Stephen Jones — [Antologie] Cartea ororilor 02

Ramsey Campbell * Robert Shearman * Lisa 
Tuttle * Reggie Oliver * M. Marshall Smith » 
Elizabeth Hand + Richard Ch. Matheson 


CARTEA ORORILOR 
2 


Antologie realizată de Stephen Jones 


Traducere din limba engleză 
Oana lonaşcu 
Mihai-Dan Pavelescu 


Ramsey Campbell + Robert Shearman eœ Lisa Tuttle « 
Reggie Oliver e M. Marshall Smith « Elizabeth Hand « 
Richard Ch. Matheson 


STEPHEN JONES, născut în 1953 la Londra, este editor de 
antologii horror. Printre cele mai cunoscute se numără Dark 
Terrors, The Mammoth Book of Vampires şi The Mammoth 
Book of Zombies, precum şi seria Best New Horror. A scris, 
de asemenea, scenarii de filme horror şi fantasy şi mai 
multe studii şi eseuri dedicate literaturii de gen. Este 
câştigătorul unui Premiu Hugo şi a fost recompensat de mai 
multe ori cu Bram Stoker Award. 


ÎNŢELEGERE GREŞITĂ 
Ramsey Campbell 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Ramsey Campbell s-a născut în Liverpool, unde locuieşte 
şi în prezent, împreună cu soţia sa, Jenny. Prima lui carte, o 
culegere de povestiri intitulată The /nhabitant of the Lake 
and Less Welcome Tenants, a fost publicată de legendara 
editură Arkham House a lui August Derleth în 1964, iar de 
atunci printre romanele lui s-au numărat The Doll Who Ate 
His Mother, The Face That Must Die, Thenameless, 
Incarnate, Thehungry Moon, Ancient Images, The Count of 
Eleven, Thelonglost, Pact of the Fathers, The Darkest Part 
of the Woods, The Grin of the Dark, Thieving Fear, 
Creatures of the Pool, The Seven Days of Cain şi 
novelizarea Solomon Kane. 

Textele sale scurte au fost strânse în volume ca Demons 
by Daylight, The Height of the Scream, Dark Companions, 
Scared Stiff Waking Nightmares, Cold Print, Alone with the 
Horrors, Ghosts and Grisly Fhings, Told by the Dead şi Just 
Behind You. A editat de asemenea mai multe antologii, 
printre care New Terrors, New Tales of the Cthulhu Mythos, 
Fine Frights: Stories That Scared Me, Uncanny Banquet, 
Meddling with Ghosts şi Gathering the Bones: Original 
Stories from the Worid's Masters of Horror (cu Dennis 
Etchison şi Jack Dann). 

PS Publishing i-a publicat recent romanul Ghosts Know şi 
ediţia finală a volumului /nhabitant of the Lake, care a 
inclus toate ciornele originale ale povestirilor. In curs de 
apariţie este romanul The Black Pilgrimage. 

Ramsey Campbell a câştigat de mai multe ori premiile 
World Fantasy, British Fantasy şi Bram Stoker şi a fost 
răsplătit cu World Horror Convention Grand Master Award, 
The Horror Writers' Association Lifetime Achievement 


Award, Howie Award of the H. P. Lovecraft Film Festival for 
Lifetime Achievement şi The International Horror Guild's 
Living Legend Award. Recenzent de film pentru BBC Radio 
Merseyside din 1969, el este de asemenea preşedinte al 
British Fantasy Society şi Society of Fantastic Films. 

„Aceasta este una dintre numeroasele povestiri care 
răsar dintr-un element cotidian, pe care l-am considerat 
drept sigur ani de zile pentru ca dintr-odată să nu mai fie 
aşa”, explică autorul. „În cazul acesta, emisiunile-concurs la 
care concurenţii pot telefona unui prieten. Cred că este de 
asemenea posibil să fi avut în străfundurile minţii una 
dintre deliciile mai imorale ale amicului nostru John Probert. 

In mod interesant, după ce am terminat de scris 
povestirea, am descoperit că la întrebarea despre Elisha 
Cook Jr putea să existe şi un alt răspuns, deoarece el a mai 
jucat în rolul unui criminal şi în filmul lui Mickey Spillane /, 
the Jury. Deşi apare în două scene majore, el nu figurează 
pe generic. Să presupunem că personajele mele n-au ştiut 
mai mult decât mine.” 


Când a sunat telefonul, Edgeworth asculta o reminiscență 
de Hitchcock a călătoriei cu autobuzul din Lucky Jim. A oprit 
ediţia de lux aniversară a lui Complot de familie, realizată 
special pentru colecționari, şi a ridicat la verticală spătarul 
fotoliului. Când a apucat receptorul, a văzut că se apropiase 
încă şi mai mult de miezul nopţii. 

— Alo? a rostit el şi, la mai puţin de o secundă, a repetat: 
Alo? 

— Domnul Edgeworth? 

N-a recunoscut glasul femeii şi de fapt nici nu ştia vreo 
femeie despre care şi-ar fi putut imagina că l-ar fi sunat. 

— Chiar el. 

— Domnul Eric Edgeworth? 

— Până acum n-ai greşit. 

— Aveţi câteva minute la dispoziţie, domnule Eric 
Edgeworth? 

— Nu vreau să-mi fie reparat computerul. N-am avut 


niciun accident - la muncă sau altundeva. Nu cumpăr nimic 
şi n-o să-ţi spun unde-mi fac cumpărăturile sau ce produse 
cumpăr. Preferinţele mele politice mă privesc numai pe 
mine, ca şi restul gândurilor pe care le am în clipa de faţă. 
N-am câştigat niciodată vreun concurs, aşa că nu te obosi 
să-mi spui aşa ceva. Nu-mi petrec vacanţele în străinătate, 
aşa că nu trebuie să-ncerci să-mi vinzi ceva de acolo. Nu 
mă deplasez prin ţară şi oricum nu-i treaba ta dacă o fac. 
Mai vrei să ştii şi altceva? 

— Nu de asta v-am sunat noi, domnule Edgeworth, a zis 
femeia şi a continuat pe acelaşi ton energic şi eficient: 
Sunteţi un prieten al lui Mary Barton? 

La început, Edgeworth n-a putut identifica numele, dar 
apoi şi-a amintit o imagine de la slujba lui: o femeie care 
stivuia cornete din carton pentru popcorn în timp ce afişa 
un surâs permanent, conceput fără îndoială pentru a arăta 
luminos, dar care era mai degrabă un simptom de bravură. 

— N-aş merge chiar aşa departe, a spus el, deşi apelul 
telefonic îi stârnise acum interesul: putea fi poliţia. Are 
necazuri? 

— Este în faţa inchiziţiei. 

Asta ar fi putut însemna foarte bine „da”, însă femeia a 
adăugat: 

— Ea ar dori să fiţi prietenul ei specialist. 

— N-am auzit niciodată despre aşa ceva. Deoarece 
dedusese că vorbeau despre o emisiune-concurs de cultură 
generală, Edgeworth a continuat: De ce tocmai eu? 

— Ea zice că n-a mai cunoscut niciodată pe cineva care 
să ştie atât de multe despre filme. 

— In privinţa asta s-ar putea să aibă dreptate. 

In acelaşi timp a devenit bănuitor. Să fi fost o glumă a 
vreunui coleg? 

— Când va avea nevoie de mine? a întrebat Edgeworth. 

— Imediat, dacă sunteţi de acord. 

— Nu-i cam târziu pentru o emisiune? 

— Nu este o emisiune pentru copii, domnule Edgeworth. 

— N-ar trebui să mi se ceară acordul în prealabil? 

— Facem asta chiar acum. 


Dacă era într-adevăr o glumă, atunci intenţiona s-o 
întoarcă împotriva lor. 

— Destul de corect, fă-mi legătura, a rostit el, apoi s-a 
ridicat şi a luat de lângă scaun casoleta, în care încălzise 
cina, şi furculiţa, tot din plastic. 

— Vă rog să rămâneţi pe fir. 

Când Edgeworth a apăsat cu cotul pe întrerupător pentru 
a aprinde lumina din chicineta de lângă living, un bărbat i-a 
rostit în ureche: 

— Eric? Mă bucur să te avem în direct. Sunt Terry Rice de 
la Inchiziția. 

Părea superior şi amuzat, iar Edgeworth nu s-a îndoit că 
era vorba despre o farsă. Găleata pentru gunoi din 
bucătărie a degajat izul stătut al cinei chinezeşti la pachet 
din seara trecută, când Edgeworth a împins noua casoletă 
înăuntru cu destulă putere ca s-o crape şi să rupă furculiţa 
în două. 

— Mary speră că-i vei fi de ajutor, a spus bărbatul. 
Cunoşti regulile? 

— Reaminteşte-mi-le. 

— Practic trebuie să te preocupe o singură regulă. Ai voie 
să dai trei răspunsuri greşite. 

— Dacă vorbim despre filme, nu sunt deloc speriat. 

— În cazul acesta, rolul meu s-a încheiat. Mary, vorbeşte 
cu prietenul tău. 

— Eric? Îmi pare rău să te deranjez la ora asta. Nu m-am 
putut gândi la altcineva. 

Asta era chiar amuzant, ţinând seama de faptul că ea nu 
i se adresase aproape niciodată. Ba chiar era pentru prima 
dată când îi spunea pe nume, cel puţin în prezenţa lui. Din 
tonul ei, Edgeworth îşi putea da seama că etala surâsul 
îndrăzneţ. 

— Pe ce post eşti? a întrebat-o. 

Sperase s-o prindă cu minciuna, dar ea n-a ezitat. 

— Night Owl. 

Probabil că farsorii pregătiseră din timp răspunsul. 
Edgeworth ar fi întrebat cum putea recepționa postul acela, 
totuşi nu dorea să sfârşească jocul atât de repede. 


Începuse să-i facă plăcere să pretindă că era amăgit, aşa că 
a întrebat: 

— Pentru ce m-ai apelat? 

— Pentru că eu nu mă pricep la filme. 

El s-a gândit că afirmaţia aceea era valabilă pentru 
aproape toţi colegii lui... cel puţin în privinţa filmelor bune. 
Edgeworth îşi închipuise că o slujbă într-un cinematograf ar 
fi însemnat să lucreze cu oameni care iubeau filmele 
aproape la fel de mult ca şi el. Oare i se păruse sau femeia 
încercase să pună un tremur în glas? Dacă aşa stătea 
treaba, nu reuşise prea bine, fiindcă participanţilor la 
emisiunile-concurs n-ar fi trebuit să le tremure glasurile în 
felul acela. 

— Dă-i drumul, atunci, a zis el. 

— În ce film bea James Dean un milkshake? 

Edgeworth a aşteptat, dar asta fusese tot. N-ar fi trebuit 
să-l anunţe însă de cât timp dispunea şi n-ar fi trebuit să 
existe şi un fundal sonor dramatic? 

— La est de Eden, a răspuns el. 

— O răsucire, a spus cel care se prezentase drept Terry 
Rice. 

— Domnul Rice zice că n-ai dreptate, Eric. 

Răspunsul bărbatului fusese bizar, chiar potrivit 
standardelor unei farse. Poate că de aceea glasul femeii 
părea nervos. 

— Atunci este Rebel fără cauză, a rostit Edgeworth, 
rânjind fără veselie. 

— Incă una. 

— Domnul Rice zice că nici asta nu-i bine. 

Mary părea aproape disperată. Oricât de mult s-ar fi 
prefăcut ei, Edgeworth le putea juca de asemenea jocul. 

— Atunci este în mod clar Uriașul, a spus el. Astea sunt 
singurele lui filme. 

— Mai există unul. 

Oare Edgeworth chiar auzise un țipăt slab, înăbuşit? 
Probabil că unul dintre complicii lui Mary Barton o 
înghiontise, pentru a o impulsiona să vorbească. 

— Nu se poate, Eric, a zis ea pe un ton suficient de 


ascuţit ca să-i zgârie urechea. 

— Renunţă, a replicat presupusul prezentator al 
emisiunii-concurs, deşi Edgeworth nu era sigur cui i se 
adresase. Eric nu a auzit de Cine mi-a văzut fata!? 

— Bineînţeles c-am auzit. L-am şi văzut. James Dean 
comandă un milkshake în cofetărie. 

Pentru eventualitatea în care replica aceea nu-i 
restabilea propria reputaţie, Edgeworth a adăugat: 

— Ştiam că acela e răspunsul. 

— Te-ai gândit să te distrezi niţel? Ar trebui să fii serios, 
deşi crezi că nu-i decât un joc. Spre surprinderea lui 
Edgeworth, vorbele acelea sunaseră ca o mustrare. Mă 
aştept ca prietena ta să aibă ceva de spus în privinţa asta, 
a adăugat bărbatul. 

— Nu-i prietena mea şi niciunul dintre voi nu sunteţi. 

Edgeworth s-a limitat la cuvintele acelea, fie numai 
pentru a auzi ce replică va inventa Mary. A auzit-o trăgând 
aer în piept, uşor sugrumat, după care a spus: 

— Mulţumesc că ai răspuns la telefon, Eric. Mi-aş dori... 

— Aici nu există loc pentru regrete. Ştii bine că nu aşa 
jucăm noi. Îţi mulţumim pentru participare, Eric, a rostit 
bărbatul, apoi a dispărut, împreună cu Mary şi cu 
centralista care-l apelase. 

În mod cert ultimele lui cuvinte îi contraziceau mustrarea 
anterioară, ceea ce trebuia să însemne că nu mai putea 
susţine farsa. Bineînţeles că numărul de la care telefonase 
era secret. Se făcuse prea târziu pentru ca Edgeworth să 
revină la comentariul de pe disc, aşa că a pus filmul înapoi 
pe raft, după care s-a dus la baie şi apoi în pat. 

Cu toate filmele lui, nu avea nevoie să viseze. Dimineaţa 
a mâncat de pe o tavă, privind A treia oară, fraiere?, un 
scheci cu Stooges care avea lungimea potrivită pentru 
micul dejun. 

— Mi-aş dori să ştiu ce să-mi doresc. 

— Mi-aş dori să am una dintre dorinţele tale. 


1 Has Anybody Seen My Girl, în original (n. trad.). 
2 Third Time, Sucky, în original (n. trad.). 


— Mi-aş dori ca voi doi să tăceţi, a replicat Moe şi 
Edgeworth a izbucnit în râs şi a împroşcat o gură plină de 
Sticky Rotters peste halat. 

După aceea a făcut duş, şi-a îmbrăcat uniforma, pe al 
cărei blazer scria Frugotomovies, şi a pornit spre Frugoplex. 

Cinematograful era un bloc mare din beton, care semăna 
cu cel în care locuia Edgeworth însuşi. Cerul de februarie 
era la fel de neted şi de alb. El alesese apartamentul, 
fiindcă de acolo putea merge pe jos la cinema, dar filmele 
noi pe care ar fi dorit să le vadă erau tot mai puţine; abia 
dacă îşi mai folosea permisul. Cel puţin nu trebuia să se 
entuziasmeze despre ele faţă de public. Privea cu 
nemulţumire titlurile de afară, când managerul a descuiat 
uşa, lăsându-l să intre. 

— Ceva probleme? a întrebat domnul Gittins şi faţa lui 
durdulie şi fină a etalat un surâs, prea fugar şi prea 
superficial pentru a fi identificat ca atare. Sper că le poţi 
lăsa acasă. 

In loc să replice că vina aparţinea unor colegi, Edgeworth 
a pornit către vestiarul anonim din beton. În scurt timp au 
apărut şi restul colegilor, unii dintre ei pe ultima sută de 
metri. Fără excepţie, erau cu decenii mai tineri decât el. Pe 
când îşi ocupa locul înapoia tejghelei pentru bilete, Larry 
Rivers s-a apropiat de el. 

— La ce te-ai mai uitat azi-noapte, Eric? a întrebat Larry 
cu un zâmbet la fel de uscat ca şi chipul său. 

Oare el fusese cel care se recomandase Terry Rice azi- 
noapte? Numele lui era destul de asemănător şi în plus îi 
plăcea să-l pună la încercare pe Edgeworth, care a răspuns: 

— Am ascultat. 

— Şi ce ai ascultat, Eric? 

li folosea numele la fel ca un prezentator de emisiuni- 
concurs. Edgeworth a fost ispitit să-l silească să se 
demaşte, dar poate că exact asta doreau el şi restul 
colegilor. 

— L-am ascultat pe cel care a scris La nord prin nord- 
vest, a răspuns Edgeworth. 

— Nu cunosc. Este un film? 


Edgeworth a bănuit că asta nu fusese nici măcar gândită 
ca o glumă. 

— Cary Grant, a zis el. James Mason. 

— Nici pe ei nu-i ştiu. 

— Hitch, pentru numele lui Dumnezeu! 

— E filmul ăla cu Will Smith? interveni una dintre fete cu 
o sugestie. 

— Hitchcock, scumpo. 

— Mi se pare ceva urât. 

— Mie mi se pare chiar hărţuire sexuală, l-a avertizat altă 
fată pe Edgeworth. 

— Alfred Hitchcock, a rostit el disperat. Psycho. 

— Nu-i filmul ăla cu Vince Vaughn? a zis Larry. 

Oare toţi credeau că trecutul - orice chestie mai bătrână 
decât ei - era o glumă? Dacă existau atât de mulţi ca ei, nu 
era de mirare că Timeless Video dăduse faliment. 
Edgeworth pierduse toţi banii pe care-i băgase în biblioteca 
video şi de aceea fusese încântat de slujba de la Frugoplex. 
Unele chestii vechi nu piereau, inclusiv el. Era pe punctul 
de a da glas unora dintre ideile acelea, când domnul Gittins 
a redeschis uşa. 

— In ultima clipă, a comentat el ca un director care 
închidea poarta şcolii. 

Mary Barton s-a strecurat gârbovită, ca şi cum zâmbetul 
ei de scuze îi apăsa capul în jos. Oare s-a uitat la Edgeworth 
sau pur şi simplu la toţi colegii adunaţi în jurul tejghelei? 
Părea că nu doreşte să fie văzută că-i privea. S-a grăbit în 
vestiar şi a revenit în holul de la intrare, tocmai când 
domnul Gittins se adresa tuturor: 

— Să-i mulţumim pe spectatori, astfel încât să dorească 
să mai vină. 

Poate că Edgeworth şi-ar fi dorit să fie proiecţionist, dacă 
asta n-ar fi implicat vizionarea de prea multe filme care-l 
plictiseau, sau chiar mai rău. De aceea se limita să observe 
care peliculă atrăgea cei mai mulţi spectatori, iar concluziile 
erau descurajante. Astăzi era vorba despre cel mai recent 
film 3D: Piei din ochii mei?. În momentele de acalmie, a 


3 Get Outta My Face, în original (n. trad.). 


privit-o pe Mary Barton, care lucra la tejgheaua de 
răcoritoare şi snackuri de vizavi. Oare degetul ei mic de la 
mâna stângă fusese bandajat ieri? Părea evident mai mare 
decât cel de la mâna dreaptă. Surâsul îi era chiar mai 
curajos ca oricând, mai ales dacă îl surprindea privind-o, 
deşi atunci el o privea fix, până când ea îşi ferea ochii. 
Uneori i se părea că faţa subţire, prematur ridată a femeii, 
încerca să arate chiar mai bătrână decât era, aproape la fel 
de bătrână ca a lui. Edgeworth nu intenţiona s-o acuze şi să 
ofere tuturor, şansa de a râde pe seama lui; era foarte 
posibil să fie acuzat că o hărţuia pe Mary. De aceea a avut 
grijă ca ea să nu beneficieze de nicio ocazie de a-i vorbi 
între patru ochi; în mod clar, femeia nu avea curajul sau 
tupeul de a-l aborda în faţa cuiva care nu ştia de gluma 
cretină din noaptea trecută. 

Când Edgeworth a plecat spre casă, Mary era asediată de 
o mulţime de spectatori, dar în timp ce umplea un cornet 
cu popcorn pe care-l ţinea grijuliu cu mâna stângă i-a 
aruncat o privire de scuze. Dacă ar fi fost singuri, poate că 
asta l-ar fi îndemnat să-i răspundă. S-a mulţumit să se 
furişeze alături, în Pieca Pizza, de unde a cumpărat o 
Massive Mighty Meat, care avea să-i asigure şi cina pentru 
mâine-seară. 

A mâncat două felii în bucătărie şi a luat alte trei în 
living, câte una pentru fiecare versiune a Stigmatului răului. 
Se găsea la jumătatea variantei preferate de Orson Welles, 
când a sunat telefonul. L-a oprit pe recepţionistul greoi şi 
nebun şi s-a pregătit să adreseze câteva cuvinte scurte 
apelantului neinvitat. 

— A sosit din nou momentul acela, Eric, a rostit o voce pe 
care cu greu i-a venit să creadă că o auzea. 

— Dumnezeule, eşti mai jalnic ca o glumă proastă! 
Edgeworth aproape că a dat să închidă telefonul, totuşi a 
vrut să afle cât puteau continua prefăcătoria aceea. Nu vă 
puteţi ţine minte nici măcar propriile reguli? a chicotit el. 

— Care reguli sunt acelea, Eric? 

— Trei greşeli şi ar fi trebuit ca eu să părăsesc jocul 
vostru. 


— N-ai înţeles tocmai bine, prietene. Aseară a fost doar o 
singură întrebare la care n-ai putut răspunde. 

— Crede-mă, aş fi putut. M-am distrat şi eu, exact ca voi. 

— Nu, Eric, te rog! 

Tonul lui Mary Barton era atât de încărcat de scuză, încât 
suna dureros, aşa cum Edgeworth spera să fie pentru ea. 
Aproape că ar fi crezut că fusese silită împotriva propriei ei 
voințe să participe la farsă, dar orice eventuală înţelegere 
de felul acela a dispărut când ea a adăugat: 

— Să nu mai faci alte greşeli. Este serios. 

— El aşa pare. 

— Uneori avem problema asta, a rostit bărbatul cu 
amuzament evident. Ascultă-ţi prietena, a urmat el. Vezi 
cum vorbeşte. R 

— Îmi pare rău cu adevărat că te sâcâi din nou, Eric. Îți 
jur că tu eşti unica mea speranță. 

Edgeworth nu ştia care dintre ei îl irita mai mult. 
Tentativa patetică a femeii de a-l convinge că era disperată 
o făcea să sune ca şi cum încerca să-şi suprime emoția, aşa 
că a fost silit să întrebe: 

— Pe ce post de televiziune eşti? Vreau să văd. 

— Noi suntem pe radio. Cu un chicotit cu atât mai 
neplăcut cu cât era, fără doar şi poate, nesincer, bărbatul a 
adăugat: N-ai vrea, crede-mă! 

Edgeworth a fost de acord cu cuvintele lui, dacă elimina 
virgula. Ce emisiune radiofonică ar fi purtat o asemenea 
conversaţie cu ascultătorii săi? Tot ce-l interesa acum, deşi 
nu în foarte mare măsură, era să afle ce întrebare 
pregătiseră de astă dată. Pentru cea din seara trecută, 
răsfoiseră probabil un ghid de filme. 

— Dă-i drumul atunci, domnule Terry Rice, a rostit el 
dezvelindu-şi dinţii într-o tentativă de rânjet. Terorizează- 
mă din nou. 

— Fă tot ce poţi, Mary. 

— În ce film de Alfred Hitchcock îl vedem pe regizor 
pierzând autobuzul? 

Cineva mai prost decât Edgeworth şi-ar fi putut imagina 
că femeia îl implora. Oare chiar se aşteptau ca el să nu-şi fi 


dat seama că-şi băteau joc de ceea ce-i spusese azi lui 
Larry Rivers? 

— Străini în tren, a răspuns el prompt. 

— Uită-te mai aproape. 

Edgeworth n-a ştiut dacă acele cuvinte fuseseră menite 
pentru el sau pentru Mary Barton, însă vocea ei a devenit 
ascuţită şi nu tocmai fermă. 

— Nu-i ăsta, Eric. 

— Atunci trebuie să fi fost Păsările. 

— Mai aproape. 

— Te rog, Eric! a izbucnit femeia şi el a fost dezgustat s-o 
audă încercând să pară pe punctul de a izbucni în plâns. 
Trebuie să ştii. Sunt genul tău de chestii. 

— Ştiu, a rostit Edgeworth cu un rânjet diabolic. O să-ţi 
zic: Funia. 

— Nu-i încă destul de-aproape. 

— Te rog! 

Edgeworth a îndepărtat receptorul de urechea care-l 
durea. 

— Ce-a fost asta? 

— E ochiul meu. 

Oare intenţionaseră ca el să audă de asemenea şi un 
suspin înăbuşit? 

— Aşa obişnuia bunică-mea să spună, a replicat 
Edgeworth. O spunea oricui vorbea aiureli. În acelaşi timp 
nu intenţiona să lase impresia unui ignorant. O să-ţi zic 
totuşi răspunsul, fiindcă faci atâta caz, ca şi cum n-ai şti 
deja. Este... 

— Prea târziu, Eric, a intervenit bărbatul fără să-şi 
ascundă încântarea. Ai avut şi a doua şansă. 

— Te rog... 

Edgeworth putea auzi glasul lui Mary Barton, dar nu i se 
mai adresase lui. Avusese dreptate să ţină telefonul 
departe de ureche, pentru a-şi proteja timpanul de orice 
surprize pe care i le mai pregăteau, fiindcă a auzit un sunet 
metalic ascuţit înainte ca legătura să se întrerupă. Ar fi fost 
ridicol până şi să se gândească să caute Night Owl pe scala 
radioului. S-a străduit pe cât posibil să reia filmul lui Welles 


de unde-l lăsase, dar nebunul cu ticuri care administra 
motelul îl tulbura mai mult decât îi plăcea. A pus filmul la 
locul lui printre zecile de „S”, înainte de a tropăi iritat spre 
pat. 

A tresărit şi s-a trezit de multe ori, imaginându-şi că 
auzise telefonul, astfel că nu doar ochii îi erau iritaţi când a 
trebuit să se trezească şi să plece la muncă. Avea s-o 
anunţe pe Mary Barton că se săturase de glumă şi nu voia 
să le ofere celorlalţi ocazia de a se bucura de spectacol. 

— Gata să-ncepi treaba? l-a întâmpinat managerul în loc 
de salut. 

— Mai gata ca oricând, a zis Eric şi i-a întors zâmbetul. 

A pontat cartela şi s-a grăbit spre tejgheaua de bilete, 
sperând că Mary Barton va sosi prima, pentru ca s-o poată 
urma în vestiar. Ea fusese de altfel avertizată ieri în privinţa 
întârzierii. L-a privit pe manager deschizându-le pe rând 
uşa colegilor şi s-a simţit tot mai frustrat, nezărind-o pe 
femeie. Larry Rivers a fost printre ultimii care i s-au alăturat 
lui Edgeworth la tejghea. 

— Ce-ai mai făcut aseară, Eric? a întrebat el. 

Edgeworth aproape că l-a repezit, dar putea juca şi el 
jocul acela. 

— Nimic din ce te-ar fi interesat pe tine vreodată. 

Cineva mai naiv decât el ar fi putut crede că Rivers se 
simţise respins. Fără îndoială, fusese dezamăgit că 
Edgeworth nu înhăţase momeala şi o parte din cei prezenţi 
păreau într-adevăr dezamăgiţi. La ora deschiderii, Mary 
Barton tot nu apăruse. 

— Intâmpinaţi publicul cu un zâmbet, le-a sugerat 
domnul Gittins. 

Poate că ea rămăsese acasă fiindcă era prea ruşinată să 
mai dea ochii cu Edgeworth, sau poate că avea ziua liberă. 

— Mary Barton nu vine azi? a întrebat el, înainte de a şti 
că dorea s-o facă. 

— Mi-a telefonat că-i bolnavă. 

Domnul Gittins a părut surprins, dacă nu cumva chiar 
dezaproba faptul că Edgeworth îşi îngăduise să întrebe aşa 
ceva. Pe când se îndrepta spre uşă, a adăugat: 


— Are o problemă la ochi. 

Edgeworth s-a străduit să se gândească la o întrebare. 

— Va lipsi pentru o vreme, nu-i aşa? 

— N-a precizat. Domnul Gittins s-a oprit lângă uşă şi a 
zis: Nici maică-sa n-a spus. 

— Ce legătură are maică-sa cu asta? 

— Ea îngrijeşte copiii lui Mary, cât este la spital. Eşti 
mulţumit acum, Eric? Atunci cred că putem continua să ne 
vedem de treabă. 

Când domnul Gittins a deschis uşa ca să intre publicul, 
una dintre fetele de lângă Edgeworth a murmurat: 

— Poţi să-i trimiţi o ilustrată de Valentine, Eric. Nu mai e 
măritată. 

— Ţineţi-vă bârfele pentru voi. l-a fulgerat cu privirea pe 
tânără şi pe prietenii ei care chicotiseră, apoi şi-a oprit ochii 
asupra lui Rivers. Mă bizui pe onoarea ta, a rostit aşa cum 
zisese de atâtea ori bunica lui. Tu şi amicii tăi mă sunati 
noaptea, nu-i aşa? 

— Poftim? După ce s-a oprit din hohotul de râs care-i 
sublimase întrebarea, Rivers a urmat: Eric, să ştii că ne 
ajunge cât avem parte de tine aici, în timpul programului. 

După aceea nimeni, cu excepţia spectatorilor, nu i-a mai 
vorbit lui Edgeworth şi el n-a mai fost curios nici măcar 
pentru ce filme plăteau cu aşa puţină înţelepciune. Desigur 
nu exista niciun motiv să creadă că Rivers era pe atât de 
ignorant pe cât pretindea... cel puţin în privinţa apelurilor 
nocturne. Edgeworth a simţit că întreaga zi, lungă, lentă şi 
lipsită de evenimente, era o cortină ce urma să se ridice în 
curând pentru un spectacol care pe el nu-l încânta deloc. 
Cel puţin a putut să scape de amuzamentul dispreţuitor al 
tuturor, pe care-l simţea ca pe ameninţarea unor lucruri şi 
mai rele ce aveau să urmeze. Când s-a închis în 
apartament, a constatat că spera să nu aştepte nimic. 

Pizza avea un gust stătut şi nedigerabil, o tentativă 
lipsită de succes de a fi la înălţimea reputației. A încercat să 
vizioneze comedii clasice, însă până şi favoritele lui păreau 
insuportabil de forţate, ca nişte bancuri spuse în mijlocul 
unui dezastru sau în aşteptarea unuia. Nici vorbă să-i 


distragă gândurile, ba chiar nu izbuteau să uşureze 
trecerea timpului. Edgeworth privea cu consternare vagă 
colapsul unui schelet de dinozaur sub Cary Grant şi 
Katherine Hepburn, când telefonul a început să sune ca o 
alarmă. 

A oprit filmul şi a privit în gol spre ecran, în timp ce 
telefonul a continuat să ţârâie. N-a răspuns, până ce un 
imbold de vinovăţie iraţională l-a făcut să înşface 
receptorul. 

— Ce mai e acum? a întrebat el. 

— Cineva s-a temut că nu mai joci, Eric. 

— Credeam că prietena ta e la spital, a replicat 
Edgeworth triumfător. 

— Este prietena ta, Eric, doar a ta. Tu eşti singurul la care 
poate apela pentru filme. 

— Acum nici nu mai poate vorbi singură? 

— Sunt aici, Eric. Glasul lui Mary Barton îşi mai pierduse 
din putere, sau fusese gândit să sune la fel de jalnic ca 
farsa. M-au tratat deocamdată, a urmat ea. Trebuia să revin 
în seara asta, altfel aş fi pierdut totul. 

— Încerci să mai câştigi ceva în plus pentru copii, aşa-i? 

— Încerc să câştig atât cât avem nevoie. 

Era oare prea preocupată ca să-i observe sarcasmul sau 
acela nu se potrivea în jocul ei? Se putea oare să fie cu 
adevărat atât de crudă, încât să se folosească de propriii ei 
copii pentru a prelungi o glumă răutăcioasă? Bunica lui n-ar 
fi făcut-o niciodată... nici chiar mama lui, deşi ea avusese 
suficiente de spus despre lipsurile lui Edgeworth care-i 
reaminteau de neidentificatul său tată. 

— Eşti gata să ajuţi? a întrebat bărbatul de lângă Mary 
Barton. 

— Şi ce vei face dacă n-o să ajut? 

Edgeworth a auzit un geamăt suprimat, care se dorise 
pesemne îngrozit şi în acelaşi timp îndurerat. 

— Depinde de tine dacă vrei să afli, a răspuns bărbatul. 

— Dă-i drumul atunci, fă tot ce poţi mai rău. Brusc, 
Edgeworth s-a simţit cuprins de o panică uriaşă şi de 
neînțeles şi s-a grăbit să adauge: Vreau să zic - întreabă- 


mă despre filme. 

— Ai grijă, Mary. Vezi ca el să înţeleagă. 

Bărbatul părea mai amuzat ca oricând. Oare intenţiona 
să întrebe detalii din filme recente, despre care ei ştiau că 
Edgeworth nu le viziona niciodată? Edgeworth era pregătit 
cu o replică usturătoare, până ce Mary Barton a întrebat, 
bâlbâindu-se: 

— În ce film Elisha Cook a jucat în rolul unui gangster? 

Existau trei posibilităţi, asta era şmecheria. Dacă ea şi 
Rivers sperau ca el să fie nesigur în privinţa răspunsului, nu 
aveau nicio şansă. 

— Șoimul maltez, a spus Edgeworth. 

— Mai larg, Mary. 

— Nu-i corect, Eric. 

Vocea ei devenise mai ascuţită şi de asemenea mai 
tremurată şi Edgeworth s-a înfuriat, constatând că asta îl 
tulbura. 

— El a jucat în rolul unui gangster în $oimu/ maltez, a 
obiectat. 

— Nu-i ceea ce vor ei. 

— Atunci mă aştept că s-au gândit la Jaf la hipodrom. 

— Şi mai larg, a rostit bărbatul ca şi cum n-ar fi dorit să 
pună capăt glumei. 

— Nu, Eric, nu. 

Edgeworth şi-a dat seama că actorul jucase în filmul lui 
Kubrick în rolul unui criminal, nu al unui gangster. Asprimea 
pătrunzătoare a vocii răguşite a femeii îi îngreuna gândirea. 

— A mai rămas doar o variantă, da? a zis el. 

— Te rog, Eric. Te rog, răspunde corect de data asta. 

Aproape ai fi zis că-l implora. Departe de a-l convinge pe 
Edgeworth, tonul acela îl stânjenea, însă nu intenţiona 
oricum să dea un răspuns greşit. 

— Fără discuţie, a zis el. Este Baby Face Nelson. 

— Şi mai larg. 

— Ce vrei să faci aici? a protestat Edgeworth. A jucat în 
rolul unui gangster în filmul ăla. 

— N-a fost el, ci fiul lui, a zis bărbatul. A fost Elisha Cook 
Junior. 


— Aici ai intenţionat să m-aduci din capul locului, nu-i 
aşa? Edgeworth s-a şters la gură, deoarece, fără să vrea, 
scuipase de furie. Ce şiretlic mizerabil, chiar şi pentru tine! 

Ar mai fi spus multe, dacă Mary Barton n-ar fi ţipat: 

— Nu! 

N-a fost nici pe departe un singur cuvânt. A continuat o 
vreme cu întreruperi şi tonalitatea i-a sporit considerabil. 
Înainte de a trebui să se oprească pentru a-şi trage 
răsuflarea, Edgeworth a răcnit: 

— Ce faci? 

— E bine că nu suntem la televizor. După cum se auzea, 
bărbatul îndepărtase telefonul de Mary Barton. Nu puteam 
arăta aşa ceva, a urmat el voios, şi cred că n-ai fi vrut să 
vezi. 

— Termină! a zbierat Edgeworth, dar n-a izbutit să 
acopere ţipătul. 

— Relaxează-te, Eric. Deocamdată asta a fost tot pentru 
tine, a zis Terry Rice şi o tăcere dureroasă s-a lăsat după 
aceea în urechea lui Edgeworth. 

Numărul de la care se telefonase era trecut tot la secret. 
Edgeworth s-a gândit să sune la poliţie, dar ce ar fi putut 
obţine? Poate că s-ar fi dovedit pur şi simplu că el căzuse 
victima unei farse. Poate că totul fusese înregistrat de 
colegii lui. A luat telecomanda şi a început să caute 
canalele audio de pe televizor. Credea că scanase toate 
posturile disponibile, deoarece identificările de pe ecran se 
terminaseră, când dinspre monitorul lipsit de imagine s-a 
auzit un glas pe care-şi dorise foarte mult să nu-l poată 
recunoaşte. 

— Night Owl se desparte acum de dumneavoastră, a 
anunţat Terry Rice şi lui Edgeworth i s-a părut că aude 
icnete înăbuşite. Altă seară, alt joc. 

Edgeworth a privit ecranul tăcut până când i s-a părut că 
întrevede o vagă mişcare alburie, ca o tentativă disperată 
de evadare. A stins televizorul, aproape scăpând 
telecomanda în graba lui, şi a căutat refugiu în pat. 
Ocazional mintea i-a obosit într-atât, încât gândurile 
aproape că l-au lăsat să moţăie. Dimineaţa, a sărit peste 


micul dejun; n-ar fi fost în stare să urmărească un film. 
După ce duşul l-a făcut pe cât de curat ar fi avut vreo şansă 
să se simtă, s-a îmbrăcat şi s-a grăbit la slujbă. 

A trebuit să sune de două ori, prelung, pentru a-l scoate 
pe domnul Gittins din birou. Când l-a zărit pe Edgeworth, 
chipul durduliu şi fără riduri al managerului a împietrit ca 
marmura. 

In mod clar nu era impresionat de punctualitatea lui 
Edgeworth; poate o considera un tertip menit să-i câştige 
favoarea. 

— Sper că te vei strădui să te înţelegi bine cu colegii tăi, 
a rostit el. 

— De ce... s-a plâns cineva? 

Domnul Gittins nu s-a sinchisit să răspundă. Tocmai se 
întorcea, când Edgeworth a zis: 

— Ştim dacă Mary Barton vine azi? 

— Ce grijă ai tu în privinţa ei? După ce l-a cercetat cu 
atenţie, domnul Gittins a adăugat: Ea va lipsi o vreme. Mi s- 
a spus că nu poate umbla. 

Edgeworth a înghiţit un nod, însă glasul i s-a auzit tot ca 
un croncănit. 

— Cunoaştem motivul? 

— Nu este realmente un subiect despre care să fiu 
pregătit să discut. 

Domnul Gittins părea dezgustat de interesul lui 
Edgeworth şi de ceea ce redeştepta în mintea sa. 
Edgeworth i-a azvărlit o grimasă care nu s-a simţit deloc 
apologetică şi s-a grăbit spre vestiar. Pentru prima dată, 
lista angajaţilor cu numerele de telefon de pe avizier îşi 
găsea utilitatea. A tastat numărul lui Mary Barton pe 
mobilul său şi a sunat înainte să aibă timp să se sperie şi 
mai mult. N-a avut însă vreme pentru niciun fel de 
pregătiri, deoarece glasul încordat şi obosit al unei femei a 
rostit: 

— Alo, da? 

— Sunt un coleg de-al lui Mary, de la serviciu. Mă 
întrebam ce face? Cu un efort real, Edgeworth a izbutit să 
adauge: Eram curios ce a păţit? 


— Are vreo legătură cu dumneata? 

Vocea femeii era sonoră şi aspră, îndeajuns pentru a face 
doi copii să izbucnească în plâns, şi Edgeworth a simţit că 
sunetele acelea îi sfredeleau creierul. 

— N-aş putea spune asta, însă... 

— Dac-aş şti că tu eşti cel care i-a făcut lui Mary ce i-a 
făcut, te-aş căuta şi-aş avea grijă să nu te mai apropii 
niciodată de vreo femeie. Spune-mi cum te numeşti, pentru 
că... 

Edgeworth a apăsat tasta care a încheiat convorbirea şi a 
strecurat mobilul în buzunar. Imediat ce a început să sune, 
l-a oprit. Nu putea zăbovi în vestiar, pentru că domnul 
Gittins s-ar fi întrebat asupra motivului, aşa că s-a 
aventurat în holul de la intrare, unde o bucată rătăcită de 
popcorn i-a scârţâit jalnic sub talpă, înainte de a fi strivită 
ca o insectă. Abia ajunsese la tejgheaua pentru bilete, când 
telefoanele de pe ea au început să ţârâie la unison. 

— la vezi cine este, a rostit domnul Gittins. 

Edgeworth a apucat receptorul cel mai apropiat şi l-a 
ridicat. 

— Cinematografele Frugoplex, a rostit el străduindu-se 
să-şi schimbe vocea. 

Când a auzit glasul femeii, s-a întors cu spatele la 
manager. Deşi nu era apelantul pe care se temuse să-l 
audă, şi nici cel la care ar fi putut spera, vocea îi era extrem 
de familiară. 

— Felicitări, Eric, a spus ea. Trei greşeli înseamnă că tu 
eşti următorul nostru concurent. Diseară va sosi cineva să 
te ia. 

Edgeworth a scăpat telefonul, dar a izbutit să-l pună în 
furcă, iar când s-a întors, l-a văzut pe domnul Gittins 
încruntându-se spre el. 

— A fost o convorbire personală? 

— O greşeală. A greşit numărul, a spus Edgeworth 
dorindu-şi să poată crede el însuşi răspunsul acela. 

Domnul Gittins s-a încruntat din nou, apoi s-a îndreptat 
către uşa înaintea căreia se adunaseră câţiva dintre colegii 
lui Edgeworth. Bărbatul le-a privit feţele prin sticlă şi s-a 


străduit să se gândească ce le-ar putea spune. Doar câteva 
cuvinte i se repetau în minte ca o rugăciune tăcută. „Eşti 
prietenul meu, nu-i aşa?” trebuia să-i spună cuiva. „Fii 
prietenul meu.” 


ALICE PRIN FOLIA DIN PLASTIC 
Robert Shearman 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


ROBERT SHEARMAN a fost premiat pentru textele lui 
jucate pe scenă, la televiziune şi radio. A fost dramaturg 
rezident al teatrului Northcott din Exeter şi a scris periodic 
pentru Alan Ayckbourn la teatrul Stephen Joseph din 
Scarborough. Este câştigătorul premiilor Sunday Times 
Playwriting, Sophie Winter Memorial Trust şi Guinness for 
Ingenuity în asociaţie cu Royal National Theatre. Multe din 
piesele lui au fost reunite în volumul Caustic Comedies, 
publicat de editura Big Finish Productions. 

Contribuie în mod regulat la postul de radio BBC la 
emisiunea „Afternoon Play’, produsă de Martin Jarvis, 
scenariile lui pentru serialul The Chain Gang au câştigat 
două premii Sony Awards şi este aclamat pentru contribuţia 
la Doctor Who, readucând Dalekii pe ecran în primul sezon 
câştigător al premiului BAFTA al renaşterii serialului, într-un 
episod nominalizat la premiul Hugo. 

Prima lui colecţie de povestiri, Tiny Deaths, a fost 
publicată de editura Comma Press în 2007. A câştigat 
premiul World Fantasy pentru cea mai bună culegere şi a 
fost de asemenea pe lista scurtă pentru premiul Edge Hill 
Short Stories şi nominalizată la premiul Frank O'Connor 
International Short Story. A doua lui culegere, Love Songs 
for the Shy and Cynical, publicată de editura Big Finish, a 
câştigat premiul British Fantasy şi premiul cititorilor Edge 
Hill, iar a treia culegere, Everyone's Just So So Special, a 
apărut în 2011, tot la editura Big Finish. 

„Am vecini gălăgioşi”, destăinuie autorul. „Vorbesc prea 
tare. Tropăie în sus şi în jos pe scări. Şi câteodată, dacă 
sunt insuportabil de fericiţi, pun muzică la volum maxim. O 
fac chiar în clipa asta. Nemernicii! 


Felul cum îi tratez este pasiv agresiv. Scrâşnesc din dinţi 
de câte ori părăsesc casa, iar ei flutură din mână în semn 
de salut - ah, şi eu flutur din mână, cum să nu, şi zâmbesc, 
dar sunt ironic. Inapoia uşilor închise, îmi scutur pumnii în 
tăcere spre pereţi şi le spun (în şoaptă, în eventualitatea 
improbabilă că m-ar auzi peste decibeli) să tacă, să tacă, să 
tacă! 

Motivul pentru care scriu povestirea aceasta este 
speranţa că într-o bună zi unul dintre vecinii mei va intra 
într-o librărie. Că se va uita pe rafturi. Că poate-mi va 
recunoaşte numele în antologia asta şi o va cumpăra. ŞI 
atunci va afla. Va afla exact cât de iritat am fost. Şi îmi voi 
avea propria răzbunare pasiv-agresivă. 

Dacă veţi citi asta în viitor şi dacă sunteţi vecinii mei, să 
ştiţi că nu glumesc. Daţi muzica mai încet!” 


Alan şi Alice îi plăceau pe Barbara şi Eric. Barbara şi Eric 
erau vecini buni. Barbara şi Eric erau liniştiţi. Barbara şi Eric 
nu dădeau niciodată petreceri - sau, cel puţin, nu petreceri 
adevărate, nu genul de petreceri cu muzică şi gălăgie; ei 
dăduseră o dată un dineu, iar Alan şi Alice ştiau asta pentru 
că fuseseră invitaţi, invitarea lor fusese un gest frumos, ca 
între vecini apropiaţi, pe care-l făcuseră Barbara şi Eric. 
Alan şi Alice le mulţumiseră Barbarei şi lui Eric şi le 
spuseseră că era un gest foarte frumos din partea lor, 
totuşi nu aveau să-i dea curs - oferiseră vreun motiv 
politicos, probabil ceva despre necesitatea unei bone 
pentru Bobby (deşi Bobby era un băiat bun şi n-avea nevoie 
de bonă). 

Insă adevăratul motiv pentru care nu merseseră la dineu 
fusese faptul că nu-i cunoşteau pe Barbara şi Eric. Îi 
plăceau, ba chiar îi plăceau destul de mult. Erau vecini 
buni. Totuşi nu doreau să fie prieteni. Ca vecini buni erau în 
regulă. Era bine să ai vecini buni. 

Barbara şi Eric aveau un câine, însă era un câine tăcut, la 
fel de tăcut precum câinele lui Alan şi Alice. Aveau şi doi 
copii, dar aceştia erau mari şi de trei ori pe an copiii cei 


mari îi vizitau pe Barbara şi Eric (de Crăciun şi cu ocazia 
aniversărilor celor doi părinţi), însă fără zarvă sau tumult. În 
unele weekenduri, Alan îl vedea pe Eric afară, greblând 
frunzele din grădina din faţă, afară, tunzând iarba, şi Alan 
putea fi tot afară, ocupându-se de propria lui peluză, iar ei 
doi recunoşteau uşoara coincidenţă, Eric putea să ridice un 
braţ într-un salut simplu peste gard şi Alan făcea la fel, 
drept răspuns; din partea ei, Alice îi putea zâmbi Barbarei 
în supermarket. lar când Barbara puse casa la vânzare, 
Alan şi Alice nu ştiură motivul. 

— Salut! rosti Alice voios într-o zi, când o văzu pe 
Barbara la coada de la casa de marcat. Deci, unde plecaţi? 

Şi Barbara îi spuse că Eric murise, Eric avusese un atac 
de cord, Eric murise - de câteva luni bune, şi ea nu mai 
putea suporta singurătatea, era îngrijorată în modul cel mai 
serios cu putinţă că singurătatea o va duce în pragul 
nebuniei. Şi izbucni în lacrimi chiar acolo, în faţa lui Alice. 
Isteric, extrem de zgomotos; nu aducea defel cu Barbara. 
Alice îi spuse că îi părea tare rău, îi oferi Barbarei 
condoleanţe, îi oferi Barbarei batista ei, spuse că ea şi Alan 
nu avuseseră habar, „ce teribil!” şi „noi n-am avut habar!”. 
lar ulterior îi spuse lui Alan că se simţise uşor jenată, cum 
se putuse ca ei să nu fi avut habar? Cum fusese posibil ca 
moartea şi suferinţele acelea să se fi petrecut la nici zece 
metri de ei fără să fi ştiut? Bănuia că, la urma urmelor, nu 
fuseseră nişte vecini chiar aşa buni. 

— O să le simţim lipsa, spuse Alice când familia se 
strânse - Alice, Alan, micul Bobby, până şi câinele - şi privi 
dinapoia draperiilor cum hamalii îndepărtau ultimele bucăţi 
din viaţa Barbarei. 

— Cred că da, zise Alan. 

Şi dădu drumul draperiei. 


— În felul ăsta, n-o s-o vândă niciodată, spuse Alan într-o 
seară, la cină. 

Alan lucra în vânzări, era expert în vânzări. De fapt era 
aproape Şeful Vânzărilor, sau ar fi fost dacă Moş Ellis n-ar fi 
continuat să fie nominal la conducere, însă Alan era Şeful 


Vânzărilor de facto, până şi Ellis o spusese, aproape toţi 
acceptau asta. 

— Prima regulă a vânzărilor, spuse Alan, este că trebuie 
să-i laşi pe clienţi să ştie că ai ceva de vândut. N-are rost să 
fii discret în privinţa asta. 

Pe peluza casei pe care ei continuau s-o considere a 
Barbarei şi a lui Eric era înfipt un anunţ DE VÂNZARE, dar, 
aşa cum spunea Alan, nu era bine poziţionat. Se găsea 
imediat lângă copacul cel mai mare, aşa că era permanent 
umbrit; de pe stradă, abia dacă îl puteai zări. 

— N-o să se vândă niciodată, spuse Alan şi atacă cu un 
aer mulţumit cartofii, iar asta avu succesul scontat, 
deoarece discuţia se încheie acolo, fiindcă nici Alice, nici 
Bobby şi nici câinele nu vădiră vreo înclinaţie de a-l 
contrazice. 

Mai târziu în aceeaşi seară, Alan îi puse lui Bobby pe 
Xbox un joc de Super Champion Golf Masters IV, iar Bobby 
era Tiger Woods şi Alan era Jack Nicklaus, deşi ar fi preferat 
să fi fost el Tiger Woods, dar Bobby fusese băiat cuminte şi- 
şi făcuse temele prompt şi spălase vasele fără să fi fost 
rugat şi de aceea îi îngăduise să aleagă el primul şi, pe 
când se jucau, Bobby spuse că avea o idee. 

Alan spuse, ia zi, campionule, sunt numai urechi. Şi 
Bobby sugeră că poate el şi tati ar fi putut muta anunţul DE 
VANZARE, să-l scoată din umbră şi să-l aducă într-o poziţie 
mai proeminentă. Asta i-ar fi ajutat pe toţi, nu? Deşi el nu 
folosise cuvântul „proeminentă”. lar Alan se gândi în timp 
ce-l puse pe Jack Nicklaus să lovească uşor mingea, apoi 
spuse că n-ar fi trebuit ca ei să-şi bată capul cu aşa ceva; la 
urma urmelor, nu era bine că nu aveau niciun fel de vecini, 
nu era bine că era atât de linişte? N-ar fi fost bine ca nimeni 
să nu se mute niciodată în casa de alături, nu putea fi micul 
lor secret? 

Bobby ridică din umeri indiferent, apoi băgă mingea în 
gaură. Bobby era cu adevărat un copil foarte blând şi plin 
de tact; Alan fusese avertizat de prietenii lui de la serviciu 
că puștii puteau deveni ţâfnoşi pe măsură ce creşteau şi el 
era atent în privinţa asta, dar Bobby avea deja opt ani şi 


deocamdată nu se întrevedea niciun semn de ţâfnă. Bobby 
spunea că partidele de golf cu tatăl lui la Xbox erau 
momentul cel mai frumos al zilei, şi lui Alan îi plăcea asta, 
uneori Alan se simţea mişcat. Ce ştiau prietenii lui de la 
serviciu? Poate că Bobby avea să fie mereu aşa. Chiar în 
clipa aceea, Alan decise că-l plăcea pe Bobby ca persoană, 
nu doar ca pe un fiu, ci ca pe o persoană în sine - într-o 
bună zi, când avea să fie mai mare, abia aştepta să bea o 
halbă cu el într-un pub, ca între bărbaţi, ar fi fost o 
tovărăşie mult mai bună decât prietenii lui de la serviciu, 
nu-i plăceau prea mult prietenii lui. Abia aştepta să joace 
golf adevărat cu Bobby. 

Oricum, Alan se înşelase. Casa se vându după o 
săptămână. 


Camionul sosi dis-de-dimineaţă, înainte ca Alan să fi 
plecat la serviciu, şi bărbaţi robuşti în uniforme începură să 
descarce lăzi şi mobile pe peluza de alături. Când Alan 
reveni acasă, după nouă ore, ei tot nu terminaseră; iar Alice 
tot mai privea dinapoia draperiilor. 

— Ai stat aici toată ziua? o întrebă Alan. 

Şi Alice spuse: 

— Bineînţeles că nu! şi păru uşor furioasă. Alan, continuă 
ea, sunt atât de multe chestii, cum de au atât de multe 
chestii? Cum o să încapă toate în casă? 

— Mi-e foame, spuse Bobby şi tonul lui era neobişnuit de 
plângăreţ, iar câinele începu să schelălăie de asemenea 
după mâncare. 

— Gata, campionule, zise Alan, ia să mergem şi să 
vedem ce avem în frigider, da? 

După cină, Alan i se alătură lui Alice la fereastră. 

— În curând vor trebui să se oprească, zise Alice. Se face 
întuneric. Nu poţi să descarci chestii pe întuneric. Este 
ilogic, nu? Nu poţi vedea ce chestii sunt. 

Acum hamalii descărcau din camion o sofa Chesterfield 
verde. Era mare şi grea şi bărbaţii se chinuiră cu ea în 
căldura umedă a serii de vară. În cele din urmă o scoaseră 
şi o coborâră, pentru a se alătura celorlalte trei sofale aflate 


deja pe peluză, la fel de mari şi de grele, toate în culori 
diferite - una era neagră, una era burgund, una era de un 
bej atât de lugubru, că nici nu putea fi numit bej. Toate 
patru erau încă învelite în foliile lor protectoare din plastic, 
nici măcar o singură sofa nu fusese folosită. 

— Totul este nou-nouţ, spuse Alice. Toate televizoarele, 
maşinile de spălat, sistemul hi-fi. Totul este încă în 
ambalajul original. Nu e ciudat? 

— Cred că da, spuse Alan, dacă zici tu. Dar noii vecini? 
Cum arată? 

— Încă nu i-am văzut, spuse Alice. M-am tot uitat, dar n- 
am văzut niciun semn. S-ar putea să-i fi ratat, recunoscu ea 
trist. 

Şi se întoarse către Alan pentru prima dată de când el 
sosise acasă, cu ochii atât de plini de scuze de parcă îl 
dezamăgise cumva. Apoi tresări, îşi dădu seama că-şi 
desprinsese ochii de la joc şi reveni cu capul spre 
deschizătura îngustă dintre draperii. 

— Poate că, zise Alice pe neaşteptate, ar trebui să mă 
duc până acolo. 

— De ce? 

— Poate că ar trebui să le duc o cană de zahăr. 

— Pentru ce? 

— Ar fi ceva ce fac vecinii. 

— Probabil că au zahăr, spuse Alan. Au patru sofale şi, 
uite, trei televizoare cu ecran lat. Uite! 

— O să le duc nişte zahăr, zise Alice şi se desprinse de 
lângă fereastră grăbindu-se spre bucătărie. 

Alan o urmă. Ea turnă zahărul într-o cană; nu una dintre 
cănile cele mai bune, nu le oferea cana pentru a o păstra, 
cana era un simplu recipient pentru zahăr, ea voia cana 
înapoi, dar nu voia nici vreun moment de stinghereală dacă 
obiectul ar fi fost sacrificat accidental în spiritul bunilor 
vecini, atunci avea să fie o cană căreia ei nu-i plăcuse chiar 
aşa mult. După care, înarmată în mod cuvenit, ieşi pe uşă şi 
porni pe aleea de acces către casa de alături. 

Alan o privi pe fereastră. Fu surprinsă să vadă că în 
scurtul timp de care Alice avusese nevoie să pregătească 


zahărul, camionul dispăruse; peluza era pustie; în grădină 
nu era nimeni; se lăsase noaptea. Alan o văzu pe Alice 
ciocănind la uşă. O văzu pe Alice oprindu-se, apoi ciocănind 
mai tare. O văzu muşcându-şi buza de jos şi morfolind-o, 
aşa cum făcea întotdeauna când nu se putea decide. După 
aceea lăsă cana cu grijă pe preşul cu inscripţia „Bine aţi 
venit” de la intrare; se îndreptă şi rămase în aşteptare, de 
parcă actul acela în sine ar fi putut atrage atenţia vecinilor. 

— Putem juca golf, tati? 

— Nu-i cam târziu? 

— Te rog, tati. 

— Bine. Dar nu prea mult. 

— Pot să mai fiu Tiger Woods? 

În cele din urmă, Alice se întoarse acasă. 

— Nu erau înăuntru, zise ea. 

— Mi-am dat seama. 

— Am aşteptat totuşi niţel. 

— Mi-am dat seama. 

Ea se încruntă. 

— Cine eşti în seara asta, Alan? 

— Sunt Jack Nicklaus, spuse Alan. 

— Şi eu sunt Tiger Woods, preciză Bobby. 

Alice reveni la fereastră. Scoase un țipăt scurt de 
surpriză, care-l făcu pe Alan să-şi rateze lovitura. 

— Ce-i? zise el. 

— Cana, remarcă ea. A dispărut. 

— Aha, spuse Alan. 

— Probabil că erau totuşi înăuntru, zise Alice. Ce 
nepoliticos din partea lor! Mă întreb, continuă ea şi-şi apăsă 
palmele cu putere pe geamul ferestrei, ca şi cum ar fi putut 
trece prin el, ca şi cum s-ar fi putut apropia puţintel, mă- 
ntreb cum sunt ei? 

Alan spuse: 

— Eu mă-ntreb de ce-ţi pasă? 

Nu mai discutară despre asta, iar când merseră în pat, 
Alice se dezbrăcă în tăcere şi se culcă fără să spună noapte 
bună. Alan se întrebă dacă era sau nu în toane proaste, dar 
era greu de spus, de obicei ea era destul de tăcută în 


dormitor, dormitorul nu fusese niciodată un loc pentru 
discuţii sau gălăgios. 


Relaţia lor nu se bazase niciodată pe romantism. Nici 
măcar la început, nici măcar la prima întâlnire. lar în primii 
ani asta îl sâcâise puţin pe Alan, care suspectase că greşea 
ceva, că rata ceva frumos pe care-l căpătau toţi prietenii lui 
de la serviciu. Aşa că îi dăruise lui Alice la răstimpuri cutii 
cu bomboane de ciocolată şi-i trimisese buchete de flori. lar 
Alice mâncase bomboanele şi pusese florile într-o vază, şi 
făcuse asta fără şovăială, dar niciodată cu vreo 
recunoştinţă specială; ba chiar, uneori, îi aruncase o privire, 
privirea aceea, parcă spunând: „Ce să fac cu astea?” Aşa 
că el încetase. 

Alan nu dorise oricum să se întâlnească cu o femeie, nu 
după Sandra, nu după ce-i făcuse Sandra lui şi (bănuia) ce-i 
făcuse el Sandrei. Însă Tony îi spusese într-o zi: 

— Ar fi bine dacă ai avea o prietenă, amice. 

lar Alan îl respecta pe Tony, Tony era senior în vânzări, la 
momentul acela Tony era şeful de facto. 

La început Alan crezuse că era una dintre tachinările 
obişnuite ale lui Tony şi râsese, dar Tony îl asigurase că 
vorbea foarte serios. 

— Asta dovedeşte stabilitate de caracter, amice, spusese 
el. Ne arată că eşti cineva pe care ne putem bizui. 

Şi-i recomandase lui Alan să încerce cu o femeie pe care 
o cunoştea, o recomandase pe Alice, aşa că Alan îi 
telefonase lui Alice şi Alice îi propusese să se întâlnească la 
cină chiar în vinerea aceea. 

Alan ar fi putut să vină şi s-o ia de acasă, preferabil ar fi 
fost mai devreme, pe strada vecină era un restaurant 
italienesc căreia ei îi plăcea, destul de aproape pentru ca, 
dacă vreunul dintre ei ar fi apreciat că întâlnirea nu 
mergea, să poată renunţa la desert, iar ea să revină acasă 
fără să-şi fi irosit toată seara. 

Alan se îmbrăcase special pentru întâlnire. Luase un al 
doilea rând de haine la serviciu, iar la ora 17 se schimbase 
în toaletă. Şi Alice se pregătise special; când îi deschisese 


uşa, Alan observase imediat cât de impecabil îi era 
machiajul, nu prea exagerat, nimic ţipător sau extrem - şi 
avusese nevoie de câteva secunde interminabile pentru a- 
şi reveni şi a privi dincolo de strălucire, ca să vadă femeia 
de dedesubt. ă _ 

Ea îl examinase din cap până în picioare. Încuviinţase. li 
surâsese politicos şi el îi surâsese la fel de politicos. li 
spusese că numele lui era Alan. Ea încuviinţase din nou şi-şi 
luase pardesiul. 

Pe când mergeau pe stradă spre restaurant, Alice se 
oprise pe neaşteptate. Îl luase pe Alan prin surprindere, 
tocmai în mijlocul unei observaţii inteligente pe care o 
făcea despre vreme. 

— Ai uitat ceva? întrebase el. 

— Da. Nu. Ah, spusese ea, ah. 

Îl examinase din nou din cap până în picioare, 
morfolindu-şi buza de jos. Păruse destul de tulburată pentru 
o clipă şi Alan simţise dorinţa bruscă de a o proteja, de ao 
asigura că totul va fi bine. 

— Te rog să nu mă interpretezi greşit, spusese ea. 

— Nu, nu... 

— Dar... Cravata ta. 

— Cravata mea? 

— Nu merge, pur şi simplu. Nu merge deloc la sacoul 
asta. 

— Aha, rostise el. Apoi adăugase destul de jalnic: E 
cravata mea cea mai bună. 

— Te-ai supăra? întrebase ea. lartă-mă. Te-ai supăra 
dacă...? Dacă ne-am întoarce? Eu am cravate. Am o cravată 
mai bună pentru tine. 

— Aha. Bine. Dacă preferi aşa. 

— Da, aş prefera. 

— Dacă înseamnă aşa mult pentru tine. 

— Înseamnă. 

— Bine, atunci. 

Se întorseseră şi reveniseră spre casa ei. Alan îşi reluase 
remarca despre vreme din punctul în care se oprise, dar se 
oprise în scurt timp, fiindcă nu mai avusese tocmai chef. 


— Aşteaptă aici, jos, spusese Alice. Fă-te comod. Vin 
imediat. 

Apoi suise scara la etaj. Alan privise prin living. Era 
drăguţ. 

Tapetul era tipic pentru o femeie, dar frumos. Totul era 
curat şi ordonat şi şters de praf, şi se simţea izul spray-ului 
pentru mobilă recent utilizat, iar Alan îşi spusese că s-ar fi 
putut obişnui cu aşa ceva. 

— Uite, rostise Alice. Şi zâmbea, iar de data aceea era un 
zâmbet cuvenit, un zâmbet plin de căldură. Incearc-o pe 
asta. 

Întinsese cu un gest destul de protocolar o cravată care-i 
atârna peste braţ. Era complet neagră. Alan o pusese, după 
ce scosese cravata sa cu dungi. Alice îl examinase. 

— Da, spusese ea. Da. Ah. Ah. Stai puţin, şi suise iarăşi 
scara. Coborâse apoi cu un sacou, o cămaşă şi pantofi. 
Încearcă-le pe astea, spusese ea, astea se potrivesc cu 
cravata. 

Acum zâmbise larg, toată faţa ei era un zâmbet radios, 
iar Alan nu putuse decât să-i zâmbească la fel de radios şi 
făcuse aşa cum i se ceruse. 

— De ce ai toate hainele astea? întrebase el şi ea nu mai 
zâmbise şi ridicase nesigur din umeri. 

Nu mai surâsese pentru restul serii. Momentul se 
pierduse. El comandase lasagna, ea fettuccini. Prepararea 
lasagnei durase mai mult decât fettuccini, iar asta o făcuse 
pe ea să aştepte şi el se simţise uşor vinovat. Ea nu-i 
răspunsese la conversaţie; flecăreala lui măruntă era prea 
măruntă, înţelesese Alan şi brusc i se făcuse dor de Sharon, 
cu care ar fi putut să vorbească despre orice, chiar dacă 
uneori strigaseră unul la celălalt şi se înjuraseră şi, cu toate 
că restaurantul era destul de animat şi mesele erau foarte 
apropiate, el se simţise disperat de singur. Nu se aşteptase 
ca Alice să dorească desertul. Ea îl dorise. Comandase 
tiramisu. Alan fusese atât de surprins, încât comandase şi 
el tiramisu, deşi nu-i plăcea. 

lar după ce ea devorase tiramisu, după ce îl consumase 
cu gesturi deliberate şi precise, Alice pusese linguriţa jos și- 


| examinase pe Alan pătrunzător. Îşi morfolea buza de jos. 

— Nu pot decide, rostise ea în cele din urmă. Dacă vom fi 
sau nu prieteni. Nu te pot descifra. 

Alan bâiguise că spera să fie prieteni, iar ea râsese şi 
clătinase din cap. 

El achitase cina; ea îl lăsase s-o facă. O condusese acasă 
şi niciunul dintre ei nu rostise vreun cuvânt. El se prefăcuse 
că amândoi se bucurau de liniştea serii. 

— Intră, te rog, spusese ea. 

Alan bănuise că-l invitase pentru a-i restitui hainele. Dar 
îndată ce uşa se închisese în urma lor, ea se repezise la el, 
îi smulsese cravata, sacoul, începuse să-i descheie cămaşa. 
Apoi îl prinsese de pantaloni şi Alan gândise brusc, 
pantalonii sunt a; mei, în sfârşit ea atinge ceva al meu. 

Şi atunci ştiuse că Alice va avea grijă de el. Că se va 
asigura ca el să arate bine la serviciu şi să poarte lucrurile 
potrivite, că ea ţinea, că realmente ținea la el, că cineva din 
lumea cea mare era pregătit s-o facă. 

Ea propusese căsătoria la a patra lor întâlnire şi el nu 
putuse vedea niciun motiv s-o refuze. li ceruse lui Tony să-i 
fie cavaler de onoare şi Tony acceptase şi, cu toate că 
fusese o mişcare bună pentru cariera lui, nu fusese doar 
asta, ci Alan se simţise realmente recunoscător că şeful lui 
mijlocise căsătoria. În discursul cavalerului de onoare, Tony 
anunţase promovarea lui Alan. 

Alan şi Alice avură un fiu pe nume Bobby şi nici în 
conceperea lui nu existase nimic romantic, însă Alan 
admirase felul cum Alice luase toate vitaminele şi 
medicamentele pentru a-i facilita şansele să rămână 
gravidă odată ce hotărâse că era timpul să aibă un copil. 
Apoi se mutaseră toţi într-o casă mai mare şi vecinii erau 
drăguţi şi liniştiţi şi bătrâni. lar lui Bobby îi fusese cumpărat 
un câine când se apreciase că era destul de mare ca să 
aibă grijă de el. lar relaţiile sexuale dintre Alan şi Alice 
deveniseră rapid mai sobre, mai controlabile şi, în cele din 
urmă, mai degrabă la ocazii speciale, iar asta era un lucru 
bun, un Lucru Bun, şi Alan se mai gândise cu totul ocazional 
la Sandra. lar Tony, Tony murise de mult, Tony murise cu 


ani în urmă, Alan îi luase locul şi puterea care revenea 
postului său, şi cu totul ocazional Alan se mai gândea şi la 
Tony. 


Până când ajunse acasă de la serviciu, Alan era deja într- 
o dispoziţie proastă. Vânzările scădeau şi asta era desigur 
un nonsens; în lume trăiau tot mai mulţi oameni, iar 
oamenii aveau nevoie de tot mai multe Chestii, iar el 
vindea exact Chestii. Transmiterea logicii acesteia către 
subalternii lui îl epuizase. Ca şef de facto, se simţea 
responsabil pentru incompetenţa lor. 

— Dau o petrecere, spuse Alice în clipa când el închise 
uşa. 

— Cine dau o petrecere? 

— Vecinii. Fac pariu că este pentru inaugurarea casei. Şi 
nu ne-au invitat. 

Alan dădu să-i răspundă, dar ea ridică un deget, cerându- 
i să tacă. 

— Ascultă, şopti ea aproape inaudibil. 

Aşa că el ascultă. Şi da, bănuia că era adevărat, putea să 
audă ritmul muzicii îndepărtate. 

— De ce ne-ar invita? Doar nu ne cunosc. 

— Aşa-i, Alan, ţine-le partea. Tot ce ştiu este că... că ceea 
ce fac ei este agresiv. Mă simt agresată. Cât o să cânte 
muzica asta? Dacă n-o să putem dormi? 

— Nu este foarte tare, zise Alan. 

— Dacă Bobby n-o să poată dormi? 

— Eu o să pot dormi, răspunse Bobby voios. 

— Este ca o agresiune, spuse Alice. Şi cred că ar trebui 
să te duci la ei şi să le ceri să dea muzica mai încet. 

— E încă devreme, zise Alan. Dacă muzica va cânta mai 
târziu, atunci, atunci o să vedem. 

Familia cină în tăcere. Tăcere, cu excepţia basului care 
bubuia alături. Alice nu-l menţionă în mod deliberat, dar 
Alan fu iritat să constate că ea avea dreptate, devenea mai 
tare şi era agresiv. Ceva din muzică suna familiar, însă nu 
putea să identifice ce anume, melodia era înăbuşită de 
bubuitul basului. 


Alan încercă să vorbească, sperând că o conversaţie va 
acoperi zgomotul din vecini, sau cel puţin îl va distrage 
niţel. l-ar fi plăcut să povestească familiei despre cele 
întâmplate azi la serviciu, despre căderea vânzărilor, dar 
ştia că nu i-ar fi interesat. 

— Ce-ai învăţat azi la şcoală, Bobby? întrebă el în cele din 
urmă. la spune-mi un lucru pe care l-ai învăţat. 

Bobby îi spuse prompt data Bătăliei de la Naseby. La asta 
nu mai avea ce să adauge. 

— Bravo, băiatu', spuse Alan uşurat să vadă câinele 
trecând greoi pe lângă uşa deschisă, hei, vino-aici, vino- 
aici, băiatu'. 

Câinele se apropie, însă când văzu că Alan nu avea 
intenţia să-i dea ceva de mâncare, se întoarse şi se 
îndepărtă. 

— Fac pariu că muzica se va opri la ora nouă, spuse Alan. 
Este ora-limită. Toţi ştiu asta. 

Bobby spălă vasele, aşa că, drept recompensă, i se 
îngădui să fie Tiger Woods până la ora de culcare. Lui Alan 
îi făcu plăcere să se concentreze asupra golfului pentru o 
vreme; aproape că se convinse că nu putea auzi ritmul 
muzicii devenind mai sonor, mai apăsat şi mai hâd, că nu 
putea auzi suspinele clare de disperare cu adresă ale soţiei 
lui. 

— A trecut de ora nouă, spuse Alice în cele din urmă. Ai 
zis că acum o să se oprească. 

— Am zis că ar putea să se oprească. 

— Bobby trebuie să meargă la culcare. Bobby, o să ai 
nevoie de dopuri pentru urechi? 

— N-am nevoie de dopuri pentru urechi, zise Bobby. Mi-e 
bine. Chiar îmi place. Noapte bună, mami. Noapte bună, 
tati. 

Alan şi Alice se uitară o vreme la televizor. 

— În casa asta este un copil care-ncearcă să doarmă! 
strigă brusc Alice, fără să mai aştepte măcar pauza pentru 
publicitate. Asta nu-nţeleg! Cum pot ei să ignore asta! 

— Ei nu ştiu că noi avem un copil, zise Alan. 

— Nici nu s-au sinchisit să întrebe. A trecut de ora zece. 


— Ştiu. 

— În curând, va fi unsprezece. Unsprezece! 

— Da, ştiu. 

Muzica nu se oprea deloc. Nu exista nici măcar o pauză 
între sfârşitul unui cântec şi începutul cântecului următor. 
Într-o doară, Alan se întrebă cum reuşiseră să facă asta. 
Erau pur şi simplu o mulţime de cântecele scurte, lipite 
laolaltă într-o melodie fără sfârşit, sau oare vecinii lui 
ascultau cântecul cel mai lung din lume? 

În cele din urmă, Alan şi Alice se duseră la culcare. Alice 
intră prima în baie. Alan se dezbrăcă în dormitor. La început 
i se păru că muzica se auzea mai slab în dormitor şi asta 
era bine, era o uşurare. Însă apoi îşi dădu seama că nu se 
auzea mai slab, ci se auzea diferit... iar diferitul acela era 
chiar mai sonor. O auzi pe Alice scuipând pasta de dinţi şi 
scuipase cu forţă, pusese patimă în scuipatul acela. 

Îşi schimbară locurile, unul ieşi din baie, altul intră, şi 
Alan se spălă pe dinţi. | se păru că vede oglinda 
reverberând în ritmul muzicii, dar ar fi trebuit s-o privească 
cu multă atenţie ca să fie sigur şi nu era convins dacă nu 
cumva era un efect cauzat de mişcările capului său. Se sui 
în pat lângă Alice. Ea ţinea pleoapele strâns închise, 
nedorind să se uite la el, nedorind să lase lumea înăuntru. 
El stinse lumina. 

Îndată ce neonul roşu al radioului-ceas anunţă miezul 
nopţii, chiar în secunda aceea, Alice rosti: 

— Ajunge. 

— Da. 

— Trebuie să faci ceva acum. 

— Bine. _ 

Alan aprinse veioza de pe noptieră. Işi îmbrăcă halatul şi 
încălţă papucii. 

— Spune-mi ce o să le zici, spuse Alice. 

— Păi... Vă rog să daţi muzica mai încet? 

— Cere-le să oprească muzica. 

— Aşa o să fac. 

— Mai încet nu-i suficient. 

— Bine. 


— Şi să fii ferm. 

— Da. 

El porni spre uşă. 

— Nu poţi să te duci aşa, zise ea. Nu în pijama. 

— Păi, abia m-am trezit din somn... 

— Transmiţi un mesaj complet greşit, zise Alice. Te 
lipseşte de orice autoritate. Trebuie să arăţi elegant, chiar 
oficial. Stai. Aşteaptă. 

Se sculă şi căută prin dulap. Îi întinse un sacou şi o 
cămaşă proaspăt călcată. 

— Aşa da, zise ea. Zâmbi în timp ce Alan se îmbrăca, îi 
făcea plăcere. Acum, du-te. Şi dacă tot eşti acolo, ia-mi şi 
cana înapoi. 


El păşi afară, în noapte. Aerul continua să fie lipicios de 
umezeală şi căldură, dar cel puţin exista o briză bine-venită 
şi Alan închise ochii, o sorbi şi se bucură de ea; ar fi 
preferat să fie în pijama, i-ar fi plăcut să-i simtă atingerea 
pe piele. Putea simţi cum transpiraţia începe deja să se 
acumuleze sub straturile costumului său şi, cu un gest 
rebel, slăbi nodul cravatei... 

„„„Şi ascultă. Pentru că acum putea să audă ce era muzica 
şi nu era agresivă, nu reprezenta o ameninţare, ci era 
fermecătoare, fermecătoare. Şi simţi imboldul de a se 
întoarce în casă, s-o aducă pe Alice... da, şi pe Bobby de 
asemenea, să-l trezească, să-i trezească pe el şi pe câine, 
să-i aducă pe toţi afară pentru asta. 

Cât de fireşti le considerăm, gândi Alan, când le auzim în 
toate reclamele de la televizor, când sunt difuzate în toate 
magazinele, când li se îngăduie să definească doar o 
singură lună, micuță, din an, când vând chestii - te 
îngreţoşează sau nu le mai bagi în seamă -, dar acum, aici, 
în mijlocul unui val de căldură din iulie, cât de disonant 
sună, cât de nostalgic. Amintiri ale unor zile îndepărtate, 
când era copil, când mama lui încă mai trăia, când tatăl lui 
încă îi mai vorbea - şi-şi simţi ochii înţepându-l cu lacrimi 
fierbinţi, ar fi trebuit să se întoarcă iute în casă, să-şi aducă 
familia cât timp mai dura muzica, asta era cu adevărat o 


surpriză plăcută. 

Totuşi nu se întoarse. Nu dorea ca familia lui să fie acolo. 
Nu-i dorea şi gândul acela îl surprinse şi-l îndureră puţin şi 
cumva îi uşură de asemenea sufletul. Rămase pe verandă 
şi ascultă şi se desfătă în putina briză pe care o putea simţi, 
se desfăta în acordurile lui „Hark the Herald Angels Sing”, 
care se transformă apoi fără oprire în „Santa Claus is 
Coming to Town”. 

Ştia însă că Alice avea să-l urmărească. Ea avea să-l 
urmărească dinapoia draperiilor. Să-l urmărească şi să 
aştepte. De aceea luă expresia cuvenită de autoritate şi-şi 
strânse înapoi nodul cravatei. Porni pe poteca din grădină, 
ieşi pe trotuar şi intră pe poarta vecină, în teritoriul 
străinilor. 

În casă nu se vedea nicio lumină. Toate draperiile erau 
trase. Se părea că toţi merseseră la culcare... ba nu, chiar 
mai mult, se părea că locul în sine era părăsit, ca şi cum 
casa ar fi fost abandonată de mult şi nimeni nu trăise acolo 
de ani, şi nici n-avea să mai trăiască vreodată. Aducea cu 
un loc mort. Şi aproape că-i întoarse spatele - nu de frică, 
Doamne, Dumnezeule, nici vorbă -, ci pentru că era ridicol 
să creadă că o asemenea muzică ar fi putut proveni dintr-o 
asemenea casă. Totuşi aşa era, da, aşa era. 

Pe preşul de la intrare scria BINE AŢI VENIT. Alan se opri 
lângă el, nu dorea să fie acuzat că ar fi acceptat nici cea 
mai măruntă parte a ospitalităţii lor. Ciocăni la uşă, încet, 
foarte încet, pentru că nu dorea să-i trezească pe toţi cei 
dinăuntru. Apoi înţelese că era o prostie; ridică inelul de 
metal mai sus şi-i dădu drumul. 

Ciocăni aşa o vreme. Nu-i răspunse nimeni. Se simţi ca 
un idiot, ciocănind, în toiul nopţii, îmbrăcat de parcă ar fi 
mers la un seminar de business fără ca nimeni să-l bage în 
seamă. Se aplecă spre fanta cutiei de scrisori, îi 
întredeschise capacul şi strigă spre înăuntru. Simţi un val 
de aer rece; probabil că dăduseră drumul la aerul 
condiţionat. 

— Alo? strigă el. Alo? E cineva acolo? Detestă tonul slab 
şi neliniştit al propriului glas. Alo? Puteţi da muzica niţel 


mai încet? Alo? 

Idiotule. 

încercă să ciocănească din nou. Încercă să ciocănească şi 
în acelaşi timp să strige prin cutia de scrisori. 

— Vă rog! strigă el. Am o familie şi nu poate să doarmă! 
Zău, sunteţi niţel cam egoişti! Şi, şi... Şi dacă nu daţi mai 
încet, o să... 

Alan nu ştia cum să termine fraza aceea, aşa că fu mai 
bine că muzica încetă exact în momentul acela. Liniştea 
neaşteptată era buimăcitoare. Clipi, dezorientat. 

— Ah, zise el. Ei bine, mulţumesc. Mulţumesc, sunteţi 
foarte amabili! Îmi pare rău că v-am deranjat, nu vrem să 
fim... Dar era trecut de miezul nopţii şi eu... Bun. Bun, bine 
aţi venit în cartier! 

După aceea lăsă capacul cutiei la poziţia iniţială, ţinându- 
| uşor cu degetele ca să nu facă vreun zgomot nedorit. 
Cobori de pe veranda lor şi merse pe aleea lor. Se întoarse, 
iar casa continua să fie întunecoasă şi draperiile continuau 
să fie trase... şi se îndoi că l-ar fi putut vedea cineva, totuşi 
flutură din braţ ca un vecin prietenos. 

Sunetul care se revărsă din casă după câteva secunde 
aproape că-l răsturnă de pe picioare. Nu putuse fi chiar atât 
de puternic pentru aşa ceva - nu tocmai - asta era o 
prostie... însă rafala bruscă îl sperie şi se împletici într- 
adevăr, da, fu gata să cadă pe jos. Creierul lui avu nevoie 
de câteva momente preţioase pentru a înţelege că nu era 
altceva decât muzică, poate de zece ori mai sonoră decât 
fusese până atunci, şi avu nevoie de câteva clipe în plus ca 
să identifice colinda ca fiind „Auld Lang Syne”. Totuşi, chiar 
în intervalul acela micuţ, îl copleşi teroarea aproape 
primordială că acesta era mugetul unui monstru, mugetul 
morții, că el trebuia să fugă dinaintea acestui răcnet 
neomenesc, izbucnit atât de imposibil din tăcerea perfectă, 
că trebuia să fugă, repede, cât mai putea. 

Şi aproape că o făcu; în mod brusc, ştiu, cu certitudine 
absolută şi obiectivă, cât de mic şi inutil era el înaintea 
zidului acela de zgomot şi cât de iute noaptea devenise cu 
adevărat foarte întunecată, s-ar fi putut rătăci în bezna 


aceea ca smoala, iar în interiorul ei răcnetul de bătălie era 
tot mai acut şi el ştiu că se va îneca în zgomotul acela şi se 
va pierde pe vecie... 

Cu toate astea, descoperi în sine o furie pe care o uitase 
de mult, sau despre care nu bănuise niciodată că ar fi avut- 
O. 

Rămase locului. 

— Should auld acquamtance be forgot, and never... 

— Căcaților! urlă el spre muzică. Căcaţi nesimţiţi ce 
sunteţi! Trebuie să mă duc la muncă mâine! Şi soţia, şi 
băiatul, şi câinele - toţi trebuie să ne ducem la muncă 
mâine! 

Şi văzu o draperie care se clinti la etaj, o întrezărire de 
lumină care dispăru. 

— V-am văzut! răcni el. V-am văzut, acolo sus! Credeţi că 
nu vă pot vedea? 

Ridică de jos o bucată de pavaj desprinsă din alee, alergă 
spre casă, spre zgomotul acela, şi o azvârli în sus, către 
fereastră. O nimeri. Pentru o clipă, crezu că spărsese 
geamul, se îngrozi că o făcuse, apoi speră s-o fi făcut, speră 
că spărsese ochiul de geam, şi fu dezamăgit când piatra 
ricoşă, fără efect. 

— Vin să pun mâna pe voi! zbieră Alan. 

— We'll take a cup of kindness yet, for the sake of auld 
lang syne...! 

Alan ieşi în fugă din grădina lor şi intră în grădina sa. 
Bâjbâi la uşa garajului. Trase afară o scară metalică, care îi 
zăngăni în mâini. Simţi cum sacoul îi plesneşte sub efort, 
dar să fie sănătos, mai dă-o-n mă-sa pe Alice, fiindcă îl 
punea să poarte sacou în primul rând. Pentru un moment 
teribil, pe când târa scara afară în beznă, se gândi că poate 
cântecul se oprise, şi n-ar fi vrut asta, ce ar fi făcut atunci? 
- dar nu, revenise în altă interpretare, „Auld Lang Syne” 
răsuna în alt an nou, incredibil de puternic, incredibil de 
egoist şi incredibil de sărbătoresc, în morţii mă-sii. 

Târi scara afară din grădina lui, trăgând mai întâi de o 
parte, apoi de cealaltă, părând ca şi cum ei doi ar fi dansat 
după muzică. 


lar acum proptea scara de casa lor - ba nu, o izbea de 
casa lor şi suia, cu treptele metalice scârţâind sub 
greutatea lui. 

— Vin să pun mâna pe voi! zbieră din nou, dar poate mai 
puţin încrezător decât înainte, şi ştia că furia continua să-l 
impulsioneze, dar poate că începea să se destrame, cine 
ştie, doar puţintel? 

Privi o dată în jos şi regretă că o făcuse, deoarece 
noaptea era foarte neagră acum, totul era foarte negru şi 
nu putea să vadă solul de jos. Continuă totuşi să suie şi 
strigă „Vin să pun mâna pe voi”, însă aproape încetişor, ca 
şi cum ar fi fost un secret, şi brusc nu mai existară trepte 
pe care să suie, ajunsese în vârf şi - ia uite! ce coincidenţă 
fericită! - era exact lângă fereastră. Şi nu exista nicio 
lumină acolo, draperiile erau perfect alăturate. 

— Hei! izbi el cu pumnul în geam. Hei! Deschideţi! 
Deschideţi! 

Aflat atât de aproape de muzică, i se păru că-l izbeşte, că 
forţa ei l-ar fi putut răsturna de pe scară, dar el era 
puternic, se ţinea zdravăn, nimic nu-l putea opri acum şi 
orice teroare pe care ar fi putut-o simţi în măruntaie nu era 
decât o teroare privată pe care nimeni n-o putea vedea, 
da? Da? 

— Deschideţi! E ultima şansă! 

Şi lovi din nou cu pumnul... 

Şi draperiile se traseră. 

Şi muzica se opri. 

Mai târziu avea să se îndoiască de cele văzute în camera 
aceea. Avea să presupună că înţelesese greşit imaginile, la 
un nivel fundamental. Alice avea să-l întrebe ce se 
întâmplase, iar el avea să mintă, să spună că nu reuşise să 
arunce nicio privire în casă. Că vecinii refuzaseră cu 
îndârjire să se arate, că el continua să nu ştie cine erau 
inamicii lor. Era mult mai uşor aşa. Aproape că începu să 
creadă el însuşi cuvintele acelea. 

Draperiile se traseră complet, se deschiseră larg şi el fu 
orbit pentru o clipă de lumina din cameră. Aşa că poate de 
aceea nu putu vedea cine le trăsese, pentru că cineva 


trebuia s-o fi făcut, cu siguranţă, ele nu se puteau desface 
singure, nu? În odaie nu era însă nimeni - nimeni - la 
început, lui Alan i se păru că era cineva - icni când văzu 
figurile acelea, arătau atât de omeneşti - atât de naturale -, 
dar... 

Dar erau manechine. Manechine dintre cele pe care le 
vezi în magazinele de îmbrăcăminte, etalând ultima modă. 
Un copil purta vestimentaţie sport şi era întins pe spate, cu 
corpul răşchirat peste cutii din carton. În poziţia aceea, 
copilul părea mort, sau rănit, nu era un mod natural în care 
să zacă un corp... şi atunci de ce zâmbea atât de larg? 

Exista un bărbat, în costum de business (şi, observă Alan, 
nu la fel de bun ca propriul lui costum, era foarte clar că 
manechinul acela nu avea pe cineva ca Alice care să-l 
îmbrace!), şi aproape că stătea în poziţie verticală, proptit 
în colţul încăperii, cu capul răsucit spre fereastră, aproape 
privindu-l pe Alan, dar nu tocmai, aproape rânjind la Alan, 
aproape rânjind din cauza lui Alan, dar nu tocmai, nu de 
fapt. 

Şi al treilea manechin - manechinul cel mai apropiat - ah 
- era o femeie goală-puşcă şi Alan simţi brusc un sentiment 
de vinovăţie, el era aici şi se holba, ca şi cum n-ar fi fost 
deloc o femeie, ci doar un obiect, un simplu obiect, o 
bucată de carne - dar, stai, ea chiar era doar un obiect, 
doar un manechin, care era problema? Sânii ei erau 
moviliţe perfect simetrice şi păreau aproape neomeneşti, 
aşa că de ce ar fi vrut Alan să-şi ferească privirea? şi 
picioarele îi erau lungi şi netede şi nu aveau nici urmă de 
fire de păr, chipul (sincer) drăguţ era încremenit de 
asemenea într-un zâmbet, însă era un zâmbet prudent, un 
zâmbet rezervat - o făcea să pară atât de inocentă, de 
parcă ar fi avut nevoie de protecţie - sau, ia stai, nu cumva 
o făcea să pară pur şi simplu stupidă? 

Era aplecată, cu fundul în sus, cu un braţ atârnând spre 
podea, ca într-o chinuitoare poziţie de yoga - iar acum lui 
Alan i se păru că bărbatul din colţ inspecta fundul acela, de 
parcă l-ar fi examinat cu ochi critic, şi că rânjea pentru că 
avea munca aceea, cine n-ar fi rânjit dacă munca lui ar fi 


fost de inspector de funduri? iar băieţelul în vestimentaţie 
sport se tăvălea pe jos de râs, fiindcă totul era aşa 
amuzant. 

Şi toţi trei purtau căciuli de Crăciun, căciuliţe roşii de Moş 
Crăciun, ca şi cum n-ar fi făcut pur şi simplu parte dintr-o 
scenă de Crăciun, ci ar fi fost ei înşişi decoraţiuni de 
Crăciun. 

Atunci câinele începu să latre, şi era sonor, şi era 
sălbatic, şi era furia unui câine care-şi apăra teritoriul şi 
familia, şi peste o clipă draperiile se traseră înapoi, 
închizându-se, imposibil de rapid, iar Alan se pierdu din nou 
în beznă, apoi, pe neaşteptate, scara căzu într-o parte şi el 
se simţi căzând în partea opusă. 

„O să mor”, gândi destul de clar. „Cad pe spate în 
întuneric” şi într-adevăr căzu şi se întrebă dacă moartea va 
fi dureroasă. Şi nu se sinchisi şi se întrebă de ce nu se 
sinchisea, iar creierul îi spuse „Dumnezeule, Alan, dar cât 
de deprimat eşti?”, dar alungă asta iute din minte, 
întotdeauna o alunga din minte, nu avea timp pentru 
deprimare, şi în plus nu dorea ca acela să fie ultimul lui 
gând înaintea morţii. 

Nu era însă mort - acum înţelese asta - la urma urmelor, 
nu căzuse chiar aşa mult -, ci zăcea în răzorul micuţ de flori 
la care Barbara şi Eric trudiseră atât de recent pentru ca să 
arate frumos. 

Continua să audă lătrături, dar în mod clar răsunau 
dinăuntru, aşa că el se afla în siguranţă - şi dacă fiara se 
năpustea afară pe uşă? Nu avea timp să ia scara, ei puteau 
păstra scara - se ridică nesigur şi fugi din grădină, atât de 
repede, încât abia când ajunse în propriul lui dormitor îşi 
dădu seama câte vânătăi trebuia să aibă şi cât de 
dureroase erau vânătăile acelea. 

— l-ai făcut să oprească muzica, zise Alice din întuneric. 
Tonul vocii ei suna confortabil şi intim de sub pătură. Bravo. 

— Da, zise Alan. Dar cred că le-am trezit câinele. 


În noaptea acea Alan visă femeia-manechin. Nu se putu 
împotrivi. li visă sânii şi decise destul de superficial că erau 


mult mai fermi decât ai lui Alice - mai exact, din ceea ce-şi 
putea aminti despre sânii lui Alice. Cei ai manechinului erau 
prea perfecţi ca să fie omeneşti, prea rotunzi, prea 
modelaţi, dar, cu certitudine, neomenescul era mai bun 
decât nimic. Visă că existase păr pe pielea aceea de plastic 
prea netedă, că, la urma urmelor, existase ceva moale 
acolo. Visă că manechinul îi zâmbea. 

În dimineaţa următoare, Alan se trezi şi fu surprins de cât 
de înviorat se simţea. Era în dispoziţie bună. Un nor se 
ridicase - el ştiuse că norul va dispărea pur şi simplu dacă 
nu se gândea la el şi acum putea fi fericit din nou, nu? - de 
fapt, nici nu-şi mai putea reaminti de ce fusese nefericit. Se 
gândi la sâni şi zâmbi, apoi se uită la Alice care continua să 
doarmă şi zâmbi şi spre ea, ah, binecuvântare. Simţea că 
putea înfrunta ziua cu seninătate. lar la vecini era linişte, 
nu se auzea muzică, nu se auzeau lătrături, totul revenise 
la normal. 

Se duse la maşina sa. Scara era rezemată de uşa 
garajului. Vecinii i-o aduseseră. Fusese un gest frumos din 
partea lor. Vecinii i-o aduseseră. Vecinii intraseră în curte şi 
i-o aduseseră. Numai zâmbete, ce frumos din partea lor, 
numai zâmbete şi sâni. Vecinii intraseră în curte, ei 
părăsiseră casa aceea tot moartă, ei se strecuraseră în 
grădina lui în timpul nopţii, ei intraseră pe proprietatea lui, 
ei ar fi putut veni chiar până la uşa lui, ei şi-ar fi putut lăsa 
urmele tălpilor pe preşul lui cu inscripţia „Bine aţi venit” de 
la intrare, ei şi-ar fi putut şterge mâinile din plastic pe inelul 
lui de ciocănit la uşă. Ce frumos! Vecinii - ei intraseră în 
curte - în beznă, în timp ce el dormea, în timp ce familia lui 
dormea, în timp ce ei dormeau şi n-ar fi ştiut niciodată. Ei 
aduseseră scara înapoi. El putea s-o aibă din nou. El mai 
putea folosi scara aceea. El era bine venit. El era bine venit. 
El putea veni cu scara lui, şi sui, şi privi prin ferestrele lor 
oricând ar fi dorit. El era bine venit. 

Alan simţi o durere în piept şi fu nevoit să se aşeze, ca 
să-şi tragă răsuflarea. 


La serviciu, vânzările continuară să scadă. Alan convocă 


o şedinţă cu subalternii săi. Le spuse să se străduiască mai 
mult. Le spuse că toţi contau pe ei. Că el încerca din 
răsputeri să fie dur, dar corect, toţi puteau să vadă că era 
dur, dar corect, nu? Unii dintre ei zâmbiră şi-i promiseră că 
îşi vor da silinţa, iar doi părură chiar convingători. 

Acasă, Alice îi spuse că lătrăturile se auzeau cel mai 
puternic după-amiaza. De obicei începeau la scurt timp 
după prânz şi continuau toată ziua. Mai rău însă era că-l 
stârneau pe câinele lui Bobby, care alerga prin casă, 
lătrând drept răspuns cu o furie inutilă. Alice spuse că ar fi 
putut face faţă unui câine care lătra, poate, la nevoie. Dar 
să aibă doi, stereo, era peste puterile ei. 

Câinele de alături se potolea seara. Atunci începea 
muzica. Era întotdeauna muzică de Crăciun, dar nu puteai 
preciza ce colindă anume, decât dacă stăteai în grădina din 
faţă. Atunci auzeai nu numai ritmul, ci puteai să beneficiezi 
din plin de zurgălăii saniei, de cor, de tonurile liniştitoare 
ale lui Bing Crosby, de sunetele comice provenite din nasul 
roşu-strălucitor al renului Rudolf. 

Încercară să anunţe poliţia. Poliţiştii notară detaliile 
oferite. Spuseră apoi că vor trece şi vor verifica personal. 

Într-o seară, O Little Town of Bethlehem cântă de 
şaptezeci şi patru de ori la rând la vecini. Bing Crosby 
cânta. Bing părea furios. Bing îi ura şi dorea ca ei să sufere. 
Când cântecul se schimbă în cele din urmă în Once in Royal 
David's City, Alan şi Alice se simţiră atât de uşuraţi, încât 
aproape că izbucniră în plâns. 

lar în timpul zilei, îi spuse Alice lui Alan, când Bobby 
venea acasă de la şcoală, în timp ce-şi făcea temele şi 
micile corvezi prin casă, fredona încetişor colinde de 
Crăciun. Ea îl rugă să înceteze. Ea îi strigă să tacă dracului. 

La serviciu, Alan fu silit să convoace o şedinţă de 
urgenţă. Fu nevoit să utilizeze termenul respectiv în nota 
de convocare: „urgenţă”. Le spuse subalternilor lui din 
vânzări să trudească mai intens. li rugă s-o facă. Altfel avea 
să fie nevoit să ia măsuri punitive. Fu nevoit să utilizeze 
expresia aceea în nota post-şedinţă: „măsuri punitive”. 
Unul sau doi îi râseră în faţă. 


Alice îi povesti că mai telefonase o dată la poliţie, care-i 
spusese exact acelaşi lucru ca înainte. Aşa că Alan telefonă 
el însuşi. Explică situaţia foarte calm. Poliţiştii notară 
detaliile oferite. Spuseră că vor trece. Că vor verifica 
personal. 

Vecinii îşi despachetau finalmente lucrurile. Peluza lor din 
faţă era presărată de cutii din carton şi folii de plastic 
pentru ambalat. Vântul le purta peste gard. Şi în fiecare 
dimineaţă Alan pleca spre serviciu şi trecea printr-un vârtej 
de granule de polistiren. 

Câinele continuă să latre. Câinele lui Bobby nu mai putea 
rezista. Se ascundea în bucătărie când începeau lătrăturile 
şi schelălăia. Urina pe podea de frică. Vomita. 

Alice îl rugă pe Alan să vorbească din nou cu vecinii. Să 
se ducă acolo, să le bată la uşă şi să ceară un răspuns. El 
sugeră s-o facă împreună, întrucât, ca o familie, ar fi 
reprezentat în mai mare măsură un front unit. Bobby 
întrebă dacă putea veni şi el, Bobby era foarte surescitat, şi 
părinţii lui spuseră „nu”, iar Bobby fu dezamăgit şi puţin 
îmbufnat. 

Alan şi Alice merseră împreună la casa vecinilor. Cânta 
din nou O Little Town of Bethlehem, dar acum nu mai era 
Bing, ci altă versiune, aşa că era bine, asta era în regulă. 

Pe preşul de la intrare scria BINE AŢI VENIT - BINE AŢI 
VENIT ÎN CĂSUŢA NOASTRĂ DRAGĂ! Nici Alan, nici Alice nu 
doriră să calce pe el. Stătură pe verandă, ciocăniră şi 
strigară prin cutia de scrisori. Nu răspunse nimeni. 

— Nu cedăm, îi spuse Alice lui Alan şi el fu de acord. Nu 
plecăm acasă până nu rezolvăm chestia asta. 

Dar după câteva ore fură nevoiţi s-o facă. 

Poliţia le spuse că ar trebui să înceteze să mai 
telefoneze. Ceea ce făceau, le spuse, era hărţuire. li 
hărţuiau nu numai pe vecini, ci şi pe centralista de la 
poliţie. Vecinii lor erau oameni buni şi la locul lor; n-ar fi 
trebuit să-i urască doar pentru că erau diferiţi. 

— Dar diferiţi, în ce fel? întrebă Alan şi nu era furios şi în 
mod clar nu răcnea, aşa încât credea că nu merita 
avertismentul anterior. 


— Pur şi simplu, diferiţi. 

Alan şi Alice încercară să bată la uşile altor vecini de pe 
stradă. Vecini pe care nu-i salutaseră niciodată, de atâţia 
ani. Dar nimeni nu era niciodată acasă. 

Într-o seară Alan reveni de la serviciu şi-l găsi pe Bobby 
în grădina din faţă. Se juca printre ambalajele de plastic cu 
bule. 

— Uite, tati, spuse el, le pot face să pocnească! 

Sărea cu picioarele pe ele, se rostogolea peste ele şi 
declanşa mii de explozii minuscule. Râdea atât de tare, 
încât Alan îi ceru să plece de acolo şi să intre în casă. Nu 
erau ale lor, erau gunoaie, pleacă. Bobby păru foarte 
necăjit - dar nu putea să se joace cu ele, nu se putea juca 
împreună cu tati cu ele? 

— Poate fi periculos, zise Alan. Băiat prost ce eşti, 
idiotule. Nu sunt curate. 

Bobby părea tot necăjit. Colţurile buzelor i se curbară în 
jos, iar gura i se bosumflă tristă. Dar apoi bosumflarea 
deveni o grimasă. Chipul i se contorsionă. | se contorsionă 
cu adevărat. Şi, lent, Bobby ridică mâna, ridică un singur 
deget. Îl îndreptă sfidător către tatăl lui. 

În seara aceea Bobby nu mai avu voie să joace golf la 
Xbox. 

Alan şi Alice dormeau cu dopuri în urechi. Dar lui Alan tot 
i se părea că aude muzica. Nu putea fi sigur dacă 
bubuiturile erau ritmul basului sau propria sa inimă. 

Şi visă manechinul de alături, cu corpul şi ţâţele lui false 
din plastic şi cu zâmbetul fals din plastic. 

— Ah, Barbara! icni el într-o noapte când o pătrunse pe la 
spate, aplecată, cu fundul ridicat spre ceruri, cerând-o de-a 
dreptul. 

Îi plăcea s-o numească Barbara. Cu inima lui bubuind ca 
tobele din „Winter Wonderland”. 

Bobby continuă să se joace în grădină. Alan îl privea de la 
fereastră, prinzând granule de polistiren pe limbă ca pe 
nişte fulgi de zăpadă. Bătea în geam, încercând să-l facă să 
se oprească, dar Bobby nu putea să audă sau nu voia să-l 
audă şi arăta enorm de fericit, ca un puşti de opt ani în 


dimineaţa Crăciunului. Lăsa capul mult pe spate, cu gura 
larg deschisă, cu bucăţelele albe de ambalaj plutind în jos 
spre chipul lui. Le scuipa sau le înghiţea, după cum avea 
chef. 

Alice ajunse la concluzia că lătrăturile de alături încetau 
dacă nimeni nu făcea niciun zgomot. Aşa că încercară să nu 
provoace câinele, merseră în vârfurile picioarelor, se 
străduiră să nu calce pe scândurile din podea care 
scârţâiau, ţinură televizorul fără sonor. Vorbeau în şoaptă, 
sau nu vorbeau deloc. 

— Vrei să joci o partidă de golf, campionule? îi şopti Alan 
lui Bobby într-o seară. N-am mai jucat golf de mult. 

Şi Bobby ridică din umeri. 

— Poţi să fii Tiger Woods, dacă vrei, zise Alan. 

Aşa că jucară golf, pentru ultima dată, şi deşi Bobby nu 
se strădui foarte tare, învinse oricum. 

— Dacă vrei, spuse Alan, într-o zi putem juca golf 
adevărat. Golf adevărat, nu ca în versiunea asta falsă, cel 
adevărat, sub cerul liber. Putem merge şi să bem o halbă 
împreună într-un pub. Putem fi prieteni. 

La serviciu, Moş Ellis îl convocă pe Alan la o şedinţă. Erau 
numai ei doi, în biroul mic şi lipsit de aer. Ellis îi spuse lui 
Alan că dacă nu-şi putea controla subalternii, avea să 
găsească pe cineva care s-o facă. 

Intr-o seară Alan reveni acasă cu o idee bună. Ideea 
aceea i se învârtise prin minte toată după-amiaza şi-l 
menţinuse fericit. 

— Să le plătim cu aceeaşi monedă! strigă el şi nici măcar 
nu se obosi să şoptească, să vadă ce aveau ei să facă 
acum! 

El şi Alice îşi strânseră toate CD-urile preferate, le puseră 
pe hi-fi şi dădură volumul la maximum. Alice puse Abba şi 
Alan, Pink Floyd. lar vecinii înnebuniră - câinele începu să 
latre ca scos din minţi, iar muzica răzbunătoare de Crăciun 
era asurzitoare. Dar nu conta, era amuzant, şi Alan, şi Alice 
se legănau după Voulez-Vous şi Comfortably Numb. 

Până şi Bobby se alătură, zâmbind cu toată gura, şi Alan 
nu-l mai văzuse pe Bobby zâmbind de mult timp şi simţi 


cum i se topeşte inima. 

— Pot să pun şi eu nişte muzică? întrebă Bobby, iar Alan 
râse şi zise. 

— Sigur că da! 

Aşa că Bobby puse o piesă pe care părinţii lui nu o 
recunoscură şi care avea cam multe cuvinte obscene 
pentru ca vreunul dintre ei s-o aprobe... dar toţi ţopăiră în 
sus şi în jos după melodia aceea şi Alan spuse: 

— Nu sunt sigur că putem dansa după ea, Bobby, însă 
are un ritm bun! 

Şi dintr-un motiv necunoscut, toţi găsiră remarca lui pur 
şi simplu irezistibil de amuzantă. 

In cele din urmă, bineînţeles, fură nevoiţi să renunţe; nu 
mai aveau muzică pe care s-o pună şi erau epuizați. În plus, 
nu avusese niciun succes, Bing Crosby zbiera furie 
apoplectică şi propriul lor câine era o epavă tremurătoare 
de urină şi vomă. 

Dar când suiră în pat în seara aceea, Alice îi spuse lui 
Alan: 

— L-ai recunoscut? Acela era cântecul nostru. Mai ţii 
minte? Cântecul pe care obişnuiam să-l ascultăm când ne- 
am cunoscut. 

Alan nu credea că ei avuseseră vreodată un cântec al lor, 
nu fuseseră niciodată atât de romantici, da? Însă ea îl 
sărută pe buze - foarte scurt, dar dulce -, apoi se întoarse 
şi se culcă. Alan rămase întins pe întuneric şi se întrebă la 
ce cântec se referise ea. Probabil că la unul interpretat de 
Abba. 

In dimineaţa următoare, sub oceanul de mizerii din 
cartoane, folii de plastic şi ambalaje cu bule, Alan văzu că 
în peluză apăruseră acum găuri. Ba chiar cratere. Semăna 
cu un câmp de luptă. Şi presupuse că în seara trecută 
vecinii îşi lăsaseră câinele afară. lar în după-amiaza aceea, 
la serviciu, concedie trei subalterni. Convocă o şedinţă de 
urgenţă şi-i concedie aleatoriu. O femeie izbucni chiar în 
plâns. 

— Dar am o familie, spuse ea. 

— Rău, spuse Alan. Toţi avem familii, în pizda mă-sii. 


Alice îi telefonă lui Alan la serviciu. Ea nu făcea niciodată 
asta. 

— Vii repede acasă? îl întrebă. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Câinele. E foarte bolnav. 

— El este mereu bolnav, nu? 

— Acum e altceva. Doamne, a ieşit din casă. Nu ştiu cum, 
dar a scăpat şi tocmai s-a târât înapoi şi... Vino cât poţi de 
repede. 

Alan îi spuse că era realmente foarte ocupat, în plus nu 
prea se pricepea la câini şi nu putea să-l ajute cu nimic. 
Plecă totuşi mai devreme şi conduse cât putu de repede 
spre casă. 

Intre timp, Bobby revenise de la şcoală. Plângea. 

— Sparky, zise el. Sparky, te rog, nu muri! 

Deodată redeveni un puşti de opt ani, băieţelul special al 
lui Alan, şi el îl iubi tare mult şi-l trase spre el, 
îmbrăţişându-l. lar Bobby îl strânse în braţe şi plânse, 
udându-i costumul. 

— Te rog, tati, nu-l lăsa pe Sparky să moară. 

— N-o să-l las, zise Alan. N-o să-l las. Ce-a zis veterinarul? 
Aţi chemat veterinarul? 

Atât Alice, cât şi Bobby îl priviră fără un cuvânt. Alan se 
enervă. 

— De ce nu l-aţi chemat? 

— Uită-te la el, spuse Alice. 

Câinele se străduia să stea în picioare, însă labele îi 
alunecau întruna. La început Alan crezu că era o simplă 
slăbiciune, dar nu, era mai straniu de atât, labele înseşi 
păreau lucioase şi alunecoase, nu puteau avea tracţiune pe 
gresia din bucătărie. Câinele încerca din răsputeri să nu se 
uite la nimeni, părea aproape că se încruntă într-o iritare 
omenească - ştiu cum să stau în picioare, nu vă-ngrijoraţi, o 
să rezolv chestia asta imediat. În jurul lui se aflau smocuri 
de blană, pumni întregi. Mai era şi o baltă de lichid care 
aducea cu smântâna, dar mirosea mult mai urât. 

Apoi câinele strănută, un pufnet slab ca scârţâitul unei 


jucării stricate, şi aproape că-l făcu pe Alan să râdă. lar 
strănutul acela fu prea mult pentru câine, fiindcă labele i se 
răşchirară de sub corp şi pântecele îi lovi pardoseala cu un 
efect comic. Câinele deschise botul, de parcă ar fi vrut să 
explice poanta, dar în loc de vorbe mai vomită puţin. 

— Ei i-au făcut asta, zise Alice. Ei l-au otrăvit. 

— Nu putem şti asta. 

— Futu-i în gură, zise Bobby. Futu-i în gură de labagii 
nenorociţi, ei au făcut asta. Labagiii dracului, căca-m-aş în 
gura lor. 

Şi-şi fulgeră părinţii cu privirea, iar inocenţa copilului de 
opt ani se pierdu din nou şi Alan se gândi că probabil se 
pierduse pentru totdeauna. 

— Haide, băiatu', spuse Alan aplecându-se spre câine. 
Haide, campionu’ meu. Ce face băiatu'? Nu te speria, 
băiatu', o să te faci bine. 

Ochii câinelui se holbară mult, complet confuzi, şi el 
vomită din nou. Dar de data aceasta nu mai era doar un 
firicel de smântână. Lichidul se revărsă gros şi repede, de 
parcă fusese deschis un robinet dinăuntru. Nu era de 
mirare că ochii se dilataseră - cu siguranţă că acolo era mai 
mult lichid decât tot volumul corpului câinelui! - era de 
parcă toate măruntaiele lui fuseseră dizolvate în unul şi 
acelaşi lichid lipicios şi erau acum pompate afară pe 
pardoseală, ieşind în valuri, clipocind de capul câinelui şi 
împotmolindu-se în smocurile de blană rămase, clipocind de 
ochii deschişi care priveau ca nişte mărgele, cu dezinteres 
vag, conţinutul corpului său care plutea leneş, iar el nu 
dădea nici măcar un semn că i-ar fi păsat. 

Smântâna era acum rozalie şi Alan crezu că e sânge, însă 
bejul cremos elimină rozul şi deveni un bej atât de lugubru, 
încât nici nu mai putea fi numit bej. Oh, Doamne, nu era 
nici măcar lichid, nu tocmai, era ca un sirop, vâscos şi 
neted, iar câinele tremura în el, părea să fie susţinut de el 
şi plutea pe siropul acesta atât de vâscos, încât o linguriţă 
putea sta înfiptă vertical. Curat şi pur, şi dur ca plasticul. 

Câinele se mai cutremură o dată, parcă încercând să se 
scuture de ultimul conţinut al corpului; ultimele câteva 


picături stoarse, am terminat? Bine atunci. 

— Sparky, spuse Bobby. 

— Acum trebuie să fim tari, îi încurajă Alan. 

— Labagiii dracului, zise Bobby. 

— Gata, gata. 

— Da, zise Alice. Labagiii dracului. 

Alan deschise gura. Nu fu sigur de ce o făcu, să spună 
ceva, ce? Ceva conciliator, posibil, sau poate un soi de 
panegiric pentru un câine mort, ceva potrivit de mişcător 
pentru aceste împrejurări. Familia îl privea întrebător. 

— Ce vreţi să faceţi? zise el. 

— Să ne răzbunăm, spuse Bobby. Vrem să ne răzbunăm. 
O să-i otrăvim pe ei, o să-l otrăvim pe câinele /or. O să... o 
să le băgăm căcat în cutia poştală. 

— Da, zise Alan, da, sau am putea... 

Alice îl privi. Mai exact, îl străpunse cu privirea. 

— Ce, Alan? zise ea şi vorbi atât de încet, încât era foarte 
periculos. Ce? la spune-ne. Ce putem face? 

El încercă să găsească un răspuns. Ea aşteptă. Trebuia să 
recunoască, ştia să aştepte. In cele din urmă pufni 
exasperată şi ieşi în trombă din cameră. 

Alan şi Bobby rămaseră în urmă, privind câinele. Chiar şi 
acum blana continua să-i cadă de pe corp, fiecare fir de păr 
era un şobolan care părăsea o corabie deja scufundată. 
Alan se gândi că ar fi trebuit să închidă ochii câinelui, 
măcar de dragul lui Bobby, dar n-o făcu. 

— Haide, rosti el, stângaci, întinzând un braţ să-şi 
cuprindă fiul după umeri, apoi se răzgândi. Haide, să-l 
lăsăm în pace pe sărmanul Sparky. 

leşiră din bucătărie şi Alan închise uşa în urma lor. 

Alice îi aştepta pe amândoi în living. 

— Uite, spuse ea. 

li întinse lui Alan o punguliţă din plastic, din cele pe care 
le folosea ca să-i împacheteze prânzul pentru serviciu şi 
prânzul lui Bobby pentru şcoală. lnăuntru se cuibăreau trei 
cârnăciori, mici şi subţiri, cu proeminențe pe ei... şi erau 
trei rahaţi, rahaţii lui Alice, şi arătau foarte eleganţi, arătau 
ca nişte răhăţei politicoşi de doamnă. 


— Dumnezeule, rosti Alan. 

Şi Bobby rânji văzându-i, un rânjet lupesc, care-i dezveli 
dinţii. 

— Este, aşa-i! zise el şi părăsi camera. 

Reveni după un minut sau două, tot rânjind, câinele lui 
era mort, însă totul era în regulă acum, fiindcă ei aveau un 
plan. lar el îşi purta propria ofertă în palmele goale, mândru 
ca un vânător, ca un copil care acum se dovedise bărbat - 
priviţi roadele muncii mele! - şi era un rahat mare, cald şi 
unsuros, iar Alan înţelese că Bobby nu mai era de acum 
doar un băieţel. 

— Vă aşteptaţi să-i bag în cutia poştală, pur şi simplu, 
aşa? 

— Câtuşi de puţin, zise Alice. Trebuie să le spunem 
motivul. Trebuie ca ei să ştie că no; ştim. 

Se duse la biroul ei şi găsi un plic antişoc, mare şi 
frumos. Scrise pe el cu carioca: UCIGAŞI DE CAINI. Luă 
punguţa ei de cârnaţi care atârna din mâna încă întinsă a 
lui Alan şi o puse înăuntru; Bobby îşi băgă şi el rahatul 
acolo. 

— Acum aşteptăm doar contribuţia ta, spuse Alice. 

— Nu crezi că avem destul? 

— Acesta este un cadou din partea întregii familii. 

Aşa că Alan se duse la toaletă. Luă plicul cu el. Se gândi 
la soţia şi la fiul său care-l aşteptau dincolo de uşă. 
Presiunea era prea mare. Nu putea să facă nimic în 
condiţiile astea. Se strădui şi se strădui, încercă cu toată 
onestitatea. Dar nu ieşi nimic. Deschise plicul şi privi rahaţii 
dinăuntru, căutând susţinere morală, rahaţii deschizători de 
drumuri care aveau să fie precursorii propriilor lui rahaţi. 
Nu-l ajută deloc. 

Trase apa în closetul gol. 

— Gata? întrebă Alice, când el ieşi. 

— Da, minţi Alan. 

Şi familia lui încuviinţă grav. 

— Atunci, zise Bobby, este timpul. 

Casa vecinilor era tăcută, când Alan ieşi afară. Era prea 
devreme pentru muzica de Crăciun şi câinele luase o pauză 


de la lătrat. Era paşnică şi Alan aproape crezu că totul 
fusese o glumă, că de fapt nu se întâmplase nimic, că 
Barbara şi Eric continuau să locuiască acolo şi că totul era 
bine. 

Se întrebă dacă era privit în timp ce mergea pe aleea de 
acces. De către eí, inamicii lui - şi de către eí, familia lui - 
ambele tabere urmărindu-l cum înaintează în secret, 
dinapoia draperiilor. Se strădui să ţină plicul cât mai 
nonşalant cu putinţă, ca şi cum n-ar fi fost singurul motiv al 
vizitei sale, ca şi cum, după ce îi murise câinele de 
companie, dorea acum să-şi scoată la plimbare plicul de 
companie. 

Soarele apunea deja când ajunse la uşa din faţă şi asta 
era neobişnuit. 

Pentru prima dată, nu dorea să atragă atenţia. O simplă 
livrare şi termina. Uşor, foarte uşor, deschise capacul cutiei 
pentru scrisori. Se aplecă spre ea şi privi în casă, dar nu era 
nimic de văzut, era beznă. Beznă ca noaptea şi Alan avu pe 
neaşteptate ideea că noaptea se revărsa din casă. 

Simti un curent slab de aer venind dinăuntru. Se înfioră şi 
privi înapoi. Lumina dispăruse deja aproape complet, 
termină o dată! Apropie plicul de fanta cutiei şi se potrivea 
perfect, era mărimea exactă, şi-l balansă acolo, începu să-l 
strecoare. 

Apoi din cealaltă parte simţi o smucitură. 

La început crezu că lovise pur şi simplu un obstacol, se 
pregăti să modifice puţin unghiul plicului, pentru a-l putea 
împinge mai uşor, dar apoi simţi din nou, o smucitură clară 
- ceva aştepta dincolo de uşa aceea şi prinsese plicul, îl 
trăgea înăuntru. 

Instinctiv, Alan trase înapoi fără să ştie de ce - doar voia 
să livreze plicul, nu? Însă dinăuntrul casei auzi un mârâit, 
ceva frustrat, ceva furios, şi ştiu că nu trebuia să lase plicul 
acesta să intre în casa aceea, nu trebuia să lase nicio parte 
din soţia lui sau din fiul lui să intre acolo, nici chiar partea 
lor cea mai rea, nici măcar rahatul lor. Trase înapoi mai 
puternic, iar autorul mârâitului fu șocat de îndrăzneala lui şi 
se auzi şi un scrâşnet de colţi, Alan fu sigur în privinţa 


aceea. Păşi pe preşul de la intrare, pentru a avea mai multă 
stabilitate pe picioare şi-şi cobori ochii spre el, lucru care se 
dovedi o greşeală, pentru că acum pe preş nu mai scria 
nimic, nici măcar un cuvânt - ba mai mult, acolo nu era de 
fapt nimic, locul era neted şi moale şi vai! atât de alunecos 
încât Alan nu se putu controla, Alan căzu pe spate, Alan 
dădu drumul plicului. 

Plicul fu smuls; capacul cutiei de scrisori se trânti, 
închizându-se; fălcile casei se trântiră, închizându-se. Şi 
Alan strigă de frustrare şi de frică, şi brusc văzu cât de 
neagră era noaptea. 


Când ajunse acasă, Alice era în dormitor, aşteptându-l. 
Nu avea pe ea decât lenjeria intimă. Niciodată nu umbla 
aşa. El îi putu vedea sânii iţindu-se, salutându-l. 

— Unde-i Bobby? o întrebă. 

— S-a culcat de câteva ore, răspunse Alice. Hei. Ai făcut- 
o! Ce bărbat voinic şi curajos eşti! Eşti soţul meu şi tatăl 
băiatului nostru. Ne-ai protejat familia, ne-ai păstrat 
siguranţa. 

Şi pentru doar a doua oară de când o cunoscuse, se 
repezi în el. Îi smulse cravata, sacoul, mâinile ei îi atingeau 
tot corpul, la fel şi buzele. 

— Te doresc atât de mult, zise ea. Te iubesc atât de mult, 
şi-l trase pe pat. 

— Ah, bine, spuse Alan. 

„„.Şi, ah, Doamne, ea era peste tot, cum făcea asta, când 
avea numai două mâini, şi ea era în el, iar acum el era în 
ea, iar asta din urmă era destul de neaşteptat... 

— Te iubesc! strigă Alice, şi el ar fi vrut ca ea să 
vorbească mai încet, avea s-o audă Bobby, aveau să audă 
vecinii. 

„Şi era atâta linişte acolo afară, nu era nici pic de 
muzică, iar Alan şi-i putea imagina poate ca pe o familie 
stând în jurul conţinutului plicului, sobri, „Ei bine, cred că 
ne-am învăţat lecţia” - şi Alan îşi dori ca muzica să revină, 
doar puţin, doar cât să-i dea un pic de ritm, trecuse mult de 
când nu mai făcuse aşa ceva. 


— Te iubesc, strigă Alice. Alan, de ce am încetat? De ce 
am încetat să ne mai iubim? 
Şi Alan nu ştiu. 


Alice îl trezi cu o sărutare. 

— Trebuie să mă duc la muncă, spuse el. 

— Nu poţi să stai, pur şi simplu, cu mine? 

— Nu tocmai, răspunse el. 

— Bine. 

De la vecini tot nu se auzea niciun sunet şi Alan 
presupuse că era un semn bun. 


Alan îi telefonă lui Alice de la serviciu. Nu făcea niciodată 
asta. 

Era spre sfârşitul dimineţii, voia să-i audă glasul. 

— Te iubesc, îi spuse el. 

— Frumos, răspunse ea. Te-ntorci acasă la ora obişnuită? 

— Cred că da. Aşa sper. 

— Bine. 

El îi telefonă din nou, mai târziu, după-amiază, dar de 
data asta nu răspunse nimeni. 


Când ajunse în cele din urmă acasă, fu surprins să vadă 
că-l aştepta câinele. 

Blana îi căzuse, complet. Totuşi câinele nu părea afectat 
de asta. Faţa îi era modelată într-un rânjet canin mare şi 
limba i se legăna afară. Păşi spre Alan pe labele lui lucioase 
şi netede. 

— Hei, zise el. Hei. Bravo, căţelu'. Bravo, băiatu'. 

Îi mângâie pielea bej-murdar, care era uşor lipicioasă la 
atingere. 

Bobby se juca la Xbox. 

— Salut, campionule, spuse Alan. Ce zici de Sparky, eh? 
Sparky a scăpat! 

Bobby nu ridică ochii; era prea absorbit de jocul lui. Alice 
apăru din bucătărie. 

— Bobby, spuse ea, câinele ăla al tău trebuie hrănit. 

Bobby tresări iritat. 


— Haide, zise ea. Este responsabilitatea ta. 

— Bună, zise Alan. Te iubesc. 

— Acum, Bobby, insistă Alice. 

Aşa că Bobby se ridică nesigur în picioare. Apoi merse 
nesigur la bucătărie şi luă o conservă cu hrană pentru câini. 
Reveni nesigur la câine, care în tot acest timp privise cu 
adoraţie pură după tânărul lui stăpân. Bobby luă cu 
degetele nişte carne din conservă. Se aplecă spre câine. Și 
apoi, cu multă atenţie, mânji cu carne toată faţa câinelui. O 
întinse apăsat, astfel că gelatina rămase prinsă acolo ferm 
- o parte nimeri în bot şi puţin pe limba care atârna afară, 
dar majoritatea îi rămase pe faţă şi-i conferi lui Sparky o 
barbă improvizată. 

După aceea Bobby se aşeză din nou şi luă joystickul de la 
Xbox. Strânse cu putere manşa şi resturile de mâncare 
pentru câini i se scurseră printre degetele încleştate în 
pumn. 

Alan privi îngrozit. 

— Ce s-a-ntâmplat cu Bobby? 

— Nimic nu s-a-ntâmplat cu Bobby, zise soţia lui. Bobby 
şi-a căpătat câinele înapoi. Bobby este fericit, câinele este 
fericit, toată lumea este fericită. 

— Tu eşti fericită? 

— Bineînţeles că sunt fericită. Vino în bucătărie. Vreau să 
discutăm între patru ochi. 

El o urmă şi ea zâmbi când închise uşa. 

— Ce este? 

— Ar trebui să stai jos. 

El se aşeză. 

— Am o relaţie, zâmbi Alice. 

Alan nu ştiu ce să spună. 

— Ce? 

Şi apoi: 

— De ce? 

Şi: 

— Dar ziceai că eşti fericită... 

— Sunt fericită. Sunt fericită pentru că am o relaţie. 

— Aha, făcu Alan. 


Se gândi că ar fi trebuit să se simtă furios. Oare asta 
dorea ea? Nu-i mai rămăsese însă furie deloc. O epuizase 
pe toată, o irosise pe muzica dată tare şi pe gunoaiele din 
grădină. 

— Nu mai fi posac, Alan. Eu nu sunt posacă. O să 
aranjăm noi lucrurile. Dă-mi voie să-ţi explic cum o să 
procedăm. 

— Bine. 

Şi, în mod straniu, Alan se simţea de fapt liniştit; Alice 
aranja întotdeauna lucrurile. 

Alice îl lămuri cum putea ea să păstreze totul aşa cum 
dorea. Şi cum putea el să beneficieze de acelaşi lucru. 
Astfel totul avea să continue ca şi cum ar fi fost normal. 
Atât doar că ar fi fost un normal diferit. Un normal mai bun. 

El vorbi foarte încet: 

— Pot să mă gândesc pe îndelete la asta? 

Ea era foarte politicoasă. 

— Bineînţeles că poţi, scumpule. 

Alan privise fix tăblia mesei din bucătărie, în timp ce ea Îi 
spusese cu răceală ce dorea de la el, cum vedea 
supraviețuirea căsătoriei lor, care îi erau condiţiile. lar 
acum el ridică ochii. Alice îl privea cu atenţie şi continua să 
surâdă, iar capul îi era uşor întors într-o parte, ca să-l vadă 
mai bine, şi el se înfioră pentru o clipă trecătoare. 

— Of, Alan, zise ea. Ţin minte că atunci când ne-am 
cunoscut, am încercat să-mi dau seama dacă n-ar fi trebuit 
să fi rămas doar prieteni. Scumpule, cred că ne-am pierdut 
calea. Cred că am fi putut rămâne prieteni foarte buni. 

— Şi aseară? 

Alice întoarse capul în partea opusă, miji ochii, se 
încruntă. 

— Ce-i cu aseară? 


În noaptea aceea Alan rămase pe sofa. Se jucă cu Xbox- 
ul lui Bobby. Îl jucă pe Tiger Woods. Bătu computerul o 
dată. 

Plecă la serviciu. Străzile erau pline cu şoferi care 
găsiseră iubirea. Moş Ellis îl convocă în altă şedinţă de 


urgenţă şi de data aceasta îi spuse că era jalnic şi-l 
ameninţă cu concedierea. Ellis era un bărbat scund şi urât, 
iar mirosul corporal se agăța de el ca un limax, dar el 
găsise iubirea, el o găsise pe doamna Ellis, el o făcuse să 
funcţioneze şi Alan ar fi vrut să-l întrebe care era secretul. 
Când Alan ieşi, găsi pe biroul lui o hârtie pe care scria 
„Lăbar”. Cel care-l numise lăbar iubea probabil de 
asemenea. 

Se gândi să-i telefoneze lui Alice. Nu îndrăzni. 

Nu se duse direct acasă. Merse la pub. Stătu de unul 
singur. Bău bere şi mâncă chipsuri. 

Până ajunse acasă, Alice era deja în pat. El se dezbrăcă 
pe întuneric şi se sui lângă ea. Alice nu se clinti, nici măcar 
un muşchi. Nu putea spune dacă dormea sau era trează. 
Vie sau moartă. Om sau. Sau. Ar fi vrut să se frece de ea. In 
lumina lunii, pielea ei arăta foarte netedă. 

De alături tot nu se auzea niciun zgomot, iar liniştea, 
liniştea disperată, începu să doară. 

— Bine, rosti el cu glas tare. O să fac ce vrei. 


Alan nu mai fusese de mulţi ani la o întâlnire şi nu ştia 
cum să se îmbrace. Aşa că Alice îl duse la dulap şi alese o 
cravată, un sacou, o cămaşă, pantofi. Apoi inspectă 
rezultatele cu ochi critic. 

— Arăţi destul de bine pentru masă. 

Alice însăşi era imaculată, ea nu pierduse niciodată 
deprinderea, cine ar fi crezut? 

— Poate că atunci nu trebuie să facem asta, spuse Alan. 
Dacă asta-ţi place. 

Ea îşi morfoli buza de jos, doar pentru o clipă, apoi râse. 

— Haide, îi spuse şi-l trase de mânecă, ducându-l la 
parter. 

Bobby juca golf cu noul lui prieten. 

— Salut, campionule, zise Alan. Salut, campionilor. 

Se gândi că băiatul din dreapta era Bobby, fiindcă acela 
era Tiger Woods. 

— Să nu ne aşteptaţi! le spuse Alice vesel copiilor. 

Stătură pe preşul de la intrare. Pe preş scria NOSTRA 


CASA şi AICI LOCUIEŞTE O FAMILIE FOARTE FERICITĂ! şi 
CASĂ DULCE CASĂ DULCE CASĂ DULCE CASĂ DULCE CASĂ. 
Alan ridică inelul pentru ciocănit, dar la atingerea lui uşa se 
deschise. 

— Suntem aşteptaţi, îl asigură Alice. 

Casa era drăguță. Totul era curat şi ordonat şi se simţea 
izul spray-ului pentru mobilă recent utilizat... sau mai era şi 
altceva? Pe un raft cu cartea de telefoane, Alan văzu plicul 
lui cu bule, nedeschis. UCIGAŞ DE CAINI, scria pe plic şi 
acuzaţia părea acum duşmănoasă. Toţi suntem buni vecini, 
nu-i aşa? Buni prieteni. Alături, văzu el, erau alte plicuri, de 
mărimi similare - OTRĂVITOR DE PISICI, scria pe unul. 
UCIGAŞ, pe altul. Şi altele: PEDOFIL. VIOLATOR. ASASIN. 
VIOLATOR. ASASIN. 

Pe altă poliţă, dedesubt, o cană plină până sus cu zahăr. 

— Dar unde sunt ei? zise Alan. 

— O să fie în living, răspunse Alice. Ochii ei sclipeau de 
încântare. la să vedem cu ce ne aşteaptă! 


Gătiseră paste. Lasagna, fettuccini. 

Barbara se străduise realmente. Până atunci Alan n-o 
văzuse niciodată cu haine pe ea şi era frumoasă, făcuse o 
treabă cu adevărat bună. Barbara surâdea, uşor sfioasă, i 
se păru lui Alan. 

— Nu arată minunat, Alan? gânguri Alice. Destul de bine 
pentru masă! 

Zâmbetul lui Eric nu era defel sfios şi-l etală pe toată 
durata cinei. El purta costum. Cravata îi era complet 
neagră. Alan se gândi că făcea ca propria lui cravată în 
dungi să pară nepotrivită şi prostească. Eric arăta atât de 
bine, încât s-ar fi putut descurca şi cu o cravată în dungi; 
până şi căciuliţa de Moş Crăciun care-i stătea uşor înclinată 
pe cap părea şic şi elegantă. 

Flecăreala măruntă era foarte măruntă, dar Alice râse 
mult şi Alan aproape că uitase cum suna râsetul ei. Pe 
fundal se auzea foarte discret o selecţie de melodii festive 
favorite. Însă nimic ieftin în ele, ci erau interpretate de 
cântărețe faimoase de operă, iar orchestra era una 


filarmonică. 

Sosi momentul desertului. 

— Daţi-mi voie, zise Alice, voi doi aţi trebăluit deja din 
greu. Îl aduse din frigiderul nou-nouţ. Tiramisu! anunţă ea. 

— Este preferatul meu! Ah, dar cum ai ştiut? 

Ea se aşeză şi-l sărută recunoscător pe Eric pe buze. 

— Tiramisu, miam-miam, zise Alan. : 

Alice luă o mână de tiramisu de pe platou. Il privi fix pe 
Alan. Şi fără să-şi desprindă ochii de la el, îşi mânji încet 
tortul peste toată faţa. Îl masă în obraji, pe buze şi bărbie... 
apoi îl întinse mai jos, pe gât, crema groasă şi ciocolata se 
prelinseră peste partea de sus a decolteului. 

Alan făcu o grimasă. 

Ochii lui Alice fulgerară pentru o clipă. 

— Dacă nu-ţi place, spuse ea, de ce nu vii aici să-l ştergi 
de pe mine? Haide. Linge-l. Linge-l de pe mine, dacă ai 
curaj. 

Eric rânji larg. Barbara surâse mereu sfios. Alan nu se 
clinti. 

Alice afişă un zâmbet extrem de politicos de sub masca 
ei de desert moale. 

— Cred că-i momentul să vă lăsăm singuri pe voi doi, 
îndrăgostiţilor. 

Rostind cuvintele acelea, se ridică în picioare. Îl apucă pe 
Eric de brâu şi-l vâri sub braţ. Şi părăsiră livingul. 

Alan nu putu fi sigur, dar era posibil ca Eric să-i fi făcut cu 
ochiul când ieşise. 

— Bun, zise Alan. Se uită la Barbara, care continua să 
surâdă, dar era oare cu adevărat sfioasă, sau poate era la 
fel de stânjenită? Bun, repetă el. Ce facem noi acum? Doar 
noi doi. 

Se întinse peste masă şi prinse mâna Barbarei. Se simţea 
ca pielea câinelui său mort. 

Alan spuse: 

— Sper că putem fi prieteni. 

Închise ochii. Se concentră intens. Ca şi cum, numai prin 
puterea gândului, ar fi putut încălzi atingerea acelei mâini, 
ca şi cum ar fi putut-o determina să ia la rândul ei mâna lui. 


Ca şi cum, dacă ar fi dorit suficient de mult, ar fi putut-o 
face pe Barbara să-l iubească. 

Auzi sunetul arcurilor patului, zgomotele ascuţite ale 
soţiei lui, ţipetele ei de plăcere când ajunse la orgasm. Ţinu 
ochii strânşi şi încercă să blocheze toate zgomotele, toate 
zgomotele din lume. 


BĂRBATUL DIN ŞANŢ 
Lisa Tuttle 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


LISA TUTTLE şi-a vândut acum patruzeci de ani cea dintâi 
povestire, „Stranger in the House”, care deschide 
actualmente Stranger in the House, primul volum al 
ficţiunilor ei supranaturale, publicat de editura Ash-Tree 
Press. 

Cunoscută cel mai bine pentru textele ei scurte, care 
includ „Closet Dreams”, laureată a International Horror 
Guild Award, Lisa este de asemenea autoarea mai multor 
romane, printre care The Pillow Friend, The Mysteries şi The 
Silver Bough, precum şi a unor cărţi pentru copii şi de 
nonficţiune. 

Deşi născută şi crescută în America, trăieşte de treizeci 
de ani în Marea Britanie, iar în prezent locuieşte cu familia 
ei în Scoţia. 

Aşa cum explică, „Bărbatul din şanţ” a fost inspirată de 
The Bog People de P.V. Glob - sau cel puţin de imaginea de 
pe copertă. (Nu cred că am citit vreodată cartea aceea.) 

„Nu sunt sigură când am început să scriu prima versiune, 
dar trebuie să fi fost pe când locuiam încă în Texas, în zilele 
dinaintea computerelor personale, deoarece a fost 
dactilografiată pe bătrâna mea IBM Selectric. Sărim acum 
în timp treizeci de ani şi, pe când călătoream în toiul unei 
ierni mohorâte spre o înmormântare din Norfolk, privind pe 
geamul maşinii peste mlaştini, mi-am dat seama că acela 
era decorul potrivit pentru povestea aceea lungă şi 
neterminată... Am scris-o imediat ce am revenit acasă în 
Scoţia. 

Dacă ficţiunea scurtă s-ar plăti la oră, nu la pagină, aş fi 
bogată de acum. Din fericire, scrierea majorităţii 
povestirilor mele nu durează chiar aşa mult.” 


Nu mai aveau la ce să se uite odată ce ieşiseră din oraş, 
doar o şosea lungă care se întindea înainte, cu ogoare 
sterpe de ambele părţi, sub cerul sur şi jos. Intinderea era 
foarte plată şi pustie aici, la marginea mlaştinilor, şi lumina 
spălăcită a iernii sugea toată culoarea din peisajul 
monoton. Ocazional, în depărtare se mai zăreau câte o 
moară de vânt dărăpănată, câte un cal bătrân şi obosit care 
privea trist peste un gard, câteva vaci tolănite pe iarbă, un 
bărbat mort în şanţ... 

Linzi zbieră când îl văzu, un țipăt asurzitor, care ar fi 
putut să cauzeze un accident urât, dacă J.D. ar fi fost un 
şofer mai puţin experimentat. Chiar dacă pe acolo nu exista 
nimic, erau totuşi destule vehicule care goneau repede şi 
aproape, atât în faţă, cât şi în spate. 

— Ce pizda mă-sii? 

Ea văzu cât de roşu devenise el la faţă, vena care-i pulsa 
la tâmplă, şi-i păru rău, totuşi nu ţipase degeaba. 

— Jay, în şanţ, acolo-n spate, era un mort - un om! 

— Nu fi idioată. 

Mâinile i se încleştară pe volan şi ochii îi fugiră între 
oglindă şi şosea, fără să-i arunce ei vreo privire. 

— L-am văzut! Trebuie să... 

— Ce? Ce trebuie să facem? 

— Nu... nu ştiu. Să ne-ntoarcem? 

Cu fiecare secundă scursă, distanţa creştea. 

— Şi de ce ar trebui să facem asta? Vezi vreun loc unde 
să ne putem întoarce? Şi dup-aia, chiar dacă mi-ai putea 
spune unde să m-opresc, n-aş avea unde să trag pe 
dreapta fără să intru direct în şanţ. Şi de ce? Ca să poţi 
vedea că ceea ce ţi s-a părut un mort era de fapt un maldăr 
de gunoaie acoperit de muşte? 

Ea îşi morfoli buza de jos, străduindu-se să-şi 
reamintească detalii precise a ceea ce văzuse - un bărbat 
gol, emaciat, arămiu, ghemuit pe o parte -, însă nu credea 
că fusese o iluzie optică. 

— Era corpul unui bărbat. Îmi pare rău că te-am speriat, 


dar oricine ar fi ţipat dac-ar fi văzut un asemenea cadavru. 

J.D. oftă şi-şi roti capul, destinzându-şi încordarea din 
ceafă. 

— Bine, iubirea mea. Acum s-a terminat. Un mort n-are 
nevoie de ajutorul nostru. 

— Dar... n-ar trebui să anunţăm pe cineva? 

— Pe cine? 

— Poliţia? 

El tresări şi ea închise ochii, de parcă reacţia lui faţă de 
cuvântul acela fusese o palmă peste obraz. li redeschise, 
când îl auzi semnalizând. 

— Dacă tu l-ai văzut într-adevăr, atunci l-au văzut şi alţii, 
rosti el calm. 

Apoi viră la stânga, intră pe un drum semnalizat, după 
care, foarte repede, făcu din nou la stânga pe un drum 
nesemnalizat, îngust şi cu o singură bandă. Acum mergeau 
paralel cu şoseaua principală, întorcându-se în direcţia din 
care veniseră. Simţind un fior nervos de anticipare în 
abdomen, Linzi înţelese că el răspundea probabil la cererea 
ei şi o ducea înapoi în locul unde zărise corpul. De aici 
şoseaua principală era lesne vizibilă sub forma unui flux 
constant de trafic: doar o fâşie scurtă de pământ gol separa 
drumeagul pe care se aflau ei de şanţul de drenare, chiar 
dacă ea nu-l putea vedea. De fapt, nu observase drumeagul 
acesta de pe partea opusă. Nu-şi dădea seama cât de mult 
merseseră după ce văzuse cadavrul, dar avea convingerea 
că J.D. ştia; el era şofer profesionist. 

Linzi îşi prinse coatele în palme şi se strânse uşor. Exact 
aşa proceda el de fiecare dată, mormăia şi se prefăcea că 
nu face ce voia ea. Insă acum ea nu voia să revadă mortul 
acela oribil... şi, de fapt, când maşina încetini şi apoi opri la 
capătul drumeagului, ea se rugă necunoscutelor puteri din 
univers ca J.D. să fi avut dreptate şi ca ea să se fi speriat de 
un manechin furat din vreo vitrină şi abandonat sau unul 
dintre cele folosite în simulatoarele de accidente auto. 

— Am ajuns, rosti el. Ce zici? 

Linzi îi privi zâmbetul mândru şi-şi aminti ce alungase 
mortul din mintea ei. 


— Haide, urmă J.D. fără să-i aştepte răspunsul. Dă-mi 
voie să-ţi arăt noua noastră casă. 

Sări jos şi, cu politeţea care-i cucerise inima, îi deschise 
portiera. 

Femeia îşi fixă un surâs încântat pe chip, însă el trebuie 
să fi simţit un indiciu al adevăratelor ei sentimente, pentru 
că rosti pe un ton de apărare: 

— Sigur că da, acum nu-i mare lucru, dar foloseşte-ţi 
imaginaţia. Gândeşte-te la toate chestiile pe care le poţi 
planta. Să faci o superpeisagistică din tot rahatul. Orice-ţi 
place - eu plătesc. 

Ea încercă să-şi explice tulburarea. 

— Credeam c-o să avem vecini... 

— Cine dracu' vrea vecini? Ai zis că vrei o casă la ţară. 

— Da, da, aşa este, aşa vreau. Dar nu credeam că va fi 
atât de departe de toate... 

— E /a țară. Şi nu-i departe - cât e, douăzeci de minute 
de Norwich? Poate c-ai văzut indicatorul pentru sat. La trei 
kilometri în direcţia aia sunt poşta, pubul şi şcoala primară. 

La reamintirea copiilor pe care aveau să-i aibă într-o 
bună zi, ea se topi lângă el. 

— lubitule, nu mă plâng, nu! Cum aş putea, când te am 
pe tine? Atât doar c-am fost surprinsă. Îmi imaginasem o 
aşezare recent construită. 

— Ştii bine cât urăsc complexurile alea imobiliare 
monotone. Se relaxă în îmbrăţişarea ei. Doamna doreşte un 
tur cu ghid? 

Merseră pe solul denivelat, dar nu mlăştinos, cum 
păruseră câmpurile prin geamul maşinii. Linzi văzu 
marcajele proprietăţilor - stâlpi cu etichete din plastic 
portocaliu-fluorescent... şi ajunseră la un morman de 
sfărâmături şi o placă de beton. 

— Ce-i asta? 

— Ce a mai rămas din fosta casă de aici. Cum crezi c-am 
obţinut aprobarea de la sistematizare să construim una 
nouă? 

— Ce s-a-ntâmplat cu cea veche? 

— Cred c-a ars, nu ştiu, acum douăzeci de ani. Înaintea ei 


au fost alte căsuțe, mici. Oamenii au trăit dintotdeauna pe- 
aici. Poate că nu te-ai gândit să te uiţi, dar de fapt este peo 
ridicătură, mai sus decât smârcurile. Şi solul are altă 
compoziţie, nu-i mlăştinos, aşa că putem planta orice 
dorim. Şi nici nu va trebui să ne facem vreodată griji despre 
alte case construite în stânga şi-n dreapta, fiindcă cine ar 
construi în mlaştină? Nu vom avea vecini gălăgioşi sau 
băgăcioşi, care să vină din cinci în cinci minute, să se 
plângă că /eylandi ale noastre le acoperă vederea, să ceară 
cu împrumut trimerul de gazon, să tragă cu ochiul după 
tine... 

Pe când se ambala aşa într-un discurs pe care ea îl mai 
auzise, Linzi privi câmpia mohorâtă, pustie şi netedă, pe 
care singura formă de viaţă păreau să fie maşinile şi 
camioanele care vâjâiau pe lângă ei, şi simţi un fior de 
îndoială. Lucrurile despre care se plângea el erau rămăşiţe 
din trecutul lui în suburbii cu „căţeaua aia mincinoasă”. 
Oare viaţa lor trebuia să fie mereu definită relativ la prima 
lui căsătorie? 

— Ţi-e frig? 

Observându-i tristeţea, J.D. deveni tandru. Îşi scoase 
haina şi i-o puse pe umeri. 

— Vântul ăsta are colţi. Va trebui să plantăm o lizieră de 
arbori acolo, ca paravan antivânt, şi un gard viu în partea 
aia, ca să nu se holbeze la noi toţi nasoii care trec pe şosea. 
Haide, ne-ntoarcem la maşină acum. 


Pe drumul de întoarcere ea nu văzu nimic neobişnuit în 
şanţ. A doua zi ştirile locale nu menţionau nimic despre 
găsirea vreunui cadavru, iar data următoare când merseră 
spre est pe A47, Linzi nu putu nici măcar să identifice locul 
unde i se păruse că-l văzuse. 

Construirea începu în scurt timp şi, după câteva 
săptămâni, J.D. se opri într-o seară la şantier şi făcu poze cu 
telefonul, apoi i le arătă când ajunse acasă. Linzi fluieră 
admirativ până la ultima fotografie, când sunetele i se 
opriră în gât. 

— Ce... Ce-i asta? 


— O vedere din lateral... 

— Nu, acolo-n faţă, în colţul din stânga... chestia aia. 

El scrută ecranul. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Seamănă c-un... 

Descoperi însă că nu voia să spună că semăna cu un 
cadavru, un bărbat gol, emaciat, zăcând pe o parte, aşa că 
se mulţumi să arate cu degetul. 

— Acolo. 

— Ah. Nu-s sigur. Un maldăr de crengi şi nişte buruieni 
probabil. Incepuse să se întunece şi lumina nu mai era 
bună. Da, e-o poză proastă. 

Atinse un buton şi o şterse. 


După câteva zile, Linzi merse împreună cu soţul ei la 
şantier. Fu surprinsă cât de repede se schimbase totul, cât 
de diferit arăta spaţiul acum când în centrul lui exista 
scheletul unei case. In acelaşi timp, fu uşor surprinsă de 
talmeş-balmeşul de peste tot. In mare parte erau 
echipamente şi materiale de construcţie, sau ambalajele lor 
aruncate pur şi simplu la întâmplare, dar existau de 
asemenea ambalaje de alimente, sticle de plastic, cutii de 
bere, ba chiar şi obiecte neaşteptate de îmbrăcăminte - un 
tricou alb, un pantof -, care sugerau că muncitorii 
considerau spaţiul din exteriorul casei drept o groapă de 
gunoi generală. In lumina slabă era uşor să-ţi imaginezi că 
o asemenea acumulare de resturi semăna cu un trup şi ea 
abandonă planul de a căuta obiectul a cărui vedere în 
fotografie o tulburase şi preferă să se prindă de braţul 
soţului ei şi să-l asculte descriind progresul lucrărilor. 


Într-o vreme Linzi câştigase bani frumoşi dansând într-un 
club - acolo îl cunoscuse pe J.D. -, însă el nu suporta ideea 
ca alţi bărbaţi s-o vadă dezbrăcată, aşa că acum ea lucra la 
Tesco. N-ar fi fost prea rău ca slujbă cu program redus când 
copiii aveau să fie la şcoală, gândi ea, dar după un an de 
căsătorie tot nu rămăsese însărcinată şi începuse să intre la 
idei. Medicul spusese că nu exista niciun motiv evident 


pentru care să nu poată concepe, dar dacă nu mai voia să 
aştepte, pasul următor ar fi fost spermograma soţului. 
Perfect capabilă să-şi închipuie reacţia lui J.D. faţă de 
sugestia respectivă, Linzi decisese să exploreze mai întâi 
alte opţiuni. 

Auzise că în Lowestoft exista o femeie care studiase 
toate modurile tradiţionale de creştere a fertilităţii. Mai 
întâi, îţi dădea în cărţi, apoi te sfătuia cu privire la 
momentele cele mai prielnice pentru concepţie şi-ţi 
pregătea un ceai special din plante sau o listă de vitamine 
şi suplimente minerale alimentare, bazate pe ceea ce 
dezvăluiseră cărţile. Aşa că Linzi stabili o întâlnire şi se 
duse acolo în prima după-amiază liberă. 

Femeia locuia în una dintre casele duplex coşcovite 
aflate vizavi de parcarea cea mare de pe chei. Se numea 
Maeve şi arăta ca o ţigancă, bronzată şi pieptoasă, cu 
tatuaje de inspiraţie celtică, părul vopsit şi bijuterii mari din 
argint. Luă de la Linzi douăzeci de lire şi apoi o conduse 
într-o sufragerie ticsită de mobilă, care mirosea a pisici şi 
beţişoare din lemn de santal, unde se aşezară faţă în faţă la 
o măsuţă. 

— Vrei un copil, anunţă Maeve. Ai încercat şi n-ai izbutit 
să rămâi grea. Soţul tău... nu, nu-mi spune, scumpo... este 
mai vârstnic decât tine. Tu eşti a doua... a treia lui soţie. 
Nu-mi spune, o să-ţi spun eu. Tu-ţi doreşti tare mult să ai o 
familie, dar el, poate... Ba nu, şi el doreşte. Insă copiii lui, 
nu, nu, sigur că nu, el nu are copii. Văd asta. Însă motivul... 
la să vedem ce spun cărţile. 

Deschise o casetă din lemn, scoase din ea o pungă de 
catifea, din care luă un pachet de cărţi de joc, pe care le 
amestecă. Îi spuse lui Linzi să ia trei cărţi şi să le aşeze pe 
masă cu faţa în sus. 

Nu erau cărţile de tarot viu colorate la care se aşteptase 
Linzi. Pe ele se aflau imagini neclare alb-negru, aidoma 
reproducerilor proaste a unor fotografii foarte vechi, şi la 
prima vedere era greu să distingi ceva. 

O carte arăta un dansator, un bărbat gol, cu excepţia 
unei cingători largi în jurul mijlocului şi a unei scufii pe cap; 


era surprins în timpul unei piruete, balansându-se pe 
vârfurile degetelor unui picior, cu celălalt picior îndoit din 
genunchi şi cu braţele ţinute la spate. Ţinea ochii închişi şi 
surâdea calm. 

Pe a doua carte era imaginea unei femei cu corp de 
câine, sau o căţea borţoasă cu cap de femeie. Chipul 
feminin privea inexpresiv în sus, cu gura căscată, de parcă 
ar fi dorit să înghită obiectul pe care-l privea: un ou argintiu 
mare, suspendat imediat deasupra capului ei. 

Pe a treia carte erau o mulţime de cuțite şi un corp 
însângerat. Înainte ca Linzi să fi putut vedea mai multe, 
Maeve ridicase toate cele trei cărţi şi le introdusese înapoi 
în pachet, pe care-l tăie şi amestecă agitată, murmurând: 

— Asta-i rău. Foarte rău. 

— Să mai încerc o dată? întrebă Linzi sfios. 

Femeia îi azvârili o privire veninoasă. 

— El nu-ţi va dărui un copil. 

— Te referi la J. D? 

— Nu-l lăsa să te păcălească. 

— Vorbeşti despre soţul meu? 

— N-ar fi trebuit să te măriţi cu el, dacă nu erai pregătită 
să fii credincioasă. 

— Dar îi sunt credincioasă! O privi scandalizată pe 
ghicitoare. Nu m-am culcat decât cu J.D., după prima 
noastră întâlnire! 

— „Culcat” ... Deci sexul oral nu contează. Nu mă poţi 
minţi, pufni femeia. l-ai fost necredincioasă o dată soţului 
tău, iar cărţile arată că se-ntâmplă din nou. 

Ea simţi că sângele i se goleşte din cap şi văzu steluțe în 
întuneric. Lucrul cel rău. De unde ştia ţiganca? 

— N-am... Nu l-am... Nu l-am înşelat. Cărţile îţi spun şi de 
ce? 

Maeve puse cărţile deoparte. 

— Nu-mi pasă de ce. Asta-i problema ta. Dar văd ce va 
veni şi nu-i bine. Va fi foarte rău pentru tine să-ţi înşeli 
soţul, mai ales cu ăla. 

— N-o să-l înşel pe J.D. - îl iubesc! Am venit aici fiindcă 
am crezut c-o să ne-ajuţi s-avem un copil. Nu-mi poţi 


pregăti un ceai sau prescrie nişte plante şi vitamine? 

Maeve se ridică şi porni spre uşă. 

— Nu te voi ajuta cu fertilitatea până nu rezolvi problema 
cu soţul tău. Tu va trebui să decizi ce doreşti: căsătoria asta 
sau altceva. 

Linzi rămase încăpăţânată pe scaun şi se răsuci ca s-o 
privească. 

— Îmi doresc această căsătoria. Şi un copil. Vrei să spui 
că nu pot? Că n-o să am un copil de la J.D.? Că el este 
steril? Te rog, trebuie să-mi spui. Am dreptul să ştiu. 

Maeve oftă şi se opri în prag, jucându-se cu unul dintre 
lanţurile grele din argint care-i atârnau la gât. 

— Soţul tău nu-ţi va dărui un copil. lar celălalt nu poate. 

— Care „celălalt”? În viaţa mea nu există alt bărbat în 
afară de J.D. O jur! 

Femeia îi adresă o privire grea, dispreţuitoare. 

— Acum trebuie să pleci. 

Sentimentul de şoc al lui Linzi dispăruse şi simţea doar 
indignare. Douăzeci de lire pentru asta! Nici nu citise cărţile 
ca lumea, un mic incident, desprins din context, înţeles 
greşit... era o insultă. Poate că Maeve deţinea un soi de 
talent psihic, să poată culege câte ceva, dar înţelesese totul 
complet pe dos. 

Lucrul cel rău. Se gândi din nou la el, pe când aştepta o 
breşă în trafic care să-i îngăduie să traverseze strada. Ei nu 
discutau niciodată despre asta, totuşi aruncase o umbră 
asupra relaţiei lor şi-l obseda pe J.D., un spectru care se 
trezea de fiecare dată când avea o străfulgerare de gelozie 
legată de vreun incident inofensiv. 

Nu avea totuşi niciun drept să se simtă gelos. Maeve 
înţelesese greşit, însă J.D. ştia perfect că ea nu-l înşelase - 
i-o supsese poliţistului doar pentru ca J.D. să nu-şi piardă 
permisul de conducere. Ea îi simţise disperarea, ştia la fel 
de bine ca el ce avea să însemne. Aşa că fusese o 
tranzacţie rapidă, fără cuvinte: eu te fac pe tine şi tu nu-l 
faci pe el. 

El ar fi putut-o opri cu un cuvânt sau o privire, dar n-o 
făcuse. Şi fusese recunoscător, cel puţin până ce 


recunoştinţa se acrise în resentiment. Linzi nu se aşteptase 
la mulţumiri - ar fi preferat ca ei doi să pretindă că nu se 
întâmplase niciodată -, dar de ce nu putea J.D. înţelege că 
atunci când iubeşti pe cineva, aşa cum îl iubea Linzi, niciun 
sacrificiu nu era prea mare? 


În visul ei, Linzi împletea şireturi de piele într-un şnur 
puternic şi flexibil, care devenea un laţ în jurul gâtului 
arămiu şi emaciat al unui bărbat complet gol, cu excepţia 
unei scufii făcute din piele de animal şi a unei cingători din 
piele, care-i era largă în jurul mijlocului. Ea se trezi cu 
imaginea aceea în minte şi înţelese că „dansatorul” pe 
care-l văzuse pe cartea ghicitoarei era spânzuratul. 


Pe măsură ce construcţia casei se apropia de sfârşit, Linzi 
se simţea tot mai nefericită la gândul mutării acolo. Deşi nu 
casa în sine era problema - se dovedi chiar a fi mai bună 
decât cutezase să-şi închipuie; numai un nebun ar fi 
preferat unul dintre apartamentele în care locuise ea 
vreodată sau căsuţa din capătul străzii în care crescuse. 
Linzi nu credea că e nebună. De luni de zile nu văzuse 
nimic care să semene cu un cadavru, totuşi imaginea alb- 
negru  înspăimântătoare de pe cartea ghicitoarei se 
contopise în memoria ei cu trupul pe care-l văzuse în şanţ 
şi devenise o prezenţă amenințătoare pe care o simţea, 
pândind-o, în afara razei vizuale, de fiecare dată când 
ieşeau de pe A47 şi se îndreptau către ceea ce J.D. numea 
deja „căminul lor”. 

Era imposibil să-i spună că ea nu doreşte să locuiască 
acolo, mai ales când el abia aştepta să se mute şi investise 
în casă atâta efort şi bani. Aşa că se mutară în casa cea 
nouă şi Linzi îşi spuse că în scurtă vreme se va obişnui. 

Prima săptămână petrecută acolo fu aproape ca o a doua 
lună de miere. J.D. îşi luă concediu o săptămână, pentru ca 
să se poată acomoda pe îndelete. Aproape că nu merseră 
nicăieri, doar în sat după provizii sau ca să ia masa la pub; 
zilele treceau plăcut, muncind împreună, sablând, vopsind 
şi mutând lucruri de colo până colo, iar nopţile erau pline 


de sex, atât viguros, cât şi tandru. Linzi nu-şi văzuse 
niciodată soţul atât de complet fericit. El credea că ea era 
nervoasă doar pentru că tot nu reuşea să rămână 
însărcinată şi continuă s-o încurajeze să se relaxeze. 

In general, atâta timp cât J.D. era în jur, Linzi reuşea într- 
adevăr să se relaxeze. Se simţea destul de sigură în noua 
lor casă, privind interiorul, şi era cea mai fericită când 
draperiile ascundeau orice imagine a smârcurilor care-i 
înconjurau şi lăsa treburile din curte pe seama soţului ei, 
deoarece descoperise că, indiferent în ce direcţie ar fi 
privit, era obsedată de senzaţia inconfortabilă că cineva se 
apropia pe furiş în spatele ei. 

lar noaptea îl visa pe spânzurat. 

Uneori ea împletea laţul, uneori îl trecea în jurul gâtului 
lui care nu i se opunea, înainte sau după ce-i săruta gura 
nemişcată. Alteori nu era implicată atât de imediat, ci 
stătea gârbovită în spatele unei mulţimi solemne şi-l privea 
murind, zbătându-se la capătul frânghiei, picioarele lui 
dansau în aer şi sperma ţâşnea ca o binecuvântare finală 
pe solul sterp de dedesubt. 


După ce J.D. reveni la muncă, Linzi îşi invită mama la 
prânz. Era prima ei vizită în casa nouă. 

— Ce multă lumină este în camera asta, rosti mama 
aprobator. De fapt, în toate camerele. Îmi plac ferestrele 
mari. Ce panoramă frumoasă! 

Stând puţin înapoia mamei, Linzi privi peste umărul ei la 
întinderea plată şi lipsită de copaci care se pierdea în 
depărtare sub cerul albastru. Deşi era mai atrăgătoare 
acum, în culorile verii, continua să o considere sinistră. 

— Aşa crezi? 

— Tu nu crezi? Mama se întoarse şi o privi întrebător. S- 
a-ntâmplat ceva, Linzi? 

Ea ridică din umeri. 

— Mie mi se pare destul de posomorâtă. Haide afară, 
adăugă repede, în grădină. Sigur că da, deocamdată nu se 
poate vorbi despre o grădină în toată puterea cuvântului, 
dar... aş vrea să ştiu ce părere ai. 


Mama îi trată rugămintea cu toată seriozitatea şi 
examină grădina din toate privinţele. Ba chiar se lăsă în 
genunchi şi scurmă pământul cu degetele. Linzi se rezemă 
cu spatele de un perete al casei şi-şi privi mama cu atenţie, 
căutând orice semn că ar fi perceput o prezenţă invizibilă 
tulburătoare, dar nu zări nimic. 

Se întoarseră în casă şi mâncară quiche şi salată, iar 
mama lui Linzi completă o listă cu propuneri de plante la 
care să se gândească fiica ei şi schiţă două planuri posibile 
pentru peisagistică. 

— N-o să ţi se mai pară aşa posomorâtă, după ce o să 
plantezi nişte tufe. Şi în timp ce aştepţi să se prindă 
plantele, ai putea pune nişte ghivece şi ceva mobilier de 
grădină, ca să ai cu ce să-ţi clăteşti ochii. Lăsă creionul din 
mână. Ce ar fi să-mi spui acum despre ce vrei de fapt să 
vorbeşti cu mine? 

— Ai simţit ceva... ceva în neregulă... acolo, afară? 

— Nu, ţi-am spus, solul pare foarte bun şi mănos - nu-i 
mlăştinos, aşa cum mă aşteptasem. Cine a locuit aici în 
trecut trebuie să-l fi îngrijit bine. 

— Nu m-am referit la asta. Linzi inspiră adânc. Mai ţii 
minte, când eram mică de tot, că ai vrut să ne laşi pe mine 
şi pe Tilda cu o bonă şi ne-am dus la ea acasă, dar am 
plecat imediat de acolo? Tu ai zis că nici vorbă, că ai simţit 
ceva în neregulă şi n-am fost deloc surprinse când am auzit 
după câteva luni că prietenul ei fusese arestat fiindcă era 
pedofil. 

— Sigur că ţin minte. 

— Atunci tu ai simţit ceva în neregulă în casa ei. Ceva 
rău, periculos, deşi nu se zărea nimic. Vreau să ştiu dacă 
simţi ceva aici. 

Un licăr de alarmă străbătu ochii mamei. 

— Linzi, scumpo, poţi să vii la mine, poţi să stai cât de 
mult vrei, dacă hotărăşti... 

— Ce? Nu! Lacrimile îi podidiră ochii şi-şi privi mama fix, 
cu buzele întredeschise. De ce ai crede că...? Vrei să-l 
părăsesc pe J.D., aşa-i? Ştiam eu! Nu ţi-a plăcut niciodată 
de el. 


Mama ridică mâinile. 

— N-am spus nimic! Tu eşti cea care a deschis vorba 
despre chestia aia oribilă... 

— Eu am vorbit despre felul cum tu ai simţit ceva în 
neregulă. Asta ai spus atunci, imediat cum ai intrat pe uşă, 
că ştiai pur şi simplu. Aşa că mă întrebam... 

— ...dacă am simţit ceva aici? Nu. Dar de ce te-ai aştepta 
să simt ceva, dacă totul este roz? 

— Eu am simţit ceva - nu despre J.D. Locul ăsta e bântuit. 
Zona asta... Totul se revărsă: mortul din şanţ, fotografia 
ştearsă, sentimentele ei, visele ei... Cred - ba nu, chiar sunt 
sigură - că un om a fost ucis aici cu mult timp în urmă, că a 
fost spânzurat şi apoi îngropat ca un fel de sacrificiu. Cred 
că eu simt spiritul lui. 

Mama suspină, se foi în scaun, trase cu ochiul la ceasul 
de pe cuptor. 

— Şi de ce mă-ntrebi pe mine despre asta? N-am văzut în 
viaţa mea o fantomă. 

— Tu eşti însă sensibilă la atmosfera generală. Ştiai că 
Tilda şi cu mine nu vom fi în siguranţă cu femeia aia - ai 
simţit rău/-, ba chiar ai recunoscut asta mai târziu! 

— Da, am zis-o. Păruse în regulă la telefon şi avea 
referinţe bune, dar în clipa când am păşit în casa ei... Se 
opri. Era ceva legat de ea. Totuşi era o persoană vie. Cum 
ti-ar putea face rău un mort? Indiferent dacă a fost bun sau 
rău în timpul vieţii, după ce a murit, nu mai poate face 
nimic. 

— Tu nu crezi în fantome? 

Era o provocare pe care mama ei o respinse. 

— Nu spun asta. Nu ştiu ce ai văzut tu. Voi zice doar atât: 
n-am auzit niciodată de cineva care să fi fost omorât de o 
fantomă. Mie una mi-ar fi mai degrabă frică de oamenii vii. 

— Aşadar crezi că este sigur să stau aici? 

— ].D. ce crede? 

Ea se întoarse şi se uită la ceas. 

— El n-a văzut fantoma. 

Mama se ridică şi Linzi o urmă de asemenea şi rosti cu 
jumătate de gură: 


— Ar trebui să mai stai... să-l saluţi pe J.D. 

— Nu, trebuie să mă-ntorc. Am o întâlnire diseară. Linzi, 
indiferent despre ce ţi-ai face tu griji... 

— Tocmai ţi-am zis. 
„__— Ei bine, vreau să-ţi zic să le împărtăşeşti şi lui J.D. 
Asta-i sfatul meu. Ştiu că niciuna dintre căsătoriile mele n-a 
mers, dar mai ştiu că ceea ce tulbură un partener îl va 
afecta şi pe celălalt. Dacă vei păstra totul pentru tine, nu 
vei face decât să înrăutăţeşti situaţia. 


Deşi ignoră sfatul de a-i povesti lui J.D., Linzi îşi simţi 
moralul ridicat de remarca mamei că morţii nu puteau face 
rău oamenilor vii. Nu dorea ca J.D. să se simtă hăituit, aşa 
cum se simţea ea. Neştiinţa lui era pentru ea un zid de 
apărare. Intr-o seară, când trecu pe lângă fereastra de la 
bucătărie, întrezări o formă neplăcut de familiară pe sol, 
înapoia unui maldăr de pietriş care aştepta să fie 
împrăştiat, iar şocul o făcu să se oprească şi să se aplece 
spre geam, privind concentrată afară, exact când J.D. veni 
în spatele ei. 

— La ce uiţi? 

— Ah! Nu ştiu ce-i... acolo, înapoia pietrişului, nu vezi? 

— Ceva mare sau ceva mic? 

Ea deschise braţele. 

— Mare. 

— Nu văd nimic. 

Şi în timp ce el vorbea, forma dispăruse. 

Totuşi senzaţia unei prezenţe sinistre care bântuia prin 
împrejurimi rămase şi se intensifică pe măsură ce zilele 
deveniră mai scurte. Linzi era conştientă de ea, ca de un 
asasin care aştepta să-i sară în spinare de fiecare dată 
când revenea acasă, din clipa când cobora din maşină şi 
până ce, cu nervii încordaţi şi vibrând de frică, izbutea să se 
strecoare în locuinţă şi închidea uşa. Doar atunci îndrăznea 
să se destindă puţin. 

Faptul că soţul ei nu era în stare să vadă mortul, faptul 
că era aparent imun la orice indiciu al prezenţei sale, o 
liniştea. Se gândea că orbirea lui o proteja pe ea când el 


era acasă. Unicul lucru de care se temea era prima noapte 
pe care avea să fie nevoită s-o petreacă singură. 

Avea să se întâmple foarte curând. O dată la două 
săptămâni, programul lui de livrări includea o oprire peste 
noapte - obligatorie, pentru că dacă ar fi continuat să 
şofeze, ar fi depăşit limita de securitate pentru orele 
petrecute la volan. Desigur, şoferii, inclusiv J.D., încălcau tot 
timpul limitele acelea, însă după un recent accident fatal 
extrem de mediatizat, compania lui pusese piciorul în prag. 

Linzi încercă să fie nepăsătoare în privinţa aceea, dar ştia 
că soţul ei îi simţise agitația. In ajunul plecării, ea se 
întoarse de la târguieli şi, când privi peste întinderea pustie 
spre casa lor, îi văzu furgoneta, cu cel puţin o oră înainte 
să-l fi aşteptat şi-i telefonă să-l anunţe că era pe drum. 

— Şi eu am făcut cumpărături, spuse J.D. Am cumpărat o 
surpriză... mă rog, de fapt este pentru casă, dar cred că te 
va face fericită. 

Ea se simţi fericită când opri lângă furgoneta lui, până 
când văzu ceva care-i strânse inima cu o spaimă fără 
nume: uşa din faţă a casei era larg deschisă. 

Lăsându-şi poşeta, telefonul, sacoşele, totul, în maşină, 
alergă înăuntru, strigându-i numele în panică orbească. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

J.D. era în bucătărie, iar pe masă se aflau o cutie de 
carton, ambalaje, scule. 

— Ai lăsat uşa deschisă! 

— lisuse, Linzi, şi ce dacă? Nu putem lăsa să intre niţel 
aer? Te-am auzit c-ai trântit-o destul de tare! 

Ea rămase cu fălcile încleştate, cu pumnii strânşi, dar 
încercă să se stăpânească. 

Bărbatul se apropie şi o luă în braţe. 

— Ce s-a-ntâmplat? Sper că nu mi-ai lovit furgoneta! 

— Nu, nu, nici vorbă. N-am nimic. Atât doar... atât doar c- 
am văzut uşa şi m-am gândit... m-am gândit că s-ar 
putea... că s-ar putea să fi intrat cineva. 

— Şi? Ştiai că sunt aici. Am vorbit acum un minut. 

Linzi nu se putu gândi la nicio explicaţie plauzibilă şi era 
decisă să nu-şi rostească cu glas tare teama, teroarea că 


mortul pe care-l văzuse în şanţ şi apoi mai aproape, în 
grădina lor, era acum cu ei în casă. Ştia însă că era 
adevărat. Putea simţi că securitatea nesigură a casei lor 
fusese străpunsă de fantoma aceea. 

— Vrei să-mi spui ce s-a-ntâmplat? 

Glasul lui era blând; nu părea deloc mânios. 

— Nu ştiu, şopti ea strângându-l în braţe, dar m-am 
speriat când am văzut uşa deschisă. 

— l-auzi! Atunci este clar c-am luat decizia corectă ce să- 
ţi cumpăr azi. 

Ea încă se străduia să-şi recapete interesul pentru a 
întreba despre ce era vorba, când el spuse: 

— O să-ţi arăt, însă după ce o să inspectăm casa şi-o să 
poţi vedea că nu-i nimeni aici. 

Fu evident, când trecură prin camerele largi, luminoase şi 
încă incomplet mobilate, că existau puţine locuri unde s-ar 
fi putut ascunde cineva, dar Linzi ştia că intrusul de care se 
temea se putea ascunde în văzul lumii. Nu ştia de ce fusese 
blestemată cu capacitatea de a-l vedea şi se pomeni 
dorindu-şi ca J.D. să vadă mortul măcar o dată. Atunci ar fi 
înţeles prin ce trecuse ea şi ar fi putut discuta împreună 
despre cum să abordeze faptul că fantoma unui sacrificiu 
străvechi locuia acum în casa lor. 

Dar niciunul dintre ei nu văzu nimic anormal şi Linzi 
trebui să se prefacă liniştită de cadoul lui J.D.: un sistem de 
televiziune cu circuit închis. Prin videocamerele montate 
afară, ea putea monitoriza curtea şi împrejurimile casei, de 
pe televizorul din dormitor. Aşa că, dacă auzea zgomote 
stranii în timp ce bărbatul era plecat, le putea verifica fără 
a trebui măcar să se arate la fereastră şi să afle dacă era o 
vulpe, o rafală de vânt sau poate nişte puşti din sat care 
căutau un loc unde să consume droguri şi să facă sex. li 
mulţumi pe cât de călduros izbuti, deoarece J.D. fusese 
mânat de bune intenţii; nu avea de unde să ştie că 
tehnologia modernă era complet inutilă faţă de ceea ce se 
temea Linzi. 

Probabil că totuşi simţise că ea nu era pe atât de liniştită 
pe cât pretindea, deoarece îi sugeră să-şi cheme mama să 


stea împreună cât avea el să lipsească. Ţinând seama de 
relaţia tăioasă pe care o avea cu soacra lui, sugestia era 
copleşitor de generoasă. Linzi însă o refuză. 

— Ca să trecem iarăşi prin toată comedia asta peste 
două săptămâni? Nu, trebuie să mă obişnuiesc să stau 
singură pentru o noapte. Poate să fie foarte bine în noaptea 
asta, îi spuse ea înainte de a-l îmbrăţişa, a-l săruta şi a-şi 
lua rămas-bun. 


Ziua trecu destul de liniştit, cu fundalul sonor asigurat de 
Radio One, în timp ce ea zugrăvi camera de la etaj pe care 
o destinaseră copilului. Lumina gălbuie ca untul avea să fie 
o alegere bună indiferent care ar fi fost sexul copilului, deşi 
ea continua să se gândească să pună pe perete un tapet, al 
cărui model să-l aleagă când aveau să ştie la ce să se 
aştepte. 

Vorbi cu J.D. pe la ora 20 şi-l linişti că făcea faţă. El spuse 
că va încerca să-i telefoneze mai târziu, dar dacă n-o făcea, 
să-l sune ea înainte de ora de culcare. Linzi fu de acord, 
deşi nu era sigură ce însemna oră de culcare când nu erau 
împreună. Pe la 22 se simţea destul de obosită, totuşi 
gândul de a se culca singură o făcu să mai zăbovească la 
parter, să bea restul unei sticle de vin şi să se uite la un 
film idiot, până când aproape că adormi pe sofa. Atunci 
urcă la etaj împleticindu-se şi căzu în pat, într-un somn 
superficial şi confuz. 

Un sunet, ceva ce mintea ei adormită recunoscu fără să 
se alarmeze, o trezi, nu înspăimântată, dar complet 
buimăcită. Cât era ceasul şi în ce noapte? Simţea prezenţa 
solidă, nemişcată a unui bărbat care dormea lângă ea. Dar 
dacă J.D. era acasă, a cui era cheia care se răsucea în uşa 
de jos? 

Punând mâna pe umărul acoperit cu cearşaf, şopti: 

— ].D.! lubitule, trezeşte-te! 

De jos se auzi succesiunea familiară de piuituri care 
anunțau dezarmarea sistemului de alarmă. Cine altul le mai 
cunoştea codul? Poate cineva de la compania de securitate, 
însă... 


— lubitule? 

Continuând să fie mai degrabă buimacă decât speriată, 
bâjbâi după întrerupătorul de pe firul veiozei şi auzi pe 
cineva urcând scara. 

—J.D.! 

Îi rosti numele, tare şi imperativ, iar lumina se aprinse şi 
ea se sculă în capul oaselor, închizând ochii pentru a şi-i feri 
de lumina puternică, şi trase de cearşaful cu care el se 
acoperise peste cap. 

— lubitule, trezeşte-te! 

Apoi văzu ce zăcea lângă ea, ghemuit pe o parte aproape 
ca un fetus, cu pielea arămie ca tovalul vechi, chipul de sub 
scufie zâmbind senin în moarte, iar zbieretul îngrozit care îi 
sui prin gâtlej o sugrumă, oprind nu numai sunetul, ci şi 
respiraţia. În clipa dinaintea pierderii cunoștinței, îl văzu pe 
soţul ei stând în prag şi privind patul... dar nu pe ea. 

Peste numai câteva secunde, când îşi reveni, ţipă iarăşi, 
de data aceasta tare. Tresărind oripilată, sări din pat, 
înainte de a observa că era gol. 

Se opri în uşă, ţinându-se de canaturi, şi se mai uită o 
dată. Nu numai că patul era gol, dar aşternutul era deranjat 
doar în partea în care dormise ea. Nu exista nicio 
adâncitură care să indice că vreun alt cap s-ar fi odihnit pe 
pernele lui J.D. după ce ea le aranjase de dimineaţă, când 
făcuse patul. Totuşi J.D. îl văzuse - ea zărise direcţia privirii 
lui şi, mai important, expresia de pe faţa lui; o expresie pe 
care ştia că n-o va uita niciodată. 

— ].D.? 

Incercă să strige, dar glasul nu-i era decât un murmur. 

Unde era el? Soţul îi dispăruse fără urmă ca şi leşul 
spectral. Linzi se întrebă dacă nu cumva întreaga 
experienţă fusese un coşmar din care se trezise abia acum. 

Păşind în holul întunecat, simţi o pală de aer rece 
neaşteptată. Aprinse lumina, privi în jos pe scară şi văzu că 
uşa din faţă era larg deschisă. Coborând, auzi sunetul unui 
motor pornind, nota groasă, lesne de recunoscut a 
furgonetei lui J.D., care băgă violent în marşarier, 
împroşcând pietriş, apoi acceleră, îndepărtându-se. 


Linzi strigă inutil numele soţului ei, cobori treptele în 
goană, apoi le sui ca să-şi ia telefonul, revăzând în minte 
expresia întunecată de furie de pe faţa lui, vena care i se 
zbătea la tâmplă, ochii ficşi şi furioşi, în timp ce apăsa tot 
mai tare pedala de acceleraţie, de parcă gonind mai repede 
şi-ar fi putut întrece mânia geloasă. 

J.D. crezuse că văzuse alt bărbat în pat cu ea. De ce nu 
rămăsese ca să se asigure, de ce nu rămăsese s-o 
blesteme, de ce nu rămăsese să-l ia la bătaie pe intrus? 
Linzi trebuia să ia legătura cu el, trebuia să-i spună 
adevărul, să-l facă să înţeleagă... 

Insă telefonul lui trecu direct pe căsuţa poştală. Linzi 
asculta nervoasă instrucţiunile mecanice pentru lăsarea 
unui mesaj, când auzi zbieretul frânelor torturate, izbirea 
metalului de metal, zgomotul final, distrugător al unui 
accident rutier pe şosea. Simţindu-şi inima în gât, luă cheile 
şi fugi spre propria ei maşină, desculţă şi în cămaşa de 
noapte, neputând să se gândească la nimic decât la 
necesitatea de a ajunge la el, imaginându-şi că trebuia să 
existe ceva ce să poată face pentru a-l ajuta, pentru a-l 
salva; agăţându-se de convingerea aceea până în clipa 
când ajunse la locul accidentului şi-şi zări soţul zăcând 
acolo unde fusese proiectat prin parbriz, când furgoneta 
ieşise de pe şosea, pe jumătate ghemuit pe o parte, cu 
gâtul frânt, deja mort în şanţ. 


PROBLEMĂ DE COPIL 
Reggie Oliver 


Traducere din limba engleză 
OANA IONAŞCU 


Reggie Oliver este de profesie dramaturg, actor şi regizor 
de teatru, începând din 1975. În 1998, editura Bloomsbury 
i-a publicat o biografie a scriitoarei Stella Gibbons, Out of 
the Woodshed. 

Pe lângă piese de teatru, printre lucrările sale tipărite se 
numără patru volume de povestiri de groază, un al cincilea, 
Dances in the Dark, fiind în curs de apariţie la Tartar Press. 
O antologie a acestor povestiri, intitulată Dramas from the 
Depth, este publicată de Centipede ca parte a colecţiei 
„Masters of Weird Tales”. 

Romanul Dracula Papers I - The Scholar's Tale, primul 
dintr-o serie de patru proiectate, a apărut în ianuarie 2011, 
în aceeaşi perioadă în care farsa Once Bitten înregistra un 
succes răsunător, jucându-se cu casa închisă în stagiunea 
de iarnă a Orange Tree Theatre din Richmond. 

„Pictorul Richard Dadd mă fascinează de multă vreme”, 
explică Oliver, „iar opera lui a reprezentat o sursă de 
inspiraţie pentru mai multe dintre povestirile mele. 
Problema copilului, cu ciudata atmosferă de primejdie 
enigmatică pe care o degajă, m-a urmărit în mod deosebit. 
Mi-a luat ceva ani ca să ajung la povestea din spatele ei - 
una legată de vinovăţie, jocuri de putere, copilărie şi 
pierdere a inocenţei.” 


Pe 28 august 1843, un tânăr artist pe cale de afirmare, 
Richard Dadd (1817-1886), îşi ataca tatăl cu un brici în 
Cobham Park, lângă Gravesend, Kent, ucigându-l. În 
procesul care a urmat a fost găsit vinovat, dar nebun, 
petrecându-şi restul vieţii în spitale de psihiatrie de maximă 


siguranță, mai întâi la Bediam (Bethlem Hospital, acum 
Imperial War Museum), iar apoi la Broadmoor, unde a şi 
murit. Acolo, Dadd a pictat lucrările pentru care astăzi este 
celebru, una dintre cele mai tulburătoare şi enigmatice fiind 
Problema copilului (1857), aflată în colecţiile Tate Gallery. 
Tabloul înfăţişează un copil ce îşi întinde temător mâna 
pentru a muta o piesă pe tabla de şah aşezată pe o masă, 
în vreme ce alături de el o figură sinistră, cu capul pe 
jumătate acoperit de o pânză, pare să doarmă. Nimeni nu a 
fost în măsură să descopere originea sau semnificația 
acestei obsedante imagini, dar se ştie că în anii 1850 Daad 
era vizitat adesea la Broadmoore de George St Maur (1802- 
1883), membru al Parlamentului şi baronet, un reformator 
social care a manifestat un interes puternic față de 
tratamentul aplicat nebunilor, mai ales în cazul lui Dada. 
Poate că Dadd a creat Problema copilului la îndemnul lui 
George. 


Într-o după-amiază de iulie a anului 1811, o trăsură s-a 
oprit pe aleea situată în faţa Abației Tankerton din 
comitatul Suffolk. Era o zi senină şi luminoasă, vântul adia 
uşor, iar câţiva nori albi se zăreau în înălțimile cerului. 
Umbre adânci şi negre pândeau printre ulmii din parc şi 
împrejurul vechilor ziduri ale edificiului. Pentru o clipă nu s- 
a întâmplat nimic, apoi impunătoarele porţi gotice ale 
abației s-au dat în lături şi un lacheu în livrea a ieşit în 
goană ca să lase scăriţa şi să deschidă portiera vehiculului 
aflat în aşteptare. 

Din el au coborât o femeie şi un bărbat, amândoi în al 
treilea deceniu al vieţii, urmaţi de un băiat în vârstă de 
nouă ani. Băiatul, al cărui nume era George, purta un 
costum de catifea de culoarea prunei şi o cămaşă albă cu 
guler încreţit, aşa cum se vede în elegantele portrete de 
copii ale lui Lawrence şi Hoppner. George putea fi 
considerat un copil frumuşel, deşi puţin cam durduliu, dacă 
nu i s-ar fi citit pe chip o expresie ursuză. Bărbatul şi 


femeia, părinţii lui George, formau o pereche bine hrănită şi 
banală - şi unul, şi celălalt, dar mai ales femeia, părând 
cuprinşi de nelinişte. Numele lor erau Julius şi Amelia St 
Maur, iar casa pe care o vizitau aparţinea fratelui mai mare 
al lui Julius, sir Augustus St Maur, baronet. Abația Tankerton 
nu mai există, dar pe atunci încă mai dăinuia ca un edificiu 
bizar. Familia St Maur o achiziţionase la scurtă vreme după 
ce fusese desfiinţată de Henric al VIll-lea, părţi ale ei fiind 
succesiv demolate şi reconstruite, după cum variase averea 
familiei. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost restaurată 
de răposatul Hercules St Maur, tatăl lui Augustus şi al lui 
Julius, în stilul neogotic la modă, o imitație a ceea ce 
prietenul său Horace Walpole făcuse la Strawberry Hill. 
Fiind pe jumătate în ruină, jumătate imitație de stil gotic, 
avea un aer curios de incompletitudine, ca şi cum 
proprietarul nu s-ar fi hotărât încă dacă să locuiască acolo 
sau doar să o contemple cu adâncă melancolie ca pe un 
memento mori. Era totuşi situată într-un peisaj încântător, 
în inima unei văi întinse şi nu prea adânci, iar parcul fusese 
amenajat după o strălucită idee a lui Humphrey Repton. 

Augustus nu şi-a întâmpinat rudele la intrare, acest lucru 
făcându-l Hargreave, majordomul baronetului, însoţit de o 
armată de lachei veniţi să ia din trăsură o parte din cufere 
şi alte bagaje. Hargreave era un bărbat înalt şi subţire, cu 
părul albit prematur. Pe un ton ceremonios şi neprimitor, el 
anunţă familia că sir Augustus îi aşteaptă de îndată în 
bibliotecă. 

Deşi cei doi fraţi corespondau cu regularitate, întrucât 
duseseră vieţi foarte diferite, aproape că nu se mai 
văzuseră de la moartea tatălui lor, petrecută cu peste zece 
ani în urmă. În conformitate cu tradiţiile familiei, Augustus, 
fiul mai vârstnic, moştenise nu numai titlul de baronet, ci 
întregul domeniu Suffolk şi plantațiile de trestie-de-zahăr 
din Antigua, din care provenea cea mai mare parte a 
considerabilei sale averi. Lui Julius, fiului cel mic, îi fusese 
lăsată doar o mică rentă, insuficientă pentru întreţinerea sa 
şi a familiei la nivelul la care se simţea îndreptăţit. 
Devenise medic şi, datorită sârguinţei şi a unor importante 


relaţii de familie, se ridicase la rangul de lector în Anatomie 
la Colegiul Regal al Chirurgilor din Londra. 

Întrucât atât el, cât şi soţia sa erau obişnuiţi să 
cheltuiască oarecum excesiv, iar salariul pe care-l primea 
nu le fusese niciodată de ajuns, atunci când, tot prin 
influenţa familiei, i s-a oferit postul de director al unei noi 
şcoli medicale din Calcutta, urmând să primească un salariu 
substanţial mai bun decât cel de care se bucura la Londra, 
Julius, cu încuviințarea deplină a soţiei, l-a acceptat. Exista 
totuşi o problemă: fiul lor, George. Era un copil care avea „o 
constituţie delicată”, cum se spunea pe atunci, şi, după 
cum credea mama lui, clima din India i-ar fi putut pricinui 
un rău ireparabil. În plus, George se apropia de vârsta la 
care trebuia să fie trimis la şcoală în Anglia, iar lungile 
călătorii pe mare dinspre şi către India ar fi dăunat şi la 
sănătate, şi la pungă. Un schimb de scrisori avusese loc 
între cei doi fraţi, prin care se hotărâse că tânărul George 
avea să rămână cu unchiul său la Tankerton şi să fie instruit 
acolo de tutori până ce ar fi sosit vremea să fie trimis la 
Eaton; în acele zile, băieţi nu mai mari de opt ani erau 
admişi la Eaton ca elevi interni. Lui Julius nu îi scăpase din 
vedere că fratele său era un văduv fără copii, care nu 
manifesta nicio dorinţă de a se recăsători după moartea 
timpurie a soţiei, survenită cu aproximativ şapte ani 
înainte. El şi Amelia se gândeau că ar fi fost indicat ca 
tânărul George să se familiarizeze cu bunurile pe care într-o 
bună zi le-ar fi putut stăpâni şi cu omul pe care, după toate 
probabilitățile, l-ar fi moştenit. 

Stând pe alee, George contempla Abația cu o oarecare 
teamă. Era pe cât de mare se aşteptase, dar nu şi la fel de 
bine rânduită. Se obişnuise cu casele moderne îngrijite şi 
ordonate din pieţele londoneze, cu ferestrele lor glisante şi 
uşile aşezate în mijlocul fiecăreia dintre fațadele de o 
simetrie clasică. Ce putea vedea aici era un amalgam 
confuz de vechi şi nou, în parte gata de prăbuşire, în parte 
acoperit de iederă şi de alte plante invadatoare. 

Garguie de piatră serveau la scurgerea apei de ploaie din 
cornişe; pinaclurile şi vârfurile fleuronate se înălţau de pe 


meterezele cu creneluri împungând cerul ca nişte pumni 
ameninţători (cuvântul „romantic” nu apăruse încă în 
vocabularul băiatului). Mai mult, pentru cineva deprins cu 
zarva din Londra - huruitul trăsurilor, tropăitul cailor, 
strigătul vânzătorilor ambulanți -, liniştea părea prea 
apăsătoare. Ciripitul slab al păsărilor abia îi atingea auzul 
neobişnuit să-l perceapă. 

George era un copil încăpățânat şi răsfăţat. Fiind convins 
că va fi nefericit la Tankerton, se hotărâse să-şi facă părinţii 
să regrete din plin că aveau să-l părăsească. 

Familia se găsea acum în vestibul, un spaţiu larg, 
incomod şi boltit, care în zilele mănăstireşti trebuie să fi 
servit drept refectoriu sau altă încăpere publică. Dalele 
erau cenuşii şi tocite. De undeva venea un curent îndeajuns 
de rece să le dea fiori chiar şi în mijlocul lui iulie. Hargreave 
a trecut pe lângă ei şi, fără să le arunce o privire, s-a 
îndreptat către o uşă minuţios lucrată, ce avea deasupra un 
arc ogival. A bătut şi, auzind un răspuns firav dinăuntru, a 
intrat. 

După o lungă aşteptare, Amelia şi-a tras soţul de mânecă 
şi i-a sugerat să meargă pentru a vedea ce se întâmplă, dar 
Julius era reticent. Testând ecoul încăperii, George îşi 
petrecea timpul bătând cu picioarele pe cât de tare putea 
în dalele de piatră, până ce mama i-a cerut să înceteze. 

În cele din urmă, Hargreave a ieşit din încăperea 
alăturată, anunțând: 

— Sir Augustus vă va primi neîntârziat în bibliotecă. 

Uşa era deschisă, iar cei trei au păşit înăuntru fără a-i 
acorda vreo atenţie majordomului, motiv pentru care nu i- 
au observat zâmbetul batjocoritor de pe chip. 

Biblioteca fusese de asemenea construită în stilul gotic. 
Zidurile îi erau acoperite aproape în întregime de mobilierul 
din lemn de mahon şi încoronate de scunde arce 
perpendiculare, geamuri înrămate protejând rafturile cu 
cărţi. Părţile inferioare erau formate din dulapuri destinate 
păstrării albumelor cu gravuri şi desene. Două ferestre 
masive cu ochiuri din plumb luminau odaia dinspre apus. In 
partea opusă, deasupra şemineului, era atârnat un portret 


de Gainsborough  înfăţişându-l pe Hercules St Maur în 
mândria lui tinerească, sprijinit de un stejar, cu un 
prepelicar negru la picioare, o puşcă de vânătoare înclinată 
elegant pe un braţ, Abația conturându-se în albastrul din 
zare. 

În mijlocul camerei se găsea o masă mare de stejar plină 
cu hârtii, având într-un capăt o tablă de şah cu piesele 
dispuse ca într-un joc în desfăşurare. Acolo stătea aşezat sir 
Augustus. Era cu cinci ani mai în vârstă decât fratele său, 
dar părea considerabil mai bătrân. Era subţire şi fragil, o 
imagine emaciată a lui Julius, cu nasul mai lung şi trăsături 
melancolice mai pronunţate. Când s-a ridicat pentru a-şi 
saluta oaspeţii, George a văzut că îi întrecea tatăl în 
înălţime cu aproape un cap. Un guler alb şi strâmt îi 
împingea în sus bărbia, exagerând alura de superioritate. 
Tenul îi era palid, ca de ceară. Purta o haină de culoare 
albastru-deschis, strânsă pe corp, care-i ajungea până la 
glezne. George nu era sigur dacă era manta sau halat, dar 
înclina către a doua variantă, întrucât îi dădea impresia că 
e făcută din mătase. 

Cu mişcări încete şi ajutat de un baston din abanos, sir 
Augustus s-a îndepărtat anevoios de masă, îndreptându-se 
spre cumnata sa, a cărei mână a sărutat-o cu o curtoazie 
formală. Apoi, aţintindu-şi privirea asupra fiului ei, a 
remarcat: 

— Deci acesta este tânărul master George! 

George a putut observa doi ochi de un albastru deschis 
care-l fixau cu o curiozitate detaşată, ca şi cum ar fi fost un 
purice pus sub microscop. 

— O să-ţi petreci cam un an şi jumătate în grija mea, 
până când vei fi pregătit pentru Eton. Trebuie să te 
întăreşti. Am auzit că noului director de acolo, Dr Keate, îi 
cam place să biciuiască. Ai fost vreodată biciuit, master 
George? Ai simţit vreodată nuiaua pe piele? 

George a clătinat din cap indignat. 

— Văd că nu eşti un partizan al disciplinei, frate Julius. 
Dar din câte-mi amintesc nu biciuiala e lucrul cel mai 
cumplit, ci bătăile dintre băieţi. Ştii că pe vremea când 


eram la Eton un băiat a fost ucis într-o bătaie? Am asistat şi 
eu puţin la ea, dar mi s-a făcut lehamite cu mult înainte să 
se sfârşească. Treizeci şi trei de runde. Câştigătorul era 
aproape în aceeaşi stare ca victima. S-a întors totuşi în 
semestrul următor. Mă întreb ce s-a ales de el. Am auzit 
zvonul că ar fi intrat în armată şi ar fi pierit în Războiul 
Peninsular. 

Rostind aceste cuvinte, sir Augustus şi-a ţinut privirea 
aţintită asupra lui George, aşteptând o reacţie. George 
simţea o oarecare îngrijorare, dar experienţa pe care 
unchiul său tocmai o descrisese era încă prea departe de 
viaţa lui prezentă pentru a-i stârni groaza. Eton era la mai 
mult de un an distanţă, vreme în care putea găsi o soluţie 
ca să-i evite îmbrăţişarea. 

— Am angajat un excelent tutore pentru tânărul George, 
a rostit sir Augustus, adresându-se de data aceasta 
părinţilor. Un domn Vereker. Este ajutorul parohului nostru 
de la Tankerton Parva. Parohul este, după cum bine ştiţi, Dr 
Bulstrode, care-şi petrece tot timpul în capitală cu cercetări 
arhivistice. El îi plăteşte domnului Vereker un salariu 
modest, ca să-i preia îndatoririle şi să îndeplinească 
sarcinile parohiale. Cum se întâmplă de obicei cu aceste 
biete ajutoare de paroh, domnul Vereker este împovărat cu 
o nevastă şi nu mai puţin de patru copilaşi, aşa că are mare 
nevoie de un câştig suplimentar. Este un pedagog destul de 
bun, cred că a studiat la Balliol. 

— Îți suntem foarte recunoscători că nu precupeţeşti 
niciun efort pentru George, frate Gus, a spus Julius. 

— Să fie după cum zici, frate Julius, a răspuns sir 
Augustus, întorcându-i spatele pentru a studia tabla de şah 
de pe masă. A apucat o piesă de culoare albă, părând să se 
gândească la o mutare, apoi a aşezat-o la loc, în poziţia 
iniţială. 

— Acum, doamnă, domnilor, dacă binevoiţi să mă 
scuzaţi, am nişte treburi administrative de rezolvat. Ne 
vedem la cină, care este servită aici la ora cinci şi jumătate. 
Hargreave vă va arăta camerele. 

Fuseseră expediaţi. 


Orele care au urmat s-au numărat printre cele mai 
nefericite şi neplăcute din viaţa lui George. Sperase cel 
puţin ca perspectiva separării să-i înduioşeze mama, 
făcând-o să îi acorde atenţia de care avea nevoie. S-ar fi 
bucurat să o vadă plângând, ca să-şi poată da şi el frâu 
liber lacrimilor, dar aşteptarea îi era în zadar. Amelia St 
Maur se purta cu îngăduinţă, dar şi cu răceală. Părea că se 
distanţase deja de fiul ei, astfel încât ceasul despărțirii să 
fie mai puţin chinuitor. George încerca să facă şi el acelaşi 
lucru, dar ar fi preferat să arate şi să-i fie arătată întristare. 

Camera care îi fusese destinată era largă şi luxoasă, 
conţinând pe lângă un pat baldachin cu draperii elegante 
din damasc albastru, acum aproape gri, mai multe şifoniere 
şi dulapuri masive, cu panouri superb incrustate. Un tablou 
agăţat pe perete înfăţişa nişte petrecăreţi la un carnaval 
venețian, cu chipurile acoperite de măşti. 

Dar splendoarea din jur nu-l consola. George nu vedea 
altceva decât un spaţiu întins în care avea să fie copleşit de 
singurătate. Singura mică mângâiere era în priveliştea pe 
care o putea contempla de la fereastră. A privit în jos la 
terasa cu balustradă din spatele casei. Câteva trepte mari 
şi nu prea înalte conduceau la o pajişte punctată de copaci: 
un stejar uriaş la dreapta, câţiva ulmi la stânga, iar în mijloc 
un magnific cedru libanez, care nu înflorise încă. Mai 
departe se zărea un lac în ale cărui ape cu lebede plutind 
grațios înainta o peninsulă ierboasă pe care se afla un 
templu dreptunghiular cu portic ionic şi cupolă. 

Discuţia de la cină a fost una stânjenitoare. Doamna St 
Maur a încercat să-şi binedispună cumnatul cu cele mai 
recente bârfe ale societăţii londoneze, dar, spre jena soţului 
şi a fiului, eforturile i-au fost întâmpinate cu sprâncene 
ridicate şi priviri glaciale. Pentru prima dată în viaţă, 
George se simţea ruşinat din cauza mamei sale, o senzaţie 
nouă şi confuză, îi era milă de ea, sentiment care mai mult 
îi sporea decât să-i alunge dorinţa de a-i rămâne alături. 
Noaptea, în dormitorul său uriaş, George a plâns până ce l- 
a cuprins somnul, fără ca nimeni să-l audă. 


A două zi de dimineaţă, după micul dejun, şi-a luat 
rămas-bun, cu ochii uscați de lacrimi, de la părinţii săi. 
Augustus nu binevoise să iasă pe alee, ci se mulţumise să- 
şi ia la revedere fluturând din spatele ferestrei bibliotecii o 
batistă mare şi albă, din țesătură fină. Odată părinţii 
plecaţi, George s-a văzut pentru întâia oară cu adevărat 
singur, fără să mai fie nimeni care să-i spună ce are de 
făcut. Îi lipsea curajul să se ducă la unchiul său, în 
bibliotecă, căci se temea deja de el. Servitorii, care păreau 
să fie toţi de sex masculin, căutau să-l ocolească. || 
întâlnise mai devreme în vestibul pe Hargreave şi fusese 
ignorat cu răceală. Băiatului îi plăcuse să-i sâcâie şi să-i 
agaseze pe servitorii de la Londra ai părinţilor săi, dar 
aceştia erau în cea mai mare parte de sex feminin şi i se 
adresau cu „tinere master George”. Însă la Abația 
Tankerton încă nu era pe deplin lămurit cine este. A lovit cu 
piciorul în dalele de piatră şi a ascultat încă o dată, cu 
mulţumire, ecoul. 

În cele din urmă s-a hotărât că trebuie să-şi petreacă 
timpul în mod agreabil, aşa că a pornit să cerceteze Abația 
care într-o bună zi i-ar fi putut aparţine. Explorarea s-a 
dovedit mai puţin satisfăcătoare decât se aşteptase. 
Clădirea Abației era întinsă şi întortocheată, cu două etaje, 
având deasupra mansardele locuite de servitori, însă 
majoritatea numeroaselor sale odăi erau încuiate, celelalte 
fiind, cu o singură excepţie, goale sau pline de vechituri 
nedemne de interes. Excepţia era o cameră hexagonală, 
situată în capătul aripii de vest a Abației, într-un unghi 
drept, flancată de ambele părţi de odăi încuiate, cu un 
bovindou care dădea către parc, nemobilată şi fără draperii, 
podelele prăfuite fiindu-i decolorate de soare. Pe pereţi nu 
era niciun tablou, dar în mijloc trona o statuie mare, albă şi 
vizibil ciobită, nu din marmură, aşa cum George a crezut 
iniţial, ci din ipsos. Pe suprafaţa soclului, având vreo 
treizeci de centimetri înălţime, erau săpate câteva litere. 
Statuia înfăţişa la scară reală un băiat dezgolit, poate puţin 


mai avansat în vârstă decât George, îngenuncheat în 
ţărână, cu privirea aţintită în sus şi mâinile ridicate şi 
împreunate în semn de implorare. În jurul încheieturilor se 
zăreau cătuşe unite printr-un lanţ ce atârna. Deşi sculptura 
era în întregime albă, George a putut să-şi dea seama din 
trăsăturile feţei şi părul creţ că băiatul era de culoare. 

Inscripţia de pe soclu grăia: NU SUNT UN OM ŞI UN 
FRATE? 

George a dat ocol statuii, ca şi cum un amănunt l-ar fi 
putut lămuri. Işi auzise din când în când părinţii discutând 
despre comerţul cu sclavi, vorbind, cu o vagă dezaprobare, 
despre „aboliţionişti”, şi mai văzuse în vitrinele magazinelor 
imagini similare. Odată, la un ceai la care îşi însoţise mama, 
putuse chiar vedea o zaharniţă pe care „NU SUNT UN OM ŞI 
UN FRATE?” era imprimat alături de „FARA ZAHAR MUNCIT 
DE SCLAVI”. Când mama îl observase că se uită la vas, 
scosese un „ţ” şi, nu mult după aceea, părăsiseră 
petrecerea. 

— Ţi-a zis cineva că ai voie să intri în camera asta? 

Băiatul a resimţit cuvintele venite din spate ca pe o 
lovitură. Unchiul Augustus stătea în uşă sprijinindu-se în 
baston, îmbrăcat cu mantaua albastră care aproape că 
atingea pământul. George i-a remarcat papucii turceşti, 
exotic brodaţi, cu vârful curbat. lar ochii lui păreau să 
adauge ceva primejdios, chiar nebunesc, imaginii unchiului 
său. 

— Nimeni nu mi-a interzis să intru, domnule. 

Augustus a pufăit cu nemulţumire şi s-a îndepărtat. 
Tremurând de frică, George a mai zăbovit câteva minute în 
odaia cu statuia. Incepuse să înţeleagă că frica nu îi era 
provocată într-atât de Augustus, cât de gândul că nu se mai 
putea purta ca un copil. De aceea jelise despărţirea de 
părinţii săi. Le purta o afecţiune nedesluşită, la fel ca şi ei 
lui; ce îi lipsea cel mai mult era prezumția de nevinovăție 
pe care i-o acordaseră. George a simţit nevoia să lovească 
podeaua cu piciorul, dar nu a făcut-o. A aşteptat până ce 
teama şi furia i s-au domolit, lăsând locul unei determinări 
firave şi reci. Deodată i s-a făcut foame. Nimeni nu îl 


chemase la masa de prânz. A părăsit camera şi a coborât 
treptele scării de la intrare. În vestibul a dat de Hargreave, 
care s-a prefăcut că nu-l vede. Era mai mult decât putea 
suporta. 

— Hargreave! 

Hargreave şi-a întors încet faţa către George, aflat pe 
scări, câţiva metri mai sus. 

— Master George? 

— De ce nu am fost chemat la masa de prânz? 

— Sir Augustus nu obişnuieşte să ia masa de prânz. 

— Niciodată? 

— Niciodată, master George. 

Acestea fiind zise, Hargreave s-a îndreptat cu repeziciune 
în direcţia apartamentelor servitorilor, ca şi cum ar fi 
încercat să evite o nouă întrebare. George a coborât 
treptele şi a rămas în vestibul, păstrând o linişte deplină. 
Adierea tăcută îi dădea fiori. Afară soarele strălucea. Razele 
sale piezişe străpungeau fereastra cu însemne heraldice de 
pe palierul scărilor principale, aruncând lumini aurii şi 
albastre pe dalele cenuşii de piatră. Aşteptând să-şi 
recapete voinţa, George privea atent acest joc efemer de 
culori, vestigiu pictat în lumină al emblemei St Maur: un 
grifon en passant pe fundal azuriu. 

La dreapta era uşa bibliotecii, acolo unde George, cu o 
intuiţie de copil, era convins că îşi va găsi unchiul. A bătut 
în uşă, dar nu a primit niciun răspuns. A şovăit o clipă, apoi 
a intrat. Odaia era încinsă şi scăldată în lumină, 
moleşitoare, dar nu şi pustie. Pe scaunul din spatele mesei 
stătea întins sir Augustus, cu o batistă mare şi albă aşezată 
peste chipul prelung, ca de ceară, ferindu-i ochii de 
strălucirea orbitoare a soarelui în ale cărui raze fire de praf 
se roteau domol. Sir Augustus respira adânc, evident 
adormit, răsuflarea-i fluturând încetişor țesătura albă, ca 
nişte bătăi neregulate ale inimii. Cuprins de uimire, băiatul 
şi-a dezlipit cu greu ochii de la unchiul său adormit. 
Vederea îi făcea plăcere, ca orice imagine a unei figuri 
autoritare într-o poziţie vulnerabilă. Ca de obicei, pe masă 
erau hârtiile şi tabla de şah. George începuse să primească 


lecţii de şah de la tatăl său şi se arăta oarecum promiţător. 
S-a apropiat de tabla de şah, în vreme ce sir Augustus îşi 
continua somnul. A studiat-o preţ de câteva minute: pe ea 
se aflau cinci piese albe şi trei negre. Nu i-a luat prea mult 
până să-şi dea seama că albul putea da mat în două mutări. 
Era o problemă relativ simplă, o problemă de copil. Simţi 
nevoia irezistibilă să deplaseze Regina Albă, mişcarea care 
ar fi asigurat victoria. Dacă ar fi putut-o face cât unchiul 
său dormea, l-ar fi făcut de ruşine, i-ar fi devenit aproape 
egal. Pentru o clipă sau două frica şi ambiția au dus o luptă 
acerbă. De unde stătea nu putea să atingă piesa, trebuia să 
se strecoare în partea mesei unde era aşezat sir Augustus. 
A ajuns fără să facă vreun zgomot. Acum ochii îi erau numai 
la Regina Albă. Tocmai se pregătea s-o apuce pentru a o 
muta înainte trei câmpuri, când încheietura mâinii i-a fost 
brusc cuprinsă de ceva rece şi rigid. Cel adormit s-a ridicat, 
batista alunecându-i de pe faţă. Trăsăturile prelungi şi 
severe erau neclintite, privirea lui îl fixa, strânsoarea rece îl 
ţintuia. 

— Cine ţi-a zis că e rândul tău să muţi? 

După o pauză, George a răspuns: 

— Nu contează. Chiar dacă e rândul negrului, albul dă 
mat în două mutări. 

— Cine ţi-a zis că tu joci cu albele? 

Foarte încet sir Augustus a dat drumul strânsorii, 
înălţându-şi totodată degetul arătător de la mâna dreaptă, 
pentru a-i face semn să rămână. 

— Am vrut să aflu despre masa de prânz, Sir, a spus 
George pe deplin conştient de nepotrivirea cuvintelor sale. 

— Eu nu iau masa de prânz. 

— Ştiu de la Hargreave. 

— O ştii? Atunci de ce mă tulburi? 

— Nu sunt obişnuit fără ea, Sir. 

— Atunci e cazul să te obişnuieşti. Eşti destul de rotofei, 
slavă Domnului. Cred că mama ta te răsfaţă prea mult. 

George s-a îmbujorat. Se simţea profund afectat ori de 
câte ori auzea pomenindu-se că este cam durduliu. 

— Dacă totuşi trebuie să-ţi umpli burta, du-te jos la 


bucătărie şi caut-o pe doamna Mace, menajera. Spune-i că 
eu te-am trimis. O să-ţi găsească cu siguranţă nişte 
pastramă sau pâine şi lapte, sau orice altceva vei pofti. 

— Unde este bucătăria, unchiule? 

— Descurcă-te singur. Ai obiceiul să te duci şi acolo unde 
nu eşti chemat, aşa că nu-ţi va fi greu să dai de ea. 

George era gata să pornească. 

— Stai aşa, master George! N-am terminat încă cu tine. 
Condiţia pe care ţi-o pun ca să-ţi permit să te ghiftuieşti pe 
cheltuiala mea este următoarea: după-amiază te duci în 
parc, găseşti spânzuratul şi îl aduci încoace. Ai înţeles? 

George dădu din cap. 

— Nu, nu înţelegi, dar poate că o s-o faci din vreme. 
După ce îl găseşti, vii cu el aici, cu jumătate de oră înainte 
de cina de la cinci. Acum şterge-o! 

Băiatul era puţin ruşinat de sine pentru că avea de 
umblat în căutarea doamnei Mace şi a bucătăriei, totuşi a 
făcut-o. Până la urmă au fost uşor de găsit şi ambele 
emanau căldură. Doamna Mace, un suflet mare şi matern, 
gata să-l trateze pe George ca pe-un odor, îi oferi nişte 
pâine, pastramă şi murături. Atmosfera a fost oarecum 
umbrită de prezenţa lui Hargreave, care a rămas să se 
holbeze la George în timp ce acesta mânca. Când 
Hargreave a părăsit în sfârşit bucătăria, băiatul a întrebat-o 
pe doamna Mace dacă era singura femeie din casă, primind 
un răspuns afirmativ. A întrebat-o apoi dacă Augustus era 
un om bun. 

— E sir Augustus, master George, dar de când stăpâna a 
răposat, abia dacă apuc să-l mai văd. 

— Cum a murit lady St Maur, doamnă Mace? 

— Lady Circe, aşa o chema, a venit din Indiile de Vest, 
unde unchiul dumneavoastră are plantaţii, dar Anglia nu i-a 
priit. Sir Augustus nu a fost prea înţelept să aducă în ţară o 
femeie ca dumneaei. Se zice că s-ar fi mistuit oricum, că 
nu-i putea fi mai bine. Asta e tot ce ştiu, master George. 
Acum terminaţi pastrama şi murăturile şi mergeţi afară să 
vă jucaţi ca un copil cuminte. 

George a vrut să o întrebe pe doamna Mace despre 


spânzurat, dar până la urmă s-a hotărât că ar fi fost mai 
indicat să păstreze tăcerea. 

Când a părăsit Abația, şi-a dat seama că era pentru 
prima oară când colinda de unul singur. In Londra fusese 
întotdeauna însoţit de mama lui, de o guvernantă sau de un 
servitor care îl avea sub supraveghere. Aici era moştenitor 
prezumtiv, dar nu avea servitori. Nori gri amenințau seninul 
cerului. Dedesubt erau copaci şi o pajişte cu alei şerpuite, 
pe care un maestru grădinar le amenajase spre a fi 
cutreierate. Totul îi stătea la dispoziţie, dar nu ştia încotro 
s-o apuce şi nu era nimeni care să-l ia de mână. A început 
să se simtă iarăşi cuprins de indignare pentru că fusese 
părăsit, dar înainte ca lacrimile să-i izvorască, aşa cum se 
întâmplase cu atâta uşurinţă până în clipa de faţă, a 
realizat că nu avea de ales şi că trebuia să o pornească la 
drum. Fusese alungat din rai fără să i se ceară acordul. 

Decizia luată era una chibzuită. Singura parte a parcului 
pe care o cunoştea era cea pe care o putuse vedea de la 
fereastra camerei sale, partea din spatele casei. Parcul era 
pustiu. Nicio fiinţă vie nu se zărea: nici oameni, nici 
căprioare, nici măcar o veveriţă. Dacă existau păsări, 
vântul era prea puternic ca George să le audă cântecul. 
Zgomotul pe care-l făcea printre copaci se asemuia unuia 
îndepărtat, de valuri sparte. Norii se mişcau cu repeziciune 
în înaltul cerului; soarele strălucea intermitent. Băiatul a 
ajuns în spatele casei, unde se aflau treptele de piatră ce 
conduceau la pajiştea înclinată către lac. A privit îndelung 
la peisajul care i se înfăţişa, ca şi cum s-ar fi găsit pe un 
teritoriu ostil. Aproape totul fusese sădit şi rânduit cu bună 
ştiinţă, ceea ce îi sporea într-un fel senzaţia de primejdie, 
deşi nu ar fi putut să spună de ce. Totuşi un copac ce părea 
mai bătrân nu prea se potrivea cu stilul Repton - stejarul, 
care în mod curios îi era familiar. Doar după ce s-a apropiat, 
George l-a recunoscut ca fiind cel de care Hercules stătea 
sprijinit în portretul de Gainsborough, cu un câine negru de 
vânătoare la picioare. 

Cu cât îl privea mai mult, cu atât i se părea mai puţin 
aievea decât în tablou, o imitație umflată a stejarului lui 


Gainsborough, un frate mai mare şi dezmăţat. Ceva negru a 
licărit îndărătul copacului, ceva care aducea a coadă de 
câine. George s-a uitat de jur împrejur, dar nu se zărea 
nimic. O rafală de vânt a învolburat oglinda lacului, 
imprimându-i aspectul de cositor topit; câteva picături de 
ploaie dintr-un nor pasager i-au tulburat suprafaţa. Trebuia 
să ia o hotărâre. S-ar fi putut întoarce la siguranţa şi 
adăpostul casei, dar ştia că nu va găsi nimic acolo care să-l 
încânte, doar camere goale şi prezenţa amenințătoare a 
unchiului său. 

Cel mai apropiat refugiu, dacă putea fi numit aşa, era 
micul templu clasic de pe promontoriul lacului. George îl 
percepea cu oarecare simpatie doar pentru că se asemăna 
arhitecturii clasice cu care fusese obişnuit la Londra. 
Acoperişul bombat din cupru coclit apărea bolnăvicios în 
lumina plăpândă. La porticul ionic din marmură se ajungea 
urcând câteva trepte. George a alergat către el, cu vântul 
suflându-i în faţă. Pentru a atinge porticul era nevoie să 
înconjoare templul. A încercat să privească înăuntru printr-o 
fereastră, dar geamul era acoperit de praf şi pânze de 
păianjen. Era limpede că nimeni nu mai intrase de ceva 
vreme. A simţit un mic fior de emoție şi frică. Când a ajuns 
la trepte, a văzut că în templu se pătrundea prin două porţi 
înalte şi casetate din bronz, aproape negre, dar 
împestriţate cu cocleală. S-a întrebat dacă masivele clanţe 
funcționau şi dacă avea puterea să le folosească. A apăsat 
pe una dintre ele. Poarta de bronz s-a deschis uşor, cu un 
geamăt ascuţit. George a fost surprins de zgomot, un sunet 
dogit şi scârţâitor, aproape omenesc. 

Interiorul era luminat de câte-o fereastră situată pe 
fiecare dintre pereţii laterali şi de lanternoul din centrul 
cupolei. Totul era alb şi simplu, fără podoabe, cu excepţia 
unui panou de marmură în basorelief aflat pe peretele din 
spate, înfăţişând un bărbat dezgolit stând în picioare 
înaintea unei creaturi pe jumătate femeie, pe jumătate 
fiară, cei doi privind atent unul la celălalt: Oedip şi Sfinxul 
probabil. În mijlocul templului se găsea o masă de lemn 
pictată în manieră franceză şi trei scaune cu spătar oval, 


similar decorate. Pe masă era un serviciu de ceai din 
porțelan alb chinezesc cu modele cernite. Ceştile erau 
goale, dar în zaharniţă se mai puteau zări câteva cristale de 
zahăr de culoare brun-deschis. Scenele reprezentau imagini 
de pe o plantație de trestie-de-zahăr din Indiile de Vest: 
sclavi negri retezând tulpinile de trestie, supravegheați de 
un om cu pălărie cu boruri largi, care ţinea în mână un bici; 
un bărbat alb şi soţia sa odihnindu-se pe o verandă cu 
vedere spre câmpurile de trestie; o aşezare de sclavi, cu 
copii şi pui de găină jucându-se în ţărână înaintea unei 
cocioabe de lemn. 

Zaharniţa era decorată cu scenele cele mai interesante. 
Una din părţi reprezenta ceva ce părea o revoltă a sclavilor, 
cu negrii incendiind o plantație şi atacând omul cu biciul şi 
pălăria cu boruri largi. Un negru ţintuia la pământ o femeie 
albă, cu fustele deja în dezordine. Cealaltă parte reprezenta 
un număr de soldaţi dintr-un regiment britanic, adunaţi sub 
un arbore de ale cărui crengi atârna un sclav cu o pancartă 
în jurul gâtului. Alţi câţiva sclavi, cu braţele legate la spate, 
erau obligaţi să asiste. Dacă li se arăta spânzuratul doar ca 
o lecţie sau dacă urma să atârne ei înşişi de ramuri, nu era 
deloc clar. George a auzit din spate un geamăt firav. S-a 
întors şi a observat cum uşa de bronz începuse să se 
închidă încet, împinsă de vânt. George s-a repezit spre ea. 
li era mare teamă ca uşa să nu se trântească şi să-l lase în 
imposibilitatea de a ieşi. A reuşit să ajungă la timp, 
petrecându-şi apoi câteva minute în căutarea unui obiect 
care să ţină uşa întredeschisă. O cracă picată din stejarul 
bătrân s-a dovedit potrivită. Asigurându-se că nimic nu îi 
mai periclita ieşirea, s-a întors la templu, a înşfăcat 
zaharniţa şi a pornit-o înapoi. 

Când s-a văzut iarăşi afară, băiatul a înlăturat cu grijă 
ramura de stejar, permiţând uşii de bronz a templului să se 
închidă cu un zgomot al cărui slab ecou a răsunat din 
interior. S-a mirat puţin de faptul că uşa nu mai scârţâise 
din balamale ca mai devreme. Vântul se înteţise, iar cerul 
se însenina. 

Trecând pe lângă stejarul cel bătrân, George a auzit un 


sunet, poate crengile vârstnice trosnind în bătaia vântului. 
Totuşi urechile lui îi spuneau că este pricinuit de o povară 
atârnând în funie şi bălăbănindu-se încoace şi încolo, cu 
toate că nimic asemănător nu putea fi zărit. A luat-o la 
goană către Abaţie. 

La ora stabilită, înainte de cină, George a bătut în uşa 
bibliotecii. După o scurtă pauză a fost poftit pe un ton 
poruncitor să intre. 

Unchiul său stătea ca de obicei la masă, unde, alături de 
hârtii, era tabla de şah, cu piesele aşezate de data aceasta 
ca pentru începutul unui joc. Sir Augustus părea să o 
studieze, dar când şi-a văzut nepotul intrând, a exclamat: 

— La naiba cu dumneata! Ce cauţi aici? 

— Mi-aţi spus să vin cu o jumătate de oră înainte de cină. 

— Ah, da! Aşa, master George, şi ţi-am dat o sarcină de 
dus la bun sfârşit, nu? 

— Da, Sir. Şi l-am găsit. 

— Ce? 

— Am găsit spânzuratul, aşa cum mi-aţi cerut, sir 
Augustus. 

— L-ai găsit? Dumnezeule! 

George era nedumerit de reacţia plină de surprindere a 
unchiului. Oare chiar îl desconsidera atât de mult? l-a arătat 
zaharniţa. Augustus i-a luat-o din mâini. 

— De unde o ai? 

George i-a mărturisit. 

— i-am zis eu că ai voie să intri în Templul Sfinxului? 

George a clătinat din cap. 

— Foarte bine. Ai văzut şi altceva? 

George a clătinat încă o dată din cap. 

— Pentru Dumnezeu, ai de gând să încetezi să-ţi mai 
scuturi capul şi să-mi răspunzi cu „da” sau „nu”, ca un 
gentleman? 

— Ce altceva aş mai fi putut să văd, sir Augustus? 

S-a aşternut tăcerea, iar atunci când lui George i-a 
devenit limpede că unchiul său nu intenţiona să-i răspundă, 
arătând spre tabla de şah, a întrebat: 

— Doriţi să jucaţi o partidă de şah, Sir? 


— Nu, la naiba cu impertinenţa ta diavolească, copil 
obraznic ce eşti! Şterge-o, înghiţi-te-ar pământu'! 

George a părăsit biblioteca fără să scoată vreun cuvânt. 
Când inima lui a încetat să mai bată cu repeziciune şi a 
putut respira iarăşi normal, a început să simtă un soi de 
consolare, însă una rece şi cenuşie. Acum ştia că nu era 
singura persoană de la Abaţie cuprinsă de teamă. 


În seara aceea domnul Vereker, ajutorul parohului care 
avea să-i fie preparator lui George din dimineaţa 
următoare, a venit să cineze la Abaţie alături de băiat şi de 
Augustus. Era un tânăr cu faţa rotundă, la fel de uscăţiv ca 
gazda lui, deşi se pare că mai mult din cauza subnutriţiei 
decât a ascezei. George cunoştea foarte puţin despre cele 
trupeşti, dar era uimit că un specimen atât de slăbănog 
putuse să plodească patru copii. Sir Augustus a stat în 
capul mesei, cu George şi domnul Vereker aşezaţi de o 
parte şi de alta. Cina a fost una excelentă şi variată, dar sir 
Augustus a mâncat frugal. Mai mult a băut decât a mâncat, 
umplându-şi paharul dintr-o carafă cu vin de Porto pe care 
o avea în faţă şi pe care nu a întins-o nimănui, George şi 
ajutorul parohului primind din aceeaşi bere pe care o beau 
şi servitorii în sala lor de mese. Până ce tacâmurile 
principale nu au fost strânse, aproape că nu s-a scos nicio 
vorbă, după care sir Augustus s-a întors către domnul 
Vereker: 

— Inţeleg că numele dumitale de botez este Hamlet. 
Reverend Hamlet Vereker? 

— Acesta este, sir Augustus. 

— Şi cum se face că porţi numele unui prinţ al 
Danemarcei? 

— Tatăl meu, sir Augustus, a fost librar, un mare iubitor 
de literatură. Avea o afecţiune deosebită pentru Lebăda din 
Avon. 

— Shakespeare, omule! Spune-i Shakespeare, ca orice 
gentleman care spune lucrurilor pe nume! Nu e loc aici de 


epitetele dumitale insipide, aşa-zis poetice! Deci tatăl 
dumitale a fost librar vasăzică? O ocupaţie măruntă, dar 
cinstită, nu mă îndoiesc. Şi de ce nu i-ai călcat pe urme? Ce 
te-a făcut să cauţi hirotonisirea? 

— A fost cea mai scumpă dorinţă a tatălui meu, a muncit 
din greu ca să-mi poată plăti studiile de la Oxford. Pe de 
altă parte am fost eu însumi convins că am vocaţie pentru 
preoţie. 

— Ai fost convins? Doamne, ce ins îngâmfat mai eşti! Prin 
urmare pretinzi să fii luat drept teolog? 

— Îmi place să cred că... 

— Cu siguranţă, tinere Hamlet Danezul, dar aici nu-i loc 
de închipuiri. Deci ştii teologie. Foarte bine. O să te-ntreb 
ceva. Crezi în iad? 

Domnul Vereker a părut surprins de întrebare. S-a 
micşorat sub privirea neclintită a lui sir Augustus. 

— În iad, sir Augustus? 

— În iad, domnule Vereker. Să-ţi auzim părerea. Bănuiesc 
că ai una, nu? 

— In Scriptură se spune... 

— Nu, nu! Nu te mai ascunde în spatele Scripturii ca o 
domnişoară după perdea, la primul ei bal. Mă interesează 
părerea dumitale. Bine? 

— Cred că unii au parte de osândă veşnică, sir Augustus. 
Este crezul canonic al Bisericii Anglicane. 

— De osândă veşnică? Şi crezi că-i o osândă dreaptă, nu-i 
aşa? 

— Dumnezeu este drept, sir Augustus. 

— Nu te-am întrebat dacă Dumnezeu este drept. Eu te- 
am întrebat dacă este drept, aşa cum pari să crezi, ca un 
bărbat sau o femeie să plătească veşnic pentru un număr 
limitat de fărădelegi făcute pe acest pământ. Domnule 
Vereker? 

— Se crede că tot ce facem în timp are răsfrângere 
asupra veşniciei. 

— Zău? Şi de ce trebuie să fie aşa? Adevărul nu este oare 
acela că toate sunt trecătoare, cele bune la fel, ca şi cele 
rele, şi că în viaţa asta ne este şi mângâiere, şi chin? 


Domnul Vereker a rămas tăcut şi imediat ce desertul a 
fost adus, s-a scuzat şi a plecat. George se întreba dacă nu 
cumva sosise vremea ca Augustus să poarte cu el o 
discuţie ca de la unchi la nepot, dar nu a fost să fie. Acesta 
l-a fixat cu privirea pentru câteva clipe, ca şi cum ar fi 
aşteptat ceva, după care i-a zis: 

— Ei bine, băiete, atunci şterge-o! Şterge-o şi lasă-mă să- 
mi văd de vinul de Porto. 


George începuse să se obişnuiască cu liniştea din Abaţie 
şi cu ciripitul firav al păsărilor care vesteau, din spatele 
grelelor draperii din damasc ale dormitorului, sosirea 
dimineţii. In noaptea aceea, somnul nu i-a venit pe dată, 
aşa că a cercetat odaia de jur împrejur. Pe lângă uşa de la 
intrare, pe fiecare dintre pereţii perpendiculari ferestrei se 
mai afla câte o uşă, ambele încuiate. Acest lucru i-a 
provocat băiatului o curioasă satisfacţie; însemna că ştia 
unde este, că drumul îi era hotărât şi că singura datorie pe 
care o avea era să răspundă aşa cum trebuie unui destin 
inevitabil. 

Ajuns în pat, a ascultat cu mulţumire tăcerea. A adormit, 
dar după ceva vreme a fost trezit nu de un zgomot, ci de 
lumina subţire ca o lamă de oţel care, venind printre 
draperii, îi brăzda faţa. Era lună plină. 

George s-a dus la fereastră, în speranţa de a vedea 
pentru prima dată luna strălucind nu deasupra 
acoperişurilor, ci a copacilor, a ierbii şi a apei. A tras 
draperiile şi a privit afară. Era acelaşi peisaj familiar, dar 
transformat în nuanţe mute de gri în lumina lunii. larba, 
oglinda netedă şi argintie a apei, templul despre care ştia 
acum că este închinat Sfinxului şi copacii, inclusiv stejarul, 
toate arătau ca o pictură grisaille. Umbrele erau adânci şi 
impenetrabile, dar păreau mai pline de viaţă decât partea 
iluminată a peisajului, care era încremenită şi lipsită de 
culoare. 

In timp ce se uita, se întreba dacă nu cumva umbrele se 
mişcă, în special cele bulbucate, adunate ca nişte ciuperci 
ciudate în jurul stejarului. | s-a părut din nou că zăreşte 


coada unui câine, ca şi cum animalul s-ar fi ascuns la 
repezeală în spatele copacului. Un mic ghimpe de frică a 
străpuns inima lui George. Şi-a tras adânc răsuflarea. Niciun 
câine, viu sau mort, văzut de la fereastră nu-i putea face 
vreun rău. Gândul, repetat întruna, a început să-i dea 
putere, astfel încât s-a simţit parţial protejat faţă de 
ciudăţenia a ceea ce s-a întâmplat în continuare. Privind 
umbrele de lângă bătrânul stejar, i s-a părut că vede ceva 
amestecându-se printre ele, ceva mai închis chiar decât 
negrul lor întunecat. A început să iasă de la adăpostul 
copacului, vag conturat, ca o ceaţă, dar încă de un negru 
intens. Apoi a apărut în faţa lui figura unui om, mai probabil 
a unui băiat - statura lui fiind greu de determinat - şi, deşi 
nu putea fi distinsă nici măcar o trăsătură la această 
siluetă, George ştia că se uita ţintă la el. Părea dezbrăcată. 
Un braţ s-a desprins de corp şi s-a ridicat ca şi cum ar fi 
vrut să arate ceva. Ţinea strâns o frânghie sau un lanţ cu o 
buclă la un capăt. Silueta omului era acum clar conturată, 
astfel încât George putea vedea desluşit părul lânos şi des 
ce-i acoperea capul. Omul a ridicat sfoara în aer. In acel 
moment George a fost surprins de un strigăt slab din 
interiorul casei - unchiul lui, poate? - apoi tăcere. Silueta s- 
a răsucit pe călcâie şi s-a retras în umbra deasă a 
stejarului. 

Preţ de jumătate de oră, George a aşteptat în tăcere ca 
omul sau câinele să apară din nou, dar degeaba. In plus, 
George avea sentimentul că avusese loc o reprezentaţie, 
care acum se încheiase. S-a suit în pat şi a adormit aproape 
imediat. Atunci când ciripitul slab al păsărelelor l-a trezit a 
doua zi, o parte din el a pus experienţa sa din noaptea 
trecută pe seama unui vis, însă o altă parte din el a refuzat 
să o facă. 

Domnul Vereker a venit în acea dimineaţă şi a descuiat o 
altă cameră a Abației, care îi fusese până acum inaccesibilă 
lui George, sala de clasă. Domnul Vereker s-a uitat 
descurajat la rafturile prăfuite de cărţi şi la pânzele de 
păianjen care împodobeau globul pământesc şi ceasul 
solar. George a remarcat neputinţa lui, ceea ce i-a dat o 


oarecare satisfacţie: ar fi putut să profite de ea. Şi, ca să-şi 
afirme poziţia dominantă, George s-a îndreptat spre una 
dintre mese şi, după ce a şters stratul subţire de praf, s-a 
aşezat, zâmbindu-i cu nerăbdare noului său tutore. Domnul 
Vereker părea uşurat şi şi-a recăpătat treptat buna 
dispoziţie. 

Restul dimineţii a trecut pe nesimţite. Au început cu un 
pic de latină, şi domnul Vereker a fost mulţumit să constate 
că George era un elev receptiv. În zilele următoare, ajutorul 
de preot, căpătând încredere şi chiar plăcere la vederea 
progresului făcut de elevul său, a avut îndrăzneaţa idee să-l 
introducă în studiul rudimentar al limbii elene. George a 
acceptat să fie instruit din plictiseală, dar şi din înţelegerea 
instinctuală că orice fel de cunoştinţe, chiar şi cele aparent 
inutile, înseamnă putere. A vrut să vadă şi cât de departe 
poate ajunge să-l controleze pe profesor fără ca acesta să- 
şi dea seama - dl Vereker, care părea atât de temător faţă 
de tot şi toate din viaţa lui. 

Cu excepţia duminicilor, lecţiile se desfăşurau zilnic până 
la ora unu, când George cobora la doamna Mace, care era 
întotdeauna pregătită cu pâine, carne şi murături. Într-o 
dimineaţă, domnul Vereker a terminat mai devreme decât 
de obicei, astfel că George a mai zăbovit în sala de clasă 
pentru a vedea dacă există pe acolo ceva care l-ar putea 
amuza. Toate cărţile s-au dovedit a fi ediţii uzate ale lui 
Eutropius, Virgiliu şi altele asemenea, lipsite de interes, dar 
el a găsit în fundul dulapului un joc de şah, o tablă de lemn 
incrustat şi, în plus, un volum ponosit, cu copertele din 
piele de vițel aproape de a se desprinde de cotorul 
ferfeniţit, pe care nu scria nimic. George a deschis cartea la 
pagina de titlu şi a citit: Şahul pe înțelesul tuturor sau 
Instrucţiuni pentru dobândirea grabnică a unei cunoaşteri 
perfecte a nobilului joc, o traducere din limba franceză a 
clasicei lucrări a lui Philidor, publicată la Londra în 1762. 
George s-a hotărât s-o studieze în afara orelor de curs. 

A coborât un pic mai târziu pentru prânz şi, în hol, a fost 
oprit de Hargreave. George căpătase o mare antipatie faţă 
de Hargreave, chiar dacă în săptămâna care trecuse de la 


prima lor întâlnire abia schimbaseră un cuvânt. Nu-i putea 
suporta disprețul glacial cu care îl privea. Părea că-l 
consideră pe băiat o adevărată pacoste, o intruziune 
necuvenită şi, probabil, temporară în viaţa Abației. Toate 
acestea Hargreave le-a manifestat nu cu patimă, ci printr-o 
indiferenţă de nepătruns. Omul era un sloi de gheaţă 
ambulant. 

— Sir Augustus doreşte să te vadă în bibliotecă, master 
George. Imediat, a spus el şi ultimul cuvânt a părut mai 
mult ca un ordin. 

George a încercat să-i întoarcă privirea încrâncenată: 

— Foarte bine, Hargreave, şi cu asta am încheiat. Eşti 
liber să pleci la treburile dumitale. 

A fost absurd, desigur; George ştia asta. Ordinele sale 
erau neavenite, însă el a considerat că trebuie să-şi 
consolideze cumva poziția de superioritate asupra 
intendentului. Hargreave nu a arătat nici măcar printr-o 
ridicare de sprânceană că ar fi fost ofensat de George sau 
chiar că l-ar fi auzit. 

Ochii lui de un albastru-spălăcit au rătăcit câteva clipe 
asupra vitraliului cu însemnele heraldice ale familiei din 
capul scărilor, apoi asupra podelei, evitându-l totodată pe 
George înainte de a-şi lua tălpăşiţa. 

L-a găsit pe unchiul său la birou, ca de obicei. Tabla de 
şah era tot acolo, numai că fuseseră mutate câteva piese, 
deşi nicio tabără nu capturase vreuna. 

— Ah, iată-te, nepoate! N-am primit veşti prea bune 
despre tine. Mi s-a spus că i-ai mâncat zilele servitoarei 
mele, doamna Mace, cu lăcomia ta. Că îţi umpli fălcuţele cu 
vită şi pâine, ca şi cum proviziile noastre ar fi inepuizabile. 

— Cine v-a spus asta, domnule? Hargreave, bănuiesc? 

— La naiba cu insolenţa ta, domnule! Nu contează cine 
mi-a spus, este un adevăr. Nu crezi că e un lucru cât se 
poate de mârlănesc ca o budincă îndopată ca dumneata să 
le ia pâinea de la gură servitorilor mei? Ei bine, domnule? 

— Nu am crezut... 

— Nu, nepoate, nu ai crezut. Prin urmare, vei primi la 
micul dejun doar pâine şi lapte, iar la prânz pâine şi brânză. 


Şi asta nu-ţi va face niciun rău, domnule. Nu vei muri de 
foame. Şi când cinezi seara la masa mea, poţi servi numai 
ce-ţi spun eu. Ai înţeles? 

— Perfect, sir Augustus! 

— Şi nu vei mai primi dulciuri sau budinci, cel puţin nu 
fără acordul meu. 

După o scurtă ezitare: 

— Şi din moment ce te-ai arătat apt în a rezolva 
problema pe care ţi-am propus-o, îţi voi oferi încă una. 
Trebuie să găseşti Cynossema. 

A scris cuvântul pe o foaie de hârtie pe care i-a înmânat- 
o apoi lui George. 

— Şi să-mi spui care este numele adevărat. 

Băiatul a cercetat cu atenţie cuvântul străin. A refuzat 
însă să-şi manifeste slăbiciunea punând vreo întrebare 
ajutătoare despre subiect. In schimb a arătat către tabla de 
şah. 

— Aţi dori să jucăm o partidă, sir Augustus? 

— Nu, nu doresc, la naiba cu insolenţa ta! Hai, şterge-o! 


IV 


În dimineaţa următoare, după ce a rezolvat fără greşeală 
un exerciţiu de latină şi l-a binedispus pe domnul Vereker, 
George l-a întrebat despre cuvântul cu pricina. 

— Ei bine, master George, Cynossema a fost o bătălie 
navală în Războiul Peloponesiac. Vei găsi despre ea în 
ultima carte a lui Tucidide, însă mă îndoiesc că eşti pregătit 
pentru el, în ciuda aptitudinilor tale. In scurtă vreme s-ar 
putea să te pun la încercare cu vreun fragment din 
Xenophon, poate chiar din Herodot. Dar de ce doreşti să 
ştii? 

— Cynossema era cumva un loc? 

— Era un promontoriu la graniţa Hellespontului cu Marea 
Egee. 

— Dar ce înseamnă? 

— Master George, cred că poţi rezolva enigma de unul 
singur. Este un cuvânt compus din doi termeni distincţi, 


primul fiind „cynos”, genitivul lui „cyon” şi însemnând...? 

— Câine! 

— lar al doilea termen este „sema”. Ei bine, îţi aminteşti 
când ţi-am vorbit despre pitagoreici - nişte gnostici în multe 
privinţe - şi spuneam că aveau un dicton: „soma sema”, 
adică „trupul este un..."? 

— Mormânt! 

— Excelent! Şi astfel avem...? 

— Mormântul câinelui. Mulţumesc, domnule Vereker! 

— Dar de ce doreşti să ştii, tinere domn? 

— Ştiţi, domnule Vereker, sunteţi cu adevărat un profesor 
extraordinar. Pentru mine e de mirare că nu predaţi la o 
şcoală faimoasă. 

Institutorul nu-şi putea închipui că-i era distrasă în mod 
deliberat atenţia prin măguliri ieftine. Ghiduşii de felul 
acesta erau dincolo de limita sa de înţelegere. Când a 
început să vorbească, a făcut-o ca să se elibereze de 
povara unei preocupări îndelung neexprimate. 

— În urma obţinerii diplomei la Balliol, mi s-a acordat o 
bursă de studii. Insă bursierii de la Oxford nu se pot 
căsători. Soţia mea, Clarissa, era fiica unui farmacist din 
Oxford. Aveam un furuncul foarte dureros şi singura alinare 
o găseam într-o alifie de un penny pe care o cumpăram de 
la tatăl Clarissei. Ajunsesem să mă ataşez mult de această 
tânără domnişoară pe care o întâlnisem în farmacie, iar 
profunzimea sentimentelor a făcut în aşa fel încât - a şovăit 
o clipă, apoi a continuat - m-am văzut obligat să mă 
căsătoresc cu ea şi să renunţ la bursă. Depusesem deja 
jurământul preoţiei şi, prin urmare, am intrat în lume ca un 
sărman cleric fără influenţă, nevoit să accept orice slujbă în 
cadrul Bisericii pentru a-mi putea salva de la pieire familia 
ce se mărea. Am încercat să mă angajez ca profesor pe la 
diverse şcoli, însă condiţiile în care îşi desfăşoară munca 
majoritatea profesorilor sunt vecine cu sclavia, iar 
conducătorii instituţiilor se încruntă când aud despre 
persoane atât de adânc înrădăcinate în căsnicie, cum este 
cazul meu. 

Ascultând povestea reverendului Hamlet Vereker, George 


a fost introdus într-o lume a adulţilor plină de sărăcie şi de 
alegeri incomode. Era interesantă, desigur, însă nu era una 
în care să-şi dorească să-şi găsească locul. Asta l-a făcut, 
atunci şi acolo, să ia decizia să nu se însoare niciodată. 

După-amiaza a rătăcit pe moşie în căutarea mormântului 
câinelui. Având în vedere că probele prin care trecuse în 
încercarea de a descoperi înţelesul acelui nume îi dăduseră 
multă bătaie de cap, George şi-a închipuit că restul va fi 
mai uşor. Trebuia doar să caute în parc un monument cu 
reprezentarea unui câine, dar nu era nimic de felul acesta. 
A descoperit totuşi câteva elemente curioase. Era acolo un 
mic pod grecesc ce traversa canalul care alimenta lacul, 
însă nu era un pod în toată puterea cuvântului, întrucât nu-l 
puteai trece: ambele capete erau blocate cu ziduri realizate 
într-o manieră rustică. Se mai găseau acolo un obelisc 
inscripţionat cu hieroglife, situat la capătul unei alei de tisă, 
o grotă în formă de scoică ce adăpostea un nud de bărbat, 
un zeu al apei, probabil, cu barbă lungă, aplecat asupra 
unui bazin de granit în formă de scoică. Piatra din care era 
sculptată statuia era gri-marmorat, însă din gura deschisă 
se întindea pe toată lungimea bărbii o pată verde-închis 
alcătuită din licheni, astfel încât părea că îşi vomită bila. 
Cândva fusese o fântână; pe atunci apa curgea neîntrerupt 
din gura zeului. 

În spatele Abației, măreaţa înfăptuire a lui Humphrey 
Repton, arhitect peisagist, era mărginită de o pădure 
imensă care permisese sălbăticiei să pună stăpânire pe 
domeniul de vânătoare, dar chiar şi aici George a 
descoperit semne de interferenţe clasice. 

Într-un luminiş, departe de ochii Abației, se afla un 
templu doric ridicat după toate rigorile din piatră închisă la 
culoare. Pe frontonul triunghiular de deasupra porticului, un 
chip rânjit domina spaţiul central al timpanului, în vreme ce 
sub portic şi deasupra uşilor templului erau săpate 
cuvintele 


MORS IANUA MORTIS 


— Moartea este poarta morţii, a şoptit George ca pentru 
sine. 

Dar cu siguranţă era o variantă eronată. N-ar fi trebuit să 
fie Mors ianua vitae - „Moartea este poarta vieţii”? A 
observat că porţile din bronz ale micului edificiu erau foarte 
asemănătoare, deşi la o scară mai mică, celor de la Templul 
Sfinxului. 

In timp ce cântărea aceste lucruri, George a auzit un 
zgomot îndărătul copacilor. Cineva mergea pe sub frunziş. 
Băiatul s-a ghemuit în spatele unei coloane dorice pentru a 
spiona. Un om îmbrăcat într-o jachetă din catifea verde, 
foarte pătată, cu pantaloni din acelaşi material, a ieşit de 
după un pâlc de copaci. Mergea tiptil cu un scop anume, 
cercetând solul şi curăţându-l de frunze cu un baston. Pe 
umăr purta un sac mare din pânză. Deodată, cu un chiuit 
de satisfacţie, s-a aplecat să adune ceva de pe jos. Era un 
iepure prins în capcană ce încă se zbătea pentru viaţa lui. 
Omul i-a aplicat cu mânerul bastonului o lovitură inteligentă 
în moalele capului, iar creatura a căzut lată. 

— Hei! Ce faci acolo? a strigat George. 

Străinul s-a întors brusc şi băiatul a putut observa că 
bărbatului îi era teamă. Au trecut câteva secunde până ca 
expresia să i se schimbe într-una îndrăzneață, realizând că 
avea de-a face doar cu un puşti. 

— Bună ziua, tinere domn! a rostit omul, dându-şi pe 
spate şapca din piele de cârtiţă tăbăcită pe care o purta pe 
cap. Şi ce te aduce prin pădurile-astea, dacă-mi permiţi 
întrebarea? 

— Nu, nu-ţi permit! a replicat George. Domnule, încalci 
această proprietate şi am intenţia să-l informez pe unchiul 
meu, Augustus, în legătură cu asta şi să pună să te 
aresteze. 

Băiatul a băgat de seamă efectul vorbelor sale. 

— Care este numele dumitale? 

— Şi de ce ţi l-aş spune, tinere domn? 

— Pentru că, dacă n-o faci, o să iau cu mine câţiva 
oameni de la Abaţie şi-o să te vânăm ca pe un câine, 
braconier nenorocit ce eşti! 


— Alese vorbe mai foloseşti pentru un tânăr gentleman, 
aş zice. 

— La naiba cu neobrăzarea dumitale! Care ţi-e numele?! 

— Jem Mace. Şi am fost cândva responsabil cu vânatul pe 
aici. 

— Mace? Adică eşti căsătorit cu doamna Mace, menajera 
noastră? 

— Nu, Doamne fereşte, este sora mea. Nu s-a măritat 
niciodată. „Doamnă” e un titlu „onorabiliar”, domnule, 
potrivit poziţiei sale. 

— Deci cunoşti bine parcul, nu-i aşa? 

— Ca pe propria-mi palmă, domnule. 

— Şi de ce nu mai eşti responsabil cu vânatul? 

— Asta nu pot să spun, domnule. 

George a stat o clipă în cumpănă dacă să-l amenințe din 
nou pe Mace, dara hotărât să n-o facă. Avea de gând să fie 
iertător. 

— Foarte bine, atunci, Mace. N-o să suflu un cuvinţel 
despre ce făceai aici. In schimb trebuie să-mi spui un lucru. 
Unde este mormântul câinelui? 

Mace l-a privit uluit câteva clipe, scărpinându-se în cap. 

— Cine ţi-a vorbit despre el? a spus el într-un târziu. 

— Nu e treaba dumitale, Mace! 

— A existat un câine care a avut un soi de mormânt. Era 
negru ca smoala. Un cocker, un bun câine de vânătoare. 

— Cum îl chema? 

— Nu-mi mai aduc aminte, dar o să-l afli când o să 
găseşti aşa-zisul mormânt. Aşa cum spuneam, era câinele 
preferat al lui sir Augustus. Apoi el pleacă în Indiile de Vest 
şi îşi aduce de acolo mireasa, pe lady Circe, ce nume 
ciudat. Ei bine, câinele ăsta a găsit ceva la ea, de parcă l-ar 
fi fermecat, aşa încât nu prea se mai apropia de Augustus. 
Unii ziceau că are un soi de legătură cu animalele, ceva 
propriu poporului ei. Tot ce ştiu e că acest câine o urma 
peste tot pe lady Circe şi îşi pierduse pofta de a mai vâna 
cu stăpânul său. Apoi, într-o zi, nu mult înainte de moartea 
lui lady Circe, câinele a fost găsit mort. Nu ştiu cum murise, 
dar avea gâtul rupt, bag mâna-n foc! A fost găsit la stejar, 


iar lady Circe ce-a mai plâns după el... Stejarul avea o 
scorbură pe care au transformat-o în mormânt. Şi ea a pus 
să se cioplească o mică lespede ca să închidă scorbura şi 
să-i fie săpat numele în ea. Cred că îl poţi vedea şi acum, 
dacă nu a crescut scoarţa pe el. 

— Cum a murit lady Circe? 

— Ei bine, tinere domn, eu am răspuns la întrebarea 
dumitale şi acum trebuie s-o iau din loc. Atâta timp cât nu 
sufli o vorbuliţă nimănui despre mine, mă vei găsi după- 
amiezile hoinărind pe aici. 

— Şi dacă te spun? 

— Atunci, tinere domn, nu voi fi răspunzător pentru ce 
are să se întâmple. 

Şi-a ridicat şapca din piele de cârtiţă cu un gest mecanic 
şi a plecat. 


În clipa următoare, George alerga cât îl ţineau picioarele 
în direcţia stejarului. Se simţea curios de învigorat, ca şi 
cum i se ridicase un văl de pe ochi, însă îi era şi teamă 
totodată. l-a luat o vreme să găsească mormântul. Baza 
trunchiului stejarului fusese năpădită de iederă şi George a 
muncit din greu să o taie, chiar ajutându-se de propriul 
briceag. În vreme ce îndepărta plantele, i s-a părut la un 
moment dat că aude respiraţia accelerată a unui câine. S-a 
uitat de jur împrejur, dar nu era nimeni. Trebuie să fi fost 
propria-i răsuflare, nefiind obişnuit cu munca fizică. O briză 
rece i-a răcorit obrajii şi a mişcat încet frunzele deasupra 
capului său. Înlăturase aproape toate coardele de iederă de 
la baza copacului până ce a găsit o bucată de piatră 
netedă, triunghiulară, încastrată într-o gaură formată între 
două rădăcini noduroase. Pe piatră era săpat cu majuscule 
un cuvânt format din trei litere: DIS. 


Puțin înaintea cinei, George a bătut la uşa bibliotecii. Încă 
simţea o apăsare la fiecare vizită. Il găsea mereu pe 
Augustus în aceeaşi poziţie, pe scaunul din spatele biroului. 
Câteodată părea în transă, aţipit, dar niciodată pe deplin 
adormit, trăsăturile sale alungite,  saturniene, fiind 


încordate şi alerte, chiar şi atunci când restul corpului era 
destins. George avusese întotdeauna impresia că unchiul 
său îl aştepta - pe el sau pe altcineva sau altceva. Apoi era 
tabla de şah. Uneori era pregătită pentru o nouă partidă, 
deseori piesele fuseseră mutate ca într-un joc în plină 
desfăşurare, însă George nu-l văzuse niciodată pe sir 
Augustus jucând cu cineva şi nici mutând vreo piesă în 
prezenţa lui. 

Băiatul a auzit vocea piţigăiată a unchiului său - „Vino!” - 
şi a intrat. 

— Ei bine? 

— Am găsit Cynossema, sir Augustus. 

Expresia feţei unchiului său a căpătat un aspect de 
dispreţ alarmat. 

— Într-adevăr, nepoate?! Şi cum ai făcut asta? 

— L-am găsit sub stejar. 

— Dumnezeule, cine ţi-a zis să te uiţi acolo? a izbucnit 
Augustus cu brutalitate. 

Însă George îşi pregătise deja răspunsul: 

— Nimeni, domnule. Asta dacă nu-l punem la socoteală 
pe domnul Gainsborough. 

— Poftim? 

Adoptând cea mai inocentă mină, George a arătat către 
tabloul agăţat deasupra şemineului, care-i înfăţişa pe 
Hercules şi pe câinele lui. 

— Mi-am închipuit că orice câine al dumitale s-ar putea 
să fie îngropat acolo unde pictorul a pictat animalul, lângă 
stejar, aşa că am căutat acolo. 

— Şi numele? Ţi-am cerut numele lui. 

Augustus cerceta chipul lui George în căutarea vreunui 
semn de înşelăciune din partea lui. 

— Numele, domnule, este Dis. Deşi dacă acesta este 
numele câinelui sau al mormântului, nu am de unde să ştiu. 
Domnul Vereker mi-a spus că Dis este un nume străvechi 
pentru tărâmul morţilor şi, de asemenea, este şi numele 
zeului morţilor. 

— Ştiu asta, fir-ai să fii! Nu-ţi închipui acum că-mi ţii mie 
predici, căţeluş obraznic! 


— Deci pot să-i spun doamnei Mace să-mi mai slăbească 
un pic regimul alimentar, sir Augustus? 

— Cât ai căutat în jurul stejarului, ai văzut sau ai auzit 
ceva? 

— Ce să văd sau să aud, sir Augustus? 

— S-a petrecut ceva ciudat? 

— Nu, nimic, unchiule. A fost o zi minunată, nu-i aşa? 
Acum pot să-i spun doamnei Mace... 

— Din partea mea poţi să te duci la dracu’! Lasă-mă-n 
pace! 


George s-a supus şi a părăsit scena triumfului său. Însă 
începuse să înveţe că toate victoriile au şi urmări. 
Rămăsese învăluit într-un şi mai mare mister şi într-un şi 
mai adânc întuneric decât înainte. 

In seara aceea ceva l-a trezit pe George. Un zgomot din 
interiorul Abației a întrerupt liniştea ei atotstăpânitoare. 
George a ieşit din camera sa şi s-a dus până în capătul 
scărilor ce coborau în holul principal. Privind în jos, a zărit o 
lumină difuză ieşind din bibliotecă, a cărei uşă era 
întredeschisă. Tot de acolo venea şi zgomotul. Era făcut 
probabil de un om, dar nu prea părea uman. Era un soi de 
geamăt, urmat de o răsuflare şuierată. Geamătul era 
ciudat, ca scârţâitul scos la deschidere de porţile de bronz 
ale Templului Sfinxului. Apoi a mai apărut o lumină, însoţită 
de ecoul unor paşi pe dalele de piatră. Pe uşa ce dădea 
spre coridorul servitorilor a ieşit Hargreave, ţinând în mână 
un sfeşnic. A mers uşor spre bibliotecă. La mijlocul sălii s-a 
oprit, alertat de ceva, şi a întors capul spre locul de unde 
privea George. Băiatul s-a retras repede în umbră, apoi în 
camera sa. Era agitat şi nu putea adormi. S-a dus chiar 
până la fereastră ca să se uite afară. Era o noapte senină, 
însă luna se afla în descreştere. | s-a părut că zăreşte două 
siluete lângă stejar. Una semăna cu negrul cu frânghia pe 
care îl mai văzuse şi altă dată, iar cealaltă era un câine. 
Silueta omenească nu făcea nicio mişcare, însă câinele a 
dat de două ori din coadă. George a clipit des şi s-a 
îndepărtat de la fereastră, dar, când a revenit o clipă mai 


târziu, ambele siluete dispăruseră. 
V 


Peste câteva zile, reverendul Hamlet Vereker a primit din 
nou invitația la cină din partea lui sir Augustus. George 
aflase de la doamna Mace că unchiul său nu era ceea ce în 
mod obişnuit se cheamă o gazdă ospitalieră, deşi în zilele 
lui de burlăcie fusese mai sociabil. 

Domnul Vereker nu era prea vorbăreţ - câteva platitudini 
despre vreme şi cam atât -, de aceea nu era prea clar de 
ce sir Augustus îl invitase pe preot, dacă nu să-l necăjească 
cu probleme doctrinare. Atacul lui a început, la fel ca data 
trecută, la desert, atunci când carafa cu vin de Porto se 
golise pe jumătate. De data aceasta, sir Augustus a abordat 
subiectul ispăşirii păcatelor. 

— la spune-mi, tinere Hamlet, ce părere ai dumneata 
despre iertarea păcatelor? Crezi în ea? 

— Fără nicio îndoială, sir Augustus! 

— Haide, haide, domnule, aici nu e vorba de nicio 
îndoială. Îndoielile sunt tot ce avem pe pământ. Dacă nu 
putem pune nimic la îndoială, murim. Dar, fie! Să 
considerăm iertarea păcatelor crezul dumitale. Şi totuşi ne- 
ai mărturisit că osânda veşnică este tot o credinţă a 
dumitale. Şi atunci, cum vine asta, domnule? 

— Păi, sir Augustus, este un lucru atât de simplu, încât 
orice copil care a citit catehismul ţi-ar putea răspunde. Mila 
Domnului e fără margini, numai că nu poate exista iertare 
dacă păcătosul nu se câieşte. 

— Inţeleg. Aşadar, indiferent de păcatul comis, dacă mă 
căiesc, atunci voi fi iertat. 

— Adevărat. Şi atunci îmi spun „sunt pe cale să comit o 
crimă, dar nu-i nimic, o să mă căiesc mai târziu şi o să mă 
fac din nou alb ca neaua...” Ei bine, domnule Vereker? 

Tăcere. Preotul părea mai neliniştit decât de obicei şi, 
când a vorbit din nou, a dat în bâlbâială: 

— D-dar asta n-n-ar fi o căinţă autentică! 

— Şi cine eşti dumneata să judeci asemenea lucruri? Nu, 


nu-mi răspunde! Spune-mi mai bine dacă, în crezul 
dumitale, se zice că Hristos a murit pentru păcatele 
omenirii. 

— Adevărat. 

— Atunci nici nu mai este nevoie de căinţă. Păcatele 
noastre au fost ispăşite deja prin  crucificarea 
Nazarineanului. 

— Sunt iertate păcatele celor care cu adevărat îşi întorc 
faţa către El. 

— Aha, deci, la urma urmei, nu e vorba despre întreaga 
omenire. Şi dacă un biet păcătos s-a născut în Africa şi 
moare tot acolo, fără să fi auzit vreodată cuvântul 
Mântuitorului nostru, atunci nu poate fi mântuit. Şi atunci i- 
ar fi fost mai bine să fie luat în sclavie, căci astfel s-ar fi 
găsit vreun preot de pe plantație să-l boteze. 

— Sir Augustus, ce vor să însemne toate aceste 
întrebări? 

— Îţi încerc plămădeala, tinere Hamlet. Încerc să ajung la 
miezul fiinţei dumitale. Oare sângele adevărului îţi curge 
prin vine sau nu eşti decât o simplă voce a ipocriziei? Asta 
aş dori să ştiu. Deţin toată suflarea din Tankerton, după 
cum bine ştii. Deci este de datoria mea să veghez asupra 
integrităţii slujbaşilor Domnului. 

Domnul Vereker a rămas nemişcat, fără să cârtească. 

George s-a întrebat dacă este din pricina faptului că, aşa 
cum bănuia el, replica lui sir Augustus nu cuprindea întregul 
adevăr. Băiatul, chiar la vârsta lui fragedă, putea 
recunoaşte bravada când o auzea. 

— Pot vorbi doar din propria-mi experienţă, sir Augustus, 
a răspuns domnul Vereker. Ştiu că sunt un păcătos şi că voi 
fi mântuit prin sângele lui Hristos. Şi ştiu asta în primul rând 
din inima mea, în al doilea rând din adevărul Scripturii şi în 
al treilea rând din înţelepciunea sfinţilor care au trăit 
înaintea mea. _ 

De data aceasta sir Augustus s-a învăluit în tăcere. Intr- 
un târziu a zis ca pentru sine: 

— Deci te numeşti singur păcătos, nobile Hamlet. Mă 
întreb dacă ştii ce înseamnă acest cuvânt. Ce este păcatul? 


Crezi că păcatul a fost comis de primul bărbat şi de prima 
femeie? 

— Toţi suntem fiii şi fiicele lui Adam. 

— Şi atunci păcatul este în noi prin naştere?! 

— Adevărat. 

— Dar dacă Adam şi Eva n-ar fi păcătuit, am fi umblat 
încă goi, ca sălbaticii din junglă? 

— Astea sunt speculaţii deşarte, sir Augustus! 

— Intr-adevăr, domnule!? Dar cine eşti dumneata să spui 
că speculaţiile mele sunt deşarte? Să te lămuresc: fructul 
pomului cunoaşterii binelui şi răului era un fruct bun, fără 
de care n-ar mai fi existat atâtea naţiuni măreţe sau victorii 
importante, sau muzică, sau temple împodobite cu statui, 
sau locuri sfinte. Păcatul şi cunoaşterea ne unesc într-o 
singură legătură. Inocenţa e de mult pierdută. Nu zicea 
oare filosoful Diderot că pierderea  inocenţei se 
compensează cu pierderea prejudecăţii? 

— Diderot era un francez ateu, sir Augustus. 

— O fi fost, dar probabil că a avut dreptate, Hamlet. Sunt 
mult mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât sunt 
închipuite în filosofia dumitale. Şi ce este păcatul dacă prin 
el au venit înţelepciunea şi apoi mântuirea? Spune-mi, dacă 
păcatul este iertat, este el cumva uitat sau rămâne la 
suprafaţă şi devine puterea noastră? 

— Ne leagă, sir Augustus. Nu putem fi liberi dacă nu 
suntem iertaţi de păcat. 

— Şi doar Hristos poate face asta? 

— Omul poate acţiona ca mijlocitor în vederea acestei 
ispăşiri. Absolvirea de păcat este un sacrament al preoţiei. 

— Sau un tap. 

— Sir Augustus? 

— Nu cumva Aaron, în Cartea Leviticului, oferă un tap 
ispăşitor pentru răscumpărarea păcatelor popoarelor lui 
Israel? 

— Asta o fi fost valabil în Vechiul Testament, dar nu şi în 
cel nou. 

— Aşadar în măreţul nostru Nou Testament nu avem tapi. 
Păcat. Ar trebui să joace rolul lui un bărbat - ca dumneata, 


reverend Hamlet - sau poate un băiat. 

Pentru câteva secunde, sir Augustus şi-a oprit privirea de 
gheaţă asupra lui George, ceea ce i-a dat fiori pe şira 
spinării. Domnul Vereker aproape că s-a ridicat de pe 
scaun. Sir Augustus a izbucnit în râs. 

— Da, da, domnule Vereker! Eşti liber! Sau ar trebui să 
spun iertat? Te poţi întoarce la ceata dumitale de copii. 
Rodul bărbăţiei şi al păcatelor dumitale, fără îndoială. Nu te 
împotrivi pornirii de a pleca, domnule! 

Reverendul Vereker s-a ridicat şi, în mod deliberat, s-a 
întors către băiat: 

— Vom începe mâine cu Virgil, master George. 
Fragmentul care începe cu „facilis descensus Averno”. 

Apoi s-a înclinat în faţa lui sir Augustus şi a ieşit. 

— Aproape că începe să îmi placă individul, a rostit sir 
Augustus. Ei bine, master George, acum şterge-o! Hai, 
şterge-o! 


Sir Augustus părăsea rareori Abația şi, când o făcea, 
Hargreave urmărea cu vigilenţă orice mişcare prin casă a 
copilului. George credea că asta se datorează descoperirii 
statuii din ipsos a sclavului. Totuşi, într-o bună zi, sir 
Augustus a trebuit să plece la Londra. Băiatul, care încă 
tânjea după vechiul lui cămin, se întreba dacă nu cumva 
unchiul său l-ar putea lua ca însoțitor. A bătut chiar 
apropouri, însă acestea au fost ignorate. Când, în dimineaţa 
următoare, sir Augustus a pornit în călătorie, l-a luat cu el şi 
pe Hargreave, dar nu a divulgat motivul plecării. George şi- 
a spus că era un prilej grozav să mai afle câte ceva despre 
unchiul său. Ştia că biblioteca avea să fie încuiată, dar mai 
ştia şi că o cheie de rezervă era păstrată în cămara 
Hargreave, care nu era niciodată încuiată. Imediat după 
prânz, în ziua în care unchiul plecase la Londra, George s-a 
furişat în cămară şi a luat cheia. 

Asigurându-se că nu e nimeni în sala de la intrare, a 
deschis uşa bibliotecii şi s-a strecurat înăuntru. Prima 
impresie a fost una de disconfort şi nelinişte. Ceea ce era 
explicabil. Ori de câte ori George fusese acolo, focul ardea 


în şemineu, indiferent de anotimp. Deseori sir Augustus 
deschidea fereastra în timp ce focul dogorea. Astăzi 
şemineul era gol, iar în aer se simţea un iz de igrasie. Era 
frig, în ciuda vremii plăcute de afară. Odată intrat în 
bibliotecă, băiatul trebuia să se hotărască ce anume să 
caute. A început cu rafturile de cărţi. În spatele geamurilor, 
condiţia volumelor era una impecabilă, ca şi cum abia dacă 
fuseseră atinse vreodată. Erau ediţii legate în piele, cu scris 
auriu, ale operelor lui Voltaire, Diderot, Racine şi ale altor 
clasici francezi, pe lângă Shakespeare şi poeţi importanţi. 
George era plăcut impresionat de eleganța lor, dar nu 
simţea nevoia să le răsfoiască. 

Rafturile închise cu panouri de lemn, aflate sub cele cu 
uşi de sticlă, au dezvăluit volume mai pe gustul său. Erau 
mape cu gravuri minunate, sprijinite pe o parte, greu de 
ridicat, dar uimitoare când le deschideai. Acolo se mai 
găseau imagini, colorate de mână, înfăţişând locuri ciudate, 
animale şi păsări exotice, flori şi fructe atât de viu colorate, 
încât aproape că le simţeai parfumul. 

Altele, albume vechi, necolorate, dezvăluiau lucruri şi 
mai interesante: Les Miseres et Malheurs de la Guerre, 
opera lui Callot, plină de reprezentări elegante ale unor 
bătălii, violuri, torturi, spânzurări şi arderi pe rug, toate 
întreprinse în numele Războiului. Alt album, apărut cu două 
secole în urmă, era intitulat: Ororile papistașilor sau 
dezvăluirea unor torturi şi crime ale Inchiziției. |n ele, 
ingeniozitatea celor care aduceau suferinţă şi nenorocire în 
numele Domnului era redată în cele mai minuţioase detalii. 
George şi-a putut da seama după marginile ferfeniţite ale 
paginilor că acest volum fusese cercetat îndelung. 

Reprezentarea unei scene stradale în Spania l-a tulburat 
profund. O procesiune solemnă a unor preoţi şi călugări 
mărşăluind, în vreme ce la marginea străzii o femeie 
emaciată, având la sânul secat un copil atins de boală, 
întindea mâna către ei, cerând îndurare. Niciunul dintre 
clerici nu-i arunca vreo privire. Era evident că procesiunea 
evoca o auto-da-fe, deoarece în spatele preoţilor se putea 
observa un grup de penitenţi, purtând pălării conice şi 


robele numite  sambenitos, legaţi laolaltă cu funii, 
îndreptându-se către propria execuţie sau mai rău. 
Fascinaţia pe care a resimţit-o George la vederea gravurii i- 
a provocat şi un surprinzător sentiment de vinovăţie. 

Un zgomot i-a întrerupt şirul gândurilor. A privit în sus şi 
a văzut că fereastra batantă se deschisese singură şi o 
briză înţepătoare pătrunsese în încăpere. S-a dus să închidă 
fereastra. Pe drum s-a oprit să arunce un ochi asupra tablei 
de şah care, ca de obicei, împodobea un colţ al biroului 
unchiului său. O partidă era în plină desfăşurare, atât 
albele, cât şi negrele având rămase pe tablă şapte sau opt 
piese, numai că albele pierduseră Regina. George a studiat 
situaţia cu atenţie minute în şir a ajuns la concluzia că 
negrele puteau da mat în trei mutări. 

S-a întors apoi să aşeze la loc în dulap albumele cu 
gravuri. În timp ce le aranja, a observat o mapă subţire, 
învelită în piele roşie, în care nu se uitase încă. Pe cotor, cu 
litere aurii, scria ST MAUR. Mapa conţinea douăsprezece 
acuarele. Pe pagina de titlu, cu un scris de mână elegant, în 
stil rococo, stătea consemnat: 


Reprezentări ale Abației Tankerton şi ale parcului său, 
executate în acuarelă de Thomas Henry Graine 
pentru sir Augustus şi lady St Maur, 

MDCCCIII 


Domnul Graine, oricine ar fi fost acela, fusese mai mult 
decât un artizan. Avusese o înclinaţie către dramatism. 
Cerul pictat de el nu era întotdeauna senin, plăcându-i să 
redea efectul de lumini şi umbre pe care îl putea oferi un 
cer înnourat. Deşi peisajele puteau fi identificate cu 
uşurinţă, nu erau cu totul realiste. Aveau în ele ceva 
vizionar, ca şi cum pictorul încercase să reprezinte 
Tankerton ca pe un paradis rural, dar în care pândea un 
şarpe, ascuns doar pe jumătate. 

Una dintre picturi înfăţişa Abația într-o noapte în care 
luna plină ieşea de după un nor dantelat cu argint. Câteva 
ferestre de la parter erau luminate - cele de la bibliotecă. 


Artistul pictase o siluetă subţiratică privind afară la una 
dintre ferestre. Nu putea fi decât sir Augustus. Mai erau 
reprezentări ale Templului Sfinxului de lângă lac, ale 
podului grecesc, ale stejarului şi una a bizarului templu 
doric din pădure, acolo unde George îl întâlnise pe Jem 
Mace. Toate acuarelele înfăţişau cel puţin o siluetă, 
omenească sau animală. Un cocker negru, Dis probabil, 
amuşina în jurul stejarului, un pădurar - ce putea fi Jem 
Mace - cu o puşcă de vânătoare patrula prin pădure. 

Un negru, A Negro, purtând doar o pereche de pantaloni 
albi, de călărie, stătea pe parapetul podului grecesc şi 
pescuia în apele de dedesubt. În tabloul cu templul doric, 
mult mai puţin năpădit de buruieni şi lăstari decât acum, 
era înfăţişat un copil, cu spatele la privitor, îndepărtându-se 
în fugă sub cerul ameninţător. Una dintre porţile templului 
era întredeschisă. Ş 

Ultima pictură era scăldată în razele soarelui. In ea, trei 
siluete stăteau pe creasta unui deal şi priveau către Abația 
aflată în valea îndepărtată. Copaci şi dealuri împădurite se 
arcuiau într-o îmbrăţişare senină. Lui George i se părea un 
peisaj născocit, întrucât nu cunoştea niciun loc care să-ți 
dezvăluie o asemenea privelişte. Cele trei siluete stăteau 
cu spatele la spectator, însă artistul reuşise să-i imprime 
fiecăreia un caracter personal. La stânga se afla negrul din 
tabloul cu templul grecesc, în pantalonii lui albi, ţinând în 
mâna dreaptă ceea ce părea a fi un lanţ subţire sau lesa 
unui câine. La dreapta stătea cockerul cernit, Dis, cu lăbuţa 
din faţă ridicată, ca şi cum tocmai simţise mirosul prăzii. 
Cea mai izbitoare figură stătea între cei doi. Era o doamnă 
îmbrăcată elegant, înălţimea şi silueta fiind accentuate de 
un turban multicolor împodobit cu o pană de struţ pe care îl 
purta pe cap. George îşi amintea vag când fuseseră 
acestea la modă. Gâtul lung şi subţire şi braţele doamnei 
aveau o nuanţă brun-aurie, de culoarea lemnului de santal. 
Băiatul nu avea nicio îndoială că admira spatele defunctei 
lady Circe St Maur. Jos, în parcul din faţa clădirii, o siluetă 
micuță, sprijinită în baston, se uita la ei, întorcându-le 
privirea. George a studiat scena îndelung. Credea că 


încearcă să-i spună o poveste. Şi ar mai fi studiat-o, numai 
că începea să-i fie frig din nou. Oare se deschisese iar 
fereastra? 

Tocmai când se întorcea să vadă dacă i se confirmă 
supoziţia, a auzit un păcănit şi a văzut o piesă de şah, 
Regele alb, căzut pe o parte şi balansându-se înainte şi 
înapoi pe baza sa circulară. Aproape de el, ca şi când ar fi 
privit de sus un inamic înfrânt, stătea Regina neagră. 
Piesele fuseseră mutate, iar negrele dăduseră mat. 

Inima lui George a început să bată năvalnic şi sângele i s- 
a urcat la cap. Cu degete îngheţate a pus albumele la loc în 
dulap şi apoi a mers la ieşirea din bibliotecă. Aruncând o 
privire scurtă ca să se asigure că nu e observat, a părăsit 
încăperea, a încuiat uşa în urma sa şi a dus înapoi cheia în 
cămară. Restul după-amiezii şi l-a petrecut studiind tratatul 
lui Philidor despre şah în sala de clasă. 


VI 


Sir Augustus s-a întors în dimineaţa celei de-a doua zile. 
În vreme ce domnul Vereker tocmai încheia lecţia, un 
servitor a intrat în sala de clasă şi i-a informat că erau 
amândoi invitaţi în bibliotecă. George era cuprins de 
nelinişte. Se simţea vinovat, deşi nu considera explorările 
sale un păcat. Era posibil ca unchiul să-i fi chemat din cu 
totul alte motive, însă temerile lui George au fost întărite 
când a văzut, la intrarea în bibliotecă, că piesele fuseseră 
aranjate pentru o nouă partidă. Băiatul a început să 
tremure incontrolabil. 

Sir Augustus stătea cu spatele şi, înainte să se 
răsucească spre ei, a rostit: 

— Şi ce anume, mă rog, căutai, nepoate, în biblioteca 
mea? 

George tăcea. Toată energia şi-o concentra în van asupra 
tremuratului. 

Augustus s-a întors şi l-a cercetat cu atenţie. 

— Şi nu e nevoie să negi, domnule. Doamna Mace te-a 
văzut când ai luat cheia din cămara lui Hargreave. 


— Dar nu m-am atins de tabla de şah, unchiule! a fost tot 
ce-a putut spune băiatul. 

Faţa palidă a lui sir Augustus s-a înroşit. 

— Asta e o minciună sfruntată, domnule! O minciună 
sfruntată! 

Aproape că a cârâit ultimele cuvinte. Dacă spaimă era 
ceea ce simţea George, atunci şi sir Augustus, din cine ştie 
ce motiv, simţea la fel. Insă asta era o slabă consolare. 
Unchiul s-a apropiat de o laviţă de la fereastră, i-a deschis 
capacul şi a luat de acolo o cravaşă pe care i-a aruncat-o 
reverendului. 

— Domnule Vereker, sper că ştii cum s-o foloseşti, că de 
nu, vei rămâne fără slujba ta bănoasă! Du-l pe băiat în sala 
de clasă şi arde-l pe drăcuşorul ăsta că a fost un hoţ şi un 
mincinos. Şi fă-o cu sârg, că de nu, voi afla eu! Hai, duceţi- 
vă! 

George spera ca domnul Vereker să dea dovadă de 
puţină înfrânare în exercitarea pedepsei, însă acesta nu a 
făcut-o. Băiatul nu-i putea vedea faţa tutorelui său în timp 
ce-i aplica loviturile, însă îl auzea. Preotul părea că este 
într-o răbufnire de lacrimi şi furie; plângea în timp ce îl 
atingea cu cravaşa, însă puterea lui era cumplită. Când 
pedeapsa a ajuns la bun sfârşit, George n-a mai aşteptat, ci 
a dat buzna din clasă şi, cu toate că l-a auzit ca prin vis pe 
domnul Vereker chemându-l înapoi, a ieşit din Abaţie 
mâncând pământul. Afară bătea vântul; deasupra câţiva 
nori grei îl stropeau în timp ce el alerga. 

S-a trezit îndreptându-se către templul doric din pădure. 
Nu ştia de ce, dar pe măsură ce alerga, căpăta certitudinea 
că acela era locul potrivit. In timpul pedepsei, ruşinea şi 
furia fuseseră oarecum mascate de durere, însă acum 
începea să perceapă gustul agoniei fizice în deplinătatea 
sa. Mişcarea i-a mai diminuat intensitatea durerii, dar a 
simţit cum o dâră de sânge cald i se prelinge pe spatele 
piciorului. 

Când s-a oprit în sfârşit, gâfâind, sub porticul doric, 
obrajii îi erau uzi de lacrimi, totuşi refuza să plângă. Citind 
din nou inscripţia de deasupra, MORS IANUA MORTIS, i-a 


venit ideea că „templul” la adăpostul căruia stătea acum 
era cel mai probabil un mausoleu, locul în care cei din 
familia St Maur erau îngropaţi şi unde şi el avea să-şi 
doarmă somnul de veci atunci când moartea îşi va cere 
drepturile asupra lui. În acele momente chiar ar fi murit 
bucuros. A încercat porţile din bronz, însă erau închise bine. 
Apoi a auzit un fluierat în pădurea din spatele lui. A fluierat 
la rândul său şi imediat şi-a făcut apariţia un cocker maro, 
urmat îndeaproape de Jem Mace. In starea lui de agitaţie, 
băiatul a început să mângâie energic câinele, care, ca 
răsplată, i-a lins lacrimile sărate de pe faţă. 

— Ţi-ai făcut un prieten, a zis Jem. 

— Cum îl cheamă? 

— O cheamă Dido. 

— Ca pe regina Cartaginei? 

— Nu cunosc eu lucrurile-astea, domnule. Lady Circe mi- 
a dat-o când era doar un căţeluş, cu puţin timp înainte să 
moară. Dânsa i-a dat numele. 

— Ai cunoscut-o bine pe lady Circe? 

Şi Jem i-a depănat întreaga poveste. Nu era el un 
povestitor înnăscut, avea tendinţa de a se întoarce sau de a 
o lua înainte, ca un câine de vânătoare care încearcă să ia 
urma prăzii, însă George l-a păstrat pe drumul cel bun prin 
aluzii uşoare şi întrebări potrivite. 

La scurtă vreme după moartea lui Hercules, în 1798, 
moştenitorul său sir Augustus navigase către Indiile de Vest 
spre a inspecta mersul lucrurilor pe plantațiile de trestie-de- 
zahăr. Acolo a fost vrăjit de fiica naturală a 
administratorului său cu una dintre sclave: era o fată ce 
aparţinea doar pe jumătate castei sale, iar numele ei era 
Circe. Era înaltă, subţirică, nemaipomenit de frumoasă, cu 
pielea strălucind ca aurul brun, însă i-a atras atenţia lui sir 
Augustus în primul rând datorită priceperii ei la şah. În 
fiecare seară venea la conac şi jucau mult şi bine în arşiţa 
nopţilor de vară ale Indiei. Augustus se îndrăgostise 
nebuneşte de ea şi era hotărât să o aducă acasă în calitate 
de soţie. Ea a fost de acord, dar a stăruit să-l ia cu ea în 
Anglia pe fratele său vitreg, negrul Brutus. Acesta era sclav, 


însă trebuia să fie eliberat când atingea pământul britanic. 
Şi aşa a fost, iar în primii ani sir Augustus şi lady Circe au 
fost fericiţi. Brutus stătea la Abaţie, aparent ca unul dintre 
servitori, deşi era lăsat să facă tot ce are chef, ceea ce 
fireşte că a stârnit duşmănie printre ceilalţi slujitori. 

Lady Circe era o femeie cu un farmec şi o inteligenţă 
nemaipomenite, pe cât era de frumoasă, totuşi nu era 
acceptată pe deplin ca un egal printre nobilii din 
împrejurimi. Asta la început l-a cam necăjit pe sir Augustus 
care, în orice caz, nu mai dorea să se însoţească decât cu 
ea, însă cu vremea s-a simţit jignit de ţinerea la distanţă 
din partea vecinilor săi, iar mânia care l-a cuprins s-a întors 
împotriva sa. A devenit bănuitor. Ura felul în care soţia sa îl 
putea fermeca până şi pe câinele lui, îndepărtându-l de el. 
Pleca urechea la plângerile celorlalţi servitori cu privire la 
Brutus. În singurătatea lui a ajuns să creadă că până şi lady 
Circe uneltea împotriva lui. A început s-o bănuiască de 
relaţii necuvenite cu fratele ei vitreg, credinţă întărită de 
felul cum hoinărea adeseori prin parc însoţită doar de 
Brutus şi de Dis, cockerul cu blană neagră. Unii spuneau că 
sir Augustus era nebun de gelozie în timp ce stătea închis 
în bibliotecă; dar dacă era într-adevăr nebun, atunci era 
unul cu sânge rece şi destul de chibzuit. 

Într-o zi lady Circe a dispărut. Preţ de câteva zile nu s-a 
făcut nimic în privinţa asta deoarece sir Augustus se afla la 
Londra şi s-a crezut că soţia lui a plecat acolo să-l 
întâlnească, însă la întoarcerea lui s-a pornit căutarea. 
Bănuielile au căzut asupra lui Brutus, care se purta cam 
ciudat. Apoi lady Circe a fost găsită rătăcind pe moşie, cu 
mintea pe jumătate pierdută şi într-o stare groaznică de 
slăbiciune. Din ce s-a putut înţelege din bâlbâiala ei 
zăpăcită, fusese răpită de un atacator mascat şi dusă în 
templul doric (care era într-adevăr un mausoleu) şi închisă 
acolo, fără mâncare şi apă, cu căluş la gură şi legată în 
lanţuri de sicriul lui Hercules. Lanţurile erau aceleaşi care 
fuseseră semnul sclaviei lui Brutus. Le adusese cu el în 
Anglia şi, după eliberarea sa, le păstrase ca pe o întunecată 
aducere-aminte a situaţiei sale din trecut. 


S-a încercat orice pentru a-i reda sănătatea lui lady Circe, 
dar şocul, înfometarea şi deshidratarea îi afectaseră în mod 
fatal organismul. A mai trăit doar câteva zile şi apoi s-a 
stins. Sir Augustus i-a plâns pierderea cu mare pompă şi i-a 
depus sicriul în mausoleul familiei, alături de Hercules. 

Brutus a fost acuzat de complicitate la soarta de care a 
avut parte lady Circe, în ciuda absenței vreunui motiv şi a 
protestelor sale energice privind propria nevinovăție. A fost 
dus la Ipswich Gaol, dar, înainte să ajungă în sala de 
judecată, s-a spânzurat în celulă. 

Imediat după aceea, Jem Mace a fost alungat din slujba 
de pădurar, aparent din cauză că vânduse în târgul de la 
Beccles câţiva iepuri pe care îi vânase pe proprietatea lui 
sir Augustus, fără să-i ceară permisiunea. Adevăratul motiv, 
din spusele lui, fusese faptul că era considerat un favorit al 
lui lady Circe şi că îi luase apărarea lui Brutus când fusese 
acuzat. 


George a ascultat cu atenţie povestea lui Jem şi a tras 
propriile concluzii. În seara aceea a cinat cu sir Augustus. O 
parte din el şi-ar fi dorit să stea ascunsă în camera sa până 
ce agonia şi ruşinea bătăii aveau să dispară, însă o 
combinaţie de îndrăzneală şi foame l-au făcut să-şi ia locul 
la masa din sufragerie. 

Mâncarea a fost consumată într-o linişte pe care George 
nu a simţit nevoia s-o tulbure. Într-un târziu, la desert, când 
sir Augustus golise deja pe jumătate carafa de vin de Porto, 
a rostit: 

— Fără îndoială că te consideri tratat cu mare 
nedreptate, nu-i aşa, nepoate? 

George tăcea; în sinea lui îşi închipuia că aşa ar fi 
procedat un adevărat gentleman. 

— Să nu-ţi imaginezi că te-am iertat pentru nelegiuirea 
dumitale. Lumea asta nu este un loc iertător. Trebuie să-i 
învăţăm regulile şi să uităm orice pălăvrăgeală despre 
justiţie. Unii se nasc bogaţi, alţii se nasc să fie sclavi; unii 
sunt isteţi, majoritatea sunt proşti. Nu învinovăţi omenirea 
pentru asta. Dacă există nedreptate în lume, atunci este 


vorba despre nedreptatea lui Dumnezeu, şi nu a omului. 

După o pauză, George a dat glas unei întrebări: 

— Vrei să joci şah cu mine, unchiule Augustus? 

Chipul palid al bărbatului s-a făcut stacojiu. Tâmplele au 
început să-i pulseze. A luat o gură de vin. 

— La naiba cu insolenţa dumitale, domnule! a spus el cu 
voce tremurată. 

— Foarte bine, atunci, unchiule. Mai dă-mi o provocare. 
Un puzzle. Celelalte două au fost prea uşoare. 

De data aceasta sir Augustus nu s-a mai uitat la el. 
Privea fix carafa sculptată şi ochiul roşu de lumină din 
adâncul ei format de reflexia flăcării pâlpâitoare a 
lumânării. 

— Ai idee ce-mi ceri, băiete? 

— Şi ce faci dacă rezolv puzzle-ul? 

— Dacă-mi aduci asta, atunci voi juca şah cu tine. E 
suficient? 

— E suficient, unchiule Augustus. 

— Foarte bine. Dar te-am avertizat, nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Bine. Aşadar... 

A urmat o lungă tăcere. 

— ...găseşte-mi lanţul care leagă dincolo de poarta 
morţii. Şi acum piei din ochii mei! Simpla dumitale prezenţă 
mă ofensează. 

În seara aceea, când s-a uitat de la fereastra dormitorului 
său, George a zărit în lumina crepusculară trei siluete 
fantomatice: negrul, câinele şi, între ei, o doamnă înaltă şi 
subţiratică, purtând pe cap un turban cu panaş. Pana s-a 
înclinat de trei ori, totul în rest rămânând nemişcat. 

În dimineaţa următoare, domnul Vereker şi-a ţinut lecţia 
fără să-şi privească în faţă elevul. George ştia că 
profesorului său îi era probabil ruşine că-şi pierduse 
controlul deunăzi, dar nu a pomenit nimic despre asta 
deocamdată, însă aştepta momentul potrivit. Oare nu 
spusese marele Philidor însuşi în manualul lui de şah că 
„Inainte să ştii când să profiţi de ocazie, cea mai 
importantă îndemânare în acest joc, ca şi în viaţă, este să 


ştii când să renunţi la un avantaj”? 

Când a coborât în bucătăria doamnei Mace pentru prânz, 
a întrebat-o liniştit de ce îi spusese lui sir Augustus că îl 
văzuse furând cheia de la bibliotecă. Doamna Mace a 
rămas înmărmurită. A negat că ar fi făcut un asemenea 
lucru. Sir Augustus pur şi simplu ghicise şi apoi o obligase 
să trădeze. A început să se scuze în cel mai jalnic mod, însă 
George i-a retezat-o cu un zâmbet şi cu un gest de iertare. 
De la geamul bucătăriei se zăreau nori grei şi ameninţători 
deasupra parcului, anunțând ploaia. 


VII 


În ciuda vremii urate, George ştia că trebuie să-şi 
îndeplinească misiunea în după-amiaza aceea. După cea 
terminat prânzul şi, profitând de faptul că doamna Mace 
era ocupată, a luat un felinar, o cutiuţă cu iască şi câteva 
capete de lumânare din cămară şi s-a strecurat afară pe 
uşa spălătoriei. 

Încă nu începuse ploaia, însă aerul era încărcat cu 
umiditate. Pielea îl jena din pricina aburului cald. George s- 
a uitat în jur să se asigure, atât cât era posibil, că nu-l 
urmăreşte nimeni, apoi a pornit-o către mausoleul doric din 
pădure. Nepunându-şi la îndoială superioritatea gândirii, 
era foarte încrezător că acolo va afla ceea ce căuta. 

Primii stropi de ploaie au căzut când el tocmai ce 
ajunsese sub porticul mausoleului, la început picături mari 
şi grele, apoi o ploaie măruntă şi, în sfârşit, o aversă 
atotcuprinzătoare ce acoperea cu zgomotul ei orice alt 
sunet. George cerceta cu atenţie porţile de bronz. Nu aveau 
nici clanţă, şi nici broască, iar când te opinteai în ele, 
păreau de neclintit. L-a cuprins indignarea la gândul că 
domnul Graine, peisagistul, pictase una dintre porţi 
deschisă. 

— N-o să reuşeşti să le deschizi niciodată! 

George a tresărit şi a privit de jur împrejur. Sub portic era 
Hargreave, majordomul lui sir Augustus. Faţa-i albă şi părul 
sclipeau de la picăturile de ploaie, iar pe hainele sale negre 


erau presărate pete umede şi lucioase. Stătea nemişcat, cu 
ochii lui de un albastru spălăcit fără să clipească şi cu o 
uşoară umbră de dispreţ pe buze. 

Băiatul considera că apariţia lui era mult prea teatrală. 

— De ce nu, Hargreave? 

— Pentru că sunt false, master George. Sunt doar de 
frumuseţe. Adevărata intrare în criptă este în altă parte. 

— Atunci ai face bine să-mi arăţi, Hargreave. 

— Şi de ce aş face-o, tinere domn? 

— Pentru că sir Augustus doreşte ca eu să văd interiorul 
mausoleului propriei mele familii, Hargreave, la naiba cu 
insolenţa dumitale! 

Bărbatul a zâmbit, dar n-a comentat nimic. S-a uitat spre 
cer şi a adulmecat, ca şi cum ar fi simţit în aer mirosul 
prăzii. Apoi a zis: 

— Ploaia pare să se domolească. Dacă vrei să mă 
însoţeşti, master George. 

Hargreave l-a condus până în spatele mausoleului, unde 
i-a luat o vreme să curețe de pământ şi buruieni o bucată 
de la baza peretelui, pe undeva pe la mijlocul lui. Într-un 
final a scos la iveală o lespede de piatră, cu un inel din fier, 
cam ruginit, fixat în ea. Aplecându-se asupra lespezii, 
Hargreave i-a aruncat lui George o privire scurtă. Ochii lui 
goi, lipsiţi de orice sentiment, i-au trezit suspiciuni 
băiatului. Hargreave a apucat inelul din fier şi a tras 
lespedea pentru a descoperi nişte trepte de piatră înguste, 
ce coborau adânc în beznă. 

— Cripta familiei St Maur, a rostit Hargreave în timp ce-şi 
ştergea grijuliu mâinile de pantaloni. 

Băiatul stătea sprijinit cu spatele de zidul mausoleului şi 
încerca să aprindă felinarul, trăgând cu ochiul din când în 
când la Hargreave. A observat că bărbatul părea neliniştit 
din cine ştie ce motiv. George se străduia să-şi ţină ascunsă 
frica ce-l cuprinsese, de aceea îşi făcea de lucru cu 
felinarul. Când în sfârşit l-a aprins, i l-a înmânat lui 
Hargreave. 

— Haide, ia-o înainte! 

Bărbatul părea tulburat. 


— După dumneata, master George, a zis Hargreave, 
vrând să-i dea felinarul înapoi. 

George şi-a dus mâinile la spate, cu privirea aţintită la 
majordom. Câţi ani să fi avut? Cincizeci? Şaizeci? În orice 
caz încă în putere să doboare un băiat de nici opt ani. 

Dintr-odată Hargreave parcă şi-a pierdut cumpătul. A 
azvârlit felinarul cât colo şi s-a repezit la George, care s-a 
răsucit pe călcâie cu gândul să fugă, însă a alunecat pe 
iarba udă. S-a prăvălit şi bărbatul s-a aruncat asupra lui. 
Băiatul i-a simţit în ceafă respiraţia puturoasă. Omul îi 
şoptea blesteme în ureche, pentru a-l face să renunţe la 
luptă. George continua să se zbată, însă acum era târât de 
picioare până la intrarea în criptă. A strigat din răsputeri, 
apoi, mânat de instinct, a scos un fluierat ascuţit. Un lătrat 
a venit ca răspuns, iar Hargreave, luat prin surprindere, a 
slăbit strânsoarea pentru o clipă. George a lovit cu 
picioarele, dar majordomul l-a doborât din nou, de această 
dată cuprinzându-l cu totul pe băiat cu braţele lui subţiri şi 
lungi şi ridicându-l de la pământ. George a făcut orice i-a 
stat în putinţă să-l lovească pe bărbat la picioare, dar în 
zadar. Era legănat încoace şi-ncolo până ce s-a trezit iar 
împins cu picioarele înainte către gaura căscată în pământ 
şi treptele ce duceau în adânc. George ştia că, odată 
aruncat pe scări, îşi va găsi moartea într-un fel sau altul. 

— Unchiul meu va afla despre asta, câine ce eşti! 

— Aşa este, master George. Căci el mi-a dat ordinele! 

Acum băiatul era ţinut strâns chiar deasupra gropii 
întunecate. Cu un efort supraomenesc, şi-a dat cu putere 
capul pe spate până ce a întâlnit gura lui Hargreave. A auzit 
un sunet ca de zar rostogolit pe o masă din lemn atunci 
când lovitura cu capul i-a smuls dinţii majordomului din 
rădăcinile lor putrezite. Hargreave s-a clătinat şi a scăpat 
un țipăt. În acelaşi timp George a auzit un lătrat, de data 
aceasta mai aproape. S-a smucit din încleştare, dar încă era 
ţinut cu forţă. Apoi mai degrabă a perceput decât să audă o 
izbitură puternică şi s-a prăbuşit la pământ peste 
Hargreave. Strânsoarea a dispărut şi el s-a rostogolit 
eliberat. Intins pe iarbă, George l-a văzut pe Jem Mace 


aplecat asupra trupului inert al majordomului, ţinându-şi 
puşca de ţeavă. Probabil că folosise patul armei pe post de 
ciomag când îl izbise în ceafă. Dido lingea cu hărnicie 
firicelul de sânge ce se prelingea din gura lui Hargreave. 

— Mulţumesc, Jem, a zis George ridicându-se în picioare. 

Uşoara ameţeală a făcut ca vocea să i se subţieze. 

— Apariţia ta a fost la ţanc, a continuat el, apoi i-a venit 
să râdă de expresia prostească pe care tocmai o folosise. 

— Dido a fost cea care te-a auzit, master George. 

S-a uitat în jos la Hargreave şi l-a lovit cu cizma. 

— El fuse cel care m-a pârât lui sir Augustus că am 
vândut iepurii la târgul din Beccles. Ce să facem acum cu 
el? 

George a împins delicat capul majordomului cu vârful 
pantofului. S-a înclinat fără vlagă într-o parte. 

— Nu pare să mai fie pe tărâmul celor vii, a remarcat el. 

Incă o dată George a avut impresia că nu vocea lui este 
cea care a ieşit din propria-i gură, ci altcineva calm şi 
detaşat vorbea prin intermediul său. 

— Trebuie să-l îngropăm la câţiva metri sub pământ, 
alături de strămoşii mei, a rostit el şi a arătat treptele ce 
duceau în criptă. 

Cu mare greutate, băiatul şi braconierul au cărat 
cadavrul pe scări. (Dido a refuzat să-i însoţească.) Când au 
atins podeaua, felinarul lui George a dezvăluit o privelişte 
extraordinară. Se aflau într-o încăpere cu tavanul înalt, dar 
foarte îngustă. De o parte şi de alta se găseau rafturi cu 
sicrie al căror capăt se pierdea în beznă, acolo unde lumina 
nu putea pătrunde. 

jem a vrut să abandoneze trupul neînsufleţit pe 
pardoseală şi să iasă de acolo cât mai repede, însă George 
l-a oprit autoritar. Acum el se afla la conducere, stăpân pe 
situaţie. l-a zis lui Jem că trebuie să pună cadavrul într-unul 
din sicrie. Au deschis câteva, pe care băiatul le-a considerat 
fie prea putrede, fie prea mici pentru a-l putea cuprinde pe 
Hargreave. Pe măsură ce erau deschise, George se 
încăpăţâna să privească înăuntru, ţinând felinarul astfel 
încât să lumineze cearşafurile gri şi putrezite, pielea 


pergamentoasă întinsă pe un craniu cu găvanele goale. 

Băiatul a indicat unul dintre cele mai mari şi mai noi 
sicrie. Jem l-a deschis şi s-a dat înapoi. George a luat 
felinarul şi a tras o ocheadă. lnăuntru zăceau rămăşiţele a 
ceea ce fusese cândva un bărbat înalt, cu umeri laţi. Băiatul 
a recunoscut costumul de catifea de culoarea prunei, acum 
pătat şi decolorat, din portretul pictat de Gainsborough din 
bibliotecă. Era Hercules. 

— Îl vom pune aici. 

Impreună au reuşit să-l ridice pe Hargreave şi să-l pună 
în raclă, deasupra lui Hercules, apoi au pus la loc capacul. 
Dar mai aveau ceva de făcut. George a identificat sicriul 
întrucât era cel mai nou, iar lemnul lui era acoperit cu un 
giulgiu verde bătut cu ţinte de alamă, foarte puţin oxidate. 
jem n-a vrut să se uite, astfel încât George a ridicat capacul 
de unul singur şi a privit înăuntru. Silueta înfăşurată în 
linţoliu era subţire şi încă mai păstra vestigiile frumuseţii 
formei. Trăsăturile feţei erau de asemenea aproape intacte, 
deşi găvanele erau goale. Bucle negre şi strălucitoare 
încadrau chipul a cărui structură osoasă minunată era 
acoperită cu o membrană delicată, aurie. 

Peste mâinile scheletice, împreunate pe piept, având un 
deget împodobit cu un inel cu safir scânteietor, fuseseră 
aşezate o pereche de cătuşe de sclav. George le-a luat, 
apoi a pus cu blândeţe capacul la loc peste osemintele lui 
lady Circe. 

l-a făcut semn lui Jem că misiunea fusese îndeplinită şi, 
cu felinarul în mână, l-a urmat pe braconier până la ieşirea 
din criptă şi în sus pe scări. La jumătatea treptelor, 
băiatului i s-a părut că aude o bătaie slabă în capacul unuia 
dintre coşciuge. Jem, mult înaintea lui şi aproape la 
suprafaţă, nu auzise nimic. Copilului i-a trecut prin minte 
posibilitatea ca, până la urmă, Hargreave să fi supravieţuit 
loviturii aplicate de Jem cu patul puştii şi acum să fi încercat 
cu ultimele puteri să atragă cumva atenţia. A stat în 
cumpănă dacă ar putea să trăiască ştiind că a închis un om 
de viu într-o raclă, alături de un cadavru. Nu i-a luat mult să 
aprecieze că s-ar putea împăca uşor cu acest gând, însă, 


când mai avea de urcat câteva trepte afară din criptă, a 
păşit zgomotos pentru a acoperi orice sunet, oricât de 
discret ar fi fost el. 

Odată ajunşi sub cerul liber, George a rostit: 

— Când îmi va veni timpul, nu voi fi îngropat aici. 

Au fixat la loc lespedea şi au mascat-o cu pământ şi 
frunze. 

George s-a întors la Abaţie, însă nu s-a arătat până la 
cinci şi jumătate, când a păşit liniştit în sufragerie, ducând 
la spate mâna în care ţinea cătuşele. Sir Augustus stătea 
deja la masă, iar când a dat cu ochii de George, pielea lui 
palidă a devenit cenuşie. 

— Bună seara, unchiule Augustus, a zis George. 

— Unde e Hargreave? 

— Nu ştiu, domnule, a răspuns băiatul cu o sinceritate 
metafizică. 

S-a aşezat la masă şi a lăsat să alunece cătuşele pe 
podea, lângă scaunul său. Au mâncat supa în tăcere. Când 
unul dintre servitori a venit cu antreul, o tocăniţă de iepure, 
sir Augustus a întrebat din nou: 

— Unde este Hargreave? 

— N-aş putea spune, sir Augustus, a răspuns servitorul. 
L-am văzut ieşind din Abaţie pe la ceasurile două. De atunci 
n-a mai fost văzut. 

— Şi în ce direcţie a luat-o? 

— Nu sunt sigur, sir Augustus. O să-i întreb pe ceilalţi 
servitori. 

lepurele şi celelalte feluri de mâncare au fost consumate 
în aceeaşi tăcere. Sir Augustus şi-a terminat carafa de vin 
de Porto şi a mai cerut una. Când servitorii i-au lăsat pe 
băiat şi pe unchiul lui să-şi mănânce desertul, George a 
spus: 

— Vrei să joci şah cu mine în seara asta, unchiule? 

Sir Augustus, care aproape că intrase în transă, aplecat 
deasupra celei de-a doua carafe de vin, a tresărit violent. 

— Ce-ai spus? 

George a repetat întrebarea. 

Sir Augustus a schiţat un zâmbet. 


— Credeam că ţi-am dat o sarcină de îndeplinit înainte să 
ai curajul să te prezinţi cu o asemenea dorinţă în faţa mea. 

— Am îndeplinit-o, unchiule, a ripostat băiatul, după care 
a adunat de pe jos cătuşele de unde le ascunsese şi le-a 
pus pe masă. 

Sir Augustus le-a privit îndelung, apoi a rostit încet, ca 
pentru sine: 

— Ce eşti dumneata, copil sau diavolul în carne şi oase? 

— Jucăm o partidă după cină, domnule? 

Sir Augustus s-a ridicat încet şi, sprijinindu-se cu greutate 
în baston, s-a apropiat de nepotul său. George a văzut în el 
un om care încerca să-şi adune ultimele rămăşiţe ale puterii 
şi autorităţii. 

— Unde este Hargreave? a întrebat el. 

— Nu ştiu, unchiule. 

Bărbatul a luat cătuşele. 

— Cum de le-ai găsit? 

— Descoperind intrarea în mausoleu. A fost o chestiune 
de observaţie şi câteva calcule. Ca un joc. 

— Dacă aflu cumva că m-ai minţit, o să-l pun pe Hamlet 
să-ţi dea o bătaie soră cu moartea. 

George s-a întins după o nucă, a cărei coajă a spart-o 
între fălcile aurii ale cleştelui. Sir Augustus a părăsit 
camera. Băiatul domina câmpul de bătălie. 


Era aproape de miezul nopţii când un zgomot l-a trezit pe 
George dintr-un somn adânc. S-a dus să se uite pe 
fereastră. Părea un suspin sau poate scârţâitul unei uşi ce 
se deschide. Norii şi ploaia dispăruseră, lăsând în urmă o 
noapte nespus de senină, luminată de stele şi de o lună în 
descreştere. Aproape fără să-i stârnească vreo emotie, 
băiatul a observat pe pajişte trei siluete, lângă lacul 
scânteietor. Silueta din mijloc i-a făcut semn cu mâna. 
George a salutat din cap şi s-a retras de la fereastră. 
Trebuia să afle neapărat sfârşitul poveştii. S-a strecurat 
afară din dormitor şi a coborât scările principale, oprindu-se 
puţin în hol pentru a privi fâşia de lumină ce ieşea pe sub 
uşa bibliotecii, fapt ce indica prezenţa lui sir Augustus 


acolo. A tras zăvorul uşii de la intrare şi a ieşit pe alee. Preţ 
de câteva clipe a privit în stânga şi în dreapta. Curtea era 
pustie şi tăcută. A considerat că e mai bine să stea ascuns 
în umbra adâncă a unui contrafort ce susţinea intrarea în 
Abaţie. Acolo se simţea în siguranţă. Era o noapte caldă. Nu 
cânta nicio bufniţă, nu foşnea nicio frunză. Era cu gândul la 
evenimentele zilei precedente. Dintr-odată a privit cu 
atenţie din punctul său de observaţie şi de data aceasta a 
zărit ceva. O umbră subţiratică înveşmântată într-o rochie 
lungă, purtând pe cap un turban cu o pană tremurătoare, 
se târa către lumina slabă ce se revărsa pe fereastra 
bibliotecii. Era o apariţie nefirească. Îi amintea de o păpuşă 
uriaşă, o marionetă probabil, al cărei cap se bălăngănea în 
toate părţile ca şi cum gâtul lung nu i-ar fi fost susţinut de 
oase şi musculatură. Se mişca încet, apoi, căpătând parcă 
experienţă, a început să înainteze rapid în patru labe, ba 
chiar să alerge, ca un păianjen pe perete. Undeva în 
spatele ei, pe pajişte, stăteau nemişcaţi câinele şi Brutus, 
cu frânghia în mână. 

Când creatura a ajuns lângă fereastră, şi-a întins mâinile 
lungi şi s-a ridicat aproape în poziţie verticală, picioarele ei 
subţiri şi deşirate îndoindu-se sub greutatea corpului. 

Cu o rapiditate care l-a trezit pe George din transa 
fascinantă în care căzuse, arătarea şi-a luat avânt şi a izbit 
cu capul acoperit de turban în geamul ferestrei bibliotecii. 
Apoi, cu braţe puternice, lady Circe şi-a tras trupul ei 
mlădios şi picioarele subţiri şi deşirate prin cadrul ferestrei 
sparte. Părea că Abația o înghite, ca o şopârlă ce devorează 
un Cosaş. 

George a auzit un țipăt - ascuţit, percutant, plin de 
teroare animalică şi disperare omenească. Un glas ce îi 
putea aparţine oricui - unui bărbat, unei femei sau chiar 
unui copil -, însă George ştia că era al lui sir Augustus. A 
mai aşteptat un minut să audă şi alte zgomote, dar liniştea 
era deplină. 

S-a întors şi i-a văzut pe Dis şi pe Brutus stând în 
continuare nemişcaţi pe pajiştea din faţa Abației. George le- 
a făcut semn cu mâna, apoi a intrat în casă. Niciun sunet nu 


venea din bibliotecă. A urcat scările principale şi s-a dus 
direct în dormitor. Abia când s-a băgat în pat, copilul s-a 
simţit ameţit şi oarecum ruşinat de lipsa sentimentului de 
teamă şi de absenţa compasiunii. Ceva parcă îl protejase 
de agonie, ceva prin care a avut şi de câştigat, dar şi de 
pierdut. 

În dimineaţa următoare stătea întins în pat şi asculta 
cum întreaga Abaţie se trezeşte la viaţă, apoi inevitabila 
agitaţie ce a urmat descoperirii trupului neînsufleţit al lui sir 
Augustus în bibliotecă. George a auzit-o plângând pe 
doamna Mace. S-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a dus în 
capul scărilor, de unde a putut asista la o conversaţie 
şoptită despre ce ar trebui să i se spună tânărului stăpân. l- 
a plăcut adresarea „tânăr stăpân”. 

Abia după câteva zile a aflat de la jem cum se 
petrecuseră lucrurile. Un soi de animal sălbatic de origine 
necunoscută se strecurase noaptea pe fereastra bibliotecii. 
Sir Augustus fusese găsit în fotoliul său cu faţa sfâşiată şi 
cu maţele scoase. Inima şi alte organe dispăruseră. Era 
ciudat faptul că, în ciuda violenţei atacului, tabla de şah de 
pe masă rămăsese intactă, o partidă fiind aparent în plină 
desfăşurare. 

În dimineaţa aceea, când George coborâse în hol, fusese 
tratat cu un nou soi de respect şi solicitudine. Trupul fusese 
ridicat pentru a fi examinat şi pentru ca medicul legist să 
dea verdictul. Se depuseseră mari eforturi pentru a-l 
împiedica pe George să vadă cadavrul. Trebuia protejat cu 
orice preţ, astfel încât îşi petrecuse toată ziua în compania 
doamnei Mace, ale cărei blândeţe şi bunăvoință îl 
plictisiseră. Către seară, când fusese lăsat să facă ce vrea, 
a intrat în bibliotecă, uşa ei nefiind încuiată. Acolo se 
apucase să studieze partida de şah. Negrele puteau da mat 
în trei mişcări. Mutase mai întâi calul negru, apoi regele alb, 
apoi regina neagră. 

— Şah mat, strigase el, iar sunetul vocii sale reverberând 
în încăperea pustie îl înspăimântase puţin. O briză rece 
pătrundea prin fereastra deschisă. 


De ziua Sfântului Arhanghel Mihail a anului 1811, George 
St Maur, acum moştenitor al Baroniei St Maur, a intrat în 
internatul Hexter al Colegiului Eton. | s-a dat propria 
cameră, iar celorlalţi băieţi le lăsa impresia de făptură pe 
jumătate posedată, în ciuda vârstei sale fragede. N-a trecut 
mult până ce curajul i-a fost pus la încercare de un băiat pe 
nume Damer, care era de departe cel mai mare băiat din 
internat, dar mai era cunoscut şi drept „cocoşul de la 
Hexter” în virtutea înfăţişării sale plăcute, a îndemânării 
sportive şi a îndrăznelii. Într-o după-amiază a dat buzna în 
camera lui George. În dimineaţa aceea băiatul primise un 
pachet de la Abația Tankerton, conţinând câteva cărţi din 
biblioteca sa, pe care le solicitase. Tocmai scotea cărţile din 
cutie şi le ordona pe rafturi. Pe masă, lângă fereastră, 
stătea tabla de şah. Pe ea rămăseseră cinci piese albe şi 
trei negre: albele puteau da mat în două mutări. Era o 
problemă de copil. 

— Salve, St Maur, a zis Damer. Am hotărât ca tu să-mi fii 
sclav semestrul ăsta! 

— O, într-adevăr, Damer? a comentat George, 
continuând să-şi aranjeze volumele. 

Damer a venit lângă băiatul mai tânăr decât el. 

— Ei bine, oi fi tu un muşteriu tare, piciule, aş spune, dar 
n-o să mai fii atât de al naibii de tare când o să termin cu 
tine! 

A apucat strâns braţul lui George şi i l-a răsucit la spate 
într-o priză de luptător priceput. 

George a scăpat cărţile pe care le ţinea în mâini, a făcut 
un pas înapoi şi l-a călcat pe Damer pe picior cu tocul 
pantofului. Damer a fost atât de surprins, încât a dat 
drumul braţului lui George, ţipând de durere. 

— Dumnezeule, o să-mi plăteşti pentru asta, maimuţă 
înfumurată! 

— Fără îndoială, a zis George, adunându-şi liniştit cărţile 
de pe jos, în vreme ce Damer se lăsase greu pe un scaun 
pentru a-şi îngriji piciorul vătămat. 

— Hai să-ţi spun ceva, Damer. Vezi tabla de şah de lângă 
fereastră? E o chestiune simplă. Albele pot da mat în două 


mutări. Rezolvă problema şi voi fi sclavul tău până la 
sfârşitul semestrului. 

Damer l-a privit cu uluire mută, apoi a izbucnit: 

— Încerci să te joci cu mine, băiete? Crezi că nu-ţi pot da 
o bătaie soră cu moartea, drăcuşorule? 

— Bineînţeles că poţi să mă răneşti, Damer, deşi nu fără 
a te răni pe tine însuţi. Am învăţat să ignor durerea într-o 
mare măsură. Îţi sugerez să te întorci asupra problemei de 
şah - chiar este una elementară - decât să te consolezi cu 
ameninţări deşarte. Eu ţi-am oferit un târg corect. 

Damer s-a holbat la George preţ de cincisprezece 
secunde. Încă o dată fusese luat în derâdere de puşti prin 
purtarea lui neaşteptată. Într-un final a rostit: 

— Eşti nebun, St Maur. Nebun de legat. Trebuiau să te 
trimită direct la Bediam, nu la Eton. 

Apoi a părăsit camera, trântind uşa în urma lui. 

Chiar înainte să-l vadă plecat, George St Maur şi-a întors 
întreaga atenţie asupra pachetului şi a început să scoată 
operele lui Diderot, pe care le ceruse în mod special din 
biblioteca de la Tankerton. După o clipă de chibzuială, a 
aşezat volumele învelite în piele de vițel şi cu scris auriu pe 
etajera cu uşă de sticlă de deasupra biroului. 


CEVA TRIST ŞI ÎNTUNECAT 
Michael Marshall Smith 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Michael Marshall Smith este romancier şi scenarist. Sub 
numele acesta, el a publicat şaptezeci de povestiri şi trei 
romane: On/y Forward, Spares şi One of Us, câştigând Philip 
K. Dick Award, International Horror Guild Award, August 
Derleth Award şi Prix Bob Morane în Franţa. A obţinut de 
patru ori British Fantasy Award la categoria „Ficțiune 
scurtă”, mai mult decât oricare autor. 

Sub numele „Michael Marshall”, a publicat de asemenea 
cinci thrillere bestselleruri, printre care The Strawmen”, The 
Intruders, Bad Things şi, cel mai recent, Killer Move. The 
Intruders este pe punctul de a fi ecranizat într-un serial de 
BBC Television. 

În prezent este implicat în mai multe proiecte de scenarii, 
printre care episodul-pilot al unui serial TV în New York şi 
un film horror animat pentru copii. Autorul locuieşte în 
North London cu soţia, fiul şi două pisici. 

„Povestirea aceasta provine direct dintr-un loc şi 
atmosfera lui”, dezvăluie Smith. „Munţii Santa Cruz sunt 
extraordinari, cu pâraie pitoreşti şi o mulţime de sequoia, 
dar dacă intri pe unele dintre drumeagurile acelea de ţară 
umbrite, te trezeşti repede în genul de păduri foarte tăcute 
şi foarte nemişcate, care anunţă pe o lungime de undă 
inaudibilă că eşti tolerat aici şi că n-ar trebui să-ţi forţezi 
norocul. 

Probabil că povestirea aceasta n-ar fi fost scrisă, dacă un 
prieten nu mi-ar fi trimis într-o zi un e-mail cu patru cuvinte 
pe care le văzuse undeva, spunând că păreau un titlu 
excelent. 

A avut dreptate şi este titlul pe care l-am folosit. 


4 Oamenii de paie, Ed. Humanitas Fiction, 2007 (n. tr.). 


Povestirea mi-a poposit dintr-odată în minte - îmi place 
când se întâmplă aşa.” 


Fără ţintă. O expresie simplă, concisă. Forma sa integrală 
este „a nu avea ţintă”, unde „ţintă” derivă din ideea 
planificării în vederea întreprinderii unei acţiuni. Aşadar, 
fără scop sau direcţie, fără un obiectiv sau viitor pe care îl 
poţi vedea. În general oamenii utilizează expresia în mod 
atenuat, edulcorat. 

Ei merg „fără ţintă” pe o stradă, nefiind siguri dacă să se 
oprească pentru a bea o cafea, a răsfoi revistele noi din 
librărie sau a se aşeza pe o bancă şi a privi trecătorii. Lipsa 
aceasta de ţintă nu înseamnă mare lucru. Este o stare 
temporară, însoţită adesea de garnitura tihnei. O oră fără 
nimic care să atârne deasupra ta, fără nicio nevoie acută de 
a face ceva sau de a ajunge undeva în mod special? In 
lumea aceasta de vieţi animate şi activităţi febrile 
îndreptate în toate direcţiile, sună destul de bine. 

Dar poţi să fii cu adevărat întreg dacă nu ai un ţel? Dacă 
nu ai nicio direcţie? Aşa ceva nu-i chiar grozav. A fi 
realmente fără ţintă este ca şi cum ai fi mort. Poate fi chiar 
acelaşi lucru, sau mai rău. Cei fără ţintă găsesc căile greşite 
şi merg pe ele, pur şi simplu pentru că n-au unde să se 
ducă. 

Miller obişnuia să şofeze în după-amiezile de sâmbătă. 
Putea scăpa de dimineţi, stând în pat câte o jumătate de 
oră în plus, făcând ordine printre e-mailuri, petrecând timp 
pe terasă, privind pădurea şi având alături o revistă sau 
ipad-ul şi o succesiune de cafele. Prepara cafeaua într-un 
aparat care stătea pe masa din bucătărie şi care costase 
aproape opt sute de dolari. Făcea o cafea foarte bună. Aşa 
ar fi fost şi normal. Costase aproape opt sute de dolari. 

Până la amiază, combinaţia de cafeină şi alţi factori făcea 
să nu fie foarte înfometat. Revenea totuşi în casă şi-şi 
umplea o farfurie din frigider. Ingredientele le adunase în 
timpul săptămânii din magazinele de delicatese din San 
Francisco sau din pieţele New Leaf din Santa Cruz sau 


Felton, când revenea acasă vinerea după-amiază. Ideea era 
că reprezentau o trataţie aparte, care i-ar fi amintit de 
lucrurile bune din viaţă. Asta era ideea. De asemenea, 
turna suc într-unul dintre cele numai două pahare din bar 
pe care le folosea. Celălalt era paharul de scotch, cel cu 
logoul alb decolorat, dar pe acela îl scotea numai seara. Era 
foarte ferm în privinţa asta. 

Revenea afară cu farfuria şi paharul şi mânca pe masa de 
pe terasă, aflată dincolo de scaunul în care-şi petrecea 
majoritatea dimineţii. Până atunci soarele se deplasase şi 
masa era la umbră, aşa cum prefera când mânca. 
Schimbarea poziției ar fi trebuit să-l determine de 
asemenea să simtă că făcea ceva complet diferit de ce 
făcuse toată dimineaţa, deşi nu era aşa. Continua să fie un 
bărbat care stătea în tăcere pe o terasă ridicată, privind 
panorama copacilor şi mâncând alimente scumpe cu gust 
de carton. 

După aceea ducea farfuria înăuntru şi o spăla la chiuvetă. 
Avea, desigur, o maşină pentru spălat vase. Maşinile pentru 
spălat vase există pentru a economisi timp. Miller spăla 
manual farfuria şi argintăria, privind cum se scurgea apa, 
apoi le ştergea pe toate şi le punea deoparte. Avea o soţie 
şi un copil care locuiau acum la cinci sute de kilometri 
depărtare. Nu avea aşadar femei şi copii, dar în locul lor, 
din golurile pe care le lăsaseră în urmă, el avea timp. 
Timpul se târa într-o defilare nesfârşită de minute, dintre 
crăpăturile acelea, ca o armată de furnicuţe negre, care i se 
târau pe piele, în sus pe faţă, în gură, urechi şi ochi. 

Aşa că, de ce să nu spele farfuria? Şi cuțitul, şi furculiţa, 
şi paharul. Să ţină în loc furnicile, pentru câteva minute 
măcar. 


Miller nu părăsea niciodată casa cu un obiectiv. În după- 
amiezile acelea era cu adevărat fără ţintă. Din locul unde 
se afla casa, sus în munţii Santa Cruz, ar fi putut ajunge 
într-o oră sau două la multe locuri de divertisment. San 
Jose. Saratoga. Los Gatos. Santa Cruz însăşi, apoi spre sud, 
Monterey, Carmel şi Big Sur. Ba chiar până la Los Angeles, 


dacă ar fi avut chef de un weekend acolo. 

Şi apoi... ce? 

De aceea se mulțumea să şofeze. 

Există un număr finit de rute majore pe care le poţi urma 
prin munţii şi pădurile de sequoia din regiune. Autostrăzile 
17 şi 9 sau ramificaţia spre Bonny Doon, Şoseaua 1 spre 
nord sau sud. Dintre acestea numai autostrada 17 este 
ceva mai mare. Dar între arterele principale există alte 
opţiuni. Drumuri care nu fac altceva decât să unească între 
ele şosele minore, cu două benzi. Drumuri care 
însemnaseră ceva înainte de apariţia alternativelor 
moderne, care le înlocuiseră, eliminaseră sau anulaseră. 

Drumuri lăturalnice, drumuri vechi, drumuri uitate. 

Pe acestea din urmă nu era de obicei mare lucru de 
văzut. Întinderi de păduri, poate un râu, eventual o casă, 
hăt departe de drum. Zone rurale, montane, în care 
domneau stejarii şi iedera otrăvitoare. Lanţuri ce blocau 
drumeaguri care suiau sau coborau în păduri, unele pe 
pante line, altele destul de abrupte, şerpuind spre vreo 
casă aflată încă şi mai departe de bariere, în spatele unui 
lot de douăzeci sau cincizeci de acri. La răstimpuri treceai 
pe lângă una dintre foarte puţinele capcane pentru turişti 
din regiune, ca „Locul misterelor”, o chestie veche care 
pretindea că onorează un sit de „Stranietate insondabilă”, 
dar de fapt aducea un omagiu voios geometriei şi 
acceptului oamenilor de a fi înşelaţi. 

Miller văzuse toate astea cu mult timp în urmă. Atracţiile 
locale le văzuse cu soţia şi copilul lui, iar drumurile şi 
drumeagurile umbrite le străbătuse în propriile lui excursii 
solitare din ultimele luni. Ai fi crezut că le parcursese pe 
toate. În fiecare sâmbătă însă, el şofa şi de fiecare dată 
găsea un drum pe care nu-l mai văzuse până atunci. 


Astăzi drumul lui pornea din Branciforte Drive, şoseaua 
veche şi lungă care trece prin regiuni muntoase şi 
împădurite, în general nepopulate, spre sud-estul Văii Scott. 
Pornind prin ea către nord, cu mintea altundeva şi nicăieri, 
Miller a observat o derivație. O privire aruncată în oglinda 


retrovizoare i-a arătat că în spatele lui nu se afla nimeni, 
aşa că a încetinit, ca să se poată uita în lungul 
drumeagului. 

Avea două benzi şi era mărginit de copaci înalţi, printre 
care şi sequoia. Nu oferea nicio indicație asupra destinaţiei. 

Pentru el era perfect. 

A virat şi a intrat pe drumeag. Arborii erau înalţi şi groşi, 
ocultând mare parte din lumina de deasupra. Drumul suia şi 
cobora lin, urmând contururile naturale ale terenului, 
curbându-se strâns la răstimpuri pentru a evita trunchiul 
unui copac extrem de gros sau pentru a ocoli un canion 
micuţ, săpat de-a lungul mileniilor de un râu mititel şi 
încăpățânat. Nu existau case sau alte semne de viaţă. 
Miller începuse să se gândească la posibilitatea să fi fost 
terenuri ale statului, deşi nu-şi putea aminti ca aşa ceva să 
fi existat prin preajmă şi nici nu zărise vreo delimitare de 
parc naţional, pentru ca mai apoi să vadă un indicator 
lângă drum, mai în faţă. 


STOP 


Asta era tot. Fără să vrea, a constatat că făcea exact 
asta, că frâna în faţa indicatorului. Când maşina s-a oprit, l- 
a examinat curios. Fusese scris de mână, cu ceva vreme în 
urmă, cu un marker negru pe o bucată tăiată dintr-o cutie 
de carton şi bătută cu un cui într-un copac. 

A privit îndărăt, în direcţia din care venise, apoi s-a uitat 
înainte. Nicăieri nu se zărea pic de trafic şi nici vreo 
indicație a motivului pentru care semnul acela fusese pus 
aici. De acord, drumul cotea din nou după vreo patruzeci de 
metri, dar nu era vreun viraj mai strâns decât cele zece- 
cincisprezece pe care le parcursese după ieşirea de pe 
Branciforte Drive. La curbele acelea nu existase niciun 
semn de avertizare. Dacă s-ar fi dorit numai ca oamenii să 
respecte limitarea de viteză, ar fi fost preferabil să li se 
recomande „Reduceţi viteza” şi, oricum, nu părea defel ca 
un indicator rutier oficial. 

După aceea şi-a dat seama că, mai departe, drumul avea 


o derivație. 

A ridicat piciorul de pe frână şi a lăsat maşina să 
înainteze la vale, trosnind peste crenguţe şi pietriş. Părea 
mai degrabă o alee de acces lungă, care cotea şi dispărea 
printre copaci. O singură bandă, rudimentar realizată. La 
cinci metri mai departe era alt indicator, scris în mod 
evident de aceeaşi mână care-l făcuse şi pe primul. 


TURIŞTII SUNT BINEVENIŢI 


Miller a mârâit un sunet care aducea cu un râset. Dacă 
deţineai vreo atracţie, bineînţeles că turiştii erau bineveniţi. 
Altfel de ce s-o anunţi? Era o exprimare stranie. 

Şi de asemenea un mod bizar de a face reclamă. Nu 
exista nicio indicație despre ce anume exista la capătul 
aleii sau despre motivul pentru care cineva ar fi părăsit un 
drum deja îngust, pentru a intra în pădure. Nicio atracţie cu 
excepţia acelor trei cuvinte. 

Trebuia totuşi să admită că pentru el funcţionaseră. A 
apăsat din nou, uşor, pe acceleraţie şi a intrat grijuliu cu 
maşina pe alee, printre arbori. 


După patru sute de metri, a zărit în faţă o clădire - de 
fapt, erau două clădiri dispuse într-un soi de complex: o 
fermă dărăpănată cu etaj şi un hambar aparent nefolosit. 
Mai exista de asemenea ceva care putea fi un garaj, cu o 
camionetă stricată, parcată în diagonală în faţa lui. Era 
„parcată” în sensul că staţiona; cel care o condusese ultima 
dată nu întreprinsese nici cel mai mic efort s-o alinieze cu 
orice atunci când o abandonase. Toate suprafeţele 
vehiculului erau prăfuite, ruginite şi acoperite aproape 
complet cu frunze moarte şi bucăţi din scoarță de copac. In 
spate putrezea o ladă de lemn cu latura de vreun metru. 
Cauciucul cel mai apropiat din faţă era dezumflat. 

Aleea de acces se sfârşea într-o parcare largă, suficient 
de mare pentru patru-cinci maşini. Era pustie. Mai exact, nu 
se zărea niciun semn de viaţă, dar ceva - Miller nu era sigur 
ce anume - anunţa că locul avea o permanenţă, nu era o 


colecţie de ruine pe care cineva le părăsise în ultimii ani. 
Pe un copac din faţa casei principale era bătut în cuie alt 
anunţ scris pe carton: 


BINE AŢI VENIT 


Miller a oprit, a răsucit cheia în contact şi a coborât. Era 
foarte linişte. Aşa este de obicei în munţii aceia, când te afli 
departe de şosea. Uneori se aude vuietul slab al unui avion, 
hăt deasupra, dar în rest doar ciripitul ocazional al vreunei 
creaturi înaripate, sau un foşnet nedesluşit, când ceva mic 
şi îmblănit sau solzos se strecoară prin tufişuri. 

A rămas locului câteva minute, fluturând din mână 
pentru a alunga o muscă gălăgioasă care apăruse din 
senin, îl băzâise în jurul feţei şi apoi se îndepărtase zburând 
haotic. 

În cele din urmă, a strigat: 

— Alo? 

Ar fi fost de crezut că - într-o zi în mod evident lipsită de 
vizitatori ai atracției necunoscute de aici - zgomotul sosirii 
unui vehicul ar fi determinat apariţia promptă a cuiva 
doritor să câştige câţiva dolari, să-şi facă reclamă. Cu toate 
acestea, Miller a mai stat alte minute, fără să vadă ori să 
audă vreun semn de viaţă. Era firesc. Oamenii fără ţintă 
găsesc lucruri fără ţintă şi se părea că pe aici nu se 
întâmplau prea multe. Găseşti ceea ce cauţi, iar el nu 
căutase absolut nimic. 

S-a întors spre maşină, conştient că nu simţea nici măcar 
dezamăgire. Nu se aşteptase la cine ştie ce şi exact asta 
căpătase. 

Dar când a ridicat mâna ca să apese butonul care 
descuia portierele, a auzit un scârţâit. 

S-a răsucit şi a văzut că pe veranda strâmbă ce se 
întindea pe jumătate din lungimea casei din lemn apăruse 
un bărbat. Purta blugi dintr-o țesătură groasă şi o vestă 
care fusese cândva albă. Bărbatul fusese probabil curat, tot 
cândva, însă acum arăta de parcă ar fi încercat toată 
dimineaţa să repare ceva de sub automobilul său. Poate că 


aşa şi fusese. 

— Ce vrei? 

Vocea îi era seacă şi neprimitoare. Se apropia de şaizeci 
de ani. Părul odinioară negru era pe jumătate sur şi nu 
excela nici el prin curăţenie. Nu părea să fi aşteptat la 
tovărăşie, ori s-o fi dorit. 

— Ce ai de oferit? 

Bărbatul de pe verandă s-a rezemat de balustradă şi a 
continuat să-l privească, însă n-a spus nimic. 

— Scria „Turiştii sunt bineveniţi”, a rostit Miller când a 
devenit clar că localnicul nu avea nimic de oferit. Să fiu 
sincer, nu mă simt tocmai binevenit. 

Bărbatul de pe verandă părea obosit. 

— Hristoase! Băiatul ar fi trebuit să desființeze 
nenorocitele alea de anunţuri. Încă mai există? 

— Da. 

— Chiar şi cel de pe şosea care spune „Stop”? 

— Da, a încuviinţat Miller. Altfel nu m-aş fi oprit. 

Bărbatul a înjurat şi a clătinat din cap. 

— l-am spus de câteva săptămâni... l-am spus de nu ştiu 
câte ori. 

Miller s-a încruntat. 

— Nu le-ai observat, când pleci şi vii? N-ai văzut că 
indicatoarele sunt tot acolo? 

— N-am mai fost de mult la oraş. 

— Bun, deci... uite cum stau lucrurile. Am intrat pe aleea 
ta, pentru că se părea că ar fi existat ceva de văzut. 

— Nu. Nu scrie nicăieri aşa ceva. 

— Există totuşi implicaţia respectivă, n-ai zice? 

Bărbatul a ridicat puţin bărbia. 

— Eşti avocat? 

— Nu. Sunt om de afaceri. Şi am timp de pierdut. Este 
sau nu ceva de văzut aici? 

După un moment, bărbatul de pe verandă s-a îndreptat 
de spate şi a coborât treptele. 

— Un dolar, a rostit el. Dacă tot ai venit până aici. 

— Pentru ce? Parcarea? 

Bărbatul s-a uitat la el, ca şi cum ar fi fost nebun. 


— Nu. Ca să vezi. 

— Un dolar? Părea incredibil ca în epoca asta să mai 
existe ceva de vânzare pentru un dolar, mai ales dacă 
încerca să fie prezentat drept ceva care să merite. Serios? 

— E destul de ieftin, a replicat bărbatul înţelegându-l 
greşit. 

— Este ceea ce este, a spus Miller scoțând portofelul şi 
trăgând din el o bancnotă de un dolar. 

Celălalt bărbat a râs, scurt şi acru. 

— Aici ai nimerit-o. 


După ce a luat dolarul şi l-a îndesat într-un buzunar al 
blugilor, bărbatul s-a îndepărtat. Miller a presupus că asta 
însemna că trebuie să-l urmeze şi a făcut-o. Pentru o clipă i 
s-a părut că se îndreptau spre casă, însă apoi poteca - dacă 
se putea vorbi despre aşa ceva - a cotit brusc, purtându-i 
între casă şi hambarul dărăpănat. Casa era mare, cu 
fronton, şi cândva trebuie să fi fost impresionantă. 
Dumnezeu ştie ce căuta aici, practic pierdută într-un petic 
de pădure care nu se aflase niciodată în preajma unei 
şosele importante, a unui oraş sau a oricărui alt loc unde şi- 
ar fi putut dori să trăiască oamenii cu bani. Zilele ei de 
glorie apuseseră de mult şi i-ai mai fi acordat cel mult cinci 
ani de viaţă, dacă nu era reconstruită sau cel puţin 
reconsolidată. 

Bărbatul l-a condus printre copaci subţiri, până au ajuns 
în spatele hambarului. Deşi porțiunile din faţa casei şi din 
lateral cu greu puteau fi numite „natură domesticită”, aici 
pădurea îşi intra cu adevărat în atribuţii. De jur împrejur se 
ridicau arbori mari - aşa cum sunt în general sequoia -, 
care păreau să fi fost acolo din zorii timpului. O pantă 
pietroasă foarte înclinată cobora către un pârâu aflat la 
treizeci de metri depărtare. Pârâul era lat de doi metri şi 
jumătate şi avea maluri abrupte. Îl traversa un pod cu 
aspect şubred, din lemn vechi, cenuşiu. Bărbatul a coborât 
lângă piciorul podului şi s-a oprit. 

— Ce este? 

— Asta-i. 


Miller a mai privit o dată podul. 

— Un dolar ca să mă uit la un pod construit acum 
cincizeci de ani? 

Preţul plătit n-a mai părut chiar stupid. 

Bărbatul i-a înmânat o cheiţă tocită şi a ridicat braţul, 
arătându-i. Între copacii de pe celălalt mal se zărea o colibă 
micuță. 

— Acolo. 

— Ce este? 

Bărbatul a strâns din umeri. 

— Ceva trist şi-ntunecat. 

Apa care clipocea pe sub podeţ mirosea curat şi 
proaspăt. Miller a privit mai atent construcția după ce a 
ajuns pe malul celălalt. Era cam cât jumătate dintr-o 
cabană obişnuită din buşteni a vechilor colonişti, însă nu 
fusese construită din trunchiuri de copaci, ci din scânduri 
cenuşii, ponosite de vreme. Lichenii de pe pereţi şi 
muşchiul de pe acoperiş anunțau că fusese aici, şi în 
această formă, de mult timp - probabil dinainte de 
construirea casei unde Miller îşi lăsase maşina. Putea să fi 
fost locuinţa unui colonist iniţial, căminul vreunui pionier 
din trecut care sosise aici după ce speranţa sau disperarea 
îl împinseseră spre vest. In tot cazul părea contemporană 
cu podul şubred. 

Pe uşă era un lacăt mic. 

Miller a privit înapoi. 

Celălalt bărbat continua să stea în capătul opus al 
podeţului şi se uita la frunzişul de deasupra. Nu era clar ce 
anume privea, totuşi nu părea că ar fi aşteptat momentul 
potrivit ca să se repeadă la el, să-l pocnească în cap şi să-i 
fure portofelul. Dacă ar fi vrut aşa ceva, ar fi putut s-o facă 
lângă casă. In jur nu se zărea nici ţipenie - de exemplu, 
băiatul acela de care amintise - şi părea ca şi cum el 
aştepta răbdător să se sfârşească ceea ce trebuia să se 
întâmple pentru a-şi merita dolarul. 

Miller s-a întors şi a băgat cheia în broască. Era ruginită, 
dar s-a răsucit. A deschis uşa. lnăuntru era beznă totală. A 
şovăit şi a privit îndărăt, peste pod, însă bărbatul dispăruse. 


A împins uşa mai mult şi a intrat. 


Aerul din căbănuţă era mai răcoros decât cel de afară, 
însă mai stătut. Se simţea un iz vag. Nu era ceva neplăcut, 
ci aducea cu mirosul de frunze vechi şi ude. Semăna cu 
partea din fund a unei debarale în care depozitezi lucrurile 
de care n-ai nevoie. Semăna cu un colţ nu tocmai iubit din 
podul unei case, noaptea, după ploaie. 

Singura lumină era cea care izbutea să răzbată pe lângă 
Miller prin uşă. Căbăânuţa nu avea ferestre, sau, dacă 
avusese, fuseseră acoperite. Uşa prin care intrase se afla 
într-un capăt, ceea ce însemna că restul interiorului se 
întindea în faţa sa. Putea să fi avut doar trei-patru metri. 
Părea mai lung, pentru că era atât de întunecat. Miller a 
rămas locului, neştiind ce se va întâmpla în continuare. 

Uşa s-a închis încetişor în spatele lui, nu complet, ci 
lăsând o crăpătură de cinci centimetri. Nimeni n-a venit s-o 
trântească în urma lui, ori s-o încuie, ori să-nceapă să urle 
că trebuia să plătească o mie de dolari ca să mai iasă 
vreodată de acolo. Miller a aşteptat. 

După o vreme s-a auzit un zgomot slab. 

Era un foşnet. Nu tocmai un târşâit. Impresia că ceva s-a 
mişcat puţin în capătul îndepărtat, poate îndepărtându-se 
de perete. Imediat după aceea a sosit boarea unui iz nou, 
ca şi cum mişcarea determinase ceva să-şi modifice relaţia 
cu mediul, de parcă un trup care stătuse multă vreme 
ghemuit sau curbat într-o anumită poziţie se realiniase 
îndeajuns pentru ca sudoarea ascunsă să fie eliberată în 
aerul nemişcat. 

Miller a încremenit. 

In toată viaţa lui, nu simţise niciodată zbârlindu-i-se părul 
de pe ceafă. Citise despre aşa ceva, auzise despre aşa 
ceva. Ştiuse că aşa se întâmplă, dar n-o simţise niciodată, 
nu cu propriul lui păr, nu pe propria lui ceafă. Aşa s-a 
întâmplat însă atunci şi a fost interesant că lui nu i-a fost 
frică, sau nu i-a fost numai frică. 

In cabana aceasta se mai afla ceva, asta era clar. De 
asemenea, nu era ceva cunoscut. Era... Miller nu ştia ce 


anume. Nu era sigur. Ştia doar că acolo, în întuneric, exista 
ceva. Ceva cam de mărimea unui om, aprecia el, poate mai 
mic. 

Nu avea totuşi certitudinea că ar fi fost un bărbat. Ceva îi 
spunea că era o femeie. Nu-şi putea imagina de unde 
provine impresia aceea, fiindcă el nu vedea şi nici nu auzea 
nimic - după mişcarea iniţială, nu se mai clintise. Doar că în 
aer exista ceva care-i spunea că sub umbre se strângea în 
sine ca o pereche de aripi de înger întunecat, că ştia ce 
însemnau disperarea, nebunia amară şi melancolia chiar 
mai bine decât le cunoştea Miller. El ştia că sub umbrele 
acelea făptura era gol-goluţă şi nu era bărbat. 

Mai ştia de asemenea că acela, iar nu frica, era motivul 
pentru care el răsufla întretăiat şi spasmodic. 


A rămas acolo o jumătate de oră, fără să facă nimic, doar 
ascultând, privind în beznă, însă fără să vadă ceva. Cel 
puţin atât i s-a părut că trecuse, când, în cele din urmă, a 
revenit în pădure. Era greu de precizat. 

A închis uşa căbănuţei în urma lui, dar nu a încuiat-o, 
deoarece a văzut că bărbatul se întorsese şi stătea tot la 
capătul îndepărtat al podului. Miller a strâns cheia ferm în 
pumn şi a pornit într-acolo. 

— Cât costă? a întrebat el. 

— Pentru ce? Ai plătit deja. 

— Nu, a zis Miller. Vreau s-o cumpăr. 


Miller a ajuns acasă la ora 20. Nu înţelegea cum putea fi 
posibil, decât dacă petrecuse în căbănuţă mai mult decât 
îşi dăduse seama. Nu conta cine ştie ce şi de fapt exista şi o 
parte bună în privinţa asta. Lumina începuse să pălească. 
Peste douăzeci de minute avea să fie întuneric. A petrecut 
minutele acelea stând în maşină, aşteptând bezna, cu 
mintea pe atât de aproape de un pustiu confortabil, pe cât 
nu mai fusese de mult. 

Când s-a lăsat în cele din urmă noaptea, a ieşit din 
automobil şi s-a dus în casă. A dezactivat sistemul de 
alarmă, a descuiat uşa din faţă şi a lăsat-o deschisă. 


A revenit la vehicul şi s-a dus la portbagaj. A pus mâna 
pe metalul său şi a rămas o clipă aşa, simţindu-i răceala. A 
descuiat portbagajul şi s-a întors cu spatele, nu iute, ci 
firesc, şi a pornit către treptele din lemn ale celei mai mici 
dintre cele două terase. Le-a suit şi a rămas în capătul lor 
câteva minute, privind liziera întunecată, după care s-a 
răsucit, a coborât treptele şi a revenit la maşină. 

Portbagajul era gol acum, aşa că l-a închis şi s-a 
îndreptat fără grabă către uşa deschisă a casei, a intrat, a 
închis uşa şi a încuiat-o. 

Era noapte şi era beznă, iar ei erau amândoi înăuntru şi 
se simţea bine. 


Şi-a turnat puţin scotch într-un pahar mare. L-a luat şi a 
ieşit prin uşile glisante din sticlă, ducându-se la scaunul de 
pe terasa principală unde petrecuse dimineaţa. A stat 
acolo, ţinând paharul în palme şi sorbind la răstimpuri. S-a 
trezit reamintindu-şi, aşa cum făcea adesea la ora aceasta, 
cum îşi cunoscuse soţia. Pe atunci el locuia în East Cliff, 
într-o casă mai mică decât aceasta, dar situată la numai 
două minute de mers pe jos de plajă. La sfârşitul unei după- 
amiezi de sâmbătă, plictisit şi agitat, pornise către singurul 
loc unde puteai să mănânci ori să bei în zona aceea, 
restaurantul „Gabia”. Luase un scotch din barul de la etaj şi 
ieşise cu paharul pe balcon, ca să privească soarele 
apunând peste port. După o vreme observase printre 
familiile de turişti arşi de soare şi pâlcurile de localnici 
tatuaţi o femeie care stătea singură la masă. Avea o sondă 
înaltă de bere şi părea să facă acelaşi lucru ca el, iar Miller 
se întrebase care putea fi motivul. Nu motivul pentru ea, ci 
pentru el - pentru amândoi. Nu ştiuse atunci, şi nu ştia nici 
acum, de ce oamenii stau singuri şi privesc în depărtare 
sau ce speră ei să vadă. 

După ce mai băuse două pahare, se dusese la masa ei şi 
se prezentase. Ea se numea Catherine şi lucra la 
universitate. Se căsătoriseră după optsprezece luni şi, cu 
toate că până atunci - afacerea lui crescând spectaculos 
între timp - el şi-ar fi putut permite orice local din oraş, ei 


închiriaseră „Gabia” şi organizaseră nunta acolo. După un 
an se născuse fiica lor şi o numiseră Matilde, după mama 
Catherinei, care era franţuzoaică. Afacerea lui Miller 
mergea bine în continuare şi ei se mutaseră din locuinţa sa 
din East Cliff în casa mare pe care el o construise în munţi 
şi pentru şapte ani totul fusese bine, pentru ca apoi, dintr- 
un motiv sau altul, să nu mai fie. Miller nu credea că fusese 
vina lui, deşi era posibil să fi fost. Nu credea că ar fi fost nici 
vina ei, deşi era posibil şi asta. Relaţia încetase pur şi 
simplu să mai funcţioneze. Ei fuseseră două persoane, apoi 
una singură, însă apoi iarăşi două, îndreptate în direcţii 
diferite. Existase o viziune pe care o împărtăşiseră, însă 
aceea dispăruse şi dacă te uiţi numai cu un ochi, atunci n-ai 
adâncimea câmpului vizual. Nu existaseră infidelităţi. 
Cumva ele ar fi putut uşura situaţia. Ar fi putut însemna 
ceva faţă de care să reacționeze, pe care să dea vina, 
înapoia căreia să se ascundă. Era însă mult mai rău să stea 
faţă în faţă la micul dejun şi să se întrebe cine era cealaltă 
persoană, de ce era ea acolo şi când va pleca. 

După şase luni, Catherine plecase. Matilde mersese cu 
ea, bineînţeles. Miller nu credea că mai puteau fi spuse sau 
înţelese prea multe în privinţa subiectului acela. Când 
stătuse prima dată pe terasa de aici, singur, încercând să 
examineze totul în minte, reamintirea durase multe ore. 
Odată cu trecerea timpului, povestea a părut să se scurteze 
treptat. Aşa cum se spunea prin locurile de aici, este ceea 
ce este. 

Sau fusese ceea ce fusese. 


A mai trecut un timp, apoi s-a făcut târziu. Scotch-ul se 
terminase de mult, dar el nu mai simţea dorinţa să bea. A 
intrat cu paharul în casă, l-a spălat la chiuvetă şi l-a pus în 
scurgătorul de vase, lângă farfuria, cuțitul şi furculita de la 
prânz. Nu ardea nicio lumină. Nu se obosise să răsucească 
vreun întrerupător când intrase şi - deoarece stătuse aşa 
mult pe terasă - ochii i se obişnuiseră şi nu mai simţea 
nevoia s-o facă acum. 

Şi-a şters mâinile pe un prosop şi a umblat prin casă, fără 


ţintă la început. Făcuse asta de multe ori în ultimele luni, 
auzind ecouri. Când a ajuns în zona unde fusese camera de 
lucru a lui Catherine, s-a oprit. Acolo nu mai rămăseseră 
decât biroul gol şi rafturile pentru cărţi, tot goale. Putea 
spune totuşi că scaunul fusese mutat. Nu-şi reamintea 
precis cum fusese înainte sau când trecuse el ultima dată 
pe aici, dar ştia cumva că fusese mutat. 

A reînceput să se plimbe şi în cele din urmă s-a oprit 
lângă fostul dormitor al Matildei. Uşa era puţin 
întredeschisă. Indărătul ei era beznă. 

A simţit totuşi o căldură răzbătând dinăuntru şi a auzit un 
zgomot acolo, ceva slab, aşa că s-a întors şi s-a îndepărtat 
încet. 


A făcut duş pe întuneric. După aceea a revenit în 
bucătărie, desculţ şi în halatul de baie, şi a luat paharul de 
scotch de pe scurgător. Chiar şi după foarte multe treceri 
prin maşina pentru spălat vase, se putea distinge logoul 
restaurantului care fusese imprimat pe sticlă: resturile unui 
catarg şi ale unei gabii. Catherine îl strecurase în poşetă 
într-o seară, cu mult timp în urmă, fără ca el să fi ştiut, apoi 
i-l dăruise la o aniversare. Cum se transformase o persoană 
care putuse face aşa ceva în cineva care locuia acum la 
jumătate de stat depărtare? Miller nu ştia, tot aşa cum nu 
ştia de ce avea atât de puţine de spus fiicei lui la telefon 
sau de ce oamenii stăteau şi priveau panorame sau 
conduceau fără ţintă precisă în după-amiezile de sâmbătă. 
Capetele noastre se întorc şi privirile se aţintesc asupra 
anumitor lucruri. Lumina ni se aprinde în ochi. Cuvintele ne 
ies de pe buze. 

Şi apoi? Şi atunci? 

A lovit marginea paharului cu multă atenţie de muchia 
mesei. S-a întâmplat aşa cum sperase: fundul a rămas 
întreg, iar laturile s-au spart în câteva locuri, neregulate şi 
zimţate. 

S-a întors şi a intrat în dormitorul lui, a pus paharul spart 
pe noptieră, şi-a scos halatul şi s-a întins pe pat. Aşa 
făcuseră ei întotdeauna, când doriseră să semnaleze că în 


noaptea aceea nu era neapărat necesar să se culce 
imediat. Sub pătură cu o carte însemna că probabil nu în 
noaptea asta, Josephine. 

Pe de altă parte, gol şi deasupra... 

O scurtătură. Un limbaj comun. Este totuşi mai puţin trist 
decât un grai pentru care rămâne un singur vorbitor. A 
închis ochii şi după o vreme, pentru prima dată de când 
stătuse paralizat în faţa garajului şi-şi privise familia 
plecând, a plâns. 

Apoi a rămas întins şi a aşteptat. 

Ea a venit peste noapte. 


După trei zile, la sfârşitul după-amiezii, o camionetă 
veche a intrat pe aleea de acces şi a oprit lângă maşina de 
acolo. leşise pentru prima dată pe şosea în ultimii doi ani şi 
şoferul n-a oprit motorul când a coborât, deoarece nu era 
sigur că va mai reporni. Totuşi peticul cauciucului din faţă 
rezista, deocamdată. 

A mers apoi în spatele camionetei şi a deschis lada de 
lemn, sprijinindu-i capacul cu un băț. După aceea s-a dus la 
uşa mare a casei şi a sunat. A aşteptat o vreme, după care 
a sunat iarăşi. Niciun răspuns. Bineînţeles. 

Şi-a frecat faţa cu palmele, obosit, şi s-a retras un pas. 
Uşa părea solidă. Era imposibil s-o deschidă printr-o lovitură 
de picior. S-a uitat în jur şi a zărit treptele de la terasa 
laterală. 

Când a ajuns în spatele casei, a ridicat scaunul, l-a 
cântărit puţin în mâini pentru a-i aprecia greutatea, după 
care l-a azvârlit în uşa mare din sticlă. După ce a fost 
mulţumit că gaura spartă în sticlă era suficient de mare, a 
revenit pe terasă, a ocolit casa, revenind în faţă, a mers pe 
aleea de acces până la drum şi a stat acolo o vreme, într-un 
loc care nu era vizibil din casă. 

A fumat o ţigară, apoi încă una, ca să fie sigur, iar când s- 
a întors pe alee a fost uşurat să vadă că lada din spatele 
camionetei avea capacul coborât. 

A suit în cabină şi a stat un timp, privind casa mare. 
După aceea a băgat în marşarier, a ieşit pe şosea şi a 


condus încet spre casă. 

Mai târziu, când a cotit spre propria lui alee de acces, a 
văzut să indicatorul STOP era tot acolo. Nu conta de câte 
ori îi spunea băiatului - semnul era tot acolo. 

A intrat pe alee şi a mers până la casă, unde a oprit 
camioneta. A deschis lada fără să se uite la ea şi a intrat 
înăuntru. 


Mai târziu, stând pe verandă în întuneric, a ascultat 
zgomotele vântului prin vârfurile copacilor din jur. A băut o 
bere caldă, apoi încă una. S-a uitat la murdăria de pe 
palme. S-a întrebat ce anume îi făcea pe unii oameni să 
observe indicatorul, ce anume exista în ochii lor, ce anume 
din felul cum priveau ei îi făcea să vadă? S-a întrebat cum 
procedase bărbatul din casa mare şi a sperat că nu suferise 
mult. S-a întrebat de ce nu încercase şi el niciodată acelaşi 
lucru? S-a întrebat de ce numai în nopţi ca aceasta era în 
stare să-şi amintească faptul că băiatul lui murise de 
douăzeci de ani? 

În cele din urmă a intrat în casă şi s-a întins pe pat, 
privind tavanul. Făcea asta în fiecare noapte, deşi niciodată 
nu exista nimic de văzut acolo; nimic, cu excepţia lucrului 
acela trist şi întunecat care ne ia până la urmă în braţele lui 
şi ne face să dormim. 


ÎN APROPIERE DE ZENNOR 
Elizabeth Hand 


Traducere din limba engleză 
Oana lonaşcu 


Elizabeth Hand este autoarea a numeroase romane şi 
colecţii de nuvele câştigătoare a multiple premii, precum şi 
recenzent şi critic literar pentru mai multe publicaţii. 

In 2012 a publicat două romane, Available Dark, un 
thriller psihologic şi continuarea romanului Generation Loss, 
câştigător al premiului Shirley Jackson, şi Radiant Days, un 
roman pentru adolescenţi despre poetul francez Arthur 
Rimbaud. 

Locuieşte pe coasta statului Maine, unde a scris romanul 
de suspans pentru adolescenţi Wy/ding Hall, inspirat de 
Rebecca, romanul lui Daphne du Maurier. 

„Am o relaţie foarte complicată cu West Penwith, zona 
mea preferată din Marea Britanie (cu excepţia Londrei, 
desigur)”, explică Hand. „În anul 2000 a trebuit să anulez în 
ultimul moment o călătorie peste mări şi ţări, al cărei 
moment culminant ar fi trebuit să fie a treia mea excursie 
în West Penwith. Devastată de imposibilitatea de a merge 
în vizită, mi-am petrecut acele trei săptămâni acasă, în 
Maine, scriind Cleopatra Brimstone. 

Următoarea călătorie a coincis cu  devastatoarea 
epidemie de febră aftoasă din 2001, care a redus cu mult 
posibilitatea de documentare pe care intenţionam să o 
întreprind prin mlaştini şi în câmp deschis. Câţiva ani mai 
târziu, a trebuit să anulez o călătorie la ţară, lângă Zennor. 
Şi, pe când mă aflam la Londra, în martie 2011, cu două 
zile înainte de mult amânata mea reîntoarcere în Cornwall, 
am aflat că cea mai veche şi mai apropiată prietenă a mea 
suferise un anevrism şi se afla în comă, fără prea multe 
şanse de recuperare. În mod straniu, cu doar câteva zile 
înainte de atacul suferit de prietena mea, începusem o 


povestire - aceasta - în care iubita soţie a personajului 
principal murea în urma unui anevrism. M-am dus totuşi în 
West Penwith, deşi călătoria a fost umbrită, în mod 
inevitabil, de durerea resimţită faţă de tragicul eveniment. 
Prietena mea a murit în ziua în care eu m-am întors în 
Statele Unite. 

Toate evenimentele repovestite de Evelyn referitoare la 
un ritual improvizat şi la apariţia imediat următoare a trei 
lumini spectrale ni s-au întâmplat mie şi altor doi prieteni la 
data de 12 martie 1971, în Pound Ridge, New York. Nu am 
mai multe explicaţii cu privire la cele întâmplate decât 
oferă Jeffrey în povestire - de fapt am chiar mai puţine, 
căci, din câte ştiu, nu există morminte de-a lungul Long 
Ridge Road. Doar dacă nu cumva chiar există.” 


A găsit scrisorile într-o cutiuţă de bomboane, metalică şi 
rotundă, la fundul unei lăzi din plastic depozitate în garaj, 
alături de şiraguri de instalaţii de Crăciun şi alte decoraţiuni 
de exterior adunate de soţia sa pentru târgul de vechituri 
pe care avea de gând să-l organizeze în curte, idee pe care 
nu reuşise s-o pună în practică în cei aproape treizeci de 
ani de căsătorie. Murise şocant de brusc, în urma unui 
accident cerebral, în timp ce planta bulbi de narcisă, în 
septembrie anul trecut. 

Acum toată averea fusese evaluată. Casa din New 
Canaan fusese listată la o agenţie imobiliară; în ciuda 
cotaţiei scăzute a pieţei, agenta îl asigurase pe Jeffrey că 
avea să se vândă destul de repede şi la un preţ apropiat de 
cel cerut de el. 

— E o casă frumoasă, Jeffrey! Nu că m-ar mira, a 
exclamat ea. 

Jeffrey era un arhitect renumit. Ea l-a privit cu subînţeles 
în timp ce păşea grijuliu cu tocurile sale marca Louboutin 
pe pavajul din piatră al aleii. 

— lar grădina asta e incredibilă! 

— Este în întregime munca Antheei. 

S-a oprit lângă un zid de piatră, privind la un petic de 


iarbă proaspătă de culoarea smaraldului, la moviliţele de 
pământ afânat, apoi la o grămăjoară de frunze greblate de 
echipa angajată să se ocupe de ceea ce Anthea făcea de 
una singură. În depărtare, mesteceni străluceau albi ca 
nişte fantome prefigurate pe fundalul unui cer plumburiu de 
februarie ce arunca peste lume lumina amurgului în plină 
zi. 

— Mereu spunea că dacă ar fi să-i plătesc munca, nu mi- 
aş permite. Şi avea dreptate. 

A semnat ultimele foi ale contractelor şi i le-a înapoiat 
agentei imobiliare. 

— Acum locuieşti în Brooklyn? a întrebat ea, întorcându- 
se către clădire. 

— Da. Lângă Green Park. Un coleg se află în Singapore 
pentru câteva luni şi mă lasă să stau în apartamentul lui 
până îmi găsesc ceva. 

— Păi, mult noroc. Vom lua legătura în curând, a zis ea şi, 
deschizând uşa Prius-ului, a şovăit o clipă. Ştiu ce greu îţi 
este în momentele astea. Mi-am pierdut tatăl în urmă cu 
doi ani. Nimic nu ajută. 

— Mulţumesc. Ştiu, a încuviinţat el. 


Îşi petrecuse ultimele cinci luni rătăcit printre coşmaruri 
lipsite de cuvinte sau imagini clare, din care se trezea 
gâfâind; vise în care Anthea stătea întinsă lângă el, 
respirând încetişor, apoi zâmbind când el îi mângâia chipul; 
coşmaruri în care atacul cerebral care o doborâse avea loc 
chiar în capul lui, o novă în flăcări ce înghiţea lumea din 
jurul său şi îl lăsa să plutească într-un spaţiu negru şi 
nemărginit, stelele stingându-se una câte una când aluneca 
pe lângă ele. 

Ştia că durerea nu avea o normă demografică şi că în 
jurul său aveau loc în fiecare zi versiuni ale reorganizării 
cosmice. El şi Anthea avuseseră o experienţă comună cu 
ani în urmă, când prima şi unica lor fiică decedase, fiind 
diagnosticată cu sindromul morţii subite a sugarului. Se 
apropiau amândoi de patruzeci de ani. N-au mai încercat să 
aibă alt copil, al lor sau prin adopţie. Era ca şi cum fuseseră 


mistuiţi de un foc psihic: abia după un an Jeffrey a putut 
intra în camera Juliei şi, luni bune după moartea fetiţei, nici 
el, nici Anthea n-au putut suporta să stea la masa din 
sufragerie şi să termine împreună tot ce aveau în farfurie, 
sau să doarmă în acelaşi pat. Ideea de a fi atât de aproape 
de o altă fiinţă, de a-i atinge în treacăt mâna sau piciorul, 
pentru ca apoi să te trezeşti realizând că şi acest lucru 
poate fi pierdut - asta i-a lăsat pe amândoi cu spaima pe 
care n-au reuşit niciodată s-o pună în cuvinte, să şi-o 
împărtăşească unul altuia. 

Acum, ca şi atunci, îşi găsea tot timpul de lucru la biroul 
din oraş şi accepta plin de râvnă orice invitaţie la prânz sau 
cină acolo sau în New Canaan. Nopțile erau suplicii 
prelungite: era bântuit de gândul că Anthea se stinsese, ca 
un băț de chibrit ars ţinut între două degete. Se gândea la 
Houdini, un arhiraţionalist al altui secol, care căuta dovada 
unei lumi a spiritului în care dorea cu disperare să creadă. 
Jeffrey nu credea în nimic, totuşi, dacă ar fi existat un drog 
care să-i sucească în aşa hal neuronii încât să-i personifice 
credinţa, l-ar fi consumat. 

În ultima lună îşi dedicase majoritatea timpului 
împachetării, donării hainelor Antheei diverselor magazine 
caritabile, alegând ce să păstreze şi ce să vândă, ce să 
împartă nepoatelor şi nepoților, surorii ei şi unor prieteni 
apropiaţi. În toată această vreme a resimţit durerea ca pe o 
răceală uşoară, ca pe un junghi persistent şi de neînlăturat, 
care se răspândeşte nu numai în gândurile lui, ci şi în oase 
şi tendoane. O pulsaţie în tâmple, pete negre care să-i 
distorsioneze vederea; un gust acru de chimicale în gât, ca 
şi cum ar fi ronţăit o pastilă pe care i-o dăduse medicul 
pentru a-l ajuta să doarmă. 

A urmărit-o pe agentă cum demarează silențios, s-a 
întors la garaj, a încărcat cutia din plastic cu podoabe de 
Crăciun în portbagaj, cu intenţia de a le lăsa unui vecin la 
sfârşitul săptămânii viitoare. Cutia din tinichea ce conţinea 
scrisorile a aşezat-o pe scaunul de alături. Când a ieşit de 
pe alee s-a pornit ninsoarea. 

În seara aceea, a stat la masa din sufragerie din 


apartamentul din Brooklyn şi a deschis cutia de bomboane. 
Inăuntru se găseau cinci scrisori, fiecare purtând aceeaşi 
ştampilă: RETURNATA DESTINATARULUI. La fundul cutiei 
era un medalion cu lănţişor, din metal aurit, ieftin, cu email 
roşu încercuit de mici perle false. L-a desfăcut, dar era gol. 
A căutat o inscripţie gravată, iniţiale, un nume, însă n-a 
găsit nimic. L-a pus deoparte şi şi-a îndreptat atenţia către 
scrisori. 

Toate erau datate 1971 - februarie, martie, aprilie, iulie, 
sfârşitul lui august - toate având acelaşi destinatar, la 
aceeaşi adresă, totul scris aplecat de mâna grijulie a 
Antheei. 


Domnului Robert Bennington, 
Golovenna Farm, 

Padwithiel, 

Cornwall 


Scrisori de amor? Numele Robert Bennington nu-i spunea 
nimic. Anthea trebuie să fi avut treisprezece ani în 
februarie; ziua ei de naştere era în mai. A întins plicurile pe 
masă ca şi cum ar fi vrut să facă pe magicianul cu nişte 
cărţi de joc. Inima îi bătea cu putere, ceea ce era ridicol. El 
şi Anthea îşi mărturisiseră unul altuia absolut orice - sex în 
trei la universitate, orgii cu cocaină prin anii '80, aventuri şi 
flirturi în timpul căsniciei. Nimic nu mai conta acum şi 
foarte puţin contase atunci. Totuşi mâinile îi tremurau în 
încercarea de a deschide primul plic. Înăuntru se afla o 
singură filă, subţire ca foaia de ceapă. A despăturit-o 
delicat şi a netezit-o pe tăblia mesei. 

Scrisul soţiei sale nu se schimbase prea mult în patruzeci 
de ani. Acelaşi scris cursiv şi buchisit, punctul de pe fiecare 
i fiind atât de apăsat, încât peniţa stiloului aproape că 
perforase hârtia. Anthea era englezoaică, născută şi 
crescută în nordul Londrei. Se cunoscuseră la studii la 
Universitatea din Londra, apoi se mutaseră în New Canaan, 
după căsătorie. Anthea spunea adesea că împrejurimile îi 
aminteau de peisajele de la ţară din Anglia, deşi Jeffrey nu 


se aventurase niciodată în afara Londrei, cu excepţia 
câtorva excursii în Kent şi Brighton. Unde oare să fi fost 
Padwithiel? 


21 februarie 1971 
Dragă domnule Bennington, 
Numele meu este Anthea Ryson... 


Oare o fată de treisprezece ani i se adresa iubitului ei cu 
„domnule”, chiar şi acum patruzeci de ani? 


„„„am treisprezece ani şi locuiesc la Londra. Anul trecut 
prietena mea Evelyn mi-a împrumutat cartea Incremeniţi 
anotimpurile şi de atunci am mai citit-o încă de două ori. La 
fel şi cu Nori negri peste Bragmoor şi Al doilea Soare. Sunt 
cărțile mele preferate! Mai caut şi altele, însă bibliotecile de 
aici nu le au. l-am întrebat şi mi-au răspuns că ar trebui să 
încerc la librării, dar este prea costisitor. Profesorul meu 
spune că uneori veniți prin şcoli şi tineti cuvântări. Sper ca 
într-o bună zi să veniţi şi la şcoala din Islington. Mai scrieți 
cumva despre Tisha şi Marea Bătălie? Sper că da, vă rog 
să-mi răspundeți la scrisoare! Adresa mea este 42 Highbury 
Fields, Londra NW1. 

Cu sinceritate, a dvs., 
Anthea Ryson 


Jeffrey a pus deoparte foaia de hârtie şi s-a uitat la 
celelalte patru. „Ce nenorocit!” şi-a zis el. Nu i-a răspuns 
niciodată la scrisoare. S-a întors către laptop şi a căutat pe 
internet numele Robert Bennington. 


Robert Bennington (1932-), autor britanic al unei serii de 
romane fantastice pentru copii, publicate în anii 1960 cu titlul 
Bătăliile Soarelui. Cărţile lui Bennington au avut un parcurs 
culminant, asemenea operei lui J.R.R. Tolkien, însă vânzările şi 
aprecierile au fost zguduite definitiv în anii 1990, când a fost 
târât în justiţie, sub acuzaţia de pedofilie şi abuz sexual, de 
câteva fane, acum adulte. Una dintre presupusele victime şi-a 
schimbat ulterior depoziţia, iar cazul a fost închis, spre 


nemulţumirea avocaţilor copiilor şi a grupurilor pentru apărarea 
drepturilor femeilor. Reputația lui Bennington nu a mai fost 
niciodată reabilitată: bibliotecile şcolare au refuzat să mai 
păstreze pe rafturile lor cărţile lui. Niciun roman nu i se mai 
publică acum, deşi ediţii electronice (ilegale) se pot găsi pe 
internet, precum şi c6pii uzate ale celor patru cărţi din seria 
Bătăliile Soarelui... 


Pe Jeffrey l-a luat cu furnicături pe ceafă. Cazul nu-i suna 
cunoscut, dar cărţile, da. Anthea i le băgase sub nas la 
scurt timp după prima întâlnire. 

— Astea sunt preferatele mele. 

Se răsucise în pat şi trăsese o cărţulie cu coperte galbene 
de pe un raft ticsit cu manuale şi ediţii Penguin ale 
romanelor mistery pe care le adora. 

— Cred că le-am citit de douăzeci de ori! 

— Douăzeci? o îngânase Jeffrey, ridicând dintr-o 
sprânceană. 

— Ei, poate că de şapte ori. Oricum, enorm de mult. Le-ai 
citit vreodată? 

— Nici măcar n-am auzit de ele! 

— Trebuie să le citeşti! Chiar acum! decretase ea, 
împungându-l uşor cu piciorul gol. Nu pleci de-aici până nu 
o faci! 

— Dar cine a zis că vreau să plec? 

Încercase să o sărute, dar ea îl împinsese. 

— Hei, hei! Nu, până nu o citeşti pe asta! Vorbesc serios! 

Şi a citit-o până la trei dimineaţa, aţipind când şi când 
înainte de a fi trezit cu un ghiont cu îndemnul de a relua 
lectura. 

— Mi-a dat coşmaruri, spusese el când lumina alburie a 
zorilor pătrunsese prin fereastra îngustă din camera 
Antheei. Nu mi-a plăcut! 

— Ştiu, replicase ea râzând. lată ce îmi place la ele: 
mereu parcă mi se face rău când le citesc. 

Jeffrey scuturase din cap necruţător. 

— Nu-mi place! repetase el. 

Anthea se încruntase, ridicase din umeri, luase cartea şi 
o aruncase pe podea. 


— Ei, nimeni nu-i perfect! exclamase ea în timp ce se 
urca peste el. 


Un an mai târziu, citise într-adevăr /Încremeniţi 
anotimpurile, atunci când un virus îl ţintuise la pat pentru 
câteva zile, iar Anthea fusese prinsă cu studiul la Biblioteca 
Naţională. Cartea îl tulburase profund. Nu erau monştri per 
se, nici dragoni sau nazguli sau vrăjitoare, doar două 
perechi de veri, două fete şi doi băieţi, prizonieri într-un 
portal între unul din acele mohorâte oraşe postbelice, 
Manchester sau Birmingham, şi un tărâm magic care în 
realitate nu era magic deloc, ci chiar mai sumbru şi mai 
ameninţător decât apartamentele sociale în care locuiau 
copiii. 

Jeffrey şi-a adus aminte de mâini nevăzute care 
ciocăneau în fereastră şi de unul dintre băieţi care se lupta 
cu o creatură invizibilă ce se strecurase sub cuvertură şi îl 
atacase prin învăluire printre cearşafuri şi pături. Cel mai 
cumplit fusese ultimul capitol, pe care îl citise târziu în 
noapte şi nu-şi mai amintea totul cu exactitate, cu excepţia 
sentimentului vag de groază care îl cuprinsese, ceva ce nu 
mai întâlnise nici înainte, nici de atunci încoace. 

Anthea avusese dreptate. Cartea avea o ciudată putere 
viscerală, mai apropiată de efectul produs de un film de 
groază cu buget redus, alb-negru, decât un roman fantastic 
pentru copii. 

Oare câţi dintre cititorii de atunci ştiau acum că eroul lor 
era un pedofil? 

Jeffrey şi-a petrecut jumătate de oră trecând în revistă 
diverse articole despre procesul lui Bennington, niciunul 
foarte informativ. Totul se întâmplase cu mai bine de un 
deceniu în urmă. De atunci mai apăruseră o mulţime de 
postări, divizate între topicul Whatever happened to...? şi 
denunţuri ale unor femei abuzate sexual, deşi nu de 
Bennington. 


> Aluzie la filmul Whatever Happened to Baby Jane? apărut în 
1962, în regia lui Robert Aldrich, cu Bette Davis şi Joan Crawford 
în rolurile principale (n. tr.). 


Nu-şi putea imagina că acelaşi lucru i s-a întâmplat 
Antheei. Cu siguranţă ea nu menţionase nimic despre asta 
şi întotdeauna vorbise cu indiferenţă, ba chiar cu dispreţ, 
despre prietenii care fuseseră la un consult psihologic sau 
făcuseră psihoterapie din cauza unor traume din copilărie. 
Cât despre cărţi, nu-şi amintea să le fi văzut pe vreunul din 
rafturi atunci când a sortat volumele pentru a le împacheta. 
Probabil că le donase unei biblioteci cu ani în urmă, dacă le 
cărase cumva cu ea de la Londra. 

A luat al doilea plic. Era datat 18 martie 1971. L-a 
deschis şi a extras o foaie dictando ruptă dintr-un caiet de 
şcoală. 


Dragă Rob, 

Ei bine, ne-am întors toate acasă cu trenul. Evelyn a dat 
de belea că a stat afară toată noaptea şi bineînţeles că nu i- 
a putut spune mătuşii de ce a făcut asta. Maică-sa mi-a zis 
că nu poate vorbi la telefon, dar oricum o s-o văd la şcoală, 
aşa că nu contează, încă nu-mi vine să cred ce s-a petrecut. 
Mama lui Evelyn a spus că o să discute cu mama mea şi cu 
a Moirei, dar până acum nu a făcut-o. Mulţumesc mult că ai 
stat de vorbă cu noi. Ai semnat exemplarul lui Evelyn, dar 
pe al meu l-ai uitat. Altă dată!!! 

Cu sinceritate, a ta prietenă, 
Anthea 


Un fior rece i-a străbătut pieptul. Dragă Rob, încă nu-mi 
vine să cred ce s-a petrecut. A deschis cu repeziciune şi 
celelalte plicuri şi le-a citit conţinutul unul după altul, până 
la ultimul. 


12 aprilie 1971 

Dragă Rob, 

Poate că am scris eu greşit adresa, căci ultima scrisoare 
mi s-a întors. Dar am întrebat-o pe Moira şi mi-a zis că ea a 
scris aceeaşi adresă şi ei nu i s-a întors plicul. Evelyn încă 
nu ti-a scris, dar a zis că o va face. A fost o mare, mare 
plăcere întâlnirea cu tine! Mulţumesc mult pentru cărţi. Îţi 


mulțumisem şi în scrisoarea anterioară, dar îți mulțumesc 

încă o dată. Sper că de data asta îmi vei răspunde. Încă ne 

bate gândul să te vizităm în vacanță, în iulie. Nu-mi vine să 
cred că exact cu o lună în urmă eram acolo. 

A ta prietenă, 

Anthea 


20 iulie 1971 
Dragă Rob, încă n-am primit niciun răspuns de la tine, 
aşa că bănuiesc că eşti supărat pe mine sau poate că m-ai 
uitat, ha ha. Şcoala s-a încheiat şi mă întrebam dacă mai 
vrei să venim să stăm acolo. Evelyn spune că nu vom putea 
să mergem, că mătuşa ei o să-i spună maică-sii, dar am 
putea face autostopul. Pe de altă parte, Martin, fratele lui 
Evelyn, are o rulotă şi, împreună cu prietena lui, plănuieşte 
o excursie în Wales la un festival şi ne-am gândit să 
mergem cu el o parte din drum, el a zis că poate ne ia. Apoi 
am putea face autostopul pentru restul drumului. Vestea 
mare este că Moira a fugit de acasă şi au chemat POLIŢIA. 
Evelyn zice că a plecat fără noi să te vadă pe tine şi e 
scoasă din minți. La fel şi Peter, prietenul Moirei. 
Dacă e cu tine, e OK dacă vin şi eu? Aş putea să vin 
singură, fără Evelyn, maică-sa e o SCORPIE! 
Te rog, te rog, scrie-mi! 
Anthea (Ryson) 


Dragă Rob, 

Te urăsc. i-am scris CINCI SCRISORI, incluzând-o pe 
asta, şi ştiu că este adresa CORECTA. Cred că Moira a venit 
la tine fără să ne spună. DU-TE-N MA-TA! Spune-i că o urăsc 
şi pe ea. Şi Evelyn la fel. N-am spus nimănui, iar dacă ea 
spune altfel, e o MINCINOASĂ. 

DU-TE-N MĂ-TA DU-TE-N MĂ-TA DU-TE-N MĂ-TA! 


Acolo unde ar fi trebuit să fie semnătura, foaia era 
sfâşiată şi mâăzgălită cu cerneală albastră - Anthea scrijelise 
ceva de atât de multe ori, încât stiloul înţepase coala 
dictando. Spre deosebire de celelalte patru, această foaie 


fusese mototolită, ca şi cum ar fi aruncat-o la gunoi şi apoi 
ar fi recuperat-o. Jeffrey a cercetat plicul. Data poştei era 
28 august. Probabil că, începând şcoala, acesta fusese 
sfârşitul aventurii. Poate nu fusese şi cazul Moirei, oricine ar 
fi fost ea. Evelyn era probabil Evelyn Thurlow, cea mai bună 
prietenă a Antheei din vremea şcolii în Islington. Jeffrey o 
întâlnise de câteva ori în timpul facultăţii, iar la începutul 
anilor '90 o găzduiseră pentru un weekend, când ea 
participase la o conferinţă în Manhattan. Era inginer de 
aviaţie pentru o companie de zbor britanică şi locuia la 
periferia oraşului Cheltenham. La zilele aniversare, ea şi 
Anthea purtau lungi conversații telefonice, în care plănuiau 
o vacanţă de vis în ţările calde - Grecia, Turcia sau chiar în 
Caraibe. 

Jeffrey îi trimisese un e-mail în care o anunţase despre 
moartea Antheei, apoi îi telefonase. Evelyn ar fi vrut să ia 
un avion şi să vină la înmormântare, dar avea un termen- 
limită pentru un contract cu guvernul şi timpul o presa. 

— Aşa aş fi vrut să fiu acolo... spusese ea cu glasul frânt. 
Dar aici totul e o nebunie. Sper că mă înţelegi... 

— E în regulă! Ştia cât de mult o iubeşti. Întotdeauna era 
bucuroasă când afla veşti despre tine. 

— Ştiu, răspunsese ea cu un nod în gât. Aş fi vrut... aş fi 
vrut să o mai pot vedea o dată. 


Acum el stătea şi se holba la cele cinci scrisori. Întregul 
tablou îl făcea să se simtă năucit şi uşor ameţit, ca şi cum 
ar fi deschis uşa dulapului şi s-ar fi găsit pe marginea unei 
prăpăstii, uitându-se în jos către o lume minusculă şi ireală, 
aflată la o distanţă imposibilă. De ce nu-i pomenise 
niciodată despre toate astea? Oare ascunsese scrisorile în 
toţi anii ăştia sau pur şi simplu uitase de ele? Ştia că era 
ceva irațional, ştia că reacţia sa se trăgea din simţul ordinii 
transformat în manie, ceea ce Anthea numea emisfera 
stângă a unui creier de arhitect. 

— Jeffrey n-ar încerca niciodată să introducă un cep 
dreptunghiular într-o gaură rotundă. Pur şi simplu ar crea o 
nouă gaură în care să se potrivească, declarase ea lao 


petrecere. 

Dar acum nu putea să găsească niciun loc în care să 
bage cele cinci scrisori destinate lui Robert Bennington. 
După câteva minute a introdus fiecare scrisoare în plicul ei 
şi le-a pus unul peste altul. Apoi s-a întors la laptop şi i-a 
scris un e-mail lui Evelyn. 


Două săptămâni mai târziu a sosit în Cheltenham. Evelyn 
a venit să-l ia de la gară într-o după-amiază de luni. Îi 
spusese că sosise cu treburi la Londra, că îşi petrecuse 
weekendul trecut într-un hotel din Bloomsbury şi că 
hoinărise prin oraş, trecând pe lângă clădirea în care 
locuise cu Anthea imediat după terminarea facultăţii, 
înainte să se mute în Statele Unite. 

Fusese o uşurare să se urce în tren şi să privească pe 
fereastră la un peisaj nefamiliar, suburbiile cedând locul 
fermelor şi căsuţelor discrete din Cotswolds. 

Chris, soţul lui Evelyn, lucra la una dintre corporaţiile de 
înaltă tehnologie din Cheltenham. Locuiau într-o vilă mare, 
luxoasă, proaspăt renovată, la douăzeci de minute de 
centrul supraaglomerat al oraşului. 

— Antheei i-ar fi plăcut la nebunie grădinile, a zis Jeffrey 
privind straturile de narcise înflorite alături de primule 
galbene şi un covor de şofrănel la baza unui fag străvechi. 

— Acasă încă nu a înverzit nimic. Cu câteva săptămâni în 
urmă a şi nins. 

— Cred că ţi-a fost foarte greu să renunţi la casă. 

Evelyn i-a turnat un pahar de Medoc şi s-a aşezat în faţa 
lui pe pardoseala din ardezie a serei. 

— Mi-ar fi fost mult mai greu dacă aş fi rămas, a 
mărturisit Jeffrey, apoi a ridicat paharul: Pentru prieteni 
vechi şi vremuri de demult! 

— Pentru Anthea! 

Au vorbit toată seara, dând gata sticla de Medoc şi 
începând o alta cu mult înainte de a sosi Chris de la 
serviciu. Evelyn era îmbujorată şi plinuţă, părul ei rebel, 
lung şi negru ca pana corbului, era împletit într-o coadă 
groasă, înspicată cu fire albe. 


Termenul de predare fusese în urmă cu câteva zile, iar 
ochii ei încă aveau cearcăne adânci din cauza lipsei de 
somn. Chris a pregătit cina, miel cu mentă şi mazăre. Copiii 
erau amândoi plecaţi la universitate, aşa că Jeffrey, Chris şi 
Evelyn au prelungit cina până aproape de miezul nopţii. 

— Lăsaţi vasele, a spus Chris ridicându-se. O să le spăl 
eu mâine-dimineaţă. 

S-a aplecat să-şi sărute pe frunte soţia, apoi i s-a adresat 
lui Jeffrey: 

— Mi-a făcut plăcere să te revăd. 

— Haide, l-a strigat Evelyn, care luase o sticlă de 
Armagnac şi se îndrepta către seră. la şi paharele, Jeffrey. 
N-am de gând să mă bag în pat până la prânz. Am terminat 
proiectul şi acum... să joace şoarecii! 

Bărbatul a urmat-o, aşezându-se pe canapeaua uzată şi 
punând cele două pahare pe măsuţă. Evelyn le-a umplut, 
apoi s-a lăsat într-un fotoliu şi a zâmbit. 

— Chiar îmi pare bine să te văd! 

— Şi mie! 

A sorbit din Armagnac. Preţ de câteva minute au rămas 
în tăcere, privind pe fereastră la strălucirea difuză a 
narciselor şi primulelor din grădină în amurg. Jeffrey a băut 
un pahar, şi-a mai turnat unul şi a întrebat: 

— Îţi aminteşti de cineva pe nume Robert Bennington? 

Evelyn şi-a sprijinit paharul pe piept. L-a privit lung pe 
Jeffrey până să-i răspundă. 

— Scriitorul? Da. l-am citit cărţile când eram mică. 
Amândouă le-am citit, eu şi cu Anthea. 

— Dar l-ați cunoscut. L-aţi întâlnit când  aveaţi 
treisprezece ani, într-o vacanţă, parcă. 

Evelyn a întors capul, profilul ei conturându-se în cadrul 
ferestrei. 

— Aşa este, a admis ea într-un final, apoi s-a întors către 
el: Dar de ce întrebi? 

— Am găsit nişte scrisori pe care Anthea i le scrisese în 
1971, după ce voi, împreună cu o fată pe nume Moira, v-aţi 
întâlnit cu el în Cornwall. Ştiaţi că era pedofil? A fost arestat 
în urmă cu cincisprezece ani. 


— Da, am citit despre asta. A fost un mare scandal. 

Evelyn a băut paharul cu Armagnac şi l-a lăsat pe masă. 

— De fapt, unul mijlociu. Cred că puţini îşi mai aminteau 
pe atunci cine fusese el cu adevărat, un autor-cult. 
Subiectele erau cam întunecate pentru nişte cărţi de copii. 

A şovăit o clipă. 

— Anthea n-a fost agresată de el, dacă asta te întrebi. 
Niciuna dintre noi n-a fost. Ne-a invitat la un ceai. De fapt, 
ne-am invitat singure, iar el a fost drăguţ şi ne-a lăsat să 
intrăm şi ne-a oferit Nutella pe pâine şi mandarine. 

— Trei adolescente micuţe care au apărut din senin la 
uşa lui, pun pariu că a fost drăguţ. Dar cu Moira ce s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiu, a oftat Evelyn. Nimeni nu ştie. A fugit de acasă 
în vara aceea. N-am mai auzit de ea de atunci. 

— L-au interogat? L-au luat la poliţie? 

— Bineînţeles că da! a zis Evelyn exasperată. Adică nu 
ştiu sigur, dar cred că au făcut-o. Moira avusese o viaţă 
grea acasă. Părinţii ei erau irlandezi, iar tatăl era un 
beţivan. Şi în vremurile-alea mulţi copii fugeau de acasă - 
toţi hippioţii ăştia! Ce spuneau scrisorile, Jeffrey? 

Bărbatul le-a scos din buzunar şi i le-a înmânat. 

— Poţi să le citeşti, dacă vrei. El nu le-a citit niciodată. 
Toate s-au întors nedeschise la Anthea. Unde este 
Padwithiel? 

— Lângă Zennor. Mătuşa şi unchiul meu locuiau acolo. Ne 
duseserăm să stăm la ei într-o vacanţă de primăvară. 

S-a uitat la plicuri, a ales unul şi l-a desfăcut, despăturind 
scrisoarea cu grijă. 

— Douăzeci şi unu februarie. Chiar înainte să aflăm că ne 
vom petrece acolo vacanţa. Fusese ideea mea. Imi 
amintesc când a scris scrisoarea asta. Făcuse rost de 
adresa lui şi aşa ne-am dat seama că locuia aproape de 
ferma unchiului meu, aproape de Padwithiel. 

S-a aplecat către lampă şi a citit prima scrisoare, după 
care a pus-o jos şi a continuat cu lectura celorlalte. Când a 
terminat de citit, a depus pe masă şi ultimul plic, apoi s-a 
cufundat în fotoliu şi s-a holbat la Jeffrey. 


— Nu ţi-a spus niciodată ce s-a întâmplat. 

— Parcă ziceai că nu s-a întâmplat nimic. 

— Nu cu Robert, vreau să spun. Mă suna în fiecare an la 
acea dată aniversară. 12 martie. 

A privit într-o parte. 

— Este chiar săptămâna viitoare. Lui Chris nu i-am 
mărturisit niciodată. Nu era un secret, doar că... Ei bine, o 
să-ţi povestesc. 

— Ne-am dus împreună la şcoală, toate trei, şi după ce 
Anthea i-a trimis scrisoarea lui Robert Bennington, ne-a 
venit ideea să mergem să-l vedem. Moira nu-i citise cărţile, 
nu era cine ştie ce iubitoare de lectură. Însă ne auzise 
discutând tot timpul despre cărţile lui şi ne jucam mereu că 
suntem personaje din carte şi participam la Bătăliile 
Soarelui. Ea făcea doar ce-i spuneam noi, deşi, din nu ştiu 
ce motiv, dorea ca prizonierii să fie băgaţi în ulei încins. 
Cred că văzuse scena într-un film. 

Deşi eram măricele, încă doream să credem în magia 
cărţilor - probabil că asta se întâmpla cu atât mai mult. Și 
toate tărăşeniile cu New Age, hippioţi, cărţi de Tarot şi 
moda Biba şi „Călărind pe o lebădă albă” - toate astea 
păreau atât de reale. Mătuşa şi unchiul meu aveau o fermă 
lângă Zennor. Mama i-a întrebat dacă ne putem petrece 
acolo vacanţa şi mătuşa Becca a zis că e în regulă. Verii 
mei sunt mai mari decât mine şi pe atunci erau deja plecaţi 
la facultate. Prin urmare, ne-am urcat în trenul către 
Penzance şi mătuşa Becca ne-a luat de la gară. 

Tocmai transformau una dintre dependinţe într-un atelier 
de olărit. Acolo ne-am cazat. Incă nu era dotat cu energie 
electrică, dar aveam o sobă cu kerosen, aşa că puteam 
rămâne treze cât aveam chef. Cred că abia am dormit cinci 
ore pe noapte tot timpul cât am stat acolo. 

A râs. 

— Am fi stat toată noaptea, numai că unchiul Ray 
începea dis-de-dimineaţă să lucreze cu tractorul. Până la 
urmă intram în casă şi trăgeam un pui de somn de după- 
amiază în paturile verilor mei de câte ori se ivea prilejul. 
Eram nişte oaspeţi morocănoşi. 


Primele zile fuseseră ploioase, ceea ce ne dădea o stare 
proastă. Când, în sfârşit, într-o dimineaţă ne-am trezit şi am 
văzut soarele strălucind pe cer. Era frig, dar nu ne păsa. 
Eram bucuroase că putem hoinări pe afară o vreme. La 
început am mers de-a lungul drumului, însă se făcuse mult 
noroi de la atâta ploaie şi până la urmă am luat-o de-a 
dreptul pe câmp. De fapt, nu era chiar un câmp. Erau acolo 
nişte ziduri vechi care îl traversau de-a lungul şi de-a latul, 
un sistem de apărare străvechi. Unele dintre ele aveau mii 
de ani, dar ţăranii le păstrau şi chiar le foloseau, numai că 
nu le întreţineau în niciun fel. Terenul fusese total acoperit 
de vegetaţie sălbatică, deşi încă se observau zidurile pe 
care te puteai căţăra. Ceea ce am făcut şi noi. 

Nu ne îndepărtaserăm de casă, încă o puteam zări şi sunt 
sigură că nu părăsiserăm pământurile unchiului meu. Am 
găsit un loc în care zidul era mai înalt, ceva asemănător 
unui gard viu. Nu era nicio spărtură în el, nicio poartă sau 
boltă, ceea ce era neobişnuit. Am dibuit o porţiune mai 
puţin năpădită de vegetaţie şi ne-am căţărat, sărind 
dincolo. Zidurile erau acoperite complet cu scorombar şi 
iederă. Parcă era castelul Frumoasei din Pădurea adormită, 
iar spinii înţepau ca naiba, îmi amintesc că purtam nişte 
ghete noi, pe care le-am distrus. Erau pline de zgârieturi. 
Moira îşi sfâşiase jacheta şi ştiam că avea s-o-ncurce pe 
tema asta. Dar credeam că dincolo vom găsi ceva minunat. 
Asta era jocul pe care îl jucam, să găsim un loc cum nu s-a 
mai pomenit. Ştii cartea Grădina secretă? Ne închipuiam că 
vom găsi ceva de genul ăsta. Sau cel puţin eu îmi 
închipuiam asta. 

— Şi aşa a fost? 

Evelyn a clătinat din cap. 

— Nu era o grădină. Era doar un teren în paragină. larbă 
uscată şi pietroaie. Era totuşi o frumuseţe mohorâtă. Ani a 
pufnit în râs şi a început să urle: „Heatheliff, Heatheliff!” Şi 
era mai cald. Zidurile erau suficient de înalte cât să 
împiedice vântul să bată, şi mai erau şi nişte copăcei 
crescuţi chiar pe creasta zidurilor. Încă nu înfrunziseră, dar 
formau un adăpost în calea vântului. 


Până la urmă ne-am petrecut acolo toată ziua, uitând de 
trecerea timpului. Mi se păruse că trecuse doar o oră, însă 
Ani avea un ceas. La un moment dat a zis că trecuse deja 
de ora trei şi am rămas uluită. De fapt, de-a dreptul şocată. 
Era ca şi cum dormiserăm şi ne treziserăm, numai că nu 
puseserăm geană pe geană. 

— Dar ce făcuserâăţi? 

Evelyn a dat din umeri. 

— Ne jucaserăm. Genul de joc „să zicem că...”, pe care îl 
jucam deseori când eram mai mici şi pe care nu-l mai 
jucaserăm de mult. Moira avea un iubit, iar Anthea şi cu 
mine ne doream cu ardoare unul - aproape numai despre 
asta vorbeam când ne adunam. Dar, din nu ştiu ce motiv, în 
ziua aceea Ani a propus să ne jucăm Bătăliile Soarelui şi 
toate am fost de acord. Aşa că asta am făcut. Acum pot să- 
mi dau seama de ce - am văzut-o la copiii mei când au 
atins acea vârstă. Te afli la cumpăna vârstelor şi vrei să te 
agăţi de copilărie cât mai mult posibil. 

Nu-mi mai aduc aminte bine ce am făcut în ziua aceea, 
ştiu doar că ne simţeam ciudat. Ca şi cum ceva era pe cale 
să se întâmple. Simţisem asta de multe ori, era ceva legat 
de adolescenţă. Dar acum era ceva diferit. Era ca şi cum ne 
drogaserăm, însă niciuna dintre noi nu luase nimic 
vreodată. Şi nu eram în călduri. N-am făcut decât să ne 
căţărăm pe ziduri şi garduri vii, să alergăm printre copaci, 
închipuindu-ne că suntem în Gearnzath, asta fiind lumea 
din Bătăliile Soarelui. Cam ca în Narnia, numai că mai 
înspăimântător. Ţopăiam de colo până colo şi născoceam 
tot felul de chestii până când Ani ne-a anunţat cât era 
ceasul. Cred că a fost ideea ei să participăm la un fel de 
ritual. N-avea cum să fie ideea Moirei şi nu cred că a fost a 
mea. Dar ştiam că trebuia să fie lună plină în noaptea 
aceea - îl auzisem pe unchiul meu spunând-o -, aşa că am 
hotărât ca fiecare să sacrifice un lucru sacru, pe care să-l 
recupereze apoi, înainte de răsăritul lunii. Ne-am întors 
buzunarele pe dos, căutând ceva ce putea servi în acest 
scop. Eu aveam un pieptăn roşu, din plastic. Ani avea un 
lânţişor cu medalion de la Woolworths, ieftin, dar care se 


desfăcea, având loc pentru un mic portret. lar Moira avea 
un creion pe care scria RAVENWOOD, prin urmare am 
numit acel câmp Ravenwood. Ne-am căţărat pe zid, cu faţa 
la soare, şi am rostit un fel de incantaţie. Nu-mi mai aduc 
aminte cuvintele. Apoi am azvărlit obiectele. Niciuna nu l-a 
aruncat departe, iar Ani aproape că nu l-a azvârlit deloc - 
nu dorea să-şi piardă medalionul. Mie nu-mi păsa de 
pieptăn, numai că era atât de uşor încât a căzut la câţiva 
paşi de locul în care stăteam. La fel şi creionul. Fiecare am 
reperat locul în care ne-a căzut obiectul. Pe al meu îl ţin 
minte foarte clar, aterizase pe un pietroi plat. 

Apoi am plecat. Se făcuse târziu şi frig şi ne era o foame 
de lup, nu mâncaserăm nimic de la micul dejun. Ne-am 
întors acasă şi am stat un pic în hambar, după care ne-am 
dus la cină. N-am mâncat prea mult. Moira îşi ascunsese 
jacheta ca să nu se observe că o sfâşiase, iar eu îmi 
scosesem ghetele ca să nu se vadă zgărieturile. Imi 
amintesc că mătuşa se întreba ce puneam la cale, iar 
unchiul îi răspundea că ce naiba puteam să punem la cale 
într-un loc ca Zennor. 

După cină ne-am aşezat în sufragerie şi am aşteptat să 
apună soarele, iar când am văzut că luna începea să se 
ridice, am ieşit. Era atât de strălucitoare încât puteam 
vedea drumul fără ajutorul vreunei torţe sau al unei 
lanterne. Cred că asta fusese una din reguli, să ne 
recuperăm lucrurile la lumina lunii. Se lăsase frigul şi 
niciuna dintre noi nu era prea bine îmbrăcată, aşa că am 
alergat să ne încălzim. Am ajuns repede. Ne-am căţărat pe 
zid, apoi am sărit de partea cealaltă exact în locul unde ne 
aruncaserăm obiectele. Dar nu mai erau acolo. Ştiam exact 
piatra pe care aterizase pieptenul meu - piatra era acolo, 
dar nu şi pieptenul. Medalionul Antheei căzuse câţiva paşi 
mai încolo, însă nici el nu era acolo. La fel şi pixul Moirei. 

— Poate le-a luat vântul sau vreun animal, a sugerat 
Jeffrey. 

— Poate vântul, a admis Evelyn. Deşi motivul pentru care 
rămăseserăm acolo toată ziua fusese faptul că acolo nu 
bătea vântul. Eram la adăpost şi era mai cald. 


— Dacă le-a luat o pasăre? Unele sunt atrase de obiecte 
strălucitoare, nu? 

— Ce-ar putea face o pasăre cu un pix? Sau cu un 
pieptăn din plastic? 

Jeffrey a făcut o grimasă. 

— Poate că n-aţi văzut bine unde au căzut. La lumina zilei 
le-aţi văzut, dar noaptea este cu totul altceva. Mai ales la 
lumina lunii. 

— Ştiam exact unde fuseseră, a zis Evelyn şi a întins 
mâna după sticla de Armagnac. Mai ales pieptenul meu. Am 
ochi de inginer: mă uit la ceva şi păstrez în minte imaginea 
fidelă. Pieptenul nu era acolo unde ar fi trebuit să fie. Şi nu 
era niciun motiv să se întâmple aşa, doar dacă... 

— Doar dacă alţi puşti vă observaseră şi au cules totul 
după ce aţi plecat, a completat Jeffrey. 

— Nu. 

Evelyn a sorbit din pahar. 

— Am început să căutăm. Luna se înălţase deasupra 
dealului şi era foarte strălucitoare. Din cauza frigului se 
lăsase bruma peste iarbă, iar bălțile prinseseră o pojghiţă 
de gheaţă. Şi toate astea reflectau lumina lunii. Totul 
sclipea. Era frumos, dar nu mai era amuzant, era 
înspăimântător. Niciuna nu mai scotea o vorbă. Ne 
despărţiserăm şi umblam de colo până colo, căutându-ne 
lucrurile. 

— E cineva acolo! a zis Moira şi a indicat locul. 

Am crezut că era cineva care se ducea spre fermă, luând- 
o pe potecă. Nu era un drum propriu-zis, doar o cărare 
desfundată de-a lungul marginii vechiului sistem de 
apărare. M-am uitat şi, da, erau trei persoane. De fapt, trei 
torţe. Sau lanterne. Nu puteai vedea cine le ţine în mână. 
Mergeau alene. M-am gândit că poate era unchiul cu alţi doi 
bărbaţi, care veneau să ne spună că e vremea să ne 
întoarcem acasă. Numai că veneau din direcţia greşită, 
peste câmp. Poate că se duseseră să repare ceva. M-am 
apropiat de zidul din stânga şi m-am căţărat pe el. 

A făcut o pauză, privind pe fereastră la pământul din 
grădină, apoi s-a întors către mine. 


— Puteam vedea de acolo cele trei lumini. Doar că 
unghiul din care privisem era total greşit. Nu erau, de fapt, 
pe potecă, ci pe câmpul alăturat, sus, deasupra 
Ravenwoodului. Şi nu erau lanterne. Pluteau în aer, cam 
aşa... 

Şi-a lăsat jos paharul şi s-a ridicat în picioare, uşor 
ameţită, şi-a întins mâinile şi a mimat că ţine ceva în mâini. 

— Ca şi cum cineva ar fi cărat un baston de vreo doi-trei 
metri cu o lumină în vârf. Nu flacără. Ceva ca o sferă 
luminoasă. 

Şi-a răsfirat degetele, închipuind un glob de mărimea 
unei mingi de fotbal. 

— Cam aşa. O lumină alburie, ceţoasă. Sferele săltau, ca 
şi cum ar fi mers. 

— Aţi văzut cine le purta? 

— Nu. Nu puteam zări nimic. Şi asta-i partea pe care nu 
mi-o pot explica. Ne simţeam rău. Era un sentiment oribil, 
înspăimântător. 

— Aţi crezut că invocaserăţi spiritele din joaca voastră, a 
zis Jeffrey înţelegător şi a sorbit ultima gură din pahar. Ev, 
erau doar gaze de câmp. Doar ştii asta. Flăcările albastre, 
sau cum s-o mai numi pe aici fenomenul. Probabil că la ţară 
se întâmplă adesea. Sau poate era ceaţă, sau pur şi simplu 
cineva se plimba sub clar de lună. 

Evelyn s-a lăsat din nou în fotoliu. 

— Nu era asta! Văzusem deja cum arată flăcările 
albastre. Şi nu era nici ceaţă, iar luna era atât de puternică 
încât puteai distinge fiecare piatră de pe câmp. Orice ar fi 
fost, le-am văzut toate. Şi nu se auzea niciun sunet, glasuri, 
paşi, nimic. Doar erau acolo, apropiindu-se de noi, încet. 

Evelyn a ridicat şi apoi a coborât mâna, în mod repetat, 
ca şi cum ar fi încercat să calmeze un copil care plânge. 

— Încetineala cu care înaintau era cel mai înfiorător 
lucru. 

— Şi de ce n-aţi fugit? 

— Pentru că nu puteam. Ştii atunci când copiii au 
sentimentul că se întâmplă ceva înfricoşător, dar nu spun 
nimic adulţilor? Exact aşa era şi atunci. Ştiam că trebuia să 


ne găsim obiectele înainte să plecăm de-acolo. Eu mi-am 
găsit prima pieptenul. Era mult mai departe decât locul 
unde văzusem că aterizase, poate la douăzeci de paşi mai 
încolo. L-am înşfăcat şi am fugit, uitându-mă şi după 
medalion şi stiloul Moirei. Luna se tot înălța şi asta ne 
înspăimânta şi mai tare - era o minunată noapte senină, 
fără urmă de nori. lar luna era atât de frumoasă, dar 
înfricoşătoare. Nu pot explica de ce. 

Jeffrey a zâmbit uşor ironic. 

— Da? Ce zici de asta? Trei puştoaice de treisprezece ani, 
în întuneric, pe lună plină şi cu o imaginaţie foarte bogată? 

— Taci puţin! După câteva minute Moira ne-a anunţat că 
şi-a găsit stiloul. S-a întors şi a luat-o la goană spre zid. l- 
am strigat că trebuie să ne ajute să găsim medalionul. Dar 
n-a vrut să vină. Nici nu voia să plece fără noi, numai că nu 
ne ajuta. Am fugit la Ani, însă ea mi-a strigat să caut în 
continuare în locul în care mă aflam. Aşa am făcut. Ba chiar 
m-am dus până în capătul cel mai îndepărtat al terenului, 
către zidul opus şi lumini. Acum erau foarte aproape de 
zidul acela. Puteai vedea cât de sus pluteau, peste statura 
unui om. Moira plângea. Am privit înapoi şi am văzut-o pe 
Ani năpustindu-se la pământ. A ţipat: „L-am găsit!” şi am 
văzut lănţişorul scânteindu-i în mână. Apoi am luat-o la 
sănătoasa. Nu mai alergasem atât de repede în viaţa mea. 
Am înşfăcat-o de braţ pe Ani şi, până să ajungem la zid, 
Moira deja îl escaladase şi sărise de partea cealaltă. Eu am 
căzut şi Ani m-a ajutat să mă ridic. Moira a luat-o şi ea deo 
mână şi am alergat până la fermă. Ne-am încuiat pe 
dinăuntru când am ajuns în hambar. Ne-am uitat pe 
fereastră, dar luminile erau tot acolo. Şi au rămas acolo 
preţ de patru ore. Unchiul meu avea o căţeluşă Border 
Collie; am întredeschis uşa să vedem dacă ea aude ceva şi 
latră, însă nu a făcut-o. Refuza să meargă afară; am 
încercat s-o împingem să se uite, dar ea nici nu se clintea. 

— l-aţi spus unchiului şi mătuşii? 

Evelyn a clătinat din cap. 

— Nu. Am rămas în casă în noaptea aceea, în camera 
vărului meu. Fereastra dădea spre câmp, aşa că am putut 


observa luminile. După vreo două ore au pornit-o cu 
încetinitorul înapoi de unde au venit. Abia după vreo oră 
dispăruseră complet. În dimineaţa următoare ne-am dus să 
vedem dacă lăsaseră vreo urmă. Am luat şi câinele cu noi 
ca să ne păzească. 

— Şi? 

— Nimic. larba era la pământ, ca şi cum cineva ar fi 
călcat pe ea, dar probabil că noi fuseserăm. 

S-a cufundat în tăcere. 

— Ei bine, cu siguranţă e o poveste bună, a zis Jeffrey 
după câteva momente. 

— E o poveste adevărată. Stai, aşteaptă puţin! 

S-a ridicat şi a plecat în cealaltă cameră, apoi bărbatul a 
auzit-o ducându-se la etaj. El s-a îndreptat către fereastră şi 
a privit în noapte. Grădina întunecată era mascată de 
umbre şi fuioare de ceaţă albăstruie în lumina slabă 
proiectată prin geamurile serei. 

— Uite, încă îl mai am. 

S-a întors şi a văzut-o pe Evelyn ţinând în mâini o cutiuţă 
rotundă din metal din care a scos un obiect micuţ. L-a privit 
îndelung, apoi l-a pus la loc şi i-a înmânat cutia. 

— Pieptenul meu. Mai sunt şi nişte fotografii. 

— Cutia asta... 

A cercetat capacul emailat albastru, având gravate cu 
auriu literele DULCIURI ST AUSTELL: BOMBOANE CU CREMA 
AUTENTICĂ DE CORNWELL, deasupra siluetei unui far. 

— Seamănă leit cu cea în care am găsit scrisorile 
Antheei. 

Evelyn a încuviinţat. 

— Aşa este. Mătuşa Becca ne-a dăruit fiecăreia câte una 
în ziua sosirii. Bomboanele ar fi trebuit să ne ajungă pentru 
cele două săptămâni de stat acolo, însă cred că le-am 
mâncat chiar din prima noapte. 

Jeffrey a ridicat capacul şi a văzut un pieptăn din plastic, 
roşu-deschis, aşezat deasupra unor instantanee. A băgat 
mâna în buzunar şi a scos de acolo medalionul soţiei sale. 

— lată-l, a exclamat Evelyn minunându-se. 

A luat lănţişorul cu mica podoabă şi l-a balansat uşor, 


apoi a deschis medalionul, l-a închis, după care i l-a 
înapoiat bărbatului. 

— Nu-mi amintesc să-şi fi pus vreodată ceva în el. la, 
uită-te la astea! 

l-a luat cutia din mână. El a aşteptat ca ea să sorteze 
fotografiile. Femeia a ales şase poze alb-negru, pe spatele 
fiecăreia fiind notată data OCTOMBRIE 1971. 

— Sunt făcute cu aparatul meu de fotografiat, l-a lămurit 
ea în timp ce se lăsa comod în fotoliu. Nu apucasem să 
termin tot filmul până ne-am întors la şcoală. 

Majoritatea înfăţişau două fete. Una dintre ele era 
Anthea, cu obraji rotunjori, cu o mină bucălată, de copilaş, 
cu părul şaten, mai lung decât îl văzuse el vreodată. Incă 
nu-şi pensa sprâncenele. Era îmbrăcată cu blugi evazaţi şi 
cu ie albă. Cealaltă fată era mai înaltă, robustă, totuşi 
deşirată, cu părul blond lung şi drept şi fruntea lată şi 
netedă, cu ochi migdalaţi şi gura întinsă într-un rânjet larg. 

— Asta-i Moira, a zis Evelyn. 

— Ce frumoasă e! 

— Era! Ani şi cu mine, în schimb, eram răţuştele cele 
urâte. Din fericire eu am făcut majoritatea fotografiilor, aşa 
că nu mă poţi vedea decât în cea pe care ne-a făcut-o 
mătuşa Becca. 

— Eraţi adorabile! a spus Jeffrey, arătând o poză în care 
cele trei fete râdeau şi se hrăneau una pe alta cu ceva. 
Evelyn purta încă aparat dentar şi părul ei negru era tuns 
bob scurt. 

— Toate eraţi adorabile, doar că ea... 

S-a uitat mai atent la o fotografie ce o înfăţişa pe Moira 
singură, uşor în mişcare, astfel încât tot ce puteai zări erau 
un val de păr blond, un zâmbet şi o străfulgerare a privirii. 

— ...e frumoasă. Fotogenică. 

Evelyn a început să râdă. 

— Doar atât? Nu, Moira era foarte drăguță, toţi băieţii o 
plăceau. Numai că ea era băieţoasă, ca noi. Ani era cea 
înnebunită după băieţi. Moira şi cu mine... nu prea. 

— Dar atunci când v-aţi văzut cu Robert Bennington? 
Când a fost asta? 


— A doua zi. Nu s-a întâmplat nimic, adică a fost foarte 
drăguţ, n-a fost nimic straniu ca în seara precedentă. Nimic 
în neregulă, a adăugat ea cu buzele ţuguiate. Mătuşa mea îl 
ştia, dar nu-l cunoştea prea bine, rezumându-se doar la un 
salut când se întâlneau la poştă, şi nici nu-i citise cărţile. 
Dar ştia că scrie cărţi pentru copii şi, de asemenea, unde se 
află casa lui. l-am spus că vrem să mergem până la el, iar 
ea ne-a sfătuit să fim politicoase, să nu dăm dovadă de 
obrăznicie şi să nu stăm prea mult. Şi am fost foarte 
politicoase, deloc obraznice şi am stat două ore, poate trei. 
Am mers pe jos până acolo, ceea ce ne-a luat cam o oră. 
Era o casă mare, din piatră. În grădină tronau un menhir şi 
un soi de tumul, care semăna cu o căpiţă de fân. Era 
intrarea într-o galerie subterană antică, un fogou. Scriitorul 
era mândru că în curtea lui se găsea un fogou, adică o 
peşteră, dar săpată de mâna omului. Pretindea că are o 
vechime de trei mii de ani. Ne-a dus s-o vedem, apoi ne-am 
întors în casă, unde ne-a servit cu sendvişuri cu Nutella şi 
suc proaspăt de mandarine şi portocale. Ne-am prezentat 
pur şi simplu la uşa lui şi am ciocănit. Eu am ciocănit. Ani 
era prea agitată, iar Moira, prea ruşinoasă. Ani şi cu mine 
luaserăm cu noi exemplarele din A/ doilea Soare. El a fost 
foarte drăguţ şi ne-a invitat înăuntru, spunându-ne că ne va 
da un autograf la plecare. 

— A, sigur. Veniţi să-mi vedeţi fogou-ul, fetelor! 

— Nu. A vrut să-l vedem deoarece constituia subiectul 
următoarei cărţi. Era un fel de portal, aşa ne-a spus. Nu era 
un moş libidinos, Jeffrey! Nici măcar nu era moş - cât să fi 
avut, poate patruzeci de ani? Avea părul lung până la umeri 
şi purta haine la modă: o cămaşă brodată şi pantaloni 
reiaţi. Şi ciocate albastre, un bleu-ciel, cu bombeuri foarte 
ascuţite. Asta a fost singurul lucru care mi s-a părut ciudat 
la el. Mă minunam cum de-i încap acolo degetele de la 
picioare, or fi fost lungi şi subţiri ca să se potrivească? 

A început să râdă. 

— Pe bune, era foarte încântător. Ne-a vorbit despre 
cărţile lui, dar n-a vrut să ne dezvăluie niciun secret. Ne-a 
zis că vor fi multe în cele ce vor urma, numai că n-a fost 


aşa. Ne-a semnat cărţile... de fapt, doar pe a mea. Moira nu 
avea, iar pe a Antheei, nu ştiu din ce motiv, a uitat. Apoi am 
plecat. 

— l-aţi povestit despre lumini? 

— Da. A spus că a mai auzit astfel de întâmplări. Zona 
aceea a Cornwallului este foarte veche şi acolo se găsesc 
tot felul de cercuri de piatră, menhire, dolmene şi altele 
asemenea. 

— Ce e acela dolmen? 

— Ştii tu, un monument funerar. 

Văzând sprâncenele ridicate ale bărbatului, Evelyn a luat 
pozele şi le-a aranjat pe masă în formă de căsuţă din cărţi 
de joc: trei fotografii puse în picioare susţinând o a patra, 
aşezată orizontal peste ele. 

— Cam aşa. E un fel de mormânt preistoric construit din 
pietre mari, teşite. Un Stonehenge, dar mai mic. Fogou-ul 
era ceva de genul ăsta. Sunt răspândite pe tot cuprinsul 
ținutului West Penwith, acolo unde se află Zennor. Aleister 
Crowley a trăit acolo. De asemenea, D.H. Lawrence 
împreună cu soţia sa. Cu ani buni înainte de vremea lui 
Robert, însă el spunea că circulau des poveşti despre 
întâmplări ciudate. Nu ştiu ce fel de întâmplări, pentru 
mine, ca fată, erau chestii plictisitoare, poate cu o singură 
excepţie. 

Jeffrey a făcut o grimasă. 

— Era acolo cu o lanternă, Ev, conducându-vă pe voi. 

— Nici măcar nu ştia că suntem acolo! a protestat Evelyn 
atât de vehement, încât căsuţa construită din poze s-a 
prăbuşit. Părea cu adevărat surprins când am bătut la uşă, 
chiar m-am temut să nu zbiere la noi să plecăm. Sau, nu 
ştiu, poate să cheme poliţia. Zicea că ţinutul acela purta un 
nume. Era un cuvânt caraghios, Cornish. Insemna ceva, 
totuşi nu-mi aduc aminte ce. 

A tăcut şi s-a aplecat spre bărbat. 

— Dar de ce te interesează chestiile astea, Jeffrey? Ţi-a 
spus Anthea ceva? 

— Nu. Doar am găsit scrisorile alea şi... 

Jeffrey şi-a lăsat mâinile pe genunchi, s-a răsucit ca să 


privească dincolo de Evelyn, în întuneric, astfel încât să nu-i 
vadă lacrimile şiroind. 

— Eram curios să aflu, iar pe ea nu mai pot s-o întreb. 

Femeia a oftat. 

— Păi, nu-i nimic de ştiut în afară de ce ţi-am spus. Ne- 
am întors pe câmp, dar de data asta ne-am înarmat cu 
torţe, bețe de drumeţie şi am luat şi câinele cu noi. Am 
rămas acolo până la trei dimineaţa. Nu s-a mai întâmplat 
nimic. Doar mătuşa şi unchiul s-au făcut foc şi pară când au 
auzit câinele lătrând şi s-au dus în hambar, iar noi nu eram 
de găsit. Şi asta a fost tot. Incă mai am cartea aceea cu 
autograf. Cred că şi Ani şi-a păstrat-o pe a ei. Era furioasă 
că pe a ei nu o semnase. 

— Nu ştiu. Poate că nu am găsit-o eu. Dar prietena 
voastră Moira? Mai ţii legătura cu ea? 

Evelyn a clătinat din cap. 

— Ţi-am mai zis, a dispărut. A fugit de acasă în vara 
aceea. Avea probleme. Tatăl ei era un beţiv, probabil şi 
maică-sa. Noi n-am mers niciodată la ea, nu era o casă 
primitoare. Avea o soră mai mare, dar nu o cunoşteam. 
Ascultă, dacă tu crezi că Robert Bennington a omorât-o, e 
ridicol. Sunt sigură că şi numele ei s-a vehiculat în proces; 
dacă i s-ar fi întâmplat ceva, am fi aflat atunci, în timpul 
investigaţiilor. 

— Le-ai pomenit ceva de Moira? 

— Bineînţeles că nu. Uite, Jeffrey, cred că ar trebui să uiţi 
toate astea. N-au nicio legătură cu tine şi oricum totul s-a 
petrecut cu multă vreme în urmă. Lui Ani nu i-a păsat 
vreodată. l-am spus despre proces ceea ce citisem în The 
Guardian, însă ea a fost chiar mai puţin curioasă decât 
mine. Nu ştiu dacă Robert Bennington mai trăieşte. Acum 
ar fi bătrân. 

Evelyn s-a aplecat spre el şi i-a luat mâna. 

— Văd că eşti obosit, Jeffrey. Toate astea te-au bulversat, 
cred că eşti epuizat. Vrei să stai la noi câteva zile? Sau 
întoarce-te aici după întâlnirea de la Londra. 

— Nu, adică n-o să pot. Probabil că va trebui să mă întorc 
de urgenţă în Brooklyn. Am câteva proiecte pe care le-am 


cam neglijat. Trebuie să reiau munca la ele în următoarele 
săptămâni. Regret, Ev. 

S-a frecat la ochi, apoi s-a ridicat. 

— N-am vrut să te bat la cap. Ai dreptate, o las baltă. Cât 
despre astea... 

A adunat toate fotografiile într-un teanc şi a întrebat: 

— Pot să iau şi eu una? Nu contează care. 

— Bineînţeles. Oricare. Alege-ţi. 

A ales o poză cu toate trei, Moira şi Evelyn îndoite de râs 
în timp ce Anthea se holba la ele zâmbind uşor nedumerită. 

— Mulţumesc, Ev. 

A introdus fiecare scrisoare a Antheei în plicul ei, odată 
cu ultima strecurând şi fotografia, apoi privirea i-a stăruit 
pe grămăjoara din mâna lui, ca şi cum se întreba ce căuta 
acolo. 

— Este... nu ştiu... fără sens, cred. Dar aş vrea să 
însemne ceva. Vreau ca acel ceva să însemne ceva. 

— Anthea a însemnat ceva, a spus Evelyn ridicându-se şi 
îmbrăţişându-l. Viaţa voastră împreună a însemnat ceva. 
Chiar şi viaţa ta de acum înseamnă ceva. 

— Ştiu, a încuviinţat el şi a sărutat-o pe creştet. Tot 
încerc să mă conving de asta. 


În dimineaţa următoare Evelyn l-a condus la gară. Se 
simţea vinovat că o minţise în legătură cu întâlnirea de la 
Londra, însă a perceput în tonul ei deopotrivă sentimentele 
de uşurare şi de regret la plecarea sa. 

— Îmi pare rău pentru noaptea trecută, i-a zis el în timp 
ce femeia căuta un loc de parcare. Mă simt ca ursitoarea 
cea rea la botez, scormonind prin trecutul vostru. 

— Nu, chiar a fost interesant, l-a contrazis Evelyn cu ochii 
mijiţi din cauza soarelui. Nu mă mai gândisem la toate 
astea de o vreme. De când m-a sunat Anthea în martie 
trecut. 

După o scurtă ezitare, Jeffrey a întrebat: 

— Ce crezi că s-a întâmplat. Adică, vreau să spun că tu 
eşti cea licenţiată în construcţii. 

Evelyn a început să râdă. 


— Da. Şi uite unde am ajuns. N-am nicio idee, Jeffrey. 
Dacă mă întrebi, logic, ce părere am, ei bine, cred că este 
unul din acele lucruri pe care nu le putem explica niciodată. 
Poate s-au suprapus două dimensiuni diferite. In Teoria 
superstringurilor, ceva de genul ăsta este teoretic posibil, 
un soi de dualitate. 

A clătinat din cap. 

— Ştiu că pare o nebunie. Probabil că e unul din acele 
lucruri care nu au niciun sens şi nici nu vor avea vreodată. 
Cam ca întrebarea cum de a reuşit Bush să rămână în 
funcţie atâta vreme. 

— Pe asta pot s-o explic, a zâmbit Jeffrey. Numai că e 
deprimant şi mi-ar lua prea mult timp. Mulţumesc încă o 
dată, Ev. 

Au ieşit din maşină şi s-au îmbrăţişat lângă bordura 
parcării. 

— Întoarce-te cât de curând, i-a spus Ev, ştergându-şi 
lacrimile. Ce aiurea e să treacă atâta vreme până să ne 
revedem. 

— Aşa este. Voi veni. Curând. Promit. Dar vino şi tu cu 
Chris la New York. Odată ce-mi voi găsi o locuinţă, ar fi 
minunat. 

A urmărit-o cum demarează, salutând-o cu mâna în timp 
ce ea ieşea pe şosea. Apoi a intrat în gară şi s-a dus la 
ghişeul de bilete. 

— Pot să ajung la Penzance de aici? 

— La ce oră? 

— Acum. 

Funcţionarul a consultat computerul. 

— E un tren peste o jumătate de oră. Schimbaţi la 
Plymouth şi ajungeţi la Penzance puţin înainte de patru. 

A cumpărat un bilet dus, la clasa întâi, pentru Penzance, 
s-a aşezat pe un scaun din sala de aşteptare, şi-a scos 
telefonul şi a căutat pe internet un loc de popas lângă 
Zennor. Nu erau prea multe, câteva case de ţară 
transformate în pensiuni pe timpul verii, toate închise iarna. 
Era deschis un han care în ultimii ani se transformase într- 
un gastropub, însă chiar şi acum, în prima săptămână din 


martie, avea toate locurile ocupate. Până la urmă a găsit o 
pensiune cu micul dejun inclus, numită Cliff Cottage. Avea 
doar două camere, iar data deschiderii era weekendul 
următor. A sunat totuşi. 

— O cameră? 

Femeia care a răspuns părea obosită, dar prietenoasă. 

— Incă nu suntem gata. Am făcut nişte renovări şi... 

— Nu-mi trebuie decât un pat, a întrerupt-o Jeffrey, apoi a 
respirat adânc. Adevărul este că mi-a murit soţia şi am 
nevoie să mă izolez puţin de restul lumii şi... 

Vocea i s-a pierdut. 

A simţit împunsătura dezgustului, jucând cartea milei. A 
asistat la o lungă tăcere la capătul celălalt al firului, înainte 
ca femeia să spună: 

— 0, vai! Îmi pare atât de rău! Sigur, dacă nu vă 
deranjează că nu am terminat încă renovarea. Mortarul încă 
nu s-a uscat pe pereţii băii. Le aveţi cu înălțimile? 

— Cu înălțimile? 

— Da. Vertij. Unora le dă de furcă drumul pe serpentine. 
Camera se închiriază pentru cel puţin două nopţi. 

Jeffrey a asigurat-o că n-a avut niciodată probleme cu 
vertijul. l-a dat apoi coordonatele sale bancare, a încheiat 
convorbirea şi a sunat să rezerve o maşină de închiriat în 
Penzance. 

A dormit aproape tot drumul până la Plymouth, fiind 
epuizat şi uşor mahmur. Trenul ce lega Plymouth de 
Penzance era aproape gol. Şi-a cumpărat din vagonul- 
restaurant o bere şi un sendviş şi s-a întors la locul lui. 
Cumpărase un roman în Londra, de la Waterstone, dar, în 
loc să citească, a privit pe fereastră la peisajul ivit parcă din 
cărţile copilăriei - case din granit, ponei cu blană lungă 
zburdând în padocuri împrejmuite cu piatră, câmpuri 
impropriu spus verzi, sub nori joşi, plumburii, nori de granit 
împunşi de razele aurii ale soarelui, un curcubeu a 
străfulgerat la capătul unui nor de furtună, dar a dispărut 
ca şi cum ar fi fost şters de o mână invizibilă. Fazani cu 
guler, o vulpe alergând. Alte câmpuri plantate cu ceva ce 
strălucea ca un canar auriu. Linia de coastă, argintie, tivită 


cu arce din piatră brună. Copii luându-se la trântă în 
mijlocul unui drum neumblat. O femeie înaintând cu capul 
plecat, contra vântului, cu mâinile întinse în faţă precum un 
clarvăzător. Puţuri de mină abandonate şi balast, câteva 
ruine surprinse dintr-o privire înainte ca trenul să intre într- 
un tunel. Mierle fluierând deasupra unui pisc sur, înconjurat 
de tufişuri de iarbă-neagră uscată. Şi iar şi iar crânguri de 
stejari răsuciţi care subliniau lipsa codrilor într-un peisaj în 
care copacii fuseseră tăiaţi cu mii de ani în urmă. Era 
frumos, deşi tulburător. Ca şi cum ai privi un film mut, cu o 
distribuţie minimală, fragmentat, rulat pe fereastra trenului. 

Pe Jeffrey îl tulburau în special copacii, gândul că oamenii 
luaseră complet în stăpânire acest ţinut de atât de multă 
vreme, încât jupuiseră totul - stânci, copaci, tufişuri - spre 
a le da o întrebuințare, şi astfel a rămas doar pământul 
pustiit. 

S-a simţit uşurat când trenul a ajuns în sfârşit în 
Penzance, cu faleza de o parte, valuri sticloase spărgându- 
se de malul nisipos, şi cu turnurile întunecate ale Muntelui 
St Michael suspendate între apă şi cerul perlat. 

Şi-a luat geanta, a traversat gara şi a ieşit; oamenii 
aşteptau cu bagajele lângă bordură sau se îndreptau către 
parcare. Norii se ridicaseră, un vânt rece bătea dinspre 
mare, aducând cu el miros de apă sărată şi alge. | s-a făcut 
frig şi şi-a pus pardesiul de lână. A pornit în căutarea 
persoanei de la biroul de închirieri autoturisme, care ar fi 
trebuit să se afle deja aici cu maşina. A zărit-o într-un final, 
era un break mic şi alb parcat lângă trotuar. Un bărbat în 
sacou negru se sprijinea de portieră, fumând şi discutând 
cu un adolescent cu codițe rasta şi o căciuliţă în culorile 
curcubeului, alături de o femeie cu părul blond-închis, 
nepieptănat. 

— E maşina mea? a întrebat Jeffrey zâmbind. 

Omul a tras un fum din ţigară, apoi i-a pasat-o femeii. Era 
mai bătrână decât i se păruse la prima vedere, treizeci şi 
ceva de ani, faţa ridată şi arsă de soare, cu ochii injectaţi. 
Purta pantaloni evazaţi, foarte strânşi pe coapse şi un 
pulover bleu decolorat pe sub fâşul Arsenal plin de pete. 


— N-ai cumva nişte mărunt? l-a întrebat ea când a ajuns 
lângă maşină. 

Puţea a transpiraţie şi a marihuana. 

— Valea, Erthy! i-a spus bărbatul încruntat, apoi s-a 
întors către Jeffrey: Domnul Kearin? 

— În persoană. 

— Mai ai o ţigară, Evan? l-a împuns uşor femeia. 

— Haide,  Erthy, a chemat-o băiatul cu  căciuliţă 
multicoloră. 

S-a răsucit pe călcâie şi a pornit-o spre gară. 

— Pace, Evan. 

— Îmi cer scuze, a spus bărbatul în timp ce-i deschidea 
lui Jeffrey portiera din stânga. Il ştiu pe băiatul ăsta. Este 
vecin cu sora mea. 

— Cam bătrână pentru el, nu-i aşa? a arătat Jeffrey din 
ochi către cei doi, care stăteau acum rezemaţi de peretele 
gării, din mâinile făcute căuş ieşind vălătuci de fum. 

— Da, Erthy e o fire dificilă. Îşi ducea veacul prin gara din 
St Erth. Dar în iarna trecută s-a mutat în Penzance. In 
fiecare vară se adună pe aici hipioţi drogaţi; tot timpul se 
găseşte câte un suflet care să rămână pe străzi. Dar nu 
cred că vreţi să aflaţi amănunte, a zis el râzând şi s-a 
strecurat pe scaunul şoferului. Sunteţi în vacanţă? 

— Da. Pentru câteva zile, a încuviinţat el. 

— Vă cazaţi aici, în Penzance? 

— Nu. În Cardu. Lângă Zennor. 

— S-ar putea să mai prindeţi nişte soare pe la sfârşitul 
săptămânii. 


Până la urmă Jeffrey s-a ales tot cu micul break alb. 

— Doar pe asta o avem. A fost prea din scurt, a zis Evan, 
în vreme ce butona la computerul din biroul său de 
închirieri. 

— Dar este mai potrivită pentru drumul de ţară. Şoselele 
sunt extrem de înguste. Aţi mai condus pe aici? Nu? Atunci 
vă recomand să încheiaţi o poliţă de asigurare extinsă 
pentru daune... 


Trecuseră decenii de când Jeffrey se aflase la volanul 
unui automobil în Marea Britanie. A început deja să 
transpire de cum a părăsit curtea biroului de închirieri, cu 
ochii când la harta primită de la Evan, când la GPS-ul de pe 
iphone-ul lui. În câteva minute a scăpat din sensul giratoriu 
aglomerat; maşina a urcat cu greu pe serpentinele înguste, 
cu pereţi înalţi de stâncă de ambele părţi, ce brusc au făcut 
loc gardurilor vii care mărgineau terenurile agricole. Un 
câmp galben strălucitor s-a dovedit a fi plantat cu narcise 
încă neînflorite. După alte câteva minute a ajuns la o 
răscruce. Aproape instantaneu s-a rătăcit. Distanţele 
trasate pe hartă erau înşelătoare, ceea ce apărea a fi o milă 
se reducea la câteva sute de iarzi sau se dezvolta în nişte 
zigzaguri şi curbe care păreau a-l duce înapoi în Penzance. 
Indicaţiile GPS-ului n-aveau noimă, spunându-i să cotească 
direct în peretele de stâncă sau drumuri cu accesul interzis 
sau imaşuri unde vacile păşteau iarba crudă. Drumurile 
aveau lăţimea unei maşini, cu refugii la fiecare cincizeci de 
paşi, însă gardurile înalte şi curbele dese îngreunau 
reperarea vehiculelor ce veneau din sensul opus. 

Destinația, un sătuc numit Cardu, se găsea la cel mult 
şapte mile de Penzance; după o jumătate de oră, odometrul 
maşinii indica 16 mile parcurse, iar el habar nu avea unde 
se află. Nu avea nici conexiune la telefonul mobil. Soarele 
coborâse la o palmă de linia orizontului, pătând 
formațiunile stâncoase zdrenţuite şi aruncând asupra 
câmpiei înnegurate o lumină difuză, roşcată, şi proiectând 
peste ea umbrele dantelate ale zidurilor. 

A tras maşina într-un refugiu strâmt şi a rămas pentru 
câteva minute holbându-se la discul roşu-sângeriu şi 
posomorât al soarelui, şi într-un final a coborât. 


Gardul viu oferea o protecţie neînsemnată împotriva 
vântului aspru ce mătura câmpul. Jeffrey şi-a ridicat gulerul 
jachetei şi s-a întors cu spatele. A observat o plăcuţă pe 
care scria POTECA PUBLICA. A înaintat şi a văzut o spărtură 
în gard, cu trei trepte construite din piatră teşită. A făcut un 
pas mare peste toate trei şi s-a trezit la marginea unui 


teren părăginit, asemănător celui descris de Evelyn în 
povestea cu luminiţele de lângă Zennor. Un zid de piatră ce 
părea vechi de când lumea străjuia graniţa îndepărtată a 
terenului. In el se deschidea o spărtură către următorul 
teren, având alături o altă plăcuţă indicatoare. Şi-a forţat 
privirea, dar nu a reuşit să citească ce scria pe ea şi a 
început să-şi croiască drum printre buruieni. Era un drum 
nesigur, nenumăratele dâmburi ascundeau hârtoape adânci 
şi nu o dată aproape că şi-a scrântit glezna. |n aer se 
simţea un iz puternic de pământ reavăn şi baligă de vacă. 
Pe măsură ce soarele cobora, negura punea stăpânire pe 
spaţiul dintre el şi cerul din ce în ce mai întunecat, 
îngreunându-i înaintarea. 

Insă după câteva minute a ajuns la zidul îndepărtat şi s-a 
aplecat să studieze plăcuţa de lângă spărtura către câmpul 
următor. 

Era inscripţionat un cerc cu motive celtice. 

A privit înapoi şi a zărit o licărire albă în locul unde îşi 
parcase maşina închiriată. S-a îndreptat de spate şi a pornit 
îndărăt. Era o potecă, de fapt nu prea putea fi numită 
potecă; era o cărare unde buruienile şi ferigile fuseseră 
culcate la pământ de cele câteva perechi de picioare care 
trecuseră pe acolo. A urmat-o, oprindu-se când în drum îi 
apăreau stânci ce-i veneau până la talie. S-a uitat într-o 
parte şi-n alta şi a văzut mai multe pietroaie, formând un 
grup mai curând ovoid decât circular, cu un diametru de 
aproximativ treizeci de picioare. Şi-a plimbat mâna peste 
suprafaţa primei pietre - granit aspru, acoperit de licheni şi 
muşchi ce s-au sfărâmat la atingere. Izul de băligar era mai 
diminuat aici. In schimb mirosea a ceva proaspăt şi dulce, 
iar când a privit în jos a văzut o scânteiere argintie la baza 
rocii. S-a ghemuit şi şi-a adâncit mâinile într-un ochi de apă, 
nu mai mare decât un pantof. Apa era rece ca gheaţa şi, 
după ce şi-a retras mâna, luciul ei a tremurat. Un izvor. A 
luat puţină apă în căuşul palmei şi a mirosit-o temător, 
aşteptându-se să simtă aroma fetidă a urinei de vacă. Dar 
apa mirosea a proaspăt, a roci şi ploaie. Fără să stea pe 
gânduri, a dus-o la gură şi a sorbit. Aproape instantaneu a 


scuturat mâna, trimițând picături strălucitoare în noapte. 
Ce prostie! şi-a zis el, ştergându-se în grabă de pantaloni. 
Acum o să mă trezesc cu dizenterie sau cu vreo altă boală 
pe care o iei de la vaci. 
A mai rămas acolo un minut, după care s-a întors şi şi-a 
reluat drumul către maşina închiriată. A zărit o pereche de 
faruri apropiindu-se şi a văzut o furgonetă albă. 


— M-am rătăcit, i-a spus el şoferului, arătându-i harta pe 
care i-o dăduse Evan. 

— Nu prea mult. 

Bărbatul a studiat harta, apoi i-a dat câteva indicaţii. 

— Odată ce vezi hanul, aproape că ai ajuns. 

Jeffrey i-a mulţumit, a urcat în maşină şi a demarat. Peste 
zece minute a ajuns la han, o construcţie cu o arhitectură 
haotică, din stuc, cu câteva autoturisme parcate în faţă. Nu 
se zărea vreo plăcuţă pe care să scrie Cardu şi nimic care 
să indice că satul era alcătuit şi din altceva decât hanul şi 
un drum desfundat, flancat de o mână de căsuțe din granit, 
aflate în diferite stadii de degradare. S-a strecurat cu grijă 
printre clădirile scorojite până unde părea a fi capătul 
drumului. Apoi a luat-o la dreapta şi a coborât pe o potecă 
îngustă, pavată cu pietriş, ce şerpuia pe marginea 
prăpastiei. Putea auzi, dar nu putea vedea oceanul, cu 
valurile spărgându-se de stâncile aflate la sute de picioare 
mai jos. Când şi când îi dădea fiori imaginea unor stânci 
imense ce păreau focuri îngheţate - roci stacojii, orz 
sălbatic cu flori galbene, licheni portocalii ce păreau a fi 
flăcări înspăimântătoare, transformate în cenuşă pe măsură 
ce lumina crepusculară pierea la apus. 

Şi-a îndreptat imediat atenţia către fâşia îngustă de drum 
ce se întindea în faţa lui. Orz sălbatic şi muri îşi întindeau 
crenguţele către maşină. Odată panta coborâtă, a traversat 
cu mare grijă un şanţ plin cu apă, care se lărgea într-un 
pârâu şi cobora în cascadă către marea de dedesubt. 

— Ce mama mă-sii! a înjurat el, continuând să meargă cu 
viteza întâi. 

După cinci minute parcase deja în siguranţă lângă 


cabană, alături de un coupe micuţ. 

— Ne gândeam că poate nu mai veniţi, a spus cineva 
când Jeffrey a coborât împleticindu-se pe pietrişul aleii. 

Tufe de trandafiri erau crescute în dezordine printre roci 
de granit aşezate în rând ce păreau pietre funerare. 
Probabil erau puse acolo pentru a împiedica maşinile să 
alunece pe terenul înclinat la capătul căruia se afla o 
magazie dărăpănată, câteva stele pâlpâitoare reflectându- 
se în geamurile ei. 

— Sunt turişti care o pornesc încoace, dar pe drum se 
dau bătuţi şi se întorc. 

Jeffrey a privit în jur şi a văzut în sfârşit un bărbat firav, 
sexagenar, stând în pragul unei case din piatră gri, dosită 
într-o scobitură a versantului. 

— A, bună seara! Nu, am reuşit să ajung. 

Jeffrey s-a aplecat şi a scos din autoturism geanta de 
voiaj, apoi s-a îndreptat către cabană. 

— Harry, s-a recomandat bărbatul şi i-a deschis uşa. 

— Jeffrey. Am vorbit cu soţia în după-amiaza asta. 

— Soţia? a ridicat omul din sprânceană. 

Era cu un cap mai mic decât Jeffrey, bine bărbierit, ars de 
soare, cu părul îngrijit, tăiat până la umeri, şaten înspicat 
cu gri. O jachetă tricotată veche îi atârna pe umeri. 

— Sau cine o fi fost. O femeie. 

— A, trebuie să fi fost Thomsa. Sora mea. 

Bărbatul a dat din cap, ca şi cum această confuzie nu ar 
mai fi avut loc până acum. 

— Noi încă nu am terminat de despachetat. Nu 
deschidem mai devreme de sfârşitul săptămânii, însă... 

A ţinut uşa pentru a-i permite lui Jeffrey să intre. 

— .„.„.Thomsa mi-a spus despre pierderea suferită. 
Condoleante. 

A pătruns într-o cameră pardosită cu gresie, cu pereţii 
proaspăt tencuiți, mobilată sumar cu o masă din lemn natur 
şi patru scaune sculptate elaborat cu noduri celtice, o 
comodă cu cărţi, hărţi şi servicii de masă descompletate, o 
imensă sobă de gaz şi o măsuţă pe care zăceau carneţele, 
pixuri, facturi nedesfăcute şi un laptop. Un godin modern 


fusese instalat într-un şemineu vechi. Soba din fier radia 
căldură şi un miros înţepător, dar nu neplăcut, de fum de 
cărbune amestecat cu salvie arsă. Turbă, şi-a dat el seama 
cu surprindere. 

In partea opusă a camerei se găsea o uşă închisă, din 
spatele căreia se auzea un televizor. Harry i-a aruncat lui 
Jeffrey o privire cu sprânceana ridicată. 

— E minunat! a comentat el. 

Harry a aprobat. 

— Vă conduc în cameră. 

Jeffrey l-a urmat pe o scară îngustă de sub streaşină, 
ajungând pe un holişor flancat de două uşi. 

— Aici este. Baia e acolo. Vă stă la dispoziţie. La ce oră 
luaţi micul dejun? 

— La şapte, dacă se poate? 

— Hai mai bine şapte-jumate... 

— Desigur, a spus Jeffrey cu un zâmbet timid. 

Camera era mică, zugrăvită în alb, cu o băncuţă la 
fereastra ce dădea înspre mare, un pat mare, acoperit cu o 
pilotă şi nenumărate perne, un şifonier de colţ, sculptat cu 
aceleaşi noduri celtice ca scaunele de la parter. Fără TV, 
radio sau telefon, nici măcar un ceas. 

Jeffrey a desfăcut bagajul şi a verificat dacă exista 
semnal pe telefon: zero. A închis uşa dulapului, a căutat în 
rucsac şi a tras o înjurătură. Îşi uitase cartea în tren. Şi-a 
trecut o mână prin păr, a păşit către băncuţa de la 
fereastră şi a privit dincolo de ea. 

Era prea întuneric să mai desluşească ceva, deşi lumina 
de la parter făcea vizibil un petic din grădina protejată de 
un zid de piatră înspre latura stâncoasă, dincolo de care 
erau numai piatră seacă şi, mult mai jos, marea. Valurile se 
izbeau de ţărmul nevăzut cu zgomotul înfundat al unei 
turbine. Întreaga clădire se zguduia, parcă. Şi nu numai 
casa, simţea că pământul şi totul din jurul lui tremura fără 
încetare. S-a îndreptat către cealaltă fereastră, care dădea 
înspre aleea de acces, şi a întrezărit maşina închiriată, 
parcată lângă coupe, printr-o țesătură de crenguţe ale unui 
copac atât de bătut de vântul sărat, încât ramurile sale 


creşteau într-o singură direcţie. 

A stins singurul bec din încăpere, aşteptând ca ochii să i 
se obişnuiască cu întunericul, apoi s-a uitat afară când pe o 
fereastră, când pe cealaltă. 

Însă bezna pusese stăpânire peste tot. O lumină 
fantomatică se furişa din camera de jos, dezvăluind o fâşie 
de gazon. Stelele scânteiau peste pajiştea nesfârşită, ca şi 
cum o altă mare se desfăşura dincoace de coasta 
stâncoasă, iscând valuri înnegurate şi arătând promontorii 
îndepărtate. Nici urmă de existenţă umană: lumini în 
depărtare, iluminat stradal, maşini, nave sau faruri de 
navigaţie. Nimic din toate acestea. 

S-a lăsat să cadă pe băncuţa de la fereastră, cu un fior 
străbătându-i pieptul. Nu mai văzuse niciodată ceva 
asemănător, nici măcar în excursia de acum zece ani cu 
bicicleta, când străbătuse împreună cu Anthea deşertul 
Mojave. Până şi atunci se mai zărea câte o scânteiere la 
orizont sau sateliții plutind încet printre constelații. 

A înhăţat telefonul, luptându-se cu valul îngheţat de 
teroare care-l izbise în această beznă solitară. Nu avea 
semnal. A pus telefonul deoparte şi s-a holbat la fotografia 
sepia înrămată pe perete: o corabie cu trei catarge eşuată 
pe malul accidentat de sub stânca pe care probabil era 
construită cabana. Ce căuta el aici de fapt? Se simţea ca 
atunci când, în timpul facultăţii, s-a trezit într-o cameră 
ciudată, mahmur după o noapte de băut la greu, înconjurat 
de oameni pe care nu-i cunoştea, într-un apartament 
mizerabil, folosit drept loc de tras pe nas. Se simţise de 
parcă intrase într-o transă de somnambulism, îndreptându- 
se periculos către abis. Numai că acum chiar se afla într-un 
echilibru precar pe marginea unei prăpăstii. S-a ridicat şi s- 
a dus pe hol să aprindă lumina, apoi a intrat în baie, unde a 
aprins toate becurile. Baia era aproape la fel de mare ca 
dormitorul. Un teanc de prosoape galbene şi albastre 
aşezate pe un scaun din lemn, o cadă mare din porțelan, un 
covoraş galben ţesut de mână şi un mănunchi de narcise 
într-o vază din cobalt de pe pervazul larg al ferestrei 
înveseleau atmosfera. A înlăturat prosoapele şi s-a aşezat 


pe scaun câteva minute, apoi a luat vaza cu flori şi a dus-o 
la nas. Narcisele aveau un miros dulceag, de pământ 
afânat, încălzit de razele soarelui. Anthea iubea narcisele. 
Planta câte o sută de bulbi în fiecare toamnă, narcise 
galbene şi albe şi brânduşe, toate vestitori ai primăverii. A 
inspirat din nou, adânc, şi a pus florile la loc pe pervaz. A 
lăsat aprins becul de lângă chiuvetă, s-a dus în camera lui 
şi s-a băgat în pat. 


S-a trezit înainte de şapte. Raze de soare firave 
pătrundeau prin draperia albă pe care o trăsese de cu 
seară şi timp de câteva minute a rămas întins în pat, 
ascultând bătaia ritmică a valurilor ce se izbeau de stânci. 
Într-un târziu s-a sculat, a tras draperiile şi a privit afară. Un 
şir de nori pluteau peste orizontul vestic, dar deasupra 
promontoriului cerul era de un albastru pal, punctat cu 
auriu acolo unde soarele răsărea peste câmpie. 

La zeci de metri sub dormitorul lui Jeffrey, valuri se 
spărgeau la baza versantului şi se învolburau printre 
crenelurile din granit ce se iţeau din mare, deasupra cărora 
se roteau stoluri de păsări marine albe. Se zăreau o fâşie 
de nisip alb în formă de semilună şi o grotă neagră ce 
părea o gură căscată în stâncă, unde se forma o vâltoare ce 
apoi se retrăgea odată cu valurile. Amintirea terorii din 
seara precedentă începea să pălească: lumina soarelui şi 
ţipătul păsărilor, vastitatea mării şi a câmpiei defrişate îl 
făceau să simtă o fericire fără margini. Era prima oară după 
moartea Antheei când nu-l mai cuprindea un sentiment de 
teamă, ci un fel de exaltare proprie adolescenţei, când se 
trezea în dimineţile de primăvară timpurie. 

S-a îmbrăcat şi s-a bărbierit. Nu exista duş, ci doar cada 
de mărimea unei bărci, astfel că a amânat spălatul pentru 
mai târziu. A aşteptat până ce a auzit zgomote venind din 
bucătărie şi a coborât. 

— Bună dimineaţa! 

O femeie ce ar fi putut să fie sora geamănă a lui Harry 
stătea aplecată deasupra chiuvetei. Era zveltă, cu oase 
mici. Părul negru şi drept prins la spate cu doi piepteni lăsa 


să se vadă ochii căprui şi faţa îngustă şi arsă de soare, caa 
fratelui său. 

— Eu sunt Thomsa. 

Jeffrey i-a strâns mâna, a aruncat o privire în jur după 
cafea, apoi s-a uitat fugar pe fereastră. 

— E un loc minunat! 

— Da, este, a aprobat ea. 

A pus câteva linguriţe de cafea într-o cafetieră din sticlă, 
peste care a turnat apă fierbinte dintr-un ibric. 

— Cafea, da? Am şi ceai, dacă doriţi. Vreţi ouă? Unele 
persoane au tot felul de alergii la mâncare. Veganii, de 
exemplu. Ce le dai să mănânce? 

A rămas o clipă privindu-l mirată, s-a întors la chiuvetă şi 
a luat un castron cu ouă. 

— Câte doriţi? 


În cabană era linişte, cu excepţia bâzâitului unui televizor 
din spatele uşii închise şi a valurilor ce se loveau de stânci. 
Jeffrey stătea singur la masă. Şi-a turnat o ceaşcă de cafea 
în timp ce privea spre pajiştea ce se întindea dincolo de ei. 

— Nu vă deranjează zgomotul oceanului? 

— Nu! a răspuns Thomsa râzând. Locuim aici de treizeci 
şi cinci de ani. Ne-am obişnuit. Însă ne construim o casă în 
Grecia, la Hydra, de unde tocmai ne-am întors. Acolo eo 
biserică şi în fiecare după-amiază bat clopotele. Nu ştiu de 
ce. La început ne-am spus, nu-i minunat? clopote de 
biserică! Dar acum m-au înnebunit şi nu-mi doresc decât să 
se oprească. 

Femeia i-a pus înainte o farfurie cu ouă prăjite şi o felie 
de şuncă tăiată gros, pâine prăjită şi borcănele cu gem, 
apoi şi-a luat o cană şi s-a aşezat şi ea la masă. 

— Deci eşti aici în vacanţă. 

— Mda, a răspuns Jeffrey cu gura plină. Soţia mea a murit 
toamna trecută. Simţeam nevoia să evadez un pic. 

— Da, bineînţeles. Imi pare rău. 

— În copilărie a fost în vizită pe aici. De fapt, nu chiar 
aici, ci la o fermă din apropiere, din Zennor. Nu ştiu numele 
de familie al gazdelor, ştiu doar că pe femeie o chema 


Becca. 

— Becca? Mmm, nu, nu cred. Poate o cunoaşte Harry. 

— Asta s-a întâmplat în 1971. 

— Ei, noi ne-am mutat aici în vara lui '75. Noi şi ceilalţi 
hipioţi de pe vremea aia. 

A sorbit din ceai. 

— Pe vremea asta nu prea sunt turişti. De obicei 
deschidem abia în a doua jumătate a lui martie. Totuşi 
acum nu avem făcută nicio rezervare, a comentat ea 
ridicând din umeri şi aşezându-şi o şuviţă rebelă. Perioada 
aceasta a anului este liniştită. Fără autocare cu nemți. 
Pictaţi? 

— Să pictez? a clipit Jeffrey uluit. Nu. Sunt arhitect, deci 
desenez, dar numai la serviciu. Câteodată mai schiţez câte 
ceva. 

— Ne vin mulţi artişti. În St Ives e o galerie Tate, dacă vă 
place arhitectura modernă. Şi bineînţeles că sunt şi ruinele 
preistorice, menhirele şi dolmenele de la Zennor. Circulă tot 
felul de legende despre ele, poveşti fabuloase. Oameni 
dispăruţi. Sunt foarte interesante, dacă nu vă deranjează o 
plimbare pe jos până acolo. 

— Sunt localuri în care se poate mânca? 

— La han, deşi poate aţi vrea să vă opriţi şi să faceţi o 
rezervare. E un pub în Zennor, şi în St Ives bineînţeles, deşi 
e cam greu de parcat. Mai e şi Penzance. 

Jeffrey a făcut o grimasă. 

— Nu sunt sigur că aş vrea s-o pornesc la drum 
deocamdată. 

— Da, şoselele de pe aici îţi cam dau bătaie de cap, nu-i 
aşa? Mai e şi Zennor, la doar două mile de aici, dacă nu te 
deranjează să mergi pe jos. Mulţi fac asta. Pe potecile de 
coastă se adună biciclişti din toată lumea. Şi Harry s-ar 
putea să plece mai târziu şi, dacă doriţi, vă duce până la 
Zennor. E 

— Mersi. Incă nu sunt sigur ce voi face. Mulţumesc, 
oricum. 

A mâncat micul dejun, sporovăind cu Thomsa. L-a salutat 
pe Harry când a trecut pe lângă el ca o săgeată, salutând 


din mers în timp ce se strecura în curte. Câteva minute mai 
târziu l-a zărit împingând o roabă plină cu unelte de 
grădinărit. 

— Cred că s-au oprit ploile, a zis Thomsa, uitându-se pe 
geam. Aşa sper, pentru că vrem să terminăm peretele ăla. 
Vreţi să mai fac o cafea? 

— Dacă nu vă deranjează. 

Jeffrey şi-a uns o tartină cu gem de coacăze. Voia să-i 
întrebe pe Thomsa ori pe fratele ei dacă îl cunoşteau pe 
Robert Bennington, însă se temea să nu răscolească 
amintiri legate de vreun scandal local sau să nu fie luat 
drept un jurnalist ori un băgăcios. Şi-a terminat tartina, i-a 
mulţumit femeii când ea i-a mai turnat cafea, apoi a luato 
broşură de pe comodă. 

— Găsesc aici informaţii despre localizarea ruinelor? 

— Da. Ai nevoie de harta militară. lat-o. 

A curăţat masa, a luat harta şi a desfăşurat-o. A urmărit 
cu degetul conturul unui mic golf situat între două limbi de 
pământ. 

— Noi suntem aici. 

A indicat unul dintre piscuri, apoi a ridicat capul pentru a 
se uita pe fereastră către o creastă muntoasă gri-verzuie, 
ce se întindea către sud. 

— Ăla este Piscul lui Gurnard, iar celălalt este Piscul 
Zennor, a adăugat ea arătând în direcţia opusă, spre un 
promontoriu ameninţător aflat la câteva mile distanţă, apoi 
a revenit cu atenţia la hartă. Poţi vedea aici totul marcat. 

Jeffrey a mijit ochii pentru a desluşi cuvintele tipărite cu 
caractere gotice minuscule: TUMULI, PIETRE VERTICALE, 
RUINE CIRCULARE, TURNURI CELTICE. 

— Este cumva prin apropiere şi vreun fogou? 

— Un fogou?! a spus ea încruntându-se uşor. Da, este 
unul, pe drumul către Zennor, peste câmpie. Este ceva de 
mers de aici. 

— Poţi să-mi arăţi încotro s-o iau? Poate aş încerca să 
dau de el - ca să nu mă plictisesc. 

Thomsa a făcut un pas către fereastră. 

— Drumul de coastă e acolo, îl vezi? Dacă îl urmăreşti 


până pe creastă, vei vedea că se formează o potecă. E un 
drum vechi pe care fermierii îl mai folosesc uneori, căci 
străbate câmpurile străvechi. Fogou-ul se găseşte pe 
pământurile fermei Golovenna. Nu ştiu al câtelea teren 
este. Ai ajunge mai repede dacă ai merge cu maşina către 
Zennor şi apoi o iei la pas peste câmpuri, dar ai putea 
ajunge şi de aici. Trebuie doar să găseşti spărturile din zid 
sau să le escaladezi. Ai încălţăminte adecvată? 

S-a uitat cu îndoială la adidaşii lui. 

— Ei, cred că merg şi ăştia. 

— O să fac o încercare. Pot să iau harta? 

— Da, bineînţeles. Nu e ea chiar cea mai bună. Cred că 
există una mai detaliată. 

Jeffrey i-a mulţumit, apoi a dat pe gât cafeaua, s-a dus 
sus, a tras pe el un pulover gros de lână, şi-a înşfăcat 
telefonul şi a coborât din nou la parter. 

A pliat harta şi a băgat-o în buzunarul hainei, şi-a luat la 
revedere de la Thomsa, care clătea vasele la chiuvetă, şi a 
ieşit pe uşă. 

Vremea se mai încălzise, era chiar plăcută, în ciuda 
vântului tăios care împărţise norii în fâşii cenușii. Harry 
stătea în genunchi lângă un zid de piatră şi săpa în pământ 
cu o cazma mică. Jeffrey s-a oprit să-l urmărească, apoi să 
admire straturile de narcise galbene şi albe, foarte 
numeroase, întinse de-a lungul pantelor terasate printre 
stânci şi meri. Florile nu erau deschise încă, dar putea zări o 
fâşie de un galben strălucitor sau portocaliu sau roşu-şofran 
gata-gata să spargă bobocii umflaţi pe tulpina graţioasă. 

— La plimbare? a întrebat curios Harry. 

— Da, a răspuns Jeffrey în timp ce se apleca să atingă 
una dintre flori. Soţia mea adora narcisele. Cred că a 
plantat cu miile. 

— Ar cam trebui să înflorească în câteva zile, dacă vom 
avea soare. 

Jeffrey l-a salutat, apoi a pornit-o pe alee. După câteva 
minute, cabana nu se mai zărea deloc. Aleea cu pietriş a 
fost înlocuită de beton crăpat, apoi de un drum desfundat, 
din care se deschidea o potecă ce urca pe deal către cele 


şase case care alcătuiau satul. El a continuat să meargă pe 
drumul principal. După vreo sută de paşi a găsit locul de 
unde o altă potecă îngustă o pornea şerpuit către stânga, 
marcată de un semn de circulaţie. Aceasta era probabil cea 
indicată de Thomsa. 

Şi-a dus mâna streaşină la ochi şi a privit înapoi. Abia 
putea ghici locul în care se găsea Cliff Cottage, ale cărei 
ferestre reflectau soarele auriu. A intrat pe potecă, păşind 
cu grijă printre pietre şi şanţuri săpate de apa ce se 
scurgea de pe deal din cauza ploilor de primăvară. De o 
parte, terenul era mărginit de stânci şi valuri ce se 
spărgeau de mal; se vedea locul unde cărarea de coastă se 
estompa de-a lungul promontoriului, dispărând efectiv în 
dreptul coroanei de smarald a Piscului Zennor. 

Deasupra lui, terenul urca treptat, fiind acoperit de ferigi 
răsucite, iarbă proaspătă, tufişuri de orz sălbatic cu flori 
galben-aurii din care se hrăneau albinele şi mici fluturi 
portocalii. În vârful pantei se zărea marginea întunecată a 
unui zid din piatră. A rămas pe potecă până când şi-a dat 
seama că aceasta duce către stânci, apoi a căutat un loc pe 
unde să se strecoare şi să traverseze câmpurile străvechi. A 
descoperit o cărare făcută de animale şi a escaladat zidul în 
grabă, alunecând pe pietrişul de la bază, încercând să evite 
tufişul de grozamă. In cele din urmă a ajuns pe coama 
zidului. Vântul bătea aici atât de puternic, încât aproape că 
şi-a pierdut echilibrul când a sărit pe cărarea înverzită, care 
înainta paralel cu alte ziduri de piatră înalte de un metru 
douăzeci şi prevăzute cu sârmă ghimpată. De cealaltă 
parte, ziduri nesfârşite se întretăiau, împărțind câmpul în 
caroiaje ameţitoare verde-jad, verde-smarald, crem, ocru şi 
chihlimbariu. Ici şi colo, copaci strâmbi creşteau în colţuri 
mai ferite sau chiar deasupra zidurilor, cu crengile lor 
răsucite amenințând cerul. În văzduh, o pasăre se îndrepta 
ca o săgeată către mare, ţipătul ei jalnic acoperind vuietul 
vântului. 

A scos harta, străduindu-se din răsputeri s-o deschidă în 
bătaia vântului, dar în cele din urmă s-a dat bătut şi a 
vârât-o înapoi în buzunar. A încercat să numere înapoi 


patru proprietăţi, însă acest lucru era imposibil, căci nu-şi 
putea da seama unde se termina un teren şi unde începea 
altul. Şi n-avea habar nici de unde să pornească 
numărătoarea. A luat-o de-a lungul drumului, de la cabană 
şi de la satul Cardu, în speranţa de a găsi o poartă sau o 
spărtură în zid. S-a oprit asupra unui punct în care sârma 
ghimpată fusese înghițită de un paravan de vegetaţie 
moartă. 

S-a căţărat cu greu pe pietre, agăţându-se disperat de 
frunzele uscate, în timp ce zidul ceda sub picioarele lui şi 
era gata-gata să cadă într-un lat mortal de sârmă 
ghimpată. Gâfâind, a atins coama zidului biciuit de vânt, 
apoi s-a ghemuit până ce şi-a recăpătat răsuflarea. 

Creasta zidului era acoperită cu coarde de viţă, gri, 
neînfrunzite, groase cât degetul, amintind neplăcut de vene 
şi artere. Această şerpuială vegetală părea să consolideze 
pietrele zidului, doar că, atunci când a vrut să coboare de 
cealaltă parte, bucăţelele de rocă au cedat încă o dată şi el 
a alunecat într-o tufă de viţă cu coardele ca biciul acoperite 
de ţepi cât unghia de la degetul mare. Injurând, s-a eliberat 
din încrengătură, cu pantalonii din doc sfâşiaţi şi cu mâinile 
înţepate şi însângerate, şi a pornit-o împleticindu-se pe 
câmp. 

Măcar aici era ferit oarecum de vânt. Terenul urca uşor 
până la următorul zid, care nu dezvăluia vreo poartă sau 
spărtură. Cu mâinile în buzunare, a păşit grăbit prin iarba 
vernil înaltă până la genunchi, presărată cu floricele 
galbene. A ajuns la baza peretelui de piatră şi a mers 
paralel cu el. Într-un colț, erau căzute câteva pietre. S-a 
înălțat un pic astfel încât să vadă celălalt teren. Nu era 
diferit de cel pe care tocmai îl traversase, cu excepţia unui 
conifer uriaş aflat în mijlocul lui. Câmpul părea lipsit de 
orice vegetație, în afara unor smocuri de iarbă. A tras cu 
ochiul la imaşul următor şi la cel de dincolo de el, însă 
priveliştea câmpenească se dizolva într-o scânteiere verde 
şi de culoarea topazului sub soarele dimineţii, cu câteva 
stânci ascuţite şi golaşe la orizont, acolo unde pajiştea se 
unea cu cerul. 


Jeffrey s-a răsucit pe călcâie şi a făcut cale-ntoarsă, cu 
capul plecat contra vântului. A escaladat zidul către primul 
teren, l-a traversat, cercetând locul până a dibuit ceea ce 
părea o cale sigură de acces la drumul principal. O altă tufă 
încâlcită de porumbar l-a zgâriat când a sărit de partea 
cealaltă şi a aterizat dur, strâmbându-se când un spin i-a 
rănit gâtul. S-a uitat mânios la zid, apoi a pornit-o înapoi 
către cabană, smulgându-şi spinii de pe haină şi pantaloni. 


Murea de foame când a ajuns la cabană, dar era murdar. 
Se făcuse prea cald pentru haina pe care o purta. Şi-a 
atârnat-o pe umeri şi şi-a şters sudoarea de pe obraji. 
Thomsa era afară şi tocmai scotea o cazma din portbagajul 
maşinii. 

— Ei, salut! Te-ai întors repede! 

Jeffrey a stat locului, recunoscător pentru adierea ce-i 
răcorea faţa încinsă. 

— Repede? 

— Credeam că nu o să te întorci înainte de prânz. Sau că 
o să lipseşti cel puţin câteva ore. 

— Dar credeam că deja este ora mesei, a zis el şi s-a 
uitat încruntat la ceas. Nu se poate! Nu-i nici măcar ora 
zece! 

Thomsa a aprobat, sprijinind cazmaua de maşină. 

— M-am gândit că probabil ai uitat ceva, a spus ea, apoi 
l-a privit uimită. Vai de mine, sângerezi! Ai căzut cumva? 

Jeffrey a clătinat din cap. 

— Nu, ei bine, da, a admis el fâstăcit. Am încercat să 
găsesc acel fogou. N-am ajuns prea departe. Sunteţi sigură 
că este abia ora zece? Mi s-a părut că au trecut ceasuri 
bune. Îmi închipuiam că e deja amiază, cel puţin. Pe la ce 
oră am plecat? 

— La nouă şi jumătate, cred. 

Bărbatul a dat să protesteze, în schimb a înălţat doar din 
umeri. 

— Aş putea încerca din nou. Ziceaţi ceva de o altă hartă 
mai detaliată? 

— Da. Probabil o poţi procura din Penzance. Sună la 


librăria de acolo, dacă doreşti, cartea de telefon este pe 
masă. 

A găsit cartea în bucătărie şi a sunat la librărie. Aveau un 
exemplar al hărţii şi i-l reţineau până când avea să ajungă 
în Penzance. A căutat pe masă o hartă a orăşelului, după 
care s-a dus până sus să se spele puţin după plimbarea de 
dimineaţă. Apoi a ieşit în grabă din casă. 

Thomsa şi Harry trăgeau după ei pietroaie prin iarba 
peluzei ca să repare zidul. 

Jeffrey le-a făcut cu mâna, s-a urcat la volanul maşinii 
închiriate şi a pornit-o uşor către Cardu. Până şi la lumina 
zilei, drumul i-a luat aproape zece minute. A căutat cu 
privirea drumul de coastă ce şerpuia către creasta 
muntoasă, însă abia distingea o potecă întunecată ce ducea 
către câmpurile cu fânețe, dincolo de care broderia 
neregulată a zidurilor de piatră se destrăma pe fundalul 
orizontului estic. 

Chiar dacă nu străbătuse decât două terenuri, părea 
imposibil să fi mers pe jos până acolo şi înapoi la cabană în 
doar jumătate de oră. 

Călătoria către Penzance i-a luat mai puţin, abia având 
vreme să reflecteze la comportamentul lui ciudat de 
impulsiv. Datorită formaţiunii sale profesionale, de arhitect, 
acţiona întotdeauna conform unui plan. Aici, pe câmpurile 
mlăştinoase presărate de stânci acoperite cu grozamă, 
stranietatea peisajului vast şi mohorât îi alungase din minte 
prezenţa aproape permanentă a defunctei sale soţii. 

Acum, în habitaclul strâmt al maşinii sale închiriate, îl 
invadau amintiri ale altor călătorii, cu diverse automobile, 
având-o întotdeauna pe Anthea alături. Le-a izgonit din 
gând, încercând să se concentreze asupra faptului că cel 
puţin aici era un loc în care nu-l lega nicio amintire de ea, 
însă apoi şi-a dat seama că nu era deloc adevărat. Anthea 
fusese de asemenea aici. Nu Anthea pe care o iubise, ci 
sinele ei efemer, fata pe care nu o cunoscuse niciodată, 
Anthea cu lumea ei secretă de a cărei existenţă el nu 
avusese habar. Deşi părea absurd, îşi dorea cu disperare ca 
soţia sa să-i fi mărturisit despre vizita acasă la Bennington 


şi despre ciudata întâmplare din noaptea precedentă. Toată 
vorbăria lui Evelyn despre Teoria super-stringurilor era 
prostească, din această cauză simpatizând cu Moira, care 
se mulţumise să lase pe altcineva să citească acele cărţi 
ce-ţi dădeau fiori şi să-i spună doar ce să facă. El nu credea 
o iotă, bineînţeles. Totuşi nu conta ce crede el, ci ce 
crezuse Anthea şi ce anume o făcuse să creadă. 

Penzance era surprinzător de aglomerat pentru o 
dimineaţă de lucru de la începutul lui martie. S-a învârtit de 
două ori pe străzile şerpuite până ce a găsit un loc de 
parcare, la câteva alei distanţă de librărie. A trecut la pas 
pe lângă magazine şi restaurante cu variaţii pe teme 
specifice locului: pirați, peşti, spiriduşi şi ambarcaţiuni. 
Ajuns în faţa unui salon de tatuaj, a aruncat o privire către 
aleea laterală şi l-a zărit pe băiatul de la gară, cu căciuliţa 
lui în culorile curcubeului. Tinea în mână un skateboard şi, 
împreună cu alţi adolescenţi, poştea o ţigaretă cu 
marijuana. Băiatul a ridicat privirea, l-a văzut şi i-a zâmbit. 
Jeffrey l-a salutat cu mâna şi i-a întors zâmbetul. Puştiul l-a 
strigat, cuvintele lui părând un mormăit în bătaia vântului, 
şi-a pus jos placa, apoi a făcut un stând pe cap. Jeffrey a râs 
la giumbuşlucul băiatului, apoi a mers mai departe. 


În librărie era doar un client, un bărbat în costum care 
discuta cu două femei din spatele tejghelei. 

— Cu ce vă pot ajuta? l-a întrebat femeia mai în vârstă 
surâzând. 

Era o roşcată cu tunsoare modernă şi ochelari pe 
măsură. La apropierea lui Jeffrey, a lăsat pe masă un ipad. 

— Am sunat mai devreme în legătură cu o hartă detaliată 
a zonei... 

— Da. O aveţi chiar aici. 

l-a înmânat-o, iar el a desfăşurat-o atât cât să vadă că 
reprezenta aceeaşi zonă a West Penwith ca şi cealaltă 
parte, doar că era mărită şi mult mai amănunţită. 

Femeia cu ochelari a întors capul. 

— O cumpăraţi? 

Jeffrey a înfăşurat harta şi a pus-o lângă casa de marcat. 


— Sigur că da. Dar mai întâi lăsaţi-mă să mai arunc o 
privire pe aici. 

Femeia şi-a reluat flecăreala, iar Jeffrey a făcut câţiva 
paşi prin magazin. Era înghesuit, dar curăţel, cu rafturi 
aglomerate, măsuţe, standuri rotative cu hărţi şi vederi, cu 
o secţiune de cărţi specializată pe Cornwall - ghiduri 
turistice, monografii Daphne du Maurier şi Barbara 
Hepworth, DVD-uri cu The Pirates of Penzance şi Rebecca, 
istorii ale minelor şi albume foto lucioase despre surful în 
Newquay. Şi-a petrecut câteva minute răsfoind unul dintre 
ele, apoi s-a dus spre peretele din spate, care era acoperit 
în întregime cu cărţi pentru copii. Cele ilustrate erau 
aşezate pe rafturile inferioare, deasupra lor fiind ordonate 
în ordine alfabetică cele pentru copii mai mari. A căutat 
printre cele de la litera B, apoi s-a întors către femeia mai 
tânără, care între timp se apropiase de el, purtând un braţ 
de calendare. 

— Căutaţi ceva anume? 

Jeffrey s-a uitat din nou la cărţile de pe raft: 

— Ceva de Robert Bennington? 

Tânăra a lăsat calendarele jos, a urmărit cu mâna 
exemplarele de la litera B. S-a încruntat, apoi a căutat-o cu 
privirea pe femeia de la casa de marcat. 

— Rose, avem vreo carte de Robert Bennington? Îmi 
spune ceva, dar nu văd nimic pe aici, a strigat ea, după 
care i s-a adresat lui Jeffrey: E un scriitor de copii, nu-i aşa? 

— Da. The Sun Battles este una dintre cărţile lui. 

Celălalt client a salutat din cap atunci când Rose a venit 
lângă cei doi. 

— Robert Bennington? 

S-a oprit să aranjeze un teanc de cărţi de pe măsuţa de 
cafea, şi-a atins cu degetul buza de jos, apoi a admis: 

— A, da! Scriitorul de fantasy. Am avut într-adevăr cărţile 
lui, dar a căzut în dizgrație. Era pedofilul acela, a adăugat 
ea, uitându-se cu subiînţeles la tânăra vânzătoare. 

— Aha, aşa e! a exclamat fata schimonosindu-se. Cred că 
nici nu se mai publică romanele lui, nu? 

— Nu cred, a răspuns Rose. Să verific. Am putea să vi le 


comandăm, dacă mai există. 

— În regulă, numai că sunt aici doar pentru câteva zile. 

Jeffrey a păşit în urma ei până la tejghea, aşteptând ca 
ea să caute pe internet. 

— Nu, nu este disponibilă nicăieri, a constatat Rose. 
Tristă afacere, nu-i aşa? Am auzit că a avut un atac 
cerebral. S-ar putea să nici nu mai fie în viaţă. Nu-mi aduc 
aminte acum cine mi-a spus. E probabil destul de bătrân, 
dacă mai trăieşte. 

— A trăit prin împrejurimi, nu? a insistat Jeffrey. 

— Undeva în apropiere de Zennor, cred. Cumpărase cu 
mulţi ani în urmă Golovenna Farm. Pe vremuri vindeam 
bine cărţile lui. Era foarte popular. Cam cum e Harry Potter 
acum. De fapt, nu chiar atât de popular, a adăugat ea 
zâmbind. Dar se descurca bine. A trecut şi pe la noi o dată 
sau de două ori acum vreo douăzeci de ani. Un om foarte 
arătos. Teatral. Purta o eşarfă lungă, gen Doctor Who. Cu 
siguranţă se găsesc pe net exemplare uzate sau... e un 
anticariat aici, chiar după colţ. S-ar putea să-l aibă. 

— E în regulă. Mulţumesc oricum pentru că aţi verificat. 

Bărbatul a plătit harta şi a ieşit pe trotuar. Se apropia de 
amiază. A bătut străzile minute bune în căutarea unui local 
în care să mănânce ceva. A intrat într-un mic restaurant 
italian, aerisit, unde a cerut sardine la grătar cu spaghete şi 
un pahar de vin. Nu era o mâncare specifică regiunii 
Cornwell, dar şi-a făgăduit că va încerca asta mai târziu, 
într-un pub din Zennor. 

Harta era prea mare şi nu putea fi întinsă pe măsuţa la 
care se aşezase, astfel că a urmărit de la fereastră turiştii şi 
femeile cu copii de mână cum intrau şi ieşeau din 
magazinele de peste drum. Băiatul cu căciuliţă multicoloră 
şi prietenii săi au trecut ţopăind, cu skateboardurile la 
subrat. Chiulangii blazaţi, i-a categorisit Jeffrey; poliţia 
locală îşi petrece probabil jumătate din timp urmărindu-i de 
colo-colo. 

După ce şi-a băut vinul, a comandat o cafea, a dat-o pe 
gât, a plătit nota şi a plecat. 

Câţiva norişori albi pluteau în înaltul cerului, purtaţi de un 


vânticel care stârnea o ninsoare de polen şi petale de cireş. 
Aici, în inima orăşelului Penzance, soarele amiezii era 
aproape dogoritor, astfel că Jeffrey şi-a scos haina şi şi-a 
agăţat-o pe un umăr, luând-o agale către maşină. S-a oprit 
în faţa unei vitrine cu vederi şi suvenire, numai că nu avea 
cui să-i trimită o amintire de pe aceste meleaguri. Lui 
Evelyn? Mai degrabă şi-ar dori ceva din Zennor, deci un alt 
motiv să meargă la pub. A cotit şi aproape că ajunsese 
lângă salonul de tatuaje, când a răsunat un strigăt jalnic: L- 
ați văzut? 

Jeffrey s-a oprit locului. Pe aceeaşi alee unde-i zărise mai 
devreme pe băieţi, o figură tristă şi abandonată zăcea pe 
asfaltul crăpat, plimbând nervos între degete o ţigară 
neaprinsă. Era Erthy, femeia de treizeci şi ceva de ani pe 
care o cunoscuse la gară cu o zi înainte. Cum Jeffrey a mai 
rămas o clipă, ea a ridicat capul, şi-a înlăturat de pe ochi o 
şuviţă din părul murdar şi s-a săltat în picioare. l-a stat 
inima în loc când a văzut că femeia vine întins către el, dar 
până s-o şteargă de acolo ea s-a postat deja în faţa lui, cu 
respiraţia fierbinte şi cu iz de bere. 

— Ai cumva un foc? 

— Nu, îmi pare rău, a răspuns el şi a făcut un pas înapoi. 

— Staţi puţin, sunteţi de la Londra, nu-i aşa? 

— Nu, sunt turist. 

— Ba nu! V-am văzut eu! 

Jeffrey a amuţit, pălit de un ridicol val de anxietate. 
Femeia avea ochii injectaţi, cu irisul de un albastru 
marmorat, ca sticla cu defect de fabricaţie. La unul din ochi 
avea o pată roşie, ca şi cum un vas de sânge i-ar fi înflorit, 
ceea ce o făcea să pară că se uită cruciş, chiar dacă ea îl 
privea cât se poate de direct. 

— Eraţi în trenul de Londra! a continuat ea înflăcărată. E 
musai să mă întorc! 

— Îmi cer scuze. 

Jeffrey s-a răsucit pe călcâie şi a plecat în grabă, aproape 
alergând. În spatele lui se auzea zgomot de paşi, apoi 
acelaşi strigăt jalnic: L-aţi văzut? 

În momentul acela a luat-o la goană, în vreme ce femeia 


îl împroşca sonor cu înjurături, dar şi cu o ploaie de 
pietricele. 

Când a ajuns la maşină, inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. S-a uitat peste umăr, a sărit cu repeziciune 
înăuntru, a blocat uşile şi a demarat în trombă, însă a reuşit 
să vadă prin lunetă cum femeia o ia în direcţia opusă, 
răsucind între degete ţigareta încă neaprinsă. 

Odată ajuns la cabană, i-a găsit pe Thomsa şi pe Harry 
aşezaţi la masa din bucătărie, înconjurați de resturile de la 
masa de prânz, firimiturile sendvişurilor şi cotoare de mere. 

— O, bună ziua! l-a întâmpinat Thomsa cu un zâmbet şi a 
bătut cu palma pe scaunul de alături. Aţi fost la The Tinners 
să luaţi masa? 

— Am fost în Penzance, a răspuns Jeffrey în timp ce se 
aşeza şi lăsa harta pe masă. Cred că o să ies din nou şi 
atunci o să iau cina la pub. 

— Vrea să arunce o privire la fogou, a spus femeia. A 
ieşit şi mai devreme, dar nu a dat de el. Există un fogou, 
nu-i aşa, Harry? Pe dealul Zennor? 

Jeffrey a şovăit, apoi a dat lămuriri: 

— O prietenă mi-a vorbit despre el. Ea şi soţia mea l-au 
vizitat când erau mici. 

— Aşa este, a confirmat Harry după o vreme. Era pe 
domeniul acelui scriitor de cărţi pentru copii. Oricum, erau 
nişte ruine. 

Jeffrey a încercat să-şi păstreze un ton indiferent: 

— Un scriitor? 

— Aşa cred, a zis Thomsa. Nu l-am cunoscut. O turistă 
care a stat la noi s-a dus odată să-l caute, dar nu era acasă, 
iar asta a fost cu ani în urmă. E vorba de vechea fermă 
Golovenna. 

Jeffrey a indicat reţeaua de linii aparent întâmplătoare 
care acoperea harta ca nişte crăpături pe o veche oală de 
lut. 

— Ce înseamnă toate astea? 

Harry şi-a tras scaunul mai aproape şi a urmărit cu un 
deget murdar de pământ graniţele satului Cardu. 

— Asta este reţeaua de apărare, zidurile din piatră. 


— Glumiţi! a zis Jeffrey râzând. Cred că l-a scos din minţi 
pe cel care a trebuit să traseze toate liniile-astea. 

— Ei, acum totul se bazează pe GPS şi pe fotografii din 
satelit, a comentat Thomsa. Îmi pare rău că nu am avut 
harta asta mai devreme, când aţi ieşit la plimbare. 

Harry a înclinat harta astfel încât lumina să cadă pe 
împrejurimile satului Cardu. 

— Aici este golfuleţul nostru... 

Stăteau cu toţii aplecaţi asupra hărţii. Jeffrey indica 
semnele pentru ruine circulare, turnuri celtice, blocuri de 
piatră verticale şi tumuli, toate aflate la o aruncătură de băț 
de Cardu, iar Harry tot scutura din cap. 

— Cred că asta este, a zis Harry într-un târziu, aşteptând 
din ochi confirmarea surorii sale. 

A trasat cu unghia murdară un pătrat acolo unde, în 
reţeaua de linii de apărare, scria cu litere gotice minuscule 
TURNUL CU ÎNCĂPERI. 

— Aşa se pare, a confirmat Thomsa. Dar e mai departe 
de drumul principal. Nu sunt sigură unde este casa. Femeia 
care a plecat în căutarea lui a spus că a rătăcit pe câmpuri 
preţ de câteva ore până să dea de ea. 

Jeffrey a urmărit cu degetul linia ce marca drumul 
principal. 

— Pare că pot merge cu maşina până aici. Dacă găsesc 
unde să o parchez, aş putea apoi s-o iau la pas. Nu cred că 
e prea departe. Asta dacă n-o să-mi fie ridicată maşina 
între timp. 

— Nu o ridică nimeni, a zis Thomsa. Tot pământul ăla 
face parte din Golovenna, iar acolo nu mai locuieşte nimeni. 
Nu l-a cultivat niciodată. A lăsat natura să-şi facă de cap. 
Aţi fi cam la o milă depărtare de Zennor dacă vă lăsaţi 
maşina acolo. Să ştiţi că în serile de joi vin în oraş muzicieni 
care cântă prin diverse localuri după cină. 

Jeffrey a împăturit harta. Când a ridicat privirea, Harry 
dispăruse. Thomsa i-a întins un măr. 

— Atenţie la terenul mlăştinos! l-a sfătuit ea. E acoperit 
de iarbă, pare solid, dar când pui piciorul, cedează şi te poţi 
scufunda. Exact ca la nisipurile mişcătoare. În urmă cu vreo 


zece ani au găsit trupul unei fete. Şi cai, şi oi. 

Jeffrey a făcut o grimasă, iar ea a izbucnit în râs. 

— N-o să păţiţi nimic! Doar nu vă abateţi de la potecă. 

Bărbatul i-a mulţumit, s-a dus sus ca să-şi schimbe haina 
cu un fâş de vânt, apoi s-a întors la maşină. Norii 
dispăruseră. Soarele strălucea pe un cer de vară albastru- 
genţiană. Avea acelaşi sentiment de exultare care îl 
cuprinsese în acea dimineaţă - briza reconfortantă care se 
juca printre tulpinile de narcise şi clopoței, pescăruşi albi 
rotindu-se gălăgioşi în aer. 

A condus cu geamul deschis pe şoseaua întortocheată 
spre Cardu, iar mirosul de miere al grozamei a pătruns în 
habitaclu. Drumul către Zennor se încolăcea printre garduri 
vii pline de rouă, prin câmpuri de smarald unde vaci bălţate 
păşteau liniştite. În depărtare, un tractor solitar înainta atât 
de încet pe ogorul negru, încât Jeffrey îi putea observa 
progresul doar urmărind trena de ciori formată în spatele 
lui, păsările coborând în picaj, apoi înălțându-se ca un fir de 
aţă neagră trecut printr-o haină albastră. 

A făcut două opriri pentru a consulta harta. Nu avea 
semnal la telefon - nici măcar nu-i afişa ora, darămite 
informaţii legate de localizare. Ceasul maşinii indica ora 
14.21. Alte drumuri nu se mai vedeau, doar poteci 
desfundate străjuite de stâlpi de piatră, câţiva din metal şi 
majoritatea din lemn mâncat de vreme. A încercat să 
numere zidurile din piatră pentru a şti exact unde este 
terenul despre care Harry îi spusese că ar aparţine fermei 
Golovenna, după care a mai făcut o oprire înainte să-şi dea 
seama că harta nu îi este de niciun folos. A mai rulat încă 
vreo treizeci de metri până când a dat peste un drumeag 
acoperit cu prundiş între două ziduri ruinate, cu o poartă 
ruginită atârnând între ele. Dincolo de ea se vedea o 
pârloagă, traversată de o potecă presărată cu pietricele. 

Se afla la mai puţin de o milă de Zennor. A împăturit 
harta şi a vârât-o în buzunarul fâşului, alături de măr, apoi a 
ieşit din maşină. Culmea întunecată dinaintea lui ar fi 
trebuit să fie Dealul Zennor. Golovenna Farm se afla 
undeva la mijloc, între culme şi locul în care stătea acum. 


S-a uitat de jur împrejur cu atenţie, încercând să-şi 
întipărească detaliile în memorie: drumul şerpuit, întrezărit 
ici şi colo printre zidurile din piatră şi gardurile vii; 
promontoriul ce parcă se prăvălea în mare, sprijinit la sud- 
vest de stânca întunecată a Piscului Gunard şi la nord-est 
de Piscul Zennor. La orizont se conturau diverse stânci care 
puteau fi orice: mici piscuri, ruine sau chiar clădiri. A încuiat 
maşina, a verificat dacă şi-a luat telefonul, a escaladat 
poarta de fier şi a pornit-o pe cărare. Soarele după-amiezii 
dogorea îngrozitor. Îi părea rău că nu-şi luase o pălărie sau 
ochelari de soare. A străbătut prima pârloagă în câteva 
minute. A răsuflat uşurat când a găsit o spărtură în zidul 
următor, o deschizătură alcătuită dintr-o pereche de 
pietroaie înalte şi late. Poteca se îngusta, totuşi se 
distingea unde duce: o săgeată de iarbă verde, proaspătă, 
sclipea prin fânul ce ajungea până la gleznă, presărat cu 
narcise şi tufe de ferigă. Terenul părea elastic sub 
greutatea sa. Şi-a amintit de avertizarea Thomsei în 
legătură cu zonele mlăştinoase şi a căutat în jur ceva pe 
care să-l folosească drept baston. Nu se zărea niciun copac, 
doar tufe înspăimântătoare de porumbar de-a lungul 
terenului. A mai găsit o spărtură în următorul zid, străjuit ca 
şi primul de două pietre late şi cât el de înalte. S-a căţărat 
pe creasta zidului, chinuindu-se să desfăşoare harta în 
bătaia vântului, şi a început s-o studieze, pentru a afla o 
asemănare între terenurile din jur şi modelul întortocheat 
de pe hârtie. Până la urmă şi-a îndesat harta la loc în 
buzunar, s-a întors cu spatele spre direcţia în care bătea 
vântul şi şi-a dus mâna streaşină la ochi. li era greu să vadă 
ceva, căci privea către apus, cu soarele în faţă, dar se 
poate să fi zărit o formă neagră la trei sau patru câmpuri 
depărtare, o băşică întunecată pe fondul vaporos de galben 
şi verde. Putea fi o ruină sau, la fel de probabil, o fermă sau 
nişte magazii. A sărit pe următoarea pârloagă, strivind sub 
picioare frunze uscate de ferigă şi boboci de iarbă neagră. 
A înaintat printr-un culoar de stânci căzute şi s-a grăbit spre 
alt zid. Aici erau rămăşiţele unei porţi, un ivăr ruginit şi 
piroane de fier ieşite din granit. Jeffrey s-a ghemuit lângă 


zid pentru a-şi trage sufletul. În câteva minute s-a ridicat şi 
a trecut prin deschizătură, lăsând o clipă mâna să se 
odihnească pe piatră. In ciuda soarelui arzător, a simţit-o 
rece la atingere, mai rece ca metalul. S-a uitat mai atent să 
vadă dacă n-a atins cadrul ruginit al porţii, însă a observat 
doar o lespede acoperită cu muşchi. 

Pârloaga pe care tocmai o străbătuse părea mănoasă şi 
năpădită în mare parte de buruieni, cucerită de sălbăticie 
cu decenii în urmă. Cu toate acestea, ceea ce se întindea 
înaintea lui nu era altceva decât teren mlăştinos. Pâlcuri de 
grozamă erau răspândite peste tot, o explozie de 
inflorescențe galbene care punea în umbră ferigile de un 
verde-deschis şi tufele de măseaua ciutei. A păşit cu grijă - 
nu putea vedea pământul sub picioare din cauza vegetației 
proaspete - însă terenul părea solid sub covorul de ferigi 
uscate care te învăluiau cu miresme de octombrie. Era atât 
de concentrat asupra mersului, încât era cât pe ce să se 
lovească de un menhir. A inspirat adânc şi s-a împleticit 
câţiva paşi înapoi. Pentru o fracțiune de secundă i s-a părut 
că distinge un chip, însă era doar o piatră care avea de 
două ori înălţimea sa şi stătea înclinată la un unghi de 
patruzeci şi cinci de grade, astfel încât părea că indică 
marea. A încercuit-o, apoi i-a atins suprafaţa de granit, 
încălzită de soare şi învelită în licheni şi muşchi uscat. A 
înlăturat cu piciorul frunzele de ferigă şi de iederă din jurul 
bazei sale, s-a aplecat şi şi-a vârât mâna printre ierburi 
până ce a dat cu degetele de pământ. Şi-a retras mâna şi s- 
a îndepărtat, cercetând străvechiul monument, în acelaşi 
timp ameninţător şi banal. Nu-şi amintea să fi fost vreo 
referire la menhiri între Cardu şi Zennor şi, când a verificat 
harta, n-a găsit nimic. 

Insă altceva se contura pe pajişte, la mică distanţă - o 
casă. S-a îndreptat spre ea, încetinind în caz că l-ar fi văzut 
cineva, astfel încât să-i lase timp să iasă afară. N-a apărut 
nimeni. După cinci minute se găsea pe o alee desfundată 
de lângă o clădire cu un singur nivel, din piatră gri, 
asemănătoare celor pe lângă care trecuse pe drumul 
principal; cu acoperiş din ardezie, cu ferestre mici şi 


adâncite şi cu un copac uscat lângă uşă, ale cărui ramuri se 
legănau în vânt. O plăcuţă scrisă de mână atârna de 
cornişă: FERMA GOLOVENNA. 

Jeffrey a privit în jur. Nu a zărit nicio maşină, ci doar o 
pubelă din plastic răsturnată. A ciocănit la uşă, a aşteptat, 
apoi a ciocănit iar, dând bineţe. Fiindcă nimeni nu a 
răspuns, a încercat clanţa, însă uşa era încuiată. S-a dus să 
tragă cu ochiul pe fereastră. Nu existau perdele şi interiorul 
părea întunecat şi gol, fără obiecte de mobilier sau vreun 
semn că ar locui cineva acolo, dacă nu cumva locul fusese 
pustiu de ani buni. A dat roată casei, oprindu-se la fiecare 
fereastră pentru a se uita înăuntru şi încercând fără tragere 
de inimă să o deschidă, fără succes. Odată făcut turul casei 
în exterior, s-a dus la pubela de gunoi şi s-a uitat în ea. Era 
de asemenea goală. A pus-o în picioare, apoi a cercetat cu 
privirea împrejurimile. Aleea desfundată se intersecta cu o 
alta, strâmtă şi pietruită, care străbătea pajiştea către vest. 
Nu departe de întretăierea celor două drumuri a văzut o 
construcţie, de fapt o ruină. S-a îndreptat spre ea. Un stol 
de păsărele şi-au luat zborul dintr-un tufiş de grozamă, 
ciripind dulce când au trecut pe lângă el, atât de aproape 
încât le-a putut distinge pieptul pestriţ şi le-a putut auzi 
fâlfâitul aripilor în vânt. S-au aşezat pe clădirea dărăpănată, 
piuind prietenos la apropierea lui, apoi şi-au luat din nou 
zborul. 

Nu era o casă propriu-zisă, ci un fel de bordei, o 
ridicătură de pământ de formă dreptunghiulară, destul de 
neregulată, dar cu colţurile rotunjite, de aproximativ şase 
metri lungime şi trei lăţime. Era cât el de înaltă şi atât de 
bine camuflată cu ferigi şi porumbar, încât putea trece 
drept o simplă movilă. A îndepărtat cu lovituri de picior 
câteva tufe de zmeur cu rămurele ghimpate până ce a dat 
de o muchie a movilei ce părea retezată. Eroziune, a fost 
primul gând, apoi şi-a dat seama că avea în faţă o cale de 
acces. S-a uitat peste umăr înainte să se apropie şi mai 
mult, până când s-a afundat cu genunchii în ferigile uscate 
şi nuielele de porumbar. Era o intrare alcătuită din două 
pietre aşezate vertical şi una mai mare deasupra, 


reprezentând pragul de sus. Alte trei pietre înfipte în 
pământ formau treptele unei scări ce cobora într-un pasaj 
sufocat de ferigi tinere şi iederă pestriță negru cu verde, ca 
malachitul. Jeffrey şi-a vârât capul pe sub prag şi a aruncat 
o privire înăuntru. Nu putea vedea nimic, cu excepţia unor 
contururi vagi ale altor pietre şi vite de iederă. A pipăit 
tavanul pentru a vedea dacă se mişcă ceva. Nu s-a 
întâmplat asta. Şi-a verificat telefonul - încă nu avea 
semnal apoi s-a întors către cer, încercând să ghicească ce 
oră e. leşise din maşină pe la 2:30 şi nu se plimbase mai 
mult de o oră. Hai să zicem că era ora patru, pentru a fi 
siguri. Mai avea la dispoziţie încă o oră şi jumătate să 
ajungă la drumul principal înainte să se întunece. 

A luat mărul pe care i-l dăruise Thomsa şi l-a mâncat, 
după care a aruncat cotorul lângă prima treaptă. Şi-a tras 
fermoarul jachetei de vânt şi a coborât în tunel. Nu-şi putea 
da seama de lungimea lui, însă a numărat treizeci de paşi, 
oprindu-se din când în când să vadă intrarea, înainte ca 
lumina să se diminueze încât să fie nevoit să folosească 
lanterna telefonului. Pereţii scânteiau uşor acolo unde 
cioburi de cristal erau încrustate în granit şi se simţea un iz 
de pământ reavăn, ca într-o pivniţă plină de umiditate. 
Putea sta în picioare, cu braţele desfăcute, cu degetele 
atingând pereţii de ambele părţi. Vegetaţia a dispărut după 
primii zece paşi, cu excepţia muşchiului, iar după alţi câţiva 
paşi sub tălpi n-a mai simţit decât pământul gol. Pereţii 
erau construiți din rocă, iar praful adunat de-a lungul 
veacurilor împietrise, astfel încât aproape că nu se mai 
distingea de granit. 

A continuat să meargă, uitându-se mereu înapoi, până ce 
intrarea a devenit o gură luminoasă, un ochi lucitor şi, în 
cele din urmă, o găurică nu mai mare decât împunsătura 
unui deget într-o țesătură neagră. După alţi câţiva paşi, 
totul a dispărut. S-a oprit, cu respiraţia precipitată, apoi a 
înaintat cinci paşi. Minilanterna telefonului părea o molie 
albastră în mâna sa. A zăbovit o clipă pentru a privi în 
urmă. Nu vedea nimic în spatele său. A stins lanterna şi a 
întins mâna în faţă, ridicând-o şi coborând-o ritmic, a închis 


ochii, apoi i-a deschis. Nu era nicio diferenţă. | s-a uscat 
gura. A aprins din nou lanterna telefonului şi s-a avântat 
câţiva paşi în tunel înainte să se oprească iar. Lumina 
albăstrie era lipsită de substanţă, ca o respiraţie aburindă: 
nu putea vedea nici podeaua de sub el, nici pereţii laterali. 
Şi-a întins braţele, în speranţa de a simţi piatra rece sub 
degetele sale. Pereţii dispăruseră. A numărat cinci paşi 
înapoi şi a extins din nou braţele. Nimic. A lăsat braţele pe 
lângă corp şi a înaintat numărând - cinci, şase, şapte, zece, 
treisprezece -, s-a oprit şi s-a răsucit încet, ţinând telefonul 
cu braţul întins în încercarea de a discerne ceva în bezna 
înconjurătoare. Lumina palidă s-a stins, ceea ce l-a făcut să 
înjure furios şi să intre în panică. A deschis şi a închis 
telefonul, inutil însă, după care l-a vârât în buzunar şi a stat 
locului pentru a se calma. 

Era imposibil să se fi rătăcit. Movila de deasupra lui nu 
era atât de mare şi chiar dacă pasajul înainta pe sub 
pământ, până la urmă tot avea să-i dea de capăt, iar atunci 
avea să facă stânga-mprejur şi să-şi găsească drumul 
înapoi, cu mari eforturi, bineînţeles. Incerca să-şi aducă 
aminte ceva ce citise într-o carte despre cum să te descurci 
în labirintul palatului Hampton Court - întotdeauna să atingi 
partea stângă a gardului. Tot ce avea de făcut era să 
localizeze peretele şi să se întoarcă la lumină. Era aproape 
convins că era orientat către aceeaşi direcţie ca atunci 
când intrase în tunel. S-a răsucit, astfel încât să se afle cu 
faţa spre intrare, şi a mers, numărând paşii cu voce tare. La 
o sută s-a oprit. În niciun caz nu pătrunsese în pasaj mai 
mult de o sută de paşi. Cumva se abătuse de la drum. Şi-a 
şters faţa de sudoarea unsuroasă şi rece şi a respirat adânc 
pentru a-şi domoli bătăile inimii. Nu se auzea nimic, nu se 
vedea nimic în întunericul de nepătruns. Toate cărţile pe 
care le citise despre supravieţuire în cazul în care te-ai 
rătăcit sfătuiau să stai pe loc şi să aştepţi ajutoare, numai 
că asta trebuie să faci când te afli la suprafaţă, acolo unde 
până la urmă te va găsi cineva. La un moment dat, Thomsa 
şi Harry vor observa că el nu s-a întors, însă asta nu avea 
să se întâmple până dimineaţa. 


Şi cine ştie cât le-ar lua să-l repereze? Gândul că ar putea 
petrece aici încă douăsprezece ore, cel puţin, nemişcat, 
incapabil să vadă, să audă sau să atingă nimic altceva 
decât pământul de sub picioare, l-a umplut de spaimă pe 
Jeffrey atât de tare, încât l-a luat cu ameţeală. Şi cel mai 
cumplit gând dintre toate: dacă pică pe jos, oare mai atinge 
vreodată pământul? 

S-a ghemuit, simțind un val absurd de uşurare când a 
atins podeaua cu palmele. Şi-a îndreptat ţinuta, a mai luat 
o gură de aer şi a mers mai departe. A încercat să numere 
paşii, ca să nu piardă noţiunea timpului, dar n-a trecut mult 
şi o stare nefirească de calm a pus stăpânire pe el, simțind 
că nu mai este treaz, ci visează. Şi-a ciupit dosul palmei 
atât de tare încât a tipat de durere. Totuşi sentimentul 
acela nu-l părăsea, că alunecase într-un vis repetitiv, iar 
spaima se estompase, căpătând o oarecare familiaritate. 
Apoi s-a oprit brusc, tremurând, de parcă ar fi nimerit într- 
un bazin cu apă îngheţată. Şi-a dat seama care era sursa 
trăirii sale: ultimul capitol din cartea lui Robert Bennington, 
Still the Seasons, cel pe care nu şi-l putea aminti cu 
claritate. Chiar şi acum era de parcă îşi amintea ceva cei 
se întâmplase lui, şi nu ceva ce citise: ultimul dintre cei 
patru protagonişti ai romanului - o fetiţă - trecuse printr-un 
portal ce lega cele două lumi, învăluită de un întuneric fără 
margini şi având certitudinea că la fiecare pas lumea din jur 
se dezintegrează, inclusiv ea însăşi, până când, la finalul 
cărţii, conştiinţa ei este izolată şi fragmentată în 
nenumărate particule, răspândite într-un vid fără sfârşit şi 
fără stele. 

Amintirea _terifiantă l-a înmărmurit. Şi-a băgat mâinile 
adânc în buzunare, unde a dat peste telefonul mobil, hartă, 
cheile de la maşină şi ceva mărunţiş. A grăbit pasul, cu 
privirea înainte, străduindu-se să dibuiască luminiţa de la 
capătul tunelului ce avea să se transforme în ieşirea 
căutată. 

După o vreme inima i-a sărit din loc - era acolo, atât de 
mică încât se putea să fie doar imaginaţia lui, o licărire 
slabă ca o stea printre nori. Insă, alergând într-acolo, şi-a 


dat seama că mintea-i joacă feste. O strălucire fantomatică 
plutea în aer ca punctele luminoase pe care le vezi atunci 
când te apeşi cu încheieturile degetelor pe pleoape. A cilipit 
şi s-a frecat la ochi: lumina era tot acolo. 

— Hei! a strigat el cu şovăială în glas. 

N-a primit niciun răspuns. A pornit-o uşurel, tulburând de 
câteva ori liniştea cu chemarea sa. Lumina creştea treptat 
în intensitate. Peste câteva minute a apărut o a doua 
licărire, apoi a treia. Nu luminau tunelul, dar nici nu 
aruncau umbre. Jeffrey nu putea vedea pereţii sau tavanul, 
nici purtătorii acelor ciudăţenii. Toate trei păreau 
suspendate în aer, la aproape un metru deasupra podelei, 
şi săltând uşor în sus şi-n jos, ca şi cum ar fi fost înfipte într- 
un băț. Jeffrey a îngheţat de spaimă. Luminile se 
apropiaseră la un metru de el. 

— Cine e acolo? a zis el în şoaptă. 

A perceput un sunet la limita audibilului, un susur ca o 
respiraţie. Scăpând un țipăt, a făcut stânga-mprejur şi a 
luat-o la goană, paşii lui duduind zgomotos prin tunel. Nu 
părea să-l fi urmărit cineva şi, când s-a întors, luminile erau 
tot acolo, înaintând încet spre el. Cu răsuflarea întretăiată, 
a grăbit alergarea, ignorând durerea din piept, până ce 
piciorul i-a alunecat pe ceva şi s-a prăvălit. În timp ce se 
aduna de pe jos, a atins cu mâna un obiect turtit şi neted. 
L-a înhăţat şi, fără să-şi dea seama, l-a băgat în buzunar, 
după care s-a pus din nou pe fugă. 

Şi acum, culmea, în bezna fără margini dinaintea lui a 
văzut o scânteie ce putea trece drept reflexia unui ochi de 
păianjen, dar a continuat să meargă. De câte ori se uita 
peste umăr, vedea trioul luminos în spatele lui, mult mai 
departe. Fără îndoială lumina din faţa lui provenea de la 
intrarea în fogou - deja putea desluşi cadrul uşii şi sclipirile 
cuarţului şi prafului de mică de pe pereţii laterali. Respirând 
greu, a ajuns la trepte, le-a suit împleticindu-se şi a dat 
buzna afară, în lumina orbitoare a după-amiezii. 

S-a oprit, tuşind şi acoperindu-şi ochii până ce a fost în 
stare să vadă din nou, după care a traversat clătinându-se 
primul teren, apoi pe cel de-al doilea, săltând peste pietre, 


neţinând seama de spinii care-i sfâşiau palmele şi hainele, 
până ce a ajuns în sfârşit la ultima parcelă năpădită de 
iarbă neagră şi ferigi, de unde a putut zări lucind în soare 
acoperişul alb al maşinii sale închiriate. 

A alergat la ea, a vârât cheia în broască şi, abia 
respirând, s-a strecurat pe scaunul şoferului. A blocat uşile, 
tresărind când un automobil a trecut pe lângă el, apoi s-a 
uitat pe geam. De-o parte se găsea poarta pe care o 
escaladase şi câmpurile din spatele ei, pe de alta se 
conturau Piscul lui Gurnard şi promontoriul înrudit. Dincolo 
de terenuri, soarele trona asupra culmilor îndepărtate ale 
dealului Zennor. Ceasul de la bord arăta 15:23. A scuturat 
din cap, nevenindu-i să creadă - era imposibil să fi zăbovit 
acolo abia o oră. Şi-a căutat telefonul, însă a mai simţit 
ceva în buzunar, obiectul pe care alunecase în fogou. L-a 
scos afară. Un disc de metal albăstrui, uşor adâncit acolo 
unde călcase pe el, având câteva cuvinte scrise cu auriu 
deasupra unui far: 


DULCIURI ST AUSTELL: BOMBOANE CU CREMĂ AUTENTICĂ 
DE CORNWELL. 


A întors obiectul şi a pipăit literele stampate. 

Mătuşa Becca ne-a dăruit fiecăreia câte una în ziua 
sosirii. Bomboanele ar fi trebuit să ne ajungă pentru cele 
două săptămâni de stat acolo, însă cred că le-am mâncat 
chiar din prima noapte. 

Acelaşi model de cutie de bomboane în care Evelyn îşi 
ţinea pieptenul şi Anthea lanţul cu pandantivul. A cercetat-o 
atent. Emailul albastru-lucios al cutiei era atât de viu, încât 
părea că abia fusese vopsit. Oricine putea avea o cutie de 
bomboane, mai ales una produsă de o fabrică locală axată 
pe comerţul turistic. 

După o vreme a pus obiectul deoparte şi a luat portofelul 
din care a scos fotografia pe care i-o dăruise Evelyn: Moira 
şi Evelyn îndoite de râs, în timp ce Anthea se holba la ele, 
uşor contrariată, zâmbind cu jumătate de gură şi încercând 
să ghicească dacă fetele râd pe seama ei. 


A privit-o îndelung, după care a pus-o la loc în portofel, 
apoi a strecurat cutiuţa în buzunar. 

Incă nu avea semnal la telefon. A condus încet până la 
Cardu, ameţit de soare şi de spaima trasă sub pământ. Ştia 
că nu avusese cum să se rătăcească cu adevărat - lao 
scurtă privire în urmă, întinderea movilei i-a întărit 
convingerea că nu era suficient de largă pentru aşa ceva. 
Era profund dezamăgit de reacţia sa în întuneric, de felul 
cum îl trădaseră vederea şi imaginaţia, aducând la 
suprafaţă imagini din povestea lui Evelyn. Îi pierise tot 
cheful de a mai rămâne încă o noapte la cabană, ba chiar în 
Anglia, şi a luat în considerare varianta plecării cu un tren 
de seară spre Londra, dacă exista vreunul. 

Insă până la momentul parcării autovehiculului pe 
marginea aleii lungi din faţa cabanei, neliniştea se mai 
domolise întru câtva. Maşina proprietarilor dispăruse. O 
porţiune din zid fusese proaspăt reparată, iar multe dintre 
narcise clopoței înfloriseră, parfumul lor dulce învăluindu-l 
pe măsură ce se apropia cu pas apăsat de uşa de la intrare. 

lnăuntru a găsit o farfurie cu o felie de pâine proaspătă şi 
o bucăţică de brânză de-a locului cu mucegai albastru, 
alături de care erau aşezate câteva broşuri şi un postit 
galben, pe care erau scrise cuvintele: 


Jeffrey, 

Suntem plecați să vedem o piesă în Penzance. Te rugăm 
să stingi lumina în sala de jos. Am găsit cărticelele astea şi 
m-am gândit că te-ar putea interesa. 

Thomsa 


A aruncat o privire asupra teancului - o hartă, un pliant 
făcând reclamă unei serate muzicale organizate într-un pub 
din Zennor, o carte de buzunar cu coperta verde -, apoi a 
traversat încăperea îndreptându-se către frigider, unde a 
scotocit până ce a găsit două sticle de bere. Probabil nu 
erau incluse în micul dejun, dar avea să-şi ceară scuze a 
doua zi. A luat farfuria şi cartea şi a urcat în camera sa. Şi-a 
azvârlit pantofii cât colo, cu un geamăt de oboseală, şi-a 


scos fâşul sfâşiat şi s-a cercetat în oglindă. Avea faţa 
zgâriată şi pătată de verdeață. 

— Ce dezastru, a murmurat el, apoi s-a prăbuşit pe pat. 

A dat pe gât o sticlă de bere şi a mâncat aproape tot 
sendvişul cu brânză. Afară, lumina se scurgea de pe cerul 
ce se colora în bleumarin. Asculta bubuitul şi suspinul 
valurilor şi o vreme a rămas pe bancheta de la fereastră cu 
ochii la stânci, urmărind cum umbrele alunecau peste ele 
ca vopseaua neagră. Într-un sfârşit s-a ridicat şi a scos 
câteva haine curate din bagaje. A apucat cu un deget sticla 
de bere rămasă, a luat şi cartea pe care i-o lăsase Thomsa 
şi s-a retras în baie. A durat o veşnicie până să se umple 
cada, dar apa fierbinte părea inepuizabilă. A aprins toate 
luminile, s-a dezbrăcat şi s-a scufundat în cadă, lăsându-se 
cu totul pradă răsfăţului apei calde, aburului şi miresmei de 
narcise de pe pervazul ferestrei. A închis robinetul, apoi s-a 
întins după sticla pe care o aşezase pe podea, a deschis-o, 
şi-a şters mâinile, a apucat cartea broşată, cam uzată, 
coperta îndoită înfăţişând o ghirlandă de dealuri înverzite, 
dar cu piscurile stâncoase, în spatele cărora puteai zări un 
colţ de mare: POVEŞTI VECHI PENTRU ZILE NOI de ROBERT 
BENNINGTON. 

Jeffrey a fluierat uşor, a luat o gură mare de bere şi a 
deschis cartea. Nu era un roman, ci o antologie de 
povestiri, publicate în 1970 - legende populare din 
Cornwell, după cum ne informa scurta prefaţă, „repovestite 
pentru tânăra generaţie”. A citit cuprinsul: „Căsuţa din 
lemn”, „Tregeagle şi Diavolul”, „Jack doborâtorul de uriaşi” 
- apoi s-a ridicat brusc, împroşcând cu apă în vreme ce se 
holba la un titlu subliniat cu cerneală roşie, „Cireşica din 
Zennor”. A răsfoit paginile până ce a dat de ea. 


Cireşica, o fată de şaisprezece ani, era cea mai drăguță 
făptură din Zennor, însă ea nu ştia asta. Intr-una din zile, pe 
când hoinărea pe pajiște, a întâlnit un tânăr la fel de frumos 
ca ea. 

— Vrei să vii cu mine? a întrebat-o el şi i-a întins o batistă 
minunată din dantelă pentru a o ademeni. Sunt un văduv 


cu un prunc ce are nevoie de îngrijire. Îţi voi plăti un salariu 
mult mai mare decât îţi poate oferi orice bărbat sau femeie 
de aici şi până la castelul Keniajack şi îți voi cumpăra rochii 
pentru care te va invidia orice fată din Târgul Morvah. 

Cireşica nu avusese în scurta ei viață un ban în buzunar, 
astfel că l-a lăsat pe tânăr să o conducă de brat pe 
drumeagul ce traversa pajiştea... 


Nu semăna nicidecum cu ameţitoarea frică de întuneric şi 
abis din Bătăliile Soarelui; doar o legendă populară ce îi 
amintea întru câtva de Rip Van Winkle, în care Cireşica îl 
îngrijea pe băieţel şi, pe măsură ce săptămânile treceau, se 
îndrăgostea de tânărul misterios. Zilnic îi ungea ochii 
copilului cu alifie. Tatăl o avertizase ca nu cumva să ajungă 
vreo picătură şi pe propriu ei ochi, însă într-o bună zi nu a 
mai putut rezista tentaţiei şi astfel a văzut o mulţime de 
bărbaţi şi femei în straie minunate deplasându-se prin casă 
în jurul ei, inclusiv pe misteriosul său stăpân împreună cu o 
femeie superbă ce părea a fi soţia lui. 

Trădând şi simțindu-se trădată, Cireşica a luat-o la 
goană. lubitul ei a prins-o din urmă pe pajişte şi i-a apăsat 
în palmă câteva monede. 


Acum trebuie să pleci şi să uiţi ce ai văzut, i-a spus el cu 
tristeţe şi i-a atins colțul ochiului. 

Când s-a întors acasă, a aflat că părinții ei erau de mult 
oale şi ulcele, la fel şi toți cei cunoscuți, iar căsuţa 
părintească era o ruină sub cerul liber. Unii spun că încă 
este o idee bună să eviti câmpurile din apropiere de 
Zennor. 


Jeffrey a închis cartea şi a lăsat-o să cadă pe podea, 
lângă cadă. Când a ieşit în sfârşit pe coridor, a auzit voci 
din bucătărie, apoi pe Thomsa, râzând în hohote. N-a 
coborât, doar s-a întors în camera lui şi a încuiat uşa în 
urma lui. 


A plecat dis-de-dimineaţă, după ce a împărţit micul dejun 


cu Thomsa la masa din bucătărie. 

— Harry a trebuit să meargă la St Ives să ia nişte unelte 
pe care le dăduse la reparat. 

l-a mai turnat lui Jeffrey o ceaşcă de cafea, apoi a împins 
frişca în dreptul lui. 

— Cum ţi s-a părut plimbarea de ieri? Ai fost la Tinners? 

Jeffrey a zâmbit, dar nu a scos un cuvânt. 

Era deja la jumătatea aleii şerpuite ce ducea la Cardu 
când şi-a dat seama că a uitat să pomenească de cele două 
sticle de bere. 

A returnat maşina închiriată, apoi Evan l-a condus la 
gară, acelaşi om care îi venise în întâmpinare cu două zile 
mai devreme. 

— V-aţi simţit bine în Zennor? 

— Foarte bine, a răspuns Jeffrey. 

— E linişte în perioada asta a anului. 

Evan a tras maşina lângă bordură. 

— Se pare că trenul e deja la peron. 

Jeffrey a coborât, şi-a atârnat bagajele pe umăr şi s-a 
îndreptat către intrarea gării. l-a stat inima în loc când a 
văzut două siluete, printre care un poliţist, certându-se pe 
trotuar, la câţiva metri de el. 

— Haide, Erthy, spunea el când Jeffrey s-a apropiat de ei. 

Polițistul i-a aruncat o privire, apoi a continuat: 

— Ştii prea bine... , 

— Du-te-n mă-ta! a ţipat ea, lovindu-l cu piciorul. Asta nu 
e numele meu! 

— Gata! Ajunge! 

Polițistul a înşfăcat-o de încheietura mâinii şi a înclinat 
capul într-o parte pentru a vorbi într-un walkie-talkie. 

Jeffrey a trecut în grabă pe lângă ei. Femeia a strigat 
după el, agitând spre el pumnul încleştat. Ochiul înroşit 
strălucea în lumina soarelui dimineţii. 

— Londra! a ţipat ea cu disperare în timp ce se zbătea să 
se elibereze din încleştarea poliţaiului. 

— Te rog, ia-mă cu tine la Londra... 

Jeffrey a scuturat din cap. La gestul lui, femeia a ridicat 
din nou pumnul, apoi a aruncat spre el un obiect pe care îl 


ţinuse strâns. Jeffrey a ţipat în momentul în care obiectul i-a 
înţepat obrazul, ducând mâna la faţă în vreme ce polițistul 
urla şi o târa pe femeie după el, îndepărtându-se de gară. 

— Londra! Londra! 

Pe când strigătele ascuţite ale femeii reverberau în piaţa 
gării, Jeffrey studia cu atenţie o picătură de sânge de pe 
deget, după care s-a aplecat să culeagă de pe jos obiectul 
aruncat. Era un creion galben, cu urme de muşcături pe el, 
cu vârful de cărbune tocit. Însă cele câteva litere micuţe şi 
negre gravate pe el încă se mai puteau distinge: 
RAVENWOOD. 


ULTIME CUVINTE 
Richard Christian Matheson 


Traducere din limba engleză 
Mihai-Dan Pavelescu 


Richard Christian Matheson este autor de romane şi 
povestiri, scenarist şi producător. Este de asemenea 
preşedinte al companiei de producţie Matheson 
Entertainment, pe care a înfiinţat-o cu tatăl său, Richard 
Matheson, şi care este implicată în multiple proiecte de film 
şi televiziune. 

Singur şi în colaborare, Richard Christian Matheson a 
scris proiecte de filme şi televiziune pentru Richard Donner, 
Ivan Reitman, Joel Silver, Steven Spielberg, Bryan Singer şi 
mulţi alţii. Până în prezent, Matheson a scris şi a vândut 
paisprezece scenarii originale, ceea ce este considerat un 
record. 

Realizările lui includ Singurul supraviețuitor, un mini- 
serial de patru ore realizat de Fox după bestsellerul 
omonim al lui Dean Koontz; Delusion, un film de suspans 
horror original pentru VHI; Demons, un film de suspans 
sumbru original pentru Showtime Networks, şi adaptarea 
„Cronicilor lui Amber” de Roger Zelazny, ca miniserial de 
patru ore pentru Syfy Channel. 

Recent, Matheson a creat şi a scris Majestic, un serial 
paranormal cu episoade de o oră pentru TNT, bazat pe 
activitatea lui Whitley Strieber, iar în prezent dezvoltă 
împreună cu regizorul Bryan Singer miniserialul de şase ore 
Dragons, pe care l-a creat personal. De asemenea, a creat 
recent Splatter, un proiect horror bazat pe Web, cu Roger 
Corman, regizat de Joe Dante. 

Unele dintre povestirile lui sunt strânse în Scars and 
Other Distinguisbing Marks, cu introducerea semnată de 
Stephen King, şi Dystopia. Romanul lui de debut, Created 
By, a fost nominalizat la premiul Bram Stoker, iar recent 


nuvela The Ritual of Illusion a fost publicată de editura PS 
Publishing. 

Despre „Ultime cuvinte”, Matheson explică: „Povestirea 
aceasta combină idealismul şi o inimă neagră. Ideea ei 
centrală, examinată analitic în mod bizar, este că, în cele 
din urmă, trebuie să fim auziţi şi amintiţi.” 


Savurez un moment bun de moarte. 

Exalările  poticnite ale conştiinţei, când suferindul 
zăboveşte şi caută cuvinte finale; ieşirea zguduitoare de pe 
scenă. Imagini clasice. 

Moartea poate sosi cu ochii strâns închişi; mult mai puţin 
interesant decât cu ochii deschişi, baleind spiritual cărarea 
cosmică ce aşteaptă. Până şi în filme, o ultimă privire în 
pragul morţii este întotdeauna mai evocatoare decât 
fluturarea din pleoape, care produce un sfârşit sentimental, 
leneş. Cu ochii deschişi, lumina se fixează de privirea care 
nu mai clipeşte şi, cu toate că efectul este uşor 
demoralizant, îi îngăduie să strălucească de drama sinceră 
care se apropie de lirism. 

Fiecare moarte e diferită. Finalul poate sosi prin teroare 
sau nobleţe. In majoritatea cazurilor este un detur banal în 
veşnicie, felul prin care cei mai mulţi îşi iau un adieu trist. 
Oricum s-ar petrece, toţi au însă dreptul la momentele lor 
finale; un moment potrivit pentru a examina detalii: 

O simplă înjunghiere, ca să ofer un exemplu, nu îngăduie 
mult timp pentru reflecţie, mai ales dacă tăişul lamei 
interferează cu căile respiratorii. Pierderea de sânge este 
prea mare. Este şi mai rău dacă, din cauza localizării, 
victima n-o poate extrage. În mod similar, ultimele cuvinte 
sunt mai gestionabile când leziunea nu afectează direct 
funcţia cardiacă, articulaţia vocală sau acuitatea mintală. 
Rănile mortale, care se întind de la traume grosolane până 
la  eviscerare parţială, pot de asemenea ajuta în 
compunerea gândurilor finale. Pierderea de sânge este 
destul de redusă pentru a asigura concentrare. Din cauza 
efectului adesea întârziat, otrava este de asemenea un 


colaborator prietenos, impactul mai lent invitând la 
retrospective. În unele cazuri poate declanşa un eventual 
atac de apoplexie în partea expirantă, un răspuns convulsiv 
care poate produce sufocare, adăugând o gravitate 
neaşteptată ultimelor cuvinte. În exemplele deosebit de 
teatrale, apar spume la gură care oferă înflorituri vizuale de 
valoare aproape cinematică. 

Indiferent dacă este vorba despre boală, accident sau 
tragedie, când soseşte momentul, nu mai există însă cale 
de întors şi orice negociere cu cerurile înseamnă energie 
cheltuită fără înţelepciune. Disperarea de ultimă secundă 
ce consumă timp valoros nu constituie un aliat. În timp ce 
spiritul obosit păleşte, este mult mai util să te gândeşti la 
ultime cuvinte. În această privinţă, câteva exemple sunt 
împărtăşite aici, extrase din citate adunate de-a lungul 
anilor de întâlniri cu cei care nu mai beneficiază de mult 
timp. 

Exemplul unu: 


„Dumnezeule, mamă, nu-ngădui să mi se-ntâmple asta! 
Ajută-mă, te rog! O să te iubesc mereu!” 


Spontan şi apreciativ, deşi uşor tocit. Bineînţeles, nu toţi 
sunt Shakespeare. Când a murit, poate că nici el însuşi n-a 
fost. 

Alt exemplu: 


„Doare... doare... nu pot să cred cât de rău doare!” 


Un triumf al succintului. Aproape muzical. Potrivit 
însemnărilor, un glonţ în genunchi şi trei în inimă. 
Postscript: decedata n-a trăit mult după aceea. Şi-a pierdut 
tot sângele pe solul pădurii. N-au găsit-o niciodată. 

Rareori îi găsesc. 

Următorul exemplu este memorabil: 


„...„În următoarea lume, nu voi vedea niciodată asemenea 
cruzime...” 


Mişcător în felul său aparte, ca o poezie irlandeză 
chinuitoare. Ar merge bine cu ceai. Indulgenţă emoţională 
minimă; întotdeauna notabilă. Potrivit însemnărilor, a fost 
legat cu bandă adezivă izolantă şi asupra craniului său a 
fost utilizat un burghiu. 

Acesta, din 2004, este un favorit: 


„Cu ce am greşit?” 


A existat oare vreodată o lamentaţie mai existenţială? 
Demnă de Camus! Potrivit însemnărilor, i-a fost turnat acid 
în ochi şi rect. Filosofia s-a revărsat când el a încercat să 
fugă. 

să luăm un scurt răgaz pentru a ne reaminti că cei mai 
mulţi dintre noi nu ne gândim la ultimul lucru pe care-l vom 
spune. Desigur, puţini ştiu cum vor muri. Dar, ca în toate 
scenele de moarte din filme, gros-planul grăitor va sosi. ŞI 
cu puţin noroc, cineva o să fie în apropiere ca martor la 
declaraţia finală. Indiferent cum ar părăsi lumea aceasta 
amăgitoare, majoritatea vor să fie reamintiţi. De aceea este 
vital ca ei să-şi gândească ultimele cuvinte. Când bate 
miezul nopţii, este prea târziu să compună un rămas-bun 
meritoriu şi, în ciuda oricăror chinuri pe care le-ar suferi, 
indiferent cât s-ar teme, indiferent cât de iute li s-ar scurge 
sângele, ei nu trebuie să improvizeze. Durerea este 
trecătoare. Ei trebuie să depăşească asemenea lucruri. 
Credeţi-mă pe cuvânt. 

Este de evitat nonşalanţa stângace pe care unii actori o 
afişează la primirea premiilor Oscar, bâjbâind cu idei 
măzgălite pe şerveţele sau, mai rău, bâlbâindu-se şi 
sperând că cerurile vor abate elocvenţă asupra lor. Insă 
cerurile n-o fac. N-au făcut-o şi n-o vor face niciodată; ele 
sunt o ficţiune. Fiecare individ trebuie să-şi ofere propriul 
final. Toate cărţile au un rând final important. Toate filmele 
îl au. La fel ar trebui să aibă şi vieţile. 

Eu iubesc filmele. 

Un ultim sfat: cunoaşteţi-vă pe voi înşivă. De exemplu, 


eu iau vieţi fiindcă îmi place să-i aud pe oameni suferind. 
Mă încântă rugăminţile şi sunetele de şoc neajutorat. 
Uneori îmi doresc să le fi putut produce chiar eu. 

Cele mai bune cuvinte pe care le-am auzit vreodată au 
fost: 


„Vei suferi de-a pururi pentru ce-ai făcut.” 


Era o tânără mamă, foarte drăguță şi sinceră. Nu voi 
povesti ce i-am făcut, cu cleşti şi clor, dar voi spune că unii 
oameni nu vor pur şi simplu să moară şi, pe toată durata 
weekendului, ea nu s-a oprit din rugăminţi şi ţipete. A fost 
divin. 

Trebuie să punem totuşi lucrurile la punct: ea s-a înşelat. 
Aşa cum se dovedeşte, spre surprinderea şi groaza 
multora, îmi place viaţa mea şi abia aştept fiecare nouă zi, 
în ciuda celor ce au spus unii că se vor întâmpla. Pierderea 
vocii la vârsta de doi ani a fost un ghinion. Dar cu toate că 
tata mi-a tăiat laringele din simplul motiv că nu mă opream 
din plâns, n-am căutat niciodată milă. Doream să vorbesc 
ca alţii, însă a trebuit să trec peste dorinţa aceea. N-am 
căutat niciodată simpatie şi niciodată din partea mamei, 
care era moartă pe dinăuntru şi lasă-l dracu' s-o facă, până 
când gâtul meu moale a fost atât de sfârtecat, încât capul 
mi-a căzut într-o parte. N-am putut striga după ajutor. Am 
încercat. 

Ultimele cuvinte pe care îmi amintesc că le-am spus 
vreodată au fost: 

— Mă doare, tati... 

Patetic. 

Viaţa mi-a reînceput în ziua când le-am ars casa şi am 
stat pe trotuar, ascultându-i cum implorau şi mureau. 
„Salvați-ne! Murim, ardem!” Previzibil. Egoist, perfect. Aşa 
că, dă-i dracului! A fost primul citat pe care l-am păstrat. 

Uneori, când ceea ce a mai rămas din gâtlejul meu se 
contractă şi nu pot să respir uşor sau să dorm, mă uit la 
videoînregistrările celor pe care i-am ucis. Este ca şi cum 
m-aş duce la cinema. Încordat; plin de răsturnări de 


situaţie. 
Ultimele cuvinte sunt întotdeauna atracţia principală.