Giorgio Faletti — Dincolo de un destin evident

GIORGIO 


FALETT] 
DINCOLO 


DE UN DESTIN 
EVIDENT 


Premiul Roma 2007 pentru roman 


GIORGIO FALEITITI 


DINCOLO 
DE UN DESIIN 
EVIDENI 


Original: Fuori da un evidente destino (2007) 


Traducere din limba italiană: 
MARINA LOGHIN 


y 


virtual-project.eu 


Editura: RAO, 2009 


20 


m O ud 


sil 


Michelei şi lui Carlo, 
Care sunt acolo unde stau şi eu. 


I hope to God 
you will not ask me 
to go to any other country 
except my own. 


Mă rog lui Dumnezeu 
să nu-mi cereţi 
să mă duc în nicio altă ţară 
decât a mea. 


Barboncito, 
căpetenie navajo, 
mai 1868 


Pământul nu are amintiri. 

Vântul se hrăneşte cu praf şi scaieţi rostogoliţi şi cu 
mândria amprentelor şterse şi a norilor împrăştiaţi. Acum 
că stirpea mea este făcută din aceiaşi nori şi cu aceiaşi 
paşi a umblat, altceva nu mai este de aşteptat. Nu va mai fi 
Kokopelli, cântăreţul din flaut dulce, căzut istovit pe spate 
atunci când spiritul lui ne lasă pradă foametei care ucide. 
Nu va mai fi Orge cel cu dinţii încleştaţi de mânie, nici 
Soyal cel cu trianglul amuţit în gură, nici Nangosohu cel 
care are în faţă luceafărul de dimineaţă. Niciunul dintre 
aceste spirite uitate nu se va mai întoarce pentru a ne 
înapoia orgoliul năruit, simţurile potolite, bătălia pierdută 
pentru că nu a avut loc niciodată. 

Nimeni. 

Va fi cel care doarme născut de somnul şi de teama care 
ne va conduce pe drumeagul străvechi, războinicul 
temerar, unicul fiu al acestui pământ care dintotdeauna nu 
are amintiri. 

Şi totuşi, dintotdeauna, îşi aminteşte. 


At tse yee daa 


Începutul 


1 


Singurul sunet din oraş era şuieratul trenului. 

Dintotdeauna, pe calea ferată care tăia în două Flagstaff 
cu lovitura ei de iatagan, treceau de mai multe ori pe zi 
trenurile de marfă de la Amtrack. Locomotivele se 
perindau prin gara de cărămidă roşie în mersul lor prudent 
pe şine şi, în chinul călătoriei, păreau animale înfricoşate 
numai de drumul pe care îl au de făcut, fără nicio grijă 
pentru ceea ce trăgeau după ele. Erau litanii lungi de 
vagoane, care păreau venite de nicăieri şi care păreau să 
se îndrepte spre acelaşi loc, cu containerele lor decolorate 
pline ochi şi acoperite cu inscripţii albe. 

Uneori toate purtau marca China Shipping. 

Inscripţia aceea exotică întipărea în privire şi în minte 
imaginea unor locuri din altă parte, a unor oameni de 
dincolo de mare, care, în orăşelul acela din centrul 
Arizonei, soare roşu vara şi ger alb de zăpadă iarna, făceau 
parte din cunoştinţele tuturor şi din experienţa nimănui. 

Până înţelegeai că era doar o iluzie şi că trenurile deja 
se îndepărtau înşirându-se ca mărgelele unui rozariu. 
Scrâşneau încete şi indolente către est, se pierdeau din 
vedere urmând o bucată din vechea Route 66 şi lăsând în 
urma lor, ca salut şi avertisment, numai acel şuierat 
ascuţit. 

Lui Caleb Kelso i se părea că-l poate auzi şi de acolo, în 
timp ce, la nivelul regiunii Snowplay părăsea drumul Fort 
Valley pentru a o coti la dreapta şi a urma dâra uscată a 
Autostrăzii Gravel, drumul îngust care urca piatră cu 
piatră către nord ca o rosătură a pământului, până când 
devenea rana roşie şi însângerată a Marelui Canion. 
Fordul Bronco pe care îl conducea se adaptă în silă noului 
traseu, cu un scârţâit de suspensii, cu un zgomot de 
articulaţii medievale şi de chei franceze din cutia de scule 
fixată pe podea între cele două scaune. Lui Caleb îi era 
dragă acea camionetă veche, care avea pe caroserie 
nenumărate pete de chit ce-i serveau să se camufleze mai 


ZÂ 


mult decât salopeta pe care o purta el. 

Vrând nevrând, acela era singurul mijloc de locomotie 
pe care putea să şi-l permită având în vedere finanţele pe 
care le avea la dispoziţie. Era constrâns s-o cârpească 
singur, cum putea, pe măsură ce câte o parte a caroseriei 
sau a motorului părăsea lumea precară a maşinilor în 
circulaţie. Necesitate şi virtute sudate între ele, care 
călătoreau pe aceleaşi patru roţi cu un număr de 
înmatriculare din Arizona. 

Lucrurile se duceau dracului şi nu era chip să le opreşti. 
Doar să le schimbi, dacă avea careva posibilitatea. 

Şi el o avea, Dumnezeule, chiar o avea. 

Spre deosebire de mulţi alţii, Caleb Kelso avea un 
proiect. 

După părerea lui, acesta era singurul lucru care conta 
cu adevărat în viaţă. Să ai un proiect, oricât de veleitar ar 
fi putut părea. Istoria era plină de episoade de acest gen. 
Ceea ce multora li se păruse un simplu vis de nebun 
vizionar, pentru cei puţini care crezuseră cu adevărat se 
transformase într-un strigăt de victorie. 

Era numai o chestiune de timp şi, mai devreme sau mai 
târziu, şi el ar fi ajuns la rezultatul la care lucra de ani de 
zile. Ar fi şters într-o clipă toată oboseala, toate nopţile 
albe şi toţi banii cheltuiţi, dar mai ales ironiile şi luările în 
râs pe la spate. Odată, citise pe undeva că măreţia unui om 
se măsoară prin numărul proştilor care l-au vorbit de rău. 
Atunci, cei care îl luau la mişto şi-ar fi mâncat ficaţii 
garnisiţi cu acelaşi căcat pe care îl împroşcaseră asupra 
lui. Ar fi plouat cu glorie şi milioane de dolari, iar numele 
lui ar fi sfârşit la litera K din toate enciclopediile lumii. 

„Kelso, Caleb Jonas. Născut în Flagstaff, Arizona, pe 23 
iulie 1960, bărbatul care a reuşit să...” 

Clătină din cap şi întinse o mână ca să aprindă radioul, 
ca şi cum cu acelaşi gest şi-ar fi putut deschide calea 
viitorului destin. Singurul rezultat pe care îl obţinu fu 
vocea celor de la Dixie Chicks care îi cereau unui cowboy 
să le readucă acasă şi să le iubească pentru totdeauna. În 
acel moment al vieţii, pentru Caleb ideea de casă şi 


BR ct 


dragoste era feroce şi ascuţită precum cuțitul Bowie pe 
care îl avea agăţat la brâu. 

Casa lui se prăbuşea la propriu peste el, iar despre 
dragoste... Avu o scurtă viziune a părului blond al lui 
Charyl care îi flutura ca nişte alge pe pântec, în timp ce îi 
făcea sex oral. 

„Charyl.” 

Stinse valul de căldură din stomac şi radioul, cu aceeaşi 
furie spumoasă, şi alungă cântecul, trimiţându-l să 
plutească mut în eterul din care îl evocase. 

Îşi distrase pentru o clipă privirea de la drum şi de la 
toate viziunile care îl mărgineau cu sârma lor ghimpată. 
Lângă el, Silent Joe, câinele său, stătea ghemuit pe 
scaunul pasagerului şi privea pe geam cu un aer 
indiferent. 

Intinse o mână pentru a-i mângâia capul. Silent Joe se 
întoarse un moment cu o privire bănuitoare, şi apoi îşi roti 
iarăşi capul în partea cealaltă, ca şi cum ar fi fost mult mai 
interesat de imaginea lui reflectată în geam. 

Lui Caleb îi plăcea câinele ăla. Avea caracter cu carul. 
Sau măcar avea un caracter foarte asemănător cu al lui, 
mai mult sau mai puţin manifestat. De aceea, îl lua lângă el 
în cabină şi nu îl obliga să stea în spate în remorcă, aşa 
cum făceau toţi ceilalţi vânători, care se afişau cu vehicule 
împodobite de capete de câini care se iţeau pe margini şi 
care aveau expresia unor condamnaţi la moarte într-o 
garnitură de tren de cursă lungă. Pentru ca apoi să se 
risipească lătrând în pădure ca nişte dementi, atunci când 
stăpânii lor coborau din maşini, îşi sprijineau de umăr 
puştile Remington sau Winchester şi începea vânătoarea. 

Silent Joe nu lătra niciodată. Nu o făcuse nici măcar 
atunci când era pui şi ţopăia peste tot, având pe el o 
cantitate de piele cu trei măsuri mai mare decât a lui. Din 
acest motiv, la numele original, Joe, i se adăugase în scurt 
timp epitetul de Silent, pe care el îl purta cu indiferenţă 
legat la gât ca pe o decorație. Mergea apatic, cu alura lui 
deşirată până la limita dezarticulării, aşa încât, privindu-l 
cum alerga, Caleb se gândise adesea că, în loc să-şi 


ONES 


coordoneze mişcările, le lăsa mai mult la voia întâmplării. 
Dar era însoţitorul ideal pentru vânătoarea cu arcul, aceea 
pe care Caleb o prefera mai mult decât orice pe lume, o 
vânătoare făcută din pânde, nemişcare, linişte şi atenţie 
sporită în privinţa vântului, pentru a nu fi adulmecaţi de 
prăzi. Dacă stătea în bătaia vântului, un cerb reuşea să 
simtă mirosul unui om sau al unui câine de la o distanţă de 
opt sute de metri şi putea să transforme în câteva minute 
distanţa aceea în doisprezece kilometri. 

Nu putea spune că Silent Joe era într-adevăr câinele său, 
pentru că acel animal părea să-şi aparţină numai sieşi. 
Dar, în fond, era singurul prieten adevărat pe care putea 
conta, asta pentru impresionarea tuturor bunicilor care 
brodau „Home, sweet home” pe şervetele lor de in. 

Ca şi cum ar fi înţeles că se gândea la el cu drag, câinele 
se întoarse să-l privească. 

— O zi grea, aşa-i, See-Jay? Am impresia că astăzi ai fi 
preferat să stai în casă şi să pufăi pe covor, în loc să ieşi cu 
noaptea-n cap. Greşesc? 

Ca pentru a pune în valoare afirmaţia şoferului său, 
câinele îşi întoarse capul şi scoase un căscat care îi dădu la 
iveală limba roz şi dinţii albi şi puternici. 

— OK, am înţeles. Să vedem dacă găsim ceva care să 
poată face acceptabil acest început de zi. 

Caleb îşi cobori mâna să ia o bucată de carne uscată 
dintr-un pachet de Country Jerky Strips pe care îl ţinea în 
buzunarul portierei. O întinse către botul câinelui. Silent 
Joe nu se repezi aşa cum ar fi făcut orice alt exponent al 
rasei canine, fie că ar fi fost de rasă pură, fie corcit din 
întâmplare sau de pe urma căldurilor, aşa cum era al lui. 

Işi apropie botul de mâna întinsă şi apucă delicat carnea 
între dinţi, pentru ca imediat după aceea să înceapă să o 
mestece cu răbdarea unui degustător şi cu recunoştinţa lui 
Brutus. Caleb se gândise adesea, zâmbind, că, dacă Iuliu 
Cezar ar fi fost un câine, cel care l-ar fi trădat ar fi fost 
Silent Joe. Tot ceea ce făcea dădea impresia clară că este 
pentru propriul folos şi consum, pentru pura satisfacţie a 
eului său de corcitură. Nu era chip să-l faci să accepte 


210) 


hrana ca pe un premiu. Tot ceea ce i se dădea părea să fie 
pentru el un act de datorie, o inevitabilă recunoaştere a 
faptului că exista. 

În timp ce carnea dispărea în stomacul lui Silent Joe şi 
se grăbea să devină al nu ştiu câtelea mijloc pentru a-şi 
marca teritoriul, Caleb deschise geamul şi lăsă să intre 
aerul curat. Toamna, deşi nu-şi pusese încă amprenta pe 
copaci, era deja în aerul de sfârşit de septembrie cu un 
uşor miros de zăpadă şi de frunze putrede. În timpul nopţii 
dinainte, nori de ploaie coborâseră odată cu întunericul de 
pe povârnişurile piscurilor din San Francisco, cu tot 
cortegiul lor de tunete şi fulgere, pentru a evoca amintirea 
din copilărie a unor capete sub plapumă. Drumul din faţa 
lui purta încă urmele cenuşii ale furtunii. Băltoacele 
păreau monede lucioase aşternute pe pământ, acoperite cu 
bucăţi din cerul răsăritului. În oglinda retrovizoare nu erau 
dâre de praf sau pietricele rostogolite din precedentele lui 
incursiuni, atunci când urcase pe acel drum cu aceeaşi 
maşină veche şi cu aceeaşi intenţie de a vâna. 

Tăcut - omul şi tăcut - câinele, însoţiţi numai de 
zgomotul de fond al motorului şi de jelaniile caroseriei, îşi 
urmară drumul mărginit de plopi tremurători şi de 
trunchiuri groase de stejari de plută până la o răspântie. 
Pe fundalul întunecat al pinilor, la lumina farurilor 
amestecată cu zorile, dădură peste un indicator turistic. 
Un pictor, care ştia meserie, desenase un cowboy călare, 
urcat în şa într-o poză elegantă, arătând cu mâna stângă 
şoseaua care îşi urma drumul prin pădure către dreapta. 
Chipul surâzător şi indicaţiile de dedesubt asigurau pe 
oricine ar fi trecut prin părţile acelea că luând-o în direcţia 
arătată, se putea ajunge la Cielo Alto Mountain Ranch. 

Caleb urmă sfatul acela desenat, fără să încetinească, 
acceptând şi corectând din volan deraparea uşoară a 
direcţiei camionetei. Nici pe departe surprins, Silent Joe îşi 
tinu echilibrul cumpănindu-se pe scaun, ca şi cum acel fel 
dezinvolt de a conduce ar fi fost practicat în mod obişnuit 
de tovarăşul lui de drum. 

După mai puţin de o milă, drumul o cotea uşor spre 


ENE ju Ape 


stânga, obligându-l o vreme pe Caleb să ruleze aproape de 
o palisadă făcută din drugi de lemn, până când să ajungă 
la intrarea principală a ranch-ului. Deasupra intrării se afla 
o placă negeluită de lemn vopsită în alb şi turcoaz, 
inscripționată cu caractere negre. După tradiţia locală, era 
agăţată de o bârnă susţinută pe doi stâlpi cu bucăţi de 
lanţ. Caleb trecu de ea şi se îndreptă fără ezitare către 
zona de parcare din stânga, aceea rezervată personalului. 

Cielo Alto Mountain Ranch fusese construit pe o bucată 
de teren care iniţial se întindea pe jumătate de milion de 
acri la poalele muntelui Humphrey's Peak, cel mai înalt din 
toată Arizona. Reproducea credibil un sat de la vechea 
frontieră. Imediat deasupra zonei de parcare, delimitată de 
un al doilea gard de lemn înalt cât să ascundă privirii 
maşinile, erau o serie de cabane construite din lemn care 
aveau o alură foarte spartană. Camerele erau dispuse în 
semicerc în jurul unei suprafeţe largi, unde oaspeţii satului 
se adunau pentru a face grătare în aer liber şi pentru 
concertele îndoielnice de muzică country ce erau oferite cu 
o anumită frecvenţă. 

Marele edificiu de bârne, care constituia Club House, 
împărțea practic în două terenul. 

Pe partea opusă celei pe care se afla Caleb, aşezată pe 
un deal nu prea înalt, la dreapta faţă de Club House, erau 
o serie de hogan, tipicele locuinţe cu boltă ale populațiilor 
navajo, construite din chirpici şi puse acolo numai în scop 
decorativ şi evocator. Pe întinderea dimprejur se aflau o 
serie de locuinţe pentru clienţii ranch-ului. Erau clădiri 
mici şi simple, înghesuite una într-alta şi înălțate în stilul 
arhitectonic mai mult sau mai puţin pur al indienilor 
pueblo. 

In fund, ascunse privirii de un alt gard, se aflau 
grajdurile, depozitele şi şoproanele cu trăsurile şi carele 
Conestoga, şi cu diligenţele Wells Fargo cu care erau 
purtaţi oaspeții satului în timpul  reconstituirilor 
aproximative care formau o parte dintre atracțiile ranch- 
ului. Peste toate domnea un aer de falsă nostalgie, 
sentimentul unui timp trecut de curând şi nici măcar prea 


eroic, care încerca cu tot dinadinsul să fie trecut drept 
istorie. 

Caleb opri camioneta lângă o Mazda care avea caroseria 
stropită cu pete de praf şi ploaie. Cobori lăsând portiera 
deschisă pe partea lui pentru a-i da voie lui Silent Joe să 
iasă. Câinele se mişca în largul lui pe ceea ce trebuie să-i fi 
fost un teren cunoscut, şi de îndată ce se află în aer liber, 
se şi îndreptă fără greş spre copacul lui preferat. Ridică 
piciorul şi începu să se pişe în linişte, privind către stăpân 
cu ochii celui căruia i-ar plăcea să nu fie urmărit într-un 
asemenea moment de intimitate. 

Din spatele Fordului, Caleb scoase arcul de vânătoare 
marca PSE Fire Flight, cam învechit, dar care, la vremea 
lui, fusese socotit de arcaşii din toată lumea de-a dreptul 
revoluţionar. Era o armă de vreo patruzeci de kilograme, 
foarte stabilă, dotată cu un sistem de scripeţi ce reduceau 
cu şaizeci la sută forţa necesară pentru a depăşi momentul 
de tracţiune maximă. Şi era în stare să ţintuiască un om de 
un copac străpungându-l dintr-o parte în alta şi dând la 
iveală un vârf de săgeată suficient de solid pentru a-ţi 
agăța haina de el. 

Luă de pe scaun şi tolba plină cu săgeți de aluminiu cu 
vârfurile întărite în patru muchii şi controlă să fie 
acoperite de conul lor de protecţie din plastic. Nu avea 
nicio intenţie să-şi înfigă una în coapsă sau prin altă parte, 
dacă din întâmplare ar fi alunecat şi ar fi căzut. Acelea 
erau accidente care îi amuzau pe toţi prin părţile acelea. 

Odată, oferiseră ajutor unui vânător venit de aiurea, 
unul dintre aceia care soseau în Hummerurile lor negre 
cromate şi cu gecile lor noi, strălucitoare, convinşi că 
filmul Rambo 2 era biblia celor care trag cu arcul. Când îl 
duseseră la urgenţă cu o săgeată înfiptă în dos, medicii nu 
reuşiseră să-şi ţină râsul în timp ce îl tratau. 

Caleb nu voia să facă aceeaşi figură. 

Doar Dumnezeu ştia cât de puţină nevoie avea de noua 
şi crunta compătimire din partea lumii. 

Tocmai îşi aranja rucsacul în spate când în urma lui auzi 
paşi pe pietriş. Se întoarse şi se trezi în faţa chipului 


Peye 


surâzător al lui Bill Freihart. Era un bărbat între două 
vârste, înalt şi masiv, mare băutor de bere şi mare 
mâncător de carne. Burta lui, dar mai ales milioane de 
vinişoare zdrobite pe obraji confirmau asta fără tăgadă. La 
ora aceea nu-şi pusese încă pălăria Stetson, ponchoul şi 
centura lată cu pistolul Colt Frontier agăţat într-o parte, 
care de fapt era uniforma lui atunci când stătea la ranch. 
Toţi cei care lucrau acolo erau nevoiţi să meargă îmbrăcaţi 
ca nişte caricaturi ale personajelor de la frontieră. Nimeni 
nu era entuziasmat în mod special, dar aşa era serviciul, 
iar dacă era o treabă murdară, trebuia să o faci cu 
zâmbetul pe buze. 

Caleb nu se miră prea tare să-l găsească treaz pe Bill. 
Era responsabilul cu activitatea complexului, care nu 
cuprindea numai cina cu specific de tabără şi spectacole, 
ci şi excursii pe jos, călărie şi plimbări cu elicopterul în 
direcţia Marelui Canion. Probabil controlase deja caii la 
grajduri şi se interesase de micul dejun care era distribuit 
la Club House, asigurându-se că totul era gata pentru 
trezirea oaspeţilor care încă dormeau în camerele lor ce 
miroseau a lemn. 

Bill încetă să mai tulbure cu greutatea lui pietrişul de 
sub cizme şi se opri în dreptul Fordului Bronco. 

— Este pe aici pe undeva un cerb care trebuie să-şi pună 
problema dacă reuşeşte să ajungă la ora ceaiului? 

Caleb clătină din cap, cu o expresie ce reteza orice 
posibilitate ca gluma  vânătorească să corespundă 
realităţii. 

— Sigur că nu. Pentru a face bine lucrurile, la ora asta 
ar fi trebuit să fiu demult la pândă. 

Caleb îl arătă cu mâna pe Silent Joe, care între timp îşi 
terminase nevoile fiziologice şi îi ajunsese din urmă. Îi 
adulmeca pantalonii lui Bill dând uşor din coadă, fapt care 
în cazul lui, putea fi comparat cu o gudurare bucuroasă. 
Omul se aplecă să-l scarpine după ureche. 

— Fac o scurtă plimbare mai mult pentru a-l dezmorţi pe 
Silent Joe. Dacă reuşesc să văd un căprior, e deja un 
rezultat demn de luat în seamă. 


— 14 — 


În timp ce termina de luat lucrurile din camionetă, Caleb 
arătă cu capul grupul de cabane de dincolo de gard. 

— Cum merge? 

Bill ridică din umeri. 

— Nici nu mai sunt locuri. Turiştii se dau în vânt să vină 
aici ca să doarmă prost şi să mănânce şi mai prost. Dar ştii 
cum €... 

— Aşa-i. Bătrânul Far West funcţionează întotdeauna. 
Nimeni niciodată nu s-a pierdut în speculaţii pe seama 
prostului gust al lumii. 

— Şi tu? Cum merge campingul? 

Caleb se prefăcu a-şi căuta ceva în tolbă pentru a nu fi 
nevoit să răspundă privindu-l în faţă pe prietenul său. 

— Ca dracu'. Lumea are de acum nevoi pe care eu nu 
mai reuşesc să le satisfac. Sosesc cu marile lor rulote şi 
acele enorme RV albe şi vor apă, curent electric şi 
televiziune prin cablu şi tot confortul de pe pământ. Pare 
imposibil să le ceară tocmai cei din campinguri... 

Bill îşi cobori uşor vocea şi se refugie într-un ton 
confidenţial. 

— Şi cu banii cum stai? 

Caleb îl privi cu o urmă de zâmbet, care voia să exprime 
mirare şi care reuşi să fie doar o grimasă amară. 

— Bani? Vrei să spui chestiile alea verzi pe care cineva 
le numeşte dolari? S-au terminat demult. A trebuit să-mi 
întrerup munca din cauza unei vulgare lipse de fonduri. 

— Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor schimba. 
Dar tu ai putea totuşi... 

Caleb îl opri cu un gest al mâinii. Bill era un prieten de 
la care accepta ajutoare şi sfaturi, dar în clipa aceea nu 
voia o predică de dimineaţă despre ceea ce ar fi trebuit sau 
nu să facă. Era o discuţie pe care deja o avuseseră de mai 
multe ori, în diferite locuri, şi Caleb bănuia că încrederea 
prietenului său faţă de proiectul la care lucra nu era cu 
mult superioară aceleia pe care o aveau defăimătorii lui. 

— Tot ceea ce pot face este să nu renunţ. Şi când voi 
reuşi, vei fi primul care se va mira. lţi aminteşti de Steven 
Hausler? 


aa Es 


Resemnat, Bill se mulţumi cu un răspuns pe care îl 
dăduse de multe alte ori. 

— Da, îmi amintesc foarte bine de el. 

Steven Hausler fusese ani de zile un profesor de chimie 
fără ocupaţie, care se adaptase tuturor muncilor posibile şi 
imaginabile pentru a se descurca. Nu-şi putea permite o 
maşină şi toţi erau obişnuiţi să-l vadă trecând prin 
Falgstaff pedalând pe o bicicletă veche cu ghidon de curse, 
cu doi cleşti de rufe prinşi la manşetele pantalonilor, 
pentru ca aceştia să nu sfârşească în lanţul bicicletei. Ştiau 
toţi că la mezaninul casei sale avea un mic laborator, unde 
lucra atunci când avea o clipă liberă şi câţiva dolari de 
investit. Într-o zi, intrase în Hunter Trade Post, magazinul 
de articole pentru vânătoare şi pescuit de pe Columbus. 
Ceruse şi obținuse cu împrumut de la Daniel Bourdet, 
proprietarul, o mică sumă de bani. Cu suma aceea 
brevetase o proteină care devenise obiect de larg consum 
al principalelor industrii farmaceutice şi pentru care 
percepea procente princiare. Atunci când Steven Hausler 
îşi cumpărase primul Porsche, pusese să-i fie poleită cu aur 
vechea bicicletă care acum făcea parte din mobilierul casei 
lui din Florida. 

Caleb întrerupse conversaţia înălţându-şi capul spre 
prima geană de lumină ce se ridica de la răsărit, dincolo de 
vârfurile muntelui. 

— Hai, e mai bine să plec dacă vreau să fac ceva. O zi 
bună, Bill. 

Salutul acela grăbit avea aerul unei evadări. 

Bill Freihart, în picioare, lângă botul unei camionete 
vechi pentru care o mână de vopsea ar fi fost precum 
apariţia lui Mesia, rămase să-l privească pe prietenul său 
care se îndepărta, cu expresia resemnată a aceluia care 
priveşte un bolnav incurabil. 

— O zi bună şi ţie. Fii cu ochii pe busolă. 

Caleb făcu un gest de confirmare cu capul şi intră în 
pădure, în urma lui Silent Joe. La mică distanţă de rariştea 
în care erau parcate maşinile, pe trunchiul unui plop, era o 
inscripţie veche. Cu o mână fermă, un anume Cliff 


— 16 — 


neidentificat încredinţase eternității dragostea lui pentru 
Jane, scrijelind pe coaja de copac numele lor înconjurate 
de o inimă. De fiecare dată când trecea pe acolo, Caleb nu 
putea să nu îşi imagineze chipul lui Cliff. În ziua aceea 
hotărî că era un contabil din Albuquerque, cu perucă şi 
cravată cu nod fals, care demult descoperise că Jane a lui 
era în realitate o paraşută care şi-o trăgea cu altcineva. 

„Ca şi Charyl...” 

Aproape fără să-şi dea seama, lungi pasul, amăgindu-se 
că şi-ar putea lăsa amărâtele lui de gânduri bătute în cuie 
pe acel trunchi, împreună cu inscripţia aia. 

Merseră mai departe în tăcere, om şi câine, prin mirosul 
jilav de la poalele pădurii, urmând licărul primelor raze de 
soare care se prefirau printre ramuri, surprinşi de fiecare 
dată de lumina şi de spaţiul micilor rarişti ce li se 
deschideau în drum pe neaşteptate. 

Caleb îndrăgea peisajul acela. La câteva zeci de 
kilometri de acolo, peisajul se schimba complet, se iveau 
salvia sălbatică şi jnepenii, care se răreau apoi puţin câte 
puţin până când se transformau în deşertul minunilor, cu 
culorile lui afumate şi vegetaţia lui sporadică. 

Dar Caleb se afla într-un paradis de umori, mirosuri, 
parfum de pini şi susur de apă. 

Cam după o oră de mers, se hotărî să facă un popas. Se 
aşeză pe partea neacoperită de muşchi a unei pietre, îşi 
sprijini arcul şi tolba de trunchiul unui pin şi scoase 
bidonul din rucsac. Silent Joe îşi potolise setea într-un 
pârâiaş prin vadul căruia de abia trecuseră. După ce bău, 
luă pachetul de tutun şi foiţele şi începu să-şi răsucească o 
țigară. Nu-şi făcu probleme că mirosul de fum ar fi putut 
atrage atenţia unei eventuale prăzi. Vântul bătea din 
direcţia bună şi ştia că îşi putea permite acea concesie 
făcută viciului. Puțin mai devreme, într-o poiană plină de 
băltoace, găsiseră urme şi excremente de cerb, calde încă. 
Silent Joe le mirosise şi apoi îşi ridicase botul către Caleb 
cu aerul satisfăcut al unui cunoscător. O luase hotărât pe o 
potecă şi omul îl urmase. 

Caleb învățase demult să cunoască reacţiile acelui 


animal ciudat pe care numai în faţa altor persoane şi în 
absenţa lui îşi permitea să-l definească drept „câinele 
meu”. Era sigur că Silent Joe ştia ce căutau şi, printr-un fel 
de acord tacit, îi lăsa lui iniţiativa. 

În timp ce termina de fumat, o veveriţă fără frică fugi pe 
o cracă şi se iţi să observe intruşii. Apoi se retrase, 
mulţumită de recunoaşterea făcută sau împinsă de 
convingerea că nu ar fi obţinut hrană. 

Caleb aruncă ţigara pe pământ, strivind-o cu grijă sub 
tălpile ghetelor de vânătoare, înalte până peste gleznă, din 
gore-tex. Mirosul de fum se pierdu în aer şi rămaseră doar 
parfumul şi liniştea, şi acele câteva zgomote de animale 
care în realitate făceau şi ele parte din linişte. 

Silent Joe îl privea nerăbdător, aşezat drept pe poteca 
pierzându-se în lumina slabă ce-i venea din faţă, mişcându- 
şi pe rând capul spre el şi spre direcţia pe care intenţiona 
să-şi continue drumul. Caleb se ridică, îşi puse iarăşi 
rucsacul şi tolba în spate şi luă în mână arcul. 

Ca şi mai înainte, avu încredere şi urmă intenţiile 
câinelui, lăsându-l să îl conducă. 

Mergeau cam de un sfert de ceas când îi ajunse la nări 
un miros de lemn ars. Rămase uimit şi privi perplex în 
jurul lui pentru câteva clipe. I se părea prea puţin 
probabilă o combustie spontană, având în vedere 
anotimpul, dar mai ales ploaia din noaptea precedentă. Tot 
astfel excluse tabăra vreunui vânător, doar dacă n-o fi fost 
vreun idiot iresponsabil. Era interzis să aprinzi focul în 
pădure, dintr-o serie de motive uşor de înţeles. 

Prin părţile acelea, pădurea era un mod de subzistență 
turistic, pentru a nu mai vorbi de indienii navajo care 
considerau Humphrey's Peak un munte sacru. Orice 
încălcare a legii în acest sens putea duce la consecinţe 
neplăcute, cum ar fi amenzi pipărate şi, în unele cazuri, 
chiar arestul. 

Caleb îl chemă pe Silent Joe, care îl urmă fără tragere 
de inimă, luând acea abatere din drum ca pe o pierdere de 
timp inutilă. Depăşiră cu greu o movilă de trunchiuri ce 
putrezeau, pe jumătate acoperite de pământ, şi puţin după 


azil Oa 


aceea ieşiră într-o rarişte care se întindea pe coasta 
muntelui. Solul era stâncos şi lăsa puţin spaţiu vegetației. 
Caleb înţelese imediat de unde venea mirosul de fum pe 
care tocmai îl simţise. 

Sus, în stânga lor, un pin nu prea mare era doborât la 
pământ, despicat în două pe lung, cu trunchiul înnegrit şi 
cu rădăcinile aproape cu totul ieşite la suprafaţă. Puţin mai 
sus, cam cu zece metri mai la dreapta faţă de poziţia 
trunchiului, era o gaură în teren, care, din punctul lui de 
observaţie, părea intrarea într-o peşteră. 

Caleb cunoştea bine acele zone şi ştia foarte bine că nici 
pe hărţile topografice şi nici în amintirea cuiva nu era 
marcată nicio peşteră. Presupuse că în timpul furtunii din 
noaptea trecută un fulger lovise copacul şi îl smulsese cu 
violenţă din pământ. Alunecarea de teren care urmase 
dăduse la iveală ceva care până acum rămăsese ascuns de 
o îngrămădire de pietroaie. 

„lată puterea fulgerelor...” 

Caleb nu putu să nu se înfierbânte. Avea în faţa ochilor 
un fel de semn divin, un stimulent pentru a-şi continua 
cercetarea a ceea ce urmărea de multă vreme. Dar nu 
numai. Dacă, din întâmplare, aceea era o peşteră de tipul 
celei din Kartchner, ar fi putut fi norocul lui. Cei doi tineri 
studenţi în speologie care descoperiseră acel miracol al 
naturii în apropierea Tucsonului intraseră în istorie. 

Iar, datorită acestui lucru, după cum adesea se întâmplă, 
intraseră şi pe la casierie. 

Caleb se urni pentru a ajunge la deschiderea din stâncă. 
Silent Joe i-o luă înainte repede, fără preaviz, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi atribuie dreptul primei fiinţe vii care intra în 
acea peşteră. Surd la orice chemare, după un traseu rapid, 
bizar şi agil, sărind de pe un bolovan pe altul, dispăru 
dincolo de intrare, înghiţit de întuneric. 

Caleb o luă la picior, împiedicându-se şi aruncând 
printre dinţi o înjurătură. Dacă între timp un urs, o puma 
sau un şarpe veninos ar fi luat în stăpânire peştera, lui 
Silent Joe i-ar fi fost greu să accepte intruziunea noului 
chiriaş. 


za jð 


Ajunsese la trunchiul pe jumătate carbonizat căzut pe 
piatră şi încerca să-l sară, atunci când botul lui Silent Joe 
se ivi din peşteră. Caleb văzu că ţinea ceva între dinţi. De 
la distanţa aceea i se păru o bucată de lemn, poate o 
ramură. Cu mersul lui de clovn, veni clătinându-se către el 
şi-i puse la picioare ceea ce ţinea în bot. Se ghemui pe 
labele de dinapoi şi rămase în aşteptare, indiferent ca 
întotdeauna, lăsându-i însă omului sarcina să evalueze din 
plin valoarea acestei noi descoperiri. 

Comportamentul câinelui era ciudat. Nici măcar o 
singură dată înainte nu mai făcuse vreun aport. Orice 
încercare fusese invariabil nereuşită. De fiecare dată când 
Caleb îi aruncase ceva, Silent Joe îşi ridicase capul spre el 
cu un aer de superioritate, aproape jignit, ca şi cum s-ar fi 
considerat o fiinţă mult prea inteligentă pentru un joc atât 
de tâmpit. 

Caleb se lăsă pe vine pentru a vedea ce găsise Silent 
Joe. O clipă rămase înmărmurit, apoi din reflex privirea lui 
se îndreptă spre gaura întunecată dintre pietre şi copaci. 

Imediat după aceea, aproape împotriva voinţei lui, se sili 
să-şi readucă privirea pe ceea ce câinele lăsase pe piatră şi 
pe acele de pin suflate de vânt. Nu era o rămurică şi nici 
măcar un rest al vreunui animal sălbatic. Caleb Kelso 
cunoştea mult prea bine anatomia animalelor care populau 
Coconino National Forest pentru a avea îndoieli. 

Întins pe pământul umed din faţa picioarelor lui, cenuşiu 
şi mumificat cu grija pe care numai timpul ştie să o aibă, 
era un os de om. 


azi De 


2 


Un şoim zbura sus pe cer deasupra Flagstaftului, fiu al 
pământului şi al albastrului. Caleb se opri şi rămase să-l 
privească o clipă, până ce acesta coti către apus şi deveni 
un punct îndepărtat. La un moment dat, nemiloasa 
penumbră a după-amiezii îl şterse din priviri. Pentru prima 
oară în viaţa lui, privind unduirea unei păsări, nu-i invidia 
dibăcia, eleganta, libertatea, pe care orice batere de aripă 
o declara lumii statice, imobile de dedesubt. Caleb 
respecta magia maiestuoasă a zborului şi de aceea nu 
vânase în viaţa lui o pasăre. Acum, într-un fel, se simţea 
ridicat la înălţimea acelui şoim, se simţea liber. 

Îşi reluă drumul cu un surâs. 

Rucsacul cântărea destul, dar era o greutate pe care 
Caleb aproape că nu o simţea. In acele condiţii, ar fi putut 
şi ar fi vrut să suporte unul de zece ori mai greu, care să-i 
înfunde bocancii în pământ până la jumătatea gleznei. Ar fi 
fost în stare să meargă până la capătul pământului fără a 
simţi deloc greutatea a ceea ce ducea în spate. Ba mai 
mult, era convins că fără acea povară ar fi plutit în aer, 
într-atât se simţea de surescitat, de uşor şi de fericit. 
Silent Joe mergea cu câţiva paşi înainte, cu alura lui din 
desene animate, oprindu-se din când în când pentru a-şi 
întoarce capul să-l privească, ca şi cum ar fi avut nevoie să 
se încredinţeze tot timpul că este urmat. Caleb se întrebă 
dacă animalul intuise sau nu starea tovarăşului său de 
vânătoare. Cu siguranţă adulmecase şi recunoscuse 
drumul către casă şi, după toate probabilitățile, în 
imaginaţia lui canină erau în clipa aceea apă proaspătă şi 
un blid mare plin de hrană. 

leşiră din rarişte la mai puţin de un kilometru de copacii 
care delimitau latura de nord a proprietăţii sale. Din 
punctul acela, privirea putea să îmbrăţişeze întregul 
patrimoniu al lui Caleb. Se întrevedea şoseaua netedă, dar 
nepavată care urca din Autostrada 89 şi care ducea spre 
casă şi la ceea ce erau de acum vestigiile taberei The Oak. 


În faţa construcţiei principale, un edificiu de lemn cu două 
etaje a cărei disperată nevoie de a fi restaurat se putea 
percepe şi de acolo, uşor către dreapta se înălța stejarul 
secular, care dădea numele proprietăţii şi activităţi ei 
comerciale blestemate. Dincolo de copac şi mai la dreapta, 
se vedeau petele de vegetaţie în mijlocul cărora erau 
dispuse amplasamentele de staţionare pentru rulote şi 
campere, cu racordurile pentru apă şi curent electric. Pe 
stânga, o îngrăditură pentru cai dezolant de goală 
prevăzută cu un mic grajd şi, puţin mai încolo, o 
construcţie solidă din bârne, cu ferestre înguste şi închise 
cu grilaje. 

Caleb rămase o clipă să facă bilanţul a tot ce-i mai 
rămăsese. Numai cu o zi înainte cântărise eventualitatea 
de a pune în vânzare The Oak. Acum, când rucsacul îl 
liniştea cu greutatea lui şi soarele strălucea, şi cerul era 
albastru aşa cum numai cerul Arizonei ştie să fie, nici 
măcar nu se mai punea problema vânzării. 

Işi potrivi bine chingile pe piept şi începu coborârea 
către casă. 

După descoperirea peşterii şi a conţinutului ei, hotărâse 
să-şi lase maşina la Cielo Alto, s-o taie către est şi să se 
întoarcă pe jos. Erau destule ore de mers, dar preferase să 
evite orice comentariu posibil despre o reîntoarcere atât 
de grabnică faţă de ceea ce îşi propusese. Pentru a nu mai 
vorbi despre ce s-ar fi întâmplat dacă cineva şi-ar fi dat 
seama de ceea ce transporta. În legătură cu camioneta 
abandonată la ranch, nu era nicio problemă, nimeni nu şi- 
ar fi făcut griji şi nu s-ar fi mirat prea mult. De multe ori se 
mai întâmplase ca, urmărind un cerb sau un elan, să se 
afle atât de departe de punctul de plecare, încât să prefere 
întoarcerea pe jos, urcând apoi în dimineaţa următoare să- 
şi recupereze Fordul Bronco. 

În timp ce intra în curtea din spatele casei, în piaţeta 
acoperită de pietriş, sosi un Mercedes uriaş cu o caroserie 
care părea făcută din aluminiu şi care purta însemnele de 
la El Paso RV Rentals. Caleb îşi înfrână dorinţa de a scuipa 
pe pământ. Cu ceea ce cheltuiau turiştii într-o săptămână 


Tope 


pentru a închiria mausolee ca acelea, el trăia de obicei o 
lună. Oameni de oraş, cărora le ajungea să-şi pună pe cap 
o pălărie cu boruri largi şi o pereche de cizme în picioare 
pentru a se simţi urmaşii unei lumi care nu mai exista. 

Nimeni, niciodată nu s-a pierdut în speculaţii pe seama 
prostului gust al lumii... 

Cu doar o dimineaţă în urmă, Caleb s-ar fi dus în 
întâmpinarea nou-veniţilor cu cel mai frumos zâmbet al 
său, gata să întindă covoare roşii şi să sune din trompete 
pentru a-i primi. Şi gata de orice alt compromis pentru a-i 
face să rămână. 

Astăzi nu. 

Astăzi, datorită nu se ştie cărui zeu, totul era altfel... 

Camperul se opri în dreptul său. Frânarea ridică un nor 
mic de praf care îşi continuă indiferent cursa, purtat de 
vânt. Şoferul cobori şi privi cu ochi întrebători acea specie 
de Robin Hood prost îmbrăcat care purta o salopetă de 
camuflaj şi era înarmat cu arc şi cu săgeți. În timp ce se 
apropia de el, Caleb avu senzaţia clară că tipul acela se 
aştepta să-l simtă duhnind. 

— Aici este campingul The Oak? 

O pală de vânt trecu şi marele stejar pe care Caleb îl 
avea în spate răspunse în locul lui foşnind din coroana de 
frunze. Îl privi cu un aer foarte primitor pe omul care 
stătea în picioare în faţa lui. 

— Da, tinere. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Căutăm un loc unde să petrecem câteva nopţi în timp 
ce dăm o raită prin împrejurimi. Aveţi televiziune prin 
cablu? 

Între timp, cea care trebuia să fie soţia, o brunetă bine 
făcută şi cu un nas care se vedea de la o poştă că era 
remodelat, coborâse la rândul ei şi aruncase o privire în 
jur. Judecând după expresia feţei, examinarea nu părea să 
o fi satisfăcut. Se apropie de soţ, cu aerul scârbit cu care 
vorbea probabil cu femeia care venea pentru curăţenie. 

— Ce tot spui acolo, Norman, ai văzut în ce stare e locul 
ăsta? După mine, aici nici măcar nu ştiu ce-i aia televiziune 
prin cablu. 


za Dc 


Caleb răspunse cu un glas care nu-şi schimbase mult 
tonul de la început. 

— De fapt nu, dar ştim un locşor foarte bun unde vă 
puteţi duce să v-o trageţi în cur. Şi, în acest timp, vă 
filmează şi cu televiziunea prin cablu. 

Omul avu o licărire de reacţie în privire, dar văzu mâna 
lui Caleb coborând aproape ca din întâmplare către marele 
cuţit Bowie pe care îl purta la centură. Soţia se apropie şi, 
apărată de corpul soţului, îi puse o mână pe braţ. 

— Vino, să plecăm, Norman. Chiar cred că am greşit 
locul. 

Caleb se gândi zâmbind în sinea lui că vocea ei plină de 
insinuare, dar pe ton uşor ridicat, ar fi fost îndeajuns ca să 
dea alarma în Fort Apache. Norman înghiţi un ghem de 
salivă şi-şi trecu protector un braţ pe după umerii soţiei. 
Incercă să dea cuvintelor toată hotărârea pe care în acel 
moment reuşise s-o recupereze din neliniştea lui. 

— Cred şi eu. 

— Atunci este singurul lucru în care credem toţi trei. 

Coborârea privirii lui Caleb ţinea loc de „drum bun” şi 
de salut în acelaşi timp. Cei doi se retraseră fără a-i 
întoarce spatele, ca şi cum s-ar fi temut că vor simţi o 
săgeată în spate. Caleb rămase în picioare în soare 
privindu-i în timp ce se urcau în Camper cu un calm cam 
tras de păr pentru a fi autentic, închizând portierele ca şi 
cum ar fi fost grilajele blindate de la Fort Knox. Omul de la 
volan porni motorul şi demară cu o viteză care lăsă în 
urma lui pietriş răscolit, gaz de eşapament, dispreţ şi 
uşurare. 

Caleb se întoarse către câine. Silent Joe rămăsese în tot 
acest timp culcat la pământ, observând scena cu aer 
indiferent, curios pentru un câine, dar neutru privind 
treburile omeneşti. 

— Distractiv, nu-i aşa See-Jay? Să se ducă la dracu’ ei şi 
toţi cei care fac camping pe lumea asta. Acum nu mai 
avem nevoie de toţi nătărăii. 

Se urcă pe pridvorul de lemn din faţa casei şi-şi agăţă 
arcul şi tolba cu săgeți de stâlpul care sprijinea streaşina. 


Cu toate că trebuia să se îndepărteze câţiva paşi, nu avu 
forţa să lase rucsacul nesupravegheat. Îl ţinu în spate în 
timp ce ajungea la împrejmuirea din umbra stejarului 
delimitată de o plasă metalică, acolo unde se afla casa lui 
Silent Joe. Caleb se gândise întotdeauna, luând în 
consideraţie natura câinelui său, că definiţia de cuşcă ar fi 
fost foarte umilitoare. 

Silent Joe se luă după el cu răbdarea cu care clientul îl 
urmează într-un restaurant pe şeful de sală care îl 
însoţeşte către masă. Aşteptă fără manifestări călduroase 
de grabă ca stăpânul lui să deschidă un sac de Wild Dog 
Friskies şi să-i pună o porţie generoasă în blid. Atunci când 
Caleb termină şi se dădu la o parte, îşi băgă botul în 
recipient şi îşi începu masa, însoţind-o cu un cor de 
scrâşnete de maxilare şi biscuiţi ronţăiţi. 

— Ţine, bătrâne. Dacă vrei, de mâine avem fripturi şi 
şampanie şi pentru tine. 

Fără a se opri din mâncat, câinele ridică o clipă privirea 
către el  arătându-şi albul ochilor. Expresia lui 
neîncrezătoare, tradusă în termeni umani, era a celui care 
nu dă vrabia din mână pe cioara de pe gard. 

— Nu crezi? O să-ţi schimbi părerea, îmblănitule! Acum 
suntem cu toţii bogaţi. Toţi. Până şi puricii tăi. 

Lăsă câinele la hrana lui şi se întoarse către casă. Luă 
arcul şi tolba, şi apoi urcă cele trei trepte care duceau la 
intrare. Lemnul scârţâi un fel de bineţe îngrijorate sub 
greutatea lui. Caleb deschise uşa pe care nu o încuia 
niciodată cu cheia. Sărăcia lui cronică devenise un fapt 
atât de obişnuit, încât niciun hoţ nu ar fi visat să fure ceva 
tocmai din casa lui. 

Odată trecut pragul, intră imediat în micul antreu în 
care se afla baza scării ce ducea la etajul superior. 
Parcurse micul coridor lăsând în urma lui rampa scărilor şi 
coti la stânga, pentru a ajunge în bucătăria care dădea în 
spatele casei. Atunci când intră, reuşi să nu se lase 
impresionat de spectacolul dezolant care îi apăru în faţa 
ochilor. Zugrăveala pereţilor era scorojită şi pătată de 
timp, iar mobilele de lemn nu arătau mai bine. Frigiderul 


Zs 


aparţinea unei generaţii pentru care congelatorul era total 
necunoscut, iar aragazul era atât de vechi, încât nimeni nu 
s-ar fi mirat dacă ar fi găsit-o în faţa lui pe soţia 
generalului Custer cu şorţ şi un polonic în mână. Chiuveta 
era plină de vase murdare şi, la fel, blatul de lângă ea, plin 
ochi de cratiţe şi cutiuţe, era martorul unor mese grăbite 
consumate în singurătate. 

Lăsă pe jos arcul şi tolba, puse pe masă rucsacul şi, în 
sfârşit, îl deschise cu o mână nu prea sigură. Scoase cu 
greutate o boccea mare făcută dintr-o pătură indiană, atât 
de jegoasă şi de jerpelită, încât abia se mai vedeau culorile 
originale. Se chinuise mult să facă acel pachet rudimentar, 
pentru că țesătura era veche, mâncată de umiditate şi 
aproape destrămată. 

Scoase încet acea grămadă diformă şi dădu la iveală 
obiectul dinăuntru. Luă de pe masă rucsacul pentru a face 
din descoperirea lui singura protagonistă a blatului de 
lemn. Se aşeză cu o încetineală rituală pe un scaun, 
dinaintea ei. Ca în cele mai bune tradiţii ale locurilor 
comune, o rază a apusului de soare intră pe fereastră şi 
smulse un nou reflex de pe aurul vechi şi de acum opacizat 
de vreme. Caleb zâmbi cu acelaşi reflex şi cu greu se 
abţinu să nu urle de bucurie. 

Încă nu-i venea să creadă că dăduse norocul peste el. 

Doamne sfinte, cât ar fi putut să valoreze chestia asta? 

O sută de mii? Două sute cincizeci de mii de dolari? 

Socotind greutatea, numai dacă ar fi topit-o s-ar fi putut 
scoate o căruţă de bani. Dar, ceea ce îl exalta pe Caleb nu 
era numai simpla valoare a aurului din care era făcută. 
Luându-te după inscripţii, trebuia să fie ceva foarte vechi. 
Erau semne ce păreau hieroglife. Caleb nu înţelegea prea 
mult, dar puteau fi maya. Sau poate aztece ori incaşe. Sau 
orice dracului ar fi fost, doar bani să valoreze. În acel haos 
binecuvântat, o estimare de jumătate de milion de dolari 
nu putea să fie hazardată. Caleb sări de pe scaun ca şi cum 
ar fi devenit dintr-odată fierbinte. 

Doamne sfinte, jumătate de milion de dolari! 

Cu suma aceea putea să-şi continue cercetările şi chiar 


— 26 — 


şi Charyl... 

Se apropie de telefon, ridică receptorul şi se rugă să nui 
se fi suspendat postul telefonic. Nu plătea facturile din 
timpuri imemoriale şi se aştepta să i se taie linia dintr-un 
moment în altul. Luă tonul ca pe un semn bun al 
destinului. Formă un număr şi rămase în aşteptare, cu 
inima spărgându-i pieptul la gândul că ar fi putut auzi 
vocea femeii pe care o iubea. 

În timp ce la celălalt capăt al firului sunetele invadau 
apartamentul pe care îl cunoştea atât de bine, Caleb îşi 
aminti pe neaşteptate seara primei lor întâlniri. 

O cunoscuse pe Charyl cu mai mult de un an în urmă, 
când coborâse în Phoenix pentru un concert cu Skulker 
Skunks. Insoţise trupa country a prietenilor lui care 
mergeau să cânte la Asi Es la Vida, un restaurant mexican 
cu muzică live, ce se afla la periferia oraşului. După proba 
de microfon de după-amiază, mâncase şi râsese cu băieţii, 
şi atunci când ei se urcaseră pe estradă, rămăsese aşezat 
la masă, sorbind o bere Bud şi supraveghind localul care 
se umplea încet, încet. 

Skunks erau destul de cunoscuţi prin părţile acelea şi în 
scurt timp se făcuse destul balamuc. In zăpăceala 
generală, Caleb ochise o fată blondă care era îmbrăcată cu 
o pereche de blugi şi cu un tricou roşu şi purta o pălărie 
neagră de cowboy. Era cu spatele la el, indiferentă la 
muzică, cu capul plecat ca şi cum ar fi examinat cu atenţie 
lichidul din paharul pe care îl ţinea în mâini. Atunci când 
ridicase capul, Caleb reuşise să-i vadă chipul reflectat în 
oglindă şi rămăsese trăsnit. După toate probabilitățile, era 
mai aproape de treizeci decât de douăzeci de ani, dar, cu 
toată reproducerea aproximativă a oglinzii barului, avea o 
figură de adolescentă care inspira în acelaşi timp 
senzualitate şi nevinovăție. Aproape că simţise fixitatea 
privirii lui Caleb asupra ei şi se întorsese, iar privirile li se 
încrucişaseră. 

Caleb se pierduse pentru o clipă în acei ochi albaştri. 
Apoi, contrar comportamentului său obişnuit în situaţii 
similare, îşi luase berea şi se ridicase pentru a se duce 


spre ea. 

Atunci când se aşezase pe taburetul de alături, fata îşi 
ridicase leneş capul pentru a-l privi. Imediat după aceea, 
continuase să-şi fixeze cu atenţie paharul. 

Caleb se prezentase cu o voce mai emoţionată decât ar fi 
vrut. 

— Bună. Sunt Caleb. 

Fata îi vorbise pe un ton inexpresiv, care dezvăluia 
numai un uşor accent de plictiseală. 

— Bună. Eu sunt Charyl. Două sute de dolari. 

— Ce? 

Charyl îşi rotise taburetul şi-şi îndreptase trupul în 
direcţia lui. Caleb nu reuşise să-şi oprească privirea ce 
coborâse să examineze sânii tari şi sfârcurile care 
întindeau țesătura subţire a tricoului. 

Charyl zâmbise, dar el nu-şi dăduse seama. 

— Sigur nu vrei să-mi spui că te-ai aşezat aici pentru că 
ai descoperit brusc că sunt femeia vieţii tale şi mama 
ideală pentru copiii tăi? Dacă vrei să-mi vezi dormitorul, 
sunt două sute de dolari. Patru sute dacă vrei să vezi 
soarele răsărind de la fereastra mea. 

Caleb se simţise stânjenit şi-şi luase privirea de la ea. 
Ochii lui Charyl îl urmăriseră în oglindă. 

— Ce este, Caleb? [i-ai pierdut cuvintele sau ţi-ai 
pierdut portofelul? 

Era pentru prima oară în viaţa lui când vorbea cu o 
târfă, cu atât mai mult cu înfăţişarea lui Charyl. Şi era 
descumpănit de atracţia nefirească pe care femeia aceea 
aşezată lângă el pe taburet o exercita asupra lui. 

Blestemase destinul. Patru sute de dolari era exact suma 
pe care o avea în portofel. Luase banii cu el pentru că în 
ziua următoare trebuia să se ducă la EI&EI Equipment, un 
magazin de electrice şi electronice, unde comandase 
materiale care îi trebuiau pentru cercetările lui. 

De data aceasta, fusese rândul lui să se uite o clipă la 
sticla de bere pe care o ţinea pe tejghea. 

Puțin după aceea, având senzaţia lămurită că făcea o 
tâmpenie, se întorsese către Charyl cu un zâmbet care 


pa DI 


căuta cu disperare să fie dezinvolt. 

— Oferta cuprinde şi o cafea dimineaţa? 

— Sigur. Dacă vrei, şi omleta. 

Caleb încuviinţase cu o înclinare a capului. 

— OK. S-a făcut. Acum am spus ceea ce trebuia să spun 
eu. De acum încolo, tu conduci caruselul. 

Fără a vorbi, Charyl confirmase contractul ridicându-se 
şi îndreptându-se către uşa localului. Caleb o urmase, 
parcurgând în spatele ei acel traseu împânzit de bune 
intenţii, care duce drept către porţile iadului. 

Din dimineaţa în care se trezise în patul acela mare din 
apartamentul ei din Scottsdale, nu mai avusese linişte. Nu 
mai avea în buzunar nici măcar un dolar şi se întorsese în 
Flagstaff cu autostopul, fără a reuşi să-şi şteargă din minte 
noaptea care de abia trecuse cu corpul lui Charyl la 
dispoziţie. După care viaţa lui devenise o aşteptare 
înfocată, jalonată de imaginea lui Charyl în braţele altor 
bărbaţi. Ori de câte ori reuşea să pună deoparte banii 
necesari, împrumuta Toyota lui Bill Freihart şi cobora la ea 
în oraş, jurându-şi de fiecare dată că era ultima oară şi 
blestemându-se în acelaşi timp pentru că ştia că nu şi-ar fi 
ţinut jurământul. 

Pe măsură ce relaţia lor continua, Charyl începuse să 
nu-l mai trateze ca pe un client obişnuit. Făceau dragoste 
ca doi iubiţi, fără inhibări şi fără limite de candoare înainte 
şi după. Ea acceptase până şi să facă dragoste cu Caleb 
fără prezervativ, dar când, după o serie de întâlniri, el îi 
mărturisise că o iubeşte, ea se posomorâse, se ridicase 
nervoasă din pat înfăşurându-şi cearşaful în jurul corpului 
şi dispăruse în baie. La scurt timp se întorsese cu ochii 
roşii, ca şi cum ar fi plâns. 

Se aşezase pe pat ţinând cearşaful ca pe un scut pe 
piept. 

— Nu merge aşa, Caleb. 

— Ce nu merge aşa? 

— Viaţa. O târfă rămâne mereu o târfă, pentru tine ca şi 
pentru oricine altcineva. 

— Ai putea să te opreşti... 


290 


Ea îşi ridicase privirea şi Caleb se pierduse pentru a 
suta oară în ochii ei. 

— Ca să fac ce? Să mă combin cu un sărăntoc mai mare 
ca mine? Caleb, viaţa amărâtă am trăit-o deja. Nu am de 
gând să mă trezesc încă o dată cu curu-n baltă. 

— Dar tu ce simţi pentru mine? 

Charyl se întinsese pe pat lângă el, ţinând mereu 
cearşaful strâns ca o barieră. Caleb nu reuşise să înţeleagă 
dacă pentru a se apăra de el sau de ea însăşi. 

— Ceea ce simt pentru tine mă priveşte personal. Cu 
munca mea îmi câştig existenţa. Şi ăsta este un lucru 
practic. 

— Dar într-o zi, eu... 

Charyl se întorsese şi îi pusese o mână pe buze. 

— Îţi ştiu proiectele şi sunt sigură că într-o zi sau alta 
vei reuşi să ţi le realizezi. Când va veni ziua aceea, am 
putea face să coincidă plăcutul cu utilul. Până atunci, dacă 
vrei să ocupi patul meu, vor fi mereu două sute de dolari. 
Patru sute dacă vrei să vezi soarele răsărind de la 
fereastra mea. 

Apoi desfăcuse cearşaful, îl strânsese în braţe şi făcuse 
dragoste cu o intensitate şi o rătăcire care îl tulburaseră şi 
pe Caleb. 

Şi acum, în sfârş... 

— Alo. 

Vocea lui Charyl îl scoase din caruselul imaginilor care îi 
bântuiau mintea şi îl readuse la euforia prezentului. 

— Bună, Charyl. Sunt Caleb. Eşti singură? 

— Da. 

Caleb ştia că, şi dacă ar fi fost cu cineva, nu i-ar fi spus- 
O. 

— Am o veste răsunătoare. 

— Cum ar fi? 

— Bani, iubita mea. O mare, frumoasă, umflată, 
îngâmfată valiză plină de bani. 

De partea cealaltă se lăsă pentru un moment liniştea. 

— Glumeşti? 

— Ţi se pare că aş putea glumi pe seama unui subiect ca 


2000 


ăsta? Dă-mi două zile şi pe urmă cobor la Scottsdale 
pentru a-ţi demonstra că nu este un basm. Şi pregăteşte 
bagajele că ne ducem pentru câteva zile la Vegas ca să 
spulber... 

Clic. 

Telefonul amuţi dintr-odată. Caleb rămase o clipă în 
picioare în dezastrul bucătăriei lui, ţinând în mână 
receptorul unui telefon care nu mai dădea semne de viaţă. 
Tocmai acum trebuia să-şi dea seama compania de 
telefonie că nu plătise ultimele facturi. În urmă cu doar o 
zi, ar fi spart aparatul de furie. Acum, chipul şi corpul lui 
Charyl erau atât de aproape, încât, dacă închidea ochii, 
aproape că-i putea simţi parfumul. 

„Atunci când va veni ziua aceea, am putea face să 
coincidă plăcutul cu utilul...” 

Şi acum ziua aceea în sfârşit sosise. 

Se răsuci şi se sprijini de masă. Înfăşură iarăşi prada în 
pătura veche, jegoasă şi prețioasă şi, ţinând-o sub braţ, ieşi 
din casă. Dându-şi din nou seama de greutatea ei, bucuria 
îi fu de două ori mai mare. 

Odată ajuns afară, dădu o raită cu privirea pentru a 
controla să nu fie cineva prin preajmă. Apoi cobori treptele 
şi o coti la stânga. Mergând pe lângă latura din dreapta a 
construcţiei, se îndreptă către partea din spate a casei. 
Bătrânele obloane de lemn şi ferestrele ieşite din ţâţâni 
erau scorojite şi ar fi avut nevoie de o reparaţie şi de o 
mână bună de vopsea. 

De data asta, Caleb nu mai avu prea multă grijă. 

O luă cu pas larg pe cărarea ce urca spre îngrăditura 
care odinioară adăpostise cai. Trecu de ea fără ca măcar 
să-i arunce o privire. În aer plana senzaţia pe care o ai 
într-o casă pustie, abandonată. Când vânduse ultimul cal, 
Burrito, avusese o strângere de inimă şi sentimentul că a 
pierdut ceva ce nu mai poate fi recuperat. În melancolia lui 
de bărbat singur, urmele copitelor rămase pe teren erau ca 
nişte ciorapi rămaşi întinşi în baie într-un apartament 
părăsit pentru totdeauna de o femeie. 

Se trezi dintr-odată fluierând în timp ce se apropia de 


Ec pe 


clădirea solidă din bârne care domina partea aceea de 
proprietate. În ceasul care pregătea apusul, cerul era de 
un albastru de-a dreptul arogant. În sfârşit, era culoarea 
zilelor fericite, a viitorului care nu mai părea opac, a 
ochilor lui Charyl. 

Uşa grea de lemn era blocată de două lanţuri încătuşate 
de lacăte grele cu cifru. Caleb îşi lăsă povara la pământ şi 
începu să manevreze rotiţele încuietorilor. Mecanismele se 
declanşară unul după altul şi Caleb deschise uşa. Uşa 
acceptă să se deschidă numai în schimbul unui efort 
considerabil. Impingând-o cu greu cu un picior, îi transferă 
greutatea spre interior. Incuie uşa din nou şi declanşă 
toate încuietorile care din interior opreau accesul oricui. 
Atâta obsesie pentru încuietori ar fi putut părea excesivă, 
dar lui Caleb îi făcea plăcere să se simtă puţin maniac. 

Erau oameni care ar fi ucis pentru a pune mâna pe acea 
descoperire, dacă i-ar fi dat de capăt. Se simţea deja 
aproape, iar acum, cu banii pe care i-ar fi putut avea la 
dispoziţie datorită vânzării prăzii lui, era sigur că ar fi 
reuşit... 

Aprinse lumina şi se găsi în faţa familiarului spectacol al 
laboratorului său. 

In aer plutea un miros uşor de ozon. Marea încăpere era 
înţesată cu aparatură electrică şi electronică. Peste tot 
erau cabluri groase de înaltă tensiune care intrau şi ieşeau 
din alternatori din material ceramic, rezistenţe legate la 
ampermetre care, la rândul lor, erau legate la bobine 
ciudate din sârmă de cupru înfăşurate pe mosoare uriaşe 
de lemn. Un alt cablu, mare, acoperit cu material izolant 
negru, cobora din paratrăsnetul eficient montat pe 
acoperiş pentru a se cupla cu restul maşinăriilor. 

Toate acele utilaje ar fi rămas un mister pentru 
majoritatea oamenilor, dar pentru el, reprezentau visul 
unei vieţi. 

Lucra la un proiect atât de ambițios şi de important, 
încât avea o miză enormă. Era vorba despre un acumulator 
capabil să înmagazineze energia fulgerelor. De fiecare 
dată când o descărcare electrică brăzda cerul cu lumina şi 


PE e e ai 


trăsnetul ei, elibera energie suficientă pentru a lumina 
câtva timp un oraş ca New Yorkul. La fiecare furtună erau 
în aer milioane de volţi care nu aşteptau altceva decât să 
fie prinşi şi închişi în caseta lui magică. Erau kilowati şi 
kilowaţi de energie curată şi gratuită care ar fi putut 
satisface foamea cronică de electricitate care tortura 
lumea. Şi oricine ar fi fost dispus să plătească milioane de 
dolari pentru a fi el cel care să servească această hrană. 

Nu-i păsa dacă furtuna din noaptea trecută reprezentase 
al nu ştiu câtelea eşec. Caleb ştia că într-o zi avea să-i 
găsească pe toţi dinaintea lui, sorbindu-i cuvintele, gata să 
se sfâşie numai să aibă în mână caietul lui de însemnări. 

Atunci îşi va fi luat dintr-o singură lovitură toate 
revanşele din lume. 

Se scutură şi luă de jos preţioasa lui descoperire. 
Trebuia să o ascundă, măcar până ar fi găsit un expert de 
încredere pentru evaluare şi un cumpărător în stare să-i 
plătească valoarea. Să meargă la bancă să o pună în seif 
nici nu se punea problema. Caleb Kelso sărăntocul, calicul, 
obiectul batjocurii tuturor, care închiria un seif... 

Întâmplarea ar fi dat de bănuit până şi fiilor nou-născuţi 
ai poliţiştilor din Flagstaff. Şi el, fireşte, nu voia să 
stârnească bănuieli, care ar fi putut pune bețe în roate 
angrenajului pe care îl punea în mişcare. 

Se îndreptă către latura din stânga a laboratorului. Se 
opri în faţa capacului de lemn al unui chepeng 
dreptunghiular ce se deschidea în pardoseala lăsată 
neşlefuită, din necesitate şi ca o alegere a lui. Îl ridică cu 
oarecare dificultate, dând la iveală o încăpere săpată în 
pământ şi treptele unei scări care coborau în întuneric. 
Atinse un întrerupător montat pe o grindă şi lumina dădu 
la iveală o cameră pătrată, cu tavanul brăzdat de grinzi 
puternice de lemn şi pereţii acoperiţi de rafturi încărcate 
cu toate tipurile de ustensile, echipamente şi materiale 
electrice. 

Deşi locul părea neamenajat, totul era aşezat într-o 
ordine scrupuloasă. 

Atent să nu se împiedice şi să nu-şi rupă gâtul, Caleb 


cobori încet treptele de lemn. Atunci când ajunse la nivelul 
de jos, se duse în faţa unui rastel din stânga scării şi 
începu să pipăie cu mâna liberă partea inferioară a unui 
raft. Găsi o deschizătură în care îşi introduse degetele şi 
trase în afară. 

Se auzi un zgomot sec şi latura dreaptă a raftului se 
deplasă puţin de la perete. Caleb deschise uşa secretă 
rotind-o fără zgomot pe balamalele bine unse, dezvăluind 
dincolo de barieră o a doua cameră, minusculă. În timp ce 
intra pentru a-şi depozita încărcătura pe podea, Caleb 
binecuvânta spiritul prevăzător al lui Jonathan Kelso, tatăl 
lui. Nu avea încredere în bănci şi construise în mare secret 
seiful lor personal în depozitul de utilaje. Rămăsese multă 
vreme nefolosit, dar acum era din nou de actualitate, 
pentru a adăposti lucrul cel mai preţios pe care Caleb îl 
avusese vreodată. 

În timp ce ieşea şi închidea raftul deasupra preţiosului 
său conţinut, se întâmplă ceva care îl uimi. 

Afară, Silent Joe începu să latre cu furie. 

Caleb urcă curios cele câteva trepte care ieşeau din 
subteran şi se apropie de o fereastră protejată de un grilaj. 

Silent Joe parcă înnebunise. Se mişca înainte şi înapoi în 
cuşca lui, lătrând şi mârâind ca un dement, cu dinţii albi şi 
nemiloşi dezveliţi către un punct neprecizat. Apoi, dintr- 
odată, toată frenezia aceea a lui păru să se calmeze ca la 
un ordin imperios şi se transformă într-un mârâit grav şi 
continuu care deveni imediat după aceea schelălăitul unui 
pui de căţel. În sfârşit îşi băgă coada între picioare, se 
refugie în spatele căsuţei lui, se întinse pe pământ şi 
începu să urle. 

De la fereastra murdară a laboratorului său, Caleb simţi 
că i se strânge stomacul. Nu mai auzise în viaţa lui un 
sunet atât de sfâşietor. Urletul disperat al acelui câine 
care nu lătra niciodată era chiar vocea terorii. 

Nu avu timp să se întrebe cine sau ce îl înspăimântase în 
felul acela pe Silent Joe. Chiar în acel moment auzi o 
mişcare în spatele său. Se răsuci brusc, mai mult uimit 
decât îngrijorat. Ceea ce văzu îi dădu un frison în tot 


Pey. ARSI 


corpul, atât de violent, încât avu senzaţia că ceva încerca 
să iasă din el pentru a se pune la adăpost. Apoi, totul se 
desfăşură cu rapiditatea fulgerului. Un alt fâşâit, o mişcare 
uşoară şi repezită, iar pe neaşteptate bezna aşternută pe 
ochi. Cu toate acestea, Caleb avu încă timp să simtă o 
durere groaznică, cu o fracțiune de secundă înainte de a 
muri. 


T'aa nâk'a' 


Trei întoarceri 


3 


Sosind de la vest, pilotul făcu un viraj amplu cu 
elicopterul, înainte de a începe coborârea spre aeroportul 
din Flagstaff. În faţă, pe cerul care mărginea San 
Francisco Peaks, zbura la mare înălţime un şoim. Jim 
Mackenzie, aşezat pe scaunul pasagerului, stătu să-l 
privească un moment. La New York, unde locuia acum, nu 
prea erau ocazii în care să vezi zburând vreunul. Îl urmări 
cu privirea până îl pierdu din vedere, înghiţit de albastrul 
imens din care făcea şi el parte în acel moment. Se 
reculese şi-şi îndreptă privirea mai jos, în peisajul familiar, 
parcurs de umbra elicopterului. Sub ei se perindau 
elegantele locuinţe din Forest Highlands, aşezate precum 
carele într-o caravană în jurul terenului de golf cu 
optsprezece găuri aflat în proprietatea exclusivă a 
norocoşilor care îşi puteau permite o casă în acel district. 
Puțin mai jos, pe partea opusă a aceleiaşi coline, se afla 
Katchina Village, care era cu totul altceva. 

Fără gazon englezesc, fără geamuri uriaşe, fără valeţi, 
fără BMW, sau Porsche, sau Volvo în curte. Fără ziduri 
împrejmuitoare şi fără bariere şi gardieni la porţile de 
intrare. 

Şi, mai ales, fără happy-end la sfârşitul filmului. 

Jim cunoştea bine lumea care locuia la Forest Highlands. 
În trecut, fusese de multe ori acolo, înainte ca întâmplarea 
şi norocul să-i permită să plece din Arizona şi din Flagstaff 
fără măcar să-şi întoarcă privirea. Odată, locuise acolo un 
om care îi fusese cel mai bun prieten. Sau cel puţin fusese 
până când viaţa îi pusese în faţa realităţii. 

El era foarte bogat, Jim în schimb... 

Copiii sunt probabil toţi la fel, dar nu rămân aşa când 
devin bărbaţi. 

Sau poate acel „în schimb” privea aspecte ale vieţii care 
pentru fiinţele umane sunt întotdeauna foarte dificil de 
abordat. 

Vocea pilotului în căşti îl trezi din gândurile sale. 


Ee RE 


— Vrei să aterizezi tu? Să vedem dacă mai eşti în stare 
să pilotezi un elicopter! 

Jim se întoarse către tânărul bine făcut, blond, aşezat la 
comandă, şi dădu negativ din cap. Indică manşa pe care 
celălalt o ţinea în mână cu o expresie definitivă. 

— Faptul că eu aş fi încă în stare să pilotez un elicopter 
este discutabil. Faptul că tu nu ai fost niciodată în stare să 
o faci este un adevăr absolut. E mai bine să continui 
practica. 

— Mare căpetenie, observă perfecțiunea şi bagă-ți 
unghia-n gât. Iți vei rupe în bucăţi brevetul după această 
aterizare. 

Ca răspuns, Jim îşi strânse mecanic centura de siguranţă 
de scaun şi-şi împinse ochelarii Ray-Ban cu lentile-oglindă 
spre rădăcina nasului. Cu toate declaraţiile lui, în timp ce 
coborau, îşi înăbuşi cu greu dorinţa de a lua comanda şi de 
a executa el însuşi manevra de aterizare. Nu i se întâmpla 
des să călătorească într-un elicopter fără a fi el pilotul. 

Aparatul 407 se aşeză pe pământ cu un balans uşor. 
Travis Logan fusese întotdeauna un pilot foarte bun. Jim îl 
cunoştea de pe vremea în care amândoi erau în serviciu la 
Grand Canyon West Airport, gestionat de indienii hualapai, 
sus la Quartermaster. Făceau în fiecare zi zeci de zboruri 
pentru a le asigura vizitatorilor turul panoramic deasupra 
Marelui Canion. După acel spectacol care îţi tăia 
respiraţia, îi lăsa jos, la baza lor turistică pe malul fluviului 
Colorado, pentru a-şi completa experienţa cu un traseu de 
rafting. 

Era o rutină cotidiană, fără poticniri excesive, dar era în 
orice caz vorba despre visul împlinit al lui Jim Mackenzie. 
Incă de când era un băieţandru dorise să zboare. Acum 
pilota un elicopter ori de câte ori voia şi era fericit. 

Sau cel puţin crezuse asta pentru o vreme. 

Jim desfăcu centura de siguranţă, îşi scoase casca de pe 
cap şi se întoarse să ia sacul de pe scaunul din spate. 
Intinse mâna către pilot. 

— Mulţumesc pentru tur. 

Travis bătu palma cu el. 


er: A 


— N-ai de ce, mutră roşie. Oricum, în cazul puţin 
probabil că te-ar întreba cineva ceva, noi astăzi nu ne-am 
văzut. 

Jim deschise portiera elicopterului şi cobori, trăgându-şi 
sacul după el. Închise controlând bine închizătoarea şi-i 
întoarse cu degetul mare ridicat un ultim salut lui Travis, 
care dădea din mână, cu o figură neclară în reflexul 
geamului de plexiglas. 

Atunci când sosise de la New York la Las Vegas cu 
zborul de dimineaţă, telefonase la numărul fostei lui 
companii Sky Range Tour, pentru care Travis lucra şi 
acum. Întrebase de el şi, atunci când îi făcuse legătura, 
acceptase, aşa cum era şi inevitabil, căldurosul salut de 
bun venit al colegului de odinioară. 

— Isuse Hristoase, nu-mi vine să-mi cred urechilor. Jim 
Mackenzie care, nesilit de nimeni, acceptă să vorbească cu 
nişte muritori de rând. De unde suni, dar mai ales de ce 
suni? 

Nu considerase necesar să-i dezvăluie lui Travis 
adevăratul motiv al întoarcerii sale, de aceea se adaptase, 
chiar dacă nu avea niciun chef, modului zeflemist al 
vechiului prieten. 

— Sunt aici la Vegas, persoană inutilă. Dacă deschizi 
fereastra biroului, sar înăuntru. Şi trebuie să ajung la 
Flagstaff, dacă vreunul dintre voi se duce prin părţile alea. 

Se întâmpla des ca printre piloţi să se practice genul 
acela de favoruri. Compania nu ştia în mod oficial sau se 
prefăcea că nu ştie, era suficient ca totul să rămână în 
limitele unei bune respectări a îndatoririlor de serviciu. În 
dimineaţa aceea, Jim fusese norocos. Chiar după-amiază, 
Travis trebuia să urce la Quartermaster pentru a înlocui un 
elicopter cu un altul. O abatere până la Flagstaff nu i-ar fi 
creat nicio problemă. Îi dăduse întâlnire la heliportul care 
era baza companiei Sky Range, iar acum Jim se afla acolo, 
cu nasul pe sus, ca să vadă prin vântul stârnit de palele 
elicei elicopterul decolând, până când vântul se potolea, 
iar aparatul se transforma într-un punct îndepărtat. 

Şoimi şi oameni împărţindu-şi cerul. 


— 39 — 


„Ei - cu drept deplin, noi - cu teama constantă să nu ne 
trădeze cerul...” 

Cu un gest al capului, şterse acest gând supărător. Apoi 
îşi puse sacul pe umăr şi traversă pista de asfalt, către 
ieşirea din aeroport. Respectând regulile, Travis aterizase 
în sectorul rezervat aviaţiei private. În timp ce mergea în 
direcţia edificiului Flagstaff Pulliam Airport, pe lângă el se 
înşiruiau două rânduri lungi de acoperişuri largi, mici 
hangare în aer liber unde se adăposteau de intemperii 
aeroplanele piloților din zonă. Erau mai ales Cessna sau 
Piper de două şi patru locuri. Trecu pe lângă doi oameni de 
vârstă mijlocie cu pălării Stetson pe cap, care se apropiau 
de un Cessna Millennium elegant, un model cu aripă 
înaltă, o jucărie de patru sute de mii de dolari. Cei doi 
duceau în mână valize, râdeau şi sporovăiau cu o voce mult 
deasupra limitei admise. În timp ce îi depăşea, auzi 
cuvântul „Bellagio” pronunţat cu euforie. 

Jim zâmbi. Bellagio era unul dintre cele mai luxoase 
hoteluri şi cazinouri din Las Vegas, o reproducere perfectă 
a unei rămăşiţe a lacului Como din Italia. Cei doi se duceau 
probabil în Nevada, pentru o perioadă de sex-drugs-and- 
rock'n-roll, chiar dacă, judecând după înfăţişarea lor, nu 
păreau interesaţi de rock'n-roll. 

Vegasul era un loc unde fiecare ac îşi găsea cojocul şi 
invers. Chiar şi cojocul cel mai mare. Era de ajuns să ai 
acul potrivit. 

Banii. 

Jim nu avusese niciodată obsesia banilor. Pentru el, nu 
reprezentau putere, cucerire, o viaţă trăită în lux. Totodată 
însă, erau singurul mod pe care îl cunoştea pentru a-şi 
putea cumpăra libertatea. Şi pentru el libertatea 
însemnase la un moment dat să se despartă de acel loc, de 
acea viaţă moartă ce sfârşea la nouă seara, de cântecele cu 
şei şi cowboy, de hainele care miroseau a fum de grătare, 
de praful deşertului care îi entuziasma pe turişti şi 
năpădea existenţa celor care erau constrânşi să vieţuiască 
acolo. 

Îşi dăduse seama că, dintotdeauna, aceea îi fusese 


— 40 — 


închisoarea. Dar el reuşise să iasă de acolo, iar acum trăia 
la New York, pilota elicopterul privat al unui om de afaceri 
pe cerul din Manhattan şi conducea pe şosele un Porsche 
Cayman S nou-nouţ. _ 

Ajunse la terminal şi trecu de uşa de sticlă. Înăuntru, 
aerul condiţionat al ventilatoarelor şi penumbra. În timp ce 
traversa culoarul, îşi scoase ochelarii şi îi băgă în 
buzunarul cămăşii Ralph Lauren. În dreapta lui erau un şir 
de persoane aşezate la coadă pentru check-in. Un copil de 
cinci ani, care stătea în picioare alături de mama sa, ridică 
ochii şi îl privi în faţă. Gura lui făcu un O de mirare şi 
imediat după aceea îl arătă pe Jim cu degetul. Vocea avea 
tonul strident al uimirii infantile. 

— Mamă, uite, omul acela are un ochi verde. 

Mama, o femeie înaltă şi frumoasă, cu aceiaşi ochi şi păr 
negru ca ai fiului, se întoarse brusc şi se aplecă asupra 
copilului. 

— Dickie, nu-i frumos să arăţi oamenii cu degetul. Şi cu 
atât mai mult să strigi în gura mare de faţă cu lumea. 

După ce-şi certă fiul, femeia îşi întoarse privirea către 
Jim. Se trezi în faţa unui bărbat de aproximativ treizeci şi 
cinci de ani cu fizic atletic, faţa bronzată, cu trăsături 
perfecte şi păr lung negru. 

— Scuzaţi-mă, eu... 

Cuvintele i se opriră o clipă pe buze. Ochii pe care îi fixa 
erau una dintre acele ciudăţenii ale naturii care au 
câteodată un efect distrugător asupra înfăţişării unei 
persoane, dar în cazul acela, pe care îl avea dinaintea ei, 
reuşeau doar să fie deosebit de fascinanţi. Jim Mackenzie 
avea din naştere ochiul stâng negru şi dreptul de un verde- 
albăstrui care amintea de apa anumitor mări tropicale. 

Femeia se ridică învăluită de o oarecare stânjeneală. 
Dintr-odată expresia ei se schimbă, poate chiar fără ca ea 
să-şi fi dat seama. Lumina din privirile ei era aceea a unei 
persoane puse pe neaşteptate în faţa unei tentative de 
hipnoză. 

— Îmi cer scuze, dar Dickie este un copil atât de vioi şi 
uneori... 


— Nu-i nimic, doamnă. Nu-i aşa, Dickie? 

Îi zâmbi băiatului fără a fi prea mult interesat de mamă. 
Copilul îşi recăpătă siguranţa şi zâmbi la rândul lui. Jim se 
simţi liber să plece. Se îndepărtă simțind în spatele lui 
privirea sfredelitoare a femeii. Un joc vechi de când lumea, 
dar care era încă jucat cu plăcere. 

Jim era de multă vreme obişnuit cu efectul pe care îl 
producea asupra reprezentantelor sexului opus. De când 
îşi dăduse seama, asta fusese arma lui, o mică revanşă în 
faţa condiţiei băiatului născut şi crescut la marginea unei 
rezervaţii de indieni navajo, de un tată alb şi o femeie care 
aparţinea celei mai numeroase etnii de indieni din 
America. 

Cineva, undeva, spusese că ochii sunt oglinda sufletului. 
Poate în cazul lui o nimerise din plin. De fapt, privirea era 
reflexul existenţei lui. Dintotdeauna se simţise o figură 
descompusă, care mergea prin mijlocul fluviului fără a 
manifesta un interes anume pentru vreunul dintre maluri. 
Era atras de amândouă şi refuzat în acelaşi timp, fără să 
aparţină într-adevăr niciunuia dintre ele. 

Un om care nu era alb şi nu era nici indian, un om căruia 
nici măcar ochii nu reuşeau să-i fie de aceeaşi culoare. 

Împinse uşa de sticlă spre exterior şi îşi lăsă acele 
gânduri la răcoarea şi penumbra edificiului. 

Afară, regăsi soarele şi pe Charles Owl Begay. 

Bătrânul navajo era în picioare, lângă un Voyager alb, 
care avea pe o latură emblema de la Cielo Alto Mountain 
Ranch. Când îl văzu, chipul brăzdat de ridurile vremii şi ale 
intemperiilor nu-şi schimbă cu mult expresia. 

Numai ochii negri şi înfundaţi în orbite dădeau la iveală 
plăcerea de a-l revedea. 

— Bine te-ai întors acasă, Tâă” Hastiin. 

Jim zâmbi auzindu-şi numele indian pronunţat de bătrân 
pe tonul gutural şi aspirat al graiului navajo. In realitate, 
printre Diné, aşa cum îşi spuneau acum, singuri, indienii 
navajo, dispăruse demult obişnuinţa de a avea un nume 
indian ca în trecut. Nu mai erau şoimi, vulturi ori urşi de la 
care să te inspiri. Apelative cum ar fi Apa-ce-Curge sau 


Ploaie-pe-Chip ori Calul-Nărăvaş aparţineau de acum 
literaturii, cinematografiei, fanteziei vreunui copil sau 
curiozităţii nepoliticoase a vreunui turist. 

În cazul lui, lucrurile se desfăşuraseră într-un fel aparte, 
în ziua în care se născuse, bunicul îl luase din braţele 
mamei şi îl privise îndelung. Apoi îl ţinuse ridicat dinaintea 
sa ca pe o ofrandă închinată cine ştie căruia dintre zeii 
antici şi prezisese că în acel copil vor fi trei oameni. Un om 
bun, un om puternic şi un om curajos. Jim se întreba 
adesea dacă bătrâna căpetenie nu rămăsese deziluzionată. 
În orice caz, profeția nu se adeverise, dar numele 
rămăsese. 

— Táá’ Hastiin. 

Trei-Oameni. 

Jim îl îmbrăţişă pe cel care se afla în picioare în faţa lui 
şi îi răspunse în aceeaşi limbă. 

— Yă'ăt'e6h, bidă'i. 

Bidă'i era un cuvânt care în complicatul limbaj al 
indienilor navajo îl indica pe unchiul din partea mamei. Şi 
era felul în care Jim îl numise încă de copil pe bătrânul 
prieten care îl ajutase pe bunicul lui să-l crească. Un grup 
de persoane în vârstă, care coborau dintr-un autobuz 
pentru a intra în holul aeroportului, auzindu-i vorbind, îi 
priviră plini de curiozitate. Jim era obişnuit şi cu asta. Ce 
mai încolo şi încoace, dacă ar fi rămas aici, ar fi fost pentru 
totdeauna o persoană care cu greu şi-ar fi găsit locul, unul 
pe care lumea din afară l-ar fi privit aşa cum se priveşte un 
peşte în acvariu. Dimpotrivă, în locul în care locuia acum, 
descendenta lui indiană îi adăuga ceva divers şi exotic, în 
ochii aceloraşi oameni. 

— Ai călătorit bine? 

— Da, zborul de la New York la Vegas a fost bun. Apoi 
am profitat de unul dintre băieţii care stau la 
Quartermaster şi care m-a adus aici. 

— Ayóó to adhdleehi. Foarte bine. 

Bătrânul răspunse în timp ce împingea uşa laterală a 
Voyagerului. Jim îşi aruncă sacul pe scaunul din spate, 
deschise portiera şi se aşeză pe bancheta din faţă. 


Re pl 


Între timp, Charlie trecu la volan. Ziua aceea era pentru 
Jim ziua în care se simţea pasager. 

Charlie porni motorul şi părăsi parcarea fără să 
deschidă aerul condiţionat. In linişte, o luară pe ieşirea 
care ducea spre Autostrada 17, cu trei benzi pe fiecare 
sens, ce urca pe direcţia nord, către Flagstaff. Bătrânul 
conducea fără grabă, victimă şi artizan al uşoarei 
stânjeneli pe care o aduseseră cu ei în habitaclu. 

În afara motivului care îl adusese în oraş, lui Jim i se 
părea că nu mai aveau multe să-şi spună. Sau mai bine zis, 
ar fi putut să-şi spună multe lucruri numai dacă ar fi avut 
capacitatea să găsească un limbaj care să-i unească şi mai 
mult decât limba navajo. Ştia bine că Charlie nu-i aprecia 
alegerile şi i se părea inutil să-i vorbească de viaţa lui de la 
oraş, la mii de kilometri depărtare. Era o lume atât de 
diferită, încât distanţa de la Lună la Pământ nu ar fi 
exprimat conceptul în mod adecvat. 

Charlie iubea pământul şi Jim iubea cerul. Charlie iubea 
întinderea nesfârşită care i se desfăşura în faţa ochilor în 
timp ce mergea prin deşert, iar Jim iubea canioanele care 
se deschideau printre zgârie-nori. 

Charlie alesese să rămână, iar Jim alesese să plece. 

Scoase din buzunar ochelarii şi şi-i puse. In spatele 
acelui ecran de culoarea chihlimbarului decise să fie el cel 
care să rupă tăcerea. 

— Cum s-a întâmplat? g 

— Aşa cum visează toți oamenii. In timp ce dormea, a 
sosit cineva şi l-a luat. Hotărăşte tu cine. 

— A suferit? 

— Medicii au spus că nu. 

Jim reveni câteva clipe la liniştea neiertătoare care 
invadase maşina până nu demult. Simţea ceva ciudat în 
ochi şi în gât. Avea un nume precis, dar el, pentru moment, 
prefera să nu-i dea niciunul. 

Işi reveni, dar vocea nu-i mai era aceeaşi. 

— A avut parte de onorurile pe care le merita? 

— Fireşte. A venit preşedintele de la Window Rock şi 
apoi, pe rând, unul câte unul, toţi membrii consiliului. 


Presa i-a dedicat mult spaţiu. Au vorbit frumos despre el şi 
despre toate lucrurile pe care le-a făcut în viaţă. L-au 
tratat ca pe un erou. 

— Era un erou. 

— Da. A lăsat în urma lui o amintire frumoasă. 

În timp ce vorbeau, peisajul, iarăşi familiar pe măsură ce 
parcurgeau kilometrii, se derula proiectat pe geamul de 
lângă Jim, în acelaşi fel în care mai înainte se derulase 
dedesubtul elicopterului în care călătorise. Revăzând 
locurile adolescenţei lui, treptat se trezi faţă în faţă cu 
timpul trecut, o suprafaţă vălurită, din care răsăreau 
fragmente de amintiri, senzaţii, gesturi, chipuri, cuvinte. 

Unele de amintit mereu. Altele de uitat în acelaşi mod 
absolut. 

Vocea lui Charlie îl readuse unde era şi spre locul unde 
se îndreptau. 

— S-a întors şi Alan. 

Jim nu reuşi să răspundă imediat, cum ar fi vrut. Era 
sigur că acea pauză minusculă nu îi scăpase bătrânului. 

— Nu ştiam. 

Jim speră că omul acela înţelept, care stătea la volan, să 
nu simtă vibrația minciunii în vocea lui. Chiar dacă o 
percepuse, bătrânul nu dădu niciun semn. 

— A fost decorat cu virtutea militară Navy Cross. 

— Asta am auzit. 

Şi simţise o strângere de inimă, ca o durere în suflet, 
atunci când citise în ziare cu ce preţ o plătise. Nu o spuse, 
pentru că nu avea nimic de oferit în schimbul 
sentimentului de onoare al lui Charlie Owl Begay, membru 
al străvechii naţiuni navajo. 

În timpul dialogului lor dezlânat, intercalat cu o tăcere 
care era mai rea decât cuvintele, trecuseră de pe 
autostradă pe A 89. Urmându-i traseul îngropat în 
periferie, intrară în scurt timp în oraş. Jim privea peisajul 
urban care îl înlocuise pe cel rural fără nicio emoție, ca şi 
cum nu ar fi trăit niciodată în locul acela. 

Lucruri vechi, lucruri noi. 

Un local, un bar, un magazin de obiecte indiene făcute 


246 e 


în Taiwan, un centru comercial pe care se afla o firmă 
luminoasă pe cât de uriaşă, pe atât de inevitabilă. Flagstaff 
îşi reînnoise machiajul, dar Jim ştia că, în miezul lui, 
rămăsese neschimbat. Citea asta pe feţele oamenilor, o 
simţea intersectându-se cu alte maşini, majoritatea 
camionete ori SUV cu roţi mari şi supradimensionate. 

Acum nu ar mai fi reuşit să trăiască aici. 

Lăsară la stânga strada Humphrey unde era şcoala lui 
veche şi depăşiră rând pe rând semafoarele din faţa gării, 
unde în mod sigur tocmai trecea sau de abia trecuse un 
tren. Puțin mai încolo de clădirea care purta plăcuţa 
istoricei Route 66, pe cealaltă parte a străzii, magazinul de 
instrumente muzicale fusese complet renovat. În amintirile 
lui, reprezenta punctul de întâlnire al tuturor muzicanţilor 
din zonă. Socotind după aspectul înfloritor, după toate 
probabilitățile, mai era şi acum. Odată, cumpărase o 
chitară, cheltuindu-şi toate economiile pentru a dărui unei 
fete pe care o iubea chitara Martin la care ea visase 
dintotdeauna. 

Fusese cu mult timp în urmă. 

Poate acea femeie cânta şi acum, dar el nu mai auzise 
niciodată nici o singură notă a acelei chitare. 

Nici nu mai simţise dorinţa de a dărui ceva cuiva. 

Îşi urmară drumul fără cuvinte, ca şi cum vederea acelor 
locuri ştiute de amândoi, în loc să-i unească, reuşise să 
sape şi mai mult prăpastia care îi despărţea. 

Acum,  împrăştiate de-a lungul străzii, se aflau 
nenumăratele prăvălii care reprezentau într-un fel aspectul 
din partea de est a oraşului. Voyagerul depăşi colţul cu 
Country Club Road care ducea la câmpul de golf privat 
unde, atunci când era adolescent, lucrase ca purtător de 
crose şi unde anumite doamne care veneau din afară îi 
arătaseră ce atracţie putea exercita asupra ochilor lor 
normali un băiat frumos, pe jumătate indian, cu un ochi 
negru şi unul verde... 

Când Charlie ajunse în apropierea unei clădiri joase şi 
albe, încetini, semnaliză şi o luă spre mijlocul străzii 
pentru a coti la stânga, intrând în parcarea care se afla pe 


— 46 — 


latura intrării principale pe care trona inscripţia „Grant 
Funeral Service”. 

Coborâră din maşină. Aproape imediat, un om care 
purta haine întunecate ieşi pe o uşă de sticlă mascată pe 
dinăuntru de perdele anonime de culoare deschisă. 

— Bună ziua, domnule Begay. 

Îl salută pe Charlie cu o înclinare a capului şi îi întinse 
mâna lui Jim. În timp ce dădea mâna cu el, găsi că era 
caldă şi uscată. 

— Bine aţi revenit, domnule Mackenzie. Sunt Tim Grant, 
titularul. Cele mai sincere condoleanţe. Cred că e o mare 
pierdere, nu numai pentru poporul navajo. 

Jim mulţumi dând uşor din cap. Cu toate că făcea munca 
pe care o făcea, Grant era un om drept şi cu privirea 
hotărâtă, care emana o senzaţie de vitalitate foarte 
puternică, cu greu reţinută de comportamentul lui 
profesional. Probabil niciunul dintre cei care veneau în 
contact cu el, având în vedere momentul, nu avea cum să- 
şi dea seama. Şi poate că domnul Grant făcea orice pentru 
a intra în starea de spirit a clienţilor săi. 

— Dacă doriţi să mă urmaţi... 

Le-o luă înainte, intră într-o sală vastă cu pereţi albi, cu 
mai multe uşi în faţă şi pe laturi, iar pe lângă pereţi - puţin 
mobilier de lemn închis la culoare, foarte sobru. 

— Pe aici, vă rog. 

Îi îndrumă printr-o uşă ce se deschidea pe peretele din 
stânga. Se treziră într-o cameră învăluită de penumbră, 
fără niciun fel de simboluri religioase pe pereţi. În centru, 
pe o masă lungă şi îngustă acoperită de o faţă de masă 
albă de in, se afla un vas mare din alamă cu un capac 
inscripţionat. 

— Am urmat cu sfinţenie instrucţiunile domnului Begay, 
care ne-a transmis dorinţa exprimată la vremea sa de 
răposat. După veghea funebră şi vizita în crematoriu, 
corpul a fost ars. 

Domnul Grant se apropie de masă şi luă urna ca şi cum 
nu ar fi fost din metal, ci dintr-un material extrem de 
fragil. 


—47— 


— Vă rog, domnule Mackenzie. 

Jim îl văzu mişcându-se către el şi punând cu aceeaşi 
delicateţe vasul în mâinile lui. 

Sub privirea impasibilă a lui Charlie, Jim strânse din 
dinţi fără să-şi dea seama. Trăia de partea cealaltă a lumii 
şi demult timp, din proprie alegere, acel loc nu mai 
reprezenta nimic pentru el. Şi totuşi, acum, când se 
întorsese, dintr-odată toate certitudinile lui păreau făcute 
din aceeaşi cenuşă ca aceea pe care o conţinea urna. Era 
tot ce mai rămăsese din Richard Tenachee, marea 
căpetenie a naţiunii navajo, membru al Consiliului 
Triburilor, un om care fusese bunicul lui şi, în acelaşi timp, 
tatăl lui şi, până la un moment dat, unul dintre cei mai 
buni prieteni ai lui. 

Rămase în picioare în mijlocul camerei, simțindu-se 
prost şi inutil. Ţinea în mână acel obiect lucios şi rece la 
pipăit care reprezenta cea mai mare parte din trecutul său. 
Simţea pe dinăuntru o grămadă de cuvinte şi totuşi nu 
putea să spună niciunul. 


— 48 — 


4 


Când mobilul îl trezi pe Jim, sub el era un pat 
necunoscut, iar în jur, penumbră şi un vag miros de fum. O 
clipă îi fu greu să recunoască în parfumul dulce al lemnului 
locul în care se afla. Îşi aminti, cu acelaşi simţământ de 
stânjeneală cu care recuperă telefonul de pe măsuţa de 
lângă pat. 

— Alo! 

De partea cealaltă, vocea unei femei. O voce care venea 
de departe şi care din ton părea înfricoşată de călătorie. 

— Jim, sunt Emily. Eşti treaz? 

— Da. 

Vocea lui  încleiată  contrazicea înţelesul acelei 
monosilabe seci. 

Privi ceasul. Ora opt. Calculă repede ora de la New 
York. Trebuia să se fi prăbuşit lumea ca Emily să fie trează 
la ora aceea. 

— Ce-i? 

Întrebarea lui tăioasă, seacă şi telegrafică căzu în gol. 

— Te-am sunat pentru că trebuie să-ţi spun ceva. 

Jim se aşeză în capul oaselor pe pat. Fără motiv, avea o 
uşoară senzaţie de disconfort. Sau poate era un motiv şi 
era pe cale să-l descopere. 

— Spune-mi. 

— l-am spus-o, Jim. I-am spus tot. 

O scurtă atingere de frig şi de alarmă. O clipă, Jim speră 
că acele cuvinte reprezentau un simplu expedient, o 
acţiune emotivă în căutarea unei reacţii care să fi fost 
generată de aceeaşi emoție. Nu-i venea să creadă că fata 
aceea ajunsese cu adevărat la un asemenea grad de 
inconştienţă. Vocea lui care îşi ridică tonul îi trădă uluirea. 

— Ai spus ce cui? 

— Despre noi. Lui Lincoln. 

Numai în clipa aceea Jim Mackenzie reuşi să sesizeze în 
cuvintele lui Emily o undă de plâns. Şi ceva care se agita în 
interior şi care-i accentua tremurul. Teama care urmează 


— 49 — 


fiecărei clipe de curaj impulsiv. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi vocea fetei sosi ca şi cum ar 
fi făcut pe jos kilometrii care îi separau. 

— Nu ai nimic de spus? 

Tăcerea pe care o primi ca răspuns fu puţin prea lungă 
şi mult mai explicită. 

— Singurul lucru de spus este acela că ai făcut o mare 
prostie, Emily. Într-adevăr, o mare prostie. 

— Nu mai reuşeam să o duc în felul acela. Eu te iubesc, 
Jim. Şi ai spus şi tu că mă iubeşti... 

Cuvintele lor erau acum capitulare necondiționată şi 
fugă fără circumstanţe atenuante. 

— In anumite momente se spun multe lucruri, Emily. 
Unele aparţin realităţii, altele ficţiunii. Imi pare rău că tu 
nu ai înţeles care aparţin uneia şi care alteia. 

— Jim, eu... 

Emily se întrerupse în timp ce se refugia în tăcere şi în 
plâns. Urmară ceva zgomote înăbuşite şi, imediat după 
aceea, interveni vocea unui bărbat. Jim cunoştea foarte 
bine vocea aceea şi nu se miră s-o găsească hotărâtă şi 
directă, chiar şi în acea situaţie. 

— Sunt Lincoln. Frumoasă zi, nu-i aşa? 

Jim fu nevoit pentru a nu ştiu câta oară să constate 
răceala şi autocontrolul acelui om. Cu toate acestea, în 
acel moment s-ar fi lipsit cu plăcere de toate astea. 

— Ştii bine că nu va fi. 

— Sper pentru tine. Sper că mai eşti în stare să simţi o 
fărâmă de ruşine pentru a găsi această zi foarte proastă, 
pe asta şi pe celelalte care vor urma. Pentru multă vreme. 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului făcu o pauză şi îşi 
aprinse o ţigară. Jim simţi de la distanţă fâşâitul fumului 
care îi ieşea din gură. 

— Am vrut această mică şi nedemnă conversaţie numai 
pentru ca Emily să-şi dea seama ce fel de om eşti şi pentru 
cine şi-a aruncat viaţa la gunoi. 

— Nu cred că-i de prea mare folos să-ţi spun că îmi pare 
Tău. 

— Dacă este o întrebare, are în conţinutul ei răspunsul. 


Dacă este o afirmaţie, dă-mi voie să fiu sceptic asupra 
sincerităţii ei. 

— Atunci, nu cred că mai este ceva de spus. 

— Nu, din contră. Ar fi multe de spus. Dar nu cred că 
merită să mai investesc timp şi alte cuvinte într-o discuţie 
cu tine. i 

Jim închise ochii. In limanul cenuşiu al pleoapelor îi 
apăru clară figura omului cu care vorbea. Lincoln 
Roundtree, şeful de la AMS International, colosul american 
prezent practic în toate sectoarele de afaceri şi de finanțe 
mondiale. Înalt şi puternic în ciuda celor cincizeci şi şase 
de ani ai săi şi a miliardelor lui de dolari. 

_ — Lucrurile sfârşesc aici numai dintr-un singur motiv. 
Intr-o zi mi-ai salvat viaţa. Acum eu îţi întorc favoarea. 
Suntem chit. 

Altă pauză. Alt fâşâit de fum care se încolăcea printre 
firele invizibile ale telefonului. 

— Nu-ţi doresc răul. Orice ţi-aş dori ar fi puţin faţă de 
ceea ce vei reuşi să-ţi faci singur. Îmi pare rău numai că nu 
voi fi acolo, în ziua aceea. 

Zgomotul  convorbirii întrerupte restabili în toate 
sensurile spaţiul şi distanţa. Jim rămase o clipă cu ochii pe 
telefon, ca şi cum nu ar fi fost sigur că într-adevăr 
conversaţia luase sfârşit. Când îl închise, clicul aparatului 
Motorola fu ca tăişul unei lame care elimină cu totul o 
bucată din viaţa lui. 

Il cunoscuse pe Lincoln Roundtree cu şase ani în urmă, 
când încă mai era pilot la Sky Range. Aterizase la Grand 
Canion West Airport cu avionul cu reacţie personal, un 
Falcon alb, nou-nouţ, cu însemnele albastre de la AMS, 
precedat cu răsunet şi trepidaţie de anunţul sosirii lui. 
Lincoln era prieten intim cu proprietarul de la Sky, iar 
Norbert Straits, director la sediul din Las Vegas, urcase 
până la Quartermaster pentru a-l întâmpina personal. 

Coborâse din avion urmat de un stol de secretari şi de 
colaboratori. De pe pistă se apropiase pe jos de edificiul 
principal, o construcţie joasă, ciudată, vopsită în două 
tonalități de roz respingător. În condescendenţa generală, 


= pe 


Jim rămăsese în picioare lângă intrare, sprijinit de peretele 
laminat, indiferent la toată acea vânzoleală. 

Lincoln Roundtree îl privise curios pe acel om cu pielea 
oacheşă şi părul lung negru, care purta uniforma piloților 
şi stătea cu un aer indolent drept lângă uşă. 

Omul de mai multe miliarde de dolari se apropiase de el. 

— Eşti indian? 

— Pe jumătate. Decideţi dumneavoastră ce jumătate 
preferaţi. 

— Cum te numeşti? 

— Jim Mackenzie, indian navajo din Clanul Sării. 

— Eşti priceput ca pilot? 

— Nu ştiu dacă sunt priceput. Ştiu că sunt cel mai bun. 

Jim îşi scosese ochelarii şi-l fixase pe omul din faţa lui cu 
ochii lui ciudaţi de două culori diferite. Lincoln nu schiţase 
nici cel mai mic gest de surprindere. Doar zâmbise uşor. 

— Cum să te cred, dacă nici măcar amândoi ochii tăi nu 
spun acelaşi lucru? 

Jim dăduse din umeri. 

— Şi aici depinde de dumneavoastră. Alegeţi-vă ochiul 
care vă place mai mult şi credeţi-l pe el. 

Lincoln Roundtree  încuviinţase printr-o înclinare a 
capului şi zâmbetul i se accentuase o clipă. Apoi se 
întorsese şi îl urmase pe Norbert Straits înăuntru, fără a 
mai adăuga nimic. Puțin după aceea, Jim nu se mirase prea 
mult când directorul îl repartizase să piloteze elicopterul 
care ar fi trebuit să-l ducă pe importantul lor oaspete într-o 
plimbare deasupra canionului şi pe urmă avea să-l lase jos 
pentru un traseu de rafting pe apele fluviului Colorado. 

Din păcate, banii cumpără multe, dar nu totul. In timp ce 
zburau, se schimbase vremea. Cu toate că i se spusese să 
nu continue excursia, Lincoln voise totuşi să se aventureze 
pe apele fluviului. Şi aici îl ajunsese din urmă una dintre 
furtunile cele mai violente din istoria acelor locuri. Barca 
de cauciuc se răsturnase şi Lincoln Roundtree naufragiase 
pe o insuliţă, cu un picior rupt şi cu artera femurală tăiată. 
Călăuza care îl salvase îi legase piciorul cu o curea şi îi 
tamponase rana, dar, cu toate aceste îngrijiri, necesita o 


pr 


internare imediată. Limba de pământ pe care era 
Roundtree era prea mică pentru a permite aterizarea. Pe 
de altă parte, condiţiile meteorologice erau de aşa natură, 
încât niciun elicopter nu ar fi putut zbura şi niciun pilot nu 
intenţiona să o facă. 

Atunci când auzise prin radio ceea ce se întâmplase, Jim 
luase elicopterul pregătit pentru urgenţe şi, în dansul 
impus de vânt, coborâse atât cât să fie posibil să se 
coboare o targă şi să fie aduşi la bord omul rănit şi 
călăuza. Apoi, avusese loc o cursă printre fulgere şi tunete 
până la spitalul din Flagstaff, unde medicii îi opriseră 
hemoragia şi îi salvaseră viaţa. 

După o săptămână, Jim fusese convocat în camera de 
spital unde Lincoln Roundtree zăcea într-un pat cu piciorul 
drept înfăşurat în ghips şi cu o perfuzie într-un braţ. La 
intrarea lui, îşi ridicase privirea din nişte rapoarte pe care 
le citea. Jim gândise că maşina care producea banii trebuia 
manevrată în orice condiţii, pentru că nu putea şi nu 
trebuia să se oprească niciodată. Atunci când îl văzuse în 
faţa lui, omul întins în pat îi vorbise ca şi cum ultima lor 
conversaţie avusese loc cu câteva minute înainte. 

— Şi astfel aveai dreptate. 

— Privitor la ce? 

— Că eşti cel mai bun. 

Jim îşi învinsese cu greutate stânjeneala pe care o 
simţea de fiecare dată faţă de complimente, în afara 
acelora pe care şi le făcea singur. 

— Incerc. Uneori reuşesc. 

— Bine. Eu în viaţă am încercat întotdeauna să am ce-i 
mai bun. In toate sensurile. Dacă vrei, mi-ar plăcea ca tu 
să devii pilotul meu personal. 

Fără a se gândi prea mult, Jim acceptase. Oricare ar fi 
fost viaţa lui viitoare, îi ajungea să plece de acolo. Îl 
urmase în plimbări prin toată lumea timp de cinci ani, 
până când în viaţa şefului său intrase pe poarta principală 
tânăra, frumoasa şi impulsiva Emily Cooper. Când ochii 
acelei fete se opriseră asupra lui pentru prima oară, Jim 
simţise imediat miros de bucluc. Şase luni mai târziu, în 


Ea pă 


ziua liberă a lui Jim, Emily se prezentase fără să anunţe la 
el acasă... 

Îşi dădu seama că îşi ţinuse răsuflarea în timp ce se 
derulau amintirile. Cu un suspin, lăsă ca aerul pe care îl 
oprise în plămâni să-şi regăsească locul în lume. Orice ar fi 
reprezentat pentru el Lincoln Roundtree şi nesocotita lui 
tovarăşă, aparţineau acum trecutului. _ 

Se întinse şi-şi luă blugii de pe un scaun de lângă pat. Li 
trase pe el şi, cu picioarele goale, se duse să deschidă 
fereastra. Afară aerul era proaspăt şi parfumul pinilor 
stăpânea peste tot. Privirea îi fu întâmpinată de o frântură 
din Cielo Alto Mountain Ranch, în plină activitate, în timp 
ce soarele din spatele lui Humphrey's Peak se ridica să 
prindă umbrele. 

În gingăşia agresivă a peisajului se mişcau persoane 
care făcuseră parte din viaţa lui împreună cu altele pe care 
nu le mai văzuse şi pe care nu avea să le mai revadă 
niciodată. Cuprinşi toţi în aceeaşi ficţiune, atât de veche 
încât puteai să-i numeri cercurile ca la trunchiurile 
copacilor. El, Emily, Lincoln Roundtree, Alan, bătrânul 
Charles Owl Begay, împresuraţi de toată lumea aceea 
colorată şi plină de nostalgia ei turistică. 

Singura persoană de care îl legase ceva era bunicul lui. 
Şi poate era persoana pe care o dezamăgise cel mai mult. 
Orice ar fi putut fi şi nu fusese era de acum un gând de 
purtat pe umerii lui. Azi, tot ceea ce mai rămânea din 
Richard Tenachee erau câteva mâini de cenuşă într-o urnă 
de alamă. Bunicul lui nu aderase niciodată în mod special 
la vreun crez religios. Ceea ce îl înconjura - pământul, 
fluviul, copacii - păreau să aibă îndeajuns suflet pentru a 
dialoga fără intermediari cu nevoia lui de infinit. Toată 
viaţa lui fusese o demonstraţie în acest sens. Dacă pe 
undeva ar fi fost un Dumnezeu dispus să garanteze 
paradisul, indian sau nu, cu siguranţă în momentul acela 
Richard 'Tenachee se afla în sânul lui. Totuşi, Jim ştia bine 
care era ultimul lucru de pe acest pământ pe care l-ar fi 
putut face pentru bătrâna căpetenie indiană. 

Îşi aminti o replică dintr-un film vechi. 


s 


„Peste o sută de ani, despre toate acestea nu va mai 
vorbi nimeni...” 

O sută de ani trec repede, pentru copaci şi munţi. O sută 
de ani înseamnă uneori doi oameni morţi. Plecă de la 
fereastră şi se duse în baie să facă un duş. Când termină 
cu bărbieritul, rămase o clipă cu ochii săi patetici, în două 
culori, să privească un chip străin în oglindă. Se surprinse 
murmurând în faţa imaginii lui reflectate o frază în limba 
navajo: 

— Yă'ăt'eeh abini, Táá’ Hastiin... 

— Bună ziua, Trei-Oameni. 

Îşi scutură capul. Până la urmă, avea dreptate Lincoln. 
Nu era o zi bună. 

leşi din baie cu părul încă ud, şi se duse să ia din rucsac 
o cămaşă curată. În timp ce termina cu îmbrăcatul, se 
gândi că ar fi fost frumos dacă şi unul singur dintre 
oamenii care erau în el i-ar fi plăcut. 


5 


Jim ieşi cu rucsacul în spate din cabana în care îşi 
petrecuse noaptea şi traversă spaţiul nepavat, care urca 
uşor şi ducea către Club House. Se opri pentru a lăsa să 
treacă un grup de turişti gălăgioşi şi entuziaşti, care ieşeau 
de la grajduri pentru a face o excursie pe cai. Jim îi 
observă în timp ce se perindau prin faţa lui. Cunoştea bine 
tipul acela de persoane. Dezvăluiau la prima privire ceea 
ce erau. Oameni de oraş care, după toate probabilitățile, în 
ziua următoare şi-ar fi purtat cu zâmbetul pe buze umerii 
şi picioarele înţepenite de zdruncinăturile din şa. Şi odată 
ajunşi acasă, ar fi povestit râzând şi bătându-se pe 
genunchi despre băşinile cailor. O doamnă cu pielea albă 
şi cu talia suplă lansă o privire curioasă şi plină de dorinţă 
către bărbatul acela înalt şi brunet care stătea în picioare 
în mijlocul tăpşanului, dar fu readusă la realitate de 
indiferenta lui Jim şi de o mişcare bruscă a calului, care o 
constrânse să-şi îndrepte toată atenţia către menţinerea 
unui echilibru în aparenţă destul de precar. 

Atunci când, cu o seară înainte, luase cenuşa bunicului 
său de la pompele funebre, el şi Charlie urcaseră cu 
melancolicul lor bagaj până la ranch. Spaţiul mic al maşinii 
era impregnat de o prezenţă aproape palpabilă pe care nu 
reuşeau să o ignore. Făcuseră călătoria fără să schimbe un 
cuvânt, pentru că amintirea pe care o purtau cu ei şi o 
aveau în ei nu-i făcuse să simtă nevoia. 

Erau ocupate toate locurile, dar Bill Freihart reuşise să-i 
găsească unul într-un cottage ai cărui ocupanţi 
întârziaseră în mod neprevăzut şi urmau să sosească abia 
în ziua următoare. Charlie lucra acolo de câtva timp şi 
avea o cameră mică, a lui, în spatele grajdurilor, în partea 
rezervată personalului. De când se ştia, bătrânul nu 
avusese niciodată nimic al lui. Viaţa îi părea făcută din 
munci fără însemnătate, pasagere, şi din priviri fără 
cuvinte. Era complet dezinteresat de orice formă de 
proprietate, ca şi cum a poseda ceva nu ar fi fost pentru el 


un stimulent, ci un fel de puşcărie. 

Nu avea casă, nu avea familie, nu avea nimic. Absența 
oricărei legături era religia lui. 

„Omul care are un lucru va dori apoi două, şi apoi trei, şi 
pe urmă toate lucrurile de pe pământ. Şi asta va însemna 
condamnarea lui, pentru că nimeni nu poate avea tot ce 
există pe lume...” 

Câteodată, dispărea pentru lungi perioade de timp. 
Bunicul lui spunea că era un om al spiritului şi se ducea în 
deşert să vorbească cu sufletul lui. Jim era un copil şi nu 
prea înţelegea ce spunea părintele lui, dar îşi amintea că 
se gândise că, dacă era adevărat, acelea erau discuţiile 
cele mai lungi pe care le avusese cu cineva vreodată 
Charlie Owl Begay. 

Cu excepţia prietenului său dintotdeauna, Richard 
Tenachee. 

De când putea să-şi amintească îi vedea aşa, aşezaţi pe 
două scaune cu pânza aproape găurită, în faţa rulotei 
ruginite parcate pe strada din Leup, unde trăia bunicul lui. 
Două capete ridicate în contre-jour, care priveau amurgul 
din spatele munţilor şi fumau anumite pipe scurte făcute 
din coceni de porumb, în timp ce îşi povesteau despre 
toate cele din jurul lor şi despre ceea ce nu mai era. 

Jim intră în sala în care se adunau clienţii pentru mesele 
care nu erau consumate în aer liber. Era un salon mare, cu 
pereţii şi pardoseala din bârne mari de lemn. Pe singurul 
perete tencuit erau agăţate reproduceri ale avizelor de 
răscumpărare de epocă. Jim fu nevoit să observe că viaţa 
lui William Bonney, alias Billy the Kid, valora de fapt mult 
mai puţin decât o săptămână de vacanţă la Cielo Alto 
Mountain Ranch. 

În aer se simţea miros de pâine caldă, omletă şi şuncă 
friptă. În partea din spate a localului, un bucătar cu un 
sombrero mare pe cap pregătea clătitele în spatele unei 
tejghele. Nişte copilaşi îl observau în vârful picioarelor, cu 
farfuriile în mână, aşteptând să le vină rândul. 

— Bună, omule din New York. Ai dormit bine? 

Jim se întoarse. Capul lui Roland, fiul lui Bill, răsărea din 


— 57 — 


uşa bucătăriei. Blond, bronzat, cu un nas puţin cârn, era 
leit Linda, mama lui. 

— Buştean. În ciuda liniştii. 

— Dacă mai rămâi, trec la noapte cu camioneta de jur 
împrejurul cabanei tale, aşa te vei simţi ca acasă. Vrei ceva 
de mâncare? 

— De ce vrei să strici în câteva clipe, cu mâncarea ta, 
ceea ce am construit cu greu într-o noapte întreagă? Tatăl 
tău este sus? 

Roland arătă scara cu şervetul pe care îl ţinea în mână. 

— Da. Urmează-ţi glumele tale prăpădite de căcănar şi îl 
vei găsi aşezat la computer. Îl vei recunoaşte pentru că 
aparatul este cel cu faţa inteligentă. Încearcă cu orice chip 
să încurce ceea ce a făcut bine mama aseară. 

Jim urcă scara cu trepte scârţâitoare de lângă peretele 
din dreapta şi, când se înfăţişă în biroul lui Bill Freihart, îl 
găsi la telefon. Rămase în prag să facă o umbră pe lemnul 
podelei. Un nod smuls se transformă într-o gaură în 
mijlocul inimii. 

Aşteptă ca omul aşezat la birou să termine conversaţia. 

— Da, domnule Wells. l-am vorbit aseară. Din partea 
mea nu sunt probleme, nu am rezervări pentru dimineaţa 
aceasta. Fireşte, voiam să vă aud însă pe dumneavoastră 
înainte să... 

De partea cealaltă a firului urmă o întrerupere. Apoi 
umbra lui Jim şi faptul că-i simţise prezenţa îl făcură pe 
Bill să se rotească pe jumătate, cu fotoliul. 

— Este aici, în faţa mea, în acest moment. 

Încuviinţă din cap, ca şi cum persoana de la capătul 
firului ar fi putut să-l vadă. 

— OK. Vi-l dau. 

Bill îi întinse telefonul lui Jim. Acesta se apropie de birou 
şi rămase în picioare lângă monitorul calculatorului 
deschis pe site-ul ranch-ului. Apropie cu grijă receptorul 
de ureche. Chiar dacă era complet diferită, vocea care îl 
întâmpină părea în mintea lui foarte asemănătoare cu 
aceea a lui Lincoln Roundtree. 

Amândouă aparţineau trecutului. 


ZEB 


— Bună, Jim. Sunt Cohen Wells. 

— Bună ziua, Cohen, cum merge? 

— Bine, chiar dacă devine din ce în ce mai greu să 
împaci viaţa cu bilanţurile. 

— Am auzit că acum dumneavoastră sunteţi proprietarul 
ranch-ului. 

— Da, se pare că da. Am proiecte mari cu locul acela. 
Vom vedea. Granița dintre un nebun vizionar şi un om de 
afaceri inspirat este foarte fină şi nedefinită. 

Conceptul lăsa spaţiu pentru prea puţine îndoieli. Dar 
Jim nu-l prea vedea pe domnul Cohen Wells ca pe un 
vizionar nebun. _ 

— Am aflat despre bunicul tău. Imi pare tare rău. Era un 
om mare. 

„Peste o sută de ani, despre asta nu va mai vorbi 
nimeni...” 

— Da, era un om mare. Unul dintre cei mai buni. 

— Da. Urâtă poveste. Sau frumoasă, dacă ţii cont că toţi 
trebuie să ne ducem. Măcar nu s-a chinuit în cine ştie ce 
pat de spital cu perfuzii înfipte în braţe. 

Îi lăsă lui Jim o clipă pentru a-i permite să digere ceea ce 
de-abia afirmase. 

— Mi-a spus Bill că intenţionezi să închiriezi elicopterul 
nostru pentru dimineaţă. 

— Da. Am ceva de făcut pentru bunicul meu. 

Cohen Wells nu întrebă ce mai avea de făcut Jim 
Mackenzie pentru săracul Richard Tenachee, şi Jim nu 
consideră oportun să mai spună ceva. Ştiau amândoi că, 
orice ar fi făcut, era prea târziu. 

— Pentru mine nu-i nicio problemă. Dacă îmi aduc bine 
aminte, erai cel mai bun pilot care s-a văzut prin părţile 
astea. Sper că nu ţi-ai schimbat atitudinea de când te-ai 
mutat la oraş. 

— Unii zic că nu, dar ştiţi, lumea este rea şi bârfeşte 
mult. 

— Bine, ia-l. 

— În ceea ce priveşte plata, eu... 

— Deocamdată nu-ţi face probleme. Crezi că te mai 


5 


opreşti puţin aici înainte de a te întoarce la New York? 

Nu consideră oportun să-i spună că nu se mai gândea la 
New York, cel puţin nu aşa cum era obişnuit să facă asta. 
Mai devreme sau mai târziu, s-ar fi ivit o problemă. Nu 
avea mulţi bani puşi deoparte. In scurt timp ar fi fost cazul 
să arunce o privire în jur şi să-şi caute o slujbă. 

„Treaba se termină aici numai dintr-un singur motiv. 
Într-o zi mi-ai salvat viaţa...” 

Dar poate că în acel moment Marele Măr nu era cel mai 
indicat loc. 

— Treci pe la mine pe la bancă. Poate mâine, dacă-ţi faci 
timp. Nu mi-ar displăcea să schimb câteva cuvinte cu tine 
înainte să pleci. 

O pauză. Mai lungă decât cea prevăzută. Liniştea 
aproape aromatică a lucrurilor dureroase. Apoi o voce care 
transmitea acea durere fără leac. 

— Ai auzit de Alan? Ştii că este acasă? 

— Da, am citit despre el. Mi-au spus că s-a întors şi a 
fost primit ca un erou. 

— Eroii sunt cu toţii morţi, Jim. Sau în situaţia fiului 
meu. 

Jim aşteptă. Ştia că nu se terminase. 

— Crezi că a trecut destul timp pentru a şterge tot ceea 
ce s-a întâmplat între voi? 

— Domnule Wells, timpul este un animal urât. Uneori 
confundă memoria, alteori se mărgineşte s-o ocolească, 
pentru a o lăsa intactă. 

— Eu sunt sigur că ar trebui să încercaţi să vă vedeţi. 

— Nu ştiu ce să zic. Poate. 

Cohen Wells înţelese că, pentru moment, nu putea 
pretinde mai mult. 

— OK, ia-ţi nenorocitul de elicopter şi fă ceea ce trebuie 
să faci. Dă-mi-l pe Bill. 

Jim îi întinse telefonul lui Freihart şi aşteptă sfârşitul 
convorbirii pe coridor, privind afară pe fereastră 
activităţile taberei. O caravană mică de maşini de teren 
negre cu inscripţia „Cielo Alto Adventures” se îndrepta 
spre ţinta unei excursii, care o fi fost aia. Era o altă 


— 60 — 


călătorie prin minunăţia uluită a naturii şi melancolia 
lăsată în voia sorții pe care urmele oamenilor reuşeau să o 
inspire. Atunci când era cu Lincoln, înainte să sosească 
Emily şi să complice lucrurile, Jim călătorise foarte mult. 
Avusese, ca toţi de altfel, privirea copleşită de trecutul 
maiestuos care se respira în Europa sau în Asia. 

Gândindu-se la ceea ce se întâmpla în sud-vest, zâmbise 
în faţa eforturilor lor crâncene de a-şi construi un trecut. 
Aici, ziduri vechi de două sute de ani erau puse în lumina 
reflectoarelor şi vândute drept relicve ale civilizaţiilor 
antice. În Italia ori în Franţa, ziduri vechi de două sute de 
ani erau dărâmate de un excavator pentru a lăsa locul unei 
parcări. 

Nici mai bine, nici mai rău. Doar altfel. 

Şi bunicul lui muncise din când în când la ranch. Atunci 
când avea nevoie de bani ori se simţea singur şi dorea să 
stea puţin cu Charlie. Uneori, cu ocazia festivităților 
deosebite, erau organizate reevocări istorice, prea puţin 
fidele, dar foarte spectaculoase pentru ochii turiştilor. 
Printre cai, trageri cu arma şi costume colorate, aproape 
că reuşeau să mascheze chipul plictisit al celui care era 
constrâns să participe la acel tip de carnaval. 

Când Bill termină convorbirea cu Wells, coborâră 
împreună în salon. leşiră pe veranda exterioară şi 
rămaseră să privească tabăra aproape pustie acum. 
Bucătarul, acum fără sombrero, ieşise afară să prepare 
grătarul şi mâncărurile pentru masa de prânz. 

Bill se aşeză alături de el, înalt şi mare, solid, de 
încredere, prieten cu oricine ar fi vrut să-i fie prieten. 

— Când te vei întoarce la New York? 

Bill dădu din umeri. 

— Am tot timpul. Nu mai am un serviciu în oraşul acela. 

Bill nu ceru explicaţii. Dacă nu veneau de la sine, exista 
poate un motiv. 

— Cum se zice? Cea mai bună ocupaţie e să fii fără 
ocupaţie. 

Ochii lui Jim erau două prezenţe invizibile în spatele 
ochelarilor Polaroid. 


ERE pei 


— Da, o bună ocupaţie. 

— Ai putea rămâne aici. 

Lui Jim i se părea că acea conversaţie nu era altceva 
decât urmarea aceleia pe care o avusese puţin mai 
devreme cu Cohen Wells. 

— Vom vedea. A 

Stânjeneala lor fu întreruptă de apariţia lui Charlie. Li 
văzură silueta uscăţivă ieşind din unul dintre hangarele 
ridicate pe deal în dreapta lor, ţinând în mâini urna 
funerară a lui Richard Tenachee. li ceruse lui Jim să 
petreacă ultima noapte cu el în singurătate, veghind 
rămăşiţele bunului său prieten. Întins în pat şi în întuneric, 
până să adoarmă, Jim şi-l imaginase în casa aceea 
anacronică de chirpici, aşezat cu picioarele încrucişate sub 
el, desenând pe pământ figuri rituale cu nisipurile lui 
colorate, agitând amulete şi intonând cu juma de voce o 
incantaţie străveche de salut către războinici. În Charlie 
trăia sentimentul liniştit al apartenenţei la lumea şi la 
locurile în care se născuse. Poate şi la trecut, care era în 
concepţia lui o bucată de prezent lăsată pentru o vreme în 
urmă şi pe care o regăseai în viitor. Astfel, cercul timpului 
se închidea şi devenea un inel de legământ. 

Deşi avea o vârstă, Charlie Owl Begay era încă în stare 
să creadă. 

Şi era tocmai ceea ce Jim nu reuşise niciodată să facă. 

Bătrânul îi văzu pe cei doi bărbaţi coborând cele patru 
trepte ale verandei şi părăsind Club House pentru a o lua 
pe cărarea ce urca spre el. li aşteptă ţinând vasul de alamă 
ca, pe un dar. Când ajunseră în dreptul lui, i-l înmâna lui 
Jim cu o plecăciune ce onora viaţa şi amintirea celui 
răposat. 

— Ţine. Bunicul tău este gata. 

Charlie îl privi, drept şi cu şoldurile puţin ridicate pe 
care indienii navajo şi le purtau ca un semn distinctiv încă 
din timpuri străvechi. Jim simţea că vorbele pe care ar fi 
vrut să i le spună bătrânul zăceau încătuşate pe undeva. 
Poate nu venise încă timpul acelor cuvinte sau poate 
timpul acela nu avea să vină niciodată. 


y ee 


Zen 


— Vrei să vii şi tu, bidá’i? Lui i-ar fi făcut plăcere. 

Charlie nu răspunse în limba navajo, ca să înţeleagă şi 
Bill. 

Era un bărbat care avea destul curaj pentru a-şi admite 
teama. 

— Nu, nu sunt prea obişnuit cu elicopterele. Dacă natura 
nu mi-a dat aripi, poate nu este soarta mea să zbor. Şi pe 
urmă, aceasta este o călătorie pe care trebuie să o faci 
singur. Singur cu bichei al tău, cu bunicul tău. 

— Eşti sigur? 

— Doo ât'6he da. E totul bine, Jim. Du-te. 

Urcară unul după altul, ca într-un cortegiu funebru, 
către spaţiul destinat elicopterului. În timp ce se apropiau, 
le ajunse la urechi zgomotul rotorului care se punea în 
mişcare. Pilotul fusese avertizat de sosirea lor şi pornise 
faza de încălzire a motorului. 

leşiră din zona cu vegetaţie şi Jim se trezi în faţă cu un 
Bell 407 de un albastru electric care strălucea în soare. Un 
aparat ce răspândea în jur un miros de nou, şi cer, şi nori. 
Jim îşi spuse că Wells nu se zgârcise. Poate chiar avea 
proiecte mari pentru Cielo Alto Mountain Ranch. 

Pilotul, un bărbat brunet, de statură medie, în jur de 
patruzeci de ani, pe care nu îl cunoştea, îl aştepta cu uşa 
elicopterului deschisă. 

— Totul e OK. Este o bijuterie de-abia ieşită din fabrică. 
Poţi pleca oricând doreşti. 

Jim îi mulţumi bătându-l uşor pe umăr şi urcă la bord, 
aşezând urna pe scaunul pasagerului. Cuplă centurile şi, 
cu gesturi sigure, efectuă controalele de rigoare înainte de 
a decola. 

_ În timp ce se îndepărtau cei trei bărbaţi, Jim închise uşa. 
Işi încrucişă pentru o clipă privirea cu a lui Charlie. 
Cuvintele nespuse erau acum ferecate toate în privire. 

Apucă manşa şi trase delicat în sus variatorul de pas. În 
timp ce elicopterul lua înălţime, îl văzu sub el, zăpăcit în 
umbra aparatului, cu părul lung, cenuşiu strâns la tâmple 
de o bentiţă roşie, care flutura ascunzându-i chipul, cu 
hainele bătute de curentul care ridica praful şi 


Fag e e 


estompându-se în timp ce el se înălța. 

Jim viră uşor cu aparatul Bell 407 şi o luă spre nord. 

Reglă radioul pe frecvenţa 1610 MHz, aceea a 
buletinului de ştiri din Marele Canion. Pe la Rainbow 
Bridge ardeau gunoaie şi era prevăzut ceva fum, nu atât 
cât să compromită vizibilitatea şi, în orice caz, într-o zonă 
pe unde nu ar fi zburat. 

Lăsă în stânga lui Kaibab National Forest. Zbură la cota 
minimă admisă şi continuă fără să se gândească la nimic, 
bucurându-se de micile zdruncinături provocate de 
turbulenţe uşoare, zburând cu plăcerea de a zbura, aşa 
cum făcuse întotdeauna. Mereu căutase asta şi se gândea 
că asta ar fi vrut mereu. Imediat după desprinderea de 
pământ, pentru el veneau pacea, întregul şi apartenenţa. 

Poate ăsta era motivul pentru care Charlie îl lăsase 
singur în călătorie cu acea maşinărie zburătoare. Ştia că 
aia era credinţa lui, izolarea lui în cercul timpului. 

După mai puţin de jumătate de oră, ajunse în apropierea 
țintei. Coborând spre sud, Colorado întârzia în meandre pe 
care timpul le săpase printre stânci şi care, datorită formei 
în U, luaseră numele de Horseshoe Bend. 

Elicopterul se lăsă docil în voia lui şi Jim ateriză pe fâşia 
de stâncă în jurul căreia se depăna cotitura fluviului. Işi 
desfăcu centurile, deschise uşa şi luă urna de pe scaunul 
alăturat. 

Lăsă în urmă elicopterul, prins cu fâş-fâş, fâş-fâş-urile 
elicei care îşi încetinea treptat rotirile. De partea cealaltă a 
canionului, un grup de turişti observaseră aterizarea şi toţi 
priveau curioşi silueta aceea coborâtă din cer, care stătea 
acum în picioare pe marginea prăpastiei. 

Cu toată obişnuinţa pe care o avea, spectacolul pe care 
îl văzu în faţa lui la aproximativ 800 de metri sub el îi tăie 
răsuflarea. 

Plutind ca o canoe pe apa fluviului, începu să depene 
amintirea. 


Jim petrecuse mult timp cu bunicul. Tatăl său, Loren 
Mackenzie, era un actor de rodeo şi pleca des în călătorie. 


— 64 — 


Când mama lui îl însoțea, Jim se muta la bunicul din partea 
ei, în casa lui ancorată ca o barcă fără apă printre 
tufişurile scorojite ale rezervei. 

Într-o zi, când era puţin mai mare decât un copil, în 
timpul unei astfel de perioade, bunicul îl trezise dimineaţa 
devreme. Jim deschisese ochii, îmbiat de un miros plăcut 
de pâine prăjită. După micul dejun, bunicul îl chemase 
afară şi îl dusese la vechea lui camionetă. Nu-şi amintea 
marca, ci numai starea deplorabilă în care se găsea. Jim îşi 
amintea dintotdeauna în viața acelui om numai lucruri 
uzate, vechi, de mâna a doua. li văzuse pe el şi pe Charlie 
cum încărcaseră în camionetă o canoe veche, de lemn, cu 
doagele roase, care avea pe ea pictată în turcoaz, la prora, 
silueta decolorată a lui Kokopelli, cântăreţul din flaut al 
Mitologiei indienilor navajo. 

Bichei deschisese portiera pasagerului. 

— Urcă. 

— Unde mergem? 

— Pe fluviu. 

Pentru bunicul, fluviu era numai Colorado. Când vorbea 
despre alte fluvii, le spunea pe nume. Dar când spunea 
„fluviul“, numai acela putea fi. 

Jim se aşezase la mijloc, cu Charlie la volan şi cu bunicul 
alături. În zgomotul chinuit al demarorului, Charlie 
întrebase cu vocea lui calmă: 

— Crezi că este calea cea mai bună? 

— Da. Lucrurile care se târăsc sunt gunoaiele 
pământului. 

Rămăseseră în tăcere aproape tot drumul. Jim simţea că 
era ceva nedefinit în aer, în complicitatea şi lipsa de dialog 
dintre cei doi oameni tăcuţți care îl însoțeau într-o excursie 
neprogramată. Urcaseră spre nord, către Page. Puțin mai 
jos de dig, coborâseră pe un drum nepavat pe malul 
fluviului Colorado. Puseseră ambarcaţiunea pe apă şi 
Charlie se dusese să-i aştepte mai la sud, în jos, în dreptul 
Marble Canyon. Lent şi greoi, mânat de apa fluviului, aşa 
începuse traseul lor. Bunicul lui se aşezase la pupa şi 
manevra pagaia exclusiv pentru a obliga acea coajă de 


— 65 — 


nucă să urmeze curentul. Jim stătea la prora, atingea apa 
cu o mână şi cu nasul pe sus privea pereţii de stâncă 
părând să cadă peste ei. 

Poate era fericit. 

Mica ambarcaţiune navigase liniştită printre malurile de 
nisip roşu, încinse de soare, până când ajunseseră la 
Horseshoe Bend. Aici fluviul avea culoarea pe care numai 
fantastica măiestrie a naturii şi visele unui om o pot da. Şi 
totul în jurul lor era sculptură făcută de apă şi de vânt, 
stânci despicate şi cu chipuri cioplite de munca de Sisif a 
mileniilor. 

Bătrâna căpetenie arătase cu degetul spre vârfurile de 
deasupra lor. 

— Odată, cei pe care noi îi numim strămoşii, Poporul 
Sacru, aveau aici un loc dedicat probelor de iniţiere ale 
acelora care aspirau să devină bărbaţi. Un tânăr trebuia să 
escaladeze cu mâinile goale aceste stânci ale fluviului până 
în vârf pentru a putea deveni un războinic. 

Jim ştia de existenţa bătrânilor, părinţii care generaseră 
în mit toate etniile succesive. Anasazii, kisanii şi, în sfârşit, 
populația navajo, cărora zeii le dăruiseră Dinehtah, 
pământul pe care să trăiască, mărginit de cei patru Munţi 
Sacri. 

Lucrurile acelea ocupau un loc mic în istoria certă, dar 
un spaţiu cu mult mai mare în legendă. 

Bunicul lui continuase cu aceeaşi voce calmă. 

— Astăzi şi tu trebuie să treci de o probă, Táá’ Hastiin. 
Din păcate, uneori nu-ţi poți alege momentul în care 
trebuie să te lupti. O putem face numai cu curaj atunci 
când ni se cere. 

În ziua aceea şi în acel loc, alunecând pe apă într-o 
canoe alături de bunicul indian, Jim aflase că părinții lui 
muriseră. 


O pală de vânt îl readuse la locul şi în timpul realităţii şi 
la conştientizarea lucrului pentru care venise. Omul acela, 
care la vremea lui văzuse războiul şi îl câştigase, devenise 
din momentul acela toată familia lui. Îl învățase tot ceea ce 


ştia şi, mai ales, câte lucruri sunt de ştiut, înainte de a 
ajunge în vârful stâncilor, urcându-le cu mâinile goale. Il 
învățase că moartea era singura certitudine pe care ţi-era 
dat să o ai, o certitudine care era agăţată ca o uriaşă 
pasăre albă pe umerii oricărui om. 

lar acum zbura sus pe undeva, cu aripile acelei singure 
certitudini. 

Jim trebui să se lupte cu lacrimile în timp ce deşuruba 
capacul urnei. 

— Aş fi vrut ca totul să fie altfel între noi. lartă-mă, 
pichei. 

Jim Mackenzie se surprinse intonând cu jumătate de 
voce o incantaţie funebră veche a poporului navajo, atunci 
când răsturnă vasul de alamă şi transmise vântului şi 
eternității cenuşa bunicului său. 


pp 


6 


Când Jim sosi la campingul The Oak, conduse Fordul 
Bronco pe terenul cu pietriş care scârţâia sub roţi până la 
intrarea casei. Opri motorul şi rămase o clipă să asculte. 
Mai întâi rămase uluit de totala lipsă a sunetelor. Ecourile 
arterei circulate pe care de-abia o lăsase în urmă când o 
luase pe drumul care ducea la tabără păreau să nu aibă 
forţa necesară pentru a urca până aici. 

Liniştea era absurdă şi absolută. 

Cobori din camionetă lăsând portiera deschisă şi aruncă 
o privire în jur. Zonele de parcare erau pustii. Niciun 
drumeţ nu era oaspete în acel moment la The Oak şi 
motivul era uşor de înţeles din ceea ce se putea vedea din 
complexul turistic. Peste toate bătea un vânt de delăsare şi 
de mizerie, accentuat de unele mici reparaţii care aveau ca 
singur rezultat să atragă şi mai mult atenţia asupra 
decăderii totale a întregului. Nimic nu avea vreo legătură 
cu îngrijirea rustică de la Cielo Alto, spartan şi comod în 
acelaşi timp. 

Jim se miră că, stăpânul casei nu ieşise pe verandă să 
vadă cine sosise, în cazul în care era acasă. Motorul acela 
făcea un asemenea zgomot, că i-ar fi fost greu oricui să nu 
îl audă, decât dacă ar fi ascultat cu volumul dat la 
maximum un disc al celor de la AC/DC. Sau poate că 
acesta era sub duş, acoperit de zgomotul apei, chiar dacă 
impresia pe care o lăsa locul acela nu prea era legată de 
ideea de curăţenie. 

Când se întorsese din plimbarea lui la Horseshoe Bend, 
după ce aterizase la ranch, Jim dăduse înapoi elicopterul 
Bell 407 pilotului său legitim şi se dusese spre centrul 
complexului, alegând cărarea care cobora către sud şi 
traversa parcarea personalului. Trecând prin faţa rândului 
eterogen de maşini aliniate, găsise în spate acel Bronco 
hodorogit cu aer familiar. 

Tocmai atunci, un SUV mare care purta pe radiator 
însemnele GMC o luase pe aleea care ducea din stradă 


— 68 — 


spre parcare. În maşină erau Bill Freihart cu fiul lui şi o 
pereche pe care, după aerul celor doi, Jim o consideră a nu 
ştiu câta reprezentantă a categoriei turiştilor. Coborâseră 
şi îl observaseră în timp ce privea cu aer perplex rabla. Jim 
i se adresase lui Bill, în timp ce Roland îi însoțea pe cei doi 
oaspeţi la tabără. 

— Nu-mi spune că fierul ăsta îi aparţine lui Caleb. 

— Chiar lui. 

— Nu credeam să mai fie în viaţă. 

— El sau camioneta? 

Cu o strâmbătură, Jim strânse din umeri, cu aceeaşi 
expresie întipărită pe chip. 

— Amândoi. În ce priveşte această relicvă, este de ajuns 
s-o priveşti. Vopseaua care o ţine să nu se dezmembreze ar 
trebui să ia Premiul Nobel pentru pace. Cât despre el, 
continuând să facă glume cu fulgerele, nu-i exclus să fi fost 
lovit de o descărcare electrică şi să rămână trăsnit. Este pe 
aici prin preajmă? 

Bill arătă spre munte cu o mişcare a capului. 

— Nu, a urcat ieri cu Silent Joe, câinele lui. Şi dacă îi 
vezi împreună, înţelegi că animalul ăla nu putea fi decât al 
lui. Greu de spus care dintre ei doi este mai sărit de pe fix. 
Avea cu el arcul cu săgețile şi spunea că vrea să arunce o 
privire pe-aici prin jur. 

Jim nu reuşise să oprească o fărâmă de îngrijorare care 
îşi arăta capul printre nori. 

— Poate s-a pierdut. 

În timp ce vorbeau, Bill descărcase din maşină un 
frigider portabil. 

— Nu, zănaticul ăla cunoaşte locurile astea ca pe 
propriile buzunare care din întâmplare continuă să fie 
goale. Se mai întâmplă să se poarte aşa. Vine, îşi lasă 
camioneta şi apoi, luând urma unui cerb, se duce pe 
celălalt versant, şi de aceea îi este mai comod să coboare 
direct acasă decât să se întoarcă pe jos până aici. Pe urmă 
face autostopul şi urcă să-şi recupereze maşina. De obicei 
a doua zi, chiar dacă uneori a lăsat-o în parcare ceva timp. 
Vrei un Coors? 


— 69 — 


Jim prinsese din zbor cutia pe care i-o aruncase Bill şi 
apoi se aşezaseră acolo, pe o bancă de lemn, să-şi bea 
berile în linişte. Jim nu reuşea să-şi şteargă din minte 
spectacolul de la Horseshoe Bend şi cenuşa transportată 
de vânt a unui bunic pe care îl iubea şi care se întorsese să 
facă parte din pământul din care venise, după credinţa 
străveche. Bill înţelesese asta din expresia lui şi nu 
întrebase nimic. Apoi, Jim ieşise din gândurile sale şi 
arătase spre camioneta lui Caleb. 

— Aş vrea să cobor la Flagstaff după-amiază. Poate aş 
putea să i-o duc eu. 

Bill îi dăduse numărul lui Caleb, iar Jim îl sunase pe 
mobil. O voce impersonală îl avertizase că numărul nu era 
activ. 

— Aici îmi spune că numărul este inexistent. Ştii ceva, l- 
ar fi putut schimba? 

— Nu. Mai curând este posibil să-i fi suspendat postul 
telefonic. 

— A ajuns aşa de rău? 

— Să ajungă rău este un eufemism, faţă de situaţia 
economică a lui Caleb. 

Acesta fusese ultimul comentariu lapidar, iar acum, când 
Jim avea posibilitatea să vadă personal în ce hal ajunsese 
The Oak, înţelegea că Bill nu exagerase cu nimic. 

Claxonă şi singurul rezultat fu în schimb o scurtă 
întrerupere a liniştii. 

Şi un geamăt ciudat, uşor, în spatele lui. 

Jim se întoarse şi se îndreptă către împrejmuirea 
delimitată de o plasă metalică unde se afla o cuşcă mare 
de lemn. Părea goală la prima vedere, dar mergând în jurul 
gardului, văzu că în spatele căsuţei stătea întins un câine 
mare, negru-maro. Îşi dădu seama de prezenţa lui şi 
aruncă o privire temătoare fără să-şi înalțe capul, dându-şi 
ochii peste cap. Trebuia să fie Silent Joe, câinele despre 
care îi vorbise Bill. Lângă el erau două blide, unul plin cu 
apă şi altul pe jumătate cu biscuiţi. Avea un aer terorizat şi 
era atât de lipit de pământ, încât părea să fi săpat terenul 
sub el pentru a-i lua mai bine forma. Jim se întrebă ce ar fi 


— 70 — 


putut să-l înspăimânte într-atât încât să nu-l lase să-şi 
termine mâncarea. Încercă să-l liniştească în timp ce se 
îndrepta către poarta de plasă a curţii. 

— Cuminte, Silent Joe. Nu-ţi fie teamă. 

Când îşi auzi numele şi îl văzu că se apropie, începu să 
tremure. Jim nu avusese niciodată probleme cu animalele. 
Cu instinctul ancestral pe care toate animalele îl au ca 
bagaj în subconştient, simțeau de obicei că atitudinea lui 
faţă de ele nu reprezenta niciun pericol. Ştia bine totodată 
că, atunci când se considerau amenințate, erau în stare de 
reacţii imprevizibile, şi nu avea nicio intenţie să ajungă la 
urgenţă cu semnele dinţilor unui câine în carne. Dinţi care, 
dacă ar fi fost să judece după statură, trebuiau să fie mari 
şi puternici. 

Îi vorbi cu voce liniştită, fără a-l privi în ochi, ceea ce, în 
limbajul animalelor, înseamnă un act de sfidare. 

— Acum este totul în regulă. Nu-i nicio problemă. E totul 
OK. 

Când deschise poarta pentru a intra în curte, mai întâi 
întinse mâna către câine, pentru a-l lăsa să îl adulmece în 
voie. Câinele nu răspunse acelei tentative de apropiere. 
Sărind în picioare ca o săgeată, se ridică şi o luă spre 
deschiderea către libertate, atât de repede, încât, dacă Jim 
nu s-ar fi dat la o parte chiar în aceeaşi clipă, l-ar fi 
dărâmat. Alergând extrem de agil pentru mersul lui 
caraghios, ajunse până la camionetă şi dintr-un salt fu pe 
scaun, aşezându-se imediat pe partea pasagerului. Jim 
decise că, pentru moment, dacă acela era locul în care 
Silent Joe se simţea în siguranţă, putea să rămână acolo. 

Nu se mai preocupă de câine şi se îndreptă spre casă. 

— Eşti aici Caleb? Hei, Caleb... 

Niciun răspuns. 7 

Urcă treptele şi ajunse pe verandă. Încercând uşa de la 
intrare, îşi dădu seama că era deschisă. Năvălind de cine 
ştie unde, îi veni un simţământ ciudat, învăluit în umbre 
întunecate, ca şi cum ar fi traversat un canion peste care 
coboară noaptea. 

Îşi luă inima în dinţi şi intră în casă. Îl întâmpină 


răcoarea vechilor construcţii şi un miros uşor rânced de 
ferestre închise, ziduri netencuite vreodată şi de salpetru 
născut în întuneric şi umezeală. Aruncă repede o privire 
prin toate camerele. De la bucătăria îngropată în vase şi 
resturi de mâncare şi salonul cu fotolii de piele cu aer 
mezozoic, până la dormitoarele de la etajul superior. 
Înăuntru, totul era o replică fidelă a ceea ce se găsea 
afară. 

Praf şi jeg, şi paturi nefăcute şi muşte, dar de Caleb nici 
urmă. 

Se trezi în curte cu o senzaţie surprinzătoare de 
destindere. Îşi spuse că în ultimii ani dusese o viaţă mult 
prea frumoasă în umbra lui Lincoln Roundtree şi îşi aminti 
sieşi că locuri ca acestea făcuseră parte mult timp din 
viaţa lui obişnuită. 

Se strădui să se întoarcă cu gândul la motivul prezenţei 
lui la The Oak. Nu trebuia să-ţi faci griji pentru Caleb, el 
ştia să-şi poarte singur de grijă. Ipoteza unui accident pe 
munte era prea puţin probabilă. Fără îndoială, exista 
posibilitatea ca el să fie rănit sau, şi mai rău, mort pe 
undeva prin vreo râpă. În eventualitatea aceea, oricum, 
câinele nu ar fi plecat, ci, în nouăzeci şi nouă la sută dintre 
cazuri, s-ar fi culcat alături de corpul stăpânului, măcar 
până când foamea nu l-ar fi împins să se mişte. Şi, pe 
urmă, Silent Joe era mult prea speriat ca o teorie de genul 
acesta să aibă valoare. 

Se întoarse în curte şi se îndreptă către partea din spate 
a casei. Singura ipoteză pe care voia să o accepte în acel 
moment era că de fapt Caleb se afla în laborator, urmărind 
himera care îl fascina de ani de zile şi din cauza căreia se 
ruina. Omul acela ciudat care vâna tot ceea ce alerga pe 
pământ, dar care iubea tot ceea ce zbura liber pe cer era 
una dintre puţinele persoane de care Jim era într-adevăr 
legat. El fusese cel care îl învățase să iubească frumuseţea 
şi măreţia zborului şi fusese prima fiinţă umană căreia îi 
împărtăşise dorinţa lui de a deveni pilot de elicopter. Nu îl 
interesa că era un fel de nebun visător care purta în ADN 
predestinarea de a pierde. Jim făcuse o altă alegere, aceea 


de a avea cât mai mult posibil, în cel mai scurt timp 
posibil, şi nu înţelegea încăpăţânarea lui Caleb pentru 
utopia lui electrică. Dar, deşi nu înţelegea, acceptase 
situaţia. 

În timp ce trecea pe lângă Fordul Bronco, Silent Joe 
înălţă capul şi îi aruncă prin parbriz o privire 
înţelegătoare, dar nu dădu semn să coboare din refugiul 
lui pe patru roţi pentru a face onorurile casei. Jim dădu 
colţul clădirii şi o luă pe aleea care ducea spre laborator. 
În timp ce se apropia, îşi ciuli urechea pentru a auzi dacă 
din cealaltă clădire veneau zgomote care să le fi acoperit 
pe cele ale sosirii lui. 

Şi în cazul acesta dădu, în schimb, numai de linişte. 

Soarele îşi începuse parabola descendentă, iar Jim 
mergea pe urmele paşilor umbrei sale până când o găsi 
proiectată pe uşa grea de lemn. Plăcile de lemn erau 
încuiate cu diverse zăvoare, dar nu fu prea surprins. 
Cunoştea mania lui Caleb pentru siguranţa relativă a 
studiilor lui, manie care se dizolva complet atunci când 
venea vorba despre casă şi restul averilor lui. 

Bătu de mai multe ori cu pumnul în lemn, până îl duru 
mâna. 

— Hei, eşti aici, vânător de fulgere? Sunt Jim Mackenzie. 

Aşteptă câteva clipe un răspuns care nu sosi. 

Şi, între timp, sentimentul de stinghereală pe care îl 
simţise înainte, amestecat cu teamă şi penumbră, se ivi 
iarăşi. Respiră adânc şi-şi recăpătă luciditatea. Jim se 
apropie de o fereastră apărată de grilaje grele. Era mai 
curând înaltă şi, cu toate că el avea o statură de un metru 
şi optzeci şi cinci, nu ajungea să vadă înăuntru. Fără a ştii 
bine motivul, se agăţă de bare şi, cu forţa braţelor, se 
ridică până avu posibilitatea să arunce o privire în 
laborator. 

Ceea ce i se înfăţişă dinaintea ochilor era un scenariu 
oarecum bizar. 

Erau tone de aparatură căreia nu-i cunoştea nici numele, 
nici folosinţa, dar care, după intenţiile lui Caleb, era cea 
care ar fi trebuit să-i aducă faimă şi bogăţie. Numărul 


Ec pic 


materialelor crescuse fără măsură de când Jim fusese 
acolo ultima oară. Prietenul lui trebuia să fi investit mii de 
dolari acolo şi o parte din timp fără a primi nimic în 
schimb, pentru a putea avea la dispoziţie cele 
trebuincioase pentru cercetările lui. Şi primise în schimb 
numai o casă dărăpănată, o camionetă ce se fărâma în 
bucăţi şi un maldăr de deziluzii, ca şi batjocura tuturor 
celor care îi stăteau în preajmă. 

Tocmai se pregătea să se lase la pământ când văzu ceva 
pe jos în stânga, ferit puţin de fereastră, lângă intrare. Cu 
un efort, îşi trecu braţul drept în jurul unei bare astfel 
încât să se poată ridica, şi cu mâna liberă şterse geamul 
jegos pentru a vedea mai bine. Reflectarea soarelui îi 
împiedica vederea, dar ceea ce intuia că este culcat la 
pământ părea chiar corpul unui om îmbrăcat cu o salopetă 
de camuflaj. Era aplecat şi avea braţul drept îndoit peste 
cap într-o poziţie nefirească. Nu reuşea să-i vadă chipul, 
dar după statură şi mai ales după cât era de baricadat 
laboratorul, nu putea fi decât Caleb. 

Jim bătu în geam. 

— Caleb! Hei, Caleb! 

Având în vedere că omul căzut la pământ nu făcea nicio 
mişcare, Jim se lăsă în jos şi se întoarse în grabă în faţa 
uşii. Îşi dădu seama că era într-adevăr mult prea grea şi 
mult prea blindată pentru a se gândi că ar putea să forţeze 
în vreun fel încuietorile. Se putea face un singur lucru. O 
luă repede în jos şi ajunse în curtea casei. Se apropie de 
camionetă şi deschise portiera pe partea câinelui. 

— Curaj, frumosule, coboară, pentru că a venit timpul să 
acţionăm. 

Ca şi cum ar fi înţeles gravitatea situaţiei, Silent Joe lăsă 
scaunul fără să se împotrivească şi ajunse din câteva 
sărituri pe veranda din faţa casei. De acolo, se opri să-l 
urmărească pe Jim care trecu pe partea cealaltă, se aşeză 
la volan şi porni motorul. 

Ajuns aici, Jim îşi puse o centură de siguranţă care 
avusese şi zile mai bune, sperând ca rezistenţa să fie 
superioară aspectului, şi apăsă pe acceleraţie, aproape 


rotind maşina sub el şi împroşcând pietriş în jur. Se 
îndreptă cu viteză maximă spre uşa laboratorului. 

Se agăţă cu atâta forţă de volan, încât se temu că s-ar 
putea rupe. 

Văzu cele două canaturi de lemn apropiindu-se cu viteză 
până când deveniră doage, şi doagele noduri, şi botul 
camionetei deveni un berbec care deschise uşa cu un 
zgomot de bare contorsionate, fiare contorsionate şi schije 
de lemn care săreau şi zburau în jurul acelui dezastru. 

Violenţa loviturii scoase din rama lui parbrizul, iar 
geamul fu proiectat înainte şi făcut ţăndări ca o pânză de 
păianjen. Jim l-ar fi urmat dacă nu ar fi fost centura de 
siguranţă care, contrar aparenţei, îşi făcuse treaba. 

Reuşi să deschidă cu oarecare dificultate portiera şi se 
aruncă spre deschizătura pe care izbitura o făcuse în uşă. 
Imediat ce se află înăuntru i se confirmă că o parte din 
ceea ce întrevăzuse şi din ceea ce îşi imaginase de la 
fereastră corespundea cu spectacolul pe care îl avea 
dinainte aievea. 

Caleb Kelso era la pământ, cu faţa în praf, cu braţul 
drept îndoit la nivelul umărului şi acoperindu-i capul într- 
un unghi nefiresc. Jim nu avea prea multe cunoştinţe 
medicale, dar după înfăţişare, Caleb nu părea victima unei 
descărcări electrice, aşa cum s-ar fi putut bănui după 
aparatura care îl înconjura. Cu excepţia acelei ciudate 
poziţii dezarticulate a braţului, corpul părea intact, ca şi 
cum ar fi căzut la pământ într-un leşin. 

Impingând cu braţele, răsuci corpul până când îl 
întoarse aproape cu faţa în sus. Şi între timp trebui să 
lupte cu o teribilă stânjeneală. În trecut, participase la 
diferite operaţiuni de ajutor şi i se întâmplase să fie nevoie 
să mişte ori să transporte morţi. Ceea ce se întâmplă de 
data asta fu cu totul absurd. Cadavrul se răsucise aproape 
rotindu-se de la mijloc, în timp ce picioarele îşi 
menţinuseră poziţia iniţială. Din senzaţia pe care o avusese 
atingându-l şi din poziţia pe care corpul o luase atunci 
când îl întorsese, i se păruse că era complet lipsit de oase, 
ca o păpuşă mare de cârpă căreia cineva îi dăduse pentru 


— 75 — 


un timp impresia că era un om. 

Şi, pe urmă, chipul lui Caleb. 

Schimonosit, urlând fără voce, sângerând fără sânge, 
murdar de praf şi cu ochii holbaţi şi fără vedere, care 
păreau că refuză ultimul spectacol care i se prezentase 
dinainte. 

Jim îşi zise că, orice ar fi văzut Caleb Kelso înainte de a 
muri, era groaza în stare pură. 

În liniştea care era din nou absolută, dintr-un loc din 
spatele lui, Silent Joe începu să urle. 


zi S 


7 


Jim era aşezat din nou în aşteptare pe treptele din fața 
casei. În depărtare, soarele era o amintire roşie dincolo de 
conturul munţilor, nuanţat de albastrul siniliu al cerului în 
amurg. Respiră adânc. Nicăieri în altă parte nu mai exista 
intensitate cromatică, capabilă să treacă lin de la comedie 
la dramă, care să privească spre lume de jos în sus. Ar fi 
fost locul cel mai frumos de pe pământ dacă din ambele 
perspective n-ai fi întâlnit şi oameni. Astfel, Jim stătea 
nemişcat în faţa crepusculului şi al schimbării permanente 
a fundalului şi încerca să ignore ceea ce se întâmpla la 
câţiva paşi de el. Erau prezente toate elementele 
ferocităţii: maşinile de poliţie cu farurile aprinse, agenţii în 
uniformă, camioneta de la Omucideri, ambulanţa cu uşile 
din spate larg deschise. Din laborator ajungeau reflexele 
becurilor xenon ce luminau scena acelei morţi ciudate. 

După descoperirea corpului lui Caleb, sunase la 911 şi 
rămăsese să aştepte cât putea el de liniştit. Îi condusese 
pe poliţişti, atunci când sosiseră, până în laboratorul unde 
se afla cadavrul prietenului său şi apoi venise să se aşeze 
aici, revăzând cu ochii minţii imaginile a ceea ce se 
întâmplase, în aşteptarea întrebărilor la care ar fi trebuit 
să răspundă. 

Silent Joe se calmase şi stătea acum aşezat lângă el pe 
lemnul călduţ, mulţumit de contactul protector cu corpul 
unui om. Jim îşi dăduse seama că mângâierile lui şi 
prezenţa unui punct de referinţă aveau puterea să îl 
liniştească. 

Din spatele colţului casei se ivi pe neaşteptate silueta 
unui bărbat. Era de statură medie, brunet, cu faţa bronzată 
de soare şi de natură. Purta o haină de piele de căprioară 
şi o pereche de pantaloni sport. Detectivul Robert 
Beaudysin era de vârsta lui, iar Jim îl cunoştea încă din 
liceu. Şi el purta în vene o mică parte de sânge indian 
dinspre tată. După tradiţia indienilor navajo, în cazul unor 
căsătorii mixte, se alegea întotdeauna originea mamei care 


determina tribul de apartenenţă. Asta avea deplină valoare 
atunci când era vorba despre Jim, care avea o descendență 
directă. Robert era un alb get-beget, echivalentul unei 
rude îndepărtate, chiar dacă vorbea destul de bine limba 
Dine-ilor. 

Când sosise la The Oak şi îl găsise în uşa laboratorului, îl 
privise cu aer întrebător, ca şi cum ar fi avut nevoie de 
câteva secunde pentru a-i aduce chipul din amintire în 
prezent. Probabil era ultima persoană pe care s-ar fi 
aşteptat să o vadă aşteptându-l în locul acela. Şi mai ales 
alături de un cadavru, în urma unei morţi atât de 
complicate. Apoi îl salutase şi îl ignorase grăbit, 
parcurgând deja cu ochii scena în care zăcea descompus 
contra naturii corpul celui care fusese un om. 

Acum, prima parte a drumului, cea imediată, fusese 
parcursă. Rămânea cealaltă, cea mai grea. Se apropie 
calm, iar Jim fu surprins să descopere în vocea lui o uşoară 
stânjeneală. 

— Nu ştiam că te-ai întors. 

— Şi totuşi eşti poliţist. Ar trebui să ştii totul. 

Robert se aşeză pe trepte lângă Jim şi îşi permise o mică 
observaţie amară de om învins. 

— Ca poliţist aş fi fericit să ştiu chiar şi numai jumătate 
din ceea ce îmi trebuie. 

— Urâtă treabă, nu-i aşa? 

Polițistul, care ura faptul că nu ştia, lăsă să treacă ceva 
timp până să răspundă. 

— Foarte urâtă, la prima vedere. Şi bănuiesc că, dacă 
voi continua să cercetez, nu poate decât să fie şi mai urâtă. 

Jim îl privi cu atenţie. Timpul care trecuse nu-l 
schimbase cu mult. Dintr-un anume punct de vedere, erau 
amândoi oameni realizaţi. Fiecare făcea ceea ce dorise 
întotdeauna să facă. Nu vorbiseră des între ei. Jim pilota 
avioanele şi Robert se mişca vigilent pe scena unei crime 
pentru a încerca cu încăpățânare să ştie şi să înţeleagă 
cine şi când, întrebându-se probabil de fiecare dată de ce. 
Ca singur tribut plătit anilor, observă pe chipul fostului 
coleg de şcoală riduri pe care nu şi le amintea. Se întrebă 


— 78 — 


câte fuseseră provocate de vârstă şi câte de munca lui. 

— Ai chef să sporovăim puţin? 

Jim ridică din umeri. 

— Am de ales? 

— Având în vedere situaţia, chiar cred că nu. 

Robert scoase tutun şi foiţe şi, înainte de a se servi, i le 
întinse lui Jim. Atunci când el refuză cu un gest al mâinii, 
începu să-şi răsucească liniştit o ţigară. O aprinse şi, 
înainte să continue, trase cu sete din ţigara care deveni 
cenuşă roşie şi apoi fum, şi apoi nimic în aerul înserării. 

— Spune-mi tot. 

— Nu am prea multe de zis, Bob. Am ajuns aici de la 
Ranch pentru a-i aduce camioneta lui Caleb, am căutat 
prin jur şi nu am găsit pe nimeni. Am urcat în laborator şi, 
de la o fereastră, l-am văzut întins pe jos. Uşa era 
baricadată şi atunci am spart-o folosind camioneta drept 
berbec. Când mi-am dat seama că era mort, v-am chemat. 

— De câtă vreme nu-l văzuseşi? 

— De cinci ani, mai mult sau mai puţin. 

In stânga lor, doi brancardieri urmaţi de medicul legist 
coborâră ducând o targă pe care era un corp acoperit de o 
pânză albă. Silent Joe scheună, dar nu se mişcă. Jim îşi 
încleşta fălcile. Iată ce rămăsese dintr-o persoană care 
fusese importantă în viaţa lui. 

„Doi în aceeaşi zi...” 

Două persoane care erau acum în zbor pe aripile unei 
mari păsări albe. Dar dacă era adevărat că moartea este 
singura certitudine, cineva sau ceva i-o amintise lui Caleb 
Kelso fără niciun pic de milă. 

Jim privi în altă parte în timp ce cadavrul era urcat în 
ambulanţă. Gestul acela instinctiv îi aminti cu părere de 
rău că, dintotdeauna, când cineva avusese nevoie de 
ajutorul lui, el privise în altă parte. Văicărelile sirenei care 
se îndepărta şterseră gândul acela şi sunetul rămase în aer 
ca un comentariu funebru în liniştea de la The Oak. 

„Peste o sută de ani, despre toate acestea nu va mai 
vorbi nimeni...” 

Dar deocamdată anii aceia erau încă un proiect 


— 79 — 


îndepărtat al timpului. Dacă i-ar fi putut auzi gândul, 
Robert ar fi spus că tot ceea ce se întâmpla trebuia 
discutat şi combătut, ca să nu se mai întâmple din nou, 
fără a se îngriji de oameni care nici măcar nu erau născuţi. 

Astfel, Jim fu cel care puse o întrebare. 

— Aţi găsit ceva? 

Robert clătină din cap. 

— Nu până acum. Cei de la Criminalistică iau probele de 
rutină, dar, după feţele lor, nu cred că ne putem aştepta la 
nimic bun. Pe urmă, tu ai îngreunat puţin prelevarea 
probelor contaminând locul, deci... 

Polițistul respinse cu un gest al mâinii obiecțiile lui Jim. 

— Nu-ţi reproşez. Şi eu m-aş fi comportat la fel. Nu ai 
văzut sau n-ai observat ceva ciudat când ai sosit aici? 

Jim făcu un gest vag. 

— Totul şi nimic. În realitate, nici nu am avut timp. Pot 
numai să-ţi spun despre câine că era terorizat. 

Robert asimilă acea informaţie încuviinţând din cap şi 
repetându-şi-o în şoaptă, ca pentru a o întipări mai bine 
într-un carneţel mintal. 

— După tine, care ar fi explicaţia? 

Ca şi cum ar fi înţeles că vorbeau despre el, Silent Joe 
ridică botul şi îl aşeză pe genunchii lui Jim, ridicându-şi 
ochii căprui, căutând parcă iertare şi protecţie. Jim îl 
mângâie uşor pe cap. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Numai în desenele 
animate ale lui Marvel indienii reuşesc să comunice cu 
animalele. 

— Îl mai văzuseşi înainte pe câinele acesta? 

— Nu. 

— După cum s-a ataşat de tine, nu aş zice. 

În timp ce discutau, Dave Lombardi, medicul legist, care 
rămăsese în piaţetă să supravegheze plecarea ambulanţei, 
ca şi cum ar fi fost direct responsabil, se întorsese şi acum 
se îndrepta către ei. Jim îl cunoştea pentru că el era cel la 
care, în fiecare an, făcea vizita medicală obligatorie cerută 
piloților de elicopter pentru reînnoirea brevetului. Ştia că 
era un mare pasionat de cai şi că avea câţiva acasă, la vest 


— 80 — 


de Flagstaff, în Camino de los Vientos. Era înalt, uscăţiv şi 
se deplasa cu hotărâre. După aspectul fizic şi după 
îmbrăcăminte, un cetăţean perfect din Marlboro Country. 
Purta cizme, o pereche de blugi şi o geacă din acelaşi 
material. Probabil fusese chemat când se pregătea să 
încalece unul dintre acele animale splendide. 

Uluit de prezenţa lui Jim, Lombardi îi aruncă lui Robert 
o privire întrebătoare. 

— Pot vorbi? 

— Sigur, nu sunt probleme. Jim a văzut tot ceea ce era 
de văzut. Ce poţi să-mi spui? 

— Că eu nu am mai văzut aşa ceva. 

— In ce sens? 

— Oasele cadavrului, inclusiv cele ale craniului, sunt în 
mare parte fracturate, ca şi cum ar fi fost pus sub o presă. 
Orice l-a ucis, trebuie să fi avut o forţă teribilă. 

— Ucigaşul nu ar fi putut să i le frângă unul câte unul? 

Legistul fusese prudent în expunerea lui. În schimb, 
cuvintele lui Robert erau clare. După el, acel ceva 
corespundea cu cineva. 

— Şi cu ce? 

— Cu un drug de fier ori ceva asemănător. 

Lombardi clătină din cap. 

— Exclus. S-ar vedea semnele loviturilor. Chiar dacă l-ar 
fi lovit după moarte, ar fi fost urme mai mult decât 
evidente. 

Robert puse o întrebare căreia îi cunoştea foarte bine 
răspunsul. 

— Ar putea fi ceva care să aibă legătură cu cercetările 
lui Caleb? 

— Te referi la aparatura care se găseşte în acel 
laborator? Omul acela nu prezintă nicidecum simptomele 
unuia curentat de o descărcare electrică, oricât de 
puternică ar fi fost. 

— Poţi să-mi spui cu aproximaţie ora decesului? 

— Aş spune acum douăzeci şi patru de ore, cu o 
jumătate de oră mai mult sau mai puţin. 

Lombardi îşi pironi pentru un moment privirea în 


ET 


pământ cu un aer gânditor, ca şi cum nu ar fi fost întru 
totul sigur că poate spune ceea ce urma să spună. 

— Dacă am înţeles bine, cadavrul era în laboratorul 
închis pe dinăuntru, fără nicio urmă de intrare prin 
efractie. 

— Exact. 

Medicul schiță un zâmbet amar şi neîncrezător, care 
desenă un rid de-a latul frunţii lui. 

— Nu ştiu dacă te poate interesa, dar eşti chiar în 
mijlocul unei opere clasice a literaturii. 

— In ce sens? 

— Misterul camerei încuiate. O persoană ucisă într-o 
cameră sigilată pe dinăuntru şi fără nicio urmă de intrare 
prin efracţie. Chiar paradigmatic, pentru orice autor de 
thrillere. 

— Numai că eu nu scriu romane, iar asta nu este o 
poveste inventată. 

_ — Din păcate, uneori, realitatea bate cu mult romanele. 
În schimb, eu îţi pot spune că, pentru prima oară în viaţa 
mea, sunt nerăbdător să fac o autopsie. 

Erau oameni şi de aceea, pentru o clipă, în aer pluti 
stânjeneala care însoţeşte lucrurile necunoscute. Apoi 
Dave Lombardi se duse să descopere ceva mai mult, iar 
Jim şi Robert rămaseră singuri. Jim se întrebă de ce îl 
lăsase Robert să vorbească despre observaţiile lui 
privitoare la omorârea lui Caleb în prezenţa cuiva străin de 
anchetă. Din câte ştia, cercetările poliţiei se desfăşurau 
sub semnul maximei discreţii. Nu reuşi să-şi dea un 
răspuns pentru că, deocamdată, polițistul îşi terminase 
partea oficială şi deveni iarăşi un prieten de demult. 

— Cum te descurci departe de aici? 

Jim ştia bine la ce se referea. El, pentru mulţi de prin 
părţile acelea, era unul care reuşise. Stătea la New York şi, 
în imaginarul colectiv, asta însemna succes şi viaţă 
confortabilă. Robert nu ştia de Lincoln Roundtree şi de 
Emily şi că, orice aparat ai pilota, după o lună este un 
aparat ca oricare altul. Viaţa, peste tot, era numai o 
problemă de costume şi scenografie. 


ce) Dic 


Arătă cu capul spre ultima licărire de soare dincolo de 
munţi. 

— Viaţa mea este ca şi a celorlalţi. Plină de zori şi de 
amurguri. 

Între timp, Robert întoarse capul spre stânga şi făcu o 
mică strâmbătură de dezaprobare. 

— Gata cu clipele frumoase. A sosit presa. 

Jim se consideră norocos pentru această diversiune care 
îi dădea posibilitatea să nu mai adauge altceva. In timp ce 
vorbeau, de pe drumul neasfaltat sosise un Ford 
Expedition anunţat de lumina întretăiată a farurilor printre 
copaci. Fusese oprit de poliţişti în dreptul barajului făcut 
cu două maşini de poliţie parcate strategic, în coadă de 
peşte. Din maşină coborâse o persoană care îşi făcuse loc 
printre protestele a doi poliţişti şi care acum venea către 
ei. 

Jim văzu că era vorba despre o femeie. Era înaltă şi 
slabă, iar după îmbrăcăminte părea că fusese surprinsă de 
evenimente în timp ce călărea împreună cu Dave 
Lombardi. Jim o observă cu atenţie în timp ce se apropia. 
Avea părul lung şi buclat, de o culoare roşie-arămie care 
strălucea în lumina farurilor, şi un chip cu trăsături fine 
care se desenau încet, încet, pe măsură ce distanţa se 
micşora. Jim nu avu nevoie să ajungă lângă ea pentru a şti 
cine era. O recunoscuse imediat ce coborâse din maşină şi 
începuse să urce panta uşoară care ducea spre casă. Se 
apropie de el cu mersul ei agale şi cu pasul plin de ecouri 
pe care numai amintirile ştiu să le cutreiere. 

Se numea April Thompson şi, odinioară, fusese femeia 
lui. Într-o noapte de vară, întinşi în spatele camionetei lui 
Richard Tenachee, înfăşuraţi într-un sac de dormit sub 
stele, cu răsuflarea ei excitată de femeie îi şoptise că îl 
iubeşte. Jim îşi amintea foarte bine noaptea, stelele şi 
acele cuvinte. Pentru o vreme chiar crezuse că ea şi acel 
moment ar fi putut fi mai frumoase decât libertatea. Dar el 
era ceea ce era, atunci ca şi acum. Curând se lăsase 
transportat din nou de una dintre maşinăriile lui 
zburătoare, şi încă o dată, când fusese nevoie de el, ea îl 


28g 


surprinsese că privea în altă parte. 


SBA 


8 


Acum întunericul era cel al străzii, complet şi străpuns 
de faruri în spate şi în faţă. Pe Autostrada 89, în timp ce 
coborau către Flagstaff, Jim stătea ca pe ghimpi pe un 
scaun incomod, alături de April. Oricât încercase să facă 
faţă situaţiei, nu reuşea să se abţină să nu arunce din când 
în când o privire către ea, admirându-i profilul desenat de 
lumini în timp ce conducea. Nu se schimbase mult şi, dacă 
o făcuse, schimbarea era în bine. Mai matură, mai sigură, 
mai femeie. Avea trăsături ferme, uşor androgine, punctate 
de pistrui în jurul nasului, pe care de obicei îi accentua 
expunerea la soare. Era genul de frumuseţe care nu te 
făcea să te gândeşti la o casă, ci la spaţii imense. Ochii 
albaştri aveau o nuanţă pe care uneori lacrimile reuşeau să 
o transforme în culoarea cerului din zilele senine. 

Asta îşi amintea bine Jim şi ştia la fel de bine că nici 
April nu uitase. 

Încă o dată, instinctul lui de fugar îl făcu să privească în 
altă parte. În stânga lor defilau sigure pe ele luminile 
mallului, noul centru comercial de-abia construit. Trecutul 
şi prezentul jucau şah şi foloseau drept piese ocupanţii 
acelei maşini. Ei doi reprezentaseră ceva odată. Aşa cum 
se întâmplă adesea în socotelile omeneşti, însemnaseră 
unul pentru celălalt destul demult pentru ca acum să nu 
mai fie decât doi necunoscuţi. 

April fu cea care rupse tăcerea şi vorbi fără să se 
întoarcă să-l privească. 

— Nici măcar în umbră nu reuşesc să fie de aceeaşi 
culoare. 

— Ce? 

— Ochii tăi. Este ciudat cum de o anomalie atât de 
evidentă poate fi atât de fascinantă. Cred că femeile din 
New York se dau în vânt după tine. 

Nu era o întrebare, era o constatare. Şi, din tonul vocii, 
Jim îşi dădu seama că în cuvintele acelea nu era nicio urmă 
de flirt şi nici măcar mica revanşă a unei femei rănite. Era 


— 85 — 


mult mai mult. Era declaraţia nepăsătoare a unei totale 
lipse de stimă faţă de el. 

Când ajunsese acasă la Caleb, nu se mirase deloc să-l 
găsească acolo. Jim nu ştia până la ce punct întoarcerea lui 
în Flagstaff putea fi considerată o ştire. Dacă era, reacţia 
lui April faţă de prezenţa lui reprezenta o ştire veche ori 
fără nicio importanţă. 

Îi salutase simplu, pronunţându-le numele. 

Robert îşi luase o mină oficială. Faptul că în oraş se 
cunoşteau cu toţii şi adesea se întâlneau să bea o bere 
împreună nu excludea faptul că, în situaţii oficiale, fiecare 
trebuia să adopte atitudinea impusă de rol. 

— Bună, April, cum merge la Chronicles? 

— Lucrurile obişnuite. De obicei, este vorba mai mult de 
rutină. Se pare că nu în cazul acesta. Bob, ai ceva pentru 
mine? 

Detectivul dădu din umeri. 

— Ce naiba, April, ştii că nu-ţi pot spune nimic. Cel puţin 
nu acum. 

— Având în vedere că suntem acasă la Caleb, putem 
presupune că mortul este el? 

Împăciuitor, Robert Beaudysin încuviinţase cu un semn 
din cap. 

— Tu ai spus-o. Având în vedere că suntem acasă la el, 
putem presupune că el este mortul. 

April fixă cu privirea ochii care chiar nu voiau să fie 
fixati. 

— Toți ştiau ceea ce făcea Caleb în laboratorul lui. Este 
vorba despre un accident legat de cercetările lui sau de 
altceva? 

Acel „altceva” rămăsese suspendat câteva clipe cu 
semnificația lui amenințătoare, înainte ca polițistul să 
emită comunicatul lui oficial, lapidar. 

— Să zicem că şeful poliției va decide să țină o 
conferinţă de presă în care vor fi difuzate toate informaţiile 
care pot fi difuzate. Şi tu vei fi prima care va afla când şi 
unde. Acum, dacă vrei să mă scuzi... 

Robert Beaudysin, polițistul care nu ştia, se ridicase şi îi 


— 86 — 


lăsase singuri. În timp ce pleca, îi lansase lui Jim o privire 
grăitoare. Jim înţelesese de ce Robert îi permisese lui Dave 
Lombardi să vorbească în faţa lui. Putea fi considerată sau 
nu încredere, depinde de punctele de vedere. Mai înainte 
fusese un om care ştia puţine, acum era un om care ştia 
tot. Dacă ar fi transpirat ceva, ar fi existat un responsabil. 

April i se adresase lui şi încrederea din trecut fusese 
ştearsă de timp şi de hotărârea celui care face o muncă şi 
încearcă să o facă bine. 

— Şi tu ce îmi declari? 

Jim avea încă în ochi privirea poliţistului. Şi nu voia 
probleme, nici acum, nici altădată. 

— Puțin mai mult decât ce a spus Bob. Am venit să-l văd 
pe Caleb şi, în loc să-l găsesc viu, l-am găsit mort. 

— Doar atât? 

— Doar atât. 

— Şi nici nu ai văzut, nici nu ai auzit nimic ciudat? 

„Sigur că am văzut ceva ciudat. Am văzut cadavrul unui 
prieten de-al meu transformat într-o păpuşă de cârpă şi un 
câine terorizat. Şi dacă mă gândesc bine, poate eram şi 
eu...” 

— Nu, nimic special. 

În clipa aceea, de pe drum sosi o camionetă neagră cu 
emblema albă de la Channel 2, un post de televiziune local. 
Poliţiştii îl opriseră lângă SUV-ul lui April. Cei dinăuntru 
coborâseră, îşi descărcaseră aparatele şi montaseră rapid 
reflectoarele. Un ziarist se aşezase cu spatele la casă şi 
începuse să transmită în faţa unei telecamere manevrate 
de un operator. Era un băiat tânăr cu o haină sport şi cu 
aer hotărât, care probabil le vorbea telespectatorilor 
visând la marile reţele naţionale. În timpul transmisiunii în 
direct, Robert sosise lângă ei şi reporterul se apropiase 
repede ţinând microfonul ca pe o torţă olimpică. Polițistul 
încercase să-l îndepărteze, iar Jim şi April reuşiseră din 
poziţia lor să-i vadă expresia de pe chip, care, în freneticul 
teatru mass-media, însemna oriunde „no comment”. 

Jim se ridicase în picioare. Silent Joe îl imitase imediat şi 
rămăsese să-l privească nehotărât, uitându-i-se direct în 


— 87 — 


faţă cu ochii lui ca aluna. 

— Şi acum ce mă fac cu tine? 

Câinele mârâise uşor şi îşi mişcase rapid corpul, 
nerăbdător. Continua să-l privească fix, lingându-şi botul 
cu limba rozalie. 

April schiţă un zâmbet. 

— Acesta, mi se pare, era câinele lui Caleb. 

— Da. 

— Dacă nu greşesc, tocmai şi-a ales un nou stăpân. 

Jim rămăsese în acelaşi timp uluit şi distrat, când 
înţelesese că acea femeie şi acel câine hotărâseră practic 
pentru el. 

— Aşa s-ar părea. 

Întinsese o mână şi o sprijinise pe capul lui Silent Joe 
care acceptase acel gest închizând ochii pe jumătate, ca pe 
o ratificare tacită a unui acord. 

April îşi băgase mâinile în buzunarele hainei şi scosese 
cheile de la maşină. 

— Înţeleg că trebuie să ajungi în oraş. 

— Mă gândeam să mă întorc în oraş cu Bob. Dar, văzând 
cât e de ocupat, mi se pare o ipoteză puţin probabilă. 

— Eu mă întorc la ziar, în Flagstaff. Dacă vrei, te pot 
duce cu maşina. 

Jim acceptase oferta lui April, iar acum Autostrada 89 
devenise Route 66, vechiul drum istoric care traversa 
inima oraşului. Trecură de semaforul de la intersecţia cu 
Switzer Canyon Drive şi se alăturară din nou acelei 
comunităţi care se pregătea să trăiască sub luminile 
înserării. La câţiva kilometri de aici, un om murise şi 
probabil altul îl ucisese, dar era vorba numai despre o 
poveste de violenţă obişnuită între fiinţe umane şi nu era o 
ştire importantă. Aerul era cald, iar străzile erau încă un 
loc frumos pe care să te plimbi. Erau în jur o grămadă de 
puşti, îmbrăcaţi în cele mai ciudate feluri, ca să le 
amintească tuturor că Flagstaff era totuşi un oraş 
universitar şi că tinerii au prin natura lucrurilor mai multe 
drepturi decât îndatoriri. 

— Unde te duc? 


— 88 — 


Ca pentru a-şi face simțită prezenţa, Silent Joe se mişcă 
în căutarea unei poziţii mai comode. De cum o găsi, se 
culcuşi pe canapea cu un uşor pufăit de focă. 

Jim arătă cu un surâs şi un gest al mâinii în spatele 
maşinii. 

— Având în vedere că familia s-a mărit, mă gândeam să 
văd dacă Raquel şi Joe au o cameră şi o cuşcă pentru 
câteva zile. 

Cu toate că nu părea prea dispusă să o facă, zâmbi şi 
April. 

Puțin mai înainte de semaforul următor, April coti la 
dreapta pe Elden Street şi imediat după aceea se opri la 
Aspen Inn, un grațios bed&breakfast într-o zonă 
rezidenţială de la periferie. Jim îi cunoştea pe proprietari 
de multă vreme, Raquel şi Joe Sanchez. Erau persoane 
care îţi rămâneau în memorie. Mereu surâzători, îşi iubeau 
serviciul, copiii, oamenii şi animalele. Jim spera că vor găsi 
un locşor pentru acei călători care aveau şase labe 
împreună şi care picaseră pe neaşteptate. 

April opri motorul şi rămase o clipă să privească 
semiîntunericul de dincolo de parbriz înainte de a da glas 
gândului ei. 

— Bunicul tău era un om mare. 

Jim nu spuse nimic şi aşteptă. 

— Mi-a părut tare rău când am auzit. Am vrut să scriu eu 
articolul care vorbea despre el şi despre ceea ce fusese, 
comemorându-l. 

— Iţi mulţumesc. 

April făcu un gest vag. Jim îi mulţumi în minte că nu 
adăugase că o făcuse numai pentru bătrân şi, fireşte, nu 
pentru el, dacă o gândise. 

— Charlie stătea în picioare lângă patul unde aşezaseră 
corpul şi părea sculptat în piatră. Nu l-a părăsit nicio clipă. 
Cred că şi-ar fi dat cu plăcere viaţa pentru bunicul tău. 

April făcu o pauză. Atunci când continuă, tonul vocii ei 
scăzu imperceptibil. 

— Şi pentru tine. 

Jim se gândi iar la chipul lui Charles Owl Begay în timp 


— 89 — 


ce din înaltul elicopterului îl vedea dispărând şi devenind 
un punct mişcat de curentul făcut de elice. Se gândi la 
cuvintele lor care erau parcă puse la saramură şi nu reuşi 
să nu simtă amărăciune pentru tot ceea ce se întâmplase. 
Şi o vină tulbure pentru ceea ce nu reuşise să fie pentru el 
şi pentru Richard Tenachee. 

— Ştiu. Am fost împreună ieri. Am petrecut noaptea la 
ranch. Nu am vorbit mult, dar Charlie este un om care se 
exprimă mai bine prin tăceri decât prin cuvinte. 

April se întoarse spre el şi prinse momentul pentru a 
schimba un subiect care părea penibil pentru amândoi. 

— Ai văzut cum s-a schimbat ranch-ul? 

— Am văzut. Pare ceva serios. Am vorbit la telefon cu 
Cohen Wells. Ştiu că el este acum proprietarul. 

— Unii spun că a fost dintotdeauna. Doar că acum s-a 
decis să iasă la suprafaţă. 

Jim se întoarse şi văzu capul lui Silent Joe ivindu-se în 
penumbră, dincolo de marginea banchetei din spate. Il 
studie o clipă şi pe urmă se ghemui iar. Jim se gândi cu 
ironie că era câinele lui de mai puţin de o oră şi îi şi 
copiase tendinţa de a se uita în altă parte. 

— Cohen este foarte ambițios în ceea ce priveşte viitorul 
de la Cielo Alto Mountain Ranch. Vrea să îl extindă şi să-l 
transforme într-un complex turistic mai semnificativ decât 
Old Tucson Studios. Un mic oraş care să poată găzdui 
mulţi turişti şi spectacole mari. Dacă este nevoie, şi 
studiouri cinematografice pentru producerea filmelor 
western. Dar mai ales are intenţia de a-l lega de Arizona 
Snowbowl, pentru a-l transforma într-o staţiune de schi, cu 
acte în regulă. Pentru a realiza aşa ceva trebuie să 
instaleze pe  Humphrey's Peak aparatură pentru 
producerea zăpezii artificiale. Wells are spatele acoperit 
de mari investitori şi se pare chiar de multă lume din 
Washington. Puțin câte puţin, îşi atrage de partea lui toate 
persoanele care contează. Cu banii şi cu alte mijloace... 

— De exemplu? 

— Randy Coleman, preşedintele Camerei de Comerţ. 
Deputatul Preston Dourette. Primarul Colbert Gibson. 


— 90 — 


— Gibson nu era directorul de la First Flag Savings 
Bank, banca lui Cohen? 

— Ai dat deja răspuns la întrebarea cine l-a înscăunat în 
fotoliul de primar. Nici măcar nu îşi suflă nasul dacă nu 
are permisiunea binefăcătorului lui. 

— Ceva-i în neregulă în toată această poveste. 

— Într-adevăr. Problema este că indienii navajo nu sunt 
de acord. Pentru ei, San Francisco Peaks sunt şi rămân 
munţi sacri. Se pare că pluteşte în aer o acţiune 
judecătorească. Dar cred că Wells lucrează şi în direcţia 
asta. 

Jim observă că, referindu-se la nativi, April spusese 
„pentru ei” şi nu „pentru voi”. lată că până la urmă îl 
exclusese din ceva de care încercase întotdeauna să fugă. 
Dintr-odată se simţi jenat şi era o senzaţie veche, pe care 
credea că o uitase. Penumbra îi mascase totuşi expresia şi 
dăduse tăcerii lui o altă semnificaţie. 

April continuă povestirea faptelor. 

— Bunicul tău era o persoană care se bucura de un mare 
respect în Consiliul Triburilor din Window Rock. Iar James 
Corbett, preşedintele naţiunii, punea mare preţ pe părerea 
lui. Şi era o părere foarte potrivnică. leşirea lui din scenă 
nu a schimbat multe lucruri, chiar dacă i-a slăbit puţin 
opoziţia. 

Jim ştia bine ceea ce însemna Richard Tenachee pentru 
Poporul Oamenilor. În timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial fusese erou de război. Făcea parte din categoria 
persoanelor cunoscute sub numele de Codetalkers, indienii 
detaşaţi la Comunicaţii pentru a transmite ordine şi 
informaţii prin radio. Fusese elaborat un cod bazat pe 
limba navajo, care prin natura ei era atât de complicată, 
încât orice decodificare era imposibilă. 

Când era copil, cu toate că el îl rugase de multe ori, 
bunicul nu voise niciodată să-i povestească întâmplările lui 
de război. 

Spunea că „războiul este lucrul cel mai prostesc pe care 
oamenii îl pot face”. 

Jim îşi dăduse seama mai apoi că povestirea fusese doar 


PESE pă 


amânată pentru când ar fi devenit un om matur şi ar fi avut 
instrumentele necesare pentru a înţelege. Dar abia ce 
crescuse destul, şi în mintea lui zbura cu elicopterele, aşa 
că nu-şi mai făcuse timp să îl asculte. 

— Bunicul meu era un mare om, dar era şi un 
conservator. 

— Orice ar fi fost, era o persoană care ştia să se bată 
pentru lucrurile în care credea. Şi a demonstrat-o de-a 
lungul întregii lui vieţi. 

April tăcu o clipă. Când vorbi iarăşi, avea în voce o 
inflexiune pe care Jim nu reuşi să o descifreze. 

— Ţinea foarte mult la mine. Şi eu la el. Ultima oară 
când l-am văzut a fost cu puţin timp înainte de a muri, 
atunci când i l-am adus pe fiul meu să-l cunoască. 

— Nu ştiam că ai un fiu. Nici măcar nu ştiam că te-ai 
căsătorit. 

Fata dădu uşor din cap şi, timp de o clipă, părul roşcat 
păru viu în jurul chipului ei. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le ştii, Jim. Ai fost 
plecat prea mult timp, şi chiar şi atunci când erai aici aveai 
mintea în altă parte. 

O clipă mai târziu, Jim o surprinse zâmbind amar, ca şi 
cum şi-ar fi urmărit un gând rapid. 

— Este ciudat ceea ce se întâmplă. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai aflat de Alan? 

„Războiul este lucrul cel mai prostesc pe care îl pot face 
oamenii...” 

— Da. l-am urmărit povestea. 

April privi iarăşi afară, ca şi cum în întuneric ar fi fost 
ascunsă explicaţia tuturor lucrurilor. 

— lată ce vreau să spun. Voi doi aţi fost departe ani de 
zile şi acum vezi ce se întâmplă? Este nemaipomenit cum 
întâmplarea are grijă să recompună anumite tablouri. Şi 
mereu reuşeşte să adauge o fărâmă de ironie chiar şi în 
cele mai dramatice situaţii. 

Jim nu spuse nimic. Fără a avea un motiv precis, ştia că 
nu se terminase. 


PERI ep a 


— Se întoarce acasă şi Swan Gillespie. Vine aici ca să 
turneze un film. 

Jim trase nădejde ca penumbra şi pielea lui întunecată 
să-i fi ascuns strâmbătura de pe chip datorată golului pe 
care îl simţise în stomac. Dar nu erau fluturi, era un stol de 
corbi. 

— Nu ştiam. N-am mai văzut-o şi n-am mai auzit-o de o 
veşnicie. 

April întinse o mână şi deschise portiera de pe partea 
lui. 

— Poate sunt prea multe persoane pe care nu le-ai văzut 
ori nu le-ai auzit de-o veşnicie. 

Cobori, aruncând spre lumina unui felinar un reflex de 
aur roşu din părul ei. Jim fu mulţumit că ea considerase 
subiectul închis. leşi şi el din SUV şi se duse la portiera din 
spate. Când o deschise, Silent Joe sări afară întinzându-se 
şi căscând ca după o călătorie lungă. Aruncă o privire în 
jur şi apoi, cu mersul lui ciudat nepăsător, se duse hotărât 
să marcheze teritoriul, udând colţul unei mici construcţii 
care era sediul unei agenţii imobiliare. În timp ce îl privea, 
Jim se gândi că nu s-ar fi mirat dacă acel câine, după ce 
fusese transportat în maşină, i-ar fi cerut să fumeze o 
țigară. 

Simţi prezenţa lui April lângă el. Se întoarse şi se trezi 
cu ea în faţă. 

— Gata. Sper ca tu şi câinele tău să găsiţi un blid de 
supă caldă şi un pat pentru noapte. 

— Mulţumesc. 

— N-ai de ce. Stai mult? 

— Trebuie să-l văd pe Cohen Wells, mâine-dimineaţă. A 
spus că vrea să mă întâlnească nu ştiu de ce. 

April deveni serioasă şi îl fixă cu privirea. Jim avu 
impresia că se uita la el, dar că, în realitate, în mintea ei 
vedea alte imagini. Reuşi să nu-şi întoarcă privirea în altă 
parte. 

— Vezi, Jim, tu eşti o persoană inteligentă. Foarte 
inteligentă. Aşa ai fost întotdeauna, însă din păcate te 
mulţumeşti să fii numai o persoană vicleană. Nu va trece 


mult până vei descoperi ce vrea de la tine stăpânul 
oraşului. Dar este ceva ce ei nu ştie... 

— Adică? 

— În orice caz, nu te vei opri prea mult aici. Tu eşti un 
bărbat pentru care singura regulă valabilă este aceea a 
unui altundeva. Bine ai venit acasă, Jim Mackenzie. Şi o 
seară bună. 

April se întoarse cu spatele la el şi îi lăsă în ochi 
impresia sclipitoare a unei lacrimi. Omul şi câinele lui 
rămaseră în mijlocul străzii ca să o vadă pe acea fată 
ciudată urcându-se în maşină şi îndepărtându-se, până 
când luminile posterioare deveniră mica licărire a 
stopurilor, înainte de a vira spre stânga pe Birch Street şi 
a se pierde în depărtare. 

— Vino, Silent Joe. Să mergem să ne găsim un adăpost. 

Traversară strada şi se îndreptară fără grabă către casă. 
Ferestrele erau luminate şi faţada din bârne de lemn nu 
putea trece neobservată cu vopseaua ei gri-deschis. Urcă 
scara scurtă auzind cum ghearele câinelui zgrepţănau 
lemnul. Ajunse în faţa uşii de la intrare, cu geamuri 
acoperite de perdeluţe în interior. 

Sună. 

Regula acelui altundeva. 

În timp ce aştepta să se deschidă uşa, Jim înţelese ce 
voise să spună April cu fraza aceea. Avea dreptate. Fusese 
departe pentru multă vreme, şi, chiar şi atunci când el era 
încă aici, gândurile lui erau în altă parte. Poate aceea care 
o vreme fusese femeia lui îl cunoştea mai bine decât se 
cunoştea pe sine însuşi. Era o definiţie ageră, sinteza 
perfectă a neliniştii lui. Când era cu Lincoln Roundtree, îl 
urma aproape în toate colţurile lumii. Pe urmă, le văzuse 
pe celelalte pe cont propriu. Dar în oricare dintre locurile 
în care fusese, simţise de fiecare dată dorinţa de a fi în altă 
parte. 

Şi asta chiar şi acum. 


ey. RE 


Dă a'hi ji ga” 


Războiul 


9 


Guvernanta lăsă tava pe pat şi se asigură ca picioarele 
de metal care o susțineau să fie bine deschise şi să stea 
drepte pe plapumă. 

— Gata. Mai aveţi nevoie de altceva, domnule Wells? 

Alan Wells privi cu aer bănuitor aglomerarea aceea de 
alimente care ar fi fost de ajuns pentru micul dejun al unei 
familii de trei persoane. Apoi îi zâmbi îngăduitor femeii cu 
părul grizonant care stătea în picioare lângă pat. 

— Shirley, eşti cu noi de când eram un copilandru. Dacă 
mi-aduc bine aminte, ai lăsat să-ţi scape şi câte o palmă, o 
dată sau de două ori. De când am devenit pentru tine 
domnul Wells? 

— Acum nu este cazul să răstălmăciţi ceea ce spun ori 
nu spun. Mai curând mâncaţi micul dejun, înainte să îmi 
amintesc că sunteţi tot Alan şi să nu-mi vină să vă trag 
iarăşi vreo două. 

Omul întins pe pat se predă cu un gest familiar, fie că 
era Alan ori domnul Wells. 

— Bine, bine. La ordinele tale. Dar, după mine, tu ai 
văzut de prea multe ori Pe aripile vântului. 

Luă un pahar cu suc de portocale şi îl duse la buze. 
Bătrâna guvernantă a casei Wells rămase lângă pat câteva 
secunde, ca pentru a se convinge că făcea într-adevăr 
onoare mâncării de pe tavă. Alan îi simţi privirea aţintită 
asupra lui în timp ce dădea iama în farfuria cu omletă. 
Apoi femeia se răsuci brusc şi se îndreptă către uşă. Cu 
toată rapiditatea gestului, cu coada ochiului Alan o 
surprinsese iarăşi cu lacrimi în ochi, lucru care se întâmpla 
de fapt de fiecare dată când intra în camera lui. Înainte de 
a ieşi, o văzu din spate cum îşi vâră o mână în buzunar şi 
îşi şterge ochii cu o batistă încercând să nu fie observată. 

Când ajunse la uşă, o deschise şi rămase o clipă în prag. 

— Şi amintiţi-vă că peste o oră vine fizioterapeutul 
pentru şedinţă. 

Înainte să poată pleca, Alan o chemă, pentru a da o 


— 96 — 


tentă de final fericit micii lor comedii. 

— Shirley... 

— Da, domnule Wells? 

li surâse. 

— E totul în regulă, nu trebuie să-ţi faci probleme. E 
totul OK. 

Femeia făcu un semn din cap şi închise uşa fără să mai 
adauge nimic altceva. Amândoi ştiau bine că era o 
minciună, că nimic nu era în regulă, în afara curajului pe 
care fiecare îl găsea pe undeva pentru a înfrunta situaţia 
aceea. 

Însă anumite lucruri trebuie spuse uneori, chiar dacă 
numai pentru a fixa un obiectiv comun. 

Işi băgă în gură o bucată de pâine prăjită şi furculiţa cu 
o bucăţică de omletă. Cu surprindere, observă că îi era 
foame. 

Noaptea fusese liniştită şi nu avusese dureri, de fapt nu 
avusese dureri mari. Faţă de ultimele două săptămâni, era 
un mare pas înainte. Un pas uriaş faţă de ceea ce trebuise 
să suporte de multe luni încoace. 

Televizorul deschis îi atrase atenţia. Întinse mâna peste 
pat, luă telecomanda şi mări volumul programului de pe 
canalul Headline News de la CNN. Pe ecranul cu plasmă 
fixat în perete se derulau, seci şi crude, imaginile unui 
reportaj din Irak. Trei soldaţi italieni muriseră într-un 
atentat la Nassirya, în timpul unei patrule de rutină. 

Alan lucrase multă vreme în sectorul în care opera 
contingentul italian. Fusese la început o zonă liniştită. 
Italienii nu erau parte directă în acţiune, dar furnizau 
trupe de sprijin pentru misiunile auxiliare şi de control ale 
teritoriului. Dar, pe urmă, şi regiunea aceea se 
transformase, ca şi celelalte, în zonă de război. 

Cu toate că o numeau o misiune de pace, în realitate era 
un conflict în toată regula. 

Privi stingherit la imaginile de arhivă amestecate printre 
cele ale reportajului despre noul atentat. Alan Wells 
cunoştea foarte bine ceea ce vedea. Până cu câteva luni în 
urmă fusese unul dintre soldaţii aceia care se mişcau 


— 97 — 


purtând o cască şi o salopetă de camuflaj, deschisă la 
culoare, de partea cealaltă a lumii. Ştia bine cum se 
desfăşurau lucrurile. Era aceeaşi procedură. Se apropia 
cineva la un moment dat şi nu puteai să fii niciodată sigur 
de unde venea pericolul, pentru că fiinţele umane nu au 
scrisă pe faţă intenţia de a muri. Uneori era câte unul ceva 
mai mare decât un copil, unul dintre cei mulţi care veneau 
să ceară ţigări sau alte lucruri de acest fel. Şi imediat după 
aceea urma o explozie şi rămânea apoi iadul, cu bucăţi de 
carne peste tot şi sânge, şi oameni la pământ care urlau. 

Cei care încă mai puteau urla. 

Alan îşi privi picioarele sub pătură. 

Dincolo de planul tăvii, ridicătura se întrerupea aproape 
imediat, puţin mai sus de ceea ce, o dată, fuseseră 
genunchii lui. 

„E greu să te dezbari de anumite obişnuinţe. Uneori 
corpul ne trădează nu numai uitând, dar şi păstrându-şi 
intacte amintirile...” i 

Mai avea şi acum, uneori, senzaţii nefireşti. Ii era cald 
sau frig sau simţea că îl mănâncă un membru care nu mai 
exista. Şi fusese o ameliorare faţă de momentele în care 
picioarele lui inexistente îi dădeau dureri ca şi cum i-ar fi 
fost smulse cu un cleşte. 

Reflexul membrului-fantomă, îl definise în sinea lui. 

Când privi iar spre televizor, emisiunea despre Irak se 
terminase. Şi ştia că tocmai în acel moment sicrie cu tineri 
înfăşurate într-un drapel se îndreptau către casă. 

Îi veniră în minte cuvintele unui indian bătrân pe care îl 
cunoscuse şi îl vizitase la un moment dat, şi la care ţinuse 
ca la unul din familia lui. 

„Războiul este lucrul cel mai prostesc pe care oamenii îl 
pot face...” 

Avea dreptate. Avea cu atât mai mare dreptate, cu cât 
fusese în război în momentul în care patria i-o ceruse. 
Devenise un erou al celui de-al Doilea Război Mondial şi 
numai acum înţelesese Alan cât de greu îi fusese să ducă 
acea povară. Şi locotenentul la Puşcaşi Marini Alan Wells, 
când se aflase la ananghie, făcuse ceea ce simţea că 


trebuie să facă. Era un soldat şi, ajuns la Tikrit, încercase 
să-şi facă datoria cât mai bine. Iar datoria lui ceruse într-o 
anumită circumstanţă ca el să-şi rişte propria viaţă pentru 
a o salva pe aceea a oamenilor care îi fuseseră încredinţaţi. 

Şi-o riscase şi reuşise, iar acum oamenii aceia erau 
teferi. Aşadar, niciun sicriu şi niciun drapel în călătorie 
către casă şi către funeralii de stat. Ca preţ, lăsase 
vântului din deşert litri întregi din sângele său, pe 
pământul acela roşu şi nisipos, care îl supsese aşa cum bea 
un însetat apa, fără măcar să-şi schimbe prea mult 
culoarea. 

Şi mai ales îşi lăsase acolo picioarele, de la genunchi în 
jos. 

În schimb, îl numiseră „erou” şi îi dăduseră o medalie. 

Două picioare - o medalie. 

O jumătate de medalie pentru un picior. Nu fusese o 
afacere bună. 

Dar, în război, ce înseamnă o afacere bună? 

Anaa’. 

Războiul, aşa cum îl numeau indienii navajo. Şi ei la 
timpul lor, fuseseră vizitaţi de aşa-zise misiuni de pace, 
poate atunci când nu aveau nicio nevoie şi nicio dorinţă să 
primească acele vizite. Atunci când colonizarea se 
întinsese, ca o pată de ulei către Vest, avusese justificarea 
şi în consecinţă sloganul ei. Din Est venise o mulţime de 
lume, atrasă de promisiunea unei vieţi noi şi de mirajul 
pământurilor fertile şi a minelor de metale preţioase. Se 
mişcaseră pe aripile a ceea ce propaganda definise ca 
drept inalienabil, „un destin evident”. Era însă destinul 
albilor şi nimeni nu se gândise să includă şi pieile-roşii. 
După regula ciclică a timpului, totul ajungea să se repete. 
Alan se gândea că în realitate istoria era, în substanţa ei, 
de o plictiseală mortală. Singurul punct de interes era să 
studiezi în numele căror justificări noi şi pline de fantezie 
oamenii comit dintotdeauna aceleaşi barbarii. 

Ridică privirea. 

De cealaltă parte a acelei încăperi, care era prototipul 
unei case din Forest Highlands, sprijinite de tăblia de lemn 


— 99 — 


a unei lăzi, erau două proteze ortopedice nou-nouţe, 
admirabile în perfecțiunea lor şi care îţi îngheţau sângele 
în vine prin semnificaţia lor. Tatăl lui, ca întotdeauna, nu 
se uitase la bani şi se gândise la tot ce era mai bun pe 
lume în domeniu. De trei săptămâni începuse să facă 
exerciţii. O dată la două zile, un specialist recomandat de 
întreprinderea care producea acel tip de proteze urca din 
Phoenix pentru a-l învăţa să le folosească în mod corect. 
Era un joc complex de echilibre şi distribuiri de greutate 
asupra încheieturilor care înlocuiau în mod artificial 
mişcările unui membru adevărat. Il asiguraseră că, 
exersând, va ajunge să se mişte normal şi că unii făceau 
sport în condiţiile acelea. Îi arătaseră chiar şi un film cu un 
atlet care avea un membru artificial şi alergase cursa de o 
sută de metri într-un timp ce ar fi fost un rezultat bun 
pentru un om cu ambele picioare. 

Pentru moment, avusese numai dureri şi deziluzii, şi 
căderi oprite în zbor de asistent, atunci când încercase să 
lase cârjele şi să se mişte câţiva paşi fără ajutorul niciunui 
alt mijloc de susţinere. Insă strângea din dinţi şi mergea 
înainte, ca în trecut şi ca întotdeauna. 

Telefonul de pe măsuţa aflată lângă pat începu să sune. 
Ridică aparatul de pe suport şi răspunse. 

— Da. 

Vocea tatălui său se auzi la celălalt capăt, ceva mai puţin 
decisă faţă de standardul lui obişnuit. 

— Bună, Alan, eu sunt. Totul în regulă? 

— Da, totul în regulă. 

— A sosit terapeutul? 

— Nu, nu încă. 

— Bine, nu te lăsa, băiete. Ştiu că vei reuşi. 

— Sigur că voi reuşi. 

Un moment de pauză, ca şi cum tatăl lui şi-ar fi căutat 
nişte cuvinte pe care nu le găsea uşor. 

— Ştii, mă gândeam la un lucru... 

Alan îşi spuse că Wells Cohen nu se gândea niciodată la 
un lucru. Chiar dacă spunea unul singur, erau o sută cele 
pe care le avea în minte. Imediat îi păru rău că gândise 


— 100 — 


aşa. Lăsând la o parte totul, tatăl lui fusese într-adevăr 
îndurerat de situaţia lui. 

Pe de altă parte, Cohen îşi urmă drumul, oricât de 
sinuos ar fi fost în nesiguranta lui. 

— Mi-am zis că, după şedinţa de terapie, ai putea să urci 
în maşină cu şoferul şi să-l rogi să te aducă aici la birou. Te 
mişti de acum perfect cu cârjele. Aici toţi s-ar bucura 
nespus să te vadă. Poate dacă ieşi puţin şi întâlneşti lume, 
ar putea să-ţi facă bine... 

Alan încercase să nu ofteze în receptor. 

— Bine. O să văd ce pot face. 

— Foarte bine. Atunci ne vedem mai târziu. 

— Sigur. Ne vedem mai târziu. 

La orice oră ar fi fost acel mai târziu. 

Termină convorbirea şi lăsă aparatul pe furnirul 
măsuţei. Bău ultima gură de cafea şi puse ceaşca pe tavă. 
În suportul din stânga erau ziare. 

Le luă şi le examină. 

Era câte un exemplar din New York Times, din USA 
Today, din Arizona Daily Sun şi din Flag Staff Chronicles, 
ziarul local. 

Îl alese pe acesta din urmă şi începu să-l răsfoiască. 

Prima pagină era ocupată pe jumătate de un articol al lui 
April Thompson. După ce se întorsese, îi telefonase pentru 
a-i cere cu delicateţe un interviu şi, cu aceeaşi delicateţe, 
înţelesese motivele refuzului său. În acea împrejurare 
descoperise că devenise ziaristă şi fusese mulţumit pentru 
ea. Întotdeauna îşi dorise asta şi în sfârşit reuşise. În 
amintire îi apăru imaginea părului ei arămiu şi a ochilor ei 
albaştri. Citi cu interes articolul. Era vorba despre o crimă 
care avusese loc undeva aproape de oraş, un delict care nu 
se conturase încă şi în legătură cu care erau aşteptate 
curând comunicate oficiale din partea organelor de poliţie 
într-o conferinţă de presă. Neavând informaţii precise 
asupra faptelor, articolul se derula cu abilitate, vorbind 
despre personalitatea victimei, descrisă ca un om ciudat şi 
fantezist, dar cu o personalitate complexă. În felul acesta, 
într-un articol negru pe alb însoţit de o fotografie 


— 101 — 


nesemnificativă, Alan află despre moartea lui Caleb Kelso. 

Îl cunoscuse prin intermediul unei alte persoane şi i se 
păruse întotdeauna un om cumsecade. 

Vestea aceea îl indispuse şi pregăti terenul pentru 
următoarea. 

În dreapta jos, cu o trimitere la pagina de spectacole, 
era un articol care vorbea despre Swan Gillespie, însoţit de 
o fotografie în culori a acesteia. Nici măcar calitatea 
tipografică aproximativă a cotidianului nu reuşea să-i 
ştirbească cu nimic din frumuseţe. Pentru o clipă, se opri 
să privească acel patrulater colorat ca şi cum, dintr-un 
moment în altul, persoana pe care o reproducea ar fi 
trebuit să prindă viaţă şi să-i vorbească. 

Apoi, urmând o voinţă pe care o descoperi ca nefiind a 
lui, se trezi că citeşte articolul. 


LEBĂDA SE ÎNTOARCE LA CUIB 


Swan Gillespie se întoarce acasă. După cum ştiu 
toţi, populara actriţă a plecat din locul de baştină, 
Flagstaff, cu mai mulţi ani în urmă spre rampa de 
lansare a L.os Angelesului, în căutarea succesului la 
Hollywood. Şi putem spune că niciodată nu a fost 
căutarea mai norocoasă. După începuturile nesigure 
cu primele roluri minore, astăzi, având la activ o 
serie de filme foarte bine cotate în box office, este 
considerată unul dintre vârfurile de diamant ale 
industriei cinematografice americane. Pentru ea, o 
carieră strălucitoare, în ascensiune, care a făcut ca 
în câţiva ani să devină o stea pe scara valorilor 
mondiale. Totuşi, perla care lipseşte din colierul 
triumfului concitadinei noastre este, după cum ea 
însăşi admite, o nominalizare la Oscar. Poate de 
aceea s-a lăsat pe mâinile regizorului Simon 
Whitaker şi ale scenografului Oliver Klowsky, care 
au câştigat deja cinci  Oscaruri. Nine Muses 
Entertainment a anunţat în acest scop filmul cu titlu 
provizoriu Nothing More Than a Fairy Tale bazat pe 


— 102 — 


un fapt real petrecut în această zonă şi care este 
cunoscut ca „Masacrul din Flat Fields”. In 
distribuţie, care mai cuprinde în afară de Gillespie 
ŞI... 


_ Alan închise ziarul şi îl lăsă să cadă pe pat alături de el. 
li bătea inima în piept puţin mai repede decât s-ar fi 
aşteptat şi de cât ar fi fost oportun. 

„Swan.” 

Se sprijini de pernă şi se întoarse în timp. Închise ochii. 


În ziua aceea intrase în biroul tatălui său, în sediul First 
Flag Savings Bank, la colţul dintre Humphrey şi Columbus 
Avenue. Cohen Wells era la telefon, dar îi făcuse semn din 
cap să intre şi îi arătase fotoliul de piele din faţa biroului. 
Alan se aşezase pe locul vizitatorilor şi, în timp ce tatăl îşi 
încheia convorbirea, arunca o privire prin încăpere. 

Fusese de multe alte ori în biroul acela mobilat sobru în 
lemn închis la culoare, dar poate era prima oară în care 
avea ocazia să-l vadă cu adevărat. Inainte de ziua aceea 
fusese intotdeauna un loc care îl impresionase, templul lui 
Cohen Wells, patronul băncii, unul dintre oamenii cei mai 
puternici şi cei mai bogaţi din zonă. 

Ani de zile, având în vedere poziţia lui, încercase să fie 
primul peste tot. La şcoală, în sport, în viaţa socială a 
acelui mic orăşel pentru care, cu toate eforturile pe care le 
făcea, el nu era Alan Wells, ci întotdeauna numai fiul lui 
Cohen Wells. 

Din câte îşi amintea, îşi văzuse viitorul trasat de acea 
figură obsesivă şi zâmbitoare de părinte care în ziua 
aniversării lui de optsprezece ani îi făcuse cadou un 
Porsche roşu strălucitor, nu pentru că ar fi crezut că i-ar fi 
plăcut, ci numai pentru că se gândea că ar fi maşina 
potrivită pentru plimbările fiului său. 

Tatăl terminase brusc convorbirea şi, după ce închisese 
telefonul, îi zâmbise complice. 

— Aştia din Washington cred că-şi pot uita îndatoririle 
odată ce au fost aleşi. Dar este cazul ca, din când în când, 


— 103 — 


să le amintească cineva că trebuie să-şi câştige salariul. 

Cu toate că se afla în faţa fiului său, sau poate tocmai 
din acest motiv, Cohen Wells nu reuşise să facă abstracţie 
de acea mică demonstraţie de forţă. 

Pe urmă îi zâmbise din nou şi, datorită tandreţei pe care 
o avea în ochi, Alan îi acordase, ca întotdeauna, 
circumstanța atenuantă a bunei-credinţe. Totuşi, asta nu 
avea să schimbe cursul lucrurilor. Venise acolo cu un scop 
precis şi nimic nu l-ar fi convins să se întoarcă din drum. 

— Bine, băiete. Foarte bine. Ce pot face pentru tine? 

Nici măcar nu aşteptase răspunsul. 

— Nu, mai întâi iţi voi spune eu ce pot face pentru tine. 
Am o mică surpriză... 

Cu un aer aparent distrat, se ridicase şi se dusese la 
fereastră. Dăduse puţin la o parte transperantele pentru a 
privi afară. 

— Acum, că ai terminat facultatea, cred că vei voi să te 
odihneşti, dar mai ales, să te distrezi puţin. 

Se întorsese şi îl privise cu ochi ştrengăreşti. 

— M-am gândit la o călătorie în Europa. Şase luni în 
plimbare prin Spania, Franţa, Italia, Grecia sau în orice alt 
loc vrei să te duci, pentru a le arăta acestor europence din 
ce aluat este făcut un tânăr din Arizona. lar pe urmă, când 
te întorci, am o altă surpriză, de data asta ceva mai mare... 

Se aşezase din nou şi îl privise cu un aer solemn. 

— l-am trimis unui prieten de-al meu la Berkeley 
University foaia ta matricolă. Ai fost acceptat pentru un 
masterat în economie pentru anul următor. Apoi, după ce 
te vei întoarce aici, vei putea începe... 

— Nu. 

Cohen Wells îl privise ca şi cum o voință de pe altă 
planetă ar fi pus stăpânire pe corpul fiului său. 

— Cum ai spus, te rog? 

— Tată, ai auzit bine. Am spus nu. 

— Bine, dacă nu-ţi convine Europa, poţi alege tu un loc 
unde... 

— Nu Europei îi spun nu. Spun nu la tot. 

Cohen Wells se  sprijinise de spătarul  fotoliului, 


— 104 — 


acceptându-i uşoara flexiune. Închisese ochii pe jumătate. 

— Este din cauza fetei ăleia, nu? Swan. 

— Nu are nicio legătură cu Swan. Dacă nu ar fi fost ea, 
ar fi fost o alta. 

— Aia nu-i femeia potrivită pentru tine. 

Alan zâmbise. Faptul că ei doi începuseră să se 
frecventeze fusese la început un motiv de mândrie pentru 
Cohen Wells. Cu ambiția lui, i se păruse firesc ca fata cea 
mai frumoasă din regiune să fie, prin intermediul lui Alan, 
proprietate a familiei. Toate lucrurile frumoase au un preț, 
într-un fel sau altul. Dar acum fiul lui submina proiectul, 
iar Swan Gillespie, dintr-un obiect de paradă, se 
transformase în motiv de îngrijorare. 

— Nu ştiu dacă este femeia potrivită pentru mine. Ştiu 
numai că vreau să decid cu capul meu. 

Îşi privise tatăl în faţă cu un aer provocator. 

— Intenţionez să mă căsătoresc cu ea. 

Tatăl lui făcuse un gest ca şi cum i-ar fi fost de ajuns, 
dar cuvintele îi ieşiseră din gură cu un şuierat. 

— Aia nu vrea să se căsătorească cu tine. Vrea să se 
căsătorească numai cu banii tăi. 

El făcuse grimasa unuia care s-ar fi aşteptat la acea 
reacție. 

— Ştiam că ai să spui asta. Şi ştiam că în fond asta crezi 
despre mine. Nu crezi, în ciuda tuturor lucrurilor, că aş 
putea avea ceva pentru ceea ce sunt. Eu trebuie să am ce-i 
mai bun nu pentru că aş merita, ci pentru că eşti convins 
că-l meriţi tu. 

Se ridicase în picioare şi, pentru prima oară, îl dominase 
pe tatăl lui de la înălţime. 

— Tată, resemnează-te. Nu mă voi duce în Europa. Nu 
voi frecventa masteratul tău tâmpit. Si o voi lua de soție pe 
Swan Gillespie. 

— Astea sunt ideile pe care ţi le-a băgat în cap curvuliţa 
aia. A reuşit să despartă un tată de fiul lui. Ea şi celălalt 
prieten al tău, Jim Mackenzie, indianul acela bastard, 
corcitura. 

Indiferent la această izbucnire de furie, se îndreptase 


— 105 — 


spre uşă. 

Îl ajunsese din spate anatema turbată a tatălui său: 

— Alan, niciodată nu vei reuşi să realizezi ceva de unul 
singur. 

Se oprise şi se întorsese cu un surâs. 

— Poate. Dar sunt curios să o descopăr singur. 

— Alan, dacă ieşi din această încăpere, te vei căi. Nu vei 
mai vedea de la mine niciun sfant. 

Îşi vârâse mâinile în buzunar şi scosese cheile de la 
maşină. Le lăsase acelui om care acum stătea în picioare în 
spatele biroului său de om puternic şi de părinte lipsit de 
orice putere. 

— Iată. Păstrează totuşi maşina. Aceasta este prima dată 
în care am ocazia să ţi-o spun, dar nu mi-a plăcut 
niciodată, nici măcar o clipă. O plimbare pe jos îmi va face 
bine. 

Ieşise din biroul acela cu un sentiment de mulțumire. 
Străbătuse toată Humphrey Street până în centru, 
fluierând şi mergând glonţ pe picioarele pe care acum nu 
le mai avea. 


Redeschise ochii şi se întoarse în prezent. Îi făcea rău 
să-şi amintească acea zi, chiar dacă nu avusese remuşcări 
pentru alegere. Apoi se întâmplase ceea ce se întâmplase, 
iar el plecase. Intrase la Academia Militară şi de atunci nu 
mai văzuse pe nimeni. Jim, Swan, April Thompson, Alan 
Wells. Toate - cărți pe care viaţa le amestecase şi le 
împărţise la întâmplare şi pe care ei fuseseră constrânşi să 
le joace. Atâta amar de vreme se întrebase cine câştigase 
şi cine pierduse. Acum îi trecuse acea curiozitate. Singurul 
lucru sigur era că, de atâta amar de vreme de când îi 
vorbise lui Swan pentru ultima oară, trăise ca şi cum orice 
ar fi spus, orice ar fi făcut, orice ar fi văzut, ea ar fi fost 
acolo pentru a împărtăşi totul cu el. 

Luă ziarul şi îl întoarse, pentru că nu voia ca fotografia 
lui Swan Gillespie să-l vadă plângând. 


— 106 — 


10 


— Dacă-mi scuzaţi expresia, mi se fâlfâie. 

Cohen Wells se ridică brusc de pe fotoliu. 

Persoanele răspândite în biroul lui avură o tresărire 
uşoară. Toţi erau obişnuiţi cu accesele lui de nervi, dar 
faptul că apelase la obscenităţi arăta că Wells Cohen era 
chiar ieşit din minţi. 

— Nu este posibil să se oprească un asemenea proiect 
din cauza câtorva tâmpenii ale unor bigoţi. 

Se aşeză din nou. Nervii îi trecură dintr-odată. Celor 
prezenţi le dădu impresia bizară a unui copil mare care 
făcea mutre. Dar, în cazul lui Cohen Wells, era o impresie 
absolut nepotrivită şi care nu trebuia pângărită cu tonul 
simpatiei. Acesta nu era un capriciu şi toţi ştiau de ce era 
în stare omul acela în momentul în care ceva sau cineva se 
punea de-a curmezişul între el şi proiectele lui. 

Rosalynd Stream, membru cu autoritate al Biroului 
pentru Afacerile Indienilor, jenată, îşi scutură un fir de 
praf inexistent de pe haină. Era aşezată pe un fotoliu cu 
braţe în colţul stâng al camerei, lângă uşa care dădea spre 
sala de reuniune. 

— Cohen, nu sunt tâmpenii şi, mai ales, nu sunt tâmpenii 
ale unor bigoţi. Este ceva mult, mult mai serios. Mă 
uimeşte faptul că tu nu vrei să-ţi dai seama de asta. 

De la biroul lui, Wells o privi ca şi cum ea, căzând dintr- 
un copac, i-ar fi propus să mănânce un măr. 

— Rosalynd, trebuie numai să-mi spui de ce parte eşti. 

— Sunt de partea ta, dar asta nu înseamnă că am 
intenţia să mă arunc într-un butoi de pe cascada Niagara. 
Există nişte legi, care nu pot fi ocolite. Noi toţi avem poziţii 
privilegiate, dar asta înseamnă, în afară de avantaje, şi 
limite precise. 

Colbert Gibson, primarul, tăcea în picioare lângă 
fereastră, aruncând uneori câte o privire distrată la 
traficul practic inexistent din stradă. Era mult mai 
îngrijorat de faptul că tonul vocii lui Cohen Wells dădea 


— 107 — 


posibilitatea  secretarelor să intuiască mai degrabă 
semnificaţia acelei reuniuni decât subiectul ei. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândul, bancherul reluă discuţia în 
termenii unei conversații civilizate. 

— Eu cred că indienii navajo au fost trataţi cum trebuie 
de Statele Unite ale Americii. Sunt sătul până peste cap să- 
i tot aud pe câţiva intelectuali de rahat cum continuă să le 
schimbe scutecele repetând cât de fără noroc au fost ei şi 
cât de rău a fost omul alb. Când vorbeşti la Washington de 
nativi, li se ridică părul în cap şi nu este nimeni în stare să 
se mişte şi să ia nici măcar o hotărâre simplă. Şi totuşi, 
ştim cu toţii foarte bine că, dacă nu am fi fost noi, ar mai 
umbla şi acum lăsând pe pământ urme de sanie şi 
procurându-şi prânzul şi cina cu arcul cu săgeți. 

Randy Coleman, preşedintele diplomat al Camerei de 
Comerţ, care până în clipa aceea stătuse tăcut privind în 
jurul lui ca şi cum nu l-ar fi interesat discuţia, îşi făcu 
auzită vocea dintr-odată. 

— Nu este chiar aşa de simplu, Cohen. 

Bancherul se lăsă pe spătarul fotoliului. Îi dădu cuvântul 
interlocutorului său cu un gest provocator. 

— Atunci explică-mi tu cum este. 

Coleman se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin 
cameră, vorbind ca şi cum ar fi fost singur. De obicei, asta 
îl deranja pe Wells, dar nu spuse nimic. Randy era un tip 
strălucitor şi, pe alocuri, foarte pătrunzător în intuiţiile lui. 
In general spunea lucruri de bun-simţ, dar avea acel obicei 
ciudat de a le spune mişcându-se de colo-colo. 

— Nu avem de unde să ştim cum ar fi fost această ţară 
dacă nu ar fi fost colonizată. Putem constata numai cum 
este acum. Cei câţiva intelectuali despre care vorbeşti au 
avut o mare influenţă asupra opiniei publice mondiale, iar 
remuşcările nu se pot înlătura cu insecticid. 

— De când suntem îngrijoraţi de opinia publică 
mondială? 

Coleman strânse din umeri aşa cum se face la o 
întrebare de la sine înţeleasă. 

— Niciodată. Dar erau toate cazuri în care ne puteam 


— 108 — 


justifica comportamentul ca pe o hotărâre în faţa unei 
ameninţări. Indienii navajo nu sunt aşa ceva. Aici putem 
spune asta. Nu au fost niciodată. 

O pauză. Apoi o concesie secretă, pe care ar fi negat-o în 
faţa oricui. 

— Sau, mai bine zis, au stat în faţa țintelor pe care le-am 
avut întotdeauna în ce priveşte pământurile lor. 

Coleman îşi reveni şi-şi continuă examinarea amănunţită 
întru lămurirea lui Cohen Wells. 

— Al oricui o fi meritul sau vina, indienii navajo nu mai 
merg cu arcul cu săgeți. Sunt un stat în stat. Sunt oameni 
care au studiat, oameni care ştiu ce se petrece în lume şi 
care nu mai pot fi cumpăraţi cu o oglinjoară şi cu câteva 
pături. Acum au învăţat lecţia. Păturile le produc ei şi le 
vând la preţurile covoarelor persane. Şi au în interiorul 
rezervației destule resurse de exploatat. Au uraniu, aramă, 
petrol, cărbune... 

Wells îl întrerupse, mestecând pentru a nu ştiu câta oară 
un dumicat amar care nu voia să se lase înghiţit. Ştiind că 
nu este vorba despre o noutate, îl scuipă totuşi pe masă. 

— Asta mă scoate cel mai mult din răbdări. Extrag 
cărbunele forând planeta-mamă fără întrerupere şi îl 
transportă pe o pipe-line alimentată cu apă, lungă de mai 
multe zeci de kilometri. Acum nu vreţi să-mi spuneţi că apa 
care ne trebuie pentru a alimenta aparatura pentru 
producerea zăpezii artificiale ar avea o importanţă mai 
mare faţă de cea care este folosită de ei în fiecare zi 
pentru activităţile lor? 

Coleman îi explică răbdător copilului de ce trebuie să 
mănânce cereale şi zarzavaturi. 

— Este vorba despre două lucruri diferite. Aceea este 
viaţă, economie, muncă. Nu putem să intervenim prea mult 
în caracterul sacru al Piscurilor. Indienii navajo îl apără cu 
sabia scoasă şi o vor face până la ultimul. Trebuie să ne 
mişcăm cu grijă. Un atac frontal ar putea duce la un impas 
care s-ar rezolva numai după ani de zile. Hotărârea le-a 
crescut în timp, împreună cu aptitudinea lor de a trăi în 
prezent. 


— 109 — 


Făcu o concesie proastei dispoziţii a lui Wells şi tăie de 
la rădăcină orice tentativă de obiecţie. 

— Sigur că au problemele lor. Cine nu le are? În trecut, 
a fost o anumită înclinaţie către alcool, care pe undeva 
persistă. Chiar şi o predispoziţie mascată la sinucidere. 
Lucruri care indică o stare proastă endemică şi difuză. În 
interiorul Consiliului Triburilor sunt fără îndoială păreri 
diverse, dar la nevoie, pot conta pe un suport mediatic fără 
precedent. Reprezintă cea mai numeroasă etnie a nativilor 
din America şi una dintre cele mai cunoscute din lume. 
Cărţi, desene animate, filme western au vorbit 
dintotdeauna despre ei. Sunt o parte din imaginarul 
colectiv, ceea ce îi face mult mai puternici decât le este 
numărul şi decât lasă să se presupună localizarea lor 
politică. 

— Randy, crezi că sunt idiot? Ştiam deja aceste lucruri. 
Eu nu vreau altceva decât să fac din zona asta un colţ de 
paradis. 

— Pentru ei, această zonă este un colţ de paradis. În 
sensul literal al termenului. Ar fi ca şi cum ai cere unui 
creştin să monteze pe Golgota un teleschi. 

— Dar şi pentru ei ar fi o grămadă de avantaje. 

— Poate viaţa pe care o duc îi face refractari la tentaţiile 
banului. 

Wells avu un nou acces de furie. Tonul vocii lui reveni la 
cota de alarmă. 

— Dar pentru numele lui Dumnezeu! Este de ajuns să 
mergi să dai o raită prin rezervaţie. Sunt locuri care strigă 
răzbunare la lumina zilei. În Leupp, Kayenta, până şi la 
Window Rock se respiră sărăcia prin toţi porii şi pe oricine 
ai întâlni are întipărită pe faţă dezolarea. Nimeni nu-şi 
poate dori să trăiască în asemenea condiţii. 

— Condiţiile acelea, oricare ar fi ele, sunt rodul 
autodeterminării. În trecut au depăşit încercări care din 
partea noastră au fost de o cruzime la limita genocidului. 
În afara episoadelor numite „de război”, ca povestea aceea 
de la Bosque Redando, au rămas în urma noastră fapte 
care reprezintă istoric o adevărată batjocură. Marele Marş 


— 110 — 


sau lagărul de concentrare din Fort Defiance, atunci când 
în loc de pături şi haine pentru a se feri de frig s-au trezit 
de la Washington cu sacouri de catifea cu guler înalt şi 
cizmuliţe de damă. Vrei să continui? 

— Alea sunt lucruri din trecut, care nu se pot repeta. 

— Or fi lucruri din trecut, dar oamenii de astăzi şi le 
amintesc foarte bine. Fac parte din istoria lor, chiar destul 
de recentă. Şi, după cum ştii, cine s-a fript cu ciorbă suflă 
şi-n iaurt. 

Cohen Wells rămase gânditor la locul lui un moment, 
mângâindu-şi barba cu mâna. Apoi, cu un gest, îi dădu 
cuvântul reprezentantei Biroului. 

— Rosalynd? 

Inainte de a răspunde, femeia îşi aranjă fusta care nu 
avea nicio nevoie de a fi aranjată. 

— Ce vrei să-ţi spun? Orice se poate obţine. Dar are 
dreptate Randy. Trebuie procedat cu cea mai mare grijă. 
Un singur pas temerar, şi ne putem trezi într-o situaţie de 
zid contra zid din care n-o să mai ieşim niciodată. 

Coleman crezu de cuviinţă să încheie într-o notă 
pozitivă. 

— Suntem  norocoşi că Richard Tenachee nu mai 
reprezintă simbolul acestei dispute. Prin dispariţia lui, 
frontul opozanților a pierdut multă forţă şi începe să aibă 
unele fisuri. Vei vedea că puţin câte puţin le vom 
transforma în falii. Într-un fel sau altul. 

Bancherul consimţi, nu prea convins. Pe de altă parte, 
Coleman s-ar fi mirat de contrariu. Afişă apoi către cei 
prezenţi o figură hotărâtă. Şi nu numai faţă de adversarii 
lui. 

— Foarte bine. Acum, că am ascultat toate teoriile 
distructive, mă aştept în scurtă vreme de la voi la cele 
constructive. Să zicem că sunt sătul să aud motive din 
cauza cărora nu se poate face nimic. Aduceţi-mi 
raționamente care să ne autorizeze să acţionăm în sens 
opus. Este ceea ce mă aştept de la voi, un schimb pentru 
ceea ce voi aţi obţinut deja de la mine... 

Aceste cuvinte declarau şedinţa închisă. Dar însemnau şi 


— 111 — 


o  subliniere precisă a poziţiei de subordonare a 
interlocutorilor lui faţă de el. 

Coleman, resemnat, salută şi se îndreptă spre uşă. 
Rosalynd Stream se ridică de pe fotoliu, evident uşurată, 
îşi luă geanta şi îl urmă. Primarul o luă pe urmele lor, 
mulţumit că nu fusese constrâns de evenimente să ia 
cuvântul. 

Era aproape de uşă când îl opri vocea lui Wells. 

— Tu nu, Colbert! Aş vrea să discut ceva o clipă cu tine. 

De asta se temea primarul. Şi din păcate sosise 
momentul de care se temea. 

Închise uşa în urma celorlalţi doi, care îl văzură 
dispărând dincolo de canat fără nicio invidie. Aşteptă cu 
oarecare nelinişte să trebuiască să-l dezamăgească pe 
Cohen Wells a nu ştiu câta oară. Acesta îi puse exact 
întrebarea la care se aştepta. 

— Sunt noutăţi? 

Gibson infirmă dând din cap. 

— Niciuna. Am căutat în arhivele oraşului, dar rezultatul 
a fost negativ. Din partea mea, voi încerca să muşamalizez 
totul cât mai bine. Nu sunt documente, iar dosarul este 
foarte vechi. Poate în arhivele statului la Washington... 

Wells îl întrerupse cu un gest ferm. 

— Nu te înfierbânta cu Washingtonul. Am pe cineva care 
se ocupă de problemă. Mai curând pe celălalt front? 

— Am percheziţionat casa prin toate ungherele şi nu am 
găsit nimic. Dacă există cu adevărat, documentul de 
proprietate poate fi oriunde în altă parte. Într-o casetă de 
valori, de exemplu. 

— Nu. Poţi exclude asta. Eroul nostru era mai mult 
genul care-şi ţinea banii la saltea. Pentru orice 
eventualitate am făcut cercetări şi nu apare nicio casetă de 
valori pe acel nume şi nici pe numele vreunei alte 
persoane care i-ar fi putut fi apropiată. 

Urmă o pauză de gândire, apoi Wells se convinse că era 
pe calea cea bună. 

— Nu, acea bucată de hârtie blestemată trebuie să fie pe 
undeva. Şi trebuie găsită. Percheziţionaţi casa iarăşi, pe 


— 112 — 


îndelete. Sigur v-a scăpat ceva. 

Gibson, fără să vrea, cobori tonul. 

— Tipul care de obicei aduce pachetele pentru noi în 
acest moment se află la închisoare. 

— Ştiu. Tembelul acela s-a lăsat prins într-una dintre 
încurcăturile lui hormonale. Ştiam că mai devreme sau mai 
târziu se va întâmpla aşa. M-am ocupat deja să-i fac rost de 
un avocat, dar numai pentru a-l ţine sub supraveghere. 
Cred că de data asta l-am dat pe brazdă. 

— Nu aş vrea ca acel nebun să hotărască să deschidă 
registrele. Măcar şi pentru a avea îndurare din partea 
judecătorilor. 

— Nu o va face. Este nebun, dar nu e prost. Ştie că într- 
un caz de acest gen ar evita pedeapsa cu moartea numai 
pentru a-şi semna o altă condamnare. 

Primarul detesta subiectul acelei discuţii. Ar fi vrut să fie 
oriunde altundeva, chiar şi în faimosul butoi de pe cascada 
Niagara despre care vorbise Rosalynd cu puţină vreme în 
urmă. 

— Există altă lume care s-ar putea băga pe fir, de aici 
sau din afară. Băieți discreţi, de încredere, care pentru o 
mie de dolari sunt dispuşi să se mişte fără să pună 
întrebări. 

— Hm. Mai bine unul din afară. Oricum ar sta lucrurile, 
am riscat chiar prea mult cu acel Jed Cross. 

— Bănuieşte ceva nepotul lui Tenachee? 

— Cine, Jim? Ei, na! El se gândeşte numai la femei, la 
bani şi la elicoptere. N-avem nici cea mai mică problemă 
din partea aia, aşa cum nu avem din nicio altă parte. Dave 
Lombardi a făcut o treabă bună. În orice caz, îl voi vedea 
pe Jim curând şi voi încerca în vreun fel să-l fac să 
înţeleagă mai bine. Ştiu eu cum să-l iau... 

Wells se ridică de pe fotoliu, cu chipul neîncrezător în 
faţa gravităţii evenimentelor. 

— Nu-mi vine să cred că toate astea s-au întâmplat cu 
adevărat. Mi se pare o nebunie. 

Repetă pentru a suta oară lucruri pe care le ştiau 
amândoi. Colbert Gibson încercă să nu lase plictiseala să i 


— 113 — 


se întipărească pe faţă. 

— La timpul său, cine s-a gândit la asta a reuşit, ungând 
roţile juste, să treacă în actul său de proprietate şi acel 
amendament. O mişcare perfectă. Şi pe urmă se prezintă 
acel bătrân sclerozat cu poveştile lui absurde. Dar, dacă nu 
sunt absurde şi iese la iveală un drept cu un titlu legitim 
de proprietate, m-am ars. 

— S-ar putea să nici nu se întâmple. Noi nu am văzut 
acel document niciodată. Poate să fi fost chiar o cacialma. 

— Colbert, uneori mă mir de tine. Aici nu suntem la un 
campionat de poker. Aici se merge pe bune. Dacă este o 
cacealma, nu am nicio intenţie să joc şi să pierd milioane 
de dolari. Ai sta tu cu o foarfecă în jurul coaielor fără 
teama că la un moment dat o vei auzi făcând ţac?! 

Primarul încercă să nu mai pună paie pe foc. 

— Oricum, imediat ce îl vom găsi, dacă există într- 
adevăr, totul va fi rezolvat. Avem la dispoziţie posibilitatea 
de a falsifica perfect orice bucată de hârtie, dar, în lipsa 
documentului original, chiar că nu este nimic de făcut. 
Trebuie să trecem date care sunt esenţiale. Apoi va fi de 
ajuns un chibrit şi se va sfârşi totul. 

Bancherul zâmbi satisfăcut, aşa cum se face de obicei la 
propunerile bune ale unui cercetaş. 

— Atunci când va veni ziua aceea, îţi voi acorda ţie 
plăcerea de-a aprinde chibritul. Iar în acelaşi foc vom arde 
documentul acela, precum şi probele care dovedesc că ani 
de zile ai băgat mâna în banii din seifurile băncii mele. 

Expresia lui deveni dintr-odată amenințătoare, chiar în 
clipa în care îşi accentua zâmbetul. 

— În aşteptarea acelei zile, să nu faci vreo glumă 
proastă, Colbert. Este inutil să-ţi amintesc că nu sunt nici 
pe departe o persoană sportivă. Dacă sfârşesc în căldare, 
vă trag pe toţi după mine să fierbem împreună. lar tu vei fi 
cel care va avea curul cel mai aproape de flacără. M-ai 
înţeles? 

În mintea lui Gibson se strecură o viziune exaltată, o 
scenă în care el trăgea cu toată forţa de care era în stare 
un şut în mutra cu zâmbetul odios al lui Cohen Wells. 


— 114 — 


Viziunea se risipi în lumina raţiunii de stat. 

— Perfect. 

Wells îl concedie cu voce distrată. Gândurile lui erau de 
acum în altă parte. 

— Asta-i tot pe ziua de azi. Ţine-mă la curent, dar fără 
telefon. Vino şi informează-mă personal. 

Atunci când intrase în biroul acela, Colbert Gibson, 
primarul atrăgător al orăşelului zâmbitor Flagstaff, bănuia 
că Wells Cohen era un ticălos fără scrupule şi unul dintre 
cei mai smintiţi nenorociţi care au călcat vreodată pe faţa 
pământului. 

Trecuse ceva mai mult de o oră şi, în timp ce deschidea 
uşa pentru a pleca, era absolut convins de asta. 


— 115 — 


11 


Jim ieşi de la Aspen Inn, cobori scara mică de lemn şi se 
îndreptă spre garajul construit pe o latură a clădirii 
principale, unde Silent Joe îşi petrecuse noaptea. Aşa cum 
prevăzuse, după ce auziseră toată povestea, prietenii lui îl 
primiseră fără probleme şi pe câine. Il duseseră în boxa 
care acum era liberă, iar Silent Joe se adaptase fără 
probleme noii situaţii. Se fâţâise puţin prin locul acela 
străin, mişcându-se pe labe ca şi cum ar fi fost pufoase şi 
adulmecând peste tot ca să-şi marcheze punctele de 
referinţă. Pe baza cercetărilor făcute, luase drept al său un 
culcuş pentru animale împrumutat de la un vecin. 
Acceptase pe urmă apa şi hrana pe care i-o puseseră 
dinainte nu ca pe o masă, ci ca pe un drept divin şi se 
ghemuise în aşteptarea evenimentelor. 

leşind din garaj, Jim se gândise că acel câine era 
personificarea monarhiei absolute. 

A doua zi dimineaţa, ridică oblonul, curios de ceea ce ar 
fi găsit înăuntru. Însă ceea ce văzu părea imaginea 
nemişcată din seara trecută. Silent Joe era întins în cuşca 
lui în aceeaşi poziţie în care îl lăsase şi îl privea cum se 
apropie cu aceiaşi ochi liniştiţi. Pe podeaua de ciment nu 
erau semne că-şi făcuse nevoile. Singurul element 
discrepant era blidul de hrană, care acum era gol şi atât de 
lucios, încât părea de-abia ieşit din maşina de spălat vase. 

Se apropie ştiind că nu ar fi avut surprize. Cu o seară 
înainte se mirase, şi continua să o facă şi acum, de firescul 
cu care acel animal îl alesese ca nou stăpân, ascultându-i 
ordinele ca şi cum le-ar fi înţeles nu numai din tonul vocii, 
ba chiar şi din structura cuvintelor. 

— Bună, Silent Joe. Ai dormit bine? 

O uşoară mişcare a cozii. 

— Trebuie să înţeleg că înseamnă da? 

Drept orice alt răspuns, câinele se înălţă pe labele din 
faţă, apoi se ridică de tot şi, căscând, făcu o plecăciune 
care ar fi fost perfectă pentru o rugăciune îndreptată spre 


— 116 — 


Mecca. Apoi o luă spre ieşire. Jim îl însoţi în grădiniţa din 
spate unde, cu mare eleganţă, câinele se uşură de resturile 
interioare, lichide şi solide. 

Apoi se întoarse spre Jim şi se aşeză să-l privească, 
având o expresie canină care, tradusă în termeni umani, 
voia să zică fără niciun echivoc: „Şi acum ce facem?” 

Il mângâie pe capul acela de animal inteligent. 

— Nu aş vrea să te dezamăgesc, prietene, dar mă tem că 
va trebui să mă aştepţi aici. Acolo unde mă duc eu, din 
păcate câinii nu sunt admişi. 

Se întoarse iarăşi în garaj, şi Silent Joe îl urmă fără 
probleme, ca şi cum i-ar fi înţeles cuvintele. li făcu semn să 
intre, şi câinele, docil, se conformă ordinului. Când trase 
oblonul, stătea iarăşi ghemuit în culcuşul lui şi îl privea, 
aşteptându-l deja. 

Jim ieşi în stradă şi se îndreptă pe jos către centrul 
oraşului. O luă cu pas iute pe Birch Avenue, simțindu-se, 
după multă vreme, un turist la casa lui. Trecu prin faţa 
County Court House, cu toate drepturile şi îndatoririle ei, 
şi o lăsă în urmă, aşa cum făcuse întotdeauna cu toate 
lucrurile din viaţa lui. În jur erau multe magazine noi, din 
acelea care se nasc şi mor în fiecare sezon în localităţile 
turistice. Şi era un soare strălucitor, care crea umbre 
clare, precise. La câţiva metri în stânga lui era Uptown 
Billiards, unde făcuse să se rostogolească bilele colorate, 
pe un covor verde, împreună cu prieteni care acum, poate, 
nu-i mai erau nici măcar cunoştinţe. 

Se gândi că prietenia era precum dragostea. Nu se 
putea făptui la comandă. 

„Atunci când trece sau când o distrugem, lasă în urma ei 
un simţământ de zădărnicie..” 

Alături de el regăsi, ca pe un tovarăş nedorit, timpul 
scurs. Când trecu prin faţa autogării, îşi aminti de câte ori, 
în copilărie, dorise să ia un autobuz către o destinaţie 
oarecare, doar ca să fie departe de-acolo. 

Şi imediat îi veniră în minte cuvintele lui April când îl 
însoţise cu o seară înainte. 

„Tu eşti un om pentru care singura regulă valabilă este 


— 117 — 


regula lui altundeva..” 

Pe atunci încă nu putea şti că acel altundeva în realitate 
nu era o victorie, ci o condamnare. 

Jim 'Trei-Oameni Mackenzie era sigur că nu trebuie să te 
întorci. Şi, atunci când o faci, este numai pentru a număra 
morţii. El numărase doi într-o singură zi şi nu-i fusese uşor. 
Se gândi iar la figura lui Richard Tenachee, cu chipul 
brunet brăzdat de riduri şi cu corpul uscăţiv, drept şi bine 
legat ca lemnul uscat, chiar dacă avea o vârstă. Acelei 
imagini i se suprapuse imediat după aceea în mintea lui 
imaginea corpului lui Caleb Kelso, întins pe jos acolo unde 
îşi cultiva iluziile, zdrobit pe îndelete şi fără pic de milă de 
către acela care îl ucisese. 

Odată cu moartea lor moştenise acea amărăciune pe 
care o purta în suflet. 

Şi un câine. 

Lăsă în urma lui autobuzele şi orice promisiune de 
libertate, pe care niciun loc şi niciun mijloc de transport nu 
reuşeau să o păstreze vreodată. 

Coti la dreapta, pe Humphrey Street, şi urcă spre 
intersecţia unde era First Flag Savings Bank. Se întrebă ce 
avea atât de important să-i spună Cohen Wells. Il cunoştea 
destul de bine pe omul acela şi ştia că felul cum aborda el 
lucrurile era mereu mult mai blând decât adevăratele lui 
intenţii. Îl întâlnise şi în trecut o singură dată „pentru a 
schimba două vorbe”, aşa cum spusese el. Şi fuseseră 
câteva vorbe care, într-un fel, schimbaseră vieţile a patru 
persoane. 

Mergând, întâlni o fată în trening care făcea jogging. O 
văzuse venind şi îşi scosese ochelarii Ray-Ban din cămaşă 
şi şi-i pusese la ochi. În ziua aceea nu avea chef de priviri 
uimite din cauza ochilor lui în două culori. Dăduse voie 
lumii să dedice prea multă atenţie acelui amănunt. 

Fata, o blondă cu părul scurt şi un corp frumos pentru o 
faţă banală, trecu de el fără ca măcar să-l bage în seamă. 
Odinioară, în faţa unei asemenea întâmplări, prietenii 
vechi ar fi râs şi l-ar fi luat la mişto spunând că a început 
să dea rateuri. Acum, acei prieteni aveau să-i reproşeze 


— 118 — 


lucruri mult mai numeroase şi mult mai grave. 

Ajunse în faţa uşii băncii, o clădire scundă de epocă, pe 
care la un moment dat o cumpărase Wells şi o refăcuse 
fără a-i modifica liniile arhitecturale. Impinse uşa de sticlă 
şi intră, întâmpinat de mirosul specific băncilor. Înăuntru 
era cu totul altceva. Nu se uitaseră la cheltuieli pentru a o 
restructura. Peste tot se vedea bunul-gust, dar şi bogăţia, 
cu mici concesii făcute ostentaţiei. Dar, pentru că era 
vorba despre banca lui Cohen Wells, putea fi socotit un 
păcat lipsit de importanţă. Puțin mai încolo de intrare, la 
dreapta, era biroul de cristal şi lemn de la recepţie. Când 
Jim ajunse la el, omul care stătea aşezat acolo îi adresă un 
zâmbet generos. 

— Bună ziua, domnule. Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună ziua. Sunt Jim Mackenzie. Am o întâlnire cu 
domnul Wells. 

— Un moment. 

Funcţionarul luă telefonul şi apăsă butonul ce 
corespundea unui interior. 

— Domnul Mackenzie pentru domnul Wells. 

Primi un răspuns afirmativ, pe care îl sublinie cu o 
mişcare a capului. 

Puse receptorul în furcă şi îi arătă o scară la dreapta lui, 
în colţul cel mai îndepărtat al salonului cu pardoseală de 
marmură. 

— Poftiţi, domnule. La etajul superior. Veţi fi primit de 
secretara domnului Wells. 

Nu erau mulţi clienţi la bancă în acel moment. Simţindu- 
se observat, Jim trecu de-a lungul mai multor ghişee şi o 
luă în sus pe scara care avea treptele din aceeaşi marmură 
ca şi salonul. În timp ce urca, se intersecta cu silueta 
elegantă a lui Colbert Gibson care cobora. Ţinea capul în 
jos, ca şi cum ar fi controlat la fiecare pas unde punea 
piciorul. Din puţinul pe care îl lăsa să se vadă, avea un aer 
mai curând contrariat. Jim şi-l amintea ca director de 
bancă, dar acum, raţiuni de stat îl ajutaseră să urce şi 
stătea pe fotoliul primarului. Fiind foarte atent să nu se 
încurce în iţe, îi spuseseră... 


— 119 — 


Pe palierul din capul celor două scări, îl găsi pe Cohen 
Wells care îl aştepta. 

Se îngrăşase puţin faţă de ultima dată, dar avea aspectul 
sănătos al celui care îşi petrecea multe ore în aer liber, 
chiar dacă era ocupat cu munca. Nu era un om frumos, 
însă inspira o forţă şi o vitalitate nestăvilite. Când îl văzu, 
bancherului i se lumină faţa. Cu omul acela nu se ştia 
niciodată dacă din sinceritate sau din interes. 

— Ce plăcere să te văd, Jim. Îmi pari într-o formă 
splendidă. 

Îi strânse viguros mâna, aşa cum i se potrivea unui om 
de afaceri bogat din Arizona. 

— Vrei o cafea? 

— Da, cred că o cafea mi-ar prinde bine. 

Bancherul se întoarse spre biroul secretarelor, care se 
deschidea spre stânga. 

— Mary, te rog, două cafele. Cu toate anexele şi 
conexele. Şi care să nu fie de la automatul nostru de cafea. 
Trimite pe cineva să ia două espresso ca lumea de la 
Starbucks. 

Intrară în camera şefului. Jim privi în jur. Nu se 
schimbase mult de când intrase acolo ultima oară, cu mulţi 
ani în urmă. Unele piese de mobilier erau diferite, biroul 
era acum un Bolton enorm autentic, iar culoarea pereţilor 
era mai caldă. Dar era şi rămânea, în fond, perfect 
armonizat cu ceea ce se aştepta de la locul de muncă al 
unui om al puterii. 

Cohen îl pofti pe un fotoliu de piele în faţa biroului. 

— Stai jos. Încă este cald de la curul primarului. 

După cum cobora scările, avea aerul cuiva în curul 
căruia de-abia fusese înfiptă o coadă de mătură... 

Jim zâmbi şi se aşeză. Speră că Wells luase acea 
expresie ca pe un răspuns la gluma lui şi la primirea 
cordială. 

— Domnule Wells, aş vrea mai întâi de toate să pun la 
punct treaba aceea cu închirierea elicopterului... 

Bancherul îl întrerupse şi schimbă subiectul cu un gest 
al mâinilor. 


— 120 — 


— Avem timp destul pentru asta. Nu te gândi acum. Se 
sprijini cu coatele pe birou şi se înclină către Jim. Mai 
curând spune-mi despre tine. Te simţi bine la New York? 
Ştiu că te-ai aranjat pe picior mare cu Lincoln Roundtree. 

Jim scutură din cap şi-şi privi distrat vârfurile pantofilor. 

— Nu mai este niciun New York şi niciun Lincoln 
Roundtree. Am abandonat totul. 

Wells rămase o clipă pe gânduri, ca şi cum ar fi reflectat 
asupra celor de abia auzite. 

Când îi vorbi din nou, avea un chip deschis tuturor 
posibilităţilor. N 

— Dacă-ţi pare rău, şi mie îmi pare rău. În caz contrar, 
pentru ceea ce am să-ţi propun, asta ar putea fi perfect. 
Cum s-ar spune, niciodată nu-i merge prost cuiva fără să-i 
meargă bine altcuiva... 

Zâmbi la rostirea acelui crâmpei de înţelepciune 
populară. Dar imediat după aceea, redeveni serios şi 
pătruns de ceea ce spunea. 

— Cred că noi doi ne putem da o mână de ajutor. Ai 
dormit la ranch şi ai văzut cum s-a transformat. Este o 
clădire minunată, dar lucrează la cincisprezece la sută din 
ceea ce poate da. Am în minte proiecte mari pentru locul 
acesta, investiţii de milioane de dolari. 

După toate probabilitățile, mai spusese acel discurs de 
zeci de ori, gândi Jim. Îl admiră pentru entuziasmul 
autentic pe care îl arăta pentru acel proiect. Ori poate era 
numai prima etapă, aceea în care îşi entuziasma publicul, 
înainte de a ajunge la subiect. 

— Humphrey's Peak poate deveni o staţiune turistică de 
iarnă pentru schi de prim rang, mai mult decât Aspen, 
sprijinită de complexul hotelier în care intenţionez să 
transform Cielo Alto Mountain Ranch. lar vara poate 
deveni un mic paradis pentru turiştii amatori de aventură. 
Excursii cu elicopterul, rafting pe Colorado, pescuit, trasee 
cu jeepul sau pe jos. Am în minte spectacole care să fie 
invidiate şi de coloşii de la Hollywood. Pentru asta, am luat 
legătura cu cei de la Cirque du Soleil pentru a studia o 
serie de show-uri inspirate de Vestul Sălbatic. 


— 121 — 


lată acum etapa a doua, aceea în care apar obiecțiile. 

— Aceasta nu este o aspirație exclusiv pro domo mea. 
Dacă se va realiza totul, la ranch va sosi cu siguranţă o 
mare sumă de bani. Dar nu numai acolo. Ar fi un avantaj 
pentru întreaga zonă. Această regiune de provincie care ne 
sufocă pe noi toţi va întineri. Oraşul are multe săgeți în 
arcul lui şi mi-ar plăcea ca una dintre ele să ajungă să 
lovească ţinta. 

Jim suspecta că arcul acela şi acele săgeți, dacă nu chiar 
şi ţinta, vor fi fost proprietatea exclusivă a lui Cohen Wells. 
Cu toate acestea, nu spuse nimic, pentru că era curios să 
cunoască etapa următoare. 

Se limită să formuleze întrebarea care ar fi trebuit să 
urmeze în mod logic. 

— Şi eu ce legătură am cu toate acestea? 

— Ai, pentru că, dacă mă urmezi, voi face din tine un om 
bogat. 

Jim se gândi că aceasta era partea cea mai interesantă a 
discuţiei. Era faza a treia, aceea în care uniformele 
albastre îşi procurau călăuze indiene. Din păcate, fu nevoit 
să-şi amintească iarăşi cuvintele lui April Thompson. 

„Ai să vezi că vei descoperi imediat ce vrea de la tine 
stăpânul oraşului...” 

Fata aceea, în loc să facă ziaristică, ar fi trebuit să 
deschidă un magazin de profeţii. 

— Acum, vezi, sunt nişte obstacole de trecut şi nişte 
divergențe de rezolvat, aşa cum se întâmplă întotdeauna în 
cazuri din astea. Câte o roată de uns, câte o autorizaţie 
care se lasă aşteptată. Dar adevărata piedică este 
reprezentată de indienii navajo. Nu sunt deloc de acord cu 
acest proiect. După cum ştii, San Francisco Peaks sunt 
munţi sacri, iar Consiliul Triburilor nu prea aude bine cu 
urechea asta. Şi Richard Tenachee era vârful de diamant al 
acestui aisberg. 

Un moment de gândire, ca pentru a urmări o amintire. 

— În trecut, am avut neînţelegeri cu bunicul tău. Uneori 
foarte aprinse, dar întotdeauna bazate pe respect. 
Bătrânul tău ştia ce stimă îi port, chiar dacă părerile 


— 122 — 


noastre nu coincideau. 

Îl privi pe Jim în ochi, căutând o confirmare. 

— Din păcate, el nu mai este acum printre noi, iar noi 
toţi trebuie să privim spre viitor. 

Regele a murit, trăiască regele! lar acum Jim aştepta 
etapa a patra, motivarea soldatului înainte de bătălie. 
Exaltarea forţei lui şi promisiunea unei bogate prăzi de 
război o dată cu victoria. 

— Tu eşti un băiat strălucit. Conduci elicopterele, ai 
studiat, ai călătorit, cunoşti lumea. Eşti o persoană care 
trăieşte în timpul lui. Eşti nepotul unei mari personalităţi 
din cadrul Națiunii. Te cunosc toţi în Window Rock şi, 
datorită consideraţiei pe care o aveau pentru bunicul tău, 
automat au aceeaşi consideraţie pentru tine. la seama şi la 
faptul că eu am multe uşi deschise în cadrul Consiliului şi 
al Biroului pentru Afaceri Indiene. Dacă ne jucăm bine 
cărţile, nu este greu de presupus că, în viitor, tu ai putea 
aspira să devii preşedinte. Ai toate calităţile necesare. Eşti 
un indian navajo în toată regula, dar eşti şi pe jumătate 
alb, omul ideal pentru a împleti noi relaţii între aceste 
două lumi. Pentru moment, îmi ajunge să fii de partea mea 
şi să pui în vreun fel în valoare prestigiul de a fi nepotul lui 
Richard Tenachee. 

Tonul deveni complice. De la etapa a patra se trecu 
imediat la a cincea. Amintirea frumoaselor vremuri 
trecute. 

— De fapt, noi am mai fost în afaceri împreună mai 
demult. Şi ştii că poţi avea încredere în mine. 

Jim rămase o clipă pe gânduri. Multe dintre lucrurile pe 
care i le spusese Cohen Wells nu-l interesau absolut deloc. 
Dar, aşteptând să găsească ceva sau pe cineva de care să-i 
pese, asta era o modalitate să câştige nişte bani. 

Poate mulţi. 

— Ai un loc unde să stai? O maşină? 

— Există casa bătrânească a bunicului meu, la mică 
distanţă de East Flagstaff. Dar nu ştiu în ce condiţii se află. 
Deocamdată sunt la Aspen Inn. 

— Bine. Ascultă ce îţi propun, pentru moment. Vei avea 


— 123 — 


o locuinţă separată până vei găsi un loc al tău. Îţi voi da o 
maşină de la bancă şi voi depozita cincizeci de mii de 
dolari într-un cont curent pe numele tău. la-ţi câteva zile, 
să zicem o săptămână. Aruncă o privire prin preajmă şi 
încearcă să te integrezi iarăşi prin părţile astea. Pe urmă, 
dacă vrei, îţi pot încredința elicopterul de la ranch. 
Deocamdată, este unul singur, dar în scurt timp, va deveni 
o flotă. Şi administrarea acesteia ar putea fi însărcinarea 
ta, împreună cu tot restul. 

— Pentru restul, cum trebuie să mă comport? 

— Îţi voi spune eu la momentul potrivit. 

Expresia lui Cohen însemna un singur lucru. Specificase 
că singurul şi unicul punct de referinţă era el. Jim simţi 
cum nişte fire invizibile îl legau de mâini şi de picioare. 

Dar erau fire de aur, şi asta era suficient ca să fie 
îndepărtate multe nedumeriri. 

— Şi Alan? 

— El este cealaltă faţă a medaliei. Este un cetăţean 
american, un soldat care şi-a vărsat sângele pentru ţara 
lui, a fost decorat. Este un erou care a plătit un preţ scump 
pentru eroismul lui. Este o figură importantă pe care s-o 
avem de partea noastră. 

Jim reuşi cu greu să rămână impasibil. Cohen Wells 
reuşea să scoată beneficii şi din nenorocirea fiului său. 

Fireşte, nu i-ar fi dorit-o niciodată. 

Fireşte, se gândea că, dacă i-ar fi urmat sfaturile, toate 
acestea nu s-ar fi întâmplat. 

Poate plânsese. 

Dar acum, că era un fapt împlinit, de ce să nu îl 
fructifice în cel mai bun fel? 

Jim nu reuşea să-şi creadă urechilor. Nu reuşea să 
creadă nici în el însuşi, să înţeleagă când avea să fie 
ostoită acea poftă de autodistrugere pe care o atrăgea 
după el. Dar, în fond, nici el nu se comportase mult mai 
bine faţă de Alan... 

— S-ar putea întâmpla să-l întâlnesc. Ar fi destul de 
stânjenitor, şi pentru el şi pentru mine. 

Wells înţelese că acelea erau ultimele slabe dovezi de 


— 124 — 


împotrivire. Le trecu cu vederea, cum făcea întotdeauna. 

— Cu Alan o rezolv eu. Important este ca tu să mă 
asiguri că el nu ştie nimic din acordurile noastre din 
trecut. 

Jim dădu afirmativ din cap. 

— O ştiam numai eu şi dumneavoastră, iar eu nu i-am 
spus nimic. Din ziua aceea nu i-am mai vorbit. 

— Foarte bine. 

Îi întinse mâna peste birou. Jim se ridică şi i-o strânse. 
Cei cincizeci de mii de dolari din cont compensau pe deplin 
faptul că Wells Cohen rămăsese aşezat. 

— Bine ai venit în cursa pentru aur, Jim Mackenzie. 

În clipa aceea cineva bătu la uşă. Bancherul crezu că era 
secretara cu ceea ce comandase. 

— Ar trebui sărbătorit cu un toast, dar astăzi cred că ne 
putem mulţumi cu o cafea bună. Intră! 

Uşa se deschise. În timp ce un bărbat în uniformă de 
şofer o ţinea deschisă, cineva se arătă în cadru, mişcându- 
se cu greutate cu nişte cârje de aluminiu. 

După mulţi ani, în faţa lui era Alan Wells. 

Jim simţi pe dinăuntru o avalanşă de remuşcări şi de 
milă, şi se blestemă pentru asta. Din băiatul de odinioară 
nu mai rămăsese nimic, iar din bărbatul care devenise, 
poate nici atât. Fizic era leit taică-său de acum mulţi ani în 
urmă. Dar era slab şi avea un aer suferind, iar în ochi 
purta tot ceea ce trebuise să suporte. Urmă o clipă din 
acelea în care viaţa pare suspendată şi timpul îşi ia o 
pauză. Pentru un moment interminabil, toţi rămaseră 
nemişcaţi, ca şi cum acea încăpere devenise un bloc de 
plexiglas, iar ei ar fi fost manechinele dintr-o vitrină 
tridimensională. 

Apoi Jim se trezi. Speră că vocea îi părea mai hotărâtă 
decât era el de fapt pe dinăuntru. 

— Bună, Alan. 

Vechiul lui prieten nu păru surprins. Îl privi o clipă 
perplex, ca şi cum i-ar fi fost greu să-şi amintească figura 
lui şi să-i dea un nume. 

Apoi zâmbi şi vorbi cu o voce pe care nu şi-o amintea să 


— 125 — 


fi fost a lui. 

— Bună, Jim. Mă bucur să te văd. 

În timp ce Jim se apropia pentru a-i strânge mâna, îşi 
dădu pe deplin seama de un lucru pe care până atunci doar 
îl bănuise. 

Toată viaţa îşi dorise să fie Alan Wells. 


— 126 — 


12 


Drumul ce urca spre Cielo Alto Mountain Ranch era 
acelaşi din ziua precedentă. Dar omul care îl parcurgea în 
acel moment nu mai era acelaşi. Pentru Jim Mackenzie, 
acea limbă de pământ şi pietre nu mai aparţinea 
trecutului, nu era un simplu traseu printre arbori împânzit 
de amintiri întunecate precum chiparoşii. Era din nou 
parte a prezentului lui, iar el era din nou băgat până-n gât 
în ceea ce dintotdeauna dorise să evite. Pentru a nu se mai 
gândi, se străduia să creadă că, în condiţiile actuale, era 
singura oportunitate de muncă pe care o avea. 

„Tariful este cel dintotdeauna. Treizeci de arginţi.” 

O uşoară râgâială acidă însoţi gândul acesta, ca şi cum 
corpul ar fi fost în armonie deplină cu proasta lui 
dispoziţie. Deschise fereastra Dodge Ramului nou-nouţ pe 
care îl conducea şi scuipă un ghem de salivă cu gust de 
fiere. Silent Joe, culcuşit pe scaunul de alături, întoarse 
capul spre el, ca şi cum ar fi fost deranjat de valul de aer 
ce intrase pe neaşteptate pe geamul deschis. 

Jim se trezi în faţa a doi ochi acuzatori, fiind iarăşi 
nevoit să constate incredibila capacitate pe care o avea 
câinele acela de a-şi comunica starea de spirit printr-o 
simplă privire. Sau de a-i face pe toţi să creadă că avea 
una. Chiar dacă nu era în cea mai bună stare de spirit, se 
trezi totuşi zâmbind în faţa acelui reproş mut. 

— Bine, bine. Era numai pentru o clipă. 

Ridică geamul şi alungă acel mic reproş. Jim îşi păstrase 
demnitatea la întâlnirea cu Alan, şi chiar şi noul lui tovarăş 
îşi făcea partea lui. 

Tot timpul pe care îl petrecuse în biroul lui Cohen Wells 
stătuse pe fotoliu ca pe patul de cuie al unui fachir. Când 
intrase Alan, mişcându-se greoi pe proteze cu ajutorul 
nefiresc al cârjelor, stânjeneala dintre acei patru pereţi 
devenise imediat o prezenţă aproape tangibilă. Fuseseră 
clipe grele, dense, din acelea pe care timpul le rezervă 
numai celor mai bune ocazii. După ce Alan se aşezase, Jim 


— 127 — 


încercase cu încăpățânare să nu-i privească picioarele, în 
schimb, oricât s-ar fi căznit, privirea lui trăgea tot într- 
acolo. Şi de fiecare dată simţea o strângere de inimă care 
devenise încet, încet un rău fizic. 

Singura alternativă era să îl privească în faţă pe Alan, şi 
asta nu-i dădea o senzaţie mai bună. Pe chipul acela era o 
mare de amintiri şi de nopţi încărcate de remuşcări pentru 
ceea ce se întâmplase şi cu întrebarea dacă meritase într- 
adevăr. Ceea ce îl uimise mai mult pe Jim şi îl făcuse să se 
simtă şi mai vinovat era totala lipsă de resentimente faţă 
de el. Ceea ce se întâmplase între ei trecuse aparent fără 
să lase nicio urmă. Alan avea aceiaşi ochi curati 
dintotdeauna, cei pe care şi-i amintea, ochi care erau 
amândoi de aceeaşi culoare. Pe chipul slab erau acum 
riduri care istoriseau mai bine decât cuvintele povestea lui. 
Şi era una dintre acele poveşti pe care niciun om nu ar fi 
vrut nici măcar să o audă. 

Era un soldat care supravieţuise războiului. 

Ca şi bunicul lui, el se întorsese după ce plătise preţul şi 
fusese celebrat ca un erou. 

Iar el, într-un fel sau altul, îi trădase pe amândoi. 

Cohen Wells, dimpotrivă, părea cu totul stăpân pe sine. 
Jim se gândise că, de fapt, omul acela era o gaură neagră 
umană care îşi trăgea forţa pentru ce era mai bun în el din 
energiile negative. Reflectase asupra acelor bărbaţi atât de 
diferiţi între ei, care, la o lovitură a sorții, avuseseră 
aceeaşi reacţie. Amândoi reacţionaseră viguros în faţa 
unui moment stânjenitor, dar din motive diferite. Alan 
pentru că era un om cu o forţă ieşită din comun, iar tatăl 
lui pentru că era dotat cu o capacitate şi mai ieşită din 
comun de a întoarce orice situaţie în favoarea lui. 

Bancherul îi zâmbise fiului care încerca încă să-şi 
găsească poziţia cea mai bună pe scaun. 

— Sunt bucuros că ai venit, fiule. Este o noutate. După 
cât se pare, am reuşit să punem mâna pe cel mai bun pilot 
de elicoptere care s-a văzut vreodată prin părţile astea. De 
astăzi, Jim va lucra pentru noi, sus la Cielo Alto. 

Lui Jim nu-i scăpase folosirea pluralului din frază. 


— 128 — 


Confirma că tot ceea ce se întâmpla în camera aceea nu 
era un fapt personal, ci fiecare lucru era decis în funcţie de 
„noi”. Era o concesie importantă făcută persoanei şi 
capacităţilor lui Alan, declaraţia desuetă a unui părinte 
mândru care îi spunea fiului fraza rituală: „tot ceea ce vezi 
într-o zi va fi al tău”. Cu siguranţă, detaliul acela nu-i 
scăpase nici lui Alan. Dar cu tot atâta siguranţă, mintea lui 
trebuia să fie în clipa aceea acaparată mai mult de ceea ce 
nu ar mai fi avut vreodată, decât de ceea ce ar fi avut într- 
o zi. 

Ascultase fără entuziasm şi fără aversiune. 

— Foarte bine. Sunt mulţumit că şi Jim s-a întors acasă. 

Jim avea încă în minte cuvintele lui Cohen Wells, spuse 
în acea încăpere cu puţin înainte de sosirea fiului său. 

„Este un erou care şi-a plătit cu mare preţ eroismul. 
Este o figură importantă pe care trebuie să o ţinem de 
partea noastră.” 

Şi în timp ce le auzea iarăşi în minte, ar fi vrut să se 
ridice şi să-i povestească totul lui Alan, să-i explice cât 
fuseseră de josnici tatăl lui şi acel Jim Mackenzie căruia 
de-abia îi făcuse urări de bun venit acasă. Despre ce se 
întâmplase în trecut şi despre ce s-ar mai fi întâmplat. În 
schimb, nu se ridicase şi nu spusese nimic. 

Ca întotdeauna, îşi întorsese capul în altă parte. 

lar acum, acel nimic devenise de fapt acid sulfuric în 
stomacul şi în gura lui. 

Ajunse la răspântia însemnată cu panoul publicitar de la 
ranch. Cowboy-ul îi arătă drumul cu surâsul lui pictat care 
avea să dureze cât avea să ţină culoarea. Apoi avea să fie 
un alt pictor şi un alt surâs, până la sfârşitul timpurilor. 
Ajunse în sat şi, puţin mai încolo, în parcarea salariaţilor, 
unde îl găsi aşteptându-l în picioare, cu figura lui 
impunătoare, pe Bill Freihart, cu îmbrăcămintea lui 
îndoielnică, de western. 

Când Jim deschise portiera şi cobori, Bill se apropie de 
maşină, în timp ce Silent Joe sări repede să-şi găsească un 
copac unde să se uşureze. Urmări cu privirea animalul 
caraghios care îşi alegea un copac ca şi cum şi-ar fi ales o 


— 129 — 


cravată. 

— Măiculiţă, dar cât se pişă câinele ăla. 

— Da. Cred că dacă i-am da să bea câteva beri, ar putea 
să fie folosit pentru stingerea incendiilor. : 

Bill zâmbi la glumă, fără prea mare convingere. Îşi privi 
vârful prăfuit al cizmelor. Părea un copil mare surprins cu 
mâinile în buzunarele de la pantalonii tatălui. 

— Şi astfel eşti de-ai noştri. 

Jim făcu un gest neglijent cu mâna. 

„Dacă mă vei urma, eu voi face din tine un om bogat.” 

— Se pare că da. 

— Foarte bine. Vino, pentru că ăia par să aibă piper la 
cur. Ştii cum sunt oamenii de la Hollywood. 

Jim simţi iar în gură acidul sulfuric care se întorsese să- 
şi ceară tributul. 

— Oamenii de la Hollywood? 

— Da. Ăia cu filmul. Au venit să caute nişte locuri de 
filmare şi locuiesc aici. Nu ţi-a spus nimic Cohen? 

— Ba da. Dar nu mi-a vorbit de cei de la Hollywood. 

Cu oarecare nelinişte, Jim îl urmă pe Bill către Club 
House. 

Puțin după sosirea lui Alan în biroul tatălui, sunase 
telefonul. Cohen ridicase receptorul şi, din cuvintele lui, 
Jim înţelesese că la celălalt capăt al firului era Bill 
Freihart. Îl ascultase în timp ce-i vorbea despre o 
problemă şi imediat după aceea îl liniştise, promiţându-i că 
avea să se ocupe el. Apoi i se adresase lui Jim cu un 
zâmbet dezarmant. Erau persoane la ranch, oameni 
importanţi, care aveau intenţia să folosească elicopterul 
pentru o plimbare. În momentul acela, pilotul nu era 
disponibil. 

N-ar fi fost din întâmplare posibil ca Jim...? 

Atunci ar fi acceptat orice ca aibă o scuză să plece mai 
repede de acolo. Dar, ca întotdeauna, graba stricase 
treaba. lar Jim simţea într-un fel că avea să suporte 
consecinţele. 

Atunci când el şi Bill ajunseră în curtea ranch-ului, doi 
oameni erau în picioare pe verandă, în faţa intrării 


— 130 — 


principale de la Club House. Erau într-o aşteptare evidentă 
şi, în timp ce se apropia, Jim avu cum să-i observe. 

Unul era tânăr, mai mult sau mai puţin de vârsta lui, 
înalt şi slab. Il văzuse o dată la televizor cum primea din 
mâinile lui Cameron Diaz Oscarul pentru cel mai bun 
scenariu original. Avea părul creţ şi nişte ochelari de metal 
rotunzi care, pe chipul lui, aminteau de Bob Dylan şi de 
Knockin’ on Heaven's Door. 

Celălalt era mai matur, şi Jim îl cunoştea foarte bine. 
Nu-l mai întâlnise înainte, dar văzuse o fotografie de-a lui 
în diferite reviste şi odată Life îi dedicase coperta de 
bărbatul anului. Pe de altă parte, în America şi în restul 
lumii cine nu-l cunoştea pe Simon Whitaker, regizorul şi 
producătorul care făcuse avere la Nine Muses 
Entertainment, devenind astfel unul dintre  coloşii 
cinematografiei mondiale? Produsese şi regizase unele 
dintre cele mai mari succese de casă din ultimii zece ani. 
Dar ceea ce îl adusese pe copertele tuturor revistelor de 
scandal de pe planetă era recenta lui relaţie cu una dintre 
cele mai frumoase femei din toate timpurile, Swan 
Gillespie. 

— Ţi-i prezint pe Oliver Klowsky şi pe domnul Simon 
Whitaker de la Nine Muses. 

În timp ce dădea mâna cu ei, producătorul îl măsură din 
cap până în picioare. Două clipe aproape simultane i-au 
fost de ajuns lui Jim să îl vadă de aproape şi să îl găsească 
antipatic. 

— Tânărul acesta este Jim Mackenzie, pilotul pe care îl 
aşteptam. 

— Mi se pare puţin cam prea tânăr. 

— Pentru bunicul meu, la optzeci de ani şi unul de 
şaizeci era tânăr. 

Jim îşi scoase sfidător ochelarii. Când îi văzu ochii de 
sub ochelarii Ray-Ban, Klowsky nu reuşi să-şi reţină un 
strigăt de uimire. 

— Doamne sfinte, dar ce fel de ochi sunt ăştia? Jim, tu ai 
o faţă de cinema, ceva de speriat. Nu te-ai gândit niciodată 
să te faci actor? 


— 131 — 


— Nu cred, Oliver. Pe Jim nu-l interesează 
cinematograful. Pentru el, numai elicopterele contează. 

Vocea sosise de undeva din spatele lor ca să aplaneze 
momentul de tensiune, dar numai pentru a crea un altul. 
Jim o cunoştea foarte bine şi de multă vreme. Se întoarse 
către uşă. Din penumbra pragului se arătă o siluetă de 
femeie, şi frumuseţea aproape ireală a lui Swan Gillespie îl 
ului. 

Cu timpul, se maturizase şi devenise mai discretă, 
sinuoasă, fără neruşinatul glamour şi gălăgia solară a 
adolescenţei. Mai era încă imaginea unei femei cu picioare 
lungi şi sâni perfecţi, dar acum, Swan îşi purta trupul 
bronzat cu graţia unei regine. Ochii negri care erau în 
stare să înflăcăreze lumea când o privea pe ecran nu 
purtau semnele neliniştii de altădată. Era numai un fond 
îndepărtat de melancolie pe care Jim l-a pus pe seama 
dificultății de a gestiona cu dezinvoltură acea întoarcere 
acasă. 

Plecase de la Flagstaff când era una dintre multele fete 
frumoase care visează o carieră în cinematografie. Acum, 
pentru ea, ca în orice poveste care se respectă, visul acela 
devenise realitate. Se întorcea în oraşul natal nu pe aripile 
unei victorii, ci pe ale unui autentic triumf. 

Era una care reuşise, o Cenuşăreasă pentru care nu 
exista miezul nopţii. 

Jim se gândi că, în fond, ei doi erau la fel. 

Amândoi îşi realizaseră visele din copilărie. Se întrebă 
dacă erau egali chiar în toate şi dacă primea şi ea vizita lui 
Alan Wells în anumite coşmaruri din timpul nopţii. Uneori 
chiar şi atunci când se învârtea în pat fără să reuşească să- 
şi găsească somnul. 

— Bună, Swan, ce mai faci? 

— Bine. Dar tu, Táá’ Hastiin? 

Jim sublinie evidenţa cu un gest vag al braţelor. 

— După cum vezi. Am câţiva ani în plus, dar în afară de 
asta, nu s-a schimbat nimic. Pilotez încă elicoptere. 

„Şi am cam prea mulţi Alan Wells şi Emily Cooper şi 
Lincoln Roundtree în spate..” 


— 132 — 


Puțin ofuscat, Oliver Klowsky nu pierdea un cuvânt din 
acel dialog. Îl auzi că-i adresa lui Bill o întrebare în şoaptă. 

— Táá’ Hastiin? 

— Jim este un navajo pe linie maternă. Este numele lui 
indian. Înseamnă Trei-Oameni. 

— Fantastic! Băiatul ăsta continuă să uimească... 

Silent Joe îşi făcu drum prin grup, iar capul lui răsări 
lângă Jim. Se aşeză şi o privi pe Swan cu aer neruşinat, ca 
şi cum ar fi vrut să o admire şi să fie admirat în acelaşi 
timp. Ea zâmbi, iar zâmbetul acela păru să îngheţe pentru 
o secundă acel moment ca într-un stop-cadru. 

— Acela este câinele tău? 

Mâna lui Jim cobori într-o rapidă mângâiere pe capul lui 
Silent Joe. 

— Aşa aş spune, chiar dacă sunt sigur că el ar prefera să 
creadă că eu sunt omul lui. 

Vocea lui Simon Whitaker sosi pentru a le aminti tuturor 
că timpul înseamnă bani, fără excepţii temporale şi nici 
geografice. 

— Credeam că trebuie să facem o plimbare cu 
elicopterul. 

Jim îşi puse ochelarii şi-şi intră în rol, amintindu-le de 
motivul prezenţei lor la Cielo Alto Mountain Ranch. 

Îi răspunse producătorului cu aceeaşi voce seacă: 

— Fără îndoială. Dacă aţi vrea să mă urmaţi... 

Conduse grupul către locul în care îi aştepta elicopterul. 
În timp ce urcau la pista de decolare, Klowsky se duse 
lângă el. Era un creator şi, ca atare, părea excitat la ideea 
că ar putea aduna date. 

— Trebuie să-ţi explic ce merită să vedem. 

— Cred că aşa ar fi bine. 

— Cunogşti povestea numită „Masacrul din Flat Fields”? 

— Cine nu o cunoaşte prin părţile astea? 

— Avem intenţia să facem un film după acea întâmplare. 
Este o componentă de mister care ni se pare extrem de 
stimulantă din punct de vedere cinematografic. Vrem să 
vedem locurile unde s-a întâmplat. 

— Vreţi să mergeţi într-o plimbare şi sus la canion? 


— 133 — 


Vocea obraznică a lui Whitaker se amestecă în vorbă: 

— Nu suntem turişti şi nu suntem în vacanţă. Canionul îl 
vom vedea altădată, dacă va fi necesar. 

Jim se întoarse să-l privească. De când se puseseră în 
mişcare, îl ignorase intenţionat, dar remarcase braţul lui 
sprijinit ostentativ pe umerii lui Swan. Era tipul jaloanelor. 
Şi, cu gestul acela, tocmai ce-i pusese iubitei lui o etichetă. 

Swan Gillespie era proprietate privată. 

Mai exact, a lui. 

Ajunseră în tăcere la pista însemnată cu o mare cruce 
albă, în centrul căreia se afla aparatul Bell 407, şi mai 
colorat şi strălucitor decât în ziua precedentă. In picioare 
lângă marginea de ciment, îi aştepta Charlie. 

Îi ignoră complet pe oaspeţi şi i se adresă lui Jim 
folosind limba indienilor navajo. 

— Oamenii ăştia ne vor face probleme. 

— Crezi? 

— Femeia aia le-a creat întotdeauna. De ce ar trebui să 
fie altfel de data asta? 

— Fii liniştit. A trecut multă vreme şi suntem diferiţi. De 
data asta nu se va întâmpla nimic. 

Charlie înclină neîncrezător din cap. Nu părea cu nimic 
mai mulţumit de această profeție. Dar filosofia lui 
dintotdeauna era liniştea şi se conformă şi de data aceasta. 

Klowsky părea fascinat de felul în care suna limba pe 
care o vorbeau. Lăsă să-i scape un comentariu de 
scenarist. 

— La dracu’. Toate astea sunt nemaipomenite. Este 
păcat că Nicolas Cage a făcut deja filmul acela prost 
despre code talkers, altfel s-ar putea dezvolta o poveste 
fantastică. 

Jim reîncepu să vorbească englezeşte şi i se adresă lui 
Silent Joe. I-l arătă pe bătrânul care stătea în picioare în 
faţa lor. 

— Trebuie să mă duc într-un loc unde tu nu poţi veni. 
Rămâi aici cu Charlie. Eu mă întorc repede. 

Câinele întoarse capul spre elicopter şi apoi îl ridică 
spre omul pe care i-l arătase Jim. Imediat după aceea i se 


— 134 — 


aşeză alături. Probabil nu iubea nici el elicopterele şi 
făcuse alegerea într-o clipă. 

li ajută pe cei din grup să se instaleze în aparatul de 
zbor şi pe urmă se aşeză şi Jim pe locul pilotului. În timp 
ce făcea controalele aşteptând să se încălzească motorul, 
se trezi gândindu-se la toată succesiunea evenimentelor 
din acele ultime ore. 

Viaţa lui schimbată din nou, pentru a nu ştiu câta oară, 
atunci când crezuse că găsise un loc definitiv unde să stea. 
Urna cu cenuşa bunicului lui, bătrânul Charlie Begay care 
îl privea încă prin plexiglasul carlingii fără a-l lăsa să 
înţeleagă ce gândea. Şi întâlnirea cu April, apoi cu Alan şi, 
în sfârşit, cu Swan. Acum erau toţi prezenţi. Tablouri 
recompuse, persoane îndepărtate care se întorceau 
călăuzite de mână de cineva care urzea poveşti mult mai 
complicate decât cele pe care le scria Oliver Klowsky. Şi 
Caleb Kelso, ucis de cine ştie cine în laboratorul lui şi 
transformat într-o păpuşă, în timp ce-şi urmărea visele de 
glorie... 

Motorul era acum la temperatura optimă şi Jim se 
întoarse să controleze dacă pasagerii îşi legaseră cu toţii 
centurile de siguranţă şi îşi puseseră căştile. 

— Mă auziţi? 

— Tare şi clar. 

Klowsky era aşezat lângă el şi-i făcu un semn cu degetul 
mare ridicat. Din spate sosiră confirmările lui Swan şi ale 
iubitului ei, care privea pe fereastră cu un aer de 
autosuficienţă. Jim speră în sinea lui să-i fi fost frică să 
zboare şi îi păru rău că nu-l avea pe el ca unic pasager. L- 
ar fi făcut să se cace pe el de frică. 

— OK, să plecăm. 

Jim trase de manetă şi elicopterul se ridică de la pământ 
cu graţie mecanică. Urcă manevrând cu abilitate manşa şi 
îl ţinu suspendat în centrul pistei. Apoi viră uşor la dreapta 
şi conduse aparatul deasupra satului. 

— Aici, unde acum se află ranch-ul, era casa familiei 
Lovecraft. Erau o pereche cu doi copii şi veniseră de la 
Pittsburgh în urma emigrărilor de la sfârşitul secolului al 


— 135 — 


XVIII-lea, cu vreo zece ani înainte ca Flagstaff să aibă cale 
ferată. Băiatul lor se căsătorise cu fiica unei căpetenii 
navajo din acele timpuri, Eldero, care trăia cu grupul lui pe 
o bucată de teren învecinat cu cel al familiei Lovecraft. 

În timp ce continua să povestească, se ridică de la 
pământ lăsând în urma lor ranch-ul şi direcţionă 
elicopterul spre nord-vest. 

— Nu se ştie exact ce s-a întâmplat. Autorităţile timpului 
vorbesc despre o altercaţie neaşteptată între cele două 
familii. Cea mai acreditată dintre ipoteze a fost aceea că 
băiatul o maltrata pe soţia lui indiană şi că ea ar fi fugit la 
tatăl său după ce fusese bătută pentru a nu ştiu câta oară. 
Treaba e că Diné ai lui Eldero... 

Klowsky îl întrerupse. 

— Cine? 

— Diné. Este modul în care se numesc între ei indienii 
navajo. 

Din reflex, Jim vorbise despre stirpea lui ca şi cum nu ar 
fi făcut parte din ea. Se întrebă dacă Swan sesizase acest 
detaliu. Dar ea nu spuse nimic, iar scenaristul nu mai avea 
alte întrebări, de aceea se simţi autorizat să continue 
naraţiunea. 

— Eldero şi ai lui, profitând de un moment în care 
bărbaţii nu erau acasă, au atacat ferma şi le-au ucis pe 
sora şi pe mama băiatului. Atunci când el şi tatăl lui şi-au 
dat seama ce se întâmplase, au urcat la tabăra lui Eldero, 
în locul numit Flat Fields, şi i-au omorât pe toţi cei pe care 
i-au găsit în sat. Nu le-a fost greu să o facă. Chiar dacă 
erau numai doi, erau bine înarmaţi şi aveau în faţa lor mai 
mult femei şi copii şi pe câte un războinic obosit de 
alergăturile şi de luptele cu negustorii de sclavi din New 
Mexico. Şi cei doi Lovecraft au murit în timpul măcelului, 
exact aici... 

Jim arătă cu mâna liberă platoul vast care se deschidea 
sub ei, o porţiune plată în salba sinuoasă a munţilor. Era 
acoperită cu iarbă verde şi fără îndoială un loc bun de 
păşune. Dar nu era nici urmă a vreunei aşezări indiene 
anterioare. 


— 136 — 


Whitaker îşi făcu auzită pentru prima oară vocea. 

— Nu a mai rămas nimic din sat. 

— Hogan-urile nu sunt făcute să dureze. Aici, nimic nu 
are această caracteristică. 

Continuă să zboare deasupra zonei, în timp ce Klowsky 
făcea poze. 

— Acesta este rezumatul faptelor, aşa cum le-au 
recompus cei din epocă. A rămas numai un punct 
întunecat. 

Făcu o pauză, ca şi cum reflecta asupra a ce avea să 
spună. 

— Corpul lui Eldero şi cel al fiicei sale Thalena nu au 
fost găsite printre cadavrele din Flat Fields. Iar despre ei 
nu s-a mai auzit niciodată nimic. 


— 137 — 


13 


Jim se trezi singur cu Silent Joe în parcarea 
personalului. 

La întoarcerea lui din recunoaşterea de la Flat Fields, îi 
găsise pe Charlie şi câinele aşteptându-l lângă pista de 
aterizare, ca şi cum nu s-ar fi mişcat de acolo. Atunci când 
îl văzuse coborând din elicopter, îşi manifestase bucuria cu 
mişcări vagi din coadă, ceea ce, conform criteriului său de 
sărbătorire, echivala cu un fel de Carnaval de la Rio al 
câinilor. 

Se întorseseră toţi la tabără, iar grupul se răsfirase. 
Swan şi Whitaker se îndreptaseră către bungalow-ul lor, 
iar Klowsky, nesătul de noutăţi, îl monopolizase pe Charlie 
pentru a-i pune unele întrebări. Jim se gândise atunci că 
bietul lui bidâ“i n-ar fi reuşit să scape prea uşor. Însă în 
cele din urmă zâmbise în sinea lui, cu gândul la chipul 
scenaristului pus în faţa răspunsurilor hotărâte, 
monosilabice ale bătrânului. După ce îi făcu lui Bill un 
scurt rezumat despre cum se desfăşurase zborul şi după 
un schimb de idei despre tipurile de ocupaţii de la ranch, 
Jim se dusese să-şi recupereze maşina pentru a se întoarce 
în oraş. 

Cu toate gândurile lumii care i se îngrămădeau în cap. 

Când puse mâna pe clanţa de la portiera automobilului, 
Silent Joe se întinse la pământ şi îl privi, cu aerul plictisit 
al nobilului englez care aştepta să i se deschidă portiera. 
Jim deschise larg portbagajul maşinii pe care, din ordinul 
lui Wells, o primise de la funcţionarul băncii. Mai erau 
multe alte mijloace de locomoţie disponibile, dar Jim îşi 
alesese camioneta aceea luând în consideraţie noua 
prezenţă din viaţa lui, un tovarăş în patru labe. 

Imediat ce o văzuse, Silent Joe o declarase pe gustul lui 
printr-o stropire vioaie a pneurilor din spate. Evident, o 
considera o frumoasă variaţie faţă de camioneta veche şi 
scorojită a lui Caleb. Acum, părea la fel de bucuros de 
noua maşină. li trebui mai puţin de o clipă ca să sară pe 


— 138 — 


locul şoferului şi să se aşeze pe scaunul pasagerului. 

— Văd că nici prin cap nu-ți trece eventualitatea de a te 
urca în spate, ca toţi ceilalţi câini. 

Nemişcat la locul lui, Silent Joe strănută. 

Jim deduse că strănutul trebuia să însemne nu. 

Vocea lui Swan sosi pe neaşteptate de undeva de 
aproape şi-l luă pe nepregătite. 

— Te-ai transformat în indianul care vorbeşte cu 
animalele? 

Intoarse capul şi se trezi cu ea aproape de el, pe 
drumeagul care cobora de la tabără la parcare. O privi 
cum făcea, calmă, cei câţiva paşi care îi separau şi, în timp 
ce mergea, părea că toată lumea i se aşternea la picioare. 

Jim îl arătă cu capul pe Silent Joe şi făcu rezumatul 
situaţiei. 

— Pentru a vorbi cu acest câine trebuie mai întâi să-ţi 
fixezi o întâlnire prin intermediul avocatului lui. 

— Acolo unde trăiesc eu, sunt persoane cărora acest 
câine le-ar putea fi avocat... 

Swan râse din toată inima, ca o femeie, nu ca o actriţă. 
Jim se simţi stânjenit. După uriaşul ei succes, nu se 
aşteptase să o găsească atât de naturală şi, mai ales, nu 
prevăzuse un moment atât de intim între ei. 

— Logodnicul tău îţi permite să mergi singură la 
plimbare? 

Swan făcu un gest vag ce denota obişnuinţă. 

— Oh, Simon s-a lipit de telefon şi de computer. 
Controlează nişte date care-i parvin de la Los Angeles. li 
trebuie cel puţin o oră. 

Cobori puţin tonul vocii şi îl privi în ochi. 

— Nu-ţi place, nu-i aşa? 

— În limba navajo, cuvântul „nociv” nu este aproape 
niciodată folosit. De obicei este înlocuit cu expresia „nu e 
bun pentru mine”. 

— Nu este o persoană rea. Doar că trăieşte într-o lume 
dificilă şi a fost nevoit să înveţe să se adapteze. Ştii gluma 
aceea veche cu jocul care atunci când devine dur... 

— Şi tu? Când ai devenit dură pentru a putea juca? 


— 139 — 


Jim o întrerupsese pentru a o provoca. Nu-i plăcea omul 
acela, iar în clipa aceea nu-i plăcea de ea, fiindcă încerca 
să i-l prezinte într-o lumină favorabilă. 

Swan zâmbi iarăşi. Jim înţelese că zâmbetul acela era 
pentru el, melancolia pe care o conţinea era pentru ea 
însăşi. 

— Poate prea mult şi poate nu îndeajuns. 

Apoi schimbă subiectul şi tonul vocii. Fugi din lumea 
existentului pentru a-şi permite o vizită în lumea 
posibilului. Poate doar pentru a vedea dacă cele două 
lucruri ar putea coincide uneori. 

— Mă plimbam prin ranch şi te-am văzut ieşind din Club 
House. Te-am urmărit. Voiam să schimb câteva cuvinte cu 
tine între patru ochi. 

Din partea lui, Jim nu avea nicio dorinţă. S-o întâlnească 
pe ea şi pe Alan în aceeaşi zi era poate un lucru ce îi 
depăşea, forţele. Împreună, reprezentau cauza integrală a 
sentimentului lui de vinovăţie. Nimic nu s-ar fi schimbat 
nici dacă l-ar fi împărţit cu ea. 

Din reflex, pentru a evita jena, îi pusese aceeaşi 
întrebare pe care i-o adresase într-o după-amiază cu mulţi 
ani în urmă. 

— Ce mai face mama ta? 

— Oh, ea e bine. Mai are încă spălătoria. Am încercat să 
o conving să vină să stea cu mine. Am încercat să o 
conving să nu mai muncească. Dar nu-i posibil... 

Fără să-şi dea seama, ea răspunse la acea întrebare 
aproape cu aceleaşi cuvinte. 

— Cunosc genul. Bunicul meu aparţinea aceleiaşi 
categorii. 

— Charlie mi-a vorbit despre el. Îmi pare tare rău. 

Jim simţi ceva în el împietrindu-se. 

— Aşa-i viaţa. Se termină mereu în acelaşi fel, chiar şi 
pentru oamenii din partea locului. 

„Singura certitudine este o pasăre mare albă. Dar 
Richard Tenachee a avut două certitudini. Moartea şi 
absenţa nepotului său...” 

Swan înţelese din tăcerea lui Jim că privea în trecut. 


— 140 — 


Profită pentru a vorbi despre ale ei. 

— Am auzit că Alan s-a întors acasă. 

Jim răspunse afirmativ dând uşor din cap. Acum întregul 
lui corp i se părea de piatră. 

— Ce face? 

Swan îl privi o clipă în ochi. Apoi, de data asta, Jim văzu 
pe altcineva întorcând capul în altă parte. 

Şi se întrebă de ce nu făcuseră amândoi acelaşi lucru cu 
mulţi ani în urmă. 


Traficul nu era aglomerat în ziua aceea. Era o după- 
amiază de vară, iar căldura îi ţinea pe oameni departe de 
maşini şi de drum, adăpostiţi la umbra boltelor de viță-de- 
vie şi în răcoarea barurilor. Jim era complet singur pe 
Kingman Street, o străduţă sub Lowell Observatory. Era 
lipit de zidul nisipiu al unei construcții joase. Se adăpostise 
în conul de umbră al unui acoperiş, ascuns privirilor de 
profilul unei camionete roşii. Stătea acolo în aşteptare, 
gândindu-se la ceea ce tocmai se întâmplase. Până cu 
jumătate de oră în urmă se afla în biroul lui Cohen Wells 
şi-i mai zumzăiau încă în urechi cuvintele acelui om. Și 
gânduri confuze îi treceau prin cap. 

Apoi Swan ieşise din spălătoria mamei ei. Ţinea capul în 
jos şi părea gânditoare. Cu toate că nu era nimeni pe 
stradă, ea nu-l văzuse cum se apropia şi se trezise cu el 
alături pe neaşteptate. 

Tresărise când îi pusese o mână pe braţ. Se întorsese 
brusc. Jim observase broboanele mici de sudoare de pe 
Chipul ei şi simţise un miros vag de detergent ecologic 
care venea din hainele ei. 

Apoi zâmbetul ei care putea să te facă să uiţi orice 
sudoare şi orice miros de detergent. 

— Sfinte Isuse, Jim. Vrei să fac un infarct? 

— Iartă-mă. 

— Uneori uiţi cât de tăcuţi ştiţi să fiti voi, indienii. 

Jim era jenat şi nu înghițise gluma. Nu ştia ce să spună, 
şi atunci spusese primul lucru care îi trecuse prin minte. 

— Ce face mama ta? 


— 141 — 


Din expresia feţei ei înţelesese că atinsese un punct 
sensibil. Chipul îi devenise rigid şi o flacără rebelă, mică i 
se aprinsese în ochi. 

— Oh, ea e bine. Are spălătoria. Lumea ei începe acolo şi 
nu trece dincolo de un fier de călcat. Am încercat să o 
conving că pentru mine este altfel. Dar nu-i chip... 

Jim înţelesese că de-abia avusese loc o discuţie mult mai 
încinsă decât în după-amiaza aceea de vară. A nu ştiu câta, 
după câte ştia. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? 

Se oprise brusc şi i se pusese dinainte. Vorbea cu el ca şi 
cum ar fi vorbit în continuare cu mama ei. 

— Și ce-ar mai fi de zis din cele ce nu i-am zis deja de o 
mie de ori? 

Se întorsese şi îşi reluase drumul. 

— Sunt luni de zile de când incerc să o conving că eu 
vreau altceva pentru viața mea. Că nu suport ideea că totul 
se sfârşeşte aici. Un soţ, copii, o piscină gonflabilă în 
spatele casei şi un grătar duminica. Şi să ajungi la 
patruzeci de ani cu senzaţia că ai murit de cel puţin zece. 

— Dacă te măriţi cu Alan, nu vei avea aceste probleme. 

— Oh, ba sigur că le voi avea. Crezi că s-ar schimba 
ceva? Aş ieşi dintr-o cuşcă numai ca să intru în alta. Aş fi 
pentru totdeauna soţia lui Alan Wells care, la rândul lui, va 
fi pentru totdeauna fiul lui Cohen Wells. 

O pauză. O clipă şi un secol. 

— Şi pe urmă ar trebui să continui să trăiesc în oraşul 
acesta. Nu cred că pot continua să fac asta. 

— Dar tu Îl iubeşti? 

Swan îl privise ca şi cum nu ar fi înțeles limba în care 
era formulată întrebarea. Apoi îi dăduse un răspuns care în 
realitate era o altă întrebare. Şi era valabilă pentru 
amândoi. 

— Am douăzeci şi trei de ani. După tine, ce ştiu eu 
despre dragoste? 

Apoi  clasase acea paranteză şi revenise, pradă 
încăpăţânării ei. 

— Eu ştiu că pot să răzbesc, Jim. Pot deveni cineva. Simt 

— 142 — 


asta. Stiu că sunt în stare. Și vreau să plec de aici pentru a 
o demonstra. 

Jim reuşea s-o înțeleagă. Era aceeaşi neliniște pe care o 
simţea agitându-se pe dinăuntrul lui. Şi probabil că în ziua 
aceea Cohen Wells găsise soluția. 

Pentru amândoi. 

— Cât iţi trebuie ca să pleci? 

Swan răspunsese fără zăbavă, ca şi cum socoteala aceea 
o făcuse deja de multe ori. 

— Zece mii de dolari. 

— Este aceeaşi cifră care îmi trebuie şi mie. 

— Pentru ce? 

— Cursul de pilotaj şi brevetul pentru elicopter costă 
douăzeci de mii de dolari. Am zece mii. Pentru a-i aduna 
mi-au trebuit ani de zile, iar în ritmul acesta mi-ar trebui o 
viață să realizez restul. 

— Poţi cere un împrumut. 

— După tine, cine i-ar acorda un împrumut de zece mii 
de dolari unuia pe jumătate alb şi pe jumătate navajo, care 
nu are nimic de dat drept garanţie? Mai degrabă i-aş scrie 
o scrisoare lui Moş Crăciun. 

Făcuse o pauză. Îşi privise cizmele All Stars, vechi de ani 
de zile, cu care era încălţat. 

Spusese cuvintele pe nerăsuflate, aşa cum luda dăduse 
într-o zi un sărut. 

— Dacă într-adevăr te interesează banii aceia, i-am 
găsit. Și pe ai tăi şi pe ai mei. 

— Glumeşti? 

— Nu, nu glumesc. De-abia am ieşit din biroul tatălui lui 
Alan. 

Swan tăcuse. 

— Mi-a făcut o propunere. 

— Ce anume? 

— Oh, o ticăloşie autentică. Dar a preţuit-o la douăzeci 
de mii de dolari. 

Ea îl îndemnase să continue. 

— Ce? 

— EI nu Suportă faptul că Alan a decis să se însoare cu 


— 143 — 


tine. l-a spus-o chiar azi-dimineaţă. S-au certat. Wells 
spune că, dacă o va face, nu va mai vedea niciun ban de la 
el. 

— Şi asta ce legătură are cu mine şi cu tine? 

— Aşteaptă. Wells mi-a spus o grămadă de lucruri. Că 
mă urmărise în toţi aceşti ani şi că ştia că am mare succes 
la fete. Atunci l-am întrebat ce se aştepta de la mine... 

— Și el ce a spus? 

Swan pusese întrebarea ca şi cum ar fi cunoscut 
răspunsul, dar nu-i venea să creadă. 

— Vrea ca eu s-o seduc pe fata care îi răpeşte fiul. Să i-o 
iau din cale, într-un fel sau altul. lar pentru el asta 
valorează douăzeci de mii de dolari. 

De acum, Jim dăduse frâu liber cuvintelor. Continuă pe 
nerăsuflate, fără a se putea opri. 

— Noi doi suntem mult prea asemănători ca să fie 
posibilă o legătură între noi. Ne este mult prea foame 
pentru a ne putea mulțumi cu realitatea care ne 
înconjoară. Singura modalitate pe care o am pentru a-mi 
realiza proiectele este de a le împărți cu tine. 

Nu adăugase lucru! Cel mai important. Că ar fi împărțit, 
odată cu banii, şi oglinda zilei următoare. 

Swan rămăsese multă vreme în tăcere. Jim era convins 
Că-i văzuse în ochi o scânteiere, gândindu-se la câtă 
libertate şi-ar fi putut cumpăra cu banii aceia. 

Câtă viaţă, cum şi unde voia. 

Deja vorbea în şoaptă, complice. 

— Ce te-ai gândit să faci? 

Stătuseră de vorbă toată după-amiaza, iar către seară 
hotărâseră cum să se comporte. Se despărţiseră fără a se 
privi în ochi şi Jim nu avusese curajul să-i dezvăluie că, 
fără ea, nu ar fi avut curajul să facă nimic. 

Se mai văzuseră o singură dată, timpul necesar pentru 
a-l distruge pe Alan. 

Pe urmă, niciodată, timp de zece ani. 


La atâta vreme după aceea, amintirea acelei discuţii era 
o prezenţă pe care nu ştiau cum să o uite. Uneori puteau 


— 144 — 


să se prefacă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Puteau 
trăi separați pentru toată viaţa şi să aibă succes, încercând 
să uite ceea ce se întâmplase. 

Dar nu acum. Nu în momentul în care, după atâta timp, 
erau iarăşi unul în faţa celuilalt şi se priveau în ochi, iar 
ceea ce vedeau era doar un reflex a ceea ce fiecare dintre 
ei avea pe dinăuntru. 

Swan consideră lunga pauză a lui Jim ca pe o absenţă. 
Repetă întrebarea. 

— Ce face Alan? 

Fără să-şi dea seama, Jim scutură din cap, ca şi cum ar fi 
fost stăpânit, din nefericire pentru el, de gânduri ciudate. 

„Ce face Alan? Ce să facă un om cu care toţi s-au luat la 
întrecere care mai de care să îi ia mai mult? Ce poate face 
un om singur care în fiecare seară îşi scoate picioarele şi le 
sprijină de un perete?” 

Odată, în sfârşit, spuse fără greutate tot ceea ce gândea 
într-adevăr. 

— Este un mare om, Swan. A fost întotdeauna. Era un 
mare om de când era copil. Il pot toca mărunt în bucățele 
şi fiecare dintre acele bucățele ar fi mai bună decât oricare 
alt om pe care îl cunosc. 

Făcu o pauză ce era tăcere şi, în acelaşi timp, un cuţit 
înfipt în inimă. 

— Inclusiv noi doi. 

Jim văzu apa care venea de departe în ochii lui Swan. 

Călătorea pentru vina pe care şi-o purta în suflet de ani 
de zile. Era pentru pierderea inocenţei, pentru momentul 
în care renunţase la vise pentru a deveni un om oarecare, 
constrâns să se confrunte cu rezultatele greşelilor lui. Era 
pentru ironia sorții care nu-ţi dădea o a doua şansă. 

Swan se apropie şi îşi sprijini fruntea de umărul lui. 
Vocea ei era durere în stare pură. 

— Oh, Jim. Ce-am făcut! Ce-am făcut... 

Vocea i se opri în gât şi începu să plângă. 

Jim Trei-Oameni Mackenzie, indian navajo din Clanul 
Sării, o îmbrăţişă pe Swan Gillespie şi o ţinu strâns la 
pieptul lui, simțind marea aceea de părere de rău cum îi 


— 145 — 


ieşea din ochi şi cobora călduţă şi sărată ca să-i ude 
cămaşa. 

O ascultă cum plângea şi îi fu recunoscător pentru că ea 
ştia încă să o facă şi ar fi dat orice numai ca acele lacrimi 
să fi fost suficiente pentru amândoi. 


— 146 — 


14 


— Este ceva ce nu mă convinge în toate astea. Caleb 
Kelso a fost găsit mort în casa lui, iar poliţia ascunde ceva. 
Eu cred că a fost asasinat. Şi, în plus, într-un mod foarte 
ciudat. Altfel nu ar fi nevoie de toată această discreţie. 

April Thompson era în biroul Corinnei Raygons, 
directoarea de la Flag Staff Chronicles. Femeia era aşezată 
pe un fotoliu de lemn care l-ar fi făcut fericit pe Norman 
Rockwell, privind-o amuzată în timp ce îşi sorbea ceaiul 
Earl Grey. O privea peste marginea ceştii în timp ce se 
plimba prin cameră, încălzită de discuţie. Ca întotdeauna, 
simţea un început de duioşie în faţa alurii sportive a 
ziaristei sale rebele. 

Când venise de la Santa Fe pentru a conduce acel mic 
cotidian de provincie şi o găsise în organigramă pe acea 
fată frumoasă cu părul de culoare acaju, o catalogase la 
început în viteză ca pe o carieristă obişnuită, grăbită să 
arate lumii că mai are şi altceva în afara fizicului pe care 
şi-l fâţâia de colo-colo. Nici măcar nu prea îşi ascunsese 
aspiraţia de a-şi pune semnătura pe ceva apărut în paginile 
unui cotidian de tiraj naţional, chiar dacă ar fi fost vorba 
de necrologuri. Şi înţelesese că April, într-un fel, înţelesese 
asta. Apoi, odată cu trecerea timpului, după o perioadă în 
care se studiaseră şi se măsuraseră una pe alta, Corinna se 
convinsese că avea de-a face cu o femeie hotărâtă şi 
ambițioasă, dar cu nimic atrasă de tentaţiile unei cariere, 
nu contează unde şi cu ce preţ. lubea munca pe care o 
făcea şi mai ales era înfometată de adevăr. Era prototipul 
ziaristului, ceva ce nu mai exista, o identificare cu munca 
aceea care cu timpul îşi pierduse consistenţa până la a 
deveni un stereotip fără semnificaţie. 

Într-o seară se întâlniseră din întâmplare la Satura, un 
restaurant japonez de pe Yale Street, unde cina singură, 
aşa cum se întâmpla mereu de când sosise în Flagstaff. 
Sora ei Alexandra, care stătea în oraş, unde era 
proprietara unui cabinet dentar, avea familia ei, şi Corinna 


— 147 — 


nu se simţea întotdeauna în stare să joace rolul mătuşii 
singure şi a cumnatei intruse. April era prietenă cu 
proprietarii şi intrase pentru a-i saluta în fugă şi ca să bea 
un pahar de vin roşu. De pe scaunul ei, o văzuse şi se 
apropiase. Corinna o invitase să se aşeze şi începuseră să 
vorbească. Se simţiseră dintr-odată apropiate. Băuseră 
împreună alte câteva pahare de vin, iar seara se sfârşise 
cu două femei puţin ameţite aşezate într-o maşină, 
povestindu-şi întâmplări din viaţa lor. 

Corinna găsise la ea hotărârea pe care o pierduse şi 
elanul pe care nu-l avusese niciodată. Se considera o 
femeie prea inteligentă şi prea bătrână pentru a fi 
invidioasă, şi de aceea, puţin câte puţin, începuse să 
resimtă o simpatie şi o admiraţie care se transformase în 
afecţiune. 

Acum intenţiona să propună consiliului de administraţie 
să o numească pe April Thompson la conducerea ziarului 
în locul ei, când avea să iasă la pensie. Deocamdată era 
încă ziaristă în biroul directoarei sale, învăluită de emoția 
unei ştiri în care să creadă. 

Vorbea şi se mişca, dar de fapt gândea cu voce tare. 

— De obicei, prin părţile astea cazurile de crimă nu au în 
spatele lor cine ştie ce poveste. Certuri, înjunghieri între 
beţivi, reglări de conturi mărunte pe motive de dobândă, 
un bărbat care îşi bate nevasta atât de tare încât ajunge să 
o omoare. S-a întâmplat şi invers, ca femeia să fie cea care 
l-a bătut prea tare pe bărbat. 

Ştiau amândouă că acele cazuri importante care îţi 
aduceau Premiul Pulitzer erau destul de rare la Flagstaff şi 
prin împrejurimi. Dar Corinna avea încredere în intuiţia 
colaboratoarei ei şi, dacă ea susţinea că în spatele morţii 
acelui Caleb Kelso ar fi fost ceva important, existau 
posibilităţi serioase ca ea să aibă dreptate. Incercă să 
argumenteze pentru a-i stimula concentrarea şi 
creativitatea lui April. 

— Dacă este într-adevăr vorba despre un caz de omor, e 
normal să existe un secret profesional al anchetatorilor. 

— Fireşte. Dar întotdeauna poliţia de aici a privit cu ochi 


— 148 — 


buni presa locală. Este un fel de patriotism local faţă de 
restul lumii, care a privilegiat în orice situaţie raporturile 
dintre noi şi autorităţi în comparaţie cu presa din afară. 

Făcu o pauză, ca şi cum ar fi obosit să se convingă de 
situaţie. 

— Peste tot găsesc în cazul acesta uşi închise. Chiar şi 
sursele mele personale din cadrul poliţiei au amuţit şi nu-i 
chip să le descoşi. 

Făcu o grimasă şi dădu din mâini a neputinţă. 

— Au anunţat pentru mâine-dimineaţă o conferinţă de 
presă. Fireşte că mă voi duce, dar vei vedea că va fi 
obişnuita porcărie. Zece minute pe bază de no comment şi 
vă vom anunţa, şi cercetăm, lăsaţi-ne să lucrăm. Şi pe 
urmă toţi acasă. 

Se aşeză pe singurul scaun tapisat din faţa biroului. Un 
gând şi un mic rid apărură drept în mijlocul frunţii ei. 
Corinna avu impresia că dispoziţia i se schimbase 
imperceptibil. 

— Singurul lucru de care mă pot agăța este prezenţa 
unui martor. Este unul pe care îl cunosc şi, în aparenţă, 
asta ar putea uşura lucrurile. Dar Jim Mackenzie este 
viclean ca un vulpoi şi un os greu de ros. Nu cred că va 
vrea să vorbească şi să se pună rău cu poliţia din Flagstaff. 
De obicei, este unul care nu se bagă şi caută mereu calea 
cea mai simplă. 

Corinnei nu-i scăpă amărăciunea fină care o făcuse pe 
April să-şi coboare vocea. Puse cu grijă ceaşca pe birou, ca 
şi cum amândouă ar fi fost foarte fragile. O privi în ochi pe 
April, sperând să nu se grăbească să-şi ascundă privirea. 

— Vorbim despre acel Jim Mackenzie? 

În schimb. April şi-o ascunse. 

— Da. Nu ştiu precis ce face aici, dar cu siguranţă va 
găsi o cale să facă rău. 

— Ai grijă! Mi se pare că în cazul tău a făcut destul rău. 

— Oh, stai liniştită. Aia este o poveste veche. Era moartă 
chiar şi când credeam că era vie, darămite acum. 

Dar April Thompson iubea prea mult adevărul pentru a 
reuşi să-l ascundă. Dacă fraza aceea ar fi fost scrisă, şi nu 


— 149 — 


pronunţată, ar fi avut la final puncte de suspensie. Corinna 
se hotări să schimbe subiectul, pentru a-i permite o ieşire 
din corzile în care o înghesuise conversaţia. 

— Bine. Aşteptăm desfăşurarea pentru cazul Kelso. Vom 
relua deducţiile după conferinţa de presă. Intre timp, aici 
în Flagstaff sunt persoane faimoase. Şi tu ştii la cine mă 
refer. Amândoi au în spate poveşti care interesează lumea. 
Ar fi frumos ca Alan Wells şi Swan Gillespie să fie 
intervievaţi de cineva care îi cunoaşte bine şi care a făcut 
parte din viaţa lor în trecut. Şi, mai ales, ar fi un delict să 
lăsăm pe altcineva să ajungă înainte. 

Corinna Raygons era o femeie cu experienţă şi o bună 
prietenă. Dar era totodată şi directoarea unui cotidian şi 
avea persoane cărora trebuia să le dea socoteală de 
salariul pe care îl lua la sfârşit de lună. April ţinea 
întotdeauna cont de asta şi nu compromitea pentru nimic 
în lume raportul dintre ele. 

De aceea şi de data asta îi înţelese motivațiile. 

— OK. O să văd ce pot face, chiar dacă am senzaţia că va 
fi foarte greu, atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. 

Se ridică din fotoliu. Se salutară şi April ieşi din birou, 
închise în urma ei uşa de sticlă şi rămase o clipă în 
picioare, ca şi cum nu ar fi fost întru totul sigură de 
direcţia în care să o ia. Se lăsă condusă de gândurile ei şi 
traversă coridorul scurt. Apoi o luă la dreapta şi ajunse în 
biroul mare pe care îl împărțea cu încă doi ziarişti. Fără să 
privească pe nimeni, se aşeză la biroul ei. Reuşise să 
obţină de la Corinna privilegiul de a fi separată de ceilalţi 
printr-un rând de rafturi joase, ca într-o aparenţă de birou 
privat. Fusese o mică favoare în semn de preţuire pentru 
fata aceea care avea o nevoie declarată de intimitate 
pentru a-şi desfăşura mai bine munca. 

Niciodată nu-i fusese mai recunoscătoare ca acum. 

Mută nişte foi, alinie suportul de creioane şi padul 
pentru mouse pe masă, ca pentru a restabili o ordine de 
care avea neapărată nevoie în acel moment. Ştia că 
gesturile acelea nu erau suficiente pentru a-i calma 
agitația, dar era oricum un mod de a-şi ţine mâinile 


— 150 — 


ocupate. 

Cu toată prietenia, îi displăcuse faptul că îi permisese 
Corinnei să-i citească simţămintele cu atâta uşurinţă. 
Pentru prima oară în viaţa ei, nu era sigură că alegerea de 
a fi ziaristă fusese cea mai bună. De când îl revăzuse pe 
Jim, nu mai era convinsă că făcuse vreodată o alegere 
bună. 

Dar probabil că directoarea ei avea dreptate. Dacă era 
nevoie de terapie intensivă, acela era cu siguranţă modul 
potrivit pentru a o obţine. Sau măcar pentru a-şi da seama 
că nu a pierdut pe drum hotărârea şi curajul. 

„Interviuri realizate de cineva care în trecut a făcut 
parte din viaţa lor...” 

Swan Gillespie. Alan Wells. 

Şi cum mai făcuse parte din viaţa lor! 


Alan se prezentase pe neaşteptate la ea acasă. Era 
singură în seara aceea. Ai ei plecaseră într-o călătorie, iar 
ea mulțumise cerului că îi acordase acea mică perioadă de 
singurătate. Era un moment în care avea nevoie să fie 
ruptă de tot, pentru a lua decizii importante, din acelea 
fără cale de intoarcere, care schimbă pentru totdeauna 
viața oamenilor. Auzise soneria în timp ce la radio se 
transmitea Stand by Your Man, un cântec mai vechi al lui 
Tammy Wynette. Fii aproape de bărbatul tău. In acel 
moment, cântecul i se păruse puţin caraghios. Se dusese 
să deschidă cu speranţa secretă de a-l găsi pe Jim în prag. 
În schimb, spre dezamăgirea ei, îl avea în față pe Alan. 
Tinea la el, era persoana cea mai bună pe care o cunoştea, 
aceea cu care se sfătuia atunci când avea nevoie de ajutor. 
Era cel mai bun prieten al ei. Dar era şi cel mai bun 
prieten al lui Jim, iar în seara aceea ar fi avut nevoie de el 
ca de aer. 

Apoi văzuse în ce hal era Alan şi se îngrijorase. 

— Doamne sfinte! Arăţi de parcă l-ai fi văzut pe dracu’. 
Ce se întâmplă? 

— Pot intra? 

Părea răvăşit. Era nepieptănat şi avea ochii roşii, şi se 


— 151 — 


vedea că plânsese. Dacă stăteai lângă el, simţeai că 
răsuflarea îi mirosea puţin a alcool. 

— Sigur că poți intra. 

Rămăsese în vestibul, mototolind în mâini o şapcă de 
baseball. Alan Wells, unul dintre cei mai bogați băieţi din 
zonă, încă era unul care, atunci când intra într-o casă 
străină, îşi descoperea capul. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu, mulțumesc. Am băut deja câteva beri înainte să 
vin încoace. 

O urmase în salon şi se dusese imediat să închidă 
radioul. Apoi adăugase tăcerea lui la cea din cameră. 

— Atunci, vrei să-mi spui ce se întâmplă? 

Se întorsese şi April îi descoperise ochii sticloşi. 

— Este foarte simplu. Este vorba despre Jim şi Swan. 
Sunt împreună. 

— Ce înseamnă „sunt împreună“? 

— Şi-o trag, dacă preferi expresia. 

Era atât de groasă, încât, în altă împrejurare, April s-ar 
fi pus pe râs. De data asta însă, în faţa expresiei 
inexorabile a lui Alan, simţise că o ia cu leşin. 

— Dar ce naiba spui? Eşti nebun? 

— April, i-am văzut. 

— Unde? 

Alan se aşezase pe un scaun. Se sprijinise cu cotul pe 
masă şi-şi trecuse o mână prin păr. Incepuse să vorbească 
fără să o privească în faţă. April înţelesese că nu era vorba 
despre lipsă de curaj, ci numai de ruşine în faţa suferinţei 
pe care i-o provocaseră. 

— Coboram de la Country Club Drive. M-am oprit la 
semafor şi am văzut camioneta lui Jim în faţă la Wispering 
Wings Motel. Și tocmai când treceam pe acolo i-am văzut 
ieşind dintr-o cameră. 

— Şi ce-ai făcut? 

Alan o privise. In ochii lui era sfârşitul unui vis. Şi 
certitudinea că, pentru multă vreme, nimeni altcineva nu 
ar fi putut veni să-l înlocuiască. 

— Nu ştiu ce-am făcut. Am oprit maşina şi nu am avut 


— 152 — 


putere să reacţionez. Nici măcar nu i-am văzut plecând. 
Poate am murit în momentul acela. Poate stai de vorbă 
acum cu fantoma mea. 

„Și tu stai de vorbă cu a mea”, se gândise ea. April 
simţise mica ei lume de fată prăbuşindu-i-se definitiv pe 
umeri. Nu era sigură că avea tăria să dărâme ruinele şi, în 
locul lor, să construiască o femeie. Se aşezase la masă în 
fața lui Alan. El îi luase mâna şi o ţinuse într-a lui. 
Apropiat, distrus, îndurerat, prieten. 

Îşi lăsase lacrimile să-i curgă libere pe faţă fără nicio 
ruşine. 

— Jim ştie în ce stare eşti? 

— Nu, aveam intenţia să-i vorbesc mâine. Dar asta 
schimbă complet lucrurile. Acum totul este mult mai greu. 

— Ce ai de gând să faci? 

April, ca întotdeauna, spusese adevărul, pentru că nu 
era în stare să facă altfel. 

— Nu ştiu. Chiar nu ştiu. 

După seara aceea, April îl văzuse pe Jim Mackenzie încă 
o dată. Doar atâta cât să-i dea bănuiala că îi permisese să-i 
distrugă viața. 

Apoi, vreme de zece ani, niciodată. 


Sunetul telefonului sosi ca un colac de salvare care s-o 
scoată din gândurile acelea. Luă mobilul de pe birou şi 
apăsă pe tastă. 

Se auzi vocea nerăbdătoare a fiului ei Seymour. Nouă 
ani de entuziasm nestăvilit şi permanent. 

— Bună, mamă. Astăzi s-a întâmplat ceva fantastic. 

— De adăugat la lucrul fantastic de ieri, îmi închipui. 

— Oh, nu, ăsta e mult mai fantastic. Carel a terminat 
barca şi mâine urcă la Lake Powel şi-i dă drumul la apă. 
Putem merge şi noi? 

Un moment de pauză înainte de lovitura finală. 

— Da, te rog, mamă. Te rog, te rog, te rog cu zahăr 
deasupra. 

Era o glumă veche între ei de când era Seymour mai 
mic. Acum crescuse, dar învățase să o scoată din mânecă 


— 153 — 


asemenea unui adevărat trişor, atunci când voia s-o 
înduioşeze. 

April începu să râdă, ca întotdeauna când se întâmpla 
asta. Răspunse fără prea multă convingere. 

— Am de lucru mâine-dimineaţă. 

— Sigur, nu face nimic. Te însoțesc. Aştept în maşină ca 
data trecută şi pe urmă plecăm spre lac. Oricum, Carel cu 
remorca va fi mult mai lent decât noi. Putem ajunge în 
acelaşi timp. 

— OK. Mai vorbim diseară. 

Dar din tonul ei se ghicea că avea să spună da. Şi 
Seymour înţelesese. 

— Mulţumesc, mulțumesc, multumesc, cu zahăr 
deasupra, mamă. 

— Eşti un mare şmecher, dar te iubesc. 

— Şi eu. Eşti numărul unu. 

Întrerupse convorbirea, dar rămase să privească display- 
ul telefonului ca şi cum acolo ar fi fost reflectat chipul 
surâzător al fiului ei. 

Carel Thorens era un vecin de-al lor care, în garajul 
viluţei lui, începuse asamblarea unei mici bărci pe care o 
cumpărase demontată. Seymour participase activ la 
construcţia acelei bărci pe care o botezaseră The Lost Ark 
şi momentul inaugurării ei sosise în sfârşit. 

Chipul lui Carel se suprapuse peste chipul fiului ei. 

Era singurul proprietar al agenţiei Coconino Real Estate, 
era burlac, nu avea probleme cu banii, îl adora pe Seymour 
şi era îndrăgostit de ea. Una peste alta, nici măcar nu era 
un bărbat urât. Era prototipul băiatului american 
echilibrat, fără vicii şi fără sclipiri, dar de la care era greu 
să ai surprize neplăcute. Pentru ea ar fi fost bărbatul 
potrivit pe care să se sprijine şi căruia să-i predea în sfârşit 
toate grijile. 

O făcea uneori. Plină de un uşor sentiment de vinovăţie, 
dar o făcea. Îi lăsa în grijă casa când plecau în vacanţă. I-l 
lăsa pe Seymour atunci când nu avea posibilitatea să aibă 
grijă de el, ceea ce părea să-i umple pe amândoi de 
bucurie. Asta o liniştea puţin şi îi permitea să nu se întrebe 


— 154 — 


de prea multe ori dacă nu era un comportament incorect 
din partea ei să profite de sentimentele acelui bărbat, care 
până acum nu-i ceruse şi nu-i propusese nimic în schimb. 

Stătea cu sufletul la gură în aşteptarea acelui moment. 
Nu numai pentru că nu ştia cuvintele cu care Carel i-ar fi 
spus că o iubeşte, ci pentru că nu ştia ce i-ar fi oferit ea ca 
răspuns. Îşi spusese, nu o dată, că aceea ar fi fost alegerea 
corectă. Şi-o repetase în fiecare zi, până acum două zile. 

Apoi se întâmplase ceva la care nu se aşteptase. 

Un bărbat pe care credea că nu îl va mai vedea niciodată 
revenise brusc în viaţa ei. Atunci când se trezise cu el 
dinainte, la casa lui Caleb, simţise un val de căldură 
traversând-o din cap până în picioare ca un suflu de cuptor 
şi îi rugase pe toţi sfinţii din paradis să nu i se întipărească 
pe chip nimic din marasmul pe care îl simţea pe dinăuntru. 

Îi veniră în minte cuvintele şi tonul îngrijorat al 
Corinnei. 

„Vorbim despre acel Jim Mackenzie?” 

Îşi puse coatele pe birou şi-şi sprijini faţa de ele, 
bucuroasă că era singură. 

Da, vorbeau despre chiar acel Jim Mackenzie. 

Jim Mackenzie, bărbatul în care nu puteai avea 
încredere, cu ochii de două culori. 

Jim Mackenzie, care în acelaşi moment îi trădase pe ea 
şi pe cel mai bun prieten al lui. 

Jim Mackenzie, care plecase din Flagstaff fără măcar să 
se uite înapoi. 

Jim Mackenzie, tatăl fiului ei. 


— 155 — 


15 


Noaptea trecuse fără să facă prizonieri. 

Jim se sucise şi se răsucise în pat până când hotărâse că 
nu era un loc bun. După întâlnirea cu Swan, avusese 
sentimentul urât de trădare. Nu era obişnuit să trăiască 
făcând bilanţuri şi, de când se întorsese la Flagstaff, fusese 
nevoit să se gândească la mai mult de unul. Trăise toată 
viaţa crezând că nu are conştiinţă, şi dintr-odată 
descoperise că avea una. Se ridică fără să aprindă lumina 
şi, în picioarele goale, se duse din dormitor în bucătărie. 
Datorită bunelor auspicii ale lui Cohen Wells, obținuse cu 
chirie la un preţ decent acel apartament de două camere 
de la Comfi Cottages pe Beal Road. Când ajunseseră, 
Silent Joe coborâse din camionetă şi, cu mersul lui din 
desene animate,  adulmecase,  explorase,  cercetase, 
stropise. 

În cele din urmă acceptase. 

Mogşteniseră culcuşul de la vecinii familiei Sanchez, şi 
Jim îl pusese lângă uşa din spate a bucătăriei, aceea care 
dădea spre mica grădină din dos. Ultima privire pe care i-o 
aruncase câinele părea să arate că toate acele mici 
schimbări nu erau în topul aspirațiilor sale. Că nu era un 
ţigan, aşa cum ar fi putut da de înţeles înfăţişarea lui. Cu 
toate astea, căscase în semn de compromis şi se pregătise 
pentru noapte. 

Când Jim ajunse la frigider şi îl deschise, lumina 
dezolantă care venea de la uşa deschisă îi arătă realitatea 
în faţă. Un om cu fizic atletic, păr lung şi ochi de două 
culori cu aceleaşi cearcăne. Singur ca un câine şi cu un 
câine într-o casă care nu era a lui. Frigiderul prezenta 
aceeaşi dezolare pe care o resimțea Jim în clipa aceea. Luă 
o sticlă de apă rece şi bău îndelung. 

Silent Joe se ridică de la locul lui dând leneş din coadă. 
Jim nu-şi făcu iluzii cu privire la solidaritatea acelui câine. 
Ştia că se mişcase nu dintr-un sentiment de participare, ci 
cu simpla speranţă a unei gustări nocturne care nu era în 


— 156 — 


program. 

Deschise uşa şi îl lăsă să intre. 

Aprinse lumina şi îi puse în blid mâncare pentru câini, 
pe care o cumpărase de la supermarket. 

În timp ce Silent Joe îşi termina masa, el se îmbrăcă şi, 
puţin după aceea, el şi câinele ieşiră în stradă cu noaptea- 
n cap. Aerul era rece şi bătea o rafală de vânt care te făcea 
să-ţi ridici gulerul hainei. Merse cu mâinile în buzunare 
printre căsuţele adormite, cu lumini rare aprinse deasupra 
porţilor neprimitoare, aşteptând ca acea licărire a zorilor 
să se transforme în albastrul pe care îl cunoştea şi îl iubea. 

Zburase ore întregi şi nu reuşise niciodată să facă parte 
din el, nici măcar un minut. 

Silent Joe mergea alături de el, fără să resimtă nevoia 
neliniştitoare de independenţă şi explorare. Ca şi cum ar fi 
simţit, ca şi cum ar fi înţeles. Se ţinea lângă silueta aceea 
de om învăluită de lumina puţinelor felinare decolorate, 
urmându-l în căutarea unui loc care nu era nicăieri, pentru 
că nu se afla nicăieri în sufletul lui. 

Strada se sfârşea cu o casă pe dreapta şi cu o bancă în 
faţă. Jim se aşeză pe lemnul umed, şi Silent Joe se ghemui 
pe jos lângă el. 

Cu o seară înainte, la ranch, rămăsese singur în acelaşi 
fel, imediat după ce Swan fugise lăsând în urma ei câteva 
lacrimi călduţe pe o cămaşă şi ecoul sughiţurilor ei. 
Charlie se ivise pe neaşteptate din spatele gardului care 
delimita parcarea şi se materializase lângă el. Jim se 
întrebase dacă văzuse şi auzise ceva şi ce ştia despre cele 
văzute şi auzite. 

Din cuvintele lui, probabil totul. 

— Femeia aceea simte o vină pe care nu este în stare să 
şi-o învingă, dar este în stare să o transmită altora. A făcut- 
o deja şi o va mai face. 

— Vina este a ei, dar şi a mea. Vina nu este doara unuia 
dintre noi. 

— Ştiu, Trei-Oameni. Dar adevărata ta vină este aceea 
că nu vrei să-l asculţi nici măcar pe unul dintre oamenii 
care sunt în tine. 


— 157 — 


Charlie făcuse o pauză. Îi căutase privirea lui Jim, fără s- 
o întâlnească. Apoi schimbase complet subiectul, ca şi cum 
cele spuse ar fi fost un suficient motiv de reflecţie. 

— Bunicul tău nu avea bani, dar poseda lucruri preţioase 
care acum îţi aparţin. 

— Adică? 

— Păpuşile katchina. Şi alte esențe pe care nu le ştiu. 

Esenţele erau pentru el puţinele lucruri pe care merita 
să le ai. Acelea care puteau completa sufletul unui om. Şi, 
pe deasupra, nu aveau nicio valoare pentru ceilalţi oameni, 
în afara celor asemenea lui Charles Begay şi lui Richard 
Tenachee. 

Deschisese portiera camionetei şi încercase să nu arate 
îngrijorare în voce. 

— Şi unde sunt? 

— Nu ştiu. Mie mi-a spus numai să-ţi comunic că există. 
Şi că se află în seiful familiei. A spus că tu aveai să 
înţelegi... 

Plecase fără alte explicaţii. Ca întotdeauna, atunci când 
considera că a vorbit suficient. 

Jim se sprijini de bancă şi-şi întinse braţele pe marginea 
spătarului. 

O pasăre-cardinal cu pieptul roşu sări pe vârful unei 
crengi. Era o pasăre a deşertului, dar nu era greu să o 
găseşti în oraş, uneori. Când era mic, în timpul excursiilor 
printre ienuperi, tufişuri de ocotillo şi salvie sălbatică, se 
juca împreună cu Charlie încercând să le deosebească de 
altele, care aveau pe cap o creastă de pene foarte 
asemănătoare. Charlie îl învățase multe, îi dăduse nişte 
avantaje faţă de copiii din alte părţi ale lumii. Când se uita 
la desenele animate cu Wile Coyote, ştia că Road Runner 
exista într-adevăr şi cum era făcut. Nu avea nevoie să-şi 
imagineze preria, pentru că era în ea. Nu avea nevoie să se 
joace de-a indienii, pentru că el era un indian. 

Trăise multă vreme din asta, până când înţelesese că a fi 
un indian navajo, sau un indian hopi, sau un indian 
hualapai nu era un avantaj, ci pur şi simplu faptul de a fi 
depozitarul unei îndelungi moşteniri de asupriţi. 


— 158 — 


Şi a unei vieţi fără viitor închise între graniţele unei 
rezervaţii. 

Încetase din clipa aceea să mai fie copil, fără a înceta să 
fie egoist. 

„Tu aveai să înţelegi unde sunt...” 

Jim ştia că bunicul avea o colecţie importantă de păpuşi 
hopi, foarte vechi şi foarte preţioase. Le ţinea într-un loc 
pe care el nu îl cunoştea. Uneori, atunci când era vreo 
ceremonie la Window Rock, le scotea şi erau expuse într- 
un cufăraş de relicve în sala de consiliu. Le văzuse de 
câteva ori de aproape, toate la un loc, chiar dacă nu îi 
fusese permis să le atingă. Acele figuri colorate erau o 
mică armată votivă de superstiții şi de cultură pe care 
timpul o reprezentase şi o construise prin intermediul 
mâinilor unor oameni dispăruţi de ani de zile. Bunicul 
arăta spre păpuşi cu un deget şi explica. Mudhead, Bear, 
Navajo, Eototo, Eagle. Fiecare statuetă era o legendă, 
fiecare culoare un sentiment, fiecare chip o prezicere ori 
un fel de a mulţumi. 

„Tu aveai să înţelegi unde sunt...” 

Şi în schimb, încă o dată, nu înţelegea. 

Tot ceea ce avea era ascuns într-un loc necunoscut pe 
care nu ştia să-l găsească. Şi îl căuta de multă vreme fără 
măcar să intuiască despre ce era vorba. Richard Tenachee 
se dusese şi nu mai putea să înveţe nimic pe nimeni, iar 
păpuşile katchina care se vindeau în magazine veneau 
toate din Taiwan sau din China. 

Rămase aşezat să se gândească şi să nu înţeleagă, până 
când soarele ajunse să înlocuiască cu umbra întunericul 
dintre arbori. Acum lumea se trezise de tot, iar el nu voia 
încă să facă parte din ea. Se ridică de pe bancă şi se 
întoarse acasă urmat de Silent Joe care se adaptase liniştii 
şi repausului, ca şi cum ar fi făcut parte din starea lui 
sufletească. Ajunse să deschidă uşa cabanei la timp pentru 
a auzi telefonul sunând. Pusese mobilul să se încarce lângă 
o lampă aflată pe o mobilă de la intrare. Apoi luă şi duse 
receptorul la ureche: 

— Jim? 


— 159 — 


— Da. 

— Sunt Robert. Te-am trezit? 

Beaudysin avea vocea obosită. Poate şi el îşi petrecuse 
noaptea gândindu-se şi neînţelegând. 

— Nu ştii că indienii dorm cu un singur ochi închis? 

Robert nu râse la glumă. 

— Mă tem că va trebui să mă suporţi încă o dată. 

— Nu-i nicio problemă. Ce trebuie să fac? 

— Trebuie să vii să semnezi depoziţia. Şi aş vrea să mai 
schimb încă o dată câteva cuvinte cu tine. Nu se ştie 
niciodată dacă nu se mai iveşte ceva. 

Jim încercă să-i uşureze frustrarea sperând că atitudinea 
lui pozitivă îi va sluji şi lui. 

— Am nevoie de un avocat? 

— Nu. Pentru moment cred că ai nevoie de un psihiatru 
bun. Atunci când vei avea nevoie de avocat, îţi vei da 
seama. 

— Cum? 

— Îmi vei auzi vocea care îţi citeşte drepturile. 

Tensiunea şi oboseala i se citeau în cuvinte. Jim înţelese 
că detectivul începuse să glumească pentru a se descărca. 

— La ce oră trebuie să vin? 

— Avem o conferinţă de presă în dimineaţa asta. Cred că 
la zece va fi terminată. La zece şi jumătate ar fi perfect. 

— OK, voi fi acolo. 

Lăsă mobilul şi se duse să facă un duş. Câinele îl urmă 
curios până la baie, dar când îşi dădu seama despre ce era 
vorba, plecă oripilat. Apoi Jim se îmbrăcă şi se foi prin 
casă, cu televizorul aprins pe MTV, făcându-se că ascultă 
muzică şi ia micul dejun. 

Pe urmă, ieşi din casă la ora potrivită pentru a se duce la 
sediul poliţiei. 

În timp ce traversa cu încetineală Flagstafful către 
Sawmill Road, privea în jur. Ceva se schimbase, ceva 
rămăsese la fel. Tinerii pe care îi întâlnea pe stradă la 
volanul maşinilor lor erau nişte copii când el plecase. 
Tinerii care frecventau la vremea lui universitatea erau 
împrăştiaţi prin lume, ca să o populeze cu copii şi să se 


— 160 — 


descurce cu munca şi cu divorţurile. Câte unul nu mai 
exista, iar din alţii rămăsese şi mai puţin... 

Ajunse la sediul poliţiei cu impresia că drumul fusese 
interminabil. 

Încercă să parcheze camioneta Dodge Ram la umbra 
copacilor de la marginea piaţetei. Ar fi trebuit să-l lase pe 
Silent Joe să aştepte în maşină, dar nu voia să-şi asume 
riscul de a-l prăji la soare. li dădu drumul să iasă şi să se 
plimbe puţin, înainte de a-l lăsa singur. Era un câine foarte 
curat şi cu siguranţă nu ar fi făcut murdărie în maşină, dar 
o vezică plină este o vezică plină, atât pentru oameni, cât 
şi pentru animale. 

Câinele acceptă invitaţia şi începu să se fâţâie prin 
parcare. Adulmecă un pic în jur şi decise să facă pit-stop 
pe cauciucurile unei Honda. Apoi se lipi de maşină şi 
rămase să fixeze curios pe cineva care stătea înăuntru. 

Din maşină cobori un copil de vreo zece ani. Purta blugi, 
o pereche de Nike şi o vestă peste un tricou fără mâneci al 
echipei Miami Dolphins. Din şapca de baseball ieşea un 
păr lung şi negru, lucios în soare. 

— Bună, câine. De unde vii? 

Silent Joe se lăsă la pământ şi aşteptă. Copilul întinse 
mâna şi începu să-l mângâie pe cap. Jim se apropie. 
Băieţelul acela nu părea înspăimântat, dar uneori reacţiile 
animalelor sunt imprevizibile, şi ultimul lucru de care avea 
nevoie acum era un părinte înfuriat pentru că un câine îi 
muşcase copilul. 

— Silent Joe, vino aici, nu deranja oamenii. 

— Nu, nu mă deranjează. Este un câine frumos şi mi se 
pare foarte cuminte. 

Jim ajunse lângă cei doi şi putu să observe că puştiul era 
destul de înalt pentru vârsta pe care o arăta. Avea tenul şi 
părul tipic al oamenilor locului, dar când ridică spre el 
chipul bronzat, se găsi dintr-odată în faţa a doi ochi 
albaştri şi limpezi. 

— Cum de se numeşte Silent Joe? 

Jim făcu un gest vag şi zâmbi. 

— Deh, să spunem că nu este genul care sporovăie mult. 


— 161 — 


Câinele se ridică şi se aşeză între ei, ca şi cum ar fi vrut 
să i se prezinte acel nou prieten. Jim ştia foarte bine că, de 
fapt, voia să fie mângâiat pe cap de amândoi. 

— Îţi plac animalele? 

— Fireşte. Acasă am o ţestoasă şi un dihor, iar într-o zi 
voi avea un cal numai al meu. 

— Hm. Va fi cu siguranţă o mândreţe de cal. 

Se lăsă la pământ. Silent Joe se sprijini cu corpul de el. 

— Eu sunt Jim. Tu cum te numeşti? 

— Seymour. 

— Bine, Seymour. Vino să te învăţ ceva. 

Copilul se ghemui lângă el. Jim îi explică în ce fel să se 
poarte. 

— Dacă vrei să te împrieteneşti cu un câine, trebuie să-l 
scarpini acolo unde el nu ajunge singur. Locurile cele mai 
bune sunt aici, deasupra cozii şi pe piept. Încearcă. 

Seymour începu să-şi treacă degetele peste sternul lui 
Silent Joe. Câinele rămase nemişcat şi extaziat, cu limba 
scoasă. Părea că niciodată în viaţa lui nu mai simţise o 
asemenea plăcere. 

— Acum încearcă să te opreşti din scărpinat. 

Copilul îndepărtă mâna şi imediat Silent Joe veni spre el 
cu pieptul în afară, cerându-i să reia exerciţiul acela atât 
de plăcut. 

— Vezi ce şmecher? 

Seymour începu să râdă. 

In clipa aceea se auzi o voce de femeie din spatele lor, 
urmată de o umbră. 

— Ce se întâmplă, Sey? 

Jim se ridică şi se trezi în faţa lui cu chipul îngrijorat al 
lui April Thompson. Când îşi dădu seama că era vorba 
despre el, o văzu relaxându-se şi devenind rigidă în acelaşi 
timp. Jim îl privi iarăşi pe Seymour şi văzu că pe chip îi 
străluceau ochii lui April. Avu fără motiv o uşoară senzaţie 
de rău. 

— Văd că tu şi câinele tău aţi făcut cunoştinţă cu fiul 
meu. 

— Seymour este fiul tău? 


— 162 — 


Copilul se băgă în vorbă şi mama evită un răspuns 
evident. 

— Jim m-a învăţat să fiu prietenul câinilor. Acesta se 
numeşte Silent Joe. 

— Uneori aş vrea să te pot numi şi pe tine aşa. Acum 
urcă-te în maşină şi pune-ţi centura, că plecăm. 

— Alerg. Pa, Jim! Pa, Silent Joe! 

Mângâie pentru ultima dată capul câinelui şi intră în 
maşină. Jim şi April îl urmăriră cu privirea şi îl văzură prin 
geamul din spate al maşinii cum îşi făcea de lucru cu 
centura, ascuns de tetieră. 

Se priviră. În exuberanta lui infantilă, Seymour nu le 
surprinsese stânjeneala. 

— Scuză-mă, este un copil destul de expansiv. Prea mult, 
uneori. 

— Mi se pare un puşti de toată frumuseţea. Este 
inteligent şi vioi. Câţi ani are? 

— Oh, dacă ar fi să ne luăm după asta, chiar prea vioi. 

April nu-i răspunsese la întrebare. Jim încercă să iasă 
din stinghereala pe care o simţea, iar noaptea de insomnie 
sigur nu îl ajuta. Hotări să schimbe subiectul, ca şi cum 
acest expedient ar fi putut schimba ceva între ei. 

— Ce faci aici? 

April făcu un gest vag. 

— Am venit pentru o conferinţă de presă inutilă despre 
uciderea lui Caleb. In opinia mea, poliţia orbecăie prin 
întuneric, iar declaraţiile detectivilor sunt o dovadă clară. 
Se pare că nu numai că nu ştiu cine, dar nici cum... 

Făcu o pauză şi îl privi, ca şi cum ar fi vrut să treacă de 
bariera ochelarilor negri. 

Când se apropiase de Seymour, Jim îşi ţinuse ochelarii la 
ochi. Nu dorise al nu ştiu câtelea comentariu prostesc al 
unui copil faţă de ciudăţenia ochilor lui. Acum era bucuros 
că o făcuse. 

— Tu nu mai ai nimic să-mi spui? 

— Nu, ceea ce ţi-am spus ţie i-am spus şi lui Robert. 

Jim minţea şi ştia că April era conştientă de asta. Ceea 
ce văzuse în realitate ar fi fost un subiect gras pentru orice 


— 163 — 


ziarist de investigaţie din lumea întreagă. Cu atât mai mult 
pentru o jurnalistă de la un mic ziar local. 

Dar viaţa lui era şi aşa prea plină de probleme pentru a 
căuta să-şi mai facă altele cu poliţia. Nu era dispus să rişte 
nici pentru iubita lui de odinioară. Nici măcar pentru fiul ei 
cu ochii atât de albaştri şi cu părul atât de negru. 

April se predă, închipuindu-şi poate că era numai una 
dintre multele concesii pe care le făcea cu el. 

— OK, cum vrei. Dacă te răzgândeşti, mă poţi găsi la 
ziar. Ştii unde este. i 

li întoarse spatele şi se îndreptă spre Honda. În mijlocul 
parcării, în picioare, Jim o privi cum urcă în maşină, cum 
porneşte motorul şi cum se îndepărtează. De la geam văzu 
mâna agitată a lui Seymour şi răspunse la salut. Nu reuşea 
să-şi scoată din cap expresia lui April când îi ocolise 
întrebarea cu privire la vârsta copilului. 

Rămase câteva secunde să se gândească şi să-şi 
imagineze, iar ceea ce ieşea la iveală îi dădea o uşoară 
senzaţie de frig, nefirească sub soarele fierbinte din 
parcare. 

Nu avu cum să gândească mai departe. Lângă el, Silent 
Joe începu un mic balet frenetic. Jim îi auzea ghearele 
zgrepţănând asfaltul. Il privi şi văzu că începuse să 
tremure. 

— Ce-i? Ce se întâmplă? 

Incercă să-l mângâie, dar câinele ţâşni pe neaşteptate şi 
se duse la camionetă. Sări pe scaunul pasagerului şi 
rămase să privească pe geam, continuând să tremure şi să- 
şi dea ochii peste cap. 

Apoi, dintr-odată, începu să urle. 


— 164 — 


16 


„Jigodiile alea nu au nicio dovadă. Nicio dovadă. Nicio 
dovadă...” 

Jed Cross continua să repete cu furie aceste cuvinte în 
sinea lui, în timp ce fuma întins pe patul său dintr-o celulă 
a închisorii din Flagstaff, la numărul 951 din Sawmill Road. 
Fumul de ţigară care îi ieşea din gură era capturat imediat 
de lumina care intra pieziş pe mica fereastră aflată sus în 
spatele lui. Umbra produsă de montant împărțea în două 
patul improvizat în care îl obligau să doarmă. 

Jumătate în lumină, jumătate în umbră. 

Jumătate fum, jumătate praf. 

De fiecare dată când se mişca în pat, praful care se 
ridica îşi disputa cu fumul puţinele raze de soare. Porcăria 
aia de pătură cu ştampila închisorilor din statul Arizona 
era practic o crescătorie de acarieni. Azvârli chiştocul în 
micuța chiuvetă din stânga lui şi se aşeză în fund pe pat. 
Curând avea să-şi termine şi ţigările, iar supraveghetorii 
lui nu păreau să aibă nicio intenţie de a-i îngădui să-şi facă 
o nouă provizie. 

Purta încă lucrurile cu care îl arestaseră, o pereche de 
pantaloni de pânză bej şi o cămaşă uşoară. De când stătea 
înăuntru, jigodiile alea nu-i permiseseră nici măcar un duş. 
Avea în picioare o pereche de ciorapi jegoşi şi ghetele lui 
vechi de năbuc făcute ferfeniţă. Era fără şireturi şi îi 
luaseră până şi cureaua. 

Ar fi putut să i le lase, oricum nu avea nicio intenţie să 
se sinucidă. 

Nici acum, nici vreodată. 

Îl prinseseră acasă, dimineaţa devreme, în timp ce 
dormea. Cu o seară înainte fusese cu prietenii la King 
Steak House, pe strada care duce la Sidona, un loc unde se 
mânca bine şi cu muzică faină. Cântece adevărate, cu o 
melodie de recunoscut, cântate de o voce cum trebuie, nu 
porcăria aia de rap care se auzea acum peste tot. Se 
întorsese târziu, cu câteva beri la bord şi cu ceva mai mult 


— 165 — 


whisky, şi se trântise peste cuvertură fără măcar să se 
dezbrace. 

Spărseseră uşa casei sale de pe Lynch Street şi intraseră 
ca nişte dementi. Îl ridicaseră din pat, îl întorseseră şi, fără 
să-i dea măcar timp să deschidă ochii, se trezise cu faţa în 
jos şi cu braţele la spate. Auzise declicul cătuşelor şi nici 
măcar nu-l văzuse la faţă pe polițistul care îi citea 
drepturile. 

— Ai dreptul să taci. Dacă renunţi la acest drept, tot ce 
spui... 

„Şi voi aveţi dreptul să mi-o sugeţi, poponari de căcat”, 
se gândise. 

Apoi venise nebunia cu procedurile ce păreau să nu mai 
aibă sfârşit. Fotografiile, amprentele, întrebările acelor 
umflaţi în pene care se credeau şerifi. Şi tăcerea lui la care 
avea dreptul şi în care se refugiase cu o expresie de 
dispreţ, ca unică revanşă faţă de lumea care îl aruncase în 
puşcărie ca pe un animal. 

Lui Jed Cross nu-i era frică. Mai fusese şi alte dăţi la 
închisoare şi în locuri mult mai dure decât acela. Nu patru 
poliţişti de provincie reuşeau să-l îndoaie pe el. Il ţineau 
izolat numai pentru a-l înmuia, dar el le cunoştea tehnicile 
şi era destul de tare pentru a da peste cap toată poliţia din 
sud-vest. 

„Eu am coaiele la locul lor, nu ca poliţiştii care stau 
mereu în grupuri pentru a le avea măcar prin preajmă.” 

Gândul îl făcu să zâmbească. Sfinte Hristoase, asta da 
glumă bună. Când o va spune băieţilor de la barul lui 
Jenny, se vor tăvăli de râs. 

Coaie prin preajmă, foarte tare! 

Şi ora de plimbare la aer, pe care i-o permiseseră din 
prima zi, şi-o petrecea în totală singurătate, într-o curte 
nepavată din partea de vest a închisorii, departe de curtea 
unde le era permisă deţinuţilor o libertate temporară. El 
ştia, capul de acuzare împotriva lui nu era dintre cele mai 
dorite de către delincvenţii de rând. Unul mai puţin 
încăpățânat ar fi riscat să nu-şi mai aducă oasele în celulă 
după timpul petrecut cu ceilalţi deţinuţi în curte, chiar 


— 166 — 


dacă închisoarea din Flagstaff nu era o instituţie de 
detenţie federală, iar cei care se găseau de obicei aici erau 
nişte scursuri. Iar el trecuse prin prea multe ca să-şi mai 
facă griji din cauza acelor lepădături. Oricum nu se punea 
problema, şi cu atât mai bine. 

„Nici măcar o dovadă. Nici măcar o amărâtă de dovadă.” 

Dar... 

Amintirea a ceea ce se întâmplase îi provoca şi acum, la 
câteva zile bune distanţă, un uşor frison de plăcere. Urca 
spre Leupp, în inima rezervației indiene, şi era băiatul 
acela care făcea autostopul, blestematul acela de rahat cu 
ochi navajo, cu feţişoara lui frumoasă şi privirea 
strălucitoare precum cărbunele. 

Cât putea să aibă? Zece, unsprezece ani? 

Avea o piele bronzată care la vedere părea mai moale 
decât mătasea. În timp ce conducea, Jed simţise începutul 
unei erecţii stânjenitoare. El n-ar fi vrut să-i facă niciun 
rău, dacă prostănacul acela nu s-ar fi pus pe urlat când a 
început să-l pipăie... li promisese şi bani, dar nu fusese 
chip. Două sute de dolari, Isuse Hristoase. Apoi trei sute. 
Şi ăla continuase să zbiere ca şi cum l-ar fi jupuit de viu. 
Jed privise în jur. Era după-amiaza târziu şi oprise maşina 
într-un loc izolat, după ce parcursese un drum neasfaltat 
care trecea pe lângă mina de cărbuni, ascunsă vederii de 
grămezile de pământ de la săpături. 

Şi atunci îl trăsese jos din maşină şi îi dăduse un dos de 
palmă atât de tare că începuse să-i ţâşnească sângele din 
nas de parcă fusese lovit de un glonţ. Il lovise iar, mai 
uşor. Aproape că nu se mai mişca şi Jed îl târâse câţiva 
metri şi îl sprijinise de portbagajul de la Mitsubishi. 

Apoi îi trăsese jos blugii şi... 

Aproape fără să-şi dea seama, mâinile i se strânseseră în 
jurul gâtului băiatului şi... la sfârşit se prăbuşise la pământ 
gâfâind, iar băiatul nu mai respira. 

Şi acum, când se gândea, simţea excitarea încălzindu-i 
stomacul şi umflând pânza dintre cracii pantalonilor. 

Un pas care se apropia pe coridor îl opri să se întindă pe 
pat, să tragă fermoarul şi să profite de experienţa aceea, 


— 167 — 


de amintire şi de fantezie. Chipul unui poliţist în uniformă 
albastră se arătă la uşa zăbrelită a celulei. 

Jed îl cunoştea din vedere. Îl întâlnise de mai multe ori 
cu câte o bere în mână, unul dintre mulţii spectatori ai 
uneia dintre multele întreceri de biliard la Jason's Pool and 
Bar, în Downtown. Era un băiat tânăr cu început de chelie 
şi de obezitate, cu o linie moale a gurii. Jed îl citise 
imediat. Un şoarece de birou cu siguranţă nu era în 
centrul acţiunii. Dacă se putea numi acţiune ceea ce se 
întâmpla prin părţile alea. 

— Cross, vino, ai o vizită. 

— Şi cine dracului e? 

— Avocatul tău. 

— Stârpitura aia? Era şi timpul. 

Intinse mâinile către deschizătura dintre zăbrele prin 
care îi treceau mâncarea şi aşteptă ca polițistul să-i 
blocheze încheieturile cu cătuşele. Apoi se retrase 
înăuntru şi aşteptă. Gardianul i se adresă cuiva din stânga 
lui. 

— OK, poţi deschide. 

O parte din grilaj se desprinse şi, alunecând într-o parte, 
se suprapuse pe partea fixă. Bătea un vânt de mare 
eficienţă în locul acela. Închisoarea fusese construită de 
curând şi nu se uitaseră la cheltuieli. Induseseră în aceeaşi 
clădire închisoarea, sediul poliţiei şi biroul şerifului de 
district. În timp ce ieşea din celulă, nu putu să nu se simtă 
puţin în pielea lui Clint Eastwood în povestea aceea cu 
evadarea de la Alcatraz. 

Jed Cross o luă la stânga şi merse pe coridor, cufundat 
într-o lumină sulfuroasă verde-albăstrie. Erau neoane 
agăţate de tavan şi, mergând, vedea umbra braţelor sale 
prinse în cătuşe cum se apropia şi dispărea sub picioarele 
lui în aşteptarea următorului neon şi a umbrei succesive. 

Simţea ca pe o prezenţă aproape tangibilă ostilitatea 
poliţistului care îl urma la doi paşi distanţă, cu mâna 
aşezată neglijent pe patul pistolului. Poate aştepta numai 
ca el să facă un pas greşit pentru a-i trage un glonţ în cap 
şi apoi să le povestească prietenilor lui, în timpul unei 


— 168 — 


partide de biliard, că ţeasta lui explodase ca un dovleac şi 
creierul i se împrăştiase pe pardoseala din răşină sintetică. 

Jed Cross era prea viclean şi prea bolnav la cap pentru a 
cădea în acea capcană. 

„Bătrâne, nu vor fi lovituri în cap. Cu atât mai puţin 
capete care explodează şi creiere care se împrăştie pe jos. 
Acum un avocat cu pile mă va scoate de aici, iar tu o s-o iei 
în curul tău frumos de poliţist burtos.” 

— La dreapta. 

Trecură de o uşă deschisă şi gardianul îl împinse brutal 
spre coridorul care se deschidea în faţa lor. Jed îşi pierdu 
echilibrul şi se împiedică. Îşi recăpătă echilibrul şi, 
continuând să umble, întoarse capul spre gardian. Încercă 
să-şi compună pe faţă cel mai batjocoritor zâmbet de care 
era în stare. 

— Linişteşte-te, tinere. Doar nu vrei să se lovească 
prizonierul, iar avocatul lui să dea poliţia în judecată. Cred 
că nu mi-ar strica ceva bani în această perioadă. 

Gardianul nu răspunse. Îl împinse iarăşi pe prizonier, de 
data aceasta fără prea mare convingere. 

Jed privi iar în faţă şi zâmbi. 

Trecură pe lângă un lung şir de uşi încuiate până când, 
acolo unde se termina coridorul, se treziră în faţa unei uşi 
de metal vopsite în verde. Printr-o deschidere mică din 
partea superioară se întrevedea încăperea, deformată de 
refracția geamului. 

— Intră. 

Jed împinse uşa batantă şi se trezi într-o cameră mare, 
luminată de ferestre apărate de zăbrele care se deschideau 
pe partea stângă. Mobilierul era reprezentat de nişte mese 
de metal cu tăblie de metacrilat verzui şi câteva scaune din 
acelaşi material. 

La una dintre aceste mese stătea aşezat un bărbat. Jed 
fu surprins. Se aşteptase să-l întâlnească pe bătrânul 
Theodore Felder şi, în schimb, acesta era o figură cu totul 
nouă. Purta o pălărie deschisă la culoare, cu o panglică 
maro, şi un costum de in bej şifonat, destul de subţire 
pentru anotimpul în care se aflau. Dedesubt avea o cămaşă 


— 169 — 


în dungi, cu gulerul încercat de oboseală şi cu cravata 
desfăcută. Prin haina deschisă se întrevedeau o pereche de 
bretele roşu-închis. Era masiv şi transpirat, cu o pereche 
ridicolă de ochelari cu ramă de metal, care făceau ca ochii 
lui să semene cu doi ciorapi aflaţi în cuva maşinii de 
spălat. Omul acela îi dădu lui Jed Cross o senzaţie de jeg 
pe care cu greu o putea suporta. El era un maniac al 
curăţeniei, iar vara făcea şi trei sau patru duşuri pe zi. 
Oameni graşi şi slinoşi ca tipul acela chiar îl scârbeau, cu 
sau fără diplomă, cum vor fi fost ei. 

Se apropie de masă, în timp ce polițistul care îl însoţise 
se opri lângă uşă pentru a garanta intimitatea dintre 
avocat şi clientul său. 

— Şi tu cine dracu' eşti? 

Omul cu ochii ca şosetele nu se ridică şi nici nu întinse 
mâna. 

— Bună ziua, domnule Cross. Mă numesc Thomas 
Rittenhour şi sunt avocat. 

Prizonierul îl privi o clipă cu o expresie batjocoritoare pe 
faţă. Apoi întinse mâinile încătuşate către avocat. 

— Bună ziua aţi spus? După dumneavoastră, chiar este? 

Avocatul Rittenhour se făcu a nu auzi. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Pe cât îi era posibil cu mâinile strânse în cătuşe, Jed îşi 
aranjă mai bine un scaun în faţa mesei şi se aşeză. 

— Ce s-a întâmplat cu bătrânul Theo? 

— In acest moment, avocatul Felder este ocupat şi nu se 
putea ocupa de caz. 

Rittenhour nu adăugă că, atunci când auzise capul de 
acuzare, cu toate că era obişnuit să aibă de-a face cu 
oameni de cea mai joasă speţă, Felder fusese oripilat şi 
refuzase ferm să preia cazul. 

Chiar şi el, dacă nu ar fi exagerat un pic în ultima vreme 
cu pariurile, sigur nu... 

— Am fost însărcinat de anumite persoane să mă ocup 
de apărarea dumneavoastră. Oameni care, în concordanţă 
cu logica lucrurilor, nu au nicio plăcere să-şi facă apariţia. 
Dacă mă-nţelegeţi ce spun. 


— 170 — 


— Mi se rupe chiar dacă apare Fecioara Maria, darămite 
ei. Tot ceea ce vreau este să ies de aici cât mai repede. 

— Vom încerca. Dar mai întâi trebuie să vă dau o veste 
proastă. 

— Zi! 

— Vărul dumneavoastră Caleb a murit. 

— Fie-i ţărâna uşoară! Tâmpitul ăla s-a oprit din alergat 
după vise şi furtuni. Ai o ţigară? 

Thomas  Rittenhour, avocat în Phoenix, nu era un 
începător şi nici măcar un sfânt, dar rămase uluit. 

„Fie-i ţărâna uşoară! Ai o ţigară?” 

Cuvintele acelea îi vor rămâne în minte multă vreme, cu 
tempoul perfect cu care ticăloşia îşi regizează scenariile. 

Scoase din buzunar un pachet de Marlboro şi îl aşeză pe 
tăblia mesei. Işi aşteptă clientul să aleagă una, apoi 
scăpără bricheta Zippo pentru a-l ajuta să şi-o aprindă. In 
timp ce Jed Cross se apleca spre flacără, fără un motiv 
anume, Thomas Rittenhour fu convins că omul acela era 
nebun. 

Incercă să nu se gândească şi se decise cu părere de rău 
să înceapă să-şi facă meseria pentru care era plătit. 

— Bine, să ne întoarcem la oile noastre. 

— Ar fi timpul. 

— Domnule Cross, sunteţi acuzat de viol şi omor calificat 
asupra lui... Deschise un dosar pe care îl avea în faţă pe 
masă şi controlă un document care conţinea capetele de 
acuzare... Johnson Nez, un copil navajo de unsprezece ani. 
Corpul a fost găsit îngropat în apropierea minei de 
cărbune, la vreo cincisprezece kilometri vest de Flagstaff. 
Ce-aveţi să-mi spuneţi? 

Rittenhour avea doi copii, un băiat şi o fată, aproximativ 
de vârsta victimei. Numai gândul că li se puteau întâmpla 
copiilor lui lucrurile despre care vorbeau îi proiecta în 
minte o umbră întunecată. 

— Că nu am fost eu. 

„Ba ai fost chiar tu, nenorocitule. Şi, dacă nu aş fi în 
situaţia economică în care mă aflu, te-aş lăsa cu mare 
plăcere în mâinile călăului.” 


— 171 — 


Thomas Rittenhour îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu o 
batistă pe care o scosese din buzunar. Cu aceeaşi batistă 
care conţinea urmele unor operaţii asemănătoare îşi şterse 
un văl subţire de sudoare de pe frunte. 

— Din păcate, există un martor. Un bătrân care păştea 
oile prin părţile acelea a văzut când aţi luat băiatul care 
făcea autostopul şi când aţi urcat către Leupp. Susţine că, 
după circa o oră, v-a văzut întorcându-vă şi că eraţi singur 
în camionetă. 

Jed ridică privirea şi înălţă spre tavan un vălătuc de fum. 

— Dar hodorogul ăla m-a văzut pe mine sau a văzut doar 
o camionetă ca a mea? Vă atrag atenţia că prin părţile 
astea sunt o grămadă de maşini modelul acela şi culoarea 
aceea. 

Avocatul Rittenhour înţelese imediat unde bătea Cross. 

— Asta poate fi adevărat. Dar nu cred că sunt două de 
aceeaşi culoare şi cu acelaşi număr de Arizona. 

— Prostii. Ştiţi tot atât de bine ca mine că o persoană în 
vârstă nu este credibilă din acest punct de vedere. Ar fi 
putut să vadă orice. 

— Există şi o altă problemă. Ba mai mult de una. 

— Şi care ar fi? 

— În timpul percheziţiei de acasă de la dumneavoastră, 
în calculator au fost găsite înregistrări de site-uri şi fişiere 
legate de pedofilie şi pornografie cu minori. Şi aveţi în 
spate câteva acuzaţii pentru molestare. 

Jed Cross dădu din umeri ca şi cum toate acele lucruri 
nu l-ar fi privit pe el. 

— Sunt acuzaţii, niciodată condamnări. Asta contează. 

Intinse către omul pe care îl avea dinainte chiştocul de 
ţigară pe care îl ţinea în mână. Apoi îl lăsă să cadă la 
pământ şi îl strivi cu piciorul. 

— Dacă sunteţi un avocat care valorează puţin mai mult 
decât acest chiştoc, nu ar trebui să vă fie greu să 
demontaţi una câte una toate aceste idioţenii. 

„Problema nu este dacă reuşesc. Problema este dacă 
într-adevăr vreau să încerc...” 

Ca toţi avocaţii, Thomas Rittenhour era un jucător de 


— 172 — 


poker, dar de data asta cacealmaua nu îi reuşise chiar 
deloc. Gândul acesta i se citi pe faţă atât de evident, încât 
îl făcu să roşească. _ 

Jed Cross se aplecă spre el. li simţi respiraţia puturoasă 
şi răutatea filtrându-se densă printre dinţii care deveniseră 
cenuşii de la alcool şi tutun. 

— Ascultă-mă bine, avocatule. Nu mă interesează niciun 
pic ce crezi despre mine. Gândeşte-te numai să mă scoţi de 
aici şi apoi du-te să ţi-o tragi în cur împreună cu cei de 
teapa ta. Şi spune-le... cum le-ai numit? 

Rămase o clipă perplex, prefăcându-se că scormoneşte 
în memoria recentă cuvinte pe care şi le amintea foarte 
bine. 

— A, da, sigur. Du-te şi spune-le persoanelor care nu au 
plăcere să-şi facă apariţia că, dacă rămân la pârnaie prea 
mult, voinţa mea poate să se clatine. După cum ştii, voinţa, 
memoria şi gura sunt direct legate. Nu aş vrea să fiu 
obligat să deschid registrele şi să fac în aşa fel încât să 
apară cătuşe la încheieturile lor ca într-o scamatorie a lui 
David Copperfield. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

Jed Cross se ridică de pe scaun. 

— Nu ai înţelege la ce-ţi foloseşte mătărânga nici dacă 
ti-ar explica o actriţă porno. Dar scoate-mă de la zdup, 
altfel în câteva zile vor fi mai mulţi care să-mi ţină 
companie aici. 

Făcu o pauză. 

— Şi fă un duş, porc împuţit. 

Jed Cross, înlănţuit de cătuşele şi de nebunia lui, se 
întoarse şi se îndreptă spre ieşire. 

În timp ce îl privea cum dispare dincolo de uşă, urmat de 
gardianul lui, singurul gând care îi trecea prin minte lui 
Thomas Rittenhour, avocat în Phoenix, era speranţa că, în 
timpul perioadei de detenţie, acel psihopat avea să facă 
cine ştie ce mare, enormă tâmpenie şi că un poliţist 
destinat să devină sfânt avea să-i tragă un glonţ în capul 
acela găunos pe care şi-l purta pe umeri. 

Şi atunci când ar fi auzit povestindu-se despre asta, ştia 


— 173 — 


bine ce ar fi spus. 
„Fie-i ţărâna uşoară! Ai o ţigară?” 


— 174 — 


17 


Jed Cross ieşi mijindu-şi ochii în soarele din curte. 

Privi o clipă în jurul lui, apoi luă din buzunarul cămăşii 
ultima ţigară şi o aprinse fără să-şi facă prea multe 
probleme. Ştia bine că discursul pe care i-l ţinuse 
avocatului înainte să iasă de la vorbitor avea să-i pună sare 
pe coadă cuiva foarte sus-pus din oraş. Curând aveau să 
sosească mâncare bună şi ţigări, şi tot felul de lucruri pe 
care un puşcăriaş şi le-ar fi putut dori. 

Jed era la curent cu starea lucrurilor, dar trebuia ca nici 
ceilalţi să nu le uite. Altfel, el era mereu acolo, gata să 
răcorească minţile înfierbântate. 

„Persoane care nu au plăcere să-şi facă apariţia...” 

Jed ştia bine despre cine era vorba şi erau oameni care îi 
făceau greață. Erau cei care se mişcau printre muritorii de 
rând cu nasul pe sus, ca şi cum lumea ar fi fost nepotrivită 
pentru a-i găzdui, tratându-i pe toţi ca pe nişte fiinţe 
inferioare numai pentru că nu conduceau un Porsche sau 
un Jaguar sau pentru că nu locuiau în cartierele 
rezidenţiale şi nu-şi trimiteau copiii la şcolile care 
contează. 

Apoi, când apărea vreo problemă, cei ca el deveneau 
utili, ba chiar preţioşi. Dacă nu chiar indispensabili pentru 
rezolvarea multor mici probleme care se iveau uneori în 
gestionarea afacerilor. Felul în care erau rezolvate nu 
părea să aibă mare importanţă, în lumina unui rezultat 
pozitiv. 

Nimeni nu voia să participe, nimeni nu voia să vadă, 
nimeni nu voia nici măcar să ştie. 

Ingâmfarea lor îi împiedica să-l includă în aspectele mai 
ascunse ale afacerilor, mai puţin oficiale, acelea care se 
duceau la bun sfârşit în obscuritate şi cu mijloace nu 
numai neloiale, dar chiar ilegale. 

Jed îşi cunoştea rolul, ştia care era ritmul dansului şi era 
dispus să danseze. Accepta fără să clipească îngâmfarea 
cu care era tratat datorită dolarilor pe care îi aducea 


— 175 — 


acasă. Însă atunci când era la greu, cerea satisfacția de a 
nu fi singur pe pistă, chiar dacă în acel moment el se afla 
în lumina reflectoarelor. Voia bani şi aplauze şi nu-i păsa 
că puteau fi numai în particular. 

Ca acum. 

Aruncă ţigara şi o strivi sub talpa ghetelor. 

În timp ce înainta pe pământul bătătorit din curte, îi veni 
în minte ceea ce spusese Rittenhour despre vărul lui, 
Caleb. 

Aproape că-i veni să râdă. 

lată că, nenorocitul acela reuşise să dea ortul popii. Nu 
că i-ar fi păsat prea mult, de fapt. Incă de pe când erau 
copii, Caleb fusese întotdeauna un neisprăvit, iar el, de 
fiecare dată când avusese ocazia, îl culcase la pământ într- 
un fel sau altul. 

Odată, când erau la liceu, îl surprinsese în parcul de pe 
lângă Lowell Observatory că o săruta pe Laura Lee Merrin, 
o fată de la liceu căreia îi făcuse curte şi care în mai multe 
rânduri arătase că-l prefera pe văr. Il luase de-o aripă şi îl 
bătuse în urletele acelei curvuliţe, până când rămăsese lat 
la pământ, cu faţa plină de sângele care îi ţâşnea din nas. 

Apoi, cu trecerea anilor, nu se mai văzuseră aproape 
deloc. Jed detesta ataşamentul lui Caleb pentru şcoală şi 
toată obsesia aia a lui pentru disciplinele ştiinţifice, fizica 
mai ales. Pe de altă parte, nici între familii nu era prea 
mare legătură. Tatăl lui şi mai ales mama lui nu reuşiseră 
niciodată să-l suporte prea mult pe prostul acela de 
Jonathan Kelso care venise din alte părţi, cumpărase The 
Oak şi făcuse acolo un camping. În cele din urmă, fără 
niciun entuziasm din partea rudelor, se căsătorise cu 
Mary, sora mamei. 

Caleb era un biet visător şi avea proiecte hazardate, 
superioare forţelor lui, şi în muncă, şi în dragoste. 

Jed aflase că imbecilul acela se îndrăgostise de o anume 
Charyl, una care se prostitua în Scottsdale. Asta îl făcuse 
să se distreze chiar mai mult decât obsesia lui pentru 
cercetarea fulgerelor. Şi-l imaginase pe Caleb în genunchi, 
cu un inel în mână întins spre o fată goală care stătea în 


— 176 — 


patru labe pe pat, cu un client roşu la faţă care i-o trăgea 
pe la spate. 

Jed şi prietenii lui râseseră până la lacrimi când le 
povestise ce-i trecuse prin cap. 

Apoi, odată, când era în Phoenix, îşi amintise de treaba 
asta cu vărul lui şi curva şi reuşise, căutând pe internet, să 
dea de urma fetei. Când o văzuse, rămăsese impresionat. 
Chiar era una bună şi se gândise că în fond Caleb trăia 
destul de bine dacă îşi putea permite o fată ca aceea. Se 
înţelesese cu ea şi i-o trăsese fără să-i spună nimic, 
bucurându-se de împreunare şi de gustul răutăcios al 
acelei taine, suprapunând ca într-un montaj cinematografic 
faţa ei peste aceea a lui Caleb Kelso, mort pe undeva prin 
oraşul Flagstaff, poate fulgerat de visul lui tâmpit. 

Şi, mult sau puţin, cât să fi lăsat în urmă, el era singurul 
moştenitor. 

Scutură din cap şi acesta fu, în ceea ce-l privea, singurul 
serviciu funerar pe care i-l putea acorda vărului, şi un 
„săracu' neghiob” drept predică. 

Merse prin curtea însorită. Pe partea cealaltă, zidul de 
incintă proiecta o umbră protectoare. 

Deasupra lui, un agent stătea în picioare pe bastionul 
care delimita curtea în stânga. Din cauză că avea soarele 
în faţă, nu reuşea să-i vadă chipul, dar îi intuia conturul 
înarmat cu o puşcă cu aer comprimat profilându-se pe 
cerul albastru. Se îndreptă spre partea opusă a curții, 
pentru a ajunge în colţul ferit de soare. Mergând, ajunse în 
dreptul umbrei gardianului cu puşca lui ridicolă îndreptată 
spre pământ. Cu un zâmbet, avu grijă să pună un picior 
chiar pe umbra capului, gândindu-se cât ar fi fost de plăcut 
să procedeze la fel direct pe capul lui. 

Ajunse lângă perete şi se aşeză pe pământ, sprijinindu-şi 
spatele de ciment şi bucurându-se de senzaţia de răcoare 
prin materialul subţire al cămăşii. 

Incepu să se gândească. 

Toată povestea aceea nu avea sens. 

Adică, nu prea înţelegea. 

După întâmplarea de la mina de cărbune, ştersese 


— 177 — 


amprentele şi spălase cu grijă cu furtunul interiorul 
camionetei. Apoi arsese hainele pe care le purta în acel 
moment. Înainte de a-l îngropa, spălase cu benzină corpul 
băiatului pentru a şterge orice urmă de reziduuri 
fiziologice pe care în orice caz, chiar şi în excitarea 
momentului, avusese grijă să le elimine. 

S-ar fi putut vorbi despre amprente digitale, ADN şi 
toate celelalte căcaturi din C.S.I. pe care cei de la 
Criminalistică şi le luau cu ei. 

Cu materialul găsit în calculatorul lui nu era nicio 
problemă. Erau doar câteva fotografii, care cel mult l-ar fi 
putut pune într-o lumină proastă la proces, dar care nu 
constituiau o dovadă determinantă. 

Era doar mărturia bătrânului aceluia care spunea că îl 
văzuse, dar lui Rittenhour sau oricui altcuiva în locul lui nu 
i-ar fi fost greu s-o elimine. Gândindu-se iar la trupul 
umflat şi transpirat al bărbatului de la vorbitor, lui Jed îi 
sări muştarul. Tipul nu părea în stare nici să-şi scoată 
ştremeleagul din prohab, darămite să scoată un om din 
pârnaie. Bine, dacă acea caricatură de avocat nu va fi la 
înălţime, prietenii lui din camera de comandă să se mişte, 
să-şi deschidă larg portofelele şi să-i angajeze pe toţi 
deştepţii blestemaţi din sud-vest, cu togile lor, şi cu 
chiţibuşăreala lor, şi cu pălăvrăgelile lor. 

Ştia prea multe lucruri şi era prea tare în acel moment, 
până şi pentru ei. 

Chiar că nu avea de ce să-şi facă griji. 

Îşi încrucişă mâinile la ceafă şi începu să cânte cu voce 
groasă un cântec al lui Toby Keith. Agentul de pază care 
stătea deasupra lui se ivi de după parapet pentru a 
controla ce făcea. Jed văzu mişcarea după umbra de pe jos 
şi, fără măcar să se întoarcă, îşi luă mâna dreaptă de la 
ceafă şi expuse în sus pumnul cu degetul mijlociu ridicat. 

„Controlează asta, căcănarule!” 

Continuă să cânte şi să se gândească la viitorul lui 
nenorocit, până când, de pe partea cealaltă a curţii, ceva îi 
atrase atenţia. Fusese ca o mişcare, atât de uşoară că nu 
reuşise să o identifice, dar pe care o simţise cu partea 


— 178 — 


aceea animalică pe care o mai păstrează încă în gene 
oamenii. 

Şi iată că se întâmplă din nou. 

Incetă să mai cânte şi îşi ascuţi privirea. 

Într-adevăr, era ceva care... 

Se ridică în picioare şi, de la înălţimea lui de un metru şi 
optzeci şi trei, avu o perspectivă mai bună asupra întregii 
curţi. 

Ceea ce văzu îi făcu să se zburlească părul pe braţe. 

Jed Cross era un om căruia nu-i era frică de nimic. Era 
puternic din punct de vedere fizic şi foarte hotărât şi, pe 
undeva pe dinăuntru, păstra ascunsă bănuiala raţională că 
era nebun. Ştia că putea găsi o reacţie adecvată pentru 
orice întâmplare negativă care l-ar fi ameninţat, fie din 
partea oamenilor, fie din partea animalelor. 

Dar cu siguranţă sângele lui rece nu era pregătit să 
înfrunte ceea ce i se întâmpla în faţa ochilor. 

Jed Cross îşi pierdu complet controlul asupra corpului şi 
al sufletului său negru. 

Se lipi de zidul de ciment ca şi cum ar fi vrut să intre şi 
să facă parte din el şi, urlând din toate puterile, se scăpă în 
pantaloni. 


— 179 — 


18 


Robert Beaudysin împinse uşa de metal şi trecu fără 
tragere de inimă din penumbra coridorului la lumina din 
curtea închisorii. În faţa lui, în colţul opus spaţiului liber, 
era un ciorchine de lume care se agita în jurul a două 
corpuri întinse pe pământ. Erau albastrul uniformelor şi 
vestele colorate ale paramedicilor, şi încă un grup destul 
de mare de oameni în civil. În vânzoleala nevrotică a 
persoanelor care se zbuciumau, înainte-înapoi-sus-jos, zări 
o targă aşezată pe jos. 

Îşi luă o clipă de răgaz. Scoase tutun şi foiţe şi îşi răsuci 
o ţigară. O aprinse cu bănuiala că, pentru multă vreme de 
atunci încolo, avea să fie ultima dintr-o serie de ţigări 
tihnite. Cu puţin timp înainte, stătea pe scaun în biroul lui, 
confruntat cu una dintre cele mai grave crize din viaţa lui, 
şi i se părea că, pentru un detectiv, ar fi fost preferabilă 
oricare altă situaţie din lume. 

Acum, fără a şti pe ce-o să-i cadă ochii, avea senzaţia 
clară că era în pragul unei experienţe noi care ar fi făcut 
ca precedenta să pară o situaţie de invidiat. 

Până în momentul acela, exista un cadavru găsit cu 
oasele sfărâmate, fără să aibă nici măcar o vânătaie, ucis 
într-un mod greu de catalogat în vreun fel. Dave Lombardi 
care făcuse autopsia, confirmase diagnosticul provizoriu 
pronunţat la The Oak, însă adăugase că nu mai fusese pus 
niciodată în viaţa lui în faţa unui asemenea rezultat de 
autopsie. 

Acelaşi lucru l-ar fi putut spune şi el. 

Rezultatul acela, în orice caz, însemnase pentru medicul 
legist sfârşitul muncii lui. Pentru cine conducea cercetările 
însă, începuseră belelele. Cadavrul era cufundat în 
întunericul cel mai clasic al enigmelor literare. Inchis într- 
un mediu zăbrelit din interior, nicio urmă, nicio amprentă, 
niciun semn de intrare prin efractie. 

Absolut nimic. 

Disecaseră de-a fir a păr viaţa lui Caleb Kelso, cu tot ce 


— 180 — 


ar fi putut însemna mister în viaţa unui om născut şi 
crescut într-un orăşel de şaizeci de mii de suflete, în care 
toţi se cunoşteau şi toţi ştiau totul unul despre altul. 

Şi aici triumful nimicului. Nici bani, nici duşmani, 
practic nici prieteni, un camping cu bilanţ falimentar, în 
parte grevat de o ipotecă, şi visul absurd de a deveni într-o 
zi bogat şi faimos. 

Dar oare era atât de absurd acel vis? 

Şi, pe de altă parte, cine nu spera să devină, mai 
devreme sau mai târziu, bogat? 

Detectivul Robert Beaudysin se trezi încercat de un 
sentiment de duioşie pentru Caleb Kelso, pentru el însuşi, 
pentru toţi. 

Acelea erau iluziile pe care fiecare om şi le căra în spate, 
fără să-şi dea seama că ducea un sac găurit, care devenea 
din ce în ce mai greu pe măsură ce conţinutul se pierdea 
pe drum. Apoi, într-o zi, îţi dădeai seama că sacul era gol şi 
că viaţa trecuse. 

Văzuse destule întâmplări de felul acesta, ca poliţist şi 
ca om, pentru a-şi mai permite luxul de a fi surprins. In 
oraşul acela şi în multe altele asemănătoare, împrăştiate în 
acea regiune, era o situaţie de permanentă tensiune. 
Doamne fereşte, nimic conflictual, nimic deschis. Dar acela 
era încă un pământ de frontieră, graniţa dintre oamenii 
albi, care trăiau prezentul şi luau urma viitorului, şi 
indienii navajo, care refuzau acel viitor dacă nu-l puteau 
trăi în lumina trecutului lor. 

Poate nu era aşa pentru toţi, dar era aşa pentru mulţi. 

Şi vocea poporului era dintotdeauna vocea lui 
Dumnezeu, oricare i-ar fi fost divina culoare a pielii. 

El avea un dram din acel sânge în vene, nu atât cât să fie 
considerat un Diné în toată regula, dar îndeajuns ca să 
înţeleagă problemele care se iveau. Şi erau suficiente 
pentru a atrage atenţia şi a stârni îngrijorarea tuturor 
forţelor de poliţie, ale statului sau ale indienilor navajo. 

În acele clipe anterioare, care acum păreau a fi trecut cu 
un an în urmă, pe când era cufundat în aceste gânduri, în 
biroul lui intrase un agent de poliţie. Era un băiat tânăr, cu 


— 181 — 


aerul sănătos al aceluia care făcea o muncă plăcută şi care 
trăia cu entuziasmul pe care numai o experienţă limitată îl 
poate genera. 

Deschisese uşa hotărât, fără să bată. 

El îşi ridicase privirea din dosarele pe care le studia. 

— Cole, îţi iert intrarea asta ca într-un saloon numai 
dacă îmi aduci o veste bună. 

— Scuzaţi-mă, domnule detectiv. Am o mică noutate, dar 
într-o asemenea situaţie, chiar şi asta poate fi considerată 
un rezultat. 

Agentul Cole pusese pe birou o bucăţică de hârtie pe 
care era însemnat ceva. Beaudysin îşi trecuse privirea 
peste bucăţica dreptunghiulară de hârtie galbenă şi găsise 
acolo un nume şi un număr de telefon. 

— Nu ştiu dacă ar putea fi aşa. Dar, din desfăşurătorul 
convorbirilor telefonice, rezultă că ultimul apel efectuat de 
la casa lui Kelso, în ziua morţii, cu puţin înainte ca 
angajaţii de la compania telefonică să-i fi tăiat tonul, a fost 
la acest număr. Şi acesta este abonatul căruia îi 
corespunde. 

— Şi cine ar fi această... 

Controlase numele, scris în grabă cu creionul, cu litere 
ascuţite. 

— ...Charyl Stewart? 

Agentul Cole dăduse din umeri. 

— Mda, din câte se pare este prostituată. Am controlat. 
Stă în Scottsdale şi, după toate aparențele, Caleb Kelso o 
întâlnea destul de des. Putem trage concluzia că era mai 
mult decât un simplu client. Bill Freihart, un prieten de-al 
victimei, pe care l-am interogat, ne-a spus că el era 
îndrăgostit de ea. 

Robert Beaudysin sperase că, în urma unuia dintre acele 
miracole care nu se întâmplă niciodată în realitate, totul ar 
fi putut deveni într-adevăr foarte simplu. O mizeră şi 
banală istorie de amor, gelozie şi violență, oricare ar fi fost 
detaliile. 

Totodată, ceva în el ucisese acea speranţă înainte de a 
se naşte. Din pricina acestei senzaţii, nu pusese în practică 


— 182 — 


nicio strategie. Pur şi simplu, ridicase receptorul şi 
formase numărul. De partea cealaltă a firului se auzise o 
voce de femeie. Nici curioasă, nici politicoasă. Doar 
resemnată. 

— Alo. 

— Domnişoara Charyl Stewart? 

— Da, iubire, ce vrei? 

Pentru a nu mai pierde timpul, pusese la bătaie artileria 
grea la auzul tonului profesional al respectivei voci. 

— Sunt detectivul Robert Beaudysin de la Poliţia din 
Flagstaff. 

— Sigur, şi dumneavoastră vorbiți cu Sharon Stone. 

Previzibil. 

— Domnişoară, pentru a vă risipi nedumerirea, căutaţi în 
cartea de telefon numărul Poliţiei din Flagstaff şi întrebaţi 
de mine. Dacă vreţi, vă repet numele meu. 

— Nu face nimic. Vă cred. Spuneţi. 

— Cunoaşteţi un anume Caleb Kelso? 

Liniştea care urmase purta pecetea neîncrederii. Care 
genera dintotdeauna prudenţă. 

— Da. Numele îmi spune ceva. De ce? 

Trecuse peste întrebarea aceea. 

— Domnişoară, ştim despre relaţia dintre 
dumneavoastră şi domnul Kelso, de aceea cred că nu mai 
trebuie să ne învârtim în jurul cozii. A trecut mult de când 
l-aţi văzut sau l-aţi auzit ultima oară? 

— Nu l-am văzut cam de vreo zece zile. Dar l-am auzit la 
telefon acum vreo două zile. 

Răspunsul confirmase indicaţiile desfăşurătorului. Fata 
era sinceră. Avusese un mic acces de speranţă, din aceea 
care moare ultima. 

— Bine. Şi ce-aţi vorbit? 

— Eu n-am zis prea multe. A vorbit mai mult el. Mi s-a 
părut foarte entuziasmat. A pomenit de o mare sumă de 
bani pe care o avea sau trebuia să o aibă. Vorbea deo 
călătorie la Vegas sau ceva de genul acesta. Apoi s-a 
întrerupt convorbirea şi de atunci nu l-am mai auzit. 

Din instinctul care îl împinge pe un om să devină un bun 


— 183 — 


poliţist, o crezuse. 

— Şi nu a mai adăugat nimic? 

— Ceea ce am spus este ceea ce s-a întâmplat. 

O pauză. Vocea trecuse la o înţelegere dezolată care îl 
surprinsese. Era tonul unei persoane care constata pentru 
a nu ştiu câta oară că orice lucru în viaţă este destinat să-i 
meargă prost. 

— I s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 

Îi oferise, cât de cât, confortul compasiunii. 

— Da, domnişoară. Îmi pare rău. Nu prea ştiu care erau 
raporturile dumneavoastră cu Caleb Kelso, dar trebuie să 
vă spun că a fost găsit mort la el acasă. Probabil asasinat. 

De partea cealaltă urmase tăcerea cuiva care nu vrea să 
îngăduie lumii luxul lacrimilor sale. Sau a cuiva care nu le 
mai are. 

— Ar fi important pentru noi să vă putem vorbi personal, 
pentru a încerca să desluşim circumstanţele dispariţiei 
domnului Kelso. 

— Da. 

Monosilaba aceea aducea a şerveţele mototolite şi a 
sughiţuri de plâns înecate. 

— Voi trimite o maşină să vă ia, dacă doriţi. Nu este 
necesar să vă luaţi un avocat, dar, dacă doriţi să o faceţi, 
nu-i nicio problemă. 

— De acord. 

Închiseseră telefonul în acelaşi timp, iar el rămăsese cu 
ochii pe aparat, ca şi cum dintr-un moment în altul un 
cântec de flaut ar fi trebuit să-l facă să plutească urmând 
spiralele firului ca un şarpe. 

În secunda aceea i se păruse că aude pe undeva ecoul 
unei împuşcături, sufocate de distanţă. Dăduse vina pe 
tensiune şi pe meseria lui, care îl făceau să audă focuri de 
armă şi în sfârâitul unei marmite. Nu se sinchisise prea 
mult şi se întorsese cu gândul la cuvintele lui Charyl 
Stewart. 

„O mare sumă de bani. Pe care o avusese sau trebuia să 
o aibă...” 

În sfârşit un indiciu care aparţinea genului uman, un fir 


— 184 — 


de urmărit, ceva ce un detectiv ar fi putut să transforme 
într-un mobil, o modalitate de execuţie, o tentativă de 
depistare. 

Nu putuse continua, pentru că puţin după aceea 
reintrase Cole, fără să bată la uşă, ca de obicei. 

— Tinere, chiar cred că ar trebui să înc... 

Tânărul îl întrerupsese. 

— Veniţi. Au sunat de la închisoare. Au spus că trebuie 
să vedeţi ceva. 

Cu o presimţire rea, îl urmase de cealaltă parte a 
complexului, în zona care găzduia închisoarea oraşului. 

lar acum presentimentul avea o formă concretă. Un mic 
ciorchine de oameni strânşi pe latura opusă a acelei curţi. 

Aruncă ţigara şi ajunse lângă grup. În timp ce se 
apropia, cei de lângă el se dădeau la o parte pentru a lăsa 
să treacă o targă transportată de doi paramedici. Pe ea era 
întins un agent imobilizat în chingi. Avea ochii închişi, era 
foarte palid, dar nu prezenta urme de răni evidente. Un al 
treilea infirmier îi însoțea ţinând în sus un flacon de 
perfuzie al cărui fir sfârşea în braţul omului de pe targă. 

— Ce are? 

— Are un picior rupt şi e în stare de şoc. Oricum, e în 
afara oricărui pericol. 

Îi lăsă pe infirmieri să treacă şi se opri în centrul scenei. 
În clipa aceea, Dave Lombardi sosi în spatele lui. Sigur 
trebuia să se fi aflat prin preajmă dacă se prezentase cu 
atâta promptitudine. Ceea ce văzură, văzură împreună şi 
împreună avură aceeaşi senzaţie întunecată de teamă. 

Paralel cu zidul, la pământ, era corpul unui om. Pe piept 
avea o pată de sânge care-i udase cămaşa subţire. 
Zdrenţele materialului lăsau să se înţeleagă că un foc de 
puşcă produsese dezastrul. Ca pentru a confirma ipoteza 
aceea, la mică distanţă era o puşcă cu aer comprimat, din 
acelea pe care o au în dotare paznicii. 

Pe zidul de ciment, o dungă lungă roşie dădea de bănuit 
că omul se sprijinise de perete înainte de a cădea. 

Lombardi se aplecă asupra corpului şi îi puse o mână la 
gât. Beaudysin văzu că omul avea chipul deformat într-un 


— 185 — 


mod ciudat, ca şi cum oasele craniului s-ar fi desprins şi ar 
fi alunecat într-un unghi neobişnuit. Nu avu timp să 
formuleze o ipoteză pentru că medicul o transformă 
imediat într-o certitudine. Făcu exact ceea ce detectivul 
Robert Beaudysin se temea că avea să facă. Luă 
încheietura cadavrului şi o ridică. Braţul se îndoi anormal 
la nivelul cotului, ca şi cum în interior nu ar mai fi fost 
oase. 

Sau nu fuseseră niciodată. 

Tot ţinând braţul ridicat de la pământ, medicul se 
întoarse spre el şi îi aruncă o privire foarte semnificativă. 
Amândoi ştiau că şi restul oaselor cadavrului erau în 
aceeaşi condiţie. Puse totuşi întrebarea, pentru că meseria 
lui era să constate faptele. 

— Aceeaşi situaţie? 

— Se pare că da. Şi nici nu ai idee cât de neştiutor mă 
simt, în cazuri din astea. 

— În cazuri din astea, ignoranţa este un lux, în lipsă de 
altceva. 

Beaudysin se adresă unui gardian de lângă el. 

— Cine i-a găsit? 

Un alt gardian, un om între două vârste aproape de 
pensie, se apropie. 

— Eu am fost primul sosit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştim. Era un prizonier afară pentru ora de 
plimbare în aer liber şi Matt Coban, colegul meu, îl 
supraveghea de sus de pe zidul incintei. Eu eram înăuntru 
când am auzit nişte urlete. Apoi zgomotul unei 
împuşcături. Am alergat aici şi i-am găsit aşa. 

— Aşa cum? 

Arătă spre cadavru cu un gest din cap. 

— Păi, el era mort de-a binelea. Matt era aici întins pe 
pământ, cu un picior rănit. Prima mea impresie a fost că 
trăsese în prizonier şi că, făcând-o, căzuse de pe zid. 

Detectivul ştia bine, din experienţa personală, că adesea 
prima impresie era şi cea corectă. 

— El nu ţi-a spus nimic? 


— 186 — 


— Nu. Când am ajuns să-i dau ajutor, a început să se 
zbată ca un nebun. Părea terorizat. Piciorul părea să-l 
doară foarte rău, dar era ca şi cum nu l-ar fi simţit. 
Singurul lucru pe care continua să-l repete neîncetat era 
cuvântul „Nu”. Şi avea privirea unuia care a văzut ceva 
îngrozitor. 

— Cine este mortul? 

— Jed Cross. Era... 

— Da, ştiu bine cine era. 

Fir-ar să fie, cu deformarea aceea a chipului aproape 
nici nu-l recunoscuse. Era un soi dintre cele mai rele şi 
fusese arestat sub acuzaţia de viol şi ucidere a unui minor. 
Toţi vorbeau despre asta prin părţile acelea. Un psihopat 
maniac care se mânjise cu unul dintre delictele cele mai 
abjecte pe care le-a inventat fiinţa umană. Nu reuşi să 
simtă nicio milă pentru omul acela josnic. Dintr-un motiv 
pe care nu şi-l putea explica, ştia că nu focul de armă care 
îi zdrobise pieptul fusese cauza morţii. Dar orice l-ar fi 
ucis, părea să fie dotat cu un fatal simţ al justiţiei. 

— Există o urmă, un semn, ceva ce ar putea ajuta într- 
adevăr să se înţeleagă cum s-au desfăşurat lucrurile? 

— Singurul lucru ciudat este acela. 

Gardianul, care poate în clipa aceea visa pensia ca pe 
pământul făgăduinţei, le arătă cu mâna un punct din 
stânga lor. 

Detectivul întoarse capul în direcţia aceea şi la început 
nu reuşi să observe ce voia să spună gardianul. Când fu în 
stare să se concentreze, cu greu îşi crezu ochilor. 

Pe teren erau urme de tălpi care porneau din latura 
opusă a curţii în direcţia zidului. Robert Beaudysin se 
apropie şi se aplecă să le cerceteze. Parcă timpul nu 
trecuse. Generaţii de piei-roşii îl priveau. Ca de multe ori 
înaintea lui, un om cu sânge indian în vene se ghemuia la 
pământ să verifice amprentele. 

„Pot doar să-ţi spun despre câine că era terorizat...” 

Îi veniră în minte cuvintele lui Jim Mackenzie, în timp ce 
îşi simţea părul de pe braţe şi de pe ceafă ridicându-se 
măciucă. Era acolo, sub soarele după-amiezii, în mijlocul 


— 187 — 


civilizaţiei, şi totuşi nu reuşea să nu simtă un frison care 
venea direct din necunoscutul obscur, ce înspăimânta 
dintotdeauna fiinţele umane. 

Ceea ce avea în faţă era urma pasului unui om adult 
care umblase în picioarele goale. Amprente clare, precise, 
cu contur bine definit. Numai că, în loc să fie concave, 
întipărite în pământ, erau invers. În optica răsturnată a 
contrasensului, urmele ieşeau absurde în relief, ca şi cum 
cineva mersese prin curtea aceea de pământ bătătorit 
sosind din partea îngropată a lumii. 


— 188 — 


19 


Jim aşteptă mai mult de o oră şi jumătate pentru a-l 
putea vedea pe Robert. 

După ce April şi Seymour plecaseră, intrase în sediul 
poliţiei şi i se adresase fetei în civil aşezate în ghereta ei. Îi 
oferise ochelari, şi nu ochi. Primise în schimb o eficienţă 
politicoasă, dar distrată, care era tot ce putea Jim înghiţi în 
acel moment. După o consultare telefonică rapidă, fata îl 
rugase să se aşeze în sala de aşteptare. Pentru că în 
curând ar fi venit cineva să se ocupe de el. 

Rămăsese singur în tot acest timp, aşezat pe un scaun 
de plastic. Din anumite puncte de vedere, aşteptarea aceea 
avea ceva miraculos, ceva datorat zăpăcelii lui. Era o 
pauză de care avea nevoie ca de apă în deşert pentru a se 
opri o clipă să refacă socotelile care se încăpăţânau să fie 
toate greşite. 

În câteva ore, viaţa lui se întorsese cu susul în jos. Avea 
senzaţia sufocantă că se asfixia sub apă, în cel mai profund 
întuneric, fără alinarea de a putea urma bulele de aer 
pentru a ieşi la suprafaţă. Reîntoarcerea acasă risipise tot 
ceea ce el numise certitudini ani de zile. Sunt confruntări 
pe care viaţa nu promite să le evite, dar permite cel mult 
să fie amânate. Astfel, persoanele care făcuseră parte din 
viaţa lui din trecut veniseră să-şi reclame, una câte una, 
locul în prezent. 

Întâlnirea cu April îi provocase o stare de disconfort şi, 
atunci când se aştepta mai puţin, îl pusese în faţa ipostazei 
necunoscute a stânjenelii. Întâlnirea cu Alan îl făcuse să se 
simtă un trădător de neiertat. Întâlnirea cu Swan îi 
confirmase că fiecare este singur în nopţile lui de 
insomnie. 

Dar întâlnirea cu Seymour îi lăsase pe dinăuntru o 
teamă care părea suma tuturor senzaţiilor neplăcute pe 
care le simţise vreodată în viaţa lui. 

Avu certitudinea că îşi trăise viaţa pe dibuite, fără să 
înţeleagă nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, atât de 


— 189 — 


sigur de interpretarea lui, încât le exclusese în modul cel 
mai radical pe toate celelalte, nu numai probabile, dar 
chiar şi posibile. 

Jim Mackenzie studiase, călătorise, pilota elicoptere. 

A trage de o manşă şi a te ridica în înalt era într-adevăr 
o pasiune sau numai un mod mai sofisticat pentru a fugi? 

Dacă îi era frică de răspuns, de întrebare era de-a 
dreptul terorizat. 

Era aşa de adâncit în acele gânduri, că aproape nu-şi 
dădu seama de zarva care venise subit să trezească din 
letargie sediul poliţiei. Pe un fundal de poliţişti agitaţi, 
silueta lui Robert Beaudysin se înfăţişă în prag. Avea un 
rid de încruntare în mijlocul frunţii şi faţa celui care de- 
abia văzuse ceva ce unei fiinţe umane nu ar trebui să-i fie 
dat să vadă vreodată. 

Jim încercă să se ridice de pe scaun, dar detectivul îl 
opri cu un gest al mâinii. 

— lartă-mă, Jim. Am belele pe cap. Aşteaptă-mă aici, te 
rog. Vin imediat ce mă eliberez. 

Jim nici nu avu timp să facă un gest de încuviinţare, că 
bărbatul dispăruse. Se întrebă ce piatră căzuse în apa 
acelui loc pentru a isca un asemenea tumult de cercuri 
concentrice. 

Se sprijini din nou de spătarul de plastic al scaunului, 
pregătindu-se pentru o lungă aşteptare. Cam după vreo 
jumătate de oră, un poliţist intră în sală însoţind o fată 
frumoasă cu părul blond. 

— Domnişoară Stewart, dacă vreţi să aşteptaţi aici... 
detectivul îşi cere scuze, dar a intervenit o urgenţă. Va 
veni la dumneavoastră imediat ce îi va fi posibil. 

Fata blondă se aşeză pe unul dintre scaunele din stânga 
lui şi îşi puse geanta pe cel de lângă ea. Picior peste picior, 
aştepta cu resemnarea întipărită pe chip, asemenea cuiva 
care s-ar fi aflat oricum mai devreme sau mai târziu în 
camera aceea. Jim o privi distrat şi primi în schimb aceeaşi 
privire dezorientată. Era cu siguranţă o femeie care i-ar fi 
atras atenţia în alte împrejurări, aşa cum şi el ar fi făcut 
totul pentru a-i stârni interesul. Dar de-acum nu mai erau 


— 190 — 


lovituri de pierdut, nici puncte de câştigat. Se schimbase 
totul atât de rapid, de neaşteptat, încât jocurile de altădată 
se revelau de fapt ceea ce erau, tentative inutile şi 
frustrante de a prelungi adolescenţa. 

Îi reveni în minte chipul lui Seymour. 

Trăsăturile şi ochii erau fură îndoială ale lui April. 

Dar tenul şi părul acela, atât de negru şi de lucios... 

Când o întrebase care era vârsta fiului ei, ea îi ocolise în 
acelaşi fel şi întrebarea, şi privirea. 

Rămase încă multă vreme aşezat pe scaunul lui, în 
compania unei fete blonde cu gânduri sumbre şi întrebări 
fără răspuns, ridicându-se şi ieşind din când în când numai 
pentru a controla dacă Silent Joe nu avea probleme în 
camionetă. Cu toate invitaţiile lui, ori de câte ori îi 
deschisese portiera, câinele nu voise să coboare din 
Dodge. 

Tocmai se întorcea din una dintre aceste misiuni 
umanitare când, în pragul uşii cu geamuri de la intrare, se 
văzu aşteptat de un tânăr care purta o uniformă neagră a 
Poliţiei din Flagstaff. 

— Domnul Jim Mackenzie? 

— Eu sunt. 

— Sunt agentul Cole. Dacă vreţi să mă urmaţi, vă 
însoțesc la detectiv. 

Jim îl urmă pe tânăr pe diferite coridoare şi apoi în 
ascensor, intersectându-se cu oameni cu cătuşe prinse la 
cingătoare şi licăriri de soare printre jaluzele, până când 
se trezi în faţa geamurilor translucide ale uşii unui birou. 
Din partea cealaltă venea răcoarea penumbrei. Îşi scoase 
ochelarii şi îi vâri în buzunarul cămăşii. Tânărul puse mâna 
pe clanţă, apoi se răzgândi şi bătu de câteva ori în 
marginea de lemn a uşii. 

— Intră. 

Uşa se deschise şi Jim se găsi în faţa unui birou foarte 
ordonat şi a unui om care avea nevoie de ordine ca de 
aerul pe care îl respira. 

Robert îi arătă scaunul din faţa lui. 

— Vino înăuntru, Jim. Ia loc. 


— 191 — 


— Este incredibil câte scaune se află într-o secţie de 
poliţie. 

Robert schiţă un zâmbet şifonat şi-l expedie pe tânărul 
poliţist. E 

— Poţi pleca, Cole. Îndată ce vin rapoartele, adu-mi-le 
imediat. 

— Foarte bine, domnule detectiv. 

Băiatul plecă închizând încet uşa în urma lui. Rămase în 
urma lui sentimentul supărător pe care Jim îl avusese încă 
din seara în care îi vorbise prietenului său acasă la Caleb. 
Acela pe care numai lucrurile necunoscute îl pot genera. 

— Ce se întâmplă? 

Robert îl privi ca şi cum nu l-ar fi văzut. 

— Este o nebunie, Jim. Este într-adevăr o mare 
nebunie... 

Işi luă seama şi reveni la realitate. Sau cel puţin îşi 
impuse să o facă. 

— Bine, să revenim la oile noastre. Să vorbim puţin de 
seara aceea de acasă de la Caleb. Te-ai mai gândit? Mai 
este ceva ce ai putea adăuga la ceea ce mi-ai spus? 

— Nu. Absolut nimic. Ţi-am spus tot ceea ce îmi 
amintesc. 

Detectivul luă o foaie cu notițe de pe masă. Jim nu îşi 
amintea pe moment să-l fi văzut în seara în care îşi 
vorbiseră că îşi notează ceva. Probabil o făcuse pe urmă, 
după o schemă a lui de lucru. 

— Mi-ai spus despre câine că era terorizat când ai găsit 
corpul lui Caleb. 

— Da. Îngrozit din cale-afară. E ciudat... 

Jim se întrerupse imediat şi detectivul îl încolţi. 

— Ce e ciudat? 

— Nu, las-o baltă. N-are importanţă. 

— Lasă-mă pe mine să decid dacă este sau nu un lucru 
fără importanţă. 

Jim adăugă cuvintelor o expresie neîncrezătoare, ca şi 
cum ceea ce avea să spună ar fi fost într-adevăr ridicol. 

— S-a întâmplat acum câteva ore în parcare. Dintr- 
odată, câinele s-a arătat terorizat exact la fel ca atunci. A 


— 192 — 


început să tremure ca o frunză şi a sărit fulgerător în 
maşină. În timp ce te aşteptam, am ieşit de câteva ori să 
controlez cum se simţea. S-a calmat, dar nu a fost chip să-l 
fac să coboare. 

Detectivul Robert Beaudysin îl privea pe Jim şi tăcea. 
Părea să cântărească cuvintele pe care de-abia la auzise şi 
nu ştia prea bine cum să le interpreteze şi cum să le 
catalogheze. Era o tensiune ciudată în aer, care nu părea 
să aparţină omenescului. Jim o sesiză şi încercă să o 
domine. 

Minimaliza totul cu un gest din umeri şi zâmbi. 

— Probabil animalul acela are nevoie de psihiatrul pe 
care mi-l propuseseşi mie. 

Robert nu reacţionă la glumă şi păstră încă puţin 
tăcerea. Când vorbi, păru să o facă simultan cu o decizie 
pe care de-abia o luase. 

— Jim, nu ştiu de ce îţi spun asta. Poate pentru că te 
cunosc, poate pentru că eşti un tip rezervat şi nimic din 
ceea ce ştii nu a apărut în ziare. 

Făcu o pauză care conţinea puţin realism 
autocompătimitor. 

— Sau poate pentru că în acest moment este singura 
alternativă pe care o am. Singurul mic indiciu, oricât de 
incredibil ar părea. 

Se ridică de la birou şi se duse să ia un pahar cu apă de 
la automatul dintr-un colţ. Vorbi în zgomotul bulelor, în 
timp ce era întors cu spatele, ca şi cum să nu-l privească în 
faţă pe interlocutorul lui ar fi însemnat un fel de evitare a 
responsabilităţii. 

Pentru amândoi. 

— A mai murit unul. 

Jim se mişcă pe scaun stânjenit. 

— Ce înseamnă „a mai murit unul”? 

— Exact ce-am spus. Am găsit o altă persoană ucisă în 
acelaşi fel ca şi Caleb. 

Jim rămase tăcut. Nu era prea sigur că voia să audă şi 
restul. 

— Şi, de data asta, întâmplarea este cu atât mai 


— 193 — 


încurcată. Caleb era la el acasă, în laboratorul ferecat pe 
dinăuntru, fără nicio urmă de intrare prin efracţie. O 
problemă, îmi vei spune. Este adevărat. Cu toate acestea, 
rămâne bănuiala, oricât de improbabilă, a unei 
eventualităţi care nu a fost luată în consideraţie, un lucru 
atât de nesemnificativ, încât putea scăpa la multe analize, 
dar în definitiv nu la toate. Aşa cum se întâmplă de obicei. 

Făcu o mică pauză să bea puţină apă din paharul de 
plastic. _ 

— Cazul ăsta nou este şi mai rău. Il cunoşti pe Jed 
Cross? 

— Cine, vărul lui Caleb? Rahatul ăla cu ochi? 

— Chiar el. Era în închisoare. Arestat pentru că era 
suspectat de uciderea unui băieţel navajo în scop libidinos. 
Bănuielile erau în realitate o certitudine pe care nici 
avocatul diavolului nu ar fi reuşit să o dărâme. El este al 
doilea mort. 

Aşteptă o secundă pentru a-i da timp lui Jim să asimileze 
veştile năucitoare pe care le aflase. 

— A fost asasinat în curtea închisorii, în timpul orei de 
plimbare. Era singur, cu un gardian care îl supraveghea de 
sus, de pe zidul incintei. Nimeni nu va plânge pentru 
sfârşitul lui, în afara persoanei care trebuie să descopere 
cine l-a scos din circulaţie... 

Urmă o grimasă pentru a arăta că detectivul Robert 
Beaudysin vedea persoana aceea de fiecare dată când se 
uita în oglindă. 

— Dar ceea ce într-adevăr contează este absurditatea 
situaţiei. Un om singur, supravegheat în curtea unei 
puşcării, unul dintre locurile cele mai sigure din lume. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Ceaţă totală. Au auzit urlete şi o împuşcătură, iar 
când au sosit, Jed Cross era doborât la pământ cu un glonţ 
în piept. Dar nu l-a ucis focul de armă. Avea toate oasele 
scheletului sfărâmate. Exact ca şi Caleb. 

Jim nu-şi putu stăpâni o înălţare din sprâncene. 

— Şi ce a spus gardianul? 

— Nu a fost în stare să povestească nimic. A căzut de pe 


— 194 — 


zid şi are un picior rupt. Este în stare de şoc. Pare că ceva 
l-a speriat în aşa hal, încât şi-a pierdut minţile. 
Deocamdată e sub sedative. Vom vedea când vor decide să 
îl trezească. Dar, din ceea ce mi-a spus gardianul care i-a 
acordat primul ajutor, nu am prea multe speranţe în 
această direcţie. 

Robert se întoarse şi se aşeză iar la birou, ca şi cum ari 
s-ar fi epuizat în acelaşi moment argumentele şi energia de 
a sta în picioare. 

Jim îl privi fără să înţeleagă bine ce aştepta detectivul de 
la el. 

— Şi eu ce legătură am? 

— Tu, nimic. Dar câinele tău are. 

— Silent Joe? Vrei să spui că pe cele două persoane le-a 
ucis câinele meu? Ai înnebunit? 

Jim îl privi ca şi cum ar fi fost sigur că, după atâtea 
şovăieli, în definitiv Robert era acela care avea nevoie într- 
adevăr de un psihiatru. 

— Nu spun că i-a ucis. Interpretez numai ceea ce tu de- 
abia mi-ai confirmat. Atunci când l-ai găsit pe Caleb, Silent 
Joe era prezent şi ceva îl înspăimântase de moarte. Acum, 
la înfăptuirea acestei noi crime, s-a întâmplat iarăşi... 

Se înclină spre el peste marginea biroului ca pentru a da 
mai multă greutate cuvintelor sale. Sau pentru a transfera 
o parte din gravitatea vorbelor pe umerii vechiului său 
prieten. 

— Jed Cross a fost ucis în momentul în care Silent Joe s- 
a arătat înspăimântat în parcare. Un minut mai mult, unul 
mai puţin. Şi asta s-a întâmplat la mai puţin de o sută de 
metri de locul în care te găseai tu cu câinele. 

Jim reflectă un moment. Ştia bine că un om care stă să 
se înece se agăța din instinct şi de o mână, numai să 
supravieţuiască. Dar concluziile la care ajunsese Robert 
păreau cel puţin ciudate. Nu putu decât să-i întoarcă 
celuilalt o expresie perplexă. 

— Îmi ceri să cercetez teritoriul cu câinele în zgardă şi 
când văd că face pe el de frică să te fluier? 

Detectivul  Beaudysin ridică puțin vocea. Părea 


— 195 — 


exasperat de situaţia în care se găsea şi înfuriat pentru 
ceea ce disperarea îl determinase să spună. 

Pe cine, Jim prefera să nu ştie. 

— Nici eu nu ştiu ce-ţi cer. Ştiu bine că spun în faţa ta 
lucruri pe care în faţa altora nu le-aş confirma nici sub 
tortură. Cu toate astea, acesta e singurul element pe care 
îl au în comun cele două crime, cu excepţia gradului de 
rudenie dintre Caleb şi Jed. 

Făcu o pauză, iar lui Jim i se păru că încerca să reintre 
în cercul întâmplărilor omeneşti, într-o lume în care 
persoanele nu sunt găsite cu oasele zdrobite într-un 
laborator închis pe dinăuntru sau în curtea unei puşcării. 

Se relaxă şi încercă să-şi îndepărteze gândurile cu un 
gest hotărât al mâinii. Apoi puse ochii pe Jim. 

— Vezi în ce situaţii te pune uneori munca asta? Este ca 
în război. Faci totul numai să nu cazi sub tirul inamicului. 
Şi dacă din întâmplare te gândeşti că nu ai vrea să fii în 
locul meu, să ştii că nici eu nu aş vrea să fiu. 

Suspină în semn de renunțare. 

— Bine, Trei-Oameni. Poţi pleca. Vrei să pun pe cineva 
să te însoţească? 

— Nu. Cred că voi reuşi să găsesc singur drumul. 

Se ridică şi din câţiva paşi fu lângă uşă. Tocmai punea 
mâna pe clanţă când vocea lui Robert îl opri. 

— Jim? 

Se întoarse să-l privească. 

— Te-ai prăbuşit vreodată cu elicopterul? 

— Nu. 

— Bine. Dacă sufli cuiva un singur cuvânt din cele ce s- 
au vorbit astăzi în această cameră, voi face să regreţi că 
nu te-ai ciocnit cu elicopterul de un munte. 

Jim nu avea nicio îndoială asupra temeiului acelei 
perspective. 

— Şi ţine ochii deschişi... 

Jim ştia bine la ce făcea aluzie. Era vorba într-un fel 
despre el şi despre animalul acela ciudat pe care ştiinţa îl 
încadra arbitrar în rasa canină. Poate o nebunie. Dar câte 
nebunii, cu timpul şi odată cu succesul, nu se dovediseră a 


— 196 — 


fi intuiţii geniale? 

— Mesaj recepționat. 

Plecă din birou şi parcurse fără dificultate drumul care îi 
promitea ieşirea din acel loc sufocant. Trecu de intrare, 
unde fata de la recepţie îl privi uimită de discordanţa 
ochilor lui. În timp ce ieşea, aruncă o privire fugară spre 
sala de aşteptare. Era goală. Jim trecu mai departe şi se 
trezi în lumina şi în aerul parcării. Respiră şi se surprinse 
uimit că totul în jurul lui rămăsese neschimbat, aşa cum îl 
lăsase. 

Fata blondă era afară, la câţiva paşi de el. leşise să 
fumeze o ţigară. În picioare, i se părea şi mai frumoasă 
decât o judecase la prima vedere. Dar acum avea altceva 
în minte. 

În momentul acela, fata se întoarse şi ochii lor se 
întâlniră. 

Nu arătă nicio surprindere. Nu-i văzuse ochii ca pe un 
fenomen de circ sau de dormitor. Poate nu-i văzuse şi gata. 

Jim se îndreptă spre camionetă. Făcuse doar câţiva 
metri când vocea fetei blonde îl surprinse din spate. In 
contrast cu înfăţişarea ei delicată, în voce avea o urmă de 
duritate neaşteptată. 

— Mă scuzaţi. 

Jim se întoarse. Fata aruncase ţigara şi se îndrepta spre 
el. 

— Sunteţi Jim Mackenzie? 

— Da. Ne cunoaştem? 

Fata blondă întinse o mână uscată şi sigură. 

— Mă numesc Charyl Stewart. Sunt... 

Se întrerupse. 

— Eram o prietenă a lui Caleb. El mi-a vorbit adesea 
despre dumneavoastră. 

Jim nici măcar nu întrebă după ce amănunt îl 
recunoscuse. 

— Caleb a murit. 

Charyl spuse aceste cuvinte pe un ton fatalist. Murise şi 
nu se va mai întoarce niciodată. Nici pentru ea, nici pentru 
nimeni altcineva. 


— 197 — 


Jim simţi respect pentru dezolarea aceea, astfel că nu-şi 
plecă privirea. 

— Ştiu. Eu l-am găsit. 

— Şi cum s-a întâmplat? 

— Se fac cercetări. Nu pot spune nimic. 

— Înţeleg. 

Charyl scotoci prin buzunarele hainei subţiri şi scoase 
un portţigaret de piele. 

— Ştiu că pentru dumneavoastră nu sunt altceva decât o 
necunoscută. Dar Caleb ţinea la dumneavoastră. Ţinea şi la 
mine. Şi asta oarecum ne face mai puţin străini. 

Dintr-un compartiment al portţigaretului scoase o carte 
de vizită şi i-o întinse lui Jim. 

— Acesta este numărul meu. Mă voi opri la noapte în 
oraş. V-aş fi... 

Se întrerupse, poate pentru că îşi aminti că datorită unui 
sentiment de afecţiune pe care îl împărtăşeau amândoi, 
erau mai puţin străini. 

— Ţi-aş rămâne  îndatorată dacă  mâine-dimineaţă, 
înainte să plec, m-ai însoţi să văd unde locuia Caleb. Aş 
putea să cer asta oricui altcuiva, dar mi-ar plăcea să fii tu 
acela. 

Jim luă cartonaşul şi îl vâri în buzunarul cămăşii, 
împreună cu ochelarii. Zâmbi uşor, sperând să fie un 
zâmbet reconfortant. 

— Bine. Ne auzim mâine-dimineaţă, Charyl. 

Se îndreptă către camionetă, lăsând o fată blondă în 
picioare în mijlocul unei parcări, singură cu ochii ei 
strălucitori şi cu vocea ei lipsită de iluzii pe un chip prea 
delicat. Nu vedea niciun motiv să facă ceea ce tocmai îi 
ceruse Charyl. Cu toate acestea, îşi spuse că făcuse multe 
lucruri în trecut fără să-şi explice motivul. 

Şi mai toate erau fapte urâte. 

Dar fata aceea blondă nu ştia, şi asta putea fi o cale 
pentru a începe ceva în alt mod. 


— 198 — 


20 


Jim opri camioneta Dodge Ram în faţă la Wild Peaks Inn 
la zece şi treizeci de minute. 

Îi telefonase destul de devreme lui Charyl Stewart, 
surprins de ceea ce făcea. Noaptea trecută nu fusese mai 
bună decât precedenta. Silent Joe îl însoţise, fără să-şi 
dezmintă porecla. Laconic din fire şi nesătul prin vocaţie. 

Erau prea multe lucruri care îl asaltau când rămânea 
singur şi mai erau încă pe atâtea când se afla în contact cu 
restul lumii. Jim nu era pregătit. Înainte, asta nu se 
întâmplase niciodată, nici într-un caz, nici în altul. Poate 
de aceea decisese să o sune pe fata aceea despre care nu 
ştia absolut nimic, decât că împărţise cu el afecțiunea unui 
om care murise într-un mod care te încremenea. 

Răspunsese impersonal la al doilea apel. 

— Alo. 

— Charyl, sunt Jim Mackenzie. 

Tonul fetei deveni brusc cald şi prietenos. 

— Bună, Jim. Speram într-adevăr să mă suni. Crezi că 
mă vei putea însoţi? 

— Dacă îţi convine, vin să te iau pe la zece şi jumătate. 

O clipă de tăcere. Cu ochii minţii, Jim o văzuse ridicând 
încheietura mâinii pentru a controla ora. 

— Perfect. Sunt la Wild Peaks Inn. Ştii unde este? 

— Nu este pe Route 66 colţ cu Fourth, în East Flagstaff? 

— Ba chiar acolo. 

— Perfect. Atunci, pe mai târziu. 

Încheiase convorbirea întrebându-se de ce acceptase, şi 
acum era în parcarea hotelului întrebându-se acelaşi lucru. 
Punctual ca niciodată, fără falsă politeţe. Luă mobilul din 
torpedoul camionetei şi dădu să formeze numărul lui 
Charyl. Fata i-o luă înainte ieşind pe uşa camerei. Dintr- 
odată, acea mică privelişte de centru comercial avu un 
punct de atracţie. Purta aceeaşi haină, dar îşi schimbase 
pantalonii şi cămaşa. Părul blond îi era legat la spate într-o 
coadă de cal. Nu era fardată şi părea mai tânără decât în 


— 199 — 


ziua precedentă. Fără a simţi pentru ea niciun interes 
special, Jim îşi spuse totuşi că alura acelei femei părea să 
aibă o vibraţie diferită, ca şi cum apariţia ei ar fi avut 
întâietate faţă de alte imagini care o înconjurau. 

În timp ce venea spre el, Jim cobori din camionetă şi se 
duse să deschidă portiera de pe partea pasagerului. Silent 
Joe era aşezat pe scaun şi părea că priveşte cu atenţie un 
punct imaginar în faţa lui. 

— Hai, coboară. Astăzi trebuie să urci în spate. 

Câinele întoarse capul şi îl privi aşa cum îşi priveşte un 
nobil englez şoferul cu o clipă înainte de a-l concedia. 
Imediat după aceea se întoarse iar să fixeze spaţiul prin 
geam şi nu dădu nici cel mai mic semn că-şi va schimba 
locul. 

Un negustor perfect, cu urechile de rigoare. Jim reuşi să 
nu zâmbească, pentru a nu se da bătut. 

— Hai, tinere. M-ai înţeles foarte bine. O dată vei face pe 
câinele, şi nu pe turistul. 

Silent Joe se decise. Se mişcă lent, plin de superioritate 
canină. În timp ce se urca în remorcă, aerul lui îndurerat 
părea expresia tuturor nedreptăţilor lumii. 

Vocea lui Charyl îl surprinse din spate. Dar nu era nici 
urmă din duritatea din ziua precedentă. 

— Câinele tău nu cred că mă va iubi din cauza asta. 

— Câinele meu nu iubeşte pe nimeni în afară de el 
însuşi. Sunt convins că, aşa cum vede el lucrurile, 
reprezintă o mare concesie faptul că îmi permite să am 
grijă de el. 

Urcară în camionetă şi Jim porni motorul. Nu 
considerase oportun să specifice că, până cu câteva zile în 
urmă, acela fusese câinele lui Caleb. Era o precizare fără 
niciun sens, n-ar fi făcut decât să răsucească cuțitul în răni 
recente. 

Jim ieşi din parcarea de la Wild Peaks Inn. O luă la 
stânga şi intră în traficul de pe A 89, care urca către nord 
şi către promisiunile neaşteptate ale campingului The Oak. 

Merseră câteva minute înainte ca Charyl să se decidă să 
rupă tăcerea. 


— 200 — 


— Caleb ţi-a vorbit vreodată despre mine? 

— Nu. Trecuse multă vreme de când nu-l mai văzusem. 
Aproape cinci ani. Mă mir însă că ţi-a vorbit despre mine. 

— Oh, Caleb te stima foarte mult. Cred că te şi invidia 
puţin. Spunea că, într-un fel, el te învățase să zbori. 

Era adevărat. Datorită lui Caleb învățase la început 
despre măiestria, eleganța şi libertatea păsărilor în zbor. 
Apoi invidiase acel zbor. Şi în cele din urmă, zborul acela 
devenise pentru el o rațiune de viaţă. 

— Da. Este şi meritul sau vina lui dacă am devenit un 
pilot de elicoptere. Tu ce faci în viaţa de zi cu zi? 

Charyl rămase puţin suspendată între acea întrebare şi 
răspunsul ei. Apoi se resemnă cu faptul că fiecare este o 
vulpe şi este hăituit de copoii lui lătrători. 

— Mai devreme sau mai târziu vei afla. Atunci, mai bine 
să-ţi spun eu. Făcu o pauză şi privi pe fereastră, ca şi cum 
ceea ce voia să-i spună era scris pe geam. Sunt curvă. 

Jim fu surprins de atâta sinceritate brutală, dar nu spuse 
nimic. li dădu timp să îşi revină. Nicio femeie pe lume nu 
ar fi putut mărturisi ceea ce Charyl tocmai îi împărtăşise 
fără să se gândească nicio clipă la ea însăşi. 

Jim conduse mai departe şi aşteptă. Sosi şi restul 
poveştii. 

— L-am cunoscut pe Caleb într-un local din Phoenix, cam 
cu doi ani în urmă. La început era numai un client, unul ca 
mulţi alţii. Pentru mine era un tarif, o frază înregistrată. 
Două sute de dolari dacă vrei să-mi vezi dormitorul, patru 
sute dacă vrei să vezi răsăritul de la fereastra mea. El 
părea mereu cu buzunarele goale, dar nu ştiu cum găsea 
bani pentru a continua să ne vedem. Era bun, era amabil. 
Prea amabil. Imi vorbea despre visurile lui, despre 
proiectele lui, despre speranţele lui. Despre chestia aia 
extravagantă cu fulgerele. Poate o absurditate fără viitor. 
Dar părea să creadă în ea şi, într-un fel, am început şi eu 
să cred. 

Făcu o altă pauză. Jim o privi. Văzu jocul tensiunii pe 
maxilarul ei grațios. 

— Apoi, într-o zi, mi-a spus că mă iubeşte şi că vrea să se 


— 201 — 


căsătorească cu mine. 

Scotoci în buzunar şi scoase portţigaretul. 

O clipă de răgaz ca să nu audă câinii lătrând. 

— Te deranjează fumul? 

Jim dădu din cap în semn că nu. Nu voia să polueze cu 
sunetul vocii lui acel moment care îi aparţinea numai lui 
Charyl. Ea îşi aprinse o ţigară. Următoarele cuvinte îi 
ieşiră pe gură împreună cu primul fum. 

— Era prima oară când un bărbat îmi spunea lucrurile 
acelea. Oh, se mai întâmplase şi înainte. Şi poate într-un 
mod mai frumos. Dar, în cazul lui, erau ale unui om sincer. 
Ştiam, i-o citeam în ochi. Am văzut şi am trăit destul 
minciuna, pentru a şti să recunosc adevărul. 

Se opri iar. Jim se întrebă dacă aceleaşi lucruri le 
spusese şi la poliţie. Probabil că da. Poate pentru a încerca 
să mascheze, din pudoare, părerea de rău şi durerea pe 
care le purta pe chip şi în voce. 

— I-am spus că nu. În trecut mă aflasem de prea multe 
ori cu curu-n baltă, şi nu mai voiam să risc. Dar de atunci 
încolo, nu am mai cheltuit banii pe care mi-i dădea atunci 
când ne întâlneam. Totul este pe un libret de economii, 
ban pe ban. Nu ştiu de ce am făcut-o. 

Jim avansă o ipoteză: 

— Poate pentru că îl iubeai şi tu? 

— Poate pentru că îl iubeam şi eu... 

Charyl lăsase capul în jos şi repetase aproape în şoaptă 
întrebarea în chip de răspuns. Jim înţelese că încerca cu 
încăpățânare să-şi facă iluzii, ca să rămână numai o 
ipoteză, pentru a nu trebui să admită că pierduse totul încă 
o dată. Apoi o văzu cum recuperează clipa şi fu iarăşi lângă 
el în camionetă. 

— A suferit? 

— Poliţia spune că nu. 

„Poliţia nu ştie nimic. lar despre asta mai puţin decât 
nimic...” 

— Când am aflat, am crezut că a căzut victimă 
experimentelor lui cu electricitatea. Dar pe urmă acel 
detectiv mi-a spus că nu era aşa, chiar dacă nu a mai 


— 202 — 


adăugat nimic. 

Cu coada ochiului, Jim o văzuse cum se întorsese să-l 
privească. Era în mijlocul unei poveşti întunecate şi părea 
că se aşteaptă din partea lui la o lumină pe care nu putea 
să i-o ofere. 

„Te-ai prăbuşit vreodată cu elicopterul?” 

Atunci când înţelese că de la el nu ar fi venit nicio 
clarificare, Charyl deschise geamul şi aruncă afară 
chiştocul de ţigară. 

— Am vorbit cu Caleb cu două zile înainte să se 
întâmple. Era euforic. Părea să fi câştigat la loterie. 
Spunea că ar fi avut în curând mulţi bani şi că aş fi putut 
să încetez să mai duc viaţa asta, dacă aş fi vrut. Mi-a 
propus un sfârşit de săptămână la Vegas. 

Jim rămase uluit. Robert nu-i spusese nimic. Era de 
înţeles din punctul lui de vedere, dar era surprinzător dacă 
te gândeai la cât putea şti Jim despre viaţa lui Caleb. De 
obicei, el şi banii erau în antiteză. Dacă banii erau gheaţa, 
Caleb era o plită încinsă. Se rezolva totul în grabă şi într- 
un pufăit de aburi. 

— Nu ţi-a spus nimic altceva? 

— Nu. S-a întrerupt legătura şi pe urmă nu m-a mai 
sunat... 

Lăsă fraza în aer, pentru a nu trebui să spună că murise 
înainte de-a reuşi să o facă. 

Jim tăcu o clipă gândindu-se. Ce-ar fi putut să suscite în 
Caleb atâta euforie? Unde putuse să găsească banii despre 
care îi vorbise lui Charyl? 

„Sunt în seiful familiei. A spus că tu aveai să înţelegi.” 

Fără nicio legătură, îi veniră în minte cuvintele lui 
Charlie, atunci când vorbiseră la ranch despre lucrurile 
bunicului său. „Esenţele” lui, cum le numea el. Îşi aminti 
că în laboratorul lui Caleb, într-un loc săpat în pardoseală, 
exista un compartiment secret. Cu mult timp în urmă, pe 
când erau la el acasă, i-l arătase ironic lui Jim şi bunicului 
său, spunând că acela trebuia să fie seiful familiei, dacă ar 
fi avut cumva ceva de pus înăuntru. Să fi fost oare cu 
putinţă ca bătrânul Richard Tenachee, care cunoştea 


— 203 — 


oamenii, să-i fi încredinţat puţinele lui averi spre păstrare 
lui Caleb, după toate cele întâmplate? Şi ca, după moartea 
bunicului şi plecarea nepotului, Caleb să fi decis să sară 
pârleazul şi să intre în posesia lucrurilor pe care le păstra 
şi care nu îi aparţineau? 

„Nu”, îşi spuse. Nu stătea în firea prietenului lui. Nimeni 
care ar fi dresat un câine ca şi Silent Joe nu ar fi putut face 
aşa ceva, dacă este adevărat că animalele seamănă cu 
stăpânii. Nu era în firea acelui visător fără noroc, ratat 
până la sacrificiu, onest până la cer. 

Incercă să pună în balanţă teoriile adverse. Caleb era 
îndrăgostit şi disperat. Şi un om în acele condiţii putea fi în 
stare de orice. Istoria lumii şi a lui personală era plină de 
episoade în sprijinul acestei teorii. Jim avea nevoie să ştie. 
Nu îl interesa nimic despre valoarea presupusei şi 
neaşteptatei moşteniri. Dar voia să se poată gândi la Caleb 
cu acelaşi respect pe care îl avea pentru puţinele averi ale 
unei bătrâne căpetenii indiene care reprezentase toată 
familia lui. 

li dezamăgise în toate. Măcar atât le datora 
amândurora. 

Era atât de absorbit de aceste gânduri, încât aproape că 
trecu de intersecţia cu drumul la stânga care ducea spre 
tabără. Frână brusc şi în oglindă văzu capul lui Silent Joe 
trecând prin faţa lunetei posterioare. li ajunse la ureche un 
sunet deranjant de gheare scrijelite pe metal. Se opri 
pentru a da prioritate unui camion cu remorcă ce cobora 
către Flagstaff. Tocmai când făcea curba pentru a intra pe 
drumul neasfaltat, Charyl lăsă să-i scape un surâs ironic. 

— La fel conduci şi elicopterele? 

— Scuză-mă, eram pe gânduri. 

Nu-i fu greu lui Charyl să justifice starea de spirit pe 
care o avea Jim. În schimb, mutra câinelui se arătă la 
geamul din spatele ei, cu un reproş mut, dar evident. 

Merseră spre casă în linişte. Fiecare avea gândurile lui 
în călătoria aceea scurtă, cu zgomotul de fond al roţilor pe 
pietriş. Când ajunseră să vadă marele stejar care dăduse 
numele proprietăţii, Jim observă că în curte, în faţa clădirii 


— 204 — 


principale, era parcată o maşină. 

Jim opri automobilul pe partea cealaltă, sub stejar, lângă 
plasa de metal care delimita vechiul coteţ al lui Silent Joe. 
Deschise portiera şi cobori din camionetă. Văzând locurile 
familiare, câinele începu să dea ceva semne de nerăbdare 
în remorcă. Jim trecu în spate şi lăsă în jos parapetul care 
îi permitea să coboare. După o săritură dezarticulată cum 
îi era mersul obişnuit, Silent Joe atinse pământul şi se 
îndreptă către copacul lui preferat de odinioară. 

În timp ce câinele îşi regăsea habitatul, Jim aruncă o 
privire în jur. 

Casa era aşa cum şi-o amintea, dar totul părea şi mai 
abandonat după moartea proprietarului. Puţinul timp care 
trecuse părea că decolorase deja fiecare lucru, aşa cum se 
întâmplă repede cu amintirile fără importanţă. Peste toate 
plutea un imaginar văl de praf care, în percepţia lui Jim, 
dădea un suflet îndurerat chiar şi lucrurilor neînsufleţite. 

Se apropie de maşina oprită, un Volvo gri cu tracţiune 
integrală. Pe parbriz era un mic talon care o declara fără 
urmă de îndoială în proprietatea băncii First Flag Savings. 
Căută un semn al ocupantului, dar nu era nimeni în jur. 
Singura urmă a trecerii umane erau panglicile galbene de 
la poliție care  sigilaseră locuința şi laboratorul, 
declarându-le scena unei crime. Şi pe drum, urmele de la 
roţile unei ambulanţe care se îndepărtase transportând 
corpul masacrat al unui prieten. 

În spatele lui auzi cum scrâşnea pietrişul sub cizmele lui 
Charyl. Puțin după aceea, se trezi cu ea alături. Între timp, 
soarele se dusese, dezmorţind tonurile de verde şi 
înlocuind umbrele cu o lumină cenuşie monotonă. 

— Aici trăia Caleb? 

— Da. După cum vezi, locul unde stătea reflectă perfect 
descrierea pe care i-ai făcut-o. 

Fata mai făcu alţi doi paşi şovăielnici către casă. 
Hoinărea prin cine ştie ce gânduri. Poate nu avea idee 
despre adevărata condiţie economică a lui Caleb Kelso şi 
despre felul în care trăia. Şi acum, când le văzuse cu ochii 
ei, poate nici măcar nu ştia să dea un nume pentru ceea ce 


— 205 — 


simţea. 

Jim se întoarse spre camionetă şi o lăsă singură, pentru 
că nu putea fi altfel decât aşa. Charyl Stewart avea în 
urma ei o viaţă plină de promisiuni şi de speranţe pierdute 
de-a lungul drumului. Drumul ei personal către infern nu 
mai avea nici măcar privilegiul de a fi pavat cu bune 
intenţii. Speră pentru ea ca măcar Caleb să fi fost o 
amintire de care să se agaţe şi nu a nu ştiu câta 
amărăciune pentru o ocazie pierdută. 

Stătură aşa, în tăcere şi nemişcaţi. Un bărbat pe 
jumătate alb şi pe jumătate indian, o prostituată şi un 
câine. Într-un fel, toţi trei aparținuseră locului aceluia şi 
din acelaşi motiv locul acela le aparţinea, datorită 
prezenţei care încă mai plutea în aer a unui nebun zăpăcit 
care îi iubea necondiţionat. 

Câteva secunde încă pentru ei şi apoi, de după colţul din 
stânga al casei, ieşi un om care purta un costum gri. li 
văzu şi rămase o clipă interzis. Apoi se mişcă în direcţia 
lor, cu pasul grăbit al unor picioare prea scurte care 
duceau un bust prea lung. Jim îl recunoscu. Îl zărise în ziua 
vizitei lui la Cohen Wells, la bancă. Era funcţionarul care 
stătea într-un birou în spatele recepţiei. Când Jim 
întrebase de preşedinte, abia ridicase ochii pierduţi în 
spatele unor lentile groase, de miop. Apoi îi simţise 
privirea împungătoare în spate până când o luase în sus pe 
scară. 

Jim văzu cu surprindere că era înalt cam cât el. De 
departe, disproporţia corpului îl făcea să pară mult mai 
scund. 

— Bună ziua, domnule. Sunt Zachary Van Piese de la 
First Flag Savings Bank. Vă pot întreba motivul prezenţei 
dumneavoastră aici? 

Văzând că jocul lui Zachary era tonul oficial, Jim decise 
să-l înfrunte pe terenul lui. 

— Bună ziua şi dumneavoastră. Eu sunt Jim Mackenzie, 
responsabil al flotei aeriene de la Cielo Alto Mountain 
Ranch. În această casă trăia unul dintre cei mai buni 
prieteni ai mei. Eu vă pot întreba despre motivul prezenţei 


— 206 — 


dumneavoastră aici? 

Îşi scoase ochelarii şi-l fixă pe om cu toată duritatea de 
care era în stare. Atunci văzu cum neplăcerea se 
desenează pe chipul omului cu precizia unui cerc într-un 
lan de grâu. 

— Domnul Mackenzie? Desigur. Scuzaţi-mă, nu vă 
recunoscusem. 

Umerii domnului Van Piese se relaxară. Partea acută a 
vocii sale se pierdu pe undeva prin gât şi bărbatul 
reîncepu să vorbească precum o fiinţă omenească. 

— Sunt expertul imobiliar de la First şi sunt aici pentru a 
face o evaluare a proprietăţii. Domnul Kelso avea cu noi un 
contract de ipotecă şi banca pretinde astfel un credit 
preferenţial. După decesul lui, în absenţa moştenitorilor 
sau a altor îndreptăţiţi, acest loc va fi cu siguranţă scos la 
licitaţie. Având în vedere valoarea datoriei, se poate spune 
că acest teren este deja în proprietatea băncii. 

„Al lui Cohen Wells, ai vrea să spui. Mâna lui întinsă 
asupra oraşului devine cu fiecare zi mai mare...” 

— Iată de ce m-am îngrijorat la sosirea dumneavoastră. 

Primul impuls al lui Jim ar fi fost s-o ia de guler pe acea 
hienă angajată de terţi şi, cu şuturi în cur, s-o facă să 
străbată toată Route 66 până la Oatman. În schimb, se 
apropie de el şi cobori uşor vocea, în mod confidenţial. 
Speră pentru el şi pentru sine că nu avea respiraţia urât 
mirositoare. 

— Domnule Van Piese, fata care este cu mine este 
logodnica lui Caleb Kelso. Dintr-o serie de motive, era 
departe în ziua morţii lui şi nu a putut fi prezentă la 
funeralii. M-a rugat să-i fac favoarea de a o aduce personal 
aici, unde a trăit bărbatul ei. Cred că vrea să stea singură 
câteva momente. 

Chipul lui Van Piese se destinse într-un semn de 
înţelegere. Avea imprimată pe chip falsa tristeţe a unora 
dintre antreprenorii de pompe funebre. 

— Înţeleg. Sigur, nu-i nicio problemă. De fapt, îmi 
terminasem releveul pentru expertiză. 

Atunci când ridicară privirea, Charyl nu se mai vedea. 


— 207 — 


Probabil dăduse colţul casei şi privea acum muntele din 
curtea din spate sau urca spre laborator. 

„seiful familiei.” 

Jim se gândi iar la ascunzătoarea tăinuită în chepengul 
din podea şi la conţinutul ei. Din păcate, localul acela, ca 
de altfel şi casa, era încă sub sechestru. Era ilegal să intri. 
A forţa sigiliile poliţiei era o glumă care ar fi putut avea 
consecinţe puţin plăcute. Nu ştia încă ce ar fi făcut, dar 
fireşte nu ar fi permis ca lucrurile bunicului său să devină 
proprietatea unei bănci, First ori Last, oricum s-ar fi numit. 

Şi în clipa aceea se întâmplă. 

Precedat de un lung schelălăit, Silent Joe sosi în goană 
către Dodge, se ridică pe labele din spate şi le sprijini pe 
cele din faţă de portiera închisă. IÎncepu să zgârie metalul 
cu frenezie, ca şi cum ar fi vrut să-şi sape o groapă ca să 
intre în camionetă. În timp ce se apropia repede, Jim auzea 
zgomotul ghearelor pe metal şi vedea urmele desenându- 
se pe vopseaua caroseriei. 

— Opreşte-te, Silent Joe. Ce-i cu tine? 

Câinele nu-i dădu nici cea mai mică atenţie. Când 
înţelese că portiera nu se va deschide, abandonă latura din 
mijloc a vehiculului şi se duse în spate unde era încă lăsat 
în jos parapetul. Sări în remorcă cu atâta elan, încât 
alunecă cu o izbitură până în peretele cabinei şoferului. 

lşi regăsi aproape imediat echilibrul. Atunci îşi ridică 
botul spre cer şi începu să urle. 

O fracțiune de secundă mai târziu, dintr-un punct din 
spatele casei, sosiră urletele lui Charyl. Erau strigăte 
ascuţite, aproape inumane. Părea imposibil ca o fiinţă 
umană să aibă în ea capacitatea de a suferi în asemenea 
hal, ca şi cum ar fi simţit toată oroarea şi durerea lumii. 

Lui Jim i se făcu pielea ca de găină, tot corpul fiindu-i 
străbătut de o suflare de vânt rece şi de teama care 
îngheţa acel vânt. 

Dar se forţă să reacționeze într-un fel. I se adresă lui 
Van Piese, care arunca în jur priviri şi mai înspăimântate 
decât ale câinelui. li vorbi sec, cu maxima claritate de care 
dispunea în acea frântură de timp. 


— 208 — 


— Aveţi un mobil? 

— Da. 

_ — Atunci nu vă mişcaţi de aici. Chemaţi imediat poliţia. 
Intrebaţi de detectivul Beaudysin, spuneţi-i numele meu şi 
cereţi-i să dea fuga la casa lui Caleb. M-aţi înţeles bine? 

Urletele continuau. Implacabile şi nefireşti. Van Piese nu 
înţelegea şi asta părea să-i mărească teroarea. 

— Da. 

Jim aproape că nu auzi răspunsul. O luase la goană şi se 
îndrepta către colţul casei. 

Urletele continuau. 

Un nor întunecat trecea pe cerul de la The Oak, 
desenând o umbră neagră, lungă pe pământ. Părea că 
trece pe cerul din toată lumea şi că soarele nu avea să mai 
răsară niciodată. 

Jim ajunse la colţ şi trecu mai departe, terorizat de ceea 
ce ar fi putut să găsească. 

Pe latura din stânga a casei nu se vedea nimeni. Nimic şi 
nimeni. 

Urletele încetară dintr-odată. 

Jim îşi urmă cursa. Rugându-se şi sperând, trecu de 
colţul următor. 

Şi aici o văzu. 

Era căzută la pământ, pe drumul care mărginea partea 
din spate a construcţiei, înainte de a deveni povârniş şi, în 
sfârşit, munte. Era întinsă pe spate, cu capul întors în 
direcţia opusă celei din care venea el, cu un picior pus 
peste celălalt într-un mod nefiresc, ca şi cum ar fi avut 
oasele sfărâmate. 

Jim îşi încetini alergarea şi ajunse din inerție în punctul 
din care îi putea vedea faţa. 

Coada de cal se desfăcuse, iar părul îi căzuse în faţă 
acoperindu-i chipul. Lui Jim i se păru că trăsăturile parcă 
se deformaseră, la fel şi oasele craniului. 

Fără să fie nevoie să o atingă, ştiu că era moartă. 

Reugşi să-şi înfrângă mila, care îi cerea să îngenuncheze 
şi să-i ridice părul, şi să o ia în braţe pe fata aceea prea 
tânără pentru a muri şi prea rănită pentru a muri în felul 


— 209 — 


acela. Dar puţina luciditate de care dispunea îi sugeră să 
nu atingă nimic până când nu avea să vină poliţia. Căzu în 
genunchi lângă corpul lui Charyl şi se aplecă până când 
atinse cu fruntea pământul. Rămase acolo să plângă fără 
lacrimi şi să blesteme lumea pentru moartea aceea fără 
sens, până când auzi de departe tânguirea sirenelor. 

Atunci se scutură şi înălţă capul. 

Exact în clipa în care prima uniformă albastră a unui 
poliţist se ivea din spatele casei, se auzi primul tunet. 

Imediat după aceea, începu să plouă. 


— 210 — 


21 


Restul, dacă e posibil, fusese un coşmar şi mai urât. 

Ploaia torențială, cadavrul pe targă, braţul îndoit 
nefiresc din cot, care alunecase de sub cearşaful cu toate 
chingile de siguranţă, luminile ambulanţei, sirena. 
Călătoria până la secţie escortat de maşina poliţiei, cu 
Silent Joe care în sfârşit se liniştise ghemuit lângă el. 
Gândul constant la chipul deformat şi la corpul zdrobit al 
aceleia care în viaţă fusese o fată frumoasă fără noroc, în 
urechi răsunându-i încă amintirea urletelor ei. Orele 
pierdute pentru a răspunde de o sută de ori la aceleaşi 
întrebări. 

„Nu, nu o mai văzusem pe Charyl Stewart înainte de ieri 
după-amiază. 

Da, ştiam că era o prostituată, mi-o spusese chiar ea. 

Da, ştiam de relaţia ei cu Caleb Kelso. 

Nu, nu cred să mai fi fost înainte la The Oak. 

Ce s-a întâmplat? Este a douăzecea oară când o spun. 

Când am auzit-o urlând, am alergat în spatele casei şi 
ea...” 
Jim mulţumise tuturor sfinţilor din cer că îl găsise la The 
Oak pe acel funcţionar spălăcit de la bancă, Zachary Van 
Piese. Îi furnizase un alibi care valora cât viaţa. Dacă ar fi 
fost singur, cum şi-ar fi explicat prezenţa alături de 
cadavrul unei prostituate din Scottsdale, chiar în locul în 
care fusese ucis bărbatul ei în acelaşi mod? 

Pe toată perioada cât împărţise biroul cu un alt poliţist, 
Robert se conformase fluxului de întrebări care se roteau 
ca nişte unde radio în jurul siluetei aşezate a lui Jim. După 
descoperirea noului omor, căzuse pradă resemnării. Din 
câteva priviri pe care i le aruncase, Jim înţelesese că ar fi 
dat salariul pe o lună numai să se afle cu el între patru 
ochi şi să-l întrebe ceea ce îl interesa cu adevărat. Într- 
unul dintre puţinele momente în care rămăseseră singuri, 
detectivul îi adresase o întrebare seacă şi, ca atare, 
primise un răspuns sec. 


— 211 — 


— S-a întâmplat iarăşi? 

— Da. 

— Să vorbim când suntem doar noi doi. 

Jim înţelesese mesajul. Însemna: „nu spune că ştii”. 
Însemna: „nu spune că ştiu”. Dintr-un noroc chior. Van 
Piese, buimăcit de emoţii, confundase puţin succesiunea 
evenimentelor şi explicase comportamentul frenetic al lui 
Silent Joe ca pe o reacţie la furtuna violentă. 

Jim nu-l contrazisese. 

Către sfârşitul depoziţiei sale, în biroul lui Robert venise 
până şi Donovan Cleese, şeful Poliţiei din Flagstaff. Intrase 
în cameră făcându-le semn să continue şi se aşezase într- 
un colţ. Asistase fără să deschidă gura la restul 
întrebărilor şi al răspunsurilor. Purta întipărite pe faţă 
semnele a ceea ce, în comunicatele de presă, este 
denumită drept „o vie îngrijorare”. j 

Jim se gândise că avea toate motivele. In animatul, dar 
inofensivul orăşel Flagstaff muriseră trei persoane, ucise 
barbar de aceeaşi mână. Şi, având în vedere că pentru 
primele două nu era chip să afli pe cine să iei la întrebări, 
nimic nu te făcea să presupui că pentru a treia victimă 
lucrurile s-ar fi putut schimba. 

Dar speranţa este ultima zeiță şi iată-l acolo, rugând-o în 
tăcere, pradă şi el măruntei lui terori. Ameninţat de 
spectrul FBl-ului care, dintr-un moment în altul, putea 
urca în forţă de la sediul din Phoenix pentru a-şi exercita 
autoritatea de a elimina poliţia locală din anchetarea 
cazului. 

După ce epuizase pentru a nu ştiu câta oară subiectele, 
calvarul de întrebări şi răspunsuri al lui Jim se terminase. 
Cu toate că şeful lui era prezent, Robert se hotărâse să-l 
însoţească personal la ieşire. Nici măcar nu avusese nevoie 
să inventeze o scuză. Cu siguranţă, afară, la intrarea 
principală, erau adunaţi reprezentanţii televiziunii şi ai 
presei din întreg statul. Dacă ar fi înţeles că Jim fusese 
pentru a doua oară prezent la locul delictului, pentru el şi 
pentru cercetări ar fi luat sfârşit acea minimă discreţie de 
care toţi aveau nevoie pentru a încerca să rezolve cazul. 


— 212 — 


Aşteptaseră să ajungă destul de departe de birou înainte 
să înceapă discuţia, dar acum, când coborau scările şi 
treceau pe coridoarele care duceau la ieşirea de serviciu, 
detectivul Beaudysin avea în sfârşit posibilitatea să 
vorbească cu martorul lui principal între patru ochi. 

— Deci? _ 

— Nu ştiu ce să spun, Bob. Intâmplarea este de 
necrezut. 

— Despre câine vorbeşti? 

— Da. Aceeaşi scenă de alaltăieri din parcare. A sărit în 
spatele camionetei de-a dreptul terorizat. Apoi a început să 
urle şi te rog să mă crezi că era un vaiet care îţi îngheţa 
sângele în vine. Imediat după aceea fata a început să 
strige. Restul îl ştii. 

— Tu ce crezi? 

— Eu? Ce vrei să cred? Mi se pare totul atât de absurd. 
Fata a murit în acelaşi fel cu ceilalţi doi? 

— La fel, identic. Toate oasele făcute fărâme, ca şi cum 
ar fi fost trecută pe sub o presă. 

— Din momentul în care am auzit-o zbierând până când 
am ajuns unde era, au trecut maxim treizeci de secunde. 
Ce anume poate să aducă o persoană în halul acela şi să 
dispară în neant într-un timp aşa de scurt? 

— Nu ştiu. Şi, din păcate, furtuna aceea blestemată a 
şters orice urmă. 

Robert avusese o ezitare. Jim avu impresia că prietenul 
lui îi ascundea ceva, dar nu i se păru momentul potrivit să 
insiste. Tot ceea ce îşi dorea era să iasă de acolo, să 
respire aer proaspăt, să plece la mii de kilometri depărtare 
de acel oraş şi să uite ce se întâmplase în ultimele zile. 

Terorizat că, dintr-un moment în altul, Silent Joe s-ar fi 
putut pune iarăşi pe urlat. 

La capătul coridorului pe care îl parcurgeau, ajunseră în 
faţa unei uşi de metal. O lumină verzuie venea potolită de 
sus, prin ferestre mici. Era cald şi mirosea a ciment umed. 

Robert se opri în faţa ei. El era polițistul, iar Jim se 
conformă rolului său. 

— Spune-mi ce trebuie să fac. 


— 213 — 


— Cum aş putea să-ţi spun ce să faci, dacă eu însumi am 
nevoie de cineva care să mi-o spună? 

Robert deschise uşa. Afară, furtuna lăsase băltoace pe 
pământ, ce reflectau un cer albastru, spălat ca nou, gata 
pentru asfinţit. Jim nu-şi dăduse seama că trecuse atât de 
mult timp de când intrase în acea clădire. 

— Du-te acasă, pileşte-te şi culcă-te. Este ceea ce aş face 
eu, dacă aş putea. 

— La revedere, Robert. O seară bună. Şi ţi-o doresc din 
suflet. 

Detectivul făcu numai un semn din cap, ceea ce însemna 
că înţelesese. 

— Fii cu ochii pe câinele tău. 

Spuse aceste cuvinte pentru a doua oară şi, în lumina 
faptelor, sunau mai mult a ameninţare decât a sfat. Apoi 
dispăru în urma scârţâitului subţire al uşii. 

Jim se trezi singur în parcarea secundară, aceea 
rezervată maşinilor private ale personalului şi maşinilor de 
serviciu. Pe una dintre ultimele alei se iţea acoperişul 
camionetei lui. 

Se îndreptă în direcţia aceea căutând cheile în buzunar. 

Când păruse clar că prezenţa lui la secţie avea să se 
prelungească mult, un agent de la unitatea chinologică îl 
însoţise pe Silent Joe la cabana din Beal Road. Jim nu ştia 
în ce stare avea să-l găsească. De obicei, atacurile lui de 
panică nu lăsau urme. Comportamentul lui era iar cel 
dintotdeauna, indolent şi concesiv, docil şi autosuficient. 
Dar traversau un moment de nesiguranţă, mai ales cu 
animalul acela atât de imprevizibil. 

Ajunse la camionetă şi fu nevoit să o ocolească pentru a 
ajunge la locul şoferului. Trecu, fără să o privească, pe 
lângă portiera zgâriată de furia lui Silent Joe, ca şi cum, 
dacă ar fi ignorat detaliul acela, ar fi fost posibil să ignore 
tot ceea ce se întâmpla. 

Inainte de a urca, scoase mobilul din buzunar şi formă 
numărul de la ranch. 

La al doilea apel răspunse vocea de bariton a lui Bill 
Freihart. 


— 214 — 


— Cielo Alto Mountain Ranch. Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună, Bill, sunt Jim. Trebuie să vorbesc cu Charlie. E 
pe acolo din întâmplare? 

— Eşti norocos. A ieşit adineauri. Ar trebui să mai fie pe- 
aici pe afară. 

Jim aşteptă, auzind zgomot de cizme pe podeaua de 
lemn. Puțin după aceea ajunse în aparat, uscată ca 
întotdeauna, vocea bătrânului lui bidă'i. 

— Da. 

— Charlie, sunt Jim. Am nevoie de tine pentru o treabă. 
Reuşeşti să ajungi în oraş la căderea întunericului? 

— Fără probleme. 

— Bine atunci. Ne vedem pe la zece la mine acasă. La 
numărul 29 din Beal Road, colţ cu Fort Valley. 

— Bine. 

Bătrânul termină convorbirea. Spusese „bine”, aşadar la 
zece fix ar fi aşteptat în faţa porţii cabanei sale. Jim închise 
mobilul, întrebându-se dacă făcea bine să-l implice şi pe 
Charlie în ceea ce voia să facă. Cunoscându-l, ajunse la 
concluzia că i-ar fi părut mult mai rău dacă nu i-ar fi cerut 
să meargă cu el. 

Se urcă în maşină, porni motorul şi ieşi încet din 
parcare. Tot astfel făcu şi drumul până acasă. 

Îşi luă răgazul pe care nu voise să şi-l ia în viaţă. 
Conduse încet, rememorând una câte una toate cele 
întâmplate în decurs de câteva ore. Fără a reuşi prin asta 
să facă vreo presupunere asupra vieţii lui viitoare. 

Când ajunse la cabană, o găsi sprijinită de partea din 
faţă a Hondei sale pe April Thompson. 

Orele petrecute ca să răspundă la întrebările poliţiştilor 
i se părură dintr-odată o realitate preferabilă prezenţei lui 
April, încă nu digerase întâlnirea din ziua trecută. Nu era 
în stare să mai înfrunte o alta, aşa cum nu era dispus să 
mai înfrunte o altă noapte de insomnie. Noul omor 
marcase o pauză. Era ceva teribil pentru felul lui de a fi şi 
un fapt neliniştitor pentru toate întrebările pe care le 
adăuga celor existente. Dar în toate astea era un simplu 
martor. Era doar un om care văzuse şi care putea relata 


— 215 — 


ceea ce ştia, lăsând altora sarcina de a înţelege. Tot restul 
era puşcăria lui. Oriunde se întorcea, se afla în faţa câte 
unui zid şi pe fiecare zid era scris câte un nume. 

Alan, Swan, Cohen Wells, Caleb Kelso, Charles Begay şi 
Richard Tenachee. 

April. 

Seymour... 

De data aceasta, era imposibil să întoarcă privirea în 
altă parte, era imposibil să pretindă că nu s-a întâmplat 
nimic. Ca biata Charyl Stewart, încercase să-şi piardă 
urma, dar fiecare om lasă semne ale existenţei sale, care 
nu pot fi şterse. Oricât ai fugi de fantome, viteza nu e 
îndeajuns de mare pentru a nu le găsi aşteptând tocmai în 
locul în care te consideri în siguranţă. 

Opri maşina în spatele Hondei şi cobori. Ea se apropie 
păşind agale, ca şi cum traseul acela ar fi fost greu de 
parcurs din pricina distanţei şi a destinaţiei. 

— Bună, Jim. 

April luă expresia şi tăcerea lui Jim ca pe o surpriză la 
revederea ei. 

— Sunt ziaristă şi sunt din Flagstaff. Şi cel puţin o 
fărâmă de creier tot posed. Chiar credeai că nu aş fi 
descoperit unde stai? 

Jim încercă să pară hotărât, fără să fie nepoliticos. 

— Ce pot face pentru tine? 

— Ce-ar putea vrea o ziaristă? O poveste. 

— Ce poveste? 

— O istorie adevărată. Vreau să-mi spui ce se întâmplă. 

Jim se abţinu cu greu să nu râdă. 

— Tu vrei...? Eu aş avea nevoie de cineva care să-mi 
spună ce se întâmplă. ; 

April surprinse amărăciunea şi oboseala din vocea lui. li 
acordă un moment de răgaz. Întoarse capul să privească 
intrarea micii cabane. 

— Asta te împiedică să mă inviţi înăuntru? 

Jim nu reuşi să găsească o scuză plauzibilă pentru a nu o 
face. Ar fi fost de ajuns să-i spună că era obosit, ar fi fost 
de ajuns să-i spună că avea nevoie să fie singur, ar fi fost 


— 216 — 


de ajuns... 

Ar fi fost de ajuns să-i spună adevărul. Că îl înspăimânta 
să rămână între patru pereţi cu ea. 

— Nu, deloc. Vino, trebuie să verific dacă se simte bine 
câinele meu. 

Străbătură aleea scurtă de la intrare - plăci de ciment 
aşezate între două bucăţi de pajişte. Jim deschise uşa şi se 
dădu la o parte pentru a o lăsa pe April să intre. 

Înăuntru, aerul era curat, semn că Silent Joe, cu toate că 
fusese închis, nu îşi pierduse controlul asupra corpului. 
Anunţat de un zgrepţănat de gheare pe ciment, veni să 
controleze fără grabă identitatea nou-sosiţilor. Atunci când 
îi văzu, nu avu nicio reacţie, ca şi cum ar fi trăit un 
moment prevăzut şi previzibil. 

April îl privi cu mai multă simpatie decât lăsau să se 
înţeleagă cuvintele. 

— Nu se poate spune că este un câine de pază perfect. 

— Nici măcar de apărare, dacă ne luăm după asta. Cred 
că singurul mod de a-l face periculos este să-l iei în braţe 
şi să-l arunci în capul cuiva. 

Indiferent la acele comentarii prea puţin laudative la 
adresa lui, câinele se întoarse cu spatele şi se mişcă fără 
grabă, pentru a se aşeza în aşteptare în faţa uşii de la 
grădină, care dădea spre bucătărie. Jim se duse să 
deschidă şi îl lăsă să iasă. În timp ce câinele alerga pe 
afară în căutarea unui loc unde să se uşureze, controlă să 
aibă apă proaspătă de băut şi îi răsturnă în blid o cutie de 
mâncare pentru câini. 

Apoi se reîntoarse în micul salon care ţinea loc în acelaşi 
timp de cameră de zi şi de sufragerie. April rămăsese în 
picioare, cu mâinile în buzunarele blugilor, privind în jur. 
Jim încercă să câştige timp. 

— Ai chef de o cafea? Este singurul lucru pe care ţi-l pot 
oferi. 

April îl privi ca şi cum ar fi cântărit oportunitatea unei 
cafele la ora aceea. Poate şi capacitatea lui Jim de a face 
una decentă. 

— Bine, o cafea. 


— 217 — 


— Nu cred că am lapte. 

— Tocmai mă gândeam că fără lapte ar fi perfect. 

Jim aprecie încercarea ei de a atenua puţin tensiunea. 
Sau poate era numai o tehnică ziaristică pentru a crea o 
atmosferă relaxantă pentru o posibilă sursă de informaţii. 

În timp ce el stătea în dreptul chiuvetei şi încărca filtrul 
aparatului, April se ivi în uşa bucătăriei. 

— Văd că te-ai aranjat bine. 

Jim ridică modest din umeri. 

— Este numai ceva temporar, aşteptând să găsesc un loc 
numai al meu. 

Ea aruncă o replică, având un aer aproape distrat: 

— Ştiu că acum lucrezi pentru Cohen Wells. 

„Ai să vezi că vei descoperi imediat ce vrea de la tine 
stăpânul oraşului...” 

Jim nu se întrebă nici măcar cum de ştia. Tocmai îi 
spusese. Era ziaristă şi era din Flagstaff. Şi poseda o 
inteligenţă de invidiat. 

— Da, sunt pilotul ranch-ului şi responsabil cu viitoarea 
flotă aeriană. 

— Oh, de-i aşa, omul acesta este în stare să cumpere 
multe lucruri. Şi multe persoane... 

Făcuse această remarcă pe un ton blând, fără să 
accentueze cuvintele. Ceea ce rezultase nu era sarcasm, ci 
o undă de milă. 

Jim reacţionă din păcate într-un mod pe care ar fi vrut 
să-l evite. De oboseală, de nervi, dintr-un sentiment de 
vină. Avu o tresărire care îl făcu să-şi toarne pe mână 
cafeaua fierbinte pe care o turna în ceşti. Una căzu la 
pământ şi se sparse cu un zgomot sec, împrăştiind în jur 
cioburi şi lichid fierbinte. Înăbuşindu-şi un icnet între dinţi, 
deschise robinetul şi se grăbi să pună mâna opărită sub 
jetul de apă. Apoi se întoarse şi o înfruntă, luându-şi 
energie din acea mică durere pentru a aborda subiectul. 

Se surprinse ridicând vocea mai mult decât ar fi vrut. 

— În sfârşit, April, ce vrei de la mine? Ştiu că m-am 
purtat urât faţă de tine. Ştiu că m-am purtat urât faţă de 
toţi cei care îmi erau în preajmă. Şi „urât” este numai un 


— 218 — 


eufemism. Nu ai putea să-mi spui în faţă că sunt un 
nenorocit care ar merita să moară de o sută de ori şi să-mi 
dai două palme şi să pleci trântind uşa? 

April nu avu nicio reacţie. Se limită să-l fixeze o clipă în 
tăcere. Jim rămase surprins văzând că pe buzele ei 
apăruse, de cine ştie unde, un surâs. Fu şi mai surprins 
când văzu că nu era părere de rău, ci numai o atingere 
melancolică de gingăşie. 

— Nu, Trei-Oameni. Nu, băiat fără noroc care nu vrea să 
crească. Timpul acela s-a dus. Au trecut prea mulţi ani de 
la acea stare de spirit. Nu ştiu câte poduri am traversat noi 
de atunci, dar ştiu câtă apă a trecut pe dedesubt. Eu m-am 
schimbat, a trebuit să o fac. Atunci eram o copilă, dar 
acum ştiu ce fel de femeie am devenit. Din păcate, nu ştiu 
ce bărbat ai devenit tu. 

Jim o privi pentru prima oară cu ochii bărbatului care ar 
fi vrut să fie. Fugise de toate atât de repede, că nu reuşise 
să reţină cât de frumoasă fusese, în toate sensurile. Se 
eliberase cu atâta violenţă de ceea ce considera o 
închisoare, încât nu observase că probabil April nu era 
gardianul, ci stătea închisă în celulă împreună cu el. 

Ea continuă cu aceeaşi voce blândă, care în acelaşi timp 
era o silenţioasă lamă de pumnal. 

— Îţi repet ce vreau de la tine. O poveste. Vreau să-mi 
spui ce se întâmplă în oraşul acesta, ce ascunde poliţia cu 
atâta îndârjire. Vreau să-mi spui ce-ai văzut. O dată măcar, 
vreau de la tine adevărul. Mi-l datorezi. 

— Mă şantajezi? 

April făcu un gest elocvent cu umerii. 

— De ce nu? i se pare că meriţi altceva? 

Jim schimbă dintr-odată subiectul. Nu mai reuşea să se 
apere, de aceea căută apărare în atac. 

Sec, neprevăzut, tăios. 

— Al cui este Seymour? 

Ea rămase o clipă împietrită. Apoi, fără să răspundă, ieşi 
din bucătărie. Jim o urmă şi o opri în mijlocul sufrageriei. Îi 
puse o mână pe umăr şi o constrânse să se întoarcă. Cu un 
gest brusc, April se descotorosi de mâna lui Jim, dar 


— 219 — 


rămase dreaptă în faţa lui fără să mai dea semne de 
plecare. Avea ochii plini de lacrimi şi expresia cuiva care 
se urăşte pentru asta. 

Nu o slăbi. 

— Al cui este Seymour? 

— Al meu! îi urlă în faţă April. 

Jim se apropie atât de mult, încât îi simţi parfumul 
răsuflării. Iniţiase vânătoarea de sinceritate şi acum nu 
mai putea da înapoi fără să fi terminat, chiar cu riscul de a 
muri din cauza asta. O luă de braţe şi începu s-o scuture. 

— Acum spune-mi tu adevărul. Al cui este Seymour? 

Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii lui April ca să spele 
anii de singurătate, zilele petrecute în luptă fără să aibă pe 
nimeni căruia să-i arate rănile, nopţile petrecute încercând 
să întrevadă un viitor prin ceața prezentului. 

— Chiar vrei să ştii al cui este Seymour? 

Se eliberă iar şi îl privi cu ochi sfidători, ochi albaştri 
înecaţi în lacrimile sărate. Aceiaşi pe care îi dăruise şi 
fiului ei. 

— Este al meu! Este al meu! Este al meu! 

Cedă dintr-odată. Umerii i se lăsară şi vocea îi deveni o 
suflare. Se apropie un pas şi îşi lipi fruntea de pieptul lui, 
căutând un refugiu care îi fusese refuzat ani de zile. 

— Este al meu... 

Spuse aceste ultime cuvinte sufocată de materialul 
cămăşii. Jim o cuprinse cu braţele şi o ţinu lipită de el, 
căldura acelui corp confundându-se cu a lui. 

Jim simţi că se topea ceva înăuntrul lui. Nu ştia ce era, 
pentru că nu i se mai întâmplase. Toate întrebările 
dintotdeauna îşi găsiră într-o clipă răspuns. Nu unul sigur, 
dar posibil. Poate că ar fi trebuit să rămână acolo pentru a 
avea libertatea pe care o căutase plecând. Şi poate că, de 
fiecare dată când mărise spaţiul din jurul lui, respirase tot 
mai puţin. 

Rămase nemişcat în locul acela de vânătoare a timpului 
şi a părerilor de rău, cu parfumul părului lui April să 
reînvie amintirea, iar corpul ei palpabil de femeie să-i 
aducă aminte că este bărbat. Când o dezlipi de el şi o 


— 220 — 


sărută, gustându-i lacrimile, pentru prima oară în viaţa lui, 
Jim Mackenzie avu senzaţia că sosise acasă. 


— 221 — 


22 


Chiar şi acum se îneca în amintiri. 

Trecuseră mulţi ani şi se vărsase mult sânge. Sânge ieşit 
din vene şi sânge ieşit din cuvinte, din acele cuvinte care 
ucid persoanele într-un mod mult mai dureros decât 
armele. Tot ceea ce părea făcut fărâme se recompunea 
câte puţin datorită magiei şi ciudăţeniei întâmplării. Cu 
forme noi şi culori noi care aminteau că nimic nu era la fel. 
Întâlnirea aceea pentru care nu era pregătit, nu acolo şi nu 
atunci, îi lăsase un sentiment de gol greu de explicat, 
atunci când o dorinţă de revanşă ar fi fost mult mai de 
înţeles. În clipa în care se aflaseră faţă în faţă şi se 
priviseră în ochi, totul păruse atât de îndepărtat, atât de 
inutil, atât de lipsit de sens. Niciun motiv pentru a învinge, 
fiindcă nu era niciun motiv pentru a lupta. Singura emotie 
fusese remuşcarea. Nu pentru ceea ce fusese, ci numai 
pentru ceea ce ar fi putut să fie. 

Se întrebă dacă se întâmplase acelaşi lucru şi cu ea. 
Acum ştia cine era şi unde era. Şi-şi cunoştea modul de a 
gândi. Kilometrii care îi separau nu îi făceau din acest 
motiv să fie mai aproape. Deja odinioară nimic nu fusese 
posibil. Ceea ce se adăugase în decursul timpului ar fi 
putut doar să transforme indiferența în milă. 

Şi el chiar nu voia... 

Bastonul se înfipse într-o mică denivelare de teren şi 
simţi că-şi pierde echilibrul. Două braţe puternice care îl 
susțineau pentru a-i evita căderea îl scoaseră din gândurile 
sale. 

— Sunteţi obosit? Vreţi să intrăm în casă, domnule 
Wells? 

Alan Wells se sprijini în baston şi refuză cu o mişcare din 
cap. Wendell, fizioterapeutul care îi urmărea reabilitarea şi 
exerciţiile cu protezele, decisese să părăsească sala şi să 
se aventureze într-o plimbare pe un teren ceva mai 
accidentat. Se mutaseră afară, pe pajiştea din faţa casei, la 
umbra ulmilor. 


— 222 — 


Lucrurile nu se desfăşurau prea lesne, şi Alan începuse 
să-şi piardă încrederea. 

— Nu cred că voi reuşi vreodată. 

— Ba da, sigur că o să reuşiţi. 

„Nu, nu voi fi în stare. Din simplul motiv că nu reuşesc 
să găsesc nici un singur nenorocit de motiv pentru a o 
face...” 

Wendell îi zâmbi, fiind sigur că acele cuvinte îi fuseseră 
dictate pacientului său de un moment de scepticism. Le 
auzise şi de la alte persoane altădată, în aceeaşi situaţie. 

— Domnule Wells, cunoaşteţi un pilot italian care se 
numeşte Alessandro Zanardi? 

Alan nu urmărea prea mult automobilismul, dar ştia că 
luase locul întâi la câteva campionate de carting în 
America. 

— Da, am auzit de el. 

— Bine. Băiatul acela a avut o problemă ca a 
dumneavoastră. Şi-a pierdut ambele picioare într-un 
accident în timpul unei curse în Germania. 

Făcu o pauză de efect şi Alan fu nevoit să accepte că 
Wendell era foarte priceput în motivarea persoanelor. 

— Acum a început iar să alerge. Cu ajutorul unor 
proteze ca ale dumneavoastră, participă la un campionat 
de turism la nivel mondial. 

— Şi câştigă? 

Wendell făcu un gest din umeri. 

— Asta nu are importanţă. Oricare i-ar fi poziţia în cursă, 
în orice caz e un câştigător. 

Alan nu spuse nimic. Wendell era un băiat sănătos şi plin 
de entuziasm, pe care reuşea să-l transmită muncii sale. 
Recunoştea în el sinceritatea şi o dedicare demnă de toată 
lauda pe plan profesional şi uman pentru ceea ce făceau 
împreună. Totuşi, nu reuşea să nu se gândească la faptul 
că, de fiecare dată, la sfârşitul şedinţelor lor, se întorcea la 
viaţa lui dintotdeauna mergând pe două picioare, iar Alan 
Wells rămânea un nume pe o agendă şi un dosar clinic. 

Fizioterapeutul îi întinse cele două cârje pe care le 
sprijinise de un copac. 


— 223 — 


— Cred că este de-ajuns pentru astăzi. Aveţi încredere în 
experienţa mea. Totul se va întâmpla pe neaşteptate. Într-o 
dimineaţă vă veţi trezi şi vă veţi da seama că reuşiţi să 
mergeţi fără probleme. 

Alan îşi puse sub braţe cârjele şi, împreună, se 
îndreptară spre casă. Părăsiră ceea ce ei numeau simplu 
„grădină”, şi care era de fapt un parc în toată regula. 
Acesta se lărgea în jurul lor cu o deschidere către vest 
care îl învecina astfel cu cea de-a treia gaură de pe terenul 
de golf. 

Wendell făcu să alunece pe şine marea uşă de sticlă care 
dădea spre salon. 

— Vreţi să vă ajut să faceţi o baie? 

— Nu, nu sunt transpirat. Sunt bine. Mă va ajuta diseară 
şoferul tatălui meu. 

Jonas era una dintre multele persoane angajate de 
Wells, un fel de factotum care, printre multele lui merite, îl 
avea şi pe acela de a fi fost o vreme infirmier la Flagstaff 
Medical Center. 

— Foarte bine, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, eu 
plec. 

Alan rămase în picioare să privească marele Harley al lui 
Wendell, care ieşea din spatele casei şi dispărea pe aleea 
de la intrare. Nu îndrăgise niciodată motocicletele, dar în 
clipa aceea se gândea cât de mult i-ar fi plăcut să poată 
conduce una. 

Shirley îşi făcu apariţia lângă el. 

— Domnule Wells, aveţi nevoie de ceva? 

Alan fu nevoit să zâmbească, dezarmat ca întotdeauna în 
faţa prezenţei punctuale a guvernantei. 

— Shirley, trebuie să-mi spui unde este telecamera. 

— Care telecameră? 

— Aceea care mă filmează tot timpul şi te avertizează 
când rămân singur. Nu se poate să fii atât de punctuală 
fără un ajutor din afară. Sau trebuie să cred că te încrezi 
în cine ştie ce percepţie extrasenzorială? 

Făcu câţiva paşi prin cameră. Cârjele lăsau pe 
pardoseală semne care erau imediat ascunse de perii 


— 224 — 


mochetei. Se îndreptă către partea opusă a salonului, 
urmat de femeie. 

— Poţi pleca liniştită. Mă duc în birou să-mi citesc 
corespondenţa. Te voi găsi că mă supraveghezi şi pe 
internet? 

Shirley făcu un pas înapoi şi Alan avu senzaţia că se- 
ntrecuse puţin cu gluma şi că fusese prost înţeles. Se 
întoarse să o privească cu un zâmbet. 

— Ştiu că faci pentru mine tot ce-ţi stă în putere. Şi 
poate şi ceva mai mult. Iţi mulţumesc mult, Shirley. Chiar 
nu am nevoie de nimic. 

— Foarte bine, domnule Wells. 

Guvernanta plecă fără să mai adauge nimic. Alan îşi 
urmă drumul către partea din casă unde era biroul. 
Trebuia să facă faţă unor modalităţi de deplasare care 
erau mult diferite faţă de cele de altădată. In plus, 
folosirea cârjelor făcea din el nu numai un om fără 
picioare, ci şi unul fără mâini. Se gândi că ar fi trebuit să 
inventeze ceva pentru a putea transporta mici obiecte fără 
a fi nevoit de fiecare dată să se folosească de ajutorul 
cuiva. În sfârşit, ajunse în camera de lucru a tatălui său, 
care era în perfectă armonie cu restul casei. O îmbinare 
desăvârşită de mobile vechi şi un design mai modern. 

Ajunse la biroul cu suprafaţă de cristal care era 
adevăratul protagonist al încăperii şi, chinuindu-se un pic 
cu cârjele, reuşi să se aşeze în faţa monitorului. În timp ce 
aprindea monitorul, îşi dădu seama că tatăl lui uitase 
calculatorul deschis şi că una dintre acele unităţi portabile, 
de salvare a datelor, era introdusă într-una dintre fantele 
USB. 

Conţinutul apăru pe ecran imediat ce acesta se lumină. 

Alan Wells cel de acum câţiva ani ar fi închis fişierul fără 
să-i arunce nici măcar o privire. Acum lucrurile nu mai 
stăteau aşa. După toate probabilitățile, aceea avea să fie 
viaţa lui viitoare: era moştenitorul lui Cohen Wells, în toate 
sensurile, chiar dacă asta nu fusese ceea ce alesese cândva 
pentru el. 

Ecranul era plin de foldere cu diverse nume. Alan le 


— 225 — 


deschise una câte una şi le parcurse repede. Erau rapoarte 
bancare de conturi curente de la instituţii din insulele 
Cayman, Barbados, din Irlanda şi de la Monte Carlo, toate 
în valoare de câteva sute de milioane de dolari. Erau copii 
scanate ale unor documente de proprietăţi mobiliare şi 
imobiliare şi acţiuni mai mult sau mai puţin relevante într- 
un număr neprecizat de întreprinderi şi societăţi. Probabil 
originalele erau puse în siguranţă în vreun seif pe undeva. 

Alan se simţi jenat. Îşi dădu seama că era vorba despre 
lista completă a activităţilor tatălui lui. Şi că nu tot ceea ce 
era arhivat ar fi putut fi arătat cu dezinvoltură Fiscului. Se 
pregătea să închidă fereastra aceea când observă un folder 
numit „Cielo Alto Mountain Ranch”. 

Făcu clic şi folderul îşi dezvălui conţinutul. Erau o serie 
de documente privitoare la activitatea ranch-ului. Unul era 
o hartă a zonei în care se ridica satul cu toată suprafaţa 
proprietăţii colorată în violet. În interior, puţin mai departe 
de centru, era un teren mult mai mic, cu formă ce aducea 
cu un romb, colorat în galben. Pe aceasta era scris cu 
negru: „Flat Fields - Eldero 1868”. 

Ciudat. Din ceea ce ştia şi din spusele tatălui lui, zona 
aceea trebuia să fie în deplina lor proprietate, inclusiv 
suprafaţa Flat Fields. Harta era recentă şi Alan nu reuşea 
să-şi explice cele două culori, şi nici acea dată care era de 
mai bine de o sută de ani, şi un nume care aparţinea mai 
mult legendei decât istoriei. 

Deschise un alt document şi, pe măsură ce înainta cu 
lectura, simţea cum creşte în el neliniştea. 

Era copia unei mărturisiri complete a lui Colbert Gibson 
care admitea că îşi însuşise fraudulos şi pentru uz personal 
fonduri de la First Flag Savings Bank. 

Din ceea ce ştia, Colbert Gibson era în clipa aceea 
primarul din Flagstaff, dar data documentului făcea 
trimitere la o perioadă în care era încă directorul băncii. 
Alan înţelese de ce tatăl lui susţinuse la timpul respectiv 
alegerea în funcţia de primar a unei persoane clar 
necinstite. Omul acela era complet în mâinile lui. Ar fi fost 
de-ajuns să se facă publică acea bucată de hârtie pentru ca 


— 226 — 


primarul să sfârşească în puşcărie. lar Gibson ar fi făcut 
tot ceea ce tatăl lui i-ar fi cerut numai ca să nu se întâmple 
aşa ceva. 

Cel de-al treilea fişier pe care reuşi să arunce o privire 
era certificatul unei mari sume împrumutate în particular 
de către Cohen Wells cu câţiva ani în urmă unei persoane 
pe care nu o cunoştea, un anume David Lombardi. 

Alan nu ştia ce să facă. Şi, mai ales, nu ştia ce concluzii 
să tragă din ceea ce de-abia citise. Era conştient de faptul 
că în lumea afacerilor, pentru a nu fi devorat, trebuia într- 
un fel să fii dispus să devorezi. Cu toate acestea, era vorba 
despre o metaforă destinată mai cu seamă lexicului 
popular. Treaba se schimba mult când erai pus în faţa 
rămăşiţelor unor oameni distruşi. 

Inchise computerul şi, ajutându-se de cârje, se ridică din 
fotoliu. Hotări să lase stick-ul la locul lui. Cu siguranţă că 
tatăl său l-ar fi văzut când se întorcea acasă şi l-ar fi pus 
acolo unde îl păstra de obicei. Dacă l-ar fi luat el şi l-ar fi 
pus în vreun sertar, se putea gândi că citise ceea ce era pe 
el. Şi acesta era un lucru pe care voia să-l evite pe cât îi 
stătea în putinţă. 

leşi din birou şi tot atât de încet se întoarse în salon. 

Se aşeză pe un divan şi, cu telecomanda, trase perdelele 
pentru a se apăra de lumina incandescentă de asfinţit. 

Shirley se prezentă pe neaşteptate, când se pregătea să 
aprindă televizorul. 

— A sunat John, portarul de la bariera de intrare. Era 
foarte agitat. Vă caută cineva. 

— O vizită pentru mine? Cine este? 

— Pe moment, bietul a crezut că era o glumă. Când şi-a 
dat seama că era chiar ea, aproape s-a sufocat. 

— Am înţeles, Shirley. Dar vrei să-mi spui cine e? 

Alan simţea cum i se zbat tâmplele. Spera să nu audă 
numele acela. În schimb, Shirley îl rosti. 

— Swan Gillespie. 

Numai două cuvinte care se pierdură în draperiile 
încăperii, dar care ricoşară în mintea lui Alan ca o 
împuşcătură între munţi. Primul impuls fu acela de a spune 


— 227 — 


nu. De a-l avertiza pe John sau pe oricine ar fi stat la 
ghereta portarului să nu o lase să intre nici acum, nici 
altădată. 

Sau măcar până când nu i-ar fi crescut iar picioarele. 

Dar impulsul acela fu imediat domolit. Nu putea fugi 
toată viaţa. Spectrul lui Swan Gillespie avea să-l bântuie 
încă multă vreme, dacă nu avea curajul să-l înfrunte şi să-l 
şteargă pentru totdeauna din imaginaţia lui. 

Acum. 

— Spune-i să o lase să treacă. 

Înainte ca Shirley să aibă timp să iasă din cameră, o 
opri. Îi arătă spre fotoliul de care sprijinise cârjele. 

— Şi ascunde blestematele alea de cârje. 

Locotenentul Alan Wells înfruntase moartea şi, în acelaşi 
timp, văzuse alţi oameni murind. Aşteptase, întins pe nisip 
şi simțind cum îl părăsesc sângele şi viaţa, să vină 
ajutoare, nehotărât dacă să urle să se grăbească sau să se 
roage să nu mai ajungă niciodată. 

Dar răstimpul cât o aşteptă pe Swan Gillespie să intre 
reprezenta unul dintre cele mai grele momente din viaţa 
lui. Prea multe amintiri, prea multe cuvinte nespuse, prea 
multă furie reprimată, prea multă durere alungată cu greu 
în neant pentru a se amăgi că nu există. 

Şi totul se şterse când se deschise uşa şi se trezi cu ea în 
faţa lui. 

Swan Gillespie era una dintre acele persoane care aveau 
darul de a transforma într-un eveniment intrarea ei într-o 
încăpere. Invers decât se întâmplă de obicei cu fiinţele 
umane, întregul  depăşea valoarea specifică a 
componentelor separate. Era un chip, un corp, o privire, o 
voce, dar combinate de hazard cu aceeaşi grijă norocoasă 
care înfăptuieşte operele de artă. 

În trecut, de fiecare dată când o avusese în faţa lui, îşi 
dăduse seama că, oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să şi-o 
întipărească în minte la fel de frumoasă pe cât era de fapt. 

— Bună, Swan. 

— Bună, Alan. 

Femeia înaintă doi paşi în cameră. 


— 228 — 


Purta o pereche de pantaloni simpli de pânză şi o 
cămaşă sport lăsată afară din pantaloni. Deasupra, o vestă 
uşoară de puf. În mână ţinea o pălărie moale şi o pereche 
de ochelari de soare. Când îşi dădu seama că îi mai avea 
încă la ea, îi arătă jenată lui Alan. 

— Ilartă-mă, ar fi trebuit să-i las în maşină, dar au 
devenit practic uneltele meseriei. Uneori o figură faimoasă 
poate fi un inconvenient stânjenitor. N 

Alan o ştia prea bine şi înțelegea ce voia să spună. Intr- 
un fel tragic şi bizar, ei doi erau o perfectă antiteză. Ea 
devenise faimoasă pentru picioarele ei, el pentru că nu le 
mai avea. 

— Ce faci? 

În aer plutea rugina timpului trecut şi a lucrurilor care 
se întâmplaseră, şi pierderea aceea de intimitate care 
intervine între două persoane care au crezut că se iubeau, 
imediat după ce viețile lor s-au separat. 

— Bine. 

Swan arătă spre cameră. 

— E frumos aici. E altfel de cum mi-o aminteam. 

— Da. Mama mea, înainte de a pleca cu noul ei soţ, a 
făcut o treabă bună. S-a căsătorit chiar cu arhitectul care 
ne-a refăcut casa. Cred că acum este pe undeva în 
plimbare prin lume. 

Alese un ton lejer pentru a evita să dea alte explicații. 

— Nu cred că treburile edilitare ale acestei familii sunt 
importante. Tu eşti mult mai mult. În condițiile astea, cred 
că-ţi datorez felicitări. Tot citesc în ziare despre succesele 
tale. Probabil Flagstaff ţi-a făcut o primire triumfală. 

Swan dădu cu modestie din mâini şi îşi cobori privirea în 
podea. 

— Oh, asta. Nu este cum crezi. Cum spun înţelepţii sau 
oamenii de rând, nu tot ce zboară se mănâncă. Când eram 
aici, abia aşteptam să plec. Am descoperit doar că lumea 
este la fel peste tot. Singurul loc care se schimbă într- 
adevăr este locul în care te-ai născut. Poate nu trebuie să 
te întorci niciodată. 

Când ridică ochii şi îl privi, Alan văzu în ei o vină purtată 


— 229 — 


de-a lungul anilor. Prezentul poate fi uneori un sălaş dintre 
cele mai rele dacă este mobilat cu reziduurile unui trecut 
greu de uitat. 

— Poate te-ai întrebat de ce am venit astăzi aici. 

Alan încercă să zâmbească. 

— Cred că salutarea unui vechi prieten este o explicaţie 
bună. 

Cu o mişcare fluidă şi naturală, Swan se aşeză pe divan 
şi-şi lăsă ochelarii şi pălăria pe fotoliul alăturat. 

— Da, de fapt am venit să văd ce faci. Dar şi pentru a-ţi 
spune anumite lucruri. Ar fi trebuit să o fac cu mult timp în 
urmă şi cu atât mai mult după ceea ce ţi s-a întâmplat. 
Dar, după cum ştii, curajul nu a fost niciodată punctul meu 
forte. 

— Şi totuşi, pentru a ajunge unde ai ajuns, a fost nevoie 
demult curaj. 

— Nu era curaj. Eram tânără şi mi-am făcut iluzii o 
vreme că ar fi fost vorba de asta. Apoi am înţeles ce era de 
fapt. 

Alan aşteptă în tăcere urmarea. În clipa aceea simţea 
pentru ea aceeaşi compasiune pe care o avea pentru el. 

— Era disperare. 

Swan îl fixă cu o expresie pentru care odinioară şi-ar fi 
dat viaţa numai să o vadă o singură dată. 

— Aşa, fără curaj, am reuşit să devin numai o persoană 
celebră. Tu, în schimb, eşti un erou. 

„Eroii sunt toţi morţi. Chiar şi cei care au reuşit să se 
întoarcă.. 

— Nu, nu sunt un erou. 

— Ba sigur că eşti. Ai fost întotdeauna, chiar dacă nu 
ştiai. 

— Nu mi-a folosit prea mult. 

— Oh, sigur că ţi-a folosit. Le-a folosit băieţilor acelora 
pe care i-ai salvat. Ţi-a folosit ție pentru a deveni bărbatul 
de acum. A folosit... 

Swan făcu o pauză şi asta îi ajunse lui Alan pentru a 
rechema în memorie gânduri îngrozitoare. 

„Bărbatul care sunt...” 


— 230 — 


Se gândise îndelung, întins într-un pat de spital noaptea, 
cu dureri sfâşietoare în picioare, în timp ce printre 
lacrimile care i se scurgeau din ochi privea tavanul fără să- 
l vadă. Se întrebase de mai multe ori, spre ruşinea lui de 
soldat. Se întrebase dacă, în lumina a tot ceea ce simţea în 
acel moment, ar fi luat aceeaşi decizie. Se întrebase dacă 
ar mai fi avut aceeaşi hotărâre de a face cea mai 
periculoasă alegere sau ar fi rămas la locul lui, la adăpost, 
constrâns fiind după aceea să dea piept cu conştiinţa lui, 
dar salvat, integru, intact. 

Viu. 

Se întrebase de mii de ori dacă ar mai fi avut forţa de a- 
şi risca viaţa pentru băieţii aceia. Şi nici măcar o dată nu 
reuşise să găsească un singur răspuns la fel. 

Swan îşi ascunse sfârşitul complicatului ei discurs într-o 
răsuflare şoptită. 

— Mi-a folosit mie pentru a găsi curajul să vin aici. 

Alan nu spuse nimic. Aştepta urmarea nerăbdător şi, în 
acelaşi timp, nu-şi putea reţine teama. 

— În toţi aceşti ani, mi-am dat seama că am trăit 
lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat cu senzaţia că 
nu aş avea drept deplin asupra lor, ca şi cum totul ar fi fost 
o uzurpare şi, dintr-un moment în altul, ar fi trebuit să vină 
cineva şi să-mi ceară socoteală de prezenţa mea acolo şi 
să-mi ceară totul înapoi. Trăiam aşa cum dorisem 
întotdeauna, şi totuşi... 

Lăsă în aer fraza şi pauza aceea era mult mai grăitoare 
decât cuvintele nespuse. 

— Pe urmă am înţeles de ce. 

Încă o pauză, timpul pentru un suspin. Şi pentru un 
ultim steag alb fluturat în vânt. 

— Atunci când se fac treburi urâte, trebuie să ai tăria să 
le uiţi. lar această tărie nu am găsit-o niciodată, chiar dacă 
am crezut că sunt în stare. lată de ce sunt astăzi aici. 

O privi în ochi, şi Alan citi în ei adevărul şi o aşteptare 
care dura de ani. 

— Pot spera că într-o zi mă vei putea ierta? 

Alan o privi în tăcere o vreme care lui Swan i se păru 


— 231 — 


interminabilă. Acela era un moment pe care orice om l-ar fi 
acceptat ca pe o manifestare de dreptate divină. 

Era acolo, în faţa lui, fără apărare. Ar fi putut prinde din 
zbor acea oportunitate şi ar fi putut să se bucure de 
revanşa lui. O putea distruge cu cuvintele. Dar, în acelaşi 
timp, ar fi putut avea un răspuns la întrebările ei. Într-o 
clipă, elimină toate dubiile rămase şi înţelese că răspunsul 
era da. Pus în aceeaşi situaţie, s-ar fi comportat în acelaşi 
fel şi şi-ar fi riscat iarăşi viaţa pentru a-i salva pe acei 
tineri. 

Şi nu spuse cuvintele acelea. 

— Sigur. Te-am iertat demult, Swan. 

Timpul începu iar să treacă între acei pereţi, şi un 
zâmbet neînsemnat pe buzele lui Swan avea semnificaţia 
unui incendiu. 

— Atunci mă pot întoarce din când în când? 

Alan îşi dădu seama că nici măcar o dată în timpul 
conversaţiei ochii lui Swan nu se opriseră pe picioarele lui. 

— Swan, e totul în regulă. Eram copii şi am făcut greşeli. 
Tu, Jim, eu. Singura iertare pe care trebuie să o cauţi este 
aceea care vine din tine însăţi. Nu trebuie să plăteşti 
pentru nimic. Nimic nu te poate obliga să te întorci. 

— Nu este de-ajuns faptul că ar putea să-mi facă 
plăcere? 

Alan îşi plecă privirea către protezele ascunse în 
pantalonii de trening, pentru a-i putea vorbi fără să aibă în 
faţă chipul ei. 

— Swan, să privim în faţă realitatea. Tu eşti o femeie 
care are lumea la picioarele ei. Eu sunt un om care are în 
locul picioarelor bucăţi de plastic şi de metal. Cum să-ţi 
facă plăcere să frecventezi o asemenea persoană? 

Ridică privirea şi îi zâmbi fără să-şi dea seama că, unite 
cu acea expresie, cuvintele aveau o semnificaţie nemiloasă. 

— Poate că „plăcerea” poate fi înlocuită cu „milă”. Şi 
ăsta este ultimul lucru de care am nevoie acum. 

Swan avea ochii plini de lacrimi. Făcu un semn de 
înţelegere cu capul. 

— Am înţeles. Aşa e drept. 


— 232 — 


Se ridică de pe divan. Alan îi văzu rapid ochii plini de 
lacrimi înainte de a dispărea în spatele ochelarilor de 
soare. 

— Cred că nu-mi rămâne decât să plec. 

Se apropie şi-i dădu un sărut fugar pe obraz. 

— La revedere, Alan. 

Acel sărut avea parfumul care nu se uită şi o promisiune 
de duioşie pe care nu era drept să o simţi. 

— La revedere, Swan. Mult noroc. 

Swan se întoarse cu spatele şi, după câţiva paşi, dispăru 
dincolo de uşă. Tot ceea ce însemna prezenţa ei se risipi, 
aşa cum se întâmpla de fiecare dată când pleca. Alan 
rămase singur în lumina amurgului, în camera aceea care 
îi părea iar cufundată în întuneric la numai o clipă după 
plecarea ei. 


— 233 — 


23 


— De ce nu mi-ai spus? 

April părăsi o clipă refugiul umărului său, fără să se 
îndepărteze prea mult de căldura corpului. Jim îi simţea 
rotunjimea sânilor apăsându-l pe o parte şi pielea fină de 
pe picioare care o atingea pe a lui. Ea îl privi în tăcere, 
întinsă pe pat lângă el, dar prezentă iarăşi pe lume. 

Când se sărutaseră în picioare în sufragerie, duioşia 
acelui sărut fusese imediat copleşită de pasiune. Lacrimile 
se transformaseră în unghii ascuţite. Rănile lor deveniseră 
guri şi buze. Se încleştaseră şi hainele lor căzuseră ca şi 
cum ar fi fost cusute numai pentru acel scop, iar Jim 
regăsise intactă în amintire pielea aceea cunoscută şi, în 
acelaşi timp, nu mai simţise nimic asemănător. 

Şi totuşi, ea era doar o femeie şi el doar un bărbat. Rasă 
străveche, eterna poveste. 

Lupta aceea de limbi şi sâni, şi mâini, şi piele frecată pe 
care o numeau sex o mai simţise de mii de ori pentru el şi 
pentru nu mai ştia cine în acel moment. Fără a fi în stare 
să-i dea un altfel de nume. Fără măcar să-şi dorească să 
învingă plictiseala şi să încerce. Acum, ceva o 
transformase, dar Jim nu voia să înţeleagă în ce anume. 
Voia doar să trăiască ceea ce simţea. Şi pentru a o putea 
face din plin, trebuia să ştie. Chiar cu riscul de a-i părea 
apoi rău. 

Repetă întrebarea de teamă ca April să nu-l fi auzit. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Ce? 

— De Seymour. 

Suprafaţa moale a pielii aceleia se îndepărtă, înlocuită 
de coaja zgrunţuroasă a realităţii. April se răsuci şi cobori 
din pat pentru a-şi lua cămaşa de unde graba de-a se 
dezgoli o lăsase să cadă. Jim ghici jocul muşchilor pe 
spatele bronzat. Întinse o mână pentru a o mângâia, dar nu 
ajunse la timp. April se ridică scuturându-şi capul într-o 
mişcare de păr viu şi începu să-şi tragă cămaşa. Jim îi văzu 


— 234 — 


dispărând sânii, nasture cu nasture. 

— Ar fi folosit la ceva dacă ţi-aş fi spus? 

Jim tăcu. Ar fi fost nevoie de ani de zile pentru acel 
răspuns. Şi nu avea tot acel timp. 

— Tu voiai numai să fugi. Povestea aceea tâmpită cu 
Swan nu avea nicio legătură. Nu la ea era problema, ci la 
tine. Ar fi fost numai un mijloc pentru a-ţi încetini fuga şi, 
în timpul acesta, am fi fost nefericiţi amândoi. Cu mari 
şanse să mai creăm unul. 

— Şi ce-ai făcut? 

April se aşeză pe marginea patului şi începu să-şi tragă 
pantalonii. 

— Când am aflat că eram însărcinată, m-am dus în 
Phoenix, la sora mea. Aveam diploma de la Northern 
Arizona University şi am frecventat o şcoală de jurnalism 
până când s-a născut copilul. Apoi am obţinut un post la 
Arizona Daily Sun pentru vreo doi ani. Mi-am creat un mic 
renume. Când mi s-a prezentat ocazia, am acceptat oferta 
de la Chronicles şi m-am întors în Flagstaff. 

— Ce le-ai spus alor tăi? 

— Adevărul. Că am iubit un bărbat care nu merita să 
trăiască, dar că nu de aceea copilul meu merita să moară. 
Spre marea mea surprindere, au înţeles. 

— Şi ce i-ai spus lui Seymour? 

— Că nu avea un tată, pentru că nu fusese posibil. Cred 
că va înţelege cu timpul. 

— Şi lumii ce i-ai spus? 

Lui Jim îi păru imediat rău de această ultimă întrebare. 
April dădu din umeri cu indiferenţă. 

— Nimic. Este viaţa mea. Mă priveşte numai pe mine. 
Chiar dacă ştiu că nu vor înţelege niciodată asta. 

Forţa acelei femei îl lovi pe Jim mai puternic decât orice 
pumn. Se miră că ea îl crezuse până la un moment dat la 
nivelul ei. Îndreptă discuţia în altă parte, ştiind bine că, 
oriunde ar fi căzut cuvintele, atingeau oricum un punct 
dureros. 

— Cum este Seymour? 

— La fel ca tine. Are numai nouă ani, dar are inteligenţa 


— 235 — 


şi farmecul pe care cred că le aveai şi tu la vârsta aceea. 
Încerc să fac tot ce îmi stă în putere să le folosească aşa 
cum trebuie. Am ajuns chiar să mă rog. 

Jim rămase tăcut, cu capul plecat. April era în picioare la 
capul patului. Se elibera de toate fantomele ei. Uneori era 
de ajuns să desprindă jumătate pentru a le vedea că dispar 
în întregime. 

— Tu ai vrut adevărul. Nu este întotdeauna un loc în 
care să te simţi la largul tău. 

Jim înălţă capul şi o privi fără a şti ce să spună. Apoi 
spuse ceea ce simţea, sperând să fie ceea ce trebuie. 

— Trebuie să-l cunosc. 

April veni pe partea lui şi se aşeză pe marginea patului. 
Îi luă capul în mâini şi îl sărută uşor pe buze. 

— Nu, Trei-Oameni. 

— Dar eu... 

Îi acoperi gura cu mâna pentru a-l împiedica să 
continue. Jim văzu în ochii acelei femei lucrurile pentru 
care un bărbat şi-ar fi dat viaţa ca să le merite. Şi pe care 
nu reuşiseră să le facă trei bărbaţi într-unul singur. 

April se ridică şi rămase să-l privească de sus, aşa cum 
se cădea să fie. 

Pe chipul ei se mai citeau încă duioşie şi părere de rău. 

— Acesta nu este un joc, Jim. Asta e viaţă. Iar pe acest 
tărâm nu cred că eşti un bărbat care să merite încredere. 
Nu-ţi voi mai permite să strici totul încă o dată. 

Se aşeză pe un fotoliu lângă pat, luă de jos cizmele şi le 
încălţă cu gestul brusc al unui adio. 

În clipa aceea sună soneria de la intrare. Jim privi ceasul 
din reflex. Era ora zece. Sosise Charlie şi adusese cu el 
simţul timpului. 

În casa aceea timpul zburase şi, din anumite motive, 
afară trecuse prea încet. Jim se ridică de pe pat şi începu 
să se îmbrace. 

— Este Charlie. Îi dădusem aici o întâlnire. Uitasem 
complet. 

Vocea lui cerea iertare, iar lui April nu-i servea la nimic. 

— Nu-i nicio problemă. Tu ai vizite, iar eu trebuie să 


— 236 — 


plec. 

Jim înţelese sensul acelor cuvinte nu din semnificaţie, ci 
din tonul vocii. 

„Tu ai viaţa ta, eu pe a mea. Se ating, dar nu se unesc. 
Nu se mai...” 

April se ridică de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă, în 
căutarea hainei. Jim o opri în timp ce se pregătea să iasă 
din cameră. 

— April! 

— Da? 

— Acum nu pot. Dar imediat ce voi putea, îţi promit că 
vei avea povestea ta. 

Ea îi zâmbi şi îl ucise. 

— Am avut deja una. Şi, în ciuda celor întâmplate, a fost 
cea mai frumoasă poveste de pe pământ. 

Plecă lăsându-l mai bătrân şi mai singur decât putea 
suporta. Auzi un clic! din sufragerie, un zgomot de uşă 
deschisă şi voci la intrare, şi pe urmă un alt zgomot de uşă 
închisă, pe urmă tăcere. 

Atunci când Jim apăru punându-şi un tricou, Charles Owl 
Begay stătea în picioare în mijlocul camerei. 

— Bună, Charlie. Îţi mulţumesc că ai venit. Numai o 
clipă şi sunt gata. 

Bătrânul răspunse cu un simplu gest din cap. Jim se 
duse iar în dormitor pentru a-şi lua pantofii. Din sufragerie 
îl ajunseră cuvintele bătrânului. 

— Fata aia are multă forţă şi multă muzică în ea. Este o 
adevărată Femeie-Care-îşi-Schimbă-Culorile. Omul care o 
duce în casa lui este un om norocos. 

Femeia-Care-işi-Schimbă-Culorile era o veche legendă 
navajo, esenţa femeii perfecte. 

Jim se gândi că o femeie ca aceea nu ar fi trebuit să-l 
aleagă pe unul lipsit de culoare ca el. 

— Sunt sigur de asta. 

Se întoarse la Charlie şi se supuse judecății privirii lui 
fără să adauge că nu ar fi putut fi niciodată omul acela. 

Charlie înţelese oricum, dar nu spuse nimic altceva. 

Silent Joe ieşi numai atunci din bucătărie, ca şi cum ar fi 


— 237 — 


intuit că în casa aceea se întâmplau lucruri mai importante 
decât el şi din care era exclus. Sau că acele lucruri 
omeneşti erau prea nesemnificative şi nu merita să le dai 
prea multă atenţie. 

Jim se gândi că acel câine îl distra. Era singura fiinţă vie 
care reuşea să-i dea bună dispoziţie. Poate era şi singura 
fiinţă vie care avea încredere în el. 

— Câine, rămâi aici. Trebuie să ies din nou. Când mă 
întorc, o să te plimb până în Colorado. 

Silent Joe luă acea promisiune ca pe o ameninţare, nu ca 
pe o răsplată. Îşi reluă locul în bucătărie cu entuziasmul cu 
care un microbist se aşază în faţa televizorului pentru a 
urmări un meci căruia îi cunoaşte deja rezultatul. 

Jim luă o geacă de blugi de pe un scaun şi ieşi din casă 
urmat de Charlie. Lăsase lumina din bucătărie aprinsă, nu 
atât pentru câine, cât pentru el. Era numai o iluzie, dar 
ştia că la întoarcerea lui i-ar fi făcut plăcere să-şi 
imagineze că îl aştepta cineva. 

Se urcară în Dodge, şi Jim porni motorul. Charlie nu 
întrebă unde mergeau. În filosofia lui, dacă Jim îl rugase să 
meargă cu el într-un loc, exista un motiv. Care era motivul 
şi care era locul avea să descopere când ajungeau. 

Jim ştia toate acestea, dar simţi nevoia să îl avertizeze 
că acţiunea lor ar fi putut avea consecinţe neplăcute 
pentru amândoi. 

— Bidă'i, ştiu unde sunt esenţele bunicului meu. 
Mergem să le luăm. 

Charlie făcu un semn de încuviinţare cu capul, iar borul 
pălăriei îi desenă o umbră pe obraz. 

— Pentru a le avea, poate trebuie să facem ceva ilegal. 

Charlie cunoştea bine istoria Poporului. Ştia o grămadă 
de reguli corecte şi incorecte, de abuzuri şi promisiuni 
nerespectate. Cunoştea oameni constrânşi să umble şi 
oameni constrânşi să stea pe loc. Pentru el, nicio lege care 
priva un om de puţinele lucruri pe care merita să le aibă 
nu era o lege dreaptă. 

Arătă cu mâna drumul pe care îl aveau în faţa lor şi 
spuse doar atât: 


— 238 — 


— Să mergem. 

leşiră din luminile oraşului urmând fluxul traficului pe 
Autostrada 89, destul de lent la ora aceea. Lumea stătea în 
casă ori în restaurante, iar şoferii de camioane - în 
pensiuni, luptându-se cu beri reci, nachos şi chili. Erau 
prin preajmă puţine suflete încăpăţânate în căutarea nopţii 
sau grăbite să scape de ea. Şi suflete blestemate care 
opreau bătăile de inimă ale fiinţelor umane şi făceau câinii 
să urle. 

— Fii atent la umbra ta, Trei-Oameni. 

Charlie rupsese tăcerea dintr-odată. Vorbise aproape în 
şoaptă şi Jim nu înţelesese sensul cuvintelor spuse. 

— Ce vrei să spui, Bidâ'1? 

Charlie vorbi continuând să se uite la drumul din faţa 
lui. 

— Fiecare om are un frate care este copia lui fidelă. E 
mut, şi orb, şi surd, însă spune şi vede totul, exact ca el. 
Soseşte ziua şi dispare noaptea, atunci când întunericul îl 
absoarbe sub pământ, în casa lui adevărată. Dar este de 
ajuns să faci un foc, iar el este din nou acolo, ca să danseze 
la lumina flăcărilor, supus la ordine şi fără a se putea 
răzvrăti. Stă întins pe pământ pentru că i-o porunceşte 
luna, stă în picioare pe un perete atunci când i-o permite 
soarele, stă lipit de picioarele sale pentru că nu poate 
pleca. Niciodată. 

Intoarse capul şi îl privi. Ochii lui erau o pată sub 
întunericul pălăriei. 

— Omul acela este umbra ta. Este cu tine de când te-ai 
născut. Când îţi vei pierde viaţa, o va pierde o dată cu tine 
fără să o fi trăit vreodată. 

Făcu o pauză şi, din cauza nedumeririi lui Jim, spuse ce 
avea pe suflet. 

— Încearcă să fii tu însuţi, nu umbra ta, altminteri vei 
părăsi această viaţă fără să ştii ce este viaţa. 

Jim rămase tăcut. Acela era cel mai lung discurs pe care 
Charlie i-l ţinuse de când îl cunoştea. Se întrebă despre ce 
vorbeau el şi bunicul lui când erau singuri, câte lucruri 
necontaminate de maşini, telefoane mobile şi ecrane de 


— 239 — 


computer văzuseră, de câte zboruri ar fi fost în stare fără 
elicoptere, ce bogății posedau fără vreo legătură cu banii. 

Şi câtă durere simțeau pentru el. Nu pentru ceea ce le 
făcuse lor, ci pentru ceea ce îşi făcea sieşi. 

Nu spuse nimic pentru că nu era în stare. Luă doar o 
mână de pe volan şi o puse pe braţul bătrânului. Şi ştiu 
fără vreun motiv anume că făcuse ceea ce trebuia. 

Cu puţin înainte de răspântia care ducea la casa lui 
Caleb, Jim trase pe stânga şi opri camioneta într-un loc gol 
de parcare. 

Luă lanterna din compartimentul mănuşilor şi o rangă 
din dotarea camionetei şi coborâră. Merseră ascunzându- 
se pe sub copacii care mărgineau drumul. Exista 
posibilitatea ca poliţia să fi lăsat pe cineva de pază acolo. 
Era posibil, dar Jim nu miza pe această probabilitate. 
Fuseseră comise două delicte la The Oak, dar, încă de la 
primul, zona şi edificiul fuseseră inspectate cu o grijă 
meticuloasă. Şi încă şi mai mult cu ocazia celui de-al doilea 
delict. Nu era nimic de supravegheat în locul acela. Nimic 
care să justifice prezenţa santinelelor. 

Dar pentru liniştea lor era mai bine să controleze înainte 
de a se zvârli cu capul înainte într-un şir neplăcut de 
încurcături. 

Puțin după aceea, o tăiară în diagonală până când 
ajunseră la drumul neasfaltat ce urca spre casa lui Caleb. 
Copacii o ascundeau încă vederii şi nu era posibil să se 
vadă dacă filtra vreo lumină de la ferestre sau dacă în jur 
se simţea prezenţa cuiva. Urmară drumul o vreme, 
mergând încă pe sub pini. Era un clar de lună care se 
prefira într-un halou cât să vezi pe unde calci, dar care 
lumina puţin poteca învăluită în beznă. 

Când casa le apăru în faţa ochilor, văzură că era 
cufundată în întuneric. În haina lui de bumbac, Jim simţi 
că-l ia cu frig. Două persoane muriseră în locul acela, ucise 
într-un mod înfiorător. Fu bucuros de prezenţa lui Charlie. 
Poate că singur nu ar fi avut curajul să se întoarcă acolo. 

Se apropiară şi mai mult şi se opriră, feriţi de un copac. 
Din casa luminată de acel corn de lună nu răzbătea 


— 240 — 


mişcarea nici unei fiinţe umane. 

O luară pe latura cea mai îndepărtată a curţii, lăsând pe 
stânga construcţia principală, şi urcară spre laborator. 
Mergeau cu atenţie, încercând să nu facă să scârţâie 
pietrişul de sub picioare. Apoi ajunseră pe pajişte şi pe 
cărarea care ducea la edificiul scund, puţin mai sus, şi 
orice zgomot de paşi încetă. 

Când ajunseră în faţa uşii, Jim fu nevoit să aprindă 
pentru o clipă lanterna. El şi Charlie făcură scut cu 
corpurile lor, în aşa fel încât să se vadă cât mai puţin 
licărirea aceea. Fu suficientă o secundă pentru a vedea că 
uşa pe care Jim o spărsese cu camioneta fusese de bine, de 
rău reconstruită. Poliţia avea încredere în sigilii şi în 
teroarea delictelor comise în locul acela ca să ţină pe 
oricine la distanţă. Aparatura lui Caleb putea fi râvnită de 
mulţi, dar nu era transportabilă cu un mijloc de deplasare 
normal. Un du-te-vino nocturn de camioane, chiar şi de 
mici dimensiuni, nu ar fi trecut neobservat. 

Jim găsi punctul de minimă rezistenţă şi introduse 
ranga. O mişcare scurtă şi un zgomot care în tăcere se 
propagă ca o împuşcătură. Apoi se făcu o deschizătură 
suficientă pentru a lăsa să între corpul unui om. 

După ce rupseră panglicile galbene puse de poliţie ca să 
marcheze cu literele lor negre scena crimei, intrară în 
laborator. Aici Jim fu din nou nevoit să aprindă lanterna 
pentru a se putea orienta, protejând-o cu mâna, astfel 
încât să limiteze fasciculul de lumină. În penumbra deasă, 
aparatura şi alternatoarele pe care le instalase Caleb în 
locul acela păreau amenințătoare şi în acelaşi timp prea 
puţin reale, ca şi cum ar fi fost aparatele din laboratorul 
unui cercetător creator de monştri din filmele lui Ed Wood. 
Chepengul era chiar acolo unde şi-l amintea, pe partea 
stângă faţă de intrare. 

Se apropiară de capacul de lemn şi Charlie îl ajută să îl 
ridice. Jim îndreptă într-acolo lanterna şi văzură treptele 
care duceau puţin mai jos, în camera subterană plină de 
rafturi. Jim îi făcu semn lui Charlie să coboare şi îi lumină 
drumul. Apoi cobori şi el şi se aşeză în dreptul raftului din 


— 241 — 


stânga. 

Îl examină câteva momente la lumina lanternei şi... 

— Ieşiţi de acolo cu mâinile la ceafă şi fără să faceţi 
mişcări bruşte. O mişcare greşită şi vă las laţi pe amândoi. 

Vocea izbucnise poruncitoare dinspre un fascicul de 
lumină foarte puternică, orbitoare. Din reflex, Jim ridică o 
mână ca să-şi protejeze ochii. O secundă mai târziu lumina 
cobori. 

— Doamne fereşte, Jim, dar ce dracu' faceţi aici? 

Lui Jim îi dansau scântei galbene prin faţa ochilor, dar, 
în reflectarea unei lanterne foarte puternice îndreptate 
spre pământ, recunoscu vocea şi chipul detectivului Robert 
Beaudysin. Îşi trase sufletul abia când văzu că se lasă în 
jos ţeava pistolului pe care acesta o ţinea îndreptată 
asupra lor. 

Jim mulţumi cerului că era el. 

— Salut, Bob. Dacă iei lumina aia de acolo şi cobori, 
imediat ce-mi revin din şoc îţi explic totul. 

Farul se stinse şi lanterna pe care o avea Jim în mână 
rămase singura sursă de lumină. Picioarele detectivului 
apărură încet, încet pe măsură ce cobora treptele de lemn, 
până când, din reflexul de lumină, îi apăru chipul pe care 
nu se citea nimic bun, iar Jim conveni că nu erau prea 
multe motive pentru a se aştepta la un comportament 
prietenesc. 

Robert privi în jur şi întinse mâna către întrerupător. 

— Ajunşi aici, mi se pare absurd să nu folosim o lumină 
serioasă. 

Un bec agăţat în tavan se aprinse, împrăştiind în jur o 
lumină brutală. Încăperea se dovedi ceea ce era de fapt, o 
debara cu scule şi unelte aşezate în ordine pe rafturi. 

— Sper că acum îmi vei da nişte explicaţii. 

— Bunicul meu îi dăduse spre păstrare lui Caleb anumite 
lucruri. Această casă împreună cu tot ce conţine este de- 
acum proprietatea băncii lui Cohen Wells. Nu am cum să 
demonstrez că obiectele acelea îmi aparţin. Dar erau ale 
bunicului meu şi vreau să le am, făcând abstracţie de 
valoarea lor. Nu sunt din lăcomie aici, ci din respect. 


— 242 — 


Jim arătă din cap spre raftul din faţa lui. 

— Dacă îmi amintesc bine, aici este un compartiment 
ascuns pe care Caleb îl numea „caseta de valori” a familiei, 
înăuntru vei găsi un anumit număr de păpuşi katchina 
destul de vechi şi alte lucruri despre care nu ştiu nimic, 
dar pe care le va recunoaşte Charlie. 

Făcu un gest cu mâna spre figura încă bănuitoare a 
prietenului lui. 

— Trebuie doar să descoperim cum se deschide. 

Se puseră toţi trei pe treabă. Căutarea mecanismului de 
deschidere dură circa douăzeci de minute, după care 
Robert se lăsă păgubaş. 

— Dar eşti sigur că acest compartiment există într- 
adevăr? 

Jim tocmai băgase mâna sub un raft şi începuse să-l 
parcurgă cu atenţie. La un moment dat găsi o crăpătură 
care nu ar fi trebuit să fie acolo. 

— Poate l-am găsit. 

Îşi vâri mâna în deschizătură şi trase spre exterior. 

Se auzi un declic scurt şi partea dreaptă a raftului se 
desprinse puţin de perete. Jim se dădu la o parte pentru a-l 
lăsa pe Robert să deschidă primul trapa. Raftul se mişcă 
fără niciun zgomot şi dezvălui deschiderea micii încăperi 
care era în spatele lui. 

Pe dreapta, puse pe pământ, se aflau nişte obiecte care 
în aparenţă păreau mici statuete. Chiar dacă acel mic 
depozit subteran părea extrem de uscat, acestea fuseseră 
înfăşurate într-o folie de plastic pentru a le apăra de 
umiditate şi praf. Culorile care se ghiceau atenuate de 
precaritatea transparenţei ambalajului le clasificau fără 
dubiu printre operele de artă de tip katchina. Alături era 
un plic mare cerat, maro, pe care era scris un nume cu o 
grafie ascuţită, cu o carioca neagră. 

„Jim Mackenzie.” 

— Mda, măcar ai spus adevărul. 

Cuvintele lui Robert îi ajunseseră la urechi lui Jim ca o 
absolvire. Îi mulţumi înţeleptului Richard Tenachee că 
avusese prudenţa de a evidenția astfel apartenenţa acelor 


— 243 — 


obiecte. 

În partea opusă era un obiect înfăşurat într-o pătură 
indiană destrămată, aşezat pe podeaua de lemn. Părea 
foarte veche, dar printre rupturi şi pete se vedeau bine 
culorile originale: roşu, albastru, indigo, negru şi alb. 

Robert o arătă şi i se adresă lui Jim. 

— Este şi asta a ta? 

— Nu am mai văzut-o până acum. Nu cred să fi fosta 
bunicului meu. 

— Asta este pătura unei căpetenii. Foarte veche. 

De când îi surprinsese Robert, era pentru prima oară 
când Charlie îşi făcea auzită vocea. Îi îndepărtă şi 
îngenunche în faţa obiectului pus pe jos. Puse uşor mâna 
pe țesătura care îl acoperea. 

Confirmă părerea de mai înainte. 

— Foarte veche. A aparţinut unei căpetenii foarte 
puternice. Nu era un lucru de-al lui Richard. 

Bătrânul începu să desfăşoare cu grijă acel ambalaj 
delicat pentru a-i scoate la lumină conţinutul. Atunci când 
se desprinse şi ultima fâşie, Jim şi Robert erau atât de 
captivaţi de ceea ce li se arătase în faţa ochilor, încât nu 
dădură atenţie mimicii lui Charlie. 

Niciunul dintre cei doi nu-l văzu cum se albise la faţă. 
Niciunul dintre cei doi nu-i văzură reacţia instinctivă de a 
se îndepărta preţ de o palmă de acel lucru strălucitor. 

Vocea detectivului îi ieşi din gură odată cu răsuflarea lui 
plină de uimire. 

— Sfinţi din ceruri! Şi ce e chestia asta? 

În faţa lor apăruse un vas mare de metal. După culoare 
şi consistenţă, totul lăsa să se înţeleagă că era vorba 
despre un obiect preţios. Lumina becului smulgea reflexe 
suprafeţei pe care numai magia aurului le putea genera. 
Pe margine erau gravate semne, un fel de scriere într-o 
limbă pe care în acel moment niciunul dintre ei nu ştiu să o 
identifice. 

Chiar şi după o evaluare fugară şi inexpertă, era clar că 
valoarea intrinsecă a obiectului trebuia să fie foarte mare. 
O eventuală valoare arheologică i-ar fi mărit-o peste 


— 244 — 


măsură. 

Charlie murmură ceva în limba navajo. Lui Jim i se păru 
că înţelege două cuvinte: âsaa' şi nahasdzăăn. 

Asaa’. Vas. 

Nahasdzăâân. Pământ. 

Dar Robert îl antrenă în elanul lui de detectiv şi crezu că 
nu a auzit bine. 

— Iată ce declanşase fericirea lui Caleb. Chestia asta 
trebuie să valoreze o avere. De unde poate proveni? 

Charlie se ridică şi se îndepărtă de vas. Se sprijini de 
raftul din faţă. Jim îl privi şi, pentru prima oară de când îl 
cunoştea, îl văzu tulburat. 

— Charlie, te simţi bine? 

Bătrânul făcu un grăbit semn afirmativ cu capul. Apoi îşi 
scoase pălăria ca şi cum acel cerc din jurul capului s-ar fi 
transformat într-o menghină insuportabilă. Jim văzu că 
ochii lui înconjurați de riduri erau străbătuţi de o spaimă 
care venea de foarte departe. 

Arătă spre vasul de pe podea care reflecta indiferent 
lumina. 

— Vasul Pământului. 

— Vasul Pământului? Ce înseamnă? 

Charlie nu avu cum să răspundă. De undeva din afara 
laboratorului sosi desluşit un zgomot metalic care luă prin 
surprindere mutrele uluite ale lui Robert şi Jim. 

Robert ascultă o secundă. Apoi, dintr-o singură mişcare, 
apucă lanterna şi scoase pistolul. 

— Este cineva. Nu vă mişcaţi de aici. 

Jim şi Charlie rămaseră singuri în lumina nemiloasă a 
acelui bec gol, în tăcere, în faţa licăririi aurului, fără a 
reuşi să se privească în ochi. 

De la locul lor de sub pământ auziră nişte voci fără a le 
putea desluşi. Puțin mai târziu le ajunse la ureche un 
zgomot de paşi. În sfârşit, chipul lui Robert Beaudysin se 
ivi în deschizătura chepengului. Lângă el era o altă 
persoană. În reflexul luminii care venea de jos, Jim 
recunoscu fluturarea părului acaju al lui April Thompson. 


— 245 — 


24 


Acum erau aşezaţi toţi patru în jurul mesei din 
sufrageria lui Jim. 

În centrul tăbliei de lemn era pus vasul aurit, cu pătura 
veche indiană care ţinea loc de faţă de masă. Lumina 
becului împrăştia reflexe aurii pe suprafaţa opacizată de 
timp. După ce Robert o surprinsese pe April afară din 
laboratorul lui Caleb, urmase un moment justificat de 
stânjeneală. Toţi îi priveau pe toţi ca şi cum nu reuşeau să- 
şi explice motivele prezenţei lor în locul acela şi la acea 
oră. Era clar că fiecare, dintr-un motiv sau altul, avea 
dreptul la explicaţii. Şi ar fi trebuit, la rândul lui, să dea cu 
atât mai multe lămuriri. Deciseseră să plece de acolo şi să 
stea de vorbă liniştiţi într-un loc mai puţin expus la 
ciudăţeniile evenimentelor. Cabana lui Jim de pe Beal Road 
păruse locul cel mai nimerit. 

Jim fusese autorizat neoficial de către Robert să ia plicul 
şi păpuşile katchina care îi aparţineau. Incărcase 
statuetele în camionetă şi îşi băgase în buzunarul interior 
al hainei acel sul de pânză cerată. De-a lungul întregului 
drum de întoarcere, Charlie stătuse pe scaunul 
pasagerului în tăcere. Părea încă impresionat, iar lui Jim 
nu-i veni să-l întrebe nimic. 

Robert şi April sosiseră fiecare cu maşina lui, urmând 
camioneta. 

Când intraseră, Silent Joe se arătase o clipă în uşa 
bucătăriei. Îi privise până ce înţelesese că promisiunea sau 
ameninţarea cu o plimbare pe jos până în Colorado nu s-ar 
fi adeverit pe moment. Jim îi dăduse mâncare şi apă 
proaspătă, şi îi deschisese uşa de lângă chiuvetă pentru a-i 
lăsa drum liber spre pajiştea din spate. 

Robert i se adresă lui April. Era autoritatea legală, de 
aceea li se păru tuturor normal ca el să fie cel care înnoda 
firele. 

— Acum, că suntem liniştiţi, aş putea şti de ce veniseşi la 
The Oak? 


— 246 — 


— Dar voi? _ 

April nu se lăsase intimidată. Învăţase şi ea demult lecţia 
cu apărarea şi atacul. 

— Trebuie să-ţi amintesc că sunt poliţist? 

Fata răspunse ca şi cum provocarea ar fi fost unul dintre 
cele mai fireşti lucruri din lume. 

— lar eu sunt ziaristă. Îmi desfăşuram investigația 
privind moartea a două persoane. 

— Aş putea să te acuz de... 

Jim îşi dădu seama că lucrurile luau o întorsătură urâtă 
şi se decise să intervină. 

— Robert, suntem toţi în aceeaşi barcă. Acesta nu-i un 
caz ca toate celelalte. Aici nu funcţionează regulile 
normale. 

Detectivul rămase o clipă perplex, apoi îşi dădu seama 
că Jim avea dreptate. 

Când i se adresă din nou lui April, tonul îi era diferit. 

— OK. Vorbeşte tu acum. 

April se relaxă şi se sprijini de spătarul scaunului. 

— Am înţeles că Jim ştia mult mai multe decât spunea. Şi 
am mai înţeles că ar fi fost imposibil să-l fac să vorbească. 
Astfel, am început să-l urmăresc pentru a vedea dacă ieşea 
ceva la iveală. Când am văzut că pleca din oraş şi se 
îndrepta spre The Oak, mi-am spus că avusesem dreptate. 
Am aşteptat ca ei să se îndepărteze şi am urcat până la 
casă. Şi v-am surprins. Asta-i tot. 

Jim observase că April nu-l privise niciodată în faţă în 
timp ce vorbea. Poate se simţea vinovată de faptul că îi 
urmărise. Dar îl pusese la adăpost de orice 
responsabilitate referitoare la scurgerea de informaţii şi 
nu pomenise nimic despre întâlnirea lor de după-amiază. 

Luă în seamă asta şi îi fu recunoscător. 

Din contră, nerăbdarea lui April de a afla ceva era 
departe de a se fi potolit. 

— Eu am spus totul. Acum e rândul vostru. 

Înfăţişarea ei fermă era subliniată de reflexe ale privirii 
asemănătoare cu cele ale vasului care se afla în mijlocul 
mesei. Jim simţi ceva pe dinăuntru şi ar fi vrut să-i ia faţa 


— 247 — 


în mâini şi să o sărute. Dar nu era momentul şi poate nu 
era el bărbatul potrivit. Din cele spuse, Robert înţelese că 
nu ar fi putut să scape cu o poveste oarecare. 

Resemnat, se ridică în picioare. 

— April suntem în faţa unor lucruri care se explică cu 
greu în mod raţional. Vreau promisiunea ta oficială că 
nimic din ceea ce se vorbeşte în camera aceasta nu va fi 
dat publicităţii. 

April îl privi o clipă în tăcere. Detectivul se duse în 
spatele ei şi o strânse cu uşa. 

— Am această promisiune. April? 

— Da. O ai. Dar când va fi momentul, vreau 
exclusivitate. 

Acum, Robert era cel care trebuia să cântărească 
posibilităţile şi să suporte presiunea lui April. Cu exact 
aceleaşi cuvinte şi un dram de ironie ca suprapreţ. 

— Am această promisiune, Robert? 

Polițistul cedă pe toată linia. 

— Da, fir-ar să fie. Vei avea exclusivitatea ta afurisită. 

— Foarte bine. Acum spuneţi-mi ce se întâmplă. 

Privirile erau aţintite asupra lui April. Nimeni nu văzu pe 
buzele lui Charlie străfulgerarea unui zâmbet de plăcere. 
Femeia-Care-îşi-Schimbă-Culorile îşi luase revanşa... 

Robert se aşeză din nou pe scaun. Jim îi cedă cuvântul 
fără nicio părere de rău. 

— Cred că e rândul tău, Bob. 

Detectivul îşi îngădui un moment de concentrare înainte 
de a vorbi. Era greu să găsească cuvinte convingătoare 
pentru alţii, când nu era în stare să le găsească nici pentru 
el. 

Totuşi, oricum ar fi stat lucrurile, esenţialul rămânea 
neschimbat. 

— lată faptele. Au murit trei persoane, toate trei în 
acelaşi fel. Caleb Kelso, o prostituată din Scottsdale pe 
care o frecventa şi care se numea Charyl Stewart, şi vărul 
lui, Jed Cross... 

April sări imediat ca arsă. 

— Dar aţi spus că Jed fusese ucis în timpul unei încercări 


— 248 — 


de evadare. 

Robert făcu un gest din umeri încercând să minimalizeze 
sensul spuselor ei. Întreruperea aceea îl obliga să ia în 
consideraţie cuvântul touché. 

— Ni s-a părut cea mai bună soluţie, în loc să divulgăm 
un adevăr greu de manevrat. Dacă vei avea puţină 
răbdare, vei înţelege motivul. 

April tăcu iar, şi Robert rămase singur printre 
asperităţile povestirii lui. 

— În afară de Stewart care a murit afară, în curtea din 
spate de la The Oak, pentru ceilalţi doi lucrurile sunt puţin 
mai complicate. 

— Adică? 

— Sunt două cazuri de manual. Caleb a murit în 
laboratorul lui, închis pe dinăuntru, fără urme de violenţă 
ori intrare prin efracţie. Jed Cross a murit în curtea 
închisorii, în timpul orei de plimbare în aer liber, în timp 
ce era supravegheat îndeaproape de un gardian. 

— Şi omul acela ce spune? 

Polițistul dădu din cap şi în acelaşi timp închise o pistă. 

— Nimic. A căzut de pe zidul de incintă şi şi-a rupt un 
picior. Ultimele veşti pe care le am nu sunt prea bune. A 
rămas atât de şocat de ce a văzut, încât medicii nu sunt 
siguri că va mai putea fi vreodată întreg la minte. 

Jim simţea că în aer plutea sentimentul iminent al unor 
lucruri necunoscute. Acelea care, atunci când sunt 
coşmaruri nocturne sunt greu de suportat, dar care se 
transformă în bestii feroce dacă mai sunt încă realitate în 
soarele dimineţii. 

— Şi cum au murit? 

Robert făcu o pauză ca şi cum i-ar fi fost greu să-şi dea 
seama. 

— Toate trei corpurile aveau oasele corpului şi ale 
craniului sfărâmate. În mai multe locuri, ca şi cum ar fi 
suportat o presiune enormă. Ca o presă sau dracu” ştie ce. 
Şi apoi, este povestea cu urmele. 

— Ce urme? 

Pentru moment, detectivul trecu peste întrebare şi îşi 


— 249 — 


continuă firul. 

— Atunci când a murit Stewart, din păcate furtuna a 
şters orice urmă. Am urcat la The Oak pentru a controla în 
laborator un amănunt care, având în vedere ciudăţenia lui, 
poate scăpase pe moment la analiza morţii lui Caleb. 

— Ce anume? 

Cu toate că hotărâseră să dea cărţile pe faţă, Robert 
părea încă reticent să vorbească. Într-un fel, ca şi cum, cu 
toată nebunia situaţiei, ar fi putut spune ceva care să-l facă 
nebun în ochii celorlalţi. 

Se decise totuşi, mânat de furia disperării. 

— Ce Dumnezeu?! În fond, nu l-am văzut numai eu. 

Se sprijini de spătarul scaunului. Privi vasul ca şi cum ar 
fi fost în stare să descifreze hieroglifele scrise pe marginea 
lui. 

— În curtea puşcăriei erau urme de tălpi goale pe 
pământ. Dar nu erau amprente normale. Vreau să spun că 
nu erau întipărite pe pământ aşa cum se întâmplă în mod 
normal... 

Detectivul gesticula din mâini, pentru a se face mai bine 
înţeles. 

— Erau reliefate în sus. Ca şi cum cineva s-ar fi apropiat 
mergând de-a-ndoaselea. Vreau să spun, călcând pe partea 
subterană a pământului. 

Jim interveni şi îi aruncă o frânghie prietenului pentru a- 
l scoate din nisipurile mişcătoare în care se vârâse singur. 

— Cred că este de luat în considerație şi 
comportamentul câinelui. 

April se trezi dintr-odată că trebuie să-şi controleze o 
mimică bănuitoare. Prea multe date năvăleau peste ea şi 
toate deodată. Jim se gândi că oricine, în situaţia aceea, ar 
fi reacţionat la fel. 

— Câinele? Ce legătură are câinele? 

Jim acceptă uşurarea întipărită pe chipul lui Robert 
Beaudysin ca pe un merit personal şi continuă povestirea 
în numele lui. 

— Când am ajuns la casa lui Caleb şi am descoperit 
corpul, Silent Joe era terorizat. Nu înfricoşat ori timorat. 


— 250 — 


Căzuse pradă celei mai pure terori. Atunci când a fost ucis 
Jed Cross, eu eram în parcarea din faţa secţiei centrale de 
poliţie. Câinele a început să urle şi a sărit în fugă în 
camionetă. Era iar scos din minţi şi, cât timp am rămas 
acolo, nu a mai vrut să coboare. Acelaşi lucru s-a întâmplat 
şi atunci când am însoţit-o pe Charyl Stewart în nefericitul 
ei pelerinaj la The Oak. 

O privi pe April în ochi, încercând să nu-i fugă nici 
gândurile, nici privirea în altă parte. 

— Biata de ea voise să vadă locul în care trăise Caleb. S- 
a îndepărtat singură şi, în timp ce se afla în curtea din 
spate, câinele a început să urle. Aproape în acelaşi timp şi 
ea a început să strige. Şi îţi pot spune că erau urlete pe 
care nu vreau să le mai aud. Nu am avut timp nici măcar 
să înţeleg ce se întâmplase. Treizeci de secunde mai târziu 
era moartă. 

April se ridică de pe scaun ca şi cum un arc ar fi împins- 
o de acolo cu forţa. 

— Aşteptaţi o clipă. Chiar credeţi c-am să înghit toate 
braşoavele astea? Eu nu ştiu ce luaţi, dar vă sfătuiesc să 
înjumătăţiţi doza. Imi spuneţi că există pe-aici un asasin 
care vine, îşi zdrobeşte victimele şi dispare? Şi, ca şi cum 
nu ar fi de ajuns, îşi mai şi anunţă sosirea prin urletele 
unui câine? 

— Da. 

Toţi trei se întoarseră în acelaşi timp către Charlie. 
Monosilaba aruncată de bătrân în focul discuţiei opri 
timpul în loc. Tăcuse pe toată durata acelei expuneri 
înfierbântate a faptelor. Charles Owl Begay era un tip 
peste care ochii treceau şi alunecau în altă parte, nu 
pentru că ar fi fost un om neînsemnat, ci pentru că nu 
făcea niciodată ceva ca să atragă privirile. Acum era privit 
cu o atenţie care de obicei era îndreptată către oracole. 

Bătrânul murmură ceva în limba indienilor Diné. Jim nu 
reuşi să înţeleagă bine ce spusese. Aşa cum o făcuse şi 
înainte la casa lui Caleb, scosese doar două cuvinte. 

Primul era nahasdzăăn, care în limba navajo înseamnă 
pământ, iar al doilea, biyăăzh, termenul care îl indică pe 


— 251 — 


fiu atunci când îi vorbeşte mama. 

— Ce înseamnă, bidă 'î? 

Charlie arătă cu mâna vasul de pe masă. 

— Vasul Pământului. Nu credeam că există cu adevărat. 

Rămase o clipă pe gânduri, ca şi cum i-ar fi fost greu să- 
şi creadă propriile gânduri. Apoi se hotărî şi le transformă 
în cuvinte, oricât de incredibile ar fi fost. 

— Am auzit vorbindu-se despre el. Era o legendă pe care 
şamanii şi-o transmiteau în şoaptă între ei, o amintire atât 
de vagă, încât nu merita să fie luată prea mult în seamă. Şi 
acum mă aflu cu ea în faţă. Se spune că este preţios nu 
numai pentru aurul din care este făcut, ci pentru ceea ce 
reprezintă. Este o prevestire de moarte. 

Jim îşi dădu seama dintr-odată de felul de a fi al lui 
Charlie, de motivul frecventelor lui perioade de 
singurătate petrecute în deşert, de rezervarea lui, de 
stările lui de spirit, de cuvintele lui. Înţelese acum 
sentimentul de spaţiu pe care îl inspira prezenţa lui chiar 
şi în camerele cele mai înguste şi în locurile cele mai 
strâmte. 

Şi-şi spuse că era un tâmpit că nu-şi dăduse seama până 
acum. 

— Tu eşti un şaman. 

Bătrânul zâmbi vag printre dezamăgire şi riduri. 

— Este o putere a altor timpuri, Trei-Oameni. S-a sfârşit 
datorită unei proaste folosiri. Nimeni nu mai crede acum în 
aceste prostii. Demonii oamenilor de acum nu mai pot fi 
învinşi cu un pumn de nisip colorat şi câteva amulete... 

Graba lui Robert întrerupse această comunicare tardivă 
dintre Jim şi Charlie. Era poliţist şi de aceea trebuia să fie 
un om practic. 

— Iartă-mă Charlie, puţin mai devreme ai spus că acest 
vas este o prevestire de moarte. Dar, prin ea însăşi, o 
prevestire este o ipoteză, pe când trei persoane moarte 
sunt o realitate. Ce este în definitiv chestia asta? Şi ce 
legătură are cu cele trei omoruri? 

— Vasul este un obiect sacru. Este de rău augur. 

Polițistul cedă în faţa evidentei reticenţe a bătrânului. 


— 252 — 


Pentru moment preferă să lase subiectul deoparte şi să-şi 
îndrepte atenţia către un alt aspect tot atât de semnificativ 
al întâmplării. 

— Cum a ajuns în mâinile lui Caleb, în opinia ta? 

Charlie dădu uşor din cap. 

— Nu am nici cea mai mică idee. 

Robert se însărcină să facă un rezumat al faptelor 
pentru toţi ceilalţi. Se ridică şi se sprijini de o mobilă 
alăturată de masă. IÎncepu să numere pe degete. Jim 
înţelese că era vorba despre un mic ritual pentru a înlesni 
concentrarea. 

Un deget... 

— Bill Freihart l-a văzut pe Caleb în dimineaţa 
anterioară morţii lui. După cum ne-a relatat, era mai 
curând deprimat. Nu întâmplător subliniez asta, ci dintr-un 
motiv precis. Urcase până la ranch cu camioneta şi şi-a 
urmat drumul pe jos către Piscuri. Avea cu el câinele şi 
arcul cu săgeți pentru o partidă de vânătoare. Fără cine 
ştie ce aşteptări, spune el. Nu s-a întors să ia camioneta. 
Bill nu a devenit bănuitor pentru că o mai făcuse şi 
altădată. 

Acum Robert vorbea pentru el. 

Două degete... 

— După-amiază i-a telefonat femeii lui euforic. I-a spus 
că grijile lui financiare se sfârşiseră. Ba chiar a invitat-o 
pentru un sfârşit de săptămână la Vegas. I-a vorbit despre 
o mare sumă de bani care trebuia să sosească. La puţină 
vreme după aceea a fost ucis. 

Trei degete... 

— Asta înseamnă că amărâtul acela a găsit acest vas 
undeva într-un loc neprecizat pe munte, chiar în ziua 
morţii lui. Şi că, după toate probabilitățile, era mai curând 
aproape de casa lui decât de ranch, dacă a hotărât să se 
ducă pe jos spre casă şi nu s-a întors să-şi ia camioneta. 

April îl salvă de jena de a constata inutilitatea celui de-al 
patrulea deget. 

— Da, însă ce legătură există între vas şi moartea lui 
Caleb şi a celorlalte persoane, admițând că este vreuna? 


— 253 — 


Charlie? 

Jim îl cunoştea bine pe bătrân şi îl ştia înclinat mai mult 
spre dialogul privirilor decât spre cel al cuvintelor. Şi 
totuşi, în acea clipă ochii lui erau alunecoşi, ca şi cum ar fi 
avut remuşcări că vorbise din instinct şi că spusese prea 
multe. 

— Singurele elemente pe care le am la dispoziţie sunt 
dintr-o legendă veche de cinci sute de ani. 

Puse pe pătura uzată o mână care părea să aibă aceeaşi 
vârstă. 

— Aceasta era pătura unei căpetenii. Din desenele pe 
care le înfăţişează, aş spune că era vorba despre un om 
foarte important. Un om cu putere politică, dar ţinut la 
mare cinste de oameni şi din alte motive. Inainte de a vă 
spune altceva, trebuie să văd locul în care Caleb a găsit 
vasul. 

Robert lăsă să-i scape un gest care voia să fie sarcastic 
şi reuşi numai să fie o declaraţie de neputinţă. 

— Sigur. Având la dispoziţie o mie de oameni, în câteva 
săptămâni putem trece Piscurile prin sită. Asta numai dacă 
şeful va crede această poveste şi nu ne bagă pe toţi la 
balamuc. Şi dacă bătaia de joc a presei din acest stat nu le 
va distrage atenţia agenţilor de poliţie. 

Charlie continua să întindă cu mâna pătura pusă pe 
masă Aşa cum se mai întâmplase şi altădată, după 
cuvintele lui se lăsă tăcerea. 

— Există o cale pentru a descoperi unde a găsit Caleb 
vasul. 

Înălţă capul şi îi privi. Era pentru prima oară când Jim îl 
vedea că se supune iar judecății ochilor. 

— Caleb nu era singur în acel moment. 

Jim începea să înţeleagă ceea ce voia să spună bătrânul 
şi mai ales ceea ce avea intenţia să facă. 

— Câinele. Avea câinele cu el. 

Sensul era clar, dar nu se putea abţine să nu se arate 
descumpănit. 

— Nu aş vrea să par pesimist, Charlie, dar eu nu aş 
conta prea mult pe Silent Joe. 


— 254 — 


Ca şi cum ar fi înţeles că se vorbea despre el, când îşi 
auzi numele, câinele îşi arătă botul dincolo de pragul 
bucătăriei. Păru puţin nesigur dacă să se întoarcă la 
culcuşul lui, demonstrându-le oamenilor indiferența lui, 
sau să întreacă orice pronostic nefavorabil. În sfârşit, se 
hotărî. Liniştit şi cu mersul legănat, înaintă până în 
mijlocul camerei şi se aşeză pe podeaua de lemn în faţa lui 
Jim. 

Rămase în aşteptare, privindu-l. 

Jim întinse o mână şi îl mângâie pe cap. 

— OK, tinere. Se pare că a sosit momentul să arăţi lumii 
că eşti în stare să-ţi câştigi bucata de pâine. 

Silent Joe căscă şi îl privi cu un aer sever. 

Jim o luă drept un reproş pentru judecata îndoielnică 
exprimată pripit ceva mai devreme. Şi drept hotărâre ca, 
atunci când va sosi ziua glorioasă, să fie găsit pregătit. 


— 255 — 


25 


Părăsiră The Oak atunci când soarele abia răsărise. 

După nicio oră de mers, cu puţin înainte de a intra în 
desişul pădurii, April îşi îndreptă privirea către tăpşanul 
din vale. Incă se vedeau streşinile canadiene ale casei lui 
Caleb lângă marele stejar. Maşinile parcate în curte erau o 
pată de culoare pe fundalul cenușiu al pietrişului. 

Sosise prima la întâlnire şi, când oprise maşina în faţa 
casei, un fior subţire o străbătuse cu unghii ascuţite pe 
şira spinării. Aerul era proaspăt, iarba era verde şi cerul 
albastru, ca desenate de creioanele colorate ale unui copil. 
Imediat după aceea se gândise că nu desenau copiii 
oameni întinşi pe pământ, ucişi într-un mod de neînțeles de 
către un asasin care avea consistenţa unei fantome. Fiorul 
devenise o stare de spirit. Deşi îşi spusese că era naivă, 
totuşi nu fusese în stare să coboare din maşină. 

Şi, apărată de cei patru pereţi de metal, se lăsase în voia 

gândurilor ei. 
g Întâlnirea cu Jim din seara trecută fusese o greşeală. 
Incercase în tot acest timp să-şi găsească un alibi şi să se 
convingă că fusese cu el numai dintr-un motiv ziaristic, dar 
ştia prea bine că nu era adevărat. În realitate, dorea numai 
să-l revadă, o dată măcar, fără să facă economie, fără să 
fie nevoie să controleze cartonaşul cu preţul. Acum încă nu 
era momentul, dar ştia că, mai devreme sau mai târziu, ar 
fi sosit şi acel moment, ca mai toate lucrurile de 
neînlăturat care călătoreau împreună cu greşelile. Mai 
devreme sau mai târziu ar fi făcut socotelile, dar nu acum. 
Acum era încă sub influenţa tremurului acelui sărut, după 
o aşteptare atât de lungă, încât părea exclusă pentru 
totdeauna din izvodul orelor, şi al zilelor, şi al anilor. Şi din 
redescoperirea corpului, din senzaţia că viaţa ar putea fi o 
ipoteză, chiar numai plauzibilă, în faţa imobilităţii pietrei. 

li spusese cineva că, în decursul vieţii, iubim doar o 
singură dată. 

Dacă era adevărat, această singură dată avea pentru ea 


— 256 — 


chipul şi corpul lui Jim Mackenzie. Fără niciun motiv 
valabil, fără niciun temei pentru a putea gestiona acel 
sentiment atât de stânjenitor, fără nicio posibilitate de 
izbăvire. Chiar fără dorinţa de a o căuta. Nu-şi făcea iluzii 
nici despre el, nici despre situaţia lor. Ştia că el va pleca 
din nou şi ea va rămâne din nou singură. Când încă era 
iubita lui, se trezea uneori privindu-l surprinsă că un 
bărbat atât de frumos ar putea fi bărbatul ei, şi făcuse 
greşeala să creadă că avea să fie pentru totdeauna. De 
data asta însă era diferit. Se avea pe sine, îl avea pe 
Seymour, avea munca ei. Îşi avea viaţa ei construită zi de 
zi cu greutăţile mărunte care tocmai de aceea sunt în 
realitate mari creaţii. Avea puterea să trăiască fiecare 
sărut ca şi cum ar fi fost ultimul pe care îl primea, cu 
senzaţia că ar fi primul. 

Nu era convinsă că pe undeva în el ar fi existat binele, 
aşa cum credea oricine care se îndrăgostea de persoana 
greşită. 

Nu i-ar fi permis să intervină în realitatea ei. Nu i-ar fi 
servit pe tavă viaţa ei, aşa cum făcuse prima oară. li 
permisese numai să distrugă vise pe care nu credea că le- 
ar mai putea construi. Era echilibrul perfect între instinct 
şi rațiune. Nimic nu deosebea dragostea umană de 
căldurile animalelor în afară de percepţia ei, de 
posibilitatea de a simţi şi de a înţelege. 

Şi de posibilitatea de a reacţiona. 

Cu Jim, suferinţa era o certitudine egală cu emoția. 

De aceea nu avea nicio teamă de acel bărbat care în 
viaţa lui plăcuse atât de mult femeilor, încât nu avea 
curajul să creadă că i-ar fi putut plăcea uneia singure. 
Zgomotul roţilor pe pietriş o luase prin surprindere şi se 
redescoperise o ziaristă în aşteptare, în curtea unei case 
unde fuseseră comise două crime. Jim, care deschisese 
portiera camionetei şi cobora urmat de Charlie şi de câine 
îşi suprapusese prezenţa peste gândul ei. Aproape în 
acelaşi timp răsărise din drum şi botul maşinii detectivului 
Robert Beaudysin pentru a închide cercul. Se aflau toţi în 
curtea din faţă, cu picioarele în pietriş pentru a recrea 


— 257 — 


atmosfera din seara precedentă. 

Priviseră în tăcere indolenţa hoinară a lui Silent Joe, 
care nu părea nicicum impresionat că se găsea la vechea 
lui locuinţă. Robert îl privea cu o expresie bănuitoare cum 
se plimba printre tufişuri pentru ritualurile lui canine în 
aer liber. Poate considera nepotrivită îndărătnicia de a-i 
atribui lui Silent Joe prerogative specifice rasei lui, dar 
care acelui exemplar în speţă îi erau refuzate. 

„Toată speranţa pe care o avem stă toată în nasul unui 
câine...” 

Acesta fusese gândul ei, dar April era sigură că în acel 
moment era gândul tuturor. 

După ce câinele mirosise, stropise şi se rostogolise 
destul în iarbă, Jim scosese din maşină pătura. Se chircise 
la pământ şi îi vorbise lui Silent Joe. April rămăsese uluită 
şi fascinată de tonul vocii lui, un ton pe care nu i-l mai 
auzise niciodată când se adresase unei fiinţe umane. 

— Caută, Silent Joe. Găseşte locul unde se afla asta. Fii 
câine bun şi caută. 

Silent Joe înţelesese. 

Adulmecase câteva clipe materialul şi, imediat după 
aceea, se aplecase să miroasă pământul. Apoi îşi ridicase 
capul şi se îndreptase fără grabă către spatele casei. Un 
timp, îl urmaseră ţinându-şi respiraţia, dar când îl 
văzuseră că o ia pe poteca ce trecea pe lângă laborator şi 
urca pe munte, sufocarea devenise un suspin de uşurare. 
Câinele se întorsese să se uite la ei, ca şi cum s-ar fi 
asigurat că-l urmează. Părea într-un fel să simtă că aceea 
era o zi mare pentru el. Era protagonist şi ştia asta. Până 
şi mersul lui era diferit, mai fluent, mai puţin întâmplător. 

Intrară în răsuflarea verde a copacilor mergând în şir 
indian. Jim, cu un rucsac uşor în spate, deschidea drumul. 
După toate calculele, Caleb parcursese drumul în decurs 
de o zi, aşa că nu li se păruse necesar să-şi ia echipament 
pentru noapte. Numai o cantitate suficientă de hrană şi de 
apă. 

April se întoarse. Charlie mergea în urma ei, cu trăsături 
foarte îmbătrânite, dar fără nicio urmă de oboseală în 


— 258 — 


corp. lar pe chip nu i se desluşea nici măcar un gând. 
Poate îi era teamă că nu vor găsi ceea ce căutau, poate îi 
era teamă că vor găsi. Robert încheia şirul, neîncrezător în 
ceea ce făcea şi deschis oricărei eventualităţi care i-ar fi 
putut clinti scepticismul. 

Singurul punct de referinţă era Silent Joe. Mergea cu 
câţiva paşi înaintea grupului, adaptându-se mersului lor, 
mirosind şi adulmecând drumul pe care cu câteva zile în 
urmă îl parcursese în sens opus împreună cu stăpânul lui 
cel fără noroc. 

April încerca să nu se gândească la euforia pe care o 
simţise Caleb în timp ce purta pe umeri iluzia lui de 
bogăţie. Fără să ştie de fapt că nu număra paşii de pe 
drumul de întoarcere, ci pe aceia care îl separau de un 
sfârşit oribil. 

Se concentră asupra lui Jim care mergea înaintea ei 
alegând poteca cea mai uşoară printre tufişuri. Inaintă 
având în faţa ochilor figura lui atletică şi părul negru şi 
lucios care îi cădea pe umeri, la fel cu cel al fiului ei. 

„Al fiului nostru...” 

Se trezi imaginându-şi cât de frumos ar fi fost ca, în loc 
de un indian bătrân şi de un poliţist, între ei să fi fost 
Seymour, şi toţi trei să fi fost o familie normală americană 
cu un câine bizar în excursie pe munte, şi cea mai mare 
grijă a lor să fi fost să răspundă necontenitelor întrebări 
ale unui copil despre animalele şi despre locurile care îi 
înconjurau. 

Continuă să meargă aproape trei sferturi de oră, 
construind în sinea ei acest vis astfel încât să i se pară 
adevărat, dar ştiind în acelaşi timp că nu ar fi fost 
niciodată astfel. 

Pe urmă, Jim hotărî să facă un popas. Charlie se 
îndepărtă singur în desişul tufişurilor şi Robert se aşeză 
deoparte pe o piatră acoperită de muşchi, la umbra unui 
pin şi-şi răsuci o ţigară. Toţi erau obişnuiţi cu genul acela 
de excursii şi nimeni nu era obosit din cale-afară. 

Jim scoase din rucsac un baton energizant şi un bidon cu 
apă pe care i le întinse lui April. 


— 259 — 


— Ţine. Mănâncă asta şi bea puţină apă, chiar dacă nu 
ţi-e sete. Te vor ajuta. 

April desfăcu bucata din ambalaj şi muşcă din ea. Avea 
un gust bun şi nu îi fu greu să o termine. O înghiţitură 
lungă de apă spălă urma de gust dulceag şi April fu gata 
să-şi reia drumul. 

Jim cobori vocea şi se aşeză cu corpul între ea şi Robert 
pentru a-şi garanta o minimă discreţie. 

— April, în ceea ce priveşte seara de ieri, eu... 

— Nu trebuie să spui nimic. 

Incercă să-l îndepărteze şi să se întoarcă la ceilalţi. Jim o 
opri punându-i o mână pe braţ. 

— Nu. Totuşi, sunt multe de spus. M-am gândit toată 
noaptea. 

April îi întoarse spatele şi făcu câţiva paşi în direcţia 
opusă. Jim o ajunse din urmă şi rămase alături, în pas cu 
ea. Avea aceeaşi voce ca atunci când îi vorbise lui Silent 
Joe cu două ore în urmă. Aceea pe care n-o mai folosise cu 
nicio fiinţă umană. Aceea care surprindea şi fascina. 

— Ani de zile m-am simţit un hibrid, un fel de actor de 
bâlci pe jumătate alb şi pe jumătate indian, pentru care 
nici măcar ochii nu reuşeau să intre în armonie. 
Intotdeauna am crezut că aş fi trecut prin lumea aceasta 
fără a lăsa urme, pentru că nimeni nu este cu adevărat în 
stare să o facă. Voiam să am totul şi imediat şi să consum 
cât mai curând cu putinţă totul, pentru că eram convins că 
nu aş fi avut posibilitatea să iau nimic cu mine. Nu mi-am 
dat seama că în acest fel consumam şi ceea ce-mi fusese 
oferit de persoane mult mai bune decât mine, fără a-mi 
cere în schimb nimic. 

Dacă April îl cunoştea bine pe Jim Mackenzie, ştia cât de 
mult îl costau acele cuvinte şi fu bucuroasă că nu trebuia 
să dea niciun răspuns. Nu ştia ce voce i-ar fi ieşit pe gură 
după ce ar fi înghiţit nodul pe care şi-l simţea în gât. 

— Prezenţa lui Seymour a schimbat acum totul. 

Era sigură că, mai devreme sau mai târziu, acel moment 
avea să vină, iar acum simţea furie şi o duioşie feroce, şi 
nicio invidie pentru el, şi niciun sentiment de răzbunare 


— 260 — 


pentru ea. 

— Atunci când m-am trezit cu el în faţă şi am înţeles cine 
era, în aceeaşi clipă mi-a fost clar că el reprezenta urma pe 
care o lăsasem în viaţă. 

April tot nu spuse nimic. 

— Nu am experienţă în sentimente. Nu le-am simţit 
niciodată, de aceea am încercat să le înlocuiesc cu pasiuni. 
Să pilotez elicoptere, să conduc maşini puternice, să fiu 
liber cu orice chip. De aceea nu ştiu să definesc acum felul 
în care mă simt. Dar după ieri-seară, pentru prima oară în 
viaţa mea când am rămas singur, am simţit lipsa cuiva. 

Jim se întrerupse. Pe o ramură trecu străfulgerarea 
cenuşie a unei veveriţe. Deasupra capetelor lor zburau 
păsări. Şerpi se târau fără zgomot printre stânci. Poate 
mai jos un cerb ridicase capul şi adulmeca aerul. April se 
gândi că nu exista nicio formă de viaţă care să poată egala 
minunăţia unui moment de linişte după acele cuvinte. 

— Nu-ţi cer să mă ierţi fiindcă nu văd nici măcar un 
singur motiv pentru care ar trebui să o faci. Ştiu însă ceea 
ce am de gând să fac eu. 

În clipa aceea, Silent Joe îi ajunse din urmă şi i se 
alătură lui Jim. Ridică botul căutându-i privirea şi poate o 
mângâiere. Jim zâmbi şi îl mângâie pe cap. April înţelese 
că acel câine ţinea la el şi el ţinea la acel câine. 

Mângâierea trecu repede, dar rămase zâmbetul. Şi, de 
data asta, era pentru ea. 

— Mă voi opri aici şi voi fi aici. Ştiu că este târziu şi nu- 
mi fac iluzii. Dar voi fi aici pentru orice lucru de care tu şi 
Seymour s-ar putea să aveţi nevoie. Şi sper că, într-o zi, 
îmi vei acorda şansa să îl cunosc. 

April îşi înalţă capul şi îl privi. Apoi întinse mâinile şi îi 
scoase ochelarii. Îl ţintui îndelung, fără să cadă în capcana 
ochilor lui. 

Vorbele îi ieşiră, dar nodul se topise. Tonul ei era ferm şi 
sigur, aşa cum numai adevărul ştie să fie. 

— Dacă este încă unul dintre trucurile tale şi îi vei face 
rău şi fiului nostru, te voi urmări în toată lumea şi te voi 
ucide. 


— 261 — 


April o luă înainte căutând compania celorlalţi. Jim 
rămase să-i urmărească o clipă silueta care se îndepărta, 
până când ecoul ultimelor ei cuvinte se risipi cu totul. 

Apoi se aplecă şi lovi uşor cu palma crupa lui Silent Joe. 

— Vino, tinere. Îţi amintesc că avem o treabă de făcut. 

Când o ajunseră pe April, Charlie şi Robert erau în 
picioare şi gata de plecare. Jim îi dădu iarăşi câinelui să 
adulmece pătura şi Silent Joe păru mulţumit că jocul 
continua. Se lăsă rapid pe labele din faţă şi, imediat după 
aceea, se mişcă urmând o rută, pe care nasul lui părea să o 
traseze cu siguranţă. 

Jim îşi dori să fie aşa. 

În timp ce câinele îi ducea în urcuş către vârful 
muntelui, îşi dădu seama că mergea privind drumul 
înaintea lui, ascultând pasul lui April din urma lui. Îi plăcea 
să audă că era acolo şi acum. 

„Dacă îi vei face rău şi fiului nostru, te voi ucide...” 

Nu avea nici cea mai mică îndoială că ar fi fost în stare 
de asta. Era mulţumit că Seymour avea lângă el o 
asemenea persoană. Era un bun punct de referinţă pentru 
un copil, aşa cum ar fi fost un bun punct de referinţă 
pentru oricare bărbat. El nu înţelesese asta. Faptul de a o 
fi determinat să spună acele cuvinte era şi unul dintre 
sentimentele de culpă pe care le avea pe conştiinţă. 

Fără să ştie, Robert îi veni în ajutor. Profitând de un loc 
mai larg, se apropie de el şi îl scoase din marasmul 
gândurilor lui. 

Îşi ridică şapca de vânătoare de pe cap şi îşi trecu o 
mână prin păr. 

— Unde crezi că ne târăşte câinele ăsta? 

— Chiar nu ştiu, Robert. 

— De când am plecat, mă tot gândesc şi încă nu am găsit 
niciun motiv valabil pentru această expediţie. 

Jim arătă cu mâna un punct deasupra lor. Ca şi cum le- 
ar fi auzit cuvintele, Silent Joe se oprise şi se lungise la 
pământ, lângă ceea ce la prima vedere părea intrarea într- 
o grotă. 

— Poate că motivul tocmai ţi l-a găsit Silent Joe. 


— 262 — 


Fără veste, ieşiseră din desişul copacilor şi se găseau 
acum într-un luminiş despuiat care se deschidea pe coasta 
muntelui. Terenul era stâncos şi numai câteva tufişuri 
îndrăzneţe îşi disputau cu pământul dreptul la viaţă. Sus în 
dreapta lor, un pin uriaş era culcat la pământ, spart în 
două pe lungime. Puţin mai jos, sub copac, erau nişte 
pietre prăvălite într-o vale fără vegetaţie. Trunchiul pe 
jumătate carbonizat îi făcu să înţeleagă ceea ce se 
întâmplase. Un fulger îl lovise şi îl culcase la pământ 
scoţându-i din pământ rădăcinile şi provocând o alunecare 
de teren. 

Trebuia să se fi întâmplat recent. 

Robert se predă în faţa evidenţei şi a uimirii lui. 

— Doamne sfinte, chiar ne-a condus. Nu aş fi pariat un 
chior pe câinele ăsta. 

— Şi mai spui că îi cunoşti pe oameni. De aceea ar trebui 
să ai mai multă încredere în animale. 

Ajunseră cu o anume nerăbdare la spirala aceea 
întunecată deschisă în pământ. Robert îşi desfăcu 
fermoarul de la hanorac ca din întâmplare. Jim văzu că 
dedesubt, agăţat de centură, purta tocul cu pistolul. 
Semnificaţia acelui gest distrat nu îi scăpase. Din reflex se 
întoarse să controleze dacă April era în siguranţă lângă el. 
Şi văzu că Charlie se oprise puţin mai jos de ei. Nemişcat, 
fixa gaura intrării în grotă aşa cum un condamnat prin 
împuşcare priveşte gaura puştii îndreptată spre el. 

— E totul în regulă, Charlie? 

Bătrânul făcu un semn de încuviinţare aproape 
imperceptibil. 

Apoi se mişcă. În timp ce îi depăşea îndreptându-se spre 
deschiderea grotei, spuse câteva cuvinte cu voce neutră: 

— Lăsaţi-mă să intru eu primul. Voi aşteptaţi aici. 

Nimeni nu se împotrivi. Tonul şi faţa lui Charlie nu 
admiteau împotrivire. Fără un motiv anume, înţeleseră că 
nu putea fi altfel. 

Charlie trecu în faţa câinelui şi îl mângâie rapid pe cap. 
Câţiva paşi încă şi întunericul grotei îl înghiţi. Rămaseră 
afară în tăcere şi aşteptare. Era greu de spus care 


— 263 — 


cântărea mai mult. 

După câteva minute care păruseră ani, figura lui Charlie 
se ivi la intrare. 

— Veniti. 

Îl ajunseră din urmă şi îl urmară înăuntru. Silent Joe îi 
privi cum trec unul câte unul şi rămase aşezat unde era, 
fără nicio dorinţă de a-i însoţi. 

Se treziră într-un fel de coridor care ţinea loc de 
anticameră într-o grotă nu prea mare, dar care purta 
semnele prezenţei umane. Pe pereţi erau inscripţii şi figuri 
care puteau fi puse în legătură fără nicio îndoială cu 
simbologia şi mitologia băştinaşilor. Pe partea dreaptă era 
un fel de culcuş făcut din piei uzate de timp şi imediat 
alături, pe pământ, erau resturile unui arc şi ale unei tolbe 
cu săgeți. 

Charlie îi opri ascunzând în parte cu trupul lui cele 
văzute. 

— Această grotă este un loc sacru. Este locul în care 
venea să mediteze un şaman care în timpul viziunilor sale 
vorbea cu spiritele. Sunt semnele lui pe pereţi, iar ceea ce 
a mai rămas din obiectele lui şi din sacul lui cu leacuri 
vedeţi aici dinainte. 

În penumbră, chipul lui era o pată întunecată sub borul 
pălăriei. Cuvintele lui erau pentru toţi, dar erau mai ales 
adresate lui Robert. 

— Vino, om al legii. Astăzi este o zi frumoasă pentru 
tine. După atâta amar de ani, ai rezolvat o enigmă. 

Charlie se dădu la o parte şi toţi cuprinseră întreaga 
grotă dintr-o singură privire. 

Întinse la pământ, erau două cadavre descărnate de 
timp şi mumificate de umiditate. Unul era aşezat pe o 
parte, iar celălalt era întins pe pământ puţin mai încolo, în 
poziţie ghemuită, cu capul în direcţie opusă. Anii păruseră 
mult mai iertători cu hainele decât cu corpurile. 

Charlie arătă cu capul scheletul cel mai apropiat. 

— Ceea ce vezi este corpul unui om care odată a fost o 
mare căpetenie a naţiunii navajo. Când era viu se numea 
Eldero. 


— 264 — 


Uimirea tuturor se concentra în cuvintele detectivului, 
care şi-o exprimă cel mai rapid. 

— Vrei să spui Eldero acela, căpetenia satului Flat 
Fields? 

Charlie confirmă cu tăcerea lui ceea ce de-abia spusese. 

Se mişcă şi se apropie de cel de-al doilea corp. Vâri un 
picior sub umărul drept şi, împingând dintr-odată, răsuci 
acele sărmane resturi. 

— Eldero nu era numai o căpetenie. Era ceva mai mult. 
Priviţi. 

Priviră toţi şi văzură ceea ce bătrânul voia să le arate, şi 
toţi simţiră frigul şi întunericul care se ridica din pământ şi 
punea stăpânire pe spaţiul din jur. La pământ în faţa lor, 
înfăşurat în haine prăfuite, era cadavrul unui om cu oasele 
craniului complet sfărâmate. 


— 265 — 


Il yá yee daa 


Originile 


— 266 — 


26 


Stacy Lovecraft deschise uşa de lemn, ieşi din casă şi 
admiră soarele care se ridica printre umbrele pinilor pe 
latura estică a Piscurilor. Îl urmă dinăuntru un miros 
ademenitor de ouă, ceapă prăjită cu costiţă şi pâine 
prăjită. Aroma aceea apetisantă se pierdu în aerul 
proaspăt al dimineţii şi se duse să zgândăre mirosul 
câtorva animale sălbatice în jur. Binecuvântă încă o dată 
alegerea prin care se convinsese să abandoneze oraşul 
pentru a se stabili în acel loc fermecat. Peste tot pe unde îi 
umbla privirea era un sentiment de spaţiu, de imensitate, 
de prezenţă constantă a lui Dumnezeu, însoţit de graba 
cea mare a fiinţelor umane care se înghesuiau să lase o 
urmă, chiar şi minusculă, dispuse la orice pentru a-i putea 
spune întinderii minunate a cerului albastru: „lată, şi eu 
exist”. 

Se întoarse să privească locul unde trăiau el şi familia 
lui. 

Îşi construise prima casă pe noua proprietate lipită de 
peretele de stâncă, cu ziduri de gresie uscată şi trunchiuri 
de copaci tăiaţi pe jumătate şi izolaţi cu chirpici. 
Acoperişul fusese construit în acelaşi fel, întărit cu paie, 
şipci şi smoală. Alesese locul acela pentru că, puţin mai 
sus, o streaşină naturală o proteja în anotimpul ploilor, 
deviind apa care curgea de pe coastele muntelui, şi pentru 
că avea mereu în faţă spectacolul apusului. Era un 
aranjament destul de confortabil, dar cu totul provizoriu. 
Alesese soluţia aceea din motive practice. Trebuind să se 
ocupe numai de trei laturi, construirea casei fusese mult 
mai rapidă şi mai uşoară. Acum suprafaţa locuinţei 
devenise  necorespunzătoare, mai ales că trebuia să 
sosească copilul. Pentru moment, trăiau îngrămădiţi cu 
toţii în cele două camere în care împărţise edificiul, dar 
curând nu ar mai fi fost posibil să se adapteze noilor 
exigenţe. 

De cealaltă parte a platoului care se deschidea dinaintea 


— 267 — 


construcţiei joase, Thalena, nora lui, urca poteca spre 
izvor, ducând câte o găleată plină de apă în fiecare mână. 
Chiar şi de la distanţa aceea se vedea în părul ei negru şi 
lucios de indiancă frumoasă reflexul primelor raze 
nehotărâte de lumină. Mergea fără efort aparent, cu toată 
rotunjimea evidentă a burţii, semn neîndoielnic al unei 
sarcini avansate. 

Kathe, soţia lui, ieşi din cadrul negru al uşii şi rămase o 
clipă în prag. I se alătură soţului şi privirea se suprapuse 
peste a lui în direcţia fetei. 

Stacy ştia deja ce avea să spună. 

— Thalena mă îngrijorează. Este mai încăpăţânată decât 
un berbec. Nu ar trebui să care greutăţi în starea ei. 

Stacy zâmbi şi îi cuprinse umerii cu braţul. 

— Fata aceea aparţine unui popor care are obiceiuri 
mult prea diferite de ale noastre pentru a accepta drept 
bune anumite sfaturi de la o mamă din Pittsburg. Sunt 
femei obişnuite să muncească până în ultima clipă şi să 
nască tăindu-şi cu dinţii cordonul ombilical. Dacă am 
obliga-o altfel, s-ar simţi umilită în rolul ei de soţie. 

Între timp, fata ajunsese în dreptul lor, intrând în conul 
de umbră proiectat de munţi. Reflexul din părul ei se 
stinse, dar lumina ochilor ei negri ca tăciunele rămase 
aprinsă. 

— Aşa o fi, dar m-am obişnuit să le dau femeilor 
însărcinate o mână de ajutor. 

Kathe se desprinse din îmbrăţişarea soţului şi se apropie 
de nora ei. Îi luă o găleată din mână. Fata încercă să se 
ferească. 

— Thalena, ádaa âholyă. 

Kathe Lovecraft o îndemnă pe tânăra noră să aibă grijă 
de ea în complicatul limbaj al nativilor. 

Stacy arătase o mare surprindere înainte şi o mare 
admiraţie după pentru uşurinţa cu care soţia lui începuse 
să vorbească destul de bine limba aceea atât de grea. 
Idiomul indian era bazat pe consoane şi vocale, precum şi 
pe felul de a fi pronunţate şi pe intonaţia lor. Un mod de 
pronunție grav sau unul acut putea schimba complet 


— 268 — 


semnificaţia cuvântului. Fata se hotări şi lăsă o găleată 
mamei soţului ei, lui bizhăă” ád jilini. 

— Ahehee!, Kathe. Mulţumesc mult. 

Spre deosebire de soacra ei, Thalena nu asimilase întru 
totul limba albilor. Dar se exprima destul de bine şi 
accentul ei dădea limbii engleze o muzicalitate cu totul 
deosebită. 

Cele două femei duseră găleţile cu apă în casă. Stacy le 
urmă atras de perspectiva unui mic dejun gustos. 

Cu mult înainte de răsăritul soarelui, Thalena se sculase 
şi începuse să „fabrice”, cum spunea ea în engleza ei 
ciudată, disonantă, dar mereu duioasă şi caraghioasă în 
acelaşi timp. Din camera în care dormea cu Kathe şi Linda, 
fata lor cea mică, Stacy auzise zgomotul vaselor de pământ 
în care pregătea făina cu apă din care făcea aluatul pentru 
pâinea pe vatră, un fel de tortilla după moda indienilor 
navajo. 

În timp ce o privea mişcându-se delicat, nu se miră că 
fiul lui o luase de nevastă, dar, mai ales, că se îndrăgostise 
de ea. Era obişnuită să trăiască într-un hogan sau printre 
pieile cortului tepee, şi toată arhitectura aceea pătrată a 
casei părea să o fascineze, ca şi căminul din piatră care 
înlocuia hornul sălaşurilor indiene. Dacă ar fi rămas în 
Pittsburg, un băiat cum era Colin nu ar fi avut probleme 
să-şi găsească mai întâi o logodnică şi apoi o soţie. Ba din 
contră, aproape avea o logodnică, Loraine Sunquist, o 
frumoasă blondă cu gropiţe în obraji când râdea. Ceea ce 
se întâmpla des. Dar atunci când Colin îi propusese să se 
căsătorească cu el şi să îl urmeze în aventura pe care 
familia lui se hotărâse să o întreprindă în sud-vest, 
dispăruseră gropiţele, apoi şi ea. 

Exact în această ordine. 

Stacy se gândi că fiul lui nu pierduse nimic. Thalena era 
o adevărată Femeie-Care-îşi-Schimbă-Culorile, aşa cum îşi 
defineau indienii navajo femeia ideală. Pe pământurile 
acelea unde totul era încă precar, iar civilizaţia exista mai 
mult cu numele decât cu fapta, o soţie oarecare era deja 
un dar al destinului. Erau oameni care ar fi dat orice numai 


— 269 — 


ca să aibă o companie în nopţile reci. Din est sosiseră 
multe femei cu chipul brăzdat de trasee neclare. Dar prin 
părţile acelea era apă suficientă pentru a spăla orice pată 
a oricărui trecut, în schimbul dorinţei de a munci şi de a 
îngriji un soţ. Cu toate acestea, o soţie atrăgătoare şi 
delicată ca Thalena, cu care să împarţi emoţiile inimii şi nu 
doar viaţa dură a sud-vestului, putea fi considerată un 
miracol. 

Nora lui se apropie şi îi puse dinainte o porţie de ouă şi 
pâine prăjită crocantă, cu ceapă şi costiţă alături. 

— Când se întoarce Coly? 

Stacy zâmbi. Cu toate protestele hilare ale fiului său, nu 
fusese chip să o facă să pronunţe corect acel nume. Acum, 
în urechile tuturor, acea mică stâlcire suna ca un fel de 
alint. 

— Mâine, cred. 

Thalena încuviinţă din cap, ca pentru a înţelege mai bine 
sensul. 

— Mâine este o zi bună. 

Kathe Lovecraft căută privirea soţului şi surâse şi ea. 
Colin urcase cu două ajutoare indiene la păşunile înalte. 
Aveau o turmă de vaci rasa Austin pe care intenționau să o 
vândă serviciului de aprovizionare de la Santa Fe Railway, 
care hrănea personalul ocupat cu lucrările pentru calea 
ferată. Furajele de pe platoul înalt erau hotărâtoare pentru 
ca animalele să pună pe ele carne şi grăsime ca să fie 
frumoase şi grase la data vânzării. O mare parte din 
perspectiva de supravieţuire a familiei se baza pe 
creşterea acelor bovine. Aveau şi o mică turmă de oi, 
jumătate de duzină de cai şi două vaci de lapte într-un mic 
grajd de pe latura stângă a casei, dar toate acestea 
reprezentau cu siguranţă partea cea mai puţin importantă 
a bilanţului lor. 

Pentru toţi indienii, uniunea dintre Thalena şi Colin 
fusese cu adevărat un mare noroc. Raporturile dintre cele 
două etnii erau dintotdeauna şovăielnice, cu momente de 
tensiune care se transformau în adevărate lupte de gherilă 
şi represiune, alternând cu altele în care se ajungea la o 


— 270 — 


stare de relaxare care, în entuziasmul şi ipocrizia generală, 
era definită drept pace. Thomas Keam, agentul indian, 
făcuse multe în direcţia asta. Solicitase guvernului o 
extindere a teritoriului rezervației către sectoare unde 
hrana era mai uşor de procurat, mai bogate în vânat sau 
mai puţin supuse fluxului migrator al lăcustelor care lăsau 
deşert în urma lor. Datorită lui, indienii navajo ajunseseră 
la un sentiment de unitate naţională, după un trecut de 
diviziuni în bande mai mult sau mai puţin numeroase, mai 
mult sau mai puţin războinice. Episoade cum ar fi Marele 
Marş şi prizonieratul la Bosque Redondo îi făcuseră pe toţi 
să înţeleagă că unirea însemna mai multă forţă şi putere 
de reprezentare. 

În lumina acestei schimbări, Keam invocase ajutorul lui 
Barboncito, Manuelito şi Ganado Mucho, căpetenii 
recunoscute ale poporului navajo, împotriva autorilor 
frecventelor razii care puteau submina procesul de pace. 

Căpitanul Bennett, comandantul de la Fort Defiance, 
adusese hotărârea guvernului de la Washington, care 
îmbrăţişase această politică autorizând numirea a trei 
reprezentanţi dintre personalităţile eminente ale triburilor. 

Când Barboncito fusese ales Căpetenie Supremă a 
Indienilor Navajo, alesese la rândul lui două vicecăpetenii, 
Ganado Mucho şi Manuelito, pentru ca aceştia să se ocupe 
de sectorul occidental şi, respectiv, oriental. Cei trei erau 
apoi liberi să indice în funcţie de personalitate diferiţii 
lideri ai comunităţilor de hogan. 

Plutea în aer dorinţa guvernului de a reinstaura 
sentimentul de unitate naţională şi de a sensibiliza 
căpeteniile, acordându-le unora dintre ele rolul de emisari 
ai puterii federale. La începutul lui 1871, Barboncito 
murise după o boală grea şi Ganado Mucho îi preluase 
rolul de căpetenie supremă. La jumătatea anului următor 
fusese constituit un corp de poliţie indiană, comandat de 
Manuelito şi format din o sută treizeci de oameni în solda 
guvernului federal. 

I se propusese unei noi căpetenii, Eldero, să-i ia locul lui 
Ganado Mucho la conducerea sectorului lăsat liber 


— 271 — 


datorită noii lui funcţii. În toată această efervescenţă de 
noutăţi, Eldero refuzase să se ocupe de viaţa publică şi să 
fie pus în situaţia de a colabora cu omul alb. Era un bărbat 
mândru, religios şi legat de tradiţiile poporului său. 
Dincolo de faptul că era un mare luptător, era şi un om de 
spirit şi simţea ca puţini alţii legătura cu Shimabh, Glia, 
care pentru oamenii locului era o fiinţă, singura şi unica 
Maică a tuturor. După o credinţă străveche, stâncile uriaşe 
care se înălţau contorsionate şi mâhnite din pământ nu 
erau altceva decât nişte monştri pietrificaţi care populau 
planeta înainte de apariţia oamenilor. Eldero ţinea la 
oamenii lui şi nu intenţiona să le rişte viaţa în jafurile ce 
caracterizaseră ultimii ani, dar nici să fie în contact direct 
cu cei pe care îi judeca a fi neînţelegători şi în care nu 
avea mare încredere. 

Pe baza unuia dintre multele tratate stipulate şi prea des 
încălcate cu foarte mare uşurinţă de ambele părţi, soţia lui 
avusese dreptul la o bucată de pământ alăturată cu cea a 
familiei Lovecraft. Astfel, Eldero cu familia şi câţiva 
oameni de încredere se retrăsese să trăiască pe micul 
teritoriu dat de guvern. 

Thalena era fiica lui. 

Stacy îl cunoscuse când fusese cu Colin să o ceară de 
soţie, ducând, odată cu cererea, şi darurile de nuntă. In 
timp ce nevasta lui Eldero admira bucuroasă un colier de 
perle de mare care îi aparținuse mamei lui Kathe şi 
păturile moi în stil răsăritean, el de abia se uitase la cei doi 
cai şi la oile care fuseseră împinse de doi oameni albi în 
ţarcurile lor din spatele micului grup din hogan. 

Stătuse nemişcat pe un trunchi din faţa casei lui. Era 
cea mai mare şi construită cu mare grijă, aşa cum i se 
cuvenea unei căpetenii. Lângă el, un câine cu blană 
galbenă stătea culcat ca şi cum ar fi căpătat cu timpul 
acelaşi caracter ca şi stăpânul lui. 

Conform obiceiului, Thalena nu era prezentă. 

Stacy abandonase grupul femeilor şi îl ajunsese din 
urmă. Se priviseră o clipă şi, fixând acei ochi negri şi 
profunzi, simţise o ameţeală pe care de atunci încolo nu 


— 272 — 


încetase să o simtă de fiecare dată când se aflase în 
prezenţa lui. Nu era o ameninţare şi niciun pericol. Avea 
senzaţia că urmele pe care acel om le lăsa pe pământ 
aveau o greutate diferită, ca şi cum ar fi înţeles mai bine 
decât alţii sensul a tot ceea ce îl înconjura şi avusese 
privilegiul de a găsi pe dinăuntru modul cel mai bun ca să 
facă parte din el. 

Eldero îi făcuse semn să se aşeze pe trunchi, lângă el. 

— Fiul tău o vrea pentru el pe Thalena. 

Nu fusese o întrebare, ci o afirmaţie. Stacy înţelesese că 
nu era posibilă nicio diplomaţie în acel moment. Nu ar fi 
fost un mijloc pentru a cumpăra sau vinde, aşa cum nu 
erau nici darurile. Putea fi acceptat numai adevărul, 
deoarece simţea că, în caz contrar, Eldero ar fi înţeles. 

— Fiul meu spune că Thalena poate fi o soţie bună. 

— Ar putea cumpăra o soţie bună de la negustorii 
mexicani, dacă ar vrea. 

— Fiul meu nu vrea o soţie bună oarecare. Fiul meu o 
vrea pe Thalena. 

Stacy văzu în ochii lui alţi ochi arzători care îl fixau 
ascunşi în spatele unei încrengături de riduri. 

— De ce? 

— Fiul meu o iubeşte pe Thalena. 

Eldero îşi aranjase pe umeri somptuoasa pătură de 
căpetenie care îl apăra, ţesută de femeile din tribul lui în 
culorile clasice roşu, albastru, indigo, negru şi alb, 
împodobită pe centru cu un motiv cu romburi şi cu 
triunghiuri pe cele patru laturi. 

Vorbise despre ei ca şi cum ar fi vorbit despre altceva. 

— Şi Thalena îl iubeşte pe fiul tău? 

— Da. 

Fusese singura dată când Stacy văzuse pe chipul lui 
ceva care ar fi putut semăna cu un surâs. 

— Dragostea este făcută din ploaie. Numai vântul ştie 
când şi unde poate ajunge. Dar dacă Pământul îi iubeşte pe 
oameni fără a cere nimic în schimb, atunci fiul tău pe acest 
acelaşi Pământ o poate iubi pe Thalena. 

Stacy rămăsese impresionat de simplitatea şi 


— 273 — 


profunzimea acelei credinţe. Şi înţelesese că se sfârşise 
conversaţia. Omul acela care reuşea să preschimbe 
supunerea într-o senzaţie de pace îl acceptase pe Colin ca 
soţ pentru fiica lui. 

Se ridicaseră. Eldero era puţin mai scund, dar Stacy se 
simţea depăşit, îl vedea deasupra lui şi deasupra tuturor 
celor care erau în jurul lor, asemenea şi chiar mai mult 
decât Piscurile. Se întorsese spre câine, şi animalul se 
ridicase şi i se alăturase. Stacy se gândi că reacţionase ca 
şi cum stăpânul lui i-ar fi dat un ordin cu voce tare. 

Dar, de fapt, nu scosese niciun sunet. 

Eldero trecuse cu privirea peste câmp, absorbit. Pentru 
o clipă, Stacy avusese impresia că încerca să folosească cu 
el acelaşi mod de comunicare fără cuvinte pe care îl 
folosise cu câinele. Apoi îi vorbise şi era convins că aceea 
era exact vocea Pământului, dacă el ar fi vrut să le 
vorbească oamenilor. 

— Care-i numele tău? 

— Stacy Lovecraft. 

— Eşti un om sincer, Stacy Lovecraft. Şi este şi fiul tău. 

— De unde ştii? 

Silabă seacă, precisă, fără ezitări. Ca şi cum nu ar fi 
putut fi altfel. 

— Ştiu. 

Şi Stacy nu se îndoi nicio clipă că era adevărat. 

Pe urmă, Colin şi Thalena se căsătoriseră şi, datorită 
acestei uniri, nu mai avuseseră niciodată probleme cu 
indienii. Cele două grupuri trăiau în relaţii bune, fără a 
trece unul în spaţiul celuilalt. Mai încolo de linia de 
demarcaţie a celor două loturi de pământ, Stacy avea pe 
propriul teren un izvor şi îi dăduse liberă trecere lui Eldero 
să-şi adape vitele. A avea apă în zona aceea era un 
privilegiu pentru oricine, dar mai ales pentru indieni, 
cărora de multe ori li se refuza acest drept. Acest lucru 
făcuse o foarte bună impresie asupra membrilor micii 
comunităţi de băştinaşi. 

În ceea ce-l priveşte, influenţa lui Eldero evitase orice fel 
de violenţe. Odată, trei tineri navajo înfierbântaţi dăduseră 


— 274 — 


iama în teritoriul lor şi le prădaseră jumătate de duzină de 
berbeci şi doi cai. După două zile veniseră să le aducă 
înapoi, cerându-şi scuze şi aducând salutul căpeteniei. 

Stacy îşi termina micul dejun, când Linda ieşi din 
dormitor. Se îmbrăcase, dar încă se mai freca la ochi. Se 
trezise în timpul nopţii pentru a mulge vacile şi în ziua 
aceea Kathe o lăsase să doarmă puţin mai mult decât de 
obicei. În casa aceea, zorile îi surprindeau pe membrii 
familiei Lovecraft deja în picioare. 

— Cât este ceasul? 

— Este ora mesei, Frumoaso din Pădurea Adormită. 

— De ce nu m-ai trezit mai devreme? 

— Cum aş fi putut? Dormeai aşa de bine, că nu am fost 
în stare. Sunt doar tatăl tău, nu prinţul din poveste. 

În timp ce se apropia de scândurile care formau blatul 
mesei, Stacy o privi cu dragoste pe fiica lui mai mică, o 
copie fidelă a soţiei lui. Asemănarea dintre ele se limita 
totuşi la înfăţişare. Caracterul ei era însă mai apropiat de 
al lui, mult mai mult decât al lui Colin. Primul născut, 
băiatul, reprezenta pentru el orgoliul şi certitudinea 
continuității. Linda era în schimb prelungirea asupra altei 
persoane a duioşiei pe care o simţea pentru mamă. 

După mutarea lor de la oraş, urmărise cu îngrijorare 
fazele adaptării ei la noul mod de viaţă. Şi Linda se 
comportase într-un fel care şi acum pentru Stacy părea 
incredibil. Îşi însuşise dragostea şi uimirea pentru lumea 
înconjurătoare şi nu trecea zi să nu descopere ceva. 

Thalena dădu să se ridice pentru a-i aduce mâncarea. 
Linda trebuie să fi avut aceleaşi concepţii ca şi mama ei, 
pentru că puse o mână pe braţul acelei cumnate exotice şi 
o forţă să rămână aşezată. 

— Rămâi acolo, mama. Sunt în stare şi singură. Dacă 
ştie că mă las servită, după aia ce-mi face Coly când se 
întoarce? 

Raportul dintre cele două fete fusese de la început 
extraordinar. Thalena părea fascinată de părul blond al 
Lindei. Adesea, în ora binecuvântată dinaintea amurgului, 
se aşezau afară şi tânăra indiancă îi ungea părul cu un 


— 275 — 


balsam pe care îl extrăgea din ierburile pădurii, 
pieptănându-l apoi îndelung cu delicateţe, ca şi cum ar fi 
fost un bun preţios de care trebuia să aibă cea mai mare 
grijă. 

Linda tocmai punea ouăle în farfurie, când de afară se 
auzi un nechezat de cal. 

Stacy încruntă din sprâncene văzându-le pe fete uimite. 
Era destul de puţin probabil să fie Colin, a cărui întoarcere 
era prevăzută numai pentru a doua zi. 

Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre uşă. Se opri în 
prag să-i observe pe nou-sosiţi. 

Patru oameni ieşiseră din pădure şi traversau luminişul 
îndreptându-se către casă. Nu li se întâmpla prea des să 
primească vizite, chiar dacă uneori câte un trecător era 
tentat de fumul care ieşea din cămin şi de promisiunea 
unei ceşti de cafea caldă. Rămase pe loc aşteptând să se 
apropie vizitatorii. Thalena ieşi urmată de Linda şi se 
aşezară lângă el. Stacy ştia că soţia lui luase puşca 
Winchester Yellow Boy pe care o ţineau pe poliţa de 
deasupra căminului şi că, din interior, controla situaţia. 

Era liniştit. Aşa cum se apropiau fără fereală, nu păreau 
persoane care caută gâlceavă. În orice caz, Kathe arătase 
o mare îndemânare în a folosi acea armă şi nu avea niciun 
scrupul la nevoie. 

Acum că erau aproape, Stacy reuşea să-i vadă la faţă. 
Trei erau albi, iar al patrulea indian, probabil un hopi. Era 
între două vârste, dacă i se putea atribui una. Era îmbrăcat 
după moda albilor, cu o haină de catifea roasă şi, de sub 
pălăria moale împodobită cu o pană, ieşeau şuviţe de păr 
cărunt. Până şi de la distanţa aceea i se vedeau pe obraji 
ciupiturile de vărsat. 

Chiar dacă avea la oblâncul şeii un Sharps 45, purta arc 
cu săgeți. Stacy ştia că, deşi luaseră contact cu armele de 
foc, indienii preferau încă în multe ocazii armele părinţilor 
lor. Mai ales atunci când detunătura unei împuşcături ar fi 
putut atenţiona victimele, fie acestea oameni sau animale. 

Şi bărbatul care călărea alături de el era înarmat. De 
sub şa se ivea patul unei puşti Henry, iar în tocul agăţat în 


— 276 — 


bandulieră ţinea un Remington Army 44. Era un pistol 
frumos şi mai ales foarte precis. Iar călătorul acela avea 
aerul unuia care ştia să-l folosească. În ciuda vântului, era 
în cămaşă şi cu capul descoperit. În spate, agăţată cu un 
şnur de piele, îi atârna o pălărie neagră împodobită cu 
ornamente. 

Cu toate că felul lor de a se purta era în aparenţă lipsit 
de griji, Stacy îi judecă imediat drept doi oameni 
periculoşi. 

Ceilalţi doi albi erau neînarmaţi. Aveau feţe oarecum 
anonime şi nu păreau persoane cu destulă voinţă. Faţă de 
ceilalţi, făceau o impresie mai bună de curăţenie şi 
îngrijire. Probabil nu purtau arme pentru că se simțeau 
destul de apăraţi de prezenţa tovarăşilor lor de călătorie. 

Omul fără pălărie îşi duse murgul pe care îl călărea 
aproape în dreptul lor. Atunci când îl putu vedea bine la 
faţă, Stacy îşi dădu seama că era destul de tânăr. Distanţa 
şi barba neagră îl înşelaseră. Avea ochii înfundaţi în orbite 
şi bănuitori. O cicatrice îi însemna o parte a obrazului care 
nu era acoperită de barbă. Gândi că probabil o lăsase să 
crească pentru a ascunde lovitura. 

Cu toată stânjeneala, încercă totuşi să fie cordial cu 
omul acela. 

— Bună. Sunt Stacy Lovecraft. Dacă vreţi să vă adăpaţi 
caii, este un izvor în spatele vostru. Dacă vreţi o ceaşcă de 
cafea, de-abia am făcut-o şi este caldă încă. 

Omul fără pălărie nu consideră oportun să se prezinte. O 
arătă cu un gest din cap pe Thalena. 

— Este soţia ta? 

Avea o voce rece, neplăcută, care îi aminti lui Stacy 
sunetul unei pile care alunecă pe o bucată de fier. Se 
strădui să răspundă pe un ton normal. 

— Nu, este nora mea. Soţia fiului meu Colin. 

— Este un squaw man? 

Întrebă asta cu o voce care dezvălui un uşor accent de 
dispreţ. Squaw men erau o categorie de oameni foarte 
discreditată. Era vorba despre albi care erau acuzaţi de 
comunitate că s-au căsătorit cu indience pentru a pune 


— 277 — 


mâna pe pământuri care le fuseseră acordate prin tratate. 

Şi, în majoritatea cazurilor, această acuzație 
corespundea realității. 

— Nu. Asta este proprietatea mea. Aceasta este fiica 
mea Linda, iar aceasta este Thalena, nora mea şi fata 
căpeteniei Eldero. 

Pronunțase aceste cuvinte cu o voce destul de tare, 
astfel încât hopi să îl poată auzi. Raporturile dintre navajo 
şi hopi nu erau dintre cele mai bune, dar numele unui 
personaj ca Eldero făcea în orice caz o impresie puternică. 
Ca unic răspuns, indianul încuviinţă uşor. Expresia feței nu 
i se schimbase, dar acel semn cu capul spunea că 
înţelesese informaţia. 

Omul fără pălărie se ridică în scări şi aruncă o privire în 
jur. Când i se adresă iar lui Stacy, părea satisfăcut de ceea 
ce văzuse. 

— Hm. Frumoasă proprietate. Mult pământ pentru un 
om singur. Poate prea mult... 

— Tinere, nu ştiu cine sunteţi şi nici nu mă interesează. 
Şi nu mă interesează nici de ce-aţi venit în locul acesta. 
Dacă nu aveţi nevoie de apă pentru animale, singurul lucru 
pe care îl vreau este să vă întoarceţi caii şi să plecaţi de pe 
proprietatea mea.  Invitaţia la cafea  consideraţi-o 
neavenită. 

Omul fără pălărie îşi permise o frântură de zâmbet în 
care plutea o nuanţă de bătaie de joc. 

— Fără cafea, ai? 

Tăcu o clipă ca şi cum s-ar fi gândit. Apoi, cu un gest 
aproape distrat, îşi duse mâna la şold şi o puse pe tocul 
pistolului. 

— Şi dacă totuşi am vrea cafeaua aia? 

— Eu nu cred... 

Zgomotul unei împuşcături îi întrerupse lui Stacy 
răspunsul. Un nor de praf se ridică în faţa murgului. 
Glonţul ricoşă şi se pierdu în dreapta lor, urmat fără rost 
de un şuier înspăimântat care se îndepărtă în grabă. 

Kathe ieşi la vedere, având în mâini Winchesterul care 
încă mai fumega. Avea ochi fulgerători, şi omul fără 


— 278 — 


pălărie se trezi că priveşte de-aproape gaura ţevii 
îndreptate spre capul lui. 

— Dacă tot mai vreţi cafeaua aceea, la câţiva kilometri 
de aici este un oraş unde puteţi găsi câtă vreţi. 

Omul fără pălărie nu dădu nici cel mai mic semn că ar fi 
impresionat. Nici calul lui nu păruse speriat de zgomotul 
împuşcăturii. Iar în ochii lui nu era teamă, ci numai un gol 
care te înfiora. 

— Foarte bine, doamnă. Acesta este un loc în care 
străinii nu sunt bine-veniţi, mi se pare. De aceea cred că 
nu mai avem ce să ne spunem. 

Întoarse calul şi dădu să plece. Ceilalţi înţeleseră că 
vizita lor se sfârşise şi făcură acelaşi lucru. Numai indianul 
nu-şi întoarse calul, ci îl făcu să dea înapoi pentru a nu-şi 
oferi spatele unei puşti încărcate. 

— Nu, tinere. Mai avem ce să ne spunem. 

Omul fără pălărie rămase o clipă perplex. Nu spuse 
nimic, dar se întoarse şi ceru explicaţii ridicând întrebător 
dintr-o sprânceană. 

— Există bunul obicei, în faţa doamnelor, să te prezinti 
spunându-ţi numele. 

Omul fără pălărie zâmbi. Era un zâmbet strâmb cu dinţii 
murdari de zeama tutunului de mestecat. 

Stacy, într-un fel deprins poate de la Eldero, simţi că 
omul acela era unul rău. 

— Este adevărat, sunt un văcar autentic. 

Făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi gândit cum să se 
definească. 

— Numele meu... 

Îşi duse mâna la spate şi trase de pălăria neagră cu 
ornamente de argint până când o aşeză pe cap. Apoi 
zâmbetul i se lărgi, ca şi cum ar fi decis să facă o glumă 
bună. 

— Iată numele meu. Mă numesc Wells, doamnă. Jeremy 
Wells. 

Întoarse murgul şi îi ajunse din urmă pe tovarăşii lui. 
Stacy şi familia lui îi urmăriră pe cei patru cu privirea până 
când intrară printre copaci la liziera pădurii şi dispărură 


— 279 — 


din vedere. Cu toate acestea, Stacy rămase cu senzaţia 
clară că, la multă vreme după ce plecaseră, ceva bolnav 
plutea încă în jurul casei lor. 


— 280 — 


27 


— Asta nu-i deloc o veste bună. Şi dacă nu este pentru 
mine, nu va fi nici pentru dumneata... 

Fraza şi privirea pe care Clayton Osborne i le adresase 
interlocutorului lui nu lăsau loc pentru subînţelesuri. 
Bărbatul care stătea aşezat cu aer plictisit pe scaunul lui 
incomod într-o cameră în spatele clădirii Big Jake's Trade 
Center nu se deranjă prea mult auzind ameninţarea 
mascată. 

Se numea Fabien Leduq şi era inginer de construcţii 
civile. Avea ochii şi tenul deschise la culoare, iar părul de 
un castaniu spre blond, care dădea înfăţişării sale ceva 
albinos. Era îmbrăcat sport, dar cu o căutare tipic 
europeană. Vorbea o engleză de clară sorginte anglo- 
saxonă, cu un puternic accent francez, necontaminată încă 
de sunetul nazal şi de diferitele influenţe lingvistice ale 
idiomului american. 

Scoase din haina de pânză deschisă la culoare un 
portţigaret elegant de piele. Îl deschise şi luă o ţigară 
neagră, subţire şi lungă. O aprinse şi suflă fumul în 
ambianța aceea pe care continua s-o privească în silă şi 
bău cu îndărătnicie evidentă o gură din paharul de whisky 
pe care îl ţinea în mână. 

Fabien Leduq detesta locul acela în care Clay Osborne 
se încăpăţâna să-i dea întâlnire. 

Era o baracă improvizată, la limita decenţei, nu numai 
pentru gusturile lui, dar şi pentru oricine ar fi avut o 
fărâmă de simţ decorativ. Omul supranumit Big Jake o 
construise fără niciun fel de aspirație arhitecturală, la vreo 
15 kilometri depărtare de celălalt grup de şandramale pe 
care, în entuziasmul general, cineva îl botezase „New 
Town”. Trade Center era aşezat strategic şi era folosit ca 
punct de schimb pentru o zonă cu o rază de aproximativ 50 
de kilometri. Firma era „La Big Jake”, şi acolo se puteau 
face de toate, se putea schimba orice şi, cu preavizul 
necesar, puteai găsi de toate. Însă, în general, erau mai 


— 281 — 


mult băuturi şi articole de primă necesitate. Seminte, 
unelte, faină, fasole, slănină, pemmicam, arme şi muniții. O 
dată la două luni, vreo două prostituate urcau de la Fort 
Defiance împreună cu proviziile şi se opreau acolo atâta 
timp cât era necesar pentru a calma durerile de cap ale 
tuturor burlacilor din împrejurimi. Se întâmplase uneori 
ca, vreuneia dintre aceste femei să i se facă o propunere 
de căsătorie din partea câte unui client şi să devină o 
locuitoare permanentă a zonei. 

Una dintre ele fusese chiar Bess, soţia lui Big Jake. 

Leduq se ridică şi se duse lângă Osborne, care privea 
ceva afară pe fereastra cu geamuri atât de murdare, încât 
peisajul părea învăluit în ceaţă. Câteva muşte se plimbau 
pe geam, indiferente la treburile oamenilor. 

— Nu e bine să interpretaţi în felul acesta. Eu pot avea o 
oarecare autoritate la acest capitol. Dar nu pot interveni 
într-atât încât să deviez cursul unei căi ferate. Acum sau 
niciodată, alegeţi dumneavoastră. 

Clay Osborne se întoarse şi îl înfruntă cu un aer agresiv. 

— Dar s-a făcut deja o deviere. Sau nu? 

— Sigur că da. Dar eu nu mă simt acum în stare să mai 
propun o schimbare ulterioară. Consiliul de administraţie a 
luat această decizie pe baza unor noi expertize care au fost 
cerute din afară. S-ar putea chiar să aibă dubii în privinţa 
mea şi a acordurilor noastre. De aceea nu cred că este 
oportun să insistăm prea mult în această direcţie. 

— De ani de zile lucrez la această idee. Am reuşit să pun 
mâna pe toate terenurile pe care mi le-aţi indicat. Iar acum 
îmi spuneţi că această cale ferată va lua o altă direcţie? 

Leduq îi vorbi cu răbdarea cu care i te adresezi unui 
copil încăpățânat. Pentru a-şi pune în valoare cel mai bine 
punctul de vedere în afacerea aceea, explică o situaţie pe 
care Osborne o cunoştea foarte bine. 

— Acesta este un proiect care a luat naştere acum vreo 
cincisprezece ani. Inginerii dinaintea mea au primit din 
partea companiei Santa Fe Railway sarcina să proiecteze o 
cale ferată care să urmărească Paralela 35. Au făcut o 
treabă bună pe hartă, dar aş spune puţin grăbită şi fără 


— 282 — 


verificări pe teren. Acum, la final, la o verificare mai atentă 
în zona aceasta, s-a dovedit că denivelarea terenului este o 
problemă practic imposibil de rezolvat din punct de vedere 
economic. Este mult mai uşor să se devieze şinele către 
est, unde, chiar dintr-un punct de vedere morfologic, 
proiectul dumneavoastră ar fi mult mai uşor de realizat. 

Clayton Osborne era un om foarte abil în afaceri, dar era 
lipsit de cea mai elementară formă de instruire. Avea o 
dificultate structurală în asimilarea cuvintelor care sunau 
mai aspru. Termenul „morfologic” îl indispunea şi îl instiga 
împotriva interlocutorului său, cel care îi băga pe gât 
propriile studii şi propria ignoranță. 

— Singurul lucru pe care îl ştiu este că eu acum sunt 
proprietar al unor terenuri care nu-mi folosesc la nimic. 

Cu un gest distrat, Leduq ameninţă cu vârful 
incandescent al ţigării una dintre muştele care zăboveau 
pe geam. Insecta zbură imediat ce simţi apropierea 
căldurii. 

— Va fi nevoie de cel puţin cinci, şase ani până când 
calea ferată pe care o construieşte Santa Fe Railway să 
ajungă aici. Prin intermediul meu sunteţi în posesia unor 
informaţii secrete la care nu mai are nimeni acces. Aveţi 
tot timpul pentru a creiona un alt plan de acţiune şi pentru 
a-l pune în aplicare. 

Osborne rămase să privească în tăcere pe fereastra 
opacă ceea ce reuşea să vadă. Era foarte probabil ca ochii 
lui să fixeze totul şi nimic şi, în acelaşi timp, să pună la 
cale măsurile de rigoare. 

Încă din timpul primei lor întâlniri, inginerul Ledug 
învățase să nu subaprecieze creierul acelui om. Era incult 
ca o găleată de bălegar, dar poseda o capacitate strategică 
înnăscută şi de invidiat. Înfăţişarea lui grosolană ar fi putut 
să înşele, dar asta era numai o altă armă de care dispunea. 
Dintre proprietarii de terenuri şi speculatorii cu care era în 
contact, el era cu siguranţă cel mai puţin convingător din 
punct de vedere fizic, dar cu mintea cea mai ageră. 

Leduq se transferase din Europa în America din pricina 
unei probleme pe care o avea cu anumite datorii la jocurile 


— 283 — 


de noroc pe care le făcuse cu destulă uşurinţă şi pe care 
nu avea nicicum posibilitatea de a le onora. Era un bărbat 
atrăgător, iar pentru femeile locului, avea fascinația acelui 
ceva european care plutea în jurul lui. Reuşise prin 
intermediul unei prietene de care avea mare grijă să intre 
în contact cu consiliul de administraţie de la Santa Fe 
Railway şi cu responsabilii construirii căii ferate, unul 
dintre aceştia fiind chiar soţul ei. Obţinuse funcţia de 
supraintendent logistic în teritoriu şi, fiind de acord cu 
garantul lui, luase legătura cu persoanele potrivite de pe 
pământurile pe unde urma să treacă linia ferată. Deţinea 
informaţii confidentiale şi care ar fi permis oricui ar fi avut 
acces la ele să câştige sume foarte însemnate. 

Fabien Leduqg vindea aceste informaţii pe sume piperate. 

Nu ştia dacă această cale ferată avea să aducă 
prosperitate şi bogăţie în teritoriul acela uitat de 
Dumnezeu, plin de oameni din topor şi de acei indieni 
oribili, dar, cu siguranţă, lui îi umplea buzunarele. 

Clayton Osborne ieşi din tăcerea lui şi pronunţă dintr- 
odată un nume. 

— Arny. 

Leduq rămase mască. 

— Arny cine? 

Osborne dădu din capul lui mare şi vorbi fără să-l 
privească, ca şi cum ar fi vorbit în realitate cu el însuşi. 

— Thomas Keam a făcut o treabă bună. Prea bună. Totul 
este liniştit prin părţile astea datorită lui. Este o linişte 
care nu permite nicio libertate de mişcare. Ar fi nevoie de 
un agent indian ceva mai energic şi mai... 

Se întrerupse o clipă. Leduq nu avea să ştie niciodată 
cât de „mai” ar fi trebuit să fie agentul indian ideal. Când 
Osborne vorbi din nou, i se adresă interlocutorului ca şi 
cum atunci şi-ar fi dat seama de prezenţa lui. Vorbea 
repede, cu o oarecare excitare, ca şi cum ideile care i se 
îngrămădeau în minte ar fi fost mai rapide şi mai presante 
decât ar fi reuşit să le exprime cuvintele. 

— Am cunoscut un anume Arny, sus la Fort Defiance. 
Nu-mi amintesc, William sau Wilton. Vrea să i se spună 


— 284 — 


„Maiorul”, dar se consideră în realitate un misionar şi este 
ferm convins că Dumnezeu l-a trimis în locurile acestea 
pentru a drege toate păcatele sud-vestului. Şi este convins 
că indienii sunt cei mai încăpăţânaţi păcătoşi şi că ei au 
cea mai mare nevoie de intervenţia divină. Ce mai, este un 
fel de profet. Însă toate acestea nu îl împiedică să fie 
sensibil la măgulirile banului. Foarte sensibil... 

— Cred că am înţeles deja că ştiţi unde să interveniţi. 

Vocea lui Osborne venea dintr-o lume de intrigi şi 
lăcomie la care nimeni nu avea acces. 

— Sigur că da. Incerc să fac mereu în aşa fel încât nimic 
să nu mă poată surprinde. Voi lucra în această direcţie. Şi 
în alta, mult mai imediată. Am un om al meu care se ocupă 
de asta în acest moment. 

Cu siguranţă tonul inginerului era mai uşurat. Găina lui 
cu ouă de aur nu avea să înceteze să clocească puii ei 
preţioşi. 

— Bine, cred că asta-i tot. Vă salut, domnule Osborne. 
Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde şi cum să mă găsiţi. 

Fără să se întoarcă, omul cufundat în gândurile sale în 
faţa ferestrei îi făcu un semn scurt de salut cu mâna. Auzi 
pasul lui Leduq care se îndepărta, zgomotul uşii care se 
deschidea şi se închidea. Rămase nemişcat până când îl 
văzu prin geam încălecând în şaua calului. Se desprinse de 
fereastră şi se duse în centrul camerei. Podeaua de lemn 
scârţâi sub cizmele cu toc jos, dar nu avu cum să o audă. 
Proiectele şi ambiția i se învălmăşeau în cap, hrănindu-se 
una pe cealaltă. 

Când ar fi ajuns acolo calea ferată, cele patru căscioare 
care se numeau acum pompos New Town ar fi devenit un 
oraş adevărat. Şi atunci când ar fi fost gata calea ferată, ar 
fi devenit un centru de primă mărime. Osborne ştia bine 
cum mergeau lucrurile. Asta se întâmplase şi înainte de 
mai multe ori. 

La început ar fi venit colonii, acei disperaţi fără nicio 
perspectivă trecută sau viitoare, în căutarea unei bucăţi de 
pământ fertile pe care să o cultive şi pe care să transpire 
în speranţa unei recolte bogate. Pentru mulţi dintre ei, 


— 285 — 


singurul pământ pe care l-ar fi obţinut ar fi fost metrul 
pătrat în care erau înmormântați. Supraviețuitorii s-ar fi 
dus dincolo, împinşi de o iluzie pe care numai marea ar fi 
putut-o opri şi potoli. 

Prin părţile acelea nu erau pământuri bune pentru 
agricultură. Dar erau păşuni verzi şi îmbelşugate. Acolo s- 
ar fi aşezat crescătorii de animale şi ar fi început să se 
folosească de calea ferată pentru negoţurile lor. Asta ar fi 
făcut din New Town o afacere foarte bună pentru omul 
care ar fi avut abilitatea să-i devină stăpân. 

Şi omul acela voia să fie el, Clayton Osborne. 

Acum însă, între el şi proiectul acesta se amestecau 
proprietarii pământurilor pe care ar fi trebuit să se 
dezvolte ceea ce în mintea lui se şi numea „Osborne City”. 

De exemplu, acel Lovecraft şi canalia aceea de Eldero cu 
indienii lui. 

Îşi termină băutura dintr-o singură înghiţitură şi puse 
paharul pe masa cea şubredă de sub fereastră. Ca şi cum 
ar fi fost o reacţie simultană la acel gest, uşa se deschise şi 
intră Bess, stăpâna casei. Era o femeie trecută de prima 
tinereţe, cu părul vopsit şi un fizic care începea să 
debordeze, dar cu o privire vioaie care oricum o făcea 
atrăgătoare. 

— Eşti singur? 

Osborne nu răspunse. Arătă cu un gest încăperea goală 
pentru a sublinia ceea ce era evident. 

Comportamentul doamnei Big Jake se schimbă dintr- 
odată. Deveni convingătoare, aluzivă, în timp ce adopta un 
ton care promitea totul. 

— Atunci mă pot opri eu pentru câteva minute... 

Traversă încăperea cu o artă obosită, recurgând la 
mişcări senzuale, care nu reuşeau să fie ridicole în ciuda 
corpolenţei. Privindu-l pe Osborne tot timpul în ochi, 
ajunse lângă masă şi se aşeză pe ea. Îşi ridică fusta şi îşi 
desfăcu picioarele. Ţesătura aspră îi descoperi pubisul 
păros şi porţiunea de piele albă a pulpelor grăsune acolo 
unde nu avea ciorapi. 

Osborne simţi un nod în gât pe care nu ar fi reuşit să-l 


— 286 — 


înghită cu ajutorul nici unei băuturi. 

— Şi soţul tău? 

— Soţul meu ştie că atunci când eşti tu prin preajmă 
trebuie să stea la locul lui. 

Desfăcu picioarele de tot şi cu mâinile îi făcu semn să se 
apropie. 

— Vino aici şi încalecă-mă. 

Clayton Osborne simţi freamătul unei erecţii în 
pantaloni. Femeia aia avea darul de a-l excita la culme. 
Sigur avea foc între picioare, dar ştia să folosească vorbele 
la fel, ba poate şi mai bine decât mâna şi gura. 

işi deschise cureaua pantalonilor şi făcu câţiva paşi 
grăbiţi. Până şi-i lăsă în vine ajunse deja la jumătatea 
drumului între picioarele femeii. Bess i-o luă în mână şi o 
băgă în ea. O simţi umedă de dorinţa ei şi asta avu putere 
să-i mărească excitarea. În timp ce începea să se mişte, ea 
i se agăţă de gât. 

— Oh, Clay, da, fă-mă să ţi-o simt. 

Fu un moment scurt, rapid, esenţial, fără respect, cum 
era drept să fie. 

Apoi Osborne scoase un urlet care părea al unui animal 
rănit şi vărsă în ea tot ce avea înăuntru, în timp ce mâna 
ştiutoare a lui Bess cobora să-i maseze testiculele. Se 
retrase brusc, simțind că i se înmoaie picioarele. 

— Doamne sfinte, Bess, eu... 

Femeia îi puse un deget pe buze. 

— Sst... Nu spune nimic. 

Scoase din buzunarul şorţului un şerveţel pe care, 
pentru a se şterge, şi-l trecu cu neruşinare printre 
picioare. Ochii ei nu-l scăpaseră din priviri nicio clipă. 
Osborne avu o tresărire şi simţi că ar fi fost gata să o ia de 
la capăt. 

Cu un surâs, Bess îşi dădu seama şi-i opri ardoarea. 

— Nu acum, Clay. Trebuie să plec. 

Cobori de pe masă şi se aranjă. Pe chipul ei nu rămăsese 
nici urmă din ceea ce de-abia se întâmplase. Ajunse la uşă, 
o deschise fără grijă, iar înainte de a pleca îi zâmbi din 
ochi. 


— 287 — 


— Întoarce-te curând. 

În timp ce se închidea uşa, Clayton Osborne îşi dădu 
seama că, de când relaţia lor începuse, nu se sărutaseră 
nici măcar o dată. 

Se aranjă pe cât putu şi ieşi afară pe uşa din spate, fără 
să se îngrijească să se ducă să-l salute pe Big Jake. Puțin 
de ruşine şi puţin din îngâmfare. Cu banii pe care i-i lăsa o 
dată la două luni pentru aprovizionări, omul acela putea 
accepta atât coarnele, cât şi acea mică lipsă de politeţe. 

Afară îl aştepta Doug Collier, supraveghetorul lui. 

Când îl văzu ieşind din clădire, dezlegă caii de bara de 
care fuseseră legaţi. Sări în şaua calului său şi îl conduse 
de dârlogi pe cel al şefului până în faţa intrării. Era înalt şi 
slab, şi purta o pălărie cu boruri tari. Peste pantalonii de 
lucru purta pulparele de piele ale cowboy-lor. 

— Mergem acasă? 

— Nu, avem o altă întâlnire la Pine Point. 

La câţiva kilometri era un deal în vârful căruia se afla un 
pin mare singuratic, un punct de referinţă precis pentru 
oamenii din zonă şi, de multe ori, un loc de întâlnire. 

Osborne se urcă pe cal cu oarecare greutate. Îşi spuse 
că nu mai avea vârsta să încalece o femeie şi imediat după 
aceea un cal. Mai avea încă o senzaţie vagă de sfârşeală în 
stomac cu gândul la Bess, dar dădu pinteni şi, imitat de 
omul lui, o luă uşor la trap lăsând în urmă Big Jake's Trade 
Center şi pe focoasa lui stăpână. Merseră în tăcere unul 
lângă altul. Collier învățase să recunoască toanele 
stăpânului său şi ştia că în anumite momente nu era cazul 
să încerce să-i vorbească. Nu i-ar fi răspuns, în cel mai bun 
caz. 

La început nu prea băgase în seamă ceea ce se zicea 
despre Osborne. Oamenii povesteau că făcuse o adevărată 
avere în timpul Războiului de Secesiune, făcând comerţ cu 
aceeaşi pasiune patriotică şi cu sudiştii şi cu nordiştii, 
vânzându-le celor două tabere adverse tot ceea ce se putea 
vinde, inclusiv informaţii. Dacă ne luăm după rezultat, la 
sfârşitul războiului, el câştigase. Se spunea că era un om 
nesătul şi fără scrupule. Dar, pe de altă parte, cine avea 


— 288 — 


aşa ceva prin părţile acelea? Collier era în stare, după 
nevoi, să creadă totul şi nimic. De când lucra pentru 
Osborne se simţise mereu bine. Îşi primea cu regularitate 
salariul lui excelent şi avea casă şi masă, după cum se 
înţeleseseră. În rest, şcoala sa de gândire se putea rezuma 
la faptul că tot ceea ce se întâmpla la o aruncătură de băț 
în spatele curului lui nu îl interesa. 

Poate de aceea era încă viu. 

Şi intenţiona să rămână aşa cât mai mult posibil. 

Când sosiră la Pine Point, cei cu care trebuiau să se 
întâlnească îi aşteptau deja. p 

Collier era curios, dar nu lăsă să se vadă acest lucru. În 
timp ce se apropiau de copacul din vârful dealului, unde îi 
aşteptau doi oameni, îl recunoscu pe indian. Auzise 
vorbindu-se despre el şi ştia că omorâse trei oameni care îl 
călcaseră pe coadă, sus la Canion Bonito. Ştia că îi ziceau 
One Feather, pentru că purta o pălărie cu pană de vultur şi 
că era un hopi. Îl văzuse de câteva ori prin părţile alea, şi 
chipul lui lipsit de expresie îl înfiora. În rest, nu ştia multe 
şi nu era convins că ar fi vrut să ştie. Pe cel cu care era nu- 
l cunoştea, dar luându-se după cel cu care se însoţise şi 
după felul în care îşi purta arma în tocul prins la şold, nu 
era tocmai o floare. 

Era tânăr, purta barbă şi avea aerul celui care avea deja 
mai mult de o crestătură pe patul pistolului. El fu cel care i 
se adresă lui Osborne când opriră caii în faţa lor. 

— Bună ziua, Clay. 

Şeful făcu o strâmbătură de neplăcere. 

— Wells, mă tem că trebuie să-ţi reamintesc că, pentru 
tine, eu sunt întotdeauna numai „domnul Osborne”. Dacă 
vei şti să stai la locul tău, ne vom înţelege. Eu cer şi 
plătesc, iar tu execuţi. In loc să foloseşti un ton nepermis, 
mai bine spune-mi dacă ai făcut tot ce ţi-am cerut. 

Omul de pe cal, care fusese numit Wells, ignoră 
săpuneala. Oricum, nu păru impresionat cine ştie ce. 

— Nu, „domnule Osborne”. 

Accentuase ultima parte a propoziției numai şi numai ca 
pe o favoare făcută interlocutorului său. Acum zâmbea 


— 289 — 


într-un fel care îl scotea din minţi. 

— Şi de ce? 

Wells dădu din umeri. 

— N-am avut cum. Lovecraft este, în aparenţă, o familie 
liniştită, dar foarte hotărâtă. Vă vor putea confirma asta 
oamenii dumneavoastră care m-au însoţit. 

— Unde sunt Lewis şi Colman? 

— Le-am dat permisiunea să se ducă acasă. 

Osborne rămase o clipă uluit înainte de a răbufni, ca şi 
cum nu şi-ar fi crezut urechilor. 

— Tu... le-ai permis... ce? 

Wells rămase impasibil. 

— Aţi auzit foarte bine. Le-am dat liber. Prefer să nu am 
prea mulţi martori la discuţiile noastre. Cred că am înţeles 
ce intenţionaţi să faceţi şi mi-a venit o idee mai bună. 

Osborne simţea cum începe să clocotească pe dinăuntru. 
Vocea îi deveni scrâşnet în timp ce urca un ton: 

— Tu nu trebuie să ai idei. Nu te plătesc pentru a gândi, 
ci numai pentru a-mi executa ordinele. 

Celălalt rămase o clipă pe gânduri, ca şi cum ar fi luat o 
hotărâre. 

— Am înţeles. Nu vreţi oameni care să gândească. De 
aceea o ţineţi aproape pe gorila aceea care stă pe cal lângă 
dumneavoastră? 

Totul avu loc cu asemenea viteză, încât Osborne reuşi 
să-şi dea seama de cele întâmplate numai atunci când 
trupul lui Collier căzu la pământ cu o pată de sânge carei 
se întindea pe cămaşă. La început intuise numai cu coada 
ochiului mişcarea pe care o făcuse supraveghetorul lui 
pentru a scoate pistolul. Nici nu văzuse gestul lui Wells, 
atât fusese de iute. Fusese detunătura, apoi fumul şi 
mirosul înţepător al prafului de puşcă. 

Atunci când se împrăştiase fumul, Wells stătea liniştit pe 
calul lui, iar pistolul îi era din nou în teacă. Diferenţa o 
făceau numai trupul unui om la pământ şi o şa goală pătată 
de sânge. 

Wells era relaxat ca şi cum tocmai dăduse pe gât o halbă 
bună de bere. Din contră, Osborne nu era deloc. Aşa cum i 


— 290 — 


se întâmpla de fiecare dată în faţa unui mort. 

— Vedeţi, domnule Osborne, că în definitiv, tocmai ce 
mi-am câştigat plata? 

Omul acela de gheaţă rosti cuvintele cu un glas exagerat 
de copil satisfăcut de treaba bună pe care o făcuse. 

— Mi-aţi comandat astăzi să ucid un om. Şi eu am făcut- 
O. 

Arătă cu capul spre cadavrul lui Collier. Sângele se 
împrăştia în jurul corpului întins pe o parte şi mânjea cu 
roşu acele de pin. 

— Cu asta suntem chit. 

Clayton Osborne se pricepea la oameni şi îi ştia bine pe 
asasinii plătiţi precum Wells. Sigur avea un plan bine 
stabilit în minte, altfel în acel moment ar fi existat două 
cadavre. 

Se hotări să înceapă inevitabila negociere. 

— Ce vrei, Wells? Alţi bani? 

— Nu. Sau nicidecum cei câţiva dolari pe care vă gândiţi 
să mi-i daţi... 

O clipă lăsă fraza în aer. 

— După cum v-am spus, dumneavoastră aveţi o 
problemă la care eu am soluţia. Şi sunt sigur că o veţi găsi 
strălucită. 

Osborne suspină uşurat. Omul acela nu avea să-l ucidă. 
Măcar nu în ziua aceea. De fapt, era vorba ca întotdeauna 
despre o chestiune de bani. 

— Şi cât mă va costa? 

Wells răspunse ridicând conciliant din umeri. Felul acela 
de a se eschiva nepăsător nu se potrivea mult cu unul care 
de-abia ucisese un om. 

— Oh, nu vă faceţi probleme, fără îndoială vom găsi o 
cale de înţelegere. 

— Ce înseamnă „o cale de înţelegere”? 

Pe buzele lui Wells înflori un zâmbet ce se voia 
nevinovat, dar care îi făcu pielea de găină bietului domn 
Osborne. 

— Înseamnă că de azi încolo suntem asociaţi fifty-fifty, 
prietene. Acum pot să-ţi spun Clay? 


— 291 — 


În timp ce zâmbetul lui Jeremy Wells i se lărgea pe buze, 
Osborne îşi dădu seama că, în tot acest timp, indianului 
numit One Feather nu i se mişcase nici un singur muşchi 
pe faţă. 


— 292 — 


28 


Colin Lovecraft îşi conduse calul cât mai prudent cu 
putinţă în jos pe povârniş. Se echilibră cu greutatea 
corpului în şa, astfel încât să poată adopta poziţia cea mai 
bună pentru coborâre. Cărarea care cobora de la păşunile 
înalte şi care o lua pe latura sudică a Humphrey's Peak era 
mult mai bună, dar şi mult mai lungă. Să coboare pe 
partea asta era, fără îndoială, o imprudenţă, dar l-ar fi 
ajutat să câştige cel puţin trei ore la traseul prevăzut. 

Prinse de râpa care acum se întindea în diagonală, erau 
câteva tufe îndrăzneţe de trandafir sălbatic şi mahon de 
munte care îşi creau în stâncă pământul necesar 
înrădăcinării. Puțin mai încolo, la capătul unei formaţiuni 
naturale săpate de ape şi de vânt cât să semene cu o 
cărare, vegetaţia pădurii punea din nou stăpânire pe 
teritoriu după acea pauză aridă şi stâncoasă din peisaj. 

Colin îndrăgea tot ce vedea în jurul lui. 

Copacii, soarele, cerul, parfumul umed al pinilor de 
munte, lumina şi umbrele pe care le proiectau pe pământ 
şi pe vieţile lor, toate trebuiau căutate şi depăşite cu 
aceeaşi osteneală. Traiul era greu, dar cufundat în culori 
care îi cereau mereu plata unei a doua priviri. Poate 
fascinația aceea nu era la fel de evidentă pentru toţi. 
Pentru mulţi, aceea era încă o zonă de trecere febrilă, un 
loc căruia instinctul oamenilor de a merge să vadă ce se 
afla dincolo nu îi permitea să fie apreciat în toată esenţa 
lui adevărată. 

Colin nu era atât de evlavios pe cât ar fi vrut Stacy 
Lovecraft. Dumnezeu era un personaj pe care îl focaliza cu 
greu, dar avea atâta încredere în tatăl lui, încât se 
considera un credincios prin intermediul unei alte 
persoane. De aceea, nu ştia prea bine a cui fusese mâna 
care modelase şi colorase tot ceea ce îl înconjura, dar era 
cu siguranţă un tip priceput. Şi, după el, avea şi grijă de 
fiinţele umane care se îngrijeau de ceea ce el crease. 

Când familia lui se hotărâse să pornească în acea 


— 293 — 


aventură, Colin se aruncase cu capul înainte, plin de 
nerăbdarea de a descoperi şi de acea dorinţă de lucruri noi 
care trebuia să o fi moştenit întreaga familie, având în 
vedere rapiditatea cu care toţi se adaptaseră la acel nou 
stil de viaţă. Până şi mama lor, cea mai descumpănită şi 
cea mai legată de viaţa lor la oraş, părea că înflorise de 
când se stabiliseră aici. Işi amintea de sănătatea ei 
precară, de nasul ei înroşit şi de frecventele atacuri de 
tuse din timpul iernii, suferinţe care acum erau o amintire 
din Pittsburgh şi din trecut. Surprinsese odată o 
conversaţie între părinţii lui. Stăteau în faţa casei, unul în 
faţa celuilalt, cufundaţi în lumina amurgului, de care poate 
nu reuşeau să se bucure în toată splendoarea lui, învăluiţi 
cum erau în iubirea lor neştirbită. 

Ea se apropiase de soţul ei, căutându-i prezenţa în timp 
ce-şi ţinea ochii îndreptaţi spre albastrul intens, mărginit 
la orizont de soarele roşu. 

— Ce frumos! Şi când te gândeşti că, atunci când am 
plecat, îmi era o frică de locul acesta ca de dracu'. 

Stacy L.ovecraft zâmbise şi-şi pusese o mână pe umărul 
soţiei lui. O trăsese spre el şi o cuprinsese cu braţul. 

— Ştiu. Şi îţi mulţumesc pentru că totuşi ai plecat. 

— Nu, eu îţi mulţumesc. De când am ajuns aici, nu 
reuşesc să-mi scot un gând din minte. 

— Care? 

Mama înlănţuise cu braţele mijlocul tatălui său. Era o 
femeie înaltă, dar subţire, şi lângă el părea şi mai delicată. 

— Aş fi vrut să o fi făcut mai devreme. 

Din jenă că spionase acel moment de intimitate, Colin 
plecase pe nesimţite. Încă nu o cunoscuse pe Thalena. Încă 
nu putea să înţeleagă ce simțeau în clipa aceea Stacy şi 
Kathe Lovecraft. 

Respiră adânc şi i se păru că vântul aducea cu el 
parfumul tinerei lui soţii indiene. Simţi că stomacul îi 
dădea ghes, ca şi cum ar fi avut înăuntru o pitulice de 
cactus ce dădea din aripi pentru a ieşi. Şi trebuie s-o fi 
avut şi în cap, pentru că, de fiecare dată când se gândea la 
ea, avea impresia că o auzea cântând. Totul se schimbase 


— 294 — 


de când Thalena intrase în viaţa lui. Descoperise cu ea 
dragostea şi era mândru să ştie că şi cu ea se întâmplase 
acelaşi lucru. Noaptea, când în casă dormeau toţi, soţia lui 
se lipea strâns de el şi îi conducea mâinile pe pielea ei 
chihlimbarie şi el intra în ea cu uimirea temătoare pe care 
o avea întotdeauna când intra într-o biserică. Apoi stătea 
treaz s-o audă cum doarme, cu senzaţia că noaptea era un 
loc minunat fiindcă avea în ea miros de pini şi cântecul 
păsărilor întunericului, şi respiraţia uşoară a soţiei lui care 
se odihnea mulţumită în braţele lui. 

Calul se poticni, atrăgându-i atenţia la ce avea de făcut. 
Dincolo de buza povârnişului câteva pietre se rostogoliră 
coborând către fundul râpei. În timp ce le privea cum se 
duceau în jos, avu un fior gândindu-se la ceea ce s-ar fi 
întâmplat dacă în locul acelor pietre ar fi fost corpul lui. 

Se concentră asupra drumului şi, puţin după aceea, 
ajunse la pâlcul de pini şi de tufişuri de la poalele pădurii. 
Ajunse la un luminiş dincolo de buza povârnişului şi cobori 
de pe cal. Se gândi că atât el, cât şi animalul lui zdravăn îşi 
meritau pauza. Luă plosca de la oblânc şi bău o duşcă 
zdravănă. Apoi îşi scoase pălăria, turnă în ea apă din 
belşug şi i-o întinse calului, care îi simţise deja mirosul şi-şi 
întindea botul. Îl lăsă să bea şi pe urmă se aşeză liniştit pe 
un trunchi de copac, mestecând bucăţi de carne uscată pe 
care le tăia cu un cuţit pe care îl purta la centură, în timp 
ce armăsarul lui se îngrijea singur de hrana lui zilnică. 

Colin Lovecraft se considera un om destul de norocos ca 
să se poată numi fericit. 

Hotărâse să se întoarcă acasă cu o zi înainte, având în 
vedere că animalele care alcătuiau mica lor turmă erau pe 
mâini bune. Le lăsase pe pajişti în grija celor două ajutoare 
indiene. Pe Cooper Pot şi Juanito li-i dăduse Eldero pentru 
a le da o mână de ajutor şi Colin avea deplină încredere în 
ei. Autoritatea pe care acel om o avea asupra micului grup 
de persoane care i se încredinţaseră era incredibilă. 
Bărbaţii şi femeile care trăiau în mica tabără de la Flat 
Fields păreau dispuşi cu toţii să-şi dea viaţa pentru Eldero, 
poate pentru că la rândul lor simțeau că şi căpetenia lor ar 


— 295 — 


fi făcut la fel. 

Colin se gândi iar la nunta lui cu Thalena, un rit păgân 
plin de spiritualitate inocentă, expresivă, binevoitoare. 
Fuseseră dansuri şi cântece cu sunete neînţelese care 
celebrau viaţa mult mai bine decât întâlnise Colin vreodată 
în manifestările analoge ale civilizaţiei din lumea lui. 

Apoi, în timp ce Thalena era împreună cu un grup de 
femei îmbrăcate în Fecioarele Porumbului, figurile care 
simbolizau schimbarea de statut şi fertilitatea pământului, 
Eldero se apropiase de el. li arătase o direcţie fără să 
vorbească. Colin o luase înainte şi el îl urmase, două 
umbre în lumina flăcărilor jucăuşe. În scurt timp erau în 
afara grupului de hogan-uri, luminat intermitent de 
reverberaţiile flăcărilor. La un moment dat, omul acela 
ciudat se întorsese în aşa fel încât să-l aibă în faţă. [i 
pusese mâinile pe umăr şi îl privise lung. Ochi negri, 
înfundaţi în orbite, magnetici, care vorbeau o limbă a 
tăcerii pe care Colin încă nu o înţelegea. Apoi, dintr-odată, 
avusese impresia că se desprinsese de corp, ca şi cum 
pentru o clipă Eldero i-ar fi poruncit minţii sale să iasă 
pentru a intra şi pentru a ocupa cu voinţa ei locul lăsat gol. 
În acel moment de uitare de sine, Colin se trezise în faţa 
unei feţe tremurătoare care i se păru cunoscută. În sfârşit, 
înţelesese că acel chip era al lui şi că în acel moment 
vedea lumea prin intermediul ochilor lui Eldero. A 

Era o senzaţie nefirească, dar fără urmă de teamă. Incet, 
încet Colin simţise cum coboară în el o pace imensă. Acum, 
reuşea să se simtă parte din tot ceea ce îl înconjura. Acum 
era un fir de iarbă, pe urmă era un copac şi apoi un nor şi 
iar el însuşi, ca şi cum de-abia trecuse un examen, iar 
pământul, arborii, cerul şi norii ar fi acceptat să comunice 
cu el. Îşi văzuse din afară chipul cum începea să 
zâmbească şi, în timp ce zâmbetul i se lărgea plin de 
satisfacţie, se regăsise iarăşi stăpân pe sine ca să se poată 
bucura de senzaţia minunată ce iscase zâmbetul acela. 

Pe chipul lui Eldero era aceeaşi descătuşare, dar vocea îi 
deveni profundă când îi vorbi în engleza lui sumară. 

— Acum ai văzut. Acum ştii. 


— 296 — 


— Ce era? 

— Shimah. Spiritul Pământului. Thalena este fiica mea şi 
face parte din el. Acum şi tu. Fiii voştri vor merge prin 
lume şi vor fi binecuvântaţi. 

Fără să mai spună nimic, Eldero se întorsese şi se 
îndreptase spre tabără. Atunci când intraseră în lumina 
deplină a focului, o văzuse pe Thalena care îi arunca 
tatălui ei o privire temătoare. Nu observase expresia cu 
care Eldero răspunsese întrebării mute pe care fiica lui o 
purta în ochi. Lui Colin i se păruse numai că îl văzuse cum 
încuviinţează uşor. Poate fusese o mişcare atât de 
imperceptibilă încât era greu de descifrat, sau poate doar 
o mică iluzie provocată de mişcarea focului. Dar chipul 
Thalenei se lărgise într-un zâmbet şi ochii ei străluceau. 
Apoi se aşezase lângă ea şi nu se mai întrebase nimic. Nu 
prea reuşise să înţeleagă ceea ce se întâmplase, dar 
trebuia să fi fost un lucru bun dacă soţia lui era atât de 
fericită. 

De atunci nu mai avusese ocazia să vorbească singur cu 
bătrâna căpetenie, dar sigur nu avea să uite acea 
experienţă trăită prin ochii lui Eldero. 

Colin îşi puse pălăria umedă în cap, bucurându-se de 
senzaţia de răcoare în păr, aşteptând ca soarele să i-o 
usuce. Se ridică de pe buturuga pe care stătea şi se duse la 
calul care păştea puţin mai încolo. Urcă în şa şi îl luă fără 
probleme de lângă iarba rămasă pe jos. Trebuie că 
mâncase destul, pentru că îi fu de ajuns un ghiont uşor în 
coapse şi drumul către casă era din nou în faţa lui. 

În spaţiile acelea atât de ample, călătoriile erau 
nesfârşite, mai ales dacă erau întreprinse în singurătate. 
În cazul acela, un om nu avea altă tovărăşie decât poate pe 
cea a animalului pe care îl călărea, a imaginaţiei şi a unei 
voci cu care să cânte cântece. Colin Lovecraft avea o voce 
frumoasă şi fantezie cât să dea şi altora, dar fantezia îi era 
prinsă cu „fabricarea” momentului în care Thalena avea 
să-l vadă şi să-i sară de gât. 

Alte două ore trecură până să ajungă aproape de casă şi 
fură două ore fără sfârşit. Era tânăr, iar nerăbdarea 


— 297 — 


tinereţii făcea ca nisipul din clepsidră să se scurgă mult 
mai lent decât sângele din vene. 

leşi din pădure, pe platoul larg unde familia Lovecraft îşi 
încropise casa. Acela fusese primul lor refugiu, în sfârşit 
un acoperiş, după luni de zile în care dormiseră afară fără 
a fi apăraţi de altceva decât de prelata unei căruţe cu 
coviltir, atunci când ploua. Puțin în stânga lui şi în faţă era 
structura din lemn a noii case, pe care o construiau încet, 
încet. Mai mare, mai spațioasă, cu camere luminoase şi un 
cămin mare de piatră, aşa cum îşi dorea mama lui. 

Un loc unde să-şi vadă părinţii îmbătrânind şi copiii 
crescând. 

Prea puţină importanţă avea dacă erau jumătate albi şi 
jumătate indieni. 

Se miră văzând că din horn nu iese fum. Cu trei femei în 
casă, focul stătea mereu aprins, chiar şi în cele mai 
călduroase zile de vară. Fără un motiv anume, simţi cum îi 
coboară ceva rece în piept şi-i umbreşte plăcerea 
întoarcerii. 

Fumul pe coş era un semn de viaţă. Iar acum era numai 
nemişcare şi tăcere. 

I se păru ciudat că nimeni nu-i ieşise în întâmpinare în 
curte. De la mica locuinţă lipită de munte nu se arăta 
niciun semn de viaţă. Dădu o lovitură uşoară cu cizmele în 
coapsa calului şi mări pasul. Bănuiala că se întâmplase 
ceva rău se transformă în certitudine. Pe măsură ce se 
apropia, perspectiva îi deschidea câmpul vizual spre latura 
opusă a casei. 

Şi apoi îl văzu. 

Întins lângă o tufă de salvie sălbatică pe care o îngrijea 
Kathe L.ovecraft în partea dreaptă a locuinţei, sprijinit pe o 
parte, era corpul unui om cu o săgeată înfiptă în spate. 
Colin scoase un urlet care răsună ca un ecou de moarte în 
toată valea şi o luă la galop. Cobori din şa înainte ca 
animalul să se fi oprit şi se grăbi spre omul care era întors 
cu spatele la el, rugându-se la Dumnezeul tatălui său să nu 
fie adevărat ceea ce ştia de fapt că este. 

Stacy Lovecraft murise cu ochii deschişi, cu capul 


— 298 — 


îndreptat uşor în sus, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun de 
la munte. Erau două stele stinse în mijlocul chipului plin de 
sânge care îi cursese din tăieturi profunde făcute pe pielea 
capului. Colin tremură de groază când îşi dădu seama că 
tatăl lui fusese scalpat. Şi în aceeaşi clipă fu convins că 
cine făcuse acel gest barbar îl făcuse când încă mai era 
viu. De fapt, ochii acelui corp martirizat care fusese tatăl 
lui îl fixaseră până în ultima clipă pe cel care îl ucisese. 

— Thalena! Mamă! Linda! 

Scosese acel strigăt chiar în clipa în care gândul la 
femei îi trecu prin minte. Se ridică în picioare şi alergă 
înnebunit către casă. Uşa era deschisă. De cum ajunse în 
prag şi avu posibilitate să vadă înăuntru, oroarea 
certitudinii puse stăpânire pe corpul şi pe mintea lui. 
Kathe Lovecraft era răsturnată pe spate lângă sobă. Ţinea 
mâinile în jurul capătului săgeţii care îi străbătuse pieptul 
cu acelaşi gest cu care ducea către casă florile sălbatice pe 
care le aduna de la izvor. Trebuie să fi fost lovită în prag şi 
se clătinase spre interior până căzuse acolo unde o găsise. 
Un scaun era trântit la pământ şi sub picioarele acestuia, 
se împrăştiaseră cioburile vasului de pământ care de 
obicei era pe masă. Mai avea încă părul pe cap, iar Colin 
mulţumi cerului şi celor care l-ar fi locuit că o feriseră de 
acea pătimire. 

— Thalena! Linda! 

Nici de data asta nimeni nu răspunse chemării lui. 
Ajunse cu sufletul la gură până în uşa celeilalte camere. 
Nu era închisă, iar lemnul neşlefuit scârţâi uşor în 
balamale în timp ce o împingea. Sora lui era ghemuită pe 
pat, ca şi cum ar fi dormit, cu faţa spre el. Dintr-o rană 
adâncă la gât sângele coborâse să năclăiască mai întâi 
rochia şi apoi pătura de sub ea. Părea imposibil ca un corp 
atât de mic să aibă atât de mult sânge, încât să pară 
complet scăldat în el. 

Colin simţi că înnebuneşte. 

— Thalena! 

Strigă atât de tare, că simţi cum îl arde gâtul, în absurda 
speranţă de a vedea corpul fără viaţă al Lindei ridicându- 


— 299 — 


se şi de a auzi vocea soţiei lui cum îi răspunde. leşi din nou 
afară, trecând fără să aibă curajul să privească cadavrul 
mamei lui. 

— Thalena! 

O chemă iar cu acelaşi urlet disperat. Şi, ca răspuns, avu 
doar aceeaşi tăcere. În timp ce-şi rotea privirea ca 
posedat, căutând o urmă a soţiei lui, Colin îşi dădu seama 
că din grajd lipsea un cal, Metzcal, un murg mititel şi 
supus. Era preferatul Thalenei şi era cel pe care îl îngrijea 
chiar ea. Asta aprinse în el o speranţă timidă. Nu reuşea să 
înţeleagă ce se întâmplase, dar era posibil să-şi fi dat 
seama la timp de pericol şi reuşise să fugă. Se gândi cu o 
strângere de inimă la Thalena călare, cu sarcina ei 
avansată şi la riscurile pentru copil. Dar măcar nu era 
întinsă la pământ asemenea celorlalţi membri ai familiei 
lui, cu corpul străpuns de o săgeată sau cu gâtul tăiat. 

Colin nu avea mult peste douăzeci de ani, dar îşi spuse 
că nu putea să se aşeze să plângă, aşa cum îi cerea în 
momentul acela voinţa care urla în el. 

Incercă să se liniştească şi să se gândească. 

Cu siguranţă, săgețile care îi uciseseră mama şi tatăl 
erau ale indienilor navajo. La prima vedere, păreau lungi 
cam de două picioare. Din puţinul pe care îl ştia, măsura 
aceea o foloseau numai ei şi indienii ute. Toţi ceilalţi 
indieni făceau săgeți mai lungi cam cu trei degete. I se 
părea ciudat ca un indian navajo, oricare ar fi fost el, să 
atace familia fiicei lui Eldero. Se întrebă cine putuse 
săvârşi acel masacru. Nu trebuie să se fi întâmplat de 
mult, având în vedere că sângele rănilor era încă proaspăt. 

Oricine ar fi fost, putea să mai fie pe aproape. Cerând în 
gând iertare corpurilor întinse la pământ, hotări că pentru 
moment era mai nimerit să se ocupe de cei vii. Dacă şi luii 
s-ar fi întâmplat ceva, nu ar mai fi fost nimeni care s-o 
ajute pe Thalena. Se îndreptă spre cal şi spre conturul 
protector al puştii din oblâncul şeii. 

Mai întâi trebuia s-o găsească pe soţia lui oriunde ar fi 
fost ea. Ar fi putut avea nevoie de ajutor, ar fi putut fi 
rănită sau... 


— 300 — 


Îşi forţă cu greu mintea să se oprească la prima 
posibilitate. 

Era atât de absorbit în gândurile lui, încât nu auzi 
şuieratul  săgeţii care  străbătea aerul cu  vâjâitul 
aripioarelor ei. O clipă mai târziu, privea mirat stinghiuţa 
aceea de lemn care îi străpunsese inima. Pe urmă, cu 
neîndurarea unui ritual, un fir de sânge îi ieşi din gură, în 
timp ce i se înmuiau genunchii şi cădea la pământ. Când 
atinse pământul, săgeata se rupse, iar greutatea corpului îi 
scoase prin spate ceea ce mai rămăsese din ea. Ultimul 
lucru la care reuşi să se gândească fu că nu-i păsa de 
moarte atâta timp cât Thalena ar mai fi câştigat timp 
pentru a se salva. 

În aer rămase o clipă de linişte ireală, ca şi cum vibrația 
acelei săgeți în zbor ar fi luat locul oricărui alt sunet vital. 
În cele din urmă, din peticul de verdeață de dincolo de 
ţarcul cailor răsări o pălărie împodobită cu o pană. 
Indianul hopi numit One Feather se ridică din tufişul în 
spatele căruia era ghemuit şi se apropie de corpul întins la 
pământ. Puse jos arcul şi îngenunche lângă cadavru pentru 
a controla dacă e mort. 

În timp ce indianul se ridica în picioare, umbra unui om 
se lungi pe pământ aproape de el. 

Jeremy Wells lovi uşor cu cizma prăfuită cadavrul lui 
Colin, rostind cu o voce neagră de supărare: 

— Ticălosul ăsta nenorocit şi-a ales momentul cel mai 
nepotrivit să se întoarcă. Cel mai rău pentru noi şi pentru 
el. I-a permis fetei să câştige o groază de timp. 

One Feather se aplecă să şteargă un cuţit însângerat de 
haina omului pe care de-abia îl ucisese. 

— Îi putem lua urma. N-a trecut mult timp. O vom prinde 
dacă vrei. 

Wells îşi confirmă intenţia pe un ton sec. 

— Sigur că vreau. Ne-a văzut la faţă, iar asta poate 
compromite tot. Din fericire, avem şi noi un avantaj. In 
starea ei nu poate da pinteni calului la galop. Şi cu 
siguranţă s-a îndreptat către Flat Fields, la tabăra tatălui 
ei. Nu ne putem permite să ajungă la timp ca să-l 


— 301 — 


avertizeze pe Eldero. Ne-ar strica plăcerea surprizei. 

În timp ce vorbeau, alţi doi oameni ieşiseră din umbră şi 
se apropiaseră. Erau înarmaţi şi aveau întipărită pe chip 
indiferența faţă de moartea altor fiinţe umane pe care 
numai o practică îndelungată o putea aduce. Numele lor 
erau Scott Truman şi Ozzie Siringo şi erau căutaţi în 
diferite state pentru un număr de crime întrecut numai de 
cel al lui Jeremy Wells. Îi fuseseră complici în mai multe 
ocazii şi ştiau că niciodată nu aveau de pierdut. Atunci 
când îi chemase, promiţându-le o poziţie foarte bună, 
definitivă şi avantajoasă, nu se lăsaseră rugaţi de două ori. 

Nici măcar nu întrebaseră dacă era nevoie să împuşte, 
să ucidă sau altele de genul acesta. Pur şi simplu, luaseră 
totul ca de la sine înţeles. 

Wells îi auzi şi se întoarse către ei. 

Truman, un bărbat în jur de patruzeci de ani, cu părul 
rar şi mustață pe oală, i se adresă şefului cu un aer 
aproape plictisit. 

— Acum ce facem? 

— Luaţi caii. Aici treaba nu s-a terminat încă. Mai întâi 
de toate, trebuie găsită fata şi trebuie să-i închidem gura. 
Pe urmă, trebuie să urcăm la Flat Fields să ne ocupăm de 
indieni. 

Ozzie Siringo scuipă un cocoloş de tutun de mestecat 
îmbibat cu salivă, care îi umfla obrazul. Se şterse la gură 
cu mâneca de bumbac a cămăşii. 

— Ar putea fi probleme prin părţile acelea? 

Wells scutură din cap, profitând de ocazia aceea pentru 
a-şi dezmorţi gâtul. 

— N-aş zice. În total, sunt cam cincisprezece persoane 
dintre care jumătate sunt copii şi femei. lar bărbaţii 
aproape că nu au puşti. Luându-i prin surprindere, va şi 
mai uşor decât cu amărâţii ăştia. 

— Foarte bine. 

Fără alte comentarii, cei doi se întoarseră şi se 
îndreptară spre locul ascuns unde îşi priponiseră caii. 

Wells şi One Feather rămaseră singuri. Atunci când îi 
vorbi în şoaptă complicelui său alb, indianul privea un 


— 302 — 


punct neprecizat de pe munte. 

— N-ar trebui să-l subestimezi pe Eldero. 

Wells îl privi surprins. Îl cunoştea destul de bine pe omul 
acela pentru a-l considera neatins de emoţii. Insă în vocea 
lui era acum ceva care părea îngrijorare. Dacă nu ar fi fost 
vorba despre One Feather, ar fi considerat-o frică. 

— Zici? Este numai un bătrân înconjurat de câteva pisici 
leşinate pe care doar el mai reuşeşte să le numească 
războinici. 

One Feather lăsă privirea în pământ şi dădu din cap. 
Vocea îi părea traversată de spaima cuvintelor pe care le 
pronunţa. 

— Tu nu înţelegi. Eldero este un brujo. 

Wells ştia puţină spaniolă şi cunoştea semnificaţia acelui 
cuvânt. 

— Vrei să zici un vrăjitor? 

Indianul îşi aţinti asupra lui ochii indescifrabili, ca 
pentru a întări ceea ce avea să spună. 

— Da. Un vrăjitor foarte puternic. 

Jeremy Wells era un asasin şi, ca toţi asasinii, era un om 
practic. Pentru el existau numai cauza şi efectul. O lovitură 
de pinteni, şi calul o lua la galop. Câţiva dolari, şi o curvăi 
se băga în pat. O lovitură de armă, şi un om cădea mort la 
pământ. i 

Nimic altceva decât cauză şi efect. În capul lui nu era loc 
pentru prostiile alea pe care indienii le răspândeau, toate 
închipuirile despre şamani şi spirite, şi cine mai ştie ce. 

Acum însă părea diferit. Il cunoştea pe One Feather şi 
acum îi descifra în ochi, dacă nu teamă, cel puţin o 
îngrijorare reală. 

Şi un respect profund. 

În timpul acesta, Ozzie şi Scott ieşiseră de sub protecţia 
copacilor şi se apropiau de ei, ducând fiecare un cal liber 
de căpăstru. 

Wells vorbi în şoaptă, înainte ca oamenii să ajungă 
destul de aproape pentru a-i putea auzi. 

— Dacă ţi-e frică, poţi rămâne aici. Ne vom ocupa noi. 

Pronunţase aproape cu indiferenţă fraza aceasta, dar 


— 303 — 


ştia că hopi nu ar fi ieşit fără demnitate din această 
situaţie. 

Omul care ştia să înfigă o săgeată în inima cuiva de la o 
distanţă de cincizeci de paşi rămase tăcut o clipă. Când 
răspunse, vocea îi era iar ştearsă ca întotdeauna. Avea 
numai o uşoară urmă de milă pentru omul acela care nu 
voia să creadă. 

— Mie nu mi-e frică. Tu eşti cel căruia ar trebui să-i fie. 

Imediat după aceea, Ozzie Siringo conduse calul pe care 
îl ţinea de căpăstru ca să se oprească ascultător lângă el. 
În timp ce punea un picior în scară şi se urca în şa, 
gândindu-se iar la cuvintele lui One Feather, Jeremy Wells 
nu reuşi să-şi stăpânească o senzaţie ciudată de nelinişte. 


— 304 — 


29 


Urcată fără şa pe spinarea lui Metzcal, Thalena mâna 
calul cât putea de repede având în vedere sarcina ei 
avansată. De copilă era obişnuită să călărească fără şa şi 
pentru ea asta nu era o problemă. De când fratele ei mai 
mic Cochito fusese omorât din greşeală de un soldat băut, 
tatăl ei o considerase pe ea băiatul familiei şi o învățase să 
călărească întocmai ca un bărbat. Se ţinea agăţată de 
coamă fără efort şi îi mulțumea în gând siguranţei şi forţei 
acelui animal nobil căruia îi datora viaţa. 

Totul se întâmplase cu o asemenea viteză încât ameţise. 
leşise pe partea stângă a casei, unde într-o cămară ţineau 
hrana pentru cai şi alte provizii, pentru a le feri să cadă 
pradă raziilor urşilor carnivori. Cu o găleată de nutreţ se 
îndrepta spre ţarc pentru a se ocupa de Metzcal. În timp 
ce se apropia de gard, îşi simţise copilul dând puternic din 
picioare şi, imediat după aceea, o senzaţie de presiune 
asupra vezicii. 

Cu zâmbetul pe buze, îşi spusese că fiul lui Colin avea un 
caracter puternic, dacă îi dădea de furcă înainte de a se 
naşte. Trecuse de şirul de tufişuri care mărginea partea 
dreaptă a construcţiei şi, după ce fusese destul de departe 
pentru a nu fi văzută, îşi ridicase fusta şi se ghemuise la 
pământ ca să urineze. Era o femeie indiană, obişnuită cu 
viaţa în aer liber. Ca să-şi facă nevoile, nu avea problemele 
lui Kathe şi ale Lindei care ceruseră şi obţinuseră să fie 
construită un fel de toaletă rudimentară din lemn, la o 
anumită distanţă de casă. 

Din locul ei dintre tufe îl văzuse pe socrul ei bizhăă'ăd 
jilini Stacy ieşind afară şi îndreptându-se spre locul unde 
fusese ea cu câteva clipe în urmă. Câţiva paşi şi nu se ştie 
de unde venise vâjâind prima săgeată. Il lovise în spate, iar 
omul căzuse pe o parte cu un strigăt înăbuşit. Imediat 
după aceea apăruse în uşă Kathe, poate chemată de 
necesitatea dureroasă a acelui vaiet. O a doua săgeată o 
lovise şi pe ea în piept. Din cauza reculului se retrăsese, 


— 305 — 


dezechilibrându-se spre interior. Urmase apoi zgomotul 
unui scaun căzut şi al unui vas care se spărgea. 

Apoi venise un om în fugă, tăcut ca moartea pe care 
tocmai o stârnise cu săgețile lui. Intrase repede în casă, 
urmat de celălalt. O auzise apoi ţipând, înspăimântată, pe 
Linda şi apoi nimic. Thalena îşi băgase în gură o bucată din 
mâneca de piele a hainei şi o muşcase până când o 
duruseră mazxilarele, doar ca să nu zbiere. 

Îi recunoscuse imediat. Erau doi dintre bărbaţii pe care 
îi văzuse cu o zi înainte, acel hopi cu faţa ciupită de vărsat 
şi albul cu barbă şi cu ochii răi. Trăind într-o tabără 
indiană, Thalena crescuse într-un permanent pericol de 
invazii. Primul lucru pe care trebuia să-l faci în asemenea 
situaţii era acela de a nu te arăta şi de a fugi. Nu ştia de ce 
atacaseră oamenii aceia casa, dar era sigură că, dacă ar fi 
găsit-o, ar fi ucis-o şi pe ea. 

Ghemuită ca să fie protejată de tufişuri, ajunsese la 
ţarcul cailor şi deschisese poarta încercând să nu facă să 
scârţâie chingile de piele care ţineau loc de balamale. Se 
apropiase de Metzcal şi, ţinând drept pavăză corpul 
calului, îl condusese afară din îngrăditură. În timp ce îl 
încăleca cu greu, sperând ca pruncul să nu aleagă tocmai 
acel moment pentru a se mişca din nou, alţi doi bărbaţi se 
iviseră din pădure, în faţa casei. Nu erau călare, şi Thalena 
înţelesese că-şi lăsaseră caii priponiţi la o anumită distanţă 
printre copaci, pentru ca nechezatul necontrolat al 
vreunuia din animale să nu poată da alarma. Atât cât 
putea, se lipise de coama lui Metzcal. Era puţin probabil ca 
acei oameni să nu o vadă, iar un foc de armă era un pericol 
demn de luat în seamă, chiar şi de la distanţa aceea. 

O luase la galop, cerând în gând iertare copilului care 
era în ea. În timp ce se îndepărta de locul acelui masacru 
căruia nu-i ştia rostul, Thalena se gândise cu uşurare la 
Colin, care era în siguranţă în acel moment la păşune, 
apărat de oamenii pe care îi dăduse tatăl ei. Nu avea să se 
întoarcă decât a doua zi şi avea timp destul să-l vestească 
de ce se întâmplase, ca să nu rişte nimic. 

Acum se îndrepta să-l avertizeze pe Eldero. El ar fi ştiut 


— 306 — 


ce să facă. Thalena era convinsă că acel atac nu era decât 
pretextul unui obiectiv mai mare şi că, orice ar fi avut în 
minte oamenii aceia, încă nu se sfârşise totul. Făcu o rugă 
către protectoarea ei, Femeia-Păianjen, ca nimic rău să nu 
i se întâmple nici soţului, nici fiului şi nici rudelor ei. 

Din mai multe motive, hotări să nu se îndrepte către Flat 
Fields. Mai întâi de toate, oamenii aceia ştiau cine era şi 
fără îndoială s-ar fi gândit că logic ar fi fost ca ea s-o ia 
într-acolo. În al doilea rând, drumul peste câmp era lung şi 
greu, iar Thalena ştia că nu l-ar fi găsit acolo pe tatăl ei. In 
perioada aceea a lunii, tatăl ei urca singur muntele pentru 
a vorbi cu spiritele şi pentru a le invoca protecţia. Se oprea 
câteva zile în post negru la locul lui sacru, pe care ea îl 
văzuse o singură dată când era mică, dar pe care spera să 
şi-l amintească. 

Din fericire pentru ea, soarele era încă destul de sus şi 
filtra încă destulă lumină chiar şi în desişul pădurii pentru 
a-i da o indicație precisă. 

Îşi abătu calul din drum, ţinând lumina soarelui pe 
partea dreaptă ca punct de orientare. Ştia că potcoavele 
lui Metzcal lăsau urme pe pământ pe care acel hopi era în 
stare să le urmărească fără probleme. Spre norocul ei, mai 
sus era un pârâiaş pe care avea intenţia să-l suie un timp, 
până la un punct în care ar fi putut ieşi cu siguranţa de a-şi 
continua drumul pe teren stâncos. 

Asta nu l-ar fi împiedicat pe indian să descopere mai 
devreme sau mai târziu pe unde o luase, dar cu siguranţă i- 
ar fi luat mai mult timp. Era numai un mijloc de a câştiga 
timp, iar în clipa aceea, timpul era bunul cel mai preţios. 

Burta o deranja puţin şi se temea că, datorită 
hurducăielii, copilul s-ar fi resimţit. Pe de altă parte, nu 
putea să nu se ducă să ceară ajutor. Avea încă în faţa 
ochilor priveliştea a două persoane străpunse de săgeată 
precum animalele şi strigătul disperat al unei fetiţe de 
treisprezece ani care... 

Crescând lângă un om ca Eldero, Thalena fusese mereu 
aproape de înţelepciunea pe care el o avea de la oameni şi 
de la zei. Asemenea tuturor indienilor, ştia că moartea era 


— 307 — 


partea opusă vieţii, de care nimeni nu putea scăpa. Ca ei 
toţi, învățase să convieţuiască cu ideea morţii şi să creadă 
că era numai o reîntoarcere către Shimah, Spiritul 
Pământului din care se trăgeau toţi oamenii. 

Cu toate acestea, credinţa sau ştiinţa nu reuşea să-i fie 
de ajutor în timp ce se gândea iar la acele persoane dragi 
pe care le lăsase fără viaţă într-o casă ce până cu câteva 
ore înainte fusese pentru ei toţi însăşi esenţa vieţii. 

Incepu acum să plângă pentru că ştia că în curând, în 
faţa tatălui ei, nu i-ar fi fost îngăduit să o facă. De când îi 
murise singurul băiat, Eldero îşi pusese în ea toate 
speranţele de care fusese lipsit de moartea lui Conchito. 

Pe urmă, în faţa lui nu ar fi plâns. 

Acum însă, era numai o tânără femeie în aşteptarea 
primului ei copil şi nu înţelegea motivul pentru care nişte 
oameni îi luaseră aproape tot ceea ce poseda. Lăsă 
lacrimile să-i curgă libere ca ploaia, care pe pământul 
acela deşertic şi secetos, în afara parantezei de verde a 
munţilor, era considerată de toţi ca o binecuvântare. 

Văzând lumea filtrată de ramuri şi de lacrimi, ajunse la 
pârâiaş. Apa care îi curgea din ochi se amestecă uşor-uşor 
cu cea care îi curgea la picioare şi împreună spălară acea 
clipă trecătoare. 

Incercă să se gândească la Colin, soţul ei. 

Amintirea chipului lui îi dădu curajul care în clipa aceea 
îi lipsea. Trebuia să reziste şi să continue, astfel încât el să 
fie mândru de curajul soţiei lui. Ea fusese femeia pe care o 
alesese şi căreia îi dăduse sarcina să-i aducă pe lume fiul, 
un fiu important, care ar fi fost într-o zi un om mare, şi 
astfel, ar fi mers în lumea asta cu orgoliul şi înţelepciunea 
unei căpetenii. 

Urcă prin apa torentului până când ajunse în zona din 
dreapta cursului de apă unde se deschidea platoul larg şi 
stâncos unde potcoavele calului ar fi lăsat puţine urme, 
greu de identificat. 

Şi, în plus, când ar fi ajuns la pârâu, urmăritorii ei ar fi 
trebuit să se împartă în două grupuri şi să o ia în cele două 
direcţii pentru a încerca să descopere unde atinsese iar 


— 308 — 


uscatul. Asta le-ar fi încetinit şi mai mult drumul. Îşi 
îngădui un mic răgaz de speranţă şi, înainte de a ieşi din 
apă, lăsă calul să se adape. 

Poteca era acum mai anevoioasă şi nu-i putea permite 
calului viteza pe care ar fi vrut-o ea. Potcoavele răsunau pe 
piatră cu un zgomot surd care i se părea Thalenei mai 
puternic decât împuşcăturile. 

Cu toate socotelile şi prudenţa ei, nu se putea stăpâni să 
nu întoarcă din când în când capul să controleze drumul în 
urma ei. Se temea să nu audă zgomot de potcoave de fier 
dintr-un moment în altul şi să nu vadă ivindu-se din hăţişul 
pădurii patru călăreţi în urmărirea ei, călăuziţi de un 
indian care purta la pălărie o pană şi, drept trofeu, 
moartea. 

Işi continuă drumul până când ajunse din nou în umbra 
ocrotitoare a pădurii. După o vreme, care i se păru 
nesfârşită, ajunse la un trunchi trântit la pământ de forţa 
vântului şi de greutatea zăpezii. 

Acela era semnul pe care şi-l amintea. După ce până 
acolo o luase pe coasta muntelui ţinându-se mereu la 
aceeaşi înălţime, o luă spre est şi începu să urce. Ştia că 
acolo sus, pe undeva, era locul de meditaţie al tatălui ei, 
locul pe care Eldero îl numise în limbajul lui secret Áá, 
„Acolo”. Trebuia în acelaşi timp să fie atentă pentru că 
intrarea era ascunsă de o grămadă de pietre care o apărau 
de privirile fugare. 

Fusese în acel loc cu tatăl ei cu ani în urmă, când era 
numai o fetiţă. Urcase împărțind cu el crupa unui singur 
cal. Cu toată curiozitatea ingenuă a copilăriei, simţise 
întrucâtva sacralitatea gestului pe care trebuia să-l 
împartă cu tatăl ei. Când ajunseseră pe la jumătate, Eldero 
descălecase, dar pe ea o lăsase în şa. O rugase ca în timpul 
absenței lui să nu pună piciorul jos sub niciun motiv, ca şi 
cum în locul acela pământul nu ar fi fost o Mamă, ci un 
pericol. 

Se îndepărtase apoi şi, după câţiva paşi în sus, dispăruse 
printr-o trecere îngustă între două stânci. Dacă nu ar fi 
văzut corpul tatălui ei intrând şi dispărând în acel spaţiu 


— 309 — 


îngust, Thalena nu ar fi crezut că în locul acela putea fi o 
deschizătură. 

Eldero lipsise mult şi, când se întorsese, sufletul lui, 
asemenea pasului, părea mai uşor. Se urcase cu 
sprinteneală în şa şi o înlănţuise cu braţele. 

Thalena îi simţise hainele încă pline de întunericul şi de 
frigul din grotă şi fusese scuturată de un fior. Apoi tatăl ei 
îi pusese în faţa ochilor o mână deschisă, în palma căreia 
strălucea o amuletă rotundă de argint care reproducea 
într-un mod aproximativ figura lui Kokopelli, magicul 
cântăreţ din flaut, stăpânul belşugului, acela care le vestea 
foametea întinzându-se pe spate. Fireşte, fusese realizată 
prin topirea unuia dintre dolarii de argint pe care omul 
numit de toţi Washington li-l dăduse împreună cu 
pământul. 

Nu vedea chipul tatălui ei, dar, din tonul acelei voci 
profunde din spatele ei, înţelesese că trăia un moment 
important. 

— Acesta este pentru tine. De astăzi nu trebuie să ţi-l 
mai scoţi niciodată. 

O împinsese puţin înainte şi i-l legase la gât cu un fir 
subţire de piele. Ea îşi ridicase mâinile de copil pentru a 
pipăi obiectul care era agăţat pe pieptul ei slab. 

— Ce este? 

— Protecţie şi noroc. Este tot ceea ce tu crezi că este. 

După acele câteva cuvinte cu mii de semnificaţii, dăduse 
pinteni calului şi o luaseră pe calea de întoarcere. Thalena 
nu se mai întorsese niciodată în locul acela pe care Eldero 
cu imaginaţia lui înţeleaptă îl botezase simplu Aá, ca şi 
cum „acolo” ar fi fost punctul în care începea şi se sfârşea 
lumea. 

După mulţi ani de zile, atunci când se căsătorise cu 
Colin, ceva îi amintise după-amiaza aceea. După 
ceremonie, soţul ei o întrebase despre temeiul şi 
semnificaţia unui dar pe care îl primise de la Eldero. 
Desfăcuse mâna şi Thalena se simţise purtată înapoi în 
timp văzându-i în palmă lucirea unei figurine de argint 
aproape la fel cu cea pe care ea încă o purta la gât. 


— 310 — 


Colin o privise cu ochii lui de tânăr care de-abia 
devenise bărbat. 

— Ce este? 

li pusese aceeaşi întrebare pe care o pusese ea unui alt 
bărbat cu multă vreme în urmă. li răspunsese cu aceleaşi 
cuvinte. 

— Protecţie şi noroc. Este tot ceea ce tu crezi că este. 

Se ridicase pe vârfuri şi îi legase la gât acea amuletă. 

— De astăzi nu trebuie să ţi-o mai scoţi niciodată. 

Colin profitase de acel moment pentru a o lua de mijloc 
şi a încerca să o sărute. Thalena se retrăsese cu un surâs 
de plăcere, printre zâmbetele şi ocheadele aluzive ale 
femeilor din tabără care asistaseră la scenă. 

Drumul era acum plin de lumini şi umbre, de zone de 
pădure deasă şi de luminişuri deschise razelor de soare. 
Continuă să urce până când îi ajunseră la ureche notele 
dulci ale unui flaut de trestie. Thalena se întrebă cine ar fi 
putut cânta un asemenea cântec într-un loc pierdut ca 
acela şi, cu toate acestea, se hotări să o ia în direcţia pe 
care o indicau notele. Trecu greu printre tufe încâlcite de 
trandafiri de munte care formau o barieră în jurul unui 
grup de arini. 

Când ieşi la lumină, recunoscu locul şi îl văzu. 

Eldero stătea pe o piatră cu picioarele încrucişate. Era 
cu ochii închişi, iar mâinile i se mişcau măiestrit pe găurile 
flautului pe care îl ţinea în gură. Era o muzică liniştită şi 
dulce, cu o melodie simplă, dar părea să înţeleagă şi era 
înţeleasă perfect la rândul ei de toată natura din jur care 
parcă o asculta. Thalena fu foarte impresionată de ceea ce 
vedea şi asculta. Nu ştiuse niciodată că tatăl ei era în stare 
să cânte. Nu i-ar fi trecut prin minte niciodată şi cu atât 
mai puţin ar fi bănuit o asemenea capacitate expresivă. 

Cu toată agitația pe care o simţea bătându-i în piept şi la 
tâmple, îi fu greu să întrerupă acel moment de minune cu 
ceva ce reuşea doar să-şi imagineze. Rămase câteva 
minute să asculte la marginea acelui platou stâncos, ca o 
rană deschisă în vegetaţie. 

Apoi Eldero îi simţi prezenţa şi deschise ochii. 


— 311 — 


Muzica încetă dintr-odată, lăsând loc tăcerii şi privirilor 
lor. 

Îşi dădu seama după felul în care se ridicase că tatăl ei 
înţelesese imediat că ceva nu era în regulă. Prezenţa ei 
însemna multe lucruri şi niciunul nu putea fi bun. Thalena 
mână calul să se caţere până la locul unde stătea în 
picioare căpetenia navajo din Flat Fields, aşteptând să afle 
ce o mânase până acolo, cu privirea plină de 
presentimente. 

Îi acceptă fără ruşine ajutorul pentru a cobori de pe 
crupa calului. 

Numai ce atinse pământul, corpul îi păru golit de orice 
energie şi se sprijini de braţele tatălui ei. 

— Cum ai reuşit să ajungi până aici? 

— Îmi aminteam drumul. Ştiam că te-aş fi găsit în locul 
acesta. 

Expresia feţei lui Eldero se îndulci o clipă, mulţumit de 
calităţile acelei fiice atât de isteţe, încât nu era mai prejos 
decât niciun băiat. 

— De ce? 

— Sunt morţi cu toţii, bizhe”. 

Se aşezară unul lângă altul pe piatra încălzită de soare 
şi Thalena povesti ceea ce se întâmplase. Povesti despre 
ceea ce se întâmplase cu o zi înainte când veniseră pentru 
prima oară acei oameni şi când Kathe îi îndepărtase 
ameninţându-i cu puşca. Şi mai povesti, încercând să-şi 
țină plânsul, despre cum se întorseseră şi cum îi 
omorâseră pe toţi cei din familie pe care putuseră pune 
mâna. 

În timp ce povestea cum se salvase, simţi o durere în 
pântece, ca şi cum ar fi trecut prin ea un fier încins. 
Imediat după aceea simţi cum interiorul pulpelor i se 
inundă de lichid. Înţelese că i se rupsese apa şi durerile 
naşterii începuseră. 

O străbătu iar o durere ascuţită. Pentru a rezista, se lăsă 
pe o parte, agăţându-se de umărul tatălui ei. În timp ce el 
o ajuta să se întindă pe piatră, Thalena se gândi la Colin. 
Îşi spuse că acel copil al ei cu un caracter deja rebel îşi 


— 312 — 


alesese cel mai nepotrivit moment pentru a se naşte. 


— 313 — 


30 


Doar când ajunse în apropierea taberei, Eldero văzu 
corbii. 

Sus, deasupra zonei Flat Fields, se învârteau ca nişte 
prevestiri, negri, desenând virgule întunecate şi întretăiate 
pe ceea ce mai rămăsese din albastrul cerului în asfinţit. 
Simţi că lucrul de care se temuse tot drumul între Aá şi 
micul lor sat se preschimbase în realitate. 

Cu toate că îşi repeta că trebuie să fie prudent, nu reuşi 
să nu-şi mâne calul în galop. 

Când începuseră durerile, o asistase pe Thalena la 
naştere. Se născuse o fetiţă, iar el şi mama ei o ajutaseră 
să vină pe lume aşa cum îi învățase obiceiul vieţii lor 
nomade. O spălaseră pe urmă cu apa din burduful mic pe 
care Eldero îl ţinea agăţat de şaua calului şi o înfăşuraseră 
cu una dintre cele două pături de căpetenie pe care el le 
purta cu sine ca semn de recunoaştere a puterii. Când o 
văzuse pe Thalena întremată şi privindu-şi fata cu dragoste 
de mamă cum se hrănea la sânu-i, se ridicase. 

— Acum trebuie să plec. 

Şi el, şi Thalena ştiau că nu putea face altfel. Pierduseră 
deja destul timp şi asta ar fi putut însemna neputinţa de a 
salva vieţi omeneşti. 

— Du-te. Eu voi fi în siguranţă aici. Caută-l pe Colin şi 
spune-i de fata lui. 

li lăsase puţinele provizii pe care le avea. Apoi ieşise din 
grotă, încălecase mustangul şi se dusese cu toată viteza pe 
care i-o permiteau terenul şi picioarele calului. Tot drumul 
se gândi cine erau acei oameni şi care putea fi motivul 
acelui masacru inutil. Din descrierile fetei reuşise să-şi dea 
seama cine ar fi putut fi acel hopi care făcea parte din 
grupul de asasini. One Feather era faimos atât pentru 
îndemânarea în mânuirea arcului, cât şi pentru cruzimea şi 
indiferența lui faţă de viaţa omenească. Se povestea că 
într-o zi îi tăiase unui om călcâiele, îi înfipsese în ele 
surcele de lemn şi îl obligase să alerge înainte de a-l ucide. 


— 314 — 


Prezenţa lui One Feather printre persoanele care 
făptuiseră masacrul lăsa câmp deschis ipotezelor pe care 
acum le confirma zborul corbilor. 

Mergând în umbra copacilor, ajunse într-un loc de unde 
se vedea tabăra. Cobori de pe cal şi lăsă animalul liber. 
Ştia că nu ar fi făcut nimic care să-i trădeze prezenţa. Se 
trânti la pământ şi, târându-se cu puşca îndreptată înainte, 
se aşeză într-o poziţie din care putea să cuprindă tot satul 
cu o singură privire. 

Şi văzu numai morţi. 

Peste tot, pe o rază largă în jurul grupului mic de hogan- 
uri, erau numai cadavre. Bărbaţi, femei, copii, surprinşi 
toţi în timpul activităţilor unei zile normale şi paşnice, şi 
ucişi fără să fi avut timpul să riposteze. Până şi Bonito, 
câinele lui, zăcea la pământ. Chiar de acolo reuşea să-i 
vadă corpul întins în iarbă, cu blana gălbuie pătată de 
sânge de la o rană de pe spate. 

Căută în jur urme care i-ar fi putut dezvălui dacă mai 
erau prin preajmă cei care făptuiseră crima. După puţin se 
convinse că plecaseră, cel mai probabil în urmărirea 
singurei prăzi care scăpase de furia lor. 

Thalena. 

Se ridică în picioare şi ieşi din ascunzătoare. Ajunse în 
dreptul primei case de chirpici şi imediat durerea i se 
transformă în furie. În timp ce trecea pe lângă corpul unui 
copil care avea capul aproape despicat de un foc de armă, 
îşi promise sieşi că făptaşii acelui genocid îşi vor primi 
pedeapsa în nespuse suferinţe, aici şi pe lumea cealaltă. 
Oricine ar fi dat dovadă de o asemenea cruzime nu avea 
dreptul la o moarte onorabilă şi la o eternitate a uitării. 
Traversând micul lui sat, trecu pe lângă corpurile celor 
care îl populaseră. Erau toţi oameni pe care îi cunoştea de 
ani de zile, care făcuseră parte din viaţa lui şi care sperau 
să trăiască în pace. Şi atunci când avuseseră nevoie de 
ajutorul lui, el fusese departe. Acum nu mai putea 
întreprinde altceva decât să facă parte din moartea lor. 

O clipă se opri în faţa corpului unui om numit Little 
Joseph, unul dintre cei mai buni călăreţi pe care îi 


— 315 — 


cunoscuse vreodată. Era întins la pământ, cu pieptul 
sfârtecat de o împuşcătură. Lângă mâna dreaptă era 
cuțitul lui mânjit de sânge. În mâna stângă strângea un 
petic de material care părea o bucată dintr-o cămaşă 
bărbătească. 

Little Joseph îl rănise cu siguranţă pe unul dintre 
agresori înainte ca acesta să fi avut timp să scoată pistolul 
şi să-i facă gaura aceea în piept, prin care spiritele îi 
supseseră viaţa. 

Eldero se aplecă şi luă din mâna unui om mort acea mică 
mărturie a valorii sale. Ridică de la pământ cuțitul murdar 
de sângele asasinului lui şi îl curăţă cu acel material, care 
se păta pentru totdeauna de roşu. 

Curând avea să aibă nevoie de peticul acela de material. 

În clipa aceea ceva îi atrase atenţia, puţin mai încolo de 
marginea taberei, în partea opusă celei de unde venise el. 
Se duse repede spre corpul întins la pământ, sperând ca 
ochii lui de om nu chiar aşa de tânăr să-l trădeze şi să nu fi 
văzut ceea ce credea că a văzut. Dar când ajunse la 
cadavru, i se opri un moment răsuflarea. Îşi spuse că pe 
munte erau atunci două femei în aşteptare. Una nu avea 
să-şi mai vadă niciodată soţul, iar cealaltă nu avea să-şi 
cunoască tatăl. In faţa lui, pe spate, cu ochii îndreptaţi 
către cer şi pieptul traversat de o săgeată, era corpul lui 
Colin Lovecraft, omul alb cu ochi sinceri pe care îl luase de 
bărbat fiica lui. Ingenunche lângă cadavrul ginerelui lui, 
baadaani. Îi trecu mâinile pe după ceafă până când simţi 
printre degete o fâşiuţă de piele. O trecu pe după capul 
acelui băiat nenorocit şi se trezi cu amuleta de argint cu 
figura lui Kokopelli în mână, identică celei pe care odată i- 
o dăduse Thalenei. 

O curăţă de sânge, o puse în buzunarul hainei şi se 
ridică în picioare. 

Cu toată durerea şi supărarea, lui Eldero îi mai 
rămăsese atâta sânge-rece încât să se simtă uluit. Şi 
uimirea lui crescu şi mai mult atunci când găsi puţin mai 
încolo corpul celuilalt om alb, acela care într-o zi spusese 
că se numeşte Stacy, atunci când venise să schimbe o 


— 316 — 


promisiune de dragoste împreună cu fiul lui. Fusese lovit 
în spate, iar după moarte fusese scalpat. La câţiva paşi 
distanţă era o puşcă şi lângă ea era cadavrul lui Many 
Steps, un alt om din tabăra lui, care ţinea încă într-o mână 
un cuţit pătat de sânge şi în cealaltă un scalp însângerat. 

Părea totul mult prea uşor de înţeles pentru a fi 
adevărat. 

Încercând să nu bage în seamă muştele şi mirosul 
morţii, Eldero se aşeză la pământ cu picioarele încrucişate, 
îşi adună minţile şi ceru ajutor spiritului care îl călăuzise 
mereu. Un văl negru îi acoperi ochii şi pentru o clipă 
văzu... 


...vântul răspândea mirosul călăreţților. Soseau de la vest 
cu soarele în spate. Mai întâi împuşcau cei câţiva oameni 
care ar fi fost în stare să apere tabăra. Erau numai patru, 
dar nu le era greu să-i doboare, chiar dacă Little John 
reuşea să-l rănească pe unul dintre ei. Era un indian care 
se mişca rece şi rapid precum moartea. Fra un bărbat 
tânăr cu barbă care cobora de pe cal şi părea să se bucure 
când ucidea acele persoane neajutorate care alergau de 
colo-colo pe lângă el încercând să se ascundă undeva. El 
era cel care trăgea în copil şi tot el cel care trăgea în 
Bonito, câinele care îl atacase lătrând cu dinţii dezveliți. 

Și tot el era cel care... 


Aşa cum sosise, viziunea dispăru, dar Eldero avea deja 
confirmarea lucrurilor de care avea nevoie. Thalena îi 
spusese că tatăl soţului ei, bizhă'âăâd jilini, fusese ucis în 
casa lui la mulţi kilometri depărtare. Nu vorbise despre 
Colin, dar Eldero era îndreptățit să creadă că băiatul se 
întorsese acasă călăuzit de soarta potrivnică. Sosise 
imediat după fuga Thalenei, la timp ca să moară împreună 
cu familia lui. 

Dar dacă asta se întâmplase în altă parte, de ce să fie 
aduse cadavrele până acolo? 

Şi de ce numai cele ale celor doi bărbaţi? 

Eldero cunoştea fiinţele umane şi ştia de ce erau uneori 


— 317 — 


în stare. O scânteie îşi făcu loc în întunericul neştiinţei lui 
şi se mări până când deveni destul de puternică pentru a 
limpezi şi a risipi bezna. 

Poate reuşea să-şi imagineze motivul pentru care 
oamenii aceia se chinuiseră să târască cele două corpuri 
până la Flat Fields. 

Totul era o înscenare. 

Săgeţile care ieşeau din corpul lui Colin şi din cel al 
tatălui său erau săgeți navajo. Eldero era sigur că, dacă ar 
fi coborât la casa albilor să le controleze pe cele care le 
uciseseră pe femei, ar fi fost la fel. Scopul era de a lăsa să 
se creadă că fuseseră atacați de oamenii lui Eldero în lipsa 
celor doi bărbaţi şi că aceştia, ulterior, după ce se 
întorseseră şi văzuseră ceea ce se întâmplase, s-ar fi dus 
acolo sus pentru a se răzbuna. 

Şi că, în timpul bătăliei, se omorâseră unii pe alţii. 

Iată de ce erau acolo corpurile celor doi albi. 

Şi iată motivul pentru care nimeni nu trebuia să 
supravieţuiască pentru a povesti un adevăr incomod. 

Dacă văzuse bine, iar scopul înscenării era acela, era 
vorba despre un mecanism care îşi susţinea motivaţia aşa 
cum un cactus reţine apa în timpul verii. Însă, prin părţile 
acelea, dreptatea albilor, atunci când era vorba despre 
indieni, nu mergea prea departe. 

Mai ales atunci când erau la mijloc femei şi copii cu 
pielea albă. 

Ceea ce nu ştia încă, era motivul, dar, faţă de ceea ce se 
întâmplase, motivul putea fi chiar uitat în faţa dorinţei de 
dreptate, aceea adevărată, singura posibilă, singura pe 
care voia să o aplice. 

A lui. 

Se ridică şi se întoarse la calul lui, lăsând pradă corbilor 
corpurile acelor bieţi morţi. Işi spuse că responsabilii 
acelui genocid aveau să plătească şi pentru asta. Intre 
timp, soarele cobora dincolo de creasta marelui munte. 
Atmosfera devenise mai luminoasă, ca în fiecare seară 
când se pregătea să ia culoarea nopţii. 

Avea puţin timp. 


— 318 — 


Trebuia să se grăbească pentru că, odată cu întunericul, 
nu ar fi reuşit să identifice urmele acelor oameni. Iar el 
voia cu tot dinadinsul să-i găsească. Dar simţea cum, pe 
dinăuntru, curajul şi dreptatea se luptau cu raţiunea. Era 
singur şi nu putea face prea multe împotriva a patru 
bărbaţi puternici, hotărâți şi bine înarmaţi. Nu-i era 
îngăduit nici să rişte prea mult deoarece rămăsese în 
momentul acela singurul sprijin pentru Thalena şi fata ei. 

Se întoarse la peticul de vegetaţie unde se ascunsese 
mai înainte şi-şi găsi mustangul exact acolo unde îl lăsase. 
Sări în şa şi începu să examineze latura de apus, 
parcurgând linii paralele până când găsi semnele sosirii 
lor. Eldero ştia să descopere mai bine decât oricine 
altcineva urmele pe care oamenii şi animalele le lăsau pe 
pământ, ca şi cum însuşi pământul s-ar fi deschis ca o 
floare la răsăritul soarelui pentru a-şi dezvălui secretele 
acelui fiu care era atât de apropiat de esenţa lui. 

Erau pe pământ amprentele a patru cai ce coborau la 
galop şi în urma lor era scris tot ceea ce se întâmplase în 
locul acela. Toate copitele erau potcovite, ceea ce însemna 
că One Feather adoptase fără probleme obiceiurile albilor. 
După masacru, doi călăreţi se îndepărtaseră pentru a se 
duce să ia alţi doi cai pe care îi lăsaseră nesupravegheaţi 
printre copaci. Eldero le văzu urmele clare şi apăsate 
datorate nerăbdării şi  sperieturii lor la auzul 
împuşcăturilor. Apoi se întorseseră la tabără mânând 
animalele care duceau cu siguranţă corpurile celor doi albi 
şi care fuseseră lăsate undeva ca să nu-i încurce în timpul 
atacului. 

Continuă să caute şi, în sfârşit, găsi urmele pe care cei 
patru le lăsaseră atunci când plecaseră. Puțin mai încolo 
se afla corpul unei tinere femei care fugise să caute 
protecţie în pădure şi care fusese lovită chiar înainte de a 
ajunge acolo. 

Eldero o cunoştea bine, aşa cum îi cunoştea pe toţi. Era 
femeia lui Cooper Pot, unul dintre oamenii pe care i-i 
dăduse fiicei lui ca să vadă de turmă. Cobori de pe cal şi 
adună o pătură pe care femeia o lăsase în urma ei, poate 


— 319 — 


pentru a reuşi să fugă mai repede. Cerând iertare moartei, 
o luă cu el şi sări iar pe crupa calului cu o mişcare iute. 

Se îndepărtă fără să privească înapoi. Se gândea în 
sinea lui la biata lui soţie, care murise cu ceva timp în 
urmă, încercând la o vârstă destul de înaintată să-i aducă 
pe lume un alt băiat. Ea şi copilul se sfârşiseră împreună, 
aşa cum se întâmpla des în cazuri ca acela. 

Plânsese moartea lor, dar îşi spuse că nu ar fi suportat 
să-şi vadă nevasta şi fiul întinşi în iarbă, masacrați de furia 
unui grup de asasini dezlănţuiţi. 

O luă pe urmele care se îndreptau spre est, în partea 
opusă locului din care veniseră atacatorii. Din umezeala 
urmelor de pe pământul răscolit înţelese că nu trebuiau să 
aibă cine ştie ce avantaj de timp. Nu avea cu el nici apă, 
nici hrană, dar asta nu-l interesa câtuşi de puţin. 
Obişnuinţa cu natura îl învățase să găsească de mâncare în 
locurile cele mai neprevăzute, iar în contact cu spiritul, era 
în stare să-şi ignore nevoile corpului. Continuă să 
urmărească urmele, pierzându-le şi regăsindu-le, până 
când se înnoptă. Făcu o mică pauză, aşteptând ca luna să 
fie destul de sus pe cer pentru a-i trimite lumina ei palidă. 
Când piscurile munţilor se inundară de o licărire care 
arginta totul, o luă iar la drum, ajutat fiind nu numai de 
lună, ci şi de capacitatea lui de a vedea în întunericul cel 
mai dens lucruri pe care nimeni altcineva nu era în stare 
să le vadă. Ţinea în mână peticul de cămaşă însângerat pe 
care îl luase din mâna înţepenită a lui Little Joseph. Asta îl 
punea în contact cu cel care îşi pierduse sângele din vene, 
simțea ca o legătură calea pe care trebuia să o apuce 
pentru a-l ajunge din urmă pe omul acela. 

Şi implicit pe toţi ceilalţi... 

Continuă aşa aproape toată noaptea, până când văzu pe 
fundul unei vâlcele care se deschidea sub el tremurul unui 
foc printre arbori. Fusese aprins cu mare grijă pentru a-i 
evita pe cât posibil lumina, dar tot se minună. Bărbaţii 
aceia chiar trebuiau să se simtă siguri pe ei pentru a le 
permite flăcărilor să le arate locul de popas. 

„Apa şi focul sunt fii rebeli...” 


— 320 — 


Asta spuse înţelepciunea lui Eldero, dar în clipa aceea fu 
mulţumit că era aşa, pentru că în felul acesta apa şi focul îi 
deveneau aliaţi. Cobori de pe cal ţinând în mână pătura pe 
care o luase de la acea squaw, ucisă la un pas de salvarea 
ei. O tăie cu un cuţit şi îi înfăşură calului copitele cu ea. 

Era o măsură de prevedere care i-ar fi dat un mic 
avantaj dacă ar fi trebuit să traverseze o zonă stâncoasă. 
Oricum, la un moment dat, ar fi trebuit să renunţe la 
mustang şi să o ia pe jos, pentru a evita să fie simţit de 
oamenii care poposiseră acolo. 

Ar fi vrut să-i aibă cu el pe războinicii pe care îi 
conducea pe vremea când erau cu toţii liberi, cu mult 
înainte să fi murit Barboncito şi să-i fi luat locul Ganado 
Mucho în rolul acela caraghios al lui de căpetenie a albilor. 
Şi cu mult înainte ca Manuelito Războinicul să accepte să 
devină conducătorul acelei poliţii indiene care nu ar mai fi 
dat niciodată pe mâna justiţiei pe niciunul dintre asasinii 
pe care îi urmărise până aici. 

În anii aceia de demult, ei ar fi coborât de pe munte ca 
umbrele nopţii şi în câteva secunde oamenii aceia ar fi fost 
morţi, iar a doua zi scalpul lor ar fi fost atârnat la uscat în 
faţa uşii hogan-ului purificării. 

Îndepărtă de el acel moment de părere de rău ca pe o 
slăbiciune. Trecutul fusese îngropat în pământ ca o 
sămânță şi trebuia să te mişti pentru a aduna numai 
roadele prezentului. 

Eldero nu se gândea niciodată la viitor, pentru a nu 
trebui să se gândească în acelaşi timp şi la destinul 
oamenilor lui. 

Îşi lăsă calul lângă trunchiul unui pin imens, încolăcind 
doar frâiele de o ramură joasă. Acel gest simplu i-ar fi dat 
calului ordinul de a nu se mişca, iar el nu voia, în cazul în 
care ar fi trebuit să plece în grabă, să fie nevoit să piardă 
timp preţios cu dezlegarea nodurilor. 

Fără să facă nici cel mai mic zgomot, se apropie de 
lumina focului pe care îl vedea puţin mai jos, clipind 
printre arbori. Încercă să găsească locul unde cei patru îşi 
lăsaseră caii. Nu se temea prea mult că animalele l-ar fi 


— 321 — 


simţit. Mai întâi de toate, nu era în bătaia vântului şi, pe 
urmă, era sigur că oamenii aceia obişnuiţi să ucidă şi, de 
aceea, să fie urmăriţi, foloseau cai învăţaţi să nu le 
dezvăluie prezenţa. 

Înaintă cu o încetineală pe care numai prudenţa reuşea 
să o accepte. Ajunse în sfârşit la o distanţă suficientă 
pentru a-i putea urmări în largul lui pe oamenii aşezaţi în 
jurul focului. 

Şi îşi spuse că, în parte, prudenţa lui fusese inutilă. 
Lângă pietrele ridicate în trunchi de con cu o piatră mai 
mare pusă deasupra, în aşa fel încât să mascheze pe cât 
posibil lumina, strălucea o sticlă goală. Eldero văzu că era 
o sticlă de whisky şi înţelese că cei patru oameni adormiţi 
la căldura focului erau beţi morti. 

Unul dintre ei sforăia ca un porc, cu zgomotele acelea 
surde pe care numai băutura le poate genera. 

Eldero cunoştea bine efectul acelei băuturi şi îşi amintea 
stricăciunile pe care le provocase tuturor indienilor care 
căzuseră pradă acelui viciu şi încă îi mai erau supuşi lui. [i 
făcea necugetaţi pe cei înţelepţi, îi făcea slabi ca nişte 
femei pe războinici, iar pe fricoşi îi făcea curajoşi în 
bătălie, atât cât era nevoie pentru a le procura o moarte 
grabnică şi prostească. 

Simţi crescând în el o furie rece. Asasinii aceia erau atât 
de mândri de faptele lor, încât simţiseră nevoia să se 
îmbete pentru a sărbători. Erau atât de siguri de forţa lor, 
încât nu-şi imaginau că i-ar fi putut înfrunta cineva. 

Iar acum, dacă ar fi vrut, erau în mâinile lui... 

Odinioară, şi-ar fi luat puşca şi i-ar fi ucis pe toţi unul 
câte unul. Sau ar fi murit încercând să o facă. Acum 
înţelepciunea trebuia să umple golul lăsat de anii care 
trecuseră, altfel trecuseră degeaba. 

Thalena şi micuța erau singure pe munte şi aveau nevoie 
de el. 

Nu trebuia să rişte, pentru ele. Mai ales acum, când 
avea o armă mult mai eficace decât un simplu foc de armă 
pe care să o folosească împotriva acelor blestemaţi. 

Se întinse la pământ şi observă mai bine scena care se 


— 322 — 


desfăşura în faţa lui. 

One Feather era întins pe o pătură la extremitatea 
stângă a taberei. Hopi dormea întors spre foc cu obrajii 
ciupiţi de vărsat şi luminaţi de scântei. Probabil îşi pusese 
pălăria pe faţă pentru a se proteja de licărirea flăcărilor, 
dar, mişcându-se în somn, o rostogolise puţin mai încolo. 
Lângă One Feather, aşezat dinainte faţă de punctul lui de 
observaţie, era un om care dormea întors pe o parte. 
Eldero nu reuşi să-i vadă faţa, dar îi recunoscu hainele. 
Era tânărul care, în viziunea lui, trăgea în copil şi în 
Bonito, entuziasmat de ceea ce făcea. Abţinându-se să nu 
sară imediat în mijlocul taberei şi să-i despice inima cu 
cuțitul, Eldero îşi lăsă privirea să alunece pentru a-i 
examina pe ceilalţi doi. 

Erau întinşi unul lângă celălalt, astfel încât el îi vedea 
dintr-o parte. 

Unul dormea cu capul descoperit, cu un braţ îndoit 
pentru a-şi apăra ochii. Nu reuşea să-i vadă prea bine 
chipul, dar nu i se păru prea tânăr. Pe celălalt braţ, pe 
care îl ţinea pe lângă corp, se vedea cămaşa sfâşiată până 
la umăr şi un bandaj făcut din ceea ce mai rămăsese din 
mânecă. Faşa improvizată era înroşită de sângele său. 
Eldero înţelese că era vorba despre agresorul pe care 
Little Joseph îl făcuse să simtă lama cuţitului său. Pentru 
moment, acela îl interesa cel mai puţin. El primise deja 
îndeajuns, de aceea îşi îndreptă atenţia spre celălalt. De 
acolo de unde îl privea, era o mogâldeaţă înfăşurată într-o 
pătură şi ascunsă de o pălărie cu boruri largi. Bărbatul 
adormise strângând în mână eşarfa pe care de obicei 
trebuia să o poarte la gât. Eldero se consideră un om 
norocos şi nu se întrebă de ce va fi făcut-o. Poate pentru că 
se temea că l-ar fi deranjat în somn sau poate din cine ştie 
ce glumă proastă între beţivi. 

Sau pentru că spiritele priviseră spre el. 

Amănuntul care îl interesa era că mâna i se desfăcuse şi 
acum bucata aceea mică de material roşu îi era la 
îndemână. 

Se apropie târându-se, cerând Pământului să-l ascundă 


— 323 — 


în braţele lui pe cât posibil şi să-i dea în dar tăcerea şi să-l 
facă invizibil. Pământul trebuie să-i fi ascultat rugăciunea, 
pentru că nici cel mai mic semn al prezenţei lui nu ajunse 
la oamenii întinşi. Continuară să doarmă inconştienţi, în 
timp ce o umbră se apropia de parcă nu ar fi fost şi, 
întinzându-se, luă două pălării şi o eşarfă. Gestul respectiv 
deveni un triumf în inima lui Eldero, dar rămase fără 
semnificaţie pentru mirarea argintată a nopţii. 

Avea să-şi facă dreptate şi oamenii aceia urmau să 
plătească preţul celei mai rele dintre morţi. 

Luându-şi prada cu el, ieşi din cercul flăcărilor şi, la 
scurt timp, ajunse fără greutate lângă cal şi un strigăt 
avântat de război îi străbătu în tăcere pieptul. În timp ce 
urca în şa şi se îndepărta fără zgomot, aşa cum venise, îşi 
spuse că trebuia să se grăbească. 

Mai avea drum lung de făcut, înainte de răsăritul 
soarelui. 


— 324 — 


31 


Când Eldero ajunse în apropierea grotei, soarele era 
deja sus pe cer. 

Nu se preocupase prea mult la întoarcere să şteargă 
urmele, ţinând cont de avantajul pe care îl avea. Cu cât 
ajungea mai repede la Aă, cu atât totul s-ar fi terminat mai 
repede. Ar fi avut nevoie numai de timpul necesar 
pregătirilor şi, de atunci încolo, nimeni şi nimic nu ar mai 
fi putut întrerupe ceea ce numai el putea începe. 

Totul s-ar fi întâmplat în câteva ore. 

Apoi, despre oamenii aceia cu suflet negru ca locul care 
îi aştepta ar fi rămas pe pământ numai amintirea răului pe 
care îl făcuseră şi pentru care plătiseră preţul corect. 

Se apropie de intrarea grotei şi strigă numele fiicei lui 
fără a ridica prea mult vocea. Inăuntru erau un arc şi 
săgeți pe care le folosea ca să vâneze când urca acolo. 
Thalena ştia să-l folosească cu o oarecare îndemnare şi era 
încă răscolită de evenimentele abia întâmplate. Nu voia să 
mai aibă pe conştiinţă şi vina de a-şi fi ucis tatăl din 
greşeală, după toate cele ce i se întâmplaseră. Pe de altă 
parte, îşi considera viaţa mult prea prețioasă pentru a o 
pierde înainte de a fi rezolvat ceea ce îşi propusese. 

Chipul Thalenei se ivi dintre stânci. Când îşi dădu seama 
că acea chemare venea din gura tatălui ei, ieşi cu totul din 
ascunzătoare. Eldero îşi abandonă calul şi ajunse lângă ea 
din câţiva paşi sprinteni. 

— Cum se simte fetiţa? 

— Bine. L-ai văzut pe Colin? De ce nu a urcat cu tine? 

Eldero o privi în ochi fără să scoată un cuvânt. Era 
aceeaşi privire pe care i-o adresase atunci când îi anunţase 
moartea fratelui ei Cochito. Apoi băgă mâna în buzunarul 
hainei şi-i întinse fetei talismanul de argint pe care îl 
scosese de la gâtul lui Colin. 

Când îl avu în mâini, Thalena înţelese fulgerător şi 
scoase un geamăt sufocat. Deschise ochii mari şi plini de 
durere, apoi se dădu un pas înapoi, în timp ce-şi ducea o 


— 325 — 


mână la stomac şi alta la gură, ca şi cum i-ar fi venit să 
vomite. Se răsuci brusc şi intră în grotă. Eldero rămase 
afară pentru a-i îngădui să plângă în voie, fără a se ruşina 
de prezenţa lui. Grăbit, aşteptă o vreme care i se păru 
nesfârşită, gândindu-se la bărbatul acela tânăr căruia i-o 
dăduse de soţie pe fiica lui şi care pentru a doua oară îi 
provoca suferinţa resimţită la pierderea unui fiu. 

Eldero, mare căpetenie a neamului navajo, pentru prima 
oară în viaţa lui de când devenise bărbat, îşi permise luxul 
lacrimilor. 

Când i se păru că îi lăsase Thalenei destul timp pentru a- 
şi plânge soţul, se strecură pe o parte şi intră şi el în 
peşteră. O găsi sprijinită cu spatele de peretele de piatră, 
aşezată pe pământ cu fetiţa în braţe. O alăpta ca şi cum a- 
şi hrăni fiica ar fi fost în clipa aceea singurul gest posibil 
pentru a se agăța încă de viaţă. 

Thalena îl privi cu ochi curaţi, fără lacrimi. Dacă 
plânsese, în privirea ei nu mai rămăsese nicio urmă. Din 
vocea ei emana curajul cu forţa unui fluviu revărsat. 

— Se va numi Linda. 

Eldero se gândi că spiritul Femeii-Păianjen era prezent 
în sufletul fiicei sale şi simţi în piept o undă de orgoliu. Ştia 
că acela era numele micuţei bă jiyehe albe, sora 
bărbatului ei. 

Îşi spuse că aşa era drept. 

Pentru viaţa unei femei date nopţii, viaţa unei femei 
venite la lumină. 

— Bine. 

Aşteptă ca micuța să termine de mâncat. O văzu imediat 
după aceea adormind în braţele mamei ei. Thalena o înfăşă 
bine în pătură şi o aşeză cu grijă să doarmă într-un mic 
culcuş pe care îl făcuse dintr-o bucată de blană. 

Apoi se întoarse către el. Vocea ei era hotărâtă. 

— Cum a fost? 

Eldero ştia la ce se referea Thalena. Dar nu era cazul să 
o îngrozească povestind cu amănunte. 

Erau alte lucruri mai grabnice de făcut. 

Scutură din cap pentru a-şi întări cuvintele. 


— 326 — 


— Nu avem timp. Trebuie să pleci, acum. 

Thalena nu întrebă de ce, întrebă doar unde. 

— Coboară muntele şi ia-o spre est. Trebuie să mergi 
spre Fort Defiance şi să ajungi la tabăra lui Herrero şi a 
oamenilor lui. Vei fi în siguranţă acolo. 

— Tu nu vii? 

— Ba da. Voi veni după tine imediat ce voi putea. Mai 
întâi trebuie să fac un lucru şi trebuie să fiu singur pentru 
a-l face. 

Thalena nu se împotrivi. Ştia că nu era un moment 
potrivit pentru orgolii. Dacă Eldero spusese aşa, atunci aşa 
trebuia să fie. Îşi adună puţinele provizii şi apa, apoi se 
pregăti de plecare. O luă în braţe pe micuța înfăşurată în 
pătura cu însemnele lui Eldero. Făcu dintr-o piele de 
căprioară pictată cu figuri rituale, ce era agăţată pe 
peretele grotei, o legătură pentru a o putea purta la piept. 
Era sigură că spiritele nu ar fi avut nimic împotrivă dacă 
imaginea lor avea să fie folosită pentru a apăra de frig şi 
de nenorociri o tânără viaţă. 

— Mă duc să iau calul. 

Eldero ieşi din peşteră şi se duse la locul în care ţinea 
animalele atunci când se retrăgea în munţi pentru 
meditaţiile lui. Era o zonă tainică, ferită de stânci, unde 
acestea erau ascunse privirii oricui s-ar fi găsit din 
întâmplare prin părţile acelea. 

Mângâie botul lui Metzcal pentru a-l linişti şi a-i potoli o 
mişcare de nervozitate. Apoi îi aruncă în spate şaua 
uşoară, o fixă şi imediat după aceea îi legă zăbala şi 
frâiele. Când se întoarse spre intrare, Thalena aştepta, cu 
fetiţa la piept şi cu privirea îndreptată deja spre călătoria 
pe care o avea de făcut. 

Eldero o aşteptă să coboare până la el şi îi tinu fetiţa 
până încălecă. Îi întinse apoi acea bocceluţă cu nepoata 
lui. Avu grijă să fie legată bine la pieptul Thalenei, căreia îi 
dădu puşca. 

— Ține, mie nu-mi va trebui. 

Fără să spună nimic, Thalena luă acea armă ca pe o 
mărturie a dragostei unui părinte. Dacă din întâmplare nu 


— 327 — 


s-ar mai fi văzut niciodată, acela era ultimul moment pe 
care şi l-ar fi amintit. Se priviră o clipă şi în ochii lor era 
adunată toată părerea de rău pentru ceea ce pierduseră. 

Poate pentru că de-abia devenise mamă, Thalena ştia 
acum şi mai mult să fie fiică. 

— Vino repede! Te vom aştepta. 

— Du-te acum! 

Thalena dădu pinteni calului, şi Eldero rămase în 
picioare lângă intrarea refugiului lui secret până când o 
văzu că-i aruncă o ultimă privire înainte de a dispărea 
printre copaci. 

Intră apoi hotărât în peşteră şi, când ieşi, ţinea în mână 
pălăriile, bucata de stofă din cămaşă şi eşarfa furate în 
timpul incursiunii lui din noaptea precedentă. Ţinea în 
cealaltă mână un blid de lut, cu marginile joase şi largi. 

Agăţată la spate, ca pe o armă, ducea taşca în care se 
găseau leacuri, semnul puterii lui, mijlocitor antic al 
răzbunării sale. 

Îşi lăsă povara pe pământ şi se duse să culeagă câteva 
rămurele uscate de la marginea pădurii. Le rupse şi le 
puse în blid. Adăugă ace de pin care miroseau a răşină şi 
aprinse focul în mangalul improvizat. Atunci când văzu că 
focul se înteţise, luă cuțitul şi tăie o bucată din fiecare 
dintre cele două pălării. Le ţinu deasupra flăcărilor până 
se aprinseră. Apoi le lăsă să cadă în vasul cu foc. Făcu 
acelaşi lucru cu o bucată din eşarfă şi cu peticul cămăşii 
însângerate pe care îl găsise în mâinile unui mort la Flat 
Fields. Privi fumul negru care se descătuşa din acele 
bucăţi de stofă în timp ce ardeau cu dificultate. Din taşca 
lui de leacuri luă un vârf de praf gălbui şi îl presără 
deasupra vasului cu foc. Imediat, acesta se înteţi. Culoarea 
fumului trecu imediat la un alb murdar şi în aer se 
împrăştie un iz uşor de sulf. 

Eldero scociori cu un beţigaş rămăşiţele şi adaugă 
prafuri pentru a ajuta combustia, până când în blid nu mai 
rămase decât cenuşă. Luă de pe pământ o piatră cu o parte 
rotunjită şi, folosind-o ca pe un pistil, amestecă cenuşa 
până deveni omogenă. 


— 328 — 


Privi rezultatul o clipă, în timp ce-şi asculta inima care îi 
bătea în piept ca o tobă de război. 

În momentul acela, cenuşa din blid conţinea esenţa a 
patru bărbaţi. Sângele, sudoarea şi mirosurile corpurilor 
lor de asasini de femei, bătrâni şi copii. 

Pentru ei avea să mai existe milă. 

Puse blidul dinainte şi rămase un sfert de oră ghemuit, 
cu picioarele încrucişate şi cu ochii închişi, pronunţând 
printre dinţi un refren simplu, câteva versuri repetate pe 
aceeaşi melodie cântată din flaut pe care o ascultase 
Thalena. Era aceeaşi melodie, însă cuvintele ei îi cereau lui 
Shimah, Maica Glie a tuturor oamenilor, ajutor din partea 
unui fiu pentru a i se face dreptate într-o pricină în care 
fusese năpăstuit. 

li treceau prin minte imagini din trecut, momente 
fericite trăite de oamenii lui în vremurile de demult. Scene 
de viaţă şi de vânătoare, de dragoste şi de dans, cerul 
albastru şi praful deşertului, tufele ce se rostogolesc pe 
coama vântului şi verdele pădurii, chipurile de bărbaţi şi 
de femei care erau morţi chiar înainte de a veni el pe lume, 
dar care trăiseră liberi pe un pământ pe care cu 
îndreptăţire deplină îl numeau pământul lor. 

La un moment dat simţi ca şi cum s-ar fi ridicat vântul, 
chiar dacă aerul din jur rămăsese nemişcat. Fiecare parte 
a corpului său era învăluită de acel tremur imobil, astfel 
încât avu pentru o clipă senzaţia că s-ar fi înălţat în zbor, 
că ar fi urcat uşor în vâltoare ca o pană pentru a-şi disputa 
cu vulturul albastrul cerului şi vederea lumii din înalt. 

Apoi se opri totul, şi poate o făcură şi timpul, şi inima 
lui, care bătea în ritmul timpului. 

Când deschise ochii, ştiu că ruga îi fusese îndeplinită. 

Privi cenuşa aceea, fiică a focului şi amintirea bărbaţilor, 
şi ştiu că mai lipsea un lucru. 

Luă cuțitul pe care îl pusese pe pământ lângă el, îl 
strânse bine în pumn şi, cu vârful ascuţit, îşi făcu o 
tăietură în palma stângă. Nu simţi nicio durere în timp ce 
lama îi brăzda carnea. 

Sângele lui ţâşni afară roşu de furie ca să cunoască 


— 329 — 


lumea. 

Eldero ţinu mâna deasupra blidului de lut şi lăsă să cadă 
câteva picături care să îmbibe cenuşa de pe fundul lui. 

Acum înţelegerea era făcută. Lipsea numai un gest şi, pe 
urmă, umbra hrănită de sânul Pământului s-ar fi ridicat să 
le aducă oamenilor dreptatea ei. Simţind în suflet imensa 
bucurie şi tristeţea puterii lui, Eldero se ridică în picioare 
şi, luând cu el taşca şi blidul, se întoarse în peşteră. 


— 330 — 


32 


Lui One Feather îi era frică şi nu reuşea să se decidă să 
iasă din ascunzătoarea lui. 

Văzuse cum se îndepărta femeia, călărind cu un copil de 
gât, şi o lăsase să se ducă fără nicio problemă. Nu ar fi 
reuşit să se mişte repede în acele condiţii şi ar fi ajuns-o 
din urmă în scurt timp. Ca toate netrebniciile, s-ar fi 
înfăptuit uşor şi uciderea ci, chiar dacă ea avea o puşcă. 

Sosise în locul acela de pe munte fără greutate. Când se 
sculase noaptea trecută cu vezica plină şi cu gura încă 
năclăită de la whisky, înainte de a se ridica de la pământ şi 
de a se îndepărta să urineze, întinsese din reflex mâna să- 
şi caute pălăria. 

Nu o găsise. Se ridicase şi, aşezat, privise mirat în jur. 
Cu toată abureala alcoolului, îşi amintea foarte bine că şi-o 
pusese pe faţă, înainte de a adormi. O căutase şi observase 
că lipsea şi pălăria lui Wells. Când făceau popas, nu o 
folosea niciodată pentru a-şi acoperi faţa cu ea în nopţile 
umede. Omul acela avea o grijă maniacală pentru pălăria 
lui. În fiecare noapte o ţinea agăţată de măciulia şeii 
mexicane pe care o folosea drept pernă şi o ştergea tot 
timpul cu mâneca de la cămaşă pentru a îndepărta praful 
de pe argintul galoanelor. 

Iar acum măciulia şeii era goală. 

Dispăruse şi eşarfa lui Scott Truman pe care cu o seară 
înainte o fluturase în râsetele tuturor, prefăcându-se că 
era un scalp. Adormise strângând-o în mâini, bombănind 
ceva de neînțeles care părea ca o ameninţare pentru 
oricine ar fi încercat să-i atingă trofeul. 

Imediat, One Feather se simţise treaz şi lucid. 

Luase puşca şi se ridicase, trecându-şi privirea printre 
arbori în întuneric, dincolo de cercul vizibil delimitat de 
lumina focului. Uşor, atinsese cu ţeava puştii coapsa lui 
Wells, care dormea în stânga lui. El deschisese îndată ochii 
şi îl privise fără surprindere, deja treaz. Vocea lui nu lăsa 
să se întrevadă nicio urmă a beţiei din seara trecută. 


— 331 — 


— Ce se întâmplă? 

— A fost cineva. 

Imediat îi apăruse de sub pătură mâna care ţinea 
Remingtonul. Bâiguise o înjurătură printre dinţi şi, o clipă 
mai târziu, erau în picioare amândoi, protejându-şi spatele 
unul altuia, cu armele la vedere şi gata să tragă. Era mai 
mult un reflex condiţionat. Ştiau amândoi că dacă cineva s- 
ar fi învârtit prin jurul taberei ar fi putut să-i ucidă după 
plac în timp ce erau adormiţi şi fără apărare. Era puţin 
probabil că rămăsese prin preajmă ca să-i împuşte acum, 
când erau în alertă. 

După ce luase din foc un tăciune aprins, One Feather 
trecuse peste corpul lui Ozzie care dormea sforăind şi 
făcuse câţiva paşi, scrutând cu atenţie terenul cu ajutorul 
acelei slabe surse de lumină. 

— Aici. Vino. 

Wells venise, iar el îi arătase la lumina acelei torţe 
improvizate o urmă pe pământ. 

— Nu sunt cizme ale albilor. Mocasini. Un singur om. 

Priviseră în jur. Pe urmă, în timp ce Wells se întorcea 
lângă foc să-i trezească pe tovarăşii lui de călătorie, 
cercetase împrejurimile până găsise locul în care 
vizitatorul lor nocturn îşi lăsase calul. 

Aici se convinse că era vorba despre o singură persoană. 

Când se întorsese lângă foc, o lumină slabă de la răsărit 
desena printre arbori conturul munţilor. Acum şi ceilalţi 
doi erau treji, în picioare, şi îl priveau cu ochi roşii şi 
urduroşi. 

— Ai găsit ceva? 

Truman le adresase întrebarea cu limba împleticindu-se 
în gura năclăită. 

Il ignorase şi i se adresase direct lui Wells. 

— Aveam dreptate. Un singur om. Şi un cal fără 
potcoave. 

Albul acela care ştia să fie crud aproape cât el îşi 
îndreptase privirea către prima geană de lumină. 

— Curând va fi destulă lumină pentru a-i lua urma. 

Se priviseră în ochi. Wells spusese cuvintele pe care le 


— 332 — 


aştepta de la el. 

— Du-te şi omoară-l. Ne vedem la Pine Point. 

Fără să mai adauge ceva, se dusese la locul unde erau 
caii şi apoi plecase pe o pistă necunoscută, care în final 
avea drept singură certitudine moartea unui om. 

Urmele erau evidente şi uşor de citit. Erau ale unui om 
căruia nu-i păsa că ar fi putut fi urmărit şi asta îi uşurase 
mult treaba. Urmele îl duseseră până la grota ascunsă 
între stânci. Nici măcar nu se mirase prea mult 
descoperind că vizitatorul nocturn era Eldero. Doar că 
simţise cum îl cuprinde o uşoară stare de rău. Acela 
trebuia să fie locul lui sacru, locul în care le vorbea 
spiritelor. Toți vracii aveau unul, şi One Feather ştia că 
bătrânul navajo era un brujo dintre cei mai puternici. 

Dintr-un loc ascuns printre tufe, îl văzuse după plecarea 
fetei cum îi tăiase cu cuțitul pălăria, pe cea a lui Wells, şi 
eşarfa lui Truman, precum şi ceea ce semăna cu o fâşie din 
cămaşa lui Ozzie. Bucăţile le arsese într-un blid de 
teracotă. 

Era sigur că ducea la bun sfârşit una dintre vrăjitoriile 
lui. 

Era ceva tenebros în ceremonia aceea, ceva ce simţea 
străbătându-i stomacul, picioarele şi capul, în timp ce 
privea. Nimeni niciodată nu fusese martor la cutumele 
secrete ale şamanilor. One Feather cunoştea frica, dar ştia 
şi cum să facă să o învingă. 

Dar nu şi pe aceea. 

Din punctul lui de observaţie ar fi putut întrerupe totul 
şi i-ar fi putut străpunge inima lui Eldero cu o săgeată bine 
ţintită. Dar ştia că era martor la ceva care nu putea fi oprit 
cu o săgeată sau cu un foc de armă. 

Cu siguranţă, Wells o să-şi bată joc de temerile lui şi o 
să-l întrebe dacă se transforma într-o squaw proastă. Dar 
Wells era numai un alb şi nu văzuse niciodată, şi deci nu 
putea şti. 

Înainte de a se decide să-l urmărească, lăsă să treacă 
câteva clipe după ce Eldero îşi sfârşi ritualul lui 
necunoscut şi dispăru în peşteră. Când reuşi să o facă, fu 


— 333 — 


numai pentru că teama de a fi considerat un laş era mai 
mare decât spaima întunecată pe care i-o inspira Eldero. 

Lăsă pe pământ arcul şi săgețile, şi se îndreptă spre 
intrarea în grotă, înarmat numai cu cuțitul. Tocmai ce 
văzuse locul prin care se strecurase Eldero printre stânci, 
şi totuşi îi fu greu să-l găsească, atât era de ferit. 

Rămase în aşteptare câteva secunde, ciulind urechile. 

Dinăuntru răzbătea sunetul sinuos al unei incantaţii 
străvechi cântate cu jumătate de glas. Nu reuşea să 
înţeleagă cuvintele, dar vocea lui Eldero îl cutremură. Era 
vocea unui om aflat în contact cu un spirit a cărui putere 
putea fi doar închipuită de ceilalţi oameni şi care doar se 
puteau înspăimânta de slăbiciunea lor. Mâna lui se crispa 
pe mânerul cuţitului, ca şi cum s-ar fi agăţat de singura 
certitudine pe care o avea în acel moment. 

Apoi se aşeză pe o parte şi îşi strecură corpul prin 
deschizătura strâmtă. 

După ce făcu câţiva paşi printr-un culoar întunecat şi 
strâmt, ajunse în partea centrală a peşterii care se 
deschidea spre dreapta faţă de intrare. Se aşteptase să se 
trezească în întuneric sau cel mult pe o cale puţin luminată 
de licărirea vreunei torţe puse de Eldero, însă spre marea 
lui surpriză se află în lumină. Pe undeva, o deschidere de 
sus lăsa să se împrăştie câteva raze subţiratice de soare. 
lar pereţii de gresie le reflectau, plăsmuind un fel de 
iluminare naturală. Se opri o clipă, în spatele unui loc ferit 
de o bucată mare de piatră care îl ascundea vederii şi care 
prelungea pe latura dreaptă culoarul de intrare. Acum 
vocea lui Eldero era mai puternică, dar încă nu se 
înțelegeau cuvintele incantaţiei lui. One Feather îşi dădu 
seama că nu era vorba despre niciuna dintre limbile 
indiene pe care le cunoştea. Era probabil un cântec în 
limba bătrânilor, cei care populaseră Pământul înaintea lor 
şi care îşi lăsaseră moştenire înţelepciunea numai câtorva 
aleşi pentru vremurile următoare. 

Cântecul acela purta în el o apăsătoare prevestire de 
moarte. Şi nu era moartea pe care un om o putea da altuia 
sau pe care o puteai primi de la un om. Era întunericul 


— 334 — 


unei nopţi fără lună şi fără stele, dar mai ales fără 
promisiunea zorilor. 

Respiră adânc şi înaintă cu grijă dincolo de marginea 
stâncii. 

Eldero era aşezat la pământ cu picioarele încrucişate, cu 
spatele spre ieşire. Corpul lui se clătina înainte şi înapoi ca 
şi cum vocea nu i-ar fi ieşit numai din gură, ci din fiinţa lui 
interioară. 

One Feather nu reuşea să vadă ceea ce Eldero avea în 
faţa lui. Numai la un moment dat îl văzu cum ridică vasul 
de lut în care era cenuşa ciudatului ritual săvârşit afară. 

Când Eldero lăsă în jos braţele şi îşi înclină capul, One 
Feather se hotărî să intre în acţiune. leşi din 
ascunzătoarea lui şi, mişcându-se fără zgomot, ca şi cum 
nu ar fi avut corp, ajunse în spatele lui Eldero. Îi prinse 
capul cu mâna stângă şi, cerând iertare spiritelor, îi tăie 
gâtul cu dreapta. 

Cântecul se întrerupse dintr-odată. 

Omul pe care îl ucisese căzu pe partea dreaptă, cu 
sângele  ţâşnindu-i din arterele tăiate şi îmbibând 
pământul. Inainte de a muri, Eldero avu puterea să se 
întoarcă, pentru a controla parcă identitatea asasinului 
său. 

Nu păru surprins când văzu despre cine era vorba. Făcu 
însă un singur lucru care îl cutremură pe One Feather din 
cap până în picioare. 

Zâmbi. 

O clipă înainte de-a închide ochii şi de a-şi începe 
călătoria către tărâmul morţilor, îi lăsă ca unic şi ultim 
mesaj zâmbetul acela batjocoritor care îi rămase pe chip şi 
după ce spiritul lui trecuse în neființă. 

One Feather se ridică dintr-odată. Brusc, simţi cum 
frigul îi pătrunde în carne şi în oase. Nu i-ar fi luat scalpul 
acelui om care zăcea mort la picioarele lui. Asta nu i-ar fi 
adus nicio onoare şi simţea că, dacă ar fi făcut-o, soarta 
rea s-ar fi ţinut după el până la sfârşitul zilelor lui. 

Ba din contră, cu cât ar fi părăsit mai repede locul acela, 
cu atât mai repede... 


— 335 — 


Apoi văzu ce avea Eldero în faţa lui. 

La un pas de corpul lui întins pe pământ, pe o piatră 
netedă, era un vas mare de metal galben. One Feather îşi 
dădu imediat seama despre ce era vorba. Vasul era făcut 
din ceea ce indienii navajo numeau óóla şi pe care albii în 
aviditatea lor îl adorau şi îl numeau aur. De jur împrejurul 
marginilor lui se înşiruiau semne într-o limbă pe care One 
Feather nu reuşea să o citească. Lumina slabă juca pe 
suprafaţa lucioasă. Era de ajuns să-şi mişte uşor capul, şi 
scânteierea arunca reflexe calde şi plăcute ochilor, ca 
acelea ale grâului copt. 

Vasul era plin cu un nisip alb, care părea extrem de fin, 
aproape fără consistenţă. Suprafaţa lui fusese pătată de 
cenuşa întunecată pe care Eldero o vărsase înăuntru din 
blidul lui de lut. Erau semnele vieţii şi ale morţii, albul 
răsăritului şi negrul nopţii, reflectarea soarelui în apă şi 
salutul de adio atunci când dispare în străfundurile 
pământului. 

Se apropie cu teama şi respectul pe care ţi le inspiră un 
obiect sacru. Dar fusese prea multă vreme în contact cu 
albii pentru a nu fi fost molipsit de lăcomia lor. 

Cuprinse vasul cu ambele mâini. Împreună cu 
reflectarea aurului, avea în ochi iluzia bogăției care îl 
aştepta printre oameni. 

Nu reuşi să-l ridice de la pământ. Brusc, se trezi orb, în 
timp ce o durere insuportabilă îi străbătu capul ca lama a 
mii de pumnale înroşite în foc. Căzu în genunchi, fără să-şi 
mai amintească altceva decât acea durere pe care niciun 
om nu o mai simţise până atunci. 

Nu văzu cum din tavanul peşterii cobora o ploaie uşoară 
de ţărână. Nu o simţi când îi acoperi hainele şi mâinile ca 
un văl subţire. Doar în carne simţea durerea aceea 
cumplită cu miile şi miile ei de pumnale încinse şi în faţa 
căreia până şi raţiunea îşi căuta refugiu în nebunie. 

Alunecă la pământ, implorând în sinea lui iertarea pe 
care ştia că nu avea să o primească niciodată. 

Totul durase câteva secunde. Dar atunci când moartea 
sosi să-i aducă întunecata ei uşurare, i se păru că îi 


— 336 — 


trebuise un timp nesfârşit pentru acea călătorie. 


— 337 — 


Ana'i 


Duşmanul 


— 338 — 


33 


În peşteră rămaseră patru persoane mute de uimire. 

Parcă niciunul nu era în stare să iasă din tăcerea aceea 
care excludea orice certitudine şi lăsa loc numai celei mai 
negre imaginaţii şi unei salbe de ipoteze care mai de care 
mai lipsite de noimă. Timpul părea să fie un amănunt care 
privea doar stâncile din jur, rădăcinile care răsăreau din 
tavanul grotei şi praful de sub tălpi. Nu şi la fiinţele acelea 
umane care stăteau în picioare lângă mărturia unei crime 
mult prea vechi şi mult prea greu de descifrat. 

Robert fu primul care îşi reveni, în faţa testei rânjite şi 
sfărâmate a cadavrului întins pe pământ. 

— Doamne sfinte, poţi să înnebuneşti. Charlie, pentru 
numele lui Dumnezeu, ce înseamnă toate astea? 

Bătrânul Charles Owl Begay părea cel mai afectat de 
acea descoperire. Chipul îi era un bloc de piatră pe care 
ridurile păreau săpate de lacrimi. 

— Este o poveste veche şi de necrezut. O poveste fără 
sens. Sau cel puţin credeam... 

Jim îi puse o mână pe braţ. 

— Oricât ar fi de incredibilă, mi se pare că ar fi cazul să 
încerci să ne-o spui, Charlie. 

Charlie privi în jur şi apoi alese să se aşeze pe un 
bolovan înainte de a continua povestirea. 

— Trebuie să mergem înapoi în timp pentru a înţelege. 
Trebuie să ne întoarcem la mitul navajo al creaţiei. 

Dacă lucrul cel mai greu era să înţelegi, să explici era 
fără îndoială lucrul cel mai obositor. 

— După tradiţie, universul este conceput ca o serie de 
lumi suprapuse. La început, în prima dintre lumi trăia în 
pace şi fericire deplină Poporul Insectelor, care se 
compunea dintr-o duzină de creaturi de ambele sexe. Erau 
libelulele, furnicile,  gărgăriţa, scarabeul, melcul şi 
lăcustele. Trăiau în singura insulă a acelei lumi în centrul 
pământului, scăldate în lumina roşie care venea din cer, 
sub protecţia a patru zei binevoitori. Dar Poporul 


— 339 — 


Insectelor era dedicat desfrâului şi adulterului, şi atunci 
când zeii şi-au dat seama, acesta a fost izgonit. 

Jim cunoştea povestea. Era mitul etern al Paradisului 
Terestru, al locului încântător pe care prostia şi setea de 
putere îl transformaseră într-o amintire interzisă. 

Printr-o deschidere în bolta cerească, insectele au ieşit 
în lumea superioară, lumea albastră, locuită de Poporul 
Rândunelelor, unde toate casele aveau intrarea pe 
acoperiş. Nou-sosiţii le-au întâmpinat cu vorbe frăţeşti pe 
Rândunele, iar acestea, binevoitoare cum erau, i-au 
găzduit. Însă, după douăzeci şi patru de zile, căpetenia lor 
şi-a dat seama că o insectă îi sedusese mireasa. Au fost 
izgonite şi din această lume şi, urmând sfatul vântului, au 
reuşit, trecând prin nenumărate încercări, să ajungă la 
intrarea lumii superioare, lumea galbenă. 

Charlie se aplecă şi luă un pumn de ţărână fină ce 
alcătuia podeaua peşterii. În timp ce vorbea, o lăsă să i se 
prefire curgătoare printre degete. 

— Aici locuiau  lăcustele, iar legătura Poporului 
Insectelor cu ele nu a fost cu mult diferită faţă de cele 
anterioare. Au fost constrânse să fugă şi din această nouă 
lume şi să ajungă în lumea superioară, lumea neagră. 

Căuşul mâinii îi era gol, nisipul se sfârşise. 

— Era o lume lipsită de soare, de lună şi de stele. Aici au 
întâlnit bărbaţi şi femei care le-au spus că sunt Kisani şi le- 
au arătat lanuri de porumb, dovleci şi fasole cultivate cu 
grijă în jurul satelor. Le-au îmbiat să se oprească în acele 
locuri şi, împreună cu ei, Poporul Insectelor şi-a văzut de 
obiceiurile lui şi a trăit multă vreme în pace. Într-o zi, li s- 
au înfăţişat patru zeități cu corpul colorat. Una era roşie, 
una albastră, una galbenă şi una neagră. Zeii au făcut 
diverse minuni, dar cea mai importantă a fost crearea 
Primului Bărbat şi a Primei Femei din două fire de porumb, 
unul alb şi unul galben. Aceştia au populat lumea, iar 
centrul de plecare al civilizaţiei este reprezentat de 
simbolul acela pe care l-au preluat naziştii pentru svastica 
lor, a cărui semnificaţie este punctul din care s-a răspândit 
totul. 


— 340 — 


Charlie făcu o pauză. În orice altă situaţie, nerăbdarea 
celor prezenţi l-ar fi determinat să treacă peste orice 
introducere cu privire la lucruri care erau mai mult sau 
mai puţin cunoscute de toată lumea. Însă în acel moment, 
vocea bătrânului recrea în grota aceea fascinația intactă a 
întregii memorii a unui popor şi trezea în acelaşi timp ceva 
cu care nu erau siguri că voiau să se confrunte. 

— Aceasta este povestea lumilor suprapuse. Dar exact în 
centrul acestor lumi era şi este cel ce se numeşte Shimah, 
spiritul Pământului. Şi, prin intermediul acelor lumi, 
comunică cu exteriorul şi comandă fiece lucru. Tot ceea ce 
se află la suprafaţă. Fiecare piatră, fiecare plantă, fiecare 
curs de apă, fiecare nor ascultă de Maica Glie şi în acelaşi 
fel îi înfăptuieşte voinţa. 

Robert tăcu şi se deplasă câţiva paşi spre ieşire în timp 
ce scotea din buzunar pachetul de tutun şi foiţele. 

Pentru prima oară April îşi făcu auzită vocea. 

— Dar asta este numai o legendă şi nu are nicio bază. Ce 
legătură are cu Eldero? 

Charlie o privi cu ochi dezamăgiţi, cum se procedează cu 
cei care refuză să creadă evidenţa. 

— April, nicio legendă nu este lipsită de temei. Eldero 
era o căpetenie. O căpetenie foarte influentă, chiar dacă se 
retrăsese din viaţa publică şi alesese să trăiască în pace cu 
micul lui trib pe teritoriul cunoscut sub numele de Flat 
Fields. Era însă şi un brujo, un şaman, un închinător de 
imnuri, numiţi-l cum vreţi. 

Toţi ştiau ce vrea să spună Charlie şi nimeni nu mai ceru 
explicaţii. 

— Şi putea vorbi cu Shimah şi-i putea auzi răspunsul. 
Povestirile despre el spun că poseda Pulberea Morților şi 
că era în stare să modeleze şi să aducă la viaţă nisipul, cel 
care reprezintă, după miturile antice, oasele sfărâmate ale 
Pământului. Acest lucru îi dăduse o mare putere. lar 
puterea lui a crescut atunci când a luat vasul în stăpânire. 

— Şi de unde vine vasul acesta? 

Charlie clătină din cap. 

— Nimeni nu ştie. Unii spun că ar fi venit cu spaniolii şi 


— 341 — 


că face parte din prădăciunile lor din America de Sud. Alţii 
spun că i-a apărut direct lui Eldero ca dar de la Shimah. 
Dar nu îl văzuse nimeni în realitate. Este un obiect care, în 
imaginarul colectiv, are aceeaşi realitate ca Sfântul Graal. 
Este o legendă şi, ca atare, este neclară şi greu de 
descifrat. 

Jim era fermecat de felul în care povestea Charlie. De 
când îl cunoştea, nu îl mai auzise vorbind atât de mult. 
Doar acum descoperea câte minunăţii ascundea mintea 
acelui om care făcuse totul în viaţa lui pentru a rămâne 
invizibil. 

April îl luă la întrebări timorată şi în acelaşi timp 
înflăcărată. Jim se întrebă dacă meseria de ziarist o putea 
face să-şi învingă frica. 

— Şi în ce consta acea putere? 

Charlie nu răspunse pe moment. Se limită să arate spre 
cele două pălării aşezate pe pământ. Una avea ca podoabă 
resturi dintr-o pană mâncată de umiditate şi ruptă către 
bază. Cealaltă avea în jurul calotei o panglică colorată cu 
ornamente de argint. Din fiecare dintre cele două pălării 
lipsea o bucată din bor, ca şi cum ar fi fost tăiat cu un cuţit 
ascuţit. Mai era o fâşie dintr-o eşarfa veche roşie şi o 
bucată de stofă cu o pată întunecată în mijloc. 

Charlie întinse mâna spre acea fâşie, o luă şi o mirosi. O 
tinu indiferent între degete ca şi cum cercetarea sumară îi 
confirmase ceea ce ştia deja. 

— În fiecare obiect pe care îl deţine un om, în fiecare 
haină pe care o poartă rămâne puţin din sufletul lui, o dâră 
a esenței lui vitale... 

Urmă o pauză de o clipă pentru a le arăta tuturor bucata 
de stofă pe care o răsucea între degete. Apoi o aruncă 
iarăşi lângă celelalte relicve. 

— A sângelui lui. Ritualul pe care l-a făcut Eldero aici, în 
locul lui sacru, a fost făptuit pentru a se răzbuna pe cei 
care îi uciseseră stirpea şi familia Thalenei, fiica lui. Nu 
ştiu cum a reuşit să obţină lucrurile, dar ştiu cu siguranţă 
că ele au aparţinut tocmai acelor oameni. 

Le dădu timp persoanelor care îi urmăreau înmărmurite 


— 342 — 


povestirea să înţeleagă faptele până la acel punct. 

— Iată ce s-a întâmplat. 

Toţi înţeleseră că Charlie nu mai era cu ei în grotă, ci 
retrăia în minte ceea ce se întâmplase în locul acela cu mai 
mult de o sută de ani înainte. Prin prezenţa lor în poziţia 
aceea, cele două corpuri erau mărturia a ceva nedefinit. 

— Eldero are în faţa lui vasul. la nişte bucăţi din 
obiectele care aparținuseră acelor oameni pe care voia să-i 
lovească. Pălăriile, eşarfa, fâşia plină de sânge din cămaşa 
unuia dintre ei. Le arde în acest blid de lut pe care îl vedeţi 
pe pământ şi amestecă cenuşa obţinută cu nisipul din vas. 
Încearcă să sfârşească ritualul, dar omul acesta îl 
surprinde înainte de a termina. 

April avea ochii strălucitori şi vorbi cu expresia cuiva 
care nu reuşeşte să-şi frâneze cuvintele. 

— Ce scop avea ritualul? Şi ce era în vas? 

Bătrânul strânse din umeri, ca şi cum o nebănuită 
oboseală l-ar fi cuprins spre a-i reaminti vârsta. 

— Nu are un nume precis şi, în acelaşi timp, are multe. 
Războinicul Taciturn, Cel care Doarme, Fiul Pământului. 
Dar cel care îl defineşte mai bine este Chaha'oh. 

— Ce înseamnă? g 

Jim răspunse în locul lui Charlie. În timp ce o făcea, îşi 
aminti discuţia pe care o avusese cu bătrânul cu o zi 
înainte. Şi se întrebă dacă fusese numai o întâmplare. 

— Chaha'oh. Umbra. 

Charlie îl privi încuviinţând cu o mişcare a capului. 

— Da. Umbra. Pământul însuşi este cel care o 
generează, o hrăneşte şi îi dă forţă. Se mişcă fără efort şi 
reuşeşte să se strecoare în orice loc unde există Pământul. 
Se ridică din Pământ, intră iar în Pământ şi în 
străfundurile lui se ascunde. Aşa cum umbra omului nu 
poate exista fără omul care a generat-o, tot aşa Chaha'oh 
nu poate exista fără Pământ. Iar ritualul avea drept scop să 
o readucă la viaţă. Dar nu a fost posibil... 

Făcu un gest vag care exprima sentimentul adesea 
derizoriu a ceea ce nu poate fi ocolit. Apoi se aplecă din 
nou şi luă un alt pumn de ţărână. Tuturor gestul acela 


— 343 — 


simplu li se păru plin de ameninţare. 

— A trecut timpul, dar puterea lui Eldero nu a dispărut. 
A rămas doar adormită în aşteptarea cuiva care să vină şi 
să o trezească. Când Caleb a intrat în grotă, a găsit un vas 
preţios plin cu ceva care pentru el însemna doar nisip şi 
cenuşă. Ca să-l aducă de aici, i-a răsturnat conţinutul pe 
pământ. Şi cercul s-a închis. A fost creată Umbra. 

Jim anticipă întrebarea pe care April poate nu avea 
curajul să o pună. 

— Şi care este datoria acestei umbre? 

Charlie îl privi o clipă ca şi cum ar fi fost surprins că nu 
înţelesese încă. Apoi spuse un singur cuvânt care îi săgetă 
pe toţi cei prezenţi. 

— Să ucidă. 

lar le lăsă tuturor timpul necesar pentru a înţelege, 
timpul de a crede sau de a nu crede, timpul nesfârşit pe 
care numai necunoscutul îl poate provoca. Într-un târziu, 
arătă cu capul cadavrul întins pe pământ. 

— Şi care mai întâi l-a ucis pe acest om. 

Jim se ghemui la pământ şi examină cu atenţie cadavrul. 

— Acesta nu este însă ca toţi ceilalţi. Cum de are numai 
capul făcut zob, nu şi corpul? 

— Greu de explicat. Vasul acela este în acelaşi timp o 
libertate şi o închisoare. Ceea ce conţine, orice ar fi fost, 
nu avea posibilitatea să-l părăsească. Probabil omul acesta 
a văzut vasul, iar pentru a-l ridica, şi-a aplecat doar capul 
deasupra lui. Şi a fost de-ajuns... 

In tăcerea care urmă, fiecare avu cum să-şi imagineze în 
funcţie de demonii personali scena acelei morţi. April fu 
prima care se trezi din hipnoză şi se răzvrăti împotriva 
acelui adevăr, punând în joc toată raţiunea pe care o 
poseda în clipa aceea. Inconştient, vocea ei căpătase o 
uşoară notă stridentă. 

— Nu. Aşteptaţi un moment. Voi trebuie să-mi explicaţi 
ce înseamnă toate astea. Dacă mai este în jur măcar o 
fărâmă de logică ori s-a pierdut cu totul. Şi mi-aţi mai şi 
cerut o promisiune formală să nu scriu nimic despre 
această poveste. Însă ce credeţi că s-ar întâmpla dacă aş 


— 344 — 


scrie despre ea? Râsetele colegilor mei s-ar auzi de la 
kilometri depărtare. Apoi aş fi nevoită să plătesc eu cel mai 
nenorocit ziar din America ca să mă lase să mă ocup de 
necrologuri. 

Jim i se adresă lui Charlie cu tonul evident al celui care 
nu vrea să rănească şi care sfârşeşte tocmai prin a obţine 
efectul pe care voia să-l evite. 

— Charlie, trebuie să admiţi că istoria asta este greu de 
acceptat. 

Bătrânul zâmbi şi, cu toate acestea, Jim se simţi ca un 
idiot. Trebuie să admiteţi că era un mijloc foarte eficace de 
a trimite la origini o lovitură primită. 

— Ştiu. Este mult mai uşor să crezi în maşinăriile tale 
zburătoare şi în magia unui calculator care te duce într-un 
loc inexistent numit Internet sau a unui televizor care îţi 
arată ceea ce se întâmplă de partea cealaltă a lumii. 

April se amestecă şi ea. După ieşirea de mai devreme se 
simţea vinovată şi adoptă un ton mai calm al discuţiei, 
modulându-şi vocea: 

— Astea sunt lucruri pentru care există o explicaţie. 

Charlie se întoarse brusc, ca şi cum ar fi avut acel 
răspuns pregătit de multă vreme. N 

— Există o explicație pentru toate. Intotdeauna. Dar nu 
este întotdeauna cel mai uşor de acceptat. Teama o 
interzice, chiar şi atunci când evidenţa o impune. Nu cred 
deci că nu există. Ca şi cum, dacă nu crezi în elicoptere, le- 
ai opri să zboare sau dacă nu crezi în televizoare, le-ai opri 
să-ţi prezinte imaginile. 

Lăsă capul în pământ, dar Jim îşi dădu seama că încă 
vorbea cu el, aşa cum ar fi trebuit şi ar fi vrut să o facă de 
ani de zile. 

— Lucrurile nu sunt aşa de simple, Trei-Oameni. 
Niciodată nu au fost. A alege calea cea mai uşoară este 
numai un fel puţin mai onorabil de a fugi. 

Charlie se ridică în picioare şi dintr-odată lui Jim i se 
păru epuizat. Nu de oboseală sau de teama a ceea ce 
înfrunta, ci ca urmare a dezamăgirii lui de indian bătrân. 

— Poţi ieşi acum de aici şi te poţi preface că nu s-a 


— 345 — 


întâmplat nimic. Diseară va fi un program la televizor, şi 
un elicopter te poate duce unde doreşti, şi va fi cineva de 
partea cealaltă a unui calculator, cu care să vorbeşti. Asta 
nu va schimba însă lucrurile... 

Tăcerea scurtă care urmă era zgomotul ciocanului pe 
cuiele care, împreună cu el, îi ţintuia pe toţi pe aceeaşi 
cruce. 

— Chaha 'oh nu-şi va afla pacea până când nu va ucide 
toate persoanele pe care la timpul său Eldero i le-a indicat 
ca ţinte. 

April încercă o ultimă obiecţie disperată înainte de 
verdict. 

— Charlie, totul s-a întâmplat în 1868. Oamenii aceia 
sunt morţi de mult. 

Cu toate acestea, verdictul sosi. Şi era o condamnare. 

— Atunci le va ucide toţi descendenţii, pe toţi aceia care 
au în vene acelaşi sânge. 

Cu toate acestea, în aer plutea un punct neclar. Jim i-l 
expuse lui Charlie nu ca pe un reproş, ci în căutarea unei 
explicaţii. 

— Charlie, este un detaliu căruia nu-i dau de capăt. 
Caleb Kelso şi Jed Cross erau veri şi probabil descendenţi 
ai uneia dintre acele persoane. Asta le-ar putea explica 
moartea. Dar ce legătură avea Charyl Stewart? 

Charlie trebui să cedeze ceva. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Dar, oricât m-am căznit, nu 
am reuşit să înţeleg. 

— Asta pot să ţi-o explic eu. 

Robert acceptă privirile care îl fixară în acelaşi moment. 
Tăcuse în tot acel timp, deoparte, ascultând răspunsurile 
lui Charlie la întrebările lui April. Nu intervenise pentru că 
erau aceleaşi întrebări pe care voise să le pună personal. 
Nu spuse nimic până când nu îşi aprinse ţigara pe care de- 
abia şi-o răsucise. Fumul urcă încet către tavanul peşterii. 

— Era şi ea într-un fel. Azi-dimineaţă, înainte să plec, am 
avut rezultatul autopsiei. 

Respiraţii întretăiate. Jăratic în penumbră. Fum către 
cine ştie unde. Şi aşteptare. 


— 346 — 


— Charyl Stewart era însărcinată. Iar copilul pe care îl 
purta în pântece era al lui Caleb. 

Lăsă celorlalţi răgazul să poată accepta tot ce spusese. 
Apoi dădu glas gândului tuturor. 

— De aceea, şi ea purta într-un fel acelaşi sânge în vene. 

Se lăsă iarăşi tăcerea şi tuturor li se păru mai 
amenințătoare decât cuvintele care o precedaseră. 

Charlie înţelese că Robert, persoana pe care o crezuse 
mai greu de convins, era cea care se plecase cu mai multă 
înţelegere în faţa evidenţei. Fuseseră crime, erau fapte de 
netăgăduit şi un dram de explicaţie la limita incredibilului. 

Asta era suficient pentru a stabili o bază de acţiune, 
oricât ar fi fost de fragilă şi de efemeră. 

Charlie i se adresă. 

— În laboratorul lui Caleb, podeaua este de pământ, 
curtea unde a fost găsită fata este teren în aer liber. Ştiu, 
pentru că am fost acolo. Dar sunt sigur că şi curtea 
închisorii, acolo unde ai văzut urmele, este din pământ 
bătătorit. 

Robert schimbă subiectul şi aceasta fu confirmarea 
subînţeleasă a bănuielilor lui Charlie. 

— Cum te poţi apăra? 

— Nu există apărare. Timpul oamenilor a creat propriile 
bariere. Asfaltul, casele, oraşul. Altele, cum este piatra, au 
fost create de natură. Dar oriunde este pământ viu, acolo 
poate veni. 

— Ce formă are? 

— Ştim că lasă amprente de om. Dar nu are formă. Sau, 
dacă are, atunci nimeni dintre cei care au văzut-o nu a 
trăit suficient pentru a o descrie. 

Se gândiră toţi la acelaşi lucru. La gardianul care 
aproape înnebunise pentru că asistase la oroarea morţii lui 
Jed Cross. Şi la Silent Joe a cărui percepţie animală îl 
teroriza în momentul în care Umbra se ridica de la locul ei 
din străfundul pământului. 

Jim se puse dinaintea lui Charlie. În sfârşit, îl înţelesese 
pe bătrânul acela. Poate era târziu, dar ar fi făcut tot ce-i 
stătea în putinţă pentru a-i uşura greutatea lucrurilor pe 


— 347 — 


care le ştia. 

— Şi cum îl putem opri? 

Charlie acceptă clipind des bunele intenţii ale lui Jim. 
Dar aceasta nu reuşi să-i alunge regretul pentru neputinţa 
lui. 

— Nu ştiu. Din spusele bătrânilor se pare că singura 
persoană care poate pune capăt tuturor acestor lucruri 
este cea care a început totul. Dar, după cum vezi, nu mai 
este în stare să o facă. 

Gestul cu care arătă spre corpul lui Eldero conţinea 
toată ameninţarea mereu iminentă a morţii. 

Robert se însărcină să recapituleze faptele, pentru că lui 
i se încredinţase sarcina de a veghea să nu se mai repete. 

— Charlie, spune-mi dacă am înţeles bine. Sunt, în clipa 
aceasta, oameni în pericol de moarte din cauza unui vechi 
blestem indian. Cine sau ce îi va ucide nu poate fi oprit. 
Singurul mod în care îi putem apăra este să-i găsim şi să-i 
convingem să se protejeze după cum le vom indica. 

Toţi puteau vedea jocul muşchilor de pe maxilarele lui, 
în timp ce bătrânul Charlie Owl Begay îi confirma ceea ce 
nu ar fi vrut să audă niciodată şi ceea ce oricum ştia că va 
spune. 

— Exact. Eşti un om al legii, Robert. Ai toate resursele la 
dispoziţia ta. Viaţa unui anumit număr de oameni este în 
mâinile tale. Dar, dacă vrei să salvezi acele persoane, 
trebuie mai întâi de toate să ştii cine sunt. Şi, pentru a 
afla, trebuie să descoperi cine a făptuit în realitate 
masacrul de la Flat Fields. 

Aşa cum se întâmplă de obicei atunci când ai dinainte 
incredibilul, tăcerea puse iar stăpânire peste toţi. Pentru 
fiecare dintre ei, să înţeleagă semnificaţia vorbelor 
bătrânului luase forma unei călătorii lungi şi dificile într-un 
trecut plin de întrebări. Sunetul telefonului pe care îl ţinea 
Robert în buzunarul hainei rupse biletul de întoarcere. Iar 
prezentul nu era cu mult mai bun. 

Toţi fură convinşi de asta imediat ce detectivul duse 
aparatul la ureche. 

— Alo! 


— 348 — 


O pauză lungă cât o zi. 

— Spune-mi, Cole. 

O pauză lungă cât o lună. 

— Unde? 

O pauză lungă cât un an. 

— Am înţeles. Acum sunt pe munte. Sosesc cât pot de 
repede. 

Închise telefonul şi îl privi o clipă, ca şi cum în locul 
acela ar fi fost un obiect a cărui existenţă era greu de 
crezut. Pe urmă, în timp ce îl băga iar în buzunar, ridică 
privirea şi spuse ceea ce toţi ştiau că avea să spună. 

— Nu ştiu dacă este corect să-l numesc aşa, dar 
Chaha'oh a mai ucis pe cineva. 


— 349 — 


34 


Primul gând al lui April se îndreptă spre Seymour. 
Întotdeauna când era pusă în faţa unei demonstraţii de 
ferocitate umană, era îngrijorată pentru fiul ei. Se întreba 
ce făcea în clipa aceea, dacă era în siguranţă, dacă era 
ferit până şi de bănuiala că pe lume ar putea exista lucruri 
asemenea celor la care era ea martoră. Oricine s-ar fi 
aşezat în faţa unui televizor care transmitea ştirile sau ar fi 
deschis paginile unui cotidian, o făcea presupunând 
inconştient că nu era nimic adevărat, că imaginile, sau 
cuvintele, sau fotografiile acelea descriau ceva ce 
aparţinea unei lumi ipotetice, ireale. In care totul s-ar fi 
putut întâmpla numai altor persoane în alte locuri. 

Însă April ştia mult prea bine cât era de uşor ca totul să 
fie real, să se întâmple aici şi acum. 

În timp ce mergeau, se întoarse să se uite la grupul 
acela atât de eterogen care păşea în linişte, fiecare fiind 
cufundat într-o stare de spirit care nu era cu mult diferită 
de a celorlalţi. Orice alt fapt i-ar fi putut despărţi. Robert 
era poliţist, ea ziaristă, două categorii codificate, 
protagoniste în felul lor în jocul vechi de-a hoţii şi vardiştii. 
Jim şi Charlie erau două persoane private, a căror prezenţă 
nici nu ar fi fost luată în seamă în momentul evaluării 
aprofundate a cercetărilor. 

De data asta totul era diferit. 

Nimic nu mai părea supus ordinii prestabilite a 
lucrurilor. Părăsiseră, răsuflând uşuraţi, peştera de pe 
munte şi conţinutul ei macabru. Mergeau cu senzaţia 
eliberatoare că fiecare pas îi îndepărta de un loc ostil, 
unde ceva teribil îl determinase pe un om să declanşeze 
ceva şi mai teribil. Însă, pe de altă parte, îşi dădeau seama 
că se duceau în întâmpinarea unei ameninţări atât de vii şi 
de reale, încât nu numai că era greu să o înţelegi, ci şi să o 
accepti. 

„ti va ucide pe toți cei care poartă acelaşi sânge în 
vene...” 


— 350 — 


În grotă, cuvintele lui Charlie îi puseseră faţă în faţă cu 
ignoranţa şi fragilitatea lor. La începutul celui de-al treilea 
mileniu, erau înfricoşaţi şi înspăimântați deopotrivă de un 
om din vechime care observa fenomenul extraordinar al 
unui fulger şi asculta cu sufletul la gură huruitul subteran 
al unui tunet de acolo, din adăpostul lui de stâncă. Aveau 
cu ei mobilul, pistolul, busola şi alte lucruri care ar fi făcut 
să plângă de bucurie bărbaţi şi femei care trăiseră înaintea 
lor, şi totuşi... 

Încercaseră cu disperare să nu creadă pentru a nu fi 
nevoiţi să-şi recunoască limitele. April era acum nevoită să 
ţină cont de privirea circumspectă cu care toţi îşi însoțeau 
fiecare pas nou pus pe pământ şi de modul în care fiecare 
îl observa pe Silent Joe şi comportamentul lui. 

Practic, singura lor compensație era reprezentată de 
acel câine ciudat şi fără voce, care şi-o regăsea doar în 
momentul în care oroarea devenea prezenţă şi deci 
teroare. April găsi totul atât de absurd şi de plin de 
semnificaţii totodată, gândindu-se la momentul în care 
secole de civilizaţie îi făcuse să se încreadă iarăşi în 
misterul percepţiei animale. 

După telefonul primit de Robert, îşi dăduseră seama că 
erau mult mai aproape de Cielo Alto Mountain Ranch decât 
de campingul lui Caleb, locul unde începuse totul. De 
aceea coborâseră către vest, cu intenţia de a ajunge în sat 
şi de a găsi un mijloc oarecare de transport pentru a 
merge în oraş. 

Jim îi lăsase lui Charlie rolul de deschizător de drum şi i 
se alăturase lui Robert în coada grupului. April continuase 
să meargă cu urechile ciulite pentru a le asculta cuvintele. 
Nu pentru a înţelege, ci pentru a şti. Nu din curiozitatea ei 
instituţională de ziaristă, ci din teama ei de femeie avea 
nevoie să le asculte discuţia. Nu simţea nevoia nici să 
participe, nici să se întoarcă să-i privească. Cunoştea bine 
expresia chipurilor. Era acea expresie palidă şi stinsă pe 
care probabil că o avea şi ea. 

Jim. 

— Cine este mortul? 


— 351 — 


Robert. 

— Curtis Lee. 

Jim. 

— Arhitectul? 

Robert. Sec, exact, inexorabil. 

— Da. i 

April îl cunoştea bine pe Curtis Lee. li luase un interviu 
cu vreo doi ani în urmă pentru Chronicles. Locuia la 
marginea oraşului, într-o vâlcea ce se întindea paralel cu 
drumul care cobora către Sedona. Cu toate că era tânăr, 
era foarte bine cotat chiar şi la nivel internaţional. Era un 
personaj bizar, dar înzestrat cu fascinația şi harul care 
derivă din aspectul fizic şi situarea în timp. In afara 
designului lui revoluţionar care te făcea să-l poţi compara 
cu marii inovatori ai trecutului, fusese cel care promovase 
personal o concepţie arhitecturală foarte riguroasă, cu o 
creativitate şi o puritate ce nu lăsa loc consumismului, 
inspirată din stilul promovat de Frank Lloyd Wright în casa 
lui din Taliesin West. 

Când o primise în locuinţa lui, April se găsise în faţa 
unei prodigioase inventivităţi umane. In afară de fundaţie, 
pardoseală şi zidurile exterioare, înăuntru pereţii adevăraţi 
erau foarte puţini. Toată împărţirea acelei case-experiment 
era realizată cu ajutorul unei încrengături şi al unui 
amestec de plante şi arbuşti de toate felurile. 

April nu cunoştea bine diferitele tipologii ale lumii 
vegetale, dar înţelesese că se află în faţa unei idei 
ambiţioase şi mistice în acelaşi timp. Işi dăduse seama că 
plantele nu fuseseră alese la întâmplare în funcţie de 
valoarea lor estetică şi decorativă, ci că aveau la bază 
cunoaşterea şi un studiu aprofundat al esenței vii a fiecărui 
copac şi arbust. 

Intregul era aşa de delicat şi plin de energie, încât toate 
întrebările pe care şi le pregătise păreau lipsite de sens. 
Parcursese acele încăperi asemănătoare mai degrabă cu 
nişte sere, în timp ce, cu un glas nonşalant, Curtis Lee îşi 
expunea sursele de inspiraţie cu o asemenea precizie, 
încât orice lămurire ulterioară era de prisos. Scopul lui 


— 352 — 


declarat era acela de a realiza o casă care să fie vie nu 
numai prin formele ei, ci şi prin cea mai intimă esenţă. In 
afara celor trei dimensiuni cunoscute, voia să mai cuprindă 
o a patra: timpul. Era un loc în continuă transformare, 
unde raportul mut dintre conţinător şi conţinut aducea 
beneficii amândurora. Fiecare parte tehnică fusese 
transpusă într-o concepţie decorativă. Reţeaua amplă de 
irigație alimentată de un râu care izvora pe proprietate era 
un adevărat proiect de artă. Canalizarea ajungea în orice 
colţ al casei cu o armonie care valorifica în acelaşi timp 
contextul. Fusese luată în consideraţie până şi emisia de 
anhidridă carbonică a plantelor pe timpul nopţii, corectată 
şi folosită avantajos în acea formă biologică de creaţie 
edilitară. 

April îşi amintea că, atunci când se întorsese la ea acasă, 
locul în care trăia de obicei i se păruse artificial pentru o 
vreme. 

Acum, bărbatul acela de o inteligenţă sclipitoare era 
mort, ucis de o fiinţă care îşi trăgea seva din acelaşi 
pământ care alimenta viaţa plantelor lui. Şi îl ucisese fără 
să ţină cont în vreun fel de genialitatea lui. Preferase să se 
supună unui ordin venit din trecut, rod al unei rugăciuni pe 
care putea chiar să nu o înţeleagă, dar pe care era nevoit 
să o îndeplinească. 

În spatele ei, Robert îşi coborâse uşor vocea. Imediat 
după aceea. April înţelesese de ce. Nu voia să fie auzit de 
Charlie. 

— Ceva nu mai este la fel în această nouă crimă. Modul 
de operare este aceeaşi, dar locul unde a fost găsit 
cadavrul nu este un loc deschis. Curtis Lee a fost găsit cu 
toate oasele sfărâmate, dar a fost ucis în interiorul casei 
lui şi se afla pe pardoseală. 

Robert nu mai făcuse alte comentarii, Jim nu răspunsese 
şi ea nu intervenise. Nu pentru că nu ar fi simţit nevoia 
unor lămuriri, ci pentru că ştia că nimeni nu era în stare să 
le dea. 

Făcuseră drumul cât putuseră de repede, şi acum 
vedeau platforma unde era parcat elicopterul albastru de 


— 353 — 


la Cielo Alto Mountain Ranch. 

Silent Joe, care mersese până atunci în fruntea grupului 
ca şi cum ar fi cunoscut destinaţia şi i-ar fi călăuzit, se opri 
şi se întoarse să se uite la ei. Poate era conştient de ceea 
ce poseda. Sau poate că era exagerat să-l bănuiască de un 
simţ uman al percepţiei. Dar era reductiv în acelaşi timp, 
având în vedere faptele ieşite la iveală, şi considerând că 
instinctul lui se dovedise mai eficace decât raţiunea lor 
inutilă. 

Când Jim ajunse la el, îl mângâie cu recunoştinţă pe cap, 
încercând să-l răsplătească pentru toate meritele. Ca de 
obicei, Silent Joe acceptă gestul acela ca şi cum i s-ar fi 
cuvenit. Dar, când el se aplecă să-l privească, April ar fi 
jurat că, dacă un câine avea posibilitatea să zâmbească, 
atunci Silent Joe o făcea în clipa aceea. 

Coborâră spre sat cu mintea atât de istovită, încât nu 
mai luară în seamă oboseala fizică. Drumul era din ce în ce 
mai uşor pe măsură ce se apropiau. 

Înainte de a sosi în faţa rariştei unde erau parcate 
maşinile, pe trunchiul unui plop cineva scrijelise cu mână 
hotărâtă o inimă şi scrisese în ea „Cliff o iubeşte pe Jane”. 
April trecu pe lângă ea, gândindu-se mâhnită că 
scrijelitura aceea  supravieţuise persoanelor care o 
făcuseră. 

Şi dragostei lor. 

Din parcare intrară în curtea mare, printre cabane, şi 
urcară spre Club House în căutarea lui Bill Freihart. Intre 
timp, April privea în jur cu alţi ochi. 

Maşini, case, muzică, râsete, speranţe, bărbaţi, femei, 
dragoste... 

Totul părea atât de îndepărtat şi de banal, atât de inutil 
şi de firav, acum când ura şi răzbunarea păreau să fie 
singurele rotiţe care mişcau lumea, iar moartea fără 
putinţă de apărare singura perspectivă. Bill se ivi pe 
verandă purtând ponchoul şi pălăria Stetson care erau 
uniforma lui de serviciu la ranch şi rămase să privească de 
acolo grupul ciudat care se apropia. 

Jim îi vorbi imediat ce reuşi să se facă auzit fără să fie 


— 354 — 


nevoie să strige. 

— Bill, am o urgenţă. Iau elicopterul. Răspund eu în faţa 
lui Cohen. 

Pentru a-i întări cuvintele, Robert îşi arătă legitimatia 
fără a mai adăuga ceva. Bill făcu un gest concesiv din 
umeri. 

— Când e vorba de zbor, tu eşti şeful. Nu trebuie să te 
justifici. 

April îl văzu pe Jim cum se întoarce spre ea. Tonul vocii 
era numai pentru ei doi. 

— Eu mă duc cu Robert. Tu du-te la Seymour. 

Nu era un ordin, ci expresia îngrijorării. Cuvintele 
acelea o impresionară până la lacrimi. Însemna că, în tot 
acest timp, şi Jim se gândise la acelaşi lucru. Nu reuşi să 
răspundă nimic. Dădu din cap, în timp ce trupul îi era 
traversat de o senzaţie de relaxare, nemaiştiindu-se 
singură. 

Apoi Jim i se adresă lui Charlie. April simţi că era un 
raport nou între cei doi oameni legaţi printr-un sânge 
străvechi şi o civilizaţie care oricum supravieţuise. 

— Te rog să stai cu ei. Şi luaţi câinele cu voi. 

— Bine, răspunse Charlie ca şi cum nu ar fi putut face 
altfel. 

În sfârşit, Jim se aplecă să-i vorbească lui Silent Joe la 
ureche. 

— Ascultă tinere, vreau să mergi cu ea şi să fii cuminte. 
Este important. M-ai înţeles? Trebuie să stai cu ea şi cu 
copilul. 

Câinele se dădu îndărăt şi lăsă să-i scape un strănut 
scurt, care era modul lui de a încuviinţa. 

Jim se ridică, iar April văzu în faţa ei o persoană diferită 
de cea pe care o ştia dintotdeauna. Era un bărbat pe care 
îl iubise şi căruia nu-i mai acordase nicio fărâmă de stimă, 
dispreţuindu-se în acelaşi timp şi pe ea însăşi pentru că nu 
putea să nu-l iubească. 

Înţelegea că făcea acum toate eforturile pentru a se 
regăsi. Îi mai era încă teamă de el, dar, dacă ceea ce 
spunea era adevărat, ar fi fost pentru amândoi o bună 


— 355 — 


ocazie să-şi recapete încrederea necesară. 

Se întinse şi îşi apăsă buzele pe gura lui. 

— Fii atent. 

Un surâs rapid şi Jim se şi îndepărtase, dispărând pe 
poteca dintre copaci, urmat de Robert. La puţină vreme 
după aceea, auziră cum se ridică şuieratul turbinei 
motorului şi zgomotul sufocat al paletelor elicei care se 
puneau în mişcare. 

Rămaseră acolo până când elicopterul se ivi dincolo de 
conturul înfrunzit al vegetației. Jim ţinu nemişcat aparatul 
numai o clipă, atât cât să arunce o privire dincolo de 
reflectarea plexiglasului. Apoi făcu un viraj cu elicopterul, 
care deveni un proiectil albastru înghiţit de seninul 
cerului. 

April rămase încă o secundă în compania ecoului elicei 
care se îndepărta şi pe urmă se întoarse, crezând că-l va 
găsi în spatele ei pe Charlie. Dar, în schimb, dădu peste 
frumuseţea atemporală a lui Swan Gillespie. 


— 356 — 


35 


Ajunseră la locuinţă după douăzeci de minute, purtaţi de 
zborul lor de lăcustă. 

Inainte de aterizare, cu un viraj dinspre nord, Jim făcu o 
recunoaştere a locului. Chiar şi dintr-o privire fugară, 
cavitatea aceea naturală părea un loc ce putea fi luat drept 
o gură de rai. Spaţiul vast ce înconjura locuinţa lui Curtis 
Lee se datora unei tehnici geniale de proiectare a 
ambientului şi a unei îngrijiri deosebite. Ceea ce rezulta 
era o senzaţie cromatică aproape tactilă, ca şi cum locul 
unde apărea umbra elicopterului nu ar fi fost real, ci mai 
degrabă o machetă pe care se puteau schimba elementele 
după plac. 

Jim se întrebă câte persoane lucraseră în locul acela 
pentru a menţine la un asemenea nivel estetic gazonul, 
plantele şi toate celelalte specii de arbori ale proprietăţii, 
cu locuri retrase care te trimiteau mai curând cu gândul la 
arta unui pictor decât la tehnica simplă a unui grădinar. 

Sau dacă despre tehnică era vorba, cine o pusese în 
practică o scosese din canoanele obişnuite pentru a o face 
să devină expresia adevăratului geniu. 

Dedesubtul lor se afla o construcţie dreptunghiulară pe 
deasupra căreia acoperişul era pus în evidenţă prin 
dozarea echilibrată dintre olane şi terase înfrunzite, ca şi 
cum cel care le concepuse voise să favorizeze în egală 
măsură atât vederea de jos, cât şi pe cea de la înălţime. 
Acolo unde nu domnea verdele, răsărea roşul olanelor care 
în acest caz fuseseră preferate ţiglelor canadiene ori 
şindrilei din lemn. Totul fusese construit cu o simetrie şi o 
armonie care integrau perfect edificiul în peisaj şi, cu toate 
că dimensiunile lui nu erau de neglijat, îl făceau să pară el 
însuşi un produs al naturii. 

Jim ştia că, la începutul carierei lui, Curtis Lee 
proiectase câteva case la Sedona, o aglomerare urbană 
locuită de oameni bogaţi şi cu ambiţii declarate New Age. 
Şi acum, după ani de zile, construcţiile care îi purtau 


— 357 — 


semnătura erau cele mai originale şi, lucru rar în cazul 
arhitecţilor foarte inovatori, erau şi confortabile. 

Dirijă aparatul fără ezitare pe gazonul moale al unui 
platou înconjurat de paltini japonezi. Nici nu atinsese bine 
pământul când pasagerul lui îşi desfăcuse centura de 
siguranţă, îşi dăduse jos căştile şi deschisese uşa. Jim opri 
motoarele şi făcu acelaşi lucru. leşiră din cabină lăsând 
instinctiv capul în jos pentru a evita raza de acţiune a 
elicei care îşi continua mişcarea de inerție, aşteptând să se 
oprească. 

Pe timpul călătoriei aproape că nu vorbiseră, ca şi cum 
tăcerea ar fi fost un mijloc pentru a amâna sensul a ceea 
ce aveau să vadă curând. Robert era pe frecvenţa poliţiei şi 
îl avertizase prin radio pe agentul Cole că soseau pe calea 
aerului. De sus, îl văzuseră pe polițistul în uniformă 
bleumarin în picioare în faţa intrării casei, cu faţa ridicată 
spre cer, urmărind aterizarea. 

În timp ce se apropiau, Jim putu să mai cântărească o 
dată valoarea acelui proiect care ar fi fost poate mai bine 
definit cu termenul „experiment”. Pe toată perioada în 
care fusese în serviciul lui Lincoln Roundtree, văzuse case 
de oameni bogaţi, dintre care unele construite după 
proiectele unor arhitecţi recunoscuţi la nivel mondial. 
Totuşi, nimic nu se putea nici măcar apropia de această 
răsunătoare experienţă de amenajare. 

Singurul lucru discordant era prezenţa maşinilor de 
poliţie şi a ambulanţei, care trecuseră cu cauciucurile pe o 
zonă a proprietăţii destinată de obicei numai pasului de 
om. 

Când ajunseră lângă agentul Cole, pe faţa lui nu era 
întipărită uimirea grijulie pe care Jim o resimțea pentru 
ceea ce îl înconjura. Dacă fusese cumva, se dizolvase, la 
descoperirea a ceea ce casa ascundea în interiorul ei. 

Robert nu mai pierdu timpul cu alte introduceri. Şi, pe 
de altă parte, nici Cole nu părea să aibă nevoie de asta. 

— Cum e? 

— Ca şi ceilalţi. 

Nici măcar o speranţă cât de mică. 


— 358 — 


— La naiba! Hai să vedem! 

Cole îşi aruncă scurt privirea asupra lui Jim şi imediat 
după aceea, o privire întrebătoare către superiorul lui, 
care îl eliberă de orice responsabilitate pentru prezenţa 
unui străin la locul faptei. 

— Totul este în regulă, Cole. Nu-ţi face probleme. 

Tânărul păru uşurat. Se întoarse şi le-o luă înainte către 
intrarea principală. 

Pe drum, îi puse la curent cu evenimentele. 

— Doctorul Lombardi a stat aici până acum câteva ore. 
Şi-a făcut cercetările şi a spus că ar trebui să se folosească 
un Şubler pentru a se vedea diferenţele dintre celelalte 
crime şi aceasta. Acum a plecat, dar a spus că, în ce-l 
priveşte, corpul poate fi mişcat din loc după voia noastră. 

Detectivul încuviinţă doar cu un gest din cap. Nu se 
aşteptase la nimic altceva, chiar dacă nu văzuse încă 
victima. 

Doar cuvintele lui Charlie puteau descrie ceea ce se 
întâmpla. 

„Cercul s-a închis. Umbra a fost creată...” 

Imediat ce trecură pragul, păru că spectacolul din 
exterior se prelungise înăuntru fără vreo soluţie de 
continuitate. Pe o pardoseală din răşină albă tratată astfel 
încât să pară tot timpul udă, se îmbinau scări, plante, 
arbuşti şi camere suspendate pe trunchiuri de copaci care 
se ghiceau vii printre puţinii pereţi de zidărie. leşeau la 
iveală, perfect integrate în ambient, ţevi suspendate dintr- 
un material pe care Jim nu reuşi să-l recunoască şi care 
fără îndoială reprezentau sistemul de irigaţii. Totul era 
clar inspirat din modelul apeductului roman, dar era 
interpretat în lumina tehnologiilor actuale cu suspensii ce 
reduceau impactul arhitectonic. 

Odată, Jim văzuse într-un săptămânal un articol despre o 
casă construită în vârful unui copac mare în rezervaţia 
naturală africană Masai Mara. Privind acele fotografii, se 
gândise că noţiunea frustă despre natură, care deriva din 
ele, era şocantă faţă de locuinţele lor orăşeneşti. 

Dar casa lui Curtis Lee depăşea cu mult senzaţia aceea. 


— 359 — 


Se întrebă ce fel de creier putuse să aibă omul care 
gândise,  proiectase şi realizase minunăţia care îi 
înconjura. 

Trecură printr-un vestibul cu pereţii din dreapta şi din 
stânga alcătuiți din tulpini suprapuse de bambus de la mai 
mare la mai mic, în aşa fel încât să dea senzaţia unei 
fremătări, ca şi cum ramurile ar fi fost permanent mişcate 
de o pală de vânt. 

— Pe aici. 

Il urmară pe agentul Cole care îi conduse spre o scară 
de vreo douăsprezece trepte, care urca spre o platformă 
pătrată, înălţată cam cu un metru şi jumătate faţă de 
planul pardoselii, şi de unde începea o altă rampă de scări. 
Structurile erau echilibrate, astfel încât etajul să apară ca 
suspendat şi desprins de planul linear al acelei serii de 
urcuşuri şi trepte. Cole sui treaptă cu treaptă, urmat de ei 
până ajunse la platformă. 

Şi aici îl văzură. 

Corpul descompus al unui om era întins pe o suprafaţă 
pătrată de răşină albă. Numai statura şi ceea ce mai 
rămăsese din trăsăturile lui îl diferenţiau de cadavrele lui 
Jed Cross şi Caleb Kelso. In rest, craniul deformat sub o 
claie de păr castaniu, ochii apropiaţi, gura strâmbă şi 
încremenită într-un ultim urlet erau semnele aceleiaşi furii 
şi ale aceleiaşi forţe implacabile, ale trecerii ei teribile şi 
neiertătoare. 

Ştiau că, dacă ar fi mişcat un braţ sau dacă ar fi întors 
cadavrul, rezultatul ar fi fost identic cu cel al persoanelor 
moarte anterior. Ar fi avut senzaţia că era lipsit de oase şi 
că, dacă i-ar fi jupuit pielea, ar fi văzut cum din ceea ce 
fusese un om ieşea numai o pulbere fină. 

Vederea primelor victime îi umpluse de oroare pentru 
ceea ce credeau a fi rătăcirea unei minţi umane. Acum, 
când ştiau adevărul sau ştiau că un indian bătrân le 
conturase unul probabil, nu mai reuşeau să se apere numai 
cu armele logicii. Erau constrânşi să apeleze la ceva 
ancestral, la un instinct pe care poate nu îl mai aveau şi 
după care trebuiau să  scormonească frenetic în 


— 360 — 


subconştientul lor şi cu teama de a-l scoate la lumină. 

Platforma pe care zăcea Curtis Lee avea marginile 
încadrate pe cele patru laturi de vase mari tot din răşină, 
aliniate la nivelul pardoselii şi animate de graţia naturală a 
unor plante cu tulpină joasă. Arbuştii erau disciplinaţi de o 
linie de tăiere a ramurilor în aşa fel încât să închipuie un 
parapet natural. Deasupra fiecărui răzor cobora de pe 
tavan, suspendat cu ajutorul unui joc de scripeţi, un tub 
subţire de irigație, pe unde apa trecea liberă, fără a fi 
dirijată de ţevi şi stropitori. 

Pentru câteva clipe, Robert se opri să privească trupul. 
Cadavrul era plin de pământ şi căzut pe un strat de humus 
pe care, în convulsiile morţii, sărmanul de el îl scosese din 
răzoare. 

Jim îl văzu pe Cole cum priveşte în altă parte. Poate îl 
pregătiseră pentru multe la şcoala de poliţie, poate el 
credea că este pregătit pentru tot, dar ceea ce avea în faţa 
ochilor întrecea tot ce şi-ar fi putut imagina mintea 
omenească. 

— Cine l-a găsit? 

Agentul păru bucuros să intre iar în parametrii unei 
cercetări normale de poliţie. 

— Theodore Felder, avocatul lui. El ne-a chemat. Curtis 
Lee abia sosise pe nepusă masă din Europa. li dăduse 
întâlnire acasă şi, în momentul în care intra pe aleea care 
duce spre intrare, l-a auzit urlând. Când a ajuns aici, l-a 
găsit aşa. 

— Acum unde este? 

— l-am luat o depoziţie şi când am înţeles că nu aş mai fi 
scos nimic altceva de la el, l-am lăsat să plece. Este destul 
de în vârstă şi era uşor şocat. Băieţii au fost nevoiţi să-i 
administreze un calmant. 

Absența obiecţiilor îl făcu pe agent să înţeleagă că se 
comportase regulamentar. Se relaxa, dar privirea lui 
rămânea departe de pardoseală. 

— A spus că va veni mâine la sediu să vorbească cu 
dumneavoastră. 

Detectivul lăsă să-i scape un suspin de frustrare. Măcar 


— 361 — 


Felder era o persoană care cunoştea procedura, era unul 
care ştia cum să se mişte şi cunoştea întrebările. În cazul 
acesta, cu siguranţă nu şi răspunsurile. 

— Foarte bine, Cole, foarte bine. 

— Ce facem cu corpul? 

— Cei de la Criminalistică au făcut tot ce trebuiau să 
facă? 

— Da. 

Robert mai rămase un moment în tăcere cu privirea 
fixată încă asupra bărbatului mort întins pe pământ. Jim 
ştia la ce se gândea prietenul lui. Problema nu era ce 
putea sau ce trebuiau să facă cei de la Criminalistică, în 
cazul acesta problema era numai inadecvarea definiţiei de 
„criminalistică”. 

— Cred că îl putem lua de aici. Pe urmă putem pune şi 
sigiliile, în timp ce eu arunc o privire prin jur. 

Agentul apucă radioemiţătorul de la centură şi luă 
legătura cu ceilalţi oameni. Când sosise, Jim nu văzuse pe 
nimeni, de aceea se putea presupune că erau la maşini şi îi 
aşteptau pe ei, întrebându-se, poate, ce se întâmpla în 
oraşul acela. 

— OK, băieţi, rupeţi rândurile! 

La puţin timp după aceea intrară infirmierii cu targa şi 
se  apropiară de corp. Deschiseră un sac verde 
impermeabil şi îl băgară înăuntru. Cu tristeţe, Jim se gândi 
că nuanţa acelui sac era cu siguranţă singura nuanţă de 
verde pe care arhitectul nu se gândise s-o aibă în casă. 
Zgomotul unui fermoar de plastic care îşi închidea dinţii fu 
comentariul funebru al tehnologiei în memoria lui Curtis 
Lee. 

Când podeaua rămase liberă, detectivul văzu că era 
înclinată dinspre laturi către centru şi că, din mijlocul 
acelei mici cantităţi de pământ răsturnat, apăruse o breşă 
de scurgere. Folosea cu siguranţă pentru spălarea 
reziduurilor irigaţiei. Cum nu era nicio îmbucare dedesubt, 
atât el cât şi Jim presupuseră că era ascunsă în pardoseală 
şi că scurgerea era mascată în balustrade. Aceasta era 
încă o dovadă, dacă mai era necesar, a creativităţii celui 


— 362 — 


care crease minunăţia aceea. 7 

Jim tăcuse în tot acest timp. In vreme ce oamenii se 
îndepărtau lăsându-i singuri în capul scării, Robert se 
hotărî să-i ceară părerea. 

— Ce părere ai? 

— Mă întreb un lucru. Chiar două. 

— Să vedem dacă sunt aceleaşi lucruri asupra cărora îmi 
pun şi eu întrebări. 

— Mai întâi de toate, ce legătură are Curtis Lee cu Caleb 
Kelso şi cu Jed Cross... Nu era niciun grad de rudenie între 
ei, nici vreo legătură de sânge, din câte ştiu. 

— Şi atunci? 

— Atunci, se poate presupune că există o altă persoană 
la care trebuie să ne referim. Poate cel care purta pălăria 
cu ornamente de argint sau cel cu pana. Sau proprietarul 
eşartei roşii. 

— Deci? 

— Dacă Lee era descendent al unuia dintre acei oameni, 
săpând în trecutul lui se pot obţine indicaţii care să ne 
conducă la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la Flat Fields. 
Dar mai ales să ne conducă la nume. 

Robert începu să coboare scara. Mersul îl ajutase 
dintotdeauna să gândească. Jim înţelesese asta când se 
întâlniseră în patru la el acasă. Păşi după el, rămânând în 
urmă cu o treaptă. 

— Chestia asta stă în picioare. Care-ţi este cealaltă 
îndoială? 

— Dacă ceea ce ne-a spus Charlie este adevărat, dacă 
Chaha'oh are nevoie de pământ pentru a-şi alimenta 
forţele şi pentru a trăi, cum de a urcat scările şi a ajuns pe 
platforma asta pentru a-l ucide pe Curtis? 

— Dacă există vreun răspuns, mi-aş da salariul pe un an 
ca să-l ştiu. 

Exista un răspuns şi tocmai geniul lui Curtis i-l dădu fără 
să cheltuiască nici măcar un dolar. De abia trecuseră de 
pragul de la intrare, când în interior se auzi un zgomot de 
apă care curgea prin jgheaburi. Pe undeva, probabil un 
temporizator declanşase un ciclu de irigatie. 


— 363 — 


Robert şi Jim se priviră şi recunoscură unul pe faţa 
celuilalt aceeaşi intuiţie. Jim se cutremură la ideea că tot 
ceea ce ei presupuseseră ar fi putut fi adevărat. 

— Cole! 

Detectivul nu trebui să strige a doua oară. Tânărul agent 
răsări în dreapta lor din spatele casei. Sesiză agitația lor 
şi, chiar dacă nu cunoştea motivul, fu la rândul lui 
contaminat. 

— Cole, de unde se alimentează reţeaua de irigaţii? 

Agentul rămase o clipă perplex din cauza întrebării şi 
dădu din umeri nesigur. 

— Cred că dintr-un izvor natural de peste drum de casă. 

— Crezi sau eşti sigur? 

Era un băiat isteţ. Chiar dacă nu ştia de ce, înţelese 
imediat că îndoiala aceea trebuia înlocuită cu o 
certitudine. 

— Mă duc să verific. 

Cole se îndepărtă în fugă. Detectivul Robert Beaudysin 
şi pilotul lui de ocazie rămaseră singuri cu o ipoteză şi cu o 
mirare care putea fi confirmată. 

— Robert, nu poate fi decât aşa. A trecut pe acolo. 
Izvorul urcă din subteran. A ajuns în pământul din 
jardiniere prin reţeaua de irigație, iar când Lee a ajuns pe 
platformă, l-a prins şi l-a ucis. 

— Da, este plauzibil. Nu-i altă explicaţie. Dar dacă 
lucrurile stau într-adevăr aşa, cum a reuşit să plece? 

Jim rămase prins în aceeaşi întrebare pe care şi-o pusese 
singur. Însă adevărul este întotdeauna mai simplu decât 
orice presupunere subtilă. Sosi fulgerător şi atât de 
puternic, încât detectivul îl văzu cum se albeşte brusc la 
faţă. i 

— Pământul acela de sub pardoseală. Nu a plecat. Incă 
mai este aici! 

Detectivul îşi dădu imediat seama ce voia să spună. 
Perfect sincronizaţi, se răsuciră şi intrară din nou în 
goană. Cu toată viteza şi nerăbdarea de care erau în stare, 
refăcură traseul înapoi de unde veniseră. Urcară treptele 
zburând, ca şi cum ar fi fost scara ce ducea în paradis. 


— 364 — 


Dar când ajunseră sus, se treziră în faţa unei anticipări a 
infernului lor terestru şi personal. 

Era cu siguranţă un amănunt prevăzut de proiectantul 
casei. Timer-ul acţiona probabil nu numai asupra orarului, 
ci şi asupra fluxului irigării. Un jet mai puternic ori mai 
slab mişca jgheaburile şi le poziţiona pentru irigare ori 
pentru spălarea etajului. 

În faţa ochilor lor neîncrezători, un ultim jet de apă 
limpede, batjocoritoare curse de sus şi atinse profunzimile 
pământului prin intermediul breşei de scurgere poziţionate 
în mijlocul unei pardoseli perfect curățate. 


— 365 — 


36 


April conducea către casă, continuând să-şi repete că 
nimic nu era adevărat. 

Îşi spunea că în curând o voce din afara scenei va striga 
„tăiaţi!”, luminile se vor aprinde şi cineva va veni să-i 
explice că totul era o glumă. Că lucruri de genul acesta 
erau subiecte de literatură proastă sau de cinema şi mai 
prost şi că aşa ceva nu era posibil în lumea care făcea 
elicopterele să zboare, şi parcurgea drumurile inexistente 
de pe internet, şi trăia hrănindu-se cu imaginile unui 
televizor. Dar dacă îşi muta puţin privirea, prezenţa lui 
Charlie şi a lui Silent Joe era de ajuns pentru a-i reaminti 
că se întâmpla într-adevăr imposibilul. Şi gândul 
neliniştitor a patru persoane ucise într-un mod atroce din 
cauza greşelilor părinţilor lor părea o tragedie şi o farsă în 
acelaşi timp. 

Era vechea lege a talionului, aceea care pentru fiecare 
ochi cerea un ochi şi pentru fiecare victimă voia o victimă. 
Şi pe toţi fiii pe care patru asasini fără milă îi aduseseră pe 
lume şi pe fiii fiilor lor, până când sângele nu ar fi potolit o 
durere şi o turbare atât de mari, încât să supravieţuiască 
timpului şi izbăvirii morţii. 

Silent Joe se mişcă pentru a se aşeza mai bine pe 
scaunul din spate al maşinii pe care o luaseră cu împrumut 
de la Bill Freihart. Urcase fără să-i pese, indolent şi 
asimetric, pătruns de îndatorirea lui, ca şi cum pentru el ar 
fi fost de la sine înţeles să meargă cu fata aceea pe care i-o 
recomandase stăpânul lui. Se culcuşise, îşi linsese botul cu 
o limbă rozalie, strănutase şi o privise cu ochiul maliţios al 
aceluia care nu s-ar fi dat în lături de la o gustare. 

April îi zâmbise. Era nemaipomenit cum reuşea animalul 
acela să se facă înţeles fără a avea darul vorbirii. 

— Câine, stai liniştit. Când o să ajungem acasă, o să 
mâncăm cu toţii câte ceva. 

Drumul lung pe jos până la Humphrey's Peak, 
descoperirea peşterii şi a conţinutului ei, întoarcerea în 


— 366 — 


pas forţat după apelul care anunţase o altă crimă puseseră 
pe planul al doilea regulile alimentare normale. Pe de altă 
parte, lucrurile cu care veniseră în contact pe munte nu 
erau dintre cele care duc la stabilirea unui bun raport cu 
propriul stomac. Niciunul dintre ei nu simţise lipsa hranei. 

Chiar înainte să plece de la ranch îi telefonase lui 
Seymour, acasă la Carel Thorens. Pentru a putea participa 
la excursia aceea neprogramată la munte, îşi încredinţase 
fiul vecinului ei, profitând de ziua lui liberă. Păruse 
bucuros să petreacă câtva timp cu tânărul lui tovarăş de 
sporturi nautice. Chiar şi Seymour acceptase cu entuziasm 
propunerea. li lăsase în picioare în faţa casei, cu un salut 
de la geamul maşinii şi cu un zâmbet pe buze. Pe urmă 
venise însă în contact cu prea multe lucruri îngheţate, iar 
acum acel surâs era o floare de gheaţă. Formase numărul 
cu o teamă justificată numai de simţul ei protector de 
mamă. 

Carel răspunsese la al doilea apel. 

— Bună, Carel. Sunt April. Cum merge? 

— Totul e OK. Am vopsit şi am impermeabilizat toată 
după-amiaza. Urcăm barca pe suportul mobil. 

Vocea lui avea timbrul senin al celui care nu ştie. April îl 
invidiase mult în acel moment. 

— Unde sunteţi? 

— In boxa mea. 

Cu toate că îşi spunea că îngrijorarea ei era 
supradimensionată, nu reuşise să-şi înăbuşe un simţământ 
cald de uşurare gândindu-se la o pardoseală de ciment. 

— Foarte bine. Aşteptaţi-mă acolo că ajung. 

Maşina lor ajunse la capătul Autostrăzii Gravel, lăsând 
în urmă un norişor de praf. April conduse maşina în stânga 
pe Fort Valley Road şi intră docilă în traficul de seară către 
Flagstaff. Maşinile aveau farurile aprinse. Şi chiar şi în 
multe case ferestrele erau o lumină vie şi o prezenţă 
încurajatoare. Dincolo de geamuri, lumea era ocupată cu 
activităţile care alcătuiau viaţa de zi cu zi. Să mănânce, să 
bea, să râdă, să citească o carte, să facă dragoste, să 
vorbească mult pentru a ajunge să nu vorbească despre 


— 367 — 


nimic. Tot, chiar şi ceea ce mai înainte socotise banal, îi 
părea acum departe şi demn de invidiat. 

Un pufăit al câinelui îi aminti de tovarăşii ei de drum şi o 
readuse în maşină. Se întoarse spre Charlie. Profilul lui era 
o parte întunecată în contralumina geamului. Prezenţa lui 
era singura barieră posibilă împotriva amenințării care se 
mişca afară, oricum s-ar fi chemat ea. _ 

Se concentră asupra drumului. li vorbi fără să-l 
privească. 

— Tu vezi lucrurile, nu-i aşa Charlie? 

— Da. 

Pronunţase monosilaba fără emfază, dar şi fără nicio 
bunăvoință faţă de el însuşi. 

— Nu cred că-i prea plăcut. 

— Nu. Nu este. 

În vocea lui se simţea toată semnificaţia singurătăţii. Şi 
toată osteneala lumii. Aceea nemişcată, fără sudoare, care 
dă naştere unei oboseli pentru care nu există odihnă. 

April făcu o mişcare instinctivă de afecţiune către 
indianul acela bătrân. Şi o consideră ca pe un sentiment 
nou adăugat respectului pe care i-l datora. 

— Nu reuşesc să-mi imaginez cum poate fi. 

— Este ca şi cum nu ai putea să închizi niciodată ochii 
pentru că imaginile continuă oricum să sosească. E ca şi 
cum ai visa mereu, chiar şi în timpul zilei, sau ca şi cum ai 
fi treaz în timpul somnului. Sunt prea multe lucruri de ştiut 
pe lume pentru un singur om, aici şi dincolo. 

April îşi ţinu respiraţia. Era ziaristă şi era obişnuită să 
pună întrebări. Nu era obişnuită să se teamă de 
răspunsuri. Acela era un interviu cu frica, acea frică pe 
care fiecare om o are în el când vine pe lume şi pe care o 
duce cu el încercând să nu o bage în seamă până la 
sfârşitul zilelor lui. 

Intrebarea şi părerea de rău pentru că o pusese se 
cuibăriră în aceeaşi clipă. 

— Cum este să ştii? 

— Uneori este o mare povară de purtat. 

Dintr-odată se hotări că nu mai voia să ştie altceva, dacă 


— 368 — 


înainte i se profila mirajul de a dormi câteva minute la 
noapte. Schimbă subiectul cu îndreptăţită impresie că 
Charlie avea să înţeleagă motivul. 

— Tu ştii despre Jim şi despre mine? Ştii că Seymour 
este fiul lui? 

De la locul lui de lângă fereastră, bătrânul făcu un gest 
scurt de încuviinţare cu capul. Pielea lui era stânca roşie şi 
striată a unui canion străvechi. Chipul lui părea incrustat 
din aceeaşi stâncă. 

— Şi asta înseamnă să ştii. 

Tăcură iar pentru o vreme. Apoi, dintr-odată Charlie ieşi 
din reticenţa lui obişnuită. 

— Acum el este diferit. Işi găseşte un drum. Cu greu, dar 
îl găseşte. Nu mai este bărbatul care a plecat de aici cu 
mult timp în urmă. 

Cuvintele lui Charlie erau ca mierea pentru April. 
Lacrimi de alinare îi coborâră fără voie pe obraji şi le lăsă 
să curgă fără ruşine. Totuşi, nu voi să cedeze iluziei şi îşi 
impuse să dea crezare bunului-simţ, cinic prin natura lui. 

— Oamenii nu se schimbă, Charlie. 

Bătrânul se întoarse să o privească. N 

— Ai dreptate. Nimeni nu se schimbă. Insă câteodată 
cineva se regăseşte. 

Făcu o pauză ca şi cum ar fi avut nevoie să-şi aleagă 
cuvintele. April înţelese că era numai un moment de 
gândire, ca să vadă cât ar fi putut să dezvăluie fără a o 
înspăimânta. 

— Tu eşti o femeie puternică. Fiul tău nu a fost pentru 
tine o condamnare, ci o alegere, pentru că dragostea ta a 
fost mai intensă decât orice. De aceea nu te-ai pierdut 
niciodată, nici măcar în momentele în care ai crezut 
contrariul... 

April nu avu curajul să-l întrebe cum de ajunsese să 
perceapă cu atâta precizie ceea ce spunea despre ea. Dar, 
într-un fel, el îi explicase deja cu câteva clipe înainte. 

„Să ştii înseamnă să porţi o mare povară...” 

Charlie îşi continuă scurta lui călătorie în poveştile lor 
de fiinţe umane. 


— 369 — 


— Trei-Oameni a trăit întotdeauna amăgindu-se că poate 
nega ceea ce este. Dar nimeni nu reuşeşte cu adevărat. 
Chiar şi atunci când a ales calea cea mai uşoară, în sinea 
lui a ştiut întotdeauna că greşeşte. De aceea nu ştie să se 
ierte, pentru că nu a reuşit nicicând să aibă curajul de a-şi 
urma natura. 

Se întoarse să o privească, şi April jură că pentru o clipă 
îi văzuse ochii strălucind de emoție în penumbră, în timp 
ce vorbea. 

— Acest curaj l-a găsit acum. Şi este mai ales meritul 
tău. 

Între timp ajunseseră în oraş, iar April conducea maşina 
printre luminile aprinse pe străzi. Străbătu străzile unde 
lumea se mişca aşteptând cu nerăbdare să trăiască. Se 
trezi că trebuia să-şi învingă greaţa gândindu-se că unii 
dintre ei aşteptau în schimb să moară. 

Şi ea era una dintre puţinele persoane care ştiau cum, 
chiar dacă nu ştia cine. 

Trecu pe Columbus Avenue şi la semafor coti la dreapta 
pe Leroux Street. Merse o vreme pe ea pentru ca apoi să 
vireze iar spre stânga pe Cherry Avenue ca s-o apuce pe 
San Francisco, care avea sens unic spre nord. Puțin mai 
încolo se opri în faţa casei sale, o vilişoară cu faţada de 
lemn deschis la culoare care făcea parte dintr-un grup de 
locuinţe plasate într-o zonă verde cu ulmi şi cu aer curat. 
Altădată privise cu plăcere casele acelea ordonate, fiecare 
înconjurată de un lot de pământ îngrijit, unde straturile de 
flori şi arbuştii erau stăpâni. Acum însă, totul era diferit. 
Ceea ce până atunci fusese un privilegiu se transformase 
într-o ameninţare. Cu instinctul unui câine drept singur 
mijloc de apărare. 

— Am ajuns. 

— Bine. E frumos aici. 

Charlie deschise portiera. Seymour şi Carel îi 
aşteptaseră probabil la fereastră, pentru că ieşiră imediat 
din casa de alături, o construcţie mai mare din cărămidă 
roşie. Veniră zâmbitori către maşină şi April îl prezentă pe 
Charlie lui Carel şi fiului ei, studiind cu nelinişte modul în 


— 370 — 


care cei doi intrau în contact. Şi când îi văzu zâmbind, 
înţelese că fiul lui Jim intrase în gândurile bătrânului 
indian, ca şi tatăl lui. 

April i se adresă lui Seymour în felul acela misterios 
care îi incită pe copii, pentru că ştiu că de obicei aduce 
după sine o surpriză. 

— Vino. Avem un oaspete. 

Se duse în spatele maşinii. Seymour o urmă şi, când 
April deschise portiera, recunoscu imediat câinele. 

— Acesta e Silent Joe. Cum de e cu tine? 

— Este o poveste lungă. Cred că acum domnul acesta 
este înfometat. Chiar şi eu am ceva poftă de mâncare. 

April se uită la ceas. 

— Este târziu şi nu am niciun chef să mă apuc de gătit. 

Îşi întoarse privirea spre fiul ei. 

— Hamburger ori pizza? 

Seymour ridică braţele şi făcu nişte mişcări ca şi cum ar 
fi întărâtat de la tribună gladiatorii din arenă. 

— Pizza! Pizza! Pizza! Pizza! 

April îi tăie avântul care părea mai mult legat de un 
perpetuum mobile decât de manifestările unui copil. 

— Foarte bine. Atunci, până vom cumpăra mâncare 
specială pentru el, îi vei da acestui câine o cutie mare de 
spaghete şi îţi vei pune o pereche de blugi şi un tricou 
curat. Pe urmă pizza pentru toţi. 

— Ura! Vino, Silent Joe. 

April se antrenă în entuziasmul lui Seymour, lăsându-i 
pe Carel şi pe Charlie să se cunoască. Dispărură în casă şi, 
imediat după aceea, câinele, în tovărăşia noului lui punct 
de referinţă pentru hrană, se îndreptă spre bucătărie. 

April rămase în picioare pe coridorul mic, privindu-şi 
chipul tras în oglindă. Acum, când teama pentru Seymour 
dispăruse, oboseala îşi cerea dintr-odată tributul. 

Pe policioara de lângă telefon era un exemplar din 
Chronicles vechi de câteva zile. Pe prima pagină era o 
fotografie în culori a lui Swan şi un articol care sărbătorea 
întoarcerea stelei de la Hollywood în Flagstaff. April 
încercă să-şi imagineze ce sentiment de respect şi de 


— 371 — 


supunere putea inspira în ochii unui bărbat frumuseţea ei. 

Swan Gillespie era una dintre acele minunăţii ale naturii 
care, atunci când are ocazia să amestece cu acuratețe 
genele, produce adevărate capodopere. Mama era 
chinezoaică, iar tatăl, pe care nimeni nu îl cunoscuse în 
oraş, probabil că fusese o persoană de culoare. Su Yen 
Gillespie sosise în oraş cu fetiţa aceea de cinci ani şi 
pusese pe picioare o spălătorie. Aproape nimeni nu o 
băgase în seamă. Dar când copila crescuse, ochii tuturor 
fuseseră constrânşi chiar şi fără voie să o remarce pe fiică. 

Swan se perindase prin visele tuturor bărbaţilor din 
zonă şi în final devenise iubita lui Alen Wells, fiul lui Cohen 
Wells. Şi, într-un fel, asta o declarase off limits. 

Asta până când Jim Mackenzie se gândise altfel... 

La ranch, când se întorsese prin surprindere şi se trezise 
cu ea în faţă, i se păruse că timpul nu trecuse şi pentru ea. 
Senzaţia de fragilitate pe care o răspândea rămăsese 
aceeaşi, iar maturitatea adăugase numai puţin mister 
fascinaţiei ei înnăscute. 

Stânjeneala o făcea să pară ascunsă, ca şi cum ar fi 
încercat să fie în faţa ei şi să rămână în acelaşi timp 
deoparte. 

— April, îţi pot vorbi o clipă? 

April simţea cum teama o împingea de la spate ca o 
mână care o obliga să alerge spre casă. Swan îi văzuse 
ezitarea şi o interpretase greşit. 

— Te rog. E important. 

— Bine. 

Coborâseră de pe verandă şi se îndepărtaseră prin curte 
către hogan-uri, în partea de sus a ranch-ului. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva cu privire la ceea ce s-a 
întâmplat între mine şi Jim. 

April o întrerupsese, cu indulgenţa pe care ţi-o poate da 
numai graba. 

— Swan, este o poveste veche. Nu-i nimic de explicat. A 
trecut totul. 

— Nu. Nici nu ştii cum aş vrea să fi trecut într-adevăr 
totul. Dar de fapt, anumite lucruri nu se termină niciodată, 


— 372 — 


măcar până nu descoperi de ce... 

Pauza care urmă o făcu pe April să creadă că Swan îşi 
pregătise în minte acel discurs de multe ori. 

— Nu a fost vorba despre sex, ci mult mai rău, dacă este 
posibil. Jim avea nevoie de bani pentru a-şi lua brevetul, 
iar eu voiam numai să plec pentru că simţeam că aici mă 
sufoc. Aveam visele mele, sau măcar credeam că era aşa. 
Eram iubita lui Alan şi mi se părea că sunt la închisoare. 
Apoi Jim a primit propunerea aceea... 

— Ce propunere? 

— Cohen Wells i-a oferit douăzeci de mii de dolari 
pentru a se culca cu mine, în aşa fel încât să afle Alan şi să 
se desprindă de mine. 

April se simţise ca agăţată în gol auzind aşa ceva. Era 
din cauza perfidiei acelui om care se prezenta lumii ca 
integrul Cohen Wells. 

— Aveam şi eu nevoie de banii aceia pentru a pleca la 
Los Angeles. Jim mi-a vorbit despre asta şi ne-am pus de 
acord. Am pus la cale întreaga tărăşenie la motel şi, din 
pură întâmplare, Alan ne-a descoperit imediat. Gândeşte-te 
că atunci mi s-a părut chiar un noroc. 

Rămăsese pe gânduri în faţa adevăratelor explicaţii pe 
care le permite viaţa numai după mult timp. Apoi îşi 
mărturisise vina. 

— Ne-am împărţit banii şi fiecare a luat-o pe drumul lui. 

Se întorsese şi o privise în ochi, adăugând şi căinţa ei. 

— De atunci nu am mai fost niciodată fericită. 

Fără a reuşi să explice de ce, April înţelesese că Swan 
Gillespie era sinceră. Se trezi că se gândeşte la toţi patru, 
fiecare urmându-şi destinul lipit ca o umbră de tălpile 
pantofilor şi făcându-şi iluzii că ei sunt cei care îl conduc. 

Swan şi Jim erau două persoane care puteau avea tot ce 
îşi doreau numai cu ajutorul aspectului lor fizic şi al 
influenţei pe care o exercitau asupra oamenilor. Niciunul 
din ei nu ţinuse cont de lucrurile pe care fusese constrâns 
să le ignore, să le sufoce, să le suprime, în momentul în 
care hotărâseră să trăiască astfel. Erau atât de ocupati să 
aibă de toate fără osteneală, încât uitaseră că a creşte 


— 373 — 


înseamnă tocmai trudă. 

Ca pentru a-i confirma gândul, Swan spusese cu alte 
cuvinte acelaşi lucru. 

— Fireşte, am avut succes. M-am ţinut cu dinţii de asta, 
pentru că nu aveam nimic altceva. Dar singurele lucruri 
frumoase pe care le-am trăit sunt cele pe care le-am 
împărtăşit cu Alan şi pe care le-am descoperit datorită lui. 

April începea să înţeleagă ceea ce Swan încerca să-i 
spună. Şi îi era tare milă de ea. 

— L-ai văzut? 

— Da. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nu i-am spus nimic despre povestea asta. Nu-i pot 
povesti despre tatăl lui. Nu mă pot întoarce după atâta 
vreme să-i distrug şi puţinul care i-a mai rămas. Tocmai 
acum... 

Viaţa lui Alan le trecuse repede prin minte amândurora, 
ca şi cum ar fi fost o înşiruire de imagini din viaţa lor. 

— El ce face? 

— S-a maturizat. Era un băiat minunat şi eu nu l-am 
înţeles. Acum ştiu că a devenit un bărbat fantastic, chiar 
dacă nu sunt sigură că-şi dă seama de asta. Sau că vrea să 
fie, ceea ce ar fi mai grav. Ar fi putut să mă distrugă şi nu 
a făcut-o. Mi-am dat seama numai după ce am plecat. 
Este... 

Zâmbise amar, reuşind să scoată la iveală farsa eternă a 
existenţei. 

— Sunt o femeie bogată şi celebră. Pot avea orice bărbat 
vreau. Nu crezi că este caraghios că m-am trezit că sunt 
îndrăgostită de singurul bărbat pentru care am făcut tot 
ce-mi stătea în putinţă ca să mă urască? 

April nu îl cunoştea pe noul Alan. Dar dacă era rezultatul 
direct al băiatului care se prezentase la ea acasă într-o 
seară, ştia că nu ar fi fost niciodată în stare să urască. Pe 
nimeni în lume şi cu atât mai puţin pe Swan. 

Numai să sufere fără a lăsa să se vadă asta. 

„Oamenii nu se schimbă. Dar uneori se regăsesc...” 

Charlie avea dreptate. Jim şi Swan nu se schimbaseră. 


— 374 — 


Pur şi simplu încercaseră să fie diferiţi de ceea ce viaţa îi 
călăuzea să fie. Din teamă, din tinereţe, de frica vieţii, din 
viciul acela nenorocit de a nu şti... 

Îmbrăţişase ca pe o prietenă veche trupul şi plânsul lui 
Swan Gillespie şi, atunci când plecase de la ranch, o 
văzuse în picioare în oglinda retrovizoare, o figură 
nesigură şi singură, aflată şi ea în căutarea neînsemnatei 
ei mântuiri. Şi mai avea încă în urechi acel mulţumesc 
sufocat pe care îl murmurase printre lacrimi în părul ei. 

— Mamă, eu sunt gata. 

Vocea fiului ei o surprinse. Seymour sosi în grabă din 
bucătărie îmbrăcat curat, urmat de pasul legănat al lui 
Silent Joe. Era nemaipomenită capacitatea de a se ataşa a 
acelui câine. Cei doi păreau să fie tovarăşi dintotdeauna. Şi 
April era foarte bucuroasă că era aşa. 

— Bine, du-te afară şi aşteaptă-mă în stradă. Eu trebuie 
să dau un telefon. N 

Luă cartea de telefon şi căută un număr. Îl mai ştia încă 
pe de rost după atâţia ani. işi dădu seama că nu se 
schimbase, chiar dacă ar fi fost foarte probabil, după atâta 
vreme. Asta i se păru de bun augur. A 

Formă numărul şi telefonul începu să sune. În scurt 
timp, la capătul celălalt al firului o voce de femeie se 
suprapuse peste semnalul de ton. 

— Reşedinţa Wells. Cu ce vă pot ajuta? 

— Bună seara. Sunt April Thompson şi sunt o veche 
prietenă a domnului Alan. Trebuie să vorbesc urgent cu 
el... 

O scurtă pauză conform uzanțelor, urmată de o rezervă 
profesională. 

— Un moment, să văd dacă este în casă. A 

Persoana care îi răspunsese o lăsă în aşteptare. În timp 
ce asculta muzica de fundal şi se aştepta să audă vocea lui 
Alan, se întrebă ce cuvinte trebuia să folosească pentru a-l 
convinge pe un erou să nu-i fie teamă. 


— 375 — 


37 


La unsprezece seara, Jim Mackenzie şi detectivul Robert 
Beaudysin se confruntau cu sentimentul amar al 
înfrângerii. După ce acel ceva pe care îl numeau Chaha'oh 
reuşise să dispară şi să se întoarcă în străfundurile 
pământului din cauza încetinelii lor, fuseseră cuprinşi de o 
frustrare de care le fusese greu să se dezbare. 

Agentul Cole mirosise atmosfera aceea de dezolare, dar 
preferase să stea deoparte. Simţea că plutea în aer ceva 
ciudat. Prezenţa unui martor la o crimă precedentă, ca 
parte activă la locul unui delict, era ceva cu totul ieşit din 
comun. Şi spunea multe despre faptul că investigația aceea 
avea caracteristici deosebite. 

Nu reuşise să priceapă de ce era atât de important să se 
ştie dacă instalaţia de apă era alimentată de un izvor 
natural şi nu de la apeduct. Nici motivul freneziei care îi 
cuprinsese la un moment dat pe detectiv şi pe prietenul 
acela al lui, pilotul cu ochi ciudaţi. Dar învățase din puţina 
lui experienţă că orice întrebare pusă superiorilor putea fi 
oricând una de prisos. De aceea se limita să răspundă dacă 
era întrebat şi să execute dacă cineva îi comanda ceva. 

— La naiba! 

În timp ce ieşeau în aer liber, Robert şuierase acea 
înjurătură, chiar dacă Jim era sigur că avea în minte unele 
şi mai rele. 

— Ce facem acum? 

Polițistul trăsese adânc aer în piept într-un suspin care- 
şi avea rădăcinile înfipte în practica de fiecare zi. 

— Acum totul intră în procedura normală a poliţiei, 
prietene. 

— Adică? 

Robert făcuse un gest larg ce cuprindea toată casa. 

— Să luăm toate documentele pe care le găsim în 
această baracă vegetală şi să ne spargem capetele 
studiindu-le. 

Profitând de lumina încă bună, Jim adusese înapoi 


— 376 — 


aparatul Bell pe pista de aterizare de la Cielo Alto 
Mountain Ranch, în timp ce Robert, ajutat de Cole, 
încărcase în maşină tot materialul care se putea lua şi de 
care aveau nevoie. 

Printr-un acord tacit şi tot atât de spontan, niciunul din 
ei nu propusese să se oprească în casa aceea pentru a 
examina documentele pe loc. Erau doi oameni ai timpului 
lor şi ştiau să trăiască în lumea care îi înconjura. Acum se 
aflau însă în faţa unor lucruri care le depăşeau capacităţile 
de simple fiinţe umane, ceva ce nu înțelegeau şi ceva ce, 
cu toate explicaţiile de rigoare, nu ar fi reuşit să înţeleagă 
vreodată. 

Şi de care se temeau. 

Îşi dăduseră întâlnire în cabana de pe Beal Road, unde 
locuia Jim. Era un loc liniştit unde nu i-ar fi deranjat 
nimeni. Robert hotărâse că ar fi fost greu să explice 
prezenţa unui străin în biroul lui. Pe de altă parte, nu se 
simţise în stare să renunţe la contribuţia unui interlocutor 
de talia lui Jim, având în vedere cum evoluau lucrurile. 

Şi, câteva ore mai târziu, stăteau în faţa unei mese pline 
de foi şi de cutii, încercând încă să înţeleagă ceva. Incet, 
încet, din documentele pe care le aveau şi din notele 
biografice ale arhitectului reuşiseră să-i reconstruiască 
trecutul. Dar nu găsiseră nimic semnificativ. 

Familia se stabilise în Flagstaff mult după ce avuseseră 
loc faptele care dăduseră naştere întregii întâmplări. 
Bunicul lui Curtis din partea mamei era un negustor de 
origine poloneză. Adevăratul lui nume era Lentbowski şi 
după ce afacerea lui dăduse faliment, sosise în oraş 
imediat după cel de-al Doilea Război Mondial dintr-o mică 
localitate din Massachussetts. Işi schimbase numele în Lee 
şi învățase să facă de toate, până când făcuse rost de o 
sumă şi reuşise să deschidă o mică activitate de catering 
cu oarecare succes. Fiica lui, Catherine, se căsătorise cu 
un anume Fred Bowlton, agent de asigurări din Santa Fe, 
care se stabilise la rândul lui în Flagstaff şi deschisese o 
agenţie în oraş, ocupându-se atât de poliţe de asigurare 
împotriva fulgerelor şi a grindinei, cât şi de facturi pentru 


— 377 — 


sărăţelele şi tartinele celeilalte afaceri a familiei. Până 
când, într-o bună zi, dispăruse, zăpăcit de grațiile 
îndoielnice ale unei cântărețe country cunoscute la 
Orpheum, teatrul din spatele hotelului Weatherford. Soţia 
lui nu păruse foarte afectată, dar, în orice caz, nu se mai 
combinase cu nimeni. Astfel că atât bătrânul Lentbowski, 
cât şi doamna Bowlton-Lee plecaseră de pe lumea asta 
repede unul după altul, şi tânărul Curtis rămăsese singurul 
membru al familiei care să calce pe pământul Arizonei. 
După aceea, alesese numele mamei ca pseudonim şi 
devenise încă de tânăr un arhitect de faimă internaţională. 

Stop. 

Nu era nicio legătură între el, familia lui şi orice ar fi 
putut avea de-a face cu locurile acelea şi cu ce se 
întâmplase la Flat Fields cu mai mult de o sută de ani în 
urmă. 

Jim aruncă al nu ştiu câtelea certificat pe masa plină 
ochi de foi. 

— Şi totuşi trebuie să existe o chichiţă. Şi sunt sigur că, 
dacă o vom găsi, vom avea şi posibilitatea să completăm 
tabloul. 

Robert nu era mai puţin neîncrezător decât el. 

— Chiar cred că ar trebui să ne grăbim. Dacă nu vom 
reuşi să ajungem la vreun rezultat, s-ar putea ca şeful meu 
să-mi ia cazul. Sau şi mai rău, poate sosi FBl-ul din 
Phoenix să reclame jurisdicţia cazului. Mi-e teamă că ar fi 
cam stânjenitor să explic tuturor ce se întâmplă. 

— Crezi că există pericolul acesta? 

Robert încuviinţă şi spuse un nume. 

— Cole. 

Jim nu reuşea să înţeleagă. Şi poate i se citea pe chip. 

— Nu mă înţelege greşit. Este un băiat bun şi sunt 
convins că are încredere în mine. Poate chiar ţine la mine. 
Dar nu cred că va ajunge să mintă. Dacă cineva i-ar pune 
întrebări, nu-şi va risca postul ca să mă acopere. 

Arătă spre foile şi cutiile care erau răspândite prin 
cameră. 

— Şi crede-mă, toate astea sunt cu mult în afara 


— 378 — 


practicilor normale. 

Jim înțelegea cu asupra de măsură problemele 
prietenului său. Se ridică şi se duse să ia din frigider două 
beri. Prin uşa deschisă din vecinătatea chiuvetei pline de 
vase se vedea pajiştea cu gazon a grădinii. Nu putea să-l 
privească fără să încerce un sentiment prevestitor de 
pericol, ca şi cum dintr-un moment în altul pe suprafaţa lui 
ar fi trebuit să apară amprente de picioare desculţe care 
să se îndrepte amenințătoare spre el. Amprente ca aceea 
pe care o găsiseră într-una dintre jardinierele pline cu 
pământ, acasă la Curtis Lee. 

Mai era şi un alt aspect fundamental al întâmplării, cu 
privire la care nu reuşiseră să-şi facă nici cea mai mică 
idee. Ordinea, dar mai ales frecvenţa cu care umbra îşi 
alegea victimele. Simţeau în ceafă respiraţia grabei. 
Trebuiau să înţeleagă şi trebuiau să o facă repede dacă 
voiau să evite sosirea unui nou apel telefonic şi, imediat 
după aceea, să se trezească în faţa unui alt cadavru, întins 
pe pământ cu oasele zdrobite şi cu chipul redus la o mască 
de ceară topită. 

Puse o sticlă de bere în faţa lui Robert, care se aplecase 
să mai deschidă o altă cutie. 

— Fir-ar să fie, aici sunt numai bonuri şi facturi. 

Lui Jim i se făcu rău. Robert îl învățase că, pe parcursul 
unei investigaţii complicate ca aceea, niciun detaliu nu 
trebuia trecut cu vederea. Nu se ştia de la care amănunt s- 
ar fi putut ivi scânteia care să ducă la deznodământ. De 
aceea, orice lucru trebuia examinat ca şi cum ar fi fost cel 
de la care putea veni iluminarea. 

Foaie cu foaie, scoaseră şi examinară bonuri, extrase de 
cont, acte de proprietate, facturi de lumină şi de telefon. 
Erau şi exemplarele autentice ale unora dintre proiectele 
cele mai importante întreprinse de arhitect în decursul 
carierei lui. 

Multe erau semnate chiar de el. 

Jim se gândi că, după moartea lui prematură, 
documentele acelea ar fi fost o pleaşcă pe masa 
colecționarilor de asemenea piese. Planul acela valora 


— 379 — 


multe mii de dolari sub forma unor tabele tehnice care 
demonstrau geniul unui artist contemporan. Se ruşină 
puţin pentru gândul acela. 

Se întrebă dacă cei care preluaseră materialele lui 
Leonardo da Vinci după moartea lui simţiseră acelaşi 
lucru. Dacă se gândiseră mai mult la banii pe care puteau 
să-i scoată decât la modul de exprimare al unui intelect 
superior. 

Luă sulul de proiecte şi se ridică să le pună în altă parte, 
pentru a lăsa masa liberă. 

— Ciudat. 

Vocea lui Robert îl surprinse din spate. Se întoarse şi îl 
văzu privind un pachet cu bonuri legate cu un elastic, pe 
care îl ţinea în mână. 

— Ce-i aşa de ciudat? 

— Astea sunt foi de vărsământ. 

Detectivul scoase elasticul şi le puse în faţa lui pe masă, 
apoi începu să le examineze unul câte unul. 

— Este socoteala unui credit lunar făcut într-un cont 
curent deschis la First Flag Savings Bank în numele 
doamnei Gwendolyn Lee, efectuat dintr-o bancă din 
Barbados pentru o sumă destul de importantă, aş spune. Şi 
pe urmă... 

Robert îşi luă timpul necesar pentru a răsfoi atent 
pătratele albe de hârtie. 

— Pe urmă, de la un moment dat, vărsământul este făcut 
pe numele lui Curtis Bowlton Lee. Şi aici... 

Polițistul se trezi ţinând în mână o foaie împăturită în 
patru care se afla în teanc, printre celelalte bonuri. O 
desfăcu şi o parcurse cu repeziciune. 

— Aceasta este o scrisoare din partea cabinetului de 
avocatură al lui Theodore Felder. Nu reuşesc să citesc bine 
data, dar trebuie să fie destul de veche. Prin ea i se acordă 
doamnei Gwendolyn Lee un vărsământ lunar până când 
fiul ei, Curtis, va împlini treizeci de ani. 

Robert lăsă scrisoarea şi se duse să examineze direct 
bonul găsit la capătul teancului. 

— Într-adevăr, ultima înştiinţare de plată poartă data de 


— 380 — 


acum şapte ani. Curtis avea treizeci şi şapte de ani, deci 
datele coincid. 

— Pare să fie ca o bursă de studiu. 

— De obicei, bursele de studiu sosesc din partea 
colegiilor sau de la instituţii guvernamentale. Nu cred că 
Barbados poate fi considerat unul dintre acestea. 

— Atunci ce poate fi? 

— Nu ştiu. Dar cred că ar fi cazul să se facă o cercetare 
rapidă la bancă şi la avocatul Felder, chiar dacă nu cred că 
vom da de vreo urmă. Sunt prea multe secrete bancare şi 
profesionale în joc. Dacă s-a recurs la această strategie 
pentru aceşti bani, înseamnă că depunătorul nu dorea să 
fie descoperit. Şi ai să vezi că nu va fi. 

Fireşte, Robert se simţea prost în rolul Cassandrei, dar 
Jim avea prea multă încredere în experienţa prietenului 
său pentru a ajunge la concluzii personale diferite. 

Jim se aşeză şi continuă să-şi bea berea. 

Robert se sprijini de spătarul scaunului şi îşi masă gâtul, 
care îl durea. Tonul vocii încetă să mai fie acela al unui 
poliţist şi deveni cel al unui om timorat în faţa unui lucru 
teribil şi necunoscut. 

— Jim? 

— Da. 

— Te-ai gândit vreodată la ce-o să fie pe urmă? 

Jim înţelesese foarte bine la ce se referea Robert. Era 
aceeaşi întrebare pe care ar fi putut şi ar fi vrut să i-o pună 
el, ştiind că va obţine acelaşi răspuns aproximativ. 

— De fiecare dată când mă pregătesc să mă urc într-un 
elicopter. Este un gând care nu mă părăseşte niciodată. 
Apoi, când mă desprind de la pământ, totul trece şi rămâne 
numai exaltarea zborului. Ştiu însă că este doar amânat 
pentru data viitoare. 

— Şi ce părere ai? 

Jim strânse din umeri. 

— La început credeam că este numai ceva legat de 
ignoranță. Sau, mai bine zis, de necunoaştere. Din instinct, 
oamenii au încercat mereu să elimine frica, ridicând la 
rang de divinitate ceea ce nu intra în posibilitatea lor de 


— 381 — 


înţelegere. La diferite niveluri de evoluţie, au divinizat 
fulgerul, tunetul, ploaia, soarele şi luna. Când am fost în 
Egipt şi în Grecia şi m-am aflat în faţa templelor lui Ra sau 
Jupiter, m-am gândit că fuseseră ridicate cu aceeaşi 
credinţă cu care au fost construite catedralele noastre sute 
de ani mai târziu. 

Jim făcu o pauză şi îşi privi mâinile care ştiau să conducă 
un aparat zburător la mii de metri altitudine. 

— Acolo unde se oprea cunoaşterea, cineva a încercat să 
treacă dincolo folosind magia. Întotdeauna m-am gândit că 
era mai de folos celui care o practica decât celui care 
trebuia să se bucure de efectele ei benefice. Dar acum... 

Acum era totul altfel. Realitatea devenise o sentinţă la 
care se putea face recurs, iar imposibilul, un înlocuitor 
valid. Erau constrânşi să-şi revadă vechile convingeri şi nu 
reuşeau să găsească nimic de propus în schimb. 

Şi, îngropată pe undeva în străfundurile pământului, era 
o umbră care reuşea să suprime vieţi şi certitudini. 

Robert fu primul care îşi reveni. 

— Bine. Să continuăm. Şi să vedem ce-i aici înăuntru. 

Se apropie de două cutii dreptunghiulare de carton 
albastru impermeabil, destul de voluminoase, luate din 
biroul arhitectului Lee şi săltă capacul celei dintâi. 

— Ia priveşte... i 

Jim se apropie să vadă ce îl uimise pe detectiv. Înăuntru 
erau înghesuite foi tipărite, îngălbenite de timp, fiecare 
dintre ele învelită într-o foaie de hârtie velină opacă. 
Robert o trase cu delicateţe pe cea de deasupra şi o scoase 
din învelitoarea ei. 

Era un anunţ de recompensă. Calitatea hârtiei şi a 
tipăririi, precum şi grija cu care fusese păstrat te duceau 
cu gândul că ar fi putut fi original. Statul New Mexico 
oferea o recompensă de cinci sute de dolari de argint 
pentru capul lui William Bonney alias Billy the Kid, căutat 
pentru furt şi crimă. 

— Ei, cred că lucrurile astea au o anumită valoare. 

— Fără îndoială, dar nu mi se pare că s-ar potrivi cu 
personalitatea lui Curtis Lee. 


— 382 — 


— Mi se pare mai degrabă una dintre acele colecţii care 
îi pasionează pe puşti. Din acelea care te fac să zâmbeşti 
când ţi le aminteşti şi care adună praful prin vreun pod. 

Examinară rând pe rând anunţurile care erau în cele 
două cutii. Prin faţa ochilor le trecură nume, date, crime şi 
promisiuni de bani în schimbul vieţii sau al morţii. Multe 
nume le erau cunoscute. Nume faimoase din istoria de la 
graniţă amestecate cu altele necunoscute, dar încărcate de 
aceleaşi păcate şi de aceeaşi condamnare de a trăi în afara 
legii. 

Jeff Kingston, Emmet Dalton, Bill Doolin, Tom Evans, 
Scott Truman, Ozzie Siringo... 

Privind chipurile acelea reproduse aproximativ de 
tehnicile fotografice ale acelor vremuri, se treziră în faţa 
unei epoci diferite de cea care era sărbătorită în locuri 
precum Cielo Alto Mountain Ranch. O epocă fără glorie şi 
fără eroi, când oamenii mureau străpunşi de un glonţ pe la 
spate şi, mai ales, când indienii erau masacrați în taberele 
lor din munţi. 

Atunci când scoaseră ultimul pachet, îşi dădură seama 
că pe fundul celei de-a doua cutii era una mai mică. Robert 
o scoase afară şi îi săltă capacul. 

În interior erau fotografii originale, în clasica tehnică 
sepia a vechilor portrete. Le împărţiră şi le trecură prin 
faţa ochilor una câte una. Şi aici era vorba despre bărbaţi, 
femei, copii şi fragmente de istorie care erau acum 
îngropate sub pământ sau în pulberea timpului. 

Apoi se întâmplă ceva. 

Jim se trezi ţinând în mână o fotografie şi rămase cu 
răsuflarea tăiată. 

— Robert. 

Detectivul înălţă capul şi din expresia feţei lui Jim, îşi 
dădu imediat seama că se întâmpla ceva important. Luă 
fotografia pe care i-o întindea celălalt şi, atunci când îi 
căzură ochii pe ea, înţelese de unde venea emoția 
prietenului lui. Şi fu imediat învăluit la rândul lui de 
aceeaşi stare de spirit. 

Era portretul a două persoane care fixau obiectivul 


— 383 — 


temătoare, cu o timiditate pe care sigur nu o avuseseră 
când încălecaseră sau când împuşcaseră un alt om. 

Primul era un indian de vârstă nedefinită, imortalizat în 
imagine cu chipul împietrit, cu pielea ciupită de vărsat şi 
cu un zâmbet crud în colţul gurii. Pe cap purta o pălărie 
moale împodobită cu ceea ce părea să fie o pană de 
vultur... 

Celălalt era mai tânăr, puţin mai mare decât un 
băieţandru. Era înalt şi avea barbă. Dar, în ochii lui Jim şi 
ai lui Robert, chipul lui trecuse imediat pe planul doi în 
raport cu un alt detaliu. Omul purta pe cap o pălărie 
neagră care avea în jurul calotei o panglică acoperită de 
ornamente de argint. 

— Doamne sfinte, dar acesta este... 

Jim îl întrerupse numai pentru a-şi exprima la rândul lui 
uimirea. 

— Exact. Este pălăria pe care am găsit-o în peşteră. Ba 
mai mult... 

Jim se aşeză pe scaun, dar Robert nu reuşi să facă la fel. 

— Eu ştiu cine este acest bărbat. 

— Drace! Cine e? 

Pe Jim îl dobori deodată toată oboseala zilei. Iar 
uşurarea tihnită de a fi reuşit în sfârşit să găsească o urmă 
îi răpise şi entuziasmul. 

— I-am văzut portretul agăţat pe un perete acum câteva 
zile. Este Jeremy Wells, bunicul lui Cohen Wells. 


— 384 — 


38 


Alan Wells nici măcar nu încercase să doarmă. 

Şedea pe un fotoliu în camera lui, cufundat în umbra 
albăstrie a unui televizor căruia îi închisese sonorul. 
Imaginile se materializau pe ecran fără suportul vocii şi 
totul devenea realitatea care era de fapt. O mişcare inutilă 
de guri în tentativa disperată de a-şi face auzite cuvintele 
pe care nimeni nu le asculta. 

Se retrăsese în camera lui după ce luase masa singur. În 
timp ce se pregătea să se aşeze la masă, tatăl lui sosise şi 
se arătase în uşa sufrageriei, însoţit de alţi doi oameni. 
Intraseră pentru a-l saluta, şi Cohen Wells îşi prezentase 
fiul cu orgoliu vizibil oaspeţilor lui. 

— Bună, Alan. E totul în regulă? 

— Da. 

— Aş vrea să-ţi prezint două persoane. 

Chiar dacă surprinsese în tonul sec al lui Alan o 
oarecare neplăcere faţă de acea sosire neaşteptată, îşi 
urmase calea. Ca întotdeauna, de altfel. 

— ţi aminteşti de Colbert Gibson, nu-i aşa? 

— Fireşte. 

Gibson înaintase cu mâna întinsă, cordial şi fals în 
acelaşi timp. 

— Bună, Alan, ce mai faci? 

Reuşise să fie diplomat, când de fapt dorinţa lui 
instinctivă era să-l trimită la dracu' pe manipulatorul acela 
politic. 

— Bine. 

li strânsese mâna la rândul lui. Gibson nu se schimbase 
deloc, încărunţise numai puţin pe la tâmple. Era un bărbat 
frumos şi se mişca aşa cum se mişcă cine este conştient de 
asta. Alan îl întâlnise de mai multe ori, atunci când era 
directorul băncii lor, înainte ca o serie de împroprietăriri 
necuvenite să îl facă să obţină avansarea ca primar în locul 
puşcăriei. 

Tatăl lui îl condusese în faţa lui pe al doilea om. 


— 385 — 


— Şi acesta este Dave Lombardi. Se încăpăţânează să 
facă pe medicul legist, când de fapt este unul dintre cei 
mai buni cunoscător de cai din zonă. 

Strângerea de mână a lui Lombardi era puternică şi 
uscată, avea chipul bronzat, iar părul grizonant uşor în 
dezordine. Dar dacă i se cercetau ochii, aceştia nu aveau 
forţa de a susţine privirea. Alan nu reuşise să înţeleagă 
dacă asta ţinea de caracter sau de stânjeneala de a se afla 
în faţa unui om care ducea povara unei istorii ca a lui. 

Apoi se hotărâse să ia în calcul ambele posibilităţi. 

Tatăl lui se retrăsese şi ajunsese în dreptul uşii. 

— Bine, nu te mai deranjăm. Te lăsăm să iei cina. 
Trebuie să schimb câteva vorbe cu aceşti prieteni, iar pe 
urmă, din păcate, trebuie să ies din nou. Ne vedem mâine. 

Gibson şi Lombardi îl salutaseră cu respectul împărţit în 
egală măsură între el şi tatăl lui şi se îndreptaseră către 
birou însoţiţi de gazda lor. Alan se gândise că „prietenii” 
trebuia să fi simţit, fiecare din motive diferite, o doză 
apreciabilă de disconfort, gândindu-se la o reuniune cu 
Cohen Wells. Îşi amintea foarte bine în ce context le 
văzuse recent numele. Amândoi apăreau bine încondeiaţi 
în caietul lui negru. Şi erau observaţii care ar fi putut avea 
drept consecinţă falimentul sau închisoarea. 

Văzând că pleacă, se întrebase cum de tatăl lui îi 
convocase acasă în loc să-i primească la bancă. Nu reuşise 
să formuleze nici măcar o ipoteză, pentru că venise Shirley 
să-i anunţe un telefon. Cu aer bănuitor, îi anunţase apelul 
unei anume April Thompson. Tăcuse şi pierduse câteva 
secunde să decidă dacă voia să vorbească sau nu. În 
sfârşit, o autorizase pe guvernantă să-i facă legătura. 

— Bună, Alan. Sunt April. Ce faci? 

— Aş spune că bine. Dar tu? 

— Destul de bine. Sunt mereu grăbită, aşa cum îmi cere 
meseria. Eu mi-am ales-o, de aceea nu am multe de 
reproşat. 

— Ce face fiul tău? 

— Creşte. Şi vârsta lui mi-o arată pe a mea. 

Alan considerase că politeţurile, care între ei erau mai 


— 386 — 


ascuţite decât ar fi trebuit, erau suficiente. 

— Scuză-mă, April, dacă e vorba de interviul tău, eu... 

— Nu. Nu de aceea te-am sunat. 

Poate pentru a-şi căuta cuvintele făcu o pauză. Şi în 
sfârşit sosiseră cele corecte. Cele mai simple. 

— Putin mai devreme am văzut-o pe Swan. Am stat de 
vorbă. 

— Înţeleg. 

— Am vorbit despre tine. 

— Asta înţeleg mai puţin. Există subiecte de conversaţie 
mai bune pe lume. 

Era ostilitate în vocea lui, şi April o sesizase. Nu era 
împotriva ei, sau a lui Swan, sau a lumii, ci împotriva lui 
însuşi. 

— Alan, Alan, Alan... vrei să te opreşti o clipă? 

Era tonul afectuos al unei surori mai mari faţă de fratele 
tânăr şi incorigibil. 

— Îţi aminteşti că şi eu fac parte din această poveste? 
Ştiu cum te-ai simţit pentru că drumurile noastre s-au 
intersectat. Ceea ce s-a întâmplat ne-a marcat pe toţi, fie 
că vrem sau nu. Nu îţi spun poveşti. Aş vrea doar să-ţi dau 
un sfat, din prietenia neclintită pe care ţi-o păstrez. Orice 
ar fi făcut fata aceea, crede-mă că a plătit suficient. Eu 
socot că a sosit momentul pentru puţină pace, atât pentru 
ea, cât şi pentru tine. 

Ar fi trebuit să urmeze regula strictă a lui „gata cu asta 
şi la revedere”. În schimb, era numai un om chinuit de 
enigma eternă a sentimentelor. A acelor sentimente care 
puteau provoca răni ce nu se vindecă folosind proteze. 

Şi, ca atare, preferase drumul prea scurt al iluziilor. 

— După tine, ce-ar trebui să fac? 

— Dacă mai simţi ceva pentru Swan, dă-i o a doua şansă. 
Şi dă-ţi-o şi ţie. 

Tăcuse pentru a-i da posibilitatea să încheie. 

— Ştiu că un om în situaţia ta este terorizat să nu ia mila 
drept dragoste. Dar tu să nu faci greşeala inversă. Nu lua 
dragostea drept milă. 

Urmară câteva cuvinte rapide pentru a nu o lăsa pe 


— 387 — 


femeia de la capătul celălalt al firului să simtă că vocea îi 
tremura. 

— Mă voi gândi. Oricum îţi mulţumesc, April. Bună 
seara. 

Fără să-i dea posibilitatea să mai adauge ceva, încheiase 
convorbirea. 

Imediat îi păruse rău de expedierea aceea telegrafică, 
lucru care lui April trebuia să-i fi sunat în urechi ca o fugă. 
Însă de atunci, nu încetase nicio clipă să se gândească la 
conversaţia aceea. 

Existase un moment în care şi-ar fi dat viaţa pentru 
Swan şi şi-ar fi riscat-o pentru Jim. Apoi totul se 
precipitase şi ajunsese să şi-o rişte pentru nişte băieţi pe 
care, de fapt, nici nu-i cunoştea. Dar care îi dăduseră mai 
mult decât cei pe care odată îi numise prieteni. 

Acum era iar asaltat de gânduri care păreau copia celor 
de demult. Îşi spusese de mai multe ori că trecutul era 
trecut şi, ca atare, se obişnuise să-l manevreze şi să-l 
demonteze. Dar acum, când fiecare lucru se reconstruia 
încet, încet în prezent, totul părea pregătirea perfectă a 
uneia dintre farsele obişnuite ale existenţei. 

Îşi dădea seama că, în situaţia lui, gândul la Swan era 
cea mai bună metodă de a-şi face rău sieşi. Dar de data 
asta era un avantaj. Cu amărăciunea ironiei, reuşise să 
adauge că, pentru prima oară, dacă era un lucru rău, avea 
privilegiul de a şi-l face singur. 

Se ridică din fotoliu şi se apropie de pat pentru a-l 
chema pe Jonas să-l ajute pentru noapte. Tocmai se 
aşezase şi se pregătea să ia telefonul, când aparatul începu 
să sune. 

Îi acordase lui Shirley permisiunea să se retragă şi ştia 
că, atunci când tatăl lui se vedea cu vreunul dintre 
colaboratorii săi, nu răspundea la telefon. Apoi, resemnat, 
ridică aparatul şi răspunse. 

— Alan Wells. 

— Alan, sunt Jim. 

Instinctiv se uită la ceas. Era aproape miezul nopţii. 

— Bună, ce se întâmplă la ora... 


— 388 — 


— Nu am timp acum să-ţi explic ce se întâmplă. Cred că 
nici nu aş şti prea bine cum să o fac. Dar trebuie să-ţi spun 
ceva şi trebuie să mă crezi pe cuvânt. Viaţa îţi este în 
pericol. 

— Viaţa în pericol? Dar ce spui? Ai înnebunit? 

— Crede-mă pe cuvânt şi promite-mi că nu vei ieşi din 
casă. Chiar dacă ţi se pare o prostie, rămâi într-un loc 
unde poţi avea o pardoseală sub picioare. Nu te duce sub 
nicio formă în grădină. Promite-mi. 

— Jim, ai băut? 

Un fâşâit indică trecerea receptorului dintr-o mână în 
alta. Apoi din telefon se auzi o voce profundă pe care nu o 
cunoştea. 

— Domnule Wells, sunt detectivul Robert Beaudysin de 
la Poliţia din Flagstaff. Mă auziţi? 

— Da. 

— Vă asigur că nu este o glumă. Ţinând cont că sunteţi 
un militar, vă voi vorbi altfel. Aceasta nu este o simulare. 
Faceţi aşa cum vă spune prietenul dumneavoastră. Şi 
avertizaţi-l pe tatăl dumneavoastră. Şi el este în acelaşi 
pericol. Daţi-ne timpul necesar şi vom fi la dumneavoastră. 

Clic. 

Tonul poruncitor şi teama din cele două voci îi rămaseră 
în ureche lui Alan şi după întreruperea convorbirii. Şi 
totuşi nu-i venea să creadă ceea ce auzise. 

El şi tatăl lui în pericol de moarte? Şi de ce oare? Şi, mai 
ales, de unde venea ameninţarea? Povestea aceea cu 
pardoseala şi grădina suna puţin cam absurd. Pe de altă 
parte, nu credea că Jim ar fi dat acel telefon dacă nu ar fi 
fost într-adevăr convins de necesitatea de a-l pune în 
gardă. Pentru o clipă fu tentat să sune la secţia de poliţie, 
pentru a se convinge de existenţa unui detectiv cu numele 
de Robert Beaudysin, dar imediat se decise să nu facă aşa 
ceva. 

Alan fusese antrenat să trăiască laolaltă cu pericolul. Şi 
pericolul se prezenta adesea însoţit de o situaţie de 
urgenţă. Era chiar componenta muncii de soldat, materia 
primă. lar lipsa sângelui-rece era primul inamic. Nu îi era 


— 389 — 


frică deoarece simţea că, dacă ceea ce de abia îi spuseseră 
era adevărat, nu era timp de temeri. Spuseseră că, atâta 
timp cât rămânea în casă, nu era nicio problemă. 

Foarte bine. 

De aceea, hotări că, în primul rând, trebuia să se ducă 
să-şi avertizeze tatăl. Pe urmă, dacă ar fi fost cazul, ar fi 
avut tot timpul să râdă pe seama lui însuşi şi să se 
enerveze pe cel care născocise toată povestea aceea. 

Luă cârjele care erau sprijinite de peretele de lângă pat 
şi se ridică în picioare. Datorită lui Wendell, începea să se 
familiarizeze cu protezele, iar drumul până la biroul tatălui 
său fu mult mai uşor decât i s-ar fi părut cu o săptămână în 
urmă. 

Când se află în faţa uşii şi o împinse, îşi dădu seama că 
ajunsese prea târziu. Lumina era stinsă şi camera era 
goală. 

Întâlnirea se consumase destul de repede şi, la sfârşit, 
cei trei oameni ieşiseră. Era atât de cufundat în gândurile 
lui, încât nu auzise zgomotul maşinilor care plecaseră; asta 
şi pentru că dormitorul lui era pe partea cealaltă a casei 
faţă de parcare. 

Aprinse lumina şi intră în birou. 

Se apropie de masă şi se aşeză cu o abilitate care-l 
surprinse. Rămase perplex o clipă, neştiind ce să facă. Nu 
avea nici cea mai mică idee unde intenţiona să se ducă 
tatăl lui o dată ce ieşise din casă. Sigur nu era cu şoferul, 
pentru că seara Jonas îi stătea lui la dispoziţie. Singura 
speranţă era să fi fost în maşină cu Colbert Gibson şi cu 
Dave Lombardi şi să mai fie încă împreună cu ei. Nu avea 
numerele lor de mobil, dar era sigur că Beaudysin ar fi 
avut posibilitate să ia legătura cu ei imediat ce ar fi sosit. 

În clipa aceea, un mic amănunt îi atrase atenţia. Pe 
birou, în faţa lui era o cutie de dimensiuni obişnuite din 
lemn de cedru cu intarsii de argint. Părea, după aspect, 
una dintre cutiile acelea pentru havane care ţineau loc şi 
de umidificator. Trebuia să fi sosit de curând pentru că îşi 
aducea bine aminte că nu era atunci când el fusese acolo 
ultima oară. Obiectul i se păru nepotrivit în camera aceea, 


— 390 — 


având în vedere că tatăl lui nu fuma şi îi detesta pe cei 
care o făceau în prezenţa lui. 

Fusese probabil un cadou făcut preşedintelui First Flag 
Savings Bank din partea cuiva care spera să facă afaceri 
cu el. Sau care le făcuse. 

Întinse mâna şi săltă capacul. Înăuntru nu erau havane, 
ci unul dintre acele aparate digitale de buzunar pentru 
înregistrări. Sigur fusese pus pe birou pentru a înregistra 
idei spuse cu voce tare şi mici notițe sau pentru a dicta 
scrisori pe care să le transcrie în ziua următoare vreo 
secretară. Observă că ledul roşu era aprins, ceea ce 
însemna că era în curs o înregistrare. În primul moment se 
întrebă de ce ar fi decis tatăl lui să înregistreze 
conversaţia pe care o avusese cu primarul şi cu tipul 
celălalt pe care i-l prezentase ca medic legist. Pe urmă 
ajunse la concluzia că lucrul acesta se întâmplase fără 
voie. Capacul cutiei avea dedesubt o serie de protuberanţe 
asemănătoare cu nişte bucățele de burete, îmbibate de apă 
pentru a ţine havanele la temperatura potrivită. 

Alan putea să-şi imagineze ce se întâmplase. Cei trei 
intraseră în birou. Cum era de presupus, tatăl lui se 
aşezase la locul lui în spatele biroului, iar cei doi oaspeţi 
pe fotoliile din faţa lui. Apoi începuse să vorbească şi, pe 
parcursul conversaţiei, deschisese şi închisese distrat 
cutia. lar una dintre proeminențe acţionase asupra 
butonului şi dăduse drumul înregistrării. 

În altă împrejurare, ar fi închis cutia şi ar fi plecat, 
gândindu-se că nu era treaba lui. Dar acum, după cuvintele 
alarmante ale lui Jim şi după fişierele pe care le văzuse pe 
calculator despre Gibson şi Lombardi, lucrurile luau o altă 
întorsătură. 

Scoase din cutie aparatul, îl închise şi derulă de la 
început. Apoi apăsă pe butonul care pornea înregistrarea. 
Prin intermediul micului microfon al aparatului, în ciuda 
calităţii înregistrării, datorate casetei de lemn, avu loc 
pentru a doua oară un dialog care se desfăşurase cu puţin 
înainte în camera aceea, cu o claritate surprinzătoare. 

Alan reuşea să recunoască vocile fără nicio problemă. 


— 391 — 


Cohen: 

— Nimic? 

Gibson: 

— Am perchiziţionat casa încă o dată. Nimic. 

Cohen: 

— Pe naiba! Aţi fost mult prea grăbiţi să-l lichidaţi pe 
bătrân. Ne-am debarasat de un opozant important la 
proiectul ranch-ului, dar în loc să eliminăm problema cu 
totul, doar i-am schimbat locul. Ar fi trebuit mai întâi să 
găsiţi documentul. 

Lombardi: 

— Eu nu am nicio legătură. Am dat numai o indicație 
asupra strategiei de urmat. O injecție cu eter era metoda 
cea mai bună ca moartea să pară că se datorează unui atac 
cardiac. Tenachee era bătrân şi un asemenea diagnostic 
era perfect valabil. Apoi am făcut autopsia şi am confirmat 
teza. Ştiind că urma să fie incinerat, nu erau de aşteptat 
niciun fel de complicaţii. 

Cohen nerăbdător: 

— Şi iată că au fost, pentru că psihopatul acela de Jed 
Cross era aşa de nerăbdător să omoare pe cineva, încât nu 
s-a gândit decât după aceea să caute documentul. Şi de 
fapt, nu l-a găsit. 

Gibson, disculpându-se: 

— Nu mă privi aşa, Cohen. Am decis împreună. Jed mai 
făcuse atâtea alte treburi pentru noi, mai mult sau mai 
puţin curate, şi se purtase bine întotdeauna... 

Cohen, grăbit: 

— Bine, bine, oricum nu mai putem face nimic acum. Cel 
puţin cu bătrânul. 

Gibson, îngrijorat: 

— Ce vrei să spui? 

Cohen, nerăbdător: 

— Gândeşte-te o clipă înainte de a vorbi. Acel Jim 
Mackenzie este singurul moştenitor şi pare evident că nu 
ştie nimic despre hârtia aceea. Altfel, înfometat de bani 
cum este, s-ar fi prezentat deja să curețe contul. A trebuit 
chiar să îl angajez, pentru a putea controla îndeaproape 


— 392 — 


dacă ieşea ceva la iveală. Dar acum riscul este mult prea 
mare. Şi dacă ar păţi ceva din întâmplare, totul ar fi 
terminat. lar documentul ar rămâne să putrezească acolo 
unde l-a ascuns bunicul lui. 

Gibson, cu o undă de panică în voce: 

— Nu cred că se mai poate parcurge încă o dată aceeaşi 
cale. 

Cohen, hotărât: 

— Pe lume, toate căile pot fi parcurse. 

Lombardi, cu un timbru puţin mai ascuţit decât de 
obicei: 

— Cohen, fii rezonabil. Nu se poate întinde coarda prea 
mult. 

Cohen, stăpânul tuturor în furia lui: 

— Nu zbiera, idiotule. Vrei să-ţi bagi în cap că nu pot 
risca? Trebuie să am certitudinea că nimeni niciodată nu 
va veni să reclame drepturi pentru acea proprietate. Nu 
mă pot pune în situaţia de a negocia. Oricine nu-i căzut din 
Lună, imediat ce şi-ar da seama ce are în mână, ar cere o 
grămadă de bani. 

Pauză de gândire pentru toţi trei. Pe urmă iar Cohen, 
rece şi stăpân pe sine: 

— Nu. Aceasta-i singura cale. Trebuie să căutăm o 
persoană care să se ocupe de asta. Tipul ăsta pilotează de 
obicei elicoptere. Şi doar ştim cu toţii că sunt aparate 
foarte sensibile. Cad în fiecare zi în orice colţ al lumii. Sau 
inventaţi voi altceva, numai să se ajungă la un rezultat. 

În înregistrarea aproximativă a acelui aparat micuţ, 
tăcerea care învăluise cu puţin înainte camera părea mai 
profundă decât cea de acum. 

Apoi din nou Cohen. Învăluitor. Aluziv. Convingător: 

— Dacă puneţi la punct treaba asta, nu mai trebuie să vă 
faceţi probleme pe urmă. Tu îţi vei primi înapoi 
mărturisirea, şi tu... 

O pauză. Sigur capul i se întorsese către Lombardi: 

— Tu îţi vei şterge datoria. Mi se pare o înţelegere 
cinstită. 

Linişte şi un moment de gândire, doar pentru doi de 

— 393 — 


data asta. 

Apoi un zgomot de fotoliu mişcat, însoţit imediat de 
altele. Sfârşitul întâlnirii. 

Cohen: 

— Situaţie sub control şi... suntem de acord, atunci. 
Ţineţi-mă la curent. 

„„„deja altundeva. 

— Scuzaţi-mă că nu mai stau, dar am de lucru. Este o 
anumită domnişoară la Sedona care îmi aşteaptă vizita. 

Paşi. Linişte. Îngheţ. 

Alan avu senzaţia netă că auzea huruitul a ceva ce se 
prăbuşea. Tot ceea ce pătimise în viaţă i se părea nimic 
faţă de ceea ce întâmplarea îi servise sub forma unui 
aparat de înregistrări aflat pe un birou. Ştia că tatăl lui nu 
era un sfânt. Un om de afaceri nu este niciodată. Era 
nevoie de tărie şi de lipsă de scrupule pentru a-ţi face loc 
cu coatele în lumea financiară. 

Dar ceea ce descoperise îl lipsea de acea parte din viaţă 
care nu trebuie niciodată comercializată. Acela era omul 
care îi fusese punct de referinţă încă din copilărie, care se 
îmbrăca în Moş Crăciun pentru a pune cadourile sub brad, 
acela pe care fusese învăţat să-l considere cel mai bun om 
de pe pământ. 

Acum totul era şters, anulat, distrus clipă de clipă de 
fiecare dintre cuvintele ieşite din acel aparat. 

Alan se gândi că nimeni nu trebuia să ajungă să 
cunoască lucruri ca acelea pe care el tocmai le 
descoperise. Nimeni pe lume nu merita să afle că propriul 
tată este un asasin. 


— 394 — 


39 


Când Jim şi Robert ajunseră în casă călăuziţi de Jonas, 
Alan îi aştepta aşezat pe divanul din salon. Purta un 
trening, iar cârjele de aluminiu pe care şi le amintea Jim 
erau sprijinite lângă el. Îl găsiră aşteptând, dar în mod 
straniu nu era îngrijorat. Pe chipul lui nu se citea nici cea 
mai mică urmă a motivului pentru care cei doi vizitatori 
nocturni erau acolo. Părea obosit şi absent, departe, ca şi 
cum toată povestea aceea nu avea nicio legătură cu el sau, 
mai rău, ca şi cum nu l-ar fi interesat nimic. Jim se 
aşteptase să-l găsească împreună cu Cohen şi se miră că-l 
găsea singur. 

Robert trebuie să fi avut acelaşi gând, pentru că sări 
peste orice convenienţe, având în vedere situaţia de forţă 
majoră. 

— Tatăl dumneavoastră nu este? 

— Nu. A ieşit. 

Jim interveni, pentru a nu-l lăsa singur în faţa lui Robert. 

— Nu ai reuşit să-l avertizezi? 

Alan dădu negativ din cap. 

— Nu. L-am lăsat într-o reuniune aici în casă, cu 
primarul şi un anume Dave Lombardi, un medic legist. 

Robert îl privi întrebător pe Jim. Şi el se întrebase ce 
însemna vizita aceea. Prezenţa primarului era de înţeles, 
dar aceea a medicului nu prea era justificată. Alan nu îşi 
dădu seama de perplexitatea lor şi continuă pe drumul pe 
care îl avea în faţă. Sau, mai curând, pe cel pe care i-l 
deschiseseră în faţă. 

— Mi-a spus că avea să iasă după aceea. Când mi-aţi 
telefonat şi am coborât, nu mai era. Am încercat pe mobil, 
dar este închis. 

— Crezi că a rămas împreună cu Gibson şi Lombardi? 

— Nu cred. Cred că are o relaţie cu o femeie din Sedona. 
Şi parcă am înţeles că intenţiona să se ducă la ea. 

— La naiba! 

Detectivul se ridică. Rămase în picioare în mijlocul 


— 395 — 


camerei, dar mintea lui începuse deja să lucreze. 

— Trebuie să mă duc la sediu şi să trag nişte sfori 
pentru a-l găsi. lar ca să fac asta, trebuie să fiu acolo. 

Scoase din buzunarul hainei un carneţel. 

— Am nevoie de informaţii. 

Alan înţelese imediat ce voia să spună polițistul. 

— Conduce un Bentley Continental albastru sau un 
Porsche Cayenne metalizat cu număr de Arizona. Nu ştiu 
pe care din cele două a luat-o, dar dacă vă uitaţi în garaj, 
veţi vedea. Purta un costum gri-închis. 

— Nu s-ar fi putut schimba? 

— Poate, însă nu cred. Camera lui este lângă a mea şi l- 
aş fi auzit. 

Incă o dată, lui Jim i se păru că era nesincronizat cu 
situaţia de urgenţă pe care o aveau de înfruntat. Vorbea ca 
şi cum i-ar fi fost greu să formuleze cuvintele, iar privirea 
lui cobora cam des în pământ. 

Alan arătă spre o uşă în partea stângă a salonului. 

— În capătul acelui coridor este biroul lui. Dacă aveţi 
nevoie de o fotografie, găsiţi câteva recente pe unul dintre 
rafturile bibliotecii. 

— Foarte bine. 

Robert ieşi din cameră, iar el şi Jim rămaseră singuri. 

Jim se aşeză pe fotoliul din faţa divanului, cu picioarele 
desfăcute şi braţele atârnate în gol. 

— Alan, ştiu că tot ceea ce mă pregătesc să-ţi spun nu va 
fi uşor de acceptat. Iar anumite lucruri te rugăm să le crezi 
pe cuvânt. Este o poveste care a început cu mult timp în 
urmă. 

Decisese împreună cu Robert să-i spună lui Alan multe 
lucruri, dar nu totul. Oricum, realitatea era complicată 
chiar şi pentru ei, care o urmăriseră pas cu pas. Ar fi fost 
un efort uriaş să încerce să convingă pe cineva străin de 
fapte că acela era adevărul. 

— Avem motive să credem că străbunicul tău, Jeremy 
Wells, a fost, împreună cu alte trei persoane, autorul 
masacrului din Flat Fields. Acum toţi descendenţii acelor 
persoane sunt în pericol de moarte. Există cineva care îi 


— 396 — 


ucide unul câte unul. 

Alan îl privea şi îl asculta. Jim avea impresia că ţinea 
ochii aţintiţi asupra lui, dar că privirea lui trecea dincolo 
fără să-l vadă. Îşi dădu seama că acele cuvinte reuşiseră 
să-i readucă mintea în acea cameră, în faţa lui şi a faptelor 
pe care i le expunea. 

— Dar cum este posibil? 

Jim desfăcu braţele şi, în gestul acela, era toată 
neputinţa lor. 

— Nu ştim, şi acesta este cel mai important. Au murit 
însă patru persoane. Trebuie să facem tot ce ne stă în 
putinţă pentru a nu se mai întâmpla din nou. Şi avem 
nevoie de ajutorul tău. 

— Ce pot face eu? 

— Trebuie să ştim şi noi ceea ce cunoaşte asasinul. Cu 
siguranţă ai documente privitoare la familia ta. Trebuie să 
punem mâna pe ele şi să vedem dacă reuşim să 
descoperim o urmă care să ne lămurească cine era cu 
Jeremy Wells la Flat Fields. 

Jim scoase din buzunar fotografia pe care o luase din 
colecţia lui Curtis Lee şi i-o întinse lui Alan. 

— Am găsit asta. E posibil ca indianul care este cu el în 
fotografie să fie unul dintre... 

Jim se corectă imediat. Chiar şi după tot ce se 
întâmplase, îi era greu să pronunţe cuvântul „complici” de 
faţă cu Alan. 

— E posibil să fi fost unul dintre responsabilii acelei 
întâmplări. Trebuie să aflăm cine sunt ceilalţi doi. 

Alan mai privi fotografia încă o clipă. Jim îşi dădu seama 
că pomenirea străbunicului şi posibila legătură a acestuia 
cu faptele nu trecuse fără să lase urme. Pe de altă parte, 
fireşte, nu erau genul de lucruri care se primesc cu inima 
uşoară. Se simţi vinovat pentru că tocmai el fusese cel care 
îi dăduse vestea aceea. In sfârşit, Alan luă cârjele şi se 
ridică de pe divan cu oarecare dezinvoltură. O clipă, Jim 
avusese intenţia să-i întindă mâna pentru a-l ajuta, dar se 
oprise la timp. 

— Vino cu mine. 


— 397 — 


Alan se îndreptă spre uşa pe unde dispăruse Robert. 
Detectivul ieşi tocmai când îl ajungeau din urmă. Se dădu 
la o parte pentru a-i lăsa să treacă. 

— Am găsit ceea ce-mi trebuia. Trebuie să plec acum. 
Mai departe te descurci, Jim. Ştii foarte bine ce ai de 
căutat. Şi dacă descoperi cumva ceva, anunţă-mă imediat. 
Bună seara, domnule Wells. 

Se îndepărtă fără să aştepte răspunsul, traversând 
salonul în pas grăbit. Dacă Alan ar mai fi avut cât de cât o 
îndoială, graba pe care polițistul o avea în voce şi în 
comportament ar fi fost de ajuns să i-o înlăture. 

În timp ce îl urma spre birou, Jim se gândi că prietenul 
lui nu fusese câtuşi de puţin curios văzându-l antrenat într- 
o anchetă de poliţie de la care erau excluşi de obicei 
cetăţenii obişnuiţi. Apoi îşi aminti că Alan era un militar şi 
că, în faţa unei situaţii de urgenţă, era antrenat să 
acţioneze asupra obiectivului primar şi de-abia după aceea 
să-şi pună întrebări în plus. 

Trecură de uşa biroului şi Jim se găsi într-o încăpere 
care amintea de mobilierul din biroul lui Cohen de la 
bancă. Sau poate era ideea prezenţei lui care într-un fel le 
făcea să se asemene. Din anumite puncte de vedere, tatăl 
lui Alan era o persoană foarte controversată, dar trebuia 
să i se recunoască meritele unei personalităţi puternice şi 
deosebit de charismatice. 

Cu mersul lui ajutat de cârje, Alan se duse la o bibliotecă 
de metal care ocupa întregul perete din stânga şi care se 
sprijinea pe o serie de module cu uşi glisante. Se opri în 
faţa celui din mijloc. Arătă cu mâna spre el şi se dădu la o 
parte. 

— Deschide aici! 

Jim se aplecă şi împinse uşa pe şine, fără greutate şi fără 
zgomot. 

În interior văzu că pe raft se aflau o serie de volume 
care la prima vedere aveau aspectul unor albume 
fotografice. 

— Ia-le pe astea! 

Jim luă volumele legate în piele şi se duse să le pună pe 


— 398 — 


birou. În total erau opt volume şi încă destul de grele, de 
aceea fu nevoit să facă două drumuri. Între timp, Alan se 
aşezase pe scaunul stăpânului, în spatele biroului. 

Era impresionant să-l vezi pe locul care se identifica de 
obicei cu figura tatălui. Fireşte, într-o zi ar fi devenit 
proprietarul întregii averi şi locul acela i-ar fi revenit de 
drept. Jim ştia că nu ar fi fost niciodată cum era Cohen. 
Poate pentru afaceri nu era un mare noroc, dar pentru 
Alan era cu siguranţă. 

— Sunt aici toate fotografiile şi documentele pe care 
tatăl meu a reuşit să le găsească pentru a dovedi trecutul 
familiei noastre. 

Jim începu să le cerceteze şi văzu că fiecare volum avea 
o dată. După o scurtă căutare, îl deschise pe cel referitor 
la perioada care îl interesa. Pe foi de hârtie maro erau 
fixate, cu o tehnică fotografică uşor de identificat, 
momente ale unei istorii pe care toţi cei de prin partea 
locului se înghesuiau să o scoată în evidenţă şi să o pună 
cu orgoliu în lumina reflectoarelor. Pentru a evidenția 
numai aspectul epic şi eroic, se încerca eliminarea petelor 
din cadru. Cu rezultate mai mult sau mai puţin de aşteptat. 

Jeremy Wells apăru imediat călare pe un cal şi în faţa 
unei construcţii care purta însemnele Big Jake's Trade 
Center, însoţit de acelaşi indian. Într-una din cele două 
imagini avea pe cap pălăria cu ornamentele de argint. Pe 
pagina următoare erau numai două fotografii. Una înfăţişa 
un om între două vârste, mătăhălos, care privea obiectivul 
cu un aer nu tocmai liniştit. 

Alan văzu la ce imagini se uita Jim şi explică momentul 
şi personajele. 

— Nu ştim prea bine de unde se trăgea Jeremy Wells. 
Ştim că a sosit aici cu puţin înaintea primilor colonişti. Ca 
să ne înţelegem, aceia care au sărbătorit 4 iulie 1876 
înălţând steagul american în vârful unui pin. De aceea, 
atunci când a fost înfiinţată banca, i-au dat numele de First 
Flag Savings Bank. Cel care este alături de străbunicul 
meu se cheamă Clayton Osborne. A fost asociatul lui până 
când a murit. 


— 399 — 


Alan nu spuse de ce murise Clayton Osborne, şi Jim nu 
întrebă. Dar ştiau amândoi că, în lumina personalităţii care 
se creiona, o oarecare bănuială putea fi justificată. 

Jim se concentră asupra celei de-a doua fotografii. 
Reprezenta trei persoane pe fundalul unei căi ferate în 
fază de construcţie. Jeremy Wells era puţin mai bătrân. 
Înfăţişarea lui era mai înfloritoare, iar barba îi era mai 
îngrijită decât în imaginile precedente. Numai ce-i văzu pe 
ceilalţi doi, şi Jim avu o amintire fulgerătoare. li cunoscuse 
de curând şi pe ei într-o versiune mai veche. În colecţia de 
anunţuri de recompensă a lui Curtis Lee, cei doi apăreau 
cu numele de Scott Truman şi Ozzie Siringo. lar 
răscumpărarea pentru prinderea lor era dată de statul 
Wyoming. 

Scoase fotografia de la locul ei şi o ţinu în mână, 
continuând s-o privească. 

— Aştia cine sunt? 

Alan scutură din cap. 

— Nu îi cunosc. Am crezut până astăzi că erau angajaţi 
ai căilor ferate, dar, după cele spuse de tine, nu mai sunt 
atât de sigur. 

Jim nu sesiză tonul amar al lui Alan. Creierul lui era 
ocupat să gândească rapid. Ce făcea Jeremy Wells în 
tovărăşia a doi criminali? Şi, mai ales, a doi oameni căutaţi 
într-o zonă foarte îndepărtată? Ajunse la concluzia că 
trebuia să-i fi cunoscut demult şi că, atunci când avusese 
nevoie de oameni fără scrupule care să acţioneze fără prea 
multe întrebări, îi chemase. Şi având în vedere că linia de 
tren ajunsese acolo nu la mult timp după întâmplarea din 
Flat Fields, asta însemna că se opriseră în oraş. 

Jim nu îşi amintea de nimeni cu acel nume. Truman era 
destul de obişnuit, dar Siringo era neobişnuit şi era 
convins că nu mai întâlnise în Flagstaff şi prin împrejurimi 
pe cineva care să se numească astfel. Exista posibilitatea 
să se fi oprit aici şi, pentru a evita probleme, să-şi fi 
schimbat numele. 

Totul era puţin înceţoşat, însă Jim simţea că o luase pe 
drumul cel bun. 


— 400 — 


— Asta poate fi utilă. O pot păstra? 

— Fireşte. 

Jim îşi vâri fotografia în buzunar şi continuă să 
examineze albumul. În afară de fotografia celor trei 
oameni, nu ieşi la iveală nimic interesant. Erau imagini în 
care subiectul înainta în vârstă gradat şi surprindeau 
numai scene de viaţă familială liniştită. 

— OK, am terminat. 

Când îşi ridică privirea, Alan se uita la el ciudat. Jim avu 
strania senzaţie că acest comportament ar fi fost al unei 
persoane care se simte vinovată. Şi, din câte ştia, aceasta 
era ultima atitudine pe care Alan Wells ar fi putut să o aibă 
în prezenţa lui. 

Omul aşezat pe fotoliul de conducere îi arătă un aparat 
mic asemănător cu un iPod care se afla pe birou în faţa lui. 
La o privire mai atentă, îşi dădu seama că era vorba 
despre un mic aparat de înregistrare portabil care se 
folosea pentru a lua notițe. 

— Jim, trebuie să asculţi ceva. 

Întinse mâna şi apăsă pe buton. 

— Cred că nu-ți va fi greu să recunoşti vocile. Măcar pe 
cea mai importantă. 

În camera aceea răsunară pentru a treia oară în câteva 
ore aceleaşi cuvinte crude. Ascultară în linişte, împietriţi. 
Acum Jim înţelese de ce, la sosirea lor, Alan i se păruse 
absent şi distrat. Abia ascultase înregistrarea şi trebuise să 
se confrunte cu faptul că tatăl lui era responsabil de un 
omor. lar aflarea faptului că şi străbunicul lui era din 
acelaşi aluat, sigur nu îmbunătăţise lucrurile. 

Jim nu apucă să se întrebe la ce document se făcea 
referire în înregistrare. Simţi cum îl năpădeşte o furie rece 
şi cum aceasta creşte amenințătoare faţă de Cohen Wells 
şi faţă de oamenii care îl sprijiniseră în ceea ce făcuse şi 
erau gata să-i fie din nou complici în ceea ce îşi propunea 
să facă. Dar furia adevărată era mai ales îndreptată către 
el însuşi. Atunci când bătrânul Richard Tenachee era în 
pericol, el era departe, indiferent şi departe. lar vina 
morţii lui în acel moment trebuia să o împartă în egală 


— 401 — 


măsură cu asasinul lui. 

— Doare, nu-i aşa? 

Ridică privirea şi îl găsi în faţa ochilor lui pe Alan. Tot 
ceea ce fusese între ei părea dintr-odată superficial şi fără 
substanţă. Trecutul fusese făcut bucăţi şi devorat de 
prezent, acum când se aflau unul în faţa celuilalt ca să 
împartă cele două aspecte ale aceluiaşi sentiment de vină. 

— Da, ai dreptate. Doare. 

Alan arătă cu capul spre reportofon şi spuse un cuvânt. 
Jim îşi dădu seama că nu se aşteptase la nimic altceva de 
la el. 

— Opreşte-l. 

Amândoi rămaseră încă o clipă în linişte, gândindu-se la 
semnificaţia acelor cuvinte. Pentru cei care erau în jurul 
lor, dar mai ales pentru ei. Apoi Jim îşi reveni. Motivul care 
îi mânase pe el şi pe poliţist să vină cu un pas nerăbdător 
în acea casă îşi ceru iar drepturile de întâietate. 

— Alan, îmi pare rău, dar trebuie să plec. Chiar dacă ţi 
se poate părea absurd, te rog, nu ieşi din casă sub nicio 
formă. Aici eşti în siguranţă. Imediat ce voi afla ceva, te voi 
anunţa. 

Arătă spre reportofonul de pe masă. 

— Il pot lua? 

— Sigur. Fă cu el ce crezi de cuviinţă. 

Băgă în buzunar micul aparat electronic şi tocmai se 
îndrepta spre uşă, când Alan îl văzu că se opreşte. Se 
întoarse gânditor spre el. Avu impresia că între ei nu 
fusese spus totul şi că Jim tocmai punea în balanţă dacă să 
acopere sau nu acea lacună. 

Aceea era o seară de avalanşe. Piatra pusă pe culme 
cobora la vale trăgând după ea tot ce întâlnea în cale. 
Numai de forţa lor bărbătească depindea să nu fie târâţi la 
rândul lor în abis. 

— Mai este ceva ce trebuie să-ţi spun, Alan. Poate nu 
este seara potrivită sau poate este. Tu însă îmi eşti 
superior şi vei şti să apreciezi cel mai bine. Şi să mă ierti, 
dacă eşti în stare. 

După ani de zile, îi dezvălui lui Alan Wells adevărul 


— 402 — 


despre ce se întâmplase între el şi Swan Gillespie. Atunci 
când sfârşi de vorbit, Jim simţi pe dinăuntrul lui cum se 
înfiripă o linişte pe care o căuta de atâta amar de vreme. Şi 
în timp ce ieşea din încăpere, descoperi cu surprindere pe 
chipul prietenului lui aceeaşi uşurare. 

Alan rămase singur. Fixă multă vreme uşa pe care 
dispăruse Jim. Cuvinte şi gânduri îi dansau nebuneşte în 
minte. 

Se gândi iar la April, la vocea ei plină de o afecţiune 
atemporală. 

„Tu să nu faci greşeala inversă. Nu lua dragostea drept 
milă...” 

Şi imediat după aceea vocea lui Jim. Un sentiment nou şi 
adevărat şi aceeaşi teamă. 

„Nu ieşi din casă sub nicio formă...” 

Alan îşi privi ceasul de la mână şi, în ciuda orei 
înaintate, se hotărî. Poate exista într-adevăr pericolul sau 
poate era numai un exces de grijă din partea lui Jim. Dar el 
avea un motiv pentru a ieşi şi acesta era singurul lucru 
care în acel moment îl putea ţine în viaţă. 

Luă telefonul şi formă numărul camerei lui Jonas, 
şoferul. Ştia că îl va mai găsi treaz. 

— Spuneţi, domnule Wells. 

— Am nevoie de maşină. Trebuie să ieşim. 

Ora era destul de neobişnuită, dar Jonas nu obiectă. 
Salariul lui nu prevedea aşa ceva. 

— Foarte bine, domnule Wells. Unde mergem? 

— Este o bucată bună de drum, ştiu, dar trebuie să 
ajungem până la Cielo Alto Mountain Ranch. 


— 403 — 


40 


Jim conducea spre casa lui April. 

Răspunsese imediat atunci când îi telefonase pe celular, 
semn că nu dormea. Aceea era o noapte în care se pare că 
nimeni nu numai că nu-şi găsea somnul, dar nici măcar o 
fărâmă de linişte. Pluteau în aer prea multe ameninţări şi 
prea mulţi paşi care se apropiau în neînţeleasa lor 
răsturnare. Peste tot erau lumini electrice aprinse şi firme 
care clipoceau, şi faruri de maşini în goană, dar nu erau 
suficient de puternice pentru a îndepărta întunericul. 

— Bună, sunt Jim. Sunteţi bine? 

— Da. E totul în ordine. Ce s-a întâmplat? 

— Multe lucruri. Niciunul bun. Dar avem noutăţi. 
Trebuie să te văd. Unde locuieşti? 

Jim şi-o imagină la lumina unei veioze de pe noptieră, 
întinsă pe pat aşteptând un telefon care în sfârşit sosise. 

„Dacă aş fi înţeles mai devreme, nu aş fi avut nevoie să 
întreb. Acum aş împărţi împreună cu ea apelurile care 
sosesc pe neaşteptate în puterea nopţii...” 

Dar nu-şi putea transmite gândurile şi era constrâns de 
limitele înguste ale cuvintelor. 

— Stau pe San Francisco. Puțin mai încolo de intersecţia 
cu Elm Avenue. Este un mic cottage de lemn deschis la 
culoare lângă o construcţie mai mare de cărămidă roşie. 

— Bine. les acum din casa lui Alan de pe Forest 
Highlands. Dă-mi timp să ajung. 

Închisese mobilul Motorola şi îl aruncase pe scaunul 
pasagerului. Intrase pe drumul care la ora aceea din 
noapte era aproape pustiu. Acum conducea la lumina 
puţinelor faruri, iar drumul de întoarcere către Flagstaff i 
se părea interminabil şi călătoria fără niciun scop. 
Descoperirea faptului că Wells Cohen ordonase uciderea 
bunicului său nu-i dădea pace. Continua să-şi repete că, 
dacă ar fi fost prezent, ar fi înţeles, ar fi reacţionat, ar fi 
împiedicat mersul lucrurilor. Aceasta era încă o remuşcare 
ce nu ar fi reuşit niciodată să devină o părere de rău, era o 


— 404 — 


nouă certitudine neîncrezătoare, ceva ce avea să poarte pe 
umeri alături de pasărea mare, albă, pentru totdeauna. 
Acum când se străduia să fie la fel cu cei Trei-Oameni pe 
care îi prezisese bătrânul Richard Tenachee, începea să 
înţeleagă că iertarea cel mai greu de obţinut este aceea pe 
care un om trebuie să reuşească să şi-o acorde singur. 

Şi mai era şi povestea documentului. Nu reuşea să-şi 
imagineze despre ce era vorba. In discursul lui frenetic, 
Cohen îl desemnase pe el ca unic moştenitor. De aceea 
trebuia să fie vorba despre ceva care fusese cu siguranţă 
proprietatea bunicului său. Dar Jim nu aflase niciodată 
nimic despre vreun obiect sau imobil de valoare care să-i fi 
aparţinut, în afara colecţiei de păpuşi katchina. 

Gândul acesta tocmai dezamorsa iarăşi mecanismul 
sentimentului de vinovăţie, când începu să sune telefonul. 
Îl găsi în întuneric datorită ecranului luminos, îl deschise şi 
îl duse la ureche. 

— Alo. 

— Jim, sunt Robert. N-ai găsit nimic? 

— Da, poate ceva mărunt. Există o fotografie a lui 
Jeremy Wells alături de două persoane pe care le-am 
recunoscut. Erau în anunţurile de recompensă pe care le- 
am găsit în casa lui Curtis Lee. Dacă ei au fost complicii lui 
Jeremy, este posibil să se fi oprit în oraş şi să-şi fi schimbat 
numele. 

— Asta ar putea fi o pistă. 

— Nu sunt atât de optimist, dar nu avem altă variantă 
pentru moment. Ar trebui să faci cercetări despre aceste 
două nume. Notează-le. 

— Un moment. 

Un zgomot de hârtii răvăşite întrerupt de obişnuitele 
cuvinte puţin edificatoare ale unui om care caută la 
repezeală un pix care să scrie. 

— Spune-mi. 

— Scott Truman şi Ozzie Siringo. 

Aşteptă ca Robert să termine de scris. Nu mai trebui să 
repete. 

— Siringo mi se pare destul de ciudat. Singurul pe care 


— 405 — 


mi-l amintesc cu numele acesta este un agent de la 
Pinkerton care luase parte la vânătoarea de la Wild Bunch. 
În orice caz, nu am mai auzit prin părţile astea un astfel de 
nume. 

— Este acelaşi lucru pe care l-am gândit şi eu. Vezi ce 
reuşeşti să faci. La tine cum merge? 

— Am descoperit de ce Chaha'oh l-a ucis pe Curtis Lee. 

În vocea lui Robert nu era mândrie, numai oboseală. 

— Cum ai făcut? 

— L-am sculat din pat pe avocatul Felder. Am urmat 
aceeaşi linie de acţiune pe care am adoptat-o cu Alan 
Wells. I-am spus mult, dar nu tot. Şi i-am explicat că, în 
faţa amenințării unor vieţi umane, cu cea mai mare 
rezervă pot fi violate şi secretele profesionale. 

— Şi atunci? 

— Îţi aminteşti de facturile care atestau depunerile 
făcute mai întâi către mamă şi apoi către fiu? Cohen Wells 
era cel care trimitea banii. Curtis Lee este fiul lui. 

— Ce? 

— Chiar aşa. A avut o relaţie cu domnişoara Lee, iar 
odrasla a fost micul Curtis. Cohen era căsătorit şi nu-şi 
putea arunca în aer căsnicia. Pe vremea aceea, mai avea 
încă ambiţii politice şi i-ar fi fost distrusă imaginea publică. 
În înţelegere cu avocatul Felder, au găsit un tip înglodat în 
datorii şi l-au convins să o ia de nevastă în schimbul 
dolarilor. În ochii lumii lucrurile s-au aranjat, dar amicul 
nostru s-a îngrijit întotdeauna de la distanţă de 
întreţinerea fiului său nelegitim. 

— Curtis ştia cine era într-adevăr tatăl lui? 

— Felder spune că nu. La început acceptase banii care îi 
soseau în fiecare lună ca pe o bursă de studii. De curând 
îşi manifestase dorinţa de a cerceta în amănunt treburile, 
dar acum... 

Jim avu un gând fugar pentru acel amărât pregătit 
pentru o carieră luminoasă şi sosit din Europa tocmai la 
timp pentru a-şi găsi o moarte oribilă în oraşul natal. 

Robert emise mandat de arestare pentru el însuşi şi 
pentru situaţia în care se afla. 


— 406 — 


— Bine măcar că nu a răsuflat încă vestea despre acest 
nou omor, altfel sunt sigur că, într-un fel sau altul, l-aş 
avea pe urme şi pe domnul Wells, în afara şefului meu şi a 
presei. 

Jim reuşea să-i înţeleagă frustrarea şi mai ştia că motivul 
nu era că i s-ar fi clătinat scaunul, ci din cauza neputinței 
de a reacţiona în vreun fel la ameninţarea pe care o aveau 
de înfruntat. 

Schimbă subiectul pentru a-l linişti oarecum, admițând 
că ar fi fost posibilă o uşurare. 

— Cum merge cu Cohen? 

Jim se hotărâse să nu spună nimic din ceea ce 
descoperise despre el. Pentru moment prefera să păstreze 
totul pentru sine, măcar până avea să decidă cum trebuie 
să se comporte. 

— Am distribuit fotografiile şi datele agenţilor noştri şi 
comandamentului de poliţie din Sedona. Dacă Wells are 
acolo o relaţie cu o femeie, a fost foarte discret. Nimeni nu 
ştie nimic. Şi nici măcar nu ştim care ar putea fi raza de 
acţiune a lui Chaha'oh pentru a-l putea considera într- 
adevăr în siguranţă la distanţa aceea. De aceea singura 
speranţă este să-l întâlnească pe drum o patrulă a poliţiei 
şi să-l poată avertiza. 

Tăcură o clipă, două persoane care se gândeau la acelaşi 
om, cu intenţii diferite. 

Pe urmă, Robert redeveni polițistul care era de fapt. 
Prezent, ager şi eficient. 

— Tu unde te duci acum? 

— Mă gândeam să trec pe la April să-i arăt fotografia pe 
care am găsit-o. Poate în arhiva de la Chronicles o fi ceva 
care să ne îndrume pe calea cea bună. 

— Excelentă idee. 

lar linişte, care de data aceasta era datorată numai 
omului de la celălalt capăt al firului. Dar Jim ştia că Robert 
ajungea la întrebarea pe care şi-o pusese singur de mai 
multe ori. 

— Jim, este ceva la care mă tot gândesc. 

— Spune-mi. 


— 407 — 


— Nu ştiu dacă vom reuşi să găsim toate persoanele 
care sunt în obiectivul acestei umbre nenorocite înainte să 
le ucidă. Dar dacă din întâmplare vom reuşi, ce facem 
după aia? 

Jim fu mulţumit că nu-l putea vedea în faţă pe Robert şi 
fu mulţumit că Robert nu-l putea vedea pe el. 

— Nu ştiu. Oricât aş încerca să-mi imaginez, chiar nu 
ştiu. 

Amândoi simțeau că se sfârşise conversaţia şi că aveau 
nevoie de timp în singurătate ca să se poată vindeca de 
simţământul acela de inutilitate şi de acea lipsă de idei. 

— Bine. O să văd cum stau lucrurile pe aici şi, dacă este 
cazul, ne întâlnim acasă la April. 

— Atunci, pe curând. 

Jim încheie convorbirea şi aruncă iar telefonul pe 
scaunul de alături. Tentaţia de a-l închide era mare, însă 
nu era acela momentul potrivit pentru a tăia contactele cu 
lumea. Intră în oraş. Depăşi semaforul a cărui lumină 
galbenă clipea intermitent, urmă Route 66 până trecu de 
gară şi pe urmă o coti spre stânga pe San Francisco. 

O străbătu încet, aşa cum ar fi făcut un turist într-un loc 
necunoscut. Acela era oraşul în care se născuse şi în care 
crescuse, şi în care va creşte fiul lui. Il simţise ostil numai 
pentru că el era ostil faţă de oraş. Acum însă, totul era 
diferit. Nu putea şti nimic despre viitorul lui, ca toţi ceilalţi 
de altfel. Dar era sigur de ceva. Regula acelui altundeva nu 
mai era valabilă. 

Puțin mai încolo de intersecţia cu Elm, găsi casa despre 
care i se vorbise. April îl aşteptase probabil la fereastră, 
pentru că, imediat ce camioneta se opri în faţa porţii, o 
văzu ieşind. Se schimbase şi purta un trening albastru care 
şi în lumina incertă a străzii era concurat de ochii ei. 

Era în picioarele goale. 

Rămase în prag până ce Jim ajunse lângă ea. [inu uşa 
deschisă pentru a-i face loc să intre. Apoi o închise, se 
apropie cu un pas şi-şi puse faţa pe pieptul lui. 

— Jim, ce bine că te revăd. _ 

O luă în braţe şi o strânse la piept. Işi dădu seama că 


— 408 — 


trupurile li se lipeau perfect, ca şi cum ar fi fost proiectate 
pentru asta nu dintr-o întâmplare fizică, ci de un arhitect 
de geniu sau, mai bine zis, de Curtis Lee. Poate fusese 
mereu aşa, dar el nu-şi dăduse seama până acum. li 
respiră parfumul plăcut, ascultând gânduri şi tresăriri care 
ajungeau la el dintr-un loc pe care nu îl cunoştea. 

Vorbi în arama părului ei, cuprins de nesiguranța a ceea 
ce simţea. 

— April. 

— Da. 

— Am ceva să-ţi spun. Nu ştiu multe despre anumite 
lucruri, dar cred că datorită ţie încep să învăţ foarte 
repede. 

O desprinse de el pentru a o putea privi în ochi. Şi 
pentru a fi văzut de ea. Se rugă ca ochii lui de culori 
diferite să reflecte amândoi în acelaşi fel ceea ce avea pe 
dinăuntru. 

Apoi o spuse: 

— Te iubesc! 

April rămase o clipă suspendată, ca şi cum aerul din 
jurul ei nu ar fi fost suficient sau ar fi fost prea rarefiat 
pentru a reuşi să-i ajungă în plămâni. Apoi pe obraz îi 
curse o lacrimă care valora singură cât o sută de nopţi 
înlăcrimate. _ 

— Şi eu te iubesc, Jim. In tot acest timp, nu am încetat 
nici măcar o clipă să o fac, nici atunci când îmi spuneam că 
sunt o proastă pentru că aveam o mie de motive să te 
urăsc. Atunci când, în ciuda celor întâmplate, nu reuşeam 
să adorm noaptea pentru că te doream încă. Şi am trăit 
zece ani din viaţa mea visând în fiecare zi să ascult aceste 
cuvinte din gura ta. 

Se sărutară, iar sărutul acela îi uni într-o clipă, fără 
nimic înainte şi fără nimic după. 

Era singura cale îngăduită oamenilor şi lor pentru a 
înşela timpul. 

Când încetară să se mai sărute, rămaseră îmbrăţişaţi 
multă vreme fără a se desprinde. Ştiau că nu pot avea 
înapoi zece ani într-un singur moment, dar nu reuşeau să 


— 409 — 


se hotărască să o facă. 

Zgomotul unei uşi care se deschidea îi readuse pe lume 
şi la legile ei. 

Legată de antreul pătrat de la intrare era o sufragerie 
luminată numai de o veioză de pe o masă. Pe peretele din 
stânga era o uşă, iar în faţa ei era Charlie. Stătea în 
picioare în lumina chihlimbarie, iar pe chipul lui se citeau 
oboseala acelei zile şi singurătatea dintotdeauna. 

Jim simţi un val de dragoste pentru acel indian bătrân şi, 
în aceeaşi clipă, avu siguranţa că, la rândul lui, îl simţise. 
Dar momentul trecu imediat, pentru că prezenţa lui 
Charlie readuse cu sine semnificaţia acestuia. Un elan prea 
scurt pentru un salt atât de lung, o urmărire cu lumina 
stinsă şi încercarea de a ajunge la ceea ce nu poate fi 
atins. 

Se desprinse cu părere de rău de April şi, cu mâna pe 
umărul ei, veni către bătrân. 

— Bună, Charlie. Îţi mulţumesc că ai rămas aici. 

— Este pentru tine şi pentru ei, Trei-Oameni. Ai 
descoperit ceva? 

Jim văzu că pe chipul lui April se citea aceeaşi întrebare. 
_ Zâmbind, Jim se aşeză pe un divan roşu de lângă veioză. 
Încercând să pună lucrurile în ordinea lor firească, povesti 
cum ştiu mai bine toate cele întâmplate în orele acelea şi 
toate micile descoperiri pe care le făcuse alături de ceilalţi. 
Povesti despre moartea lui Curtis Lee şi despre felul în 
care lăsaseră să le scape posibilitatea de a prinde acea 
creatură pe care o numiseră Chaha'oh. Vorbi despre 
legătura de sânge a arhitectului cu Cohen Wells, care 
explica motivul pentru care devenise el însuşi o victimă. 
Povesti despre fotografii, şi despre anunţurile de 
recompensă, şi despre oamenii pe care îi recunoscuse şi 
care erau singura urmă pe care puteau conta. 

Apoi făcu o pauză. În sfârşit, cu un gest care părea să-l 
coste o imensă oboseală, scoase din buzunarul hainei 
reportofonul şi îl puse pe măsuţa joasă din faţa divanului. 

— Şi pe urmă am descoperit asta. 

Apăsă pe tasta play şi pe urmă îi lăsă să asculte ceea ce 


— 410 — 


era înregistrat. Cuvintele contra vieţii, care se mişcau prin 
cameră, se reflectau unul câte unul pe chipul lui April şi al 
lui Charlie. Şi lui Jim îi părură ca noi, pentru că reuşea să 
surprindă nuanţe de o cruzime şi de o indiferenţă pe care 
nu le sesizase la prima ascultare. 

La sfârşit erau muţi cu toţii, brodând fiecare altă poveste 
pentru acelaşi necaz. 

Prima care îşi reveni fu April. Şi dădu glas neîncrederii 
ei. 

— Este o nebunie. Cohen Wells nu poate să fi făcut aşa 
ceva. 

— Cine are multe lucruri, va dori altele. Şi pe urmă 
altele. Şi va deveni în curând un om care nu se dă în lături 
de la nimic numai pentru a-şi satisface lăcomia. 

Vocea lui Charlie sosise calmă, ca şi cum nu ar fi auzit 
nimic din ceea ce de fapt de-abia auzise. Atât April, cât şi 
Jim înţeleseră că atitudinea şi tonul erau ale cuiva care 
ştie. Şi că aceasta era cea mai bună definiţie care îi fusese 
dată vreodată lui Cohen Wells. 

April i se adresă lui Jim. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Nu ştiu încă. Acum avem altă grijă. 

Jim înlocui nesiguranța cu certitudinea. 

— Aveţi o arhivă fotografică mare la ziar? 

— Enormă. Practic, de la înfiinţarea lui din 1875 până 
astăzi. 

Jim scoase din buzunar fotografia pe care o găsise acasă 
la Alan. 

— Ar trebui să vezi dacă îi identifici pe aceşti doi 
oameni. Poate ei erau împreună cu indianul şi cu Jeremy 
Wells la Flat Fields. Pe vremea aceea, numele lor erau 
Scott Truman şi Ozzie Siringo. Erau căutaţi în Wyoming. 
Este posibil ca ei să se fi oprit în oraş şi de aceea să fi 
încercat să-şi schimbe identitatea. 

April luă în mână bucata de carton decolorată şi se 
aşeză pe divan lângă el, în aşa fel încât să fie în unghiul de 
lumină al veiozei. Jim o văzu privind fotografia şi albindu- 
se la faţă imediat după aceea. 


— 411 — 


— Oh, nu! 

— Ce-i? 

April îşi ridică privirea cu o expresie de parcă nu i-ar fi 
venit să creadă. 

— Pe ceilalţi doi nu i-am mai văzut. Dar acesta ştiu cine 
este... 

Puse degetul pe unul dintre cele trei chipuri din 
imagine. 

— Eu îl cunosc ca Lincoln Thompson şi era străbunicul 
meu. 

Toţi îşi dădură seama într-o clipită ce însemnau 
cuvintele lui April. Dar nu reuşiră să adauge nici măcar o 
silabă, pentru că pe undeva pe afară un câine începu să 
urle. Jim înţelese brusc ce se întâmpla şi se ridică dintr- 
odată, ca şi cum divanul ar fi luat foc deodată. 

— Acesta este Silent Joe. Unde este Seymour? 

Şi April fu imediat în picioare. Avea teroarea întipărită 
pe faţă. 

— În camera lui. 

— Unde este? 

— Pe aici. 

Se aruncă spre coridorul din fundul sufrageriei cu toată 
viteza de care era în stare. Jim o urmă şi drumul scurt 
printr-o casă mică i se păru distanţa cea mai mare din 
lume. 

April ajunse la o uşă şi o dădu de perete. Se întinse 
pentru a aprinde lumina. Jim o urmă în prag şi simţi în 
aceeaşi clipă protecţia şi prezenţa lui Charlie în spatele lui. 
Când reuşi să arunce o privire în cameră, avu pentru prima 
dată în viaţa lui senzaţia că ar fi putut înnebuni de frică. 

În faţa ochilor lui era o cameră normală a unui copil de 
zece ani, decorată cu postere pe pereţi, patine cu rotile la 
vedere, jucării şi haine aşezate în ordine pe un scaun. Pe 
peretele din faţa uşii, o perdea flutura dezolată în faţa unei 
ferestre deschise. 

În mijlocul camerei, patul lui Seymour era gol. 

Afară, câinele continua să urle. 


— 412 — 


41 


În timp ce urca spre ranch, Alan nu putea să-şi oprească 
şirul gândurilor. Stătea pe bancheta din spate a maşinii şi, 
la fiecare zgâlţâitură a suspensiilor, auzea zăngănitul 
metalic al cârjelor care se loveau una de alta. Le sprijinise 
lângă el pentru a le putea atinge cu o simplă întindere a 
mâinii. Erau amintirea condiției sale, ființa lui prezentă în 
faţa lui însuşi, notele lui de călătorie. 

De jur împrejur, vegetaţia era un desen abstract luminat 
în fugă de farurile lor slabe, o lumină suficientă doar 
pentru a crea penumbră şi a lăsa liberă imaginaţia. Erau 
peste tot fantome, în afara şi înăuntrul acelei maşini prea 
sclipitoare care urca spre înălţimi, lăsând în urmă o dâră 
de praf pe care imediat o înghiţea întunericul. Iar adevărul 
pe care i-l dezvăluise Jim cu puţin timp în urmă despre 
ceea ce se întâmplase în trecut nu făcuse altceva decât să 
proiecteze alte adevăruri. 

Prea multe lucruri se întâmplaseră şi toate deodată, 
încerca cu greu să-şi determine creierul să le poată 
accepta şi cataloga. Cu cât încerca să se concentreze mai 
mult asupra unui singur lucru, mintea îi stătea deschisă şi 
victimă faptelor care se succedaseră într-un ritm de care 
pare-se nu te puteai apăra. Rând pe rând, totul i se părea 
extrem de absurd, şi apoi confuz, şi imediat după aceea de 
necrezut. Şi imediat ce o senzaţie îşi sfârşea drumul, totul 
o lua de la capăt. April şi sfaturile ei de prietenă şi de 
femeie, Jim schimbat şi temător într-o inexplicabilă spaimă 
de moarte, tatăl lui prăbuşit în centrul pământului de acea 
conversaţie înregistrată. 

Şi pe urmă era Swan. 

Continua să-şi repete că făcea o greşeală. Din cauza 
orei, a bărbatului care era, a femeii care era ea, din cauza 
iluziei pe care o urma. Şi totuşi, în timpul acelei călătorii, 
pentru prima dată după multă vreme, se simţea viu din 
nou. Avea în faţa ochilor ultima lor întâlnire cu luciditatea 
prezentului. Auzea în gând cuvintele lor ca şi cum ar fi fost 


— 413 — 


pronunţate în acel moment în interiorul maşinii. 

„— Atunci mă pot întoarce din când în când? 

— Swan, e totul în regulă. Eram tineri şi am făcut 
greşeli. Tu, Jim, eu. Singura iertare pe care trebuie să o 
cauţi este aceea care vine din tine însăţi. Nu trebuie să 
plăteşti pentru nimic. Nimic nu te poate obliga să te 
întorci.” 

— Nu este suficient faptul că ar putea să-mi facă 
plăcere? 

Îşi amintea ochii ei umezi în timp ce se întorcea cu 
spatele şi pleca, atunci când ar fi vrut să se ridice şi să o 
urmeze, să o îmbrăţişeze şi să şteargă atunci şi pentru 
totdeauna acele lacrimi. Dacă faptul de a se ridica nu ar fi 
însemnat să se ducă spre ea mergând în patru labe, umilit 
ca un animal rănit. Dacă faptul de a se ridica nu ar fi 
însemnat riscul de a cădea, iar şi iar, în toate sensurile. 

Tin, tin... 

Zgomotul cârjelor şterse chipul lui Swan şi senzaţia de 
gol pe care o simţea de fiecare dată când o vedea sau se 
gândea la ea. Sosiseră cuvintele lui April înghesuite în 
îngustimea unei linii telefonice, care aduseseră în 
simplitatea lor un gol şi mai mare, o foame nepotolită de 
aer, ca şi cum s-ar fi apropiat gâfâind de marginea unui 
hău. Atunci când pietrele din vale sunt o chemare şi o 
avertizare de pericol în acelaşi timp. 

„Nu face greşeala inversă. Nu lua dragostea drept 
milă...” 

Da, prea multe lucruri se întâmplaseră aievea. Prea 
multe lucruri şi prea multe răni. Şi avea nevoie să creadă 
în cuvintele lui April şi în ceea ce ochii lui văzuseră, lucruri 
pe care, din teamă, nu le crezuse posibile. Avea nevoie de 
asta, chiar dacă totul nu ar fi durat mai mult decât drumul. 
În momentul acela şi în maşina aceea era mai multă viaţă 
în gândul la Swan decât în toţi acei ani care trecuseră fără 
să o vadă. 

Ajunseră la indicatorul care le arăta drumul spre ranch, 
iar la intersecţie, Jonas viră cu marele Bentley Continental 
la dreapta, fără să-şi piardă din viteză şi din aderenţă. 


— 414 — 


Tin, tin... 

— Este totul în regulă, domnule Wells? Vreţi să 
încetinesc? 

Alan mai mult intui decât văzu ochii şoferului care îl 
spionau prin oglinda retrovizoare. 

— Nu, Jonas. E perfect aşa. 

Omul de la volan nu mai adăugă altceva şi se concentră 
asupra drumului. Alan se opri o clipă să-i privească umbra 
robustă în penumbra interiorului. Era o persoană 
prețioasă, atât ca şofer, cât şi ca ajutor pentru un om aflat 
în condiţia lui. În afară de îndemânarea şi experienţa pe 
care o avea din trecutul lui de infirmier, era destul de 
sensibil încât să-şi dea seama când putea vorbi şi când 
trebuia să tacă. 

Era un dar preţios, iar în acea ocazie putea fi apreciat. 

Încă o bucată de drum care părea să nu se mai 
sfârşească şi care ducea cu ea teroarea că se va sfârşi. Că 
va veni momentul în care Swan se va afla în faţa lui, fără 
ca el să ştie ce să spună şi ce să facă. 

Mai ales fără a şti ce ar fi spus şi ar fi făcut ea. 

Ajunseră în apropierea  ranch-ului, iar gardul 
împrejmuitor începu să se desfăşoare pe lângă maşină. Era 
multă vreme de când Alan nu mai fusese acolo şi se miră 
văzând cât de mult se lungise. 

Cohen Wells era într-adevăr unul care făcea lucrurile în 
stil mare. 

„Şi în bine şi în rău...” 

Jonas încetini şi opri automobilul în parcarea 
personalului. Cobori din maşină, lăsând farurile aprinse, şi 
veni să deschidă portiera de pe partea lui pentru a-l ajuta 
să coboare. Alan abia reuşise să se ridice în picioare, când 
silueta unui om ieşi din umbră şi se apropie de portbagajul 
maşinii. 

— Bună seara, domnilor. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Alan îşi dădu seama că era una dintre gărzile serviciului 
de siguranţă. Nu fuseseră niciodată probleme la tabără, 
dar oaspeţilor de la Cielo Alto Mountain Ranch le făcea 


— 415 — 


plăcere să ştie că era cineva care le veghea somnul. Faptul 
că apăruse la simpla lor sosire însemna că serviciul îşi 
merita banii. 

Alan îşi aşeză sub braţe cârjele şi se mişcă spre bărbatul 
acela interpunându-se între el şi Jonas. 

— Bună seara. Sunt Alan Wells şi... 

Agentul nu îl lăsă să termine. 

— Domnule Wells, scuzaţi-mă, nu v-am recunoscut. Cu 
ce vă pot fi de folos? 

Alan îl privi mai bine, în reflexul ipotetic al luminii 
farurilor. Avea cam aceeaşi vârstă cu el şi trăsăturile tipice 
ale unui tânăr sănătos din Arizona. Era înalt şi avea părul 
deschis la culoare, iar geaca neagră a uniformei pe care o 
purta părea să cuprindă un fizic atletic. La şold avea un 
pistol automat pe care Alan nu fu în stare să-l recunoască 
în penumbră. Vocea lui exprima o admiraţie sinceră şi avu 
impresia netă că acest lucru se datora timpului pe care îl 
petrecuse ca soldat, nu faptului că era fiul proprietarului. 

Lăsă să crească această impresie pe dinăuntru ca pe un 
semn de bun augur. 

— Cum te numeşti? 

— Alan, domnule. La fel ca dumneavoastră. 

Şi acest detaliu neînsemnat fu catalogat drept favorabil. 

— Trebuie să văd o persoană care este găzduită aici. 

Dacă îi trecu prin minte vreun gând referitor la oră. 

Alan-la-fel-ca-dumneavoastră nu lăsă să i se citească pe 
faţă. Şi cu atât mai puţin să facă vreun comentariu. 

— Ştii care este cabana domnişoarei Gillespie? 

— Fireşte. De-abia a sosit. 

— De-abia a sosit? 

Alan-la-fel-ca-dumneavoastră strânse din umeri. 

— S-a dus la aeroportul din Phoenix ca să-l ia pe 
logodnicul ei care se întorcea cu zborul de la miezul nopţii 
de la Los Angeles. Domnul Freihart îi propusese să trimită 
o maşină a ranch-ului, dar ea a insistat să se ducă 
personal. 

Făcu o mică pauză. Tocmai la timp pentru a-şi da seama 
cât de ciudată era lumea filmului. 


— 416 — 


— Poate nu este treaba mea, dar atunci când s-au întors 
se certau destul de tare. A trebuit să-i rog să coboare tonul 
pentru a nu-i deranja pe ceilalţi oaspeţi. 

Alan rămase în tăcere. Apoi i se adresă lui Jonas. 

— Cred că este mai bine să ne întoarcem acasă. 

Şoferul se apropie un pas, apărându-l de privirea 
agentului. 

— Vă pot spune ceva, domnule Wells? 

— Fireşte. 

Jonas cobori tonul, atât cât să fie înţeles numai de Alan. 

— Poate mă va costa postul, dar trebuie să vă spun ceea 
ce cred. Am parcurs mai mulţi kilometri pentru a ajunge 
aici. Îmi imaginez că un bărbat ca dumneavoastră nu se va 
lăsa înspăimântat de câţiva paşi în plus... 

Alan se opri puţin să cântărească cuvintele şoferului. 
Apoi se trezi că-i zâmbeşte în penumbră. Jonas avea 
dreptate. Nu făcuse tot drumul acela ca să se înspăimânte. 
Şi, de fapt, dacă se gândea bine, nici nu era înspăimântat. 

— Cred că îţi voi urma sfatul, Jonas. Ceea ce înseamnă 
că nu te va costa postul. 

Omul îi răspunse cu un zâmbet în întuneric. 

— Foarte bine, domnule Wells. Nu m-aş fi aşteptat la 
altceva de la dumneavoastră. 

Alan i se adresă paznicului, care aştepta în picioare 
sfârşitul acelei conversații, care pentru el era o serie de 
bâiguieli de neînțeles. 

— Tu ştii care este cabana domnişoarei Gillespie? 

— Sigur. 

— Ai vrea să mă însoţeşti? 

— Da, fireşte. Este puţin cam departe de aici. Din motive 
uşor de înţeles, i-a fost repartizată domnişoarei Gillespie 
cabana cea mai mare şi mai izolată, pentru a i se garanta 
intimitate maximă. 

Se întoarse şi se îndreptă spre tabără. 

— Vă rog, permiteţi-mi să vă conduc. 

Traversară în tăcere curtea din faţă de la Club House, 
luminată numai de becurile tremurătoare agăţate de uşile 
bungalow-urilor. Mergeau încet întrucât cei doi bărbaţi 


— 417 — 


care îl însoțeau îşi potriviseră paşii cu viteza lui. În timp ce 
le vedea succedându-se de o parte şi de alta, Alan se gândi 
că fiecare uşă închisă era un somn şi fiecare somn era un 
vis. Şi pentru fiecare vis exista o deşteptare. Se întrebă 
cum avea să fie a lui. Urcară, depăşiră grupul de hogan-uri 
şi după numai câteva minute ajunseră la o cabană plasată 
pe un terasament care ziua oferea o privelişte splendidă 
spre munţi. 

Erau luminate două ferestre. Iar înăuntru erau voci care 
depăşeau bariera geamurilor şi a uşii de lemn. 

Alan merse către intrarea elegantei construcţii, studiată 
cu grijă pentru a avea un aspect primitiv. Cei doi însoțitori 
îl lăsară la intrarea în curte, mărginită de un gard de lemn, 
iar de acolo, merse singur. Ajunse cu ajutorul cârjelor în 
faţa intrării, auzind cum creştea volumul nedesluşit al 
cuvintelor până când deveniră inteligibile. Rămase în prag, 
în aşteptare şi ascultând, ruşinându-se pentru ceea ce 
făcea, fără însă a reuşi să se oprească. 

Acum auzea vocea unui bărbat. Rostea cuvinte pline de 
ură şi de resentiment. 

— Vei veni cu mine la Los Angeles! Am investit deja prea 
mulţi bani în treaba asta. Nu voi permite ca nişte capricii 
prosteşti să arunce în aer munca mea de luni de zile. 

Precis şi punctual, sosi şi răspunsul. Iar de data asta era 
vocea lui Swan. De afară, Alan o surprinse plină de 
hotărâre. 

— Ţi-am mai spus că nu voi veni! 

Iar vocea masculină. 

— Ba vei veni, chiar dacă va trebui să te duc cu şuturi în 
curul tău frumos. Ai un contract cu mine şi te voi face să-l 
respecţi. Nu mă interesează nici cât negru sub unghie 
dacă ai mâncărimi contra naturii. Dar să nu faci greşeala 
să mă bagi la mijloc. Dacă vrei să ţi-o tragi cu jumătatea 
aia de om, în ceea ce mă priveşte eşti liberă să o faci, dar... 
Vocea fu întreruptă brusc de sunetul sec al unei palme. 
Apoi o frază scrâşnită printre dinţi. Curvă neruşinată! 

Şi în cele din urmă, reacţia violentă. Swan scoase un 
geamăt sufocat şi imediat după aceea veni zgomotul unui 


— 418 — 


corp care cădea, trăgând după sine un scaun. 

Alan se sprijini de cârja stângă şi cu mâna dreaptă 
încercă clanţa. Uşa era deschisă. Impinse uşa care se 
deschise cu putere, lovindu-se cu un zgomot sec de perete. 

O văzu pe Swan întinsă la pământ, protejându-şi faţa cu 
o mână şi un bărbat aplecat asupra ei care îi sucea un braţ 
şi încerca să o ridice în picioare. Atunci când bărbatul se 
întoarse spre el, Alan îl recunoscu. Era Simon Whitaker şi 
îl văzuse de nenumărate ori în ziare. Şi în coşmarurile lui, 
de când devenise prietenul lui Swan. 

Alan făcu câţiva paşi şi intră în cameră. 

Când îl văzu, lui Swan i se lumină chipul. 

— Alan! 

Whitaker lăsă braţul fetei şi înaintă pentru a-l înfrunta. 

— Acum numai schilodul ăsta mai lipsea. 

Se apropie de Alan cu bale la gură. 

— Cară-te, dracu', de-aici, schilod lăbar! 

Fără vreun avertisment, Alan îl lovi. Se sprijini pe cârja 
din stânga, o lăsă jos pe cea din dreapta şi, cu toată furia 
de care era în stare, trase un pumn în faţa congestionată 
de ură pe care o avea dinainte. Toate lunile acelea în care 
făcuse exerciţii folosindu-se numai de braţe îl întăriseră şi-i 
măriseră forţa. Simţi pumnul zdrobindu-i carnea şi 
zgomotul sec al nasului care se spărgea, apoi îl văzu pe 
bărbat clătinându-se, ducându-şi mâinile la faţă şi căzând 
pe spate. 

Alan nu reuşi să-şi înfrâneze elanul şi îşi pierdu 
echilibrul. Cârja îi alunecă de sub braţ şi se trezi peste 
corpul omului pe care îl lovise. Reacţionase din instinct, 
fără să se gândească. Speră că acesta nu avea posibilitatea 
sau voinţa de a răspunde, dar fu constrâns să se 
răzgândească. Simon Whitaker era greu de pus la pământ. 
Cu toate că lovitura fusese una dintre acelea care îţi taie 
răsuflarea, avu puterea să-l împingă până când îl rostogoli 
pe spate, făcându-l să se întoarcă. Se ridică pe jumătate, îi 
încălecă corpul şi îi blocă braţele sub greutatea 
genunchilor. Fără a-i da nici cea mai mică şansă de a se 
apăra, îi trase peste faţă un dos de palmă răsunător. 


— 419 — 


Apoi îi puse mâinile în jurul gâtului. Alan îi simţea 
căldura răsuflării şi picături mari de sânge care curgeau 
din nasul rupt îi invadară faţa. 

— Acum te voi face să-ţi piară cheful să faci pe eroul, 
ticălosule. 

Auzi vocea lui Swan venind de foarte departe. 

— Simon, încetează! Lasă-l în pace! 

Alan nu putea să respire. Îşi dădea seama că, dacă nu ar 
fi făcut ceva, curând nu ar mai fi fost în stare să riposteze. 
Îşi ridică atât cât putea trunchiul şi se zvârcoli până când 
reuşi să-şi elibereze braţul drept. Ridică mâna până la faţa 
lui Simon şi prinse între degetul arătător şi cel mijlociu 
nasul fracturat. Strânse cu toată forţa, răsucind întâi spre 
dreapta, apoi spre stânga. Ceea ce mai rămăsese din 
cartilaj se sfărâmă, în timp ce, cu un urlet, omul se dădea 
înapoi, slăbind strânsoarea. 

Simon Whitaker se ridică în picioare clătinându-se. 
Sângele îi ţâşnea din nas şi cobora înroşindu-i cămaşa. 
Durerea era probabil foarte puternică, dar bărbatul era 
anesteziat de furie. Aruncă o privire în jur până când găsi 
ceea ce căuta. Pe o masă de lemn din spatele lui se afla o 
sticlă de whisky. O luă de gât şi o sparse de marginea 
mesei. Urmă o explozie de cioburi şi de lichid în toată 
camera. Apoi Alan îl văzu cum se îndreaptă spre el cu 
ciotul ascuţit care îi strălucea în pumn. 

— Eşti mort, nenorocitule. 

O voce liniştită se auzi de la uşă, pentru a-i opri 
înaintarea. 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră, domnule, eu m-aş 
opri. Altminteri mă veţi obliga să vă fac o gaură în cap mai 
mare decât gâtul sticlei pe care o ţineţi în mână. 

Alan se întoarse şi-l văzu în prag pe Alan-la-fel-ca- 
dumneavoastră care ţinea strâns în mână un pistol de 
calibru 45 a cărui marcă tot nu ştiu s-o recunoască. 
Calculă că ţeava era îndreptată spre capul lui Simon 
Whitaker. Într-adevăr, atunci când regizorul reuşi să vadă 
gaura neagră a armei, îşi dădu seama că nu era cazul să 
mai insiste. 


— 420 — 


Lăsă să cadă la pământ ceea ce mai rămăsese din sticlă. 

— OK, deocamdată au sosit ajutoarele. Dar povestea nu 
se va sfârşi aici. 

Swan i se puse dinainte. Avea ochii scânteietori. 

— Ba da. Se termină aici, Simon. În toate sensurile. Ai 
lovit o femeie şi un bărbat decorat, un erou, invalid de 
război. Dacă s-ar afla ceea ce s-a întâmplat astă-seară, ai 
avea împotriva ta opinia publică şi presa din toată 
America. Cu mine ca martor. De aceea cred că ţi-ar 
conveni s-o laşi mai moale şi să-i pui cruce, mulţumit că ai 
reuşit să scapi în felul ăsta. 

Apoi îi întoarse spatele şi îngenunche lângă Alan, care 
se ridicase pe o parte sprijinindu-se în cot. 

— Cum te simţi? 

— Bine. Tu? 

Swan zâmbi. Îşi duse o mână la obrazul care începea să 
se umfle şi care sigur avea să se învineţească în ziua 
următoare. 

— Oh, este doar un ochi învineţit. Toate actrițele de la 
Hollywood îşi doresc unul. Este ultima modă, fără discuţie. 

Până şi Alan începu să râdă. g 

Jonas intră în cameră şi îi privi. Ințelese că, oricâte 
vătămări ar fi suferit fata şi bărbatul acela trântit la 
pământ alături de ea, cel mai bun medicament ar fi fost să- 
i lase singuri. Se apropie de celălalt, care rămăsese în 
picioare numai în sensul literal al termenului şi care 
continua să arunce priviri înveninate de mânie şi să piardă 
sânge din nas. 

— Dacă îmi promiteţi că nu veţi face alte tâmpenii, 
putem merge la un punct de prim-ajutor. Este unul aici la 
ranch, foarte bine utilat. Să vedem ce se poate face pentru 
nasul acela. 

Îi puse o mână pe încheietura cotului pentru a-l însoţi 
afară. Whitaker se descotorosi grosolan de el. Dar, după ce 
le aruncă o ultimă privire celor pe care îi lăsa în urma lui, 
îi urmă pe Jonas şi pe tânărul paznic afară din cabană. 

Swan şi Alan rămaseră singuri. 

Ea se aşeză lângă el şi îi atinse faţa cu mâna într-o 


— 421 — 


mângâiere pe care pielea lui dureroasă o primi aşa cum 
primeşte nisipul deşertului apa. 

Lui Alan i se păru că nu mai auzise niciodată o voce atât 
de dulce ca aceea. 

— Chiar nu eşti în stare să nu faci pe eroul, nu-i aşa? 

— Se pare că nu. 

Alan se gândi că poate dormea, iar acelea erau numai 
uşa lui, şi somnul lui, şi visul lui. Dar mângâierea părea să 
nu se mai sfârşească. lar vocea era mereu aceeaşi. 

— Atunci va trebui ca, de acum încolo, să te ţin în frâu 
dacă nu vrem să ni se mai întâmple ceva rău. 

În sfârşit, Alan avu curajul să ridice privirea şi să se uite 
la ea. Pentru prima oară de când o cunoştea, avu în faţa lui 
chipul unei femei îndrăgostite. Nu avu timp să mai adauge 
ceva, pentru că Swan se aplecă asupra lui şi îl sărută. Cu o 
clipă înainte de a se pierde în parfumul ei şi să uite de 
toate celelalte, se gândi că era prea frumos ca să fie numai 
un vis. 

Îşi spuse că poate era mort şi acela era paradisul. 


— 422 — 


42 


Jim alerga aşa cum nu alergase niciodată în viaţa lui şi 
totuşi i se părea că stă pe loc. Avea în picioare amorţeala 
coşmarurilor în timp ce trecea cu un pas sigur de la 
scânteierea deplină sub ramurile copacilor şi pe lângă 
tufele luminate numai de îndepărtata licărire a felinarelor. 
In spatele lui, pe undeva, se auzea zgomotul alergării lui 
April şi a lui Charlie, fiecare pe măsura forţei şi vârstei lui. 
Prezenţa lor era însă îndepărtată, aproape ireală. În capul 
lui era o voce care îl zorea pe el şi numai pe el să alerge, 
să se grăbească. Şi asculta îndemnul acela ca şi cum ar fi 
fost singurul lucru care îl putea ţine în viaţă, fiindcă era 
singurul care îl putea ţine în viaţă pe fiul lui. Într-un fel pe 
care nu şi-l putea explica, simţea că la finalul acelei curse 
era ceva care îl aştepta şi că nimeni altcineva în locul lui 
nu l-ar fi putut înţelege şi combate. 

Intre timp, urletul lui Silent Joe continua să se audă. 

In mintea lui se derulau cu repeziciune imaginile morţii 
lui Charyl Stewart. Îşi amintea foarte bine că totul se 
desfăşurase într-un timp foarte scurt şi imediat după aceea 
câinele se calmase. Din păcate, avea încă în faţa ochilor 
starea în care o găsise pe biata fată. Gândul la corpul lui 
Seymour întins la pământ cu oasele zdrobite şi cu chipul 
deformat îi transmise noi energii şi îl făcu să-şi regăsească 
puţin din suflul pe care i-l tăia efortul fizic. 

Urmând ritmul demenţial al fugii şi al spaimei lui, 
traversă parcul care se întindea în spatele casei lui April. 
Era unul dintre micii plămâni verzi ai oraşului, unde 
plantele erau îngrijite astfel încât să pară sălbatice pentru 
a da impresia că vegetaţia ce înconjura oraşul continua şi 
în interiorul acestuia. 

Era puţin mai mult decât un petic de teren, dar în 
momentul acesta i se părea nesfârşit. În semiîntuneric, o 
cuşcă mare şi goală care probabil adăpostise vreun animal 
sălbatic pentru o expoziţie scurtă îi tăie calea. Toată zona 
era împrejmuită şi nu putea fi traversată. Lăsând în urma 


— 423 — 


lui o înjurătură furioasă, fu nevoit să ocolească drumul 
drept pe care îl parcurgea către locul de unde proveneau 
urletele. Erau numai frânturi de timp care în viaţa de zi cu 
zi nu reprezentau nimic, dar care în secunda aceea puteau 
fi cele care separau un copil de o moarte îngrozitoare. 

Încet, încet, pas cu pas, simţea că se apropie. Cu toate 
că-şi simţea în urechi bătăile inimii zvâcnindu-i surd în 
timpan, se strădui să accelereze. Muşchii îi erau parcă 
împânziţi de cărbuni aprinşi şi i se părea că are o lamă 
înfiptă în şold, dar cursa era acum eliberată de voinţa lui. 
Chiar dacă ar fi ordonat picioarelor să se oprească, era 
sigur că ele nu l-ar fi ascultat. 

Un singur lucru îl salva de la disperare. Atâta timp cât 
urletele câinelui nu încetau însemna că Chaha'oh nu 
fusese încă satisfăcut. 

Chiar în secunda aceea Silent Joe amuţi. 

Liniştea care urmă era neagră ca noaptea, mortală ca şi 
semnificaţia ei. 

Ca reacţie de moment, Jim simţi cum cade în gol şi 
leşină. 

„Nu, nu, nu, nu...” 

Dezghiocând în minte un fel de rozariu cu acel cuvânt 
monosilabic, continuă să alerge, simțind cum se duce cu 
fiecare respiraţie un fir de viaţă din plămânii lui şi cum 
raţiunea îl părăsea clipă după clipă. În zumzetul de acum 
permanent din urechi, îl ajunse din urmă vocea neclară a 
lui April care îl striga pe fiul ei. 

— Seymour! 

Brusc, ca şi cum ar fi ascultat de un semnal, câinele 
începu să latre cu furie. 

Jim interpretă schimbarea aceea de registru ca pe un 
răspuns la rugăciunile lui. Pe Silent Joe nu îl mai auzise 
aşa de când stătea cu el. Îşi dădu seama că, în starea lui 
mentală, orice pretext ca să nu-i scadă speranţa părea 
solid ca o stâncă. Şi totuşi nu reuşi să nu ia în consideraţie 
acel detaliu ca pe un fapt pozitiv. 

Ştia că este aproape de locul de unde se auzeau 
lătrăturile. Se trezi în faţa unui şir de tufe. Nici măcar nu 


— 424 — 


încercă să le ocolească. Fără măcar să se gândească să 
încetinească, se vâri printre ele. Mai mult decât să le 
simtă, intui ramurile care îi sfâşiau cămaşa şi îi zgâriau 
braţele şi faţa. În locul şi în cazul acela, imaginaţia lui 
depăşea orice limită. Acelea erau mâini inamice care îl 
reţineau, erau gheare curbate care îl frânau, încercând să 
nu-l lase să ajungă la locul unde fiul lui era în pericol. Se 
smulse din încrengătura aceea fără să-i pese dacă în urma 
lui printre ramuri rămânea agăţată vreo fâşie de piele. 

Ţâşni din boscheţi ca dintr-o naştere grea. 

Şi în sfârşit îl văzu. 

Un felinar, destul de aproape încât să lumineze într-un 
fel scena, îi permise într-o clipă să-şi facă o idee despre 
situaţie. Ajunsese într-o rarişte care servea ca loc de joacă 
pentru copii. La stânga sub felinar, erau nişte construcţii 
colorate, câteva leagăne şi un tobogan pentru activităţile 
celor mici. 

În faţa lui, puţin spre dreapta, fusese făcută o casă în 
copac, pentru copiii mai mari. 

Era din lemn şi avea o inscripţie în stilul vechilor 
pionieri, unde era scris „House on the Tree”. O altă 
inscripţie avertiza că jocul acela era rezervat copiilor mai 
mari de doisprezece ani. În afară de faptul că avea pe o 
parte o scăriţă normală de acces, în faţă fusese agăţată o 
funie înnodată care le permitea puştilor să urce şi să 
coboare. 

Prins de funie era Seymour. 

Viu. 

Sub el, Silent Joe se agita pradă unei furii nestăpânite. 
Îşi arăta dinţii rânjind şi lătra şi mârâia spre copil. Era 
evident că fusese surprins de atacul câinelui atunci când 
se pregătea să coboare pe funie. Şi acum Seymour nu mai 
avea forţă să urce, iar prezenţa câinelui îl împiedica să 
coboare pe pământ. 

Jim scoase un oftat de uşurare atât de puternic, încât fu 
cât pe ce să vomite. Plămânii îi erau ca doi bureţi uscați 
fără posibilitatea de a accepta sau de a furniza aer. Cine 
ştie unde mai găsi suficient suflu pentru a striga numele 


— 425 — 


fiului lui. 

— Seymour, nu te mişca. 

Jim se miră că vocea lui slabă reuşise să depăşească 
larma lătrăturilor. Seymour întoarse capul şi îl văzu. 

Il recunoscu imediat. 

— Jim, Silent Joe vrea să mă muşte. 

Fu mulţumit că nu era prea înspăimântat. 

— 'Ţine-te bine. Sosesc. 

Se apropie de copac pentru a-l ajuta pe Seymour şi 
pentru a calma agitația câinelui. Pe când era la mijlocul 
drumului, privirea îi căzu pe pământ. Şi i se păru că o 
umbră neagră sosise cine ştie de unde pentru a-l lua şi a-l 
duce în lumea tenebrelor de unde nu se mai întorsese 
nimeni niciodată. 

La poalele copacului fusese amenajat un pat de nisip 
destul de întins pentru a prelua şocul eventualelor 
căzături. lar pe suprafaţa moale erau amprente de picioare 
desculţe, primejdioase ca dâra şerpilor veninoşi. Erau 
netede în relieful lor absurd, aşezate tot de-a-ndoaselea, 
cum fuseseră lăsate şi în alte dăţi. Numai că, în cazurile 
anterioare, erau mărturia nemişcată a unei prezenţe care 
trecuse. 

Acum apăreau în mişcare, ca şi cum cineva de pe partea 
cealaltă a pământului şi a raţiunii ar fi simţit prezenţa 
victimei sale şi s-ar fi mişcat în jurul copacului în 
aşteptarea momentului propice pentru a lovi. Era urma 
vizibilă a morţii însăşi, care nu se teme de timp fiindcă din 
timp provine, asemenea umbrei aceleia străvechi venite să 
împlinească o răzbunare veche care îi fusese încredinţată 
cu mulţi ani în urmă. 

Şi înţelese, cu un simţământ de recunoştinţă infinită 
pentru animalul acela care era Silent Joe, motivul pentru 
care îl atacase pe Seymour. Fusese singurul mijloc pe care 
îl avusese la dispoziţie pentru a-l înspăimânta şi a-l 
împiedica să coboare din copac. Poate că în lipsa de logică 
a instinctului lui ştia că, dacă ar fi atins solul, acela i-ar fi 
fost sfârşitul. 

Auzi în spatele lui zgomotul paşilor lui April care apărea 


— 426 — 


în  rarişte. Jim avu un moment de nesiguranţă. 
Descoperirea că şi ea era o descendentă directă a unuia 
dintre oamenii care făptuiseră masacrul din Flat Fields o 
situa şi pe ea în rândul posibilelor victime. Ignora tot ceea 
ce putea fi ignorat despre creatura în faţa căreia se afla. 
Nu ştia dacă, după tot ce nu izbutise cu copilul, Chaha'oh 
nu ar fi ţintit-o pe ea. Alese însă să se ducă spre Seymour 
pentru că ştia că la fel ar fi ales şi April. 

În momentul acela, Seymour se desprinse de funie. 

Cu privirea mărită de groază, Jim văzu cu încetinitorul 
corpul fiului lui căzând. Îi văzu părul negru mişcându-se în 
jurul capului, braţele agitându-se şi norul uşor de praf care 
se ridică la impactul cu nisipul. 

Şi văzu amprentele care se îndreptau rapide către el. 

Se aruncă înainte cu toată viteza pe care i-o permitea 
corpul lui de bărbat matur şi reuşi să ajungă în timp la 
copil. Îl luă în braţe şi îl strânse la piept, mândru de acel 
prim contact cu fiul lui, dispus să-şi dea viaţa numai ca el 
să nu şi-o piardă pe a lui. 

Paşii Umbrei erau la câţiva metri de ei. Simţi cum i se 
încleştează inima într-o muşcătură de spaimă mai rea 
decât orice blestem. În timp ce aştepta ceea ce nu 
cunoştea, strigătul îi ieşi din gât ca şi cum ar fi avut o 
voinţă proprie. 

— Doo da! 

Fără să-şi dea seama, strigase un „nu!” desluşit, folosind 
din instinct limba indienilor navajo. 

Încă un pas şi amprentele se opriră. 

Urmă acea linişte dinaintea furtunii când vântul stă pe 
loc şi norii se urmăresc în aşteptarea primului scrâşnet al 
fulgerului şi a bubuitului primului tunet. 

Nu se mai întâmplă nimic. 

Nicio altă amprentă care să treacă pe pământ, niciun 
urlet, niciun semn de moarte. 

Jim Trei-Oameni Mackenzie simţi cum de undeva din 
rărunchi, dintr-un loc pe care niciodată nu-l bănuise, se 
ridica un suspin şi lacrimile curgând cu aceeaşi 
transparenţă din ochii lui ciudati în două culori. 


— 427 — 


Îşi tinu fiul strâns la piept, gândindu-se numai că era 
salvat. 

Il tinu astfel pentru tot timpul care trecuse şi pentru cel 
care spera că avea să-i fie îngăduit. 

Il ţinu astfel şi pentru totdeauna, atâta timp cât îl păsui 
teama lui April. 

Când ajunse lângă ei, îl lăsă jos pe Seymour şi se dădu 
deoparte, pentru că nu încăpea şi el în îmbrăţişarea lor. 

— Ce-a fost în mintea ta, Seymour? 

— Nu mai fac, mamă. Îţi promit. 

Se îndepărtă câţiva paşi şi îi lăsă să fie numai ei doi, 
pentru că deocamdată trei nu era un număr avut în vedere. 
Pe partea cealaltă a rariştei, Charlie era în picioare şi 
observa scena în tăcere. Jim nu ştia ce văzuse el şi dacă 
avea o explicaţie. Dar, dacă exista, ar fi sosit momentul şi 
pentru ea. 

Intre timp, Silent Joe se calmase. Se apropie cu pas 
nesigur, ca şi cum nu ar fi fost întru totul sigur că făptura 
aceea care se încăpăţâna să se deplaseze în două labe ar fi 
înţeles ce se întâmplase cu adevărat. Când îl văzu pe Jim 
îngenunchind şi deschizând braţele cu zâmbetul pe buze, 
veni să-i caute mângâierile şi căldura trupului. Işi lipi 
capul de pieptul lui şi rămase nemişcat. 

În timp ce îi transmitea cum ştia toată recunoştinţa de 
care era în stare, Jim îl văzu făcând ceva ce până atunci 
acel câine ciudat nu mai făcuse înainte. 

Silent Joe, indiferentul, dădea din coadă. 


— 428 — 


43 


Charlie şi Jim intrară în linişte în casa din Beal Road. 

Abia ajunşi înăuntru, fără să spună nimic, Jim se duse să 
aprindă toate luminile. Lumina din interior dădu imediat o 
senzaţie de siguranţă, iar umbrele care se formau erau 
numai forme negre pe pereţi şi pe podea, şi nimic altceva. 
Afară era încă noapte şi niciunul din ei nu ştia când avea 
să se sfârşească. Mintea lor ştia că răsăritul nu ar fi fost de 
ajuns pentru a alunga întunericul. 

O lăsaseră pe April să-l culce pe Seymour. Copilul 
explicase cu voce pocăită că nu reuşise să doarmă şi că 
ieşise cu câinele să se joace în casa din copac, care, de 
obicei, îi era interzisă din pricina vârstei. Nu îşi dăduse 
seama de pericol. Din câte ştia, era doar responsabil de o 
neascultare care fusese descoperită şi care pentru moment 
părea să fi trecut fără pedeapsă. 

Jim îi explicase că nu trebuia să se mai teamă de Silent 
Joe. Îi spusese că nu avea intenţia să-l muşte de- 
adevăratelea, dar că se comportase aşa pentru a-l proteja. 
Seymour era aşezat pe pat şi îl privea liniştit. 

— Nu, nu mi-e frică. Ştiu că Silent Joe este un câine bun. 

Nu întrebase cum de se afla Jim acolo la ora aceea. 
Poate pentru că atenţia îi fusese atrasă imediat de ceva 
mai neobişnuit. Şi în fine se hotărâse să o spună. 

— Tu eşti ciudat. Ai ochii în două culori. 

Jim îi zâmbise. 

— Sigur. Este pentru munca mea. Ştii că eu pilotez 
elicoptere? 

— Adevărat? Şi ce legătură au ochii? 

— Unul foloseşte pentru a ţine sub observaţie pământul, 
altul pentru a ţine sub observaţie cerul. 

Seymour se uitase perplex la el un moment. Apoi 
expresia feţei lui se transformase într-o mutriţă şmecheră. 

— Am înţeles. Mă iei în râs. 

— Eu? Nu. Când vei veni cu mine în elicopter, vei vedea 
dacă nu-i adevărat. 


— 429 — 


Seymour nu spusese nimic, dar îşi privise mama pentru 
a cere o confirmare. April îşi dăduse tacit consimţământul 
cu o mişcare a capului. Ca urmare se iscă o explozie de 
bucurie pură. Seymour începuse să se dea peste cap în 
pat, cu energia aceea curată pe care numai fericirea 
copiilor o poate genera. 

— Ura! Mă duc cu elicopterul, mă duc cu elicopterul! 

Aceea fusese prima conversaţie adevărată pe care Jim o 
avusese cu fiul lui. Când ieşise din cameră, Silent Joe era 
întins liniştit pe un covoraş sub fereastră. April era aşezată 
pe patul lui Seymour şi încerca să-i calmeze frenezia. Îl 
privise înainte ca el să închidă uşa. Şi Jim se gândise că 
ceea ce era în ochii aceia şi în camera aceea însemna 
certitudinea că trăieşte cu adevărat. 

În sufragerie îl găsise aşteptând pe Charlie. Chipul 
bătrânului indian părea obosit, dar corpul lui era drept ca 
întotdeauna. Jim se întrebă cum de reuşeşte să suporte 
toate greutăţile şi emoţiile acelea la vârsta lui. 

— Charlie, cred că trebuie să stăm de vorbă. Dar nu aici. 

Bătrânul înţelesese că în momentul acela era singurul 
lucru pe care îl puteau face. 

— Bine. 

leşiseră şi făcuseră drumul scurt până la cabana lui Jim 
fără a spune nimic. Acum erau faţă în faţă aşezaţi la masă. 
Amândoi ştiau ce semnificaţie aveau ultimele descoperiri. 
Alan, April, Seymour erau în pericol, împreună cu alţi 
oameni. Şi aveau să fie până când găseau o soluţie. Lui Jim 
nu-i mai rămânea altă speranţă decât să se agaţe de ceea 
ce ar fi ştiut Charlie. 

Mult sau puţin, oricum ar fi fost. 

— Bidă'i, ce se întâmplă? Este ceva ce nu ştiu şi de fapt 
ar trebui să ştiu? 

Charlie nu spuse prea multe cuvinte. În tonul lui era 
mult mai multă certitudine decât ar fi putut spera Jim. Mai 
era şi o neaşteptată oboseală. 

— Uită-te printre esenţele bunicului tău. 

şi dădu seama că, în succesiunea evenimentelor, uitase 
cu totul de păpuşi şi de plicul cerat pe care le găsise în 


— 430 — 


casa lui Caleb, în ceea ce el definea cu optimism „seiful 
familiei”. 

Moştenirea mea... 

Se ridică şi se duse în dormitor să controleze păpuşile 
katchina, care se aflau încă în fundul dulapului, înfăşurate 
în ambalajul lor transparent de plastic. Printre pachete 
descoperi unul pe care nu-l observase de la început. 
Consistenţa lui era diferită de a celorlalte. Era moale la 
pipăit şi nu părea să conţină vreo statuetă. Íl luă şi se 
apropie de fotoliul pe care se afla geaca lui de blugi. In 
seara în care găsiseră cele câteva lucruri ale bunicului său, 
băgase plicul în buzunarul intern al gecii. Apoi nu o mai 
îmbrăcase, iar plicul rămăsese acolo uitat, trecut pe planul 
doi faţă de faptele mult mai grave care îi solicitaseră 
atenţia. 

Jim se întoarse în camera în care era Charlie şi puse pe 
masă cele două obiecte. Trebui să folosească foarfecă 
pentru a deschide plicul. Cu toate că era destul de mare, 
înăuntru se afla numai un document cu câteva pagini. 
Restul erau ambalaje care să ferească acele foi de 
umiditate. Jim luă uşor documentul şi îl parcurse rapid. 

Părea vechi. 

Era un document-anexă la tratatul din 1872 dintre 
Statele Unite ale Americii şi tribul indienilor navajo, care îi 
încredința unei căpetenii numite Eldero, pentru el şi 
pentru descendenţii lui, o vastă suprafaţă de teren în 
împrejurimile locului cunoscut sub numele de Flat Fields. 

Jim îşi dădu seama că avea în faţa ochilor ceva 
important. Acele câteva pagini aveau puterea să 
îndepărteze diverse zone de umbră. Teritoriul care îi 
fusese repartizat lui Eldero era cuprins în proprietatea 
care se numea în prezent Cielo Alto Mountain Ranch. Dacă 
acel document spunea adevărul, Cohen Wells ar fi trebuit 
să-şi reevalueze serios visurile lui de expansiune. 

Jim îşi înălţă capul în căutarea privirii lui Charlie. 

— Acesta este documentul despre care se vorbea în 
înregistrare. Ce legătură are cu bunicul meu şi cu mine? 

Ca răspuns, Charlie arătă spre celălalt pachet de pe 


— 431 — 


masă. 

— Poate ar trebui să-l deschizi şi pe acela. 

Jim trebui să folosească din nou foarfecă. Tăie cu atenţie 
ca să nu strice conţinutul. Pe măsură ce ambalajul se 
desfăcea, patru ochi văzură cum ieşeau la iveală culorile şi 
țesătura unei pături indiene vechi. Jim o despături cu grijă, 
întinzând-o pe masă. Desenele erau aceleaşi cu cele de pe 
pătura pe care Caleb o găsise în grotă pe Peaks, semn al 
puterii unei căpetenii cu numele de Eldero. Înfăşurate în 
mijloc erau două amulete, lucrate manual de către un 
artizan foarte priceput. Erau două medalioane, 
confecţionate probabil din dolari de argint, care aveau 
reliefată pe ele figura lui Kokopelli, cântăreţul din flaut, 
protectorul Poporului. 

Jim căută iar încurajare în persoana lui Charlie. 

— Ce înseamnă? 

Charlie îl privi, mirat că nu înţelesese încă. 

— Ceea ce vezi este ceea ce înseamnă. A 

Bătrânul se ridică şi se aşeză în spatele lui. li puse o 
mână pe umăr. Prin acea atingere uşoară Jim îi simţi 
prezenţa mai mult ca niciodată. 

— Trei-Oameni, tu eşti descendentul direct al lui Eldero. 
După ceea ce s-a întâmplat la Flat Fields, fiica lui, Thalena, 
s-a refugiat cu fetiţa ei nou-născută la Herrero Făurarul, o 
căpetenie care trăia împreună cu oamenii lui pe valea Fort 
Defiance. Eldero a rămas singur şi a pus în practică 
ritualul lui de răzbunare, acela care i-ar fi făcut pe acei 
oameni şi pe toţi cei de acelaşi sânge cu ei să-şi ispăşească 
păcatele printr-o moarte oribilă. 

Mâna se ridică de pe el, dar contactul cu spiritul lui 
Charlie se păstră. Cuvintele lui săpau în piatră şi tot aşa 
răsunau în mintea lui Jim. 

— Linda, fiica Thalenei, era mama lui Richard Tenachee, 
bunicul tău, bichei. 

Charlie făcu o pauză pentru a-i permite să înţeleagă 
ceea ce îi spunea. 

— De ce nu mi-aţi spus niciodată nimic? 

— Pentru că tu nu erai aici. Nu ai fost niciodată aici, nici 


— 432 — 


atunci când încă stăteai aici. Mintea ta fugea în altă parte 
şi nu era chip să fie ţinută în loc. Ne-am gândit, împreună 
cu bunicul tău, că era mai bine să te lăsăm să-ţi urmezi 
calea şi libertatea alegerilor tale. 

În cuvintele acelea Jim simţi toată melancolia pentru 
trecut şi pentru imposibilitatea de a-l readuce în prezent. 

— Pe de altă parte, nu erai singurul care gândea aşa. 
Vedeam ce se întâmpla în jurul nostru. Vedeam cum se 
schimbă lucrurile puţin câte puţin, astfel încât ne-am trezit 
în faţa unor tineri indieni care ar fi trebuit să aibă mândria 
căpeteniilor şi de fapt nu ştiu cine sunt. Care merg 
îmbrăcaţi ca acei rapperi idioţi care se văd la televizor, 
aceia care se dau drept oameni duri. Şi este, de fapt, 
numai o mascaradă, ca şi hainele lor. Am uitat cu totul cine 
suntem, astfel încât suntem constrânşi să apărem într-un 
costum care este mult mai greu de purtat decât acela pe 
care ni-l punem pentru a-i mulţumi pe turişti. 

Infrângerea şi capitularea se citeau pe chipul bătrânului 
Charles Owl Begay. 

— Suntem mulţi. Am putea fi o singură voce puternică. 
Şi suntem, în schimb, un cor de voci firave şi supuse. 

Jim înţelese dintr-odată ce ascundeau cuvintele omului 
din faţa lui. 

— Tu ştiai totul. Ai ştiut de la început. Şi nu ai spus 
nimic. 

— M-am rugat oricărui zeu care era în stare să-mi 
asculte rugile ca totul să se oprească. Să găsesc o cale de- 
a te ajuta... 

Jim ridică vocea pe neaşteptate. 

— Să mă ajuţi pe mine? Ar fi trebuit să îi ajuţi pe toţi 
oamenii aceia morţi. 

Era neîncredere în cuvintele lui Charlie. 

— Chiar nu înţelegi, Trei Oameni? 

Şi era durere în cuvintele pe care le rosti imediat după 
aceea. 

— În mijlocul tuturor întâmplărilor eşti tu. 

— Eu? 

— Chaha'oh nu poate trăi fără pământ, dar în acelaşi 


— 433 — 


timp îşi ia puterea din omul care l-a creat. Eldero nu mai 
trăieşte, dar tu ai în tine spiritul şi sângele lui. Acum tu 
eşti omul acela, Jim. Chaha'oh nu este o umbră oarecare. 
Este umbra ta. 

Jim încercă să respingă acele cuvinte ca pe o acuzaţie 
neîntemeiată. 

— Nu-i cu putinţă. 

— Ba e cu putinţă. Ţi s-a demonstrat de patru ori că e cu 
putinţă. Prin fiecare persoană pe care a ucis-o Chaha'oh. 
Şi o va face în continuare până când va duce la bun sfârşit 
însărcinarea care i-a fost dată. 

Charlie părea să facă un efort mai mare să vorbească 
decât făcea Jim să asculte. 

— Totul a început atunci când ai sosit. Caleb a murit 
chiar în după-amiaza aceea. Erai în apropierea închisorii 
când Chaha'oh l-a ucis pe Jed Cross. Şi erai din nou cu fata 
la The Oak atunci când a murit. Tu eşti cel care îi dă forţă, 
deoarece, chiar dacă nu ştii, ai un spirit profund ca 
Pământul. 

Jim îşi amintea senzaţia de apăsare pe care o simţise în 
momentele la care se referea Charlie. Sentimentul 
sufocant că mintea lui trece printr-un nor negru atât de 
mare încât acoperă soarele. Îşi aminti că Silent Joe, atunci 
când găsise corpul lui Caleb, scosese pe neaşteptate acel 
geamăt lung, disperat. Acum şi-l explica. Umbra era din 
nou prezentă şi iar în aşteptare. 

Dacă mai avea nevoie, Charlie îi dădu ultima dovadă. 

— Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama ce s-a întâmplat astă- 
seară în parc. Atunci când îţi ţineai fiul în braţe şi te 
temeai pentru viaţa lui, i-ai strigat lui Chaha'oh să se 
oprească, şi el a făcut-o. 

Jim încercă să se revolte pentru ultima oară, cu 
disperare. 

— O pot face din nou. 

— Nu. 

Monosilaba aceea răsună în cameră ca un verdict de 
moarte. Charlie se reaşeză în faţa lui. Acum îşi arăta pe de- 
a-ntregul vârsta. Lucrurile pe care era nevoit să le spună îl 


— 434 — 


îmbătrâneau. 

— Chaha'oh are puterea să înveţe. lată de ce a reuşit să- 
l ia cu el pe Curtis Lee în felul acela atât de ingenios, chiar 
dacă tu erai departe. Evoluează şi, puţin câte puţin, va 
reuşi să se mişte necălăuzit. Curând nu va mai avea nevoie 
de tine. Şi va continua să ucidă. 

Jim se ridică brusc. 

— E absurd! 

— Tot mai crezi că e absurd? Şi totuşi eşti dispus să 
crezi în ceea ce îţi propune ştiinţa, care practic este 
acelaşi lucru: crearea unei inteligenţe artificiale în stare să 
evolueze şi să înveţe tocmai din greşelile ei. 

— Tu singur ai spus-o. Aceea este ştiinţă. Aici vorbim 
despre magie. 

— Şi care nu va fi magie atunci când, dintr-o maşinărie, 
va lua naştere o alta în stare să înţeleagă că este vie? 

Bătrânul făcu un gest vag. 

— Pe undeva există şi aici o explicaţie. Numai că omul 
nu a fost îndeajuns de puternic şi de inteligent pentru a o 
găsi. Nu a fost îndeajuns de umil. 

Jim se apropie de fereastră şi privi afară. Un alt răsărit 
indiferent începea să coloreze cerul. După noaptea aceea, 
zorile aveau să vină să lumineze firmamentul albastru, însă 
lumea pe care o cunoştea, cu toate iluziile şi certitudinile 
ei înfumurate, dispăruse pentru totdeauna. 

Se gândi la Seymour şi la April, care nu ar mai fi fost 
niciodată în siguranţă. Se gândi la Alan, care ar fi riscat în 
continuare să plătească cu viaţa păcate care nu erau ale 
lui. Se gândi la el şi la povara pe care ar fi trebuit s-o 
poarte pe umeri până la sfârşitul zilelor. 

Fără să se întoarcă, îi adresă lui Charlie un ultim apel 
disperat. 

— Cum poate fi oprit? 

Vocea sosi ca un suflu îndepărtat, de undeva, de la mii 
de kilometri distanţă. 

— Doar persoana care a iniţiat ritualul îl poate duce la 
bun sfârşit. 

În clipa aceea absurdă, aşa cum numai întâmplarea 


— 435 — 


poate fi, începu să sune mobilul. Numai cu puţin timp în 
urmă, lui Jim i s-ar fi părut ceva normal. Acum părea 
numai un intermezzo ridicol pentru copii, printre cuvinte 
de moarte. 5 

Jim se apropie de comoda pe care îşi lăsase aparatul. Îl 
luă şi răspunse. 

— Alo! 

— Jim? Sunt Cohen Wells. 

— Bună, Cohen. 

Vocea bancherului urcă imediat cu un ton. 

— Bună pe dracu'. Ce-i tâmpenia asta pe care tocmai mi- 
a spus-o Alan? Vrei să-mi explici de ce viaţa mea şi a lui ar 
fi în pericol? 

Jim reflectă o clipă. Era clar că Alan comunicase în 
sfârşit într-un fel cu tatăl lui. Dar era tot atât de clar că nu- 
i spusese nimic despre înregistrare. Atunci când i-o 
înmânase, îi lăsase lui obligaţia de a decide. 

— Deci? 

Vocea lui Cohen Wells încercă să-l preseze. Nu mai 
rămăsese nici urmă din cordialitatea întâlnirilor lor 
anterioare. Jim îşi aminti cuvintele lui neiertătoare 
înregistrate într-un reportofon. Pe de altă parte, prin acea 
mică magie modernă pe care o ţinea la ureche se auzea 
omul care îi ucisese bunicul şi care avea intenţia să-l ucidă 
şi pe el. 

Şi dintr-odată ştiu ce are de făcut. Totul se clarifică, 
astfel încât Charlie se miră văzând cum i se aşternea un 
zâmbet pe buze. 

— Eu îl am, Cohen. 

— Tu ai ce? 

— Ceea ce căutaţi de multă vreme. Actul de proprietate 
al lui Eldero. 

Wells îşi dădu seama imediat ce semnificaţie aveau 
cuvintele lui Jim. Şi că ar fi fost inutil să pară căzut din 
nori. Vocea îi deveni precaută. 

— Şi ce ai de gând să faci? 

— Să discut cu dumneavoastră. 

O pauză pentru a cântări argumentele şi 


— 436 — 


contraargumentele. Apoi lăcomia avu întâietate, exact aşa 
cum îşi imaginase Jim. 

— Foarte bine, băiete. Unde şi când? 

— Acum. Cunoaşteţi un loc numit Pine Point? 

— Fireşte. 

— Foarte bine. Eu sunt acasă. Lăsaţi-mi un timp să ajung 
acolo. 

Cohen Wells închise fără să mai adauge ceva. Jim îşi 
dădu seama că pe toată durata conversaţiei îşi ţinuse 
respiraţia. Căută aer curat pentru plămânii lui şi cuvinte 
potrivite pentru Charlie, care îl privea de la locul lui fără 
să înţeleagă. 

Se duse să se aşeze în faţa bătrânului şi îl privi drept în 
ochi. Charlie Owl Begay, şaman al poporului navajo, se 
trezi în faţa privirii unui războinic. 

— Ascultă-mă cu atenţie, Charlie. Trebuie să-ţi vorbesc, 
şi nu am mult timp. 

Jim îşi trase scaunul lângă masă şi cobori puţin vocea. 

— Trebuie să faci anumite lucruri pentru mine. 


— 437 — 


44 


Canoea cobora lent, urmând cursul fluviului. 

Jim acceptase în toate sensurile moştenirea bătrânului 
său bunic indian. Acum, când se gândea la Colorado, în 
mintea lui era pur şi simplu „fluviul”. Trăgea la pagaie, 
străbătând apa şi amintirile cu aceeaşi mişcare fluidă şi 
continuă. În minte avea limpede călătoria făcută cu mulţi 
ani în urmă sub acelaşi soare şi sub acelaşi cer albastru, 
atunci când era ceva mai mare decât un copil. Totul era 
atât de clar, asemănător şi liniştit, încât avea impresia că, 
dacă ar fi întors capul, l-ar fi văzut pe Richard Tenachee 
aşezat în spatele lui pe băncuţa din canoe, atingând cu o 
mână oglinda apei şi cu o expresie de seninătate pe chipul 
lui bătrân de piele-roşie. Şi îşi spuse că poate era acolo, 
chiar dacă el nu reuşea să-l vadă. Când ieşise, după ce 
vorbise cu Charlie, luase din debaraua casei din Beal Road 
canoea aceea pe care cineva o pusese la adăpost în 
aşteptarea unor timpuri mai bune. O trăsese afară şi, fără 
nicio greutate, o pusese pe platforma de pe camioneta 
Dodge Ram. Nu era de lemn ca aceea cu care făcuse 
acelaşi drum cu bunicul lui cu mulţi ani în urmă. Era de 
plastic galben şi nu avea la proră figura stilizată a lui 
Kokopelli. Însă Jim învățase că lucrurile nu sunt întru totul 
ceea ce par. Numai privirile şi inima oamenilor le fac să fie 
diferite. 

Se urcase în maşină şi ajunsese conducând calm la locul 
întâlnirii. Răsăritul era numai o amintire când ajunse la 
Pine Point, dar nu era nimeni pe drum. Automobilul 
Porsche al lui Cohen Wells era parcat deja puţin mai 
departe de marele pin solitar care din timpuri imemoriale 
dăduse numele localităţii. Când îl văzuse sosind, bancherul 
coborâse din maşină, lăsând portiera deschisă. Nu spusese 
nimic despre canoea care se afla pe caroseria deschisă a 
camionetei. Cu siguranţă altele erau priorităţile lui şi nu 
prevedeau prea multe politeţuri. Era acolo în acel moment 
pentru a trata o afacere şi, ca un om de afaceri perfect, era 


— 438 — 


nerăbdător să o încheie în cele mai bune condiţii. 

— Bună, Jim. 

— Cohen... 

Bancherul încercase să conducă tratativa după regulile 
lui, care includeau şi o doză apreciabilă de linguşire. 

— Îmi face plăcere că te-ai hotărât să mă întâlneşti. 
Înseamnă că, în ultimă instanţă, eşti singurul isteţ din 
familie. Unde este? 

Jim ştia foarte bine la ce voia să facă aluzie. Ignorase 
întrebarea, iar ca răspuns, îi oferise o altă întrebare. Fără 
ocolişuri. 

— Chiar trebuia să-mi ucizi bunicul? 

Rămăsese surprins, dar nu încercase să nege. 

— Cum ai reuşit să afli? 

— Asta nu are importanţă. Ştiu şi gata. Şi o ştie şi Alan. 

— Minti. 

— Nu. Iar asta o ştiţi prea bine. 

Jim rămăsese să îl privească impasibil. Pe chipul lui 
Cohen Wells se întipărise neîncrederea. Se vedea clar că 
examina situaţia cu viteza maximă pe care i-o permitea 
gândul. Sigur se întreba ce consecinţe ar fi putut avea 
asupra vieţii lui ultimele afirmaţii ale lui Jim. Dacă nu 
alergase să-l denunțe la poliţie însemna că mai avea o 
şansă de tratativă. Alan probabil nu era o problemă în 
capul lui, pentru că era convins că un fiu nu s-ar fi ridicat, 
desigur, împotriva tatălui lui. 

Se relaxase. Hotărâse că nu era cazul să încerce să afle 
cum şi în ce fel, şi-şi scosese masca. 

— Richard Tenachee era un bătrân încăpățânat. Nu era 
în intenţia mea să se întâmple, dar erau prea multe 
interese în joc. Nu trebuie să-mi dau numai mie socoteală. 
Mai sunt şi alţii în afacerea asta, oameni pe care e mai 
bine să nu-i contrazici... 

În timp ce vorbea, Cohen Wells se dusese sub copac. Din 
cauza căderii răşinii, iarba se sfârşea acolo unde începea 
proiecția frunzişului pe pământ. Terenul era negru şi 
împânzit de ace de pin. Pe ici, pe acolo răsăreau din 
pământ bucăţi din rădăcinile seculare. 


— 439 — 


Cohen îşi pierduse acum orice urmă de ezitare. Era 
sigur că deţinea încă o dată controlul situaţiei. 

— Dar dacă eşti aici, într-un fel ai înţeles şi tu că nu 
puteam face altminteri. Asta te transformă într-o persoană 
foarte interesantă. Acum trebuie doar să stabilim o cifră. 
Ştiu că pe tine nu te deranjează banii, iar în cazul acesta 
sunt mulţi bani în joc. Singurul lucru pe care ţi-l cer este 
să-mi dai actul acela. lar asta te va transforma într-o 
persoană foarte bogată. 

Bancherul accentuase ultima frază. Jim era uluit de 
calmul cu care reuşise să răspundă. 

— Faptul că sunt aici nu înseamnă că vreau bani. 
Dumneavoastră nu ştiţi, dar au murit oameni în această 
perioadă. Oameni care, în afară de Jed Cross, nu aveau 
altă vină decât poate aceea că se născuseră. lar printre 
aceştia este şi fiul dumneavoastră. 

— Ce tot spui, am vorbit cu Alan cu puţin timp în urmă şi 
nu... 
Jim îl întrerupsese. 

— Nu vorbesc despre Alan. Vorbesc despre Curtis Lee. 

Dacă bancherul primise lovitura, de data asta nu lăsase 
să se vadă nimic. Era obişnuit cu jocul dur, şi jocul dur nu- 
ţi permitea să te dai de gol arătându-ţi emoţiile. Dar Jim 
era convins că, în sinea lui, cuvintele îl loviseră. 

Nu-i lăsase timp de replică. 

— Vi se va părea banal, dar există locuri şi momente în 
care banii nu folosesc la nimic. 

În timp ce vorbea, Jim încercase o senzaţie cunoscută. 
Numai că de data aceasta nu aducea cu ea teama norilor 
negri, ci, dimpotrivă, un ciudat şi nefiresc simţământ de 
pace. Se uitase în spatele lui Cohen Wells şi, puţin mai 
încolo, către marginea terenului fără iarbă, văzuse cum se 
plăsmuia un contur. 

Acceptase asta ca pe un fapt firesc şi îşi spusese că nu 
putea fi altfel. Acum când ştia, nu mai avea niciun fel de 
teamă. Acum când ştia, în loc să lupte singur, putea să 
ceară ajutor. 

Jim îl privise iar pe omul din faţa lui. Într-un fel pe care 


— 440 — 


nu şi-l putea explica, Cohen Wells citise în ochii lui o 
condamnare. 

Iar glasul lui Jim o rostise. 

— Sunt locuri şi momente în care totul se plăteşte. 
Cohen, mă bucur că sunt eu acela care să v-o spună. 
Momentul a venit pentru dumneavoastră acum, iar locul e 
aici. 

Când văzuse umbrele care se apropiau cu repeziciune, 
se întorsese cu spatele şi plecase. 

Auzise în el un strigăt de entuziasm, chiar în momentul 
în care Cohen Wells începuse să urle. Se urcase în 
camionetă, pornise motorul şi plecase fără ca măcar să 
privească înapoi. 

O luase spre Page şi ajunsese repede pe drumul 
neasfaltat de sub dig. Nimic nu părea să se fi schimbat. 
Numai apa fluviului era alta, ca să măsoare timpul ce 
părea să nu mai treacă niciodată peste stânci. Işi lăsase la 
apă canoea lui de plastic neînsufleţită şi plecase urmând 
curentul, folosind pagaia numai pentru a corecta ruta, aşa 
cum învățase de la bunicul lui. 

În dreapta lui un peşte sări din apă. Ţâşnit din linişte, 
zgomotul acela îi fu de ajuns pentru a conştientiza ora şi 
locul. Întoarse privirea şi văzu cercuri leneşe ce se 
desenau pe suprafaţa calmă a apei. După o clipă, curentul 
lin descompuse acele forme geometrice perfecte. 

Pe când călătorea apărat de stâncile suspendate 
deasupra fluviului şi a timpului, avea clar în minte 
cuvintele pe care bunicul lui i le spusese în acelaşi loc cu 
mulţi ani în urmă. 

„Astăzi trebuie să treci o probă, Tâă' Hastiin. Din 
păcate, uneori nu este posibil să-ţi alegi momentul în care 
să lupţi. O putem face numai cu curaj, atunci când ni se 
cere...” 

Bunicul lui nu putea şti că îi trebuise mult ca să le 
înţeleagă. Acum însă se întorsese pentru a înţelege şi-şi 
găsise calea. 

Când ajunse la Horseshoe Bend, îşi conduse canoea care 
urma docilă mişcarea pagaiei, atingând pământul cu o 


— 441 — 


uşoară clătinare pe malul nisipos aflat sub peretele 
stâncos. Totul era familiar, ca şi cum de la începuturile 
timpului stânca aceea copleşitoare s-ar fi oglindit în apa 
verde a fluviului, aşteptându-l în cele din urmă să 
sosească. 

Cobori şi trase în piept umbra şi umiditatea de la mal. 

Apoi făcu ceea ce îl văzuse de multe ori făcând pe 
bunicul lui. 

Îşi dădu jos cămaşa şi rămase gol până la brâu. O făcu 
bucăţi, luă o fâşie subţire şi şi-o petrecu în jurul capului 
aşa cum făceau bătrânii. Soarele încălzea, chiar dacă 
anotimpul era rece. Vântul, care rostogolea dintotdeauna 
tufele şi ştergea urmele oamenilor, acum adia cu un 
murmur subţire. Era o voce pe care voise să o uite, dar pe 
care acum o asculta, invocând curaj şi un semn pentru a-i 
urma calea. 

Nu mai era un indian şi nu mai era un alb. 

Era numai un om în căutarea a ceea ce pierduse. 

De la înălţimea stâncilor erau mii de ochi ai altor oameni 
care îl priveau. Erau părinţii şi părinţii lor, şi părinţii 
părinţilor lor, atât cât mintea putea să-şi amintească şi să 
țină socoteală. Erau aceiaşi care începuseră urcuşul 
peretelui aceluia în tinereţe şi care ajunseseră în vârf 
conştientizând că o luaseră pe drumul bun pentru a fi 
oameni. 

Unii nu reuşiseră şi-şi găsiseră moartea. Dar şi acela era 
curaj. Era conştiinţa faptului că oricum înfrângerea era 
sămânţa unei încercări. Că de multe ori este mai bine să te 
pierzi pe drumul unei călătorii imposibile decât să nu fi 
plecat niciodată. Şi că orice om, chiar şi atunci când este 
singur, are în orice caz drept tovarăş de drum sufletul lui. 

Îşi înălţă capul şi căută din ochi cea mai bună potecă. 

În cea mai mare parte peretele era neted, dar în dreapta 
era o porţiune unde urca în diagonală relieful lin al unei 
coaste pietroase. Văzu că, din loc în loc, se deschideau 
fisuri şi se succedau puncte de sprijin suficiente pentru a 
încerca să urce. Se apropie şi îşi sprijini un picior, întinse 
un braţ şi mâna lui se agăţă de un colţ de piatră. 


— 442 — 


Din clipa aceea totul deveni uşor. 

Descoperi în el o forţă diferită, care părea să crească 
odată cu oboseala şi care, cu fiecare bucată de perete pe 
care o câştiga, îl îndemna să continue să urce. Simţea cu 
vigoarea corpului şi a certitudinii că în orice bază pentru 
picior, în orice punct de sprijin pentru mână erau urmele 
oamenilor care se agăţaseră cu aceeaşi intenţie de aceeaşi 
stâncă. Erau fragmente nemişcate ale unei istorii în 
continuă mişcare, mărturii ale unei tenacităţi antice şi 
aparent inutile, dar indispensabilă pentru orice om care 
dorea să ajungă să privească lumea de sus cu ochi noi. 

La jumătatea drumului îi alunecă o clipă piciorul, dar nu 
îşi pierdu siguranţa. Mâinile îi erau prinse bine, iar 
muntele nu era duşmanul lui. Auzi în spatele şi dedesubtul 
lui un zgomot de pietre care cădeau izbindu-se de stâncă. 
Înţelese că era numai un sunet datorat liniştii, nu o 
ameninţare. 

Găsi fără efort un alt punct de sprijin şi începu iar să 
urce. 

Pentru a-l încuraja, în faţa ochilor lui erau chipurile 
oamenilor pe care îi îndrăgise dintotdeauna, fără ca 
vreodată să fi ajuns să înţeleagă cât de mult. 

Bătrânul Charlie, în stare să fie ceea ce era. Alan, care 
nu avea nevoie să escaladeze niciun munte pentru a şti că 
este un om. Swan, care în sfârşit îl înţelesese. April, care 
iubise chiar fără să înţeleagă. 

Şi Seymour, pactul lui cu timpul, mica lui nemurire. 

Fiecare nume era un zâmbet, fiecare chip, amintirea 
unei ruşini trecute. Dar acum totul era diferit. Ştia cine era 
şi ce putea face pentru a închide un cerc care fusese lăsat 
deschis cu multă vreme în urmă, ştia cum să oprească 
amprentele care se desenau iute pe pământ. 

Continuă să urce până când mâna lui atinse marginea de 
sus şi ştiu că izbutise. Cu calm, dar fără greutate îşi ridică 
trupul din gol şi se opri o clipă să-şi asculte bătăile inimii şi 
răsuflarea gâfâită. Când oboseala deveni o amintire, 
simţindu-şi iarăşi inima prietenă în piept, se ridică în 
picioare. 


— 443 — 


Sub el, fluviul curgea verde, aşa cum numai în visul unui 
om se poate întâmpla, printre sculpturi de stâncă făcute de 
apă şi de vânt, acelaşi vânt care-l atingea cu mâini 
răcoroase pe corpul strălucind de sudoare. Aici redase 
pământului cenuşa bunicului său, înapoind spiritului său 
aripile unei păsări mari şi albe, care era dintotdeauna 
pentru toţi singura certitudine. 

Acela era locul. 

— Sunt aici, bichei. 

Murmură aceste câteva cuvinte şi rămase o clipă 
nemişcat deasupra abisului deschis ca o invitaţie sub el. 

În sfârşit, Trei-Oameni Mackenzie, indian navajo din 
Clanul Sării, se aplecă în gol până când simţi că golul îl 
primea în nefiinţa lui ca pe un fiu prea mult aşteptat. 
Atunci îşi desfăcu braţele, ridică faţa în căutarea cerului şi 
se aplecă uşor în afară. Atunci când picioarele lui părăsiră 
stânca, zâmbetul de pe chipul lui era acela al unui om care 
privea ceea ce avea în faţă. 

Şi, în timp ce zbura aşa cum nu mai fusese în stare să o 
facă înainte, în lumina prietenoasă a soarelui, ochii lui 
erau de aceeaşi culoare. 


— 444 — 


Hagoone' 
Adio 


— 445 — 


45 


Maşina părăsi drumul principal şi, după o scurtă 
porţiune în coborâre, se opri cu o rotire uşoară în faţa 
terenului de fotbal. Swan Gillespie conducea şi Alan era 
aşezat alături, protejat de centura de siguranţă. În ultima 
vreme făcuse progrese uriaşe cu protezele. Acum era 
sprijinit de bancheta din spate numai un baston. 

Se opriră un moment să privească terenul de joc, unde 
un grup de puşti erau antrenati într-un meci care pentru 
moment nu anunţa abilitatea unor profesionişti, însă dădea 
dovadă de un spirit de luptă entuziast pe care era greu să-l 
întâlneşti în meciurile adulţilor. Swan încercă să înţeleagă 
care dintre ei era Seymour, dar tricourile, apărătorile şi 
căştile îi făceau pe jucători să apară toţi la fel. 

Puțin mai încolo, în picioare lângă gard, era April. Lângă 
ea, nemişcat, Silent Joe urmărea cu atenţie fazele jocului, 
mişcând doar capul pentru a urmări deplasările lui 
Seymour pe parcursul meciului. Poate nu era cu totul 
convins că acele personaje ciudate care se înverşunau 
împotriva noului lui stăpân nu aveau intenţii rele şi părea 
că stă gata să intervină. 

Swan se întoarse către Alan. 

— Mă aştepţi aici? 

Alan zâmbi. 

— Da. Este mai bine să nu-i impresionăm pe copiii aceia 
cu sosirea lui Robocop. Salută-i tu din partea mea. 

De fapt, Alan înţelesese că Swan ar fi preferat să rămână 
singură cu April. Fata se aplecă să-l sărute uşor pe obraz şi 
cobori din maşină. În timp ce se apropria, April îi simţi 
prezenţa şi se întoarse spre ea. Când ajunse aproape, avea 
un zâmbet pe buze. 

— Bună, Swan. 

— Bună, April. 

Ceilalţi părinţi erau atât de absorbiți de evenimentele 
meciului şi de mişcările copiilor lor, încât nu recunoşteau 
pe sub beretă şi ochelari de soare pe una dintre cele mai 


— 446 — 


faimoase staruri din lume. 

Swan arătă din cap spre jucătorii de pe teren. 

— Cum merge? 

— Ah, bine. Seymour n-are niciun talent la joc. Aştept 
doar să înţeleagă asta. 

— Tu cum o mai duci? 

April dădu din umeri. Swan îi văzu iarăşi lacrimile 
zilnice în ochi. Erau aceleaşi care o surprindeau uneori şi 
pe ea. Şi niciuna nu ştia când se va sfârşi cu ele. 

— Supravieţuiesc. 

April îşi dădea seama că, de la fereastra deschisă a 
maşinii parcate la mică distanţă, Alan o saluta agitându-şi 
un braţ. Îi răspunse în acelaşi fel, simțind un nod în gât de 
înduioşare pentru vechiul ei prieten. Timpul dădea 
lucrurilor justa lor valoare. După toate cele întâmplate de 
curând, vechile neînțelegeri dintre ei erau certuri 
îndepărtate între adolescenţi. 

Vorbi fără să se întoarcă. 

— Plecaţi? 

— Da. La aeroport ne aşteaptă un avion. 

Pe cât putea, April îi căută iarăşi privirea pe sub 
ochelarii negri. 

— Cum merge filmul despre Flat Fields? 

— Ceea ce s-a întâmplat cu Simon nu a înlesnit un bun 
raport între mine şi Nine Muses. Ajunşi aici, nu cred că îl 
vor mai face vreodată şi, în orice caz, nu o să-l fac eu. 

— Îmi pare rău. 

— De ce? Am mai multe oferte decât pot duce. Am primit 
şi o propunere din Europa. Se pare că acolo sus este 
cineva dispus să pună pariu că, în afara unui chip frumos, 
pot avea şi talent. Vom vedea. 

— Şi Alan? 

— El va veni cu mine. 

April făcu o mică pauză, apoi cobori imperceptibil tonul. 

— El ştie că tu chiar îl iubeşti? 

— Va afla. I-o voi arăta în fiecare zi până când nu o va 
mai uita niciodată. 

April simţi în cuvintele lui Swan dragostea şi voinţa. Se 


— 447 — 


gândi că erau două puncte de plecare minunate pentru a 
proiecta o viaţă în doi. 

Se priviră un moment în tăcere. Apoi Swan surâse aşa 
cum numai ea ştia să o facă şi cele două femei se 
îmbrăţişară. 

— Mult noroc! 

— La fel şi ţie şi bărbatului tău. 

Swan se desprinse şi, fără să mai spună altceva, se 
întoarse şi se îndreptă către maşină cu pasul ei frumos de 
femeie. În timp ce o privea cum se îndepărtează, April se 
întrebă cât timp va trece înainte de a o întâlni din nou. 

Şi ce fel de persoane vor fi atunci. 

Trecuse o săptămână de la moartea lui Jim. Corpul lui 
fusese găsit chiar sub cel mai înalt dintre pereţii stâncii 
Horseshoe Bend. Cine îl găsise povestise că avea pe chip o 
expresie senină. Charlie le dăduse voie să-l vadă numai 
după ce fusese recompus. Îl veghease ca pe bunicul lui, 
cum se cuvine unei căpetenii şi unui om de mare onoare. 
Apoi, ca bătrânul Richard Tenachee mai înainte, şi Jim 
fusese incinerat, iar în ziua următoare, în timpul unui zbor 
scurt cu elicopterul deasupra Marelui Canion, April îi 
împrăştiase cenuşa. Charlie era aşezat lângă ea. In 
onoarea aceluia pe care îl considera nepotul lui, acceptase 
să urce într-un elicopter pentru prima oară în viaţa lui. În 
acel moment, cu tot zgomotul elicei, îl auzise intonând cu 
jumătate de voce un cântec vechi de adio în limba prietenă 
a indienilor Diné. În timp ce privea acea pulbere cenuşie 
care fusese un om cum se risipea pe cer pentru a se 
întoarce în pământ, nu reuşise să-şi stăpânească lacrimile. 
Îşi impusese să nu o facă, dar nu reuşea să şteargă 
părerea de rău pentru că îl pierduse chiar în momentul în 
care îl regăsise. 

Şi ştia că ceea ce nu fusese între ei îi va lipsi pentru 
totdeauna. A 

Charlie îi explicase totul. li spusese cu durere şi mândrie 
în glas cum Jim înţelesese că era singurul care ar fi putut 
opri trecerea acelei furii sosite din timp şi că o făcuse în 
singurul mod posibil, fără a se gândi la nimic altceva decât 


— 448 — 


la siguranţa lor. 

Bătrânul indian le dăduse actul de proprietate asupra 
terenului de la Flat Fields, consfințit de Guvernul Statelor 
Unite pe numele lui Eldero şi al descendenților lui. Prin 
lege, îi aparţinea lui Seymour, dar, în acord cu Consiliul 
Triburilor, se studia o modalitate de a-l transforma într-o 
zonă protejată, legată de teritoriul rezervației. 

Cadavrul lui Cohen Wells fusese găsit la Pine Point, cu 
toate oasele sfărâmate şi cu chipul chinuit de masca ororii. 
Moartea lui făcuse vâlvă, dar evenimentele succesive 
făcuseră şi mai multă. Când se aflase că fusese responsabil 
de moartea lui Richard Tenachee, nimeni nu plânsese 
pentru el. Chiar dacă într-un mod diferit, April avusese 
exclusivitatea. Articolul ei fusese primul care vorbea 
despre arestarea primarului Colbert Gibson şi a lui Dave 
Lombardi. Îi înmânase detectivului Robert Beaudysin 
înregistrarea găsită în biroul bancherului, iar cei doi, puşi 
în faţa evidenţei, mărturisiseră imediat. Acest succes al 
poliţistului lăsase să treacă pe planul al doilea misterul 
nerezolvat al celorlalte morţi. Puţini ştiau că nu aveau să 
mai fie altele şi că timpul avea să ducă la clasarea acelor 
omoruri ciudate printre cazurile nerezolvate. 

Era atât de absorbită de gândurile ei, încât nu-şi dădu 
seama că meciul se terminase. Se trezi cu fiul ei alături, 
încălzit şi roşu la faţă, în echipamentul prevăzut cu 
apărători, care îi transformau în mod nefiresc corpul de 
copil. Alături de el era Silent Joe, care îşi juca rolul de 
gardă de corp cu multă seriozitate şi nu îl părăsea nicio 
clipă. Copilul îşi ţinea într-o mână casca, iar cu cealaltă 
arătă spre silueta femeii care urca în maşină. 

— Cine era? 

— Swan Gillespie. 

Seymour făcu ochii mari de uimire. 

— Actriţa Swan Gillespie? Tu o cunoşti pe Swan 
Gillespie? 

April se surprinse râzând de spontaneitatea acelui 
entuziasm. 

— Da, este o prietenă de demult. 


— 449 — 


Seymour se întoarse brusc. Reuşi doar să mai prindă 
reflexul soarelui pe geamul din spate al maşinii care se 
îndepărta. Se scărpină în cap, nehotărât cum să facă să 
valorifice acea cunoştinţă. 

— Drace! Când voi spune la şcoală, vor crăpa toţi de 
invidie. 

Plecară, şi April îi puse o mână în jurul umerilor. 

— Cum a mers meciul? 

Pe trăsăturile regulate ale lui Seymour se întipări o 
expresie de îndoială. 

— Cred că bine. Dar trebuie să-ţi spun ceva... 

— Ce? 

Copilul se opri şi-şi înălţă capul. O privi ca şi cum ar fi 
fost îngrijorat că o dezamăgeşte. 

— Ştii, chiar nu mi se pare că sunt făcut pentru baseball. 
Cred că-mi plac mai mult caii. Sau poate elicopterele, încă 
nu ştiu. 

April scutură din cap şi începu să râdă. 

— Foarte bine. Aşteptând să iei această decizie 
importantă, cred că e cazul să te schimbi şi să faci un duş. 
Eu te aştept în maşină. 

— De acord. Sunt gata imediat. Vino, Silent Joe. 

April privi cum fiul ei se îndepărtează repede însoţit de 
câinele lui bizar. De obicei, un vestiar nu era un loc unde 
erau admise animalele, dar April ştia că nu ar fi fost chip 
să-l oprească. 

Felul în care acceptase Seymour lipsa de talent pentru 
acel sport o înduioşase. Doar cu puţin înainte vorbise cu 
Swan despre asta, iar momentul acela de conştientizare 
sosise mai devreme decât se aşteptase. Urmau să vină 
altele şi altele încă, iar April avea intenţia să fie prezentă 
atunci când avea să se întâmple. Asta o datora amintirii 
unui om care în sfârşit găsise forţa să fie chiar mai bun 
decât trei oameni pe care o bătrână căpetenie indiană îi 
ursise. Şi-o datora sieşi şi mai ales lui Seymour, care avea 
să crească alături de ea, amintindu-i mereu de chipul şi de 
corpul lui Jim şi de ceea ce făcuse pentru ei toţi. 

lar într-o zi avea să vină şi momentul să-i vorbească 


— 450 — 


despre tatăl lui. Convinsă de asta, se îndreptă liniştită spre 
locul unde parcase maşina. 

De undeva dintr-un punct din spatele ei, asemenea 
semnării unui pact, se auzi estompat şuieratul trenului. 


— 451 — 


MULIUMIRI 


Se pare că, în cercetările pe care le întreprind pentru 
fiecare roman nou, îmi fac un cerc de prieteni de invidiat. 
Nu ştiu cât de importante sunt scrierile mele pentru 
literatură, dar ştiu cât de importanţi sunt oamenii aceştia 
pentru mine. Astfel, vreau mai întâi de toate să-i 
mulţumesc lui Raquel şi lui Joe Sanchez, minunaţii 
proprietari ai şi mai minunatului Aspen Inn din Flagstaff. 
Sunt singurele personaje adevărate din această poveste. 
Colaborarea lor, dar mai ales prietenia lor, au fost un 
sprijin în trecut şi o încurajare pentru viitor. 

În acest cerc o includ pe Vanessa Vandever, frumoasa 
reprezentantă a indienilor navajo de care am avut mare 
nevoie pentru a înţelege lumea complexă a acestui popor 
fascinant şi mândru, şi care m-a îndrumat în folosirea 
citatelor în limba populaţiei Diné. 

Le mulţumesc tuturor din inimă pentru că mi-au 
suportat prezenţa, neîncetatele întrebări şi preparatele 
culinare... 

Apoi: 

Gloria Satta, femeie încântătoare şi ziaristă minunată, 
cu ajutorul căreia am descoperit un prieten nou, adică pe 

Carlo Medori care, deşi trăieşte la New York, se poate 
considera ultimul om de frontieră adevărat. 

Franco Di Mare, care şi-a găsit şi pentru mine puţin timp 
printre reportajele lui din zonele de război, poate 
întrebându-se care dintre cele două situaţii va fi fost mai 
periculoasă... 

Alessandro Zanardi, din a cărui personalitate uriaşă m- 
am inspirat pentru personajul lui Alan Wells. 

Massimo Anselmi, pentru că mi l-a prezentat pe Leone, 
reprezentant curajos al rasei creative „metis italian” şi 
inspirator tăcut al lui Silent Joe. 

Samuel Rossi de la Time Out, pentru explicaţiile pe care 
mi le-a dat în legătură cu arcurile, care până mai ieri erau 
pentru mine o bucată de lemn şi o bucată de sfoară în 


— 452 — 


mâinile lui Robin Hood. 

Claudio Pianta, care m-a susţinut cu îndrumările lui în 
timp ce făceam elicopterele să zboare. 

Marcello Bargellini de la Centro Ufficio Elba, pentru 
necontenita asistenţă la calculator, care în mâinile mele 
pare să capete voinţă proprie, de neînțeles pentru mine. 

Francesca Martino şi Photomovie, pentru imaginea de 
pe copertă. 

Andy Luotto pentru un loc numit Acolo. 

În plus, acelora care fac parte din stafful meu de 
cercetări istorice: 

Alessandro Dalai, editor curajos care, la fel ca 
legendarul Nando Meliconi, este supranumit „Americanul”. 

Cristina Dalai, graţioasă automutilatoare 

Mara Scanavino, singurul model de copertă adevărată 

Antonella Fassi, cu vocea ei care ştie să danseze de-a 
lungul firelor de telefon 

Paola Finzi, redactor on the sea 

Alberto Lameri, funcţionar navajo chibzuit 

împreună cu penitentul şi neiertătorul Gianluigi Zecchin, 
care i-a absolvit pe toţi de vină. 

Piero Gelli, editorul meu de la început, a cărui eleganţă 
naturală în exprimare, în ţinută şi comportament fac ca 
David Niven să pară un personaj din Familia Simpson. 

Tecla Dozio, constrânsă de mine să citească şi să ude, 
pentru ca în aceeaşi săptămână să obţin o părere prețioasă 
şi un gazon verde. Rezultatul a fost o prietenie 
fermecătoare. 

Din motive personale, vreau să le adaug pe Cristina 
Garetti şi pe Cicci Tuminello din Asti. Ştiu ele de ce. 

Un comentariu aparte pentru Piergiorgio Nicolazzini, cel 
din ce în ce mai pătrunzător, care continuă să împartă cu 
mine această aventură literară cu profesionalismul unui 
agent şi cu implicarea entuziasmului şi a prieteniei 
adevărate. 

Şi, în final, soţia mea Roberta care, în timp ce eu sunt 
ocupat să scriu paginile discutabile ale romanelor mele, 
reuşeşte să traseze zi de zi frumoasele pagini ale istoriei 


— 453 — 


noastre. 

Aşa cum se întâmplă adesea, în afara celor citati, 
personajele acestei întâmplări sunt rod al fanteziei şi fac 
parte din patrimoniul meu literar, pe care îl las să fie 
cuantificat valoric de alţii. Persoanele cărora le-am 
mulţumit fac parte însă dintr-un patrimoniu personal care 
are în ochii mei o valoare inestimabilă. 


— 454 — 


Referirile istorice au fost extrase din diferite izvoare 
locale, dar în cea mai mare parte, din Storia dei Navajos 
1540-1996 a lui Jean-Louis Rieupeyrout, publicată de 
Xenia Edizioni, din Navajo - Popolo della Terra de Ruth M. 
Underhill, editată de Mursia, şi din Alla conquista delle 
grandi praterie de Jon E. Lewis, publicată la Piemme. Un 
alt ajutor important a fost furnizat de Conversational 
Navajo Dictionary de Garth Wilson. 


— 455 — 


P o PEIIRE PET PP a aa W oa F- 
= ; 


DINCOLO DE 
UN DESTIN EVIDENT 


Crime bizare într-un oras linistit din Arizona 


Jim Mackenzie, un inadaptat. pe jumătate indian. se regăseşte după 
multi ani in orasul neschimbat de la marginea rezervatiei Navajo. unde 
si-a petrecut adolescența si de care a fugit intreaga viață. Jim este 
nevoit să se descurce in itele unor intămplări nerezolvate și ale unor 
vorbe nicicând rostite, intre oameni pe care credea că Ti uitase si 
prezențe pe care le socotea de mult alungate din amintire. Si, mal cu 
seamă, este silit să se confrunte cu persoana de care fugise cel mail 
mult în toata viața lui: el insusi. Jim isi va da seama că nu iți poti nega 
propria natură atunci cârd un trecut incomod și intunecat vine să-ti 
ceară tributul de sânge. 


Trecutul este lacul in care ti-a cel mal greu să te intorci. 


leo] ISEN 978-973-103-976-3 
a F T | | | 3 


Tu i] E 
international 
publibing 


CONT ear 


— 457 —