta pe 


Corrasable, o să ajungi peste zece ani să nu mai ai nimic, decât 
o masă de foi murdare. Doar dacă, bineînţeles, ai de gând doar 
s-o pui pe raft. 

Dar ea n-ar dori asta, nu-i aşa? Hristoase, nu! Ea ar vrea s-o 
ia în fiecare zi, poate chiar s-o deschidă o dată la câteva ore. S- 
o ia de pe raft şi s-o privească cu desfătare. 

Pe faţa ei apăruse o privire ciudată, de piatră. Lui nu îi 
plăcea această îndărătnicie, această privire aproape 
ostentativă de insensibilitate. Îl făcea nervos. Îi putea evalua 
furia, dar era ceva în această expresie nouă care era pe cât de 
opacă, pe atât de copilărească. 

— Nu trebuie să mai spui nimic, zise ea. Ţi-am spus deja că 
o să-ţi iau hârtia aia a ta. Ce fel? 

— La papetăria la care te duci tu... 

— "Paper Patch". 

— Da. "Paper Patch". Le spui că vrei două topuri — un top 
este un pachet care conţine cinci sute de foi... 

— Ştiu asta. Nu sunt proastă, Paul. 

— Ştiu că nu eşti, spuse el devenind şi mai nervos. 

Durerea începuse să bodogăne mai tare în picioarele sale 
şi, — din pelvis vorbea chiar mai tare — stătea în şezut de 
aproape o oră şi oasele zdrobite începuseră să protesteze. 

Păstrează-ți sângele rece, pentru numele lui Dumnezeu — 
nu pierde tot ce-ai câştigat până acum! 

Dar, am câştigat ceva? Sau e doar o impresie? 

— Cere două topuri de hârtie de şapirograf, albă cu fibra 
lungă. Hammermill Bond e o marcă bună, la fel e şi Triad 
Modern. Două topuri de hârtie de şapirograf o să te coste mai 
puţin decât pachetul ăsta de Corrasable şi ar trebui să fie 
îndeajuns pentru întreaga carte, ca s-o scriu şi s-o rescriu. 

— Mă duc chiar acum — spuse ea ridicându-se brusc. 

El o privi, alarmat, înțelegând că ea are de gând să plece 
iarăşi fără să-i dea medicamentele şi în plus să-l lase aşezat, 
de această dată.. 

Această poziţie deja îl chinuia; durerea va fi monstruoasă 
pe când ea se va întoarce, chiar dacă o să se grăbească. 

— Nu trebuie să faci asta, spuse el, vorbind foarte repede. 


Pentru început, hârtia asta e destul de bună — la urma urmei, 
oricum trebuie să rescriu... 

— Numai un prost ar încerca să înceapă o lucrare bună cu o 
unealtă proastă. 

Luă pachetul de hârtie Corrasable Bond, apoi înşfăcă foaia 
cu cele două linii mâzgălite şi o mototoli. Le înfundă pe toate în 
coşul de gunoi şi se întoarse cu faţa spre el. Acea expresie 
împietrită, insensibilă îi acoperea faţa ea o mască. Ochii ei 
aveau un luciu de monedă tocită. 

— Mă duc acum în oraş, spuse ea. Ştiu că vrei să începi cât 
de repede poţi, din moment ce ești de partea mea — rosti 
aceste ultime cuvinte cu un sarcasm intens, fumegând (şi, Paul 
credea, cu mai multă ură de sine decât ea ar putea bănui 
vreodată) — şi deci nu vreau să întârzii nici atât cât să te pun 
înapoi în pat. 

Ea zâmbi; o alungire a buzelor care o asemăna în mod 
grotesc cu o păpuşă şi veni lângă el alunecând parcă cu 
pantofii ei albi de asistentă medicală. Degetele ei îi atinseră 
părul. El se crispă. Incercă să se abţină dar nu se putu stăpâni. 
Zâmbetul ei mort-viu se mări. 

_ — Deşi, bănuiesc că va trebui să amânăm de fapt începutul 
Intoarcerii lui Misery pentru o zi.., sau două... poate chiar trei. 
Da, s-ar putea să dureze trei zile până când vei fi în stare să te 
ridici din nou. Din cauza durerii. Destul de neplăcut. Pusesem 
şampania la răcit în frigider: O să trebuiască s-o pun înapoi în 
cămară. 

— Annie, zău aşa, pot să încep dacă tu... 

— Nu, Paul. 

Se duse la uşă şi apoi se întoarse, privindu-l cu faţa aceea 
împietrită. Numai ochii ei, acele monede tocite, erau plini de 
viaţă sub streaşina sprâncenelor. 

— Am un gând pe care o să te las să-l rumegi. Poţi să crezi 
că mă poţi păcăli sau că mă poţi fenta; ştiu că dau impresia că 
sunt înceată la minte şi idioată. Dar nu sunt idioată, Paul, şi nu 
gândesc încet. j 

Brusc, chipul ei se nărui. Incăpăţânarea împietrită se 
sfărâmă şi ce strălucea dedesubt era chipul unui copil înfuriat 


cuprins de nebunie. Pentru un moment Paul gândi că agonia 
terorii sale s-ar putea să-l ucidă. Se gândise oare că a câştigat 
prima rundă? Chiar aşa? Era oare posibil ca cineva să joace 
rolul Şeherezadei când cel care-l ţinea captiv era dement? 

Se repezi spre el, picioarele groase tropotind, genunchii 
îndoindu-se, coatele forfecând ca nişte pistoane aerul stătut al 
camerei de bolnav. Părul ei sălta şi se încolăcea în jurul feţei, 
pe când se desprindea din agrafele care-l fixau. Acum 
deplasarea ei nu era tăcută; era ca mersul lui Goliat când a 
intrat în Valea Oaselor. Poza cu Arcul de Triumf de pe perete 
trosni înfricoşător. 

— Iiiii-aahhh! urlă ea, şi îşi lăsă pumnul să cadă cu putere 
pe drobul de sare care era genunchiul stâng al lui Paul 
Sheldon. 

El îşi aruncă capul pe spate şi ţipă de durere; venele de la 
frunte şi gât umflându-i-se. Durerea izbucni din genunchi şi îl 
înveli ca într-un giulgiu, alb, radiant, ca nucleul unei nova. 

Ea smulse maşina de scris de pe placă şi o trânti pe poliţa 
de deasupra căminului, ridicând greutatea ei de metal masiv 
ca şi cum ar fi ridicat el o cutie goală de carton. 

— Deci o să stai aici — spuse ea cu buzele întinse în acel 
rictus rânjit — şi o să te gândeşti mai bine cine comandă aici şi 
la toate lucrurile pe care pot sa le fac ca să te chinuiesc daca 
te porţi urât sau încerci să mă fraiereşti. N-ai decât să ţipi dacă 
vrei, fiindcă nimeni nu te poate auzi. Nimeni nu trece pe aici, 
pentru că toţi ştiu că Annie Wilkes e nebună, toţi ştiu ce a făcut 
ea, chiar dacă m-au declarat nevinovată. 

Merse până la uşă şi iarăşi se întoarse, iar el ţipă din nou, 
aşteptându-se s-o vadă cum se năpusteşte iarăşi. Asta o făcu 
să rânjească mai tare. 

— O să-ţi mai spun ceva, spuse ea încet. Ei cred că m-am 
fofilat, şi au dreptate. Gândeşte-te la asta Paul, cât timp eu 
sunt în oraş ca să-ţi iau hârtia. 

Plecă trântind uşa dormitorului destul de tare încât să 
zgâlţâie casa. Apoi, se auzi păcănitul yalei de la uşă. 

El se lăsă pe spate în scaun, tremurând din toate încheietu- 
rile, încercând să se stăpânească, deoarece îi amplifica 


durerea, dar nereuşind. Lacrimile i se rostogoliră pe obraji. 
larăşi şi iarăşi o văzu zburând de-a lungul camerei, iar şi iar o 
văzu lovindu-l cu pumnul în ceea ce mai rămăsese din 
genunchiul său, cu toată forţa unui beţiv furios care loveşte cu 
ciocanul un ţăruş de lemn, iar şi iar se văzu înghiţit de acel 
teribil nor de durere. 

— Te rog, Doamne, te rog, gemu el în timp ce afară 
Cherokee-ul pornea cu un bubuit şi un răget. Te rog, Doamne, 
te rog, scapă-mă din situaţia asta, sau omoară-mă... scapă-mă 
din situaţia asta sau omoară-mă. 

Uruitul motorului se pierdu pe şosea, iar Dumnezeu nu făcu 
nici una, nici alta şi el rămase cu lacrimile lui şi cu durerea lui, 
care acum se trezise deplin şi făcea ravagii prin corpul lui. 


30 


Mai târziu se gândi că lumea, în perversitatea ei 
consecventă, ar fi interpretat acţiunile lui următoare ca nişte 
acte de eroism. Şi probabil că el nu îi va dezaproba — dat de 
fapt ceea ce făcu el nu era nimic altceva decât încercarea 
finală, ezitantă de a întreprinde ceva pentru a supravieţui. 

| se părea că aude vag un comentator sportiv entuziasmat 
până la paroxism — Howard Cosell sau Warner Wolf sau, poate 
Jonny Most, acel nebun irecuperabil — descriind scena ca şi 
când efortul lui de a ajunge la rezerva ei de droguri înainte ca 
durerea să-l ucidă, era un eveniment sportiv ieşit din comun - 
un meci de verificare transmis în locul programului Football-ul 
de Luni Seara, probabil. Oricum, ce nume i-ai da unui sport de 
genul ăsta? Cursa pentru droguri? 

— Pur şi simplu nu pot să cred de cât curaj dă dovadă azi 
băiatul ăsta, Sheldon! — se entuziasma crainicul din capul lui 
Paul Sheldon. Nu cred că cineva de pe stadionul Annie Wilkes 
— sau, de altfel, dintre telespectatori — gândea că are cea mai 
mică şansă să reuşească să mişte acel scaun pe rotile după 
lovitura pe care a primit-o, dar cred că... da, aşa e! Se mişcă! 


Hai să privim reluarea! 

Transpiraţia îi curgea pe frunte şi îi înţepa ochii. Îşi linse de 
pe buze un amestec de sare şi lacrimi. Tremuratul nu voia să 
se oprească. Durerea părea ca şi sfârşitul lumii. Gândi: Vine un 
punct când doar să discuti despre durere devine de prisos. 
Nimeni din lume nu ştie că există durere de o asemenea 
intensitate. Nimeni. Este ca şi când ai fi posedat de demoni. 

Doar gândul la pilule; Novrilul pe care ea îl avea undeva în 
casă, îl convinse să se mişte. Uşa încuiată a dormitorului... 
posibilitatea că pilulele s-ar putea să nu fie în baia de la parter 
aşa cum trăsese el concluzia, ci ascunse undeva... ghinionul ca 
ea să se întoarcă şi să-l prindă asupra faptului... aceste lucruri 
nu aveau nici o importanţă, aceste lucruri erau doar umbre în 
spatele durerii. Va rezolva fiecare problemă pe măsură ce va 
apărea sau va muri. Asta era tot. 

Mişcarea făcea ca menghina de foc de la brâu în jos să se 
adâncească mai tare. Dar scaunul se mişca. Foarte încet, 
scaunul începu să se mişte. 

Reuşi să parcurgă o distanţă de aproximativ patru picioare, 
înainte să realizeze că, dacă nu va putea întoarce scaunul nu o 
să facă altceva decât să treacă pe lângă uşă şi să ajungă în 
celălalt colţ al camerei. 

Apucă strâns roata dreaptă, tremurând, 

(gândeşte-te la pilule; gândeşte-te la alinarea pe care ţi-o 
vor aduce pilulele) 
şi apăsă pe ea cât de tare putu. Cauciucul scârțâi slab pe 
podeaua de lemn; chiţăiturile unui şoarece. Apăsă în jos; 
muşchii odată puternici, iar acum moi, tremurând ca aspicul; 
buzele îndepărtându-i-se de dinţii încleştaţi, şi scaunul pe rotile 
începu, lent, să se rotească. 

Inşfacă ambele roţi şi puse iar scaunul în mişcare. De data 
aceasta parcurse patru picioare înainte să se oprească şi să-şi 
adune puterile. Când se opri, leşină. 

Cinci minute mai târziu, se trezi la realitate, auzind în cap 
vocea vagă, aţăţătoare, a comentatorului. 

— Incearcă iarăşi să se deplaseze! Pur şi simplu e de 
necrezut ce voinţă are băiatul ăsta, Sheldon! 


Partea din faţă a creierului său era conştientă doar de 
durere; spatele minţii îi coordona ochii. O văzu lângă uşă şi se 
duse spre ea. Işi întinse mâna în jos, dar vârfurile degetelor lui 
se opriră la aproape o palmă de podea, unde era una dintre 
cele două sau trei agrafe care căzuseră din părul ei în timp ce 
ea se repezise spre el. Işi muşcă buzele, inconştient de faptul 
că transpiraţia îi curgea pe faţă şi pe gât şi îi înnegrea gulerul 
cămăşii de pijama. 

— Nu cred că poate să ia acul acela, oameni buni — a fost 
un efort fan-tas-tic, dar mi-e teamă că totul se sfârşeşte aici. 

Ei bine, poate că nu. 

Se aplecă spre dreapta, la început încercând să ignore 
durerea din partea lui dreaptă — durere care părea că este o 
bulă cu presiune din ce în ce mai ridicată, ceva similar cu 
creşterea dinţilor — apoi nemaiabţinându-se şi urlând. Aşa cum 
spusese ea, oricum nu era nimeni care să-l audă. 

Vârfurile degetelor atârnau încă la doi centimetri faţă de 
podea, agitându-se încoace şi încolo chiar deasupra agrafei, iar 
soldul drept chiar părea că pur şi simplu o să explodeze într-un 
jet scârbos de jeleu alb de oase. 

O, Doamne, te rog, te rog, ajută-mă... 

Se aplecă mai tare, în ciuda durerii. Degetele atinseră acul 
dar reuşiră doar să-l împingă puţin mai încolo. Paul alunecă în 
scaun, încă îndoit spre dreapta şi ţipă iarăşi din cauza durerii 
din picioare. Ochii îi ieşiseră din orbite, gura îi era deschisă, 
limba îi atârna printre dinţi ca o jaluzea. Picături mici de salivă 
se prelingeau de pe vârful ei şi cădeau pe podea. 

Apucă agrafa între degete... o smulse... aproape o scăpă... 
şi apoi o strânse în pumn. 

Când se îndreptă, îşi provocă un nou acces de durere. Şi 
când acţiunea fu terminată nu mai putu face altceva decât să 
rămână gâfâind pentru un timp, cu capul lăsat pe spate atât 
cât îi îngăduia spătarul neîndurător al scaunului pe rotile, 
agrafa aflându-se pe placa sprijinită pe braţele scaunului. 
Pentru un timp fu foarte sigur că o să verse, dar îi trecu. 

Ce faci? îl certă după câteva minute o parte a minţii sale. 
Aştepți să-ți treacă durerea? Nu o să treacă. Ea o citează 


întotdeauna pe mama ei, dar şi mama ta avea câteva zicale, 
nu-i aşa? 

Da. Avea. 

Stând acolo, cu capul dat pe spate şi faţa lucind de 
sudoare, cu părul lipit de frunte, Paul rosti cu voce tare una din 
ele, aproape ca o incantaţie: "S-ar putea să existe zâne, s-ar 
putea să existe farmece, dar Dumnezeu îi ajută doar pe cei 
care se ajută singuri." 

Maa. Deci termină cu aşteptarea, Paulie — singurul 
spiriduş care-şi va arăta faţa pe aici e acel boxer de categoria 
super-grea dintotdeauna, Annie Wilkes. 

Se puse iarăşi în mişcare, deplasând lent scaunul spre uşă. 
Ea o încuiase, dar el credea că poate ar fi în stare s-o descuie. 
Tony Bonasaro, care era acum numai mulţi, mulţi fulgi de 
scrum, fusese un hoţ de maşini. Ca o parte a pregătirilor sale 
pentru scrierea Maşinilor de Lux, Paul studiase aspectele 
tehnicii furtului de maşini cu un ex-poliţist versat, pe nume 
Tom Twyford. Tom îi arătase cum să facă contactul cu ajutorul 
unor fire electrice, cum să folosească bucata subţire şi flexibilă 
de metal, pe care hoţii de maşini o numeau, Slim Jims, ca să 
deschidă brusc încuietoarea uşii unei maşini, cum să anihileze 
sistemul de alarmă. 

Sau, spusese Tom acum doi ani şi jumătate într-o zi de 
primăvară în New-York, hai să presupunem că nu-ți trece prin 
minte să furi o maşină. Ai una, dar ai cam rămas fără benzină. 
Ai un furtun, dar maşina pe care ai ales-o pentru donație are o 
încuietoare la rezervorul de benzină. E asta o problemă? Nu, 
dacă-ți cunoşti meseria, pentru că majoritatea încuietoarelor 
de la rezervoarele de benzină sunt floare la ureche. Ai nevoie 
doar de o agrară de păr. 

li trebuiră lui Paul minute nesfârşite de dat înapoi, şi aranjat 
ca să reuşească să poziţioneze scaunul pe rotile exact în locul 
potrivit, cu roata stângă aproape atingând uşa. 

Gaura cheii avea unul dintre acele modele demodate, 
amintindu-i lui Paul de desenele lui John Tenniel din A/ice în 
Țara Minunilor, amplasate în interiorul unui lacăt ruginit. Se 
iasă puţin în jos în scaun — scoțând un singur geamăt ca un 


lătrat — şi privi prin gaură. Văzu un hol scurt care ducea în 
ceea ce era ni mod cert salonul; un covor vişiniu pe podea, un 
divan demodat tapetat cu aceeaşi culoare, un lampadar cu 
abajur cu ciucuri. 

Spre stânga, cam pe la jumătatea holului, era o uşă 
deschisă. Pulsul lui Paul se înteţi. Aceea era aproape cu 
siguranţă baia de la parter — o auzise pe Annie lăsând să 
curgă multă apă acolo (inclusiv atunci când ea umpluse 
găleata din care el băuse cu mult entuziasm) şi nu era totodată 
şi locul de unde venea ea de fiecare dată când îi aducea 
medicamentele? 

Cam aşa ceva. 

Inşfăcă agrafa de păr. | se strecură printre degete, căzu pe 
placă şi apoi se rostogoli spre margine. 

— Nu! strigă el răguşit şi îşi puse mâna peste ea înainte de 
a cădea jos. O ţinu strâns în pumn şi apoi leşină iarăşi. 

Deşi nu putea să spună cu siguranţă, credea că leşinul nu a 
durat mai mult de câteva secunde. Durerea — cu excepţia 
torturii nemaipomenite din genunchiul stâng — părea că s-a 
mai potolit puţin. Agrafa se afla pe placa de lemn aşezată pe 
braţele scaunului rulant. De această dată îşi flexionă degetele 
mâinii drepte de câteva ori înainte de a o lua. 

Acum, gândi el, desfăcând-o şi ţinând-o cu mâna dreaptă. 
Nu o să tremuri. Ţine minte asta. NU O SA TREMURI. 

Întinse mâna şi băgă acul în gaura cheii, ascultând cum 
comentatorul sportiv din mintea sa 

(atât de intens!) 
îi descria acţiunile. 

Transpiraţia îi curgea continuu pe faţă, ca uleiul. Asculta... 
dar chiar mai mult, simți. 

Basculatorul dintr-un lacăt ieftin nu e nimic altceva decât 
un balansoar, spusese Tom Twyford, legănându-şi mâna 
demonstrativ. Vrei să dai peste cap un balansoar? Cel mai 
uşor lucru din lume, nu-i aşa? Îl apuci de picioare şi-l întorci 
pe dos... o nimica toată. Si asta-i tot ce trebuie să faci cu o 
închizătoare ca asta. Împingi basculatorul în sus şi apoi 
deschizi repede capacul de la rezervor înainte ca să se închidă 


la loc. 

Reuşi să atingă basculatorul de două ori, dar de fiecare 
dată agrafa alunecă şi basculatorul reveni la loc înainte ca el 
să reuşească să facă ceva. Agrafa începuse să se îndoaie. El 
credea bă după încă două sau trei încercări o să se rupă. 

— Te rog, Doamne, spuse el introducând iarăşi agrafa. Te 
rog, Doamne, ce părere ai? Doar un mic răgaz, asta-i tot ce-ţi 
cer. 

(Oameni buni, Sheldon a avut o comportare eroică azi, dar 
asta trebuie să fie ultima lui încercare. Multimea amuţise...) 

Îşi închise ochii; vocea comentatorului dispărând în timp ce 
el asculta foarte atent să prindă zăngănitul acului de păr în 
închizătoare. Acum! Uite, aici întâmpină rezistentă! Bascu- 
latorul! îl putea vedea stând acolo ca şi piciorul curbat al unui 
balansoar, presând limba încuietorii, fixând-o, ţinându-l pe e/ în 
loc. 

E pur şi simplu floare la ureche, Paul. Dar să-ți păstrezi 
calmul. 

Când sufereai atât de tare, era foarte greu să-ţi păstrezi 
calmul. 

Prinse clanţa cu mâna stângă, trebuind s-o strecoare pe 
aceasta pe sub mâna dreaptă, şi începu să aplice presiunea 
asupra agrafei. Încă puţin... Încă puţin. 

În minte putea să vadă basculatorul, începând să se mişte 
în alcovul lui prăfuit; putea vedea limba încuietorii începând să 
se retragă. Nu era nevoie să facă cursa completă; bine, Dum- 
nezeule, nu — nu era nevoie să dea peste cap balansorul, ca 
să folosim metafora lui Tom Twyford. Chiar în momentul când 
iese din rama uşii — o împingere... 

Agrafa începuse simultan să se îndoaie şi să alunece. Simţi 
că acest lucru se întâmpla şi de disperare împinse în sus cât de 
tare putu, apăsă pe clanţă şi trase de uşă. Se auzi un poc când 
agrafa se rupse în două, partea din încuietoare căzând 
înăuntru şi urmă un moment împietrit în care el se gândi că a 
eşuat, înainte ca să vadă că uşa se deschidea încet cu limba 
încuietorii ieşind ca un deget de oţel. 

— Isuse, şopti el. Isuse, ţie-ţi mulţumesc! 


Haideţi să urmărim banda video! ţipă Warner Wolf exaltat 
în mintea lui, în timp ce miile de spectatori din stadionul Annie 
Wilkes — ca să nu menţionăm şi miile de telespectatori — 
izbucniră în urale furtunoase. 

— Haide, haide, Warner, murmură el şi începu munca 
lungă, istovitoare, de a da scaunul înapoi şi a-l rearanja ca să 
fie exact pe direcţia uşii. 


31 


Urmă un moment rău — nu, nu doar rău, teribil, oribil — 
când i se păru că scaunul pe rotile nu o să treacă printre 
canaturile uşii. Nu era decât cu două degete mai lat, dar erau 
două degete mari. L-a adus pliat înăuntru, de asta ai crezut tu 
atunci că este un cărucior pentru cumpărături, îl informă jalnic 
mintea lui. 

Până la urmă reuşi să-l strecoare — aproape — poziţionân- 
du-se direct în uşă şi apoi aplecându-se în faţă şi apucând 
rama uşii cu mâinile. Osiile roţilor scrâşniră frecându-se de 
lemn, dar fu în stare să treacă. 

După ce reuşi, îşi pierdu iarăşi cunoştinţa. 


32 


Vocea ei îl chema din afara cetăţii. El deschise ochii şi o 
văzu ameninţându-l cu o puşcă de vânătoare. Ochii îi sclipeau 
furios. Dinţii îi luceau de salivă. 

— Dacă-ţi doreşti atât de mult libertatea, Paul — spuse 
Annie — o să fiu foarte fericită să ţi-o dăruiesc. 

Trase ambele piedici. 


33 


El tresări violent, aşteptând explozia gloanţelor. Dar, 
bineînţeles, ea nu era acolo; mintea lui recunoscuse deja visul. 

Nu un vis — un avertisment. Ea se poate întoarce oricând. 
Oricând. 

Calitatea luminii care intra prin uşa pe jumătate deschisă a 
băii se schimbase, era mai intensă. Arăta ca lumina amiezii. Îşi 
dori ca pendula să bată şi să-i spună cât de multă dreptate 
avea, dar ceasul era de o tăcere neînduplecată. 

Data trecută a lipsit cincizeci de ore. 

Aşa a făcut. Şi acum ar putea să stea optzeci. Sau s-ar 
putea să auzi acel Cherokee venind peste cinci secunde. In 
cazul în care nu ştii chestia asta, prietene, Institutul 
Meteorologic poate să anunţe un tornado, dar când îi întrebi 
când exact va avea loc, habar nu au. 

— Foarte adevărat, spuse el şi deplasă scaunul rulant spre 
baie. Uitându-se înăuntru, văzu o încăpere austeră a cărei 
podea era pavată cu gresii albe, hexagonale. O cadă cu pete 
de rugină formate sub robinete se sprijinea pe picioare 
terminate cu gheare. Lângă ea era un dulap cu rufărie. Vizavi 
era o chiuvetă. Deasupra chiuvetei era un dulăpior pentru 
medicamente. 

Găleata pentru spălat pe jos se afla în cadă — îi putea 
vedea marginea de plastic. 

Holul era destul de lat, permițându-i să întoarcă scaunul cu 
faţa spre uşă, dar acum braţele îi tremurau de oboseală. El 
fusese un băieţel firav şi deci, ca adult, încercase să se 
întreţină cât mai bine, dar acum muşchii lui erau cei ai unui 
invalid şi copilul plăpând se întorsese ca şi când timpul 
petrecut înotând, alergând şi lucrând la aparatele de forţă ar fi 
fost numai în vis. 

Cel puţin canaturile acestei uşi erau mai depărtate — nu cu 
mult, dar îndeajuns încât să facă trecerea sa mai puţin 
înfricoşătoare. Se izbi de prag şi apoi roţile de cauciuc tare ale 
scaunului începură să se rostogolească lin peste gresie. Aerul 
avea un miros acru pe care el îl asocia automat cu spitalele - 


dezinfectant, probabil. Înăuntru nu exista toaletă — după cum, 
bănuise deja — singurele sunete de apă trasă veneau de sus şi 
acum, când se gândi mai bine, aceste sunete de la etaj urmau 
întotdeauna după ce el folosea plosca. Aici era doar o cadă, 
chiuveta şi dulapul pentru rufărie, care avea uşa deschisă. 

Privi în treacăt teancurile ordonate de prosoape albastre şi 
şervete înflorate — le cunoştea pe amândouă de la băile care i 
le făcuse ea cu ajutorul unui burete — şi apoi îşi concentră 
atenţia spre dulăpiorul pentru medicamente de deasupra 
chiuvetei. 

Era în afara razei sale de acţiune. 

Oricât de mult se străduia, se întindea, degetele sale se 
opreau cu aproape două palme mai jos. Işi putea da seama de 
asta, dar încercă oricum, neputând să creadă că Soarta sau 
Dumnezeu sau Altcineva ar putea fi atât de crudă. Arăta ca un 
fundaş care încerca cu disperare să oprească o minge care se 
îndrepta spre terenul de ţintă şi pe care el nu avea nici cea mai 
mică şansă s-o ajungă. 

Paul scoase un sunet disperat, zăpăcit, îşi cobori mâna şi 
apoi se lăsă pe spate, gâfâind. Norul gri cobora spre el. Se 
strădui să-l îndepărteze şi apoi privi în jur după ceva care ar 
putea folosi ca să deschidă uşile dulăpiorului şi văzu un teu 
pentru spălat pe jos sprijinit într-un colţ, cu coada lungă şi 
albastră. 

Ai de gând să foloseşti chestia aia? Într-adevăr? Hm, cred 
că ai putea. O să reuşeşti să deschizi uşile şi apoi să răstorni 
câteva dintre lucrurile dinăuntru în chiuvetă. Dar sticlele se 
vor sparge şi chiar dacă nu sunt sticle înăuntru — n-aş pre-aş 
crede — toată lumea are măcar o sticlă cu spirt sau Carmol 
sau orice altceva în dulăpiorul cu medicamente şi nu ai cum 
să pui înapoi ceea ce răstorni. Deci când ea se întoarce şi 
vede mizeria, ce-o să faci atunci? 

— O să-i spun că a fost Misery, murmură el. O să-i spun că 
a trecut pe aici şi a căutat un tonic care s-o reînvie din morţi. 

Apoi izbucni în lacrimi... dar şi printre ele ochii lui cercetau 
febril încăperea, căutând ceva, orice, inspiraţie, o pauză, doar 
o nenorocită de p... 


Se uita iarăşi în dulapul cu rufărie, şi respiraţia sa sacadată 
se opri brusc. Ochii i se măriră. 

Prima privire sumară înregistrase rafturile pline cu teancuri 
de cearşafuri împăturite, feţe de pernă, şervete înflorate şi 
prosoape. Acum privi cel mai de jos compartiment unde erau, 
câteva cutii de carton. Unele purtau eticheta HARTIE IGIENICA 
altele, LILLY. Unele erau etichetate PRODUSE FARMACEUTICE 
CAM. 

Roti brusc scaunul, provocându-şi durere, nepăsându-i. 

Te rog, Doamne, numai să nu fie cutia ei cu şampoane de 
rezervă sau cu tampoane sau poze ale mamei ei dragi şi 
sfinte, sau... 

Se aplecă febril după una dintre cutii, o trase afară şi o 
deschise. Nici un fel de şampon sau tampon Avon. Departe de 
asta. In cutie era un talmeş-balmeş de medicamente, 
majoritatea dintre ele în cutiuţe mici marcate MOSTRE. La fund 
câteva pilule şi capsule de diferite culori se rostogoliseră afară 
din cutiuţe. Unele, cum ar fi Motrim şi Lopressor, medicamente 
pentru hipertensiune pe care le luase tatăl său în ultimii trei 
ani ai vieţii lui, le cunoştea. De altele nu auzise niciodată. 

— Novril, bodogăni el, căutând nebunește prin cutie în timp 
ce transpiraţia îi curgea pe faţă, iar picioarele îi pulsau şi urlau. 
Novril, unde dracu-i afurisitul de Novril? 

Nici urmă de Novril. Astupă cutia şi o împinse la loc în 
dulap, făcând doar un mic efort ca s-o pună exact de unde o 
luase. Ar fi trebuit să fie în regulă, locul arăta oricum ca o 
îngrămădeală nenorocită de droguri. 

Aplecându-se mult spre stânga, reuşi să apuce o a doua 
cutie. O deschise şi aproape că nu fu în stare să creadă ceea 
ce vedea. 

Darvon, Darvocet. Darvon Compound. Morphose şi 
Morphose Complex. Librium. Valium. Şi Novril. Duzini întregi de 
mostre. Desfăcu una cu unghiile şi văzu capsulele pe care ea i 
le dădea din şase în şase ore, închise în coliviile lor mici de 
plastic. Se 

A NU FI VÂNDUTE FĂRĂ PRESCRIPŢIA MEDICULUI, scria pe 
cutie. 


— O Dumnezeule, doctorul este aici! hohoti Paul. Rupse 
celofanul cu dinţii şi mestecă trei capsule, aproape inconştient 
de gustul lor extrem de amar. Se opri, se uită fix la celelalte 
cinci care rămăseseră încapsulate în foaia de celofan mutilat, 
şi înşfăcă o a patra. 

Se uită repede în jur, cu bărbia în piept, cu ochii vicleni şi 
înspăimântați. Deşi ştia că este prea devreme ca să simtă vreo 
uşurare, totuşi o simţea — să aibă pilulele, se părea, era chiar 
mai important decât să /e ia. Era ca şi când i se încredinţase 
controlul Lunii şi al mareelor — sau pur şi simplu îşi asumase 
singur acest drept prin simplul fapt că a întins mâna. Era o idee 
imensă, copleşitoare... şi în acelaşi timp înfricoşătoare, cu 
nuanţe de vinovăţie şi blasfemie. 

Dacă ea se întoarce acum... 

— In ordine. Am recepționat mesajul. 

Se uită în cutia de carton încercând să calculeze cât de 
multe cutiuţe de mostre ar putea lua fără ca ea să realizeze că 
un mic şoricel, pe nume Paul Sheldon, şterpelise din cămara cu 
provizii. 

Chicoti când îi veni această idee, un sunet ascuţit, 
descătuşant şi realiză că medicamentele nu acționau numai 
asupra picioarelor. Işi luase doza, în termeni vulgari. 

Pune-te în mişcare, idiotule. Nu ai timp să stai şi să 
savurezi starea de beție. 

Luă cinci cutiuţe — în total treizeci de capsule. Trebui să se 
abţină să ia mai multe. Amestecă cutiile şi sticlele care mai 
rămăseseră, sperând că rezultatul să arate mai mult sau mai 
puţin ca harababura care fusese la început în cutie. Reîmpături 
marginile cutiei şi o puse la loc în dulapul cu rufărie. 

Venea o maşină. 

Se ridică; cu ochii holbaţi. Mâinile lui căzură pe braţele 
scaunului şi le strânse cu panică. Dacă era Annie, era în 
găleată şi ăsta era sfârşitul. N-ar fi fost niciodată în stare să 
manevreze scaunul ăsta hodorogit şi supradimensionat înapoi 
în cameră în timp util. Probabil că ar putea s-o altoiască o dată 
cu teul de spălat pe jos sau cu altceva, înainte ca ea să-i 
sucească gâtul ca unui pui de găină. 


Sunetul devenea din ce în ce mai intens, apoi începu să 
scadă. 

Bine! Ai nevoie de un avertisment mai explicit, Paul- 
băiatule? 

La drept vorbind, n-avea nevoie. Aruncă o ultimă privire 
spre cutiile de carton. Din punctul lui de vedere arătau la fel 
cum fuseseră la început — deşi le privise prin ceața durerii şi 
nu putea fi pe deplin sigur — dar ştia că adunătura de cutii s-ar 
putea să nu fie puse întâmplător aşa cum arătau, oh, nu, chiar 
deloc. Ea poseda vigilenţa crescută a nevroticului; şi s-ar putea 
să fi memorat cu atenţie poziţia fiecărei cutii. S-ar putea ca ea 
să arunce aici doar o privire fugară şi imediat să realizeze în 
vreun fel tainic ce s-a întâmplat. Această idee nu-i provocă 
frică, ci doar un sentiment de resemnare — avusese nevoie de 
medicamente, şi cumva reuşise să scape din camera lui şi să le 
ia. Daca vor urma consecinţe, pedepsiri, le va face faţă cu cel 
puţin convingerea că nu ar fi putut să facă nimic altceva! ŞI 
dintre toate lucrurile pe care ea i le făcuse, această resemnare 
era, desigur, cel mai rău simptom — îl transformase într-un 
animal chinuit de durere, care nu mai avea deloc noţiunea 
moralității. 

Deplasă scaunul cu spatele, încet, ieşind din baie şi privind 
ocazional peste umăr ca să se asigure că merge drept. Înainte, 
o asemenea manevră l-ar fi făcut să urle de durere, dar, acum, 
durerea dispărea sub un paravan superb de sticlă. 

Ajunse pe hol şi se opri brusc sub impactul unui gând 
îngrozitor: dacă podeaua băii fusese puţin udă, sau chiar puţin 
murdară... 

Se uită la dalele albe de gresie, şi pentru un moment ideea 
că sigur lăsase urme pe ele, deveni atât de obsedantă încât 
chiar le văzu. Işi scutură capul şi privi iarăşi. Nici o urmă. Dar 
uşa era deschisă mai mult decât fusese. Se duse lângă ea, roti 
scaunul puţin spre dreapta, astfel încât să se poată apleca şi să 
apuce clanţa şi o închise pe jumătate. O cântări din ochi şi apoi 
o mai apropie puţin. Aşa. Arăta perfect. 

Işi ducea mâinile la roţi, având de gând să întoarcă scaunul 
şi să se ducă în camera lui, când realiză că este îndreptat cam 


pe direcţia uşii salonului, iar salonul era camera unde 
majoritatea oamenilor îşi ţin telefonul şi... 

Lumina izbucni în mintea lui ca o rachetă de semnalizare 
deasupra unei poieni înceţoşate. 

— Alo, aici Poliţia din Sidewinder; vorbeşte ofițerul 
Humbuggy. 

— Ascultă-mă, ofiter Hambuggy. Ascultă cu mare atentie şi 
nu mă întrerupe, pentru că nu ştiu cât timp mai am la 
dispoziție. Numele meu este Paul Sheldon. Vă sun din casa 
Anniei Wilkes. Mă ține prizonier aici de cel puțin două 
săptămâni, poate chiar o lună. Eu... 

— Annie Wilkes! 

— Veniti imediat aici. Trimiteţi o ambulanță. Şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, trebuie să ajungeti aici înaintea ei... 

— Înainte să se întoarcă ea, gemu Paul. O, da. Prea 
departe. 

Ce te face să crezi că măcar are telefon? Ai auzit s-o fi 
căutat cineva vreodată? Pe cine AR suna? Bunii ei prieteni, 
Roydman-ii? 

Doar pentru că n-are pe nimeni cu care să pălăvrăgească 
toată ziua, asta nu înseamnă că este incapabilă să înțeleagă 
că se pot întâmpla accidente; ar putea să cadă pe scări şi să- 
şi rupă un braț, sau un picior; grajdul ar putea lua foc... 

De câte ori ai auzit sunând acest presupus telefon? 

Și ce, asta-i acum o cerință de bază? Telefonul trebuie să 
sune cel puțin o dată pe zi, că dacă nu, Compania de 
Telefoane vine şi ţi-l desființează? De altfel, aproape tot 
timpul am fost inconştient. 

Îți fortezi norocul. Îți fortezi norocul şi o ştii prea bine. 

Da. Ştia asta, dar gândul la acel telefon, senzaţia imaginară 
a receptorului negru de plastic răcoros în mâna sa, clinchetul 
discului sau unicul sunet păcănitor când va trasa zero — 
acestea erau seducţii la care nu putea rezista. 

Roti scaunul pe rotile până când îl poziţionă pe direcţia 
sufrageriei şi apoi se îndreptă într-acolo. 

Înăuntru mirosea a mucegai, a neaerisit şi, în mod obscur, 
a oboseală. Deşi perdelele de la ferestre erau pe jumătate 


trase, lăsând să se vadă imaginea superbă a munţilor, camera 
părea prea întunecată — deoarece culorile ei erau mult prea 
mohorâte, gândi el. Predomina roşul grena, ca şi când cineva 
ar fi vărsat aici o mare cantitate de sânge înveninat. 

Deasupra căminului era o fotografie în culori, înfăţişând 
portretul unei femei amenințătoare, cu ochii mici îngropaţi în 
obrajii umflaţi. Gura, de forma unui boboc de trandafir, era 
strânsă. Fotografia, închisă într-o ramă rococo aurită, era de 
mărimea fotografiei Preşedintelui din holul poştei unui mare 
oraş. Paul nu avu nevoie de o declaraţie legalizată la notariat 
care să-i spună că aceea era mama Sfântă a Anniei. 

Înaintă mai mult în interiorul camerei. Roata stângă a 
scaunului lovi o măsuţă joasă pe care erau aşezate bibelouri 
ieftine de ceramică. Acestea începură să se clatine şi unul 
dintre ele — un pinguin de ceramică aşezat pe un bloc de 
gheaţă de ceramică — căzu jos. 

Fără să se gândească, se întinse şi îl înşfăcă. Gestul fusese 
aproape instinctiv,... apoi se declanşă reacţia. Ţinu strâns 
pinguinul în pumn, încercând să se abţină din tremurat. L-a; 
prins, nici o problemă, în plus, pe podea este un covor, 
probabil că nici nu s-ar fi spart... 

Dacă s-ar fi SPART! ţipă mintea lui după aceea. Dacă s-ar 
fi. SPART! Te rog, trebuie să te duci înapoi în camera ta înainte 
ca să laşi ceva... o urmă... 

Nu. Nu încă. Nu încă, indiferent cât de speriat era. 
Deoarece asta-i costase prea mult. Dacă exista vreo răsplată, 
avea de gând s-o obţină. 

Se uită prin cameră; era supraîncărcată cu mobilă oribilă, 
greoaie. Ar fi trebuit să fie dominată de ferestrele arcuite şi 
priveliştea magnifică a munţilor Rocky. Dar, dimpotrivă, era 
dominată de fotografia acelei femei grase, întemniţată în rama 
galbenă, îngrozitoare, cu arabescurile ei şi florile aurii 
îngheţate. 

Pe o masă, în partea îndepărtată a canapelei, unde ea ar 
sta când privea televizorul, se afla un telefon simplu, cu disc. 

Uşor, abia având curajul să respire, pusei jos pinguinul de 
ceramică (ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSA! scria pe blocul 


de gheaţă) înapoi pe măsuţă şi se deplasă de-a lungul camerei 
spre telefon. 

În faţa canapelei mai era o măsuţă joasă; îi dădu un ocol 
larg. Pe ea se afla o vază verde, oribilă, plină cu rămurele cu 
flori uscate şi arăta supraîncărcată, gata să cadă dacă doar o 
atingeai. 

De afară nu se auzea venind nici o maşină — doar sunetul 
vântului. 

Apucă cu o mână receptorul telefonului şi îl ridică foarte 
încet. 

Un sentiment ciudat de eşec predestinat îi umplu mintea 
chiar înainte de a duce receptorul la ureche şi de a nu auzi 
nimic. Puse lent receptorul la loc; un vers dintr-un cântec vechi 
al lui Roger Miller venindu-i în minte şi părând să aibă un 
anumit fără de sens, sens: Nici telefon, nici piscină, nici câine 
sau pisică... Nu am nici țigări... 

Urmări cu ochii firul de telefon, văzu priza mică şi pătrată 
din şipcă de perete şi văzu că mufa telefonului era băgată în 
ea. Totul arăta în stare de perfectă funcţionare. 

Ca şi grajdul cu radiatoarele lui din acoperiş. 

Este foarte, foarte important să păstrezi aparențele. 

Închise ochii şi o văzu pe Annie scoțând mufa şi punând în 
priză ipsos. O văzu reintroducând mufa în ipsosul alb, unde se 
va întări pentru totdeauna. Compania de telefoane nu va avea 
nici cea mai mică idee că ceva era în neregulă, doar dacă 
cineva va încerca să o sune şi să reclame că-i telefonul defect, 
dar nimeni n-o suna pe Annie, nu-i aşa? Ea va primi regulat 
nota de plată lunară pentru telefonul ei mort şi o va plăti 
prompt, dar telefonul nu era decât un decor de scenă, o parte 
din lupta ei nesfârşită pentru păstrarea aparențelor, ca şi 
grajdul ordonat cu vopseaua lui roşie, bordura crem şi 
radiatoarele care să topească gheaţa iernii. Castrase ea oare 
telefonul doar în cazul că o expediţie ca asta va avea loc? 
Prevăzuse ea posibilitatea că el va putea ieşi din cameră? Se 
îndoia. Telefonul — telefonul care funcţiona — ar fi călcat-o pe 
nervi cu mult înaintea venirii lui. Ar fi stat trează noaptea, 
uitându-se la tavanul dormitorului ei, ascultând vaietul vântului 


în munţi, imaginându-şi oamenii care s-ar putea gândi la ea cu 
scârbă sau cu rea-voinţă făţişă — toţi Roydman.-ii din lume — 
oameni care ar putea, oricare dintre el, în orice moment, să 
aibă ideea s-o sune şi să urle: Tu ai făcut-o, Annie! Te-au dus 
până la Denver, şi noi ştim că tu ai făcut-o! Nu te duc atâta 
drum, până la Denver, dacă eşti inocent! Ea ar fi cerut, şi ar fi 
obţinut, un număr neînregistrat în cărţile de telefon, 
bineînţeles — oricine judecat şi achitat pentru una din crimele 
grave (şi dacă fusese la Denver, acuzaţia fusese gravă) ar fi 
făcut asta — dar chiar şi un număr neînregistrat nu ar fi liniştit 
pentru mult timp un om care suferă de nevroză avansată, cum 
era Annie Wilkes. Ej erau toţi coalizaţi împotriva ei, ei puteau 
obţine numărul dacă e; voiau; probabil că avocaţii care 
pledaseră împotriva ei ar fi fost bucuroşi să-l dea oricui îl 
cerea, şi oamenii l-ar fi cerut, o, da — pentru că ea vedea 
lumea ca un loc întunecat plin de mase de oameni, mişcătoare 
ca mările, un univers răuvoitor care înconjura o scenă mică pe 
care un singur spot extrem de luminos o ilumina... doar pe ea. 
Deci mai bine să distrugă telefonul, să-l aducă la tăcere, aşa 
cum l-ar aduce şi pe e/la tăcere dacă ar şti că a ajuns atât de 
departe. 

Panica îi explodă violent în minte, spunându-i că trebuie să 
iasă de aici şi să se întoarcă în camera lui, să ascundă undeva 
pilulele, să se reîntoarcă la locul lui de lângă fereastră, aşa 
încât, când ea va veni, să nu vadă nici o diferenţă, nici cea mai 
mică diferență, iar de această dată el fu de acord cu vocea. O 
aprobă din toată inima. Se îndepărtă cu grijă de telefon şi când 
ajunse în singura zonă mai aerisită a camerei, începu truda 
laborioasă care însemna întoarcerea scaunului pe rotile, atent, 
să nu lovească vreo masă prin această manevră. 

Aproape terminase întoarcerea când auzi o maşină care se 
apropia şi ştiu, pur şi simplu ştiu, că era ea, care se întorcea 
din oraş. 


34 


Aproape leşină, cuprins de cea mai cumplită teroare pe 
care o simţise vreodată, o teroare încărcată de vinovăţie 
adâncă, aproape inumană. Îşi aminti brusc de singurul incident 
din viaţa lui care se asemăna cu acesta prin emoţiile disperate 
pe care le stârnise. Avea atunci doisprezece ani. Era în vacanţa 
de vară, tatăl lui se afla la serviciu, iar mama sa se dusese la 
Boston cu doamna Kaspbrak, vecina de vizavi. Văzuse un 
pachet de ţigări şi îşi aprinse una. A fumat-o entuziasmat, 
simțindu-se în acelaşi timp şi rău şi bine. Cam atunci când 
ajunsese la jumătatea ţigării, camera fiind plină de fum, auzise 
uşa de la intrare deschizându-se. Paulie? Sunt eu — mi-am 
uitat poşeta! Incepuse să-şi agite nebuneşte mâinile ca să 
împrăştie fumul, ştiind că nu-i folosea la nimic, ştiind că a fost 
prins asupra faptului, ştiind că va fi pălmuit. 

De această dată va urma mai mult decât o simplă bătaie. 

Îşi aminti visul pe care-l avusese în timpul unuia dintre 
leşinuri: Annie armând puşca de vânătoare şi spunând: Dacă îti 
doreşti atât de mult libertatea, Paul, o să fiu foarte fericită să 
ti-o dăruiesc. 

Sunetul motorului scăzu în intensitate în timp ce maşina 
care se apropia, încetinea. Era ea. 

Paul îşi puse mâinile pe care de-abia le mai simţea, pe roţi 
şi începu să se deplaseze spre hol, aruncând o privire scurtă 
spre pinguinul de ceramică aşezat pe blocul de gheaţă. Era 
oare în acelaşi loc în care fusese? Nu putea să-şi dea seama. 
Trebuia să spere că da. 

Merse de-a lungul holului spre uşa dormitorului prinzând 
viteză. Spera să treacă direct prin uşa deschisă, dar ţintise 
puţin greşit. Doar puţin... dar toleranţele între care se putea 
înscrie erau atât de mici, încât puţin era de ajuns. Scaunul pe 
rotile se lovi de partea din dreapta a ramei uşii şi ricoşă. 

Ai zgâriat tencuiala? O, Isuse Hristoase, ai zgâriat 
tencuiala, ai lăsat vreo urmă? 

Nici o zgârietură. Doar o adâncitură mică, dar nici o zgâ- 
rietură. Mulţumesc, Doamne! Se dădu în spate, îşi aranjă febril 
poziţia, încercând să parcurgă spaţiul strâmt al tocului uşii. 


Uruitul motorului se auzea mai clar, apropiindu-se, înceti- 
nind. Acum putea auzi pârâitul cauciucurilor pe zăpadă. 
Încetişor... nu te grăbi... 

Inaintă şi apoi capacele roţilor se înţepeniră în lemnul ramei 
uşii de la dormitor. Impinse mai tare, ştiind că nu avea nici un 
sens; era prins în tocul uşii ca un dop într-o sticlă de vin, 
neavând posibilitatea să se deplaseze nici înainte, nici înapoi... 

Se mai forţă o dată, muşchii din braţe trepidându-i ca nişte 
corzi dezacordate de vioară, şi scaunul pe rotile trecu 
obstacolul scoțând un sunet acut, prelung. 

Cherokee-ul pătrunse pe aleea care ducea spre casă. 

Ea o să aibă pachete, trăncănea mintea lui, hârtia pentru 
maşina de scris, şi încă alte lucruri probabil şi vă fi foarte 
atentă când va merge, din cauza gheții; eşti înăuntru acum, 
ce a fost mai greu a trecut, e timp, e încă timp... 

Mai înaintă puţin în interiorul camerei, apoi, stângaci, de- 
scrise un semicerc. In timp ce poziţiona scaunul pe rotile para- 
lele cu uşa dormitorului, auzi motorul Cherokee-ului oprindu- 
se. 

Se aplecă, apucă clanţa, şi încercă să închidă uşa. Limba 
încuietorii, încă ieşită în afara ca un deget de oţel, lovi tocul 
uşii. O împinse înăuntru cu degetul mare. Începu să se mişte... 
apoi se opri. Se înţepeni refuzând să lase uşa să se închidă. 

Pentru un moment o privi prostit, gândindu-se la una dintre 
acele eterne legi ale lui Murphy: Dacă ceva POATE să meargă 
prost atunci SIGUR va merge prost. 

Te rog, Doamne, gata, nu a fost de ajuns că ea a anihilat 
telefonul? 

Ridică degetul de pe limba încuietorii. Aceasta reveni iarăşi 
în poziţia iniţială. O împinse din nou şi întâlni acelaşi obstacol. 
Din interiorul mecanismului închizătorii se auzi un zornăit 
ciudat şi atunci înţelese. Cauza era partea din agrafa de păr 
care căzuse înăuntru. Probabil că bucata de metal se afla acum 
într-un loc în care bloca cursa de întoarcere a limbii încuietorii. 

Auzi cum uşa de la Cherokee se deschide. O auzi pe ea 
chiar şi cum a oftat când a coborât din maşină. Auzi fâşâitul 
pungilor de hârtie atunci când ea a adunat pachetele. 


— Haide, şopti el, şi începu să mişte uşor limba încuietorii. 
Se retrăgea probabil câţiva milimetri şi apoi se oprea. Auzea 
agrafa afurisită zornăind acolo, înăuntru. 

— Haide,... haide... haide... 

Plângea iarăşi şi nici nu-şi dădea seama; lacrimile şi 
sudoarea amestecându-se pe obrajii lui; realiza vag că suferă 
încă de durere, în ciuda calmantelor pe care le înghiţise şi că 
va trebui să plătească scump faptul că agrafa se rupsese. 

Totuşi nu un preţ atât de mare ca acela pe care ea te va 
face să-l plăteşti dacă nu reuşeşti să inchizi uşa asta 
nenorocită, Paul. 

Îi auzi paşii scârţâind pe zăpadă, în sus pe potecă. Fâşâitul 
pungilor... şi acum zornăitul cheilor de la casă atunci când le-a 
scos din poşetă. 

— Haide... haide... haide... 

De această dată când împinse limba de oţel se auzi şi un 
clinchet surd din interiorul mecanismului şi bucata de metal se 
deplasă cu încă câţiva milimetri în interior. Nu îndeajuns ca să 
nu se mai lovească de tocul uşii... dar aproape. 

— Te rog... hai... 

Incepu să agite limba de oțel din ce în ce mai repede, 
încercând s-o păcălească, auzind cum Annie deschide uşa 
bucătăriei. Apoi, ca o întoarcere hidoasă la acea zi în care 
mama sa l-a prins fumând, Annie strigă voioasă: 

— Paul? Eu sunt! Ti-am adus hârtia! 

Prins! Sunt prins! Te rog, Doamne, nu, Doamne, nu o lăsa 
să mă facă să sufăr, Doamne... 

Degetul lui apăsă convulsiv pe limba de metal a încuietorii 
şi se auzi un pocnet scurt când acul de păr se rupse iarăşi. 
Limba efectuă toată cursa. Din bucătărie se auzi zgomotul 
produs de fermoarul hanoracului ei, în timp ce se dezbrăca. 

El închise uşa dormitorului. Pocnetul scos de încuietoare 

(ea o fi auzit? sigur că da, sigur a auzit asta!) 
sună la fel de tare ca o mitralieră. j 

Dădu scaunul înapoi spre fereastră. Incă se retrăgea şi-şi 
potrivea poziţia când paşii ei se auziră pe hol. 

— Ţi-am adus hârtia, Paul! Eşti treaz? 


Niciodată... n-o să ajung la timp... Ea o să audă... 

Făcu o ultimă poziţionare şi deplasă scaunul pe rotile lângă 
fereastră chiar când cheia ei intră în broască. 

N-o să meargă... agrafa de păr... şi o să devină bănuitoare. 

Dar bucata de metal străină trebuie să fi căzut până la 
fundul cutiei mecanismului, deoarece cheia ei merse perfect. El 
stătea în scaun, cu ochii pe jumătate închişi, sperând 
nebuneşte că a reuşit să poziţioneze scaunul acolo unde fusese 
înainte (sau cel puţin foarte aproape, aşa încât ea să nu 
observe diferenţa), sperând că ea o să creadă că transpiraţia 
de pe faţă şi tremurul corpului sunt datorate lipsei 
medicamentelor, sperând, înainte de toate, că n-a lăsat nici o 
urmă... 

În timp ce uşa se deschidea, privi în jos şi văzu că uitându- 
se cu atâta concentrare după urmele pe care le-a lăsat, 
ignorase o urmă scandalos de mare: cutiuţele cu Novril erau 
încă în poala lui. 


35 


Ea ţinea două pachete de hârtie, câte unul în fiecare mână 
şi zâmbea. 

— Exact ce ai cerut tu, nu-i aşa? Triad Modern. Am două 
topuri aici, şi încă două în bucătărie, în cazul că va fi nevoie de 
ele. Deci, vezi tu... 

Se întrerupse brusc, încruntată, uitându-se la el. 

— Eşti /eoarcă de sudoare... şi eşti roşu ca racul. Ce ai 
făcut? 

Şi deşi această întrebare determina ca mica sa voce inte- 
rioară să înceapă iarăşi să se vaiete isteric că a fost prins şi că 
ar putea foarte bine să recunoască şi să spere în iertarea ei, el 
reuşi să-i înfrunte privirea bănuitoare cu o expresie obosită şi 
ironica. 

— Ştii foarte bine ce am făcut, spuse el. Am suferit. 

Din buzunarul fustei scoase un şerveţel Kleenex şi îi şterse 


fruntea. Kleenex-ul deveni ud. Ea îi zâmbi cu acea teribilă şi 
falsă expresie maternă. 

— A fost foarte rău? 

— Da. Da, a fost. Acum pot să... 

— Ţi-am spus ce se întâmplă când mă, faci să mă înfurii. 
Trăieşte şi învaţă, nu se spune aşa? Ei bine, dacă o să trăieşti 
bănuiesc că o să înveţi. 

— Îmi dai acum pilulele? 

— Într-un minut, spuse ea. Ochii ei nu părăsiră nici o 
secundă faţa lui transpirată, paloarea ei de ceară şi petele roşii 
înfierbântate din obraji. 

— Mai întâi, trebuie să mă asigur că nu mai ai nevoie de 
nimic a/tceva. Nimic altceva ce bătrâna şi proasta de Annie 
Wilkes a uitat, fiindcă nu a ştiut tabieturile pe care le are 
Domnul Ştie-Tot când scrie o carte. Vreau să mă asigur că nu 
vrei să mă duc în oraş ca să-ţi cumpăr un casetofon, sau poate 
o pereche de papuci speciali sau altceva de soiul ăsta. Pentru 
că dacă tu vrei să fac asta, o să merg. Dorinţa ta e ordin 
pentru mine. N-o să aştept nici măcar până îţi dau pilulele. O 
să sar. imediat în Bătrâna Bessie şi o să plec. Deci ce spui, 
Domnule Ştie-Tot? Totu-i în ordine? 

— Am tot ce-mi trebuie, spuse el, Annie, te rog... 

— Şi nu mai ai de gând să mă faci furioasă? 

— Nu. N-o să te mai fac niciodată furioasă. 

— Pentru că atunci când mă înfurii nu mai sunt eu însămi. 

Privirea ei cobori. Se uita în jos, spre mâinile lui, încleştate 
peste mostrele de Novril. Privi pentru mult timp. 

— Paul? întrebă ea încet. Paul, de ce-ţi ţii mâinile aşa? 

El începu să plângă. Plângea din cauza vinovăţiei pe care o 
simţea şi asta-i făcea să sufere cumplit: în plus, după tot ce 
această femeie monstruoasă îi făcuse, îi crease şi un sentiment 
de culpă. Deci plângea de vinovăţie... dar şi din cauza unei 
oboseli copilăreşti. 

Privi în sus la ea, cu lacrimile curgându-i pe obraji şi îşi jucă 
ultima carte pe care o mai avea. 

— Vreau pilulele mele — spuse el — şi vreau plosca. M-am 
ţinut tot timpul cât ai fost plecată, Annie, dar nu mai pot, şi nu 


vreau să fac iarăşi pe mine. 

Ea zâmbi dulce, radios şi îi îndepărtă părul de pe frunte. 

— Dragul de tine. Annie te-a pus la multe chinuri, nu-i aşa? 
Mult prea multe! Reaua de Annie! Ţi-o aduc imediat. 


36 


N-ar fi îndrăznit să pună pilulele sub covor înainte ca ea să 
se întoarcă, chiar dacă ar fi crezut că dispune de timpul 
necesar ca s-o facă, — cutiile erau mici, dar umflăturile 
covorului ar fi totuşi foarte evidente. Auzind-o intrând în baia 
de la parter, luă cutiile, se chinui să-şi ducă mâna la spate şi le 
îndesă în chiloţi: Colţurile ascuţite ale cutiuţelor îi împungeau 
fesele. 

Ea se întoarse cu plosca, un obiect demodat, din aramă, 
care se asemăna în mod ciudat cu nişte foaie. In cealaltă mână 
avea două capsule Novril şi un pahar cu apă. 

Încă două în plus faţă de cele pe care le-ai luat acum o 
jumătate de oră, s-ar putea să te aducă în stare de comă şi 
ştii asta, gândi el, iar o a doua voce răspunse imediat: Din 
partea mea, foarte bine. 

Luă pilulele şi le înghiţi cu apă. 

Ea îi întinse plosca. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Mă descurc, răspunse el. 

Ea se întoarse cu spatele în timp ce el îşi introduse penisul 
în gâtul ploştii şi urină. | se întâmplă s-o privească în timp ce 
ţârâiturile înfundate începuseră să se audă, şi văzu că ea 
zâmbea. 

— Ai terminat? îl întrebă ea câteva minute mai târziu. 

— Da. 

De fapt chiar avusese nevoie acută să urineze — în vârtejul 
tuturor acelor emoţii nu avusese timp să se gândească la 
asemenea lucruri puţin importante. 

li luă plosca din mâini şi o aşeză cu grijă pe podea. 


— Acum, hai să te duc înapoi în pat, spuse ea. Trebuie să fii 
epuizat... şi picioarele tale cred că au început să cânte arii din 
opere... 

El încuviinţă, deşi adevărul era că nu simţea nimic — 
medicamentele primite, pe deasupra celor pe care deja le 
luase, îl rostogoleau spre inconştienţă cu o viteză alarmantă şi 
începuse să vadă camera prin nenumărate perdele de voal gri. 
Mai era conştient doar de un singur gând — ea o să-l ridice ca 
să-l pună în pat şi când va face asta, va trebui să fie oarbă şi 
nesimţitoare ca să nu observe că spatele chiloţilor lui este plin 
de cutiuţe. 

Îl împinse lângă pat. 

— Numai câteva secunde, Paul, şi vei putea dormi. 

— Annie, poţi să aştepţi cinci minute? reuşi el să murmure. 

Il privi cu expresie scrutătoare. 

— Credeam că suferi mult, amice. 

— Aşa e, spuse el. Doare... prea tare. Genunchiul, în primul 
rând. Acolo unde tu... hm, unde te-ai pierdut cu firea. Nu sunt 
încă gata să mă ridici. Poţi să-mi acorzi cinci minute să... să... 

Ştia ce avea de gând să spună, dar totul se îndepărta de el. 
Se îndepărta şi intra în ceaţă. O privi neajutorat, ştiind că la 
urma urmei tot o să fie prins. 

— Să-şi facă pilulele efectul? întrebă ea şi el încuviinţă 
recunoscător. 

— Bineînţeles. O să mai aranjez nişte lucruri prin casă şi mă 
întorc. 

De îndată ce rămase singur în cameră, îşi duse mâna la 
spate, scoase cutiuţele şi le îndesă sub saltea, una câte una. 
Vălurile cenuşii deveneau din ce în ce mai groase, schimbân- 
du-şi culoarea din gri în negru. 

Indeasă-le cât de departe poți, gândi el orbeşte. Asigură-te 
că faci asta, aşa încât dacă ea schimbă aşternuturile, să nu le 
tragă afară odată cu cearşaful. Indeasă-le cât mai... cât mai... 

O băgă sub saltea pe ultima, apoi se lăsă pe spate şi privi 
spre tavan, unde C-urile dansau nebunește. 

Africa, gândi el. 

Acum trebuie să limpezesc. 


Oh, am mari necazuri aici. 

Urme, gândi el. Am lăsat oare urme? Am... 

Paul Sheldon căzu în inconştienţă. Când se trezi, trecuseră 
paisprezece ore şi afară ningea iarăşi. 


II 
Misery 


Scrisul nu este cauza suferinţei, 
el se naşte din suferință 
MONTAIGNE 


ÎNTOARCEREA LUI MISERY 
de Paul Sheldon 
Pentru Annie Wilkes 


CAPITOLUL 1 


Cu toate că lan Carmichael nu s-ar fi mutat din Little 
Dunthorpe nici pentru toate bijuteriile din tezaurul Reginei, 
trebuia să-şi recunoască sie însuşi că atunci când ploua în 
Cornwall, ploua mai tare decât oriunde altundeva în Anglia. 

In holul de la intrare, agăţat de un cârlig, era un prosop 
uzat şi, după ce-şi agăţă haina leoarcă de apă şi îşi descălţă 
cizmele, îl folosi ca să-şi şteargă părul şaten. 

Despre salon, se auzeau vag acordurile liniştitoare ale unei 
sonate de Chopin, iar el se opri, cu prosopul încă în mână şi 


ascultă. 

Umezeala care i se scurgea acum pe obraji nu era apă de 
ploaie, ci lacrimi. 

ŞI-I aminti pe Geoffrey spunând: Nu trebuie să plângi în 
fața ei, bătrâne — acesta-i singurul lucru pe care nu trebuie 
niciodată să-l faci! 

Bineînţeles, Geoffrey avea dreptate — dragul, bătrânul de 
Geoffrey, rar se întâmpla să se înşele — dar câteodată, când 
era singur, faptul că Misery scăpase ca prin urechile acului de 
Doamna cu Coasa, îl obseda şi îi era aproape imposibil să-şi 
reţină lacrimile. O iubea atât de mult; fără ea ar fi murit. Fără 
Misery, pur şi simplu viaţa n-ar mai fi avut nici un sens pentru 
el. 

Durerile naşterii duraseră foarte mult şi fuseseră foarte 
mari, dar nu mai îndelungate şi nici mai dureroase decât ale 
multor altor doamne pe care ea le văzuse, spusese moaşa. 
Moaşa începuse să se alarmeze doar după miezul nopţii, o oră 
după ce Geoffrey plecase călare prin furtuna care se înteţea, 
ca să încerce să-l aducă pe doctor. Atunci începuse hemoragia. 

— Dragul, bătrânul de Geoffrey! Vorbi cu voce tare de data 
aceasta, în timp ce intra în bucătăria imensă şi cumplit de 
caldă. 

— Aţi spus ceva, tinere domn? îl întrebă doamna Ramage, 
excentrica dar iubita menajeră a familiei Carmichael, în timp 
ce ieşi din cămară. Ca de obicei, boneta ei era puţin şui şi 
mirosea a tutun, despre care ea credea, chiar după atâţia ani, 
că este un viciu al ei secret. 

— Nu intenţionat, doamnă Ramage, spuse lan. 

— După sunetul picurilor care se scurg din haina dumitale, 
acolo, în holul de la intrare, aproape că v-aţi înecat între 
acareturi şi casă. 

— Aşa e, spuse lan şi gândi: Dacă Geoffrey s-ar fi întors cu 
doctorul doar zece minute mai târziu, cred că ea ar fi murit. 
Acesta era un gând pe care era conştient că trebuie să-l 
înlăture — era în acelaşi timp şi fără sens şi groaznic — dar 
gândul la viaţa fără Misery era atât de înspăimântător, încât, 
câteodată, el se strecura în mintea lui, luându-i prin 


surprindere. 

Acum, întrerupând aceste meditații sumbre, se auziră 
tipetele sănătoase ale unui copil — fiul lui, treaz şi mai mult 
decât pregătit pentru masa sa de după-amiază. Foarte vag, 
auzi sunetele scoase de Annie Wilkes, destoinica doică a lui 
Thomas, în timp ce-l liniştea şi începea să-i schimbe scutecele. 

— Micuţul e în voce azi, observă doamna Ramage. lan se 
gândi iarăşi un moment, cu mare mirare, la faptul, că el era 
tatăl unui băiat, şi apoi soţia lui vorbi din uşă. 

— Bună, iubitule! 

El privi în sus, se uită la Misery a lui, draga lui. Stătea uşor 
sprijinită de uşă. Părul ei castaniu cu misterioasele lui sclipiri 
roşiatice ca de tăciuni aprinşi, îi cădea pe umeri ca o cascadă. 
Tenul îi era încă palid, dar în obrajii ei lan văzu primele semne 
de roşeaţă. Ochii ei erau negri şi adânci, iar flacăra lămpii de 
bucătărie strălucea în amândoi ca nişte diamante mici şi 
preţioase aşezate pe cea mai întunecată catifea de bijutier. 

— Draga mea! strigă el şi fugi spre ea, aşa cum făcuse în 
acea zi la Liverpool, când fusese aproape sigur că piraţii au 
răpit-o, aşa cum jurase Jack Wickersham Nebunul că o vor 
face. 

Doamna Ramage îşi aminti brusc că lăsase o treabă 
neterminată în salon şi îi lăsă singuri — ea plecă, de altfel, cu 
un zâmbet care-i lumina faţa. Doamna Ramage, de asemenea, 
avea momentele ei când nu se putea opri să nu se întrebe cum 
ar fi fost viaţa dacă Geoffrey şi doctorul ar fi ajuns cu o oră mai 
târziu în acea noapte întunecată şi furtunoasă de acum două 
luni, sau dacă transfuzia experimentală, în care tânărul ei 
stăpân îşi donase cu atâta curaj sângele spre a fi reintrodus în 
venele secate ale lui Misery, nu ar fi avut rezultate. 

"Of, fetiţo", îşi apuse ea grăbindu-se pe hol. "La unele 
lucruri nici măcar nu te poţi gândi". 

Bun sfat, pe care lan şi-l dăduse sie însuşi. Dar amândoi 
descoperiseră că sfaturile bune erau mai uşor de dat decât de 
primit. 

În bucătărie, lan o strânse pe Misery la piept, simţindu-şi 
sufletul că trăieşte şi moare şi apoi învie în mirosul dulce al 


pielii ei calde. 

Îi atinse sânii şi simţi bătăile puternice şi constante ale 
inimii ei. 

— Dacă ai fi murit, aş fi murit o dată cu tine, şopti el. 

Ea îşi puse braţele în jurul gâtului lui, aducându-şi astfel 
sânii tari în mâinile lui. 

— Taci, dragul meu, — şopti Misery — şi nu fi prost. Sunt 
aici... chiar aici. Acum, sărută-mă! Dacă o să mor, mă tem că 
asta o să se întâmple deoarece te doresc prea mult! 

EI îi acoperi gura cu un sărut fierbinte şi îşi afundă mâinile 
în părul ei ei castaniu superb şi, pentru câteva clipe, nu mai 
există nimic altceva în afara lor. 


2 


Annie puse trei pagini dactilografiate pe noptieră, iar el 
aşteptă să vadă ce va zice ea despre ele. Era curios, dar nu 
prea nervos — fusese cu adevărat surprins cât de uşor îi fusese 
să intre iarăşi în lumea lui Misery. Lumea ei era desuetă şi 
melodramatică, dar asta nu schimba faptul că reîntoarcerea 
acolo nu fusese deloc atât de neplăcută pe cât se aşteptase el 
să fie — fusese, de fapt, mai degrabă reconfortantă, ca şi când 
şi-ar fi pus o pereche veche de papuci. Deci rămase cu gura 
deschisă şi fu sincer şocat când ea spuse: 

— Nu este bine. 

— Nu — nu ţi-a plăcut? 

Nu îi venea să creadă. Cum putuseră să-i placă celelalte 
romane Misery şi ăsta nu? Era aşa de tipic Misery încât era 
aproape o parodie; cum? cu materna şi bătrâna doamnă 
Ramage prizând tutun în cămară, lan şi Misery pupându-se ca 
o pereche de puşti excitaţi de-abia ieşiţi de la petrecerea 
dansantă de vineri seara de la liceu şi... 

Acum ea era cea care arăta uluită. 

— Să-mi placă? Bineînţeles că mi-a plăcut E superb. Când 
lan a cuprins-o în braţe, am plâns. Nu m-am putut abtine. — 


Ochii ei erau de fapt puţin roşii. — Şi să-i dai numele meu doicii 
lui Thomas... asta a fost foarte drăguţ din partea ta. 

El gândi: /nte/igent, în acelaşi timp — cel puţin, aşa sper. 
ȘI, că tot veni vorba, îingâmfato, numele bebeluşului ar fi 
trebuit să fie Sean, dacă te interesează; l-am schimbat pentru 
că am decis că sunt pur şi simplu prea mulţi afurisiți de "n" 
care trebuie completati. 

— Atunci mă tem că nu te înţeleg. 

— Nu, nu înţelegi. Nu am spus nimic de soiul că nu-mi 
place, am spus că nu e bine. E un fals. Va trebui să schimbi ce- 
ai scris. 

Nu se gândise el cândva la ea ca la ascultătorul perfect? 
Oho, băiete! Trebuie să-ți recunosc această calitate, Paul — 
când faci o greşeală, aceea e imensă. Cititorul Fidel devenise 
chiar acum Editorul Neînduplecat. 

Fără ca el să fie măcar conştient de ceea ce se întâmpla, 
chipul lui Paul căpătase acea expresie de sinceră concentrare 
pe care o aborda întotdeauna când îi asculta pe editori. O 
denumea expresia "Pot Să Vă Ajut Cu Ceva, Doamnă?" Aceasta 
pentru că majoritatea editorilor erau ca femeile care merg la 
Auto-Ser-vice şi îi spun mecanicului să repare chestia care 
scoate Ciocănitul ăla de sub capotă sau care face bang-bang 
sub tabloul de bord şi te rog să faci asta acum o oră. O privire 
de sinceră concentrare era bună pentru că îi flata şi când 
editorii se simțeau măguliţi, câteodată renunţau la câteva 
dintre ideile lor idioate. 

— Cum adică este un fals? întrebă el. 

— Ei bine, Geoffrey s-a dus după doctor, spuse ea. Asta-i în 
ordine. S-a întâmplat în Capitolul 38 din Copilul lui Misery. Dar 
doctorul nu a venit, după cum bine ştii, deoarece calul lui 
Geoffrey s-a împiedicat de bara de sus a acelei bariere 
nenorocite a domnului Cranthorpe, atunci când el a încercat s- 
o sară — sper că pasărea aia mârşavă îşi va primi răsplata în 
Intoarcerea lui Misery, Paul, de-abia aştept — şi Geoffrey şi-a 
rupt umărul şi câteva coaste şi a zăcut acolo, în ploaie, 
aproape toată noaptea, până când băiatul ciobanului l-a găsit 
din întâmplare. Deci, doctorul nu a venit. Vezi? 


— Da. 

Descoperi brusc că nu poate să-şi întoarcă privirea de la 
faţa ei. 

Crezuse că ea-şi pusese pălăria unui editor — poate chiar 
încerca să-şi pună şi pălăria de colaborator, pregătindu-se să-i 
spună ce să scrie şi, cum să scrie. Dar nu era aşa. Domnul 
Cranthorpe, de exemplu. Ea spera că domnul Cranthorpe o să- 
şi primească răsplata, dar nu o cerea. Vedea cursul creativ al 
întâmplărilor ca ceva care nu depindea de ea, în ciuda 
controlului evident pe care-l avea asupra /ui. Dar unele lucruri, 
pur şi simplu, nu se făceau. Creativitatea, sau lipsa ei, nu avea 
nici o importanţă asupra acestor lucruri; să le faci era o prostie 
tot atât de mare ca şi când ai da un decret care să revoce 
legea gravitaţiei universale sau să încerci să joci tenis de masă 
cu o cărămidă. Ea era într-adevăr Cititorul Fidel, dar Cititorul 
Fidel nu însemna şi Cititorul Tont. 

Ea nu îi dădea voie s-o ucidă pe Misery... dar nici nu îi 
dădea voie să trişeze când o reînvia. 

Dar, Hristoase, TOTUŞI am omorât-o! gândi el obosit. Ce o 
să fac? 

— Când eram fată — spuse ea — la cinematografe 
obişnuiau să fie seriale. Un episod în fiecare săptămână. 
"Răzbunătorul Mascat", şi "Flash Gordon", chiar şi unul despre 
"Frank Buck", omul care s-a dus în Africa să prindă animalele 
sălbatice şi care putea îmblânzi lei şi tigri doar uitându-se la ei. 
Îţi aminteşti serialele? 

— Mi le amintesc, dar tu nu poţi fi aşa de bătrână, Annie — 
probabil că le-ai văzut la televizor, sau ai avut un frate mai 
mare sau o soră care ţi-a povestit despre ele. 

La colţurile gurii ei apărură pentru scurt timp gropiţe în 
soliditatea pielii şi apoi dispărură. 

— Termină cu chestiile astea, linguşitorule! Totuşi, am avut 
un frate mai mare şi obişnuiam să mergem la cinematograf în 
fiecare sâmbătă după-amiază. Asta se întâmpla în Bakersfield, 
California, unde am crescut eu. Şi, deşi îmi plăceau 
întotdeauna jurnalele, desenele animate şi documentarele, 
ceea ce aşteptam cu adevărat era ultimul episod al serialului. 


Mă gândeam la el cam tot timpul în decursul săptămânii. Dacă 
vreo oră de curs era plictisitoare, sau dacă trebuia să-i 
dădăcesc, în locul doamnei Krenmitz, pe cei patru copii 
împieliţaţi de la parter. O, cât i-am urât pe împieliţaţii ăia mici! 

Annie căzu într-o tăcere posomorâtă, uitându-se fix într-un 
colţ. leşise din priză. Asta se întâmpla pentru prima dată de 
câteva zile încoace şi el se întrebă dacă asta înseamnă că ea 
se apropie de ciclica perioadă depresivă. Dacă era aşa, el ar 
face bine să-şi bată în cuie jaluzelele. 

Până la urmă ieşi din starea aceea, ca întotdeauna, cu o 
expresie vagă de surpriză, ca şi când nu s-ar fi aşteptat ca 
lumea să mai fie încă aici. E 

— "Omul Rachetă" a fost favoritul meu. Il vedeai la sfârşitul 
Episodului 6, "Moarte în Cer", inconştient, în timp ce avionul 
său începea să se prăbuşească în vrie. Sau, la sfârşitul 
Episodului 9, "Moarte în Flăcări", era legat de un scaun într-un 
depozit incendiat. O dată era o maşină fără frâne, altă dată gaz 
otrăvitor, altădată, curent electric. 

Annie vorbea despre aceste întâmplări cu a afecţiune 
bizară, şi totuşi autentică fără îndoială. 

— Le numeau "Seriale cu suspans", îndrăzni el. 

Ea se încruntă. 

— Ştiu asta, Domnule Ştie-Tot. Doamne, câteodată mă 
gândesc că mă crezi probabil foarte proastă! 

— Nu-i aşa, Annie. Jur! 

Ea dădu din mână cu lehamite, iar el înţelese că ar fi mai 
bine — azi, cel puţin — să n-o întrerupă. 

— Era amuzant să încerci să te gândeşti cum va ieşi el din 
situaţia aceea. Câteodată puteam, câteodată nu. De fapt, nu- 
mi prea păsa atâta timp cât jucau corect. Oamenii care creau 
întâmplările. 

Se uită atentă la el, ca să se asigure că a înţeles la ce se 
referea ea. Paul se gândi că, ar fi fost imposibil să scape 
sensul. 

— Ca atunci când fusese inconştient în avion. S-a trezit şi a 
găsit o paraşută sub scaun. Şi-a pus-o şi a sărit din avion, şi 
asta a fost destul de corect. 


Mii de profesori de compoziție literară n-ar fi de acord cu 
tine, draga mea, gândi Paul. Tu vorbeşti despre ceea ce se 
numeşte o DEUS-EX-MACHINA, folosit prima dată în 
amfiteatrele greceşti. Când dramaturgul îşi punea eroul într-o 
situație imposibilă, un scaun ornat cu flori cobora de sus. 
Eroul se aşeza în el şi era tras în sus în afara pericolului. Chiar 
şi cel mai prost cioban poate să-şi dea seama de simbolism — 
eroul a fost salvat de Zeu. Dar DEUS EX MACHINA -câteodată 
cunoscută în jargonul tehnic ca "trucul bătrănei-paraşute-de- 
sub-scaunul-pilotului", a ieşit din vogă cam prin anul 1700. Cu 
excepția, bineînţeles, a acelor prostii ca " Omul Rachetă" şi a 
cărților de colorai "Nancy Desenează". Bănuiesc că ai pierdut 
ultimele noutăți, Annie. 

Pentru câteva clipe, groaznice şi de neuitat, Paul crezu că o 
să izbucnească în hohote de râs. Dată fiind dispoziţia ei din 
dimineaţa asta, acest lucru ar fi adus în mod sigur după sine o 
pedeapsa dureroasă şi neplăcută. Işi acoperi repede gura cu 
mâna, ascunzând zâmbetul care începea să se formeze acolo 
şi simulă un acces de tuse. 

Ea îl lovi pe spate cu destulă putere ca să-l doară. 

— Mai bine? 

— Da, mulţumesc. 

— Pot să continuu acum, Paul, sau ai de gând să aiun 
acces de strănuturi? Să aduc găleata? Simţi cumva că ai vrea 
să vomiţi de câteva ori? 

— Nu, Annie, Te rog, continuă. Este fascinant ce spui. 

Îl privi puţin mai potolită — nu mult, doar puţin. 

— Când a găsit paraşuta aceea sub scaun a fost corect. 
Poate că deloc realist, dar corect. 

El se gândi la asta uimit — intuiţiile ei ocazionale îl surprin- 
deau întotdeauna — şi se decise că ce spunea ea este 
adevărat. Corect şi realist pot fi sinonime în cea mai bună 
dintre lumile posibile, dar dacă era aşa, această lume nu era 
aceea. 

— Dar uite, alt episod — spuse ea — şi asta este exact ce 
este greşit în ceea ce ai scris tu ieri, Paul, deci ascultă-mă. 

— Sunt numai urechi. 


Se uită aspru la el ca să vadă dacă nu glumeşte. Faţa lui 
era însă palidă şi serioasă — chipul unui student conştiincios. 
Nevoia de a râde se spulberase când îşi dăduse seama că 
Annie s-ar putea să ştie totul despre deus-ex-machina, cu 
excepţia denumirii. 

— În ordine, zise ea. Era unul dintre acele episoade în care 
nu existau frâne. Băieţii răi l-au pus pe "Omul Rachetă" — doar 
că era "Omul Rachetă" cu identitatea secretă — într-o maşină 
care nu avea frâne, apoi sudaseră toate uşile şi împinseseră 
maşina pe o şosea de munte cu serpentine strânse. De-abia 
mai puteam să stau pe scaun în ziua aia, pot să-ţi spun. 

Ea stătea pe marginea patului — Paul stătea în scaunul pe 
rotile în cealaltă parte a camerei. Trecuseră cinci zile de la 
expediţia lui până la baie şi îşi revenise din urmările acelei 
experienţe mult mai repede decât ar fi putut el vreodată să 
creadă. Doar faptul că nu fusese surprins, pare-se că fusese un 
fortifiant miraculos. 

Ea privi în gol în direcţia calendarului, unde băiatul 
zâmbăreţ se dădea cu sania într-un februarie fără sfârşit. 

— Deci acolo era bietul Om Rachetă, prizonier în maşina 
aceea, fără rucsacul cu uneltele lui speciale sau măcar casca 
cu vizor prin care se putea vedea doar dintr-o singură direcţie, 
încercând să redreseze maşina, s-o oprească şi să deschidă 
uşa; toate în acelaşi timp. Era mai ocupat decât un tapetar cu 
o singură mână, chiar aşa! 

Da, Paul văzu dintr-o dată ceva — şi instinctiv înţelese 
exact cum o asemenea scenă putea fi exploatată la maximum. 
Fundalul trecând pe lângă automobil cu viteză ameţitoare, 
aproape repezindu-se. Prim-plan cu pedala de frână, care se 
afundă fără vlagă până-n podea, unde piciorul omului (văzu 
piciorul foarte clar, încălţat cu pantofi de pilot, model 1940) 
apasă disperat pe ea. Prim-plan cu umărul lui lovind uşa. Prim- 
plan spre peisajul de afară arătând o bandă neregulată de aliaj 
de lipit, acolo unde uşa fusese sudată. Prostesc, desigur -nici 
un pic literar — dar puteai să scoţi bani din asta. Puteai să 
accelerezi pulsurile cu asta. Nici un fel de Chivas Regal aici; era 
echivalentul din proză al craniilor sparte din pădure. 


— Deci vedeai că drumul se sfârşeşte la faleza aceea — 
spuse ea — şi toată lumea din sală ştia că dacă Omul Rachetă 
nu iese din acel Hudson vechi înainte de a ajunge la faleză, o 
mierlea. O, băiete! Şi uite maşina, cu Omul Rachetă apăsând 
încă pe frâne şi lovind cu umărul în uşă şi apoi... a zburat peste 
faleză! A plutit în aer şi apoi a căzut. A lovit peretele stâncos 
cam pe la jumătatea distanţei, a izbucnit în flăcări, apoi a căzut 
în ocean, iar pe ecran a apărut mesajul de sfârşit care spunea: 
SĂPTĂMÂNA VIITOARE, EPISODUL 6, "ZBORUL DRAGONULUI". 

Stătea pe marginea patului, cu mâinile încleştate una de 
alta, cu pieptul tresărindu-i rapid. 

— Ei bine! — spuse ea fără să-l privească, fixând doar 
peretele — după asta abia dacă am mai urmărit filmul. 
Săptămâna care a urmat nu m-am gândit doar câteodată la 
Omul Rachetă; m-am gândit la el tot timpul. Cum a putut să 
iasă de acolo? Nu puteam nici măcar să ghicesc. Sâmbăta 
următoare, stăteam în faţa cinematografului încă de la prânz, 
deşi casa de bilete nu se deschidea decât la unu şi jumătate, 
iar filmul începea de-abia la două. Dar, Paul... ce s-a 
întâmplat... n-o să ghiceşti niciodată! 

Paul nu zise nimic, dar bănuia. Inţelesese cum îi putea 
plăcea ei ceea ce el scrisese şi totuşi să nu i se pară corect — 
să ştie că nu e bine şi să i-o spună, nu cu sofisticarea literară a 
unui editor, ci cu certitudinea placidă şi de necontestat a 
Cititorului Fidel. Inţelesese şi era uimit să-şi dea seama că îi 
era ruşine de sine însuşi. Scr/sese o escrocherie. 

— Noul episod începea totdeauna cu sfârşitul u/timului. Au 
arătat cum maşina coboară panta, au arătat faleza, l-au arătat 
pe el lovind cu umărul în uşa maşinii, încercând s-o deschidă. 
Apoi, chiar înainte ca maşina să ajungă la marginea falezei, 
uşa s-a deschis şi el a căzut pe drum. Maşina a zburat în gol şi 
toţi din sală aplaudau, fiindcă Omul Rachetă scăpase; dar eu 
nu aplaudam, Paul. Eu eram furioasă! Am început să urlu: 
"Asta nu-i ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Asta nu-i ce s-a 
întâmplat săptămâna trecută!" 

Annie sări în picioare şi începu să umble foarte repede prin 
cameră, cu capul în jos, părul căzându-i pe faţă în şuviţe 


strânse, bătând constant cu o mână făcută pumn în palma 
celeilalte, cu ochii scăpărându-i. 

— Fratele meu a încercat să mă facă să mă opresc şi când 
nu am vrut, mi-a pus o mâna peste gură ca să mă facă să tac, 
dar eu l-am muşcat şi am continuat să ţip: "Asta nu-i ce s-a 
întâmplat săptămâna trecută! Sunteţi 'toţi atât de proşti încât 
să nu vă amintiţi? Aveţi amnezie cu toţii?" Şi fratele meu a 
spus: "Eşti nebună, Annie", dar eu ştiam că nu sunt. Apoi a 
venit directorul şi a zis că dacă nu încetez o să trebuiască să 
plec şi eu i-am spus: "Te cred că o să plec, pentru că asta a 
fost o escrocherie mârşavă, asta nu-i ce s-a întâmplat 
săptămâna trecută!" 

Îl privi, iar Paul văzu că ochii ei aveau o expresie ucigaşă. 

— El n-a ieşit din maşina aia cockadoodie! A zburat peste 
marginea prăpastiei şi el era încă înăuntru! Intelegi asta? 

— Da, spuse Paul 

— ÎNŢELEGI CHESTIA ASTA? 

Se repezi brusc spre el cu acea ferocitate de felină şi, cu 
toate ca el era sigur că avea de gând să-l rănească cum mai 
făcuse înainte, probabil pentru că nu putea ajunge la acea 
păsăruică mârşavă de scenarist care îl scosese pe Omul 
Rachetă din Hudsonul vechi înainte ca acesta să se 
prăbuşească, el nu făcu nici o mişcare — vedea seminţele 
instabilității ei de acum în fereastra trecutului pe care ea de- 
abia o deschisese pentru el, dar simţea, de asemenea, un 
sentiment de uimire. Nedreptatea pe care ea o simţea, în ciuda 
faptului că era copilărească, era reală, fără putinţă de tăgadă. 

Ea nu-l lovi; apucă gulerul halatului pe care-l purta el şi îl 
trase până când feţele lor aproape se atingeau. 

— CHIAR AŞA? 

— Da, Annie, da. 

Îl privi fix cu expresia aceea întunecată şi furioasă şi 
probabil că a văzut adevărul întipărit pe faţa lui. Fiindcă după 
câteva clipe îi dădu drumul dispreţuitoare. 

El făcu o grimasă de durere, provocată de ciocnirea cu 
spătarul scaunului, care apoi dispăru. 

— Atunci ştii ce este greşit, spuse ea. 


— Bănuiesc că da. Cu toate că, să fiu al dracului dacă ştiu 
cum o să rezolv problema. 

Cealaltă voce reveni brusc. Nu ştiu dacă Dumnezeu te va 
osândi sau dacă te va salva, Paulie, dar ştiu un lucru: dacă nu 
găseşti un mod în care s-o readuci la viată pe Misery — o 
soluție pe care ea s-o creadă — Annie o să te ucidă. 

— Atunci fă-o, spuse ea scurt şi ieşi din cameră. 


3 


Paul privi maşina de scris. Era acolo. N-uri! Niciodată nu 
realizase cât de multe, n-uri sunt într-un rând dactilografiat. 

Credeam că se presupune să tu eşti bun, spuse maşina de 
scris — mintea lui o investise cu o voce batjocoritoare şi totuşi 
ingenuă: vocea unui pistolar adolescent dintr-un western 
hollywoodian, un puşti pornit să-şi facă rapid o reputaţie, aici în 
Pădurea Moartă. Wu eşti chiar atât de bun. Drace, nu. ai putut 
nici măcar să multumesti o asistentă medicală nebună şi 
obeză. Probabil că în accident ti-ai rupt şi osul 
SCRIITORICESC... numai că OSUL acela nu se vindecă. 

Se lăsa cât de mult putu pe spate şi-şi închise ochii. Ar fi 
suportat mai uşor refuzul ei pentru ceea ce scrisese, dacă ar fi 
putut să dea vina pe durere, dar adevărul era că durerea 
începuse, până la urmă, să slăbească din intensitate. 

Pilulele furate erau puse bine, în siguranţă, între saltea şi 
pat. Nu luase nici una dintre ele — gândul că le are puse 
deoparte ca un fel de asigurare contra lui Annie, îi era de 
ajuns. Dacă ea şi-ar pune în minte să întoarcă salteaua, le-ar 
găsi, presupunea el, dar era un risc pe care şi-l asuma. 

De la cearta referitoare la hârtia de scris, între ei doi nu mai 
apăruseră divergențe. Primea regulat medicamentele şi le lua. 
Se întreba dacă ea realizase că el devenise dependent de ele. 

Hei, uşurel, Paul, nu crezi că ai început să dramatizezi? 

Nu, nu era aşa. În urmă cu trei nopţi, când a fost sigur că 
ea este sus, scosese una dintre cutii şi citise tot ce scria pe 


etichetă, deşi presupunea el, îi fusese de ajuns când văzuse 
care era ingredientul principal al Novrilului. Poate că atunci 
când spuneai ușurare puteai să scrii A-N-T-I-N-E-V-R-A-L-G-I-C, 
dar atunci când spuneai Novril scriai C-O-D-E-I-N-A. 

O certitudine există: te vindeci, Paul. Picioarele tale arată 
ca nişte bețe desenate de un copil de patru ani, dar te 
vindeci. Te-ai putea descurca acum şi cu aspirină sau ceva 
similar. Tu ai nevoie de Novril; strici orzul pe gâşte. 

Va trebui să reducă doza, ar trebui să arunce câteva dintre 
pilule. Până când nu va putea să facă asta, ea îl va ţine legat în 
lanţ la fel cum îl ţinea în scaunul pe rotile — un lanţ făcut din 
capsule de Novril. 

Bine, bine, o să arunc câte o capsulă din cele două pe care 
mi le aduce ea de fiecare dată. O s-o pun sub limbă când o 
înghit pe cealaltă şi când ea iese din cameră o s-o îndes 
împreună cu celelalte sub saltea. Dar nu azi. Nu mă simt în 
stare să încep astăzi. O să incep de mâine. 

Acum auzi în minte vocea Reginei de Cupă făcându-i 
morală lui Alice: Aici, la noi, ne curățim ieri casele şi avem de 
gând să începem să le curățim mâine, dar NICIODATA nu 
facem astăzi curățenie. 

Ha-ha, Paulie, eşti un adevărat dezmățat, spuse maşina de 
scris cu vocea aceea de pistolar dur pe care el i-o atribuise. 

— Noi, păsăruicile mârşave nu suntem niciodată atât de 
amuzante, dar nu încetăm să încercăm — trebuie să ne acorzi 
acest credit, bodogăni el. 

Ei bine, ar trebui să începi să te gândeşti la toate drogurile 
pe care le iei, Paul. Ar trebui să începi să te gândeşti foarte 
serios la asta. 

Sub impulsul momentului, luă brusc hotărârea că va începe 
să reducă din calmante atunci când va termina primul capitol 
care-i va plăcea Armiei — un capitol despre care Annie nu va 
spune că e o escrocherie. 

O parte din el — acea parte care asculta cu ostilitate chiar 
şi cele măi bune şi corecte sugestii editoriale — protestă 
spunând că femeia e nebună, că nu aveai cum să ştii ce ar 
putea şi ce n-ar putea să accepte; că tot ce va încerca el va fi 


doar o aiureală. 

Dar o altă parte — o parte mult mai raţională — dezaprobă. 
El va recunoaşte când va găsi ideea adevărată. Inspirația 
adevărată va face aiureala care i-a luat trei zile s-o scrie şi 
pentru care a făcut numeroase începuturi nereuşite, să arate 
ca o scârnăvie de câine lângă un dolar de argint. Nu ştiuse 
oare el că totul era o prostie? Nu-i stătea în obicei să creeze 
atât de greu şi nici să umple pe jumătate un coş de gunoi cu 
notițe făcute la întâmplare sau cu rânduri ca: "Misery se 
întoarse spre el, cu ochii strălucind şi buzele murmurând 
cuvintele magice. Oh, tu cap pătrat şi prost." ASTA NU 
ÎNSEAMNĂ DELOC CREAŢIE LITERARĂ!!! Atribuise toate acestea 
durerii şi faptului că se afla într-o situaţie în care el nu scria 
doar pentru a-şi asigura pâinea, ci viaţa. Acele idei nu fuseseră 
nimic altceva decât minciuni plauzibile. Adevărul era că-i 
secase inspiraţia. Treaba mersese prost deoarece trişase şi 
ştiuse şi el asta. 

Săâc! ea te-a citit, creier de găină ce eşti, spuse maşina de 
scris cu vocea ei obraznică, insolentă. Nu-í aşa? Deci ce ai de 
gând să faci acum? 

Nu ştia, dar bănuia că va trebui să facă ceva şi cât mai 
repede. Nu-i păsase în dimineaţa aceasta de starea ei 
sufletească. Socotea că trebuie să se considere norocos că ea 
nu-i rerupsese picioarele cu un baston de baseball, sau că nu-i 
făcuse manichiura cu acid sau ceva similar, ca să-i indice 
dezamăgirea pentru modul cum el începuse cartea ei — astfel 
de răspunsuri critice erau întotdeauna posibile dată fiind 
viziunea unică a Anniei asupra lumii. Dacă scăpa cu viaţă de 
aici, plănuia să-i trimită o scrisoare lui Christopher Hale. Hale 
lucra la New-York Times şi făcea recenzii la romanele nou 
apărute. Scrisoarea va spune: "De fiecare dată când editorul 
meu mă suna să-mi spună că tu ai de gând să faci recenzia 
uneia dintre cărţile mele pentru Times, mi se înmuiau 
genunchii — mi-ai făcut câteva foarte bune, Chris amice, dar 
m-ai şi torpilat de câteva ori, după cum bine ştii. Oricum, 
vroiam doar să-ţi spun să-i dai înainte şi să scrii tot ce poţi mai 
defavorabil — am descoperit un stil de critică cu totul nou, 


prietene. Am uitat s-o denumim Şcoala de Critică Literară 
Picnicul din Colorado sau Găleata pentru Spălat pe Jos. Pe 
lângă această nouă metodă critică, materialele pe care le 
faceţi voi, arată la fel de înspăimântătoare ca o cursă în 
caruselul din Central Parc". 

Toate astea sunt foarte amuzante, Paul; scrisorile sub 
formă de BILEŢELE DE AMOR adresate criticilor sunt totdeauna 
bune ca să te înveseleşti, dar tu chiar că ar trebui să-ţi sufleci 
mânecile şi să te apuci de lucru. 

Da. Aşa este. 

Maşina de scris stătea colo, zâmbindu-i superior. 

— Te urăsc, spuse Paul morocănos şi privi pe fereastră. 


4 


Viscolul, în plină desfăşurare atunci când Paul se trezise a 
doua zi după expediţia la baie, mai continuase încă două zile. 
Se depuseseră atunci cel puţin patruzeci şi cinci de centimetri 
de strat de zăpadă şi se formaseră troiene înalte. Pe când 
soarele apăruse iarăşi dintre nori, Cherokee-ul lui Annie nu era 
decât o movilă de-abia vizibilă pe alee. 

Acum, totuşi, soarele ieşise iarăşi la iveală, iar cerul era 
superb. Acel soare avea şi căldură pe lângă strălucire — o 
simţea pe faţă şi pe mâini. Ţurţurii de pe marginea acoperişului 
grajdului se topeau. Se gândi puţin la maşina sa din zăpadă, 
apoi luă o foaie de hârtie şi o introduse în Royal. In colţul stâng 
al paginii scrise cuvintele ÎNTOARCEREA LUI MISERY, şi în cel 
drept, numărul 1. Apăsă de patru-cinci ori pe maneta de 
revenire, centră căruciorul şi scrise CAPITOLUL 1. Apăsă pe 
clape mai tare decât era necesar ca să se asigure că, cel puţin, 
ea va auzi că el bătea ceva la maşină. 

Acum, sub CAPITOLUL i era tot acel spaţiu alb, arătând ca 
un troian de zăpadă în care el ar putea cădea şi muri sufocat 
de frig. 

Africa. 


Atâta timp cât ei jucau corect. 

Pasărea aceea e originară din Africa. 

Sub scaunul lui era o paraşută. 

Africa. 

Acum trebuie să limpezesc. 

Începuse să-l prindă somnul şi ştia că n-ar trebui — dacă ea 
ar intra în cameră şi l-ar prinde că stă şi nu face nimic în loc să 
scrie, s-ar înfuria — dar se lăsă totuşi dus de val. El nu moţăia 
doar; în mod bizar, gândea. Se uita. Căuta. 

Ce cauti, Paul? 

Dar asta era evident. Avionul intrase în vrie. El căuta 
paraşuta de sub scaun. Okay? Destul de corect? 

Destul de corect. Când a găsit paraşuta sub scaun, a fost 
corect. Poate deloc realist, dar corect. 

Câteva veri la rând, mama lui îi trimisese în tabăra de la 
Malden Community Center. Acolo jucaseră acel joc... stăteau în 
cerc, iar jocul era cam ca şi serialele Anniei, iar el câştigase 
aproape de fiecare dată... Cum se numea jocul? 

Vedea cincisprezece sau douăzeci de băieţi şi fetiţe aşezaţi 
în cerc, într-unul din colţurile umbroase ale terenului de joaca, 
purtând toţi tricouri cu inscripţia Malden Community Center şi 
ascultându-i atenţi pe pedagogul care le explica regulile 
jocului. “Poţi Tu?", numele jocului era "Poti Tu?" şi într-adevăr 
era ca şi serialele cu suspans; jocul pe care-l jucai atunci era 
“Poţi. TU? ", Paulie, şi ăsta-i numele jocului acum, nu-i aşa? 

Da, presupunea că acela era. 

În "Poţi Tu!", pedagogul începea o poveste despre un tip 
numit Corrigan Neatentul. Neatentul se rătăcise în jungla din 
America de Sud. Pe neaşteptate, privind în jur, vede că sunt lei 
în spatele său... lei în stânga şi în dreapta... şi, Dumnezeule, lei 
în faţa lui. Corrigan Neatentul este înconjurat de lei care... care 
încep să se apropie. Este doar ora cinci după-amiază, dar asta 
nu-i o problemă pentru aceste pisicuţe; în ceea ce-i priveşte pe 
leii din America de Sud, prostia că cina este la ora opt este 
doar o poveste de adormit copii. 

Pedagogul avea un cronometru, iar mintea adormită a lui 
Paul Sheldon îl văzu cu mare claritate, cu toate că-i ţinuse 


greutatea lui de argint în mână acum cel puţin treizeci de ani. 
Putea să vadă plăcuţele fine de cupru ale numerelor, acul mic 
din partea de jos care înregistra zecimile de secundă, putea 
vedea marca gravată cu litere mici: ANNEX. 

Pedagogul se uita în jurul cercului şi-l alegea pe unul dintre 
copii. "Daniel" spunea el, Poţi Tu? In momentul în care rostea 
Poţi Tu?, pedagogul pornea cronometrul. Din acel moment 
Daniel avea exact zece secunde ca să continue povestea. Dacă 
în timpul acestor zece secunde nu începea să vorbească, 
atunci trebuia să părăsească cercul. Dar, dacă îl scăpa pe 
Neatentul de lei, pedagogul se uita iarăşi în jurul cercului şi 
punea cealaltă întrebare a jocului, una care-i readucea clar în 
minte situaţia lui de acum. Această întrebare era. A reuşit? 

Regulile acestei părţi a jocului erau exact cele ale Anniei. 
Realismul nu era necesar. De exemplu, Daniel putea să spună: 
"Din fericire, Neatentul avea cu el puşca sa Winchester şi 
multe gloanţe. Deci a împuşcat trei lei, iar ceilalţi au fugit". 
Intr-o situaţie ca aceasta, Daniel reușea. Primea cronometrul şi 
continua povestea, terminându-şi segmentul său cu Neatentul 
cufundat până la brâu în nisip mişcător sau altă situaţie grea şi 
apoi întreba pe altcineva dacă el sau ea puteau şi ţac! apăsa 
butonul cronometrului. 

Dar zece secunde nu erau lungi şi era uşor să te blochezi... 
uşor să trişezi. Următorul puşti putea să spună ceva de genul: 
"Chiar atunci, o pasăre mare — un vultur din Anzi, cred — a 
coborât în zbor. Neatentul a apucat-o de gât şi s-a salvat din 
nisipul mişcător". 

Când pedagogul întreba A reuşit ea?, tu ridicai mâna dacă 
socoteai că da, sau o lăsai jos dacă gândeai că nu. În cazul 
vulturului din Anzi, puştiul, aproape sigur, ar fi fost invitat să 
părăsească cercul. 

Tu poți, Paul? 

Mda. Aşa supraviețuiesc. Aşa reuşesc să întrețin case şi la 
New-York şi la Los Angeles şi maşini mai multe decât poti 
număra în câteva cimitire de automobile. Deoarece eu pot, şi 
nu este ceva pentru care să-mi cer scuze, fir-ar al naibii Există 
o mulţime de tipi pe lumea asta care scriu o proză mai bună 


decât a mea şi care au o înțelegere mai bună despre cum 
sunt oamenii în realitate şi despre ce se presupune că 
înseamnă umanitate — drace, ştiu asta. Dar, când pedagogul 
întreabă, referitor la aceşti tipi, dacă AU REUŞIT?, câteodată 
doar foarte puţini oameni ridică mâna. Dar pentru mine o 
ridică... sau pentru Misery... şi la urma urmei cred că-i tot una. 
POT eu? Mda. Poţi să fii sigur că pot! Sunt un milion de lucruri 
pe lumea asta pe care nu le pot face. Nu pot să lovesc o 
minge ovală; nu puteam nici pe vremea când eram la liceu. 
Nu pot să repar un robinet stricat. Nu ştiu să merg pe rotile 
sau să scot un Fa la chitară care să nu sune ca o găleată cu 
rahat. Am încercat de două ori meseria de soț şi n-am reuşit- 
o. Dar dacă vreţi să vă captez atenția, să vă înfricoşez, să vă 
implic sau să vă fac să plângeți sau să râdeti, da. Eu pot. Pot 
să vă dau şi să vă produc senzaţii până când urlati. Îndeajuns! 
Sunt în stare. EU POT. 

Vocea de pistolar a maşinii de scris şopti în visul lui din ce 
în ce mai adânc. 

Ce avem noi aici, prieteni, sunt două lucruri în cantitate 
mare — lăudăroşenie şi spațiu alb. 

Poţi tu? 

Da, Da! 

A reuşit e/? 

Nu. A trişat. In romanul COPILUL LUI MISERY doctorul nu a 
venit. Poate că voi, ceilalți, ați uitat ce s-a întâmplat 
săptămâna trecută, dar idolul de piatră nu uită niciodată. Paul 
trebuie să părăsească cercul. Mă scuzati, vă rog. Acum 
trebuie să limpezesc. Acum trebuie să... 


5 


— ... limpezesc, murmură el şi alunecă spre dreapta. 
Această mişcare îi trase picioarele puţin într-o parte şi puseul 
de durere din genunchiul lui zdrobit fu îndeajuns ca să-l 
trezească. Trecuseră mai puţin de cinci minute. O auzea pe 


Annie spălând vasele în bucătărie. De obicei, în timp ce-şi 
îndeplinea treburile în casă, ea cânta. Astăzi, nu fredona; se 
auzea doar zăngănitul farfuriilor şi fâsâitului jetului de apă. 
Încă un semn prost. Avem aici un buletin meteorologic special 
mai ales pentru locuitorii Din Ţinutul Sheldon — până la ora 
5:00 în această seară, se poate declanşa în orice moment un 
tornado. Repet, în orice moment se poate declanşa un 
tornado... 

Dar era timpul să termine cu prostiile şi să treacă la treabă. 
Ea o dorea pe Misery înviată din morţi, dar asta trebuia să pară 
plauzibil. Nu neapărat realistic, doar plauzibil. Dacă putea 
realiza asta în această dimineaţă, poate că ar putea evita 
depresiunea pe care o simţea că este în formare, înainte de a 
se agrava prea tare. 

Paul privi pe fereastră, cu bărbia sprijinită în palmă. Acum 
era pe deplin treaz, gândind repede şi intens, nefiind însă 
conştient de acest proces. Primele două sau trei straturi ale 
minţii sale conştiente, care se ocupau de amănuntele mărunte 
cum ar fi: ultima dată când se spălase pe cap sau dacă Annie 
va veni sau nu la timp cu următoarea raţie de medicamente, 
se părea că s-au îndepărtat cu totul de realitatea 
înconjurătoare. Acea parte a minţii sale plecase tiptil să ia o 
pastramă cu orez sau altceva. Primea informaţii de la senzorii 
de intrare, dar nu făcea nimic cu ele — nu vedea nimic din 
ceea ce vedea, nu auzea nimic din ceea ce auzea. 

O altă parte a lui analiza furios ideile, îndepărtându-le, 
încercând să le combine, înlăturând combinaţiile. Simţea că 
aşa ceva se întâmplă, dar nu avea contact direct cu asta şi nici 
nu dorea să aibă. Acolo, în atelierul abisal, era multă sudoare şi 
mizerie. A 

Înţelegea că ceea ce făcea el acum reprezenta INCER- 
CAREA DE A AVEA O IDEE. A ÎNCERCA SĂ Al O IDEE nu însemna 
acelaşi lucru cu A AVEA O IDEE. A AVEA O IDEE era un mod mai 
modest de a spune Mi-a venit inspirația sau Evrika! Muza mea 
a vorbit! 

Ideea pentru Maşini de Lux îi venise într-o zi la New York. 
leşise, fără nici un alt scop în afară de acela de a-şi cumpăra 


un video-recorder pentru apartamentul de pe Strada 83. 
Trecuse pe lângă o parcare şi-l văzuse pe unul dintre paznici 
încercând să deschidă o maşină. Asta a fost tot. Nu avea nici 
cea mai vagă idee dacă ceea ce văzuse era legal sau ilegal şi 
pe când se îndepărtase cale de două sau trei cvartale de 
blocuri, nici nu-i mai păsa. Paznicul devenise Tony Bonasaro. 
Ştia totul despre Tony, cu excepţia numelui său, pe care mai 
târziu l-au luat dintr-o carte de telefon. Jumătate din intrigă 
exista pe deplin conturată în mintea sa, iar restul se definea cu 
repeziciune. Îi venise să danseze, era bucuros, aproape beat 
de fericire. Sosise muza, tot aşa de binevenită ca un cec 
neaşteptat în cutia de scrisori. Plecase din casă ca să-şi 
cumpere un video-recorder şi obținuse în schimb ceva mult 
mai important. OBȚINUSE O IDEE. | 

Celălalt proces — A ÎNCERCA SĂ Al O IDEE — nu era nici pe 
departe atât de solemn sau aşa de înălţător, dar era exact la 
fel de misterios... şi la fel de necesar. Pentru că, atunci când 
scriai un roman, aproape întotdeauna întâlneai undeva 
baricade şi nu avea atunci nici un sens să încerci să continui 
până când nu AVEAI O IDEE. 

Procedura obişnuită pe care el o aplica atunci când era 
necesar să AIBA O IDEE, era să-şi pună haina şi să facă o 
plimbare. Dacă nu trebuia să AIBA O IDEE, îşi lua o carte când 
pleca la plimbare. Era conştient că plimbarea reprezenta un 
bun exerciţiu fizic, dar era plictisitoare. Dacă nu aveai pe 
cineva alături cu care să vorbeşti, o carte constituia o 
necesitate. Dar dacă trebuia să Al O IDEE, plictiseala putea 
reprezenta pentru un blocaj din roman, ceea ce chemioterapia 
constituia pentru un bolnav de cancer. 

Cam pe când ajunsese la jumătatea Maşini/or de Lux, Tony 
îl ucisese pe Locotenentul de Poliţie Gray, atunci când acesta 
încercase să-i pună cătuşele într-un cinematograf din Times 
Square. Paul ar fi vrut ca Tony să nu fie descoperit — cel puţin 
pentru o vreme — deoarece nu putea exista un act trei cu Tony 
stând la răcoare. Şi totuşi, Tony nu putea să-l lase pur şi simplu 
pe Gray în cinematograf, cu un cuţit ieşind din subsuoara 
stângă, deoarece existau cel puţin trei oameni care ştiau că 


Gray plecase să se întâlnească cu el. 

Problema consta în înlăturarea cadavrului, iar Paul nu ştia 
cum s-o rezolve. Aceasta era baricada. Era jocul. Era: 
Neatentul tocmai l-a ucis pe acest tip într-un cinematograf din 
Times Square şi acum trebuie să care cadavrul în maşina sa, 
fără ca nimeni să facă vreo remarcă de genul: "Hei, domnule, 
tipul ăla e atât de mort precum arată sau tocmai a avut un 
atac de inimă, sau ceva de soiul ăsta?" Dacă duce corpul 
înapoi în maşină, se poate deplasa până în Queens şi-l poate 
arunca în acel şantier abandonat despre care a auzit undeva. 
Paulie? Poţi Tu? 

Bineînţeles, nu existase nici un fel de termen de zece 
secunde — nu avusese nici un contract pentru carte, o scrisese 
dintr-un impuls de moment şi deci nu avea nici un termen de 
predare la care trebuia să se gândească. Totuşi, întotdeauna 
exista o limită, o perioadă după care trebuia să părăseşti 
cercul şi majoritatea scriitorilor ştiau asta. Dacă o carte stagna 
mult timp, începea să se degradeze, să se dezintegreze; toate 
micile trucuri şi iluzii începeau să se vadă. 

leşise la plimbare, cu mintea golită de orice gând, aşa cum 
nici acum nu se gândea la nimic. Parcursese trei mile în 
momentul când cineva îi trimise o scânteie, de acolo, din 
atelierul abisal: Să presupunem că el declanşează un incendiu 
în cinematograf? 

Ideea păruse destul de bună. Nu avusese nici un iz de 
vârtej, nu trezise nici un sentiment de adevărată inspiraţie; se 
simţise ca un tâmplar care priveşte o bucată de lemn de 
construcţie ce i-ar putea fi de folos. 

Ar putea să dea foc la umplutura scaunului de lângă el, 
cum sună asta? Nenorocitele de scaune din cinematografele 
alea sunt întotdeauna rupte. Ar fi ieşit fum. Chiar foarte mult. 
Ar fi putut să-şi amâne plecarea căi de mult putea, apoi să-l 
târască pe Gray afară; Gray ar putea să pară atunci că s-a 
asfixiat din cauza fumului. Ce crezi? 

Crezuse că era bună. Nu extraordinară şi mai erau destule 
detalii la care trebuia să lucreze, dar părea bună. AVUSESE O 
IDEE. Lucrul putea să meargă înainte. 


Niciodată nu avusese nevoie să AIBĂ O IDEE ca să înceapă 
un roman, dar înţelegea instinctiv că aşa ceva era posibil. 

Şedea tăcut în scaun, cu bărbia sprijinită în palmă, uitându- 
se afară la grajd. Dacă ar fi fost în stare să meargă, ar fi fost 
acolo, afară, pe pajişte. Rămase liniştit, aproape moţăind, 
aşteptând să se întâmple ceva, conştient de nimic altceva în 
afară de ceea ce se întâmpla acolo, în străfunduri, unde se 
făureau acele edificii de ficţiune, erau judecate, erau găsite 
pline de greşeli şi dărâmate cât ai clipi din ochi. Trecură zece 
minute. Cincisprezece. Acum ea dădea cu aspiratorul. In salon 
(dar tot nu cânta încă). O auzi, dar nu făcu nimic cu această 
percepţie; era un sunet străin care-i intra în cap şi apoi ieşea 
întocmai ca apa care curge printr-o conductă. 

In cele din urmă cei de acolo, din atelierele abisale, 
trimiseră o scânteie, aşa cum făceau întotdeauna la un 
moment dat. Nenorociţii ăia de salahori de acolo, de jos, erau 
condamnaţi la o veşnica munca silnică, iar el nu-i invidia nici 
cât negru sub unghie. , 

Paul rămase liniştit, începând să AIBA O IDEE. Gândirea 
conştientă se reîntoarse — DOCTORUL ERA ÎNĂUNTRU — şi 
prinse ideea ca pe o scrisoare împinsă într-o cutie de poştă, 
începu s-o examineze. Aproape că o înlătură (se auzise oare un 
geamăt surd de acolo, din atelier?), o reconsideră şi decise că 
jumătate din ea putea fi salvată. 

O a doua scânteie, mai intensă decât prima. 

Paul, de nerăbdare, începu să bată darabana pe pervaz. 

In jur de ora unsprezece începu să bată la maşină. La 
început foarte lent — clanc-uri disparate urmate de intervale 
de tăcere, unele lungi chiar de cincisprezece secunde. Era ca şi 
echivalentul, vizual al unui arhipelag văzut din aer — un lanţ 
de ridicături mici de pământ întrerupt de lagune mari şi 
albastre. 

Incetul cu încetul, intervalele de linişte se micşorară, iar 
acum se auzeau din când în când rafale de păcănituri — ar fi 
sunat frumos la maşina de scris electrică a lui Paul, dar 
răpăiala Rovyalului era dogita, groasă, chiar dezagreabilă. 

Dar Paul nu remarca vocea ca a lui Ducky Daddles a 


maşinii de scris. Începuse să se încălzească pe când ajunsese 
la sfârşitul primei pagini. La sfârşitul celei de a doua, mergea 
cu viteză maximă. 

După un timp, Annie opri aspiratorul şi se postă în uşă, 
privindu-l. Paul habar nu avea că ea era acolo — de fapt, habar 
nu avea că e/era acolo. În sfîrşit, scăpase. Se afla în cimitirul 
din Little Dunthorpe, respirând aerul umed al nopţii, simțind 
mirosuri de muşchi, pământ jilav şi ceaţă; auzi ceasul din 
turnul bisericii Presbiteriene bătând ora două şi introduse acest 
fapt în povestire, fără ca măcar să se întrerupă. Când ideile 
erau foarte bune putea să vadă asta prin hârtie. Acum putea 
să privească prin ea. 

Annie îl privi pentru mult timp, cu faţa ei masivă 
nezâmbitoare, nemişcată, dar oarecum satisfăcută. După un 
timp, plecă. Pasul ei era greu, apăsat, dar Paul nu-l auzi. 

In acea după-amiază lucră până la ora trei, iar la ora opt în 
acea seară o rugă pe ea să-l ajute să stea iarăşi în scaunul pe 
rotile. Scrise încă timp de trei ore cu toate că, pe la ora zece, 
durerea începuse să fie chiar foarte rea. Annie veni înăuntru la 
unsprezece. El ceru o păsuire de încă un sfert de oră. 

— Nu, Paul, este de ajuns. Eşti alb ca varul. 

ÎI puse în pat iar el adormi în trei minute. Pentru prima dată 
de când ieşise din norul gri, dormi întreaga noapte fără 
întrerupere, iar somnul, tot pentru prima dată, îi fu fără vise. 

El visase cu ochii deschişi. 


ÎNTOARCEREA LUI MISERY 
de Paul Sheldon 
Pentru Annie Wilkes 
CAPITOLUL 1 


Pentru un moment Geoffrey Alliburton nu fu sigur cine era 


bătrânul de la uşă şi asta nu se datora doar faptului că 
clopoţelul îl trezise dintr-un somn adânc. Ceea ce era iritant în 
viaţa la ţară, gândi el, era faptul că nu existau destui oameni, 
astfel încât unii să-ţi fie total străini; în schimb erau suficienţi 
încât să nu-ţi dai seama imediat cu care dintre numeroșii 
săteni stăteai de vorbă. Câteodată singurul indiciu de care 
beneficiai era o trăsătură de familie — şi astfel de trăsături, de 
asemănări, bineînţeles, nu te avertizau niciodată de 
coincidenţele rare, dar nu imposibile, prilejuite de bastarzi. În 
mod normal, te puteai descurca în asemenea momente — 
oricât de mult ar fi simţit cineva că ai început să te senilizezi, 
când încercai să întreţii o conversaţie normală cu o persoană al 
cărei nume ar fi trebuit să ţi-l aminteşti dar nu puteai; aceste 
lucruri deveneau deosebit de stânjenitoare atunci când dovă 
asemenea chipuri cunoscute apăreau în acelaşi timp şi te 
simţeai obligat să faci prezentările. 

— Sper că nu vă deranjez, tinere domn, spuse acest 
vizitator. Invârtea stingherit în mâini o pălărie ieftină de pânză, 
iar în lumina dată de lampa pe care Geoffrey o ţinea ridicată în 
mână, faţa lui arăta ridată, galbenă şi foarte îngrijorată — chiar 
speriată. 

— E doar că n-am voit să mă duc la Doctorul Bookings şi 
nici n-am voit să-l deranjez pe înălţimea Sa. Nu, cel puţin, până 
n-am vorbit cu dumneavoastră, dacă înţelegeţi ce voi să spun, 
conaşule. 

Geoffrey nu înţelegea, dar brusc ştiu un lucra — cine era 
acest vizitator nocturn. Menţinerea Doctorului Bookings, 
Pastorul Bisericii Evanghelice, îl lămurise. Cu trei zile în urmă 
Dr. Bookings ţinuse ultima slujbă pentru Misery în cimitirul care 
se întindea în spatele casei parohiale, şi acest om fusese acolo 
— dar ţinându-se în spatele congregaţiei, unde era mai puţin 
probabil să fie remarcat. 

Numele lui era Colter. El era unul dintre cioclii bisericii. 
Bărbatul era gropar, ca s-o spunem mai pe şleau. 

— Colter, spuse el. Cu ce te pot ajuta? 

Colter vorbi ezitant: 

— Sunt zgomote, conaşule. Zgomote din cimitir. Înălţimea 


Sa nu se odihneşte în pace, conaşule, chiar deloc, şi sunt 
înfricoşat. Eu... 

Geoffrey simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în plex. Trase o 
gură mare de aer şi o durere acută îl săgetă într-o parte, acolo 
unde coastele îi fuseseră strâns pansate de către doctoral 
Shinebone. Aprecierea posacă a lui Shinebone fusese că 
aproape cu siguranţă Geoffrey va face pneumonie după ce 
stătuse toată noaptea în şanţ şi în ploaia rece, dar trecuse trei 
zile şi nu avusese nici un puseu de febră sau de tuse. El ştiuse 
că aşa va fi; Dumnezeu nu-i iartă cu uşurinţă pe vinovaţi. Era 
încredinţat că Dumnezeu îl lasă să trăiască pentru încă mult, 
mult timp, ca să perpetueze memoria iubitei sale pierdute. 

— Vă e bine, conaşule? întrebă Colter. Am auzit că aţi fost 
bine căptuşit în noaptea aceea. Se opri. In noaptea în care ea a 
murit. 

— Mă simt bine, spuse Geoffrey lent. Colter, aceste sunete, 
pe care tu spui că le auzi... ştii că doar ți le imaginezi, nu-i aşa? 

Colter se arătă şocat. 

— Inchipuiri? întrebă el. Conaşule! Acum îmi veţi spune că 
dumneavoastră nu credeţi în Isus şi în viaţa de apoi! Cum, nu l- 
a văzut Duncan Fromsley pe bătrânul Patterson la două zile 
după înmormântarea acestuia, luminând tot atât de alb ca şi 
focurile rătăcitoare (ceea ce probabil chiar a văzut, gândi 
Geoffrey, focuri rătăcitoare plus ceea ce provenea din ultima 
sticlă de băutură a bătrânului Fromsley)? şi n-a văzut aproape 
jumătate din întregul oraş nenorocit acel bătrân călugăr 
papistaş, care se plimbă pe vechile câmpuri de bătălie din 
Ridgeheath Manor? Chiar s-au trimis câteva doamne de la 
Societatea Psihică din Londra ca să-l cerceteze pe cela! 

Geoffrey ştia la ce doamne se referă Colter; câteva 
baborniţe isterice suferind probabil de calmurile şi furtunile 
vârstei de mijloc, toate la fel de ţicnite ca un joc de Puzzle 
pentru copii. 

— Fantomele sunt tot la fel de reale ca mine şi ca 
dumneavoastră, conaşule, spuse Colter cu convingere. Mi mă 
deranjează ideea despre existenţa lor, dar sunetele sunt ale 
dracului de înspăimântătoare, chiar aşa sunt, şi de-abia dacă 


îndrăznesc să mă apropiu de cimitir — şi mâine trebuie să sap 
o groapă pentru bebeluşul Roydman-ilor, zău că da. 

Geoffrey se rugă în gând să aibă mai multă răbdare. 
Impulsul de a se răsti la acest sărman cioclu era aproape de 
nestăpânit. Dormea destul de liniştit în faţa focului, cu o carte 
în poală, când venise Colter, îl trezise... şi se trezea din ce în ce 
mai bine şi cu fiecare secundă tristeţea sumbră se aşternea 
mai tare asupra lui, aducând cu ea şi realizarea că iubita lui 
murise. Era de trei zile în groapă, în curând se va împlini o 
săptămână... o lună... un an... zece ani. Tristeţea, gândi el, era 
ca o stâncă la marginea oceanului. Când dormeai, era ca şi 
când ar fi venit fluxul şi atunci exista o alinare. Somnul era ca o 
maree care acoperea stânca amărăciunii. Totuşi, când te 
trezeai, fluxul începea să se retragă şi foarte curând stânca era 
iarăşi vizibilă, un lucru încrustat cu scoici, de o realitate 
indubitabilă, un lucru care va fi acolo pentru totdeauna, sau 
până când Dumnezeu va considera că trebuie s-o înlăture. 

lar acest idiot îndrăznea să vină aici şi să debiteze prostii 
despre fantome! 

Dar faţa omului arăta atât de amărâtă încât Geoffrey reuşi 
să se stăpânească. : 

— Domnişoara Misery — Inălțimea Sa — a fost foarte iubită, 
spuse Geoffrey încetişor. _ 

— Da, conaşule, chiar aşa a fost, aprobă Colter febril. Işi 
mută pălăria din mâna dreaptă în cea stângă, iar cu dreapta 
trase din buzunar o batistă mare roşie. Suflă sănătos în ea, cu 
ochii înlăcrimaţi. 

— Toţi suntem îndureraţi de moartea ei. Mâinile lui Geoffrey 
se duseră la cămaşă şi frecară viguros maieul de muselină de 
sub ea. 

— Da, şi noi la fel, conaşule, şi noi la fel. 

Cuvintele lui Colter erau înăbuşite de batistă, dar Geoffrey 
îi putea vedea ochii; omul plângea cu adevărat. Ultimele 
rămăşiţe ale enervării lui se stinseră transformându-se în milă. 

— A fost o doamnă bună, conaşule! Da, a fost o mare 
doamnă şi un lucru teribil cum şi-a găsit Inălţimea Sa sfâr... 

— Da, a fost bună, spuse Geoffrey cu blândeţe, şi descoperi 


cu uimire că şi pe el îl încercau lacrimile, ca o aversă care 
ameninţă într-o după-amiază de vară. lar câteodată, Colter, 
când cineva cu adevărat deosebit se duce dintre noi — cineva 
care ne este foarte drag la toţi — ni se pare foarte greu să-i 
acceptăm moartea. Deci, noi ne putem imagina că ea nua 
pierit. Mă înţelegi? 

— Da, conaşule! spuse Colter repede. Dar aceste sunete... 
conaşule, doar dacă le-aţi auzi! 

Răbdător, Geoffrey spuse: 

— Despre ce fel de sunete vorbeşti? 

Se gândi atunci că Colter o să-i vorbească de sunete care 
ar putea fi nimic mai mult decât vaietul vântului printre copaci, 
sunete amplificate de imaginaţia lui, bineînţeles — sau poate 
un viezure croindu-şi drum spre Pârâul Little Dunthorpe, care 
se află în spatele cimitirului. Şi deci nu fu pregătit când Colter 
şopti cu voce înfricoşată. 

— Râcâituri, conaşule! Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo 
jos şi încearcă să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea 
celor vii, zău că da! 


CAPITOLUL 2 


După cincisprezece minute, din nou singur, Geoffrey se 
apropie de bufetul din sufragerie. Se clătina ca un om care se 
străduie să meargă pe puntea unei nave în timpul furtunii. Se 
simţea ea un om într-o furtună. Ar fi putut crede că febra pe 
care Dr. Shinebone o prezisese aproape cu bucurie, îl asalta 
până la urmă şi încă cu răzbunare, dar «u febra era cea care, 
simultan, adusese trandafiri sălbatici, roşii în obrajii săi, iar 
fruntea i-o făcuse de culoarea cerii, nu era febra cea care-i 
făcea mâinile să tremure atât de tare încât era cât pe-aici să 
scape garafa cu coniac atunci când o scosese din bufet. 

Dacă exista vreo şansă — cea mai mică şansă — ca 
monstruoasa idee pe care Colter i-o strecurase în minte să fie 
adevărată, atunci nu avea dreptul să-şi piardă timpul aici. Dar 
simţea că dacă nu o să bea ceva se va prăbuşi leşinat pe 


podea. 

Geoffrey Alliburton făcu ceva ce nu mai făcuse niciodată în 
viaţa lui; ceva ce nu va mai face niciodată. Ridică garafa şi bău 
din ea. 

Apoi se dădu cu un pas înapoi şi şopti: 

— Ne lămurim noi de chestia asta. Ne lămurim noi de 
chestia asta, pe Dumnezeu! Şi dacă mă hotărăsc să merg 
înainte cu escapada asta nebunească doar ca să descopăr la 
urma urmei că totul a fost doar închipuirea unui gropar, o să 
atârn loburile urechilor nenorocitului de Colter la lanţul 
ceasului, oricât de mult ar fi iubit-o el pe Misery! 


CAPITOLUL 3 


Luă şareta, mergând sub un cer macabru, nu foarte 
întunecat, luminat de o lună care se ascundea tot timpul în 
spatele unor pânze de nori care treceau cu mare repeziciune. 
Făcuse o pauză doar ca să-şi arunce pe el primul lucru care-i 
căzuse în mână din dulapul din hol — această haină se dovedi 
a fi un frac maro-închis. Cozile fracului fluturau în spatele lui în 
timp ce el biciuia pe Mary să meargă mai repede. lepei bătrâne 
nu îi plăcea deloc viteza la care era supusă; iar Geoffrey nu-i 
plăcea durerea care se accentua în umăr şi coaste... dar nici 
una dintre suferinţe nu putea fi alinată. 

Râcăituri, conaşule? Sună de parcă ea ar fi încă vie acolo 
jos şi încearcă să-şi facă loc să iasă la suprafaţă spre lumea 
celor vii! 

Doar această afirmaţie nu l-ar fi adus într-o asemenea stare 
de teroare — dar îşi reamintise cum se întorsese la Calthorpe 
Manor în ziua următoare morţii lui Misery. El şi lan se uitaseră 
unul la altul, iar lan încercase să zâmbească, deşi ochii îi 
străluceau de lacrimi. 

— Mi-ar fi cumva mai uşor, spusese lan, dacă ea ar arăta... 
ar arăta mai moartă. Ştiu că asta sună... 

— Prostii, spusese Geoffrey, încercând să zâmbească. Fără 
îndoială că antreprenorul de pompe funebre şi-a dat toată 


silinţa şi... 

— Antreprenorul! ţipase lan, iar Geoffrey înţelese pentru 
prima dată că prietenul său se află la graniţa nebuniei. 
Antreprenorul! Vampirul! N-am apelat la nici un antreprenor şi 
n-o să /as pe nici un antreprenor să o sulemenească pe draga 
mea şi s-o picteze ca pe o păpuşă! 

— lan! Dragul meu! Wu trebuie — Geoffrey avusese intenţia 
să-l bată pe lan pe umăr, dar sfârşise prin a-l îmbrăţişa. Cei doi 
bărbaţi plânseseră unul în braţele celuilalt ca nişte copii 
obosiţi, în timp ce, într-o altă cameră, copilul lui Misery, un 
băiat acum în vârstă de o zi şi încă nebotezat, se trezise şi 
începuse să plângă. Doamna Ramage, a cărui inimă blândă era 
frântă, începuse să-i îngâne cu cântec de leagăn cu o voce 
tremurătoare şi înlăcrimată. 

In acea zi, temător pentru sănătatea mintală a lui lan, 
fusese mai puţin preocupat de ceea ce spusese lan, decât de 
tonul pe care-l folosise — dar acum, în timp ce o biciuia mai 
intens pe Mary spre Little Dunthorpe şi în ciuda durerii acute 
din coaste, îi reveniră în minte acele cuvinte, torturându-l în 
lumina celor povestite de Colter: Dacă ar arăta mai moartă. 
Dar ar arăta mai moartă, bătrâne... 

Şi asta nici măcar nu era tot. Târziu, în acea după-amiază, 
în timp ce primii săteni începuseră să urce drumul spre 
Calthorpe ca să-şi exprime condoleanţele Lordului îndoliat, 
Shinebone se reîntorsese. Arătase obosit, de parcă nu s-ar fi 
simţit bine; nu că ar fi fost surprinzător La un om care 
pretindea că a dat mâna cu Wellington — chiar Ducele de Fier 
în persoană — atunci când el (Shinebone, nu Wellington) 
fusese băiat. Geoffrey credea că povestea despre Wellington 
era probabil o exagerare, dar Bătrânul Shinny, aşa cum îl 
denumiseră el şi lan când fuseseră mici, îl tratase pe Geoffrey 
de bolile copilăriei; iar Shinny, chiar şi atunci, i se păruse a fi 
un om în vârstă. Acordând circumstanţe pentru ochii unui copil 
care întotdeauna percep o persoană trecută de douăzeci şi 
cinci de ani ca fiind bătrână, el socotea că Shinny trebuia să 
aibă acum în jur de şaptezeci şi cinci de ani. 

Era bătrân... ultimele douăzeci şi patru de ore fuseseră 


foarte agitate şi grele... şi nu putea un om bătrân, obosit, să 
facă o greşală? 

O greşeală teribilă, de neimaginat? 

Acest gând, mai mult decât toate celelalte, îl scosese afară 
în noaptea rece şi vântoasă, sub o lună care tremura incert în 
spatele norilor. 

Ar fi putut el să facă o asemenea greşeală? O parte din el, 
una fricoasă; o parte laşă a sa, care mai degrabă ar fi riscat s-o 
piardă pe Misery pentru totdeauna, decât să analizeze 
rezultatele unei asemenea greşeli, nega această posibilitate. 
Dar când Shinny intrase... 

Geoffrey stătea lângă lan, care-şi amintea sacadat, aproape 
incoerent, cum ei doi o salvaseră pe Misery din carcerele 
subterane ale palatului acelui nebun viconte francez Leroux; 
cum scăpaseră ei într-o căruţă încărcată cu fân şi cum Misery 
distrăsese atenţia unuia dintre paznicii vicontelui, într-un 
moment critic, prin faptul că-şi scosese din fân un picior 
superb, gol şi îl fluturase delicat. Geoffrey îşi depăna propriile 
amintiri ale aventurilor, pe deplin copleşit, pe atunci, de 
mâhnire, iar acum înjura acea mâhnire, deoarece pentru el (şi, 
de asemenea, presupunea, şi pentru lan), Shinny de-abia dacă 
fusese acolo. 

li păruse oare Shinny ciudat de distant, în mod straniu 
preocupat? Fusese doar oboseală sau încă ceva pe deasupra... 
o bănuială...? 

Nu, cu siguranță, nu, protestă cu nelinişte mintea lui. 
Şareta urca parcă zburând dealul Calthorpe. Conacul era 
întunecat, dar — ah, bine! — se mai zărea o unică lumină la 
fereastra casei doamnei Ramage 

— Cea, Mary! strigă el şi pocni din bici, strâmbându-se. Nu 
mai e mult, fetiţo, şi o să te poţi odihni puţin! 

Cu siguranţă, cu siguranţă nu este ceea ce te gândeşti! 

Dar modul în care Shinny examinase coastele rupte ale lui 
Geoffrey şi umărul tumefiat, păruse de-a dreptul superficial şi 
aproape că nu-i adresase nici un cuvânt lui lan, în ciuda 
profundei suferinţi a acestuia şi a suspinelor pe care le scotea 
din când în când. Nu — după o vizită care nu păruse mai lungă 


decât ar fi cerat minimum de politeţe, Shinny întrebase încet. 

— Este ea...? 

— Da, în salon, reuşise să îngaime lan. Săraca, draga mea, 
zace în salon. Sărut-o din partea mea, Shinny, şi spune-i că o 
să fiu în curând cu ea! 

Apoi lan izbucnise iarăşi în lacrimi, iar Shinny, după ce 
murmurase câteva cuvinte de condoleanţe, intrase în salon. 
Lui Geoffrey i se păruse acum că sacul ăla de oase bătrâne 
stătuse înăuntru cam mult timp... sau poate era o amintire 
eronată. Dar, când ieşise din salon, arătase aproape vesel, şi 
nu era nimic eronat despre această amintire, Geoffrey era 
sigur — expresie fusese prea nelalocul ei în acea cameră de 
amărăciune şi lacrimi, o cameră unde doamna Ramage de-abia 
terminase de atârnat draperiile negre, de doliu. 

Geoffrey îl urmase afară pe bătrânul doctor şi vorbise 
şovăielnic cu el în bucătărie. Spera, spusese el, că doctorul îi 
va prescrie lui lan ceva praf de somnifer, pentru că lan, într- 
adevăr părea bolnav. 

Totuşi, Shinny păruse că este foarte neatent. 

— Nu seamănă nici un pic cu Domnişoara Evelyn-Hyde, 
spusese el. Sunt convins de acest /ucru. 

Şi se dusese la trăsura lui fără să-i dea nici un răspuns lui 
Geoffrey. Geoffrey se întoarse înăuntru uitând deja remarca 
ciudată a doctorului, deja atribuind purtarea stranie a lui 
Shinny vârstei înaintate, oboselii, şi chiar suferinţei sale. 
Gândurile sale se reîntorseseră din nou la lan şi se hotărâse că, 
dacă nu avea ajutorul somniferelor, va trebui pur şi simplu să 
toarne whiskey în el până când bietul om va adormi. 

Uitând... Înlăturând... 

Până acum. 

Nu semăna deloc cu domnişoara Evelyn-Hyde, sunt 
convins de acest lucru. 

Despre ce? 

Geoffrey nu ştia, dar intenţiona să afle, neavând importanţă 
ce va însemna asta pentru sănătatea lui mintală — şi îşi dădu 
seama că preţul s-ar putea să fie mare. 


CAPITOLUL 4 


Doamna Ramage încă nu se culcase când Geoffrey a 
început să bată cu pumnii în uşa casei, deşi era deja cu două 
ore mai târziu faţă de ora de culcare obişnuită a ei. De când 
Misery se stinsese, doamna Ramage îşi amâna, din ce în ce 
mai mult ora de culcare. Dacă nu-şi putea stăpâni foielile şi 
întoarcerile fără sfârşit, măcar putea amâna momentul când le 
începea. 

Deşi era o femeie cu capul pe umeri şi foarte realistă, 
neaşteptatul răpăit de ciocănituri o sperie, scoase un țipăt 
scurt şi se împroşcă cu laptele cald pe care-l turna din ibric în 
cană. În ultimul timp devenise foarte nervoasă şi gata-gata în 
orice moment să strige. Acest sentiment nu era amărăciune, 
deşi era aproape copleşită de durere — acesta era un 
sentiment ciudat, apăsător pe care nu-şi amintea să-l mai fi 
avut vreodată. | se părea că nişte gânduri, pe care prefera să 
nu le recunoască, dădeau târcoale minţii sale obosite şi foarte 
triste. 

— Cine bate la zece? strigă ea spre uşă. Oricine eşti, nu-ţi 
mulţumesc pentru arsurile pe care mi le-am făcut! 

— Sunt Geoffrey, doamnă Ramage! Geoffrey Alliburton! 
Deschide uşa, pentru numele lui Dumnezeu! 

Doamna Ramage rămase cu gura căscată şi se afla la 
jumătatea drumului spre uşă când îşi dădu seama că este doar 
în cămaşa de noapte şi cu boneta pe cap. Nu-l auzise niciodată 
pe Geoffrey vorbind pe acest ton şi nu ar fi crezut dacă cineva 
i-ar fi povestit despre asta. Dacă exista un om în toată Anglia 
cu o inimă mai bravă decât aceea a adoratului ei Lord, atunci 
acela era Geoffrey —şi totuşi vocea îi tremura ca şi aceea a 
unei femei în pragul isterici. 

— Un moment, domnule Geoffrey! Sunt pe jumătate 
dezbrăcată! 

— Dă-o dracului de treabă! strigă Geoffrey. Mi-mi pasă 
dacă eşti în pielea goală, doamnă Ramage! Deschide uşa! 
Deschide-o, în numele lui Hristos! 


Stătu o secundă, apoi se duse la uşă, o deblocă şi apoi o 
deschise brusc. Felul în care arăta Geoffrey o împietri şi iarăşi 
tunetul surd al gândurilor negre de undeva din spatele capului 
ei. 

Geoffrey stătea în pragul casei menajerei într-o stranie 
poziţie încovoiată ca şi cum şira spinării fusese deformată de 
ani îndelungaţi în care ar fi purtat pe umeri un sac de negustor 
ambulant. Mâna dreaptă îi era presată între braţul stâng şi 
corp. Părul îi era răvăşit. Ochii căprui ardeau în faţa albă ca 
varul. Imbrăcămintea era ieşită din comun pentru cineva atât 
de grijuliu — ca un filfizon, ar fi spus unii — în ce priveşte 
hainele lui, cum era Geoffrey. Purta un frac vechi, cureaua îi 
era câş; o cămaşă albă deschisă la gât şi o pereche de 
pantaloni de serj grosolan care ar fi arătat mult mai potrivit pe 
un grădinar zilier decât pe unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din Little Dunthorpe. In picioare avea papuci de casă. 

Doamna Ramage, despre care nu se putea spune în nici un 
caz că era îmbrăcată pentru un bal la curte, cu cămaşa de 
noapte albă, lungă şi cu boneta de noapte ale cărei panglici 
atârnau pe lângă fata ei precum cordoanele unei lămpi, îi privi 
cu îngrijorare crescândă. Işi reagravase fracturile de la coaste 
pe care şi le rupsese acum trei nopţi în timp ce alerga să-l 
aducă pe doctor, asta era evident, dar nu numai durerea îi 
făcea ochii să strălucească atât de intens. Era teroarea, de- 
abia stăpânită. 

— Domnule Geoffrey! Ce... 

— Fără întrebări! spuse el răguşit. Nu încă — până când nu 
îmi răspunzi mie la o întrebare. 

— Ce întrebare? 

Ea era acum foarte speriată cu mâna stângă încleştată într- 
un pumn strâns chiar deasupra pieptului generos. 

— Îți spune ceva numele de domnişoara Evelyn-Hyde? 

lar brusc ea ştiu motivul pentru care avea acel sentiment 
apăsător încă din noaptea de sâmbătă. O parte a minţii sale 
trebuia să fi avut acest gând îngrozitor şi să-l fi suprimat, 
pentru că nu mai avu nevoie de nici o explicaţie. Numai 
numele nefericitei Domnişoare Charlotte Evelyn-Hyde, din 


Storping-on-Firkill, satul care se afla la vest de Little 
Dunthorpe, fu suficient s-o facă să tipe sfâşietor. 

— Oh, Sfinte Sisoie! O, bunule Dumnezeu! a fost îngropată 
de vie? A fost îngropată de vie? A fost draga mea Misery 
îngropată de vie? 

lar acum, înainte ca Geoffrey să poată să înceapă să 
răspundă, fu rândul zdravenei doamne Ramage să facă ceva 
ce nu mai făcuse niciodată şi nu va mai face vreodată: leşină 
pe loc. 


CAPITOLUL 5 


Geoffrey nu avea timp să caute săruri pentru mirosit. Se 
îndoia că un bătrân soldat, atât de rezistent precum era 
doamna Ramage, avea aşa ceva prin acasă. Dar sub chiuvetă 
găsi o cârpă care mirosea vag a amoniac. Nu o trecu doar pe 
sub nasul ei, ci o presă puţin peste faţa ei. Posibilitatea pe care 
Colter o sugerase, oricât de mică, era prea hidoasă ca să 
merite prea multă consideraţie. 

Ea se zbătu, strigă şi-şi deschise ochii. Pentru un moment 
se uită la el cu uimire înceţoşată, neînţelegătoare. Apoi se 
ridică. 

— Nu, spuse ea. Nu, domnule Geoffrey, spune că nu te-ai 
referit la asta, spune-mi că nu-i adevărat... 

— Nu ştiu dacă-i adevărat sau nu, spuse el. Dar trebuie să 
ne convingem imediat. /mediat, doamnă Ramage. Nu pot să 
scap de unul singur, dacă asta trebuie să fac... Ea îl privea fix 
cu ochii plini de oroare, cu mâinile apăsate atât de tare peste 
gură, încât unghiile i se albiseră. Poţi să mă ajuţi dacă am 
nevoie de ajutor? Nu pot să apelez la nimeni altcineva. 

— Lordul Meu, spuse ea ameţită. Lordul Meu, domnul lan... 

— Nu trebuie să ştie nimic despre asta, până când nu ştim 
noi mai multe! spuse el. Dacă Dumnezeu este bun, n-o să afle 
niciodată. Nu dorea să dea speranţei aproape de neînchipuit 
care începuse să se nască în mintea lui, o speranţă care i se 
părea aproape la fel de monstruoasă ca şi spaimele sale. Dacă 


Dumnezeu era foarte bun, o să afle despre lucrurile din 
această noapte... atunci când soţia lui şi singura lui dragoste îi 
va fi redată; reîntoarcerea ei din morţi va fi aproape tot atât de 
miraculoasă ca şi cea a lui Lazarus. 

— O, asta-i teribil... teribil! spuse ea cu o voce slabă, 
tremurătoare. Ţinându-se, de masă, reuşi să se ridice în 
picioare. Stătu aşa, clătinându-se, cu şuviţe scurte de păr 
atârnând în jurul feţei, printre dantelele bonetei. 

— Ţi-ai revenit îndeajuns? întrebă el mult mai blând. Dacă 
nu, atunci trebuie să mă descurc singur. 

Ea inspiră o gură mare de aer apoi îl dădu afară cu putere. 
Ameţeala încetă. Se întoarse şi se îndreptă spre cămară. 

— În magazie, în spate, e o pereche de sape, spuse ea. De 
asemenea şi un târnăcop. Pune-le în şareta ta. In cămară am o 
jumătate de sticlă de gin. Stă acolo neatinsă de când Bill a 
murit acum cinci ani, în noaptea de Lamman. O să trag o duşcă 
şi apoi vin cu dumneata, domnule Geoffrey. 

— Eşti o femeie curajoasă, doamnă Ramage. Grăbeşte-te. 

— Da, da, nu-ţi fie frică, spuse ea şi apucă sticla de gin cu o 
mână care tremura doar uşor. — Pe sticlă nu era praf — nici 
măcar cămara nu era la adăpost de neobosita cârpă de prafa 
doamnei Ramage — dar eticheta pe care scria CLOUGH & 
POOR BOOZIERS era îngălbenită. 

— Grăbeşte-te şi dumneata. 

Intotdeauna urâse băuturile spirtoase, iar stomacul său 
dorea să dea afară ginul cu mirosul lui neplăcut de ienupăr şi 
gust uleios. Se sili să-l reţină. In seara aceasta avea nevoie de 
el. 


CAPITOLUL 6 


Sub norii care încă alergau către est, umbre negre pe cerul 
negru şi o lună care apunea spre orizont, şareta se grăbea spre 
cimitir. Acum conducea doamna Ramage, pocnind din bici 
deasupra uluitei Mary, care le-ar fi spus, dacă iepele ar fi putut 
vorbi, că ce făceau ei era cu totul în neregulă — ea ar fi trebuit, 


la ora asta din noapte, să moţăie în staulul ei călduţ. Sapele şi 
târnăcopul zăngăneau înfiorător lovindu-se între ele, iar 
doamna Ramage gândi că oricine i-ar vedea ar trage o spaimă 
pe cinste — probabil că arătau ca o pereche de profanatori de 
morminte din cărţile domnului Dickens... sau poate ca un 
profanator de morminte care stătea într-o şaretă condusă de o 
fantomă. Pentru că ea era îmbrăcată numai în alb — nu-şi 
permisese nici măcar răgazul de a-şi pune un capot. Cămaşa 
de noapte îi flutura în jurul gleznelor robuste, pline de varice, 
iar panglicile bonetei se învolburau nebuneşte în urma ei. 

Ajunseseră lângă biserică. O întoarse pe Mary pe strada de 
lângă biserică, tremurând la auzul sunetului macabru scos de 
vânt în burlane. Pentru un moment se întrebă de ce oare un 
locaş aşa de sfânt ca o biserică părea aşa de înfricoşător după 
căderea întunericului, apoi realiză că nu era biserica... era 
scopul acţiunii lor. 

Primul ei gând când se trezise din leşin fusese acela că 
Lordul ar trebui să-i ajute — nu fusese el tot timpul acolo, la 
bine şi la rău, fără ca niciodată să se clintească? O secundă 
mai târziu realizase cât de nebunească fusese acea idee. In 
această privinţă nu atârna în balanţă curajul Lordului, ci chiar 
sănătatea lui mintală. 

Mi avusese nevoie ca domnul Geoffrey să-i spună asta; 
simplul fapt că-şi amintea de Domnişoara- Evelyn-Hyde o 
făcuse să realizeze acest lucru. 

Îşi dădu seama că nici domnul Geoffrey şi nici Lordul nu 
fuseseră în Little Dunthorpe când acel fapt se întâmplase. Se 
petrecuse acum aproape jumătate de an, în primăvară. Misery 
intrase în vara rozalie a sarcinii sale, greţurile din fiecare 
dimineaţă dispăruseră, creşterea bruscă a burţii şi disconfortul 
provocat de aceasta încă nu se produseseră şi îi trimisese 
voioasă pe cei doi bărbaţi pentru o săptămână la Oak Hall în 
Doncaster, unde să vâneze rațe sălbatice, să joace cărţi şi 
footbal şi Dumnezeu ştie ce alte nebunii bărbăteşti să mai 
facă. Lordul nu era prea hotărât să meargă, dar Misery îl 
asigurase că totul o să fie bine şi aproape că-l împinsese afară 
pe uşă. Că Misery nu va păţi nimic rău, doamna Ramage era 


sigură. Dar de fiecare dată când Lordul şi domnul Geoffrey 
plecau în Doncaster, ea se întreba dacă nu cumva unul dintre 
ei — sau poate amândoi — o să se întoarcă în spatele unui 
furgon, cu picioarele înainte. 

Oak Hall era domeniul moştenit de Albert Fossington, un 
coleg de şcoală al lui Geoffrey şi lan. Doamna Ramage credea 
pe bună dreptate că Bertie Fossington era nebun. In urmă cu 
aproape trei ani îşi mâncase ponevul favorit pentru polo după 
ce acesta îşi rupsese cele două picioare din faţă şi trebuise 
omorât. Fusese un gest de afecţiune, spusese el. "L-am învăţat 
de la fuzzy-wuzzies din Capetown" spusese el. "Griquas. 
Minunaţi tipi. Işi pun bețe şi alte lucruri în gură, hm? Unii dintre 
ei arată de parcă ar putea căra toate cele douăsprezece 
volume ale Hărţilor Regale de Navigaţie atârnate de buza de 
jos, ha-ha! M-au învăţat că fiecare bărbat trebuie să mănânce 
ceea ce iubeşte. Destul de poetic, chiar dacă spus sub formă 
destul de sinistră, nu-i aşa?" 

In ciuda acestui comportament bizar, domnul Geoffrey şi 
Lordul păstrau o mare afecţiune pentru Bertie (Mă întreb dacă 
asta inseamnă că o să trebuiască să-l mănânce când o să 
moară ?, reflectase doamna Ramage după una dintre vizitele 
lui Bertie, în timpul căreia încercase să joace crichet cu ajutorul 
uneia dintre pisicile casei, aproape pulverizând capul bietei 
creaturi), iar primăvara trecută îşi petrecuseră aproape zece 
zile la Oak Hali. 

Nu trecuse mai mult de o zi sau două după plecarea lor, 
când domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde a fost găsită moartă 
pe peluza din spatele casei ei, Golfuleţul Mestecenilor. Lângă 
una dintre mâinile întinse era un buchet de flori de-abia culese. 
Doctorul satului era un om pe nume Billford — un om capabil, 
fără nici o îndoială. Totuşi, el l-a chemat pe bătrânul Dr. 
Shinebone ca să-i ceară părerea. Billford diagnosticase maladia 
fatală drept un infarct, deşi fata era foarte tânără — doar de 
optsprezece ani — şi părea să fi fost foarte sănătoasă. Billford 
fusese nedumerit. 

Ceva părăse a nu fi deloc în ordine. Bătrânul Shinny fusese, 
şi el, foarte nedumerit, dar, în final, se raliase la diagnostic. La 


fel au făcut majoritatea sătenilor, de altfel — inima fetei nu 
fusese bine făcută, asta era tot, asemenea lucruri erau rare, 
dar fiecare putea să-şi amintească vreun caz tot atât de trist. 
Acest acord unanim salvase probabil reputaţia şi meseria lui 
Biliford — dacă nu chiar capul său — ca urmare a tragicului 
deznodământ. Deşi toată lumea fusese de acord că moartea 
fetei era ciudată, nu-i trecuse nimănui prin minte că ea s-ar 
putea să nu fie moartă. 

La patru zile după ce fusese îngropata, o femeie bătrână, 
pe nume doamna Soames — doamna Ramage o cunoştea 
puţin — observase ceva alb pe pământul cimitirului 
Congregaţiei atunci când intrase acolo să pună flori pe 
mormântul soţului ei, care murise iarna trecută. Era prea mare 
ca să fie petala unei flori şi ea crezuse că trebuie să fie vreo 
pasăre moartă. In timp ce se apropiase devenise din ce în ce 
mai sigură că obiectul alb nu era aşezat pe pământ, ci ieşea 
din el. Mai făcuse încă doi-trei paşi ezitanţi spre el şi văzuse o 
mână ieşind din pământul unui mormânt nou, cu degetele 
îngheţate într-un hidos gest de implorare. Cu excepţia 
degetului mare toate celelalte se terminau cu oase descărnate, 
înroşite de sânge. 

Doamna Soames fugise urlând din cimitir, alergase tot 
drumul până la strada Comercială — o distanţă de aproape o 
milă şi un sfert — şi împărtăşise vestea frizerului, care era, 
totodată şi contabilul local. Apoi se prăbuşise leşinată ca şi 
moartă. În acea după-amiază căzuse la pat şi zăcuse aproape o 
lună. Nici că ar fi condamnat-o cineva din sat. 

Corpul nefericitei domnişoare Evelyn-Hyde fusese, 
bineînţeles, exhumat şi în timp ce Geoffrey Alliburton o opri pe 
Mary în faţa porţii Bisericii Evanghelice din Little Dunthorpe, 
doamna Ramage se trezi sperând cu ardoare să nu fi ascultat 
toate acele poveşti despre exhumare. Fuseseră cumplite. 

Dr. Billford, el însuşi în pagul nebuniei, a diagnosticat 
catalepsia. Pare-se că biata femeie intrase într-un fel de transă 
fără suflare, foarte asemănătoare cu cea pe care fachirii indieni 
şi-o puteau induce voluntar înainte de a consimţi să fie 
îngropaţi de vii, sau înainte de a fi străpunşi cu ace mari. 


Rămăsese probabil în această transă pentru patruzeci şi opt de 
ore sau poate şaizeci. In orice caz, destul de mult pentru ca să 
se trezească nu pe peluza din spatele casei, unde culesese 
flori, ci îngropată de vie în propriul sicriu. 

Fata aceea se luptase cu înverşunare pentru viaţa ei, iar 
doamna Ramage realiză acum, în timp ce-l urma pe Geoffrey 
intrând pe poartă şi prin ceața subţire care transforma pietrele 
de morminte în insulițe, că ceea ce ar fi trebuit răsplătit cu 
mărinimie făcea doar ca totul să pară mai oribil. 

Fata fusese logodită şi urma să se mărite. La mâna stângă 
— nu cea care îngheţase deasupra solului ca mâna unei femei 
înecate — purtase inelul cu diamant primit la logodnă. Cu el 
tăiase căptuşeala de satin şi de-a lungul a numai Dumnezeu 
ştie câtor ore, îl folosise să deschidă capacul de lemn. La 
sfârşit, cu aerul care se terminase, se părea că folosise inelul şi 
mâna stângă ca să taie şi să escaveze, iar dreapta ca să sape. 
Nu fusese îndeajuns. Tenul ei căpătase o culoare roşie-intensă 
din mijlocul căreia ochii priveau holbaţi, cu o expresie de 
imensă groază întipărită în ei. 

Ceasul din turnul bisericii începuse să bată ora douăsprezce 
— ora când, îi spusese mama sa, uşa dintre viaţă şi moarte de 
deschide puţin, iar morţii pot să intre sau să iasă — iar doamna 
Ramage de-abia se stăpâni să nu urle şi s-o rupă la fugă din 
cauza panicii care, nu numai că nu scădea, ci creştea cu 
fiecare pas; dacă începea să fugă, ştia că va alerga până când 
va cădea epuizată. 

Femeie proastă şi fricoasă! se ocări ea şi apoi întări: 
Femeie proastă, fricoasă şi EGOISTA! Acum trebuie să te 
gândeşti la Lord şi nu la spaimele tale! Lordul Meu... şi dacă 
există doar o singură şansă ca Doamna Mea... 

Ah, dar nu — era o nebunie doar să te gândeşti la un 
asemenea lucru. Trecuse prea mult timp, prea mult, mult prea 
mult. 

Geoffrey o conduse la mormântul lui Misery. Rămaseră 
amândoi nemişcaţi, privindu-l fascinaţi. Pe piatră scria LADY 
CALTHORPE. In afara datelor de naştere şi moarte singura 
inscripţie era: IUBITA DE CĂTRE MULŢI. 


Se uită spre Geoffrey şi spuse cu o voce care venea parcă 
dintr-o ceaţă groasă. 

— Nu ai adus uneltele? 

— Nu — nu încă, răspunse el, şi se lăsă în genunchi. Îşi lipi 
apoi urechea dreaptă la pământ, pe care începuseră deja să 
crească noi fire firave de iarbă printre bulgării de ţărână 
aruncaţi cam la întâmplare. 

Pentru o clipă singura expresie pe care ea o văzu la lumina 
lămpii era tot aceea pe care Geoffrey o avusese încă de când Îi 
deschisese uşa — o privire plină de teamă cumplită. Apoi 
începu să apară o altă expresie. Aceasta era una de maximă 
teroare amestecată cu o speranţă aproape dementă. 

Privi în sus la doamna Ramage, cu ochii holbaţi, cu gura 
agitându-se. 

— Cred că trăieşte, şopti el fără vigoare. O, doamnă 
Ramage... 

Brusc, se întoarse pe burtă şi ţipă spre pământ — în alte 
împrejurări ar fi fost comic. 

— Misery! MISERY! SUNTEM AICI! ŞTIM! REZISTĂ! REZISTĂ, 
DRAGA MEA! 

O clipă mai târziu se ridică în picioare, pornind în fugă spre 
şaretă unde se aflau uneltele de săpat, picioarele lui încălţate 
în papuci răscolind ceața firavă şi inertă care stătea deasupra 
solului. 

Genunchii doamnei Ramage se înmuiară şi se prăbuşi 
aproape leşinând iarăşi. Capul ei, se roti, parcă din propria-i 
voinţă, astfel încât urechea dreaptă se lipi de pământ. Văzuse 
copii, în situaţii asemănătoare, pe liniile de cale ferată, 
ascultând venirea trenurilor... 

lar ea le auzi — râcâituri înăbuşite şi dureroase în pământ 
— acestea nu erau sunetele unui animal într-o vizuină, erau 
sunete produse de degete care râcâiau neajutorat lemnul. 

Trase o gură mare de aer, părând că-şi reporneşte propria 
inimă. Ţipă: 

— VENIM, DOAMNA MEA! DUMNEZEU SĂ FIE SLĂVIT ŞI MĂ 
ROG LA BUNUL ISUS SA AJUNGEM LA TIMP — VENIM! 

Incepu să scoată cu degetele tremurânde bulgării de 


pământ şi, deşi Geoffrey se întoarse foarte repede, ea săpase 
deja o groapă de aproape două palme adâncime. 


7 


Ajunsese deja la pagina nouă din Capitolul 7 — Geoffrey şi 
doamna Ramage reuşiseră s-o scoată pe Misery din groapa, 
taman la ţanc, doar ca să realizeze că femeia nu avea nici cea 
mai vagă idee cine sunt ei sau cine este ea însăşi — când 
Annie intră în cameră. De acesta dată, Paul o auzi. Se opri din 
scris, supărat că a fost întrerupt din vis. : 

Ea ţinea primele şase capitole lipite de fustă. li trebuiseră 
mai puțin de douăzeci de minute să citească prima lui 
încercare; acum trecuse aproape o oră de când ea luase 
teancul de douăzeci şi una de pagini. Se uită la ea cu o privire 
sigură, observând, cu cel mai slab interes, că Anniei Wilkes era 
puţin palidă. 

— Ei bine? întrebă el. Este corect? 

— Da, răspunse ea absentă, ca şi cum ar fi fost o concluzie 
ştiută dinainte — iar Paul presupuse că aşa era. Este corect şi e 
bună. Pasionantă. Dar, îţi dă şi fiori! Nu seamănă cu nici una 
dintre celelalte cărţi Misery. Săraca femeie care şi-a răzuit 
vârfurile degetelor. Scutură din cap şi repetă: — Nu seamănă 
cu nici una dintre celelalte cărţi Misery. 

Omul care a scris aceste pagini se afla într-o stare de spirit 
destul de macabră, draga mea, gândi Paul. 

— Să continuu? întrebă el. 

— Te ucid dacă nu! răspunse ea, zâmbind puţin. 

Paul nu-i întoarse zâmbetul. Această declaraţie, care altă 
dată i s-ar fi părut că face parte din aceeaşi categorie cu: 
Arătaţi aşa de bine încât te-aş mânca, acum nu mai părea 
deloc banală. 

Totuşi, ceva din atitudinea ei pe care o afişa stând în cadrul 
uşii, îl fascina. Era ca şi cum ea ar fi fost puţin speriată şi nu 
îndrăznea să se apropie — ca şi cum ar fi crezut că ceva din el 


ar putea s-o ardă. Nu subiectul înmormântării premature deter- 
minase acest lucru, iar el era destul de înţelept ca să-şi dea 
seama de asta. Nu — era diferenţa dintre prima lui încercare şi 
aceasta. Prima avea tot atâta vervă ca şi compunerea despre 
"Cum mi-am petrecut Vacanţa de Vară"; a unui elev de clasa a 
opta. Aceasta era diferită. Furnalul mergea la capacitatea 
maximă. O, nu pentru că scrisese el deosebit de bine — 
povestirea era fierbinte, dar personajele erau mai stereotipe şi 
mai previzibile ca niciodată — dar de această dată fusese în 
stare să genereze ceva forţă; de această dată dintre rânduri se 
degaja căldură. 

Gândi amuzat: Ea a simţit căldura. Cred că se teme să nu 
se apropie prea tare pentru că aş putea s-o ard. 

— Ei bine — spuse el blajin — nu o să trebuiască să mă 
ucizi, Annie. Vreau să continui. Deci, de ce să nu trec la 
treabă? 

— In ordine, spuse ea. 

li aduse paginile, le puse pe placă şi se retrase repede. 

— Ţi-ar plăcea s-o citeşti pe măsură ce-o scriu? întrebă el. 
Annie zâmbi 

— Da! Ar fi aproape ca serialele acelea de pe vremea când 
eram puştoaică! 

— Hm, nu-ţi pot promite un element de suspans la fiecare 
sfârşit de capitol, spuse el. Pur şi simplu nu se poate. 

— Pentru mine aşa va fi, spuse ea cu pasiune. O să vreau 
să ştiu ce o să se întâmple în Capitolul 18 chiar dacă 17 se 
termină cu Misery, lan şi Geoffrey stând în fotolii pe terasă şi 
citind ziarele. Deja ard de nerăbdare să ştiu ce se va întâmpla 
în continuare. Nu-mi spune! adăugă ea tăios, ca şi cum Paul s- 
ar fi oferit să-i povestească. 

— Ei bine, de obicei nu-mi prezint lucrarea până când nu 
am terminat definitiv, spuse el şi apoi îi zâmbi. Dar, pentru că 
este o situaţie specială, o să fiu bucuros să-ţi dau să citeşti 
capitol după capitol. — Și aşa au început cele o mie şi una de 
nopti ale lui Paul Sheldon, gândi el. — Dar mă întreb dacă vrei 
să faci ceva pentru mine? 

— Ce? 


— Să completezi n-urile astea nenorocite, spuse el. 

Ea îi zâmbi radios. 

— Va fi o adevărată onoare. Acum o să te las singur. 

Se duse la uşă, ezită, şi se întoarse cu faţa. Apoi, cu o 
timiditate profundă şi aproape dureroasă, îi oferi singura 
sugestie editorială pe care ea a făcut-o vreodată. 

— Poate că a fost o albină. 

El îşi coborâse deja privirea la foaia de hârtie din maşina de 
scris; caută gaura. Inainte de a înceta lucrul, dorea s-o aducă 
pe Misery în casa doamnei Ramage, şi se uita la Annie cu o 
nerăbdare ascunsă cu grijă. 

— Poftim? 

— O albină, spuse ea iar el văzu cum roşeaţa îi cuprinde 
gâtul şi obrajii. Curând, chiar şi urechile îi ardeau. 

— O persoană din douăsprezece este alergică la veninul 
albinelor. Am văzut multe cazuri din astea înainte... Inainte de 
a mă retrage din serviciu ca asistentă medicală. Alergia se 
poate manifesta în multe moduri. Uneori o înţepătură poate să 
ducă la o stare de comă, care e... e similară cu ceea ce 
oamenii obişnuiesc să denumească... uh... catalepsie. 

Acum se înroşise atât de tare, încât era aproape purpurie. 

Paul examină în minte ideea, foarte sumar, apoi o aruncă la 
gunoi. O albină ar fi putut fi cauza nefericitei îngropări de viu a 
domnişoarei Evelin-Hyde; chiar avea sens din moment ce se 
întâmplase la mijlocul primăverii. In grădină, mai precis. Dar se 
decisese deja: credibilitatea depindea de faptul că cele două 
îngropări de viu trebuiau să aibă cumva o legătură, iar Misery 
decedase în dormitorul ei. Faptul că toamna târziu nu prea era 
sezonul albinelor nu constituia aici problema. Problema era 
raritatea acestei reacţii cataleptice. Se gândea că Cititorul Fidel 
n-o să înghită eventualitatea că două femei neînrudite, din 
orăşele învecinate, au fost îngropate de vii doar la şase luni 
diferenţă, din cauza unei înţepături de albină. 

Totuşi nu-i putea spune asta lui Annie, şi nu pentru că s-ar 
putea s-o agaseze. Nu îi putea spune, deoarece ar răni-o rău şi, 
în ciuda suferinţei pe care ea i-o provocase, realiză că elnuo 
poate răni în acest mod. Simţise pe pielea lui ce însemna asta. 


Se refugie în cel mai comun eufemism al scriitorilor. 

— Are destule posibilităţi ideea. O pun la dospit, Annie, dar 
am deja în minte nişte idei. S-ar putea să nu se potrivească. 

— Oh, ştiu asta — tu eşti scriitorul, nu eu. Uită că am spus 
ceva. Imi pare rău. 

— Nu fi aşa o... 

Dar ea plecase, paşii ei greoi aproape alergând de-a lungul 
holului spre salon. El privea spre un spaţiu gol. Privirea îi căzu 
— apoi ochii i se holbară. 

De fiecare parte a ramei uşii, cam 4a două palme de podea, 
era câte o urmă neagră — fuseseră lăsate, înţelese asta 
imediat, de osiile scaunului pe rotile atunci când el îi forţase să 
intre în cameră. Până acum ea nu le observase. Trecuse 
aproape o săptămână, iar faptul că ea le omisese până acum 
era un adevărat miracol. Dar în curând — mâine, poate în 
această după-amiază — ea va veni să dea cu aspiratorul şi 
atunci le va vedea. 

Le va vedea. 

Paul reuşi să facă foarte puţin în decursul acelei zilei. 

Gaura din hârtie dispăruse. 


8 


Dimineaţa următoare, Paul stătea în pat, sprijinit de mai 
multe perne, bând o cană de cafea şi uitându-se fix la urmele 
de pe laturile ramei uşii, cu acea privire vinovată a ucigaşului 
care tocmai a observat un articol de îmbrăcăminte însângerat 
de care a uitat să se debaraseze. Pe neaşteptate Annie năvăli 
în cameră cu ochii mari şi holbaţi. Intr-a mână ţinea o cârpă de 
praf. In cealaltă, incredibil, avea o pereche de cătuşe. 

— Ce... 

Asta a fost tot ce a avut el timp să spună. Ea îl prinse cu o 
putere însutită de panică şi îl trase în sus. Durerea — cea mai 
acută din ultimele zile — se zvârcoli în picioarele lui, iar el ţipă. 
Cana cu cafea îi zbură din mână şi se sparse pe podea. 


Lucrurile au o tendinţă să se spargă aici, gândi el şi apoi: Ea a 
văzut urmele. Bineînțeles. Probabil că de mult timp. Asta era 
singura explicaţie pe care o putea găsi acestei bizare 
comportări — ea văzuse de fapt urmele, iar' acesta era 
începutul unei noi şi spectaculoase pedepsiri. 

— Taci din gură, prostule! şuieră ea, apoi mâinile i-au fost 
înţepenite la spate şi chiar atunci când auzi pocnetul cătuşelor 
care se închideau, auzi şi o maşină care intra pe aleea dinspre 
casă. 

Deschise gura, dorind să vorbească sau poate iarăşi să ţipe 
şi ea îi îndesă cârpa în gură, înainte ca el să poată scoate un 
sunet. Cârpa avea un gust deosebit de scârbos. Parafină, 
bănuia, sau soluţie de lustruit mobila, sau ceva de acest gen. 

— Să nu scoţi un sunet, spuse ea aplecându-se deasupra 
lui, ţinându-i capul între mâini, şuviţele din părul ei răvăşit 
gâdilându-i obrazul şi fruntea. 

— Te avertizez, Paul. Dacă, oricine ar fi, aude vreun sunet 
— ori chiar eu aud ceva şi mă gândesc că el ar fi putut auzi 
ceva — o să-l ucid pe el sau pe ei, apoi pe tine şi apoi pe mine. 

Se ridică. Ochii îi erau ieşiţi din orbite. Pe faţă avea 
broboane de transpiraţie, iar pe buze, gălbenuş de ou. 

— Ţine minte, Paul. 

El aprobă, dar ea nu-l văzu. Deja alerga afară din cameră. 

Un Chevy Bel Air, vechi, dar bine îngrijit, fusese parcat în 
spatele Cherokee-ului lui Annie. Paul auzi o uşă deschizându-se 
undeva în regiunea salonului şi apoi trântindu-se. Scosese acel 
scârţâit interogativ care-l informă pe Paul că fusese uşa de la 
debaraua unde-şi ţinea ea lucrurile pentru afară. 

Omul care cobori din automobil, era tot atât de bătrân şi la 
fel de bine îngrijit ca şi maşina — un om tipic pentru Colorado, 
dacă Paul văzuse vreodată unul. Arăta de şaizeci şi cinci de 
ani, dar ar fi putut avea optzeci; putea să fie unul dintre 
partenerii importanţi ai unei firme de avocatură sau semi- 
pensionatul patriarh al unei companii de construcţii, dar mult 
mai probabil că era un fermier sau un intermediar de vânzări 
imobiliare. Putea fi un republican dintre aceia care nu şi-ar lipi 
un abţibild pe capota din spate a maşinii, tot aşa cum nici în 


ruptul capului nu ar purta pantofi italieneşti cu vârf ascuţit; de 
asemenea, trebuia să fie una dintre oficialităţile oraşului, care 
venise aici în interes de serviciu, fiindcă numai într-o 
asemenea ocazie un om ca acesta şi o femeie ca Annie Wilkes 
se puteau întâlni. 

Paul o văzu grăbindu-se pe alee, nu cu scopul de a-l 
întâmpina, ci de a-l intercepta. Se întâmpla acum ceva foarte 
asemănător cu fanteziile lui de acum câteva zile. Nu un 
sticlete, dar cineva CU AUTORITATE. AUTORITATEA sosise la 
Annie, iar venirea ei aici nu putea face nimic altceva decât să-i 
scurteze lui viaţa. 

De ce nu-l inviti înăuntru, Annie? gândi el încercând să nu 
se înece cu cârpa prăfuită. De ce nu-l inviti să-i arăţi pasărea 
ta africană? 

O, nu. Ea nu l-ar invita pe Domnul Om de Afaceri din Rocky 
Mountain, tot aşa cum nu l-ar duce pe Paul la Aeroportul 
Internaţional Stapleton şi să-i pună în mână un bilet la clasa 
întâi pentru New-York. 

Incepu să vorbească încă înainte de a ajunge lângă el. 
Aerul îi ieşea din gură în formă de baloane, ca în caricaturi, dar 
fără să aibă cuvinte scrise în ele. El întinse o mână îmbrăcată 
cu o elegantă mănuşă îngustă de piele neagră. Ea o privi scurt, 
cu dispreţ şi apoi începu să agite un deget spre faţa lui, 
scoțând alte baloane din acelea albe, goale. Termină să-şi 
pună haina pe ea şi se opri din agitatul degetului doar atât cât 
să-şi tragă fermoarul. 

El căută în buzunarul paltonului şi scoase o foaie de hârtie. 
O îndreptă spre ea aproape cerându-şi scuze. Deşi Paul nu 
avea cum să ştie exact ce era acolo, era convins că Annie avea 
un adjectiv pentru ea, cockadoodie, poate. 

Ea îl conduse de-a lungul aleii, vorbind în continuare. leşiră 
din raza lui vizuală. Le putea vedea umbrele întinse pe zăpadă 
ca şi cartoanele de construcţii, dar asta era tot. Realiză placid 
că ea făcuse asta intenţionat. Dacă el, Paul, nu-i putea vedea, 
atunci nu era nici o şansă ca domnul Rancho Grande să 
privească prin fereastra camerei de oaspeţi şi să-l vadă pe el. 

Umbrele rămaseră pe zăpada fleşcăită de pe aleea Anniei 


pentru încă aproximativ cinci minute. O singură dată Paul chiar 
auzi vocea lui Annie, cu tonul ridicat într-un strigăt terorizant. 
Au fost cinci minute lungi pentru Paul. Umerii îl dureau. 
Descoperi că nu se putea mişca pentru a-şi alina durerea. 
După ce-i încătuşase mâinile, ea le prinsese cumva de tăblia 
de la capul patului. 

Dar cel mai rău lucru era cârpa de praf din gură. Mirosul de 
soluţie de lustruit mobila îi dădea dureri de cap. | se făcea din 
ce în ce mai greață. Se concentră cu înverşunare să-şi 
controleze greaţa; nu avea nici o intenţie să moară înecat, 
sufocat cu vărsătură, în timp ce Annie se certa cu un bătrân 
oficial al oraşului; care-şi aranja o dată pe săptămână părul la 
frizeria de lux şi purta, probabil, toată iarna galoşi peste 
pantofii negri, eleganţi. 

Pe când cei doi reapărură, pe fruntea lui se formaseră. 
broboane de sudoare. Acum, Annie ţinea hârtia în mână. Il 
urmărea pe domnul Rancho Grande, ameninţându-l cu degetul, 
iar din gură ieşindu-i acele baloane goale ca de caricaturi. 
Domnul Rancho Grande nu se întorcea s-o privească. Faţa lui 
nu exprima nimic. Doar buzele pe care le ţinea aşa de strânse 
încât aproape dispăruseră, lăsau să se bănuiască o emoție 
interioară. Mânie? Poate. Dezgust? Da. Asta era poate mai 
aproape de adevăr. 

Și tu crezi că-i nebună. Tu şi cu partenerii tăi de poker — 
care probabil țin sub control tot acest orăşel — aţi jucat o 
mână pe miză mică sau altceva, care să hotărască cine se va 
ocupa de acest detaliu căcăcios. Nimănui nu-i place să aducă 
veşti proaste nebunilor. Dar, oh, domnule Rancho Grande! 
Dacă ai şti cât de nebună este ea cu adevărat, nu cred că ai 
îndrăzni să-i întorci spatele în acest fel! 

Omul se urcă în Bel Air. Inchise uşa. Acum ea stătea lângă 
maşină, agitându-şi degetul spre geamul închis şi iarăşi Paul îi 
auzi vag vocea: 

— ... crezi că eşti a-a-aş-a-a de deeşteept! 

Bel Air-ul începu să ruleze încet cu spatele pe alee. Domnul 
Rancho Grande, în mod ostentativ, nu se uita la Annie, ai cărei 
dinţi erau dezgoliţi. 


Se auzi şi mai tare. 

— Te crezi o roată atât de mare! 

Pe neaşteptate, ea lovi bara din faţă a maşinii domnului 
Rancho Grande, o lovi destul de tare, încât bucăţi mari de 
zăpadă întărită să cadă de sub aripile roţilor. Bătrânul tip se 
uită peste umărul drept conducând maşina pe alee. Acum privi 
spre Annie, clintit din neutralitatea pe care o menţinuse cu 
atâta grijă de-a lungul vizitei. 

— Ei bine, să-ţi spun ceva, tu, pasăre mârşavă! CĂȚELUȘII 
SE CACA PE ROŢILE MARI! Ce crezi despre asta? Hm? 

Orice ar fi crezut despre asta, domnul Rancho Grande nu 
avea de gând să-i dea lui Annie satisfacția de a afla — acea 
expresie neutră se aşternu iarăşi pe faţa lui ca şi vizorul unei 
armuri. leşi din raza vizuală a lui Paul. 

Ea rămase acolo pentru un moment, cu mâinile în şold, 
apoi se îndreptă înapoi spre casă. Paul auzi uşa de la bucătărie 
deschizându-se şi apoi trântindu-se cu putere. 

Ei bine, el a plecat, gândi Paul. Domnul Rancho Grande a 
plecat, dar eu sunt aici. O da, eu sunt aici. 


9 


Dar de această dată ea nu-şi revărsă mânia asupra lui. 

Veni în cameră, cu haina pe ea, dar cu fermoarul desfăcut, 
începu să umble agitată încoace şi încolo, fără nici măcar să-i 
arunce o privire. Ţinea încă în mână foaia de hârtie, iar din 
când în când şi-o agita în faţa nasului ca şi când s-ar fi 
autopedepsit. 

— O creştere de zece la sută a taxelor, spune el! Pentru 
datorii neplătite, spune el! Drept de sechestru! Avocaţi! Plăţile 
trimestriale, spune el! Intârziate! Cockadoodic! Coca! Caca- 
cuchie-PUCHI! 

El mormăi ceva în cârpă, darea nu privi în jur. Parcă era 
singură în cameră. Mergea încoace şi încolo, din ce în ce mai 
repede, tăind aerul cu corpul ei solid! El se tot gândea că ea va 


rupe hârtia în bucățele, dar se părea că nu îndrăznea să facă 
aşa ceva. 

— Cinci sute şase dolari! strigă ea, fluturând de data 
aceasta hârtia pe sub nasul lui. Absentă, îi trase cârpa din gură 
şi-o aruncă pe podea. El îşi lăsă capul să atârne într-o parte, 
tuşind uscat. Işi simţea braţele ca şi cum i s-ar fi dizlocat lent 
din articulaţii. 

— Cinci sute şase dolari şi şaptesprezece cenți! Ei ştiu că 
eu nu vreau să vină nimeni aici! Le-am spus, nu-i aşa? Şi uită- 
te! Vită-te! 

El tuşi iarăşi sec, scoțând un grohăit disperat. 

— Dacă o să vomiţi, cred că o să stai în mizeria aia. Se pare 
că eu am alte treburi de făcut. Ala a spus ceva despre un 
sechestru pe casa mea. Ce-nseamnă asta? 

— Cătuşele... bolborosi el. 

— Da, da, spuse ea nervoasă. Câteodată eşti atât de copil. 
Scoase cheia din buzunarul cămăşii, îl împinse mai spre 
stânga aşa încât nasul îi era lipit de aşternuturi. El ţipă, dar ea 

îl ignoră. Se auzi un cîine, apoi un zăngănit, apoi mâinile i se 
eliberară. Se ridică gâfâind, apoi se lăsă încet să cadă iarăşi pe 
perne, având grijă să-şi întindă în acest timp picioarele. În jurul 
încheieturilor mâinilor se formaseră cercuri albe. În timp ce le 
privea începură să se înroşească. 

Annie îndesă absentă cătuşele în buzunarul de la cămaşă, 
ca şi când aceste obiecte specifice poliţiştilor erau cel mai 
obişnuit lucru într-o casă, ca şerveţelele Kleenex sau 
umeraşele. 

— Ce este un sechestru? întrebă ea iarăşi. Asta înseamnă 
că acum casa mea le aparţine? Asta înseamnă? 

— Nu, spuse el. Inseamnă că tu... Işi drese glasul şi simţi 
iarăşi gustul cârpei îmbibate cu soluţie de curăţat mobila. 
Pieptul îi tresăltă şi tuşi sec din nou. Ea nu remarcă asta; pur şi 
simplu stătea acolo nerăbdătoare aşteptând ca el să poată 
vorbi. După un timp reuşi: Asta înseamnă doar că nu poţi s-o 
vinzi. 

— Doar? Doar? Ai o idee foarte caraghioasă despre doar, 
domnule Paul Sheldon. Dar presupun că necazurile unei biete 


văduve ca mine nu i se par prea importante unui bogat Domn 
Ştie-Tot ca tine. 

— Din contră. Mă gândesc la necazurile tale ca la 
problemele mele, Annie. Mă refeream doar la faptul că un 
sechestru nu înseamnă mare lucru pe lângă ce ti-ar putea face 
dacă ai intra serios în întârziere. Eşti în mare întârziere? 

— Întârziere. Asta înseamnă în găleată, nu-i aşa? 

— În găleată, în gaură, în urmă. Da. 

— Nu sunt o vagaboandă irlandeză de mahala. — El 
observă şirul de dinţi de sus ai ei când i se ridicase buza. — Eu 
îmi plătesc datoriile. Doar am... de data asta doar am... 

Ai uitat, nu-i aşa? Ai uitat, tot aşa cum nu-ți aminteşti să 
schimbi foaia cu luna februarie din calendarul ăla nenorocit. 
Să uiţi să-ți plăteşti impozitul trimestrial pe proprietate este 
mult, mult mai important decât să uiti să schimbi pagina din 
calendar, şi eşti supărată pentru că este pentru prima dată 
când uiţi ceva atât de important. Problema este că starea ti se 
înrăutățeşte, Annie, nu-i aşa? Un pic mai rău în fiecare zi. 
Psihoticii se împacă cu lumea — în felul lor — şi, câteodată, 
cum cred că bine ştii, ies cu fața curată dintr-un rahat foarte 
mare. Dar există o graniţă între psihoza controlabilă şi cea 
necontrolabilă. Tu te apropii de această graniță cu fiecare zi 
ce trece... şi o parte din tine e conştientă de acest fapt. 

— Incă nu am avut timp să mă ocup de această chestiune, 
spuse Annie ursuză. De când te am pe tine aici, am fost mai 
ocupată decât un tapiţer cu o singură mână. 

Lui îi veni o idee — una chiar foarte bună. Potenţialul ei de 
dezvoltare era aproape nelimitat. 

— Ştiu, spuse el foarte sincer. lţi datorez viaţa şi am fost un 
spin în coastă până acum pentru tine. Am în jur de patru sute 
de dolari în portofel. Vreau să-ţi plăteşti cu ei datoriile. 

— Oh, Paul! — se uită la el nedumerită, dar şi mulţumită. 
Nu pot să-ţi iau banii... 

— Nu sunt ai mei, spuse el. Pe faţa lui se aşternu zâmbetul 
lui cu numărul unu, denumit: Cine te iubeşte pe tine, baby? lar 
în sinea lui gândi: Ceea ce doresc eu, Annie, este ca tu să ai 
unul dintre aceste lapsusuri atunci când o să am eu acces la 


unul dintre cuțitele tale şi când o să fiu sigur că mă pot mişca 
destul de bine ca să-l pot folosi. O să arzi în iad înainte cu 
Zece minute de a şti că eşti moartă. 

— Sunt ai tăi. Consideră-i ca un avans, dacă vrei. — Făcu o 
pauză şi apoi îşi asumă un risc calculat. — Dacă tu crezi că eu 
nu ştiu că aş fi fost mort dacă n-ai fi existat tu, eşti nebună. 

— Paul... nu ştiu... 

— Vorbesc serios. — Îşi lăsă zâmbetul să se transforme într- 
o expresie de triumfătoare (sau cel puţin aşa spera el — te rog, 
Doamne, să fie triumfătoare) sinceritate. — Ai făcut mai mult 
decât să-mi salvezi viaţa, ştii bine. Ai salvat două vieţi — 
deoarece fără tine, Misery ar zăcea încă în groapă. 

Acum, îl privea radioasă, iar hârtia din mână o uitase. 

— Şi mi-ai arătat cât de proaste îmi erau obiceiurile, m-ai 
repus iarăşi pe calea dreaptă. Pentru asta îţi datorez mult mai 
mult decât patru sute de dolari. Şi dacă n-o să accepţi aceşti 
bani, o să mă faci să mă simt prost. 

— Ei bine, eu... In ordine. Eu... lţi mulţumesc. 

— Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Pot să văd hârtia aia? 

Ea i-o întinse fără să protesteze. Conţinea o înştiinţare că a 
întârziat să-şi plătească impozitele. Sechestrul era aproape 
doar o formalitate. O parcurse repede şi apoi i-o înapoie. 

— Ai bani la bancă? 

Ochii ei îi ocoliră privirea. 

— Am ceva puşi deoparte, dar nu la bancă. Nu am 
încredere în bănci. 

— Aici spune că nu pot executa sechestrul pe casă decât 
dacă impozitele rămân neplătite până pe data de 25 martie. Ce 
zi este azi? 

Ea privi încruntându-se spre calendar. 

— Dumnezeule! N-arată corect data. 

Rupse foaia, iar băieţelul pe sania lui dispăru — Paul privi 
aceasta cu o uşoară undă absurdă de regret. Luna martie era 
ilustrată de un pârâu cu apă argintie, rostogolindu-se 
învolburat între malurile acoperite de zăpadă. 

Ea privi pentru un moment calendarul ca o mioapă şi apoi 
rosti: 


— Astăzi este 25 martie. 

Hristoase, atât de târziu, aşa de târziu, gândi el. 

— Bineînţeles — de aceea a venit el aici. E/ nu ţi-a spus că 
AU PUS sechestru pe casă, Annie — el ţi-a spus că ei o să 
trebuiască să facă asta dacă nu plăteşti până când se închid 
ghişeele municipalității în seara asta. Tipul îţi făcea de fapt un 
hatâr. Dar dacă plăteşti aceşti cinci sute şase dolari înainte... 

— Şi şaptesprezece cenți, adăugă ea fioros. Nu uita de cei 
şaptesprezece cenți cockadoodie. 

— Bine, bine, şi şaptesprezece cenți. Dacă-i plăteşti înainte 
să se închidă ghişeele municipalităţii în această seară, n-o să 
mai fie nici un sechestru. Dacă oamenii din oraş chiar gândesc 
despre tine aşa cum ai spus tu, Annie... 

— Mă urăsc! Toţi sunt împotriva mea, Paul! 

— ... atunci unul din modurile în care o să încerce să te 
atace este prin impozitele tale. Să zbieri "sechestru" la cineva 
care a omis doar un singur impozit trimestrial pe proprietate e 
destul de straniu. Miroase. Ei bine — pute. Dacă nu ţi-ai plăti 
câteva impozite trimestriale, ei ar putea să-ţi ia casa s-o vândă 
la licitaţie. E o tâmpenie, dar bănuiesc că, teoretic, ar fi legal. 

Ea râse; un sunet aspru, lătrat. 

— Lasă-i să încerce! l-aş găuri pe câţiva dintre ei! Atâta pot 
să-ţi spun. Da, domnule. Da domle Bob! 

— Până la urmă or să te găurească ei pe tine, spuse el 
încet. Dar nu asta-i problema. 

— Dar atunci, care este? 

— Annie, probabil că sunt oameni în Sidewinder care nu şi- 
au plătit taxele de doi sau trei ani. Nimeni nu le ia casele sau le 
scoate mobila la licitaţie. Cel mai rău lucru care li se întâmplă 
unor astfel de oameni, în majoritatea cazurilor, este că li se 
taie apa potabilă. Să-i luăm acum pe Roydman-i. — O privi cu 
viclenie. — Crezi că e; îşi plătesc impozitele la timp? 

— Gunoaiele a/ea albe? aproape ţipă ea. Ha! 

— Eu cred că vor să te prindă cu ceva, Annie. 

De fapt, el era convins de asta. 

— N-o să mă duc! O să stau aici ca să-i înfrunt! O să stau 
aici şi o să-i scuip în ochi! 


— Poţi să faci rost de o sută şase dolari, în completare la 
cei patru sute din portofelul meu? 

— Da. 

Ea începuse să arate mai uşurată. 

— Foarte bine, spuse el. Atunci îţi sugerez să le plăteşti azi 
taxele nenorocite. Şi, în timp ce tu eşti plecată, o să văd ce 
pot să fac cu afurisitele alea de semne de pe raza uşii. lar 
când o să termin cu ele o să văd dacă pot să fac ceva în 
legătură cu plecarea mea dracului de aici, Annie. M-a cam 
obosit ospitalitatea ta. 

Reuşi să-i zâmbească. 

— Cred că trebuie să fie cel puţin şaptesprezece cenți acolo 
în sertarul noptierei, spuse el. 


10 


Annie Wilkes avea propriul set de reguli de interior; în felul 
ei era ciudat de formalistă. Îl făcuse să bea apă dintr-o găleată 
folosită la spălat pe jos; îi reţinuse medicamentele până când 
el ajunsese la agonie; îl obligase să-şi ardă singurul exemplar 
al noului său roman; îi pusese cătuşe la mâini şi îi îndesase în 
gură o cârpă îmbibată cu soluţie de lustruit mobila; dar ea nu 
ar fi luat banii din portofelul lui. II aduse; acelaşi vechi şi 
zgâriat Lord Buxton, pe care-l avea încă din colegiu, şi îl puse 
în mâinile lui. _ 

Toate actele de identitate dispăruseră. In legătură cu 
acelea ea nu avusese scrupule. N-o întrebă despre ele. | se 
părea mai înţelept aşa. 

Actele de identitate nu mai erau, dar banii, da, bancnotele 
— majoritatea de cincizeci — scorţoase şi noi. Cu o claritate 
care era surprinzătoare şi cumva de rău augur, se văzu pe sine 
aducând Camaro-ul în faţa ghişeului Băncii Boulder cu o zi 
înainte de a termina Maşini de Lux, dând cecul de patru sute 
cincizeci de dolari şi primind în schimb banii gheaţă (probabil 
că şi băieţii din atelier fuseseră atunci în vacantă? — se 


gândea că aproape sigur că da). Omul care făcuse acel lucru 
fusese liber şi sănătos, se simţea bine şi nu avusese destulă 
minte ca să aprecieze toate acele lucruri. Acel om o privise pe 
casieră cu ochii vii, interesaţi — înaltă, blondă, purtând o 
rochie purpurie care parcă-i mângâia formele ca mâinile unui 
iubit. lar ea îi întorsese privirea. Ce ar gândi ea, se întrebă el, 
despre acel om, aşa cum arăta el acum: cu douăzeci de 
kilograme mai slab şi zece ani mai în vârstă, cu picioarele ca o 
pereche de orori încovoiate? 

— Paul? 

Îşi ridică privirile spre ea, ţinând banii într-o mână. Cu toţii, 
erau patru sute douăzeci de dolari. 

— Da? 

Ea îl privea cu acea expresie deconcertantă, plină de 
dragoste maternă şi de gingăşie — deconcertantă pentru că 
sub ea se întrevedea acel neant solid. 

— Plângi, Paul? 

Îşi şterse obrazul cu mâna liberă şi, da, întâlni acolo 
umezeală. Zâmbi şi-i întinse banii. 

— Puțin. Mă gândeam cât de bună ai fost cu mine. Oh, 
presupun că o mulţime de oameni n-ar înţelege... dar eu cred 
că ştiu. 

Având şi ea ochii umezi, se aplecă şi îi atinse uşor buzele. 
El mirosi ceva în respiraţia ei, ceva venind din camerele 
întunecate şi înăcrite din interiorul ei, ceva ce mirosea a peşte 
mort. Era ceva de o mie de ori mai rău decât gustul şi mirosul 
cârpei de praf. Îi readucea aminte de respiraţia ei neplăcută, 

(!respiră, fir'ar să fie, RESPIRA!) 
suflând în jos în gâtul lui ca un vânt murdar din iad. Stomacul i 
se strânse, dar el îi zâmbi. 

— Te iubesc, dragă, spuse ea. 

— Te rog, mă pui în scaun înainte să pleci? Vreau să scriu. 

— Bineînţeles. — Il îmbrăţişă. — Bineînţeles, dragul meu. 


11 


Dovezile ei de afecţiune nu merseseră până într-acolo încât 
să lase uşa dormitorului descuiată, dar acest lucru nu 
constituia o problemă. De această dată, el nu mai era aproape 
înnebunit de durere sau cuprins de remuşcări. Strânsese patru 
dintre agrafele ei de păr, la fel de asiduu precum o veveriţă 
strânge nuci pentru iarnă, şi le ascunsese sub saltea laolaltă cu 
pilulele. 

Când fu sigur că ea într-adevăr plecase şi că nu stă la 
pândă să vadă dacă el are de gând "să se ţină de nebunii" (un 
alt wilkesism pentru lexiconul său în devenire), deplasă 
scaunul până la pat, luă agrafele, împreună cu carafa cu apă şi 
cutia cu Kleenexuri de pe noptieră. Nu era dificil să manevreze 
scaunul, cu Royalul aşezat pe placă — braţele lui deveniseră 
mult mai puternice. Annie Wilkes s-ar putea să fie foarte 
surprinsă dacă ar afla cât de puternice erau acum — iar el 
spera sincer că, într-o bună zi, cât de curând, ea va fi uimită. 

Royalul era o maşină de scris de tot rahatul, dar ca obiect 
pentru antrenament era foarte bună. El începuse s-o ridice şi s- 
o pună înapoi pe placă de fiecare dată când se afla în scaun iar 
Annie nu era în cameră. La început reuşise doar s-o ridice cam 
o palmă de pe placă, de cinci sau şase ori. Acum putea să facă 
optsprezece sau douăzeci de ridicări, fără pauză. Nu era rău, 
dacă te gândeai că ticăloasa cântăreşte cel puţin douăzeci şi 
cinci de kilograme. 

Meşteri la încuietoare cu una dintre agrafe, ţinând două de 
rezervă în gură ca o croitoreasă care face tivul la o rochie. Se 
gândi că bucata de agrafă care se găsea undeva în interiorul 
mecanismului s-ar putea să-l încurce, dar nu se întâmplă aşa 
ceva. 

Reuşi să prindă aproape imediat basculatorul şi-l împinse în 
sus, trăgând limba încuietorii o dată cu el. Se gândi pentru un 
moment dacă nu cumva ea a montat un zăvor pe dinafară - 
încercase din răsputeri să pară mai slăbit şi mai bolnav decât 
se simţea în realitate, dar firea suspicioasă a unui adevărat 
paranoic se putea gândi la orice. Apoi uşa se deschise. 

Simţi acea vină nervoasă, acelaşi imbold de a termina cât 


mai repede. Cu urechile ciulite ca să prindă sunetul Bătrânei 
Bessie care se reîntoarce — deşi ea plecase doar de patruzeci 
şi cinci de minute — luă un şerveţel Kleenex, îl înmuie în 
carafă, apoi se aplecă stângaci într-o parte, cu şerveţelul ud în 
mână. Strângând din dinţi şi ignorând durerea, începu să frece 
semnul de pe partea dreaptă a uşii. 

Spre marea lui uşurare, acesta începu să dispară aproape 
imediat. Osiile de la roţi nu zgăriaseră vopseaua, cum se 
temuse el, ci doar o murdăriseră. 

Se dădu înapoi din uşă şi întoarse scaunul în aşa fel încât să 
poată lucra la cealaltă urmă. Când termină se retrase şi privi 
rama uşii, încercând s-o vadă prin ochii deosebit de suspicioşi 
ai Anniei. Semnele erau acolo — dar vagi, aproape 
neobservabile. Gândi că totul va fi în regulă. 

Speră că totul va fi în regulă. 

— Ochiuri de tornade, spuse el, lingându-şi buzele şi râse 
sec. Ce dracu', prieteni şi vecini. 

Se duse iarăşi la uşă şi privi de-a lungul holului — dar 
acum, după ce semnele dispăruseră, nu simţea nici un imbold 
de a merge azi mai departe. In altă zi, da. Când acea zi va 
veni, va recunoaşte. 

Ceea ce vroia azi să facă, era să scrie. 

Închise uşa, iar ţăcănitul încuietorii i se păru foarte acut. 

Africa 

Acea pasăre provenea din Africa. 

Dar nu trebuie să plângi pentru ea, Paulie, pentru că după 
un timp, a uitat cum mirosea savana la prânz, sunetul 
albinelor la izvorul cu apă şi mirosul înțepător, acid al 
arborilor IEKA-1EKA din poiana de la nordul Marelui Drum. 
După un timp a uitat culoarea cireşie a soarelui apunâna în 
spatele muntelui Kilimanjaro. După un timp ştia doar 
apusurile murdare, ascunse de smog ale Bostonului, iar asta 
era tot ce-şi amintea, tot ce DOREA să-şi amintească. După un 
timp nu mai vroia să se întoarcă, iar dacă cineva ar fi dus-o 
înapoi şi ar fi eliberat-o, s-ar fi ghemuit într-un loc, speriată, 
îndurerată şi fiindu-i dor de două lumi total diferite, până când 
ar fi venit vreo sălbăticiune şi ar fi omorât-o. 


— Oh, Africa, oh, rahat! spuse el cu voce tremurătoare. 
Plângând încet, se duse la coşul de gunoi şi aruncă în el 
bucățele ude de Kleenex. Repoziţionă scaunul lângă fereastră 

şi introduse o foaie de hârtie în Royal. 

Și, că veni vorba, Paulie, oare n-a ieşit încă din zăpadă 
bara de protecție de la maşina ta? E oare ieşită la iveală, scli- 
pind voios în soare, aşteptând doar pe cineva care să treacă 
pe acolo, în timp ce tu stai aici irosindu-ţi probabil ultima 
şansă? 

Se uită şovăitor la foaia albă de hârtie din maşina de scris. 

Oricum, n-o să fiu în stare să scriu acum. Gândurile astea 
mi-au stricat cheful. 

Dar, într-un fel, nimic nu reuşise să-i strice cheful vreodată. 
Putea fi stricat, ştia asta, dar în ciuda presupusei fragilităţi a 
actului de creaţie, întotdeauna acesta fusese cel mai conştient 
lucru, cel mai stăruitor din viaţa sa — nimic nu fusese în stare 
să polueze acea tulburătoare fântână a imaginaţiei; nici o 
băutură, nici un drog, nici o durere. Se refugie acum la acea 
fântână ca un animal însetat care găseşte un izvor la apusul 
soarelui şi bău din ea; cu alte cuvinte, găsi acea gaură din 
hârtie şi se lăsă să cadă cu gratitudine în ea. Pe când Annie se 
întoarse, în jur de ora şase fără un sfert, el scrisese aproape 
cinci pagini. 


12 


În timpul celor trei săptămâni care au urmat, Paul Sheldon 
se simţi înconjurat de o stranie pace electrizantă. Gura îi era 
tot timpul uscată. Sunetele i se păreau prea acute. In unele zile 
simţise că ar fi putut să încovoaie linguri doar privindu-le. În 
alte zile se simţea gata să izbucnească într-un plâns isteric. 

În afară de acestea, separat de atmosferă şi făcând 
abstracţie de mâncărimea înnebunitoare provocată de 
picioarele care se vindecau, lucrul a continuat. Teancul de 
pagini din dreapta Rovyalului devenea din ce în ce mai înalt. 


Înaintea acestei ciudate experienţe, considerase că patru 
pagini pe zi reprezentau capacitatea lui maximă (la Maşini de 
Lux aceasta fusese în mod obişnuit de trei pagini — şi de multe 
ori doar două — înainte de sprintul final). Dar, în timpul acestei 
perioade electrizante de trei săptămâni, care s-a sfârşit o dată 
cu furtuna din 15 aprilie, media lui Paul fusese de 
douăsprezece pagini pe zi — şapte de dimineaţă, încă cinci în 
sesiunea de după-amiază. Dacă' i-ar fi sugerat cineva în viaţa 
sa anterioară (pentru că aşa ajunsese să se gândească la ea 
fără să fie nici măcar conştient de asta) că el poate să lucreze 
într-un asemenea ritm, Paul ar fi râs. Când a început ploaia 
scrisese deja două sute şaizeci şi şapte de pagini din 
întoarcerea lui Misery — material nefinisat, bineînţeles, dar se 
uitase în fugă prin el şi i se păruse uimitor de corect pentru o 
primă încercare. 

Probabil că asta se datora în bună parte vieţii foarte 
ordonate pe care o ducea acum. Nu existau nopţi lungi, tulburi, 
petrecute colindând barurile, urmate de zile lungi, tulburi, 
petrecute bând cafea, suc de portocale şi ronţăind tablete de 
vitamina B (zile în care dacă doar arunca o privire spre maşina 
de scris, se întorcea apoi cu spatele, tremurând). Nu mai erau 
treziri alături de o blondă sau o roşcată înaltă pe care o 
agăţase undeva noaptea precedentă — o fetişcană care de 
obicei la miezul nopţii arăta ca o regina, iar a doua zi 
dimineaţa, ca o mumie. Acum se terminase cu ţigările. O dată, 
cu voce timidă şi rugătoare, ceruse ţigări şi ea îi aruncase o 
privire atât de neguroasă, încât el îi spusese imediat să uite 
rugămintea. Era acum Domnul Curat. Nu avea obiceiuri rele 
(cu excepţia dozelor lui de codeină, bineînţeles; încă n-am 
făcut nimic în această privinţă, nu-i aşa, Paul?), nu existau nici 
un fel de distracţii. Aici sunt, gândi el imediat, cel mai 
monastic dintre drogații din lume. Trezirea la şapte. Atunci 
înghiţea două Novriluri cu un pahar de suc. La ora opt venea 
micul dejun, servit la patul monsieur-ului. Un ou, fiert sau 
prăjit, de trei ori pe săptămână. Fulgi de cereale în celelalte 
patru zile. Apoi trecea în scaunul pe rotile. Se deplasa la 
fereastră. Găsea gaura din hârtie. Cădea prin ea în secolul 


nouăsprezece, unde bărbaţii erau bărbaţi şi femeile purtau 
corsete. Prânzul. Somnul de după-amiază. Se trezea din nou, 
câteodată să-şi facă notițe, câteodată doar să citească. Ea 
avea i tot ce scrisese Somerset Maugham (Paul se întrebase 
odată cu tristeţe dacă ea nu, cumva are şi primul roman al lui 
John Fowels şi apoi decisese că ar fi bine să nu întrebe), iar 
Paul începuse să-şi croiască drum prin cele douăzeci de 
volume ce cuprindeau opera lui Maugham, fascinat de talentul 
omului de a exploata valoarea unei nuvele. De-a lungul anilor, 
Paul devenise din ce în ce mai resemnat asupra faptului că nu 
mai putea citi nuvele aşa cum citise în copilărie; devenind el 
însuşi scriitor, se condamnase pe sine la o viaţă de analize 
nesfârşite. Dar la început Maugham îl sedusese, iar apoi îl 
transformase iarăşi într-un copil şi asta era minunat. La ora 
cinci ea îi servea o cină uşoară, iar la ora şapte aducea 
înăuntru un televizor alb-negru şi priveau împreună M*A*S*H şi 
WKRP din Cincinnati. Când acestea se terminau, Paul începea 
să scrie. Când termina, deplasa lent scaunul (ar fi putut merge 
mult mai repede, dar era mult mai bine ca Annie să nu ştie 
asta) spre pat. Ea auzea, venea înăuntru şi-l ajuta să se bage 
în pat. larăşi alte medicamente. Buum. Se stingea ca o lumină. 
lar ziua următoare se desfăşura la fel. Şi următoarea. ŞI 
următoarea. 

Acest program atât de simplu, atât de fără ocolişuri era în 
parte motivul acestei fecundităţi uimitoare, dar Annie îi oferise 
unul şi mai important. La urma urmelor, acea unică sugestie, 
aruncată într-o doară, despre înţepătura de albină dăduse 
formă cărţii şi îi imprimase acel ritm debordant, atunci când 
Paul crezuse cu fermitate că niciodată nu va mai putea simţi 
vreun impuls pentru Misery. 

De la început fusese sigur de un lucru: că de fapt nu exista 
nici o întoarcere ~a lui Misery. Atenţia lui fusese concentrată 
doar spre a găsi o cale s:o scoată pe cățea din groapă fără să 
trişeze, înainte ca Annie să se decidă să-l inspire făcându-i o 
clismă. Probleme minore, cum ar fi: despre ce dracu' trebuia să 
fie vorba în carte, trebuiseră să aştepte. 

În timpul celor două zile care au urmat drumului pe care-l 


făcuse Annie în oraş ca să-şi plătească impozitele, Paul 
încercase să uite că nu a profitat de ceea ce ar fi putut fi o 
minunată posibilitate de evadare şi că, în schimb, s-a 
concentrat s-o aducă pe Misery din cimitir în casa doamnei 
Ramage. Nu era bine s-o ducă acasă la Geoffrey. Servitorii — 
cel mai semnificativ fiind Tyler, bârfitorul majordom al lui 
Geoffrey — ar fi văzut şi ar fi vorbit. De asemenea, trebuia să 
definească amnezia determinată de şocul îngropării de vie. 
Amnezia? Rahat! Puicuţa de-abia putea vorbi. Un fel de 
uşurare, dacă te gândeai la trăncănelile obişnuite ale lui 
Misery. 

Deci — ce să facă mai departe? Căţeaua fusese scoasă din 
groapă şi acum unde era nenorocita de intrigă? Ar trebui 
Geoffrey şi doamna Ramage să-i spună lui lan că Misery 
trăieşte? Paul credea că nu, dar nu era sigur — a nu fi sigur de 
unele lucruri, ştia el, era un purgatoriu fără farmec rezervat 
pentru scriitorii care se grăbeau tare, neavând nici măcar o 
idee asupra țintei spre care se îndreaptă. 

Nu lan, gândi el uitându-se afară la grajd. Nu lan, nu încă. 
Doctorul întâi. Tâmpitul ăla bătrân cu multe n-uri în numele 
lui. Shinebone. 

Gândul la doctor îi reaminti de comentariul Anniei despre 
muşcătura de albină; iar asta nu se întâmpla pentru prima 
dată. Il asalta în cele mai ciudate momente. O persoană din 
douăsprezece... 

Dar pur şi simplu nu mergea. Două femei neînrudite, din 
oraşe apropiate, amândouă alergice la înţepături şi suferind 
acelaşi efect? 

La trei zile după Marea Plată A impozitelor Lui Annie Wilkes, 
Paul tocmai începuse să se cufunde în somnul de după-amiază 
când indivizii ăia care trudeau în atelierul abisal analizară 
ideea — şi o analizară bine. De această dată nu a fost o 
scânteie, a fost explozia unei bombe cu hidrogen. 

Se ridicase brusc, ignorând puseul de durere care îi arse 
picioarele. 

— Annie! zbierase el. Annie, vino aicil 

O auzise bocănind pe scări, coborând câte două trepte 


odată şi apoi fugind de-a lungul holului. Când intrase înăuntru 
avea ochii holbaţi şi speriaţi. 

— Paul! Ce s-a întâmplat? Ai crampe? Ai... 

— Nu, spusese el, dar bineînţeles că avusese; mintea lui 
avusese crampe. Nu, Annie, îmi pare rău dacă te-am speriat, 
dar trebuie să mă ajuţi să mă aşez în scaun. Futu-i! Am găsit-o! 

Injurătura nenorocită îi ieşise din gură înainte de a se putea 
controla, dar de data asta se părea că n-are importanţă — ea-l 
privise respectuos şi nu cu puţină venerație. El reprezenta 
versiunea seculară a focului Penticostal, arzând chiar în faţa 
ochilor ei. 

— Bineînţeles, Paul. 

Îl pusese în scaun atât de repede pe cât putuse. Începuse 
să-l deplaseze spre fereastră, iar Paul clătinase nerăbdător din 
cap. 

— N-o să dureze mult — spusese el — dar este foarte 
important. 

— Este în legătură cu cartea? 

— Este cartea. Taci. Nu-mi vorbi. 

Ignorând maşina de scris — niciodată n-o folosea când 
trebuia să-şi facă notițe — apucase un creion carioca şi 
acoperise repede o foaie de hârtie cu nişte mâzgălituri pe care 
nimeni în afară de el nu le putea citi. 


Ele ERAU înrudite. Erau albinele şi le 

afectau pe amândouă în acelaşi mod pentru că 
ele ERAU înrudite. Misery e o orf. Şi ghici 

ce? Puicuţa Evelyn-Hyde era SORA LUI 
MISERY! Sau poate soră vitregă. Probabil că 
asta ar merge mai bine. Cine are prima 
bănuială? Shinny? Nu, Shinny e o găgăuţă. 
D-na R... Ea se poate duce s-o vadă pe Charl. 
mămica lui E-H şi 


Apoi îl lovise o idee atât de frumoasă — în contextul intrigii, 
cel puţin — încât privise în sus cu gura deschisă şi ochii 
holbaţi. 


— Paul? întrebă Annie îngrijorată. 

— Ea ştia, şoptise Paul. Bineînţeles că ştia. Cel puţin avea o 
mare bănuială. Dar... 

Se aplecase iar asupra notiţelor. 


ea — d-na R. — realizează imediat că d-na 
E-H trebuie să ştie că M. este înrudită cu fiica 
ei. Acelaşi păr sau altceva. Aminteşte-ţi, 
mama lui E-H începe să se contureze ca un 
pers. imp. Va trebui s-o defineşti mai în 
amănunt. D-na R. Incepe să-şi dea seama că 
d-na E-H S-AR PUTEA CHIAR SĂ FI 

ŞTIUT CĂ MISERY A FOST ÎNGROPATĂ 

DE VIE! MĂ CAC ÎMPRĂŞTIAT! ÎMI 

PLACE CHESTIA ASTA! Presupunem că 
bătrâna doamnă a ghicit că Misery era 
rezultatul nebuniilor ei din tinereţe, şi... 


Pusese carioca jos, se uitase la foaia de hârtie apoi cu miş- 
cări lente, luase iarăşi carioca şi mâzgălise încă nişte rânduri. 


Trei puncte importante 

1. Cum reacţionează d-na E-H la 

suspiciunile d-nei R.? Ar trebui să fie ori 
foarte furioasă ori să i se facă greață de frică. 
Prefer speriată, dar cred că lui A.W. i-ar 
plăcea ucigător de furioasă, deci O.K. fur. 

2. Cum intră lan în scenă? 

3. Amnezia lui Misery? 

Oh, ăsta-i un subiect care trebuie 

dezvoltat. Află Misery că mama sa a trăit cu 
posibilitatea ca nu doar una, ci dovă dintre 
fetele ei ar putea să fie îngropate de vii, în loc 
să vorbească? 

De ce nu? 


— Acum poţi să mă ajuţi să mă bag în pat dacă vrei, 


spusese Paul. Dacă ţi s-a părut că sunt nebun, îmi pare rău. 
Eram foarte excitat. 

— E-n ordine, Paul. 

Incă părea copleşită de venerație. 

De atunci, lucrul mersese fabulos. Annie avea dreptate; 
desfăşurarea naraţiunii se dovedea a fi mult mai de groază 
decât în celelalte cărţi Misery — primul capitol nu fusese o 
întâmplare fericită, ci un vestitor al celorlalte. Era, de 
asemenea, şi mult mai plin de suspans decât oricare dintre 
romanele Misery care apăruseră după primul, iar personajele 
erau mult mai reale, mai pline de viaţă. Ultimele trei romane 
Misery nu fuseseră nimic mai mult decât poveşti de aventuri 
înţesate cu o mare cantitate de sex descris foarte picant, 
aruncat acolo ca să le mulţumească pe doamne. Această carte, 
începuse el să înţeleagă, era un roman gotic, şi astfel era mult 
mai dependent de intrigă, decât de situaţie. Provocările erau 
constante. Nu se mai punea problema dacă Poţi Tu? să începi 
cartea — pentru prima dată de mulţi ani, era Poţi Tu? aproape 
în fiecare zi... iar el descoperea că putea. Apoi veni ploaia şi 
lucrurile se schimbară. 


13 


Din opt până în paisprezece aprilie s-au bucurat de o 
perioadă neîntreruptă de vreme frumoasă. Soarele strălucea 
pe un cer fără nori, iar câteodată temperatura se ridica până la 
douăzeci de grade. Pe pajiştea din spatele grajdului roşu al 
Anniei începuseră să apară pete maro. Paul se ascundea în 
spatele muncii lui şi încerca să nu se gândească la maşina lui a 
cărei descoperire era de mult întârziată. Lucrul lui nu suferea 
din această cauză, dar starea sa sufletească, da; simţea din ce 
în ce mai intens că trăieşte într-o cameră în nori şi că respiră 
un aer încărcat până la refuz de electricitate statică. Ori de 
câte ori Camaro-ul îi venea în minte, chema imediat Poliţia 
Creierului şi gândul era îndepărtat purtând cătuşe şi lanţuri la 


picioare. Necazul era că acest lucru obraznic continua să 
evadeze şi să-l asalteze după un timp, sub o formă sau alta. 

Într-o noapte visă că domnul Rancho Grande revine la 
proprietatea lui Annie. Se dă jos din Bel Air-ul lui bine 
întreţinut, ţinând într-o mână o bucată din bara de protecţie a 
Camaro-ului şi în cealaltă, volanul. /ti aparțin aceste lucruri? o 
întreba bătrânul pe Annie în visul lui. 

Paul se trezise cu o stare sufletească foarte posomorâtă. 

Pe de altă parte, Annie nu fusese niciodată aşa de bine 
dispusă ca în acea săptămână însorită de primăvară timpurie. 
Făcuse curăţenie, gătise mâncăruri ambiţioase (cu toate că 
orice gătea ea rezulta cu un gust ciudat, industrial, de parcă 
anii îndelungaţi în care mâncase la cantinele spitalelor 
corupseseră cumva orice talent culinar pe care l-ar fi putut 
avea ea vreodată); în fiecare după-amiază îl înfofolise pe Paul 
într-o pătură albastră, imensă şi-l scosese afară, pe veranda 
din spate. 

In acele ocazii îl luase pe Maugham cu el, dar arareori citise 
— să fie afară era o experienţă prea frumoasă ca să se mai 
poată concentra şi la altceva. De cele mai multe ori stătea 
liniştit, trăgând în piept aerul aromat şi răcoros, în contrast cu 
cel stătut din dormitor, năclăit de izuri bolnăvicioase, ascultând 
picăturile care cădeau din ţurţurii în topire şi privind umbrele 
norilor rostogolindu-se lent şi constant de-a lungul zăpezii care 
se topea. Acest peisaj era, într-un fel, cel mai frumos dintre 
toate. 

Annie fredona cu vocea ei cu tonuri înalte dar în mod 
ciudat, fără tonalitate... Se hlizea ca un copil când auzea 
glumele de la M*A*S*H şi WKRP, râzând în hohote la poantele 
un pic fără perdea (care, în cazul WKRP-ului, abundau). 
Completa fără să obosească n-urile în timp ce Paul termina 
Capitolul 9 şi 10. 

Dimineaţa zilei de cincisprezece era vântoasă şi opacă din 
cauza norilor, iar Annie se transformă. Probabil, gândi Paul, 
cauza era barometrul în scădere. Era o explicaţie la fel de bună 
ca oricare alta. 

Nu apăru cu medicamentele lui până la ora nouă, şi atunci 


el avea mare nevoie de ele — atât de mare încât se gândea să 
apeleze la rezerva sa. Nu-i adusese micul dejun. Doar pilulele. 
Când a intrat era încă în capotul de casă roz, matlasat. El 
observă cu îngrijorare crescândă că pe braţele şi obrajii ei erau 
pete roşii de carne de vițel. De asemenea, văzu pe capot pete 
cleioase de mâncare şi că reuşise să-şi pună doar un singur 
papuc. Târş-hârşt făceau picioarele lui Annie în timp ce se 
apropia. Tărşz-hărşt, târş-hârşt, târs-hârşt. Părul îi atârna în 
jurul feţei. Ochii aveau o privire goală. 

— Ţine. 

Aruncă pilulele spre el. Mâinile ei erau de asemenea 
acoperite cu ceva lipicios. Chestii roşii, maro, albe. Paul nu 
avea nici o idee ce anume puteau fi. Nu era convins că ar vrea 
să ştie. Pilulele îl loviră în piept şi îi căzură în poală. Ea se 
întoarse să plece. Târş-hârşt, târş-hârşt, târş-hârşt. 

— Annie? N 

Se opri, dar nu se întoarse. In această postură, arăta şi mai 
masivă, cu umerii rotunjind capotul roz şi părul ca o 'cască 
ponosită. Arăta ca o femeie Piltdown privind din gura unei 
peşteri. 

— Annie, te simţi bine? _ 

— Nu, spuse ea cu indiferenţă şi se întoarse. Il privea cu 
aceeaşi expresie goală în timp ce-şi ciupea buza cu degetul 
mare şi arătătorul de la mâna dreaptă. O trase în afară, o 
răsuci, ciupind-o în acelaşi timp. Sângele se strânse între buză 
şi gingie şi apoi se prelinse pe bărbie. Se întoarse şi ieşi fără să 
spună o vorbă înainte ca mintea lui împietrită de uimire să 
poată realiza că într-adevăr o văzuse făcând aşa ceva. Ea 
închise uşa... şi o încuie. O auzi târș-hârșâind de-a lungul 
holului spre salon. Auzi scârţâitul scaunului ei preferat când ea 
se aşeză. Nici televizor. Nici fredonat. Nici c/inc-c/inc-ul veselei 
sau andrelelor. Nu, ea doar stătea acolo. Doar stătea acolo şi 
nu se simţea bine. 

Apoi se auzi un sunet. Nu se repetă dar fu foarte specific. 
Fusese o palmă. Una a dracului de tare. Şi din moment ce el 
era aici şi ea acolo, fiind despărțiți de o uşă încuiată, nu trebuia 
să fii Sherlock Holmes ca să realizezi că ea se pălmuise pe 


sine. Bine şi tare, după sunet. O văzu trăgându-şi buza în 
afară, înfigându-şi unghiile scurte în carnea sensibilă, rozalie. 

Îşi aminti brusc o însemnare pe care şi-o făcuse despre 
bolile mintale când se pregătea pentru prima carte Misery, în 
care o mare parte din acţiune se petrecea în Spitalul Bedlam 
din Londra (Misery fusese închisă acolo de către un ticălos 
nebun de gelozie). Când o persoană maniac-depresivă începe 
să intre mai adânc într-o perioadă depresivă, scrisese el, unul 
dintre simptomele pe care el sau ea le-ar putea avea este 
actul de autopedepsire: pălmuire, ciupiri, pumni, arsuri cu 
mucuri de țigară etc. 

Brusc deveni foarte speriat. 


14 


Paul îşi aminti un eseu al lui Edmund Wilson în care acesta 
spunea, în maniera cârcotaşă tipică wilsoniană, că, criteriul lui 
Wordsworth despre scrierea poeziei bune — emoţii puternice, 
retrăite în perioade de linişte — s-ar aplica foarte bine şi pentru 
cele mai dramatice ficțiuni. Era probabil adevărat. Paul 
cunoscuse scriitori cărora le era imposibil să scrie după ce 
aveau o cât de mică ceartă matrimonială, iar lui însuşi îi era de 
obicei imposibil să lucreze când era abătut. Dar erau ocazii 
când avea loc un fel de efect contrar — acestea erau situaţiile 
când el scrisese nu doar pentru că trebuia, ci fiindcă era un 
mod de a scăpa de ce-l supăra. Acestea erau situaţiile când 
rectificarea sursei de supărare era în afara putinţei lui. 

Aceasta era una dintre acele ocazii. Pe la ora unsprezece, 
când ea tot nu se întorsese să-l pună în scaunul pe rotile, se 
hotărî să încerce singur să se aşeze acolo. Să ia maşina de 
scris de pe cămin va fi peste puterile lui, dar putea să scrie de 
mână. Era sigur că va putea să ajungă singur în scaun, ştia că 
este probabil o idee proastă s-o lase pe Annie să rea/izeze că 
el poate asta, dar avea nevoie de celălalt drog, fir'ar să fie, şi 
nu putea să scrie întins în pat. 


Se trase la marginea patului, se asigură că scaunul pe rotile 
avea frâna pusă, apoi îşi încordă braţele şi se mută încetişor în 
scaun. Singura acţiune care i-a provocat durere a fost să-şi 
pună picioarele pe suport. Se deplasă la fereastră şi ridică 
manuscrisul. 

Cheia zăngăni în încuietoare. Annie se uita înăuntru la el, 
cu ochii arzând ca două găuri negre. Obrazul drept începuse să 
se umfle şi părea că în dimineaţa următoare va avea o 
vânătaie a dracului de frumoasă. In jurul gurii şi pe bărbie era 
mânjită cu ceva roşu. Pentru un moment Paul crezu că este 
sânge de la buza spartă, dar apoi văzu seminţele. Era gem de 
zmeură sau cremă de zmeură, nu sânge. Ea îl privi. Paul se uită 
înapoi. Nici unul dintre ei nu spuse nimic pentru un timp. Afară, 
primele picături de ploaie începuseră să stropească geamul. 

— Dacă te poţi aşeza în scaunul acela de unul singur, Paul, 
— spuse ea în sfârşit — atunci cred că poţi să-ţi completezi 
singur n-urile tale nenorocite. 

Inchise atunci uşa şi iarăşi o încuie. Paul o privi pentru o 
vreme, ca şi cum ar fi putut vedea ceva acolo. Era prea uluit ca 
să poată face altceva. 


15 


Nu o mai văzu până. după-amiază târziu. După vizita ei, îi 
fusese imposibil să lucreze. Făcuse câteva încercări zadarnice, 
mototolise hârtiile, apoi renunţase. Dăduse faliment. Se 
deplasă înapoi de-a lungul camerei. În procesul ridicării din 
scaun şi trecerii înapoi în pat, una dintre mâini îi alunecă şi 
abia-abia reuşi să se redreseze să nu cadă. Işi puse piciorul 
stâng jos şi cu toate că acesta-i preluă toată greutatea şi îl 
salvă de la cădere, durerea fu înfiorătoare — era ca şi cum o 
duzină de piroane i-au intrat concomitent în os. Urlă, se întinse 
să se prindă de tăblia de la capul patului şi se trase la adăpost 
în pat cu piciorul stâng târându-se în urma sa. 

Asta o va aduce pe ea, gândi el incoerent. Ea o să vrea să 


vadă dacă într-adevăr Sheldon s-a transformat în Luciano 
Pavarotti sau numai aşa pare. 

Dar ea nu veni şi, sub nici o formă, el nu putea îndura 
durerea cumplită din piciorul stâng. Se răsuci cu greutate pe 
burtă şi scoase una dintre cutiile cu mostre de Novril. Înghiţi 
două pe sec, apoi se odihni un timp şi adormi. 

Când se trezi, gândi pentru început că încă visează. Totul 
era prea ireal, ca şi în noaptea când ea adusese grătarul. Annie 
stătea pe o margine a patului. Pe noptieră pusese un pahar de 
apă plin cu pilule Novril. Intr-o mână ţinea o cursă Victor de 
şobolani. De asemenea, în cursă era un şobolan — unul mare, 
cu blană maronie înspicată cu fire gri. Cursa rupsese spatele 
şobolanului. Picioarele lui din spate atârnau peste marginea 
cutiei cursei, agitându-se haotic. Pe mustăţi avea picături de 
sânge. 

Nu era vis. Doar o altă zi pierdută în casa cu surprize, 
împreună cu Annie. 

Respirația ei mirosea ca un cadavru în putrefacție într-o 
mâncare stricată. 

— Annie? 

El se îndreptă, ochii plimbându-i-se între ea şi şobolan. 
Afară se lăsase înserarea — un apus ciudat, albastru, înecat în 
ploaie. Ploaia cădea în rafale pe geam. Pale puternice de vânt 
zgâlţâiau casa făcând-o să trosnească. Indiferent ce fusese în 
neregulă cu ea de dimineaţă, acum se înrăutăţise. Mult mai 
grav. Realiză că o vedea acum cu toate măştile scoase — 
aceasta era Annie cea adevărată, interiorul Anniei. Pielea de pe 
faţa ei, care înainte păruse atât de înfricoşător de solidă, 
atârna acum precum coca tăiată. Ochii ei erau goi. Se 
îmbrăcase, dar îşi pusese fusta pe dos. Pe piele avea mai 
multe bucățele de carne de vițel, iar pe haine mai multă 
mâncare. Când se mişca, împrăştia aşa de multe izuri, încât 
Paul nici nu le mai putea identifica. Aproape toată mâneca 
puloverului ei tricotat era îmbibată cu o substanţă pe jumătate 
uscată, care mirosea a sos de friptură. 

Ea ridică cursa. 

— Vin în pivniţă atunci când plouă. 


Şobolanul țintuit, chiţăi slab şi încercă să muşte aerul. Ochii 
lui negri, cu mult mai plini de viaţă decât cei ai captorului său, 
se rotiră. 

— Eu pun curse acolo jos. Trebuie să ung cârligele cu 
slănină. Întotdeauna prind opt sau nouă. Câteodată găsesc 
alţii... 

Atunci intră în transă. Rămase aşa aproape trei minute, 
ţinând şobolanul în aer; un caz perfect de catatonie împietrită. 
Paul o privi, se uită la şobolan, cum acesta chiţăia şi se 
agita şi realiză că el într-adevăr gândise că lucrurile nu se pot 

înrăutăţi mai mult. Fals. Al dracului de fals. 

În sfârşit, atunci când începuse să creadă că ea căzuse 
pentru totdeauna în nesimţire, fără nici un alai sau fanfară, 
lăsă în jos cursa şi continuă ca şi cum nu s-ar fi oprit vreodată: 

— ... înecaţi în colţuri. Bieţii de ei. 

Privi în jos spre şobolan, iar din ochi i se rostogoli o lacrimă, 
care căzu pe blana căruntă. 

— Bieţii, sărăcuţii de ei. 

Închise una dintre palmele ei puternice în jurul şobolanului, 
iar cu cealaltă trase de arc. Şobolanul stătea în mâna ei, 
întorcându-şi capul, încercând s-o muşte. Chiţăiturile lui erau 
slabe şi îngrozitoare. Paul îşi presă podul palmei peste gura 
crispată. 

— Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum 
facem şi noi, Paul. Aşa cum facem şi noi. Credem că ştim atât 
de multe, dar de fapt nu ştim mai multe decât un şobolan prins 
în cursă — un şobolan cu spinarea ruptă, care crede că vrea 
încă să trăiască. 

Palma care ţinea şobolanul deveni un pumn. Ochii ei nu-şi 
pierdură pentru nici un moment acea privire goală, fixă. Paul 
voia să se uite în altă parte, dar nu putea. Pe mâna ei 
tendoanele începură să devină proeminente. Din gura 
şobolanului curgea sânge într-un jet abrupt şi subţire. Paul auzi 
cum oasele făpturii pârâie, apoi degetele ei groase intrară în 
corpul animalului, disperând până la încheieturi. Sângele se 
împrăştie pe podea. Ochii mari ai animalului ieşiră din orbite. 

ÎI zvârli într-un colţ şi-şi şterse cu indiferenţă mâinile pe 


cearşaf, lăsând dâre lungi, roşii. 

— Acum şi-a găsit pacea. — Ridică din umeri, apoi râse. — 
Să-mi iau puşca, Paul, să fac asta? Poate că cealaltă lume e 
mai bună. Pentru şobolani şi oameni deopotrivă — nu că ar fi 
prea mare diferenţa între noi. 

— Până când termin, nu, spuse el, încercând să pronunţe 
cu grijă fiecare cuvânt. 

Era dificil deoarece îşi simţea gura de parcă cineva i-ar fi 
umplut-o cu Novocaină. O mai văzuse şi înainte într-o stare 
depresivă, dar nimic din ce văzuse nu se asemăna cu cea de 
acum; se întreba dacă ea mai avusese vreodată o depresiune 
atât de adâncă cum era asta. Aşa ajungeau depresivii înainte 
de-aşi împuşca membrii familiei şi apoi pe ei; era disperarea 
psihotică a femeii care-şi îmbracă copiii în cele mai frumoase 
haine, îi duce să le dea o îngheţată, merge cu ei până la cel 
mai apropiat pod, îi ia în braţe şi se aruncă peste balustradă. 
Depresivii se sinucid. Psihoticii, legănaţi în leagănele 
înveninate ale egoului lor, vor să facă tuturor din jur un favor şi 
îi iau cu ei. 

Sunt mai aproape de moarte decât am fost vreodată în 
viața mea — gândi el — deoarece ea chiar crede ce spune. 
Căţeaua, asta are de gând să facă. 

— Misery? întrebă ea, aproape ca şi când n-ar mai fi auzit 
niciodată cuvântul acesta — dar în ochii ei existase o scânteie 
de moment, nu-i aşa? El credea că da. 

— Da, Misery. Se gândi cu disperare cum să continue. 
Toate abordările posibile păreau condamnate din start. 

— Sunt de acord cu tine că lumea e un loc inospitalier în 
majoritatea timpului, spuse el, apoi adăugă stupid: Mai ales 
când plouă. 

Oh, idiotule ce eşti, opreşte-te din flecăreală! 

— Adică, am suferit prea multă durere în ultimele 
săptămâni şi... 

— Durere? îl privi cu dispreţ adânc. Tu nu ştii ce înseamnă 
durerea. Nu ai nici cea mai vagă idee, Paul. 

— Nu... presupun că nu. In comparaţie cu tine. 

— Corect. 


— Dar... vreau să termin cartea asta. Vreau să ştiu cum se 
sfârşeşte. — Făcu o pauză. — Şi mi-ar plăcea să rămâi şi tu 
prin preajmă, ca să afli şi tu. Un om n-ar trebui să scrie o carte, 
dacă n-are pe nimeni care să i-o citească. Mă înţelegi? 

Tăcu, uitându-se la acea teribilă faţă de piatră, cu inima 
bătându-i iute. 

— Annie? M-ai înţeles? 

— Da... — Oftă. — Vreau să ştiu cum se termină.. Cred că 
este singurul lucru pe lume pe care-l mai doresc. 

Lent, în aparenţă fără să-şi dea seama de ceea ce face, 
începu să sugă sângele şobolanului de pe degete. Paul strânse 
din dinţi şi îşi spuse cu înverşunare că nu o să vomite, să nu 
vomite, să nu. 

— Este ca şi aşteptarea finalului unuia dintre acele 
episoade. Privi brusc în jur, sângele strălucindu-i pe buze ca 
rujul. — 

— lţi mai fac o dată oferta, Paul. Pot să-mi iau puşca. Pot să 
pun capăt la tot, pentru amândoi. Nu eşti un om prost. Ştii că 
nu pot să te las să pleci de aici. Ţi-ai dat seama de asta de 
câtva timp, nu-i aşa? 

Nu-ţi lăsa ochii să şovăie. Dacă-ţi vede ochii că tremură, o 
să te ucidă chiar acum. 

— Da. Dar întotdeauna vine sfârşitul, nu-i aşa, Annie? Până 
la urmă toţi sfârşim în ştreang. 

La colţurile gurii ei apăru umbra unui zâmbet; ea îi atinse 
fugar faţa cu puţină afecţiune. A 

— Presupun că te gândeşti cum să evadezi. In felul său, tot 
aşa face şi un şobolan prins în cursă, sunt sigură. Dar tu nu o 
să evadezi, Paul. Bănuiesc că ai reuşi dacă asta ar fi una dintre 
poveştile tale, dar nu este. Nu te pot lăsa să pleci de aici... dar 
aş putea merge împreună cu tine. 

Brusc, doar pentru un moment, el fu tentat să spună: Bine, 
Annie — mergi înainte. Hai s-o sfârşim. Apoi nevoia lui şi 
dorinţa de a trăi — şi încă mai avea destul din amândouă — 
ieşiră la suprafaţă şi alungară slăbiciunea de moment. 
Slăbiciune se numea acel gând. Slăbiciune şi laşitate. Din 
fericire sau din nefericire, el nu se putea sprijini pe o boală 


mintală. 

— Mulţumesc — spuse el — dar vreau să termin ce am 
început. 

Ea oftă şi se ridică în picioare. 

— În ordine. Presupun că ştiam că asta o să vrei, deoarece 
vezi că ţi-am adus nişte pilule, deşi nu-mi amintesc când am 
făcut-o. — Râse — un chicotit nebunesc, de ventriloc. — 
Trebuie să plec pentru un timp. Dacă nu, n-o să conteze ceea 
ce vrei tu sau eu. Pentru că mă apucă. Am un loc unde mă duc 
atunci când mă simt aşa. Un loc în munţi. Ai citit vreodată 
poveştile cu Unchiul Remus, Paul? 

El aprobă din cap. 

— Îţi aminteşti când Brer lepure i-a spus lui Brer Vulpe 
despre Locul Lui Pentru Râs? 

— Da. 

— Aşa numesc şi eu domeniul meu din munţi. Locul Meu 
Pentru Râs. Îţi aminteşti când ţi-am zis că mă întorceam din 
Sidewinder atunci când te-am găsit? 

El aprobă. 

— Ei bine, a fost o născocire. Am minţit pentru că atunci nu 
te cunoşteam bine. De fapt mă întorceam de la Locul Meu 
Pentru Râs. Are un semn deasupra porţii pe care scrie aşa: 
LOCUL PENTRU RÂS AL ANNIE! Câteodată chiar râd când mă 
aflu acolo. — Dar de cele mai multe ori urlu. 

— Cât timp o să lipseşti, Annie? 

Ea se îndrepta acum visătoare spre uşă. 

— Habar nu am. Ţi-am adus pilulele. N-o să păţeşti nimic. la 
câte două la şase ore. Sau şase la patru ore. Sau toate odată. 

Dar ce o să mănânc? dori el s-o întrebe, dar se răzgândi. 
Nu voia ca atenţia ei să se reîntoarcă asupra lui — chiar deloc. 
Dorea ca ea să plece. Să fie aici cu ea era ca şi cum ar fi 
împreună cu Îngerul Morţii. 

Stătu mult timp încordat în pat, ascultându-i mişcările, la 
început la etaj, apoi pe scări, după aceea în bucătărie, 
aşteptând ca să se răzgândească şi să se întoarcă în cele din 
urmă cu puşca. Nu se linişti nici când auzi uşa din spate 
trântindu-se şi închizându-se, urmată apoi de zgomotul de paşi 


târşâiţi, afară. Puşca putea foarte bine să fie în Cherokee. 

Motorul Bătrânei Bessie hârâi şi apoi porni. Annie îl ambală 
cu înverşunare. Apăru evantaiul farurilor, luminând o perdea 
de ploaie. Se roti, micşorându-se, şi apoi Annie dispăru. De 
această dată nu mergea în vale, spre Sidewinder, ci urca mai 
sus în munţi. 

— Se duce la Locul Ei Pentru Râs, mormăi Paul şi începu să 
râdă. Ea Îl avea pe alei; el se găsea deja în al lui. Accesele de 
veselie se sfârşiră brusc când se uită la corpul sfârtecat al 
şobolanului din colţ. 

Prin minte-i trecu un gând. 

— Cine a spus că nu mi-a lăsat nimic de mâncare? întrebă 
el camera, şi râse mai tare. In casa goală Locul Pentru Râs al 
lui Paul Sheldon răsuna ca celula tapetată a unui nebun. 


16 


Două ore mai târziu, Paul deschise din nou încuietoarea uşii 
şi, pentru a doua oară, forţă scaunul rulant să treacă prin 
cadrul uşii, care era aproape prea îngust. Pentru ultima dată, 
speră. In poală avea două pături. Toate pilulele pe care le 
depozitase sub saltea le împachetase într-un Kleenex şi le 
băgase în chiloţi. Intenţiona să iasă din casă, dacă putea, 
indiferent dacă ploua sau nu; aceasta era şansa lui şi voia să 
profite de ea. Sidewinder se afla undeva la vale, drumul era 
alunecos din cauza ploii, desigur, iar afară era mai întuneric 
decât într-o galerie de mină; el dorea totuşi să încerce. Nu 
dusese o viaţă de erou sau de sfânt, dar nu avea de gând să 
moară ca o pasăre exotică într-o grădină zoologică. 

Işi amintea vag o seară pe care o petrecuse bând scotch 
împreună cu un dramaturg, pe nume Bernstein, la localul 
Lion's Head din Village (şi dacă trăia îndeajuns ca să mai vadă 
iarăşi Village-ul se va lăsa în genunchi — pe ce mai rămăsese 
din genunchii săi — şi va săruta trotuarul murdar al străzii 
Cristopher). La un moment dat, conversaţia se abătuse asupra 


evreilor care trăiseră în Germania în timpul celor trei sau patru 
ani nesiguri care precedaseră intrarea Wehrmacht-ului în 
Polonia, după care începuseră cu fervoare festivitățile. Paul îşi 
aminti că-i spusese lui Bernstein, care pierduse în Holocaust o 
mătuşă şi un bunic, că el nu înţelege de ce evreii din Germania 
— drace, din toată Europa, dar în special din Germania — nu 
plecaseră atunci când încă puteau. Nu erau oameni proşti, luaţi 
în totalitate, iar mulţi dintre ei avuseseră anterior experienţa 
unor asemenea persecuții. Cu siguranţă că-şi dăduseră seama 
de ceea ce-i aştepta. Deci, de ce stătuseră pe loc? 

Răspunsul lui Berstein i se păruse frivol, crud şi de 
neînțeles: Mulţi dintre ei aveau piane. Noi, evreii, suntem 
foarte subiectivi în ceea ce priveşte pianele. Când detii un 
pian, este mai greu să te gândeşti la o mutare. 

Acum înţelegea. Da. La început fuseseră picioarele sale 
rupte şi pelvisul său sfărâmat. Apoi, Dumnezeu să-l ajute; 
cartea preluase ştafeta. Intr-un fel nebunesc, chiar se distra 
scriind-o. Ar fi fost uşor — prea uşor — să dea toată vina numai 
pe picioarele rupte, sau pe droguri, când, de fapt, o mare parte 
din vină o purta cartea. Ea şi trecerea monotonă a zilelor, cu 
rutina lor de convalescenţă. Aceste lucruri — dar în primul rând 
tâmpita, nenorocita de carte — fuseseră pianul lui. Ce va face 
ea dacă el nu va fi aici când o să se întoarcă de la Locul Ei 
Pentru Râs? O să ardă manuscrisul? 

— Puțin îmi pasă! spuse el şi aproape că era adevărat. 
Dacă va trăi, putea să scrie altă carte — chiar s-o recreeze pe 
aceasta dacă va dori. Dar un om mort nu putea să scrie o 
carte, după cum nici nu-şi putea cumpăra un pian nou. 

Se duse în salon. Inainte fusese ordine acolo, dar acum pe 
fiecare suprafaţă posibilă erau stivuite vase murdare; i se 
părea lui Paul că toate farfuriile existente în casă fuseseră 
adunate acolo. Pare-se că Annie, atunci când era în starea 
depresivă, nu numai că se ciupea şi se pălmuia, dar şi înfuleca 
foarte mult şi nu se ostenea să curețe după aceea. Îşi aminti 
vag vântul puturos care-i intrase pe gât atunci când el se 
aflase în nor şi-şi simţi stomacul strângându-se. Majoritatea 
rămâăşiţelor proveneau de la produse dulci. Ingheţata se uscase 


sau se usca în multe cupe şi în farfurii se supă. Pe farfurii erau 
firimituri şi urme de plăcintă. O moviliţă de jeleu de lămăie, 
acoperit cu glazură crăpată de cremă stătea pe televizor, lângă 
o sticlă de Pepsi de doi litri şi un recipient cu sos de carne. 
Sticla de Pepsi arăta aproape tot atât de mare ca şi conul din 
vârful unei rachete Titan-ll. Suprafaţa sa era murdară şi 
cleioasă, aproape opacă. Presupuse că ea a băut direct din 
sticlă, iar degetele ei fuseseră mânijite cu sos sau îngheţată. Nu 
auzise zornăitul tacâmurilor, iar asta nu era surprinzător pentru 
că nu existau aici. Farfurii, cupe, platouri, dar nu tacâmuri. 
Văzu pe covor şi pe canapea picături şi pete care se uscau — 
iarăşi, erau tot de îngheţată. 

Asta am văzut pe capotul ei. Chestiile pe care le mânca. şi 
asta se simţea şi în respirația ei. li reveni imaginea Anniei ca o 
femeie a cavernelor. O văzu şezând pe canapea, îndesându-şi 
în gură îngheţată sau poate pumni de aspic de pui, udate cu 
Pepsi, pur şi simplu mâncând şi bând într-o stare avansată de 
depresiune. 

Pinguinul aşezat pe blocul de gheaţă se afla încă pe 
măsuţă, dar multe dintre celelalte bibelouri de ceramică le 
aruncase într-un colţ, unde erau acum împrăştiate rămăşiţele 
lor — cioburi şi aşchii ascuţite. 

li tot venea în minte imaginea degetelor ei înfundându-se în 
corpul şobolanului. Dârele roşii lăsate de degetele ei pe 
cearşaf. O tot vedea lingând sângele de pe ele, făcând asta tot 
aşa de absentă cum probabil că mâncase îngheţata, jeleul şi 
rulada de ciocolată. Aceste imagini erau oribile, dar constituiau 
un excelent stimulent ca să se grăbească. 

Vaza cu flori uscate de pe măsuţa de cafea se răsturnase; 
sub măsuţă, de-abia vizibile, zăceau o farfurie cu budincă de 
cremă aromată şi o carte mare. Purta titlul: CARAREA 
AMINTIRILOR. P/imbarea pe cărarea amintirilor nu e o idee 
prea bună atunci când ai o cădere nervoasă, Annie — dar 
bănuiesc că ai aflat şi singură chestia asta. 

Se deplasă de-a lungul camerei. Direct în faţă era 
bucătăria. La dreapta, un hol scurt şi lat ducea la uşa din faţă. 
Lângă acest hol exista o scară care urca la etaj. Aruncă spre 


scară o privire fugară (pe carpeta de pe trepte erau picături de 
îngheţată, iar pe balustradă erau pete de glazură), după care 
se îndreptă spre uşă. Se gândea că dacă exista o cale spre 
afară pentru el, aşa cum se afla, dependent de scaun, atunci 
aceea era prin uşa de la bucătărie — cea pe care Annie o 
folosea când ieşea să hrănească animalele, cea de la care 
fugise atunci când domnul Rancho Grande apăruse — dar 
trebuia s-o verifice şi pe aceasta. S-ar putea să aibă o surpriză. 

Nu avu. 

Treptele verandei erau abrupte, aşa cum se temuse el, dar 
chiar dacă ar fi existat o rampă pentru scaunul pe rotile (o 
posibilitate pe care el n-ar fi acceptat-o niciodată într-un joc de 
"Poţi Tu?", chiar dacă un prieten ar fi sugerat-o), n-ar fi putut s- 
o folosească. Uşa avea trei sisteme de protecţie. Cu lanţul de 
siguranţă s-ar fi putut descurca. Celelalte două încuietori erau 
marca Kreig, cele mai bune yale din întreaga lume, după cum 
spunea prietenul lui ex-poliţist, Tom Twyford. Şi unde erau 
cheile? Hm... hai să vedem. Pe drum spre Locul Centru Râs al 
Anniei, poate? Daadomle Bob! Dă-i omului ăla o țigară şi o 
torță cu care s-o aprindă! 

Dădu scaunul cu spatele prin hol, luptându-se cu panica, 
reamintindu-şi sie însuşi că, oricum, nu-şi pusese prea mari 
speranţe în uşa din faţă. Când ajunse în salon, întoarse scaunul 
şi intră în bucătărie. Era o cameră demodată, cu linoleum în 
culori vesele pe jos, cu tavan placat cu tablă galvanizată. 
Frigiderul era vechi, dar silențios. Pe uşa lui erau fixaţi trei sau 
patru magneţi — nimic surprinzător, arătau ca nişte 
bomboane; unul ca o gumă de mestecat, un Hershey Bar şi un 
Tootsie Roll. Uşa unui dulăpior era deschisă şi înăuntru se 
vedeau rafturile acoperite cu hârtie de pergament. Deasupra 
chiuvetei erau două geamuri imense care ar fi lăsat să 
pătrundă înăuntru multă lumină chiar şi în zilele noroase. Ar fi 
trebuit să fie o bucătărie veselă, dar nu era. Găleata de gunoi 
era umplută până la refuz şi emana un miros călduţ, dulceag, 
de mâncare stricată, dar nu era singurul lucru nelalocul lui sau 
cel mai puturos miros. Era un altul care părea că există, în 
principal în mintea lui, dar care nu era mai puţin real. Era 


parfum de Wilkes; era duhoarea parapsihică a obsesiei. 

Încăperea avea trei uşi, două la stânga şi una drept în faţă, 
între frigider şi cămară. 

Se duse întâi la cele din stânga. Una era debaraua 
bucătăriei — îşi dădu seama de asta chiar înainte de a vedea 
hainele, pălăriile, fularele şi cizmele. Scârţăitul scurt şi strident 
al balamalelor îi comunicase acest lucru. Cealaltă era cea pe 
care o folosea Annie ca să iasă afară. lar aici exista alt lanţ de 
siguranţă şi alte două Kreig-uri. Roydmani, staţi afară! Paul, 
stai înăuntru! 

Şi-o imagină râzând. 

— Căţea afurisită! _ 

Lovi cu pumnul în uşă. Il duru şi îşi duse pumnul la gură. 
Ura înţepăturile provocate de lacrimi, dublarea momentană a 
vederii atunci când clipea, dar nu se putea stăpâni. Panica se 
văicărea mai tare acum, întrebându-i ce are de gând să facă, 
ce are de gând să facă, pentru numele lui Dumnezeu, asta s-ar 
putea să fie ultima lui şansă... 

Primul lucru pe care am de gând să-l fac este o analiză 
completă a situației, îşi spuse el cu înverşunare. Dacă te poti 
stăpâni încă puțin timp, asta e. Crezi că poți să faci asta, 
căcăciosule? 

Işi şterse ochii — plânsul nu-l putea ajuta să iasă din 
situaţia aceasta — şi privi pe geamul care era în jumătatea de 
sus a uşii. De fapt nu era un singur geam ci şaisprezece mici. 
Putea să le spargă pe fiecare, dar ar fi trebuit să spargă şi 
barele dintre ele, şi ar putea să dureze multe ore până să le 
taie — arătau destul de trainice. Şi după aceea? O aruncare 
kamikaze pe veranda din spate? O idee măreaţă. Poate că şi-ar 
rupe spatele şi asta i-ar abate pentru un timp gândurile de la 
picioare. Şi nu va dura mult să zacă acolo în ploaia biciuitoare 
până când va muri de epuizare. Asta ar rezolva situaţia 
păcătoasă în care se afla. 

Nici gând. Nici în ruptul capului. Poate că o să dau ortul 
popii, dar jur pe Dumnezeu că n-am s-o fac până când n-am o 
şansă să-i arăt celei mai infocate admiratoare a mea cât de 
mult m-am bucurat c-am cunoscut-o. lar asta nu-i doar o 


promisiune — ci un legământ sacru. 

Ideea răsplătirii lui Annie reuşi să-i ţină panica în frâu mult 
mai bine decât toate autocriticile care şi le făcuse. Puțin mai, 
calm, acţionă întrerupătorul de lângă uşa închisă. Acesta 
aprinse o lumină pe verandă — ceea ce se dovedi folositor — 
ultimele lumini ale asfinţitului se stinseseră în timpul care 
trecuse de când îşi părăsise camera. Aleea din faţa casei 
Anniei era inundata, iar curtea era o mlaştină de noroi, 
băltoace şi petice de zăpadă în topire. Poziţionându-şi scaunul 
în extremitatea stângă a uşii putu, pentru prima dată, să vadă 
şoseaua care trecea pe lângă casa ei, deşi nu era mare lucru, 
de fapt — două benzi între nămeţii scofilciţi de zăpadă, 
lucioase ca pielea de focă, spălate de ploaie şi zăpadă topită. 

Probabil că a încuiat uşile ca să nu poată Roydman-ii să 
intre, fiindcă în mod cert n-are nevoie să le închidă ca să mă 
țină pe mine înăuntru. Dacă ies afară cu scaunul ăsta pe 
rotile, într-o secundă mă scufund în noroi până la osii. Nu pleci 
niciunde, Paul. Nu în seara asta şi probabil nici în următoarele 
săptămâni — o să treacă o lună din sezonul de baseball până 
când solul se întăreşte îndeajuns ca să poți ajunge tu la şosea 
cu scaunul pe rotile. Doar dacă nu vrei să te arunci pe 
fereastră şi să te târâi. 

Nu — nu voia să facă aşa ceva. Era uşor de imaginat cum 
îşi va simţi oasele fracturate după zece sau unsprezece minute 
de şerpuire prin băltoacele reci şi prin zăpada apoasă. ŞI 
presupunând că reuşeşte să ajungă la şosea, care erau şansele 
lui de a opri o maşină? Singurele maşini pe care le auzise 
trecând pe acolo, cu excepţia Bătrânei Jessie, fuseseră Bel-Air- 
ul lui El Rancho Grande şi maşina care-l speriase de moarte, 
trecând pe lângă casă, arunci când făcuse prima ieşire din 
"camera de oaspeţi”. 

Stinse lumina de afară şi se îndreptă spre cealaltă uşă, cea 
dintre frigider şi cămară. Aceasta avea tot trei încuietori, şi nu 
se deschidea spre afară — sau cel puţin nu direct. Lângă uşa 
era un întrerupător. Paul îl acţionă şi văzu o magazie care se 
întindea pe întreaga latură a casei. La un capăt era o stivă de 
lemne şi un butuc cu un topor înfipt în el. La celălalt capăt era 


o masă de lucru şi unelte agăţate în cârlige. Pe latura stângă 
mai era o uşă. Becul din magazie nu era prea luminos, dar 
dădea destulă lumină ca să observe acolo încă un lanţ de 
siguranţă şi alte două yale Kreig. 

Roydman-ii... toți... toți vor să mă prindă... 

— Nu bag mâna în foc pentru ei — spuse el spre bucătăria 
goală — dar cu siguranţă ev vreau. 

Renunţând să se mai ocupe de uşi, se duse la cămară. 
Înainte să se uite la proviziile stivuite pe rafturi, se uită la 
chibrituri. Erau două cutii mari cu chibrituri de carton şi cel 
puţin o duzină de cutiuţe cu Diamond Blue Tip, frumos 
ordonate. 

Pentru un moment luă în calcul ideea să pună foc la casă, 
începu să respingă ideea ca fiind cea mai ridicolă pe care o 
avusese până acum şi atunci văzu ceva ce-l făcu s-o 
reconsidere imediat. Acolo mai era o uşă, şi aceasta nu avea 
nici un fel de lacăt. 

O deschise şi văzu nişte scări abrupte, şubrede, coborând 
în spirală spre pivniţă. Un miros aproape otrăvitor de umezeală 
şi legume putrezite se ridica din întuneric. Auzi chiţăituri 
îndepărtate şi se gândi la spusele ei: Ei vin în pivniţă când 
plouă. Eu pun acolo curse. Trebuie să. 

Trânti uşa în grabă. O broboană de sudoare se rostogoli de 
pe tâmplă şi ajunse, usturătoare, în colţul ochiului drept. O 
îndepărtă. Ştiind că acea uşă duce la pivniţă şi văzând că nu 
are lacăte i se păruse că ideea arderii casei este mult mai 
raţională — el s-ar putea adăposti acolo. Dar scările erau prea 
abrupte, iar posibilitatea să fie ars de viu, dacă se va prăbuşi 
casa în flăcări înainte ca pompierii din Sidewinder să ajungă, 
era prea mare, iar şobolanii de acolo... sunetele scoase de 
şobolani erau, cumva, cele mai îngrozitoare lucruri. 

Cum îi bate inima! Cum se zbate să scape! Aşa cum facem 
şi noi, Paul! Aşa cum facem şi noi. 

— Africa! spuse Paul, şi nu auzi când rosti acest cuvânt. 

Începu să se uite la conservele şi pungile cu mâncare din 
cămară, încercând să determine ce poate să ia cu el fără ca să- 
i trezească bănuielile când va veni. O parte din el înţelese ce 


însemna acest calcul; renunţase la evadare. 

Numai deocamaată, protestă mintea lui zăpăcită. 

Nu, răspunde implacabil o voce din străfunduri. Pentru 
totdeauna, Paul Pentru totdeauna. 

— N-o să renunţ niciodată, şopti el. Mă auzi? Niciodată. 

Oh, nu? şopti sardonic vocea cinicului. Eí bine... o să 
vedem, nu-i aşa? Da. O să vedem. 


17 


Cămara Armiei arăta mai mult ca un adăpost de 
antiaeriană decât ca o cămară. Bănui că această acumulare 
era datorată, în parte, realităţilor situaţiei ei: era o femeie care 
trăia singură într-o regiune de munte, unde o persoană se 
poate aştepta să petreacă o perioadă — poate doar o zi, dar 
câteodată poate fi de o săptămână sau două — izolată de 
restul lumii. Probabil că şi acei cockadoodie de Roydmani 
aveau o cămară care ar face ca un locuitor din altă parte a ţării 
să ridice din sprâncene... dar el se îndoia că cockadoodie de 
Roydmani, sau oricine altcineva aici sus, deţinea ceva măcar 
apropiat de ceea ce privea el. Asta nu era cămară; era un 
adevărat supermarket. Presupunea că exista un anumit 
simbolism în cămara Anniei — rândurile de bunuri aveau ceva 
de spus despre îngustimea graniţei dintre Statul Suveran al 
Realităţii şi Republica Populară a Paranoiei. In situaţia curentă, 
totuşi, asemenea analize fine nu prea aveau rost. Dracu' să-l ia 
de simbolism! la-ţi de mâncare! 

Da, dar fii prudent. Aici nu era vorba de ce ar putea ea 
constata că-i lipseşte. El nu trebuia să ia mai mult decât putea 
spera că are unde să ascundă dacă ea se întoarce pe 
neaşteptate... şi cum altfel credea el c-o să vină? Telefonul era 
mort şi se îndoia că Annie o să-i trimită vreo telegramă sau 
flori prin Poştă. Dar, până la sfârşit, aproape că nu conta ce ar 
putea să-i lipsească ei de aici, sau ce ar găsi ea în camera lui. 
La urma urmelor, trebuia să mănânce. 


Sardele. Erau o mulţime de sardele în conservele acelea 
plate, dreptunghiulare şi cu cheia sub etichetă. Bine. O să ia 
câteva dintre acestea. Conserve cu afurisita de şuncă. Fără 
cheie, dar putea să deschidă câteva în bucătărie şi să le 
mănânce primele, să îngroape cutiile în gunoiul supraîncărcat. 
Mai era un pachet deschis de stafide Sun-Maid care conţinea 
cutiuţe mai mici. Paul luă patru dintre acestea, adăugându-le la 
stiva în creştere din poala lui şi, în plus, cutii cu Fulgi de 
Porumb şi Grâu gata preparaţi. Observă că nu erau cutii cu 
cereale gata preparate preîndulcite. Dacă au fost, Annie le 
terminase la ultimul chiolhan. 

Pe unul din rafturile de sus era o grămadă de biscuiţi Slim 
Jim, tot atât de ordonat aranjaţi ca şi vreascurile din magazie. 
Luă patru, încercând să nu deranjeze structura piramidală a 
grămezii şi mâncă lacom unul dintre ei, savurând gustul sărat 
şi untul. Indesă ambalajul în buzunar ca să-l arunce mai târziu. 

Picioarele începuseră să-l doară. Se decise că dacă nu are 
de gând să evadeze sau să dea foc la casă, ar trebui să se 
întoarcă în camera lui. Era un anticlimax, dar lucrurile puteau fi 
şi mai rele. Putea să ia câteva pilule şi apoi să scrie până când 
i se va face somn. Apoi putea să se culce. Se îndoia că ea se va 
întoarce în această noapte; departe de a se potoli, furtuna se 
înteţea. Ideea că va scrie şi apoi va adormi ştiind că este 
singur, că Annie nu se va repezi în cameră cu o idee 
nebunească sau cu o cerinţă aberantă, era foarte îmbietoare, 
anticlimax sau nu. 

leşi din cămară, făcând o pauză ca să stingă lumina, 
reamintindu-şi că trebuie să 

(limpezească) 
pună totul la loc în ordine în timp ce se retrăgea. Dacă 
rămânea fără mâncare înainte de a se întoarce ea, se putea 
întoarce să mai ia, 

(ca un şobolan înfometat, corect, Paulie?) 
dar nu trebuia să uite cât de prudent trebuia să fie. Nu avea 
sens să uite faptul că-şi risca viaţa de fiecare dată când 
părăsea camera. Nu era bine deloc să uite aşa ceva. 


18 


În timp ce se deplasa prin salon, albumul cu articole din 
ziare de sub măsuţa de cafea îi atrase iarăşi privirile. CARAREA 
AMINTIRILOR. Era mare cât o piesă de Shakespeare în format 
in-folio şi la fel de gros ca o Biblie de familie. 

Curios, îl ridică şi-l deschise. 

Pe prima pagină era o singură coloană de ziar care purta 
titlul CĂSĂTORIA WILKES -BERRYMAN. Era poza unui tânăr 
palid, cu faţa îngustă şi a unei femei cu ochii negri şi o gură 
rotundă. Paul privi de la fotografia din ziar la portretul de 
deasupra şemineului. Nici un dubiu. Femeia din ziar cu numele 
de Crysilda Berryman (Uite, ăsta-i un nume potrivit pentru un 
roman MISERY, gândi el) era mama Anniei. Ingrijit scrise cu 
cerneală neagră, sub tăietura din ziar erau cuvintele: 
Bakersfield Journal, 30 mai 1938. 

Pe pagina a doua era anunţul unei naşteri: Paul Emery 
Wilkes, născut în Spitalul Bakersfield Receiving, 12 mai 1939. 
Tata, Carl Wilkes; mama, Crysilda Wilkes. Numele fratelui mai 
mare al Anniei îl făcu să tresară. Trebuia să fie cel cu care se 
dusese ea la filme şi văzuse serialele. Fratele ei fusese tot 
Paul. 

Pagina a treia anunţa naşterea Anniei Marie Wilkes, data 
naşterii, 1 aprilie 1943. Asta însemna că Annie tocmai a 
împlinit patruzeci şi patru de ani. Faptul că fusese născută de 
Ziua Păcălelilor nu-i scăpă lui Paul. 

Afară, vântul şuiera. Ploaia se năpustea asupra casei. 

Fascinat, uitând temporar durerea, Paul întoarse pagina. 

Următoarea tăietură era de pe prima pagină din Bakersfield 
Journal. Fotografia înfăţişa un pompier urcat pe o scară, pe 
fundalul flăcărilor ce ieşeau pe ferestrele unei clădiri. 


CINCI MORŢI ÎNTR-UN INCENDIU ÎNTR-UN BLOC DE 
APARTAMENTE 
Cinci persoane, patru dintre ele făcând parte din 


aceeaşi familie, au murit miercuri dis-de-dimineaţă, 
victime ale unui incendiu dintr-un bloc de locuinţe din 
Bakersfield, de pe strada Watch Hill Avenue. Trei dintre 
morţi erau copii — Paul Krenmitz, 8, Frederick Krenmitz, 
6 şi Alison Krenmitz, 3. Al patrulea era tatăl lor, Adrian 
Krenmitz, 41. Domnul Krenmitz l-a salvat pe copilul 
supravieţuitor al familiei Krenmitz, Laurene Krenmitz 
care are optsprezece luni. Conform celor spuse de 
Doamna Jessica Krenmitz, soţul ei i-a pus sugarul în 
braţe şi i-a spus: "Mă întorc imediat şi cu ceilalţi. Roagă- 
te pentru noi". "Nu l-am mai văzut", a spus ea. 

Cea de a cincea victimă, Irving Thalman, 58, era un 
celibatar care locuia la ultimul etaj al clădirii. 
Apartamentul de la etajul trei era vacant în momentul 
incendiului. Familia Carl Wilkes, la început dată 
dispărută, a părăsit clădirea marţi noaptea din cauza 
unei scurgeri de apă la bucătărie. 

"Plâng pentru D-na Krenmitz şi pierderile ei" — a spus 
Crysilda Wilkes unui reporter de la Journal, — "dar îi 
mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a iertat soţul şi pe cei 
doi copii ai mei". 

Michael O'Whunn, şeful echipei Centralia Fire, a spus 
că incendiul a început în subsolul clădirii. Când a fost 
întrebat ce crede despre posibilitatea să fi existat o 
mână criminală, a spus: "Este mult mai posibil ca în 
subsol să se fi strecurat vreun beţiv, să fi băut ceva şi 
să fi pornit accidental focul cu mucul unei ţigări. 
Probabil că a fugit, în loc să încerce să stingă focul şi 
cinci persoane au murit. Sper să-l prindem pe ticălos". 
Când a fost întrebat despre indicii, O'Whunn a spus: 
"Poliţia are câteva, şi le cercetează cu cea mai mare 
viteză, pot să vă spun asta". 


Sub articol acelaşi scris ordonat cu cerneală neagră: 28 
octombrie 1954. 

Paul îşi ridică privirile. Era încremenit, iar pulsul îi bătea 
rapid la gât. Simţea că face pe el. 


Micutii împielițați. 

Trei dintre morți erau copii. 

Cei patru împielițaţi ai doamnei Krenmitz, de la parter. 

Oh, nu! oh Doamne, nu! 

Îi uram pe împielițaţii ăia. 

Ea era doar un copil! Nici măcar nu era în casă! 

Avea unsprezece ani. Destul de mare şi destul de 
deşteaptă, poate, ca să împrăştie nişte petrol lampant în jurul 
unei sticle de lichior ieftin, apoi să aprindă o lumânare şi s-o 
pună în mijlocul combustibilului. Poate că nici nu s-a gândit c- 
o să reuşească. Poate că s-a gândit că petrolul lampant o să 
se evapore înainte ca lumânarea să ardă până la capăt. Poate 
cea s-a gândit că ei or să scape teferi... dorea doar să-i sperie 
şi să-i determine să se mute. Dar a făcut-o, Paul, ea chiar a 
făcut-o, şi ştii prea bine. 

Da, presupunea că da. Şi cine ar fi bănuit-o? 

Intoarse pagina. 

Aici era încă un articol din Bakersfie/d Journal acesta datat 
19 iulie 1957. Prezenta o poză a lui Carl Wilkes, arătând puţin 
mai bătrân. Un lucru era clar: era atât de bătrân pe câtva 
deveni el vreodată. Tăietura din ziar era necrologul lui. 


UN CONTABIL DIN BAKERSFIELD MOARE ÎN URMA 
UNEI CAZATURI CIUDATE 


Carl Wilkes, un rezident de-o viaţă al Bakersfieldului, 
a murit la scurt timp după ce a fost internat în Spitalul 
General Hernandez noaptea trecută. In aparenţă, s-a 
împiedicat de o grămadă de rufe, care fuseseră lăsate 
ceva mai devreme pe scări, în timp ce cobora ca să 
răspundă la telefon. Dr. Frank Canley, medicul de 
gardă, a spus că Wilkes a murit ca urmare a multiplelor 
fracturi suferite la cap şi a gâtului rupt. Avea 44 de ani. 

Wilkes a lăsat în urma sa soţia, Crysilda, un fiu, Paul, 
18 şi o fiică, Annie, 14. 


Când Paul întoarse pagina, crezu pentru un moment că 


Annie lipise două copii ale necrologului tatălui ei, poate chiar 
din sentimentalism sau accidental (bănuia că ultima variantă 
era mult mai posibilă decât prima). Dar era vorba de un alt fel 
de accident, şi motivul pentru această similitudine era foarte 
simplu: nici unul nu fusese nici pe departe un accident. 

Simţi cum îl cuprinde oroarea. 

Scrisul ordonat de sub articol spunea: Los Angeles Call, 29 
Ianuarie 1962. 


O STUDENTA U.S.C. MOARE ÎN URMA UNEI CĂZĂTURI 
CIUDATE 


Andrea Saint James, studentă în cadrul U.S.C. la 
secţia de asistente medicale, a fost declarată moartă la 
sosirea la Spitalul Mercy din North Los Angeles, noaptea 
trecută, victima unui accident bizar. 

Domnişoara Saint James împărțea o cameră, în afara 
campusului, cu o colegă, Annie Wilkes din Bakersfield. 
Cu puţin înainte de ora unsprezece P.M., domnişoara 
Wilkes a auzit un țipăt scurt, urmat de un "bufnet teri- 
bil". Domnişoara Wilkes, care învăţa, a ieşit repede pe 
palierul de la etajul trei şi a văzut-o pe domnişoara Saint 
James zăcând pe palierul de dedesubt, "întinsă într-o 
poziţie nenaturală". 

Domnişoara Wilkes a spus că, în graba de a aduce 
ajutor, aproape că a căzut şi ea. "Noi aveam un pisoi pe 
care-l chema Peter Gunn" — a spus ea — "dar nu-l mai 
văzusem de câteva zile şi am crezut că l-au prins cei de 
la ecarisaj, deoarece tot am uitat să-i punem o zgardă 
cu numele lui la gât. Era întins mort pe scări. De el se 
împiedicase ea. Am acoperit-o pe Andrea cu puloverul 
meu şi apoi am chemat salvarea. Ştiam că e moartă, 
dar nu ştiam pe cine altcineva trebuie să chem". 

Domnişoara Saint James, originară din Los Angeles, 
avea 21 de ani. 


— Isuse! 


Paul şopti asta de multe ori la rând. In timp ce întorcea 
pagina, mâna îi tremura foarte tare. Aici era un articol din Ca// 
în care se spunea că pisica vagaboandă pe care o adoptaseră 
studentele fusese otrăvită. 

Peter Gunn. Drăguţ nume pentru un motan, gândi Paul. 
Proprietarul avea la subsol şobolani. Plângerile chiriaşilor 
au avut ca rezultat, cu un an înainte, un avertisment din partea 

inspectorilor de la igienă. Proprietarul făcuse un mare tărăboi 
la o întâlnire anterioară a Consiliului Orăşenesc, care fusese 
destul de aprins ca să apară în ziare. Annie ar fi ştiut. Pus în 
faţa unei amenzi usturătoare dată de către cei de la 
municipalitate, cărora nu le plăcea să fie înjuraţi, proprietarul a 
acoperit subsolul cu momeli otrăvite. Motanul a mâncat otrava. 
A rămas în subsol pentru două zile. Apoi s-a târât până 
aproape de stăpânele lui şi a murit — ucigând şi pe una dintre 
ele. 

O ironie a sorții demnă de Paul Harvey, gândi Paul 
Sheldon, şi râse ca un nebun. Pun pariu că a constituit ştirea 
zilei. 

Curat. Foarte curat. 

Doar noi ştim că Annie a luat din subsol nişte mâncare 
otrăvită şi i-a dat-o cu mâna ei motanului, iar dacă Bătrânul 
Peter Gunn n-a vrut s-o mănânce, probabil a împins-o în jos în 
gâtul lui cu un băț. Când a murit, l-a pus pe scări şi a sperat 
că o să meargă. Probabil că ştia foarte bine că prietena ei o să 
vină cherchelită acasă. N-aş fi deloc surprins. Un motan mort, 
o grămadă de haine. Acelaşi MODUS-OPERANDI, cum ar spune 
Tom Twyford. Dar de ce Annie? Aceste articole îmi spun totul 
în afară de asta. DE CE? 

Ca un act de autoapărare, în ultimele săptămâni, parte din 
imaginaţia sa devenise, de fapt, Annie, şi acum, această parte 
— Annie vorbea cu o voce uscată şi de necontrazis. Şi deşi tot 
ce spunea era nebunie curată, totuşi avea sens. 

Am ucis-o pentru că dădea prea tare radioul noaptea 
târziu. 

Am ucis-o pentru că i-a dat un nume atât de idiot pisoiului. 

Am ucis-o pentru că m-am plictisit s-o tot văd sărutându-şi 


prietenul pe canapea, iar el să aibă întotdeauna mâinile 
băgate atât de sus sub fusta ei, încât credeai că e în căutare 
de aur. 

Am ucis-o pentru că am prins-o trişând. 

Am ucis-o pentru că EA m-a prins PE MINE trişând. 

Amănuntele specifice nu contează, nu-i aşa? Am ucis-o 
pentru că era o cockadoodie împielițată, şi asta-i un motiv 
îndeajuns de bun. 

— Sau poate pentru că era o Doamnă Ştie-Tot, şopti Paul. 

Îşi dădu capul pe spate şi scoase iarăşi un hohot de râs 
ascuţit şi speriat. Deci asta era Cărarea Amintirilor? Oh, ce 
varietate de ciudate flori otrăvitoare creşteau de-a lungul 
versiunii Annie Wilkes a bătrânei poteci de modă veche! 

Nimeni n-a asociat vreodată cele două căzături ciudate? 
Prima dată, tatăl ei, apoi colega de cameră? Vorbeşti serios? 

Da, era foarte serios când îşi spunea asta. Accidentele se 
întâmplaseră la un interval de aproape cinci ani, în două oraşe 
diferite. Fuseseră comentate de două ziare diferite dintr-un 
stat foarte populat în care, probabil, oamenii cădeau frecvent 
pe scări şi-şi rupeau gâtul. 

lar ea era foarte, foarte deşteaptă. 

Se părea că aproape la fel de deşteaptă ca Satana însuşi. 
Doar că acum începea să se prostească. Oricum, pentru el ar fi 
fost o consolare minoră dacă Annie ar fi fost pusă după gratii 
pentru asasinarea lui Paul Sheldon. 

Întoarse pagina şi descoperi încă un articol din Bakersfield 
Journal, ultimul, după cum se va dovedi. Titlul spunea DOM- 
NIŞOARA WILKES A ABSOLVIT ŞCOALA SANITARA. Fata din oraş 
s-a descurcat bine. 17 mai 1966. Fotografia era a unei tinere şi 
uimitor de drăguță Annie Wilkes. Era o poză de absolvire, 
bineînţeles. Terminase cu laude. A trebuit doar să-şi omoare o 
colegă de cameră ca să reuşească asta, gândi Paul şi necheză 
râsul său strident şi speriat. Vântul vuia pe lângă casă ca şi 
cum i-ar fi răspuns. Poza mamei zdrăngăni uşor pe perete. 

Următoarea tăietură era din Manchester, New Hampshire 
din ziarul Union Leader. 2 martie 1969. Era un necrolog care 
părea a nu avea nici o legătură cu Annie Wilkes. Ernest 


Gonyor, vârsta şaptezeci şi nouă de ani, murise în Spitalul 
Saint Joseph. Nu era dată cauza exactă a morţii. "După o lungă 
suferinţă" spunea necrologul. Il plângeau nevasta, cei 
doisprezece copii şi, pare-se, în jur de patru sute de nepoti şi 
strănepoţi. Nimic nu se aseamănă cu metoda ritmică de a 
produce descendenţi mari şi mici, gândi Paul şi necheză iarăşi. 

Ea l-a omorât. Asta s-a întâmplat cu bunul şi bătrânul 
Ernie. Altfel, de ce ar fi necrologul aici? Asta-i Cartea Morților 
Anniei, nu-i aşa? 

De ce, pentru numele lui Dumnezeu? DE CE? 

Cu Annie Wilkes, aceasta era o întrebare care nu avea un 
răspuns normal. După cum bine ştii. 

Altă pagină, alt necrolog din Union Leader. 19 martie 1969. 
Doamna se numea Hester "Queenie" Beaulifant, optzeci şi 
patru de ani. În poză arăta ca un personaj ale cărui oase au 
fost exhumate din La Brea Tar Pits. Acelaşi lucru care îl luase 
pe Ernie o luase şi pe "Queenie" — se părea că acea "lungă 
suferinţă" făcea ravagii. Ca şi Ernie, murise în spitalul Saint 
Joseph. Vizite între 2:00 şi 6:00 P.M. pe 20 martie la Casa 
Funerară Foster. Înmormântarea la Cimitirul Mary-Cyr, la 21 
martie, ora 4:00 P.M.. 

Ar trebui să realizăm o interpretare specială a cântecului 
"Annie, Nu Vrei Să Treci Pe Aici?" cântat de Corul Sfânt Al 
Mormonilor, gândi Paul şi mai necheză un pic. 

Pe paginile următoare mai erau trei necrologuri din Union 
Leader. Doi bărbaţi în vârstă, care muriseră de acea eternă 
“lungă suferinţă". A treia era o femeie de patruzeci şi şase de 
ani, pe nume Paulette Simeaux. Paulette decedase în urma 
acelei comune "Scurte Suferinţe". Cu toate că fotografia care 
însoțea necrologul era şi mai gri şi mai neclară decât de obicei, 
Paul observă că Paulette Simeaux o făcea pe "Queenie" 
Beaulifant să pară ca Thumbelina. Gândi că probabil boala ei a 
fost într-adevăr foarte scurtă — o congestie cerebrală, să 
spunem, urmată de internarea la Saint Joe, urmată de... 
urmată de ce? Mai specific, ce? 

De fapt, nu avea chef să se gândească la aceste amănunte 
specifice... dar toate necrologurile indicau Saint Joseph ca locul 


în care s-au produs decesele. 

Și dacă ne uităm în registrul asistentelor medicale din 
martie 1969, o să găsim numele Wilkes? Prieteni, oare un urs 
devine un cockadoodie dacă stă în pădure? 

Această carte, Dumnezeule, această carte era atât de 
mare. 

Nu mai suport, vă rog. Nu mai vreau să mai văd nimic în 
plus. Am o idee. O să pun albumul ăsta jos exact unde l-am 
găsit. Apoi o să mă duc la mine în cameră. Cred că n-o să mai 
am chef să scriu; cred că o să iau o pilulă în plus şi o să mă 
bag în pat. Asta ca să n-am coşmaruri. Dar n-o să continui să 
merg pe Cărarea Amintirilor Anniei, dacă eşti bun. Te rog, te 
rog mult. 

Dar se pare că mâinile lui aveau o minte şi o voinţă a lor; 
continuau să întoarcă paginile, din ce în ce mai repede. 

Incă două scurte anunţuri de decese din Union Leader, una 
de la sfârşitul lunii septembrie 1969, alta de la începutul lui 
octombrie. 

19 martie 1970. Aceasta era din Harrisburg, Pennsylvania, 
din ziarul Herald. Una din paginile de la sfârşit. LISTA NOULUI 
PERSONAL AL SPITALULUI. Urma fotografia unui bărbat chel, cu 
ochelari, care-i făcea lui Paul impresia că ar fi acel gen de 
individ care mănâncă seminţe pe scaun. Articolul anunţa că, pe 
lângă directorul publicitar (tipul chel cu ochelari), mai fuseseră 
angajate încă douăzeci de persoane la Spitalul Riverview: doi 
doctori, opt asistente medicale, personal pentru bucătărie, 
infirmieri şi un administrator. 

Annie era una dintre asistentele medicale. 

Pe următoarea pagină, gândi Paul, o să văd un scurt anunţ 
mortuar al unui bătrân sau o bătrână, care a decedat în 
Spitaluf Riverview din Harrisburg, Pennsylvania. 

Corect. Un escroc bătrân care murise în urma acelei eterne 
"Lungi Suferinţe". 

Urmat de un bărbat vârstnic care decedase datorită acelei 
mirese perene: "Scurtă Suferinţă". 

Urmat de un copil de trei ani care căzuse într-o fântână, 
suferise serioase contuzii la cap şi fusese adus la Riverview în 


stare de comă. 

Şocat, Paul continuă să întoarcă pagina în timp ce vântul şi 
ploaia se învolburau în jurul casei. Tiparul nu-ţi putea scăpa. Ea 
se angaja, ucidea câţiva oameni şi apoi pleca mai departe. 

Brusc îi veni în minte o imagine dintr-un vis pe care mintea 
lui conştientă îl uitase deja, dându-i astfel rezonanţa de déjà 
vu. O văzu pe Annie Wilkes într-o rochie lungă cu şorţ, cu părul 
acoperit de o bonetă, o Annie care arăta ca o soră din Spitalul 
Bedlam din Londra. Intr-o mână ducea un coş. Băgă mâna în 
el. Scoase de acolo nisip pe care-l aruncă deasupra chipurilor 
pe lângă care trecea. Nu era un praf liniştitor care provoca 
somnul, ci unul otrăvit. li omora. Când îi atingea, feţele lor 
deveneau albe, iar monitoarele de la aparatele care le 
înregistrau ritmul precar al vieţii deveneau negre. 

Poate că i-a omorât pe micuţii Krenmitz pentru că erau 
împielitaţi... şi pe colega ei de cameră... poate şi pe tatăl ei. 
Dar ceilalţi? 

Dar ştia. Annie din el ştia. Bătrâni şi bolnavi. Toţi fuseseră 
bătrâni şi bolnavi, cu excepţia doamnei Simeaux, iar ea 
probabil că nu fusese nimic mai mult decât o plantă, atunci 
când intrase în spital. Annie îi omorâse fiindcă... 

— Fiindcă erau şobolani prinşi în cursă, şopti el. 

Bieţii de ei. Bieții, sărăcuții de ei. 

Bineînţeles. Asta era. Din punctul de vedere al Anniei toţi 
oamenii din lume se împărțeau în trei categorii: împielitaţi, 
oameni nefericiţi... şi Annie. 

Se deplasase constant spre vest. De la Harrysburg la 
Pittsburg, la Duluth şi Fargo. Apoi, în 1978, ajunsese la Denver. 
De fiecare dată şablonul era acelaşi: un articol de "bun-venit", 
în care numele Anniei era menţionat printre altele (ea pierduse 
“"bun-venitul" din Manchester, poate pentru că, bănui Paul, nu 
ştia că ziarele locale publică aşa ceva), apoi două sau trei 
decese cu nimic ieşite din comun. După acestea, ciclul începea 
din nou. 

Până la Denver, cel puţin. 

La început, totul a părut la fel. Era articolul cu NOII SOSIȚI, 
de această dată decupat din ziarul de circuit intern al Spitalului 


Receiving din Denver, în care era menţionat numele Anniei. 
Ziarul intern era identificat, cu scrisul ordonat al Anniei, ca The 
Gurney. 

— Frumos nume pentru ziarul intern al unui spital, se 
adresă Paul camerei goale. Sunt surprins că nimeni nu s-a 
gândit să-l denumească "Scăunelul Mostră". Necheză iarăşi cu 
acel râs înfricoşat, aproape fără să-şi dea seama. Intoarse 
pagina, iar acolo era primul necrolog, decupat din ziarul Rocky 
Mountain News. Laura D. Rothberg. Lungă suferinţă. 21 
septembrie 1978. Spitalul Receiving din Denver. 

Apoi faptele se îndepărtară mult de la şablon. 

Următoarea pagină anunţa o nuntă, în locul unei înmor- 
mântări. Fotografia o înfăţişa pe Annie, nu în uniformă, ci într-o 
rochie albă de dantelă. Lângă ea, ţinându-i mâinile, se afla un 
bărbat pe nume Ralph Dugan. Dugan era de meserie terapist. 
Anunţul purta titlul CASATORIA DUGAN-WILKES. 2 ianuarie 
1979, Rocky Mountain News. Dugan era un om destul de şters, 
cu o singură excepţie: semăna cu tatăl Armiei. Paul credea că 
dacă acesta şi-ar fi ras mustaţa subţire — ceea ce probabil ea 
l-a determinat să facă imediat după luna de miere — 
asemănarea ar fi fost aproape nefirească. 

Paul cântări din ochi grosimea paginilor care mai erau în 
albumul Anniei şi se gândi că Ralph Dugan ar fi trebuit să-şi 
consulte horoscopul — drace, denumeşte-l ororscop — în ziua 
în care a cerut-o de soţie pe Annie. 

Cred că sunt mari şanse ca undeva în paginile următoare 
să găsesc un mic articol despre tine. Unii oameni au stabilite 
întâlniri în Samarra; cred că tu ai avut stabilită una cu o 
grămadă de rufe sau cu o pisică moartă pe o scară. O pisică 
moartă, cu un nume drăguţ. 

Dar se înşela. Următoarea tăietură purta titlul NOI SOSIRI şi 
provenea din ziarul din Nederland. Nederland era un orăşel 
situat la vest de Boulder. Nu chiar aşa de departe de aici, 
consideră Paul. Pentru un moment nu reuşi s-o găsească pe 
Annie pe lista de nume, apoi realiză că de fapt căuta alt nume. 
Era acolo, dar devenise parte componentă dintr-o corporație 
socio-sexuală denumită: "Domnul şi Doamna Ralph Dugan". 


Paul ridică brusc capul. Se auzea cumva o maşină? Nu... 
doar vântul. Cu siguranţă că era vântul. Privi înapoi la albumul 
Anniei. 

Ralph Dugan se întorsese la meseria lui, aceea de a-i ajuta 
pe cei handicapaţi, pe cei şchiopi şi pe orbii de la Spitalul 
Districtual Arapahoe; probabil că şi Annie se întorsese la acea 
muncă onorabilă a asistentelor care ofereau ajutor şi confort 
celor grav răniţi. 

Acum o să înceapă omorurile, gândi el. Singura întrebare 
importantă este referitoare la Ralph; când o să urmeze el: la 
început, la mijloc sau la sfârşit? 

Dar iarăşi se înşelase. În locul unui necrolog, următorul 
articol era o copie Xerox a unui anunţ imobiliar. In colţul din 
stânga sus al anunţului era poza unei case. Paul o recunoscu 
doar datorită grajdului — la urma urmelor, nu văzuse niciodată 
casa pe dinafară. 

Dedesubt, Annie scrisese cu mâna sa fermă: Avansul a fost 
plătit pe 3 martie 1979. Actele le-am semnat pe 18 martie 
1979. 

O casă pentru când se vor pensiona? Paul se îndoia. O casă 
de vară? Nu; nu-şi puteau permite luxul. Deci... 

Ei bine, poate-i doar o fantezie, dar încearcă asta. Poate că 
ea chiar îl iubeşte pe Bătrânul Ralph Dugan. Poate că a trecut 
un an şi ea încă nua mirosit nimic cockadoodie la el. Ceva cu 
siguranţă s-a schimbat; nu mai fusese nici un necrolog de la... 

Dădu înapoi paginile ca să verifice. 

De la Laura Rothberg, în septembrie 1978. Ea s-a oprit din 
omoruri cam în acelaşi timp când l-a cunoscut pe Ralph. Dar 
asta era atunci, iar noi suntem acum; acum presiunea a 
început să crească iarăşi. Stările depresive revin. Ea îi priveşte 
pe oamenii bătrâni... cei bolnavi mortal... şi se gândeşte cât de 
nenorociţi sunt ei şi probabil că-şi spune: Acest mediu mă 
deprimă. Lungile coridoare pavate cu gresie, mirosurile, 
scârțâitul pantofilor cu talpă de crep şi sunetele oamenilor 
suferinzi. Dacă pot să plec din acest loc, o să mă fac bine. 

Deci, aparent, Ralph şi Annie s-au întors la ţară, la aerul 
curat. 


Întoarse pagina şi tresări. 

Măzgălite la sfârşitul paginii erau cuvintele: 43 AUG. 1980. 
DU-TE DRACULUI! 

Hârtia, groasă cum era, se rupsese în câteva locuri datorită 
furiei cu care ea ţinuse stiloul. 

Era articolul cu titlul DIVORŢUL S-A PRONUNŢAT, din ziarul 
din Nederland, dar el trebui să-l întoarcă ca să se asigure că 
Annie şi Ralph luaseră parte la acest divorţ. Ea îl lipise cu capul 
în jos. 

Da, ei erau. Ralph şi Annie Dugan. Motive: cruzime mintală. 

— Divorțul după o scurtă suferinţă, murmură Paul şi iarăşi 
privi în sus, părându-i-se că a auzit o maşină care se apropie. 
Vântul, doar vântul... totuşi, ar fi mai bine să se ducă la 
adăpostul sigur, oferit de camera sa. Nu era doar durerea care 
devenea din ce în ce mai intensă; el se apropia de o stare de 
totală teroare. 

Dar se aplecă iarăşi asupra albumului. Straniu, foarte 
straniu, dar era prea interesant ca să-l poată pune jos. Era ca 
un roman atât de dezgustător, încât trebuia să-l termini. 

Căsătoria Anniei se desfăcuse într-o manieră mult mai 
legală decât anticipase Paul. Părea corect să spui că divorţul 
chiar avusese /oc după o scurtă suferinţă — un an şi jumătate 
de fericire matrimonială nu înseamnă prea mult. 

Cumpăraseră în martie o casă, iar acesta nu este un pas pe 
care să-l faci dacă simţeai cum ţi se destramă căsătoria. Ce se 
întâmplase? Paul nu ştia. Ar fi putut inventa o poveste, dar ar fi 
fost numai o supoziţie. Apoi, citind încă o dată articolul, 
observă ceva sugestiv: Angela Ford contra John Ford. Kirsten 
Frawley contra Stanky Frawley. Danna McLaren contra Lee 
McLaren şi... 

Ralph Dugan contra Anne Dugan. 

Există un obicei american, nu-i aşa? Nimeni nu vorbeşte 
prea mult despre el, dar există. Bărbații fac cereri de 
căsătorie la lumina Lunii; femeile intentează procesul de 
divorț. Nu ÎNTOTDEAUNA se întâmplă aşa, dar de obicei da. 
Deci ce are de spus această structură gramaticală? Angela 
spune: “leşi din casă, Jack!" Kirsten spune: “Fă-ţi planuri noi, 


Stan!"; Danna spune: "Lasă-mi cheile, Lee!". Şi ce spune 
Ralph, singurul bărbat care este trecut PRIMUL în această 
coloană? Cred că probabil a spus: "Lasă-mă să plec dracului 
de aici!" 

— Poate că a văzut pisica moartă de pe scări, zise Paul. 

Pagina următoare. Alt articol: NOI SOSIRI. Acesta era din 
ziarul Camera din Boulder, Colorado. Era o fotografie cu noii 
membri ai personalului, stând pe peluza din faţa Spitalului 
Boulder. Annie era în rândul doi, faţa ei fiind un cerc alb sub 
boneta cu bandă neagră. Altă deschidere a unui alt show. 
Dedesubt era data de 9 martie 1981. Ea îşi reluase numele de 
domnişoară. 

Boulder. Acolo înnebunise cu adevărat Annie. 

Întoarse paginile mai repede şi mai repede, oroarea lui 
crescând, iar în minte persistându-i două întrebări: De ce, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu şi-au dat ei seama mai 
repede? şi Cum, pentru numele lui Dumnezeu, a reuşit să li se 
strecoare printre degete? 

10 mai, 1981 — lungă suferinţa, 14 mai 1981 — lungă 
suferinţă, 23 mai — lungă suferinţă, 9 iunie — scurtă suferinţă, 
15 iunie — scurtă, 16 iunie — lungă. 

Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă. Lungă. Lungă. Scurtă. 

Paginile tremurau între degetele lui. Simţea vag mirosul 
lipiciului uscat. 

— Cristoase, câţi a ucis? 

Dacă era corect să echivalezi fiecare necrolog lipit în acest 
album cu o crimă, atunci scorul ei era de mai mult de treizeci 
de oameni până la sfârşitul lui 1981... toate înfăptuite fără nici 
un singur murmur din partea autorităţilor. Bineînţeles, 
majoritatea victimelor erau bătrâni, ceilalţi grav răniţi, dar 
totuşi... te-ai gândi... 

În 1982, în sfârşit, Annie călcă strâmb. Tăietura din Camera 
din 14 ianuarie, înfăţişa faţa ei searbădă şi imobilă, ca de 
piatră, reprodusă în mii de puncte mici sub un titlu care, 
spunea: A FOST NUMITĂ NOUA SORĂ ŞEFĂ A MATERNITĂŢII. 

Pe data de 29 ianuarie au început decesele din maternitate. 

Annie înregistrase toată povestea în stilul ei meticulos. Lui 


Paul nu-i fu deloc greu s-o urmărească. Dacă oamenii care-ţi 
vor capul ar fi găsit acest album, Annie, tu ai fi acum în 
închisoare — sau în vreun azil — şi ai sta acolo toată viața. 

Primele două decese infantile nu creaseră suspiciuni — 
unul dintre bebeluşi avusese serioase defecte din naştere. Dar, 
bebeluşii, handicapaţi sau nu, nu sunt acelaşi lucru cu bătrânii 
care mor de blocaj renal sau cu victimele accidentelor de 
maşină aduse încă vii la spital, în ciuda faptului că le lipseşte 
jumătate din cap sau că au găuri imense în abdomen. Apoi ea 
a început să-i ucidă şi pe cei sănătoşi laolaltă cu cei bolnavi. El 
bănuia că, în psihoza ei acută, începuse să-i vadă pe toţi ca 
biete, biete fiinţe. 

Pe la mijlocul lui martie 1982 fuseseră deja cinci decese 
infantile în Spitalul Boulder. A fost dezlănţuită o investigaţie 
amplă. Pe 24 martie, Camera numea agentul mortal ca fiind o 
"substanţă toxică". O "sursă de încredere din spital" era citată, 
iar Paul se întrebă dacă nu cumva acea sursă nu fusese chiar 
Annie Wilkes. 

Un alt copil muri în aprilie. Doi în mai. 

Apoi, de pe prima pagină a ziarului Denver Post din 1 iunie: 


SORA-SEFĂ A MATERNITĂŢII ESTE 

INTEROGATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU 

DECESELE INFANTILE. 

Nu s-au formulat " încă " acuzații, 

Spune Purtătoarea de Cuvânt a Cabinetului Şerifului. 


de Michael Leith 


Annie Wilkes, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, sora 
şefa a secţiei de maternitate a Spitalului Boulder, este 
interogată în legătură cu moartea a opt nou-născuţi — 
decese care au avut loc de-a lungul unei perioade de 
mai multe luni. Toate decesele s-au produs după 
numirea în post a domnişoarei Wilkes. 

Când a fost întrebată dacă domnişoara Wilkes se află 


în stare de arest, purtătoarea de cuvânt a Cabinetului 
Şerifului, Tamara Kinsolving, a spus că nu. Când a fost 
întrebată dacă domnişoara Wilkes a venit de bunăvoie 
să dea informaţii în legătură cu cazul, doamna 
Kinsolving a replicat: "Trebuie să spun că nu s-a 
întâmplat aşa ceva. Lucrurile sunt puţin mai serioase 
decât atât". Întrebată dacă Wilkes a fost acuzată de 
vreo crimă, doamna Kinsolving a răspuns: "Nu. Nu 
încă". 


Restul articolului era o retrospectivă a carierei Anniei. Era 
evident că se transferase dintr-un loc în altul foarte des, dar nu 
exista nici o aluzie la faptul că în toate spitalele unde lucrase 
Annie, nu doar în cel din Boulder, oamenii aveau o tendinţă să 
o mierlească atunci când ea era prin preajmă. 

Se uită fascinat la fotografia alăturată. 

Annie reţinută de poliţie. Dumnezeule mare, Annie reţinută 
de poliţie; idolul nu se prăbuşise, dar se clătina... se clătina. 

Urca nişte scări de piatră în compania unui poliţist aspru; 
faţa ei era opacă, golită de orice expresie. Era îmbrăcată în 
uniforma de asistentă medicală şi purta pantofi albi. | 

Pagina următoare: WILKES ESTE ELIBERATA, O MAMA ESTE 
INTEROGATĂ. 

Scăpase. Cumva, scăpase cu faţa curată. Era momentul să 
dispară şi să reapară în altă parte — Idaho, Utah, poate 
California. În loc să facă asa ceva, ea se reîntorsese la serviciu. 
Şi în locul unui anunţ cu NOI SOSIRI dintr-un oraş de undeva 
mai la vest, era un titlu imens din Rocky Mountain News de pe 
prima pagină a ediţiei din 2 iunie 1982. 


Oroarea continuă 
ÎNCĂ TREI DECESE INFANTILE ÎN SPITALUL BOULDER 
Două zile mai târziu autorităţile au arestat un infirmier 


puertorican, ca să-l elibereze însă după nouă ore. Apoi, pe 19 
iulie, şi Denver Post şi Rocky Mountain News anunțau 


arestarea Armiei. La începutul lui august a avut loc o audiere 
preliminară. Pe 9 octombrie a început procesul pentru uciderea 
fetiţei Christopher, un copil de sex feminin în vârstă de o zi. În 
afara fetiţei Christopher mai erau încă şi alte şapte acuzaţii de 
crimă cu premeditare. Articolul sublinia că unele dintre 
victimele Anniei trăiseră îndeajuns de mult ca să le fie date 
nume adevărate. 

Înserate între relatările de la proces, erau Scrisori către 
Editor, tipărite în ziarele din Denver şi din Boulder. Paul 
înţelese că Annie fusese tentată să le aleagă doar pe cele mai 
ostile — acelea care întăreau părerea ei deformată despre 
specia umană ca fiind Homo împielițatus — dar, după orice 
standarde, erau insultătoare. Se părea că existase un consens: 
spânzurătoarea ar fi fost ceva prea blând pentru Annie Wilkes. 
Un corespondent o poreclise Lady Dragon, iar porecla se 
împământenise pe durata procesului. Mulţi fuseseră de părere 
că Lady Dragon ar trebui sfârtecată de vie cu furculiţe înroşite 
în foc, iar mulţi indicaseră că ar fi fost foarte doritori să 
participe la linşare. 

Lângă una dintre aceste scrisori, Annie notase cu mână 
tremurătoare şi oarecum patetic, complet diferit de scrisul ei 
ferm: Pietrele azvărlite în mine mi-ar rupe oasele, dar 
cuvintele nu mă vor răni niciodată. 

Era evident că cea mai mare greşeală a Anniei fusese că nu 
se oprise atunci când oamenii au realizat că ceva se 
întâmplase. Era rău, dar din nefericire, nu destul de rău. Idolul 
doar se clătinase. Cazul prezentat de procuratură era în 
întregime circumstanţial, iar în unele locuri atât de subţire, 
încât puteai citi prin el un ziar. Procurorul districtual avea ca 
dovezi: o urmă de mână de pe faţa şi gâtul fetiţei Christopher, 
care corespundea cu dimensiunea mâinii Anniei, completată cu 
semnul lăsat de ametistul de la inelul pe care ea-l purtase la 
mâna dreaptă; intrările şi ieşirile din camera nou-născuţilor 
care, în mare, corespundeau cu decesele copiilor. Dar Annie 
era sora-şefă a maternității, la urma urmei, deci tot timpul 
intra şi ieşea de acolo. Apărarea a fost în stare să arate multe 
alte ocazii când Annie a intrat în acea cameră şi nu s-a 


întâmplat nimic anormal. Paul se gândi că asta era similar cu a 
demonstra că meteoriţii n-au lovit niciodată Pământul, 
prezentând cinci zile când nici măcar unul singur n-a lovit lanul 
nordic al Fermierului John, dar putea să înţeleagă cât de mult 
cântărise acest argument în faţa juraţilor. 

Procurorul şi-a întins plasa cât de bine a putut, dar cea mai 
serioasă dovadă rămânea numai amprenta mâinii şi a 
ametistului. Faptul că Statul Colorado se hotărâse să-i 
intenteze proces Anniei, având o şansă atât de mică s-o 
condamne pe baza dovezilor, îl lăsa pe Paul cu o presupunere 
şi o certitudine. Presupunerea era că Annie spusese în timpul 
interogatoriului anumite lucruri care fuseseră extrem de 
sugestive, poate chiar incriminatorii; avocatul ei reuşise, 
probabil, să excludă acest raport din documentele procesului. 
Cert era că decizia Anniei de a depune mărturie în favoarea ei 
la audierea preliminară, fusese extrem de neavenită. Avocatul 
ei nu reuşise să înlăture acea mărturie din proces (cu toate că 
s-a dat de ceasul morţii să reuşească asta) şi, cu toate că 
Annie nu a mărturisit nimic specific în timpul celor trei zile din 
august pe care le petrecuse "acolo sus, în boxa martorilor, în 
Denver", el credea că de fapt ea a recunoscut totul. 

Extrasele din tăieturile din ziar pe care ea le lipise în album 
conţineau câteva adevărate nestemate. 


Dacă mă făceau să mă simt tristă? 

Bineînţeles că mă făceau să mă simt tristă, având în vedere 
lumea în care trăim. 

Nu e nimic de care să-mi fie ruşine. Nu mi-e niciodată 
ruşine. Ceea ce fac eu e decisiv, nu mă uit niciodată înapoi la 
lucruri de felul ăsta. 

Dacă am asistat la înmormântarea vreunuia dintre ei? 
Bineînţeles că nu. Socotesc că funeraliile sunt cumplite şi 
deprimante. De asemenea, nu cred că nou-născuţii au suflet. 

Nu, n-am plâns niciodată. 

Dacă mi-a părut rău? Cred că asta-i o întrebare filozofică, 
nu-i aşa? 

Bineînţeles că am priceput întrebarea. Am înţeles toate 


întrebările voastre. Ştiu că voi toţi îmi vreţi capul. 


Dacă ea ar fi insistat să depună mărturie la proces, gândi 
Paul, probabil că avocatul ei ar fi impuşcat-o ca s-o facă să 
tacă. 

Cazul a fost prezentat în faţa juraţilor pe 13 decembrie 
1982. Aici urma o poză, neaşteptată, publicată de Rocky 
Mountain News, o fotografie a Anniei stând calmă în celula de 
la arest şi citind În căutarea lui Misery. ÎN SUFERINŢĂ? se 
întreba subtitlul de dedesubt. LA LADY DRAGON NU POATE FI 
VORBA DE AŞA CEVA. Annie citeşte calmă şi aşteaptă 
verdictul. 

Apoi, pe 16 decembrie, cu litere de o şchioapă: LADY 
DRAGON ESTE INOCENTĂ. La mijlocul articolului era citat un 
jurat care ceruse să rămână anonim. "Da, am dubii foarte mari 
în ceea ce priveşte inocenţa ei. Din nefericire, am dubii foarte 
rezonabile în ceea ce priveşte vinovăția ei. Sper că va fi 
judecată iarăşi, dar în ceea ce priveşte una dintre celelalte 
acuzaţii. Poate că procuratura va putea să adune mai multe 
dovezi atunci". 

Toți ştiau că ea a comis crimele, dar nimeni nu putea să 
dovedească asta. Deci li s-a strecurat printre degete. 

Cazul mai continua pe următoarele trei sau patru pagini. 
Procurorul districtual spusese că Annie cu siguranţă va fi 
judecată ca urmare a uneia dintre celelalte acuzaţii. Trei 
săptămâni mai târziu a spus că el niciodată n-a afirmat aşa 
ceva. La începutul lui februarie 1983, procuratura districtuală a 
emis o declaraţie spunând că, în timp ce cercetarea deceselor 
infantile din Spitalul Boulder era încă foarte actuală, ancheta 
împotriva Anniei Wilkes era închisă. 

Li s-a strecurat printre degete. 

Soţul ei n-a depus mărturie pentru nici una dintre părţi. 
Oare de ce, mă întreb? 

Mai erau multe pagini în album, dar putea să-şi dea seama 
după felul cum erau aproape lipite între ele că aproape 
terminase cu povestea de până acum a Anniei. Mulţumesc lui 
Dumnezeu! 


Următoarea pagină provenea din Sidewinder Gazette din 
19 noiembrie 1984. Nişte excursionişti găsiseră în partea 
estică a Rezervaţiei Grinder Wildlife rămăşiţele mutilate şi 
parţial dezmembrate ale unui tânăr. Săptămâna care a urmat a 
fost identificat ca fiind Andrew Pomeroy, în vârstă de douăzeci 
şi trei de ani, din Cold Stream Harbour, New York. Pomeroy 
părăsise în septembrie anul trecut New-Yorkul cu destinaţia 
L.A., intenţionând să ajungă acolo făcând autostopul. Ultimele 
veşti, pe care părinţii lui le primiseră de la el, datau din 15 
octombrie. li sunase cu taxă inversă din Julesburg. Corpul a 
fost găsit în albia unui pârâu secat. Poliţia a emis ipoteza că 
Pomeroy, de fapt ar fi fost ucis undeva pe lângă Autostrada 9 
şi apoi adus de către apele dezgheţului în Rezervaţia Wildlife. 
Raportul anchetatorului a concluzionat că fusese omorât cu un 
topor. 

Paul se întrebă, şi nu chiar academic, cam cât de departe 
de aici este Rezervaţia Grinder Wildlife. 

Întoarse pagina, privi ultima tăietură — cel puţin până 
acum — Şi brusc respiraţia i se opri. Era ca şi cum, după ce 
parcursese îngrozit necrologurile aproape insuportabile din 
paginile anterioare, ajunsese acum faţă în faţă cu al său. Nu 
era chiar aşa, dar... 

— Dar destul de aproape din punctul de vedere al 
oficialităților, spuse el cu voce joasă şi răguşită. 

Era din Newsweek. Pagina de "Anunţuri". Încadrat de 
divorţul unei actriţe de televiziune şi moartea unui magnat al 
oţelului din Midwest, era acest anunţ: 


DAT DISPĂRUT: Paul Sheldon, 42, romancier 
binecunoscut, mai ales datorită seriei lui romanţate 
despre inegalabila, atrăgătoarea, voioasa Misery 
Chastain; dispariţia a fost semnalată de către 
impresarul său, Bryce Bell. "Eu cred că n-a păţit nimic" 
— a spus Bell — "dar aş dori să ia legătura cu mine ca 
să mă liniştesc. lar fostele lui neveste doresc să ia 
legătura cu el ca să le uşureze conturile din bancă". 
Sheldon a fost văzut ultima dată acum şapte săptămâni 


în Boulder, Colorado, unde se dusese să-şi termine un 
nou roman. 


Articolul era de acum două săptămâni. 

Dat dispărui, asta-i tot. Doar dat dispărut. Nu sunt mort, 
nu e ca şi cum aş fi mort. 

Dar era ca şi cum ar fi fost mort şi, brusc, simţi nevoia de 
medicamente, deoarece nu-l dureau numai picioarele. Totul îl 
durea. Puse albumul cu grijă acolo unde-i găsise şi începu să 
deplaseze scaunul pe rotile spre camera de oaspeţi. 

Afară, vântul bătea în rafale mai puternice decât până 
acum, proiectând pe casă ploaia rece, iar Paul se dădu înapoi 
din faţa ei, gemând înfricoşat, încercând cu disperare să-şi 
păstreze cumpătul şi să nu izbucnească în lacrimi. 


19 


O oră mai târziu, plin de droguri şi foarte somnoros — 
zgomotul făcut de vânt fiind mai mult liniştitor acum decât 
înspăimântător — gândi. Nu o să pot să scap de aici. Nici o 
şansă. Oare Thomas Hardy spunea în JUDE NEŞTIUTUL? 
"Cineva ar fi putut trece pe acolo ca să uşureze teroarea 
băiatului, dar nimeni nu a apărut... deoarece nu EXISTA o 
asemenea persoană". Adevărat. Corect. Vaporul tău nu o să 
apară deoarece nu există bărci pentru nimeni. Călărețul 
Singuratic e ocupat cu reclame pentru fulgii de cereale pentru 
micul dejun, iar Superman face filme în Tinsel Town. Eşti 
singur, Paulie. Al dracului de singur. Dar poate că aşa-i mai 
bine. Deoarece probabil că, la urma urmei, tu ştii care-i 
răspunsul, nu-i aşa? 

Da, bineînţeles că-l ştia. 

Dacă voia să iasă din această situaţie, va trebui s-o ucidă. 

Da. Asta-i răspunsul — singurul care există, cred. Deci 
iarăşi este vorba de acelaşi joc, nu-i aşa? Paulie... Poţi Tu? 

Răspunse fără nici o ezitare. Da. Pot. 


Pleoapele i se închiseră. Adormi. 


20 


Furtuna a continuat toată ziua următoare. Apoi, noaptea, 
norii au început să se destrame şi să se îndepărteze. In acelaşi 
timp, temperatura a scăzut de la douăzeci de grade până fu 
minus şase grade. Afară totul îngheţă. In dimineaţa celei de a 
doua zile pe care şi-o petrecea singur, stând lângă geam şi 
uitându-se afară la lumea îngheţată, o auzi pe scroafa Misery 
guiţând şi pe una dintre vaci mugind în grajd. 

Auzea des animalele; făceau în aceeaşi măsură parte din 
ambianţă ca şi pendula din salon — dar, nu o auzise niciodată 
pe scroafă guiţând aşa. Se gândi că parcă a mai auzit-o o dată 
pe vacă mugind aşa, dar fusese un sunet drăcesc auzit într-un 
coşmar, pentru că atunci şi el fusese chinuit de durere. Se 
întâmplase atunci când Annie fusese plecată pentru prima 
dată, lăsându-l fără pilule. El crescuse în suburbiile Bostonului 
şi-şi petrecuse aproape toată viaţa în New-York City, dar 
bănuia totuşi, ce însemnau aceste mugete îndurerate ale vacii. 
Una dintre ele trebuia mulsă. Cealaltă, se părea că nu, poate 
pentru că Annie nu o mulsese constant şi îi secase laptele. 

Şi scroafa? 

li era foame. Asta era tot. Şi era de ajuns. 

Animalele n-or să primească nici un ajutor. Se îndoia că 
Annie o să reuşească să se întoarcă, chiar dacă ar fi vrut. Acest 
colţ al lumii devenise un patinoar imens. Era un pic surprins de 
cât de multă simpatie avea pentru animale şi de mânia pe care 
o simţea pentru Annie, pentru felul cum ea, în arogantul ei 
egoism, le lăsase să sufere în grajd. 

Dacă animalele tale ar putea vorbi, Annie, ele ţi-ar spune 
cine e ADEVARATA păsăruică mârşavă de aici. 

În ceea ce-l privea pe el, se simţea chiar foarte bine în 
timpul acestor zile. Mânca din conserve, bea apă dintr-o carafă 
nouă, îşi lua regulat medicamentele, dormea în fiecare după- 


amiază. Povestea lui Misery, a amneziei şi a nebănuitei (şi 
spectaculos de putrede) înrudiri de sânge se îndrepta constant 
către Africa, unde se va desfăşura a doua parte a romanului. 
Ironia era că femeia îl obligase să scrie ceea ce va deveni cu 
siguranţă cel mai bun dintre romanele Misery. lan şi Geoffrey 
se aflau acum în Southhampton, pregătind de drum un 
schooner numit Lorelei. Pe Continentul Negru, Misery, care 
continua să intre în transe cataleptice în cele mai nepotrivite 
momente (şi, bineînţeles, dacă va fi înţepată de altă albină — 
oricând în toată viaţa ei — va muri aproape instantaneu), va fi 
ori ucisă ori vindecată. Deoarece, în adâncul continentului, la o 
sută cincizeci de mile de Lawstown, o aşezare anglo-olandeză 
situată în vârful cornului Coastei Barbare, trăiau Bourkaşii, cei 
mai periculoşi băştinaşi. Bourkaşilor li se mai spunea şi 
Oamenii-Albină. Puţini dintre albii care îndrăzneau să se 
aventureze în ţinutul Bourka se mai întorseseră vreodată, dar 
cei care au revenit au relatat fabuloase poveşti despre faţa 
unei femei, reliefată pe peretele unei terase de stâncă înaltă şi 
cavernoasă, o faţă neîndurătoare, cu gura căscată şi cu un 
rubin imens în frunte. Mai circula o poveste, — doar un zvon, 
desigur, dar ciudat de persistent — că în peşterile care 
împânzeau ca un fagure stânca din spatele frunţii cu rubinul, 
trăiau un soi de albine gigantice, zumzăind protector în jurul 
reginei lor, o monstruozitate gelatinoasă care împrăştia o 
otravă cumplită... şi vrăji atotputernice. 

In timpul zilelor se distra cu această absurditate plăcută. 
Seara stătea liniştit, ascultând guiţatul scroafei şi gândindu-se 
cum o s-o omoare pe Lady Dragon. 

Să joci "Poţi Tu?" în viaţa reală era cu totul altceva decât 
atunci când era copil şi stătea cu picioarele încrucişate în jurul 
unui cerc, sau atunci când stătea în faţa maşinii de scris. 
Atunci când era doar un joc (şi chiar dacă primeai bani pentru 
el, tot doar un joc rămânea), puteai să inventezi câteva chestii 
aberante şi să le faci să pară credibile — legătura dintre Misery 
Chastain şi domnişoara Charlotte Evelyn-Hyde, de exemplu 
(până la urmă s-a dovedit că ele fuseseră surori-vitrege; Misery 
îl va descoperi mai târziu pe tatăl ei în Africa, trăind laolaltă cu 


Oamenii-Albină Bourka). Totuşi, în viaţa reală, acest elixir 
începea să-şi piardă puterile. _ 

Nu pentru că Paul nu încerca. În baie erau toate acele 
medicamente — cu siguranţă că exista o cale să le folosească 
ca s-o imobilizeze pe Annie, nu-i aşa? Sau cel puţin s-o facă 
neputincioasă şi el să aibă timp s-o ucidă? Novrilul, de 
exemplu. Exista berechet din rahatul ăsta, încât el nici n-ar fi 
nevoie s-o ucidă. Ar muri singură. . 

Asta-i o idee foarte bună, Paul. Iti spun eu ce să faci. 
Trebuie doar să iei un pumn de capsule şi să le pui într-un 
recipient de îngheţată. Ea va crede că sunt bucățele de fistic 
şi o să le înfulece. 

Nu, bineînţeles că asta n-o să meargă. Nici nu putea să 
facă ceva de genul: să deschidă capsulele şi să amestece ; 
pudra cu praf de îngheţată. Novrilul pur era extrem de amar. II 
gustase şi ştia bine asta. Era un gust pe care ea l-ar 
recunoaşte imediat în mijlocul dulceţii aşteptate... şi apoi, vai! 
tu erai, Paulie. Vai ş-amar! _ 

Intr-o poveste ar fi fost o idee destul de bună. In viaţa 
adevărată, totuşi, pur şi simplu nu ţinea. Nu era sigur că şi-ar fi 
asumat riscul, chiar dacă praful din capsule ar fi fost aproape 
sau total fără gust. Nu era destul de sigură metoda, nu era fără 
risc. Asta nu era un joc; aici era vorba de viaţa lui. 

Îi mai trecură alte idei prin minte, dar le îndepărtase mult 
mai repede. Una era să atârne ceva (imediat se gândise la 
maşina de scris) deasupra uşii aşa încât când va intra ea să fie 
ucisă sau să se prăbuşească în nesimţire. Alta era să fixeze o 
sârmă subţire de-a lungul scărilor. Dar în amândouă cazurile 
problema era aceeaşi ca şi cu bătrânul truc al Novrilului-în- 
îngheţată: nici una nu era destul de sigură. Descoperi că pur şi 
simplu nu se poate gândi la ce i s-ar putea întâmpla dacă ar 
încerca s-o asasineze şi ar da greş. 

Pe vremea când începuse să se întunece, în a doua noapte, 
guiţăturile scroafei Misery continuară foarte monoton — suna 
ca o uşă neînchisă, ale cărei balamale ruginite scârţâiau din 
cauza vântului — dar Bossie Nr. 1 tăcu brusc. Paul se întrebă 
neliniştit dacă nu cumva ugerul animalului a explodat, 


provocând moartea vacii prin anemiere. Pentru un moment 
imaginaţia sa atât de intensă! 

Incercă să-i înfăţişeze vaca zăcând moartă într-o băltoacă 
de lapte şi sânge, dar el, îndepărtă repede această imagine. Işi 
spuse să nu mai fie aşa de netot: vacile nu mor aşa. Dar vocea 
care-i spunea asta nu era convingătoare. Nu avea nici o idee 
dacă aşa ceva se poate întâmpla. Şi, oricum, nu vaca era 
problema lui, nu-i aşa? 

Din toate ideile tale năstruşnice, se poate trage doar o sin- 
gură concluzie — vrei s-o ucizi de la distanță, nu vrei să-ți 
mânjeşti mâinile cu sângele ei. Eşti ca un om care se dă în 
vânt după o friptură în sânge, dar n-ar rezista nici o oră într- 
un abator. Dar ascultă, Paulie, şi bagă bine la cap: trebuie să 
înfrunți realitatea măcar în acest moment al vieţii tale, dacă 
până acum n-ai făcut-o. Nimic năstruşnic. Fără cotituri. Ai 
înțeles? 

Am înţeles. 

Se duse la bucătărie şi deschise sertarele până găsi 
cuţitele. Alese cel mai lung satâr şi se întoarse în cameră, 
oprindu-se ca să şteargă urmele de pe rama uşii. Cu toate 
acestea, urmele trecerii lui deveneau din ce în ce mai clare. 

Nu contează. Dacă nu le observă de prima dată, atunci n-o 
să le mai vadă niciodată. 

Puse cuțitul pe noptieră, se băgă în pat şi apoi îl împinse 
sub saltea. Când Annie o să se întoarcă o va ruga să-i aducă un 
pahar cu apă rece, iar atunci când se va apleca să i-l dea, o să- 
i împlânte cuțitul în gât. 

Nimic năstruşnic. 

Paul îşi închise ochii şi adormi, iar când Cherockee-ul se 
întoarse la patru dimineaţa, murmurând pe alee, el nici nu se 
mişcă. Până când nu simţi înţepătura acului seringii în braţ şi 
se trezi văzându-i faţa aplecată asupra lui, nu avu nici cea mai 
vagă idee că ea s-a întors. 


21 


La început se gândi că visează despre cartea sa, că 
întunericul era bezna din vis a cavernelor din spatele capului 
imens de piatră al Zeiţei-Albină Bourka, iar înţepătura era de 
albină. 

— Paul? 

El murmură ceva fără nici o semnificaţie — ceva ce 
însemna: pleacă de aici, voce din vis, pleacă. 

— Paul. 

Asta nu era o voce din vis, era vocea Anniei. 

Se forţă să-şi deschidă ochii. Da, ea era, iar pentru moment 
panica lui se înteţi. Apoi pur şi simplu dispăru, ca un fluid 
scurgându-se într-un canal parţial înfundat. 

— Ce dracu'...! 

Era total dezorientat. Ea stătea acolo în umbră, ca şi cum n- 
ar fi fost deloc plecată, purtând una dintre fustele ei de lână şi 
un pulover demodat; văzu acul din mâna ei şi înţelese că n-a 
simţit o înţepătură, ci o injecție. Ce dracu' — oricum era acelaşi 
lucru. Fusese prins de zeiţă. Dar ce îi făcuse ea...? 

Panica aceea cumplită încercă iarăşi să se întoarcă, şi iarăşi 
se lovi de un circuit mort. Tot ce putea el simţi era un fel de 
surpriză. Şi un fel de curiozitate intelectuală despre locul de 
unde venise ea şi de ce acum. Incercă să-şi ridice mâinile, iar 
acestea se mişcară puţin... dar, doar puţin. Le simţea de parcă 
ar fi avut atârnate de ele nişte greutăţi invizibile. Căzură înapoi 
pe cearşaf cu o mică bufnitură scurtă. 

Nu contează cu ce m-a amorţit ea. E ca şi cuvântul de pe 
ultima pagină a unei cărţi. Este SFARŞITUL. 

Acest gând nu-i provocă teamă. In schimb simţi un fel de 
euforie calmă. 

Cel putin ea a încercat să-l facă blând... să-l facă... 

— Ah, aici eşti! spuse Annie, şi adăugă cu o cochetărie 
hodorogită: Te văd, Paul... ochii aceia albaştri. Ţi-am spus 
vreodată ce ochi albaştri superbi ai? Dar bănuiesc că ţi-au spus 
alte femei — femei care erau mult mai drăguţe decât mine şi 
mult mai îndrăzneţe în exprimarea afecțiunii lor pentru tine. 

S-a întors. S-a întors noaptea, pe furiş, şi m-a omorât, cu 


seringa sau cu o înțepătură de albină, n-are importanță, şi nu 
mi-a folosit la nimic cuțitul de sub saltea. Acum sunt doar 
ultimul număr din considerabilul şir de cadavre ale lui Annie. 
Apoi, în timp ce amorţeala euforică dată de injecție se întindea, 
el gândi aproape cu umor: Ce Șeherezadă proastă m-am 
dovedit a fi. 

Se gândi că într-o clipă somnul se va întoarce — un somn 
final — dar nu veni. O văzu băgând seringa în buzunarul fustei, 
iar apoi aşezându-se pe pat... nu unde stătea ea de obicei; ea 
se aşeză pe piciorul patului şi, pentru o clipă, îi văzu doar 
spatele masiv, impenetrabil, atunci când ea se aplecă, ca şi 
cum ar fi vrut să verifice ceva. Auzi un trosc de lemn, un c/anc 
de metal, iar apoi un sunet tremurat pe care-l mai auzise 
cândva. După un moment îşi aminti. /a chibriturile, Paul. 

Diamond Blue Tips. Nu ştia ce altceva mai avea ea acolo, 
lângă piciorul patului, dar unul dintre ele era o cutie de 
chibrituri Diamond Blue Tips. 

Annie se întoarse spre el şi iarăşi îi zâmbi. Nu ştia ce 
altceva se mai întâmpla, dar depresia ei nervoasă trecuse. Işi 
îndepărtă o şuviţă de păr şi şi-o puse după ureche cu un gest 
feciorelnic. Era ciudat gestul dacă-l asociai cu semi-luciul mat, 
murdar, al şuviţei. 

Semi-luciul mat, oh, băiete tre' să-ţi aminteşti expresia 
asta, care nu-i deloc rea, oh, băiete, sunt drogat acum, tot 
trecutul a fost un prolog la rahatul ăsta, hei, individa asta este 
principalul, oh, drace, sunt nenorocit, dar ăsta-i rahatul cu 
mot de cristal, plutind pe un val imens într-un Rolls, asta 
esien 

— Ce vrei la început, Paul? întrebă ea. Vestea bună sau cea 
proastă? 

— Vestea bună la început. — Reuşi să scoată un rânjet 
prostesc. — Cred că vestea proastă este că ăsta-i SFARŞITUL, 
nu? Bănuiesc că nu ţi-a plăcut prea mult cartea, nu-i aşa? 
Destul de rău... am încercat. Chiar am lucrat. Tocmai începeam 
să... ştii tu... Începeam să mă grăbesc. 

Îl privi cu reproş. 

— Iubesc cartea, Paul! Ţi-am spus asta şi eu nu mint 


niciodată. Îmi place atât de mult, încât nu mai vreau să mai 
citesc nimic din ea până la sfârşit. Imi pare rău că o să te oblig 
să-ţi completezi singur n-urile, dar... este ca şi cum m-aş uita 
pe gaura cheii. 

Rânjetul lui prostesc deveni şi mai mare; se gândea că în 
curând colţurile gurii i se vor uni la spate, o să facă acolo un 
nod şi mare parte din ele, pur şi simplu, vor cădea pe jos. 
Poate că ar ateriza în plosca de lângă pat. Într-o parte adâncă, 
îndepărtată a mintii lui, acolo unde drogul nu ajunsese încă, 
sirenele de alarma începură să sune. Ei îi plăcea mult cartea, 
ceea ce însemna că nu are de gând să-l omoare. Orice altceva, 
dar nu avea de gând să-l ucidă. lar, doar dacă nu cumva opinia 
lui despre Annie Wilkes era total greşită, asta însemna că ea i- 
a pregătit ceva mult mai rău. 

Acum lumina din cameră nu părea slabă; arăta splendid de 
pură, superb de plină de farmecul ei gri şi supranatural; îşi 
putea imagina cocorii care se întrevedeau în ceața metalica 
stând tăcuţi într-un picior lângă un lac de munte; îşi putea 
imagina fulgii de mică din rocile care ies dintre firele de iarbă 
primăvăratică din pajiştile de munte, strălucind în lumina 
aceea precum cioburile de sticlă; îşi putea imagina pitici 
îndreptându-se cu paşi mărunți şi harnici spre muncă, mergând 
în şir printre frunzele de iederă umede de rouă... 

Oh, BĂIETE, chiar că eşti drogat! gândi Paul şi chicoti uşor. 

Annie îi zâmbi. 

— Vestea bună — spuse ea — este că maşina ta a dispărut. 
Mi-am făcut foarte multe griji în privinţa ei, Paul. Ştiam că 
trebuie o furtună ca asta ca să mă descotorosesc de ea şi 
probabil că nici asta n-ar fi fost de ajuns. Dezgheţul de 
primăvară m-a descotorosit de acea păsăruică mârşavă care a 
fost Pomeroy, dar o maşină este mult mai grea decât un om, 
nu-i aşa? Chiar decât un om plin de cockadoodie cum a fost el. 
Dar furtuna şi dezgheţul combinate au fost îndeajuns ca să 
săvârşească asta. Maşina ta a dispărut. Asta era vestea bună. 

— Ce... 

Alte alarme stinse se declanşară. Pomeroy... ştia numele 
dar nu se putea gândi de unde-i ştia. Apoi îşi aminti. Pomeroy. 


Ultimul, marele Andrew Pomeroy, douăzeci şi trei de ani, din 
Cold Stream Harbor, New York. Găsit în Rezervaţia Grinder 
Wildlife, unde dracu' o mai fi fost şi asta. 

— Lasă, Paul, spuse ea cu vocea afectată pe care el o ştia 
aşa de bine. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ştiu că ştii cine a fost 
Andrew Pomeroy, fiindcă ştiu că mi-ai citit albumul. Bănuiesc 
că într-un fel am sperat că ai să mi-l citeşti; altfel de ce l-aş fi 
lăsat afară? Dar am vrut să mă conving, ştii — m-am convins. 
Şi bineînţeles, semnele erau rupte. 

— Semnele, spuse el fără vlagă. 

— O, da. Am citit odată despre o metodă prin care te poţi 
asigura dacă cineva ţi-a umblat prin sertare. Lipeşti un semn 
foarte subţire de-a curmezişul lor, iar dacă atunci când te 
întorci găseşti unul rupt, ştii, nu-i aşa? Ştii că cineva şi-a vârât 
nasul printre lucrurile tale. Vezi ce uşor e? 

— Da, Annie... 

O asculta, dar ceea ce voia de fapt să facă era să intre în 
lumina aceea superbă. 

Ea se aplecă din nou să verifice ceea ce avea ea la piciorul 
patului; iarăşi se auzi un c/inc-clanc surd, un lemn lovindu-se 
de un obiect de metal, apoi se întoarse, îndepărtându-şi iar 
absentă părul de pe faţă. 

— Aşa am făcut şi cu albumul meu — doar că nu am folosit 
semne, ştii tu; am folosit fire de păr din capul meu. Le-am pus 
de-a lungul cărţii, în trei locuri diferite, şi când am venit în 
această dimineaţa — foarte, devreme, furişându-mă ca un 
şoricel ca să nu te scol — toate firele dispăruseră, deci am ştiut 
că te-ai uitat la albumul meu. — Se opri şi zâmbi. Pentru Annie 
era un zâmbet jovial, dar avea totuşi o calitate dezagreabilă, 
pe care el n-o putea identifica. — Să nu crezi că am fost 
surprinsă. Ştiam că tu ai mai ieşit din cameră. Astea erau 
veştile proaste. Ştiu de mult, mu/t timp, Paul. 

Bănuia că ar fi trebuit să se simtă mânios şi înspăimântat. 
Ea ştiuse, ştiuse aproape de la început, se părea... dar nu 
putea să simtă decât acea plutitoare, visătoare euforie, iar 
ceea ce spunea ea nu părea chiar la fel de important ca acea 
calitate a luminii care se intensifica în timp ce ziua se apropia 


de amiază. 

— Dar — spuse ea cu aerul unui om care se reîntoarce la 
treburi serioase — vorbeam despre maşina ta. Eu am 
cauciucuri cu ţinte, Paul, şi la cabana mea din munţi am lanţuri 
pentru ele. leri după-amiază mă simţeam mult mai bine — 
acolo sus mi-am petrecut aproape tot timpul în genunchi, 
rugându-mă, iar răspunsul a venit aşa cum se întâmplă de cele 
mai multe ori, şi era chiar foarte simplu, aşa cum este de 
obicei. Ce-i dai lui Dumnezeu prin rugăciuni, Paul, El îţi 
reîntoarce înmiit. Deci am pus lanţurile pe roţi şi m-am furişat 
înapoi aici. Nu a fost uşor şi ştiam că as putea să fac vreun 
accident în ciuda țintelor şi a lanțurilor. Şi mai ştiam că rar se 
întâmplă un "accident minor" pe drumurile astea şerpuite de 
munte. Dar mă simţeam în siguranţă, fiindcă la fel de bine 
ştiam că sunt în mâinile lui Dumnezeu. 

— Este foarte înălţător ce spui tu, Annie, îngăimă Paul. 

Ea îi aruncă o privire care fu pe moment surprinsă şi puţin 
suspicioasă... iar apoi se relaxă şi zâmbi. 

— Am un cadou pentru tine, Paul, spuse ea încet, şi înainte 
s-o poată întreba ce era — nu prea era sigur dacă dorea vreun 
cadou de la Annie — ea continuă: 

— Drumurile erau teribil de îngheţate. De două ori era 
aproape să ies de pe sosea... A doua oară, Bătrâna Bessie a 
descris un cerc complet şi a continuat să alunece la vale! — 
Annie râse voioasă. — Apoi m-am împotmolit într-un troian — 
asta se întâmpla pe le miezul nopţii — dar un echipaj de la 
Departamentul Lucrărilor Publice din Eustice a trecut pe acolo 
şi m-a scos afară. 

— Bravo pentru cei de la Departamentul Lucrărilor Publice 
din Eustice, spuse Paul, dar ceea ce se auzi era foarte neclar: 
Brrvo pencei dla Deparrentul Lucrr Pullice dn Estice 

— Ultimele două mile de pe şoseaua teritorială au fost 
bucata cea mai grea. Şoseaua teritorială este Route 9, ştii. 
Drumul pe care erai tu când ai făcut accidentul. Era acoperit cu 
nisip până la ieşirea din ţinut. M-am oprit la locul accidentului 
şi am căutat maşina ta. Ştiam ce trebuie să fac dacă o găsesc. 
Pentru că ar urma întrebări, şi eu aş fi prima căreia îi vor pune 


ei întrebări, pentru motivele pe care cred că le ştii. 

Sunt cu mult înaintea ta, Annie, gândi el, Am examinat 
acest scenariu acum trei săptămâni. 

— Unul dintre motivele pentru care te-am adus aici a fost 
pentru că mi se părea a fi mai mult decât o coincidenţă... mi se 
părea a fi la mijloc mâna Providenţei. 

— Ce părea a fi mâna Providenţei, Annie? îngăimă el. 

— Maşina ta era exact în acelaşi loc în care m-am 
descotorosit eu de tâmpitul ăla de Pomeroy. Cel care a zis că e 
artist. 

Flutură o mână în semn de dispreţ, îşi mişcă picioarele şi se 
auzi iarăşi acel clincănit când unul dintre ele lovi ceea ce avea 
ea acolo jos. 

— L-am luat în maşină când mă întorceam de la Estes Park. 
Mă dusesem acolo la o expoziţie de ceramică. Imi plac 
figurinele din ceramică. 

— Am observat, spuse Paul. Vocea lui părea că vine de la 
ani-lumină depărtare. — Căpitane Kirk! Se aude o voce care 
vine din sub-eteric, gândi el, şi chicoti uşor. Acea parte adânc 
îngropată în el — partea pe care drogul nu o putea ajunge — 
încerca să-l avertizeze să-şi ţină gura, să tacă; dar ce sens 
avea? Ea ştia. Bineînţeles că ea ştie — Zeița-Albină Bourka 
ştie tot. — Mi-a plăcut în special pinguinul pe blocul de gheaţă. 

— Mulţumesc, Paul... e drăgălaş, nu-i aşa? Pomeroy făcea 
autostopul. In spate avea un rucsac. A spus că e artist, deşi am 
descoperit mai târziu că nu era nimic altceva decât un hipie, o 
păsăruică mârşavă drogată, care, în ultimele luni spălase 
vasele într-un restaurant din Estes Park. Când i-am spus că am 
o casă în Sidewinder, a spus că asta-i o adevărată coincidenţă. 
Mi-a spus că şi el se duce la Sidewinder. Spunea că primise un 
angajament de la o revistă din New York. Se ducea sus la 
hotelul acela vechi ca să picteze ruinele. Schiţele lui urmau să 
completeze un articol pe care-l pregătea revista. E vorba de un 
hotel vechi, faimos, pe nume Overlook. A ars acum zece ani. 
Administratorul i-a dat foc. Era nebun. Toată lumea din oraş 
spune asta. Dar n-are importanţă: a murit. — L-am luat pe 
Pomeroy să stea cu mine. Am fost amanți. 


Îl privi cu ochii negri arzându-i pe chipul lătăreţ, păstos, iar 
Paul gândi: Dacă Andrew Pomeroy a putut să şi-o scoale 
pentru tine, Annie, inseamnă că era tot atât de nebun ca şi 
administratorul care a incendiat hotelul. 

— Apoi am descoperit că el n-avea nici un fel de 
angajament ca să facă schiţe ale hotelului. Le făcea doar 
pentru că dorea el şi spera să le vândă. Nici măcar nu era sigur 
că revista va scrie vreun articol despre Overlook. Am 
descoperit asta destul de repede! După aceea, am aruncat o 
privire în mapa lui cu desene. Mi se părea că am tot dreptul să 
fac aşa ceva. La urma urmei, el se hrănea cu mâncarea mea şi 
dormea în patul meu. În mapă nu erau decât opt sau nouă 
schiţe şi erau îngrozitoare. 

Faţa ei se încreţi şi pentru un moment avu aceeaşi expresie 
pe care o avusese când imitase scroafa. 

— Eu aş fi putut să desenez mai bine! A venit în timp ce eu 
mă uitam şi s-a înfuriat. Mi-a spus că-mi vâr nasul unde nu-mi 
fierbe oala. Eu i-am spus că nu poate fi vorba de aşa ceva 
atunci când mă uit la lucruri care sunt în propria mea casă. l- 
am spus că dacă el e artist, atunci eu sunt Madame Curie. 

Râdea de mine. Deci eu... eu... 

— L-ai ucis, spuse Paul. 

Vocea lui suna parcă din depărtare şi de undeva din timpuri 
străvechi. 

Ea zâmbi stânjenită spre perete. 

— Ei bine, cred că s-a întâmplat ceva de genul ăsta. Nu-mi 
aduc prea bine aminte. Doar când a fost mort. Asta-mi 
amintesc. Imi amintesc că i-am făcut baie. _ 

El o privi înmărmurit şi simţi o groază bolnăvicioasă. Işi 
închipui scena — corpul gol al lui Pomeroy plutind în cada de la 
parter ca o bucată de cocă, capul sprijinindu-se câş de 
margine, ochii deschişi pironiţi în tavan... 

— A trebuit să fac asta, spuse ea dezvelindu-şi gingiile. 
Probabil că tu nu ştii ce poate să facă poliţia doar cu o bucată 
de aţă, sau cu murdăria de sub unghiile cuiva, sau chiar cu 
praful din părul unui cadavru? Tu nu ştii, dar eu am lucrat toată 
viaţa în spitale şi ştiu! Eu știu! Eu ştiu despre cri-mi-NA-LIS-ti- 


că! 

Ea se îndrepta spre una dintre acele izbucniri tipice, marea 
Annie Wilkes, iar el ştia că ar trebui să încerce să spună ceva 
care, cel puţin temporar, ar dezamorsa-o, dar parcă gura îi era 
amorţită, neputincioasă. 

— Toţi îmi vor capul, toţi! Crezi că m-ar fi ascultat dacă aş fi 
încercat să le spun cum a fost? Crezi? O, nu! Ei ar fi spus 
probabil ceva aberant, de genul că m-am dat la el, iar el a râs 
de mine şi deci eu l-am ucis! Probabil că aşa ceva ar fi zis! 

Și ştii ceva, Annie? Ştii ceva? Cred că asta s-ar putea să fie 
ceva mai aproape de adevăr. 

— Păsăruicile mârşave din zona asta ar spune orice numai 
ca să mă bage în bucluc, sau să-mi murdărească numele. 

Se opri, nu chiar gâfâind, dar respirând greu, uitându-se 
fioroasă la el ca şi când l-ar fi invitat să îndrăznească s-o 
contrazică. Doar să indrăznească! 

Apoi păru că a reuşit să se controleze şi continuă cu o voce 
mai calmă: 

— Am spălat... ei bine... ceea ce rămăsese din el... şi 
hainele lui. Ştiam ce trebuie să fac. Afară ningea, prima 
ninsoare adevărată a anului şi ei spuneau că până dimineaţa 
se va depune un strat de treizeci de centimetri. l-am pus 
hainele într-un sac de plastic, corpul l-am învelit în cearşafuri şi 
am dus totul în albia aceea secată de lângă Route 9, după ce s- 
a înserat. Am mai mers cam o milă la vale faţă de locul unde s- 
a răsturnat maşina ta. Am mers până când am ajuns în pădure 
şi am aruncat totul. Probabil că tu crezi că l-am ascuns, dar nu- 
i aşa. Ştiam că zăpada o să-l acopere şi m-am gândit că 
dezgheţul primăverii o să-l ducă departe dacă îl las în albia 
pârâului. Şi chiar asta s-a întâmplat, cu excepţia faptului că n- 
am crezut că o să ajungă aşa de departe. Zău! P-onoarea mea! 
l-au găsit corpul la un an după... după cea murit şi la aproape 
douăzeci şi şapte de mile depărtare. De fapt, ar fi fost mai bine 
dacă n-ar fi ajuns atât de departe, deoarece totdeauna sunt 
turişti şi zoologi în Rezervaţia Grinder. Pădurile de pe aici sunt 
mult mai puţin umblate. Zâmbi. 

— Şi acum, acolo este maşina ta, Paul — undeva între 


Route 9 şi Rezervaţia Grinder Wildlife, undeva în pădure. Este 
destul de departe ca să nu poţi s-o vezi de pe şosea. Am un 
reflector pe una din laturile Bătrânei Bessie, şi este destul de 
puternic, dar valea este goală până la pădure. Atunci când 
apele o să mai scadă puţin, cred că o să mă duc pe jos să 
verific, dar sunt sigură că e la adăpost. Peste doi sau trei ani o 
s-o găsească vreun vânător, toată ruginită şi plină cu veveriţe 
care-şi vor face cuiburi din banchete şi, până atunci, tu o să-mi 
termini romanul şi vei fi la New York sau Los Angeles, sau 
oriunde o să te hotărăşti să te duci, şi eu o să-mi trăiesc aici 
viaţa liniştită. Poate că o să corespondăm câteodată. 

Ea zâmbi vag — zâmbetul unei femei care vede un castel 
printre nori — apoi zâmbetul dispăru şi ea trecu iarăşi la treburi 
serioase. 

— Deci m-am întors aici şi pe drum m-am gândit foarte 
mult. Trebuia, pentru că dacă maşina ta a dispărut, asta 
însemna că tu într-adevăr mai puteai să stai, puteai să-mi 
termini cartea. Ştii, nu prea eram sigură că o să poţi să faci 
asta, deşi n-am vrut să ţi-o spun ca să nu te amărăşti. In parte 
n-am vrut să te amărăsc deoarece ştiam că atunci n-ai fi putut 
să scrii, dar asta sună mult mai rece decât sentimentele pe 
care le-am avut eu, dragul meu. Vezi tu, am început prin a iubi 
doar acea parte a ta care inventează poveşti atât de minunate, 
deoarece este singura parte pe care o deţin — despre rest nu 
ştiam nimic, şi am crezut că ar putea fi chiar foarte neplăcut. 
Nu sunt o dobitoacă, să ştii. Am citit despre unii dintre aşa-zişii 
“autori-faimoşi", şi ştiu că adeseori ei sunt destul de 
dezagreabili. Zău aşa, F. Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway şi 
acel taur furios din Mississippi — Faulkner sau cum îl cheamă 
— tipii ăştia s-ar putea să fi câştigat Premiul Pulitzer şi altele, 
dar nu erau nimic altceva decât nişte puturoşi cockadoodie. 
Alţii, tot aşa, — când nu scriau poveşti minunate, îşi petreceau 
timpul bând şi umblând cu curve; consumând droguri şi dracu' 
ştie ce mai altceva. — Dar tu nu eşti aşa şi după un timp am 
început să-l cunosc pe întregul Paul Sheldon şi, sper că nu te 
sperii că-ţi spun asta, dar am început să iubesc şi cealaltă 
parte. 


— Mulţumesc, Annie, spuse el de pe vârful valului 
strălucitor pe care se afla, dar gândi: Dar s-ar putea să mă fi 
citit greşit, ştii — vreau să spun, situațiile care-i duc în ispită 
pe oameni au fost cu severitate stârpite aici. E cam greu să 
colinzi barurile când ai o pereche de picioare rupte, Annie. In 
ce priveşte consumul de droguri, o am pe Zeița-Albină Bourka 
să facă asta pentru mine. 

— Dar tu doreşti să stai? continuă ea. Asta e o întrebare pe 
care a trebuit să mi-o pun mie şi oricât de mult mi-ar plăcea 
să-mi pun ochelari de cal, ştiam răspunsul la ea — îl ştiam 
chiar înainte de a vedea semnele de acolo de pe uşă. 

Ea arăta cu degetul şi Paul zâmbi: Pun pariu că ea a ştiut 
aproape chiar de la început. Ochelari de cal? Nu tu, Annie. 
Niciodată. Dar mi i-am pus eu destul de des pentru amândoi. 

— Îţi aminteşti de prima dată când am plecat? După ce ne- 
am certat prosteşte pentru hârtia aia? 

— Da, Annie, 

— Atunci ai ieşit tu pentru prima dată, nu-i aşa? 

— Da. 

Nu avea nici un sens să nege. 

— Bineînţeles. Îţi doreai pilulele. Ar fi trebuit să ştiu că o să 
faci orice ca să-ţi iei pilulele, dar când mă înfurii, devin... ştii tu. 
Chicoti puţin nevoasă. Paul nu i se alătură, nici măcar nu 
zâmbi. Amintirea acelei dureri distrugătoare, a nesfârşitei 

intervenţii a vocii fantomatice a comentatorului sportiv, 
transmițând în direct, era încă prea puternică. 

Da, ştiu cum devii, gândi el. 

— La început n-am fost foarte sigură. O, am văzut că unele 
dintre figurinele de pe măsuţa din salon fuseseră mişcate de la 
locul lor, dar am crezut că s-ar putea ca eu însămi să fi făcut 
asta — am momente când nu-mi aduc aminte de nimic. Mi-a 
trecut prin minte că tu ai ieşit din cameră, dar apoi m-am 
gândit: Nu, asta-i imposibil. E aşa de bolnav şi, în plus, am 
încuiat uşa. Chiar m-am asigurat că cheia este încă în 
buzunarul meu, şi era. Apoi mi-am amintit că tu era; în scaun. 
Deci, poate... Unul dintre lucrurile pe care le înveţi când ai fost 
timp de zece ani o asistentă medicală este că întotdeauna este 


înţelept să verifici posibilităţile. Deci m-am uitat la lucrurile pe 
care le ţin în baia de la parter — în majoritate sunt mostre pe 
care le-am adus din când în când acasă atunci când lucram; ar 
trebui să vez; toate materialele care se perindă prin spitale, 
Paul! Şi deci, din când în când, am luat şi eu câte ceva... hm... 
ce era în plus... şi nu eram singura. Am fost destul de 
deşteaptă ca să nu iau medicamente bazate pe morfină. 
Acestea se ţin sub cheie. Le numără. Le ţin evidenţa. Şi dacă 
au vreo bănuială că vreo asistentă, ştii tu, ciupeşte — aşa 
numesc ei asta — o urmăresc până când se conving. Apoi, 
bang! (Annie, îşi lovi mâna foarte tare.) Sunt concediate şi 
majoritatea nu-şi mai pun niciodată pe cap boneta albă. Eu am 
fost mai deşteaptă. Când m-am uitat la cutiile alea de carton, a 
fost la fel ca şi când am văzut figurinele din salon. M-am gândit 
că lucrurile din ele au fost puţin amestecate între ele, şi am 
fost aproape sigură că una dintre cutii, care fusese la fund 
înainte, era acum deasupra celorlalte, dar nu eram sigură. Și 
aş fi putut să fac chiar eu asta când am fost... ei bine... când 
am fost preocupată. Apoi, două zile mai târziu, tocmai când mă 
decisesem s-o las baltă, am venit să-ţi aduc medicamentele de 
după-amiază. Tu încă dormeai. Am încercat să apăs pe clanţă, 
dar, timp de câteva secunde, n-a funcţionat — era ca şi cum 
uşa ar fi fost încuiată. Apoi a mers, iar eu am auzit ceva 
zornăind în interiorul încuietorii. După aceea, tu ai început să 
te trezeşti, deci ţi-am dat pilulele ca de obicei. Ca şi cum n-aş fi 
bănuit. Mă pricep la asta, Paul. Apoi te-am ajutat să stai în 
scaun ca să poţi să lucrezi. lar când te-am ajutat în acea după- 
amiază m-am simţit ca şi Sfântul Paul în drum spre Damasc. Mi 
s-au deschis ochii. Am văzut cât de mult din culoare îţi 
revenise în obraji. Am observat că-ţi mişcai picioarele. Te 
dureau, ţi le puteai mişca doar puţin, dar ţi le mișcai. lar 
braţele tale îşi recăpătaseră, de asemenea, forţa. Am văzut că 
erai iarăşi aproape sănătos. Atunci am început să realizez că 
aş putea avea probleme cu tine, chiar dacă nimeni din afară nu 
bănuia nimic. M-am uitat la tine şi am văzut că s-ar putea să 
nu fiu singura de aici care ştie să păstreze secretele. In seara 
aceea ţi-am înlocuit medicamentele cu unele ceva mai 


puternice, iar atunci când am fost sigură că nu o să te trezeşti 
chiar dacă sub patul tău ar exploda o grenadă, mi-am luat 
mica mea geantă cu scule de pe raftul din pivniţă şi am scos 
broasca din uşă. Şi uite ce am găsit ev! 

Scoase ceva mic şi negru din unul din buzunarele cămăşii 
bărbăteşti. Îl depuse în mâna lui amorţită. El o aduse aproape 
de faţă şi se uită prosteşte la ea. Era o bucată îndoită şi 
răsucită dintr-o agrafă de păr. 

Paul începu să chicotească. Nu se putea abtine. 

— Ce-i aşa de nostim, Paul? 

— În ziua în care ai plecat să-ţi plăteşti taxele. Trebuia să 
deschid iarăşi uşa. Scaunul pe rotile a fost aproape prea mare 
— a lăsat urme negre. Voiam să le şterg dacă puteam. 

— Ca să nu le văd eu. 

— Da. Dar deja le văzusesi, nu-i aşa? 

— După ce mi-am văzut în broască una dintre agrafele 
mele nenorocite? Poţi să fii foarte sigur că da. 

Paul aprobă şi râse mai tare. Râdea atât de tare încât ochii 
îi lăcrimau. Toată truda lui... toate problemele pe care şi le 
făcuse... toate pentru nimic. Totul părea acum delicios de 
amuzant. 

— Mi-era teamă că bucata aia de agrafă o să-mi încurce 
planurile... dar n-a fost aşa, spuse el. Nici măcar n-am auzit-o 
zornăind înăuntru. lar pentru asta exista un motiv foarte bun, 
nu-i aşa? N-a zornăit pentru că ai scos-o tu de acolo. Ce actriţă 
bună eşti, Annie! 

— Da, spuse ea şi zâmbi vag. Ce actriţă sunt! 

Işi mişcă picioarele. Bufnetul surd al bucății de lemn de la 
piciorul patului se auzi iarăşi. 


22 


— De câte ori, în total, ai ieşit din cameră? 
Cuţitul. Oh, Cristoase, cuțitul. 
— De două ori. Nu — aşteaptă. Am mai ieşit o dată ieri 


după-amiază pe la ora cinci. Ca să-mi umplu carafa cu apă. 

Era adevărat; îşi umpluse carafa. Dar omisese adevăratul 
motiv pentru cea de a treia ieşire. Adevăratul motiv se găsea 
sub saltea. Prinţesa şi Mazărea. Paul şi Cuţitul de Măcelărie. De 
trei ori, punând la socoteală drumul pentru apă. 

— Spune adevărul, Paul. 

— Doar de trei ori, jur. Şi niciodată ca să evadez. Pentru 
numele lui Dumnezeu, eu scriu o carte aici, cred că ai 
observat. 

— Nu folosi în van numele Domnului, Paul. 

— Nu-l mai folosi tu pe al meu în acest mod şi poate că o să 
mă opresc. Prima dată, aveam dureri atât de mari încât 
credeam că cineva m-a băgat în iad de la genunchi în jos. Şi 
cineva a făcut-o. Tu, Annie. 

— Taci din gură, Paul! 

— A doua oară, am vrut doar să iau ceva de mâncare, şi să 
mă asigur că am câteva rezerve aici, în caz că tu aveai de 
gând să lipseşti mult, continuă el, ignorând-o. Apoi mi s-a făcut 
sete. Asta-i tot. Nici un fel de mare complot. 

— Bănuiesc că n-ai încercat telefonul în nici una din dăţi, că 
nu te-ai uitat la încuietori — deoarece tu eşti un băiat atât de 
bun. 

— Bineînţeles că am încercat telefonul. Bineînţeles că m- 
am uitat la încuietori... nu că aş fi ajuns foarte departe în baia 
de nămol care era afară, chiar dacă ai fi lăsat uşile deschise. 
Drogul îl asalta în valuri din ce în ce mai mari şi acum el dorea 
ca ea să tacă şi să plece. Il drogase îndeajuns ca să spună 
adevărul — îi era teamă că, în timp, va trebui să plătească 
consecinţele. Dar până atunci, dorea să doarmă. 

— De câte ori ai ieşit afară? 

— Ţi-am spus... 

— De câte ori? Tonul vocii ei se ridica. Spune adevărul! 

— Îl spun! De trei ori! 

— De câte ori, fir-ai al dracului? 

În ciuda cantităţii uriaşe de anestezic pe care ea i-o 
injectase, lui Paul începu să-i fie frică. 

Cel puțin, dacă-mi face ceva, nu poate să mă doară prea 


tare... şi doreşte ca eu să termin cartea... aşa a zis... 

— Mă tratezi ca pe o proastă. 

El observă cât de lucioasă era pielea ei, ca un fel de folie de 
plastic mulată peste o stâncă. Părea că în acea faţă nu existau 
pori. 

— Annie, jur... 

— O, mincinoşii pot să jure! Mincinoşulor /e place să jure! Ei 
bine, dă-i înainte şi tratează-mă ca pe o proastă, dacă asta 
doreşti. E bine. E o ipocrizie din partea ta. Tratează o femeie 
care nu-i proastă ca şi cum ar fi, şi acea femeie şi-o va lua 
întotdeauna înainte. Lasă-mă să-ţi spun Paul — am pus semne 
şi fire de păr peste tot în casa asta şi pe multe dintre ele le-am 
găsit mai târziu deranjate. Deranjate sau dispărute... chiar aşa, 
dispărute... puuf! N-am pus doar în album, ci şi pe holul ăsta şi 
de-a lungul toaletei mele de sus... In magazie... peste tot. 

Annie, cum as fi putut să intru în magazie când uşa are 
încuietorile alea? voia el s-o întrebe, dar ea nu-i dădu timp, 
continuând. 

— Acum îi dai înainte şi-mi tot spui că ai ieşit doar de trei; 
ori, domnule Ştie-tot, şi am să-ţi spun eu ție cine-i prostul. 

El o privi fix, ameţit, dar uimit. Nu ştia cum să-i răspundă. 
Totul era atât de paranoic... atât de demenţial... 

Dumnezeule, gândi el, uitând brusc de magazie, /a etaj? A 
spus ea LA ETAJ? 

— Annie, pentru numele lui Dumnezeu, cum aş fi putut 
ajunge la etaj? 

— Oh, CORECT! strigă ea, cu vocea spartă. Oh, 
BINEÎNŢELES! Am intrat aici acum câteva zile şi tu reuşiseşi să 
ajungi în scaunul cu rotile de unul singur! Dacă-i putut face 
asta, ai putut să ajungi la etaj! Te-ai putut târi! 

— Da, cu picioarele mele rupte şi cu genunchiul zdrobit, 
spuse el. 

larăşi apăru acea expresie de crevasă; acel întuneric plin 
de lilieci de sub luminiş. Annie Wilkes dispăruse. Zeiţa-Albină 
Bourka era aici. 

— N-ar trebui să faci pe deşteptul cu mine, Paul, şopti ea. 

— Ei bine, Annie, unul dintre noi ar trebui cel puţin să 


încerce, iar tu nu faci o treabă, prea bună. Dacă doar ai încerca 
să vezi cât de ne... 

— De câte ori? 

— Trei. 

— Prima oară ca să iei medicamente. 

— Da. Capsule de Novril. 

— A doua oară ca să iei mâncare. 

— Corect. 

— Şi a treia oară ca să umpli carafa. 

— Da, Annie. Sunt atât de ameţit. 

— Ai umplut-o în baia de la capătul holului. 

— Da... 

— O dată pentru medicamente, o dată pentru mâncare şi o 
dată pentru apă. 

— Da, ţi-am spus! încercă să urle, dar reuşi doar un 
croncănit fără putere. 

Ea îşi băgă iarăşi mâna în buzunarul de la fustă şi scoase 
afară cuțitul de măcelărie; lama lui ascuţită străluci în lumina 
crudă a dimineţii. Se întoarse brusc şi aruncă cuțitul. Îl aruncă 
cu graţia fatală, pe jumătate nepăsătoare, a unui artist de circ. 
Se împlântă vibrând în tencuiala de sub poza Arcului de Triumf. 

— Am cercetat sub salteaua ta, cu puţin înainte de a-ţi face 
injecţia pre-op. Mă aşteptam să găsesc capsule, dar cuțitul a 
fost o totală surpriză. Aproape că m-am tăiat. Dar nu tu l-ai pus 
acolo, nu-i aşa? 

El nu răspunse. Mintea lui se rotea şi cădea în gol ca un 
“mountainrusse" defect. Injecţie pre-op? Asta a spus ea oare? 
Pre-op? Brusc, fu pe deplin convins că ea intenţiona să scoată 
cuțitul din perete şi să-l castreze cu el. 

— Nu, nu tu l-ai pus acolo. Tu ai ieşit afară o dată pentru 
medicamente, o dată pentru mâncare şi o dată pentru apă. 
Acest cuţit trebuie să fi... cum să nu? trebuie să fi p/utit până 
aici şi să se fi băgat sub saltea de unul singur. Da, asta trebuie 
să se fi întâmplat! 

Annie râse ironic. 

PRE-OP??? Dragă Doamne, asta a spus ea? 

— Dracu' să te ia? ţipă ea. Afurisit să fii! De câte ori? 


— Bine! Bine! Am luat cuțitul când m-am dus după apă! 
Mărturisesc! Dacă tu crezi că asta înseamnă că am fost afară 
de mai multe ori, dă-i înainte, completează spaţiile goale! Dacă 
tu vrei să fie de cinci ori, de cinci ori a fost. Dacă vrei să fie de 
douăzeci, de cincizeci, sau de o sută de ori, atunci aşa a fost. O 
să recunosc. De câte ori crezi tu că a fost, Annie, de atâtea ori 
a fost. 

Pentru o clipă, în furia şi în ameţeala provocată de drog, 
pierduse noţiunea îngrozitoare a expresiei injecție pre-op. 

Dorea să-i spună atât de multe, voia să i le spună, deşi ştia 
că un paranoic feroce ca Annie ar respinge ceea ce era 
evident. Fusese umezeală; scociul nu rezista la umezeală; în 
multe din cazuri, micile ei capcane, de bună seamă se 
dezlipiseră pur şi simplu şi plutiseră până în altă parte a casei, 
purtate de curent. Şi apoi şobolanii. Fiind aşa de multă apă în 
pivniţă şi cu stăpâna fermei plecată, el îi auzise prin pereţi. 
Bineînţeles. Umblaseră prin casă — şi au fost, fără îndoială, 
atragi de porcăria pe care Annie o lăsase în urmă. Şobolanii 
erau probabil vârcolacii care distruseseră marea majoritate a 
semnelor Anniei. Dar ea ar respinge asemenea idei. În mintea 
ei, el era aproape pregătit să participe la Maratonul din New- 
York. 

— Annie... Annie, la ce te-ai referit când ai spus că mi-ai 
făcut o injecție pre-op? 

Dar Annie era încă fixată pe cealaltă chestiune. 

— Eu zic că au fost şapte ieşiri, spuse ea blând. Cel puţin 
şapte. Au fost şapte? 

— Dacă tu vrei să fie şapte, şapte au fost. La ce te-ai referit 
când ai spus... 

— Văd ca ai de gând să fii îndărătnic, spuse ea. Cred că tipii 
ca tine se obişnuiesc atât de bine să mintă pentru a-şi asigura 
traiul, aşa încât nu se pot opri să facă asta şi în viaţa reală. Dar 
e în ordine, Paul. Deoarece principiul nu se schimbă dacă tu ai 
fost afară de şapte ori, sau de şaptezeci, sau de şaptezeci şi 
şapte de ori. Principiul nu se schimbă, şi nici răspunsul. 

El plutea, plutea, plutea îndepărtându-se. Îşi închise ochii şi 
o auzi vorbind ca de la mare distanţă... ca o voce 


supranaturala venind din nori. Zeiță, gândi el. 

— Ai citit vreodată despre perioada de început a minelor de 
diamante din Kimberly, Paul? 

— Am scris o carte despre ea, spuse el fără nici un motiv şi 
râse. 

(pre-op? injecție pre-op?) 

— Câteodată muncitorii băştinaşi furau diamante. Le 
înfăşurau în frunze şi le băgau m rect. Dacă reuşeau să scape 
din Marea Groapă fără să fie descoperiţi, fugeau. Şi ştii ce le 
făceau englezii dacă-i prindeau înainte să reuşească să treacă 
Râul Orange şi să intre în ţara burilor? 

— Bănuiesc că-i ucideau, spuse el cu ochii încă închişi. 

— O, nu! Asta ar fi fost ca şi cum ai fi aruncat o maşină 
scumpă doar pentru că i s-a rupt un arc. Dacă-i prindeau, 
doreau să fie siguri că ei vor continua să muncească... dar șică 
nu vor mai putea fugi vreodată. Operația se chema o/ogea/ă, 
Paul, şi asta am de gând să-ţi fac eu ţie. Pentru siguranţa 
mea... şi a ta, de asemenea. Crede-mă, ai nevoie să fii protejat 
de tine însuţi. Tine minte, o mică durere şi totul va fi gata. 
Încearcă să te agăţi de acest gând. 

Teroarea, ascuţită ca o rafală de vânt plină cu lame de ras, 
tăie drogul, iar Paul deschise brusc ochii. Ea se ridicase şi 
acum dădea la o parte aşternuturile, dezvelindu-i picioarele 
răsucite şi labele goale. 

— Nu, spuse el. Nu... Annie... orice ai de gând, putem să 
discutăm despre asta, aşa-i?... te rog... 

Ea se aplecă. Când se ridică, ţinea într-o mână toporul din 
magazie şi o torţă cu propan în cealaltă. Lama toporului sclipi. 
Pe marginea torţei cu propan scria: Bernz-O-matiC. Se aplecă 
iarăşi şi de această dată apăru cu o sticlă neagră şi o cutie cu 
chibrituri. Pe sticla neagră era o etichetă. Pe etichetă era scris: 
Betadine. 

El n-a uitat niciodată aceste lucruri, aceste cuvinte, aceste 
nume. 

— Annie, nu! ţipă el. Annie, o să stau chiar aici! Nici măcar 
n-o să mă dau jos din pat! Te rog! O, Doamne, te rog nu mă 
tăia! 


— N-o să păţeşti nimic, spuse ea, iar faţa ei avea acea 
expresie vlăguită, scoasă din priză — acea privire de perplexă 
tâmpenie — şi înainte ca mintea sa să fie în întregime 
consumată într-un incendiu de panică el înţelese că atunci 
când asta se va sfârşi, ea îşi va reaminti doar foarte vag ceea 
ce a făcut, aşa cum îşi amintea foarte vag de uciderea copiilor, 
a bătrânilor, a pacienţilor foarte grav bolnavi şi a lui Andrew 
Pomeroy. La urma urmei, aceasta era femeia care, cu toate că 
îşi luase diploma în 1966, îi spusese doar acum câteva minute 
că fusese asistentă timp de zece ani. 

Pe Pomeroy l-a ucis cu acelaşi topor. Sunt sigur de asta. 
Continuă să ipe şi să se roage, dar cuvintele lui deveniseră 
bâlbâieli nearticulate. incercă să se răsucească, să se 
îndepărteze de ea şi picioarele îl durură. Încercă să şi le ridice, 
să le facă mai puţin vulnerabile, să reprezinte o ţintă mai mică 
şi genunchiul îl săgetă. 

— Încă un minut, Paul, spuse ea, şi deschise sticla de 
Betadine. Turnă o porcărie maro-roşcată peste glezna lui 
stângă. Doar încă un minut şi se termină. 

Prinse partea plată a lamei în mână, cu tendoanele pro- 
eminente pe încheietura rigidă, puternică a palmei, iar el zări 
sclipirea ametistului pe care-l purta încă pe degetul mic. Turnă 
Betadine pe lamă. Îi simţiea mirosul, un miros de cabinet 
medical. Acest miros însemna că ţi se va face o injecție. 

— Doar puţină durere, Paul. N-o să fie rea. 

Întoarse lama şi udă cealaltă parte. Pe această parte, el 
observă flori de rugină înainte ca lichidul să le acopere. 

Annie, Annie, oh, Annie, te rog, te rog, nu, te rog, nu fă 
asta, Annie, îţi jur că o să fiu cuminte, îţi jur lui Dumnezeu că 
am să fiu cuminte, te rog, dă-mi o şansă să fiu cuminte, OH, 
ANNIE, TE ROG, LASA-MA SA FIU CUMINTE... 

— Doar puţină durere. Apoi treaba asta dezgustătoare va 
rămâne în urmă, Paul. 

Aruncă sticla de Betadine peste umăr, cu faţa inexpresivă 
şi goală şi totuşi fără îndoială solidă; îşi puse mâna dreaptă pe 
mânerul toporului, foarte aproape de lamă. Cu stânga prinse 
ferm coada toporului şi îşi crăcănă picioarele ca un tăietor de 


lemne. 

ANNIE, OH, TE ROG, NU MĂ SCHILODI! 

Ochii erau blajini şi şovăitori. 

— Nu-ţi fă griji, spuse ea. Sunt asistentă medicală 
autorizată. Toporul căzu şuierând şi se împlântă în piciorul 
stâng al lui 

Paul Sheldon, chiar deasupra gleznei. Paul explodă, corpul 
lui descriind un arc gigantic. Sângele negru se împrăştie pe 
faţa ei precum vopseaua de război a indienilor. Stropi peretele. 
El auzi lama scrâşnind în os atunci când ea retrase toporul. 
Privi neîncrezător în jos. Cearşaful se înroşea. Îşi văzu degetele 
agitându-se. Apoi o văzu pe ea ridicând iarăşi toporul ud. Părul 
îi scăpase din agrafe şi îi atârna în jurul feţei lipsită de 
expresie, încercă să se retragă, în ciuda durerii din picior şi din 
genunchi, şi realiză că piciorul i se mişcă, dar laba nu. Tot ce 
făcea era să lărgească tăietura toporului făcând-o să se 
deschidă ca o gură. Avu timp doar să realizeze că laba mai era 
ataşată de picior doar prin carnea de la gleznă, înainte ca lama 
să cadă iarăşi, direct în rană, tăind restul şi înfigându-se adânc 
în saltea. Arcurile vibrară şi scârţâiră. 

Annie scoase toporul şi îl aruncă. Se uită absentă la ciotul 
care pulsa, apoi luă cutia de chibrituri. Aprinse unul. Apoi ridică 
torţa cu propan care avea scris pe ea Bernz-O-matiC şi învâărti 
valva. Torța fâşâi. Sângele curgea din locul în care o parte din 
trupul lui lipsea. Annie ţinu cu delicateţe chibritul sub diuza 
torţei. Se auzi un fluf. Apăru o flacără lungă, galbenă. Annie o 
ajustă până când deveni albastră. 

— Nu pot să suturez, spuse ea. N-am timp. Garoul n-are nici 
un sens să-l pun. Nu există punct central de presiune. Trebuie 
să 

(limpezesc) 
cauterizez. 

Se aplecă. Paul urlă atunci când focul se răspândi peste 
ciotul sângerând. Se ridica fum. Mirosea dulce. El şi cu prima 
nevastă îşi petrecuseră luna de miere în Maui. Luaseră parte la 
un ospăț hawaian. Mirosul i-l reaminti pe cel al porcului pe 
care-l scoseseră din groapă după ce se fripsese acolo o zi 


întreagă. Porcul fusese înfipt într-un par, era negru şi se 
desfăcea în bucăţi. 

Durerea urla. E/urla. 

— Aproape gata, spuse ea. 

Mări flacăra şi ca urmare, cearşaful luă foc în jurul ciotului 
care nu mai sângera şi era tot atât de negru ca spinarea 
porcului, atunci când îl scoseseră din groapă — Eileen se 
întorsese cu spatele, dar Paul privise fascinat cum ei jupuiau 
pielea ca de pergament a porcului, ca şi cum ai da jos un tricou 
după un meci de fotbal american. 

— Aproape gata... 

Stinse torţa. Piciorul lui zăcea într-o masă de flăcări cu laba 
tăiată întrezărindu-se mai încolo. Se aplecă şi o ridică pe 
vechea lui prietenă: găleata galbenă. O goli peste flăcări. 

El urla, urla. Durerea! Zeița! Durerea! O, Africa! 

Ea rămase privindu-l, uitându-se la cearşaful însângerat, 
înnegrit, cu vagă consternare — faţa ei avea expresia unei 
femei care aude la radio că un cutremur a ucis zece mii de 
oameni în Pakistan sau în Turcia. 

— O să te faci bine, Paul, spuse ea, dar vocea ei era dintr-o 
dată speriată. Ochii ei începură să privească în jur fără ţintă, 
aşa cum se întâmplase atunci când păruse că focul care ardea 
cartea sa va scăpa de sub control. Brusc, se fixară pe ceva, 
aproape cu uşurare. 

— O să arunc gunoiul ăsta. 

Ridică laba retezată a piciorului lui. Degetele se mai mişcau 
încă spasmodic. Se îndreptă cu ea spre uşă. Pe când ajunse 
acolo degetele nu se mai agitau. El văzu pe talpă o cicatrice şi 
îşi aminti cum şi-a făcut-o, cum călcase, atunci când fusese 
mic, pe o sticlă spartă. Fusese oare pe Plaja Revere? Da, parcă 
aşa. Işi aminti că plânsese, iar tatăl lui îi spusese că-i doar o 
tăietură mică. Tatăl lui îi spusese că înceteze să se vaite ca 
unul căruia i s-a tăiat piciorul de tot. Annie se opri la uşă şi se 
uită la Paul, care ţipă şi se cutremură în patul plin de scrum şi 
de sânge, cu faţa albă ca de mort. 

— Acum eşti ologit, — spuse ea — şi nu mă învinui pe mine. 
A fost vina ta. 


leşi afară. 
Paul leşină. 


23 


Norul se întorsese. Paul se aruncă spre el, fără să-i pese 
dacă norul însemna de această dată moarte şi nu inconştienţă. 
Aproape că spera ca asta să însemne. Doar că... fără durere, te 
rog. Fără amintiri, fără durere, fără orori, fără Annie Wilkes. 

Se aruncă spre nor, se cufundă în el, auzind vag sunetele 
propriilor ţipete şi mirosindu-şi carnea arsă. 

În timp ce gândurile i se stingeau, îşi zise: Zeită! Te ucid! 
Zeiță! Te ucid! Zeiță! 

Apoi nu mai fu nimic, decât nimicul. 


Paul 


Este inutil. De jumătate de oră 
încerc să adorm şi nu pot. Scrisul 
aici este un fel de drog. Este 
singurul lucru pe care-l aştept. In 
această după-amiază am citit ce am 
Scris... şi pare plin de viață. Ştiu că 
pare plin de viață, deoarce 
imaginația mea completează toate 
acele mici amănunte pe care 
altcineva nu le-ar înțelege. De fapt, 
este vanitate. Dar pare un fel de 
vrajă... lar eu, pur şi simplu, nu pot 


trăi în acest prezent. Aş înnebuni 
dacă aş face-o. 
JOHN FOWLES, Co/ecționarul 


CAPITOLUL 32 


— O, bi ecuvă tate Isus, gemu la şi făcu o mişcarea co 
vulsivă î ai te. Geoffrey apucă braţul priete ului său. Bătaia co 
sta tă a tobelor îi pulsa î cap ca şi ceva auzit Î tr-u delir 
ucigător. Albi ele zumzăiau î jurul lor, dar ici u a u se oprea, pur 
şi simplu treceau pe lâ gă ei şi se afu dau î lumi iş ca atrase de 
u mag e — cum, gâ di Geoffrey î gre o-şa, 


2 


Paul ridică maşina de scris şi o agită. După un timp, o 
bucată micuță de oţel căzu pe placa de lemn aşezată pe 
braţele scaunului pe rotile. O ridică şi se uită la ea. 

Era litera t. Maşina de scris tocmai îşi aruncase t-ul. 

O să făc o plângere la direcțiune, gândi el. Am de gând nu 
doar SA ROG să mi se dea o maşină de scris nouă ci, să fiu al 
dracului, O SA CER una. Ea are banii necesari — ştiu că-i are. 
Poate că sunt ascunşi în borcanul de dulceaţă, sub grajd, sau 
sunt ascunşi în pereți la Locul Ei Pentru Râs, dar are paralele, 
şi "t", Dumnezeule, a doua literă a limbii engleze în ordinea 
frecvenței! 

Bineînţeles că n-o s-o roage nimic pe Annie, cu atât mai 
mult să ceară. Cândva existase un om care cel puţin ar fi; 
rugat. Un om care suportase mult mai multă durere, un om 
care nu mai avea nimic de care să se agaţe, nici măcar de 
căcăcioasă de carte. Acel om ar fi rugat. Suferind sau nu, acel 


om ar fi avut sângele acela în el ca măcar să încerce s-o 
înfrunte pe Annie Wilkes. 

EI fusese acel om, şi presupunea că ar trebui să se simtă 
ruşinat, dar ace/ om avusese două mari avantaje asupra 
acestuia de acum; ace/ om avusese două labe ale picioarelor... 
şi două degete mari. 

Paul reflectă un moment, readuse pagina de la capăt 
(completând mental spaţiile goale) şi pur şi simplu continuă 
lucrul. 

Mai bine aşa. 

Mai bine să nu roage. 

Mai bine să nu provoace. 

Afară, albinele zumzăiau. 

Era prima zi a verii. 


3 


probabil că erau. 

— Lasă-mă să mă duc! mârâi lan şi se întoarse spre 
Geoffrey ameninţându-l cu pumnul. Ochii îi erau ieşiţi 
nebuneşte din faţa lividă şi părea că habar nu are cine îl reţine 
să se ducă la iubita sa. Cu o certitudine rece, Geoffrey realiză 
că ceea ce văzuseră atunci când Hezekiah dăduse la o parte 
perdeaua protectoare a tufişurilor, aproape îl înnebunise pe 
lan. Incă fremăta nerăbdător şi la cel mai mic imbold ar fi 
pornit. Dacă se întâmpla asta, ar lua-o pe Misery cu el pe 
lumea cealaltă. 

— lan — 

— Lasă-mă să mă duc, îţi spun! 

lan se trase înapoi cu putere, iar Hezekiah gemu înfricoşat. 

— Nu, boss, le face pe albine nebune, ele înţeapă pe 
Coniţa. 

lan păru că nu l-a auzit. Cu ochii înnebuniţi şi goliţi de 
expresie, se repezi la Geoffrey, lovindu-l pe vechiul său prieten 
în obraz. Geoffrey văzu stele verzi. 


În ciuda lor, îl observă pe Hezekiah începând să penduleze 
mortala gosha — un sac plin cu nisip pe care Bourkaşii îl 
preferau în lupta corp la corp — la timp ca să şuiere: 

— Nu! Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta! 

Fără tragere de inimă, Hezekiah lăsă gosha să se 
potolească şi să atârne fără vlagă la capătul şnurului de piele 
de care era agăţată. 

Apoi, capul lui Geoffrey zbură brusc înapoi datorită unei noi 
lovituri. Aceasta îi zdrobi buzele de dinţi şi simţi gustul călduţ, 
dulceag-sărat al sângelui care începuse să-i curgă în gură. Se 
auzi un părâit atunci când cămaşa lui lan, acum decolorată de 
soare, începu să se rupă în strânsoarea lui Geoffrey. Incă o 
secundă şi ar fi liber. Geoffrey realiză cu uimire înceţoşată că 
era aceeaşi cămaşă pe care lan o purtase la dineul dat de 
Baron şi Baroană acum trei nopţi... bineînţeles că era. De 
atunci, nu se ivise nici un prilej ca să se schimbe, nici pentru 
lan şi nici pentru altcineva dintre ei. Doar acum trei nopţi... dar 
cămaşa arăta ca şi cum lan ar fi purtat-o cel puţin trei ani la 
rând, iar Geoffrey simţea că trecuseră pe puţin trei sute de la 
acel dineu. Doar acum trei nopți, gândi el din nou cu uimire 
prostească, apoi lan îi asăltă faţa cu lovituri. 

— Lasă-mă să mă duc, dracu' să te ia! 

lan lovea neîncetat cu pumnii însângeraţi faţa lui Geoffrey 
— prietenul lui pentru care, atunci când ar fi gândit lucid, şi-ar 
fi dat viaţa. 

— Vrei să-ţi demonstrezi dragostea pentru ea, ucigând-o? 
întrebă Geoffrey încet. Dacă vrei să faci asta, dă-i înainte, bate- 
mă până-mi pierd cunoştinţa. 

Pumnul lui lan ezită. În privirea lui îngrozită, înnebunită, 
începu să licărească o fărâmă de luciditate. _ 

— Trebuie să mă duc la ea, murmură el ca prin vis. Imi pare 
rău că te-am lovit, Geoffrey — foarte rău, dragul meu prieten, 
sunt sigur că ştii asta — dar trebuie... O vezi şi tu... 

Privi iarăşi, ca şi când ar fi vrut să-şi confirme priveliştea 
groaznică, şi iarăşi făcu un gest de parcă ar fi vrut să se 
repeadă spre locul unde Misery fusese legată cu braţele în sus, 
de un copac aflat într-un luminiş al junglei. La încheieturile 


mâinilor îi sclipeau cătuşele de oţel ale Baronului, legând-o de 
cea mai joasă creangă a eucaliptului, singurul copac din 
luminiş, pentru care Bourkaşii arătaseră o mare atracţie înainte 
de a-l trimite pe Baronul Heidzig în gura idolului, 
condamnându-l astfel, fără îndoială, la o moarte cumplită. 

De data aceasta Hezekiah îl înşfacă pe lan, dar tufişurile se 
dădură iarăşi la o parte şi Geoffrey privi în luminiş, cu 
respiraţia oprindu-i-se pentru moment, ca o bucată de stofă 
care se prinde într-un spin — se simţea ca un om care trebuie 
să urce un munte şi care duce în braţe o încărcătură de 
explozibil periculos şi foarte volatil. O înțepătură, gândi el. 
Doar una şi pentru ea totul se sfârşeşte. 

— Nu, boss, nu tre', spunea Hezekiah cu un fel de răbdare 
înspăimântată. E aşa cum a spus celălalt boss... dacă vă duceţi 
acolo, nu contează pentru ea dacă moare din o singură 
înţepătură sau din o mie una de înţepături. Dacă albinele se 
trezesc din visul lor, noi toţi murim, dar ea moare prima şi în 
cel mai oribil mod. 

incetul cu încetul, lan se relaxă între cei doi bărbaţi, unul 
dintre ei negru, celălalt alb. Işi întoarse capul spre luminiş fără 
mare tragere de inimă, ca şi când el n-ar fi dorit să se uite şi 
totuşi nu se putea abţine. 

— Atunci ce putem noi să facem? Ce putem noi să facem 
pentru draga mea? 

Nu ştiu, îi veni lui Geoffrey pe buze şi, în propria sa 
suferinţă cumplită, de-abia fu în stare să şi le muşte. li veni în 
minte, nu pentru prima dată, că faptul că lan o poseda pe 
femeia pe care Geoffrey o iubea atât de mult (chiar dacă în 
secret) îi dădea dreptul acestuia să-şi permită răsfăţul unui fel 
ciudat de egoism şi a unei isterii aproape femeieşti, pe care 
Geoffrey trebuia să le treacă cu vederea; la urma urmei, 
pentru tot restul lumii el era doar prietenul lui Misery. 

Da, dar prietenul ei, gândi el cu o ironie aproape isterică, 
după care şi ochii lui fură atraşi spre luminiş. Spre prietena lui. 
Misery era goală-puşcă şi totuşi, gândi Geoffrey, nici cea 

mai pudică bigotă, care merge de trei ori pe săptămână la 
biserică, n-ar fi putut s-o acuze de indecenţă. Dacă ar fi fost pe 


acolo o bătrână pudică, probabil Că ar fi fugit îngrozită dacă ar 
fi văzut-o pe Misery, dar ţipetele ei ar fi fost cauzate de teroare 
şi de repulsie, nu fiindcă i-au fost jignite grav preceptele 
morale. Misery nu purta nici o haină pe ea, dar era departe de 
a fi goală. 

Ea era acoperită de albine. Era îmbrăcată în albine din cap 
până în picioare. Părea că poartă un fel de rasă călugărească 
ciudată — ciudată, deoarece se mişca şi se unduia peste 
umflăturile sânilor şi ale şoldurilor, chiar dacă nu exista nici 
cea mai mică adiere de vânt în aer. Mai mult decât atât, faţa ei 
părea acoperită cu un văl de o modestie aproape mahomedană 
— doar ochii albaştri se vedeau prin masca aceea de albine 
care se târau ameţite pe faţa ei, ascunzându-i gura, nasul, 
bărbia şi sprâncenele. Şi mai multe albine, din specia gigantică 
africană, cele mai veninoase şi mai irascibile din lume, 
viermuiau peste cătuşele de oţel ale Baronului, înainte de a 
alătura mănuşilor vii care acopereau mâinile lui Misery. 

In timp ce Geoffrey privea, alte şi alte albine zburau spre 
luminiş din toate direcţiile — şi totuşi era foarte clar pentru el, 
chiar şi în confuzia în care se afla acum, că cele mai multe 
dintre ele veneau dinspre vest, unde se afla stânca mare şi 
neagră a feţei idolului. 

Tobele îşi continuau ritmul constant, tot atât de adormitor 
ca zumzetul albinelor. Dar Geoffrey ştia cât de înşelătoare era 
acea somnolenţă; văzuse ce se întâmplase cu Baroana, şi îi 
mulțumea lui Dumnezeu că lan fusese scutit de acea 
privelişte... iar acel sunet constant, adormitor, schimbându-se 
brusc într-un urlet percutant... un sunet care fusese la început 
acoperit de ţipetele femeii în agonie. Ea fusese o creatură 
orgolioasă şi proastă, ba chiar şi primejdioasă — aproape că-i 
ucisese pe toţi atunci când eliberase bushmaster-ul lui 
Stringfellow — dar snoabă sau nu, proastă sau nu, nici un 
bărbat sau femeie nu merita să moară astfel. 

Bushmaster = un şarpe tropical, mare, veninos. 

În mintea lui Geoffrey răsuna întrebarea lui lan. Ce putem 
noi să facem? Ce putem noi să facem pentru draga mea? 

— Nimic nu putem face acum, boss — spuse Hezekiah — 


dar ea nu e în pericol. În timp ce tobele bat, ele, albinele or să 
doarmă. Şi Coniţa o să doarmă, de asemenea. 

Acum albinele o acopereau ca o pătură groasă, mişcătoare; 
ochii ei, deschişi dar nevăzători, păreau că se retrag într-o 
cavernă de albine zumzăitoare, în continuă agitaţie. 

— Şi dacă tobele tac? întrebă Geoffrey cu o voce înceată, 
aproape fără putere şi chiar atunci tobele tăcură. 

Pe ru u mom 1 


4 


Paul privi incredul ultimul rând, apoi ridică Royal-ul — con- 
tinuase să-l ridice ca pe o halteră ciudată, arunci când ea nu se 
afla în cameră; Dumnezeu ştie de ce — şi îl agită iarăşi. 
Clapele clincăniră şi apoi o altă bucată de metal căzu pe placa, 
care-i servea drept birou. 

De afară se auzea duduitul maşinii de tuns iarba, de 
culoare albastru intens — Annie trebăluia pe afară, aranjând 
frumos iarba peluzei, aşa încât acei cockadoodie Roydmani să 
nu aibă despre ce bârfi în oraş. 

Puse maşina de scris jos, apoi o dădu la o parte ca să poată 
lua de acolo noua surpriză. Se uită la ea în lumina puternică a 
după-amiezii care intra pe geam. Expresia de uimire îi rămase 
pe faţă. 

Pe bucata de metal, destul de pătată de cerneală, erau 
gravate 


E 
e 


Pentru ca distracţia să se încingă mai tare, vechiul Royal se 
lepădase şi de litera cu cea mai mare frecvenţă în limba 
engleză. 

Paul privi calendarul. Fotografia reprezenta o pajişte 
înflorită, şi era luna mai, dar Paul îşi ţinea acum propriul 


calendar pe o foaie de hârtie, şi conform cu acesta era 21 
iunie. 

Se duc aceste zile leneşe, călduroase ale verii, gândi el cu 
amărăciune, şi aruncă litera de oţel în direcţia coşului de 
gunoi. 

Ei bine, ce fac acum? se întrebă el, dar bineînţeles că ştia 
ce va urma. Scris de mână. Asta va urma. 

Dar nu acum. Cu toate că, doar cu câteva secunde în urmă 
lucrase febril, mistuitor ca o casă cuprinsă de incendiu, 
nerăbdător să-i aducă pe lan, Geoffrey şi pe amuzantul 
Hezekiah în ambuscada Bourkaşilor, astfel încât tot grupul să 
fie transportat în faţa cavernelor din spatele feţei idolului şi să 
pregătească finalul palpitant, dintr-o dată se simţea obosit. 
Gaura din hârtie se închisese cu un bang hotărâtor. 

Mâine. 

Mâine o să înceapă să scrie de mână. 

Să-l ia dracu' pe scrisul de mână. Plânge-te la direcțiune, 
Paul. 

Dar nu va face aşa ceva. Annie devenise prea stranie. 

Ascultă duduitul monoton al maşinii de tuns, îi văzu umbra 
şi, aşa cum se întâmplă atât de des atunci când se gândea la 
cât de stranie devenise Annie, îşi aduse aminte de toporul care 
se ridica, apoi cădea; imaginea feţei ei impasibile, oribile, 
împroşcată cu sânge. Totul era clar. Fiecare cuvânt pe care ea- 
spusese, fiecare urlet al lui, scrâşnetul toporului atunci când 
ieşise din osul spart, sângele de pe zid. Imaginea era clară ca 
cristalul. Şi, aşa cum făcea el de multe ori, încercă să blocheze 
această amintire, dar realiză că a întârziat o secundă. 

Deoarece punctul culminant al Maşinilor de Lux fusese cen- 
trat în jurul ultimei lui încercări disperate şi, cât pe-aci, 
nereuşite de a-l scăpa pe Tony de poliţie (iar asta a dus la epi- 
log, care a constat din interogatoriul pe care partenerul Locote- 
nentului Gray i l-a luat lui Tony în salonul din spital), Paul che- 
stionase câteva victime ale unor accidente. Auzise acelaşi 
lucru de fiecare dată. Răspunsul venea în ambalaje diferite, dar 
întotdeauna se reducea la acelaşi lucru: Imi amintesc că m-am 
urcat în maşină şi că m-am trezit aici. Tot restul este o foaie 


albă. 

De ce nu i s-a putut întâmpla asta şi lui? _ 

Pentru că scriitorii îşi amintesc TOTUL, Paul. In special 
rănile. Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele şi-ţi 
va relata povestea fiecăreia. De la cele mari, te alegi cu 
romane, nu cu amnezie. Dacă vrei să scrii un roman, este bine 
să ai un pic de talent, dar cea mai importantă cerință este, de 
fapt, abilitatea de a-ţi aminti povestea fiecărei cicatrice. 

Arta constă în persistenta memoriei. 

Cine a spus asta? Thomas Szasz? William Faulkner? Cyndi 
Lauper? 

Dar ultimul nume îi aduse altă asociaţie, una dureroasă şi 
nefericită dacă te gândeai la circumstanţe: amintirea lui Cyndi 
Lauper ţopăind voioasă în timpul cântecului: "Fetele doar vor 
să se distreze" pe care îl auzea atât de clar de parcă l-ar fi 
ascultat acum: Oh, tăticule scump, tu eşti încă numărul unu 
/Dar fetele vor şi ele să se distreze / O, când ziua de lucru se 
termină /Fetele vor doar să se distreze. 

Brusc, dori atât de tare să asculte un rock-and-roll, mai 
mult decât îşi dorea să fumeze o ţigară. Nu era neapărată 
nevoie să fie Cyndi Lauper. Oricine ar fi fost bun. Isuse 
Cristoase, Ted Nugent ar fi grozav. 

Toporul căzînd. 

Murmurul lamei. 

Nu te gândi la asta. 

Dar era o prostie. Îşi tot spunea să nu se gândeacă la asta, 
ştiind tot timpul că era acolo, ca un os care i s-a blocat în gât. 
O s-o lase să stea acolo sau o să fie îndeajuns de bărbat şi o să 
aibă curajul s-o scoată la lumină? 

Atunci îi reveni în minte o altă imagine; se părea că asta 
era o zi plină de Şlagăre Vechi La Cerere pentru Paul Sheldon. 
Oliver Reed interpretând rolul cercetătorului nebun, dar foarte 
persuasiv, din filmul lui David Croneberg: Gânduri Negre. Reed 
îndemnându-şi pacienţii de la Institutul de Psiho-plasmatici (un 
nume pe care Paul îl considerase delicios de amuzant) să 
"meargă înainte! Să meargă înainte până la capăt!" 

Ei bine... câteodată acesta nu era un sfat rău. 


Am mers odată până la capăt. A fost de ajuns. 

Aceea a fost o porcărie. Dacă să mergi cu amintirile până la 
capăt o singură dată era de ajuns, el ar fi fost atunci un 
nenorocit de vânzător de aspiratoare, ca şi tatăl lui. 

__ Atunci mergi înainte. Mergi înainte până la capăt, Paul. 
Incepe cu Misery. 

Nu. 

Da. 

Du-te dracului! 

Paul se lăsă pe spate, îşi puse braţul peste ochi şi vrând- 
nevrând începu să-şi depene amintirile. 

Totul, până la sfârşit. 


5 


Nu murise, nu dormise, dar pentru un timp, după ce Annie 
îl ologise, durerea dispăruse. El doar plutise în derivă, detaşat 
de corpul său ca un balon de gândire pură îndepărtându-se de 
locul unde a fost fixat. 

Oh, rahat! De ce se obosea? Ea făcuse asta, iar tot timpul 
care trecuse de atunci şi până acum fusese numai durere, 
plictiseală şi perioade ocazionale de lucru la cartea sa stupidă 
şi melodramatică, doar ca să scape de primele două. Totul 
fusese fără sens. 

Oh, dar nu-i aşa — aici există o temă, Paul. Este legătura 
care le uneşte pe toate. Legătura care-i atât de reală. Nu o 
vezi? 

Misery, bineînţeles. Aceasta era legătura care le unea pe 
toate, dar, legătură reală sau falsă, era atât de prostească! 

Ca substantiv comun, înseamnă durere, de obicei de lungă 
durată şi de multe ori fără sens; ca un substantiv propriu 
însemna un personaj şi o intrigă, ultima, cu siguranţă, lungă şi 
fără sens, dar, care fără îndoială, se va termina foarte curând. 
Misery îi umpluse ultimele patru (sau poate erau cinci) luni ale 
vieţii lui; foarte bine; Misery din plin; Misery toată ziua şi 


Misery toată noaptea, dar, desigur, asta era prea simplu, 
bineînţeles... 

O, nu, Paul. Nimic nu este simplu când e vorba de Misery. 
Cu excepția faptului că tu îi datorezi viaţa, aşa cum este ea... 
fiindcă până la urmă s-a dovedit că tu eşti Şeherezada, nu-i 
aşa? 

Incercă iarăşi să se îndepărteze de aceste gânduri; dar nu 
reuşi. Amintirile erau prea persistente. Ele voiau să se distreze. 
Apoi îi veni un gând neaşteptat, o idee nouă care deschidea o 
nouă perspectivă. 

Numai că tu te încăpățânezi să omiţi, tocmai pentru că 
este atât de evident, că tu ai fost — eşti — în acelaşi timp 
Șeherezada şi pentru tine însuți. 

Clipi, lăsându-şi capul în jos şi privind vara pe care nu se 
mai aşteptase s-o vadă vreodată. Umbra lui Annie îi trecu prin 
faţă şi apoi dispăru. 

Era adevărat? 

Șeherezada pentru mine însumi? gândi el din nou. Dacă 
este aşa, atunci se găsea faţă în faţă cu o idioţenie atât de 
colosală: îşi datora supraviețuirea faptului că dorea să termine 
rahatul pe care Annie îl obligase s-o scrie. Ar fi trebuit să 
moară... dar nu putea. Până când va afla cum se termină 
cartea. 

Oh, eşti foarte nebun. 

Eşti sigur? 

Nu. Nu mai era sigur. Nu mai era sigur de nimic. 

Cu o singură excepţie: întreaga lui viaţă depinsese şi 
continua să depindă de Misery. 

Işi lăsa mintea să se îndepărteze de la subiect. 

Norul, gândi el. Incepe cu norul. 


6 


De această dată norul a fost mai negru, mai dens şi, 
cumva, mai liniştit. A fost o senzaţie nu de plutire, ci de 


alunecare. Câteodată îi trecuseră prin minte nişte idei, 

câteodată simţise durere, iar câteodată, vag, auzise vocea lui 
Annie, având aceeaşi tonalitate ca atunci când manuscrisul în 
flăcări din cutia grătarului ameninţase să iasă de sub control. 

— Bea asta, Paul... trebuie! 

Alunecare? 

Nu. 

_ Acesta nu era verbul potrivit. Cel adecvat era scufundare. 
Işi aminti de apel telefonic care-l primise la ora trei dimineaţă 
— se întâmplase pe vremea când era la colegiu. 
Supraveghetorul dormitoarelor de la etajul patru îi bătuse cu 
putere în uşă, spunându-i să vină şi să răspundă la blestematul 
ăla de telefon. Mama lui: Vino acasă cât de repede poți, Paul. 
Tatăl tău a avut un infarct foarte grav. Se scufundă. Şi el se 
dusese cât de repede putuse, conducându-şi Fordul vechi cu 
şaptezeci de mile pe oră, în ciuda vibraţiilor care apăreau la 
viteza de peste cincizeci de mile pe oră, dar până la urmă 
fusese în zadar. Când a ajuns acolo, tatăl lui nu se mai 
scufunda. Se scufundase de tot. 

Cât de aproape fusese el de scufundare în noaptea 
toporului? Nu ştia, dar probabil faptul că nu simţise aproape 
nici o durere în timpul săptămânii care a urmat amputării era 
un indicator destul de clar pentru cât de aproape fusese. Acest 
fapt şi panica din vocea ei. 

Zăcuse în semi-comă, abia respirând din cauza efectelor 
secundare de depresie respiratorie pe care le aveau medica- 
mentele; perfuziile cu glucoză se întorseseră înapoi în braţele 
lui. lar ceea ce-l scosese din această stare fusese răpăitul 
tobelor şi zumzetul albinelor. 

Tobe Bourka. 

Albine Bourka. 

Visuri Bourka. 

Culoarea revenind încet şi implacabil într-un ţinut şi un trib 
care nu a existat niciodată dincolo de spaţiul hârtiei pe care 
scria el. 

Un vis despre zeiţă, fața zeiţei, care privea amenințătoare 
peste jungla verde; un chip misterios şi erodat. Zeița 


întunecată, continentul negru, un cap de stâncă plin de albine. 
Dominând toate acestea era o imagine care se limpezea pe zi 
ce trecea (ca şi când o privelişte gigantică s-ar fi proiectat pe 
norul în care se afla el). Era imaginea unui luminiş în care se 
afla doar un eucalipt bătrân. De cea maijoasă cracă a lui 
atârnau nişte cătuşe demodate de oţel albăstrui. Albinele 
vermuiau peste ele. Cătuşele erau goale. Erau goale deoarece 
Misery... scăpase? Aşa era, nu? Nu aşa trebuia să se 
desfăşoare povestirea? 

Aşa trebuia — dar acum nu mai era sigur. Oare asta 
însemna acele cătuşe goale? Sau că ea fusese răpită? Luată de 
idol? Dusă la regina albină, Marea lubită a Bourkaşilor? 

Tu ai fost, de asemenea, Şeherezaada pentru tine însuți. 

Pentru cine spui povestea asta, Paul? Cui i-o spui? Anniei? 

Bineînţeles că nu. El nu privea prin gaura din hârtie ca să o 
vadă pe Annie, sau s-o mulţumească pe Annie... el privea prin 
ea ca să scape de Annie. 

Durerea începuse. Apoi mâncărimea. Norul începuse iarăşi 
să se lumineze şi să se destrame. El începuse să zărească 
camera, ceea ce era rău. Şi pe Annie, ceea ce era şi mai rău. 
Totuşi, se decisese să trăiască. O parte din el, aceea care era 
dependentă de serialele cu suspans tot aşa cum fusese şi 
Annie în copilărie, decisese că el nu poate să moară până când 
nu află cum şe termină cartea. 

Scăpase ea oare cu ajutorul lui lan Şi Georffrey? 

Sau fusese ea dusă în capul zeiţei? 

Era ridicol, dar aceste întrebări stupide cereau neapărat un 
răspuns. 


7 


L-a început n-a vrut să-l lase să-şi reia lucrul. El putuse să 
observe în privirea ei nervoasă cât de speriată fusese, şi încă 
mai era. Cât de aproape fusese el de moarte. Il îngrijise cu o 
atenţie exagerată, schimbându-i bandajele pe ciotul lui 


supurant la fiecare opt ore (iar la început, îl informase ea cu 
aerul unui om care ştia că nu va lua niciodată o medalie pentru 
ceea ce făcuse — deşi merita una — i le schimbase o dată la 
patru ore), spălându-l cu buretele şi frecţionându-l cu alcool — 
ca şi când ar fi vrut să nege ceea ce a făcut. Munca, spusese 
ea, o să-l facă să sufere. O să te dea înapoi, Paul! N-aş spune 
asta dacă n-ar fi aşa — crede-mă. Cel puțin, tu ştii ce se va 
întâmpla în continuare — eu MOR de dorință să aflu ce 
urmează. Se dovedi că ea citise tot ce scrisese el — toată 
munca lui dinaintea operaţiei, ai putea să spui — în timp ce el 
se afla la un pas de moarte... mai mult de trei sute de pagini 
de manuscris. La ultimele patruzeci el nu completase n-urile; 
Annie făcuse asta. li arătase aceste ultime pagini cu un soi de 
mândrie sfidătoare. N-urile erau ca un tipar, în şocantă 
comparaţie cu ale lui, care se degradaseră, devenind o 
mazgălitură gheboasă. 

Cu toate că Annie nu i-a spus niciodată aşa ceva, ea 
completase n-urile cu o altă dovadă a atenţiei ei — Cum poți 
să spui c-am fost crudă cu tine, Paul, când vezi toate n-urile 
pe care le-am completat? — sau ca un act de ispăşire, sau 
poate ca un fel de ritual quasi-superstiţios: destule schimbări 
de bandaje, destule băi cu buretele, destule n-uri completate şi 
Paul va trăi. Femeia-albină Bourka poa' să facă farmece 
puternice, Bwana, completează acele n-uri aiurite şi totul va fi 
în regulă. 

Aşa a început ea... dar, după-aceea, a apărut tre' să-ul. 
Paul cunoştea simptomele. Când ea a spus că murea de 
dorinţă să ştie ce se va întâmpla în continuare, nu glumea. 

Deoarece tu continui SA TRAIEŞTI, ca să afli ce se mai 
întâmplă, la asta se referă, nu-i aşa? 

Aberant cum era — chiar ruşinos în absurditatea sa — el 
credea că acesta-i adevărul. 

Tre! să-ul 

Era ceva ce-l iritase foarte tare când realizase că-l putea 
crea cu mare uşurinţă în cărţile cu Misery, dar care apărea 
aproape accidental sau chiar deloc în romanele serioase. Nu 
ştiai cu exactitate unde să găseşti tre' să, dar întotdeauna îţi 


dădeai seama când îl descopereai. Determina acul unui contor 
Geiger intern să se deplaseze până la capătul scalei. Chiar şi 
stând în faţa maşinii de scris, uşor aplecat, bând căni cu cafea 
şi mestecând două antinevralgice la fiecare două ore (ştiind că 
ar trebui să renunţe la nenorocitele de ţigări, cel puţin la cele 
de dimineaţă, dar incapabil să ajungă la această decizie), la 
luni de zile depărtare de final şi la ani-lumină distanţă de 
publicare, recunoşteai tre' să-ul atunci când îl obţineai. 
Intotdeauna când îl avea se simţea putin ruşinat — 
manipulator. Dar, de asemenea, îi făcea munca să aibă o 
justificare. Cristoase! zilele treceau, iar gaura din hârtie era 
mică, lumina era slabă, conversațiile pe care le auzeai, 
prosteşti. Continuai, deoarece asta era tot ce puteai să faci. 
Confucius a spus că dacă un om vrea să crească un singur 
rând de orez, mai întâi trebuie să strângă o tonă de bălegar. 
lar apoi, într-o bună zi, gaura se lărgea până la o Panoramă, iar 
lumina strălucea prin ea ca o rază de soare reflectată pe un 
diamant şi atunci ştiai că ai găsit tre'să-ul, că era viu şi că 
lovea cu putere ca să iasă la suprafaţă. 

Tre' să-ul, ca în: "Cred că o să mai stau încă cinci minute, 
dragă, tre' să văd cum se termină capitolul ăsta". Chiar dacă 
tipul care spune asta şi-a petrecut toată ziua la serviciu visând 
la cum o să facă dragoste şi ştie că şansele sunt foarte mari ca 
soţia sa să adoarmă până când se duce el în dormitor. 

Tre' să-ul, ca în: "Ştiu că ar trebui să mă apuc acum să pre- 
gătesc cina — el va fi supărat dacă iarăşi mănâncă în timpul 
programului de la televizor — dar tre' să văd cum se termină 
asta". 

Tre' să ştiu dacă ea va trăi. 

Tre! să ştiu dacă el îl va prinde pe păcătosul care i-a ucis 
tatăl. 

Ţre' să ştiu dacă ea află că cea mai bună prietenă a ei se 
culcă cu bărbatul ei. 

Tre' să-ul. Dezgustător ca şi spălatul vaselor într-un bar 
jegos, frumos ca şi când te-ai culca cu cea mai talentată 
prostituată din lume. O, băiete, era rău; o, băiete, era bine şi o, 
băiete, până la urmă, nu contează cât de grosolan sau cât de 


crud era, pentru că, în final, era cum spuneau Jacksonii pe acel 
disc —, nu te opri până nu capeţi destul". 


8 


De asemenea, ai fost Seherezada pentru tine însuți. 

Aceasta nu fusese o idee pe care el să fie în stare s-o 
articuleze sau măcar s-o înţeleagă, oricum nu atunci, suferise 
prea mult din cauza durerii. Dar totuşi ştiuse asta, nu-i aşa? 

Nu tu. Aia din atelier. El au ştiut. 

Da. Asta era purul adevăr. 

Zgomotul maşinii de tuns iarba deveni mai intens. Pentru o 
secundă o văzu pe Annie. Ea îl privi, observă că el se uită la ea, 
şi ridică o mână spre el. Îşi ridică şi el o mână — cea care mai 
avea degetul mare. Ea dispăru iarăşi. Mare lucru! 

Până la urmă, o convinsese că dacă se întoarce la lucru o 
să se însănătoşească mai repede, că nu o să dea înapoi... Era 
hăituit de specificitatea acelor imagini care i se arătaseră în 
nor, iar hăituit era exact cuvântul potrivit: până când nu le 
punea pe hârtie, acestea rămâneau umbre care nu-i dădeau 
pace. 

Şi-chiar dacă ea nu-l crezuse — nu atunci — îi permisese 
totuşi să se întoarcă la lucru. Nu pentru că el o convinsese, ci 
din cauza lui tre' să. 

La început fusese în stare să lucreze doar perioade scurte, 
dureroase — cincisprezece minute, poate chiar jumătate de 
oră dacă povestirea i-o cerea. Fiecare dintre aceste perioade 
scurte erau o agonie. Fiecare aranjare a poziţiei pricinuise 
trezirea ciotului la viaţă, aşa cum o cracă fumegândă 
izbucneşte în flăcări când este lovită de o pală de vânt. In timp 
ce scria, îl durea cumplit, dar nu atunci fusese cel mai rău — 
agonia venea o oră sau două mai târziu, atunci când ciotul în 
curs de vindecare îl înnebunea cu o mâncărime surdă, ca 
zumzetul unor albine somnoroase. 

El avusese dreptate, nu ea. Nu se mai simţise niciodată cu 


adevărat bine — probabil că asta nici nu era posibil în situaţia 
lui — dar sănătatea sa se îmbunătăţise şi ceva din putere îi 
revenise. Era conştient că orizontul intereselor lui se îngustase, 
dar accepta asta ca un preţ plătit supravieţuirii. Era de-a 
dreptul o minune că totuşi trăia. 

Stând aici, în faţa maşinii de scris a cărei dantură se 
degrada pe zi ce trecea, privind înapoi la o perioadă care 
fusese mai plină de muncă decât de evenimente, Paul aprobă. 
Da, presupunea că fusese propria-i Şeherezada, tot aşa cum 
era propria lui muză atunci când se aduna pe sine şi se lăsa 
dus de fanteziile lui febrile. Nu avea nevoie de un psihiatru ca 
să-i atragă atenţia că scrisul avea o latură autoerotică — 
băteai nişte clape în locul propriei cărni, dar amândouă 
acţiunile depindeau în mare parte de mâini abile, puternice şi 
de un angajament profund faţă de arta artificialului. 

Dar nu fusese oare şi un mod de copulaţie, chiar dacă de 
un soi foarte sec? Deoarece atunci când el începea iarăşi... ei 
bine, ea nu-l întrerupea atunci când lucra, dar lua rezultatul 
fiecărei zile, chipurile doar ca să completeze literele lipsă, dar 
de fapt — el ştia asta acum, tot aşa cum bărbaţii foarte potenţi 
ştiu care dintre femei se vor lăsa conduse acasă la sfârşitul 
serii şi care nu — ca să-şi ia porţia de drog. Ca să-şi ia tre' sã- 
ul. 

Serialele cu suspans. Da. Ne-am întors la asta. Doar că, în 
ultimele luni, ea vede câte un episod în fiecare zi, în loc de în 
fiecare după-amiază de sâmbătă, iar Paul, cel care este 
scriitorul ei domestic, nu fratele ei. 

Şederile lui în faţa maşinii de scris deveniseră din ce în ce 
mai lungi în timp ce durerea se retrăsese lent şi o parte din 
rezistenţa lui revenise... dar, până la urmă, el nu fusese în 
stare să scrie atât de repede pe cât îi ceruse ea. 

Tre' să-ul care-i ţinuse pe amândoi în viaţă — şi chiar asta 
se întâmplase, deoarece ea cu siguranţă i-ar fi omorât pe 
amândoi de mult timp dacă n-ar fi existat el — a fost, de 
asemenea, cel care i-a provocat lui pierderea degetului mare. 
A fost oribil, dar în acelaşi timp şi nostim. Dă dovadă de puțină 
ironie, Paul — este bună pentru circulația sângelui. 


Şi gândeşte-te că ar fi putut să fie mult mai rău. 

De exemplu, ar fi putut să fie penisul. 

— Şi am doar unul, spuse el şi începu să hohotească 
nebuneşte în camera goală, în faţa nesuferitului Royal cu 
rânjet ştirb. Râse până când începură să-l doară şi burta şi 
ciotul. Râse până când începu să-l doară mintea. La un 
moment dat, râsul se transformă în hohote uscate de plâns 
care-i treziră durerea şi în ceea ce mai rămăsese din degetul 
mare, iar când se întâmplă asta reuşi să se oprească. Se 
întrebă, cu oarecare indiferenţă, cât de aproape se afla acum 
nebunia. 

Deşi, bănuia el, n-avea nici o importanţă. 


9 


Într-una din zile, înaintea operaţiei de amputare a degetului 
mare — poate chiar cu mai puţin de o săptămână înainte — 
Annie intrase în cameră aducând două cupe mari cu îngheţată 
de vanilie, o cutie cu cremă de ciocolată Hershey, o cutie sub 
presiune de frişcă şi o cană de sticlă în care cireşele amare, 
roşii ca sângele, pluteau ca nişte specimene biologice. 

— M-am gândit să pregătesc pentru noi nişte îngheţată 
asortată, spuse Annie. 

Vocea ei avea un ton de falsă veselie. Lui Paul nu îi plăcu. 
Nici tonul vocii, nici privirea ei agitată. Acea privire spunea: 
Sunt o fată mofturoasă. || făcea să fie prudent, să intre în 
alertă. Îi era foarte uşor să şi-i imagineze arătând exact la fel 
atunci când punea un morman de haine pe nişte trepte sau o 
pisică moartă pe alte scări. 

— Ce idee bună. Mulţumesc, Annie, spuse el şi o privi cum 
toarnă crema subţire de ciocolată şi apoi adaugă pe deasupra 
doi norişori albi, superbi, de frişcă din cutia sub presiune. Făcu 
toate acestea cu îndemânarea unui om stăpânit de multă 
vreme de patima dulciurilor. _ 

— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. O meriţi. In ultimul timp ai 


lucrat din greu. 

li întinse o îngheţată. După a treia înghiţitură începu să i se 
încleieze gura, dar continua s-o mănânce. Era mai înţelept. 
Una dintre principalele reguli ale supravieţuirii aici în superba 
zonă Western Slope, era să gândeşti: Când Annie te serveşte 
cu ceva, ar fi bine să nu refuzi. Pentru un timp se lăsă tăcerea, 
apoi Annie îşi puse linguriţa jos, îşi şterse cu dosul mâinii de pe 
bărbie un amestec de cremă de ciocolată şi îngheţată topită şi 
spuse voioasă: 

— Povesteşte-mi continuarea. 

Paul îşi puse jos linguriţa. 

— Ce vrei să spui? 

— Povesteşte-mi romanul până la sfârşit. Nu mai am 
răbdare. Pur şi simplu nu mai pot. 

Şi nu ştiuse el oare că asta va urma? Da. Dacă cineva ar fi 
adus în casa Anniei ultimele douăzeci de episoade noi din 
serialul "Omul-Rachetă", ar fi aşteptat ea oare. Ar fi vizionat 
unul pe săptămână sau măcar unul pe zi? 

Privi avalanşa pe jumătate topită a îngheţatei ei, una dintre 
cireşe aproape îngropată în frişcă, alta plutind în siropul de 
ciocolată. Işi aminti cum arătase salonul, cu farfuriile cu zahăr 
întărit pe ele, împrăştiate peste tot. 

Nu. Annie nu era genul de om care să aştepte. Annie ar fi 
privit într-o singură noapte toate cele douăzeci de episoade, 
chiar dacă şi-ar fi provocat astfel tulburări de vedere şi o 
migrenă cumplită. 

Pentru că Armie îi plăceau lucrurile dulci. 

— Nu pot să fac asta, spuse el. 

Faţa ei se întunecă imediat, dar nu cumva era acolo şi o 
umbră de mulţumire? 

— Oh? De ce nu? 

Pentru că nu mi-ai mai arăta respect diminețile, se gândi el 
să-i răspundă, apoi se abţinu. Se abţinu din răsputeri. 

— Pentru că sunt un narator foarte prost, răspunse el. 

Ea înfulecă restul de îngheţată în cinci îmbucături imense, 
care ar fi făcut gâtul lui Paul să devină gri din cauza 
degeraturilor. Apoi puse cupa jos şi se uită supărată la el, ca şi 


cum nu el era marele Paul Sheldon, ci unul care şi-a permis să-l 
critice pe marele Paul Sheldon. 

— Dacă eşti un narator atât de prost, cum se face că ai 
scris best-seller-uri pe care milioane de oameni le adoră? 

— Nu am spus că sunt un scriitor foarte prost. De fapt, se 
întâmplă să cred că mă pricep foarte bine la asta. Dar ca 
narator sunt îngrozitor. 

— Ce faci tu acum este să inventezi scuza cockadoodie. 

Faţa ei se întunecă. Mâinile îi erau încleştate pe materialul 
aspru al fustei. Annie Uraganul se întorsese în cameră. 
Lucrurile se învârteau. Doar că lucrurile nu mai aveau aceeaşi 
semnificaţie ca înainte, nu-i aşa? El era mai speriat de ea ca 
niciodată, dar influenţa ei asupra lui slăbise. Viaţa lui nu i se 
mai părea un lucru prea important, tre' să sau nu tre! să. 
Singurul lucru de care-i era frică era ca ea să nu-l schilodească. 

— Nu este o scuză, replică el. Cele două acţiuni sunt ca 
merele şi portocalele, Annie. De obicei, oamenii care spun po- 
vestiri, nu le pot scrie. Dacă tu chiar crezi că oamenii care pot 
să scrie povestiri au vreun cât de mic talent de narator, însea- 
mnă că n-ai urmărit niciodată vreun nenorocit de romancier, 
transpirând în timpul unui interviu la emisiunea "Azi". 

— Ei bine, eu n-am chef să aştept, se îmbufnă ea. Ţi-am 
pregătit îngheţata aia asortată şi ce/ puțin ai putea să-mi spui 
câteva chestii. Nu trebuie să fie toată povestea, dar... l-a ucis 
Baronul pe Calthorpe? — Ochii îi scânteiau. — Asta-i unul dintre 
lucrurile pe care chiar că aş vrea să-l ştiu. Şi, dacă da, cea 
făcut cu cadavrul? Se află ciopârţit în cufărul pe care nevasta 
lui nu-l scapă din ochi? Eu asta cred. 

Paul clătină din cap — nu ca să indice că ea se înşală, ci ca 
să-i arate că nu-i spune. 

Ea deveni şi mai neagră. Vocea îi era totuşi blândă. 

— Mă faci să mă supăr — ştiai asta, Paul, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că ştiu. Dar n-am ce să fac. 

— Te-aş putea obliga. Te-aş putea obliga să ai ce să faci în 
această privinţă. Te-aş putea obliga să-mi povesteşti. 

Dar părea învinsă, ca şi cum ar fi ştiut că nu poate să 
realizeze asta. Il putea face să-i spună unele lucruri, dar nu-l 


putea obliga să-i povestească. 

— Annie, îţi aminteşti când mi-ai spus ce-i zice un copil mic 
mamei sale când aceasta îl surprinde jucându-se cu soluţia de 
curăţat de sub chiuvetă şi îl opreşte? Mămico, eşti rea! Nu asta 
îmi spui tu acum? Paul, eşti rău! 

— Dacă mă faci să devin mai furioasă, nu-ţi promit că voi 
mai fi responsabilă de acţiunile mele, spuse ea, dar el simţi că 
apogeul crizei a trecut — ea era, în mod straniu, vulnerabilă la 
aceste concepte de disciplină şi comportare. 

— Ei bine, îmi asum acest risc — spuse el — deoarece eu 
sunt ca o mamă din aia — nu spun nu ca să fiu rău sau ca să-ţi 
fac în ciudă, — spun nu pentru că vreau ca ţie să-ţi placă foarte 
mult povestea... iar dacă-ţi dau ceea ce vrei, nu o să-ţi mai 
placă şi nu o s-o mai doreşti. 

Și atunci ce se va întâmpla cu mine, Annie? gândi el, dar 
nu spuse cu voce tare. 

— Cel puţin spune-mi dacă cioara aceea, Hezekiah, chiar 
ştie unde-i tatăl lui Misery! Cel puţin spune-mi asta! 

— Tu vrei romanul, sau vrei ca eu să completez un 
chestionar? 

— Nu folosi tonul ăsta sarcastic când vorbeşti cu mine! 

— Atunci nu te preface că nu înţelegi ce-ţi spun, strigă el. 

Ea se retrase surprinsă şi neliniştită, ultimele urme ale 
întunecării dispărând de pe faţa ei. Tot ce rămase era acea 
stranie expresie de fetiţă răsfăţată şi năzuroasă. 

— Tu vrei să tai gâsca de aur! La asta se reduce totul! Dar 
când ţăranul din acea poveste a făcut lucrul ăsta, tot ce a mai 
avut a fost o gâscă moartă şi o grămadă de maţe 
nefolositoare. P 

— În ordine, spuse ea. În ordine, Paul. Ai de gând să-ți 
termini îngheţata? 

— Nu mai pot să mănânc nimic, zise el. 

— Văd. Te-am supărat. Imi pare rău. Cred că ai dreptate. 
Am greşit că te-am întrebat. 

Ea era din nou perfect calmă. El se aşteptase să urmeze 
altă perioadă de depresie nervoasă sau de turbare; dar nu. Pur 
şi simplu se întorseseră amândoi la vechea rutină, Paul scriind, 


Annie citind rodul fiecărei zile. Şi — trecuse destul de mult timp 
între ceartă şi amputarea degetului mare, astfel încât Paul nu 
observase legătura dintre ele. Până acum. 

M-am plâns în legătură cu maşina de scris, gândi el uitân- 
du-se la ea şi ascultând duduitul maşinii de tuns iarba. Acum 
se auzea mai vag, iar el era de-abia conştient că asta nu se 
datora faptului că Annie se îndepărtase, ci pentru că el făcuse 
asta. Începuse să moţăie. Acest lucru i se întâmpla destul de 
des acum; pur şi simplu moţăia ca un bătrân sclerozat dintr-un 
azil. 

Nu foarte tare; m-am plâns de ea doar atunci. Dar o dată 
este de ajuns, nu-i aşa? Mai mult decât îndeajuns. Asta s-a 
întâmplat — când? — cam la o săptămână după ce ea a adus 
îngheţatele alea oogy. Cam pe atunci. Doar o săptămână şi o 
plângere. Despre cum mă înnebuneşte zgomotul pe care-l 
face litera lipsă. Nici măcar nu i-am sugerat să cumpere de la 
Nancy Desfrânata, sau cum o cheamă, altă maşină de scris 
folosită, una cu toate literele intacte. Am spus doar că 
zgomotul ăla mă înnebuneşte, apoi, cât ai zice peşte, țac-pac, 
uite că nu mai este degetul mare de la mâna stângă al lui 
Paul. Doar că ea nu a făcut de fapt asta pentru că eu m-am 
plâns de maşina de scris, nu-i aşa? A făcut-o pentru că eu i- 
am spus nu şi ea a trebuit să accepte asta. A fost un act de 
furie. Furia a fost rezultatul conştientizării. Ce conştientizare? 
Cum, că ea nu deține la urma urmei toate aluurile — că eu am 
o anumită influență pasivă asupra ei. Puterea lui tre' să. M-am 
dovedit la urmă că sunt o Seherezada destul de bună. 

Era aberant. Era amuzant. Dar era şi real. Milioane de 
oameni l-ar putea zeflemisi, dar doar pentru că ei nu reuşeau 
să realizeze cât de universală putea deveni influenţa artei — 
chiar şi dacă era degenerată cum erau romanele populare. 
Gospodinele îşi aranjau programul zilnic în funcţie de serialul 
melodramatic de după-amiază. Dacă se reîntorceau la serviciu, 
cea mai mare prioritate devenea cumpărarea unui Video- 
recorder, ca să poată urmări noaptea acele seriale. Atunci când 
Arthur Conan Doyle l-a omorât pe Sherlock Holmes la 
Reichenbach Falls, toată Anglia Victoriană s-a ridicat şi l-a 


cerut înapoi. Tonul protestului lor a fost exact cel al Anniei — 
nu mâhnire adâncă, ci ultraj. Doyle a fost certat de mama sa 
când i-a scris şi i-a comunicat intenţia sa de a termina cu 
Holmes. "Vrei să-l ucizi pe acel agreabil Domn Holmes? Ce 
prostie! Să nu îndrăzneşti!" 

Sau, de exemplu, cazul prietenului său Gary Ruddman, care 
lucra la Biblioteca Publică din Boulder. Într-o zi, când Paul se 
dusese să-i facă o vizită, găsise jaluzelele lui Gary trase, iar la 
uşă era atârnată o perdea neagră de crep. Îngrijorat, Paul 
ciocănise tare până când Gary îi răspunsese. Pleacă, îi spusese 
Gary. Sunt foarte deprimat azi. A murit cineva. Cineva foarte 
important pentru mine. Când Paul l-a întrebat cine, Gray îi 
răspunsese obosit: Van der Valk. Paul îl auzise îndepărtându-se 
de uşă şi deşi bătuse iarăşi, Gary nu se întorsese. După cum 
aflase mai târziu, Van der Valk fusese un detectiv fictiv creat — 
şi apoi distrus — de un scriitor pe nume Nicolas Freeling. 

Paul fusese convins că reacţia lui Gary a fost mai mult 
decât falsă; crezuse că a fost un rol jucat prost. Pe scurt, o 
prefăcătorie. Continuase să creadă asta până în 1983, când 
citise: Lumea, în Viziunea lui Garp. Făcuse greşeala să 
citească scena în care fiul cel mic al lui Garp moare înfipt într- 
un schimbător de viteze, cu puţin înainte de a se duce la 
culcare. Timp de multe ore n-a putut să adoarmă. Scena nu-i 
părăsea mintea. Ideea că ai putea să suferi din cauza unui 
personaj fictiv era absurdă, dar îi trecuse de multe ori prin 
minte în timpul nesfârşitelor răsuciri şi zvârcoliri în pat. Pentru 
că, de fapt, tocmai asta făcea: suferea. Această realizare nu l-a 
determinat să se întrebe dacă nu cumva Gary Ruddman nu 
fusese foarte serios în chestia cu Van der Valk. lar acest fapt îl 
făcuse să-şi mai amintească ceva: când terminase romanul lui 
William Golding: /mpăratul/ Muştelor, la vârsta de doisprezece 
ani, se dusese la frigider să-şi ia un pahar cu limonadă... şi apoi 
brusc a schimbat direcţia, grăbindu-se din cauza unui spasm la 
stomac care s-a finalizat în baie. Acolo s-a aplecat deasupra 
toaletei şi a vomat. 

Pe neaşteptate, Paul îşi aminti exemple ale acestei manii 
ciudate; modul cum oamenii invadau docurile din Baltimore, în 


fiecare lună, atunci când trebuia să ajungă pachetul care 
conţinea ultimul fascicul din Micul Dorrit al lui Dickens sau 
Oliver Twist (unii se înecau, dar asta nu-i descuraja pe ceilalţi); 
bătrâna în vârstă de o sută cinci ani, care a declarat că va trăi 
până când Domnul Galsworthy termină Forsyte Saga — şi care 
murise la mai puţin de o oră după ce i se citise ultima pagină 
din ultimul volum; tânărul alpinist, internat în spital datorită 
unei hipotermii considerate fatale şi căruia prietenii i-au citit 
non-stop Lord of Rings, până când a ieşit din comă; sute de 
alte asemenea incidente. 

Fiecare autor de ficţiune bestseller, bănuia el, avea 
exemplul sau exemplele sale personale despre implicarea 
radicală a cititorului în lumea fantastică pe care scriitorul o 
creează... exemple ale complexului de Şeherezadă, gândi Paul 
acum, pe jumătate adormit, în timp ce zgomotul maşinii de 
tuns iarba a Anniei se stingea undeva în depărtare. Îşi aminti 
că primise două scrisori care sugerau crearea de parcuri de 
distracţie, bazate pe romanele Misery, în acelaşi stil cu Disney 
World şi Marea Aventură. Una dintre aceste scrisori conţinuse 
şi un plan schematic. Dar câştigătoarea panglicii albastre (cel 
puţin până când Annie Wilkes intrase în viaţa lui) fusese 
doamna Roman D. Sandpiper ll, din Ink Beach, Florida. 
Doamna Roman D. Sandpiper, al cărei prenume era Virginia, 
transformase una dintre camerele de la etaj a casei sale în 
Salonul lui Misery. Indusese în scrisoare fotografii Polaroid ale 
Roţii de Tors a lui Misery, a Biroului lui Misery (completat de un 
bilet pe jumătate scris adresat domnului Faverey, în care îi 
spunea că ea o să ia parte la Recitalul de la Şcoală din data de 
20 nov. — realizat cu un scris pe care Paul îl considerase atunci 
foarte potrivit pentru eroina sa; nu o caligrafie înflorată 
specifică doamnelor din înalta societate, ci un scris aproape de 
tipar, vag feminin), Canapeaua lui Misery, Devizele lui Misery. 
(Lasă Dragostea Să Te Instruiască; Nu Incerca Să Stăpâneşti 
Dragostea) etc, etc. Mobila, glăsuia scrisoarea doamnei Roman 
D. ("Virginia") Sandpiper, era în întregime autentică, nu 
reproducere, şi, în timp ce nu putea fi sigur de asta, Paul 
bănuia că este adevărat. Dacă era aşa, micul colţ din lume 


imaginară trebuie s-o fi costat pe doamna Roman D. 
("Virginia") Sandpiper, mii de dolari. Doamna Roman D. 
("Virginia") Sandpiper se grăbise să-l asigure pe Paul că ea nu-i 
folosea personajul ca să câştige bani, şi nici nu avea planuri în 
această direcţie — Doamne fereşte! — dar că dorea ca el să 
vadă fotografiile Şi să-i spună unde a greşit (ceea ce era sigură 
că s-a întâmplat în multe locuri). Doamna Roman D. ("Virginia") 
Sandpiper spera, de asemenea, ca el să-i comunice opinia sa. 
Când se uitase la acele fotografii, avusese un sentiment care 
fusese straniu şi totuşi misterios de intangibil — ca şi cum 
privise nişte fotografii făcute propriei lui imaginaţii şi a ştiut că 
din clipa aceea, ori de câte ori va încerca să-şi închipuie 
salonaşul lui Misery şi cabinetul, pozele doamnei Roman D. 
("Virginia") Sandpiper îi vor veni imediat în minte, obturându-i 
imaginaţia cu concreteţea lor reconfortantă, dar uni- 
dimensională. Să-i spună e; unde a greşit? Era o nebunie! De 
acum înainte e/va fi acela care îşi va pune această întrebare! Îi 
răspunsese; o scrisoare scurtă de felicitări şi de admiraţie — o 
mică scrisoare care nici măcar nu lăsase să se întrevadă unele 
dintre întrebările privind-o pe doamna Roman D. ("Virginia") 
Sandpiper, care îi trecuseră lui prin minte. De exemplu: cât de 
sănătoasă mintal era ea? — şi primise drept răspuns o altă 
scrisoare cu un set nou de fotografii. Prima scrisoare a 
doamnei Roman D. ("Virginia") Sandpiper conţinuse două 
pagini scrise de mână şi şapte fotografii. A doua avea zece 
pagini şi patruzeci de poze. Scrisoarea era o descriere 
amănunţită (şi până la urmă foarte obositoare) a locurilor de 
unde — doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper îşi procurase 
fiecare piesă de mobilier, cât de mult plătise pentru ea şi ce 
restaurări necesitase. Doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper 
îi relatase că găsise un om pe nume McKibbon, care era 
posesorul unei vechi puşti pentru vânat veveriţe, şi că-l rugase 
să tragă un glonţ în peretele de lângă scaun. Dacă nu putea să 
bage mâna în foc în ceea ce priveşte vechimea exactă a puștii, 
recunoştea doamna Roman D. ("Virginia") Sandpiper, calibrul 
era cel bun. Fotografiile erau, în majoritate, de detaliu. Dacă n- 
ar fi fost legenda de pe spatele fiecăreia, ai fi putut crede că 


era unul din jocurile acelea din reviste, "CE REPREZINTĂ 
ACESASTA FOTOGRAFIE?", unde fotografia mărită a unei agrafe 
de birou o făcea să arate ca un pilon, şi cea a unui dop de bere 
să pară un tablou de Picasso. Paul nu răspunsese la această 
scrisoare, dar asta n-o oprise pe doamna Roman D. ("Virginia") 
Sandpiper să-i mai trimită încă cinci (primele patru cu fotografii 
ataşate), înainte de a fi redusă la tăcere uimită şi rănită. 

Ultima scrisoare era semnată simplu, băţos, doamna 
Roman D. Sandpiper. Invitaţia (oricât de patetică fusese) de a-i 
spune "Virginia" fusese retrasă. 

Sentimentele femeii, oricât de obsedate au fost, nu 
evoluaseră niciodată spre fixaţia paranoică a Anniei, dar Paul 
înţelese că punctul de pornire fusese acelaşi. Complexul de 
Şeherezadă. Puterea imensă şi foarte acaparatoare a lui tre' 
să. 

Plutirea lui se accentua. Adormi. 


10 


În ultimul timp moţăia şi aţipea, aşa cum li se întîmplă 
bătrânilor, pe neaşteptate şi câteodată în cele mai nepotrivite 
momente, şi dormea tot aşa cum dorm bătrânii — adică 
despărţit de lumea trează doar printr-o membrană foarte 
subţire. Nu încetă să audă zgomotul făcut de maşina de tuns 
iarba, dar tonalitatea lui deveni mai gravă, mai aspră; sunetul 
unui cuţit electric. 

Işi alesese o zi nepotrivită ca să înceapă să se plângă 
despre Royal şi despre n-ul lui lipsă. Dar de fapt nu exista 
niciodată o zi potrivită, bineînţeles, ca să-i spui nu Anniei 
Wilkes. Pedeapsa putea fi amânata... dar nu puteai scăpa de 
ea. 

Ei bine, dacă te deranjează atât de mult, trebuie să-ţi dau 
ceva să-ți abată gândurile de la bătrânul n. O auzise cotro- 
băind prin bucătărie, aruncând nişte lucruri, înjurând în 
dialectul ei propriu şi straniu. Zece minute mai târziu, intrase 


în cameră cu seringa, cu sticla de Betadine şi cuțitul electric. 
Paul începuse imediat să urle. Ajunsese, într-un fel, ca şi câinii 
lui Pavlov. Când Pavlov suna un clopoțel, câinii salivau. Când 
Annie intra în camera de oaspeţi cu o seringă, o sticlă de 
Betadine şi un obiect ascuţit de tăiat, Paul începea să urle. A 
înfipt cuțitul în pervazul ferestrei şi apoi au urmat alte 
rugăminţi, alte ţipete şi multe promisiuni că va fi cuminte. 
Când a încercat să se retragă din faţa seringii, ea i-a spus să 
stea liniştit şi să fie cuminte, că altfel, ceea ce se va întâmpla, 
va avea loc fără anestezie. Când el a continuat să se 
îndepărteze de ac, scâncind şi rugându-se, Annie îi sugeră că 
dacă el într-adevăr asta dorea, poate că ar fi mai bine ca ea să 
folosească cuțitul ca să-i taie gâtul şi astfel să se termine totul. 

Atunci el se liniştise şi o lăsase să-i facă anestezia, iar de 
această dată, Betadina se împrăştiase pe degetul mare de la 
mâna stângă şi pe lama cuţitului (când ea îl pornise, şi lama 
începuse să ferăstruiască în gol, Betadina se dispersase într-o 
ploaie de picături maronii pe care ea păruse că nu le remarcă), 
iar până la sfârşit, bineînţeles, în aer se împrăştiaseră picături 
mult mai roşii. Fiindcă atunci când Annie se hotăra să facă 
ceva, ea ducea treaba până la capăt. Annie nu putea fi 
înduplecată cu rugăminţi. Annie nu putea fi influenţată de 
urlete: Annie avea curajul să-şi susţină opiniile. 

În timp ce lama zumzăitoare şi vibratoare se adâncise în 
pielea moale dintre degetul mare, care curând avea să fie 
defunct, şi degetul arătător, ea îl asigurase că îl iubeşte cu 
acea voce care sugera că "asta-o-doare-mai-mult-pe-Mama- 
decât-te-doare-pe-tine-Paulie". 

Apoi, acea noapte... 

Tu nu visezi, Paul. Tu te gândeşti la lucrurile la care nu ai 
curajul să reflectezi atunci când eşti treaz. Deci trezeşte-te. 
Pentru numele lui Dumnezeu, TREZEŞTE-TE! 

Nu putea să se trezească. 

Ea îi tăiase degetul de dimineaţă, iar în acea noapte intrase 
veselă în cameră, unde el stătea ameţit de droguri şi durere, 
ţinându-şi mâna stângă bandajată, ducând un tort şi fredonând 
"Mulţi ani trăiască" cu tonul acela uniform şi fals. Şi, deşi nu 


fusese ziua lui de naştere, în tort erau înfipte o mulţime de 
lumânări, iar în mijloc, vârât în suport, ca o mare lumânare 
suplimentară, trona degetul lui mare, gri şi mort, cu unghia 
puţin zimţată — pentru că el, câteodată, atunci când nu găsea 
cuvântul potrivit, obişnuia să şi-o roadă. Atunci ea îi spusese: 
Dacă promiţi că vei fi cuminte, Paul, o să-ți dau o felie din 
tortul aniversar, dar nu o să trebuiască să mănânci nimic din 
lumânarea specială, deci el promisese că o să fie cuminte, 
fiindcă nu dorea să fie obligat să mănânce din lumânarea 
specială dar, de asemenea, deoarece bineînţeles Annie era 
formidabilă; Annie era bună; hai să-i mulţumim pentru masă, şi 
pentru cea care nu trebuie s-o mâncăm; fetele vor doar să se 
distreze, dar câteodată devin foarte periculoase; te rog, Annie, 
nu mă obliga să-mi mănânc degetul mare; mamă Annie; Zeița 
Annie; când Annie este prin preajmă ar fi bine să fii onest; ea 
ştie când tu dormi; ea ştie când eşti treaz; ea ştie dacă ai fost 
cuminte sau rău; pentru numele zeiţei, ar fi bine să nu plângi, 
ar fi bine să nu te bosumfli, dar înainte de toate, ar fi bine să 
nu tipi, să nu ţipi, să nu tipi, să nu 

Nu făcuse asta. 

lar acum, în timp ce se trezea, avu o tresărire care-i 
produse durere în tot corpul şi aproape că nici nu-şi dădu 
seama că buzele îi erau strânse ca să ţină ţipătul înăuntru, cu 
toate că amputarea degetului mare se petrecuse acum o lună. 

Era atât de preocupat să-şi reţină urletul, încât, pentru un 
moment, nici nu observă ce venea pe alee, iar când zări, la 
început crezu că este o vedenie. 

Era o maşină a Poliţiei din Colorado. 


11 


După amputarea degetului mare urmase o perioadă 
obscură, când singura mare realizare a lui Paul, în afară de 
lucrul la roman, fusese faptul că reuşise să ţină socoteala 
zilelor. Devenise aproape patologic în această privinţă, 


câteodată petrecându-şi chiar şi cinci minute pierdut în visare, 
numărând, asigurându-se că nu a omis nici o zi. 

Incep să devin la fel de bolnav ca ea, se gândise el odată. 

lar mintea îi răspunsese plictisită: Ș; ce dacă? 

După ce îşi pierduse laba piciorului, lucrase destul de bine 
la carte — în timpul a ceea ce Annie denumise atât de afectat 
"perioada lui de convalescenţă". Nu, destul de bine era o falsă 
modestie, dacă aşa ceva exista. Lucrase miraculos de bine 
pentru un om care cândva crezuse că îi este imposibil să scrie 
dacă n-are ţigări sau dacă-l doare spatele, sau dacă avea o 
migrenă puţin mai serioasă. Ar fi fost frumos să creadă că se 
descurcase eroic, dar presupunea că iarăşi fusese vorba doar 
de supravieţuire, deoarece durerea fusese foarte intensă. 
Atunci când într-adevăr începuse procesul de însănătoşire, se 
gândise că "mâncărimea fantomatică" pe care i-o provocase 
laba piciorului care nu mai exista, era chiar mai rea decât 
durerea. Cel mai mult îl deranjase talpa piciorului lipsă. Se 
trezise de nenumărate ori în mijlocul nopţii, ca să constate că 
degetul mare de la piciorul drept scărpina aerul la patru 
degete distanţă de unde se termina acum partea stângă a 
corpului său. 

Dar continuase totuşi să lucreze. 

Doar după amputarea degetului mare şi acel bizar tort 
aniversarea care arăta ca o rămăşiţă de la Ce i s-a întâmplat 
lui Baby Jane? au început să apară ghemotoacele de hârtie 
care se strângeau în coşul de gunoi. Pierzi un picior, eşti în 
pragul morţii, dar continui să lucrezi. Pierzi un deget mare şi, în 
chip straniu, începi să dai rateuri la scris. Nu trebuia să fie 
invers? 

Ei bine, urmase febra — stătuse o săptămână în pat din 
cauza ei. Dar fusese doar ceva minor; cel mai mult, 
temperatura îi urcase până la 38 cu 6, dar ăsta nu era un motiv 
de melodramă. Febra fusese cauzată, probabil, mai mult de 
starea lui generală proastă, decât de vreo infecţie specifică, iar 
o febră oogy nu constituia nici o problemă pentru Annie; 
printre celălalte suveniruri ea avea şi Keflex şi Ampicilină. L-a 
umplut de antibiotice şi el s-a făcut mai bine... atât de bine pe 


cât puteai deveni în circumstanţe atât de bizare, în orice caz. 
Dar ceva nu era bine. Se părea că el îşi pierduse un ingredient 
vital, drept care amestecul devenise mult mai anemic. Incercă 
să dea vina pe n-ul lipsă, dar trebuise să se descurce cu asta şi 
înainte şi, de fapt, ce reprezenta un n lipsă în comparaţie cu un 
picior lipsă, iar acum, ca o atracţie în plus, un deget mare 
lipsă? 

Oricare era motivul, ceva deranjase visul, ceva micşorase 
circumferința găurii din hârtie, prin care el privea. Cândva — ar 
fi jurat că aşa a fost! — gaura fusese la fel de mare ca gura 
Tunelului Lincoln. Acum nu era mai mare decât o găurică dintr- 
un gard de lemn prin care un ajutor de antreprenor s-ar opri să 
spioneze un şantier interesant de construcţii. Trebuia să te 
străduieşti, să-ţi mijeşti ochii, dacă doreai să vezi ceva, iar în 
cele mai multe cazuri, lucrurile importante se desfăşurau în 
afara câmpului tău vizual... deloc surprinzător, dat fiind faptul 
că acest câmp era atât de mic. 

In termeni practici, ceea ce se întâmplase după amputarea 
degetului mare şi puseul de febră, era evident. Cuvintele din 
carte începuseră iarăşi să fie bombastice şi înflorate — nu era 
încă o parodie, nu încă, dar se îndrepta constant într-acolo şi el 
nu putea să oprească această derivă. Erori de continuitate 
începuseră să se prolifereze cu viclenia şobolanilor care se 
ascund în colţurile pivniţelor ca să se înmulțească: de-a lungul 
a treizeci de pagini, Baronul devenise Vicontele din /n Căutarea 
Lui Misery. Trebuise să se întoarcă şi să modifice totul. 

Nu contează, Paul, — îşi spusese el de nu ştiu câte ori în 
acele ultime zile înainte ca Royalul să-şi scuipe t-ul şi apoi e-ul 
— nenorocita asta de carte este aproape gata. Aşa şi era. 
Lucrul la ea era o tortură, iar finalul însemna sfârşitul vieţii lui. 
Că ultima perspectivă începuse să pară mai atrăgătoare decât 
prima, spunea tot ce probabil trebuia spus despre starea în 
continuă degradare a corpului, minţii şi spiritului său. lar cartea 
continua, în ciuda tuturor lucrurilor, părând independentă de 
ele. Întreruperile din continuitatea ei erau supărătoare, dar 
minore. El avea acum mai multe probleme cu fantezia decât 
avusese vreodată. Jocul "Poţi Tu?" devenise mai degrabă un 


exerciţiu laborios decât amuzament. Totuşi cartea continua să 
progreseze în ciuda tuturor lucrurilor îngrozitoare la care îl 
supusese Annie, iar el se putea plânge acum că ceva — poate 
curajul — i se scursese din el odată cu sfertul de litru de sânge 
pe care-l vărsase atunci când îşi pierduse degetul mare, dar 
era o povestire a naibii de bună, cel mai bun roman Misery de 
până acum. Intriga era melodramatică, dar bine construită; în 
felul ei modest, chiar amuzantă. Dacă vreodată ar fi publicat 
acest roman într-o altă ediţie decât în Ediţia Annie Wilkes, 
oarecum drastic limitată (prima tipărire: o copie), bănuia, că s- 
ar vinde nebuneşte. Mda, presupunea că o să reuşească s-o 
termine dacă nu se dezintegra maşina de scris. 

S-ar fi zis că trebuie să fii foarte robustă, se gândise el 
odată după unul dintre exerciţiile de ridicat. Braţele lui subţiri 
tremurau, ciotul degetului pulsându-i intens, fruntea fiindu-i 
acoperită cu o peliculă de transpiraţie. Erai pistolarul tânăr şi 
dur care dorea să-şi bată joc de sclerozatul de şerif, nu-i aşa? 
Doar că ţi-ai scuipat deja una dintre litere şi văd că unele 
dintre celelalte — t-ul, e-ul şi g-ul, de exemplu — au început 
să arate ciudat... câteodată sunt aplecate într-o parte, 
câteodată în cealaltă, câteodată se imprimă puțin mai sus 
decât nivelul celorlalte, câteodată apar mai jos. Cred că 
bătrânul sclerozat o să câştige runda asta, prietene. Cred că 
bătrânul sclerozat o să te bată măr... şi căţeaua s-ar putea să 
ştie asta. Poate din cauza asta mi-a luat degetul de la mâna 
stângă. Cum era zicala aceea veche: S-ar putea să fie nebună, 
dar în mod sigur nu-i proastă. 

Se uitase la maşina de scris cu o intensitate obosită. 

Dă-i înainte. Dă-i înainte şi dezintegrează-te. Oricum o să 
termin. Dacă ea vrea să-mi cumpere alta, o să-i multumesc 
frumos, dar dacă nu, o să termin pe carnetele de notițe. 

Singurul lucru pe care nu-l voi face este să tip. 

Nu o să tip. 

Eu. 

Nu. 


12 


Nu o să tip! 

Stătea la geam, complet treaz acum, pe deplin conştient că 
maşina de poliţie pe care o vedea pe aleea din faţa casei 
Anniei era tot atât de reală cum fusese cândva piciorul lui. 

Țipă! Fir'ai al Dracului, ţipă! 

Dorea să facă asta, dar legământul era prea puternic — 
foarte puternic. Nici măcar nu-şi putea deschide gura. Incearcă 
şi imediat văzu picăturile de Batadină zburând de pe lama 
cuţitului electric. Incercă şi auzi imediat scrâşnetul lamei 
toporului când intrase în os, sfârâitul slab care se auzise când 
chibritul din mâna ei aprinsese Bernz-O-matiC-ul.. 

Incercă să-şi deschidă gura, dar nu reuşi. 

Incercă să-şi ridice braţele. Nu reuşi. 

Un geamăt teribil îi scăpă printre buzele strânse, iar 
degetele lui produceau sunete uşoare ciocănind în marginile 
Royalului, dar asta era tot ce putea face, era tot controlul 
asupra destinului său de care mai era în stare. Nimic din ce se 
întâmplase înainte — poate cu excepţia momentului când 
realizase că deşi piciorul stâng se mişcă, talpa stângă stătea 
pe loc — nu fusese atât de cumplit ca infernul acestei 
imobilităţi. In timp real nu a durat mult; poate cinci secunde şi 
cu siguranţă nu mai mult de zece. Dar înlăuntrul lui Paul 
Shefdon păruseră ani. 

Acolo, drept în faţă, era salvarea; el doar trebuia să spargă 
geamul şi lacătul pe care căţeaua îl pusese la limbă şi să urle: 
Ajutor, ajutor, scapă-mă de Annie! Scapă-mă de zeiță! 

In acelaşi timp o altă voce striga: O să fiu cuminte, Annie! 
N-o să tip! O să fiu cuminte, o să fiu cuminte de dragul zeiței! 
Promit că n-o să tip, doar să nu mai tai nimic din mine! Ştiuse 
el oare înainte de asta, ştiuse el într-adevăr cât de mult reuşise 
ea să-l intimideze, sau cât de mult din eul său esenţial — din 
ficatul şi puterea minţii sale — reuşise ea să înlăture? Ştia cât 
de constant a fost terorizat? Dar ştia oare cât de mult i se 
amputase personalitatea, cândva atât de puternică încât el o 


considerase indiscutabilă? 

Un singur lucru îl ştia cu o oarecare certitudine: mult mai 
multe erau în neregulă cu el decât paralizia limbii, tot aşa cam 
mult mai multe merseseră prost la scris decât doar n-ul lipsă 
sau decât febra, sau scăderile de continuitate, sau chiar decât 
pierderea curajului. Adevărul, în grozăvia lui, era atât de 
simplu! Murea bucăţică cu bucăţică; însă moartea nu era atât 
de rea pe cât se temuse. Dar se ofi/ea, iar acesta era ceva 
îngrozitor, fiindcă era o chestie idioată. 

Nu tipa! vocea panicată îi strigă totuşi, când sticletele 
deschise uşa maşinii de patrulare şi ieşi afară, aranjându-şi 
pălăria cu boruri mari. Era tânăr, n-avea mai mult de douăzeci 
şi doi sau douăzeci şi trei de ani; purta ochelari de soare negri 
ca petrolul. Se opri să-şi aranjeje cuta pantalonilor kaki de 
uniformă, iar treizeci de iarzi mai încolo un bărbat cu ochii 
albaştri, ieşiţi din orbite pe un chip bătrân, stătea şi-l privea din 
spatele unei ferestre, gemând printre buzele strânse şi cu 
palmele tremurându-i pe placa de lemn aşezată peste braţele 
scaunului rulant. 

nu tipa 

(da, ţipă) 

ţipă şi o să se termine, ţipă şi se poate sfârşi, (niciodată, 
niciodată n-o să se termine, până când o să mor; puştiul ăla 
nu se poate împotrivi zeiței) 

Paul, o, Dumnezeule, eşti mort deja? Țipă, căcăciosule 
nenorocit! 7/PĂ DIN TOŢI RĂRUNCHII! 

Buzele lui se deschiseră cu un pârâit brusc. Trase aer în 
plămâni şi-şi închise ochii. Habar nu avea ce o să iasă sau dacă 
va ieşi ceva — până când veni: 

AFRICA! urlă Paul. Mâinile tremurătoare îi zburară în sus ca 
nişte păsări speriate şi se încleştară pe cap ca şi când ar fi vrut 
să ţină creierul care parcă făcea explozie. 

— Africa! Ajutor! Ajutor! Africa! 


13 


Ochii i se deschiseră brusc. Polițistul privea spre casă. Paul 
nu-i putea vedea ochii din cauza ochelarilor de soare, dar 
înclinația capului său sugera o nedumerire moderată. Mai făcu 
un pas apoi se opri. 

Paul privi în jos spre placă. În stânga maşinii de scris se afla 
o scrumieră grea de ceramică. Odată — ca niciodată — ar fî 
fost umplută până la refuz cu mucuri de ţigară; acum nu 
conţinea nimic care să prezinte vreun pericol pentru sănătatea 
lui, ci doar agrafe de birou şi o radieră. O apucă şi o aruncă în 
fereastră. Geamul se făcu ţăndări. Pentru Paul a fost cel mai 
salvator sunet pe care-l auzise el vreodată. Zidurile s-au 
năruit, gândi el ameţit şi apoi strigă: 

— Aici! Ajutor! Fereşte-te de femeie! Este nebună! 

Polițistul se uită fix la el. Gura i se deschise. Căută în 
buzunarul de la piept şi scoase ceva ce nu putea fi decât o 
fotografie. O consultă şi apoi veni până la mărginea aleii. Acolo 
rosti singurele patru cuvinte pe care le auzi Paul vreodată de la 
el. Ultimele patru cuvinte pe care cineva le va mai auzi 
vreodată de la el. În continuare va mai scoate câteva sunete 
nearticulate, dar nu cuvinte adevărate. 

— O, drace! exclamă sticletele. Tu eşti! 

Atenţia lui Paul se concentrase atât de intens asupra 
poliţistului, încât nu o observă pe Annie decât atunci când fu 
prea târziu. Când a văzut-o, a fost lovit de o teroare 
superstiţioasă. Annie devenise o zeiţă, o fiinţă monstruoasă, pe 
jumătate femeie, pe jumătate maşină de tuns iarbă, un straniu 
centaur feminin. Şapca de baseball îi căzuse de pe cap. Faţa ei 
era schimonosită într-un rânjet îngheţat. Intr-o mână ţinea o 
cruce de lemn. Crucea marcase mormântul lui Bossie — Paul 
nu-şi amintea care a fost, Nr. 1 sau Nr. 2 — care în cele din 
urmă se oprise din mugit. 

Acea Bossie într-adevăr murise, iar când primăvara 
înmuiase îndeajuns solul, Paul privise de la fereastra sa, 
câteodată mut de uimire, câteodată zguduit de hohote de râs, 
cum ea mai întâi, a săpat groapa (i-a luat aproape toată ziua) 
şi apoi a târât-o pe Bossie (care de asemenea se înmuiase 


considerabil) afară din spatele grajdului. Ca să facă asta 
folosise un lanţ ataşat la bara din spate a Cherokee-ului. 
Celălalt capăt al lanţului îl petrecuse în jurul trupului lui Bossie. 
Paul pusese pariu cu sine însuşi că Bossie se va rupe în două 
înainte ca Annie să ajungă la groapă, dar pierduse. Annie o 
răsturnase pe Bossie înăuntru, apoi începuse să umple groapa, 
treabă pe care o terminase mult după căderea întunericului. 

Paul o privise cum înfipsese crucea şi apoi citise Biblia 
lângă mormânt, la lumina lunii de primăvară. 

Acum ţinea crucea ca pe o suliță, vârful ei murdar de 
pământ îndreptat direct spre spatele poliţistului. 

— In spatele tău! Fereşte-te! ţipă Paul ştiind că este prea 
târziu, dar totuşi strigând. 

Cu un răcnet războinic, Annie înfipse crucea lui Bossie în 
spatele poliţistului. 

— AH! exclamă poliţaiul şi se îndreptă lent spre peluză, cu 
spatele străpuns, arcuit şi cu burta împinsă înainte. Faţa lui 
avea expresia unui om care încearcă să elimine o piatră la 
rinichi, sau are nişte crampe cumplite. Crucea începu să 
alunece spre pământ, în timp ce polițistul se apropia de 
fereastra la care stătea Paul. Polițistul îşi duse încet braţele 
peste umeri. Îl privea pe Paul ca şi un om care încercă din 
răsputeri să-şi scarpine una dintre acele mâncărimi la care nu 
poţi ajunge niciodată. Annie coborâse din maşina de tuns iarba 
şi stătuse împietrită cu mâinile încrucişate peste piept. Acum 
se repezi şi smulse crucea din spinarea poliţistului. 

El se întoarse spre ea, încercând, să-şi scoată pistolul. 
Annie îi împlântă vârful crucii în burtă. 

Polițistul gemu încă o dată şi căzu în genunchi ţinându-se 
de abdomen. In timp ce se apleca, Paul putu să vadă ruptura 
uniformei în locul unde nimerise prima lovitură. 

Annie eliberă iarăşi crucea — vârful ei ascuţit se rupsese, 
lăsând în loc un ciot zimţat — şi i-o împlântă în spate între 
omoplaţi. Părea o femeie care încearcă să ucidă un vampir. 
Primele două lovituri nu pătrunseseră probabil îndeajuns de 
mult ca să facă prea mult rău, dar de această dată stâlpul 
crucii intră cel puţin trei degete în corpul poliţistului 


îngenuncheat, lăsându-l lat. 

— NA! strigă Annie, deşurubând indicatorul memorial al lui 
Bossie din spatele lui. CUM ÎȚI PLACE CHESTIA ASTA, PASĂRE 
BĂTRÂNĂ ŞI MARŞAVĂ? 

— Annie, opreşte-te! strigă Paul. 

Ea privi în sus spre el, ochii ei negri sclipind pe moment ea 
nişte monede, părul zburlit în jurul feţei, colţurile gurii 
strâmbate în sus, în rânjetul voios al lunaticului care, cel puţin 
pentru moment, dăduse la o parte toate restricţiile. Apoi îşi 
cobori iarăşi privirea spre poliţist. 

— NA! strigă ea şi îi împlântă iarăşi crucea în spate. Şi în 
fese. Şi în coapsă. ŞI în gât. Şi în încheietura picioarelor. |! 
străpunse de cel puţin de şase ori, strigând de fiecare dată NA! 
Apoi crucea se fărâmase. 

— Na, spuse ea pe un ton aproape de conversaţie şi porni 
în direcţia din care venise alergând. Chiar înainte de a ieşi din 
câmpul vizual al lui Paul, aruncă ciotul de cruce însângerată, ca 
şi cum n-ar mai fi interesat-o. 


14 


Paul îşi puse mâinile pe roţile scaunului, habar n-având 
încotro are de gând să meargă, ce o să facă atunci când o să 
ajungă acolo — poate spre bucătărie ca să ia un cuţit? Nu ca să 
încerce s-o omoare, o, nu; ea ar privi scurt cuțitul şi apoi s-ar 
duce în magazie să-şi ia puşca de vânătoare. Nu ca s-o ucidă ci 
ca să scape de răzbunarea ei, tăindu-şi venele. Nu ştia dacă 
asta a fost sau nu intenţia sa, dar cu siguranţă părea o idee a 
naibii de bună, deoarece, dacă existase vreodată un moment 
propice să iasă din scenă, atunci ăsta era. Obosise să mai 
piardă bucăţi din trup din cauza furiilor ei. 

Atunci văzu ceva care-l încremeni. 

Polițistul. 

Poliţaiul încă trăia. 

Işi ridicase capul. Ochelarii de soare îi căzuseră. Paul îi văzu 


ochii. Acum observă cât de tânăr era; cât de tânăr, de rănit şi 
de speriat. Pe obraz sângele îi curgea şuvoaie. Reuşi să se 
ridice în mâini şi genunchi, căzu, apoi se ridică iarăşi cu greu. 
Incepu să se târâie spre maşina de patrulare. 

Ajunse cam pe la jumătatea pantei line, acoperită cu iarbă, 
care se întindea între casă şi alee, apoi se clătină, şi căzu pe 
spate. Rămase aşa un moment, cu picioarele ridicate, arătând 
la fel de neajutorat ca o broască ţestoasă răsturnată. Apoi se 
rostogoli pe burtă şi începu chinul cumplit al ridicării în 
genunchi. Uniforma, cămaşa şi pantalonii începuseră să se 
înnegrească de sânge — petele mici se măreau lent, unindu-se 
cu altele, întinzându-se. 

Poliţaiul ajunse în alee. 

Pe neaşteptate duduitul maşinii de tuns iarba se intensifică. 

— Fereşte-te! strigă Paul. Fereşte-te! Vine! 

Polițistul întoarse capul. Pe faţa lui se instală o expresie de 
buimaca alarmare, şi iarăşi încercă să-şi ia pistolul. II scoase — 
ceva mare şi negru, cu ţeava lungă şi mâner maro de lemn. Şi 
atunci reapăru Annie, în picioare pe şaua maşinii, conducând-o 
cu viteză maximă. 

— ÎMPUŞC-O! strigă Paul şi, în loc s-o ucidă pe Annie Wilkes 
cu vechiul, mârşavul 

(păsăruică) 
pistol Harry, polițistul îl mânui stângaci şi apoi îl scăpă. 

Îşi întinse mâna după el. Annie trecu clătinându-se şi peste 
mâna şi peste braţul lui. Sângele se împrăştia de pe ţeava de 
eşapament a maşinii de tuns iarba într-un jet uimitor. Puştiul, 
îmbrăcat în uniformă de poliţist, urlă. Când lama rotitoare a 
maşinii trecu peste pistol se auzi un zăngănit strident. Apoi, 
Annie urcă peluza, coti, şi privirea ei o întâlni o secundă pe cea 
a lui Paul, iar acesta fu convins că ştie ce înseamnă această 
privire scurtă. Întâi polițistul şi apoi el. 

Puştiul zăcea întins pe o parte. Când văzu maşina de tuns 
îndreptându-se spre el se întoarse pe spate şi se împinse 
nebuneşte cu călcâiele în praful aleii, încercând să ajungă sub 
automobilul de patrulare, acolo unde ea nu-l putea ajunge. 

Nici măcar nu reuşi să se apropie. Annie ambală maşina la 


maximum şi trecu peste capul lui. 

Paul zări o ultimă imagine a ochilor căprui îngroziţi, văzu 
fâşii din cămaşa de uniformă kaki atârnând de pe braţul ridicat 
într-un efort disperat să se protejeze. lar când ochii dispărură, 
Paul îşi întoarse capul. 

Duduitul motorului scăzu, apoi urmară o serie rapidă de 
bufnete cu o rezonanţă stranie, gâlgâitoare. 

Paul vomită lângă scaun, ţinându-şi ochii închişi. 


15 


Îi deschise doar atunci când auzi zornăitul cheii în uşa de la 
bucătărie. Uşa de la camera lui era deschisă; o privi pe Annie 
apropiindu-se pe hol, cu cizmele vechi, maro, de cowboy, cu 
blugii de care atârna inelul cu chei şi cu cămaşa bărbătească, 
pătată acum de sânge. Incercă să se retragă din faţa ei. Dorea 
să spună: Dacă mai tai ceva din mine, Annie, o să mor. N-o să 
mai fie nevoie de şocul unei noi amputări. O să mor de bună 
voie. Dar din gură nu-i ieşi nici un cuvânt — doar scâncete 
îngrozite care-l dezgustară. 

Oricum ea nu-i dădu timp să vorbească. 

— O să mă ocup mai târziu de tine, spuse ea şi închise uşa. 
Una dintre chei zăngăni în încuietoare — un nou Kreig, care l-ar 
fi învins şi pe Tom Twyford, gândi Paul — apoi se repezi iarăşi 
de-a lungul holului, bocănitul tocurilor ei îndepărtându-se. 

EI îşi întoarse capul şi privi apatic pe fereastră. Vedea 
numai o parte din corpul poliţaiului. Capul îi era încă sub 
maşina de tuns iarba, care stătea sprijinită ca un beţiv de 
automobilul de patrulare. Maşina de tuns iarbă era un vehicul 
mic, ca un tractoraş, construit pentru tunsul peluzelor de 
dimensiuni mari. Nu fusese concepută în scopul de a-şi păstra 
echilibrul dacă trecea peste pietre mari, butuci sau capete de 
poliţişti. Dacă automobilul de patrulare n-ar fi fost parcat acolo 
şi dacă polițistul n-ar fi ajuns în acel loc înainte ca Annie să-l 
lovească, maşina de tuns s-ar fi răsturnat sigur, trântind-o şi pe 


ea. Poate că această cădere nu i-ar fi pricinuit nimic grav, dar, 
totuşi, poate că s-ar fi lovit rău. 

Are norocul Necuratului, gândi Paul cu tristeţe, şi o privi 
cum opreşte maşina de tuns şi apoi o împinge doar cu o 
singură mână de pe poliţist. Marginea maşinii se frecă de 
automobilul de patrulare şi îi zgârie vopseaua. 

Acum, după ce murise, Paul îl putea privi. Arăta ca o 
păpuşă mare care fusese sfâşiată de nişte copii răi. Paul 
simţea o dureroasă compasiune pentru acest tânăr fără nume, 
dar îl mai încerca un sentiment. Il analiză, şi nu fu foarte 
surprins când îşi dădu seama că era vorba de invidie. Polițistul 
nu se va întoarce niciodată acasă la nevastă şi la copii, dacă-i 
avea, dar pe de altă parte scăpase de Annie Wilkes. 

Ea îl apucă de una din mâinile lui însângerate şi începu să-l 
târască de-a lungul aleii spre uşile grajdului, care erau 
întredeschise. Când ieşi de acolo, le deschise la maximum. 
Apoi se duse la maşina de patrulare. Se mişca cu un fel de 
calm care era foarte aproape de seninătate. Porni automobilul 
şi îl duse în grajd. Când ieşi, închise aproape de tot uşa, 
lăsând-o crăpată doar atât cât să-i permită să intre şi să iasă. 

Ajunse la jumătatea aleii, unde se opri, îşi puse mâinile în 
şold şi privi în jur. Paul văzu iarăşi acea remarcabilă expresie 
de seninătate. 

Partea de jos a maşinii de tuns era mânjită cu sânge, mai 
ales în zona ţevii de eşapament, care încă mai picura. Bucăţi 
mici din materialul uniformei kaki erau împrăştiate de-a lungul 
aleii şi al peluzei proaspăt cosite. Peste tot în jur erau băltoace 
şi pete de sânge. Arma poliţistului, având acum pe ţeavă o 
zgârietură lungă şi lucioasă, zăcea în praf. In spinii cactusului, 
pe care Annie îl scosese afară în mai, se prinsese o hârtie albă. 
Crucea ruptă a lui Bossie zăcea în mijlocul aleii, ca un 
comentariu la toată această întâmplare oribilă. 

Ea ieşi din câmpul lui vizual, îndreptându-se spre bucătărie. 
O auzi cântând, după ce intrase în casă: Ea o să mâne şase cai 
albi când va VENI... o să mâne şase cai când va VENI! Ea o să 
mâne şase CAI albi, o să mâne şase CAI albi... Ea o să mâne 
şase CAI albi când va VENI! 


Când o văzu iarăşi, avea cu ea un sac mare, verde, pentru 
gunoi şi încă trei sau patru îndesaţi în buzunarele de la spate 
ale jeanşilor. La subsuori şi în jurul gâtului cămaşa îi era 
îmbibată de pete mari de transpiraţie. Când ea se răsuci, pe 
spatele ei văzu o pată de sudoare care aducea oarecum cu un 
copac. 

Sunt cam mulţi saci pentru câteva bucăți de material, 
gândi Paul, dar ştia că ea va avea destule lucruri cu care să-i 
umple, până va termina. 

Annie culese bucăţile de uniformă şi apoi crucea. O rupse în 
două şi o aruncă în sac. Incredibil, dar după aceea făcu o 
genoflexiune. Ridică arma de jos, scoase butoiaşul şi îl goli de 
gloanţe, pe care apoi le introduse într-unul dintre buzunarele 
de la şold. Băgă cilindrul la loc cu o mişcare expertă a mâinii şi 
introduse revolverul între curea şi jeanşi. Culese bucata de 
hârtie din cactus şi se uită gânditoare la ea. O îndesă în 
buzunar. Se duse la grajd, aruncă înăuntru sacii de gunoi, apoi 
o luă înapoi spre casă. 

Urcă peluza, îndreptându-se spre oblonul de la pivniţă, care 
se afla aproape chiar sub geamul lui Paul. Ceva îi atrase 
privirile. Era scrumiera lui. O ridică de jos şi i-o înmână politicos 
prin geamul spart. 

— Ţine, Paul. 

Înmărmurit, el o luă. 

— O să culeg mai târziu şi agrafele, spuse ea, ca şi cum 
aceasta era o chestiune la care el se gândise deja. Pentru un 
moment, el se gândi s-o lovească în cap cu scrumiera masivă 
de ceramică, să-i despice ţeasta cu ea, eliberând boala care 
sălăşluia acolo în creier. 

Apoi se gândi la ce i s-ar întâmpla lui — la ce i s-ar putea 
întâmpla — dacă reuşea doar s-o rănească şi puse cu mâini 
tremurătoare scrumiera în locul unde fusese înainte. 

Annie se uită în sus la el. 

— Ştii că nu eu l-am ucis. 

— Annie... 

— Tu Lai ucis. Dacă ţi-ai fi ţinut gura, l-aş fi expediat de 
aici. Ar fi viu acum şi n-ar mai exista nimic din toată această 


mizerie pe care trebuie s-o curâţ. 

— Da, spuse Paul. Ar fi plecat şi şi-ar fi văzut de treabă, dar 
eu, Annie? 

Ea trăgea furtunul din pivniţă şi îl înfăşura în jurul braţului. 

— Nu înţeleg la ce te referi. 

— Ba da, ştii. 

In acest şoc adânc, el îşi găsise propria seninătate. 

— El avea fotografia mea. Acum este în buzunarul tău, nu-i 
aşa? 

— Nu-mi pune nici o întrebare şi n-am să-ţi spun nici o 
minciună. 

În partea stângă a ferestrei se afla un robinet. Ea începu să 
înşurubeze pe el capătul furtunului. 

— Un poliţist districtual care are fotografia mea; asta 
înseamnă că cineva mi-a găsit maşina. Amândoi ştiam că o va 
găsi cineva. Eu sunt doar surprins că a durat atât de mult. Intr- 
un roman, o maşină s-ar putea să plutească până când iese din 
scenă — cred că aş putea să-i fac pe oameni să creadă asta 
dacă ar trebui — dar în viaţa adevărată, sub nici o formă. Dar 
noi totuşi am continuat să ne minţim, nu-i aşa Annie? Tu, din 
cauza cărţii, eu, pentru viaţa mea, atât de mizerabilă cum a 
devenit. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. — Deschise robinetul. — 
Tot ce ştiu eu, este că l-ai omorât pe bietul copil atunci când ai 
aruncat scrumiera prin geam. Tu începi să confuzi ceea ce ţi s- 
ar putea întâmpla tie, cu ce i s-a întâmplat deja /ui. 

Rânji spre el, în acel rânjet se citea nebunia. Dar, mai era 
totuşi ceva în el, ceva care-l sperie pe Paul. Văzu acolo o 
răutate conştientă — un demon care se ascundea în spatele 
ochilor ei. 

— Căţea! spuse el. 

— Căţea nebună, nu-i aşa? întrebă ea încă zâmbitoare. 

— O, da — eşti nebună. 

— Ei bine, o să trebuiască să vorbim despre asta, nu-i aşa? 
Când o să am mai mult timp. O să trebuiască să discutăm 
multe despre asta. Dar, chiar acum, sunt foarte ocupată, după 
cum cred că observi. 


Ea desfăşură furtunul şi deschise robinetul. Petrecu 
jumătate de oră spălând sângele de pe peluză, alee şi maşina 
de tuns iarbă, iar în tot acest timp printre picături sclipi un mic 
curcubeu. 

Apoi închise robinetul şi se întoarse de-a lungul furtunului, 
înfăşurându-l în jurul braţului. Incă mai era destul de multă 
lumină afară, dar umbra ei se întindea lungă în spate. Era ora 
şase. 

Deşurubă furtunul de pe robinet, deschise oblonul şi aruncă 
înăuntru şarpele de plastic verde. Inchise oblonul, trase 
zăvorul, se dădu un pas înapoi cercetând aleea udă şi peluza 
care arăta ca şi cum o rouă groasă s-ar fi depus pe ea. 

Annie merse la maşina de tuns iarba, se urcă în ea, o porni 
şi o duse în spatele casei. Paul zâmbi puţin. Ea avea norocul 
Necuratului, iar atunci când era în alertă şi presată de timp 
avea aproape şi inteligenţa Necuratului — dar aproape era 
cuvântul cheie. Se împiedicase în Boulder şi scăpase de cădere 
doar datorită norocului. Acum iar s-a împiedicat. El văzuse 
asta. Spălase sângele de pe maşina de tuns iarba, dar uitase 
de lama de dedesubt — de fapt, de tot locaşul lamei. S-ar 
putea să-şi amintească mai târziu, dar Paul era convins că nu. 
Lucrurile aveau o predilecție ca să se şteargă din mintea lui 
Annie, odată ce momentul a trecut. li veni ideea că mintea ei şi 
maşina de tuns iarba, aveau multe în comun — ceea ce vedeai, 
arăta în regulă. Dar dacă întorceai lucrul pe dos ca să-i priveşti 
mecanismul, observai o maşină ucigătoare, mânjită de sânge 
şi cu lamă foarte ascuţită. 

Se întoarse la uşa bucătăriei şi intră iarăşi în casă. Se duse 
la etaj, iar e/o auzi pentru un timp răscolind ceva pe acolo. 
Apoi cobori încet, târând după ea ceva ce părea a fi greu şi 
moale. După un moment de gândire, Paul deplasă scaunul spre 
uşă şi îşi lipi urechea de ea. 

Paşi îndepărtați care se stingeau — sunau în gol. Şi iarăşi 
acel sunet: un obiect moale târât. Imediat mintea lui se aprinse 
de reflectoarele panicii, iar pielea i se strânse de groază. 

Magazia! S-a dus în magazie ca să ia toporut! Din nou 
toporul! 


Dar asta fu doar un atavism momentan şi îl îndepărtă. Ea 
nu se dusese în magazie; cobora în pivniţă. Târa ceva în 
pivniţă. 

O auzi urcând şi se duse lângă fereastră. În timp ce 
bocăniturile tocurilor ei se apropiau de uşa camerei, în timp ce 
cheia intra în gaură, el gândi: A venit să mă omoare. Şi singura 
emoție pe care i-o provocă acest gând fu o uşurare obosită. 


16 


Uşa se deschise, iar Annie se opri acolo, privindu-l 
contemplativ. Se schimbase într-o cămaşă albă şi pantaloni 
kaki de bumbac. Pe umăr purta o sacoşă mică de aceeaşi 
culoare, prea mare ca să fie o poşetă şi prea mică pentru a fi 
un rucsac. 

Când ea intră, el fu surprins să descopere că este în stare 
să vorbească şi să o facă cu destulă demnitate. 

— Dă-i înainte, ucide-mă, Annie, dacă asta ai de gând, dar 
cel puţin ai decenţa s-o faci repede. Nu mai tăia nimic din 
mine... 

— N-am de gând să te ucid, Paul. Cel puţin dacă am puţin 
noroc. Ar trebui să te omor — ştiu asta — dar sunt nebună, nu-i 
aşa? Şi deseori nebunii nu-şi cunosc interesele, aşa-i? 

Se duse în spatele lui, îl împinse de-a lungul camerei, prin 
rama uşii şi de-a lungul holului. El auzea cum sacul se lovea 
constant de spatele ei şi realiză că n-o mai văzuse niciodată 
purtând o astfel de sacoşă. Dacă se ducea în oraş îmbrăcată în 
rochie, atunci purta o poşetă mare, dreptunghiulară, genul de 
poşetă pe care-l au domnişoarele bătrâne când se duc la 
bazarul de binefacere de la biserică. Dacă se îmbrăca în 
pantaloni, atunci îşi punea, ca şi bărbaţii, portofelul în 
buzunarul de la spate. 

Razele soarelui care intrau în bucătărie erau puternice şi 
aurii. Umbrele picioarelor mesei se întindeau de-a lungul 
linoleumului în dungi orizontale, ca umbrele gratiilor unei 


celule de la puşcărie. Ceasul de deasupra aragazului arăta ora 
şase şi un sfert şi deşi nu avea nici un motiv să creadă că ea 
este mai puţin neglijenta în privinţa ceasurilor decât în privinţa 
calendarelor (cel de aici reuşise să ajungă în luna mai), totuşi 
părea să funcţioneze corect. Se auzeau primii greieri începând 
să cânte în pajişte. El gândi: Am auzit acest mic concert şi 
când eram un copil sănătos, şi aproape izbucni în plâns. 

Ea îl împinse în cămară, unde uşa de la pivniţă era larg 
deschisă. De jos venea o lumină gălbuie care cădea moartă pe 
podeaua cămării. Incă se mai simţea mirosul de umezeală de 
la ultima furtună din iarnă. 

Sunt păianjeni acolo jos, gândi el. Sunt şoareci acolo jos. 
Sunt şobolani acolo jos. 

— Oh — oh, îi spuse el. Scuteşte-mă.. 

Ea îl privi cu un fel de nerăbdare, iar el realiză că de când îl 
omorâse pe poliţist părea aproape normală. Faţa ei avea 
expresia hotărâtă, chiar dacă puţin stresată, a unei femei care 
se pregăteşte pentru un dineu important. 

— Tu o să mergi acolo jos, spuse ea. Singura întrebare care 
se pune este dacă o să te duc eu în cârcă sau vrei să ajungi 
acolo de-a rostogolul. Ai cinci secunde ca să te decizi. 

— In cârcă, spuse el imediat. 

— Foarte înţelept. 

Annie se întoarse cu spatele, astfel încât el să-şi poată 
pune braţele în jurul gâtului ei. 

— Nu te gândi să faci vreo prostie, adâncă să încerci să mă 
sugrumi, Paul. In Harrisburg am urmat un curs de karate. M-am 
descurcat foarte bine. Te-aş arunca peste umăr. Podeaua este 
de pământ, dar este foarte tare. Ţi-ai frânge spinarea. 

II ridică cu uşurinţă. Picioarele lui, eliberate de atele, dar tot 
atât de contorsionate şi de urâte ca imaginea dintr-o oglindă 
de bâlci, atârnau. Stângul, cu acelaşi drob de sare acolo unde 
fusese genunchiul, era cu patru degete mai scurt decât 
dreptul. Incercase să stea sprijinit pe piciorul drept şi reuşise 
pentru perioade scurte de timp, dar când făcea asta îşi provoca 
o durere cumplită care dura cel puţin patru ore. Drogurile nu 
puteau atinge acea durere, care era ca un geamăt psihic. 


Începu să-l coboare în mirosul greu de piatră veche, lemn, 
inundație şi legume putrezite. Jos erau trei becuri fără abajur, 
între ele, pânzele de păianjen atârnau ca nişte hamace în 
descompunere. Zidurile erau din blocuri de piatră, neglijent 
rostuită — arătau ca nişte desene făcute de un copil pe pereţii 
unei peşteri. Era răcoare acolo, dar o răcoare neplăcută. 

Nu mai fusese niciodată atât de aproape de ea cum era 
acum, când îl căra în cârcă coborând scările. Va mai fi atât de 
aproape doar o singură dată. Nu era o experienţă plăcută. 
Simţea mirosul transpiraţiei produse de întâmplările recente şi 
în timp ce lui îi plăcea mirosul transpiraţiei proaspete — îl 
asocia cu munca, cu efortul susţinut; lucruri pe care le 
respecta — acest iz era de o scârboasă intimitate, ca a 
cearşafurilor nespălate îmbibate cu spermă uscată. lar sub 
mirosul transpiraţiei se simţea unul de murdărie veche. Annie, 
bănuia el, devenise la fel de neglijentă cu igiena personală ca 
şi cu calendarele. Într-una din urechi avea un dop mare de 
ceară, iar el se întrebă dezgustat cum dracu' mai putea ea auzi 
ceva. 

Aici, lângă unul dintre pereţi, se afla sursa acelui târşâăit 
greoi şi moale: o saltea. Lângă ea, Annie plasase o măsuţă 
dezmembrată pentru televizor. Pe ea erau câteva conserve şi 
sticle. Annie se apropie de saltea, se întoarse şi se lăsă pe 
vine. 

— Dă-te jos, Paul. 

El îşi desprinse cu grijă mâinile şi se lăsă să cadă pe saltea. 
Se uită în sus la ea, obosit în timp ce Annie căuta ceva în 
sacoşa kaki. 

— Nu, spuse el când văzu în lumina gălbuie a pivniţei, 
lucirea seringii. Nu. Nu. 


17 


— Oh, băiete! spuse ea. Tu chiar crezi că Annie este azi 
într-o stare truli-luli. Aş vrea să te relaxezi, Paul. Puse seringa 


pe măsuţă. Este scopolamină, care-i un anestezic pe bază de 
morfină. Eşti norocos că am ceva morfină. Ţi-am spus cât de 
bine o supraveghează în farmaciile spitalelor. Ţi-o las pentru că 
aici jos este umezeală şi s-ar putea să te doară foarte rău 
picioarele până când mă întorc eu. 

— Doar o clipă. 

li aruncă o ocheadă care avea stranii şi alarmante 
subînţelesuri — o ocheadă pe care un conspirator i-ar arunca-o 
unui camarad. 

— Ai aruncat acolo o scrumieră cockadoodie şi acum sunt 
foarte ocupată — ca un tapiţer care are o singură mână. Mă 
întorc imediat. 

Urcă scara şi se întoarse destul de repede cu câteva 
perniţe de pe canapeaua din salon şi cu păturile de pe patul 
lui. Aranjă perniţele în spatele lui, astfel încât el să poată să 
stea destul de comod în fund — dar totuşi putea să simtă şi 
prin ele răceala pietrelor din zid. Se aştepta ca aceasta să se 
accentueze şi el să îngheţe. 

Pe măsuţă erau trei sticle nedesfăcute de Pepsi. Ea 
deschise două, folosind desfăcătorul ataşat la inelul cu chei şi îi 
oferi una. Pe a sa o ridică în sus şi bău jumătate din conţinut 
fără să se oprească; apoi îşi opri un râgâit, ca o doamnă 
ducându-şi mâna la gură. 

— Trebuie să vorbim, spuse ea. Sau mai bine zis, eu trebuie 
să vorbesc şi tu să mă asculţi. 

— Annie, când am spus că eşti nebună... 

— Sst! Nici un cuvânt despre asta. Poate o să discutăm mai 
târziu despre acest lucru. Deşi eu nu trebuie să-ţi schimb 
părerea despre tot ce gândeşti — un Domn Ştie-Tot ca tine, 
care gândeşte ca să trăiască. Tot ce am făcut eu, a fost să te 
scot din maşina ta avariată, ca să nu îngheţi bocnă, să-ţi pun 
picioarele în atele, să-ţi dau medicamente care să-ţi aline 
durerea, să am grijă de tine, să te conving că ai scris o carte 
foarte proastă şi să te fac să scoţi una dintre cele mai bune 
cărţi pe care le-ai scris vreodată. Şi dacă asta-i nebunie, atunci 
du-mă la balamuc. 

Oh, Annie, dacă ar putea cineva să facă asta!! gândi el şi 


nu mai reuşi să se abţină. Se răsti la ea: 

— Dar mi-ai tăiat un picior, băga-mi-aş... 

Annie îi repezi o palmă, proiectându-i capul într-o parte. 

— Nu mai folosi înjurătura aia când vorbeşti cu mine, spuse 
Annie. Eu am fost crescută mai bine decât tine. Eşti norocos că 
nu ţi-am tăiat bărbăţia. M-am gândit la asta, să ştii! 

El o privi. Îşi simţi stomacul ca interiorul unui congelator. 

— Ştiu că te-ai gândit la asta, Annie, spuse el încet. 

Ochii ei se măriră şi, pentru o clipă, avură o expresie şi 
uimită şi vinovată — Annie Mofturoasa în loc de Annie 
Răutăcioasa. 

— Ascultă-mă. Ascultă-mă cu atenţie. Paul. O să fim în 
siguranţă dacă nu vine cineva aici înainte de lăsarea 
întunericului, ca să verifice ce s-a întâmplat cu tipul ăla. O să 
fie întuneric cam într-o oră, o oră şi jumătate. Dacă vine cineva 
până atunci... 

Bagă mâna în sacoşa kaki şi scoase revolverul poliţistului, 
calibrul 44. Lumina din pivniţă sclipi pe zgărietura de pe ţeavă, 
făcută de lama maşinii de tuns iarba. 

— Dacă vine cineva până atunci, folosim ăsta, spuse ea. 
Pentru oricine vine, apoi tu, şi după aceea eu. 


18 


Când se va întuneca, spusese ea, o să meargă cu 
automobilul de patrulare până la Locul Ei Pentru Râs. Era acolo 
o magazie unde o putea ascunde. Singurul loc unde exista 
pericolul de a fi observată, era Route 9, dar şi acolo riscul va fi 
mic — trebuia să meargă doar patru mile pe ea. Odată ce 
părăsea Route 9, drumul spre vârf trecea prin poieni 
neumblate şi se degradase, deoarece păşunatul în acea zonă 
devenise o raritate. Câteva dintre aceste drumuri, spuse ea, 
erau încă delimitate de porţi — ea şi Ralph obţinuseră cheile 
pentru ele când cumpăraseră proprietatea. Nu au trebuit să le 
ceară; proprietarii pământurilor dintre şosea şi cabana lor le 


oferiseră cheile. Asta se chema bună-vecinătate, îi spuse ea lui 
Paul, reuşind să investească această expresie plăcută cu 
nuanţe nebănuite: suspiciune, dispreţ, batjocură. 

— Te-aş lua cu mine ca să te pot supraveghea, acum, că 
mi-ai dovedit că nu pot avea încredere în tine, dar nu se poate. 
Te-aş putea duce pe bancheta din spatele maşinii, dar ar fi 
imposibil să te aduc înapoi aici. O să mă întorc cu motocicleta 
de teren a lui Ralph. Probabil că o să cad şi o să-mi rup gâtul! 

Râse voioasă ca să-i arate ce bună glumă ar fi asta dacă i 
s-ar întâmpla ei, dar Paul nu i se alătură. 

— Dacă o să se întâmple asta, Annie, ce o să fac eu? 

— O să te descurci, Paul, spuse ea calmă. Of, eşti atât de 
pesimist! 

Se duse la una dintre ferestrele pivniţei şi rămase acolo 
câteva clipe, privind afară, cercetând intensitatea luminii. Paul 
se uită îngrijorat la ea. Dacă o să cadă de pe motocicleta 
soţului ei, sau o să aibă un accident pe drumurile acelea 
nepavate, nu prea credea că el o să se descurce. Ce credea de 
fapt era că o să moară câineşte aici, iar când se va sfârşi va 
deveni hrană pentru şobolani, care cu siguranţă că acum le 
iscodeau pe aceste două bipede nepoftite care le invadaseră 
teritoriul. Pe uşa pivniţei era acum o broască Kreig, iar la 
oblon, un zăvor aproape la fel de gros ca încheietura mâinii lui. 
Ferestrele pivniţei, ca şi cum ar fi reflectat paranoia Anniei (şi 
nu era nimic ciudat în asta, gândi el; nu toate casele devin, 
după un timp, reflexia personalităţii proprietarului?), nu erau 
mai mari decât nişte vizoare murdare, cam de douăzeci de 
degete lungime şi paisprezece lăţime. Nu credea că s-ar putea 
strecura prin una dintre ele, nici chiar în zilele lui cele mai 
bune, ceea ce nu era cazul. Ar fi putut să spargă una şi să urle 
după ajutor dacă venea cineva aici înainte să moară de 
inaniţie, dar asta nu-i aducea o prea mare alinare. 

Primele înţepături ale durerii începuseră să se strecoare în 
picioarele lui ca o apă otrăvită. Şi dorinţa. Corpul lui urla după 
Novril. Era tre'să-ul nu-i aşa? Sigur că da. 

Annie se întoarse- şi luă o a treia sticlă de Pepsi. 

— O să-ţi mai aduc câteva din astea înainte de a pleca, 


spuse ea. Dar acum am nevoie de zahăr. Nu te superi, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles că nu. Pepsiul meu este Pepsiul tău. 

Scoase dopul sticlei şi bău însetată. Paul gândi: Gâ/c-gâ!c, 
gâlc-gălc, îți vine să hăuleşti ho-la-rioo. Cine a spus asta? 
Roger Miller, nu-i aşa? Amuzante conexiunile pe care le faci în 
creier. 

Comice. 

— Am de gând să-l pun în maşina lui şi să mă duc la Locul 
Meu Pentru Râs. O să iau cu mine toate lucrurile lui. O să pun 
maşina în magazia de acolo şi o să-l îngrop cu... ştii tu, cu 
rămăşiţele... în pădurea de acolo. 

El nu. spuse nimic. Continua să se gândească la Bossie, 
mugind şi mugind şi mugind, până când n-a mai avut energie 
să facă asta pentru că murise, iar una dintre marile axiome ale 
Vieţii în Western Slope era chiar aceasta: vacile moarte nu 
mugesc. 

— Am un lanţ pe care-l pot pune la intrarea pe alee. O să-l 
folosesc. Dacă vine poliţia, s-ar putea să trezească bănuieli, 
dar prefer ca ei să fie suspicioşi decât să vină pe alee până 
lângă casă şi să te audă pe tine făcând un scandal idiot. M-am 
gândit să-ţi pun căluş în gură, dar căluşurile sunt periculoase, 
mai ales dacă iei calmante care-ţi pot afecta respiraţia. Sau s- 
ar putea să vomiţi. Sau sinusurile tale s-ar putea bloca, fiindcă 
aici este umezeală. Dacă sinusurile ţi se închid şi nu poţi 
respira pe gură... 

Privi în altă parte, scoasă din priză, tăcută ca una dintre 
pietrele pivniţei, tot atât de goală ca şi prima sticlă de Pepsi pe 
care o băuse. îți vine să hăuleşti ho-la-rioo. A hăulit oare astăzi 
Annie ho-la-rioo? Ba bine că nu! O frăţioare, Annie urlase astăzi 
ho-la-rioo de se zguduise toată curtea. Incepu să râdă. Ea nu 
dădu nici un semn că l-a auzit. 

Apoi, lent, începu să se reîntoarcă la realitate. 

ÎI privi, clipind. 

— Am de gând să pun un bilet pe gard, spuse ea încet, 
adunându-şi gândurile. La treizeci şi cinci de mile de aici se 
află un oraş. Se numeşte Steamboat Heaven. Amuzant pentru 


un nume de oraş nu-i aşa? Săptămâna asta se ţine acolo ceea 
ce numesc ei Cel Mai Mare Târg de Purici din Lume. Se ţine în 
fiecare vară. Intotdeauna vin acolo mulţi negustori de 
ceramică. O să scriu pe bilet că sunt acolo, în Steamboat 
Heaven, ca să mă uit la ceramică. O să spun că stau până 
mâine. lar daca o să mă întrebe cineva unde am dormit ca să 
poată să verifice în registru, o să-i spun că nu erau obiecte 
frumoase din ceramică şi că am pornit spre casă. Dar mi s-a 
făcut somn. Asta o să spun. O să zic că am tras pe marginea 
drumului ca să dorm, fiindcă mi-era frică să nu adorm la volan. 
O să spun că intenţionam să moţăi puţin, dar că am fost atât 
de obosită din cauza treburilor pe care le-am avut de făcut pe 
lângă casă, încât am dormit toată noaptea. 

Paul era înspăimântat de profunzimea vicleniei ei. Realiză 
brusc că Annie făcea exact ceea ce nu putea el: ea juca "Poţi 
Tu?" în viaţa adevărată. Probabil, gândi el, de asta nu scrie ea 
cărți. Nu are nevoie. 

— O să mă întorc cât de repede pot, pentru că poliţiştii vor 
veni aici, spuse ea. Această perspectivă nu părea să tulbure 
ciudata seninătate a Anniei, deşi Paul nu putea să creadă că, în 
vreun cotlon al minţii ei, ea nu realiza cât de aproape de finalul 
jocului ajunseseră ei acum, — Nu cred că vor veni în seara asta 
— poate vor trece doar pe lângă casă — dar vorveni. Atunci 
când vor şti cu siguranţă că el lipseşte. Vor reface ruta lui, 
căutându-l, încercând să afle unde s-a oprit, ştii tu, unde a fost 
văzut. Nu crezi, Paul? 

— Ba da. 

— Ar trebui să mă întorc înainte de venirea lor. Dacă 
pornesc dis-de-dimineaţă cu motocicleta, s-ar putea să reuşesc 
să ajung aici înainte de prânz. Ar trebui să fiu în stare să le-o 
iau înainte. Deoarece dacă el a început din Sidewinder, atunci 
s-a oprit într-o mulţime de locuri înainte să ajungă aici. — Pe 
când or să vină ei, tu ar trebui să fii deja înapoi în camera ta, 
ascuns ca o molie într-un covor. Nu am de gând să te leg, sau 
să-ţi pun căluş, sau altceva de soiul ăsta, Paul. Chiar o să poţi 
să tragi cu ochiul atunci când o să ies afară să vorbesc cu ei. 
Deoarece data viitoare vor fi doi, cred. Cel puţin doi, nu crezi? 


Paul era de acord. 

Ea aprobă satisfăcută. 

— Dar mă pot descurca cu doi, dacă trebuie. Bătu cu palma 
în sacoşa kaki. Când o să tragi cu ochiul, Paul, vreau să-ţi 
aminteşti de revolverul puştiului. Vreau ca tu să-ţi aminteşti că 
tot timpul cât voi vorbi cu poliţiştii care vor veni mâine sau 
poimâine, el va fi aici. Sacoşa n-o să fie închisă. E-n regulă ca 
tu să-i vezi pe ei, dar dacă eite văd pe tine, Paul — fie 
accidental, fie pentru că o să încerci mâine ceva asemănător 
cu ceea ce ai făcut azi — dacă se întâmplă asta, o să scot 
revolverul din geantă şi o să încep să trag. Deja eşti 
responsabil de moartea puştiului. 

— Rahat! spuse Paul, ştiind că ea o să-l pedepsească 
pentru asta, dar nepăsându-i. 

Dar ea nu făcu decât să-i arunce acel zâmbet senin, 
matern. — Oh, ştii tu, spuse ea. Nu-mi fac iluzii că ţie îţi pasă, 
nu-mi fac deloc iluzii despre asta, dar tu știi. Nu-mi fac iluzii că 
ţie îţi pasă dacă mai ucizi încă doi oameni, dacă asta te-ar 
ajuta... dar n-ar fi aşa, Paul. Căci dacă va trebui să lichidez doi, 
voi lichida patru. Pe ei... şi pe noi. Şi mai ştii ceva? Eu cred că 
încă îţi pasă de propria ta piele. 

— Nu prea mult, spuse el. Să-ţi spun adevărul, Annie — cu 
fiecare zi care trece, îmi simt din ce în ce mai mult pielea ca 
ceva de care aş vrea să mă descotorosesc. 

Ea râse. 

— O, am mai auzit asta şi altă dată. Dar doar să te vadă că 
pui mâna pe aparatele lor de respirat vechi şi oogy! Atunci se 
schimbă povestea! Da! Când văd asta, încep să tipe şi să urle, 
devenind o haită de împielițați! 

Dar pe tine nu te-a oprit niciodată chestia asta, nu-i aşa, 
Annie? 

— Oricum, spuse ea — eu am vrut doar să-ţi spun cum stau 
lucrurile. Dacă într-adevăr nu-ţi pasă, atunci ţipă de să-ţi spargi 
timpanele atunci când vor veni. Faci cum vrei. 

Paul nu zise nimic. 

— Când vor veni, eu o să stau chiar acolo, pe alee, şi o să 
spun că da, sigur, a fost un poliţist pe aici. O să le spun că a 


ajuns aici chiar când mă pregăteam să plec la Steamboat 
Heaven ca să admir obiectele din ceramică. O să le spun că mi- 
a arătat poza ta. O să le spun că nu te-am văzut. Atunci unul 
dintre ei o să mă întrebe: "Asta s-a întâmplat iarna trecută, 
domnişoară Wilkes, cum puteţi fi atât de sigură?" lar eu o să-i 
răspund: "Dacă Elvis Presley ar fi încă în viaţă şi l-aţi fi văzut 
iarna trecută, v-aţi aminti că l-aţi întâlnit?" lar el va spune da, 
probabil că da, dar ce are asta de a face mandea cu tandea şi 
eu am să-i spun că Paul Sheldon este scriitorul meu preferat şi 
că i-am văzut fotografia de o mie de ori. Trebuie să spun asta, 
Paul. Ştii de ce? 

Ştia. Viclenia ei continua să-l uimească. Bănuia că n-ar mai 
trebui să se întâmple asta, chiar şi acum, dar aşa se întâmplă. 
Işi aminti rândurile scrise sub fotografia Anniei din celula de 
arest, în caesura dintre proces şi verdictul juraţilor. Şi le 
amintea cuvânt cu cuvânt. /N SUFERINŢA? LA LADY DRAGON 
NU POATE FI VORBA DE AŞA CEVA! Annie citeşte calmă în 
aşteptarea verdictului. 

— Deci, atunci — continuă ea — o să zic că polițistul a scris 
în agenda lui tot ce i-am spus şi mi-a mulţumit. O să le spun l- 
am invitat înăuntru la o cafea, deşi mă grăbeam să plec la 
drum, şi ei or să mă întrebe de ce. O să le zic că el ştia probabil 
despre necazurile mele anterioare, şi am vrut să-i satisfac 
curiozitatea că totul era în ordine aici. Dar el mi-a zis că nu, că 
trebuie să meargă mai departe. Deci l-am întrebat dacă nu i-ar 
plăcea să ia cu el o sticlă rece, cu Pepsi, fiindcă era foarte cald 
afară, iar el mi-a spus da, mulţumesc, este foarte drăguţ din 
partea mea. 

Goli al doilea Pepsi şi rămase cu sticla de plastic în mână, în 
dreptul feţei. Văzut prin plastic, ochiul ei era imens şi vălurit, 
ochiul unui Ciclop. Conturul capului ei căpătă o umflătură 
ondulată, hidrocefalică. 

— Am de gând să mă opresc şi să arunc sticla asta în şanţ, 
cam la două mile mai sus pe drum, spuse ea. Dar mai întâi, 
bineînţeles, o să-i pun mâna lui pe ea. 

Îi zâmbi — un zâmbet uscat, cinic. 

— Amprente, spuse ea. Atunci ei o să ştie că a fost pe aici. 


Sau o să creadă că ştiu, şi asta-i tot atât de bine, nu-i aşa, 
Paul? 

Spaima lui se accentuă. 

— Deci ei se vor duce în sus pe drum şi nu-l vor găsi. Pur şi 
simplu a dispărut. Ca acei swamişi* care cântă la fluier până 
când funiile se ridică din coşuri, iar ei se urcă pe frânghiile alea 
şi dispar. Puuf! 

* Swamis = domnule — formulă folosită de hinduşi când se 
adresează unui brahman 

— Puuf, spuse Paul. 

— N-o să dureze mult până se vor reîntoarce. Ştiu asta. La 
urma urmelor, dacă nu pot să găsească nici o urmă a lui cu 
excepţia sticlei, o să se decidă că ar fi mai bine să se mai 
gândească la mine. La urma urmelor, sunt nebună, nu-i aşa? 
Toate ziarele au spus asta. Cu capul plin de bărzăuni, ca o 
salată de fructe! — Dar la început or să mă creadă. Nu cred că 
vor vrea să intre şi să-mi percheziţioneze casa — nu la început. 
Inainte de a veni, or să caute în alte locuri şi or să se 
gândească la alte chestii. O să mai avem ceva timp. Poate 
chiar o săptămână. 

Ea îl privi în ochi. 

— O să trebuiască să scrii mai repede, Paul, spuse ea. 


19 


Afară se întuneca, dar poliţiştii nu apărură. Totuşi, Annie 
nu-şi petrecu tot acest timp cu Paul; ea dorea să pună geamul 
de la fereastra dormitorului lui, să culeagă din iarbă agrafele 
de birou şi cioburile de sticlă. Când va veni mâine poliţia, 
căutându-şi oaia rătăcită, spusese ea, noi nu vrem ca ei să 
observe ceva ieşit din comun, nu-i aşa, Paul? 

Fetițo, doar să se uite sub maşina de tuns iarba. Doar să 
se uite acolo şi o să vadă multe lucruri ieşite din comun. 

Dar, indiferent cât de mult se străduia să-şi facă imaginaţia 
să lucreze, nu putea s-o facă să producă un scenariu care ar 


conduce la acest fapt. 

— Nu te întrebi de ce ţi-am spus toate astea, Paul? îl 
întrebă ea înainte de a urca scările ca să vadă ce poate face în 
privinţa geamului. — De ce mi-am expus în detaliu planurile 
pentru a face fată acestei situaţii? 

— Nu, spuse el slab. 

— In parte pentru că am vrut ca tu să ştii exact care ne 
sunt şansele, şi ce va trebui să faci ca să rămâi în viaţă. Şi am 
mai vrut să ştii că eu aş putea încheia totul chiar acum. Dacă 
n-ar exista cartea. Incă îmi pasă de carte. — Zâmbi. Un zâmbet 
radios şi nostalgic totodată. — Cred că este cel mai bun roman 
Misery şi doresc prea mult să ştiu cum se termină. 

— Şi eu, Annie, spuse el. 

Ea tresări. 

— Cum... tu ştii, nu-i asa? 

— Când încep o carte, întotdeauna cred că ştiu cum se vor 
desfăşura lucrurile. Dar, de fapt, niciodată nu s-a terminat 
vreuna exact cum plănuisem la început. Dar, dacă stai să te 
gândeşti la asta, nici nu-i chiar atât de surprinzător. Când scrii 
o carte este ca şi cum ai lansa un ICBM*... doar că romanul 
călătoreşte în timp şi nu în spaţiu. Timpul cărţii, pe care 
personajele îl trăiesc în povestire şi timpul real de care are 
nevoie autorul ca s-o aştearnă pe hârtie. Să scrii un roman 
exact aşa cum ai plănuit când l-ai început ar fi ca şi cum ai 
lansa o rachetă Titan până în partea opusă a globului şi ai vrea 
ca ea să cadă într-un coş de basket. Pe hârtie totul este posibil 
şi unii dintre oamenii care proiectează aceste arme ţi-ar spune 
că acest lucru este foarte uşor — şi şi-ar păstra faţa serioasă 
când ar zice asta — dar e foarte puţin probabil că se va 
întâmpla aşa. 

* ICBM = o rachetă balistică intercontinentală 

— Da, spuse Annie. Înţeleg. 

— Cred că eu am un sistem de navigaţie destul de bine pus 
la punct, deoarece întotdeauna ajung destul de aproape de 
ţintă, şi dacă ai în focos o cantitate destul de mare de 
explozibil, atunci înseamnă că-i foarte bine. Chiar acum 
întrevăd două posibilităţi de final pentru carte. Unul este foarte 


trist. Celălalt, nefiind totuşi happy-end-ul tipic hollywoodian, 
cel puţin îţi dă o speranţă de viitor. 

Annie arăta neliniştită — şi, brusc, furioasă. 

— Nu ai cumva de gând s-o ucizi din nou, nu-i aşa? 

El zâmbi puţin. 

— Ce ai face dacă ar fi aşa, Annie? M-ai omori? Asta nu mă 
sperie deloc. S-ar putea să nu ştiu încă ce o să se întâmple cu 
Misery, dar ştiu ce o să se întâmple cu mine... şi cu tine. O să 
scriu SFÂRŞIT, tu o să citeşti, apoi tu o să scrii SFÂRŞIT, nu? 
Sfârşitul nostru. De asta sunt sigur, cel puţin. De fapt, adevărul 
nu este mai straniu decât ficţiunea, orice s-ar spune. De cele 
mai multe ori tu ştii exact cum se vor desfăşura lucrurile. 

— Dar... 

— Cred că ştiu pe care dintre finaluri îl voi alege. Sunt cam 
optzeci la sută sigur. Dacă se va adeveri, o să-ţi placă. Dar, 
chiar dacă se întâmplă aşa cum bănuiesc eu, nici unul dintre 
noi doi nu va şti toate detaliile până când nu le scriu eu, nu-i 
aşa? 

— Nu — bănuiesc că nu. 

— Îţi aminteşti ce scria pe reclamele acelea vechi pentru 
Ogarul Cenuşiu? "Să ajungi acolo, înseamnă doar jumătate din 
distracţie". 

— Oricum, este aproape gata, aşa-i? 

— Da, spuse Paul. Aproape gata. 


20 


Înainte de a pleca, îi aduse alt Pepsi, o cutie de biscuţi Ritz, 
sardele, brânză... şi plosca. 

— Dacă-mi aduci manuscrisul şi unul dintre carnetele alea 
galbene, o să scriu de mână, spuse el. O să-mi treacă timpul. 

Ea analiză această rugăminte, apoi clătină din cap cu 
părere de rău. 

— AŞ dori să poţi face asta, Paul. Dar ar însemna să las cel 
puţin o lumină aprinsă, şi nu pot să risc. 


El se gândi la perspectiva de a rămâne singur aici în pivniţă 
şi simţi cum panica îi înfierbântă iarăşi pielea, dar numai 
pentru o clipă. Apoi i se făcu frig. Simţi cum i se face pielea de 
găină. Se gândi la şobolanii care stăteau ascunşi în găurile şi în 
galeriile din ziduri. Gândul că ei vor ieşi după ce în pivniţă se 
va aşterne bezna. Gândul că i-ar putea, probabil, mirosi 
neputinţa. 

— Nu mă lăsa în întuneric. Annie. Te rog, nu face asta. 

— Trebuie. Dacă cineva observă o lumină în pivniţa mea, s- 
ar putea opri să cerceteze, cu tot lanţul de-a lungul aleii, cu tot 
biletul. Dacă îţi dau o lanternă ai putea încerca să transmiţi un 
mesaj cu ea. Dacă îţi las o lumânare, ai putea încerca să dai 
foc la casă. Vezi cât de bine te cunosc? 

Cu greu îşi adună curajul să aducă vorba despre ocaziile în 
care ieşise din cameră, fiindcă asta întotdeauna o înfuria; 
acum însă frica de a fi lăsat singur aici jos, în întuneric, îl 
convinse. 

— Dacă aş fi vrut să dau foc la casă, Annie, aş fi putut s-o 
fac demult. 

— Atunci lucrurile erau altfel, spuse ea scurt. Îmi pare rău 
că nu-ţi place să stai în întuneric. Imi pare rău. Dar este vina 
ta, deci termină cu prostiile. Trebuie să plec. Dacă ai nevoie de 
injecţia aia, înfigeţi-o într-un picior. 

ÎI privi. 

— Sau bagă-ţi-o în cur. 

Incepu să urce scările. 

— Atunci acoperă ferestrele! zbieră el. Foloseşte nişte 
cearşafuri... sau... sau... vopseşte-le cu vopsea neagră... sau... 
Cristoase, Annie, şobolanii! $obol/anii! 

Ea ajunsese pe a treia treaptă. Se opri, privindu-l cu ochii 
aceia ca nişte monede mate. 

— N-am timp să fac nimic din toate astea — spuse ea — şi, 
oricum, şobolanii n-or să te deranjeze. Chiar te-ar putea 
recunoaşte ca fiind unul de-al lor, Paul. Te-ar putea adopta. 

Annie râse. Urcă scările, râzând din ce în ce mai tare. Se 
auzi un "cîine" atunci când luminile se stinseră, şi Annie conti- 
nua să râdă, iar el îşi impuse să nu ţipe, să nu cerşească; îşi 


spuse că trecuse de această fază. Dar sălbăticia umeda a 
umbrelor şi tunetul râsului ei fură prea mult, iar el începu să 
zbiere, să nu-i facă asta, să nu-l lase singur, dar ea continuă să 
râdă şi închise uşa. Hohotele ei fură înnăbuşite, dar râsul era 
tot acolo, de cealaltă parte a uşii unde era lumină, apoi 
încuietoarea păcăni şi apoi se închise o altă uşă; hohotele ei 
erau mai estompate (dar încă acolo), şi altă broască păcăni şi 
un zăvor fu pus, iar râsul ei se îndepărtă; râsul ei era afară şi 
chiar şi după ce ea porni automobilul de patrulare, dădu înapoi, 
puse lanţul perpendicular pe alee şi plecă, el tot se gândea că 
mai putea s-o audă. Se gândea că încă o aude râzând, râzând 
în neştire. 


21 


Boilerul era o masă difuză în mijlocul încăperii. Arăta ca o 
caracatiţă. El se gândi că ar fi putut să audă bătăile pendulei 
din salon, dacă noaptea ar fi fost liniştită, dar afară se pornise 
un vânt puternic de vară, aşa cum se întâmpla de obicei în 
aceste nopţi şi atunci a rămas doar timpul, dilatându-se la 
nesfârşit. Când vântul se mai potolea, auzea greierii cântând 
lângă casă... şi apoi, după câtva timp, auzi zgomotele tainice 
de care-i fusese frică: râcâielile înfundate şi intermitente ale 
şobolanilor. 

Doar că, nu de şobolani îi era lui frica, nu-i aşa? Nu. De 
poliţist. Imaginaţia lui, blestemat de intensă, foarte rar îi 
provoca coşmaruri, dar când o făcea, Dumnezeu să-l ajute! 
Dumnezeu îl ajuta o dată ce se încălzea. Acum nu era doar 
încălzit, era fierbinte şi ardea cu o flacără maximă. Că ceea ce 
gândea el nu avea nici un sens, nu schimba cu nimic situaţia, 
acum când era în întuneric. In beznă, raţiunea părea o prostie 
şi logica, un vis. In întuneric el gândea epidermic. Continua să-l 
vadă pe poliţist trezindu-se la viaţă — un fel de viaţă — afară, 
în grajd, ridicându-se în capul oaselor, fânul cu care ÎI 
acoperise Annie căzându-i în poală şi cu faţa transformată de 


lama maşinii de tuns într-o masă însângerata şi amorfă. Îl văzu 
târându-se afară din grajd şi de-a lungul aleii spre oblonul de la 
pivniţă, fâşiile rupte ale uniformei lui unduind şi fluturând. Il 
văzu topindu-se magic prin oblon şi reintegrandu-şi cadavrul 
acolo, jos, în pivniţă. Îl văzu târându-se de-a lungul podelei de 
pământ bătătorit, iar sunetele vagi pe care Paul le auzise nu 
erau şobolani, ci zgomotul făcut de poliţist în timp ce se 
apropia. În materia dureroasă din creierul poliţistului exista 
acum un singur gând: M-ai ucis. Ai deschis gura şi m-ai ucis. Ai 
aruncat o scrumieră şi m-ai ucis. Tu, dobitocule cockadoodlie, 
mi-ai luat viața. 

La un moment dat, Paul simţi degetele poliţistului 
alunecând tremurătoare în jos pe obrazul său şi urlă tare, _ 
agitându-şi picioarele, făcându-le să izbucnească în flăcări. Işi 
trecu înnebunit mâna peste faţă şi îndepărtă cu degetele un 
păianjen mare. 

Această mişcare puse capăt armistiţiului şubred pe care-l 
făcuse cu durerea din picioare şi cu nevoia de drog pe care o 
simţea în nervi, dar în acelaşi timp îi diminuă puţin teroarea. 
Vederea începea să i se acomodeze din ce în ce mai bine cu 
întunericul; putea să vadă mai bine, iar asta-i era de ajutor. Nu 
prea erau multe lucruri la care să se uite — boilerul, rămăşiţele 
unei grămezi de cărbuni, o masă cu o mulţime de cutii de tablă 
şi unelte îngrămădite pe ea... şi, la dreapta lui, puţin mai sus 
de locul unde stătea el sprijinit... ce era acea formă? Cea de 
lângă rafturi? El cunoştea acea formă. Ceva o făcea să fie o 
formă rea. Stătea pe trei picioare. Vârful îi era rotunjit. Arăta 
ca una dintre acele maşini-ale-morţii ale lui Welles, în Războiul 
Lumilor, doar că era în miniatură. Paul încercă să-i dezlege 
înțelesurile, moţăi puţin, se trezi, privi iarăşi şi gândi: 
Bineînțeles. Ar fi trebuit să ştiu de la început. Este o maşină a 
morții. lar dacă cineva de pe Pământ este un Martian, atunci 
aceea este afurisita de Annie Wilkes. Este grătarul ei pentru 
picnic. Este crematoriul în care m-a obligat să ard MAŞINILE 
DE LUX. 

Işi aranja puţin poziţia, deoarece îi amorţise fundul, şi 
gemu. Durere în picioare — în special în rămăşiţele umflate ale 


genunchiului stâng — şi durere în pelvis. Asta însemna probabil 
că-l aştepta o noapte cumplită, întrucât în ultimele două luni 
pelvisul i se calmase. 

Căută seringa, o ridică, apoi o puse la loc. O doză foarte 
mică, spusese ea. Atunci mai bine s-o păstreze pentru mai 
târziu. 

Auzi un fâşâit şi se uită repede înspre colţ, aşteptându-se 
să vadă un poliţist târându-se spre el, cu un singur ochi căprui 
lucind în tocătura chipului său. Dacă nu erai tu, aş putea fi 
acum acasă, privind la televizor şi ținându-mi o mână pe 
piciorul nevesti-mi. 

Nici un poliţist. O formă obscură, poate numai în imaginaţia 
sa — dar mult mai probabil un şobolan. Paul încercă să se 
relaxeze. O, ce noapte lungă va urma! 


22 


Moţăi puţin şi se trezi înclinat mult spre stânga, cu capul 
atârnându-i întocmai ca unui beţiv adormit pe o alee. Işi 
îndreptă poziţia, iar picioarele îl înjurară răstit. Folosi plosca şi 
urină dureros, constatând astfel, cu un pic de spaimă, că 
probabil contactase vreo infecţie urinară. Era atât de vulnerabil 
la orice. Puse plosca deoparte şi ridică iarăşi seringa! 

O doză uşoară de scopolamină, spusese ea — ei bine, 
poate asta este. Sau poate că a umplut-o cu o substanță 
otrăvitoare. Genul de ser pe care-l folosise în cazul lui Ernie 
Gonyar sau "Queenie" Beaulinfant. 

Apoi zâmbi puţintel. Ar fi chiar aşa de rău? Răspunsul fu un 
categoric: DRACE, NU! Ar fi plăcut. Pilonii vor dispărea pentru 
totdeauna. Nu va mai exista reflux. Pentru totdeauna. 

Cu acest gând în minte, îşi găsi pulsul din pulpa stângă, şi 
cu toate că nu se mai injectase niciodată, o făcu acum cu 
eficienţă, chiar cu nerăbdare. 


23 


Nici nu a murit, nici nu a dormit. Durerea se stinse, iar el în- 
cepu să plutească în derivă, simțindu-se aproape detaşat de 
corpul său, un balon plin cu gânduri plutind la capătul unei aţe 
lungi. 

Ai fost Şeherezada şi pentru tine însuți, gândi el şi se uită 
la grătarul de picnic. Se gândi la razele mortale marţiene, 
înecând Londra în flăcări. 

Brusc se gândi la un cântec, un şlagăr disco, o chestie 
cântată de un grup numit The Trammps: Arde-o, baby, arde-o, 
arde-o de vie pe mama... 

Ceva licări. 

O idee. 

Arde-o de vie pe mama... 

Paul Sheldon adormi. 


24 


Când se trezi, pivniţa era scăldată în lumina cenușie a zori- 
lor. Pe tava pe care i-o lăsase Annie se afla un şobolan care 
ronţăia brânza, ţinându-şi coada frumos înfăşurată în jurul 
corpului. 

Paul urlă, se zvârcoli, apoi urlă iarăşi când durerea îi inundă 
picioarele. Şobolanul fugi. 

Îi lăsase şi nişte capsule. El ştia că Novrilul nu va putea să-i 
ia durerea, dar era mai bine decât nimic. 

Oricum, durere sau nu, e timpul pentru doza de dimineață, 
nu-i aşa, Paul? 

Inghiţi două capsule cu Pepsi şi apoi se lăsă pe spate, 
simțind pulsaţia vagă din rinichi. Se întâmpla ceva acolo, jos, 
fără îndoială. Superb! 

Marţieni, gândi el, Maşini-ale-morţii Martiene. 

Se uită spre grătarul de picnic, aşteptându-se să arate ca 


un grătar de picnic în lumina dimineţii: un grătar de picnic şi 
nimic altceva. Fu surprins să constate că, pentru el, încă părea 
una dintre acele maşini diabolice din filmul lui Welles. 

Avuseseşi o idee — cum era? 

Cântecul îi reveni în minte, cel interpretat de The Trammps. 

Arde-o, baby, arde-o, arde-o de vie pe mama! 

Da? Şi, chiar, ce fel de mamă este asta? Nici măcar n-a 
vrut să iți lase o lumânare. N-ai putea da foc nici măcar unei 
băşini. 

Băieţii din atelier îi trimiseră un mesaj. 

Nu trebuie să arzi nimic acum. Sau aici. 

Despre ce dracului vorbiti voi, băieţi? Nu puteți să-mi 
împărtăşiţi şi mie... 

Apoi veni, veni imediat, aşa cum vin toate ideile foarte 
hune, rotundă, netedă şi foarte convingătoare în perfecțiunea 
ei otrăvitoare. 

Arde-o de vie pe mama... 

Privi la grătarul de picnic, aşteptând durerea provocată de 
ceea ce făcuse — de ceea ce ea-l obligase să facă — să se 
reîntoarcă. Se reîntoarse, dar era neclară şi slabă; durerea din 
rinichi era mai rea. Ce spusese ea ieri? Tot ce am făcut eu a 
fost... să te conving că ai scris o carte foarte proastă şi să te 
fac să scrii una dintre cele mai bune cărți pe care ai creat-o tu 
vreodată... 

Poate că aici exista un fel de adevăr straniu. Poate că el 
supraestimase aberant romanul Maşini de Lux. 

Asta-i doar mintea ta care încearcă să se vindece, şopti o 
parte din el. Dacă scapi vreodată din situaţia asta, o să te 
convingi până la urmă, în acelaşi mod, că nu ai avut niciodată 
nevoie de laba piciorului stâng — ce dracu', cinci unghii mai 
puțin de tăiat. Şi în zilele astea se fac minuni în ce priveşte 
protezele. Nu Paul, prima a fost o carte a dracului de bună şi 
cealaltă a fost o labă a piciorului a dracului de bună. Hai să nu 
ne mai păcălim singuri. 

Totuşi, o parte mai adâncă din el, bănuia că, gândind aşa, 
însemna ca se păcăleşte pe sine. 

Nu te mai păcăli pe tine însuți, Paul. Spune dracului 


adevărul. Te MINŢI pe tine. Un tip care inventează povestiri, 
un tip ca acela minte pe oricine, deci acel tip nu poate 
niciodată să se mintă pe sine. E amuzant, dar ăsta-i adevărul. 
Odată ce incepi acest rahat, ai putea foarte bine să-ți acoperi 
maşina de scris şi să începi să studiezi pentru un atestat de 
agent bursier sau pentru altceva, fiindcă ai încurcat-o. 

Deci care este adevărul? Adevărul, dacă insişti, era 
următorul: clasificarea din ce în ce mai evidentă a operei sale, 
în articolele recenzenţilor, ca fiind a unui "scriitor popular" 
(care era, aşa cum o considera el, la un pas — unul mic — 
deasupra celei de "scriitor la comandă") îl duruse foarte rău. 
Nu se potrivea cu imaginea care o avea despre sine, aceea de 
Scriitor Serios care producea aceste romane căcăcioase doar 
ca să-şi finanţeze (Să sune trompetele, vă rog!) CREAŢIA ADE- 
VARATA! O urâse el pe Misery? Chiar aşa? Dacă da, de ce Îi 
fusese atât de uşor să pătrundă iarăşi în lumea ei? Nu, mai 
mult decât uşor; o binecuvântare, ca şi când ai intra într-o baie 
caldă cu o carte bună într-o mână şi cu o bere rece în cealaltă. 
Probabil că tot ce detesta el fusese faptul că figura ei de pe 
copertele cărţilor o eclipsase pe a sa din fotografiile de autor, 
nelăsându-i pe critici să realizeze că aveau de a face cu un 
tânăr Mailer sau Cheever — că aveau de a face aici cu un 
luptător de categoria grea. Prin urmare, nu devenise oare 
"ficţiunea lui serioasă" din ce în ce mai conştientă de sine, un 
fel de strigăt? Priveşte-mă! Vită-te cât de bună-i cartea! Hei, 
băieți! Materialul acesta are mii de posibilităţi! Acest material 
conţine interludii de flux al conştiinţei! Asta-i MUNCA MEA 
SERIOASA, netrebnicilor! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să-mi întoarceți 
spatele! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să întoarceţi spatele OPEREI MELE 
ADEVĂRATE! Să nu ÎNDRĂZNIŢI, că o să... 

Ce? Ce o să faci? O să le tai picioarele? O să le retezi 
degetele mari? 

Paul fu scuturat pe neaşteptate de un acces de tremurături. 
Trebuia să urineze. Apucă plosca şi reuşi să-şi facă nevoia, deşi 
îl duru mai tare decât înainte. Gemu în timp ce urina şi 
continuă să geamă pentru mult timp după aceea. 

Până la urmă, cu milă, Novrilul începu să-şi facă efectul — 


foarte puţin — şi el aţipi. 

Se uită la grătarul de picnic cu pleoapele grele de somn. 

Cum te-ai simţi dacă ea te-ar obliga să arzi, INTOARCEREA 
LUI MISERY? şopti vocea din interior, iar el tresări puţin. 
Reîncepând să adoarmă, realiză că l-ar durea; da, l-ar durea 
cumplit, ar face ca durerea pe care o simţise când şi-a ars 
Maşini de Lux să pară doar o dâră de fum, aşa cum părea şi 
durerea de rinichi faţă de cea simțită când ea îi retezase 
piciorul cu toporul, excitându-şi autoritatea editorială asupra 
trupului său. 

Şi mai realiză că nu aceasta era întrebarea importantă. 

Întrebarea importantă era: ce sentimente i-ar provoca 
Anniei acest gest? 

Lângă grătarul de picnic era o masă. Pe ea erau câteva 
cutii de conserve şi recipiente. 

Unul dintre recipiente conţinea lichid pentru aprins cărbunii 
marca Ronson Fast-Lite. 

Ce s-ar întâmpla dacă ANNIE ar fi cea care ar urla de 
durere? Eşti curios cum ar suna asta? Eşti cât de puţin curios? 
Proverbul spune că răzbunarea este o mâncare care trebuie 
consumată rece, dar marca Ronson Fast-Lite încă nu se 
inventase când a apărut proverbul. 

Paul gândi: Arde-o de vie pe mama. Şi adormi. Pe faţa lui 
palidă şi ofilită se aşternuse un zâmbet mulţumit. 


25 


Când Annie se întoarse, la ora trei fără un sfert în acea 
după-amiază, părul ei, care de obicei era ciufulit, stătea acum 
pleoştit, în forma căştii pe care o purtase pe cap. Era tăcută, 
dar asta mai mult din cauza oboselii şi a gândurilor decât din 
vina unei depresiuni nervoase. Când Paul o întrebă dacă totul a 
decurs conform planului, ea aprobă. 

— Da, cred că da. Am avut ceva necazuri când am vrut să 
pornesc motocicleta, altfel m-aş fi întors mai repede cu o oră. 


Bujiile erau înfundate. Cum îţi sunt picioarele, Paul? Mai vrei o 
injecție înainte să te duc sus? 

După aproape douăzeci de ore petrecute în umezeală, 
picioarele lui parcă erau străpunse de cuie ruginite. Avea mare 
nevoie de o injecție, dar nu aici, jos. Asta nu trebuia să se 
întâmple. 

— Cred că mi-e bine. 

Ea se întoarse cu spatele şi se lăsă pe vine. 

— In ordine, prinde-te. Dar adu-ţi aminte ce ţi-am spus 
despre strângeri de gât şi alte chestii de genul ăsta. Sunt 
foarte obosită şi nu cred că aş reacţiona foarte bine la nişte 
glume proaste. 

— Se pare că mi-am epuizat rezerva de glume. 

— Bine. 

II ridică cu un oftat scurt, iar Paul trebui să-şi muşte buzele 
ca să nu urle de durere. Annie se îndreptă spre scări, cu capul 
uşor întors, iar el îşi dădu seama că ea se uita — probabil — la 
masa cu recipiente. Privirea ei fu scurtă, părând a fi 
întâmplătoare, dar lui Paul i se păru că a durat foarte mult şi a 
fost sigur că ea o să-şi dea seama că recipientul cu lichid 
pentru aprins cărbunii nu mai era acolo. Acum era ascuns în 
chiloţii lui. După lungi luni de zile, de când furase prima dată 
ceva, reuşise să-şi adune curajul ca s-o mai facă încă o dată... 
iar dacă mâinile ei s-ar fi mişcat în sus pe picioarele lui în timp 
ce urca scările, ar fi dat de ceva mai mult decât un fund 
fleşcăit. 

Apoi ea îşi întoarse privirea de la masă fără să-şi schimbe 
expresia, iar uşurarea lui fu atât de mare încât zguduiturile şi 
schimbările de poziţie provocate de urcarea scărilor fură 
aproape suportabile. Ea reuşea să-şi stăpânească foarte bine 
expresiile feţei atunci când dorea, dar el crezu — speră —că o 
păcălise. 

De data aceasta chiar o păcălise, într-adevăr. 


26 


— Cred că, totuşi mi-ar face bine injecţia aia, Annie, spuse 
el atunci când ea îl depuse înapoi în pat. 

Annie îi studie pentru un moment faţa albă, asudată şi 
nebărbierită, apoi aprobă şi părăsi camera. 

El scoase numaidecât recipientul plat din chiloţi şi-l îndesă 
sub saltea. Nu mai pusese acolo nimic de când se petrecuse 
episodul cu cuțitul şi nu intenţiona să lase lichidul inflamabil 
mult timp acolo, dar trebuia să stea în acel loc tot restul zilei. 
În acea seară voia să-l pună într-o ascunzătoare mult mai 
sigură. 

Ea se întoarse şi îi făcu o injecție. Apoi puse un carnet de 
notițe şi câteva creioane ascuţite pe pervazul ferestrei şi 
împinse scaunul rulant până la pat. 

— Uite, spuse ea. Eu am de gând să dorm puţin. Dacă o să 
vină vreo maşină, o s-o aud. Dacă suntem lăsaţi în pace, 
probabil că o să dorm până mâine dimineaţă. Dacă o să vrei să 
te scoli şi să lucrezi, ai aici scaunul. Manuscrisul este acolo, pe 
podea. Sinceră să fiu, eu nu te sfătuiesc să faci asta până când 
nu ţi se încălzesc puţin picioarele. 

— Acum n-aş putea, dar bănuiesc că mai spre seară mă 
pun pe muncă. Am înţeles la ce te refereai când ai spus că 
suntem presaţi de timp. 

— Mă bucur, Paul. Cam de cât timp crezi că mai ai nevoie? 

— În mod normal, aş spune o lună. În ritmul în care am 
lucrat în ultimul timp, două săptămâni. Dacă merg cu viteză 
maximă, cinci zile. Sau poate o săptămână. Materialul va fi 
necizelat, dar va exista. 

Ea oftă şi-şi studie cu nepăsare palmele. 

— Ştiu ca va dura mai puţin de două săptămâni. 

— Aş dori să-mi promiţi ceva. 

Nu îl privea cu furie, nici eu suspiciune, doar cu puţină 
curiozitate. 

— Ce? 

— Să nu mai citeşti nimic până când termin.., sau până 
când trebuie să... ştii tu... 

— Să te opreşti? 


— Da. Până când trebuie să mă opresc. În acest fel vei citi 
finalul fără să fie prea fragmentat. Va avea un efect mult mai 
puternic. 

— Va fi unul bun, nu-i asa? 

— Da. — Paul zâmbi. — Va fi ceva foarte fierbinte. 


27 


În acea seară, pe la ora opt, se ridică grijuliu şi se aşeză în 
scaunul rulant. Ascultă cu atenţie dar nu auzi nici un zgomot 
de la etajul de sus. Nu se mai auzise nimic de când scârţăitul 
arcurilor îl anunţase, pe la ora patru, că Annie se băgase în 
pat. Ea probabil că era într-adevăr obosită. 

Paul luă lichidul inflamabil şi se deplasă în zona de lângă 
fereastră unde îşi amenajase tabăra intimă, scriitoricească: aici 
era maşina de scris cu rânjetul ei neplăcut, căruia îi lipseau trei 
dinţi, aici era coşul de hârtii; aici erau creioanele şi carnetele 
de notițe, hârtia de scris şi grămezile de foi rescrise dintre care 
va folosi unele, iar celelalte vor intra în coşul de gunoi. 

Sau aşa s-ar fi întâmplat înainte. 

Aici, total invizibilă, se afla uşa spre o altă lume. Şi tot aici, 
gândi el, se afla propria lui fantomă, acoperită cu o serie de 
învelişuri, precum pozele nemişcate pe care, dacă le agiţi, îţi 
dau iluzia de mişcare. 

Îşi potrivi scaunul între teancurile de hârtie şi cele de notițe 
cu uşurinţa unei practici îndelungate, mai ascultă o dată cu 
atenţie, apoi se aplecă şi ridică o şipcă de parchet, lungă de 
cinci degete. Acum două luni descoperise că era dezlipită şi 
văzuse, după praful care era depus pe ea (/n curând o să pui şi 
tu de-a curmezişul ei fire de păr ca să fii sigur, gândi el), că 
Annie nu ştia nimic de această şipcă desprinsă. Dedesubtul ei 
se afla un spaţiu liber, dacă făceai abstracţie de praf şi 
excrementele de şoareci. 

Indesă recipientul cu Ronson Fast în gură şi puse 
scândurica la loc. Avu un moment de groază când se gândi că 


s-ar putea să nu se mai potrivească perfect în locaş (şi 
Dumnezeule! ochii ei erau a; naibii de ageri!). Dar se potrivesc 
perfect. 

Paul o privi o clipă, apoi îşi deschise carnetul de notițe, luă 
un creion şi găsi gaura din hârtie. 

În următoarele patru ore scrise netulburat — până când 
vârfurile celor trei creioane pe care ea i le ascuţise se tociră de 
tot — apoi se deplasă până lângă pat, se băgă în aşternut şi 
adormi cu mare uşurinţă. 


28 
CAPITOLUL 37 


Geoffrey începuse să-şi simtă braţele ca şi cum ar fi fost de 
tablă. Stătea de cinci minute în umbra de lângă coliba care 
aparţinea "Frumoasei" lui M'Chibi. Arătând mai degrabă ca o 
copie palidă a uriaşului circului, aşa cum stătea acolo ţinând, 
cufărul Baroanei în echilibru pe cap. 

Tocmai când începuse să creadă că nimic din ce ar spune 
Hezekiah nu l-ar putea convinge pe M'Chibi să părăsească 
coliba, auzi zgomotul unor mişcări. Geoffrey se îndepărtă şi 
mai mult, cu muşchii braţelor tremurându-i spasmodic. 
"Frumoasa" Şefului M'Chibi era "Păstrătoarea Focului", iar 
înăuntru, în colibă erau mai bine de o sută de torţe, cu 
capetele, înmuiate într-o răşină groasă şi cleioasă. Această 
răşină provenea de la nişte copaci pitici care creşteau în zonă, 
iar Bourkaşii o numeau Uleiul-Foc sau Uleiul-Sânge-Foc. Ca 
toate limbile, în esenţă simple, cea a Bourkaşilor devenea 
câteodată ciudat de evazivă. Totuşi, oricum ai fi denumit 
substanţa, acolo erau destule torţe ca să dea foc la tot satul. Ar 
arde precum paiaţa lui Guy Farokes, gândi Geoffrey... dacă — 
asta era! — M'Chibi putea fi înlăturată din cale. 

— Nu-ţi fie frică să loveşti, Boss Ge'ff'y, spuse Hezekiah. 
M'Chibi, el iese afară primul, 'oarece el omul-foc. Hezekiah, el 


o să ies' afară al doilea. Deci, tu nu aştepta să vezi strălucirea 
dintelui meu de aur! Tu sparge capul la diavolul ăla, şi a 
dracului de repede! 

Dar când îi auzi într-adevăr venind, Geoffrey avu un 
moment de îndoială, în ciuda durerii cumplite din braţe. Să 
presupunem că, doar de data asta. 


29 


Îşi opri creionul la mijlocul cuvântului când auzi motorul 
unei maşini care se apropia. Era surprins cât de calm se simţea 
— cea mai puternică emoție pe care o avea acum era o uşoară 
enervare că a fost întrerupt când începuse să plutească ca un 
fluture şi să înţepe ca o albină. Auzi tocurile cizmelor Anniei 
răpăind sacadat pe hol. 

— Pleacă de la geam. 

Faţa ei era încordată şi încruntată. Sacoşa kaki, deschisă, îi 
atârna pe umăr. 

— Pleacă de la geam. 

Se opri şi văzu că el deja se mutase din faţa ferestrei. Se 
asigură că nici unul din lucrurile lui nu rămăsese pe pervaz, 
apoi dădu din cap. 

— Este Poliţia Districtuală, spuse ea. 

Arăta încordată dar stăpânită. Sacoşa era astfel aşezată 
încât să ajungă foarte uşor la ea cu mâna dreaptă. 

— O să fii cuminte, Paul? 

— Da. 

Ochii ei îi cercetară atent faţa. 

— O să am încredere în tine, spuse ea la sfârşit şi apoi se 
întoarse, închise uşa, dar nu se osteni s-o încuie. 

Maşina pătrunse pe alee; duduitul uşor, parcă somnoros al 
imensului Playmouth 442 fiind aproape ca o emblemă sonoră. 
Auzi uşa de la bucătărie trântindu-se, şi îşi poziţionă scaunul 
destul de aproape de fereastră, astfel încât să rămână într-un 
unghi de umbră şi totuşi să poată observa ceea ce se întâmplă. 


Maşina de patrulare se opri lângă Annie şi motorul se stinse. 
Şoferul se dădu jos, şi stătea acum exact pe locul unde stătuse 
şi tânărul poliţist atunci când îşi rostise ultimile patru cuvinte... 
dar aici se sfârşea orice asemănare între cei doi. Primul fusese 
un tânăr abia ieşit din adolescenţă, un poliţai novice care 
încerca să pară dur şi care căuta urmele de mult şterse ale 
unui scriitor nebun, care-şi avariase maşina şi apoi sau se 
afundase în păduri ca să moară, sau fugise de toată porcăria, 
făcând autostopul. 

Poliţaiul care se profila acum din spatele roții automobilului 
de patrulare avea în jur de patruzeci de ani, un individ cu nişte 
umeri cam cât o bârnă de hambar. Chipul lui era un pătrat de 
granit, cu câteva linii înguste gravate pe lângă ochi şi la 
colţurile gurii. Annie era o zdrahoană, dar pe lângă omul ăsta 
părea aproape mititică. 

Mai exista încă o diferenţă. Polițistul pe care-l omorâse 
Annie fusese singur. Pe cealaltă usă a automobilului cobora 
acum un om îmbrăcat în haine obişnuite, mic de statură, cu 
umerii căzuţi şi cu păr blond, lins. David Și Goliat, gândi Paul. 
Mutt şi Jeff. Isuse! 

Polițistul în haine de stradă înconjură maşina cu paşi 
mărunți. Chipul lui arăta bătrân şi obosit, faţa unui om pe 
jumătate adormit... cu excepţia ochilor de un albastru şters. 
Ochii îi erau foarte vioi, iscoditori. Paul se gândi că acesta s-ar 
mişca foarte repede. 

Se legitimară în faţa lui Annie, după care ea le spuse ceva, 
întâi privind în sus ca să vorbească cu Goliat, apoi întorcându- 
se pe jumătate ca să-i răspundă lui David. Paul se întreba ce s- 
ar întâmpla dacă ar sparge iar fereastra şi ar striga după 
ajutor. Se gândea că şansele erau probabil opt la zece ca ei s-o 
poată învinge pe Annie. O, ea era iute, dar polițistul înalt părea 
a fi şi mai iute, în ciuda dimensiunilor sale, şi destul de 
puternic ca să poată smulge din rădăcini nişte copaci de 
înălţime mijlocie cu mâinile goale. Umbletul stângaci al celui în 
haine de stradă ar fi putut să fie tot atât de trucat ca expresia 
lui somnolentă. Se gândi că ar putea s-o învingă... cu excepţia 
faptului că ce-i va surprinde pe ei nu va fi o surpriză pentru ea, 


iar asta-i dădea ei o şansă în plus. 

Haina celui în haine de stradă era închisă la toţi nasturii, în 
ciuda căldurii. Dacă ea-l dovedea mai întâi pe Goliat, atunci ar 
putea să-i tragă lui David un glonţ în faţă, înainte ca acesta să- 
şi poată deschide haina aia afurisită şi să-şi scoată pistolul. Mai 
mult decât orice, haina aceea închisă la nasturi sugera că 
Annie avusese dreptate: până acum era doar o verificare de 
rutină. 

Până acum. 

Stii, nu l-am ucis eu. TU l-ai omorât. Dacă ţi-ai fi ținut gura, 
l-aş fi expediat de aici. Ar fi viu şi acum... 

Şi oare el a crezut? Nu, bineînţeles că nu. Dar încă mai 
stăruia acel moment puternic, dureros al vinovăţiei — ca o 
înjunghietură scurtă. Avea el de gând să-şi ţină gura închisă 
pentru că existau două şanse din zece ca ea să-i lichideze şi pe 
aceştia doi dacă el o va deschide? 

Vinovăţia îl înjunghie din nou fulgerător, apoi dispăru. 
Răspunsul la această întrebare era tot nu. Ar fi fost frumos să 
se poată mândri cu asemenea motivații generoase, dar nu era 
adevărul. Realitatea era simplă: el voia să se ocupe singur de 
Annie Wilkes. Ei pot doar să te bage în închisoare, cățea ce 
eşti, gândi el. Eu ştiu cum să te lovesc. 


30 


Bineînţeles, exista posibilitatea ca ei să miroasă ceva 
suspect. Munca lor, la urma urmelor, era să prindă şobolani, şi 
ei cunoşteau cu siguranţă trecutul Anniei Wilkes. Dacă asa se 
vor desfăşura lucrurile, asta va fi... dar el se gândea că Annie 
va reuşi şi de această dată să se strecoare pe lângă oamenii 
legii. 

Paul bănuia că deja ştia atât cât avea nevoie să cunoască 
din ce se întâmplase. Annie ascultase cu asiduitate radioul de 
când se trezise din somnul lung, iar dispariţia poliţistului, al 
cărui nume fusese Duane Kushner, fusese foarte pe larg 


comentată de mass-media. Faptul că el se aflase în căutarea 
urmelor unui scriitor de succes, pe nume Paul Sheldon, fusese 
amintit. Dar dispariţia lui nu fusese pusă în legătură, nici măcar 
sub formă speculativă, cu dispariţia lui Paul. Nu încă, cel puţin. 

Torentele de primăvară împinseseră Camaro-ul lui cam 
cinci mile la vale. Ar fi putut să stea nedescoperit acolo în 
pădure încă o lună sau încă un an, dacă n-ar fi fost o mică 
coincidenţă. Câteva elicoptere de patrulare ale Gărzii 
Naţionale, trimise să facă o cercetare de rutină împotriva 
cultivatorilor de droguri (căutând lanuri ale cultivatorilor de 
marihuana din munţi, cu alte cuvinte), observaseră o rază de 
soare care se reflectase pe rămăşiţele parbrizului Camaro-ului 
şi aterizaseră într-un luminiş din apropiere, ca să cerceteze mai 
îndeaproape. Efectivele grave ale accidentului fuseseră 
estompate de izbiturile violente pe care le primise Camaro-ul 
în peregrinarea spre punctul final. Dacă maşina mai avea 
cumva urme de sânge care fuseseră dezvăluite de analiza 
criminalistică (dacă se făcuse vreo analiză criminalistică), la 
radio oricum nu se spusese aşa ceva. Paul ştia că şi cea mai 
amănunţită cercetare va da la iveală prea puţine urme de 
sânge — maşina lui fusese aproape toată primăvara spălată de 
torentele de zăpadă topită. 

lar în Colorado atenţia şi preocuparea fuseseră concentrate 
cu precădere asupra poliţistului Duane Kushner — după cum, 
bănuia el, confirma şi prezenţa acestor doi vizitatori. Până 
acum toate speculaţiile fuseseră centrate în jurul a trei 
activităţi ilicite: fabricarea ilegală de alcool, marihuana şi 
cocaina. Părea probabil că Kushner a dat din întâmplare peste 
o distilerie sau peste un depozit de droguri, în timp ce căuta 
urmele lăsate de scriitorul ageamiu. Şi, în timp ce speranţa de 
a-l găsi în viaţă pe poliţist începea să se spulbere, începuseră 
să apară întrebări. De ce, în primul rând, fusese trimis singur 
acolo? lar acestea deveneau din ce în ce mai vehemente — şi 
cu toate că Paul se îndoia că Statul Colorado are atâţia bani 
încât să-şi permită să finanţeze un sistem de patrulare în doi. 
Acum, în mod evident, periau zona în pereche ca să-l găsească 
pe Kushner. Nu-şi mai asumau riscuri. 


Acum Goliat arătă spre casă. Annie ridică din umeri şi 
clătină din cap. David spuse ceva. După o clipă ea aprobă şi îi 
conduse de-a lungul potecii spre usa de la bucătărie. Paul auzi 
balamalele scârţâind, apoi intrară. Zgomotul făcut de atâţia 
paşi acolo era înfricoşător, aproape ca o profanare. 

— Cam pe la ce oră a venit el aici? întrebă Goliat. 

Trebuia să fie Goliat. Avea o voce tunătoare cu accent de 
Midwest, îngroşată de ţigări. 

— Pe la patru, spuse Annie. Cam aşa. 

Ea tocmai terminase de tuns iarba şi nu purtase ceasul la 
mână. Fusese infernal de cald; asta-şi aducea foarte bine 
aminte. 

— Cât de mult a stat, doamna Wifkes?, întrebă David. 

— Domnişoara Wilkes, dacă nu vă supăraţi: 

— Scuzaţi-mă. 

Annie spuse că nu poate să-şi dea seama cu precizie cât de 
mult a stat, doar că nu a fost foarte mult. Poate cinci minute. 

— V-a arătat o fotografie? 

— Da, spuse Annie, de asta a venit. 

Paul se minună cât de stăpână pe sine părea, cât de 
binevoitoare. 

— Şi l-aţi văzut pe omul din fotografie? 

Annie zise că bineînţeles, era Paul Sheldon, îl recunoscuse 
imediat. _ 

— Am toate cărţile lui. Imi plac foarte mult. Asta l-a 
dezamăgit pe ofiţerul Kushner. Mi-a spus că dacă aşa stau 
lucrurile probabil că ştiu ce spun. Arăta foarte descurajat. ŞI 
foarte încins. 

— Mda, a fost într-adevăr o zi foarte călduroasă, spuse 
Goliat. 

lar Paul se alarmă de cât de aproape părea să fie vocea lui. 
În salon? Da, cu certitudine în salon. Mare sau nu, tipul se 
mişca aidoma unui afurisit de linx. Când Annie răspunse, şi 
vocea ei era mai aproape. Poliţiştii se mutaseră în salon. Ea îi 
urma. Nu îi invitase acolo, dar ei intraseră oricum. Aruncau o 
privire. 

Cu toate că sciitorul ei domestic se afla acum la mai puţin 


de treizeci şi cinci de picioare depărtare, vocea lui Annie 
rămânea controlată. 

Îl întrebase aşadar dacă dorea să intre şi să bea cafea de la 
gheaţă, dar el spusese că nu poate. Deci îl întrebase dacă nu 
doreşte să ia cu el o sticlă rece de... 

— Vă rog să nu spargeţi asta, se întrerupse Annie, vocea ei 
ascuţindu-se. Ţin la lucrurile mele, iar unele dintre ele sunt 
foarte fragile. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. 

Acela trebuia să fi fost David, vocea lui joasă şi şoptită, 
umilă şi puţin uimită. Acel ton în glasul unui poliţist ar fi fost 
amuzant în alte circumstanţe, dar acestea nu erau "alte 
circumstanţe" şi Paul nu era amuzat. Şedea încordat cu mâinile 
încleştate pe braţele scaunului rulant auzind sunetul scurt când 
micul obiect a fost pus jos cu grijă (poate pinguinul pe blocul 
lui de gheaţă). Şi-o imagină pe ea agitând sacoşa kaki. 
Aşteaptă ca unul dintre poliţişti — probabil Goliat — s-o întrebe 
ce dracu este acolo înăuntru. 

Atunci ar începe împuşcăturile. 

— Ce spuneaţi? întrebă David. 

— Că l-am întrebat dacă nu doreşte să ia cu el un Pepsei 
rece de la frigider, fiindcă era o zi atât de călduroasă. Le ţin 
chiar lângă cutia congelatorului, şi asta le răceşte cel mai tare, 
fără să le îngheţe. Mi-a spus că ar fi foarte amabil din partea 
mea. Era un băiat foarte politicos. De ce l-au lăsat pe un băiat 
atât de tânăr să patruleze singur? 

— A băut Pepsi-ul aici? întrebă David, ignorând întrebarea 
ei. 

Vocea lui se auzea şi mai aproape. Traversase salonul. Paul 
nu trebui să-şi închidă ochii ca să şi-l imagineze stând acolo, 
uitându-se de-a lungul holului scurt care trecea pe lângă baie 
şi se termina în camera de oaspeţi. Paul stătea încordat şi 
ţeapăn, pulsul bătându-i rapid în artera de la gât. 

— Nu, spuse Annie, mai stăpânită ca niciodată. A luat-o cu 
el. A spus că trebuie să meargă mai departe. 

— Ce este acolo? întrebă Goliat. Se auziră două bocănituri 
de tocuri, sunetul fiind puţin spart atunci când el păşi de pe 


covorul din salon pe parchetul neacoperit din hol. 

— O baie şi un dormitor de rezervă. Dorm câteodată acolo 
când este foarte cald. Aruncaţi o privire, dacă doriţi, dar vă 
asigur că nu l-am legat acolo de pat pe polițistul vostru. 

— Nu, doamnă, sunt sigur că nu, spuse David, şi lucru 
uimitor, paşii şi vocile lor începură să se îndepărteze iarăşi spre 
bucătărie. 

— Părea agitat în timp ce a fost aici? 

— Chiar deloc, spuse Annie. Doar încălzit şi descurajat. 

Paul începuse să respire iar. 

— Preocupat de ceva? 

— Nu. 

— A spus unde pleacă mai departe? 

Cu toate că în mod sigur poliţiştii nu au perceput ezitarea 
scurtă, urechea versată a lui Paul o sesiză — în acea întrebare 
se putea ascunde o capcană, o cursă care s-ar putea închide 
brusc, după o scurtă întârziere. 

— Nu, spuse ea până la urmă, cu toate că s-a dus spre 
vest, deci ea a tras concluzia că el trebuie să se fi îndreptat 
spre Drumul Springer şi cele câteva ferme care erau acolo. 

— Mulţumim, doamnă pentru cooperarea dumneavoastră, 
spuse David. S-ar putea să fie nevoie să mai trecem pe la 
dumneavoastră. 

— În ordine, spuse Annie. Oricând doriţi. Îmi pare bine să 
mai văd oameni. 

— Vă supăraţi dacă aruncăm o privire în grajdul 
dumneavoastră? întrebă abrupt Goliat. 

— Deloc. Doar să-i spuneţi "bună ziua" când intraţi. 

— Cui, domană? întrebă David. 

— Lui Misery! răspunse Annie. Scroafa mea! 


31 


Ea stătea în cadrul uşii, privindu-l fix — atât de fix, încât 
începu să-şi simtă faţa cum se încălzeşte şi presupuse că s-a 


îmbujorat. Poliţiştii plecaseră în urmă cu cincisprezece minute. 

— Vezi vreo stafie? o întrebă el până la urmă. 

— De ce n-ai tras un chiot? 

Amândoi poliţiştii o salutaseră la plecare, scoţându-şi 
pălăria, dar nici unul dintre ei nu zâmbise. Şi în ochii lor 
existase o expresie pe care Paul putuse s-o observa chiar şi din 
unghiul îngust oferit de colţul ferestrei. Ei ştiau cine era ea, 
chiar foarte bine. 

— Mă tot aşteptam să zbieri. S-ar fi năpustit asupra mea 
năprasnic. 

— Poate. Sau poate că nu. 

— Dar de ce n-ai făcut-o? 

— Annie, dacă-ţi petreci toată viaţa gândindu-te la cele mai 
rele locuri pe care ţi le poţi imagina că se vor întâmpla, cu 
siguranţă că de câteva ori o să te înşeli. 

— Nu face pe deşteptul cu mine! 

El văzu că în spatele pretinsei impasivităţi, ea era foarte 
dezorientată. Tăcerea lui nu se potrivise în imaginea pe care şi- 
o formase ea despre viaţă ca fiind un fel de Mare Meci de Box: 
Cinstita Annie contra acelei eterne, de două ori odioase tagme 
a împieliţaţilor Cockadoodie. 

— Cine face pe deşteptul? Ti-am spus că am de gând să-mi 
ţin gura închisă şi aşa am făcut. Vreau să-mi termin cartea în 
pace. Şi doresc s-o termin pentru tine. 

Ea îl privi cu incertitudine, dorind să-l creadă, fiindu-i frică 
să-l creadă... şi până la urmă crezându-l. Şi chiar avea dreptate 
să-l creadă, fiindcă el spunea adevărul. 

— Atunci, apucă-te de treabă, spuse ea blând. Apucă-te 
chiar acum. Ai văzut cum s-au uitat la mine. 


32 


În următoarele două zile viaţa se desfăşură ca şi înainte de 
venirea lui Duane Kushner; aproape că puteai să crezi că 
polițistul Duane Kushner nu existase niciodată. Paul scrise 


aproape constant. Deocamdată renunţase la maşina de scris. 
Annie o pusese pe şemineul de sub poza Arcului de Triumf, 
fără să facă nici un comentariu. În acele două zile el umplu trei 
carnete de notițe. li mai rămăsese unul singur. Când îl termină 
şi pe acela, continuă pe carneţele. Ea ascuţea duzina de 
creioane Berol Black Warrior, el le tocea, iar Annie le ascuţea 
din nou. Creioanele se scurtau fără încetare, în timp ce el 
stătea lângă fereastră, în bătaia soarelui, aplecat, câteodată 
scărpinând absent cu degetul mare de la piciorul drept, locul 
unde ar fi trebuit să-i fie talpa stângă, privind între timp prin 
gura de hârtie. Se deschisese iarăşi larg, iar cartea se precipita 
spre deznodământ, aşa cum se întâmplă doar la cele mai bune, 
de parcă era purtata pe o sanie cu reacţie. El vedea totul cu 
mare claritate — trei grupuri care o căutau cu înverşunare pe 
Misery prin pasajele crenelate din spatele frunţii idolului, două 
dorind s-o ucidă, al treilea — constituit din lan, Geoffrey şi 
Hezekiah — încercând s-o salveze... În timp ce jos, satul 
Bourkaşilor ardea, iar sătenii se strânseseră la punctul de ieşire 
— urechea stângă a idolului — ca să masacreze pe oricine ar fi 
ieşit de acolo viu. 

Această stare de captare hipnotică fu brutal întreruptă, dar 
nu destrămată, când, în a treia zi de la vizita lui David şi Goliat, 
un furgonet crem, marca Ford, pe care era scris KTKA/Grand 
Junction intră pe alee. Era plină de echipament video. 

— O, Dumnezeule! spuse Paul consternat, undeva între 
amuzament, uimire şi teroare. Ce dracu-i prostia asta? 

Duba abia se oprise când uşa din spate se deschise brusc şi 
un tip îmbrăcat în pantaloni de camuflaj şi un tricou "cap-de- 
mort" sări din ea. Intr-o mână ţinea ceva ca un pistol mare şi 
negru iar, pentru o clipă de groază, Paul crezu că era o armă 
pentru gaze lacrimogene. Apoi tipul o ridică la umăr şi o roti 
spre casă, iar Paul văzu că era o minicameră. Din faţă cobora o 
femeie tânără, drăguță, aranjându-şi părul blond şi oprindu-se 
pentru o privire asupra machiajului ei în oglinda retrovizoare, 
înainte de a se apropia de camera-man. 

Ochiul lumi exterioare, care o slăbise din vedere în ultimii 
ani pe Lady Dragon, se reîntorsese răzbunător. 


Paul se trase repede înapoi, sperând că a făcut asta la 
timp. 

Ei bine, dacă vrei să ştii asta. cu siguranță, trebuie doar să 
urmăreşti ştirile de la ora şase, gândi el şi fu nevoit să-şi ducă 
ambele mâini la gură ca să-şi înfrâneze chicotelile. 

Uşa de la bucătărie se deschise brusc şi se trânti. 

— Plecaţi dracului de aici! strigă Annie. Căraţi-vă de pe 
proprietatea mea! 

Vag: 

— Domnişoară Wilkes, dacă ne-ați putea acorda doar 
câteva... 

— Puteţi primi câteva încărcături duble din puşca de 
vânătoare, direct pe gaura curului, dacă nu vă căraţi de aici! 

— Domişoară Wilkes, sunt Glenna Roberts de la KTKA... 

— Nu-mi pasă nici dacă eşti John Q. Jesus Johnnycake 
Christ de pe planeta Marte! Căraţi-vă de pe pământul meu 
sau sunteţi MORŢI! 

— Dar... 

— BUMM! 

Oh, Annie, o Isuse, Annie a ucis-o pe reportera aia stupi... 

Se duse înapoi la fereastră şi aruncă o privire afară. Nu 
avea încotro — trebuia să vadă. Imediat îl cuprinse un val de 
uşurare. Annie trăsese în aer. Acest avertisment se părea că-şi 
făcuse foarte bine efectul. Glenna Roberts se repezi să urce în 
dubă, alergând aplecat şi cu capul în jos. Camera-man-ul 
îndreptase aparatul de filmat spre Annie; Annie îndreptă puşca 
spre el; camera-man-ul, ajungând la concluzia că ţine mai mult 
să rămână în viaţă decât s-o filmeze pe Lady Dragon, se 
retrase imediat spre uşa din spate a dubei. Inainte de a reuşi el 
să închidă uşa, maşina deja pornise, retrăgându-se cu spatele 
pe alee. 

Annie îi privi plecând, ţinând puşca într-o mână, apoi se 
întoarse lent în casă. El auzi zgomotul atunci când ea aşeză 
puşca pe masă. Ea veni în camera lui Paul. Arăta mai rău decât 
oricând; trasă la faţă şi palidă, cu ochii foarte agitaţi. 

— S-au întors, şopti ea. 

— Linişteşte-te. 


— Ştiam că împeliţaţii aia vor reveni. Şi acum s-a întâmplat. 

— Au plecat Annie. Tu i-ai obligat să plece. 

— Niciodată nu renunţă. Cineva le-a spus că polițistul ăla a 
fost la Lady Dragon acasă înainte să dispară. Deci au venit. 

— Annie... 

— Ştii ce vor ei? întrebă ea. 

— Bineînţeles. Am avut de a face cu presa. Vor ce au dorit 
întotdeauna — ca tu să faci vreo greşeală în timp ce merge 
aparatul şi cineva să le dea mulţi bani pe film. Dar, Annie, 
trebuie să te li.. 

— Asta doresc ei, spuse ea şi îşi ridică mâna la frunte. Apoi 
o trase brusc în jos, lăsând în urmă patru zgârieturi 
însângerate. Sângele îi curgea pe sprâncene, în ochi, pe obraz. 

— Annie! încetează! 

— Şi asta! 

Se pălmui pe obrazul stâng, cu palma stângă, destul de 
tare ca să lase urme. 

— Şi asta! 

Urmă obrazul drept, chiar mai tare, până la sânge. 

— ÎNCETEAZĂ'strigă el. 

— Asta doresc ei! ţipă ea. 

Îşi ridică mâinile şi le puse pe răni, acoperindu-le. Apoi îşi 
îndreptă spre el pentru o clipă, palmele mânjite de sânge. 
După care se repezi afară din cameră. 

După mult, mult timp, Paul se reapucă de scris. La început 
a mers încet — imaginea Anniei maltratându-se îi revenea 
mereu în minte — şi se gândi că era inutil, că ar fi mai bine să 
pună punct lucrului în ziua aceea. Dar mai apoi intriga îl prinse 
şi el căzu iarăşi prin gaura din hârtie. 

Asa cum se întâmpla mereu în aceste zile, el se lăsă atras 
acolo cu un sentiment de binecuvântată uşurare. 


33 


A doua zi veniră alţi poliţişti: de această dată mocofani de 


la secţia locală. Aduseseră cu ei şi un ins slăbuţ cu o servietă, 
care pesemne conţinea o maşină de stenodactilografiat. 

Annie stătu de vorbă cu ei pe alee, cu o faţă inexpresivă. 
Apoi îi conduse în bucătărie. 

Paul şedea liniştit, cu un carneţel în poală (îşi consumase 
seara trecută ultimul carnet de notițe), şi asculta vocea Anniei, 
când aceasta îşi dicta declaraţia care conţinea tot ce le 
spusese lui David şi Goliat cu patru zile în urmă. Nu era nimic 
altceva, bănuia Paul, decât o pură hărţuială. Fu amuzat şi 
îngrozit când realiză că îi era puţin milă de Annie. 

Polițistul din Sidewinder care conducea interogatoriul 
începuse prin a-i spune Anniei că, dacă dorea, putea să-şi 
cheme un avocat. Annie refuză şi îşi înşiră simplu povestea. 
Paul nu reuşi să descopere nici o neconcordanţă. 

Au stat în bucătărie o jumătate de oră. Spre sfârşit unul 
dintre ei a întrebat-o pe Annie cum căpătase zgârieturile 
acelea urâte de pe frunte. 

— Le-am făcut noaptea, spuse ea. Am avut un coşmar. 

— Despre ce era vorba? 

— Am visat că oamenii şi-au adus aminte de mine după toţi 
aceşti ani şi au început sa vîna aici, spuse Annie. 

Când au plecat, Annie veni în camera lui. Faţa ei era 
pământie, răvăşită şi arăta bolnavă. 

— Locul ăsta parcă a devenit Gara Grand Central, spuse 
Paul. 

Ea nu zâmbi. 

— Cât mai ai? 

E| ezită, se uită la teancul de foi dactilografiate peste care 
erau aşezate carnetele de notițe şi apoi din nou la Annie. 

— Două zile, zise el, poate trei. 

— Data viitoare, când vor veni, or să aibă cu ei mandatul de 
perchiziţie, spuse ea şi plecă înainte ca el să-i poată răspunde. 


34 


În seara aceea ea intră în cameră pe la ora doisprezece 
fără un sfert şi spuse: 

— Ar fi trebuit să fii de o oră în pat, Paul. 

El îşi ridică privirea, trezit din visul adânc al povestirii. 
Geoffrey — care se dovedise a fi eroul principal al romanului — 
tocmai ajunsese în faţă în faţă cu hidoasa regină a albinelor, cu 
care va trebui să se bată până la moarte pentru viaţa lui 
Misery. 

— Nu contează, spuse el. O să mă culc în curând. 
Câteodată, trebuie să aşterni ideile pe hârtie pentru că altfel le 
pierzi. 

Işi scutură mâna, care i se umflase şi zvâcnea. O 
excrescenţă tare, jumătate bătătură, jumătate băşică, îi 
apăruse pe degetul mijlociu, acolo unde creionul crea o 
presiune constantă. Avea la dispoziţie pilulele care-i 
astâmpărau durerea, dar care, i-ar fi înceţoşat mintea. 

— Tu crezi că-i bună, nu-i aşa? întrebă ea încet. Cu 
adevărat bună. N-o mai scrii doar pentru mine, nu-i aşa? 

— O, nu, spuse el. Pentru o clipă fusese tentat să mai 
adauge ceva — să-i spună: N-a fost nicodată pentru tine, 
Annie, sau pentru toţi ceilalţi care-și semnează scrisorile "Cel 
mai înfocat admirator al tău". In secunda în care începi să 
scrii, toți ceilalți oameni se află la celălalt capăt al galaxiei sau 
în altă parte. N-am scris niciodată pentru fostele mele neveste 
sau pentru mama mea, sau pentru tatăl meu. Motivul pentru 
care aproape întotdeauna autorii scriu o dedicație pe carte, 
Annie, este acela că egoismul lor îi înspăimântă chiar şi pe ei 
până la urmă. 

Dar n-ar fi fost înţelept să-i spună ei aşa ceva. 

Scrise până când spre răsărit, începură să mijească zorile, 
apoi căzu în pat şi dormi patru ore. Visele au fost confuze şi 
neplăcute. Într-unul dintre ele, tatăl Anniei urca nişte scări 
lungi. In braţe ducea un coş plin cu tăieturi din ziare. Paul 
încerca să-l strige, să-l avertizeze, dar, de fiecare dată când 
deschidea gura, reuşea doar să scoată un enunţ foarte logic — 
deşi acest paragraf era de fiecare dată altul, totdeauna 
începea cu: "Intr-o zi, cam la o săptămână după...". Apoi Annie 


Wilkes, ţipând, alergând pe hol, cu mâinile întinse ca să-i aplice 
tatălui ei impulsul fatal... dar ţipetele ei se transformau într-un 
zumzet straniu, iar corpul ei se zvârcolea şi se agita, 
transformându-se sub fusta şi puloverul împletit. Fiindcă Annie 
devenea albină. 


35 


În decursul zilei următoare nu veni nimeni din partea 
autorităţilor, dar o sumedenie de oameni trecură pe acolo. 
Amatori de senzaţii tari. Una dintre maşini era plină cu 
adolescenţi. Când cotiră pe alee ca să întoarcă maşina, Annie 
ieşi grăbită afară şi urlă la ei să plece de pe proprietatea ei 
înainte să-i împuşte ca pe nişte câini vagabonzi ce erau. 

— Du-te dracului, Lady Dragon! strigase unul dintre ei. 

— Unde l-ai îngropat? zbieră altul în timp ce maşina se 
îndrepta într-un nor de praf. 

Un ai treilea aruncă o sticlă de bere. În timp ce maşina se 
îndepărtă, Paul reuşi să vadă abţibildul de pe parbrizul din 
spate. Pe el scria SPRIJINIŢI DRACII ALBAŞTRI DIN SIDEWINDER. 

O oră mai târziu o văzu pe Annie trecând furioasă prin faţa 
ferestrei, punându-şi nişte mănuşi de lucru în timp ce se 
îndrepta spre garaj. Puțin mai târziu ieşi de acolo ţinând în 
mâjni lanţul. Între zalele lui mari intercalase sârmă ghimpată. 
Când această împletitură ţeapănă fu fixată de-a curmezişul 
aleii, se căută în buzunare şi scoase câteva cârpe roşii. Le 
ataşă de lanţ ca să-l facă mai vizibil. 

— N-o să-i împiedice pe poliţişti să vină — spuse ea când 
intră în casă — dar o să-i ţină la distanţă pe ceilalţi împieliţaţi. 

— Da. 

— Mâna ta... pare umflată. 

— Da. 

— Nu-mi face plăcere să devin o pacoste, Paul, dar... 

— Mâine, spuse e. 

— Mâine? Adevărat? 


Se însenină dintr-o dată. 

— Da, aşa cred. Probabil în jur de ora şase. 

— Paul, este minunat! Să încep să citesc de acum, sau... 

— Aş prefera să aştepţi. 

— Atunci aşa o să fac. 

Acea expresie blândă, duioasă i se ivise iarăşi în ochi. El 
începuse s-o urască şi mai profund, când arăta aşa. 

— Te iubesc, Paul. Ştii asta, nu-i aşa? 

— Da, spuse el, ştiu! 

Şi se aplecă iarăşi asupra carneţelului. 


36 


În seara aceea ea îi aduse pilula de Keflex — infecția 
urinară pe care o făcuse începuse să se vindece, dar foarte 
greu — şi un vas cu gheaţă. Aşeză un prosop frumos împăturit 
lângă el şi plecă fără să spună un cuvânt. 

Paul puse creionul jos — trebui să-şi folosească mâna 
stângă ca să-şi îndrepte degetele de la dreapta — şi îşi afundă 
mâna în gheaţă. O ţinu acolo până nu mai simţi aproape nimic. 
Când o scoase, umflătura parcă se mai retrăsese puţin. 
Infăşură prosopul în jurul mâinii şi rămase aşa, uitându-se la 
întunericul de afară, până când pielea începu să-l furnice. Puse 
prosopul la o parte, îşi flexionă un timp degetele (primele 
mişcări îl făcură să se strâmbe de durere, dar mâna începu 
apoi să se dezmorţească), şi apoi reîncepu să scrie. 

In zori se deplasă încetişor până la pat, se strecură în el şi 
adormi imediat. Visă că s-a rătăcit într-o furtună de zăpada; 
doar că nu era zăpadă. Erau foi de hârtie care zburătăceau 
peste tot, distorsionând totul, şi fiecare pagina era scrisă la 
maşină, iar toate t-urile n-urile şi e-urile lipseau. Şi înţelese că 
dacă el va mai trăi când urgia va înceta, va trebui să le 
completeze pe toate de unul singur, descifrând cuvintele care 
abia se distingeau. 


37 


Se trezi în jurul orei unsprezece, iar Annie, imediat când îi 
auzi primele mişcări, veni să-i aducă suc de portocale, pilulele 
şi o farfurie cu supă de pui. Clocotea de emoție. 

— Astăzi este o zi foarte importantă, Paul, nu-i aşa? 

= Da. 

Incercă să ridice lingura cu mâna dreaptă şi nu reuşi. Era 
greoaie şi roşie, atât de umflată încât pielea devenise lucioasă. 
Când încercă să-şi îndoaie degetele, o simţi de parcă ar fi avut 
în ea sârme de metal. Ultimele zile, gândi el, fuseseră ca o 
sesiune de autografe, de coşmar, interminabilă. 

— O, biata ta mână! strigi ea. O să-ţi mai aducă o pilulă! 
Acum, imediat. 

— Nu. Aceasta-i sprintul final! Vreau să am mintea limpede 
pentru el. 

— Dar nu poţi să scrii cu mâna, în halul ăsta. 

— Nu, aprobă el. Mâna este ca şi moartă. O să-l termin pe 
copilaşul ăsta aşa cum l-am început — cu Royalul. Opt sau 
zece pagini vor fi de ajuns. Cred că o să mă pot descurca cu 
toate t-urile, n-urile şi e-urile. 

— Ar fi trebuit să-ţi iau altă maşină, spuse ea. 

Părea că-i pare într-adevăr rău; avea lacrimi în ochii. Paul 
se gândi că asemenea momente, erau cele mai îngrozitoare, 
deoarece el o vedea atunci pe femeia care ar fi fost Annie 
Wilkes dacă ar fi primit o educaţie bună, sau dacă substanţele 
produse de micile glande din ea ar fi fost mai puţin otrăvitoare. 
Sau şi una şi alta. A 

— Am făcut o boacănă. Imi este greu să recunosc, dar este 
adevărat. S-a întâmplat aşa, pentru că n-am vrut să recunosc 
că femeia aia, madam Dartmonger, m-a păcălit. Imi pare rău, 
Paul. Biata ta mână. 

O ridică, blândă precum Niobe lângă havuz, şi o sărută. 

— Lasă, e-n ordine, spuse el. O să ne descurcăm, Ducky 
Daddles şi cu mine. // urăsc. Dar ceva mă face să cred că şi el 


mă urmăreşte pe mine, deci bănuiesc că suntem chit. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Rovyalul. L-am poreclit după un personaj din desenele 
animate. 

— Oh... 

Ea începu să se îndepărteze. Să se stingă. Să iasă din priză. 
El o aşteptă răbdător să se întoarcă la realitate, mâncându-şi 
supa între timp, ţinând neîndemânatic lingura între degetele 
mâinii stângi. 

Până la urmă ea îşi reveni şi îl privi, zâmbind radioasă ca o 
femeie care se trezeşte şi realizează că ziua va fi frumoasă. 

— Ai terminat supa? Dacă da, am pregătit ceva special. 

El îi arătă farfuria pe fundul căreia mai rămăseseră doar 
câteva pete de grăsime. 

— Vezi ce Albină-Lucrătoare harnică sunt eu, Annie? spuse 
el fără nici o urmă de zâmbet. 

— Eşti cea mai bună Albină-Lucrătoare care-a existat 
vreodată, Paul, şi o să primeşti un şir întreg de stele de aur! De 
fapt... aşteaptă! Aşteaptă şi o să vezi! 

Pleacă, lăsându-l pe Paul să privească mai întâi la calendar 
şi apoi la Arcul de Triumf. Se uită la tavan şi văzu C-urile 
înseriate valsând ameţitor de-a lungul tencuielii. La urmă se 
uită la maşina de scris şi la masivul şi dezordonatul teanc de 
file al manuscrisului. La revedere /a toate, gândi el la 
întâmplare, chiar în clipa în care Annie intră ca o furtună în 
cameră aducând o altă tavă. Pe ea erau patru farfurii: pe una 
felii de lămâie, ouă fierte pe alta, şi pe a treia pâine prăjită. In 
mijloc era o farfurie mare, iar pe ea se afla un imens morman 
de icre negre. 

— Nu ştiu dacă îţi place chestia asta sau nu, spuse ea 
timid. Nici măcar nu ştiu dacă-mi place mie. N-am mâncat 
niciodată. 

Paul începu să râdă. Râsul îi provoca dureri de sale, la 
picioare şi chiar la mână; în curând îl vor durea probabil şi mai 
tare, fiindcă Annie era îndeajuns de paranoică încât să creadă 
că dacă cineva râdea, atunci înseamnă că râde de ea. Dar nu 
se putea opri totuşi. Râse până când se înecă şi începu să 


tuşească, cu obrajii roşii şi cu lacrimile curgându-i pe la 
colturile ochilor. Femeia îi tăiase piciorul cu un topor şi degetul 
cu un cuţit electric, iar acum era aici, cu un morman de caviar 
atât de mare, încât s-ar putea îneca cu el şi un mistreţ african. 
Şi, ca un miracol, nu se aşternu pe faţa ei acea expresie 
întunecată de crevasă. In schimb, începu să râdă odată cu el. 


38 


Caviarul, se presupune, face parte dintre acele articole 
gastronomice pe care ori le iubeşti, ori le deteşti, dar Paul nu 
simţise niciodată nici una, nici alta. Dacă zbura cu avionul la 
clasa | şi stewardesa îi punea în faţă o farfurioară cu caviar, o 
mânca şi apoi uita că există pe lumea asta ceva cu numele 
ăsta, până data următoare, când o altă stewardesă îi punea în 
faţă acelaşi lucru. Dar acum mânca înfometat, cu tot ce mai 
era pe lângă, de parcă ar fi descoperit pentru prima dată în 
viaţa marele deliciu al acestui produs culinar. 

Anniei nu-i plăcu deloc. Ciuguli din felia de pâine prăjită, pe 
care pusese o linguriţă de caviar, se strâmbă dezgustată şi o 
lăsă jos. Dar Paul înfulecă cu un entuziasm neabătut. Într-un 
sfert de oră, mâncase jumătate din Muntele Beluga. Râgăi, îşi 
duse mâna la gură şi privi vinovat spre Annie, care izbucni 
iarăşi în hohote de râs. 

Cred că o să te ucid, Annie, gândi el şi îi aruncă un zâmbet 
afectos. Chiar aşa o să fac. S-ar putea să mor şi eu, odată cu 
tine — probabil că, de fapt, aşa se va întâmpla — dar o să 
plec pe lumea cealaltă cu burta plină de caviar. Nu e chiar cel 
mai rău. 

— A fost excelent, dar nu mai pot să iau nici măcar o 
înghiţitură, spuse el. 

— Probabil că ţi s-ar face rău, zise ea. Chestia asta e foarte 
săţioasă. — Zâmbi. — Mai am încă o surpriză. Am o sticlă de 
şampanie. Pentru mai târziu... când termini cartea. Se numeşte 
Dom Perignon. Costă şaptezeci şi cinci dolari! pentru o singură 


sticlă! Dar Chuckie Yoder, vânzătorul de la raionul de băuturi, 
spune că-i cea mai bună care există. 

— Chuckie Yoder are dreptate, spuse Paul, gândindu-se că, 
în parte, din vina Dom-ului el intrase în acest infern. Tăcu un 
moment şi apoi adăugă: 

— Mai este ceva ce mi-aş mai dori. Pentru când termin. 

— Oh? Ce este? 

— Mi-ai spus cândva că ai păstrat toate lucrurile mele. 

— Chiar aşa. 

— Ei bine... In sacoşa mea era un pachet de ţigări. Mi-ar 
plăcea să fumez o ţigară după ce termin. 

Zâmbetul ei se stinse încet. 

— Ştii că aceste lucruri nu sunt bune pentru tine, Paul. 
Provoacă cancer. 

— Annei, crezi oare că acum cancerul este o chestie care 
să mă îngrijoreze? 

Ea nu răspunse. 

— Doresc doar o singură ţigară. De fiecare dată când am 
terminat o carte, m-am relaxat fumând o ţigară. Crede-mă, 
este cea care are întotdeauna cel mai bun gust — chiar mai 
bun decât îl are după o masă copioasă. Cel a puţin aşa era 
înainte. Presupun că de data aceasta mă va ajuta să mă simt 
ameţit şi o să-mi facă greață, dar doresc o mică legătură cu 
trecutul. Ce spui, Annie? Fii fair-play. Eu am fost. 

— Bine... dar înainte de şampanie. Eu n-am chef să beau o 
sticlă de şaptezeci şi cinci de dolari de bere spumoasă în 
aceeaşi cameră unde tu ai împrăştia otrava aia. 

— Foarte bine. Dacă mi-o aduci pe la prânz, o s-o pun pe 
pervaz ca să mă pot uita din când în când la ea. O să termin, 
apoi o să completez literele, apoi o s-o fumez până când o să 
simt că o să cad pe jos, inconştient, apoi am s-o sting. Atunci o 
să te chem. 

— In ordine, spuse ea. Dar tot nu sunt prea încântată de 
chestia cu ţigara. Chiar dacă n-o să faci cancer de la ea, tot nu- 
mi prea convine. Şi ştii de ce, Paul? 

— Nu. 

— Pentru ca doar Trântorii fumează, spuse ea şi începu să 


strângă farfuriile. 


39 


— Conaşule Boss lan, e ea... 

— Ssssf! şopti lan feroce, iar Hezekiah tăcu. Geoffrey îşi 
simţi la gât pulsul bătându-i foarte rapid. De afară se auzeau 
scârţăiturile şi gemetele uşoare ale parâmelor şi ale 
greemenţilor, fluturăturile uşoare ale pânzelor în briza uşoară a 
alizeului, strigătul sporadic al unei păsări. Vag, de pe puntea- 
pupa, Geoffrey auzea câţiva bărbaţi intonând un cântec 
marinăresc, cu nişte voci sparte, false. Dar aici era linişte, în 
timp ce trei bărbaţi, doi albi şi unul negru, aşteptau să vadă 
dacă Misery va muri... sau... 

lan gemu răguşit, iar Hezekiah îl strânse de braţ — Geoffrey 
pur şi simplu îşi înteţi strânsoarea braţelor unul de altul. După 
toate acestea, putea să fie Dumnezeu atât de crud încât s-o 
lase să moară? Cândva ar fi negat foarte sigur de sine o 
asemenea posibilitate, mai degrabă cu umor decât cu 
indignare. În acele zile, ideea că Dumnezeu poate fi crud i s-ar 
fi părut absurdă. 

Dar ideile sale despre Dumnezeu — ca şi convingerile sale 
despre multe lucruri — se schimbaseră. Se schimbaseră în 
Africa. În Africa descoperise că nu există doar un singur 
Dumnezeu, ci mai mulţi, iar unii dintre ei erau mai mult decât 
cruzi — erau nebuni iar asta schimbase totul. La urma urmei, 
cruzimea, o puteai înţelege. Pe de altă parte, cu nebunia nu 
puteai să discuţi logic. 

Dacă Misery a sa era cu adevărat moartă, aşa cum 
începuse el să se teamă, avea de gând să se urce pe puntea- 
prora şi să se arunce peste copastie. Intotdeauna înţelesese şi 
acceptase faptul că zeii erau neîndurători; dar nu mai ţinea 
totuşi deloc să trăiască într-o lume unde zeii erau nebuni. 

Aceste gânduri negre întrerupte de gâfâitul aspru, aproape 
supranatural, al lui Hezekiah. 


— Conaşu' Boss lan! Conaşu' Boss Geoffrey! Ochii ea! Uite 
ochii ea! 

Ochii lui Misery acea superbă şi delicată nuanţă de albastru 
de nu-mă-uita, se deschiseseră şovăitori. Trecuseră de la lan la 
Geoffrey şi înapoi la lan. Pentru un moment Geoffrey văzu în ei 
doar nedumerire... apoi recunoaştere, iar sufletul lui urlă de 
fericire. 

— Unde sunt? întrebă ea, căscând şi întinzându-se. lan — 
Geoffrey — suntem pe mare? De ce îmi este atât de foame? 

Râzând, plângând, lan se aplecă şi o strânse în braţe, 
rostindu-i la nesfârşit numele. 

Uimită, dar mulţumită, ea îl strânse în braţe — şi pentru că 
ea este în afară de pericol, Geoffrey realiză că poate să 
accepte dragostea lor, acum şi pentru totdeauna. El va trăi 
singur, va putea trăi singur, în deplină pace. 

Poate că zeii, la urma urmelor, nu erau nebuni... cel puţin 
nu toţi. 

Il atinse pe umăr pe Hezekiah. 

— Bătrâne, cred că ar trebui să-i lăsăm singuri, nu eşti de 
părere? 

— Ghicesc că asta drept este, Conaşu' Boss Geoffrey, spuse 
Hezekiah. Zâmbi larg, arătându-şi toţi cei şapte dinţi de aur. 

Geoffrey îi aruncă ei o ultimă privire şi, doar pentru o clipă, 
acei ochi albaştri îi întâlniră pe ai lui, încălzindu-l, umplându-i. 
Implinindu-l. 

Te iubesc, draga mea, gândi el. Mă auzi oare? 

Pate că răspunsul pe care-l primi era doar ecoul unei 
dorinţe din închipuirea sa, dar el gândi că nu era aşa — fusese 
prea limpede, semănase prea mult cu vocea ei. 

Te aud... şi te iubesc şi eu. _ 

Geoffrey închise uşa şi urcă pe puntea-pupa. In loc să se 
arunce peste copastie, cum ar fi putut să facă, îşi aprinse pipa 
şi începu să fumeze încet, privind soarele apunând în spatele 
acelui nor de la orizont, îndepărtat, din ce în ce mai vag — acel 
nor care era coasta Africii. 


lar apoi, pentru că nu putea suporte să facă altfel, Paul 


Sheldon scoase utrima pagină din maşina de scris şi mâzgăli 
cu un stilou, cel mai iubit şi mai detestat cuvânt din 
vocabularul unui scriitor: 


SFÂRŞIT 


40 


Mâna lui dreaptă umflată nu dorise să completeze literele 
lipsă, dar el o sili totuşi să facă această corvoadă. 

Când termină, puse stiloul deoparte. Isi contemplă pentru o 
clipă, rodul muncii. Avea acelaşi sentiment ca la sfârşitul 
fiecărei cărţi — o goliciune stranie, abandon, perceperea 
faptului că pentru fiecare mic succes plătise o taxă de 
absurditate. 

Intotdeauna se întâmpla aşa, întotdeauna la fel — ca şi cum 
ţi-ai croi o potecă pe panta unei jungle, iar când ajungeai în 
luminişul din vârf, după luni de zile de infern, nu descopereai 
ca răsplată decât priveliştea unei autostrăzi — cu câteva 
benzinării de-a lungul ei şi, în plus, ca un fel de răsplată pentru 
bună purtare, câteva piste de bawling sau altceva de soiul 
asta. 

Totuşi, era bine când terminai — întotdeauna te simţeai 
bine când terminai. Te simţeai bine pentru că ai produs, ai 
făcut un lucru să existe. Ca într-un fel de transă, înţelegea şi 
aprecia bravura actului, a naşterii unor vieţi mici care nu 
existaseră, a creării impresiei de mişcare şi a iluziei de căldură. 
Înţelese — acum, în sfârşit — că era un mic leneş în ceea ce 
priveşte acest truc, dar că era singurul pe care-l ştia cu 
adevărat şi dacă întotdeauna sfârşea prin a-l realiza în mod 
stupid, oricum, nu se întâmplase niciodată să nu-l facă cu 
dragoste. Atinse vraful de foi şi zâmbi vag. 

Mâna lui părăsi manuscrisul şi se îndreptă spre unicul 
Marlboro pe care ea i-l pusese pe pervazul ferestrei. Lângă el, 
se afla o scrumieră de ceramică pe care era pictat un vapor cu 


zbaturi, iar pe fund erau scrise cuvintele: SUVENIR DIN 
HANNIBAL, MISSOURI — CASA CELUI MAI BUN POVESTITOR 
AMERICAN. 

In scrumieră se găsea o cutie de chibrituri, dar în ea exista 
un singur băț — doar atât îi lăsase ea. Unul ar trebui totuşi să 
fie de ajuns. g 

O auzi umblând pe sus, la etaj. Asta era bine. li lăsa destul 
timp ca să-şi facă micile pregătiri şi îi va da multe avertismente 
dacă ea se hotăra să coboare înainte ca el să fie gata. 

Acum urmează ADEVARATUL truc, Annie. Hai să vedem 
dacă-l pot face. Hai să vedem — pot? 

Se aplecă, ignorând durerea din picioare, şi începu să 
umble la şipca dezlipită din parchet. 


41 


După cinci minute o chemă la el, ascultând apoi zgomotul 
greu al paşilor ei pe trepte. Se aşteptase să fie îngrozit atunci 
când va ajunge în acest punct, dar se destinse când îşi dădu 
seama că este foarte calm. In cameră plutea izul lichidului 
inflamabil. Se răspândea de pe una dintre marginile plăcii de 
lemn care era pusă peste braţele scaunului pe rotile. 

— Paul, chiar ai terminat? strigă ea de pe hol. 

Paul privi teancul de hârtii aşezat pe placă lângă odiosul 
Royal. Teancul era îmbibat cu lichid inflamabil. 

— Ei bine — strigă el — am făcut tot ce am putut, Annie. 

— Oau! Oh, superb! lupiii, mai că nu-mi vine că cred! După 
atâta timp! Doar o clipă! Aduc şampanie! 

— Minunat! 

O auzi în timp ce traversa bucătăria, ştiind, chiar înainte 
de-a o auzi, când va urma o scârţâitură. Aud pentru ultima 
oară toate aceste sunete, gândi el, iar aceasta îi provocă o 
anumită mirare, iar mirarea sparse calmul ca pe un ou. 
Inăuntru se afla frica... dar mai era şi altceva acolo. 
Presupunea că era coasta îndepărtată a Africii. 


Uşa de la frigider se deschise, apoi se închise trântindu-se. 
Ea traversă iarăşi bucătăria. Venea. 

Bineînţeles, el nu fumase ţigara; acasta încă se mai afla pe 
pervazul ferestrei. De fapt el îşi dorise doar chibritul. Acel unic 
băț de chibrit. 

Ce se va întâmpla dacă nu se va aprinde? 

Dar era prea târziu pentru a mai lua în calcul asemenea 
ipoteze. 

Se întinse până la scrumieră şi luă cutia de chibrituri. 
Scoase afară unicul băț. Ea se afla acum pe hol. Paul lovi 
chibritul de scăpărici şi, inevitabil, acesta nu se aprinse. 

Ușurel! Nu te grăbi! 

II frecă iarăşi de scăpărici. Nimic. 

Uşurel... uşurel... 

Îl frecă pentru a treia oară de-a lungul suprafeţei rugoase, 
maro-închis. Şi acum izbucni o flacără gălbuie, în capătul 
băţului. 


42 


— Eu doar sper că... 

Ea se opri, înghiţându-şi următorul cuvând în timp ce 
trăgea aer în piept. Paul şedea în scaunul pe rotile în spatele 
unei baricade construite din hârtii puse de-a valma una peste 
alta şi al unui Royal vechi. Întorsese intenţionat foaia de hârtie 
din vârf, astfel încât ea să poată citi cuvintele: 


ÎNTOARCEREA LUI MISERY 
de Paul Sheldon 


Mâna dreaptă a lui Paul, cea umflată, tremura dreasupra 
acestui teanc de hârtii îmbibate cu lichid inflamabil, iar între 
degetul mare şi arătător se găsea chibritul aprins. 

Ea stătea în cadrul uşii, ţinând o sticlă de şampanie învelită 
într-un prosop. Rămăsese cu gura căscată. Acum şi-o închise 


cu zgomot. 

— Paul? Ce faci? 

— Am terminat-o, spuse el. Şi este foarte bună, Annie. Ai 
avut dreptate. Cea mai bună din seria Misery, şi probabil cel 
mai bun roman pe care ll-am scris eu, chiar dacă-i o corcitură. 
Acum am de gând să fac cu el o mică scamatorie. E o 
scamatorie frumoasă. Am învăţat-o de la tine. 

— Paul, nu! strigă ea. 

Vocea ei era plină de durere şi de înţelegere. Braţele ei se 
ridicară brusc, lăsând sticla de şampanie să cadă. Aceasta lovi 
parchetul şi explodă ca o torpilă. Stropii de spumă se 
împrăştiară peste tot. 

— Nu! Nu! TE ROG, NU.... 

— Mare păcat că tu nu-l vei citi niciodată, spuse Paul şi îi 
zâmbi. — Era primul zâmbet adevărat de luni de zile încoace, 
radios şi sincer. — Lăsând la o parte falsa modestie, trebuie să 
spun că a fost mai mult decât bună. A fost superbă, Annie. 

Chibritul arsese până aproape de capăt, încălzindu-i 
vârfurile degetelor. Il scăpă din mână. Pentru o clipă 
îngrozitoare, el se gândi că s-a stins, apoi, de-a lungul paginii 
de titlu se răspândi o flacără albăstruie, scoțând un sunet 
destul de strident — fluf! Înaintă în jos pe margini, pipăi parcă 
lichidul inflamabil care cursese şi în jurul teancului de hârtie, 
apoi izbucni puternică, galbena. 

— OH DUMNEZEULE, NU! zbieră Annie NU MISERY! NU 
MISERY! NU EA! NU! NU! 

Acum faţa ei începu să tremure, în lumina îndepărtată a 
flăcărilor. 

— Vrei să-ţi pui o dorinţă, Annie? strigă el. Vrei să-ţi pui o 
dorință, spiriduş afurisit? 

— OH DUMNEZEULE, OH PAUL, CE FAAACCIII? 

Înaintă clătinându-se, cu braţele întinse în faţă. Acum nu 
numai că vraful de hârtii ardea; era un adevărat incendiu. 

Marginile de plastic ale Royalului începuseră să se 
înnegrească. Lichidul inflamabil ajunsese şi sub el, iar acum 
limbile albăstrui de foc se ridicau printre taste. Paul îşi simţea 
faţa încinsă şi pielea începând să se strângă pe ea. 


— NU MISERY! se tângui ea. NU POŢI S-O ARZI PE MISERY! 
TU; COKADOODIE ÎMPIELIŢAT;: NU POŢI S-O ARZI PE MISERY! 

Apoi făcu exact ceea ce el sperase că se va întâmpla. 
Apucă grămada de hârtii şi se răsuci, intenţionând probabil, să 
alerge cu ea la baie şi s-o cufunde în cadă. 

Când ea se întoarse, Paul apucă Royalul, nepăsându-i de 
arsurile pe care i le produceau marginile fierbinţi pe mâna 
dreaptă deja umfilată. Îl ridică deasupra capului. Din maşina de 
scris căzură picături de foc. Le dădu la fel de puţină atenţie ca 
şi durerii care-l săgeta pe spate — probabil că-şi făcuse acolo o 
întindere de muşchi. Chipul lui era o grimasă demenţială de 
efort şi concentrare. Se arcui puţin în spate şi apoi reveni cu 
toată forţa, aruncând maşina de scris. Aceasta o lovi pe Annie 
Wilkes, din plin în spinarea masivă. 

— AAA-AULU! 

Nu era un țipăt, ci un mărâit prelung, mirat. Annie căzu în 
faţă pe podea, strivind sub ea grămada de foi în flăcări. 

Mici focuri albastre, ca nişte spiriduşi, împestriţau suprafaţa 
plăcii care-i servise drept masă de lucru. Paul le stinse, 
gâfâind, fiecare respiraţie sacadată intrându-i ca un fier încins 
în gât. Apoi se ridică şi ţopăi stângaci pe piciorul drept. 

Annie se zvârcolea şi gemea. O flacără izbucni la subsuoara 
ei stângă. Urlă. Paul simţi miros de piele prăjită şi de grăsime 
arsă. 

Ea se rostogoli, luptându-se să se ridice în genunchi. 
Aproape toate foile de hârtie erau pe podea, arzând sau 
sfârâind în bălțile de şampanie, dar Annie încă strângea în 
braţe câteva care ardeau. Ardea şi puloverul ei tricotat. Paul 
văzu cioburi de sticlă verde înfipte în braţele ei. În obraz avea 
împlântată o aşchie mai mare de sticlă hawk. 

— Am de gând să te ucid, dobitoc mincinos ce eşti, spuse 
ea şi se împletici spre el. 

Inaintă pe genunchi trei "paşi" spre el, apoi căzu peste 
maşina de scris. Se crispă şi se rostogoli pe o parte. Atunci 
Paul se aruncă peste ea. Simţi colţurile ascuţite ale maşinii de 
scris de sub ea, chiar şi prin corpul ei. Ea ţipă ca o pisică, se 
zvârpoli ca o pisică şi încercă să-l zgârie tot ca o pisică. 


Flăcările începuseră să se stingă în jurul lor, dar, de sub 
masa vie, contorsionată, agitată, pe care stătea, simţea o 
căldură cumplită şi realiză că cel puţin câteva porţiuni din 
pulovăr, maiou şi sutien se lipiseră de pielea ei. Nu simţea nici 
un fel de milă. 

Annie încercă să-l dea jos de pe ea. El îşi menținea poziţia, 
stând acum întins peste ea, ca un bărbat care are de gând să 
comită un viol, ţinându-şi faţa aproape deasupra chipului ei. 
Mâna lui dreaptă bâjbâia, ştiind foarte bine ce caută. 

— Dă-te jos de pe mine! 

El dădu peste cocoloaşele de hârtie fierbinte, arsă. 

— Dă-te jos de pe mine! A 

Strânse hârtia în mână, înăbuşind flăcările cu degetele. li 
simţea acum mirosul — carne arsă, transpiraţie, ură, nebunie. 

— DĂ- TE JOS DE PE MINE! urlă ea cu gura larg deschisă, iar 
el privi deodată în puțul umed, roşu, al zeiţei. 

— DĂ-TE JOS DE PE MINE! TU COKADOODIE ÎMPIE... 

El îndesă hârtia, fâşii albe şi foiţe sfarogite, carbonizate în 
gura aceea larg deschisa. Văzu ochii furioşi holbându-se brusc, 
de surpriză, groază şi o nouă durere. 

— Ţine-ţi cartea, Annie, gâfâi el şi apucă cu mâna alte 
hârtii. 

Acestea erau stinse, ude, mirosind acru a vin spumos. Ea se 
încordă şi se zvârcoli sub el. Drobul de sare care era 
genunchiul lui stâng se izbi de podea, iar durerea izbucni 
cumplită în el, dar Paul rămase deasupra femeii. Am de gând 
să te violez, Annie. O să te violez pentru că tot ce pot face 
este cel mai rău lucru pe care-l pot face eu. Deci suge-mi 
cartea. Suge-mi cartea. Suge-o până când te INECI. Mototoli 
hârtiile ude cu un spasm convulsiv al mâinii şi i le îndesă în 
gură, împingându-le mai adânc pe cele pe jumătate arse. 

— Uite-o, Annie, cum îţi place? Este un adevărat unicat, 
este Ediţia Annie Wilkes, cum îţi place? Mănânc-o, Annie, suge- 
o, hai, dă-i înainte, mănânc-o, fii o Albină-Lucrătoare şi 
mănâncă-ţi toată cartea. 

Îndesă o a treia porţie, o a patra. A cincea încă ardea; o 
stinse cu podul palmei, deja plin de băşici, şi o îndesă. 


Dinăuntrul ei se auzeau nişte sunete înfundate. Ea se 
zvârcoli nebuneşte, şi de data aceasta, Paul căzu de pe ea. 
Annie reuşi cu greu sa se ridice în genunchi. Se ţinea cu 
mâinile de gâtul negru, care arăta hidos de umflat. Din pulover 
nu mai rămăsese decât gulerul înnegrit de foc. Pielea de pe 
burtă şi de pe diafragmă era umflată şi plină de băşici. Din 
hârtiile care-i ieşeau din gură, picura şampanie. 

Scoţând nişte sunete oribile, groteşti reuşi cumva să se 
ridice în picioare, ţinându-se în continuare cu mâinile de gât. 
Paul se târî din faţa ei, cu picioarele întinse anapoda, privind-o 
temător. 

Alte sunete animalice, groteşti. 

Ea făcu un pas spre el. Doi. Apoi se împiedică din nou de 
maşina de scris. De data aceasta, în cădere, îşi întoarse capul 
spre el, iar Paul îi văzu ochii care-l priveau cu o expresie 
întrebătoare şi, într-un fel, cumplită: Ce s-a întâmplat, Paul? Eu 
îți aduceam şampanie, nu-i aşa? 

Se izbi cu tâmpla stângă de muchia căminului şi căzu ca un 
sac cu cărămizi, lovind podeaua cu un bubuit cumplit care 
zgâlţâi casa. 


43 


Annie căzuse pe grosul teancului de hârtie în flăcări. Corpul 
ei le stinsese. Acum era o moviliţă neagră, fumegândă, în 
mijlocul camerei. Bălţile de şampanie stinseseră foile răzlețe. 
Dar două sau trei dintre ele migraseră spre peretele din stânga 
uşii, arzând încă intens, iar pe alocuri tapetul luase foc, fără să 
ardă însă cu prea mare entuziasm. 

Paul se târî până la pat, se ridică pe coate şi apucă 
cuvertura. Apoi se îndreptă spre perete, înlăturând din cale 
cioburile de sticlă cu dosul palmelor. Făcuse o întindere la un 
muşchi al spatelui. Îşi arsese foarte rău mâna dreaptă. Îl durea 
capul. Stomacul i se convulsiona din cauza mirosului dulce de 
carne arsă. Dar era liber. Zeița era moartă şi el era liber. 


Îşi trase sub el genunchiul drept, ridică cuvertura (umedă 
de şampanie şi presărată cu pete negre de scrum) şi începu să 
bată flăcările cu ea. Când lăsă cuvertura să cadă peste un 
morman care ardea mocnit, pe mijlocul peretelui rămăsese o 
porţiune goală care mai fumega, dar tapetul se stinsese. 
Ultima pagină a calendarului se încreţise, dar asta era tot. 

Incepu să se târască înapoi spre scaunul rulant. Ajunsese la 
jumătatea drumului când Annie îşi deschise ochii. 


44 


Paul privi țintă, nevenindui să creadă, în timp ce ea se 
ridica încet în genunchi. Paul însuşi era sprijinit în braţe, 
trăgându-şi picioarele lipsite de vlagă. Arăta ca o versiune 
stranie, adultă, a nepotului lui Popeye Marinarul, Swee' Pea. 

Nu... nu, eşti moartă. 

Te înşeli, Paul. Nu poți să ucizi zeița. Zeița este 
nemuritoare. Acum trebuie să limpezesc. 

Ochii ei erau holbaţi, oribili. O rană imensă, roşie, sclipea 
prin părul ei în partea stângă a capului. Pe faţă îi şiroia 
sângele. _ 

— Marşv! strigă Annie prin gâtul înfundat cu hârtii. Incepu 
să se târască spre el, agitându-şi mâinile întinse înainte. 

— 0oo, marşv! 

Paul se întoarse şi începu să se târască spre uşă. O auzea 
în spatele lui. Şi apoi, când intră în zona plină de cioburi de 
sticlă, îi simţi mâna înfăşcându-i piciorul stâng şi începu să 
tragă cu înverşunare de ciot. El urlă. 

— MÂRŞAV! ţipă Annie triumfătoare. 

Paul privi peste umăr. Faţa ei se înroşea din ce în ce mai 
tare şi părea că se umilă. Realiză că ea cu adevărat se 
transforma în idolul Bourkaşilor. 

Se trase cu toată puterea, reuşind să-şi elibereze piciorul 
din strânsoarea ei, lăsându-i în mână doar apărătoarea de 
piele cu care fusese acoperit ciotul. 


Se târî mai departe, începând să plângă, cu transpiraţia 
curgându-i pe faţă. Se împingea în coate ca un soldat care 
avansează sub foc încrucişat de mitraliere. Auzi bufniturile 
succesive ale genunchilor ei. incă-l mai urmărea. Era într- 
adevăr atât de robustă pe cât se temuse el întotdeauna că 
avea să fie. O arsese, îi rupsese spatele, îi înfundase gâtul cu 
hâtie şi ea încă venea, încă venea. Ă 

— PASRE! strigă Annie acum. PASRE... MARŞAVA! 

Unul dintre coatele lui se lăsă peste un ciob de sticlă care-i 
intră în braţ. Continuă totuşi să se târască, cu ciobul înfipt în 
carne ca un spin. 

Mâna ei reuşi să-l apuce de gamba stângă. 

— EU! DUM...NEE EU...EU! 

EI îşi întoarse iarăşi capul şi, da, faţa ei se înnegrise, era 
acum o prună putredă, scofâlcită, în care ochii însângeraţi erau 
foarte bulbucaţi. Gâtul care-i zvicnea, se umflase enorm, iar 
gura i se schimonosise. Incerca să rânjească, îşi dădu el 
seama. 

Uşa era foarte aproape. Paul se opinti şi se prinse în culmea 
disperării de rama uşii. 

— DUM...NEEEJ. EU! 

Mâna ei era acum pe pulpa piciorului său drept. 

Buff. Un genunchi. Buff. Celălalt. 

Mai aproape. Umbra ei. Umbra ei întinzându-se asupra lui. 

— Nu, scânci el. 

O simţi apucând, trăgând. Se ţinea de rama uşii cu 
disperare, cu ochii închişi. 

— DUM...NEEE...EU! 

Peste el. Tunet. Tunetul-Zeiţei. 

Acum mâinile ei urcau pe spatele lui ca nişte păianjeni şi 
apoi se opriră la gât. 

— DUM... NEE...PASRE... MÂRŞAV! 

| se oprise respiraţia. Se ţinea de rama uşii. Se ţinea de 
rama uşii şi o simţi pe ea deasupra, îi simţi mâinile afundându- 
se în gâtuf lui şi urlă: 

— Mori, nu poți să mori? Nu poti să mori odată? Nu poți... 

— DUM...D— 


Strânsoarea slăbi. Timp de o clipă reuşi să respire. Apoi 
Annie se prăbuşi peste el, un munte de carne inertă şi el nu 
mai putu să respire deloc. 


45 


Se luptă să iasă de sub ea ca un om care-şi sapă un tunel 
ca să iasă dintr-un troian de zăpadă. Reuşi, epuizându-şi 
ultimele puteri. 

Se târî prin spaţiul uşii, aşteptându-se ca mâna ei să se 
încleşteze dintr-o clipă într-alta pe piciorul lui, dar nu se mai 
întâmplă aşa ceva. Alinie zăcea nemişcată, cu faţa în jos într-o 
baltă de sânge şi şampanie şi printre cioburi de sticlă. Era ea 
moartă? Trebuia să fie moartă. Paul nu credea că este moartă. 

Închise uşa trântind-o. Zăvorul pe care-l montase ea părea 
că se află la jumătatea unei stânci înalte, dar el reuşi să se 
agaţe şi să se tragă în sus, îl închise, şi apoi căzu istovit lângă 
uşă. 

Stătu acolo pentru mult timp, lovit de stupoare. Cea ce-l 
trezi din această stare, fură nişte râcâituri slabe, scurte. 
Șobolanii, gândi el. Sunt şob— 

Atunci degetele mânjite de sânge ale Anniei se strecurară 
pe sub uşă şi se agăţară Qrbeşte de cămaşa lui. 

El ţipă strident şi se zvârcoli, eliberându-se de strânsoarea 
lor, cu piciorul stâng sfâşiat de durere. Lovi cu pumnul 
degetele acelea. In loc să se retragă, degetele tresăriră şi apoi 
rămaseră nemişcate. 

Fă să fie sfârşitul ei. Te rog, Doamne, fă să fie ăsta 
sfârşitul ei! 

Torturat cumplit de durere, Paul, se târî încet spre baie. 
Când ajunse la jumătatea distanţei, se întoarse şi privi înapoi. 

Degetele ei încă se agitau sub uşă. Oricât de mare îi era 
durerea, nu putea să stea să le privească, sau măcar să se 
gândească la ele, deci îşi schimbă direcţia, se întoarse înapoi, 
şi le împinse în cameră. Trebui să-şi adune tot curajul ca să 


facă asta; era convins că în momentul în care le va atinge, îl 
vor înşfăca. 

Până la urmă ajunse la baie, cu fiecare părticică din el 
pulsând. Se trase înăuntru şi închise uşa. 

Dumnezeule, dacă a luat medicamentele de aici? 

Dar nu le mutase. Talmeş-balmeşul de cutii de carton era 
încă acolo, inclusiv cele care conţineau cutiuţele cu mostre de 
Novril. Înghiţi trei pe sec, apoi se târî înapoi la uşă şi se sprijini 
de ea, blocând-o cu greutatea corpului său. 

Paul adormi. 


46 


Când se trezi, era întuneric şi la început nu se dumiri unde 
se afla — oare cum devenise dormitorul lui atât de mic? Apoi 
îşi reaminti totul, şi o dată cu rememorarea, în mintea lui se 
instala o certitudine ciudată: ea nu era moartă, nici măcar 
acum nu era moartă. Ea stătea chiar în faţa acestei uşi, cu 
toporul în mână. lar când el se va târî afară, ea îi va tăia capul 
— care se va rostogoli ca o minge de bawling de-a lungul 
holului, în timp ce ea va râde. 

Asta-i o nebunie, îşi spuse el, iar atunci auzi — sau crezu că 
aude — un fâşâit slab, zgomotul făcut de fusta unei femei când 
se atinge uşor de perete. 

Doar ţi-ai închipuit aşa ceva. Imaginaţia ta... este atât de 
activă. 

Nu-i aşa. L-am AUZIT. 

Nu era adevărat. Ştia asta. Mâna lui se îndreptă spre 
clanţă, apoi se retrase nesigură. Da, ştia că nu a auzit nimic... 
DAR DACĂ nu era aşa? 

Ea ar fi putut să iasă pe fereastră. 

Paul, este MOARTĂ! 

Răspunsul, implacabil în logica lui: Zeița nu moare 
niciodată. 

Deveni conştient că-şi muşca neîncetat buzele şi făcu un 


efort să se oprească. Oare aşa era când înnebuneai? Da. Era 
foarte aproape de aşa ceva, şi oare n-avea tot dreptul? Dar 
dacă se lăsa dus de val, dacă poliţiştii se vor întoarce mâine 
sau poimâine şi o s-o găsească pe Annie moartă în camera de 
oaspeţi, şi în baie un ghem amărât de protoplasmă care a fost 
cândva un scriitor pe nume Paul Sheldon, n-ar însemna atunci 
că Annie a fost victorioasă? 

Bineînțeles! lar acum, Paulie, o să faci bine să fii o harnică 
Albină-Lucrăloare şi să te conformezi scenariului. Corect? 

Bine. 

Işi întinse iarăşi mâna spre clanţă... şi iarăşi şovăi. Nu se 
putea conforma scenariul original. Conform planului, el se 
vedea aprinzând hârtiile, iar ea luându-le. Şi asta se 
întâmplase. Doar că ar fi trebuit să-i strivească creierul cu 
nenorocita de maşină de scris în loc s-o lovească cu ea în 
spate. Apoi intenţiona să se ducă în sufragerie şi să dea foc la 
casă. In scenariu se prevedea că el va scăpa ieşind pe una 
dintre ferestrele de acolo. Va suporta o căzătură a dracului de 
rea, dar văzuse deja cât de grijulie fusese Annie în ceea ce 
priveşte încuiatul uşilor. Mai bine lovit decât prăjit, după cum 
credea el că a spus cândva loan Botezătorul. 

Într-un roman, totul ar fi decurs conform planului... dar 
viaţa era atât de murdară — ce poţi să spui despre existenţă 
când majoritatea conversaţiilor foarte importante din viaţa ta 
au loc când trebuie să te căci, sau ceva de felul ăsta? O 
existentă în care nu existau nici măcar capitole? 

— Foarte murdară, croncăni Paul. Ce bine că există indivizi 
ca mine, făcuţi doar pentru a curăța mizeria. 

Râse pe înfundate. 

Sticla de şampanie nu fusese prevăzută în scenariu, dar 
aceasta era un amănunt minor în comparaţie cu odioasa vita- 
litate a femeii şi această dureroasă incertitudine pe care o 
avea el acum. 

lar până când nu ştia dacă ea este moartă sau nu, e; bine, 
putea dă foc la casă, aprinzând rugul care i-ar aduce repede 
ajutorul. Nu din cauză că Annie ar mai putea încă trăi; ar prăji-o 
de vie fără nici cea mai mică remuşcare. 


Nu Annie îl ţinea pe el în loc, ci manuscrisul. Adevăratul 
manuscris. Ceea ce arsese el nu fusese mai mult decât o iluzie 
cu o pagină de titlu deasupra — pagini albe amestecate cu 
unele scrise, dar greşite. Adevăratul manuscris al Intoarcerii lui 
Misery fusese ascuns sub pat şi încă mai era acolo. 

In afară de cazul când ea încă mai trăieşte. Dacă încă 
trăieşte, poate că-i acolo, înăuntru, şi-l citeşte. 

Deci ce ai de gând să faci? 

Aşteaptă aici, îl sfătui o parte a fiinţei lui. Chiar aici, unde e 
bine şi eşti la adăpost. 

Dar alta, mai bravă, îl sfătui să meargă înainte cu scenariul 
— cel puţin atât cât îl mai putea pune în practică. Du-te în 
sufragerie, sparge geamul, ieşi afară din casa asta înfiorătoare. 
Să ajungă cumva la şosea şi să oprească o maşină. In situaţia 
de acum o săptămână, asta ar fi însemnat chiar să aştepte 
câteva zile, dar nu şi acum. Casa lui Annie devenise un loc de 
atracţie. 

Adunându-şi tot curajul, se întinse, apucă clanţa şi o roti. 
Uşa se deschise în întuneric, şi da, acolo era Annie, acolo era 
zeiţa, stând în umbră, o formă albă în uniformă de asistentă... 

Clipi din pleoape, le strânse cu putere şi apoi deschise 
ochii. Umbre, da. Annie, nu. El o văzuse în uniformă de 
asistentă medicală doar în fotografiile din ziare. Doar umbra. 
Umbre şi 

(atât de activă!) 
imaginaţie. 

Se târî încet pe hol şi aruncă o privire spre camera de 
oaspeţi. Uşa era închisă, albă, iar el începu să se îndrepte spre 
sufragerie. 

Sufrageria era o peşteră de umbre. Annie putea să stea 
ascunsă oriunde; Annie putea fi oricare dintre ele. Şi ar putea 
avea la ea toporul. 

Se târî. 

Acolo era sofaua ticsită cu perniţe şi în spatele ei se afla 
Annie. Acolo era uşa de la bucătărie, deschisă, iar Annie era în 
spatele ei. Şipcile parchetului scârţâiră în spatele lui... 
bineînţeles! Annie era în spatele lui! 


Se întoarse, cu inima bătându-i nebuneşte, cu creionul 
apăsându-i tâmplele, iar Annie într-adevăr era acolo, cu toporul 
ridicat, dar doar pentru o clipă. Apoi se pierdu în umbre. Se târî 
în sufragerie şi când ajunse acolo auzi duduitul unei maşini 
care se apropia. Lumină vagă a unor faruri se reflectă pe 
geamuri, devenind mai intensă. Auzi cauciucurile uruind pe 
praful aleii când automobilul frână — şi înţelese că ei au văzut 
lanţul pe care ea-l pusese acolo. 

Se auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se. 

— Drace! Uită-te la chestia asta! 

El se târî mai repede, se uită afară şi văzu o siluetă 
apropiindu-se de casă. Forma pe care o avea pălăria siluetei 
era inconfundabilă. Era un poliţist de la poliţia statală. 

Paul căuta înfrigurat pe măsuţa joasă, plină de bibelouri, 
răsturnându-le. Unele căzură pe podea şi se sparseră. Mâna lui 
apucă unul, iar acesta semăna, cel puţin, cu o carte; avea acea 
simetrie pe care ţi-o dau cu mare precizie romanele, tocmai 
pentru că viaţa rareori ţi-o oferă. 

Era pinguinul care stătea pe blocul de gheaţă. 

ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSA! scria pe blocul de 
gheaţă iar Paul gândi: Da! Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Sprijinindu-se în mâna stângă, îşi obligă dreapta să apuce 
pinguinul. Băşicile i se sparseră, împrăştiind puroi. Îşi dădu 
mâna pe spate şi aruncă pinguinul prin fereastra salonului, tot 
aşa cum aruncase, nu cu mult timp în urmă, scrumiera prin 
geamul de la camera de oaspeţi. 

— Aici! Paul Sheldon urlă delirant. Aici, aici, vă rog, sunt 
aici! 


47 


În acest deznodământ mai exista încă o simetrie de roman: 
erau aceiaşi doi poliţişti care veniseră şi prima dată s-o întrebe 
pe Annie despre Kusnner; David şi Goliat. Doar că, în această 
seară, jacheta sport a lui David nu numai că era deschisă, dar 


şi arma lui era scoasă. David se dovedi a fi Wicks. Goliat era 
McKnight. Aduseseră cu ei un mandat de percheziţie. Când au 
reuşit să intre în casă, răspunzând strigătelor disperate care 
veneau din sufragerie, au găsit acolo un om care arăta ca un 
coşmar trezit la viaţă. 

— A fost o carte pe care am citit-o când eram în liceu, i-a 
spus Wicks a doua zi dis-de-dimineaţă soţiei sale. Contele de 
Monte-Cristo, parcă, sau poate era Prizonierul din Zenda. 
Oricum, era vorba acolo despre un om care a petrecut 
patruzeci de ani, singur, într-o celulă. Nu a văzut pe nimeni 
timp de patruzeci de ani. Tot aşa arăta şi tipul acesta. Wicks se 
opri pentru o clipă, dorind să exprime mai bine cum a fost, 
emoţiile contradictorii pe care le simţise — oroare şi milă, 
compătimire şi dezgust — mai mult decât orice, uimirea că un 
om care arată atât de rău mai putea încă să fie viu. Nu-şi putea 
găsi cuvintele. 

— Când ne-a văzut, a început să plângă, spuse el şi până la 
urmă adăugă: îmi tot spunea David. Nu ştiu de ce. 

— Poate că semeni cu vreun cunoscut de-al lui, spuse ea. 

— Poate. 


48 


Pielea lui Paul era pământie, corpul scheletic. Se ghemui 
lângă măsuţa din apropiere, tremurând din tot corpul, uitându- 
se la ei cu ochii foarte agitaţi. 

— Cine — începu McKnight. p 

— Zeita, îl întrerupse umbra de om de pe podea. — Işi 
umezi buzele. — Trebuie să vă feriți de ea. Dormitor. Acolo m-a 
tinut ea. Scriitor domestic. Dormitor. Ea este acolo. 

— Annie Wilkes? În dormitorul acela? 

Arătă spre hol. 

— Da. Da. Închisă înăuntru. Dar, bineînțeles. Există o 
fereastră. 

— Cine — începu a doua oară McKnight. 


— Hristoase, nu vezi? întrebă Wicks. E tipul pe care-l căuta 
Kushner. Scriitorul. Nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă, dar 
este el. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse omul scheletic. 

— Ce? 

Wicks se aplecă spre el încruntându-se. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu-ţi poţi aminti numele 
meu. 

— Nu prea te înţeleg, amice. 

— E în ordine. Nu contează. Doar... trebuie să fiţi precauţi. 
Eu cred că-i moartă. Dar, fiţi precauţi. Dacă mai trăieşte... 
periculoasă... ca un şarpe cu clopoței. 

Cu un efort supraomenesc îşi aduse piciorul stâng direct în 
lumina lanternei lui McKnight. 

— Mi-a tăiat piciorul. Topor. 

Cei doi priviră pentru mult timp spre locul unde piciorul lui 
nu mai exista, apoi McKnight şopti: 

— Doamne sfinte! 

— Haide, spuse Wicks. 

Işi scoase arma şi porniră încet pe hol, spre uşa închisă a 
dormitorului lui Paul. 

— Feriți-vă de ea! zbieră Paul cu vocea răguşită şi spartă. 
Fiți atenți. 

Descuiară uşa şi pătrunseră. Paul se trase lângă zid şi îşi 
lăsă capul pe spate cu ochii închişi. li era frig. Nu se putea opri 
din tremurat. Cei doi or să urle sau va urla ea. Ar putea urma o 
luptă. Ar putea urma Împuşcături. Incercă să-şi pregătească 
mintea pentru oricare dintre situaţii. Timpul trecu, şi păru să 
fie foarte, foarte lung. s 

In sfârşit, auzi paşi îndreptându-se spre sufragerie. Işi 
deschise ochii. Era Wicks. 

— Era moartă, spuse Paul. Ştiam — partea conştientă a 
minţii mele ştia asta — dar nu puteam să fiu... 

Wicks spuse: 

— Este sânge acolo, sticlă spartă şi hârtie carbonizată... dar 
în cameră nu-i nimeni. j 

Paul Sheldon îl privi pe Wicks, apoi începu să urle. Incă urla 


când a leşinat. 


IV 
Zeița 


— Vei primi vizita unui 
stăpân înalt, smead, îi spuse 
lui Misery țiganca, iar Misery, 
mirată, realiză dintr-o dată 
două lucruri: aceasta nu era 
ţigancă, iar ele două nu mai 
erau singure în cort. Simţi 
parfumul lui Gwendolyn 
Chastain cu o clipă înainte ca 
mâinile femeii nebune să se 
strângă în jurul gâtului sau. 

— De fapt — observă 
ţiganca care nu era ţigancă — 
cred că a şi venit. 

Misery încercă să ţipe, dar 
nu mai putea nici măcar să 
respire. 


Copilul lui Misery 


— Întotdeaunda arata aşa, 
Boss lan, spuse Hezekiah. Nu 
contează de unde o priveşti, 
ea pare că se uită la tine. Nu 
ştiu dacă-i adevărart, dar 
Bowkaşii, ei spun că chiar 
dacă te duci în spatele ei, ea 


pare că se uită la tine. 

— Dar ea este, la urma 
urmelor, doar o stâncă, 
replică lan. 

— Da, Boss lan, aproba 
Hezekiah. Asta-i dă ei 
puterea. 


Întoarcerea lui Misery 


1 


pămiiinntt 

immm pămiiinntt 

Zeiiițțăăă 

Aceste sunete: chiar şi în ceată. 


2 


Acum trebuie să limpezesc, spuse ea şi iată cum se 
limpezeşte de tot: 


3 


Trecuseră nouă luni de când Wicks şi McKnight îl scoseseră 
pe o targă improvizată din casa Anniei, Paul Sheldon îşi 
împărțea timpul între Spitalul Doctors din Queens şi noul 
apartament din Est Side, Manhattan. Picioarele sale fuseseră 
refracturate. Stângul era încă în ghips de la genunchi în jos. 

Doctorii îi spuseseră că va şchiopăta toată viaţa, dar va 
umbla, iar cu timpul va dispărea şi durerea. Şchiopătatul ar fi 


fost mult mai pronunţat dacă ar fi călcat pe propria talpă în loc 
de proteza făcută la comandă. Intr-un fel ironic, până la urmă 
Annei îi făcuse un serviciu. 

Începuse să bea prea mult şi nu mai scria deloc. Avea visuri 
foarte rele. 

Intr-o după-amiază de mai, când cobora din lift la etajul 
nouă, nu se mai gândea la Annie, ci la pachetul voluminos pe 
care-l ţinea sub braţ — conţinea două şpalturi legate ale 
romanului /ntoarcerea lui Misery. Editura lui urgentase la 
maximum publicarea cărţii, ceea ce, având în vedere 
circumstanţele bizare în care fusese scrisă şi faptul că toate 
ziarele din lume le relatase foarte pe larg, nu era deloc 
surprinzător. Editura Hasting House comandase o primă ediţie, 
într-un tiraj fără precedent, de un milion de exemplare, "lar 
acesta-i doar începutul", spusese Charlie Merrill, editorul său, 
în timp ce luau prânzul — de unde se întorcea acum Paul cu 
cele două şpalturi legate. "Această carte va stabili un record 
mondial al vânzărilor, prietene. Noi toţi ar trebui să fim acum în 
genunchi mulţumindu-i lui Dumnezeu că intriga romanului este 
aproape tot atât de bună ca şi povestea din spatele cărţii". 

Paul nu ştia dacă acest lucru era adevărat şi deja nici nu-i 
mai păsa. Dorea ca acest tămbălău să se termine odată şi să-şi 
găsească subiectul pentru următoarea carte... dar în timp ce 
zilele fără inspiraţie deveniseră săptămâni fără inspiraţie, luni 
fără idei, începuseră să se întrebe dacă va mai exista vreodată 
un nou roman. 

Charlie îl tot ruga să scrie o carte — document despre 
calvarul prin care trecuse. Acea carte, spunea el, ar realiza 
vânzări mai mari decât Întoarcerea lui Misery. S-ar vinde, de 
fapt, mai bine decât /acocca. Când Paul îl întrebase, din pură 
curiozitate, cam la cât s-ar ridica drepturile de autor pentru o 
asemenea carte, Charlie îşi îndepărtase părul de pe frunte, îşi 
aprinsese un Camel şi spuse: 

— Cred că preţul de pornire l-am putea fixa la zece 
milioane de dolari şi apoi am putea porni o licitaţie fantastică. 
Când spusese asta nici măcar nu clipise din ochi, iar Paul 
realizase că vorbise serios, ori cel puţin aşa crezuse. 


Dar sub nici o formă nu putea să scrie o asemenea carte. 
Nu încă. Şi probabil niciodată. Meseria lui era să scrie romane. 
Putea să scrie această descriere pentru Charlie, dar dacă o 
făcea, asta echivala cu acceptarea faptului că nu va mai scrie 
niciodată alt roman. 

lar partea nostimă este că va fi un roman, era el cât pe ce 
să-i răspundă lui Charlie Merrill... apoi se obținuse în ultimul 
moment. Şi partea nostimă era că lui Charlie nu i-ar fi păsat. 

Aş incepe ca o relatare a faptelor, după care aş începe să 
exagerez... la început doar un pic... apoi ceva mai mult.... Nu 
ca să mă pun pe mine într-o lumină bună (deşi probabil că da) 
şi nu ca s-o fac pe Annei să pară mai odioasă (nu s-ar putea). 
Pur şi simplu ca să creez simetria. Nu doresc să mă 
ficționalizez pe mine. Scrisul s-ar putea să fie o activitate 
masturbatorie, dar Doamne fereşte să devin un act de 
autocanibalism. 

Apartamentul său avea numărul 9-E, era cel mai îndepărtat 
de lift, iar astăzi coridorul părea că are două mile lungime. 
Porni nesigur de-a lungul lui, având în fiecare mână câte un 
baston în formă de t. Clac... clac... clac... clac. Dumnezeule, cât 
de mult ura acest sunet! 

Picioarele îl dureau cumplit şi tânjea după un Novril. 

Câteodată se gândea că ar merita să fie înapoi împreună cu 
Annie doar ca să aibă calmantele. Doctorul îl dezvăţase de ele. 

Alcoolul constituia înlocuitorul drogurilor, iar când va 
ajunge în apartament avea de gând să bea un whisky. 

Apoi va porni un timp ecranul gol al procesorului de 
cuvinte. Ce amuzant! Prespapierul de cinsprezece mii de dolari 
a lui Paul Sheldon! 

Clac... clac... clac... clac. 

Acum trebuie să scoată cheile din buzunar fără să scape 
nici pachetul care conținea cele două şpalturi şi nici 
bastoanele. Sprijini bastoanele de perete. In timp ce făcea 
aceasta, şpalturile îi căzură de la subsuoară şi aterizară pe 
covor. Ambalajul se rupse. 

— Rahat! bombăni el. 

Apoi bastoanele căzură zdrăngănind, pentru ca bâlciul să 


fie total. 

Paul închise ochii, se clătină pe picioarele răsucite şi 
dureroase, aşteptând să vadă dacă va înnebuni sau va plânge. 
Spera că va înnebuni. Nu dorea să plângă acolo pe hol, dar 
existau şanse. Se mai întâmplase. Picioarele îl dureau tot 
timpul şi el tânjea după calmantele sale, nu după aspirinele pe 
care i le dădeau de la dispensarul spitalului. Işi dorea drogul 
bun, drogul-Annie. Şi, ah, era tot timpul atât de obosit. Avea 
nevoie să se sprijine, dar nu pe aceste bețe căcăcioase, ci pe 
poveştile şi jocurile de imaginaţie. Acelea erau drogul cel bun, 
doza care nu dădea greş niciodată, dar amândouă dispăruseră. 
Pare-se că perioada de joacă se terminase în cele din urmă. 

Aşa este după sfârşit, gândi el deschizând uşa şi ţopăind în 
apartament. Din această cauză nimeni nu scrie despre 
această perioadă. Este a naibii de jalnică. Ea ar fi trebuit să 
moară după ce i-am umplut gătlejul cu hârtii goale şi pagini 
abandonate şi ar fi trebuit să mor şi eu atunci. În acel 
moment, dacă nu şi altă dată, noi eram exact ca nişte 
personaje din serialele cu suspans ale Anniei — fără griuri, 
doar negru şi alb, bine şi rău. Eu eram Geoffrey, iar ea era, 
Zeița-Albină Bourka. Aceasta... ei bine, am auzit de ceea ce se 
cheamă deznodământ, dar este ridicol. Nu contează mizeria 
care era acolo pe podea. La început să fii un Trântor, apoi o... 

Se opri. Realiză ca apartamentul era prea întunecat. Apoi 
mirosul acela. Il cunoştea, un amestec morbid de murdărie şi - 
pudră de faţă. 

Annie se ridică din spatele canapelei, ca o fantomă albă, 
îmbrăcată în uniformă de asistentă medicală cu bonetă albă. 
Ţinea toporul în mână şi striga. Este timpul să limpezesc, Paul! 
Este timpul să limpezesc! 

El scoase un țipăt ascuţit şi încercă să se întoarcă. Ea sări 
peste canapea cu deosebită uşurinţă, că o broască albinoasă. 
Uniforma ei apretată fâşâi strident. 

Prima lovitură de topor reuşi doar să-l facă să-şi piardă 
respiraţia — cel puţin aşa crezu până când căzu pe covor şi 
simţi miros de sânge. Se uită spre picioare şi văzu că a fost 
tăiat în două. 


— Limpezeşte! zbieră ea şi îi tăie mâna dreaptă. 

— Limpezeşte! zbieră ea din nou, iar acum dispăru stânga. 
El se târî spre uşă ajutându-se de cioturile pline de sânge ale 
încheieturilor mâinilor şi, incredibil, şpalturile erau încă acolo, 
şpalturile legate pe care Charlie i le dăduse la prânz în 
restaurantul domnului Lee, împingând pachetul pe faţa de 
masă strălucitor de albă. 

— Annie, poți să-l citeşti acum! încercă el să strige, dar 
reuşi să spună doar Annie poți, înainte ca să-i zboare capul şi 
să se rostogolească spre perete. Ultima privire înceţoşată pe 
care o aruncă lumii, înregistră corpul lui lângă pantofii albi ai 
Anniei. 

Zeiţă, gândi el şi muri. 


4 


Scenariu: O prezentare în linii generale sau un tabel 
sinoptic. O intrigă prezentată în rezumat. 

— Webster's New Collegiate. 

Scriitor: Cineva care scrie, în special ca ocupaţie pro- 
fesională. 

— Wester's New Collegiate. 

— Iluzionare fictivă: Amăgire sau simulare. 

— Webster' New Collegiate. 


5 


Paulie, Poţi Tu? 


Da; bineînţeles că putea. "Scenariul scriitorului spunea că 
Annie încă trăieşte, deşi înţelegea că aceasta era doar o 
iluzionare fictivă". 

MISERY 


7 


Într-adevăr luase prânzul împreună cu Charlie Merrill. 
Conversaţia fusese aceeaşi. Doar că atunci când intrase în 
apartament ştiuse că menajera fusese aceea care trăsese 
draperiile şi, deşi căzuse şi trebuise să-şi înăbuşe strigătul de 
groază când Annie se ridicase din spatele canapelei precum 
Cain, se speriase de pisică, o siameză care avea strabism şi o 
chema Dumpster şi pe cate o avea deo lună. 

Nu era Annie, fiindcă Annie nu fusese nicidecum o zeiţă, ci 
doar o femeie nebună care-l maltratase pe Paul din motive 
numai de ea ştiute. Annie reuşise să-şi scoată din gât 
majoritatea hărtiilor şi ieşise pe fereastră, în timp ce Paul 
dormea în baie ameţit de droguri. Se dusese în grajd şi se 
prăbuşise acolo. Era moartă atunci când Wicks şi McKnight o 
găsiseră, dar nu din cauza sufocării. De fapt murise ca urmare 
a fracturii craniene pe care o suferise când se lovise de muchia 
şemineului, şi căzuse pentru că se împiedicase. Deci, într-un 
fel, ea fusese ucisă de maşina aceea de scris pe care Paul o 
urâse atât de mult. 

Dar ea făcuse totuşi planuri în ceea ce-l privea. De data 
aceea n-ar fi fost de ajuns nici măcar toporul. 

Poliţiştii o găsiseră lângă coteţul scroafei Misery, ţinându-şi 
mâna încleştată pe mânerul ferestrăului cu lanţ. 

Dar acum totul aparţinea trecutului. Annie Wilkes se afla în 
mormânt. Dar, ca şi Misery Chastain, nu se odihnea în pace. In 
visele lui şi în fanteziile pe care le avea când era treaz, el o 
dezgropa neîncetat. Nu puteai să ucizi zeiţa. O puteai amorţi 
temporar cu whisky, poate, dar asta era tot. 

Se duse la bar, privi sticla, apoi se uită înapoi în locul unde 


erau bastoanele şi şpalturile, îi adresă sticlei un "la revedere" 
din priviri şi se întoarse la materialele sale. 


8 
Limpezeşte. 


9 


Jumătate de oră mai târziu stătea în faţa ecranului gol, 
gândindu-se că el trebuie să fie un mare amator de pedepse. 
Luase aspirina în locul băuturii, dar asta nu schimbase cu nimic 
ce urma să se întâmple acum; el va sta aici timp de cincispre- 
zece minute sau poate jumătate de oră, privind cursorul care 
clipea în întuneric; apoi va opri procesorul şi o să bea paharul 
cu whisky. 

Numai că... 

Numai că văzuse ceva amuzant în drum spre casă şi acest 
ceva îi dăduse o idee. Nu una mare. Doar una mică. La urma 
urmelor, fusese doar un mic incident. Un ţânc care împingea 
un cărucior pentru cumpărături pe Strada 48, asta era tot, dar 
în cărucior se afla o cuşcă, iar în cuşcă era un animal blănos şi 
destul de mare, despre care Paul gândise la început că este o 
pisică. La o privire mai atentă văzuse pe spatele pisicii o bandă 
lată albă. 

— Puştiule, întrebase el, este cumva un sconcs? 

— Mda, spuse ţâncul şi împinsese mai repede căruciorul, 
îndepărtându-se. In oraş nu te opreşti ca să conversezi mult cu 
oamenii de pe stradă, mai ales cu un tip care arată ciudat, cu 
cearcăne imense sub ochi şi care şchiopătează ajutându-se cu 
două cârje de metal. Puştiul dăduse colţul şi dispăruse. 

Paul mersese mai departe, dorind să ia un taxi, dar doctorii 
îi prescriseseră să umble măcar o milă în fiecare zi, şi în 
momentul acela tocmai împlinea această corvoadă şi suferea 


ca dracu'. Şi ca să-şi mai mute gândul de la acest exerciţiu 
chinuitor, începuse să se întrebe de unde venea puştiul, de 
unde avea căruciorul de cumpărături şi, în primul rând, de 
unde avea sconcsul? 

Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse de la ecranul gol 
ca s-o vadă pe Annie ieşind din bucătărie, îmbrăcată în jeanşi 
pulover roşu, lung, ţinând în mâini ferestrăul cu lanţ. 

Îsi închise ochii, îi deschise, văzu acelaşi vechi nimic, şi se 
înfurie brusc. Reveni la procesorul de cuvinte şi începu să scrie 
repede, aproape ciomăgind tastele. 


1 


Ţâncul auzi un sunet în spatele clădiri şi, cu toate că se 
gândi imediat la şobolani, se duse oricum după colţ — era prea 
devreme ca să meargă acasă deoarece şcoala ar mai fi trebuit 
să dureze încă o oră şi jumătate, iar el chiulise încă de la pauza 
de prânz. 

Ceea ce văzu ghemuit acolo, lângă zid, într-o rază de 
lumină prăfoasă, nu era un şobolan, ci o pisică mare, neagră cu 
cea mai stufoasă coadă pe care o văzuse el vreodată. 


10 


Se opri şi, brusc, inima începu să-i bată foarte repede. 

Paulie? Poţi Tu? 

Aceasta era întrebarea la care nu avea curajul să răspundă. 
Se aplecă iarăşi asupra tastaturii şi după o clipă începu să 
lovească tastele... dar acum cu mult mai multă blândeţe. 


11 


Nu era o pisică. Eddie Desmond trăise toată viaţa în New 
York City, dar vizitase Grădina Zoologică Bronx, şi Cristoase, 
mai existau şi cărţi cu poze, nu-i aşa? Ştia ce era creatura 
aceea, cu toate că nu avea nici cea mai vagă idee cum 
ajunsese un asemenea animal lângă blocul cu apartamentele 
ieftine, părăsit, din East 10th Street, dar dunga lungă şi albă de 
pe spatele lui îl trăda imediat. Era un sconcs. 

Eddie înaintă încet spre el, târşâindu-şi picioarele prin praf. 


12 


Putea. Putea. 

Deci, recunoscător şi îngrozit, începu să scrie. Gaura se 
deschisese, iar Paul privi prin ea la perspectiva care se 
desfăcea acolo, inconştient de faptul că degetele lui prinseseră 
viteză şi că picioarele lui se aflau în acelaşi oraş dar la cinci 
kilometri distanţă, inconştient că plângea în timp ce scria. 


Lovell, Maine: 23 septembrie 1984/Bangor, Maine: 7 
octombrie 1986: Acum povestea mea este spusă. 
(SFARŞIT)