William Faulkner — Nechemat in tarana

William Favlkn 


William 
Faulkner 
Nechemat în ţărână 


(„Intruder in the Dust”, 1948) 
Traducere de Eugen Barbu şi Andrei Ion 
Deleanu 
Postfaţă de Radu Lupan 


Kindle eBook: Cosimo, martie 2013 
- ediţie definitivă - 
Editura Pentru Literatură Universală, 
1964 


Cuprins: 
Nechemat în ţărână 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
POSTFAŢĂ 


Capitolul 1 


Era pe la amiază, în duminica aceea, 
când şeriful ajunse la închisoare cu Lucas 
Beauchamp, dar tot oraşul (şi dacă-i vorba 
pe-aşa, tot comitatul!) aflase încă de 
noaptea trecută că Lucas omorâse un alb. 

Stătea acolo, aşteptând. Picase cel dintâi 
şi, încercând să pară preocupat, sau cel 
puţin să facă pe naivul, se învârtea 
nepăsător încoace şi-ncolo, peste drum de 
închisoare, pe sub şopronul din faţa 
atelierului de fierărie, unde era mai puţin 
probabil să-l vadă unchiul dacă va 
traversa, sau, mai curând, când va 
traversa piaţa ca să meargă la oficiu să-şi 
ia poşta de la ora 11. 

Il cunoştea şi el pe Lucas Beauchamp - 
adică tot atât cât îl cunoştea orice alb, 
poate chiar mai bine decât oricare altul, 
cu excepţia lui Carothers Edmonds, pe a 
cărui moşie locuia Lucas, la şaptesprezece 
mile de oraş - pentru că mâncase o dată la 
Lucas acasă. Cu patru ani în urmă, pe la 
începutul iernii, n-avea decât 12 ani 
atunci; lucrurile se petrecuseră astfel: 


Edmonds era un prieten de-al unchiului; 
urmaseră împreună cursurile universităţii 
statului, la care unchiul se înscrisese, 
după ce se întorsese de la Harvard şi de la 
Heidelberg, să înveţe dreptul, atât cât îi 
trebuia ca să se poată face ales procuror 
al comitatului; şi cu o zi înainte, Edmonds 
venise la oraş să-l vadă pe unchiul într-o 
afacere de administraţie locală şi 
rămăsese peste noapte la ei, iar seara, la 
cină, Edmonds îi spusese: 

— Hai cu mine să vânezi iepuri. Şi apoi, 
întorcându-se către maică-sa: îl trimit 
înapoi mâine după masă. Cât o fi la câmp 
cu puşca, o să-l însoţească un servitor 
negru. Şi-apoi, adresându-i-se din nou, îi 
spusese: Are un câine bun. 

— Servitor are, zise unchiul. 

— Vânează şi servitorul iepuri? întrebă 
Edmonds. 

— ţi făgăduiesc că n-o să se bage la ai 
dumitale, îl linişti unchiul. 

A doua zi de dimineaţă, dânsul şi Aleck 
Sander s-au dus cu Edmonds la el acasă. 
Era frig în dimineaţa aceea, prima 
muşcătură de ger a iernii; gardurile de 
mărăcini erau pline de chiciură şi ţepene 


de frig, şi apa stâtută din şanţurile de 
scurgere de lângă drum prinsese o 
pojghiţă de gheaţă, iar pe lângă maluri 
chiar apa curgătoare a gârlei Nine Mile 
sclipea fragilă şi scânteietoare ca un 
cristal fermecat; şi din curtea primei 
gospodării pe lângă care au trecut, şi-apoi 
din alta şi alta iarăşi, ieşea, neclintit de 
nicio adiere, un fum acru de foc de lemne, 
şi puteau vedea, în curţile din dos, 
ceaunele de tuci aburind, în timp ce 
femeile, cu bonete de soare din vară încă, 
sau cu pălării de pâslă vechi de-ale 
bărbaţilor şi cu paltoane bărbăteşti lungi, 
grămădeau lemne pe foc, iar bărbaţii, cu 
şorţuri din pânză de sac, legate cu sârmă 
peste salopete, ascuţeau cuțite sau se şi 
învârteau în jurul cocinilor în care porcii 
grohăiau şi guiţau, nu speriaţi sau 
alarmaţi, ci doar  presimţind, încă 
nelămurit, soarta lor absurdă şi imanentă; 
la căderea nopţii tot ţinutul avea să fie 
plin cu cadavrele lor spectrale, intacte, 
livide, goale, agăţate, legate de picioarele 
dindărăt, în atitudini de goană frenetică, 
de parcă s-ar fi repezit zănatice spre 
miezul pământului. 


Nici nu-şi mai dădea seama cum s-a 
întâmplat. Servitorul negru, fiul unuia 
dintre arendaşii lui Edmonds, mai în 
vârstă şi mai dezvoltat decât Aleck 
Sander, care, la rândul său, era mai 
dezvoltat decât dânsul, cu toate că erau 
de aceeaşi vârstă, aştepta lângă casă cu 
câinele - un câine de iepuri, un fel de 
javră  nimerită din întâmplare pe la 
vânătoare, dar nu câine de vânătoare de-a 
binelea, castaniu cu negru, corcit poate şi 
cu un pic de prepelicar cândva, vreodată, 
un linge-blide, un câine de negru, pentru 
care nu-ţi trebuia decât o privire ca să 
vezi că avea o afinitate, o înrudire cu 
iepurii, aşa cum lumea spune că au negrii 
cu catârii. Aleck Sander ţinea reteveiul - o 
eclisă din cele grele, cu care se prind una 
de alta şinele de drum-de-fier, vârâtă într- 
o coadă de mătură scurtă - pe care-l putea 
arunca, învârtindu-l, după un iepure în 
fugă, aproape cu aceeaşi precizie cu care 
ştia să tragă cu puşca. Aşadar, Aleck 
Sander şi servitorul negru al lui Edmonds, 
cu reteveiele lor, şi dânsul, cu puşca, au 
pornit prin parc şi de-a curmezişul unei 
păşuni spre gârlă, unde servitorul lui 


Edmonds ştia de o podişcă şi nu-şi mai 
dădea seama cum de s-a întâmplat ceva 
care i s-ar fi putut întâmpla mai degrabă 
unei fete, pe care poate chiar ai fi scuzat- 
o, dar nimănui altcuiva: la jumătatea 
drumului pe podişcă, şi fără să se fi gândit 
măcar la aşa ceva, el, care de-atâtea ori 
umblase pe muchia gardurilor distanţe 
chiar şi de două ori mai lungi decât asta, 
s-a pomenit aşa, deodată, că pământul 
însorit de iarnă, atât de cunoscut şi de 
familiar, se-ntorsese cu susul în jos, 
fleaşcă pe obrazul lui, şi că dânsul, cu 
puşca încă în mână, cădea nu de pe 
pământ, ci din înaltul strălucitor al 
cerului, şi mai ţinea minte şi acum sunetul 
subţire, limpede, de clopoțel, al gheții 
care se sparge şi cum nici n-a simţit şocul 
apei, ci numai pe acela al aerului când a 
ieşit din nou deasupra, îi scăpase şi puşca, 
aşa că trebuise să intre, să se afunde din 
nou în apă să o găsească, din nou din 
aerul îngheţat în apa pe care nici acum nu 
o simţea nici rece, nici altfel, şi în care 
chiar hainele lui, ude leoarcă - cizme, şi 
pantaloni groşi, şi flanelă, şi haină de 
vânătoare - nu-i păreau nici măcar grele, 


ci doar îl stânjeneau puţin, şi găsi puşca şi 
căută din nou să prindă picior pe fundul 
apei, târându-se cu o singură mână către 
mal, şi călcând apa, şi agăţându-se de o 
ramură de salcie, întinzând puşca în sus, 
până o apucase cineva; probabil servitorul 
lui Edmonds, pentru că în momentul acela 
Aleck Sander împingea spre el capătul 
unei prăjini lungi, aproape un stâlp, care, 
ajungându-l prima oară, aproape că-i 
reteză picioarele de sub el şi îl dădu cu 
capul la fund, şi era cât pe-aci să-l facă să 
scape ramura de salcie de care se ţinea, 
moment când auzi o voce: 

— Ia-i din drum prâjina, să poată ieşi. 

O voce, nu pentru că n-ar fi putut fi a 
altcuiva decât sau a lui Aleck Sander sau 
a servitorului lui Edmonds, ci pentru că n- 
avea nicio importanţă a cui era; tocmai 
încerca să iasă afară, ţinându-se de sălcii 
cu amândouă mâinile, în vreme ce 
pojghiţa subţire de gheaţă fâşâia izbită de 
pieptul lui şi suna ca un clopoțel; hainele 
îi erau ca un plumb moale şi rece şi parcă 
nu se mişca în ele, ci părea mai curând că 
se învelea în ele ca într-un poncho? sau 
într-o prelată: se căţără pe mal până văzu 


două picioare în cizme de cauciuc, care nu 
erau nici ale servitorului lui Edmonds, nici 
ale lui Aleck Sander, şi-apoi picioarele, 
salopeta, care ieşeau din cizme, şi se trase 
de tot afară şi se îndreptă şi văzu un 
negru cu un topor pe umăr, într-un cojoc 
mare, căptuşit cu blană de oaie, şi cu o 
pălărie mare de fetru decolorată, cum 
purta pe vremuri bunicul, care-l privea, şi, 
după câte îşi aducea aminte, atunci îl 
văzuse pe Lucas Beauchamp pentru prima 
oară, sau, mai curând, pur şi simplu 
atunci îl văzuse, pentru că pe Lucas 
Beauchamp nu puteai să-l uiţi; de-abia 
trăgându-şi sufletul, tremurând şi simțind 
numai acum şocul produs de apa rece, 
ridică ochii spre faţa care doar îl privea, 
fără să arate milă, compătimire sau alt 
sentiment, nici măcar mirare: pur şi 
simplu îl privea, şi nu făcea nici cel mai 
mic efort ca să-l ajute să iasă din gârlă, ba 
chiar poruncise lui Aleck Sander să nu 
mai întindă prăjina, care fusese unica 
încercare de a-i da ajutor făcută de 
cineva, o faţă care, după socoteala sa, 
arăta sub 50 de ani sau chiar sub 40, 
afară de pălărie şi de ochi, într-o piele de 


negru, dar asta era indiferent pentru un 
băiat de 12 ani, tremurând de frig şi încă 
suflând din greu de pe urma şocului şi 
epuizării, pentru că acest obraz nu avea 
deloc culoare, nici măcar lipsa de culoare 
a albului n-o avea; nu era arogant, nici 
chiar trufaş, doar îndărătnic şi sigur de 
sine. Apoi, servitorul lui Edmonds îi spuse 
omului ceva, pronunţând un nume, ceva 
cam ca mister Lucas, şi atunci îşi dădu 
seama cine era, amintindu-şi de restul 
poveştii, care era un capitol, un fragment 
din cronica ținutului, pe care puţini o 
ştiau mai bine decât unchiul: că omul 
acesta era fiul unuia dintre sclavii 
bătrânului Carothers McCaslin, 
străbunicul lui Edmonds, dar care nu 
fusese doar sclavul bătrânului Carothers, 
ci şi fiul lui; stătuse locului şi tremurase 
vreme ce i se păruse un minut întreg, în 
timp ce omul acela se uita la el cu o faţă 
care nu spunea nimic. Apoi omul se 
răsucise şi, din mers, fără să aştepte 
măcar să vadă dacă au auzit, necum dacă 
aveau de gând să asculte, zise: 

— Vin” la mine-acasă. 

— Mă duc înapoi la domnul Edmonds, îi 


răspunsese dânsul. 

Omul nu întoarse capul. Nici nu-l luă în 
seamă. 

— Du-i puşca, Joe, adăugă omul. 

Aşa că îl urmă de-a lungul gârlei, către 
pod şi către drum, cu servitorul lui 
Edmonds şi cu Aleck Sander după el, unul 
în spatele celuilalt. Peste puţin încetă să 
mai tremure; îi era doar frig şi se simţea 
ud, dar dacă avea să meargă întruna, avea 
să-i treacă. Lăsară în urmă podul. Acum 
vedeau înaintea lor poarta prin care aleea 
intra în parc, spre reşedinţa lui Edmonds. 
Mai era aproape o milă până acolo; 
probabil că, până când va ajunge, o să se 
zvânte şi o să-i fie şi cald, şi mai credea că 
va intra pe poartă, şi chiar după ce-şi 
dăduse seama că n-o să intre sau că în 
orice caz nu intrase - poarta rămăsese în 
urmă acum - tot îşi mai spunea că nu 
intrase pentru că, deşi Edmonds era 
burlac şi în casă nu se aflau femei, 
Edmonds însuşi ar fi fost în stare să nu-l 
mai lase să iasă de acolo decât când va 
putea să-l trimită înapoi maică-sii, şi îşi 
mai spunea toate astea chiar şi după ce îşi 
dădu seama că adevăratul motiv era că nu 


se încumeta să-l contrazică pe omul care 
călca cu paşi mari înaintea lui, tot aşa 
cum nu se încumeta să-l contrazică pe 
bunicul, nu de frica unei pedepse, sau 
măcar de frica unei ameninţări cu 
pedeapsa, ci pentru că omului care călca 
cu paşi mari înaintea lui îi era pur şi 
simplu cu neputinţă, aşa cum îi era şi 
bunicului, să conceapă c-ar putea fi 
contrazis şi înfruntat de un copil. 

Aşadar, nici nu s-a oprit când au trecut 
pe lângă poartă, nici măcar nu s-a uitat la 
ea, şi acum se aflau nu pe un drumeag 
umblat şi bine îngrijit, ducând la locuinţa 
vreunui arendaş sau a vreunui servitor, pe 
care să se vadă urme de paşi, ci pe un 
faăgaş sălbatic, jumătate albie de şuvoi, 
jumătate drum, urcând o colină care şi ea 
avea un aer solitar, părăsit, semeţ, şi apoi 
văzu casa, coliba, şi-şi aminti de restul 
poveştii, de restul legendei: cum tatăl lui 
Edmonds donase pentru vecie negrului, 
care-i era văr primar, şi moştenitorilor lui 
casa şi cei zece acri“ de pământ pe care 
era aşezată - o fâşie lungăreaţă prinsă 
pentru totdeauna în mijlocul acelei 
plantaţii de două mii de acri ca o marcă 


poştală în mijlocul unui plic - căsuţa de 
lemn nevopsit, gardul de ţăruşi nevopsiţi, 
a cărui poartă nevopsită şi fără zāvor 
omul a împins-o cu genunchiul, tot fără să 
se oprească sau să se uite măcar o dată 
îndărăt, şi, urmat de dânsul, de Aleck 
Sander şi de servitorul lui Edmonds, intră 
cu paşi mari în curte. O curte în care 
pesemne că nici vara nu creştea vreun fir 
de iarbă; şi-o putea imagina complet 
stearpă, fără nicio buruiană măcar, fără 
nicio crenguţă de nimic, o întindere de 
țărână măturată în fiecare dimineaţă de 
una dintre femeile din familia lui Lucas, 
cu un târn făcut din nuiele de salcie 
legate, într-o serie complicată de spirale şi 
de bucle una peste alta, o întindere de 
ţărână care, pe măsură ce treceau orele, 
avea să fie cu încetul mânjită şi acoperită 
de găinaţ şi de urmele criptice trifurcate 
ale puilor de găină, aidoma (îşi amintea de 
asta acum, la 16 ani) unui ţinut în 
miniatură din era reptilelor gigante. Toţi 
patru mergeau acum pe ceva care nu era 
chiar o alee, pentru că era toată numai 
gunoi, fiind totuşi ceva mai mult decât o 
potecă, fâşia bătută de picior mergând 


dreaptă, ca trasă cu sfoara, între două 
şiruri de cutii de tinichea, de sticle goale 
şi de cioburi de porțelan şi faianţă înfipte 
în pământ până la treptele nevopsite şi la 
pridvorul nevopsit şi de-a lungul căruia, 
pe margine, mai erau cutii de tinichea mai 
mari - bidoane goale de un galonf, în care 
fusese odată melasă sau poate vopsea, şi 
găleți de apă sau de lapte uzate şi un vas 
de gaz de cinci galoane, cu capacul tăiat, 
şi o jumătate din ceva care fusese odată 
rezervorul de apă caldă pentru bucătărie 
al cuiva (al lui Edmonds, fără îndoială), 
tăiat de-a lungul ca o banană - în care 
crescuseră flori vara trecută şi din care 
încă se mai aplecau şi atârnau tulpini 
veştede şi cârcei uscați şi sfărâmicioşi, şi 
dincolo de pridvor, casa cenușie şi bătută 
de vremuri, nu atât nevopsită, cât 
îndărătnică şi refractară la vopsea, care 
nu numai că era singura continuare 
posibilă a drumului aceluia sălbatic şi 
neîngrijit, dar era în încununarea lui, aşa 
cum frunzele de acant cioplite în piatră 
sunt capitelul coloanei greceşti. 

Omul nu s-a oprit însă, a urcat treptele 
şi a traversat pridvorul, a deschis uşa şi a 


intrat, iar dânsul şi servitorul lui Edmonds 
şi Aleck Sander au intrat după el, întâi în 
tinda obscură, ba chiar aproape 
întunecoasă după strălucirea de afară, şi 
simţi îndată mirosul acela greu pe care de 
când se ştia îl acceptase fără vorbă ca 
fiind mirosul dintotdeauna al caselor în 
care locuiau oameni cu o cât de mică 
urmă de sânge de negru, tot aşa cum 
acceptase că toţi cei care se numesc 
Mallison sunt metodişti, apoi în odaia de 
locuit, o duşumea de scânduri goală, 
roasă, foarte curată, nevopsită, fără covor; 
şi într-un colţ, acoperit cu o cuvertură cu 
desene încâlcite, în culori vii, un pat mare 
cu baldachin, întunecos, cărat probabil 
din casa bătrânului Carothers McCaslin, şi 
un scrin ieftin, prăpădit, adus de la Grand 
Rapids, şi, pentru moment, nimic altceva, 
sau, în orice caz, foarte puţin; de-abia mai 
târziu avea să remarce - sau să-şi aducă 
aminte că văzuse - căminul ticsit cu fel de 
fel de lucruri, între care o lampă de gaz cu 
flori pictate cu mâna, şi o vază plină cu 
feştile din ziare răsucite, şi pe perete, 
deasupra căminului, un calendar 
litografiat în culori, vechi de trei ani, în 


care Pocahontas”, îmbrăcată în piei de 
căprioară, cu pene şi cu ciucuri, ca o 
căpetenie sioux sau chippewas, se rezema 
de o balustradă de marmură italienească 
ce domina o grădină cu chiparoşi solemni, 
iar în colţul opus patului în penumbră, 
într-o ramă masivă de lemn poleit cu aur 
şi aşezată pe un şevalet de asemenea 
poleit cu aur, o fotografie înfăţişând o 
pereche. Dar nu le văzuse încă toate 
astea, pentru că se aflau în spatele lui, şi 
singurul lucru ce-l vedea acum era focul, 
căminul de piatră ordinară lipită cu lut, în 
care dogorea mocnit, în cenuşa argintie, 
un buştean pe jumătate ars, şi alături de 
vatră, într-un balansoar, mai era o făptură 
pe care a luat-o drept un copil, până când 
i-a văzut faţa, şi-atunci s-a oprit, atât cât 
s-o poată privi, pentru că era pe cale să-şi 
mai aducă aminte de încă ceva din cele 
ce-i povestise unchiul său despre sau cel 
puţin în legătură cu Lucas Beauchamp, şi, 
uitându-se la ea, şi-a dat seama pentru 
prima oară cât de bătrân era în realitate 
bărbatul, cât de bătrân trebuia să fie - o 
babă mititică, nu mai mare decât o 
păpuşă, dar mult mai neagră decât 


bărbatul, cu broboadă şi şorţ, cu capul 
înfăşurat într-o pânză albă imaculată, 
deasupra căreia avea o pălărie de paie 
vopsită şi o podoabă oarecare. Dar nu-i 
veni în gând ce îi spusese sau Îi povestise 
unchiul, şi apoi uită până şi că îşi amintise 
că-i povestise ceva, căci şedea răsturnat 
în scaun în faţa vetrei în care servitorul lui 
Edmonds aţâţa focul cu lemne şi cu 
surcele de brad, în timp ce Aleck Sander, 
pe vine, îi trăgea cizmele ude şi pe urmă 
pantalonii, şi apoi s-a sculat în picioare şi 
şi-a scos haina, flanela, cămaşa, trebuind 
amândoi să se strecoare pe lângă, pe după 
şi pe sub omul care stătea în faţa 
căminului, crăcânat, cu spinarea la foc, tot 
cu cizme de cauciuc şi cu pălărie, doar că- 
şi scosese cojocul, şi-atunci iarăşi s-a 
trezit cu baba lângă el, purtând sub braţ o 
altă cuvertură cu desene încâlcite şi 
părând mai puţin înaltă şi decât dânsul şi 
decât Aleck Sander, chiar la 12 ani. 

— Dezbracă-te de tot, îi zise Lucas. 

— Nu... eu... îngăimă el. 

— Dezbracă-te de tot, repetă Lucas. 

Işi scoase deci şi combinezonul de 
bumbac şi, învelit în cuvertură ca într-o 


gogoaşă de mătase, se aşeză din nou în jilţ 
în faţa focului, care strălucea acum, 
numai  vâlvătăi, complet învăluit de 
mirosul acela al negrilor pe care nu-l poţi 
confunda cu altul, mirosul acela care, de 
n-ar fi fost să i se întâmple ceva atunci, 
într-un interval măsurabil în minute, ar fi 
murit poate şi n-ar fi apucat, nici o dată 
măcar, să cugete, să mediteze că acest 
miros nu era realmente mirosul unei rase, 
şi nici al sărăciei, ci poate o stare de 
lucruri: o idee: o credinţă: acceptarea, 
acceptarea pasivă de către ei înşişi a 
gândului că, negri fiind, se înţelege de la 
sine că nu se cade să dispună de cele 
necesare pentru a se spăla ca lumea, sau 
des, sau să se spele şi să se scalde mai 
frecvent chiar, fără să dispună de cele 
necesare pentru asta; că, în realitate, era 
oarecum de preferat ca ei să nu o facă. 
Dar mirosul nu însemna acum nimic, sau 
încă nu însemna nimic; mai avea să treacă 
o oră până să se întâmple faptul acela, şi 
mai aveau să treacă încă patru ani până 
ce avea să-şi dea seama de amploarea, de 
întinderea ramificaţiilor lui şi de efectul 
mirosului acestuia asupra sa, şi avea să 


ajungă bărbat în toată firea mai înainte 
să-şi dea seama şi să recunoască deschis 
că-l acceptase. Aşa că doar simţi mirosul, 
şi încetă să se mai gândească la el, pentru 
că era deprins cu el, îl simţise cu 
intermitențe toată viaţa, şi pentru că tot 
aşa va fi şi de-aci înainte: îşi petrecuse o 
bună parte din viaţă în colibă la Paralee, 
mama lui Aleck Sander, în curtea din dos 
a casei, unde dânsul şi Aleck Sander se 
jucau pe vreme rea când erau mici şi 
unde, în răstimpul dintre cele două mese 
de acasă, Paralee gătea pentru ei doi 
adevărate mese, şi el şi Aleck Sander 
mâncau împreună, şi mâncarea avea 
pentru amândoi acelaşi gust; nu-şi putea 
nici măcar imagina o existenţă din care 
mirosul acesta avea să lipsească şi nu 
avea să mai revină niciodată. Il simţise 
dintotdeauna şi avea să-l simtă totdeauna; 
era parte din trecutul său ineluctabil, era 
o parte preponderentă din moştenirea sa 
de om din Sud; n-avea nevoie să-l 
ignoreze, pur şi simplu nu-l mai simţea 
deloc, aşa cum fumătorul de pipă nu simte 
niciodată mirosul pipei reci, care, la fel cu 
nasturii şi cu butonierele, face parte din 


îmbrăcămintea lui, şi şedea, ba chiar 
moţăia un pic, învăluit de duhoarea acră a 
cuverturii, când îi auzi pe servitorul lui 
Edmonds şi pe Aleck Sander sculându-se 
de unde stătuseră ghemuiţi şi rezemaţi de 
perete şi ieşind din odaie, dar nu trecu 
mult şi se cufundă din nou în duhoarea 
călduţă a cuverturii, şi omul era tot acolo, 
în picioare, lângă el, nemişcat, cu 
spinarea la foc, şi dacă n-ar fi stat cu 
mâinile încleştate la spate şi n-ar fi 
lepădat toporul şi haina câptuşită cu oaie, 
ar fi fost întocmai ca atunci când, ieşind 
din gârlă, privise în sus, şi îl văzuse 
pentru prima oară pe omul acela cu cizme 
de cauciuc, cu o salopetă decolorată, cum 
poartă negrii, dar cu un lanţ gros de aur 
atârnând pe pântece şi, îndată după ce 
intraseră în odaie, observase că Lucas se 
răsucise către căminul ticsit de lucruri şi 
luase şi băgase ceva în gură, dar abia mai 
târziu îşi dăduse seama ce fusese: o 
scobitoare de aur, la fel cu aceea de care 
se folosea odinioară bunicul; şi pălăria era 
de castor, veche, făcută de mână, ca şi 
acelea pe care bunicul le plătea cu câte 
treizeci şi patruzeci de dolari bucata, nu 


aşezată ca lumea, ci puţin aplecată pe faţa 
pigmentată ca de negru, dar cu nas arcuit, 
ba chiar coroiat puţin, şi impresia pe care 
o lăsa nasul sau ceea ce se vedea dincolo 
de el nu era nici că vezi o faţă de negru, 
dar nici una de alb, era o faţă deloc 
arogantă, nici măcar dispreţuitoare, doar 
neîngăduitoare, neînduplecată, a unui om 
stăpân pe sine. 

Apoi Aleck Sander se întoarse cu 
hainele, uscate acum şi încă fierbinţi de la 
sobă, şi dânsul se îmbrăcă, tropăind din 
picioare în cizmele făcute scoarță; 
servitorul lui Edmonds, care se aşezase 
iarăşi pe vine lângă perete, mai mânca din 
ceva ce ţinea în mână, şi văzându-l, zise: 

— Eu am să mănânc la domnul 
Edmonds. 

Omul nici n-a protestat, nici n-a 
încuviinţat. Nu s-a clintit; nici măcar nu s- 
a uitat la el. Neînduplecat şi calm îi spuse 
doar: 

— Ea a şi pus în farfurie. 

Şi atunci dânsul trecu prin faţa femeii 
bătrâne, care se dădu în lături din uşă ca 
să-i facă loc să intre în bucătărie: o masă 
acoperită cu muşama, aşezată în pătratul 


însorit, strălucitor al unei ferestre ce 
privea către miazăzi, la care - nu-şi dădea 
seama cum de ştia, pentru că nu erau 
niciun fel de semne, urme, farfurii 
murdare care să fie mărturie - servitorul 
lui Edmonds şi Aleck Sander şi 
mâncaseră, şi se aşeză şi mâncă la rândul 
său din ceea ce evident urma să fi fost 
cina lui Lucas - varză creaţă, o bucată de 
pastramă prăjită în făină, un fel de 
coptură mare, turtită, gălbuie, cleioasă, 
nu îndeajuns crescută, un pahar de lapte 
bătut; şi mâncarea, tot de negru, 
acceptată şi apoi ignorată tot pentru că 
era exact ceea ce se aşteptase să fie, era 
ceea ce mâncau negrii, fireşte pentru că 
era ceea ce le plăcea, ceea ce preferau 
(aşa gândise la 12 ani: avea să fie bărbat 
în toată firea până s-ajungă să trăiască, 
uluit, prima sa îndoială în această 
privinţă); nu pentru că din lunga lor 
istorie acestea erau singurele feluri ce 
avuseseră ocazia să deprindă şi să le 
găsească pe plac, în afară de cei care 
mâncau prin bucătăriile albilor, ci pentru 
că pe astea le aleseseră dintre toate câte 
erau de mâncare, pentru că astea se 


potriveau cu gusturile lor şi astea le priau; 
după aceea, zece minute mai târziu, şi 
apoi în următorii patru ani, avea să 
încerce să-şi spună că ceea ce l-a făcut să- 
şi iasă din fire a fost mâncarea. Dar se 
învățase minte pentru altă dată; eroarea 
sa iniţială, judecata greşită existase tot 
timpul, neavând nevoie nici măcar să-i fie 
ajutată de mirosul casei şi al cuverturii ca 
să supravieţuiască celor ce se citeau pe 
faţa omului (şi nici măcar nu era o 
expresie destinată lui: era pur şi simplu o 
expresie); se ridică, în fine, şi, cu moneda 
- o jumătate de dolar - în mână, se 
întoarse în odaie şi văzu pentru prima 
oară, fiindcă acuma întâmplarea făcea să 
fie cu faţa, fotografia din rama poleită cu 
aur, pe şevaletul poleit cu aur, şi încă 
înainte de a-şi da seama ce era pe cale să 
facă, se apropie, se aplecă s-o privească 
acolo, în colţul întunecos unde se afla, 
unde licărea numai poleiala de aur. Se 
vedea că fusese retuşată; dindarăâtul 
sticlei rotunde şi bombate, uşor irizată, ca 
din sfera de cristal a unui ghicitor”, îl 
privea iarăşi faţa aceea calmă, 
neîngăduitoare, de sub borul pălăriei puse 


şmechereşte, un guler scrobit, fără 
cravată, prins la o cămaşă albă, scrobită, 
cu un buton având forma şi aproape şi 
mărimea unui cap de şarpe, lanţul de ceas 
era aşezat acum peste o vestă de postav, 
sub o haină de postav, şi nu lipsea decât 
scobitoarea, şi alături, femeia aceea 
mititică, şi cât o păpuşă, cu o altă pălărie 
de pai vopsită şi cu o altă broboadă; 
femeia lui trebuie să fi fost, deşi nu 
semăna cu vreo fiinţă pe care s-o fi văzut 
vreodată, şi apoi şi-a dat seama că era mai 
mult decât atât: era în aspectul femeii sau 
în jurul ei ceva înspăimântător, anormal, 
aproape insuportabil de anormal; şi când 
femeia vorbi şi dânsul îşi ridică privirea, 
bărbatul tot mai stătea cu picioarele 
crăcănate în faţa focului, iar ea era din 
nou aşezată în balansoarul aflat în colţ, la 
locul obişnuit, şi nu-l privea acum, şi-şi 
dădu seama că nu-l privise încă de când 
se întorsese în odaie şi totuşi i-a zis: 

— Asta-i iarâşi una de-a lui Lucas. 

Şi dânsul a întrebat-o: 

— Ce? 

Iar bărbatul i-a explicat: 

— Lui Molly nu-i place, pentru că omul 


care a făcut fotografia i-a scos basmaua. 

Asta era: i se vedea părul; era ca şi cum 
te-ai fi uitat la un cadavru îmbălsămat, 
prin capacul ermetic al unui coşciug, şi 
atunci dânsul îşi zise: Molly. Fireşte, 
pentru că acuma îşi adusese aminte ce-i 
povestise unchiul despre Lucas sau 
despre amândoi. 

— Dar de ce i-a scos-o? întrebă el apoi. 

— Eu i-am spus s-o scoată, zise bărbatul. 
Nu voiam să am la mine în casă o mutră 
de negru de la ţară. 

Indreptându-se acum spre ei, dânsul 
băgă înapoi în buzunar pumnul în care 
ținea moneda de jumătate de dolar şi, 
după ce adună în palmă şi piesa de zece 
cenți şi pe cele două de câte cinci cenți - 
tot ce-avea - îi spuse: 

— Dumneata eşti de la oraş. Unchiul 
meu - avocatul Gavin Stevens - te 
cunoaşte. 

— Şi eu mi-amintesc de mămica 
dumitale, zise ea. Domnişoara Maggie 
Dandridge, aşa o chema. 

— Aceea a fost bunica mea, o îndreptă 
el. Pe mama tot Stevens a chemat-o. 

Şi-i întinse monedele, şi în aceeaşi clipă 


în care îşi dădu seama că ea le-ar fi luat, 
avu intuiţia că datorită acestei clipe 
ireversibile el venise prea târziu, o dată şi 
pentru totdeauna prea târziu, şi că nu mai 
era nimic de făcut; şi, nemişcat, cu 
sângele fierbinte, circulând lent, tot atât 
de lent cum se scurgeau minutele, şi 
urcându-i-se până-n gât şi-n obraz, rămase 
cu mâna întinsă în tăcere, cu cele patru 
nenorocite bucățele de metal bâtut şi 
zimţuit în palmă, până ce, în cele din 
urmă, bărbatul făcu un gest care cel puţin 
a însemnat o dezlegare. 

— Pentru ce? îl întrebă negrul, fără să se 
mişte măcar, fără să-şi plece măcar faţa 
spre a se uita să vadă ce-avea în palmă. 

A durat o veşnicie, o altă veşnicie, şi 
sângele lui fierbinte s-a oprit, mort, 
nemişcat, până când, în cele din urmă, a 
început să-i năvălească cu furie în obraz, 
aşa că cel puţin putu să suporte ruşinea; 
şi îşi privi palma cum se întorcea, şi nu 
aruncă monedele, ci le trânti pe jos, cu 
dispreţ, făcându-le să sune şi să sară pe 
duşumeaua goală, şi una dintre piesele de 
cinci cenți se rostogoli într-o curbă lungă, 
scoțând un sunet sec şi slab ca un şoricel 


care fuge precipitat; apoi auzi glasul 
negrului: 

— Ridică-i! 

Şi nici acum nu se întâmplă nimic, omul 
nici nu se clinti; cu mâinile încleştate la 
spate, privea în gol; se simţea numai 
năvala sângelui fierbinte, greu ca 
moartea, din care, fără a vorbi cuiva 
anume, se înălţă glasul: 

— Ridică-i banii! 

Şi-i auzi şi-i văzu pe Aleck Sander şi pe 
servitorul lui Edmonds întinzându-se şi 
pripindu-se printre umbrele de pe 
duşumea. 

— Dă-i-i, zise glasul. 

Şi-l văzu pe servitorul lui Edmonds 
lăsând să cadă cele două monede de cinci 
cenți în palma lui Aleck Sander şi simţi 
mâna lui Aleck Sander dibuind, stângace, 
cu toate patru monedele, după mâna lui, 
care atârna în jos, şi lăsându-i-le în palmă. 

— Acuma du-te şi împuşcă iepuri, zise 
glasul. Şi vezi să nu cazi iar în gârlă. 


Capitolul 2 


Şi porniră din nou în frigul tăios, cu 
toate că era amiază acum, şi probabil mai 
cald decât atât n-avea să se mai facă în 
ziua aceea), înapoi pe puntea de peste 
gârlă, şi (deodată, privind în jur, băgă de 
seamă că străbătuseră o jumătate de milă 
de-a lungul gârlei, fără să observe) câinele 
încolţise un iepure în nişte mărăcini lângă 
un lan de bumbac, şi lătrând ca un 
smintit, îl scoase şi de-acolo, bietul 
ghemuşor disperat, oacheş, părând când 
sferic şi grămădit ca o minge de crochet, 
când lung ca un şarpe, ţâşnind din lăstăriş 
înaintea câinelui, cu flăcăruia albă a 
codiţei lui săltând încoace şi-ncolo printre 
şirurile tulpinilor uscate de bumbac ca 
pânza unei bărci de jucărie pe un heleşteu 
bătut de vânt, în timp ce Aleck Sander 
urla din desiş: 

— Trage! Trage! Şi pe urmă: De ce n-ai 
tras? 

Şi apoi se întoarse fără grabă, merse 
hotărât spre gârlă şi scoase din buzunar 
cele patru monede şi le aruncă în apă: şi, 
în noaptea aceea, în pat, neputând să 


adoarmă, îşi dădu seama că mâncarea nu 
numai că fusese tot ce-avea mai bun de 
oferit Lucas, ci pur şi simplu tot ce-avea; 
se dusese acolo azi-dimineaţă nu ca oaspe 
al lui Edmonds, ci al plantaţiei bătrânului 
Carothers McCaslin, şi dacă dânsul nu 
ştiuse lucrul ăsta, Lucas îl ştia, aşa că 
Lucas îl înjosise atunci când, cu picioarele 
crăcănate, în faţa vetrei, fără măcar să-şi 
mişte de la spate mâinile încleştate, îi 
luase cei şaptezeci de cenți ai lui şi-l 
plesnise cu ei; şi zvârcolindu-se de furie 
neputincioasă, începuse să se gândească 
la acest om pe care nu-l văzuse decât o 
singură dată în viaţă, şi asta abia cu 
douăsprezece ore înainte, întocmai aşa 
cum avea să afle în anul următor ce 
gândeau despre el de ani de zile toţi albii 
din partea locului. Mai inainte de toate 
trebuie să-l punem la locul lui. Trebuie să 
recunoască că-i negru. După aceea, poate 
om accepta să-l luâm drept ceea ce s-ar 
părea că vrea să fie luat. Pentru că chiar 
din clipa aceea începu să afle o mulţime 
de lucruri despre Lucas. Nu să afle: să 
absoarbă tot ce-i puteau spune oamenii 
care cunoşteau acel colţ de ţară despre 


negrul care zicea femeilor ma'am, 
întocmai ca orice alb, şi care, dacă erai 
alb, îţi spunea sir şi mister, dar ştiai că 
nu gândea nici una, nici alta, iar el ştia că 
ştiai, dar nici măcar nu aştepta, nu te 
provoca să faci gestul următor, pentru că 
nici nu se sinchisea. De pildă: 

Într-o sâmbătă după-amiază, cu trei ani 
în urmă, la prăvălia de la răspântia 
drumurilor, la patru mile de casa lui 
Edmonds, pe unde în fiecare sâmbătă 
după-amiază, la o oră oarecare, albi sau 
negri, toţi fermierii, şi arendaşii, şi 
proprietarii din vecinătate măcar treceau, 
dar de obicei se şi opreau, foarte adesea 
chiar ca să cumpere câte ceva, lăsându-şi 
catârii sau caii, roşi de hamuri şi înşeuaţi, 
legaţi mai jos de izvor, printre sălcii, 
mesteceni şi platani, în noroiul frământat 
de copite, şi călăreţii ocupând prăvălia, 
până şi prispa prăfuită din faţă, stând în 
picioare sau chirciţi pe vine, bând 
limonadă din sticle şi scuipând tutun de 
mestecat şi răsucind fără grabă ţigări şi 
apropiind cu chibzuială chibrituri aprinse 
de pipele lor stinse, în ziua aceea se aflau 
acolo trei albi tinerei, dintre care unuia îi 


mergea vestea de  scandalagiu şi 
mardeiaş, care lucrau la un joagăr din 
apropiere, şi erau toţi trei puţin cam 
băuţi, când intră Lucas, cu hainele lui 
uzate, de postav negru, pe care le purta la 
oraş şi duminicile, cu pălăria lui fină şi 
uzată, cu lanţul gros de ceas şi cu 
scobitoarea, şi s-a întâmplat ceva, istoria 
nu spune ce anume, sau poate nici nu se 
ştie, poate de vină fusese felul în care a 
intrat Lucas - intrase fără ca să spună 
cuiva un cuvânt şi s-a dus la tejghea şi şi-a 
cumpărat ce-a avut de cumpărat (o cutie 
cu turtă dulce de cinci cenți) - şi s-a întors 
şi a desfăcut cutia, şi-a scos scobitoarea şi 
a pus-o în buzunarul de la piept, şi-a 
scuturat în palmă o bucată de turtă dulce 
şi a dus-o la gură, sau poate chiar din 
senin, albul sări deodată în picioare, 
zicându-i ceva lui Lucas, zicându-i: 

— Mă lepădâtură blestemată a lui 
Edmonds, da’ fudul şi ţanţoş, şi împuţit şi 
căpăţânos mai eşti! 

Şi Lucas mestecă turta dulce şi o înghiţi, 
şi cu cutia din nou aplecată spre cealaltă 
palmă, întoarse destul de încet capul, 
privindu-l o clipă pe alb, şi apoi făcu: 


— Nu-s al lui Edmonds. Eu nu-s d-ăştia 
noii. Sunt din âi vechi. Sunt al lui 
McCaslin. 

— Mai învârteşte-te tu mult pe-aici cu 
mutra asta a ta, ş-ai s-ajungi hrană 
ciorilor, zise albul. 

O clipă, sau nici măcar atât, Lucas privi 
la alb cu nepăsare, gânditor; cutia pe care 
o ţinea într-o mână se aplecă încetişor, 
până când îi pică o felie de turtă dulce în 
cealaltă palmă, apoi, ridicând colţul buzei, 
îşi supse un dinte de sus, destul de 
zgomotos în tăcerea care se aşternuse 
dintr-odată, dar fără nici cea mai mică 
urmă fie de batjocură, fie de sfidare sau 
măcar de reproş, fără nicio urmă de 
nimic, ci aproape abstract, cum şi-ar suge 
dintele - dacă şi l-ar suge - un om care ar 
mânca turtă dulce în mijlocul unui pustiu 
întins de o sută de mile, şi zise: 

— Da, am mai auzit eu cântecul ăsta şi 
altă dată, şi bag de seamă că oamenii care 
vin cu el nu-s nici măcar de-ai lui 
Edmonds. 

La care albul, sărind în sus, întinse 
orbeşte mâna îndărăt spre tejgheaua pe 
care erau vreo şase grindeie, apucă unul 


dintre ele şi era gata să dea cu el, când 
fiul proprietarului prăvăliei, un bărbat 
tinerel şi sprinten, o luă pe după tejghea, 
sau poate de-a dreptul peste ea, şi-l 
înşfăcă, astfel încât grindeiul zbură de la 
un cap la altul al prăvăliei fără să strice 
nimic şi se izbi cu zgomot de soba rece; 
apoi, mai sări cineva să-l ţină pe alb. 

— Şterge-o, Lucas! îi zise peste umăr fiul 
proprietarului. 

Dar Lucas tot nu se mişca, părea foarte 
calm, nici măcar mânios, nici măcar 
insolent, nici măcar foarte atent, şi cu 
cutia multicoloră tot aplecată în mâna 
stângă, şi în dreapta cu o bucăţică de 
turtă dulce, doar privea cum fiul 
proprietarului şi celălalt îl ţineau pe albul 
acela care spumega şi înjura. 

— leşi dracului afară de-aici, smintitule! 
strigă fiul proprietarului. 

Şi de-abia atunci începu Lucas să se 
mişte, fără grabă, întorcându-se fără 
grabă şi apucând-o spre uşă, ridicând 
dreapta spre gură, aşa încât atunci când 
ieşi pe uşă îl văzură mestecând regulat. 

Totul din cauza jumâătăţii ăleia de dolar. 
Suma reală fusese de şaptezeci de cenți, 


fireşte, patru monede, dar era mult de 
când - în primele fracțiuni de secundă - le 
metamorfozase, le tradusese într-una 
singură, într-o unitate de masă şi pondere, 
dincolo de orice proporţie cu simpla sa 
valoare de schimb; erau de fapt momente 
în care capacitatea de regret a spiritului 
său, sau poate numai de simplă 
frământare, sau, la urma urmei, de orice- 
ar fi fost, se epuiza timp de-o clipă, şi 
chiar şi-atunci, liniştit fiind, îşi spunea: 
Cel puţin, am jumătate de dolar; cel puțin, 
am ceva, pentru că acum nu numai 
greşeala lui şi ruşinea, ci şi protagonistul, 
agentul ei - omul acela, negrul, odaia, 
clipa, ziua însăşi - pieriseră, topite în 
simbolul rotund şi dur al monedei, şi avea 
impresia că, lungit în pat, vede, fără 
regret, chiar împăcat, cum zi de zi 
moneda se umfla până la proporţii 
gigantice, care nu puteau fi depâşite, 
pentru a spânzura, fixată, în fine, pentru 
totdeauna, de bolta neagră a chinului său, 
ca luna cea de pe urmă, moartă şi veşnic 
nestinsă, iar pe el însuşi şi propria sa 
umbră pirpirie, agitată, puţintică, în faţa 
ei, le vede într-o frenetică şi zadarnică 


tentativă de a o eclipsa: frenetică şi 
zadarnică, dar neobosită, pentru că, 
acum, că-i înjosise nu numai bărbăţia, dar 
şi rasa, nu se va opri niciodată, nu putea 
să renunţe niciodată; în fiecare după- 
amiază după ce ieşea de la şcoală şi 
sâmbătă toată ziua, afară doar dacă era 
un meci de basebalf sau dacă se ducea la 
vânătoare, sau dacă nu era altceva ce voia 
sau trebuia să facă, se ducea la unchiul 
său la birou, unde răspundea la telefon 
sau făcea comisioane, toate cu un 
oarecare aer de responsabilitate, dacă nu 
din necesitate reală; asta constituia, din 
partea lui, cel puţin un indiciu că doreşte 
să-şi câştige măcar în parte existenţa. 
Incepuse să facă acest lucru de când era 
copil, dintr-o vreme de care de-abia îşi 
mai putea aduce aminte, împins de acea 
afecţiune oarbă şi absolută pentru unicul 
frate al mamei sale, afecţiune asupra 
căreia nu se oprise niciodată să reflecteze, 
şi de-atunci îl făcea întruna; mai târziu, la 
15 ani, şi la 16, şi la 17 ani, avea să se 
gândească la povestea băiatului care avea 
un viţeluş pe care îl ridica în fiece zi peste 
gardul păşunii; trecuseră ani, băiatul 


ajunsese un bărbat în toată firea, şi 
viţeluşul, un taur, şi tot îl mai trecea peste 
gard în fiecare zi. 

Îşi abandonă viţeluşul. Rămăseseră mai 
puţin de trei săptămâni până la Crăciun; 
în fiecare după-amiază după ce ieşea de la 
şcoală şi sâmbătă toată ziua stătea sau în 
piaţa publică sau undeva de unde putea s- 
o supravegheze, să fie cu ochii pe ea. A 
mai fost frig o zi, două, apoi s-a încălzit, 
vântul s-a muiat, pe urmă, soarele 
strălucitor s-a acoperit şi a început să 
plouă, dar el tot se plimba sau se învârtea 
pe strada de-a lungul căreia vitrinele 
prăvăliilor începeau să fie încărcate cu 
jucării şi articole de Crăciun, şi artificii şi 
lumânărele colorate, şi cetină de brad şi 
poleială, sau privea, prin geamul aburit al 
drugstore-ului sau al frizeriei, la capetele 
oamenilor de la ţară, având în buzunar 
cele două pachete - cele patru ţigări de 
foi, de două la sfert de dolar, pentru Lucas 
şi cutia cu tutun de prizat pentru nevastă- 
sa - în ambalajul lor ţipător de Crăciun, 
până când, în cele din urmă, îl întâlni pe 
Edmonds şi i le dădu să le predea în 
dimineaţa de Crăciun. Dar cu asta nu se 


plătea (cu camătă îndoită) decât de cei 
şaptezeci de cenți; mai rămânea discul 
mort, odios, imens, rece, care spânzura 
noapte de noapte deasupra abisului negru 
al furiei şi neputinței: De-ar vrea să fie- 
ntâi un simplu negru de rând, măcar o 
secundă, o mică secundă infinitezimală: în 
februarie începu să-şi pună bani deoparte 
- cei douăzeci şi cinci de cenți pe care i-i 
dădea tatăl său în fiecare săptămână 
drept bani de buzunar şi cei douazeci şi 
cinci de cenți pe care i-i plătea unchiul 
drept leafă la birou - până când în maia 
avut bani de ajuns, şi, ajutat de mama, a 
ales o rochie de imitație de mătase, 
înflorată, şi a trimis-o cu poşta lui Molly 
Beauchamp, pe adresa lui Carothers 
Edmonds, şi în cele din urmă simţi un fel 
de uşurare, pentru că îi trecuse furia, 
rămânând numai amărăciunea şi ruşinea; 
discul tot mai spânzura de bolta neagră, 
dar acum era vechi de un an, aşa că însăşi 
bolta nu mai era chiar atât de neagră şi 
discul pălea şi el, şi acum putea chiar să şi 
doarmă sub el, cum şi cel care suferă de 
insomnie moţăie în cele din urmă sub luna 
palidă şi fără strălucire. Apoi veni 


septembrie: peste o săptămână începea 
şcoala. Într-o după-amiază, când veni 
acasă, mama îl aştepta. 

— Uite, a venit ceva pentru tine, zise ea. 

Era o căâldăruşă de un galon cu sirop de 
sorg, făcut în casă, şi dânsul ghici de 
unde-i venise cu mult înainte de a fi 
terminat ea de spus: 

— A trimis-o pentru tine cineva de la 
domnul Edmonds de-acasă. 

— Lucas Beauchamp, zise, strigă 
aproape, el. A plecat de mult? De ce nu m- 
a aşteptat? 

— Nu. N-a adus-o el. A trimis-o. A adus-o 
un servitor alb, călare pe-un catâr. 

Şi asta fu tot. Erau din nou exact acolo 
de unde porniseră; totul trebuia luat de la- 
nceput; de astă dată era chiar mai rău, 
pentru că de astă dată Lucas poruncise 
unui alb să culeagă banii de pe jos şi sā i-i 
dea înapoi. Şi atunci îşi dădu seama că 
nici măcar s-o ia de la-nceput nu putea, 
pentru că a duce căldăruşa cu sirop înapoi 
şi a o zvârli în faţa uşii lui Lucas n-ar fi 
însemnat decât iar chestia cu monedele, 
ca Lucas să poruncească iarăşi cuiva să le 
ridice şi să i le dea înapoi, fără să mai 


pună la socoteală faptul că pentru ca să i- 
o arunce-n uşă va trebui să facă 
şaptesprezece mile călare pe-un ponei de 
Shetland, care acum era prea mic pentru 
el şi cu care-i era ruşine, dar maică-sa nu 
voia să-l lase să călărească un cal obişnuit 
sau cel puţin calul pe măsura lui pe care îl 
voia şi pe care unchiul i-l promisese. 
Lucrurile aveau să rămână aşa; ceea ce l- 
ar fi eliberat sau ar fi putut să-l elibereze 
era nu numai peste posibilităţile, dar şi 
dincolo de priceperea lui; n-avea altceva 
de făcut decât s-aştepte, să vadă, poate că 
se-ntâmplă, sau să rămână aşa dacă nu se- 
ntâmpla nimic. 

Patru ani mai târziu se simţise eliberat 
de aproape optsprezece luni, şi socotea că 
se isprăvise: Molly murise, şi fata ei şi a 
lui Lucas, măritată, se mutase cu bărbatul 
la Detroit, şi dânsul aflase acum, 
întâmplător, din auzite, şi târziu, că Lucas 
trăia singur, solitar, fără neamuri, 
îndărătnic, şi, după cum se arăta, nu 
numai fără prieteni din propria sa rasă, 
dar chiar mândru de asta. Il mai văzuse de 
trei ori, în oraş, în piața publică, şi nu 
totdeauna sâmbăta - în realitate îi 


trebuise un an întreg, de când îl văzuse 
ultima oară, ca să-şi dea seama că 
niciodată nu-l văzuse în oraş sâmbăta, 
când toţi ceilalţi negri şi cea mai mare 
parte dintre albii de la ţară veneau şi ei la 
oraş, şi că prilejurile cu care-l văzuse erau 
aproape exact la un an unul de altul, şi că 
motivul pentru care-l vedea numai atunci 
nu era că se întâmpla ca prezenţa lui 
Lucas să coincidă cu propria sa trecere 
incidentală prin piaţa publică, ci că ea 
coincidea cu vizitele anuale şi obligatorii 
ale lui Lucas - în zile lucrătoare, după 
obiceiul albilor, nu al arendaşilor, ci al 
proprietarilor de plantaţii, care purtau 
cravate şi veste, la fel ca negustorii şi 
doctorii şi avocaţii, ca şi cum ar fi refuzat, 
ar fi declinat să accepte chiar şi atât de 
puţin din comportarea caracteristică nu 
numai negrilor în general, ci negrilor de la 
ţară, şi că totdeauna purta costumul de 
postav negru, uzat, periat şi care se vedea 
că fusese scump pe vremuri din fotografia 
mărită de pe şevaletul poleit cu aur, şi 
pălăria fină, roasă, şi cămaşa albă, 
scrobită, de pe vremea bunicului, şi 
gulerul acela fără cravată, şi lanţul gros 


de ceas, şi scobitoarea de aur, la fel cu 
aceea pe care o purta bunicul în 
buzunarul de la piept al vestei; prima dată 
îl văzuse în cea de a doua iarnă; i-a vorbit 
întâi, deşi Lucas şi-a adus aminte de el 
îndată; i-a mulţumit pentru sirop, şi Lucas 
i-a răspuns întocmai cum ar fi făcut-o 
bunicul, numai cuvintele, gramatica fiind 
ceva mai altfel: 

— S-a nimerit bun anul ăsta. Când îl 
făceam, mi-am adus aminte că băieţilor le 
place totdeauna un sirop bun. Şi păşi mai 
departe, spunându-i peste umăr: Vezi să 
nu mai cazi în vreo gârlă şi iarna asta. 

Şi după aceea l-a mai văzut de două ori - 
cu costumul negru, pălăria, lanţul acela 
de ceas; dar când l-a văzut a doua oară, 
nu avea scobitoarea, şi de data aceea 
Lucas se uitase drept la el, în ochii lui, de 
la cinci paşi, şi trecuse pe lângă el, şi 
atunci şi-a zis: M-a uitat. Nici măcar nu-şi 
mai aduce aminte de mine; şi a zis aşa 
aproape un an, până în ziua când unchiul 
i-a spus că Molly murise cu un an înainte. 
Nici nu şi-a bătut capul să-şi găsească 
timp atunci să se întrebe cum se face că 
unchiul ajunsese să afle despre asta 


(evident că-i spusese Edmonds), pentru că 
şi făcuse repede socoteala de-a- 
ndăratelea; spunându-şi, gândindu-se, cu 
un sentiment de justificare, de triumf 
aproape: Tocmai atunci murise. De asta 
nu m-a văzut. De asta n-avea scobitoarea. 
Apoi, cu un fel de uimire: Fra îndurerat. 
Nu-i neapărat nevoie să nu fii negru 
pentru ca să fii îndurerat. Şi-apoi constată 
că aştepta, pândea aproape piaţa publică, 
la fel cum făcuse cu doi ani mai înainte, 
când îl aşteptase pe Edmonds să-i dea 
cele două daruri de Crăciun să i le 
transmită, şi asta a mers două, apoi trei şi 
apoi patru luni, până când îi fulgeră prin 
minte că pe Lucas nu-l văzuse în oraş 
decât o singură dată în fiecare an, şi 
anume în ianuarie sau februarie, şi atunci 
îşi dădu seama pentru prima oară de ce: 
venea să plătească impozitul funciar 
pentru pământul lui. Era către sfârşitul lui 
ianuarie, o după-amiază luminoasă, rece. 
Şedea în colţ, în dreptul băncii, în lumina 
soarelui palid când îl văzu pe Lucas, în 
costumul negru, cu cămaşa fără cravată şi 
pălăria veche, fină, în halul ei eroic de 
uzură, mergând atât de ţeapăn, încât 


haina îi atingea doar umerii pe care 
atârna, ieşind de la tribunal şi traversând 
piaţa de-a dreptul spre el, şi putu să şi 
vadă  sclipirea  piezişă, semeaţă a 
scobitorii de aur şi simţi contractându-i-se 
muşchii feţei; aşteptă, şi Lucas îşi ridică 
privirea şi iarăşi se uită drept în ochii lui 
timp ca de un sfert de minut, şi apoi şi-i 
întoarse, şi venea drept asupra lui, şi 
chiar păşi puţin în lături ca să poată trece 
pe lângă el, şi trecu mai departe pe lângă 
el; nici nu se uită înapoi să-l vadă cum 
stătea la marginea trotuarului, în bătaia 
soarelui palid şi rece, gândind: Nici gând 
să mă mai recunoască de data asta. Nici 
nu mă mai ştie. Nici n-a trebuit să-şi dea 
osteneala să mă uite. Gândind chiar cu un 
fel de împăcare: A trecut. Asta a fost tot. 
Pentru că se simţea eliberat acum, pentru 
că nu-l mai preocupa omul care vreme de 
trei ani îl obsedase şi când era treaz, şi în 
somn. Fireşte, avea să-l mai vadă; fără 
îndoială, vor trece pe stradă în oraş unul 
pe lângă celălalt, ca şi de data asta, o dată 
pe an, cât o mai trăi Lucas, dar asta va fi 
tot: căci Lucas n-o să mai fie omul care a 
poruncit celor doi servitori negri să-i 


culeagă banii de pe jos şi să i-i dea înapoi, 
ci doar umbra lui; iar el n-avea să fie 
decât o amintire a copilului care i-i oferise 
şi apoi îi zvârlise pe jos, care nu va fi adus 
omului matur decât drojdia veştedă a 
acelei vechi ruşini, pe vremuri disperată, 
şi a neliniştii şi nevoii nu de revanşă, de 
răzbunare, ci pur şi simplu de reegalizare, 
de  reafirmare a bărbăţiei sale şi a 
sângelui său alb. Şi într-o bună zi unul n-o 
să mai fie nici măcar umbra omului care 
poruncise să fie culeşi gologanii, iar 
pentru celălalt, ruşinea şi neliniştea n-or 
să mai fie o amintire vie sau un lucru de 
care să-şi reamintească, ci doar un suflu, 
o şoaptă, ca gustul amar-dulce-acru al 
măcrişului pe care îl mâncase în copilăria 
sa de mult uitată, de care îşi aducea 
aminte doar în clipa în care-l gusta şi-l 
uita înainte de a putea să-l identifice şi să- 
| memoreze; şi-i putea imagina şi pe unul 
şi pe celălalt ca oameni bătrâni, foarte 
bătrâni, întâlnindu-se, la un punct 
oarecare, în acea dezolare a epuizării 
nervoase, pură şi fără remediu, fără 
uşurare, pe care, din lipsa unei alte 
expresii mai potrivite, oamenii o mai 


numesc „a fi în viaţă”, în care nu numai 
anii scurşi, ci şi diferenţa de vârstă de o 
jumătate de secol care exista între ei ar fi 
fost tot atât de imposibil de observat şi 
imposibil de explicat ca şi tot atâtea fire 
de nisip într-o grămadă de cărbuni, şi se 
imagina pe el, întrebându-l pe Lucas: Oare 
eu eram băiatul care, atunci când mi-ai 
dat jumătate din mâncarea dumitale, am 
încercat să te plătesc cu nişte lucruri pe 
care lumea din vremea aceea le numea o 
sumă de şaptezeci de cenți, şi atunci tot 
ce mi-a dat mie prin cap ca să-mi spăl 
ruşinea a fost să-i arunc pe duşumea? Nu- 
ți aminteşti? Şi Lucas: Oare eu eram? Sau 
invers, schimbând rolurile, Lucas era cel 
care spunea: Oare eu eram omul care, 
atunci când ti-ai aruncat banii pe 
dușumea şi n-ai vrut să-i ridici, a trebuit 
să pun doi negri să-i culeagă şi să ti-i dea 
înapoi? Nu-ţi aminteşti? Şi de data asta, 
el: Oare eu eram? Pentru că acum 
trecuse. Intorsese obrazul celălalt, şi i se 
primise. Era eliberat. 

Apoi, târziu în după-amiaza aceea de 
sâmbătă, la înapoiere, când trecu prin 
piaţă (fusese la un meci de baseball pe 


terenul şcolii), auzi vorbindu-se că Lucas 
îl omorâse pe Vinson Gowrie în faţa 
prăvăliei lui Fraser; sosise o comunicare 
pentru şerif pe la ora 3, care fusese 
transmisă telefonic, tocmai la celălalt 
capăt al comitatului, unde şeriful se 
dusese de dimineaţă cu treburi şi unde un 
curier poate că l-ar fi putut găsi, până-n 
Zori, ceea ce n-ar fi prezentat mare 
importanţă, deoarece chiar dacă şeriful ar 
fi fost la el la birou, ar fi fost probabil tot 
prea târziu, căci prăvălia lui Fraser e în 
Sectorul 4, şi dacă comitatul 
Yoknapatawpha era locul cel mai 
nepotrivit pe care un negru putea să-l 
aleagă ca să împuşte un alb pe la spate, 
atunci Sectorul 4 era cel din urmă loc în 
comitatul Yoknapatawpha pe care ar fi 
trebuit să şi-l aleagă un negru cu un dram 
de minte - sau orice alt om de orice 
culoare - ca să împuşte fie în faţă, fie pe la 
spate pe oricine, şi cu atât mai puţin pe 
un anume Gowrie; pentru că ultimul 
automobil plin cu tineri şi cu unii care nu 
mai erau chiar atât de tineri, a căror 
adresă nu numai sâmbăta după-masă, ci 
şi-n toate zilele săptămânii era sala de 


biliard şi frizeria, şi dintre care unii aveau 
vagi legături cu vânzările de bumbac sau 
de automobile, sau de terenuri sau de 
vite, care încheiau pariuri privind 
rezultatele meciurilor de box, ale jocurilor 
de biliard automat şi ale campionatelor 
naționale de baseball, de mult apucase să 
plece din piaţa oraşului ca să străbată în 
goană cele cincisprezece mile şi să se 
oprească la marginea şoselei, în faţa casei 
unde polițistul îl dusese pe Lucas şi unde 
mergea zvonul că îl legase cu cătuşe de 
piciorul patului, şi acum şedea în faţa lui, 
cu puşca (şi la ora aceea şi Edmonds, 
fireşte; chiar şi un poliţist nerod de la ţară 
ar fi avut atâta minte ca să trimită după 
Edmonds, la numai patru mile, chiar 
înainte încă de a se sinchisi să cheme 
şeriful), în eventualitatea că Gowrieii şi 
tot neamul lor ar fi hotărât să nu aştepte 
să-l îngroape mai întâi pe Vinson; fireşte 
că Edmonds trebuia să fie şi el acolo; dacă 
Edmonds ar fi fost astăzi în oraş, cu 
siguranţă că l-ar fi văzut la un moment dat 
în cursul dimineţii, încă înainte de a se fi 
dus la terenul de baseball, şi deoarece nu- 
l văzuse, era evident că Edmonds se afla 


acasă, la numai patru mile de acolo; un 
curier ar fi putut să ajungă până la 
Edmonds şi ar fi putut şi Edmonds ajunge 
la casa poliţistului aproape înainte ca 
celălalt curier să fi avut timp să-nveţe pe 
dinafară numărul de telefon al şerifului şi 
cuprinsul comunicării pe care trebuia să i- 
o facă şi să galopeze până la cel mai 
apropiat telefon de la care să poată face 
uz şi de una şi de cealaltă: prin urmare 
Edmonds (din nou îi zgândări ceva 
atenţia, o clipită) şi cu polițistul ar fi fost 
doi, în vreme ce Dumnezeu însuşi ar 
trebui să se oprească locului ca să-i poată 
număra pe toţi Gowrieii, şi Imgrumii, şi 
Workittii, şi dacă Edmonds îşi lua cina sau 
îşi citea ziarul sau îşi număra banii sau 
făcea cine ştie ce altceva, polițistul ar fi 
fost pur şi simplu singur, chiar cu puşcă 
cu tot; acum însă era liber, şi fără a 
încetini cât de puţin pasul, îşi croi drum 
spre colţ, de unde avea să se îndrepte 
spre casă, dar nu înainte de a vedea cât 
mai era până la apusul soarelui, cât ar mai 
stărui lumina de zi pe stradă, apoi, până 
să apuce să se întrebe ce-i venise de nu 
tăiase de-a dreptul prin piaţă - acuma 


aproape goală - spre scara exterioară care 
ducea sus la birou, se întoarse înapoi 
câţiva paşi. 

Deşi, natural, n-avea în realitate niciun 
motiv să se aştepte ca unchiul să fie la 
birou atât de târziu sâmbătă după-masă, 
dar odată pe scări, nu putu, până la urmă, 
să nu se gândească şi la asta, 
întâmplându-se să poarte astăzi tălpi de 
cauciuc, deşi, chiar şi aşa, treptele de 
lemn scârţâiau şi răsunau dacă nu călcai 
pe marginea interioară, aproape de 
perete: se gândea cum, într-adevăr, nu 
preţuise niciodată înainte tălpile de 
cauciuc aşa cum se cuvine, cum n-aveau 
pereche când era vorba să-ți dea timp să 
te hotărăşti asupra celor ce voiai într- 
adevăr să faci, şi atunci putu să vadă uşa 
biroului închisă, cu toate că era încă prea 
devreme ca unchiul să fi aprins lumina, 
dar afară de asta, uşa avea aerul acela pe 
care-l au numai uşile încuiate, aşa că nici 
tălpile tari n-ar fi avut nicio importanţă; 
descuie uşa cu cheia sa, apoi o închise în 
urma sa cu zăvorul şi, îndreptându-se spre 
fotoliul mare, basculant, cu pivot, care 
fusese al bunicului înainte de a fi al 


unchiului, se aşeză la masa plină cu hârtii 
grămădite în dezordine, pe care unchiul o 
folosea în locul biroului cu capac rulant de 
pe timpuri al bunicului şi la care se 
trataseră procesele comitatului, dintr-o 
vreme de demult, mai demult decât îşi 
putea aduce el aminte, în realitate 
dinainte ca memoria lui să fie memorie 
sau, în orice caz, să-i aparţină, şi aşa, 
masa atât de dărăpănată şi hârtiile 
decolorate şi îndoite la colţuri, şi nevoile 
şi pasiunile pe care le reprezentau, 
precum şi comitatul, cu hotarele sale bine 
delimitate şi  statornicite, toate erau 
contemporane şi făceau una, ultimele raze 
ale soarelui care pâtrundeau prin dud şi 
apoi prin fereastra din spatele său până 
pe masă, pe hârtiile grămădite în 
dezordine, pe călimară, pe tăviţa cu 
agrafe şi peniţe stricate, ruginite, şi pe 
curăţitoarea de pipă, şi pe luleaua din 
cocean de porumb lipită cu lut ars, 
răsturnată peste cenuşa răspândită alături 
de o ceaşcă de cafea şi o farfurioară 
murdară, nespălată, şi pe halba colorată, 
adusă dintr-o Stube? de la Heidelberg, 
plină cu feştile răsucite din hârtie de ziar 


pentru aprins pipa, ca acelea din vaza de 
pe căminul lui Lucas din ziua de-atunci, şi 
înainte încă de a-şi da măcar seama că se 
gândise la asta, se ridică şi, luând ceaşca 
şi farfurioara, traversă camera, apucând 
în trecere şi ibricul de cafea şi ceainicul 
de apă fiartă, şi intră în cabinetul de 
toaletă, unde goli drojdiile şi clăti ibricul 
şi ceaşca şi umplu ceainicul şi-l puse cu 
ceaşca şi farfurioara înapoi pe raft şi se 
întoarse la fotoliu şi se aşeză din nou, cu 
sentimentul că nu lipsise de la loc, având 
încă destulă vreme să privească masa şi 
dezordinea cu care se deprinsese, toate 
topindu-se încet într-un anonimat al 
nopţii, în timp ce lumina soarelui agoniza: 
se gândea, îşi amintea cum unchiul 
spusese că tot ce are omul e timpul, că tot 
ce se ridică între el şi moartea de care se 
temea şi de care avea oroare era timpul, 
şi cu toate astea, cheltuia jumătate din 
timp născocind mijloace ca să scape de 
cealaltă; îşi aminti deodată din senin ce îi 
zgândărise atenţia: Edmonds nu era acasă 
şi nici măcar în Mississippi: se afla într-un 
spital la New Orleans, operat de piatră la 
ficat; când se ridică, fotoliul greu făcu un 


zgomot înăbuşit pe duşumeaua de lemn, 
aproape tot aşa de puternic ca un car pe 
un pod de lemn, apoi rămase în picioare 
lângă masă, până când ecoul se stinse şi 
nu se mai auzea decât zgomotul 
respirației sale: pentru că scăpase: era 
eliberat, şi apoi se pregăti să plece: 
pentru că mama va şti când s-a terminat 
meciul de baseball, cu toate că nu se 
putea să fi auzit ţipetele de dincolo de 
marginea oraşului, şi şi-ar fi putut da 
seama că el putea să fi ajuns acasă încă 
înainte de a se fi stins lumina amurgului; 
încuie uşa în urma sa, apoi cobori din nou 
scările; în piaţă acum se lăsase seara, şi 
primele lumini tocmai se aprindeau la 
drugstore (nu fuseseră stinse deloc la 
frizerie şi la sala de biliard de la 6 
dimineaţa, de când lustragiul şi portarul 
descuiaseră uşile şi măturaseră părul şi 
mucurile de ţigări), şi la negustori la fel, 
aşa că cei din restul comitatului, cu 
excepţia celor din Sectorul 4, vor trebui să 
aibă unde aştepta până li se va trimite 
vorbă de la prăvâălia lui Fraser că totul era 
din nou în regulă şi că puteau s-o ia din 
loc cu camioanele şi cu maşinile şi cu 


carele şi cu catârii lor de pe străzile şi 
aleile laterale şi să se ducă acasă să se 
culce; o luă pe după colţ de astă dată şi 
dădu peste închisoare, siluetă confuză, 
toată cufundată în beznă, afară de un 
dreptunghi zăbrelit în partea de sus a 
fațadei, de unde, şi în nopţile obişnuite, 
barbugiii şi contrabandiştii de whisky şi 
cuţitarii negri ţipau la iubitele şi la 
nevestele lor de jos din stradă, şi unde 
Lucas ar fi trebuit să fie de trei ceasuri 
(foarte probabil bătând cu pumnii în uşa 
de oţel ca să-i aducă cineva cina, sau 
poate că o fi şi luat-o, şi poate că se 
plânge doar că n-a fost destul de bună, 
pentru că fără îndoială el ar considera şi 
asta ca un drept al lui, odată cu odihna şi 
cu întreţinerea), cu deosebirea că lumea 
părea să considere că unicul rost al 
instituţiilor publice era de a oferi prilej 
pentru alegerea unui om ca şeriful 
Hampton, destul de mare sau cel puţin cu 
destulă judecată şi caracter ca să vadă de 
treburile comitatului şi să angajeze în 
slujbele ce mai rămâneau veri şi neamuri 
de-ale nevestei care nu izbutiseră să-şi 
câştige o pâine din orice încercaseră 


vreodată. Dar acum scăpase, era eliberat, 
şi, în afară de asta, probabil că până acum 
totul se şi isprăvise, şi chiar dacă nu se 
isprăvise, ştia ce-avea de făcut, şi pentru 
asta va avea timp destul şi mâine; tot ce 
va mai trebui să facă astă-seară va fi să-i 
dea lui Highboy două porţii suplimentare 
de ovăz pentru mâine, şi la început crezu 
că-i era sau că într-o clipă are să-i fie o 
foame de lup; se aşeză în camera atât de 
familiară, la masa atât de bine cunoscută, 
cu pânzătură imaculată şi argintăria 
strălucitoare, şi paharele de apă şi vaza cu 
narcise şi gladiole şi cu câţiva trandafiri, 
şi unchiul zise: 

— S-ar părea că prietenul tău 
Beauchamp a pâăţit-o de data asta. 

— Da, răspunse el. Or să facă din el un 
negru, o dată-n viaţa lui cel puţin. 

— Charles! îl mustră mama. 

Mânca repede, mânca foarte mult şi 
vorbea repede şi foarte mult despre 
meciul de baseball şi aştepta să i se facă 
foame acum, în fiecare minut, în fiecare 
secundă, până când, deodată, îşi dădu 
seama că chiar şi ultima îmbucătură 
fusese de prisos: mai mestecă încă, s-o 


împingă până acolo de unde putea s-o 
înghită, şi se sculă. 

— Mă duc la cinema, zise. 

— N-ai terminat, zise mama. Apoi zise 
iar: Mai e aproape încă o oră până să- 
nceapă. 

Şi apoi, fără a se adresa chiar direct 
tatălui şi unchiului, ci tuturor timpurilor, 
tuturor anilor de graţie ai Domnului 
Dumnezeului nostru o mie nouă sute 
treizeci, şi patruzeci, şi cincizeci: 

— Nu vreau să iasă-n oraş astă-seară. 
Nu vreau... 

Şi-apoi, în fine, o lamentare, un strigăt 
către stăpânul suprem: tatăl însuşi: ţâşnit 
din acea regiune de spaime şi groaze 
ţesută din neguri şi călcată de zmei, în 
care femeile - mamele, în orice caz - se 
complăceau cu predilecție să plutească: 

— Charlie... 

Până ce unchiul puse şervetul jos şi se 
sculă şi el zicând: 

— lată că ai acuma ocazia să-l înţărci. 
Vreau, în orice caz, să facă o cursă pentru 
mine. 

Şi ieşi. 

Şi după un timp, pe veranda din faţă, în 


întunericul rece, unchiul îi spuse: 

— Ei? Du-te. 

— Nu vii şi dumneata? îl întrebă el. Apoi 
zise: Dar de ce? De ce? 

— Are vreo importanţă? făcu unchiul, şi 
apoi îi spuse ceea ce auzise şi el când 
trecuse pe lângă frizerie, cu două ore mai 
devreme. Acuma n-are. Nici pentru Lucas, 
nici pentru altcineva, negru ca şi el, de pe- 
acolo. 

El însuşi se gândise la asta, nu numai 
înainte de a i-o fi spus unchiul, ci chiar 
înainte de a-l fi auzit pe cel care spusese 
acelaşi lucru în faţa frizeriei acum două 
ore, şi, la urma urmei, n-avea nicio 
importanţă nici restul. 

— De fapt, adevărata întrebare nu este 
ce primejdie îl ameninţa, care i-ar fi făcut 
viaţa  insuportabilă încât a ajuns să 
împuşte un alb pe la spate, ci de ce dintre 
toţi albii a trebuit să aleagă să împuşte 
tocmai un Gowrie, şi dintre toate locurile 
posibile, tocmai în Sectorul 4. Du-te. Dar 
nu întârzia. La urma urmei, omul trebuie 
să fie drăguţ chiar şi cu părinţii săi din 
când în când. 

Şi cu siguranță că unul dintre 


automobile şi, din câte putea el să ştie, 
poate chiar toate se întorseseră la frizerie 
şi la sala de biliard, aşa că Lucas pesemne 
mai era legat cu cătuşe de piciorul 
patului, liniştit, şi polițistul stătea în faţa 
lui (probabil într-un balansoar), cu puşca 
cu piedica pusă, şi nevasta poliţistului 


1 Este vorba de oraşul Jefferson şi de comitatul 
Yoknapatawpha imaginate de William Faulkner drept 
cadru al romanelor şi nuvelelor sale. 

2 Manta de ploaie confecţionată dintr-o pătură groasă, 
prevăzută cu o deschizătură la mijloc, prin care se 
introduce capul face parte din portul hispano- 
american. 

3 Un acru este egal cu 0,4047 ha. 

+ Un galon este egal cu 3,785 1. 

5 Pocahontas (1595-1617), fiică a căpeteniei tribului 
indian al porohattanilor, care s-a căsătorit cu pionierul 
John Rolfe, primul cultivator de tutun din colonia 
engleză a Virginiei. 

s Triburi indiene nord-americane. 

7 În S.U.A. a fost destul de răspândită practica 
ghicitului pe baza interpretării imaginilor ce se produc 
în sfere de cristal şlefuite anume. 

e Regulile de etichetă interrasială, impuse populaţiei 
de culoare de către segregaţioniştii din Sud, cer ca 
negrii, când se adresează albilor, să folosească 
întotdeauna aceste formule reverenţioase. 

° Sport naţional american, asemănător în unele 
privinţe cu oina. 

10 Formă prescurtată pentru Bierstube - berărie (în 
limba germană în original). 


probabil că le adusese cina acolo, şi Lucas 
avusese poftă de mâncare, mai mare 
decât de obicei, pentru că nu numai că nu 
trebuia să plătească, dar nici nu împuşti 
pe cineva în fiecare zi; şi, în fine, părea să 
fie mai mult sau mai puţin exact că în cele 
din urmă şeriful primise înştiinţarea şi 
trimisese vorbă că se va întoarce în oraş 
noaptea târziu şi se va duce să-l ia pe 
Lucas mâine dimineaţă devreme, şi el 
trebuia să facă ceva să-i treacă timpul 
într-un fel oarecare până se va termina 
spectacolul de la cinematograf, aşa că 
putea foarte bine să se şi ducă, şi traversă 
piaţa, intră în curtea tribunalului şi se 
aşeză pe o bancă în singurătatea neagră, 
rece, goală, printre umbre  sfâşiate, 
printre frunzele primăvăratice, agitate 
fără vânt, proiectate pe fâşia înăbugşitoare 
de cer înstelat, de unde putea privi 
marchiza luminată de la intrarea 
cinematografului, şi poate că şeriful avea 
dreptate; părea să fie în stare să întreţină 
legături destul de bune cu Gowrieii, şi cu 
Ingrumii, şi cu Workittii, şi cu McCallumii 
ca să-i convingă să-l voteze la opt ani o 
dată!!, aşa că ştia poate cam ce-ar face ei 


în anumite situaţii, sau poate avea 
dreptate lumea de la frizerie, şi Ingrumii, 
şi Gowrieii, şi Workittii aşteptau nu să-l 
îngroape mai întâi, mâine, pe Vinson, ci 
doar pentru că peste trei ore avea să fie 
duminică şi pentru că nu voiau să fie siliţi 
să se grăbească, să dea lucrurile peste 
cap, ca să termine înainte de miezul nopţii 
şi să nu calce legea sfintei duminici; apoi 
mulţimea începu să apară, să se scurgă pe 
sub marchiză, clipind la lumină şi chiar 
orbecâind puţin, timp de o secundă sau 
chiar un minut, sau şi două, aducând pe 
pământul sordid o rămăşiţă veştedă din 
visul cutezător de celuloid al inimii lor, 
aşa că acum se putea duce acasă, în 
realitate chiar trebuia; mama ştia din 
instinct când se termină spectacolul, 
întocmai cum ştia când se termină 
meciurile de baseball, şi cu toate că 
niciodată n-o să-i ierte cu adevărat c-a 
ajuns în stare să-şi încheie singur nasturii 
şi să se spele pe după urechi, cel puţin 
acceptase şi nu mai venea ea însăşi să-l ia, 
doar îl trimitea pe tatăl său, şi dacă 
pornea acum, înainte de a se răspândi cei 
de la cinematograf, va avea în faţă strada 


goală până acasă; de fapt, până la colţul 
curţii, şi de după gardul viu se ivi unchiul, 
fără pălărie, fumând una dintre lulelele lui 
din cocean de porumb. 

— Ascultă, îi zise unchiul. Am vorbit cu 
Hampton, acolo, la Peddlers Field Old 
Town, şi apucase să-i telefoneze lui 
squire” Fraser, şi Fraser în persoană s-a 
dus la Skipworth acasă şi l-a văzut pe 
Lucas legat cu câtuşe de piciorul patului, 
şi e-n regulă, totul e-n linişte noaptea asta 
acolo, şi mâine dimineaţă Hampton îl va 
duce pe Lucas la închisoare... 

— Ştiu, îi zise dânsul. Nu-l linşează până 
mâine după miezul nopţii, după ce-l vor fi 
îngropat pe Vinson şi vor fi scăpat de 
duminică. Şi continuând să meargă, 
adăugă: După mine, n-au decât. Lucas n- 
avea nevoie să se zbată chiar în halul ăsta 
să nu pară un negru numai ca să mă 
impresioneze pe mine. 

Pentru că era liber: în pat, în camera 
u În S.U.A., şeriful - funcţionar administrativ 
însărcinat cu aducerea la îndeplinire a legilor şi 
menţinerea ordinii - este ales prin vot de populaţia 
locală. 


12 Termen de politeţe întrebuințat uneori în S.U.A. 
înaintea numelui notabilităţilor din mediul rural. 


atât de familiară, răcoroasă, în întunericul 
atât de familiar, răcoros, pentru că ştia ce 
avea de gând să facă, şi până la urmă, tot 
uitase a-i spune lui Aleck Sander să-i dea 
lui Highboy un supliment de nutreţ pentru 
mâine, dar dimineaţă o să fie tot atât de 
bine, pentru că noaptea asta avea să 
doarmă, avea ceva de zece mii de ori mai 
important de făcut decât să numere ca să 
adoarmă; de fapt, avea să adoarmă atât de 
repede, încât probabil n-o să aibă timp să 
numere nici măcar până la zece: cu furie, 
clocotind de o furie şi de o indignare 
aproape insuportabile: să fi împuşcat pe la 
spate pe orice alb dintre toţi albii de pe 
lume, numai pe ăsta nu: pe cel mai tânăr 
dintre şase fraţi, dintr-o familie în care 
unul ispăşise o pedeapsă de un an într-o 
închisoare federală pentru rezistență 
opusă autorităţilor, după ce dezertase din 
armată, şi o altă pedeapsă la ferma- 
penitenciar a statului Mississippi pentru 
fabricare clandestină de whisky, dintr-o 
familie cu o puzderie de veri şi de 
rubedenii care împânzeau un colţ întreg al 
comitatului şi al căror număr total 
probabil că nici chiar bunicile şi bătrânele 


mătuşi nemăritate nu l-ar fi putut spune 
pe dinafară - o adevărată reţea de 
scandalagii, de bădărani, de vânători de 
vulpi, şi de negustori de vite şi de 
cherestea, care nicăieri n-ar fi lăsat pe 
unul de-ai lor să fie ucis, deoarece, la 
rândul lor, făceau parte şi erau înfrăţiţi şi 
legaţi prin căsătorii cu alţi scandalagii şi 
vânători de vulpi şi fabricanți clandestini 
de whisky, alcătuind nu doar un singur 
clan sau trib, ci o rasă, o specie, care, din 
citadela ei dintre dealuri, izbutise să 
sfideze şi autoritatea comitatului şi aceea 
a guvernului federal, şi care nu doar că 
pur şi simplu locuise, sau corupsese 
numai, ci schimbase,  metamorfozase 
întreaga regiune de dealuri solitare 
acoperite cu pini,  împestriţate rar, 
sărăcăcios, cu ferme mici, pe-o coastă, şi 
cu joagăre ambulante şi cu cazane 
clandestine de whisky, pe unde ofiţerii de 
poliţie nu treceau nechemaţi, şi albii nu se 
depărtau prea mult de şosea după ce se 
lăsa întunericul, iar negrii niciodată, unde, 
după cum a spus cândva un isteţ de prin 
partea locului, singurul străin care putea 
intra fără primejdie era Dumnezeu, dar şi 


el numai la lumina zilei şi numai 
duminica, metamorfozase întreaga 
regiune într-un sinonim al independenţei 
Şi violenţei: o idee cu frontiere fizice, ca o 
carantină pentru ciumă, ţinut solitar, unic 
şi numai el din tot statul era numit după 
coordonata sa de cadastrare - Sectorul 4 - 
aşa cum pe la mijlocul deceniului al 
treilea oamenii ştiau unde se află Cicero 
în Illinois şi cine locuieşte acolo şi ce 
face!*, în vreme ce nu ştiau şi nici nu-şi 
băteau capul să ştie în ce stat se află 
oraşul Chicago; şi, ca şi cum asta n-ar fi 
fost destul, alesese singurul moment în 
care Edmonds, unicul om, alb sau negru, 
din tot comitatul Yoknapatawpha, sau din 
statul Mississippi, sau din America, sau 
chiar din lumea-ntreagă, care ar fi putut 
să aibă vreo înclinare, ca să nu mai 
vorbim de putere sau aptitudine (şi acum 
îi veni chiar să râdă, cu toate că era 
aproape să adoarmă, amintindu-şi cum de 
i-a putut trece măcar prin minte la început 
că dacă Edmonds ar fi fost acasă, asta ar 
fi schimbat undeva ceva, amintindu-şi 


3 Oraş din statul Illinois, unde îşi avea cartierul 
general banda gangsterului american Al. Capone. 


chipul lui Lucas, cu pălăria aplecată, 
stând crăcănat în faţa vetrei, ca un duce, 
ca un moşier sau ca un deputat, cu 
mâinile încleştate la spate şi fără să se 
uite măcar la ei, ci doar poruncind celor 
doi servitori negri să culeagă monedele şi 
să i le dea înapoi, şi neavând nevoie să-şi 
amintească de unchiul său, care, de când 
îl văzuse crescând destul de mare ca să 
înţeleagă valoarea cuvintelor, îi tot 
spunea că niciun om nu poate să se aşeze 
de-a curmezişul între un alt om şi soarta 
lui, pentru că nici chiar unchiul, cu toate 
că învățase la Harvard şi la Heidelberg, n- 
ar fi fost în stare să indice omul cu destulă 
temeritate şi iluzii care să se bage între 
Lucas şi ceea ce pur şi simplu voia să 
facă) să încerce să intervină între Lucas şi 
soarta violentă pe care şi-o câutase, zăcea 
întins pe spate într-o sală de operaţie din 
New Orleans; în orice caz, Lucas n- 
avusese încotro, fusese nevoit să aleagă 
momentul acela, victima aceea şi locul 
acela, tot o după-amiază de sâmbătă şi 
aceeaşi prăvălie unde mai avusese 
neplăceri cu un alb cel puţin o dată până 
atunci; alesese prima după-amiază de 


sâmbătă potrivită, convenabilă, şi, cu un 
„Colt” vechi, cu un singur foc, de un 
calibru şi de un tip care nu se mai fabrica, 
un pistol cum te puteai aştepta să aibă 
Lucas, aşa cum niciun alt om din tot 
ţinutul nu mai avea o scobitoare de aur, 
stătuse în aşteptare la prăvălie - singurul 
loc pe unde, cu certitudine, mai curând 
sau mai târziu, avea să treacă în după- 
amiaza aceea de sâmbătă toată lumea din 
capătul acela de ţinut - până apăruse 
victima şi o împuşcase, şi nimeni nu ştia 
încă de ce, şi din câte aflase după-amiază, 
sau până adineauri, când părăsise în cele 
din urmă piaţa publică, nimeni nici nu-şi 
pusese măcar întrebarea încă, pentru că 
„de ce” nu interesa, cel puţin nu pe Lucas, 
deoarece era evident că de douăzeci sau 
douăzeci şi cinci de ani lucrase cu 
neobosită şi neîmblânzită străduinţă în 
vederea acestui suprem moment final; îl 
urmărise în pădure, o palmă de loc de la 
prăvălie, şi îl împuşcase pe la spate, la o 
distanţă de la care să poată fi auzit de 
mulţimea din jur, şi mai stătea încă lângă 
cadavru, cu pistolul descărcat, aşezat 
frumuşel la loc în buzunarul de la şold, 


când primii ajunseră la faţa locului, unde 
fără îndoială că ar fi fost linşat pe dată, 
fără multe forme, dacă n-ar fi sărit Doyle 
Fraser, omul care acum şapte ani îl 
salvase de grindei, şi bătrânul Skipworth, 
poliţaiul, un  bătrânel mărunt, uscat, 
zbârcit, surd ca un ciob, nu mult mai înalt 
decât un băiat nu prea crescut, cu un 
pistol mare, cromat, care se bălăbânea 
într-unul dintre buzunarele hainei, iar în 
celălalt cu un cornet acustic de ebonită, 
atârnat în jurul gâtului cu o curea de piele 
netăbăcită ca un corn de vânătoare, şi 
care cu prilejul acesta, în orice caz, vădise 
o îndrăzneală şi un curaj aproape gratuite, 
scoţându-l din mulţime pe Lucas (care n-a 
opus niciun fel de rezistenţă, mărginindu- 
se să privească şi acestea cu acelaşi 
interes calm, nepăsător şi nici măcar 
trufaş) şi ducându-l la el acasă şi 
încătuşându-l de piciorul patului până o 
veni şeriful să-l ia şi să-l ducă la oraş, să-l 
ţină până ce Gowrieii, şi Workittii, şi 
Ingrumii şi ceilalţi dintre oaspeţii şi 
neamurile lor îl vor fi îngropat pe Vinson 
şi până va fi apucat să treacă duminica, să 
fie astfel odihniţi şi nestânjeniţi pentru 


săptămâna nouă şi îndatoririle ei şi... de 
bine, de rău, a trecut chiar şi noaptea, şi 
cântecul cocoşilor înainte de ivirea zorilor, 
apoi un răstimp, apoi larma, glasul feeric 
şi pătrunzător al păsărilor, şi prin 
fereastra dinspre răsărit putu zări copacii 
profilaţi pe lumina cenuşie, şi-apoi soarele 
însuşi deasupra copacilor strălucind viu la 
el, şi era târziu, natural că şi asta trebuia 
să i se întâmple lui; dar acum scăpase, era 
eliberat, şi după micul dejun se va simţi 
mai bine şi va putea spune că se duce la 
şcoala duminicală!*, dar dacă va ieşi pe 
din dos cu aerul că se plimbă, nimeni nu 
va avea nimic de spus; străbătând curtea 
din dos, apoi peste câmp şi prin pădure, la 
linia ferată şi de-a lungul ei până la gară, 
şi după aceea înapoi până în piaţă; apoi 
cugetă la o altă cale, mai simplă decât 
asta, şi-apoi nu se mai gândi deloc, ieşi 
prin holul din faţă, traversă veranda din 
faţă şi coborî aleea spre stradă, şi de-abia 
după ce va fi ajuns aici - îşi va reaminti 
asta mai târziu - va băga de seamă pentru 
+ Scoli care funcţionează pe lângă bisericile 


protestante în zilele de duminică şi unde se predau 
noţiuni de istorie religioasă etc. 


prima oară că, în afară de Paralee când i-a 
adus micul dejun, nu văzuse niciun negru; 
de obicei, la ora asta, duminică dimineaţa, 
ar fi văzut pe aproape toate verandele fete 
în casă sau bucătărese cu şorţurile lor 
primenite de duminică, cu mături sau, 
poate, vorbind de la o verandă la alta, 
peste fâşiile de curte alipite, şi copiii, şi ei 
spălaţi şi primeniţi pentru şcoala de 
duminică, stând cu gologanii strânşi şi 
transpiraţi în palmă, deşi poate că era 
puţin cam prea devreme pentru asta, sau 
poate că prin înţelegere mutuală, sau 
poate chiar prin interdicţie, n-aveau să 
mai ţină astăzi şcoală, ci numai slujbă, şi, 
astfel, la un moment dat, ales de comun 
acord, să zicem pe la unsprezece şi 
jumătate, toată atmosfera de peste ţinutul 
Yoknapatawpha va  reverbera, fără 
zgomot, ca dogoarea căldurii, o formulă 
de exorcism: potoleşte inimile acestor 
oameni dezolaţi şi mânioşi, căci, zice 
Domnul, a mea este răzbunarea, să nu 
ucizi, decât doar că şi asta era acum puţin 
cam tardiv, asta s-ar fi cuvenit să i-o 
spună lui Lucas ieri; trecu apoi pe lângă 
închisoare, pe sub fereastra cu gratii de la 


etaj în ale căror intervale, într-o duminică 
obişnuită, s-ar fi văzut o mulţime de mâini 
negre şi, îndărătul lor, din când în când, 
câte o sclipire a albului ochilor în umbră 
şi s-ar fi auzit voci melodioase strigând şi 
râzând la negresele care treceau sau se 
opreau jos pe stradă, şi atunci îşi dădu 
seama că, în afară de Paralee, nu văzuse 
nici ieri după masă niciun negru, dar nu 
avea să afle decât a doua zi că negrii care 
locuiau la Hollow sau la Freedmantown nu 
mai veniseră deloc la lucru de sâmbătă 
seara: nici în piaţa publică, unde pentru 
lustragiu duminica dimineaţa era ziua cea 
mai bună de lustruit ghete şi de periat 
haine şi de făcut comisioane şi de cărat 
apă la baia burlacilor: şoferii de camioane 
şi mecanicii de la garaje, care locuiau în 
camere cu chirie, şi tinerii şi cei mai puţin 
tineri care trăgeau din greu toată 
săptămâna la sala de biliard, şi era 
adevărat că până la urmă şeriful se 
întorsese în oraş şi chiar renunţase la 
repaosul lui duminical ca să se ducă după 
Lucas: trase cu urechea: ascultă ce se 
vorbea: erau vreo duzină din cei care ieri 
după masă se repeziseră să se ducă la 


prăvălia lui Fraser şi se întorseseră cu 
buzele umflate (şi află că o maşină plină 
se întorsese chiar noaptea trecută, şi- 
acuma căscau şi trândăveau şi se 
plângeau că n-au dormit: şi asta tot în 
socoteala lui Lucas trebuia pusă), şi le mai 
auzise o dată, toate, înainte, şi chiar se 
gândise la asta şi singur, mai înainte. 

— Sunt curios să ştiu dacă Hampton a 
luat o lopată cu el. Asta-i tot ce-o să-i 
trebuiască. 

— O să-i împrumute ei, acolo, o lopată. 

— Da... dac-or mai avea ceva de 
îngropat. Că benzină au ei chiar şi-n 
Sectorul 4... 

—  Gândeam c-o să aibă bătrânul 
Skipworth grijă de asta... 

— Sigur. Da’ ăsta-i Sectorul 4. Or să facă 
ce le spune Skipworth atâta vreme cât 
negrul e-n mâna lui. Dar el o să-l predea 
lui Hampton. Atunci o să se-ntâmple. O fi 
el, Hope Hampton, şerif în comitatul 
Yoknapatawpha, da-n Sectorul 4 e-un om 
ca oricare altul. 

— Nu. Azi n-o să facă nimic. Or să-l 
îngroape pe Vinson după masă, şi n-ar fi 
cuviincios faţă de Vinson să-l ardă pe 


negru tocmai în timpul înmormântării. 

— Asta aşa-i. Probabil c-au s-o lase 
pentru la noapte. 

— Duminică noaptea? 

— Ce-s Gowrieii de vină? Lucas n-avea 
decât să se fi gândit la asta înainte de-a fi 
ales o sâmbătă ca să-l omoare pe Vinson. 

— La asta nu mă bag. Oricum, n-o să fie 
tocmai uşor să scoţi un deţinut din mâinile 
lui Hope Hampton. 

— Un negru ucigaş? Aş vrea să ştiu cine- 
n tot comitatul ăsta sau chiar şi în tot 
satul o să-l ajute să apere un negru care-a- 
mpuşcat un alb pe la spate! 

— Sau în tot Sudul... 

— Da-da. Sau în tot Sudul. 

Toate astea le mai auzise el şi-nainte; 
acum ieşi iarăşi afară: numai că unchiul s- 
ar putea hotărî să plece în oraş mai 
devreme să-şi ridice poşta de amiază de la 
oficiu, şi dacă unchiul nu-l vede, chiar c-ar 
putea spune mamei că nu ştie unde e; 
fireşte, se gândise şi el în primul rând la 
biroul gol, dar dacă s-ar duce acolo, era 
exact locul unde ar veni şi unchiul; pentru 
că - şi îşi aminti din nou că şi azi- 
dimineaţă uitase să-i dea lui Highboy 


suplimentul de nutreţ, dar acum era prea 
târziu şi, în afară de asta, o să ia în orice 
caz nutreţ cu el - ştia precis ce avea să 
facă: şeritul plecase din oraş pe la ora 9; 
casa poliţistului era la cincisprezece mile, 
pe drum pietruit, nu chiar cine ştie ce 
bun, dar cu siguranţă că şeriful va ajunge 
acolo şi se va întoarce cu Lucas până la 
prânz, chiar dacă s-ar opri să-şi cultive 
puţin alegătorii, de vreme ce tot era pe- 
acolo; cu mult înainte, se va duce acasă şi 
va pune şaua pe Highboy şi va lega un sac 
cu nutreţ la oblânc şi o va lua în linie 
dreaptă, în direcţie opusă prăvăliei lui 
Fraser, şi va călări în această una şi 
neabătută direcţie timp de douăsprezece 
ore, când se va fi făcut cam de miezul 
nopții, şi-i va da nutreţ lui Highboy, şi-l va 
lăsa să se odihnească până-n zori, sau 
chiar şi mai târziu dac-o să aibă chef aşa, 
şi apoi va face călare douăsprezece ore 
înapoi, care în realitate vor putea fi şi 
optsprezece sau poate chiar şi douăzeci şi 
patru, sau chiar şi treizeci şi şase, dar cel 
puţin toate se vor fi terminat, şi gata, n-o 
să mai clocotească de furie şi indignare în 
pat, încercând să adoarmă numărând; şi o 


luă după colţ, trecu pe partea opusă a 
străzii, pe sub şopronul larg din faţa 
atelierului închis al fierarului, cu uşile 
duble, grele, de lemn, nu încuiate cu o 
broască sau cu un zăvor, ci cu un lanţ cu 
lacăt trecut prin câte o gaură făcută cu 
burghiul în fiecare dintre ele, aşa că din 
pricina lanţului lăsat lung făceau un 
intrând aproape ca o nişă; dacă stătea în 
ea, nimeni nu putea să-l vadă nici din 
susul, nici din josul străzii, şi nici chiar 
dacă trecea prin faţă (şi în niciun caz n-o 
să treacă azi maică-sa), doar dacă s-ar 
opri să se uite; şi acum clopotele începură 
să bată, strofelor  răspunzându-le 
antistrofe pline, lente, disonante, din 
clopotniţă în clopotniţă, fiecare cu norii ei 
de porumbei, de la un capăt al oraşului la 
altul, iar pe străzi şi prin piaţa publică se 
revărsă dintr-odată o procesiune solemnă 
de bărbaţi în haine închise de duminică şi 
de femei în rochii de mătase şi cu 
umbreluţe, iar fetele şi tinerii, doi câte 
doi, se scurgeau solemn în tumultul acela 
melodios, în vuietul acela muzical: au 
trecut, s-au dus, piaţa şi străzile erau din 
nou goale, deşi clopotele, locuitoare ale 


cerurilor, oaspeţi eteraţi ai înălțimilor 
nesfârşite, mult prea sus, mult prea 
departe, senine, nepăsătoare la pământul 
târâtor, au mai bătut o bucată de vreme, 
apoi, fără grabă, au încetat, alene, bătaie 
după bătaie, acoperite de freamătul acela 
subteran de orgă, recitativul monoton, 
frenetic, imperturbabil al porumbeilor 
localnici. Acum doi ani unchiul îi spusese 
că înjuratul n-are nimica rău în sine: 
dimpotrivă, era nu numai util, ci chiar de 
neînlocuit, dar, ca şi orice alt lucru de 
valoare, are preţ doar dacă dispui numai 
de o cantitate limitată şi că, dacă îl 
risipeai de pomană, la o nevoie presantă 
te puteai pomeni insolvabil, aşa că zise: 
Ce dracu caut eu aici? Şi apoi îşi dădu 
singur răspunsul evident: nu stătea acolo 
ca să-l vadă pe Lucas, pe Lucas îl văzuse, 
ci ca Lucas să-l poată vedea pe el, iarăşi, 
dacă voia, să-şi amintească de el nu doar 
din pragul unei simple morţi banale, ci din 
mugetul de benzină al apoteozei. Pentru 
că dânsul scăpase, era eliberat. Lucas nu 
mai era o chestiune care să-l privească, nu 
mai răspundea de Lucas: Lucas însuşi îl 
scăpase de asta. 


Apoi, dintr-odată, strada goală fu plină 
de oameni. Cu toate că nu erau mulţi, nici 
două duzini: unii apăruţi pe neaşteptate şi 
pe tăcute, ca din pământ. Şi totuşi păreau 
că o umple, că o înfundă, că interzic 
circulaţia, nu aşa ca şi cum nimeni n-ar 
mai fi putut trece pe lângă ei, nu ca şi 
cum nu s-ar mai putea trece prin ea, sau 
ca s-o folosească drept stradă, ci parcă 
nimeni n-ar mai cuteza, nu s-ar apropia 
măcar destul, să încerce, să rişte un 
gambit, tot aşa cum lumea ocoleşte un 
panou pe care scrie Inaltă tensiune sau 
Explozivi. [i ştia, îi recunoscu pe toţi; pe 
unii dintre ei chiar îi văzuse şi-i ascultase 
la frizerie acum două ceasuri - flăcăi sau 
bărbaţi sub 40 de ani, burlaci, fără cămin, 
care sâmbăta sau duminica făceau baie la 
frizerie - şoferi de camion şi muncitori de 
pe la garaje, ungătorul de la instalaţia de 
egrenat bumbac, canagiul de la drugstore 
şi cei pe care-i puteai vedea cât e 
săptămâna de lungă în sala de biliard sau 
în jurul ei; nu făceau absolut nimic 
avuabil, aveau automobile şi, la sfârşit de 
săptămână, cheltuiau în bordelele din 
Memphis sau din New Orleans parale pe 


care nimeni nu ştia precis cum le 
câştigaseră - oameni, spunea unchiul, 
cum găseai prin fiecare orăşel din Sud, 
oameni care niciodată nu conduceau 
efectiv gloatele şi nici măcar nu le 
instigau, dar erau totdeauna sâmburele 
lor pentru că-i aveau totdeauna la 
îndemână, grămadă. Apoi văzu maşina: o 
recunoscu de departe chiar, fără să ştie 
cum, sau să stea să se gândească măcar, 
să se întrebe cum de ştie; ieşi dintre uşile 
care-l ascunseseră, în stradă, şi apoi, 
traversând pe la marginea mulţimii care 
nu scotea o vorbă, ci doar stătea acolo 
blocând trotuarul de lângă gardul 
închisorii şi revărsându-se în stradă, în 
vreme ce maşina se apropia, nu repede, 
dar energic, hotărât, aproape cu 
solemnitate, aşa cum trebuie să umble o 
maşină duminică dimineaţă, şi trase la 
marginea trotuarului în faţa închisorii şi 
se opri. O conducea un locţiitor al 
şerifului. Acesta nu făcu nicio mişcare să 
se dea jos. Apoi portiera din spate se 
deschise şi apăru şeriful - un bărbat 
enorm, formidabil, nu gras, cu ochi mici, 
duri, spălăciţi, o figură rece, aproape 


blândă, agreabilă, şi, fără să privească 
măcar la ei, se întoarse şi ţinu uşa 
deschisă. Apoi ieşi Lucas, încet, ţeapăn, 
întocmai ca un om care-şi petrecuse 
noaptea încătuşat de un picior de pat, 
şovăind puţin şi lovindu-se sau cel puţin 
atingând cu capul cadrul de sus al 
portierei, astfel că ieşind, pălăria sa 
mototolită i se rostogoli de pe cap pe 
pavaj, chiar la picioarele lui. Asta era 
prima oară când îl vedea pe Lucas fără 
pălărie, şi în aceeaşi secundă îşi dădu 
seama că, cu excepţia posibilă a lui 
Edmonds, ei, cei de-acolo, din stradă, 
care-l priveau acum, erau probabil 
singurii albi din ţinut care îl văzuseră 
vreodată cu capul gol; şi-l privi cum, încă 
încovoiat, aşa cum ieşise din maşină, 
Lucas încerca să se plece, ţeapăn, să 
apuce pălăria. Dar cu un gest larg şi 
surprinzător de suplu, şeriful o culese şi o 
înmână lui Lucas, care, încovoiat încă, 
părea că tot mai bâjbâie şi el după pălărie. 
Dar aproape dintr-odată pălăria îşi luă la 
loc forma ei obişnuită, şi acum Lucas se 
ridică, şi, stând drept, cu excepţia capului 
şi a feţei, îşi curăţă pălăria, frecând-o 


încoace şi-ncolo de mânecă, repede, uşor, 
îndemânatic, aşa cum ascuţi un brici pe 
curea. Apoi capul, faţa, se trase înapoi, se 
îndreptă, în sus, şi cu o mişcare nu prea 
largă Lucas îşi puse pălăria la loc, cu 
vechea ei înclinare, pe care pălăria părea 
că o lua singură când era aşezată pe cap; 
şi acum, ţeapăn, în costumul negru, 
mototolit şi el după noaptea, aşa cum o fi 
fost ea, pe care o petrecuse (avea o urmă 
mare de-a lungul hainelor, pe o parte, de 
sus până jos, de la umăr la gleznă, ca şi 
cum ar fi zăcut o bună bucată de vreme în 
aceeaşi poziţie, fără să o poată schimba, 
pe o duşumea nemâturată), Lucas privi la 
ei pentru prima oară, şi el gândi: Acum. 
Acum o să mă vadă. Şi-apoi gândi: M-a 
văzut. Asta-i tot. Şi-apoi gândi: N-a văzut 
pe nimeni, pentru că faţa lui nu privea la 
ei, ci doar câtre ei, arogantă şi calmă, şi 
nu citeai pe ea nici provocare, nici teamă: 
arâta detaşat, impersonal, aproape 
contemplativ, neînduplecat şi sigur de 
sine, ochii clipind puţin la lumina soarelui 
chiar şi după zgomotul ca o răsuflare 
adâncă ce se auzi de undeva din mulţime; 
o voce zise: 


— Dă-i-o jos iar, Hope. Dă-i-o jos cu cap 
cu tot. 

— Căraţi-vă de-aici, băieţi, zise şeriful. 
Duceţi-vă-napoi la frizerie. Apoi se 
întoarse către Lucas: E-n regulă! Hai. 

Şi asta a fost tot; faţa lui, încă o clipă, s- 
a uitat nu la ei, ci doar spre ei, iar şeriful 
se îndreptă către uşa închisorii, când, în 
cele din urmă, şi Lucas se întoarse să-l 
urmeze, şi acum, dacă s-ar fi grăbit puţin, 
ar fi putut chiar să-l înşeueze pe Highboy 
şi s-o şteargă încă înainte ca mama s- 
apuce să-l trimită pe Aleck Sander să-l 
caute şi să-l cheme să ia masa de prânz. 
Apoi îl văzu pe Lucas oprindu-se şi 
întorcându-se şi îşi dădu seama că n- 
avusese dreptate, pentru că încă înainte 
de a se fi întors, Lucas ştia şi locul unde 
era el, în mijlocul mulţimii, şi cu privirea 
drept la el, începu să vorbească chiar 
înainte de a se fi întors: 

— Dumneata, tinere, zise Lucas, spune-i 
unchiului dumitale că vreau să-l văd. 

Apoi se întoarse din nou şi-l urmă pe 
şerif, tot puţin cam ţeapăn în costumul lui 
negru mânjit, cu pălăria semeaţă şi 
decolorată în bătaia soarelui, şi o voce din 


mulţime spuse: 

— Pe dracu avocat! După ce-au să-i facă 
Gowrieii ăia la noapte, nici dricar n-o să-i 
trebuiască. 

Lucas îl depăşi pe şerif, care acum se 
oprise în loc şi privea îndărăt spre ei, 
spunând cu vocea lui blândă, rece, 
agreabilă, calmă: 

— Măi oameni buni, v-am spus o dată să 
vă căraţi de-aici. N-am de gând s-o spun 
din nou. 


Capitolul 3 


Dacă, azi-dimineaţă, de la frizerie, s-ar fi 
dus de-a dreptul acasă şi ar fi pus şaua pe 
Highboy, când îi dăduse prima oară în 
gând, ar fi fost acum la zece ore 
depărtare, probabil la cincizeci de mile. 

Clopotele nu mai băteau. Pe stradă ar fi 
trebuit să fie lume multă, ducându-se la 
vecernie, slujbă mai puţin ceremonioasă şi 
mai intimă, păşind solemn de la un felinar 
la altul prin întunericul sfâşiat de umbre; 
după cum cerea sfânta tihnă duminicală, 
el şi cu unchiul ar fi trecut pe lângă ei, 
recunoscându-i cu câţiva paşi înainte, fără 
să-şi dea seama sau măcar să stea să 
reflecteze când şi cum sau după ce i-au 
recunoscut - nu după siluetă, nu era 
nevoie nici măcar de voce: prezenţa, 
poate nimbul, poate simpla proximitate: 
această entitate vie, într-un anume punct, 
într-un anume moment, într-o anume zi: e 
tot ce-ţi trebuie ca să ai după ce 
recunoaşte lumea în mijlocul căreia ai 
trăit toată viaţa - coborând de pe 
trotuarul pavat pe iarba de pe margine 
pentru a le face loc, adresându-li-se 


(unchiul) pe nume, schimbând uneori 
câteva cuvinte, câte o frază, şi apoi 
urcând din nou pe trotuar. 

Dar astă-seară strada era pustie. Casele 
înseşi, chiar şi ele păreau ghemuite şi la 
pândă şi încordate, ca şi cum lumea care 
locuia în ele şi care în noaptea asta blândă 
de mai (acei care nu se duseseră la 
biserică) ar fi şezut puţin, după cină, pe 
verandele întunecoase, în balansoare sau 
în hamacuri, vorbind încet între ei sau 
poate vorbind de la verandă la verandă 
acolo unde casele ar fi fost destul de 
aproape. Dar astă-seară au întâlnit doar 
un singur om, şi acela nu mergea, ci 
stătea: stătea chiar în poarta lui, la stradă, 
în faţa unei căsuțe mici, drăguţe, cât o 
cutie, clădită anul trecut între alte două 
case şi aşa destul de apropiate între ele ca 
să se audă de la una la alta când se trăgea 
apa la toaletă (unchiul îi explicase: „Când 
te-ai născut şi ai crescut şi ai trăit toată 
viaţa acolo unde nu poţi auzi nimic altceva 
decât bufniţe noaptea şi în zori cocoşii, şi, 
în zilele ploioase, de la două mile, cum 
sparge lemne cel mai apropiat vecin, îţi 
place să trăieşti acolo unde poţi să auzi şi 


să miroşi lumea şi de-a dreapta şi de-a 
stânga ta ori de câte ori trage apa sau 
deschide o cutie de conserve de peşte sau 
de supă”), mai sumbru decât umbra şi cu 
siguranţă mai tăcut - un om de la ţară, 
mutat la oraş acum un an, care ţinea pe o 
stradă laterală o  băcânie mică şi 
sărăcăcioasă, ai cărei clienţi erau în 
majoritate negri, şi pe care nici nu-l 
văzuseră decât în clipa când fuseseră 
aproape să dea peste el, cu toate că el îi 
recunoscuse, sau cel puţin pe unchiul, de 
la oarecare distanţă, şi îi aştepta, 
adresându-i-se unchiului, mai înainte ca ei 
să fi ajuns în dreptul lui: 

— Cam devreme, dom'le avocat, nu? 
Pân' să plece la oraş ăia din Sectorul 4, 
mai au de muls şi de spart lemne, să aibă 
cu ce face mâncarea de seară. 

— Poate că s-or hotărî să mai stea şi- 
acasă, o duminică, zise unchiul, amabil, 
trecând mai departe. 

După care omul spuse exact ceea ce 
spusese dimineaţa omul acela la frizerie 
(şi îşi aminti că unchiul său Îi spusese 
odată cât de redus era vocabularul de 
care avea cineva nevoie ca să treacă în 


mod confortabil şi cu succes prin viaţă, 
cum nu numai pentru un individ, ci pentru 
toţi cei care aparţin acestui tip şi rasei şi 
genului întreg, câteva clişee simple erau 
îndeajuns pentru cele câteva pasiuni şi 
nevoi şi pofte elementare): 

— Ei, asta-i bună! Nu-i vina lor dacă-i 
duminică. Lepădătura aia ar fi trebuit să 
se gândească înainte de a se fi apucat să 
ucidă albi într-o după-masă de sâmbătă. 

Apoi, ridicând glasul, strigă după ei pe 
când se depărtau: 

— Nevastă-mea nu se simte bine astă- 
seară, şi-afară de asta, n-am chef să stau 
pe-acolo primprejur doar să mă uit la 
faţada închisorii. Da’ spuneţi-le să mă 
cheme dacă au nevoie de o mână de 
ajutor. 

— Cred că ştiu ei că se pot bizui pe 
dumneata, domnule Lilley, zise unchiul. 

Merseră mai departe. 

— Vezi? făcu unchiul. N-are nimic 
împotriva celor pe care-i numeşte negri 
afurisiţi. Dacă l-ai întreba, ţi-ar spune 
probabil că-i plac chiar mai mult decât 
unii dintre albii pe care-i cunoaşte, şi e 
sincer. Probabil că tocmindu-se, îi mai 


ciupesc câte un gologan pe ici, pe colo, la 
prăvălie, şi probabil că-i mai şi şterpelesc 
câte ceva - pachețele de gumă de 
mestecat, un pătrăţel de sineală, sau o 
banană, sau o cutie cu sardele, sau o 
pereche de şireturi de ghete, sau o 
sticluţă de briliantină - pe care le ascund 
pe sub haine sau şorţuri, şi el ştie; 
pesemne că şi el le mai dă lucruri pe 
gratis - oase, carnea stricată din 
frigoriferul lui şi slănină şi dulciuri 
stricate. Tot ce le cere e ca ei să se 
comporte ca negri. Este exact ce-a făcut 
Lucas: a sărit peste cal şi a omorât un alb 
- ceea ce domnul Lilley e probabil convins 
că vor să facă toţi negrii - şi-acum albii or 
să pună mâna pe el şi-or să-l ardă, totul în 
bună ordine şi după tipic, comportându-se 
cum crede el c-ar vrea Lucas să se 
comporte albii: ca nişte albi: amândouă 
taberele respectând obiceiurile: negrii 
purtându-se ca nişte negri, iar albii 
purtându-se ca nişte albi, fără nicio 
supărare de o parte sau de alta (deoarece 
domnul Lilley nu-i un Gowrie) după ce 
furia a trecut; de fapt, domnul Lilley ar fi 
probabil unul dintre cei dintâi care să 


contribuie cu bani gheaţă la 
înmormântarea lui Lucas şi să-i ajute 
văduva şi copiii, dacă i-ar avea. Ceea ce 
dovedeşte din nou că nimeni nu poate face 
mai mult rău decât acela care se agaţă 
orbeşte de păcatele străbunilor săi. 

Acum puteau vedea piaţa publică, pustie 
şi ea, prăvăliile aşezate în amfiteatru în 
jurul ei, cufundate în întuneric, obeliscul 
alb şi zvelt al monumentului ridicat în 
cinstea confederaţilor!” profilându-se pe 
masa clădirii tribunalului, formă confuză, 
cu coloane elansate până la cuadrupla 
faţă sumbră a orologiului, luminat pe 
fiecare dintre cele patru feţe de câte un 
singur bec leşinat, de o calitate care se 
împăca tot atât de puţin cu cele patru 
chemări mecanice implacabile de 
implorare şi avertisment, cât licărul unui 
licurici. Apoi închisoarea, şi în acelaşi 
moment, cu o străfulgerare şi o strălucire 
şi o roată de lumină şi un duduit de motor, 
meschine, dar şi insolente totodată faţă de 
noaptea nesfârşită şi de oraşul pustiu, un 


15 Adică în cinstea ostaşilor care au luptat în rândurile 
armatei Confederaţiei Statelor Americii, alcătuită, în 
1861, de cele 11 state sclavagiste din Sud. 


automobil năvăli de nicăieri şi ocoli piaţa; 
o voce de tânăr izbucni din el, rostind nu 
cuvinte, nici chiar un strigăt: doar un 
răcnet fără sens şi totuşi plin de înţeles, şi 
automobilul se năpusti în jurul pieţei, 
încheindu-şi cercul înapoi spre nicăieri şi 
dispăru. lar ei o apucară spre clădirea 
închisorii. 

Era de cărămidă, pătrată, bine 
proporţionată, cu patru  pilaştri de 
cărămidă şi un basorelief fără profunzime 
în faţadă şi chiar cu o cornişă de cărămidă 
sub streaşină, pentru că era veche, 
construită într-o vreme în care lumea îşi 
făcea timp să construiască frumos şi 
îngrijit chiar şi închisorile, şi îşi aminti 
cum unchiul spusese odată că nu 
tribunalele, nici chiar bisericile, ci 
închisorile erau adevăratele anale ale unui 
ţinut, ale unei comunităţi, pentru că nu 
numai inițialele misterioase, uitate, 
cuvintele, chiar şi strigătele, frazele de 
sfidare şi de osândă zgâriate pe pereţii 
lor, ci chiar cărămizile şi pietrele ţineau, 
nu contopite, ci doar amestecate, fiecare 
păstrându-şi fiinţa, intactă şi imuabilă şi 
viguroasă şi indestructibilă, sfâşierile şi 


ruşinile şi suferinţele, care au torturat şi 
poate au zdrobit inimi ce de multă vreme 
sunt ţărână uitată. Ceea ce cu siguranţă 
era adevărat în cazul acestei închisori, 
pentru că ea şi una dintre biserici erau 
edificiile cele mai vechi din oraş, 
tribunalul şi toate celelalte clădiri din 
piaţă sau din jurul ei fuseseră arse până la 
pământ de armatele federale de ocupaţie 
în urma unei bătălii din 1864. Pentru că 
pe unul dintre ochiurile ferestrei arcuite 
de lângă uşă era zgâriat numele unei fete 
tinere, scris cu propria ei mână pe sticlă, 
cu un diamant, chiar în anul acela, şi 
adesea, de două sau de trei ori pe an, 
dânsul se ducea sus pe verandă să-l 
privească: îi părea criptic, cum îl citea de- 
a-ndăratelea; nu se ducea mânat de un 
sentiment de respect pentru trecut, ci 
pentru ca să simtă din nou veşnicia, 
nemurirea,  imuabilitatea tinereții - 
numele era al uneia dintre fiicele 
temnicerului din vremea aceea (şi unchiul 
- care avea pentru fiecare lucru o 
explicaţie, nu se mulțumea cu simple 
fapte şi trecea mult dincolo de statistica 
aridă, până la ceva mult mai emoţionant, 


pentru că era adevărul: până la ceva care 
mişca inima şi nu avea absolut nimic a 
face cu ceea ce spun simplele date 
controlabile - îi povestise şi următoarele: 
cum această parte a statului Mississippi 
era nouă pe vremea de-atunci, fiind un 
oraş, o aşezare, o comunitate care avea 
mai puţin de cincizeci de ani şi toţi 
bărbaţii ce veniseră acolo, de un timp care 
era mai puţin decât vârsta celui mai 
bătrân dintre ei, lucrau laolaltă să o 
consolideze, făcând muncile murdare 
odată cu cele maăreţe, nu pentru bani sau 
putere, ci pentru ca să creeze o patrie 
pentru urmaşii lor, astfel că pe atunci un 
bărbat putea să fie temnicerul sau 
cârciumarul sau potcovarul sau 
zarzavagiul comunităţii şi totuşi să fie 
ceea ce avocatul şi doctorul şi preotul 
numeau un gentleman), care într-o după- 
amiază stătuse la acea fereastră şi, 
privind rămăşiţele prăpădite ale unei 
brigăzi confederate care se retrăgea prin 
oraş, întâlnise, deodată, în spaţiu, privirea 
locotenentului zdrenţuit, nebărbierit, care 
comanda una dintre companiile zdrobite, 
dar n-a zgâriat în sticlă şi numele lui nu 


numai pentru că o fată tânără din vremea 
aceea n-ar fi făcut niciodată aşa ceva, ci 
pentru că în clipa aceea nu-i ştia numele, 
aşa cum nu ştia că peste şase luni avea să- 
i fie soţ. 

De fapt, închisoarea tot mai avea încă 
aspectul unei locuinţe, cu veranda de 
lemn cu balustradă întinzându-se de-a 
lungul fațadei etajului inferior. Dar 
deasupra verandei peretele de cărămidă 
era fără ferestre, în afară de unicul 
dreptunghi îngust şi înalt, cu gratii, şi se 
gândi din nou la nopţile de duminică ce 
păreau acum că fac parte dintr-o vreme 
tot atât de moartă ca şi Ninive, când, de la 
vremea cinei şi până stingea luminile, 
temnicerul striga pe scări în sus la ei să 
tacă din gură, mâini negre, suple, 
rămâneau în interstiţiile sinistre, în vreme 
ce voci melodioase, nepăsătoare, 
impertinente strigau în jos la femeile cu 
şorțuri de bucătăreasă sau de doică şi la 
fetele îmbrăcate în rochii ieftine, 
ţipătoare, cumpărate de la magazinele 
care vând prin corespondență, sau la 
flăcăii care nu fuseseră prinşi încă, sau 
fuseseră prinşi şi eliberaţi de ieri, adunaţi 


jos în stradă. Dar în seara asta nu, şi chiar 
camera din dosul gratiilor era în întuneric, 
deşi nu era încă ora 8, şi el îi putea vedea, 
şi-i putea imagina, poate nu chiar 
grămădiţi, dar cu siguranţă strânşi 
laolaltă, cot la cot, fie că se atingeau, fie 
că nu, şi cu siguranţă tăcuţi, fără să râdă 
în noaptea asta şi nici să vorbească, 
şezând în întuneric şi privind la capul 
scării, pentru că n-ar fi fost acum prima 
dată când pentru gloata de albi nu numai 
că noaptea toate pisicile sunt negre, şi 
nici prima dată că nu-şi dădeau osteneala 
să le mai numere. 

Poarta din faţă era deschisă, dată 
deoparte, larg, spre stradă, ceea ce 
dânsul nu mai văzuse niciodată înainte, 
nici chiar vara, deşi la parter se afla 
locuinţa temnicerului, şi, lăsat pe spate 
într-un fotoliu rezemat de peretele din 
fund, aşa ca să aibă în faţă uşa, să vadă 
din plin strada, era un om, nu temnicerul 
şi nici măcar unul dintre  locţiitorii 
şerifului. Îl recunoscuse şi pe ăsta: era 
Will Legate, care avea o mică gospodărie 
la două mile de oraş şi era unul dintre cei 
mai buni vânători, cel mai bun ţintaş şi cel 


mai priceput vânător de cerbi din ţinut; 
şedea în fotoliul lăsat pe spate, ţinând în 
mână pagina umoristică, în culori, a 
numărului de duminică al ziarului din 
Memphis, şi avea lângă el, rezemată de 
perete, nu carabina ghintuită, roasă de 
cât se frecase de mână, cu care vânase 
mai mulţi cerbi decât îşi putea aduce 
aminte (şi vânase cu ea şi iepuri speriaţi), 
ci o puşcă cu două ţevi, şi părea că, fără 
să coboare sau măcar să mişte ziarul, îi 
văzuse şi-i recunoscuse chiar înainte de-a 
intra ei pe poartă, şi acuma îi privea 
neîntrerupt venind pe alee şi urcând 
treptele şi traversând veranda şi intrând; 
şi chiar în momentul acela pe o uşă din 
dreapta îşi făcu apariţia şi temnicerul, un 
bărbat dezagreabil, neglijent, burtos, cu o 
mutră  plictisită, neliniştită, indignată, 
purtând la brâu un pistol mare, agăţat cu 
toc cu tot de un cordon de cartuşe care 
arăta atât de incomod şi de nelalocul lui 
ca un joben sau ca un singir din secolul al 
V-lea, şi acesta trase uşa după el, strigând 
unchiului: 

— Nici măcar nu vrea să-nchidă uşa din 
faţă şi s-o-ncuie! S-a aşezat acolo cu 


blestematul ăla de ziar caraghios, cu 
palavre, şi-aşteaptă pe cine are chef să 
intre cum îi place. 

— Fac aşa cum mi-a spus mister 
Hampton, explică Legate cu vocea sa 
agreabilă, măsurată. 

— Crede Hampton că pe ăia din Sectorul 
4 o să-i poată opri în loc cu ziarul ăsta 
caraghios? se indignă temnicerul. 

— Nu prea cred eu că-şi bate el capul cu 
Sectorul 4 de pe-acuma, zise Legate, tot 
agreabil şi măsurat. Asta de ici e doar 
pentru localnici. 

Unchiul îi aruncă o privire lui Legate: 

— Pare să fi avut efect. Am văzut şi noi 
maşina - sau una dintre ele - făcând un 
tur în jurul pieţei, când veneam încoace. 
Cred c-a trecut şi pe-aici. 

— Eh, o dată sau de două ori... 
încuviinţă Legate. Poate de trei ori. Nu i- 
am dat cine ştie ce atenţie. 

— Şi sper să-şi facă dracului efectul şi 
de-acu înainte! interveni  temnicerul. 
Pentru că n-ai să poţi, cu siguranţă, opri 
pe nimeni doar cu flinta aia. 

— Fireşte că nu, zise Legate. N-am 
pretenţia să-i opresc. Dacă-s oameni 


destui care să-şi vâre-n cap şi s-o ţină aşa 
întruna, nu există nimic să-i oprească de 
la ce cred ei că vor să facă. Dar dac-om 
ajunge acolo, te am pe dumneata cu 
pistolul ăla, să-mi vii în ajutor. 

— Eu? strigă temnicerul. Eu, să mă pun 
în calea Gowrieilor şi Ingrumilor pentru 
şaptezeci şi cinci de dolari pe lună? 
Pentru un negru afurisit? Dacă nu eşti 
prost, n-ai s-o faci nici dumneata. 

— Eh, eu unul n-am încotro, zise Legate 
cu vocea lui uşoară, plăcută. Eu trebuie să 
le ţin piept. Domnul Hampton îmi plăteşte 
cinci dolari pentru treaba asta. Apoi, către 
unchiul: Mi se pare că vreţi să-l vedeţi. 

— Da, zise unchiul. Dacă domnul Tubbs 
n-are nimic împotrivă. 

Temnicerul privi la unchiul lui Charlie cu 
ochi mari, încruntat şi chinuit. 

— Ce trebuie să te amesteci şi dumneata 
în treaba asta? Nu poţi s-o laşi dracului? 
Apoi, întorcându-se brusc, îi zise: Hai! 

Şi o luă înainte pe uşa lângă care se afla 
rezemat scaunul lui Legate, trecu în sala 
din dos, unde era scara ce urca la etaj, şi 
după ce aprinse lumina la comutatorul de 
la piciorul scării, începu să urce, urmat de 


unchiul şi de el, care urmărea cu atenţie 
cum tocul pistolului sălta în sus şi în jos 
pe şoldul temnicerului. Deodată 
temnicerul păru că vrea să se oprească: 
chiar şi unchiul crezu aşa, şi se opri şi el, 
dar temnicerul continuă să urce, vorbind 
peste umăr: 

— Nu lua în seamă ce-am spus. Am să 
fac tot ce-am să pot; doar am depus 
jurământ de credinţă. Glasul său se ridică 
puţin, rămânând totuşi calm, numai ceva 
mai tare: Dar nu cred să reuşească 
vreodată cineva să mă facă să zic că-mi 
place. Am nevastă şi doi copii; la ce-o să le 
mai fiu bun, dacă am să mor apărând un 
blestemat de negru împuţit? Glasul său se 
ridică din nou, dar acum nu mai era calm: 
şi ce valoare-o să mai am în ochii mei dac- 
o să las o bandă de ticăloşi, de lepădături, 
să-mi ia din mână-un arestat? Acum se 
opri pe treapta dinaintea lor şi se întoarse 
către ei, mai înalt decât amândoi, cu faţa 
iarăşi frământată şi disperată, cu glasul 
disperat şi indignat: Era mai bine pentru 
toţi dacă l-ar fi umflat ieri, îndată ce-au 
pus mâna pe el! 

— Dar n-au făcut-o, zise unchiul. Nici nu 


cred c-au s-o facă. Dar dacă au s-o facă, n- 
are nicio importanţă. Sau or să-l ia, sau n- 
or să-l ia, nu? Şi dacă nu, o să fie foarte 
bine, şi dacă o să-l ia, o să facem tot ce- 
om putea, dumneata, şi domnul Hampton, 
şi Legate, şi noi ceilalţi, o să facem ce- 
avem de făcut, ce putem face. Aşa că nu 
trebuie să ne frământăm pentru treaba 
asta. Inţelegi? 

— Da, încuviinţă temnicerul. 

Apoi se întoarse din nou şi, desprinzând 
legătura cu chei de la centură, de sub 
cureaua de care atârna pistolul, porni mai 
departe, spre uşa grea de stejar care 
închidea capul de sus al scării (era o piesă 
solidă, cioplită cu mâna, groasă de peste 
doi țoli, închisă cu un lacăt greu, modern, 
fixat pe un drug de fier forjat de mână 
prin două belciuge care, ca şi balamalele 
grele, împodobite cu rozete, erau şi ele 
forjate de mână, fasonate cu ciocanul, 
acum mai bine de o sută de ani, în 
atelierul fierarului de peste drum, unde 
stătuse el ieri; într-o zi, vara trecută, un 
străin, un om de la oraş, un arhitect, care 
aducea puţin cu unchiul, fără pălărie şi 
fără cravată, în pantofi de tenis şi cu o 


pereche de pantaloni de flanel uzaţi şi cu 
ce mai rămăsese dintr-o ladă de şampanie, 
într-un automobil decapotabil care trebuie 
să fi costat trei mii de dolari, nu în trecere 
prin oraş, ci venit anume, nimerise fără să 
lovească pe cineva, ci doar urcând maşina 
pe trotuar, de-a curmezişul, într-o vitrină 
de cristal, beat mort, plin de veselie, cu 
mai puţin de cincizeci de cenți bani 
gheaţă în buzunar, dar cu tot felul de cărţi 
de identitate şi cu un carnet de cecuri, ale 
cărui cotoare atestau că poseda un cont 
de peste şase mii de dolari la o bancă din 
New York, şi care insista să fie băgat la 
închisoare, cu toate că atât poliţaiul, cât şi 
proprietarul vitrinei încercau amândoi să-l 
convingă să se ducă să se culce la hotel, 
pentru ca, după ce s-o dezmetici, să poată 
da un cec pentru vitrină şi pentru zid; 
până când, în fine, poliţaiul l-a băgat la 
închisoare, unde a adormit imediat, ca un 
copil, şi de la garaj au trimis îndată după 
maşină, iar a doua zi dimineaţă la cinci 
temnicerul a telefonat poliţaiului să vină 
să-şi scoată omul, pentru că trezise toată 
lumea din închisoare vorbind cu negrii 
aflaţi la pârnaie; aşa că poliţaiul veni şi-l 


făcu să plece, şi după asta a vrut să iasă la 
lucru pe stradă cu echipa de măturători, 
şi nu l-au lăsat, şi maşina lui era gata şi 
ea, dar el tot nu voia să plece: noaptea 
aceea a dormit la hotel, şi două zile mai 
târziu unchiul l-a adus seara la cină, şi 
unchiul şi arhitectul au vorbit trei ceasuri 
despre Europa şi despre Paris şi despre 
Viena, iar el şi mama, cu toate că tata se 
scuzase, au stat să asculte şi ei, şi două 
zile mai târziu tot acolo era, străduindu-se 
să-i convingă pe unchiul şi pe primar şi pe 
membrii consiliului comunal şi în cele din 
urmă chiar şi pe membrii consiliului de 
revizie să-i vândă uşa întreagă, sau dacă 
nu voiau să-i vândă uşa întreagă, să-i 
vândă măcar bara şi belciugele şi 
balamalele) şi o descuie şi o deschise. 

Dar ei ieşiseră din lumea omului, a 
oamenilor: lumea oamenilor care 
munceau şi aveau cămine şi întreţineau 
familii şi încercau să câştige poate ceva 
mai multe parale decât li se cuveneau, 
prin mijloace cinstite, sau cel puţin legale, 
fireşte, ca să poată cheltui ceva pe 
distracţii şi tot să le mai rămână şi pentru 
bătrâneţe. Pentru că, îndată ce se dădu în 


lături uşa de stejar, parcă se precipitase, 
parcă năvâlise peste ei respiraţia stătută a 
întregii degradări şi ruşini omeneşti - un 
miros de creozot şi excremente, de 
vărsătură, rânced şi de  îndărătnice, 
obstinare în cele rele, şi sfidare şi revoltă, 
care se opunea ca un lucru palpabil 
înaintării corpurilor lor în timp ce urcau 
ultimele trepte şi intrau în culoarul care 
făcea parte de fapt din camera principală, 
despărțită, ca un coteţ de pui de găină, 
sau un coteţ de crescătorie de câini, de 
restul încăperii printr-un perete din reţea 
de sârmă, şi înăuntrul ei, în cuşete 
desfundate, aşezate la peretele din fund, 
zăceau cinci negri, nemişcaţi, eu ochii 
închişi, dar fără să sforăie, fără să facă 
vreun zgomot, nemişcaţi, liniştiţi, serioşi, 
în lumina prăfuită a unui bec unic, fără 
abajur, ca şi cum ar fi fost îmbălsămaţi; 
temnicerul se opri din nou, cu mâinile 
agăţate de rețea, privind  siluetele 
nemişcate. 

— Uitaţi-vă la ei, le zise temnicerul cu 
vocea aceea prea sonoră, prea ascuţită, 
foarte aproape de isterie. Liniştiţi ca nişte 
miei, dar niciunul dintre blestemaţii ăştia 


nu doarme. Şi nu le-o iau în nume de rău, 
cu haita aia de albi gata să năvălească aici 
la miezul nopţii, cu pistoale şi cu bidoane 
de benzină. Să mergem, le zise el apoi, şi 
se întoarse şi porni mai departe. 

Puțin mai încolo era o uşă în reţea, fără 
lacăt, doar prinsă cu un cârlig şi un 
crampon, cum ai putea să vezi la un coteţ 
într-o crescătorie de câini sau la un pătul 
de porumb, dar temnicerul trecu mai 
departe. 

— L-ai băgat în celulă, nu? întrebă 
unchiul. 

— Ordin de la Hampton, îi răspunse 
temnicerul peste umăr. Nu ştiu ce-o să 
zică despre asta albii ăia care-şi închipuie 
că nu-şi pot găsi odihnă pân’ ce nu ucid pe 
cineva. Am scos afară şi toate păturile din 
cotineaţă. 

— Crezi că n-o să stea aici destul s- 
apuce timpul de culcare? întrebă unchiul. 

— Ha-ha! făcu temnicerul cu vocea 
aceea a lui, forţată, subţire, aspră, fără 
veselie. Ha, ha, ha, ha... 

Şi păşind în urma unchiului, îi veni în 
minte cum dintre toate acţiunile omeneşti, 
omorul este aceea care are cea mai 


ucigătoare nevoie de discreţie; omul, care 
nu se dă înapoi aproape de la nimic 
pentru a-şi păstra solitudinea în care se 
uşurează sau face dragoste, nu s-ar da 
înapoi de la absolut nimic pentru a fi 
singur când curmă o viaţă, nici chiar de la 
omucidere, deşi prin niciun alt act nu-şi 
poate distruge mai total şi irevocabil 
singurătatea. O uşă modernă din bare de 
oţel, de data asta cu o broască mare cât o 
poşetă de cucoană, făcând corp comun cu 
ea, pe care, după ce o descuie cu o altă 
cheie de pe inel, temnicerul se îndepărtă: 
paşii săi se auzeau precipitat, de parcă ar 
fi alergat înapoi de-a lungul coridorului, 
până ce zgomotul uşii de lemn din capul 
scării îi acoperi, şi dincolo de uşa 
modernă, celula luminată de un alt bec, 
unic, tulbure, prăfuit, pătat de muşte, 
închis într-o plasă de sârmă aplicată pe 
tavan; nu mult mai mare decât un dulap 
de păstrat mături şi de fapt lată doar atât 
cât să încapă lipită de perete cuşeta dublă 
de pe care fuseseră smulse nu numai 
păturile, ci şi saltelele; şi el intră 
împreună cu unchiul, şi iarăşi tot ce văzu 
acum era tot ceea ce văzuse şi prima oară: 


haina neagră şi pălăria atârnând îngrijit 
într-un cui în perete; şi mai târziu avea să- 
şi aducă aminte cum s-a gândit într-un 
suspin, într-un val de uşurare: Au pus 
mâna pe el. S-a isprăvit cu el. E prea 
târziu. S-a terminat. Nu ştia la ce se 
aşteptase, ştia numai că la asta nu; nişte 
ziare întinse cu grijă acopereau somiera 
cuşetei de jos, şi o foaie de ziar fusese 
aşezată cu tot atâta grijă pe cuşeta de sus, 
ca să-i ferească ochii de lumină, şi Lucas, 
lungit pe spate pe ziarele întinse, dormind 
cu capul pe una dintre ghetele sale, 
folosită în chip de pernă, şi cu mâinile 
împreunate pe piept, dormind foarte 
liniştit, sau atât de liniştit cât pot dormi 
bătrânii: gura-i era deschisă şi respira în 
suspine stinse, scurte, sacadate; el se 
opri, într-o stare aproape insuportabilă, 
nu numai de indignare, ci de furie, privind 
faţa care pentru prima oară, în fine, într-o 
clipă de relaxare, îşi dezvăluia vârsta, şi 
mâinile destinse, noduroase ale 
bătrânului, care nu mai departe decât ieri 
trimiseseră un glonte în spinare unei alte 
fiinţe omeneşti, mâini întinse acum liniştit 
şi paşnic pe pieptul câmăşii de modă 


veche, albe, scrobite, fără guler, încheiate 
la gât cu butonul de alamă care începuse 
să se oxideze, care avea forma unei săgeți 
şi era aproape tot atât de mare cât capul 
unui şarpe mic, şi gândind: La urma 
urmei, nu-i decât un negru afurisit, cu tot 
nasul lui drept şi gâtul lui ţeapăn şi lanţul 
lui de aur şi refuzul lui de a recunoaşte 
drept mister nici pe aceia cărora le 
spunea aşa. Numai un afurisit de negru e 
în stare să ucidă un om, ca să nu mai 
vorbim de împuşcat pe la spate, şi apoi, 
îndată ce a găsit ceva destul de neted pe 
care să se-ntindă, să doarmă ca un 
copilaş; îl mai privea, când, fără să facă 
altă mişcare, Lucas închise gura, şi 
pleoapele i se deschiseră, ochii mărindu- 
se într-o secundă, apoi, tot fără ca să-şi 
mişte deloc capul, globul ochilor se roti 
până când Lucas privi drept la unchiul, 
dar tot fără să se mişte: doar stătea întins 
şi privea la el. 

— Ei, moşule, zise unchiul, pân’ la urmă 
tot ai dat de dracu. 

Atunci Lucas se mişcă. Se ridică ţeapăn 
şi-şi aruncă picioarele ţepene peste 
marginea cuşetei, apucând unul dintre ele 


de genunchi între mâini şi aducându-l 
rotund, aşa cum deschizi sau închizi o 
poartă care atârnă în balamale, gemând, 
bombănind, nu chiar de-a dreptul şi fără 
jenă şi tare, dar comod, aşa cum bătrânii 
gem şi bombăne chiar din cauza vreunei 
amorţeli mărunte, deprinse, cu care s-au 
învăţat şi s-au obişnuit de nici nu-i mai 
doare măcar, iar dacă le-ar trece cu 
adevărat, s-ar simţi păgubiţi şi văduviţi; 
el, furios încă, dar acum şi cu uimire, îl 
asculta şi-l privea pe ucigaşul care stătea 
nu numai sub ameninţarea spânzurătorii, 
ci şi a gloatei gata să-l linşeze, şi totuşi 
mai avea timp nu numai să geamă din 
cauza unei amorţeli în spinare, dar se 
comporta aşa ca şi cum ar fi avut în faţă 
tot restul unei vieţi normale, în care, de 
fiece dată când va face o mişcare, avea să 
fie stânjenit de această veche meteahnă 
cu care se obişnuise. 

— Cam aşa se pare, zise Lucas. De asta 
am trimis după dumneavoastră. Ce-aveţi 
de gând să faceţi cu mine? 

— Eu? exclamă unchiul. Nimic. Nu mă 
cheamă Gowrie. Nici măcar nu-s din 
Sectorul 4. 


Mişcându-se ţeapăn, Lucas se aplecă 
iară şi privi la picioarele sale, apoi întinse 
mâna sub cuşetă şi trase afară a doua 
gheată şi se îndreptă din nou şi începu să 
se sucească scârţâind şi ţeapăn, să se uite 
în spatele său, când unchiul întinse mâna 
şi apucă gheata de pe cuşetă şi o lasă să 
cadă alături de cealaltă. Dar Lucas nu se 
încălţă. În schimb, se aşeză din nou, 
nemişcat, cu mâinile pe genunchi, clipind. 
După care, cu o mână făcu un gest, 
înlăturând complet din discuție pe 
membrii familiei Gowrie, gloata, 
răzbunarea, holocaustul şi toate cele. 

— O să mă gândesc la asta când or intra 
aici. Eu vorbesc de lege. Nu sunteți 
dumneavoastră avocatul comitatului? 

— Oh! zise unchiul. Procurorul 
districtului e cel care o să te spânzure sau 
o să te trimită la Parchman*®... nu eu. 

Lucas clipea fără grabă, întruna. El îi 
privea. Şi deodată îşi dădu seama că 
Lucas nu se uită deloc la unchiul său, şi 
probabil nu se uita de trei-patru secunde. 

— Înţeleg, zise Lucas. Atunci vă puteţi 


16 Colonie de muncă din statul Mississippi. 


ocupa de procesul meu. 

— Să mă ocup de proces? Să te apăr în 
faţa judecătorului? 

— Plătesc, zise Lucas. N-aveţi nicio grijă. 

— Nu apăr ucigaşi care împuşcă lumea 
pe la spate, zise unchiul. 

Din nou Lucas făcu un gest cu una 
dintre mâinile sale negre, noduroase: 

— Lăsaţi judecata. N-am ajuns încă la 
ea. 

Acum băgă de seamă că Lucas privea la 
unchiul său, capul lui era plecat în aşa fel 
încât privea la unchiul în sus, pe sub 
tufele cărunte ale sprâncenelor - o privire 
şireată, enigmatică şi pătrunzătoare. Apoi 
Lucas spuse: 

— Vreau să angajez pe cineva... şi se 
opri. 

Privindu-l pe Lucas, se gândi şi îşi aminti 
de-o bătrână doamnă, răposată, care nu 
fusese măritată, o vecină, care purta o 
perucă vopsită şi avea totdeauna pe raft în 
cămară o farfurie mare cu prăjituri de 
casă, pentru toţi copiii de pe stradă, şi 
care, într-o vară (nu putea să fi avut mai 
mult de 7 sau 8 ani pe-atunci), i-a învăţat 
pe toţi să joace five hundred": în 


duminicile fierbinţi de vară şedeau pe 
verandă la masa de joc, în partea ferită de 
soare, şi avea obiceiul să-şi umezească 
degetele şi să ia o carte în mână şi să o 
pună pe masă, fireşte, fără să mai ţină 
mâna ridicată deasupra, ci doar rezemată 
alături, până când jucătorul următor 
dezvăluia, arăta prin vreo mişcare sau un 
gest de triumf ori de bucurie, sau poate 
doar prin simpla accelerare a respirației, 
intenţia sa de a tāia cu atuul sau de a 
plusa, şi atunci zicea repede: „Stai. Am 
luat o carte greşită.”, şi lua cartea şi o 
punea la loc în mână şi juca altă carte. 
Exact aşa procedase şi Lucas. Inainte 
stătuse liniştit. Acuma era absolut 
nemişcat. Părea că nici nu respiră. 

— Să angajezi pe cineva? Avocat ai. Am 
luat procesul dumitale încă înainte de a fi 
intrat aici. Am să-ţi spun ce ai de făcut 
după ce-o să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— Nu, zise Lucas. Vreau să angajez pe 
cineva. Nu-i nevoie să fie avocat. 

Acum unchiul era cel care privea cu ochi 
mari la Lucas. 


17 Joc de cărţi. 


— Să facă ce? 

El îi privi pe amândoi. Acum nu era jocul 
acela de five hundred din copilărie, fără 
miză. Era mai curând ca la jocurile de 
pocher la care se întâmplase să tragă cu 
ochiul. 

— Luaţi sau nu luaţi pricina? întrebă 
Lucas. 

— Vasăzică, nu vrei să-mi spui ce vrei să 
fac până ce nu mă declar de acord s-o fac, 
observă unchiul. Foarte bine. Să-ţi spun 
acum ce ai de făcut. In fond ce s-a 
petrecut ieri acolo? 

— Vasazică, nu vreţi să luaţi pricina, zise 
Lucas. N-aţi spus încă nici da, nici nu. 

— Nu! exclamă unchiul, aspru, prea 
tare,  stăpânindu-se şi începând să 
vorbească din nou încă înainte de a-şi fi 
readus vocea la un fel de calm categoric şi 
furios: Pentru că n-ai de oferit nicio 
pricină nimănui. Eşti în puşcărie şi nu te 
poţi bizui decât pe mila lui Dumnezeu că o 
să-i împiedice pe blestemaţii ăia de 
Gowrie să te târască afară şi să te 
spânzure de primul stâlp de felinar pe 
care l-or găsi în cale. Cum de te-au lăsat 
din capul locului s-ajungi la oraş, eu tot nu 


înţeleg... 

— Lăsaţi asta acum, îl întrerupse Lucas. 
De ce am eu nevoie e... 

— „Lăsaţi asta acum!” exclamă unchiul. 
Spune-le Gowrieilor să lase asta acum, 
când or să năvălească aici la noapte. 
Spune-le ălora din Sectorul 4 să tragă cu 
buretele peste asta... 

Se opri; şi din nou, cu un efort vizibil 
aproape, iar îşi readuse vocea la răbdarea 
aceea furioasă. Aspiră adânc şi suflă. 

— Hai. la spune-mi exact, ce s-a 
întâmplat ieri? 

Lucas mai întârzie cu răspunsul un 
moment, şezând pe cuşetă, cu mâinile pe 
genunchi, neînduplecat şi grav, fără să-şi 
mai privească interlocutorul, mişcându-şi 
uşor buzele ca şi cum ar fi gustat ceva. 
Apoi zise: 

— Erau doi inşi, tovarăşi la un joagăr. 
Adică, cumpărau cheresteaua pe măsură 
ce joagărul o tăia... 

— Cine erau? 

— Unul dintre ei era Vinson Gowrie. 

Unchiul privi o clipă la Lucas cu ochii 
mari. Dar acum vocea îi era foarte calmă: 

— Lucas, zise unchiul, ţi-a dat vreodată 


prin minte că dacă ai fi zis mister albilor, 
şi ai fi spus-o aşa cum trebuie, poate că n- 
ai fi ajuns aici? 

— Atunci trebuie să-ncep acu, făcu 
Lucas. Pot începe să zic mister ălora care- 
or să mă târască afară şi-au s-aprindă 
focul sub mine. 

— N-ai să păţeşti nimic... pân-ajungi în 
faţa judecătorului, zise unchiul. Ştii că nici 
chiar Sectorul 4 nu-şi permite prea multe 
cu domnul Hampton... cel puţin nu aici, în 
oraş? 

— Şeritul Hampton e-acuma acasă şi 
doarme. 

— Dar domnul Will Legate e jos cu o 
puşcă. 

— Nu cunosc niciun Will Legate. 

— Pe vânătorul de cerbi? Omul care 
poate nimeri un iepure din fugă cu o 
carabină de treizeci? 

— Ha! făcu Lucas. Gowrieii nu-s cerbi. 
Poate-s pisici sălbatice sau pantere, da' 
cerbi nu-s. 

— Foarte bine, zise unchiul. Atunci am 
să rămân aici, dacă asta te face să te simţi 
mai liniştit. Ei, spune-mi mai departe. 
Vinson Gowrie şi încă cineva cumpărau 


împreună cherestea. Cine încă cineva? 

— Până acum numai Vinson Gowrie e 
cunoscut. 

— Şi-a devenit cunoscut pentru c-a fost 
împuşcat pe la spate ziua-n amiaza mare, 
zise unchiul. Bine, e şi ăsta un fel s- 
ajungi... Foarte bine. Cine era celălalt? 

Lucas nu răspunse. Nu se mişcă, poate 
că nici nu auzise; şedea liniştit şi neatent, 
nici măcar nu aştepta cu adevărat: doar 
şedea acolo, în vreme ce unchiul îl privea. 
Apoi unchiul zise: 

— Foarte bine. Şi ce fāceau cu 
cheresteaua? 

— O stivuiau pe măsură ce-o tăia 
joagărul. Aveau de gând s-o vândă toată 
deodată, când se va termina cu tăiatul. 
Numai că âăllalt o căra noaptea, venea 
târziu, mult după ce se înnopta, cu un 
camion, încărca şi căra cheresteaua la 
Glasgow sau la Hollymount, şi-o vindea şi 
băga banii-n buzunar. 

— De unde ştii? 

— L-am văzut. L-am pândit. 

El nu se îndoi de asta nicio clipă, pentru 
că-şi aminti de Ephraim, tatăl lui Paralee, 
înainte de a fi murit, om bătrân, văduv, 


care, vara, îşi trecea ziua, cea mai mare 
parte, moţăind şi trezindu-se într-un 
balansoar, pe pridvorul căsuţei lui 
Paralee, şi iarna în faţa focului, iar 
noaptea bătea drumurile nu ca să meargă 
undeva, doar umbla, câteodată cinci sau 
şase mile, afară din oraş, şi se-ntorcea în 
zori să moţăie şi să se trezească iarăşi, 
toată ziua, în balansoar. 

— Bine, zise unchiul. Şi pe urmă? 

— Asta-i tot, făcu Lucas. Fura câte un 
camion de cherestea aproape în fiecare 
noapte. 

Unchiul privi la Lucas cu ochii mari timp 
poate de zece secunde. Apoi, cu o voce 
calmă, aproape înăbugşită de uluire, spuse: 

— Şi dumneata ai luat pistolul şi te-ai 
dus să pui lucrurile la punct. Dumneata, 
un negru, ai luat un pistol şi te-ai dus să 
faci dreptate între doi albi. La ce te 
aşteptai? La ce altceva te aşteptai? 

— Lăsaţi aşteptatul, zise Lucas. Eu 
vreau... 

— Te-ai dus la prăvălie, zise unchiul. 
Numai că s-a întâmplat să dai întâi peste 
Vinson Gowrie, şi te-ai dus după el în 
pădure şi i-ai spus că tovarăşul lui îl 


jefuieşte, şi fireşte că el te-a înjurat şi te-a 
făcut mincinos, fie că era adevărat, fie că 
nu: natural c-aşa trebuia să facă; poate că 
chiar ţi-a şi tras una de te-a dat jos şi a 
plecat, şi dumneata l-ai împuşcat pe la 
spate... 

— Nu m-a dat jos nimeni niciodată! sări 
Lucas. 

— Cu-atât mai rău, zise unchiul. Cu-atăât 
mai râu pentru dumneata. Nu-i nici măcar 
legitimă apărare. Pur şi simplu l-ai 
împuşcat pe la spate. Şi-apoi ai rămas 
acolo, aplecat deasupra lui, cu pistolul 
descărcat în buzunar, şi i-ai lăsat pe albi 
să vină să te prindă. Şi dacă n-ar fi fost la 
mijloc poliţaiul ăla mititel, sfrijit şi 
reumatic, care în primul rând n-avea ce 
căuta acolo şi-n al doilea rând n-are ce 
căuta nicăieri, cu taxa lui de un dolar 
arestatul de câte ori execută un mandat 
sau comunică vreo sentinţă, şi care a avut 
destul curaj să ţină în frâu tot blestematul 
ăla de Sector 4 timp de optsprezece ore, 
până când Hope Hampton a găsit nimerit 
sau şi-a adus aminte ori a avut 
posibilitatea să te-aducă la închisoare, 
ţinând în frâu tot ţinutul ăsta, pe care nici 


dumneata, nici prietenii dumitale, toţi câţi 
ai putea aduna cu darabana într-o sută de 
ani... 

— Eu n-am prieteni, rosti Lucas cu 
mândrie sumbră şi inflexibilă, şi-apoi mai 
zise ceva, cu toate că unchiul vorbea din 
nou. 

— Faci bine-al dracului cā n-ai! Şi dac-ai 
fi avut vreodată, împuşcătura asta de 
pistol i-ar fi aruncat şi pe ei în lumea de 
apoi... Ce? făcu unchiul. Ce-ai spus?... 

— Am spus că plătesc în felul meu. 

— Aha, zise unchiul, n-ai nevoie de 
prieteni; plāteşti cu bani gheaţă. Da. 
Pricep. Acuma  ascultă-ncoa! Mâine 
dimineaţă or să te ducă în faţa Marelui 
juriu!$. Te vor pune sub acuzare. Atunci, 
dacă vrei, am să fac aşa ca domnul 
Hampton să te mute la Moittstown, sau 
chiar şi mai departe, până când se va 
convoca tribunalul, luna viitoare. Atunci ai 
să te recunoşti vinovat; am să-l conving pe 
procuror să admită s-o faci, pentru că eşti 
om bătrân şi n-ai fost dat în judecată 


În S.U.A. în fiecare comitat funcţionează un Mare 
juriu căruia îi revine sarcina să cerceteze delictele 
deosebit de grave. 


niciodată pân-acum; vreau să spun, din 
câte ştiu ei, judecătorul şi procurorul, 
pentru că ei locuiesc la peste cincizeci de 
mile de Yoknapatawpha. De spânzurat, n- 
or să te spânzure; or să-ţi dea închisoare; 
probabil că n-ai să ai zile s-apuci să te 
libereze condiţionat, dar cel puţin acolo 
Gowrieii n-or să poată pune mâna pe 
dumneata. Vrei să rămân aici cu 
dumneata noaptea asta? 

— Cred că nu, zise Lucas. Nu m-au lăsat 
să dorm toată noaptea trecută şi am să- 
ncerc să dorm puţin. Dacă rămâneţi aici, o 
să vorbiţi până dimineaţă. 

— Bine, făcu unchiul aspru. Apoi zise 
către nepot: Hai! şi se îndreptă spre uşă. 

Apoi unchiul se opri: 

— Ai nevoie de ceva? 

— Puteţi să-mi trimiteţi ceva tutun, zise 
Lucas. Dacă Gowrieii ăia or să-mi lase 
răgaz să fumez. 

— Mâine, zise unchiul. Nu vreau să te 
tin treaz noaptea asia. 

Şi porni, şi el în urma lui, unchiul 
făcându-i loc să treacă primul pe uşă, aşa 
că, la rândul său, după ce ieşi făcu un pas 
în lături şi se opri şi aşteptă privind 


îndărăt în celulă, în timp ce unchiul trecu 
pragul celulei şi trase uşa; zăvorul greu de 
oţel căzu în lăcaşul lui, tot de oţel, cu un 
zgomot gros, uleios, de finalitate fără 
replică, o judecată de apoi de proporții 
cosmice, când, cum spusese unchiul, 
maşinile omului, în cele din urmă, îl vor fi 
şters şi ras de pe faţa pământului şi, fără 
rost în propriii lor ochi atunci, fără să le fi 
rămas ceva ce să mai distrugă, vor închide 
cea din urmă uşă polizată cu şmirghel 
peste propria lor apoteoză lipsită de 
progenitură în dosul unui lacăt fără 
sonerie şi care va răspunde numai la 
ultima bătaie a eternității; unchiul 
mergea, şi paşii săi sunau şi răsunau de-a 
lungul coridorului, şi apoi urmă răpăitul 
ascuţit al degetelor în uşa de stejar, în 
timp ce el şi Lucas se mai uitau încă unul 
la altul, printre barele de oţel, Lucas 
stând acum în picioare în mijlocul celulei 
sub bec şi privindu-l cu ceva, ce va fi fost, 
nu Ştia, cu ceva pe faţa lui care timp deo 
secundă îl făcu să creadă că Lucas vorbise 
tare. Dar nu vorbise deloc, nu făcuse 
niciun zgomot: doar se uitase la el cu acea 
solicitare stăruitoare, mută, răbdătoare, 


până ce picioarele temnicerului tropăiră 
din ce în ce mai aproape de scări, şi, 
frecându-se, drugul mobil de pe uşă 
alunecă deoparte. 

Temnicerul trase la loc drugul şi trecură 
pe lângă Legate, care tot citea pagina 
umoristică, în scaunul aplecat, cu puşca 
alături, cu faţa la uşa deschisă, apoi ieşiră 
afară, pe alee, pe poartă, în stradă, el 
ieşind pe poartă când unchiul o şi luase 
către casă; se opri gândind: Un negru, un 
ucigaş, care impuşcă albi pe la spate şi 
nici măcar nu-i pare râu. 

Apoi zise: 

— Bănuiesc c-am să-l găsesc pe Skeets 
McGowan pierzându-şi vremea pe undeva 
prin piaţă. Are cheia de la drugstore. Să-i 
duc lui Lucas ceva tutun de astă-seară. 

Unchiul se opri: 

— Poţi s-o laşi pe mâine. 

— Da, făcu el, simțind cum unchiul e cu 
ochii asupra lui, fără să se întrebe măcar 
ce-i va rămâne de făcut dacă unchiul va 
zice nu, fără măcar s-aştepte cu-adevărat, 
doar stând pur şi simplu locului. 

— Bine, făcu unchiul. Nu întârzia. 

Aşa că putu să plece. Dar tot nu plecă. 


— Mi se pare c-ai spus că n-o să se- 
ntâmple nimic noaptea asta. 

— Nici acum nu cred că se va întâmpla 
ceva, zise unchiul. Dar nu poţi să ştii. 
Oamenii ca Gowrieii nu dau prea mare 
importanţă morţii în sine şi faptului de a 
muri. Dar fac mare caz de mort şi de felul 
cum a murit - mai ales când e vorba de 
unul de-al lor. Dacă iei tutunul, dă-i-l lui 
Tubbs să i-l ducă sus şi tu vino acasă. 

De data asta n-a mai trebuit să spună da, 
unchiul întorcându-se cel dintâi; se 
întoarse apoi şi el şi se îndreptă spre 
piaţă, merse până nu mai auzi zgomotul 
paşilor unchiului, apoi se opri până ce 
silueta neagră a unchiului deveni pata 
albă a hainelor sale de in, pălind acum 
dincolo de ultimul felinar cu lampă cu arc 
voltaic, şi dacă s-ar fi dus mai departe 
acasă şi l-ar fi luat pe Highboy îndată ce 
recunoscuse azi-dimineaţă maşina 
şerifului, ar fi fost acum de opt ore pe 
drum şi la aproape patruzeci de mile 
depărtare; apoi se întoarse şi se duse 
înapoi la poartă, având asupra sa ochii lui 
Legate, care-l şi recunoscuse privindu-l 
peste marginea paginii lui umoristice 


chiar înainte de a fi ajuns la poartă, şi 
dacă acuma ar fi mers drept înainte, 
apucând pe poteca de după gard, de-a 
curmezişul terenului îngrădit, să pună 
şaua pe Highboy şi să iasă pe poarta 
dinspre păşune şi să întoarcă spatele 
oraşului şi negrilor ucigaşi şi tuturor şi să- 
l lase pe Highboy s-alerge cât ar fi vrut de 
repede, şi cât de departe ar fi vrut, chiar 
dac-ar fi fost să crape pân’ la urmă, şi să 
aibă de mers pe jos, era de acord, numai 
să întoarcă spatele  Jeffersonului şi 
negrilor ucigaşi; intră pe poartă şi o luă 
pe alee şi traversă veranda, şi temnicerul 
apăru din nou, repede, de pe uşa din 
dreapta, expresia sa schimbându-se brusc 
într-o indignare obosită: 

— Iarăşi? Nu te mai saturi? 

— Am uitat ceva, zise el. 

— Lasă pe dimineaţă, spuse temnicerul. 

— Lasă-l să se ducă să şi-l ia acum, 
interveni Legate, cu tărăgăneala lui 
monotonă. Dacă.-l lasă pe dimineaţă, poate 
că i-l strivesc. 

Aşa că temnicerul se întoarse; din nou 
urcară scările, din nou temnicerul descuie 
lacătul care fixa drugul de-a curmezişul 


uşii de stejar. 

— Las-o pe cealaltă, zise el. Pot să mi-l 
iau printre gratii. 

Şi nici nu aşteptă răspuns: uşa se închise 
în spatele său, auzi drugul alunecând la 
loc în lăcaş, şi tot ce-ar fi avut de făcut ar 
fi fost să bată în ea, auzind paşii 
temnicerului depărtându-se pe scări în 
jos, dar chiar şi atunci tot ce-ar fi avut de 
făcut ar fi fost doar să strige tare şi să 
bată în duşumea, şi, în orice caz, îl va auzi 
Legate; mergând repede, gândi: Poate c-o 
să-mi aducă aminte de blestemata de 
farfurie de varză cu pastramă sau poate o 
să-mi spună chiar că eu sunt tot ce mai 
are, tot ce i-a mai rămas, şi asta o să fie 
de ajuns... apoi văzu uşa de oţel, şi Lucas 
nu se mişcase din loc, Lucas tot mai 
stătea în mijlocul celulei, sub bec, privind 
uşa, în vreme ce el se îndrepta spre uşă, şi 
când se opri, îi zise, cu o voce mai aspră 
decât fusese vreodată a unchiului: 

— Bine. Ce vrei să fac? 

— Să te duci acolo şi să te uiţi la el. 

— Să mă duc unde şi să mă uit la cine? 
întrebă el. 

Dar înţelesese foarte bine. I se părea că 


ştiuse dintotdeauna ce-avea să fie; gândi, 
cu un fel de uşurare: Vasăzică, asta-i tot, 
în timp ce vocea lui de automat exclama 
neîncrezătoare şi ofensată: 

— Eu? Eu? 

Era ca şi cum ceva de care ţi-a fost frică 
şi te-ai temut şi te-ai eschivat ani de zile, 
de ajunsese până la urmă să ţi se pară că 
toată viaţa te feriseşi, în ciuda tuturor, ţi 
se întâmplase, şi tot ce era, era doar 
durere, tot ce făcuse, adusese, era 
suferinţă, şi-atâta tot, durea, aşa că totul 
se isprăvise, trecuse, era-n regulă. 

— Plătesc, zise Lucas. 

Nu asculta nici măcar propria sa voce 
uluită, peste orice limită, de indignare: 

— Eu, să mă duc acolo şi să dezgrop 
mortul ala? 

Nici măcar: Vasăzică, asta-i ce-o să am 
de platit pentru farfuria aia de carne cu 
legume nu mai gândea. Pentru că 
depăşise de mult momentul când acest 
ceva - orice va fi fost - îl ţinuse pe loc, 
aici, acum cinci minute, privind înapoi 
peste abisul imens, aproape de netrecut, 
dintre el şi bătrânul ucigaş negru, şi îl 
văzu, îl auzi pe Lucas spunându-i ceva nu 


pentru că el era el, Charles Mallison 
junior, nici pentru că mâncase farfuria de 
legume şi se încălzise la foc, ci pentru că 
el era singurul din toată lumea de albi cu 
care Lucas ar fi putut avea o şansă să 
vorbească, între momentul de faţă şi 
momentul în care s-ar fi putut să fie scos 
din celulă şi târât jos pe scări, la capătul 
unei funii, singurul capabil să perceapă 
stăruința mută, deznădăjduită a ochilor. 

— Vino-ncoace, Îi zise. 

Lucas se supuse, apropiindu-se, apucând 
două dintre bare ca un copil care stă după 
un gard. Nici nu şi-a dat seama că și el 
făcuse la fel, dar privind în jos, îşi văzu 
propriile mâini ţinând două dintre bare, 
cele două perechi de mâini, cea albă şi 
cea neagră, strângând barele, în timp ce 
se uitau unul la celălalt printre gratii. 

— Bine, mă duc, li zise el. De ce? 

— Du-te şi uită-te la el, zise Lucas. Dacă 
până te întorci e prea târziu, îţi semnez 
acuma o hârtie în care spun că-ţi datorez 
cât crezi că face. 

Dar el tot nu asculta; vorbind parcă cu 
sine însuşi, zise: 

— Am de făcut şaptesprezece mile pân- 


acolo, pe întuneric... 

— Nouă, îl îndreptă Lucas. Gowrieii îşi 
îngroapă morţii la capela Caledonia. O iei 
imediat la dreapta, ţii drumul care urcă 
printre dealuri, cum treci de podul de 
peste gârla Nine Mile. Cu automobilul 
unchiului poţi ajunge acolo într-o juma de 
ceas. 

— Înseamnă să risc să dea Gowrieii 
peste mine că le dezgrop mortul. Vreau să 
ştiu de ce. Nu ştiu nici măcar ce să caut 
acolo. De ce? 

— Pistolul meu e-un Colt de paşunu, făcu 
Lucas. 

Aşa trebuia să fie; singurul lucru pe care 
nu-l ştiuse în realitate era calibrul - arma 
asta uşor de mânuit şi eficace şi bine 
îngrijită, însă tot atât de arhaică, unică şi 
ciudată ca şi scobitoarea de aur, care 
probabil (nu probabil, fără îndoială) 
fusese mândria bătrânului Carothers 
McCaslin acum o jumātate de secol. 

— Bine, zise el. Şi? 

— N-a fost împuşcat cu niciun Colt de 
paşunu. 

— Dar cu ce-a fost împuşcat? 

Dar la asta Lucas nu-i răspunse; stātea 


dincolo, de partea cealaltă a uşii de oţel, 
cu mâinile uşor încleştate şi încremenite 
pe cele două bare, neclintit, afară de 
mişcarea aproape  imperceptibilă a 
respirației. Nici nu se aşteptase la 
răspuns, şi ştia foarte bine că Lucas n-o 
să-i răspundă niciodată la asta, nici n-o să- 
i spună ceva mai mult decât oricărui alb, 
şi ştia şi de ce, precum ştia de ce Lucas 
aşteptase să-i spună lui, unui copil, despre 
pistol, când n-ar fi spus-o nici unchiului, 
nici şerifului, care ar fi fost cel chemat să 
deschidă mormântul şi să cerceteze 
cadavrul; era surprins că Lucas mersese 
chiar şi atât de departe încât să-i 
pomenească unchiului despre asta, şi îşi 
dădu seama, preţui din nou acea calitate a 
unchiului care îi făcea pe oameni să-i 
vorbească despre lucruri pe care nu le-ar 
fi  destăinuit nimănui altcuiva, chiar 
ispitea pe negri să-i spună lucruri pe care 
firea lor le interzicea să le spună albilor: 
îşi aminti de întâmplarea de-acum cinci 
ani, vara, cu Ephraim şi cu inelul mamei - 
un inel ieftin, cu o imitație de piatră 
prețioasă; de fapt, două inele identice, 
pentru care mama şi colega ei de cameră 


de la „Sweet Briar”!” din statul Virginia 
economisiseră banii de buzunar şi le 
cumpăraseră, şi le schimbaseră între ele 
ca să le poarte până la moarte, aşa cum 
fac fetele, şi colega ei de cameră se făcuse 
mare şi locuia în California, şi acuma avea 
o fată la „Sweet Briar”, şi ea şi mama nu 
se văzuseră de ani de zile şi poate că nu 
se vor mai vedea niciodată, totuşi, mama 
mai păstra inelul; apoi într-o bună zi inelul 
dispăru; îşi amintea că în mai multe 
rânduri se trezise noaptea târziu şi, 
văzând lumină la parter, îşi dăduse seama 
că mama tot îl mai căuta; şi în tot timpul 
ăsta bătrânul Ephraim şedea în 
balansoarul lui, făcut de el, pe pridvorul 
din faţa căsuţei lui Paralee, până când 
într-o bună zi Ephraim îi spuse că dacă-i 
dă o jumătate de dolar o să găsească 
inelul mamei, şi el îi dădu lui Ephraim 
jumătatea de dolar, şi în după-amiaza 
aceea el plecă pentru o săptămână la o 
tabără de cercetaşi, şi se întoarse, şi o 
găsi pe mama sa în bucătărie, unde 
întinsese jurnale pe masă şi golise pe ele 
chiupul de piatră în care ţineau făina de 
mălai, şi acuma ea şi cu Paralee vânturau 


mălaiul cu furculiţa, şi atunci pentru 
prima dată după o săptămână îşi aduse 
aminte de inel şi se duse la Paralee, şi 
Ephraim era acolo, şezând în balansoar pe 
pridvor, şi Ephraim zise: „E ascuns sub 
troaca porcilor, la ferma lu  tâticu 
dumitale”; şi nici n-a fost nevoie ca 
Ephraim să-i spună cum aflase acest 
lucru, pentru că îşi amintise: doamna 
Downs, o albă tare bătrână, care locuia 
singură într-o căsuţă prăpădită, sordidă, 
cât o cutie, mirosind a vizuină de vulpe, la 
marginea oraşului, într-un cartier de 
negri, la care negrii intrau şi ieşeau 
întruna, toată ziua şi fără îndoială că şi o 
bună parte din noapte, care (asta nu o ştia 
de la Paralee, căci Paralee totdeauna se 
făcea că nu ştie sau că în orice caz n-are 
atunci timp să-i spună, ci de la Aleck 
Sander) nu numai că ghicea viitorul, 
lecuia şi dezlega de farmece, ci găsea şi 
lucruri: acolo se dusese jumătatea de 
dolar, şi crezu îndată şi atât de orbeşte că 
inelul fusese găsit acum, încât elimină 
faza aceasta imediat şi pentru totdeauna 
şi nu îl mai interesa decât consecinţa şi 
corolarul acestui fapt, când îi spuse lui 


Ephraim:  „Dumneata ai ştiut toată 
săptămâna asta unde este şi nici măcar nu 
le-ai spus?” şi Ephraim se uită la el o 
bucată de vreme, placid, legănându-se 
întruna, şi la fiecare legănare trăgea din 
pipa lui rece, plină de scrum, făcând un 
zgomot asemănător unui mic cilindru 
astmatic: „Mămichii dumitale aş fi putut 
să-i spun. Dar ar fi avut nevoie de ajutor. 
Aşa că te-am aşteptat pe dumneata. 
Tinerii şi femeile nu sunt încuiaţi. Sunt în 
stare s-asculte. Dar bărbaţii de vârstă 
mijlocie, cum sunt tăâticul şi unchiul 
dumitale, ei nu pot s-asculte. N-au timp. 
Au prea mult de lucru cu afacerile lor. De 
fapt, dumneata ar trebui să ţii minte asta 
totdeauna: într-o zi poate o să-ţi prindă 
bine. Dacă vreodată ai nevoie de făcut 
ceva mai deosebit, nu-ţi pierde vremea cu 
bărbaţii; pune femeile şi copiii să-ţi facă 
treaba.” Şi îşi aminti nu atât de mânia, cât 
de indignarea tatălui său, de refuzul lui 
furios, de felul lui de a transfera întreaga 
întâmplare într-un domeniu al principiilor 
morale lezate şi atacate, şi chiar şi de 
unchiul său, care până atunci nu avea mai 
multe prejudecăţi decât el când era vorba 


să creadă lucruri de care toţi ceilalţi 
oameni în toată firea se îndoiau pentru 
singurul motiv că erau de necrezut, în 
timp ce mama continuase, senină şi 
încăpăţânată, cu pregătirile de plecare la 
fermă, unde nu mai fusese de mai bine de 
un an, şi nici chiar tatăl său nu fusese cu 
luni de zile înainte de a se fi constatat 
lipsa inelului, şi chiar unchiul refuzase să 
conducă maşina, aşa că tatăl său a trebuit 
să angajeze un om de la garaj, şi el şi cu 
mama s-au dus la fermă şi, cu ajutorul 
administratorului, au găsit inelul sub 
troaca porcilor. Numai că de astă dată nu 
era vorba de un biet inel oarecare, fără 
valoare, schimbat acum douăzeci de ani 
între două fete, ci de iminenta ucidere 
prin violenţă odioasă a unui om care avea 
să moară nu pentru că era un asasin, ci 
pentru că pielea lui era neagră. Asta era 
însă tot ce-avea Lucas de gând să-i spună, 
şi ştia că asta era tot; cuprins de un fel de 
furie turbată, gândi: Să cred? Să cred ce? 
Pentru că Lucas nici măcar nu-i cerea să 
creadă orice-o fi; nu-i cerea nici măcar o 
favoare, nu făcea un ultim apel disperat la 
omenia şi la mila lui, ci avea de gând chiar 


să-l plătească, cu condiţia ca preţul să nu 
fie prea mare, ca să meargă singur pe 
întuneric şaptesprezece mile (ba nu, nouă; 
îşi aminti în cele din urmă că auzise 
despre asta) şi să rişte să fie prins 
profanând mormântul unui membru al 
unui clan de oameni pe punctul de a 
săvârşi culmea abuzului sălbatic şi 
sângeros, fără ca măcar să-i spună de ce. 
Totuşi, încercă din nou, deoarece îşi 
dădea seama că Lucas nu numai se 
aştepta la asta, dar ştia chiar că dânsul 
cunoştea răspunsul pe care avea să-l 
capete: 

— Cu ce pistol a fost împuşcat, Lucas? 

Şi primi exact răspunsul pe care Lucas 
ştia că el îl prevăzuse: 

— Plătesc. Spune cât vrei, aşa, mai cu 
măsură, şi plătesc. 

Respiră adânc şi dădu aerul afară încet 
câtă vreme se uitau unul la celălalt printre 
gratii; ochii tulburi ai bătrânului îl fixau, 
impenetrabili şi tainici. Nu erau nici 
măcar stăruitori de data asta, şi atunci îşi 
zise împăcat: Nu numai că m-a învins, dar 


19 Colegiu de fete. 


nu s-a îndoit de asta nici măcar o secundă. 

Zise: 

— Bine. Dar aşa, să mă uit doar eu la el, 
n-o să fie de niciun folos, chiar dacă m-aş 
pricepe la chestia cu glontele. Inţelegi ce 
vreau să spun. Va trebui să-l dezgrop, să-l 
scot afară din mormânt, până nu pun 
Gowrieii mâna pe mine, şi să-l aduc la 
oraş, unde domnul Hampton poate trimite 
la Memphis după un expert care să se 
priceapă la gloanţe. 

Privi la Lucas, la bătrânul care se ţinea 
uşor de gratii în interiorul celulei şi nici 
măcar nu se uita la el. Respiră din nou 
adânc. 

— Dar lucrul principal e să-l scot din 
groapă şi să-l duc undeva unde să se 
poată uita cineva la el înainte ca... Privi la 
Lucas, şi apoi urmă: Trebuie să mă duc 
acolo, să-l scot şi să mă întorc în oraş 
înainte de miezul nopţii sau de ora unu, şi 
poate chiar şi miezul nopţii o să fie prea 
târziu. Nu văd cum am să reuşesc. Nu pot. 

— Am să caut s-aştept, zise Lucas. 


Capitolul 4 


Ajuns acasă, găsi parcată în faţa casei, la 
marginea trotuarului, o furgonetă bătută 
de vreme, hodorogită; se vedea că fusese 
cumpărată de ocazie. Trecuse bine de 8 
acum; era mai mult decât o simplă, 
probabilitate faptul că nu le rămâneau nici 
măcar patru ore în care unchiul să se 
ducă la şerif acasă să-l convingă şi apoi să 
găsească un judecător de pace sau pe cine 
vor fi trebuind să găsească şi să-l scoale 
din somn şi apoi să-l mai şi convingă să 
deschidă mormântul (asta ca să nu ceară 
de la familia Gowrie învoirea, pe care n-ar 
fi obținut-o nimeni niciodată pentru niciun 
fel de motiv şi mai puţin decât orice 
pentru ca să scape un negru de arderea 
pe rug; n-ar fi obținut-o nici chiar 
preşedintele Statelor Unite însuşi, ca să 
nu mai vorbim de un simplu şerif de la 
ţară), şi apoi să se ducă tocmai la capela 
Caledonia şi să dezgroape mortul şi să 
vină la timp cu el înapoi în oraş. Şi s-a 
nimerit ca tocmai în seara asta un fermier 
a cărui vacă sau catâr sau porc, de pripas, 
fusese prins de câtre un vecin, care insista 


să i se plătească un dolar amendă înainte 
de a da drumul vitei, şi să vină la unchiul 
său şi să stea o oră în biroul lui, 
răspunzând „da” sau „nu” sau „cred că 
nu”, în vreme ce unchiul îi vorbea despre 
recoltă sau politică (despre una nu ştia 
unchiul nimic, iar despre cealaltă nu ştia 
fermierul), până a ajunge să-i spună 
pentru ce venise. 

Dar acum nu putea să se împiedice de 
reguli de politeţe. Mersese destul de 
repede de când plecase de la închisoare, 
dar acum alerga, tâind de-a curmezişul 
peste peluză până la verandă, o traversă 
şi intră în casă, trecu pe lângă bibliotecă, 
unde tatăl său mai şedea în dreptul uneia 
dintre lămpile de citit, având în faţă 
pagina de cuvinte încrucişate a ziarului de 
dimineaţă din Memphis, iar mama, în 
dreptul celeilalte, cu ultimul volum 
recomandat de clubul „Cea mai bună 
carte a lunii”*0 şi trecu mai departe, 
pentru a ajunge la ceea ce mama obişnuia 


2 Organizaţie pentru difuzarea cărţilor; membrii 
acestui aşa-numit club primesc lunar, pe bază de 
abonament şi cu preţ redus, lucrări selecţionate 
anume pentru ei de juriul clubului respectiv. 


să numească cabinetul de lucru al lui 
Gavin, dar pe care Paralee şi Aleck 
Sander de mult îl răsbotezaseră birou şi 
pe care toată lumea aşa îl numea. Uşa era 
închisă; putu să audă numai murmurul 
vocii omului de dincolo de ea în timpul 
secundei în care, fără să se oprească 
măcar, bătu repede de două ori, şi în 
acelaşi timp o deschise şi intră spunând: 

— Bună seara, sir. lertaţi-mă. Unchiule 
Gavin... 

Pentru că vocea era a unchiului; în faţa 
lui, dincoace de birou, în loc de un bărbat 
cu o ceafă rasă, pârlită de soare, cu 
cămaşă şi cu pantaloni curaţi de duminică 
şi fără cravată, şedea o femeie în rochie 
simplă de bumbac imprimat şi cu una 
dintre acele pălării rotunde, negre, 
arătând uşor prăfuită, aşezată ca o 
plăcintă pe vârful capului, aşa cum 
obişnuia să poarte bunica, şi apoi o 
recunoscu chiar înainte de a-i vedea 
ceasul - micuţ, de aur, într-un toc agăţat 
cu o broşă de aur pe pieptul ei plat, 
aproape tot aşa şi aproape exact în 
aceeaşi poziţie ca şi inima brodată pe 
pieptul unei veste de cânepă pentru 


scrimă - pentru că de la moartea bunicii 
nicio altă femeie dintre cunoştinţele sale 
nu purta aşa ceva şi nici măcar nu avea, şi 
de fapt ar fi trebuit să-i fi recunoscut 
camioneta: era domnişoara Habersham, 
acum cel mai vechi nume dintre cele care 
mai rămăseseră în ţinut. Fuseseră pe 
vremuri trei: doctorul Habersham şi un 
cârciumar pe care-l chemase Holston şi 
fiul mai mic al unui hughenot, pe nume 
Grenier, care venise călare în comitat încă 
înainte de a-i fi fost stabilite şi trasate şi 
botezate hotarele, când Jefferson nu era 
decât o aşezare a chickasaw?l-ilor, unde 
făceau ei negoţ cu albii, o aşezare având 
un nume chickasaw care să-l identifice în 
sălbăticia fără poteci a lăstărişului şi 
pădurilor din vremea aceea; acuma, însă, 
pieriseră fără urmă din tradiţia orală a 
ținutului, afară de unul: Holston, numele 
hotelului din piaţa publică; şi erau puţini 
oameni în comitat care să ştie sau cărora 
să le pese de unde venea numele ăsta, iar 
ultimul descendent al lui Louis Grenier, 
căruia îi ieşise numele de il elegante, il 


21 Trib indian. 


diletante, arhitect cu studii făcute la 
Paris, care practicase puţin avocatura, dar 
cheltuise cea mai mare parte a timpului 
cu plantațiile şi cu pictura (şi mai ageamiu 
în cultura cerealelor şi a bumbacului 
decât în ce privea folosirea pânzei şi 
penelului), al cărui sânge încălzea acum 
oasele unui bărbat de vârstă mijlocie, 
voios, monoton, cu minte şi cu faţă de 
copil, care trăia într-o colibă, jumătate 
cocioabă, jumătate vizuină, pe care şi-o 
construise singur pe malul râului, la 
douăzeci de mile depărtare de oraş, din 
scânduri lepădate şi din bucăţi de burlan 
netezite şi din bidoane de tinichea 
desfăcute şi îndreptate, un om care nu 
ştia ce vârstă are şi nu era în stare să-şi 
scrie nici numele de Lonnie Grinnup, cum 
îşi spunea el acum, şi nu ştia nici măcar 
că pământul pe care se aciuase era 
ultimul petic uitat de Dumnezeu din miile 
de acri peste care strâbunul său fusese 
stăpân, rămânând numai domnişoara 
Habersham: o fată bătrână, de 70 de ani, 
fără neamuri, care locuia într-o casă în stil 
colonial”? (cu peristil, de la marginea 
oraşului, care nu mai fusese vopsită de 


când murise tatăl ei şi n-avea nici 
instalaţie de apă nici de lumină electrică), 
împreună cu o pereche de servitori negri 
(şi acum, din nou, ceva îi zgândări pentru 
o clipă gândul, dar dispăru în aceeaşi 
secundă, nici măcar gonit: pur şi simplu 
dispăru), care trăiau într-o colibă din 
curtea din dos, unde femeia gătea, în 
vreme ce domnişoara Habersham şi 
bărbatul creşteau pui de găină şi cultivau 
legume şi le vindeau în oraş, din 
furgonetă. Până acum doi ani folosiseră 
un cal alb, bătrân, greoi (de la început, de 
când îşi aducea el aminte, se spunea că 
animalul împlinise 20 de ani, cu o piele 
curată şi trandafirie ca a unui copilaş, cu 
părul alb, lucios), şi o şaretă. Au avut 
atunci un an bun, sau aşa ceva, şi 
domnişoara Habersham a cumpărat de 
ocazie furgoneta , şi în fiecare dimineaţă, 
iarnă şi vară, puteau fi văzuţi pe strazi, 
din casă în casă, domnişoara Habersham 
la volan, cu ciorapi de bumbac şi pălăria 
neagră, rotundă, pe care o purta de cel 
puţin patruzeci de ani, şi rochiile 
imprimate, curate, pe care le puteai vedea 
în cataloagele „Sears Roebuck”* cu doi 


dolari şi nouăzeci şi opt de cenți una, cu 
ceasul mic de aur, elegant, prins de 
pieptul plat, fără sâni, şi ghetele şi 
mănuşile despre care mama lui Charlie 
zicea că i-au fost făcute de comandă într- 
un atelier din New York şi costau câte 
treizeci şi patruzeci de dolari perechea, 
cele dintâi, şi cincisprezece şi douăzeci, 
celelalte, în timp ce negrul îşi plimba 
burta enormă tot intrând şi ieşind din 
case, cu un coş cu legume sau cu ouă 
scânteietoare, într-o mână, şi cu un pui 
tăiat, jumulit şi curăţat, în cealaltă; şi-l 
reaminti, îl recunoscu (chiar îi zgândări 
atenţia) o clipă şi gata, pentru că nu avea 
timp, şi spuse repede: 

— Bună seara, domnişoară Habersham. 
Scuzaţi-mă. Trebuie să vorbesc cu unchiul 
Gavin. Apoi, adresându-se unchiului: 
Unchiule Gavin... 

— Aşadar, domnişoară Habersham... 
făcu unchiul repede şi direct, cu un ton pe 


22 Stilul arhitectural dominant înaintea proclamării 
independenţei coloniilor engleze din America de Nord 
(1776). 

Una dintre marile întreprinderi americane pentru 
comerţul prin corespondenţă. 


care în timpuri obişnuite l-ar fi recunoscut 
imediat; în timpuri obişnuite poate că ar fi 
înţeles chiar şi implicaţiile celor spuse de 
unchiul său. 

Dar nu acum. Efectiv nici măcar nu-l 
pricepuse. Nu-l asculta. De fapt, nici n- 
avea timp de vorbă, şi repede, dar calm, şi 
cu toate acestea insistent, adresându-se 
numai unchiul său, pentru că uitase de 
domnişoara Habersham, uitase chiar de 
prezenţa ei, adăugă: 

— Trebuie să-ţi vorbesc. 

Şi de-abia după asta se opri, nu pentru 
că terminase, nici măcar nu începuse încă, 
dar pentru că de-abia acum îl auzea pe 
unchiul său, care nici măcar nu se oprise 
din vorbit, şezând de-a curmezişul în jilţ, 
cu o mână aruncată îndărăt peste 
spetează, ţinând în cealaltă pipa din 
cocean de porumb, aprinsă, rezemată pe 
masă în faţa lui, vorbind încă, cu vocea 
aceea ca ciocânitul leneş al unei baghete 
mici şi flexibile: 

— Vasăzică, i l-ai dus sus tu singur. Sau 
poate nici nu te-ai mai dus după tutun. Şi 
el ţi-a spus o poveste. Sper c-a fost 
frumoasă. 


Şi asta a fost totul. Acum putea să şi 
plece; de fapt, ar fi trebuit. Pentru atâta 
lucru n-ar fi fost nevoie să se oprească 
deloc din drumul lui prin hol, sau nici 
măcar să intre în casă, ci să o ocolească 
aşa ca să-l fi putut chema pe Aleck Sander 
în drum spre grajd; Lucas îi spusese asta 
acum o jumătate de oră la închisoare, 
când chiar şi el ajunsese aproape la 
aceeaşi convingere, şi avea dreptate: nici 
sub ameninţarea Gowrieilor nu încercase 
să se destăinuiască unchiului său ori 
vreunui alt alb. Totuşi, nu se clinti. Uitase 
de domnişoara Habersham. Şi-o scosese 
din minte; spusese „iertaţi-mă”, şi cu asta 
o făcuse să dispară nu numai din cameră, 
dar şi din clipa de faţă, aşa cum 
scamatorul cu un cuvânt sau cu un gest 
face să dispară palmierul sau iepurele sau 
vasul cu trandafiri, şi nu mai rămăseseră 
decât ei, cei trei: el, lângă uşă, cu mâna 
încă pe clanţă, pe jumătate în camera 
unde în realitate nu intrase niciun 
moment de-a binelea şi în care n-ar fi 
trebuit să intre nici măcar atât, şi pe 
jumătate afară, în holul prin care din 
capul locului n-ar fi trebuit să-şi piardă 


timpul să mai treacă; unchiul, pe jumătate 
tolănit îndărătul mesei acoperite cu hârtii 
în dezordine şi cu una dintre halbele 
nemţeşti plină cu feştile de hârtie şi poate 
cu o duzină de pipe de ciucălău de 
porumb, lipite cu lut, arse în diferite stadii 
de carbonizare, şi, la o jumătate de milă 
de acolo, bătrânul negru, fără neamuri, 
fără prieteni, îndărătnic, arogant, 
încăpățânat, neînduplecat, solitar (şi 
insolent, pe deasupra), singur în celula în 
care prima voce cunoscută pe care o va 
auzi va fi probabil aceea a bătrânului Nub 
Gowrie, ciungul, spunând de jos, din sală: 
„Dă-te din drum, Will Legate. Am venit să- 
l] luăm pe negrul ăla afurisit...”, în timp ce 
dincolo de pereții celulei  liniştite, 
luminată de bec, şuvoiul imens se 
prăvālea pe scocul timpului mugind, nu 
către miezul nopţii, ci târând miezul nopţii 
după el, nu ca să-l prăvălească în prăpăd, 
ci ca să se prăvălească prăpădul din miez 
de noapte peste ei şi cu ei cu tot într-un 
abis sinistru, întunecând şi cerul; şi îşi 
dădea seama acuma că clipa irevocabilă n- 
a fost când i-a spus: „Bine” lui Lucas prin 
uşa de oţel a celulei, ci va fi acum, când va 


face un pas înapoi şi va ieşi în hol, 
închizând uşa asta în urma sa. Aşa că 
încercă din nou, calm încă, nici măcar 
grăbit acum, nici chiar insistent: dar 
ponderat, explicit, rezonabil: 

— Să presupunem că n-a fost ucis cu 
pistolul lui. 

— Fireşte, făcu unchiul. Este exact ceea 
ce aş pretinde şi eu dac-aş fi un locul lui 
Lucas, sau al oricărui ucigaş negru sau, la 
urma urmei, şi în locul oricărui ucigaş alb 
şi ignorant. Probabil ţi-a spus chiar şi în 
ce a tras cu pistolul. Ce-a fost? Un iepure, 
sau poate o cutie de tinichea, sau un semn 
pe un pom, şi-a tras doar aşa, ca să vadă 
dacă-i încărcat, dacă ia foc. Bine, să zicem 
că-i aşa: şi-atunci? Tu ce propui? Sau nu: 
ce ţi-a spus Lucas să faci? 

Şi el îi răspunse aşa: 

— N-ar putea domnul Hampton să-l 
dezgroape şi să vadā? 

— Pe ce temei? Lucas a fost prins la 
două minute după împuşcătură lângă 
cadavru şi avea în buzunar un pistol cu 
care se trăsese de curând. N-a negat 
niciun moment c-ar fi tras; de fapt, a 
refuzat să facă orice fel de declaraţie, 


chiar mie, care sunt avocatul lui - 
avocatul după care a trimis chiar el. Şi 
cum să risc? Mai bine m-aş duce acolo să-l 
împuşc pe încă unul dintre feciorii lui 
decât să-i spun lui Nub Gowrie că vreau 
să  dezgrop cadavrul fiului său din 
pământul în care fusese îngropat şi slujit 
şi peste care se rugaseră. Şi dac-aş merge 
într-adevăr atât de departe, mai curând i- 
aş spune că vreau să-l dezgrop ca să-i iau 
aurul cu care-i sunt îmbrăcaţi dinţii decât 
să-i spun că vreau să fac treaba asta ca să 
scap un negru de linşaj. 

— Dar să presupunem... 

— Ascultă ce-ţi spun eu, făcu unchiul cu 
un fel de răbdare obosită, dar cu toate 
acestea neimblânzită. Încearcă să asculţi 
măcar. Lucas e sub cheie, îndărătul unei 
uşi de oţel foarte rezistente. I s-a dat cea 
mai sigură protecţie pe care Hampton sau 
oricare altul din ţinutul ăsta i-ar putea-o 
asigura. După cum spunea şi Will Legate, 
sunt destui oameni în ţinutul ăsta care să 
treacă şi peste el şi peste Tubbs şi, la 
urma urmei, chiar şi peste uşa aia, dac-ar 
dori-o cu adevărat. Dar nu cred că sunt 
chiar atât de mulţi oameni în ţinutul ăsta 


cu adevărat doritori să-l spânzure pe 
Lucas de-un stâlp de telefon şi să-i dea foc 
cu benzină. 

Vasăzică, iarăşi, şi de astă dată. Mai 
încercă, totuşi: 

— Dar să presupunem numai că... 
reîncepu el. 

Şi auzi acum pentru a treia oară exact 
ceea ce mai auzise de două ori în 
douăsprezece ore şi se minună de sărăcia, 
de insuficiența într-adevăr aproape 
standardizată nu a vocabularului 
individual ci a vocabularului în sine, prin 
intermediul căruia omul poate trăi în 
cirezi şi turme mari, chiar în crescătorii 
betonate şi în relativă bună înţelegere: 
chiar şi unchiul: 

— Atunci presupune. Lucas trebuia să se 
fi gândit la asta înainte de a fi împuşcat un 
alb pe la spate. 

Abia mai târziu avea să-şi dea seama că 
de astă dată unchiul vorbise şi către 
domnişoara Habersham; în momentul 
acela nici nu redescoperise prezenţa ei în 
cameră şi nici măcar n-o descoperise 
atunci; nici nu-şi amintea măcar că ea 
încetase de mult să existe şi se întoarse 


închizând uşa peste persuasiunea lipsită 
de semnificaţie a vocii unchiului: 

— l-am spus ce are de făcut. Dacă era să 
se întâmple ceva, s-ar fi întâmplat acolo, 
la ei acasă, pe pământul lor; nu l-ar fi 
lăsat ei niciodată pe domnul Hampton să 
ajungă cu el la oraş. De fapt, eu tot nu 
înţeleg de ce au făcut-o. Dar, fie c-a fost 
noroc, fie c-au aranjat-o prost, sau că 
bătrânul Gowrie s-a ramolit, rezultatul e 
bun: Lucas e-acum la adăpost şi am să- 
ncerc să-l conving să se recunoască 
vinovat de omucidere; e bătrân, şi cred că 
procurorul districtului va admite. Or să-i 
dea închisoare, şi poate că peste câţiva 
ani, dacă trăieşte... 

Şi el, care le auzise toate astea înainte şi 
nu voia să le mai audă, închise uşa şi 
părăsi camera, în care, de altfel, nici nu 
intrase de-a binelea şi în care n-ar fi 
trebuit să se oprească deloc, dând drumul 
clanţei pentru prima oară de când pusese 
mâna pe ea şi gândind cu răbdarea 
disperată, meticuloasă a unui om care 
într-o casă în flăcări încearcă să culeagă 
mărgelele unui şirag rupt: Acuma va 
trebui să fac pe jos tot drumul inapoi până 


la închisoare, să-l întreb pe Lucas unde e, 
dându-şi seama că în ciuda îndoielilor lui 
Lucas şi în ciuda faptului că şansele erau 
nefavorabile, se aşteptase ca unchiul şi 
şeriful să-şi ia sarcina de a întreprinde 
expediţia, nu cu speranţa că or să-l 
creadă, ci pur şi simplu pentru că nu 
putea concepe ca el şi cu Aleck Sander să 
fie lăsaţi să se descurce singuri, până ce 
îşi aminti că Lucas prevăzuse şi avusese 
grijă şi de asta; amintindu-şi, nu cu 
uşurare, ci mai curând cu o nouă 
izbucnire de furie şi turbare de o violenţă 
de care nu se credea în stare, că Lucas nu 
numai că-i spusese ce voia, ci cu precizie 
unde era şi chiar şi cum să ajungă acolo, 
şi numai după aceea, ca o reflecţie târzie, 
îl întrebase dacă o s-o facă... trecând prin 
dreptul bibliotecii, auzi foşnetul hârtiei pe 
genunchii tatălui său, dincolo de uşă, şi 
simţi mirosul ţigării de foi care ardea în 
scrumieră, la îndemână, şi apoi văzu firul 
subţire, albastru, al fumului ei plutind 
încet afară pe uşa deschisă, în vreme ce 
tatăl tău, torturat probabil pe lapsusul 
unor sinonime, pesemne că va lua ţigara 
şi va trage încă o dată din ea: şi 


(amintindu-şi) chiar şi cu ce mijloace 
putea să se ducă până acolo şi înapoi, se 
şi văzu deschizând din nou uşa şi 
spunându-i unchiului: Lasă-] pe Lucas. 
Imprumută-mi doar maşina, şi apoi 
intrând în bibliotecă şi spunându-i tatălui 
său, care mai avea cheile maşinii în 
buzunar, pentru că atunci când se 
dezbrăcase uitase să le lase undeva unde 
mama să le poată găsi a doua zi de 
dimineaţă: Tată, dă-mi, te rog, cheile. 
Vreau să dau o fugă pân’ la țară, să 
dezgrop un mort; îşi aminti chiar şi de 
furgoneta domnişoarei Habersham din 
faţa casei (nu de domnişoara Habersham; 
la ea nu s-a mai gândit niciodată, nicio 
clipă; nu-şi reaminti decât de o maşină 
goală şi pare-se nepazită, pe stradă, la 
mai puţin de cincizeci de iarzi de-acolo); 
cheia putea fi, probabil că şi era, în 
contact, şi acela dintre membrii familiei 
Gowrie care avea să-l prindă profanând 
mormântul lui fiu-său sau frate-său sau 
văru-său avea să prindă cu aceeaşi ocazie 
şi un hoţ de automobile. 


24 Un iard este egal cu 0,914 m. 


Pentru că (renunțând, abandonând, 
smulgându-se din acest haos, măturând 
dintr-o singură mişcare ca un vârtej de 
confeti accesul acesta ridicol de furie) avu 
sentimentul că nu se îndoise niciodată că 
se va duce acolo, şi chiar va scoate 
cadavrul. Se şi vedea ajungând la biserică, 
la cimitir, fără efort şi fără cine ştie ce 
pierdere de vreme; se vedea chiar 
ridicând singur cadavrul şi scoţându-l 
afară, tot fără efort, fără gâfâială şi fără 
încordarea muşchilor şi plămânilor şi fără 
sfâşierea sensibilităţii sale crispate. De- 
abia atunci tot prăpădul acela din miez de 
noapte, pustiitor, nimicitor, se va prăvăli 
peste el, zdrobindu-l; prăpăd pe care chiar 
dac-ar fi vrut, cu sufletul la gură, să-l vadă 
trecut, isprăvit, n-ar fi putut. Astfel 
(mergea: nu se mai oprise din prima 
fracțiune de secundă de când închisese 
uşa biroului), se aruncă cu totul, dintr-un 
singur elan, într-un fel de înţelepciune, de 
moderație  implacabilă, ucigătoare, de 
calcul furibund, de chibzuială sagace şi 
disperată, nu făcută din pro şi contra, 
pentru că nu exista niciun fel de pro; 
motivul pentru care se ducea acolo era că 


cineva trebuia să se ducă şi nimeni altul n- 
avea să se ducă, iar motivul pentru care 
era necesar ca cineva să se ducă acolo era 
că nici măcar şeriful Hampton (dovadă 
Will Legate, cu puşca lui, postat acolo în 
sala de jos a închisorii ca pe o scenă 
luminată, unde oricine se apropia trebuia 
să-l vadă sau să-i vadă încă dinainte chiar 
de a ajunge în dreptul porţii) nu era 
complet convins că Gowrieii şi neamurile 
şi prietenii lor nu vor încerca să-l scoată 
pe Lucas din închisoare la noapte, şi 
astfel, dacă ei vor fi la noapte cu toţii în 
oraş, încercând să-l linşeze pe Lucas, nu 
va avea cine să se-nvârtească pe-acolo să-l 
prindă pe el dezgropând mortul, iar dacă 
acesta era un fapt concret, contrariul lui 
va fi tot atât de concret: dacă nu erau 
astă-seară în oraş, să pună mâna pe 
Lucas, atunci oricare dintre cei cincizeci 
sau o sută de bărbaţi şi de băieţi, rude 
bune de sânge sau doar cunoscuţi şi 
prieteni de la vânătorile de vulpi sau de la 
cazanele de whisky sau tovarăşi la 
negustoriile de cherestea, ar putea da 
peste el şi Aleck Sander; şi mai avea de 
cântărit şi asta şi aia: trebuia să meargă 


călare pentru acelaşi motiv, pentru că 
nimeni altul n-ar face-o în afară de un 
băiat de 16 ani, care n-avea cu ce merge 
decât cu un cal, şi chiar în privinţa asta 
trebuia să ia o hotărâre: fie să meargă 
călare singur, în jumătate de timp, şi să-i 
trebuiască de trei ori mai mult timp ca să 
scoată singur cadavrul, pentru că trebuia 
nu numai să-l dezgroape singur pe mort, 
ci trebuia făcută şi paza, ascultatul, fie să- 
l ia cu el pe Aleck Sander (el şi cu Aleck 
Sander mai  călăriseră împreună pe 
Highboy şi altă dată, chiar mai mult de 
zece mile - un cal mare, jugănit, ciolănos, 
care sărise cinci bare chiar cu o greutate 
de o sută şaptezeci şi cinci de livre şi avea 
un umblet în sărite bun şi lent chiar cu doi 
călăreţi, şi când era la ham, un trap lung, 
săltat, tot aşa de iute ca şi umbletul în 
sărite chiar cu doi călare, cu deosebirea 
că nici chiar Aleck Sander n-ar fi putut 
rezista prea multă vreme pe crupă, şi apoi 
mai avea şi un fel de mers fără nume, 
jumătate în fugă, jumătate la trap, pe 
care-l putea ţine mile întregi cu ei 
amândoi călare, Aleck Sander în spate 
prima milă de umblet în sărite, apoi, mila 


următoare, alergând alături de cal, 
ţinându-se în dreptul scării, pe partea pe 
care nu se încalecă), şi astfel să scoată 
cadavrul afară în a treia parte de timp, cu 
riscul de a-l face pe Aleck Sander să-i ţină 
tovărăşie lui Lucas când or veni Gowrieii 
cu benzina; şi deodată se pomeni înapoi 
rătăcit printre confeti, întocmai aşa cum 
tot amâni când, în definitiv, trebuie, în 
cele din urmă, să intri în apă rece, 
închipuindu-se,  văzându-se,  auzindu-se 
încercând să-i explice asta lui Lucas: 

„Trebuie să ne ducem călare. N-avem 
încotro.” 

Şi Lucas: 

„Puteai să fi cerut masina.” 

Şi el: 

„Ar fi refuzat. Nu-nţelegi? Nu numai c-ar 
fi refuzat, m-ar fi încuiat undeva de unde 
n-aş mai fi putut merge nici măcar pe Jos, 
ce să mai vorbim de luat calul.” 

Şi Lucas: 

„E-n regulă, e-n regulă! Nu-ţi fac niciun 
reproş. La urma urmei, nu dumitale au de 
gând Gowrieii ăia să-ţi dea foc.” 

Traversă holul câtre uşa din dos; şi n- 
avea dreptate, nu când îi spusese „Bine” 


lui Lucas printre barele de oţel, nici când 
păşise din nou în hol şi închisese uşa 
biroului în urma sa, ci acum, aici, era 
momentul irevocabil după care nu va mai 
putea să dea înapoi; putea să se oprească 
aici şi să nu facă niciun pas mai departe, 
să lase prăpădul din miez de noapte să se 
prăvălească inofensiv şi neputincios peste 
pereţii aceştia, pentru că erau puternici şi 
aveau să reziste: căci acesta era căminul, 
mai înalt decât ruinele, mai tare decât 
frica; nici măcar nu se opri, nici măcar n- 
avu curiozitatea să se întrebe dacă nu 
cumva nu îndrăzneşte să se oprească: 
închise liniştit uşa de reţea în urma sa şi 
cobori treptele în vârtejul imens, furibund 
al nopţii blânde de mai şi străbătu repede 
curtea către coliba cufundată în întuneric 
în care Paralee şi Aleck Sander nu 
dormeau nici ei, cum nici ceilalţi negri, 
până la o milă în jurul oraşului, nu 
dormeau în noaptea asta, nici măcar nu 
erau culcaţi în pat, ci şedeau tăcuţi în 
întuneric, cu uşile închise şi ferestrele 
oblonite, pândind orice zgomot, orice 
murmur de furie şi de moarte care să 
respire prin întunericul de primăvară; şi 


se opri şi şuieră semnalul pe care el şi 
Aleck Sander îl folosiseră între ei de când 
învăţaseră să fluiere, socotind secundele 
până la sosirea momentului să-l repete, 
gândindu-se cum, dacă ar fi în locul lui 
Aleck Sander, n-ar ieşi nici el afară din 
casă noaptea asta la fluieratul oricui ar fi, 
când, deodată, fără zgomot şi desigur fără 
nicio lumină în spate care să-l dezvăluie, 
Aleck Sander apăru din umbră, înaintând, 
ivit destul de aproape în întunericul fără 
lună, ceva mai înalt decât el, deşi era o 
diferenţă de numai câteva luni între ei: 
nici nu se uita la el măcar, ci dincolo, 
peste capul lui, către piaţa publică, ca şi 
cum privirea ar fi putut lua traiectoria 
elipsoidală a unei mingi de baseball peste 
copaci şi străzi şi case şi să vadă în piaţă 
nu casele din curţile umbrite şi cina 
liniştită şi odihna şi somnul, care erau 
sfârşitul şi răsplata, ci piaţa: clădirile 
ridicate şi consacrate comerţului şi 
administrației şi judecății şi închisorii, 
unde se zbuciumau şi se luptau pasiunile 
oamenilor pentru care odihna şi mica 
moarte a somnului erau scopul, scăparea 
şi răsplata. 


—  Vasăzică, n-au venit încă după 
bătrânul Lucas, zise Aleck Sander. 

— Şi ai tăi tot la asta se gândesc? 
întrebă el. 

— La fel ai face şi tu, zise Aleck Sander. 
De-alde Lucas ne-aduc necazuri la toţi. 

— Atunci mai bine du-te la birou şi stai 
cu unchiu Gavin decât să mergi cu mine. 

— Să merg cu tine, unde? făcu Aleck 
Sander. 

li răspunse scurt, aspru şi de-a dreptul: 

— Să-l dezgrop pe Vinson Gowrie. 

Aleck Sander nu se clinti, privind încă 
tot dincolo, peste capul lui, spre piaţă. 

— Lucas spune că n-a fost împuşcat cu 
pistolul lui. 

Tot fără să se clintească, Aleck Sander 
începu să râdă, nu tare şi nu cu veselie: 
doar râdea; şi spuse şi el întocmai ce 
spusese şi unchiul acum nici măcar un 
minut: 

— Aşa aş fi spus şi eu. Apoi zise: Eu? Să 
mă duc eu acolo şi să dezgrop pe albul ăla 
mort? Domnu Gavin e-n birou, sau trebuie 
s-aştepte până vine? 

— Lucas o să-ţi plătească. Mi-a spus asta 
chiar înainte de a-mi arăta despre ce-i 


vorba. 

Aleck Sander râse, fără veselie sau 
supărare sau altceva: nu era nimic altceva 
în sunetul râsului cum nu e în sunetul 
respirației altceva decât doar respiraţie. 

— Eu nu-s bogat, zise el. N-am nevoie de 
bani. 

— Dar, cel puţin, să pui şaua pe Highboy 
până mă duc să fac rost de-o lanternă, 
vrei? Nu eşti chiar aşa de supărat pe 
Lucas încât să n-o faci, nu-i aşa? 

— Desigur că vreau, zise Aleck Sander, 
dând să plece. 

— Şi adu-mi şi târnăcopul şi lopata. Şi 
frânghia aia lungă. O să am nevoie şi de 
ea. 

— Bine, zise Aleck Sander. Şi oprindu- 
se, întors pe jumătate, îl întrebă: Cum ai 
să cari şi-un târnăcop şi-o lopată pe 
Highboy, când lui nu-i place să te vadă 
nici măcar c-o cravaşă în mână? 

— Nu ştiu, făcu el. 

Şi Aleck Sander plecă, iar dânsul se 
întoarse spre casă, şi la început crezu că 
era unchiul care venea repede de după 
casă, din faţă, nu pentru că socotea că 
unchiul ar fi putut bănui şi prevedea ce 


era pe cale să facă el, pentru că nu era 
cazul: unchiul înlăturase asta, imediat şi 
total, nu numai dintre lucrurile 
conceptibile, ci şi dintre cele posibile; dar 
el nu-şi mai putea aminti de altcineva care 
ar fi putut să fie, şi chiar după ce văzu că 
era o femeie, presupuse că era mama, 
chiar după ce ar fi trebuit să recunoască 
pălăria, chiar până în clipa când 
domnişoara Habersham îl chemă pe 
nume, şi primul său impuls fu s-o ia 
repede şi fără zgomot pe după colţul 
garajului de unde ar fi putut ajunge la 
gard tot fără să fie văzut şi să-l sară şi să 
se ducă la grajd şi astfel să iasă pe poarta 
dinspre păşune, fără să mai treacă deloc 
pe lângă casă, cu lanternă sau fără 
lanternă, dar era prea târziu, îl strigase pe 
nume: 

— Charles! 

Şi după  şoapta aceea încordată, 
insistentă, domnişoara Habersham se 
apropie repede şi se opri în fața lui, 
vorbind, murmurând încordat, rapid: 

— Ce ţi-a spus? 

Acuma ştia care fusese acel lucru în 
stare să-i zgândărească atenția acolo, în 


biroul unchiului, când o recunoscuse, şi 
apoi în secunda următoare îi pierise din 
minte: bătrâna Molly, nevasta lui Lucas, 
care fusese fiica uneia dintre sclavele 
bătrânului doctor Habersham, bunicul 
domnişoarei Habersham, era de o vârstă 
cu domnişoara Habersham, născute în 
aceeaşi săptămână şi amândouă alăptate 
de mama lui Molly, crescute împreună, 
nedespărţite ca surorile, ca gemenii, 
dormind în aceeaşi cameră, fata albă în 
pat, fata neagră pe o saltea la piciorul 
patului, aproape până în ziua când Molly 
s-a căsătorit cu Lucas, iar domnişoara 
Habersham a fost la biserica negrilor ca 
naşă a primului copil al lui Molly. 

— Mi-a spus că n-a fost pistolul lui, îi 
răspunse el. 

— Atunci n-a făcut-o, zise ea tot repede 
şi cu ceva mai mult decât insistenţă în 
voce de astă dată. 

— Nu ştiu, spus el. 

—  Mofturi, zise ea. Dacă n-ar fi fost 
pistolul lui... 

— Nu ştiu, repetă el. 

— Trebuie să ştii! Ai fost la el... ai stat 
de vorbă cu el... 


— Nu ştiu, zise el, vorbind calm, încet, 
cu un fel de uimire incredulă, ca şi cum 
de-abia acum şi-ar fi dat seama despre ce 
promisese, ce intenţionase. Pur şi simplu 
nu ştiu. Incă nu ştiu. Tocmai mă duc 
acolo... 

Se opri, vocea i se stinse. O clipă, o 
secundă chiar se gândi ce bine ar fi să 
poată retracta această ultimă propoziţiune 
neterminată, cu toate că era probabil prea 
târziu şi completase singură nimicul care 
lipsea propoziţiunii, şi-acum în orice clipă 
ea putea să ţipe, să protesteze, să 
peroreze şi să adune aici toată casa pe 
capul lui. Apoi, în aceeaşi secundă, nu-şi 
mai aminti de asta. 

— Fireşte, şopti ea intim, direct, calm. 

O frântură de secundă crezu că nu 
înţelesese nimic, dar în  frântura 
următoare uită şi de asta, stând faţă în 
faţă, în întuneric, fără a se vedea unul pe 
altul, cât a durat acel murmur încordat şi 
precipitat; apoi îşi auzi propria voce 
vorbind cu acelaşi ton şi la acelaşi 
diapazon, nu chiar conspirativ, ci mai 
curând ca doi oameni care au acceptat 
irevocabil un gambit, dar care nu erau 


deloc siguri că le va reuşi: erau siguri 
numai că vor rezista: 

— Nici nu ştiu dacă pistolul era al lui sau 
nu. El spune câ nu era. 

— Da. 

— N-a spus nici al cui era, nici dacă da 
sau nu a tras cu el. Nu ţi-a spus măcar că 
n-a tras cu el. A spus numai că nu era 
pistolul lui. 

— Da. 

— Şi unchiul tău ţi-a spus acolo la el în 
birou că asta-i tocmai ceea ce va spune, 
tot ce-ar putea spune dacă ar fi în locul lui 
Lucas. 

La asta nu răspunse. Nu era o întrebare. 
Şi ea nici nu-i dădu timp. 

— Foarte bine, zise ea. Şi-acum ce-i de 
făcut? Să afli dacă era sau nu pistolul lui... 
Să afli ce-o fi vrut să spună. Să te duci 
acolo, şi pe urmă ce? 

li spuse tot atât de sec cum îi spusese şi 
lui Aleck Sander, clar şi scurt: 

— Să mă uit la el (fără măcar să stea şi 
să se gândească, aşa cum aici ar fi trebuit 
să se aştepte să audă cel puţin o 
exclamaţie de mirare). Să mă duc acolo, 
să-l dezgrop şi să-l aduc la oraş, şi cineva 


care se pricepe la găuri de glonte să se 
uite la gaura de glonte din el... 

— Da, făcu domnişoara Habersham. 
Desigur. Fireşte că n-a vrut s-o spună 
unchiului dumitale. El e-un negru, şi 
unchiul dumitale e-un om în toată firea. 

Şi-acum  domnişoara Habersham, la 
rândul ei, repeta şi parafraza, şi el făcu 
reflecţia că în realitate nu din sărăcia sau 
indigenţa vocabularului, ci, în primul 
rând, din pricină că suprimarea 
premeditată, violentă, exterminarea unei 
vieţi omeneşti era prin ea însăşi atât de 
simplă şi atât de ireversibilă, încât 
vorbăria goală care o înconjura o învăluia, 
o izola, intactă, în hronicul omenirii şi 
trebuia în mod necesar să fie şi ea simplă, 
lipsită de complicaţii, repetabilă, aproape 
monoton de uniformă; şi, în al doilea rând, 
era mai vastă decât asta, o acoperea, o 
covârşea, pentru că ceea ce parafraza 
domnişoara Habersham era simplul 
adevăr, nici măcar un fapt, aşa că nu era 
nevoie de multă diversitate şi originalitate 
în a-l exprima, pentru că adevărul era 
universal, trebuia să fie universal ca să fie 
adevăr, aşa că nu era nevoie de cine ştie 


ce ca să ţină în mişcare un corp mare cât 
globul pământesc şi pentru ca oricine să 
poată afla adevărul; tot ce-aveau de făcut 
era doar să se oprească, doar să stea, 
doar să aştepte. 

— Lucas ştia că va fi nevoie de un copil, 
sau de o femeie bătrână, ca mine, cineva 
pe care să nu-l intereseze probabilitățile, 
dovezile. Bărbaţi ca unchiul dumitale sau 
ca domnul Hampton au fost prea multă 
vreme siliţi să fie bărbaţi, prea multă 
vreme să aibă treabă... Nu-i aşa? făcu ea. 
Să-l aducem la oraş să se uite la gaura 
făcută de glonte cineva care se pricepe. Şi 
dacă se uită şi constată c-a fost pistolul lui 
Lucas? 

La asta el nu răspunse nimic, şi ea nici 
nu se aşteptase la aşa ceva, deci spuse 
întorcându-se: 

— O să avem nevoie de un târnăcop şi 
de-o lopată. Am o lanternă în furgonetă... 

— S-avem? întrebă el. 

Ea se opri; rosti cu un fel de răbdare 
aproape: 

— Sunt cincisprezece mile pân-acolo... 

— Zece, zise el. 

— ..un mormânt are şase picioare 


adâncime. E trecut de opt acuma, şi n-ai 
timp decât pân’ la miezul nopţii ca să poţi 
fi la vreme înapoi în oraş... 

Şi mai spuse ceva, dar el nici nu auzi ce. 
Nici nu asculta măcar. Acum 
cincisprezece minute îi spusese chiar el 
lui Lucas toate astea, dar abia acum 
înţelegea ceea ce el însuşi spusese. Numai 
după ce auzise pe altcineva spunând 
acelaşi lucru înţelesese nu enormitatea 
intenţiei sale, ci simpla imensitate fizică 
elementară, inertă, zdrobitoare, 
imposibilă a ceea ce avea de făcut, şi 
spuse încet, cu o stupoare disperată, de 
neînvins: 

— E cu neputinţă să reuşim. 

— Bine, zise domnişoara Habersham. Şi- 
atunci? 

— Ce-aţi spus, vă rog, doamnă? 

— Am spus că nici maşină n-ai măcar. 

— Aveam de gând să mergem călare. 

Fu rândul ei să se mire: 

— Mergem? 

— Eu şi cu Aleck Sander. 

— O să fim trei atunci, zise ea. Ia-ți 
târnăcopul şi lopata. În casă or să-nceapă 
să se mire că n-au auzit furgoneta 


pornind. Şi iar se depărtă. 

— Da, vă rog... făcu el. Luaţi-o pe 
drumeag până la poarta dinspre păşune. 
Venim Şi noi. 

Nici el nu mai zăbovi. Pe când sărea 
gardul, auzi pornind furgoneta ; acum 
putea zări luciul lui Highboy în golul 
negru al intrării grajdului; când ajunse 
acolo, Aleck Sander tocmai zvârlea chinga 
şi-o strângea în cataramă. El dezlegă 
frânghia de la inelul zăbalei înainte de a-şi 
da seama şi o legă la loc şi dezlegă 
celălalt capăt, de la inelul din perete, şi îl 
aruncă împreună cu frâul peste capul lui 
Highboy şi îl scoase din poarta grajdului şi 
sări călare. 

— Na, făcu Aleck Sander întinzându-i 
târnăcopul şi lopata. 

Dar Highboy începuse să joace încă 
înainte de a le fi putut vedea, cum făcea 
întotdeauna, chiar dacă era vorba de o 
nuia, şi el îl trase înapoi cu putere şi îl 
domoli, pe când Aleck Sander îi zicea: 
„Astâmpără-te!” şi-i dădea o palmă 
zgomotoasă pe crupă, ridicând târnăcopul 
şi lopata şi fixându-le la oblânc, procedând 
în aşa fel încât să-l facă pe Highboy să mai 


stea încă o secundă pe picioarele dinapoi, 
atât cât să-şi elibereze el piciorul din 
scara stângă şi să şi-l pună Aleck Sander. 
Când Aleck Sander se săltă în spatele lui, 
Highboy făcu o săritură aproape ca în 
jocul de-a capra şi tot încearcă să alerge, 
până când îl domoli din nou cu o mână, 
lopata şi târnăcopul zdrăngănind pe şa, şi 
îl întoarse prin păşune către poartă. 

—  Dăâ-ncoa  blestematele alea de 
târnăcoape şi lopeţi! făcu Aleck Sander. Ai 
luat lanterna? 

— Ce-ţi pasā? zise el. 

Aleck Sander întinse mâna liberă după 
ele şi apucă târnăcopul şi lopata; din nou 
timp de o secundă Highboy putu într- 
adevăr să le vadă, dar de data asta el avea 
amândouă mâinile libere, şi pentru zăbală, 
şi pentru strună. 

— Nu te duci nicăieri ca să ai nevoie de 
lanternă. Tu singur ai spus. 

Aproape c-ajunseseră la poartă. Putea să 
zărească pata neagră pe care furgoneta o 
făcea pe asfaltul spălăcit al şoselei 
dindărătul ei; adică putea să creadă câ o 
vede, pentru că ştia că era acolo. Dar 
Aleck Sander o vedea într-adevăr: părea 


că-i în stare să vadă în întuneric aproape 
ca un animal. Cum ţinea târnăcopul şi 
lopata, Aleck Sander n-avea nicio mână 
liberă, cu toate astea, avu una, pe care o 
întinse deodată şi din nou prinse frâul din 
mâinile lui şi-l trase pe Highboy jos, 
aproape în genunchi, pe picioarele 
dindărăt, şi spuse şoptind şuierat: 

— Ce-i acolo? 

— Furgoneta  domnişoarei Eunice 
Habersham, zise el. Merge şi ea cu noi. 
Dă-i drumul, fir-ar al dracului! - şi smulse 
frâul din mâna lui Aleck Sander, care 
acuma îi dădu drumul repede, zicând: 

— O să meargă cu camioneta, şi nu că 
dădu drumul târnăcopului şi lopeţii, le 
aruncă zdrăngănind şi zornăind în poartă 
şi se lăsă repede jos, tocmai la timp, 
pentru că Highboy se ridicase iar pe 
picioarele dindărăt, şi el trebui să-l 
lovească între urechi cu putere cu frâul 
îndoit. 

— Deschide poarta, zise el. 

— N-o s-avem nevoie de cal, zise Aleck 
Sander. Scoate-i şaua şi leagă-l aici. Il 
băgăm la loc când ne-ntoarcem. 

Ceea ce era exact ce spusese şi 


domnişoara Habersham; ieşiră acum pe 
poartă, şi Highboy tot mai sărea în lături 
şi mai zvârlea din copite, în timp ce Aleck 
Sander punea târnăcopul şi lopata în 
furgonetă, la spate, deşi el se aşteptase ca 
de data asta Aleck Sander să i le zvârle-n 
cap, şi din cabina cu lumina stinsă a 
furgonetei se auzi glasul domnişoarei 
Habersham: 

— Arată a fi un cal bun. Ştie să meargă 
şi-n patru picioare? 

— Da, vă rog, zise. Nu, doamnă, zise. lau 
şi calul. Casa cea mai apropiată e la o milă 
de capelă dar poate s-audă totuşi cineva 
maşina. O să lăsăm maşina la poalele 
dealului unde trecem gârla. 

Apoi îi răspunse şi la întrebarea pe care 
ea nu mai avusese timp s-o pună: 

— O s-avem nevoie de cal ca să-l aducem 
la furgonetă. 

— Heh! făcu Aleck Sander. 

Nu era râs. Dar nici nu crezuse cineva 
că e. 

— Cum crezi c-o să care calu' ăsta ce-ai 
să dezgropi, când nu vrea să care cu ce să 
dezgropi? 

Dar se gândise şi la asta, amintindu-şi de 


bunicul, care-i povestise despre vremurile 
de demult, când în comitatul 
Yoknapatawpha puteai vâna cerbi şi urşi 
şi curcani sălbatici la douăsprezece mile 
de Jefferson, despre vânători, despre 
maiorul de Spain, care fusese vărul 
bunicului său, şi despre bătrânul general 
Compson, şi despre unchiul Ike McCaslin, 
unchiul mare al lui Carothers Edmonds, 
care mai trăia încă şi avea 90 de ani, şi 
despre Boon Hogganbeck, a cărui bunică 
din partea mamei fusese o chickasaw, şi 
despre negrul Sam Fathers, al cărui tată 
fusese un şef chickasaw, şi despre Alice, 
catârul de vânătoare chior al maiorului de 
Spain, care nici de mirosul de urs nu se 
speria, şi se gândi cum în cazul în care 
omul ar fi într-adevăr  chintesenţa 
străbunilor, era foarte rău că strâbunii lui, 
care l-au făcut să ajungă prin evoluţie un 
profanator de morminte în cimitire rurale, 
nu se gândiseră să-l înzestreze cu un 
descendent al acelui nemaipomenit catâr 
chior pe spinarea căruia să care 
cadavrele. 

— Nu ştiu, zise el. 

— Poate c-o să se-nveţe până ne- 


ntoarcem la furgonetă, îşi dădu cu 
părerea domnişoara Habersham. Aleck 
Sander ştie să conducă? 

— Da, doamnă, făcu Aleck Sander. 

Highboy era tot nervos; dacă l-ar fi ţinut 
strâns, ar fi făcut spume fără niciun rost, 
aşa că, noaptea fiind răcoroasă, prima 
milă s-a ţinut efectiv de lumina din spate a 
furgonetei. Apoi o lăsă mai încet, lumina 
fugi micşorându-se şi dispăru la o curbă, 
şi el îl domoli pe Highboy până la acel 
umblet jumătate în galop, jumătate la trap 
pe care un juriu de concurs nu l-ar admite 
niciodată, dar cu care avea spor la drum: 
erau nouă mile de drum de ăsta care 
trebuiau făcute şi se gândi cu un fel de 
haz lugubru că cel puţin avea timp să se 
gândească, să se gândească că era prea 
târziu să se mai gândească, niciunul 
dintre ei trei nu cuteza să mai gândească 
acum, căci singurul lucru deosebit pe care 
cu siguranţă izbutiseră să-l facă noaptea 
asta era că renunţaseră cu desăvârşire la 
orice gândire discursivă, la orice reflecţie; 
când va ajunge la cinci mile de oraş, va 
avea de trecut (probabil că domnişoara 
Habersham şi Aleck Sander cu furgoneta 


o şi trecuseră) linia topografică invizibilă 
care constituia hotarul Sectorului 4: o 
linie notorie, fabuloasă aproape, şi, cu 
siguranţă, şi cu atât mai puţin, cuteza 
vreunul dintre ei să se gândească acum, 
să se gândească, de pildă, că nu era 
niciodată greu unuia de pe alte meleaguri 
să facă deodată două lucruri care să nu fie 
pe placul Sectorului 4, pentru că din capul 
locului Sectorului 4 nu-i plăceau cele mai 
multe dintre lucrurile ce le făceau cei de 
la oraş (şi chiar şi cei din tot restul 
ținutului, dacă-i vorba pe-aşa): din tot 
imensul rezervor al inventivităâţii şi 
posibilităţilor omeneşti, lor, un tânăr alb 
de 16 ani şi un negru de tot atâţia şi o 
albă, o domnişoară bătrână de 70 de ani, 
nu le rămânea decât să se hotărască şi să 
înfăptuiască acele două lucruri împotriva 
cărora Sectorul 4 s-ar ridica şi ar trece la 
represalii cu cea mai mare violenţă: să 
profaneze mormântul uneia dintre 
progeniturile sale ca să scape pe un 
afurisit de asasin negru de răzbunarea 
Sectorului 4. 

Dar cel puţin vor primi un avertisment 
(fără a sta să se întrebe cui şi la ce-ar mai 


fi de folos avertismentul de vreme ce 
ajunseseră la şase şi la şapte mile de 
închisoare şi se depărtau de ea atât de 
repede cât avea el curajul să-ndemne 
calul), căci cu oamenii din Sectorul 4, 
dacă aveau de gând să vină în noaptea 
asta, în curând aveau să se încrucişeze cu 
ei (sau ei cu el) - turisme hodorogite şi 
pline de noroi, autocamioane pentru 
transportul vitelor şi al cherestelei, şi cai 
şi catâri înşeuaţi. Dar până acum, de când 
ieşise din oraş, nu întâlnise absolut nimic; 
drumul se aşternea albicios şi pustiu şi-n 
faţa şi-n spatele lui; iar lângă drum, casele 
şi colibele, cu toate luminile stinse, 
păreau ghemuite, iar ogoarele întunecate 
se întindeau departe în beznă, cu mirosul 
puternic al brazdei răsturnate, şi când şi 
când îl întâmpina parfumul greu al 
livezilor în floare plutind deasupra 
drumului, şi trebuia să străbată prin el ca 
printr-o pâclă nemişcată, aşa că mergeau 
poate chiar mai repede decât sperase, şi, 
fără să vrea, se trezi gândind: Poate c-o să 
putem, poate că, la urma urmei, tot o să 
fim în stare; înainte de-a putea să se 
repeadă, să sară să înăbuşe acest gând şi 


să-l stârpească din minte, nu pentru că nu 
putea să creadă că ei ar fi în stare, şi nu 
pentru că nu cutezi să te încrezi nici chiar 
numai pentru tine, înlăuntrul tău, sută la 
sută, într-o speranţă sau o dorinţă 
scumpă, ca să nu mai vorbim de una slabă 
şi îndoielnică, pe care tu însuţi ai 
condamnat-o, ci pentru că a o turna în 
cuvinte, fie numai pentru tine, lăuntric, 
este ca şi cum ai aprinde un chibrit care 
nu împrăştie bezna, ci doar îţi dezvăluie 
adâncimile ei cutremurătoare, o lumină 
tremurată, o pâlpâire dezvăluind pentru o 
clipită negația irevocabilă, implacabilă a 
drumului pustiu, a câmpiei întunecate şi 
pustii. 

Acum nu mai era departe; Aleck Sander 
şi domnişoara Habersham ajunseseră 
probabil de o jumătate bună de ceas, şi 
avu nevoie de o secundă întreagă ca să 
spere că Aleck Sander va fi fost destul de 
prevăzător să nu lase furgoneta în drum, 
unde ar fi văzut-o oricine ar fi trecut, şi 
atunci, în aceeaşi secundă, îşi dădu seama 
că, fireşte, Aleck Sander aşa făcuse, şi nu 
de Aleck Sander se îndoise vreodată, ci de 
sine însuşi, care se îndoise de Aleck 


Sander măcar şi o secundă... de când 
ieşise din oraş, nu văzuse un singur 
negru, când într-o duminică de mai, la ora 
asta, pe drum ar fi trebuit să întâlnească 
şiruri neîntrerupte de negri, bărbaţi şi 
femei tinere şi fete şi chiar şi câţiva 
bătrâni şi bătrâne şi chiar şi copii, până 
nu se va fi făcut prea târziu, dar mai ales 
tineri şi bărbaţi neînsuraţi, care, de lunea 
trecută în zori, înfipseseră vânjos fierul 
plugului în țarină, în urma catărilor 
trăgând şi smucind, şi apoi sâmbătă la 
prânz se spălaseră, se bărbieriseră, îşi 
puseseră câmâăşi şi pantaloni curaţi de 
duminică şi toată seara de sâmbătă se 
plimbaseră pe drumurile prăfuite, şi toată 
ziua şi toată seara de duminică tot s-ar 
mai fi plimbat, până când de-abia le-ar 
mai fi rămas timp s-ajungă acasă să 
îmbrace iar  salopetele şi  să-ncalţe 
bocancii, să prindă şi să înhame catârii şi, 
după patruzeci şi opt de ore, în care nici 
măcar nu se lungiseră în pat, afară doar 
de scurtele răstimpuri în care vor fi găsit 
o femeie în el, să iasă din nou la câmp, 
pentru ca răsăritul soarelui de luni 
dimineaţă să-i prindă cu fierul plugului în 


altă brazdă; acum însă nu, astă-seară nu: 
nici în oraş, în afară de Paralee şi de Aleck 
Sander, nu văzuse niciunul de douăzeci şi 
patru de ore, dar se aşteptase la asta, se 
comportau întocmai aşa cum şi negrii şi 
albii s-ar fi aşteptat să se comporte negrii 
într-un asemenea moment; erau acolo, nu 
fugiseră, doar că nu-i vedeai - senzațiile, 
intuiţia îţi spuneau că erau prezenţi, că se 
aflau pe aproape: negri, bărbaţi şi femei şi 
copii, care respirau şi aşteptau în casele 
baricadate, cu  obloanele trase, nu 
prosternându-se, plecându-se, ferindu-se, 
nu  mânioşi, nici chiar înspăimântați, 
aşteptau pur şi simplu, pentru că 
dispuneau de o armă cu care albul nu se 
putea măsura şi căreia - chiar dac-ar fi 
cunoscut-o - n-ar fi putut să-i facă faţă: 
răbdarea; pur şi simplu se fereau din cale 
şi evitau să fie văzuţi, dar aici, nu, aici n- 
aveai defel senzaţia proximităţii unei mase 
umane sumbre adăstând nevăzută; câmpia 
aceasta era un deşert şi o mărturie, 
drumul acesta pustiu era postulatul ei... 
(avea să mai treacă vreme până să-şi dea 
seama cât de departe ajunsese: el, un 
provincial, băştinaş din Mississippi, un 


copil, care la apusul soarelui nu părea a fi 
- şi chiar şi el aşa ar fi crezut dacă măcar 
i-ar fi trecut prin cap să se gândească la 
asta - un copil în faşă încă, nevinovat, 
neştiutor al îndelungatei tradiții a 
pământului său natal, sau, dacă-i vorba, 
un foetus fără gândire, luptând nici măcar 
conştient de existența durerilor, orb şi 
fără simtire şi netrezit încă pentru simpla 
convulsiune indoloră a ieşirii, a naşterii...) 
întoarcere parcă deliberată, cu spatele, a 
întregii populaţii negre pe care era 
întemeiată însăşi economia ținutului, nu 
cu patimă şi cu mânie, nici chiar cu 
regret, ci într-o respingere definitivă, 
invincibilă, neînduplecată, nu a unei 
umilinţe rasiale, ci a unei ruşini a 
omenirii. 

Acum ajunsese; Highboy se cabră şi 
chiar începu să iuţească puţin pasul, în 
ciuda celor nouă mile, căci simţea apa, şi 
acum el vedea, distingea podul sau cel 
puţin o pată de întuneric mai puţin adânc, 
acolo unde drumul traversa întunericul de 
nepăâtruns al sălciilor care acopereau 
gârla, şi atunci Aleck Sander se ivi lângă 
parapetul podului; Highboy sforăi, apoi îl 


recunoscu, îl recunoscu şi el fără să se 
minuneze, fără să-şi mai aducă aminte că 
se întrebase dacă Aleck Sander va fi avut 
prevederea să ascundă furgoneta , fără 
măcar să-şi aducă aminte că se aşteptase 
la asta, la cel puţin atât, din partea lui, nu 
se opri, îl ţinu pe Highboy la pas cât trecu 
podul, şi apoi îi dădu frâu, ca dincolo de 
pod să iasă din drum şi să coboare în 
sărituri ţepene, pe picioarele dinainte, în 
jos spre apa o clipă încă nevăzută, după 
care îi văzu şi el reflexele tremurate acolo 
unde apa oglindea cerul, până când 
Highboy se opri şi sforâi din nou, apoi sări 
deodată în sus şi-ndărăt, aproape să-l 
trântească. 

— Simte nisipuri mişcătoare, făcu Aleck 
Sander.  Lasă-l, poa’ s-aştepte pân- 
ajungem acasă. Nici eu n-aş vrea să fac ce 
fac... 

Dar el îl duse pe Highboy mai devale, de- 
a lungul malului, undeva unde să poată 
cobori la apă, dar din nou calul doar se 
făcu că bea, aşa că îl trase deoparte şi-l 
urcă în drum şi lăsă o scară liberă pentru 
Aleck Sander; când Aleck Sander se săltă 
în şa, Highboy aproape că pornise. 


— Aici, zise Aleck Sander. 

El îl şi trăsese pe Highboy de pe prundiş 
pe şleaul de pământ care cotea brusc 
către coama întunecată şi difuză, 
începând aproape îndată lungul său urcuş 
către coline, dar încă înainte de a fi 
început urcuşul, mirosul puternic, 
stăruitor al pinilor coborâse până la ei 
fără nicio adiere care să-l mâne, şi îl 
simţeai dârz şi dur, ca o mână aproape, pe 
lângă corpul în mişcare, cum ai fi simţit 
dac-ai fi fost apă.  Povârnişul, sub 
picioarele calului, se făcea mai pieptiş, şi 
cu toată povara îndoită, Highboy încerca 
să alerge, cum era obiceiul lui la orice 
pantă, încordându-şi muşchii şi 
destinzându-i, până ce el îl struni scurt să 
meargă la pas, şi chiar şi atunci trebui să 
strângă bine frâul în pumni şi să-l ducă în 
pas sacadat şi inegal până la prima terasă 
a platoului, şi în clipa în care Aleck 
Sander zise: „Aici”, din întuneric, la 
marginea drumului, apāru domnişoara 
Habersham, cu târnăcopul şi cu lopata. 
Când Highboy se opri, Aleck Sander se 
lăsă să alunece jos. El făcu acelaşi lucru. 

— Nu coborî, zise  domnişoara 


Habersham. Am luat uneltele şi lanterna 
cu mine. 

— Mai e o jumătate de milă încă, zise el. 
La deal. Asta nu-i şa de damă, dar poate c- 
o să puteţi sta într-o parte. Apoi, către 
Aleck Sander: Unde-i furgoneta? 

— După tufişurile alea, răspunse Aleck 
Sander. Aici nu suntem la defilare. Cel 
puţin eu, nu. 

— Nu-nu, zise domnişoara Habersham. 
Pot merge şi pe jos. 

— Câştigăm timp, zise el. Trebuie să fie 
trecut de zece. E blând. S-a speriat din 
cauză c-a aruncat Aleck Sander 
târnăcopul şi lopata... 

— Bine, zise domnişoara Habersham. Şi 
înmânându-i uneltele lui Aleck Sander se 
apropie de cal. 

— Imi pare rău câ... făcu el. 

— Eh, rosti ea şi-i luă frâul din mână. 

Şi până să poată el să-ntindă mâna să-i 
ajute să pună piciorul şi să se urce în şa, 
ea îl puse scurt în scară şi încălecă 
bărbăteşte tot aşa de uşor şi de repede ca 
el sau Aleck Sander, că abia avu timp să-şi 
ferească faţa, şi simţi în întuneric privirea 
ei îndreptată spre capul lui întors. 


— Eh, făcu ea din nou. Am şaptezeci de 
ani. Şi-afară de asta, o să vedem de fusta 
mea după ce-om termina cu treaba. 

Mână ea însăşi calul înapoi în drum încă 
înainte ca el să aibă timp s-apuce de frâu, 
când Aleck Sander făcu: 

— Sşşt! 

Se opriră, nemişcaţi în mireasma de pin 
persistentă şi nevăzută. 

— Vine-un catâr la vale, zise Aleck 
Sander. 

El făcu un gest ca să-l întoarcă pe 
Highboy. 

— N-aud nimic, zise  domnişoara 
Habersham. Eşti sigur? 

— Da, vă rog, zise el, scoțând pe 
Highboy din drum. Aleck Sander e sigur. 

Şi stând lângă capul lui Highboy în 
lăstărişul dintre copaci, cu cealaltă mână 
pe nările lui Highboy, ca să fie gata dacă 
animalul s-ar hotări să necheze la celălalt 
animal, auzi şi el calul sau catârul care 
venea fără grabă la vale pe drumul ce 
cobora de pe creastă. Probabil că era 
nepotcovit; de fapt, unicul zgomot pe care 
realmente îl auzea era scârţâitul şeii şi se 
minuna (fără să se îndoiască măcar o clipă 


că auzise) cum de putuse Aleck Sander să- 
l audă cu două minute şi mai bine înainte 
de a ajunge în dreptul lor. Apoi îl 
întrezări, adică întrezări ce-a trecut pe- 
acolo pe lângă ei - un sunet, o mişcare, o 
umbră mai neagră decât umbra proiectată 
pe pulberea palidă a drumului, coborând 
colina,  fâşâitul şi  scârţâitul moale, 
continuu al şeii, descrescând încet-încet, 
apoi pierind cu totul. Dar ei mai aşteptară 
o clipă. 

— Ce era aia ce căra pe şa în faţa lui? 
întrebă Aleck Sander. 

— N-am putut să văd nici măcar dacă 
era un om pe el sau nu, îi răspunse el. 

— N-am putut să disting nimic, zise 
domnişoara Habersham. 

El scoase calul înapoi în drum. 

— Dacă... zise ea. 

— Aleck Sander o s-audă la timp, o 
asigură el. 

Highboy începu deci din nou să urce cu 
nădejde, întruna, panta abruptă; el purta 
lopata şi se ţinea de şa sub pulpa subţire, 
dură a domnişoarei Habersham, iar Aleck 
Sander, cu târnăcopul, de partea cealaltă, 
urcând, umblând într-adevăr destul de 


repede prin mirosul ametitor, puternic, 
viu, ascuţit al pinilor, care era pentru 
plămâni, pentru respiraţie ceea ce vinul 
(îşi imagina doar, că de gustat nu gustase 
niciodată; ar fi putut însă să guste: 
sorbitura din potirul împărtăşaniei nu se 
socotea, pentru că nu era o simplă 
sorbitură, ci ceva acru, sfinţit, care te 
ardea: sângele fără de moarte al 
Domnului-Dumnezeului nostru nu poate fi 
gustat, nu curge în jos, către stomac, ci se 
ridică în sus, în afară, în ştiinţa 
atoateştiutoare dintre bine şi râu, şi 
alegerea şi repudierea şi acceptarea 
pentru vecii vecilor... la masa de 
Thanksgiving Day” sau de Crăciun, dar 
niciodată n-a vrut) e pentru stomac. 
Ajunseseră destul de sus acum, creasta 
deschidea zări şi cobora nevăzută în 
întuneric, însă îţi dădea o senzaţie de 
înălţime şi de spaţiu; ziua le-ar fi putut 
vedea, creastă după creastă, acoperite de 


% Ziua Mulţumirii (ultima joie din noiembrie), 
sărbătoare deosebit de scumpă americanilor, instituită 
spre a aduce mulţumiri pentru recoltă şi a cinsti 
memoria întemeietorilor primelor colonii engleze din 
America de Nord. 


pini deşi, desfăşurându-se ondulând spre 
răsărit şi spre miazănoapte, semănând cu 
munţii adevăraţi din Carolina şi, înaintea 
astora, cu cei din Scoţia, de unde veniseră 
strămoşii lui, pe care nu-i văzuse încă; 
respiraţia i se cam tăia acum, şi putea nu 
numai să audă, dar să şi simtă suflul 
scurt, sacadat din bojocii lui Highboy, 
care realmente încerca să gonească şi pe 
panta asta, cu toate că purta un călăreț în 
spate şi trăgea după el doi; domnişoara 
Habersham îl domolea, ţinându-l, până 
ajunseră sus, pe adevărata creastă, şi 
Aleck Sander zise din nou: „Aici”, şi 
domnişoara Habersham scoase calul din 
drum, pentru că el tot nu putea să vadă 
încă nimic până ce nu ieşeau din drum, şi 
de-abia atunci desluşi luminişul, nu pentru 
că era luminiş, ci pentru că într-o lumină 
slabă, cernută din stele, se vedea, puţin 
aplecată într-o parte, acolo unde pământul 
se lăsase, lespedea îngustă a unei pietre 
funerare. Şi aproape că nu vedea deloc 
capela (de lemn, vremuită, nevopsită şi nu 
mult mai mare decât o odaie), chiar când 
îl duse pe Highboy în dosul ei şi legă 
dârlogii de un puiet şi desprinse zăbala şi 


se întoarse acolo unde aşteptau 
domnişoara Habersham şi Aleck. Sander. 

— E singurul mormânt proaspăt, zise el. 
Lucas mi-a zis că nu s-a mai făcut nicio 
înmormântare de iarna trecută. 

— Da, făcu domnişoara Habersham. Şi 
florile. Aleck Sander l-a şi găsit. 

Dar el, ca să fie sigur (se gândi în tăcere 
că nu ştia al cui era mormântul: Greseli 
am să mai fac o grămadă, dar nu cumva 
să fie asta una dintre ele), acoperi 
lanterna cu batista împăturită, şi un 
fascicul subţire, grăbit, mângâie o 
secundă mormântul proaspăt, cu grămada 
sărăcăcioasă de coroane şi de buchete şi 
chiar de flori răzlețe, şi apoi o altă 
secundă piatra funerară de alături, atât 
cât să citească numele săpat: Amanda 
Workitt, soția lui N. B. Forrest Gowrie, 
1878-1926, apoi o stinse, şi întunericul şi 
mirosul puternic, pătrunzător al pinilor se 
aşternură din nou, şi o clipă stătură lângă 
mormântul proaspăt fără să facă absolut 
NIMIC. 

— Am oroare de treaba asta, făcu 
domnişoara Habersham. 

— Nu sunteţi singura, zise Aleck Sander. 


Pân' la furgonetă-i doar o juma de milă. 
Şi-ncă la vale. 

Ea se-apucă de treabă, ea, cea dintâi. 

— Ia florile, zise. Ai grijă. Vezi? 

— Da, vă rog, zise Aleck Sander. Nu-s 
multe. Parcă le-au zvârlit... 

— Noi n-o să le zvârlim, zise domnişoara 
Habersham. Apucă-le cu grijă. 

Să fi fost aproape de 11 acum; nici vorbă 
că nu mai aveau destulă vreme; Aleck 
Sander avea dreptate: lucrul cel mai cu 
cap ar fi fost să se întoarcă la furgonetă şi 
să plece înapoi spre oraş, prin oraş, 
dincolo de oraş, să nu se mai oprească, 
nici măcar pentru a se gândi că n-o să 
aibă timp din cauza vitezei şi a grijii 
volanului ca să se depărteze necontenit, 
să nu se mai întoarcă niciodată; dar 
judecând aşa, n-ai timp niciodată, ei 
ştiuseră asta încă înainte de-a pleca din 
Jefferson, şi el se gândi o clipă ce-ar fi fost 
dacă Aleck Sander ar fi luat-o în serios 
când spusese că nu vrea să vină, şi dacă în 
cazul ăsta ar fi venit singur, şi apoi 
(repede) nu se mai gândi deloc la asta; 
Aleck Sander trăgea la lopată, şi el lucra 
cu târnăcopul, deşi ţărâna era încă atât de 


moale încât nici nu aveau nevoie de 
târnăcop (dacă n-ar fi fost atât de moale, 
n-ar fi putut săpa deloc, nici la lumina 
zilei); două lopeţi ar fi fost mai bune şi ar 
fi mers mai repede, dar era prea târziu 
pentru asta acum, când, deodată, Aleck 
Sander îi întinse lopata şi sări afară din 
groapă şi dispăru, şi (fără să se folosească 
măcar de lanternă), cu acel al şaselea simţ 
care depăşea şi vederea şi auzul şi cu care 
Aleck Sander îşi dăduse seama că ceea ce 
mirosise Highboy la malul gârlei erau 
nisipuri mişcătoare, cu care descoperise 
calul sau catârul acela care cobora panta 
cu un minut întreg înainte ca el şi 
domnişoara Habersham să fi putut măcar 
începe să-l audă, se întoarse cu o 
scândură scurtă, uşoară, aşa că acuma 
aveau două lopeţi, şi el putu să audă 
izbitura şi apoi fâsâitul uşor când Aleck 
Sander împingea scândura în ţărână şi 
apoi arunca în sus, afară, ţărână, 
respirând zgomotos şi făcând: „Hă!” de 
fiecare dată - un sunet furios, violent, 
reţinut, din ce în ce mai rapid, până când 
suflul lui deveni tot atât de des ca gâfâitul 
unuia care aleargă: „Hā... hā... hā...” aşa 


că, vorbind peste umăr, îi spuse: 

— Las-o mai moale. Merge bine. 

El se îndreptă de spate o clipă, ca să-şi 
şteargă faţa de sudoare şi o văzu pe 
domnişoara Habersham tot acolo, siluetă 
nemişcată, profilată pe cer deasupra lui, 
în rochia simplă de bumbac şi cu pălăria 
rotundă exact pe vârful capului, aşa cum 
puţini oameni au văzut-o în cincizeci de 
ani şi probabil că nimeni, niciodată, 
privind-o dintr-un mormânt profanat pe 
jumătate: mai mult chiar decât jumătate, 
pentru că, din nou la lopată, auzi deodată 
zgomotul surd al izbiturii lemnului de 
lemn, şi-atunci Aleck Sander zise scurt: 

— Hai. leşi de-aici şi fă loc! 

Şi aruncă  scândura afară peste 
marginea gropii şi apucă, smuci lopata din 
mâna lui, iar el se săltă afară din groapă, 
şi cum se apleca orbecăind, domnişoara 
Habersham îi întinse frânghia făcută 
colac. 

— Şi lanterna, zise el acum. 

Şi ea i-o întinse, şi acum aştepta şi el în 
picioare, în vreme ce mirosul pătrunzător, 
aspru, nemişcat al pinilor zbicea sudoarea 
de pe trupul său, până când simţi rece 


cămaşa udă pe piele, iar sub el, nevăzută, 
în groapă, lopata răzuia şi zgâria lemnul 
şi, aplecându-se şi acoperind lumina, 
aruncă în jos o rază peste capacul 
nevopsit al coşciugului, apoi o stinse. 

— E-n regulă! zise. Ajunge. leşi afară. 

Şi odată cu ultima lopată de ţărână, 
Aleck Sander zvârli şi lopata, aruncând 
totul într-un arc de cerc din groapă afară, 
ca o suliță, şi dintr-aceeaşi mişcare o 
urmă, iar el sări în groapă cu frânghia şi 
lanterna şi de-abia atunci îşi aduse aminte 
c-o să aibă nevoie de ciocan, de cleşte, de 
ceva cu care să deschidă capacul, şi că 
singurul lucru de felul ăsta va fi ceea ce s- 
ar putea întâmpla să aibă domnişoara 
Habersham în furgonetă, la jumătate de 
milă distanţă, şi-apoi drumul înapoi la 
deal; se aplecă să pipâie, să cerceteze 
cuiele sau cu ce va fi fost fixat capacul, 
când descoperi că nu era bătut în cuie, 
astfel încât, călare pe el şi ţinându-se în 
echilibru într-un picior, reuşi să-l ridice, 
să-l dea înapoi şi să-l proptească cu totul, 
în timp ce scutura frânghia ca s-o 
desfăşoare, şi aprinse lanterna şi o 
îndreptă în jos şi apoi zise: 


— Ia staţi! Zise: Ia staţi! 

Tot mai spunea încă: „Ia staţi!”, când o 
auzi, în fine, pe domnişoara Habersham 
şoptind şuierat: 

— Charles... Charles... 

— Ăsta nu-i Vinson Gowrie, zise el. Pe 
ăsta-l cheamă Montgomery. E-un pârlit de 
negustor de cherestea din comitatul 
Crossman. 


Capitolul 5 


Au trebuit să umple groapa la loc, 
fireşte, şi afară de asta, el mai avea şi 
calul. Dar chiar şi aşa mai rămăsese o 
bucată bună până la ziuă, când îl lăsă pe 
Highboy cu Aleck Sander la poarta 
dinspre păşune şi încercă - îşi amintea - 
să intre în casă în vârful picioarelor, dar 
imediat din dreapta, de lângă uşa din faţă, 
mama, cu părul despletit şi în cămaşă de 
noapte, izbucni în lamentări: 

— Unde-ai fost? 

Apoi îl urmă la uşa unchiului şi, în timp 
ce unchiul trăgea ceva pe el, auzi: 

— Tu? Să dezgropi un mort? 

Şi atunci, cu un fel de răbdare ostenită 
şi neîmblânzită, ajuns aproape la capătul 
puterilor, după atâta călărit şi săpat şi 
învârtit încoace şi-ncolo şi astupat groapa 
la loc şi-apoi iar călărit, izbutind întru 
câtva să oprească acea tresărire unică pe 
care oricum nu sperase niciodată 
realmente s-o învingă, răspunse: 

— M-au ajutat domnişoara Habersham şi 
Aleck Sander. 

Ceea ce păru a fi fost tot ce se putea mai 


rău, cu toate că mama tot nu vorbea încă 
tare: era doar uluită şi neînduplecată, 
până când unchiul ieşi afară complet 
îmbrăcat, chiar şi cu cravata pusă, dar 
nebărbierit, şi zise: 

— Ascultă, Maggie, vrei să-l trezeşti pe 
Charley? 

Şi apoi, urmându-i, se întoarseră spre 
uşa din faţă, şi de data asta maică-sa zise 
- şi el se gândi din nou cum pe femei nu le 
poţi niciodată învinge cu adevărat din 
cauza nestatorniciei lor, care nu era chiar 
o capacitate de a fi mobile, ci o tendinţă 
câtre  abandonare cu promptitudinea 
lipsită de substanţă a vântului sau chiar a 
aerului doar, nu numai a poziţiei, ci şi a 
principiului însuşi: n-aveai nevoie să-ţi 
dispui forţele în dispozitiv de bătaie, 
pentru că în dispozitiv de bătaie se şi 
aflau: superioritate în artilerie, în masă, 
dreptul, justiția, şi precedentele şi 
obiceiul şi toate celelalte, şi dădeai atacul 
şi curăţai câmpul de bătaie, măturai totul 
în faţa ta, sau cel puţin aşa credeai, până 
ce  descopereai că inamicul nu se 
retrăsese, ci abandonase câmpul de 
bătaie, şi nu numai ca abandonase câmpul 


de bătaie, dar îţi uzurpase odată cu 
această operaţie chiar propriul tău strigăt 
de război; credeai că ai cucerit o citadelă, 
şi constatai că nu făcuseşi decât să 
pătrunzi într-o poziţie intenabilă, şi apoi 
constatai că bătălia începea din nou, tot 
atât de aprigă şi chiar fără să bagi de 
seamă, dar în spatele tău, descoperit, şi 
pe nebănuite, şi de data asta ea zise: 

— Dar trebuie să doarmă! Nici nu s-a 
culcat măcar! 

Atunci el se opri şi rămase pe loc, până 
când unchiul îi zise, îi şuieră: 

— Hai! Ce-i cu tine? Nu ştii că ea-i mai 
dârză decât noi amândoi împreună, 
întocmai cum bătrâna Habersham a fost 
mai dârză decât tine şi Aleck Sander 
laolaltă? Tu te-ai fi putut duce acolo şi 
fără să te ia ea de mână, dar Aleck 
Sander, nu, şi nu sunt chiar atât de sigur 
nici de tine că te-ai fi dus când ar fi venit 
momentul s-o faci de-adevărat. 

După asta merse şi el cu unchiul spre 
locul unde  domnişoara Habersham 
aştepta în furgoneta trasă în spatele 
maşinii unchiului, lăsată la marginea 
trotuarului (aseară la 9 era în garaj; mai 


târziu, când va avea timp, va trebui să-l 
întrebe pe unchiul unde îl trimisese mama 
să-l caute). 

— Îmi retrag cuvintele, zise unchiul. Nu 
te mai gândi la asta. Din gura bebeluşilor 
şi a sugacilor şi a cucoanelor bătrâne... 
parafrază el. Foarte adevărat, cum sunt 
adesea o sumă de adevăruri, numai că 
unui bărbat nu-i place să i le trânteşti în 
obraz dimineaţa la trei. Şi nu uita nici de 
maică-ta, ceea ce nici nu poţi, fireşte; a 
avut ea încă de mult grijă de asta... Numai 
să nu uiţi că ele pot suporta orice, accepta 
orice fapt împlinit (numai bărbații 
escamotează faptele), cu condiţia să nu fie 
obligate să le privească în faţă; pot să le 
asimileze cu capul întors într-o parte şi cu 
o mână întinsă la spate, aşa cum primesc 
politicienii şperţurile. Uită-te la ea: aşa 
cum o vezi, o să-şi petreacă o viaţă lungă, 
mulţumită, fericită, dar n-are să-ţi ierte 
niciodată, nici măcar atâtica, faptul că eşti 
în stare să te închei singur la pantaloni. 

Tot mai rămăsese încă o bună bucată de 
vreme până să se lumineze de ziuă, când 
unchiul opri maşina în poarta şerifului şi o 
luă înainte pe aleea scurtă, până la 


veranda casei în care şedea cu chirie. 
(Întrucât nu putea să fie reales în mod 
consecutiv, deşi acum ocupa pentru o 
treia oară această funcţie, timpul scurs de 
la prima alegere a şerifului Hampton era 
în realitate aproape dublu decât cei 
doisprezece ani de serviciu ai lui. Era de 
la ţară, şi când fusese ales pentru prima 
oară, era fermier şi fiu de fermier, şi acum 
era stăpân pe pământul şi pe casa în care 
se născuse, şi în timpul cât slujea ca şerif 
trăia la oraş într-o casă închiriată, 
întorcându-se înapoi la fermă, care era 
adevăratul lui cămin, la fiecare sfârşit de 
magistratură, ca să trăiască acolo până 
când putea să candideze din nou la postul 
de şerif şi să fie ales.) 

— Sper că nu-i de-âia care dorm greu, 
zise domnişoara Habersham. 

— Nu doarme, zise unchiul. Işi găteşte 
micul dejun. 

— Îşi găteşte micul dejun? se miră 
domnişoara Habersham. 

Şi atunci dânsul făcu constatarea că, cu 
toată spinarea ei dreaptă şi pălăria care 
nu se mişcase nicio clipă exact de pe 
vârful capului, ca şi cum ar fi ţinut-o în 


echilibru acolo nu cu ace, ci pur şi simplu 
prin ţinuta rigidă şi neclintită a gâtului ei 
aşa cum femeile negre cară rufele spălate 
ale unei familii întregi, ea era la capătul 
puterilor şi cădea de somn. 

— E om de la ţară, zise unchiul. Tot ce 
mănâncă după ce s-a luminat de ziuă e 
cina. Doamna Hampton e la Memphis, cu 
fata lor, care aşteaptă să nască, şi unica 
femeie care să gătească micul dejun al 
unui bărbat la trei jumătate dimineaţa e 
nevastă-sa. Nicio bucătăreasă cu leafă n-o 
să facă aşa ceva. Ea vine la o oră mai 
cumsecade, pe la opt, şi spală vasele. 

Unchiul nu bâtu la uşă. lIncercă s-o 
deschidă, apoi se opri şi se uită înapoi 
peste ei amândoi către locul unde era 
Aleck Sander, jos, în capul scării. 

— Să nu-ți închipui c-ai să scapi din 
combinaţia asta numai pentru că maică-ta 
n-are drept de vot, îi zise el lui Aleck 
Sander. Intri şi tu. 

Apoi unchiul deschise uşa şi simţiră 
imediat mirosul de cafea şi de carne de 
porc friptă: merseră pe preşul de linoleum 
câtre o lumină slabă din fundul holului, 
apoi pe duşumeaua acoperită cu linoleum 


a sufrageriei, cu mobilă luată cu chirie de 
la Grand Rapids, intrară în bucătărie, în 
dogoarea puternică, veselă, a unei maşini 
de gătit cu lemne, la care şeriful, aplecat 
peste o tigaie care sfârâia, stătea în tricou 
şi în pantaloni şi în ciorapi, cu bretelele 
bălângănindu-se la spate, cu părul zburlit 
şi ciufulit de somn ca al unui băiat de 10 
ani, cu un tel într-o mână şi cu un şervet 
de bucătărie în cealaltă. Seriful îşi 
întorsese faţa lui mare către uşă încă 
înainte ca ei să fi intrat, şi dânsul urmări 
cum ochii lui mici şi duri şi spălăciţi au 
sărit scăpărând de la unchi la domnişoara 
Habersham şi la el, şi apoi la Aleck 
Sander, şi chiar şi atunci, în secunda 
aceea, nu albul ochilor era cel care se 
mărea atât de mult, cât mai curând 
pupilele, mici, dure, negre, care se 
chirciseră în această privire de parcă erau 
două vârfuri de ac. Dar şeriful nu zicea 
încă nimic, acuma privea doar la unchiul, 
şi chiar şi pupilele mici, dure, păreau să 
se mărească din nou, aşa cum se dilată 
pieptul atunci când dă afară aerul din el, 
şi în timp ce ei trei stăteau tăcuţi, privind 
întruna la şerif, unchiul îi povesti totul, 


repede, într-un rezumat succint, începând 
cu clipa de la închisoare, seara trecută, 
când unchiul îşi dăduse seama că Lucas 
începuse să-i spună, sau mai curând să-i 
ceară ceva, până la aceea în care, acum 
zece minute, el intrase în camera 
unchiului şi îl trezise, şi aici făcu o pauză, 
şi văzură din nou ochii mici, duri, 
scăpărând ţac, ţac, ţac la fiecare dintre 
cele trei feţe ale lor şi apoi îndărăt la a 
unchiului, fixându-l aproape un sfert de 
minut fără să clipească măcar. Apoi 
şeriful spuse: 

— N-aţi veni aici la patru dimineaţa cu o 
poveste ca asta dacă n-ar fi adevărată. 

— Nu asculţi doar la doi băieți de 
şaisprezece ani, zise unchiul. Iţi amintesc 
că şi domnişoara Habersham a fost de 
faţă. 

— N-ai nevoie să-mi aminteşti, făcu 
şeriful. N-am uitat. Nici nu cred c-am să 
uit vreodată. 

Apoi şeriful se întoarse. Un uriaş, cam 
pe la 50 de ani şi el; n-ai fi crezut că-i în 
stare să se mişte atât de repede, şi, de 
altfel, nici nu părea să se mişte: cu toate 
astea, şi apucase o altă tigaie dintr-un cui 


bătut pe peretele din spatele maşinii de 
gătit şi se şi îndreptase spre masă (unde 
el de-abia acum zări bucata de carne 
afumată), şi fără să lase măcar impresia 
că se mişcase, apucă un cuţit de 
măcelărie de lângă carne, înainte ca 
unchiul să fi putut începe măcar să 
vorbească: 

— Mai avem timp de asta? Ai să ai de 
condus şaizeci de mile până la Harrisburg, 
la procurorul districtului; trebuie să iei pe 
domnişoara Habersham şi pe băieţii ăştia 
doi cu dumneata, ca martori, să încerci să- 
l convingi să introducă o cerere de 
exhumare a corpului lui Vinson Gowrie... 

Şeriful şterse repede cu şervetul de 
bucătărie mânerul cuţitului: 

— Parcă spuneai că Vinson Gowrie nu 
mai e-n mormânt, acolo... 

— Oficial, este, zise unchiul. După 
registrul comitatului, este. Şi dacă 
dumneata, care trăieşti chiar aici şi ne 
cunoşti pe domnişoara Habersham şi pe 
mine de când faci politică, şi tot te-ai 
simţit obligat să-ntrebi de două ori, ce-ţi 
închipui c-o să facă Jim Halladay?... Şi pe 
urmă o să trebuiască să străbaţi cele 


şaizeci de mile înapoi pân-aici cu martorii 
şi cu cererea, să-l convingi pe judele 
Maycox să emită ordonanța... 

Şeriful lăsă şervetul de bucătărie să 
cadă pe masă... 

— Crezi că-i nevoie? făcu el moale, 
aproape neglijent, aşa că unchiul se opri 
complet încremenit, privindu-l pe şerif 
cum se depărta de masă cu cuțitul în 
mână. 

— Oh! făcu unchiul. 

— M-am gândit şi la altceva, zise şeriful. 
Mă mir că nu te-ai gândit şi dumneata. 
Sau poate că te-i fi gândit. 

Unchiul rămase cu ochii ţintă la şerif. 
Apoi Aleck Sander - care stătea în spatele 
tuturor, nu chiar intrat de tot prin uşa 
sufrageriei în bucătărie - spuse cu un glas 
atât de blând şi de impersonal, parcă ar fi 
citit o formulă publicitară făcând reclamă 
unui articol de care nu avea şi nici nu 
credea să aibă vreodată, nevoie: 

— Poa’ că n-o fi fost catâr. Poa’ c-o fi fost 
cal. 

— Poate că te-ai gândit acuma la asta, 
zise şeriful. 

— Oh! făcu unchiul. 


— Da, zise el. 

Dar şi domnişoara Habersham începuse 
să vorbească. li aruncase lui Aleck Sander 
o privire scurtă şi aspră, dar acum se uita 
la şerif la fel de scurt şi de dur. 

— Şi eu la fel, zise ea. Şi cred că 
merităm ceva mai mult decât misterele 
astea. 

— Asta-i şi părerea mea, domnişoară 
Eunice, făcu şeriful. Numai că singurul 
om pe care trebuie să-l avem în vedere 
acum nu-i prezent aici în odaie. 

— Oh! făcu domnişoara Habersham. Şi 
mai zise: Da. Fireşte. 

Şi se şi puse în mişcare: se întâlni cu 
şeriful la jumătatea drumului între masă şi 
uşă când şeriful trecea, pe lângă ea spre 
uşă şi îi luă din mână cuțitul şi se duse 
mai departe spre masă; unchiul, şi-apoi el, 
şi-apoi Aleck Sander se dădură deoparte 
din calea şerifului când acesta se duse 
spre sufragerie, o traversă şi intră în holul 
cufundat în întuneric, trăgând uşa în urma 
sa; el îşi puse atunci întrebarea de ce 
şeriful nu se îmbrăcase complet îndată 
după ce s-a sculat; la un om pentru care n- 
avea importanţă dacă se scula la trei 


jumătate dimineaţa sau care în orice caz 
se scula la această oră ca să-şi gătească 
singur ceva pentru micul dejun, aproape 
că nu putea să conteze să se scoale cu 
cinci minute mai devreme ca să aibă timp 
să-şi pună şi cămaşa şi ghetele, dar în 
clipa aceea  domnişoara Habersham 
începu să vorbească, şi el îşi aduse aminte 
că era şi dânsa acolo; fireşte, prezenţa 
unei doamne, acesta era motivul pentru 
care se dusese să-şi pună cămaşa şi 
ghetele, fără a mai sta să-şi mănânce 
micul dejun, şi domnişoara Habersham 
începuse să vorbească, şi atunci el tresări, 
trezindu-se din somn fără să facă nicio 
mişcare, căci dormise secunde întregi, 
poate chiar minute, în picioare, cum dorm 
caii, dar domnişoara Habersham tot mai 
întorcea carnea pe-o parte, ca să taie 
prima felie. Ea zise: 

— Nu poate telefona la Harrisburg şi să-l 
pună pe procurorul districtului să-i 
telefoneze lui Maycox? 

— Asta şi face, zise Aleck Sander. 
Telefonează. 

— Poate c-ar fi mai bine să te duci în hol, 
de-acolo poţi auzi mai bine ce spune, zise 


unchiul către Aleck Sander. 

Apoi unchiul se uită din nou la 
domnişoara Habersham; se uita şi el la ea 
cum tăia carnea afumată, repede, felie 
după felie, aproape tot atât de repede ca o 
maşină. 

— Domnul Hampton spune că n-o să 
avem nevoie de niciun fel de hârtii. Putem 
să ne vedem singuri de treabă, fără să-i 
mai batem capul judelui Maycox... 

Domnişoara Habersham lăsă din mână 
cuțitul. Nu-l puse jos, ci doar deschise 
mâna, şi cu aceeaşi mişcare apucă 
şervetul de bucătărie şi, întorcându-se cu 
spatele la masă, îşi şterse mâinile şi 
traversă bucătăria spre ei, păşind mai 
repede, mult mai repede decât şeriful. 

— Atunci de ce ne mai pierdem vremea 
aici? îi întrebă ea. Ca să-şi pună el cravată 
şi haină? 

Unchiul îi ieşi înainte. 

— Nu putem face nimic pe întuneric, îi 
zise. Trebuie să aşteptăm să se facă ziuă. 

— Noi n-am aşteptat, zise domnişoara 
Habersham. 

Apoi se opri; trebuia sau să se oprească, 
sau să treacă peste unchiul, deşi unchiul 


n-o atinsese, doar stătea între ea şi uşă, 
atât cât să o facă să se oprească cel puţin 
o secundă, secunda necesară ca să i se 
dea la o parte din cale; atunci se uită şi el 
la  domnişoara Habersham: dreaptă, 
subţire, aproape otova în rochia dreaptă 
de bumbac, dedesubtul pălăriei de o 
rotunjime perfectă, îşi zise: Prea-i bătrână 
pentru treaba asta, apoi se corectă 
imediat: O femeie, o doamnă n-ar trebui 
să fie pusă in situația de a face aşa ceva, 
şi apoi îşi aminti de seara trecută, când 
plecase de la birou, traversase curtea din 
dos şi fluierase ca să-l cheme pe Aleck 
Sander, şi îşi dădu seama că crezuse - şi 
mai credea încă şi acum - că s-ar fi dus el 
şi singur acolo, chiar dacă Aleck Sander s- 
ar fi încăpățânat în refuzul său, dar de- 
abia după ce s-a ivit  domnişoara 
Habersham de după casă şi i-a vorbit şi-a 
dat seama c-or să facă chestia asta, şi îşi 
aminti din nou despre ce-i spusese 
bătrânul Ephraim după ce găsiseră inelul 
sub troaca porcilor: Dacă-i vorba de ceva 
care iese din fâgaşul obişnuit al lucrurilor 
și care trebuie făcut şi nu poate aştepta, 
nu-ți pierde vremea cu bărbații; ei fac aşa 


cum spune unchiul dumitale, după legi şi 
după regulamente. La treburi d-astea ia 
femei şi copii: ei lucrează după 
împrejurări. Atunci se deschise uşa 
holului. Îl auzi pe şerif traversând 
sufrageria spre uşa bucătăriei. Dar şeriful 
nu intră în bucătărie: se opri în uşă, 
rămânând în prag chiar şi după ce 
domnişoara Habersham rosti cu glas 
strident, aproape sălbatic: 

— Ei? 

Şeriful nici nu-şi încălţase ghetele şi nici 
măcar nu-şi prinsese bretelele, care 
atârnau de pe el, şi lăsa impresia că nici 
n-o auzise pe domnişoara Habersham: 
doar stătea în prag, enorm, burtos, 
umplând golul uşii, privind la domnişoara 
Habersham - nu la pălăria, nu la ochii, 
nici chiar la faţa ei - la ea, atâta tot, aşa 
cum te poţi uita la un şir de litere ruseşti 
sau chinezeşti despre care cineva pe care- 
l crezi pe cuvânt ţi-a spus că ele 
reprezintă numele tău, până ce, în cele 
din urmă, cu o voce  visătoare, 
dezamăgită, zise: 

— Nu. 

Apoi întoarse capul şi se uită la el şi 


mormăâi: 

— Nu, nici tu nu eşti acela. 

Şi din nou îşi întoarse capul, până ce îşi 
opri privirile asupra lui Aleck Sander, şi 
Aleck Sander întâi îşi lăsă privirea să 
alunece în sus, spre şerif, apoi şi-o cobori 
şi-apoi iar şi-o ridică la şerif. 

— Tu, zise şeriful. Tu eşti ăla. Te-ai 
apucat să te duci acolo pe-ntuneric şi s- 
ajuţi la dezgropat un mort. Şi pe deasupra 
un mort alb despre care unii albi pretind 
c-ar fi fost omorât de-un negru afurisit. De 
ce? Pentru că te-a pus domnişoara 
Habersham? 

— Nu m-a pus nimeni nimic, întâmpină 
Aleck Sander. Nici n-am ştiut măcar că 
mă duc. li şi spusesem lui Chick? că n-am 
poftă de-aşa ceva. Numai că atunci când 
am ajuns cu toţii la furgonetă, fiecare 
părea că-i sigur că altceva n-am în cap 
decât să merg şi până să-mi dau eu 
seama, plecaserăm. 

— Domnule Hampton, zise domnişoara 
Habersham. 

Şeriful se uită acum spre ea. Acum o şi 


25 Diminutiv echivalent cu românescul Puiu. 


auzea chiar. 

— Incă n-aţi terminat de tăiat carnea 
aia? zise el. Ia daţi-mi mie cuțitul. O luă de 
mână şi o aduse înapoi la masă: Nu vă 
ajunge cât aţi alergat şi v-aţi agitat toată 
noaptea, ca să staţi puţin liniştită acum? 
Intr-un sfert de ceas se face ziuă, şi 
oamenii nu se-apucă de linşat la lumina 
zilei. Pot ajunge să termine la lumina zilei 
dac-au avut vreo încurcătură sau le-a 
mers prost şi-au întârziat. Dar de apucat 
nu se-apucă la lumina zilei, pentru că 
atunci şi-ar vedea unul altuia mutra. Vrea 
cineva mai mult de două ouă? 

L-au lăsat pe Aleck Sander cu micul său 
dejun la masa din bucătărie, şi pe-al lor l- 
au luat în sufragerie, el şi cu unchiul şi cu 
domnişoara Habersham ducând farfuriile 
cu ochiuri cu carne şi tava cu biscuiţi 
copţi de cu seară şi puşi din nou la cuptor 
acum, de se făcuseră aproape ca pâinea 
prăjită, şi cafetiera în care cafeaua râşnită 
fiersese, până când şeriful şi-aduse aminte 
s-o dea deoparte de pe foc; erau patru, cu 
toate că şeriful pusese tacâmuri pentru 
cinci, şi de-abia se aşezaseră, când şeriful 
ridică puţin capul, ascultând, deşi el nu 


auzea nimic, apoi se sculă şi ieşi în holul 
întunecat, şi de acolo merse mai departe 
spre partea din fund a casei, şi atunci auzi 
zgomotul uşii din dos, şi puţin după aceea 
şeriful se înapoie în sufragerie cu Will 
Legate (fără puşcă), şi atunci el întoarse 
capul atât cât să se uite pe fereastra din 
spatele lui şi se încredinţă că se luminase 
de ziuă. 

Şeriful puse în farfurii, în vreme ce 
unchiul şi Legate trecură ceştile lor şi a 
şerifului domnişoarei Habersham, care 
era cu cafetiera. Apoi, deodată, i se păru 
că-l aude pe şerif spunând de multă vreme 
de undeva de departe: „...bāiete... 
băiete...” Apoi: „Trezeşte-l, Gavin. Să-şi 
mănânce întâi micul dejun şi pe urmă să 
se ducă să se culce”, şi-atunci, tresări, era 
încă în zori, domnişoara Habersham turna 
cafea în aceeaşi ceaşcă, şi el începu să 
mănânce, să mestece, şi chiar să şi 
înghită, înălțându-se şi  prăvălindu-se, 
odată cu mişcările  mestecatului, în 
nămolul adânc, moale, fără fund al 
somnului, cufundându-se în el, departe de 
glasurile care murmurau despre lucruri 
de mult sfârşite, care nu-l mai priveau. 


Glasul şerifului: 

— ÎL ştii pe Jake Montgomery, de 
dincolo, din comitatul Crossman? Tot 
venea pe-aici, în oraş, şi iar pleca în 
ultimele şase luni... 

Şi-apoi glasul lui Legate: 

— Sigur. Un pehlivan, un fel de negustor 
de cherestea acum. Avusese pe vremuri o 
prăvălie, îi zicea restaurant, peste hotarul 
nostru cu statul Tennessee, la ieşirea din 
Memphis, cu toate că n-am auzit niciodată 
să fi încercat cineva să cumpere de-acolo 
ceva de mâncare, până când, acum, vreo 
doi-trei ani, s-a dus unul într-o noapte şi-a 
fost omorât acolo. N-au putut până astăzi 
să dea de rost ca lumea cât a avut sau n-a 
avut de-a face Jack cu chestia asta, dar 
poliţia din Tennessee, doar aşa, ca chestie 
de principiu, l-a silit să treacă în 
Mississippi. De-atunci încoace cred că s-a- 
nvârtit pe lângă ferma lui tat-su, pe 
undeva, în apropiere de Glasgow. 
Pesemne c-aşteaptă până când mai uită 
lumea de afacerea cealaltă, ca să se poată 
stabili din nou undeva, pe-o şosea, în 
vreun loc, cu-o gaură sub duşumea în care 
să poată ascunde o ladă de whisky. 


—  Ce-nvârtea pe-aici? întrebă glasul 
şerifului. 

Apoi din nou glasul lui Legate: 

— Cumpăra cherestea parcă, nu? Nu era 
el ăla care... cu Vinson Gowrie parcă... 
Apoi, cu o imperceptibilă schimbare în 
ton, Legate zise: Invârtea? Şi-apoi, cu 
niciun fel de ton: Ce-nvârteşte? 

Şi atunci, cu o voce indiferentă, de pe 
marginea moale, adâncă, a somnului, prea 
indiferent ca să se mai preocupe dacă era 
tare sau nu, se amestecă şi el în vorbă şi 
zise: 

— Acu nu mai învârteşte nimic... 

Dar după aceea se simţi mai bine: din 
nou în aer liber, după atmosfera stătută, 
caldă a casei, în dimineaţă, în soare, într-o 
delicată acuarelă aurie plutind deasupra 
vârfurilor celor mai înalte ale copacilor, 
poleind protuberanţa obeză, nemişcată, a 
castelului de apă al oraşului, înălţat pe 
catalige şi profilat pe albastrul cerului, 
suiţi toţi patru din nou în maşina 
unchiului, în timp ce şeriful stătea 
rezemat de fereastra din dreptul 
volanului, îmbrăcat acum şi chiar cu o 
strălucitoare cravată portocaliu cu galben, 


spunându-i unchiului: 

— Du-o acasă pe domnişoara Eunice, să 
se odihnească puţin. Eu am să vin să te 
iau de la dumneata de-acasă, să zicem 
peste o oră... 

Domnişoara Habersham, aşezată pe 
bancheta din faţă, lângă unchiul lui, făcu: 

— Bah! 

Atâta tot. Nu înjură. N-avu nevoie. 
Fusese ceva mult mai categoric, mai 
decisiv decât înjuratul. Se plecă înainte, 
ca să-l privească pe şerif prin faţa 
unchiului, şi-i zise: 

— Urcă-te-n maşina dumitale şi du-te la- 
nchisoare sau du-te unde vrei şi ia-ţi pe 
cineva să sape ăla de data asta. Noi a 
trebuit să-l umplem la loc, pentru că ştiam 
că n-ai să crezi decât dac-ai să vezi cu 
ochii dumitale. Dă-i drumu’! făcu ea. Ne- 
ntâlnim acolo. Dă-i drumu”! | 

Dar şeriful nu se clinti. Il putea auzi 
respirând, puternic, subteran, hotărât, ca 
un oftat aproape. 

— Fireşte, eu de dumneata nu ştiu nimic, 
zise şeriful. O doamnă care n-are nimic 
altceva decât câteva mii de pui de găină 
de hrănit şi de dădăcit şi de adăpat, şi de 


exploatat o fermă de zarzavaturi, care nu-i 
mai mare de cinci acri, poate să n-aibă 
toată ziua nimic de făcut. Dar bâieţii āştia, 
în orice caz, trebuie să se ducă la şcoală. 
Eu cel puţin n-am auzit încă de vreun 
regulament şcolar care să încuviinţeze 
absenţele în vederea dezgropării morţilor. 

Asta chiar că-i închise gura. Dar de 
rezemat la loc domnişoara Habersham nu 
se rezemă. Tot mai stătea aplecată 
înainte, aşa ca să se poată uita la şerif 
prin faţa unchiului, şi el gândi iarăşi: „E 
prea bătrână pentru aşa ceva, pentru ca 
să trebuiască să facă aşa ceva”, numai că, 
dacă n-ar fi făcut-o ea, atunci o făceau el 
şi cu Aleck Sander, adică ei, pe care ea şi 
unchiul şi şeriful, toţi trei laolaltă, şi 
maică-sa şi tatăl său şi Paralee, pe 
deasupra, i-ar fi numit copii, ar fi trebuit 
s-o facă, nu că ar fi făcut-o, dar ar fi 
trebuit s-o facă, ca să apere nu numai 
dreptatea şi decenţa, ci nevinovăția: şi el 
se gândi la oameni care pare-se că 
trebuiau să ucidă oamenii nu pentru un 
motiv sau pentru o rațiune, ci pur şi 
simplu de dragul, de nevoia, din 
constrângerea de a ucide oameni, 


inventând şi creând motive şi raţiuni de- 
abia după aceea, pentru ca să se poată sta 
în rândul oamenilor ca făpturi raţionale: 
cel care trebuise să-l omoare pe Vinson 
Gowrie a trebuit apoi să-l dezgroape aşa 
mort cum era şi să omoare pe un altul pe 
care să-l vâre în groapa rămasă goală, 
pentru ca acela care-ar fi trebuit să-l 
răpună pe el să poată sta în tihnă; iar 
neamurile şi vecinii lui Vinson Gowrie vor 
trebui să-l ucidă pe Lucas sau pe cineva, 
pe oricine, de fapt n-avea prea mare 
importanţă pe cine, pentru ca apoi să se 
poată aşeza să răsufle în linişte, şi chiar 
să sufere în linişte şi astfel să-şi găsească 
odihna. Vocea şerifului era blândă, chiar 
amabilă: 

— Duceţi-vă acasă. Dumneavoastră şi 
băieţii ăştia aţi făcut o treabă admirabilă. 
Probabil c-aţi salvat o viaţă. Acum duceţi- 
vă acasă şi lăsaţi-ne pe noi să facem ce-a 
mai rămas de făcut. N-o să fie loc potrivit 
pentru o cucoană acolo. 

Domnişoara Habersham tăcu, dar nu 
multă vreme. 

— Azi-noapte nici pentru un bărbat nu 
era potrivit. 


— Stai puţin, Hope, zise unchiul, şi apoi 
se întoarse către domnişoara Habersham: 
Rolul dumneavoastră e-acum aici în oraş. 
Nu vă daţi seama? 

Domnişoara Habersham era acum cu 
ochii la unchiul lui. Dar tot nu se 
rezemase ca lumea pe banchetă, nu 
cedase teren nimănui încă, privea: nu 
arăta deloc că ar fi schimbat un adversar 
cu altul, ci că, fără răgaz, nici şovâire, le 
făcea faţă amândurora, fără să ceară 
îndurare, fără să se lamenteze că are de 
luptat împotriva unor forţe superioare. 

— Will Legate e fermier, urmă unchiul. 
Afară de asta, n-a dormit toată noaptea. 
Trebuie să se ducă pe-acasă, să vadă puţin 
şi de treburile lui. 

— Domnul Hampton n-are locţiitori? 
întrebă domnişoara Habersham. La ce-s 
buni? 

— Aceia nu-s decât oameni cu puşti, zise 
unchiul. Legate însuşi ne-a spus aseară lui 
Chick şi mie că dacă destui oameni îşi pun 
în cap şi se încăpăţânează s-o facă 
izbutesc să treacă şi peste el şi peste 
domnul Tubbs. Dar dacă o femeie, o 
doamnă, o doamnă albă... 


Unchiul se opri, tācu; se uitau unul la 
altul; şi privindu-i, el se gândi din nou la 
unchiul său şi la Lucas, aseară în celulă 
(aseară fusese, fireşte; şi totuşi parc-ar fi 
trecut ani de-atunci); şi iarăşi, dacă n-ar fi 
fost faptul că unchiul şi domnişoara 
Habersham priveau realmente, fizic, unul 
în ochii celuilalt, în loc de a îndrepta unul 
asupra altuia acea concentrare absolută, 
integrală, a tuturor simţurilor, în totalul 
cărora o simplă percepţie stângace, 
eronată poate, n-ar fi contat mai mult 
decât ştiinţa de a citi sanscrita, şi se uita 
la ei cum s-ar fi uitat la doi jucători de 
pocher rămaşi singuri în faţa unui pot 
mare. 

— ...0 doamnă albă, care doar să şadă 
acolo, în văzul lumii, aşa ca primul 
trecător să poată lăţi ştirea, mult înainte 
ca cei din Sectorul 4 să poată măcar să-şi 
pornească motorul camionului ca s-o ia 
spre oraş... şi-n timpul ăsta noi ne ducem 
acolo şi terminâm de-a binelea, definitiv... 

Domnişoara Habersham se lăsă încet la 
loc, până când spinarea ei se rezemă de 
speteaza banchetei. Apoi zise: 

— Vasăzică, trebuie să stau acolo pe 


scara aia, cu fusta întinsă, sau poate mai 
bine cu spinarea de balustradă şi cu un 
picior proptit în peretele bucătăriei 
doamnei Tubbs, în timp ce voi, bărbaţii, 
care ieri n-aţi găsit timp să puneţi câteva 
întrebări  afurisitului ăluia de negru 
bătrân, aşa că aseară a trebuit să stea de 
vorbă cu un băiat, cu un copil... 

Unchiul nu răspunse. Şeriful se aplecă 
pe fereastră, respirând cu suspine adânci; 
nu respira cu putere, ci doar aşa cum s-ar 
părea că trebuie să respire un bărbat 
voinic. Domnişoara Habersham spuse: 

— Du-mă întâi acasă. Am câte ceva de 
cârpit. N-am să stau toată dimineaţa acolo 
fără să fac nimic, pentru ca doamna Tubbs 
să se socotească obligată să stea de vorbă 
cu mine. Du-mă întâi acasă. Mi-am dat eu 
seama de-acu un ceas în ce grabă şi zor 
mare sunteţi, şi dumneata şi domnul 
Hampton, dar atâta vreme poţi să mai 
pierzi. Aleck Sander poate să-mi ducă 
furgoneta la închisoare, când se duce la 
şcoală, şi s-o lase în faţă, la poartă. 

— Bine, făcu unchiul. 


Capitolul 6 


O conduseră deci pe  domnişoara 
Habersham acasă, dincolo de marginea 
oraşului, prin dumbrava de cedri 
neîngrijită, plină de lăstari, până la 
peristilul nevopsit, unde ea cobori şi intră 
în casă, străbătând-o probabil de-a 
dreptul, fără să se oprească măcar, pentru 
că îi auziră îndată glasul de undeva din 
fund, ţipând la careva - probabil la 
bătrânul negru, care era frate cu Molly şi 
cumnat cu Lucas - cu vocea ei puternică, 
forţată şi puţin cam stridentă din cauza 
nesomnului şi a oboselii, apoi se întoarse, 
aducând o cutie mare de carton plină cu 
rufe  necălcate,  pânzeturi jilave şi 
mototolite şi ciorapi, şi se urcă din nou în 
maşină şi se întoarseră în piaţa publică, 
străbătând străzile răcoroase şi liniştite la 
acea oră matinală, printre casele mari, de 
lemn vechi şi dărăpănate, de pe vremea 
întemeierii Jeffersonului, aşezate, ca şi 
casa domnişoarei Habersham, în poieniţe 
neîngrijite, cu iarbă deasă şi sălbăticită, 
cu copaci bătrâni şi cu arbuşti parfumaţi 
şi  înfloriţi, cu rădăcinile întinse şi 


încurcate, întreţesute (cei mai mulţi dintre 
oamenii sub 50 de ani nu mai ştiau nici 
cum le spune), şi chiar când în case 
locuiau copii, păreau să fie bântuite de 
umbre de femei, de femei bătrâne, 
nemăritate, şi de văduve, care mai 
aşteptau şi acum, după şaptezeci şi cinci 
de ani, ca telegraful cu semafoare să le 
aducă ştiri despre bătăliile ce se 
desfăşurau în Tennessee, în Virginia şi în 
Pennsylvania, case care nici măcar cu faţa 
la stradă nu mai erau, ci doar trăgeau cu 
ochiul la ea, peste umerii zilei de 
poimâine, adică peste umerii căsuţelor 
mici, curăţele, cu un singur cat, ca în 
Florida şi în California, frumos aşezate, cu 
garaje care să li se potrivească, pe 
parcelele lor cochete, cu iarba tunsă şi cu 
brazde migălite cu flori, câte trei sau 
patru căsuțe acum, formând un mic 
cartier pe-un loc care cu douăzeci şi cinci 
de ani mai înainte ar fi fost socotit cam 
îngust pentru o peluză mai cumsecade 
pentru o faţadă, în care locuiau perechi 
mai înstărite de tineri căsătoriţi, având 
câte doi copii (imediat ce-şi puteau 
permite acest lux) şi automobil, înscrişi la 


clubul de golf şi la clubul de bridge, 
membri la Rotary club” şi la Camera de 
Comerţ, utilaţi cu fel de fel de aparate 
electrice de gătit brevetate şi frigidere şi 
aspiratoare de praf, deservite de bone de 
culoare, curăţele şi nostime, cu bonete 
scrobite, care vorbeau unele cu altele la 
telefon de la casă la casă, în vreme ce 
soțiile, în sandale şi pantaloni şi cu 
unghiile de la picioare vopsite, pufăiau din 
țigarete pătate cu ruj peste sacoşele cu 
târguieli la băcăniile sucursale ale marilor 
magazine şi la drugstores. 

Aşa ar fi fost, sau ar fi trebuit să fie; într- 
o duminică poate că ar fi trecut peste 
asta, ar fi acceptat o zi când să n-aibă pe 
nimeni care să bage şi să scoată din priză 
aspiratoarele zumzăitoare şi să întoarcă 
butoanele maşinilor de gătit, ca într-o zi 
liberă sau de concediu sau la vreo ocazie, 
de pildă la un botez sau la un picnic sau la 
o înmormântare, dar azi era luni, o zi nouă 
într-o săptămână nouă, se isprăvise cu 
odihna şi cu nevoia de a omori timpul şi a 
27 Club organizat după modelul lojilor masonice cu 


rituri de iniţiere, semne de recunoaştere etc. - foarte 
răspândite în S.U.A. 


învinge plictiseala, copiii erau  gătiţi 
pentru şcoală, iar soţul, şi tatăl, pentru 
prăvălie sau birou sau pentru umblat 
încoace şi-ncolo pe lângă biroul telegrafic, 
„Western Union”, unde în fiecare oră 
soseau ştiri privind cursul bumbacului; se 
apropia vremea micului dejun, şi zarva, 
agitația infernală a exodului, şi totuşi nu 
văzuseră încă niciun negru - nici pe 
negresele tinere, cu părul descreţit la 
coafor, fardate, cu rochii de dimineaţă 
cochete,  ţipătoare, cumpărate de la 
magazinele cu vânzare prin 
corespondenţă, care, până nu intrau în 
bucâtăriile albe, nu şi-ar fi pus pentru 
nimic în lume bonetele şi şorţurile luate 
de la bazarul „Harper”; nici pe cele mai 
bătrâne, purtând rochii de stambă sau de 
bumbac, făcute în casă, lungi până la 
călcâie, peste care puneau de dimineaţa 
până seara şorţuri mari, dintr-o bucată, 
făcute tot în casă, aşa că acestea nu mai 
erau un simbol, ci un obiect de 
îmbrăcăminte; nici măcar pe bărbaţii care 
ar fi trebuit că cosească peluza şi să tundă 
gardul viu; nici măcar echipele de 
măturători de stradă ale salubrităţii (acum 


traversau piaţa), care ar fi trebuit să spele 
trotuarul cu furtunul şi să măture ziarele 
de duminică şi pachetele de ţigări 
aruncate pe jos, acum străbâtuseră piaţa 
şi se opriseră la închisoare, unde unchiul 
cobori şi el şi o însoţi pe domnişoara 
Habersham pe alee, urcând cu ea treptele 
şi intrând prin uşa încă deschisă, prin 
care el putu să vadă încă scaunul gol al lui 
Legate, tot proptit de perete, şi se smulse 
din nou, cu totul, din bezna lungă, 
molatică,  nesfârşită,  copleşitoare a 
somnului ca să constate, ca de obicei, că 
timpul nu trecuse, unchiul tocmai îşi 
punea pălăria la loc pe cap şi apucase să 
se întoarcă pe alee înapoi la maşină. Apoi 
se opriră acasă, Aleck Sander sări jos şi 
dispăru, pieri după casă, şi atunci el zise: 

— Nu. 

— Ba da, zise unchiul. Trebuie să te duci 
la şcoală. Sau, şi mai bine, bagă-te în pat 
şi dormi... Da, adăugă unchiul brusc, şi 
Aleck Sander la fel; şi el trebuie să stea 
astăzi acasă. Pentru că despre treaba asta 
nu trebuie să se ştie niciun cuvânt până 
nu terminăm cu totul. Inţelegi de ce. 

Dar el nici nu asculta, el şi unchi-su nu 


vorbeau despre acelaşi lucru, nici chiar 
când spuse „Nu” din nou, şi unchiul, care 
coborâse din maşină şi se îndrepta spre 
casă, se opri şi întoarse capul spre el şi 
apoi rămase locului, privindu-l îndelung, şi 
pe urmă îi zise: 

— In treaba asta am impresia că punem 
carul înaintea boilor, nu? Eu sunt cel care 
ar trebui să te întreb pe tine dacă mă pot 
duce. 

Pentru că el se gândea la maică-sa, nu 
că şi-ar fi amintit de ea acum, de fapt îşi 
amintise de ea acum cinci minute, când 
traversaseră piaţa, şi lucrul cel mai simplu 
din lume ar fi fost să fi coborât acolo din 
maşina unchiului şi să se fi dus să se 
aşeze în maşina şerifului şi să aştepte pur 
şi simplu până vor fi gata să se întoarcă la 
capelă, şi probabil că se şi gândise la asta, 
şi dacă n-ar fi fost atât de epuizat şi de 
descompus şi de amorţit de nesomn, 
pesemne că ar fi şi făcut-o, căci ştia că de 
astă dată nu i-ar fi putut ţine piept nici 
chiar dacă ar fi fost perfect odihnit; faptul 
că o biruise de două ori în unsprezece ore, 
o dată pe ascuns şi o dată prin 
surprindere şi rapiditate, îl condamna la o 


înfrângere totală şi la derută: medita la 
ideile naive şi puerile ale unchiului despre 
şcoală şi despre culcat, când era iminent 
acest atac impalpabil şi implacabil, şi 
unchiul îi citi şi de astă dată gândurile, 
stând lângă maşină, privindu-l o clipă, cu 
compâtimire şi fără speranţă, căci cu 
toate că era un burlac de 50 de ani şi 
trăise treizeci şi cinci liber de dominaţia 
femeii, ştia şi el, avea în minte cum va 
invoca pretextul învățatului şi al epuizării 
fizice, numai că o va face cu ceva mai 
puţină vehemenţă decât dacă ar fi vorba 
să-l înlăture; ştia că nu va mai voi să dea 
ascultare nici motivelor raţionale, care 
pledau să rămână acasă, şi nici celorlalte 
- datoria cetăţenească sau pur şi simplu 
simţul de dreptate sau omenie sau datoria 
de a salva o viaţă, sau grija pentru pacea 
sufletului lui nemuritor - care pledau să 
plece. Unchiul zise: 

— Bine. Hai. Vorbesc eu cu ea. 

El făcu o mişcare, dând să iasă din 
maşină; spuse deodată, încet, uluit nu de 
lipsa oricărei speranţe, ci de imensitatea 
deznădejdii pe care o putea suporta: 

— Eşti însă numai unchiul meu. 


— Sunt mai rău decât atât, zise unchiul. 
Sunt doar un simplu bărbat. 

Apoi unchiul îi citi din nou gândul: 

— Foarte bine. Am să vorbesc şi cu 
Paralee. Aceeaşi situaţie şi-acolo; s-ar 
părea că sentimentul matern nu ţine 
seama de culoarea pielii. 

Şi unchiul probabil că se gândea şi el 
cum nu numai că nu le puteai învinge: nu 
puteai nici măcar să descoperi la timp 
câmpul de bătaie şi să te recunoşti învins 
înainte ca ele să-l fi schimbat din nou; îşi 
amintea, se împlineau doi ani de atunci, el 
izbutise în cele din urmă să fie admis în 
echipa de fotbal a liceului, adică nu, 
reuşise, sau fusese selecționat în echipă, 
să joace într-o deplasare, pentru că 
jucătorul titular se rănise la antrenament 
sau căzuse la examen, sau poate că nu-l 
lăsa mama lui să plece, ceva, în fine, 
uitase exact ce anume, pentru că fusese 
prea ocupat toată joia aceea şi vinerea 
frământându-şi în zadar creierii cum să 
spună mamei că pleacă la Mottstown să 
joace în echipa şcolii, până absolut în 
ultimul moment, când trebuia să-i spună 
ceva şi i-a spus-o: cu insolenţă; dar a ieşit 


bine, pentru că s-a întâmplat să fie de faţă 
şi tata (deşi nu contase pe asta, nu că n-ar 
fi făcut-o, dar prea era necăjit şi încurcat 
de un amestec de enervare şi de ruşine, 
precum şi de ruşinea de a fi enervat şi 
ruşinat, ca să se mai gândească la aşa 
ceva... strigase la ea la un moment dat: 
„Ce-i de vină echipa că sunt singurul tău 
copil!”), şi plecă în acea după-amiază de 
vineri cu echipa, simțindu-se cum îşi 
închipuia el că ar trebui să se simtă un 
soldat când se smulge din braţele mamei 
sale, care îl îmbrăţişează, pentru a se 
duce să lupte într-o bătălie pentru vreo 
cauză nenorocită; ea l-ar plânge, fireşte, 
dacă ar cădea, şi l-ar privi din nou în faţă 
dacă n-ar cădea, dar între ei va dăinui 
pentru totdeauna, de neşters, umbra 
veche, veşnic proaspătă şi eternă; aşa că 
toată noaptea aceea de vineri, încercând 
să doarmă într-un pat străin, şi toată 
dimineaţa de a doua zi, aşteptând să 
înceapă meciul, socotise că ar fi fost mai 
bine pentru echipă dacă n-ar fi venit, 
pentru că probabil era mult prea 
preocupat ca să mai fie bun la ceva: până 
când auzi primul fluier, şi după aceea 


întruna, chiar şi când se afla la pământ, 
sub masa grămădită a ambelor echipe, cu 
mingea strânsă la piept şi gura şi nările 
pline de pulberea de lapte de var uscat 
care trasa linia porţii, el auzi şi recunoscu 
dintre toate vocea aceea stridentă, 
triumfătoare şi însetată de sânge, şi în 
cele din urmă prinse curaj şi îi veni inima 
la loc văzând-o în mulţime, în fruntea 
tuturor, nu şezând în tribună, ci printre 
cei care alergau pe tuşă încoace şi-ncolo, 
urmărind fiecare minge; apoi, în maşină, 
atunci seara, când se întorceau la 
Jefferson, el în faţă, între şoferul angajat 
de ocazie şi mama, şi trei dintre ceilalţi 
jucători în fund, şi auzi glasul ei tot aşa de 
mândru şi de senin şi de nemilos cum ar fi 
putut fi şi-al lui: „Te mai doare braţul?”... 
şi intrând în hol şi descoperind de-abia 
atunci că el se aşteptase s-o găsească tot 
acolo, chiar lângă uşa din faţă, cu părul 
despletit şi în cămaşă de noapte, şi chiar 
dacă el s-ar fi întors după trei ore 
plângând neîntrerupt şi fără sfârşit. Dar în 
loc de asta, tatăl său venea vociferând din 
sufragerie, continuând să vocifereze chiar 
şi după ce unchiul îi urlă aproape în faţă: 


— Charley! Charley! Aşteaptă puţin: Ce 
dracu! 

Şi de-abia după aceea, mama, complet 
îmbrăcată pentru oraş acum, sprintenă şi 
aferată, stăpână pe sine, apăru în hol 
venind din fund, din bucătărie, spunând 
tatălui său, fără măcar să ridice glasul: 

— Charley, du-te şi termină-ţi micul 
dejun. Paralee nu se simte bine astăzi şi 
nu vreau să-şi piardă toată dimineaţa 
ţinându-ţi mâncarea caldă. Apoi către el - 
cu figura aceea tandră, neschimbată, 
intimă, pe care i-o ştia de când era, şi deci 
nici n-ar fi putut să o descrie unui străin 
aşa ca acesta să o poată recunoaşte (şi 
nici el n-ar fi putut s-o recunoască din 
descrierea altcuiva, oricine ar fi fost), ci 
doar vioaie, calmă şi chiar puţin distrată 
acum, şi lamentarea era lamentare numai 
pentru că aşa se învățase să vorbească: 
Nu te-ai spălat încă pe faţă. 

Şi fără să se oprească măcar să vadă 
dacă o urmează, urcă scările şi intră în 
baie, deschise robinetul şi-i puse săpunul 
în mână şi stătu cu prosopul întins 
aşteptând, chipul familiar cu expresia 
familiară de uluire şi de protest şi 


îngrijorare şi de împotrivire neînduplecată 
pe care o avusese de fiecare dată când el 
făcuse ceva care îl îndepărta cu un pas de 
copilărie; când unchiul i-a dat poneiul 
acela de Shetland, cineva l-a învăţat să 
facă sărituri de optsprezece şi de douăzeci 
şi patru de țoli, şi când tata i-a dăruit 
prima puşcă adevărată, care trăgea cu 
pulbere veritabilă, şi în după-amiaza când 
băiatul de grajd l-a adus pe Highboy într- 
un camion, şi când el l-a încălecat pentru 
prima oară, şi Highboy s-a ridicat în două 
picioare, şi mai auzea şi acum ţipătul 
mamei şi vocea calmă a băiatului de grajd 
care spunea: „Când mai face aşa, daţi-i 
una tare-n cap. N-aveţi nevoie să cadă pe 
spate peste dumneavoastră”, dar din 
neatenţie, sau din deprindere îndelungată, 
muşchii îşi luau vechea lor expresie, tot 
aşa cum, doar din neatenţie şi obişnuinţă, 
vocea luase de mult învechitul fel de a 
vorbi plângăreţ, pentru că acum era în ea 
încă ceva - acelaşi lucru din maşină în 
după-amiaza aceea când a spus: „Nu te 
mai doare deloc braţul, nu-i aşa”?”, şi 
amintirea celeilalte după-amiezi, când, 
întorcându-se acasă, tata îl găsise sărind 


cu Highboy peste adăpătoarea de beton 
din curte şi pe maică-sa stând rezemată 
de gard şi privind, şi urmase o dezlănţuire 
de furie şi supărare, şi de data asta mama 
intervenise cu glas calm: „De ce nu? 
Troaca nu-i nici pe departe atât de înaltă 
ca fleacurile alea de obstacole pe care i le- 
ai cumpărat tu şi care nici măcar nu-s 
bătute-n cuie”, aşa că, deşi ameţit de 
nesomn, îi recunoscu vocea şi îşi întoarse 
faţa şi mâinile ude, de pe care picura apa, 
şi strigă la ea cu o insolenţă uluitoare, de 
necrezut: 

— Dumneata n-ai să mergi! Nu se poate 
să mergi! 

Apoi, ameţit de nesomn, dându-şi seama 
de naivitatea infatuată a cuiva, oricine-ar 
fi fost, care ar fi încercat să folosească 
viclenia faţă de ea în orice chestiune şi 
jucându-şi cu disperare ultima carte, 
adăugă: 

— Dacă te duci dumneata, atunci eu nu 
mă mai duc! Auzi ce spun? Eu nu mă mai 
duc! 

— Şterge-te pe obraz şi piaptănă-te, zise 
ea. Pe urmă vino jos să-ţi bei cafeaua. 

Dar a mai avut de furcă. După toate 


aparențele, şi cu Paralee lucrurile se 
aranjaseră, pentru că unchiul stătea lângă 
telefon în hol când el intră în sufragerie, 
tata însă începu să vocifereze din nou încă 
înainte de a se fi aşezat la masă: 

— De ce dracu nu mi-ai spus aseară? Să 
nu te mai prind... 

— Pentru că nici nu l-ai fi crezut, îi 
reteză unchiul vorba venind din hol. Nici 
nu l-ai fi ascultat. Numai o femeie bătrână 
şi doi copii au fost în stare să creadă 
adevărul pentru simplul motiv că era 
adevărul, spus cuiva capabil de milă, de 
un bătrân vrednic de milă şi de încredere 
aflat în încurcătură, cu toate că de fapt 
niciunul dintre ei nu l-a crezut. Pentru că 
la început, zise unchiul cu faţa spre el 
acum, nu l-ai crezut nici tu. Când ai 
început tu cu adevărat să crezi în spusele 
lui? Când ai ridicat capacul coşciugului, 
nu-i aşa? Vreau să ştiu, vezi tu? Poate că 
nici eu nu-s chiar atât de bătrân ca să nu 
mai pot învăţa. Când ai început să-l crezi? 

— Nu ştiu, răspunse el. 

Nu ştia. I se părea că-i dăduse crezare 
de la început. Apoi i s-a părut că în fond 
nu l-a crezut niciodată pe Lucas. Apoii s-a 


părut că nici nu se întâmplase nimic şi se 
smulse încă o dată, fără a face nicio 
mişcare, din mlaştina lungă, adâncă a 
somnului, dar acum pentru o bucată de 
timp puţin mai lungă, în orice caz, 
câştigase ceva, destul ca să poată sta 
treaz o bucată de vreme, ceva ca tabletele 
acelea mai mici chiar decât un nasture de 
cămaşă, dar conţinând destulă insomnie 
concentrată ca să ajungă în oraşul 
următor, pe care le luau şoferii de 
camioane noaptea, pentru că mama se 
afla acum în odaie, sprintenă şi calmă, 
punându-i ceaşca de cafea în faţă într-un 
fel în care, dacă în locul ei l-ar fi servit 
Paralee, ar fi spus că i-a vărsat-o pe el: şi 
din pricina ei, a cafelei, nici tata, nici 
unchiul nu se uitaseră măcar la ea, tata, 
dimpotrivă, izbucnise: 

— Cafea? Ce dracu-i asta? Credeam că 
ne-am înţeles când ai acceptat, în fine, ca 
Gavin să-i cumpere calul că n-o să ceară şi 
n-o să capete nicio linguriţă de cafea până 
nu-mplineşte optsprezece ani. 

Şi maică-sa, fără să asculte măcar, cu- 
aceeaşi mână, în acelaşi chip, jumătate 
împins, jumătate  trântit, îi puse la- 


ndemână cana cu frişcă şi zaharniţa şi, 
întorcându-se spre bucătărie, spuse cu 
vocea ei nu chiar repezită, nici enervată, 
doar vioaie: 

— Bea. Am şi întârziat. 

Şi acum o priviră pentru prima oară: era 
gata îmbrăcată, cu pălăria pe cap, ţinând 
sub braţ coşuleţul de paie din care, de 
când îşi putea aduce el aminte, scosese şi 
cârpise ciorapii lui şi ai tatălui lui şi ai 
unchiului, la început însă unchiul n-a 
văzut decât pălăria şi împărtăşi şi el 
aceeaşi uluire înspăimântată pe care o 
resimţise el în baie. 

— Maggie! izbucni unchiul. Nu se poate! 
Charley... 

— Nici n-am de gând, zise mama, fără să 
se oprească măcar. De data asta voi, 
bărbaţii, o să săpaţi. Eu mă duc la 
închisoare; între timp, ajunsese în 
bucătărie, şi glasul ei se auzea de acolo. 
N-o s-o las pe domnişoara Habersham să 
şadă singură acolo şi tot ţinutul să caşte 
gura la ea. Indată ce termin de aranjat cu 
Paralee ce să facă pentru prânz o să... 

Glasul ei nu se stinse, nu pieri: încetă, se 
întrerupse: pentru că nu se mai gândea la 


ei, însă tatăl mai încercă o dată: 

— Trebuie să se ducă la şcoală. 

Dar nici unchiul nu mai asculta. 

— Poţi să conduci furgoneta domnişoarei 
Eunice, nu-i aşa? îl întrebă unchiul. La 
şcoala rezervată negrilor cursurile sunt 
suspendate, deci Aleck Sander n-o să aibă 
unde merge, aşa că poate s-o lase la 
închisoare. Şi chiar dac-ar fi şcoală, mă- 
ndoiesc că Paralee o să-l lase să 
traverseze curtea din faţă toată 
săptămâna viitoare. 

Apoi ieşi la iveală că unchiul totuşi îl 
auzise pe tata sau că se hotărâse să-i 
răspundă: 

— Nici pentru albi n-o să fie şcoală, 
pentru că băiatul ăsta l-a ascultat pe 
Lucas, ceea ce eu n-am vrut să fac, şi pe 
domnişoara Habersham, ceea ce iarăşi eu 
n-am făcut. Ei? zise unchiul. Poţi să te mai 
ţii treaz pân-atunci? Ai să poţi să moţăi 
după ce-om ajunge pe şosea. 

— Da, pot, sir, zise el. 

Aşa că bāu cafeaua; şi săpunul şi apa şi 
frecatul cu prosopul îl treziseră destul ca 
să-şi poată da seama că nu-i place şi că nu 
voia s-o bea, dar nu destul ca să-l 


determine să facă cel mai simplu lucru 
care era de făcut în chestia asta: adică să 
n-o bea: gusta, sorbea, apoi mai punea 
zahăr, până când amândouă - cafeaua şi 
zahărul - încetară de a mai fi ce fuseseră 
şi deveniră un amestec greţos, amar, 
dulceag, din ce aveau mai rău amândouă, 
până când unchiul zise: 

— Termină dracului odată cu asta! 

Şi se sculă şi se duse la bucătărie, de 
unde veni cu o cratiţă de lapte cald şi cu o 
ceaşcă mare şi răsturnă cafeaua în ceaşcă 
şi turnă lapte fierbinte peste ea şi zise: 

— Dă-i drumu’! Nu te mai gândi. Bea-o, 
şi gata. 

Aşa şi făcu: din ceaşca pe care o ţinea cu 
amândouă mâinile bău cum ar fi băut apă 
dintr-o sticlă, de-abia dacă-i simţea gustul, 
şi tatăl tot se mai lăsa niţel pe spate în 
scaun, privindu-l şi vorbind, întrebându-l 
cât de tare se speriase Aleck Sander şi 
dacă nu se speriase el mai tare decât 
Aleck Sander, şi dacă nu cumva numai 
orgoliul lui nu-l lăsase s-o arate în faţa 
unui negru şi că acum putea să 
mărturisească adevărul, spunând că dacă 
n-ar fi fost domnişoara Habersham să-i 


împingă, niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit 
să se atingă de mormânt pe întuneric, nici 
măcar să ridice florile; unchiul îl 
întrerupse: 

— Nu ţi-a spus chiar Aleck Sander, 
atunci, că mai umblase cineva la 
mormânt, pe zorite, nu? 

— Da, sir, zise el. 

Şi unchiul zise: 

— Ştii la ce mă gândesc acum? 

— Nu, Sir. 

— Imi pare bine că Aleck Sander n-a 
putut pătrunde întunericul de-a binelea ca 
să poată spune numele omului care venea 
la vale pe colină, ducând ceva în faţa lui 
pe catâr. 

Şi el îşi aminti atunci cum toţi trei se 
gândiseră la asta, dar niciunul n-o 
spusese: stăteau aşa, fără să se vadă unul 
pe altul, peste căscătura de smoală, 
nepăâtrunsă, a gropii. „Astupaţi-o”, zisese 
domnişoara Habersham. 

Au astupat-o, ţărâna fărâmiţată (de cinci 
ori până acum) prăvălindu-se mult mai 
repede în groapă decât o scoseseră afară, 
părea însă că durează o eternitate, în 
lumina plăpândă, străvezie, a stelelor, 


plină de şuierul neîntrerupt al pinilor 
neclintiţi de vânt, vast murmur nedomolit 
nu de uimire, ci de atenţie, de veghe, de 
curiozitate: amorală, indiferentă, 
detaşată, inexorabilă. 

„Puneti florile la loc”, le spusese atunci 
domnişoara Habersham. „Durează prea 
mult”, obiectase el. „Puneţi-le la loc”, 
repetase domnişoara Habersham. 

Şi le-au pus. 

„Mā duc să iau calul, zisese el. 
Dumneavoastră şi cu Aleck Sander... 
„Mergem cu toţii”, îi tăiase vorba 
domnişoara Habersham. 

Aşa că au adunat uneltele şi frânghia 
(lanterna n-o mai întrebuinţaseră), şi 
Aleck Sander strigase: „Staţi!” 

Găsise pe pipăite scândura pe care o 
folosise drept lopată şi o luă şi o duse, 
reuşind s-o pună la loc lângă capelă, iar el 
il dezlegă pe Highboy şi-i ţinu scara, dar 
domnişoara Habersham zisese: „Nu. Să-l 
ducem de căâpăstru. Aleck Sander să 
meargă exact în urma mea şi dumneata 
exact în urma lui Aleck Sander şi să duci 
calul de câpăstru.” „Am fi mers mai 
repede dacă...” încercase el din nou. 


Dar nu-i vedeau faţa: numai silueta 
dreaptă, subţire, umbra, pălăria, care pe 
capul oricui altcuiva nici n-ar fi arătat 
măcar a pălărie, dar pe-al ei şi pe-al 
bunicii arăta exact cum trebuie, şi ea nu 
vorbea tare, nu mult mai tare decât 
respira, ca şi cum nici n-ar fi mişcat 
buzele, nu se adresa cuiva, ci pur şi 
simplu murmura: „Ăsta-i cel mai bun lucru 
de făcut. Nu văd ce s-ar putea face 
altceva.” „Poate c-ar fi mai bine să 
mergem în rând”, zisese el tare, prea tare, 
de două ori mai tare decât avusese 
intenţia sau se gândise măcar să zică. 

Glasul lui trebuie să se fi auzit la 
kilometri, mai ales într-un colţ de ţară ca 
ăsta, trează la disperare şi alarmat de 
neadormitul şuier al pinilor, pe care 
Paralee, probabil, şi Ephraim, cu 
siguranţă, şi Lucas, şi el, l-ar fi numit 
„Minunea” pinilor. Acuma domnişoara 
Habersham se uita la el. Îi simţea privirea. 

„Mamei tale n-am să fiu niciodată în 
stare să-i explic, dar Aleck Sander n-avea 
absolut nimic ce căuta aici, zisese ea. Voi 
veniţi amândoi exact în urma mea şi lăsaţi 
calul după voi!” 


Şi se întorsese şi pornise, deşi, la ce 
bun, el nu-şi dădea seama, deoarece, 
pentru el însuşi, cuvântul „ambuscadă” 
însemna „din flanc, dintr-o parte”: şi o 
luaseră unul în spatele altuia, coborând în 
monom colina spre locul unde Aleck 
Sander trăsese furgoneta în tufişuri; şi 
gândise: Dac-aş fi fost în locul lui, aici aş fi 
pus-o, şi chiar acolo se afla. Ea zisese iar: 
„Aşteptaţi.” „Cum o să puteţi să mai 
rămâneţi în fruntea noastră dacă nu stăm 
laolaltă?” zisese el. 

Şi de data asta dânsa nu spusese nici 
măcar: „Asta-i tot ce cred că-i de făcut”, ci 
doar se oprise locului, aşa că Aleck 
Sander trecuse pe lângă ea, intrase între 
tufişuri şi pornise furgoneta şi dăduse 
îndărăt până jos la poalele colinei cu 
motorul mergând, dar cu farurile stinse, şi 
ea zisese: „Leagă-i frâiele şi dă-i drumul. 
N-o să vină acasă?” „Sper”, îngânase el şi 
se ridicase de la volan. „Atunci legaţi-l de- 
un copac, zisese ea. O să venim înapoi să-l 
luăm îndată după ce vom fi vorbit cu 
unchiul dumitale şi cu domnul 
Hampton...” „Atunci o să ne putem uita cu 
toții după el cum aleargă pe drum după 


vreun cal sau vreun catâr”, mormăise 
Aleck Sander. Ambalase motorul şi apoi îl 
lăsase din nou în ralanti. „Hai, urcaţi-vă. 
Sau e cineva aici şi ne pândeşte, sau nuii, 
şi dacă nu-i, e-n regulă, şi dacă e, s-a ars 
că ne-a lăsat s-ajungem la furgonetă!” 
„Atunci vii călare, după furgonetă, zisese 
ea. O să mergem încet...” „Nu, făcuse 
Aleck Sander şi se aplecase în afară. Dă-i 
drumu’! Tot o să trebuiască sā vă 
aşteptăm când ajungem în oraş.” 

Aşa că - n-aveau nevoie să-l zorească - 
coborâse colina cu Highboy, ţinându-i 
doar capul sus; farurile furgonetei se 
aprinseseră şi începuseră îndată să mişte, 
şi odată ajuns pe teren plat, pe distanţa 
scurtă până la şosea, Highboy încercase s- 
o ia la goană, dar el îl ţinuse până îl 
scosese în şosea; din spate farurile 
furgonetei măturau totul în dreapta şi în 
stânga pe când cobora spre terenul plat, 
şi apoi, când încetinise lângă şanţ, 
Highboy începuse să gonească 
zdrângănindu-şi zăbala ca de obicei, 
gândind, ca de obicei, că dacă mai 
încearcă o dată să mestece şi să scuipe 
zăbala, o va împinge înainte destul ca s-o 


poată prinde în dinţi, şi-acum alerga, şi 
farurile furgonetei săriseră şi ele pe 
şosea, şi din opt lovituri surde de copită 
trecuseră podul şi se aplecase pe vântul 
negru şi-l lăsase în voie; farurile 
furgonetei nici nu se mai zăriseră măcar 
cale de o jumătate de milă întreagă, şi 
apoi îl domolise într-un trap spornic, dur, 
şi străbătuse aproape o milă până să-l 
ajungă şi să-l întreacă maşina, şi lumina 
rubinie din spate se micşorase şi se 
dusese şi-apoi pieri, dar cel puţin ieşise 
dintre pini, scăpase de murmurul acela 
confuz, atent, obsedant, nepăsător, 
necruţător, care parcă spunea întregii 
lumi înconjurătoare: „Uite! Uite!” Dar, la 
urma urmei, ei veşnic spuneau asta 
undeva şi cu siguranţă că era destulă 
vreme de când o tot spuneau ca s-o fi 
putut auzi până acum tot Sectorul 4 şi 
Gowrieii, şi Ingrumii, şi  Workittii, şi 
Fraserii, şi toţi, aşa că n-o să se mai 
gândească la asta, aşa că acum nu se mai 
gândi la asta, toate se adunară în aceeaşi 
străfulgerare în care îşi reamintise de 
asta, sorbind ultimul strop din ceaşcă şi 
punând-o jos, în timp ce tatăl se ridica de 


la masă mai mult sau mai puţin pripit, 
târşind picioarele scaunului pe duşumea, 
împingându-l înapoi şi spunând: 

— Aş face mai bine să mă duc să-mi văd 
de treabă. Careva dintre noi tot trebuie să 
scoată o bucată de pâine cât timp voi 
ceilalţi vă jucaţi de-a hoţii şi vardiştii. 

Şi ieşi; şi cafeaua avusese probabil 
vreun efect asupra a ceea ce numea el 
procesele sale de gândire sau, în orice 
caz, procesele a ceea ce lumea numea 
gândire, pentru că acum ştia că resortul 
atitudinii tatălui era furia - furia care 
constituia descărcare şi trebuia să se 
manifeste într-un fel, şi alesese această 
formă nu pentru că ar fi vrut să-i interzică 
să se ducă, ci pentru că n-avusese prilejul 
să-i interzică, forma contestării ironice 
pseudodispreţuitoare a curajului lui şi-al 
lui Aleck Sander, care, fără a clipi, 
profanaseră un mormânt în miez de 
noapte, precum şi a voinţei domnişoarei 
Habersham, în realitate defăimând în mod 
grosolan întreaga afacere, reducând-o la 
dimensiunile unei vânători de vrăjitoare, 
la o grădină de copii: ceea ce probabil că 
era o simplă formă masculină de a refuza 


să creadă că el ar fi ajuns, aşa cum 
spusese unchiul, destul de mare ca să se 
încheie singur la pantaloni, aşa că auzind- 
o pe mama venind de la bucătărie, îl goni 
pe tată-său din gânduri şi îşi împinse 
scaunul înapoi şi se ridică şi el, când, 
deodată, îşi dădu seama că efectul cafelei 
era cu mult mai puternic decât ştiuse el, 
dar nimeni nu-l prevenise că producea 
halucinaţii, ca opiul sau cocaina: vedea, 
observa cum zgomotul şi zarva stârnite de 
tatăl său se eclipsau, piereau ca fumul sau 
ca ceața în care sufli, dezvăluind şi 
demascând pe omul care-i dăduse viaţă şi 
care-l privea acum de dincolo de abisul 
fără de punte al zămislirii nu numai cu 
dreaptă mândrie, dar şi cu pizmă; ceea ce 
era contrafăcut acum era autoflagelarea 
retorică şi voită a unchiului, şi tatăl său 
rodea la osul veritabil, amar, iremediabil a 
tot ceea ce era nepotrivire cu timpul, fiind 
născut prea devreme sau prea târziu ca să 
mai aibă 16 ani şi să străbată în galop, 
prin beznă, zece mile ca să scape capul 
unui negru bătrân şi insolent şi fără 
prieteni. 

Dar cel puţin era treaz. Cafeaua izbutise 


măcar atâta lucru. Ar mai fi avut nevoie să 
moţăie puţin, dar acum nu mai putea; 
dorinţa de somn dăinuia, dar ceea ce avea 
acum de combătut şi de doborât era 
insomnia. Trecuse de 8; tocmai se 
pregătea să pornească furgoneta 
domnişoarei Habersham de la marginea 
trotuarului, când trecu un autobuz şcolar 
de-al comitatului, şi acum strada avea să 
se umple de ţânci acum, gata şi ei pentru 
dimineaţa de luni, cu cărţi şi cu punguliţe 
de hârtie cu gustarea pentru recreaţie, şi 
în urma autobuzului veneau un şir de 
maşini şi de camioane pline de sus până 
jos de noroi de la ţară şi de praf, un şir 
atât de continuu şi de neîntrerupt, încât 
până să poată el măcar să intre în şir, 
unchiul şi mama vor fi de mult la 
închisoare, pentru că lunea era zi de târg 
şi se vindeau vite la licitaţie în şoproanele 
din spatele pieţei, şi vedea maşinile şi 
camioanele goale înghesuite pe mai multe 
rânduri de-a lungul trotuarului, din faţa 
tribunalului, ca godacii la troaca cu 
mâncare; şi bărbaţii, cu bastoanele lor de 
negustori de vite, nici nu se opreau măcar 
să le privească, şi tăind piaţa în curmeziş 


şi luând-o pe alee, se duceau de-a dreptul 
la şoproane, să mestece tutun şi ţigări 
neaprinse, trecând de la un ţarc la altul, 
în duhoarea de amoniac a băligarului şi a 
unsorilor, în mugetul viţeilor şi tropăitul şi 
nechezatul cailor şi catârilor, strecurându- 
se printre căruţe vechi, de ocazie, şi piese 
de plug şi puşti şi hamuri şi ceasornice, şi 
numai femeile (doar vreo câteva, pentru 
că, spre deosebire de sâmbătă, zilele de 
târg de vite sunt zile ale bărbaţilor) 
rămâneau prin piaţa publică şi pe la 
prăvălii, aşa încât, cu excepţia maşinilor şi 
camioanelor, piaţa însăşi avea să rămână 
pustie până se vor întoarce bărbaţii, 
pentru o oră, la prânz, să se întâlnească 
cu ele prin cafenele şi restaurante. 

Apoi, deodată, se smuci, de astă dată nu 
era un reflex şi nici măcar o tresărire din 
somn, ci din hipnoza lumii închipuirilor, 
pe care o transportase cu sine afară din 
casă în bătaia soarelui strălucitor, chiar şi 
la volanul furgonetei, pe care până 
noaptea trecută nu ştia nici a cui e, dar 
care de noaptea trecută devenise o parte 
tot atât de indelebilă din memoria şi din 
viaţa sa ca şi respiraţia, aşa cum vor 


rămâne în vecii vecilor şi fâşâitul ţărânii 
luate în lopată sau hârşâitul lamei 
metalice pe un coşciug de brad, printr-un 
vid miraculos în care nu numai că noaptea 
trecută nici nu existase, dar nu existase 
nici sâmbătă, amintindu-şi atunci, ca şi 
cum de-abia în momentul acesta îl vedea, 
că în autobuz nu fuseseră copii, ci numai 
oameni mari, şi că în şirul de maşini şi de 
camioane care-l urma - îl urma pentru că 
izbutise, în fine, să se strecoare în coloană 
- dintre care chiar într-o zi de luni, zi de 
târg de vite (sâmbetele, jumătate din 
platformele deschise ar fi fost pline şi 
înghesuite şi îndesate cu ei, bărbaţi şi 
femei şi copii, cu gătelile lor ieftine, 
amărâte, cu care veneau la oraş), câteva 
ar fi trebuit să transporte negri, dar acum 
nu zărea nicio singură faţă de culoare. 

Pe stradă nu se vedea niciun copil în 
drum spre şcoală, cu toate că, fără să 
asculte, prinsese destul din cele vorbite 
de unchiul la telefon ca să ştie că 
directorul sunase să-l întrebe dacă astăzi 
să ţină şcoală sau nu, şi unchiul îi spusese 
că da, şi acum, când avea piaţa în faţa 
ochilor, putu să vadă trei sau mai multe 


autobuze galbene, presupuse a fi 
destinate să aducă copiii din împrejurimi 
la şcoală, dar pe care sâmbetele şi 
sărbătorile proprietarii concesionari 
exploatatori le transferau la transportul 
de călători cu plată, şi chiar şi piaţa 
însăşi, maşinile şi camioanele parcate ca 
totdeauna, dar piaţa numai goală nu era: 
lipsea, e drept, puhoiul acela de bărbaţi 
înghesuindu-se spre ţarcurile de vite, 
lipseau femeile prin prăvălii, totuşi atunci 
când trase furgoneta la rigolă, în spatele 
maşinii unchiului, putu să vadă (unde era 
vizibilă, şi unde nu era, să perceapă) o 
agitaţie, o masă în mişcare, o pulsaţie şi 
un murmur dens umplând piaţa, ca atunci 
când mulţimea inundă mijlocul străzii pe 
unde trece o procesiune de carnaval sau 
un teren de fotbal, revărsându-se pe 
partea carosabilă şi masându-se de-a 
lungul  trotuarului peste drum de 
închisoare, şi capătul acelei mase trecea 
de potcovăria unde stătuse ieri, căutând 
să nu fie văzut, ca şi cum ar fi aşteptat să 
treacă o paradă (până aproape în mijlocul 
străzii, astfel că şirul încă neîntrerupt de 
maşini şi de camioane trebuia să-l 


ocolească, o grămadă de vreo duzină, sau 
cam aşa ceva, ca un grup într-o tribună 
oficială la o defilare, în mijlocul căreia 
recunoscu şapca cu insignă a agentului de 
circulaţie, care la ora asta, în ziua asta, ar 
fi trebuit să fie în faţa şcolii, să dirijeze 
circulaţia, ca să poată copiii traversa 
strada, şi nu avu nevoie să-şi aducă 
aminte cum îl chema pe agentul de 
circulaţie: Ingrum, un Ingrum dintre cei 
din Sectorul 4, venit la oraş cum se 
întâmpla uneori cu fiii renegaţi ai 
Sectorului 4, ca să se însoare cu o fată de 
la oraş şi s-ajungă frizeri sau agenţi 
judecătoreşti sau paznici de noapte, aşa 
cum  prinţişorii germani coborau pe 
vremuri de pe colinele brandenburgheze 
ca să se însoare cu moştenitoarele 
tronurilor europene) - bărbaţi şi femei şi 
nici un singur copil, feţe brăzdate de 
fermieri şi cefe şi dosuri de palmă pârlite 
de soare, cu cămăşi descheiate la gât şi cu 
pantaloni curaţi de culoarea pământului, 
decoloraţi, şi cu rochii de bumbac 
imprimat, grămădindu-se în piaţă şi pe 
stradă ca şi cum prăvăliile ar fi fost 
închise şi încuiate, încă fără să se uite 


măcar la faţada oarbă a închisorii şi la 
fereastra unică, zăbrelită, care de aproape 
patruzeci şi opt de ore era goală şi mută şi 
ea, ci doar adunându-se, grămădindu-se, 
nu  aşteptând ceva, nici  prevăzând, 
neatenţi deocamdată, ci doar în acel 
stadiu de foială preliminară, ca la teatru 
înainte de ridicarea cortinei: şi se gândi 
că asta şi era: sărbătoarea: ceea ce 
trebuia să însemne o zi mare pentru copii, 
dar acum totul era cu susu-n jos; şi 
deodată îşi dădu seama că greşise cu 
desăvârşire: pentru ei nu sâmbăta era 
ziua care nu se petrecuse niciodată, ci 
doar noaptea trecută - care nu se 
petrecuse încă; şi nu numai că nu ştiau 
despre noaptea trecută nimic, dar nu se 
afla nimeni, nici chiar Hampton, care să le 
fi putut spune, pentru că ei ar fi refuzat 
să-l creadă; şi pe când gândea astfel, ceva 
ca o spuzeală sau ca un văl, ca acela care 
acoperă ochii puilor de găină şi pe care 
nici nu ştiuse că-l are, dispăru, clic! de pe 
ochii lui, şi îi văzu pentru prima oară - 
aceleaşi feţe bătute de vremi, distrate, şi 
aceleaşi cămăşi şi pantaloni şi rochii de 
bumbac curate, decolorate, dar acum nu o 


gloată aşteptând să se ridice cortina de pe 
iluzia unei scene, ci mai curând aceea din 
sala unui tribunal, aşteptând ca aprodul 
să strige: „Ascultaţi, ascultați, ascultați 
acest onorat tribunal!” şi mulţimea nu era 
nici măcar nerăbdăâtoare, pentru că nu 
venise încă nici măcar momentul de a se 
deschide şedinţa pentru a-l judeca nu pe 
Lucas Beauchamp, pe el îl condamnaseră 
dinainte, ci Sectorul 4 venit, nu să vadă 
ceea ce ei numeau să se facă dreptate, şi 
nici măcar ispăşirea unei pedepse, ci să 
vadă ca nu cumva Sectorul 4 să 
păcătuiască împotriva mândrei condiţii de 
alb. 

Aşa că oprise furgoneta , sărise din ea şi 
începuse să şi alerge, când deodată se 
opri: un fel de demnitate, un fel de 
mândrie îl făcu să-şi amintească de 
noaptea trecută, când iniţiase şi într-un fel 
dirijase şi, în orice caz, participase la 
lovitură, ceea ce niciunul dintre bătrânii 
cu răspundere nu numai că nu făcuseră, 
dar nu  reuşiseră nici măcar să-i 
recunoască valoarea, ca să nu mai vorbim 
de necesitate, şi mai era şi un fel de 
precauţie,  amintindu-şi cum unchiul 


spusese că şi nimic era de ajuns ca să 
pună în mişcare o gloată, aşa că poate şi 
un copil alergând spre închisoare ar fi fost 
de ajuns; apoi îşi aminti din nou 
nenumăratele fețe, totuşi ciudat de 
identice în lipsa lor de identitate 
individuală, în totala lor renunțare la 
identitatea individuală în schimbul unui 
Noi nici măcar enervat, nici măcar 
stimulabil, aproape solemn, în completa 
stare de uitare a amenințării pe care o 
constituia, ce n-ar fi putut fi urnită din loc 
nici de o sută de copii alergând; şi apoi, în 
aceeaşi străfulgerare, contrariul: să nu se 
lase oprit sau abătut nici de o sută de ori 
o sută de oameni de-ăştia, şi dându-şi 
seama, chiar de pe când era încă în stare 
de simplă intenţie, că hotărârea asta era 
nebunie curată şi dându-şi seama de 
imponderabilitatea ei fizică atunci când ar 
fi apucat pe calea înfăptuirii, el pricepu 
acum enormitatea faptelor pe care le 
stârnise orbeşte şi că primul său impuls 
instinctiv - să alerge acasă şi să zvârle 
şaua şi hāțul pe cal şi să fugă cum zboară 
cioara, până la ultima zvâcnire epuizată, 
şi apoi să doarmă şi să se întoarcă după 


ce se vor fi isprăvit toate - fusese cel bun 
(el, care, pentru că întâmplarea făcea să 
nu fie orfan, nu avea nici măcar scâparea 
asta), fiindcă avea acum sentimentul că 
era responsabil de a fi scos la lumina 
strălucitoare a zilei ceva respingător şi 
ruşinos, care stă la însăşi temelia aşezării 
albilor din tot comitatul şi la care îşi avea 
şi el partea lui pentru că şi el era vlăstarul 
acestei aşezări, şi care altminteri ar fi 
izbucnit şi ar fi iluminat nu numai 
Sectorul 4 şi-apoi ar fi dispărut în propria 
lui beznă sau cel puţin în nevăzutul lui, 
pălind odată cu jăraticul crucificării lui 
Lucas. 

Dar era prea târziu acum, nu mai putea 
nici măcar să retracteze, să abandoneze, 
să fugă: poarta închisorii stătea tot 
deschisă încă şi putea vedea acum, 
dincolo de ea, în fund, pe domnişoara 
Habersham şezând în scaunul în care 
şezuse Legate, cu cutia de carton pe 
duşumea la picioare şi în poală cu o 
boarfă oarecare; mai purta încă pălăria pe 
cap şi îi putea vedea mişcarea regulată a 
mâinii şi a cotului şi avea impresia că 
vede şi sclipirea acului în mâna ei, cu 


toate că ştia că nu era posibil s-o vadă de 
la distanţa asta; dar unchiul îi stătea în 
cale, aşa că trebui să mai facă vreo câţiva 
paşi pe alee, şi în momentul acela unchiul 
se întoarse pe călcâie şi ieşi pe uşă şi 
traversă din nou veranda şi atunci putu să 
o vadă şi pe maică-sa, într-un al doilea 
scaun, alături de domnişoara Habersham; 
o maşină trase la rigolă în spatele lui şi se 
opri, şi acum maică-sa alese fără grabă un 
ciorap din coşuleţ şi vâri în el ciuperca de 
cârpit; acul avea aţa trasă şi era prins în 
rochie la piept, şi acum putu să-i distingă 
străfulgerarea şi scâpărarea, şi asta poate 
pentru că-i cunoştea atât de bine 
mişcarea, supleţea precisă, antrenată, a 
mâinii pe care o privise toată viaţa, şi cel 
puţin nimeni nu putea să mai conteste că 
era ciorapul lui. 

— Ăsta cine-i? întrebă şeriful din spate. 

Se întoarse. Seriful şedea la volanul 
maşinii sale, cu gâtul şi cu umerii aplecaţi 
şi ghemuiţi ca să poată privi pe sub 
marginea de sus a portierei. Motorul 
sforăia încă şi văzu în maşină, în spate, 
două cozi de lopată şi văzu şi târnăcopul 
de care nu vor avea nevoie, şi pe bancheta 


din spate, tăcuţi şi nemişcaţi, cu excepţia 
scânteierii şi clipitului continuu al ochilor, 
doi negri în tricouri albastre, cu pantaloni 
murdari vărgaţi cu negru, de puşcăriaş, 
cum purtau măturătorii de stradă. 

— Cine să fie? făcu unchiul tot din 
spatele lui. 

Dar de data asta el nu se întoarse, nici 
măcar nu ascultă mai departe, pentru că, 
deodată, trei oameni trecură strada şi se 
opriră lângă maşină, şi pe când privea, 
mai trecură încă vreo cinci-şase, şi într-o 
clipă toată gloata avea să înceapă să se 
reverse de-a curmezişul străzii; o maşină 
care voia să treacă trebui să frâneze brusc 
(şi apoi şi o alta, care venea în urmă) la 
început ca să nu dea peste oameni, dar 
apoi pentru ca cei dinăuntru să scoată 
capul afară şi să privească la maşina 
şerifului şi la primul care se îndreptase 
spre ea şi se şi oprise să privească 
înăuntru, cu mâinile sale pământii de 
fermier încleştate pe marginea portierei, 
cu faţa lui pământie bătută de vremi 
îndreptată spre interiorul maşinii, 
încercând a ghici, curios şi fără jenă, în 
vreme ce buluc, în spate, alţii, aidoma lui, 


cu pălăriile de pâslă sau cu panamalele 
pătate de sudoare, ascultau: 

— Ce-ai de gând, Hope? îl iscodi omul. 
Nu ştii că âi de la Marele juriu or să te 
trimită în judecată pentru că risipeşti 
banii statului în felul ăsta? N-ai auzit de 
legea aia nouă a linşajului, pe care au 
scos-o yankeii?... Cum adică, âia care 
linşează, tot ăia trebuie să sape şi groapa? 


— Mai ştii, poate că lopeţile le ia să le 
ducă lui Nub Gowrie şi băieţilor lui, acolo, 
să-şi facă mâna cu ele, îşi dădu cu părerea 
un al doilea. 

— Atunci e mai bine să ia Hope şi 
oameni la lopeţi, zise un al treilea. Că 
dacă se bizuie pe vreunul de-i zice Gowrie 
să sape o groapă sau să facă orice treabă 
la care ar putea s-asude, sigur c-o să aibă 
nevoie de ei. 

— Ba poate că n-or fi oameni la lopeţi, 
făcu un al patrulea. Poate că Gowrieii or 
să-şi facă mâna pe spinarea lor. 

Dar deşi unul hohoti, ei nu râdeau: erau 
acum mai mult de-o duzină grămădiţi în 
jurul maşinii, să-şi arunce la iuţeală o 
privire atotcuprinzătoare pe bancheta din 


spate, unde cei doi negri stăteau 
nemişcaţi, parc-ar fi fost ciopliţi din lemn, 
privind încremeniţi, drept înaintea lor, la 
nimic, fără nicio mişcare, nici măcar o 
respiraţie alta decât o infinitezimală 
dilatare şi contracție a albului ochilor, 
apoi, privind din nou la şerif, cu aproape 
exact expresia pe care o văzuse pe feţele 
care aşteptau să se oprească resorturile 
dindărătul sticlei de protecţie a unui 
automat. 

— Ştiu eu ce-am de făcut, zise şeriful. 

Scoase capul şi un braţ enorm pe 
portieră, şi cu braţul împinse pe lângă 
maşină pe cei mai apropiaţi, tot aşa de 
lesne cum ar fi dat la o parte o perdea, şi 
ridicând puţin glasul, spuse: 

— Willy. 

Agentul de circulaţie se apropie; îl şi 
auzi spunând: 

— Loc, băieţi! Lăsaţi-mă să trec, să aflu 
şi eu ce-are de gând şeriful pe ziua de azi. 

— De ce nu dai oamenii ăştia la o parte 
din mijlocul drumului, să poată maşinile 
să intre-n oraş? întrebă şeriful. Or fi vrând 
şi ăia să stea pe-aici, să caşte gura la 
puşcărie. 


— S-a făcut! zise agentul. 

Şi se întoarse, împingând cu braţele 
deschise pe cei mai apropiaţi de el, fără 
să-i atingă, ca şi cum ar fi pus în mişcare o 
turmă de vite. 

— Hai, băieţi! făcu el. 

Ei nu se mişcară, privind, pe deasupra 
agentului, tot la şerif, fără să sfideze, fără 
să provoace pe nimeni:  toleranţi, 
binedispuşi, aproape blajini. 

— De ce, şerifule? făcu un glas. 

Apoi un altul glumi: 

— Strada-i a tuturor, şerifule, nu? 

— Voi, ăştia de la oraş, când e să 
cheltuim gologanii la voi în târg, n-aveţi 
nimic de spus, oricât am sta în drum, nu-i 
aşa? 

— Dar nu când îi împiedicaţi pe alţii să- 
ncerce sa vină la oraş să cheltuiască şi ei 
ceva, zise şeriful. Hai, daţi-i drumul, 
acum. Liberează strada, Willy. 

— Haideţi, băieţi, făcu agentul. Mai sunt 
şi alţii, nu numai voi, care vor să stea şi ei 
pe undeva să se ginească la cărămizile 
astea! 

Incepură să se mişte atunci, dar tot fără 
grabă, agentul mânându-i din urmă de-a 


curmezişul străzii, aşa cum o femeie ar 
mâna o grămadă de găini într-un ţarc, 
având doar grijă să nu schimbe direcţia, 
nu şi viteza, şi nici asta cine ştie ce mult, 
orătăniile mişcându-se înaintea şorţului ei, 
fâlfâind, nu recalcitrante, ci doar 
nehotărâte, fără să le fie frică de ea şi fără 
să se simtă neliniştite măcar; maşina 
oprită şi cele dindărătul ei începură şi ele 
să se mişte, încet, cărând cu iuţeala 
melcului povara lor de feţe cu gâturile 
întinse; el putu să-l audă pe agent 
strigând la şoferi: 

— Daţi-i drumu’! Daţi-i drumu”! E maşini 
şi-n spatele vostru. 

Şeriful se uită la unchi-su. 

— Unde-i cellalt? 

— Cellalt ce? făcu unchiul. 

— Cellalt detectiv. Cel care vede pe- 
ntuneric. 

— Aleck Sander, zise unchiul. Ai nevoie 
de el? 

— Nu, zise şeriful. Numai că nu-l 
vedeam. Mă miram şi eu că s-a găsit în tot 
ţinutul ăsta o fiinţă omenească cu un pic 
de bun-gust şi judecată să stea acasă în 
ziua de azi. Eşti gata? Hai s-o luăm din 


loc! 

— Bine, zise unchiul. 

Şeriful era ştiut drept unul care strica o 
maşină pe an, aşa cum un măturător cu 
mâna grea toceşte măturile până la cotor: 
nu prin viteză, ci prin simplă frecare; 
acum efectiv maşina porni de la bordura 
trotuarului ca din puşcă; până să se uite la 
ea, dispăruse. Unchiul se duse la maşina 
lor şi deschise portiera. 

— Urcă, făcu unchiul. 

Atunci îi dădu drumul, cel puţin asta era 
simplu: 

— Nu merg! 

Unchiul se opri, şi el văzu, privindu-l, 
faţa critică,  sarcastică, mută, ochii 
sarcastici, cărora dacă le dădeai puţin 
timp, nu le scăpa mare lucru; de fapt, de 
când îl cunoştea, nu le scăpase niciodată 
nimic până noaptea trecută. 

— Ah! făcu unchiul.  Domnişoara 
Habersham e o doamnă, fără îndoială, dar 
cealaltă-i maică-ta. 

— Uită-te la ei, zise el fără să se mişte, 
de-abia-şi mişca buzele. Peste drum. Si-n 
piaţă. Şi nu-i nimeni decât Willy Ingrum, 
cu blestemata lui de şapcă... 


— Nu i-ai auzit cum vorbeau cu 
Hampton? zise unchiul. 

— l-am auzit. Nici măcar de glumele lor 
nu râdeau. Râdeau de el. 

— Nici măcar nu l-au luat în zeflemea, 
zise unchiul. Nici măcar n-au râs de el. 
Doar căscau gura la el. Cāscau gura la el 
şi la Sectorul 4, să vadă ce-o să se- 
ntâmple. Oamenii ăştia au venit la oraş să 
vadă doar ce-or să facă unii sau ceilalţi, 
sau şi unii şi alţii. 

— Nu, făcu el. Pentru mai mult. 

— Bine, zise unchiul, foarte serios de 
data asta şi el. Fie. Şi-atunci? 

— Să presupunem... 

Dar unchiul îl intrerupse: 

— Să presupunem că âi din Sectorul 4 
vin şi iau scaunele  maicăcii şi 
domnişoarei Habersham şi le duc afară în 
curte să nu le stea în drum. Lucas nu-i 
acolo, în celulă. E la Hampton acasă. 
Probabil că acuma şade în bucătărie şi-şi 
mănâncă micul dejun. Ce crezi tu c-a făcut 
Will Legate când a venit pe uşa din dos cu 
un sfert de ceas după ce ajunseserăm noi 
acolo şi i-a spus lui Hampton chestia? A 
auzit Aleck Sander când a telefonat. 


— Atunci de ce se grăbea Hampton atât? 
întrebă el. 

Şi vocea unchiului era foarte serioasă 
acum, dar numai serioasă, atât, altceva 
nimic: 

— Pentru că cel mai bun mijloc pentru 
noi ca să nu mai fim obligaţi să facem 
presupuneri şi să tăgăduim este sā ne 
ducem acolo şi să facem ce-avem de făcut 
şi să ne întoarcem înapoi. Urcă-te-n 
maşină. 


Capitolul 7 


N-au mai văzut maşina şerifului decât 
după ce au ajuns la capelă. In ceea ce-l 
privea, motivul nu era că adormise, el, 
care, cu toată cafeaua băută, s-ar fi putut 
aştepta la asta, şi, de fapt, se şi aşteptase. 
Până în momentul în care, la volanul 
furgonetei, se apropiase destul ca să 
poată vedea piaţa şi apoi masa de oameni 
înşirată pe partea opusă a străzii, în faţa 
închisorii, se aşteptase ca îndată ce el şi 
unchiul vor fi pe şosea în drum spre 
biserică, ori cu cafea ori fără cafea, nici 
nu va mai încerca să lupte împotriva 
somnului, ci, dimpotrivă, va abandona şi îl 
va accepta, şi pe cele nouă mile de drum 
pietruit şi una de urcuş pe şleau va 
recupera cel puţin o jumătate de oră din 
cele opt pe care le pierduse noaptea 
trecută şi - avea acum impresia - de trei 
sau de patru ori pe-atât cât socotea că 
pierduse noaptea trecută încercând să nu 
se mai gândească la Lucas Beauchamps. 

Când ajunseseră în oraş azi-dimineaţă, 
puţin înainte de 3, nimeni nu l-ar fi putut 
convinge că până la ora asta, aproape 9, 


nu-şi va fi scos cel puţin cinci ore şi 
jumătate de somn, dacă nu chiar şase, şi, 
îşi aminti cum crezuse, şi, fără îndoială, la 
fel crezuseră şi domnişoara Habersham şi 
Aleck Sander, că după ce ei şi unchiul vor 
fi vorbit cu şeriful, totul se va isprăvi, 
gata; vor intra pe uşa din faţă şi, aşa cum 
pui pălăria pe masa din hol, trecând fără 
să te opreşti, vor pune în palma largă, 
competentă, autorizată a  şerifului 
coşmarul unei nopţi întregi de îndoială şi 
nehotărâre, de insomnie şi trudă de 
oboseală şi tulburare, de uluire şi 
(recunoştea asta) şi oarecare frică. Dar nu 
se întâmplase aşa, şi îşi dădea seama 
acum că nici nu se aşteptase vreodată să 
se întâmple efectiv aşa; le intrase în cap 
ideea asta numai pentru că erau la 
capătul puterilor, extenuaţi, nu atât de 
nesomn şi de oboseală şi de tensiune, cât 
epuizați de oroare şi stupefacţie şi de 
dezamăgire;  n-avusese nevoie nici de 
chipurile înghesuite în faţa peretelui orb, 
de cărămidă, al închisorii, nici de cele 
care  traversaseră strada şi chiar o 
blocaseră, în vreme ce se îngrămădeau în 
jurul maşinii şerifului, ca să le citească 


gândul şi apoi să se depărteze cu acea 
privire de înţelegere mutuală, 
cuprinzătoare, fără ruşine, lipsită de 
încredere, aşa cum părintele aferat se 
opreşte pentru o clipă să cerceteze şi să 
caute să prevadă intenţiile unui copil pe 
care-l iubeşte, dar pe care nu poate să 
pună prea multă bază. Dacă avea nevoie 
de ceva, atunci cu siguranţă avea asta - 
feţele,  glasurile, nici sarcastice, nici 
batjocoritoare: doar lucid joviale şi lipsite 
de compasiune, în echilibru nestabil, 
ameninţat de primul simptom de relaxare, 
şi dânsul era tot atât de treaz ca şi unchiul 
său, care dormise toată noaptea sau cel 
puţin cea mai mare parte din ea; ieşiseră 
din strânsoarea oraşului şi goneau acum, 
şi pe prima milă întâlniseră cele din urmă 
automobile şi camioane şi de aici încolo n- 
aveau să mai întâlnească niciunul, pentru 
că la ora asta toate câte aveau să vină 
astăzi la oraş erau probabil dincoace de 
această ultimă milă ce se scurta văzând cu 
ochii - toată populaţia albă a comitatului 
profita de vremea bună şi de drumurile 
bune pe orice vreme, care erau ale lor, 
pentru că ale lor erau impozitele şi 


voturile, precum şi voturile neamurilor şi 
prietenilor în măsură să exercite presiuni 
asupra membrilor Congresului, care 
dispuneau de fondurile publice cu care 
fuseseră construite aceste drumuri ca să 
poată ajunge mai repede la oraş, şi el al 
lor pentru că nu exista decât prin 
îngăduinţa şi cu sprijinul lor, ca să le 
adăpostească închisoarea şi tribunalul, ca 
să se poată îngrămădi pe străzile lui şi să-i 
poată bloca străzile când  socoteau 
nimerit;  aşteptând cu răbdare şi 
neînduplecaţi, neadmiţând nici să fie 
zoriţi, nici opriţi, nici împrăştiaţi, nici 
contrazişi pentru că a lor era victima şi al 
lor şi ucigaşul; al lor infractorul şi al lor şi 
principiul  ultragiat: albul şi  doliul 
pricinuit de dispariţia lui, al lor dreptul nu 
doar la simpla justiţie, ci şi la răzbunare, 
la împlinirea sau la abţinerea de la 
împlinirea ei. 

Mergeau foarte repede acum, mai 
repede decât îşi putea aminti să fi condus 
unchiul vreodată, pe drumul lung pe care- 
l străbăâtuse călare azi-noapte, dar acum 
în lumina zilei, mângâietoare, suavă a 
dimineţii de mai; acum puteau să vadă 


buchetele albe de  lemn-câinesc în 
gardurile vii care urmau vechile linii de 
demarcaţie cadastrală sau stând ca nişte 
călugăriţe nemişcate într-o  păşune 
monahală, şi limbi de pădure abia 
înverzită, şi rozul şi albul piersicilor şi al 
perilor, şi roz-albul primilor meri din 
livezi, cărora, noaptea trecută, le simţise 
doar parfumul: şi peste tot dincolo de ele 
şi în jurul lor, pământul etern răbdător - 
geometria lanurilor cu brazde în care se 
semănase porumb pe la sfârşitul lui 
martie şi în aprilie, când începuseră să 
gungurească primii porumbei, şi bumbac 
la începutul lui mai, acum o săptămână, 
când ţipau noaptea primele păpălude; 
drumul era pustiu, lipsit de orice mişcare 
şi de orice viaţă - casele, din care nu se 
ridica niciun fir de fum pentru că vremea 
micului dejun trecuse de mult şi nu 
trebuia pregătită nicio cină acolo unde nu 
va fi nimeni acasă s-o mănânce, colibele 
nevopsite ale negrilor, în care în mod 
obişnuit într-o dimineaţă de luni, în praful 
curţii fără iarbă, fără arbori, copii pe 
jumătate despuiaţi s-ar fi tăvălit şi s-ar fi 
bătut pentru nişte roţi sparte de 


cultivatoare sau pentru cauciucuri de 
automobil uzate sau pentru sticle goale 
vechi sau pentru cutii de tabac goale sau 
pentru tinichele de conserve, iar în curţile 
din dos, cazane de tuci înnegrite de fum 
ar fi trebuit să fiarbă la foc de lemne 
lângă gardurile aplecate ale peticelor de 
grădină de zarzavat şi ale ţarcurilor 
pentru păsări, unde în amurg aveau să fie 
întinse la uscat salopete şi şorţuri şi 
prosoape şi combinezoane multicolore: 
dar nu azi-dimineaţă, nu acum; roţile 
uriaşe de cauciuc şi sticlele şi tinichelele 
zăceau risipite şi părăsite în ţărână de 
sâmbătă după-amiază, din clipa în care 
răsunase primul strigăt dinăuntru, din 
casă, iar în curţile din dos cazanele 
rămăseseră goale şi reci în cenuşa de 
lunea trecută, frânghiile fără rufe, şi din 
fuga maşinii care trecea ca un fulger pe 
lângă uşile oarbe şi pustii putea întrezări 
câte o licărire ştearsă de foc în vatră, dar 
deşi asta nu vedea, avea senzaţia că mai 
discerne în întuneric rostogolirea mută a 
albului ochilor şi mai ales erau pustii 
ogoarele, ogoarele pe care, în ziua asta, la 
ora asta, în cea de a doua zi de luni din 


mai, ar fi trebuit să se înalțe repetat 
monoton simbolul viu al pământului - 
grupuri stilizate, având o semnificaţie 
rituală, mistică aproape, identice şi 
monotone ca bornele care leagă capitala 
comitatului de marginea lui cea mai 
îndepărtată: vita, plugul şi omul, care, 
topiţi într-un întreg, prinşi în valul 
îngheţat al brazdei, într-o încordare 
formidabilă, dar în acelaşi timp statici, 
greoi, neclintiţi şi de neclintit, ca nişte 
grupuri statuare de luptători profilate pe 
imensitatea pământului, până când, 
deodată (erau la opt mile de oraş; 
începeau să zărească înălţarea albăstrui- 
verzuie a colinelor), cu o uimire incredulă 
şi aproape tulburată, el, care, de patruzeci 
şi opt de ore, în afară de Paralee şi de 
Aleck Sander şi Lucas, nu văzuse unul 
măcar, spuse: 

— Uite-un negru. N 

— Da, zise unchiul. Azi e 9 mai. In 
comitatul ăsta au mai rămas de semănat 
încă jumătate din cele o sută şi patruzeci 
şi două de mii de acri. Cineva tot trebuie 
să rămână acasă şi să muncească. 

Maşina gonea, zbura, aşa că el şi negrul 


din urma plugului se priviră în faţă, ochi 
în ochi, dincolo de cei poate vreo cincizeci 
de iarzi care erau între ei, până când 
negrul se întoarse - obrazul negru şi 
strălucind de sudoare şi crispat de efort, 
încordat, concentrat, stăpân pe el; şi 
maşina trecu, se depărtă ca un fulger, în 
vreme ce el se aplecă mai întâi pe 
fereastra deschisă a portierei, ca să 
privească înapoi, şi după aceea se răsuci 
şi se uită îndărăt prin fereastra din spate, 
privind cum se micşorează repede, 
rămânând totuşi netulburat de limpezi - 
omul şi catârul şi plugul de lemn care-i 
înmănunchea furios şi solitar, înfipţi, 
încremeniţi în pământ, profilaţi 
înfricoşător pe vid. 

Puteau vedea colinele acum; aproape că 
ajunseseră - linia lungă a vârfurilor primei 
înălţimi acoperite de pini se desena pe 
jumătate de orizont şi aveai sentimentul, 
senzaţia că îndărătul ei mai sunt şi altele, 
mulţimea, masa lor părând nu atât de 
mult să ţâşnească brusc din platou, cât să 
atârne suspendată deasupra lui, aşa cum 
îi spusese unchiul că atârnă pe podişurile 
Scoției, numai că n-aveau conturul acela 


clar şi nici culoarea; asta se întâmplase 
acum doi ani, poate acum trei, şi unchiul 
spusese: „Din pricina asta cei care preferă 
să trăiască pe-aici, pe loturile astea mici, 
din care nu scoţi nici opt bushels’? de 
porumb sau nici cincizeci de livre? de 
fuior de bumbac la acru, chiar dacă n-ar fi 
aşezate pe pante atât de abrupte încât nu 
poţi băga un catâr cu plugul în ele (dar 
vorba e că bumbac ei nu vor să facă în 
niciun caz, numai porumb, şi nici din ăsta 
prea mult, pentru că într-adevăr nu-ți 
trebuie prea mult porumb ca să ţii un 
cazan de distilat whisky, atât cât are omul 
nevoie pentru el şi pentru băieţii lui ca să 
se ameţească), sunt oameni pe care-i 
cheamă Gowrie şi McCallum şi Fraser şi 
Ingrum, pe care înainte îi chema 
Ingraham, şi Workitt, pe care înainte îi 
chema Urquhart, numai că cei care au 
venit cu acest nume în America şi apoi în 
Mississippi nu ştiau să scrie, oameni 
cărora le place cearta şi se tem de 
Dumnezeu şi cred în iad”, şi ca şi cum i-ar 
fi ghicit gândul, unchiul, ţinând acum acul 


28 Un bushel este egal cu 35,238 1. 
29 O livră este egală cu 453,592 g. 


vitezometrului la cincizeci şi cinci pe 
ultima milă, aşternută cu pietriş (şoseaua 
tocmai începea să coboare către crângul 
cu sălcii şi chiparoşi al gârlei Nine Mile), 
începu să vorbească, pentru prima oară 
de când ieşiseră din oraş: 

— Gowrie şi Fraser şi Workitt şi Ingrum. 
Şi pe văi, de-a lungul râurilor, 
pământurile întinse, bogate şi roditoare, 
unde omul poate să crească ceva care să 
se poată vinde deschis, la lumina zilei, 
oameni pe care îi cheamă Littlejohn şi 
Greenleaf şi Armstead şi Millingham şi 
Bookwright... 

Şi tăcu: maşina cobora panta mărindu-şi 
viteza în virtutea inerţiei; se vedea podul 
unde îl aşteptase Aleck Sander în 
întuneric şi sub care Highboy simţise 
nisipul mişcător. 

— Trebuie să cotim imediat dincolo de 
pod, zise el. 

— Ştiu, răspunse unchiul. Şi cei pe care 
îi cheamă Sambo“, aceia trăiesc şi într-o 
parte şi-n cealaltă, pentru că rezistă şi 
într-un loc şi-n celălalt. 


3 Nume generic prin care sunt desemnaţi în S.U.A. 
oamenii de culoare. 


Podul era destul de aproape acum, 
intrarea între parapetele albe se căsca 
precipitându-se spre ei. 

— Nu toţi albii pot îndura sclavia, şi s-ar 
părea că niciun om nu poate suporta 
libertatea (ceea ce, în paranteză fie zis - 
premisa că omul doreşte într-adevăr pace 
şi libertate - este izvorul neînțelegerilor 
existente în momentul de faţă în relaţiile 
noastre cu Europa, ale cărei popoare nu 
numai că nu ştiu ce este pacea, dar - cu 
excepţia anglo-saxonilor - se tem de 
libertatea individuală şi o privesc cu 
neîncredere: noi sperăm, fără ca în 
realitate să existe speranţă, că bomba 
noastră atomică va fi suficientă ca să 
apere o idee tot atât de perimată ca şi 
arca lui Noe); printr-un consens general şi 
imediat, el îşi dă libertatea în mâinile 
primului demagog care-i iese în cale: şi 
dacă nu-i iese, o distruge el însuşi şi o 
şterge şi din faţa ochilor săi şi din 
conştiinţa şi chiar amintirea sa, cu acea 
frenezie unanimă cu care nişte vecini ar 
alerga să stingă un foc izbucnit pe izlaz. 
Dar cei pe care îi cheamă Sambo au 
supravieţuit celei dintâi şi, cine ştie? 


poate că o vor suporta şi pe cea de-a 
doua... Şi, cine ştie?... 

Apoi o  sclipire a nisipului o 
străfulgerare, o scânteiere de-o clipă a 
apei; parapetul alb zbură pe lângă ei, 
însoţit de duduitul şi huruitul scândurilor 
podului, şi erau dincolo. Acuma o să 
trebuiască s-o lase mai încet, îşi zise el, 
dar unchiul n-o lăsă mai încet, doar 
debreie, maşina păstrându-şi viteza în 
virtutea inerţiei, care o antrenă prea 
repede într-un viraj, alunecând şi 
derapând pe şleaul de pământ şi dincolo 
de el încă vreo cincizeci de iarzi, 
hurducând peste hârtoape, când deodată 
tot ce mai rămăsese din terenul plat pieri 
brusc la prima pantă dulce, inerția mai 
purtând maşina în priză directă în sus pe 
povârniş până în locul în care văzu urmele 
furgonetei pe care Aleck Sander o trăsese 
afară din drum, în tufişuri, şi unde stătuse 
cu mâna gata pe nările lui Highboy, în 
timp ce calul sau catârul, ce-o fi fost, 
venea devale pe colină cu o povară în faţa 
călăreţului, o povară care nici chiar Aleck 
Sander, cu ochii lui de bufniţă sau de 
vidră sau de orice altă fiinţă, care vânează 


noaptea, nu izbutise să deosebească ce 
era (şi îşi aminti din nou nu de unchiul său 
la masă azi-dimineaţă, ci chiar de el însuşi 
cum stătea aseară în curte în momentul 
acela de după plecarea lui Aleck Sander şi 
înainte de a o fi recunoscut pe domnişoara 
Habersham, când crezuse efectiv că se va 
duce singur să facă ce trebuia făcut, şi îşi 
spuse din nou la fel cum îşi spusese şi la 
masă: Nu vreau să mă gândesc la asta) 
aproape că ajunseră, de fapt chiar 
ajunseseră: nu mai rămăsese nici o milă 
de drum. 

Dar puţinul ăsta maşina l-a făcut 
târându-se, gemând în viteza a doua, pe 
povârnişul imobil al crestei principale şi în 
emanaţiile răşinoase, puternice, constante 
ale pinilor, printre care tufişurile de lemn- 
câinesc semănau într-adevăr acum cu 
nişte călugăriţe pe lungile coridoare 
înverzite care urcau până pe creastă, pe 
platou, şi acum avea sentimentul că 
îmbrăţişează cu privirea întreaga sa ţară 
de baştină, patria lui... pământul care 
hrănise oasele sale şi-ale părinţilor şi 
străbunilor săi de şase generaţii, şi-i mai 
dădea  şi-acuma chip şi-nfăţişare, nu 


numai de om, ci de un anume om, nu doar 
cu pasiuni şi cu aspirații şi cu credinţe de 
om, ci cu anume pasiuni şi speranţă şi 
convingeri şi feluri de a gândi şi a se 
comporta caracteristice unei categorii şi 
chiar unei rase: şi chiar mai mult: un 
exemplar caracteristic şi unic chiar în 
cadrul unei categorii şi al unei rase 
deosebite şi unice (după părerea celor mai 
mulţi şi cu siguranţă a tuturor celor care 
se grămădiseră azi-dimineaţă în oraş să 
stea în stradă peste drum de închisoare şi 
să se îmbulzească în jurul maşinii 
şerifului, al dracului de unice), deoarece 
însumase în el ceva, ce va fi fost acel ceva 
nu ştia, care-l obligase să stea locului şi să 
asculte pe un blestemat de negru 
înfumurat şi impertinent care, chiar dacă 
nu era un ucigaş, nu-i lipsise mult să 
capete dacă nu ceea ce merita, cel puţin 
exact ceea ce toată viaţa lui de peste 
şaizeci de ani îşi căutase cu lumânarea... 
patria lui, care se desfăşura la picioarele 
sale ca o hartă verzuie, într-o explozie 
mută, lentă: câtre răsărit, coamă după 
coamă se rostogolea înspre Alabama, iar 
câtre apus şi câtre miazăzi ogoarele 


pestriţe şi pădurile se revărsau câtre 
orizontul albastru şi vaporos dincolo de 
care se întindea, în fine, ca un nor, zidul 
lung al digului şi Marele Fluviu“!, nu 
numai curgând pur şi simplu de la nord, ci 
ca dinăuntrul nordului, marginal şi bizar - 
cordonul ombilical al Americii, care lega 
această glie, patria lui, cu strămoşul pe 
care cu trei generaţii în urmă nu izbutise 
să-l respingă nici prin vărsare de sânge; 
iar întorcând capul, vedea pata străvezie 
de fum, oraşul aflat la zece mile 
depărtare, şi privind drept înainte, putea 
să vadă întinderea vastă de pământ 
aluvionar, roditor, împărţită în gospodării 
mari, în plantaţii (dintre care una era a lui 
Edmonds, şi pe ea se născuse şi Edmonds 
cel de azi, şi Lucas, trăgându-se amândoi 
din acelaşi bunic), de-a lungul micii gârle 
(deşi bunicul îşi aducea aminte că 
navigaseră pe ea vase cu abur), şi apoi 
linia groasă a luncii fluviului: şi dincolo de 
asta, întinzându-se departe înspre răsărit 
şi miazănoapte şi apus, nu numai către 
locul unde ultimele  promontorii se 


3t Este vorba de fluviul Mississippi. 


chirceau privind spre nemărginirea celor 
două oceane şi spre lunga banchiză a 
Canadei, până la capătul pământului 
însuşi, Nordul: nu nordul, ci Nordul, țărm 
marginal, bizar, înstrăinat, nu... un punct 
geografic, ci o idee încărcată de emoţii, o 
stare de lucruri faţă de care învățase 
odată cu laptele supt de la maică-sa că 
trebuie să fie veşnic şi necontenit de 
veghe, fără a se teme deloc şi de acum 
înainte fără ură, ci doar - puţin obosit 
uneori, şi uneori chiar ironic-sfidător: 
adusese cu sine din pruncie o imagine a 
copilăriei, şi în pragul bărbăţiei nu găsise 
motiv şi nici mijloc să o modifice şi despre 
care nu avea niciun motiv să creadă că se 
va schimba vreodată la bătrâneţe: un zid 
semicircular, nu prea înalt (oricine-ar fi 
vrut cu-adevărat s-ar fi putut câţăra pe el; 
şi credea că orice băiat putea s-o facă), de 
pe coama căruia, împreună cu vasta 
întindere a ţării lor mănoase, plină de 
comori, neatinsă de pustiiri, cu oraşe 
sclipitoare, imaculate şi târguri ferite de 
pârjol şi ferme la adăpost de ruină, de 
atâta vreme opulente şi cu viitorul 
asigurat, încât ai fi crezut că nu mai 


rămăsese loc pentru curiozitate, priveau 
la el şi la rândurile nenumărate de chipuri 
care se asemănau cu chipul său şi vorbeau 
aceeaşi limbă pe care o vorbea şi el şi 
uneori răspundeau la acelaşi nume pe 
care-l purta şi el, şi, totuşi, între ei, de o 
parte, şi el şi ai lui, de cealaltă parte, nu 
mai era nicio înrudire veritabilă şi în 
curând nu va mai fi nici măcar vreun 
contact, deoarece înseşi cuvintele de care 
se foloseau în comun nu vor mai avea 
acelaşi înţeles şi curând după aceea se va 
fi isprăvit chiar şi cu asta, pentru că vor fi 
prea dezbinaţi, prea departe unii de alţii 
măcar ca să se mai poată auzi unul pe 
altul; numai masa de chipuri fără număr 
privind la el şi la ai săi cu o stupefacţie 
ofensată, dezamăgită şi, cel mai ciudat 
lucru din toate, cu o credulitate naivă; o 
capacitate pasivă şi o aviditate aproape 
disperată de a crede orice despre Sud, nu 
numai lucruri defavorabile, ci orice 
poveşti destul de bizare şi destul de 
stranii; şi în momentul acesta unchiul 
începu din nou să vorbească, gând la gând 
cu el, şi din nou, fără mirare, îşi văzu 
gândul nu întrerupt, ci doar trecut dintr-o 


şa într-alta: 

— Asta-i din cauză că în Statele Unite 
numai noi (nu vorbesc de Sambo acum: 
am să ajung la el într-un minut) suntem un 
popor omogen. Vreau să spun, singurul de 
proporţii mai mari. Locuitorul din Noua 
Anglie este şi el, fireşte, mai înăuntrul 
țarii, mai depărtat de  lepădăturile 
europene de pe coastă, pe care ţara asta 
le-a pus la carantină, le-a izolat pentru 
totdeauna, în oraşe efemere, fără 
rădăcini, cu fabrici şi turnătorii şi salarii 
plâtite de stat, mai ermetică şi mai 
riguroasă decât ar fi putut s-o impună 
orice poliţie - de-alde ăştia din Noua 
Anglie nu se mai găsesc destui, tot aşa 
cum nu se găsesc destui elveţieni, care nu 
sunt atât un popor, cât o întreprindere, 
curăâţică, mică, foarte solvabilă. Aşa că noi 
nu ne opunem, în realitate, la ceea ce 
străinâtatea numeşte (şi numim şi noi) 
progres şi cultură. Noi nu apărăm, în 
realitate, ideile noastre politice sau 
credințele sau chiar modul nostru de 
viață, ci pur şi simplu omogenitatea 
noastră, o apărăm împotriva guvernului 
federal, căruia restul ţării âsteia a trebuit, 


din pură disperare, să-i predea de 
bunăvoie din ce în ce mai mult din 
libertatea sa personală şi individuală ca să 
facă posibilă existenţa în continuare a 
Statelor Unite. Şi fireşte că vom continua 
s-o apărăm. Noi (vorbesc despre noi toţi: 
Sectorul 4 nu va fi în stare să închidă ochii 
până nu-l va fi şters dintre cei vii pe Lucas 
Beauchamps - sau pe-un altul - spre a 
compensa moartea lui Vinson Gowrie, cu 
cerneală  de-aceeaşi culoare, şi nici 
Sectorul 1, nici 2 nici 3, nici 5, care sunt 
din principiu şi la rece hotărâte să se 
asigure că Sectorul 4 procedează la 
această ştergere aşa cum trebuie), noi nu 
ştim, zic, de ce e prețioasă. Nu simţim 
nevoia să ştim. Doar puţini dintre noi ştiu 
că numai omogenitatea dă unui popor tot 
ce are pentru popor valoare durabilă şi 
permanentă - literatura, arta, ştiinţa, acel 
minimum de administraţie şi de poliţie 
care sunt înţelesul libertăţii, şi poate cel 
mai preţios dintre toate, un caracter 
naţional, care în timp de criză preţuieşte 
mai mult decât orice, acea criză căreia 
vom avea a-i face faţă într-o bună zi, când 
vom întâlni un duşman cu tot atâţia 


oameni câţi avem şi noi şi cu tot atâta 
material cât avem şi noi şi - cine ştie? - 
care să fie în stare chiar să se laude şi să 
se fălească aşa cum ne lăudăm şi ne fâlim 
noi. 

De asta trebuie să rezistām Nordului: nu 
numai ca să ne salvăm pe noi înşine, nu 
numai ca să ne salvăm pe noi doi, cât ca 
să rămânem o singură națiune, pentru că 
acesta va fi rezultatul secundar, 
ineluctabil a ceea ce vom salva noi: adică 
însuşi lucrul pentru care acum trei 
generaţii am pierdut un război sângeros 
chiar la noi acasă, în curtea din dos, ca să 
ni-l păstrăm neatins: postulatul că Sambo 
este o făptură omenească trăind într-o 
ţară liberă şi că deci trebuie să fie liber. 
Lucrul pentru care luptăm în realitate 
ăsta-i: privilegiul de a-l elibera noi înşine: 
ceea ce va trebui să facem, pentru bunul 
motiv că nimeni altul n-o poate face, 
deoarece se împlineşte aproape un veac 
de când Nordul a încercat s-o facă şi sunt 
aproape şaptezeci şi cinci de ani de când a 
recunoscut că n-a reuşit. Aşa că noi va 
trebui s-o facem. În curând lucrul acesta 
nu va mai fi nici măcar o ameninţare. Nici 


n-ar trebui să fie. N-ar fi trebuit să fie 
niciodată. Si, totuşi, a fost sâmbăta 
trecută, şi probabil că va mai fi din nou, 
poate încă o dată, poate încă de două ori. 
Dar apoi nu va mai fi, se va fi terminat; 
ruşinea va rămâne, fireşte, dar dac-o iei 
aşa, toată istoria nemuririi omului stă în 
suferinţa pe care a îndurat-o, în crâncena 
sa ascensiune către aştri, în treptele 
ispăşirilor sale. O să vină ziua în care 
Lucas Beauchamp va putea împuşca un 
alb pe la spate cu aceeaşi imunitate faţă 
de funia lui Lynch“ şi faţă de benzină ca 
şi un alb; cu timpul va vota oricând şi 
oriunde poate vota un alb şi îşi va putea 
trimite copiii la aceeaşi şcoală la care şi-i 
trimite şi albul şi va putea călători oriunde 
călătoreşte albul tot aşa cum călătoreşte 
albul. Dar asta n-o să se întâmple de 
mâine-ntr-o săptămână. Totuşi, unii 
oameni din Nord cred că asta se poate 
impune chiar până de azi într-o 
săptămână, prin simpla ratificare prin vot 


Numele unui plantator american, posesor de sclavi, 
din secolul al XVIII-lea, căruia i se atribuie născocirea 
sălbaticelor procedee de suprimare a negrilor 
desemnate sub numele de linşaj. 


a unui paragraf tipărit: oameni care au 
uitat că e mai bine de un sfert de veac de 
când libertatea lui Lucas Beauchamp a 
devenit un articol din constituţia noastră?’ 
şi de când stăpânul lui Lucas Beauchamp 
n-a fost numai îngenuncheat, dar timp de 
zece ani a fost călcat în picioare şi împins, 
cu obrazu-n ţărână, ca s-o muşte, şi, 
totuşi, numai la trei scurte generaţii după 
asta iată că se află din nou în faţa 
necesităţii de-a face legi pentru eliberarea 
lui Lucas Beauchamp. 

In ce-l priveşte pe Lucas Beauchamp, pe 
Sambo, e şi el un om omogen, afară doar 
de acea parte din el care încearcă să 
adopte nu ceea ce rasa albă are mai bun, 
ci ceea ce are mediocru - muzica vulgară, 
obscenă, banii ieftini, strălucitori, fără 
consistenţă, supraapreciaţi, edificiul 
sclipitor al reclamei, cu temelia-n vânt, ca 
un castel de cărţi de joc peste-o prăpastie, 
şi toată aiureala gălăgioasă a activităţii 
politice, care pe vremuri fusese industria 
noastră naţională minoră şi acum a ajuns 
distracţia noastră naţională, toată zarva 


33 Este vorba de un amendament adus constituţiei 
statului Mississippi în 1916. 


factice provocată de oameni care 
promovează cu bună-ştiinţă pasiunea 
noastră naţională pentru mediocritate şi 
apoi se îmbogăţesc pe spinarea ei: ei, care 
vor accepta chiar şi ce e mai bun, cu 
condiţia să fie denigrat şi spurcat înainte 
de a ne fi băgat pe gât: ei, singurii oameni 
de pe lume care se laudă în public că sunt 
de-a doua mână, adică spirite de rând. Nu 
la acest Sambo mă refer. Mă refer la 
ceilalţi, care au o mai bună omogenitate 
decât avem noi şi au şi dovedit-o, găsindu- 
şi singuri rădăcini într-o ţară în care a 
trebuit realmente să-l întreacă pe alb ca 
să-i poată închide gura: pentru că el a 
avut răbdare chiar când nu a avut 
nădejde, a văzut în perspectivă chiar când 
la capătul capătului nu era nimic de văzut, 
n-a avut numai voinţa, ci şi dorinţa de a 
îndura, pentru că-i erau dragi cele câteva 
lucruri vechi şi simple pe care nimeni n- 
avea intenţia să i le ia: nu un automobil, 
sau haine ţipătoare, sau poza la ziar, ci 
puţină muzică (a lui proprie), un cămin, 
un copil, orice copil, nu numai copilul lui, 
un dumnezeu, un rai de care un om să se 
poată bucura un pic oricând, fără a fi 


nevoit s-aştepte moartea, puţin pământ, 
să-i poată pica sudoarea pe propriile lui 
plante şi răsaduri. Noi - el şi noi - ar 
trebui să ne unim: să-i dăm restul de 
prerogative economice şi politice şi 
culturale care sunt dreptul lui, ca să-i 
răsplătim capacitatea de a aştepta şi de a 
îndura şi de a supravieţui. Atunci noi vom 
fi cei mai tari; împreună, vom stăpâni 
Statele Unite; vom prezenta un front nu 
numai invulnerabil, dar care nici măcar 
ameninţat nu va putea fi de o masă de 
oameni care nu au nimic în comun afară 
doar de frenetica lor lăcomie după bani şi 
o frică profundă de un eşec cu caracter 
naţional, pe care o ascund unul de altul 
îndărătul unui devotament factice şi 
zgomotos faţă de un drapel. 

Acuma ajunseseră, şi nu prea multă 
vreme după şerif. Pentru că, deşi maşina 
era trasă din drum în crângul din faţa 
capelei şeriful mai stătea încă lângă ea, şi 
unul dintre negri tocmai dădea târnăcopul 
din maşină celuilalt arestat, care ţinea 
amândouă lopeţile. Unchiul trase alături şi 
opri, şi acum, la lumina zilei, el vedea 
capela pentru prima oară, el, care trăise 


la mai puţin de zece mile de ea toată viaţa 
lui şi trebuie să fi trecut pe lângă ea, să o 
fi văzut cel puţin de patru-cinci ori. Cu 
toate astea, nu-şi putea aminti nici măcar 
să se fi uitat la ea vreodată până acum - o 
cutie de scânduri fără clopotniţă, nu mai 
mare decât unele colibe cu o singură 
odaie în care locuiesc oamenii de la deal, 
şi ea tot nevopsită, şi, cu toate acestea 
(ciudat), nu sărăcăcioasă şi nici măcar 
neîngrijită sau părăginită, pentru că putea 
să vadă unde şindrila şi pereţii vechi 
fuseseră cârpiţi şi acoperiţi cu o grabă 
barbară şi aproape insolentă cu bucăți de 
cherestea nouă negeluită şi cu bucățele şi 
rămăşiţe de ţiglă din gresie artificială; nu 
pe brânci, nu ghemuită, nici măcar 
înclinată, ci stând drept printre 
trunchiurile pinilor înalți, puternici, 
neclintiţi, stufoşi, solitari, dar nu izolați, ci 
neînduplecaţi şi independenţi, necerând 
nimănui nimic, nefăcând niciun 
compromis cu nimeni, şi îşi aminti de 
clopotniţe înalte, zvelte, care spuneau: 
„Pace” şi de turnurile mai scunde, care 
spuneau: „Căieşte-te”, şi îşi aminti şi de o 
clopotniţă care spunea chiar: „Fereşte-te”, 


dar asta de-aici spunea pur şi simplu: 
„Arzi”; şi apoi el şi unchiul coborâră; 
şeriful şi cei doi negri care duceau 
uneltele erau dincolo de gard, şi el şi 
unchiul îi urmară prin poarta ce stătea să 
se prăbuşească, intrând în împrejmuirea 
scundă de sârmă, năpădită de caprifoi albi 
şi de trandafiri agăţători mici, roz şi albi, 
fără parfum, şi acum el, care nu numai că 
violase un mormânt acolo, dar spulberase 
o crimă, dezvăluind alta, văzu pentru 
întâia oară şi cimitirul - un pătrat de 
pământ împrejmuit, mare nici cât un teren 
de grădinărie din cele întâlnite ce va fi 
probabil înăbuşit în septembrie şi de 
nepăâtruns şi aproape nu vei mai vedea 
nimic din el de acoperit ce va fi de pelin şi 
de ambrozie şi de brusture, şi din care se 
ridicau fără simetrie, fără ordine, ca nişte 
semne de carte vârâte la întâmplare într- 
un registru mare sau ca nişte scobitori 
într-o pâine, şi totdeauna puţin aplecate, 
ca şi cum şi-ar fi luat postura îngheţată de 
la  pinii flexibili veşnic  neodihniţi, 
niciodată tocmai verticali, lespezi 
funerare subţiri ca o şindrilă de granit 
ieftin,  cenuşiu, de aceeaşi culoare 


vremuită ca şi biserica nevopsită, de 
parcă ar fi fost cioplite cu securea din 
coapsa ei (şi gravate, fără epitafuri, cu 
simple nume şi date, ca şi cum cei rămaşi 
de pe urma lor nu şi-ar mai fi adus aminte 
despre ei altceva decât că au trăit şi că au 
murit), şi nu fuseseră nici putreziciunea, 
nici timpul care siliseră să pună la loc în 
zidurile stricate cârpelile grosolane de 
scândură nouă  nedată la  rindea, 
nevopsită, ci simpla cerinţă a morţii şi 
destinul cărnii. 

Se strecurară printre lespezi către locul 
unde ajunseseră şeriful şi cei doi negri, pe 
movila nouă, proaspătă, pe care, deşi el o 
violase, de-abia acuma o vedea pentru 
prima dată. Încă nu începuseră să sape. În 
schimb,  şeriful tocmai se întorsese, 
privind înapoi la el, până când şi el şi 
unchiul ajunseră şi se opriră şi ei. 

— Şi-acum? făcu unchiul. 

Dar şeriful, cu glasul lui blând, gros, 
vorbea către el: 

— După socoteala mea, tu şi cu 
domnişoara Eunice şi cu secretarul tāu aţi 
fost foarte grijulii azi-noapte, să nu vă 
prindă careva la treaba asta, nu? 


Unchiul răspunse: 

— Asta nu-i o treabă la care să vrei să ai 
spectatori, este? 

Dar şeriful tot la el se mai uita: 

— Atunci de ce n-au pus florile la loc? 

Atunci le văzu şi el - coroana artificială, 
aranjament plicticos, complicat, de sârmă 
şi de sfoară şi de frunze lăcuite şi boboci 
îmbălsămaţi, pe care cineva o adusese sau 
o trimisese de la florarul din oraş, şi cele 
trei buchete de flori de grădină şi de câmp 
veştejite, legate cu o sfoară de bumbac, 
florile despre care Aleck Sander spusese 
noaptea trecută că arătau ca şi cum ar fi 
fost zvârlite sau trântite pe mormânt, şi îşi 
amintea că Aleck Sander şi cu dânsul le 
dăduseră deoparte şi ştia bine că le 
puseseră la loc după ce umpluseră 
groapa; îşi aminti că  domnişoara 
Habersham le spusese de două ori să le 
pună la loc chiar după ce el protestase că 
asta era inutil sau, cel puţin, reprezenta o 
pierdere de vreme: parcă-şi amintea chiar 
de domnişoara Habersham ajutând să le 
pună la loc: sau poate că nu-şi mai 
amintea să le fi pus la loc, ci doar credea 
că fuseseră puse, pentru că era evident că 


nu fuseseră puse, căci acum zăceau 
călcate în picioare şi făcute ferfeniţă 
alături, şi probabil că fie el, fie Aleck 
Sander călcaseră peste coroană, deşi 
acum nu mai avea în realitate nicio 
importanţă, ceea ce tocmai spunea şi 
unchiul: 

— N-are importanţă acum. Hai să- 
ncepem. Chiar după ce-om termina aici şi- 
o să fim în drum spre oraş, tot de-abia la 
început o să fim. 

— In regulă, băieți! zise şeriful câtre 
negri. Pe ea! Să scāpăm de-aici... 

Şi fără niciun zgomot, fără nimic care 
să-l avertizeze, el doar că şi-a ridicat 
privirea şi şi-a aruncat-o în jur, cum 
făcuseră şi unchiul şi şeritul, şi văzu 
venind, nu de pe drum, din vale, ci din 
dosul bisericii, ca şi cum ar fi venit chiar 
printre pinii înalţi, agitaţi de vânt, un om 
cu o pălărie mare de culoare deschisă şi 
cu o cămaşă albastră, curată, decolorată, 
a cărei mânecă stângă goală era 
împăturită frumos în sus şi cu manşeta 
prinsă pe umăr cu un ac de siguranţă, 
călare pe o iapă mică şargă frumos 
ţesălată, la care se vedea prea mult din 


albul ochilor, urmat de doi bărbaţi mai 
tineri, încălecaţi amândoi pe un catâr 
mare, negru, cu o rosătură de funie la gât, 
urmaţi la rândul lor (ţinându-se cu grijă la 
oarecare depărtare de copitele catârului) 
de doi câini de vânătoare sfrijiţi, venind în 
trap grăbit prin crâng către poartă, unde 
omul şi opri iapa şi, cu unica sa mână, se 
săltă şi sări uşor şi repede jos, lăsând 
frâul să cadă pe gâtul iepei, şi, cu-acea 
rapiditate suplă, nervoasă, semănând ca a 
unui resort, veni pe poartă până lângă ei, 
un bărbat bătrân, uscat, scurt, cu ochii tot 
aşa de spălăciţi ca şi ai şerifului şi cu o 
faţă roşie, bătută de vremi, în care era 
înfipt un nas încovoiat ca un cioc de 
vultur, întrebând încă înainte de a se opri, 
cu un glas subţire, puternic, nedogit: 

— Ce învârteşti p-aici, şerifule? 

— Am de gând să deschid mormântul 
asta, dom'le Gowrie, răspunse şeriful. 

— Ba nu, zise celălalt, de-a dreptul, fără 
niciun fel de schimbare în glas; nici 
certăreţ, nici nimic: o simplă declaraţie. 
Pe ăsta nu. 

— Ba da, dom'le Gowrie, făcu din nou 
şeriful. Am să-l deschid. 


Fără grabă, nici dibuială, de fapt 
aproape cu hotărâre, bătrânul îşi descheie 
cu singura sa mână doi nasturi din faţă de 
la cămaşă şi băgă mâna înăuntru, 
săltându-şi puţin şoldul într-o parte, şi 
scoase dinăuntrul câmâăşii un pistol mare, 
nichelat, şi, tot fără grabă, dar şi fără să 
se oprească deloc, vâri pistolul la 
subsuoara stângă, cu mânerul înainte, 
strângându-l de corp cu ciotul braţului, în 
timp ce cu unica sa mână îşi încheia 
nasturii la loc, apoi luă din nou pistolul în 
mână, fără să-l îndrepte spre ceva, doar 
ţinându-l. 

Dar cu mult înainte de asta, el îl văzu pe 
şerif deplasându-se: deplasându-se cu o 
iuţeală într-adevăr de necrezut, nu către 
bătrân, ci pe după capătul mormântului, 
deplasându-se încă înainte ca cei doi negri 
să fi apucat s-o ia la fugă, aşa că atunci 
când ei se răsuciră pe călcâie, păru că se 
reped cu toată viteza de-a dreptul în şerif 
ca într-o stâncă, lăsând chiar impresia că 
sar înapoi puţin, până să-i apuce şeriful 
câte unul de-o mână, ca şi cum ar fi fost 
nişte copii, şi apoi, în clipa următoare, 
părea că-i ţine într-o mână pe amândoi ca 


pe două păpuşi de cârpă, răsucindu-se în 
aşa fel încât să fie între ei doi şi bătrânelul 
mărunt şi suplu cu pistolul, spunând cu 
vocea lui blândă, aproape letargică: 

— Staţi locului. Nu vă daţi seama că cel 
mai rău lucru pe care l-ar putea păţi azi 
prin părţile astea un negru ar fi s-o 
şteargă în pantaloni de puşcăriaş? 

— E drept, băieţi, făcu bătrânelul cu 
vocea lui subţire, lipsită de modulaţii. N- 
am nimic cu voi. lo cu şerifu äs’ de faţă 
stau de vorbă. Nu. Mormântu lu fi-miu, 
nu. 

— Trimite-i înapoi la maşină, şopti 
unchiul repede. 

Dar şeriful nu răspunse, continuând să 
privească la bătrân. 

— Feciorul dumitale, dom'le Gowrie, nu-i 
în mormântul ăsta, zise şeriful. 

Şi observând atent, el se gândea la toate 
cele pe care bătrânul ar fi putut să le 
exprime - mirare, îndoială, indignare 
poate, chiar să gândească cu glas tare: 
Cum se face că ştii că fi-miu nu-i acolo?, 
cugetare care-ar fi putut parafraza cele 
spuse de şerif unchiului când îi vorbise 
acum şase ore: Nu te-ai apuca să-mi spui 


ceva dacă n-ar fi sigur Că-i aşa, 
observându-l, chiar urmărindu-l pe bătrân 
când reteză scurt toate astea, şi se gândi 
deodată  uluit: Oh, dar e îndurerat, 
gândindu-se că până acuma în doi ani 
văzuse îndurerare de două ori, şi asta 
acolo unde nu se aşteptase sau cel puţin 
nu prevăzuse, acolo unde, într-un anumit 
sens, n-avea ce căuta o inimă care să se 
poată sfâşia: o dată la un negru bătrân 
care se întâmplase să-i supravieţuiască 
nevestei, şi acum la un nelegiuit de bătrân 
brutal, păgân şi spurcat la gură, căruia i 
se întâmplase să-şi piardă pe unul dintre 
cei şase derbedei de feciori puturoşi, 
târâie-brâu, brutali, mai mult sau mai 
puţin certaţi cu legea, adică mai curând 
mai mult decât mai puţin: dintre care doar 
unul s-a-ntâmplat să fie o dată de folos 
comunităţii şi speciei sale şi asta numai 
printr-un ultim şi disperat mijloc de ao 
scuti de prezenţa sa, părăsind-o ucis; auzi 
glasul subţire, clar, din nou direct şi 
puternic şi fără pauze, fără modulaţii, 
aproape având un caracter de 
conversaţie: 

— Păi, şerifule, socot că n-ai să te-apuci 


să-mi spui numele tipului care-a dovedit 
că fii-miu nu-i aici la locul lui. Gândesc că 
n-ai să-mi pomeneşti aşa ceva... 

Ochi mici, duri, spălăciţi, aţintiţi la ochi 
Mici, duri, spălăciţi, şi-acum glasul 
şerifului, tot blând încă, de nepătruns: 

— Nu, dom'le Gowrie. Mormântul nu-i 
gol. 

Şi după aceea, mai târziu, el şi-a dat 
seama că de neînțeles nu era cum de 
apucase Lucas s-ajungă viu la oraş, pentru 
că asta era evident: întâmplarea făcuse ca 
în momentul acela să nu fie de faţă niciun 
alt Gowrie decât mortul; de neînțeles era 
cum s-a făcut ca bătrânul şi doi dintre 
feciorii lui să apară călare din pădurea din 
dosul capelei aproape imediat după ce el 
şi  şeriful şi unchiul ajunseseră la 
mormânt: şi cu siguranţă de ce aproape 
patruzeci şi opt de ore mai târziu Lucas 
mai era încă în viaţă. 

— În mormânt e Jake Montgomery, făcu 
şeriful. 

Bătrânul se întoarse brusc, nu grăbit sau 
măcar repede, ci doar cu uşurinţă, ca şi 
cum trupul său pirpiriu, descărnat, nu 
prezenta nici rezistenţă aerului, nici 


povară muşchilor motori, şi strigă înspre 
gard, unde cei doi tineri tot mai stăteau 
călare pe catâr, identici, parc-ar fi fost 
două manechine dintr-un magazin de 
haine gata şi tot aşa de imobili, fără să 
înceapă măcar să descalece, până când 
bătrânul le strigă: 

— Încoa', băieţi! i 

— N-are a face, făcu gşeriful. li dăm 
drumul. Se întoarse către cei doi negri: 
Hai, luaţi-vă lopeţile... 

— Ţi-am mai spus, şopti din nou, repede, 
unchiul. Trimite-i înapoi la maşină. 

— Ai dreptate, domnule avocat... 
avocatul Stevens, nu? zise bătrânul. Ia-i 
de aici. E treaba noastră. O s-o facem noi. 

— Acum e treaba mea, dom'le Gowrie, îl 
corectă şeriful. 

Bătrânul îşi ridică pistolul, hotărât şi 
fără grabă, îndoind cotul până ajunse la 
orizontală, cu degetul mare îndoit pe 
cocoş, îndoindu-l astfel încât, când ajunse 
la ochi, era armat sau aproape armat, 
ţintind şi nu prea undeva în dreptul 
bridelor pentru centură ale pantalonilor 
şerifului. 

— [a-i de-aici, şerifule, zise bătrânul. 


— Bine, făcu şeriful fără să se mişte. Măi 
băieţi, duceţi-vă înapoi la maşină. 

— Mai departe, zise bătrânul. Trimite-i 
înapoi în oraş. 

— Sunt deţinuţi, dom'le Gowrie, zise 
şeriful. Nu se poate. Duceţi-vă şi urcaţi-vă 
în maşină, le spuse fără să se clintească. 

Porniră atunci, ducându-se, nu înapoi 
către poartă, ci luând-o de-a dreptul peste 
împrejmuire, mergând destul de repede, 
ridicându-şi foarte sus picioarele şi 
genunchii cu pantalonii vărgaţi, murdari, 
mergând foarte repede în momentul în 
care ajunseră la gardul din partea cealaltă 
şi pe jumătate îl încălecară, pe jumătate îl 
săriră şi de-abia atunci schimbară direcţia 
înapoi spre cele două maşini, aşa că până 
să ajungă la maşina şerifului să nu fie 
nicio clipă mai aproape de cei doi albi de 
pe catâr decât fuseseră în momentul în 
care plecaseră de lângă mormânt; şi el se 
uită la ei aşa cum stăteau pe catâr ca 
două cârlige de rufe pe o frânghie, mutre 
identice, chiar pârlite de soare la fel, 
morocănoşi, iuți la mânie şi calmi, până 
când bătrânul strigă din nou: 

— Haideţi, băieţi! 


Atunci descălecară în acelaşi timp, ca un 
singur om, ca o echipă de echilibrişti bine 
antrenată, şi  încălecară amândoi cu 
stângul gardul, de parcă n-ar fi existat 
poartă: erau gemenii Gowrie, identici 
până şi la îmbrăcăminte şi la ghete chiar, 
numai că unul purta o cămaşă kaki şi 
celălalt o flanelă fără mâneci; cam de vreo 
30 de ani, cu un cap mai înalţi decât tatăl 
lor, şi cu-aceiaşi ochi spălăciţi ca ai lui şi 
cu-acelaşi nas, cu deosebirea că nu era ca 
un cioc de vultur, ci mai curând ca unul 
de şoim, apropiindu-se fără să scoată o 
vorbă, fără ca de pe chipurile lor sumbre, 
serioase, lipsite de umor s-arunce măcar o 
privire vreunuia dintre cei de faţă, până 
când bătrânul arătă cu pistolul (acum nu 
mai era cu degetul pe cocoş) la cele două 
lopeţi, şi cu glasul său subţire, care acum 
suna aproape voios, le spuse: 

— Umflaţi-le bâieţi! 'S ale comitatului; 
dacă rupem vruna, ajungem în faţa 
Marelui juriu. 

Gemenii, faţă în faţă acum, fiecare la 
câte un capăt al mormântului, şi lucrând 
din nou la acel unison perfect ca de balet 
aproape, erau mai mari decât Vinson, 


mortul; fiind ei al patrulea şi al cincilea 
dintre cei şase feciori: Forrest, cel mai 
mare dintre feciori, nu numai că se 
smulsese, se eliberase de aprigul său tiran 
de tată, ci chiar se şi însurase, şi se 
făceau douăzeci de ani acum de când era 
administrator la o plantație de bumbac în 
Deltă“*, mai sus de Vicksburg; al doilea, 
Crawford, care fusese încorporat în ziua 
de 2 noiembrie 1918, şi în noaptea de 10 
(cu un ghinion la brodit de care, cum 
spunea unchiul, n-ar merita să aibă 
nimeni parte, punct de vedere la care se 
pare că se raliaseră, de fapt, şi organele 
federale care l-au prins, pentru că nu i-au 
dat decât un an închisoare la 
Leavenworth) a dezertat şi a trăit 
aproape optsprezece luni prin nişte grote 
şi galerii aflate sus printre dealuri, la 
cincisprezece mile de tribunalul federal 
din Jefferson, până ce, în cele din urmă, a 
fost prins după ceva care semânase foarte 
mult cu o bătălie în toată regula (deşi, din 
fericire pentru el, nimeni n-a fost rănit 


34 Delta Mississippiului. 
35 La Leavenworth, în statul Kansas, se află una dintre 
cele două mari închisori federale ale S.U.A. 


serios), după o bătălie în timpul căreia a 
rezistat în peştera lui treizeci şi ceva de 
ore, înarmat (fiind consecvent, cum 
spunea unchiul, şi în treaba asta: ca 
dezertor din armata Statelor Unite, şi-a 
apărat libertatea împotriva guvernului 
Statelor Unite cu o armă capturată de la 
inamicul împotriva căruia refuzase să 
lupte) cu un pistol automat pe care unul 
dintre băieţii McCallum îl luase de la un 
ofiţer neamt prins şi, la scurtă vreme după 
ce se întorsese acasă, îl vânduse pe o 
pereche de câini de vânătoare de-ai lui 
Gowrie; şi după ce a executat un an de 
închisoare şi s-a întors acasă şi primul 
lucru care s-a auzit despre el în oraş a fost 
că se stabilise la Memphis, unde se zicea 
că face contrabandă de băuturi alcoolice 
de la New Orleans, şi că era comandantul 
unui grup de spărgători de grevă în slujba 
patronilor unei societăţi, apoi s-a întors pe 
neaşteptate acasă la tatăl său, unde nu 
prea fusese văzut până acum câţiva ani, 
când s-a auzit despre el în oraş că mai 
mult sau mai puţin se statornicise, făcând 
puţină negustorie cu cherestea şi cu vite 
şi că chiar lucra puţin pământul; şi cel de 


al treilea fecior, Bryan, era forţa reală, 
puterea, elementul de coeziune, sau 
oricum vreţi să-i spuneţi, la ferma familiei, 
sau în umbra ei, care-i ţinea pe toţi; apoi 
gemenii,  Vardaman şi Bilbo, care-şi 
pierdeau nopţile şezând în faţa unui jar de 
buşteni şi de trunchiuri de copac, în 
vreme ce câinii fugeau după vulpi, iar ziua 
dormeau în faţă, pe prispă, lungiţi pe 
scândurile goale până se lăsa întunericul 
şi venea din nou vremea să le dea drumul 
câinilor; iar cel din urmă, Vinson, se 
arătase chiar de copil priceput la 
negustorie şi la treburi băneşti, aşa că 
acum, cu toate că murise la numai 28 de 
ani, se spunea că avea nu numai câteva 
bucăţi de pământ prin regiune, pe care le 
arenda, dar că era primul Gowrie în stare 
să semneze un cec pe care să-l onoreze o 
bancă; gemenii, vârâţi întâi până la 
genunchi, apoi până la mijloc, lucrau cu o 
iuţeală aprigă, îndârjită, ca nişte roboţi, şi 
perfect la unison, astfel că şi cele două 
lopeţi păreau să răsune în aceeaşi clipă pe 
coşciugul de scânduri, şi chiar şi atunci ai 
fi zis că nu comunicau între ei prin niciun 
mijloc fizic, ca păsările sau ca animalele: 


niciun sunet, niciun gest: în continuarea 
cursei braţului care aruncase ţărână, unul 
dintre ei dădu drumul lopeţii şi apoi sări 
el însuşi, fără efort, afară din groapă, şi 
rămase între ceilalţi, în vreme ce fratele 
său curăța ţărâna ce mai rămăsese pe 
capacul coşciugului, apoi îşi aruncă lopata 
afară fără să se uite măcar şi - cum făcuse 
şi el noaptea trecută - dădu la o parte cu 
piciorul cât pământ mai rămăsese pe 
marginea capacului şi, stând într-un 
picior, apucă capacul şi-l dădu în sus 
peste cap deoparte, până ce ei toţi care 
stăteau pe marginea gropii putură să 
privească pe lângă el în coşciug. 

Era gol. Nu era absolut nimic în el, până 
ce un fir subţire de ţărână începu să curgă 
înăuntru cu un sunet ca o şoaptă. 


Capitolul 8 


Şi el n-o să uite asta: cum toţi cinci 
stăteau la marginea gropii deasupra 
coşciugului gol, apoi, tot cu o mişcare 
flexibilă, suplă, ca a fratelui său geamăn, 
cel de-al doilea Gowrie sări din groapă şi 
se opri, şi, cu un aer de nelinişte 
profundă, chiar uşor indignată, începu să- 
şi perie şi să-şi scuture firicelele de argilă 
de pe poala pantalonilor, şi când al doilea 
dintre gemeni se aplecă, primul se duse 
direct la el cu un fel de grijă familială 
oarbă, calmă, neabătută, parc-ar fi fost o 
piesă a unei maşini, parc-ar fi fost 
căruciorul unui strung urmându-şi cursul 
inevitabil, şi se aplecă şi el şi începu să 
perie şi să scuture ţărâna de pe spatele 
pantalonilor fratelui; şi acum aproape o 
lopată întreagă de ţărână alunecă jos 
peste capacul aplecat într-o parte şi 
răsună în coşciugul gol, aproape destul de 
tare sau cu destulă masă şi greutate ca să 
producă un mic ecou surd. 

— Acuma-s doi, făcu unchiul. 

— Da, zise şeriful. Da’ unde-s? 

— Dracu să-i ia de doi! zise bătrânul 


Gowrie. Unde mi-i bâiatul, şerifule? 

— ÎL găsim noi, acuşi, dom'le Gowrie, îl 
linişti şeriful. Ai fost isteţ, dumneata, c-ai 
adus câinii. Bagă-ţi pistolul înapoi şi pune- 
i pe băieţi să prindă câinii şi să-i ţină până 
ce ne-om descurca noi pe-aici. 

— Nu te sinchisi dumneata de pistol şi 
nici de câini. Or să dea ei de urmă şi-or să 
prindă tot ce-a umblat şi-a fugit de pe-aici. 
Da’ fi-miu şi Jake Montgomery ăla - dacă 
Jake Montgomery o fi fost ăâl pe care l-au 
găsit zăcând în coşciugul lui fi-miu - n-or 
fi plecat de-aici pe picioarele lor, fără să 
lase urme. 

— Acuma taci, dom'le Gowrie. 

Bătrânul aruncă  şerifului o privire 
furibundă. Nu tremura, nu arăta îndârjit, 
încurcat, uluit, nimic. Şi privindu-l, el se 
gândi la una dintre flăcările acelea de-un 
albastru rece, palid, în formă de lacrimă, 
parcă lipsite de căldură, care încep să se 
legene deasupra becurilor de gaz chiar 
când te apropii în vârful degetelor. 

— Bine. Tac. Da’ acu pun-te dumneata 
pe treabă. Dumneata pari să fii äl de ştie 
toate pe chestia asta, de vreme ce mi-ai 
trimis vorbă azi-dimineaţă la şase, la 


micul dejun, să vin să te găsesc aici. Acu’ 
pun-te pe treabă. 

— Asta o să şi facem, zise şeriful. O să 
vedem chiar acum de unde să începem. 

Se întoarse către avocat, spunând cu 
vocea lui blândă, înţeleaptă, aproape 
sfioasă: 

— Să zicem că ora e cam unsprezece 
noaptea. Ai făcut rost de-un catâr, sau 
poate de-un cal, în orice caz, de ceva care 
merge şi poate să care o povară dublă şi 
un mort de-a curmezişul pe şaua dumitale. 
Şi n-ai nici timp prea mult; adică timp n-ai 
deloc. Fireşte, e pe la unsprezece, când 
cei mai mulţi s-au culcat, şi mai e şi 
duminică noaptea pe deasupra, mâine 
dimineaţă lumea trebuie să se scoale 
devreme, să înceapă o săptămână nouă, 
semânatul bumbacului e-n toi, şi lună nu-i 
deloc, şi chiar dacă s-ar mai găsi careva 
să  se-nvârtească încoace  şi-ncolo, 
dumneata eşti într-un loc singuratic, unde 
sunt toate şansele să nu-ntâlneşti pe 
nimeni. Dar ai totuşi un mort găurit de-un 
glonte-n spate, şi chiar dacă-i unsprezece 
noaptea, tot se face ziuă mai curând sau 
mai târziu. Bun. Ce-ai face dumneata? 


Se priviră îndelung unul pe altul, sau 
poate că numai unchiul privea îndelung, 
cu chipul lui osos, pasionat, ascuţit, cu 
ochii strălucitori, adânci, iuți, şi, în faţa 
lui, chipul mare, somnoros al şerifului, cu 
ochii nu mari deschişi, nici măcar cu aerul 
că privesc, clipind aproape somnoroşi, şi 
amândoi o retezară scurt, fără vorbă, 
trecând peste toate astea: 

— Fireşte, zise unchiul. La loc, în 
pământ. Şi nu departe, deoarece, după 
cum ai spus, chiar dacă-i numai 
unsprezece, tot se face ziuă mai curând 
sau mai târziu. Mai ales când tot a trebuit 
să vină înapoi şi să ia toată treaba de la- 
nceput, singur, numai el, fără alt ajutor la 
lopată decât mâna lui. Şi mai gândeşte-te 
şi la asta: la nevoia, la teribila nevoie nu 
numai de a fi silit să ia totul de la început, 
dar să trebuiască chiar să ia totul de la 
început tocmai pentru motivul acela; când 
te gândeşti că făcuse tot ce-i fusese cu 
putinţă, tot ceea ce-i putea pretinde 
cineva sau s-ar fi aşteptat cineva să facă, 
sau ar fi visat măcar că va avea de făcut; 
era la adăpost de primejdie atât cât putea 
spera să fie, şi apoi să se vadă dat înapoi 


de-un sunet, de-un zgomot, sau poate c-a 
nimerit din pură întâmplare peste 
furgoneta ascunsă acolo, sau poate c-a 
fost norocul lui, adevărat noroc; oricare-ar 
fi dumnezeul sau zmeul sau demonul care 
are grijă de ucigaş o bucată de vreme, îl 
feresc şi-l ocrotesc până-şi fac celelalte 
ursitoare timp să împletească şi să 
înnoade funia... în orice caz, să trebuiască 
să se târască, să lege catârul, sau calul, 
sau ce-o fi fost, de-un copac şi să se 
târască pe burtă înapoi aici, sus, ca să 
zacă (cine ştie? poate chiar după gardul 
de colo) şi să privească la o femeie 
bătrână, care se vâră în toate, şi la doi 
copii, care de două ceasuri ar fi trebuit să 
fie culcaţi la zece mile de-aici, cum îi 
năruiesc tot edificiul ridicat cu grijă, toată 
munca lui disperată, cum îi distrug nu 
numai opera vieţii lui, ci şi a morţii... 

Unchiul se opri, şi acum îi văzu ochii 
strălucitori, aproape luminoşi, scăpărând 
câtre el: 

— Şi tu. ie n-a putut să-ţi treacă prin 
cap că domnişoara Habersham o să 
meargă cu tine abia după ce-ai ajuns 
acasă. Şi fără ea nu puteai să-ţi faci nicio 


iluzie că Aleck Sander o să vină numai cu 
tine singur. Aşa că tu, dacă ai avut 
vreodată cu-adevărat de gând să vii aici 
singur să deschizi mormântul ăsta, nici să 
nu-mi spui măcar... 

— Lasă baltă astea acum, zise şeriful. 
Aşa, vasăzică. Undeva în pământ. Şi ce fel 
de pământ? Ce pământ se sapă cel mai 
uşor şi cel mai repede de un om care se 
grăbeşte şi este şi singur, chiar dacă are o 
lopată? In ce fel de ţărână ai săpa 
dumneata ca s-ascunzi un cadavru repede, 
chiar dacă n-ai avea nimic decât un 
briceag? 

— În nisip, zise unchiul de-a dreptul, 
repede, aproape nepăsător, aproape 
distrat, neatent. În albia gârlei. Nu ti-au 
spus azi-dimineaţă, la trei, că l-au văzut 
mergând într-acolo cu el? Ce mai 
aşteptăm? 

— Bine, zise şeriful. Atunci să mergem. 
Apoi, către el: Arată-ne exact unde... 

— Decât că Aleck Sander a spus că se 
putea să nu fi fost un catâr, zise el. 

— Bine, zise şeriful. Atunci un cal. Tu 
arată-ne acuma exact unde... 

N-o să uite asta: îl observa pe bătrân 


cum vâra din nou pistolul la subţioară cu 
mânerul înainte, ţinându-l cu ciotul 
braţului, în timp ce cu mâna descheia 
cămaşa, apoi luă pistolul de la subţioară şi 
il băgă din nou în cămaşă şi încheie 
nasturii la loc, după care se întoarse chiar 
mai repede, mai ager decât cei doi feciori, 
care aveau jumătate din anii lui; era 
înaintea tuturor când sări înapoi peste 
gard şi se duse la iapă şi apucă frâul şi 
oblâncul  şeii  dintr-odată în mână, 
săltându-se deasupra; ambele maşini 
coborau în viteza a doua, ca să frâneze pe 
panta abruptă, până când, acolo unde 
urmele furgonetei coteau din drum afară, 
în tufişuri, şi apoi din nou înapoi în drum, 
el zise: „Aici”, şi unchiul opri; şi el privi 
cum bătrânul ciung feroce se năpusti, cu 
iapa şargă, din drum în pădure, de partea 
cealaltă, pierzându-se în jos înspre gârlă, 
urmat de cei doi câini şi de catârul care-i 
purta pe cei doi fii identici, cu mutra lor 
de lemn; apoi el şi unchiul coborâră din 
maşină, maşina lor şi a şerifului bară-n 
bară în spatele lor, auzind cum iapa 
aluneca la vale spre gârlă, şi apoi glasul 
subţire, clar, al bătrânului, strigând la 


câini: 

— Hai! Hai! Adulmecă, băiete! Pā el, 
Ring! 

Atunci unchiul zise: 

— Leagă-i cu cătuşele de volan. 

Şi-atunci şeritul: 

— Nu. O s-avem nevoie de lopeţi. 

Şi se urcase şi el pe mal, ciulind atent 
urechea în jur şi în jos la trosnituri şi la 
strigăte, apoi se pomeni cu unchiul şi cu 
şeriful şi cu cei doi negri lângă el. Cu 
toate că gârla tăia şoseaua aproape în 
unghi drept la câţiva paşi de locul unde 
drumul de pământ se despărţea din şosea, 
era cam un sfert de milă de-acolo de unde 
stăteau sau mai curând umblau ei, şi cu 
toate că puteau toţi să-l audă pe bătrânul 
Gowrie strigând la câini, precum şi 
trosniturile de sub picioarele iepei şi ale 
catârului în lăstărişul des de dedesubt, 
şeriful n-o luă pe-acolo, ocolind în schimb 
pe lângă poalele colinei, aproape paralel 
cu drumul, câteva minute şi începând să 
se depărteze când ieşiră în terenul neted, 
plin de rogoz şi de smirdari şi de sălcii, 
dintre colină şi gârlă: şi merseră mai 
departe, de-a curmezişul, şeriful în cap, 


până ce se opri, cu privirea tot încă în jos, 
apoi întoarse capul şi se uită îndărăt spre 
el, observându-l pe când se apropia cu 
unchiul său. 

— Secretarul tău a avut dreptate prima 
oară, zise şeriful. Era catâr. 

— Nu un catâr negru, cu rosătură de 
funie, făcu unchiul. Cu siguranţă că nu 
ăla. Nici chiar un ucigaş nu-i în aşa hal de 
stupid şi de sfidător şi de neruşinat. 

— Ba da, zise şeriful. De asta-s şi 
periculoşi ucigaşii. De asta trebuie să-i 
distrugem sau să-i închidem. 

Privind în jos, le văzu şi el: urmele 
înguste, delicate, aproape gingaşe, cu 
totul lipsite de proporţie în raport cu 
mărimea reală a animalului, călcate, 
presate adânc, prea adânc pentru orice 
catâr, oricât de greu ar fi fost, care ar fi 
avut în cârcă un singur om, urmele pline 
cu apă întipărite în mâlul moale şi umed, 
şi chiar în momentul în care se uita, o 
vietate acvatică minusculă, de-un fel 
oarecare, ţâşni drept înainte peste una 
dintre găuri, lăsând o dâră ca o aţă 
subţire de noroi; şi, ţinându-se de pistă, 
acuma, că dăduseră peste ea, puteau să 


vadă, prin vegetaţia înaltă până la umăr, 
zdrobită, rămasă atârnată, drumul pe 
care-l urmase, ca un şanţ de-a curmezişul 
câmpului sau ca siajul încremenit al unei 
bărci traversând mlaştina drept ca o 
săgeată, până ce dispărea în jungla care 
mărgineşte gârla. O urmară mergând de-a 
lungul ei, călcând pe cele două serii de 
urme, care nu erau una ducându-se şi alta 
întorcându-se, ci mergeau în aceeaşi 
direcţie, când şi când amprenta unei 
aceleiaşi copite suprapunându-se pe cea 
precedentă; şeriful, tot în frunte, vorbind 
din nou, spuse tare, dar fără să privească 
înapoi, ca şi cum - gândi el la început - nu 
s-ar fi adresat nimănui: 

— Nu putea să vină înapoi pe-aici. Prima 
oară n-a avut timp. Pădure-nepădure, 
beznă-nebeznă, a urcat de-a dreptul pe 
colină. Asta a fost când a auzit ce-o fi fost 
aia ce-a auzit. 

Atunci abia îşi dădu el seama cu cine 
vorbea şeriful. 

— Poate că secretarul tău fluiera cumva 
ceva. Era într-un cimitir, noaptea... era 
atât de târziu... 

Apoi se opriră chiar pe malul gărlei - un 


şanţ larg, ca un canal, prin care în timpul 
ploilor de iarnă şi de primăvară gonea un 
torent, dar acuma, din băltoacă în 
băltoacă, de-a lungul nisipului înălbit, 
curgea un fir subţirel, de-abia de un ţol 
adâncime şi niciodată mai lat de-un iard - 
şi chiar când unchiul spunea: 

— Cu siguranţă că zăpăcitul... 

Şeriful, cam la vreo zece metri înainte, 
de-a lungul malului înaintea lor, zise: 

— Aicea-i! 

Şi se duseră şi ei acolo; atunci şi el văzu 
unde stătuse catârul legat de un puiet şi 
apoi locul pe unde omul, încercând să-şi 
şteargă urmele, se strecurase de-a lungul 
malului, şi semnele paşilor lui erau şi ele 
mai adânci decât acelea pe care le-ar fi 
lăsat oricare alt om, oricât ar fi fost de 
greu, şi se gândi şi la asta: la groaza, la 
disperarea, la exasperarea în bezna 
neagră, şi la ghimpii, şi la secundele ce 
goneau vertiginos, ireversibil, pe când el 
purta o povară care nu era destinată să fie 
purtată de om; şi atunci auzi un pârâit de 
lăstăriş zdrobit undeva mai departe de-a 
lungul malului, şi apoi iapa, şi apoi pe 
bătrânul Gowrie strigând, şi apoi o altă 


trosnitură, care-ar fi putut fi catârul 
urcând,  şi-apoi un adevărat infern: 
bătrânul strigând şi înjurând, şi lătratul 
câinilor, şi sunetul înfundat pe care-l face 
o gheată în coastele unui câine: dar mai 
repede ei nu puteau merge, tâindu-şi şi 
deschizându-şi singuri drum prin 
mărăcinii care sfâşiau şi viţa care se 
agăța, până când putură să privească în 
jos, în şanţ, la mormanul de pământ 
proaspăt săpat, în care râcâiseră cei doi 
câini, şi bătrânul Gowrie tot îi mai lovea 
şi-i înjura şi-atunci coborâră cu toţii jos în 
şanţ, afară de cei doi negri. 

— Opreşte-te, dom'le Gowrie, zise 
şeriful. Asta nu-i Vinson. 

Dar bătrânul părea că nu-l aude. Părea 
că nici măcar nu-şi dă seama că mai e şi 
altcineva pe-acolo; părea chiar că uitase 
de ce băteau câinii: că el se apucase doar 
să-i gonească de pe mormanul de pământ 
tot şchiopătând şi ţopăind după ei într-un 
picior, şi cu celălalt pregătit şi ridicat să 
lovească, chiar şi după ce ei fugiseră de 
pe morman şi încercau doar să se 
strecoare pe lângă el şi s-o şteargă afară 
din şanţ, la adăpost, şi-i tot lovea şi înjura 


chiar şi după ce şeriful îl apucase de unica 
lui mână şi-l ţinea. 

—  Uită-te la pământ, zise şeriful. Nu 
vezi? De-abia a avut timp să-l îngroape. 
Asta a fost a doua oară, când avea zor 
mare, când aproape se luminase de ziuă şi 
trebuia să termine cu ascunsul. 

Şi puteau vedea cu toţii acum - grămada 
scundă de ţărână proaspătă la marginea 
malului, şi în mal, deasupra ei, semnele 
sălbatice, dezordonate ale lopeţii, ca şi 
cum ar fi cioplit în mal cu muchia lamei, 
aşa cum mânuieşti toporul (şi din nou 
gândindu-se la disperarea, la exasperarea, 
la lupta frenetică corp la corp cu inerția 
masivă, intolerabilă a pământului în sine), 
până a răzuit şi a doborât destul ca s- 
ascundă ce-avea de ascuns. 

De data asta n-au avut nevoie nici măcar 
de lopeţi. Cadavrul de-abia dacă era 
acoperit; câinii îl şi dezveliseră, şi acum el 
îşi dădu seama de adevărata amploare a 
exasperării şi a deznădejdii: falimentul: 
oroarea şi disperarea pe chestia timpului, 
din care nu-i rămăsese de-ajuns nici 
măcar ca să ascundă mărturia disperării 
şi cauza exasperării sale; trecuse de 2 


când el şi cu Aleck Sander, lucrând 
amândoi cu o grabă furioasă, isprăviseră 
de umplut groapa la loc, aşa că ucigaşul - 
care nu numai singur, dar care, de ieri de 
la apusul soarelui, avusese de săpat şi pe 
urmă de pus la loc şase picioare de 
pământ - până să dezgroape al doilea 
cadavru şi să umple a doua oară groapa, 
pesemne că se iviseră zorile sau poate 
chiar mai mult decât zorile, soarele însuşi 
poate că-l privise în timp ce cobora pentru 
a doua oară călare colina şi-o lua de-a 
curmezişul peste gârlă; poate că însăşi 
dimineaţa îl observase în timp ce prăvălea 
cadavrul sub malul cu creasta aplecată în 
gol, cioplind apoi cu furie din el doar atâta 
ţărână cât să-i ajungă să ascundă 
provizoriu cadavrul de vedere, cu ceva din 
disperarea frenetică a unei neveste care 
îşi zvârle halatul peste mănuşa uitată a 
amantului - cadavrul zăcea cu faţa în jos, 
se vedea numai partea din spate a ţestei 
zdrobite, până ce bătrânul se aplecă, şi cu 
singura lui mână îl întoarse ţeapăn pe 
spate. 

— Da, zise bătrânul Gowrie cu glasul 
subţire, viguros, care se auzea departe. Ii 


Montgomery ăla, al dracului să fiu dacă 
nu-i! Şi se ridică, uscat şi iute ca un arc de 
ceasornic scăpat, ţipând, strigând din nou 
la câini: Hai, băieţi! Găsiţi-l pe Vinson! 

Şi apoi unchiul strigă şi el, ca să se facă 
auzit: 

— Aşteaptă, domnule Gowrie. Aşteaptă! 
Apoi către şerif: Atunci a fost un dobitoc 
numai pentru că n-a avut timp, nu pentru 
că-i un dobitoc. Nu pot să cred că de două 
ori... 

Privea în jur cu ochi care străpungeau 
ca nişte pumnale. Apoi îi fixă pe gemeni. 
Spuse aspru: 

— Unde-i nisipul mişcător? 

— Ce? făcu unul dintre gemeni. 

— Nisipul mişcător, zise unchiul. Bancul 
de nisip mişcător de-aici din gârla asta. 
Unde-i? 

— Nisip  mişcător? izbucni bătrânul 
Gowrie. Nu se poate, domnule avocat... Să 
bage omu-n nisip mişcător? Pe fi-miu-n 
nisipu' mişcător? 

— Taci din gură, dom'le Gowrie, zise 
şeriful. Apoi, către gemeni: Ei? Unde-i? 

Dar de răspuns răspunse el cel dintâi. 
De o secundă sau cam aşa ceva tot avea 


de gând să răspundă. Acuma răspunse: 

— E lângă pod. Apoi, nu-şi dădu seama 
de ce, dar n-avea nici asta vreo 
importanţă: N-a fost Aleck Sander care a 
băgat de seamă. A fost Highboy. 

— Sub pod, corectă unul dintre gemeni. 
Unde-a fost dintotdeauna. 

— Oh! făcu şeriful. Care-i ala Highboy? 

Şi el era gata să răspundă; atunci, brusc, 
bătrânul păru să fi uitat şi de iapă şi de tot 
şi, valvârtej, luând-o la fugă încă înainte 
ca vreunul dintre ei să se fi mişcat măcar, 
şi chiar înainte de a fi apucat el însuşi să 
se mişte, ajungând din câţiva paşi la 
nisipul ucigaş, în timp ce ei îl observau, şi, 
fără ca să se întoarcă şi cu aceeaşi 
agilitate de pisică cu care se aruncase 
călare pe iapă, se căţără cu o singură 
mână pe malul abrupt şi îşi tăie, îşi croi 
drum, dispărând din ochii lor înainte ca 
vreunul dintre ceilalţi să fi putut ajunge 
sus pe mal, în afară de cei doi negri, care 
nu se clintiseră din loc niciun moment. 

— După el! strigă şeriful către gemeni. 
Prindeţi-l! 

Dar nu l-au prins. Şi-au croit şi ei drum 
după el, în cap unul dintre gemeni, apoi 


ceilalţi toţi, şi cei doi negri, claie peste 
grămadă, prin mărăcini şi tufişuri şi înapoi 
de-a lungul gârlei, şi ieşiră din junglă pe 
drumul de halaj, curăţat, la pod, sub 
şosea; el văzu urmele târşite ale copitelor 
acolo unde  Highboy ajunsese până 
aproape lângă apă şi nu mai voise să 
meargă mai departe; gârla, apa lovea în 
malul celălalt, în căptuşeala de beton, şi 
curgea ca o panglică îngustă, şi marginea 
ei de dincoace se pierdea pe nesimţite 
într-o întindere de nisip umed, a cărei 
suprafaţă era tot atât de nevinovată şi de 
înşelătoare de parc-ar fi fost de lapte; făcu 
un pas, sări peste un stâlp lung de salcie 
care zăcea peste muchia malului îmbrăcat 
pe trei sau patru picioare din lungimea lui 
cu o crustă subţire de nisip uscat, ca 
atunci când înfigi un băț într-o găleată sau 
într-o cuvă cu vopsea, şi chiar în 
momentul când  şeriful striga către 
gemenul din cap: „Pune mâna pe el, mă!”, 
el îl văzu pe bătrân sărind de pe mal cu 
picioarele înainte şi fără să împroaşte cu 
nicio stropitură măcar, fără să tulbure 
nimic în niciun fel, continuând imediat nu 
pe suprafaţa mătăsoasă, ci dincolo de ea, 


ca şi cum ar fi sărit nu pe ceva, ci peste 
marginea unei faleze sau peste marginea 
unei ferestre, şi apoi se opri, jumătate 
dispărut, tot atât de brusc, fără izbitură 
sau  zdruncinătură: doar  încremenit, 
imobil, ca şi cum picioarele i-ar fi fost 
tăiate de la şale dintr-o singură mişcare 
de coasă, lăsându-i trunchiul deasupra pe 
nisipul mătăsos, lăptos şi fără adâncime. 

— Bine, băieţi! strigă bătrânul Gowrie, 
vioi şi auzindu-se departe. I-aici! Is cu 
picioarele pe el! 

Şi unul dintre gemeni apucă frâul de 
cânepă de pe catâr şi pe cel de piele, şi 
chinga şeii de pe iapă, şi folosindu-se de 
lopeţi ca de topoare, cei doi negri tâiau 
ramuri de salcie, în timp ce ceilalţi târau 
crăci sau trunchiuri sau orice altceva 
puteau apuca sau găsi sau degaja, şi acum 
amândoi gemenii şi cei doi negri, cu 
ghetele scoase aşezate pe mal, erau jos în 
nisip şi ei, şi de pe coline venea 
necontenit la vale murmurul puternic, 
neîntrerupt al pinilor, niciun alt sunet 
însă, cu toate că el îşi încorda auzul, 
ascultând în ambele direcţii de-a lungul 
drumului, nu pentru demnitatea morţii, 


pentru că moartea n-are demnitate, dar 
cel puţin pentru cuviinţa ei: măcar un pic 
din această cuviinţă, care ar trebui să fie 
dreptul fiecăruia până ce stârvul pe care îl 
părăseşte să poată fi ascuns de ridicol şi 
de ruşine; cadavrul ieşise afară cu 
picioarele înainte, tras cu laţul din sorbul 
acela orb către înălţimea macaralei 
improvizate, apoi scāpā din nisip cu un 
plescăit surd, uşor, ca sunetul buzelor în 
somn poate, şi pe suprafaţa mătăsoasă nu 
rămase nicio urmă: numai o cută uşoară, 
imperceptibilă pierzându-se şi pierind ca 
un sfârşit de surâs palid, tainic, pierdut, şi 
după asta, pe mal, în timp ce stăteau 
nemişcaţi în jurul cadavrului, aplecaţi 
deasupra lui, şi el asculta, mai aprig ca 
oricând acum, cu ceva din însăşi 
exacerbarea frenetică a ucigaşului, în 
ambele direcţii ale drumului, cu toate că 
nu se vedea încă nimic: şi doar îşi auzi, îşi 
recunoscu propria voce, pare-se multă 
vreme după toţi ceilalţi, privind la 
bătrânul, îmbrăcat până la brâu în aceeaşi 
crustă fină de nisip ca şi trunchiul, cum 
privea în jos la cadavrul cu faţa crispată şi 
buza de sus răsucită în sus, dezvelind 


luciul fără viaţă şi cauciucul roz, fără 
sânge, al dinţilor lui falşi. 

— Oh, Doamne, unchiu Gavin, unchiu 
Gavin, hai să-l luăm din drum, să-l ducem 
cel puţin înapoi în pădure... 

— Stai binişor, zise unchiul. Au trecut 
toţi acum. Sunt toţi în oraş. 

Şi încă-l observa pe bătrân cum se 
apleacă şi începe să curețe 
neîndemânatic, cu unica lui mână, nisipul 
lipit pe ochi şi pe nări şi pe gură, mâna 
arătând ciudat de țeapănă la treaba asta, 
ea, care era atât de ageră şi de iute la 
violenţe: la nasturii cămâăşii şi la cocoşul şi 
la crosa pistolului; apoi mâna se trase 
înapoi şi începu să scotocească în 
buzunarul de la şold, dar unchiul scoase o 
batistă şi i-o întinse, dar şi asta era prea 
târziu, pentru că, îngenunchind, bătrânul 
îşi smucise afară poala cămăşii şi, 
aplecându-se, o apropie şi şterse cu ea 
nisipul de pe chipul mortului, apoi, 
aplecându-se din nou, încercă să sufle 
nisipul umed de pe faţă, ca şi cum ar fi 
uitat că nisipul era încă umed. Apoi, 
bătrânul se ridică din nou şi, cu vocea lui 
subţire, clară, care se auzea departe, şi 


care tot nu avea încă niciun fel de 
modulație, spuse: 

— Ei, şeritule? 

— Nu-i Lucas Beauchamp, dom'le 
Gowrie, zise şeriful. Jake Montgomery a 
fost ieri la înmormântarea lui Vinson. Şi în 
vreme ce-l înmormântau pe Vinson, Lucas 
Beauchamp se afla sub cheie în 
închisoarea mea din oraş. 

— Io nu vorbesc de Jake Montgomery, 
şerifule, făcu bătrânul Gowrie. 

— Nici eu, dom'le Gowrie, zise şeriful. 
Pentru că nu cu Coltul vechi de paşunu al 
lui Lucas Beauchamp l-au omorât pe 
Vinson. 

Şi, privindu-i, el îşi zise: Nu/ Nu! Taci! 
Nu întreba! şi o bucată de vreme crezu că 
bătrânul n-o să-ntrebe, aşa cum stătea, cu 
faţa la şerif, dar fără să-l privească acum, 
pentru că pleoapele lui  zbârcite 
coborâseră, ascunzându-i ochii, dar în 
felul cum cineva priveşte în jos la ceva 
care-i stă la picioare, aşa că nu putea să 
vadă dacă bătrânul îi închisese sau doar 
privea în jos la ceva ce se afla pe pământ 
între el şi şerif. Dar se înşelase: pleoapele 
se ridicară din nou, şi ochii spălăciţi şi 


duri ai bătrânului îi priveau pe şerif; din 
nou glasul lui ar fi putut fi socotit voios 
chiar de către nouă sute de oameni din 
nouă sute unu: 

— Cu ce-a fost omorât Vinson, şerifule? 

— Cu un „Lueger” automat nemtesc, 
dom'le Gowrie, zise şeriful. Ca ăla pe care 
l-a adus Buddy McCallum din Franţa în 
1919 şi l-a schimbat atunci, vara, pe-o 
pereche de câini de vânătoare. 

Şi el gândi că ar fi fost momentul în care 
pleoapele ar fi putut, ba chiar ar fi trebuit 
să se închidă din nou, dar şi de data asta 
greşea: bătrânul se răsuci iute, nervos, 
mişcându-se agitat, vorbind peremptoriu, 
tare, nu iritat de vreo opoziţie sau 
discuţie, pur şi simplu incapabil să 
conceapă una sau alta. 

— Bine, fiilor. Hai să-l suim pe băiatul 
nostru pă catâr şi să-l ducem acasă. 


Capitolul 9 


Şi la 2 în după-amiaza aceea, în maşina 
unchiului, imediat în spatele furgonetei 
(era alta acum: ei - adică şeriful - o 
rechiziţionaseră, un şasiu cu o caroserie 
zăbrelită pentru vite, despre care unul 
dintre gemenii Gowrie ştia pesemne că stă 
degeaba în curtea pustie a unei case la 
două mile de acolo, care avea şi telefon, şi 
el îşi aminti cum se întrebase ce căuta 
furgoneta acolo, cu ce se duseseră la oraş 
cei care lăsaseră furgoneta - Gowrie 
pornise motorul cu o furculiţă, pe care, 
după indicaţiile acestuia, o găsise în 
bucătăria  descuiată când unchiul se 
dusese înăuntru să telefoneze 
coronerului“, şi de condus o conducea 
Gowrie), clipind des şi fără întrerupere, 
nu atât din pricina luminii care-l orbea, 
cât din pricina a ceva usturător şi 
grunzuros ce-i intrase sub pleoapă, ca un 
firicel de sticlă pisată (şi cu siguranţă că 
ar fi putut fi, şi probabil că şi era praf, 


* În ţările anglo-saxone, ofiţer de poliţie judiciară, 
căruia îi revine cercetarea cauzelor deceselor nefireşti 
şi a morţilor violente. 


după douăzeci şi atâtea de mile pe 
drumuri acoperite cu pietriş şi cu nisip 
într-o singură dimineaţă, numai că, după 
atâta clipit, niciun fir de praf nu s-ar fi 
încăpățânat să nu se moaie), i se părea că 
vede grămădindu-se în partea opusă a 
străzii, în faţa închisorii, nu numai tot 
comitatul, nu numai tot Sectorul 1, şi 2, şi 
3, şi 5, în cămăşile lor kaki decolorate sau 
de doc sau de bumbac imprimat, fără 
cravate, ci şi oraşul, nu numai figurile pe 
care sâmbătă  după-masă le văzuse 
coborând din maşinile prăfuite ale 
Sectorului 4 în fața frizeriei şi a sălii de 
biliard şi apoi le văzuse în frizerie 
duminică dimineață şi din nou aici în 
stradă duminică la prânz, când a venit 
şeriful cu Lucas, ci pe ceilalţi, care, dacă 
nu-i puneai la socoteală pe medici şi 
avocaţi şi preoţi, nu erau numai oraşul, 
dar chiar Oraşul: negustori şi cumpărători 
de bumbac şi reprezentanţi de 
automobile, şi bărbaţi mai tineri, 
funcţionari prin magazine şi prin birourile 
firmelor care mijloceau vânzările de 
bumbac, şi mecanici la garaje şi la staţii 
de benzină, întorcându-se la lucru de la 


masă, care, fără măcar să aştepte ca 
maşina şerifului să se fi apropiat destul ca 
să poată fi recunoscută, făcură cale- 
ntoarsă şi începură să se scurgă înapoi 
spre piaţa publică, ca o schimbare de 
maree, deja în mişcare când maşina 
şerifului ajunse la închisoare, revărsându- 
se înapoi, îndreptându-se cu toţii în 
aceeaşi unică direcţie: spre piaţă; o şi 
traversau când, întâi  şeriful, apoi 
furgoneta şi apoi unchiul cotiră în aleea 
de după închisoare care duce la rampa de 
la uşa din dos a antreprenorului de pompe 
funebre, unde îi aştepta coronerul; se 
deplasau nu numai paralel cu ei dincolo 
de blocul de case intermediar, ci chiar 
înaintea lor, şi aveau să ajungă ei, masa, 
cei dintâi la antreprenorul de pompe 
funebre; şi atunci, deodată, şi înainte de a 
se fi putut întoarce să privească înapoi, el 
işi dădu seama că năvăliseră în alee în 
urma lor, şi într-o clipă, într-o secundă, 
acum, se vor năpusti urlând peste ei, îi vor 
copleşi şi vor apuca, una câte una: maşina 
unchiului, apoi furgoneta , şi-apoi maşina 
şerifului, ca pe trei coteţe de găini, şi le 
vor târi cu ei să le zvârle, în cele din 


urmă, într-un talmeş-balmeş inextricabil, 
lepădâtură bună de nimic, pe rampă, la 
picioarele coronerului; nu se mişcase încă, 
dar i se părea că se aplecase pe fereastră 
afară sau poate chiar într-adevăr era 
agăţat de scara în zbor a maşinii, urlând 
la ei, cu un sentiment de jignire 
insuportabilă, de necrezut: 

„Dobitocilor, nu vedeţi c-aţi venit prea 
târziu, că acum trebuie s-o luaţi de la- 
nceput, să găsiţi un nou motiv?” Apoi, 
răsucindu-se pe banchetă şi privind înapoi 
prin fereastra din spate, o secundă sau 
poate două, văzu cu adevărat - nu feţe, ci 
o faţă, nu o mulţime de feţe, nici măcar un 
mozaic de feţe, ci o Faţă: nu lacomă şi nici 
nesăţioasă, ci doar în mişcare, 
nesimţitoare, goală de gând sau chiar de 
pasiune: o Expresie lipsită de semnificaţie 
şi fără trecut, ca aceea care ia formă, se 
materializează deodată, după secunde sau 
chiar minute de privire fixă, dureroasă, 
frenetică, din alăturarea nevinovată de 
copaci şi de nori şi de peisaje într-o 
şaradă folosită într-o reclamă de săpun 
sau în ochii unui decapitat dintr-un 
reportaj fotografic despre atrocități din 


Balcani sau din China: fără măreție şi fără 
măcar valoarea evocatoare a ororii: pur şi 
simplu fără gât, cu muşchii fleşcăiţi, 
adormit, agăţat, suspendat faţă-n faţă cu 
el, la fereastra din spate, dar în aceeaşi 
clipă repezindu-se monstruoasă spre el, 
aşa că se trase înapoi şi începu chiar să se 
gândească: Incă o secundă şi..., când, 
deodată, huuit! dispărură nu numai Faţa, 
ci şi feţele, iar aleea în spatele lor rămase 
pustie: nimeni şi nimic pe ea, şi dincolo de 
ea, în stradă, dincolo de intrarea căscată, 
pustie, nici măcar o duzină de oameni, 
care stăteau acuma şi se uitau pe alee 
după ei, şi chiar în timp ce priveau, 
începuseră să se deplaseze, să plece 
înapoi, spre piaţă. 

Ezită o singură clipă. Au trecut cu toții 
în față, gândi el repede şi foarte calm, 
puţin tulburat (îşi dăduse seama că 
maşina se oprise), când era gata să pună 
mâna pe clanţa portierei, observând că şi 
maşina şerifului şi furgoneta, amândouă, 
erau oprite la rampă, unde patru sau cinci 
oameni scoteau o targă pe uşa dindărăt, 
deschisă, a furgonetei, şi chiar auzi glasul 
unchiului, în spate: 


— Acum ne ducem acasă şi te bagi în pat 
până n-apucă maică-ta s-aducă un doctor 
să ne facă la amândoi câte-o injecție. 

Apoi găsi clanţa şi cobori din maşină, 
împleticindu-se puţin, de fapt, numai o 
dată, apoi, cu toate că nu fugea deloc, 
călcâiele băteau prea tare în trotuar, 
muşchii picioarelor, anchilozaţi din cauza 
maşinii sau poate chiar înţepeniţi de atâta 
umblare în sus şi-n jos pe malul gârlei, ca 
să nu mai pomenim de noaptea petrecută 
la dezgropat şi la îngropat la loc morţii, 
dar  hurducăitul maşinii cel puţin îi 
limpezise capul într-o oarecare măsură 
sau poate că vântul produs de deplasare 
făcuse asta; oricum, dacă era vorba să 
aibă decepţii, cel puţin va avea o minte 
limpede cu care să le privească în faţă: 
era acum pe aleea dintre clădirea 
antreprenorului de pompe funebre şi 
clădirea de-alături, cu toate că, fireşte, 
sosise prea târziu: Faţa, într-o ultimă 
goană şi-un iureş, era de mult dincolo de 
piaţă şi de trotuar, într-o ultimă izbitură 
de cristalul vitrinei şi-apoi trecând prin el, 
zdrobindu-l, sfărâmând în ţăndări cu 
picioarele mica placă de bronz şi abanos 


de membru al Asociaţiei naţionale a 
antreprenorilor de pompe funebre, şi 
unicul palmier, prăpădit, pipernicit, în 
hârdăul lui de faianţă cafenie, şi sfâşiind 
în zdrenţe perdeaua roşie, decolorată de 
soare, ultima plăpândă barieră care 
despărţea ce mai rămăsese din ceea ce 
fusese Jake Montgomery, de ceea ce mai 
rămăsese din partea lui de demnitate 
omenească. 

leşi atunci din alee pe trotuar în piaţa 
publică şi se opri brusc, nemişcat, pentru 
prima oară, i se părea lui, de când se 
ridicase odată cu unchiul său de la masă, 
de la cină, şi ieşise din casă acum o 
săptămână sau o lună sau un an sau când 
o fi fost acea ultimă sâmbătă seară de 
care-i vorba. Pentru că de data asta n-avu 
nevoie nici măcar de-o scăpărare a 
privirii. Erau acolo, fireşte că erau, cu 
nasurile turtite pe vitrină, dar nu erau 
destui nici măcar ca să blocheze trotuarul, 
necum să mai constituie o Faţă; nici aici 
nu erau nici măcar o duzină, şi unii dintre 
ei, cei mai mulţi, erau chiar băieţi, care ar 
fi trebuit să fie la şcoală la ora asta - nici 
un singur chip de la ţară, nici un singur 


bărbat în toată firea, pentru că, de fapt, 
chiar şi ceilalţi patru sau cinci, arătând 
mari cât un bărbat, nu erau nici bărbaţi, 
nici băieţi, erau cei pe care-i găseai 
totdeauna căscând gura când moş Hogeye 
Mosby, bătrânul epileptic de la azil, cădea 
în rigolă cu spume la gură sau când Willy 
Ingrum reuşea, în cele din urmă, să 
împuşte în picior sau în burtă o javră 
despre care vreo femeie îi telefonase că 
era un câine turbat: şi asta la intrarea 
aleii, în timp ce unchiul venea cu pas 
apăsat din spatele lui; clipea dureros din 
pleoapele sale uscate şi îndurerate, căuta 
să vadă de ce: piaţa nu era încă goală, 
pentru că prea fuseseră mulţi, dar se 
golea: cămăşile kaki şi cele de doc şi cele 
de bumbac imprimat curgeau potop spre 
maşinile şi camioanele parcate, 
înghesuindu-se şi strivindu-se pe la uşi, în 
timp ce unul câte unul se târau, se 
strecurau şi se căţărau în maşini, pe 
platforme şi în cabine; starterele gemeau 
şi motoarele se aprindeau şi ambalau şi 
apoi erau lăsate în ralanti şi cutiile de 
viteze scrâşneau şi uruiau şi în timpul ăsta 
pasagerii tot se mai zoreau spre ele, şi 


acum nu mai erau numai câte una, ci câte 
cinci sau şase deodată care dădeau 
îndărăt de la trotuar în marşarier, 
întorceau, îndreptau şi porneau cu 
pasagerii încă alergând după ele şi 
urcându-se din mers; apoi n-ar mai fi 
putut să ţină socoteala lor chiar dac-ar fi 
încercat: stătea alături de unchiul său, 
privindu-le cum se condensau în patru 
fluvii pe cele patru străzi principale care 
duceau afară din oraş, în cele patru 
direcţii cardinale, gonind încă înainte de a 
fi ieşit din piaţă, feţele privind pentru o 
ultimă clipă nu înapoi, ci afară, doar afară, 
la nimic, doar o dată, şi nici asta multă 
vreme, şi apoi nu se mai uitau, profilurile 
dispărând repede şi părând că se 
deplasează mult mai repede decât 
vehiculul, oamenii părând, chiar după 
chipurile lor, că-s de mult afară din oraş, 
cu mult înainte de-a fi fost pierduţi din 
ochi, şi păreau că-s de două ori mai mulţi, 
chiar din maşină; mama apăru deodată, 
nemişcată, fără să-l atingă, venită, 
evident, şi ea tot pe alee, de la închisoare, 
chiar pe lângă locul unde probabil tot mai 
trăgeau de Montgomery să-l scoată din 


furgonetă, dar atunci unchiul îi spusese că 
puteau suporta orice, cu condiţia să-şi 
păstreze totdeauna dreptul de a refuza să 
admită ceea ce era evident, şi atunci 
mama i se adresă unchiului: 

— Unde-i maşina? 

Şi apoi, fără măcar să aştepte răspuns, 
se întoarse în alee înaintea lor, mergând 
zveltă şi dreaptă şi ţeapănă, cu o spinare 
care parcă te privea şi cu tocurile 
bocănind pe pavaj cum făceau acasă, când 
el şi Aleck Sander şi tata şi unchiul, toţi 
patru, mai bine mergeau tiptil o bucată de 
vreme, trecu înapoi pe lângă rampă, unde 
nu mai erau acum decât maşina şerifului, 
goală, şi furgoneta , goală şi ea, şi o luă 
mai departe pe alee, şi când ajunse şi el 
cu unchiul, mama era cu mâna pe portiera 
deschisă a maşinii, şi atunci le văzu din 
nou traversând, pe la capătul aleii, ca pe o 
scenă - maşinile şi camioanele, şi feţele 
acelea din profil, nu uimite, nici speriate, 
ci cu un fel de irevocabilă lepăadare, 
precipitându-se în dreptul aleii atât de 
continuu şi de neîntrerupt şi atât de 
multe, de parc-ar fi fost ultima clasă a 
şcolii secundare sau poate vreo trupă 


ambulantă în turneu dând o reprezentaţie 
cu Bătălia de la San Juan”, şi nu numai că 
nu auzeai, nici măcar n-aveai nevoie să nu 
asculţi zgomotele de fond înfundate, 
confuze, din dosul scenei, tot aşa cum n- 
aveai nevoie să vezi trupele în marş sau la 
atac, care, îndată ce ajungeau în culise, 
izbucneau într-o goană frenetică, 
împleticită, zvârlind tunici şi capele şi 
pansamente trucate când o luau pe după 
etamina unduindă pictată cu bătălii şi 
curaj şi moarte, pentru ca să se ajungă din 
urmă tot pe ei, şi, într-o ţinută marţială, 
eroică, să treacă din nou sub lumina 
rampei. 

— S-o ducem întâi pe domnişoara 
Habersham acasă, zise el. 

— Urcă! zise mama. 

Şi dintr-o singură cotitură la stânga s-au 
trezit în strada din dosul închisorii, şi el le 
mai auzi, şi o a doua cotitură la stânga, în 
următoarea stradă transversală, şi din nou 
văzu gonind peste avanscenă, la nesfârşit, 


37 Bătălie (pe teatrul de operaţii din Cuba în timpul 
războiului hispano-american din 1898) a cărei soartă a 
fost hotărâtă printr-o şarjă efectuată' de cavaleria 
americană. 


în şiruri neîntrerupte, cu acele feţe rigide 
din profil, dominând sunetul prelung al 
cauciucurilor pe pavajul de beton, şi lui, 
azi-dimineaţă, îi trebuiseră două sau trei 
minute ca să pătrundă în coloană cu 
furgoneta şi să meargă în acelaşi sens cu 
ea; unchiului o să-i trebuiască acum cinci 
sau zece până va găsi un loc să se 
strecoare prin coloană şi să se-ntoarcă la 
închisoare. 

— Dă-i drumu”, zise mama. Fă-i să-ţi lase 
loc să intri în coloană. 

Şi atunci el, dându-şi seama că n-aveau 
să mai treacă pe la închisoare, zise: 

— Domnişoara Habersham... 

— Cum vrei să fac? zise unchiul. Să- 
nchid pur şi simplu amândoi ochii şi cu 
dreptul să apăs acceleratorul până-n 
fund? 

Şi poate că aşa şi făcu; erau în mijlocul 
coloanei acum, cotind cu ea odată, câtre 
casă, ceea ce era în regulă; pe el nu-l 
preocupase deloc cum or să intre în 
coloană, ci cum or să iasă din ea înainte 
ca această harababură frenetică, nu fugă, 
ci mai curând exod, să-i măture mai 
departe la asfinţit, să-i vomite în cele din 


urmă undeva la ore şi zeci de mile 
depărtare, să-i lase baltă, storşi, epuizați 
şi cu sufletul scos, pe undeva pe la 
marginea-marginii comitatului, într-un loc 
care poate nici nu-i trecut pe hartă, ca să 
se-ntoarcă pe jos în beznă; şi apoi zise din 
nou: 

— Domnişoara Habersham... 

— Are furgoneta ei, răspunse unchiul. 
Ce, ai uitat? 

El, care de cinci minute nu făcea nimic 
altceva, şi chiar încercase de trei ori să 
spună:  „Domnişoara Habersham e-n 
furgonetă”, dar deşi pân’ la ea acasă nu-i 
nici o jumate de milă, totul îi stă în cale şi 
nu putea ajunge acolo, casa era de o parte 
şi furgoneta de cealaltă parte a acestei 
bariere de nepăâtruns de maşini şi de 
camioane, gonind bară lângă bară, şi 
aproape tot atât de inaccesibilă unei 
bătrâne domnişoare într-o furgonetă de 
zarzavagiu cumpărată de ocazie, de parc- 
ar fi fost în Mongolia sau în lună: şedea în 
furgonetă, cu motorul aprins şi băgat în 
viteză, şi cu piciorul pe accelerator, 
independentă, solitară, pierdută, dreaptă 
şi subţire sub pălăria perfect arhaică şi, 


pe deasupra, şi prăpădită, aşteptând şi 
pândind şi nedorind nimic altceva decât 
să se strecoare prin coloană ca să poată 
pune la locul lor rufele cârpite şi să dea de 
mâncare puilor şi să mănânce şi ea şi să 
se şi odihnească puţin, după aproape 
treizeci şi şase de ore, care, la 70 de ani, 
trebuie să fi fost mai rău decât o sută la 
16, privind, pândind şi aşteptând să 
treacă această ceaţă ameţitoare de 
profiluri confuze, o bucată de vreme, chiar 
o bună bucată de vreme, dar nu o 
veşnicie, nu prea mult, pentru că era o 
femeie cu simţ practic, o femeie căreia 
noaptea trecută nu-i trebuise multă vreme 
să înţeleagă că pentru a scoate un 
cadavru dintr-un mormânt trebuie să te 
duci la mormânt şi să-l dezgropi, şi nu i-a 
trebuit mult nici acuma să înţeleagă că 
pentru a ocoli un obstacol care-ţi stă în 
cale, în special când soarele alunecă spre 
apus, trebuie să-l ocoleşti, şi acum 
furgoneta era în mişcare, gonind paralel 
cu obstacolul şi în direcţia lui, tot pierdută 
şi tot solitară, dar încă independentă, doar 
puţin nervoasă, poate tocmai pentru că îşi 
dădea seama că mergea ceva mai repede 


decât era obişnuită şi decât îi plăcea, de 
fapt mai repede decât condusese ea 
vreodată, şi asta fără a merge în rând cu 
coloana, ci doar alături de ea, pentru că 
şirul de maşini mergea foarte repede 
acum: o nesfârşită defilare năucitoare de 
profiluri: şi dânsa îşi dădea seama că 
atunci când se va ivi un eventual gol, 
poate că îi va lipsi abilitatea, energia şi 
iuţeala privirii, sau poate chiar, pur şi 
simplu, îndrăzneala: mergea tot mai 
repede şi mai repede, privind atentă cu un 
ochi, ca nu cumva să scape o fisură, o 
ocazie, şi cu celălalt ca să vadă unde 
merge, aşa că nu avea să-şi dea seama 
decât mai târziu că făcuse ocolul nu 
mergând spre sud, ci spre răsărit acum, şi 
că nu numai casa ei se micşora văzând cu 
ochii în spatele ei, ci şi Jefferson, pentru 
că ei, sau ea, coloana nu mergea doar 
într-o singură direcţie, ca să iasă din oraş, 
ci se răsfira în toate direcţiile, pe toate 
şoselele care te depărtau de închisoare şi 
de antreprenorul de pompe funebre şi de 
Lucas Beauchamp şi de ce mai rămăsese 
din Vinson Gowrie şi din Jake 
Montgomery, aşa cum se risipesc zānatic 


gândacii de baltă într-o mlaştină stătută 
când arunci în ea o piatră; aşa că va fi şi 
mai disperată ca oricând acum, când 
distanţa dintre ea şi casă sporea 
vertiginos şi venea o noapte, strunindu-şi 
nervii ca să prindă orice ocazie sau locşor 
de strecurat, furgoneta hodorogită de-abia 
atingând pământul în ceața asta 
impenetrabilă de profiluri confuze, 
trăgându-se, târându-se mai aproape şi 
mai aproape de ea, până când se produse 
inevitabilul: vreo slăbiciune a ochiului sau 
un tremur al mâinii sau o clipire 
involuntară a pleoapei peste privirea 
încordată a vigilenței, sau poate o chestie 
pur topografică: o piatră sau un muşuroi 
în drum, tot atât de cu neputinţă de 
incriminat ca şi Domnul-Dumnezeu însuşi, 
dar, în orice caz, prea aproape şi apoi 
prea târziu: furgoneta fu prinsă, aspirată 
în torentul de cauciuc pe rulmenţi şi de 
tablă de oţel presată şi zvârlită claie peste 
grămadă în puhoi, strângând încă în mâini 
volanul inutil şi apăsând pe acceleratorul 
neputincios, solitară şi pierdută în toată 
după-amiaza aceea târzie care se strecura 
paşnică pe sub cupola violetă a amurgului 


netulburat de nicio adiere, mai repede, 
din ce în ce mai repede acum, spre un 
ultim crescendo ce va izbucni la marginea 
de dincoace de linia de demarcaţie a 
comitatului, de unde vor izbucni, ca o 
explozie, împrăştiindu-se la toate 
răspântiile şi pe toate drumeagurile, ca 
iepurii sau ca şoarecii, apropiindu-se, în 
fine, de vizuinile lor personale, furgoneta 
încetinind şi apoi oprindu-se, puțin în 
curmezişul drumului, poate acolo unde o 
aruncase inerția, pentru că acum ea, 
domnişoara Habersham, era în siguranță, 
în comitatul Crossman, şi putea să se 
întoarcă din nou spre sud, pe la marginea 
comitatului Yoknapatawpha, aprinzând 
farurile, şi mergând atât de repede cât 
avea curaj pe drumuri mărginaşe, fără 
borne indicatoare; se lăsase noaptea de-a 
binelea, şi era în comitatul Mott acum, şi 
putea, la urma urmei, să se întoarcă spre 
apus, încercând s-o ia spre nord şi să-i dea 
drumul, să gonească: se făcuse şi 9, şi 10 
seara de-a lungul drumurilor nemarcate 
care mărgineau linia imaginară dincolo de 
care farurile maşinilor îndepărtate 
fulgerau Şi strâăpungeau frenetic 


întunericul, precipitându-se în vizuinile şi 
adăposturile lor; acuşi avea să intre în 
comitatul Okatoba şi se apropia miezul 
nopţii şi cu siguranţă că va putea s-o ia 
spre nord, înapoi spre Yoknapatawpha, 
palidă şi epuizată, solitară şi neîmblânzită, 
printre greieri şi brotăcei, şi licurici şi 
mătase şi lipitori, şi câinii se repezeau 
lătrând de pe sub casele adormite, şi în 
cele din urmă apăru chiar şi un om, în 
cămaşă de noapte şi cu ghetele cu 
şireturile nelegate, ridicând o lanternă. 


Unde vrei să mergi, cucoană? 

Incerc s-ajung la Jefferson. 

Păi, ai trecut de Jefferson, cucoană. 

Știu. A trebuit să ocolesc din cauza 
unui negru bătrân, arogant şi nesuferit, 
care-a-ntors cu fundu-n sus tot comitatul 
încercând să susțină c-a ucis un alb. 

Când, deodată, el îşi dădu seama că era 
cât pe-aci să râdă; descoperi asta aproape 
la timp, nu destul de repede ca să se 
oprească, dar la timp ca să se oprească 
destul de repede, mai surprins decât de 
orice altceva, până ce o auzi pe maică-sa 
spunând aspru: 


— Claxonează. Claxonează până o să se 
dea deoparte din drum. 

Şi el descoperi că nu era râs, sau, în 
orice caz, nu era chiar râs, adică sunetul 
pe care îl emitea semăna cu râsul, dar era 
mai mult decât atât şi era mai dur, avea 
sentimentul că-i venea mai greu să-l 
scoată, şi cu cât îl simţea şi îi suna mai 
dur, cu atât mai puţin şi mai puţin avea 
sentimentul că-şi aminteşte ce trebuie să 
fi fost ceea ce l-a făcut să râdă, şi, 
deodată, obrazul lui fu ud tot, nu inundat, 
din ochi îi izbucni un fel de ţâşnitură, un 
izvor de apă: oricum, iată unde ajunsese, 
el, un găligan stângaci, al doilea în 
înălţime din ei trei, mai înalt decât maică- 
sa, cu mai mult decât era unchiul său faţă 
de el, mergând pe 17 ani şi fiind aproape 
un bărbat, dar pentru că erau trei în 
maşină, stăteau atât de înghesuiți, încât n- 
avea încotro, simţea un umăr de femeie 
lipit de-al lui, şi mâna ei fină pe 
genunchiul lui, şi şedea acolo ca un copil 
bătut la spate înainte măcar de a fi fost 
prevenit destul ca măcar să înceapă să se 
stăpânească. 

— Au şters-o, zise el. 


— Dă-i drumu” dracului odată! îi întoarse 
mama. Ocoleşte-i. 

Ceea ce unchiul făcu, apucând-o pe 
partea nereglementară şi mergând 
aproape tot atât de repede cum mersese 
azi-dimineaţă în drum spre capelă, 
preocupat să nu-l piardă din ochi pe şerif, 
şi asta nu pentru că mama judecase că, de 
vreme ce toţi o porniseră prin oraş, 
grăbindu-se să iasă pe şosea, nu s-ar mai 
găsi nimeni care să vină câtre piaţă pe 
cealaltă parte a străzii; aşadar, făcuse 
asta numai din pricină că aveau o femeie 
cu ei în maşină, deşi nu era la volan, asta 
era tot; şi-şi aminti că o dată, mai demult, 
erau într-o maşină şi unchiul conducea, şi 
unchiul zisese atunci: 

— Bine, cum să fac? Să-nchid amândoi 
ochii şi să apăs pe accelerator? 

Şi mama: 

— De când eşti, multe ciocniri ai văzut 
între două maşini cu femei la volan? 

Şi unchiul: 

— Perfect, touché’? Poate că din cauză 
că una dintre maşini era încă în vitrină, 


s Atins! (în limba franceză în original.) 


unde intrase unul peste ea ieri... 

Apoi n-a mai putut să-i vadă, auzea doar 
prelunga sfâşiere fără început, nici sfârşit 
şi care nu lasă cicatrice a cauciucurilor pe 
pavaj, ca fâşâitul mătăsii crude, şi din 
fericire casa era tot pe partea 
nereglementară a străzii, şi duse sunetul 
cu el în curte, şi acum putea să facă ceva 
în privinţa râsului, şi un moment căută să 
pună mâna pe acel ceva, ce-o fi fost el, 
care pare-se că-l stârnise, şi să-l scoată la 
lumină, unde chiar şi el să vadă că nu era 
chiar atât de amuzant; era departe de a fi 
amuzant, adică destul de amuzant ca s-o 
facă pe mama să înjure; şi atunci zise: 

— Au şters-o. 

Şi imediat, chiar prea târziu aproape, îşi 
dădu seama că greşea, mai stătea încă 
acolo locului, apoi traversă curtea repede 
până se opri, şi nu-şi smuci, doar îşi 
desfăcu braţele în lături şi zise: 

— Uite, nu-s infirm. Sunt doar obosit. Mă 
duc sus la mine-n cameră să mă-ntind 
puţin. 

Apoi, către unchiul său: 

— Am să mă simt foarte bine după aia. 
Vino şi mă scoală după cincisprezece 


minute. 

Apoi se opri şi se întoarse din nou către 
unchiul său: 

— Am să fiu gata peste cincisprezece 
minute. 

Şi de data asta plecă, luând cu sine în 
casă zgomotul şi chiar şi în camera lui tot 
îl mai putea auzi, chiar prin storurile trase 
şi prin roşeaţa tremurătoare dindărătul 
pleoapelor sale, până când se ridică într- 
un cot, chiar sub mâna mamei, şi spuse 
din nou unchiului, care stătea lângă prag: 

— Cincisprezece minute. N-ai să pleci 
fără mine, nu? Îmi promiţi? 

— N-avea nicio grijă, făcu unchiul. Nu 
plec fără tine. Doar atât, c-am să... 

— Vrei să fii drăguţ, Gavin, şi să te cari 
dracului afară de-aici? zise mama. Şi-apoi 
către el: Culcă-te. 

Şi el se culcă, şi iată că zgomotul 
persista chiar şi prin mâna ei, chiar şi 
când şi-o apăsa pe ureche, palma ei 
prelungă, fină, dar prea uscată, prea 
aspră şi poate chiar prea rece: senzaţia 
uscată, fierbinte, grunzuroasă a craniului 
său era preferabilă senzaţiei pe care i-o 
dădea mâna pusă pe craniu, pentru că 


acum cel puţin se deprinsese cu ea, o 
avusese de destul de multă vreme, şi chiar 
şi dacă-şi clātina capul, avea cam tot 
atâtea şanse de a scăpa de această palmă 
plăpândă, subţire, inevitabilă câte-ar fi 
avut dacă şi l-ar fi scuturat ca să scape de 
un semn din naştere de pe frunte, şi acum 
nu mai era nici măcar o Faţă, pentru că 
acum ea se afla cu spatele la el, dar cu un 
spate de cap, spate unic al unei 
amestecături eterogene de cap, al unui 
Cap unic, al unui unic bulb fragil, plin cu 
un fel de terci şi vulnerabil ca un ou, şi 
totuşi teribil în omogenitatea lui unanimă 
cu care se năpustea nu spre el, ci aiurea. 

— Au şters-o, zise el. Au făcut conştiinţei 
lor o economie de mai bine de zece cenți, 
pentru că aşa n-au mai trebuit să-i 
cumpere un pachet de tutun ca să-i arate 
că l-au iertat. 

— Da, zise mama. Nu te mai gândi la 
asta. 

Ceea ce era acelaşi lucru cu a-i spune să 
se ţină bine unui om care se leagănā 
deasupra unei prăpăstii, ţinându-se cu o 
singură mână: căci nu voia în momentul 
de faţă nimic altceva decât să poată să nu 


se mai gândească la asta şi să-şi dea 
drumul în neantul somnului, atât neant 
cât îi mai rămăsese, el, care noaptea 
trecută voise să se culce şi ar fi putut să şi 
doarmă, dar n-avusese timp, şi acum voia 
mai mult decât oricând să doarmă şi avea, 
în viitoarele cincisprezece minute, tot 
timpul din lume (sau viitoarele 
cincisprezece zile sau cincisprezece ani 
dacă era vorba de ce-ar putea şti cineva, 
pentru că nimeni nu avea nimic altceva de 
făcut decât să spere că Crawford Gowrie 
se va hotări să apară şi să umble să-l 
găsească pe şerif şi să-i spună: „Bine, eu 
am făcut-o, pentru că singura mărturie pe 
care o aveau era Lucas, care afirma că 
Vinson Gowrie n-a fost ucis cu un Colt de 
paşunu, sau, în orice caz, nu cu al lui, nu 
cu Coltul de paşunu al lui Lucas, şi că 
Buddy McCallum are să vină şi are să 
spună: «Da, am făcut schimb cu Crawford 
Gowrie şi i-am dat un pistol nemţesc acum 
douăşcinci de ani>»“*%; nici măcar nu era 
de sperat c-are să vină cineva de la poliţia 
din Memphis să se uite la Vinson Gowrie 


Rezultă de aici că acţiunea romanului se petrece în 
1944 


şi să spună ce fel de glonţ l-a ucis, pentru 
că şeriful apucase să-i dea voie bătrânului 
Gowrie să-l ia acasă, să-l spele de nisipul 
mişcător şi să-l îngroape din nou mâine: 
de unde de astă dată Hampton şi unchiul 
or să se poată duce să-l dezgroape mâine 
noapte), numai că uitase cum: sau poate 
că asta era şi nu îndrăznea să dea drumul 
în neant puţinului ce-i rămăsese: adică 
nimic: nici durere de care să-şi 
amintească, nici milă, nici măcar 
conştiinţa ruşinii, nici o justificare a 
năzuinţei eterne a omului prin om câtre 
om, prin ispăşirea în milă şi în ruşine, şi în 
locul lor, numai un om bătrân, pentru care 
durerea nu era nici măcar o parte 
componentă a propriului său eu, ci doar 
un fenomen trecător: fiul său ucis, şi el, 
săltându-şi în spinare un cadavru străin, 
nu pentru ca să potolească strigătul unic, 
mut, acuzator, nici din milă, nici din 
răzbunare, ci pentru dreptate, numai ca 
să fie sigur că pusese mâna pe cel pe care 
nu trebuia, strigând vesel, fără ruşine şi 
tare: „Da, “i  blăstămatu ăla de 
Montgomery, al dracului să fiu dacă nu-i 
el!”, şi iar Îi apăru o Faţă; el, care se 


aşteptase tot atât de puţin ca Lucas să fie 
scos din celulă şi purtat pe umeri de-un 
talaz de ispăşire şi cocoţat, pentru 
momentul de răscumpărare şi triumf, să 
zicem, pe soclul monumentului 
confederaţilor (sau mai bine poate pe 
balconul clădirii oficiului poştal, sub 
catargul pe care flutură drapelul 
naţional), cât se aşteptase la aşa ceva 
pentru sine şi pentru Aleck Sander şi 
pentru domnişoara Habersham: el, care 
nu numai că nu dorise, dar nici n-ar fi 
putut accepta una ca asta, deoarece asta 
ar fi redus la zero şi ar fi golit de orice 
înţeles contribuţia lui la ceea ce se făcuse, 
şi care trebuia să rămână anonimă, pentru 
că altfel ar fi fost fără valoare: el, care, 
fireşte, ar fi dorit să-şi lase amprenta pe 
omul epocii sale, dar numai atât, nu mai 
mult decât atât, un semn oarecare al 
trecerii lui pe pământ, dar umil, aşteptând 
şi dorind, umil, nici măcar nădâjduind cu 
adevărat ceva (ceea ce, fireşte, însemna 
orice), afară de propria şi unica sa 
posibilitate, anonimă şi ea, de a înfăptui şi 
el, cu pasiune şi eroism şi sobrietate, ceva 
nu numai pentru analele dăinuitoare ale 


omenirii, ci făcând corp comun cu 
acestea, ceva demn de a-şi avea locul în 
ele (cine ştie, poate chiar adăugând o iotă 
anonimă la austeritatea pasiunii eroice a 
istoriei) drept recunoştinţă pentru 
dăruirea timpului închinat ei, dorind 
numai atât, şi nici măcar asta cu 
adevărată speranţă, dispus să accepte 
faptul că ratase pentru că nu era demn, 
dar la asta cu siguranţă că nu se 
aşteptase: nu o viaţă salvată de la moarte, 
nici măcar o moarte salvată de la ruşine şi 
de la ticâloşie, nici măcar suspendarea, 
amânarea unei sentinţe, ci doar omiterea 
cu rea-voinţă a unei date: nu ticăloşia care 
ruşina propria sa ruşinoasă suprimare, nu 
elevația şi umilinţa cu umilinţă şi mândrie 
amintite, nici mândria curajului şi a 
pasiunii, nici a milei, nici mândria şi 
sobrietatea şi durerea, ci sobrietatea 
însăşi degradată de ceea ce ea înfăptuise, 
curajul şi pasiunea terfelite de cele cărora 
avuseseră a le face faţă: o Faţă, Faţa 
eterogenă a speţei din care se născuse, a 
ţării în care se născuse, a poporului său, a 
sângelui său, a propriului său eu care 
fusese bucuria şi mândria şi speranţa sa, 


să fie socotit demn să prezinte un front 
unit şi invincibil prăpastiei întunecate a 
nopţii, o Faţă monstruoasă, nu vorace, nu 
omnivoră şi nici măcar nesăţioasă, nu 
păcălită, nici măcar dejucată, nu răbdând, 
nici aşteptând şi nici măcar având nevoie 
să aibă râbdare pentru că ieri şi azi şi 
mâine nu sunt decât un acelaşi Este! 
Indivizibil: unic (şi astea i le spusese 
unchiul, anticipându-le, şi astea, încă de 
acum doi sau trei sau patru ani, pentru că 
unchiul ştia toate cele pe care el, pe 
măsură ce devenea din ce în ce mai mult 
bărbat, le constata a fi adevărate: „Totul 
este acum, pricepi? Ieri n-o să treacă până 
mâine şi mâine a-nceput de-acum zece mii 
de ani. Pentru fiecare băiat de 14 ani din 
Sud există o clipă, nu o dată, ci de câte ori 
vrea, când încă nu s-a făcut ora 2 în după- 
amiaza aceea de iulie din 1863*: brigăzile 
sunt pe poziţii, îndărătul rambleului liniei 
ferate, tunurile sunt în baterie, gata, în 


+0 Scena descrisă a avut loc înainte de dezlănţuirea 
asaltului confederaţilor împotriva poziţiilor ocupate de 
nordişti la Cemetery Hill (3 iulie 1863); eşecul acestui 
atac a pecetluit soarta bătăliei de la Gettysburg, prima 
mare înfrângere a sudiştilor. 


pădure, iar drapelele făcute sul au fost 
desfăşurate pentru a fi lăsate să fâlfâie, şi 
Pickett, cu buclele lui lungi şi pomădate şi 
probabil cu pălăria într-o mână şi cu 
spada în cealaltă, cu ochii la colină, 
aşteptând ca Longstreet“! să-i dea 
semnalul, şi totul era în cumpănă, nu se 
întâmplase încă, nici nu începuse încă, nu 
numai că nu începuse, dar mai era încă 
timp nici să nu înceapă asaltul împotriva 
acestei poziţii şi în împrejurările date, 
care îi făcuseră şi pe mulţi alţii, nu numai 
pe Garnett şi Kemper şi Armstead şi 
Wilcox“? să aibă un aer grav; totuşi, e pe 
cale să înceapă, asta o ştim cu toţii, prea 
am mers departe, prea am pus mult în joc, 
şi într-un moment că ăsta nu-i nevoie să fii 
nici măcar un băiat de 14 ani ca să 
gândeşti: Acuma. Poate că acuma, şi-atât 
ai de pierdut  şi-atât de câştigat: 
Pennsylvania, Maryland, lumea, însăşi 
cupola aurită a Washingtonului, care să 


“ Pickett şi Longstreet - generali americani care au 
comandat unităţile angajate de confederați în iureşul 
de la Cemetery Hill. 

2 Generali şi ofiţeri superiori sudişti, căzuţi în cursul 
asaltului. 


încununeze o victorie disperată şi de 
necrezut, aventura disperată, zarul 
aruncat acum doi ani; sau, pentru cineva, 
pentru oricine care a navigat vreodată cu 
o barcă având drept velă o pătură, 
momentul din 1492, când cineva a gândit: 
«Asta-i»: extremitatea absolută, de unde 
nu mai e întoarcere: să te întorci acum din 
drum şi să te-ndrepţi spre casă, sau să 
navighezi irevocabil mai departe, fie să 
dai de țărm, fie să te-arunci peste 
marginea mugindă a lumii. Un glas 
plăpând, o poetă înţeleaptă, sensibilă, din 
vremea tinereţii mele, spunea: Când se 
varsă ceaiul, se duc şi frunzele cu el, şi-n 
fiecare zi moare-un asfinţit: extravaganţă 
de poet care, cum se-ntâmplă destul de 
des, oglindeşte adevărul, dar cu capul în 
jos şi de-a-ndăratelea, pentru că, fără să 
ştie, mânuitorul oglinzii, absorbit de 
preocupările sale, a uitat că şi dosul e tot 
oglindă; pentru că de-ar fi făcut-o măcar, 
dar nu, în loc s-o facă, şi apusul de ieri şi 
ceaiul de ieri, amândouă, s-au amestecat 
inextricabil cu motivele răvâşite, 
indestructibile, neamestecabile, gonite de- 
un suflu prin galeriile infinite ale zilei de 


mâine în ghetele cu care va trebui să ne 
încălţăm şi chiar în cearceafurile în care 
va trebui să dormim (sau să încercăm să 
dormim), pentru că de nimic nu poți 
scăpa, de nimic nu poţi fugi: urmăritorul 
este cel fugărit, şi noaptea de mâine nu-i 
decât o lungă insomnie şi luptă cu 
omisiunile şi regretele de ieri”); el, care 
trecuse sub tăcere nu chiar o moarte, nici 
chiar o moarte pentru Lucas, ci pur şi 
simplu pe Lucas, Lucas în zece mii de 
avatare de Sambo, pentru ca să se arunce 
deodată şi fără să-şi dea măcar seama 
prin acel orificiu ca  şoarecii prin 
deschizătura unei  ghilotine, când în 
momentul acela unic neobservat satârul 
stupid, nepăsător cade neobservat; mâine, 
sau cel puţin mâine, sau cel mult mâine, şi 
poate că de data asta pentru a interveni 
acolo unde îngerii nu se tem de copii de 
16 ani, fie ei albi sau negri, şi nici deo 
albă, de o fată bătrână, care de multă 
vreme merge pe 80 de ani; nici el, care 
fugise, se cărase, nu ca să se lepede de 
Lucas, ci ca să se scutească de a-i trimite 
sus o cutie de tutun prin comisionarul de 
la drugstore, nicidecum ca să-i spună că le 


pare rău, ci pentru că în felul acesta să nu 
trebuiască să mărturisească în gura mare 
că au greşit: şi dintr-un salt îşi luă avânt, 
cu piciorul, de pe stâncă, într-un lung elan 
în sus, mereu mai sus, înălțându-se, 
mereu mai încet, şi începând să audă, 
auzind chiar numai cele mai fine oscilaţii, 
ascultându-le fără să se mişte încă, fără 
măcar să deschidă încă ochii, aşa cum era 
întins, ascultând încă un moment, apoi îi 
deschise, şi atunci îl văzu pe unchiul său 
stând, siluetă profilată pe lumină, dincolo 
de prag, în acea totală, completă tăcere 
exterioară, absolută acum, în care nu 
exista nimic decât respiraţia întunericului, 
şi brotăcei, şi licurici: nu fugă, nici 
lepădare, nici măcar, în momentul de faţă, 
grabă vreundeva în cameră sau în afara 
ei, fie deasupra, fie dedesubtul, fie 
înaintea, fie îndărătul  minusculelor 
miriade de sunete de gâze şi de ampla 
sistolă şi diastolă a nopţii de vară. 

— S-a terminat, zise el. 

— Da, încuviinţă unchiul. Probabil că-s 
toţi în pat acum, adormiţi la ora asta. S-au 
dus acasă să mulgă vacile şi să aibă timp 
până se-ntunecă să spargă şi lemne 


pentru micul dejun de mâine. 

Una la mână, dar, cu toate astea, el tot 
nu se mişcă. 

— Au şters-o, zise. 

— Nu, făcu unchiul. A fost mai mult 
decât atât. 

— Au şters-o, stărui el. Ajunseseră la 
punctul în care nu le mai rămânea nimic 
de făcut decât să admită că greşiseră. Aşa 
c-au şters-o acasă. 

— Ei, cel puţin, s-au mişcat, zise unchiul. 

Două la mână: el, care n-avusese nevoie 
nici măcar de primul semn, deoarece nu 
numai graba, trebuinţa, necesitatea de a 
se mişca din nou, sau mai curând dea nu 
fi încetat în realitate deloc să fie mişcat 
până în clipa aceea de acum patru sau 
cinci sau şase ore sau câte vor fi fost când 
crezuse cu adevărat că se va lungi pentru 
cincisprezece minute (şi care, în treacăt 
fie zis, ştia că cincisprezece minute au 
fost, chiar dacă nu lăsa impresia că ştie 
sau nu) nu simţea din nou nevoia de a se 
mişca, nu-i plecase niciodată nicăieri de 
unde să-i poată reveni, pentru că era tot 
acolo, fusese toată vremea acolo, nu 
încetase niciodată, nici o secundă măcar 


de a fi acolo, chiar îndărătul bizarei 
fantasmagorii a cărei gloată şi mulţime tot 
îl mai înceţoşa, cu care sau în mijlocul 
căreia el pierduse mai curând 
cincisprezece ceasuri, nu cincisprezece 
minute: ea era încă acolo, sau cel puţin 
partea lui pe care nu şi-o terminase, şi 
partea asta nu era măcar minusculă, ci 
mai curând infinitezimală în raport cu cea 
a unchiului sau a şerifului faţă de 
neisprăvirea lui Lucas Beauchamp şi a lui 
Crawford Gowrie, deoarece, din câte îşi 
dădeau ei seama înainte de a le fi pierdut 
el urma azi-dimineaţă, niciunul dintre ei 
nu ştia care era primul lucru pe care-l 
aveau de făcut, chiar înainte ca Hampton 
să fi renunţat şi la puţinele dovezi pe care 
le avuseseră, dându-l înapoi bătrânului 
pistolar ciung de Gowrie, de la care nici 
chiar doi copii şi o femeie bătrână nu-l 
mai puteau lua îndărăt de data asta; 
nevoia nu de a isprăvi ceva, ci doar de a 
nu se opri din mişcare, nici măcar de a 
rămâne unde erau, ci doar de a se ţine cu 
disperare în pas cu mersul lucrurilor, ca şi 
cum ar trebui să acţioneze o roată de apă, 
nu pentru că voia să fie acolo unde era, ci 


pur şi simplu ca să nu fie aruncat afară 
din toată scena asta pe când alerga încă 
cu disperare de-a-ndăratelea, să piară din 
ochii lumii, şi nu  aşteptând pasiv 
revenirea impulsului care să-l arunce, să-l 
precipite din nou în mişcare, ci anticipat 
în mişcarea fără sfârşit, ca mişcarea fără 
sfârşit a roții de apă, la mai puţin de o 
fracțiune de ţol deasupra vârfului - vârful 
nasului şi pieptului său, a cărui primă 
respiraţie din plin îl va aduce în orbita ei 
de înşfăcare, şi el însuşi zăcea acum întins 
sub ea ca un vagabond prins între şine 
sub un tren în goană, sigur de viaţa lui 
numai atâta vreme cât nu făcea absolut 
nicio mişcare. 

Aşa că se ridică şi zise: 

— E timpul! Zvărli picioarele jos din pat 
şi întrebă: Cât e ceasul? Spusesem 
cincisprezece minute. Mi-ai promis... 

— Nu-i decât nouă jumătate, zise 
unchiul. Ai timp berechet şi pentru duş şi 
pentru masă. N-or să plece până ce n- 
ajungem şi noi acolo. 

— Ei? făcu el. 

Sări în picioare desculţ cum era (nu se 
dezbrăcase, îşi scosese doar ghetele şi 


ciorapii) şi se întinse după papuci. 

— Ai mai fost o dată-n oraş? Până ce- 
ajungem noi acolo? Nu mergem cu ei? 

— Nu, zise unchiul. O să fie nevoie de 
noi amândoi ca s-o ţinem locului pe 
domnişoara Habersham. Trebuie să ne 
întâlnim cu ea la birou. Aşa că grăbeşte- 
te: probabil că ne şi aşteaptă. 

— Da, zise el. 

Dar cu mâna cealaltă se şi apucase să-şi 
descheie cămaşa, şi centura şi pantalonii, 
gata să le lepede toate deodată dintr-o 
singură mişcare. Şi de data asta era de 
râs. Era în regulă. Nu puteai nici să-l auzi 
măcar. 

— Aşadar, asta era pricina, zise el. 
Vasazică, nevestele lor nu vor mai fi 
obligate să spargă lemne pe întuneric, în 
vreme ce copiii, pe jumătate adormiţi, le 
vor ţine felinarul. 

— Nu, răspunse unchiul. Nu fugeau de 
Lucas. Uitaseră de el... 

— Tocmai asta spun şi eu. Nici n-au 
aşteptat măcar să-i trimită o cutie de 
tutun şi să-i spună: „Bine, moşule, toată 
lumea poate să greşească, dar noi n-o să-ţi 
purtăm pică.” 


— Asta voiai tu? făcu unchiul. Cutia de 
tutun? Asta ar fi fost de ajuns? Fireşte că 
n-ar fi fost. Şi ăsta-i un motiv pentru care 
Lucas îşi va căpăta, la urma urmei, cutia 
lui de tutun; ei vor fi cei care vor insista 
să i-o dea, vor fi obligaţi. Va primi rate în 
contul ei câte zile o avea în ţara asta, fie 
că vrea, fie că nu, şi nu doar Lucas, ci 
Lucas: Sambo, deoarece ceea ce face pe 
cineva să se frământe noaptea în pat de 
insomnie nu e atât faptul că l-a vătămat pe 
semenul său, cât faptul că s-a înşelat; 
vătămarea în sine (dacă nu o poate 
justifica prin ceea ce el numeşte logică) o 
poate şterge  nimicindu-şi victima şi 
martorii, dar greşeala e a lui, şi asta-i una 
dintre mâţele pe care totdeauna o să vrea 
s-o sugrume pe tăcute cu mânuşi. Aşa că 
Lucas îşi va primi tutunul. El n-o să vrea, 
bineînţeles, şi va încerca să reziste. Dar o 
să-l capete, aşa că noi vom privi chiar aici, 
în comitatul Yoknapatawpha, vechea 
relație orientală dintre salvator şi viața 
celui salvat răsturnată cu fundu-n sus: 
Lucas Beauchamp, pe vremuri sclavul 
oricărui alb care-ar fi apucat să dea cu 
ochii de el, o sā fie acum tiranul 


conştiinţei albilor din întregul comitat. Şi 
ei - cei din Sectoarele 1 şi 2 şi 3 şi 5 - şi- 
au dat seama de asta, aşa că de ce să-şi 
mai piardă acuma timpul să-i trimită o 
cutie de tutun de zece cenți când or sa fie 
obligaţi să facă asta tot restul vieţii lor? 
Aşa că deocamdată nu s-au mai gândit la 
el. Nu fugeau de el, fugeau de Crawford 
Gowrie; pur şi simplu se lepădau de el, nu 
numai cu oroare, ci într-o absolută 
unanimitate, un nu vei face şi un n-ar 
trebui să faci care, fără niciun fel de 
avertisment, s-a transformat într-un nu 
trebuie. Să nu ucizi, vezi tu... nu acuzator, 
fără patimă: un simplu precept moral; l- 
am acceptat în anonimatul îndepărtat al 
străbunilor noştri, l-am păstrat de-atâta 
vreme, l-am adorat, l-am hrănit, i-am ţinut 
glasul viu, şi cuvintele înseşi, 
neschimbate, le-am mânuit atât de multă 
vreme, că toate colţurile-i sunt acum 
tocite, netede: putem dormi liniştiţi cu 
acest precept; ne-am preparat chiar 
propriile noastre antidoturi pentru el, aşa 
cum gospodina grijulie păstrează o soluţie 
de muştar sau albuşuri de ouă la 
îndemână pe acelaşi raft cu şoricioaica; ne 


e tot atât de familiar ca şi chipul lui tata- 
mare, tot aşa de nerecunoscut cum ar fi 
chipul lui tata-mare cu un turban de prinţ 
indian pe cap, tot aşa de cu gândurile 
aiurea ca şi vânturile pe care tata-mare le 
scăpa la cina familiei; chiar când acest 
precept este încălcat şi sângele ce se 
varsă rămâne închegat şi strălucitor pe 
feţele noastre, tot mai avem în noi 
preceptul, încă neatins, încă adevărat: să 
nu ucidem, şi poate că data viitoare nu 
vom mai ucide. Dar sã nu ucizi copilul 
mamei tale. De data asta preceptul a ieşit 
în plină stradă, ca să meargă la lumina 
zilei, cot la cot cu tine, nu? 

— Ca o bandă de-alde Gowrie şi de-alde 
Workitt să-i dea foc lui Lucas Beauchamp 
cu benzină, să-l omoare pentru o faptă pe 
care el nici măcar nu a săvârşit-o, e una, 
dar ca un Gowrie să-şi ucidă fratele, e 
alta. 

— Da, zise unchiul. 

— Nu poţi să susţii una ca asta. 

— Ba da, stărui unchiul. Să nu ucizi, zice 
preceptul, şi chiar când ucizi, preceptul 
tot rămâne nepătat şi neatins: Să nu ucizi, 
şi, cine ştie, poate că data viitoare n-ai să 


ucizi. Dar Gowrie nu trebuie să ucidă pe 
fratele lui Gowrie: nu-ncape niciun poate 
la mijloc, aici nu este vorba de viitor, 
Gowrie să nu-l ucidă pe Gowrie data 
viitoare, pentru că nu trebuie să existe o 
primă dată. Şi preceptul nu e doar pentru 
Gowrie, ci pentru toţi: pentru Stevens, şi 
pentru Mallison, şi pentru Edmonds, şi 
pentru McCaslin; dacă nu vom crede cu 
tărie că nu ajunge numai să nu vrem, ci că 
nu trebuie şi nu se cade să se întâmple ca 
un Gowrie, sau un Ingrum, sau un 
Stevens, sau un Mallison să poată să verse 
sânge de Gowrie, sau de Ingrum, sau de 
Stevens, sau de Mallison, cum să speri că 
vom apuca vreodată ziua când se va 
înfăptui să nu ucizi deloc, ziua când viaţa 
lui Lucas Beauchamp are să fie în 
siguranţă nu în ciuda faptului că ele 
Lucas Beauchamp, ci tocmai pentru că 
este? 

— Vasăzică, au şters-o ca să nu fie siliţi 
să-l linşeze pe Crawford. 

— Pe Crawford Gowrie nu l-ar fi linşat, 
zise unchiul. Erau prea mulţi. Nu-ţi 
aminteşti, ei umpluseră strada în faţa 
închisorii, şi piaţa, toată dimineaţa, câtă 


vreme mai credeau că Lucas îl împuşcase 
pe Vinson Gowrie pe la spate, fără să se 
atingă de el? 

— Aşteptau să vină Sectorul 4 s-o facă. 

— Asta este exact ceea ce spun şi eu, 
presupunând pentru moment că-i 
adevărat. Partea asta din Sectorul 4, 
alcâtuită  de-alde Gowrie şi  de-alde 
Workitt, şi patru sau cinci alţii care n-ar fi 
dat unui Gowrie sau unui Workitt nici 
măcar un dumicat de tutun de mestecat, 
şi care ar fi venit încoace doar să vadă 
sângele, e destul de mică ca să poată 
forma o gloată. Dar nu toţi grămadă, 
pentru că există o simplă limită numerică 
începând de la care o gloată se anulează 
şi se suprimă, poate pentru că în cele din 
urmă a devenit prea mare pentru beznă; 
caverna în care s-a zămislit nu mai e 
destul de mare ca s-o ferească de lumină, 
aşa că în cele din urmă, fie că vrea, fie că 
nu, trebuie să privească în faţă, sau poate 
pentru că sângele, atât cât e într-un corp 
omenesc, nu mai e de ajuns, aşa cum o 
alună poate să momească un elefant, dar 
nu doi sau zece. Sau poate că-i din pricină 
că omul, trecând în gloată, trece apoi în 


masă, care suprimă gloata prin absorbţie, 
prin metabolism, după care, devenind 
prea mare chiar pentru o masă redevine 
om şi redevine accesibil la milă şi la 
dreptate şi la conştiinţă, chiar dacă n-ar fi 
decât în amintirea îndelungatei şi 
dureroasei sale aspirații câtre ele, către 
acel ceva, în fine, dintr-o lumină senină şi 
universală. 

— Vasāzică, omul are totdeauna 
dreptate. _ 

— Nu, zise unchiul. Incearcă să aibă, 
dacă cei care îl folosesc pentru propria lor 
putere şi parvenire îl lasă în pace. Mila şi 
dreptatea şi conştiinţa - credinţa asta în 
mai mult decât divinitatea omului ca 
individ (pe care noi, în America, am 
coborât-o la nivelul unei religii naţionale a 
măruntaielor, a unui crez în care omul nu 
are nicio îndatorire faţă de sufletul său 
pentru că a fost dispensat de un suflet 
faţă de care să trebuiască să aibă 
îndatoriri, şi, în schimb, moşteneşte pasiv 
la naştere o cesiune totală şi de drepturi 
inalienabile asupra unei neveste, asupra 
unui automobil, asupra unui aparat de 
radio şi asupra unei pensii de bătrâneţe), 


în divinitatea continuității sale de Om; 
gândeşte-te cât de uşor le-ar fi fost să-i 
dea o mână de ajutor lui Crawford 
Gowrie: nu o gloată mişcându-se cu 
rapiditate în beznă, privind întruna peste 
umăr, ci o opinie publică unică şi 
indivizibilă: aluna aceea pierind sub o 
întreagă turmă care o călca în picioare, 
complice, şi poate doar un singur elefant 
care să ştie cu adevărat că aluna chiar 
fusese într-adevăr acolo, pentru că 
raţiunea principală a existenţei unei 
gloate este ca mâna pătată de sânge, care 
într-adevăr retezase firul, să piară pentru 
totdeauna Într-o unică şi inviolabilă 
confraternitate a anonimatului; iar în 
cazul de faţă, acel unul n-ar mai fi avut 
motiv să zacă treaz noaptea după aceea, 
cum n-ar fi avut un călău plătit. Ei nu 
voiau să-l distrugă pe Crawford Gowrie. Ei 
se lepădaseră de el. Dacă l-ar fi linşat, ei 
nu i-ar fi luat decât viaţa. Ceea ce au făcut 
ei în realitate a fost mai rău: l-au lipsit 
până la limita extremă a capacităţii lor de 
calitatea sa de cetăţean al omenirii. 

El nu se clinti. 

— Eşti avocat. Apoi zise: Ei nu fugeau 


nici de Crawford Gowrie, nici de Lucas 
Beauchamp. Fugeau de ei înşişi. Au fugit 
acasă să-şi ascundă capetele sub 
cuvertură, pentru că le era ruşine de ei 
înşişi. 

— Perfect adevărat, zise unchiul. N-am 
spus eu asta toată vremea? Erau prea 
mulţi. De data asta erau destui ca să le fie 
ruşine şi să poată fugi de ruşine, să poată 
face constatarea că e insuportabilă unica 
alternativă: aceea a gloatei: care (gloată), 
din cauza micimii ei şi din ceea ce se 
credea că este tâinuire şi complicitate 
strânsă şi care şi-au dat seama că este o 
lipsă absolută de încredere a unuia în 
celălalt, ar fi ales alternativa expeditivă şi 
simplă de a stârpi conştiinţa ruşinii 
nimicind martorul care fusese de faţă. Aşa 
că, pusă chestiunea sub aspectul preferat 
de tine, au şters-o. 

— Şi te-au lăsat pe tine şi pe domnul 
Hampton să curăţaţi borâtura, ceea ce 
nici câinii n-o fac. Deşi, fireşte, domnul 
Hampton este un câine plătit, şi socotesc 
că şi despre tine s-ar putea spune la fel. 
Pentru că nu trebuie să-i uiţi nici pe cei 
din oraş, din Jefferson, zise el. S-au cărat, 


au pierit din vedere şi ei destul de repede. 
Fireşte, unii dintre ei n-au putut, pentru 
că nu era decât pe la mijlocul după- 
amiezii, aşa că nu puteau încă să închidă 
prăvăliile şi să se care şi ei acasă; mai 
exista încă posibilitatea să-şi vândă unul 
altuia de câţiva gologani ceva. 

— Am mai spus că şi Stevensii şi 
Mallisonii, zise unchiul. 

— Stevensii, nu, zise el. Şi nici Hampton. 
Pentru că cineva trebuie s-o isprăvească, 
cineva cu un stomac destul de tare ca să 
poată spăla duşumeaua. Şeriful - ca să 
prindă (sau să încerce, sau să spere, sau 
orice-o fi aia ce veţi fi având de gând să 
faceţi) pe ucigaş, şi avocatul - ca să apere 
pe cei care se dedau la linşaj. 

— Nimeni n-a linşat pe cineva ca să aibă 
nevoie de apărător, obiectă unchiul. 

— Bine, zise el. Atunci scuză-i. 

— Nici asta, zise unchiul. Eu îl apăr pe 
Lucas Beauchamp. Eu îl apăr pe Sambo 
împotriva Nordului şi a Estului şi a 
Vestului - veneticii care vor să-l arunce cu 
decenii înapoi nu numai în nedreptate, ci 
şi în suferinţă şi spaimă şi violenţă, 
impunându-ne legi întemeiate pe ideea că 


nedreptăţirea omului de către om poate fi 
înlăturată peste noapte prin măsuri de 
poliţie. Sambo va îndura asta, fireşte; nu 
sunt încă destui, ca să poată face altceva. 
Şi o va îndura, o va înghiţi şi îi va 
supravieţui pentru că e Sambo şi are 
această putinţă: el ne va învinge chiar în 
domeniul ăsta, pentru că are putinţa de a 
îndura şi de a supravieţui, dar nu va fi 
aruncat înapoi cu decenii, şi s-ar putea ca 
evenimentele cărora le va supravieţui să 
nu merite să fie trăite, pentru că se prea 
poate ca până atunci, dezbinaţi, noi să fi 
pierdut America. 

— Dar tot mai scuzi toate astea. 

— Nu, zise unchiul. Eu spun numai că 
nedreptatea e a noastră, a Sudului. 
Trebuie s-o ispăşim şi s-o înlăturăm noi 
înşine, singuri şi fără ajutor şi nici (nu, 
mulţumim!) sfaturi. Noi asta îi suntem 
datori lui Lucas, fie că o doreşte, fie că nu 
(şi Lucas ăsta cu siguranţă că nu o 
doreşte), nu din cauza trecutului lui, 
deoarece, un om, o rasă, dacă au ceva bun 
în ei, pot supravieţui trecutului lor fără ca 
măcar să aibă nevoie de a fugi de el, şi nu 
din cauza grandilocvenţelor şi foarte 


adesea prea retoricelor declaraţii retorice 
despre umanitate, ci pentru motivul 
simplu, neîndoios, practic al viitorului lui: 
această putinţă de a supravieţui şi de a 
absorbi şi de a îndura şi de a rămâne 
totuşi nezdruncinat. 

— Bine, făcu el din nou. Tu rămâi avocat, 
dar ei totuşi au fugit. Poate că aveau de 
gând să-l pună pe Lucas să spele pentru 
că se trăgea dintr-o rasă de spălători de 
duşumele. Lucas şi cu Hampton şi cu tine, 
deoarece Hampton trebuie să facă din 
când în când câte ceva pentru banii pe 
care-i ia, şi ei te-au ales pe tine, ca să iei 
şi tu un salariu. Le-a dat prin cap să-ţi 
spună cum s-o faci? Ce momeală să 
foloseşti ca să-i faci pe Crawford Gowrie 
să vină să spună: „Bine, băieţi, eu zic pas. 
Dă cărţile din nou”? Sau n-aveau timp să 
fie... să fie... 

— Echitabili, spuse încet unchiul. 

El se opri atunci, cu totul. Dar numai 
pentru o secundă. 

— Au şters-o, zise el calm şi categoric, 
decisiv, nici măcar dispreţuitor, aruncând 
cămaşa în sus, la spate, şi lăsând în 
aceeaşi clipă să-i cadă şi pantalonii, 


rămânând desculţ şi cu nimic pe el decât 
chiloţii. De altminteri, e-n regulă. Am 
trecut în vis prin toate astea; am visat şi la 
ei, am şi isprăvit cu visatul la ei; n-au 
decât să stea în pat şi să-şi mulgă vacile 
înainte de a se înnopta sau să-şi spargă 
lemnele înainte de a se înnopta, sau după 
aia, cu felinar sau fără felinar, cum o fi. 
Pentru că nu ei erau visul; am trecut pe 
lângă ei doar ca să ajung la vis... Vorbea 
acum foarte repede, chiar mult mai 
repede decât îşi dădu el seama înainte de 
a fi prea târziu: Era ceva... cineva... ceva 
despre ceva care poate că era prea mult 
să se aştepte de la noi, prea mult pentru 
oameni care n-au decât şaisprezece ani 
sau merg pe optzeci sau pe nouăzeci sau 
cât o fi având ea de dus în spinare, şi-apoi, 
imediat, răspundeam ce mi-ai spus tu, ți- 
aduci aminte, despre tinerii englezi nu 
mult mai mari decât mine, care comandau 
trupe şi zburau cu aeroplane de 
recunoaştere în Franţa în 1918. Cum 
spuneai, că în 1918 toţi ofiţerii britanici 
păreau să fie sau sublocotenenţi de 
şaptesprezece ani sau colonei chiori, 
ciungi sau şchiopi de douăzeci şi trei? 


Domolindu-se apoi, sau mai curând 
încercând să se domolească, pentru că 
primise, în fine, un avertisment destul de 
brutal: nu ca şi cum deodată ar fi auzit 
dinainte cuvintele pe care avea de gând să 
le spună, ci ca şi cum ar fi descoperit 
deodată nu ceea ce spusese, ci unde 
nimereau cele spuse, ce îl vor sili să spună 
cele pe care le spusese pentru ca să-i facă 
să se oprească; dar prea târziu, fireşte, ca 
şi cum ai apăsa până la fund pe frână 
când mergi la vale şi descoperi atunci, 
spre groaza ta, că tija s-a rupt: 

— „decât că mai era şi altceva... eu 
încercam... 

Şi în cele din urmă se opri, simțind 
sângele fierbinte, violent,  arzându-l, 
urcându-i-se-n gât, în obraji, şi n-avea 
unde să se uite măcar, nu pentru că în 
primul rând stătea acolo aproape gol, ci 
pentru că nici hainele, nici expresia, nici 
vorbitul n-ar fi reuşit s-arunce o perdea de 
fum, să ferească ceva de privirea 
strălucitoare şi gravă a unchiului. 

— Da? făcu unchiul. Apoi unchiul zise: 
Da. Sunt unele lucruri pe care trebuie 
totdeauna să nu le poţi suporta. Sunt 


unele lucruri pe care trebuie să nu 
încetezi niciodată să refuzi a le suporta. 
Nedreptatea, şi jignirea, şi dezonoarea, şi 
ruşinea. Oricât ai fi de tânăr sau oricât ai 
ajunge de bătrân. Nici pentru glorie şi nici 
pentru bani: nici pentru poza ta la gazetă 
şi nici pentru bani la bancă. Pur şi simplu 
să refuzi să le suporţi. La asta te 
gândeşti? 

— Cine, eu? făcu el pornind, traversând 
camera, fără să stea măcar să-şi pună 
papucii. Eu nu mai sunt cercetaş-novice 
de pe când aveam doisprezece ani. 

— Fireşte că nu, zise unchiul. Dar 
mulţumeşte-te să-ţi pară rău; n-are de ce 
să-ţi fie ruşine. 


Capitolul 10 


Poate că şi mâncatul avea ceva a face cu 
asta; nici nu se întrerupse măcar, 
încercând, fără vreun interes deosebit şi 
fără curiozitate, să calculeze câte zile 
erau de când nu se aşezase să mănânce la 
o masă ca lumea, şi chiar atunci, în 
acelaşi timp, mestecând, îşi aminti că de 
astăzi de dimineaţă de la 4, de când 
mâncase, cu toate că era pe jumătate 
adormit, un mic dejun bun la şerif acasă, 
nu trecuse nici măcar o zi; îşi aminti cum 
unchiul (şedea de cealaltă parte a mesei, 
bându-şi cafeaua) spusese că omul nu 
trece necesarmente prin viaţă mâncând 
întruna, dar că prin mâncat şi, poate, că 
numai prin mâncat el pătrunde efectiv în 
lume, se introduce în lume: nu trece prin 
ea, ci, scormonind, se integrează în 
solidaritatea ei îmbelşugată, aşa cum prin 
actul fizic al mestecatului şi al înghiţitului 
substanţei din care-i făcută urzeala şi 
bătătura ei o molie pătrunde într-o 
țesătură de lână, şi că, astfel făcând, 
metamorfozează întreaga istorie a 
omenirii într-o parte din sine însuşi şi din 


memoria sa, sau poate chiar renunțând 
prin mestecare, abandonând şi mâncând 
şi sudând acea mândră, orgolioasă şi 
minusculă particulă pe care a numit-o 
memoria şi personalitatea sa şi-al său „Eu 
sunt”, în solidaritatea imensă, 
îmbelşugată, anonimă a lumii, de sub care 
roca efemeră se va răci şi măcina şi 
spulbera într-un vârtej de praf fără să se 
bage măcar de seamă sau să lase vreo 
amintire, pentru că ziua de ieri nu mai 
era, şi ziua de mâine nici nu exista încă, 
aşa că poate doar o viaţă de ascet într-o 
peşteră, cu ghindă şi apă de izvor, putea fi 
realmente capabilă de orgoliu şi mândrie; 
poate că trebuie să trăieşti într-o peşteră, 
cu ghindă şi apă de izvor, într-o invincibilă 
contemplare extaziată a orgoliului şi a 
virtuţii şi a mândriei tale, ca să te poţi 
menţine la acea culme necruțătoare de 
elevaţie a cultului ei care nu suportă 
compromis: şi el mânca întruna şi destul 
de mult, şi apucase chiar să-şi dea seama 
că şi prea repede, pentru că de 
şaisprezece ani auzea asta, şi puse 
şervetul pe masă şi se ridică şi auzi o 
ultimă tânguire a mamei (şi se gândi cum 


efectiv femeile nu pot suporta nimic 
altceva decât tragedia şi sărăcia şi 
durerea fizică: cum azi-dimineaţă el era 
acolo unde la 16 ani n-avea ce căuta şi 
făcea ceea ce nici la de două ori 16 ani nu 
era treaba lui să facă: gonise cu şeriful 
prin ţinut, dezgropând de prin şanţuri 
cadavre de oameni ucişi; şi dânsa făcuse 
de o sută de ori mai puţină gălăgie decât 
tatăl lui şi fusese de o mie de ori mai de 
folos, şi, cu toate astea, acum, când tot ce- 
avea el de gând era să se plimbe prin oraş 
cu unchiul său şi să şadă un ceas sau două 
în biroul în care îşi petrecuse şi-şi irosise 
probabil un sfert din viaţa lui de până 
atunci, ea ştersese complet din minte şi 
pe Lucas Beauchamp şi pe Crawford 
Gowrie şi, neînduplecată, se întoarse 
înapoi la ziua aceea de acum 
cincisprezece ani, când pentru prima oară 
se apucase să-l convingă că nu-i în stare 
să se încheie singur la pantaloni): 

— Dar domnişoara Habersham nu poate 
veni s-aştepte aici? 

— Poate, răspunse unchiul. Sunt convins 
că e-n stare să nimerească iarăşi casa. 

— Ştii ce vreau să spun, stărui ea. De ce 


nu-i spui? Să stai până la douăsprezece 
noaptea într-un birou de avocat nu-i 
treabă pentru o femeie. 

— Nici să-l dezgroape pe Jake 
Montgomery noaptea trecută n-a fost 
treabă pentru o femeie, zise unchiul. Dar 
poate că de data asta o să-l dezvăţăm pe 
Lucas Beauchamp să exploateze la 
nesfârşit calitatea ei de albă. Hai să 
mergem, Chick. 

Aşa că, în cele din urmă, era afară, dar 
nu ieşise din casă ca să intre în ceva, 
pentru că cevaul ăsta îl adusese cu el din 
casă, nu şi-l însuşise undeva între camera 
lui şi uşa din faţă, nu intrase pur şi simplu 
în el, nu se întorsese la el, ci mai curând 
ispăşise faptul că se departase de acest 
ceva, redevenise încă demn de a fi primit 
în el, deoarece era al său, sau mai curând 
el era al lui, aşa că faptul de a fi mâncat 
trebuie să fi fost, şi acum el şi unchiul 
mergeau din nou pe aceeaşi stradă, 
întocmai cum merseseră acum nici măcar 
douăzeci şi patru de ore, şi atunci fusese 
goală, învăluită într-un fel de consternare 
şi groază dezgustătoare, pentru că acum 
nu era deloc goală, pustie, desigur, şi fără 


nicio mişcare, se întindea lipsită de viaţă, 
din felinar în felinar, ca o stradă moartă 
într-un oraş părăsit, dar nu abandonat cu- 
adevărat, nu părăsit cu-adevărat, ci doar 
lăsând loc celor care vor putea să facă 
treaba mai bine, lăsând loc celor care vor 
putea să o facă aşa cum trebuie, fără să-i 
încurce sau să le stea în drum sau să le 
ofere sugestii sau măcar să le dea (nu, 
mulţumesc!) sfaturi celor care vor face 
treaba cum trebuie şi în felul lor, simplu, 
pentru că era durerea lor şi ruşinea lor şi 
ispăşirea lor; râdea din nou acum, dar era 
în regulă, şi gândea: Pentru că ei ne au 
întotdeauna, pe mine şi pe Aleck Sander şi 
pe domnişoara Habersham, ca să nu mai 
pomenim de unchiul Gavin şi de un şerif 
cu insignă şi care-a depus jurământ, când, 
deodată, îşi dădu seama că şi asta era o 
parte din acel ceva, această dorinţă aprigă 
ca ei să fie perfecţi, pentru că ei erau ai 
lui şi el era al lor, această intoleranţă 
impetuoasă care nu suporta să fii nici 
măcar cu o iotă, cu o fărâmiţă sub 
perfecţia absolută, acest salt, acest elan 
impetuos, aproape instinctiv, de a-i apăra 
împotriva oricui, oriunde, încât i-ar fi 


putut fără milă jupui el însuşi pentru că 
erau ai lui, şi el nu mai dorea altceva 
nimic decât să rămână lângă ei, imuabil şi 
neînvins: o unică ruşine, dacă ruşine avea 
să fie, o unică ispăşire, pentru că ispăşire 
trebuia să fie, neapărat, dar o ispăşire mai 
presus de orice, unică, imuabilă, 
dăâinuitoare, invincibilă: un singur popor, 
o singură inimă, o singură ţară; aşa că 
spuse deodată: 

— Uite... şi se opri, dar, ca întotdeauna, 
atâta a fost de ajuns. 

— Da? făcu unchiul. Şi apoi, după ce el 
nu mai spuse nimic, adăugă: Ah, pricep. 
Nu faptul c-aveau ei dreptate, ci faptul că 
n-aveai tu. 

— Mai rău, mărturisi el. Am câutat să fiu 
drept. 

— E foarte bine să fii drept, zise unchiul. 
Poate că tu ai avut dreptate şi ei au greşit. 
Continuă. 

— Ce să continui? 

— Chiar şi să te lauzi şi să te fāleşti 
toată noaptea, îi răspunse unchiul. 
Continuă. 

— Să continui ce? întrebă el din nou. Dar 
acuma ştia ce, şi zise: Nu crezi c-a venit 


vremea să isprăveşti şi dumneata de-a mai 
face pe cercetaşul-novice? 

— Nu-s cercetaş-novice, zise unchiul. 
Sunt cercetaş clasa a treia. Cum le 
spuneţi voi? 

— Cercetaş-vultur. 

—  Cercetaş-vultur, repetă unchiul. 
Cercetaş-novice înseamnă: Nu accepta. 
Cercetaş-vultur înseamnă: Continuă. 
Pricepi? Nu, nu-i aşa. Nu-ţi mai bate capul 
să pricepi. Nu-ţi mai bate capul nici măcar 
să ţii minte. Continuă doar. 

— Nu. Nu mai avem nevoie să ne 
frământăm acum pe chestia continuatului. 
Impresia mea e că acum trebuie să ne 
frământăm pe chestia încotro s-o apucăm 
şi cum. 

— Da. Tu, da, încuviinţă unchiul. Tu 
singur mi-ai spus asta acum un sfert de 
ceas, nu-ţi aduci aminte? Despre momeala 
de care or să se folosească domnul 
Hampton şi Lucas ca să-l facă pe 
Crawford Gowrie să vină undeva unde 
domnul Hampton să poată pune mâna pe 
el? Or să-l folosească pe Lucas... 

Şi el îşi aduse aminte: el şi unchiul 
stăteau lângă maşina şerifului pe alee 


lângă închisoare, aşteptându-l pe Lucas şi 
pe şerif să iasă pe uşa laterală a închisorii 
şi să traverseze spre ei curtea neluminată. 
Era întuneric de tot de fapt, pentru că 
felinarul din colţ nu bătea atât de departe 
Şi nici vreun zgomot n-ajungea; era numai 
puţin trecut de 10 şi mai era şi luni 
noaptea, dar copaia de beznă a cerului, ca 
o cupolă de vid, acoperea oraşul, ca un 
clopot de sticlă peste un vechi buchet de 
mireasă, acoperea piaţa, care era mai 
mult decât moartă, era părăsită, pentru că 
nu se oprise, se dusese să se uite la ea, 
lăsându-l pe unchiul său locului în colţul 
aleii, strigând după el: „Unde te duci?” 
Dar fără să-i răspundă măcar, trecu pe 
lângă ultimul rând de case tăcute şi pustii, 
făcând dinadins ca în liniştea cavernoasă 
paşii să-i răsune ostentativ fără zor, 
solitar, dar deloc mâhnit, în schimb, cu un 
sentiment, o senzaţie nu de posesor, ci de 
proprietar, de înalt demnitar, cu umilinţă 
totuşi, dacă nu el însuşi o autoritate, cel 
puţin instrumentul unei autorităţi, astfel 
cum e actorul privind dintre culise sau 
poate dintr-o lojă goală asupra scenei în 
aşteptare, pustie, mobilată şi totuşi goală, 


unde, cu toate acestea, peste o clipă se va 
plimba şi va poza ca ţintă, punct suprem 
de atracţie al ultimului act, el însuşi 
nefiind nimic în sine şi poate că nici 
vedetă principală în piesă, dar cel puţin 
piesa lui proprie, ca să o ducă la bun 
sfârşit, să o încheie şi să o pună deoparte 
intactă şi inatacabilă, definitivă; şi aşa, 
pătrunse în bezna pieţii pustii, oprindu-se 
imediat ce putu observa fără efort întreg 
acest dreptunghi întunecat şi fără viaţă, 
doar cu o singură lumină undeva, şi- 
anume la localul care rămânea deschis 
toată noaptea din cauza camioanelor 
angajate în curse lungi, dar, spuneau unii, 
rostul ei adevărat (al localului), motivul 
real pentru care consiliul comunal 
acordase această autorizaţie fusese să-l 
ţină treaz pe ortacul de noapte al lui Willy 
Ingrum, pentru că, deşi primăria îi 
ridicase într-o alee o gheretă mică în chip 
de birou, cu sobă şi cu telefon, el nu voia 
să stea acolo, ci folosea în locul ei localul, 
unde găsea pe cineva cu care să stea de 
vorbă şi unde fireşte că i se putea 
telefona, dar unora, în special cucoanelor 
bătrâne, nu le plăcea să umble după 


poliţist să-l caute la tejgheaua unui local 
cu pian mecanic, deschis toată noaptea, 
aşa că telefonul de la birou fusese 
conectat la o sonerie mare de alarmă pusă 
pe peretele exterior, care era destul de 
puternică să poată fi auzită de ortac sau 
de vreun şofer de camion din local care 
să-i spună că suna, şi cu două ferestre 
luminate la etaj (şi se gândi atunci că într- 
adevăr domnişoara Habersham îl 
convinsese pe unchiul să-i dea ei cheia de 
la birou, dar apoi îşi dădu seama că nu era 
aşa, că unchiul o convinsese pe 
domnişoara Habersham să ia cheia, 
pentru că dac-ar fi fost după ea, ar fi 
aşteptat tot aşa de bine afară în furgonetă 
până ar fi venit ei, şi apoi îşi zise în gând: 
„Dacă a aşteptat”, pentru că ea cu 
siguranţă că n-ar fi aşteptat, şi ceea ce se 
întâmplase în realitate fusese că unchiul o 
încuiase în birou ca să le dea timp 
şerifului şi lui Lucas să iasă din oraş), dar 
cum era foarte normal ca luminile din 
biroul unui avocat să fie aprinse la orice 
oră, şi se întâmpla ca avocatul sau 
portarul să uite să le stingă când plecau, 
iar localul acela, ca şi uzina electrică, era 


o instituţie de interes public, pe care nu o 
puneau la socoteală, şi localul tocmai era 
luminat (de-acolo de unde era nu putea să 
vadă înăuntru, dar putea să audă, şi se 
gândi cum, pe lângă pontatul la fiecare 
oră al ceasornicului de perete de lângă 
uşa din dos a băncii, întreruperea 
ostentativă a pianului mecanic 
douăsprezece ore fusese probabil primul 
act oficial al poliţistului de noapte, de la 
spaima cu câinele turbat din august 
trecut), şi îşi aminti de celelalte nopţi de 
luni, de cele normale, când nu veneau 
mugind dezlănţuiri furibunde de sânge şi 
răzbunare şi de solidaritate rasială şi de 
familie din Sectorul 4 (sau chiar din 
Sectoarele 1 sau 2 sau 3 sau 5, şi nu mai 
puţin de prin vecinătatea caselor cu 
peristiluri georgiene“ din oraş), să tropăie 
şi să se izbească între ei printre zidurile 
vechi şi copacii bătrâni şi capitelurile 
dorice şi să le lase îngrozite, pentru o 
noapte, în orice caz: ora 10 într-o noapte 
de luni, şi cu toate că primul spectacol de 


3  Peristilurile caracteristice stilului arhitectural 
dominant în .Anglia şi în coloniile ei în perioada 1740 
—1830. 


cinematograf se va fi terminat de vreo trei 
sferturi de oră, câţiva spectatori, care 
veniseră mai târziu, vor mai fi trecând, 
îndreptându-se spre casă, şi toţi tinerii 
care de atunci fie că stăteau şi beau coca- 
cola şi băgau gologani în pianul mecanic 
de la drugstore, fie că hoinăreau la infinit, 
fără nicio grabă, pentru că nu se duceau 
nicăieri, pentru că destinaţia lor era însăşi 
noaptea de mai, şi o purtau cu ei, 
plimbându-se în noapte, şi chiar şi câteva 
maşini şi camioane întârziate (zi de târg 
de vite), ai căror ocupanţi rămăseseră în 
oraş şi ei pentru a merge la cinematograf 
sau ca să facă vizite şi să ia masa la 
neamuri sau la prieteni, şi acuma, în cele 
din urmă, se  risipeau în noapte, 
îndreptându-se prin câmpia întinsă jur 
împrejur, spre somn, spre ziua de mâine, 
şi el îşi aminti cum, nu mai demult decât 
noaptea trecută, gândise că şi ea, câmpia, 
era goală, până când, având răgaz s-o 
asculte un moment, îşi dăduse seama că 
nu era goală deloc: o noapte de duminică, 
dar cu o linişte care era mai mult decât de 
noapte de duminică, de fapt felul de 
linişte care nu se potrivea niciunui fel de 


noapte şi mai puţin decât oricăreia unei 
nopţi de duminică, unei nopţi care 
rămăsese noapte de duminică numai 
pentru că aşa apucase să fie în calendar 
când l-a adus şeriful pe Lucas la 
închisoare; dar nu era goală şi nu puteai 
spune despre ea că era goală decât în 
ipoteza că s-ar putea numi pustiu şi gol 
terenul mut şi fără viaţă din faţa unei 
armate mobilizate, sau paşnic, vestibulul 
unui depozit de praf de puşcă, sau liniştit, 
deversorul de sub ecluza unui zăgaz - o 
senzaţie nu de aşteptare, ci de creştere, 
de sporire, nu a populaţiei - femei şi 
bătrâni şi copii - ci a bărbaţilor, nu atât 
crunţi, cât gravi, şi nu atât de mult 
încordaţi, cât nemişcaţi, stând nemişcaţi 
şi fără măcar să vorbească mult în odăile 
din fund, şi nu numai în sălile de baie şi 
closetele din dosul frizeriei şi în şopronul 
din dosul sălii de biliard, stivuită până sus 
cu lăzi cu răcoritoare şi încărcate vârf cu 
sticle goale de whisky, ci şi magaziile 
prăvăliilor şi garajelor şi chiar şi înapoia 
storurilor trase ale birourilor, iar 
deţinătorii lor, ca şi proprietarii 
prăvăliilor, recunoşteau că ţineau nu de 


comerţ, ci de o profesiune, şi că aşteptau 
nu un eveniment, nu un moment în timp 
care să vină spre ei, ci un moment în timp 
când, printr-o solidaritate fără aproape 
niciun caracter volitiv, ei înşişi să creeze 
evenimentul, să prezideze şi chiar să 
oficieze o clipă, o clipă care nu era 
întârziată nici măcar cu şase sau cu 
douăsprezece sau cu cincisprezece ore, ci 
era în schimb continuarea pur şi simplu a 
celei în care glontele îl lovise pe Vinson 
Gowrie, şi între ele nu se scursese timp, 
aşa că din toate punctele de vedere Lucas 
era gata mort, pentru că era mort de 
atunci, din clipa în care îşi pusese în joc 
viaţa, şi rostul tuturor nu era decât de a 
prezida la ritualul arderii lui şi să-şi 
amintească acum, în noaptea asta, pentru 
că mâine se va fi isprăvit, iar mâine, 
fireşte, piaţa va fi trează şi animată, o altă 
zi, ca toate zilele, şi obiceiurile din bătrâni 
vor fi zvârlite cât colo... încă o singură zi, 
şi va fi zvârlită cât colo şi ruşinea, astfel 
că sâmbătă tot ţinutul, într-o impecabilă 
unanimitate de plescăit şi de palpitare şi 
de murmur, va contesta chiar că existase 
vreodată momentul când ei s-ar fi putut 


înşela: aşa că el nici nu avusese nevoie să- 
şi amintească, în absoluta, în acea 
profundă, în acea completă tăcere, că 
oraşul nu era mort, nici măcar părăsit, ci 
doar retras, lăsând ca lucrurile murdare 
care trebuiau făcute în felul lor murdar să 
fie făcute fără ajutor sau amestec sau 
chiar (nu, mulţumesc!) sfaturi: fără ca trei 
amatori, o albă fată bătrână, un copil alb 
şi unul negru, să dea în vileag pe pretinsul 
ucigaş al lui Lucas, fără ca Lucas însuşi, 
împreună cu şeriful comitatului, să-l 
prindă, şi astfel, pentru o ultimă oară, îşi 
aminti: cuvintele unchiului acum jumătate 
de ceas, în timp ce el stătea desculţ pe 
covor, cu amândouă poalele cămăşii 
descheiate în mâini, şi acum unsprezece 
ore, pe când urcau ultimul vârf de colină 
spre biserică, şi poate în vreo mie de alte 
ocazii de când se făcuse destul de mare ca 
să asculte şi să înţeleagă şi să-şi 
amintească: ...să-l] aperi nu pe Lucas, să 
nu aperi nici măcar unitatea Statelor 
Unite, ci Statele Unite inseşi împotriva 
veneticilor de la nord, de la est şi de la 
vest, care, cu motivele şi intențiile cele 
mai frumoase (să zicem), încearcă să le 


dezbine într-o vreme când nimeni nu 
îndrăzneşte să rişte dezbinarea, folosind 
legile federale şi poliţia federală ca să 
desființeze condiția ruşinoasă a lui Lucas, 
căci dintr-o mie de oameni din Sud luați la 
întâmplare se poate să nu găseşti niciunul 
pe care să-l doară cu adevărat sau măcar 
să-l preocupe această condiţie, şi de 
asemenea n-ai să găseşti întotdeauna, 
unul care să fie gata să-l linşeze pe Lucas 
cu mâna lui indiferent în ce împrejurare, 
dar niciunul dintre cei nouă sute nouăzeci 
şi nouă plus acel unul, primul, cu care se 
întregeşte la loc mia, nu va şovăi să 
respingă cu forța (şi între ei va fi desigur 
și cel capabil să linșeze) pe oricare 
venetic venit aici cu imputernicire să se 
amestece sau să-l pedepsească: îmi spui 
(sarcastic) dumneata că trebuie să-l 
cunoşti foarte bine pe Sambo ca să-ți 
arogi cu-atâta siguranță presupunerea 
pasivităţii sale, şi eu îţi răspund: eu nu-l 
cunosc deloc, şi după părerea mea, niciun 
alb nu-l cunoaşte, dar eu il cunosc pe 
albul din Sud, nu numai pe cei nouă sute 
nouăzeci şi nouă, ci şi pe celălalt, pentru 
că şi el e de-al nostru, şi mai mult decât 


atât, acest celălalt nu există numai în Sud: 
vei vedea aliaţi impotriva unui pumn de 
albi din Sud nu numai Nordul şi Estul şi 
Vestul şi pe Sambo, ci şi coaliția formală a 
teoreticienilor şi a fanaticilor şi a celor 
care urmăresc răzbunarea personală, plus 
un număr de alţii care, la adăpostul 
simplei existente fizice a unui număr 
suficient de mile, promovează un principiu 
impotriva Sudului şi poate chiar să 
depăşească numericeşte Sudul solidar, 
care, vrând-nevrând, si-a recrutat 
partizani din propriile voastre regiuni 
periferice, nu chiar din hinterlandurile 
voastre, ci din falnicele cetăţi ale mândriei 
voastre culturale, din Chicagourile şi din 
Detroiturile şi din Los Angelesurile 
voastre, şi toate celelalte în care trăieşte o 
lume ignorantă, înspăimântată de orice 
culoare de piele sau de orice formă de nas 
care nu-s ca ale ei şi care va pune mâna 
pe acest prilej ca să arunce în capul lui 
Sambo tot ce-a acumulat din această 
ancestrală oroare şi dispreţ şi frică de 
indian şi de chinez şi de mexican şi de 
caraib şi de evreu, ne veţi sili pe noi, pe 
acel unul din prima mie luată la 


întâmplare şi pe cei nouă sute nouăzeci şi 
nouă din a doua, care suferim din cauza 
condiţiei ruşinoase în care se află Lucas şi 
am ameliora-o şi am ameliorat-o şi o 
ameliorăm şi o vom ameliora până când 
aceasta condiţie va fi abolită (nu chiar 
mâine, poate), ca să fie, dacă nu uitată, 
cel puţin amintită cu mai puțină durere şi 
amărăciune, pentru că noi îi vom fi făcut 
dreptate, şi nu ne va fi fost smulsă nouă şi 
impusă lui cu baionetele, pe vrute sau 
nevrute, în alianţă cu cei cu care nu avem 
niciun fel de înrudire, în apărarea unui 
principiu pe care noi înşine îl deplângem 
şi il detestăm, numai că noi trebuie să 
facem asta, noi singuri, fără ajutorul sau 
amestecul sau chiar (nu, mulțumesc!) 
sfatul cuiva, pentru că numai noi putem s- 
o facem dacă e vorba ca egalitatea lui 
Lucas să fie ceva mai mult decăt a-l face 
propriul lui prizonier înăuntrul unei 
baricade inexpugnabile a moştenitorilor 
direcți ai victoriei de la 1861—1865, care 
probabil că au contribuit mai mult chiar 
decât John  Brown* la  paralizarea 
libertății lui Lucas, ţinută in şah de 
aproape o sută de ani, de când s-a predat 


Lee”, şi când voi spuneţi că Lucas nu 
trebuie să aştepte acel mâine pentru că 
acel mâine nu va veni niciodată, că voi nu 
numai că nu puteți, voi nu vreți, atunci noi 
nu putem decât să vă repetăm: „Atunci să 
n-o faceți”, şi să vă spunem: „Veniţi 
încoace şi uitaţi-vă la noi inainte de a lua 
o hotărâre”, şi voi ne răspundeţți: „Nu, 
mulțumim, miroase destul de urât şi de 
aici”, şi noi spunem: „Totuşi, vreți, 
desigur, să vedeți cel puțin câinele casei 
unde aveți de gând să faceți spargerea, un 
popor dezbinat într-un moment în care 
istoria mai arată că anticamera 
descompunerii este dezbinarea”, şi voi 
spuneţi: „Cel puţin noi pierim în numele 
umanităţii”, şi noi răspundem: „Când totul 
o să fie năruit şi n-o să mai rămână decât 
pronumele ăsta la nominativ şi verbul 
ăsta, ce valoare o să mai aibă omenia lui 
Lucas atunci?” şi apoi se întoarse şi fugi 
îndărăt, străbătând bucata aceea moartă, 
pustie, de-a lungul rândului aceluia de 
case până la colţ, unde, fără să-l mai 
aştepte, se dusese unchiul, şi apoi 
apucară împreună în sus pe alee către 
locul unde se afla maşina şerifului, privind 


amândoi la şerif şi la Lucas care traversau 
curtea întunecoasă către ei, şeriful înainte 
şi Lucas cam la vreo cinci paşi după el, 
mergând nu repede, ci doar absorbiți, nici 
pe furiş, nici pe ascuns, ci întocmai cum 
merg doi oameni pur şi simplu preocupaţi, 
nu chiar în întârziere, dar fără să aibă 
timp de pierdut; ieşiră pe poartă spre 
maşină, unde şeriful deschise portiera din 
spate şi spuse: 

— Urcă. 

Şi Lucas se urcă, şi şeriful închise 
portiera şi deschise pe cea din faţă şi se 
strecură înăuntru mormăind, toată maşina 
scârţâind, şi arcurile şi genţile, când se 
lăsă pe banchetă, şi întoarse cheia de 
contact şi porni motorul; unchiul stătea 
acum la fereastra portierei şi-i ţinea 
marginea cu amândouă mâinile, ca şi cum 
s-ar fi gândit sau ar fi sperat deodată că 
se va răzgândi, să ţină maşina în loc până 
a nu se pune în mişcare, spunându-i ceea 
“ John Brown (1800—1859), luptător pentru abolirea 
sclaviei negrilor, executat de proprietarii de sclavi din 
sudul S.U.A. 

5 Robert Edward Lee (1807—1870), general american, 


comandantul suprem al armatelor sudiste în cursul 
războiului civil. 


ce din când în când, de vreo jumătate de 
ceas, trei sferturi de ceas, el însuşi 
gândise: 

— la pe cineva cu dumneata. 

— Am luat, zise şeriful. Şi-afară de asta, 
credeam c-am rezolvat totul de trei ori azi 
după-masă. 

— Tot unul singur e, oricâţi l-ai socoti pe 
Lucas, făcu unchiul. 

— Daţi-mi mie pistolu mieu, zise Lucas, 
şi n-o să mai fie nevoie să numere nimeni 
nimic. Am eu grijă. 

Şi el se gândi de câte ori îi spusese 
probabil şeriful până acum lui Lucas să-şi 
mai ţină gura, şi poate că de aceea şeriful 
nu-i mai spuse şi de astă dată: decât că 
întorcându-se încet şi greoi şi mormăind 
pe banchetă ca să se uite înapoi la Lucas, 
i-o zise (deodată) cu vocea lui plângătoare 
şi oftând greu: 

— După beleaua în care te-ai băgat 
sâmbătă pentru c-ai stat cu pistolul în 
buzunar la zece paşi de nasul unui 
Gowrie, acuma iar vrei să pui mâna pe 
pistol şi să te-nvârţi în jurul altuia? Te 
poftesc să-ţi fereci gura şi ferecată s-o ţii. 
Şi când om începe să ne-apropiem de 


podul de la Whiteleaf, te poftesc să te- 
aşezi jos în maşină, lipit de scaun în 
spatele meu, şi să-ţi ţii gura. M-auzi? 

— V-aud, zise Lucas. Dar dacă mi-aţi da 
măcar pistolu mieu... 

Şeriful însă se şi întorsese şi-i spunea 
unchiului: 

—  Oricâţi l-ai socoti pe Crawford 
Gowrie, nu-i nici el decât tot unu. 

Şi apoi continuă cu glasul lui blând, în 
silā, ca un oftat, ceva care totuşi 
răspundea la gândurile unchiului, înainte 
ca unchiul să fi apucat să le rostească: 

— Pe cine ar putea să ia cu el? 

Se gândise şi el la asta, amintindu-şi de 
scrâşnetul acela prelung, de frecarea de 
caldarâm a cauciucurilor maşinilor şi 
camioanelor zănatice risipindu-se 
alandala, precipitându-se parcă pentru a 
se desolidariza înspăimântate, irevocabil, 
în toate direcţiile, către locurile cele mai 
îndepărtate, mai inaccesibile şi mai 
ascunse, în afară de acel mic ostrov din 
Sectorul 4, cunoscut sub numele de 
capela Caledonia, în sanctuar: vechiul, 
obişnuitul,  familiarul cămin în care 
femeile şi fetele mai măricele şi copiii 


puteau să mulgă vacile şi să spargă lemne 
pentru micul dejun de mâine, în timp ce ăi 
mici ţineau felinarele, iar bărbaţii şi 
flăcăii, după ce vor fi dat nutreţ la catări 
pentru aratul de mâine, vor sta pe prispa 
din faţă, aşteptând în amurg cina: 
păpăâludele: noapte: somn; şi el parcă şi 
vedea (în ipoteza că înfumurarea de 
ucigaş l-ar putea aduce vreodată pe 
Crawford Gowrie din nou la îndemână şi 
în raza acelui ciot de braţ, ceea ce, de 
acord cu şeriful, el nu credea, întrucât 
Crawford era şi el un Gowrie, şi acum 
dânsul îşi dădu seama cum de se putuse 
ca Lucas să scape cu viaţă sâmbătă după- 
masă de la prăvălia lui Fraser, ca să nu 
mai pomenim de cum putuse ieşi viu din 
maşina şerifului la închisoare: Gowrieii 
înşişi ştiau că n-o făcuse el, aşa că au 
lăsat să treacă timpul, aşteptând ca alţii, 
poate cei din Jefferson, să-l târască în 
stradă, până când îşi aminti - într-o 
scâpărare care semăna cu ruşinea - omul 
cu cămaşa albastră lăsându-se pe călcâie 
şi mâna lui unică, ţeapănă, stângace 
încercând să curețe de pe faţa mortului 
nisipul ud, şi îşi dădu seama că orice i-ar 


trece prin cap mâine bătrânului furibund, 
el nu va mai avea nimic împotriva lui 
Lucas pentru că n-avea loc pentru nimic 
altceva decât pentru fiul lui) - era noapte, 
scena se petrecea poate în sufragerie, şi 
iarăşi şapte bărbaţi din neamul Gowrie în 
casa în care de douăzeci de ani nu mai era 
femeie, pentru că venise şi Forrest de la 
Vicksburg ieri pentru înmormântare şi 
mai era probabil încă acolo azi-dimineaţă 
când i-a trimis şeriful vorbă lui Gowrie 
bătrânul să se întâlnească cu el la capelă: 
şi în mijlocul mesei ardea o lampă printre 
zaharniţele murdare şi borcanele cu 
melasă şi sosuri, şi sarea şi piperul în 
ambalajele în care fuseseră luate de pe 
rafturile prăvăliei, şi bătrânul şezând în 
capul mesei, cu unica lui mână pe masă în 
faţă şi cu pistolul mare la îndemână, 
pronunţând judecata şi sentința şi 
condamnarea şi şi execuția aceluia din 
neamul Gowrie care cu sângele fratelui 
său anulase propria sa calitate de Gowrie, 
apoi drumul în întuneric, camionul (de 
data asta nu luat cu sila, pentru că Vinson 
avusese un camion nou şi mare şi 
puternic, bun şi pentru buşteni şi pentru 


vite), pe care îl conduceau probabil 
aceiaşi gemeni, şi cadavrul legat de 
platformă, parc-ar fi fost un stâlp, cu 
lanţuri grele pentru cherestea, gonind 
departe de capela Caledonia, departe de 
Sectorul 4, spre oraşul întunecat, tăcut, în 
aşteptare, tot în goană şi pe strada 
liniştită, prin piaţă, până la casa şerifului, 
şi apoi cadavrul rostogolit şi aruncat pe 
prispa din faţă a şerifului, şi poate că 
maşina mai aştepta încă, în timp ce 
celălalt gemen Gowrie suna la uşă. 

— Nu te mai sinchisi de Crawford, zise 
şeriful. N-are nimic cu mine. El pe mine 
mă votează. In momentul de faţă 
supărarea lui mare e c-a trebuit să 
omoare în plus oameni ca Jake 
Montgomery, când el tot ce-a vrut era 
doar să facă aşa ca să nu afle Vinson că 
furase cherestea de la el şi de la moş 
Sudley Workitt. Chiar dacă sare pe scara 
maşinii înainte de-a avea eu timp să fac 
faţă, tot o să trebuiască să piardă un 
minut sau două încercând să deschidă uşa 
ca să poată vedea exact unde-i Lucas, cu 
condiţia ca în momentul acela Lucas să 
facă exact ceea ce i-am spus eu să facă, şi 


sper, pentru binele lui, c-are să facă. 

— Am să fac, făgădui Lucas. Decât că 
dac-aş avea... 

— Da, zise unchiul cu voce aspră. Cu 
condiţia să-l găseşti acolo. 

Şeriful oftă: 

— Dumneata i-ai trimis vorbă. 

— l-am trimis vorbă ce-am putut, zise 
unchiul. Şi cum am putut. O vorbă care să 
aranjeze o întâlnire între un ucigaş şi un 
poliţist şi de care, oricine-ar fi cel care o 
va transmite ucigaşului, nici să nu-şi dea 
seama că-i destinată unui ucigaş şi despre 
care ucigaşul însuşi va crede nu numai că 
nu lui îi e destinată, dar că e şi adevărată. 

— Bine, făcu şeriful, el sau o s-o 
primească, sau n-o s-o primească, şi sau o 
s-o creadă, sau n-o s-o creadă, şi sau ne 
aşteaptă în râpa de la Whiteleaf, sau nu, şi 
dacă nu, eu şi cu Lucas ieşim în şosea şi 
ne întoarcem în oraş. 

Acceleră, apoi lăsă motorul în ralanti; 
aprinse farurile. 

— Dar poate c-o să vină. l-am trimis 
vorbă şi eu. 

— Bine, făcu unchiul. De ce, domnule 
Bones“%? 


— l-am spus primarului să-l scutească pe 
Willy Ingrum ca să se poată duce să 
aranjeze din nou cu Vinson Gowrie la 
noapte, şi înainte de plecare i-am spus 
confidenţial lui Willy că la noapte am de 
gând să-l duc pe Lucas la Hollymount pe 
drumul vechi mai de-a dreptul de la 
Whiteleaf, pentru ca Lucas să poată 
depune ca martor mâine la ancheta în 
legătură cu moartea lui Jake Montgomery, 
şi i-am adus aminte lui Willy că încă n-au 
terminat cu consolidarea terasamentului 
de la Whiteleaf şi că maşinile tot mai 
trebuie să bage într-a-ntâia când trec pe- 
acolo, şi i-am spus să aibă grijă să nu 
spună nimănui nimic. 

— Oh, făcu unchiul, fără să dea de tot 
drumul portierei. Cât era viu, oricine ar fi 
putut să-l revendice pe Jake Montgomery, 
acum, însă,  e-al comitatului, al 
Yoknapatawphei. Dar atunci, făcu el 
repede, dând drumul de tot portierei, 


15 Bones -  Castaniete, personaj negru care 
acompaniază dansurile şi cântecele cu o pereche de 
castaniete, una dintre figurile clasice ale Minstrel- 
Show-ului, spectacol de estradă tipic american apărut 
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 


nouă ne trebuie un ucigaş, nu un avocat... 
Bine, făcu el. De ce nu porneşti? 

— Da, zise şeriful. Dumneata du-te până 
la dumneata la birou şi vezi de 
domnişoara Eunice. Poate să se fi întâlnit 
cu Willy pe stradă, şi dacă s-a întâlnit cu 
el, ar fi în stare s-ajungă cu furgoneta aia 
a ei înaintea noastră la pod la Whiteleaf. 

Apoi se întoarseră în piaţă, de data asta 
străbătând-o în diagonală către locul unde 
furgoneta goală era parcată cu botul la 
marginea trotuarului pustiu, şi urcară 
scara, care gemea şi scârţâia, către uşa 
deschisă a biroului, şi, trecând pragul, el 
se gândi fără mirare că domnişoara 
Habersham era probabil singura femeie 
pe care o cunoştea în stare să fi scos cheia 
împrumutată din broască îndată după ce 
deschisese o uşă străină, nu pentru ca să 
lase cheia pe prima suprafaţă plană pe 
lângă care ar fi trecut, ci pentru ca s-o 
pună în poşetă sau într-un buzunar sau în 
orice alt loc unde-o fi pus-o atunci cândi 
s-a dat, şi că ea nu se va fi aşezat în 
scaunul dindărătul biroului, şi nici nu se 
aşezase: şedea, în schimb,  înfiptă, 
dreaptă, cu aceeaşi pălărie, dar cu o altă 


rochie, care arăta absolut la fel cu cea pe 
care o purtase noaptea trecută, şi cu 
aceeaşi poşetă în poală, cu mănuşile de 
optsprezece dolari încopciate pe poşetă, şi 
cu pantofii aceia de treizeci de dolari, cu 
tocuri joase, înfipţi unul lângă altul în 
duşumea în faţa celui mai tare şi mai 
drept scaun din toată odaia, cel de lângă 
uşă, pe care niciodată nimeni nu se aşeza, 
oricât de aglomerat ar fi fost biroul, şi se 
mutase în fotoliul capitonat de dincolo de 
birou numai după ce unchiul îşi pierduse 
două minute bune insistând, şi în cele din 
urmă îi spuse că s-ar putea să mai dureze 
încă două sau trei ore, pentru că ea stătea 
cu ceasul de aur în formă de broşă de la 
piept deschis când intraseră şi lăsa 
impresia că, după părerea ei, şeriful nu 
numai că trebuia să se fi şi întors cu 
Crawford Gowrie, ci că probabil era cu el 
pe drumul spre penitenciar; apoi se 
aşezase şi el în scaunul lui obişnuit de 
lângă răcitor şi, în fine, unchiul, care îşi 
aprinsese chibritul pentru pipa lui de 
cocean de păpuşoi, vorbind nu prin fum 
numai, ci chiar în pipă: 

— ...asta s-a întâmplat din cauză că noi 


ştiam chiar câte ceva, ca să nu mai 
pomenim de ce ne spusese în cele din 
urmă Lucas, care se controla ca un vultur 
sau ca un spion internaţional, păzindu-se 
să nu cumva să spună ceva care să explice 
atitudinea lui, necum să-l salveze: Vinson 
şi Crawford erau tovarăşi la cheresteaua 
cumpărată de la bătrânul Sudley Workitt, 
care era văr de-al doilea sau de-al 
patrulea sau unchiul sau ceva, în fine, cu 
doamna Gowrie, adică s-au înţeles cu 
bătrânul Sudley la un preţ anume pe 
piciorul cub de scânduri, care urma să-i 
fie plătit când se va vinde cheresteaua, 
ceea ce nu avea să se întâmple decât după 
ce se va fi tăiat şi ultimul copac şi după ce 
Crawford şi cu Vinson o vor fi livrat toată 
şi îşi vor fi încasat banii lor, şi de-abia 
după asta urmau să-i dea bătrânului 
Sudley banii lui; au închiriat un joagăr şi 
au angajat echipe la doborât copacii şi la 
dat la joagăr şi la stivuit lemnul, tocmai 
acolo, la o milă de casa bătrânului Sudley, 
înţeleşi fiind ca niciun băț să nu fie luat 
până ce nu se taie tot. Numai că, în afară 
de partea asta, noi nu ştim încă nimic real 
până când n-o să pună Hampton mâna pe 


Crawford; decât că aşa trebuie să fie, 
pentru că de nu, de ce, Doamne iartă-mă, 
l-aţi dezgropat pe Jake Montgomery din 
mormântul lui Vinson?... şi de câte ori mă 
gândesc la partea asta a chestiei, îmi 
amintesc de voi trei  întorcându-vă, 
coborând colina aceea până exact în 
punctul de unde doi dintre voi l-au auzit, 
şi unul chiar l-a şi văzut trecând călare pe 
omul care, ducând pe catâr în faţa lui un 
cadavru de om ucis, trecuse printr-o atât 
de subită şi de presantă nevoie de a-şi 
schimba planul, încât atunci când 
Hampton şi cu mine am ajuns acolo, 
numai cu şase ore mai târziu, nu mai era 
nimeni în mormânt... 

— Dar nu el a... zise domnişoara 
Habersham. 

— ...Poftim? făcu unchiul. Unde am 
rămas? Ah, da... numai că Lucas 
Beauchamp, plimbându-se într-o noapte, a 
auzit ceva şi s-a dus şi s-a uitat, sau poate 
că realmente trecea pe acolo şi a văzut 
sau poate că-i trecuse mai înainte prin cap 
şi de-aia s-a plimbat atunci noaptea şi a 
văzut un camion în care, fie că l-a 
recunoscut, pe întuneric, fie că nu, se 


încărca cherestea din aceea despre care 
toată vecinătatea ştia că nu trebuie să fie 
luată de acolo până când nu se închide 
joagărul şi se mută în altă parte, ceea ce 
înseamnă că trebuia să mai treacă timp 
până atunci, şi Lucas a pândit şi a ascultat 
şi poate că s-o fi dus şi dincolo, în 
comitatul Crossman, la Glasgow şi la 
Hollymount, până ce a aflat cu certitudine 
nu numai cine lua din cheresteaua aia în 
fiecare noapte sau aproape în fiecare 
noapte, nu mult deodată, exact atâta cât 
să nu bage de seamă lipsa cineva care nu 
trecea pe-acolo chiar în fiecare zi (şi 
singurul care era pe-acolo în fiecare zi sau 
măcar era interesat în această măsură era 
Crawford, care se reprezenta pe sine 
însuşi şi pe fratele său şi pe unchiul său, 
care era şi proprietarul copacilor şi 
proprietarul cherestelei care rezulta din 
ei, aşa că el putea să facă ce voia cu ea; 
unul dintre ei alerga pe la ţară cât e ziua 
de lungă văzându-şi de celelalte afaceri, 
care-l ardeau mai mult, iar celălalt, un 
bătrân reumatic în primul rând şi aproape 
orb, care nu ar fi putut să vadă nimic 
chiar dacă ar fi putut să se ducă atât de 


departe de casa lui, şi oamenii de la 
joagăr, care erau angajaţi cu ziua şi 
cărora nu le-ar fi pāsat chiar dacă ar fi 
ştiut ce se petrece noaptea, atâta vreme 
cât ei îşi primeau banii în fiecare sâmbătă) 
dar şi ce facea el cu ea, cu cheresteaua, 
sau chiar aflând şi de chestia cu Jake 
Montgomery, cu toate că faptul că Lucas 
ştia de Jake n-avea nicio importanţă decât 
că, prin faptul că fusese ucis şi băgat în 
groapa lui Vinson, Jake probabil îi salvase 
viaţa lui Lucas. Dar chiar şi după ce Hope 
mi-a spus cum a scos în cele din urmă 
chiar şi atâta de la Lucas, azi-dimineaţă în 
bucătărie, când l-a adus Will Legate de la 
închisoare şi noi te duceam pe dumneata 
acasă, chestia nu este lămurită decât în 
parte, pentru că eu tot mai spun ce-am 
spus întruna de când m-aţi trezit azi- 
dimineaţă şi Chick mi-a spus ce i-a spus 
Lucas despre pistol: Dar de ce Vinson? De 
ce a trebuit Crawford să-l omoare pe 
Vinson ca să şteargă mărturia hoţiei sale? 
Nu că n-ar fi avut efect, fireşte c-ar fi avut, 
pentru că Lucas ar fi trebuit într-adevăr 
să moară imediat ce primul alb ar fi dat cu 
ochii de el stând lângă cadavrul lui 


Vinson, cu crosa pistolului făcându-i 
cocoaşă în spate la haină, dar de ce s-o 
facă în felul ăsta, pe calea asta ocolită, 
bizară, a fratricidului? Aşa că acuma, 
având ceva realmente serios de vorbit cu 
Lucas, m-am dus de-a dreptul la Hampton 
acasă azi după-masă, în bucătărie, şi erau 
acolo: bucătăreasa lui Hampton, care 
stătea de o parte a mesei, şi Lucas, de 
cealaltă parte, mâncând sfeclă şi turtă de 
mălai, nu dintr-o farfurie, ci chiar din oala 
de opt kilograme, şi i-am zis: „Şi te-ai 
lăsat păcălit de el - nu vorbesc de 
Crawford...” Şi el mi-a răspuns: „Nu. Şi eu 
vorbesc tot de Vinson. Decât că atunci a 
fost prea târziu, camionul era încărcat şi o 
şi lua din loc repede, fără faruri aprinse, 
fără nimic, şi el a zis: «Al cui e camionu 
ăsta?» şi eu n-am răspuns deloc.” „Da, 
bine, l-am încurajat eu. Şi pe urmă?” 
„Asta-i tot, a zis, Lucas. Pe-urmă, nimic.” 
„N-avea puşcă?” „Nu ştiu, a zis Lucas. 
Avea un ciomag.” Şi eu i-am spus: „Bine. 
Mai departe.” Şi el a zis: „Nimic. Ela stat 
aşa ca un minut, cu ciomagu ridicat, şi-a 
zis: «Spune-mi, a’ cui era camionu?>, şi eu 
tot n-am răspuns nimic, şi el a lăsat 


ciomagu jos şi s-a întors şi de-atunci nu l- 
am mai văzut.” „Aşa că ţi-ai luat pistolul”, 
am zis eu, şi el a zis: „Şi am plecat... şi pe 
urmă... N-a fost nevoie. A venit la mine, 
acuma vorbesc de Crawford, la mine 
acasă, pe-urmă, noaptea, şi-a vrut să mă 
plătească, să-i spun a’ cui era camionul 
ăla, o grămadă de parale, cinzeci de 
dolari, mi i-a arătat, şi eu i-am spus că 
încă nu m-am hotărât a' cui era camionu, 
şi el a zis că-mi lasă banii în orice caz, 
până o să mă hotărăsc, şi eu i-am spus că 
m-am şi hotărât ce-aveam de gând să fac, 
am s-aştept până mâine - asta se întâmpla 
vineri noaptea - ca domnu Workitt şi 
Vinson să capete un fel de dovadă, ceva, 
că şi-au luat partea lor din banii de pe 
cheresteaua lipsă.” „Da, am zis. Şi pe 
urmă?” „Pe urmă, că am să mă duc să-i 
spun lu domnu Workitt că mai bine să...” 
„Mai spune o dată, l-am rugat. Rar.” „Să-i 
spun lu domnu Workitt că mai bine să-şi 
numere scândurile.” „Şi tu, un negru, te-ai 
fi dus la un alb să-i spui că feciorii 
nepoatei sale îl furau, şi, pe deasupra, la 
un alb din Sectorul 4? Îţi dai seama ce-ai 
fi păţit?” „N-am avut când, mi-a răspuns. 


Pentru că a doua zi - sâmbătă - mi-a 
trimis vorbă... şi-ar fi trebuit să-mi dau 
seama de pistol atunci, pentru că era 
evident că Gowrie ştia de el; altfel, în 
biletul lui n-ar fi putut să scrie: Am pus 
banii furaţi la loc şi aş vrea să-mi dai 
asentimentul tāu personal, adu-ţi pistolul 
şi fii om de înțeles... sau cam aşa ceva.” Şi 
eu l-am întrebat: „Dar de ce să iei 
pistolul?” Şi el a zis: „Era sâmbătă.” Şi eu: 
„Da, în nouă. Dar de ce cu pistolul?” Şi 
după asta am înţeles; am spus: „Pricep. 
Tu, când te îmbraci de sărbătoare, 
sâmbăta, iei pistolul, întocmai cum făcea 
bătrânul Carothers înainte de a ţi-l fi dat 
ție.” Şi el m-a corectat: „L-am cumpărat.” 
Şi eu am zis: „Bine, spune mai departe.” 
Şi el: „...mi-a trimis vorbă să mă-ntâlnesc 
cu el la prăvălie, numai câ...” 

Şi acum unchiul aprinse din nou un 
chibrit şi pufăi din lulea, continuând să 
vorbească, vorbind prin coada lulelei cu 
fumul odată; te uitai la el, la fum, ca şi 
cum ar fi fost nişte cuvinte: 

— Numai că Lucas n-a mai ajuns la 
prăvălie: Crawford i-a ieşit în drum în 
pădure, stând pe un buştean lângă potecă, 


aşteptându-l de când Lucas nici n-apucase 
să plece ca lumea de-acasă, şi acum 
Crawford a fost cel care-a vorbit de pistol, 
înainte chiar ca Lucas să fi putut spune 
bună ziua sau dacă Vinson şi domnul 
Workitt au fost bucuroşi când şi-au primit 
banii sau cam aşa ceva, şi-a zis: „Chiar 
dacă tot mai trage, probabil că n-ai să poţi 
nimeri nimic cu el”, aşa că încheierea 
puteţi s-o trageţi şi singuri: Lucas mi-a 
spus cum Crawford, în cele din urmă, a 
pus rămăşag pe o jumătate de dolar că 
Lucas n-o să poată nimeri buşteanul de la 
cinci metri distanţă, şi Lucas l-a nimerit, şi 
Crawford i-a dat jumătate de dolar, şi apoi 
au mers pe jos cele două mile care mai 
erau, înspre prăvălie, până când Crawford 
i-a spus lui Lucas să aştepte acolo, că 
domnul Workitt trebuia să-i trimită la 
prăvălie o chitanţă semnată pentru partea 
lui din cheresteaua lipsă şi că el, 
Crawford, o să se ducă s-o aducă, ca s-o 
poată vedea şi Lucas cu ochii lui, şi atunci 
eu l-am întrebat: „Şi tu nici atunci n-ai 
bănuit nimic?” Şi el mi-a răspuns: „Nu. 
Doar mă-njura întruna, ca de obicei.” Şi 
cum s-a sfârşit, puteţi să vă închipuiţi 


singuri, la urma urmei nu-i nevoie să se 
dovedească niciun fel de ceartă între 
Vinson şi Crawford şi nici nu trebuie să vă 
scormoniţi creierul cine ştie ce adânc ca 
să vă imaginaţi ce-a spus şi ce-a făcut 
Crawford ca să-l facă pe Vinson să-l 
aştepte la prăvălie şi după aceea să-l 
trimită înaintea lui pe potecă, pentru că 
era de-ajuns să-i spună asta: „E-n regulă. 
Am pus mâna pe el. Dacă tot n-o să vrea 
să spună al cui e camionul, îl facem să 
spună cu bătaia.” Pentru că nici asta n-are 
nicio importanţă, destul că după asta 
Lucas l-a văzut pe Vinson venind cu grabă 
mare pe potecă dinspre prăvălie, mi-a 
povestit Lucas, dar probabil că ce voia el 
să spună era nu cu grabă mare, ci cu 
„nerăbdare”, şi supărare, dar probabil mai 
mult enervat, făcând probabil acelaşi 
lucru pe care-l făcea Lucas: aştepta să 
înceapă celălalt vorba şi să se explice, 
numai că, după cum spune Lucas, Vinson 
a isprăvit primul cu aşteptatul: încă în 
mers fiind, a spus cam atât: „Vasăzică, ți- 
ai schimbat părerea...” Şi-atunci, spune 
Lucas, s-a împiedicat de ceva şi a făcut un 
fel de tumbă, s-a prăbuşit cu faţa-n jos, şi 


chiar atunci Lucas şi-a amintit că auzise 
împuşcătura şi-şi dădu seama că de ce se 
împiedicase Vinson fusese Crawford, 
fratele lui, apoi ceilalţi au ajuns acolo încă 
înainte de a avea el timp să-i audă 
alergând prin pădure, şi eu i-am spus: „Mi 
se pare că în momentul ăla tu aveai 
impresia că eşti gata să te-mpiedici destul 
de rău de Vinson, cu sau fără voia 
bătrânului Skipworth şi a lui Adam 
Fraser.” Dar cel puţin e bine că nu i-am 
spus: „Dar de ce nu le-ai explicat atunci?”, 
aşa că Lucas n-a fost obligat să se mire: 
„Să explic ce şi cui?” Şi astfel era în 
regulă, nu vorbesc de Lucas, fireşte, 
vorbesc de Crawford, care nu era doar un 
biet copil al nenorocului, el... 

Şi iată că din nou, şi de data asta, el îşi 
dădu seama ce fusese:  domnişoara 
Habersham făcuse ceva, nu-şi dădea 
seama ce, nu auzise nimic, şi ea nu se 
mişcase, şi nici că se făcuse mai tăcută nu 
puteai spune, dar ceva se petrecuse, nu că 
i se întâmplase ei ceva ce venea dinafară 
spre înăuntru, ci dinăuntru spre afară, ca 
şi cum ea nu numai că nu fusese surprinsă 
de asta, ci ea decretase, autorizase, dar 


nu se mişcase din loc nici măcar cât să 
respire mai tare, şi unchiul nici nu băgase 
măcar de seamă... 

— ...Ci mai curând alesul zeilor, unsul lor 
special şi unic dintre toţi oamenii, ca să le 
dovedească nu lor, zeilor, pentru că ei nu 
se îndoiseră niciodată, ci oamenilor, prin 
acest cel mai mare numitor comun al lor, 
că avea un suflet, şi că acesta îl împinsese 
în cele din urmă să-şi ucidă fratele... 

— L-a băgat în nisipul mişcător, zise 
domnişoara Habersham. 

— Da, zise unchiul. Sinistru, nu?...Şi asta 
numai datorită ghinionului cu 
somnambulismul lucid al unui negru 
bătrân,  şi-apoi după ce scăpase de 
răspundere pentru treaba asta cu ajutorul 
unui plan, al unui sistem atât de simplu şi 
de impecabil în psihologia lui biologică şi 
geografică, încât Chick, aici de faţă, l-ar 
numi un plan natural, şi-a văzut deodată 
eforturile zădărnicite de faptul că acum 
patru ani un copil, despre a cărui 
existenţă habar n-avea, a căzut într-un 
şanţ în prezenţa aceluiaşi negru 
somnambul, pentru că nici partea asta 
încă nu o cunoaştem cu-adevărat, şi James 


Montgomery fiind mort acuma, probabil 
că nici n-o s-o mai lămurim vreodată, cu 
toate că în fond asta n-are nicio 
importanţă, pentru că faptul tot rămâne, 
altminteri de ce-ar fi fost el în mormântul 
lui Vinson dacă nu pentru că Jake 
Montgomery, când cumpăra cheresteaua 
de la Crawford (am aflat asta dând azi 
după-masă un telefon ultimului destinatar 
al cherestelei, la Memphis), ştia şi de 
unde provine - era în firea lucrurilor şi în 
caracterul lui Jake să ştie aşa ceva - şi, 
fireşte, acesta era un factor în câştigul lui 
de intermediar, aşa că atunci când Vinson, 
tovarăşul lui Crawford, s-a împiedicat 
deodată şi a murit în pădure, în dosul 
prăvăliei lui Fraser, Jake n-a mai avut 
nevoie de o sferă de cristal ca să-şi 
citească viitorul, şi dacă presupunem asta, 
să mergem până la capăt, sau de nu, daţi- 
ne, domnului Hampton şi mie, o ipoteză 
mai bună şi renunţăm la asta: Jake ştia şi 
el de vechiul trofeu de război al lui Buddy 
McCallum, şi-mi place să cred, pentru 
binele lui Crawford... 

Şi iată că din nou, şi tot fără niciun semn 
exterior, dar de data asta şi unchiul văzu 


sau simţi sau intui (sau ce-o fi fost) şi el, şi 
se opri, şi timp de o secundă lăsă impresia 
că e pe cale să spună ceva, apoi imediat 
păru că a uitat cu totul şi vorbi din nou: 

— ...că poate să-i fi spus Jake preţul 
tăcerii sale sau poate că-l şi încasase, sau 
că poate luase numai un acont, poate din 
capul locului avusese intenţia să dea pe 
faţă crima lui Crawford, poate că erau mai 
de mult stabilite toate legăturile ca să 
stoarcă şi mai multe parale, sau poate că 
nu putea să-l sufere pe Crawford şi voia să 
se răzbune sau, poate, scrupulos din fire, 
nu admitea crima şi l-a dezgropat pe 
Vinson pur şi simplu ca să-l încarce pe 
catâr să-l ducă la şerif, dar, în orice caz, în 
noaptea de după înmormântare cineva 
care avea un motiv lesne de înţeles ca să-l 
dezgroape pe Vinson l-a dezgropat, şi ăsta 
trebuie să fi fost Jake, şi cineva care nu 
numai că nu voia ca Vinson să fie 
dezgropat, dar avea şi un motiv lesne de 
înţeles să-l pândească pe cel care avea un 
motiv lesne de înţeles să-l dezgroape, a 
ştiut că a fost dezgropat... zici că era pe la 
zece când tu şi cu Aleck Sander aţi parcat 
furgoneta şi în seara aceea se făcuse 


destul de întuneric ca să poţi dezgropa 
morţi încă de pe la şapte, asta înseamnă 
că rămân trei ore... şi asta voiam să spun 
despre Crawford, zise unchiul. 

Şi de astă dată el băgă de seamă că 
unchiul se şi oprise, aşteptându-se la asta, 
şi s-a şi întâmplat, dar tot fără zgomot, 
nici mişcare, pălăria neclintită şi dreaptă, 
mănuşile strânse cochet şi încopciate şi 
poşeta în poală, pantofi  înfipţi şi 
nemişcaţi unul lângă altul, ca şi cum le-ar 
fi înfipt într-o diagramă trasată cu creta 
pe duşumea. 

— ...Pândind de-acolo din buruieni, din 
dosul gardului, văzând cu ochii lui nu 
numai cum şantajul e demascat, dar toată 
groaza şi incertitudinea prin care va 
trebui să treacă încă o dată, ca să nu mai 
pomenesc de munca brută, el, singurul om 
care ştia că mortul n-ar fi putut suporta 
examinarea de câtre un poliţist cu 
oarecare experienţă, nu putea şti absolut 
deloc câţi alţii ar putea şti sau bănui, aşa 
că, în orice caz, cadavrul trebuia să fie 
scos din groapă acum, dar cel puţin acum 
avea aici un ajutor, fie că ajutorul ştia, fie 
că nu, aşa că probabil el a aşteptat până 


când Jake a scos cadavrul şi era gata să-l 
încarce pe catâr (şi noi am mai aflat şi 
asta: era catârul de plug al lui Gowrie, 
acelaşi pe care au venit gemenii călare 
azi-dimineaţă; Jake îl împrumutase chiar 
el duminică după masă târziu, şi dacă 
bănuiţi de la care dintre Gowrie l-a 
împrumutat aţi ghicit: de la Crawford), şi 
n-ar fi riscat să înfrunte pistolul acum, în 
orice caz ar fi preferat să-l folosească 
dacă ar fi putut, el, care mai curând ar fi 
plătit lui Jake încă o dată preţul şantajului 
pentru privilegiul de a face uz de ce-o fi 
fost aia cu care i-a zdrobit ţeasta lui Jake, 
şi l-a băgat în coşciug, şi a umplut groapa 
la loc, şi iat-o din nou, graba disperată, 
înfricoşătoare, singurătatea, sentimentul 
de a fi un paria, având împotriva lui nu 
numai oroarea şi lepădarea de tot ce e 
om, ci având de luptat cu inerția 
elementară, totală a pământului şi cu 
goana oribilă, nepăsătoare a timpului, dar 
chiar înfrângând în cele din urmă toată 
coaliția asta, aranjase din nou mormântul, 
până şi florile care fuseseră aruncate de la 
locul lor, şi dovada crimei sale iniţiale 
fusese înlăturată şi asigurată... 


Şi din nou domnişoara Habersham a 
făcut nu ştiu ce, dar de data asta unchiul 
nu s-a mai oprit: 

— ...apoi, ca să-şi îndrepte, în fine, 
spinarea şi să tragă aer din plin în piept 
pentru prima oară de când se apropiase 
Jake de el, frecându-şi degetul mare de 
vârfurile celorlalte degete, ca apoi să audă 
ce-o fi auzit, lucru care l-a făcut să urce în 
goană înapoi colina şi-apoi să se 
strecoare, să se târască, să zacă încă o 
dată cu inima la gură, dar de data asta nu 
numai furibund şi îngrozit, dar aproape 
pierzându-şi mințile,  nevenindu-i să 
creadă că unui singur om i se poate 
întâmpla să aibă atâta ghinion, pândindu- 
vă pe voi trei nu numai stricându-i ce 
făcuse el pentru a doua oară, ci şi 
îndoindu-i munca, pentru că voi nu numai 
că l-ați scos la vedere pe Jake 
Montgomery, dar aţi umplut şi groapa la 
loc şi chiar şi florile le-aţi pus la loc; el, 
care nu-şi putea permite să lase pe fratele 
lui, pe Vinson, să fie găsit în groapa 
aceea, dar nu cuteza nici să lase pe Jake 
Montgomery să fie găsit în ea mâine, când 
(ceea ce el trebuia să fi ştiut) Hope 


Hampton avea să vină acolo. 

Şi de data asta unchiul se opri, 
aşteptând să spună ea ceva, şi ea spuse: 

— L-a băgat pe frate-su în nisipu 
mişcător. 

— Ah, făcu unchiul. Orişicine poate să 
treacă printr-o clipă ca asta, în care nu-ți 
mai rămâne nimic de făcut cu fratele sau 
cu bărbatul sau cu unchiul sau cu vărul 
sau cu soacra ta decât să-i suprimi. Dar 
nu-i bagi în nisip mişcător, nu? Asta vrei 
dumneata să spui? 

— L-a băgat în nisipu' mişcător, zise ea 
cu un ton peremptoriu, calm, implacabil, 
fără să se clintească, nemişcând, ca să 
vorbească, altceva decât buzele, până 
când ridică mâna şi deschise ceasul prins 
la piept şi se uită la el. 

— N-au ajuns încă la Whiteleaf, zise 
unchiul. Dar nu vă frământaţi, are să vină, 
poate că şi vorba care i-am trimis-o eu o 
să-i parvină: nu poate fi om în comitatul 
asta care să nu afle ceva cei s-a spus lui 
Willy Ingrum să ţină secret, pentru că, 
vezi dumneata, el nu poate face nimic 
altceva: ucigaşii sunt oameni care merg la 
noroc, şi, ca şi amatorul de jocuri de 


noroc, ucigaşul amator crede mai întâi nu 
în norocul lui, crede în loviturile riscate, 
că lovitura riscată o să-i aducă neaparat 
câştig pur şi simplu pentru că e riscată, 
dar în afară de asta, să zicem că şi el îşi 
dăduse seama că era pierdut şi că nimic 
din ce-ar mai fi putut Lucas sau oricine 
altul să depună ca mărturie în chestia cu 
Jake Montgomery ar mai fi putut să-i mai 
dăuneze cu ceva şi că unica şi ultima şi 
slaba lui şansă era s-o şteargă din ţară, 
sau să zicem că-şi dădea seama că şi asta 
era-n zadar, că ştia cu siguranţă că îşi 
trăia ultimele fărâmiţe din ceea ce mai 
putea încă să numească libertate, să 
presupunem că era chiar convins că 
soarele de mâine n-o să mai răsară pentru 
el... dumneata ce-ai vrea să faci mai întâi, 
un ultim act, o ultimă declaraţie de 
principii eterne înainte de a părăsi pentru 
totdeauna ţara dumitale de baştină, şi 
poate că şi lumea tot pentru totdeauna, 
dacă te-ar chema Gowrie, şi sângele şi 
gândurile şi faptele dumitale au fost de 
Gowrie toată viaţa şi ştiai, sau poate 
numai credeai, sau poate numai sperai că 
la un moment dat, într-un automobil care 


se târâie în viteza întâi pe-un fund pustiu 
de râpă în miez de noapte, se va afla 
cauza şi motivul întregii dumitale groaze 
şi dureri şi ruşini şi ireparabile prăbuşiri, 
şi că nici măcar nu era un alb, ci un 
negru, şi dumneata mai aveai încă 
pistolul, cu cel puţin unul dintre cele zece 
gloanţe nemţeşti originale în el. Dar nu vă 
speriaţi, adăugă el repede. Nu fiți 
îngrijorată pentru domnul Hampton. 
Probabil că el nici n-o să scoată măcar 
pistolul; de fapt, nici nu sunt sigur că-l 
are, dar are el un fel al lui de a fi, de a se 
purta în toate situaţiile, poate nu 
împăciuitor, poate că nu-şi potoleşte 
sentimentele josnice, dar cel puţin are o 
frânare temporară a unei comportări 
brutale şi violente, doar mişcându-se încet 
şi respirând puternic: asta s-a întâmplat 
acum vreo zece-cincisprezece ani în urmă, 
prin nouă sute douăzeci şi ceva: o doamnă 
de la Frenchman's Bend, n-am să-i spun 
numele, la cuțite cu o altă doamnă pe o 
chestie care începuse (după câte am 
auzit) cu premierea unei prăjituri la un 
bazar de binefacere organizat la biserică, 
cu o altă doamnă, zic, al cărei bărbat era 


proprietarul cazanului care aproviziona 
tot Frenchman's Bendul cu whisky de ani 
de zile, fără ca să supere pe cineva, până 
când prima cucoană i-a făcut domnului 
Hampton o reclamaţie, un denunţ în toată 
regula, să se ducă să distrugă cazanul şi 
să-l aresteze pe cel care-l exploata, şi 
apoi, după vreo săptămână sau zece zile, a 
venit în persoană la oraş şi i-a spus că 
dacă el n-o face, ea se duce să-l reclame la 
guvernator şi la preşedinte, la 
Washington, aşa că de data asta Hope s-a 
dus; ea nu numai că i-a dat explicaţii 
amănunțite, dar el spunea că era acolo o 
potecă adâncă prin unele locuri până la 
genunchi de cât se umblase pe ea ani de 
zile sub greutatea damigenelor de un 
galon pline ochi, aşa c-ai fi putut s-o 
urmezi chiar şi fără lanterna electrică pe 
care o avea la el, şi desigur că a dat peste 
cazan într-un locşor frumuşel, cum îţi 
dorea inima, comod, bine ferit şi totuşi 
accesibil, cu focul arzând sub cazan şi un 
negru îngrijind de el, un negru care 
fireşte că nu ştia cine era proprietarul, 
nici cine-l exploata şi nici nimic altceva 
chiar înainte de a-l fi recunoscut pe 


Hampton după mărime şi până la urmă i-a 
văzut şi insigna şi care, spunea Hope, 
întâi i-a oferit să bea şi pe urmă i-a adus o 
ploscă cu apă de la izvor, apoi i-a aranjat 
un loc comod să şadă rezemat de un 
copac şi i-a aţâţat chiar şi focul ca să-şi 
usuce picioarele în timpul cât aştepta să 
se întoarcă proprietarul, destul de 
confortabil, spunea Hope: şedeau amândoi 
lângă foc în întuneric, vorbind de una, de 
alta, şi negrul care-l întreba din când în 
când dacă nu mai voia încă o ploscă cu 
apă, până când, spune Hampton, mierla se 
apucă să facă o afurisită de gălăgie, că în 
cele din urmă a deschis ochii, clipind des 
o bucată de vreme în lumina soarelui, 
până şi-i deprinse cu lumina, şi mierla era 
colo, sus, pe-o cracă, nici la un metru 
deasupra capului, şi până să încarce ei 
cazanul şi să-l ducă de-acolo careva se 
dusese la casa cea mai apropiată şi 
adusese o pătură s-o întindă peste el şi o 
pernă s-o pună sub cap, şi Hope spunea că 
perna avea chiar o faţă de pernă curată, 
observase asta atunci când au luat-o şi au 
dus-o, cu pătura, la prăvălia lui Varner, să 
fie înapoiate cu mulţumiri cui o fi fost 


proprietarul lor, şi s-a întors în oraş. Şi 
altă dată... 

— Nu-s îngrijorată, zise domnişoara 
Habersham. N 

— Fireşte că nu, o asigură unchiul. Il 
ştiu pe Hampton... 

— Da, întări domnişoara Habersham. Eu 
îl ştiu pe Lucas Beauchamp. 

— Oh! fācu unchiul. Apoi zise: Da. Apoi 
zise: Fireşte. Apoi zise: Să-l rugăm pe 
Chick să pună ceainicul în priză şi să luăm 
câte o cafea cât aşteptăm, ce zici? 

— Ar fi foarte plăcut,  încuviinţă 
domnişoara Habersham. 


Capitolul 11 


În cele din urmă se ridică de pe scaun şi 
se duse la o fereastră din faţă să privească 
în piaţă, pentru că dacă lunea era zi de 
târg şi de licitaţie de vite, sâmbăta, fără 
îndoială, era zi de radio şi de automobile; 
luni aproape că nu erau decât bărbaţi şi 
veneau cu maşinile şi camioanele şi le 
parcau în jurul pieţei şi se duceau de-a 
dreptul la şoproanele unde se efectuau 
vânzările şi stăteau acolo până se făcea 
timpul să se întoarcă în piaţă să mănânce 
de prânz şi apoi se duceau înapoi la 
şoproane şi stăteau acolo până se făcea 
timpul să vină să-şi ia maşinile şi 
camioanele şi să plece spre casă înainte 
de a se lăsa întunericul. Dar sâmbăta, nu; 
sâmbăta veneau bărbaţi şi femei şi copii, 
apoi bătrânii şi copiii în faşă, şi perechi de 
tineri veniţi să plătească taxele şi să ridice 
autorizaţiile spre a se putea căsători a 
doua zi la bisericile de la ţară, alţii veniţi 
să-şi  târguiască de-ale băcăniei şi 
trufandale pentru o săptămână: banane şi 
sardele de douazeci şi cinci de cenți cutia 
şi prăjituri şi plăcinte făcute la maşină şi 


tarte şi ciorapi şi nutreţ şi îngrăşăminte şi 
piese de plug: ceea ce nu le lua, niciunuia 
dintre ei, multă vreme, iar unora nu le lua 
vreme deloc, aşa că unele maşini nu 
apucau niciodată să staţioneze efectiv, aşa 
că, după o oră, o oră şi ceva, mulţi dintre 
ceilalţi se alăturau şi ei la plimbarea 
continuă ca o procesiune şi foarte adesea 
în viteza a doua din cauza propriei lor 
înghesuieli, învârtindu-se, înconjurând la 
infinit piaţa şi apoi se repezeau până la 
capâtul străzilor pline cu copaci ale 
cartierului de vile, ca apoi să se întoarcă 
să se învârtească iarăşi jur împrejurul 
pieţei, ca şi cum ar fi făcut tot drumul 
încoace din îndepărtatele lor aşezări de la 
periferia regiunii şi de la prăvăliile 
aşezate pe la răscruci şi de la fermele 
izolate numai şi numai pentru a se bucura 
de învălmăşeală şi de acel du-te-vino 
permanent şi de plăcerea de a se saluta 
reciproc, precum şi de netezimea ca-n 
palmă a străzilor şi aleilor pavate şi 
pentru a privi la căsuţele nou vopsite, 
curăţele, în mijlocul curților şi brazdelor 
de flori micuţe şi drăguţe şi a 
ornamentelor de grădină, care în ultimii 


câţiva ani ajunseseră să se înşire dese ca 
sardelele sau ca bananele; urmarea era că 
radiourile trebuiau să cânte mai tare ca 
totdeauna prin  amplificatoarele lor 
supraalimentate ca să poată fi auzite 
peste murmurul eşapamentelor şi fâşâitul 
cauciucurilor şi uruitul cutiilor de viteze şi 
claxonatul neîntrerupt, aşa că încă multă 
vreme înainte de a fi ajuns măcar în piaţă 
nu numai că nu puteai să spui unde 
începea glasul unui difuzor şi unde se 
isprăvea glasul altuia, dar nici nu trebuia 
măcar să încerci să deosebeşti ce cânta 
vreunul dintre ele sau ce încerca să-ți 
bage pe gât. 

Dar asta părea să fie o sâmbătă între 
sâmbete, aşa că imediat unchiul se ridică 
din dosul biroului şi veni şi el la cealaltă 
fereastră, şi aşa se întâmplă că amândoi îl 
văzură pe Lucas înainte de a sosi acolo, 
deşi n-am ajuns încă la asta: mai stătea 
încă singur (aşa gândea el) la fereastră, 
privind afară la piaţa  înţesată şi 
înghesuită cum nu-şi amintea s-o mai fi 
văzut vreodată - aerul, aproape fierbinte, 
încărcat cu mirosul salcâmilor înfloriţi din 
curtea tribunalului, sclipea în soare, 


trotuarele înţesate şi grămădite că de-abia 
te puteai mişca de mulţimea albilor şi 
negrilor venită la oraş astăzi de parcă s-ar 
fi vorbit să se adune pentru lichidare şi să 
şteargă astfel nu numai din socoteală, ci şi 
din amintire sâmbăta cealaltă, cea de 
acum şapte zile doar, care le fusese răpită 
de un negru bătrân care se pusese într-o 
situaţie ce-i silea să creadă că ucisese un 
alb, sâmbăta şi duminica şi lunea de 
săptămâna trecută, care-ar fi putut să nu 
fi fost niciodată, pentru că nu rămăsese 
nimic din ele: Vinson şi fratele său 
Crawford (în mormântul lui de sinucigaş: 
şi încă multe săptămâni oamenii străini de 
partea locului aveau să întrebe ce fel de 
închisoare şi ce fel de şerif are comitatul 
Yoknapatawpha dacă un om închis pentru 
omucidere poate să mai pună mâna pe un 
pistol „Lueger”, chiar dacă n-avea decât 
un singur glonte în el, şi tot atâtea 
săptămâni nu avea să se găsească nimeni 
în comitatul Yoknapatawpha în stare să le 
răspundă), unul lângă altul, alături de 
piatra funerară a mamei lor, în cimitirul 
Caledonia, şi Jake Montgomery dincolo, în 
comitatul Crossman, unde probabil că-l 


ceruse şi pe el cineva pentru acelaşi motiv 
pentru care cineva îl ceruse pe Crawford, 
şi domnişoara Habersham şedea acum la 
ea în hol, cârpind ciorapi, aşteptând să 
vină iară vremea să-şi hrănească puii de 
găină, şi Aleck Sander acolo, în piaţă, într- 
o cămaşă ţipătoare şi o pereche de 
pantaloni nou-nouţi şi un pumn de alune 
sau cu o banană în mână, iar el stătea la 
fereastră privind furnicarul acela care se 
mişca fără zor şi era cu neputinţă de zorit, 
urmărind sclipirea şi strălucirea aferată şi 
aproape omniprezentă a insignei care 
împodobea chipiul lui Willy Ingrum, dar 
mai ales şi mai presus de orice mişcarea şi 
zgomotele, radiourile şi automobilele, 
pianele mecanice de la drugstore, cel din 
sala de biliard şi cel de la local şi 
amplificatoarele care urlau nu numai de 
pe zidurile exterioare ale magazinului de 
plăci de gramofon şi note muzicale, ci şi 
de pe cei ai prăvăliei cu furnituri pentru 
soldaţi şi marinari şi ai ambelor magazine 
alimentare, şi (ca să-i mai pună pe 
gânduri) cineva, cocoţat pe-o bancă în 
curtea tribunalului, ţinea un discurs, 
folosind un amplificator a cărui pâlnie cât 


gura unui obuzier era fixată pe acoperişul 
unui automobil, ca să nu mai pomenim de 
difuzoarele deschise în apartamente, unde 
gospodinele şi servitoarele făceau paturile 
şi măturau şi se pregăteau să gătească 
pentru prânz, aşa încât nu se afla niciun 
colţişor în tot perimetrul oraşului unde 
localnicii, bărbaţi, femei sau copii, sau 
musafirii sau străinii să fie ameninţaţi de o 
secundă de linişte; şi automobilele, pentru 
că, cinstit vorbind, piaţa el nu o vedea 
deloc: nu vedea decât masa compactă, 
impenetrabilă a celor două şiruri de 
acoperişuri şi de capote, care, mişcându- 
se ca melcul, dădeau ocol pieţei, peste 
care plutea, ca un nimb invizibil, oxidul de 
carbon şi zgomotul claxoanelor şi al 
barelor ce se ciocneau uşor, intermitent, 
maşinile târându-se încet, una câte una, 
pe străzile care duceau afară din piaţă, în 
timp ce şirul celălalt, opus, se târa tot atât 
de încet, maşină după maşină, intrând în 
piaţă; atât de înghesuite şi de lente, 
prinse într-un mozaic care se mişca atât 
de imperceptibil, încât aproape ai fi putut 
traversa piaţa mergând pe deasupra lor, 
sau ai fi putut ajunge şi până la marginea 


oraşului, chiar şi călare pe un cal, pe 
Highboy, de pildă, pentru care o săritură 
de cinci sau de şase picioare, peste capota 
motorului, de la un acoperiş la cel 
următor, n-ar fi însemnat nimica, sau dacă 
acoperişurile, mai mult sau mai puţin 
nemişcate, ar fi fost acoperite cu o 
pardoseală netedă de scânduri, ca un pod, 
şi nu numai pe Highboy, ci şi pe un cal 
dresat sau pe un cal învăţat doar cu un 
singur umblet: pe un buiestraş iute, de 
pildă, care saltă de şapte picioare ca o 
pasăre şi zboară ca un şoim sau ca un 
vultur de repede; cu o senzaţie de parcă 
în fundul stomacului i-ar fi explodat o 
sticlă plină cu limonadă fierbinte, el se 
gândi la tropotul voinicesc, splendid, cu- 
adevărat magnific pe care l-ar face un cal 
galopând în orice direcţie pe un pod de 
scânduri lung de vreo două mile, când 
deodată, de la cealaltă fereastră, unchiul 
zise: 

— De fapt, americanul nu-şi iubeşte 
decât automobilul: nu primează nici 
nevasta, nici copilul, nici ţara, nici chiar 
contul în bancă (în realitate, americanul 
nu iubeşte acest cont în bancă chiar atât 


de mult cât le place străinilor să creadă, 
pentru că e în stare să-l cheltuiască 
aproape tot sau chiar tot pentru aproape 
orice, cu condiţia ca acel orice să fie 
destul de lipsit de valoare), ci numai 
maşina. Pentru că automobilul a devenit 
simbolul nostru sexual naţional. Noi nu ne 
putem bucura sincer de ceva dacă nu 
avem de făcut un drum cu maşina după el. 
Şi cu toate acestea, tradiţia noastră şi 
creşterea şi educaţia noastră ne interzic 
ilicitul şi clandestinul. Aşa că noi trebuie 
să divorţăm astăzi de nevastă ca să 
scăpăm amanta de oprobriul numelui de 
amantă, şi mâine să divorţăm de nevastă 
ca să scâpăm altă amantă, şi aşa mai 
departe. Iar urmarea e că femeia 
americană a devenit rece şi hiposexuată: 
ea şi-a proiectat libidoul asupra 
automobilului nu numai pentru că 
scânteierea lui şi dispozitivele lui şi 
mobilitatea lui slujesc vanităţii ei şi 
incapacității ei de a merge pe jos (din 
cauza modei impuse de asociaţia naţională 
a detailiştilor), ci şi pentru că automobilul 
n-o zdruncină şi n-o ciufuleşte, n-o face să 
transpire şi nu-i deranjează toaleta. Astfel 


că, pentru a putea cuceri şi subjuga cât de 
cât o femeie, bărbatul american trebuie să 
devină proprietarul unui automobil. Asta-i 
motivul pentru care chiar de va fi nevoit 
să locuiască într-o gaură de şoarece luată 
cu Chirie, nu numai că va avea o maşină, 
dar o va şi schimba în fiecare an cu una 
nouă, păzindu-i virginitatea ei originară, 
neîmprumutând-o nimănui, nelăsând pe 
nimeni să pătrundă vreodată cât de puţin 
în intimitatea plină de mistere, etern 
castă, etern capricioasă a pedalelor şi 
pârghiilor sale, deşi nu are unde să 
meargă cu ea, şi chiar dac-ar avea, încă n- 
ar merge nicăieri unde, zgăriind-o sau 
pătând-o, ar putea să-şi piardă strălucirea, 
şi îşi petrece toată dimineaţa de duminică 
spălând-o şi lustruind-o şi dând-o cu 
ceară, pentru că făcând toate astea, el 
mângâie trupul femeii care de mult îl 
refuză. 

— Asta nu-i adevărat! protestă el. 

— Am Cincizeci şi ceva de ani. Şi pe cei 
cincisprezece de la mijloc i-am irosit 
pipâind pe sub fuste. Am constatat că pe 
prea puţine le interesa dragostea sau 
actul sexual. Să se mărite, asta voiau. 


— Eu tot nu cred. 

— Treaba ta. Nu crede. Şi să nu crezi 
nici când ai să ai cincizeci şi mai bine de 
ani. 

Şi în momentul acela îl văzură pe Lucas 
traversând piaţa, probabil că amândoi 
deodată - pălăria într-o parte şi sclipirea 
subţire, violentă a scobitorii de aur pusă 
în colţul gurii - şi el zise: 

— Unde bânuieşti c-o fi tinut-o toată 
vremea asta? N-am văzut-o deloc. Cu 
siguranţă c-o avea la el atunci, după- 
masă, în sâmbăta aceea în care nu numai 
că purta costumul lui negru, dar avea şi 
pistolul. Cu siguranţă că nu pleacă 
niciodată de-acasă fără scobitoare la el. 

— Nu ţi-am povestit? A fost primul lucru 
pe care l-a făcut când a intrat domnul 
Hampton în casă la Skipworth, unde 
Skipworth îl legase cu cătuşele de piciorul 
patului - i-a dat lui Hampton scobitoarea 
şi i-a spus să i-o păstreze până o să i-o 
ceară. 

— Oh! făcu el. Vine sus la noi. 

— Da, zise unchiul. Să se umfle-n pene. 
Oh, adăugă el repede, e-un domn: n-o să- 
mi aducă aminte în faţă că n-am avut 


dreptate; o să mă-ntrebe doar cât îmi 
datorează pentru că i-am fost avocat. 

Apoi, el, pe scaunul său de lângă răcitor, 
şi unchiul, de la birou, auziră mai întâi 
ecoul prelung, vag şi scârţâitul scării, şi 
apoi pasul ferm, dar nezorit, al lui Lucas, 
şi Lucas apăru, fără cravată şi chiar fără 
guler de data asta, în afară de buton, dar 
cu o vestă albă de modă veche, nu atât 
murdară, cât pătată, sub haina neagră şi 
lanţul de ceas vechi de aur - acelaşi chip 
pe care-l văzuse pentru prima oară atunci 
când s-a căţărat să iasă din gârla 
îngheţată, în dimineaţa aceea, acum patru 
ani: neschimbat, nimic nu i se întâmplase 
de-atunci, nici măcar nu îmbătrânise; 
tocmai îşi punea scobitoarea într-unul 
dintre buzunarele de sus ale vestei când 
intră pe uşă spunând, adresându-se în 
general: 

— Domi!lor... Şi apoi către el: Tinere... Şi 
curtenitor şi refractar, mai mult decât 
amabil, aproape vesel, scoţându-şi pălăria 
pusă extravagant într-o parte: N-ai mai 
căzut cumva în ceva gârle acuma în urmă, 
nu? 

— Nu, n-am mai căzut, îi răspunse el. 


Aştept până se prinde ceva gheaţă pe-a 
dumitale. 

— Vei fi binevenit şi fără s-aştepţi să- 
ngheţe, zise Lucas. 

— Ia loc, Lucas, zise unchiul. 

Dar el şi dăduse să se aşeze pe acelaşi 
scaun tare de lângă uşă pe care nu-l mai 
alesese nimeni altul vreodată decât 
domnişoara Habersham, cu braţul în şold 
puţin, ca şi cum ar fi pozat pentru 
fotograf, cu pălăria pe antebraţ, privind 
încă la ei amândoi şi repetând: 

— Domi'lor... 

— N-ai venit la mine ca să te-nvâţ eu ce- 
ai de făcut, dar, în orice caz, eu tot am să- 
ţi spun, zise unchiul. 

Lucas clipi o dată, repede. Privi la 
avocat. 

— Nu pot să spun că pentru asta am 
venit. Apoi, binedispus: Dar sunt 
totdeauna gata s-ascult un sfat bun. 

— Du-te şi fă o vizită domnişoarei 
Habersham, zise unchiul. 

Lucas îşi privi interlocutorul. Şi de astă 
dată clipi de două ori. 

— Eu nu prea obişnuiesc să fac vizite. 

— Nici să fii spânzurat nu prea 


obişnuieşti, zise unchiul. Dar cred că nu-i 
nevoie să-ţi spun eu că totuşi foarte puţin 
a lipsit. 

— Nu, zise Lucas. Cred că nu-i nevoie. 
Ce vreţi să-i spun? 

— N-ai să-i poţi spune, zise unchiul. 
Dumneata nu ştii să spui mulţumesc. Dar 
am găsit o soluţie. Du-i nişte flori. 

— Flori? se miră Lucas. N-am mai avut 
flori să le poţi zice pe nume de când a 
murit Molly. 

— Şi pentru asta am o soluţie, zise 
unchiul. Telefonez acasă. Ai să găseşti la 
sora mea un buchet gata făcut. Chick o să 
te ducă cu maşina mea să le iei şi-apoi o 
să te ducă până la poarta domnişoarei 
Habersham. 

— Lăsaţi, zise Lucas. Dacă-mi dă florile, 
pot să merg şi pe jos. 

— Şi poţi s-arunci şi florile, zise unchiul. 
Dar sunt sigur că singur n-ai să te duci, şi 
cu Chick în maşină, cred că n-ai să le 
arunci. 

— Bine, zise Lucas. Dacă nimic altceva 
nu poate să vă facă plăcere... (Când el se 
întoarse în oraş şi, după ce, în cele din 
urmă, găsi la trei rânduri de case 


depărtare un loc unde să parcheze 
maşina, urcă din nou scările, unchiul din 
nou aprindea un chibrit, ţinându-l la pipă 
şi vorbind prin ea, în fum: 

— Tu şi Booker T. Washington“, nu, nu-i 
bine aşa, tu, şi domnişoara Habersham, şi 
Aleck Sander, şi şeriful Hampton, şi 
Booker T. Washington, pentru că el n-a 
făcut decât ceea ce toată lumea se aştepta 
de la el să facă, aşa că nu exista motiv 
real pentru care s-o facă, pe când voi toţi 
aţi făcut numai ceea ce nimeni nu se 
aştepta de la voi să faceţi, ba întreg 
Jeffersonul şi întreg comitatul 
Yoknapatawpha, dacă ar fi ştiut la timp, s- 
ar fi ridicat, de data asta în perfectă 
unanimitate, ca să vă împiedice, şi chiar şi 
peste un an unii (când şi dacă) îşi vor 
aminti faptul, îl vor dezaproba şi vor fi 
dezgustaţi nu pentru că aţi făcut pe 
strigoii şi nici pentru că aţi sfidat pe cei 
de culoarea voastră, pentru că ei ar fi 
” Booker Tagliafero Washington (1856—1915), negru 
american, figură de seamă în istoria mişcării pentru 
îmbunătăţirea sorții populaţiei de culoare din S.U.A; 
în enumerarea din text numele lui îndeplineşte o 


funcţiune simbolică, reprezentând populația de 
culoare şi năzuințele ei. 


trecut şi peste asta, ci pentru că aţi violat 
mormântul unui alb pentru a salva un 
negru, deşi aveaţi toate motivele. Aşa să 
faci şi de aici înainte. 

Şi el: 

— Nu cumva crezi că pentru că-i din nou 
sâmbătă după-masă iar s-ascunde cineva 
după boschetul de iasomie al domnişoarei 
Habersham cu un pistol ţintit la ea şi 
aşteptând ca Lucas să treacă spre scara 
din faţă? Afară de asta, Lucas n-avea azi 
pistolul la el, şi-afară, şi de asta, Crawford 
Gowrie... 

Şi unchiul: 

— De ce nu, pentru că ceea ce-i în 
pământ, colo, la capela Caledonia, a fost 
Crawford Gowrie doar o secundă, două 
sâmbăta trecută, şi Lucas Beauchamp va 
continua să-şi vâre pigmentul în zece mii 
de situaţii pe care un om mai cu judecată 
le-ar fi evitat şi de care unul mai puţin 
serios ar fi fugit de zece mii de ori acum 
când ceea ce a fost Lucas Beauchamp 
timp de o secundă, două sâmbăta trecută 
e tot în pământ la capela Caledonia, 
pentru că acest comitat al 
Yoknapatawphei, care te-ar fi oprit pe tine 


şi pe Aleck Sander şi pe domnişoara 
Habersham sâmbăta trecută noaptea, are 
într-adevăr dreptate: viaţa lui Lucas, 
respiratul şi mâncatul şi dormitul, n-are 
importanţă, tot aşa cum n-are importanţă 
nici viaţa ta şi nici a mea, dar are 
importanţă dreptul lui indiscutabil la ea în 
pace şi în siguranţă şi de fapt pământul 
asta ar fi mult mai confortabil dac-ar avea 
pe faţa lui mult mai puţini Beauchampi şi 
Stevensi şi Mallisoni de toate culorile, 
dacă ar exista măcar o cale oarecare de a 
face să dispară fără durere nu stârvurile 
diforme care ţin atâta loc, lucru ce se 
poate face, dar şi amintirea lor, ceea ce 
nu se poate - memoria inalienabilă, 
nepieritoare, conştientă de a fi fost odată 
vie, care-o să mai existe în vecii vecilor şi 
încă zece mii de ani după aia, în zece mii 
de evocări de nedreptăţi şi de suferinţe; 
prea sunt mulţi de-alde noi, nu pentru că 
ținem prea mult loc, ci pentru că suntem 
dispuşi să ne vindem libertatea la 
repezeală, pe-un preţ de nimic, pe oricât, 
de dragul a ceea ce numim al nostru, ceea 
ce este un drept legal, constituţional, de a 
urmări fiecare postulat individual de 


fericire şi de mulţumire, fără a ţine seama 
de suferinţă şi de preţ, chiar până la 
crucificarea cuiva al cărui nas sau 
pigment nu ne place, şi chiar şi cu aceştia 
ne-am putea împăca, cu condiţia ca unii 
dintre ceilalţi, câţiva, care cred că viaţa 
omenească e prețioasă doar pentru că ai 
dreptul să respiri întruna indiferent de 
pigmentaţia pieptului care se umflă sau de 
forma nasului care inhalează aerul, şi sunt 
dispuşi să apere acest drept cu orice preţ, 
nu-i nevoie de mulţi, trei au fost de-ajuns 
duminica trecută, noaptea, şi chiar şi unul 
poate fi de-ajuns, dacă sunt destui dispuşi 
să fie mai mult decât îndureraţi şi 
ruşinaţi, şi Lucas nu va mai risca să se 
trezească fără veste în situaţia de a fi 
salvat. 

Şi el: 

— Poate că nici măcar trei, noaptea 
trecută. Unu-ntreg şi două jumătăţi ar fi 
mai aproape de adevăr. 

Şi unchiul: 

— Am spus c-ai tot dreptul să fii mândru. 
Chiar să te fâleşti. Numai aşa să faci şi de 
aici înainte... şi veni spre masă şi puse 
pălăria pe ea şi scoase din buzunarul 


interior o pungă de piele cu închizătoare 
cu arc, patinată ca argintul vechi şi 
aproape tot atât de mare cât poşeta 
domnişoarei Habersham, şi zise: Mi se 
pare că aveţi să-mi prezentaţi o notă. 

— Pentru ce? întrebă unchiul. 

— Pentru că v-aţi ocupat de cazul meu. 
Spuneţi cât face onorariul dumneavoastră, 
cât o fi, aşa, mai cu măsură. Vreau să-l 
plătesc. 

— Eu, nu, n-am făcut nimic. 

— Am trimis după dumneavoastră, zise 
Lucas. V-am dat procură. Cât vă datorez? 

— Nimic. Pentru că nu te-am crezut. 
Mulțumită băiatului ăstuia de-aici mai eşti 
în viaţă. 

Lucas se uită acum la el şi ţinea într-o 
mână punga iar mâna cealaltă era ridicată 
să deschidă închizătoarea - avea acelaşi 
chip căruia nu că nu i se întâmplase 
nimic, ci care pur şi simplu refuzase să 
admită; acum îşi deschise punga: 

— Bine. Am să-i plătesc. 

— Şi-atunci am să pun să v-aresteze pe 
amândoi, zise unchiul, pe dumneata 
pentru corupere de minori şi pe el pentru 
practica ilicită a avocaturii. 


Lucas privi înapoi la avocat; el îi 
examina cum se uitau fix unul la altul. 
Apoi Lucas clipi din nou de două ori. 

— Bine, zise el. Atunci am să plătesc 
cheltuielile.  Spuneţi-mi aşa, mai cu 
măsură, ce cheltuieli aţi avut şi hai să 
terminăm cu chestia asta. 

— Cheltuieli? făcu unchiul. Da, am avut 
o cheltuială, marţea trecută, când am stat 
aici şi am încercat să pun pe hârtie toate 
lucrurile pe care pân' la urmă te-ai 
îndurat să mi le spui, căutând să le găsesc 
o noimă, aşa ca domnul Hampton să aibă 
cu ce te scoate din puşcărie, şi cu cât 
încercam, cu-atât mergea mai greu, şi cu 
cât mergea mai greu, cu-atât îmi venea 
mai greu, până ce, atunci când a fost s-o 
iau de la-nceput, am dat cu stilou-n 
duşumea, aici jos, şi peniţa s-a înfipt în ea 
ca săgeata. Fireşte, hârtia e-a statului, dar 
stiloul e-al meu şi m-a costat doi dolari să 
pun peniță nouă. Îmi datorezi doi dolari. 

— Doi dolari? făcu Lucas. 

Clipi de două ori din nou. Apoi mai clipi 
de două ori. 

— Numai doi dolari? 

Acum clipi numai o dată, apoi respiraţia 


i se auzi într-un anume fel: nu un oftat, 
doar o descărcare; băgă primele două 
degete în pungă: 

— Mie mi se pare că nu-i mult, da' eu 
nu-s decât un om de la ţară, şi 
dumneavoastră sunteţi un om de lege, şi 
fie că vă ştiţi meseria, fie că nu, socotesc, 
vorba cântecului, că nu-i treaba mea să 
vă-nvâţ altminteri. 

Şi scoase din pungă o bancnotă veche 
strânsă ghemotoc, nu mult mai mare 
decât o măslină zbârcită, şi o desfăcu atât 
cât îi trebuia ca să-i vadă valoarea, apoi o 
desfăcu de tot şi o aşeză pe birou, şi apoi 
numără pe birou din pungă, unul câte 
unul, patru gologani de câte cinci cenți şi 
apoi îi numără din nou cu degetul 
arătător, mişcându-i unul câte unul cam o 
jumătate de ţol, buzele mişcându-i-se pe 
sub mustăţi, cu punga tot deschisă în 
mâna cealaltă, apoi apucă doi din 
gologanii de câte zece cenți şi unul de 
cinci cenți şi îi puse în mâna în care ţinea 
punga şi scoase din pungă un sfert de 
dolar şi îl puse pe birou şi privi la monede 
o scurtă secundă, apoi puse cei doi 
gologani de zece şi pe cel de cinci înapoi 


pe birou şi luă jumătate de dolar şi o puse 
la loc în pungă. 

— Nu-s decât şaptezeci şi cinci de cenți, 
zise unchiul. 

— Nu-i nimic, zise Lucas şi luă sfertul de 
dolar şi-l lăsă să cadă la loc în pungă şi o 
închise. 

Şi el, privind la Lucas, constată că punga 
avea cel puţin două compartimente 
deosebite şi poate mai multe, o a doua 
secţiune, mai adâncă, se deschise sub 
presiunea degetelor lui Lucas, şi o bucată 
de vreme Lucas rămase privind în fundul 
ei, întocmai cum te-ai uita la oglindirea ta 
într-o fântână, apoi scoase din 
compartimentul acesta o pungă de tutun 
din pânză murdară, înnodată, umflată şi 
tare, care se lovi de tăblia biroului cu un 
sunet surd, gros. 

— Cu asta se face cât trebuie, zise el. O 
jumătate de dolar în monede de câte un 
cent. Mă gândeam să mă duc la bancă cu 
ei, da’ aşa mă scutesc de-un drum. Vreţi 
să-i numărați? 

— Da, zise unchiul. Dar dumneata eşti 
cel care plăteşti. Dumneata trebuie să-i 
numeri. 


— Îs cincizeci, îl încredinţă Lucas. 

— Aici e vorba de afaceri, stărui unchiul. 

Aşa că Lucas deznodă punga şi răsturnă 
bănuţii pe birou şi îi numără unul câte 
unul, mutând pe fiecare cu degetul 
arătător înspre prima grămăjoară de 
gologani de zece şi de cinci centi, 
numărând cu glas tare, apoi închise punga 
cu zgomot şi o puse la loc în buzunarul 
dinăuntru al hainei şi cu cealaltă mână 
împinse întreaga masă de monede şi 
bancnota mototolită peste birou până se 
opriră în mapă şi luă o batistă mare cu 
picāțele din buzunarul lateral al hainei şi 
îşi şterse mâinile şi puse batista la loc şi 
rămase din nou impasibil şi calm, fără să 
privească la niciunul dintre ei acum, în 
vreme ce urletul intens al aparatelor de 
radio, zgomotul iritant al claxoanelor şi 
tot restul mugetului de sâmbătă al întreg 
comitatului se ridica în strălucirea după- 
amiezii. 

— Şi acum? întrebă unchiul. Ce mai 
aştepţi? 

— Chitanţa, zise Lucas. 


SFÂRŞIT 


POSTFAŢĂ 


Considerat - şi nu de puţine ori - ca un 
scriitor cu o viziune ceţoasă şi puţin 
coerentă a artei sale, William Faulkner se 
dovedeşte a fi călăuzit, atât în alcătuirea 
monumentalei sale opere, cât şi în opiniile 
sale despre scris şi societate, de idei care 
se-ncheagă într-o construcţie artistică 
unitară şi consecventă. 

Faptul acesta ne apare mai limpede, 
fireşte, şi datorită fericitului destin literar 
care i-a îngăduit lui Faulkner să-şi ducă 
până la capăt trilogia clanului Snopes cu 
puţin timp înaintea morţii. (Lucrase vreme 
de aproape treizeci de ani la această 
trilogie...) El devenise însă evident încă 
mai demult, când, după Sartoris (1929), 
aveau să apară, în mai puţin de zece ani, 
romanele care vor marca începutul şi 
desfăşurarea în timp a faimoasei saga 
despre imaginarul ţinut Yoknapatawpha: 
The Sound and the Fury (Zgomotul şi 
furia, 1929), Sanctuary (Sanctuar, 1931), 
Light in August (Lumină în august, 1932), 
Absalom, Absalom! (1936) şi The 


Unvanquished (Neinvinşii, 1938). 

Romanele, ca şi o seamă de povestiri 
publicate în acelaşi răstimp, fixau un 
cadru, puneau în mişcare destine care se 
interdeterminau, creau o lume populată 
de personaje ce reveneau sau se-ntâlneau, 
când pornind şirul unor întâmplări, când 
încheindu-le. S-ar putea reconstitui, 
desigur, din aceste lucrări diferite aspecte 
ale unui Sud nu numai imaginar, ci şi real. 
Chiar romancierul, cu grija configurării 
cât mai exacte a ținuturilor despre care 
scrie, şi, aş adăuga, şi cu dezinvoltura 
unui adevărat creator de lumi, publica în 
finalul romanului Absalom, Absalom! o 
hartă de ajuns de amănunţită a 
comitatului Yoknapatawpha, al cărei 
„Singur posesor şi proprietar era William 
Faulkner, Esq.”. Se preciza că populația 
regiunii e de 15.611 locuitori, risipiţi pe o 
suprafață de peste 2.400 de mile pătrate. 
Se dădeau şi alte amānunte care au, 
desigur, importanţa lor... 

Nu le-a fost deloc greu exegeţilor şi 
comentatorilor operei faulkneriene sā 
„identifice” locurile însemnate pe 
imaginara hartă. Statul în care se născuse 


scriitorul, Mississippi, oraşul tinereţii lui, 
Oxford, situat în acelaşi stat, natura şi 
aşezările de aici le ofereau nenumărate 
corespondențe. Mărturisind-o, Faulkner a 
subliniat totodată şi importanţa pe care a 
avut-o acest fapt în direcţia ce avea să o ia 
creaţia sa. „Incepând cu Sartoris, spune 
romancierul, am descoperit că merita să 
scriu despre propriul şi unicul meu petic 
de glie natală şi că n-aveam să trăiesc de 
ajuns de mult ca să pot epuiza acest 
subiect...” Şi ceva mai departe: „El mi-a 
deschis o mină de aur plină de oameni şi 
astfel mi-am creat un univers care-mi 
aparține. Pot mişca aceşti oameni 
asemenea lui Dumnezeu, nu numai în 
spațiu, ci şi în timp. ”’ 

Mişcarea aceasta în spaţiu şi timp el a 
orânduit-o potrivit unor anumite intenţii, 
devenite cu vremea tot mai clare, iar 
urmărirea realizării lor a fost o 
preocupare esenţială, chiar dacă e mai 
puţin vizibilă de la prima vedere. O 
dovadă elocventă ne-o oferă şi The 
Mansion (Conacul, 1959), ultimul volum al 


48 Writers at Work, New York, 1958, p. 14. 


trilogiei Snopes, care încheie o lucrare 
concepută şi începută, după cum ţine să 
precizeze autorul într-o notă liminară, în 
anul 1929 (anul apariţiei lui Sartoris, 
prima carte a epopeii). Timpul în care 
romancierul şi-a desăvârşit trilogia - trei 
decenii - i-a îngăduit multiplele verificări 
cerute de conştiinţa sa, frământată de 
dramele vieții şi istoriei Sudului. 
Nesatisfăcut de ceea ce şi-a putut lămuri 
din aceste drame prin celelalte romane 
ale sale, Faulkner, fără a-şi nega cărţile 
anterioare sau a polemiza cu ele, le-a 
comentat în trilogie într-un sens critic. El 
a reluat, în istoria clanului Snopes, motive 
şi teme ale operelor sale scrise în aceşti 
treizeci de ani şi le-a supus unor noi 
transformări. 

Ar fi deosebit de interesant să se 
cerceteze valorile pe care le capătă în 
timp aceleaşi teme, pentru moment însă 
ceea ce vreau să rețin e stăruința aceasta 
în închegarea unui univers în care noul 
dumnezeu aşază lucrurile într-o ordine pe 
care o ştie şi o urmăreşte. După cât se 
pare, această preocupare a atras mai 
puţin atenţia, la început, unora dintre 


comentatorii operei marelui romancier 
american. 

Sartre, care a fixat cu o deosebită 
precizie O seamă de trăsături 
caracteristice scrisului faulknerian, 
vorbea totuşi într-un studiu despre 
Sartoris de „o tehnică a dezordinii”“. 
Istoricul literar american Alfred Kazin 
constata că romanele „par sā izvorască 
din confuzie mai degrabă decât dintr-o 
intenție complicată, dar coerentă”, şi ar fi 
aşadar „o articulare a confuziei, şi nu o 
îndepărtare de ea”“. Opiniile acestea, 
deşi se găsesc alături de aprecieri 
admirative, subliniază trăsături care sunt 
infirmate în fapt de orientarea de 
ansamblu a operei lui Faulkner. 

Diferitele aspecte şi episoade din istoria 
şi viaţa imaginarei regiuni din sudul 
Statelor Unite se constituie până la urmă 
într-o realitate unitară, obsesivă pentru 
conştiinţa scriitorului, aflat printre oameni 
dragi şi urâţi în acelaşi timp, acceptaţi, 
dar nu şi înţeleşi pe deplin. Faulkner e 
1 J.-P. Sartre, Situations, 1, Paris, 1947, p. 7. 


5 Alfred Kazin, On Native Grounds, New York, 1942, 
pp. 375, 380. 


torturat de necesitatea explicației acestei 
atracţii şi neînţelegeri simultane încercate 
faţă de oamenii şi istoria Sudului, ceea ce 
determină într-un sens natura, ca şi 
factura scrisului său. Cele mai multe 
dintre cărţile lui vădesc o profundă 
nelinişte, ajungând uneori chiar la tortură 
psihică, proprie personajelor sale din 
orice mediu ar fi ele. Violenţa, 
bestialitatea chiar, atmosfera de coşmar 
apar frecvent în întâmplările ce ne sunt 
relatate. E o prezenţă a răului, care nu 
are totuşi un caracter metafizic, anistoric, 
ci e o încercare de comentare, de 
apreciere a realităţii înconjurătoare. Nu e 
vorba nici de „o fascinaţie a trecutului”, în 
sine, cum spun unii critici, şi nici de „un 
pesimism puritan” care i-ar încătuşa 
opera. Căci, în ciuda aparentei şi afirmatei 
poziţii de independenţă a creaţiei sale în 
raport cu realitatea - de multe ori o 
atitudine autoironică a fost luată drept un 
orgoliu naiv de creator - toate aceste 
elemente au o reală rezonanţă socială. 
Critica a şi subliniat faptul că actele şi 
atitudinile de violenţă sau exasperare sunt 
de multe ori simboluri cu reale implicaţii 


sociale intenţionate de Faulkner ca atare. 
Lămurirea acestei relaţii dintre realitate şi 
aşa-zisa substanţă onirică, de vis sau de 
mit a creaţiei romancierului ne poate duce 
la înţelegerea unităţii operei faulkneriene, 
la relevarea consecvenţei manifestate în 
articularea acestei lumi complexe şi 
complicate a imaginarului comitat 
Yoknapatawpha. 

Ne aflăm în prezenţa unui scriitor care 
îşi iubeşte pătimaş locurile natale sau în 
care a trăit, în porii, în sângele căruia, în 
mintea căruia, succesiv luminată de 
trecerea anilor, istoria acestei regiuni s-a 
înscris. Din anii tinereţii şi până în anii din 
urmă ai vieţii scriitorul şi-a furnizat lui, ca 
şi altora, o seamă de explicaţii pentru 
înţelegerea evoluției celor ce s-au 
petrecut fie sub ochii lui, fie sub ochii 
concetăţenilor lui. Explicații a căutat 
Faulkner şi în istoria mai îndepărtată a 
Sudului. Aici l-a împins spaima că 
prezentul pe care nu şi-l putea desluşi sau 
pe care nu îl putea accepta ar fi de 
justificat şi de înţeles prin trecut, că 
prezentul îngrozitor nu s-ar datora 
decăderii morale a contemporanilor săi, ci 


doar faptului că ei ispăşesc un păcat greu 
- al împilării negrilor - ori că au uitat 
bunele tradiții ale trecutului, ale 
fericitelor vremuri patriarhale. Ca în 
multe dintre scrierile lui Faulkner, 
perspectiva prezentului a fost succesiv 
luminată dintr-un unghi, dintr-altul şi iar 
dintr-altul, şi ceea ce a apărut la început 
într-un fel s-a dovedit apoi a nu fi aşa, şi 
după aceea nici acest al doilea „adevăr” 
nu a mai rezistat şi a urmat un al treilea, 
până când întreaga aură mitică a Sudului 
a fost spulberată, şi oamenii au rămas faţă 
în faţă cu propriul lor destin, suferind tot 
felul de consecinţe, dar cunoscând mai 
puţin sau ignorând chiar cauzele lor.” 
Trilogia clanului Snopes, care constituie, 
în acest sens, prin ultima ei carte, un fel 
de concluzie a întregii opere faulkneriene, 
încearcă să sugereze O cauză: 
consecinţele pe care le are asupra lumii 
morale a celor ce duc lupta pentru 
5 Cf. Monique Nathan, Faulkner par lui-même, Paris, 
1963, p. 12: „Poţi citi romanul [aici e vorba de operă, 
n.n.] ca tragedia unei descifrări, încercare înceată şi 
răbdătoare de a pune în legătură un trecut de mărire 


cu  alienarea, prăbuşirea care caracterizează 
prezentul.” 


poziţiile conducătoare, financiare şi 
sociale, luptă aprigă şi necruțătoare atât 
pentru învingători, cât şi pentru învinşi. 
De aici şi sensul polemic pe care îl ia în 
conştiinţa scriitorului torturanta imagine 
a unor realităţi care au suferit o profundă 
degradare în prezent. 

Dialectica reală a faptelor sau a relaţiilor 
sociale, marcate de o obsesivă prezenţă a 
răului, se  desluşeşte mai greu în 
reprezentarea şi interpretarea realităţii 
secunde create de Faulkner. Viziunea sa 
mărturiseşte însă în esenţă printr-o seamă 
de momente de ridicare morală, puterea 
umană de a învinge răul şi nu numai de a-l 
„îndura”. Şi aceasta asigură până la urmă 
coerenţa interioară a sinuoasei şi 
imprevizibilei desfăşurări a faimoasei saga 
a Sudului. Scriitorul trece astfel de 
limitările geografice în care l-au cantonat 
anumite opinii critice, iar etapele 
observate în creaţia sa: etapa răului 
obsesiv şi dominant şi apoi etapa 
purificării şi extragerii omului din 
întunericul în care fusese zvârlit*? devin 
termenii dialectici ai unui proces a cărui 
continuitate şi sens rezidă în ideea 


centrală a operei: respectul valorilor 
umane. Mi se pare de aceea deplin 
justificată încercarea criticului american 
Irving Howe de a-şi baza amplul şi 
aprofundatul studiu asupra operei 
faulkneriene pe următoarea constatare: 
„Materialul scriitorului provine din viaţa 
Sudului, dar semnificaţia lui - în cele mai 
bune lucrări - nu e legată de limitări sau 
referiri geografice”. Şi această 
semnificaţie trebuie aflată în halucinanta, 
torturanta, dar nu disperata căutare a 
confirmării ideii că experienţa istorică 
trecută şi actuală nu depune mărturie 
împotriva omului şi a valorilor lui etice, ci 
pentru om şi pentru valorile lui etice. Prin 
aceasta opera lui Faulkner se situează în 
planul discutării celor mai acute probleme 
ale condiţiei umane supuse degradarii şi 
înjosirii în societatea capitalistă. 

Mai puţin semnificative pentru 
orientarea şi dezvoltarea sa viitoare, 
primele versuri sau lucrări în proză ale lui 
Faulkner sunt o mărturie a descitrării sau 
încercării bucuriei de a scrie. Şi apoi, 
dintr-odată, descoperirea pe care 
Faulkner o va pune mai târziu pe seama 


prietenului şi învățătorului său într-ale 
literaturii, Sherwood Anderson (de la care 
avea să înveţe şi celălalt mare prozator 
american, Hemingway): 

„Am învăţat de la el că pentru a fi 
scriitor, trebuie să fii mai întâi ceea ce 
eşti, ceea ce te-ai născut, şi că pentru a fi 
american şi scriitor, nu este absolut 
necesar să te pierzi admirând orice 
imagine convențională a Americii. Trebuie 
să-ți  aminteşti numai cine eşti. 
Enunţată ca atare, „descoperirea” pare, la 
prima vedere, deosebit de simplă, totuşi 
ea a avut consecinţe importante. 

Fără a căuta prea multe indicaţii în 
amănuntele biografice, trebuie să amintim 
totuşi aici câteva care să ne permită într- 
un fel să ştim cine „era” Faulkner în 
momentul începerii vastei sale saga a 
comitatului Yoknapatawpha, în momentul 
„descoperirii”... 


5 Cf. R.-N. Raimbault, Faulkner, Paris, 1963, pp. 96, 
97; Backman Melvin, Sickness and Primitivism: A 
Dominant Pattern in W. F.’s Work, „Accent”, 1954, ş.a. 
5 Irving Howe, William Faulkner - A critical Study, 
New York, 1960, p. 8. 

s William Faulkner: Sherwood Anderson, Atlantic 
Monthly, iunie, 1933. 


Copilăria îi fusese legănată de poveştile 
bătrânei negrese Caroline Barr despre 
glorioşii şi dezastruoşii ani ai războiului 
civil. Poveşti în care revenea mereu figura 
legendară a străbunicului său, colonelul 
William Cuthbert Falkner, aventurier, 
războinic şi scriitor de mare succes. (Unul 
dintre romanele acestui înaintaş, The 
White Rose of Memphis - Trandafirul alb 
din Memphis - cunoscuse 36 de ediţii!) 
Urmează anii anonimatului şcolii şi ai 
colegiului, anii modestei vieţi duse acasă, 
în orăşelul Oxford. Ai unei vieţi în care 
poveştile despre colonel şi despre 
timpurile de altādată erau spuse acum de 
bătrânele mătuşi ale lui William. 

Şi deodată, rāzboiul, la care ar vrea sā ia 
parte, însă nu ia, dar în care fratele îi este 
rănit, şi după aceea întoarcerea la Oxford, 
fără diplomă, fără bani şi fără nicio 
posibilitate de a-şi câştiga traiul. Războiul 
nu-l văzuse decât de departe, iar America 
o vedea de prea aproape. Şi acum, 
subliniază biografii săi, se va isca drama 
între tânărul Faulkner, hrănit în iluziile 
gloriei apuse, şi viaţa Sudului din prezent, 
pe care nu o mai putea accepta. Dragostei 


de trecut în care fusese crescut i se 
opuneau în conştiinţa lui amărăciunea, 
dezorientarea şi dezgustul provocate de 
prezentul abject, al decăderii şi mizeriei. 
Situaţia familiei nu e nici ea din cele mai 
strălucite. Tatăl său, Murry Falkner, e 
ruinat şi obţine cu greu un loc de secretar 
administrativ la Universitatea din Oxford. 
Ca demobilizat, tânărul William poate 
urma cursurile universităţii. Incepe a 
publica versuri preţioase în diferite 
publicaţii, pleacă la New York, se-ntoarce 
înapoi, acceptă postul de diriginte al 
oficiului poştal de pe lângă Universitatea 
din Oxford. Publică o culegere de versuri 
The Marble Faun (Faunul de marmură, 
1924) şi pleacă iar, se duce la New 
Orleans, îl cunoaşte pe Sherwood 
Anderson şi se împrieteneşte cu el. Cu 
ajutorul noului său prieten îi apare primul 
roman: Soldier's Pay (Plata soldatului, 
1925). După aceea pleacă în Europa, 
vizitează Italia, Elveţia şi stă câteva luni la 
Paris. Publică un nou roman, Mosquitoes 
(Ţânţarii, 1927), imagine a mediului de 
intelectuali snobi nemulţumiţi şi 
superficiali în care se-nvârtea. Se poate 


lesne deduce din aceste peregrinări, din 
aceste plecări şi reveniri, toată 
nemulţumirea tânărului scriitor faţă de 
sine şi de prezentul pe care trebuie să-l 
trăiască, toată  dezorientarea care-l 
încearcă. Sfatul lui Anderson îl ajută să 
depăşească pentru moment acest stadiu, 
de aceea va avea să înscrie pe prima 
pagină a romanului Sartoris cuvinte de 
recunoştinţă reală: „Lui Sherwood 
Anderson, prin a cărui bunăvoință am fost 
publicat pentru prima dată, cu credința că 
această carte nu-i va da niciun motiv să 
regrete acest fapt.” 

Nici prietenul său, nici cititorii nu aveau 
ce să regrete, pentru că „reamintindu-şi 
ceea ce era”, Faulkner n-avea să o mai 
uite niciodată. 

Intr-un studiu publicat mai demult într-o 
revistă americană, evoluţia literară a lui 
Faulkner era reprezentată prin tipurile - 
sintetic vorbind - care ar domina creaţia 
sa. Se distingeau trei etape, dominate 
succesiv de „tânărul estet” („the young 
esthete”), de „omul bun şi slab” („the 
good weak man”) şi de „omul bun şi 
puternic” („the good strong man”). 


Fireşte, asemenea reprezentări presupun 
şi riscul unei excesive simplificări, dar ele 
pot fi uneori acceptate pentru a înlesni 
câteva delimitări, altminteri mai greu de 
făcut într-o creație de asemenea 
dimensiuni şi implicaţii cum e aceea a lui 
Faulkner, care rămâne, necontestat, cu 
înălţările şi abisurile operei sale, cel mai 
de seamă romancier american. 

Cartea de faţă, Intruder in the Dust 
(Nechemat în țărână), apărută în 1948, ar 
aparţine celei de a treia etape. Ea 
urmăreşte să exprime atitudinea 
scriitorului, şi nu numai a lui, într-o 
problemă de o deosebită însemnătate 
pentru viaţa Statelor Unite, şi nu numai a 
Sudului: problema negrilor. 

Printre precizările pe care le aducea 
harta publicată de Faulkner în finalul lui 
Absalom, Absalom! cu privire la comitatul 
Yoknapatawpha, exista şi una privitoare la 
populaţia regiunii, alcătuită din 6.298 albi 
şi 9.313 negri... În întreaga lui operă 
romancierul va fi atent la implicaţiile 
acestei probleme, prezentată aici în 
termeni, ca să zicem aşa, aritmetici. 
Atitudinea faţă de negri va cunoaşte 


diferite nuanţe, ea nu va cobori însă la 
deformări sau  caricaturizări. Cel mai 
ades, negrii apar în cărţile scriitorului aşa 
cum relaţiile sociale, existente de-a lungul 
veacurilor, i-au nedreptăţit şi le-au creat 
inegalităţi sau profunde dezavantaje pe 
plan social. Uneori, un nostalgic 
paternalism mai stăruie în paginile care 
vorbesc despre relaţiile de altădată dintre 
albi şi negri, niciodată însă demnitatea 
umană a negrilor, ca indivizi, nu este 
nesocotită. Romanul de faţă e dominat de 
figura plină de demnitate a negrului Lucas 
Beauchamp. El este eroul şi al unei alte 
nuvele: The Fire and the Hearth (Focul şi 
căminul), inclusă într-o culegere având 
titlul unui „negro spiritual“: „Go Down, 
Moses”, şi apărută în 1942. Desigur că 
locurile şi eroii din nuvelă, cât şi din 
roman sunt din acelaşi comitat 
Yoknapatawpha. 

În Focul şi căminul, Lucas se dovedeşte 
a fi superior moralmente albului, care, cu 
dreptul celui mai tare, îi răpise soţia. 


5 Cântecce ritmate ale negrilor din sudul S.U.A., care 
tratează teme biblice, cultivând plasticitatea expresiei 
şi a imaginilor proprii baladelor populare. 


„Sunt negru - îi spune Lucas lui Zack 
Edmonds, stăpânul şi vărul lui - dar sunt 
şi eu om.” Prin puterea caracterului său, 
el îi va impune lui Zack Edmonds 
respectarea drepturilor sale de om şi-l va 
înfrânge astfel pe plan moral. Desigur, 
sistemul care a dus la umilirea lui Lucas 
nu se prăbuşeşte, victoria sa e o victorie 
de care se poate bucura doar în tăcere. Ea 
aduce o schimbare numai pe plan 
personal. Ceea ce e mai subtil sugerat în 
povestire ar fi însă necesitatea menţinerii 
unui echilibru „natural” într-o lume care 
cunoaşte un orgoliu „născut nu din curaj 
şi onoare, ci din nedreptate şi ruşine”. 
Această nedreptate şi ruşine a fost în 
trecut sclavia negrilor şi ar fi în prezent 
continuarea unor relaţii bazate pe o 
iniţială injustiţie. WNechemat în ţărână 
duce mai departe relaţiile din Focul şi 
căminul şi e o luare de poziţie mai netă a 
scriitorului în favoarea rezolvării 
nedreptăţii de veacuri. Nu trebuie să 
reducem însă romanul doar la tema lui. 
Critica a arătat în mod unanim că e vorba 
de „un admirabil roman poliţist şi în 
acelaşi timp o adevărată operă de artă”, 


de „una dintre cele mai reuşite povestiri 
de aventuri din literatura modernă”, că 
„relaţia Chick Mallison-Lucas Beauchamp 
e concepută în mod strălucit, fiind bogată 
în asociații referitoare la trecutul 
Americii, şi capabilă cu uşurinţă să se 
transforme într-o situaţie tragică” etc. 
Am citat aceste câteva aprecieri pentru a 
sublinia dintr-un început legătura cărţii cu 
ansamblul operei faulkneriene. Intreaga 
acţiune a romanului - şi nu am deloc 
intenţia să o rezum - se centrează pe un 
singur fapt, un linşaj care nu se 
materializează niciodată. Situaţia aceasta 
comunică O permanentă tensiune 
paginilor cărţii şi redă într-un mod 
deosebit de sensibil atmosfera 
caracteristică societăţii din Sud. Negrul 
ameninţat să fie linşat fiind învinuit de o 
crimă pe care n-a săvârşit-o, Lucas 
Beauchamp, păstrează de-a lungul tuturor 
avatarurilor sale: acuzaţii nedrepte, 
insulte, ameninţarea iminentă a morţii, o 
demnitate nativă, un simţ acut al 


sCf. R.-N. Raimbault, W. Faulkner; Frederick J. 
Hoffman, William Faulkner; Irving Howe, William 
Faulkner etc. 


adevărului încălcat de alţii, al convingerii 
în dreptatea sa. El nu cunoaşte teama, 
rămâne calm, nu i se poate lua decât viaţa 
şi e de ajuns de bătrân, dar vrea să se 
restabilească adevărul. De aceea încearcă 
el, cu ajutorul lui Chick Mallison, băiatul 
alb căruia i-a dat cândva adăpost în casa 
lui, să dovedească tuturor nevinovăția sa. 
Incercarea de a se descoperi adevărul 
este necesară nu numai pentru că linşajul 
ar constitui o „crimă rasială”, ci şi pentru 
că el ar fi „o ruşine pentru oameni”. In 
felul acesta întreaga situaţie devine o 
problemă a acceptării sau neacceptării 
unei decăderi umane care ar antrena un 
întreg oraş, o întreagă colectivitate, şi ar 
fi cu deosebire insuportabilă pentru 
Chick, băiatul de 16 ani a cărui memorie 
va fi mânjită de un asemenea fapt. Datoria 
de recunoştinţă a lui Chick faţă de Lucas 
ar putea fi un simbol al datoriei pe care o 
au albii faţă de negri de a nu lăsa să se 
perpetueze nedreptatea trecutului, 
nedreptate ce generează sau poate 
genera, ca întotdeauna în romanele lui 
Faulkner, mereu alte nedreptăţi sau 
crime. Omul are puterea de a îndura, dar 


acţiunea poate înlătura uneori ceea ce el 
trebuie să îndure, şi omul poate până la 
urmă învinge, aşa cum spunea scriitorul în 
discursul ţinut cu prilejul primirii 
Premiului „Nobel”. Sursa acestei puteri 
rămâne, e drept, legată mai mult de un 
plan abstract, moral, şi mai puţin de 
realitatea cadrului social. Poate şi pentru 
că în această realitate romancierul 
găseşte mai greu izvorul unei asemenea 
puteri... 

E ceea ce ne explică şi unele afirmaţii 
făcute de avocatul Gavin Stevens, unchiul 
lui Chick, în legătură cu modul de 
rezolvare a problemei negrilor. Dincolo de 
recunoaşterea dreptului negrilor de a fi 
egali cu albii, de a se bucura de aceleaşi 
drepturi şi impunităţi, avocatul vorbeşte 
în aceste  peroraţii retorice despre 
necesitatea de a-i lāsa pe cei din Sud să 
hotărască singuri felul în care îşi vor 
„ispăşi” păcatul, de o anumită reticență în 
trecerea la această ispăşire etc. Pe lângă 
unele articole prost inspirate ale lui 
Faulkner, şi pe care ulterior scriitorul le-a 
retractat, aceste afirmaţii au fost sursa 
unor violente polemici, în care i s-au adus 


acuzaţii, printre altele şi de către 
cunoscutul şi talentatul scriitor negru 
James Baldwin, de a perpetua o situaţie 
de „necinste morală”. 

Nechemat în ţărână demonstrează însă, 
dincolo de peroraţiile amintite, că numai o 
acţiune concertată - chiar dacă aici cei 
care acţionează din partea albilor sunt 
într-un fel doi inocenți, un băiat 
nepervertit încă de prejudecățile rasiale şi 
o fată bătrână, vară de sânge cu o negresă 
- şi imediată poate impune o justă 
rezolvare a problemei relaţiilor dintre albi 
şi negri. Şi din acest punct de vedere 
„fascinația trecutului” nu poate împiedica, 
ba, dimpotrivă, trebuie să îndemne la o 
promptă lămurire a acestor probleme. 
Relaţia dintre Chick şi Lucas a fost 
asemuită cu o versiune modernă a 
relaţiilor dintre Huckleberry Finn şi Jim 
negrul din romanul lui Mark Twain. Ea e 
totuşi ceva mai complexă. Legătura 
socială dintre primii doi e mai strânsă şi 
mai constrângătoare; s-a schimbat, de 
altfel, şi natura ei. Pentru Chick şi Lucas 
nu există nicio plută pe care să 
fraternizeze, şi de aceea în jurul lor nu se 


poate constitui deloc atmosfera aceea 
idilică a călătoriei pe apele 
Mississippiului. Chiar şi rememorările 
vechilor relaţii din trecut sunt tensionate. 
Realităţile sunt mai aspre, clipele de 
relaxare nu sunt îngăduite, dincolo de ele 
aşteaptă primejdia săvârşirii ireparabilei 
nedreptăţi. Nici finalul cărţii nu poate 
aduce de aceea nicio împăcare. Lucas 
Beauchamp a fost salvat de la linşaj. El 
vrea, ca orice om cu demnitate, să-şi 
plătească datoria faţă de cei care l-au 
ajutat. Şi se duce la Gavin Stevens, cel 
care, de fapt, a fost mereu neîncrezător în 
nevinovăția negrului şi nici nu prea l-a 
ajutat. Scena se încheie astfel cu 
înfrângerea lui Stevens, rămas dator, şi 
nu numai cu chitanţa solicitată de Lucas... 

Nu este deloc uşor să traduci o carte a 
lui Faulkner, oricare ar fi ea, şi, prin 
urmare, nici Nechemat în ţărână. Nu 
vorbesc de frazele lungi şi complicate, şi 
în acest roman ele nu lipsesc deloc, de 
monologurile în care singurul mod de a 
indica persoana care gândeşte este de a 
păstra tot timpul, printr-un limbaj 
adecvat, determinantele caracterologice 


ce o definesc, de extraordinara opulenţă 
verbală asemănătoare poate doar cu 
aceea a vocabularului shakespearean. 

Mă gândesc în primul rând la trăsătura 
caracteristică a scrisului  faulknerian, 
aceea a modului în care autorul întreţese 
în tema narativă lungi pasaje lirice, 
vădind O neîncetată interpretare 
subiectivă a materialului epic. Mă 
gândesc la urmărirea aceasta pasionată şi 
pasionantă a tuturor detaliilor, a 
acumulării de nenumărate note, fără a 
lăsa să scape vreuna, care să contureze 
cât mai bine momentul, faptul, atmosfera. 
Cât de vizibilă este această urmărire în 
rememorările lui Chick sau ale lui Stevens 
şi cât de dificil este să o redai într-o 
traducere fidelă. Când personajele încep 
să reconstituie laborios toate amănuntele 
unei împrejurări, să examineze o ipoteză 
după alta, nesiguranța ca şi strădaniile 
lor, uneori obsesive, de a identifica şi de a 
afla adevărul a ceea ce a fost, îţi dau 
senzaţia incertă şi obscură a constituirii 
realităţii în stare născândă. Şi aceasta 
pentru că la Faulkner timpul este fluid, el 
nu este niciodată fără a fi fost, nu a fost 


niciodată fără să mai fie poate... lar 
memoria nu e intelectuală, ea e numai 
afectivă. 

Cât de dificilă este conturarea 
personajelor cu acele trăsături care se 
adună într-un mod cu totul neobişnuit din 
gândurile altora, din faptele altora şi 
adesea din atmosferă mai mult decât din 
acţiune. Se poate înţelege lesne din 
această pricină că însăşi existenţa unor 
personaje în cărţile lui Faulkner a putut fi 
negată (v. Andre Malraux, J.-P. Sartre 
ş.a.). Referindu-mă însă numai la cartea 
de faţă, nu poţi să nu fii impresionat de 
forţa cu care se profilează figura lui Lucas 
Beauchamp, dominând întreaga acţiune, 
de adevărul psihologic al figurii lui Chick 
Mallison, sau al bătrânei Habersham. 

Lucas Beauchamp, alături de Joe 
Christmas din Light in August sau de 
bătrâna Dilsey din The Sound and the 
Fury - ca să vorbim numai de negri - 
rămâne unul dintre cele mai 
impresionante personaje faulkneriene. 

Intenţionând să dea povestirii în proză 
dimensiuni noi, Faulkner caută să 
comunice realităţii relatate maximum de 


intensitate şi de acuitate. În acest scop el 
multiplică unghiurile de vedere, 
interpretează momentele, repercutându-le 
ecoul în nenumărate feluri, modificând 
mereu obiectul supus cercetării pe 
măsura înaintării în cunoaşterea lui. In 
acest chip el caută să se apropie de 
complexitatea şi de simultaneitatea cu 
care au loc procesele de cunoaştere, 
prelungindu-le totodată timpul în care se 
produc. De aceea toate povestirile sale 
sunt povestiri în mişcare, iar stilul lui e cel 
mai supus  neprevăzutului, alternând 
ritmul lent şi solemn cu  gâfâirea 
precipitării, dezordinea făcând locul unei 
meticuloase şi sistematice enumerări, 
avântul liric  poticnindu-se uneori în 
prozaice circumstanţieri. 

Sunt îndemnat de aceea să preţuiesc în 
mod deosebit  tâlmăcirea romanului 
Nechemat în ţărână, făcută cu pricepere 
şi fineţe de Eugen Barbu şi Andrei Ion 
Deleanu, deoarece a izbutit să ne 
înfăţişeze aceste trăsături caracteristice 
ale stilului faulknerian, făcând totodată să 
reiasă strânsa legătură dintre stilul şi 
concepţia artistică a romancierului. 


Lectura romanelor lui Faulkner este 
uneori mai dificilă, dar strădania îşi află o 
deplină răsplătire în cunoaşterea unei 
lumi fascinante. Această lume e străbătută 
de o convingere dobândită cu preţul mai 
multor prăbuşiri decât înălţări, convingere 
afirmată totuşi cu tărie, în ciuda unor 
aparenţe contrarii: 

„Refuz să accept sfârşitul omului. Cred 
că omul va şti nu numai să îndure: el va 
învinge. El e nemuritor nu pentru că el 
singur, printre celelalte făpturi, are un 
glas care nu se poate stinge, dar pentru 
că are un suflet, un spirit capabil de 
compasiune, sacrificiu şi putere de a 
rezista... Glasul poetului nu trebuie numai 
să povestească faptele omului, el trebuie 
să fie şi un sprijin, un stâlp, pentru a-l 
ajuta să reziste şi să învingă.” 

Aceste idei umaniste le-a formulat 
Faulkner în discursul rostit cu prilejul 
primirii Premiului „Nobel”. În scrierile 
sale - aşa cum am încercat să arăt în 
însemnările de faţă, care nu şi-au propus 
decât să schiţeze unele trăsături ale 
operei marelui romancier - ideile acestea 
îşi fac drum printr-un proces complicat, 


dureros, de multe ori sinuos și 
contradictoriu. Este drumul pe care-l 
parcurge, nu de puţine ori, adevărul. 
Radu Lupan 
iunie, 1964