Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOC)
Cumpără: caută cartea la librării
editura univers gambitul calului ISBN 973-34-0234-6 ȘASE MISTERE — ȘASE INTRIGI POLIȚISTE in miticul ținut faulknerian t oknapatawpha. O reintiinire cu Sudul ame- rican, cu locuri şi perso- naje cunoscute, cu men- talități, superstiții și cre- dințe desfășurate ca pe o tablă de şah imaginară. Ce strategii „șahiste“ vor ajuta mersul investigațiilor sau vor preintimpina in- săși comiterea crimei, ce ' piese vor fi sacrificate in „partida“ elucidării enig- melor...? Gavin Stevens, procuror al districtului, deține singur răspunsul la aceste intrebări. Faulkner rămine Faulkner şi în aceste pagini sur- prinzătoare, insolite. Lei 440 Coperta: VASILE SOCOLIUC Redactor: LIVIA SZASZ CAMPEANU Mulţumim Agenţiei de Presă şi Cultură a Statelor Unite ale Americii - USIA - pentru sprijinul acordat la realizarea acestei ediţii. WILLIAM FAULKNER Knight's Gambit Copyright - © 1939, 1940 by Cuntis Publishing Co. Copyright 1932, 1937, 1946, 1949 by William Faulkner. Copyright renewed 1960 by William Faulkner Copyright renewed 1965, 1967, 1968, by Estelle Faulkner and Jill Faulkner Summers. Copyright renewed 1974, 1977 by Jill Faulkner Summers. This translation published by arrangement with Random House, Inc. All rights reserved. Toate drepturile asupra acestei versiuni sunt rezervate Editurii UNIVERS WILLIAM FAULKNER GAMBITUL CALULUI Traducere şi cuvânt înainte de RADU LUPAN Editura UNIVERS Bucureşti, 1993 CUVÂNT ÎNAINTE DEŞI POVESTIRILE din Gambitu/ calului sunt marcate de aceeaşi fascinaţie a miticului şi realului comitat Yoknapatawpha, evocând aceeaşi lume nu de puţine ori încrâncenată şi aceiaşi oameni stăpâniţi de prejudecăţi, în exegeza operei lui Faulkner ele au fost menţionate doar în treacăt şi în cele mai multe cazuri considerate, cu oarecare condescendenţă, ca având doar un caracter detectiv. Este adevărat că în 1948 - cartea va apărea în anul următor - vorbind despre preocupările sale, romancierul îi scria lui Saxe Commins de la Editura Random House: „Mă gândesc la un volum Gavin Stevens alcătuit din povestiri mai mult sau mai puţin detective...”! Am fi înclinați să dăm dreptate exegeţilor, dacă n-am suspecta ironia acestei „mai mult sau mai puţin detective”. Şi ţinând seama de umorul celui care spunea: „M-am născut dintr-o sclavă neagră şi un aligator”, am fi ispitiţi să vedem în aceste cuvinte chiar o maliţioasă aluzie la remarca făcută de Andre Malraux în prefața traducerii franceze a Sanctuarului, în care se afirma că romanul e o îmbinare a formulei romanului detectiv cu tragedia greacă?, observaţie preluată şi extinsă apoi de critica americană la întreaga operă a lui Faulkner. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, acest „mai mult sau mai puţin detective” ar trebui totuşi apreciat într-un context mai larg. In primul rând pentru că în epocă, anii treizeci şi 1 William Faulkner - Selected Letters, ed. by Joseph Blotner, Random House, N.Y., 1977, p. 280. 2 V. Andre Malraux - Préface à „Sanctuaire” de William Faulkner - La Nouvelle Revue Francaise, 41, nov. 1933. patruzeci, când aceste povestiri fuseseră scrise (cu excepţia aceleia care dă titlul întregii culegeri, terminată în 1948), romanul şi story-ul cu caracter detectiv capătă o nouă relevanţă datorită unei direcţii deosebite date vechii şi ritualei formule a faimoaselor anchete imposibil- deductive ale lui Dupin sau Sherlock Holmes. În special romanele şi nuvelele lui Dashiell Hammett sau ale lui Raymond Chandler sunt expresia unei noi viziuni, a unei destructurări brutale a intricatelor legături sociale postbelice americane de către un detectiv mai frust, cum ar fi Sam Spade, eroul lui Hammett, sau de către Philip Marlowe, singuraticul cavaler manqué al lui Chandler, amândoi mânaţi însă de acelaşi moralism vindicativ. Interesul pentru elucidarea misterului şi pedepsirea crimei este asociat şi frecvent stimulat de investigarea, nu mai puţin lipsită de suspans, a ciudatelor relaţii sociale şi motivărilor umane ce au adeseori tragice urmări. lar dominaţia puterilor răului nu este înlăturată prin simpla rezolvare a crimei şi a închiderii anchetei. Personajele nu au o reală ascendență asupra lumii în care trăiesc şi nici chiar asupra lumii lor interioare, ceea ce face ca imaginea cerebrală şi abstractă a misterioaselor enigme elucidate cu atât talent raţional de Holmes şi cei asemeni lui să pară, comparativ, relativ naivă. Şi modul de soluţionare a crimelor nu lasă neafectat pe cel care se ingeniază să pedepsească sau să facă să fie pedepsită fărădelegea, silindu-l să-şi dea seama şi mai acut de mult mai puternicele şi mai impersonalele forţe care controlează, într-o lume arbitrară, destinele umane. Suntem departe de convingerile, exprimate prin personajele povestirilor detective clasice ale veacului al nouăsprezecelea. In posibilitatea individului de a-şi soluţiona problemele, de a corecta răul şi de a-şi stăpâni propriul său destin. Înlăturarea vălurilor multiple care înconjoară faptele, caracteristică celor mai multe din scrierile lui Faulkner, demontarea uneori calculată, alteori întâmplătoare, a unor încâlcite mecanisme sociale menite să asigure impunitatea crimei şi a nelegiuirii nu soluţionează de aceea în povestirile de faţă totul. Descifrarea şi refacerea virtuală a căilor care duc la crimă nu stă, ca în alte povestiri, sub semnul unui fatum care ar condiţiona relaţia istorie- prezent. Decodarea perseverentă a complicatelor şi mai puţin evidentelor legături dintre cei în cauză e, din acest motiv, rezultatul unui subtil joc, aflat sub semnul ambiguităţii şi incertitudinii, al unor perspective mereu schimbate, prin confruntarea cărora se aruncă o lumină brusc revelatoare asupra întregii acţiuni. Şi pentru a accentua contrastul dintre convingerile într-o lume a binelui şi a adevărurilor confortabile şi liniştitoare şi revelaţia brutală a răsturnării acestor iluzii, întâmplările sunt văzute prin prisma opiniilor unui adolescent aflat încă pe băncile şcolii, adolescent crescut în atmosfera ocrotită şi înlesnită a uneia din familiile de vază ale aceluiaşi mitic orăşel din sud, Jefferson, faimos prin activa sa conştiinţă colectivă... Adolescentul, Chick Mallison, e martorul, personaj atât de frecvent în scrierile lui Faulkner, cel prin care se înlocuieşte omniscienţa atotputernicului narator, cu rememorarea la persoana întâi a unor fapte la care a fost de faţă sau le-a cunoscut din spusele altora. Datorită poziţiei sale de nepot şi asistent al avocatului Gavin Stevens, anchetator al crimelor, el are avantajul de a putea confrunta mereu, din diferite ipostaze narative, ştirile care ajung la el şi, din aceste fluide schimbări de planuri, de a reconstitui un posibil, chiar dacă parţial, adevăr... Ambiguitatea rămâne însă prezentă deoarece, asemeni atâtor personaje-martor, el este cel care doar „aude” sau „vede”, cum singur o şi spune: „noi cei din Jefferson... îl tot vedeam... eram numai ochi şi urechi ca să vedem şi să auzim...” etc. etc. Şi aici revin asupra acelei afirmaţii „mai mult sau mai puţin detective”. Privite din perspectiva acestui tânăr care, să nu uităm, îşi aminteşte acum („când mă gândesc la toate acestea”) de întâmplări din trecut. Din postura de atunci, de spectator şi mai rar de confident al personajului investigator, istorisirile nu rămân doar la nivelul descrierilor sau circumstanţierii unor fapte mai mult sau mai puţin enigmatice. Prin modul în care martorul îşi judecă cu o nouă luciditate ezitările, reticenţele, dubiile sau precipitările, ca şi posibilele omisiuni sau ignorări ale unor detalii, poate importante, povestirile pun în lumină procesul unei transformări. Al schimbării acelei viziuni a persoanei întâi de atunci, cu inerentele iluzii ale acestei posturi, cu intuiţiile, incertitudinile sau confuziile acelui eu care părea a şti mai multe despre propriile reacţii decât despre ale celorlalţi, observați sau relataţi, presupuşi a fi sau nu ceea ce ar arăta că sunt, în viziunea mai obiectivată a unei persoane a treia. Ceea ce se şi întâmplă în povestirea finală, Gambitul calului, unde aparenta persoană a treia, care relatează întâmplările, e de fapt persoana întâi, care se vede şi se judecă pe sine de la distanţa celui care a înţeles în bună măsură limitările perspectivei din trecut, „deoarece la optsprezece ani tot ce ştia să facă era să se grăbească, să se repeadă, să fie uimit”... Mai puţin reţinuţi de implicaţiile acestor schimbări ale nivelului naraţiunii şi atenţi mai curând la acţiune şi la desfăşurarea ei, unii comentatori americani au neglijat optica subtilă a procesului rememorării realizat în povestiri din prisma celui care nu se mărgineşte să relateze, ci să interpreteze faptele, modificând nu atât semnificaţia lor, cât atitudinea sa faţă de ele, şi le-au considerat - când şi dacă au făcut-o - ca o carte a „educaţiei” lui Gavin Stevens. Accentul era pus astfel pe intriga cu caracter poliţist şi pe cercetările care, reuşite fiind, aveau să-l promoveze pe „tânărul avocat de douăzeci şi opt de ani, abia ieşit de pe băncile facultăţii de drept”, până la funcţia de procuror al comitatului, în fapt, însă, culegerea este cartea „anilor de ucenicie” ai lui Chick Mallison, a unei ucenicii care-l va face să piardă, aşa cum el însuşi îşi rememorează etapele acestei transformări, inocenţa şi iluzia securităţii unei adolescenţe înlesnite. lar Stevens, rămâne mereu, în ciuda confruntării cu unele neaşteptate răsturnări de situaţii, acelaşi personaj guraliv, bine intenţionat şi eficient, datorită unor circumstanțe favorabile mai degrabă decât ingeniozității, şi uşor ridicol în postura de moralist. Sunt, de altfel, semnificative explicaţiile pe care le dădea chiar Faulkner, vorbind studenţilor de la Universitatea din Virginia, despre aceste două personaje, care apăruseră şi aveau să mai apară în scrierile sale: „Unul (Chick - n.n.) e oglinda care obliterează totul, deoarece oglinda nu ştie că există şi alţi factori. Celălalt (Stevens - n.n ) va privi din punctul de vedere al cuiva care s-a transformat el însuşi într-un om mai mult sau mai puţin artificial datorită dorinţei sale de a înfăptui ceea ce i se spusese că înseamnă a fi cu adevărat virtuos...”3 Precizările acestea se referă, e drept, la rolul celor doi într-un roman: The Town, care va apărea la un oarecare timp după Gambitul calului, dar ne permit să-i situăm retrospectiv într-o lumină mai adecvată. Chick nu este în povestiri doar o „oglindă”, ci un personaj mult mai complex, în timp ce Stevens e aproape acelaşi şi într-un volum şi în celălalt. Chick nu este voit sau nevoit numai ra/sonneur-ul datorită căruia faptele relatate se lămuresc unele pe celelalte, cu ajutorul şi al investigaţiilor întreprinse de unchiul său, dar cel care ne face să înţelegem mai profund raţiunile umane mai puţin vizibile ce le provoacă. În proiecția mentală a unui trecut mai apropiat sau mai depărtat, dar judecat cu alţi ochi decât acei ai trecutului, el este cel care e conştient de „ordonarea” de tip particular pe care imaginaţia trebuie să o dea realităţii pentru ca ea să devină inteligibilă. Şi această „ordonare” e aceea care determină şi viaţa şi logica de multe ori ilogică a povestirii, cum spune de altfel naratorul într-un loc: „Va trebui să încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu Monk. Chiar aşa, să încerc, să caut cu tot dinadinsul să atenuez nepotrivirile din istoria lui sumară şi sordidă şi neoriginală, sã-í dau un sens nu numai cu ajutorul impreciselor mijloace ale presupunerii, deducţiei şi invenției, ci să folosesc aceste mijloace imprecise pentru a lămuri imprecisul şi inexplicabilul material rămas în urma lui. Deoarece numai în literatură episoadele paradoxale şi contrarii din istoria unei inimii 3 Faulkner in the University, eds. Frederick L. Gwynn & Joseph Blotner, Charlottesville, Univ. of. Virginia Press, 1959. pp. 139-140. omeneşti pot fi puse unele lângă altele şi retopite, fiind făcute, în focul artei, verosimile şi credibile.” (s.n.) Pentru un cititor care nu rămâne numai la suprafaţa evenimentelor relatate, aventura mult mai palpitantă a acestor povestiri devine astfel însăşi aventura acestei, cam naiv spus, să nu uităm exaltarea adolescenţei, „retopiri în focul artei”... Dar chiar candoarea formulării e încă o sugestie menită să dea autenticitatea procesului de rememorare. lar diferitele momente ale acestuia subliniază realitatea unei conştiinţe mereu atente la precaritatea mărturiei directe, neintegrate în reordonarea procesului narativ. lată cum se şi defineşte distanţa necesară unei perspective mai detaşate, în care implicarea e a materialului epic dar nu şi a observatorului său: „cei care eram acolo martori şi spectatori la tot ce se întâmpla eram parcă proiectati în afara timpului şi observam tot ce se întâmplă de undeva din afară”. (s.n.) lar ce se întâmpla sunt evenimente ale unei realităţi care-şi relevă semnificaţia doar prin trecerea lor în „literatură” şi de aceea „întreg comitatul privise cum se desfăşurau lucrurile la fel cum abonaţii unei reviste citesc şi aşteaptă şi sunt atenți la următorul episod al foiletonului. ” (s.n.) Desigur, „mai mult sau mai puţin detective”, fără ca aceasta să sugereze o diminuare a valorii unor povestiri de acest gen sau o neglijare a impactului pe care-l poate avea asupra cititorului transformarea formulei rituale a anchetei într-o mult mai puţin previzibilă aventură a scrisului. Căci la o lectură mai „investigativă” a culegerii Gambitul calului, subtilitatea cu care scriitorul a mărit suspans-ul aventurii detective prin aventura scrisului e evidentă. În ultima povestire, aceea care dă nu numai titlul întregului volum fiind, într-un fel, emblematică şi concludentă pentru semnificaţia reală a celorlalte, relatarea unei crime intenţionate dar evitate la timp, în fond idealul preventiv al detecţiei, se transformă într-o neîncetată speculație asupra posibilităţilor şi impasurilor procesului narativ şi a măsurii în care se ajunge astfel la înţelegerea unei probabile, posibile sau imaginare realităţi. Intreaga acţiune e consecinţa unei „poveşti” petrecute înainte ca naratorul să fi existat, totuşi el nu rămâne străin de ea, deoarece însăşi fiinţa lui se împărtăşeşte din această poveste: „Ceea ce - cei douăzeci de ani - se petrecuse înaintea venirii lui, a lui Charles. Dar erau totuşi ai lui, el moştenise povestea asta, o primise la rândul lui, aşa cum într-o zi avea să o moştenească de la tatăl şi mama sa.” Povestea nu e deloc simplă - nu este cazul să insistăm aici pentru a nu răpi cititorului satisfacţiile lecturii. Nu e simplă deoarece „mai era ceva, un apendice, sau în orice caz un adaos; o poveste pe lângă sau înlăuntrul sau îndărătul poveştii originale sau inițiale; un text apocrif pe lângă textul apocrif.” Ca multe alte texte apocrife, şi acesta stă sub semnul unei duble sau triple îndoieli, căci nu numai veracitatea lui e incertă, dar nici sursa şi nici mediul în care a fost transmis nu este mai puţin sigur: „Nu numai că nu-şi putea aminti dacă-l ştia de la mama sau bunica sa, dar nici nu-şi amintea dacă mama sau bunica sa văzuse de fapt acest lucru, îl cunoscuse în mod direct sau îl auzise de la altcineva.” Interesul se transferă astfel în mod treptat asupra peripeţiilor care duc la descifrarea cuprinsului acestui text şi asupra consecinţelor lui în contextul mai larg al povestirii. Martorul narator se şi înşală la început asupra importanţei lui crezând că din el „n-a ieşit nimic decât o efemeră notă explicativă la un text apocrif’ (s.n.). Dar, aşa cum se şi dovedeşte, importanţa „efemerei note explicative”, această poveste în poveste, nu poate fi totuşi neglijată, deoarece raţiunea tuturor întâmplărilor primei istorisiri e conținută aici în această „mise en abime” a întregii aventuri, ceea ce naratorul va afla, după toate regulile suspansului, mai târziu, într-o revelaţie meşteşugit amânată... Amânată până ce complicatele fire ale acţiunii vor putea fi reproiectate într-o textură de fapte urmând logica interioară a relatării unei imaginare reconstituiri. Şi este necesar să fie aşa, deoarece nimic nu este dat aşa cam ar trebui să fie; nesocotind convenţia, naratorul face totuşi apel la convenţie doar pentru a sublinia ambiguitatea realului: „Întreaga poveste... era pe dos: toate rolurile şi personajele amestecate şi confuze: copilul interpretând şi rostind ceea ce ar fi trebuit să fie personajul şi replicile tatălui...” (s.n.) Căci realitatea continuă să fie confuză şi numai posibilă, dată de interpretare şi aproximată prin reproiectare. Ceea ce poate fi uitat în orice investigaţie, şi mai cu seamă în acele detective, dacă n-ar trebui luate în considerare mereu alte ipoteze, suspiciuni, intuiţii sau reconstituiri probabile, brutala violenţă a realităţii fiind aproape obliterată de planul imaginar al deducţiei, al refigurării vieților şi mişcărilor într-o lume a unui arbitrar bine temperat. Căci nu trebuie să uităm că toţi şi toate, ne aminteşte, cu indulgență, naratorul, sunt „personaje, marionete, păpuşi de hârtie”, aflate într-o anume „situaţie, impas, pantomimă, reprezentaţie rituală”. De aici şi treptata lor evoluţie întru derealizare: „personaje”, de fapt „marionete”, şi nici măcar atât. Ci „păpuşi de hârtie”, ca şi „situaţia” care devine „impas”, ca să se transforme în „pantomimă”, sfârşind în cele din urmă prin a fi o „reprezentaţie rituală”, reglată aşadar de convenţii bine stabilite, care sunt departe de a fi redevabile realităţii. O realitate transferată aşadar în planul imaginarului, un imaginar corectând planul realului, ce altă formulă mai adecvată pentru o culegere de povestiri „mai mult sau mai puţin detective”. Povestiri care, într-adevăr, nu se opresc doar la elucidarea unor violente încălcări ale umanului, ci duc investigația mai departe asupra puterii scrisului, în a restabili ceea ce e imaginar în uman şi ceea ce e uman în imaginar. RADU LUPAN Fum ANSELM HOLLAND se stabilise în Jefferson cu mulţi ani în urmă. De unde venea nu ştia nimeni. Pe vremea aceea însă era tânăr şi priceput sau cel puţin arătos, fiindcă în trei ani se însură cu singura fiică a unui om din comitat care avea două mii de acri de pământ din cel mai bun şi se mută în casa socrului său, unde doi ani mai târziu nevastă-sa îi născu doi fii gemeni şi unde după vreo alţi câţiva ani îi muri socrul, lăsându-i întreaga proprietate, acum pe numele nevestei. Noi, cei din Jefferson, îl auziserăm însă şi înainte de asta vorbind ceva mai mult decât s-ar fi cuvenit despre „pământul meu, recolta mea”; şi acei dintre noi ai căror părinţi şi bunici se născuseră şi crescuseră prin aceste locuri ne uitam la el cu oarecare răceală şi dispreţ, considerându-l un om crud şi (după cum povesteau arendaşii lui şi albi şi negri, ca şi cei care avuseseră de-a face cu el) brutal. Din consideraţie pentru soţia sa şi din respect pentru socrul său, îl tratam însă cu politeţe, dacă nu cu deferenţă. Aşa că atunci când soţia îi muri şi ea, lăsându-l cu cei doi prunci, îl socotirăm vinovat, spunând că-i mâncase viaţa cu grosolănia şi violențele lui de venetic prost crescut. lar când fiii lui ajunseră la maturitate şi mai întâi unul şi apoi celălalt plecară de acasă, n-am fost surprinşi. Şi când, într-o bună zi, acum şase luni, fu găsit mort, cu piciorul prins în scara şeii calului pe care-l încălecase, cu trupul zdrobit groaznic, calul, după cât se pare, trecuse cu el târâş prin ostreţele unui gard (pe spatele şi pe crupa calului se mai vedeau încă urmele loviturilor pe care i le dăduse într-un acces de furie), nimănui din noi nu-i păru rău, deoarece numai cu puţin înainte săvârşise un lucru pe care oamenii din oraşul nostru, din vremea noastră şi cu felul nostru de a gândi îl socoteau a fi o nelegiuire de neiertat. In ziua în care murise, oamenii aflară că se apucase să răscolească cimitirul familiei, deschizând mormintele rudelor din partea nevestei şi, printre ele, şi pe cel în care nevasta sa odihnea de treizeci de ani. Şi aşa se făcu că bătrânul smintit şi orbit de ură fu îngropat printre mormintele pe care încercase să le profaneze, iar la vremea cuvenită testamentul său fu prezentat spre validare. Şi fără a fi surprinşi luarăm cunoştinţă de cuprinsul lui. Nu furăm deloc uimiţi când aflarăm că până şi de dincolo de mormânt lovise în singurii oameni cărora le mai putea face acum vreun rău: propriii lui urmaşi, carne din carnea lui, sânge din sângele lui. În anul morţii tatălui lor, cei doi fii gemeni împliniseră patruzeci de ani. Mezinul, Anselm Junior, aşa se spunea, fusese preferatul maică-sii - poate pentru că semăna cel mai mult cu taică-său. În orice caz, de pe vremea când murise, şi când băieţii erau încă mici, auziserăm de certurile dintre bătrânul Anse şi tânărul Anse, în care Virginius, celălalt frate, intervenea ca să-l împace şi era afurisit pentru strădaniile lui şi de tată şi de frate; ăsta era Virginius, ce să-i faci. Şi tânărul Anse era la fel; înainte de a împlini douăzeci de ani fugi de acasă şi nu se mai întoarse decât după zece ani. Când reveni, atât el cât şi fratele lui erau majori şi Anselm ceru tatălui său ca pământul, pe care bătrânul Anse, după cum aflarăm, îl avea numai în folosinţă, să fie împărţit, iar el - tânărul Anse să-şi primească partea lui. Bătrânul Anse respinse cu violenţă această cerere. Fără îndoială că ea fusese formulată cu aceeaşi violenţă, dat fiind că amândoi, bătrânul Anse şi tânărul Anse, îşi semănau foarte. Şi mai aflarăm că Virginius, ceea ce pare cu totul ciudat, fusese de partea tatălui său. Am auzit asta cu urechile noastre, da, da. ŞI pământul rămase ca la început, şi aflarăm că, în toiul unei scene de o nemaipomenită violenţă chiar şi pentru ei - o scenă de o asemenea violenţă că toţi slujitorii negri fugiră din casă şi se împrăştiată în noapte - tânărul Anse plecă, luând cu el perechea de catâri care-i aparţineau şi din acea zi şi până la moartea tatălui său, chiar şi după ce Virginius fusese şi el silit să plece de-acasă, Anselm nu mat vorbi niciodată nici cu tatăl şi nici cu fratele său, De această dată nu mai plecă totuşi din comitat. Se retrase numai în regiunea deluroasă („de unde poate să observe ce fac bătrânul şi Virginius”, aşa ziceau unii din noi, şi aşa gândeam cu toţii); şi trăi acolo timp de cincisprezece ani, singur ca un pustnic, într-o cabană de două camere cu pământ pe jos, făcându-şi singur de mâncare, revenind în oraş cu catârii lui nici de patru ori pe an. Într-o vreme, fusese arestat şi dat în judecată pentru fabricarea ilegală de whisky. Nu se apără şi nu respinse acuzaţia, dar nici nu- şi recunoscu vina; fu condamnat să plătească o amendă atât pentru delictul ce i se imputa cât şi pentru disprețul arătat instanţei, şi se-nfurie cumplit, întocmai ca tatăl său, când fratele lui, Virginius, vru să plătească amenda. Se repezi la Virginius chiar în sala judecătoriei şi, la cererea sa, fu trimis în închisoare, de unde se reîntoarse la cabana lui opt luni mai târziu, grațiat datorită bunei sale purtări - un bărbat întunecat şi tăcut, cu un profil vulturesc, pe care atât vecinii cât şi ceilalţi oameni nu-l frecventau defel. Virginius, celălalt geamăn, rămase locului, lucrând pământul pe care taică-său îl lăsase în paragină încă de când trăia. (Lumea spunea despre bătrânul Anse: „Cine ştie de unde o fi venit şi cum o fi crescut, dar numai fermier nu era.” Şi asta ziceam şi noi între noi, fiind convinşi că spunem adevărul: „De asta se şi certa tânărul Anse cu bătrânul; fiindcă-l vedea pe taică-său că-şi bate joc de pământul pe care maică-sa voise să i-l lase lui şi lui Virginius.”) Dar Virginius rămase locului. Nu i-o fi venit prea la îndemână, şi mai târziu furăm de părere că Virginius ar fi trebuit să ştie că o asemenea treabă nu putea ţine prea mult. Şi apoi, după asta, ziserăm: „Poate că totuşi ştia.” Pentru că ăsta era Virginius. Nu ştiai ce crede, nici atunci şi nici altă dată. Bătrânul Anse şi tânărul Anse erau ca apa. întunecată, desigur; dar îţi puteai da seama ce-au de gând. Dar nimeni nu ştia vreodată ce-are de gând şi ce vrea să facă Virginius, decât după ce lucrurile se consumau. Nu ştiam nici cum se făcuse că Virginius, care rezistase singur timp de zece ani cât tânărul Anse lipsise, fusese până la urmă şi el alungat; el nu spuse nimic, nimănui, şi probabil că nici măcar lui Granby Dodge. Dar noi îl cunoşteam pe bătrânul Anse şi-l cunoşteam şi pe Virginius, şi ne puteam închipui cam cum se petrecuseră lucrurile, probabil cam aşa: De vreun an, de când tânărul Anse îşi luase catârii şi plecase în regiunea de dealuri, îl tot vedeam pe bătrânul Anse furios, dar stăpânindu-se să nu izbucnească. Şi într-o zi se dezlăânţui, poate cam aşa: „Acum că frate-tău a şters- O, ţi se pare că n-ai decât să te-nvârteşti de colo până colo ca să pui mâna pe totul, nu?” „Nu-ţi cer totul”, zise Virginius. „Nu vreau decât partea mea.” „Aşa”, făcu bătrânul Anse. „Va să zică acuma vrei şi tu să facem harcea-parcea tot pământul, nu? Crezi şi tu c-ar fi trebuit să-mpărţim pământul când aţi devenit majori?” „Eu unul n-aş vrea decât o palmă de pământ pe care s-o cultiv ca lumea şi nu să văd tot pământul în halul în care e”, zise Virginius, mereu la locul lui, mereu liniştit - nimeni din comitat nu l-a văzut vreodată pe Virginius ieşindu-şi din fire sau mânios, nici măcar când Anselm sărise la el să-l bată în sala judecătoriei din pricina amenzii aceleia. „Aşa va să zică, asta ai vrea?” zise bătrânul Anse. „Şi eu, eu m-am spetit muncindu-l şi am plătit impozitele, ca tu şi frate-tău să puneţi bani deoparte, an de an, fără să vă coste nimic?” „Ştii bine”, spuse Virginius, „că Anse n-a pus deoparte niciodată un ban. Poţi spune tot ce vrei despre el, dar că e un cărpănos, asta nu.” „Ba, vezi bine că e! Uite că a avut îndrăzneala să vină la mine şi să-mi ceară ce credea el că-i al lui şi s-o şteargă când a văzut că n-a căpătat nimic. Şi tu, tu te-nvârteşti de colo până colo, cu mutra asta blestemată şi spăşită, şi- aştepţi să o iau din loc. Dă-mi înapoi jumătate din banii pe care i-am plătit pe impozite de când a murit maică-ta şi ia-ţi partea ta.” „Nu”, îi zise Virginius. „N-am de gând să fac aşa ceva.” „Nu”, spuse bătrânul Anse. „Nu. Te cred şi eu că nu. De ce să-ţi risipeşti banii ca să capeţi o jumătate din pământ, când poţi să stai aici şi să-l stăpâneşti în întregime fără să cheltuieşti un ban”. Şi ni-l închipuiam atunci pe bătrânul Anse (îi vedeam pe amândoi şezând până în clipa aceea şi vorbind ca doi oameni civilizaţi) ridicându-se în picioare cu chica lui zburlită şi cu sprâncenele groase, şi strigând: „Să ieşi din casa mea!” Virginius însă nu se mişca, nu se ridica în picioare, şi se uita la tatăl său. Bătrânul Anse se-ndrepta spre el cu mâna ridicată: „Afară. Afară din casa mea. Pe Dumnezeul meu că...” Şi atunci Virginius plecă. Nu se grăbi şi nici nu o luă la goană. lşi împachetă lucrurile (avea desigur mai multe decât Anse; de ajuns de multe) şi se duse să stea la un văr - la vreo patru sau cinci mile de-acolo - fiul unei rude îndepărtate de-a mamei sale. Vărul trăia singur, într-o fermă cu pământuri bune, deşi la vremea aceea mâncate de ipoteci, pentru că vărul - un bărbat scund, roşcat şi şters, a cărui figură nu ţi-o mai aduceai aminte la un minut după ce o vedeai - nu era nici el fermier, fiind pe jumătate negustor de vite, pe jumătate predicator laic şi probabil tot atât de puţin priceput în aceste două îndeletniciri ca şi în aceea de fermier. Aşadar Virginius plecă fără să se grăbească şi fără să arate aceeaşi violenţă şi nesăbuinţă în hotărâri ca şi fratele său; pentru care, oricât ar părea de ciudat, nu-l preţuiam mai puţin pe tânărul Anse. De fapt, întotdeauna îl priviserăm pe Virginius cam bănuitori; era puţin cam prea stăpân pe sine. Pentru că aşa e în firea omului, să aibă mai degrabă încredere în acei care nu sunt atât de siguri de ei. Despre Virginius ziceam că are o fire ascunsă, aşa că nu furăm de loc surprinşi când aflarăm că îşi folosise economiile ca să plătească ipotecile care apăsau asupra fermei vărului său. Şi nu furăm surprinşi nici când un an mai târziu, aflarăm că bătrânul Anse refuzase să plătească impozitele ce le datora pentru ferma sa şi că, înainte cu două zile de termenul scadenţei, şeriful primise prin poştă, de la un necunoscut, suma până la o centimă, datorată de Holland. „Aici e mâna lui Virginius”, ziserăm noi, crezând a şti că mandatul nu mai avea nevoie să fie semnat. Şeriful îi trimisese bătrânului Anse o somaţie. „Scoateţi-l la mezat şi dracul să vă ia”, spusese bătrânul Anse. „Dacă îşi închipuie cumva că n-au altceva mai bun de făcut decât să stea şi s-aştepte, banda aia de neisprăviţi...” Şeriful îl înştiinţă pe tânărul Anse. „Pământul nu-i al meu”, îi răspunse tânărul Anse. Şeriful îi trimise o somaţie lui Virginius. Virginius veni în oraş şi consultă registrul de impozite. „Pentru moment”, zise el, „ce-am putut face am făcut. Desigur, dacă el nu mai vrea, sper să-l pot lua eu. Dar nu ştiu. O fermă bună cum e asta nu va sta multă vreme fără cumpărător şi nici nu se va vinde la un preţ prea scăzut.” Şi asta a fost totul. Fără mânie, fără mirare şi fără părere de rău. Era însă o fire ascunsă; aşa că nu am fost surprinşi aflând că şeriful primise mandatul acela, o dată cu un bilet nesemnat: Banii pentru plata impozitelor datorate de ferma Holland. Să se trimită chitanța lui Anselm Holland, Senior. „Aici e mâna lui Virginius”, ziceam noi. Ne gândirăm mult, în anul care urmă, la Virginius, care locuia acolo la o fermă străină, lucrând un pământ străin, văzând cum cad în ruină ferma şi casa în care se născuse şi care de drept îi aparţineau. Căci bătrânul lăsa acuma totul în părăsire; an de an câmpiile întinse, cu pământ bun, cădeau în paragină şi erau năpădite de buruieni, deşi în fiecare început de an, în ianuarie, şeriful primea prin poştă banii aceia anonimi şi trimitea chitanţa bătrânului Anse, căci bătrânul încetase să mai vină la oraş, şi chiar şi casa în care locuia începuse să se dărâme peste el şi nimeni, în afară de Virginius, nu mai trecea pe acolo. De cinci sau de şase ori pe an îşi oprea calul în faţa casei şi bătrânul ieşea în prag şi-ncepea să urle la el şi să-i zvârle în obraz tot felul de ocări sălbatice şi violente; Virginius îl asculta în tăcere, şi după ce se convingea cu ochii lui că tatăl său e sănătos, vorbea cu cei câţiva negri care mai rămăseseră la fermă şi după aceea pleca. Afară de el însă, nu mai trecea nimeni pe acolo, deşi câteodată, de la distanţă, vecinii îl mai zăreau pe bătrân călare pe calul acela alb şi bătrân, care avea să-l omoare, străbătând câmpiile pustii şi năpădite de buruieni. Şi apoi, vara trecută, aflarăm că se apucase să dezgroape morţii din crângul de cedri unde strămoşii nevesti-sii se odihneau de cinci generaţii. Vestea o aduse un negru şi inspectorul sanitar al comitatului se duse într- acolo şi dădu peste calul cel alb legat de un copac şi bătrânul se ivi printre copaci cu puşca de vânătoare în mână. Inspectorul se întoarse în oraş şi peste două zile trimise într-acolo un funcţionar, care-l găsi pe bătrân zăcând la pământ lângă cal, cu piciorul prins în scara şeii, şi pe crupa calului urmele brutale ale ciomagului - nu ale joardei, ale ciomagului - cu care-l lovise iar şi iar şi iar. Şi astfel fu îngropat printre mormintele pe care le profanase. Virginius şi vărul său veniră la înmormântare. De fapt, nimeni altcineva nu mai veni la înmormântare. Anse Junior nu veni. Şi nu se ivi pe-acolo nici mai târziu, cu toate că Virginius mai rămase încă o vreme ca să plătească şi să le dea drumul negrilor şi să închidă casa. Apoi plecă şi el şi se duse la vărul său, şi după termenul legal testamentul bătrânului Anse fu înaintat judecătorului Dukinfield pentru a fi validat. Cuprinsul testamentului nu rămase secret, îl aflarăm cu toţii. Testamentul era alcătuit în bună regulă, nu ne surprinse nici faptul că era în regulă, nici cuprinsul lui şi nici termenii în care era formulat:... cu excepția acestor două legate, las... întreaga mea avere întâiului meu fiu, Virginius, cu condiţia ca să se dovedească în fata... preşedintelui tribunalului că numitul Virginius a fost cel care a plătit impozitele datorate de ferma mea... preşedintele tribunalului fiind singurul şi necontestatul judecător al adevărului acestei dovezi. Celelalte două legate sunau precum urmează: Fiului meu mai mic, Anselm, îi las... două harnaşamente complete pentru catâri, cu conditia ca aceste... harnaşamente să fie folosite de către... Anselm pentru a veni o dată la mormântul meu. În caz contrar... harnaşamentele vor redeveni şi vor rămâne... parte a averii mele descrise mai sus. Vărului meu prin alianță Granby Dodge îi las... un dolar în numerar, ca să-l folosească pentru cumpărarea uneia sau mai multor cărți de imnuri, ca semn al recunoştinței mele pentru că l-a găzduit şi l-a hrănit pe fiul meu Virginius... din ziua în care Virginius a plecat din casa mea. Acesta era testamentul. Şi eram numai ochi şi urechi ca să vedem sau să auzim ce va spune sau ce va face tânărul Anse. N-auzirăm însă şi nu văzurăm nimic. Şi stam la pândă să vedem ce va face Virginius. Şi nu făcu nimic. Sau nu ştiurăm noi ce făcea sau ce gândea. Dar ăsta era Virginius. În orice caz, pentru moment, totul se terminase. Tot ce avea el de făcut era să aştepte până când judecătorul Dukinfield avea să valideze testamentul; atunci Virginius ar fi putut să-i dea lui Anse jumătatea sa de avere - dacă avea intenţia să facă aşa ceva. In chestiunea aceasta părerile erau împărţite. Unii ziceau: „Virginius nu s-a certat niciodată cu Anse”, alţii ziceau: „Virginius nu s-a certat niciodată cu nimeni. Dacă te-ai lua după asta, ar trebui să- şi împartă averea cu toţi oamenii din comitat.” „Virginius a încercat totuşi să plătească amenda lui Anse”, ziceau primii. „Şi tot Virginius i-a luat partea tatălui său când tânărul Anse a vrut să împartă pământul”, ziceau ceilalţi. Aşa că aşteptam şi urmăream atenţi tot ce se întâmplă. Pentru moment urmăream ce face judecătorul Dukinfield; dintr-o dată totul părea să se fi adunat în mâinile lui; ca şi cum ar fi planat, asemeni unui zeu, deasupra râsului vindicativ şi batjocoritor al bătrânului acela care nici în pământ fiind nu voia să moară şi deasupra celor doi fraţi care timp de cincisprezece ani fuseseră ca şi morţi unul pentru celălalt. Eram totuşi de părere că în această ultimă lovitură bătrânul Anse se întrecuse cu firea, şi în furia lui, alegându-l pe judecătorul Dukinfield, se făcuse singur mat; deoarece socoteam că în persoana judecătorului Dukinfield bătrânul Anse îl alesese pe singurul om dintre noi care să aibă cinste, onoare şi bun-simţ atât cât trebuia - acea cinste şi onoare care n-avuseseră vreme să devină şovăitoare şi neclare din pricina unei prea îndelungate studieri a legilor. Însuşi faptul că validarea a ceea ce părea să fie un document de ajuns de simplu îi luă, după câte se pare, un timp îndelungat, fu pentru noi încă o dovadă că judecătorul Dukinfield era singurul dintre noi care socotea că dreptatea însemna pe jumătate cunoaştere a legilor şi pe jumătate zăbavă şi încredere în tine însuţi şi în Dumnezeu. Cum termenul legal se apropia de sfârşit, îl urmăream cu atenţie pe judecătorul Dukinfield în drumurile sale zilnice dintre casă şi biroul de la palatul de justiţie. Mergea cu pasul ferm şi fără grabă. Avea şaizeci şi ceva de ani, era văduv, un om cu părul alb, cu o ţinută mândră şi impunătoare. Fusese numit preşedinte al tribunalului cu şaptesprezece ani în urmă; avea o slabă cunoaştere a legilor, dar mult bun-simţ; şi de treisprezece ani nimeni nu se opunea la realegerea lui, şi chiar acei pe care îi scotea din sărite aerul său binevoitor şi condescendent afabil îl votau când era cazul, cu o hotărâre şi încredere aproape copilărească. Aşa că îl urmăream, fără să fim nerăbdători, ştiind că avea să procedeze până la urmă aşa cum trebuie, nu pentru motivul că era el în cauză, ci pentru că nu şi-ar fi îngăduit nici lui nici altora să facă vreun lucru care să nu fie făcut cum trebuie. Aşadar, în fiecare dimineaţă îl vedeam trecând prin piaţă exact la ora opt şi zece. Îndreptându-se spre palatul de justiţie, unde îl aştepta uşierul negru care-i deschidea biroul şi care trecuse exact cu zece minute mai înainte, cu precizia de ceasornic a semnalului care anunţă sosirea trenului în gară. Judecătorul intra în birou şi negrul se aşeza pe un scaun stricat şi dres cu o sârmă, pe culoarul cu pardoseala de piatră care despărţea biroul de tribunalul propriu-zis, unde - aşa cum se întâmpla de şaptesprezece ani - avea să stea şi să moţăie toată ziua. Apoi, la ora cinci după-amiază, avea să se trezească, să intre în birou şi probabil să-l scoale şi pe judecător, care trăise de ajuns de mult ca să ştie că grijile oricărei slujbe nu există de obicei decât în minţile înfierbântate ale acelor teoreticieni care n- au nici o treabă; şi după aceea îi vedeam trecând din nou prin piaţă, unul după altul, îndreptându-se înspre casă, privind amândoi drept înainte, mergând la vreo cincisprezece paşi depărtare unul de celălalt, cu spatele atât de drept încât amândouă redingotele, făcute la acelaşi croitor pe măsura judecătorului, cădeau de pe cele două perechi de umeri asemeni unor scânduri, fără să se poată bănui unde vine talia sau unde vin şoldurile. Şi deodată, într-o după-amiază, la puţin timp după ora cinci, câţiva oameni trecură prin piaţă alergând înspre palatul de justiţie. Alţii, văzându-i, se apucară s-alerge şi ei; paşii lor răsunau greoi pe caldarâm, printre căruţe şi maşini, iar glasurile lor întrebau încordate şi neliniştite: „Ce e? Ce s-a întâmplat?”, „Judecătorul Dukinfield”, li se răspundea şi alergară mai departe, intrând pe coridorul cu pardoseala de piatră care despărţea tribunalul de birou, unde bătrânul negru, în picioare, în redingota lui căpătată, de la judecător, dădea din mâini copleşit. Trecură pe lângă el şi se repeziră în birou. Judecătorul, răsturnat puţin pe spate, şedea la birou instalat foarte comod în jilţul lui. Ochii îi erau larg deschişi; fusese împuşcat în frunte, la rădăcina nasului, aşa că părea să aibă trei ochi. Împuşcat, şi totuşi nici un om din piaţă şi nici bătrânul negru care şezuse toată ziua pe scaunul lui din coridor nu auzise nimic. În ziua aceea, Gavin Stevens ne luă cam multă vreme - el şi cutia aceea de bronz. Fiindcă, la început, juriul nu ştia ce urmăreşte - dacă va fi fost cumva vreun om din sala aceea, în ziua aceea, juraţii, cei doi fraţi, vărul, bătrânul negru, care să ştie cu adevărat asta. Aşa că în cele din urmă primul jurat îl întrebă de-a dreptul: „Susţii, Gavin, că ar exista o legătură între testamentul domnului Holland şi asasinarea judecătorului Dukinfield?” „Da”, spuse procurorul comitatului. „Şi voi susţine chiar mai mult decât atât.” Juraţii şi cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Numai bătrânul negru şi vărul nu se uitau la el. În ultima săptămână negrul părea că-mbătrânise cu cincizeci de ani. Intrase în slujbă o dată cu judecătorul; asta se întâmplase pentru simplul motiv că era în serviciul familiei judecătorului, deşi până în după-amiaza aceea de acum o săptămână părea să fie mai tânăr decât el cu patruzeci de ani - un om sfrijit, pierdut în redingota lui largă, care ajungea la palatul de justiţie cu zece minute înaintea judecătorului, deschidea biroul, mătura, ştergea praful de pe birou fără să clintească vreun lucru de pe el, făcând toate acestea cu o neglijenţă îndemânatică, rod al unei practici de şaptesprezece ani, şi după aceea se îndrepta spre scaunul dres cu sârmă de pe coridor şi se-aşeza să doarmă. De fapt părea să doarmă. (Singura cale de acces la biroul judecătorului, în afară de cea obişnuită, era o scară îngustă, secretă, care cobora din sala tribunalului, fiind folosită numai în timpul şedinţelor de către preşedintele tribunalului, care şi în acest caz trebuia să treacă prin coridor, cam la vreo opt picioare distanţă de scaunul negrului, sau dacă nu, să ajungă pe coridor şi acolo unde coridorul cotea în unghi drept sub singura fereastră din birou, să se caţăre şi să intre pe această fereastră). Fiindcă nici un bărbat şi nici o femeie nu trecuse vreodată pe lângă scaun fără să vadă pleoapele zbârcite ale celui care-l ocupa ridicându-se instantaneu deasupra ochilor cafenii decoloraţi, de om tare bătrân. Câteodată ne opream să vorbim cu el şi-l ascultam cum repeta, stâlcind-o, frazeologia legală, bombastică şi fără de sens, care se prinsese de el fără să-şi dea seama, ca microbii unei boli, şi pe care o reproducea cu o solemnitate profesională, ceea ce făcea ca mulţi dintre noi să-l ascultăm şi pe judecător cu un afectuos amuzament. Totuşi era un om bătrân; câteodată uita cum ne cheamă şi ne lua pe unii drept alţii, şi încurcându-ne între noi şi generaţiile din care făceam parte i se-ntâmpla să se trezească din moţăială şi să se adreseze unor oameni care nu erau acolo, care muriseră de mult. Totuşi nimeni nu trecuse vreodată pe lângă el fără ca negrul să nu-l observe. Ceilalţi inşi din sală se uitau cu atenţie la Stevens - juraţii din jurul mesei, cei doi fraţi care şedeau la cele două capete ale băncii, cu feţele lor vultureşti, identice şi întunecate, cu braţele încrucişate în acelaşi fel. „Susţii că asasinul judecătorului Dukinfield se află în această sală?” întrebă primul jurat. Procurorul comitatului se uită spre feţele celor care-l priveau. „Voi susţine mai mult decât atât”, zise el. „Vei susţine?” zise Anselm, cel mai tânăr dintre gemeni. Şedea singur la capătul băncii - între el şi fratele lui cu care nu vorbise de cincisprezece ani era toată lungimea băncii - şi se uita ţintă la Stevens cu o privire mânioasă şi rea. „Da”, spuse Stevens. Stătea în picioare la celălalt capăt al mesei. Incepu să vorbească, fără să se uite la cineva anume, vorbind pe un ton degajat, ca şi cum ne-ar fi povestit nişte anecdote, spunându-ne ceea ce ştiam mai demult şi adresându-se din când în când lui Virginius pentru a-şi întări spusele. Vorbea despre tânărul Anse şi tatăl lui. Tonul pe care vorbea era amabil, plăcut, avea aerul că pledează în favoarea celui în viaţă, spunând cum tânărul Anse plecase de acasă mânios, plin de o mânie firească dat fiind felul în care se purta tatăl lui cu acel pământ care fusese al mamei sale şi din care jumătate trebuia să-i revină de drept la majorat. Vorbea pe un ton normal, deschis, aparent de dreptate; cel mult arătând o oarecare simpatie pentru Anselm junior. Asta era. Din cauza acestei aparente parţialităţi, acestei aparente linguşiri, începu să se contureze o imagine a tânărului Anse care-l condamna pentru ceva ce nu ne apărea prea clar atunci, îl condamna tocmai din cauza acestei dorinţe de dreptate şi a dragostei sale pentru mama lui moartă, deformată de violenţa pe care o moştenise tocmai de la omul care-l nedreptăţise. ŞI cei doi fraţi şezând acolo, despărțiți prin lungimea acelei tăblii de lemn, netedă de atâta frecat, cel mai mic aruncându-i lui Stevens nişte priviri pline de o mânie stăpânită, cel mai mare uitându-se la fel de atent, dar cu o expresie de nepătruns. Stevens povestea cum tânărul Anse plecase, furios, şi cum, un an mai târziu, Virginius, cel liniştit, cel calm, cel care încercase de multe ori să păstreze pacea între ei, fu izgonit la rândul lui. Şi din nou schiţă un tablou limpede şi net al celor doi fraţi despărțiți, nu de tatăl lor, în viaţă, ci de ceea ce moştenise fiecare de la el; aceşti fraţi născuţi împreună, crescuţi împreună pe aceste pământuri care nu erau numai de drept ale lor, dar şi în care odihneau oasele mamei lor. „lată-i deci, privind din depărtare acest pământ fertil căzut în paragină, casa în care s-au născut şi în care se născuse mama lor, dărăpănându-se din cauza unui bătrân smintit care, după ce-i alungase şi nu le mai putea face nimic altceva, încercase în cele din urmă să-i facă să-l piardă cu totul, lăsându-l să fie scos în vânzare pentru neplata impozitelor. Dar cineva îi dejucă intenţiile, cineva de ajuns de prevăzător şi de ajuns de stăpân pe sine ca să- şi păstreze doar pentru el ceea ce nu-l privea decât pe el atâta vreme cât impozitele erau plătite. Aşa că nu le rămânea decât să aştepte ca bătrânul să moară. Oricum era bătrân şi chiar dacă ar fi fost tânăr, aşteptarea n-ar fi fost prea grea pentru un om stăpân pe sine, chiar dacă n-ar fi cunoscut cuprinsul testamentului lui Holland. Totuşi această aşteptare n-ar fi fost tot atât de uşoară pentru un om iute şi violent, mai ales dacă acest om violent s-ar fi întâmplat să cunoască sau să bănuie care e cuprinsul testamentului şi ar fi fost convins, ba mai mult, ar fi ştiut sigur că a fost nedreptăţit în chip irevocabil; că a fost jefuit de drepturile sale civile şi de bunul său renume prin acţiunile unui om care-i luase totul şi-l lipsise de cei mai frumoşi ani din viaţă, făcându-l să fugă dintre oameni şi să trăiască asemeni unui pustnic într-o cabană. Un asemenea om n-ar fi avut nici răgazul şi nici dorinţa să se mai frământe dacă să aştepte sau nu.” Cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Ai fi zis - în afara ochilor lui Anselm - că-s două statui tăiate în piatră. Stevens vorbea liniştit şi nu se uita la nimeni anume. Fusese procuror aproape cam tot atâta timp cât fusese judecătorul Dukinfield preşedinte de tribunal. Îşi luase diploma la Harvard“; era un bărbat deşelat, cu o chică ciufulită de păr cenuşiu ca fierul, capabil să poarte discuţii despre Einstein cu profesori universitari şi care-şi petrecea după-amieze întregi printre oamenii ce stăteau cinchiţi sprijinindu-se de zidurile prăvăliilor, vorbindu-le pe limba lor. Acestea erau „recreaţiile” lui, aşa le numea el. Şi apoi, veni vremea ca tatăl să moară, ceea ce putea şti orice om cu cap şi cu oarecare prevedere. Şi testamentul fu înaintat spre validare; şi chiar oamenii din regiunea de dealuri aflară ce cuprindea, auziră că, în cele din urmă, acest pământ lăsat în paragină avea să aparţină t Cel mai vechi colegiu particular din cadrul învăţământului universitar din S.U.A.; fondat în anul 1639 de John Harvard (1607-1638). proprietarului lui de drept. Sau proprietarilor, deoarece Anse Holland ştie tot atât de bine ca şi noi că Virge nu va primi acum mai mult decât cuvenita lui jumătate, indiferent ce spune testamentul, mai mult decât ar fi avut când tatăl lui i-ar fi dat posibilitatea să aibă. Anse ştie acest lucru deoarece ştie că şi el ar face la fel - i-ar da lui Virge jumătatea sa - dacă ar fi Virge. Fiindcă amândoi sunt fiii lui Anselm Holland, dar şi ai Corneliei Mardis. Dar chiar dacă Anse nu ştia, nu credea asta, ştia totuşi că pământul care fusese al mamei sale şi în care odihneau oasele ei avea să fie acuma bine îngrijit. Şi poate că în noaptea aceea când a auzit că tatăl său a murit, poate pentru prima dată de pe vremea când era copil, poate chiar şi mai înainte ca mama lui să fi murit, când venea seara sus şi se uita în camera unde dormea şi apoi pleca, poate pentru prima dată, de atunci. Anse dormi. Pentru că, vă daţi seama, în clipa aceea totul fusese răzbunat: umilinţele, nedreptatea, onoarea pierdută, pata închisorii - totul se risipise ca un vis. Acum trebuiau uitate toate, pentru că totul era cum trebuie. Totuşi, vă daţi seama, se obişnuise să ducă o viaţă de pustnic, să fie singur; după atâta vreme nu se mai putea schimba. Se simţea mai bine acolo, în singurătatea lui. Şi acum ştia că totul trecuse ca un vis rău, şi că pământul, pământul mamei sale, moştenirea şi lăcaşul ei de veci, era în mâinile unui om în care putea să aibă şi avea încredere, chiar dacă nu vorbea cu el. Inţelegeţi? Ne uitam la el, aşezaţi în jurul biroului care nu fusese clintit de la locul lui din ziua morţii judecătorului Dukinfield. Pe birou se mai aflau încă lucrurile pe care, dimpreună cu ţeava pistolului, judecătorul le văzuse pentru ultima oară pe acest pământ, şi pe care le ştiam de ani de zile - hârtiile, călimara pătată de cerneală, tocul bont la care ţinea judecătorul atât de mult, şi cutia mică de bronz, prespapier- ul lui inutil. La cele două capete ale băncii de lemn, cei doi gemeni se uitau atenţi şi nemişcaţi la Stevens. „Nu”, zise primul jurat, „nu înţelegem nimic. Unde vrei să ajungi? Care-i legătura dintre toate aceste lucruri şi asasinarea judecătorului Dukinfield?” „lată care-i”, zise Stevens. „Judecătorul Dukinfield se ocupa cu validarea testamentului când a fost ucis. Testamentul era de ajuns de ciudat, din partea domnului Holland nu te puteai aştepta la altceva. Totuşi era făcut aşa cum trebuie, moştenitorii sunt mulţumiţi; ştim cu toţii că în clipa în care Anse ar vrea, jumătate din pământ ar fi al lui. Aşa că testamentul e făcut cum trebuie. Validarea lui ar fi trebuit să fie o simplă formalitate. Totuşi. În momentul în care judecătorul Dukinfield murea se împlineau mai mult de paisprezece zile de când tot amâna această validare. Aşa că omul care credea că tot ce are de făcut e să aştepte...” „Care om?” zise primul jurat. „O clipă”, spuse Stevens. „Tot ce avea de făcut omul acela era să aştepte. Dar nu aşteptarea îl chinuia, pe el care aşteptase oricum cincisprezece ani. Nu despre asta era vorba. Era vorba de altceva, de un lucru pe care-l află (sau şi-l aminti) când era prea târziu, un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l uite; fiindcă e un om abil, un om stăpân pe sine şi prevăzător; de ajuns de stăpân pe sine ca să-şi aştepte norocul cincisprezece ani, şi de ajuns de prevăzător ca să prevadă orice piedică, în afară de una singură: propria lui memorie. Şi când fu prea târziu, îşi aduse aminte că mai există un om care ştie ceea ce uitase el. Şi acel om care ştia ce uitase el era judecătorul Dukinfield. Şi acel lucru pe care-l ştia era că acel cal nu-l putea ucide pe domnul Holland.” Când tăcu, în birou se făcu o linişte deplină. Juraţii şedeau tăcuţi în jurul mesei şi se uitau la Stevens. Anselm se întoarse cu plivirile pline de o furie stăpânită către fratele său şi apoi, aplecându-se puţin înainte, se uită din nou la Stevens. Virginius nu se clinti; expresia feţei lui, atentă şi gravă, rămase neschimbată. Între el şi perete şedea vărul său. Mâinile i se odihneau pe genunchi şi stătea cu capul uşor înclinat de parcă ar fi fost în biserică. Ştiam despre el că e un fel de predicator ambulant, şi că din când în când aduna câte un tabun de mârţoage, cai şi catări, şi le ducea cine ştie unde ca să le vândă sau să le schimbe pe cine ştie ce. Căci era un om puţin comunicativ care în relaţiile lui cu ceilalţi vădea o sfială şi o lipsă de încredere atât de chinuitoare încât ţi se făcea milă, mila aceea amestecată cu silă pe care o încerci faţă de un vierme strivit, şi-ţi era teamă să nu-l chinui cumva, făcându-l să-ţi răspundă „da” sau „nu” la vreo întrebare pe care i-o puneai. Se spunea însă că duminica, în amvonul bisericilor de ţară devenea un alt om, se schimba: iar glasul lui răsuna clar, patetic şi sigur, contrastând cu firea şi înfăţişarea lui. „Şi acuma”, spuse Stevens, „închipuiţi-vă această aşteptare, omul acela ştiind ce avea să se întâmple înainte de a se întâmpla ceva, ştiind în cele din urmă de ce nu se întâmplă nimic, de ce nimeni şi nici el nu mai ştia nimic de soarta testamentului acela predat judecătorului Dukinfield, asta pentru că uitase un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l uite. Că judecătorul Dukinfield ştia că nu domnul Holland era omul care bătuse calul acela. Ştia că judecătorul Dukinfield ştie că omul care a dat în calul acela cu ciomagul şi i-a lăsat urme pe crupă era omul care l-a ucis mai întâi pe domnul Holland şi după aceea i-a băgat piciorul în scară şi a lovit calul ca s-o ia la goană. Dar calul n-a luat-o la goană, ştia lucrul acesta de mulţi ani, dar îl uitase. Fiindcă, odată, pe vremea când nu era decât un mânz crud, animalul fusese bătut atât de crunt încât, de atunci, numai la vederea unei nuieluşe în mâna călăreţului se trântea la pământ, ceea ce domnul Holland ştia şi ceea ce ştiau toţi cei din preajma familiei lui Holland. Aşadar, calul se trânti peste trupul domnului Holland. Dar şi asta era bine, la început; asta cădea foarte bine. Şi aşa şi gândi omul în prima săptămână sau în zilele următoare crimei, noaptea, în pat, aşteptând, el care aşteptase până atunci cincisprezece ani. Deoarece, chiar şi atunci, când era prea târziu şi-şi dăduse seama că a făcut o greşeală, nici atunci nu-şi aminti ce n-ar fi trebuit să uite niciodată. Şi după aceea îşi aminti şi asta, dar era prea târziu; cadavrul fusese găsit şi urmele loviturilor fuseseră observate pe crupa calului şi era prea târziu ca să le mai facă să dispară. De pe crupa calului ar fi dispărut ele, oricum, cu timpul. Dar ca să le înlăture din amintirea oamenilor nu se putea folosi decât de un singur mijloc. Închipuiţi-vă cum arăta atunci, groaza, umilinţa, sentimentul lui că a fost înşelat de un lucru pe care nu se putea răzbuna; dorinţa lui turbată de a întoarce timpul înapoi doar pentru un minut, ca să desfacă sau să facă ce nu făcuse când era prea târziu. Fiindcă ultimul lucru pe care şi-l aminti când era prea târziu fu că domnul Holland cumpărase calul de la judecătorul Dukinfield, omul care şedea aici la masa asta, având a se pronunţa asupra validității unui testament care lăsa moştenitorilor două mii de acri din cel mai bun pământ din comitat. Şi aşteptă, neavând decât un singur mijloc ca să înlăture urmele lăsate de bâtă, şi nu se întâmplă nimic. Şi nu se întâmplă nimic şi el ştia de ce. Şi aşteptă cât avu curajul s-aştepte, până se convinse că era în joc un lucru mult mai important decât cele câteva pogoane sau brazde de pământ. Aşa că, spuneţi-mi, ce-i mai rămânea de făcut dacă nu ce-a făcut?” Abia termină ce avusese de spus, că Anse şi interveni. Glasul lui era aspru, colţuros. „Te-nşeli”, zise el. Ca un singur om ne întoarserăm spre el; şedea la marginea băncii, cu bocancii plini de noroi şi cu salopeta aceea uzată pe el, fulgerându-l cu privirea pe Stevens; chiar şi Virginius se întoarse şi se uită o clipă la el. Numai vărul şi negrul rămaseră imobili. Aveau aerul că nu-i interesează ce se întâmplă. „Cum mă-nşel?” întrebă Stevens. _ Anselm nu-i răspunse. |! fulgeră cu privirea pe Stevens. „Virginius va căpăta pământul chiar dacă a... a...?” „Chiar dacă ce?” „Dacă el... a...” „Vrei să spui dacă tatăl tău?... Dacă a murit de moarte naturală sau dacă a fost ucis?” „Da”, spuse Anselm. „Da. Pământul vă revine vouă, ţie şi lui Virge, indiferent dacă testamentul e valabil sau nu, fireşte, cu condiţia ca Virge să-l împartă cu tine în cazul în care testamentul e valabil. Omul care l-a omorât pe tatăl tău nu era însă sigur de acest lucru şi nu îndrăznea să întrebe dacă e aşa căci el nu voia să fie aşa. El voia ca Virge să capete totul. De aceea voia el ca testamentul să fie valabil.” „Te-nşeli”, zise Anselm cu glasul aspru şi colţuros. „Eu l- am omorât. Dar nu din cauza fermei aceleia blestemate. Şi acuma trimiteţi după şerif.” Şi atunci, Stevens se uită lung la obrazul furios al lui Anselm şi zise calm: „Şi eu îţi spun, Anse, că te-nşeli.” După aceste cuvinte, cei care eram acolo martori şi spectatori la tot ce se-ntâmpla am rămas o vreme ca năuciţi, de parcă totul ar fi fost ca într-un vis în care ştii dinainte ce are să urmeze, dar în acelaşi timp eşti conştient că totul n-are nici o importanţă deoarece oricum te vei trezi curând. Eram parcă proiectaţi în afara timpului şi observam tot ce se-ntâmplă de undeva din afară; din afară şi totuşi de dincolo de timp din chiar acea primă clipă când ne-am uitat din nou la Anselm de parcă nu l-am mai fi văzut până atunci. Se auzi un zgomot, un suspin slab, înăbuşit, probabil de uşurare - cam aşa părea. Ne gândeam, poate cu toţii, cum ia sfârşit odată coşmarul lui Anse; şi parcă ne-am fi pomenit zvârliţi şi noi deodată cu ani în urmă în vremea în care, prunc fiind, stătea culcat în patul lui şi mama, despre care se spunea că-l prefera, a cărei moştenire o pierduse şi chiar al cărei loc de veşnică odihnă a sărmanelor ei rămăşiţe pământeşti fusese profanat, venea să-l privească o clipă înainte de a pleca iar. Era tare departe vremea aceea, deşi gândul te ducea de-a dreptul într-acolo. Şi oricât de drept era drumul într-acolo, copilul care stătea culcat, neştiutor, în patul acela pierise pe acest drum, aşa cum se întâmplă, trebuie şi se va întâmpla întotdeauna cu noi toţi; copilul acela era mort, la fel ca oricare din neamurile lui îngropate în dumbrava aceea de cedri pângărită, şi pe bărbatul la care ne uitam îl priveam pe deasupra prăpastiei de netrecut, cu milă poate, dar fără a-l ierta. Sensul cuvintelor lui Stevens ni se dezvălui de aceea aproape tot atât de târziu ca şi lui Anse; Stevens trebui să repete: „lar eu îţi spun, Anse, că te-nşeli.” „Ce?” zise Anse. Apoi se mişcă. Nu se ridică şi totuşi avurăm impresia că a făcut o mişcare bruscă şi furioasă înainte. „Eşti un mincinos, eşti...” „Te-nşeli, Anse. Tu nu ţi-ai omorât tatăl. Omul care l-a ucis pe tatăl tău e omul care a fost în stare să premediteze şi să săvârşească uciderea bătrânului care şedea aici, la acest birou, în fiecare zi, zi de zi, până când venea un negru bătrân şi-l trezea şi-i spunea că e vremea să se ducă acasă - un om care n-a făcut nimănui, bărbat, femeie sau copil, decât bine, convins fiind că Dumnezeu îl vede. Nu tu l-ai omorât pe tatăl tău. Tu i-ai cerut ce ai crezut că ţi se cuvine, şi când n-a vrut să-ţi dea nimic, l-ai lăsat şi-ai plecat şi nu i-ai mai vorbit niciodată. Ai auzit că lasă pământul în paragină dar n-ai făcut nimic, fiindcă pământul era pentru tine «ferma aceea blestemată». N-ai făcut nimic până în ziua în care ai auzit că un bătrân smintit se apucase să dezgroape morţii de-un sânge cu maică-ta şi cu tine. Atunci, şi numai atunci, ai venit la el să protestezi. Dar tu nu erai omul care să protesteze şi nici el omul care să te asculte. Avea puşca de vânătoare în mână, dar n-aş crede că ai dat o prea mare atenţie puştii. Imi închipui că pur şi simplu i-ai smuls-o din mână şi l-ai pălmuit cu mâna goală şi l-ai lăsat acolo, pe jos, la picioarele calului; credeai poate că e mort. Şi, după ce-ai plecat, a trecut cineva din întâmplare pe-acolo şi a dat de el; poate că acest cineva stătea acolo de la început şi pândea. Cineva care voia şi el ca bătrânul să moară; dar nu din pricina furiei sau a jignirii, ci din calcul. Gândindu-se poate să câştige ceva. Aşadar trecu pe acolo şi găsi lucrurile cum le lăsaseşi tu şi le termină: agăţă piciorul tatălui tău în scara şeii şi lovi calul încercând să-l facă să o ia la goană ca totul să pară firesc, uitând în grabă ce n-ar fi trebuit să uite. Dar n-ai fost tu acela. Pentru că tu te-ai întors acasă şi când ai auzit ce s-a descoperit în crângul acela n-ai zis un cuvânt. Pentru că la vremea aceea te gândeai la un lucru pe care nu ţi-l spuneai nici ţie însuţi. Şi când ai aflat care era cuprinsul testamentului, ai crezut că ştii. Şi te-ai bucurat. Pentru că trăiseşi singur până la vremea în care şi tinereţea şi poftele te părăsiseră; acum voiai doar să trăieşti în linişte şi rămăşiţele pământeşti ale mamei tale să nu fie tulburate. Şi ce ar mai fi însemnat pentru tine, un om lipsit de drepturi şi cu un nume pătat, pământul şi consideraţia oamenilor?” Ascultam, fără să ne clintim, glasul lui Stevens care răsuna înăbuşit în camera aceea mică, unde aerul nu se mişca deloc, unde nu trecea nici un curent, încăperea fiind situată sub zidul protector al palatului de justiţie. „Nu, Anse, nu tu l-ai ucis pe tatăl tău şi nici pe judecătorul Dukinfield. Căci dacă omul care l-a ucis pe tatăl tău şi-ar fi adus aminte la vreme că judecătorul Dukinfield a fost cândva stăpânul calului acela, judecătorul Dukinfield ar mai fi fost şi astăzi în viaţă.” Răsuflam în linişte, stând în jurul mesei la care judecătorul Dukinfield şezuse în clipa în care ridicând privirea văzuse ţeava pistolului îndreptată spre el. Nimic din ce se aflase atunci pe masă nu fusese clintit de la locul lui. Toate rămăseseră la locul lor: hârtiile, condeiele, călimara, mica şi ciudat cizelată cutie de bronz pe care fiica sa i-o adusese din Europa acum doisprezece ani - în ce scop, nici ea nici judecătorul n-ar fi ştiut s-o spună, întrucât cutia putea fi folosită doar la păstrarea sărurilor pentru baie sau a tutunului, iar judecătorul nici nu fuma şi nici nu întrebuința săruri - şi pe care el o ţinuse ca un prespapier, şi acesta inutil într-o cameră unde nu trecea nici un curent de aer. El însă o ţinea acolo, pe birou şi toţi îl văzuserăm jucându-se cu ea în timp ce vorbea, deschizând capacul cu resort şi uitându-se cum se închide pe neaşteptate la cea mai mică atingere. Acuma, când mă gândesc la toate acestea, îmi dau seama că restul dezbaterilor n-ar fi trebuit să dureze chiar atât de mult. Acuma mi se pare că ar fi trebuit să ştim de la început despre ce e vorba; încă şi acum mi se pare că încerc acest sentiment de dezgust neînduplecat, care, mai la urma urmei, ţine loc de milă, ca atunci când vezi o omidă prinsă într-un ac cu gămălie, când ţi se face greață - şi totuşi, în lipsă de altceva, te serveşti de palma desfăcută gândindu-te: „Hai. Striveşte-o. Zdrobeşte-o. Termină odată cu ea.” Dar nu acesta era şi planul lui Stevens. Pentru că avea un plan, şi mai târziu ne-am dat seama că, deoarece nu putea dovedi vinovăția acuzatului, voia ca omul să se dea singur de gol. Acest mod de a acţiona nu era corect; mai târziu i-am şi spus-o. („A, zise el. Dar dreptatea oare nu e întotdeauna incorectă? Nu e alcătuită, într-o măsură mai mică sau mai mare, din nedreptate, noroc şi din prostie?”) În orice caz, atunci nu ne dădeam încă seama ce urmăreşte, când începu să vorbească din nou pe tonul acela degajat, ca şi când ne-ar fi povestit nişte anecdote, cu mâna, acum, sprijinită pe capacul cutiei de bronz. Oamenii se lasă adesea influenţaţi de idei preconcepute. Nu faptele sau realităţile ne uimesc, ci dezvăluirea neaşteptată a ceea ce ar fi trebuit să ştim dacă n-am fi fost atât de preocupaţi să credem ceea ce descoperim mai târziu că am luat drept adevăr, din nici un alt motiv decât acela că s-a întâmplat să credem aşa în clipa aceea. Vorbea din nou despre fumat, spunând că nimănui nu-i place să fumeze decât atunci când începe a crede că asta îi face rău şi că nefumătorii se lipsesc de una din cele mai mari plăceri din viaţa oricărui om cu minte: conştiinţa că te laşi pradă unui viciu care nu-ţi poate dăuna decât ţie însuţi. „Fumezi, Anse?” zise el. „Nu”, răspunse Anse. „Nici tu nu fumezi, nu-i aşa, Virge?” „Nu” zise Virginius. „Nici unul din noi n-a fumat niciodată, nici tata, nici Anse, nici eu. Cred că am moştenit trăsătura asta.” „O trăsătură de familie”, zise Stevens. „Dar cum e cu cei din familia mamei tale? Şi cu cei din partea voastră, Granby?” Vărul se uită la Stevens, cât ai clipi din ochi. Fără să se fi mişcat, păru că se frământă în costumul lui ieftin, dar curat, din doc. „Nu, domnule. N-am acest obicei.” „Desigur, pentru că eşti predicator”, zise Stevens. Vărul tăcu şi se uită din nou la Stevens, cu faţa lui blândă, dar deznădâăjduit de umilă. „Eu”, continuă Stevens, „am fumat dintotdeauna. Dintotdeauna din clipa în care, pe la paisprezece ani, tutunul a încetat să-mi facă greață. E mult de atunci, de ajuns de mult ca să fi devenit mofturos în privinţa tutunului. Şi în ciuda psihologilor şi a tutunului de fabrică, cei mai mulţi dintre fumători aşa sunt. Sau, cine ştie, poate că numai ţigările sunt fabricate la maşină Sau poate că par aşa celor care nu se pricep, nefumătorilor. Şi- ntr-adevăr, am observat că nefumătorii o fac pe experţii când vine vorba de tutun, aşa cum şi noi, ceilalţi, o facem pe atotştiutorii când e vorba de un lucru pe care nu-l folosim şi cu care nu suntem obişnuiţi, oamenii fiind, precum se ştie, călăuziţi de ideile lor pre- (sau prost) concepute. Să luăm, de pildă, un om care vinde ţigări deşi nu fumează şi care, de după tejgheaua lui, se uită cum, client după client, desface fiecare pachetul şi-şi aprinde o ţigară. Întrebaţi-l dacă toate sorturile de tutun au acelaşi miros, dacă poate deosebi un sort de celălalt după miros. Sau poate că intervin forma şi culoarea pachetului. Căci nici psihologii n-au precizat încă unde se opreşte văzul şi unde începe mirosul, sau unde se opreşte auzul şi unde începe văzul. Lucru pe care ni-l poate spune oricare avocat.” Primul jurat îl întrerupse iar. Îl ascultaserăm pe Stevens fără să dăm vreun semn de nerăbdare, dar cred că eram cu toţii de părere că una era să-l zăpăceşti pe criminal, şi alta era să faci acest lucru cu juriul. „Toate aceste cercetări trebuiau să fi fost făcute înainte de a ne fi adunat aici”, zise primul jurat. „Chiar dacă ar fi vorba de o depoziţie, la ce bun ai mai face-o dacă persoana ucigaşului nu e în mâinile noastre? Presupunerile sunt destul de bune dacă...” „Bine”, zise Stevens. „Să-mi daţi voie să mai fac câteva presupuneri şi dacă o să vi se pară că nu progresez, să mă- ntrerupeţi, iar eu mă voi opri şi voi proceda aşa cum veţi dori. Am impresia că o să-mi spuneţi mai întâi că-mi iau cam prea multe libertăţi chiar şi în materie de presupuneri. Dar l-am găsit pe judecătorul Dukinfield mort, împuşcat între ochi, aici, pe scaunul acesta din spatele mesei. Asta nu e o presupunere. Şi moş Job şedea cât era ziua de lungă pe acest scaun în coridor şi oricine intra în această cameră (în afară de cazul în care ar fi folosit scara secretă şi ar fi intrat pe fereastră) trebuia să treacă pe lângă el la o distanţă de opt picioare. Şi după cum se ştie, nimeni nu a putut trece pe lângă moş Job, în aceşti şaptesprezece ani, fără să fi fost văzut de către bătrân. Asta nu e o presupunere. „Atunci, ce presupui?” Stevens începu să vorbească însă iar despre tutun şi despre fumat. „Săptămâna trecută am trecut pe la prăvălia lui West să-mi cumpăr nişte ţigări şi omul mi-a povestit de un individ care era şi el mofturos în privinţa ţigărilor. Căutându-mi marca de ţigări în raft, dădu peste un pachet şi mi-l întinse. Pachetul era prăfuit, mototolit, ca şi cum l-ar fi avut de multă vreme şi-mi spuse că un comis-voiajor îi lăsase două pachete, acum vreo câţiva ani. «Ai fumat ţigări din astea vreodată?» îmi zise el. «Nu», i-am zis. «Astea trebuie să fie ţigări de la oraş.» Şi atunci îmi spuse că vânduse celălalt pachet, chiar în ziua aceea. Şedea după tejghea şi-şi luase ziarul să se uite prin el, mai citind, mai uitându-se prin prăvălie, căci vânzătorul plecase să prânzească. Şi-mi spunea că nu l-a văzut şi nu l-a auzit pe omul acela decât în clipa în care şi-a ridicat privirea de pe ziar şi omul era în faţa lui, atât de aproape, încât a şi tresărit. Un om scund, îmbrăcat orăşeneşte, zicea West, care-i ceru un fel de ţigări de care West nu auzise niciodată. «N-am marca asta», spuse West. «Nu ţin aşa ceva. » «De ce?» întrebă omul. «Fiindcă nu se vând», zise West. Şi mi-l descrise pe omul acela îmbrăcat orăşeneşte, cu obrazul lui ras, asemănător cu acela al unei păpuşi de ceară, cu ochii lui care-l priveau calmi şi cu glasul lui liniştit. Şi atunci, spuse West, se uită mai atent la ochii omului şi-şi cobori privirea spre nările lui şi-şi dădu seama ce nu mergea. Omul era, în momentul acela, drogat până peste poate. «Nimeni nu-mi cere asemenea ţigări», zise West. «Dar eu ce fac acum?» zise omul. „Incerc să-ţi plasez hârtie de omorât muşte?» Apoi omul cumpără celălalt pachet şi plecă. West îmi spuse că era furios şi-l treceau năduşelile de parcă i-ar fi venit să vomite. Şi-mi mai spuse: «Dacă aş vrea să săvârşesc vreo ticăloşie şi mi-ar fi frică, ştii ce-aş face? l-aş da individului acela vreo zece dolari şi i-aş spune ce trebuie să facă şi l-aş ruga să nu-mi mai vorbească niciodată. Când a plecat, asta a fost ce-am simţit. Parcă-mi venea să vomit.»” Stevens ne învălui într-o privire pătrunzătoare şi se opri o clipă. Nu-l pierdeam din ochi. „Omul acela de la oraş venise la noi cu maşina, un roadster” mare. Omul acela de la oraş, care nu mai avea ţigările pe care le fuma de obicei.” Se opri iar, şi-şi întoarse încet capul, privindu-l pe Virginius Holland. Vreme de aproape un minut, aşa ni se păru nouă, se uitară lung unul la celălalt. „Şi un negru mi-a spus că maşina aceea mare a fost garată în noaptea dinaintea zilei în care a fost ucis judecătorul Dukinfield în garajul lui Virginius Holland.” Şi iar îi văzurăm pe cei doi uitându-se lung unul la celălalt, ca şi mai înainte. Stevens vorbea acum liniştit, meditativ, aproape visător. „Cineva încercase să-l oprească să vină la noi cu maşina aceea, cu maşina aceea mare pe care oricine-ar fi văzut-o o dată n-ar fi uitat-o şi ar fi recunoscut-o. Poate că acest cineva voise să-i interzică să vină cu ea, îl ameninţase. Numai că omul căruia doctorul West îi vânduse ţigările, acela nu se prea temea de orice ameninţare.” „Cineva, adică eu, asta vrei să zici”, spuse Virginius. Nu- şi întoarse capul şi continuă să-l privească ţintă pe Stevens. Anselm însă se mişcă. Îşi întoarse capul şi aruncă o privire rapidă spre fratele său. Se lăsase o tăcere deplină, totuşi, când vărul începu să vorbească nu izbutirăm să-l auzim sau să înţelegem dintr-o dată ce spune; de când intraserăm în încăperea aceea şi Stevens încuiase uşa cu cheia nu vorbise decât o dată. Glasul îi era stins; din nou şi fără să se fi mişcat, ni se păru că se frământă stânjenit în hainele acelea ale lui. Vorbea cu acea sfială umilă, cu acea dorinţă chinuitoare de a trece neobservat pe care i-o cunoşteam cu toţii. „Individul despre care vorbiţi a venit la mine”, zise Dodge. „A venit să stea de vorbă cu mine. A oprit în faţa casei pe înserat şi mi-a zis că e în căutare de cai din ăştia mărunți, buni pentru jocul acela... de...” „Polo?” zise Stevens. Vărul nu se uitase la nimeni cât 5 Automobil sport, cu două locuri. vorbise, părea că se adresează mâinilor lui pe care şi le mişca încetişor pe genunchi. „Da, domnule, Virginius era de faţă. Am vorbit despre cai. A doua zi, dimineaţa, a plecat mai departe cu maşina. N-aveam ce-i trebuia lui. Nu ştiu nici de unde a venit şi nici unde s-a dus.” „Şi nici dacă a venit să vadă pe altcineva”, zise Stevens. „Şi nici ce voia să mai facă pe-aici. Nici asta nu poţi spune.” Dodge nu răspunse. Nici nu era nevoie. Se refugiase iar la adăpostul umilinţei lui, ca o biată sălbăticiune în vizuina ei. „Asta-i ce presupun eu”, zise Stevens. Şi atunci ar fi trebuit să ne dăm seama. Era limpede, limpede ca lumina zilei. Ar fi trebuit să simţim, să ne dăm seama că era în încăperea aceea cineva care simţea ceea ce Stevens numise groaza, umilinţa, dorinţa aceea turbată de a întoarce timpul înapoi doar pentru o clipă, ca să dezică, ca să desfacă... Dar poate că acel cineva nu simţise încă şocul, nu simţise încă lovitura, aşa cum timp de o secundă sau două nu-ţi dai seama că ai fost împuşcat. Și deodată se auzi glasul aspru al lui Virge: „Şi cum poţi dovedi toate acestea?” „Să dovedesc ce?” zise Stevens. Din nou se uitară unul la celălalt, cu o căutătură aspră şi stăpânită, ca doi boxeri. Nu ca doi spadasini, ci ca doi boxeri, sau cel puţin ca într-un duel cu pistolul. „Cine-a fost cel care l-a tocmit pe bruta aceea, pe ucigaşul acela venit de la Memphis? Asta nu trebuie s-o mai dovedesc. A spus el cine. La întoarcere spre Memphis, a călcat un copil, la Battenburg (era încă drogat; probabil că mai luase o doză când şi-a terminat treaba aici) şi l-au prins şi l-au închis şi când efectul stupefiantului a încetat să mai acţioneze asupra lui a spus acolo, în celula aceea a închisorii, zbătându-se şi arătându-şi colții, după ce-i luaseră pistolul cu amortizor, unde a fost şi cu cine a vorbit.” „Aha”, făcu Virginius. „Asta-i foarte bine. Atunci tot ce ar mai trebui să dovedeşti e că în ziua aceea a fost în încăperea asta. Şi asta cum o poţi dovedi? O să-i mai dai încă un dolar negrului acela bătrân, ca să-şi aducă aminte cum a fost?” Stevens stătea în picioare, la celălalt capăt al mesei şi parcă nici nu-l auzise. Stătea acolo, între cele două şiruri de oameni şi, vorbind, luase cutia de bronz în mână, întorcând- o, uitându-se la ea, continuând să vorbească pe tonul acela degajat. „Cunoaşteţi cu toţii ce însuşiri deosebite are camera asta. Prin ea nu trece niciodată nici un curent de aer. Şi atunci când se fumează aici sâmbătă, să zicem, fumul rămâne în încăpere până luni dimineaţă, când moş Job deschide uşa şi-l găseşte culcat pe lângă brâul de perete, ca să zic aşa, ca un dulău adormit. Aţi observat cu toţii treaba asta.” Stăteam acuma cu trupul puţin aplecat înainte, ca şi Anse, fără a-l pierde o clipă din ochi pe Stevens. „Da”, zise primul jurat. „Am observat asta.” „Da”, zise Stevens calm, cu aceeaşi expresie de parcă n- ar fi auzit ce i se spune, întorcând cutia pe care o ţinea în mână pe o faţă şi pe cealaltă. „M-aţi întrebat ce presupun eu că s-a întâmplat? lată ce zic eu, presupunerea mea are însă în vedere un om care se pricepe să facă treburi de astea - un om în stare să se apropie de un negustor care stă după tejghea şi citeşte ziarul cu un ochi şi cu celălalt se uită prin prăvălie să vadă dacă nu i-a venit vreun client -, înainte ca negustorul să-şi dea seama măcar că e acolo. Un om de la oraş, care a stăruit să i se dea ţigări care se găsesc numai la oraş. Şi omul acesta a plecat de la prăvălie şi s-a dus vizavi la palatul de justiţie, a intrat, a urcat scările, ca oricare cetăţean. L-au văzut poate vreo zece oameni, sau poate de două ori pe atâţia, căci mulţi nici nu s-or fi uitat la el, deoarece există două locuri în care oamenii nu se privesc în obraz: în sanctuarele legii şi în pisoare. A intrat, aşadar, în tribunal, a coborât pe scara secretă şi de aici a ajuns pe coridor unde l-a văzut pe moş Job dormind pe scaunul lui. Atunci şi-a continuat drumul, poate, pe coridor şi s-a căţărat pe fereastra din spatele judecătorului Dukinfield. Sau poate că a trecut de-a dreptul pe lângă moş Job, venind din spate, înţelegeţi. Şi să treacă la o distanţă de opt picioare pe lângă un bătrân adormit într-un scaun nu-i era prea greu unui om în stare să se apropie, neobservat, de un negustor care stă după tejgheaua lui. Poate că şi-a aprins o ţigară din pachetul vândut de West înainte ca judecătorul Dukinfield să-şi fi dat seama că e în cameră. Sau poate că judecătorul dormea în jilţul lui, cum i se întâmpla uneori. Aşa că omul, chiar înainte poate de a scoate pistolul, şi-a terminat ţigara uitându-se cum pluteşte fumul alene pe deasupra mesei şi se loveşte de zid şi gândindu-se la banii câştigaţi uşor şi la provincialii ăştia nătăfleţi. Şi împuşcătura făcu mai puţin zgomot decât scăpăratul chibritului cu care-şi aprinsese ţigara, căci omul se ferea atât de mult să facă zgomot încât nu mai ştia ce e liniştea. Şi apoi a plecat la fel cum a venit, şi cei zece sau douăzeci de oameni l-or fi văzut sau nu l-or fi văzut şi, în după-amiaza aceea, la ora cinci, moş Job intră să-l trezească pe judecător şi să-i spună că e vremea să plece acasă. Nu-i aşa, moş Job?” Bătrânul negru îşi ridică privirile spre Stevens. „Aveam grijă de el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei”, zise el. „Şi mă necăjeam cu el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei. Şi intru în birou şi la început mi-am zis că doarme, cum i se-ntâmpla uneori...” „Stai puţin”, îl întrerupse Stevens. „Ai intrat şi l-ai văzut şezând în jilţ, ca de obicei, şi traversând camera ai observat fumul care plutea pe lângă zidul din spatele mesei. Nu aşa mi-ai spus?” Şezând pe scaunul lui vechi şi reparat, bătrânul negru începu să plângă. Arăta ca o maimuţă bătrână, plângând cu lacrimi amare şi ştergându-şi faţa cu dosul palmei lui noduroase care tremura din cauza vârstei şi încă din altă cauză. „Intram dimineaţa aici de multe ori ca să fac curăţenie. Fumul plutea acolo şi el care în viaţa lui nu s-a atins niciodată de-o ţigară intra şi trăgea aerul pe nas, cu nasul lui acela mare, şi zicea: «Ei bine, Job, să ştii c-aseară am afumat acest corpus juris? ca pe-un şobolan.»” „Nu asta”, interveni Stevens. „Povesteşte-ne cum era € Corp de legi (lat.) - culegere cuprinzând legile sau jurisdicţia unei ţări. fumul, aici, după birou, în după-amiaza aceea când ai venit să-l scoli ca să plecaţi acasă, când nimeni n-a trecut pe lângă dumneata în afară de domnul Virge Holland, aci de faţă. Dar domnul Virge nu fumează şi judecătorul nu fuma. Fumul era totuşi acolo. Spune ce mi-ai spus mie.” „Era acolo. Şi eu credeam că dormea ca de obicei, şi m- am dus să-l trezesc...” „Şi cutia asta stătea pe marginea mesei unde-o pusese el când vorbise cu domnul Virge şi când ai întins mâna să-l scoli...” „Da, domnule, a căzut de pe masă şi credeam că doarme...” „Cutia a căzut de pe masă. Şi a făcut zgomot şi te-ai mirat de ce judecătorul nu s-a trezit şi te-ai uitat la cutia care stătea pe jos în fum, cu capacul deschis, şi te-ai gândit că s-a stricat. Aşa că ai întins mâna să vezi ce-i cu ea, pentru că judecătorul ţinea la cutie chiar dacă n-avea nevoie de ea în biroul lui ca să-i servească drept prespapier, fiindcă i-o adusese domnişoara Emma de dincolo de Ocean. Ai închis capacul şi ai pus cutia la loc, pe masă. Şi atunci ţi-ai dat seama că judecătorul nu e numai adormit.” Tăcu. Răsuflăm fără zgomot, şi totuşi ne auzeam cum respirăm. Stevens părea să-şi admire mâna cu care răsucea cutia pe o faţă şi pe cealaltă. Vorbind cu bătrânul negru se îndepărtase puţin de masă, aşa că acum stătea în faţa băncii şi nu a juriului aşezat în jurul mesei. „Moş Job îi zice cutie de aur. E un nume la fel de bun ca oricare altul. Mai bun chiar decât multe altele. Fiindcă metalele sunt cam toate la fel; se întâmplă doar ca unii să prefere anumite metale altora. Toate au însă o seamă de caractere comune, o seamă de puncte asemănătoare. Unul din acestea constă în faptul că orice-ai închide într-o cutie de metal rămâne acolo, nealterat, mai multă vreme decât într-o cutie de lemn sau de hârtie. De pildă, poţi închide într-o cutie de metal cu capacul bine închis, cum e ăsta, fum, şi chiar şi o săptămână după aceea fumul e încă acolo. Şi nu numai asta, un chimist sau un fumător sau un vânzător de tutun cum e doctorul West poate să-ţi spună de unde vine fumul, de la ce fel de tutun, mai ales dacă se întâmplă să fie un sort mai deosebit, care nu se vinde în Jefferson şi din care s-a întâmplat să aibă doar două pachete şi să-şi aducă aminte cui i-a vândut unul.” Nimeni nu făcu nici o mişcare. Şedeam acolo şi auzeam paşii aceia răsunând şovăitori şi grăbiţi pe podea, şi apoi îl văzurăm lovind cutia din mâna lui Stevens. Dar nici atunci nu ne uitarăm prea atenţi ce face. Priveam ca şi el cum dintr-o dată cutia se desfăcu în două părţi, capacul deschizându-se brusc, şi cum iese din cutie un abur uşor care se risipi încetişor. Ca unul ne plecarăm toţi peste masă şi ne uitarăm cu dispreţ la acea mediocritate fără leac ce-o degaja capul blond al lui Granby Dodge, care îngenunchease pe podea şi alunga cu mâinile fumul ce se risipea. „Totuşi, nu-nţeleg ce...” zicea Virginius. Eram afară, toţi cinci, în curtea palatului de justiţie, şi clipeam mereu ca şi cum am fi ieşit dintr-o pivniţă. „N-ai făcut un testament, ia spune?” întrebă Stevens. Și atunci Virginius se opri, mut de uimire, şi se uită lung la Stevens. „A!” exclamă el în cele din urmă. „Unul din acele fireşti şi reciproce testamente pe care oricare din cei doi asociaţi într-o afacere îl poate aduce la îndeplinire”, zise Stevens. „Tu şi cu Granby, fiecare din voi devenind beneficiarul şi executorul testamentului celuilalt, în vederea protejării reciproce a bunurilor comune. Tot ce se poate mai normal. Probabil că Granby a fost cel care a venit la tine primul, spunându-ţi că te-a făcut moştenitorul lui. Aşa că ar fi mai bine să rupi testamentul tău, copia ta. Dacă vrei să-ţi faci testamentul, instituie-l moştenitor pe Anse.” „N-are nevoie el de aşa ceva”, zise Virginius, „jumătate din pământ e al lui”. „Ai grijă de pământ aşa cum trebuie, şi cum Anse ştie că vei avea grijă”, zise Stevens. Anse n-are nevoie de pământ. „Da”, zise Virginius şi se uită undeva departe. „Aş vrea LU totuşi să...” „Ai grijă de pământ. El ştie că vei avea grijă.” „Da”, zise Virginius şi se uită iar la Stevens. „Ştii... mi se pare că eu... că amândoi vă datorăm...” „Mai mult decât crezi”, zise Stevens. Era foarte serios. „Sau mai exact calului acela. La o săptămână după moartea tatălui vostru, mi-a spus West, Granby a cumpărat o cantitate de otravă pentru şoareci, destulă ca să omoare şi trei elefanţi. Dar după ce şi-a adus aminte ce uitase în legătură cu calul acela, i-a fost teamă să-şi omoare şoarecii înainte ca testamentul să fie validat. Fiindcă era un om viclean şi ignorant în acelaşi timp: o îmbinare foarte primejdioasă. De ajuns de ignorant încât să creadă că legea e ceva asemănător cu dinamita: sclava oricui pune mâna pe ea mai întâi, şi chiar şi atunci o sclavă perfidă; şi de ajuns de viclean ca să creadă că oamenii se folosesc de ea, recurg la ea, numai în scopuri personale. Mi-am dat seama de asta vara trecută când a trimis, într-o zi, un negru la mine ca să afle dacă modul în care moare un om are vreo urmare asupra validării testamentului său. Am aflat că oricare ar fi lămuririle pe care negrul avea să le dea omului care-l trimisese, acel om se hotărâse oricum să nu le creadă, întrucât eu nu eram decât un servitor al sclavei, dinamita. Aşa că în cazul în care ar fi fost vorba de un cal obişnuit, sau în care Granby şi-ar fi adus aminte totul la vreme, acum ai fi fost sub pământ. Nici Granby n-ar fi într- alt loc decât e acuma, dar tu ai fi fost mort.” „O”, făcu Virginius, liniştit şi grav. „Mă simt foarte obligat.” _ „Da”, zise Stevens. „Ai contractat o frumoasă obligaţie. li datorezi ceva lui Granby.” Virginius se uită la el. „Îi datorezi impozitele acelea pe care le plătea pentru pământ de cincisprezece ani încoace.” „Aha!” exclamă Virginius. „Da. Eu credeam că tata... În fiecare an, cam prin noiembrie, Granby îmi cerea bani cu împrumut, nu prea mulţi şi niciodată aceeaşi sumă... Ca să cumpere vite, zicea el. O parte din ei mi-i dădea înapoi. Dar mi-a mai rămas încă dator.” Era foarte serios şi grav. „Când omul începe să facă rău, grav nu e ce face, ci ceea ce lasă în urma lui nefăcut. Dar ceilalţi trebuie să-l pedepsească pentru ce face. Căci cei care vor suferi din pricina lucrurilor ce le lasă în urma lui nu-i vor face nici un rău. Aşa că e foarte bine pentru noi toţi că, făcând ce-a făcut, el ne este smuls din mâini. Şi acuma vi l-am smuls din mâini vouă, Virge, chit că este sau nu din neamul vostru. Înţelegi?” „Înţeleg”, zise Virginius. „Eu n-aş fi vrut totuşi să...” Se opri şi-l privi pe Stevens. „Gavin”, zise el. „Ce-i?” spuse Stevens. Virginius se uită lung la el. „Acolo, sus. ne-ai spus tot felul de lucruri despre chimie, despre fum şi alte chestii de astea. Unele, ca să zic aşa, le-am crezut, altele însă nu. Şi am impresia că dacă ţi-aş spune ce-am crezut şi ce nu, ai râde de mine.” Era foarte serios. Şi faţa lui Stevens era la fel de gravă. Şi totuşi în ochii lui Stevens, în privirea lui, era ceva neobişnuit, o lucire ageră şi nerăbdătoare, dar nu ironică. „Asta s-a petrecut acum o săptămână. In cazul în care ai fi deschis cutia să vezi dacă mai e fum înăuntru, s-ar fi risipit. Şi dacă n-ar fi fost fum în cutia aceea, Granby nu s- ar fi dat de gol. Şi asta s-a întâmplat acum o săptămână. De unde ştiai că avea să fie fum în cutia aceea?” „Nu ştiam”, zise Stevens. Spuse cuvintele acestea repede, bucuros, aproape fericit şi radios. „Nu ştiam. Am aşteptat cât am putut de mult înainte de a pune fum în cutie. Înainte de a intra voi în cameră, am umplut cutia cu fum de pipă şi am închis-o. Dar nu eram sigur că o să ţină. Şi mi-era mai frică mie decât lui Granby Dodge. Dara ţinut. Fumul acela a rămas în cutie aproape un ceas.” Monk VA TREBUI să încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu Monk. Chiar aşa, să încerc - să caut cu tot dinadinsul să atenuez nepotrivirile din istoria lui sumară şi sordidă şi neoriginală, să-i dau un sens, nu numai cu ajutorul impreciselor mijloace ale presupunerii, deducţiei şi invenţiei, ci să folosesc aceste mijloace imprecise pentru a lămuri imprecisul şi inexplicabilul material rămas în urma lui. Deoarece numai în literatură episoadele paradoxale şi contrarii din istoria unei inimi omeneşti pot fi puse unul lângă altul şi, retopite în focul artei, pot fi făcute verosimile şi credibile. Era un înapoiat mintal, poate chiar un cretin; oricum n-ar fi trebuit trimis la închisoare. Dar când a fost să fie judecat, procurorul regional era un tânăr aspirând să ajungă în Congres, iar Monk n-avea rude şi nici o leţcaie şi necum un avocat, deoarece nu cred să-şi fi dat seama cumva de ce ar fi avut nevoie de un avocat sau chiar ce era aceea un avocat, aşa că tribunalul i-a repartizat un avocat din oficiu, un tânăr abia intrat în barou, care, probabil, ştia doar ceva mai mult decât Monk cum trebuie aplicate în practică prevederile codului penal şi care, la indicaţia tribunalului, recunoscuse vinovăția lui Monk sau poate că uitase că ar putea invoca şi circumstanţa înapoierii mintale, dat fiind că Monk nu negase nici o clipă că-l omorâse pe defunct. De fapt nici nu izbutiseră să-l oprească să afirme şi chiar să repete acest lucru. Nici nu se mărturisea, nici nu se lăuda. Era ca şi cum ar fi încercat să spună ceva celor care-l ţinuseră lângă cadavru până la venirea ajutorului de şerif acolo, ajutorului de şerif şi temnicerului şi celorlalţi deţinuţi - negrilor indiferenți, închişi pentru practicarea jocurilor de noroc sau pentru vagabondaj sau vânzarea ilegală de whisky, şi judecătorului, care-l trimisese în faţa justiţiei, şi avocatului numit de tribunal şi tribunalului şi juriului. Chiar la o oră după omor părea că nu e în stare să-şi amintească unde se petrecuse; nu era în stare măcar să-şi amintească numele celui pe care afirmase că l-a omorât. Monk indicase drept victimă (fiind îndemnat, sugerându-i-se) câţiva oameni care erau în viaţă şi chiar pe unul care era atunci de faţă, în biroul judecătorului. Nu negase însă nicidecum că a omorât pe cineva. Fără să stăruie, repeta doar senin ceea ce făcuse cu glasul acela limpede, nerăbdător şi binevoitor, căutând să spună ceva anume, încercând să povestească o întâmplare din care nu se putea înţelege nimic şi pe care ceilalţi nu voiau să o asculte. Nu era o recunoaştere a faptului, nu încerca să găsească motive pentru indulgență, ca să scape de ceea ce făcuse. Era ca şi cum ar fi încercat să afirme ceva, folosindu-se de această posibilitate pentru a arunca o punte peste abisul de până atunci dintre el şi lume, lumea oamenilor vii, pământul tangibil şi truditor, după cum o dovedeşte ciudatul ultim cuvânt rostit cinci ani mai târziu, când avea să fie spânzurat. Dar, la drept vorbind, nici n-ar fi trebuit să fi trăit vreodată. Venea - apăruse - nu ştia nimeni dacă se născuse acolo - din regiunea dealurilor cu păduri de pini, din partea de răsărit a comitatului nostru: un ţinut unde cu douăzeci şi cinci de ani înainte (Monk avea în jur de douăzeci şi cinci de ani) aproape că nici nu existau şosele şi unde nici şeriful comitatului nu pătrundea - un ţinut impenetrabil şi unde pământul nu prea era cultivat, populat de oameni legaţi între ei, care nu dădeau ascultare nimănui şi pe care cei din afara ținutului nu-i văzuseră decât în urmă cu câţiva ani când şoselele ca lumea şi automobilele îşi făcuseră drum printre bastioanele verzi în care locuitorii cu numele lor stâlcite scoţiano-irlandeze se căsătoreau între ei şi făceau whisky şi trăgeau în orice străin de după şurele din bârne şi gardurile împletite în zigzag. Şoselele bune şi fordurile purtaseră la Jefferson nu numai pe Monk, ci şi informaţiile, pe jumătate zvonuri, privind originea lui. Asta deoarece chiar şi oamenii în mijlocul cărora crescuse păreau a şti despre el tot atât de puţin ca şi noi - o poveste cu o bătrână care trăia ca o pustnică, până şi printre acei oameni solitari, până la înverşunare, într-o casă din bârne cu o puşcă de vânătoare aşezată chiar în faţa uşii de la intrare şi cu un fiu care fusese de prisos chiar şi pentru locurile şi oamenii aceia, care săvârşise un omor şi dispăruse, alungat poate, vreme de zece ani, unde fusese nu ştia nimeni, şi care într-o zi se întorsese cu o femeie - o femeie cu părul ca la oraş, aspru, lucios, metalic şi cu o faţă de orăşeancă, dură, blondă, zărită de la depărtare, umblând pe acolo, traversând curtea sau stând în uşă şi privind fără să vadă singurătatea aceea verde cu o expresie inscrutabilă, rece, mohorâtă şi în acelaşi timp amenințătoare, dar aşa cum un şarpe e primejdios, nu în felul ritualului lor aproape convenţional, întâi avertismentul şi apoi foc. Ceilalţi nu aflară nici când au plecat şi nici de ce, tot aşa cum nu ştiuseră nici când şi de ce veniseră. Unii spuneau că într-o noapte bătrâna doamnă Odlethrop îi ameninţase pe amândoi cu puşca şi-i izgonise din casă şi din acele locuri. Aşa că plecaseră: şi trecură câteva luni până descoperiră vecinii că în casă se află un copil, un prunc; fie adus, fie născut acolo - nici asta nu ştiau. Acela era Monk; mai departe povestea spune că după vreo şase sau şapte ani le mirosise a cadavru şi câţiva din ei intrară în casă şi o găsiră pe bătrâna doamnă Odlethrop moartă de o săptămână şi o fiinţă mititică, într-o cămaşă făcută dintr-o faţă de pernă, care încerca să ridice puşca de vânătoare din colţul ei de după uşă. Nu izbutiră să pună mâna pe Monk. Adică nu reuşiră să-l prindă atunci, la început, şi nici nu mai avură vreodată alt prilej. Dar el nu fugise. Ştiau că stătea undeva urmărindu-i şi uitându-se cum pregăteau trupul bătrânei pentru înmormântare şi că-i pândea de undeva din vreun tufiş cum o îngroapă. câtăva vreme nu-l mai văzură deşi ştiau că e pe acolo şi în duminica următoare văzură că scormonise pământul cu băţul şi cu mâinile goale. Făcuse o scobitură deajuns de mare, dar o umplură la loc şi în noaptea aceea câţiva din ei stătură la pândă să-l prindă şi să-i dea de mâncare. Dar nici de data aceasta nu izbutiră să reţină micul trup furios (acum era gol) care se zbătea şi le alunecă printre degete ca şi cum ar fi fost uns cu grăsime. După aceea, unii vecini duceau mâncare în casa pustie şi o lăsau acolo pentru el. Dar nu-l văzură niciodată. Auziră doar, câteva luni mai târziu, că se aciuise la un văduv fără copii, un bătrân cu numele de Fraser, bine cunoscut ca fabricant de whisky. Se pare că în următorii zece ani rămăsese acolo până la moartea lui Fraser. Şi, probabil, Fraser îi dăduse numele cu care sosise la oraş, deoarece nimeni nu ştiuse vreodată cum îi spusese bătrâna doamnă Odlethrop şi acum oamenii prinseră să-l cunoască sau măcar să se obişnuiască să-l vadă - un tânăr nu prea înalt şi de pe acum puţin cam puhav, de parcă ar fi fost de treizeci şi opt şi nu de optsprezece ani, cu obrazul acela urât, stupid, şiret şi naiv, ale cărui trăsături mai degrabă decât expresie trebuie să-i fi atras porecla”, care-i arăta omului care-l crescuse şi-l hrănise devoţiunea absolută şi necondiționată a unui câine şi despre care se spunea că e în stare să facă, la optsprezece ani, whisky-ul lui Fraser la fel de bine ca Fraser însuşi. Aceasta era tot ce învățase vreodată să facă - să fabrice şi să vândă whisky, ceea ce era împotriva legii aşa că trebuia făcut în secret, lucru care accentuează şi mai mult caracterul paradoxal al declaraţiei publice făcute atunci când i-au tras peste cap gluga neagră pentru uciderea paznicului închisorii săvârşită cinci ani mai târziu. Asta era tot ce ştia: asta şi credinţa faţă de omul care-l hrănise şi-l învățase ce să facă şi cum şi când; aşa că după ce Fraser muri şi omul acela, oricine va fi fost, veni cu camionul sau maşina şi-i spuse: „E-n regulă, Monk. Haide”, el intră în maşină întocmai ca un câine de pripas şi veni la Jefferson. De data aceasta la o staţie de benzină, la vreo două sau trei mile de oraş, acolo dormea într-o cameră din spate pe o saltea umplută cu paie, atâta timp cât salteaua nu era cumva ocupată de vreun client prea beat ca să conducă maşina sau să plece pe jos, şi învăţă să umble la pompa de benzină şi să dea corect restul, deşi treaba lui era, mai cu seamă, să ţină minte exact locul în care fuseseră îngropate în şanţul cu nisip de la vreo cinci sute de iarzi depărtare sticlele de jumătate de litru. Oamenii din oraş îl ştiau acum, îmbrăcat în straiele acelea orăşeneşti, ieftine, ţipătoare, pentru care lepădase salopeta - cămăşile colorate care se 7 În engl., monk - călugăr. (n.tr.). decolorau la prima spălătură, pălăriile de pai cu panglică; topite la prima aversă de ploaie, pantofii împletiţi care se desfăceau în bucăţi - amabil, insensibil la jigniri, vorbăreţ dacă-l asculta cineva, cu faţa aceea nerod-şireată, faţa aceea iscoditoare şi visătoare totodată, gălbejită chiar sub arşiţa soarelui, caracterizată prin acea ciudată însuşire a unei imperfecte legături dintre judecată şi concluzia logică. Oamenii din oraş îl ştiau de şapte ani. Până în noaptea aceea de sâmbătă când omul acela muri (nu era nici o pierdere pentru nimeni, dar aşa cum am mai spus, Monk nu avea nici prieteni, nici bani, nici avocat) zăcând la pământ în spatele staţiei de benzină şi Monk în picioare cu pistolul în mână - de faţă mai erau doi oameni care fuseseră întreaga seară cu cel omorât - încercând să spună celor care-l ţineau şi apoi ajutorului de şerif ce o fi vrut el să spună cu glasul nerăbdător, binevoitor, ca şi cum sunetul împuşcăturii ar fi spulberat bariera îndărătul căreia trăise vreme de douăzeci şi cinci de ani şi acum trecuse peste abisul care îl despărţea de lumea oamenilor vii prin mijlocirea trupului acela inert de la picioarele lui. Căci nu avea mai multă înţelegere a ceea ce înseamnă moartea decât un animal - aceea a omului de la picioarele lui sau mai târziu a paznicului sau a sa proprie. Lucrul de la picioarele lui era doar ceva ce nu va mai merge niciodată sau nu va mai vorbi sau mânca şi în acest fel nu mai putea aduce nimănui nici bine nici rău; cu siguranţă nici un bine şi nici vreun folos Nu avea nici o înţelegere a pierderii, a ireparabilei finalităţi, îi părea rău, dar asta era totul. Nu cred că-şi dădea seama că zăcând acolo acel lucru pusese în mişcare un impuls spre o pedeapsă pe care cineva avea să o ispăşească. Căci nu negase nici o clipă că ar fi făcut-o, deşi tăgada nu i-ar fi fost de nici un folos, deoarece cei doi însoțitori ai mortului erau acolo pentru a depune mărturie împotriva lui. Dar el nu tăgăduia, deşi nu era în stare nicicum să spună ce se întâmplase, care fusese pricina certei, nici (după cum am spus), mai târziu, măcar unde se petrecuse şi nici cine era cel pe care-l omorâse, afirmând odată (cum am mai spus) că victima era un om care se afla în clipa aceea printre cei care-l urmaseră în biroul judecătorului, încerca întruna doar să spună lucrurile ce vor fi fost înlăuntrul lui vreme de douăzeci şi cinci de ani şi de care găsise acum prilejul (sau poate vorbele prin care) să se elibereze, tot aşa cum cinci ani mai târziu, pe eşafod, avea să izbutească să spună în cele din urmă toate astea (sau poate altceva), stabilind în cele din urmă acel contact cu bătrânul, fertilul, truditorul pământ despre care voia dar nu fusese în stare să vorbească, fiindcă numai atunci îi spuseseră cum să spună ce anume dorea. Încercase să-i spună acest lucru ajutorului de şerif care-l arestase şi judecătorului care-l trimisese în faţa justiţiei; stătea în sala tribunalului cu expresia aceea pe faţă pe care o au oamenii când aşteaptă prilejul să vorbească şi auzi sentinţa care spunea: ...impotriva liniştii şi demnității statului suveran Mississippi, pe care sus-numitul Monk Odlethrop voit şi cu rea intenţie şi premealitată... şi interveni cu glasul puternic şi strident, al cărui sunet stingându-se îi lăsă pe faţă aceeaşi expresie de uimire şi surprindere care era pe feţele noastre: „Numele meu nu e Monk, e Stonewall Jackson Odlethrop*.” Vă daţi seama? Dacă era adevărat, el n-avea de la cine să audă acest nume în cei aproape douăzeci de ani de când bunica lui (dacă era bunica lui) murise; şi totuşi el nu era în stare să-şi amintească măcar ce se petrecuse în urmă cu o lună când săvârşise un omor. Şi nu se putea să-l fi inventat. Nu avea cum să fi ştiut cine era Stonewall Jackson, ca singur să-şi dea acest nume. Fusese la şcoală, la ţară, doar un an. Fără îndoială că-l trimisese Fraser, dar nu mai continuase. Probabil că şi clasa întâi primară la o şcoală de ţară era prea mult pentru el. Monk îi vorbise de asta unchiului meu când se pusese problema graţierii lui. Nu-şi mai amintea nici când. nici unde era această şcoală, nici dacă o părăsise. Tot ce-şi mai amintea era că împreună citeau din cărţi. Nu ştia ce citeau, deoarece nu ştia despre 3 Jackson Thomas Jonathan. numit Stonewall Jackson, general confederat din timpul Războiului Civil (1824-1863). ce era vorba; nu era în stare nici să-şi scrie numele. Dar spunea că era minunat să ţii cartea în mână şi să auzi toate glasurile acelea citind împreună şi apoi să simtă (spunea că nu-şi putea auzi propriul său glas) şi glasul lui laolaltă cu celelalte după cum îi vibra gâtlejul. Aşa că n-avea cum să fi auzit vreodată de Stonewall Jackson. Totuşi iată că numele trăia, moştenit din pământ, din glie, transmis lui de către acei oameni care se marginalizaseră singuri - ceva din mândria amară şi nepotolita neînfrângere a unui pământ şi a bărbaţilor şi femeilor care-l călcau şi odihneau în sânul lui. Îl condamnară la închisoare pe viaţă. A fost unul din cele mai scurte procese din comitatul nostru, deoarece, aşa cum am spus, nimeni nu-l regreta pe defunct şi nimănui, în afară de unchiul meu Gavin, nu părea să-i pese ce se întâmplă cu Monk. Nu mai călătorise cu trenul niciodată. Se urcă în tren legat cu o cătuşă de ajutorul de şerif. Era îmbrăcat într-o salopetă nouă pe care cineva, poate că statul suveran ale cărui linişte şi demnitate le încălcase, i-o dăduse şi pe cap avea încă noua, încă imaculata imitație de pălărie panama, cu o panglică ţipătoare (era doar întâi iunie şi el fusese la închisoare şase săptămâni), pe care tocmai o cumpărase în săptămâna acelei fatale nopţi de sâmbătă. Era la fereastra vagonului şi şedea acolo privindu-ne cu faţa aceea pocită, puhavă, neroadă, făcându-ne semn cu degetele mâinii, braţul liber proptit de fereastră până ce trenul, greoi şi înnegrit de fum, începu să se pună în mişcare căpătând treptat viteză în timp ce şinele de metal zăngăneau, îndepărtându-l de privirile noastre ermetic ferecat şi dându- ne un sentiment de finalitate mai irevocabil decât dacă am fi văzut porţile închisorii închizându-se în urma lui, ca să nu se mai deschidă niciodată în timpul vieţii lui, cu faţa privind înapoi spre noi, întinzând gâtul să ne vadă. o figură ştearsă şi măruntă de după geamul murdar, păstrând totuşi acea expresie întrebătoare încă nealarmată, nerăbdătoare, senină şi gravă. Cinci ani mai târziu, sfârşindu-se de pneumonie şi whisky, unul din cei doi însoțitori ai celui mort din acea noapte de sâmbătă mărturisi că el îl împuşcase şi-i vârâse pistolul în mână lui Monk spunându-i să se uite la ce-a făcut. Unchiul meu Gavin îi obţinu graţierea, scrise cererea, luă semnături, se duse la capitoliu”, Guvernatorul o semnă şi graţierea deveni executorie şi cu ea plecă la închisoare şi-i spuse lui Monk că e liber. Monk îl privi îndelung până înţelese şi izbucni în plâns. Nu voia să plece de la închisoare. Devenise un deţinut de încredere, transferase asupra paznicului şef aceeaşi devoțiune de câine pe care i- o arătase lui Fraser. Nu învățase să facă nimic ca lumea, în afara fabricării şi vânzării whisky-ului, deşi după ce venise la oraş învățase să măture la staţia de benzină. Aşa că asta făcea şi aici; viaţa lui trebuie că era acum cam cum era pe timpul cât fusese în şcoală. Mătura şi avea grijă de casa paznicului şef aşa cum ar fi făcut-o o femeie de serviciu şi soţia paznicului şef îl învățase să tricoteze; plângând Monk îi arătă unchiului meu puloverul pe care-l tricota pentru ziua de naştere a paznicului şef şi care nu avea să fie gata nici în câteva săptămâni. Aşa că unchiul Gavin se întoarse acasă. Luă şi graţierea cu el şi nu o rupse, căci, spunea el, fusese înregistrată, principalul era acum să cerceteze legea să vadă dacă cineva putea fi dat afară din închisoare aşa cum putea fi dat afară de la colegiu. Eu cred însă că mai spera că, poate, într-o bună zi Monk avea să-şi schimbe părerea, de aceea, cred eu, că o păstra. Şi iată că Monk se eliberă el însuşi, fără nici un ajutor. Nu trecuse nici o săptămână de când vorbise unchiul Gavin cu el: cred că nici nu apucase să hotărască unde să ţină graţierea, când am primit vestea aceea. A doua zi ştirea era pe prima pagină a ziarelor din Memphis, dar noi am aflat-o în seara aceea prin telefon: Monk Odlethrop, aparent în fruntea unei mişcări nereuşite de evadare, omorâse cu sânge rece paznicul şef, cu pistolul aceluia. De această dată nu mai era nici o îndoială, cincizeci de oameni îl văzuseră trăgând şi câţiva din ceilalţi deţinuţi puseseră mâna pe el şi-i luaseră pistolul. Da, Monk, omul care cu o săptămână înainte izbucnise în plâns când unchiul Gavin îi spusese că e liber, în fruntea unei încercări ? Sediul oficial al legislaturii statului. de evadare şi săvârşind un omor (asupra acelui om căruia îi croşeta un pulover pentru care plânsese să i se dea voie să- | termine) cu atâta sânge rece încât chiar propriii săi complici se întorseseră împotriva lui. Unchiul Gavin se duse din nou să-l vadă. Era acum într-o celulă izolată din secţia condamnaților la moarte. Continua să croşeteze puloverul. Ştia să croşeteze bine, spunea unchiul Gavin şi puloverul era aproape gata. „Nu mai am decât trei zile”, îi spuse Monk „Aşa că n-am timp de pierdut.” „Dar de ce, Monk?” spuse unchiul Gavin. „De ce? De ce ai făcut-o?” Unchiul Gavin îmi spunea că andrelele nu se opriseră şi nici nu se încurcaseră nici atunci când Monk îl privi cu expresia aceea senină, binevoitoare, aproape exaltată. Pentru că nu avea nici o înţelegere a morţii. Nu cred că va fi făcut vreodată vreo legătură între cadavrul aflat la picioarele lui în seara aceea în spatele staţiei de benzină şi omul care abia cu puţin timp în urmă încă mai vorbea şi mergea sau între acela care zăcea la pământ în curtea închisorii şi omul pentru care croşeta puloverul. „Am ştiut eu că nu era bine că făceam şi vindeam whisky-ul ăla”, spuse el. „Am ştiut eu că nu asta e. Numai că eu...” Se uita la unchiul Gavin, Era la fel de senin, dar pentru o clipă ceva îşi făcu loc dincolo de această seninătate, nu nedumerire nici nehotărâre, ci căutare, bâjbâială. „Numai ce?” spuse unchiul Gavin „Nu whisky-ul era? Nu era ce? Ce asta?” „Nu. Nu asta.” Monk se uită la unchiul Gavin. „Mă gândesc la ziua aia din tren şi la omul ăla cu şapcă care şi-a băgat capul pe uşă şi-a strigat şi eu am zis: «Aici e? Aici trebuia să coborâm?» Şi ajutorul de şerif a zis: «Nu.» Numai că dacă eram acolo fără ajutorul ăla de şerif să-mi spună şi omul ăla care intrase şi strigase, eu aş fi...” „Ai fi coborât unde nu trebuia? Asta e? Şi acuma ştii cum e bine, unde trebuie să cobori? Asta e?” „Da”, spuse Monk. „Da. Acum ştiu cum e bine.” „Ce? Ce e bine? Ce ştii acum ce nu ţi s-a spus niciodată până acum?” Le spuse. După trei zile se urcă pe eşafod şi rămase în picioare acolo unde îi spuseseră să stea şi-şi ţinea docil capul într-o parte (fără să i se fi cerut) aşa ca funia să poată fi înnodată cum trebuie, cu faţa încă senină, încă exaltată şi având expresia aceea a unui om care aşteaptă un prilej ca să vorbească, până se dădură înapoi. Fără îndoială că el luă asta drept semnalul pe care-l aştepta, fiindcă spuse: „Am păcătuit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi acum am plătit pentru asta cu suferinţa mea. Şi acuma - „ei spun că această parte a fost rostită cu glas tare, cu glasul lui limpede şi senin. Cuvintele trebuie să-i fi părut că răsună foarte puternic şi că sunt de netăgăduit şi inima i se înălţă, fiindcă vorbea acum cu gluga neagră peste cap: „Şi acum mă duc în lumea liberă şi am să lucrez pământul.” Vedeţi? Pur şi simplu nu are sens. Să zicem că nu-şi dădea seama că avea să moară, cuvintele lui nu aveau totuşi nici un sens. N-ar fi putut şti despre lucratul pământului mult mai mult decât despre Stonewall Jackson; în mod cert nu muncise la câmp niciodată. Văzuse, desigur, bumbacul şi porumbul pe câmp şi oamenii lucrând. Dar nu se poate să fi vrut până atunci să muncească şi el la câmp, căci ar fi făcut-o, deoarece ar fi avut de ajuns de multe ori acest prilej. Totuşi se răzvrăteşte şi-l omoară pe omul care se împrietenise cu el şi care, fie că-şi dădea el seama sau nu, îl scutise de o viaţă ca de infern şi asupra căruia transferase capacitatea lui de a fi fidel şi devotat ca un câine şi pentru care mai înainte cu o săptămână refuzase graţierea; motivul lui fiind dorinţa de a se reîntoarce în lume şi a lucra pământul - aceasta, schimbarea, petrecându-se în decurs de o săptămână, şi după ce timp de cinci ani fusese mai îndepărtat şi izolat de lume decât o călugăriţă. Da, admițând că aceasta ar fi putut fi o consecinţă logică într-o minte pe care el nu prea o avea şi admițând că acest gând ar fi fost de ajuns de puternic încât să-l împingă să ucidă pe singurul lui prieten (Da, pistolul era al paznicului şef; aflasem acest lucru: că paznicul şef îl ţinea în casă şi într-o zi dispăruse şi ca să nu se afle şi în afară, paznicul şef pusese să fie bătut măr bucătarul lui negru - un alt deţinut de încredere, cel care în mod logic ar fi putut să-l ia - ca să-l silească să spună care era adevărul. Atunci Monk găsise pistolul în locul în care paznicul şef îşi aminti apoi că îl ascunsese şi i-l dădu înapoi) - admițând toate acestea, de unde naiba să-i fi venit acest îndemn, cum oare să-l fi cuprins dorinţa de a lucra pământul acolo unde era acum? Asta i-am spus unchiului Gavin. „Da, are un sens”, zise unchiul Gavin. „Numai că nu avem încă elementele necesare să-l descifrăm. Şi nici ei nu le-au avut.” „Ei?” „Da. Căci nu l-au spânzurat pe omul care-l omorâse pe Gambrell. Au crucificat doar pistolul.” „Ce vrei să spui?” am zis. „Nu ştiu. Poate că n-am să aflu niciodată. Probabil că niciodată. Dar cum spuneai, într-un fel, undeva, are sens. Trebuie să aibă. La urma urmei a fost prea mare caraghioslâcul chiar şi pentru situaţia ca atare, ca să nu mai vorbim pentru un adevărat imbecil în carne şi oase. Dar probabil că ultimul renghi al sorții va fi că nu-l vom afla.” Dar îl aflarăm. Unchiul Gavin îl descoperi din întâmplare şi nu-l destăinui niciodată nimănui şi vă voi spune de ce. În vremea aceea aveam ca guvernator un om fără înaintaşi iluştri şi cu un trecut doar o idee mai cunoscut decât al lui Monk; un politician, un om abil, care (ne temeam unii din noi, unchiul Gavin şi alţii, de prin satul nostru) dacă avea să trăiască avea să ajungă departe. După trei ani de la moartea lui Monk, Guvernatorul decretă, din senin, un fel de jubileu. Fixă o dată pentru convocarea unei comisii de grațiere la închisoare, unde lăsă să se înţeleagă că avea să acorde graţieri unor deţinuţi în acelaşi mod în care suveranul englez împarte titluri de nobleţe şi jartiere! de ziua lui de naştere. Desigur, cei din opoziţie spuneau cu toţii că scosese, în felul acesta, în mod deschis la licitaţie graţierile, dar unchiul Gavin nu era de această 10 Aluzie la Ordinul Jartierei, cel mai înalt titlu de nobleţe britanic instituit în 1314 de regele Eduard al Iil-lea. părere. El spunea că Guvernatorul era ceva mai abil, că anul viitor aveau să fie alegeri, şi că Guvernatorul nu avea să câştige numai voturi de la neamurile celor pe care urma să-i graţieze, dar că pregătea totodată o cursă puritanilor şi moraliştilor care încercau să-l pună sub acuzaţie pentru corupţie şi apoi aveau să dea greş din lipsă de dovezi. Se ştia însă că membrii Comisiei de grațiere erau cu totul sub influenţa lui, aşa că singura formă de protest pe care o putea exercita opoziţia era să formeze comitete care să fie de faţă la vremea cuvenită, măsură pe care Guvernatorul - o, era abil - o aplaudă cu amabilitate, mergând chiar până la a le oferi şi mijloace de transport. Unchiul Gavin fu unul din delegaţii comitatului nostru. Imi spunea că toţi aceşti delegaţi neoficiali căpătaseră copii ale listelor celor propuşi pentru grațiere (unii având de ajuns de multe neamuri, presupun, gata să voteze) cu precizări privind delictul, sentinţa, timpul petrecut în detenţie, dosarul personal etc. Operația avea loc în sala de mese; el şi ceilalţi delegaţi, îmi spunea unchiul Gavin, şedeau pe nişte bănci tari, fără spătar, rezemate de un perete, iar Guvernatorul şi comisia lui erau aşezaţi în spatele mesei, pe estrada unde stăteau paznicii în timp ce arestaţii mâncau, şi grupul de deţinuţi intră în formaţie şi se opri. Atunci Guvernatorul strigă primul nume de pe listă şi spuse omului să vină la masă. Dar nici unul nu făcu nici o mişcare. Stăteau acolo grămadă în salopetele lor vărgate, şuşotind între ei, în timp ce paznicii începură să strige deţinutului să iasă din rând, şi atunci Guvernatorul îşi ridică privirea de pe listă şi se uită la ei încruntând din sprâncene. In clipa aceea unul din coada grupului spuse: „Domnule Guvernator, daţi-i voie lui Terrel să vorbească în numele nostru. L-am ales pe el să vorbească pentru noi.” Unchiul Gavin nu-şi luă ochii de pe listă imediat. Se uită în ea până găsi numele Terrel Bill. Omor fără premeditare. Douăzeci de ani. In închisoare din 9 mai 19... A solicitat grațierea în ianuarie 19... Neacordată în urma veto-ului paznicului şef C.L. Gambrell. A solicitat graţierea în Septembrie 19... Neacoradată în urma veto-ului paznicului şef C.L. Gambrell. Dosar: Scandalagiu. Abia atunci îşi ridică privirea şi-l văzu pe Terrel că iese din grup şi se apropie de masă - un bărbat înalt, un uriaş, cu faţa smeadă, cu profilul ascuţit ca al unui indian, dar cu ochi gălbui şi cu un smoc de păr negru, zburlit, care se îndreptă spre masă cu un amestec ciudat de aroganță şi servilism şi se opri şi, fără să aştepte să i se permită să vorbească, spuse cu glasul tărăgănat, pe un ton strident şi bizar, plin de aceeaşi abjectă aroganță: „Inălţimea voastră, onoraţi domni, am păcătuit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, dar acum am plătit cu suferinţele noastre. Şi acum vrem să mergem în lumea liberă şi să lucrăm pământul.” Nici n-apucă bine Terrel să fi terminat de vorbit, că unchiul Gavin fu pe estradă, aplecându-se peste scaunul Guvernatorului, şi Guvernatorul îşi întoarse faţa lui mică vicleană şi rotundă şi-şi îndreptă privirea impenetrabilă, întrebătoare spre graba şi agitația unchiului Gavin. „Trimiteţi pe acest om înapoi pentru un minut”, spuse unchiul Gavin. „Trebuie să vă vorbesc între patru ochi.” Guvernatorul se uită lung la unchiul Gavin, marionetele din comisie se uitau şi ei la el, dar cu feţele goale. „A, desigur, domnule Stevens”, spuse Guvernatorul. Se ridică şi-l urmă pe unchiul Gavin înapoi la perete, sub fereastra zăbrelită, iar Terrel încă în picioare înaintea mesei, cu capul deodată ridicat şi total imobil se uita ţintă la unchiul Gavin, lumina care venea prin fereastră reflectată în ochii lui gălbui ca două flăcărui. „Domnule Guvernator, acest om e un ucigaş”, spuse unchiul Gavin. Expresia de pe faţa guvernatorului nu se schimbă deloc. „Omor fără premeditare, domnule Stevens”, spuse el. „Omor fără premeditare. In calitatea noastră de cetăţeni onorabili şi particulari ai statului şi de umili servitori ai săi, fără îndoială că putem accepta, şi dumneavoastră şi eu, hotărârea unui juriu din Mississippi.” „Nu despre asta e vorba”, zise unchiul Gavin. Spunea că vorbise aşa la repezeală, ca şi cum Terrel ar fi dispărut dacă nu s-ar fi grăbit; spunea că era stăpânit de îngrozitoarea convingere că într-o clipită măruntul, impenetrabilul şi amabilul om din faţa lui avea să facă printr-o minune ca Terrel să nu poată fi atins de nici o pedeapsă, folosindu-se de voinţa sa rece, de ambiția şi cruzimea sa amorală. „Vorbesc despre Gambrell şi despre nerodul acela pe care l-au spânzurat. Acest om de acolo i-a omorât pe amândoi la fel de sigur ca şi cum ar fi descărcat el pistolul şi ar fi tras de funia spânzurătorii.” Guvernatorul însă nu-şi schimbă deloc expresia. „E o acuzaţie ciudată, ca să nu spun serioasă”, zise el. „Desigur că aveţi dovezi.” „Nu, dar le voi căpăta. Daţi-mi voie să vorbesc zece minute cu el între patru ochi. O să-l fac să-mi dea aceste dovezi.” „Aha”, exclamă Guvernatorul. Vreme de un minut nici nu se uită la unchiul Gavin. Când îl privi din nou, expresia feţei nu i se schimbase, totuşi ceva nu mai era acolo, ca şi cum şi-ar fi şters faţa cu o batistă. („lţi dat seama”, îmi spunea unchiul Gavin, „îşi arăta prețuirea. Preţuirea pentru inteligenţa mea. Acum avea să-mi spună adevărul adevărat. Imi arăta cea mai înaltă preţuire de care era în stare.”) „Şi cât bine credeţi că o să facă acest lucru?” zise el. „Vreţi să...” spuse unchiul Gavin. Se uitară unul la celălalt. „Aşadar îl veţi lăsa totuşi liber în detrimentul cetăţenilor acestui stat, al acestei ţări, doar pentru câteva voturi?” „De ce nu? Dacă va ucide din nou, locul acesta îi aşteaptă oricând să se întoarcă.” Acum unchiul Gavin se gândi o clipă, deşi nu se uită în jos. „Presupuneţi că aş repeta ce aţi spus înainte. Nu am nici acum vreo dovadă, dar voi fi crezut. Şi asta ar: „Face să pierd din voturi? Da. Dar vedeţi, oricum am şi pierdut acele voturi pentru că nu le-am avut niciodată. Vedeţi? Mă siliţi să fac ceea ce, indiferent de ce credeţi despre mine, poate fi şi împotriva principiilor mele - dacă îmi acordaţi favoarea de a avea principii!” Acum, spuse unchiul Gavin, Guvernatorul se uită la el cu o expresie aproape afectuoasă, aproape înduioşată - şi plină de curiozitate. „Domnule Stevens, sunteţi ceea ce bunicul meu ar fi numit un gentleman. V-ar fi zvârlit acest cuvânt, urându-vă pe dumneavoastră şi cei de-o seamă cu dumneavoastră; foarte probabil ar fi tras cândva de după un gard asupra calului pe care călătoreaţi - din principiu. ŞI dumneavoastră încercaţi să readuceţi ideile anilor 1860 în politica anilor de după o mie nouă sute. Şi politica în cel de- al douăzecilea veac e un lucru jalnic. De fapt, mă gândesc uneori că cel de-al douăzecilea veac în întregul lui e un lucru jalnic, mirosind urât până la ceruri. Dar nu-i nimic.” Se întoarse spre masă şi spre sala plină de feţe care-l priveau. „Acceptaţi sfaturile unui om care vă vrea binele, chiar dacă nu vă poate numi prieten, şi lăsaţi totul baltă. Aşa cum am mai spus, dacă-l eliberăm şi ucide din nou, cum o va face probabil, se va putea întoarce aici oricând.” „Şi să fie grațiat din nou”, spuse unchiul Gavin. „Probabil. Obiceiurile nu se schimbă atât de repede, nu uitaţi.” „Totuşi îmi veţi da voie să vorbesc cu el între patru ochi, nu-i aşa?” Guvernatorul zăbovi o clipă, apoi se uită la unchiul Gavin cu o expresie amabilă şi binevoitoare. „A, cum să nu, domnule Stevens? Îmi face plăcere să vă fiu de folos.” Îi duseră într-o celulă, ca paznicul să poată sta cu puşca în faţa uşii zăbrelite. „Aveţi grijă!”, spuse paznicul unchiului Gavin. „E un ticălos. Nu vă jucaţi cu el.” „Nu mi-e teamă”, zise unchiul Gavin: şi mai spuse că nici cu băgare de seamă nu mai era acuma, deşi paznicul nu ştia ce vrea să spună. „Am mai puţine motive să mă tem de el chiar decât domnul Gambrell, fiindcă Monk Odlethrop e mort.” Şi rămaseră aşa în picioare uitându-se unul la celălalt în celula goală - unchiul Gavin şi uriaşul cu faţă de indian, cu ochii sălbatici şi gălbui. „Vas'că dumneata eşti cel care-mi stă în drum de data asta”, spuse Terrel cu glasul acela ciudat, tărăgănat şi aproape scâncit. Cunoşteam povestea lui; se afla în rapoartele poliţiei din Mississippi, de altfel nici nu se întâmplase cu prea mult timp în urmă, iar Terrel nu era nici el fermier. Unchiul Gavin zicea că aşa stăteau lucrurile, chiar înainte de a-şi da seama că Terrel rostise exact aceleaşi cuvinte pe care le spusese Monk la spânzurătoare şi pe care Terrel nu avea cum să le fi auzit sau să fi aflat că Monk le spusese; nu asemănarea cuvintelor, ci faptul că nici Terrel nici Monk nu lucraseră pământul niciodată, nicăieri. Se întâmplase la o altă staţie de benzină, de data aceasta aproape de calea ferată şi un frânar de pe un tren de marfă de noapte depusese mărturie că văzuse doi oameni repezindu-se dintr-un tufiş, pe când trenul trecea pe acolo, ducând şi aruncând în faţa trenului ceva ce se dovedise mai târziu a fi un om şi dacă omul era atunci viu sau mort frânarul nu a putut spune. Staţia de benzină era a lui Terrel şi se dovedi că avusese loc acolo o bătaie şi Terrel fu arestat. La început negă că ar fi avut loc vreo bătaie, apoi spuse că defunctul nici nu fusese pe acolo, apoi că defunctul o sedusese pe fiica sa (a lui Terrel) şi că fiul lui (al lui Terrel) îl omorâse pe omul acela şi el încerca doar să îndepărteze bănuiala de fiul său. Atât fiul cât şi fiica negară aceste afirmaţii, iar fiul avea un alibi, aşa că Terrel fu târât afară din tribunal blestemându-şi amândoi copiii. „Stai”, spuse unchiul Gavin. „Întâi vreau să te întreb ceva. Ce i-ai spus lui Monk Odlethrop?” „Nimic!” zise Terrel. „Nu i-am spus nimic!” „Bine”, spuse unchiul Gavin. „Asta-i tot ce voiam să ştiu.” Se întoarse şi-i spuse paznicului de dincolo de uşă: „Am terminat. Poţi să ne dai drumul.” „Aşteaptă”, zise Terrel. Unchiul Gavin se întoarse, Terrel stătea în picioare ca şi până atunci, înalt şi dur, în salopeta lui vărgată, cu ochii aceia sălbatici, străvezii şi gălbui şi spuse cu glasul acela tărăgănat, pe jumătate scâncit: „De ce vrei să mă ţii aici închis? Ce ţi-am făcut? Dumneata eşti bogat şi liber, te poţi duce oriunde vrei, în timp ce eu trebuie să...” Şi apoi începu să strige. Unchiul Gavin spunea că striga fără să ridice glasul, încât paznicul de pe coridor nu-l putea auzi. „Nimic, îţi spun! nu i-am spus nimic!” Dar de această dată unchiul Gavin nici nu avu vreme să încerce să se întoarcă. Imi spunea că Terrel îl depăşise făcând doi paşi fără cel mai mic zgomot şi se uitase pe coridor. Apoi se întoarse şi îl privi pe unchiul Gavin. „Uite”, zise el... „Dacă îţi spun, îmi dai cuvântul că nu votezi contra mea?” „Da”, spuse unchiul Gavin. „Nu voi vota, cum zici, contra ta.” „Dar cum am să ştiu că nu minţi?” „Ei”, făcu unchiul Gavin. „Cum să ştii, dacă nu încercând?” Se uitară unul la celălalt. Apoi Terrel se uită în jos; unchiul Gavin spunea că Terrel ţinea mâna în faţa lui şi văzu (unchiul Gavin) când o strânse pumn cum i se înălbiseră încheieturile. „După cât se pare trebuie să o fac”, zise Terrel. „Chiar aşa, se pare că n-am încotro.” Apoi îşi ridică privirea, acum plângea dar tot atât de fără larmă ca şi mai înainte când strigase: „Dar dacă mi-o faci şi dacă scap vreodată de aici, atunci să ai grijă! Inţelegi? Să ai grijă.” „Mă ameninţi?” spuse unchiul Gavin. „Tu care stai aici în salopeta asta vărgată, cu zidul ăsta în spate şi cu uşa asta încuiată, şi cu un paznic înarmat în faţa ta? Vrei să mă faci să râd?” „Nu vreau nimic”, zise Terrel. Acum aproape că scâncea. „Vreau doar dreptate. Asta-i tot.” Şi începu din nou să strige cu glasul acela înăbuşit, uitându-se la pumnii lui încleştaţi, înălbindu-i-se în mod vizibil. „Am încercat să o capăt de două ori, am încercat să mi se facă dreptate de două ori. Dar el s-a opus. El era, ştia că eu ştiu. l-am spus că am să...” Se opri, tot atât de brusc precum începuse; unchiul Gavin spunea că-l auzea cum respiră, gâfâind. „E vorba de Gambrell”, spuse unchiul Gavin. „Continuă.” „Da. l-am zis că o să... l-am zis. Fiindcă râdea de mine. Nu trebuia să facă asta. Putea să voteze contra mea şi basta. Nu trebuia să râdă. Spunea că o să stau aici câto să stea el sau cât o să poată să mă ţină şi că el era aici pe viaţă. Şi era. A rămas aici toată viaţa. Şi chiar atâta a stat.” Dar nu râdea, spunea unchiul Gavin. Nu râdea. „Da. Şi atunci i-ai spus lui Monk...” „Da. l-am zis. l-am zis că aici eram cu toţii nişte sărmani şi neştiutori oameni de la ţară care n-am avut nici un noroc. Că Dumnezeu ne-a făcut să trăim afară în lumea liberă şi să lucrăm pentru El, pământul Lui; numai că noi eram sărmani şi neştiutori şi nu ştiam asta, şi oamenii bogaţi nu aveau să ne-o spună decât când va fi prea târziu. Că eram nişte oameni sărmani şi neştiutori de la ţară care n-am mai văzut niciodată un tren şi nimeni nu avea grijă să ne spună unde să coborâm şi să lucrăm pământul în lumea liberă aşa cum voia Dumnezeu să facem şi că e/ era acela care ne împiedica, ne ţinea închişi, despărțiți de lumea liberă ca să râdă de noi în contra dorinţei lui Dumnezeu. Dar nu i-am spus niciodată să o facă. l-am spus doar: «Şi acum nu vom putea niciodată să ieşim de aici fiindcă n-avem nici un pistol. Dar dacă ar avea cineva un pistol am putea ieşi în lumea liberă şi să lucrăm pământul, fiindcă asta a năzuit Dumnezeu ca noi să facem şi asta vrem să facem. Nu-i asta ce vrem să facem?» şi el a zis: «Da. Asta. Asta e.» Şi i-am zis: «Numai că n-avem nici un pistol.» Şi el a zis: «Pot eu să fac rost de un pistol.» Şi i-am zis: «Atunci ne vom duce în lumea liberă fiindcă am păcătuit în faţa lui Dumnezeu, dar nu din vina noastră, fiindcă nu ne-a spus nimeni ce a năzuit El ca noi să facem. Dar acum noi ştim ce-a vrut şi vrem să ne ducem în lumea liberă şi să lucrăm pământul pentru Dumnezeu! Asta-i tot ce i-am spus. Nu i-am spus niciodată să facă anume ceva. Şi acum du-te şi spune-le. Pot să mă şi spânzure. Gambrell a putrezit şi neghiobul acela fără minte a putrezit şi el şi mai degrabă aş vrea să putrezesc în pământ decât să putrezesc aici. Du-te şi spune-le.” „Bine”, spuse unchiul Gavin, „Bine. O să fii liber.” Vreme de o clipă, spunea el Terrel rămase aşa nemişcat. Apoi întrebă: „Liber?”. „Da”, zise unchiul Gavin. „Liber. Dar ţine minte. Mai înainte m-ai ameninţat. Acum am să te ameninţ eu. Şi ce e ciudat e că nu pot să-mi îndeplinesc ameninţarea. Te voi urmări îndeaproape. Şi data viitoare când se va întâmpla ceva, data viitoare când cineva va încerca să-ţi arunce în spate un omor şi nu vei mai găsi pe nimeni să spună că nu erai acolo şi nici vreo rudă asupra căreia să arunci vina... Inţelegi?” Când spusese „Liber”, Terrel se uitase la el, dar acuma se uita în jos. „Inţelegi?” spuse unchiul Gavin. „Da”, zise Terrel. „Înţeleg.” „Bine”, spuse unchiul Gavin. Se întoarse şi chemă paznicul. „De data asta poţi să ne dai drumul.” Se reîntoarse la sala de mese, unde Guvernatorul chema deţinuţii unul câte unul şi le dădea actele; Guvernatorul se opri şi-şi ridică privirea făţarnică, impenetrabilă spre unchiul Gavin. Nu-l aşteptă pe unchiul Gavin să vorbească. „Văd că aţi reuşit”, spuse el. „Da, vreţi să auziţi...” „Nu, stimate domn. Trebuie să renunţ. Sau ca să vorbesc mai precis, trebuie să refuz.” Şi unchiul Gavin spuse că din nou se uită la el cu acea expresie binevoitoare, amuzată, aproape înduioşată, totuşi profund atentă şi plină de curiozitate. „Sunt chiar convins că n-aţi abandonat deloc speranţa că aţi putea schimba lucrurile de aici. Aşa e?” O clipă unchiul Gavin nu răspunse nimic. Apoi spuse: „Da. N-am abandonat-o. Aşadar îl veţi elibera? Chiar o veţi face?” Acum, spunea unchiul Gavin, mila, bunăvoința dispăruseră, expresia feţei era aşa cum o văzuse la început: netulburată, total impenetrabilă, total falsă. „Stimate domnule Stevens”, spuse Guvernatorul. Pe mine m-aţi convins deja. Eu sunt însă doar preşedintele acestei adunări; votanţii sunt aici. Dar credeţi că-i veţi putea convinge pe aceşti domni?” Şi unchiul Gavin se uită în jurul lui, la feţele acelea identice de marionetă, ale celor şapte sau opt aleşi dintre batalioanele Guvernatorului şi batalioanele de colonei făcuţi pe bandă. „Nu”, spuse unchiul Gavin. „Nu cred.” Aşa că plecă. Era pe la mijlocul dimineţii şi foarte cald, dar o porni imediat înapoi spre Jefferson, călărind printre câmpiile întinse, peste care căldura vibra, printre bumbacul şi porumbul de pe dintotdeauna fertilele şi indiferentele pogoane ale lui Dumnezeu, care aveau să supravieţuiască oricăror corupţii şi nedreptăţi. Se bucura că era arşiţă, se bucura că asudă, o dată cu sudoarea ieşea din el mirosul şi gustul locului în care fusese. Funia de pescuit CEI DOI MERGEAU pe partea dintre râu şi zidul des de chiparoşi, trestii, pini şi tufe de măceş. Unul din ei avea o tolbă din pânză de iută care fusese spălată şi arăta de parcă ar fi fost şi călcată. Celălalt, un tânăr, după obraz nu i-ai fi dat nici douăzeci de ani. Nivelul apei era scăzut, aşa cum e pe la mijlocul lui iulie. „Trebuie să fi prins ceva peşte în apa asta”, zise tânărul. „Dacă s-o fi întâmplat să aibă chef de pescuit”, zise cel cu tolba. „El şi Joe întind funia aceea numai când îi vine lui Lonnie şi nu când muşcă peştele.” „Oricum or fi agăţaţi acolo”, zise băiatul. „Nu cred că-i pasă lui Lonnie cine îi scoate din apă.” Drumul urca acum spre un loc deschis, un fel de promontoriu. Aici se găsea o colibă în formă de con, cu acoperişul ţuguiat, înjghebată din pânză mucegăită, bucăţi inegale de scândură şi bidoane de ulei turtite cu ciocanul. Un burlan ruginit se înălța şui deasupra colibei, lângă ea se afla o legătură săracă de lemne de foc, un topor şi un mănunchi de araci rezemaţi de un perete. Pe jos în faţa uşii deschise, se zăreau cam o duzină de capete de frânghie tăiate dintr-un ghem şi o cutie de tablă ruginită pe jumătate plină cu cârlige groase, o parte din ele prinse în capetele de frânghie. Dar nu era nimeni pe-acolo. „Barca nu-i aici”, zise bărbatul cu tolba. „Aşa că nu s-o fi dus la magazin.” Şi atunci îşi dădu seama că tânărul plecase mai departe şi respirând adânc fu gata să-l strige când, deodată, din tufiş ţâşni un om şi se opri în faţa lui scâncind agitat - un om nu prea voinic dar cu braţe şi umeri enormi, un adult având totuşi ceva de copil în felul în care se mişca, desculţ, într-o salopetă prăpădită şi cu privirea aceea stăruitoare a surdomuţilor. „Salut, Joe”, zise bărbatul cu tolba, ridicând glasul aşa cum fac oamenii când au de a face cu cei pe care-i ştiu că nu-i pot înţelege. „Unde-i Lonnie?” Ridică tolba. „Aţi prins ceva peşte?” Celălalt se uită doar lung la el, scâncind agitat. Apoi se întoarse şi o luă la fugă pe potecă în direcţia în care dispăruse tânărul, care în clipa aceea strigă: „la uită-te la funia asta!” Bărbatul mai în vârstă se îndreptă într-acolo. Tânărul stătea aplecat şi privea încordat peste apă, lângă un copac de la care cobora în râu, întinsă pieziş, o funie de bumbac. Surdomutul stătea în spatele lui scâncind şi mişcându-se agitat când pe un picior când pe celălalt şi înainte ca bărbatul mai în vârstă să-l ajungă, se întoarse şi trecând pe lângă el fugi înapoi spre colibă. Dat fiind nivelul râului funia, întinsă de la un mal la celălalt între cei doi copaci, trebuia să fie deasupra apei, şi numai cârligele prinse de capetele de sfoară să fie scufundate în unde. Acum însă funia cobora în râu din amândouă capetele, trăgând puternic în aval şi chiar bărbatul mai în vârstă simţi că mişcă. „E cât un om de mare strigă tânărul. „Uite barca, e-acolo”, zise omul mai în vârstă. Tânărul o văzu şi el - peste apă şi mai jos de ei, plutind într-un pâlc de sălcii de după un promontoriu. „Du-te şi adu-o şi o să vedem cât de mare e peştele ăsta.” Tânărul se descălţă, îşi scoase salopeta şi cămaşa şi intrând în apă începu să înoate de-a curmezişul ca să-l poarte curentul spre barcă, se urcă în ea şi se apucă să vâslească înapoi, stând drept în picioare şi uitându-se încordat în amonte spre locul unde funia trăgea puternic în jos şi spre mijlocul căreia apa, din când în când, se învolbura din pricina unei mişcări în adânc. Aduse barca în dreptul omului mai în vârstă care, în clipa aceea, se pomeni cu surdomutul din nou în spatele lui, scâncind mereu şi agitat şi încercând să intre în barcă. „Pleacă de aici!” zise omul mai în vârstă, împingându-l înapoi. „Pleacă, Joe!” „Grăbeşte-te!” zise tânărul uitându-se încordat spre funia cufundată în apă, unde, în timp ce privea, ceva se rostogoli greoi spre suprafaţă şi apoi se scufundă iar. „E ceva acolo, îmi pun capul. Şi e mare cât un om!” Bărbatul mai în vârstă intră în barcă. Ţinându-se de funie, trase barca de-a lungul ei, când cu o mână când cu cealaltă. De pe malul râului din urma lor surdomutul începu deodată să îngâne ceva. Sunetele pe care le scotea erau de ajuns de puternice. „Anchetă?” spuse Stevens. „Lonnie Grinnup.” Procurorul era un bătrân doctor de ţară. „L-au găsit înecat doi oameni, azi-dimineaţă, prins „în propria lui funie de pescuit.” „Nu se poate!” spuse Stevens. „Bietul, nenorocitul de el. Vin acolo.” Ca procuror al comitatului nu avea de ce să se amestece, chiar dacă n-ar fi fost vorba de un accident. Ştia asta. Voia să privească obrazul celui mort dintr-un motiv de ordin sentimental. Actualul comitat Yoknapatawpha fusese întemeiat nu de unul, ci, în acelaşi timp, de trei pionieri. Veniseră împreună călări din Carolina, trecând prin defileul Cumberland, pe vremea când Jefferson mai era un post al Agenţiei Chickasaw, şi cumpăraseră pământ din posesiunile indiene şi întemeiaseră familii şi înfloriseră şi pieriseră, aşa că acuma, după o sută de ani, în tot comitatul la crearea căruia contribuiseră, nu mai rămăsese decât un singur urmaş al celor trei familii. Acesta era Stevens, deoarece ultimul vlăstar al familiei Helston murise înainte de sfârşitul veacului, iar Louis Grenier, pentru care Stevens făcea cu maşina în arşiţa după-amiezii opt mile ca să-i privească obrazul lipsit de viaţă, nici nu ştiuse vreodată că e Louis Grenier. Nici numele de Lonnie Grinnup, cum îşi spunea el însuşi, nu era în stare să şi-l scrie. Orfan, ca şi Stevens, era un bărbat de statură aproape mijlocie, trecând puţin de treizeci de ani şi cunoscut în tot comitatul - avea un obraz delicat dacă îl priveai a doua oară, era liniştit, aşezat, întotdeauna vesel, cu acelaşi pămătuf de barbă aurie, cu părul moale, care nu cunoscuse niciodată briciul şi cu ochi paşnici de culoare deschisă. „Lovit la cap”, ziceau oamenii. Dar orice ar fi fost, fusese „lovit” foarte uşor încât nu-i lipsea nimic din ce i-ar fi fost necesar. Locuise, ani de-a rândul, într-o colibă pe care şi-o construise singur dintr-un cort vechi şi nişte scânduri potrivite la nimereală şi bidoane turtite de ulei, împreună cu un orfan surdomut pe care-l luase în coliba lui în urmă cu zece ani şi-l îmbrăca, îl hrănea şi-l creştea şi care mintal nu ajunsese măcar acolo unde ajunsese el. In fapt, coliba şi funia de pescuit şi cârligele lui se aflau aproape în exact centrul celor o mie şi ceva de acri pe care strămoşii lui îi stăpâniseră cândva. Dar el nu ştiuse asta niciodată. Stevens era de părere că nici nu i-ar fi păsat, ar fi refuzat chiar să accepte ideea că un singur om ar putea sau s-ar cuveni să stăpânească atât de mult din pământul care aparţine tuturor, fiecărui om pentru folosul şi plăcerea sa - în cazul lui cele treizeci sau patruzeci de picioare pătrate pe care se afla coliba şi lăţimea aceea de râu deasupra căruia era întinsă funia lui de pescuit, unde oricine era oricând binevenit, fie că el era sau nu acolo, să se folosească de undiţe şi să-i mănânce mâncarea atâta vreme cât era ceva de mâncare. Câteodată îşi înţepenea uşa colibei să nu intre animalele care dădeau târcoale pe acolo şi împreună cu însoţitorul lui surdomut apărea, fără să fi fost anunţat sau pofttit, la unele case sau cabane de până la vreo cincisprezece mile mai departe, rămânând aici câteva săptămâni, amabil, liniştit, necerând ceva anume şi fără a fi slugarnic, dormind oriunde voiau gazdele să-l pună să doarmă - în fânul din pod sau în pat în camerele de oaspeţi sau unde dormea familia, iar tânărul surdomut se culca în pridvor sau pe jos în faţa uşii, acolo unde-l putea auzi respirând pe cel ce-i era şi frate şi tată. Era singurul sunet deosebit de toate celelalte neauzite de pe pământ. Pe acesta îl auzea fără greş. Era după-amiaza devreme. Din cauza căldurii, depărtările păreau albastre. Şi atunci, peste întinderea şesului, colo unde şoseaua începea să meargă paralel cu albia râului, Stevens zări clădirea magazinului. De obicei locul ar fi fost pustiu, dar acum se şi vedeau grămădiţi buluc în jurul clădirii maşinile prăpădite, fără capotă, caii şi catării înşeuaţi, călăreţii şi conducătorii maşinilor pe care îi ştia pe nume. Ba mai mult şi ei îl ştiau, şi-l votau an după an şi-l chemau pe numele de botez chiar dacă nu-l înțelegeau prea bine, tot aşa cum nu ştiau ce-o fi cu cheia Phi Beta Kappa de la Harvard atârnată de lanţul ceasului său. Trase alături de maşina procurorului. După cât se pare ancheta nu avea să se desfăşoare înlăuntrul magazinului, ci în moara de alături, unde, în faţa uşii deschise, salopetele şi cămăşile curate de sâmbătă şi capetele goale şi cefele arse de soare cu linia albă vizibilă a îndreptării de sâmbătă a părului cu briciul se înghesuiau foarte tăcute. Îi făcură loc să intre. La o masă, pe trei scaune, şedeau procurorul şi doi martori. Stevens văzu un bărbat de vreo patruzeci de ani cu o tolbă curată de pânză de iută, împăturită de câteva ori de parc-ar fi fost o carte şi un tânăr cu o expresie obosită şi uimită pe faţă. Cadavrul era întins sub o cuvertură pe masa joasă a pietrei de moară imobile. Se îndreptă într-acolo şi ridică un colţ al cuverturii, se uită la faţa celui mort şi se întoarse, gata să plece înapoi în oraş şi apoi nu mai plecă în oraş. à „Cred că asta-i totul”, zise procurorul. Işi aruncă privirea spre uşă. „E-n regulă, Ike”, zise. „Acum poţi să-l iei.” Ca şi ceilalţi, Stevens se dădu deoparte şi se uită atent la cei patru oameni care se-ndreptau spre cuvertură. „Tu îl iei, Ike?” spuse el. Cel mai în vârstă din cei patru se întoarse şi se uită o clipă la el. „Da. Îşi ţinea banii de înmormântare la Mitchell, la magazin.” „Tu şi Posse şi Matthew şi Jim Blake”, spuse Stevens. De data aceasta omul îl privi mirat, aproape nerăbdător. „Putem acoperi diferenţa”, zise el. „Vă ajut eu”. spuse Stevens. „Mulţumesc”, zise celălalt. „Avem destui.” Şi atunci procurorul se băgă printre ei, vorbind apăsat: „Bine, băieţi. Faceţi-le loc.” Împreună cu ceilalţi Stevens ieşi din nou afară, în aerul 11 Phi Beta Kappa - iniţiale ale cuvintelor greceşti „Philosophia biou Kybernetes” (filosofia călăuză a vieţii) - societate academică americană, fondată în 1776. după-amiezii. Trasă cu spatele în faţa uşii era o căruţă care înainte nu fusese acolo. În căruţă fuseseră aşternute paie Şi, ca şi ceilalţi. Stevens rămase cu capul gol privindu-i pe cei patru oameni ieşind din moară cărând legătura înfăşurată în cuvertură şi apropiindu-se de căruţă. Trei sau patru oameni se îndreptară să-i ajute şi Stevens se apropie şi el, atingându-l pe umăr pe tânărul cu aceeaşi expresie de sfârşită, neîncrezătoare şi nestăpânită uimire pe faţă. „Te-ai dus şi ai luat barca înainte de a şti că e ceva în neregulă”, spuse el. „Chiar aşa”, zise tânărul. La început vorbi destul de liniştit. „Am înotat într-acolo şi am luat barca şi am vâslit înapoi. Ştiam că e ceva în undiţă. Se vedea cum mişcă...” „Vrei să spui că ai adus barca înot”, spuse Stevens. „... jos în... Poftim?” „Ai adus barca înot. Ai înotat până acolo, ai apucat-o şi ai adus-o înot.” „Nu, domnule! Am vâslit. Am vâslit înapoi de-a curmezişul apei! N-am bănuit nimic nici o clipă! Vedeam peştii...” „Cu ce?” spuse Stevens. Tânărul îl privi furios. „Cu ce-ai vâslit înapoi?” „Cu vâsla! Am luat vâsla şi am vâslit înapoi şi tot timpul vedeam cum se zbăteau în apă. Nu voiau să-i dea drumul! Se agăţaseră de el chiar după ce l-am scos afară, şi tot muşcau din el! Erau peşti! Ştiam că broaştele țestoase fac aşa ceva, dar ăştia erau peşti! Muşcau din el! Bineînţeles că am crezut că e un peşte acolo! Era! N-o să mai mănânc niciodată peşte. Niciodată!” Nu părea să fi ţinut mult, totuşi după-amiaza plecase undeva, luând cu ea şi ceva din arşiţă. Din nou în maşină cu mâna pe contact, Stevens se uită la căruţa gata de plecare. Dar nu-i în regulă, se gândi el. Nu se leagă. Mai e ceva care mi-a scăpat, ceva ce n-am văzut. Sau ceva ce nu s-a întâmplat încă. Căruţa se pusese în mişcare, trecând peste terasamentul plin de praf îndreptându-se spre şosea, doi oameni stăteau pe capră şi alţi doi călăreau pe catâri lângă ea. Stevens ambreiă şi maşina o porni. Trecu pe lângă căruţă în viteză. După o milă, Stevens coti din nou spre dealuri, pe un drumeag de pământ. Drumul urca, din când în când se vedea soarele, iar în unele locuri, printre creste, amurgul şi coborâse. Aici drumul se despărţea în două. Între cele două poteci se ridica o biserică fără clopotniţă, văruită în alb, şi lângă ea se zăreau o seamă de lespezi din marmură ieftină risipite printre alte morminte a căror prezenţă era semnalată doar de borcane de sticlă cu capul în jos, de oale şi de cărămizi sparte. Fără să şovăie, Stevens se apropie de biserică, întoarse şi opri maşina cu faţa spre locul unde drumul se despărţea în două şi şoseaua pe care venise cotea şi dispărea în depărtare. Din cauza cotiturii, auzi câtva timp căruţa înainte de a o vedea, apoi auzi camionul. Cobora dinspre dealurile din spatele lui, în viteză, ivindu-se brusc şi încetinind - o cabină şi o caroserie joasă acoperită cu o prelată. Camionul trase la margine, acolo unde drumul se bifurca şi opri, şi apoi auzi căruţa din nou, şi o zări, şi o dată cu ea pe cei doi călăreţi, venind în amurg pe cotitură, şi acum văzu un bărbat care stătea în drum lângă camion, şi Stevens îl recunoscu: Tyler Ballenbaugh - un fermier, însurat, cu familie şi cu o faimă de om arogant şi violent, care se născuse pe acele locuri şi plecase în Vest şi revenise, aducând cu el, ca o miasmă, zvonuri despre sumele pe care le câştigase la joc, care se căsătorise şi cumpărase pământ şi nu mai îşi încerca norocul la cărţi, dar în unii ani îşi ipoteca recolta şi cu banii cumpăra sau vindea viitoare recolte de bumbac - stând în drum lângă căruţă, o siluetă înaltă în amurg, vorbind oamenilor din căruţă fără să ridice glasul sau să facă vreun gest. Lângă el era un alt bărbat, în cămaşă albă, pe care Stevens nu-l recunoscu şi la care nu se uită a doua oară. Invârti cheia de contact; din nou maşina se porni şi se auzi zgomotul motorului. Aprinse farurile şi ieşi rapid din curtea bisericii şi de acolo în drum în spatele căruţei şi bărbatul în cămaşă albă sări pe scara maşinii, strigând la el şi Stevens îl recunoscu şi pe el: era un frate mai tânăr al lui Ballenbaugh, care plecase la Memphis cu ani în urmă, unde se ştia că fusese angajat în timpul unei greve ca paznic înarmat, dar care, în ultimii doi sau trei ani, stătea la fratele său ascunzându-se, se spunea, nu de poliţie, ci de unii din prietenii sau tovarăşii lui de afaceri de mai târziu din Memphis. Din când în când numele lui era la loc de frunte în ştirile despre scandaluri sau bătăi izbucnite la baluri sau petreceri de la ţară. Odată fusese prins şi aruncat în închisoare de doi poliţişti din Jefferson, unde, sâmbetele, beat se lăuda cu isprăvile lui din trecut şi-şi blestema soarta de acum şi pe fratele lui mai mare care-l pusese să lucreze la fermă. „Pe cine dracu spionezi?” strigă el. „Boyd”, zise celălalt Ballenbaugh. Nici nu ridică glasul. „Du-te înapoi în camion.” Nu făcuse nici un gest - un bărbat voinic, cu faţa întunecată, care-l privea pe Stevens cu ochi spălăciţi, reci şi total inexpresivi. „Sal'tare, Gavin”, zise el. „Sal'tare, Tyler”, spuse Gavin. „Vrei să-l iei pe Lonnie?” „E cineva împotrivă?” „Eu nu”, spuse Stevens, dându-se jos din maşină. „Să te ajut să-l scoţi din căruţă!” După aceea se urcă din nou în maşină. Căruţa se puse în mişcare. Camionul dădu înapoi şi întoarse, accelerând; cele două feţe trecură în viteză pe lângă el - aceea pe care o vedea Stevens acum nu părea agresivă, ci speriată; pe cealaltă nu se vedea nimic altceva decât ochii calmi, reci şi spălăciţi. Farul crăpat din spate dispăru după creasta dealului. Avea număr din Comitatul Okatoba, se gândi el. Lonnie Grinnup fu înmormântat în după-amiaza următoare, cortegiul plecând de la casa lui Tyler Ballenbaugh. Stevens nu era de faţă. „Nici Joe n-a fost, presupun”, spuse el. „Omul lui Lonnie.” „Nu, nici el nu era. Oamenii care s-au dus duminică dimineaţă la sălaşul lui Lonnie să se uite la funia aceea de pescuit spuneau că se mai învârtea pe acolo, căutându-l pe Lonnie. Dar la înmormântare n-a fost. Dacă-l găseşte pe Lonnie, de data aceasta poate să se întindă lângă el, dar n- o să-l mai audă respirând.” „Nu”, spuse Stevens. În după-amiaza aceea era în Mottstown, capitala comitatului Okatoba. Şi deşi era duminică şi deşi nu avea să ştie ce caută decât când avea să găsească, găsi ce căuta înainte de a se întuneca - pe agentul societăţii care, în urmă cu cincisprezece ani, îi făcuse lui Lonnie Grinnup o poliţă de asigurare pentru suma de cinci mii de dolari, cu indemnizaţie dublă în caz de moarte prin accident, beneficiar fiind Tyler Ballenbaugh. Totul era ca la carte. Doctorul examinator nu-l mai văzuse vreodată pe Lonnie Grinnup, dar îl cunoştea pe Tyler Ballenbaugh de ani de zile şi Lonnie îşi pusese degetul pe cerere şi Ballenbaugh plătise prima primă şi de atunci continuase să o facă. Nu era nimic deosebit de secret în povestea asta în afară de faptul că treaba se făcuse în alt oraş şi Stevens îşi dădu seama că nici acest lucru nu era neobişnuit de ciudat. Comitatul Okatoba era chiar peste râu, la trei mile de locuinţa lui Ballenbaugh şi, spre deosebire de Ballenbaugh, Stevens cunoştea mulţi alţi oameni care aveau pământ într- un comitat şi-şi cumpărau maşinile şi camioanele şi-şi ţineau banii la bancă în alt comitat ascultând de inerenta, posibil atavica, vagă neîncredere a omului crescut la ţară, poate nu atât în oamenii cu gulere albe, cât în pavaj şi electricitate. „Atunci să nu anunţ încă societatea de asigurare?” întrebă agentul. „Nu. Aş vrea să-i primeşti cererea când vine să o depună, să-i explici că o să treacă vreo săptămână până va fi rezolvată, să aştepţi să treacă trei zile şi să-i trimiţi vorbă să vină la birou la dumneata a doua zi pe la nouă sau zece dimineaţa; să nu-i spui de ce şi pentru ce. Apoi să-mi telefonezi la Jefferson când vei şti că a acceptat.” A doua zi dimineaţă, devreme, cam în zorii zilei, valul de căldură se potoli. Întins în pat, orbit de lumina fulgerelor asculta cum trăsnesc şi cum răpăie ploaia cu furie şi se gândea cum trebuie să bată şi să şiroiască năvalnic apa de culoarea lutului peste mormântul proaspăt şi singuratic al lui Lonnie Grinnup de pe dealul acela golaş de lângă biserica fără clopotniţă şi ce larmă trebuie să facă, dincolo de vuietul râului care creştea, izbind în coliba de tinichea şi pânză, unde tânărul surdomut îl aştepta încă să vină acasă, ştiind că s-a întâmplat ceva, dar nu cum, nici de ce. Nu cum, se gândi Stevens. L-or fi prostit într-un fel. Nici nu s-au ostenit să-l lege. Pur şi simplu l-au prostit. Miercuri seara agentul de asigurare din Mottstown îi telefonă spunându-i că Tyler Ballenbaugh a depus cererea pentru despăgubire. „Foarte bine”, spuse Stevens. „Trimite-i vorbă luni să vină marţi la dumneata. Şi înştiinţează-mă când vei şti că vine.” Puse receptorul în furcă. Joc poker cu cărțile pe faţă!?, cu un om care s-a dovedit a fi un jucător, ceea ce eu nu sunt, se gândi el. Dar cel puțin l-am silit să tragă o carte. ȘI ştie cu cine joacă. Aşa că atunci când primi al doilea mesaj, în după-amiaza următoare zilei de luni, ştia doar ce avea să facă el. Se gândise întâi să-i ceară şerifului să-i dea un ajutor de şerif sau să ia cu el vreun prieten. Dar nici chiar un prieten n-ar crede că tot ce am e o carte îndoielnică, îşi spuse el, deşi aşa e; un om singur, chiar dacă e un ucigaş amator, poate fi liniştit la gânaul că n-a lăsat nici o urmă. Dar când sunt doi, nici unul nu e liniştit la gândul că poale celălalt va fi lăsat vreo urmă. Aşa că se duse de unul singur. Avea un pistol. Se uită la el şi-l puse la loc în saltarul lui. Ce/ puțin cu ăsta n-o să tragă nimeni în mine, îşi spuse. Plecă din oraş după ce se întunecă. 12 În orig., stud poker - o variantă a jocului de poker (draw poker) în care fiecărui jucător i se servesc tot cinci cărţi, dar prima carte e cu faţa în jos, iar celelalte patru sunt date pe faţă. De data aceasta trecu pe lângă magazin, o clădire întunecată la marginea şoselei. Când ajunse la poteca pe care o luase cu nouă zile în urmă, coti la dreapta şi merse aşa un sfert de milă şi se abătu spre o curte plină de gunoi, cu farurile aprinse îndreptate spre o baracă întunecată. Nu le stinse. Cobori şi o porni în bătaia razelor gălbui spre baracă strigând: „Nate! Nate!” După o clipă se auzi glasul unui negru, deşi nu se zări nici o lumină. „Mă duc la sălaşul domnului Lonnie Grinnup. Dacă nu mă întorc până la ziuă, te duci la magazin şi le spui.” Nici un răspuns. Apoi un glas de femeie spuse: „Pleacă de-acolo, de la uşă!” Glasul bărbatului se auzi murmurând ceva. — N-am ce-i face! strigă femeia. Pleacă de-acolo şi lasă-i pe albi în treaba lor! Vasăzică sunt şi alții în afară de mine, îşi spuse Stevens gândindu-se cât de des, aproape întotdeauna, au negrii acest instinct nu al răului, ci al recunoaşterii imediate a răului acolo unde el se manifestă. Se întoarse la maşină, stinse farurile şi-şi luă lanterna de pe banchetă. Dădu peste camion. In lumina apropiată a lanternei văzu din nou numărul pe care-l zărise cu nouă zile în urmă dispărând după creasta dealului. Stinse lanterna şi o puse în buzunar. După douăzeci de minute îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să-şi facă griji din pricina luminii. Era pe poteca dintre zidul întunecat al desişurilor şi râu şi zări o lucire ştearsă prin peretele de pânză al colibei şi putu să şi audă cele două glasuri - unul rece, potolit şi stăpânit, celălalt aspru şi strident. Se poticni de stiva de lemne şi apoi de încă altceva, dădu de uşă şi o trânti de perete şi nimeri în mijlocul încăperii pustiite din coliba celui mort - saltelele de paie zvârlite de pe priciul de lemn, soba răsturnată, şi vasele de gătit împrăştiate - unde Tyler Ballenbaugh îl înfruntă cu pistolul în mână, iar fratele lui mai tânăr stătea pe jumătate aplecat deasupra unei lăzi răsturnate. „Înapoi, Gavin”, zise Ballenbaugh. „Dă-te tu înapoi, Tyler”, spuse Stevens. „E prea târziu.” Fratele mai mic se ridică. Stevens zări pe faţa lui că-l recunoaşte. „Ei, drace...”, zise el. „Totul s-a terminat, Gavin?” zise Ballenbaugh. „Să nu mă minţi.” „Cred că da”, spuse Stevens. „Lasă jos pistolul.” „Cine mai e cu tine?” „De-ajuns de mulţi”, spuse Stevens. „Lasă jos pistolul, Tyler.” „Pe dracu”, zise fratele lui Tyler. Dădu să facă un pas, Stevens îl văzu că se uită rapid spre uşa din spatele lui. „Minte. Nu-i nimeni cu el. Spionează pe aici, pe colo, cum a făcut-o şi atunci, băgându-şi nasul în treburi de care o să-şi dorească să se fi ţinut departe. Fiindcă de data asta o s-o păţească.” Se îndreptă spre Stevens, puţin cam încovoiat, cu braţele ţinute ceva mai departe de corp. „Boyd!” zise Tyler. Celălalt continuă să se apropie de Stevens, fără să zâmbească, dar cu o lumină ciudată lucindu-i în ochi. „Boyd”, spuse Tyler. Şi atunci se mişcă şi el cu o iuţeală uimitoare, îl depăşi pe celălalt şi cu o mişcare a braţului îl împinse înapoi spre prici. Cei doi se înfruntară - unul rece, liniştit, impasibil, cu pistolul în mână, fără a-l îndrepta spre ceva anume, celălalt pe jumătate aplecat, rânjind. „Ce dracu vrei să faci? Să-l laşi să ne ducă în oraş ca pe doi mieluşei nenorociţi?” „Asta o să hotărăsc eu”, zise Tyler. Se uită la Stevens. „N-am vrut niciodată să fie aşa, Gavin. l-am făcut asigurarea pe viaţă, i-am plătit primele - asta da. Dar era o treabă bună: dacă ar fi trăit mai mult ca mine, n-aş mai fi avut nevoie de bani, şi dacă eu aş fi trăit mai mult ca el, aş fi încasat ceea ce socotisem. Nu era nici un secret în treaba asta. A fost făcută la lumina zilei. Oricine putea să afle despre ce e vorba. S-ar putea ca el să fi vorbit de treaba asta. Nu i-am zis niciodată să n-o facă. Şi oricum, cine ar fi avut ceva împotrivă! l-am dat să mănânce ori de câte ori a venit la mine, rămânea întotdeauna cât de mult vroia, venea când voia să vină. Dar niciodată nu m-am gândit să fie aşa.” Pe neaşteptate tânărul Ballenbaugh începu să râdă, pe jumătate ghemuit lângă priciul unde-l împinsese celălalt. „Vasăzică asta-i povestea?” zise el. „Aşa stau lucrurile.” Şi apoi încetă să râdă, deşi trecerea de la o stare la alta fu atât de puţin vizibilă sau poate atât de rapidă încât era greu de sesizat. Se ridicase în picioare, aplecându-se puţin înainte, în faţa fratelui său. „Nu eu l-am asigurat pentru cinci mii de dolari! Nu eu aveam să iau...” „Gura”, zise Tyler. „... Cinci mii de dolari când aveau să-l găsească mort pe...” Tyler se îndreptă cu paşi apăsaţi spre celălalt şi-l plesni peste obraz de două ori, cu palma şi cu dosul palmei, ţinând pistolul în faţa lui cu cealaltă mână. „Am zis gura, Boyd”, spuse el. Se uită din nou la Stevens. „Niciodată nu m-am gândit să fie aşa. Nu mai vreau banii ăştia acum. Chiar dacă asigurarea are să-i plătească, pentru că nu aşa am vrut să fie. Nu am mizat aşa. Ce-ai de gând să faci?” „Mă mai întrebi? Vreau să obţin o acuzare de omor.” „Atunci dovedeşte-o!” se repezi Boyd. „Încearcă s-o dovedeşti! Nu eu l-am asigurat pe viaţă pentru...” „Gura”, zise Tyler. Vorbea pe un ton aproape blajin, uitându-se la Stevens cu ochii aceia spălăciţi care nu spuneau nimic. „Nu poţi face asta. Numele meu e curat. A fost. Poate că n-a făcut nimeni prea mult pentru el, dar nimeni nu l-a mânjit prea rău până acum. Nu datorez nimic nimănui, nu am luat nimic ce n-a fost al meu. Nu trebuie să faci aşa ceva, Gavin. ,„ „Nu trebuie să fac nimic altceva, Tyler.” Celălalt se uită la el. Stevens îl auzi cum respiră adânc. Dar expresia feţei nu i se schimbă deloc. „Vrei ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” „Justiţia vrea acest lucru. Poate că Lonnie Grinnup vrea acest lucru. Tu n-ai vrea?” Celălalt se uită lung la el. Apoi Ballenbaugh se întoarse şi îi făcu un semn fratelui său şi altul lui Stevens, tăcut dar imperativ. Apoi ieşiră din colibă, stând în lumina care venea prin uşă; de undeva veni o adiere, foşnind în frunzişul de deasupra lor şi încetă, stingându-se. La început Stevens nu-şi dădu seama ce voia să facă Ballenbaugh. Cu crescândă surprindere îl văzu că se întoarce către fratele său, cu mâna întinsă, vorbindu-i cu adevărată asprime în glas: „Acesta e capătul drumului. Mi-a fost teamă din seara aceea când ai venit acasă şi mi-ai spus. Trebuia să te fi crescut mai bine, dar n-am făcut-o. Asta e. Fii tare şi termină.” „Bagă de seamă, Tyler!” spuse Stevens. „Să nu faci asta!” „Nu te amesteca, Gavin. Dacă vrei ochi pentru ochi, asta ai să ai.” Se uită ţintă la fratele lui, şi nici măcar nu-şi întoarse privirea spre Stevens. „Asta-i”, zise el. „la-l şi ridică-te în picioare.” Apoi fu prea târziu. Stevens îl văzu pe Boyd că sare înapoi. Îl văzu pe Tyler că face un pas înainte şi i se păru că distinge în glasul celuilalt surprinderea, neîncrederea, apoi înţelegerea greşelii făcute. „Aruncă pistolul, Boyd”, zise el. „Aruncă-l”. „Aha, îl vrei înapoi, nu-i aşa?” zise tânărul. „Am venit la tine în noaptea aceea şi ţi-am spus că ai să ai cinci mii de dolari de îndată ce se va întâmpla să se uite cineva la funia aceea şi ţi-am cerut să-mi dai zece dolari şi m-ai refuzat, zece dolari şi n-ai vrut. Desigur că-l poţi căpăta. la-l.” Pistolul fulgeră, de jos dintr-o parte; flacăra portocalie irumpse din nou în jos în timp ce celălalt se prăbuşea. Acum e rândul meu, se gândi Stevens. Stăteau faţă în faţă; auzi din nou adierea aceea uşoară venind de undeva, foşnind în frunzele de deasupra lui şi potolindu-se. „Fugi cât mai poţi, Boyd”, zise el. „Ai făcut de-ajuns de multe. Acum fugi.” „Desigur c-o să fug. Acum poţi să te frămânţi cât vrei din pricina mea, fiindcă într-un minut n-o să mai ai nici o grijă. O să fug, fireşte, după ce-am să spun o vorbă deştepţilor care vin şi-şi bagă nasul unde-o să vrea al dracului să nu şi- | fi băgat...” Acum o să tragă, se gândi Stevens şi sări într-o parte. O clipă avu iluzia că se vede cum sare, reflectat cumva în licărul de lumină venind dinspre râu, luminozitatea aceea pe care apa o emană în întuneric, deasupra capului lui Boyd Ballenbaugh. Apoi îşi dădu seama că nu se vedea pe el, că nu fusese vântul pe care-l auzise, când făptura, fiinţa care nu avea glas şi nu avea nevoie de aşa ceva, care aştepta de nouă zile ca Lonnie Grinnup să vină acasă, căzu în spatele ucigaşului cu mâinile întinse şi cu trupul aplecat şi încordat într-o tăcută şi mortală săritură. Era în copac, se gândi Stevens. Pistolul fulgeră. Văzu scăpărarea, dar nu auzi nici un sunet. IV Când şeriful comitatului se ivi pe alee - un bărbat masiv şi el, plăcut, afabil, cu ochii chiar mai spălăciţi şi mai lipsiţi de orice expresie decât acei ai lui Tyler Ballenbaugh, Stevens, proaspăt bandajat de chirurg, şedea după cină pe verandă. „Nu stau mai mult de un minut”, zise şeriful, „altfel nu te-aş fi deranjat.” „Cum să mă deranjezi?” spuse Stevens. Şeriful se sprijini într-un picior de balustrada verandei. „Cum stai cu capul?” „Bine”, spuse Stevens. „Asta-i bine, cred că ai auzit unde l-am găsit pe Boyd.” Stevens se uită la el cu totul indiferent. „Poate că da, spuse pe un ton amabil. Nu prea îmi aduc aminte azi de multe, în afară de o durere de cap.” „Tu ne-ai spus unde să-l căutăm. Erai conştient când am ajuns acolo. Incercai să-i dai apă lui Tyler. Ne-ai spus să ne uităm la funia de pescuit.” „Da? Ca să vezi, ce poate să spună un om, beat sau cu mintea aiurea. Câteodată poate să aibă şi dreptate.” „Tu ai avut. Ne-am uitat la funie şi l-am găsit pe Boyd, agăţat de unul din cârlige, mort întocmai ca Lonnie Grinnup. Tyler Ballenbaugh avea un picior zdrobit şi un glonţ în umăr, iar tu aveai la cap o rană de puteai băga o ţigară de foi în ea. Cum o fi ajuns, Gavin, în funia aceea de pescuit?” „Nu ştiu”, spuse Stevens. „Bine, acum nu sunt şerif. Cum a ajuns Boyd în funia aceea?” „Nu ştiu.” Şeriful îl privi; se uitară unul la celălalt. „Aşa răspunzi unor prieteni care te întreabă ceva?” „Da. Fiindcă, vezi tu, fusesem împuşcat. Nu ştiu.” Şeriful scoase din buzunar o ţigară de foi şi se uită lung la ea. „Joe, băiatul acela surdomut pe care-l creştea Lonnie, se pare că până la urmă a plecat. Mai era pe aici duminica trecută, dar de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Ar fi putut rămâne. Nimeni nu l-ar fi bătut la cap.” „Poate că îi lipsea prea mult Lonnie ca să rămână”, spuse Stevens. „Poate că-i lipsea Lonnie.” Şeriful se ridică. Muşcă din capătul ţigării de foi şi o aprinse. „Nu cumva glonţul acelea te-a făcut să uiţi şi chestia asta? Ce anume te-a făcut să bănuieşti că nu e în regulă ceva. Care a fost acel lucru pe care noi ceştilalţi n-am reuşit să-l observăm?” „Văâsla aceea”, spuse Stevens. „Vâsla?” „N-ai întins niciodată o funie de pescuit peste râu din locul unde ţi-ai pus tabăra? Atunci nu vâsleşti, ci tragi barca de-a lungul funiei cu mâna, de la un cârlig la altul. Lonnie nu folosea niciodată vâsla; el ţinea barca legată de acelaşi copac de care era prinsă funia, iar vâsla o ţinea în colibă. Dacă ai fi fost vreodată pe acolo, ai fi văzut-o. Dar vâsla era în barcă atunci când băiatul a găsit-o.” Mâine UNCHIUL GAVIN n-a fost întotdeauna procuror al comitatului. Dar perioada cât n-a fost procuror data de mai bine de douăzeci de ani şi durase atât de puţin încât numai bătrânii, şi nu chiar toţi, şi-o aminteau. Pe atunci era un tânăr de douăzeci şi opt de ani, ieşit abia de un an de pe băncile Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat unde, la îndemnul bunicului, se dusese după întoarcerea de la Harvard şi Heidelberg, şi preluase singur cazul convingându-l pe bunic să-l lase să se ocupe de acest caz, ceea ce bunicul acceptă, deoarece lumea era încredinţată că procesul avea să fie o simplă formalitate. Aşa că pledă la proces. Mulţi ani după aceea continuă să spună că a fost singurul proces pe care l-a pierdut vreodată, fie în calitate de apărător particular, fie în calitate de acuzator public, şi în care fusese convins că adevărul şi dreptatea erau de partea lui. De fapt nu-l pierduse - o amânare la termenul din toamnă, o achitare la sesiunea de primăvară - acuzatul, un fermier solid, avut, soţ şi tată. pe nume Bookwright, dintr-un loc numit Colţul Franţuzului, aflat în partea sud-estică, mai îndepărtată, a comitatului: victima, un ticălos plin de fumuri care-şi spunea Buck Thorpe şi pe care ceilalţi tineri pe care-i zdrobise cu pumnii în cei trei ani cât fusese prin Colţul Franţuzului îl porecliseră Bucksnort!5; n-avea rude, apăruse peste noapte de nicăieri, un scandalagiu, jucător de cărţi, cunoscut ca fabricant clandestin de whisky, prins odată pe drumul spre Memphis cu o cireadă mai mică de vite furate, pe care proprietarul lor le identifică pe loc. Avea un act pentru vânzarea lor, dar nimeni din comitat nu auzise de numele cu care era semnat. Povestea însăşi era veche şi de-ajuns de neoriginală: O fată de la ţară, de şaptesprezece ani, cu imaginaţia aprinsă de palavre, isprăvi, îndrăzneală şi limbuţie; tatăl care încerca să o facă să-şi bage minţile în cap şi reuşise exact cât reuşesc părinţii în asemenea cazuri, apoi interdicţia, uşa '3 În engl. buck = ţap, berbec: snort = sforăit, fornăit. închisă, inevitabila răpire de la miezul nopţii; şi a doua zi, la patru dimineaţa Bookwight îl scula pe Will Varner, judecătorul şi primul magistrat al comitatului şi-i înmâna pistolul spunându-i: „Am venit să mă predau. L-am omorât pe Thorpe acum două ore.” Şi un vecin, pe nume Quick, care fusese primul la faţa locului descoperise în mâna lui Thorpe un pistol cu jumătate din gloanţe trase; şi o săptămână după ce apăruse o scurtă ştire în ziarele din Memphis se ivi o femeie în Colţul Franţuzului susţinând că e soţia lui Thorpe, având şi un act de căsătorie ca să-şi dovedească afirmaţia, şi încercând să obţină ce bani sau bunuri va fi lăsat cel ucis. Imi amintesc de surprinderea produsă de faptul că marele juriu! găsise învinuirea întemeiată; când grefierul citi actul de acuzare se parie pe douăzeci la unu că juraţii vor termina deliberarea în zece minute. Până şi procurorul districtului delegă un asistent să-l reprezinte în dezbateri, iar audierea mărturiilor nu dură nici un ceas. Apoi unchiul Gavin se ridică, şi-mi aduc aminte cum îi privi pe juraţi - cei unsprezece fermieri şi negustori, şi cel de-al doisprezecelea care avea să determine eşecul procesului său - şi el un fermier, un om subţiratic, scund, cu părul cenuşiu şi rar şi cu înfăţişarea aceea a fermierilor din regiunea de dealuri - firavi şi storşi de muncă, şi totuşi în mod ciudat nepieritori - care par a fi nişte bătrâni la cincizeci de ani şi apoi rămân neatinşi de trecerea vremii. Unchiul Gavin vorbi cu glasul calm, aproape monoton, fără emfază, aşa cum ne obişnuisem să aşteptăm în procesele penale, numai cuvintele erau ceva mai deosebite de cele pe care avea să le folosească mai târziu. Dar chiar şi atunci, deşi vorbea cu ei de numai un an, putea vorbi în aşa fel încât toţi oamenii de prin locurile noastre - negrii, cei din regiunea dealurilor, bogaţii proprietari de plantaţii de la şes - înțelegeau ce spune. 14 Marele juriu (The Grand Jury) este compus din 12 până la 23 de persoane şi are misiunea de a investiga acuzaţiile aduse persoanelor învinuite de crime şi a decide sau nu trimiterea lor în judecată în faţa unui juriu obişnuit. „Noi toţi cei de pe aici, din Sud, am fost învăţaţi încă de la naştere câteva lucruri la care ţinem mai presus de orice. Unul din primele - nu cel mai bun, ci doar unul din primele - e acela că numai o viaţă poate plăti pentru o viaţă răpusă; că o moarte e numai pe jumătate împlinită. Dacă e aşa, am fi putut salva amândouă aceste vieţi oprindu-l pe inculpat înainte de a fi plecat de acasă în noaptea aceea; am fi putut salva cel puţin pe unul din ei chiar dacă ar fi trebuit să-i luăm viaţa acuzatului de faţă pentru a-l opri. Numai că n-am ştiut asta la vreme. Şi despre acest lucru vorbesc acum - nu despre cel mort şi despre caracterul şi moralitatea actului pe care l-a făptuit; nu despre legitimă apărare, fie că acuzatul de faţă era justificat sau nu în a forţa rezolvarea cazului prin suprimarea unei vieţi, ci despre noi cei care nu suntem morţi şi despre ceea ce nu ştim - despre noi toţi, fiinţe umane care în esenţă vrem să acţionăm cu dreptate, vrem să nu vătămăm pe alţii; fiinţe umane având toată complexitatea pasiunilor, sentimentelor şi credințelor umane, în acceptarea sau respingerea cărora nu avem nici o alegere, încercând să facem cât de bine putem cu ele sau în ciuda lor - acuzatul de faţă, o altă fiinţă umană cu aceeaşi complexitate a pasiunilor şi instinctelor şi credințelor, confruntat cu o problemă - inevitabila nenorocire a copilului său, care, cu încăpăţânata nesăbuinţă a tinereţii - iar aceeaşi veche complexitate, pe care nici ea nu a cerut s-o moştenească - era incapabil să-şi asigure propria lui apărare - şi-a rezolvat această problemă cum a putut mai bine potrivit convingerilor sale, necerând ajutorul nimănui şi apoi şi-a recunoscut hotărârea şi fapta sa. După care se aşeză jos. Asistentul procurorului districtual se ridică doar şi se înclină în faţa curţii şi se aşeză din nou. Membrii juriului ieşiră din sală şi noi rămaserăm pe loc. Nici judecătorul nu plecă. Şi îmi aduc aminte de respiraţia adâncă sau aşa ceva, care se auzi în sală când orologiul judecătorului arătă că au trecut zece minute şi după aceea trecu o jumătate de ceas şi judecătorul făcu semn unui aprod şi-i şopti ceva şi aprodul ieşi din sală şi se întoarse şi- i şopti ceva judecătorului şi judecătorul se ridică, bătu în masă cu ciocanul şi suspendă şedinţa. M-am grăbit să mă duc acasă, să mănânc şi m-am repezit înapoi în oraş. La birou nu era nimeni. Chiar bunicul, care trăgea un pui de somn după masă, indiferent de cine era în cumpănă şi cine nu, se întoarse primul, şi apoi după ora trei întreg oraşul ştia că juriul în procesul pledat de unchiul Gavin era pus în cumpănă de un singur om, unsprezece juraţi pronunţându-se pentru achitare şi unul fiind împotrivă; şi atunci unchiul Gavin intră grăbit şi bunicul îi spuse: „Ei, Gavin, cel puţin te-ai oprit din vorbă la timp ca să pui în cumpănă juriul şi nu pe clientul tău.” „Aveţi dreptate, domnule”, spuse unchiul Gavin, Şi se uită la mine cu ochii lui luminoşi, cu obrazul lui slab şi expresiv, cu părul zburlit care începea încă de pe atunci să încărunţească. „Vino aici, Chick”, spuse el. „Am nevoie o clipă de tine.” „Roagă-l pe judecătorul Frazier să-ţi dea voie să-ţi retragi cuvântul şi apoi lasă-l pe Charley să încheie în locul tău”, spuse bunicul. Dar noi şi eram afară, pe scări, unchiul Gavin oprindu-se la mijlocul scării, aşa că eram exact la jumătate de drum de oriunde, cu mâna pe umărul meu, cu privirea mai scânteietoare şi mai hotărâtă ca oricând. „Nu e corect”, spuse el. „Dar, de multe ori, dreptatea se face cu metode care nu suportă să fie examinate. Juriul a fost mutat în camera din spate a pensiunii doamnei Rouncewell. Camera aceea din faţa dudului. Dac-ai putea să te strecori în curtea din spate fără să te vadă nimeni şi să fii atent când ai să te caţeri în copac...” Nu mă văzu nimeni. Dar izbutii să mă uit în cameră printre frunzele răscolite de vânt ale dudului, să-i văd şi să-i aud - pe cei nouă oameni furioşi şi scârbiţi, trântiţi în fotolii la celălalt capăt al încăperii; dl. Holland, primul jurat, şi un altul, în picioare, în faţa fotoliului în care stătea omul acela înalt, vlăguit, uscăţiv, din regiunea de dealuri. Se numea Fentry. Mi-am amintit cum îl cheamă, fiindcă unchiul Gavin spunea că pentru a reuşi ca avocat şi om politic la noi n-ai nevoie să ştii să vorbeşti frumos şi nici să fii inteligent, ci ai nevoie doar de o memorie infailibilă a numelor. Dar mi-aş fi adus aminte oricum de numele lui, fiindcă îl chema Stonewall Jackson - Stonewall Jackson Fentry. „Nu recunoşti că a fugit cu fiica de şaptesprezece ani a lui Bookwright?” zicea domnul Holland. „Nu recunoşti că atunci când l-au găsit avea un pistol în mână? Nu recunoşti că abia fusese îngropat când a venit femeia aceea şi a dovedit că a fost soţia lui? Nu recunoşti că era nu numai un om de nimic ci şi un om primejdios şi, dacă nu ar fi fost Bookwright, mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să o facă altcineva şi că Bookwright doar n-a avut noroc?” „Recunosc”, zise Fentry. „Atunci ce vrei?” spuse domnul Holland. „Ce vrei?” „N-am încotro”, zise Fentry. „Nu sunt de acord ca domnul Bookwright să fie achitat.” Şi nu fu de acord. Şi în după-amiaza aceea judecătorul Frazier dizolvă juriul şi hotărî ca procesul să fie rejudecat în următoarea sesiune a tribunalului; şi a doua zi dimineaţa unchiul Gavin veni să mă caute înainte ca să fi terminat micul dejun. „Spune-i mamei tale că s-ar putea să lipsim peste noapte. Spune-i că-i promit să nu te las să fii împuşcat, nici muşcat de şarpe şi nici să te îndopi cu limonadă gazoasă... Fiindcă trebuie să aflu”, spuse el. Mergeam cu maşina în viteză, pe şoseaua dinspre nord-est şi privirea îi scânteia, nu uimită ci doar încordată şi nerăbdătoare. „S-a născut şi a crescut şi a trăit toată viaţa chiar aici la marginea comitatului, la treizeci de mile de Colţul Franţuzului. A spus, sub prestare de jurământ, că nu l-a mai văzut vreodată pe Bookwright şi-l poţi privi şi-ţi dai seama că nu s-a oprit niciodată din munca lui grea ca să ştie cum să se odihnească. Mă îndoiesc să mai fi auzit vreodată de numele lui Bookwright.” Am mers cu maşina până aproape s-a făcut după-amiază. Ajunsesem în regiunea dealurilor, departe de ogoarele bogate de la şes, printre pini şi ferigi, pământul sărăcăcios, peticele înclinate şi mărunte de porumb şi bumbac sfrijit care oricum rezistaseră, aşa cum oamenii pe care-i hrăneau şi-i îmbrăcau rezistaseră într-un fel; drumurile pe care mergeam erau mai înguste decât nişte poteci şerpuite şi strâmte, pline de şanţuri şi înecate în praf, maşina mai tot timpul în viteza a doua. Şi deodată am zărit cutia poştală, cu numele scris stângaci: G.A. FENTRY; dincolo de ea o casă din bârne cu două încăperi, cu un pridvor deschis şi chiar eu, un băiat de doisprezece ani, îmi puteam da seama că nici o mână de femeie nu se atinsese de ea de o mulţime de vreme. Am intrat pe poartă. Şi atunci se auzi un glas zicând: „Stai! Stai acolo unde eşti!” Şi nici măcar nu-l zărisem - un bătrân, desculţ, cu o perie albă zburlită de mustață, într-o salopetă cârpită şi decolorată, cam de culoarea laptelui smântânit, mai mărunt şi mai firav decât fiul lui, stătea la marginea verandei prăpădite, ţinând o puşcă de vânătoare şi tremurând de furie sau poate din pricina neputinței vârstei. „Domnule Fentry...”, spuse unchiul Gavin. „L-aţi chinuit şi hărțuit destul!” zise bătrânul. Era furios; glasul păru să i se ridice deodată într-o izbucnire aprigă, incontrolabilă. „Pleacă de aici! Cară-te de pe pământul meu! Pleacă!” „Să mergem”, spuse încet unchiul Gavin. Dar privirea îi rămase tot vie, nerăbdătoare, încordată şi gravă. Acum nu ne mai grăbeam. Prima cutie poştală era la vreo milă, şi de această dată casa era chiar văruită, cu straturi de petunii pe lângă scări, iar pământul din jurul ei era mai fertil, iar omul de pe verandă se ridică de această dată şi veni la poartă. „Bună ziua. domnule Stevens”, zise el. „Vasăzică Jackson Fentry v-a pus juriul în cumpănă.” „Bună, domnule Pruitt”, spuse unchiul Gavin. „Se pare că da. Spune-mi.” Şi Pruitt îi spuse, deşi chiar şi la vremea aceea unchiul Gavin mai uita din când în când şi vorbea ca la Harvard şi chiar ca la Heidelberg. Era ca şi cum oamenii s-ar fi uitat la el şi ar fi înţeles că-i întreabă nu din curiozitate sau din vreun interes personal. „Numai maică-mea ştie despre treaba asta mai multe decât ştiu eu”, zise Pruitt. „Veniţi pe verandă.” Îl urmarăm pe verandă, unde o bătrânică grăsuţă, cu o bonetă pe cap şi într-o rochie curată de pânză cadrilată, încinsă cu un şorţ alb curat, şedea într-un balansoar scund şi curăța păstăi de mazăre într-un blid de lemn. „E avocatul Stevens”, zise Pruitt. „Fiul căpitanului Stevens din oraş. Vrea să ştie ce e cu Jackson Fentry.” Aşa că ne aşezarăm şi noi câtă vreme, vorbind rând pe rând, mama şi fiul ne povestiră totul. „Pământul ăsta-i al lor”, zise Pruitt. „L-aţi văzut de pe drum. Şi ce n-aţi văzut nu arată mai bine. Dar taică-său şi bunicu-său l-au lucrat, au trăit din asta, şi-au ţinut familiile, şi-au plătit impozitele şi n-au datorat nimănui nimic. Nu ştiu cum au făcut, dar au făcut-o. Şi Jackson i-a ajutat de când a fost destul de mare ca să ajungă la coarnele plugului. Nici n-a crescut mult mai înalt decât atâta. Nici unul din ei. Cred că şi din pricina asta. Şi Jackson a lucrat pământul, la vremea lui, cam până la douăzeci şi cinci de ani. Şi arăta a patruzeci, nu ceruse nimănui nimic, nu se însurase, nu nimic, el şi taică-său trăind singuri, gătindu-şi şi spălându-şi ei înşişi lucrurile, căci cum să-i dea mâna să se însoare când el şi taică-său n-aveau amândoi decât o singură pereche de ghete. Asta în caz că făcea să-ţi iei o femeie, când pământul ăla o omorâse şi pe maică-sa şi pe bunică- sa, amândouă înainte de a fi împlinit patruzeci de ani. Până într-o noapte...” „Ce prostie”, zise doamna Pruitt. „Când taică-tău şi cu mine ne-am luat, n-aveam nici măcar un acoperiş deasupra capetelor noastre. Ne-am mutat într-o casă cu chirie, am luat pământ în arendă...” „Bine”, zise Pruitt. „Până într-o noapte când a venit la mine şi mi-a spus că a căpătat de lucru la un joagăr la Colţul Franţuzului.” „Colţul Franţuzului?” spuse unchiul Gavin şi privirea i se făcu mai scânteietoare şi mai pătrunzătoare şi nu doar mai atentă. „Da”, spuse el. „Ca zilier”, zise Pruitt. „Nu ca să se căpătuiască, doar să câştige ceva bani în plus poate, punând la bătaie un an sau doi ca să câştige ceva bani în plus, faţă de traiul pe care l-a dus bunicu-său până a murit între coarnele plugului într-o zi, şi pe care taică-său avea să-l ducă până avea să cadă pe o brazdă de pământ şi apoi să-i vină şi lui rândul şi să n- aibă măcar un fiu să vină să-l ridice din ţărână. Şi s-a învoit cu un negru să-l ajute pe taică-său să lucreze pământul cât timp el era plecat, şi să fiu şi eu bun să mai trec pe acolo din când în când să văd dacă taică-său e bine sănătos.” „Ceea ce ai şi făcut.” zise doamna Pruitt. „M-am apropiat destul de mult”, zise Pruitt. „Destul de mult de ogor ca să-l aud înjurându-l pe negru că nu se mişcă destul de repede şi să văd cum se străduia negrul să ţină pasul cu el şi să-mi dau seama că Jackson nu tocmise doi negri să lucreze pământul cât era plecat, fiindcă bătrânul acela - avea atunci aproape şaizeci de ani - dacă ar fi trebuit să petreacă o zi întreagă stând pe scaun la umbră şi cu nimic în mână ca să plivească sau să sape, ar fi murit înainte de apusul soarelui. Aşa că Jackson plecă. Pe jos. Nu aveau decât un singur catâr. N-au avut niciodată decât un singur catâr. Dar nu avea de mers decât vreo treizeci de mile. Şi plecat a fost vreme de doi ani şi jumătate. Şi într-o zi...” „Prima dată a venit acasă de Crăciun”, zise doamna Pruitt. „Aşa e”, spuse Pruitt. „A mers pe jos cele treizeci de mile şi a stat acasă de Crăciun şi a făcut pe jos alte treizeci de mile înapoi la joagăr.” „Joagărul cui?” spuse unchiul Gavin. „A' lu’ Quick”, zise Pruitt. „A' lu’ bătrânu' Ben Quick. De- al doilea Crăciun n-a mai venit acasă. Şi apoi, cam pe la începutul lui martie, cam când albia râului de la Colţul Franţuzului prinde să sece în locul unde buştenii alunecă în apă şi când te-ai fi gândit că o să stea binişor şi în al treilea an la joagăr, omul vine acasă. De data asta nu pe jos. A venit cu o cabrioletă închiriată. Fiindcă era cu capra şi pruncul.” „Stai”, zise unchiul Gavin. „N-am avut habar că a venit acasă”, spuse doamna Pruitt. „Şi era acasă de mai mult de o săptămână înainte ca noi să fi aflat că e cu pruncul acela.” „Staţi aşa”, spuse unchiul Gavin. Aşteptară, uitându-se la el, Pruitt stând pe balustrada verandei, iar doamna Pruitt dezghiocând întruna mazărea din păstăile prelungi şi fragile şi uitându-se la unchiul Gavin. Privirea lui nu mai era acum încântată. tot aşa cum mai înainte nu fusese nici uimită nici foarte speculativă, ochii îi deveniseră mai strălucitori, ca şi cum ce va fi fost îndărătul lor ar fi izbucnit, nestăpânit şi cu putere, totuşi fără violenţă, de parcă ar fi luat-o înaintea desfăşurării povestirii. „Aşa”, zise el. „Spuneţi.” „Şi când, în cele din urmă, am auzit de treaba asta şi m- am dus acolo”, spuse doamna Pruitt, „copilaşul acela n- avea nici două săptămâni. Şi cum l-o fi ţinut în viaţă, aşa numai cu lapte de capră...” „Nu ştiu dacă ştii”, zise Pruitt. „Capra nu-i ca vaca. Capra trebuie s-o mulgi la fiecare două ore. Asta înseamnă şi toată noaptea.” „Da”, zise doamna Pruitt. „N-avea nici scutece. Tăiase nişte saci şi moaşa îi arătase cum să-l înfeşe. Aşa că i-am făcut nişte scutece şi m-am dus acolo; negrul rămase să-l ajute pe taică-său la câmp şi el gătea şi spăla şi îngrijea de copil, mulgând capra ca să-l hrănească şi i-am zis: «Lasă- mă să-l iau la mine. Cel puţin până va putea fi înţărcat. Şi dacă vrei, vino să stai la noi.» şi el se uită doar la mine - mărunt, slab, gata istovit ca unul care niciodată în viaţa lui nu s-a aşezat la masă să mănânce cât îi va fi fost pofta - zicând: «Vă mulţumesc, doamnă. Mă descurc.»” „Ceea ce era adevărat”, zise Pruitt. „Nu ştiu cum lucra la joagăr, şi n-a avut niciodată o fermă ca să-mi dau seama ce fel de fermier era. Dar pe băiatul acela l-a crescut.” „Da, aşa e”, spuse doamna Pruitt. „Şi m-am ţinut de capul lui: «Nici n-am ştiut că te-ai însurat», i-am zis. «Da, d'amnă», a zis. «M-am însurat anul trecut. Când s-a născut copilul, ea a murit.» «Cine era fata?» am zis. «Era prin Colţul Franţuzului?», «Nu, d'amnă», am zis. «Era de mai la sud.» «Şi cum o chema?» am zis. «Domnişoara Smith», a zis.” „N-avusese nici măcar atâta timp liber, tot lucrând din greu, ca să înveţe cum să şi mintă”, spuse Pruitt. „Da' pe băiatul acela l-a crescut. După ce au strâns recolta în toamnă i-au dat drumul negrului, şi în primăvara următoare el şi cu bătrânul au muncit aşa cum obişnuiau să muncească. Îşi făcuse un fel de traistă, aşa cum se zice că au indienii, ca să-l poarte în ea pe băiat. Mă duceam pe acolo din când în când, cât pământul era încă rece şi-l vedeam pe Jackson şi pe taică-său arând şi plivind buruienile şi traista aia era agăţată de un stâlp al gardului şi băiatul ăla stătea drept în picioare dormind în ea ca într-o saltea de puf. În primăvara aia învăţă să meargă şi stăteam acolo la gard şi mă uitam la biata aia de făptură mititică acolo în mijlocul unei brazde, încercând cât putea să ţină pasul cu Jackson, până ce Jackson se oprea şi întorcea plugul ca să răstoarne brazda şi să pornească îndărăt şi atunci îl lua şi-l aşeza călare pe umeri, punea mâna pe coarnele plugului şi mergea mai departe. Spre sfârşitul verii putea să meargă binişor. Jackson îi făcuse o săpăligă dintr- un băț şi o bucată de tablă şi puteai să-l vezi pe Jackson plivind în bumbacul care-i ajungea până la genunchi, dar pe băiat nu-l zăreai; tot ce vedeai era cum se scutura bumbacul acolo unde era el.” „Jackson îi făcea hainele.” zise doamna Pruitt. „Le cosea cu mâna lui. l-am făcut câteva lucruri şi le-am dus acolo. Dar n-am făcut treaba asta decât o dată. Le-a luat şi mi-a mulţumit. Dar îţi puteai da seama. Era ca şi cum ar fi purtat pică până şi pământului pentru ce trebuia copilul acela să mănânce ca să trăiască. Şi am încercat să-l conving pe Jackson să-l ducă la biserică, să-l boteze. «Are nume», a zis el. «Îl cheamă Jackson şi Longstreet Fentry. Lui taică-meu i s-au potrivit amândouă.»” „Nu se ducea nicăieri niciodată”, spuse Pruitt. „Fiindcă unde-l vedeai pe Jackson, îl vedeai şi pe băiatul acela. Dac- ar fi fost să-l fi furat pe băiat, acolo la Colţul Franţuzului, şi n-ar fi putut să-l ascundă mai bine. Numai bătrânul se ducea pe catâr la prăvălia din Haven Hill ca să cumpere ce aveau nevoie, şi singura dată când băiatul acela se despărţea de el ceva mai mult se întâmpla o dată pe an când Jackson o pornea pe catâr la Jefferson ca să-şi plătească impozitele, şi când l-am văzut pentru prima dată pe băiat mi-am zis că e un pui de setter, până într-o zi când am ştiut că Jackson a plecat să-şi plătească impozitele şi m- am dus acolo şi băiatul şedea sub pat, fără să facă zgomot, înfundat într-un colţ, uitându-se la mine. Nici nu clipea. Era întocmai ca un pui de vulpe sau de lup pe care l-ai prins aseară.” II privirăm cum scoate din buzunar o cutie de tablă cu capac şi răstoarnă o priză pe capacul cutiei şi apoi îl înclină spre buza de jos, scuturând ultimul fir de pe capac cu o delicată atenţie. „Bine”, zise unchiul Gavin. „Şi apoi?” „Asta-i totul”, zise Pruitt. „Vara viitoare, el şi băiatul au dispărut.” „Dispărut?” spuse unchiul Gavin. „Da. Intr-o dimineaţă au plecat. N-am ştiut când, şi într-o bună zi n-am mai putut răbda, şi m-am dus acolo şi casa era pustie şi m-am dus pe câmp unde bătrânul ara, şi mai întâi am crezut că i s-a rupt cormana şi a legat între coarnele plugului un copăcel, până m-a văzut şi a smuls copăcelul, şi era puşca aceea de vânătoare, şi cred că mi-a spus cam ce v-a spus şi dumneavoastră în dimineaţa aia când v-aţi oprit acolo. În al doilea an negrul îl ajuta iar. Şi apoi, după cinci ani, Jackson s-a întors iar. Nu ştiu când. Intr-o dimineaţă l-am văzut acolo. Şi negrul plecase din nou, şi el şi taică-său lucrau pământul cum obişnuiseră până atunci. Şi într-o zi n-am mai putut răbda, şi m-am dus pe acolo şi am stat la gard aproape de locul unde el ara până ce după un timp brazda pe care o trăgea l-a adus aproape de gard, şi totuşi el nu se uita la mine; ara lângă mine, nici la zece picioare mai departe, şi totuşi nu se uita la mine, şi când se întoarse înapoi, am zis: «A murit cumva, Jackson?» şi atunci m-a privit. «Băiatul», am zis. Şi el a zis: «Care băiat?»” Ne invitară să rămânem la masă. Unchiul Gavin le-a mulţumit. „Ne-am adus o gustare cu noi”, spuse. „Şi până la prăvălia lui Varner sunt treizeci de mile şi de acolo douăzeci şi două până la Jefferson. Şi drumurile noastre nu sunt încă foarte obişnuite cu automobilul.” Aşa că se lăsase amurgul când am ajuns la prăvălia lui Varner, în satul de la Colţul Franţuzului; din nou se ridică un om pe veranda pustie şi cobori pe scări la maşină. Era Isham Quick, martorul care fusese primul lângă cadavrul lui Thorpe - un bărbat înalt, stângaci, de peste patruzeci de ani, cu o privire cam visătoare şi mioapă, până îţi dădeai seama că dincolo de ea se ascundea o anumită agerime şi chiar un relativ simţ critic. „Vă aşteptam”, spuse el. „S-ar părea că n-aţi făcut prea mare lucru.” Clipi către unchiul Gavin. „Fentry ăla.” „Da”, zise unchiul Gavin. „De ce nu mi-ai spus?” „Nu mi-am dat seama nici eu”, spuse Quick. „Dar când am auzit că juriul a fost pus în cumpănă, şi de un singur om, am făcut legătura între nume.” „Între nume?” zise unchiul Gavin. „Ce nu... Lasă asta. Spune despre ce e vorba.” Aşa că ne-am aşezat pe veranda prăvăliei închise şi pustii, în timp ce greierii ţârâiau şi fremătau prin copaci şi licuricii pâlpâiau şi zburătăceau peste şoseaua plină de praf şi Quick ne povesti ce era de povestit, tolănit pe bancă lângă unchiul Gavin, deşirat de parcă s-ar fi făcut bucăți- bucățele la prima mişcare, vorbind cu glasul tărăgănat şi sardonic, ca şi cum ar fi avut întreaga noapte la dispoziţie ca să povestească şi ca şi cum ar fi durat o noapte întreagă ca să ne spună totul. Dar n-a durat atât. Nu era atât de mult ce era de povestit. lar unchiul Gavin spune că nu e nevoie de prea multe cuvinte ca să relatezi suma totală a oricărei experienţe umane; că a şi făcut-o cineva în şapte cuvinte: S-a născut, a suferit şi a murit. „Taică-meu l-a angajat. Dar când am aflat de unde vine, am ştiut că va munci din greu, deoarece oamenii din regiunea aceea n-au avut vreme niciodată să înveţe altceva decât să muncească din greu. Şi am ştiut că va fi cinstit din acelaşi motiv: în regiunea lui nu exista nici un lucru pe care cineva să-l dorească atât de mult încât să înveţe cum să-l fure. Ceea ce se pare că am subapreciat a fost aptitudinea lui de a iubi. Cred că mi-am închipuit că, venind de unde venea, n-avusese niciodată pe nimeni, şi asta pentru acelaşi motiv de mai înainte - că însăşi înţelegerea iubirii fusese pierdută de el cu generaţii în urmă când primul dintre ei va fi avut să facă o alegere finală între a căuta să iubească şi a căuta să continue a exista. Aşa că a venit la lucru, făcând aceeaşi muncă şi primind acelaşi salariu ca şi negrii. Până târziu în toamnă, când albia fiind umedă eram gata să închidem pe timpul iernii. Şi atunci am descoperit că s-a înţeles cu taică-meu să rămână până în primăvară ca paznic şi îngrijitor, cu o învoire de trei zile ca să se ducă acasă de Crăciun. Şi aşa a fost, şi în anul următor când am început lucrul, învățase atât de multe şi se ţinea aşa de bine de treabă, încât cam pe la mijlocul verii se ocupa singur de toată munca la joagăr, iar la sfârşitul verii taică-meu nici nu s-a mai dus pe acolo deloc şi eu mă duceam când îmi venea, poate cam o dată pe săptămână; şi în toamnă taică-meu vorbea chiar să-i ridice o colibă ca să stea în ea în loc de salteaua aceea de paie şi vechea sobă de gătit stricată din şopronul cazanului. Şi a rămas acolo, şi în iarna aceea nici n-am mai ştiut când s-a dus acasă de Crăciun, când a plecat şi când s-a întors, fiindcă nici eu nu mai fusesem pe acolo din toamnă. Şi apoi într-o după-amiază de februarie - a fost un timp când vremea era blândă şi cred că n-aveam astâmpăr - m- am dus acolo. Primul lucru pe care l-am văzut a fost ea, şi o vedeam pentru prima dată - o femeie, tânără, şi poate când era sănătoasă ca lumea să fi fost şi drăguță; nu ştiu. Fiindcă nu era doar slabă, era scofâlcită. Era bolnavă, mai mult decât pierită de foame, chiar dacă se ţinea pe picioare şi nu din pricină că avea să nască în mult mai puţin deo lună. Şi zic «Cine-i asta?» şi el se uită la mine şi zice: «Nevastă-mea.» şi zic: «De când? N-ai avut nici o nevastă toamna trecută. Şi nici într-o lună o să nască.» Şi el zice: «Vrei să plecăm?» şi eu zic: «De ce să vreau să pleci?» Vă spun asta din ce ştiu acum, ce-am descoperit după ce trei ani mai târziu au apărut cei doi fraţi cu hotărârea judecătorească, nu din ce mi-ar fi spus el vreodată, fiindcă nu spunea niciodată nimic nimănui.” „Foarte bine”, zise unchiul Gavin. „Continuă.” „Nu ştiu de unde a găsit-o. Nu ştiu dacă a găsit-o undeva, sau dacă pur şi simplu femeia a venit la joagăr într-o zi sau într-o noapte şi el a văzut-o, şi a fost aşa cum se spune - nimeni nu ştie unde şi când dragostea sau fulgerul poate lovi, doar că nu loveşte de două ori în acelaşi loc, fiindcă nu are de ce. Nu cred că alerga după bărbatul care o părăsise - probabil c-o fi lăsat-o şi-o fi fugit de îndată ce ea îi va fi spus despre copil - şi în primul rând nu cred că-i era frică sau că-i era ruşine să se întoarcă acasă doar fiindcă fraţii sau tatăl ei încercaseră s-o oprească să se mărite la început. Cred că era vorba doar de încă o mostră de acelaşi fel de obscură şi nu prea inteligentă şi a dracului de neînduplecată mândrie a sângelui pe care frăţii ăştia ne-au tot arătat-o pe aici în ziua aceea vreme de vreun ceas. In orice caz, ea era acolo şi cred că ştia că n-avea să treacă mult şi o să nască, şi el i-o fi zis: «Să ne căsătorim», şi ea i-o fi spus: «Nu pot să te iau. Eu am bărbat.» Şi când a venit vremea să nască şi ea zăcea pe salteaua de paie şi el o hrănea, probabil, cu lingura, cred că ea şi-a şi dat seama că n-o să se mai scoale de-acolo, şi el a adus moaşa, şi copilul s-a născut, şi probabil că şi ea şi moaşa îşi vor fi dat seama atunci că ea n-o să se mai scoale niciodată de pe salteaua aia şi poate că l-ar fi convins chiar în cele din urmă, sau poate că ea îşi va fi dat seama că oricum n-avea nici o importanţă şi va fi spus da, şi el o fi luat catârul pe care taică-meu i-a dat voie să-l ţină la joagăr şi s-a dus şapte mile până la predicatorul Whitfield şi l-o fi adus pe Whitfield în zori, şi Whitfield i-a căsătorit şi femeia a murit, şi el şi cu Whitfield au îngropat-o. Şi în seara aceea a venit la noi acasă şi i-a spus lui taică-meu că pleacă, şi a plecat cu catârul, şi după câteva zile, m-am dus la joagăr şi nu mai era acolo - am găsit doar salteaua de paie şi soba şi farfuriile şi tigaia pe care i le dăduse maică-mea, spălate şi curate şi aranjate pe raft. Şi în a treia vară, cei doi fraţi, Thorpes ăia...” „Thorpes”, spuse unchiul Gavin. Nu vorbise cu glas tare. Întunericul se lăsase repede, aşa cum se întâmplă pe la noi, şi nu-i puteam vedea faţa deloc. „Vorbeşte”, zise el. „Negricioşi la faţă ca şi ea - mezinul arăta ca ea - au venit în trăsurică, cu ajutorul de şerif sau cu portărelul sau ce-o fi fost, şi cu hârtia scrisă şi ştampilată şi sigilată în regulă, şi zic: «Nu puteţi face asta. Ea a venit aici de bună voie, bolnavă şi fără nimic, şi el a primit-o şi a hrănit-o şi a îngrijit-o şi a chemat pe cineva s-o ajute să nască pruncul acela şi un predicator s-o îngroape; ba chiar au fost căsătoriţi înainte ca ea să moară. Predicatorul şi moaşa, amândoi pot s-o dovedească.» Şi fratele mai mare zice: «Nu putea să o ia. Ea avea bărbat. Am avut grijă şi de el.» Şi eu zic: «Bine. El l-a luat pe băiatul ăla când nimeni n-a venit să-l reclame. A crescut băiatul şi l-a îmbrăcat şi l-a hrănit mai bine de doi ani.» Şi fratele mai mare scoase pe jumătate o pungă de bani din buzunar şi o băgă înapoi. «O să avem grijă şi de asta - când o să-l vedem pe băiat», zice el. «E ruda noastră. Îl vrem, şi dorinţa noastră e să-l luăm la noi», şi atunci n-a fost prima dată când mi s-a întâmplat să mă gândesc că în lumea asta lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă de mult mai multe ori decât ar trebui, şi zic: «E la treizeci de mile de aici. Cred că o să vreţi să vă culcaţi aici peste noapte şi să vă odihniţi caii.» Şi fratele mai mare se uită la mine şi zice: «Caii nu-s obosiţi. Nu rămânem», «Atunci merg cu voi», zic eu. «Eşti binevenit», zice. Am mers cu trăsurica până la miezul nopţii. Aşa că am crezut că o să am atunci vreo posibilitate, deşi nu aveam cu ce pleca. Dar când am deshumat şi ne-am aşezat jos, fratele cel mare nu s-a aşezat cu noi. «Nu mi-e somn», a zis. «Am să stau aşa câtva timp.» Aşa că n-avea nici un rost, şi m-am culcat şi apoi soarele s-a ridicat şi atunci era prea târziu, şi cam pe la mijlocul dimineţii am ajuns la cutia aceea poştală cu numele pe care nu puteai să nu-l vezi, şi casa era pustie şi nu se vedea şi nu se auzea nici ţipenie de om, până ce-am auzit zgomotul toporului şi ne-am dus în spatele casei, şi el ne privi de lângă stiva de lemne şi văzu ce cred că se aştepta să vadă de trei ani încoace, de fiecare dată când răsărea soarele. Fiindcă nici nu se opri. Zise băieţelului: «Fugi. Fugi în câmp la bunicu'! Fugi.» Şi o porni drept spre fratele cel mare cu toporul ridicat şi gata să-l doboare, dar izbutii să-l prind de coadă iar fratele cel mare îl înhaţă şi amândoi l-am ridicat în aer. ţinându-l în loc, sau încercând s-o facem. «Stai aşa, Jackson!» am zis. «Stai aşa! Au venit cu legea!» Şi atunci simţii ceva mic că mă lovea şi mă zgâria pe la picioare; era băieţelul, fără să scoată un sunet, se învârtea în jurul meu şi al fratelui, lovindu-ne cât de sus putea să ajungă cu o bucată de lemn pe care o despicase Fentry. «Prinde-l şi du-l la trăsurică.» zise fratele cel mare. Aşa că mezinul îl prinse; era aproape tot atât de greu să-l ţină ca şi pe Fentry, lovind cu picioarele şi zbătându-se chiar după ce mezinul îl ridicase de jos, şi fără să scoată un sunet, iar Fentry se zvârcolea şi lovea cât doi până ce mezinul dispăru cu băieţelul. Atunci se prăbuşi. Era ca şi cum i s-ar fi topit oasele, aşa că împreună cu fratele cel mare l-am aşezat pe butucul de tăiat lemne ca pe un om fără oase, trântit pe lemnele tăiate, gâfâind, cu o dâră de spumă la colţurile gurii. «Aşa-i legea, Jackson», am zis. «Soțul ei trăieşte.» «Ştiu», zise el. Abia de şoptise. «Mă aşteptam la aşa ceva. Cred că de asta m-a luat aşa prin surprindere. Acum mă simt mai bine.» «Îmi pare rău», zise fratele. «N-am ştiut nimic de treaba asta până săptămâna trecută. Dar e ruda noastră. Vrem să fie cu noi acasă. L-ai îngrijit. Îţi mulţumim. Mama lui îţi mulţumeşte. Ţine», zice el. Şi a scos punga cu bani din buzunar şi a pus-o în mâna lui Fentry. Apoi s-a întors şi a plecat. După un timp am auzit trăsurica întorcând şi coborând dealul. Apoi n-am mai auzit nimic. Nu ştiu dacă Fentry a auzit-o sau nu. «Asta-i legea, Jackson.» i-am zis. «Dar legea are două interpretări. Să mergem la oraş şi să vorbim cu căpitanul Stevens. O să merg cu tine.» Şi atunci s-a ridicat de pe butuc, ridicându-se încet şi ţeapăn. Nu mai sufla atât de greu şi arăta mai bine, doar ochii arătau de parcă ar fi fost buimăcit. Apoi a ridicat mâna în care avea punga cu bani şi şi-a şters faţa cu punga de parcă ar fi fost o batistă; nu cred că-şi dădea măcar seama că avea ceva în mână, fiindcă îşi lăsase mâna în jos şi se uită la punga cu bani cam vreo cinci secunde, şi apoi o aruncă - n-o azvârli; o aruncă pur şi simplu ca pe o murdărie la care te-ai uitat să vezi ce e - după butucul de tăiat lemne. Se ridică şi traversă curtea, mergând drept şi fără grabă, fără să arate mult mai mare decât băieţelul acela şi dispăru printre copaci. «Jackson», am zis. Dar el nu se uită deloc înapoi. Şi peste noapte am rămas la Rufus Pruitt şi am împrumutat de la el un catâr; i-am spus că vreau doar să văd ce mai e prin împrejurimi, fiindcă n-aveam poftă deloc să vorbesc cu cineva, şi a doua zi de dimineaţă am legat căpăstrul catărului la poartă şi am pornit-o pe cărare, şi la început nu l-am văzut pe bătrânul Fentry stând pe verandă. Când l-am văzul însă, se mişcă atât de repede încât nici nu mi-am dat seama ce are în mână până când «buum!» am auzit împuşcătura care scutură frunzişul deasupra capului meu iar catârul lui Rufus Pruitt încerca din toate puterile să rupă căpăstrul sau să se spânzure de stâlpul porţii. Şi într-o zi, la vreo şase luni după ce se stabilise aici ca să-şi facă plinul de băutură şi scandaluri şi învârteli cu vitele altor oameni, Bucksnort era aici pe verandă, tot beat şi trăncănind şi vreo jumătate de duzină din cei pe care-i bătuse măr din când în când. prin înşelăciune sau câteodată pe dreptate, după cum se întâmplase, râdeau de fiecare dată când se oprea să mai răsufle. Şi s-a întâmplat să mă uit şi să-l văd pe Fentry pe catâr stând acolo în mijlocul drumului. Stătea acolo, praful celor treizeci de mile se închega în sudoarea catârului şi se uita la Thorpe. Nu ştiu de când stătea acolo nespunând nimic, stând doar acolo şi uitându- se la Thorpe: apoi a întors catârul şi a pornit-o înapoi pe şosea spre dealurile de unde n-ar fi trebuit să plece niciodată. Numai că aşa cum spunea cineva, nu există loc unde să te ascunzi fie de fulger fie de dragoste. Şi nu ştiu de ce atunci nu am făcut legătura între numele lor. Ştiam că numele de Thorpe îmi e cunoscut, dar treaba aceea se petrecuse în urmă cu douăzeci de ani şi uitasem de ea până am auzit de juriul acela al dumitale pus în cumpănă. Fără discuţie că nu avea să fie de acord ca Bookwright să fie achitat... S-a întunecat. Să mergem la cină.” Dar până în oraş mai aveam acum doar douăzeci de mile şi mergeam pe şosea, pe prundiş, şi aveam să fim acasă într-o oră şi jumătate, fiindcă puteam face uneori treizeci- treizeci şi cinci de mile pe oră, şi unchiul Gavin zicea că într-o bună zi toate şoselele principale din Mississippi vor fi pavate asemeni străzilor din Memphis şi fiecare familie din America va avea maşină. Acum mergeam repede. „Desigur că nu”, spuse unchiul Gavin. „Umilii şi neînvinşii pământului - să rabde şi să rabde şi apoi să rabde, mâine şi iar mâine şi iar mâine. Desigur că nu avea să fie de acord ca Bookwright să fie achitat.” „Eu l-aş fi achitat”, am zis. „L-aş fi achitat. Fiindcă Buck Thorpe era un ticălos. El...” „Nu, nu l-ai fi achitat”, spuse unchiul Gavin. Cu o mână mă apucase de genunchi deşi mergeam repede, fasciculul de lumină gălbuie măturând şoseaua, insectele învârtindu- se în fasciculul de lumină şi apoi dispărând. „Nu era vorba de Buck Thorpe, cel adult, bărbatul. Pe acest bărbat l-ar fi împuşcat tot atât de repede ca şi Bookwright, dacă ar fi fost în locul lui Bookwright. Undeva însă în trupul acela decăzut şi brutal pe care Bookwright îl omorâse mai rămăsese poate nu spiritul, dar amintirea acelui băieţel, acel Jackson şi Longstreet Fentry, şi chiar dacă bărbatul care devenise acel băiat nu o ştia, Fentry însă o ştia. Şi nici tu n-ai fi fost de acord să-l achiţi. Să nu uiţi asta. Niciodată.” O greşeală de chimie ÎNSUŞI JOEL FLINT îi telefonă şerifului că-şi omorâse nevasta. Şi când, însoţit de ajutorul lui, şeriful sosi la faţa locului - străbătuseră cu maşina vreo douăzeci de mile ca să ajungă în colţul pierdut de ţară unde locuia bătrânul Wesley Pritchel - Joel Flint în persoană îi întâmpină în prag şi-i pofti în casă. Nu era de prin partea locului, era un venetic, un yankeu pripăşit în regiunea noastră de vreo doi ani, când poposise pe aici un bâlci ambulant; vedea şi el de o baracă - o magherniţă luminată cu o roată a norocului care se-nvârtea deasupra unei tejghele pline de pistoale nichelate, brice, ceasuri şi muzicuţe - şi nu plecase o dată cu ceilalţi, şi două luni mai târziu se însura cu singura fiică a lui Pritchel rămasă în viaţă, o fată bătrână de vreo patruzeci de ani, cu mintea întunecată, şi care până atunci trăise ca o pustnică la ferma, modestă dar prosperă, a arţăgosului şi violentului ei tată. Dar chiar după căsătorie, bătrânul Pritchel păru să-şi ţină la distanţă ginerele. Le construi, la vreo două mile de casa lui, o căsuţă unde fiică-sa începu curând să crească păsări pentru a le vinde pe piaţă. Se zicea că bătrânul Pritchel, care nu ieşea din casă mai niciodată, nu călcase în casa cea nouă, aşa că-şi vedea singurul copil numai o dată pe săptămână. Asta se-ntâmpla duminica, zi în care femeia şi bărbatul ei veneau cu camioneta, cumpărată de ocazie pentru a duce păsările la piaţă, ca să ia masa cu bătrânul în casa veche, unde Pritchel îşi pregătea singur de-ale mâncării şi-şi vedea de gospodărie. De fapt, spuneau vecinii, chiar şi atunci singurul motiv pentru care îl lăsa pe ginere să-i intre în casă era ca fiică-sa să-i poată găti o dată pe săptămână o masă bună şi caldă. Şi astfel vreme de doi ani, câteodată în Jefferson, capitala comitatului, dar mai ales în micul cătun aflat la răspântia drumului din apropierea casei sale, oamenii avură prilejul să-l vadă şi să-l audă pe ginerele lui Pritchel. Era un bărbat de peste patruzeci de ani, nici prea scund, nici prea înalt, nici prea gras şi nici prea slab (de fapt umbra lui ar fi putut să se confunde cu aceea a socrului ceea ce se şi întâmplă mai târziu, pentru scurtă vreme), cu o faţă rece, inteligentă şi dispreţuitoare, cu vorba tărăgănată, gata să spună tot felul de istorii despre tărâmurile îndepărtate şi pline de mişcare pe care ascultătorii lui nu le văzuseră niciodată - un orăşean, deşi, după cum singur spunea, nu rămăsese prea multă vreme în nici un oraş, care încă din primele trei luni ale şederii lui printre ei îi uimise pe oamenii ale căror obiceiuri le luase, printr-un anume nărav care-l făcu în scurtă vreme cunoscut în întreaga regiune, chiar şi acelora care nu-l văzuseră niciodată. Se apucase să-şi bată joc, cu violenţă şi dispreţ, uneori chiar fără să-l fi provocat nimeni, aşa, din senin şi fără rost. de obiceiul pe care-l aveau oamenii aici în Sud de a bea whisky-ul amestecat cu apă şi cu zahăr. Zicea că ăsta e un obicei muieresc, că bem sirop pentru copii, el înghițind chiar whisky-ul nostru făcut în casă, din porumb, nefermentat, aspru şi tare şi de contrabandă, fără un pic de apă. Aşadar, duminica trecută, dimineaţă, telefonă şerifului că-şi omorâse nevasta şi-i întâmpină pe oamenii legii în pragul casei socrului său, declarându-le: „Am dus-o în casă. Aşa că n-are rost să vă mai osteniţi spunându-mi că n-aş fi trebuit să o ating înainte de venirea voastră.” „Cred c-ai făcut bine că ai ridicat-o de jos, din praf”, zise şeriful. „A fost un accident, aşa mi se pare că mi-ai zis, nu?” „Nu v-am zis aşa.” spuse Flint. „Am zis că am omorât-o.” Şi asta a fost totul. Şeriful îl aduse la Jefferson şi-l băgă într-o celulă a închisorii. În aceeaşi seară, după cină, şeriful intră pe uşa laterală în biroul în care, sub supravegherea unchiului Gavin, întocmeam un memorandum pentru un proces. Unchiul Gavin nu era decât procuror al comitatului şi nu procuror federal. Dar el şi şeriful, care nu fusese şerif mai mulţi ani decât fusese unchiul Gavin procuror al comitatului, erau prieteni. Prieteni în sensul în care doi bărbaţi care joacă şah sunt prieteni, deşi uneori scopurile lor pot fi diametral opuse. Odată i-am auzit vorbind despre aceste lucruri. „Pe mine”, zicea şeriful, „mă interesează adevărul.” „Şi pe mine”, spunea unchiul Gavin. „E atât de rar. Dar dreptatea şi oamenii mă interesează mult mai mult.” „Adevărul şi dreptatea nu sunt oare acelaşi lucru?” „De când?” întrebă unchiul Gavin. „Mi s-a întâmplat să cunosc în viaţă adevăruri care erau tot ce vrei numai juste nu, şi am văzut dreptatea folosind mijloace şi unelte pe care n-aş fi vrut să le ating nici cu un par lung de zece picioare.” Şeriful ne povesti întâmplarea stând în picioare, profilându-se pe deasupra lămpii de birou - un bărbat voinic, cu ochii mici şi duri, adresându-se capului ciufulit şi încărunţit înainte de vreme al unchiului Gavin şi feţei sale mobile şi fine, unchiul Gavin stând răsturnat pe scaunul lui, cu ceafa rezemată de spătar şi cu picioarele cocoţate pe birou, meşterind muştiucul pipei din cocean de porumb şi răsucind pe deget, şi apoi desfăcându-l, lanţul de la ceas de capătul căruia era prinsă insigna Phi Beta Kappa, căpătată la Harvard. „De ce a făcut-o?” întrebă unchiul Gavin. „Asta l-am întrebat şi eu”, zise şeriful. Mi-a răspuns: „De ce-şi omoară un bărbat nevasta? Să zicem, ca să încaseze poliţa de asigurare.” „Nu-i adevărat”, spuse unchiul Gavin. „Femeile îşi asasinează soţii pentru a obţine un câştig imediat - poliţa de asigurare sau cedând, cred ele, instigării sau promisiunii unui alt bărbat. Cât despre bărbaţi, ei îşi omoară nevestele fie din ură, fie de furie, fie din disperare, fie ca să le facă să tacă, deoarece n-ai cum opri o femeie să pălăvrăgească, chiar dacă i-ai da bani şi chiar dacă ai părăsi-o pur şi simplu.” „Asta aşa e”, recunoscu şeriful, clipind din ochii lui mici către unchiul Gavin. „Ai zice că ținea cu tot dinadinsul să fie băgat la puşcărie. Ca şi cum s-a lăsat arestat nu pentru că şi-a ucis nevasta, ci şi-a ucis nevasta numai ca să fie arestat şi băgat la puşcărie. La loc sigur.” „De ce?” întrebă unchiul Gavin. „Pentru că aşa e normal”, zise şeriful. „Când un om se închide singur şi pune lacăt la uşă înseamnă că-i e teamă de ceva. lar un om care vrea să fie închis sub acuzaţia că a omorât pe cineva...” Se uită ţintă la unchiul Gavin cu ochii lui necruţători, clipind de vreo zece ori, în timp ce unchiul, fără să clipească, îl privea la fel... „Înseamnă că nu i-a fost teamă. Nici atunci şi nici înainte. Întâlneşti aşa, câteodată, câte un om căruia nu i-a fost niciodată teamă, nici măcar de el însuşi. Asta-i omul”. „Dacă el a vrut să faci asta”, îl întrebă unchiul Gavin, „de ce-ai făcut-o?” „Crezi că ar fi trebuit să mai aştept puţin?” O clipă se priviră fără să spună nimic. Unchiul Gavin nu-şi mai răsucea lanţul de la ceas. „Bine”, zise el. „Şi bătrânul Pritchel...” „Aici voiam să ajung”, îl întrerupse şeriful. „Nu-i nimic de făcut.” „Nimic de făcut? ” zise unchiul Gavin. „Nici măcar nu l-aţi văzut!” Şi şeriful îi povesti şi asta: cum, fiind împreună cu ajutorul lui şi cu Flint pe veranda casei, îl zăriseră la un moment dat pe bătrân privindu-i pe fereastră cu o faţă răvăşită, cu ochii plini de ură, şi în clipa următoare chipul bătrânului dispăru, lăsându-le o impresie de furie exultantă, de triumf sălbatic şi de încă ceva... „Teamă?” întrebă şeriful. „Nu. Ti-am zis că nu-i era teamă. A”, zise el, „vorbeai de Pritchel?” De data aceasta se uită lung la unchiul Gavin, atât de lung încât unchiul Gavin îi spuse în cele din urmă: „Bine. Continuă.” Şi şeriful îşi reluă povestirea: cum intraseră în casă prin vestibul, cum se opriseră în faţa uşii camerei la a cărei fereastră văzuseră chipul bătrânului; era încuiată cu cheia; bătuse şi chiar îl strigase pe bătrânul Pritchel, dar nu căpătase nici un răspuns. Apoi cum mergând mai departe o găsiseră pe doamna Flint trântită pe pat în odaia din spatele casei, cu o rană la ceafă şi camioneta aceea prăpădită a lui Flint trasă în faţa treptelor din spatele casei, ca şi cum ar fi coborât cu câteva clipe mai înainte. „In camionetă zăceau trei veverite moarte”, adăugă şeriful. „Păreau să fi fost omorâte în ziua aceea în zori... şi sângele de pe trepte şi de pe pământ, pe locul dintre trepte şi camionetă, ca şi cum femeia ar fi fost împuşcată dinăuntrul camionetei, şi puşca cu pricina, cu cartuşul ars încă pe ţeavă, rezemată de perete, de cealaltă parte a uşii care da pe terasă, la locul unde ar fi fost pusă de obicei când se intra în casă. Şi cum intrase din nou în vestibul şi bătuse din nou la uşa, tot încuiată...” „Incuiată cum?” întrebă unchiul Gavin. „Pe dinăuntru”, zise şeriful - şi strigase în faţa uşii încuiate că o să spargă uşa dacă domnul Pritchel n-o să-i răspundă şi n-o să-l lase să intre, şi cum de data aceasta auzise glasul acela bătrânesc spart şi furios, urlând: „Căraţi-vă de aici, luaţi-l pe ucigaşul ăla şi căraţi-vă din casa mea.” „Vom avea nevoie de mărturia dumitale”, îi spuse şeriful. „O să depun mărturie când o să fie nevoie!” urlase bătrânul. „Şi acum căraţi-vă cu toţii de aici!” Şi cum îşi trimise el (şeriful) ajutorul cu maşina să aducă pe cel mai apropiat vecin şi rămăsese cu Flint, până ce ajutorul se- ntoarse cu un bărbat şi cu nevastă-sa. După care îl adusese pe Flint în oraş şi-l băgase la închisoare; apoi telefonase la casa bătrânului Pritchel şi vecinul îi răspunsese că bătrânul continua să stea închis în cameră, nu voia să iasă deloc şi nici măcar nu-i răspundea, strigându-le doar tuturor (ştirea dramei se răspândise şi între timp mai veniseră şi alţi vecini) să se care de-acolo. Câţiva dintre ei hotărâseră însă să rămână în casă, în ciuda blestemelor şi amenințărilor bătrânului care, după cât se părea, înnebunise, şi înmormântarea urma să aibă loc a doua zi. „Asta-i totul?” întrebă unchiul Gavin. „Da, totul. Pentru că acum e prea târziu.” „Adică?” zise unchiul Gavin. „Victima trebuia să fie alta.” „Se mai întâmplă”, spuse unchiul Gavin. „Dar nu înţeleg.” „Povestea cu cariera de argilă.” „Care poveste?” Căci toţi oamenii ştiau că bătrânul Pritchel era stăpânul unei cariere de argilă. O groapă de argilă care se nimerise să fie pe pământurile lui, şi din care oamenii din împrejurimi făceau un fel de oale grosolane dar folositoare - atunci când reuşeau să ia de ajuns de mult lut fără ca domnul Pritchel să-i observe şi să-i alunge. Generaţii întregi de ştrengari scoseseră din carieră tot felul de vestigii indiene, ba chiar şi aborigene - vârfuri de sulițe din silex, securi, vase, cranii, femururi, pipe - şi acum vreo câţiva ani un grup de arheologi de la Universitatea de Stat începuseră să facă săpături în carieră şi într-o bună zi se pomeniseră cu bătrânul Pritchel, de data asta înarmat cu o puşcă. Dar asta era o poveste pe care o ştia toată lumea: şeriful făcea însă aluzie la altceva şi unchiul Gavin se aşeză ca lumea pe scaun, cu picioarele pe podea. „Povestea asta n-o ştiam”, zise unchiul Gavin. „Toţi oamenii de prin partea locului vorbesc despre treaba asta”, reluă şeriful. „De fapt, a ajuns un fel de sport local. Totul a început acum vreo şase luni. E vorba de trei bărbaţi veniţi din Nord. Încearcă să-l convingă pe bătrânul Pritchel să le vândă tot pământul ca să pună mâna pe carieră, după câte am înţeles. Vor să fabrice un fel de material rutier pe bază de argilă. Oamenii de prin partea locului nu se amestecă şi-l lasă să-ncerce să cumpere ferma. Trebuie să vii din Nord ca să nu-ţi dai seama că bătrânul Pritchel n-are nici cea mai mică intenţie să vândă nici argila şi cu atât mai puţin ferma.” „Şi probabil că i-au făcut vreo propunere, nu?” „Da, şi fără îndoială că una foarte avantajoasă. Oamenii vorbesc de nişte sume care variază între două sute cincizeci de dolari şi două sute cincizeci de mii. după cum vorbeşti cu unul sau cu altul. Oamenii ăştia din Nord habar n-au cum să-l ia. Dacă ar începe numai să-l convingă că toată lumea speră să nu le vândă ferma, târgul ar fi încheiat şi astăzi încă, până la cină.” Se uită ţintă la unchiul Gavin şi clipi iar. „Aşa că vezi, cu victima e o greşeală la mijloc. Dacă urmărea să pună mâna pe cariera de argilă, astăzi nu-i mai aproape de ea ca ieri. Ba chiar e mai departe. leri nu exista nici un obstacol între el şi banii socrului său. În afară de sentimentele, dorinţele sau speranţele pe care această fiică înapoiată ar fi putut să le aibă. Acuma, e zidul închisorii şi probabil funia spânzurătorii. Nu înţeleg, ce s-a întâmplat. Dacă-i era teamă de vreun eventual martor, şi-a înlăturat martorul nu numai înainte de a se fi întâmplat ceva, ci chiar înainte de a fi existat vreun martor de suprimat. De parcă ar fi purtat o pancartă pe care scria: «Priviţi cu atenţie ce am de gând să fac», ca s-o citească nu numai oamenii din comitatul sau statul nostru, ci toţi cei care pe lumea asta cred în cuvintele Bibliei, acolo unde se spune: Să nu ucizi - ca după aceea să caute el însuşi să fie închis într-un loc creat anume pentru pedeapsă şi pentru a-l împiedica să comită o nouă crimă. E ceva care nu-i în regulă în toată istoria asta.” „Sper şi eu”, zise unchiul Gavin. „Speri?” „Da, sper că mai degrabă e ceva în neregulă şi că aşa şi este, decât că tot ce s-a întâmplat nu s-a terminat încă.” „Cum nu s-a terminat încă?” zise şeriful. „Cum poate să termine Flint ce-ar vrea să mai termine? Nu e după gratii, şi singurul om din tot comitatul care ar putea depune cauţiune pentru eliberarea lui nu e tatăl femeii pe care în chip practic a mărturisit că a ucis-o?” „Aşa s-ar părea”, zise unchiul Gavin. „Există vreo poliţă de asigurare?” „Nu ştiu”, răspunse şeriful. „Mâine o să lămuresc şi asta. Dar eu aş vrea să ştiu altceva. Aş vrea să ştiu de ce tinea să fie închis. Pentru că, îţi spun eu, nu i-a fost teamă nici atunci şi nici altă dată. De altfel, ţi-ai şi dat seama cui îi era frică acolo?” Deocamdată întrebarea aceasta avea să rămână fără răspuns. Şi, într-adevăr, exista o poliţă de asigurare. Dar când aflarăm lucrul acesta, se produse un alt fapt care împinse pentru moment tot restul în umbră. Când, a doua zi în zori, temnicerul se duse în celula lui Flint să vadă ce se mai întâmplă cu el, o găsi goală. Flint nu evadase. Pur şi simplu dispăruse din celulă, din închisoare, din oraş - şi probabil din regiune - fără urmă, fără alt semn, fără ca vreun om să-l fi văzut sau să fi văzut pe cineva care să-i semene. Nici nu răsărise soarele când i-am deschis şerifului uşa laterală a biroului; unchiul Gavin ne şi aştepta în pat, aşezat în capul oaselor. „Bătrânul Pritchel!” spuse unchiul Gavin. „Numai că acum e prea târziu.” „Ce tot vorbeşti acolo?” zise şeriful. „[i-am spus de aseară că era prea târziu din momentul când a apăsat cum nu trebuia pe trăgaci. De altfel, numai ca să te liniştesc, am şi dat un telefon la fermă. Doisprezece oameni şi-au petrecut toată noaptea stând la căpătâiul... doamnei Flint, şi bătrânul Pritchel e tot acolo încuiat în camera lui. N-are nimic. L-au auzit înjurând şi tropăind chiar înainte de revărsatul zorilor şi atunci unul din vecini a bătut în uşă şi a continuat să bată şi să-l strige până când bătrânul a deschis uşa doar ca să-i trimită pe toţi la dracu şi să le poruncească să se care de-acolo şi să nu mai pună piciorul în casa lui. După care a încuiat, uşa din nou. Mi se pare că s-a cam scrântit bătrânul. Trebuie să fi fost de faţă când s-a întâmplat toată povestea, şi la vârsta lui, şi după ce s-a izolat, cum a făcut-o el, de toţi ceilalţi oameni, în afară de fiica asta mărginită care nici ea nu l-a mai putut suporta şi s-a hotărât să-l lase singur, fie ce-o fi. Da, nu-i de mirare că până la urmă a luat de bărbat pe un om ca Flint. lţi aduci aminte ce spune Biblia: «Cine scoate sabia, de sabie va pieri.” Ei, în cazul bătrânului Pritchel, sabia a fost ce a preferat el oamenilor când era încă destul de tânăr, destul de zdravăn şi voinic ca să se descurce fără ajutorul nimănui. Dar ca să n-ai nici o grijă, l-am trimis pe Bryan Ewell la fermă acum o jumătate de ceas şi i-am spus ca, până la noi ordine, să nu scape din ochi uşa încuiată - sau pe bătrânul Pritchel, în cazul în care ar ieşi din odaie -, şi l- am mai trimis şi pe Ben Berry, cu încă vreo câţiva oameni, la casa lui Flint şi i-am spus lui Ben să-mi telefoneze ce-i pe- acolo. Dacă am vreo ştire, te chem eu. Dar n-o să fie nimic, pentru că tipul a plecat. leri a căzut în mâinile noastre din greşeală, şi un om care poate să iasă din închisoare cum a făcut-o el n-o să mai săvârşească o a doua greşeală la mai puţin de cinci sute de mile de Jefferson şi chiar de Mississippi.” „O greşeală?” întrebă unchiul Gavin. „Păi, în dimineaţa asta ne-a făcut să ştim de ce ţinea atât de mult să fie băgat în închisoare.” „Şi care era motivul?” „Ca să evadeze.” „Şi de ce să evadeze, când oricum era liber şi putea să fie liber şi mai departe, luând-o din loc, pur şi simplu, în loc să-mi telefoneze că a săvârşit o crimă?” „Ştiu şi eu”, răspunse unchiul Gavin. „Eşti sigur că bătrânul Pritchel...” „Dacă-ţi spun că oamenii l-au văzut şi au vorbit cu el azi- dimineaţă prin uşa întredeschisă. Şi în clipa asta în care-ţi vorbesc, Bryan Ewell stă probabil ghemuit pe un scaun rezemat de uşă... în orice caz ar face bine să stea acolo. Te chem eu dacă e ceva nou. Dar cum ţi-am mai spus... n-o să se întâmple nimic.” Telefonă după o oră. Vorbise chiar înainte cu ajutorul lui, care percheziţionase casa lui Flint şi care-i raportase că Flint trecuse pe acolo noaptea trecută - uşa din spatele casei era deschisă, pe podea erau sfărâmăturile unei lămpi cu gaz pe care Flint o trântise probabil bâjbâind prin întuneric, căci ajutorul găsise lângă un cufăr mare, deschis, cu lucrurile din el răscolite în grabă, o feştilă de hârtie răsucită pe care, era limpede, Flint o folosise pentru a face lumină ca să poată găsi ce căuta - o bucată de hârtie ruptă dintr-un buletin.” „Din ce?” zise unchiul Gavin. „Asta l-am întrebat şi eu”, spuse şeriful. „Şi Ben mi-a zis: «În regulă, trimiteţi atunci pe altcineva, dacă vi se pare că nu ştiu să citesc de-ajuns de bine. E vorba de o bucată de hârtie care, ce mai încolo-încoace, a fost ruptă dintr-un buletin, fiindcă scrie ceva pe ea în engleză, aşa că pot citi şi eu...» Dar eu îi zic: «Spune-mi exact ce ţii în mână.» Şi mi-a spus. E o pagină dintr-o revistă sau dintr-o fiţuică care se numeşte: Buletin sau Buletinul. Mai sunt câteva rânduri tipărite pe hârtia aceea, dar Ben nu le poate desluşi, pentru că şi-a pierdut ochelarii în pădure, căutând să încercuiască locuinţa lui Flint ca să pună mâna pe el în timp ce omul, după părerea lui, îşi pregătea probabil micul dejun. Tu ştii ce-o mai fi şi cu povestea asta?” „Da”, zise unchiul Gavin. „Ai idee ce-o fi însemnând asta, ce rost avea hârtia asta acolo?” „Da”, zise unchiul Gavin. „Dar de ce?” „Ei bine, eu nu. lar el n-o să ne-o spună niciodată. Fiindcă a şters-o, Gavin. A, într-o bună zi, o să cadă el în mâinile noastre, sau fie în mâinile altcuiva, undeva. Nu aici, şi nu pentru ce-a făcut aici. Ai zice că nebuna aceea nenorocită, acea sărmană nevinovată, nu făcea să fie răzbunată, chiar de către acea justiţie pe care tu vrei să o pui deasupra adevărului.” Şi lucrurile păreau să fi rămas aici. Doamna Flint fu înmormântată în după-amiaza aceea. Bătrânul rămase închis în odaia lui în timpul serviciului religios şi nu ieşi nici după ce plecară cu sicriul să-l ducă la cimitir; în casă rămase numai cu ajutorul şerifului care stătea tot acolo pe scaunul din faţa uşii încuiate, şi două vecine care-i pregătiră o mâncare caldă bătrânului Pritchel. Până la urmă bătrânul se îmblânzi şi deschise uşa, atât cât să ia tava pe care i-o întindeau. Mormăi morocănos câteva cuvinte de mulţumire, şi le mulţumi şi pentru tot ce făcuseră în ultimele douăzeci şi patru de ore. Când una din femei, înduioşată, se oferi să vină a doua zi să-i facă de mâncare, furia şi toanele îl cuprinseră din nou şi n-apucă biata femeie să-i pară rău că i-a vorbit, că bătrânul îi şi strigă cu glasul lui spart, închizând uşa: „N-am nevoie de nici un ajutor. Și- aşa nu mai aveam nici fată de doi ani”, şi le trânti uşa în nas, trăgând zăvorul din nou. Cele două femei plecară, şi în casă nu mai rămase decât ajutorul pe scaunul lui de lângă uşă, înclinat pe picioarele din spate. A doua zi dimineaţă se întoarse în oraş şi povesti că în timp ce moţăia se pomenise deodată că bătrânul deschide uşa şi dând cu piciorul în scaunul de sub el îl trântise cât colo şi-i poruncise, înjurând, lui (ajutorului), care sărise de pe scaun, să o şteargă de acolo chiar în clipa aceea şi că, după câteva minute, când ascuns pe după colţul şurii, se uita înspre casă, răsunase o împuşcătura la fereastra bucătăriei şi o salvă de alice pentru veveriţe izbi zidul grajdului la mai puţin de-un metru deasupra capului său. Şeriful îi telefonă iar unchiului ca să-i împărtăşească ştirea. „Aşa că a rămas din nou singur la fermă. Şi deoarece s-ar părea că asta a vrut, n-am ce să-i mai fac. Desigur că mi-e milă de el. Aşa cum mi-ar fi milă de oricine ar trebui să o scoată la capăt având un caracter ca al lui. La vârsta asta, fără nimeni pe-aproape şi după toate câte i s-au întâmplat... E ca şi cum ar fi fost prins într-un uragan, zvârlit în aer, ca să se trezească apoi trântit la locul de unde a plecat fără să fi avut măcar plăcerea sau norocul de a fi făcut o călătorie. Îţi aduci aminte ce-ţi ziceam ieri în legătură cu cei care scot sabia?” „Nu, nu-mi amintesc”, zise unchiul Gavin. „leri mi-ai spus o mulţime de lucruri.” „Şi am avut dreptate în privinţa multora. Ti-am zis că totul s-a terminat ieri. Aşa a şi fost. Omul ăsta o să-şi dea el în petic până la urmă, dar nu pe la noi.” Dar lucrurile nu se opriră aici. S-ar fi zis că Flint nici nu călcase vreodată prin aceste locuri - nici cea mai neînsemnată urmă. nici cel mai firav semn nu arăta că a fost într-adevăr închis într-una din celulele închisorii. Cei câţiva oameni miloşi, dar care nu simțeau nici o pierdere, despărţindu-se, îndepărtându-se de mormântul proaspăt ai femeii care însemnase atât de puţin în viaţa noastră, pe care unii dintre noi o cunoscuseră fără s-o fi văzut vreodată şi pe care alţii o văzuseră fără s-o cunoască vreodată... Moşneagul fără copii pe care cei mai mulţi dintre noi nici nu-l zăriseră vreodată, din nou, singur, în casa în care, și- aşa şi-aşa, nu mai avea pe nimeni de doi ani... „Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”, zise unchiul Gavin. „Ca şi cum Flint, nu numai că n-ar fi fost niciodată în puşcărie, dar nici măcar n-ar fi existat. Şi acest triumvirat al ucigaşului, al victimei şi al celui îndoliat - n-ar fi alcătuit din trei fiinţe vii, în carne şi oase, ci din nişte închipuiri, nişte umbre chinezeşti pe un perete - nici bărbaţi, nici femei, nici tineri, nici bătrâni, nimic altceva decât trei etichete proiectând două umbre pentru simplul şi unicul motiv că trebuie să existe cel puţin doi pentru a se formula adevărurile nedreptăţii şi ale durerii. Da, da, asta e. N-au aruncat niciodată decât două umbre, în ciuda faptului că au fost trei etichete, trei nume. Ai zice că numai prin moartea ei, biata femeie a izbutit să capete de ajuns de mult realitate încât să poată avea o umbră”. „Totuşi cineva a ucis-o”, spusei. „Da”, zise unchiul Gavin. „Cineva a ucis-o.” Era pe la prânz. În după-amiaza aceea, către ora cinci, telefonul sună. Era şeriful. „Unchiul tău e-acasă?” mă întrebă el. „Spune-i să m-aştepte. Vin imediat.” Era însoţit de un străin - un bărbat venit de la oraş, într-un costum îngrijit. „Domnul Workman”, zise şeriful. „Din partea societăţii de asigurare. Avea o poliţă de asigurare. De cinci sute de dolari, încheiată acum şaptesprezece luni. Pentru o asemenea sumă nu face să omori pe nimeni.” „Dacă e într-adevăr vorba de un omor”, zise agentul de asigurare. Vorbea liniştit, fără să se grăbească, dar dincolo de calmul aparent al glasului său simţeai că e un om pasionat. „Poliţa va fi plătită pe loc, fără nici o dificultate şi fără nici o anchetă. Dar aş vrea să vă spun un lucru pe care am impresia că nu-l ştiţi încă. Bătrânul e nebun. Aşa că nu pe Flint ar fi trebuit să-l aduceţi la oraş ca să-l puneţi sub pază.” Dar tot şeriful ne spuse întreaga poveste: biroul din Memphis al societăţii de asigurare primise ieri o telegramă, semnată de bătrânul Pritchel, care le anunţa moartea clientei lor, şi agentul ajunsese după-amiază, către ora două, la bătrânul Pritchel şi într-o jumătate de ceas izbutise să scoată de la bătrân adevărul asupra morţii fiicei sale: faptele pe care dovezile materiale - camioneta şi cele trei veveriţe moarte, urmele de sânge de pe pământ şi de pe trepte - le confirmau. Totul se petrecuse aşa: în timp ce fiica sa era ocupată cu pregătirea prânzului, Pritchel şi Flint plecaseră cu camioneta în pădure ca să omoare veveriţe pentru cină. „Asta e-adevărat”, zise şeriful. „M-am informat. Duminică dimineaţa se duceau întotdeauna să vâneze. Pritchel nu dădea voie nimănui să-i omoare veveriţele, numai lui Flint, şi chiar şi în acest caz trebuia să-l însoţească.” După ce omorâseră cele trei veveriţe, se întoarseră acasă cu camioneta şi Flint trăsese maşina în faţa treptelor din spatele casei şi femeia ieşise să ia veveriţele şi Flint deschisese portiera ca să coboare, luând şi puşca, şi se împiedicase, tocul ghetei prinzându-i-se în scara maşinii şi, întinzând mâna în care ţinea puşca pentru a-şi atenua căderea, ţeava puştii fu îndreptată spre capul nevestei sale şi glonţul o pornise. Cât despre bătrânul Pritchel, nu numai că susţinea că nu trimisese nici o telegramă, dar susţinea cu vehemenţă, înjurând întruna, că nici habar n-avusese de existenţa poliţei de asigurare. El o ţinea morţiş că nu fusese vorba de un accident. Incercă să revină asupra declaraţiilor sale cu privire la cele ce se petrecuseră când fiica sa ieşise să ia veveriţele şi puşca se descărcase, şi-şi retracta spusele îndată ce-şi dădu seama că în felul acesta îşi dezvinovăţea ginerele şi smulse din mâinile agentului de asigurare o hârtie care i se păru, desigur, că e polita de asigurare, încercând s-o rupă şi s-o facă bucăţi-bucăţele înainte ca agentul să fi putut să-l împiedice. „De ce?” zise unchiul Gavin. „De ce nu?” răspunse şeriful. „Flint ne-a scăpat printre degete; domnul Pritchel ştie că omul se plimbă liber, pe undeva nu se ştie pe unde. Nu-ţi închipui cumva că după ce i-a omorât fiica avea să-l lase să încaseze şi banii?” „Poate că-i aşa”, zise unchiul Gavin. „Eu însă nu cred. Nu cred că asta îl necăjea. Mie îmi vine să cred că domnul Pritchel ştie că Joel Flint n-o să mai încaseze asigurarea asta şi nici o altă sumă de bani. Poate că-şi dădea seama că o puşcărie prăpădită ca a noastră n-o să-l ţină multă vreme sub gratii pe un fost circar umblat prin lume, şi se aştepta probabil ca Flint să se-ntoarcă şi de data aceasta era gata să-l primească. Şi mă gândesc că de îndată ce oamenii o să-l mai lase în pace. o să trimită după tine ca să te pună el însuşi la curent.” „Daa?” îl întrerupse agentul. „Atunci să ştiţi că a şi început să se simtă în largul lui. Ascultaţi numai o clipă: când am sosit azi după-amiază la fermă, stătea de vorbă în camera de oaspeţi cu trei bărbaţi. Oamenii aveau la ei un cec la purtător. O sumă mare. Voiau să-i cumpere ferma, din pivniţă până în pod. cu toate dependinţele şi, la drept vorbind, habar n-aveam că pe aici pământurile au un preţ atât de mare. Actul era gata, semnat şi parafat, dar când le-am spus cine sunt, au fost de părere că, din moment ce tot aveam să trec din nou prin oraş, or să mai aştepte pân- oi înştiinţa pe cineva - pe şerif, bănuiesc - de ce se întâmpla acolo. Şi am plecat, cu bătrânul acela ţicnit stând în uşă, strigându-mi şi fluturând hârtia spre mine: «Du-te dracului şi spune-i şerifului! Adu şi-un avocat! Adu-l pe avocatul ăla, pe Stevens! Aud că se crede grozav de şiret!»” „Noi vă mulţumim”, spuse şeriful. Vorbea şi se mişca de obicei cu acea politeţe calculată, puţin cam ceremonioasă şi demodată, care nu convine decât oamenilor înalţi şi impunători, numai că nu renunţa la ea niciodată; iar acuma pentru prima dată îl vedeam întrerupând atât de brusc o conversaţie, chiar dacă ea avea să fie reluată a doua zi. Nici măcar nu se mai uită la agent. „Maşina mea e afară”, îi spuse el unchiului. Şi aşa, ajunserăm cu maşina cam pe la apusul soarelui în faţa gardului de ţăruşi care înconjura curtea pustie şi îngrijită şi casa curată şi îngrijită a bătrânului Pritchel, în faţa căreia am zărit o maşină mare şi prăfuită cu număr de oraş şi camioneta prăpădită a lui Flint la volanul căreia stătea un tânăr negru, nu de prin partea locului - lucru ciudat, pentru că bătrânul Pritchel nu avusese niciodată vreun servitor în afară de fiică-sa. „Pleacă şi el”, zise unchiul Gavin. „E dreptul lui”, spuse şeriful. Urcarăm treptele. Dar n- apucarăm să ajungem la uşă că bătrânul Pritchel ne şi strigă să intrăm - glasul acela răguşit, spart şi strident al bătrânului, venind de dincolo de intrare, de cealaltă parte a uşii care dădea în sufragerie, unde pe un scaun, aşezat aşa ca să-l vezi îndată, era pus un geamantan de pe vremuri, enorm, legat cu sfoară, îndesat de plesnea, şi unde trei bărbaţi veniţi din Nord, îmbrăcaţi în mantale kaki prăfuite, stăteau în picioare cu ochii spre uşă iar în faţa mesei, nemişcat, şedea bătrânul Pritchel. Şi atunci îi văzui pentru prima dată (unchiul Gavin îmi spuse că-l zărise în treacăt numai de două ori) chica albă şi ciufulită, sprâncenele stufoase şi zvârlite pe deasupra ochelarilor cu ramă de oţel, mustaţa groasă şi neîngrijită şi barba încâlcită şi pătată de tabac, gălbejită cum e bumbacul învechit. „Intraţi”, zise el. „Avocatul Stevens, nu?” „El, domnule Pritchel”, spuse şeriful. „Înm”, mârâi bătrânul. „Ei, Hub”, reluă bătrânul, „am dreptul să-mi vând pământul sau nu?” „Bineînţeles, domnule Pritchel”, răspunse şeriful. „Nu se prea ştia că ai intenţia să-l vinzi.” „Aşa!” zise bătrânul. „Probabil că povestea asta m-a făcut să-mi schimb părerea. Cecul şi actul de vânzare stăteau păturite în faţa lui, pe masă. Împinse cecul spre şerif. Nici nu-şi întoarse capul spre unchiul Gavin, mulţumindu-se să zică: „Şi dumneata.” Unchiul Gavin şi şeriful se apropiară de masă ca să vadă cecul. Nu-l atinse nici unul. Mă uitam la ei. Pe obrazul lor nu se vedea nimic. „Ei, ce ziceţi?” întrebă domnul Pritchel. „Bun preţ”, zise şeriful. Bătrânul scoase o exclamaţie scurtă şi răguşită: „Aha!” Despături actul de vânzare şi-l împinse nu spre şerif, ci spre unchiul Gavin. „Ei?” întrebă el. „Dumneata care eşti avocat, ce zici?” „E în perfectă regulă, domnule Pritchel”, răspunse unchiul. Bătrânul se răsturnă pe speteaza scaunului şi cu mâinile pe masă îşi trase capul înapoi, uitându-se ţintă la şerif. „Vasăzică.” zise el, „am încheiat târgul?” „Pământul e-al dumitale. Nimeni nu te poate opri să faci cu el ce vrei.” „Aha”,, făcu domnul Pritchel. Stătea acolo, pe scaun, de parc-ar fi fost țintuit locului. „Atunci, domnilor, ne-am înţeles.” Nu schiţă nici un gest; unul dintre străini făcu un pas şi luă actul de vânzare de pe masă. „În jumătate de ceas am plecat din casă. O să vă puteţi instala aici imediat, dacă nu, veţi găsi cheia sub ştergător mâine dimineaţă.” Când plecară, avui impresia că nici nu se uită la ei, dar nu puteai fi sigur din cauza reflexelor ochelarilor. Apoi îmi dădui seama că-l privea pe şerif, că-l tot privea de cel puţin un minut, şi observai că tremură, cu tremurul acela agitat al bătrânilor, deşi mâinile lui, pe care le ţinea pe masă, nu se mişcau de parcă ar fi fost de lut. „Vasăzică, l-aţi lăsat s-o şteargă”, zise el. „Asta aşa e”, răspunse şeriful. „Dar n-aveţi grijă, domnule Pritchel, o să punem mâna pe el.” „Când?” întrebă bătrânul. „Peste doi ani? Peste cinci ani? Peste zece ani? Am şaptezeci şi patru de ani, mi-am îngropat nevasta şi patru copii. Unde am să mai fiu eu de aici în zece ani?” „Sper că tot aici”, zise şeriful. „Aici?” reluă bătrânul. „Nu m-ai auzit înainte spunându-i individului acela că se poate instala în casa asta în jumătate de ceas? Şi acuma am camionetă, am bani de cheltuit şi am pe ce să-i cheltuiesc.” „Pe ce să-i cheltuieşti?” întrebă şeriful „Cecul ăla? Păi chiar şi puştiul ăsta care a venit cu noi ar trebui să se scoale în zori şi să se culce noaptea târziu ca să facă praf banii ăştia în zece ani.” „O să-i cheltuiesc ca să-l prind pe cel care mi-a omorât-o pe Ellie!” Se ridică brusc în picioare, împingând scaunul cât colo. Se clătină, dar când şeriful se repezi spre el, bătrânul ridică deodată braţul de parc-ar fi vrut să dea în şerif ca să-l facă să se dea înapoi. „N-am nimic”, spuse el gâfâind. Şi deodată se porni să urle cu glasul aspru, răguşit, şi tremurând de furie: „Căraţi-vă de-aici! Căraţi-vă cu toţii din casa mea!” Şeriful însă nu făcu nici o mişcare, şi nici noi; după o clipă bătrânul încetă să tremure. Dar se ţinea de capul mesei. Glasul îi era din nou liniştit: „Daţi-mi whisky-ul. E pe etajeră... Şi trei pahare.” Şeriful se duse să le ia - o carafă veche de sticlă şlefuită şi trei pahare de sticlă groasă - şi le puse în faţa bătrânului. Şi când vorbi din nou, glasul i-era aproape amabil, şi înţelesei cum se făcuse că femeia de ieri seară ajunsese să-i propună să vină a doua zi să-i pregătească de mâncare. „Vă rog să mă iertaţi. Sunt obosit. In ultima vreme mi s-au întâmplat o mulţime de nenorociri care m-au istovit. Poate că ar trebui să plec de aici.” „Dar nu în seara asta, domnule Pritchel”, zise şeriful. Apoi, din nou, ca şi atunci când femeia aceea îi propusese să revină ca să-i facă de mâncare, se zborşi: „S- ar putea să nu plec în seara asta. Dar s-ar putea să şi plec. Voi însă vreţi să vă întoarceţi în oraş, aşa că o să bem un păhăruţ înainte de a ne despărţi, pentru vremuri mai bune.” Scoase dopul carafei, turnă whisky-ul în pahare şi căută ceva pe masă: „Hei, băiete”, zise el, „du-te şi adă găleata cu apă. O găseşti pe polita de pe veranda din spatele casei.” Când să mă întorc spre uşă ca să ies din cameră, îl văzui că întinde braţul, ia zaharniţa, bagă linguriţa în zahăr şi atunci mă oprii locului. Şi-mi aduc aminte cum se uitau la el unchiul Gavin şi şeriful, şi nici mie nu-mi venea să-mi cred ochilor când îşi turnă o lingură de zahăr în paharul de whisky şi se apucă să mestece. Pentru că ştiam bine cum procedau unchiul Gavin, şi şeriful când venea să joace şah cu unchiul Gavin, şi nu numai ei, ci şi tatăl unchiului Gavin. bunicul meu şi tatăl meu, când trăia, şi toţi ceilalţi oameni care veneau la bunicul şi care beau groguri reci, cum li se spune pe la noi. şi chiar şi eu ştiam că pentru a face un grog rece nu trebuie să pui zahărul în whisky, din cauză că zahărul, în loc să se dizolve în whisky, formează pe fundul paharului un fel de zaț ca nisipul: mai întâi trebuie să torni apă în pahar şi apoi să topeşti zahărul în apă, asta-i ca un fel de ritual: şi abia după aceea se toarnă whisky-ul, şi toată lumea ştia asta. bineînţeles că şi bătrânul Pritchel, care trebuia să fi văzut preparându-se groguri reci de aproape şaptezeci de ani şi care-şi făcuse şi băuse şi el groguri reci cel puţin de vreo cincizeci şi trei de ani. Şi-mi aduc aminte şi acuma cum omul pe care-l luaserăm drept bătrânul Pritchel, dându-şi seama, dar prea târziu, ce face, îşi ridică privirea în clipa în care unchiul Gavin sări la el. Întoarse braţul şi zvârli paharul pe care-l ţinea în mână în capul unchiului Gavin. Îmi aduc aminte de zgomotul paharului izbindu-se de zid. de pata întunecată şi de trosnetul mesei rotunde, şi de mirosul acru al whisky-ului curgând din carafă şi de unchiul Gavin strigându-i şerifului: „Prinde-l, Hub, prinde-l!” Săriserăm toţi trei pe el. Îmi aduc aminte şi acum de agilitatea şi de forţa sălbatică a trupului acela, care nu era al unui bătrân: îl văzui prăbuşindu-se sub lovitura şerifului şi peruca îi căzu cât colo; mi se păru că-i văd obrazul schimonosindu-se de furie sub sulimanul cu care-şi făcuse zbârciturile şi sub sprâncenele false. Când şeriful îi smulse barba şi mustăţile, parcă-i luă şi pielea o dată cu ele, obrajii ivindu-i-se mai întâi îmbujoraţi apoi stacojii, de parcă în acest ultim rol disperat ar fi trebuit să-şi ascundă sub barbă, să-şi deghizeze, nu faţa ci sângele pe care-l vărsase. In mai puţin de jumătate de ceas găsirăm şi trupul bătrânului Pritchel. Era îngropat, nu prea adânc în grajd, lângă iesle, şi pământul abia de-l acoperea în groapa aceea săpată în grabă. Părul îi fusese nu numai cănit ci şi tăiat scurt, sprâncenele fuseseră şi ele cănite şi tunse scurt, barba şi mustata îi fuseseră rase. Era îmbrăcat cu hainele pe care le purtase Flint la puşcărie; obrazul îi era stâlcit de cel puţin o lovitură puternică, dată după cât se pare cu dosul securii care-i despicase creştetul, aşa că abia-i mai deosebeai trăsăturile: după ce-ar fi zăcut vreo două-trei săptămâni în pământ, trupul ar fi fost de nerecunoscut. Sub capul bătrânului era aşezat cu grijă un registru mare, gros de aproape şase țoli şi greu de aproape vreo douăzeci de livre, plin cu tăieturi din ziare lipite cu grijă, tăieturi care acopereau o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Alcătuiau cronica, povestea talentului şi a darurilor pe care până la urmă le pervertise şi le trădase şi care, din această pricină, se întorseseră împotriva lui pentru a-l pierde. Totul se afla în acest registru: începuturile, momentele mai însemnate ale carierei, apogeul şi după aceea declinul: prospecte, programe, tăieturi din ziare şi chiar şi un afiş de zece picioare: SIGNOR CANOVA MAESTRU ILUZIONIST Dispare Sub Ochii Dumneavoastră Direcţia oferă Zece Mii de Dolari. Bani Gheaţă. Oricărui Bărbat, Femeie, Copil care... Ultima tăietură de jurnal era extrasă din jurnalul nostru local din Memphis şi datată din Jefferson, şi făcea parte din rubrica faptelor diverse şi nu din aceea a anunţurilor publicitare. Era vorba de povestea ultimei sale lovituri. În care-şi jucase viaţa şi talentul pentru bani şi avere, şi pierduse - tăietura de jurnal decupată cu grijă povestind sfârşitul nu numai al unei vieţi, ci a trei, deşi umbrele a două dintre ele se contopiseră şi acolo; nu numai al bietei femei nevinovate, ci şi al lui Joel Flint şi al lui Signor Canova, pentru că în grămada aceea, risipite printre anunţurile care dădeau a înţelege că Signor Canova murise şi el, se aflau şi anunţurile redactate cu băgare de seamă pe care le inserase sub noul său nume în Variety şi Buletinul, fără a fi găsit probabil niciodată vreun angajament, deoarece, după moartea sa, marele Signor Canova trebuise să treacă prin purgatoriu, şase luni într-un circ, opt luni într-altul, fiind rând pe rând om în fanfară, îngrijitor în arenă şi sălbatic din Borneo, până în clipa în care ajungând în ultimul hal, trebuise s-o pornească dintr- un târg în altul, mereu pe drumuri, cu roata aceea a norocului şi cu ceasurile-imitaţie şi pistoalele stricate, până în ziua în care probabil instinctul îi făcuse să-şi dea seama că are o ultimă şansă de a-şi folosi talentele. „Şi a pierdut, de data aceasta pentru totdeauna”, zise şeriful. Ne aflam din nou în birou. Uşa dinspre curte era deschisă, în noaptea de vară clipeau luminile licuricilor, greierii ţârâiau şi brotacii orăcăiau. „Totul s-a pornit de la polita de asigurare. Dacă agentul n-ar fi trecut prin oraş să ne spună să trecem pe la fermă, nu l-am fi prins încercând să dizolve zahărul în whisky, iar el s-ar fi urcat liniştit în camionetă şi ar fi dispărut fără urmă. În loc să facă asta, el îl aduce pe agent la fermă şi pur şi simplu ne provoacă să mergem acolo ca să-l recunoaştem sub peruca şi sub machiajul lui...” „leri mi-ai spus, nu-i aşa, că şi-a suprimat martorul puţin cam prea devreme”, reluă unchiul Gavin. „Martorul acela nu era ea. Martorul pe care l-a suprimat era cel pe care trebuia să-l găsim în grajd.” „Care martor?” întrebă şeriful. „Cel care trebuia să ne arate că Joel Flint nu mai trăieşte?” „Într-un fel da. Dar mai ales martorul primei crime, al celei vechi: al aceleia care a dus la pieirea lui Signor Canova. Pe acesta voia să-l regăsim. Din pricina asta nici nu l-a îngropat mai adânc şi nici nu l-a ascuns mai bine. De îndată ce l-am fi găsit, ar fi fost bogat şi mai ales liber, scăpat nu numai de Signor Canova care-l trădase murind acum opt ani, ci şi de Joel Flint. Chiar dacă trupul ar fi fost găsit înainte de a fi avut timpul să plece, ce crezi c-ar fi spus?” „Ar fi trebuit să-i stâlcească obrazul mai bine”, fu de părere şeriful. „Nu cred”, răspunse unchiul Gavin. „Ce crezi c-ar fi spus?” „Ei, ce-ar fi spus după tine?” zise şeriful. „Ei da, l-am omorât. Mi-a ucis fiica. Şi tu ce i-ai fi zis, tu, reprezentantul legii?” „Nimic”, spuse şeriful după o clipă. „Nimic”, repetă unchiul Gavin. Un câine lătra undeva, dar nu era un dulău, apoi, din dudul din spatele casei se auzi ţipătul înfiorat şi speriat al huhurezului, şi toate vieţuitoarele mărunte începură să se mişte: şoarecii de câmp, oposumul, iepurii, vulpile şi târâtoarele, alergând, târându-se, alunecând pe pământul întunecat, care sub cerul înstelat al verii secetoase era numai întunecat, nu şi pustiu. „Asta-i unul din motivele pentru care a făcut-o”, zise unchiul Gavin. „Unul din motive?” întrebă şeriful. „Care sunt celelalte?” „Mai e şi un altul, cel adevărat. Care n-are nici o legătură cu banii; şi chiar dacă ar fi vrut, şi tot n-ar fi putut să nu ţină seama de el. Mă gândesc la talentul lui. Ceea ce trebuie să regrete el acuma mai mult decât orice nu e atât faptul că a fost arestat, cât faptul că a fost arestat prea devreme, înainte de a fi avut posibilitatea de a găsi trupul şi de a-i fi dat prilejul să-l identifice ca fiind al său; înainte ca Signor Canova să fi avut vreme să facă să-i dispară jobenul lucitor pe deasupra umărului şi să se încline în ropotul sacadat, uluit, asurzitor al aplauzelor admirative şi să dispară la rândul lui printr-un salt sau două din conul mişcător de lumină al proiectorului - făcându-se nevăzut o dată pentru totdeauna. Când te gândeşti ce-a făcut: întâi s- a declarat vinovat de omor, deşi, după toate probabilitățile, ar fi putut foarte uşor să fugă; apoi s-a achitat singur, după ce şi-a recăpătat libertatea. După aceea a avut îndrăzneala să ne facă să venim la fermă ca, prin prezenţa noastră, să sancţionăm literalmente săvârşirea faptului însuşi pe care încercam să-l împiedicăm. Ce alt sentiment putea naşte în sufletul lui acest talent, sentiment ridicat mereu la o treaptă şi mai înaltă de priceperea cu care ştia să şi-l folosească, decât un dispreţ suprem faţă de oameni? Tu însuţi mi-ai spus că niciodată în viaţă nu i-a fost frică de nimic.” „Da”, zise şeriful. „Scriptura spune şi ea undeva: Cunoaşte-te pe tine însuți. Nu există cumva o altă carte care să spună: Omule, fie-ţi teamă de tine însuţi, de semeția, de deşertăciunea şi de trufia ta? Tu ar trebui să ştii, pentru că ai pretenţia că te pricepi la cărţi. Nu mi-ai spus tu, odată, că asta înseamnă amuleta aia agăţată la lanţul de la ceasul tău? Atunci, în ce carte se găsesc cuvintele acestea?”. „In toate cărţile”, zise unchiul Gavin. „Bineînţeles, în cele bune. Lucrul acesta e spus în diferite feluri, dar în orice caz îl găseşti în ele.” Gambitul calului UNUL DIN El bătu în uşă. Dar uşa se şi deschise, dându-se la o parte sub ciocănitul degetelor, aşa că atunci când el şi unchiul lui îşi ridicară privirile de pe eşichier, cei doi vizitatori erau acum înăuntru şi unchiul lui îi recunoscu. Numele lor era Harriss. Frate şi soră. La prima vedere i-ai fi luat drept gemeni, nu numai dac-ai fi fost străin de oraş, dar chiar dacă ai fi fost din Jefferson. Fiindcă nu erau, probabil, nici şase oameni în tot comitatul Yoknapatawpha care să fi ştiut care din ei e mai mare. Locuiau la şase mile de oraş, pe un domeniu care în urmă cu douăzeci de ani fusese o plantație ca oricare alta, unde se cultiva bumbacul pentru a fi vândut şi porumbul şi fânul pentru hrana catârilor cu care se lucra pământul. Acum însă era un punct de atracţie în comitat (şi de altfel în nordul statului Mississippi): o milă pătrată de panouri şi garduri albe şi paddock'"-uri şi păşuni îngrădite şi grajduri iluminate electric şi o casă de ţară oarecare, cândva, metamorfozată acum într-un decor hollywoodian de dinainte de război dar de dimensiuni ceva mai reduse. Intrară şi rămaseră acolo, îmbujoraţi, tineri, delicaţi şi îmbrăcaţi în lucruri scumpe, aprinşi la faţă din pricina nopţii de decembrie. Unchiul lui se ridică. „Domnişoară Harriss, domnule Harriss”, spuse el. „Dar oricum aţi intrat, aşa că nu pot...” Băiatul însă nu aşteptă să termine. Şi atunci el observă că băiatul o ţinea pe sora sa nu de braţ sau de cot, ci de antebraţ, deasupra încheieturii mâinii, ca în vechile litografii cu polițistul şi prinsul care dă să fugă sau cu soldatul îmbujorat de victorie înşfăcându-şi prada sabină care se zbate. Şi atunci observă expresia de pe faţa fetei. „D-ta eşti Stevens”, zise băiatul. Nici măcar nu întrebase. O afirmase. „Intrucâtva, aşa e”, spuse unchiul lui. „Dar să trecem peste asta. Ce pot face...” Băiatul nu aşteptă nici de data asta. Se întoarse spre 15 Păşune, lângă o crescătorie de cai. (engl.) fată: „lată-l pe Stevens, zise el. Spune-i!” Dar fata tăcu. Stătea doar acolo, în rochia de seară şi mantoul de blană care costase cu mult mai mult decât oricare altă fată (sau femeie) din Jefferson sau din comitatul Yoknapatawpha ar fi cheltuit pentru aşa ceva, uitându-se la unchiul lui cu expresia aceea de suferinţă îngheţată sau de spaimă sau de teroare sau de orice se va fi văzut pe faţa ei, în timp ce degetele băiatului deveneau din ce în ce mai albe pe încheietura mâinii ei. „Spune-i”, zise băiatul. Şi atunci fata vorbi. Abia o puteai auzi. „Căpitanul Gualdres. In casa noastră...” Unchiul lui făcu câţiva paşi înspre ei. Apoi se opri, rămânând în mijlocul încăperii şi uitându-se la ea. „Da”, spuse unchiul lui. „Spune-mi.” Se părea însă că acele câteva cuvinte precipitate fuseseră totul. Stătea acolo, încercând să-i spună unchiului său ceva, orice va fi fost. Din ochi, încercând de altfel să le spună ceva amândurora, căci era şi el acolo. Aflară însă, destul de repede despre ce era vorba, sau cel puţin ce voia băiatul ca ea să spună şi de ce o târâse în oraş de braţ ca să spună. Sau cel puţin ce credea el că voia fata să spună. Căci ar fi trebuit atunci să ştie că probabil unchiul lui ştia oricum mai multe lucruri decât băiatul sau fata aveau intenţia să spună; poate, chiar încă de pe atunci, totul. Dar avea să mai treacă încă puţin timp înainte ca el să-şi dea seama de acest lucru. Şi motivul pentru care era atât de lent fu însuşi unchiul lui. „Da”, zise băiatul, exact pe acelaşi ton şi cu acelaşi glas cu care refuzase să se adreseze bărbatului mai în vârstă folosind vreo formulă de politeţe sau deferenţă datorată vârstei. El, Charles, se uita la băiat care-l privea ţintă pe unchiul lui - acelaşi obraz delicat pe care-l avea sora lui, dar cu nimic delicat în privire. Ochii lui îl fixau pe unchiul său fără să se obosească măcar să fie dârji - aşteptau doar: „Căpitanul Gualdres, aşa-zisul nostru oaspete. Vrem să fie alungat din casa noastră ca şi din Jefferson.” „Aşa”, zise unchiul lui. „Sunt în comisia de recrutare de aici. Nu-mi amintesc să fi văzut numele dumitale pe liste.” Privirea fixă a băiatului nu se schimbă deloc. Nu era nici măcar dispreţuitoare. Aştepta doar. Atunci unchiul lui se uită la sora sa; glasul lui suna acum cu totul altfel. „Despre asta e vorba?” spuse unchiul lui. Dar fata nu răspunse. Se uita ţintă la unchiul lui cu disperarea aceea insistentă, un braţ atârnându-i pe lângă corp şi degetele albe ale fratelui ei strângându-i încheietura mâinii. Acum unchiul lui se adresă băiatului, deşi se uita atent la fată şi glasul lui era încă blând sau cel puţin calm. „De ce ai venit la mine? Ce te face să crezi că te pot ajuta? Că ar trebui să te ajut?” „Dumneata eşti legea pe aici, nu-i aşa?” zise băiatul. Unchiul lui se uită atent la fată. „Eu sunt procurorul comitatului.” | se adresă şi ei. „Chiar dacă v-aş putea ajuta, de ce ar trebui s-o fac?” Dar băiatul vorbi din nou. „Fiindcă nu vrem ca un vânător de zestre spaniol să se însoare cu mama mea.” Acum i se păru că unchiul lui se uită cu adevărat la băiat pentru prima dată. „Aşa”, zise unchiul lui. Glasul lui sunase acum schimbat. Nu vorbise mai tare, doar că din glas dispăruse orice urmă de blândeţe, ca şi cum pentru prima oară unchiul lui putea (sau oricum trebuia) să înceteze să se adreseze sorei: „Asta-i treaba şi dreptul dumitale. Te întreb din nou: De ce ar trebui eu să fac ceva, chiar dacă aş putea?” Şi acum amândoi - unchiul lui şi băiatul - vorbiră repede şi pe un ton tranşant; ai fi zis că stau faţă în faţă şi s-au luat la palme: „Era logodit cu sora mea. Când a aflat că banii vor rămâne totuşi mamei atâta vreme cât trăieşte, a schimbat- 0... „Aşa? Vrei să foloseşti regulamentul guvernului federal privind deportarea ca să-ţi răzbuni sora pe cel care a dus-o cu vorba.” De data aceasta băiatul nici nu răspunse. Se uită ţintă la bărbatul mai în vârstă cu o asemenea duşmănie, matură, rece, stăpânită încât el - Charles - îl văzu pe unchiul său că se opreşte chiar o clipă, înainte de a se întoarce spre fată, vorbind - unchiul lui - din nou pe un ton blajin, ca şi cum ar fi trebuit să repete întrebarea înainte ca fata să răspundă: „E adevărat?” „Nu am fost logodită”, şopti ea. „Dar îl iubeşti?” Băiatul nu-i dădu însă răgaz, nu dădu nimănui răgaz să vorbească. „Ce ştie ea despre dragoste?” zise el. „Vrei să preiei acest caz, sau te reclam superiorilor dumitale?” „Poţi risca să lipseşti atât de mult de acasă?” spuse unchiul său cu glasul acela blând pe care el - Charles - îl cunoştea şi, dacă i s-ar fi adresat lui, ar fi sărit pe dată să-i ţină pălăria. Dar băiatul nici nu se opri. „Vorbeşte mai clar dacă eşti în stare”, zise el. „Nu preiau cazul”, spuse unchiul lui. Băiatul se uită ţintă încă un moment la unchiul lui, strângând-o pe fată de mână. Şi atunci, el - Charles - crezu că băiatul avea s-o îmbrâncească, s-o azvârle pe fată pe uşa din faţa lui. Dar îi dădu drumul chiar, iar el însuşi (nu gazda, proprietarul uşii prin care şi trecuse o dată fără a aştepta măcar să i se dea voie, ca să nu mai vorbim să fie poftit) deschise uşa, dându-se apoi la o parte ca fata să treacă înainte - un gest, o pantomimă de politeţe şi respect chiar dacă automată datorită îndelungii obişnuinţe şi educaţiei din copilărie, aşa cum şi era gestul lui: automat, datorat unei îndelungi obişnuinţe şi celei mai bune educaţii asigurate de cei mai buni dascăli şi pedagogi şi preceptori, în ceea ce doamnele din comitatul Yoknapatawpha ar fi numit cea mai bună societate. Dar oricum în gestul lui nu era nimic deosebit: doar aroganță, fanfaronadă insultătoare nu numai faţă de cel pentru care era făcut ci şi faţă de oricine îl privea, băiatul neuitându-se măcar la sora sa pentru care deschisese uşa, ci uitându-se ţintă la omul de două ori mai în vârstă decât el şi al cărui domiciliu îl viola acum pentru a doua oară. „Bine”, zise băiatul. „Să nu spui că nu te-am avertizat.” Apoi plecară. Unchiul lui închise uşa. Dar o clipă rămase acolo. Era un răgaz, o oprire, o infinitezimală secundă de imobilitate atât de rapidă şi de infinitezimală, încât nimeni în afară de el, Charles, n-ar fi observat-o. Şi o observă doar fiindcă nu-l mai văzuse vreodată pe unchiul lui, acest om iute şi nervos, bun de gură şi neastâmpărat, să ezite şi să se oprească o dată ce a început, fie din vorbire, fie din gesticulaţie. Apoi unchiul lui se întoarse şi se îndreptă spre locul în care el, Charles, continua să stea în faţa eşichierului, nedându-şi seama, atât de rapid şi de abrupt se petrecuse totul încât nu numai că nu se ridicase, dar nici n-ar fi avut timp s-o facă chiar dacă ar fi avut intenţia. ŞI poate că rămăsese cam cu gura căscată (nu avea încă optsprezece ani şi la optsprezece ani se mai pot ivi unele situaţii pe care chiar şi un bărbat cu sensibilitatea unchiului său faţă de orice alertă ar trebui să admită că nu e în stare să le domine aşa de deodată sau când o uşă se trânteşte, sau cel puţin că încă nu se ivise prilejul, şezând la locul lui în faţa partidei de şah pe jumătate jucată, uitându-se la unchiul lui care se întorsese la locul său începând să se aşeze pe scaun şi să întindă mâna spre pipa din cocean de porumb de pe măsuţa de fumat, totul dintr-o mişcare. „Avertizat?” zise el. „Aşa i-a spus el”, zise unchiul lui, terminând să se aşeze pe scaun şi apropiind muştiucul pipei de gură şi scoțând un chibrit din cutia de pe măsuţa de fumat aşa că aprinsul pipei fu o continuare doar a întoarcerii de la uşă: „Eu i-aş spune ameninţare.” Şi el, probabil cu gura căscată încă, repetă şi acest lucru. „Bine”, spuse unchiul lui. „Dar tu cum i-ai spune?” aprinzând chibritul şi cu aceeaşi mişcare a braţului ducând flacăra spre cenuşa rece din pipă, şi vorbind încă prin efemera formă a pufăitului invizibil aşa că trecu o secundă sau două până să-şi dea seama că tot ce avea de fumat acum era doar chibritul. Apoi unchiul lui zvârli chibritul în scrumieră şi cu mâna cealaltă făcu mutarea pe care, fără îndoială, o pregătise cu mult înainte ca să se audă bătaia din uşă căreia îi răspunsese prea târziu sau cel puţin prea lent ca să spună măcar: „Intră.” Făcu mutarea fără să se uite măcar, mişcând pionul care descoperea tura lui, a lui Charles, tura despre care unchiul său fusese probabil convins chiar înainte de a pregăti această mutare că el, Charles, uitase s- o urmărească şi apoi rămase acolo, cu obrazul lui uscăţiv şi ager şi cu chica lui prematur cărunţită şi cu cheia lui Phi Beta Kappa şi pipa ieftină din cocean de porumb şi costumul lui care arăta de parcă ar fi dormit în el, noapte de noapte, din ziua în care-l cumpărase, şi spuse: „Mută.” Dar el, Charles, nu era prost, chiar dacă puţin cam căscase gura. De fapt nu era el chiar surprins, după primul şoc al acelei intrări atât de neaşteptate şi atât de neceremonioase, la ora aceea, noaptea atât de târziu şi pe frigul acela: băiatul târând-o fără îndoială pe fată de braţul drept prin uşa de la intrare fără să se ostenească măcar să sune sau să bată, apoi de-a lungul ciudatului coridor, unde, deşi nu-l văzuse niciodată până atunci, bătuse acum şaptesprezece sau optsprezece ani ca prunc cu doică la o ciudată uşă neaşteptând într-adevăr de această dată să răspundă cineva şi intrase într-o încăpere în care după câte ştia (sau ţinea seama) mama lui, a lui Charles, se dezbrăca, poate, ca să se culce. Ce-l mirase fusese unchiul lui: omul acela vorbăreţ şi bun de gură, care vorbea atât de mult şi atât de uşor mai ales despre acele lucruri de care nu-i păsa deloc, avea într- adevăr o personalitate dublă: una, avocatul, procurorul comitatului care mergea şi respira şi deplasa aerul în jurul lui; cealaltă, glasul limbut şi frivol, atât de limbut şi frivol încât părea a nu avea nici o legătură cu realitatea şi ascultându-l acum era ca şi cum ar fi ascultat nu o ficţiune ci ceva literar. Totuşi doi străini năvăliseră nu numai în casa lui, ci chiar în salonaşul lui particular, şi-i adresaseră întâi un ordin categoric şi apoi o ameninţare şi apoi se repeziseră iar afară, iar unchiul lui se aşezase calm la locul său în faţa partidei de şah întrerupte şi a fumatului întrerupt al pipei şi făcuse o mutare pregătită dinainte, nu numai de parcă n-ar fi luat în seamă întreruperea, dar de parcă nici n-ar fi fost întrerupt de fapt. Şi asta faţă de ceea ce ar fi dat unchiului său sămânță şi stimulent de limbuţie pentru restul nopţii, deoarece din toate lucrurile care ar fi putut ajunge în acea încăpere venind din cele mai îndepărtate colţuri ale comitatului, acesta îl privea cel mai puţin: încurcăturile domestice sau neînțelegerile sau certurile din cadrul unei familii aflate la şase mile depărtare de oraş, ai cărei membri sau cel puţin locatari, în număr de patru, nu erau cunoscuţi nici măcar unei duzini de oameni din comitat mai mult încât aceştia să poată schimba cu ei o vorbă pe stradă - văduva bogată (milionară, aşa spunea comitatul), femeie încă destul de frumoasă, ofilindu-se liniştit, la treizeci şi ceva de ani, şi cei doi copii răsfăţaţi, unul mai mare cu un an decât altul, cam amândoi sub douăzeci şi unu de ani, şi oaspetele, căpitanul din armata argentiniană, toţi patru asemeni unor personaje de serie din foiletoanele revistelor ilustrate, nelipsind nici chiar străinul vânător de zestre. Din care motiv (şi poate tocmai de aceea, deşi ar fi trebuit mult mai multe decât chiar şi incredibila tăcere a unchiului ca să-l convingă pe el, Charles, de acest lucru) nici nu era necesar ca unchiul lui să vorbească. Deoarece de douăzeci de ani, cu mult înainte de a se fi ivit vreun vânător de zestre, comitatul privise cum se desfăşurau lucrurile la fel cum abonaţii unei reviste citesc şi aşteaptă şi sunt atenţi la următorul episod al foiletonului. Ceea ce - cei douăzeci de ani - se petrecuse înaintea vremii lui, a lui Charles. Dar era totuşi a lui, el moştenise povestea asta, o primise la rându-i, tot aşa cum într-o zi avea să moştenească de la tatăl şi mama sa, care îl moşteniseră şi ei la rândul lor, raftul din biblioteca din camera de peste coridor, din faţa celei în care şedeau, el şi unchiul lui, nu cu cărţile pe care bunicul său le alesese sau le moştenise la rândul său de la tatăl lui, ci cu acelea pe care le alesese bunica lui şi le cumpărase în călătoriile bianuale la Memphis - tomurile sumbre apărute înainte de vremea copertelor în culori ţipătoare, paginile de gardă purtând numele şi adresa bunicii sale şi chiar şi pe acelea ale magazinului sau prăvăliei de unde le cumpărase şi datele din anii nouăzeci şi din primii ani de după nouă sute consemnate cu scrisul acela şters de la seminarele pentru tinere fete, volumele care schimbate şi împrumutate şi înapoiate aveau să fie subiectul principalelor alocuţiuni la viitoarea întâlnire a cluburilor literare, paginile îngălbenite păstrând încă, cincizeci şi şaizeci de ani mai târziu, urma florilor presate şi dispărute şi în rândurile cărora se mişcau cu gesturi ceremonioase umbrele bărbaţilor şi femeilor care aveau să dea nume de botez unei întregi generaţii: Clarissele şi Judithele şi Margueritele şi St. Elmo şi Rolanzii şi Lothairii: femei care se purtau întotdeauna ca nişte doamne şi bărbaţi care erau întotdeauna bravi, mişcându- se într-un soi de clar de lună nemuritor fără nelinişti şi fără dureri de la naşterea fără de pată şi până la moartea fără cadavre, aşa că puteai şi tu să plângi cu ei fără să suferi sau să te întristezi, să exulţi o dată cu ei, fără să fi trebuit să învingi sau să triumfi. Aşa că povestea îi aparţinea şi lui. O parte a ei o şi primise direct de la bunica sa în copilărie vrând-nevrând ascultând-o, fără amestecul propriei sale mame care într-un sens avusese un rol în ea. Şi până în acea seară rămăsese la fel de neinteresantă şi ireală ca şi vechile volume îngălbenite: vechea plantație aflată la şase mile de oraş care fusese o veche moşie chiar pe vremea bunicii sale, nu atât de întinsă ca suprafaţă dar cu pământ bun, bine îngrijit şi lucrat, cu un conac care nu era nici el mare dar care era o casă, un domiciliu, mai curând spartan decât confortabil, chiar în acele zile când oamenii căutau, aveau nevoie de confort în căminele lor deoarece petreceau o parte din timpul lor acasă; şi proprietarul - văduv care stătea acasă şi lucra pământul moştenit şi care, cu un pocal de whisky şi apă permanent la îndemână şi cu o căţea - setter - bătrână dormitând la picioare, şedea pe veranda din faţa casei într- un jilţ făcut în casă în lungile după-amiezi de vară şi citea poeţii romani în latină; şi copilul, fiica, fata fără mamă care crescuse în sihăstria aceea aproape mânăstirească, fără cineva care s-o vegheze Şi fără tovarăşi de joacă, de fapt cu nimeni în afară de câţiva servitori negri şi tatăl, un om de vârstă mijlocie, care (după cum afirma oraşul şi comitatul) uneori îi dădea puţină sau nici o atenţie şi care, în acest fel, fără a fi zis, fireşte, vreodată cuiva acest lucru şi în mod cert nu copilului, poate că niciodată, nici lui însuşi, făcea viaţa copilului responsabilă de moartea soţiei sale care, după cât se pare, fusese unica, monogama dragoste din viaţa lui; şi care, (copilul) la şaptesprezece ani şi fără să fi înştiinţat pe nimeni, în nici un caz pe cineva din comitat, se căsătorise cu un bărbat de care nimeni din acea parte a statului Mississippi nu auzise până atunci. Şi mai era ceva, un apendice, sau în orice caz, un adaos; o poveste pe lângă sau înlăuntrul sau îndărătul poveştii originale sau iniţiale; un text apocrif pe lângă textul apocrif. El nu numai că nu-şi putea aminti dacă îl ştia de la mama sa sau de la bunica sa, dar nu-şi amintea nici dacă mama sau bunica sa văzuseră de fapt acest lucru, îl cunoscuseră în mod direct sau îl auziseră de la altcineva. Era vorba de o complicaţie anterioară, de dinainte de căsătorie: o promisiune, o logodnă de formă de fapt, cu (aşa spunea povestea) consimţământul oficial al tatălui, apoi ruptă, desfăcută, anulată - aşa ceva - înainte ca bărbatul cu care se căsătorise să fi apărut măcar; - o logodnă de formă după cum spune povestea, totuşi atât de nebuloasă încât chiar după douăzeci de ani, cu toţi cei douăzeci de ani de bârfeli pe verandele din faţa caselor aparţinând celor pe care unchiul său le numea mătuşile fete bătrâne de ambele sexe din comitatul Yoknapatawpha şi care aruncaseră această romantică mantie pe umerii fiecărui mascul sub şaizeci de ani care băuse vreodată cu sau cumpărase un balot de bumbac de la tatăl ei, celălalt partener nu avea nici nume dar nici faţă - lucru pe care cel puţin celălalt bărbat îl avea, străinul, cu toate că apăruse fără nici o înştiinţare prealabilă, venind de nicăieri şi (cum s-ar zice) se căsătorise cu ea aşa deodată, dintr-o suflare, fără nici un răgaz pentru ceea ce e denumit, cu un cuvânt atât de degajat, logodnă, ca să nu mai vorbim să-i fi făcut curte. Aşa că această poveste - prima, cealaltă, adevărata logodnă, demnă de această denumire pentru simplul motiv că din ea n-a ieşit nimic decât o efemeră notă explicativă la un text apocrif, pierind oricum: o mireasmă, o umbră, o şoaptă; un da trădător al unei tinere fete în amurg într-o veche grădină, o floare dată sau păstrată; şi nu mai rămase nimic decât poate floarea, trandafirul presat între paginile unei cărţi, aşa cum urmaşii generaţiei bunicii sale mai făceau câteodată - era probabil, fără îndoială, trebuia să fie, urmarea unei istorii cu un-băiat-iubea-o-fată din vremea anilor ei de şcoală. Dar în chip neîndoios era vorba de cineva din Jefferson sau cel puţin din comitat. Fiindcă până atunci ea nu fusese nicăieri unde să fi încercat sau să-şi fi manifestat vreo înclinaţie pentru cineva şi apoi să o fi abandonat. Dar bărbatul (sau băiatul) nu avea nici faţă, nici nume. De fapt nu avea nici un fel de viaţă. Nu avea nici trecut, nici prezent; protagonist al jurnalului unei tinere fete; o umbră, o fantasmă, el însuşi neprihănit la fel ca şi pasiunile neconsumate ale acelei fecioare claustrate asemeni unei călugăriţe. Nici măcar cele cinci sau şase fete (mama lui, a lui Charles, fusese una din ele), cele mai apropiate prietene din timpul celor trei sau patru ani cât urmase secţia feminină a Academiei, nu ştiau în mod cert că ar fi existat într-adevăr vreo logodnă, ca să nu mai vorbim şi de un partener în carne şi oase. Căci ea nu vorbise niciodată despre aşa ceva, şi chiar zvonul, povestea fără temei izvorâtă dintr-o altă poveste, se născuse dintr-o remarcă întâmplătoare făcută într-o bună zi de tatăl ei, şi acum ea însăşi o parte a poveştii, şi anume că a fi logodită la şaisprezece ani are aceeaşi valoare pentru o fată ca şi posesiunea unui manuscris original al lui Horaţiu pentru un orb. Dar unchiul lui avea cel puţin un motiv ca să nu discute despre această parte a poveştii, fiindcă el nu avea să afle de prima logodnă decât doi sau trei ani mai târziu din surse de mâna a doua. Căci el - unchiul - pe atunci nu se afla pe aici; asta se întâmpla în 1919 şi Europa - Germania - era accesibilă din nou studenţilor şi turiştilor cu viză de student, iar unchiul lui era la Heidelberg ca să-şi termine teza de doctorat şi când se întoarse după cinci ani, ea era căsătorită cu celălalt bărbat, cel care avea nume şi chip chiar dacă nimeni din oraş sau din comitat nu i-l auzise pe primul şi nu i-l văzuse pe acesta de pe urmă decât în clipa când se apropiaseră de altarul bisericii, şi apoi născuse doi copii şi apoi plecase cu ei în Europa şi celălalt lucru mai vechi care nu fusese nicicând altceva decât o nălucă fusese uitat chiar de către cei din Jefferson, dar nu şi în rare ocazii la o ceaşcă de cafea sau de ceai sau la un punch între femei (şi apoi şi mai rar încă deasupra propriilor lor leagăne) de către cele şase fete care fuseseră singurele ei prietene. Aşa că se căsătorise cu acel străin nu numai de oraş ci de tot nordul statului Mississippi şi probabil de tot restul statului Mississippi după câte ştiau oamenii şi despre care cei din oraş nu ştiau nimic în afară de faptul că nu era materializarea, în cele din urmă, a nălucii fără nume din cealaltă poveste care nu fusese îndeajuns de lămurită ca să fie vorba de două fiinţe reale. Fiindcă în acest caz nu fusese vorba de nici o logodnă prelungită sau amânată ca fata să fie mai mare cu un an, mama sa - a lui Charles - spunea că era suficient să-l priveşti o singură dată pe Harriss ca să-ţi dai seama că nu avea să ezite o secundă - sau să fie de acord cu aşa ceva - ca să obţină ceea ce considera că e al lui. Era de două ori mai în vârstă ca ea, de-ajuns de în vârstă ca să-i fie tată - un bărbat voinic, înfloritor afabil jovial, căruia observai imediat că nu-i râd şi ochii; observai atât de repede că nu-i râd ochii încât doar mai târziu îţi dădeai seama că de fapt râsul nu mergea mai departe decât de gură; - un bărbat care avea ceea ce numea unchiul darul lui Midas şi care, aşa cum spunea unchiul lui, era învăluit într-o aură de văduve şi de minori jefuiţi aşa cum pe unii oameni îi învăluie o aură a eşecului şi a morții, De fapt, spunea unchiul lui că întreaga poveste era pe dos. El - unchiul lui - era acum din nou acasă, de astă dată definitiv, şi sora şi mama lui - a lui Charles - şi bunica (şi toate celelalte femei pe care, probabil, nu putea să nu le asculte) îi povestiseră despre căsătorie şi, de asemenea, despre cealaltă logodnă fantomatică. Ceea ce ar fi trebuit să-i dezlege limba unchiului său, dacă violarea domiciliului său nu o făcuse, pentru simplul motiv că, de această dată, nu numai că povestea nu-l privea, dar avea şi atât de puţină legătură cu realitatea încât nimic din ea nu-l putea deconcerta sau opri. lar el, Charles, desigur, nu avea să fie în salonaşul bunicii sale decât abia peste vreo doi ani, dar în închipuirea lui putea să-l vadă pe unchiul său arătând exact aşa cum arătase întotdeauna de atunci şi chiar mai înainte şi cum avea să arate mereu, şezând acolo lângă taburetul şi balansoarul bunicii sale (a lui Charles) cu tutunul folosit de albi în pipa lui de cocean de porumb şi bând cafeaua (bunicii sale nu-i plăcea ceaiul, spunea că e bun pentru oamenii bolnavi) pe care le-o pregătea mama sa, cu obrazul lui uscăţiv şi vioi şi cu chica lui zburlită care şi începuse să încărunţească încă de atunci de când se întorsese acasă în 1919, după cei trei ani petrecuţi ca brancardier în armata franceză, şi-şi trecuse primăvara şi vara aceea nefăcând ceva anume de care cineva să fi ştiut, înainte de a se întoarce la Heidelberg ca să-şi termine teza de doctorat, şi să audă glasul acela vorbind întruna nu pentru că posesorului său îi plăcea să vorbească dar pentru că ştia că atâta timp cât vorbeşte nimeni altcineva nu poate spune ce nu voia el să zică. Intreaga poveste, spunea unchiul lui, era pe dos; toate rolurile şi personajele amestecate şi confuze: copilul interpretând şi rostind ceea ce ar fi trebuit să fie personajul şi replicile tatălui - presupunând, fireşte, că observaţia criptică a tatălui privind manuscrisul horaţian nu însemna nimic; nu tatăl, ci copilul dând la o parte iubitul din copilărie (oricât de palidă şi de efemeră va fi fost această legătură, spunea unchiul lui, întrebând, aşa îi spusese mama lui, a lui Charles, pentru a doua oară dacă a aflat vreodată cineva numele iubitului sau ce se întâmplase cu el) pentru a ridica ipoteca grevând asupra casei; copilul însuşi alegând bărbatul de două ori mai în vârstă decât ea dar având darul lui Midas şi pe care ar fi fost rolul tatălui să-l aleagă şi, dacă ar fi fost necesar, să şi insiste să pună capăt acelei poveşti de dragoste (şi mama lui îi povestise că unchiul spusese iar indiferent cât de neînsemnată şi efemeră), să fie desfiinţată şi uitată şi căsătoria să se facă: şi mai mult: chiar dacă tatăl a fost cel care a ales soţul, povestea tot ar fi pe dos fiindcă banii (şi mama îi povestise că unchiul lui întrebase de două ori acest lucru: dacă acest Harriss era atunci bogat sau părea numai să fie, şi dacă, după destul timp şi suficient de multe relaţii, avea să fie) erau oricum ai tatălui chiar dacă nu erau prea mulţi, deoarece, aşa cum spunea unchiul lui, omul care citea de plăcere în latină nu ar fi voit să aibă mai mulţi bani decât avea oricum. Dar se căsătoriră. Şi apoi vreme de cinci ani ceea ce unchiul lui numea acea întreagă şi numeroasă generaţie de mătuşi fete bătrâne, încă în viaţă după şaptezeci şi cinci de ani de la războiul civil, care constituie coloana vertebrală a unităţii sociale, politice şi economice a Sudului, a privit această poveste aşa cum priveşti desfăşurarea în episoade a unei povestiri dintr-o revistă. Plecară la New Orleans în călătorie de nuntă, aşa cum pleca pe atunci în acele locuri oricine se considera căsătorit după lege. Apoi se întoarseră şi vreme de vreo două săptămâni fură văzuţi în oraş într-o trăsură prăpădită (tatăl ei nu avusese şi nici n-avea să aibă vreodată un automobil) murdărită peste tot de găinile şi poate şi porumbeii care se cuibăriseră în ea şi trasă de doi cai de la plug şi condusă de un negru care lucra la câmp, îmbrăcat în salopetă. Apoi trăsura fu văzută, încă o lună, prin piaţă doar cu mireasa în ea, înainte ca oraşul să descopere că bărbatul se înapoiase la New Orleans la treburile lui: şi atunci se află pentru prima dată că făcea afaceri şi anume unde. Dar chiar şi atunci ca şi în următorii cinci ani nu se ştia despre ce era vorba. Aşa că acum oamenii din oraş şi din comitat o urmăreau doar pe mireasă, care venea singură la oraş cale de şase mile, în vechea trăsură s-o viziteze, poate, pe mama lui, a lui Charles, sau pe vreo alta din cele şase prietene, sau poate doar să treacă prin oraş, prin Piaţă, şi apoi să se întoarcă acasă. Şi apoi încă o lună veni doar ca să treacă prin Piaţă şi asta o dată poate pe săptămână, când altădată trecea aproape în fiecare zi. Apoi în luna următoare nici trăsura nu mai fu văzută prin oraş. Era ca şi cum şi-ar fi dat seama în cele din urmă, îi trecuse în sfârşit prin minte lucrul de care de două luni era convins şi vorbea întreg oraşul şi comitatul; - avea atunci optsprezece ani şi mama lui spunea că nu arăta nici de atât - o fată slabă, cu părul negru şi cu ochi negri, care nu părea mai mare decât un copil, cocoţată singură sub poclitul trăsurii deschis ca o gură de peşteră, pe bancheta din spate pe care ar fi încăput cinci sau şase persoane ca ea - care, zicea mama lui, nu se arătase a fi prea deşteaptă nici la şcoală şi nu încercase să pară altceva şi care, spunea unchiul lui, nici nu avea nevoie să fie deşteaptă fiind făcută doar pentru dragoste şi suferinţă; adică trebuie să fi fost pentru dragoste şi suferinţă fiindcă în mod cert nu pentru orgoliu şi mândrie, deoarece fata nu izbutise (dacă încercase vreodată cu adevărat acest lucru) să pară sigură de ea şi cu atât mai puţin să salveze aparențele. Aşa că acuma nu numai aşa-numitele de unchiul său mătuşi fete bătrâne erau convinse că ştiu ce fel de afaceri făcea Harriss şi că de multă vreme ele trebuie să-l fi purtat mult mai departe de New Orleans - cu vreo patru sau cinci sute de mile mai departe de New Orleans, fiindcă deşi asta se petrecea prin anii douăzeci când fugarii mai socoteau că Mexicul e de-ajuns de departe şi de sigur, Harriss nu găsise prea mulţi bani în familia şi plantaţia aceea ca să facă din Mexic o necesitate salvatoare, ca să nu mai vorbim să se fi dus acolo - sau de fapt să fi considerat măcar fuga ca o necesitate, şi probabil că numai propriile sale temeri îl ţinuseră acolo, la cele trei sute de mile depărtare unde se găsea New Orleans. Dar nu aveau dreptate. Omul se întorsese de Crăciun acasă. Şi o dată ce chiar venise şi-l puteau vedea din nou, neschimbat - acelaşi om, cam fără vârstă, afabil, roş în obraji, cumsecade, fără eleganţă şi fără imaginaţie - totul era din nou în regulă. De fapt nu fusese niciodată în neregulă, căci chiar cei care susţinuseră imediat şi pe tonul cel mai categoric că o abandonase se arătau acum a fi cei mai convinşi că nu au crezut cu adevărat acest lucru niciodată; când plecă din nou după Anul Nou, ca orice alt bărbat de-ajuns de nenorocos ca să aibă afacerile într-un loc şi familia într-altul, nimeni nu se sesiză. Acum: nici nu se mai întrebau ce fel de afaceri învârteşte. Ştiau despre ce e vorba: contrabanda de alcool şi nu plasarea pe furiş a sticlelor de un litru prin frizeriile din hoteluri, căci acum când trecea singură în trăsură prin Piaţă era îmbrăcată într- un mantou de blană; drept care - mantoul de blană - de îndată ce-l văzură, omul crescu în opinia şi în respectul oraşului şi al comitatului. Căci nu numai că reuşise, dar în cea mai bună tradiţie îşi cheltuia câştigul pe femeile din familie. Şi mai mult decât atât: el urma o şi mai veche şi mai tenace tradiţie americană; el reuşise nu numai în ciuda Legii, dar chiar trecând peste Lege ca şi cum însăşi Legea şi nu eşecul ar fi fost învinsul său adversar, învârtindu-se acuma printre ei când se întorcea acasă înconjurat de o aură nu numai a succesului, nu numai a aventurii şi înfruntării şi a mirosului de cordită arsă, dar şi a delicateţii, căci avusese bunul simţ să-şi facă afacerile într-un alt stat aflat la trei sute de mile depărtare. 7 Şi afacerile erau de mare anvergură. In vara aceea se întoarse în cea mai mare şi mai strălucitoare maşină care rămăsese vreodată peste noapte între hotarele comitatului cu un negru străin în uniformă care nu făcea altceva decât să conducă şi să spele maşina. Şi primul copil veni pe lume şi avu o doică: o negresă cu pielea deschisă, şi cu mult mai arătoasă sau cel puţin arătând mai vioaie decât orice altă femeie albă sau neagră din Jefferson. Apoi Harriss plecă din nou şi acum cei patru - nevasta, pruncul, şoferul în uniformă şi doica - erau văzuţi în maşina aceea impozantă şi sclipitoare trecând prin Piaţă şi dincolo de ea în oraş, de două sau trei ori pe zi, neoprindu-se niciodată nicăieri, până când de-ajuns de repede comitatul şi oraşul aflară că cei doi negri hotărau unde şi poate şi când urmau să meargă cu maşina. Şi Harriss se întoarse de Crăciunul acela şi în vara următoare al doilea copil veni pe lume şi primul începuse să meargă şi acum chiar şi restul comitatului, pe lângă mama lui, a lui Charles, şi celelalte cinci care fuseseră prietene din copilărie, află în cele din urmă dacă era băiat sau nu. ŞI apoi bunicul muri şi în acel Crăciun Harriss preluă administrarea plantaţiei, făcând, în numele soţiei, sau mai degrabă în calitate de proprietar absolut, un aranjament, o învoială, cu arendaşii negri pentru lucratul pământului în anul următor care nu putea să dea rezultate, lui Harriss însuşi - aşa credea comitatul - păsându-i prea puţin de această învoială ca să vrea sau nu să dea rezultate. Căci puţin îi păsa: el făcea bani şi să se fi oprit din treaba asta doar ca să aibă grijă de o modestă plantație de bumbac chiar numai pentru un an ar fi fost ca şi cum un pătimaş jucător la curse ar fi părăsit cursele în plin sezon ca să se ocupe cu distribuirea laptelui. Căci el făcea bani şi aştepta, şi desigur că într-o zi nu mai trebui să aştepte. Când veni acasă în vara aceea rămase două luni şi când plecă, în casă fusese instalată lumina electrică şi apă curentă şi cât era ziua şi noaptea de lungă zgomotele mecanice ale bufniturilor şi zumzetul pompei şi dinamului înlocuiau obişnuitele scârţâituri ale roții puţului întoarse cu mâna şi ale congelatoarelor de îngheţată din dimineţile de duminică; şi acum nu-i mai rămase nimic altceva de pe urma bătrânului care şezuse vreme de cincizeci de ani pe veranda din faţa casei cu grogul lui slab şi cu Ovidiu şi Horaţiu şi Catul decât balansoarul de nuc făcut în casă şi amprentele pe legăturile din piele de vițel ale cărţilor sale şi pocalul de argint din care bea şi bătrâna căţea setter care moţăia la picioarele sale. Unchiul lui, al lui Charles, spunea că înrâurirea banilor fusese mai puternică decât fantoma bătrânului stoic, cosmopolitul sedentar şi provincial. Poate că unchiul lui credea că era şi mai puternică decât capacitatea fiicei de a suferi. In orice caz, restul oraşului Jefferson asta credea. Căci trecu anul şi Harriss veni acasă de Crăciun şi apoi în vară rămase o lună şi acum amândoi copiii mergeau; adică trebuie să fi mers deşi nimeni din Jefferson nu putea garanta acest lucru deoarece nimeni nu-i văzuse decât în maşina care trecea şi bătrâna căţea murise şi în acel an Harriss arendă tot pământul arabil unui om care nici nu era din comitat, care făcea din Memphis şaptezeci de mile cu maşina în fiecare duminică noaptea în timpul perioadei de semănat şi de cules şi stătea într-una din colibele abandonate de vreun negru până când se întorcea la Memphis sâmbăta următoare la amiază. Şi în anul următor, în primăvară, arendaşul îşi aduse propriii săi muncitori negri, aşa că până şi negrii care trăiseră şi udaseră cu sudoarea lor bătrâna moşie vreme de mai mulţi ani decât avea ea plecară şi acum nu mai rămase chiar nimic de pe urma vechiului proprietar deoarece balansoarul şi pocalul lui de argint şi cutiile cu cărţile legate în piele de vițel roasă de mâinile care le mânuiseră stăteau în mansarda casei mamei lui, a lui Charles, iar omul care arendase pământul locuia în casă în calitate de administrator. Căci şi doamna Harriss era plecată şi nu anunţase dinainte pe nimeni din Jefferson de acest lucru. Era vorba chiar de o înţelegere secretă, căci mama lui, a lui Charles, ştia şi că pleacă şi unde şi, dacă mama lui ştia, celelalte cinci ştiau şi ele. Într-o zi ea era acolo, în casa din care cei din Jefferson credeau că nu va fi vrut să scape niciodată, orice-ar fi făcut el din ea, indiferent dacă această casă în care se născuse şi trăise toată viaţa în afară de cele două săptămâni ale călătoriei de nuntă petrecute la New Orleans era acum un fel de mausoleu plin de fire electrice şi ţevi de apă şi maşini automate de gătit şi de spălat şi tablouri şi mobile din plastic. Şi a doua zi plecase; ea, cei doi copii, cei doi negri care chiar după patru ani petrecuţi la ţară rămăseseră nişte negri orăşeni şi chiar şi maşina lungă şi lucitoare ca un dric - în Europa, se spunea că pentru sănătatea copiilor, şi nimeni nu ştia cine spusese asta, fiindcă nu mama lui, a lui Charles, spusese aşa ceva şi nici una din celelalte cinci care singurele din tot oraşul şi din tot comitatul ştiuseră că pleacă, şi în mod sigur chiar ea nu spusese acest lucru. Dar plecase, fugind de ceva ce oraşul credea a şti. Dar ce anume urmărea sau dacă urmărea ceva anume, de această dată nici chiar unchiul lui, care avea întotdeauna ceva de spus (şi ceva care foarte adesea avea un sens) despre orice anume nu era treaba lui, nu ştia sau cel puţin nu spunea nimic. Şi acum nu numai oraşul ci tot comitatul urmăreau ce se întâmplă, nu numai aşa-numitele de unchiul său mătuşi fete bătrâne care urmăreau din auzite şi din presupuneri (şi poate sperând) de pe verandele din faţa caselor, dar chiar şi bărbaţii şi nu numai cei din oraş care trebuiau să meargă doar şase mile, ci şi fermierii care trebuiau să străbată întreg comitatul. Veneau cu întreaga familie cu maşini şi căruţe prăpădite şi prăfuite, sau singuri pe cai sau catâri, deshămaţi cu o noapte înainte de la plug, şi se opreau de-a lungul drumului şi priveau echipele de muncitori străini care aveau destul de multe maşinării ca să fi construit o şosea sau un rezervor de apă, măsurând şi terasând vechile pământuri folosite altădată pentru cultivarea porumbului şi bumbacului producătoare de modeste beneficii, pentru a fi semănate acum cu iarbă de păşunat care costa mai mult la livră decât zahărul... Mergeau milă după milă de-a lungul unor îngrădituri cu panouri vopsite în alb şi stăteau în maşini sau căruțe sau pe cai şi catâri ca să privească şirurile lungi de grajduri construite din materiale mai bune decât acelea folosite pentru cele mai multe din casele lor şi dotate cu lumină electrică şi cu ceasuri cu cadran luminos şi cu apă curentă şi ferestre cu obloane, aşa cum nu aveau cele mai multe din casele lor; se întorceau călare pe catâri, poate chiar şi fără şa, cu hamurile strânse ca să nu se târâie pe jos şi se uitau cum camion după camion descarcă splendizii armăsari şi mânji şi iepe de rasă ai căror strămoşi de cincizeci de generaţii (aşa cum ar fi putut spune unchiul său, al lui Charles, dar nu spunea căci era anul în care unchiul său părea să fi încetat să vorbească prea multe despre orice) ar fi pălit la vederea unei rosături de ham la fel ca o gospodină la vederea unui fir de păr în untieră. Harriss reconstrui casa. (Acum venea acasă săptămânal cu aeroplanul; spuneau că era acelaşi aeroplan cu care transporta whisky din Golf la New Orleans.) Casa cea nouă urma să acopere un teren pe care casa cea veche l-ar fi acoperit dacă ar fi fost de patru ori mai mare decât era. Cea veche fusese o clădire simplă, cu un etaj, cu verandă în faţă, pe care bătrânul proprietar şedea în jilţul lui făcut în casă cu grogul lui şi cu Catul, când Harriss termină reconstruirea ei arăta ca un conac sudist dintr-un film, numai cam de cinci ori mai mare şi de zece ori mai sudist. Apoi începu să-şi aducă prieteni din New Orleans să stea cu el la sfârşit de săptămână şi după aceea, şi nu numai de Crăciun sau în timpul verii, ci de patru sau cinci ori pe an, ca şi cum câştiga banii acum atât de repede şi atât de uşor încât nici nu trebuia să stea să supravegheze cum merge treaba. Uneori nici nu venea şi el, ci-i trimitea. Avea un administrator care locuia acolo tot timpul; nu cel dinainte, primul arendaş, ci unul nou din New Orleans pe care-l numise majordom: un italian sau un grec rotofei într-o cămaşă albă de mătase fără guler, şi cu revolverul în buzunarul pantalonului cât nu veneau oaspeţi. Atunci se bărbierea şi-şi punea un papion de mătase moale stacojie şi o vestă când era foarte rece: se spunea în Jefferson că purta pistol chiar când servea la masă, deşi nimeni din oraş sau din comitat nu mâncase vreodată acolo ca să poată vedea. Aşadar Harriss îşi trimitea uneori prietenii în grija majordomului: bărbaţi şi femei cu feţe aspre, prefăcute, îmbrăcaţi elegant, părând necăsătoriți chiar dacă uneori unii din ei erau într-adevăr căsătoriţi, străini ciudaţi gonind în viteză prin oraş în maşini mari şi lucitoare tip sport, gonind şi pe drumul care rămăsese pe o bună distanţă doar un drum de ţară, indiferent ce clădise el la capătul lui, pe care găinile şi câinii se tolăneau în praf ca să se răcorească şi pe care rătăceau porci şi viței şi catâri; o izbucnire şi un vârtej de pene, o zguduitură sau un scheunat sau un guitat (şi dacă era un cal sau un catâr sau o vacă sau, în cel mai rău caz, un porc, o bară de protecţie sau o aripă îndoită), iar maşina nici măcar nu se oprea: până când de la o vreme majordomul începu să păstreze o grămadă de monede şi de bancnote şi ceva cecuri semnate în alb de Harriss într-un săculeţ de pânză agăţat de mânerul dinăuntru al uşii de la intrare, iar fermierul sau soţia sau copilul se duceau la uşa de la intrare şi spuneau: „porc” sau „catâr” sau „găină” şi majordomul nici nu trebuia să se îndepărteze şi lua săculeţul şi număra banii sau completa cecul şi plătea şi ei plecau, căci treaba asta devenise o a doua sursă de venituri pentru acea întreagă porţiune de drum de şase mile, la fel ca şi strângerea coacăzelor sau vânzarea ouălor. Mai era şi terenul de polo. Lângă drum, lângă şosea, oamenii din oraş, negustorii, avocaţii şi ajutorii de şerif puteau veni acum cu maşina să se uite cum se călărea fără să coboare din maşină. Şi oamenii de la ţară - fermierii, proprietarii de pământ şi arendaşii şi dijmaşii - care se încălţau cu bocanci numai când mersul prin noroi nu putea fi evitat şi care mergeau călări numai ca să ajungă dintr-un loc într-altul, când nu puteau să parcurgă aceeaşi distanţă pe jos, şi care veneau şi ei călări pe caii sau catârii deshămaţi de la plug în aceleaşi veşminte pe care le purtau când îşi mâncau micul dejun şi stăteau de-a lungul gardurilor şi se uitau mai puţin la caii cei frumoşi şi cel mai mult la haine - femeile şi bărbaţii care nu puteau călări decât în pantaloni speciali şi cizme lucioase, iar ceilalţi care nici măcar nu călăreau, în pantaloni strâmţi şi cizme şi pălării tari. Şi acum se uitau şi la altceva. Auziseră de jocul de polo şi-l acceptaseră înainte chiar de a-l fi văzut. Dar cât priveşte celălalt lucru nu le venea să-şi creadă ochilor deşi îl priveau chiar pe când se pregătea: echipe de muncitori înlăturau porţiuni întregi de îngrădituri costisitoare din scânduri şi bare de fier şi gardurile şi mai costisitoare din sârmă împletită de la marginea terenului şi puneau în loc obstacole joase improvizate din tufişuri şi şipci nu mai groase decât nişte chibrituri, care n-ar fi oprit nici măcar un câine mai voinic, ca să nu mai vorbim de un vițel sau un catâr; şi, într-un loc, un obstacol aranjat şi vopsit în aşa fel încât să semene cu un zid de piatră (se spunea că e din hârtie, deşi cei din comitat, fireşte, nu credeau aşa ceva, nu că ar fi crezut că hârtia poate fi făcută să arate aşa, ci pur şi simplu pentru că nu credeau în nimic din toate astea; ştiau că nu e piatră tocmai pentru că arăta a piatră, şi erau oricum pregătiţi să fie păcăliţi despre ce era în adevăr) şi pe care doi oameni, fiecare la un capăt, îl puteau lua şi da la o parte ca două fete în casă mutând un leagăn de pânză; şi într-alt loc, în mijlocul unei pajişti de patruzeci de acri la fel de pustie ca un teren de baseball, o secţiune de gard viu care nu era plantat în pământ ci într-o ladă de lemn asemănătoare cu o troacă şi în spatele lui o groapă săpată anume şi umplută cu apă venită pe o ţeavă galvanizată trasă din casă de la depărtare cam de vreo milă. Şi după ce lucrurile acestea se petrecură de vreo două sau trei ori şi vestea se duse cam peste tot, jumătate din bărbaţii din comitat se duceau acolo să-i privească pe cei doi băieţi negri marcând pista cu bucăţi de hârtie de la un obstacol la altul şi apoi bărbaţii (unul în jachetă roşie, cu o goarnă de aramă) şi femeile în pantaloni şi cizme urmând- o, călare pe caii de o mie de dolari. Şi în anul următor se ivi o adevărată haită de câini de vânătoare, puţin cam prea frumoşi ca să fie doar nişte câini de casă, tot aşa cum caii erau prea frumoşi ca să fie doar nişte cai oarecare, puţin cam prea curaţi, puţin cam prea (într-un fel) neobişnuiţi, ţinuţi în cuşti solide, prevăzute cu apă curentă, şi având oameni speciali care să-i îngrijească ca şi acei pe care-i aveau caii. Şi acum, în loc de cei doi negri cu cei doi saci mari de culegători de bumbac plini cu bucăţi de hârtie, era doar unul călare pe un catâr, târând pe jos, prins de o frânghie, ceva învelit într-un sac de pânză, târând lucrul acela cu deosebită grijă spre fiecare obstacol, apoi descăleca şi lega catârul de ceva la îndemână şi apoi trăgea cu grijă sacul peste obstacol şi prin mijlocul lui şi după aceea încăleca şi târa sacul spre obstacolul următor şi încheia astfel o amplă circumferință, întorcându-se înapoi la locul de plecare de pe pajiştea casei, cea care era cea mai aproape de şosea unde catârii şi caii de la plug cu rosături la hamuri şi bărbaţii în salopetă care-i călăriseră stăteau nemişcaţi. Şi atunci negrul oprea catârul, rămânând călare, rostogolindu-şi o clipă albul ochilor, în timp ce unul din privitori care mai văzuseră treaba astă şi altădată, urmat de şase, zece sau cincisprezece care nu o mai văzuseră sărea gardul şi fără să se uite măcar la negru se ducea lângă catâr şi ridica sacul şi-l ţinea aşa în timp ce unul câte unul cei şase sau cei doisprezece sau cincisprezece se aplecau să-l miroasă. Apoi puneau sacul jos şi fără să scoată un cuvânt, fără să facă vreun zgomot, se duceau înapoi, săreau gardul şi stăteau din nou de-a lungul lui - bărbaţi care stăteau toată noaptea cu o ulcică de whisky făcut din porumb, ghemuiţi în jurul unui ciot sau a unui buştean care ardea mocnit şi-şi spuneau unul celuilalt numele exact al câinilor de vânătoare de pe pistă, recunoscuţi de la o milă depărtare după tonul şi tăria lătratului lor, urmărind cu coatele sprijinite de gardul alb, imobili, sardonici, tăcuţi, mestecând tutun şi scuipând, nu numai caii care n-aveau nevoie de o pradă după care să alerge, ci şi larma înnebunită a câinilor alergând nu doar după o fantomă ci după o himeră. Şi de fiecare Crăciun şi Anul Nou mama lui, a lui Charles, şi celelalte cinci care fuseseră prietenele ei din adolescenţă primeau ilustratele de sezon. Erau trimise din Roma sau Londra, Viena sau Cairo, dar nu fuseseră cumpărate acolo. Nu fuseseră cumpărate de nicăieri în cei cinci sau zece ani din urmă, fiindcă fuseseră alese şi cumpărate şi păstrate într-o vreme mai liniştită decât aceasta, când casele în care se născuseră aceşti oameni nici nu ştiau întotdeauna că le lipsea lumina electrică sau apa curentă. Şi miroseau chiar aşa. Acum nu existau numai vase rapide, ci şi poşta aeriană care traversa oceanul şi el, Charles, se gândea la sacii cu scrisori din toate capitalele lumii puse la poştă într-o zi şi expediate şi citite aproape a doua zi, şi printre ele demodatele ilustrate de altădată, emanând un vag murmur de sentimente şi gânduri de altădată neschimbate de numele şi limbile străine, ca şi cum le-ar fi dus cu ea peste ocean scoase dintr-un saltar al biroului din casa cea veche care nici nu mai existase în aceşti cinci sau zece ani. Şi între o ilustrată şi alta, primite de zilele de naştere ale mamei sale şi ale celorlalte cinci, scrisorile care nu se schimbaseră nici după zece ani - aceleaşi în sentimente şi exprimare şi ortografie nesigură, alcătuite cu scrisul unei fete de şaisprezece ani şi vorbind mereu nu numai despre vechile şi obişnuitele lucruri de altădată dar chiar şi cu vechile şi neschimbatele expresii provinciale, ca şi cum în cei zece ani petrecuţi în lumea plină de strălucire ea nu văzuse nimic în afară de ce adusese cu ea de acasă: vorbind nu despre nume şi locuri ci despre sănătatea şi şcoala copiilor, nu despre ambasadori şi milionari şi regi exilați, ci despre familiile hamalilor şi chelnerilor care fuseseră amabili sau cel puţin binevoitori cu ea şi cu copiii, şi ale factorilor poştali care-i aduceau corespondenţa venită de acasă; ea uita să menţioneze, întotdeauna, ca să nu mai vorbim să-şi sublinieze, numele excelentelor şcoli la modă pe care le urmau copiii, ca şi cum n-ar fi ştiut că erau excelente şi la modă. Aşa că tăcerea nu era cu adevărat ceva nou; îl revedea pe unchiul lui stând pe atunci jos, în mână cu o scrisoare primită de mama sa, holtei incorigibil, având de făcut faţă o dată în viaţa lui unui lucru despre care după cât se pare nu avea nimic de spus, exact aşa cum zece ani mai târziu stătea acolo în faţa tablei de şah, tot fără a scoate nici un cuvânt, sau mai degrabă tot taciturn. Dar nici unchiul lui şi nici altcineva n-ar fi putut spune că destinul lui Harriss nu era aşa cum trebuia să fie. lar el, Harriss, îl urmă, şi încă repede: se însură cu o fată, o copilă pe jumătate cât el, şi în zece ani îi înzecise zestrea, şi apoi într-o dimineaţă secretara avocatului său îi telefonase soţiei sale aflate în Europa spunându-i că tocmai a murit la biroul său. Poate că murise chiar la birou, poate că exista chiar un birou în camera aceea, aşa cum mesajul lăsa să se înţeleagă. Căci poţi fi împuşcat la fel de discret şi după un birou ca în orice altă parte. Şi poate că murise într-adevăr la birou, deoarece la ora aceea prohibiţia fusese legal abolită şi când se sfârşise cu ea, el era oricum un om bogat. Coşciugul nu mai fu deschis după ce avocatul şi opt sau zece valeţi gătiţi ca de gală şi cu pistol la subsuoară îl aduseră acasă să stea o zi pe catafalc în marea sală a ancestralei sale baronii de zece ani, şi în fiecare încăpere de la parter era câte un valet cu pistol, aşa că acum oricine din Jefferson voia putea să treacă prin faţa coşciugului şi a cărţii de vizită albe pe care scria 5500$ puse printre florile care-l înconjurau şi să examineze interiorul casei înainte ca valeţii şi avocatul să-l ducă înapoi la New Orleans, sau oricum să îl ia de acolo şi să-l îngroape. Acestea s-au întâmplat în ceea ce avea să fie primul an al marelui război din Europa, sau mai degrabă a doua fază al celui vechi în care fusese unchiul său; oricum familia avea să vină acasă după alte trei luni. Se întoarseră însă în mai puţin de două. Aşa că în cele din urmă îi văzu pentru prima dată, adică pe băiat şi pe fată. Nu o văzu atunci şi pe doamna Harriss. Dar nici nu avea nevoie să o vadă, o ascultase destul de mult pe mama sa, oricum ştia cum arată; era ca şi cum nu ar fi văzut-o numai, ci ar fi şi cunoscut-o de tot atât de multă vreme ca şi mama sa - femeia slăbuţă cu părul negru arătând încă asemeni unei fete chiar şi la treizeci şi cinci de ani, nearătând de fapt mult mai în vârstă decât copiii ei, poate pentru că avusese posibilitatea sau capacitatea, ori ce va fi fost, sau poate harul, norocul, de a fi petrecut zece ani printre cei pe care strămătuşa sa i-ar fi numit capetele încoronate ale Europei fără să-şi fi dat seama vreodată cu adevărat că nu se mai află în comitatul Yoknapatawpha; arătând nu atât de mult mai în vârstă decât copiii ei, cât doar mai gingaşă, mai constantă, mai liniştită; poate doar mai aşezată. Nu-i văzuse decât de câteva ori - şi după câte ştia nici alţi cunoscuţi de-ai lui. Băiatul călărea, dar numai acolo la ei în paddock sau pe terenul de polo, şi după cât se pare nu de plăcere, ci doar pentru a alege cei mai buni cai ca să-i ţină, căci după o lună organizară o licitaţie într-unul din paddock-urile mai mici şi vândură aproape toţi caii în afară de vreo duzină. După cât se pare însă se pricepea la cai, fiindcă acei pe care-i păstraseră erau cei mai buni. Şi oamenii care-l văzuseră spuneau că ştie şi să călărească, deşi într-un fel neobişnuit, ca în străinătate, cu genunchii ridicaţi, ceea ce era ceva nou în Mississippi sau cel puţin în comitatul Yoknapatawpha, care - comitatul - mai auzi că era încă şi mai bun la altceva şi mai străin decât felul său de a călări: băiatul fusese cel mai strălucit elev al unui maestru floretist italian. Şi din când în când o vedeau acum şi pe soră trecând prin oraş într-una din maşini, intrând şi ieşind din magazine aşa cum le place fetelor, care par a găsi ce vor sau cel puţin ce să cumpere în orice magazin, indiferent cât de mic ar fi, indiferent dacă au crescut la Paris, Londra şi Viena sau numai în Jefferson şi Mottstown sau Hollyknowe, Mississippi. Dar el, Charles, n-o văzu deloc pe doamna Harriss în acest timp. Aşa că şi-o închipuia umblând prin casa aceea incredibilă, pe care o recunoştea probabil doar după aşezarea ei topografică, nu ca o fantomă, deoarece - pentru el - ea nu avea nimic spectral. Ea era prea... prea... şi apoi găsi cuvântul: tenace. Tenacitate: această constantă, această inaccesibilitate, această supleţe calmă, gingaşă graţie cu care trăise zece ani în strălucitoarele capitale ale Europei fără măcar să fi fost conştientă că nu se lăsase deloc copleşită de ele; doar datorită gingăşiei, doar datorită supleţei: o boare să zicem dintr-un vechi săculeţ parfumat, ca şi cum saltarul unui vechi birou sau ceva asemănător din casa cea veche ar fi rămas pe loc, cu încăpățânare, în ciuda tuturor schimbărilor și transformărilor, nu numai nestrămutat dar chiar şi neştiutor că rezistase schimbărilor în inima ciupercii monstruoase a parvenitului, şi cineva, trecând, îl izbise întredeschizându-l - şi deodată şi fără altă prevenire văzu care e adevărata comparaţie, adevărata perspectivă: nu ea era năluca; monstruoasa casă a lui Harriss era vedenia: o boare, o mireasmă uşoară din săculeţul aflat în acel saltar mişcat de la locul lui şi toată înălţarea aceea uriaşă de ziduri, silueta şi întinderea portalurilor, deveneau dintr-o dată transparente şi fără consistenţă. Dar în acest timp, el n-o văzu deloc. Deoarece, după două luni plecară din nou, în America de Sud de data asta, întrucât Europa era inaccesibilă. Aşa că vreme de încă un an ilustratele şi scrisorile sosiră pe adresa mamei sale şi a celorlalte cinci, tot nespunând nimic despre locurile acelea străine de parcă ar fi fost scrise din comitatul vecin, vorbind acum nu numai despre copii ci şi despre casă: nu despre monstruozitatea în care o transformase Harriss, ci despre cum fusese înainte, ca şi cum, văzând din nou locul ei în spaţiu, şi-ar fi amintit de forma ei în timp; şi nefiind în ea, casa ar fi existat din nou intactă de parcă ar fi aşteptat răbdătoare doar acest moment; sau de parcă doamna Harriss ar fi dovedit mai puţin ca oricând. deşi se apropia de patruzeci de ani capacitatea de a asimila orice e nou, de a încerca orice lucruri sau situaţii noi. Apoi se întoarseră. Erau patru acum, cu căpitanul de cavalerie argentinian, urmând sau urmărind sau oricum atras după cât se pare nu de fiică ci de mamă, aşa că povestea era iarăşi pe dos, deoarece căpitanul Gualdres nu era mai în vârstă faţă de fată decât fusese tatăl ei faţă de mireasa lui; aşa că povestea se dovedea cel puţin consecventă. Şi astfel într-o dimineaţă pe când trecea împreună cu unchiul lui prin Piaţă, gândindu-se (el, cel puţin) la orice numai la asta nu, înălţându-şi privirea o văzu. Şi avea dreptate. Arăta întocmai cum îşi închipuise că arată, şi atunci şi încă înainte de a se opri, el îi şi simţi mirosul, mireasma vechiului săculeţ, levănţică şi lămâiţă, care ai fi crezut că se va fi împrăştiat la primul contact cu strălucirea lumii, până ce în al doilea moment ţi-ai fi dat seama că ea - mireasma, aroma, boarea, şoapta - era cea puternică şi durabilă, iar strălucirea schimbătoare scânteia doar şi trecea. „El e Charles”, spuse unchiul lui. „Băiatul lui Maggie. Sper că veţi fi fericită.” „Cum aţi spus?” zise ea. Unchiul lui spuse din nou: „Sper că veţi fi foarte fericită.” Şi Charles îşi şi dădu seama că e ceva în neregulă în treaba asta, chiar înainte ca ea să spună: „Fericită?” „Da”, spuse unchiul lui. „Nu se vede pe faţa dumneavoastră? sau n-ar fi trebuit?” Şi atunci îşi dădu seama ce nu era în regulă. Era vorba de unchiul lui; era ca şi cum acel an, de acum zece ani, când unchiul lui încetase să vorbească, durase oricum prea mult. Fiindcă vorbitul era, probabil, ca golful sau vânatul păsărilor: nu-ţi puteai îngădui să nu-l practici zilnic; şi dacă nu-l practicai un an întreg, nu-ţi mai recăpătai niciodată îndemânarea nici la joc nici la ochit. Şi rămase aşa, privind-o cum stă şi se uită la unchiul lui. Apoi ea roşi. Privi cum i se urcă roşeaţa în obraji asemeni umbrei mişcătoare a unui nor care străbate o zare de lumină. Apoi îi trecu şi în privire, la fel ca umbra norului când atinge apa şi vezi nu numai umbra ci şi norul, în timp ce ea continua să se uite la unchiul lui. Apoi îşi întoarse într- un fel capul şi unchiul se dădu la o parte ca s-o lase să treacă. Şi atunci unchiul lui se întoarse şi se lovi de el şi apoi îşi continuă drumul şi chiar după ce se depărtară cam la vreo sută de picioare sau mai mult, i se păru că mai simte mireasma. „Domnule?” zise el. „Ce domnule?” spuse unchiul lui. „Ai spus ceva.” „Am spus?” zise unchiul lui. „Ai spus «mai rar e pace».” „Să sperăm că nu e aşa”, spuse unchiul lui. „Nu pacea, ci citatul. Dar presupunând că am spus aşa ceva. La ce-i bun Heidelbergul sau Cambrige sau Jefferson High sau Yoknapatawpha Consolidated, dacă nu să dea cuiva o anumită uşurinţă fericită de a vorbi şi pe care să o folosească într-o miriadă de limbi.” Aşa că poate că greşise. Poate că unchiul lui nu pierduse totuşi acel an, asemeni vechiului jucător de golf sau vânătorului de zburătoare care, puţin cam lent şi imprecis, greşind lovitură după lovitură întâmplătoare, mai poate nimeri până la urmă, nu chiar când e nevoit s-o facă, dar chiar când vrea pur şi simplu să nimerească. Deoarece, aproape înainte de a fi avut timp să se gândească la acest lucru, unchiul lui spuse, mergând, volubil, familiar, grăbit, vorbind incorigibil, incorigibil discursiv, având întotdeauna ceva ciudat de adevărat şi totuşi întotdeauna puţin cam bizar de spus despre aproape tot ce nu-l privea cu adevărat: „Nu, fie şi aşa. Cel puţin, îi putem dori căpitanului Gualdres, străinul din mijlocul nostru, ca pacea să nu fie mai puţin rară, ci de fapt să nu fie rară deloc.” Căci, la vremea aceea, întreg comitatul îl ştia pe căpitanul Gualdres din auzite şi cei mai mulţi chiar îl şi văzuseră. Apoi într-o zi, Charles îl văzu şi el. Căpitanul Gualdres traversa Piaţa pe unul din caii lui Harriss şi unchiul lui, al lui Charles, îi spuse ce era. Nu cine e bărbatul nici ce e, dar ce erau, omul şi calul împreună: nu un centaur, ci un unicorn. Arăta a un bărbat solid, dar nu avea aerul acela flasc-solid de om bine hrănit pe care-l aveau valeţii lui Harriss, ci era solid ca metalul, ca oţelul călit sau ca bronzul, curat, aproape neutru. Şi de îndată ce unchiul lui îi spuse acest lucru, Charles putu şi el să şi-l imagineze: făptura cabalină din vechea poezie, cu singurul lui corn nu din os ci dintr-un fel de metal atât de neobişnuit şi de durabil şi de ciudat încât chiar înţelepţii nu-i puteau da un nume, un fel de metal făurit din chiar primele înfiripări ale visurilor şi dorințelor şi temerilor umane şi formula lui pierdută sau poate intenţionat distrusă de către Faur însuşi; ceva cu mult mai vechi decât oţelul sau bronzul şi mai tare decât întreaga putere de a îndura suferinţa şi teroarea şi moartea existentă în aur sau argint, Şi în acest mod, spuse unchiul lui, omul părea a fi o parte a calului pe care-l călărea; aceasta era natura omului care era o parte vie a calului viu: fiinţa compozită putea să moară, şi avea şi trebuia să moară, dar numai calul avea să-şi lase oasele; cu vremea oasele aveau să se fărâme, să se transforme în pulbere şi să se risipească în ţărână, dar omul avea să rămână intact şi indestructibil, acolo unde zăcuseră oasele. Dar cu omul n-avea nimic. Vorbea un fel de engleză aspră, ţeapănă, care nu era întotdeauna limpede în situaţiile date, dar aşa vorbea cu toată lumea; în curând fu nu numai cunoscut, ci chiar bine cunoscut, nu numai în oraş ci şi prin comitat. Într-o lună sau două fusese prin comitat pe oriunde se putea ajunge cu calul; trebuia să fi bătut drumuri lăturalnice, cărări şi poteci pe care nici unchiul lui, al lui Charles, umblând în campaniile lui electorale de fiecare an ca să-şi păstreze alegătorii, probabil nu le călcase niciodată. Nu cunoştea numai locurile din comitat, dar îşi făcuse şi prieteni. Curând tot felul de oameni se duceau acolo să-i vadă nu pe cei din familia Harriss, ci pe străin; ca oaspeţi nu ai femeii care era proprietara domeniului şi al cărei nume de familie îl ştiuseră de o viaţă ca şi pe cel al tatălui şi al bunicului ei, ci ai străinului de care în urmă cu şase luni nici nu auziseră vreodată şi ale cărui vorbe chiar un an după aceea nu erau în stare să le înţeleagă pe deplin, oameni obişnuiţi cu viaţa în aer liber, de obicei holtei, fermieri, mecanici, un fochist de locomotivă, un arhitect, doi tineri din echipa de întreţinere a şoselei, un misit de cai şi de catâri, venind acolo la invitaţia lui ca să călărească pe caii ce-i aparţineau femeii care era cunoscută ca gazdă a lui şi al cărei amant (întregul comitat era convins înainte chiar de a-l vedea vreodată că interesul, sau cel puţin intenţiile lui, o vizau pe femeia mai în vârstă, pe mama, care avea controlul asupra averii, căci altfel ar fi putut să se însoare cu fata, oricând, înainte de a fi plecat din America de Sud) probabil că şi era, şi al cărei soţ putea fi oricând ar fi vrut: - ceea ce avea să se întâmple când avea să fie în sfârşit nevoie să o facă, deoarece fiind nu numai străin dar şi de neam latin trebuia să se tragă dintr-o lungă linie de Don Juani holtei şi era înclinat spre adulter tot aşa cum leopardul este pătat. De fapt, se spunea acum despre el că dacă doamna Harriss ar fi fost un cal în loc de o fiinţă umană s-ar fi însurat pe loc cu ea de multă vreme. Fiindcă îşi dădură curând seama că marea lui iubire erau caii aşa cum băutura sau drogurile sau jocurile de noroc sunt pasiunea altora. Se auzise prin comitat că noaptea se ducea singur la grajduri, fie că era clar de lună, fie că era întuneric, şi punea şaua pe o jumătate de duzină din cai şi-i călărea pe rând până în zori şi până la răsăritul soarelui; şi că vara aceea el aranjă o cursă cu obstacole în comparaţie cu care aceea pe care o făcuse Harriss era o cursă cu obstacole pentru nişte ţânci care mergeau de-a buşilea; barele şi zidurile nu erau cât gardurile ci mai înalte cu un picior sau două. şi de data aceasta nu mai erau şipci ci bârne solide capabile să sprijine acoperişuri, nu un zid din papier-mâch6 ci din piatră adevărată adusă tocmai din Tennessee şi Virginia de răsărit şi acum se duceau acolo mulţi oameni şi din oraş: fiindcă aveai ce vedea: omul şi calul contopindu- se, devenind una, o singură făptură, trecând apoi şi dincolo de acest stadiu, de această contopire: nu sfidând, ci încercând, atingând aproape în mod concret acel moment în care, chiar după o fuziune mutual acceptată până în extremul absolut, ei trebuie să devină în mod violent din nou doi, ca şi pilotul unei rachete care trece de la mach 1 la 2 şi apoi la 3 şi apoi (el şi maşina) către un punct final în care nava de metal explodează şi piere, lăsându-i trupul gingaş şi gol să zboare şuierând înainte dincolo de zidul sunetului. Deşi în acest caz (omul şi calul) situaţia era opusă. Era ca şi cum omul ştia că e invulnerabil şi indestructibil şi din ei doi, numai calul putea greşi, şi aranjase cumva şi ridicase obstacolele tocmai pentru a vedea unde avea calul în cele din urmă să se poticnească. Ceea ce, după toate regulile acelui pământ agrar şi ecvestru, era tocmai ce trebuia să facă; acesta era exact modul în care trebuia călărit un cal; Rafe McCallum, unul din constanţii lui privitori, care crescuse şi antrenase şi vânduse cai toată viaţa lui şi care ştia, probabil, mai multe despre cai decât oricine altcineva din comitat spunea următoarele: atunci când e în grajd, tratează calul ca şi cum te-ar fi costat o mie de dolari, dar când îl foloseşti pentru ceva pe care trebuie, sau ţie şi lui ți- a plăcut, să-l faci, tratează-l de parcă ai fi putut să cumperi zece ca el pentru tot atâţia cenți. Şi se mai întâmplă un lucru sau cel puţin începuse să se întâmple în urmă cu trei luni şi despre care întregul comitat trebuia să ştie sau cel puţin să-şi formeze o părere, pentru simplul motiv că era singurul aspect sau singura latură a vieţii din Mississippi a căpitanului Gualdres pe care încercase să o păstreze dacă nu secretă, cel puţin măcar discretă. Desigur că era vorba de un cal, fiindcă era vorba de căpitanul Gualdres. De fapt comitatul chiar ştia despre ce cal anume era vorba. Era singurul animal - sau făptură, punându-l la socoteală şi pe căpitanul Gualdres - de pe toţi acei numeroşi acri de pământ îngrădiţi şi bine îngrijiţi, care nu aparţineau, nici măcarcu titlul, familiei Harriss. Căci acesta aparţinea căpitanului Gualdres. El îl cumpărase alegându-l singur şi cu propriii săi bani sau cu ceea ce trecea drept proprii săi bani: iar faptul că-şi cumpărase un cal cu ceea ce comitatul credea că sunt banii amantei sale era una din cele mai bune treburi nord- americane (poate cea mai bună) pe care va fi făcut-o sau ar fi putut s-o facă vreodată căpitanul Gualdres. Dacă ar fi cheltuit banii doamnei Harriss cu o fată, ceea ce, fata fiind mai tânără decât doamna Harriss, se aşteptaseră s-o facă mai curând sau mai târziu, disprețul şi dezgustul comitatului pentru căpitan ar fi fost întrecut numai de disprețul şi ruşinea pe care ei ar fi resimţit-o pentru doamna Harriss. În timp ce, întrucât folosise banii ei într-un mod cinstit ca să cumpere un cal, comitatul îl absolvi acceptând situaţia prima faciet; căpitanul câştigase astfel un fel de respectabilitate masculină printr-o comportare onorabilă în adulter, prin fidelitate şi reţinere în acţiunile lui de seducător; continuând (căpitanul Gualdres) să se bucure de ea, de fapt, vreme de aproape şase săptămâni, timp în care se duse tocmai la St. Louis să cumpere calul şi se întoarse venind cu el în camion. Era o iapă, tânără, născută de o faimoasă iapă de import, 16 La prima vedere (lat.) - expresie juridică. alergând în curse cu obstacole, şi care orbea în urma unui accident, cumpărată desigur, credea comitatul, pentru a fi iapă de reproducere (ceea ce le dovedea că, oricum; căpitanul Gualdres considera că şederea lui în nordul statului Mississippi merita să facă o cumpărătură care să ţină cel puţin un an), deoarece era limpede că nimeni nu putea face altceva cu o iapă, indiferent de rasă, care într-un an avea să fie total oarbă. Ceea ce comitatul continuă să creadă în următoarele şase săptămâni, chiar după ce descoperiră că omul făcea ceva cu această iapă neaşteptând doar pur şi simplu lucrarea naturii, descoperind acel lucru - nu ce făcea cu iapa, ci că făcea ceva cu ea - cum am spus, pentru că era prima din activităţile sale ecvestre căreia încerca să-i dea un caracter confidenţial. Căci nu erau privitori, spectatori, de această, dată, nu numai din pricina că orice va fi făcut căpitanul Gualdres cu iapa se petrecea în timpul nopţii şi de obicei târziu, ci, de asemenea, deoarece căpitanul Gualdres însuşi le ceruse să nu vină să se uite, rugându-i cu acea pasiune latină pentru demnitate şi politeţe devenită instinctivă din relaţiile cu propria sa rasă extrem de susceptibilă, care străbătea chiar şi prin sărăcia sa lingvistică: „Nu veţi veni să vă uitaţi fiindcă, pe onoarea mea, nu e nimic de văzut.” _ Aşa că nu veniră. Il ascultară, poate nu din pricina invocării onoarei sale latine, dar îl ascultară. Poate că într- adevăr nici nu era ce să vezi, deoarece la ora aceea nu puteau să se întâmple acolo prea multe lucruri care să merite să faci atâta drum ca să le vezi; numai din întâmplare cineva, un vecin în drum spre casă, trecând pe acolo în tăcerea târzie, auzea zgomotele copitelor dintr- unul din paddock-urile de dincolo de grajdurile aflate la o oarecare distanţă de drum - un singur cal la trap, apoi în galop uşor apoi într-un galop dezlănţuit, zgomotele oprindu- se brusc într-o totală tăcere în timp ce cel care asculta ar fi putut număra până la doi sau poate până la trei, apoi începând iar în plin galop, încetinind iar în galop uşor şi la trap ca şi cum căpitanul Gualdres ar fi tras, ar fi smucit, ar fi oprit animalul în plină viteză cu o singură mişcare şi l-ar fi silit să rămână imobil şi l-ar fi ţinut aşa două sau trei secunde, apoi l-ar fi lansat cu tot corpul său din nou în plin galop - învăţându-l ce nu ştia nimeni, doar dacă aşa cum spunea la frizer un isteţ, ţinând seama că avea să orbească, o învăţa cum să se descurce cu circulaţia când avea să se ducă la oraş să-şi încaseze pensia. „Poate că o învăţă să sară”, zicea frizerul - un om îngrijit, spilcuit, cu faţă sătulă, plictisită şi cu pielea de culoarea miezului de ciupercă, pe care soarele o atingea doar o dată pe zi, fiindcă la prânz omul traversa strada ca să se ducă de la frizerie la All Nite Inn să-şi ia prânzul şi care, dacă va fi încălecat vreodată un cal, va fi fost în copilăria lui vulnerabilă când nu se putea apăra singur. „Noaptea”, spuse clientul. „În întuneric?” „Dacă orbeşte, cum să ştie că-i noapte?” zise frizerul. „Dar de ce să pui să sară calul noaptea?” spuse clientul. „De ce să pui un cal să sară?” spuse frizerul învârtind pămătuful în castronul cu spumă. „De ce un cal?” Dar asta a fost totul, Nu avea sens. Şi după părerea comitatul, căpitanul Gualdres era fără doar şi poate un om rezonabil. Ceea ce - raţiunea sau cel puţin simţul practic - se dovedi în acţiunea care mânji această imagine într-un alt stadiu al stimei celor din comitat. Căci acuma ştiau care e secretul iepei, al iepei oarbe şi al nopţii. El, călăreţul fără pereche, se folosea de un cal nu ca de un cal ci de un cal ca de un pretext; el, înşelătorul amoral al văduvelor coapte, îşi trăda sinceritatea amoralităţii sale... Nu era vorba de moravurile sale ci de moralitatea lui. Nu avuseseră nicicând vreo iluzie privind moravurile lui - un străin şi un latin - aşa că le acceptaseră cum erau dintr-un început, înainte chiar ca el să fi putut cere sau pretinde aşa ceva. Dar ei îi atribuiseră, îl investiseră cu o moralitate, cu un cod, pe care el îl dovedise acum că nu-i era propriu, şi asta nu aveau să i-o ierte niciodată. Era vorba de o femeie, de o altă femeie: erau siliţi să accepte în cele din urmă acest lucru la care, îşi dădeau acum seama, se aşteptaseră dintotdeauna de la un străin şi un latin, ştiind acum în cele din urmă ce e cu calul, acel cal, un cal care orbea, zgomotul şi rostul acelui zgomot al copitelor pe care noaptea târziu nu l-ar fi înţeles nimeni, sau cel puţin nimeni nu avea să se ostenească îndeajuns ca să-l înţeleagă. Era vorba de un cal troian; străinul care abia vorbea engleza se dusese tocmai la St. Louis să găsească şi să cumpere cu banii lui un cal care să îndeplinească anumite condiţii: orbirea ca să ofere un motiv acceptabil al absenţelor nocturne, un cal antrenat sau pe care el însuşi putea să-l antreneze ca să ţâşnească la un semnal anume - poate un sunet emis de un ceas electric la fiecare zece sau cincisprezece minute (la acea vreme imaginaţia comitatului atinsese culmi pe care nici negustorii de cai nu le atingeau, ca să nu mai vorbim de simpli antrenori de cai) în acele galopuri în jurul unui paddock pustiu, până ce omul avea să se întoarcă de la întâlnirea sa, să răsucească butonul, şi să ducă în grajd calul pe care să-l răsplătească dându-i o bucată de zahăr sau un pumn de ovăz. Fără îndoială că trebuia să fie o femeie mai tânără, poate chiar o tânără fată, căci el avea înfăţişarea unui bărbat dur, aspru şi lipsit de imaginaţie, care-i şedea bine şi se potrivea cu convenţionalismul latin tot aşa cum cravata albă şi fracul se potrivesc fără nici un efort şi-i stau bine unui tânăr. Dar asta nu avea nici o importanţă. De fapt numai vicioşii se întrebau oare cine o fi femeia. Pentru ceilalţi, restul, pentru cei mai mulţi din ei, noua victimă nu era mai importantă decât doamna Harriss. Ei întorceau obrazul sever al dezavuării nu unui seducător, ci pur şi simplu unui alt bărbătuş din pădure care ar vâna în alte locuri ca şi cum propriile sale rezerve locale nu i-ar fi de ajuns. Când îşi aminteau de doamna Harriss, o făceau ca egalii şi chiar superiorii milionului ei de dolari. Ei ziceau nu „Biata femeie”, ci „Biata prostănacă”. Şi o vreme, în primele luni ale acelui prim an după întoarcerea tuturor din America de Sud, băiatul călărise împreună cu căpitanul Gualdres. Şi el, Charles, ştia oricum că băiatul călărea, şi într-adevăr băiatul călărea: dar când îl priveau cum încearcă să-l urmeze pe căpitanul Gualdres în cursa cu obstacole îţi dădeai seama ce înseamnă într- adevăr a călări. Şi el, Charles, se gândea că, având în casă un oaspete cu sânge spaniol, băiatul avea poate pe cineva cu care să scrimeze. Dar dacă o făceau sau nu nimeni nu ştia vreodată, şi după câtva timp băiatul încetă chiar să călărească cu oaspetele sau amantul mamei sale sau cu posibilul său tată vitreg sau ce-o fi fost, şi cei din oraş îl văzură pe băiat trecând prin Piaţă în puternica maşină sport cu capota lăsată şi cu bancheta plină de bagaje ducându-se undeva sau tocmai venind de acolo. Şi după cele şase luni, când îl văzu pe băiat destul de aproape ca să-l privească în ochi, el îşi spuse: Chiar dacă ar exista numai doi cai pe lume şi el ar fi proprietarul amândurora, ar trebui să țin cu tot dinadinsul să călăresc unul din ei, ca să mă încumet a călări impreună cu el, şi asta chiar dacă m-aş numi căpitanul Gualdres. Totuşi acestea erau personajele - marionetele, păpuşile de hârtie; situaţia, impasul, pantomima, reprezentaţia rituală, ce vreţi mai curând - căzute din cer în poala unchiului său într-o noapte friguroasă, cu patru săptămâni înainte de Crăciun, şi tot ce socotise potrivit sau fusese înclinat sau simţise nevoia să facă unchiului fusese să se întoarcă la eşichier şi să mute pionul şi să spună „Mută-l de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nu fusese nimic, nu numai dând deoparte totul, ci respingând, refuzând să-l ia în consideraţie. Dar el nu mută nici o piesă. Şi de această dată el repetă cu încăpățânare: „E vorba de bani.” Şi unchiul lui repetă şi el de data aceasta, la fel de brusc, laconic, ba chiar aspru: „Bani? Ce-i pasă acestui băiat de bani? Îi urăşte, îl apucă furia, probabil, ori de câte ori trebuie să aibă la el un teanc de bancnote, pur şi simplu fiindcă trebuie să cumpere ceva sau să se ducă undeva... De-ar fi fost vorba numai de bani, n-aş fi auzit deloc de treaba asta. N-ar fi trebuit, să vină aici năvălind la mine la zece noaptea, dând întâi un caz regal apoi spunând o minciună apoi proferând o ameninţare, doar ca s-o oprească pe maică-sa să ia un bărbat fără bani. Nici dacă bărbatul n-ar fi avut nici un sfanţ, ceea ce în cazul căpitanului Gualdres s-ar putea să nici nu fie adevărat.” „Bine”, zise el, tot încăpățânat. „Nu vrea ca maică-sa sau soră-sa să-l ia pe străinul acela. Ca să vrea aşa ceva e suficient să nu-i placă Gualdres.” Acum unchiul lui chiar că terminase ce avea de spus şi stătea de cealaltă parte a eşichierului, aşteptând. Şi atunci descoperi că unchiul lui îl privea stăruitor, meditativ şi sever. „la te uită.” spuse unchiul lui. „la te uită, ia te uită” - privindu-l în timp ce el îşi dădu seama că nu a uitat să roşească. Oricum ar fi trebuit să se fi obişnuit cu treaba asta sau cel puţin cu faptul că unchiul lui avea să şi-o amintească, fie că el o trecuse sau nu cu vederea. Dar rămase totuşi pe poziţie, ţinând capul sus, cu toată roşeaţa şi fierbinţeala, susţinând fără să clipească privirea iscoditoare a unchiului său şi răspunzându-i chiar: „Ca să nu mai vorbim că a târât-o şi pe sora sa ca să o pună să mintă şi ea.” Unchiul lui se uită la el, nu amuzat, nici iscoditor, doar privindu-l. „Cum se face”, spuse unchiul lui, „că tineri de şaptesprezece ani...” „Optsprezece”, zise el. „Sau aproape optsprezece.” „Fie”, spuse unchiul lui. „De optsprezece sau aproape optsprezece... sunt oare atât de convinşi că un octogenar ca mine este incapabil să accepte sau să respecte sau chiar să-şi aducă aminte ce cred tinerii că e pasiunea sau dragostea?” „Poate pentru că bătrânii nu mai pot face deosebirea între asta şi simpla bună-cuviinţă, cum ar fi să nu o târâi pe sora ta şase mile la ora zece într-o noapte friguroasă de decembrie ca s-o faci să spună o minciună.” „Bine”, spuse unchiul lui, „Touché“. Şi asta ar fi de ajuns? Fiindcă ştiu un octogenar de cincizeci de ani care e convins că la şaptesprezece şi la optsprezece şi la nouăsprezece ani - ca şi la şaisprezece de altfel - eşti în stare de orice, ca să nu mai vorbim de pasiune, dragoste sau bună-cuviinţă sau să o târâi pe sora ta şase sau douăzeci şi şase de mile pentru a o face să spună o minciună sau să spargă un seif sau să comită un omor - dacă trebuia să o târâie. Ea n-a fost forţată să vină; cel puţin eu n-am văzut cătuşele.” „Dar a venit”, spuse el. „Şi a spus minciuna. A negat că a fost cumva logodită cu căpitanul Gualdres. Dar când ai întrebat-o direct dacă-l iubeşte a spus «Da».” „Şi a fost scoasă din cameră pentru că a spus asta”, zise unchiul lui. „Acest lucru s-a întâmplat când a spus adevărul - de ceea ce, între altele, eşti capabil la şaptesprezece ani şi la optsprezece şi la nouăsprezece când există un motiv de ordin practic s-o faci. Fata a venit, amândoi au venit aici, ca să-mi spună o minciună pe care au repetat-o bine. Dar fata n-a mai avut curajul s-o facă. Aşa că fiecare din ei încerca să-l folosească pe celălalt ca să-şi atingă scopul. Numai că nu e vorba de acelaşi scop.” „Dar cel puţin au plecat amândoi când au văzut că au dat greş. Băiatul a plecat destul de repede. A plecat aproape tot atât de brusc pe cât a venit. O clipă am crezut că avea s-o zvârle pe sora sa în coridor ca pe-o păpuşă de cârpă.” „Da”, spuse unchiul lui. „Prea repede. A renunţat la planul lui ca să încerce altceva, de îndată ce a descoperit că nu poate să se bizuie pe fată. lar ea renunţase oricum înainte de asta. Fata a renunţat de îndată ce a început să se teamă, fie că băiatul o s-o ia razna, fie că n-aveam să înghit minciuna aşa că şi eu aveam să-mi ies din pepeni. Aşa că amândoi au şi hotărât să încerce altceva şi asta nu- mi place. Fiindcă sunt primejdioşi. Primejdioşi nu fiindcă sunt stupizi: prostia (fie-mi cu iertare, stimate domn) e de 17 Atins. (fr.). presupus la vârsta asta: dar fiindcă nu le-a spus nimeni niciodată că sunt tineri şi fac prostii, cineva faţă de care să aibă destul respect sau teamă ca să o şi creadă... Mută.” Şi cam asta părea să fie totul în ceea ce îl privea pe unchiul lui; cel puţin despre acest subiect nu avea să mai afle, după cât se pare, nimic de la el. Şi, într-adevăr, aşa părea să fie. Mută. Şi se gândise la mutarea asta cu mult timp înainte, cu mult mai mult timp înainte decât unchiul lui, socotind, aşa cum fac aviatorii, nu timpul scurs ci cel adiacent, fiindcă el nu trebuia să aterizeze pentru un timp mai îndelungat ca să respingă forţele invadatoare şi apoi să decoleze iar, aşa cum trebuia s-o facă unchiul său. El atacă şi regina şi tura unchiului cu calul. Apoi unchiul lui îi cedă pionul, la care doar el, Charles, părea să fi crezut că nu s-a gândit nimeni, şi mută şi apoi unchiul său mută şi apoi totul se sfârşi ca de obicei. „Poate că ar fi trebuit să iau regina acum douăzeci de minute când se putea şi să renunţ la tură”, zise el. „Totdeauna”, spuse unchiul lui, începând să pună deoparte piesele albe de cele negre în timp ce el, Charles, întinse mâna după cutia de pe raftul de jos al măsuţei de fumat. „Nu puteai să le iei pe amândouă decât în două mutări. Şi calul poate să sară două careuri deodată şi chiar în două direcţii opuse. Dar nu poate înainta de două ori în acelaşi timp... Şi împinse pe eşichier piesele negre spre el. O să iau albele de data asta şi poţi încerca din nou.” „E trecut de zece”, zise el. „E aproape zece şi jumătate.” „Aşa e”, spuse unchiul lui, aranjând piesele negre pe tabla de şah. „De multe ori e aşa.” „Mă gândeam că ar trebui poate să mă duc la culcare”, zise el. „Poate că ar trebui”, spuse unchiul lui, cu totul calm şi cu totul afabil. „Nu te superi dacă mai rămân, nu-i aşa?” „Poate că aşa vei juca o partidă mai interesantă”, zise el. „jucând împotriva dumitale însuţi vei avea cel puţin neîncercata senzaţie de a fi surprins de greşelile adversarului.” „Bine, bine”, spuse unchiul lui. „N-am spus eu touché? Pune măcar piesele înapoi pe eşichier indiferent dacă le foloseşti sau nu.” Asta era atunci cam tot ce ştia. Şi nici nu bănuia că ar mai putea fi şi altceva. Dar se lămuri repede... sau înţelese repede. De data aceasta auziră mai întâi zgomotul paşilor - acel staccato uşor sonor fragil al paşilor fetei răsunând pe coridor. Invăţase încă din timpul pe care-l petrecuse în locuinţa unchiului său că de fapt nu auzi niciodată zgomotul paşilor în orice casă sau clădire ocupată de doi sau mai mulţi locatari, trăind mai mult sau mai puţin separat. Aşa că-şi dădu seama în aceeaşi clipă (ceea ce se întâmplă înainte chiar ca fata să fi bătut în uşă, chiar înainte ca unchiul lui să spună: „Acum e rândul tău să întârzii să o deschizi”) că unchiul lui nu numai că ştiuse tot timpul că fata o să se întoarcă dar că şi el trebuie s-o fi ştiut. Numai că la început el crezu că băiatul o trimisese înapoi; şi numai după aceea se gândi mirat cum reuşise să scape de el atât de repede. In orice caz, fata arăta de parcă ar fi fugit întruna de atunci, rămânând o clipă în uşă după ce el o deschise, ţinându-şi cu o mână mantoul de blană strâns la gât şi rochia lungă albă coborându-i până la pământ. Şi poate că spaima se mai zărea pe obrazul ei, în priviri însă nu era nici urmă de zăpăceală. Şi de data asta se şi uită chiar lung la el, pe când data trecută, pe cât îşi putuse da seama, nici nu observase că e în încăpere. Apoi fata nu se mai uită la el. Intră şi trecu repede prin cameră spre locul în care unchiul lui (de data asta) stătea în faţa eşicherului. „Trebuie să vă vorbesc singur”, spuse ea. „Bine”, spuse unchiul lui. „El e Charles Mallison, nepotul meu.” Unchiul împinse unul din fotoliile din faţa eşicherului. „Luaţi loc.” Dar fata nu se clinti. „Nu”, zise ea. „Singur.” „Dacă nu poţi să-mi spui adevărul aici în trei probabil că nu o vei face nici chiar în doi”, spuse unchiul lui. „la loc.” Totuşi, un moment, fata nu făcu nici o mişcare. Charles nu-i vedea faţa fiindcă stătea cu spatele la el. Dar glasul i se schimbase cu totul. „Da”, zise ea. Se întoarse spre fotoliu. Apoi se opri din nou, aplecându-se gata să se aşeze, pe jumătate întoarsă uitându-se la uşă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu numai să audă paşii fratelui ei venind pe coridor, ci ca şi cum ar fi fost gata să fugă înapoi la uşa de la intrare ca să se uite pe stradă dacă nu e cumva pe acolo. Dar abia se oprise că se şi aşeză, prăbuşindu-se în fotoliu într-un vârtej rapid de fuste şi picioare, aşa cum fac fetele, de parcă mădularele lor ar fi articulate într-alt fel şi în alte locuri decât acelea ale bărbaţilor. „Pot fuma?” zise ea. Dar înainte ca unchiul lui să întindă mâna spre cutia de ţigări pe care nu le fuma, fata scoase de undeva, nu dintr- un port-ţigaret de platină bătut cu pietre preţioase, cum te- ai fi aşteptat, o singură ţigară îndoită şi mototolită din care tutunul curgea de parcă ar fi stat de zile întregi în buzunarele ei şi ţinându-şi braţul cu cealaltă mână ca să şi-l sprijine, îşi aplecă ţigara spre chibritul aprins de unchiul său. Apoi scoase un rotocol de fum şi puse ţigara în scrumieră şi amândouă mâinile în poală, nu strângându-le, ci lăsându-le aşa mici şi cuminţi pe blana întunecată. „E în primejdie”, zise ea. „Mi-e frică.” „A”, exclamă unchiul lui. „Fratele dumitale e în primejdie.” „Nu, nu”, zise ea, pe un ton întrucâtva iritat. „Nu Max. Sebas... căpitanul Gualdres.” „Aşa”, spuse unchiul lui. „Căpitanul Gualdres e în primejdie. Am auzit că e un călăreț temerar, deşi personal nu l-am văzut niciodată pe cal.” Fata luă ţigara şi trase din ea repede de două ori şi o strivi apoi în scrumieră şi-şi puse din nou mâinile în poală şi se uită iar la unchiul lui. „Bine”, zise ea. „Îl iubesc. V-am spus. Dar nu e nimic rău. E unul din lucrurile acelea. Cărora nu li te poţi împotrivi. Mama l-a văzut întâi, sau el a văzut-o mai întâi. În orice caz ei fac parte din aceeaşi generaţie. Din care eu nu fac parte, fiindcă S... căpitanul Gualdres e cu vreo opt sau zece ani mai mare ca mine, poate şi cu mai mulţi. Dar n-are importanţă. Pentru că nu despre asta e vorba. E în primejdie. Şi chiar dacă m-a dat la o parte pentru mama, tot nu vreau să i se facă vreun rău. Cel puţin nu vreau ca fratele meu să fie închis din cauza asta.” „Mai ales că închisoarea n-o să împiedice ca fapta să fie săvârşită”, spuse unchiul lui. „Sunt de acord cu dumneata, e mult mai bine să-l închidem înainte.” _ Fata se uită la unchiul lui. „Înainte?” zise ea. „Înainte de ce?” „Înainte de a comite ceea ce ar provoca închiderea lui dacă ar săvârşi fapta”, spuse unchiul lui cu glasul acela amabil imediat grăbit fantastic care conferea celor mai fantastice inconsecvenţe nu numai o anumită pătrundere ci chiar şi un fel de cumpătată chibzuinţă. „Ah”, zise ea. Se uită la unchiul lui. „Cum să îl închideţi? Atâta lucru ştiu şi eu despre cum e cu legea: nu poţi ţine pe cineva închis pentru ce are de gând să facă. Şi în afară de asta, el ar da vreunui avocat din Memphis două sau trei sute de dolari şi ar fi liber a doua zi. Nu-i aşa?” „Aşa-i”, spuse unchiul lui. „Nemaipomenit cât de mult s- ar strădui un avocat pentru trei sute de dolari.” „Aşa că treaba asta n-ar folosi la nimic, n-am dreptate?” zise fata. „Să-l deportaţi.” „Să-l deportez pe fratele dumitale?” spuse unchiul lui. „Unde? Pentru ce?” „Staţi”, zise ea. „Staţi. Nu ştiţi că dacă aş avea unde să mă duc, nu aş fi aici? Deportaţi-l pe Seb... pe căpitanul Gualdres.” „Aha”, spuse unchiul lui. „Pe căpitanul Gualdres. Mi-e teamă că autorităţile de emigrație nu au nici aceeaşi voinţă şi nici aceeaşi dorinţă de a face aşa ceva, cum ar face-o avocaţii din Memphis pentru trei sute de dolari. Vor trece săptămâni, poate luni până va fi deportat, în timp ce dacă ai într-adevăr motive să te temi două zile ar fi prea mult. Căci ce va face fratele dumitale în tot acest timp?” „Vreţi să spuneţi că dumneavoastră, un avocat, nu l-aţi putea ţine închis undeva până ce ar pleca Sebastian din tară?” „Pe cine să-l țin?” spuse unchiul lui. „Unde să-l închid?” Fata încetă să se mai uite la unchiul lui şi rămase nemişcată. „Aţi putea să-mi daţi o ţigară?” zise ea. Unchiul lui îi oferi o ţigară din cutia de pe masă şi-i ţinu chibritul aprins şi ea se aşeză din nou, trăgând grăbită din ţigară şi vorbind între timp, continuând să nu-l privească pe unchiul lui. „Bine”, zise ea. „Când, până la urmă, relaţiile dintre Max şi el s-au înrăutățit, când mi-am dat seama în cele din urmă, că Max îl urăşte atât de mult încât o să se întâmple ceva rău, l-am convins pe Max să fie de acord să...” „„„.Să-l cruţe pe logodnicul mamei dumitale”, spuse unchiul lui. „Viitorul dumitale tată vitreg.” „Aşa”, zise ea, trăgând grăbită din ţigara pe care o ţinea între două degete ale căror unghii ascuţite erau date cu ojă. „Dar de fapt nu fusese decis nimic între el şi mama - dacă va fi fost vreodată ceva de stabilit. Cel puţin mama nu vrea să se stabilească nimic fiindcă... Şi oricum el ar fi avut caii sau măcar bani ca să cumpere alţii, indiferent care dintre noi...” Trăgea grăbită din ţigară şi nu se uita nici la unchiul lui nici la nimic altceva. „Aşa că atunci când am descoperit că mai devreme sau mai târziu Max avea să-l omoare dacă nu se va interveni cu ceva în treaba asta, m-am înţeles cu Max să aştepte douăzeci şi patru de ore, să vin cu el la dumneavoastră să vă conving să-l deportaţi, să-l trimiteţi înapoi în Argentina...” „„.„„unde n-ar fi avut nimic altceva decât solda lui de căpitan”, spuse unchiul lui. „Şi apoi l-ai urma.” „Bine”, zise ea. „Da, aveţi dreptate. Aşa că am venit la dumneavoastră şi apoi mi-am dat seama că nu ne credeţi şi că nu veţi face nimic, aşa că singurul lucru pe care m-am gândit să-l fac a fost să-i arăt lui Max, în prezenţa dumneavoastră, că şi eu îl iubesc, aşa ca Max să întreprindă ceva care să vă facă să fiţi convins că Max nu glumeşte. Şi aşa s-a şi întâmplat şi el nu glumeşte şi e primejdios şi trebuie să mă ajutaţi. Trebuie.” „Şi dumneata trebuie să faci ceva”, spuse unchiul lui. „Trebuie să încerci să-mi spui care-i adevărul.” „V-am spus. Vă spun.” „Da, dar nu tot adevărul. Ce s-a întâmplat între fratele dumitale şi căpitanul Gualdres. Nu - cum se spune - din cauza banilor.” Se uită la unchiul lui doar o clipă, între două fumuri. Ţigara era aproape terminată, ajungând aproape de unghiile date cu ojă. „Aveţi dreptate”, zise ea. „Nu e vorba de bani. Lui nu-i pasă deloc de bani. Avem destul de mulţi pentru Se... pentru fiecare din noi. Şi nici despre mama nu-i vorba. Ci e din cauză că Sebastian l-a întrecut întotdeauna. În toate. Sebastian a venit fără nici măcar vreun cal de-al lui, şi Max călăreşte bine dar Sebastian l-a întrecut, l-a întrecut pe propriii cai ai lui Max, pe acei cai, chiar pe acei cai al căror stăpân Max ştia că Sebastian avea să fie de îndată ce mama se va duce la judecător să spună da. Şi Max fusese cel mai bun elev pe care l-a avut vreodată Paoli şi într-o zi Sebastian a luat o mătură de şemineu şi a parat cu ea două atacuri ale lui Max şi atunci el a smuls butonul floretei şi s-a repezit la Sebastian cu sabia goală şi Sebastian s-a folosit de mătură ca de o spadă şi a respins atacul până când cineva l-a apucat pe Max şi...” Respira nu atât greu, cât repede, grăbită, gâfâind aproape, încercând să tragă din ţigara prea scurtă ca să mai poată fuma, chiar dacă mâna i-ar fi fost de ajuns de sigură ca s-o ţină bine, ghemuită în fotoliu într-un fel de nor de tul şi satin alb, învăluită în sclipirea grea întunecată lucioasă a micilor vietăţi ucise, arătând nu atât sfârşită cât delicată şi fragilă şi nu chiar atât de fragilă cât rece, evanescentă, asemeni acelor flori albe de la începutul primăverii, cu tulpina înaltă, răsărite înainte de vreme în zăpadă şi gheaţă şi condamnate să piară în faţa ochilor tăi fără a şti măcar că pier, fără a încerca măcar vreo durere. „Asta a fost după aceea”, zise unchiul lui. „Ce? După ce?” „Asta s-a întâmplat”, spuse unchiul lui. „Dar după aceea. Nu vrei ca un om să moară doar fiindcă te întrece, pe cal sau cu floreta? Cel puţin nu întreprinzi ceva concret ca să-ţi transformi dorinţa în faptă.” „Ba da”, spuse ea. „Nu”, zise unchiul lui. „Ba da.” „Ba nu.” Fata se aplecă şi puse cu grijă ţigara în scrumieră, de parcă ar fi fost un ou sau, cine ştie, o capsulă de nitroglicerină şi se aşeză din nou, cu mâinile cuminţi în poală. „Bine”, zise ea. „Mi-era teamă că aşa va fi. l-am spus... Ştiam că nu veţi fi mulţumit. E vorba de o femeie.” „Aha”, zise unchiul lui. „Am ştiut că vă veţi da seama”, spuse fata. Şi acum glasul ei suna altfel, pentru a treia oară de când intrase în încăpere nici cu zece minute mai înainte. „Acolo, cam la vreo două mile de uşa din spate a casei noastre. Fiica unui fermier. O, da”, zise ea. „Cunosc şi eu povestea asta: Scott sau Hardy sau vreun altul de acum trei sute de ani; tânărul stăpân al conacului şi iobagii: droit du seigneur şi tot restul. Numai că de data asta n-a fost aşa. Fiindcă Max i-a dat un inel.” Acum mâinile se rezemau strânse una într-alta pe braţele fotoliului, şi iar nu-l mai privea pe unchiul lui. „Cu mult mai altfel de data asta. Mai bine decât au gândit Hardy sau Shakespeare. Fiindcă de data asta e vorba de doi flăcăi de la oraş; nu numai de un tânăr nobil şi bogat ci şi de un cavaler străin, prieten sau oarecum oaspete al tânărului nobil, oacheşul şi romanticul cavaler străin care l- a întrecut pe tânărul nobil călărind chiar pe caii tânărului nobil şi apoi l-a deposedat pe tânărul nobil de sabia sa cu o mătură de şemineu. Şi până la urmă n-a mai avut altceva de făcut decât să se ducă noaptea călare la fereastra prietenei tânărului nobil şi s-o fluiere... Aşteptaţi”, zise ea. Se ridică. Pornise chiar înainte de a se ridica. Străbătu încăperea şi deschise uşa brusc mai înainte ca el să fi putut face vreo mişcare, zgomotul tocurilor ei răsunând puternic şi grăbit pe coridor. Apoi uşa de la intrare se trânti. Unchiul lui însă stătea acolo nemişcat şi se uita la uşa deschisă. „Ce e?” spuse el. „Ce-i?” Unchiul lui însă nu-i răspunse; unchiul lui continua să se uite atent la uşă şi atunci aproape înainte ca unchiul lui să-i fi răspuns, auziră din nou uşa de la intrare şi apoi zgomotul ascuţit, fragil al tocurilor feminine pe coridor, acum două perechi, şi fata lui Harriss intră repede şi traversă încăperea şi arătând cu mâna înapoi spuse: „lat-o”, şi se trânti din nou în fotoliu, în timp ce el şi unchiul lui o priveau pe cealaltă fată - o fată de la ţară, căci el o văzuse mai înainte într-o sâmbătă în oraş, şi numai aşa puteai să le recunoşti căci se fardau şi ele pe faţă şi pe gură şi uneori îşi dădeau şi unghiile cu ojă, iar rochiile de la Sears, Roebuck nu mai arătau acum a fi de la Sears, Roebuck şi câteodată nici nu erau de la Sears, Roebuck chiar dacă nu erau garnisite cu blană de vizon de o mie de dolari; - o fată cam de aceeaşi vârstă cu fata lui Harriss, dar nu chiar atât de înaltă, zveltă totuşi, solidă, aşa cum arată fetele crescute la ţară, cu părul întunecat şi ochi, negri, care se uită la el o clipă şi apoi la unchiul său. „Intră”, spuse unchiul lui. „Eu sunt domnul Stevens. Numele dumitale e Mossop.” „Ştiu”, zise fata. „Nu, domnule. Pe mama o cheamă Mossop. Pe tata îl cheamă Hence Cayley.” „Are şi inelul”, zise fata lui Harriss. „l-am spus să-l aducă fiindcă am ştiut că n-o să credeţi tot aşa cum n-am crezut nici eu când am auzit de treaba asta. Nu-i reproşez că nu-l poartă. Nici eu n-aş purta inelul celui care mi-ar spune ce i- a spus Max ei.” Fata lui Cayley se uită la fata lui Harriss - fără să clipească, o privire aşezată şi foarte liniştită a ochilor aceia negri - cam un minut, în timp ce cealaltă luă o ţigară din cutie, deşi de această dată nimeni nu-i oferi un chibrit aprins. Apoi fata lui Cayley se uită din nou la unchiul lui. Privirea ei era firească dar mai atentă. „Nu l-am purtat niciodată”, zise ea. „Din cauza tatii. El zice că Max e un om de nimic. Şi nici n-o să-l mai ţin de îndată ce-l găsesc ca să i-l dau înapoi. Fiindcă şi eu sunt acum de părerea tatii...” Fata lui Harriss spuse ceva. Lui nu i se păru c-ar suna a ceva care ar fi fost învăţat la vreun pension din Elveţia. Fata lui Cayley se uită din nou la ea cu privirea aceea neagră, intensă, contemplativă. Expresia ei rămase însă calmă. Şi apoi se uită din nou la unchiul lui. ` „Nu-mi pasă atât de mult de ce mi-a spus Max. Insă nu mi-a plăcut cum a spus-o. Poate că aşa a gândit el atunci că e cazul să mi-o spună. Trebuia totuşi să fie în stare să gândească şi într-altfel. Dar nu m-am supărat că a crezut că trebuie să mi-o spună.” „Mda”, spuse unchiul lui. „În orice caz nu m-aş fi supărat dacă ar fi avut de ce s-o spună.” zise fata. „Da”, spuse unchiul lui. „Dar n-avea dreptate. De la bun început n-a avut dreptate. El a fost cel care a spus primul că-i mai bine să nu port o vreme inelul acolo unde lumea l-ar putea vedea. Nici n-am avut timp să-i spun că oricum ştiam că-i mai bine ca tata să nu afle măcar că-l am...” Fata lui Harriss zise din nou ceva. De data asta fata lui Cayley se opri şi întoarse capul încet de tot şi se uită la fata lui Harriss vreo cinci sau şase clipe, în timp ce cealaltă şedea cu ţigara neaprinsă între degete. Apoi fata lui Cayley se uită din nou la unchiul lui. „Aşa că el a fost acela care a spus că-i mai bine sănune socotim logodiţi decât între noi. Şi cum nu eram logodiţi decât între noi, nu văd de ce căpitanul Golldez...” „Gualdres”, zise fata lui Harriss. „Golldez”, zise fata lui Cayley. „...sau oricine altcineva nu putea să vină călare să stăm de vorbă pe veranda noastră. Şi mi-a plăcut ca o dată să pot călări şi pe cai care n-au rosături de la ham, aşa că atunci când aducea un cal şi pentru mine...” „Cum puteai să vezi în întuneric dacă avea sau nu rosături de la ham?” zise fata lui Harriss. Acum fata lui Cayley, tot fără grabă, se întoarse şi se uită la cealaltă. „Ce?” zise ea. „Ce-ai zis?” „Ei”, spuse unchiul lui. „Încetaţi.” „Bătrân nebun”, zise fata lui Harriss. Nici nu se uită măcar la unchiul lui. „Crezi că există vreun om în afară de unul ca tine, cu un picior în groapă, care să-şi petreacă noapte de noapte pe un teren de polo pustiu şi să călărească singur în sus şi-n jos?” În clipa aceea fata lui Cayley se mişcă. Se aplecă rapid, îşi ridică poala rochiei şi luând ceva din ciorapi se opri în faţa fotoliului şi dacă ar fi scos un cuţit nici el, nici unchiul lui tot n-ar fi avut timp s-o oprească. „Ridică-te!” zise ea. Acum fata lui Harriss zise: „Ce?” uitându-se în sus şi ţinând într-o mână în dreptul gurii ţigara neaprinsă. Fata lui Cayley nu mai spuse nimic. Se răsuci doar pe călcâie, zveltă şi solidă, şi-şi zvârli braţul îndărăt, iar unchiul lui se repezi strigând: „Încetaţi! Încetaţi!” Dar fata lui Cayley se şi întorsese şi o plesnise pe cealaltă cu ţigară şi cu mână cu tot şi fata lui Harriss zvâcni din fotoliu şi apoi se aşeză iar cu ţigara ruptă atârnându-i între degete şi cu o zgârietură prelungă şi subţire pe obraz şi atunci inelul, un diamant masiv, se rostogoli sclipind pe mantoul ei şi căzu pe podea. O clipă fata lui Harriss se uită la ţigară. Apoi îşi îndreptă privirea spre unchiul lui. „M-a plesnit”, zise ea. „Am văzut”, spuse unchiul lui. „Eram cât pe ce s-o fac şi eu...” şi imediat ţâşni din fotoliu; trebuia; fata lui Harriss se repezise şi fata lui Cayley se şi răsucise din nou pe călcâie. De data aceasta însă unchiul lui ajunse la timp între ele şi cu un braţ o împinse înapoi pe fata lui Harriss şi cu celălalt pe fata lui Cayley, şi în clipa următoare amândouă stăteau în picioare şi plângeau, bocindu-se exact ca doi copii de doi ani care s-au bătut, în timp ce unchiul lui după ce se uită la ele o secundă se aplecă şi luă inelul de pe jos. „Acum ajunge”, spuse unchiul lui. „Incetaţi. Amândouă. Duceţi-vă la baie să vă spălaţi pe faţă. Prin uşa aceea” - adăugând repede „Nu împreună” pe când ele o şi porniseră. „Pe rând câte una. Tu prima”, îi spuse fetei lui Harriss. „În dulăpior e ceva pentru oprit sângele dacă vrei, mai bine e să te temi de turbare decât să nu crezi că există. Arată-i drumul, Chick.” Dar fata şi intrase în dormitor. Cealaltă stătea şi-şi ştergea nasul cu dosul palmei până ce unchiul său îi dădu o batistă. „Îmi pare rău”, zise ea smârcâită, fârnâită mai degrabă. „Dar n-ar fi trebuit să mă silească s-o fac.” „Ar fi trebuit să nu poată s-o facă”, spuse unchiul lui. „Presupun că te-a lăsat să aştepţi afară în maşină în tot acest timp. A venit cu maşina până la voi şi te-a luat.” Fata îşi suflă nasul în batistă. „Da, domnule”, zise ea. „Atunci o să trebuiască s-o duci acasă cu maşina”, îi spuse unchiului lui, fără a-şi întoarce capul. „Amândouă nu pot...” A Dar fata lui Cayley îşi revenise. Işi şterse bine nasul pe o parte şi pe alta şi dădu să-i înapoieze batista unchiului său, dar se opri şi îşi lăsă mâna în jos. „Mă întorc cu ea. Nu mi-e teamă. Până acasă nu-s decât două mile, chiar dacă n-o să mă ducă mai departe de poarta ei.” „Bine”, spuse unchiul lui. „[ine”, şi-i întinse inelul. Un diamant mare, foarte frumos, în perfectă stare. Fata abia de se uită la el... „Nu-l vreau”, zise ea. „Nici eu”, spuse unchiul lui. „Dar ar trebui, din respect faţă de tine, să i-l înapoiezi chiar cu mâna ta.” Aşa că fata luă inelul şi apoi fata lui Harriss se întoarse şi fata lui Cayley se duse, cu batista în mână, să se spele pe obraz. Fata lui Harriss îşi revenise, zgârietura era acum o dungă lucioasă de astringent; în mână ţinea o cutiuţă de platină bătută cu pietre preţioase, dar cu pudră şi farduri. Nu se uită la nici unul din ei, ci la oglinda de pe capacul cutiei, fardându-se pe faţă. „Presupun că ar trebui să-mi cer scuze”, zise ea. „Dar îmi închipui că în meseria lor avocaţii văd tot felul de lucruri.” „Încercăm totuşi să evităm vărsarea de sânge”, spuse unchiul lui. „Vărsarea de sânge”, zise ea. Uită de fard şi de cutiuţa de platină cu diamante şi nu mai fu nici rea, nici uşuratică şi când se uită la unchiul lui, în priviri i se zărea din nou teroarea şi spaima; şi el îşi dădu seama că, indiferent ce ar crede el sau unchiul lui că fratele ei ar vrea sau ar fi în stare să facă, ea cel puţin nu avea nici o îndoială. „Trebuie să întreprindeţi ceva”, zise ea. „Trebuie. Dacă aş fi cunoscut pe altcineva la care să mă duc, nu v-aş fi bătut la cap. Dar eu...” „Mi-ai spus că s-a înţeles cu dumneata să nu întreprindă nimic timp de douăzeci şi patru de ore”, spuse unchiul lui. „Crezi că se va socoti legat de această promisiune, sau va face ce-ai făcut şi tu, adică să întreprindă ceva fără să-ţi spună?” „Nu ştiu”, zise ea. „Dacă aţi putea să-l închideţi până aş...” „Nu pot face aşa ceva, la fel cum nu pot aranja ca, până la micul dejun, celălalt să fie deportat. De ce nu-l deportezi singură? Spuneai că dumneata...” Pe faţă i se zărea acum şi groază şi disperare. „Nu pot. Am încercat. Poate că la urma urmei mama se descurcă mai bine ca mine. Am încercat chiar să-i spun şi lui. Dar e la fel ca şi dumneavoastră: nu crede că Max e primejdios. Spune că ar însemna să fugă de un copil.” „Şi chiar aşa ar fi”, spuse unchiul lui. „Şi tocmai de aceea...” „Tocmai de aceea ce?” „Nimic”, spuse unchiul lui, care după aceea nu se mai uită la ea, nu se mai uită la nici unul din ei, nici la ceva anume, după cât îşi dădu el seama, şi rămase aşa frecând cu degetul cel mare cupa pipei sale din cocean de porumb. Şi atunci fata zise: „Pot lua încă o ţigară?” „De ce nu?” spuse unchiul lui. Fata luă o ţigară din cutie şi de această dată i-o aprinse el, trecând pe lângă unchiul lui spre măsuţa de fumat, păşind cu grijă peste piesele împrăştiate pe jos ca să-i aprindă chibritul, în timp ce fata lui Cayley intră în încăpere, fără să se uite la nimeni, şi-i spuse unchiului său: „Am pus-o la oglindă.” „Ce anume?” zise unchiul lui. „Batista dumneavoastră”, zise fata lui Cayley. „Am spălat-o. ,„ „Bine”, zise unchiul lui, iar fata lui Harriss spuse: „N-o să folosească la nimic doar să vorbiţi cu el. Aţi mai încercat o dată, ştiţi...” „Nu-mi amintesc”, spuse unchiul lui. „Nu-mi aduc aminte decât faptul că l-am auzit vorbind. Dar ai dreptate în privinţa vorbitului. Am impresia că întreaga poveste s-a pornit din pricină că oricum cineva a vorbit prea mult.” Dar fata nici nu-l asculta... „Şi nici n-o să mai reuşim să-l aducem aici. Aşa că va trebui să veniţi acolo...” „Noapte bună”, spuse unchiul lui. Fata nu-l asculta deloc. „...dimineaţa înainte ca să se scoale şi să se ducă undeva. Am să vă telefonez dimineaţă când o să fie cel mai bine...” „Noapte bună”, spuse unchiul lui din nou. Apoi plecară: pe uşa salonaşului, lăsând-o, desigur, deschisă: adică fata lui Harriss o lăsase deschisă, deşi când se duse să o închidă, fata lui Cayley care se întorsese din drum se opri când îl văzu că şi el era acolo. Dar când să o închidă, unchiul lui spuse: „Aşteaptă”, aşa că el rămase cu mâna pe ivărul uşii şi ascultară zgomotul casant, fragil al tocurilor celor două fete pe coridor şi apoi, fireşte, cel al uşii de la intrare. „Aşa am crezut şi data trecută”, spuse unchiul lui „Du-te ca să fii sigur.” Dar fetele plecaseră. Stând în uşa deschisă de la intrare în noaptea de decembrie rece, tăioasă, dar fără vânt, auzi uruitul motorului suprasolicitat şi se uită la masiva maşină sport ţâşnind aproape cu viteză maximă într-un scrâşnet scâncit de cauciucuri, alunecând pe pavaj, apoi, după colţul apropiat, luminile din spate dispărând rapid şi de acolo, şi mult timp după ce maşina trecuse de piaţă i se păru că mai miroase a cauciuc ars. Apoi se întoarse în salonaş, unde unchiul lui şedea printre piesele de şah împrăştiate şi-şi umplea pipa. Fără să se oprească ridică eşichierul şi-l puse la loc pe măsuţă. Din fericire ciocnirea avusese loc într-altă parte, aşa că nici o piesă nu fusese călcată. Le culese din jurul picioarelor unchiului său şi le puse la locul lor pe eşichier, mutând chiar pionul reginei albe într-o deschidere ortodoxă asupra căreia insistase unchiul lui, care continua să-şi umple pipa cu tutun. „Aşadar au avut dreptate în ce-l priveşte pe căpitanul Gualdres”, zise el. „Era vorba de o fată.” „Ce fată?” spuse unchiul lui. „N-a făcut una din ele şase mile în seara asta numai ca să se asigure că am înţeles că vrea ca numele ei să fie legat de cel al căpitanului Gualdres, indiferent în ce condiţii; iar cealaltă nu numai că a recurs la palme ca să respingă insinuarea, dar nici nu-i poate pronunţa numele ca lumea?” „Aşa”, zise el. Apoi tăcu. Îşi trase fotoliul şi se aşeză. Unchiul lui îl privea atent. „Ai dormit bine?” spuse unchiul lui. La început nu-şi dădu seama ce vrea să spună. Dar tot ce avea de făcut era să aştepte, deoarece unchiul lui refuza cu hotărâre să dezvăluie sensul spuselor sale numai atunci când erau cu adevărat spirituale, cu adevărat strălucite: niciodată când erau doar ironice. „Acum treizeci de minute te pregăteai să te duci la culcare. Nici nu te puteam opri.” „Şi eram cât pe ce să pierd ceva”, zise el. „De data asta nu am nici o intenţie să...” „În seara asta nu mai ai nimic de pierdut.” „M-am gândit şi eu că va fi aşa”, zise el. „Fata aceea a lui Cayley...” „...a ajuns cu siguranţă acasă”, spuse unchiul lui. „Unde sper, şi cred că va rămâne. Ca şi cealaltă. Aşa că mută.” „Am şi mutat”, zise el. „Atunci mută din nou”, spuse unchiul lui, răspunzând mişcării pionului alb, „Şi de data asta fii atent ce faci.” El crezu că a fost, că era, că fusese de fiecare dată. Dar în ciuda atenţiei cu care juca, nu făcea altceva decât să vadă că mai devreme ca de obicei şi partida aceasta avea să se termine ca şi cealaltă: dar deodată unchiul lui dădu la o parte piesele şi aranjă pe eşichier o problemă cu caii, turele şi doi pioni. „Asta nu mai e joc acum”, zise el. „Nimic din tot ce reflectă şi mărturiseşte speranţa şi pasiunea şi nebunia umană nu a fost vreodată un joc”, spuse unchiul lui. „Mută.” Şi de data asta sună telefonul, şi de data asta ştia că telefonul avea să sune şi ştia chiar ce avea să spună mesajul telefonic, chiar fără să aibă nevoie să asculte ce se putea auzi din convorbire: şi nici nu-i trebui unchiului său prea mult ca să înţeleagă despre ce e vorba: „Da? La telefon... Când?... Înţeleg. Când ai ajuns acasă ti- au spus că tocmai şi-a făcut valiza, şi-a luat maşina şi a spus că pleacă la Memphis... Nu, doctorilor nu li se prescriu reţete şi nici poştaşii nu se invită la plimbare”, şi puse receptorul în furcă şi rămase aşa cu mâna pe receptor, imobil, părând că nici nu respiră, şi fără măcar să-şi frece degetul cel mare de cupa pipei; stând aşa atât de mult încât el fu gata să spună ceva, când unchiul lui ridică receptorul şi ceru numărul, şi nici asta nu dură mult, lui Robert Markey din Memphis, avocat şi amestecat în treburile politice din oraş, care fusese cu unchiul lui la Heidelberg. „Nu, nu poliţia; nu-l pot reţine. În orice caz nu vreau să fie reţinut, vreau doar să fie supravegheat ca să nu poată pleca din Memphis fără să ştiu. Un detectiv particular bun, să-l ţină sub observaţie fără ca el să ştie... Dacă nu încearcă să plece din Memphis... Ce? Nu sunt de acord în nici un caz să se facă vărsare de sânge, cel puţin nu cu martori... Da, până vin acolo şi pun mâna pe el, mâine sau poimâine... La hotel... Nu-i decât unul: Greenbury. Ai auzit de vreun locuitor din Mississippi care să fi aflat că există şi un altul? (Ceea ce era destul de adevărat: se spunea în nordul Mississippi-ului că statul începea în holul hotelului Greenbury)... Un nume fals? El? Ultimul lucru de care fuge e publicitatea. Probabil că va chema toate ziarele ca să fie sigur că au notat exact numele şi adresa lui şi că le vor menţiona la ştiri... Nu, nu, telegrafiază-mi numai mâine dimineaţă că-l ţii sub supraveghere şi ţine-l aşa până îţi voi da de ştire din nou”, şi puse receptorul jos şi se ridică, dar nu ca să revină la eşichier, ci ca să se ducă la uşă pe care o deschise şi rămase cu mâna pe ivăr, până când el înţelese în cele din urmă. Se ridică şi luă cartea pe care o începuse sus cu trei ore mai înainte. Dar acum vorbi, şi acum unchiul lui îi răspunse: „Dar ce vrei cu el?” „Nimic”, spuse unchiul lui. „Vreau doar să ştiu că e în Memphis, şi că stă acolo, ceea ce o să şi facă; el vrea, cu mult mai mult decât vreau eu să o ştiu, ca eu şi toţi ceilalţi să fim convinşi că stă liniştit şi cuminte în Memphis, sau oriunde altundeva în afară de Jefferson, Mississippi.” Dar şi de data asta nu înţelese prea repede şi trebui iar să-l întrebe. „E vorba de alibiul lui”, spuse unchiul său. Tot nu înţelegea. „Pentru ce o fi intenţionând el să facă - ce şiretlic va fi născocit ca să-l înspăimânte pe logodnicul mamei sale să plece de aici.” „Şiretlic?” zice el. „Ce şiretlic?” „De unde să ştiu?” spuse unchiul lui. „Întreabă-te singur, ai optsprezece ani sau eşti atât de aproape de optsprezece încât nu mai contează; şi trebuie să ştii ce-ar face un băiat de nouăsprezece: o scrisoare semnată Mâna Neagră poate, sau chiar un glonte tras în el, cu destul de multă grijă, prin fereastra dormitorului. Eu am cincizeci de ani; tot ce ştiu e că tinerii de nouăsprezece ani sunt gata să facă orice, şi singurul motiv pentru care lumea adultă e în siguranţă e că tinerii sunt atât de siguri dinainte de succes încât îşi iau dorinţele şi intenţiile drept realizări finale şi nu mai dau nici o atenţie unor simple amănunte plicticoase şi mecanice.” „Atunci dacă şiretlicul n-o să se prindă, n-ai nici un motiv să-ţi faci griji”, zise el. „Nu-mi fac griji”, zise unchiul lui. „Ei îmi fac griji. Ba mai mult; mă sâcâie. Vreau să-l ţin - sau domnul Markey - să-l ţină sub supraveghere până o să-i pot telefona mâine surorii sale şi ea - sau mama lor, sau cineva din familie care are sau speră să aibă vreo autoritate asupra lui, una din ele sau amândouă - să se ducă şi să-lia şi să facă tot ce vor cu el; eu aş sugera să-l lege într-una din boxe şi viitorul lui tată (asta ar putea constitui un motiv suficient pentru căpitanul Gualdres să treacă peste ezitările lui feciorelnice şi să consimtă la o căsătorie imediată) să-l croiască binişor cu cravaşa.” „O”, făcu el. „Vasăzică nu s-a întâmplat nimic rău cu fata lui Cayley. Dac-ar fi fost poate şi el în seara asta aici şi-ar fi văzut-o când sora lui...” „Nimeni n-a crezut că s-a întâmplat ceva, în afară de sora lui”, spuse unchiul său. „Ea a fost aceea care l-a convins de la început că s-a întâmplat ceva şi a stârnit toată povestea asta. Ca să-şi câştige pe bărbatul pe care-l voia. Poate că a crezut că, de îndată ce fratele ei o să pună mâna pe floreta aceea, Gualdres va pleca din ţară. Sau poate spera ca discreţia şi bunul simţ vor fi suficiente ca să-l facă să plece; şi într-un caz şi în altul, tot ce ar fi avut ea de făcut ar fi fost să-l urmeze în orice loc din Statele Unite sau înapoi în Argentina (unde, desigur, nu sunt alte femei) şi, printr-o învăluire surpriză sau poate printr-un simplu compromis, să dobândească victoria, să-l facă măcar monogam. Dar l-a subestimat; l-a calomniat atribuindu-i crima de a fi matur.” Unchiul lui ţinea uşa deschisă şi se uita la el. „De fapt nu-i nimic rău cu nici unul din ei, doar că sunt tineri. Numai că - aşa cum cred că am spus-o înainte cu o clipă - să fii tânăr e în bună măsură ca şi cum ai fi bolnav de vărsat sau de ciumă bubonică.” „O”, făcu el din nou. „Poate că asta e adevărat şi în cazul căpitanului Gualdres. Am greşit în ce-l priveşte. Credeam că are cam patruzeci de ani. Dar fata spunea că nu e mai mare ca ea decât cu opt sau zece ani.” „Ceea ce înseamnă că ea crede că e cu cincisprezece ani mai mare ca ea”, spuse unchiul lui. „Ceea ce înseamnă, probabil, că e mai mare cu vreo douăzeci şi cinci de ani.” „Douăzeci şi cinci?” zise el. „Asta ar însemna să rămână acolo unde era şi până acum.” „S-a mişcat vreodată de acolo?” spuse unchiul lui. Ţinea uşa deschisă. „Ei? Ce mai aştepţi?” „Nimic”, zise el. „Atunci noapte bună”, spuse unchiul lui. „Du-te şi tu acasă. Grădiniţa de copii s-a închis.” Şi asta a fost totul. Se duse sus în camera lui, scoţându-şi uniforma, „lepădându-şi straiele cafenii”, cum se spunea în unitatea lui, se băgă în pat. Căci era joi, şi batalionul lui făcea instrucţie întotdeauna joi. Şi nu numai pentru că în anul acesta era locotenent-colonel cadet, ci şi pentru că nimeni nu lipsea de la instrucţie, şi deşi Academia era doar o şcoală pregătitoare, căpătase unul din cele mai bune calificative ROTC!8 din ţară, la ultima trecere în revistă, însuşi inspectorul general le spusese că, în caz de război, toţi cei care puteau dovedi că au optsprezece ani vor intra aproape automat într-o şcoală de elevi ofiţeri. Ceea ce îl privea şi pe el, deoarece era atât de aproape de optsprezece ani încât diferenţa nu mai conta. Doar că acum nu mai avea nici o importanţă dacă avea optsprezece sau opt sau optzeci de ani; era prea târziu chiar dacă a doua zi se trezea având optsprezece ani. Totul avea să se sfârşească şi oamenii aveau să şi înceapă a uita de război înainte chiar ca să fi ajuns la şcoala de ofiţeri, ca să nu mai vorbim de absolvirea cursurilor şcolii. Războiul se şi terminase în ceea ce priveşte Statele Unite: britanicii, mâna aceea de băieţi, unii nu mai în vârstă decât el şi unii, probabil, nici de vârsta lui, care zburau pe avioanele de vânătoare ale lui Royal Air Force!?, îi opriseră 18 ROTC - Reserve Officers’ Training Corps - formaţii de pregătire a ofiţerilor de rezervă folosite în timpul războiului pentru pregătirea preliminară a tinerilor americani din şcolile de diferite grade. 19 Armata aeriană regală britanică. în vest aşa că acum nu mai rămânea altceva de făcut în faţa acelui val irezistibil al victoriei şi distrugerii decât să te pierzi în insondabilele străfunduri ale Rusiei asemeni revărsării apei murdare împinse de mătură pe podeaua bucătăriei: de aceea, de fiecare dată în cele cincisprezece luni de după toamna lui 1940, când îşi scotea uniforma sau o punea în dulap - stofa de serj kaki destul de asemănătoare cu aceea purtată de adevărații ofiţeri, dar fără să aibă măcar cinstitele galoane ale unui subofițer, şi în locul tor petliţele albastru deschis şi însemnele ROTC, asemeni insignelor de la butonieră ale fraternităţilor studenţeşti sau asemeni banalelor şi fără istorie romburi de metal de pe umerii unui portar de la un hotel de lux sau ai dirijorului unei orchestre de circ, ca să-l îndepărteze şi mai mult de lumea curajului şi a îndrăznelii, de setea de glorie şi faimă a inimii sale; - de fiecare dată când se uita la ea, cu acea inimă însetată (dacă despre acest lucru era vorba), în mod sigur cu acel iremediabil regret care-l încercase în aceste luni din urmă după ce îşi dăduse seama că era prea târziu, că temporizase, amânase mult prea mult, lipsindu-i nu numai curajul dar şi voinţa şi dorinţa şi setea, culoarea kaki se schimba, transfigura, dizolva ca într-o imagine cinematografică în albastrul britanic şi în aripile curbate ale unui şoim în picaj şi în modestele galoane ale gradului: dar mai presus de orice, albastrul, culoarea, nuanţa pe care o mână de tineri anglo-saxoni o stabiliseră şi o ridicaseră la valoarea unui asemenea sinonim vizual al gloriei încât în primăvara din urmă o asociaţie americană a negustorilor de articole de galanterie şi de confecţii bărbăteşti o adoptaseră ca un simbol comercial. Ceea ce înseamnă că fiecare bărbat din Statele Unite care avea norocul să poată plăti preţul lor se putea duce la biserică în această duminică de Paşti învăluit într-o adevărată aură a curajului fără a se simţi legat de vreun însemn al responsabilităţii şi de tresele roz ale primejdiei. Totuşi făcuse ceva care s-ar fi putut numi o încercare (şi o considera a fi ceva mai mult decât atât deoarece amintirea a ceea ce făcuse nu-l consola deloc). Era vorba de căpitanul Warren, un fermier care locuia la câteva mile de oraş şi care fusese comandor de aviaţie în vechea Royal Flying Corps înainte ca aceasta să se transforme în R.A.F.; se dusese la el, acum doi ani, o zi după ce împlinise cincisprezece ani. „Dacă aş putea pleca în Anglia într-un fel, m-ar înrola, nu- i aşa?” zise el. „La şaisprezece ani eşti cam prea tânăr. Şi ca să pleci în Anglia acum e destul de greu.” „Dar m-ar primi în armată dacă aş ajunge acolo, nu-i aşa?” „Da”, zise căpitanul Warren. Apoi: „Ştii ce, ai tot timpul. O să fie o mulţime de lucruri de făcut pentru fiecare din noi înainte ca să se termine războiul. Atunci de ce să n- aştepţi?” Aşa că aşteptase. Aşteptase prea mult. Putea să-şi spună că făcuse acest lucru la sfatul unui erou, ceea ce îi liniştea întrucâtva inima lui însetată de glorie: faptul că aşteptase şi urmase sfatul unui erou avea să-l împiedice să uite vreodată că, oricât i-ar fi lipsit curajul, cel puţin nu avea de ce să-i fie ruşine. Deoarece acum era prea târziu. De fapt, pentru Statele Unite, războiul nici nu începuse şi tot ce aveau să dea Statele Unite erau doar bani, ceea ce, spunea unchiul lui, era lucrul cel mai puţin costisitor, fie că-i cheltuieşti, fie că-i pierzi şi de aceea civilizaţia îi şi inventase, ca să fie singurul lucru cu care omul să se poată târgui şi să se şi aleagă cu un chilipir. Aşa că, în aparenţă, singurul rost al recrutării fusese doar acela de mijloc prin care unchiul lui să-l identifice pe Max Harriss, şi, întrucât identificarea lui Max Harriss nu dusese decât la întreruperea unei partide de şah şi la un apel telefonic la Memphis de şaizeci de cenți, chiar şi aşa nu merita nici doi bani. Aşa că se băgă în pat şi dormi; a doua zi era vineri aşa că nu trebuia, vreme de o săptămână, să îmbrace pseudo- uniforma kaki pentru a lepăda cafeniul şi a-şi ostoi inima, dacă despre asta era vorba. Şi-şi luă micul dejun; unchiul lui mâncase şi plecase, iar în drum spre şcoală el se opri la biroul unchiului său să-şi ia caietul pe care-l lăsase aici, şi Max Harriss nu mai era în Memphis; telegrama domnului Markey sosise cât mai era acolo: Prințul dispărut. Dispărut şi de aici acum ce facem şi mai era acolo când unchiul lui spuse curierului să aştepte şi scrise răspunsul: Nimic doar mulțumiri aşa că aşa stăteau lucrurile; se gândi că asta era totul: când se întoarse la prânz şi ajunse în colţul străzii unde îl aştepta unchiul lui ca să meargă împreună acasă, nici nu-i trecu prin minte să întrebe: unchiul lui singur îi spuse că domnul Markey îi telefonase şi spusese că Harriss părea să fie bine cunoscut nu numai tuturor funcţionarilor şi fetelor de la telefoane şi poştaşilor negri şi comisionarilor şi chelnerilor de la Greenbury, dar şi tuturor negustorilor de băuturi şi şoferilor de taxi din acea parte a oraşului şi că el, domnul Markey, a încercat să-l găsească şi la alte hoteluri pe temeiul imposibilei presupuneri că ar exista vreun locuitor din Mississippi care să fi auzit că există şi alte hoteluri în Memphis. Aşa că zise ca şi domnul Markey: „Şi acum ce facem?” „Nu ştiu”, spuse unchiul lui. „Aş vrea să cred că i-a trimis pe toţi la naiba şi că se află la mai bine de cinci sute de mile de aici şi merge şi mai departe, numai că nici nu l-aş calomnia în lipsă acuzându-l de rea intenţie.” „Poate că aşa a făcut”, zise el. Unchiul lui se opri: „Ce zici?” întrebă unchiul lui. „N-ai spus noaptea trecută că tinerii de nouăsprezece ani sunt capabili de orice?” „Aha”, spuse unchiul lui. „Da”, zise unchiul lui. „Desigur”, spuse unchiul lui mergând din nou. „Poate că aşa a făcut.” Şi asta a fost totul: mâncă de prânz; se întoarse cu unchiul lui până la colţul străzii unde era biroul; apoi la şcoală, în după-amiaza aceea, în timpul orei de istorie pe care domnişoara Melissa Hogganbeck o numea acum Afaceri Internaţionale cu majuscule şi care, predată de două ori pe săptămână, ar fi trebuit să-i facă mai mult rău inimii lui neostoite decât inevitabila zi de joi, de săptămână viitoare, când avea să îmbrace uniforma cafenie - spada şi însemnele fără trecut pe epoleţii de pe umăr - şi să adopte ridicolul, imposibilul simulacru de atitudine de comandă, dar acest lucru nu se întâmplă: glasul neobosit, cultivat, distins al unei „doamne” vorbind cu un fel de fanatism dezlănţuit despre pace şi securitate; despre cât de siguri eram deoarece naţiunile epuizate ale Europei învăţaseră în 1918 prea bine lecţia; ele nu numai că nu aveau curajul să ne provoace, dar nici nu-şi puteau permite aşa ceva, şi tot aşa până ce întreaga mulţime a lumii era redusă la un interminabil imponderabil murmur fără ecou chiar şi între zidurile izolate etanşe prăfuite ale sălii de clasă din şcoala pregătitoare şi care avea de o sută de ori mai puţină legătură cu realitatea chiar decât sabia şi însemnele de pe epoleţi. Căci sabia cel puţin şi însemnele de pe epoleţi erau un simulacru a ceea ce parodiau, în timp ce pentru domnişoara Hogganbeck întreaga organizare pe plan naţional a ROTC era un fenomen inevitabil, inexplicabil al edificiului educativ, asemeni necesităţii de a avea copii ca elevi în cursul primar. Şi chiar când văzu calul nu crezu altceva. Calul era într- un camion plin de noroi staționat pe o alee din spatele pieţii şi când trecu pe acolo venind de la şcoală văzu vreo şase oameni stând în jur, uitându-se la camion de la o distanţă categoric respectuoasă şi numai după aceea zări de fapt calul legat în camion - nu cu o funie ci cu lanţuri de oţel de parcă ar fi fost un leu sau un elefant. Căci de fapt încă nici nu văzuse camionul. De fapt nici nu ajunsese până acolo încât să susţină, să accepte faptul că înlăuntrul camionului era un cal, deoarece chiar în clipa aceea îl văzuse pe domnul Rafe McCallum venind pe alee şi traversase ca să-i vorbească fiindcă împreună cu unchiul lui aveau să se ducă la vremea sezonului de vânătoare la ferma lui McCallum, aflată la cincisprezece mile depărtare de oraş, ca să vâneze prepeliţe, şi, înainte ca nepoţii (gemeni) ai lui McCallum să se fi înrolat vara trecută în armată, obişnuia să-şi petreacă împreună cu ei noaptea în pădure sau pe malul râului vânând vulpi sau ratoni. Aşa că recunoscu calul, nu văzându-l, fiindcă nu-l văzuse niciodată, ci văzându-l pe domnul McCallum. Căci toată lumea din comitat ştia de cal sau ştiau ce-i cu el - un armăsar pursânge cu un pedigree excelent dar care nu făcea doi bani; oamenii din comitat spuneau că aceasta fusese singura dată din viaţă când domnul McCallum fusese înşelat la cumpărarea unui cal, chiar dacă îl cumpărase pe cupoane de tutun sau de săpun. Fusese făcut praf încă de când era mânz sau noaten, probabil de vreunul din proprietarii lui care încercase să-l domesticească prin frică sau violenţă. Numai că el refuzase să se lase domesticit, aşa că de pe urma a ce se va fi fost întâmplat rămăsese cu o ură pentru orice ar fi mers pe două picioare, ceva asemănător cu sila şi furia şi dorinţa de a distruge pe care o simt unii oameni faţă de şerpii chiar inofensivi... Nu putea fi călărit şi nu putea fi folosit nici pentru reproducere. Se spunea că omorâse doi oameni care se întâmplaseră doar să fie în apropierea lui. Deşi nu prea era de crezut deoarece, în acest caz, calul ar fi fost omorât. Dar se spunea că domnul McCallum îl cumpărase tocmai pentru că proprietarul lui voia să-l omoare. Sau poate pentru că se gândea că-l va putea îmblânzi. In orice caz el susţinea că nu omorâse pe nimeni, aşa că se gândea cel puţin că va putea să-l vândă, căci nici un cal nu a fost vreodată chiar atât de rău pe cât a susţinut cel care l-a cumpărat sau tot atât de bun pe cât a susţinut cel care l-a vândut. Dar domnul McCallum ştia că acest cal poate omori un om şi cei din comitat erau convinşi că el ştie că poate. Căci deşi intra în ţarcul în care-l ţinea (deşi niciodată într-o boxă unde ar fi fost la strâmtoare), nu lăsase pe nimeni altcineva s-o facă; şi se spunea că odată cineva a vrut să-l cumpere, dar McCallum a refuzat să-l vândă. Ceea ce iar părea a nu fi adevărat, deoarece chiar domnul McCallum zicea că ar vinde orice fiinţă care nu stă pe picioarele dinapoi şi nu-i poate spune pe nume, fiindcă asta era meseria lui. Aşadar calul era legat şi prins cu lanţuri şi acoperit cu o pătură, într-un camion aflat la cincisprezece mile de ţarcul lui de acasă, aşa că-i spuse domnului McCallum: „Până la urmă l-aţi vândut.” „Sper”, zise domnul McCallum. „Totuşi un cal nu-i vândut decât când uşa noii sale boxe e închisă în urma lui. Uneori nici atunci.” „Dar cel puţin e pe cale”, spuse el. „Cel puţin e pe cale”, zise domnul McCallum. Ceea ce nu însemna prea mult, de fapt nu însemna nimic decât că domnul McCallum trebuia să se grăbească al dracului ca să convingă lumea că nici nu-l vânduse. Căci începea să se întunece şi lucrul urma să se petreacă pe întuneric: era ora patru şi oricine se va fi învoit să-l cumpere trebuia să vină de foarte departe ca să nu fi auzit ce se spunea despre cal. După aceea îşi spuse că oricine ar fi cumpărat calul acela trebuia să fi locuit destul de departe ca să nu poată fi ajuns în timpul zilei, chiar dacă ar fi fost douăzeci şi două iunie, ca să nu mai vorbim de faptul că era cinci decembrie, aşa că poate n-avea nici o importanţă când avea s-o pornească domnul McCallum, şi îşi continuă de aceea drumul spre biroul unchiului său şi asta a fost totul în afară de postscriptum, şi chiar şi până la acesta nu mai era mult: unchiul lui îi pusese pe birou dosarul şi alături lista de referinţe şi se apucă să lucreze şi i se păru că lumina a început imediat să scadă şi aprinse lampa de birou şi atunci telefonul sună. Glasul fetei se auzi vorbind chiar din clipa în care ridică receptorul şi nu se mai opri, aşa că trecu o clipă sau două până o recunoscu: „Alo! Alo! Domnule Stevens! A fost aici! Fără să ştie nimeni! A plecat chiar acum! M-au chemat de la garaj şi am alergat acolo şi era în maşină şi motorul mergea şi a spus că dacă vreţi să-l vedeţi să fiţi la colţul străzii în cinci minute, spunea că n-o să poată veni sus la birou, să fiţi la colţ în cinci minute dacă vreţi să-l vedeţi, dacă nu, să-i telefonaţi şi poate să vă întâlniți mâine la hotelul Greenbury...” şi încă mai vorbea când unchiul lui intră, luă receptorul şi ascultă o clipă, şi probabil că fata mai vorbea încă chiar şi după ce unchiul lui puse receptorul în furcă. „Cinci minute?” spuse unchiul lui. „Şase mile?” „Nu l-ai văzut niciodată cum conduce”, zise el. „Probabil că a trecut prin Piaţă.” Dar era puţin cam prea repede chiar şi pentru el. Coborâră în stradă şi aşteptară la colţ în întunericul rece cam vreo zece minute, aşa i se păru lui, până începu să presimtă că, iată, aveau să se abată din nou asupra lor acelaşi vârtej şi tumult şi vacarm în mijlocul sau cel puţin la marginea cărora fuseseră prinşi din noaptea trecută şi în cursul cărora ultimul lucru la care se aşteptau avea să fie nu numai lucrul la care s-ar fi putut aştepta, ci acel lucru despre care fuseseră preveniţi că se va întâmpla. Dar îl văzură. Auziră maşina, claxonul: podul palmei băiatului apăsând pe buton sau poate pur şi simplu umblase la tabloul de bord sau la capotă şi smulsese firul de legătură, şi probabil, dacă băiatul se va fi gândit atunci la ceva anume, îi va fi părut rău că n-are un vechi întrerupător silențios. lar el, Charles, se gândi la Hampton Killegrew, polițistul de noapte, ieşind în fugă din sala de biliard de la All Nite Inn sau de unde va fi fost la ora aceea şi oricum sosind prea târziu, maşina urlând şi tânguindu-se şi urcând înspre Piaţă cu farurile aprinse, de frână, de poziţie şi de ceaţă, apoi scrâşnind şi năpustindu-se între zidurile de cărămidă ale străzii care se îngusta înspre Piaţă; şi după aceea îşi aduse aminte că zărise o pisică ţâşnind, o siluetă profilată în lumina farurilor care năvăleau, o secundă părând că e lungă de zece picioare şi în clipa următoare că e înaltă şi subţire asemeni unui stâlp alergând. Dar din fericire la intersecţie nu era altcineva decât el şi unchiul lui şi băiatul îi văzu, farurile virând spre ei ca şi cum avea să se urce cu maşina drept pe trotuar. Dar atunci se dădu la o parte şi ar fi putut să-l atingă pe băiat - faţa, dinţii sclipind - când maşina intră în viteză în Piaţă, o traversă şi viră derapând, cauciucurile scrâşnind pe pavaj înspre şoseaua care ducea la Memphis; zgomotul claxonului şi al cauciucurilor şi al motorului din ce în ce mai slabe până ce el şi unchiul lui îl auziră în sfârşit pe Hampton Killegrew alergând spre colţul străzii înjurând şi strigând. „Ai închis uşa?” spuse unchiul lui. „Da, domnule”, zise el. „Atunci să mergem acasă la cină”, spuse unchiul lui. „În drum să te opreşti la oficiul telegrafic.” Aşa că se opri la oficiul telegrafic şi trimise domnului Markey o telegramă formulată exact aşa cum spusese unchiul lui: Astă-seară e la Greenbury apelează în caz de nevoie la poliție în numele comisarului din Jefferson şi apoi plecă şi-l ajunse pe unchiul lui la celălalt colţ. „De ce e nevoie acum de poliţie?” zise el. „Credeam că ai spus...” „Ca să-l escorteze din Memphis oriunde va fi vrând să se ducă”, spuse unchiul lui. „In orice direcţie, numai înapoi aici nu.” „Dar de ce să plece?” zise el. „Noaptea trecută spuneai că ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă ar fi să dispară, ultimul lui loc în care ar vrea să fie ar fi acela unde nimeni nu l-ar putea vedea, până ce stratagema lui...” „Atunci am greşit”, spuse unchiul lui. „Şi l-am ponegrit. După cât se pare am atribuit celor nouăsprezece ani ai lui nu doar mai multă iscusinţă decât sunt capabili, ci chiar şi o anumită maliţie. Hai. Ai întârziat. Nu trebuie să cinezi numai, ci trebuie să te şi întorci în oraş.” _ „La birou?” zise el. „La telefon? Nu te pot chema acasă? In afară de asta, dacă nici n-o să se oprească în Memphis, la ce bun să-ţi mai telefoneze?” „Nu. La cinema. Şi înainte de a mă întreba, iată de ce: fiindcă e singurul loc unde cineva de nouăsprezece sau douăzeci de ani şi-l cheamă Harriss sau care merge pe optsprezece şi-l cheamă Mallison nu poate sta de vorbă cu mine. Vreau să lucrez. O să-mi petrec seara în compania unor ticăloşi şi a unor criminali care nu au numai curajul ticăloşiei lor ci şi priceperea de a o săvârşi.” Ştia ce înseamnă asta: Traducerea. Aşa că nici nu intră în salonaşul unchiului său. lar unchiul lui plecă primul de la masă, aşa că nu-l mai văzu. Şi dacă nu s-ar fi dus la cinema, el, Charles nu l-ar fi revăzut în seara aceea pe unchiul său: mâncă fără grabă deoarece avea tot timpul, chiar dacă unchiul lui şi numai unchiul lui părea să vrea să evite orice contact cu rasa umană; mergând liniştit fără grabă, fiindcă avea timp berechet prin întunericul rece, tăios, spre Piaţă şi spre cinema, fără să ştie ce avea să vadă şi fără să-i pese ce avea să vadă; poate că era un alt film de război către care se îndrepta şi n-avea nici o importanţă, gândindu-se, amintindu-şi ca altădată un film de război ar fi urmat, ar fi trebuit să fie lucrul cel mai greu de suportat pentru dorul inimii sale, numai că nu mai era aşa, deoarece între filmul de război şi evenimentele mondiale ale domnişoarei Hogganbeck era o distanţă de netrecut, de o mie de ori mai mare decât dintre evenimentele mondiale ale domnişoarei Hogganbeck şi însemnele de pe epoleţi şi spada ROTC; gândindu-se că dacă rasa umană ar putea să-şi petreacă timpul văzând filme, n-ar mai fi războaie şi nici alte chinuri create de om, numai că oamenii nu-şi pot petrece atât de mult timp uitându-se la filme căci plictiseala e singura patimă umană cu care filmele nu pot lupta şi oamenii ar trebui să-şi piardă cel puţin opt ore ca să le vadă deoarece ar trebui să doarmă alte opt ore şi unchiul lui spunea că singurul lucru pe care oamenii îl pot suporta opt ore întruna e munca. Aşa că se duse la cinema. Şi dacă nu s-ar fi dus la cinema, n-ar fi trecut pe lângă All Nite Inn unde văzu, recunoscu camionul pentru cai tras lângă bordura trotuarului, gol, cu lanţurile şi cătuşele prinse de pereţii laterali, şi, întorcându-şi capul spre fereastră, pe domnul McCallum în persoană mâncând la tejghea, cu măciuca aceea grea din lemn de stejar pe care o purta întotdeauna când avea de-a face cu cai sau catâri necunoscuţi, sprijinită de tejghea lângă el. Şi dacă n-ar fi fost încă paisprezece minute până la ora la care, seara, trebuia (în afară de sâmbătă sau dacă se ducea la vreo petrecere) să fie acasă la el, n-ar fi intrat în birt să-l întrebe pe domnul McCallum cine cumpărase calul. Luna se ridicase pe cer. De îndată ce lăsă în urmă Piaţa luminată, îşi văzu umbrele picioarelor cum calcă umbrele ramurilor desfrunzite şi apoi ale ţăruşilor gardului, deşi asta nu dură mult timp, căci sări gardul de la colţul curţii ca să nu mai facă drumul până la poartă. Şi atunci zări lumina difuză a lămpii de la birou prin fereastra salonaşului şi nu mergând nici grăbindu-se ci mai degrabă purtat de valul încă instinctiv al uimirii şi nedumeririi şi (mai ales, deşi nu ştia de ce) al iuţelii, instinctul lui împingându-l să se oprească să evite, să se eschiveze - orice numai să nu calce acea interdicţie, acea oră, acel ritual al Traducerii, despre care întreaga familie vorbea cu T majuscul - transpunerea Vechiului Testament din nou în greaca clasică în care fusese tradus în îndepărtata lui copilărie ebraică - şi la care unchiul lui lucra de douăzeci de ani, cu doi ani şi câteva zile mai mult decât trăise el, Charles, retrăgându-se întotdeauna în salonaşul său, o dată pe săptămână (şi uneori de două sau de trei ori dacă se petrecuseră multe lucruri care să-i displacă sau să-l jignească), închizând uşa în urma lui: şi nici un bărbat nici o femeie sau nici un copil, client vizitator sau prieten, nu avea voie să atingă măcar clanţa uşii dacă unchiul lui nu o întorcea din interior. Şi el, Charles, se gândi că dacă ar fi avut opt ani şi nu aproape optsprezece, nu ar fi dat nici o atenţie acelei lămpi de studiu şi acelei uşi închise; sau dacă ar fi avut douăzeci şi patru de ani în loc de optsprezece, n-ar fi fost acolo doar pentru că un alt băiat de nouăsprezece ani a cumpărat un cal. Apoi se gândi că poate ar fi fost dimpotrivă: că s-ar fi grăbit mai tare ca oricând la douăzeci şi patru de ani, iar la opt ani n-ar fi venit deloc, deoarece la optsprezece ani tot ce ştia să facă era să se grăbească, să se repeadă, să fie uimit, căci fie că unchiul lui zicea aşa sau nu, cei optsprezece ani ai lui nu puteau începe să anticipeze cum sperau cei nouăsprezece ai lui Max Harriss să înşele sau să se răzbune pe cineva folosindu-se doar de acel cal. Dar el nici nu trebuia să facă aşa ceva; unchiul lui avea să se ocupe de treaba asta. Tot ce i se cerea lui era grabă, iuţeală. Şi el îndeplini această cerere mergând întruna când la pas, când la trap din primul moment în care ieşise pe uşa birtului şi cotise după colţ, până în şi prin curte şi sus pe scări în coridor şi prin coridor până la uşa închisă, neoprindu-se deloc cu mâna pe clanţa uşii, apoi în salonaş unde unchiul lui stătea în cămaşă şi cu vizieră la birou în lumina lămpii, fără să-şi ridice privirea, cu Biblia deschisă în faţa lui şi dicţionarul grecesc şi pipa din cocean de porumb lângă el şi cea mai mare parte dintr-un teanc de foi de hârtie gălbuie împrăştiate pe podea la picioarele lui. „A cumpărat calul”, spuse el. „Ce poate face cu calul?” Unchiul lui nici nu-şi ridică privirea şi nici nu se mişcă... „Să-l călărească sper”, spuse unchiul lui. Apoi îşi ridică privirea şi întinse mâna spre pipă. „Credeam că ne-am înţeles...” Unchiul lui se opri cu pipa în mână, ţinând-o nemişcată deasupra biroului, apropiată de gură gata să tragă din ea. Văzuse aşa ceva şi altă dată şi o clipă i se păru că priveşte acelaşi lucru şi acum: clipa în care ochii unchiului său nu-l mai vedeau, în timp ce înlăuntrul lor se şi zărea şfichiul şi pleasna propoziției concise dezinvolte succinte, nu mai lungă uneori de două cuvinte, cu care avea să-l fulgere afară din încăpere. „Bine”, spuse unchiul lui. „Ce cal?” Răspunse şi el scurt: „Al lui McCallum. Armăsarul acela.” „Bine”, spuse unchiul lui din nou. Şi de data aceasta înţelese repede; nu avea nevoie de nici o explicaţie. „L-am lăsat la birt, cina. L-a adus acolo azi după-amiază. Când m-am dus după-amiază la şcoală, am văzut în drum camionul pe alee, dar n-am...” Unchiul lui nu-l mai vedea; ochii lui erau tot atât de goi ca şi ai fetei lui Harriss când intrase pe uşa aceea pentru prima dată în noaptea trecută. Apoi unchiul lui spuse ceva. În greceşte, în greaca veche, ca şi cum unchiul lui ar fi fost atunci în epoca în care Vechiul Testament fusese tradus pentru prima oară sau fusese scris. Câteodată unchiul lui făcea acest lucru: îi spunea ceva în engleză, un lucru pe care nici unul din ei nu voia ca mama lui, a lui Charles, să-l audă şi apoi îi repeta acelaşi lucru în greacă, şi chiar lui, care nu ştia greceşte, cuvintele îi sunau cu mult mai pline de vigoare, cu mult mai aproape de ceea ce voiau să spună, chiar şi acelora care nu le puteau înţelege sau cel puţin nu le înţelesesem până atunci. Şi acesta era cazul şi acum, şi cuvintele nu păreau a fi scoase din Biblie, cel puţin de când puritanii anglo-saxoni şi-o apropiaseră. Unchiul lui se ridicase, îşi smulsese viziera de pe cap, o aruncase şi împingând cu piciorul fotoliul înhăţă haina şi vesta de pe celălalt fotoliu. „Pardesiul şi pălăria”, spuse unchiul lui. „Pe pat. Repede”. Şi el se repezi. leşiră din încăpere exact ca un automobil care ar fi aspirat în goană un petic de hârtie, apoi pe coridor, unchiul lui înainte, fluturându-şi pulpanele hainei şi vesta, şi cu mâinile întinse înapoi ca să-i ia pardesiul şi el, Charles, încercând să-l ajungă ca să-i poată petrece mânecile pe braţe. Apoi prin curtea luminată de lună la maşină, el ţinând încă pălăria în mână şi în maşină; şi, apăsând pe accelerator fără să încălzească motorul, unchiul lui se repezi înapoi cam cu treizeci de mile pe oră, de pe alee în stradă, alunecând pe roţi, şi întoarse maşina şi o porni în susul străzii şi luând turnanta în sens greşit traversă Piaţa aproape tot atât de rapid ca şi Max Harriss, şi se opri brusc lângă camionul lui McCallum în faţa birtului şi sări jos din maşină. „Aşteaptă”, spuse unchiul lui, alergând pe trotuar înspre birt, unde prin fereastră îl văzu pe McCallum stând la tejghea şi bându-şi cafeaua, măciuca sprijinită lângă el, până ce unchiul lui se ivi în fugă, înhăţă măciuca şi se întoarse fără să se oprească măcar o clipă, aspirându-l în acelaşi timp pe McCallum care-l urma şi ieşiră, tot aşa cum îl aspirase pe el, Charles, afară din salonaş cu două minute în urmă, şi înapoi la maşină, unchiul lui deschizând brusc portiera şi spunându-i să se dea mai încolo şi să treacă la volan, zvârlind măciuca în maşină şi, împingându-l pe McCallum înăuntru, intră şi el în maşină şi trânti portiera. N-avu nimic împotrivă, fiindcă unchiul lui era mai rău chiar decât Max Harriss, chiar şi atunci când nu se grăbeau sau se duceau undeva. Adică vitezometrul arăta cam pe jumătate din viteza celuilalt, dar Max Harriss ştia că merge repede, cât timp unchiul lui nu-şi dădea seama de acest lucru. „Apasă pe accelerator”, spuse unchiul lui. „E zece fără zece. Dar oamenii bogaţi mănâncă târziu, aşa că poate vom ajunge totuşi la vreme.” Aşa şi făcu. În curând fură afară din oraş şi-i dădu bătaie, deşi drumul era prunduit; singurul lucru pe care baronul Harriss uitase sau murise prea devreme ca să-l facă era să- şi construiască o şosea betonată de şase mile până în oraş. Dar mergeau destul de repede, unchiul lui aplecat înainte pe marginea banchetei se uita la acul vitezometrului de parcă ar fi vrut să sară afară şi să o ia la goană de îndată ce acul ar fi şovăit. „Pe dracu «ce faci, Gavin»”, spuse unchiul său domnului McCallum. „Aşteaptă să-mi spui «ce faci» după ce-o să te condamn drept complice.” „Ştia cum e calul”, zise domnul McCallum. „A venit acasă la mine şi a insistat să-l cumpere. La răsăritul soarelui era acolo, în faţa porţii de la intrare, a dormit în maşină, cu un teanc de patru sau cinci sute de dolari răvăşit în buzunarul pardesiului ca un maldăr de frunze. Dar ce-i? Susţine că e minor?” „Nici vorbă să susţină aşa ceva”, spuse unchiul lui. „După cât se pare ar vrea să interzică oricui să se amestece în chestiunea vârstei lui. Chiar şi unchiului său din Washington. Dar să lăsăm treaba asta. Ce-ai făcut cu calul?” „L-am pus în grajd, într-o boxă”, zise domnul McCallum. „Dar fără probleme. În grajdul acela mic, cu o singură boxă şi nimic altceva. Mi-a spus să n-am nici o grijă că n-o să mai fie nimic altceva în grajdul acela. Îl şi alesese şi îl pregătise înainte de a fi mers acolo. Dar m-am uitat şi eu la ferestre şi la uşi. Grajdul era în regulă. Dacă n-ar fi fost, n-aş fi lăsat calul oricât de mult mi-ar fi dat pe el.” „Ştiu asta”, spuse unchiul lui. „Care grajd mic?” „Acela mai izolat, pe care l-a construit vara trecută, după un pâlc de copaci, departe de celelalte grajduri şi paddock- uri. Are un paddock propriu şi nimic altceva înăuntru decât o boxă mai mare şi o încăpere pentru harnaşamente şi m- am uitat şi acolo: o şa, un căpăstru şi pături şi o ţesală şi o perie şi ceva furaje. Şi mi-a spus că oricine se va atinge de şa, de căpăstru şi de furaje va şti ce-i cu calul şi i-am zis că e mai bine, desigur, să ştie, fiindcă oricine se va duce acolo şi va deschide uşa boxei, aşteptându-se să găsească dincolo de ea un cal ca toţi caii, va plăti scump şi nu numai cel care a intrat acolo ci şi stăpânul calului. Dar grajdul era cum trebuie. Avea chiar şi o fereastră exterioară pe unde un om putea să se caţăre în pod şi să arunce jos nutreţul până ce calul se va obişnui cu el.” „Şi în cât timp s-ar întâmpla aşa ceva?” spuse unchiul lui. „Eu ştiu să fac o treabă ca asta”, zise domnul McCallum. „Atunci poate că într-un minut o să te vedem la treabă”, zise unchiul lui. Căci erau aproape acolo. Nu merseseră tot atât de rapid pe cât venise Max Harriss, dar şi treceau acum printre gardurile albe, care, la lumina lunii, nu păreau a fi mai consistente decât glazura unui tort. Dincolo de ele se întindeau imaşurile largi scăldate în lumina lunii pe care, unchiul lui probabil îşi amintea, creştea bumbacul - sau cel puţin aşa avea să pretindă unchiul lui - în timp ce vechiul proprietar şedea pe verandă în jilţul lui confecţionat în casă, uitându-se pe câmp o vreme, ca să se întoarcă apoi la cartea şi la grogul lui. Apoi ajunseră la poartă, acum amândoi, unchiul lui şi domnul McCallum, şezând pe marginea banchetei, urcară repede cu maşina pe alee printre pajiştile periate şi îngrijite, printre arbuştii şi copacii aliniaţi ca nişte tufe de bumbac până zăriră ceea ce fusese locuinţa vechiului proprietar: o uriaşă desfăşurare de coloane, clădiri şi balcoane care trebuie să se fi întins pe vreo jumătate de acru. Sosiseră la timp. Căpitanul Gualdres trebuia să fi ieşit pe uşa laterală tocmai la timp ca să vadă farurile urcând pe alee. In orice caz stătea acolo în lumina lunii când îl zăriră şi era acolo în capul gol, într-o jachetă scurtă de piele şi în cizme, cu o cravaşă uşoară agăţată de încheietura mâinii, când ieşiră, toţi trei, din maşină şi se apropiară. La început vorbiră în spaniolă. Cu trei ani în urmă alesese spaniola la liceu şi acum nu-şi amintea, de fapt nu înţelesese niciodată, cum şi de ce începuse să o înveţe; ce exact făcuse unchiul lui ca el, Charles, să se trezească alegând spaniola, ceea ce nu avusese niciodată intenţia să facă. Nu fusese nici persuasiune nici mită, căci unchiul lui spunea că nu trebuie să fii mituit ca să faci ceva ce voiai să faci, aveai nevoie să faci fie că la vremea respectivă ştiai că trebuia să o faci sau că vei avea nevoie să o faci, fie că nu. Poate că greşeala lui era că avea de a face cu un avocat. În orice caz, urma şi acum cursul de limbă spaniolă şi citise Don Quijote şi la lectură înţelegea ce scrie în cele mai multe din ziarele mexicane sau sud-americane şi începuse Cidul, numai că asta se întâmplase anul trecut şi anul trecut fusese 1940 şi unchiul lui spusese: „Dar de ce? Căci trebuie să fie mai uşor decât Don Quijote fiindcă în Cid e vorba despre eroi.” Dar el n-ar fi putut explica nimănui şi cu atât mai puţin unui om de cincizeci de ani, chiar fiind unchiul lui, că nu-şi putea potoli setea inimii lui cu o cronică prăfuită a trecutului, când nici o mie cinci sute de mile mai departe, în Anglia, oameni nu cu mult mai în vârstă decât el scriau cu vieţile lor în fiecare zi nepieritorul post-scriptum al propriei sale epoci. Aşa că putea înţelege mai tot ce vorbeau; uneori însă vorbirea lor în spaniolă era cam rapidă pentru înţelegerea lui. În schimb însă, uneori engleza se dovedea a fi prea rapidă pentru înţelegerea căpitanului Gualdres şi la un moment dat fu gata să creadă că amândoi nu puteau urmări spaniola unchiului său. „Vă duceţi să călăriţi”, spuse unchiul lui. „Sub clar de lună.” „Desigur”, zise căpitanul Gualdres, pe un ton amabil, numai puţin cam mirat, înălţând uşor sprâncenele-i negre - atât de amabil încât glasul lui nu arăta nici un fel de surprindere şi nici tonul cu care vorbea nu spunea de fapt ceea ce în spaniolă ar fi echivalat cu: „Ei şi?” „Mă numesc Stevens”, spuse unchiul lui cu acelaşi glas grăbit - care pentru căpitanul Gualdres, îşi dădu el seama, suna mult mai rău decât grăbit, întrucât pentru un spaniol graba şi bruscheţea constituiau cea mai neiertătoare crimă. Căci şi aceasta (spaniola), îşi dădu seama, era un neajuns; nu avuseseră vreme, unchiul lui nu avusese vreme să facă altceva decât să vorbească în această limbă. „Vă prezint pe domnul McCallum, şi pe fiul surorii mele, Charles Mallison.” „Pe domnul McCallum cunosc bine”, spuse căpitanul Gualdres în engleză, întorcându-se; o secundă i se văzură dinţii. „Are un cal mai mult. Păcat.” Dădu mâna cu domnul McCallum, brusc şi scurt şi cu vigoare. Dar chiar şi atunci păru a fi turnat în bronz, în ciuda pielii suple roase lucind în lumina lunii şi a părului său dat cu briantină, ca şi cum ar fi fost turnat din metal, părul, cizmele, jacheta, totul dintr-o singură şarjă. „Tânărul domn nu atât de bine.” Dădu mâna cu el, grăbit şi scurt şi la fel de viguros. Apoi făcu un pas înapoi. Şi de această dată nu dădu mâna. „Şi domnul Stevens, nu atât de bine. Tot păcat, poate”. Dar nici tonul cu care vorbea nu lăsă să se înţeleagă: Acum ati putea să- mi prezentaţi scuzele voastre ca să le iau în considerare. Şi nici nu spunea măcar. Și acum domnilor, ce doriți? Numai glasul spunea, cu o curtoazie perfectă, cu un calm perfect, fără nici o altă inflexiune: „Aţi venit pentru călărit? Cal acum nu-i gata, dar pe campo cel mic e mult. Mergem să prindem.” „Staţi”, spuse unchiul lui în spaniolă. „Domnul McCallum a trebuit să examineze zilnic prea mulţi cai de la crupă în sus ca să mai aibă nevoie să călărească vreunul noaptea, iar fiul surorii mele şi cu mine nu trebuie să privim prea mulţi ca să vrem aşa ceva, Am venit ca să vă facem un serviciu.” „A!” exclamă căpitanul Gualdres. „Şi ce fel de serviciu?” „Bine”, spuse unchiul lui cu glasul grăbit, care în sonora limbă maternă a căpitanului Gualdres suna nu prea muzical, ci cam metalic: „E vorba de ceva urgent. Probabil că am venit atât de repede, încât bunele mele maniere nu au putut ţine pasul cu graba.” „O politeţe care se lasă depăşită”, spuse căpitanul Gualdres, „a existat oare vreodată?” Cu deferenţă: „Ce serviciu?” Şi el, Charles, se gândi: Ce serviciu? Căpitanul Gualdres nu se mişcase. Glasul lui nu arătase nici o clipă vreo îndoială, vreo neîncredere; iar acum nu arăta nici măcar uimire sau surprindere. Şi el, Charles, era gata să fie de acord cu căpitanul: nu putea fi ceva, orice ar fi, care să-i poată dăuna şi despre care unchiul lui sau oricine altcineva să fie nevoie să-l prevină sau să-l ferească; gândindu-se (Charles) nu numai la calul domnului McCallum ci la o întreagă herghelie de cai de acelaşi fel dezlănţuindu-şi copitele şi coamele asupra lui, târându-l poate în ţărână şi murdărindu-l chiar, ştirbindu-l chiar ici şi colo sau poate chiar crestându-l puţin, dar numai atât şi nimic mai mult. „Atunci un pariu”, spuse unchiul lui. Căpitanul Gualdres nu se clinti. „Atunci o cerere”, spuse unchiul lui. Căpitanul Gualdres rămase nemişcat. „Atunci să-mi faceţi un serviciu”, spuse unchiul lui. „Ah”, zise căpitanul Gualdres. Nici atunci nu se clinti: numai o exclamaţie, nici în spaniolă, nici în engleză, fiindcă era la fel în toate limbile pe care le auzise el (Charles) vreodată. „Călăriţi în noaptea asta”, spuse unchiul lui. „Aşa e”, zise căpitanul Gualdres. „Să mergem cu dumneavoastră la grajdul unde ţineţi calul cu care călăriţi noaptea”, spuse unchiul lui. Căpitanul Gualdres mişcă doar numai din ochi, el - Charles - şi domnul McCallum privind lucirea albă a ochilor căpitanului care se uită la el şi la domnul McCallum şi apoi iar la unchiul său şi apoi nimic, absolut nimic, parcă nici respirând, în timp ce el, Charles, ar fi putut număra aproape până la şaizeci. Apoi căpitanul Gualdres chiar se mişcă, întorcându-se. „Într-adevăr”, zise el şi o porni, ei trei urmându-l, în jurul casei care era prea mare, peste pajiştea cu prea multe tufe şi arbuşti, dincolo de garajele în care ar fi încăput mai multe maşini decât ar fi putut să le folosească vreodată numai patru persoane şi serele, serele încălzite cu mai multe fiori şi struguri decât ar fi putut vreodată patru persoane să miroasă sau să mănânce, traversând baronia aceea scăldată de lumina lunii, albă în lumina lunii, într-o tăcere lunară, în frunte cu căpitanul Gualdres mergând pe pistoanele dure arcuite ale picioarelor sale, lucitoare în cizmele lăcuite, apoi unchiul său, apoi el şi apoi domnul McCallum, ţinând în mână măciuca de stejar, toţi trei în şir, unul după altul în urma căpitanului Gualdres, de parcă ar fi fost trei gauchos aparţinând familiei sale, dacă Gualdres ar fi avut o familie, numai că ei nu erau gauchos ci poate cu totul altceva sfârşind în ones. Dar nu spre marile grajduri cu lumină şi ceasuri electrice şi cu adăpătoare şi iesle aurite şi nici pe aleea care ducea spre ele. Traversară aleea, se căţărară pe gardul alb şi străbătură păşunea scăldată în lumina lunii spre şi apoi după un mic pâlc de copaci şi iată aproape că-l auzea vorbind pe domnul McCallum; micul paddock înconjurat de propriul său gard alb şi un singur grajd cam de mărimea unui garaj pentru două maşini, nou-nouţ, fără îndoială, din septembrie trecut şi curat şi vopsit proaspăt şi jumătatea de sus a uşii singurei boxe deschisă; un pătrat negru în albul orbitor, şi deodată în spatele lui domnul McCallum scoase un fel de sunet. Şi atunci totul începu să se desfăşoare prea repede pentru el. Chiar şi căpitanul Gualdres începu să vorbească în spaniolă, întorcându-se cu spatele spre gard, solid, puternic, reuşind chiar să pară mai înalt, spunându-i unchiului său ceea ce până acum nu se observa nici măcar în tonul cu care vorbea, unul în faţa celuilalt, înfruntându-se într-o zăngăneală de sunete ale limbii materne a căpitanului, de parcă ar fi fost doi tâmplari care-şi azvârl cuie unul în ferăstrăul celuilalt. Totuşi la început unchiul lui vorbise în engleză şi căpitanul Gualdres îl urmase, unchiul lui considerând că oricum era dator măcar cu atât faţă de domnul McCallum. „Şi acum, domnule Stevens. Explicaţi?” „Îmi daţi voie?” spuse unchiul lui. „Aşa”, zise căpitanul Gualdres. „Aici ţineţi calul cu care călăriţi noaptea, calul cel orb.” „Da”, zise căpitanul Gualdres. „Nici un cal aici, ci iapa cea mică. Pentru noapte. Lăsată în grajd de negrito în fiecare după-amiază.” „Şi după masă - cină - la miezul nopţii, oricând e de ajuns de întuneric, veniţi aici şi intraţi în acest paddocd şi vă duceţi la uşa aceasta şi o deschideţi, în întuneric, ca acuma.” Şi la început se gândise că erau prea multe persoane de faţă, în orice caz unul era în plus. Acum îşi dădu seama că de fapt lipsea cineva: frizerul, căci căpitanul Gualdres spuse: „Întâi aranjez obstacolele.” „Obstacolele?” spuse unchiul lui. „lapa cea mică nu vede. Curând nu va mai vedea pentru totdeauna. Dar poate să sară, nu văzând, ci pipăind, după glas. O învăţ - cum spuneţi asta? - încredere.” „Cred că aţi vrut să spuneţi invulnerabilitatea”, zise unchiul lui. Apoi continuată amândoi în spaniolă, repede, ca doi boxeri, doar că nu se mişcau din loc. Şi ar fi putut să-i urmărească, dacă ar fi scris Cervantes această scenă. Dar din moment ce Cavalerul Sampson şi şeful Yanguesienilor se tocmeau pentru un cal chiar în faţa lui, povestea îl depăşea şi mai târziu când (sau aşa credea el) totul se terminase - unchiul lui îl lămuri sau îi spuse ceva care semăna cu explicaţia la care el, Charles, se aşteptase chiar. „Şi atunci?” zise el. „Ce-ai spus atunci?” „Nu prea multe”, spuse unchiul lui. „Am spus doar atât: «lată despre ce serviciu e vorba.» Şi Gualdres a zis: «Pentru care vă mulţumesc anticipat.» Şi eu am zis: «Dar în care, fireşte, nu credeţi. Dar al cărui preţ, fireşte, doriţi să-l cunoaşteţi.» Şi am căzut de acord asupra preţului şi i-am făcut serviciul şi asta a fost totul.” „Dar care a fost preţul?” zise el. „Un pariu”, spuse unchiul lui. „Un rămăşag.” „Un rămăşag, pe ce?” zise el. „Pe soarta lui”, spuse unchiul său. „El a hotărât. Fiindcă singurul lucru în care crede un om de felul lui e în destinul său. El nu crede în soartă. Nici măcar nu acceptă existenţa a aşa ceva.” „Bine”, zise el. „Pariul. În ce-a constat pariul?” Dar unchiul lui nu-i răspunse, ci se uită la el cu o expresie ciudată, sardonică, stranie şi totuşi familiară, deşi el, Charles, descoperise tocmai atunci că nu-l cunoaşte deloc pe unchiul său, şi atunci unchiul lui spuse: „Un cavaler apare deodată de niciunde - din apus dacă vrei - şi atacă în acelaşi timp regina şi tura. Ce faci?” Acum ştia cel puţin care e răspunsul la această întrebare... „Salvezi regina şi abandonezi tura.” Şi răspunse şi la cealaltă întrebare... „Din vestul Argentinei.” Zise: „Era vorba de fata lui Harriss. Pe ea ai pariat. Că nu vrea să se ducă să deschidă uşa aceea a grajdului. Şi a pierdut.” „A pierdut?” spuse unchiul lui. „O prinţesă şi jumătate de tură în schimbul câtorva oase de-ale lui şi poate şi al capului? A pierdut?” „A pierdut regina”, zise el. „Regina?” spuse unchiul lui. „Care regină? A, vrei să zici că doamna Harriss. Poate că şi-a dat seama că regina trecuse pe alt careu în aceeaşi clipă în care a văzut că va trebui să accepte pariul. Poate că şi-a dat seama că regina şi tura, amândouă, erau pierdute din clipa în care dezarmase prinţul cu mătura aceea pentru şemineu. Dacă va fi vrut-o vreodată.” „Atunci ce făcea aici?” zise el. „De ce aştepta?” spuse unchiul lui. „Poate că-i plăcea situaţia”, zise el. „Pentru plăcerea de a putea trece nu numai peste două careuri deodată dar şi în două direcţii în acelaşi timp.” „Sau din cauza nehotărării, deoarece era această posibilitate”, spuse unchiul lui. „Şi care era să-i fie aproape fatală, fiindcă de această dată trebuia să hotărască sau cel puţin ar fi trebuit mai degrabă. Primejdia şi farmecul lui derivă din însăşi posibilitatea lui de mişcare. De această dată el a uitat însă că siguranţa sa depindea tot de acest lucru.” Dar asta se întâmpla a doua zi. Acum însă nici nu putea ţine pasul cu ce vedea. El şi domnul McCallum stăteau acolo privind şi ascultând în timp ce unchiul său şi căpitanul Gualdres, faţă în faţă, îşi zvârleau silabele acelea fragile şi zăngănite, până când căpitanul Gualdres făcu în cele din urmă o mişcare, nici dând din umeri şi nici salutând şi unchiul lui se întoarse spre domnul McCallum. „Ei, Rafe?” spuse unchiul lui. „Te duci acolo să deschizi uşa aceea?” „Cred că da”, zise domnul McCallum. „Dar nu văd...” „Am făcut un pariu cu căpitanul Gualdres”, spuse unchiul lui. „Dacă nu te duci tu, o să trebuiască să mă duc eu.” „Aşteptaţi”, zise căpitanul Gualdres. Cred că eu ar trebui să...” „Aşteptaţi dumneavoastră, domnule căpitan.” zise domnul McCallum. Işi trecu măciuca grea în cealaltă mână şi se uită peste gardul alb la ţarcul pustiu scăldat în lumina lunii, la peretele alb şi tăcut al grajdului cu pătratul acela negru al jumătăţii de uşă, vreme de vreo jumătate de minut. Apoi îşi trecu măciuca iar în cealaltă mână şi se căţăra pe gard şi cu un picior dincolo îşi întoarse capul şi se uită în jos la căpitanul Gualdres. „Acum am înţeles despre ce e vorba”, zise el. „Şi într-un minut ai să înţelegi şi dumneata.” Apoi se uitară cum sare gardul şi coboară tot fără grabă, în paddock: un bărbat solid, sprinten şi precaut, având ceva din aceeaşi aură, din aceeaşi pricepere la cai ca şi căpitanul Gualdres, păşind hotărât în lumina lunii, spre grajdul alb pustiu şi spre acel singur pătrat negru de vid, de totală, de absolută tăcere, din centrul lui, ajungând în cele din urmă în faţa grajdului şi ridicând zăvorul greu de fier forjat şi deschizând jumătatea de jos a uşii şi numai atunci mişcându-se cu o iuţeală incredibilă, zvârlind repede jumătatea de uşă înapoi spre el şi mişcându-se o dată cu ea înspre perete, până ce ajunse cam în spatele ei, între ea şi perete, ţinând bine greaua măciucă în cealaltă mână împingând uşa înapoi doar cu o secundă înainte ca armăsarul, el însuşi de aceeaşi culoare ca şi întunericul de cerneală de dinăuntru, să fi erupt în lumina lunii ca şi cum ar fi fost legat, de uşă cu o funie nu mai mare decât un lanţ de ceas. Năvăli nechezând. Era impresionant, parcă zbura: o masă furioasă de culoarea pierzaniei sau a miezului nopţii învârtejindu-şi coada şi coama asemeni unor flăcări negre, sub razele lunii, arătând nu ca moartea deoarece moartea e stasis ci ca un demon: o forţă brutală dezlănţuită nicicând schimbată, ţâşnind în lumina lunii, nechezând, galopând impetuos în cerc, zvârlindu-şi capul într-o parte şi într-alta, căutând să dea de un om până îl zări în cele din urmă pe domnul McCallum şi încetă să mai necheze şi se repezi spre el, nerecunoscându-l decât în clipa în care domnul McCallum se desprinse de lângă perete şi strigă la el. Atunci calul se opri, cu trupul încordat, proptindu-se pe picioarele dinainte şi domnul McCallum, cu aceeaşi iuţeală incredibilă se îndreptă spre el şi-l lovi cu toată puterea cu măciuca peste cap şi calul necheză, din nou, se roti, se răsuci, gata să galopeze, iar domnul McCallum se întoarse şi se îndreptă spre gard. Nu alerga: mergea la pas şi, deşi calul galopă de două ori în jurul lui înainte ca omul să fi ajuns la gard şi să se caţere pe el, nu-l mai ameninţă deloc. Şi câtva timp căpitanul Gualdres rămase nemişcat, ca turnat în metal, de nepătruns, şi nici nu păli măcar. Apoi se întoarse către unchiul lui; vorbind tot în spaniolă, dar acum îl putea urmări. „Am pierdut”, zise căpitanul Gualdres. „Nu”, spuse unchiul lui. „Exact”, zise căpitanul Gualdres. „Nu am pierdut.” Apoi căpitanul Gualdres spuse: „Mulţumesc.” IV Apoi fu sâmbătă, nu se ducea la şcoală: toată ziua nu făcea altceva decât să stea la birou şi să se ocupe de ce mai era de lămurit, de puţinul care mai rămăsese de lămurit, sau aşa credea el, care chiar şi la acea oră târzie din după-amiaza de decembrie încă nu-şi dădea seama că mai poate fi uimit şi uluit. Nu crezuse chiar că Max Harriss se va mai întoarce din Memphis. După cât se pare, nici domnul Markey, din Memphis, nu crezuse aşa ceva. „Poliţia oraşului Memphis nu poate transporta un deţinut înapoi în Mississippi”, spusese domnul Markey. „Ştii asta. Şeriful vostru trebuie să trimită pe cineva...” „Dar el nu e un deţinut”, spuse unchiul lui. „Spune-i asta. Spune-i că vreau doar să vină aici să stea de vorbă cu mine.” Apoi vreme de vreo jumătate de minut nu se mai auzi la telefon decât slabul zumzet al îndepărtatei energii care menținea linia în funcţiune şi care costa pe cineva bani, fie că se vorbea sau nu. Apoi domnul Markey spuse: „Dacă-i transmit acest mesaj şi-i spun că poate să plece chiar crezi că o să-l mai vezi?” „Transmite-i mesajul”, spuse unchiul lui. „Spune-i că vreau să vină înapoi să stăm de vorbă.” Şi Max Harriss se întoarse. Sosi înaintea celorlalţi, cu destul timp înaintea lor ca să fi trecut de anticameră şi să fi intrat în birou în timp ce ceilalţi doi mai urcau pe scări; şi el, Charles, închise uşa anticamerei şi Max se opri în faţa lui, uitându-se la unchiul său, acelaşi tânăr elegant, delicat, puţin cam obosit şi relativ încordat de parcă n-ar fi dormit prea mult în noaptea trecută, numai privirea îi era schimbată. Nici obosită, nici tinerească, fixându-l pe unchiul lui exact ca acum două nopţi; cu o privire care exprima orice numai linişte nu. Şi orice altceva va fi fost, numai umilinţă nu se zărea în ea. „la loc”, spuse unchiul lui. „Mulţumesc”, zise Max, sec şi rece, nu dispreţuitor, doar categoric, brusc, negativ. Dar în clipa următoare se apropie de birou şi începu, cu o exagerare comică în gesturi, să se uite în dreapta şi în stânga prin încăpere. „Nu-l văd pe Hamp Killegrew”, zise el. „Sau chiar pe şerif în persoană. Unde l-aţi ascuns? În rezervorul cu apă rece? Dacă l-aţi băgat acolo pe vreunul din ei, la ora asta o fi murit din cauza şocului.” Dar unchiul lui nu-i răspunse decât când el, Charles, se uită la dânsul. Unchiul lui nici nu se uita la Max. Ba chiar îşi întorsese scaunul turnant într-o parte şi se uita pe fereastră, fără să facă vreo mişcare în afară de infinitezimala mângâiere a cupei pipei din cocean de porumb cu degetul cel gros. Atunci Max se opri şi el şi se uită la profilul unchiului său cu privirea aceea rece şi dură în care era prea puţină tinereţe sau împăcare sau orice altceva va fi trebuit să fie. „Bine”, zise Max. „Nu poţi dovedi nici o intenţie şi nici un scop. Tot ce poţi dovedi nici nu e nevoie să dovedeşti. Căci eu o şi recunosc. Am cumpărat un cal şi l-am băgat într-un grajd particular de pe proprietatea mamei mele. Mă pricep şi eu puţin într-ale legii. Am şi eu tot atât de puţine şi de greşite cunoştinţe de drept ca să pot fi un avocat de prima clasă într-un orăşel din Mississippi. Chiar poate şi un legiuitor al statului, deşi probabil prea multe ca să fiu ales vreodată guvernator.” Unchiul lui nu făcu totuşi nici o mişcare, decât din degetul cel gros. „În locul dumitale aş sta jos”, spuse el. „Dacă ai fi în locul meu ai face mult mai mult decât atâta”, zise Max. „Aşadar?” Acum unchiul lui se mişcă. Sprijinindu-se cu genunchiul de birou, el îşi întoarse scaunul în dreptul lui Max. „N-am nevoie să dovedesc nimic”, spuse unchiul lui. „Fiindcă n-ai să negi.” „Nu” zise Max. Vorbise brusc, dispreţuitor. Nici măcar cu violenţă. „Nu neg. Ei şi? Unde-i şeriful?” Unchiul lui îl privi atent pe Max. Apoi îşi puse pipa în gură, trase ca şi cum pipa ar fi avut tutun în ea şi ar fi fost aprinsă; şi vorbi cu glasul blând şi chiar aproape indiferent: „Presupun că atunci când domnul McCallum a adus calul şi l-ai pus să fie băgat în grajdul căpitanului Gualdres, ai spus rândaşului şi celorlalţi negri că Gualdres l-a cumpărat şi vrea ca nimeni să nu se atingă de el. Ceea ce nu le-a fost greu să creadă, deoarece căpitanul Gualdres mai cumpărase un cal de care nu lăsa pe nimeni să se atingă.” Dar Max nu răspunse tot aşa cum nu răspunsese în acea noapte când unchiul lui îl întrebase dacă nu se înscrisese pe listele de recrutare. Şi pe când pe faţa lui nu se văzu nici urmă de dispreţ în timp ce aştepta ca unchiul lui să continue. „Bine”, spuse unchiul lui. „Când se căsătoreşte sora dumitale cu căpitanul Gualdres?” Şi abia atunci îşi dădu seama el, Charles, ce mai era în privirea ochilor acelora indiferenți şi duri. Disperare şi durere. Şi atunci văzu văpaia furiei cuprinzându-i, arzând până nu mai rămăsese în ei decât furie şi ură, şi se gândi că unchiul lui avea, probabil, dreptate şi că există lucruri mai josnice decât ura şi că atunci când urăşti pe cineva, acesta trebuie să fie, cu siguranţă, omul pe care n-ai reuşit să-l omori, chiar dacă el nu ştie acest lucru. „În ultimul timp am încheiat câteva tranzacţii”, spuse unchiul lui. „Curând voi afla dacă mă pricep sau nu la treaba asta. O să închei o învoială şi cu dumneata. Nu ai nouăsprezece ani, ci douăzeci şi unu, dar nu te-ai înscris încă pe listele de recrutare. Inrolează-te.” „Să mă înrolez?” zise Max Harriss. „Înrolează-te”, spuse unchiul lui. „Înţeleg”, zise Harriss. „Să mă înrolez sau...” Şi atunci băiatul începu să râdă. Stătea în faţa biroului uitându-se la unchiul lui şi râdea. Dar râsul nu urcă până la ochi, aşa că nu trebui să dispară din ei, râsul îi dispăru doar din obraji, pierindu-i treptat din ochi chiar dacă nu ajunsese până la ei, privirea fiindu-i până la urmă ca şi a surorii sale în urmă cu două seri: îndurerată şi disperată, dar fără a fi îngrozită şi înspăimântată, în timp ce obrajii unchiului său păreau a trage din pipa rece, ca şi cum ar fi fost aprinsă. „Nu”, spuse unchiul său. „Nu «sau». Pur şi simplu te înrolezi. Uite. Joci poker (presupun că ştii să joci, sau cel puţin - ca mulţi alţii - joci). Şi ceri cărţi. Când faci acest lucru, susţii două lucruri: fie că ai ceva pentru care ceri cărţi, fie că vrei să acoperi până la ultimul cent că n-ai nimic. Nu ceri cărţi şi le arunci după aceea fiindcă nu sunt cele pe care le-ai vrut, le-ai aşteptat, ai sperat c-o să vină; nu de dragul tău sau al banilor tăi, ci pentru ceilalţi parteneri de joc, care şi-au asumat şi ei această obligaţie tacită.” Apoi amândoi rămaseră nemişcaţi, încetând chiar şi simulacrul vid al fumatului pipei. Şi atunci Harriss respiră adânc. Îl puteai auzi: inspirând şi expirând. „Acum?” zise el. „Da”, spuse unchiul lui. „Acum. Te întorci la Memphis şi te înrolezi.” „Eu...”, zise Harriss. „Sunt lucruri care...” „Ştiu”, spuse unchiul lui. „Dar nu m-aş duce acolo acuma. O să-ţi dea câteva zile, după ce te înrolezi, ca să te duci acasă şi să zicem... să-ţi aranjezi toate treburile. Acum, întoarce-te la Memphis. Maşina e jos, nu-i aşa? Du-te la Memphis şi înrolează-te.” „Bine”, zise Harriss. Din nou respiră adânc. „Să cobor pe scări şi să intru în maşină. Ce te face pe dumneata sau armata sau pe oricine altcineva să credeţi că o să mai puneţi mâna pe mine vreodată?” „Nu m-am gândit deloc la treaba asta”, spuse unchiul lui „Te-ai simţi mai bine dacă mi-ai da cuvântul de onoare?” Şi asta a fost totul. Harriss rămase aşa, lângă birou, o clipă, apoi se duse la uşă şi rămase acolo, cu capul puţin plecat. Apoi îşi ridică privirea şi el, Charles, se gândi că ar fi făcut acelaşi lucru: ar fi ieşit prin anticameră, unde erau ceilalţi. Dar unchiul lui interveni la timp. „Pe fereastră”, spuse unchiul lui, şi se sculă de pe scaunul turnant şi se duse şi deschise fereastra care dădea pe balconul exterior de unde cobora o scară spre stradă şi Max ieşi pe acolo şi unchiul lui închise fereastra şi cu asta totul se încheie: o clipă se auzi zgomotul paşilor pe scări, dar de data aceasta nici un scrâşnet de roţi, nici un vaier de claxon şi, dacă Hampton Killegrew sau oricine altcineva alergă după el strigând, nici el nici unchiul lui nu auziră aşa ceva. Apoi el se duse la uşa anticamerei şi o deschise şi-i pofti înăuntru pe căpitanul Gualdres şi pe sora lui Max. Căpitanul Gualdres arăta tot ca turnat în bronz sau într- un metal anume, chiar şi în costumul închis, la două rânduri, pe care l-ar fi putut purta oricare bărbat şi pe care cei mai mulţi îl şi aveau. Şi chiar semăna şi a cal. Şi atunci el, Charles, îşi dădu seama că acest lucru se datora faptului că nu era pe cal şi tot atunci observă pentru prima dată că soţia căpitanului Gualdres era puţin mai înaltă decât el. Era ca şi cum, fără cal, căpitanul Gualdres nu era întreg, nu numai în ceea ce priveşte mişcarea ci şi în ce priveşte înălţimea, de parcă picioarele lui nu erau făcute, atunci când stătea în picioare, să fie văzute şi comparate cu ale altora. Fata era şi ea într-o rochie închisă, albastrul închis al mireselor în „voiaj de nuntă”, cu luxosul mantou de blană cu un buchet de flori (Orhidee, desigur. Auzise întotdeauna de orhidee, aşa că îşi dădu seama atunci că nu le mai văzuse niciodată. Dar le recunoscu imediat, pe mantoul acela şi la mireasa aceea nu puteau fi altceva) prins la guler şi cu linia vagă a unghiei fetei lui Cayley vizibilă încă pe obraz. Căpitanul Gualdres nu se aşeză, aşa că şi el şi unchiul lui rămaseră în picioare. „Am venit să vă spun la revedere”, zise căpitanul Gualdres în engleză. „Şi să primesc, cum spuneţi dumneavoastră...” „Felicitări”, zise unchiul lui. „Şi eu vă felicit. De o mie de ori. Vă pot întreba de când?” „De...”, căpitanul Gualdres se uită rapid la încheietura mâinii”... un ceas. Abia am plecat de la padre. Mama s-a dus acasă. Am hotărât să nu aşteptăm. Aşa că venim să spunem la revedere. Eu vă spun.” „Nu la revedere”, spuse unchiul lui. „Ba da. Acum. În...” din nou căpitanul Gualdres se uită la încheietura mâinii „...cinci minute nu mai suntem pe aici.” (Căci, aşa cum spunea unchiul lui, un lucru îl caracteriza pe căpitanul Gualdres: nu numai că ştia exact ce vrea să facă, dar foarte des şi făcea ce voia). „Înapoi în ţara mea. În Campo. Poate că nu trebuia să plec de acolo dintr-un început. Ţara asta. E minunată, dar prea puternică pentru un simplu gaucho, paysano. Dar acum, gata. Aşa că vin să vă spun încă o dată la revedere şi încă o dată o sută de gracias.” Apoi continuă în spaniolă. Dar îl putea urmări: „Ştiţi spaniola. Soţia mea, fiind educată numai în cele mai bune pensioane europene pentru tinerele domnişoare americane bogate, nu ştie nici o altă limbă. In ţara mea, în campo e o vorbă: însurat, mort. Dar mai e o vorbă: Ca să afli unde va dormi călăreţul la noapte, întreabă calul. Aşa că nici asta nu mai contează, şi cu asta s-a terminat. Aşa că am venit să spun la revedere şi mulţumiri şi să mă felicit că nu aveţi şi fete vitrege ca să le asiguraţi şi lor viitorul. Dar de fapt, nu sunt sigur nici în situaţia în care mă aflu, deoarece nimic nu e imposibil pentru un om cu posibilităţile şi talentele dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de imaginaţia dumneavoastră. Aşa că ne întoarcem în ţara mea - a noastră - la vreme, acolo unde dumneavoastră nu sunteţi. Fiindcă sunt convins că sunteţi un om foarte primejdios şi nu vă iubesc. Aşadar, cu Domnul.” „Cu Domnul”, spuse unchiul lui, tot în spaniolă. „Nu vreau să vă grăbesc.” „Nu puteţi”, zise căpitanul Gualdres. „Nici nu e nevoie s-o faceţi. Nici nu e nevoie să doriţi să o puteţi face.” Apoi plecară şi ei: înapoi în anticameră; el şi unchiul lui auziră uşa de la intrare, apoi îi văzură trecând către scară prin faţa ferestrei dinspre balcon şi unchiul lui scoase din vestă ceasul greu cu lanţul şi cheia lui de aur şi-l puse pe birou cu cadranul în sus. „Cinci minute”, spuse unchiul lui. Ceea ce era destul timp, destul răgaz ca el, Charles, să poată întreba care era exact celălalt termen al pariului pe care-l făcuse cu căpitanul Gualdres în noaptea trecută, numai că ştia acum că nu mai e nevoie să întrebe; de fapt, îşi dădea seama acum că a început să nu mai aibă nevoie să întrebe din acel moment de joi seara când închisese uşa de la intrare după Max Harriss şi sora sa şi se întorsese în salonaş şi aflase că unchiul lui nu avea nici o intenţie să se ducă la culcare. Aşa că nu spuse nimic şi se uită doar cum unchiul lui puse ceasul pe birou, apoi se ridică uitându-se la ceas, cu braţele uşor îndepărtate şi sprijinite de o parte şi alta a ceasului. „Pentru bună-cuviinţă. Pentru moderație”, spuse unchiul lui, apoi o porni şi într-o singură suflare adăugă: „Sau poate că am arătat prea mult din amândouă”; luă ceasul, îl puse la loc în buzunarul vestei, trecu în anticameră. Işi luă pălăria şi pardesiul, şi ieşi pe uşa de la intrare, fără să-i spună măcar peste umăr: „Incuie uşa”, apoi jos pe scări, şi când Charles îl ajunse, stând lângă maşină, ţinând portiera deschisă. „Urcă şi treci la volan”, spuse unchiul lui. „Şi ţine minte, acum nu suntem noaptea trecută.” Se aşeză deci la volan şi o porni prin Piaţă, aglomerată sâmbăta, trebuind să se strecoare printre maşinile şi camioanele şi căruțele care se întorceau acasă, chiar după ce trecuseră de centrul oraşului. Dar şoseaua era destul de liberă ca să poată merge cu viteză ceva mai mare - mult mai mare dacă el ar fi fost Max Harriss mergând spre casă, în loc să fie Charles Mallison conducându-l pe unchiul său înapoi. „Şi acum ce se întâmplă?” spuse unchiul lui. „Ce are motorul? Sau ţi-a amorţit piciorul?” „Doar ai spus că nu e ca în noaptea trecută”, zise el. „Desigur că nu-i”, spuse unchiul lui. „Nu e nici un cal care abia aşteaptă să-l facă praf pe căpitanul Gualdres, chiar dacă a fost absolută nevoie de calul acela. De data asta căpitanul a dat peste ceva mult mai eficient şi mai fatal decât un cal nărăvaş.” „Peste ce anume?” „O porumbiţă”, spuse unchiul lui. „Ce tot te mocăi acolo? Ţi-e teamă să te mişti?” Aşa că o porniră, cam pe jumătate cât Max Harriss de repede, pe şoseaua pe care baronul nu avusese vreme să o betoneze, dar pentru care ar fi lăsat deoparte, probabil, alte lucruri dacă i s-ar fi atras atenţia la timp, nu pentru propriul său confort, fiindcă el nu mergea pe ea; venea şi pleca din New Orleans cu propriul său avion, aşa că oamenii din Jefferson nu-l vedeau decât când se duceau acolo la el; ci pentru extravaganţa cheltuirii unei sume atât de mari de bani pe ceva care nu numai că nu-i aparţinea dar de care toţi cei care-l cunoşteau nici nu se aşteptau să se folosească, tot aşa cum Huey Long din Lousiana se numise singur fondator proprietar şi sprijinitor a ceea ce unchiul lui spunea că e una din cele mai bune reviste literare de oriunde, fără să fi cercetat, probabil, vreodată ce se scria în paginile revistei şi fără să-i pese măcar ce gândeau despre el cei care o scriu sau o redactează, la fel cum pe baron nu- | interesase ce părere aveau despre el fermierii ale căror vite săreau şi răgeau şi mureau sub roţile vehiculelor în viteză ale musafirilor lui; acum mergeau rapid în după- amiaza începutului de decembrie - o după-amiază de iarnă, a şasea zi de iarnă cum spuneau bătrânii, care numărau zilele iernii începând cu întâi decembrie. Şi şoseaua era mai veche decât prundişul, datând din vremea veche a drumurilor modeste de pământ roşcat, şerpuind printre dealuri, apoi se îndrepta şi se înnegrea, în locurile unde pământul se tasa aluvial şi fertil; nu prea lată fiindcă pământul era foarte mănos, foarte roditor în bumbac şi porumb, ca să mai lase loc oamenilor să treacă altfel decât unul pe lângă altul, marcată doar de fierul îngust al roţilor de trăsură sau de căruţe şi de O-ul deschis al copitelor de cai sau de catâri atunci când vechiul proprietar, socrul baronului, se despărţea de Horaţiu şi de grogul lui slab doar ca să se ducă în oraş de trei sau patru ori pe an, ca să voteze sau să vândă bumbacul sau să-şi plătească dările sau să ia parte la o înmormântare sau la o nuntă, şi după aceea să se întoarcă la grog şi paginile scrise în latină, de-a lungul modestului drum de pământ pe care chiar copitele, în afară de momentele când erau în galop, nu făceau nici un zgomot, ca să nu mai vorbim de roţi sau orice altceva în afară de scârţâitul hamurilor; înapoi la pământurile ale căror hotare nu erau atunci marcate decât de amintirea şi de administrarea şi de părerea lui şi a vecinilor lui, nici măcar îngrădite întotdeauna, ca să nu mai vorbim de gardurile cu panouri şi traverse de stejar şi nuc din Virginia şi Long Island şi confecţionate în fabricile din Grand Rapids, la pajiştea care atunci era o ogradă cu stejari prăpădiţi, neatinsă de foarfeci şi secatoare şi maşini pentru tăiat crengi şi marcat straturi într-o ceaţă uşoară de vapori de benzină, înapoi spre casa care era o casă modestă, cu o verandă în faţă, pe care el să stea cu pocalul de argint şi cu cartea cu coperte din piele de vițel; spre grădina care era doar o grădină neîngrijită, prăpădită şi ea, cu tot felul de vechi flori trecătoare: trandafiri fără nume şi tufe de liliac şi părăluţe şi flox şi florile viguroase, durabile, prăfuite ale toamnei, ea însăşi în tradiţia whisky-ului diluat şi a odelor horaţiene: modestă, statornică. Era liniştea, îi spuse unchiul lui. Acest lucru, prima dată, singura dată când unchiul lui i-l spusese cu adevărat se întâmplase în urmă cu doisprezece ani când el, Charles, nu avea nici şase ani, fiind destul de mare ca să asculte: ceea ce, de fapt, unchiul lui şi remarcase: „Nu că ai fi destul de mare ca să-l auzi, ci pentru că eu sunt de-ajuns de tânăr ca să-l spun, în zece ani eu nu voi mai fi.” Şi el spusese: „Vrei să zici că peste zece ani nu va mai fi adevărat?” „Vreau să spun că peste zece ani nu voi mai spune acest lucru, deoarece peste zece ani voi fi cu zece ani mai mare şi unul din lucrurile pe care te învaţă vârsta nu e teama şi cu atât mai puţin adevărul, ci să-ţi fie ruşine, în primăvara aceea din 1919, ca o grădină la capătul unui tunel de patru ani de sânge şi murdărie şi spaimă în care trăise acea întreagă generaţie a tinerilor lumii asemeni unor furnici înnebunite, fiecare din ei înfruntând singur clipa în care trebuia şi el să intre în anonimatul fără chip al sângelui şi murdăriei, fiecare singur” (ceea ce dovedea cel puţin una din afirmaţiile unchiului său, oricum aceea referitoare la adevăr) „torturat mereu dacă teama lui e tot atât de evidentă pentru ceilalţi ca şi pentru el însuşi. Căci infanteristul cât se târăşte pe pământ şi aviatorul în timpul condensatelor lui secunde nu au prieteni nici camarazi tot aşa cum n-are porcul la troacă şi lupul în haită. Şi când în cele din urmă se termină şi ies la lumină - dacă ies - nici atunci nu au pe nimeni. Fiindcă” (dar cel puţin el, Charles, spera ca unchiul lui să aibă dreptate în ceea ce priveşte ruşinea) „ei au pierdut ceva, ceva din ei, scump şi de neînlocuit, împrăştiat acum şi difuz şi devenit comun tuturor celorlalte chipuri şi trupuri care au supravieţuit: eu nu mai sunt doar John Doe din Jefferson, Mississippi; eu sunt şi Joe Ginotta din East Orange, New Jersey şi Charley Longfeather din Shoshone, Idaho şi Harry Wong din San Francisco; şi, de asemeni, Harry şi Charles şi Joe sunt toţi John Doe din Jefferson, Mississippi. Şi acest amestec este în fiecare din noi, aşa că nu-l putem respinge. Şi de aici Legiunile Americane”. Şi deşi am putut face faţă şi da la o parte ceea ce am văzut că Harry şi Joe şi Charles fac ca Doe din Jefferson, nu putem face faţă şi da la o parte ceea ce am văzut că face John Doe ca Harry, Charley sau Joe. Şi de aceea, atâta vreme cât sunt tineri şi sunt în putere Legiunile Americane se îmbată în masă.” Căci avea dreptate doar în privinţa ruşinii, deoarece unchiul lui spusese acest lucru în urmă cu doisprezece ani şi de atunci nu o mai spusese niciodată. lar în ceea ce priveşte restul - greşea, întrucât chiar şi acum doisprezece ani, când unchiul lui trecuse de treizeci de ani, pierduse oricum contactul cu ceea ce constituia de fapt adevărul: se duceau la război, şi tinerii aveau să se ducă întotdeauna la război, ca să cucerească gloria fiindcă nu exista nici un alt mijloc la fel de glorios ca să o cucereşti; iar primejdia şi teama de moarte nu erau singurul preţ cu care să câştigi % Organizaţie a veteranilor americani din primul şi cel de-al doilea război mondial, creată în 1919. ce-ai câştigat, ci şi cel mai scăzut pe care l-ai fi putut închipui, şi tragedia nu era că mureai ci că nu mai trăiai ca să-ţi vezi gloria; nu voiai să nimiceşti o inimă însetată, voiai doar să o potoleşti. Dar asta se întâmpla acum doisprezece ani, acum unchiul lui spuse mai întâi: „Opreşte. O să conduc eu.” „Nu, n-ai să conduci”, spuse el. „Aşa e destul de repede.” Mai aveau o milă şi aveau să treacă de gardurile albe şi după o altă milă aveau să ajungă la poartă şi să vadă chiar şi casa. „Era liniştea”, spuse unchiul lui. „La început nu puteam dormi noaptea din această cauză. Dar asta nu era rău, fiindcă nu voiam să dorm, nu voiam să regret această linişte: să stau în pat în întuneric şi să-mi amintesc ziua de mâine şi toate culorile primăverii, aprilie şi mai şi iunie, dimineaţa, la prânz şi seara, pustiul, apoi întuneric iar şi liniştea în care să stau lungit fiindcă nu simţeam nevoia să dorm. Şi atunci am văzut-o pe ea. Era în landoul acela vechi şi pătrat tras de caii aceia doi desperecheaţi, luaţi de la plug, şi cu argatul acela desculţ pe capră. Şi mama ta nu avea dreptate. Nu arăta deloc ca o păpuşă într-o vitrină. Arăta ca o fetiţă care se joacă de-a oamenii mari în remiza cu trăsuri, dar luându-şi joaca foarte în serios; ca o copilă, să zicem, de doisprezece ani, rămasă orfană în urma unei neaşteptate catastrofe, asupra căreia a căzut grija mai multor fraţi şi surori mai mici şi poate şi a unui bunic în vârstă, trebuind să supravegheze regimul alimentar şi să spele rufele copiilor mici: prea mică pentru a fi interesată într-un fel de aşa ceva şi cu atât mai puţin capabilă să înţeleagă şi să facă legătura cu pasiunea şi misterul care i- au adus pe lume, singurul lucrul care ar fi putut face corvoada hrănirii lor suportabilă sau chiar explicabilă. Desigur că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Nu era decât tatăl ei, şi situaţia era oarecum inversată: tatăl nu avea numai grija muncii pe câmp şi a supravegherii întregii gospodării, dar o făcea în aşa fel încât o pereche de cai şi vizitiul lor puteau fi scoşi de la munca câmpului ca să tragă, acele şase mile dus şi întors, la şi de la oraş, vechiul landou în care printre pernele imense fata putea să pară o miniatură din vremi trecute, cuminte şi serioasă şi gravă, cu zece ani mai mare decât era şi cu cincizeci de ani în urma vremii în care trăia. Dar asta era impresia pe care am avut-o: un copil jucându-se de-a gospodăria în grădina aceea adăpostită de vânt şi veşnică, la capătul tunelului roşu şi infect: aşa că într-o bună zi mi-am dat seama subit şi irevocabil că doar liniştea nu înseamnă şi pace. Asta s-a întâmplat după ce am văzut-o a treia sau a zecea sau a treizecea oară, nu-mi mai amintesc a câta oară, şi într-o dimineaţă m-am apropiat de landoul care se oprise cu negrul acela desculţ pe capră şi cu ea, asemeni unei figuri dintr-o veche ilustrată de Sf. Valentin sau de pe o cutie cu bomboane din 1904, stând pe pernele acelea uriaşe, pătate şi decolorate ale banchetei din spate (când landoul trecea, se vedea numai capul, iar din spate nici nu-l mai vedeai deşi, fără îndoială, argatul şi perechea de cai nu fuseseră luaţi de la plug numai ca să-i permită negrului să se ducă şi să se întoarcă de la oraş); - într-o bună dimineaţă landoul a oprit în loc în timp ce din toate direcţiile noile automobile strălucitoare, zgomotoase, sclipitoare, treceau în grabă şi claxonau căci câştigasem războiul şi fiecare avea să fie bogat şi avea să trăiască în veci în linişte şi pace. «Mă numesc Gavin Stevens» am spus. «Şi curând voi împlini treizeci de ani.» «Ştiu», zise ea. Dar mă simţeam de treizeci de ani, deşi nu-i împlinisem. Ea avea şaisprezece. Şi cum puteai spune unei copile (aşa cum se spunea atunci) «Vreau să ne vedem»? Şi ce-ai fi făcut (la treizeci de ani) în acest caz? Căci nu inviţi pur şi simplu copila, îi rogi pe părinţii ei să-i dea voie să vă vedeţi. Aşa că la apusul soarelui m-am oprit cu maşina bunicii tale la poarta lor şi am coborât, Pe atunci aveau o grădină, nu un peisaj visat de un florar. Era ceva mai mare decât cinci sau şase covoare puse cap la cap, cu vechi tufe de trandafiri şi callicanthus şi bolți şi spaliere nevopsite şi dărăpănate şi răzoare de imortele care se înmulţeau singure, fără ca să se amestece cineva, şi în mijlocul lor ea uitându-se la mine care intram pe poartă şi urcam pe alee până nu m-a mai văzut deloc. Ştiam că nu avea să se mişte de unde stătea şi am urcat treptele verandei pe care stătea bătrânul domn în jilţul lui din lemn de nuc cu puiul de setter la picioare şi cu pocalul de argint şi cartea cu semnul pus între pagini lângă cot, şi i-am spus: «Permiteţi-mi să mă logodesc cu ea» (fii atent cum am vorbit: eu să mă logodesc cu ea). «Ştiu», am spus, «ştiu, nu acuma. Nu acuma. Numai să ne daţi voie să ne logodim şi nici nu va mai fi nevoie să ne gândim la acest lucru.» Şi ea nu se clintise de la locul ei, nici măcar ca să asculte. Fiindcă era prea departe ca să poată asculta, şi în afară de asta nici nu avea nevoie să asculte: stătea acolo în asfintit, în amurg, nemişcată: fără să dea înapoi, fără să schiţeze vreun gest; eu am fost acela care i-am ridicat capul deşi n-a trebuit să fac un efort mai mare decât acela de a îndrepta o creangă de caprifoi. Avea gust de şerbet. «Nu ştiu cum să fac», spuse ea. «Va trebui să mă înveţi.» «Atunci să nu înveţi», am zis. «Aşa e bine. Nu are nici o importanţă. Nu trebuie să înveţi.» Avea gust de şerbet: tot restul primăverii şi al verii şi al restului verii: orele de întuneric şi de linişte în care stăteam lungit amintindu-mi de gustul de şerbet: nu gustându-l din nou fiindcă nu e nevoie să guşti şerbetul; nu trebuie să consumi mult şerbet fiindcă nu-i uiţi gustul. Apoi veni vremea să mă întorc în Germania şi m-am dus la ea cu un inel. Il şi legasem cu o panglică. „Încă nu vrei să-l port?» spuse ea. «Ba da», am spus. «Nu», am spus. «Bine. Agaţă-l de tufişul ăsta dacă vrei. E doar o bucăţică de sticlă şi de fier colorat; probabil că n-o să ţină o mie de ani.» Şi m-am întors la Heidelberg şi în fiecare lună primeam o scrisoare care nu spunea nimic. Căci ce-ar fi putut spune? Avea numai şaisprezece ani: ce lucruri se pot întâmpla la şaisprezece ani despre care să poţi scrie, sau chiar despre care să vorbeşti? Şi în fiecare lună îi răspundeam, fără să vorbesc şi eu despre ceva anume, căci dacă n-aş fi făcut-o cum ar fi putut ea să o traducă în limbajul ei de şaisprezece ani? Şi acest lucru nu l-am înţeles niciodată, n-am putut niciodată să-l descopăr”, spuse unchiul lui. Acum ajunseseră aproape acolo; el şi începuse să încetinească ca să intre pe poartă. „Nu cum i s-a tradus din nemţeşte”, spuse unchiul lui. „Ci cum i-a tradus şi engleza acel care i-a tradus din nemţeşte?” _ „Nemţeşte?” spuse el. „li scriai în nemţeşte?” „Au fost două scrisori”, zise unchiul lui. „Le-am scris în acelaşi timp. Le-am închis şi le-am expediat, numai că le- am pus greşit în plicuri.” Apoi unchiul lui strigă: „Fii atent!” şi întinse chiar mâna spre volan. Dar el redresă maşina la timp. „Cealaltă era şi ea o femeie”, zise el. Da. „Aşa că...” „Era o rusoaică”, spuse unchiul lui. „O cunoscusem la Paris în 1918. Când am plecat din America în toamna lui 1919 ca să mă întorc la Heidelberg, socoteam, eram convins că am uitat-o. Şi într-o bună zi, în mijlocul oceanului mi-am dat seama că nu m-am gândit la ea din primăvară. Şi aşa mi-am dat seama că n-am uitat-o. Mi-am schimbat destinaţia şi m-am dus întâi la Paris; ea trebuia să mă urmeze la Heidelberg de îndată ce îi vor fi fost vizate actele pe care le poseda. Urma să-i scriu, în timp ce amândoi aşteptam rezultatul, în fiecare lună. Poate în timp ce eu aşteptam. Trebuie să ţii seama ce vârstă avea atunci. Pe vremea aceea eram un european. Mă aflam în acea perioadă prin care trece orice american sensibil când crede că orice viitoare pretenţie ar avea americanii (dacă au vreuna) nu doar la o gândire umană ci chiar la simpla civilizaţie se verifică în Europa. Sau poate că era vorba de altceva. Poate că era vorba pur şi simplu de şerbet, şi eu nu eram nici alergic, nici indiferent la şerbet ci pur şi simplu incapabil de aşa ceva; scriind cele două scrisori în acelaşi timp fiindcă alcătuirea uneia nici nu-mi cerea vreun efort cerebral, scrisoarea izvorând de undeva din mijlocul burii şi ducându-se spre vârful degetelor, spre toc, cerneală, fără să treacă prin creier: drept care nu am fost în stare măcar să-mi amintesc ce va fi fost în acea scrisoare care s-a dus unde nu o scrisesem să se ducă, deşi nu putea fi nici o îndoială; nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi amintesc să fiu atent cu ele deoarece nu existau în aceeaşi lume deşi le scria aceeaşi mână la acelaşi birou pe foi de hârtie succesive cu acelaşi scris neîntrerupt la aceeaşi lumină electrică costând doi pfeningi în timp ce acelaşi spaţiu se scurgea sub arătătorul care se mişca pe cadranul ceasului.” Şi apoi fură acolo. Unchiul lui nu trebuia să-i spună să oprească; el şi oprise maşina pe aleea pustie prea lungă, prea bine îngrijită şi prea bine greblată şi presărată cu prundiş chiar pentru o camionetă şi o maşină sport sau două şi o limuzină şi un vehicul pentru servitori, unchiul lui neaşteptând să oprească coborâse din mers şi se îndreptă spre casă iar el, Charles, îl întreba: „Nu trebuie să vin şi eu, nu-i aşa?” „Nu ai mers puţin cam prea departe ca să mai dai acum înapoi?” spuse unchiul lui. Cobori, aşadar, şi-l urmă pe cărarea prea largă şi cu prea multe dale de piatră către un portal lateral prin care, deşi lateral, ar fi putut trece un preşedinte şi cabinetul său sau o curte supremă, cam strâmtă totuşi pentru tot Congresul, şi spre casa care arăta a ceva între o tartă de nuntă gargantuescă şi cortul proaspăt vopsit al unui circ, unchiul lui mergând grăbit şi vorbind întruna: „Suntem ciudat de nepăsători faţă de unele obiceiuri străine, rezonabile. Inchipuie-ţi ce văpaie ar fi făcut coşciugul lui înălţat în mijloc pe un rug de traverse încrucişate, stropite cu benzină: distrugerea ei (a casei) o dată cu văduva creatorului ei.” Apoi intrară; majordomul negru le deschise uşa şi dispăru imediat şi el şi unchiul lui rămaseră în încăperea în care căpitanul Gualdres (presupunând că era sau că fusese cavalerist) ar fi putut defila cu cavaleriştii lui cu cai cu tot, deşi el nu băgă de seamă mai nimic din cauza orhideii, o recunoscu imediat, fără a fi surprins sau măcar atent. Apoi şi uită de mireasma ei plăcută, un stimulent extraordinar, fiindcă intră ea în încăpere: paşii ei se auziră pe hol şi apoi în încăpere, deşi el îi şi simţise parfumul de parcă ar fi deschis cineva un vechi saltar din nebăgare de seamă, stângăcie, greşeală, şi patruzeci de servitori în pantofi cu tălpi de cauciuc ar fi alergat nebuneşte prin lungile coridoare şi încăperi luxoase şi strălucitoare grăbindu-se să- | închidă la loc; intrând în cameră şi oprindu-se şi dând să-şi întindă mâinile cu palmele ridicate în faţa ei fără să fi avut vreme să se uite la el deoarece unchiul lui, care nu se oprise deloc, se şi îndreptă spre ea. „Sunt eu, Gavin Stevens, şi acum am aproape cincizeci de ani”, spuse unchiul lui mergând spre ea chiar după ce ea începu să dea înapoi, să se retragă, cu mâinile înălțate încă şi cu palmele spre unchiul lui, acesta continuând să înainteze spre mâinile acelea. În vreme ce ea încerca totuşi să-l ţină departe cel puţin destul timp ca să-şi dea răgazul să-şi schimbe intenţia de a voi să se întoarcă şi să fugă: prea târziu totuşi, presupunând că acesta era lucrul pe care voia sau oricum ar fi trebuit să-l facă; dar acum era prea târziu, aşa că şi unchiul lui se putu opri, uitându-se înapoi spre el. „Ei?” zise unchiul lui. „Ai putea spune ceva. nu-i aşa? Chiar şi «bună ziua, doamnă Harriss» ar merge.” Dădu să spună: „lertaţi-mă.” Dar se şi gândise la ceva mai bun: „Domnul să vă binecuvânteze, copiii mei”, spuse el. Asta se întâmplă sâmbătă. A doua zi era şapte decembrie?!. Dar chiar înainte de a pleca, vitrinele magazinelor erau pline de jucării, de beteală şi de zăpadă artificială ca în orice decembrie din oricare alt an, atmosfera veselă şi proaspătă cu toată canonada, canonada şi şuieratul gloanţelor şi zgomotul lor izbind trupuri omeneşti, gata să răsune chiar şi aici în Jefferson nu după multe săptămâni sau luni. 21 Data (6.12.1941) la care baza navală americană de la Pearl Harbour a fost atacată de aviația japoneză. Dar când revăzu Jefferson era primăvară. Căruţele şi camionetele fermierilor din zona de dealuri şi camioanele de cinci şi zece tone ale plantatorilor şi arendaşilor de la şes erau trase la platformele de încărcare ale depozitelor de seminţe şi de îngrăşăminte şi tractoarele şi catârii înhămaţi câte doi sau trei treceau printre brazdele negre ale somnului de iarnă al pământului: plugul şi discuitoarele, grapa şi tânjala; în curând sângerul avea să înflorească şi curând rândunica-de-noapte avea să se ivească, dar era abia în 1942 şi avea să mai treacă puţină vreme înainte ca telefoanele abonaților să primească telegramele Ministerului de Război şi al Marinei şi ca factorul poştal rural să pună în dimineţile de joi în îndepărtatele cutii poştale, agăţate de stâlpi, săptămânalul Yoknapatawpha Clarion cu reproducerea fotografiei şi scurtul necrolog devenit acum prea familiar şi totuşi destul de criptic de parcă ar fi fost scris în sanscrită sau chineză - obrazul flăcăului de la tară nu destul de în vârstă ca să arate fotografia unui bărbat, uniforma încă păstrând cutele rafturilor de intendentă, numele de localităţi de care cei care dăduseră naştere acelui obraz şi trup, după cât se pare, ca să poată muri în chinuri pe acolo, nu auziseră, ca să nu mai vorbim să le fi pronunţat vreodată până atunci. Căci inspectorul-general avusese dreptate. De fapt Benbow Sartoris, care fusese doar al nouăsprezecelea în clasă, era acum ofiţer şi era în Anglia trimis într-o misiune foarte secretă. Ceea ce, întrucât fusese primul şi cadet colonel pe listele batalionului său, i s-ar fi putut întâmpla şi lui înainte de a fi prea târziu; ca de obicei însă schimbase tanda pe manda: nici măcar centura cu diagonală pe umăr” cu sabia şi insigna de două parale, ci numai panglica albastră a caschetei şi, deşi fusese cadet colonel sau pentru că fusese anume cadet colonel i se scurtase întrucâtva perioada de pregătire pentru zbor, probabil încă un an de aşteptat până ca aripile de pe caschetă să coboare până deasupra buzunarului din stânga (cu insigna de pilot în 2 În orig., Sam Brownbelt - centură militară cu diagonală, purtată de către ofiţerii americani pentru pistol sau sabie. mijloc, spera el, sau cel puţin cu globul de navigator sau oricum cu bomba de bombardier). Şi fără să revină acasă cu adevărat ci numai trecând, după cursul pregătitor, pe lângă ea în drum spre baza de antrenament, în sfârşit avioane, oprindu-se în gară destul de mult ca mama sa să se urce în tren şi să călătorească împreună cu el până la gara de unde avea să ia trenul spre Texas, ea urmând să se întoarcă acasă cu o cursă locală; apropiindu-se de, trecând prin, începând să treacă prin locurile familiare, răscrucea de drumuri pe care o ştia, câmpia şi pădurea pe unde vagabondase ca băieţandru apoi când fusese cercetaş şi pe unde, destul de mare ca să poată merge cu o puşcă, vânase mai târziu iepuri, apoi potârnichi în zbor. Apoi împrejurimile prăpădite şi ele veşnice şi durabile, familiare ca şi propria sa inimă omnivoră şi nesăturată sau ca trupul şi mădularele lui sau creşterea părului şi a unghiilor: primele colibe ale negrilor dărăpănate, nevăruite, până ce îţi dădeai scama că nu era numai asta şi că erau puţin, numai puţin, înclinate într-o parte; nu atât neverticale cât indiferente faţă de verticală; ca şi cum ar fi fost făcute, văzute într-o sau printr-o perspectivă diferită, de un altfel de arhitect, într-un scop anume sau în orice caz cu un alt trecut: supraviețuind sau chiar nepăsându-le, fără să ţină seama de o vreme sau un climat mai aspru, oricare va fi fost, fiecare în jungla miniaturală, sălbatică şi totuşi îngrijită a peticului de pământ semănat cu zarzavat, fiecare cu un purcel într-un coteţ prea mic ca să poată creşte şi totuşi creştea şi avea să crească, şi de obicei o vacă şi câteva păsări - totul: coliba, şopronul, cazanul de rufe, şura şi fântâna - având un aer prăpădit şi improvizat, străin şi totuşi inviolabil durabil asemeni peşterii lui Crusoe; apoi casele albilor, nu mai mari decât acelea ale negrilor dar nici una ca o colibă, cel puţin nu în prezenţa lor, căci altfel ai fi trebuit să te baţi, văruite sau cel puţin cândva văruite, deosebirea esenţială fiind că nu erau în interior chiar atât de curate. Apoi ajunse acasă: o răscruce de drumuri pavate nu foarte departe de casa în care se născuse, şi acum putea vedea deasupra copacilor cisterna de apă şi crucea de aur a turlei bisericii episcopale şi apoi nimic altceva: cu faţa lipită de geamul murdar de parcă ar fi avut opt ani, trenul încetinindu-şi mersul cu zgomot şi uruit de ace între vagoanele de vite şi platformele rulante şi vagoanele cisternă, şi iată-i, văzuţi cum îi vede copilul de opt ani cu un oarecare şoc; mărunți şi totuşi uimitor de durabili în perspectiva vastului şi cuprinzătorului pământ: mama, unchiul lui şi noua lui mătuşă: şi mama lui fusese căsătorită cu un bărbat timp de douăzeci de ani şi crescuse un altul şi noua sa mătuşă care fusese căsătorită cam în acelaşi timp cu doi şi văzuse alţi doi în propria ei casă luptându-se cu mături de şemineu şi cu cai, aşa că nu fu surprins şi nici nu ştia într-adevăr cum se întâmplase: mama lui instalată în tren şi noua sa mătuşă plecată înapoi spre maşina care aştepta în timp ce el şi unchiul lui schimbau un ultim cuvânt: „Aşadar, domnule moşier”, spuse el, „nu numai că ai mers la apă de mai multe ori, dar ai şi zvârlit chiar ulciorul în ea şi te-ai dus după el. Am un mesaj de la fiul dumitale!” „Fiul meu?” spuse unchiul lui. „Da. Ginerele dumitale. Soţul fiicei dumitale. Acela care nu te iubeşte. A venit să mă vadă în tabără. E cavalerist acum. Adică e soldat american” - repetând, greoi: „Înţelegi? Într-o noapte, o cunoştinţă, un american, a încercat să-l omoare cu un cal. A doua zi s-a căsătorit cu sora americanului. A treia zi un japonez a aruncat o bombă asupra unui alt american pe o mică insulă aflată la două mile depărtare. Aşa că a treia zi el s-a înrolat, nu în propria sa armată în care era ofiţer în rezervă, dar într-o armată străină, renunțând astfel nu numai la gradul său dar şi la cetăţenia sa, folosind un interpret fără îndoială, ca să-i explice atât soţiei sale cât şi guvernului său de adopţiune ce voia să facă” - amintindu-şi, repetând încă, nu uimit sau, dacă uimit, cu neobosita, eterna uimire a copilului care priveşte neobosit şi etern acelaşi teatru de păpuşi: acea după-amiază, fără nici o prevenire, când fusese chemat în sala de raport şi iată-l pe căpitanul Gualdres - „într-o uniformă de soldat, arătând mai mult ca oricând a cal, poate din pricina faptului că se afla în singura situaţie de pe pământ - un regiment de cavalerie din 1942 din armata Statelor Unite - în care atâta vreme cât dura războiul n- avea să aibă nici un fel de contact cu caii -” el însuşi (Charles) repetându-se iar: „Nu arăta curajos, avea doar un aer neînduplecat, nedându-şi viaţa sau vreun mădular nimănui, vreunui guvern drept mulţumire sau pentru a protesta împotriva a ceva anume, ca şi cum în acest grav şi final moment n-ar fi vrut să adopte o postură sentimentală faţă de zadarnicul şi întâmplătorul şuierat al gloanţelor tot aşa cum nu obişnuise să o facă faţă de zadarnicul şi fragilul zgomot al copitelor cailor; fără a-i uri pe nemți sau japonezi sau familia Harriss, ducându-se la război împotriva nemților nu fiindcă transformaseră în ruine un continent şi o întreagă rasă în îngrăşăminte şi ulei de uns, ci fiindcă înlăturaseră caii cavaleriei civilizate, ridicându-se când am intrat şi spunând: «Am venit aici ca să mă poţi vedea. Acum m-ai văzut. Acum te vei întoarce la unchiul dumitale şi-i vei spune: Poate că acum eşti mulţumit.» „Ce?” spuse unchiul lui. „Nu ştiu nici eu”, zise el. „Asta a spus: că a venit acolo tocmai din Kansas ca să-l pot vedea în uniforma aceea cafenie şi apoi să mă întorc la dumneata şi să-ţi spun: Acum poate că eşti mulţumit.” Şi apoi veni vremea să plece; vagonetul de mesagerie de mână se desprinsese de uşa vagonului de bagaje şi funcţionarul de la mesagerie se aplecase în afara uşii uitându-se înapoi şi domnul McWilliams, conductorul, stătea pe scara coridorului cu ceasul în mână, dar cel puţin nu striga încă la el, fiindcă el, Charles, purta uniformă şi aceasta se petrecea la începutul lui 1942 şi civilii încă nu se obişnuiseră cu războiul. Aşa că spuse: „Şi încă un lucru. Acele scrisori. Cele două scrisori. Cu plicurile greşit adresate.” Unchiul lui se uită la el. „Nu-ţi plac coincidenţele?” „Îmi plac”, spuse el. „Sunt unul din lucrurile cele mai importante din viaţă. Ca şi fecioria. Numai că asemeni fecioriei, o poţi irosi o singură dată. Pe a mea o s-o mai păstrez... încă un timp.” Unchiul său se uită la el, batjocoritor, ciudat, grav. „Bine”, spuse el. „Încearcă acest lucru. O stradă. La Paris. La o zvârlitură de băț, cum zicem noi cei din Yoknapatawpha, de Bois de Boulogne, atât de recentă în nomenclatura oraşului, încât numele ei nu e mai vechi decât ultimele lupte din 1918 şi masa tratatului de pace de la Versailles - veche de mai puţin de cinci ani deci, atât de selectă şi atât de discretă încât nu e cunoscută decât de gunoieri şi de birourile de plasare a servitorilor stilaţi şi a subsecretarelor de ambasade. Dar n-are importanţă; acum nu mai există şi, oricum, n-o să te duci niciodată să vezi dacă a existat.” „Poate că o să mă duc”, spuse el. „Poate că o să mă uit unde era.” „Poţi s-o faci şi aici”, zise unchiul său. „La bibliotecă. Pur şi simplu deschizi o pagină anumită din Conrad: aceeaşi gresie în roşu şi negru dată cu ceară, acelaşi bronz aurit, faianţă, mobilă Boule; chiar şi lunga oglindă care părea să cuprindă ca într-o farfurie de argint întreaga lumină condensată a după-amiezii, în ale cărei adâncuri părea să plutească, asemeni unui crin deasupra propriei sale reproduceri, acea frunte netedă şi neatinsă de orice gând, frământată doar din cauza durerii şi fidelității...” „De unde ştiai că ea era acolo?” spuse el. „Am citit în ziar”, spuse unchiul lui. „În ediţia Herald de la Paris. Guvernul Statelor Unite (după un oarecare timp) a reuşit foarte bine să păstreze legătura cu primul corp expediționar din Franţa. Dar asta nu a fost nimic pe lângă modul în care ziarul Hera/d din Paris a ţinut evidenţa celui de-al doilea, care a sosit în Europa în 1919. Dar cea de aici nu era frământată deloc: stătea doar acolo arătând exact ca o fetiţă pe care toată lumea o ajută să aibă iluzia că eo regină; şi nici un mesager nu venea de această dată să facă dreptate unui bărbat mort, pentru că bărbatul, fiinţa, al cărui mesaj acest trimis îl aducea, era orice numai mort nu; el îl expediase pe trimisul său de la distanţa aceea de la Heidelberg nu pentru a aduce o veste ci o cerere: voia să ştie. Aşa că am întrebat-o: «Dar de ce nu m-ai aşteptat?» am spus. «De ce nu mi-ai trimis o telegramă?» „Şi ea ţi-a răspuns?” zise el. „Nu am spus că fruntea aceea nu era frământată deloc, nici măcar de nehotărâre?” spuse unchiul lui. „Ea mi-a răspuns: «Nu m-ai vrut», a spus ea. «Nu eram de ajuns de inteligentă pentru tine.»” „ŞI ce-ai spus?” „l-am răspuns cum trebuia”, spuse unchiul lui. „l-am zis: «Bună ziua, doamnă Harriss.» Eşti satisfăcut?” „Da”, zise el. Şi acum sosise momentul plecării. Mecanicul şuieră ca să-l anunţe. Domnul McWilliams nu strigase măcar o dată: „Hai, băiete, dacă mergi cu noi”, cum ar fi făcut-o în urmă cu cinci ani (sau chiar şi acum cinci luni); se auziră doar numai două jeturi scurte, puternice, nerăbdătoare, de aburi; pur şi simplu din cauza acelei uniforme încă neatinse pe care o purta, o fiinţă al cărei obicei cât era trează era să vorbească întruna, căreia nu i s-ar fi putut întâmpla să irosească sau să nu-şi dea seama de aerul care-i trecea peste coardele vocale ca să poată striga la el, nu scosese nici un sunet; în schimb, pur şi simplu pentru că purta uniformă, un expert pregătit în mânuirea unei maşini de o sută de tone, costând o sută de mii de dolari, cheltuise o cantitate de cărbuni în valoare de trei sau patru dolari şi de aburi greu obţinuţi ca să spună unui băiat de optsprezece ani că a pierdut destul de multă vreme stând la taifas cu unchiul lui; şi el se gândi că această ţară, această naţiune, acest mod de viaţă era poate cu adevărat de nebiruit dacă putea nu numai accepta războiul ci chiar să-l şi depăşească în felul ei, încheind un compromis; ca să spunem aşa, cu mâna stângă, fără a stânjeni de fapt sau a devia, a abate sau chiar a forţa atenţia mâinii drepte angajate în vechea, primordiala, durabila treabă a vieţuirii. „Da”, zise el. „Aşa e mai bine. Aş putea chiar s-o cred. Și asta s-a întâmplat acum douăzeci de ani. Şi atunci a fost adevărat sau cel puţin destul de adevărat atunci pentru tine. Şi acum suntem mai târziu cu douăzeci de ani şi acum nu e adevărat sau cel puţin nu destul de adevărat acum sau cel puţin nu destul de adevărat acum pentru tine. Cum au putut face doar aceşti ani atâta lucru?” „M-au făcut mai bătrân”, spuse unchiul lui. „Şi-am devenit mai deştept.”