William Faulkner — Gambitul calului

editura univers 


gambitul calului 


ISBN 973-34-0234-6 


ȘASE MISTERE — ȘASE 
INTRIGI POLIȚISTE in 
miticul ținut faulknerian 
t oknapatawpha. 

O reintiinire cu Sudul ame- 
rican, cu locuri şi perso- 
naje cunoscute, cu men- 
talități, superstiții și cre- 
dințe desfășurate ca pe o 
tablă de şah imaginară. 
Ce strategii „șahiste“ vor 
ajuta mersul investigațiilor 
sau vor preintimpina in- 
săși comiterea crimei, ce 


' piese vor fi sacrificate in 


„partida“  elucidării enig- 
melor...? Gavin Stevens, 
procuror al districtului, 
deține singur răspunsul la 
aceste intrebări. 

Faulkner rămine Faulkner 
şi în aceste pagini sur- 
prinzătoare, insolite. 


Lei 440 


Coperta: VASILE SOCOLIUC 
Redactor: LIVIA SZASZ CAMPEANU 


Mulţumim Agenţiei de Presă şi Cultură 
a Statelor Unite ale Americii - USIA - 
pentru sprijinul acordat 
la realizarea acestei ediţii. 


WILLIAM FAULKNER 
Knight's Gambit 


Copyright - © 1939, 1940 by Cuntis Publishing Co. Copyright 1932, 
1937, 1946, 1949 by William Faulkner. Copyright renewed 1960 by 
William Faulkner Copyright renewed 1965, 1967, 1968, by Estelle 
Faulkner and Jill Faulkner Summers. Copyright renewed 1974, 1977 by 
Jill Faulkner Summers. This translation published by arrangement with 
Random House, Inc. All rights reserved. 


Toate drepturile asupra acestei versiuni 
sunt rezervate Editurii UNIVERS 


WILLIAM FAULKNER 


GAMBITUL 
CALULUI 


Traducere şi cuvânt înainte de RADU LUPAN 
Editura UNIVERS 


Bucureşti, 1993 


CUVÂNT ÎNAINTE 


DEŞI POVESTIRILE din Gambitu/ calului sunt marcate de 
aceeaşi  fascinaţie a  miticului şi realului comitat 
Yoknapatawpha, evocând aceeaşi lume nu de puţine ori 
încrâncenată şi aceiaşi oameni stăpâniţi de prejudecăţi, în 
exegeza operei lui Faulkner ele au fost menţionate doar în 
treacăt şi în cele mai multe cazuri considerate, cu oarecare 
condescendenţă, ca având doar un caracter detectiv. 

Este adevărat că în 1948 - cartea va apărea în anul 
următor - vorbind despre preocupările sale, romancierul îi 
scria lui Saxe Commins de la Editura Random House: „Mă 
gândesc la un volum Gavin Stevens alcătuit din povestiri 
mai mult sau mai puţin detective...”! 

Am fi înclinați să dăm dreptate exegeţilor, dacă n-am 
suspecta ironia acestei „mai mult sau mai puţin detective”. 
Şi ţinând seama de umorul celui care spunea: „M-am 
născut dintr-o sclavă neagră şi un aligator”, am fi ispitiţi să 
vedem în aceste cuvinte chiar o maliţioasă aluzie la 
remarca făcută de Andre Malraux în prefața traducerii 
franceze a Sanctuarului, în care se afirma că romanul e o 
îmbinare a formulei romanului detectiv cu tragedia greacă?, 
observaţie preluată şi extinsă apoi de critica americană la 
întreaga operă a lui Faulkner. 

Şi chiar dacă n-ar fi aşa, acest „mai mult sau mai puţin 
detective” ar trebui totuşi apreciat într-un context mai larg. 

In primul rând pentru că în epocă, anii treizeci şi 


1 William Faulkner - Selected Letters, ed. by Joseph Blotner, Random 
House, N.Y., 1977, p. 280. 

2 V. Andre Malraux - Préface à „Sanctuaire” de William Faulkner - La 
Nouvelle Revue Francaise, 41, nov. 1933. 


patruzeci, când aceste povestiri fuseseră scrise (cu 
excepţia aceleia care dă titlul întregii culegeri, terminată în 
1948), romanul şi story-ul cu caracter detectiv capătă o 
nouă relevanţă datorită unei direcţii deosebite date vechii 
şi ritualei formule a faimoaselor anchete imposibil- 
deductive ale lui Dupin sau Sherlock Holmes. În special 
romanele şi nuvelele lui Dashiell Hammett sau ale lui 
Raymond Chandler sunt expresia unei noi viziuni, a unei 
destructurări brutale a  intricatelor legături sociale 
postbelice americane de către un detectiv mai frust, cum ar 
fi Sam Spade, eroul lui Hammett, sau de către Philip 
Marlowe, singuraticul cavaler manqué al lui Chandler, 
amândoi mânaţi însă de acelaşi moralism vindicativ. 
Interesul pentru elucidarea misterului şi pedepsirea crimei 
este asociat şi frecvent stimulat de investigarea, nu mai 
puţin lipsită de suspans, a ciudatelor relaţii sociale şi 
motivărilor umane ce au adeseori tragice urmări. lar 
dominaţia puterilor răului nu este înlăturată prin simpla 
rezolvare a crimei şi a închiderii anchetei. Personajele nu au 
o reală ascendență asupra lumii în care trăiesc şi nici chiar 
asupra lumii lor interioare, ceea ce face ca imaginea 
cerebrală şi abstractă a misterioaselor enigme elucidate cu 
atât talent raţional de Holmes şi cei asemeni lui să pară, 
comparativ, relativ naivă. Şi modul de soluţionare a 
crimelor nu lasă neafectat pe cel care se ingeniază să 
pedepsească sau să facă să fie pedepsită fărădelegea, 
silindu-l să-şi dea seama şi mai acut de mult mai 
puternicele şi mai impersonalele forţe care controlează, 
într-o lume arbitrară, destinele umane. Suntem departe de 
convingerile, exprimate prin personajele povestirilor 
detective clasice ale veacului al nouăsprezecelea. In 
posibilitatea individului de a-şi soluţiona problemele, de a 
corecta răul şi de a-şi stăpâni propriul său destin. 
Înlăturarea vălurilor multiple care înconjoară faptele, 
caracteristică celor mai multe din scrierile lui Faulkner, 
demontarea uneori calculată, alteori întâmplătoare, a unor 
încâlcite mecanisme sociale menite să asigure impunitatea 
crimei şi a  nelegiuirii nu soluţionează de aceea în 


povestirile de faţă totul. Descifrarea şi refacerea virtuală a 
căilor care duc la crimă nu stă, ca în alte povestiri, sub 
semnul unui fatum care ar condiţiona relaţia istorie- 
prezent. Decodarea perseverentă a complicatelor şi mai 
puţin evidentelor legături dintre cei în cauză e, din acest 
motiv, rezultatul unui subtil joc, aflat sub semnul 
ambiguităţii şi incertitudinii, al unor perspective mereu 
schimbate, prin confruntarea cărora se aruncă o lumină 
brusc revelatoare asupra întregii acţiuni. Şi pentru a 
accentua contrastul dintre convingerile într-o lume a binelui 
şi a adevărurilor confortabile şi liniştitoare şi revelaţia 
brutală a răsturnării acestor iluzii, întâmplările sunt văzute 
prin prisma opiniilor unui adolescent aflat încă pe băncile 
şcolii, adolescent crescut în atmosfera ocrotită şi înlesnită a 
uneia din familiile de vază ale aceluiaşi mitic orăşel din sud, 
Jefferson, faimos prin activa sa conştiinţă colectivă... 

Adolescentul, Chick Mallison, e martorul, personaj atât de 
frecvent în scrierile lui Faulkner, cel prin care se înlocuieşte 
omniscienţa atotputernicului narator, cu rememorarea la 
persoana întâi a unor fapte la care a fost de faţă sau le-a 
cunoscut din spusele altora. Datorită poziţiei sale de nepot 
şi asistent al avocatului Gavin Stevens, anchetator al 
crimelor, el are avantajul de a putea confrunta mereu, din 
diferite ipostaze narative, ştirile care ajung la el şi, din 
aceste fluide schimbări de planuri, de a reconstitui un 
posibil, chiar dacă parţial, adevăr... Ambiguitatea rămâne 
însă prezentă deoarece, asemeni atâtor personaje-martor, 
el este cel care doar „aude” sau „vede”, cum singur o şi 
spune: „noi cei din Jefferson... îl tot vedeam... eram numai 
ochi şi urechi ca să vedem şi să auzim...” etc. etc. 

Şi aici revin asupra acelei afirmaţii „mai mult sau mai 
puţin detective”. Privite din perspectiva acestui tânăr care, 
să nu uităm, îşi aminteşte acum („când mă gândesc la 
toate acestea”) de întâmplări din trecut. Din postura de 
atunci, de spectator şi mai rar de confident al personajului 
investigator, istorisirile nu rămân doar la nivelul descrierilor 
sau circumstanţierii unor fapte mai mult sau mai puţin 
enigmatice. Prin modul în care martorul îşi judecă cu o 


nouă luciditate  ezitările,  reticenţele,  dubiile sau 
precipitările, ca şi posibilele omisiuni sau ignorări ale unor 
detalii, poate importante, povestirile pun în lumină procesul 
unei transformări. Al schimbării acelei viziuni a persoanei 
întâi de atunci, cu inerentele iluzii ale acestei posturi, cu 
intuiţiile, incertitudinile sau confuziile acelui eu care părea 
a şti mai multe despre propriile reacţii decât despre ale 
celorlalţi, observați sau relataţi, presupuşi a fi sau nu ceea 
ce ar arăta că sunt, în viziunea mai obiectivată a unei 
persoane a treia. Ceea ce se şi întâmplă în povestirea 
finală, Gambitul calului, unde aparenta persoană a treia, 
care relatează întâmplările, e de fapt persoana întâi, care 
se vede şi se judecă pe sine de la distanţa celui care a 
înţeles în bună măsură limitările perspectivei din trecut, 
„deoarece la optsprezece ani tot ce ştia să facă era să se 
grăbească, să se repeadă, să fie uimit”... 

Mai puţin reţinuţi de implicaţiile acestor schimbări ale 
nivelului naraţiunii şi atenţi mai curând la acţiune şi la 
desfăşurarea ei, unii comentatori americani au neglijat 
optica subtilă a procesului rememorării realizat în povestiri 
din prisma celui care nu se mărgineşte să relateze, ci să 
interpreteze faptele, modificând nu atât semnificaţia lor, 
cât atitudinea sa faţă de ele, şi le-au considerat - când şi 
dacă au făcut-o - ca o carte a „educaţiei” lui Gavin Stevens. 
Accentul era pus astfel pe intriga cu caracter poliţist şi pe 
cercetările care, reuşite fiind, aveau să-l promoveze pe 
„tânărul avocat de douăzeci şi opt de ani, abia ieşit de pe 
băncile facultăţii de drept”, până la funcţia de procuror al 
comitatului, în fapt, însă, culegerea este cartea „anilor de 
ucenicie” ai lui Chick Mallison, a unei ucenicii care-l va face 
să piardă, aşa cum el însuşi îşi rememorează etapele 
acestei transformări, inocenţa şi iluzia securităţii unei 
adolescenţe înlesnite. lar Stevens, rămâne mereu, în ciuda 
confruntării cu unele neaşteptate răsturnări de situaţii, 
acelaşi personaj guraliv, bine intenţionat şi eficient, datorită 
unor circumstanțe favorabile mai degrabă decât 
ingeniozității, şi uşor ridicol în postura de moralist. 

Sunt, de altfel, semnificative explicaţiile pe care le dădea 


chiar Faulkner, vorbind studenţilor de la Universitatea din 
Virginia, despre aceste două personaje, care apăruseră şi 
aveau să mai apară în scrierile sale: 

„Unul (Chick - n.n.) e oglinda care obliterează totul, 
deoarece oglinda nu ştie că există şi alţi factori. Celălalt 
(Stevens - n.n ) va privi din punctul de vedere al cuiva care 
s-a transformat el însuşi într-un om mai mult sau mai puţin 
artificial datorită dorinţei sale de a înfăptui ceea ce i se 
spusese că înseamnă a fi cu adevărat virtuos...”3 

Precizările acestea se referă, e drept, la rolul celor doi 
într-un roman: The Town, care va apărea la un oarecare 
timp după Gambitul calului, dar ne permit să-i situăm 
retrospectiv într-o lumină mai adecvată. Chick nu este în 
povestiri doar o „oglindă”, ci un personaj mult mai 
complex, în timp ce Stevens e aproape acelaşi şi într-un 
volum şi în celălalt. 

Chick nu este voit sau nevoit numai ra/sonneur-ul 
datorită căruia faptele relatate se lămuresc unele pe 
celelalte, cu ajutorul şi al investigaţiilor întreprinse de 
unchiul său, dar cel care ne face să înţelegem mai profund 
raţiunile umane mai puţin vizibile ce le provoacă. În 
proiecția mentală a unui trecut mai apropiat sau mai 
depărtat, dar judecat cu alţi ochi decât acei ai trecutului, el 
este cel care e conştient de „ordonarea” de tip particular 
pe care imaginaţia trebuie să o dea realităţii pentru ca ea 
să devină inteligibilă. Şi această „ordonare” e aceea care 
determină şi viaţa şi logica de multe ori ilogică a povestirii, 
cum spune de altfel naratorul într-un loc: „Va trebui să 
încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu Monk. Chiar aşa, să 
încerc, să caut cu tot dinadinsul să atenuez nepotrivirile din 
istoria lui sumară şi sordidă şi neoriginală, sã-í dau un sens 
nu numai cu ajutorul impreciselor mijloace ale presupunerii, 
deducţiei şi invenției, ci să folosesc aceste mijloace 
imprecise pentru a lămuri imprecisul şi inexplicabilul 
material rămas în urma lui. Deoarece numai în literatură 
episoadele paradoxale şi contrarii din istoria unei inimii 


3 Faulkner in the University, eds. Frederick L. Gwynn & Joseph Blotner, 
Charlottesville, Univ. of. Virginia Press, 1959. pp. 139-140. 


omeneşti pot fi puse unele lângă altele şi retopite, fiind 
făcute, în focul artei, verosimile şi credibile.” (s.n.) 

Pentru un cititor care nu rămâne numai la suprafaţa 
evenimentelor relatate, aventura mult mai palpitantă a 
acestor povestiri devine astfel însăşi aventura acestei, cam 
naiv spus, să nu uităm exaltarea adolescenţei, „retopiri în 
focul artei”... Dar chiar candoarea formulării e încă o 
sugestie menită să dea autenticitatea procesului de 
rememorare. lar diferitele momente ale acestuia subliniază 
realitatea unei conştiinţe mereu atente la precaritatea 
mărturiei directe, neintegrate în reordonarea procesului 
narativ. lată cum se şi defineşte distanţa necesară unei 
perspective mai detaşate, în care implicarea e a 
materialului epic dar nu şi a observatorului său: „cei care 
eram acolo martori şi spectatori la tot ce se întâmpla eram 
parcă proiectati în afara timpului şi observam tot ce se 
întâmplă de undeva din afară”. (s.n.) lar ce se întâmpla 
sunt evenimente ale unei realităţi care-şi relevă 
semnificaţia doar prin trecerea lor în „literatură” şi de 
aceea „întreg comitatul privise cum se desfăşurau lucrurile 
la fel cum abonaţii unei reviste citesc şi aşteaptă şi sunt 
atenți la următorul episod al foiletonului. ” (s.n.) 

Desigur, „mai mult sau mai puţin detective”, fără ca 
aceasta să sugereze o diminuare a valorii unor povestiri de 
acest gen sau o neglijare a impactului pe care-l poate avea 
asupra cititorului transformarea formulei rituale a anchetei 
într-o mult mai puţin previzibilă aventură a scrisului. Căci la 
o lectură mai „investigativă” a culegerii Gambitul calului, 
subtilitatea cu care scriitorul a mărit suspans-ul aventurii 
detective prin aventura scrisului e evidentă. În ultima 
povestire, aceea care dă nu numai titlul întregului volum 
fiind, într-un fel, emblematică şi concludentă pentru 
semnificaţia reală a celorlalte, relatarea unei crime 
intenţionate dar evitate la timp, în fond idealul preventiv al 
detecţiei, se transformă într-o neîncetată speculație asupra 
posibilităţilor şi impasurilor procesului narativ şi a măsurii în 
care se ajunge astfel la înţelegerea unei probabile, posibile 
sau imaginare realităţi. Intreaga acţiune e consecinţa unei 


„poveşti” petrecute înainte ca naratorul să fi existat, totuşi 
el nu rămâne străin de ea, deoarece însăşi fiinţa lui se 
împărtăşeşte din această poveste: „Ceea ce - cei douăzeci 
de ani - se petrecuse înaintea venirii lui, a lui Charles. Dar 
erau totuşi ai lui, el moştenise povestea asta, o primise la 
rândul lui, aşa cum într-o zi avea să o moştenească de la 
tatăl şi mama sa.” Povestea nu e deloc simplă - nu este 
cazul să insistăm aici pentru a nu răpi cititorului satisfacţiile 
lecturii. Nu e simplă deoarece „mai era ceva, un apendice, 
sau în orice caz un adaos; o poveste pe lângă sau înlăuntrul 
sau îndărătul poveştii originale sau inițiale; un text apocrif 
pe lângă textul apocrif.” Ca multe alte texte apocrife, şi 
acesta stă sub semnul unei duble sau triple îndoieli, căci nu 
numai veracitatea lui e incertă, dar nici sursa şi nici mediul 
în care a fost transmis nu este mai puţin sigur: „Nu numai 
că nu-şi putea aminti dacă-l ştia de la mama sau bunica sa, 
dar nici nu-şi amintea dacă mama sau bunica sa văzuse de 
fapt acest lucru, îl cunoscuse în mod direct sau îl auzise de 
la altcineva.” 

Interesul se transferă astfel în mod treptat asupra 
peripeţiilor care duc la descifrarea cuprinsului acestui text 
şi asupra consecinţelor lui în contextul mai larg al povestirii. 
Martorul narator se şi înşală la început asupra importanţei 
lui crezând că din el „n-a ieşit nimic decât o efemeră notă 
explicativă la un text apocrif’ (s.n.). Dar, aşa cum se şi 
dovedeşte, importanţa „efemerei note explicative”, această 
poveste în poveste, nu poate fi totuşi neglijată, deoarece 
raţiunea tuturor întâmplărilor primei istorisiri e conținută 
aici în această „mise en abime” a întregii aventuri, ceea ce 
naratorul va afla, după toate regulile suspansului, mai 
târziu, într-o revelaţie meşteşugit amânată... 

Amânată până ce complicatele fire ale acţiunii vor putea 
fi reproiectate într-o textură de fapte urmând logica 
interioară a relatării unei imaginare reconstituiri. Şi este 
necesar să fie aşa, deoarece nimic nu este dat aşa cam ar 
trebui să fie; nesocotind convenţia, naratorul face totuşi 
apel la convenţie doar pentru a sublinia ambiguitatea 
realului: „Întreaga poveste... era pe dos: toate rolurile şi 


personajele amestecate şi confuze: copilul interpretând şi 
rostind ceea ce ar fi trebuit să fie personajul şi replicile 
tatălui...” (s.n.) Căci realitatea continuă să fie confuză şi 
numai posibilă, dată de interpretare şi aproximată prin 
reproiectare. 

Ceea ce poate fi uitat în orice investigaţie, şi mai cu 
seamă în acele detective, dacă n-ar trebui luate în 
considerare mereu alte ipoteze, suspiciuni, intuiţii sau 
reconstituiri probabile, brutala violenţă a realităţii fiind 
aproape obliterată de planul imaginar al deducţiei, al 
refigurării vieților şi mişcărilor într-o lume a unui arbitrar 
bine temperat. Căci nu trebuie să uităm că toţi şi toate, ne 
aminteşte, cu indulgență, naratorul, sunt „personaje, 
marionete, păpuşi de hârtie”, aflate într-o anume „situaţie, 
impas, pantomimă, reprezentaţie rituală”. De aici şi 
treptata lor evoluţie întru derealizare: „personaje”, de fapt 
„marionete”, şi nici măcar atât. Ci „păpuşi de hârtie”, ca şi 
„situaţia” care devine „impas”, ca să se transforme în 
„pantomimă”, sfârşind în cele din urmă prin a fi o 
„reprezentaţie rituală”, reglată aşadar de convenţii bine 
stabilite, care sunt departe de a fi redevabile realităţii. 

O realitate transferată aşadar în planul imaginarului, un 
imaginar corectând planul realului, ce altă formulă mai 
adecvată pentru o culegere de povestiri „mai mult sau mai 
puţin detective”. Povestiri care, într-adevăr, nu se opresc 
doar la elucidarea unor violente încălcări ale umanului, ci 
duc investigația mai departe asupra puterii scrisului, în a 
restabili ceea ce e imaginar în uman şi ceea ce e uman în 
imaginar. 


RADU LUPAN 


Fum 


ANSELM HOLLAND se stabilise în Jefferson cu mulţi ani în 
urmă. De unde venea nu ştia nimeni. Pe vremea aceea însă 
era tânăr şi priceput sau cel puţin arătos, fiindcă în trei ani 
se însură cu singura fiică a unui om din comitat care avea 
două mii de acri de pământ din cel mai bun şi se mută în 
casa socrului său, unde doi ani mai târziu nevastă-sa îi 
născu doi fii gemeni şi unde după vreo alţi câţiva ani îi muri 
socrul, lăsându-i întreaga proprietate, acum pe numele 
nevestei. Noi, cei din Jefferson, îl auziserăm însă şi înainte 
de asta vorbind ceva mai mult decât s-ar fi cuvenit despre 
„pământul meu, recolta mea”; şi acei dintre noi ai căror 
părinţi şi bunici se născuseră şi crescuseră prin aceste 
locuri ne uitam la el cu oarecare răceală şi dispreţ, 
considerându-l un om crud şi (după cum povesteau 
arendaşii lui şi albi şi negri, ca şi cei care avuseseră de-a 
face cu el) brutal. Din consideraţie pentru soţia sa şi din 
respect pentru socrul său, îl tratam însă cu politeţe, dacă 
nu cu deferenţă. Aşa că atunci când soţia îi muri şi ea, 
lăsându-l cu cei doi prunci, îl socotirăm vinovat, spunând 
că-i mâncase viaţa cu grosolănia şi violențele lui de venetic 
prost crescut. lar când fiii lui ajunseră la maturitate şi mai 
întâi unul şi apoi celălalt plecară de acasă, n-am fost 
surprinşi. Şi când, într-o bună zi, acum şase luni, fu găsit 
mort, cu piciorul prins în scara şeii calului pe care-l 
încălecase, cu trupul zdrobit groaznic, calul, după cât se 
pare, trecuse cu el târâş prin ostreţele unui gard (pe 
spatele şi pe crupa calului se mai vedeau încă urmele 
loviturilor pe care i le dăduse într-un acces de furie), 
nimănui din noi nu-i păru rău, deoarece numai cu puţin 
înainte săvârşise un lucru pe care oamenii din oraşul 
nostru, din vremea noastră şi cu felul nostru de a gândi îl 
socoteau a fi o nelegiuire de neiertat. In ziua în care 
murise, oamenii aflară că se apucase să răscolească 
cimitirul familiei, deschizând mormintele rudelor din partea 
nevestei şi, printre ele, şi pe cel în care nevasta sa odihnea 
de treizeci de ani. Şi aşa se făcu că bătrânul smintit şi orbit 
de ură fu îngropat printre mormintele pe care încercase să 


le profaneze, iar la vremea cuvenită testamentul său fu 
prezentat spre validare. Şi fără a fi surprinşi luarăm 
cunoştinţă de cuprinsul lui. Nu furăm deloc uimiţi când 
aflarăm că până şi de dincolo de mormânt lovise în singurii 
oameni cărora le mai putea face acum vreun rău: propriii 
lui urmaşi, carne din carnea lui, sânge din sângele lui. 

În anul morţii tatălui lor, cei doi fii gemeni împliniseră 
patruzeci de ani. Mezinul, Anselm Junior, aşa se spunea, 
fusese preferatul maică-sii - poate pentru că semăna cel 
mai mult cu taică-său. În orice caz, de pe vremea când 
murise, şi când băieţii erau încă mici, auziserăm de 
certurile dintre bătrânul Anse şi tânărul Anse, în care 
Virginius, celălalt frate, intervenea ca să-l împace şi era 
afurisit pentru strădaniile lui şi de tată şi de frate; ăsta era 
Virginius, ce să-i faci. Şi tânărul Anse era la fel; înainte de a 
împlini douăzeci de ani fugi de acasă şi nu se mai întoarse 
decât după zece ani. Când reveni, atât el cât şi fratele lui 
erau majori şi Anselm ceru tatălui său ca pământul, pe care 
bătrânul Anse, după cum aflarăm, îl avea numai în 
folosinţă, să fie împărţit, iar el - tânărul Anse să-şi 
primească partea lui. Bătrânul Anse respinse cu violenţă 
această cerere. Fără îndoială că ea fusese formulată cu 
aceeaşi violenţă, dat fiind că amândoi, bătrânul Anse şi 
tânărul Anse, îşi semănau foarte. Şi mai aflarăm că 
Virginius, ceea ce pare cu totul ciudat, fusese de partea 
tatălui său. Am auzit asta cu urechile noastre, da, da. ŞI 
pământul rămase ca la început, şi aflarăm că, în toiul unei 
scene de o nemaipomenită violenţă chiar şi pentru ei - o 
scenă de o asemenea violenţă că toţi slujitorii negri fugiră 
din casă şi se împrăştiată în noapte - tânărul Anse plecă, 
luând cu el perechea de catâri care-i aparţineau şi din acea 
zi şi până la moartea tatălui său, chiar şi după ce Virginius 
fusese şi el silit să plece de-acasă, Anselm nu mat vorbi 
niciodată nici cu tatăl şi nici cu fratele său, De această dată 
nu mai plecă totuşi din comitat. Se retrase numai în 
regiunea deluroasă („de unde poate să observe ce fac 
bătrânul şi Virginius”, aşa ziceau unii din noi, şi aşa 
gândeam cu toţii); şi trăi acolo timp de cincisprezece ani, 


singur ca un pustnic, într-o cabană de două camere cu 
pământ pe jos, făcându-şi singur de mâncare, revenind în 
oraş cu catârii lui nici de patru ori pe an. Într-o vreme, 
fusese arestat şi dat în judecată pentru fabricarea ilegală 
de whisky. Nu se apără şi nu respinse acuzaţia, dar nici nu- 
şi recunoscu vina; fu condamnat să plătească o amendă 
atât pentru delictul ce i se imputa cât şi pentru disprețul 
arătat instanţei, şi se-nfurie cumplit, întocmai ca tatăl său, 
când fratele lui, Virginius, vru să plătească amenda. Se 
repezi la Virginius chiar în sala judecătoriei şi, la cererea sa, 
fu trimis în închisoare, de unde se reîntoarse la cabana lui 
opt luni mai târziu, grațiat datorită bunei sale purtări - un 
bărbat întunecat şi tăcut, cu un profil vulturesc, pe care 
atât vecinii cât şi ceilalţi oameni nu-l frecventau defel. 

Virginius, celălalt geamăn, rămase locului, lucrând 
pământul pe care taică-său îl lăsase în paragină încă de 
când trăia. (Lumea spunea despre bătrânul Anse: „Cine ştie 
de unde o fi venit şi cum o fi crescut, dar numai fermier nu 
era.” Şi asta ziceam şi noi între noi, fiind convinşi că 
spunem adevărul: „De asta se şi certa tânărul Anse cu 
bătrânul; fiindcă-l vedea pe taică-său că-şi bate joc de 
pământul pe care maică-sa voise să i-l lase lui şi lui 
Virginius.”) Dar Virginius rămase locului. Nu i-o fi venit prea 
la îndemână, şi mai târziu furăm de părere că Virginius ar fi 
trebuit să ştie că o asemenea treabă nu putea ţine prea 
mult. Şi apoi, după asta, ziserăm: „Poate că totuşi ştia.” 
Pentru că ăsta era Virginius. Nu ştiai ce crede, nici atunci şi 
nici altă dată. Bătrânul Anse şi tânărul Anse erau ca apa. 
întunecată, desigur; dar îţi puteai da seama ce-au de gând. 
Dar nimeni nu ştia vreodată ce-are de gând şi ce vrea să 
facă Virginius, decât după ce lucrurile se consumau. Nu 
ştiam nici cum se făcuse că Virginius, care rezistase singur 
timp de zece ani cât tânărul Anse lipsise, fusese până la 
urmă şi el alungat; el nu spuse nimic, nimănui, şi probabil 
că nici măcar lui Granby Dodge. Dar noi îl cunoşteam pe 
bătrânul Anse şi-l cunoşteam şi pe Virginius, şi ne puteam 
închipui cam cum se petrecuseră lucrurile, probabil cam 
aşa: 


De vreun an, de când tânărul Anse îşi luase catârii şi 
plecase în regiunea de dealuri, îl tot vedeam pe bătrânul 
Anse furios, dar stăpânindu-se să nu izbucnească. Şi într-o 
zi se dezlăânţui, poate cam aşa: „Acum că frate-tău a şters- 
O, ţi se pare că n-ai decât să te-nvârteşti de colo până colo 
ca să pui mâna pe totul, nu?” 

„Nu-ţi cer totul”, zise Virginius. „Nu vreau decât partea 
mea.” 

„Aşa”, făcu bătrânul Anse. „Va să zică acuma vrei şi tu să 
facem harcea-parcea tot pământul, nu? Crezi şi tu c-ar fi 
trebuit să-mpărţim pământul când aţi devenit majori?” 

„Eu unul n-aş vrea decât o palmă de pământ pe care s-o 
cultiv ca lumea şi nu să văd tot pământul în halul în care 
e”, zise Virginius, mereu la locul lui, mereu liniştit - nimeni 
din comitat nu l-a văzut vreodată pe Virginius ieşindu-şi din 
fire sau mânios, nici măcar când Anselm sărise la el să-l 
bată în sala judecătoriei din pricina amenzii aceleia. 

„Aşa va să zică, asta ai vrea?” zise bătrânul Anse. „Şi eu, 
eu m-am spetit muncindu-l şi am plătit impozitele, ca tu şi 
frate-tău să puneţi bani deoparte, an de an, fără să vă 
coste nimic?” 

„Ştii bine”, spuse Virginius, „că Anse n-a pus deoparte 
niciodată un ban. Poţi spune tot ce vrei despre el, dar că e 
un cărpănos, asta nu.” 

„Ba, vezi bine că e! Uite că a avut îndrăzneala să vină la 
mine şi să-mi ceară ce credea el că-i al lui şi s-o şteargă 
când a văzut că n-a căpătat nimic. Şi tu, tu te-nvârteşti de 
colo până colo, cu mutra asta blestemată şi spăşită, şi- 
aştepţi să o iau din loc. Dă-mi înapoi jumătate din banii pe 
care i-am plătit pe impozite de când a murit maică-ta şi ia-ţi 
partea ta.” 

„Nu”, îi zise Virginius. „N-am de gând să fac aşa ceva.” 

„Nu”, spuse bătrânul Anse. „Nu. Te cred şi eu că nu. De 
ce să-ţi risipeşti banii ca să capeţi o jumătate din pământ, 
când poţi să stai aici şi să-l stăpâneşti în întregime fără să 
cheltuieşti un ban”. Şi ni-l închipuiam atunci pe bătrânul 
Anse (îi vedeam pe amândoi şezând până în clipa aceea şi 
vorbind ca doi oameni civilizaţi) ridicându-se în picioare cu 


chica lui zburlită şi cu sprâncenele groase, şi strigând: „Să 
ieşi din casa mea!” Virginius însă nu se mişca, nu se ridica 
în picioare, şi se uita la tatăl său. Bătrânul Anse se-ndrepta 
spre el cu mâna ridicată: „Afară. Afară din casa mea. Pe 
Dumnezeul meu că...” 

Şi atunci Virginius plecă. Nu se grăbi şi nici nu o luă la 
goană. lşi împachetă lucrurile (avea desigur mai multe 
decât Anse; de ajuns de multe) şi se duse să stea la un văr 
- la vreo patru sau cinci mile de-acolo - fiul unei rude 
îndepărtate de-a mamei sale. Vărul trăia singur, într-o 
fermă cu pământuri bune, deşi la vremea aceea mâncate 
de ipoteci, pentru că vărul - un bărbat scund, roşcat şi 
şters, a cărui figură nu ţi-o mai aduceai aminte la un minut 
după ce o vedeai - nu era nici el fermier, fiind pe jumătate 
negustor de vite, pe jumătate predicator laic şi probabil tot 
atât de puţin priceput în aceste două îndeletniciri ca şi în 
aceea de fermier. Aşadar Virginius plecă fără să se 
grăbească şi fără să arate aceeaşi violenţă şi nesăbuinţă în 
hotărâri ca şi fratele său; pentru care, oricât ar părea de 
ciudat, nu-l preţuiam mai puţin pe tânărul Anse. De fapt, 
întotdeauna îl priviserăm pe Virginius cam bănuitori; era 
puţin cam prea stăpân pe sine. Pentru că aşa e în firea 
omului, să aibă mai degrabă încredere în acei care nu sunt 
atât de siguri de ei. Despre Virginius ziceam că are o fire 
ascunsă, aşa că nu furăm de loc surprinşi când aflarăm că 
îşi folosise economiile ca să plătească ipotecile care apăsau 
asupra fermei vărului său. Şi nu furăm surprinşi nici când 
un an mai târziu, aflarăm că bătrânul Anse refuzase să 
plătească impozitele ce le datora pentru ferma sa şi că, 
înainte cu două zile de termenul scadenţei, şeriful primise 
prin poştă, de la un necunoscut, suma până la o centimă, 
datorată de Holland. „Aici e mâna lui Virginius”, ziserăm 
noi, crezând a şti că mandatul nu mai avea nevoie să fie 
semnat. Şeriful îi trimisese bătrânului Anse o somaţie. 

„Scoateţi-l la mezat şi dracul să vă ia”, spusese bătrânul 
Anse. „Dacă îşi închipuie cumva că n-au altceva mai bun de 
făcut decât să stea şi s-aştepte, banda aia de neisprăviţi...” 

Şeriful îl înştiinţă pe tânărul Anse. „Pământul nu-i al 


meu”, îi răspunse tânărul Anse. 

Şeriful îi trimise o somaţie lui Virginius. Virginius veni în 
oraş şi consultă registrul de impozite. „Pentru moment”, 
zise el, „ce-am putut face am făcut. Desigur, dacă el nu mai 
vrea, sper să-l pot lua eu. Dar nu ştiu. O fermă bună cum e 
asta nu va sta multă vreme fără cumpărător şi nici nu se va 
vinde la un preţ prea scăzut.” Şi asta a fost totul. Fără 
mânie, fără mirare şi fără părere de rău. Era însă o fire 
ascunsă; aşa că nu am fost surprinşi aflând că şeriful 
primise mandatul acela, o dată cu un bilet nesemnat: Banii 
pentru plata impozitelor datorate de ferma Holland. Să se 
trimită chitanța lui Anselm Holland, Senior. „Aici e mâna lui 
Virginius”, ziceam noi. Ne gândirăm mult, în anul care 
urmă, la Virginius, care locuia acolo la o fermă străină, 
lucrând un pământ străin, văzând cum cad în ruină ferma şi 
casa în care se născuse şi care de drept îi aparţineau. Căci 
bătrânul lăsa acuma totul în părăsire; an de an câmpiile 
întinse, cu pământ bun, cădeau în paragină şi erau 
năpădite de buruieni, deşi în fiecare început de an, în 
ianuarie, şeriful primea prin poştă banii aceia anonimi şi 
trimitea chitanţa bătrânului Anse, căci bătrânul încetase să 
mai vină la oraş, şi chiar şi casa în care locuia începuse să 
se dărâme peste el şi nimeni, în afară de Virginius, nu mai 
trecea pe acolo. De cinci sau de şase ori pe an îşi oprea 
calul în faţa casei şi bătrânul ieşea în prag şi-ncepea să urle 
la el şi să-i zvârle în obraz tot felul de ocări sălbatice şi 
violente; Virginius îl asculta în tăcere, şi după ce se 
convingea cu ochii lui că tatăl său e sănătos, vorbea cu cei 
câţiva negri care mai rămăseseră la fermă şi după aceea 
pleca. Afară de el însă, nu mai trecea nimeni pe acolo, deşi 
câteodată, de la distanţă, vecinii îl mai zăreau pe bătrân 
călare pe calul acela alb şi bătrân, care avea să-l omoare, 
străbătând câmpiile pustii şi năpădite de buruieni. 

Şi apoi, vara trecută, aflarăm că se apucase să 
dezgroape morţii din crângul de cedri unde strămoşii 
nevesti-sii se odihneau de cinci generaţii. Vestea o aduse 
un negru şi inspectorul sanitar al comitatului se duse într- 
acolo şi dădu peste calul cel alb legat de un copac şi 


bătrânul se ivi printre copaci cu puşca de vânătoare în 
mână. Inspectorul se întoarse în oraş şi peste două zile 
trimise într-acolo un funcţionar, care-l găsi pe bătrân 
zăcând la pământ lângă cal, cu piciorul prins în scara şeii, şi 
pe crupa calului urmele brutale ale ciomagului - nu ale 
joardei, ale ciomagului - cu care-l lovise iar şi iar şi iar. 

Şi astfel fu îngropat printre mormintele pe care le 
profanase. Virginius şi vărul său veniră la înmormântare. De 
fapt, nimeni altcineva nu mai veni la înmormântare. Anse 
Junior nu veni. Şi nu se ivi pe-acolo nici mai târziu, cu toate 
că Virginius mai rămase încă o vreme ca să plătească şi să 
le dea drumul negrilor şi să închidă casa. Apoi plecă şi el şi 
se duse la vărul său, şi după termenul legal testamentul 
bătrânului Anse fu înaintat judecătorului Dukinfield pentru a 
fi validat. Cuprinsul testamentului nu rămase secret, îl 
aflarăm cu toţii. Testamentul era alcătuit în bună regulă, nu 
ne surprinse nici faptul că era în regulă, nici cuprinsul lui şi 
nici termenii în care era formulat:... cu excepția acestor 
două legate, las... întreaga mea avere întâiului meu fiu, 
Virginius, cu condiţia ca să se dovedească în fata... 
preşedintelui tribunalului că numitul Virginius a fost cel 
care a plătit impozitele datorate de ferma mea... 
preşedintele tribunalului fiind singurul şi necontestatul 
judecător al adevărului acestei dovezi. 

Celelalte două legate sunau precum urmează: 

Fiului meu mai mic, Anselm, îi las... două harnaşamente 
complete pentru  catâri, cu conditia ca aceste... 
harnaşamente să fie folosite de către... Anselm pentru a 
veni o dată la mormântul meu. În caz contrar... 
harnaşamentele vor redeveni şi vor rămâne... parte a averii 
mele descrise mai sus. 

Vărului meu prin alianță Granby Dodge îi las... un dolar în 
numerar, ca să-l folosească pentru cumpărarea uneia sau 
mai multor cărți de imnuri, ca semn al recunoştinței mele 
pentru că l-a găzduit şi l-a hrănit pe fiul meu Virginius... din 
ziua în care Virginius a plecat din casa mea. 

Acesta era testamentul. Şi eram numai ochi şi urechi ca 
să vedem sau să auzim ce va spune sau ce va face tânărul 


Anse. N-auzirăm însă şi nu văzurăm nimic. Şi stam la pândă 
să vedem ce va face Virginius. Şi nu făcu nimic. Sau nu 
ştiurăm noi ce făcea sau ce gândea. Dar ăsta era Virginius. 
În orice caz, pentru moment, totul se terminase. Tot ce 
avea el de făcut era să aştepte până când judecătorul 
Dukinfield avea să valideze testamentul; atunci Virginius ar 
fi putut să-i dea lui Anse jumătatea sa de avere - dacă avea 
intenţia să facă aşa ceva. In chestiunea aceasta părerile 
erau împărţite. Unii ziceau: „Virginius nu s-a certat 
niciodată cu Anse”, alţii ziceau: „Virginius nu s-a certat 
niciodată cu nimeni. Dacă te-ai lua după asta, ar trebui să- 
şi împartă averea cu toţi oamenii din comitat.” „Virginius a 
încercat totuşi să plătească amenda lui Anse”, ziceau 
primii. „Şi tot Virginius i-a luat partea tatălui său când 
tânărul Anse a vrut să împartă pământul”, ziceau ceilalţi. 

Aşa că aşteptam şi urmăream atenţi tot ce se întâmplă. 
Pentru moment urmăream ce face judecătorul Dukinfield; 
dintr-o dată totul părea să se fi adunat în mâinile lui; ca şi 
cum ar fi planat, asemeni unui zeu, deasupra râsului 
vindicativ şi batjocoritor al bătrânului acela care nici în 
pământ fiind nu voia să moară şi deasupra celor doi fraţi 
care timp de cincisprezece ani fuseseră ca şi morţi unul 
pentru celălalt. Eram totuşi de părere că în această ultimă 
lovitură bătrânul Anse se întrecuse cu firea, şi în furia lui, 
alegându-l pe judecătorul Dukinfield, se făcuse singur mat; 
deoarece socoteam că în persoana judecătorului Dukinfield 
bătrânul Anse îl alesese pe singurul om dintre noi care să 
aibă cinste, onoare şi bun-simţ atât cât trebuia - acea 
cinste şi onoare care n-avuseseră vreme să devină 
şovăitoare şi neclare din pricina unei prea îndelungate 
studieri a legilor. Însuşi faptul că validarea a ceea ce părea 
să fie un document de ajuns de simplu îi luă, după câte se 
pare, un timp îndelungat, fu pentru noi încă o dovadă că 
judecătorul Dukinfield era singurul dintre noi care socotea 
că dreptatea însemna pe jumătate cunoaştere a legilor şi 
pe jumătate zăbavă şi încredere în tine însuţi şi în 
Dumnezeu. 

Cum termenul legal se apropia de sfârşit, îl urmăream cu 


atenţie pe judecătorul Dukinfield în drumurile sale zilnice 
dintre casă şi biroul de la palatul de justiţie. Mergea cu 
pasul ferm şi fără grabă. Avea şaizeci şi ceva de ani, era 
văduv, un om cu părul alb, cu o ţinută mândră şi 
impunătoare. Fusese numit preşedinte al tribunalului cu 
şaptesprezece ani în urmă; avea o slabă cunoaştere a 
legilor, dar mult bun-simţ; şi de treisprezece ani nimeni nu 
se opunea la realegerea lui, şi chiar acei pe care îi scotea 
din sărite aerul său binevoitor şi condescendent afabil îl 
votau când era cazul, cu o hotărâre şi încredere aproape 
copilărească. Aşa că îl urmăream, fără să fim nerăbdători, 
ştiind că avea să procedeze până la urmă aşa cum trebuie, 
nu pentru motivul că era el în cauză, ci pentru că nu şi-ar fi 
îngăduit nici lui nici altora să facă vreun lucru care să nu fie 
făcut cum trebuie. Aşadar, în fiecare dimineaţă îl vedeam 
trecând prin piaţă exact la ora opt şi zece. Îndreptându-se 
spre palatul de justiţie, unde îl aştepta uşierul negru care-i 
deschidea biroul şi care trecuse exact cu zece minute mai 
înainte, cu precizia de ceasornic a semnalului care anunţă 
sosirea trenului în gară. Judecătorul intra în birou şi negrul 
se aşeza pe un scaun stricat şi dres cu o sârmă, pe culoarul 
cu pardoseala de piatră care despărţea biroul de tribunalul 
propriu-zis, unde - aşa cum se întâmpla de şaptesprezece 
ani - avea să stea şi să moţăie toată ziua. Apoi, la ora cinci 
după-amiază, avea să se trezească, să intre în birou şi 
probabil să-l scoale şi pe judecător, care trăise de ajuns de 
mult ca să ştie că grijile oricărei slujbe nu există de obicei 
decât în minţile înfierbântate ale acelor teoreticieni care n- 
au nici o treabă; şi după aceea îi vedeam trecând din nou 
prin piaţă, unul după altul, îndreptându-se înspre casă, 
privind amândoi drept înainte, mergând la vreo 
cincisprezece paşi depărtare unul de celălalt, cu spatele 
atât de drept încât amândouă redingotele, făcute la acelaşi 
croitor pe măsura judecătorului, cădeau de pe cele două 
perechi de umeri asemeni unor scânduri, fără să se poată 
bănui unde vine talia sau unde vin şoldurile. 

Şi deodată, într-o după-amiază, la puţin timp după ora 
cinci, câţiva oameni trecură prin piaţă alergând înspre 


palatul de justiţie. Alţii, văzându-i, se apucară s-alerge şi ei; 
paşii lor răsunau greoi pe caldarâm, printre căruţe şi 
maşini, iar glasurile lor întrebau încordate şi neliniştite: „Ce 
e? Ce s-a întâmplat?”, „Judecătorul Dukinfield”, li se 
răspundea şi alergară mai departe, intrând pe coridorul cu 
pardoseala de piatră care despărţea tribunalul de birou, 
unde bătrânul negru, în picioare, în redingota lui căpătată, 
de la judecător, dădea din mâini copleşit. Trecură pe lângă 
el şi se repeziră în birou. Judecătorul, răsturnat puţin pe 
spate, şedea la birou instalat foarte comod în jilţul lui. Ochii 
îi erau larg deschişi; fusese împuşcat în frunte, la rădăcina 
nasului, aşa că părea să aibă trei ochi. Împuşcat, şi totuşi 
nici un om din piaţă şi nici bătrânul negru care şezuse toată 
ziua pe scaunul lui din coridor nu auzise nimic. 


În ziua aceea, Gavin Stevens ne luă cam multă vreme - 
el şi cutia aceea de bronz. Fiindcă, la început, juriul nu ştia 
ce urmăreşte - dacă va fi fost cumva vreun om din sala 
aceea, în ziua aceea, juraţii, cei doi fraţi, vărul, bătrânul 
negru, care să ştie cu adevărat asta. Aşa că în cele din 
urmă primul jurat îl întrebă de-a dreptul: 

„Susţii, Gavin, că ar exista o legătură între testamentul 
domnului Holland şi asasinarea judecătorului Dukinfield?” 

„Da”, spuse procurorul comitatului. „Şi voi susţine chiar 
mai mult decât atât.” 

Juraţii şi cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Numai 
bătrânul negru şi vărul nu se uitau la el. În ultima 
săptămână negrul părea că-mbătrânise cu cincizeci de ani. 
Intrase în slujbă o dată cu judecătorul; asta se întâmplase 
pentru simplul motiv că era în serviciul familiei 
judecătorului, deşi până în după-amiaza aceea de acum o 
săptămână părea să fie mai tânăr decât el cu patruzeci de 
ani - un om sfrijit, pierdut în redingota lui largă, care 
ajungea la palatul de justiţie cu zece minute înaintea 
judecătorului, deschidea biroul, mătura, ştergea praful de 
pe birou fără să clintească vreun lucru de pe el, făcând 
toate acestea cu o neglijenţă îndemânatică, rod al unei 
practici de şaptesprezece ani, şi după aceea se îndrepta 


spre scaunul dres cu sârmă de pe coridor şi se-aşeza să 
doarmă. De fapt părea să doarmă. (Singura cale de acces la 
biroul judecătorului, în afară de cea obişnuită, era o scară 
îngustă, secretă, care cobora din sala tribunalului, fiind 
folosită numai în timpul şedinţelor de către preşedintele 
tribunalului, care şi în acest caz trebuia să treacă prin 
coridor, cam la vreo opt picioare distanţă de scaunul 
negrului, sau dacă nu, să ajungă pe coridor şi acolo unde 
coridorul cotea în unghi drept sub singura fereastră din 
birou, să se caţăre şi să intre pe această fereastră). Fiindcă 
nici un bărbat şi nici o femeie nu trecuse vreodată pe lângă 
scaun fără să vadă pleoapele zbârcite ale celui care-l ocupa 
ridicându-se instantaneu deasupra ochilor cafenii 
decoloraţi, de om tare bătrân. Câteodată ne opream să 
vorbim cu el şi-l ascultam cum repeta, stâlcind-o, 
frazeologia legală, bombastică şi fără de sens, care se 
prinsese de el fără să-şi dea seama, ca microbii unei boli, şi 
pe care o reproducea cu o solemnitate profesională, ceea 
ce făcea ca mulţi dintre noi să-l ascultăm şi pe judecător cu 
un afectuos amuzament. Totuşi era un om bătrân; 
câteodată uita cum ne cheamă şi ne lua pe unii drept alţii, 
şi încurcându-ne între noi şi generaţiile din care făceam 
parte i se-ntâmpla să se trezească din moţăială şi să se 
adreseze unor oameni care nu erau acolo, care muriseră de 
mult. Totuşi nimeni nu trecuse vreodată pe lângă el fără ca 
negrul să nu-l observe. 

Ceilalţi inşi din sală se uitau cu atenţie la Stevens - juraţii 
din jurul mesei, cei doi fraţi care şedeau la cele două 
capete ale băncii, cu feţele lor vultureşti, identice şi 
întunecate, cu braţele încrucişate în acelaşi fel. „Susţii că 
asasinul judecătorului Dukinfield se află în această sală?” 
întrebă primul jurat. 

Procurorul comitatului se uită spre feţele celor care-l 
priveau. „Voi susţine mai mult decât atât”, zise el. 

„Vei susţine?” zise Anselm, cel mai tânăr dintre gemeni. 
Şedea singur la capătul băncii - între el şi fratele lui cu care 
nu vorbise de cincisprezece ani era toată lungimea băncii - 
şi se uita ţintă la Stevens cu o privire mânioasă şi rea. 


„Da”, spuse Stevens. Stătea în picioare la celălalt capăt 
al mesei. Incepu să vorbească, fără să se uite la cineva 
anume, vorbind pe un ton degajat, ca şi cum ne-ar fi 
povestit nişte anecdote, spunându-ne ceea ce ştiam mai 
demult şi adresându-se din când în când lui Virginius pentru 
a-şi întări spusele. Vorbea despre tânărul Anse şi tatăl lui. 
Tonul pe care vorbea era amabil, plăcut, avea aerul că 
pledează în favoarea celui în viaţă, spunând cum tânărul 
Anse plecase de acasă mânios, plin de o mânie firească dat 
fiind felul în care se purta tatăl lui cu acel pământ care 
fusese al mamei sale şi din care jumătate trebuia să-i 
revină de drept la majorat. Vorbea pe un ton normal, 
deschis, aparent de dreptate; cel mult arătând o oarecare 
simpatie pentru Anselm junior. Asta era. Din cauza acestei 
aparente parţialităţi, acestei aparente linguşiri, începu să se 
contureze o imagine a tânărului Anse care-l condamna 
pentru ceva ce nu ne apărea prea clar atunci, îl condamna 
tocmai din cauza acestei dorinţe de dreptate şi a dragostei 
sale pentru mama lui moartă, deformată de violenţa pe 
care o moştenise tocmai de la omul care-l nedreptăţise. ŞI 
cei doi fraţi şezând acolo, despărțiți prin lungimea acelei 
tăblii de lemn, netedă de atâta frecat, cel mai mic 
aruncându-i lui Stevens nişte priviri pline de o mânie 
stăpânită, cel mai mare uitându-se la fel de atent, dar cu o 
expresie de nepătruns. Stevens povestea cum tânărul Anse 
plecase, furios, şi cum, un an mai târziu, Virginius, cel 
liniştit, cel calm, cel care încercase de multe ori să păstreze 
pacea între ei, fu izgonit la rândul lui. Şi din nou schiţă un 
tablou limpede şi net al celor doi fraţi despărțiți, nu de tatăl 
lor, în viaţă, ci de ceea ce moştenise fiecare de la el; aceşti 
fraţi născuţi împreună, crescuţi împreună pe aceste 
pământuri care nu erau numai de drept ale lor, dar şi în 
care odihneau oasele mamei lor. 

„lată-i deci, privind din depărtare acest pământ fertil 
căzut în paragină, casa în care s-au născut şi în care se 
născuse mama lor, dărăpănându-se din cauza unui bătrân 
smintit care, după ce-i alungase şi nu le mai putea face 
nimic altceva, încercase în cele din urmă să-i facă să-l 


piardă cu totul, lăsându-l să fie scos în vânzare pentru 
neplata impozitelor. Dar cineva îi dejucă intenţiile, cineva 
de ajuns de prevăzător şi de ajuns de stăpân pe sine ca să- 
şi păstreze doar pentru el ceea ce nu-l privea decât pe el 
atâta vreme cât impozitele erau plătite. Aşa că nu le 
rămânea decât să aştepte ca bătrânul să moară. Oricum 
era bătrân şi chiar dacă ar fi fost tânăr, aşteptarea n-ar fi 
fost prea grea pentru un om stăpân pe sine, chiar dacă n-ar 
fi cunoscut cuprinsul testamentului lui Holland. Totuşi 
această aşteptare n-ar fi fost tot atât de uşoară pentru un 
om iute şi violent, mai ales dacă acest om violent s-ar fi 
întâmplat să cunoască sau să bănuie care e cuprinsul 
testamentului şi ar fi fost convins, ba mai mult, ar fi ştiut 
sigur că a fost nedreptăţit în chip irevocabil; că a fost jefuit 
de drepturile sale civile şi de bunul său renume prin 
acţiunile unui om care-i luase totul şi-l lipsise de cei mai 
frumoşi ani din viaţă, făcându-l să fugă dintre oameni şi să 
trăiască asemeni unui pustnic într-o cabană. Un asemenea 
om n-ar fi avut nici răgazul şi nici dorinţa să se mai 
frământe dacă să aştepte sau nu.” 

Cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Ai fi zis - în afara 
ochilor lui Anselm - că-s două statui tăiate în piatră. 
Stevens vorbea liniştit şi nu se uita la nimeni anume. 
Fusese procuror aproape cam tot atâta timp cât fusese 
judecătorul Dukinfield preşedinte de tribunal. Îşi luase 
diploma la Harvard“; era un bărbat deşelat, cu o chică 
ciufulită de păr cenuşiu ca fierul, capabil să poarte discuţii 
despre Einstein cu profesori universitari şi care-şi petrecea 
după-amieze întregi printre oamenii ce stăteau cinchiţi 
sprijinindu-se de zidurile prăvăliilor, vorbindu-le pe limba 
lor. Acestea erau „recreaţiile” lui, aşa le numea el. 

Şi apoi, veni vremea ca tatăl să moară, ceea ce putea şti 
orice om cu cap şi cu oarecare prevedere. Şi testamentul fu 
înaintat spre validare; şi chiar oamenii din regiunea de 
dealuri aflară ce cuprindea, auziră că, în cele din urmă, 
acest pământ lăsat în paragină avea să aparţină 


t Cel mai vechi colegiu particular din cadrul învăţământului universitar 
din S.U.A.; fondat în anul 1639 de John Harvard (1607-1638). 


proprietarului lui de drept. Sau proprietarilor, deoarece 
Anse Holland ştie tot atât de bine ca şi noi că Virge nu va 
primi acum mai mult decât cuvenita lui jumătate, indiferent 
ce spune testamentul, mai mult decât ar fi avut când tatăl 
lui i-ar fi dat posibilitatea să aibă. Anse ştie acest lucru 
deoarece ştie că şi el ar face la fel - i-ar da lui Virge 
jumătatea sa - dacă ar fi Virge. Fiindcă amândoi sunt fiii lui 
Anselm Holland, dar şi ai Corneliei Mardis. Dar chiar dacă 
Anse nu ştia, nu credea asta, ştia totuşi că pământul care 
fusese al mamei sale şi în care odihneau oasele ei avea să 
fie acuma bine îngrijit. Şi poate că în noaptea aceea când a 
auzit că tatăl său a murit, poate pentru prima dată de pe 
vremea când era copil, poate chiar şi mai înainte ca mama 
lui să fi murit, când venea seara sus şi se uita în camera 
unde dormea şi apoi pleca, poate pentru prima dată, de 
atunci. Anse dormi. Pentru că, vă daţi seama, în clipa aceea 
totul fusese răzbunat: umilinţele, nedreptatea, onoarea 
pierdută, pata închisorii - totul se risipise ca un vis. Acum 
trebuiau uitate toate, pentru că totul era cum trebuie. 
Totuşi, vă daţi seama, se obişnuise să ducă o viaţă de 
pustnic, să fie singur; după atâta vreme nu se mai putea 
schimba. Se simţea mai bine acolo, în singurătatea lui. Şi 
acum ştia că totul trecuse ca un vis rău, şi că pământul, 
pământul mamei sale, moştenirea şi lăcaşul ei de veci, era 
în mâinile unui om în care putea să aibă şi avea încredere, 
chiar dacă nu vorbea cu el. Inţelegeţi? 

Ne uitam la el, aşezaţi în jurul biroului care nu fusese 
clintit de la locul lui din ziua morţii judecătorului Dukinfield. 
Pe birou se mai aflau încă lucrurile pe care, dimpreună cu 
ţeava pistolului, judecătorul le văzuse pentru ultima oară 
pe acest pământ, şi pe care le ştiam de ani de zile - hârtiile, 
călimara pătată de cerneală, tocul bont la care ţinea 
judecătorul atât de mult, şi cutia mică de bronz, prespapier- 
ul lui inutil. La cele două capete ale băncii de lemn, cei doi 
gemeni se uitau atenţi şi nemişcaţi la Stevens. 

„Nu”, zise primul jurat, „nu înţelegem nimic. Unde vrei să 
ajungi? Care-i legătura dintre toate aceste lucruri şi 
asasinarea judecătorului Dukinfield?” 


„lată care-i”, zise Stevens. „Judecătorul Dukinfield se 
ocupa cu validarea testamentului când a fost ucis. 
Testamentul era de ajuns de ciudat, din partea domnului 
Holland nu te puteai aştepta la altceva. Totuşi era făcut aşa 
cum trebuie, moştenitorii sunt mulţumiţi; ştim cu toţii că în 
clipa în care Anse ar vrea, jumătate din pământ ar fi al lui. 
Aşa că testamentul e făcut cum trebuie. Validarea lui ar fi 
trebuit să fie o simplă formalitate. Totuşi. În momentul în 
care judecătorul Dukinfield murea se împlineau mai mult de 
paisprezece zile de când tot amâna această validare. Aşa 
că omul care credea că tot ce are de făcut e să aştepte...” 

„Care om?” zise primul jurat. 

„O clipă”, spuse Stevens. „Tot ce avea de făcut omul 
acela era să aştepte. Dar nu aşteptarea îl chinuia, pe el 
care aşteptase oricum cincisprezece ani. Nu despre asta 
era vorba. Era vorba de altceva, de un lucru pe care-l află 
(sau şi-l aminti) când era prea târziu, un lucru pe care n-ar 
fi trebuit să-l uite; fiindcă e un om abil, un om stăpân pe 
sine şi prevăzător; de ajuns de stăpân pe sine ca să-şi 
aştepte norocul cincisprezece ani, şi de ajuns de prevăzător 
ca să prevadă orice piedică, în afară de una singură: 
propria lui memorie. Şi când fu prea târziu, îşi aduse aminte 
că mai există un om care ştie ceea ce uitase el. Şi acel om 
care ştia ce uitase el era judecătorul Dukinfield. Şi acel 
lucru pe care-l ştia era că acel cal nu-l putea ucide pe 
domnul Holland.” 

Când tăcu, în birou se făcu o linişte deplină. Juraţii 
şedeau tăcuţi în jurul mesei şi se uitau la Stevens. Anselm 
se întoarse cu plivirile pline de o furie stăpânită către 
fratele său şi apoi, aplecându-se puţin înainte, se uită din 
nou la Stevens. Virginius nu se clinti; expresia feţei lui, 
atentă şi gravă, rămase neschimbată. Între el şi perete 
şedea vărul său. Mâinile i se odihneau pe genunchi şi stătea 
cu capul uşor înclinat de parcă ar fi fost în biserică. Ştiam 
despre el că e un fel de predicator ambulant, şi că din când 
în când aduna câte un tabun de mârţoage, cai şi catări, şi le 
ducea cine ştie unde ca să le vândă sau să le schimbe pe 
cine ştie ce. Căci era un om puţin comunicativ care în 


relaţiile lui cu ceilalţi vădea o sfială şi o lipsă de încredere 
atât de chinuitoare încât ţi se făcea milă, mila aceea 
amestecată cu silă pe care o încerci faţă de un vierme 
strivit, şi-ţi era teamă să nu-l chinui cumva, făcându-l să-ţi 
răspundă „da” sau „nu” la vreo întrebare pe care i-o 
puneai. Se spunea însă că duminica, în amvonul bisericilor 
de ţară devenea un alt om, se schimba: iar glasul lui răsuna 
clar, patetic şi sigur, contrastând cu firea şi înfăţişarea lui. 
„Şi acuma”, spuse Stevens, „închipuiţi-vă această 
aşteptare, omul acela ştiind ce avea să se întâmple înainte 
de a se întâmpla ceva, ştiind în cele din urmă de ce nu se 
întâmplă nimic, de ce nimeni şi nici el nu mai ştia nimic de 
soarta testamentului acela predat judecătorului Dukinfield, 
asta pentru că uitase un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l 
uite. Că judecătorul Dukinfield ştia că nu domnul Holland 
era omul care bătuse calul acela. Ştia că judecătorul 
Dukinfield ştie că omul care a dat în calul acela cu ciomagul 
şi i-a lăsat urme pe crupă era omul care l-a ucis mai întâi pe 
domnul Holland şi după aceea i-a băgat piciorul în scară şi a 
lovit calul ca s-o ia la goană. Dar calul n-a luat-o la goană, 
ştia lucrul acesta de mulţi ani, dar îl uitase. Fiindcă, odată, 
pe vremea când nu era decât un mânz crud, animalul 
fusese bătut atât de crunt încât, de atunci, numai la 
vederea unei nuieluşe în mâna călăreţului se trântea la 
pământ, ceea ce domnul Holland ştia şi ceea ce ştiau toţi 
cei din preajma familiei lui Holland. Aşadar, calul se trânti 
peste trupul domnului Holland. Dar şi asta era bine, la 
început; asta cădea foarte bine. Şi aşa şi gândi omul în 
prima săptămână sau în zilele următoare crimei, noaptea, 
în pat, aşteptând, el care aşteptase până atunci 
cincisprezece ani. Deoarece, chiar şi atunci, când era prea 
târziu şi-şi dăduse seama că a făcut o greşeală, nici atunci 
nu-şi aminti ce n-ar fi trebuit să uite niciodată. Şi după 
aceea îşi aminti şi asta, dar era prea târziu; cadavrul fusese 
găsit şi urmele loviturilor fuseseră observate pe crupa 
calului şi era prea târziu ca să le mai facă să dispară. De pe 
crupa calului ar fi dispărut ele, oricum, cu timpul. Dar ca să 
le înlăture din amintirea oamenilor nu se putea folosi decât 


de un singur mijloc. Închipuiţi-vă cum arăta atunci, groaza, 
umilinţa, sentimentul lui că a fost înşelat de un lucru pe 
care nu se putea răzbuna; dorinţa lui turbată de a întoarce 
timpul înapoi doar pentru un minut, ca să desfacă sau să 
facă ce nu făcuse când era prea târziu. Fiindcă ultimul lucru 
pe care şi-l aminti când era prea târziu fu că domnul 
Holland cumpărase calul de la judecătorul Dukinfield, omul 
care şedea aici la masa asta, având a se pronunţa asupra 
validității unui testament care lăsa moştenitorilor două mii 
de acri din cel mai bun pământ din comitat. Şi aşteptă, 
neavând decât un singur mijloc ca să înlăture urmele lăsate 
de bâtă, şi nu se întâmplă nimic. Şi nu se întâmplă nimic şi 
el ştia de ce. Şi aşteptă cât avu curajul s-aştepte, până se 
convinse că era în joc un lucru mult mai important decât 
cele câteva pogoane sau brazde de pământ. Aşa că, 
spuneţi-mi, ce-i mai rămânea de făcut dacă nu ce-a făcut?” 

Abia termină ce avusese de spus, că Anse şi interveni. 
Glasul lui era aspru, colţuros. „Te-nşeli”, zise el. 

Ca un singur om ne întoarserăm spre el; şedea la 
marginea băncii, cu bocancii plini de noroi şi cu salopeta 
aceea uzată pe el, fulgerându-l cu privirea pe Stevens; 
chiar şi Virginius se întoarse şi se uită o clipă la el. Numai 
vărul şi negrul rămaseră imobili. Aveau aerul că nu-i 
interesează ce se întâmplă. „Cum mă-nşel?” întrebă 
Stevens. _ 

Anselm nu-i răspunse. |! fulgeră cu privirea pe Stevens. 
„Virginius va căpăta pământul chiar dacă a... a...?” 

„Chiar dacă ce?” 

„Dacă el... a...” 

„Vrei să spui dacă tatăl tău?... Dacă a murit de moarte 
naturală sau dacă a fost ucis?” 

„Da”, spuse Anselm. 

„Da. Pământul vă revine vouă, ţie şi lui Virge, indiferent 
dacă testamentul e valabil sau nu, fireşte, cu condiţia ca 
Virge să-l împartă cu tine în cazul în care testamentul e 
valabil. Omul care l-a omorât pe tatăl tău nu era însă sigur 
de acest lucru şi nu îndrăznea să întrebe dacă e aşa căci el 
nu voia să fie aşa. El voia ca Virge să capete totul. De 


aceea voia el ca testamentul să fie valabil.” 

„Te-nşeli”, zise Anselm cu glasul aspru şi colţuros. „Eu l- 
am omorât. Dar nu din cauza fermei aceleia blestemate. Şi 
acuma trimiteţi după şerif.” 

Şi atunci, Stevens se uită lung la obrazul furios al lui 
Anselm şi zise calm: „Şi eu îţi spun, Anse, că te-nşeli.” 


După aceste cuvinte, cei care eram acolo martori şi 
spectatori la tot ce se-ntâmpla am rămas o vreme ca 
năuciţi, de parcă totul ar fi fost ca într-un vis în care ştii 
dinainte ce are să urmeze, dar în acelaşi timp eşti conştient 
că totul n-are nici o importanţă deoarece oricum te vei trezi 
curând. Eram parcă proiectaţi în afara timpului şi observam 
tot ce se-ntâmplă de undeva din afară; din afară şi totuşi de 
dincolo de timp din chiar acea primă clipă când ne-am uitat 
din nou la Anselm de parcă nu l-am mai fi văzut până 
atunci. Se auzi un zgomot, un suspin slab, înăbuşit, probabil 
de uşurare - cam aşa părea. Ne gândeam, poate cu toţii, 
cum ia sfârşit odată coşmarul lui Anse; şi parcă ne-am fi 
pomenit zvârliţi şi noi deodată cu ani în urmă în vremea în 
care, prunc fiind, stătea culcat în patul lui şi mama, despre 
care se spunea că-l prefera, a cărei moştenire o pierduse şi 
chiar al cărei loc de veşnică odihnă a sărmanelor ei 
rămăşiţe pământeşti fusese profanat, venea să-l privească 
o clipă înainte de a pleca iar. Era tare departe vremea 
aceea, deşi gândul te ducea de-a dreptul într-acolo. Şi 
oricât de drept era drumul într-acolo, copilul care stătea 
culcat, neştiutor, în patul acela pierise pe acest drum, aşa 
cum se întâmplă, trebuie şi se va întâmpla întotdeauna cu 
noi toţi; copilul acela era mort, la fel ca oricare din 
neamurile lui îngropate în dumbrava aceea de cedri 
pângărită, şi pe bărbatul la care ne uitam îl priveam pe 
deasupra prăpastiei de netrecut, cu milă poate, dar fără a-l 
ierta. Sensul cuvintelor lui Stevens ni se dezvălui de aceea 
aproape tot atât de târziu ca şi lui Anse; Stevens trebui să 
repete: „lar eu îţi spun, Anse, că te-nşeli.” 

„Ce?” zise Anse. Apoi se mişcă. Nu se ridică şi totuşi 
avurăm impresia că a făcut o mişcare bruscă şi furioasă 


înainte. „Eşti un mincinos, eşti...” 

„Te-nşeli, Anse. Tu nu ţi-ai omorât tatăl. Omul care l-a 
ucis pe tatăl tău e omul care a fost în stare să premediteze 
şi să săvârşească uciderea bătrânului care şedea aici, la 
acest birou, în fiecare zi, zi de zi, până când venea un negru 
bătrân şi-l trezea şi-i spunea că e vremea să se ducă acasă 
- un om care n-a făcut nimănui, bărbat, femeie sau copil, 
decât bine, convins fiind că Dumnezeu îl vede. Nu tu l-ai 
omorât pe tatăl tău. Tu i-ai cerut ce ai crezut că ţi se 
cuvine, şi când n-a vrut să-ţi dea nimic, l-ai lăsat şi-ai plecat 
şi nu i-ai mai vorbit niciodată. Ai auzit că lasă pământul în 
paragină dar n-ai făcut nimic, fiindcă pământul era pentru 
tine «ferma aceea blestemată». N-ai făcut nimic până în 
ziua în care ai auzit că un bătrân smintit se apucase să 
dezgroape morţii de-un sânge cu maică-ta şi cu tine. 
Atunci, şi numai atunci, ai venit la el să protestezi. Dar tu 
nu erai omul care să protesteze şi nici el omul care să te 
asculte. Avea puşca de vânătoare în mână, dar n-aş crede 
că ai dat o prea mare atenţie puştii. Imi închipui că pur şi 
simplu i-ai smuls-o din mână şi l-ai pălmuit cu mâna goală 
şi l-ai lăsat acolo, pe jos, la picioarele calului; credeai poate 
că e mort. Şi, după ce-ai plecat, a trecut cineva din 
întâmplare pe-acolo şi a dat de el; poate că acest cineva 
stătea acolo de la început şi pândea. Cineva care voia şi el 
ca bătrânul să moară; dar nu din pricina furiei sau a jignirii, 
ci din calcul. Gândindu-se poate să câştige ceva. Aşadar 
trecu pe acolo şi găsi lucrurile cum le lăsaseşi tu şi le 
termină: agăţă piciorul tatălui tău în scara şeii şi lovi calul 
încercând să-l facă să o ia la goană ca totul să pară firesc, 
uitând în grabă ce n-ar fi trebuit să uite. Dar n-ai fost tu 
acela. Pentru că tu te-ai întors acasă şi când ai auzit ce s-a 
descoperit în crângul acela n-ai zis un cuvânt. Pentru că la 
vremea aceea te gândeai la un lucru pe care nu ţi-l spuneai 
nici ţie însuţi. Şi când ai aflat care era cuprinsul 
testamentului, ai crezut că ştii. Şi te-ai bucurat. Pentru că 
trăiseşi singur până la vremea în care şi tinereţea şi poftele 
te părăsiseră; acum voiai doar să trăieşti în linişte şi 
rămăşiţele pământeşti ale mamei tale să nu fie tulburate. Şi 


ce ar mai fi însemnat pentru tine, un om lipsit de drepturi şi 
cu un nume pătat, pământul şi consideraţia oamenilor?” 

Ascultam, fără să ne clintim, glasul lui Stevens care 
răsuna înăbuşit în camera aceea mică, unde aerul nu se 
mişca deloc, unde nu trecea nici un curent, încăperea fiind 
situată sub zidul protector al palatului de justiţie. 

„Nu, Anse, nu tu l-ai ucis pe tatăl tău şi nici pe 
judecătorul Dukinfield. Căci dacă omul care l-a ucis pe tatăl 
tău şi-ar fi adus aminte la vreme că judecătorul Dukinfield a 
fost cândva stăpânul calului acela, judecătorul Dukinfield ar 
mai fi fost şi astăzi în viaţă.” 

Răsuflam în linişte, stând în jurul mesei la care 
judecătorul Dukinfield şezuse în clipa în care ridicând 
privirea văzuse ţeava pistolului îndreptată spre el. Nimic din 
ce se aflase atunci pe masă nu fusese clintit de la locul lui. 
Toate rămăseseră la locul lor: hârtiile, condeiele, călimara, 
mica şi ciudat cizelată cutie de bronz pe care fiica sa i-o 
adusese din Europa acum doisprezece ani - în ce scop, nici 
ea nici judecătorul n-ar fi ştiut s-o spună, întrucât cutia 
putea fi folosită doar la păstrarea sărurilor pentru baie sau 
a tutunului, iar judecătorul nici nu fuma şi nici nu 
întrebuința săruri - şi pe care el o ţinuse ca un prespapier, 
şi acesta inutil într-o cameră unde nu trecea nici un curent 
de aer. El însă o ţinea acolo, pe birou şi toţi îl văzuserăm 
jucându-se cu ea în timp ce vorbea, deschizând capacul cu 
resort şi uitându-se cum se închide pe neaşteptate la cea 
mai mică atingere. 

Acuma, când mă gândesc la toate acestea, îmi dau 
seama că restul dezbaterilor n-ar fi trebuit să dureze chiar 
atât de mult. Acuma mi se pare că ar fi trebuit să ştim de la 
început despre ce e vorba; încă şi acum mi se pare că 
încerc acest sentiment de dezgust neînduplecat, care, mai 
la urma urmei, ţine loc de milă, ca atunci când vezi o omidă 
prinsă într-un ac cu gămălie, când ţi se face greață - şi 
totuşi, în lipsă de altceva, te serveşti de palma desfăcută 
gândindu-te: „Hai. Striveşte-o. Zdrobeşte-o. Termină odată 
cu ea.” Dar nu acesta era şi planul lui Stevens. Pentru că 
avea un plan, şi mai târziu ne-am dat seama că, deoarece 


nu putea dovedi vinovăția acuzatului, voia ca omul să se 
dea singur de gol. Acest mod de a acţiona nu era corect; 
mai târziu i-am şi spus-o. („A, zise el. Dar dreptatea oare nu 
e întotdeauna incorectă? Nu e alcătuită, într-o măsură mai 
mică sau mai mare, din nedreptate, noroc şi din prostie?”) 

În orice caz, atunci nu ne dădeam încă seama ce 
urmăreşte, când începu să vorbească din nou pe tonul 
acela degajat, ca şi când ne-ar fi povestit nişte anecdote, 
cu mâna, acum, sprijinită pe capacul cutiei de bronz. 
Oamenii se lasă adesea influenţaţi de idei preconcepute. 
Nu faptele sau realităţile ne uimesc, ci dezvăluirea 
neaşteptată a ceea ce ar fi trebuit să ştim dacă n-am fi fost 
atât de preocupaţi să credem ceea ce descoperim mai 
târziu că am luat drept adevăr, din nici un alt motiv decât 
acela că s-a întâmplat să credem aşa în clipa aceea. Vorbea 
din nou despre fumat, spunând că nimănui nu-i place să 
fumeze decât atunci când începe a crede că asta îi face rău 
şi că nefumătorii se lipsesc de una din cele mai mari plăceri 
din viaţa oricărui om cu minte: conştiinţa că te laşi pradă 
unui viciu care nu-ţi poate dăuna decât ţie însuţi. 

„Fumezi, Anse?” zise el. 

„Nu”, răspunse Anse. 

„Nici tu nu fumezi, nu-i aşa, Virge?” 

„Nu” zise Virginius. „Nici unul din noi n-a fumat niciodată, 
nici tata, nici Anse, nici eu. Cred că am moştenit trăsătura 
asta.” 

„O trăsătură de familie”, zise Stevens. „Dar cum e cu cei 
din familia mamei tale? Şi cu cei din partea voastră, 
Granby?” 

Vărul se uită la Stevens, cât ai clipi din ochi. Fără să se fi 
mişcat, păru că se frământă în costumul lui ieftin, dar curat, 
din doc. „Nu, domnule. N-am acest obicei.” 

„Desigur, pentru că eşti predicator”, zise Stevens. Vărul 
tăcu şi se uită din nou la Stevens, cu faţa lui blândă, dar 
deznădâăjduit de umilă. „Eu”, continuă Stevens, „am fumat 
dintotdeauna. Dintotdeauna din clipa în care, pe la 
paisprezece ani, tutunul a încetat să-mi facă greață. E mult 
de atunci, de ajuns de mult ca să fi devenit mofturos în 


privinţa tutunului. Şi în ciuda psihologilor şi a tutunului de 
fabrică, cei mai mulţi dintre fumători aşa sunt. Sau, cine 
ştie, poate că numai ţigările sunt fabricate la maşină Sau 
poate că par aşa celor care nu se pricep, nefumătorilor. Şi- 
ntr-adevăr, am observat că nefumătorii o fac pe experţii 
când vine vorba de tutun, aşa cum şi noi, ceilalţi, o facem 
pe atotştiutorii când e vorba de un lucru pe care nu-l 
folosim şi cu care nu suntem obişnuiţi, oamenii fiind, 
precum se ştie, călăuziţi de ideile lor pre- (sau prost) 
concepute. Să luăm, de pildă, un om care vinde ţigări deşi 
nu fumează şi care, de după tejgheaua lui, se uită cum, 
client după client, desface fiecare pachetul şi-şi aprinde o 
ţigară. Întrebaţi-l dacă toate sorturile de tutun au acelaşi 
miros, dacă poate deosebi un sort de celălalt după miros. 
Sau poate că intervin forma şi culoarea pachetului. Căci nici 
psihologii n-au precizat încă unde se opreşte văzul şi unde 
începe mirosul, sau unde se opreşte auzul şi unde începe 
văzul. Lucru pe care ni-l poate spune oricare avocat.” 

Primul jurat îl întrerupse iar. Îl ascultaserăm pe Stevens 
fără să dăm vreun semn de nerăbdare, dar cred că eram cu 
toţii de părere că una era să-l zăpăceşti pe criminal, şi alta 
era să faci acest lucru cu juriul. „Toate aceste cercetări 
trebuiau să fi fost făcute înainte de a ne fi adunat aici”, zise 
primul jurat. „Chiar dacă ar fi vorba de o depoziţie, la ce 
bun ai mai face-o dacă persoana ucigaşului nu e în mâinile 
noastre? Presupunerile sunt destul de bune dacă...” 

„Bine”, zise Stevens. „Să-mi daţi voie să mai fac câteva 
presupuneri şi dacă o să vi se pară că nu progresez, să mă- 
ntrerupeţi, iar eu mă voi opri şi voi proceda aşa cum veţi 
dori. Am impresia că o să-mi spuneţi mai întâi că-mi iau 
cam prea multe libertăţi chiar şi în materie de presupuneri. 
Dar l-am găsit pe judecătorul Dukinfield mort, împuşcat 
între ochi, aici, pe scaunul acesta din spatele mesei. Asta 
nu e o presupunere. Şi moş Job şedea cât era ziua de lungă 
pe acest scaun în coridor şi oricine intra în această cameră 
(în afară de cazul în care ar fi folosit scara secretă şi ar fi 
intrat pe fereastră) trebuia să treacă pe lângă el la o 
distanţă de opt picioare. Şi după cum se ştie, nimeni nu a 


putut trece pe lângă moş Job, în aceşti şaptesprezece ani, 
fără să fi fost văzut de către bătrân. Asta nu e o 
presupunere. 

„Atunci, ce presupui?” 

Stevens începu să vorbească însă iar despre tutun şi 
despre fumat. „Săptămâna trecută am trecut pe la prăvălia 
lui West să-mi cumpăr nişte ţigări şi omul mi-a povestit de 
un individ care era şi el mofturos în privinţa ţigărilor. 
Căutându-mi marca de ţigări în raft, dădu peste un pachet 
şi mi-l întinse. Pachetul era prăfuit, mototolit, ca şi cum l-ar 
fi avut de multă vreme şi-mi spuse că un comis-voiajor îi 
lăsase două pachete, acum vreo câţiva ani. «Ai fumat ţigări 
din astea vreodată?» îmi zise el. «Nu», i-am zis. «Astea 
trebuie să fie ţigări de la oraş.» Şi atunci îmi spuse că 
vânduse celălalt pachet, chiar în ziua aceea. Şedea după 
tejghea şi-şi luase ziarul să se uite prin el, mai citind, mai 
uitându-se prin prăvălie, căci vânzătorul plecase să 
prânzească. Şi-mi spunea că nu l-a văzut şi nu l-a auzit pe 
omul acela decât în clipa în care şi-a ridicat privirea de pe 
ziar şi omul era în faţa lui, atât de aproape, încât a şi 
tresărit. Un om scund, îmbrăcat orăşeneşte, zicea West, 
care-i ceru un fel de ţigări de care West nu auzise niciodată. 
«N-am marca asta», spuse West. «Nu ţin aşa ceva. » «De 
ce?» întrebă omul. «Fiindcă nu se vând», zise West. Şi mi-l 
descrise pe omul acela îmbrăcat orăşeneşte, cu obrazul lui 
ras, asemănător cu acela al unei păpuşi de ceară, cu ochii 
lui care-l priveau calmi şi cu glasul lui liniştit. Şi atunci, 
spuse West, se uită mai atent la ochii omului şi-şi cobori 
privirea spre nările lui şi-şi dădu seama ce nu mergea. 
Omul era, în momentul acela, drogat până peste poate. 
«Nimeni nu-mi cere asemenea ţigări», zise West. «Dar eu 
ce fac acum?» zise omul. „Incerc să-ţi plasez hârtie de 
omorât muşte?» Apoi omul cumpără celălalt pachet şi 
plecă. West îmi spuse că era furios şi-l treceau năduşelile 
de parcă i-ar fi venit să vomite. Şi-mi mai spuse: «Dacă aş 
vrea să săvârşesc vreo ticăloşie şi mi-ar fi frică, ştii ce-aş 
face? l-aş da individului acela vreo zece dolari şi i-aş spune 
ce trebuie să facă şi l-aş ruga să nu-mi mai vorbească 


niciodată. Când a plecat, asta a fost ce-am simţit. Parcă-mi 
venea să vomit.»” 

Stevens ne învălui într-o privire pătrunzătoare şi se opri o 
clipă. Nu-l pierdeam din ochi. „Omul acela de la oraş venise 
la noi cu maşina, un roadster” mare. Omul acela de la oraş, 
care nu mai avea ţigările pe care le fuma de obicei.” Se opri 
iar, şi-şi întoarse încet capul, privindu-l pe Virginius Holland. 
Vreme de aproape un minut, aşa ni se păru nouă, se uitară 
lung unul la celălalt. „Şi un negru mi-a spus că maşina 
aceea mare a fost garată în noaptea dinaintea zilei în care 
a fost ucis judecătorul Dukinfield în garajul lui Virginius 
Holland.” Şi iar îi văzurăm pe cei doi uitându-se lung unul la 
celălalt, ca şi mai înainte. Stevens vorbea acum liniştit, 
meditativ, aproape visător. „Cineva încercase să-l oprească 
să vină la noi cu maşina aceea, cu maşina aceea mare pe 
care oricine-ar fi văzut-o o dată n-ar fi uitat-o şi ar fi 
recunoscut-o. Poate că acest cineva voise să-i interzică să 
vină cu ea, îl ameninţase. Numai că omul căruia doctorul 
West îi vânduse ţigările, acela nu se prea temea de orice 
ameninţare.” 

„Cineva, adică eu, asta vrei să zici”, spuse Virginius. Nu- 
şi întoarse capul şi continuă să-l privească ţintă pe Stevens. 
Anselm însă se mişcă. Îşi întoarse capul şi aruncă o privire 
rapidă spre fratele său. Se lăsase o tăcere deplină, totuşi, 
când vărul începu să vorbească nu izbutirăm să-l auzim sau 
să înţelegem dintr-o dată ce spune; de când intraserăm în 
încăperea aceea şi Stevens încuiase uşa cu cheia nu 
vorbise decât o dată. Glasul îi era stins; din nou şi fără să 
se fi mişcat, ni se păru că se frământă stânjenit în hainele 
acelea ale lui. Vorbea cu acea sfială umilă, cu acea dorinţă 
chinuitoare de a trece neobservat pe care i-o cunoşteam cu 
toţii. 

„Individul despre care vorbiţi a venit la mine”, zise 
Dodge. „A venit să stea de vorbă cu mine. A oprit în faţa 
casei pe înserat şi mi-a zis că e în căutare de cai din ăştia 
mărunți, buni pentru jocul acela... de...” 

„Polo?” zise Stevens. Vărul nu se uitase la nimeni cât 


5 Automobil sport, cu două locuri. 


vorbise, părea că se adresează mâinilor lui pe care şi le 
mişca încetişor pe genunchi. 

„Da, domnule, Virginius era de faţă. Am vorbit despre 
cai. A doua zi, dimineaţa, a plecat mai departe cu maşina. 
N-aveam ce-i trebuia lui. Nu ştiu nici de unde a venit şi nici 
unde s-a dus.” 

„Şi nici dacă a venit să vadă pe altcineva”, zise Stevens. 
„Şi nici ce voia să mai facă pe-aici. Nici asta nu poţi spune.” 

Dodge nu răspunse. Nici nu era nevoie. Se refugiase iar 
la adăpostul umilinţei lui, ca o biată sălbăticiune în vizuina 
ei. 

„Asta-i ce presupun eu”, zise Stevens. 

Şi atunci ar fi trebuit să ne dăm seama. Era limpede, 
limpede ca lumina zilei. Ar fi trebuit să simţim, să ne dăm 
seama că era în încăperea aceea cineva care simţea ceea 
ce Stevens numise groaza, umilinţa, dorinţa aceea turbată 
de a întoarce timpul înapoi doar pentru o clipă, ca să 
dezică, ca să desfacă... Dar poate că acel cineva nu simţise 
încă şocul, nu simţise încă lovitura, aşa cum timp de o 
secundă sau două nu-ţi dai seama că ai fost împuşcat. Și 
deodată se auzi glasul aspru al lui Virge: „Şi cum poţi 
dovedi toate acestea?” 

„Să dovedesc ce?” zise Stevens. Din nou se uitară unul la 
celălalt, cu o căutătură aspră şi stăpânită, ca doi boxeri. Nu 
ca doi spadasini, ci ca doi boxeri, sau cel puţin ca într-un 
duel cu pistolul. „Cine-a fost cel care l-a tocmit pe bruta 
aceea, pe ucigaşul acela venit de la Memphis? Asta nu 
trebuie s-o mai dovedesc. A spus el cine. La întoarcere spre 
Memphis, a călcat un copil, la Battenburg (era încă drogat; 
probabil că mai luase o doză când şi-a terminat treaba aici) 
şi l-au prins şi l-au închis şi când efectul stupefiantului a 
încetat să mai acţioneze asupra lui a spus acolo, în celula 
aceea a închisorii, zbătându-se şi arătându-şi colții, după 
ce-i luaseră pistolul cu amortizor, unde a fost şi cu cine a 
vorbit.” 

„Aha”, făcu Virginius. „Asta-i foarte bine. Atunci tot ce ar 
mai trebui să dovedeşti e că în ziua aceea a fost în 
încăperea asta. Şi asta cum o poţi dovedi? O să-i mai dai 


încă un dolar negrului acela bătrân, ca să-şi aducă aminte 
cum a fost?” 

Stevens stătea în picioare, la celălalt capăt al mesei şi 
parcă nici nu-l auzise. Stătea acolo, între cele două şiruri de 
oameni şi, vorbind, luase cutia de bronz în mână, întorcând- 
o, uitându-se la ea, continuând să vorbească pe tonul acela 
degajat. „Cunoaşteţi cu toţii ce însuşiri deosebite are 
camera asta. Prin ea nu trece niciodată nici un curent de 
aer. Şi atunci când se fumează aici sâmbătă, să zicem, 
fumul rămâne în încăpere până luni dimineaţă, când moş 
Job deschide uşa şi-l găseşte culcat pe lângă brâul de 
perete, ca să zic aşa, ca un dulău adormit. Aţi observat cu 
toţii treaba asta.” 

Stăteam acuma cu trupul puţin aplecat înainte, ca şi 
Anse, fără a-l pierde o clipă din ochi pe Stevens. 

„Da”, zise primul jurat. „Am observat asta.” 

„Da”, zise Stevens calm, cu aceeaşi expresie de parcă n- 
ar fi auzit ce i se spune, întorcând cutia pe care o ţinea în 
mână pe o faţă şi pe cealaltă. „M-aţi întrebat ce presupun 
eu că s-a întâmplat? lată ce zic eu, presupunerea mea are 
însă în vedere un om care se pricepe să facă treburi de 
astea - un om în stare să se apropie de un negustor care 
stă după tejghea şi citeşte ziarul cu un ochi şi cu celălalt se 
uită prin prăvălie să vadă dacă nu i-a venit vreun client -, 
înainte ca negustorul să-şi dea seama măcar că e acolo. Un 
om de la oraş, care a stăruit să i se dea ţigări care se 
găsesc numai la oraş. Şi omul acesta a plecat de la prăvălie 
şi s-a dus vizavi la palatul de justiţie, a intrat, a urcat 
scările, ca oricare cetăţean. L-au văzut poate vreo zece 
oameni, sau poate de două ori pe atâţia, căci mulţi nici nu 
s-or fi uitat la el, deoarece există două locuri în care 
oamenii nu se privesc în obraz: în sanctuarele legii şi în 
pisoare. A intrat, aşadar, în tribunal, a coborât pe scara 
secretă şi de aici a ajuns pe coridor unde l-a văzut pe moş 
Job dormind pe scaunul lui. Atunci şi-a continuat drumul, 
poate, pe coridor şi s-a căţărat pe fereastra din spatele 
judecătorului Dukinfield. Sau poate că a trecut de-a dreptul 
pe lângă moş Job, venind din spate, înţelegeţi. Şi să treacă 


la o distanţă de opt picioare pe lângă un bătrân adormit 
într-un scaun nu-i era prea greu unui om în stare să se 
apropie, neobservat, de un negustor care stă după 
tejgheaua lui. Poate că şi-a aprins o ţigară din pachetul 
vândut de West înainte ca judecătorul Dukinfield să-şi fi dat 
seama că e în cameră. Sau poate că judecătorul dormea în 
jilţul lui, cum i se întâmpla uneori. Aşa că omul, chiar 
înainte poate de a scoate pistolul, şi-a terminat ţigara 
uitându-se cum pluteşte fumul alene pe deasupra mesei şi 
se loveşte de zid şi gândindu-se la banii câştigaţi uşor şi la 
provincialii ăştia nătăfleţi. Şi împuşcătura făcu mai puţin 
zgomot decât scăpăratul chibritului cu care-şi aprinsese 
ţigara, căci omul se ferea atât de mult să facă zgomot încât 
nu mai ştia ce e liniştea. Şi apoi a plecat la fel cum a venit, 
şi cei zece sau douăzeci de oameni l-or fi văzut sau nu l-or 
fi văzut şi, în după-amiaza aceea, la ora cinci, moş Job intră 
să-l trezească pe judecător şi să-i spună că e vremea să 
plece acasă. Nu-i aşa, moş Job?” 

Bătrânul negru îşi ridică privirile spre Stevens. „Aveam 
grijă de el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei”, zise el. „Şi mă 
necăjeam cu el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei. Şi intru în 
birou şi la început mi-am zis că doarme, cum i se-ntâmpla 
uneori...” 

„Stai puţin”, îl întrerupse Stevens. „Ai intrat şi l-ai văzut 
şezând în jilţ, ca de obicei, şi traversând camera ai observat 
fumul care plutea pe lângă zidul din spatele mesei. Nu aşa 
mi-ai spus?” 

Şezând pe scaunul lui vechi şi reparat, bătrânul negru 
începu să plângă. Arăta ca o maimuţă bătrână, plângând cu 
lacrimi amare şi ştergându-şi faţa cu dosul palmei lui 
noduroase care tremura din cauza vârstei şi încă din altă 
cauză. „Intram dimineaţa aici de multe ori ca să fac 
curăţenie. Fumul plutea acolo şi el care în viaţa lui nu s-a 
atins niciodată de-o ţigară intra şi trăgea aerul pe nas, cu 
nasul lui acela mare, şi zicea: «Ei bine, Job, să ştii c-aseară 
am afumat acest corpus juris? ca pe-un şobolan.»” 

„Nu asta”, interveni Stevens. „Povesteşte-ne cum era 


€ Corp de legi (lat.) - culegere cuprinzând legile sau jurisdicţia unei ţări. 


fumul, aici, după birou, în după-amiaza aceea când ai venit 
să-l scoli ca să plecaţi acasă, când nimeni n-a trecut pe 
lângă dumneata în afară de domnul Virge Holland, aci de 
faţă. Dar domnul Virge nu fumează şi judecătorul nu fuma. 
Fumul era totuşi acolo. Spune ce mi-ai spus mie.” 

„Era acolo. Şi eu credeam că dormea ca de obicei, şi m- 
am dus să-l trezesc...” 

„Şi cutia asta stătea pe marginea mesei unde-o pusese el 
când vorbise cu domnul Virge şi când ai întins mâna să-l 
scoli...” 

„Da, domnule, a căzut de pe masă şi credeam că 
doarme...” 

„Cutia a căzut de pe masă. Şi a făcut zgomot şi te-ai 
mirat de ce judecătorul nu s-a trezit şi te-ai uitat la cutia 
care stătea pe jos în fum, cu capacul deschis, şi te-ai gândit 
că s-a stricat. Aşa că ai întins mâna să vezi ce-i cu ea, 
pentru că judecătorul ţinea la cutie chiar dacă n-avea 
nevoie de ea în biroul lui ca să-i servească drept 
prespapier, fiindcă i-o adusese domnişoara Emma de 
dincolo de Ocean. Ai închis capacul şi ai pus cutia la loc, pe 
masă. Şi atunci ţi-ai dat seama că judecătorul nu e numai 
adormit.” 

Tăcu. Răsuflăm fără zgomot, şi totuşi ne auzeam cum 
respirăm. Stevens părea să-şi admire mâna cu care răsucea 
cutia pe o faţă şi pe cealaltă. Vorbind cu bătrânul negru se 
îndepărtase puţin de masă, aşa că acum stătea în faţa 
băncii şi nu a juriului aşezat în jurul mesei. „Moş Job îi zice 
cutie de aur. E un nume la fel de bun ca oricare altul. Mai 
bun chiar decât multe altele. Fiindcă metalele sunt cam 
toate la fel; se întâmplă doar ca unii să prefere anumite 
metale altora. Toate au însă o seamă de caractere comune, 
o seamă de puncte asemănătoare. Unul din acestea constă 
în faptul că orice-ai închide într-o cutie de metal rămâne 
acolo, nealterat, mai multă vreme decât într-o cutie de 
lemn sau de hârtie. De pildă, poţi închide într-o cutie de 
metal cu capacul bine închis, cum e ăsta, fum, şi chiar şi o 
săptămână după aceea fumul e încă acolo. Şi nu numai 
asta, un chimist sau un fumător sau un vânzător de tutun 


cum e doctorul West poate să-ţi spună de unde vine fumul, 
de la ce fel de tutun, mai ales dacă se întâmplă să fie un 
sort mai deosebit, care nu se vinde în Jefferson şi din care 
s-a întâmplat să aibă doar două pachete şi să-şi aducă 
aminte cui i-a vândut unul.” 

Nimeni nu făcu nici o mişcare. Şedeam acolo şi auzeam 
paşii aceia răsunând şovăitori şi grăbiţi pe podea, şi apoi îl 
văzurăm lovind cutia din mâna lui Stevens. Dar nici atunci 
nu ne uitarăm prea atenţi ce face. Priveam ca şi el cum 
dintr-o dată cutia se desfăcu în două părţi, capacul 
deschizându-se brusc, şi cum iese din cutie un abur uşor 
care se risipi încetişor. Ca unul ne plecarăm toţi peste masă 
şi ne uitarăm cu dispreţ la acea mediocritate fără leac ce-o 
degaja capul blond al lui Granby Dodge, care 
îngenunchease pe podea şi alunga cu mâinile fumul ce se 
risipea. 

„Totuşi, nu-nţeleg ce...” zicea Virginius. Eram afară, toţi 
cinci, în curtea palatului de justiţie, şi clipeam mereu ca şi 
cum am fi ieşit dintr-o pivniţă. 

„N-ai făcut un testament, ia spune?” întrebă Stevens. Și 
atunci Virginius se opri, mut de uimire, şi se uită lung la 
Stevens. 

„A!” exclamă el în cele din urmă. 

„Unul din acele fireşti şi reciproce testamente pe care 
oricare din cei doi asociaţi într-o afacere îl poate aduce la 
îndeplinire”, zise Stevens. „Tu şi cu Granby, fiecare din voi 
devenind beneficiarul şi executorul testamentului celuilalt, 
în vederea protejării reciproce a bunurilor comune. Tot ce 
se poate mai normal. Probabil că Granby a fost cel care a 
venit la tine primul, spunându-ţi că te-a făcut moştenitorul 
lui. Aşa că ar fi mai bine să rupi testamentul tău, copia ta. 
Dacă vrei să-ţi faci testamentul, instituie-l moştenitor pe 
Anse.” 

„N-are nevoie el de aşa ceva”, zise Virginius, „jumătate 
din pământ e al lui”. 

„Ai grijă de pământ aşa cum trebuie, şi cum Anse ştie că 
vei avea grijă”, zise Stevens. Anse n-are nevoie de pământ. 

„Da”, zise Virginius şi se uită undeva departe. „Aş vrea 


LU 


totuşi să...” 

„Ai grijă de pământ. El ştie că vei avea grijă.” 

„Da”, zise Virginius şi se uită iar la Stevens. „Ştii... mi se 
pare că eu... că amândoi vă datorăm...” 

„Mai mult decât crezi”, zise Stevens. Era foarte serios. 
„Sau mai exact calului acela. La o săptămână după 
moartea tatălui vostru, mi-a spus West, Granby a cumpărat 
o cantitate de otravă pentru şoareci, destulă ca să omoare 
şi trei elefanţi. Dar după ce şi-a adus aminte ce uitase în 
legătură cu calul acela, i-a fost teamă să-şi omoare şoarecii 
înainte ca testamentul să fie validat. Fiindcă era un om 
viclean şi ignorant în acelaşi timp: o îmbinare foarte 
primejdioasă. De ajuns de ignorant încât să creadă că legea 
e ceva asemănător cu dinamita: sclava oricui pune mâna 
pe ea mai întâi, şi chiar şi atunci o sclavă perfidă; şi de 
ajuns de viclean ca să creadă că oamenii se folosesc de ea, 
recurg la ea, numai în scopuri personale. Mi-am dat seama 
de asta vara trecută când a trimis, într-o zi, un negru la 
mine ca să afle dacă modul în care moare un om are vreo 
urmare asupra validării testamentului său. Am aflat că 
oricare ar fi lămuririle pe care negrul avea să le dea omului 
care-l trimisese, acel om se hotărâse oricum să nu le 
creadă, întrucât eu nu eram decât un servitor al sclavei, 
dinamita. Aşa că în cazul în care ar fi fost vorba de un cal 
obişnuit, sau în care Granby şi-ar fi adus aminte totul la 
vreme, acum ai fi fost sub pământ. Nici Granby n-ar fi într- 
alt loc decât e acuma, dar tu ai fi fost mort.” 

„O”, făcu Virginius, liniştit şi grav. „Mă simt foarte 
obligat.” _ 

„Da”, zise Stevens. „Ai contractat o frumoasă obligaţie. li 
datorezi ceva lui Granby.” Virginius se uită la el. „Îi datorezi 
impozitele acelea pe care le plătea pentru pământ de 
cincisprezece ani încoace.” 

„Aha!” exclamă Virginius. „Da. Eu credeam că tata... În 
fiecare an, cam prin noiembrie, Granby îmi cerea bani cu 
împrumut, nu prea mulţi şi niciodată aceeaşi sumă... Ca să 
cumpere vite, zicea el. O parte din ei mi-i dădea înapoi. Dar 
mi-a mai rămas încă dator.” Era foarte serios şi grav. „Când 


omul începe să facă rău, grav nu e ce face, ci ceea ce lasă 
în urma lui nefăcut. 

Dar ceilalţi trebuie să-l pedepsească pentru ce face. Căci 
cei care vor suferi din pricina lucrurilor ce le lasă în urma lui 
nu-i vor face nici un rău. Aşa că e foarte bine pentru noi toţi 
că, făcând ce-a făcut, el ne este smuls din mâini. Şi acuma 
vi l-am smuls din mâini vouă, Virge, chit că este sau nu din 
neamul vostru. Înţelegi?” 

„Înţeleg”, zise Virginius. „Eu n-aş fi vrut totuşi să...” Se 
opri şi-l privi pe Stevens. „Gavin”, zise el. 

„Ce-i?” spuse Stevens. 

Virginius se uită lung la el. „Acolo, sus. ne-ai spus tot 
felul de lucruri despre chimie, despre fum şi alte chestii de 
astea. Unele, ca să zic aşa, le-am crezut, altele însă nu. Şi 
am impresia că dacă ţi-aş spune ce-am crezut şi ce nu, ai 
râde de mine.” Era foarte serios. Şi faţa lui Stevens era la 
fel de gravă. Şi totuşi în ochii lui Stevens, în privirea lui, era 
ceva neobişnuit, o lucire ageră şi nerăbdătoare, dar nu 
ironică. „Asta s-a petrecut acum o săptămână. In cazul în 
care ai fi deschis cutia să vezi dacă mai e fum înăuntru, s-ar 
fi risipit. Şi dacă n-ar fi fost fum în cutia aceea, Granby nu s- 
ar fi dat de gol. Şi asta s-a întâmplat acum o săptămână. 
De unde ştiai că avea să fie fum în cutia aceea?” 

„Nu ştiam”, zise Stevens. Spuse cuvintele acestea 
repede, bucuros, aproape fericit şi radios. „Nu ştiam. Am 
aşteptat cât am putut de mult înainte de a pune fum în 
cutie. Înainte de a intra voi în cameră, am umplut cutia cu 
fum de pipă şi am închis-o. Dar nu eram sigur că o să ţină. 
Şi mi-era mai frică mie decât lui Granby Dodge. Dara ţinut. 
Fumul acela a rămas în cutie aproape un ceas.” 


Monk 


VA TREBUI să încerc să povestesc ce s-a întâmplat cu Monk. 
Chiar aşa, să încerc - să caut cu tot dinadinsul să atenuez 
nepotrivirile din istoria lui sumară şi sordidă şi neoriginală, 
să-i dau un sens, nu numai cu ajutorul impreciselor mijloace 
ale presupunerii, deducţiei şi invenţiei, ci să folosesc aceste 
mijloace imprecise pentru a lămuri imprecisul şi 
inexplicabilul material rămas în urma lui. Deoarece numai 
în literatură episoadele paradoxale şi contrarii din istoria 
unei inimi omeneşti pot fi puse unul lângă altul şi, retopite 
în focul artei, pot fi făcute verosimile şi credibile. 

Era un înapoiat mintal, poate chiar un cretin; oricum n-ar 
fi trebuit trimis la închisoare. Dar când a fost să fie judecat, 
procurorul regional era un tânăr aspirând să ajungă în 
Congres, iar Monk n-avea rude şi nici o leţcaie şi necum un 
avocat, deoarece nu cred să-şi fi dat seama cumva de ce ar 
fi avut nevoie de un avocat sau chiar ce era aceea un 
avocat, aşa că tribunalul i-a repartizat un avocat din oficiu, 
un tânăr abia intrat în barou, care, probabil, ştia doar ceva 
mai mult decât Monk cum trebuie aplicate în practică 
prevederile codului penal şi care, la indicaţia tribunalului, 
recunoscuse vinovăția lui Monk sau poate că uitase că ar 
putea invoca şi circumstanţa înapoierii mintale, dat fiind că 
Monk nu negase nici o clipă că-l omorâse pe defunct. De 
fapt nici nu izbutiseră să-l oprească să afirme şi chiar să 
repete acest lucru. Nici nu se mărturisea, nici nu se lăuda. 
Era ca şi cum ar fi încercat să spună ceva celor care-l 
ţinuseră lângă cadavru până la venirea ajutorului de şerif 
acolo, ajutorului de şerif şi temnicerului şi celorlalţi deţinuţi 
- negrilor indiferenți, închişi pentru practicarea jocurilor de 
noroc sau pentru vagabondaj sau vânzarea ilegală de 
whisky, şi judecătorului, care-l trimisese în faţa justiţiei, şi 
avocatului numit de tribunal şi tribunalului şi juriului. Chiar 
la o oră după omor părea că nu e în stare să-şi amintească 
unde se petrecuse; nu era în stare măcar să-şi amintească 
numele celui pe care afirmase că l-a omorât. Monk indicase 
drept victimă (fiind îndemnat, sugerându-i-se) câţiva 
oameni care erau în viaţă şi chiar pe unul care era atunci 


de faţă, în biroul judecătorului. Nu negase însă nicidecum 
că a omorât pe cineva. Fără să stăruie, repeta doar senin 
ceea ce făcuse cu glasul acela limpede, nerăbdător şi 
binevoitor, căutând să spună ceva anume, încercând să 
povestească o întâmplare din care nu se putea înţelege 
nimic şi pe care ceilalţi nu voiau să o asculte. Nu era o 
recunoaştere a faptului, nu încerca să găsească motive 
pentru indulgență, ca să scape de ceea ce făcuse. Era ca şi 
cum ar fi încercat să afirme ceva, folosindu-se de această 
posibilitate pentru a arunca o punte peste abisul de până 
atunci dintre el şi lume, lumea oamenilor vii, pământul 
tangibil şi truditor, după cum o dovedeşte ciudatul ultim 
cuvânt rostit cinci ani mai târziu, când avea să fie 
spânzurat. 

Dar, la drept vorbind, nici n-ar fi trebuit să fi trăit 
vreodată. Venea - apăruse - nu ştia nimeni dacă se 
născuse acolo - din regiunea dealurilor cu păduri de pini, 
din partea de răsărit a comitatului nostru: un ţinut unde cu 
douăzeci şi cinci de ani înainte (Monk avea în jur de 
douăzeci şi cinci de ani) aproape că nici nu existau şosele şi 
unde nici şeriful comitatului nu pătrundea - un ţinut 
impenetrabil şi unde pământul nu prea era cultivat, populat 
de oameni legaţi între ei, care nu dădeau ascultare nimănui 
şi pe care cei din afara ținutului nu-i văzuseră decât în 
urmă cu câţiva ani când şoselele ca lumea şi automobilele 
îşi făcuseră drum printre bastioanele verzi în care locuitorii 
cu numele lor stâlcite scoţiano-irlandeze se căsătoreau 
între ei şi făceau whisky şi trăgeau în orice străin de după 
şurele din bârne şi gardurile împletite în zigzag. Şoselele 
bune şi fordurile purtaseră la Jefferson nu numai pe Monk, 
ci şi informaţiile, pe jumătate zvonuri, privind originea lui. 
Asta deoarece chiar şi oamenii în mijlocul cărora crescuse 
păreau a şti despre el tot atât de puţin ca şi noi - o poveste 
cu o bătrână care trăia ca o pustnică, până şi printre acei 
oameni solitari, până la înverşunare, într-o casă din bârne 
cu o puşcă de vânătoare aşezată chiar în faţa uşii de la 
intrare şi cu un fiu care fusese de prisos chiar şi pentru 
locurile şi oamenii aceia, care săvârşise un omor şi 


dispăruse, alungat poate, vreme de zece ani, unde fusese 
nu ştia nimeni, şi care într-o zi se întorsese cu o femeie - o 
femeie cu părul ca la oraş, aspru, lucios, metalic şi cu o faţă 
de orăşeancă, dură, blondă, zărită de la depărtare, 
umblând pe acolo, traversând curtea sau stând în uşă şi 
privind fără să vadă singurătatea aceea verde cu o expresie 
inscrutabilă, rece,  mohorâtă şi în acelaşi timp 
amenințătoare, dar aşa cum un şarpe e primejdios, nu în 
felul ritualului lor aproape convenţional, întâi avertismentul 
şi apoi foc. Ceilalţi nu aflară nici când au plecat şi nici de 
ce, tot aşa cum nu ştiuseră nici când şi de ce veniseră. Unii 
spuneau că într-o noapte bătrâna doamnă Odlethrop îi 
ameninţase pe amândoi cu puşca şi-i izgonise din casă şi 
din acele locuri. 

Aşa că plecaseră: şi trecură câteva luni până descoperiră 
vecinii că în casă se află un copil, un prunc; fie adus, fie 
născut acolo - nici asta nu ştiau. Acela era Monk; mai 
departe povestea spune că după vreo şase sau şapte ani le 
mirosise a cadavru şi câţiva din ei intrară în casă şi o găsiră 
pe bătrâna doamnă Odlethrop moartă de o săptămână şi o 
fiinţă mititică, într-o cămaşă făcută dintr-o faţă de pernă, 
care încerca să ridice puşca de vânătoare din colţul ei de 
după uşă. Nu izbutiră să pună mâna pe Monk. Adică nu 
reuşiră să-l prindă atunci, la început, şi nici nu mai avură 
vreodată alt prilej. Dar el nu fugise. Ştiau că stătea undeva 
urmărindu-i şi uitându-se cum pregăteau trupul bătrânei 
pentru înmormântare şi că-i pândea de undeva din vreun 
tufiş cum o îngroapă. câtăva vreme nu-l mai văzură deşi 
ştiau că e pe acolo şi în duminica următoare văzură că 
scormonise pământul cu băţul şi cu mâinile goale. Făcuse o 
scobitură deajuns de mare, dar o umplură la loc şi în 
noaptea aceea câţiva din ei stătură la pândă să-l prindă şi 
să-i dea de mâncare. Dar nici de data aceasta nu izbutiră să 
reţină micul trup furios (acum era gol) care se zbătea şi le 
alunecă printre degete ca şi cum ar fi fost uns cu grăsime. 
După aceea, unii vecini duceau mâncare în casa pustie şi o 
lăsau acolo pentru el. Dar nu-l văzură niciodată. Auziră 
doar, câteva luni mai târziu, că se aciuise la un văduv fără 


copii, un bătrân cu numele de Fraser, bine cunoscut ca 
fabricant de whisky. Se pare că în următorii zece ani 
rămăsese acolo până la moartea lui Fraser. Şi, probabil, 
Fraser îi dăduse numele cu care sosise la oraş, deoarece 
nimeni nu ştiuse vreodată cum îi spusese bătrâna doamnă 
Odlethrop şi acum oamenii prinseră să-l cunoască sau 
măcar să se obişnuiască să-l vadă - un tânăr nu prea înalt 
şi de pe acum puţin cam puhav, de parcă ar fi fost de 
treizeci şi opt şi nu de optsprezece ani, cu obrazul acela 
urât, stupid, şiret şi naiv, ale cărui trăsături mai degrabă 
decât expresie trebuie să-i fi atras porecla”, care-i arăta 
omului care-l crescuse şi-l hrănise devoţiunea absolută şi 
necondiționată a unui câine şi despre care se spunea că e 
în stare să facă, la optsprezece ani, whisky-ul lui Fraser la 
fel de bine ca Fraser însuşi. 

Aceasta era tot ce învățase vreodată să facă - să fabrice 
şi să vândă whisky, ceea ce era împotriva legii aşa că 
trebuia făcut în secret, lucru care accentuează şi mai mult 
caracterul paradoxal al declaraţiei publice făcute atunci 
când i-au tras peste cap gluga neagră pentru uciderea 
paznicului închisorii săvârşită cinci ani mai târziu. Asta era 
tot ce ştia: asta şi credinţa faţă de omul care-l hrănise şi-l 
învățase ce să facă şi cum şi când; aşa că după ce Fraser 
muri şi omul acela, oricine va fi fost, veni cu camionul sau 
maşina şi-i spuse: „E-n regulă, Monk. Haide”, el intră în 
maşină întocmai ca un câine de pripas şi veni la Jefferson. 
De data aceasta la o staţie de benzină, la vreo două sau 
trei mile de oraş, acolo dormea într-o cameră din spate pe o 
saltea umplută cu paie, atâta timp cât salteaua nu era 
cumva ocupată de vreun client prea beat ca să conducă 
maşina sau să plece pe jos, şi învăţă să umble la pompa de 
benzină şi să dea corect restul, deşi treaba lui era, mai cu 
seamă, să ţină minte exact locul în care fuseseră îngropate 
în şanţul cu nisip de la vreo cinci sute de iarzi depărtare 
sticlele de jumătate de litru. Oamenii din oraş îl ştiau acum, 
îmbrăcat în straiele acelea orăşeneşti, ieftine, ţipătoare, 
pentru care lepădase salopeta - cămăşile colorate care se 


7 În engl., monk - călugăr. (n.tr.). 


decolorau la prima spălătură, pălăriile de pai cu panglică; 
topite la prima aversă de ploaie, pantofii împletiţi care se 
desfăceau în bucăţi - amabil, insensibil la jigniri, vorbăreţ 
dacă-l asculta cineva, cu faţa aceea nerod-şireată, faţa 
aceea iscoditoare şi visătoare totodată, gălbejită chiar sub 
arşiţa soarelui, caracterizată prin acea ciudată însuşire a 
unei imperfecte legături dintre judecată şi concluzia logică. 
Oamenii din oraş îl ştiau de şapte ani. Până în noaptea 
aceea de sâmbătă când omul acela muri (nu era nici o 
pierdere pentru nimeni, dar aşa cum am mai spus, Monk nu 
avea nici prieteni, nici bani, nici avocat) zăcând la pământ 
în spatele staţiei de benzină şi Monk în picioare cu pistolul 
în mână - de faţă mai erau doi oameni care fuseseră 
întreaga seară cu cel omorât - încercând să spună celor 
care-l ţineau şi apoi ajutorului de şerif ce o fi vrut el să 
spună cu glasul nerăbdător, binevoitor, ca şi cum sunetul 
împuşcăturii ar fi spulberat bariera îndărătul căreia trăise 
vreme de douăzeci şi cinci de ani şi acum trecuse peste 
abisul care îl despărţea de lumea oamenilor vii prin 
mijlocirea trupului acela inert de la picioarele lui. 

Căci nu avea mai multă înţelegere a ceea ce înseamnă 
moartea decât un animal - aceea a omului de la picioarele 
lui sau mai târziu a paznicului sau a sa proprie. Lucrul de la 
picioarele lui era doar ceva ce nu va mai merge niciodată 
sau nu va mai vorbi sau mânca şi în acest fel nu mai putea 
aduce nimănui nici bine nici rău; cu siguranţă nici un bine şi 
nici vreun folos Nu avea nici o înţelegere a pierderii, a 
ireparabilei finalităţi, îi părea rău, dar asta era totul. Nu 
cred că-şi dădea seama că zăcând acolo acel lucru pusese 
în mişcare un impuls spre o pedeapsă pe care cineva avea 
să o ispăşească. Căci nu negase nici o clipă că ar fi făcut-o, 
deşi tăgada nu i-ar fi fost de nici un folos, deoarece cei doi 
însoțitori ai mortului erau acolo pentru a depune mărturie 
împotriva lui. Dar el nu tăgăduia, deşi nu era în stare 
nicicum să spună ce se întâmplase, care fusese pricina 
certei, nici (după cum am spus), mai târziu, măcar unde se 
petrecuse şi nici cine era cel pe care-l omorâse, afirmând 
odată (cum am mai spus) că victima era un om care se afla 


în clipa aceea printre cei care-l urmaseră în biroul 
judecătorului, încerca întruna doar să spună lucrurile ce vor 
fi fost înlăuntrul lui vreme de douăzeci şi cinci de ani şi de 
care găsise acum prilejul (sau poate vorbele prin care) să 
se elibereze, tot aşa cum cinci ani mai târziu, pe eşafod, 
avea să izbutească să spună în cele din urmă toate astea 
(sau poate altceva), stabilind în cele din urmă acel contact 
cu bătrânul, fertilul, truditorul pământ despre care voia dar 
nu fusese în stare să vorbească, fiindcă numai atunci îi 
spuseseră cum să spună ce anume dorea. Încercase să-i 
spună acest lucru ajutorului de şerif care-l arestase şi 
judecătorului care-l trimisese în faţa justiţiei; stătea în sala 
tribunalului cu expresia aceea pe faţă pe care o au oamenii 
când aşteaptă prilejul să vorbească şi auzi sentinţa care 
spunea: ...impotriva liniştii şi demnității statului suveran 
Mississippi, pe care sus-numitul Monk Odlethrop voit şi cu 
rea intenţie şi premealitată... şi interveni cu glasul puternic 
şi strident, al cărui sunet stingându-se îi lăsă pe faţă 
aceeaşi expresie de uimire şi surprindere care era pe feţele 
noastre: 

„Numele meu nu e Monk, e Stonewall Jackson 
Odlethrop*.” 

Vă daţi seama? Dacă era adevărat, el n-avea de la cine 
să audă acest nume în cei aproape douăzeci de ani de când 
bunica lui (dacă era bunica lui) murise; şi totuşi el nu era în 
stare să-şi amintească măcar ce se petrecuse în urmă cu o 
lună când săvârşise un omor. Şi nu se putea să-l fi inventat. 
Nu avea cum să fi ştiut cine era Stonewall Jackson, ca 
singur să-şi dea acest nume. Fusese la şcoală, la ţară, doar 
un an. Fără îndoială că-l trimisese Fraser, dar nu mai 
continuase. Probabil că şi clasa întâi primară la o şcoală de 
ţară era prea mult pentru el. Monk îi vorbise de asta 
unchiului meu când se pusese problema graţierii lui. Nu-şi 
mai amintea nici când. nici unde era această şcoală, nici 
dacă o părăsise. Tot ce-şi mai amintea era că împreună 
citeau din cărţi. Nu ştia ce citeau, deoarece nu ştia despre 


3 Jackson Thomas Jonathan. numit Stonewall Jackson, general 


confederat din timpul Războiului Civil (1824-1863). 


ce era vorba; nu era în stare nici să-şi scrie numele. Dar 
spunea că era minunat să ţii cartea în mână şi să auzi toate 
glasurile acelea citind împreună şi apoi să simtă (spunea că 
nu-şi putea auzi propriul său glas) şi glasul lui laolaltă cu 
celelalte după cum îi vibra gâtlejul. Aşa că n-avea cum să fi 
auzit vreodată de Stonewall Jackson. Totuşi iată că numele 
trăia, moştenit din pământ, din glie, transmis lui de către 
acei oameni care se marginalizaseră singuri - ceva din 
mândria amară şi nepotolita neînfrângere a unui pământ şi 
a bărbaţilor şi femeilor care-l călcau şi odihneau în sânul lui. 

Îl condamnară la închisoare pe viaţă. A fost unul din cele 
mai scurte procese din comitatul nostru, deoarece, aşa cum 
am spus, nimeni nu-l regreta pe defunct şi nimănui, în afară 
de unchiul meu Gavin, nu părea să-i pese ce se întâmplă cu 
Monk. Nu mai călătorise cu trenul niciodată. Se urcă în tren 
legat cu o cătuşă de ajutorul de şerif. Era îmbrăcat într-o 
salopetă nouă pe care cineva, poate că statul suveran ale 
cărui linişte şi demnitate le încălcase, i-o dăduse şi pe cap 
avea încă noua, încă imaculata imitație de pălărie panama, 
cu o panglică ţipătoare (era doar întâi iunie şi el fusese la 
închisoare şase săptămâni), pe care tocmai o cumpărase în 
săptămâna acelei fatale nopţi de sâmbătă. Era la fereastra 
vagonului şi şedea acolo privindu-ne cu faţa aceea pocită, 
puhavă, neroadă, făcându-ne semn cu degetele mâinii, 
braţul liber proptit de fereastră până ce trenul, greoi şi 
înnegrit de fum, începu să se pună în mişcare căpătând 
treptat viteză în timp ce şinele de metal zăngăneau, 
îndepărtându-l de privirile noastre ermetic ferecat şi dându- 
ne un sentiment de finalitate mai irevocabil decât dacă am 
fi văzut porţile închisorii închizându-se în urma lui, ca să nu 
se mai deschidă niciodată în timpul vieţii lui, cu faţa privind 
înapoi spre noi, întinzând gâtul să ne vadă. o figură ştearsă 
şi măruntă de după geamul murdar, păstrând totuşi acea 
expresie  întrebătoare încă nealarmată, nerăbdătoare, 
senină şi gravă. Cinci ani mai târziu, sfârşindu-se de 
pneumonie şi whisky, unul din cei doi însoțitori ai celui mort 
din acea noapte de sâmbătă mărturisi că el îl împuşcase şi-i 
vârâse pistolul în mână lui Monk spunându-i să se uite la 


ce-a făcut. 

Unchiul meu Gavin îi obţinu graţierea, scrise cererea, luă 
semnături, se duse la capitoliu”, Guvernatorul o semnă şi 
graţierea deveni executorie şi cu ea plecă la închisoare şi-i 
spuse lui Monk că e liber. Monk îl privi îndelung până 
înţelese şi izbucni în plâns. Nu voia să plece de la 
închisoare. Devenise un deţinut de încredere, transferase 
asupra paznicului şef aceeaşi devoțiune de câine pe care i- 
o arătase lui Fraser. Nu învățase să facă nimic ca lumea, în 
afara fabricării şi vânzării whisky-ului, deşi după ce venise 
la oraş învățase să măture la staţia de benzină. Aşa că asta 
făcea şi aici; viaţa lui trebuie că era acum cam cum era pe 
timpul cât fusese în şcoală. Mătura şi avea grijă de casa 
paznicului şef aşa cum ar fi făcut-o o femeie de serviciu şi 
soţia paznicului şef îl învățase să tricoteze; plângând Monk 
îi arătă unchiului meu puloverul pe care-l tricota pentru ziua 
de naştere a paznicului şef şi care nu avea să fie gata nici 
în câteva săptămâni. 

Aşa că unchiul Gavin se întoarse acasă. Luă şi graţierea 
cu el şi nu o rupse, căci, spunea el, fusese înregistrată, 
principalul era acum să cerceteze legea să vadă dacă 
cineva putea fi dat afară din închisoare aşa cum putea fi 
dat afară de la colegiu. Eu cred însă că mai spera că, poate, 
într-o bună zi Monk avea să-şi schimbe părerea, de aceea, 
cred eu, că o păstra. Şi iată că Monk se eliberă el însuşi, 
fără nici un ajutor. Nu trecuse nici o săptămână de când 
vorbise unchiul Gavin cu el: cred că nici nu apucase să 
hotărască unde să ţină graţierea, când am primit vestea 
aceea. A doua zi ştirea era pe prima pagină a ziarelor din 
Memphis, dar noi am aflat-o în seara aceea prin telefon: 
Monk Odlethrop, aparent în fruntea unei mişcări nereuşite 
de evadare, omorâse cu sânge rece paznicul şef, cu pistolul 
aceluia. De această dată nu mai era nici o îndoială, 
cincizeci de oameni îl văzuseră trăgând şi câţiva din ceilalţi 
deţinuţi puseseră mâna pe el şi-i luaseră pistolul. Da, Monk, 
omul care cu o săptămână înainte izbucnise în plâns când 
unchiul Gavin îi spusese că e liber, în fruntea unei încercări 


? Sediul oficial al legislaturii statului. 


de evadare şi săvârşind un omor (asupra acelui om căruia îi 
croşeta un pulover pentru care plânsese să i se dea voie să- 
| termine) cu atâta sânge rece încât chiar propriii săi 
complici se întorseseră împotriva lui. 

Unchiul Gavin se duse din nou să-l vadă. Era acum într-o 
celulă izolată din secţia condamnaților la moarte. Continua 
să croşeteze puloverul. Ştia să croşeteze bine, spunea 
unchiul Gavin şi puloverul era aproape gata. „Nu mai am 
decât trei zile”, îi spuse Monk „Aşa că n-am timp de 
pierdut.” 

„Dar de ce, Monk?” spuse unchiul Gavin. „De ce? De ce 
ai făcut-o?” Unchiul Gavin îmi spunea că andrelele nu se 
opriseră şi nici nu se încurcaseră nici atunci când Monk îl 
privi cu expresia aceea senină, binevoitoare, aproape 
exaltată. Pentru că nu avea nici o înţelegere a morţii. Nu 
cred că va fi făcut vreodată vreo legătură între cadavrul 
aflat la picioarele lui în seara aceea în spatele staţiei de 
benzină şi omul care abia cu puţin timp în urmă încă mai 
vorbea şi mergea sau între acela care zăcea la pământ în 
curtea închisorii şi omul pentru care croşeta puloverul. 

„Am ştiut eu că nu era bine că făceam şi vindeam 
whisky-ul ăla”, spuse el. „Am ştiut eu că nu asta e. Numai 
că eu...” Se uita la unchiul Gavin, Era la fel de senin, dar 
pentru o clipă ceva îşi făcu loc dincolo de această 
seninătate, nu nedumerire nici nehotărâre, ci căutare, 
bâjbâială. 

„Numai ce?” spuse unchiul Gavin „Nu whisky-ul era? Nu 
era ce? Ce asta?” 

„Nu. Nu asta.” Monk se uită la unchiul Gavin. „Mă 
gândesc la ziua aia din tren şi la omul ăla cu şapcă care şi-a 
băgat capul pe uşă şi-a strigat şi eu am zis: «Aici e? Aici 
trebuia să coborâm?» Şi ajutorul de şerif a zis: «Nu.» Numai 
că dacă eram acolo fără ajutorul ăla de şerif să-mi spună şi 
omul ăla care intrase şi strigase, eu aş fi...” 

„Ai fi coborât unde nu trebuia? Asta e? Şi acuma ştii cum 
e bine, unde trebuie să cobori? Asta e?” 

„Da”, spuse Monk. „Da. Acum ştiu cum e bine.” 

„Ce? Ce e bine? Ce ştii acum ce nu ţi s-a spus niciodată 


până acum?” 

Le spuse. După trei zile se urcă pe eşafod şi rămase în 
picioare acolo unde îi spuseseră să stea şi-şi ţinea docil 
capul într-o parte (fără să i se fi cerut) aşa ca funia să poată 
fi înnodată cum trebuie, cu faţa încă senină, încă exaltată şi 
având expresia aceea a unui om care aşteaptă un prilej ca 
să vorbească, până se dădură înapoi. Fără îndoială că el luă 
asta drept semnalul pe care-l aştepta, fiindcă spuse: „Am 
păcătuit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi acum am 
plătit pentru asta cu suferinţa mea. Şi acuma - „ei spun că 
această parte a fost rostită cu glas tare, cu glasul lui 
limpede şi senin. Cuvintele trebuie să-i fi părut că răsună 
foarte puternic şi că sunt de netăgăduit şi inima i se înălţă, 
fiindcă vorbea acum cu gluga neagră peste cap: „Şi acum 
mă duc în lumea liberă şi am să lucrez pământul.” 

Vedeţi? Pur şi simplu nu are sens. Să zicem că nu-şi 
dădea seama că avea să moară, cuvintele lui nu aveau 
totuşi nici un sens. N-ar fi putut şti despre lucratul 
pământului mult mai mult decât despre Stonewall Jackson; 
în mod cert nu muncise la câmp niciodată. Văzuse, desigur, 
bumbacul şi porumbul pe câmp şi oamenii lucrând. Dar nu 
se poate să fi vrut până atunci să muncească şi el la câmp, 
căci ar fi făcut-o, deoarece ar fi avut de ajuns de multe ori 
acest prilej. Totuşi se răzvrăteşte şi-l omoară pe omul care 
se împrietenise cu el şi care, fie că-şi dădea el seama sau 
nu, îl scutise de o viaţă ca de infern şi asupra căruia 
transferase capacitatea lui de a fi fidel şi devotat ca un 
câine şi pentru care mai înainte cu o săptămână refuzase 
graţierea; motivul lui fiind dorinţa de a se reîntoarce în 
lume şi a lucra pământul - aceasta, schimbarea, 
petrecându-se în decurs de o săptămână, şi după ce timp 
de cinci ani fusese mai îndepărtat şi izolat de lume decât o 
călugăriţă. Da, admițând că aceasta ar fi putut fi o 
consecinţă logică într-o minte pe care el nu prea o avea şi 
admițând că acest gând ar fi fost de ajuns de puternic încât 
să-l împingă să ucidă pe singurul lui prieten (Da, pistolul 
era al paznicului şef; aflasem acest lucru: că paznicul şef îl 
ţinea în casă şi într-o zi dispăruse şi ca să nu se afle şi în 


afară, paznicul şef pusese să fie bătut măr bucătarul lui 
negru - un alt deţinut de încredere, cel care în mod logic ar 
fi putut să-l ia - ca să-l silească să spună care era adevărul. 
Atunci Monk găsise pistolul în locul în care paznicul şef îşi 
aminti apoi că îl ascunsese şi i-l dădu înapoi) - admițând 
toate acestea, de unde naiba să-i fi venit acest îndemn, 
cum oare să-l fi cuprins dorinţa de a lucra pământul acolo 
unde era acum? Asta i-am spus unchiului Gavin. 

„Da, are un sens”, zise unchiul Gavin. „Numai că nu 
avem încă elementele necesare să-l descifrăm. Şi nici ei nu 
le-au avut.” 

„Ei?” 

„Da. Căci nu l-au spânzurat pe omul care-l omorâse pe 
Gambrell. Au crucificat doar pistolul.” 

„Ce vrei să spui?” am zis. 

„Nu ştiu. Poate că n-am să aflu niciodată. Probabil că 
niciodată. Dar cum spuneai, într-un fel, undeva, are sens. 
Trebuie să aibă. La urma urmei a fost prea mare 
caraghioslâcul chiar şi pentru situaţia ca atare, ca să nu 
mai vorbim pentru un adevărat imbecil în carne şi oase. Dar 
probabil că ultimul renghi al sorții va fi că nu-l vom afla.” 

Dar îl aflarăm. Unchiul Gavin îl descoperi din întâmplare 
şi nu-l destăinui niciodată nimănui şi vă voi spune de ce. 

În vremea aceea aveam ca guvernator un om fără 
înaintaşi iluştri şi cu un trecut doar o idee mai cunoscut 
decât al lui Monk; un politician, un om abil, care (ne 
temeam unii din noi, unchiul Gavin şi alţii, de prin satul 
nostru) dacă avea să trăiască avea să ajungă departe. 
După trei ani de la moartea lui Monk, Guvernatorul decretă, 
din senin, un fel de jubileu. Fixă o dată pentru convocarea 
unei comisii de grațiere la închisoare, unde lăsă să se 
înţeleagă că avea să acorde graţieri unor deţinuţi în acelaşi 
mod în care suveranul englez împarte titluri de nobleţe şi 
jartiere! de ziua lui de naştere. Desigur, cei din opoziţie 
spuneau cu toţii că scosese, în felul acesta, în mod deschis 
la licitaţie graţierile, dar unchiul Gavin nu era de această 


10 Aluzie la Ordinul Jartierei, cel mai înalt titlu de nobleţe britanic 
instituit în 1314 de regele Eduard al Iil-lea. 


părere. El spunea că Guvernatorul era ceva mai abil, că 
anul viitor aveau să fie alegeri, şi că Guvernatorul nu avea 
să câştige numai voturi de la neamurile celor pe care urma 
să-i graţieze, dar că pregătea totodată o cursă puritanilor şi 
moraliştilor care încercau să-l pună sub acuzaţie pentru 
corupţie şi apoi aveau să dea greş din lipsă de dovezi. Se 
ştia însă că membrii Comisiei de grațiere erau cu totul sub 
influenţa lui, aşa că singura formă de protest pe care o 
putea exercita opoziţia era să formeze comitete care să fie 
de faţă la vremea cuvenită, măsură pe care Guvernatorul - 
o, era abil - o aplaudă cu amabilitate, mergând chiar până 
la a le oferi şi mijloace de transport. Unchiul Gavin fu unul 
din delegaţii comitatului nostru. 

Imi spunea că toţi aceşti delegaţi neoficiali căpătaseră 
copii ale listelor celor propuşi pentru grațiere (unii având de 
ajuns de multe neamuri, presupun, gata să voteze) cu 
precizări privind delictul, sentinţa, timpul petrecut în 
detenţie, dosarul personal etc. Operația avea loc în sala de 
mese; el şi ceilalţi delegaţi, îmi spunea unchiul Gavin, 
şedeau pe nişte bănci tari, fără spătar, rezemate de un 
perete, iar Guvernatorul şi comisia lui erau aşezaţi în 
spatele mesei, pe estrada unde stăteau paznicii în timp ce 
arestaţii mâncau, şi grupul de deţinuţi intră în formaţie şi se 
opri. Atunci Guvernatorul strigă primul nume de pe listă şi 
spuse omului să vină la masă. Dar nici unul nu făcu nici o 
mişcare. Stăteau acolo grămadă în salopetele lor vărgate, 
şuşotind între ei, în timp ce paznicii începură să strige 
deţinutului să iasă din rând, şi atunci Guvernatorul îşi ridică 
privirea de pe listă şi se uită la ei încruntând din sprâncene. 
In clipa aceea unul din coada grupului spuse: „Domnule 
Guvernator, daţi-i voie lui Terrel să vorbească în numele 
nostru. L-am ales pe el să vorbească pentru noi.” 

Unchiul Gavin nu-şi luă ochii de pe listă imediat. Se uită 
în ea până găsi numele Terrel Bill. Omor fără premeditare. 
Douăzeci de ani. In închisoare din 9 mai 19... A solicitat 
grațierea în ianuarie 19... Neacordată în urma veto-ului 
paznicului şef C.L. Gambrell. A solicitat graţierea în 
Septembrie 19... Neacoradată în urma veto-ului paznicului 


şef C.L. Gambrell. Dosar: Scandalagiu. Abia atunci îşi ridică 
privirea şi-l văzu pe Terrel că iese din grup şi se apropie de 
masă - un bărbat înalt, un uriaş, cu faţa smeadă, cu profilul 
ascuţit ca al unui indian, dar cu ochi gălbui şi cu un smoc 
de păr negru, zburlit, care se îndreptă spre masă cu un 
amestec ciudat de aroganță şi servilism şi se opri şi, fără să 
aştepte să i se permită să vorbească, spuse cu glasul 
tărăgănat, pe un ton strident şi bizar, plin de aceeaşi 
abjectă aroganță: „Inălţimea voastră, onoraţi domni, am 
păcătuit faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, dar acum am 
plătit cu suferinţele noastre. Şi acum vrem să mergem în 
lumea liberă şi să lucrăm pământul.” 

Nici n-apucă bine Terrel să fi terminat de vorbit, că 
unchiul Gavin fu pe estradă, aplecându-se peste scaunul 
Guvernatorului, şi Guvernatorul îşi întoarse faţa lui mică 
vicleană şi rotundă şi-şi îndreptă privirea impenetrabilă, 
întrebătoare spre graba şi agitația unchiului Gavin. 
„Trimiteţi pe acest om înapoi pentru un minut”, spuse 
unchiul Gavin. „Trebuie să vă vorbesc între patru ochi.” 
Guvernatorul se uită lung la unchiul Gavin, marionetele din 
comisie se uitau şi ei la el, dar cu feţele goale. 

„A, desigur, domnule Stevens”, spuse Guvernatorul. Se 
ridică şi-l urmă pe unchiul Gavin înapoi la perete, sub 
fereastra zăbrelită, iar Terrel încă în picioare înaintea 
mesei, cu capul deodată ridicat şi total imobil se uita ţintă 
la unchiul Gavin, lumina care venea prin fereastră 
reflectată în ochii lui gălbui ca două flăcărui. 

„Domnule Guvernator, acest om e un ucigaş”, spuse 
unchiul Gavin. Expresia de pe faţa guvernatorului nu se 
schimbă deloc. 

„Omor fără premeditare, domnule Stevens”, spuse el. 
„Omor fără premeditare. In calitatea noastră de cetăţeni 
onorabili şi particulari ai statului şi de umili servitori ai săi, 
fără îndoială că putem accepta, şi dumneavoastră şi eu, 
hotărârea unui juriu din Mississippi.” 

„Nu despre asta e vorba”, zise unchiul Gavin. Spunea că 
vorbise aşa la repezeală, ca şi cum Terrel ar fi dispărut 
dacă nu s-ar fi grăbit; spunea că era stăpânit de 


îngrozitoarea convingere că într-o clipită măruntul, 
impenetrabilul şi amabilul om din faţa lui avea să facă 
printr-o minune ca Terrel să nu poată fi atins de nici o 
pedeapsă, folosindu-se de voinţa sa rece, de ambiția şi 
cruzimea sa amorală. „Vorbesc despre Gambrell şi despre 
nerodul acela pe care l-au spânzurat. Acest om de acolo i-a 
omorât pe amândoi la fel de sigur ca şi cum ar fi descărcat 
el pistolul şi ar fi tras de funia spânzurătorii.” 

Guvernatorul însă nu-şi schimbă deloc expresia. „E o 
acuzaţie ciudată, ca să nu spun serioasă”, zise el. „Desigur 
că aveţi dovezi.” 

„Nu, dar le voi căpăta. Daţi-mi voie să vorbesc zece 
minute cu el între patru ochi. O să-l fac să-mi dea aceste 
dovezi.” 

„Aha”, exclamă Guvernatorul. Vreme de un minut nici nu 
se uită la unchiul Gavin. Când îl privi din nou, expresia feţei 
nu i se schimbase, totuşi ceva nu mai era acolo, ca şi cum 
şi-ar fi şters faţa cu o batistă. („lţi dat seama”, îmi spunea 
unchiul Gavin, „îşi arăta prețuirea. Preţuirea pentru 
inteligenţa mea. Acum avea să-mi spună adevărul 
adevărat. Imi arăta cea mai înaltă preţuire de care era în 
stare.”) „Şi cât bine credeţi că o să facă acest lucru?” zise 
el. 

„Vreţi să...” spuse unchiul Gavin. Se uitară unul la 
celălalt. „Aşadar îl veţi lăsa totuşi liber în detrimentul 
cetăţenilor acestui stat, al acestei ţări, doar pentru câteva 
voturi?” 

„De ce nu? Dacă va ucide din nou, locul acesta îi 
aşteaptă oricând să se întoarcă.” Acum unchiul Gavin se 
gândi o clipă, deşi nu se uită în jos. 

„Presupuneţi că aş repeta ce aţi spus înainte. Nu am nici 
acum vreo dovadă, dar voi fi crezut. Şi asta ar: 

„Face să pierd din voturi? Da. Dar vedeţi, oricum am şi 
pierdut acele voturi pentru că nu le-am avut niciodată. 
Vedeţi? Mă siliţi să fac ceea ce, indiferent de ce credeţi 
despre mine, poate fi şi împotriva principiilor mele - dacă 
îmi acordaţi favoarea de a avea principii!” Acum, spuse 
unchiul Gavin, Guvernatorul se uită la el cu o expresie 


aproape afectuoasă, aproape înduioşată - şi plină de 
curiozitate. „Domnule Stevens, sunteţi ceea ce bunicul meu 
ar fi numit un gentleman. V-ar fi zvârlit acest cuvânt, 
urându-vă pe dumneavoastră şi cei de-o seamă cu 
dumneavoastră; foarte probabil ar fi tras cândva de după 
un gard asupra calului pe care călătoreaţi - din principiu. ŞI 
dumneavoastră încercaţi să readuceţi ideile anilor 1860 în 
politica anilor de după o mie nouă sute. Şi politica în cel de- 
al douăzecilea veac e un lucru jalnic. De fapt, mă gândesc 
uneori că cel de-al douăzecilea veac în întregul lui e un 
lucru jalnic, mirosind urât până la ceruri. Dar nu-i nimic.” Se 
întoarse spre masă şi spre sala plină de feţe care-l priveau. 
„Acceptaţi sfaturile unui om care vă vrea binele, chiar dacă 
nu vă poate numi prieten, şi lăsaţi totul baltă. Aşa cum am 
mai spus, dacă-l eliberăm şi ucide din nou, cum o va face 
probabil, se va putea întoarce aici oricând.” 

„Şi să fie grațiat din nou”, spuse unchiul Gavin. 

„Probabil. Obiceiurile nu se schimbă atât de repede, nu 
uitaţi.” 

„Totuşi îmi veţi da voie să vorbesc cu el între patru ochi, 
nu-i aşa?” 

Guvernatorul zăbovi o clipă, apoi se uită la unchiul Gavin 
cu o expresie amabilă şi binevoitoare. 

„A, cum să nu, domnule Stevens? Îmi face plăcere să vă 
fiu de folos.” 

Îi duseră într-o celulă, ca paznicul să poată sta cu puşca 
în faţa uşii zăbrelite. „Aveţi grijă!”, spuse paznicul unchiului 
Gavin. „E un ticălos. Nu vă jucaţi cu el.” 

„Nu mi-e teamă”, zise unchiul Gavin: şi mai spuse că nici 
cu băgare de seamă nu mai era acuma, deşi paznicul nu 
ştia ce vrea să spună. „Am mai puţine motive să mă tem de 
el chiar decât domnul Gambrell, fiindcă Monk Odlethrop e 
mort.” Şi rămaseră aşa în picioare uitându-se unul la 
celălalt în celula goală - unchiul Gavin şi uriaşul cu faţă de 
indian, cu ochii sălbatici şi gălbui. 

„Vas'că dumneata eşti cel care-mi stă în drum de data 
asta”, spuse Terrel cu glasul acela ciudat, tărăgănat şi 
aproape scâncit. Cunoşteam povestea lui; se afla în 


rapoartele poliţiei din Mississippi, de altfel nici nu se 
întâmplase cu prea mult timp în urmă, iar Terrel nu era nici 
el fermier. Unchiul Gavin zicea că aşa stăteau lucrurile, 
chiar înainte de a-şi da seama că Terrel rostise exact 
aceleaşi cuvinte pe care le spusese Monk la spânzurătoare 
şi pe care Terrel nu avea cum să le fi auzit sau să fi aflat că 
Monk le spusese; nu asemănarea cuvintelor, ci faptul că 
nici Terrel nici Monk nu lucraseră pământul niciodată, 
nicăieri. Se întâmplase la o altă staţie de benzină, de data 
aceasta aproape de calea ferată şi un frânar de pe un tren 
de marfă de noapte depusese mărturie că văzuse doi 
oameni repezindu-se dintr-un tufiş, pe când trenul trecea 
pe acolo, ducând şi aruncând în faţa trenului ceva ce se 
dovedise mai târziu a fi un om şi dacă omul era atunci viu 
sau mort frânarul nu a putut spune. Staţia de benzină era a 
lui Terrel şi se dovedi că avusese loc acolo o bătaie şi Terrel 
fu arestat. La început negă că ar fi avut loc vreo bătaie, 
apoi spuse că defunctul nici nu fusese pe acolo, apoi că 
defunctul o sedusese pe fiica sa (a lui Terrel) şi că fiul lui (al 
lui Terrel) îl omorâse pe omul acela şi el încerca doar să 
îndepărteze bănuiala de fiul său. Atât fiul cât şi fiica negară 
aceste afirmaţii, iar fiul avea un alibi, aşa că Terrel fu târât 
afară din tribunal blestemându-şi amândoi copiii. 

„Stai”, spuse unchiul Gavin. „Întâi vreau să te întreb 
ceva. Ce i-ai spus lui Monk Odlethrop?” 

„Nimic!” zise Terrel. „Nu i-am spus nimic!” 

„Bine”, spuse unchiul Gavin. „Asta-i tot ce voiam să ştiu.” 
Se întoarse şi-i spuse paznicului de dincolo de uşă: „Am 
terminat. Poţi să ne dai drumul.” 

„Aşteaptă”, zise Terrel. Unchiul Gavin se întoarse, Terrel 
stătea în picioare ca şi până atunci, înalt şi dur, în salopeta 
lui vărgată, cu ochii aceia sălbatici, străvezii şi gălbui şi 
spuse cu glasul acela tărăgănat, pe jumătate scâncit: „De 
ce vrei să mă ţii aici închis? Ce ţi-am făcut? Dumneata eşti 
bogat şi liber, te poţi duce oriunde vrei, în timp ce eu 
trebuie să...” Şi apoi începu să strige. Unchiul Gavin spunea 
că striga fără să ridice glasul, încât paznicul de pe coridor 
nu-l putea auzi. „Nimic, îţi spun! nu i-am spus nimic!” Dar 


de această dată unchiul Gavin nici nu avu vreme să încerce 
să se întoarcă. Imi spunea că Terrel îl depăşise făcând doi 
paşi fără cel mai mic zgomot şi se uitase pe coridor. Apoi se 
întoarse şi îl privi pe unchiul Gavin. „Uite”, zise el... „Dacă 
îţi spun, îmi dai cuvântul că nu votezi contra mea?” 

„Da”, spuse unchiul Gavin. „Nu voi vota, cum zici, contra 
ta.” 

„Dar cum am să ştiu că nu minţi?” 

„Ei”, făcu unchiul Gavin. „Cum să ştii, dacă nu 
încercând?” Se uitară unul la celălalt. Apoi Terrel se uită în 
jos; unchiul Gavin spunea că Terrel ţinea mâna în faţa lui şi 
văzu (unchiul Gavin) când o strânse pumn cum i se 
înălbiseră încheieturile. 

„După cât se pare trebuie să o fac”, zise Terrel. „Chiar 
aşa, se pare că n-am încotro.” Apoi îşi ridică privirea, acum 
plângea dar tot atât de fără larmă ca şi mai înainte când 
strigase: „Dar dacă mi-o faci şi dacă scap vreodată de aici, 
atunci să ai grijă! Inţelegi? Să ai grijă.” 

„Mă ameninţi?” spuse unchiul Gavin. „Tu care stai aici în 
salopeta asta vărgată, cu zidul ăsta în spate şi cu uşa asta 
încuiată, şi cu un paznic înarmat în faţa ta? Vrei să mă faci 
să râd?” 

„Nu vreau nimic”, zise Terrel. Acum aproape că scâncea. 
„Vreau doar dreptate. Asta-i tot.” Şi începu din nou să 
strige cu glasul acela înăbuşit, uitându-se la pumnii lui 
încleştaţi, înălbindu-i-se în mod vizibil. „Am încercat să o 
capăt de două ori, am încercat să mi se facă dreptate de 
două ori. Dar el s-a opus. El era, ştia că eu ştiu. l-am spus 
că am să...” Se opri, tot atât de brusc precum începuse; 
unchiul Gavin spunea că-l auzea cum respiră, gâfâind. 

„E vorba de Gambrell”, spuse unchiul Gavin. „Continuă.” 

„Da. l-am zis că o să... l-am zis. Fiindcă râdea de mine. 
Nu trebuia să facă asta. Putea să voteze contra mea şi 
basta. Nu trebuia să râdă. Spunea că o să stau aici câto să 
stea el sau cât o să poată să mă ţină şi că el era aici pe 
viaţă. Şi era. A rămas aici toată viaţa. Şi chiar atâta a stat.” 
Dar nu râdea, spunea unchiul Gavin. Nu râdea. 

„Da. Şi atunci i-ai spus lui Monk...” 


„Da. l-am zis. l-am zis că aici eram cu toţii nişte sărmani 
şi neştiutori oameni de la ţară care n-am avut nici un noroc. 
Că Dumnezeu ne-a făcut să trăim afară în lumea liberă şi să 
lucrăm pentru El, pământul Lui; numai că noi eram sărmani 
şi neştiutori şi nu ştiam asta, şi oamenii bogaţi nu aveau să 
ne-o spună decât când va fi prea târziu. Că eram nişte 
oameni sărmani şi neştiutori de la ţară care n-am mai văzut 
niciodată un tren şi nimeni nu avea grijă să ne spună unde 
să coborâm şi să lucrăm pământul în lumea liberă aşa cum 
voia Dumnezeu să facem şi că e/ era acela care ne 
împiedica, ne ţinea închişi, despărțiți de lumea liberă ca să 
râdă de noi în contra dorinţei lui Dumnezeu. Dar nu i-am 
spus niciodată să o facă. l-am spus doar: «Şi acum nu vom 
putea niciodată să ieşim de aici fiindcă n-avem nici un 
pistol. Dar dacă ar avea cineva un pistol am putea ieşi în 
lumea liberă şi să lucrăm pământul, fiindcă asta a năzuit 
Dumnezeu ca noi să facem şi asta vrem să facem. Nu-i asta 
ce vrem să facem?» şi el a zis: «Da. Asta. Asta e.» Şi i-am 
zis: «Numai că n-avem nici un pistol.» Şi el a zis: «Pot eu să 
fac rost de un pistol.» Şi i-am zis: «Atunci ne vom duce în 
lumea liberă fiindcă am păcătuit în faţa lui Dumnezeu, dar 
nu din vina noastră, fiindcă nu ne-a spus nimeni ce a năzuit 
El ca noi să facem. Dar acum noi ştim ce-a vrut şi vrem să 
ne ducem în lumea liberă şi să lucrăm pământul pentru 
Dumnezeu! Asta-i tot ce i-am spus. Nu i-am spus niciodată 
să facă anume ceva. Şi acum du-te şi spune-le. Pot să mă şi 
spânzure. Gambrell a putrezit şi neghiobul acela fără minte 
a putrezit şi el şi mai degrabă aş vrea să putrezesc în 
pământ decât să putrezesc aici. Du-te şi spune-le.” 

„Bine”, spuse unchiul Gavin, „Bine. O să fii liber.” 

Vreme de o clipă, spunea el Terrel rămase aşa nemişcat. 
Apoi întrebă: „Liber?”. 

„Da”, zise unchiul Gavin. „Liber. Dar ţine minte. Mai 
înainte m-ai ameninţat. Acum am să te ameninţ eu. Şi ce e 
ciudat e că nu pot să-mi îndeplinesc ameninţarea. Te voi 
urmări îndeaproape. Şi data viitoare când se va întâmpla 
ceva, data viitoare când cineva va încerca să-ţi arunce în 
spate un omor şi nu vei mai găsi pe nimeni să spună că nu 


erai acolo şi nici vreo rudă asupra căreia să arunci vina... 
Inţelegi?” Când spusese „Liber”, Terrel se uitase la el, dar 
acuma se uita în jos. „Inţelegi?” spuse unchiul Gavin. 

„Da”, zise Terrel. „Înţeleg.” 

„Bine”, spuse unchiul Gavin. Se întoarse şi chemă 
paznicul. „De data asta poţi să ne dai drumul.” Se 
reîntoarse la sala de mese, unde Guvernatorul chema 
deţinuţii unul câte unul şi le dădea actele; Guvernatorul se 
opri şi-şi ridică privirea făţarnică, impenetrabilă spre 
unchiul Gavin. Nu-l aşteptă pe unchiul Gavin să vorbească. 

„Văd că aţi reuşit”, spuse el. 

„Da, vreţi să auziţi...” 

„Nu, stimate domn. Trebuie să renunţ. Sau ca să vorbesc 
mai precis, trebuie să refuz.” Şi unchiul Gavin spuse că din 
nou se uită la el cu acea expresie binevoitoare, amuzată, 
aproape înduioşată, totuşi profund atentă şi plină de 
curiozitate. „Sunt chiar convins că n-aţi abandonat deloc 
speranţa că aţi putea schimba lucrurile de aici. Aşa e?” 

O clipă unchiul Gavin nu răspunse nimic. Apoi spuse: 
„Da. N-am abandonat-o. Aşadar îl veţi elibera? Chiar o veţi 
face?” Acum, spunea unchiul Gavin, mila, bunăvoința 
dispăruseră, expresia feţei era aşa cum o văzuse la început: 
netulburată, total impenetrabilă, total falsă. 

„Stimate domnule Stevens”, spuse Guvernatorul. Pe 
mine m-aţi convins deja. Eu sunt însă doar preşedintele 
acestei adunări; votanţii sunt aici. Dar credeţi că-i veţi 
putea convinge pe aceşti domni?” Şi unchiul Gavin se uită 
în jurul lui, la feţele acelea identice de marionetă, ale celor 
şapte sau opt aleşi dintre batalioanele Guvernatorului şi 
batalioanele de colonei făcuţi pe bandă. 

„Nu”, spuse unchiul Gavin. „Nu cred.” Aşa că plecă. Era 
pe la mijlocul dimineţii şi foarte cald, dar o porni imediat 
înapoi spre Jefferson, călărind printre câmpiile întinse, peste 
care căldura vibra, printre bumbacul şi porumbul de pe 
dintotdeauna fertilele şi indiferentele pogoane ale lui 
Dumnezeu, care aveau să supravieţuiască oricăror corupţii 
şi nedreptăţi. Se bucura că era arşiţă, se bucura că asudă, o 
dată cu sudoarea ieşea din el mirosul şi gustul locului în 


care fusese. 


Funia de pescuit 


CEI DOI MERGEAU pe partea dintre râu şi zidul des de 
chiparoşi, trestii, pini şi tufe de măceş. Unul din ei avea o 
tolbă din pânză de iută care fusese spălată şi arăta de 
parcă ar fi fost şi călcată. Celălalt, un tânăr, după obraz nu 
i-ai fi dat nici douăzeci de ani. Nivelul apei era scăzut, aşa 
cum e pe la mijlocul lui iulie. 

„Trebuie să fi prins ceva peşte în apa asta”, zise tânărul. 

„Dacă s-o fi întâmplat să aibă chef de pescuit”, zise cel 
cu tolba. „El şi Joe întind funia aceea numai când îi vine lui 
Lonnie şi nu când muşcă peştele.” 

„Oricum or fi agăţaţi acolo”, zise băiatul. „Nu cred că-i 
pasă lui Lonnie cine îi scoate din apă.” 

Drumul urca acum spre un loc deschis, un fel de 
promontoriu. Aici se găsea o colibă în formă de con, cu 
acoperişul ţuguiat, înjghebată din pânză mucegăită, bucăţi 
inegale de scândură şi bidoane de ulei turtite cu ciocanul. 
Un burlan ruginit se înălța şui deasupra colibei, lângă ea se 
afla o legătură săracă de lemne de foc, un topor şi un 
mănunchi de araci rezemaţi de un perete. Pe jos în faţa uşii 
deschise, se zăreau cam o duzină de capete de frânghie 
tăiate dintr-un ghem şi o cutie de tablă ruginită pe jumătate 
plină cu cârlige groase, o parte din ele prinse în capetele de 
frânghie. Dar nu era nimeni pe-acolo. 

„Barca nu-i aici”, zise bărbatul cu tolba. „Aşa că nu s-o fi 
dus la magazin.” Şi atunci îşi dădu seama că tânărul 
plecase mai departe şi respirând adânc fu gata să-l strige 
când, deodată, din tufiş ţâşni un om şi se opri în faţa lui 
scâncind agitat - un om nu prea voinic dar cu braţe şi umeri 
enormi, un adult având totuşi ceva de copil în felul în care 
se mişca, desculţ, într-o salopetă prăpădită şi cu privirea 
aceea stăruitoare a surdomuţilor. 

„Salut, Joe”, zise bărbatul cu tolba, ridicând glasul aşa 
cum fac oamenii când au de a face cu cei pe care-i ştiu că 
nu-i pot înţelege. „Unde-i Lonnie?” Ridică tolba. „Aţi prins 
ceva peşte?” 

Celălalt se uită doar lung la el, scâncind agitat. Apoi se 
întoarse şi o luă la fugă pe potecă în direcţia în care 


dispăruse tânărul, care în clipa aceea strigă: „la uită-te la 
funia asta!” 

Bărbatul mai în vârstă se îndreptă într-acolo. Tânărul 
stătea aplecat şi privea încordat peste apă, lângă un copac 
de la care cobora în râu, întinsă pieziş, o funie de bumbac. 
Surdomutul stătea în spatele lui scâncind şi mişcându-se 
agitat când pe un picior când pe celălalt şi înainte ca 
bărbatul mai în vârstă să-l ajungă, se întoarse şi trecând pe 
lângă el fugi înapoi spre colibă. Dat fiind nivelul râului funia, 
întinsă de la un mal la celălalt între cei doi copaci, trebuia 
să fie deasupra apei, şi numai cârligele prinse de capetele 
de sfoară să fie scufundate în unde. Acum însă funia cobora 
în râu din amândouă capetele, trăgând puternic în aval şi 
chiar bărbatul mai în vârstă simţi că mişcă. „E cât un om de 
mare strigă tânărul. 

„Uite barca, e-acolo”, zise omul mai în vârstă. Tânărul o 
văzu şi el - peste apă şi mai jos de ei, plutind într-un pâlc 
de sălcii de după un promontoriu. „Du-te şi adu-o şi o să 
vedem cât de mare e peştele ăsta.” 

Tânărul se descălţă, îşi scoase salopeta şi cămaşa şi 
intrând în apă începu să înoate de-a curmezişul ca să-l 
poarte curentul spre barcă, se urcă în ea şi se apucă să 
vâslească înapoi, stând drept în picioare şi uitându-se 
încordat în amonte spre locul unde funia trăgea puternic în 
jos şi spre mijlocul căreia apa, din când în când, se 
învolbura din pricina unei mişcări în adânc. Aduse barca în 
dreptul omului mai în vârstă care, în clipa aceea, se pomeni 
cu surdomutul din nou în spatele lui, scâncind mereu şi 
agitat şi încercând să intre în barcă. 

„Pleacă de aici!” zise omul mai în vârstă, împingându-l 
înapoi. „Pleacă, Joe!” 

„Grăbeşte-te!” zise tânărul uitându-se încordat spre funia 
cufundată în apă, unde, în timp ce privea, ceva se rostogoli 
greoi spre suprafaţă şi apoi se scufundă iar. „E ceva acolo, 
îmi pun capul. Şi e mare cât un om!” 

Bărbatul mai în vârstă intră în barcă. Ţinându-se de funie, 
trase barca de-a lungul ei, când cu o mână când cu 
cealaltă. 


De pe malul râului din urma lor surdomutul începu 
deodată să îngâne ceva. Sunetele pe care le scotea erau de 
ajuns de puternice. 


„Anchetă?” spuse Stevens. 

„Lonnie Grinnup.” Procurorul era un bătrân doctor de 
ţară. „L-au găsit înecat doi oameni, azi-dimineaţă, prins „în 
propria lui funie de pescuit.” 

„Nu se poate!” spuse Stevens. „Bietul, nenorocitul de el. 
Vin acolo.” Ca procuror al comitatului nu avea de ce să se 
amestece, chiar dacă n-ar fi fost vorba de un accident. Ştia 
asta. Voia să privească obrazul celui mort dintr-un motiv de 
ordin sentimental. Actualul comitat Yoknapatawpha fusese 
întemeiat nu de unul, ci, în acelaşi timp, de trei pionieri. 
Veniseră împreună călări din Carolina, trecând prin defileul 
Cumberland, pe vremea când Jefferson mai era un post al 
Agenţiei Chickasaw, şi cumpăraseră pământ din posesiunile 
indiene şi întemeiaseră familii şi înfloriseră şi pieriseră, aşa 
că acuma, după o sută de ani, în tot comitatul la crearea 
căruia contribuiseră, nu mai rămăsese decât un singur 
urmaş al celor trei familii. 

Acesta era Stevens, deoarece ultimul vlăstar al familiei 
Helston murise înainte de sfârşitul veacului, iar Louis 
Grenier, pentru care Stevens făcea cu maşina în arşiţa 
după-amiezii opt mile ca să-i privească obrazul lipsit de 
viaţă, nici nu ştiuse vreodată că e Louis Grenier. Nici 
numele de Lonnie Grinnup, cum îşi spunea el însuşi, nu era 
în stare să şi-l scrie. Orfan, ca şi Stevens, era un bărbat de 
statură aproape mijlocie, trecând puţin de treizeci de ani şi 
cunoscut în tot comitatul - avea un obraz delicat dacă îl 
priveai a doua oară, era liniştit, aşezat, întotdeauna vesel, 
cu acelaşi pămătuf de barbă aurie, cu părul moale, care nu 
cunoscuse niciodată briciul şi cu ochi paşnici de culoare 
deschisă. „Lovit la cap”, ziceau oamenii. Dar orice ar fi fost, 
fusese „lovit” foarte uşor încât nu-i lipsea nimic din ce i-ar fi 
fost necesar. Locuise, ani de-a rândul, într-o colibă pe care 
şi-o construise singur dintr-un cort vechi şi nişte scânduri 
potrivite la nimereală şi bidoane turtite de ulei, împreună 


cu un orfan surdomut pe care-l luase în coliba lui în urmă cu 
zece ani şi-l îmbrăca, îl hrănea şi-l creştea şi care mintal nu 
ajunsese măcar acolo unde ajunsese el. 

In fapt, coliba şi funia de pescuit şi cârligele lui se aflau 
aproape în exact centrul celor o mie şi ceva de acri pe care 
strămoşii lui îi stăpâniseră cândva. Dar el nu ştiuse asta 
niciodată. 

Stevens era de părere că nici nu i-ar fi păsat, ar fi refuzat 
chiar să accepte ideea că un singur om ar putea sau s-ar 
cuveni să stăpânească atât de mult din pământul care 
aparţine tuturor, fiecărui om pentru folosul şi plăcerea sa - 
în cazul lui cele treizeci sau patruzeci de picioare pătrate pe 
care se afla coliba şi lăţimea aceea de râu deasupra căruia 
era întinsă funia lui de pescuit, unde oricine era oricând 
binevenit, fie că el era sau nu acolo, să se folosească de 
undiţe şi să-i mănânce mâncarea atâta vreme cât era ceva 
de mâncare. 

Câteodată îşi înţepenea uşa colibei să nu intre animalele 
care dădeau târcoale pe acolo şi împreună cu însoţitorul lui 
surdomut apărea, fără să fi fost anunţat sau pofttit, la unele 
case sau cabane de până la vreo cincisprezece mile mai 
departe, rămânând aici câteva săptămâni, amabil, liniştit, 
necerând ceva anume şi fără a fi slugarnic, dormind 
oriunde voiau gazdele să-l pună să doarmă - în fânul din 
pod sau în pat în camerele de oaspeţi sau unde dormea 
familia, iar tânărul surdomut se culca în pridvor sau pe jos 
în faţa uşii, acolo unde-l putea auzi respirând pe cel ce-i era 
şi frate şi tată. Era singurul sunet deosebit de toate 
celelalte neauzite de pe pământ. Pe acesta îl auzea fără 
greş. 

Era după-amiaza devreme. Din cauza căldurii, depărtările 
păreau albastre. Şi atunci, peste întinderea şesului, colo 
unde şoseaua începea să meargă paralel cu albia râului, 
Stevens zări clădirea magazinului. De obicei locul ar fi fost 
pustiu, dar acum se şi vedeau grămădiţi buluc în jurul 
clădirii maşinile prăpădite, fără capotă, caii şi catării 
înşeuaţi, călăreţii şi conducătorii maşinilor pe care îi ştia pe 
nume. Ba mai mult şi ei îl ştiau, şi-l votau an după an şi-l 


chemau pe numele de botez chiar dacă nu-l înțelegeau 
prea bine, tot aşa cum nu ştiau ce-o fi cu cheia Phi Beta 
Kappa de la Harvard atârnată de lanţul ceasului său. 
Trase alături de maşina procurorului. 

După cât se pare ancheta nu avea să se desfăşoare 
înlăuntrul magazinului, ci în moara de alături, unde, în faţa 
uşii deschise, salopetele şi cămăşile curate de sâmbătă şi 
capetele goale şi cefele arse de soare cu linia albă vizibilă a 
îndreptării de sâmbătă a părului cu briciul se înghesuiau 
foarte tăcute. Îi făcură loc să intre. La o masă, pe trei 
scaune, şedeau procurorul şi doi martori. 

Stevens văzu un bărbat de vreo patruzeci de ani cu o 
tolbă curată de pânză de iută, împăturită de câteva ori de 
parc-ar fi fost o carte şi un tânăr cu o expresie obosită şi 
uimită pe faţă. Cadavrul era întins sub o cuvertură pe masa 
joasă a pietrei de moară imobile. Se îndreptă într-acolo şi 
ridică un colţ al cuverturii, se uită la faţa celui mort şi se 
întoarse, gata să plece înapoi în oraş şi apoi nu mai plecă în 
oraş. à 

„Cred că asta-i totul”, zise procurorul. Işi aruncă privirea 
spre uşă. „E-n regulă, Ike”, zise. „Acum poţi să-l iei.” 

Ca şi ceilalţi, Stevens se dădu deoparte şi se uită atent la 
cei patru oameni care se-ndreptau spre cuvertură. „Tu îl iei, 
Ike?” spuse el. 

Cel mai în vârstă din cei patru se întoarse şi se uită o 
clipă la el. „Da. Îşi ţinea banii de înmormântare la Mitchell, 
la magazin.” 

„Tu şi Posse şi Matthew şi Jim Blake”, spuse Stevens. 

De data aceasta omul îl privi mirat, aproape nerăbdător. 

„Putem acoperi diferenţa”, zise el. 

„Vă ajut eu”. spuse Stevens. 

„Mulţumesc”, zise celălalt. „Avem destui.” 

Şi atunci procurorul se băgă printre ei, vorbind apăsat: 
„Bine, băieţi. Faceţi-le loc.” 

Împreună cu ceilalţi Stevens ieşi din nou afară, în aerul 


11 Phi Beta Kappa - iniţiale ale cuvintelor greceşti „Philosophia biou 
Kybernetes” (filosofia călăuză a vieţii) - societate academică 
americană, fondată în 1776. 


după-amiezii. Trasă cu spatele în faţa uşii era o căruţă care 
înainte nu fusese acolo. În căruţă fuseseră aşternute paie 
Şi, ca şi ceilalţi. Stevens rămase cu capul gol privindu-i pe 
cei patru oameni ieşind din moară cărând legătura 
înfăşurată în cuvertură şi apropiindu-se de căruţă. Trei sau 
patru oameni se îndreptară să-i ajute şi Stevens se apropie 
şi el, atingându-l pe umăr pe tânărul cu aceeaşi expresie de 
sfârşită, neîncrezătoare şi nestăpânită uimire pe faţă. 

„Te-ai dus şi ai luat barca înainte de a şti că e ceva în 
neregulă”, spuse el. 

„Chiar aşa”, zise tânărul. La început vorbi destul de 
liniştit. „Am înotat într-acolo şi am luat barca şi am vâslit 
înapoi. Ştiam că e ceva în undiţă. Se vedea cum mişcă...” 

„Vrei să spui că ai adus barca înot”, spuse Stevens. 

„... jos în... Poftim?” 

„Ai adus barca înot. Ai înotat până acolo, ai apucat-o şi ai 
adus-o înot.” 

„Nu, domnule! Am  vâslit. Am vâslit înapoi de-a 
curmezişul apei! N-am bănuit nimic nici o clipă! Vedeam 
peştii...” 

„Cu ce?” spuse Stevens. Tânărul îl privi furios. „Cu ce-ai 
vâslit înapoi?” 

„Cu vâsla! Am luat vâsla şi am vâslit înapoi şi tot timpul 
vedeam cum se zbăteau în apă. Nu voiau să-i dea drumul! 
Se agăţaseră de el chiar după ce l-am scos afară, şi tot 
muşcau din el! Erau peşti! Ştiam că broaştele țestoase fac 
aşa ceva, dar ăştia erau peşti! Muşcau din el! Bineînţeles că 
am crezut că e un peşte acolo! Era! N-o să mai mănânc 
niciodată peşte. Niciodată!” 

Nu părea să fi ţinut mult, totuşi după-amiaza plecase 
undeva, luând cu ea şi ceva din arşiţă. Din nou în maşină cu 
mâna pe contact, Stevens se uită la căruţa gata de plecare. 
Dar nu-i în regulă, se gândi el. Nu se leagă. Mai e ceva care 
mi-a scăpat, ceva ce n-am văzut. Sau ceva ce nu s-a 
întâmplat încă. 

Căruţa se pusese în mişcare, trecând peste terasamentul 
plin de praf îndreptându-se spre şosea, doi oameni stăteau 
pe capră şi alţi doi călăreau pe catâri lângă ea. Stevens 


ambreiă şi maşina o porni. Trecu pe lângă căruţă în viteză. 

După o milă, Stevens coti din nou spre dealuri, pe un 
drumeag de pământ. Drumul urca, din când în când se 
vedea soarele, iar în unele locuri, printre creste, amurgul şi 
coborâse. Aici drumul se despărţea în două. Între cele două 
poteci se ridica o biserică fără clopotniţă, văruită în alb, şi 
lângă ea se zăreau o seamă de lespezi din marmură ieftină 
risipite printre alte morminte a căror prezenţă era 
semnalată doar de borcane de sticlă cu capul în jos, de oale 
şi de cărămizi sparte. 

Fără să şovăie, Stevens se apropie de biserică, întoarse şi 
opri maşina cu faţa spre locul unde drumul se despărţea în 
două şi şoseaua pe care venise cotea şi dispărea în 
depărtare. Din cauza cotiturii, auzi câtva timp căruţa 
înainte de a o vedea, apoi auzi camionul. Cobora dinspre 
dealurile din spatele lui, în viteză, ivindu-se brusc şi 
încetinind - o cabină şi o caroserie joasă acoperită cu o 
prelată. 

Camionul trase la margine, acolo unde drumul se bifurca 
şi opri, şi apoi auzi căruţa din nou, şi o zări, şi o dată cu ea 
pe cei doi călăreţi, venind în amurg pe cotitură, şi acum 
văzu un bărbat care stătea în drum lângă camion, şi 
Stevens îl recunoscu: Tyler Ballenbaugh - un fermier, 
însurat, cu familie şi cu o faimă de om arogant şi violent, 
care se născuse pe acele locuri şi plecase în Vest şi 
revenise, aducând cu el, ca o miasmă, zvonuri despre 
sumele pe care le câştigase la joc, care se căsătorise şi 
cumpărase pământ şi nu mai îşi încerca norocul la cărţi, dar 
în unii ani îşi ipoteca recolta şi cu banii cumpăra sau vindea 
viitoare recolte de bumbac - stând în drum lângă căruţă, o 
siluetă înaltă în amurg, vorbind oamenilor din căruţă fără să 
ridice glasul sau să facă vreun gest. Lângă el era un alt 
bărbat, în cămaşă albă, pe care Stevens nu-l recunoscu şi 
la care nu se uită a doua oară. 

Invârti cheia de contact; din nou maşina se porni şi se 
auzi zgomotul motorului. Aprinse farurile şi ieşi rapid din 
curtea bisericii şi de acolo în drum în spatele căruţei şi 
bărbatul în cămaşă albă sări pe scara maşinii, strigând la el 


şi Stevens îl recunoscu şi pe el: era un frate mai tânăr al lui 
Ballenbaugh, care plecase la Memphis cu ani în urmă, unde 
se ştia că fusese angajat în timpul unei greve ca paznic 
înarmat, dar care, în ultimii doi sau trei ani, stătea la fratele 
său ascunzându-se, se spunea, nu de poliţie, ci de unii din 
prietenii sau tovarăşii lui de afaceri de mai târziu din 
Memphis. Din când în când numele lui era la loc de frunte în 
ştirile despre scandaluri sau bătăi izbucnite la baluri sau 
petreceri de la ţară. Odată fusese prins şi aruncat în 
închisoare de doi poliţişti din Jefferson, unde, sâmbetele, 
beat se lăuda cu isprăvile lui din trecut şi-şi blestema 
soarta de acum şi pe fratele lui mai mare care-l pusese să 
lucreze la fermă. 

„Pe cine dracu spionezi?” strigă el. 

„Boyd”, zise celălalt Ballenbaugh. Nici nu ridică glasul. 
„Du-te înapoi în camion.” Nu făcuse nici un gest - un bărbat 
voinic, cu faţa întunecată, care-l privea pe Stevens cu ochi 
spălăciţi, reci şi total inexpresivi. „Sal'tare, Gavin”, zise el. 

„Sal'tare, Tyler”, spuse Gavin. „Vrei să-l iei pe Lonnie?” 

„E cineva împotrivă?” 

„Eu nu”, spuse Stevens, dându-se jos din maşină. „Să te 
ajut să-l scoţi din căruţă!” 

După aceea se urcă din nou în maşină. Căruţa se puse în 
mişcare. Camionul dădu înapoi şi întoarse, accelerând; cele 
două feţe trecură în viteză pe lângă el - aceea pe care o 
vedea Stevens acum nu părea agresivă, ci speriată; pe 
cealaltă nu se vedea nimic altceva decât ochii calmi, reci şi 
spălăciţi. Farul crăpat din spate dispăru după creasta 
dealului. Avea număr din Comitatul Okatoba, se gândi el. 

Lonnie  Grinnup fu înmormântat în după-amiaza 
următoare, cortegiul plecând de la casa lui Tyler 
Ballenbaugh. 

Stevens nu era de faţă. „Nici Joe n-a fost, presupun”, 
spuse el. „Omul lui Lonnie.” 

„Nu, nici el nu era. Oamenii care s-au dus duminică 
dimineaţă la sălaşul lui Lonnie să se uite la funia aceea de 
pescuit spuneau că se mai învârtea pe acolo, căutându-l pe 
Lonnie. Dar la înmormântare n-a fost. Dacă-l găseşte pe 


Lonnie, de data aceasta poate să se întindă lângă el, dar n- 
o să-l mai audă respirând.” 


„Nu”, spuse Stevens. 

În după-amiaza aceea era în Mottstown, capitala 
comitatului Okatoba. Şi deşi era duminică şi deşi nu avea 
să ştie ce caută decât când avea să găsească, găsi ce căuta 
înainte de a se întuneca - pe agentul societăţii care, în 
urmă cu cincisprezece ani, îi făcuse lui Lonnie Grinnup o 
poliţă de asigurare pentru suma de cinci mii de dolari, cu 
indemnizaţie dublă în caz de moarte prin accident, 
beneficiar fiind Tyler Ballenbaugh. 

Totul era ca la carte. Doctorul examinator nu-l mai 
văzuse vreodată pe Lonnie Grinnup, dar îl cunoştea pe 
Tyler Ballenbaugh de ani de zile şi Lonnie îşi pusese degetul 
pe cerere şi Ballenbaugh plătise prima primă şi de atunci 
continuase să o facă. 

Nu era nimic deosebit de secret în povestea asta în afară 
de faptul că treaba se făcuse în alt oraş şi Stevens îşi dădu 
seama că nici acest lucru nu era neobişnuit de ciudat. 

Comitatul Okatoba era chiar peste râu, la trei mile de 
locuinţa lui Ballenbaugh şi, spre deosebire de Ballenbaugh, 
Stevens cunoştea mulţi alţi oameni care aveau pământ într- 
un comitat şi-şi cumpărau maşinile şi camioanele şi-şi 
ţineau banii la bancă în alt comitat ascultând de inerenta, 
posibil atavica, vagă neîncredere a omului crescut la ţară, 
poate nu atât în oamenii cu gulere albe, cât în pavaj şi 
electricitate. 

„Atunci să nu anunţ încă societatea de asigurare?” 
întrebă agentul. 

„Nu. Aş vrea să-i primeşti cererea când vine să o depună, 
să-i explici că o să treacă vreo săptămână până va fi 
rezolvată, să aştepţi să treacă trei zile şi să-i trimiţi vorbă 
să vină la birou la dumneata a doua zi pe la nouă sau zece 


dimineaţa; să nu-i spui de ce şi pentru ce. Apoi să-mi 
telefonezi la Jefferson când vei şti că a acceptat.” 

A doua zi dimineaţă, devreme, cam în zorii zilei, valul de 
căldură se potoli. Întins în pat, orbit de lumina fulgerelor 
asculta cum trăsnesc şi cum răpăie ploaia cu furie şi se 
gândea cum trebuie să bată şi să şiroiască năvalnic apa de 
culoarea lutului peste mormântul proaspăt şi singuratic al 
lui Lonnie Grinnup de pe dealul acela golaş de lângă 
biserica fără clopotniţă şi ce larmă trebuie să facă, dincolo 
de vuietul râului care creştea, izbind în coliba de tinichea şi 
pânză, unde tânărul surdomut îl aştepta încă să vină acasă, 
ştiind că s-a întâmplat ceva, dar nu cum, nici de ce. Nu 
cum, se gândi Stevens. L-or fi prostit într-un fel. Nici nu s-au 
ostenit să-l lege. Pur şi simplu l-au prostit. 

Miercuri seara agentul de asigurare din Mottstown îi 
telefonă spunându-i că Tyler Ballenbaugh a depus cererea 
pentru despăgubire. 

„Foarte bine”, spuse Stevens. „Trimite-i vorbă luni să 
vină marţi la dumneata. Şi înştiinţează-mă când vei şti că 
vine.” Puse receptorul în furcă. Joc poker cu cărțile pe 
faţă!?, cu un om care s-a dovedit a fi un jucător, ceea ce eu 
nu sunt, se gândi el. Dar cel puțin l-am silit să tragă o carte. 
ȘI ştie cu cine joacă. Aşa că atunci când primi al doilea 
mesaj, în după-amiaza următoare zilei de luni, ştia doar ce 
avea să facă el. Se gândise întâi să-i ceară şerifului să-i dea 
un ajutor de şerif sau să ia cu el vreun prieten. Dar nici 
chiar un prieten n-ar crede că tot ce am e o carte 
îndoielnică, îşi spuse el, deşi aşa e; un om singur, chiar 
dacă e un ucigaş amator, poate fi liniştit la gânaul că n-a 
lăsat nici o urmă. Dar când sunt doi, nici unul nu e liniştit la 
gândul că poale celălalt va fi lăsat vreo urmă. 

Aşa că se duse de unul singur. Avea un pistol. Se uită la 
el şi-l puse la loc în saltarul lui. Ce/ puțin cu ăsta n-o să 
tragă nimeni în mine, îşi spuse. Plecă din oraş după ce se 
întunecă. 


12 În orig., stud poker - o variantă a jocului de poker (draw poker) în 
care fiecărui jucător i se servesc tot cinci cărţi, dar prima carte e cu faţa 
în jos, iar celelalte patru sunt date pe faţă. 


De data aceasta trecu pe lângă magazin, o clădire 
întunecată la marginea şoselei. Când ajunse la poteca pe 
care o luase cu nouă zile în urmă, coti la dreapta şi merse 
aşa un sfert de milă şi se abătu spre o curte plină de gunoi, 
cu farurile aprinse îndreptate spre o baracă întunecată. Nu 
le stinse. Cobori şi o porni în bătaia razelor gălbui spre 
baracă strigând: „Nate! Nate!” 

După o clipă se auzi glasul unui negru, deşi nu se zări nici 
o lumină. 

„Mă duc la sălaşul domnului Lonnie Grinnup. Dacă nu mă 
întorc până la ziuă, te duci la magazin şi le spui.” 

Nici un răspuns. Apoi un glas de femeie spuse: „Pleacă 
de-acolo, de la uşă!” Glasul bărbatului se auzi murmurând 
ceva. 

— N-am ce-i face! strigă femeia. Pleacă de-acolo şi lasă-i 
pe albi în treaba lor! 

Vasăzică sunt şi alții în afară de mine, îşi spuse Stevens 
gândindu-se cât de des, aproape întotdeauna, au negrii 
acest instinct nu al răului, ci al recunoaşterii imediate a 
răului acolo unde el se manifestă. Se întoarse la maşină, 
stinse farurile şi-şi luă lanterna de pe banchetă. 

Dădu peste camion. In lumina apropiată a lanternei văzu 
din nou numărul pe care-l zărise cu nouă zile în urmă 
dispărând după creasta dealului. Stinse lanterna şi o puse 
în buzunar. 

După douăzeci de minute îşi dădu seama că n-ar fi 
trebuit să-şi facă griji din pricina luminii. Era pe poteca 
dintre zidul întunecat al desişurilor şi râu şi zări o lucire 
ştearsă prin peretele de pânză al colibei şi putu să şi audă 
cele două glasuri - unul rece, potolit şi stăpânit, celălalt 
aspru şi strident. Se poticni de stiva de lemne şi apoi de 
încă altceva, dădu de uşă şi o trânti de perete şi nimeri în 
mijlocul încăperii pustiite din coliba celui mort - saltelele de 
paie zvârlite de pe priciul de lemn, soba răsturnată, şi 
vasele de gătit împrăştiate - unde Tyler Ballenbaugh îl 
înfruntă cu pistolul în mână, iar fratele lui mai tânăr stătea 
pe jumătate aplecat deasupra unei lăzi răsturnate. 

„Înapoi, Gavin”, zise Ballenbaugh. 


„Dă-te tu înapoi, Tyler”, spuse Stevens. „E prea târziu.” 

Fratele mai mic se ridică. Stevens zări pe faţa lui că-l 
recunoaşte. „Ei, drace...”, zise el. 

„Totul s-a terminat, Gavin?” zise Ballenbaugh. „Să nu mă 
minţi.” 

„Cred că da”, spuse Stevens. „Lasă jos pistolul.” 

„Cine mai e cu tine?” 

„De-ajuns de mulţi”, spuse Stevens. „Lasă jos pistolul, 
Tyler.” 

„Pe dracu”, zise fratele lui Tyler. Dădu să facă un pas, 
Stevens îl văzu că se uită rapid spre uşa din spatele lui. 
„Minte. Nu-i nimeni cu el. Spionează pe aici, pe colo, cum a 
făcut-o şi atunci, băgându-şi nasul în treburi de care o să-şi 
dorească să se fi ţinut departe. Fiindcă de data asta o s-o 
păţească.” 

Se îndreptă spre Stevens, puţin cam încovoiat, cu braţele 
ţinute ceva mai departe de corp. 

„Boyd!” zise Tyler. Celălalt continuă să se apropie de 
Stevens, fără să zâmbească, dar cu o lumină ciudată 
lucindu-i în ochi. „Boyd”, spuse Tyler. Şi atunci se mişcă şi 
el cu o iuţeală uimitoare, îl depăşi pe celălalt şi cu o 
mişcare a braţului îl împinse înapoi spre prici. Cei doi se 
înfruntară - unul rece, liniştit, impasibil, cu pistolul în mână, 
fără a-l îndrepta spre ceva anume, celălalt pe jumătate 
aplecat, rânjind. 

„Ce dracu vrei să faci? Să-l laşi să ne ducă în oraş ca pe 
doi mieluşei nenorociţi?” 

„Asta o să hotărăsc eu”, zise Tyler. Se uită la Stevens. 
„N-am vrut niciodată să fie aşa, Gavin. l-am făcut 
asigurarea pe viaţă, i-am plătit primele - asta da. Dar era o 
treabă bună: dacă ar fi trăit mai mult ca mine, n-aş mai fi 
avut nevoie de bani, şi dacă eu aş fi trăit mai mult ca el, aş 
fi încasat ceea ce socotisem. Nu era nici un secret în treaba 
asta. A fost făcută la lumina zilei. Oricine putea să afle 
despre ce e vorba. S-ar putea ca el să fi vorbit de treaba 
asta. Nu i-am zis niciodată să n-o facă. Şi oricum, cine ar fi 
avut ceva împotrivă! l-am dat să mănânce ori de câte ori a 
venit la mine, rămânea întotdeauna cât de mult vroia, 


venea când voia să vină. Dar niciodată nu m-am gândit să 
fie aşa.” 

Pe neaşteptate tânărul Ballenbaugh începu să râdă, pe 
jumătate ghemuit lângă priciul unde-l împinsese celălalt. 
„Vasăzică asta-i povestea?” zise el. „Aşa stau lucrurile.” Şi 
apoi încetă să râdă, deşi trecerea de la o stare la alta fu 
atât de puţin vizibilă sau poate atât de rapidă încât era 
greu de sesizat. Se ridicase în picioare, aplecându-se puţin 
înainte, în faţa fratelui său. „Nu eu l-am asigurat pentru 
cinci mii de dolari! Nu eu aveam să iau...” 

„Gura”, zise Tyler. 

„... Cinci mii de dolari când aveau să-l găsească mort 
pe...” 

Tyler se îndreptă cu paşi apăsaţi spre celălalt şi-l plesni 
peste obraz de două ori, cu palma şi cu dosul palmei, 
ţinând pistolul în faţa lui cu cealaltă mână. 

„Am zis gura, Boyd”, spuse el. Se uită din nou la Stevens. 
„Niciodată nu m-am gândit să fie aşa. Nu mai vreau banii 
ăştia acum. Chiar dacă asigurarea are să-i plătească, 
pentru că nu aşa am vrut să fie. Nu am mizat aşa. Ce-ai de 
gând să faci?” 

„Mă mai întrebi? Vreau să obţin o acuzare de omor.” 

„Atunci dovedeşte-o!” se repezi Boyd. „Încearcă s-o 
dovedeşti! Nu eu l-am asigurat pe viaţă pentru...” 

„Gura”, zise Tyler. Vorbea pe un ton aproape blajin, 
uitându-se la Stevens cu ochii aceia spălăciţi care nu 
spuneau nimic. „Nu poţi face asta. Numele meu e curat. A 
fost. Poate că n-a făcut nimeni prea mult pentru el, dar 
nimeni nu l-a mânjit prea rău până acum. Nu datorez nimic 
nimănui, nu am luat nimic ce n-a fost al meu. Nu trebuie să 
faci aşa ceva, Gavin. ,„ 

„Nu trebuie să fac nimic altceva, Tyler.” 

Celălalt se uită la el. Stevens îl auzi cum respiră adânc. 
Dar expresia feţei nu i se schimbă deloc. „Vrei ochi pentru 
ochi şi dinte pentru dinte.” 

„Justiţia vrea acest lucru. Poate că Lonnie Grinnup vrea 
acest lucru. Tu n-ai vrea?” 

Celălalt se uită lung la el. Apoi Ballenbaugh se întoarse şi 


îi făcu un semn fratelui său şi altul lui Stevens, tăcut dar 
imperativ. 

Apoi ieşiră din colibă, stând în lumina care venea prin 
uşă; de undeva veni o adiere, foşnind în frunzişul de 
deasupra lor şi încetă, stingându-se. 

La început Stevens nu-şi dădu seama ce voia să facă 
Ballenbaugh. Cu crescândă surprindere îl văzu că se 
întoarce către fratele său, cu mâna întinsă, vorbindu-i cu 
adevărată asprime în glas: „Acesta e capătul drumului. Mi-a 
fost teamă din seara aceea când ai venit acasă şi mi-ai 
spus. Trebuia să te fi crescut mai bine, dar n-am făcut-o. 
Asta e. Fii tare şi termină.” 

„Bagă de seamă, Tyler!” spuse Stevens. „Să nu faci 
asta!” 

„Nu te amesteca, Gavin. Dacă vrei ochi pentru ochi, asta 
ai să ai.” Se uită ţintă la fratele lui, şi nici măcar nu-şi 
întoarse privirea spre Stevens. „Asta-i”, zise el. „la-l şi 
ridică-te în picioare.” 

Apoi fu prea târziu. Stevens îl văzu pe Boyd că sare 
înapoi. Îl văzu pe Tyler că face un pas înainte şi i se păru că 
distinge în glasul celuilalt surprinderea, neîncrederea, apoi 
înţelegerea greşelii făcute. „Aruncă pistolul, Boyd”, zise el. 
„Aruncă-l”. 

„Aha, îl vrei înapoi, nu-i aşa?” zise tânărul. „Am venit la 
tine în noaptea aceea şi ţi-am spus că ai să ai cinci mii de 
dolari de îndată ce se va întâmpla să se uite cineva la funia 
aceea şi ţi-am cerut să-mi dai zece dolari şi m-ai refuzat, 
zece dolari şi n-ai vrut. Desigur că-l poţi căpăta. la-l.” 
Pistolul fulgeră, de jos dintr-o parte; flacăra portocalie 
irumpse din nou în jos în timp ce celălalt se prăbuşea. 

Acum e rândul meu, se gândi Stevens. Stăteau faţă în 
faţă; auzi din nou adierea aceea uşoară venind de undeva, 
foşnind în frunzele de deasupra lui şi potolindu-se. 

„Fugi cât mai poţi, Boyd”, zise el. „Ai făcut de-ajuns de 
multe. Acum fugi.” 

„Desigur c-o să fug. Acum poţi să te frămânţi cât vrei din 
pricina mea, fiindcă într-un minut n-o să mai ai nici o grijă. 
O să fug, fireşte, după ce-am să spun o vorbă deştepţilor 


care vin şi-şi bagă nasul unde-o să vrea al dracului să nu şi- 
| fi băgat...” 

Acum o să tragă, se gândi Stevens şi sări într-o parte. O 
clipă avu iluzia că se vede cum sare, reflectat cumva în 
licărul de lumină venind dinspre râu, luminozitatea aceea 
pe care apa o emană în întuneric, deasupra capului lui Boyd 
Ballenbaugh. Apoi îşi dădu seama că nu se vedea pe el, că 
nu fusese vântul pe care-l auzise, când făptura, fiinţa care 
nu avea glas şi nu avea nevoie de aşa ceva, care aştepta 
de nouă zile ca Lonnie Grinnup să vină acasă, căzu în 
spatele ucigaşului cu mâinile întinse şi cu trupul aplecat şi 
încordat într-o tăcută şi mortală săritură. 

Era în copac, se gândi Stevens. Pistolul fulgeră. Văzu 
scăpărarea, dar nu auzi nici un sunet. 


IV 


Când şeriful comitatului se ivi pe alee - un bărbat masiv 
şi el, plăcut, afabil, cu ochii chiar mai spălăciţi şi mai lipsiţi 
de orice expresie decât acei ai lui Tyler Ballenbaugh, 
Stevens, proaspăt bandajat de chirurg, şedea după cină pe 
verandă. „Nu stau mai mult de un minut”, zise şeriful, 
„altfel nu te-aş fi deranjat.” 

„Cum să mă deranjezi?” spuse Stevens. 

Şeriful se sprijini într-un picior de balustrada verandei. 
„Cum stai cu capul?” 

„Bine”, spuse Stevens. 

„Asta-i bine, cred că ai auzit unde l-am găsit pe Boyd.” 

Stevens se uită la el cu totul indiferent. „Poate că da, 
spuse pe un ton amabil. Nu prea îmi aduc aminte azi de 
multe, în afară de o durere de cap.” 

„Tu ne-ai spus unde să-l căutăm. Erai conştient când am 
ajuns acolo. Incercai să-i dai apă lui Tyler. Ne-ai spus să ne 
uităm la funia de pescuit.” 

„Da? Ca să vezi, ce poate să spună un om, beat sau cu 
mintea aiurea. Câteodată poate să aibă şi dreptate.” 


„Tu ai avut. Ne-am uitat la funie şi l-am găsit pe Boyd, 
agăţat de unul din cârlige, mort întocmai ca Lonnie 
Grinnup. Tyler Ballenbaugh avea un picior zdrobit şi un 
glonţ în umăr, iar tu aveai la cap o rană de puteai băga o 
ţigară de foi în ea. Cum o fi ajuns, Gavin, în funia aceea de 
pescuit?” 

„Nu ştiu”, spuse Stevens. 

„Bine, acum nu sunt şerif. Cum a ajuns Boyd în funia 
aceea?” 

„Nu ştiu.” 

Şeriful îl privi; se uitară unul la celălalt. „Aşa răspunzi 
unor prieteni care te întreabă ceva?” 

„Da. Fiindcă, vezi tu, fusesem împuşcat. Nu ştiu.” 

Şeriful scoase din buzunar o ţigară de foi şi se uită lung la 
ea. „Joe, băiatul acela surdomut pe care-l creştea Lonnie, 
se pare că până la urmă a plecat. Mai era pe aici duminica 
trecută, dar de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Ar fi putut 
rămâne. Nimeni nu l-ar fi bătut la cap.” 

„Poate că îi lipsea prea mult Lonnie ca să rămână”, spuse 
Stevens. 

„Poate că-i lipsea Lonnie.” Şeriful se ridică. Muşcă din 
capătul ţigării de foi şi o aprinse. „Nu cumva glonţul acelea 
te-a făcut să uiţi şi chestia asta? Ce anume te-a făcut să 
bănuieşti că nu e în regulă ceva. Care a fost acel lucru pe 
care noi ceştilalţi n-am reuşit să-l observăm?” 

„Văâsla aceea”, spuse Stevens. 

„Vâsla?” 

„N-ai întins niciodată o funie de pescuit peste râu din 
locul unde ţi-ai pus tabăra? Atunci nu vâsleşti, ci tragi barca 
de-a lungul funiei cu mâna, de la un cârlig la altul. Lonnie 
nu folosea niciodată vâsla; el ţinea barca legată de acelaşi 
copac de care era prinsă funia, iar vâsla o ţinea în colibă. 
Dacă ai fi fost vreodată pe acolo, ai fi văzut-o. Dar vâsla era 
în barcă atunci când băiatul a găsit-o.” 


Mâine 


UNCHIUL GAVIN n-a fost întotdeauna procuror al 
comitatului. Dar perioada cât n-a fost procuror data de mai 
bine de douăzeci de ani şi durase atât de puţin încât numai 
bătrânii, şi nu chiar toţi, şi-o aminteau. 

Pe atunci era un tânăr de douăzeci şi opt de ani, ieşit 
abia de un an de pe băncile Facultăţii de Drept a 
Universităţii de Stat unde, la îndemnul bunicului, se dusese 
după întoarcerea de la Harvard şi Heidelberg, şi preluase 
singur cazul convingându-l pe bunic să-l lase să se ocupe 
de acest caz, ceea ce bunicul acceptă, deoarece lumea era 
încredinţată că procesul avea să fie o simplă formalitate. 

Aşa că pledă la proces. Mulţi ani după aceea continuă să 
spună că a fost singurul proces pe care l-a pierdut 
vreodată, fie în calitate de apărător particular, fie în calitate 
de acuzator public, şi în care fusese convins că adevărul şi 
dreptatea erau de partea lui. De fapt nu-l pierduse - o 
amânare la termenul din toamnă, o achitare la sesiunea de 
primăvară - acuzatul, un fermier solid, avut, soţ şi tată. pe 
nume Bookwright, dintr-un loc numit Colţul Franţuzului, 
aflat în partea sud-estică, mai îndepărtată, a comitatului: 
victima, un ticălos plin de fumuri care-şi spunea Buck 
Thorpe şi pe care ceilalţi tineri pe care-i zdrobise cu pumnii 
în cei trei ani cât fusese prin Colţul Franţuzului îl porecliseră 
Bucksnort!5; n-avea rude, apăruse peste noapte de nicăieri, 
un scandalagiu, jucător de cărţi, cunoscut ca fabricant 
clandestin de whisky, prins odată pe drumul spre Memphis 
cu o cireadă mai mică de vite furate, pe care proprietarul 
lor le identifică pe loc. Avea un act pentru vânzarea lor, dar 
nimeni din comitat nu auzise de numele cu care era 
semnat. 

Povestea însăşi era veche şi de-ajuns de neoriginală: O 
fată de la ţară, de şaptesprezece ani, cu imaginaţia aprinsă 
de palavre, isprăvi, îndrăzneală şi limbuţie; tatăl care 
încerca să o facă să-şi bage minţile în cap şi reuşise exact 
cât reuşesc părinţii în asemenea cazuri, apoi interdicţia, uşa 


'3 În engl. buck = ţap, berbec: snort = sforăit, fornăit. 


închisă, inevitabila răpire de la miezul nopţii; şi a doua zi, la 
patru dimineaţa Bookwight îl scula pe Will Varner, 
judecătorul şi primul magistrat al comitatului şi-i înmâna 
pistolul spunându-i: „Am venit să mă predau. L-am omorât 
pe Thorpe acum două ore.” Şi un vecin, pe nume Quick, 
care fusese primul la faţa locului descoperise în mâna lui 
Thorpe un pistol cu jumătate din gloanţe trase; şi o 
săptămână după ce apăruse o scurtă ştire în ziarele din 
Memphis se ivi o femeie în Colţul Franţuzului susţinând că e 
soţia lui Thorpe, având şi un act de căsătorie ca să-şi 
dovedească afirmaţia, şi încercând să obţină ce bani sau 
bunuri va fi lăsat cel ucis. 

Imi amintesc de surprinderea produsă de faptul că 
marele juriu! găsise învinuirea întemeiată; când grefierul 
citi actul de acuzare se parie pe douăzeci la unu că juraţii 
vor termina deliberarea în zece minute. Până şi procurorul 
districtului delegă un asistent să-l reprezinte în dezbateri, 
iar audierea mărturiilor nu dură nici un ceas. Apoi unchiul 
Gavin se ridică, şi-mi aduc aminte cum îi privi pe juraţi - cei 
unsprezece fermieri şi negustori, şi cel de-al doisprezecelea 
care avea să determine eşecul procesului său - şi el un 
fermier, un om subţiratic, scund, cu părul cenuşiu şi rar şi 
cu înfăţişarea aceea a fermierilor din regiunea de dealuri - 
firavi şi storşi de muncă, şi totuşi în mod ciudat nepieritori - 
care par a fi nişte bătrâni la cincizeci de ani şi apoi rămân 
neatinşi de trecerea vremii. Unchiul Gavin vorbi cu glasul 
calm, aproape monoton, fără emfază, aşa cum ne 
obişnuisem să aşteptăm în procesele penale, numai 
cuvintele erau ceva mai deosebite de cele pe care avea să 
le folosească mai târziu. Dar chiar şi atunci, deşi vorbea cu 
ei de numai un an, putea vorbi în aşa fel încât toţi oamenii 
de prin locurile noastre - negrii, cei din regiunea dealurilor, 
bogaţii proprietari de plantaţii de la şes - înțelegeau ce 
spune. 


14 Marele juriu (The Grand Jury) este compus din 12 până la 23 de 
persoane şi are misiunea de a investiga acuzaţiile aduse persoanelor 
învinuite de crime şi a decide sau nu trimiterea lor în judecată în faţa 
unui juriu obişnuit. 


„Noi toţi cei de pe aici, din Sud, am fost învăţaţi încă de 
la naştere câteva lucruri la care ţinem mai presus de orice. 
Unul din primele - nu cel mai bun, ci doar unul din primele - 
e acela că numai o viaţă poate plăti pentru o viaţă răpusă; 
că o moarte e numai pe jumătate împlinită. Dacă e aşa, am 
fi putut salva amândouă aceste vieţi oprindu-l pe inculpat 
înainte de a fi plecat de acasă în noaptea aceea; am fi 
putut salva cel puţin pe unul din ei chiar dacă ar fi trebuit 
să-i luăm viaţa acuzatului de faţă pentru a-l opri. Numai că 
n-am ştiut asta la vreme. Şi despre acest lucru vorbesc 
acum - nu despre cel mort şi despre caracterul şi 
moralitatea actului pe care l-a făptuit; nu despre legitimă 
apărare, fie că acuzatul de faţă era justificat sau nu în a 
forţa rezolvarea cazului prin suprimarea unei vieţi, ci 
despre noi cei care nu suntem morţi şi despre ceea ce nu 
ştim - despre noi toţi, fiinţe umane care în esenţă vrem să 
acţionăm cu dreptate, vrem să nu vătămăm pe alţii; fiinţe 
umane având toată complexitatea pasiunilor, sentimentelor 
şi credințelor umane, în acceptarea sau respingerea cărora 
nu avem nici o alegere, încercând să facem cât de bine 
putem cu ele sau în ciuda lor - acuzatul de faţă, o altă fiinţă 
umană cu aceeaşi complexitate a pasiunilor şi instinctelor 
şi credințelor, confruntat cu o problemă - inevitabila 
nenorocire a copilului său, care, cu  încăpăţânata 
nesăbuinţă a tinereţii - iar aceeaşi veche complexitate, pe 
care nici ea nu a cerut s-o moştenească - era incapabil să-şi 
asigure propria lui apărare - şi-a rezolvat această problemă 
cum a putut mai bine potrivit convingerilor sale, necerând 
ajutorul nimănui şi apoi şi-a recunoscut hotărârea şi fapta 
sa. 

După care se aşeză jos. Asistentul procurorului districtual 
se ridică doar şi se înclină în faţa curţii şi se aşeză din nou. 
Membrii juriului ieşiră din sală şi noi rămaserăm pe loc. Nici 
judecătorul nu plecă. Şi îmi aduc aminte de respiraţia 
adâncă sau aşa ceva, care se auzi în sală când orologiul 
judecătorului arătă că au trecut zece minute şi după aceea 
trecu o jumătate de ceas şi judecătorul făcu semn unui 
aprod şi-i şopti ceva şi aprodul ieşi din sală şi se întoarse şi- 


i şopti ceva judecătorului şi judecătorul se ridică, bătu în 
masă cu ciocanul şi suspendă şedinţa. 

M-am grăbit să mă duc acasă, să mănânc şi m-am 
repezit înapoi în oraş. La birou nu era nimeni. Chiar bunicul, 
care trăgea un pui de somn după masă, indiferent de cine 
era în cumpănă şi cine nu, se întoarse primul, şi apoi după 
ora trei întreg oraşul ştia că juriul în procesul pledat de 
unchiul Gavin era pus în cumpănă de un singur om, 
unsprezece juraţi pronunţându-se pentru achitare şi unul 
fiind împotrivă; şi atunci unchiul Gavin intră grăbit şi 
bunicul îi spuse: „Ei, Gavin, cel puţin te-ai oprit din vorbă la 
timp ca să pui în cumpănă juriul şi nu pe clientul tău.” 

„Aveţi dreptate, domnule”, spuse unchiul Gavin, Şi se 
uită la mine cu ochii lui luminoşi, cu obrazul lui slab şi 
expresiv, cu părul zburlit care începea încă de pe atunci să 
încărunţească. „Vino aici, Chick”, spuse el. „Am nevoie o 
clipă de tine.” 

„Roagă-l pe judecătorul Frazier să-ţi dea voie să-ţi retragi 
cuvântul şi apoi lasă-l pe Charley să încheie în locul tău”, 
spuse bunicul. Dar noi şi eram afară, pe scări, unchiul Gavin 
oprindu-se la mijlocul scării, aşa că eram exact la jumătate 
de drum de oriunde, cu mâna pe umărul meu, cu privirea 
mai scânteietoare şi mai hotărâtă ca oricând. 

„Nu e corect”, spuse el. „Dar, de multe ori, dreptatea se 
face cu metode care nu suportă să fie examinate. Juriul a 
fost mutat în camera din spate a pensiunii doamnei 
Rouncewell. Camera aceea din faţa dudului. Dac-ai putea 
să te strecori în curtea din spate fără să te vadă nimeni şi 
să fii atent când ai să te caţeri în copac...” 

Nu mă văzu nimeni. Dar izbutii să mă uit în cameră 
printre frunzele răscolite de vânt ale dudului, să-i văd şi să-i 
aud - pe cei nouă oameni furioşi şi scârbiţi, trântiţi în fotolii 
la celălalt capăt al încăperii; dl. Holland, primul jurat, şi un 
altul, în picioare, în faţa fotoliului în care stătea omul acela 
înalt, vlăguit, uscăţiv, din regiunea de dealuri. Se numea 
Fentry. Mi-am amintit cum îl cheamă, fiindcă unchiul Gavin 
spunea că pentru a reuşi ca avocat şi om politic la noi n-ai 
nevoie să ştii să vorbeşti frumos şi nici să fii inteligent, ci ai 


nevoie doar de o memorie infailibilă a numelor. Dar mi-aş fi 
adus aminte oricum de numele lui, fiindcă îl chema 
Stonewall Jackson - Stonewall Jackson Fentry. 

„Nu recunoşti că a fugit cu fiica de şaptesprezece ani a 
lui Bookwright?” zicea domnul Holland. „Nu recunoşti că 
atunci când l-au găsit avea un pistol în mână? Nu recunoşti 
că abia fusese îngropat când a venit femeia aceea şi a 
dovedit că a fost soţia lui? Nu recunoşti că era nu numai un 
om de nimic ci şi un om primejdios şi, dacă nu ar fi fost 
Bookwright, mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să o 
facă altcineva şi că Bookwright doar n-a avut noroc?” 

„Recunosc”, zise Fentry. 

„Atunci ce vrei?” spuse domnul Holland. „Ce vrei?” 

„N-am încotro”, zise Fentry. „Nu sunt de acord ca domnul 
Bookwright să fie achitat.” 

Şi nu fu de acord. Şi în după-amiaza aceea judecătorul 
Frazier dizolvă juriul şi hotărî ca procesul să fie rejudecat în 
următoarea sesiune a tribunalului; şi a doua zi dimineaţa 
unchiul Gavin veni să mă caute înainte ca să fi terminat 
micul dejun. 

„Spune-i mamei tale că s-ar putea să lipsim peste 
noapte. Spune-i că-i promit să nu te las să fii împuşcat, nici 
muşcat de şarpe şi nici să te îndopi cu limonadă gazoasă... 
Fiindcă trebuie să aflu”, spuse el. Mergeam cu maşina în 
viteză, pe şoseaua dinspre nord-est şi privirea îi scânteia, 
nu uimită ci doar încordată şi nerăbdătoare. „S-a născut şi 
a crescut şi a trăit toată viaţa chiar aici la marginea 
comitatului, la treizeci de mile de Colţul Franţuzului. A spus, 
sub prestare de jurământ, că nu l-a mai văzut vreodată pe 
Bookwright şi-l poţi privi şi-ţi dai seama că nu s-a oprit 
niciodată din munca lui grea ca să ştie cum să se 
odihnească. Mă îndoiesc să mai fi auzit vreodată de numele 
lui Bookwright.” 

Am mers cu maşina până aproape s-a făcut după-amiază. 
Ajunsesem în regiunea dealurilor, departe de ogoarele 
bogate de la şes, printre pini şi ferigi, pământul sărăcăcios, 
peticele înclinate şi mărunte de porumb şi bumbac sfrijit 
care oricum rezistaseră, aşa cum oamenii pe care-i hrăneau 


şi-i îmbrăcau rezistaseră într-un fel; drumurile pe care 
mergeam erau mai înguste decât nişte poteci şerpuite şi 
strâmte, pline de şanţuri şi înecate în praf, maşina mai tot 
timpul în viteza a doua. Şi deodată am zărit cutia poştală, 
cu numele scris stângaci: G.A. FENTRY; dincolo de ea o 
casă din bârne cu două încăperi, cu un pridvor deschis şi 
chiar eu, un băiat de doisprezece ani, îmi puteam da seama 
că nici o mână de femeie nu se atinsese de ea de o 
mulţime de vreme. Am intrat pe poartă. 

Şi atunci se auzi un glas zicând: „Stai! Stai acolo unde 
eşti!” Şi nici măcar nu-l zărisem - un bătrân, desculţ, cu o 
perie albă zburlită de mustață, într-o salopetă cârpită şi 
decolorată, cam de culoarea laptelui smântânit, mai mărunt 
şi mai firav decât fiul lui, stătea la marginea verandei 
prăpădite, ţinând o puşcă de vânătoare şi tremurând de 
furie sau poate din pricina neputinței vârstei. 

„Domnule Fentry...”, spuse unchiul Gavin. 

„L-aţi chinuit şi hărțuit destul!” zise bătrânul. Era furios; 
glasul păru să i se ridice deodată într-o izbucnire aprigă, 
incontrolabilă. „Pleacă de aici! Cară-te de pe pământul 
meu! Pleacă!” 

„Să mergem”, spuse încet unchiul Gavin. Dar privirea îi 
rămase tot vie, nerăbdătoare, încordată şi gravă. Acum nu 
ne mai grăbeam. Prima cutie poştală era la vreo milă, şi de 
această dată casa era chiar văruită, cu straturi de petunii 
pe lângă scări, iar pământul din jurul ei era mai fertil, iar 
omul de pe verandă se ridică de această dată şi veni la 
poartă. 

„Bună ziua. domnule Stevens”, zise el. „Vasăzică Jackson 
Fentry v-a pus juriul în cumpănă.” 

„Bună, domnule Pruitt”, spuse unchiul Gavin. „Se pare că 
da. Spune-mi.” 

Şi Pruitt îi spuse, deşi chiar şi la vremea aceea unchiul 
Gavin mai uita din când în când şi vorbea ca la Harvard şi 
chiar ca la Heidelberg. Era ca şi cum oamenii s-ar fi uitat la 
el şi ar fi înţeles că-i întreabă nu din curiozitate sau din 
vreun interes personal. 

„Numai maică-mea ştie despre treaba asta mai multe 


decât ştiu eu”, zise Pruitt. „Veniţi pe verandă.” 

Îl urmarăm pe verandă, unde o bătrânică grăsuţă, cu o 
bonetă pe cap şi într-o rochie curată de pânză cadrilată, 
încinsă cu un şorţ alb curat, şedea într-un balansoar scund 
şi curăța păstăi de mazăre într-un blid de lemn. „E avocatul 
Stevens”, zise Pruitt. „Fiul căpitanului Stevens din oraş. 
Vrea să ştie ce e cu Jackson Fentry.” 

Aşa că ne aşezarăm şi noi câtă vreme, vorbind rând pe 
rând, mama şi fiul ne povestiră totul. 

„Pământul ăsta-i al lor”, zise Pruitt. „L-aţi văzut de pe 
drum. Şi ce n-aţi văzut nu arată mai bine. Dar taică-său şi 
bunicu-său l-au lucrat, au trăit din asta, şi-au ţinut familiile, 
şi-au plătit impozitele şi n-au datorat nimănui nimic. Nu ştiu 
cum au făcut, dar au făcut-o. Şi Jackson i-a ajutat de când a 
fost destul de mare ca să ajungă la coarnele plugului. Nici 
n-a crescut mult mai înalt decât atâta. Nici unul din ei. Cred 
că şi din pricina asta. Şi Jackson a lucrat pământul, la 
vremea lui, cam până la douăzeci şi cinci de ani. Şi arăta a 
patruzeci, nu ceruse nimănui nimic, nu se însurase, nu 
nimic, el şi taică-său trăind singuri, gătindu-şi şi spălându-şi 
ei înşişi lucrurile, căci cum să-i dea mâna să se însoare 
când el şi taică-său n-aveau amândoi decât o singură 
pereche de ghete. Asta în caz că făcea să-ţi iei o femeie, 
când pământul ăla o omorâse şi pe maică-sa şi pe bunică- 
sa, amândouă înainte de a fi împlinit patruzeci de ani. Până 
într-o noapte...” 

„Ce prostie”, zise doamna Pruitt. „Când taică-tău şi cu 
mine ne-am luat, n-aveam nici măcar un acoperiş deasupra 
capetelor noastre. Ne-am mutat într-o casă cu chirie, am 
luat pământ în arendă...” 

„Bine”, zise Pruitt. „Până într-o noapte când a venit la 
mine şi mi-a spus că a căpătat de lucru la un joagăr la 
Colţul Franţuzului.” 

„Colţul Franţuzului?” spuse unchiul Gavin şi privirea i se 
făcu mai scânteietoare şi mai pătrunzătoare şi nu doar mai 
atentă. „Da”, spuse el. 

„Ca zilier”, zise Pruitt. „Nu ca să se căpătuiască, doar să 
câştige ceva bani în plus poate, punând la bătaie un an sau 


doi ca să câştige ceva bani în plus, faţă de traiul pe care l-a 
dus bunicu-său până a murit între coarnele plugului într-o 
zi, şi pe care taică-său avea să-l ducă până avea să cadă pe 
o brazdă de pământ şi apoi să-i vină şi lui rândul şi să n- 
aibă măcar un fiu să vină să-l ridice din ţărână. Şi s-a învoit 
cu un negru să-l ajute pe taică-său să lucreze pământul cât 
timp el era plecat, şi să fiu şi eu bun să mai trec pe acolo 
din când în când să văd dacă taică-său e bine sănătos.” 

„Ceea ce ai şi făcut.” zise doamna Pruitt. 

„M-am apropiat destul de mult”, zise Pruitt. „Destul de 
mult de ogor ca să-l aud înjurându-l pe negru că nu se 
mişcă destul de repede şi să văd cum se străduia negrul să 
ţină pasul cu el şi să-mi dau seama că Jackson nu tocmise 
doi negri să lucreze pământul cât era plecat, fiindcă 
bătrânul acela - avea atunci aproape şaizeci de ani - dacă 
ar fi trebuit să petreacă o zi întreagă stând pe scaun la 
umbră şi cu nimic în mână ca să plivească sau să sape, ar fi 
murit înainte de apusul soarelui. Aşa că Jackson plecă. Pe 
jos. Nu aveau decât un singur catâr. N-au avut niciodată 
decât un singur catâr. Dar nu avea de mers decât vreo 
treizeci de mile. Şi plecat a fost vreme de doi ani şi 
jumătate. Şi într-o zi...” 

„Prima dată a venit acasă de Crăciun”, zise doamna 
Pruitt. 

„Aşa e”, spuse Pruitt. „A mers pe jos cele treizeci de mile 
şi a stat acasă de Crăciun şi a făcut pe jos alte treizeci de 
mile înapoi la joagăr.” 

„Joagărul cui?” spuse unchiul Gavin. 

„A' lu’ Quick”, zise Pruitt. „A' lu’ bătrânu' Ben Quick. De- 
al doilea Crăciun n-a mai venit acasă. Şi apoi, cam pe la 
începutul lui martie, cam când albia râului de la Colţul 
Franţuzului prinde să sece în locul unde buştenii alunecă în 
apă şi când te-ai fi gândit că o să stea binişor şi în al treilea 
an la joagăr, omul vine acasă. De data asta nu pe jos. A 
venit cu o cabrioletă închiriată. Fiindcă era cu capra şi 
pruncul.” 

„Stai”, zise unchiul Gavin. 

„N-am avut habar că a venit acasă”, spuse doamna 


Pruitt. „Şi era acasă de mai mult de o săptămână înainte ca 
noi să fi aflat că e cu pruncul acela.” 

„Staţi aşa”, spuse unchiul Gavin. 

Aşteptară, uitându-se la el, Pruitt stând pe balustrada 
verandei, iar doamna Pruitt dezghiocând întruna mazărea 
din păstăile prelungi şi fragile şi uitându-se la unchiul 
Gavin. Privirea lui nu mai era acum încântată. tot aşa cum 
mai înainte nu fusese nici uimită nici foarte speculativă, 
ochii îi deveniseră mai strălucitori, ca şi cum ce va fi fost 
îndărătul lor ar fi izbucnit, nestăpânit şi cu putere, totuşi 
fără violenţă, de parcă ar fi luat-o înaintea desfăşurării 
povestirii. 

„Aşa”, zise el. „Spuneţi.” 

„Şi când, în cele din urmă, am auzit de treaba asta şi m- 
am dus acolo”, spuse doamna Pruitt, „copilaşul acela n- 
avea nici două săptămâni. Şi cum l-o fi ţinut în viaţă, aşa 
numai cu lapte de capră...” 

„Nu ştiu dacă ştii”, zise Pruitt. „Capra nu-i ca vaca. Capra 
trebuie s-o mulgi la fiecare două ore. Asta înseamnă şi 
toată noaptea.” 

„Da”, zise doamna Pruitt. „N-avea nici scutece. Tăiase 
nişte saci şi moaşa îi arătase cum să-l înfeşe. Aşa că i-am 
făcut nişte scutece şi m-am dus acolo; negrul rămase să-l 
ajute pe taică-său la câmp şi el gătea şi spăla şi îngrijea de 
copil, mulgând capra ca să-l hrănească şi i-am zis: «Lasă- 
mă să-l iau la mine. Cel puţin până va putea fi înţărcat. Şi 
dacă vrei, vino să stai la noi.» şi el se uită doar la mine - 
mărunt, slab, gata istovit ca unul care niciodată în viaţa lui 
nu s-a aşezat la masă să mănânce cât îi va fi fost pofta - 
zicând: «Vă mulţumesc, doamnă. Mă descurc.»” 

„Ceea ce era adevărat”, zise Pruitt. „Nu ştiu cum lucra la 
joagăr, şi n-a avut niciodată o fermă ca să-mi dau seama ce 
fel de fermier era. Dar pe băiatul acela l-a crescut.” 

„Da, aşa e”, spuse doamna Pruitt. „Şi m-am ţinut de 
capul lui: «Nici n-am ştiut că te-ai însurat», i-am zis. «Da, 
d'amnă», a zis. «M-am însurat anul trecut. Când s-a născut 
copilul, ea a murit.» «Cine era fata?» am zis. «Era prin 
Colţul Franţuzului?», «Nu, d'amnă», am zis. «Era de mai la 


sud.» «Şi cum o chema?» am zis. «Domnişoara Smith», a 
zis.” 

„N-avusese nici măcar atâta timp liber, tot lucrând din 
greu, ca să înveţe cum să şi mintă”, spuse Pruitt. „Da' pe 
băiatul acela l-a crescut. După ce au strâns recolta în 
toamnă i-au dat drumul negrului, şi în primăvara următoare 
el şi cu bătrânul au muncit aşa cum obişnuiau să 
muncească. Îşi făcuse un fel de traistă, aşa cum se zice că 
au indienii, ca să-l poarte în ea pe băiat. Mă duceam pe 
acolo din când în când, cât pământul era încă rece şi-l 
vedeam pe Jackson şi pe taică-său arând şi plivind 
buruienile şi traista aia era agăţată de un stâlp al gardului 
şi băiatul ăla stătea drept în picioare dormind în ea ca într-o 
saltea de puf. În primăvara aia învăţă să meargă şi stăteam 
acolo la gard şi mă uitam la biata aia de făptură mititică 
acolo în mijlocul unei brazde, încercând cât putea să ţină 
pasul cu Jackson, până ce Jackson se oprea şi întorcea 
plugul ca să răstoarne brazda şi să pornească îndărăt şi 
atunci îl lua şi-l aşeza călare pe umeri, punea mâna pe 
coarnele plugului şi mergea mai departe. Spre sfârşitul verii 
putea să meargă binişor. Jackson îi făcuse o săpăligă dintr- 
un băț şi o bucată de tablă şi puteai să-l vezi pe Jackson 
plivind în bumbacul care-i ajungea până la genunchi, dar pe 
băiat nu-l zăreai; tot ce vedeai era cum se scutura 
bumbacul acolo unde era el.” 

„Jackson îi făcea hainele.” zise doamna Pruitt. „Le cosea 
cu mâna lui. l-am făcut câteva lucruri şi le-am dus acolo. 
Dar n-am făcut treaba asta decât o dată. Le-a luat şi mi-a 
mulţumit. Dar îţi puteai da seama. Era ca şi cum ar fi purtat 
pică până şi pământului pentru ce trebuia copilul acela să 
mănânce ca să trăiască. Şi am încercat să-l conving pe 
Jackson să-l ducă la biserică, să-l boteze. «Are nume», a zis 
el. «Îl cheamă Jackson şi Longstreet Fentry. Lui taică-meu i 
s-au potrivit amândouă.»” 

„Nu se ducea nicăieri niciodată”, spuse Pruitt. „Fiindcă 
unde-l vedeai pe Jackson, îl vedeai şi pe băiatul acela. Dac- 
ar fi fost să-l fi furat pe băiat, acolo la Colţul Franţuzului, şi 
n-ar fi putut să-l ascundă mai bine. Numai bătrânul se 


ducea pe catâr la prăvălia din Haven Hill ca să cumpere ce 
aveau nevoie, şi singura dată când băiatul acela se 
despărţea de el ceva mai mult se întâmpla o dată pe an 
când Jackson o pornea pe catâr la Jefferson ca să-şi 
plătească impozitele, şi când l-am văzut pentru prima dată 
pe băiat mi-am zis că e un pui de setter, până într-o zi când 
am ştiut că Jackson a plecat să-şi plătească impozitele şi m- 
am dus acolo şi băiatul şedea sub pat, fără să facă zgomot, 
înfundat într-un colţ, uitându-se la mine. Nici nu clipea. Era 
întocmai ca un pui de vulpe sau de lup pe care l-ai prins 
aseară.” 

II privirăm cum scoate din buzunar o cutie de tablă cu 
capac şi răstoarnă o priză pe capacul cutiei şi apoi îl înclină 
spre buza de jos, scuturând ultimul fir de pe capac cu o 
delicată atenţie. 

„Bine”, zise unchiul Gavin. „Şi apoi?” 

„Asta-i totul”, zise Pruitt. „Vara viitoare, el şi băiatul au 
dispărut.” 

„Dispărut?” spuse unchiul Gavin. 

„Da. Intr-o dimineaţă au plecat. N-am ştiut când, şi într-o 
bună zi n-am mai putut răbda, şi m-am dus acolo şi casa 
era pustie şi m-am dus pe câmp unde bătrânul ara, şi mai 
întâi am crezut că i s-a rupt cormana şi a legat între 
coarnele plugului un copăcel, până m-a văzut şi a smuls 
copăcelul, şi era puşca aceea de vânătoare, şi cred că mi-a 
spus cam ce v-a spus şi dumneavoastră în dimineaţa aia 
când v-aţi oprit acolo. În al doilea an negrul îl ajuta iar. Şi 
apoi, după cinci ani, Jackson s-a întors iar. Nu ştiu când. 
Intr-o dimineaţă l-am văzut acolo. Şi negrul plecase din 
nou, şi el şi taică-său lucrau pământul cum obişnuiseră 
până atunci. Şi într-o zi n-am mai putut răbda, şi m-am dus 
pe acolo şi am stat la gard aproape de locul unde el ara 
până ce după un timp brazda pe care o trăgea l-a adus 
aproape de gard, şi totuşi el nu se uita la mine; ara lângă 
mine, nici la zece picioare mai departe, şi totuşi nu se uita 
la mine, şi când se întoarse înapoi, am zis: «A murit cumva, 
Jackson?» şi atunci m-a privit. «Băiatul», am zis. Şi el a zis: 
«Care băiat?»” 


Ne invitară să rămânem la masă. 

Unchiul Gavin le-a mulţumit. „Ne-am adus o gustare cu 
noi”, spuse. „Şi până la prăvălia lui Varner sunt treizeci de 
mile şi de acolo douăzeci şi două până la Jefferson. Şi 
drumurile noastre nu sunt încă foarte obişnuite cu 
automobilul.” 

Aşa că se lăsase amurgul când am ajuns la prăvălia lui 
Varner, în satul de la Colţul Franţuzului; din nou se ridică un 
om pe veranda pustie şi cobori pe scări la maşină. 

Era Isham Quick, martorul care fusese primul lângă 
cadavrul lui Thorpe - un bărbat înalt, stângaci, de peste 
patruzeci de ani, cu o privire cam visătoare şi mioapă, până 
îţi dădeai seama că dincolo de ea se ascundea o anumită 
agerime şi chiar un relativ simţ critic. 

„Vă aşteptam”, spuse el. „S-ar părea că n-aţi făcut prea 
mare lucru.” Clipi către unchiul Gavin. „Fentry ăla.” 

„Da”, zise unchiul Gavin. „De ce nu mi-ai spus?” 

„Nu mi-am dat seama nici eu”, spuse Quick. „Dar când 
am auzit că juriul a fost pus în cumpănă, şi de un singur 
om, am făcut legătura între nume.” 

„Între nume?” zise unchiul Gavin. „Ce nu... Lasă asta. 
Spune despre ce e vorba.” 

Aşa că ne-am aşezat pe veranda prăvăliei închise şi 
pustii, în timp ce greierii ţârâiau şi fremătau prin copaci şi 
licuricii pâlpâiau şi zburătăceau peste şoseaua plină de praf 
şi Quick ne povesti ce era de povestit, tolănit pe bancă 
lângă unchiul Gavin, deşirat de parcă s-ar fi făcut bucăți- 
bucățele la prima mişcare, vorbind cu glasul tărăgănat şi 
sardonic, ca şi cum ar fi avut întreaga noapte la dispoziţie 
ca să povestească şi ca şi cum ar fi durat o noapte întreagă 
ca să ne spună totul. Dar n-a durat atât. Nu era atât de 
mult ce era de povestit. lar unchiul Gavin spune că nu e 
nevoie de prea multe cuvinte ca să relatezi suma totală a 
oricărei experienţe umane; că a şi făcut-o cineva în şapte 
cuvinte: S-a născut, a suferit şi a murit. 

„Taică-meu l-a angajat. Dar când am aflat de unde vine, 
am ştiut că va munci din greu, deoarece oamenii din 
regiunea aceea n-au avut vreme niciodată să înveţe altceva 


decât să muncească din greu. Şi am ştiut că va fi cinstit din 
acelaşi motiv: în regiunea lui nu exista nici un lucru pe care 
cineva să-l dorească atât de mult încât să înveţe cum să-l 
fure. Ceea ce se pare că am subapreciat a fost aptitudinea 
lui de a iubi. Cred că mi-am închipuit că, venind de unde 
venea, n-avusese niciodată pe nimeni, şi asta pentru 
acelaşi motiv de mai înainte - că însăşi înţelegerea iubirii 
fusese pierdută de el cu generaţii în urmă când primul 
dintre ei va fi avut să facă o alegere finală între a căuta să 
iubească şi a căuta să continue a exista. 

Aşa că a venit la lucru, făcând aceeaşi muncă şi primind 
acelaşi salariu ca şi negrii. Până târziu în toamnă, când 
albia fiind umedă eram gata să închidem pe timpul iernii. Şi 
atunci am descoperit că s-a înţeles cu taică-meu să rămână 
până în primăvară ca paznic şi îngrijitor, cu o învoire de trei 
zile ca să se ducă acasă de Crăciun. Şi aşa a fost, şi în anul 
următor când am început lucrul, învățase atât de multe şi 
se ţinea aşa de bine de treabă, încât cam pe la mijlocul 
verii se ocupa singur de toată munca la joagăr, iar la 
sfârşitul verii taică-meu nici nu s-a mai dus pe acolo deloc 
şi eu mă duceam când îmi venea, poate cam o dată pe 
săptămână; şi în toamnă taică-meu vorbea chiar să-i ridice 
o colibă ca să stea în ea în loc de salteaua aceea de paie şi 
vechea sobă de gătit stricată din şopronul cazanului. Şi a 
rămas acolo, şi în iarna aceea nici n-am mai ştiut când s-a 
dus acasă de Crăciun, când a plecat şi când s-a întors, 
fiindcă nici eu nu mai fusesem pe acolo din toamnă. 

Şi apoi într-o după-amiază de februarie - a fost un timp 
când vremea era blândă şi cred că n-aveam astâmpăr - m- 
am dus acolo. Primul lucru pe care l-am văzut a fost ea, şi o 
vedeam pentru prima dată - o femeie, tânără, şi poate 
când era sănătoasă ca lumea să fi fost şi drăguță; nu ştiu. 
Fiindcă nu era doar slabă, era scofâlcită. Era bolnavă, mai 
mult decât pierită de foame, chiar dacă se ţinea pe picioare 
şi nu din pricină că avea să nască în mult mai puţin deo 
lună. Şi zic «Cine-i asta?» şi el se uită la mine şi zice: 
«Nevastă-mea.» şi zic: «De când? N-ai avut nici o nevastă 
toamna trecută. Şi nici într-o lună o să nască.» Şi el zice: 


«Vrei să plecăm?» şi eu zic: «De ce să vreau să pleci?» Vă 
spun asta din ce ştiu acum, ce-am descoperit după ce trei 
ani mai târziu au apărut cei doi fraţi cu hotărârea 
judecătorească, nu din ce mi-ar fi spus el vreodată, fiindcă 
nu spunea niciodată nimic nimănui.” 

„Foarte bine”, zise unchiul Gavin. „Continuă.” 

„Nu ştiu de unde a găsit-o. Nu ştiu dacă a găsit-o undeva, 
sau dacă pur şi simplu femeia a venit la joagăr într-o zi sau 
într-o noapte şi el a văzut-o, şi a fost aşa cum se spune - 
nimeni nu ştie unde şi când dragostea sau fulgerul poate 
lovi, doar că nu loveşte de două ori în acelaşi loc, fiindcă nu 
are de ce. Nu cred că alerga după bărbatul care o părăsise 
- probabil c-o fi lăsat-o şi-o fi fugit de îndată ce ea îi va fi 
spus despre copil - şi în primul rând nu cred că-i era frică 
sau că-i era ruşine să se întoarcă acasă doar fiindcă fraţii 
sau tatăl ei încercaseră s-o oprească să se mărite la 
început. Cred că era vorba doar de încă o mostră de acelaşi 
fel de obscură şi nu prea inteligentă şi a dracului de 
neînduplecată mândrie a sângelui pe care frăţii ăştia ne-au 
tot arătat-o pe aici în ziua aceea vreme de vreun ceas. 

In orice caz, ea era acolo şi cred că ştia că n-avea să 
treacă mult şi o să nască, şi el i-o fi zis: «Să ne căsătorim», 
şi ea i-o fi spus: «Nu pot să te iau. Eu am bărbat.» Şi când a 
venit vremea să nască şi ea zăcea pe salteaua de paie şi el 
o hrănea, probabil, cu lingura, cred că ea şi-a şi dat seama 
că n-o să se mai scoale de-acolo, şi el a adus moaşa, şi 
copilul s-a născut, şi probabil că şi ea şi moaşa îşi vor fi dat 
seama atunci că ea n-o să se mai scoale niciodată de pe 
salteaua aia şi poate că l-ar fi convins chiar în cele din 
urmă, sau poate că ea îşi va fi dat seama că oricum n-avea 
nici o importanţă şi va fi spus da, şi el o fi luat catârul pe 
care taică-meu i-a dat voie să-l ţină la joagăr şi s-a dus 
şapte mile până la predicatorul Whitfield şi l-o fi adus pe 
Whitfield în zori, şi Whitfield i-a căsătorit şi femeia a murit, 
şi el şi cu Whitfield au îngropat-o. Şi în seara aceea a venit 
la noi acasă şi i-a spus lui taică-meu că pleacă, şi a plecat 
cu catârul, şi după câteva zile, m-am dus la joagăr şi nu mai 
era acolo - am găsit doar salteaua de paie şi soba şi 


farfuriile şi tigaia pe care i le dăduse maică-mea, spălate şi 
curate şi aranjate pe raft. Şi în a treia vară, cei doi fraţi, 
Thorpes ăia...” 

„Thorpes”, spuse unchiul Gavin. Nu vorbise cu glas tare. 
Întunericul se lăsase repede, aşa cum se întâmplă pe la noi, 
şi nu-i puteam vedea faţa deloc. „Vorbeşte”, zise el. 

„Negricioşi la faţă ca şi ea - mezinul arăta ca ea - au 
venit în trăsurică, cu ajutorul de şerif sau cu portărelul sau 
ce-o fi fost, şi cu hârtia scrisă şi ştampilată şi sigilată în 
regulă, şi zic: «Nu puteţi face asta. Ea a venit aici de bună 
voie, bolnavă şi fără nimic, şi el a primit-o şi a hrănit-o şi a 
îngrijit-o şi a chemat pe cineva s-o ajute să nască pruncul 
acela şi un predicator s-o îngroape; ba chiar au fost 
căsătoriţi înainte ca ea să moară. Predicatorul şi moaşa, 
amândoi pot s-o dovedească.» Şi fratele mai mare zice: 
«Nu putea să o ia. Ea avea bărbat. Am avut grijă şi de el.» 
Şi eu zic: «Bine. El l-a luat pe băiatul ăla când nimeni n-a 
venit să-l reclame. A crescut băiatul şi l-a îmbrăcat şi l-a 
hrănit mai bine de doi ani.» Şi fratele mai mare scoase pe 
jumătate o pungă de bani din buzunar şi o băgă înapoi. «O 
să avem grijă şi de asta - când o să-l vedem pe băiat», zice 
el. «E ruda noastră. Îl vrem, şi dorinţa noastră e să-l luăm la 
noi», şi atunci n-a fost prima dată când mi s-a întâmplat să 
mă gândesc că în lumea asta lucrurile nu merg aşa cum ar 
trebui să meargă de mult mai multe ori decât ar trebui, şi 
zic: «E la treizeci de mile de aici. Cred că o să vreţi să vă 
culcaţi aici peste noapte şi să vă odihniţi caii.» Şi fratele 
mai mare se uită la mine şi zice: «Caii nu-s obosiţi. Nu 
rămânem», «Atunci merg cu voi», zic eu. «Eşti binevenit», 
zice. 

Am mers cu trăsurica până la miezul nopţii. Aşa că am 
crezut că o să am atunci vreo posibilitate, deşi nu aveam cu 
ce pleca. Dar când am deshumat şi ne-am aşezat jos, 
fratele cel mare nu s-a aşezat cu noi. «Nu mi-e somn», a 
zis. «Am să stau aşa câtva timp.» Aşa că n-avea nici un 
rost, şi m-am culcat şi apoi soarele s-a ridicat şi atunci era 
prea târziu, şi cam pe la mijlocul dimineţii am ajuns la cutia 
aceea poştală cu numele pe care nu puteai să nu-l vezi, şi 


casa era pustie şi nu se vedea şi nu se auzea nici ţipenie de 
om, până ce-am auzit zgomotul toporului şi ne-am dus în 
spatele casei, şi el ne privi de lângă stiva de lemne şi văzu 
ce cred că se aştepta să vadă de trei ani încoace, de fiecare 
dată când răsărea soarele. Fiindcă nici nu se opri. Zise 
băieţelului: «Fugi. Fugi în câmp la bunicu'! Fugi.» Şi o porni 
drept spre fratele cel mare cu toporul ridicat şi gata să-l 
doboare, dar izbutii să-l prind de coadă iar fratele cel mare 
îl înhaţă şi amândoi l-am ridicat în aer. ţinându-l în loc, sau 
încercând s-o facem. «Stai aşa, Jackson!» am zis. «Stai aşa! 
Au venit cu legea!» 

Şi atunci simţii ceva mic că mă lovea şi mă zgâria pe la 
picioare; era băieţelul, fără să scoată un sunet, se învârtea 
în jurul meu şi al fratelui, lovindu-ne cât de sus putea să 
ajungă cu o bucată de lemn pe care o despicase Fentry. 
«Prinde-l şi du-l la trăsurică.» zise fratele cel mare. Aşa că 
mezinul îl prinse; era aproape tot atât de greu să-l ţină ca şi 
pe Fentry, lovind cu picioarele şi zbătându-se chiar după ce 
mezinul îl ridicase de jos, şi fără să scoată un sunet, iar 
Fentry se zvârcolea şi lovea cât doi până ce mezinul 
dispăru cu băieţelul. Atunci se prăbuşi. Era ca şi cum i s-ar 
fi topit oasele, aşa că împreună cu fratele cel mare l-am 
aşezat pe butucul de tăiat lemne ca pe un om fără oase, 
trântit pe lemnele tăiate, gâfâind, cu o dâră de spumă la 
colţurile gurii. «Aşa-i legea, Jackson», am zis. «Soțul ei 
trăieşte.» 

«Ştiu», zise el. Abia de şoptise. «Mă aşteptam la aşa 
ceva. Cred că de asta m-a luat aşa prin surprindere. Acum 
mă simt mai bine.» 

«Îmi pare rău», zise fratele. «N-am ştiut nimic de treaba 
asta până săptămâna trecută. Dar e ruda noastră. Vrem să 
fie cu noi acasă. L-ai îngrijit. Îţi mulţumim. Mama lui îţi 
mulţumeşte. Ţine», zice el. Şi a scos punga cu bani din 
buzunar şi a pus-o în mâna lui Fentry. Apoi s-a întors şi a 
plecat. După un timp am auzit trăsurica întorcând şi 
coborând dealul. Apoi n-am mai auzit nimic. Nu ştiu dacă 
Fentry a auzit-o sau nu. «Asta-i legea, Jackson.» i-am zis. 
«Dar legea are două interpretări. Să mergem la oraş şi să 


vorbim cu căpitanul Stevens. O să merg cu tine.» Şi atunci 
s-a ridicat de pe butuc, ridicându-se încet şi ţeapăn. Nu mai 
sufla atât de greu şi arăta mai bine, doar ochii arătau de 
parcă ar fi fost buimăcit. Apoi a ridicat mâna în care avea 
punga cu bani şi şi-a şters faţa cu punga de parcă ar fi fost 
o batistă; nu cred că-şi dădea măcar seama că avea ceva în 
mână, fiindcă îşi lăsase mâna în jos şi se uită la punga cu 
bani cam vreo cinci secunde, şi apoi o aruncă - n-o azvârli; 
o aruncă pur şi simplu ca pe o murdărie la care te-ai uitat 
să vezi ce e - după butucul de tăiat lemne. Se ridică şi 
traversă curtea, mergând drept şi fără grabă, fără să arate 
mult mai mare decât băieţelul acela şi dispăru printre 
copaci. «Jackson», am zis. Dar el nu se uită deloc înapoi. 

Şi peste noapte am rămas la Rufus Pruitt şi am 
împrumutat de la el un catâr; i-am spus că vreau doar să 
văd ce mai e prin împrejurimi, fiindcă n-aveam poftă deloc 
să vorbesc cu cineva, şi a doua zi de dimineaţă am legat 
căpăstrul catărului la poartă şi am pornit-o pe cărare, şi la 
început nu l-am văzut pe bătrânul Fentry stând pe verandă. 

Când l-am văzul însă, se mişcă atât de repede încât nici 
nu mi-am dat seama ce are în mână până când «buum!» 
am auzit împuşcătura care scutură frunzişul deasupra 
capului meu iar catârul lui Rufus Pruitt încerca din toate 
puterile să rupă căpăstrul sau să se spânzure de stâlpul 
porţii. 

Şi într-o zi, la vreo şase luni după ce se stabilise aici ca 
să-şi facă plinul de băutură şi scandaluri şi învârteli cu 
vitele altor oameni, Bucksnort era aici pe verandă, tot beat 
şi trăncănind şi vreo jumătate de duzină din cei pe care-i 
bătuse măr din când în când. prin înşelăciune sau 
câteodată pe dreptate, după cum se întâmplase, râdeau de 
fiecare dată când se oprea să mai răsufle. Şi s-a întâmplat 
să mă uit şi să-l văd pe Fentry pe catâr stând acolo în 
mijlocul drumului. 

Stătea acolo, praful celor treizeci de mile se închega în 
sudoarea catârului şi se uita la Thorpe. Nu ştiu de când 
stătea acolo nespunând nimic, stând doar acolo şi uitându- 
se la Thorpe: apoi a întors catârul şi a pornit-o înapoi pe 


şosea spre dealurile de unde n-ar fi trebuit să plece 
niciodată. Numai că aşa cum spunea cineva, nu există loc 
unde să te ascunzi fie de fulger fie de dragoste. Şi nu ştiu 
de ce atunci nu am făcut legătura între numele lor. Ştiam 
că numele de Thorpe îmi e cunoscut, dar treaba aceea se 
petrecuse în urmă cu douăzeci de ani şi uitasem de ea 
până am auzit de juriul acela al dumitale pus în cumpănă. 
Fără discuţie că nu avea să fie de acord ca Bookwright să 
fie achitat... S-a întunecat. Să mergem la cină.” 

Dar până în oraş mai aveam acum doar douăzeci de mile 
şi mergeam pe şosea, pe prundiş, şi aveam să fim acasă 
într-o oră şi jumătate, fiindcă puteam face uneori treizeci- 
treizeci şi cinci de mile pe oră, şi unchiul Gavin zicea că 
într-o bună zi toate şoselele principale din Mississippi vor fi 
pavate asemeni străzilor din Memphis şi fiecare familie din 
America va avea maşină. Acum mergeam repede. 

„Desigur că nu”, spuse unchiul Gavin. „Umilii şi neînvinşii 
pământului - să rabde şi să rabde şi apoi să rabde, mâine şi 
iar mâine şi iar mâine. Desigur că nu avea să fie de acord 
ca Bookwright să fie achitat.” 

„Eu l-aş fi achitat”, am zis. „L-aş fi achitat. Fiindcă Buck 
Thorpe era un ticălos. El...” 

„Nu, nu l-ai fi achitat”, spuse unchiul Gavin. Cu o mână 
mă apucase de genunchi deşi mergeam repede, fasciculul 
de lumină gălbuie măturând şoseaua, insectele învârtindu- 
se în fasciculul de lumină şi apoi dispărând. „Nu era vorba 
de Buck Thorpe, cel adult, bărbatul. Pe acest bărbat l-ar fi 
împuşcat tot atât de repede ca şi Bookwright, dacă ar fi fost 
în locul lui Bookwright. Undeva însă în trupul acela decăzut 
şi brutal pe care Bookwright îl omorâse mai rămăsese 
poate nu spiritul, dar amintirea acelui băieţel, acel Jackson 
şi Longstreet Fentry, şi chiar dacă bărbatul care devenise 
acel băiat nu o ştia, Fentry însă o ştia. Şi nici tu n-ai fi fost 
de acord să-l achiţi. Să nu uiţi asta. Niciodată.” 


O greşeală de chimie 


ÎNSUŞI JOEL FLINT îi telefonă şerifului că-şi omorâse 
nevasta. Şi când, însoţit de ajutorul lui, şeriful sosi la faţa 
locului - străbătuseră cu maşina vreo douăzeci de mile ca 
să ajungă în colţul pierdut de ţară unde locuia bătrânul 
Wesley Pritchel - Joel Flint în persoană îi întâmpină în prag 
şi-i pofti în casă. Nu era de prin partea locului, era un 
venetic, un yankeu pripăşit în regiunea noastră de vreo doi 
ani, când poposise pe aici un bâlci ambulant; vedea şi el de 
o baracă - o magherniţă luminată cu o roată a norocului 
care se-nvârtea deasupra unei tejghele pline de pistoale 
nichelate, brice, ceasuri şi muzicuţe - şi nu plecase o dată 
cu ceilalţi, şi două luni mai târziu se însura cu singura fiică 
a lui Pritchel rămasă în viaţă, o fată bătrână de vreo 
patruzeci de ani, cu mintea întunecată, şi care până atunci 
trăise ca o pustnică la ferma, modestă dar prosperă, a 
arţăgosului şi violentului ei tată. 

Dar chiar după căsătorie, bătrânul Pritchel păru să-şi ţină 
la distanţă ginerele. Le construi, la vreo două mile de casa 
lui, o căsuţă unde fiică-sa începu curând să crească păsări 
pentru a le vinde pe piaţă. Se zicea că bătrânul Pritchel, 
care nu ieşea din casă mai niciodată, nu călcase în casa cea 
nouă, aşa că-şi vedea singurul copil numai o dată pe 
săptămână. Asta se-ntâmpla duminica, zi în care femeia şi 
bărbatul ei veneau cu camioneta, cumpărată de ocazie 
pentru a duce păsările la piaţă, ca să ia masa cu bătrânul în 
casa veche, unde Pritchel îşi pregătea singur de-ale 
mâncării şi-şi vedea de gospodărie. De fapt, spuneau 
vecinii, chiar şi atunci singurul motiv pentru care îl lăsa pe 
ginere să-i intre în casă era ca fiică-sa să-i poată găti o dată 
pe săptămână o masă bună şi caldă. 

Şi astfel vreme de doi ani, câteodată în Jefferson, capitala 
comitatului, dar mai ales în micul cătun aflat la răspântia 
drumului din apropierea casei sale, oamenii avură prilejul 
să-l vadă şi să-l audă pe ginerele lui Pritchel. Era un bărbat 
de peste patruzeci de ani, nici prea scund, nici prea înalt, 
nici prea gras şi nici prea slab (de fapt umbra lui ar fi putut 
să se confunde cu aceea a socrului ceea ce se şi întâmplă 


mai târziu, pentru scurtă vreme), cu o faţă rece, inteligentă 
şi dispreţuitoare, cu vorba tărăgănată, gata să spună tot 
felul de istorii despre tărâmurile îndepărtate şi pline de 
mişcare pe care ascultătorii lui nu le văzuseră niciodată - 
un orăşean, deşi, după cum singur spunea, nu rămăsese 
prea multă vreme în nici un oraş, care încă din primele trei 
luni ale şederii lui printre ei îi uimise pe oamenii ale căror 
obiceiuri le luase, printr-un anume nărav care-l făcu în 
scurtă vreme cunoscut în întreaga regiune, chiar şi acelora 
care nu-l văzuseră niciodată. Se apucase să-şi bată joc, cu 
violenţă şi dispreţ, uneori chiar fără să-l fi provocat nimeni, 
aşa, din senin şi fără rost. de obiceiul pe care-l aveau 
oamenii aici în Sud de a bea whisky-ul amestecat cu apă şi 
cu zahăr. Zicea că ăsta e un obicei muieresc, că bem sirop 
pentru copii, el înghițind chiar whisky-ul nostru făcut în 
casă, din porumb, nefermentat, aspru şi tare şi de 
contrabandă, fără un pic de apă. 

Aşadar, duminica trecută, dimineaţă, telefonă şerifului 
că-şi omorâse nevasta şi-i întâmpină pe oamenii legii în 
pragul casei socrului său, declarându-le: „Am dus-o în casă. 
Aşa că n-are rost să vă mai osteniţi spunându-mi că n-aş fi 
trebuit să o ating înainte de venirea voastră.” 

„Cred c-ai făcut bine că ai ridicat-o de jos, din praf”, zise 
şeriful. „A fost un accident, aşa mi se pare că mi-ai zis, nu?” 

„Nu v-am zis aşa.” spuse Flint. „Am zis că am omorât-o.” 

Şi asta a fost totul. 

Şeriful îl aduse la Jefferson şi-l băgă într-o celulă a 
închisorii. În aceeaşi seară, după cină, şeriful intră pe uşa 
laterală în biroul în care, sub supravegherea unchiului 
Gavin, întocmeam un memorandum pentru un proces. 
Unchiul Gavin nu era decât procuror al comitatului şi nu 
procuror federal. Dar el şi şeriful, care nu fusese şerif mai 
mulţi ani decât fusese unchiul Gavin procuror al 
comitatului, erau prieteni. Prieteni în sensul în care doi 
bărbaţi care joacă şah sunt prieteni, deşi uneori scopurile 
lor pot fi diametral opuse. Odată i-am auzit vorbind despre 
aceste lucruri. 

„Pe mine”, zicea şeriful, „mă interesează adevărul.” 


„Şi pe mine”, spunea unchiul Gavin. „E atât de rar. Dar 
dreptatea şi oamenii mă interesează mult mai mult.” 

„Adevărul şi dreptatea nu sunt oare acelaşi lucru?” 

„De când?” întrebă unchiul Gavin. „Mi s-a întâmplat să 
cunosc în viaţă adevăruri care erau tot ce vrei numai juste 
nu, şi am văzut dreptatea folosind mijloace şi unelte pe 
care n-aş fi vrut să le ating nici cu un par lung de zece 
picioare.” 

Şeriful ne povesti întâmplarea stând în picioare, 
profilându-se pe deasupra lămpii de birou - un bărbat 
voinic, cu ochii mici şi duri, adresându-se capului ciufulit şi 
încărunţit înainte de vreme al unchiului Gavin şi feţei sale 
mobile şi fine, unchiul Gavin stând răsturnat pe scaunul lui, 
cu ceafa rezemată de spătar şi cu picioarele cocoţate pe 
birou, meşterind muştiucul pipei din cocean de porumb şi 
răsucind pe deget, şi apoi desfăcându-l, lanţul de la ceas de 
capătul căruia era prinsă insigna Phi Beta Kappa, căpătată 
la Harvard. 

„De ce a făcut-o?” întrebă unchiul Gavin. 

„Asta l-am întrebat şi eu”, zise şeriful. Mi-a răspuns: „De 
ce-şi omoară un bărbat nevasta? Să zicem, ca să încaseze 
poliţa de asigurare.” 

„Nu-i adevărat”, spuse unchiul Gavin. „Femeile îşi 
asasinează soţii pentru a obţine un câştig imediat - poliţa 
de asigurare sau cedând, cred ele, instigării sau promisiunii 
unui alt bărbat. Cât despre bărbaţi, ei îşi omoară nevestele 
fie din ură, fie de furie, fie din disperare, fie ca să le facă să 
tacă, deoarece n-ai cum opri o femeie să pălăvrăgească, 
chiar dacă i-ai da bani şi chiar dacă ai părăsi-o pur şi 
simplu.” 

„Asta aşa e”, recunoscu şeriful, clipind din ochii lui mici 
către unchiul Gavin. „Ai zice că ținea cu tot dinadinsul să fie 
băgat la puşcărie. Ca şi cum s-a lăsat arestat nu pentru că 
şi-a ucis nevasta, ci şi-a ucis nevasta numai ca să fie 
arestat şi băgat la puşcărie. La loc sigur.” 

„De ce?” întrebă unchiul Gavin. 

„Pentru că aşa e normal”, zise şeriful. „Când un om se 
închide singur şi pune lacăt la uşă înseamnă că-i e teamă 


de ceva. lar un om care vrea să fie închis sub acuzaţia că a 
omorât pe cineva...” Se uită ţintă la unchiul Gavin cu ochii 
lui necruţători, clipind de vreo zece ori, în timp ce unchiul, 
fără să clipească, îl privea la fel... „Înseamnă că nu i-a fost 
teamă. Nici atunci şi nici înainte. Întâlneşti aşa, câteodată, 
câte un om căruia nu i-a fost niciodată teamă, nici măcar 
de el însuşi. Asta-i omul”. 

„Dacă el a vrut să faci asta”, îl întrebă unchiul Gavin, „de 
ce-ai făcut-o?” 

„Crezi că ar fi trebuit să mai aştept puţin?” 

O clipă se priviră fără să spună nimic. Unchiul Gavin nu-şi 
mai răsucea lanţul de la ceas. 

„Bine”, zise el. „Şi bătrânul Pritchel...” 

„Aici voiam să ajung”, îl întrerupse şeriful. „Nu-i nimic de 
făcut.” 

„Nimic de făcut? ” zise unchiul Gavin. „Nici măcar nu l-aţi 
văzut!” Şi şeriful îi povesti şi asta: cum, fiind împreună cu 
ajutorul lui şi cu Flint pe veranda casei, îl zăriseră la un 
moment dat pe bătrân privindu-i pe fereastră cu o faţă 
răvăşită, cu ochii plini de ură, şi în clipa următoare chipul 
bătrânului dispăru, lăsându-le o impresie de furie exultantă, 
de triumf sălbatic şi de încă ceva... 

„Teamă?” întrebă şeriful. „Nu. Ti-am zis că nu-i era 
teamă. A”, zise el, „vorbeai de Pritchel?” De data aceasta 
se uită lung la unchiul Gavin, atât de lung încât unchiul 
Gavin îi spuse în cele din urmă: 

„Bine. Continuă.” Şi şeriful îşi reluă povestirea: cum 
intraseră în casă prin vestibul, cum se opriseră în faţa uşii 
camerei la a cărei fereastră văzuseră chipul bătrânului; era 
încuiată cu cheia; bătuse şi chiar îl strigase pe bătrânul 
Pritchel, dar nu căpătase nici un răspuns. Apoi cum 
mergând mai departe o găsiseră pe doamna Flint trântită 
pe pat în odaia din spatele casei, cu o rană la ceafă şi 
camioneta aceea prăpădită a lui Flint trasă în faţa treptelor 
din spatele casei, ca şi cum ar fi coborât cu câteva clipe 
mai înainte. 

„In camionetă zăceau trei veverite moarte”, adăugă 
şeriful. „Păreau să fi fost omorâte în ziua aceea în zori... şi 


sângele de pe trepte şi de pe pământ, pe locul dintre trepte 
şi camionetă, ca şi cum femeia ar fi fost împuşcată 
dinăuntrul camionetei, şi puşca cu pricina, cu cartuşul ars 
încă pe ţeavă, rezemată de perete, de cealaltă parte a uşii 
care da pe terasă, la locul unde ar fi fost pusă de obicei 
când se intra în casă. Şi cum intrase din nou în vestibul şi 
bătuse din nou la uşa, tot încuiată...” 

„Incuiată cum?” întrebă unchiul Gavin. 

„Pe dinăuntru”, zise şeriful - şi strigase în faţa uşii 
încuiate că o să spargă uşa dacă domnul Pritchel n-o să-i 
răspundă şi n-o să-l lase să intre, şi cum de data aceasta 
auzise glasul acela bătrânesc spart şi furios, urlând: 

„Căraţi-vă de aici, luaţi-l pe ucigaşul ăla şi căraţi-vă din 
casa mea.” 

„Vom avea nevoie de mărturia dumitale”, îi spuse şeriful. 

„O să depun mărturie când o să fie nevoie!” urlase 
bătrânul. „Şi acum căraţi-vă cu toţii de aici!” Şi cum îşi 
trimise el (şeriful) ajutorul cu maşina să aducă pe cel mai 
apropiat vecin şi rămăsese cu Flint, până ce ajutorul se- 
ntoarse cu un bărbat şi cu nevastă-sa. După care îl adusese 
pe Flint în oraş şi-l băgase la închisoare; apoi telefonase la 
casa bătrânului Pritchel şi vecinul îi răspunsese că bătrânul 
continua să stea închis în cameră, nu voia să iasă deloc şi 
nici măcar nu-i răspundea, strigându-le doar tuturor (ştirea 
dramei se răspândise şi între timp mai veniseră şi alţi 
vecini) să se care de-acolo. Câţiva dintre ei hotărâseră însă 
să rămână în casă, în ciuda blestemelor şi amenințărilor 
bătrânului care, după cât se părea, înnebunise, şi 
înmormântarea urma să aibă loc a doua zi. 

„Asta-i totul?” întrebă unchiul Gavin. 

„Da, totul. Pentru că acum e prea târziu.” 

„Adică?” zise unchiul Gavin. 

„Victima trebuia să fie alta.” 

„Se mai întâmplă”, spuse unchiul Gavin. „Dar nu 
înţeleg.” 

„Povestea cu cariera de argilă.” 

„Care poveste?” Căci toţi oamenii ştiau că bătrânul 
Pritchel era stăpânul unei cariere de argilă. O groapă de 


argilă care se nimerise să fie pe pământurile lui, şi din care 
oamenii din împrejurimi făceau un fel de oale grosolane dar 
folositoare - atunci când reuşeau să ia de ajuns de mult lut 
fără ca domnul Pritchel să-i observe şi să-i alunge. Generaţii 
întregi de ştrengari scoseseră din carieră tot felul de 
vestigii indiene, ba chiar şi aborigene - vârfuri de sulițe din 
silex, securi, vase, cranii, femururi, pipe - şi acum vreo 
câţiva ani un grup de arheologi de la Universitatea de Stat 
începuseră să facă săpături în carieră şi într-o bună zi se 
pomeniseră cu bătrânul Pritchel, de data asta înarmat cu o 
puşcă. Dar asta era o poveste pe care o ştia toată lumea: 
şeriful făcea însă aluzie la altceva şi unchiul Gavin se aşeză 
ca lumea pe scaun, cu picioarele pe podea. 

„Povestea asta n-o ştiam”, zise unchiul Gavin. 

„Toţi oamenii de prin partea locului vorbesc despre 
treaba asta”, reluă şeriful. „De fapt, a ajuns un fel de sport 
local. Totul a început acum vreo şase luni. E vorba de trei 
bărbaţi veniţi din Nord. Încearcă să-l convingă pe bătrânul 
Pritchel să le vândă tot pământul ca să pună mâna pe 
carieră, după câte am înţeles. Vor să fabrice un fel de 
material rutier pe bază de argilă. Oamenii de prin partea 
locului nu se amestecă şi-l lasă să-ncerce să cumpere 
ferma. Trebuie să vii din Nord ca să nu-ţi dai seama că 
bătrânul Pritchel n-are nici cea mai mică intenţie să vândă 
nici argila şi cu atât mai puţin ferma.” 

„Şi probabil că i-au făcut vreo propunere, nu?” 

„Da, şi fără îndoială că una foarte avantajoasă. Oamenii 
vorbesc de nişte sume care variază între două sute 
cincizeci de dolari şi două sute cincizeci de mii. după cum 
vorbeşti cu unul sau cu altul. Oamenii ăştia din Nord habar 
n-au cum să-l ia. Dacă ar începe numai să-l convingă că 
toată lumea speră să nu le vândă ferma, târgul ar fi 
încheiat şi astăzi încă, până la cină.” Se uită ţintă la unchiul 
Gavin şi clipi iar. „Aşa că vezi, cu victima e o greşeală la 
mijloc. Dacă urmărea să pună mâna pe cariera de argilă, 
astăzi nu-i mai aproape de ea ca ieri. Ba chiar e mai 
departe. leri nu exista nici un obstacol între el şi banii 
socrului său. În afară de sentimentele, dorinţele sau 


speranţele pe care această fiică înapoiată ar fi putut să le 
aibă. Acuma, e zidul închisorii şi probabil funia 
spânzurătorii. Nu înţeleg, ce s-a întâmplat. Dacă-i era 
teamă de vreun eventual martor, şi-a înlăturat martorul nu 
numai înainte de a se fi întâmplat ceva, ci chiar înainte de a 
fi existat vreun martor de suprimat. De parcă ar fi purtat o 
pancartă pe care scria: «Priviţi cu atenţie ce am de gând să 
fac», ca s-o citească nu numai oamenii din comitatul sau 
statul nostru, ci toţi cei care pe lumea asta cred în cuvintele 
Bibliei, acolo unde se spune: Să nu ucizi - ca după aceea să 
caute el însuşi să fie închis într-un loc creat anume pentru 
pedeapsă şi pentru a-l împiedica să comită o nouă crimă. E 
ceva care nu-i în regulă în toată istoria asta.” 

„Sper şi eu”, zise unchiul Gavin. 

„Speri?” 

„Da, sper că mai degrabă e ceva în neregulă şi că aşa şi 
este, decât că tot ce s-a întâmplat nu s-a terminat încă.” 

„Cum nu s-a terminat încă?” zise şeriful. „Cum poate să 
termine Flint ce-ar vrea să mai termine? Nu e după gratii, şi 
singurul om din tot comitatul care ar putea depune 
cauţiune pentru eliberarea lui nu e tatăl femeii pe care în 
chip practic a mărturisit că a ucis-o?” 

„Aşa s-ar părea”, zise unchiul Gavin. „Există vreo poliţă 
de asigurare?” 

„Nu ştiu”, răspunse şeriful. „Mâine o să lămuresc şi asta. 
Dar eu aş vrea să ştiu altceva. Aş vrea să ştiu de ce tinea 
să fie închis. Pentru că, îţi spun eu, nu i-a fost teamă nici 
atunci şi nici altă dată. De altfel, ţi-ai şi dat seama cui îi era 
frică acolo?” 

Deocamdată întrebarea aceasta avea să rămână fără 
răspuns. Şi, într-adevăr, exista o poliţă de asigurare. Dar 
când aflarăm lucrul acesta, se produse un alt fapt care 
împinse pentru moment tot restul în umbră. Când, a doua zi 
în zori, temnicerul se duse în celula lui Flint să vadă ce se 
mai întâmplă cu el, o găsi goală. Flint nu evadase. Pur şi 
simplu dispăruse din celulă, din închisoare, din oraş - şi 
probabil din regiune - fără urmă, fără alt semn, fără ca 
vreun om să-l fi văzut sau să fi văzut pe cineva care să-i 


semene. Nici nu răsărise soarele când i-am deschis şerifului 
uşa laterală a biroului; unchiul Gavin ne şi aştepta în pat, 
aşezat în capul oaselor. 

„Bătrânul Pritchel!” spuse unchiul Gavin. „Numai că 
acum e prea târziu.” 

„Ce tot vorbeşti acolo?” zise şeriful. „[i-am spus de 
aseară că era prea târziu din momentul când a apăsat cum 
nu trebuia pe trăgaci. De altfel, numai ca să te liniştesc, am 
şi dat un telefon la fermă. Doisprezece oameni şi-au 
petrecut toată noaptea stând la căpătâiul... doamnei Flint, 
şi bătrânul Pritchel e tot acolo încuiat în camera lui. N-are 
nimic. L-au auzit înjurând şi tropăind chiar înainte de 
revărsatul zorilor şi atunci unul din vecini a bătut în uşă şi a 
continuat să bată şi să-l strige până când bătrânul a deschis 
uşa doar ca să-i trimită pe toţi la dracu şi să le poruncească 
să se care de-acolo şi să nu mai pună piciorul în casa lui. 
După care a încuiat, uşa din nou. Mi se pare că s-a cam 
scrântit bătrânul. Trebuie să fi fost de faţă când s-a 
întâmplat toată povestea, şi la vârsta lui, şi după ce s-a 
izolat, cum a făcut-o el, de toţi ceilalţi oameni, în afară de 
fiica asta mărginită care nici ea nu l-a mai putut suporta şi 
s-a hotărât să-l lase singur, fie ce-o fi. Da, nu-i de mirare că 
până la urmă a luat de bărbat pe un om ca Flint. lţi aduci 
aminte ce spune Biblia: «Cine scoate sabia, de sabie va 
pieri.” Ei, în cazul bătrânului Pritchel, sabia a fost ce a 
preferat el oamenilor când era încă destul de tânăr, destul 
de zdravăn şi voinic ca să se descurce fără ajutorul 
nimănui. Dar ca să n-ai nici o grijă, l-am trimis pe Bryan 
Ewell la fermă acum o jumătate de ceas şi i-am spus ca, 
până la noi ordine, să nu scape din ochi uşa încuiată - sau 
pe bătrânul Pritchel, în cazul în care ar ieşi din odaie -, şi l- 
am mai trimis şi pe Ben Berry, cu încă vreo câţiva oameni, 
la casa lui Flint şi i-am spus lui Ben să-mi telefoneze ce-i pe- 
acolo. Dacă am vreo ştire, te chem eu. Dar n-o să fie nimic, 
pentru că tipul a plecat. leri a căzut în mâinile noastre din 
greşeală, şi un om care poate să iasă din închisoare cum a 
făcut-o el n-o să mai săvârşească o a doua greşeală la mai 
puţin de cinci sute de mile de Jefferson şi chiar de 


Mississippi.” 

„O greşeală?” întrebă unchiul Gavin. „Păi, în dimineaţa 
asta ne-a făcut să ştim de ce ţinea atât de mult să fie băgat 
în închisoare.” 

„Şi care era motivul?” 

„Ca să evadeze.” 

„Şi de ce să evadeze, când oricum era liber şi putea să 
fie liber şi mai departe, luând-o din loc, pur şi simplu, în loc 
să-mi telefoneze că a săvârşit o crimă?” 

„Ştiu şi eu”, răspunse unchiul Gavin. „Eşti sigur că 
bătrânul Pritchel...” 

„Dacă-ţi spun că oamenii l-au văzut şi au vorbit cu el azi- 
dimineaţă prin uşa întredeschisă. Şi în clipa asta în care-ţi 
vorbesc, Bryan Ewell stă probabil ghemuit pe un scaun 
rezemat de uşă... în orice caz ar face bine să stea acolo. Te 
chem eu dacă e ceva nou. Dar cum ţi-am mai spus... n-o să 
se întâmple nimic.” 

Telefonă după o oră. Vorbise chiar înainte cu ajutorul lui, 
care percheziţionase casa lui Flint şi care-i raportase că 
Flint trecuse pe acolo noaptea trecută - uşa din spatele 
casei era deschisă, pe podea erau sfărâmăturile unei lămpi 
cu gaz pe care Flint o trântise probabil bâjbâind prin 
întuneric, căci ajutorul găsise lângă un cufăr mare, deschis, 
cu lucrurile din el răscolite în grabă, o feştilă de hârtie 
răsucită pe care, era limpede, Flint o folosise pentru a face 
lumină ca să poată găsi ce căuta - o bucată de hârtie ruptă 
dintr-un buletin.” 

„Din ce?” zise unchiul Gavin. 

„Asta l-am întrebat şi eu”, spuse şeriful. „Şi Ben mi-a zis: 
«În regulă, trimiteţi atunci pe altcineva, dacă vi se pare că 
nu ştiu să citesc de-ajuns de bine. E vorba de o bucată de 
hârtie care, ce mai încolo-încoace, a fost ruptă dintr-un 
buletin, fiindcă scrie ceva pe ea în engleză, aşa că pot citi şi 
eu...» Dar eu îi zic: «Spune-mi exact ce ţii în mână.» Şi mi-a 
spus. E o pagină dintr-o revistă sau dintr-o fiţuică care se 
numeşte: Buletin sau Buletinul. Mai sunt câteva rânduri 
tipărite pe hârtia aceea, dar Ben nu le poate desluşi, pentru 
că şi-a pierdut ochelarii în pădure, căutând să încercuiască 


locuinţa lui Flint ca să pună mâna pe el în timp ce omul, 
după părerea lui, îşi pregătea probabil micul dejun. Tu ştii 
ce-o mai fi şi cu povestea asta?” 

„Da”, zise unchiul Gavin. 

„Ai idee ce-o fi însemnând asta, ce rost avea hârtia asta 
acolo?” 

„Da”, zise unchiul Gavin. „Dar de ce?” 

„Ei bine, eu nu. lar el n-o să ne-o spună niciodată. Fiindcă 
a şters-o, Gavin. A, într-o bună zi, o să cadă el în mâinile 
noastre, sau fie în mâinile altcuiva, undeva. Nu aici, şi nu 
pentru ce-a făcut aici. Ai zice că nebuna aceea nenorocită, 
acea sărmană nevinovată, nu făcea să fie răzbunată, chiar 
de către acea justiţie pe care tu vrei să o pui deasupra 
adevărului.” 

Şi lucrurile păreau să fi rămas aici. Doamna Flint fu 
înmormântată în după-amiaza aceea. Bătrânul rămase 
închis în odaia lui în timpul serviciului religios şi nu ieşi nici 
după ce plecară cu sicriul să-l ducă la cimitir; în casă 
rămase numai cu ajutorul şerifului care stătea tot acolo pe 
scaunul din faţa uşii încuiate, şi două vecine care-i 
pregătiră o mâncare caldă bătrânului Pritchel. Până la urmă 
bătrânul se îmblânzi şi deschise uşa, atât cât să ia tava pe 
care i-o întindeau. Mormăi morocănos câteva cuvinte de 
mulţumire, şi le mulţumi şi pentru tot ce făcuseră în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. Când una din femei, 
înduioşată, se oferi să vină a doua zi să-i facă de mâncare, 
furia şi toanele îl cuprinseră din nou şi n-apucă biata femeie 
să-i pară rău că i-a vorbit, că bătrânul îi şi strigă cu glasul 
lui spart, închizând uşa: „N-am nevoie de nici un ajutor. Și- 
aşa nu mai aveam nici fată de doi ani”, şi le trânti uşa în 
nas, trăgând zăvorul din nou. 

Cele două femei plecară, şi în casă nu mai rămase decât 
ajutorul pe scaunul lui de lângă uşă, înclinat pe picioarele 
din spate. A doua zi dimineaţă se întoarse în oraş şi povesti 
că în timp ce moţăia se pomenise deodată că bătrânul 
deschide uşa şi dând cu piciorul în scaunul de sub el îl 
trântise cât colo şi-i poruncise, înjurând, lui (ajutorului), 
care sărise de pe scaun, să o şteargă de acolo chiar în clipa 


aceea şi că, după câteva minute, când ascuns pe după 
colţul şurii, se uita înspre casă, răsunase o împuşcătura la 
fereastra bucătăriei şi o salvă de alice pentru veveriţe izbi 
zidul grajdului la mai puţin de-un metru deasupra capului 
său. Şeriful îi telefonă iar unchiului ca să-i împărtăşească 
ştirea. 

„Aşa că a rămas din nou singur la fermă. Şi deoarece s-ar 
părea că asta a vrut, n-am ce să-i mai fac. Desigur că mi-e 
milă de el. Aşa cum mi-ar fi milă de oricine ar trebui să o 
scoată la capăt având un caracter ca al lui. La vârsta asta, 
fără nimeni pe-aproape şi după toate câte i s-au 
întâmplat... E ca şi cum ar fi fost prins într-un uragan, 
zvârlit în aer, ca să se trezească apoi trântit la locul de 
unde a plecat fără să fi avut măcar plăcerea sau norocul de 
a fi făcut o călătorie. Îţi aduci aminte ce-ţi ziceam ieri în 
legătură cu cei care scot sabia?” 

„Nu, nu-mi amintesc”, zise unchiul Gavin. „leri mi-ai spus 
o mulţime de lucruri.” 

„Şi am avut dreptate în privinţa multora. Ti-am zis că 
totul s-a terminat ieri. Aşa a şi fost. Omul ăsta o să-şi dea el 
în petic până la urmă, dar nu pe la noi.” 

Dar lucrurile nu se opriră aici. S-ar fi zis că Flint nici nu 
călcase vreodată prin aceste locuri - nici cea mai 
neînsemnată urmă. nici cel mai firav semn nu arăta că a 
fost într-adevăr închis într-una din celulele închisorii. Cei 
câţiva oameni miloşi, dar care nu simțeau nici o pierdere, 
despărţindu-se, îndepărtându-se de mormântul proaspăt ai 
femeii care însemnase atât de puţin în viaţa noastră, pe 
care unii dintre noi o cunoscuseră fără s-o fi văzut vreodată 
şi pe care alţii o văzuseră fără s-o cunoască vreodată... 
Moşneagul fără copii pe care cei mai mulţi dintre noi nici 
nu-l zăriseră vreodată, din nou, singur, în casa în care, și- 
aşa şi-aşa, nu mai avea pe nimeni de doi ani... 

„Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic”, zise unchiul Gavin. 
„Ca şi cum Flint, nu numai că n-ar fi fost niciodată în 
puşcărie, dar nici măcar n-ar fi existat. Şi acest triumvirat al 
ucigaşului, al victimei şi al celui îndoliat - n-ar fi alcătuit din 
trei fiinţe vii, în carne şi oase, ci din nişte închipuiri, nişte 


umbre chinezeşti pe un perete - nici bărbaţi, nici femei, nici 
tineri, nici bătrâni, nimic altceva decât trei etichete 
proiectând două umbre pentru simplul şi unicul motiv că 
trebuie să existe cel puţin doi pentru a se formula 
adevărurile nedreptăţii şi ale durerii. Da, da, asta e. N-au 
aruncat niciodată decât două umbre, în ciuda faptului că au 
fost trei etichete, trei nume. Ai zice că numai prin moartea 
ei, biata femeie a izbutit să capete de ajuns de mult 
realitate încât să poată avea o umbră”. 

„Totuşi cineva a ucis-o”, spusei. 

„Da”, zise unchiul Gavin. „Cineva a ucis-o.” 

Era pe la prânz. În după-amiaza aceea, către ora cinci, 
telefonul sună. Era şeriful. „Unchiul tău e-acasă?” mă 
întrebă el. „Spune-i să m-aştepte. Vin imediat.” Era însoţit 
de un străin - un bărbat venit de la oraş, într-un costum 
îngrijit. 

„Domnul Workman”, zise şeriful. „Din partea societăţii de 
asigurare. Avea o poliţă de asigurare. De cinci sute de 
dolari, încheiată acum şaptesprezece luni. Pentru o 
asemenea sumă nu face să omori pe nimeni.” 

„Dacă e într-adevăr vorba de un omor”, zise agentul de 
asigurare. Vorbea liniştit, fără să se grăbească, dar dincolo 
de calmul aparent al glasului său simţeai că e un om 
pasionat. „Poliţa va fi plătită pe loc, fără nici o dificultate şi 
fără nici o anchetă. Dar aş vrea să vă spun un lucru pe care 
am impresia că nu-l ştiţi încă. Bătrânul e nebun. Aşa că nu 
pe Flint ar fi trebuit să-l aduceţi la oraş ca să-l puneţi sub 
pază.” 

Dar tot şeriful ne spuse întreaga poveste: biroul din 
Memphis al societăţii de asigurare primise ieri o telegramă, 
semnată de bătrânul Pritchel, care le anunţa moartea 
clientei lor, şi agentul ajunsese după-amiază, către ora 
două, la bătrânul Pritchel şi într-o jumătate de ceas izbutise 
să scoată de la bătrân adevărul asupra morţii fiicei sale: 
faptele pe care dovezile materiale - camioneta şi cele trei 
veveriţe moarte, urmele de sânge de pe pământ şi de pe 
trepte - le confirmau. Totul se petrecuse aşa: în timp ce 
fiica sa era ocupată cu pregătirea prânzului, Pritchel şi Flint 


plecaseră cu camioneta în pădure ca să omoare veveriţe 
pentru cină. „Asta e-adevărat”, zise şeriful. „M-am informat. 
Duminică dimineaţa se duceau întotdeauna să vâneze. 
Pritchel nu dădea voie nimănui să-i omoare veveriţele, 
numai lui Flint, şi chiar şi în acest caz trebuia să-l 
însoţească.” După ce omorâseră cele trei veveriţe, se 
întoarseră acasă cu camioneta şi Flint trăsese maşina în 
faţa treptelor din spatele casei şi femeia ieşise să ia 
veveriţele şi Flint deschisese portiera ca să coboare, luând 
şi puşca, şi se împiedicase, tocul ghetei prinzându-i-se în 
scara maşinii şi, întinzând mâna în care ţinea puşca pentru 
a-şi atenua căderea, ţeava puştii fu îndreptată spre capul 
nevestei sale şi glonţul o pornise. Cât despre bătrânul 
Pritchel, nu numai că susţinea că nu trimisese nici o 
telegramă, dar susţinea cu vehemenţă, înjurând întruna, că 
nici habar n-avusese de existenţa poliţei de asigurare. El o 
ţinea morţiş că nu fusese vorba de un accident. Incercă să 
revină asupra declaraţiilor sale cu privire la cele ce se 
petrecuseră când fiica sa ieşise să ia veveriţele şi puşca se 
descărcase, şi-şi retracta spusele îndată ce-şi dădu seama 
că în felul acesta îşi dezvinovăţea ginerele şi smulse din 
mâinile agentului de asigurare o hârtie care i se păru, 
desigur, că e polita de asigurare, încercând s-o rupă şi s-o 
facă bucăţi-bucăţele înainte ca agentul să fi putut să-l 
împiedice. 

„De ce?” zise unchiul Gavin. 

„De ce nu?” răspunse şeriful. „Flint ne-a scăpat printre 
degete; domnul Pritchel ştie că omul se plimbă liber, pe 
undeva nu se ştie pe unde. Nu-ţi închipui cumva că după ce 
i-a omorât fiica avea să-l lase să încaseze şi banii?” 

„Poate că-i aşa”, zise unchiul Gavin. „Eu însă nu cred. Nu 
cred că asta îl necăjea. Mie îmi vine să cred că domnul 
Pritchel ştie că Joel Flint n-o să mai încaseze asigurarea 
asta şi nici o altă sumă de bani. Poate că-şi dădea seama că 
o puşcărie prăpădită ca a noastră n-o să-l ţină multă vreme 
sub gratii pe un fost circar umblat prin lume, şi se aştepta 
probabil ca Flint să se-ntoarcă şi de data aceasta era gata 
să-l primească. Şi mă gândesc că de îndată ce oamenii o 


să-l mai lase în pace. o să trimită după tine ca să te pună el 
însuşi la curent.” 

„Daa?” îl întrerupse agentul. „Atunci să ştiţi că a şi 
început să se simtă în largul lui. Ascultaţi numai o clipă: 
când am sosit azi după-amiază la fermă, stătea de vorbă în 
camera de oaspeţi cu trei bărbaţi. Oamenii aveau la ei un 
cec la purtător. O sumă mare. Voiau să-i cumpere ferma, 
din pivniţă până în pod. cu toate dependinţele şi, la drept 
vorbind, habar n-aveam că pe aici pământurile au un preţ 
atât de mare. Actul era gata, semnat şi parafat, dar când 
le-am spus cine sunt, au fost de părere că, din moment ce 
tot aveam să trec din nou prin oraş, or să mai aştepte pân- 
oi înştiinţa pe cineva - pe şerif, bănuiesc - de ce se 
întâmpla acolo. Şi am plecat, cu bătrânul acela ţicnit stând 
în uşă, strigându-mi şi fluturând hârtia spre mine: «Du-te 
dracului şi spune-i şerifului! Adu şi-un avocat! Adu-l pe 
avocatul ăla, pe Stevens! Aud că se crede grozav de 
şiret!»” 

„Noi vă mulţumim”, spuse şeriful. Vorbea şi se mişca de 
obicei cu acea politeţe calculată, puţin cam ceremonioasă 
şi demodată, care nu convine decât oamenilor înalţi şi 
impunători, numai că nu renunţa la ea niciodată; iar acuma 
pentru prima dată îl vedeam întrerupând atât de brusc o 
conversaţie, chiar dacă ea avea să fie reluată a doua zi. Nici 
măcar nu se mai uită la agent. „Maşina mea e afară”, îi 
spuse el unchiului. 

Şi aşa, ajunserăm cu maşina cam pe la apusul soarelui în 
faţa gardului de ţăruşi care înconjura curtea pustie şi 
îngrijită şi casa curată şi îngrijită a bătrânului Pritchel, în 
faţa căreia am zărit o maşină mare şi prăfuită cu număr de 
oraş şi camioneta prăpădită a lui Flint la volanul căreia 
stătea un tânăr negru, nu de prin partea locului - lucru 
ciudat, pentru că bătrânul Pritchel nu avusese niciodată 
vreun servitor în afară de fiică-sa. 

„Pleacă şi el”, zise unchiul Gavin. 

„E dreptul lui”, spuse şeriful. Urcarăm treptele. Dar n- 
apucarăm să ajungem la uşă că bătrânul Pritchel ne şi 
strigă să intrăm - glasul acela răguşit, spart şi strident al 


bătrânului, venind de dincolo de intrare, de cealaltă parte a 
uşii care dădea în sufragerie, unde pe un scaun, aşezat aşa 
ca să-l vezi îndată, era pus un geamantan de pe vremuri, 
enorm, legat cu sfoară, îndesat de plesnea, şi unde trei 
bărbaţi veniţi din Nord, îmbrăcaţi în mantale kaki prăfuite, 
stăteau în picioare cu ochii spre uşă iar în faţa mesei, 
nemişcat, şedea bătrânul Pritchel. Şi atunci îi văzui pentru 
prima dată (unchiul Gavin îmi spuse că-l zărise în treacăt 
numai de două ori) chica albă şi ciufulită, sprâncenele 
stufoase şi zvârlite pe deasupra ochelarilor cu ramă de oţel, 
mustaţa groasă şi neîngrijită şi barba încâlcită şi pătată de 
tabac, gălbejită cum e bumbacul învechit. 

„Intraţi”, zise el. „Avocatul Stevens, nu?” 

„El, domnule Pritchel”, spuse şeriful. 

„Înm”, mârâi bătrânul. „Ei, Hub”, reluă bătrânul, „am 
dreptul să-mi vând pământul sau nu?” 

„Bineînţeles, domnule Pritchel”, răspunse şeriful. „Nu se 
prea ştia că ai intenţia să-l vinzi.” 

„Aşa!” zise bătrânul. „Probabil că povestea asta m-a 
făcut să-mi schimb părerea. Cecul şi actul de vânzare 
stăteau păturite în faţa lui, pe masă. Împinse cecul spre 
şerif. Nici nu-şi întoarse capul spre unchiul Gavin, 
mulţumindu-se să zică: „Şi dumneata.” Unchiul Gavin şi 
şeriful se apropiară de masă ca să vadă cecul. Nu-l atinse 
nici unul. Mă uitam la ei. Pe obrazul lor nu se vedea nimic. 
„Ei, ce ziceţi?” întrebă domnul Pritchel. 

„Bun preţ”, zise şeriful. 

Bătrânul scoase o exclamaţie scurtă şi răguşită: „Aha!” 
Despături actul de vânzare şi-l împinse nu spre şerif, ci spre 
unchiul Gavin. „Ei?” întrebă el. „Dumneata care eşti avocat, 
ce zici?” 

„E în perfectă regulă, domnule Pritchel”, răspunse 
unchiul. Bătrânul se răsturnă pe speteaza scaunului şi cu 
mâinile pe masă îşi trase capul înapoi, uitându-se ţintă la 
şerif. 

„Vasăzică.” zise el, „am încheiat târgul?” 

„Pământul e-al dumitale. Nimeni nu te poate opri să faci 
cu el ce vrei.” 


„Aha”,, făcu domnul Pritchel. Stătea acolo, pe scaun, de 
parc-ar fi fost țintuit locului. „Atunci, domnilor, ne-am 
înţeles.” Nu schiţă nici un gest; unul dintre străini făcu un 
pas şi luă actul de vânzare de pe masă. „În jumătate de 
ceas am plecat din casă. O să vă puteţi instala aici imediat, 
dacă nu, veţi găsi cheia sub ştergător mâine dimineaţă.” 
Când plecară, avui impresia că nici nu se uită la ei, dar nu 
puteai fi sigur din cauza reflexelor ochelarilor. Apoi îmi 
dădui seama că-l privea pe şerif, că-l tot privea de cel puţin 
un minut, şi observai că tremură, cu tremurul acela agitat 
al bătrânilor, deşi mâinile lui, pe care le ţinea pe masă, nu 
se mişcau de parcă ar fi fost de lut. 

„Vasăzică, l-aţi lăsat s-o şteargă”, zise el. 

„Asta aşa e”, răspunse şeriful. „Dar n-aveţi grijă, 
domnule Pritchel, o să punem mâna pe el.” 

„Când?” întrebă bătrânul. „Peste doi ani? Peste cinci ani? 
Peste zece ani? Am şaptezeci şi patru de ani, mi-am 
îngropat nevasta şi patru copii. Unde am să mai fiu eu de 
aici în zece ani?” 

„Sper că tot aici”, zise şeriful. 

„Aici?” reluă bătrânul. „Nu m-ai auzit înainte spunându-i 
individului acela că se poate instala în casa asta în 
jumătate de ceas? Şi acuma am camionetă, am bani de 
cheltuit şi am pe ce să-i cheltuiesc.” 

„Pe ce să-i cheltuieşti?” întrebă şeriful „Cecul ăla? Păi 
chiar şi puştiul ăsta care a venit cu noi ar trebui să se 
scoale în zori şi să se culce noaptea târziu ca să facă praf 
banii ăştia în zece ani.” 

„O să-i cheltuiesc ca să-l prind pe cel care mi-a omorât-o 
pe Ellie!” Se ridică brusc în picioare, împingând scaunul cât 
colo. Se clătină, dar când şeriful se repezi spre el, bătrânul 
ridică deodată braţul de parc-ar fi vrut să dea în şerif ca să-l 
facă să se dea înapoi. „N-am nimic”, spuse el gâfâind. Şi 
deodată se porni să urle cu glasul aspru, răguşit, şi 
tremurând de furie: „Căraţi-vă de-aici! Căraţi-vă cu toţii din 
casa mea!” Şeriful însă nu făcu nici o mişcare, şi nici noi; 
după o clipă bătrânul încetă să tremure. Dar se ţinea de 
capul mesei. Glasul îi era din nou liniştit: „Daţi-mi whisky-ul. 


E pe etajeră... Şi trei pahare.” Şeriful se duse să le ia - o 
carafă veche de sticlă şlefuită şi trei pahare de sticlă groasă 
- şi le puse în faţa bătrânului. Şi când vorbi din nou, glasul 
i-era aproape amabil, şi înţelesei cum se făcuse că femeia 
de ieri seară ajunsese să-i propună să vină a doua zi să-i 
pregătească de mâncare. „Vă rog să mă iertaţi. Sunt obosit. 
In ultima vreme mi s-au întâmplat o mulţime de nenorociri 
care m-au istovit. Poate că ar trebui să plec de aici.” 

„Dar nu în seara asta, domnule Pritchel”, zise şeriful. 

Apoi, din nou, ca şi atunci când femeia aceea îi 
propusese să revină ca să-i facă de mâncare, se zborşi: „S- 
ar putea să nu plec în seara asta. Dar s-ar putea să şi plec. 
Voi însă vreţi să vă întoarceţi în oraş, aşa că o să bem un 
păhăruţ înainte de a ne despărţi, pentru vremuri mai bune.” 
Scoase dopul carafei, turnă whisky-ul în pahare şi căută 
ceva pe masă: „Hei, băiete”, zise el, „du-te şi adă găleata 
cu apă. O găseşti pe polita de pe veranda din spatele 
casei.” Când să mă întorc spre uşă ca să ies din cameră, îl 
văzui că întinde braţul, ia zaharniţa, bagă linguriţa în zahăr 
şi atunci mă oprii locului. Şi-mi aduc aminte cum se uitau la 
el unchiul Gavin şi şeriful, şi nici mie nu-mi venea să-mi 
cred ochilor când îşi turnă o lingură de zahăr în paharul de 
whisky şi se apucă să mestece. Pentru că ştiam bine cum 
procedau unchiul Gavin, şi şeriful când venea să joace şah 
cu unchiul Gavin, şi nu numai ei, ci şi tatăl unchiului Gavin. 
bunicul meu şi tatăl meu, când trăia, şi toţi ceilalţi oameni 
care veneau la bunicul şi care beau groguri reci, cum li se 
spune pe la noi. şi chiar şi eu ştiam că pentru a face un 
grog rece nu trebuie să pui zahărul în whisky, din cauză că 
zahărul, în loc să se dizolve în whisky, formează pe fundul 
paharului un fel de zaț ca nisipul: mai întâi trebuie să torni 
apă în pahar şi apoi să topeşti zahărul în apă, asta-i ca un 
fel de ritual: şi abia după aceea se toarnă whisky-ul, şi toată 
lumea ştia asta. bineînţeles că şi bătrânul Pritchel, care 
trebuia să fi văzut preparându-se groguri reci de aproape 
şaptezeci de ani şi care-şi făcuse şi băuse şi el groguri reci 
cel puţin de vreo cincizeci şi trei de ani. Şi-mi aduc aminte 
şi acuma cum omul pe care-l luaserăm drept bătrânul 


Pritchel, dându-şi seama, dar prea târziu, ce face, îşi ridică 
privirea în clipa în care unchiul Gavin sări la el. Întoarse 
braţul şi zvârli paharul pe care-l ţinea în mână în capul 
unchiului Gavin. Îmi aduc aminte de zgomotul paharului 
izbindu-se de zid. de pata întunecată şi de trosnetul mesei 
rotunde, şi de mirosul acru al whisky-ului curgând din 
carafă şi de unchiul Gavin strigându-i şerifului: „Prinde-l, 
Hub, prinde-l!” 

Săriserăm toţi trei pe el. Îmi aduc aminte şi acum de 
agilitatea şi de forţa sălbatică a trupului acela, care nu era 
al unui bătrân: îl văzui prăbuşindu-se sub lovitura şerifului 
şi peruca îi căzu cât colo; mi se păru că-i văd obrazul 
schimonosindu-se de furie sub sulimanul cu care-şi făcuse 
zbârciturile şi sub sprâncenele false. Când şeriful îi smulse 
barba şi mustăţile, parcă-i luă şi pielea o dată cu ele, obrajii 
ivindu-i-se mai întâi îmbujoraţi apoi stacojii, de parcă în 
acest ultim rol disperat ar fi trebuit să-şi ascundă sub 
barbă, să-şi deghizeze, nu faţa ci sângele pe care-l vărsase. 

In mai puţin de jumătate de ceas găsirăm şi trupul 
bătrânului Pritchel. Era îngropat, nu prea adânc în grajd, 
lângă iesle, şi pământul abia de-l acoperea în groapa aceea 
săpată în grabă. Părul îi fusese nu numai cănit ci şi tăiat 
scurt, sprâncenele fuseseră şi ele cănite şi tunse scurt, 
barba şi mustata îi fuseseră rase. Era îmbrăcat cu hainele 
pe care le purtase Flint la puşcărie; obrazul îi era stâlcit de 
cel puţin o lovitură puternică, dată după cât se pare cu 
dosul securii care-i despicase creştetul, aşa că abia-i mai 
deosebeai trăsăturile: după ce-ar fi zăcut vreo două-trei 
săptămâni în pământ, trupul ar fi fost de nerecunoscut. Sub 
capul bătrânului era aşezat cu grijă un registru mare, gros 
de aproape şase țoli şi greu de aproape vreo douăzeci de 
livre, plin cu tăieturi din ziare lipite cu grijă, tăieturi care 
acopereau o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. 
Alcătuiau cronica, povestea talentului şi a darurilor pe care 
până la urmă le pervertise şi le trădase şi care, din această 
pricină, se întorseseră împotriva lui pentru a-l pierde. Totul 
se afla în acest registru: începuturile, momentele mai 
însemnate ale carierei, apogeul şi după aceea declinul: 


prospecte, programe, tăieturi din ziare şi chiar şi un afiş de 
zece picioare: 


SIGNOR CANOVA 
MAESTRU ILUZIONIST 


Dispare Sub Ochii Dumneavoastră 
Direcţia oferă Zece Mii de Dolari. 

Bani Gheaţă. Oricărui Bărbat, Femeie, 
Copil care... 


Ultima tăietură de jurnal era extrasă din jurnalul nostru 
local din Memphis şi datată din Jefferson, şi făcea parte din 
rubrica faptelor diverse şi nu din aceea a anunţurilor 
publicitare. Era vorba de povestea ultimei sale lovituri. În 
care-şi jucase viaţa şi talentul pentru bani şi avere, şi 
pierduse - tăietura de jurnal decupată cu grijă povestind 
sfârşitul nu numai al unei vieţi, ci a trei, deşi umbrele a 
două dintre ele se contopiseră şi acolo; nu numai al bietei 
femei nevinovate, ci şi al lui Joel Flint şi al lui Signor 
Canova, pentru că în grămada aceea, risipite printre 
anunţurile care dădeau a înţelege că Signor Canova murise 
şi el, se aflau şi anunţurile redactate cu băgare de seamă 
pe care le inserase sub noul său nume în Variety şi 
Buletinul, fără a fi găsit probabil niciodată vreun 
angajament, deoarece, după moartea sa, marele Signor 
Canova trebuise să treacă prin purgatoriu, şase luni într-un 
circ, opt luni într-altul, fiind rând pe rând om în fanfară, 
îngrijitor în arenă şi sălbatic din Borneo, până în clipa în 
care ajungând în ultimul hal, trebuise s-o pornească dintr- 
un târg în altul, mereu pe drumuri, cu roata aceea a 
norocului şi cu ceasurile-imitaţie şi pistoalele stricate, până 
în ziua în care probabil instinctul îi făcuse să-şi dea seama 
că are o ultimă şansă de a-şi folosi talentele. 

„Şi a pierdut, de data aceasta pentru totdeauna”, zise 
şeriful. Ne aflam din nou în birou. Uşa dinspre curte era 
deschisă, în noaptea de vară clipeau luminile licuricilor, 
greierii ţârâiau şi brotacii orăcăiau. „Totul s-a pornit de la 
polita de asigurare. Dacă agentul n-ar fi trecut prin oraş să 


ne spună să trecem pe la fermă, nu l-am fi prins încercând 
să dizolve zahărul în whisky, iar el s-ar fi urcat liniştit în 
camionetă şi ar fi dispărut fără urmă. În loc să facă asta, el 
îl aduce pe agent la fermă şi pur şi simplu ne provoacă să 
mergem acolo ca să-l recunoaştem sub peruca şi sub 
machiajul lui...” 

„leri mi-ai spus, nu-i aşa, că şi-a suprimat martorul puţin 
cam prea devreme”, reluă unchiul Gavin. „Martorul acela 
nu era ea. Martorul pe care l-a suprimat era cel pe care 
trebuia să-l găsim în grajd.” 

„Care martor?” întrebă şeriful. „Cel care trebuia să ne 
arate că Joel Flint nu mai trăieşte?” 

„Într-un fel da. Dar mai ales martorul primei crime, al 
celei vechi: al aceleia care a dus la pieirea lui Signor 
Canova. Pe acesta voia să-l regăsim. Din pricina asta nici nu 
l-a îngropat mai adânc şi nici nu l-a ascuns mai bine. De 
îndată ce l-am fi găsit, ar fi fost bogat şi mai ales liber, 
scăpat nu numai de Signor Canova care-l trădase murind 
acum opt ani, ci şi de Joel Flint. Chiar dacă trupul ar fi fost 
găsit înainte de a fi avut timpul să plece, ce crezi c-ar fi 
spus?” 

„Ar fi trebuit să-i stâlcească obrazul mai bine”, fu de 
părere şeriful. 

„Nu cred”, răspunse unchiul Gavin. „Ce crezi c-ar fi 
spus?” 

„Ei, ce-ar fi spus după tine?” zise şeriful. 

„Ei da, l-am omorât. Mi-a ucis fiica. Şi tu ce i-ai fi zis, tu, 
reprezentantul legii?” 

„Nimic”, spuse şeriful după o clipă. 

„Nimic”, repetă unchiul Gavin. Un câine lătra undeva, dar 
nu era un dulău, apoi, din dudul din spatele casei se auzi 
ţipătul înfiorat şi speriat al huhurezului, şi toate 
vieţuitoarele mărunte începură să se mişte: şoarecii de 
câmp, oposumul, iepurii, vulpile şi târâtoarele, alergând, 
târându-se, alunecând pe pământul întunecat, care sub 
cerul înstelat al verii secetoase era numai întunecat, nu şi 
pustiu. 

„Asta-i unul din motivele pentru care a făcut-o”, zise 


unchiul Gavin. 

„Unul din motive?” întrebă şeriful. „Care sunt celelalte?” 

„Mai e şi un altul, cel adevărat. Care n-are nici o legătură 
cu banii; şi chiar dacă ar fi vrut, şi tot n-ar fi putut să nu 
ţină seama de el. Mă gândesc la talentul lui. Ceea ce 
trebuie să regrete el acuma mai mult decât orice nu e atât 
faptul că a fost arestat, cât faptul că a fost arestat prea 
devreme, înainte de a fi avut posibilitatea de a găsi trupul 
şi de a-i fi dat prilejul să-l identifice ca fiind al său; înainte 
ca Signor Canova să fi avut vreme să facă să-i dispară 
jobenul lucitor pe deasupra umărului şi să se încline în 
ropotul sacadat, uluit, asurzitor al aplauzelor admirative şi 
să dispară la rândul lui printr-un salt sau două din conul 
mişcător de lumină al proiectorului - făcându-se nevăzut o 
dată pentru totdeauna. Când te gândeşti ce-a făcut: întâi s- 
a declarat vinovat de omor, deşi, după toate probabilitățile, 
ar fi putut foarte uşor să fugă; apoi s-a achitat singur, după 
ce şi-a recăpătat libertatea. După aceea a avut îndrăzneala 
să ne facă să venim la fermă ca, prin prezenţa noastră, să 
sancţionăm literalmente săvârşirea faptului însuşi pe care 
încercam să-l împiedicăm. Ce alt sentiment putea naşte în 
sufletul lui acest talent, sentiment ridicat mereu la o 
treaptă şi mai înaltă de priceperea cu care ştia să şi-l 
folosească, decât un dispreţ suprem faţă de oameni? Tu 
însuţi mi-ai spus că niciodată în viaţă nu i-a fost frică de 
nimic.” 

„Da”, zise şeriful. „Scriptura spune şi ea undeva: 
Cunoaşte-te pe tine însuți. Nu există cumva o altă carte 
care să spună: Omule, fie-ţi teamă de tine însuţi, de 
semeția, de deşertăciunea şi de trufia ta? Tu ar trebui să 
ştii, pentru că ai pretenţia că te pricepi la cărţi. Nu mi-ai 
spus tu, odată, că asta înseamnă amuleta aia agăţată la 
lanţul de la ceasul tău? Atunci, în ce carte se găsesc 
cuvintele acestea?”. 

„In toate cărţile”, zise unchiul Gavin. „Bineînţeles, în cele 
bune. Lucrul acesta e spus în diferite feluri, dar în orice caz 
îl găseşti în ele.” 


Gambitul calului 


UNUL DIN El bătu în uşă. Dar uşa se şi deschise, dându-se 
la o parte sub ciocănitul degetelor, aşa că atunci când el şi 
unchiul lui îşi ridicară privirile de pe eşichier, cei doi 
vizitatori erau acum înăuntru şi unchiul lui îi recunoscu. 

Numele lor era Harriss. Frate şi soră. La prima vedere i-ai 
fi luat drept gemeni, nu numai dac-ai fi fost străin de oraş, 
dar chiar dacă ai fi fost din Jefferson. Fiindcă nu erau, 
probabil, nici şase oameni în tot comitatul Yoknapatawpha 
care să fi ştiut care din ei e mai mare. Locuiau la şase mile 
de oraş, pe un domeniu care în urmă cu douăzeci de ani 
fusese o plantație ca oricare alta, unde se cultiva bumbacul 
pentru a fi vândut şi porumbul şi fânul pentru hrana 
catârilor cu care se lucra pământul. Acum însă era un punct 
de atracţie în comitat (şi de altfel în nordul statului 
Mississippi): o milă pătrată de panouri şi garduri albe şi 
paddock'"-uri şi păşuni îngrădite şi grajduri iluminate 
electric şi o casă de ţară oarecare, cândva, metamorfozată 
acum într-un decor hollywoodian de dinainte de război dar 
de dimensiuni ceva mai reduse. 

Intrară şi rămaseră acolo, îmbujoraţi, tineri, delicaţi şi 
îmbrăcaţi în lucruri scumpe, aprinşi la faţă din pricina nopţii 
de decembrie. Unchiul lui se ridică. „Domnişoară Harriss, 
domnule Harriss”, spuse el. „Dar oricum aţi intrat, aşa că 
nu pot...” 

Băiatul însă nu aşteptă să termine. Şi atunci el observă 
că băiatul o ţinea pe sora sa nu de braţ sau de cot, ci de 
antebraţ, deasupra încheieturii mâinii, ca în vechile 
litografii cu polițistul şi prinsul care dă să fugă sau cu 
soldatul îmbujorat de victorie înşfăcându-şi prada sabină 
care se zbate. Şi atunci observă expresia de pe faţa fetei. 

„D-ta eşti Stevens”, zise băiatul. Nici măcar nu întrebase. 
O afirmase. 

„Intrucâtva, aşa e”, spuse unchiul lui. „Dar să trecem 
peste asta. Ce pot face...” 

Băiatul nu aşteptă nici de data asta. Se întoarse spre 


15 Păşune, lângă o crescătorie de cai. (engl.) 


fată: „lată-l pe Stevens, zise el. Spune-i!” 

Dar fata tăcu. Stătea doar acolo, în rochia de seară şi 
mantoul de blană care costase cu mult mai mult decât 
oricare altă fată (sau femeie) din Jefferson sau din comitatul 
Yoknapatawpha ar fi cheltuit pentru aşa ceva, uitându-se la 
unchiul lui cu expresia aceea de suferinţă îngheţată sau de 
spaimă sau de teroare sau de orice se va fi văzut pe faţa ei, 
în timp ce degetele băiatului deveneau din ce în ce mai 
albe pe încheietura mâinii ei. „Spune-i”, zise băiatul. 

Şi atunci fata vorbi. Abia o puteai auzi. „Căpitanul 
Gualdres. In casa noastră...” Unchiul lui făcu câţiva paşi 
înspre ei. Apoi se opri, rămânând în mijlocul încăperii şi 
uitându-se la ea. „Da”, spuse unchiul lui. „Spune-mi.” 

Se părea însă că acele câteva cuvinte precipitate 
fuseseră totul. Stătea acolo, încercând să-i spună unchiului 
său ceva, orice va fi fost. Din ochi, încercând de altfel să le 
spună ceva amândurora, căci era şi el acolo. Aflară însă, 
destul de repede despre ce era vorba, sau cel puţin ce voia 
băiatul ca ea să spună şi de ce o târâse în oraş de braţ ca 
să spună. Sau cel puţin ce credea el că voia fata să spună. 
Căci ar fi trebuit atunci să ştie că probabil unchiul lui ştia 
oricum mai multe lucruri decât băiatul sau fata aveau 
intenţia să spună; poate, chiar încă de pe atunci, totul. Dar 
avea să mai treacă încă puţin timp înainte ca el să-şi dea 
seama de acest lucru. Şi motivul pentru care era atât de 
lent fu însuşi unchiul lui. 

„Da”, zise băiatul, exact pe acelaşi ton şi cu acelaşi glas 
cu care refuzase să se adreseze bărbatului mai în vârstă 
folosind vreo formulă de politeţe sau deferenţă datorată 
vârstei. El, Charles, se uita la băiat care-l privea ţintă pe 
unchiul lui - acelaşi obraz delicat pe care-l avea sora lui, 
dar cu nimic delicat în privire. Ochii lui îl fixau pe unchiul 
său fără să se obosească măcar să fie dârji - aşteptau doar: 
„Căpitanul Gualdres, aşa-zisul nostru oaspete. Vrem să fie 
alungat din casa noastră ca şi din Jefferson.” 

„Aşa”, zise unchiul lui. „Sunt în comisia de recrutare de 
aici. Nu-mi amintesc să fi văzut numele dumitale pe liste.” 

Privirea fixă a băiatului nu se schimbă deloc. Nu era nici 


măcar dispreţuitoare. Aştepta doar. 

Atunci unchiul lui se uită la sora sa; glasul lui suna acum 
cu totul altfel. „Despre asta e vorba?” spuse unchiul lui. 

Dar fata nu răspunse. Se uita ţintă la unchiul lui cu 
disperarea aceea insistentă, un braţ atârnându-i pe lângă 
corp şi degetele albe ale fratelui ei strângându-i încheietura 
mâinii. Acum unchiul lui se adresă băiatului, deşi se uita 
atent la fată şi glasul lui era încă blând sau cel puţin calm. 

„De ce ai venit la mine? Ce te face să crezi că te pot 
ajuta? Că ar trebui să te ajut?” 

„Dumneata eşti legea pe aici, nu-i aşa?” zise băiatul. 

Unchiul lui se uită atent la fată. „Eu sunt procurorul 
comitatului.” | se adresă şi ei. „Chiar dacă v-aş putea ajuta, 
de ce ar trebui s-o fac?” 

Dar băiatul vorbi din nou. „Fiindcă nu vrem ca un vânător 
de zestre spaniol să se însoare cu mama mea.” 

Acum i se păru că unchiul lui se uită cu adevărat la băiat 
pentru prima dată. „Aşa”, zise unchiul lui. Glasul lui sunase 
acum schimbat. Nu vorbise mai tare, doar că din glas 
dispăruse orice urmă de blândeţe, ca şi cum pentru prima 
oară unchiul lui putea (sau oricum trebuia) să înceteze să 
se adreseze sorei: „Asta-i treaba şi dreptul dumitale. Te 
întreb din nou: De ce ar trebui eu să fac ceva, chiar dacă aş 
putea?” Şi acum amândoi - unchiul lui şi băiatul - vorbiră 
repede şi pe un ton tranşant; ai fi zis că stau faţă în faţă şi 
s-au luat la palme: 

„Era logodit cu sora mea. Când a aflat că banii vor 
rămâne totuşi mamei atâta vreme cât trăieşte, a schimbat- 
0... 

„Aşa? Vrei să foloseşti regulamentul guvernului federal 
privind deportarea ca să-ţi răzbuni sora pe cel care a dus-o 
cu vorba.” 

De data aceasta băiatul nici nu răspunse. Se uită ţintă la 
bărbatul mai în vârstă cu o asemenea duşmănie, matură, 
rece, stăpânită încât el - Charles - îl văzu pe unchiul său că 
se opreşte chiar o clipă, înainte de a se întoarce spre fată, 
vorbind - unchiul lui - din nou pe un ton blajin, ca şi cum ar 
fi trebuit să repete întrebarea înainte ca fata să răspundă: 


„E adevărat?” 

„Nu am fost logodită”, şopti ea. 

„Dar îl iubeşti?” 

Băiatul nu-i dădu însă răgaz, nu dădu nimănui răgaz să 
vorbească. „Ce ştie ea despre dragoste?” zise el. „Vrei să 
preiei acest caz, sau te reclam superiorilor dumitale?” 

„Poţi risca să lipseşti atât de mult de acasă?” spuse 
unchiul său cu glasul acela blând pe care el - Charles - îl 
cunoştea şi, dacă i s-ar fi adresat lui, ar fi sărit pe dată să-i 
ţină pălăria. Dar băiatul nici nu se opri. 

„Vorbeşte mai clar dacă eşti în stare”, zise el. 

„Nu preiau cazul”, spuse unchiul lui. 

Băiatul se uită ţintă încă un moment la unchiul lui, 
strângând-o pe fată de mână. Şi atunci, el - Charles - crezu 
că băiatul avea s-o îmbrâncească, s-o azvârle pe fată pe 
uşa din faţa lui. Dar îi dădu drumul chiar, iar el însuşi (nu 
gazda, proprietarul uşii prin care şi trecuse o dată fără a 
aştepta măcar să i se dea voie, ca să nu mai vorbim să fie 
poftit) deschise uşa, dându-se apoi la o parte ca fata să 
treacă înainte - un gest, o pantomimă de politeţe şi respect 
chiar dacă automată datorită îndelungii obişnuinţe şi 
educaţiei din copilărie, aşa cum şi era gestul lui: automat, 
datorat unei îndelungi obişnuinţe şi celei mai bune educaţii 
asigurate de cei mai buni dascăli şi pedagogi şi preceptori, 
în ceea ce doamnele din comitatul Yoknapatawpha ar fi 
numit cea mai bună societate. Dar oricum în gestul lui nu 
era nimic deosebit: doar aroganță, fanfaronadă insultătoare 
nu numai faţă de cel pentru care era făcut ci şi faţă de 
oricine îl privea, băiatul neuitându-se măcar la sora sa 
pentru care deschisese uşa, ci uitându-se ţintă la omul de 
două ori mai în vârstă decât el şi al cărui domiciliu îl viola 
acum pentru a doua oară. 

„Bine”, zise băiatul. „Să nu spui că nu te-am avertizat.” 

Apoi plecară. Unchiul lui închise uşa. Dar o clipă rămase 
acolo. Era un răgaz, o oprire, o infinitezimală secundă de 
imobilitate atât de rapidă şi de infinitezimală, încât nimeni 
în afară de el, Charles, n-ar fi observat-o. Şi o observă doar 
fiindcă nu-l mai văzuse vreodată pe unchiul lui, acest om 


iute şi nervos, bun de gură şi neastâmpărat, să ezite şi să 
se oprească o dată ce a început, fie din vorbire, fie din 
gesticulaţie. Apoi unchiul lui se întoarse şi se îndreptă spre 
locul în care el, Charles, continua să stea în faţa 
eşichierului, nedându-şi seama, atât de rapid şi de abrupt 
se petrecuse totul încât nu numai că nu se ridicase, dar nici 
n-ar fi avut timp s-o facă chiar dacă ar fi avut intenţia. ŞI 
poate că rămăsese cam cu gura căscată (nu avea încă 
optsprezece ani şi la optsprezece ani se mai pot ivi unele 
situaţii pe care chiar şi un bărbat cu sensibilitatea unchiului 
său faţă de orice alertă ar trebui să admită că nu e în stare 
să le domine aşa de deodată sau când o uşă se trânteşte, 
sau cel puţin că încă nu se ivise prilejul, şezând la locul lui 
în faţa partidei de şah pe jumătate jucată, uitându-se la 
unchiul lui care se întorsese la locul său începând să se 
aşeze pe scaun şi să întindă mâna spre pipa din cocean de 
porumb de pe măsuţa de fumat, totul dintr-o mişcare. 

„Avertizat?” zise el. 

„Aşa i-a spus el”, zise unchiul lui, terminând să se aşeze 
pe scaun şi apropiind muştiucul pipei de gură şi scoțând un 
chibrit din cutia de pe măsuţa de fumat aşa că aprinsul 
pipei fu o continuare doar a întoarcerii de la uşă: „Eu i-aş 
spune ameninţare.” 

Şi el, probabil cu gura căscată încă, repetă şi acest lucru. 
„Bine”, spuse unchiul lui. „Dar tu cum i-ai spune?” 
aprinzând chibritul şi cu aceeaşi mişcare a braţului ducând 
flacăra spre cenuşa rece din pipă, şi vorbind încă prin 
efemera formă a pufăitului invizibil aşa că trecu o secundă 
sau două până să-şi dea seama că tot ce avea de fumat 

acum era doar chibritul. 

Apoi unchiul lui zvârli chibritul în scrumieră şi cu mâna 
cealaltă făcu mutarea pe care, fără îndoială, o pregătise cu 
mult înainte ca să se audă bătaia din uşă căreia îi 
răspunsese prea târziu sau cel puţin prea lent ca să spună 
măcar: „Intră.” Făcu mutarea fără să se uite măcar, 
mişcând pionul care descoperea tura lui, a lui Charles, tura 
despre care unchiul său fusese probabil convins chiar 
înainte de a pregăti această mutare că el, Charles, uitase s- 


o urmărească şi apoi rămase acolo, cu obrazul lui uscăţiv şi 
ager şi cu chica lui prematur cărunţită şi cu cheia lui Phi 
Beta Kappa şi pipa ieftină din cocean de porumb şi 
costumul lui care arăta de parcă ar fi dormit în el, noapte 
de noapte, din ziua în care-l cumpărase, şi spuse: „Mută.” 

Dar el, Charles, nu era prost, chiar dacă puţin cam 
căscase gura. De fapt nu era el chiar surprins, după primul 
şoc al acelei intrări atât de neaşteptate şi atât de 
neceremonioase, la ora aceea, noaptea atât de târziu şi pe 
frigul acela: băiatul târând-o fără îndoială pe fată de braţul 
drept prin uşa de la intrare fără să se ostenească măcar să 
sune sau să bată, apoi de-a lungul ciudatului coridor, unde, 
deşi nu-l văzuse niciodată până atunci, bătuse acum 
şaptesprezece sau optsprezece ani ca prunc cu doică la o 
ciudată uşă neaşteptând într-adevăr de această dată să 
răspundă cineva şi intrase într-o încăpere în care după câte 
ştia (sau ţinea seama) mama lui, a lui Charles, se dezbrăca, 
poate, ca să se culce. 

Ce-l mirase fusese unchiul lui: omul acela vorbăreţ şi bun 
de gură, care vorbea atât de mult şi atât de uşor mai ales 
despre acele lucruri de care nu-i păsa deloc, avea într- 
adevăr o personalitate dublă: una, avocatul, procurorul 
comitatului care mergea şi respira şi deplasa aerul în jurul 
lui; cealaltă, glasul limbut şi frivol, atât de limbut şi frivol 
încât părea a nu avea nici o legătură cu realitatea şi 
ascultându-l acum era ca şi cum ar fi ascultat nu o ficţiune 
ci ceva literar. 

Totuşi doi străini năvăliseră nu numai în casa lui, ci chiar 
în salonaşul lui particular, şi-i adresaseră întâi un ordin 
categoric şi apoi o ameninţare şi apoi se repeziseră iar 
afară, iar unchiul lui se aşezase calm la locul său în faţa 
partidei de şah întrerupte şi a fumatului întrerupt al pipei şi 
făcuse o mutare pregătită dinainte, nu numai de parcă n-ar 
fi luat în seamă întreruperea, dar de parcă nici n-ar fi fost 
întrerupt de fapt. Şi asta faţă de ceea ce ar fi dat unchiului 
său sămânță şi stimulent de limbuţie pentru restul nopţii, 
deoarece din toate lucrurile care ar fi putut ajunge în acea 
încăpere venind din cele mai îndepărtate colţuri ale 


comitatului, acesta îl privea cel mai puţin: încurcăturile 
domestice sau neînțelegerile sau certurile din cadrul unei 
familii aflate la şase mile depărtare de oraş, ai cărei 
membri sau cel puţin locatari, în număr de patru, nu erau 
cunoscuţi nici măcar unei duzini de oameni din comitat mai 
mult încât aceştia să poată schimba cu ei o vorbă pe stradă 
- văduva bogată (milionară, aşa spunea comitatul), femeie 
încă destul de frumoasă, ofilindu-se liniştit, la treizeci şi 
ceva de ani, şi cei doi copii răsfăţaţi, unul mai mare cu un 
an decât altul, cam amândoi sub douăzeci şi unu de ani, şi 
oaspetele, căpitanul din armata argentiniană, toţi patru 
asemeni unor personaje de serie din foiletoanele revistelor 
ilustrate, nelipsind nici chiar străinul vânător de zestre. 

Din care motiv (şi poate tocmai de aceea, deşi ar fi 
trebuit mult mai multe decât chiar şi incredibila tăcere a 
unchiului ca să-l convingă pe el, Charles, de acest lucru) 
nici nu era necesar ca unchiul lui să vorbească. Deoarece 
de douăzeci de ani, cu mult înainte de a se fi ivit vreun 
vânător de zestre, comitatul privise cum se desfăşurau 
lucrurile la fel cum abonaţii unei reviste citesc şi aşteaptă şi 
sunt atenţi la următorul episod al foiletonului. 

Ceea ce - cei douăzeci de ani - se petrecuse înaintea 
vremii lui, a lui Charles. Dar era totuşi a lui, el moştenise 
povestea asta, o primise la rându-i, tot aşa cum într-o zi 
avea să moştenească de la tatăl şi mama sa, care îl 
moşteniseră şi ei la rândul lor, raftul din biblioteca din 
camera de peste coridor, din faţa celei în care şedeau, el şi 
unchiul lui, nu cu cărţile pe care bunicul său le alesese sau 
le moştenise la rândul său de la tatăl lui, ci cu acelea pe 
care le alesese bunica lui şi le cumpărase în călătoriile 
bianuale la Memphis - tomurile sumbre apărute înainte de 
vremea copertelor în culori ţipătoare, paginile de gardă 
purtând numele şi adresa bunicii sale şi chiar şi pe acelea 
ale magazinului sau prăvăliei de unde le cumpărase şi 
datele din anii nouăzeci şi din primii ani de după nouă sute 
consemnate cu scrisul acela şters de la seminarele pentru 
tinere fete, volumele care schimbate şi împrumutate şi 
înapoiate aveau să fie subiectul principalelor alocuţiuni la 


viitoarea întâlnire a cluburilor literare, paginile îngălbenite 
păstrând încă, cincizeci şi şaizeci de ani mai târziu, urma 
florilor presate şi dispărute şi în rândurile cărora se mişcau 
cu gesturi ceremonioase umbrele bărbaţilor şi femeilor care 
aveau să dea nume de botez unei întregi generaţii: 
Clarissele şi Judithele şi Margueritele şi St. Elmo şi Rolanzii 
şi Lothairii: femei care se purtau întotdeauna ca nişte 
doamne şi bărbaţi care erau întotdeauna bravi, mişcându- 
se într-un soi de clar de lună nemuritor fără nelinişti şi fără 
dureri de la naşterea fără de pată şi până la moartea fără 
cadavre, aşa că puteai şi tu să plângi cu ei fără să suferi 
sau să te întristezi, să exulţi o dată cu ei, fără să fi trebuit 
să învingi sau să triumfi. 

Aşa că povestea îi aparţinea şi lui. O parte a ei o şi 
primise direct de la bunica sa în copilărie vrând-nevrând 
ascultând-o, fără amestecul propriei sale mame care într-un 
sens avusese un rol în ea. Şi până în acea seară rămăsese 
la fel de neinteresantă şi ireală ca şi vechile volume 
îngălbenite: vechea plantație aflată la şase mile de oraş 
care fusese o veche moşie chiar pe vremea bunicii sale, nu 
atât de întinsă ca suprafaţă dar cu pământ bun, bine îngrijit 
şi lucrat, cu un conac care nu era nici el mare dar care era 
o casă, un domiciliu, mai curând spartan decât confortabil, 
chiar în acele zile când oamenii căutau, aveau nevoie de 
confort în căminele lor deoarece petreceau o parte din 
timpul lor acasă; şi proprietarul - văduv care stătea acasă 
şi lucra pământul moştenit şi care, cu un pocal de whisky şi 
apă permanent la îndemână şi cu o căţea - setter - bătrână 
dormitând la picioare, şedea pe veranda din faţa casei într- 
un jilţ făcut în casă în lungile după-amiezi de vară şi citea 
poeţii romani în latină; şi copilul, fiica, fata fără mamă care 
crescuse în sihăstria aceea aproape mânăstirească, fără 
cineva care s-o vegheze Şi fără tovarăşi de joacă, de fapt 
cu nimeni în afară de câţiva servitori negri şi tatăl, un om 
de vârstă mijlocie, care (după cum afirma oraşul şi 
comitatul) uneori îi dădea puţină sau nici o atenţie şi care, 
în acest fel, fără a fi zis, fireşte, vreodată cuiva acest lucru 
şi în mod cert nu copilului, poate că niciodată, nici lui însuşi, 


făcea viaţa copilului responsabilă de moartea soţiei sale 
care, după cât se pare, fusese unica, monogama dragoste 
din viaţa lui; şi care, (copilul) la şaptesprezece ani şi fără să 
fi înştiinţat pe nimeni, în nici un caz pe cineva din comitat, 
se căsătorise cu un bărbat de care nimeni din acea parte a 
statului Mississippi nu auzise până atunci. 

Şi mai era ceva, un apendice, sau în orice caz, un adaos; 
o poveste pe lângă sau înlăuntrul sau îndărătul poveştii 
originale sau iniţiale; un text apocrif pe lângă textul apocrif. 
El nu numai că nu-şi putea aminti dacă îl ştia de la mama 
sa sau de la bunica sa, dar nu-şi amintea nici dacă mama 
sau bunica sa văzuseră de fapt acest lucru, îl cunoscuseră 
în mod direct sau îl auziseră de la altcineva. Era vorba de o 
complicaţie anterioară, de dinainte de căsătorie: o 
promisiune, o logodnă de formă de fapt, cu (aşa spunea 
povestea) consimţământul oficial al tatălui, apoi ruptă, 
desfăcută, anulată - aşa ceva - înainte ca bărbatul cu care 
se căsătorise să fi apărut măcar; - o logodnă de formă după 
cum spune povestea, totuşi atât de nebuloasă încât chiar 
după douăzeci de ani, cu toţi cei douăzeci de ani de bârfeli 
pe verandele din faţa caselor aparţinând celor pe care 
unchiul său le numea mătuşile fete bătrâne de ambele sexe 
din comitatul Yoknapatawpha şi care aruncaseră această 
romantică mantie pe umerii fiecărui mascul sub şaizeci de 
ani care băuse vreodată cu sau cumpărase un balot de 
bumbac de la tatăl ei, celălalt partener nu avea nici nume 
dar nici faţă - lucru pe care cel puţin celălalt bărbat îl avea, 
străinul, cu toate că apăruse fără nici o înştiinţare 
prealabilă, venind de nicăieri şi (cum s-ar zice) se 
căsătorise cu ea aşa deodată, dintr-o suflare, fără nici un 
răgaz pentru ceea ce e denumit, cu un cuvânt atât de 
degajat, logodnă, ca să nu mai vorbim să-i fi făcut curte. 
Aşa că această poveste - prima, cealaltă, adevărata 
logodnă, demnă de această denumire pentru simplul motiv 
că din ea n-a ieşit nimic decât o efemeră notă explicativă la 
un text apocrif, pierind oricum: o mireasmă, o umbră, o 
şoaptă; un da trădător al unei tinere fete în amurg într-o 
veche grădină, o floare dată sau păstrată; şi nu mai rămase 


nimic decât poate floarea, trandafirul presat între paginile 
unei cărţi, aşa cum urmaşii generaţiei bunicii sale mai 
făceau câteodată - era probabil, fără îndoială, trebuia să 
fie, urmarea unei istorii cu un-băiat-iubea-o-fată din vremea 
anilor ei de şcoală. Dar în chip neîndoios era vorba de 
cineva din Jefferson sau cel puţin din comitat. Fiindcă până 
atunci ea nu fusese nicăieri unde să fi încercat sau să-şi fi 
manifestat vreo înclinaţie pentru cineva şi apoi să o fi 
abandonat. 

Dar bărbatul (sau băiatul) nu avea nici faţă, nici nume. 
De fapt nu avea nici un fel de viaţă. Nu avea nici trecut, nici 
prezent; protagonist al jurnalului unei tinere fete; o umbră, 
o fantasmă, el însuşi neprihănit la fel ca şi pasiunile 
neconsumate ale acelei fecioare claustrate asemeni unei 
călugăriţe. Nici măcar cele cinci sau şase fete (mama lui, a 
lui Charles, fusese una din ele), cele mai apropiate prietene 
din timpul celor trei sau patru ani cât urmase secţia 
feminină a Academiei, nu ştiau în mod cert că ar fi existat 
într-adevăr vreo logodnă, ca să nu mai vorbim şi de un 
partener în carne şi oase. Căci ea nu vorbise niciodată 
despre aşa ceva, şi chiar zvonul, povestea fără temei 
izvorâtă dintr-o altă poveste, se născuse dintr-o remarcă 
întâmplătoare făcută într-o bună zi de tatăl ei, şi acum ea 
însăşi o parte a poveştii, şi anume că a fi logodită la 
şaisprezece ani are aceeaşi valoare pentru o fată ca şi 
posesiunea unui manuscris original al lui Horaţiu pentru un 
orb. 

Dar unchiul lui avea cel puţin un motiv ca să nu discute 
despre această parte a poveştii, fiindcă el nu avea să afle 
de prima logodnă decât doi sau trei ani mai târziu din surse 
de mâna a doua. Căci el - unchiul - pe atunci nu se afla pe 
aici; asta se întâmpla în 1919 şi Europa - Germania - era 
accesibilă din nou studenţilor şi turiştilor cu viză de student, 
iar unchiul lui era la Heidelberg ca să-şi termine teza de 
doctorat şi când se întoarse după cinci ani, ea era 
căsătorită cu celălalt bărbat, cel care avea nume şi chip 
chiar dacă nimeni din oraş sau din comitat nu i-l auzise pe 
primul şi nu i-l văzuse pe acesta de pe urmă decât în clipa 


când se apropiaseră de altarul bisericii, şi apoi născuse doi 
copii şi apoi plecase cu ei în Europa şi celălalt lucru mai 
vechi care nu fusese nicicând altceva decât o nălucă fusese 
uitat chiar de către cei din Jefferson, dar nu şi în rare ocazii 
la o ceaşcă de cafea sau de ceai sau la un punch între 
femei (şi apoi şi mai rar încă deasupra propriilor lor 
leagăne) de către cele şase fete care fuseseră singurele ei 
prietene. 

Aşa că se căsătorise cu acel străin nu numai de oraş ci de 
tot nordul statului Mississippi şi probabil de tot restul 
statului Mississippi după câte ştiau oamenii şi despre care 
cei din oraş nu ştiau nimic în afară de faptul că nu era 
materializarea, în cele din urmă, a nălucii fără nume din 
cealaltă poveste care nu fusese îndeajuns de lămurită ca să 
fie vorba de două fiinţe reale. Fiindcă în acest caz nu fusese 
vorba de nici o logodnă prelungită sau amânată ca fata să 
fie mai mare cu un an, mama sa - a lui Charles - spunea că 
era suficient să-l priveşti o singură dată pe Harriss ca să-ţi 
dai seama că nu avea să ezite o secundă - sau să fie de 
acord cu aşa ceva - ca să obţină ceea ce considera că e al 
lui. 

Era de două ori mai în vârstă ca ea, de-ajuns de în vârstă 
ca să-i fie tată - un bărbat voinic, înfloritor afabil jovial, 
căruia observai imediat că nu-i râd şi ochii; observai atât de 
repede că nu-i râd ochii încât doar mai târziu îţi dădeai 
seama că de fapt râsul nu mergea mai departe decât de 
gură; - un bărbat care avea ceea ce numea unchiul darul 
lui Midas şi care, aşa cum spunea unchiul lui, era învăluit 
într-o aură de văduve şi de minori jefuiţi aşa cum pe unii 
oameni îi învăluie o aură a eşecului şi a morții, 

De fapt, spunea unchiul lui că întreaga poveste era pe 
dos. El - unchiul lui - era acum din nou acasă, de astă dată 
definitiv, şi sora şi mama lui - a lui Charles - şi bunica (şi 
toate celelalte femei pe care, probabil, nu putea să nu le 
asculte) îi povestiseră despre căsătorie şi, de asemenea, 
despre cealaltă logodnă fantomatică. Ceea ce ar fi trebuit 
să-i dezlege limba unchiului său, dacă violarea domiciliului 
său nu o făcuse, pentru simplul motiv că, de această dată, 


nu numai că povestea nu-l privea, dar avea şi atât de 
puţină legătură cu realitatea încât nimic din ea nu-l putea 
deconcerta sau opri. 

lar el, Charles, desigur, nu avea să fie în salonaşul bunicii 
sale decât abia peste vreo doi ani, dar în închipuirea lui 
putea să-l vadă pe unchiul său arătând exact aşa cum 
arătase întotdeauna de atunci şi chiar mai înainte şi cum 
avea să arate mereu, şezând acolo lângă taburetul şi 
balansoarul bunicii sale (a lui Charles) cu tutunul folosit de 
albi în pipa lui de cocean de porumb şi bând cafeaua 
(bunicii sale nu-i plăcea ceaiul, spunea că e bun pentru 
oamenii bolnavi) pe care le-o pregătea mama sa, cu 
obrazul lui uscăţiv şi vioi şi cu chica lui zburlită care şi 
începuse să încărunţească încă de atunci de când se 
întorsese acasă în 1919, după cei trei ani petrecuţi ca 
brancardier în armata franceză, şi-şi trecuse primăvara şi 
vara aceea nefăcând ceva anume de care cineva să fi ştiut, 
înainte de a se întoarce la Heidelberg ca să-şi termine teza 
de doctorat, şi să audă glasul acela vorbind întruna nu 
pentru că posesorului său îi plăcea să vorbească dar pentru 
că ştia că atâta timp cât vorbeşte nimeni altcineva nu 
poate spune ce nu voia el să zică. 

Intreaga poveste, spunea unchiul lui, era pe dos; toate 
rolurile şi personajele amestecate şi confuze: copilul 
interpretând şi rostind ceea ce ar fi trebuit să fie personajul 
şi replicile tatălui - presupunând, fireşte, că observaţia 
criptică a tatălui privind manuscrisul horaţian nu însemna 
nimic; nu tatăl, ci copilul dând la o parte iubitul din copilărie 
(oricât de palidă şi de efemeră va fi fost această legătură, 
spunea unchiul lui, întrebând, aşa îi spusese mama lui, a lui 
Charles, pentru a doua oară dacă a aflat vreodată cineva 
numele iubitului sau ce se întâmplase cu el) pentru a ridica 
ipoteca grevând asupra casei; copilul însuşi alegând 
bărbatul de două ori mai în vârstă decât ea dar având darul 
lui Midas şi pe care ar fi fost rolul tatălui să-l aleagă şi, dacă 
ar fi fost necesar, să şi insiste să pună capăt acelei poveşti 
de dragoste (şi mama lui îi povestise că unchiul spusese iar 
indiferent cât de neînsemnată şi efemeră), să fie desfiinţată 


şi uitată şi căsătoria să se facă: şi mai mult: chiar dacă tatăl 
a fost cel care a ales soţul, povestea tot ar fi pe dos fiindcă 
banii (şi mama îi povestise că unchiul lui întrebase de două 
ori acest lucru: dacă acest Harriss era atunci bogat sau 
părea numai să fie, şi dacă, după destul timp şi suficient de 
multe relaţii, avea să fie) erau oricum ai tatălui chiar dacă 
nu erau prea mulţi, deoarece, aşa cum spunea unchiul lui, 
omul care citea de plăcere în latină nu ar fi voit să aibă mai 
mulţi bani decât avea oricum. Dar se căsătoriră. Şi apoi 
vreme de cinci ani ceea ce unchiul lui numea acea întreagă 
şi numeroasă generaţie de mătuşi fete bătrâne, încă în 
viaţă după şaptezeci şi cinci de ani de la războiul civil, care 
constituie coloana vertebrală a unităţii sociale, politice şi 
economice a Sudului, a privit această poveste aşa cum 
priveşti desfăşurarea în episoade a unei povestiri dintr-o 
revistă. 

Plecară la New Orleans în călătorie de nuntă, aşa cum 
pleca pe atunci în acele locuri oricine se considera căsătorit 
după lege. Apoi se întoarseră şi vreme de vreo două 
săptămâni fură văzuţi în oraş într-o trăsură prăpădită (tatăl 
ei nu avusese şi nici n-avea să aibă vreodată un automobil) 
murdărită peste tot de găinile şi poate şi porumbeii care se 
cuibăriseră în ea şi trasă de doi cai de la plug şi condusă de 
un negru care lucra la câmp, îmbrăcat în salopetă. Apoi 
trăsura fu văzută, încă o lună, prin piaţă doar cu mireasa în 
ea, înainte ca oraşul să descopere că bărbatul se înapoiase 
la New Orleans la treburile lui: şi atunci se află pentru prima 
dată că făcea afaceri şi anume unde. Dar chiar şi atunci ca 
şi în următorii cinci ani nu se ştia despre ce era vorba. 

Aşa că acum oamenii din oraş şi din comitat o urmăreau 
doar pe mireasă, care venea singură la oraş cale de şase 
mile, în vechea trăsură s-o viziteze, poate, pe mama lui, a 
lui Charles, sau pe vreo alta din cele şase prietene, sau 
poate doar să treacă prin oraş, prin Piaţă, şi apoi să se 
întoarcă acasă. Şi apoi încă o lună veni doar ca să treacă 
prin Piaţă şi asta o dată poate pe săptămână, când altădată 
trecea aproape în fiecare zi. Apoi în luna următoare nici 
trăsura nu mai fu văzută prin oraş. Era ca şi cum şi-ar fi dat 


seama în cele din urmă, îi trecuse în sfârşit prin minte lucrul 
de care de două luni era convins şi vorbea întreg oraşul şi 
comitatul; - avea atunci optsprezece ani şi mama lui 
spunea că nu arăta nici de atât - o fată slabă, cu părul 
negru şi cu ochi negri, care nu părea mai mare decât un 
copil, cocoţată singură sub poclitul trăsurii deschis ca o 
gură de peşteră, pe bancheta din spate pe care ar fi 
încăput cinci sau şase persoane ca ea - care, zicea mama 
lui, nu se arătase a fi prea deşteaptă nici la şcoală şi nu 
încercase să pară altceva şi care, spunea unchiul lui, nici nu 
avea nevoie să fie deşteaptă fiind făcută doar pentru 
dragoste şi suferinţă; adică trebuie să fi fost pentru 
dragoste şi suferinţă fiindcă în mod cert nu pentru orgoliu şi 
mândrie, deoarece fata nu izbutise (dacă încercase 
vreodată cu adevărat acest lucru) să pară sigură de ea şi cu 
atât mai puţin să salveze aparențele. 

Aşa că acuma nu numai aşa-numitele de unchiul său 
mătuşi fete bătrâne erau convinse că ştiu ce fel de afaceri 
făcea Harriss şi că de multă vreme ele trebuie să-l fi purtat 
mult mai departe de New Orleans - cu vreo patru sau cinci 
sute de mile mai departe de New Orleans, fiindcă deşi asta 
se petrecea prin anii douăzeci când fugarii mai socoteau că 
Mexicul e de-ajuns de departe şi de sigur, Harriss nu găsise 
prea mulţi bani în familia şi plantaţia aceea ca să facă din 
Mexic o necesitate salvatoare, ca să nu mai vorbim să se fi 
dus acolo - sau de fapt să fi considerat măcar fuga ca o 
necesitate, şi probabil că numai propriile sale temeri îl 
ţinuseră acolo, la cele trei sute de mile depărtare unde se 
găsea New Orleans. 

Dar nu aveau dreptate. Omul se întorsese de Crăciun 
acasă. Şi o dată ce chiar venise şi-l puteau vedea din nou, 
neschimbat - acelaşi om, cam fără vârstă, afabil, roş în 
obraji, cumsecade, fără eleganţă şi fără imaginaţie - totul 
era din nou în regulă. De fapt nu fusese niciodată în 
neregulă, căci chiar cei care susţinuseră imediat şi pe tonul 
cel mai categoric că o abandonase se arătau acum a fi cei 
mai convinşi că nu au crezut cu adevărat acest lucru 
niciodată; când plecă din nou după Anul Nou, ca orice alt 


bărbat de-ajuns de nenorocos ca să aibă afacerile într-un 
loc şi familia într-altul, nimeni nu se sesiză. Acum: nici nu 
se mai întrebau ce fel de afaceri învârteşte. Ştiau despre ce 
e vorba: contrabanda de alcool şi nu plasarea pe furiş a 
sticlelor de un litru prin frizeriile din hoteluri, căci acum 
când trecea singură în trăsură prin Piaţă era îmbrăcată într- 
un mantou de blană; drept care - mantoul de blană - de 
îndată ce-l văzură, omul crescu în opinia şi în respectul 
oraşului şi al comitatului. Căci nu numai că reuşise, dar în 
cea mai bună tradiţie îşi cheltuia câştigul pe femeile din 
familie. Şi mai mult decât atât: el urma o şi mai veche şi 
mai tenace tradiţie americană; el reuşise nu numai în ciuda 
Legii, dar chiar trecând peste Lege ca şi cum însăşi Legea şi 
nu eşecul ar fi fost învinsul său adversar, învârtindu-se 
acuma printre ei când se întorcea acasă înconjurat de o 
aură nu numai a succesului, nu numai a aventurii şi 
înfruntării şi a mirosului de cordită arsă, dar şi a delicateţii, 
căci avusese bunul simţ să-şi facă afacerile într-un alt stat 
aflat la trei sute de mile depărtare. 7 

Şi afacerile erau de mare anvergură. In vara aceea se 
întoarse în cea mai mare şi mai strălucitoare maşină care 
rămăsese vreodată peste noapte între hotarele comitatului 
cu un negru străin în uniformă care nu făcea altceva decât 
să conducă şi să spele maşina. Şi primul copil veni pe lume 
şi avu o doică: o negresă cu pielea deschisă, şi cu mult mai 
arătoasă sau cel puţin arătând mai vioaie decât orice altă 
femeie albă sau neagră din Jefferson. Apoi Harriss plecă din 
nou şi acum cei patru - nevasta, pruncul, şoferul în 
uniformă şi doica - erau văzuţi în maşina aceea impozantă 
şi sclipitoare trecând prin Piaţă şi dincolo de ea în oraş, de 
două sau trei ori pe zi, neoprindu-se niciodată nicăieri, până 
când de-ajuns de repede comitatul şi oraşul aflară că cei 
doi negri hotărau unde şi poate şi când urmau să meargă 
cu maşina. 

Şi Harriss se întoarse de Crăciunul acela şi în vara 
următoare al doilea copil veni pe lume şi primul începuse să 
meargă şi acum chiar şi restul comitatului, pe lângă mama 
lui, a lui Charles, şi celelalte cinci care fuseseră prietene din 


copilărie, află în cele din urmă dacă era băiat sau nu. ŞI 
apoi bunicul muri şi în acel Crăciun Harriss preluă 
administrarea plantaţiei, făcând, în numele soţiei, sau mai 
degrabă în calitate de proprietar absolut, un aranjament, o 
învoială, cu arendaşii negri pentru lucratul pământului în 
anul următor care nu putea să dea rezultate, lui Harriss 
însuşi - aşa credea comitatul - păsându-i prea puţin de 
această învoială ca să vrea sau nu să dea rezultate. Căci 
puţin îi păsa: el făcea bani şi să se fi oprit din treaba asta 
doar ca să aibă grijă de o modestă plantație de bumbac 
chiar numai pentru un an ar fi fost ca şi cum un pătimaş 
jucător la curse ar fi părăsit cursele în plin sezon ca să se 
ocupe cu distribuirea laptelui. 

Căci el făcea bani şi aştepta, şi desigur că într-o zi nu mai 
trebui să aştepte. Când veni acasă în vara aceea rămase 
două luni şi când plecă, în casă fusese instalată lumina 
electrică şi apă curentă şi cât era ziua şi noaptea de lungă 
zgomotele mecanice ale bufniturilor şi zumzetul pompei şi 
dinamului înlocuiau obişnuitele scârţâituri ale roții puţului 
întoarse cu mâna şi ale congelatoarelor de îngheţată din 
dimineţile de duminică; şi acum nu-i mai rămase nimic 
altceva de pe urma bătrânului care şezuse vreme de 
cincizeci de ani pe veranda din faţa casei cu grogul lui slab 
şi cu Ovidiu şi Horaţiu şi Catul decât balansoarul de nuc 
făcut în casă şi amprentele pe legăturile din piele de vițel 
ale cărţilor sale şi pocalul de argint din care bea şi bătrâna 
căţea setter care moţăia la picioarele sale. 

Unchiul lui, al lui Charles, spunea că înrâurirea banilor 
fusese mai puternică decât fantoma bătrânului stoic, 
cosmopolitul sedentar şi provincial. Poate că unchiul lui 
credea că era şi mai puternică decât capacitatea fiicei de a 
suferi. In orice caz, restul oraşului Jefferson asta credea. 
Căci trecu anul şi Harriss veni acasă de Crăciun şi apoi în 
vară rămase o lună şi acum amândoi copiii mergeau; adică 
trebuie să fi mers deşi nimeni din Jefferson nu putea 
garanta acest lucru deoarece nimeni nu-i văzuse decât în 
maşina care trecea şi bătrâna căţea murise şi în acel an 
Harriss arendă tot pământul arabil unui om care nici nu era 


din comitat, care făcea din Memphis şaptezeci de mile cu 
maşina în fiecare duminică noaptea în timpul perioadei de 
semănat şi de cules şi stătea într-una din colibele 
abandonate de vreun negru până când se întorcea la 
Memphis sâmbăta următoare la amiază. 

Şi în anul următor, în primăvară, arendaşul îşi aduse 
propriii săi muncitori negri, aşa că până şi negrii care 
trăiseră şi udaseră cu sudoarea lor bătrâna moşie vreme de 
mai mulţi ani decât avea ea plecară şi acum nu mai rămase 
chiar nimic de pe urma vechiului proprietar deoarece 
balansoarul şi pocalul lui de argint şi cutiile cu cărţile legate 
în piele de vițel roasă de mâinile care le mânuiseră stăteau 
în mansarda casei mamei lui, a lui Charles, iar omul care 
arendase pământul locuia în casă în calitate de 
administrator. 

Căci şi doamna Harriss era plecată şi nu anunţase 
dinainte pe nimeni din Jefferson de acest lucru. Era vorba 
chiar de o înţelegere secretă, căci mama lui, a lui Charles, 
ştia şi că pleacă şi unde şi, dacă mama lui ştia, celelalte 
cinci ştiau şi ele. 

Într-o zi ea era acolo, în casa din care cei din Jefferson 
credeau că nu va fi vrut să scape niciodată, orice-ar fi făcut 
el din ea, indiferent dacă această casă în care se născuse şi 
trăise toată viaţa în afară de cele două săptămâni ale 
călătoriei de nuntă petrecute la New Orleans era acum un 
fel de mausoleu plin de fire electrice şi ţevi de apă şi maşini 
automate de gătit şi de spălat şi tablouri şi mobile din 
plastic. 

Şi a doua zi plecase; ea, cei doi copii, cei doi negri care 
chiar după patru ani petrecuţi la ţară rămăseseră nişte 
negri orăşeni şi chiar şi maşina lungă şi lucitoare ca un dric 
- în Europa, se spunea că pentru sănătatea copiilor, şi 
nimeni nu ştia cine spusese asta, fiindcă nu mama lui, a lui 
Charles, spusese aşa ceva şi nici una din celelalte cinci care 
singurele din tot oraşul şi din tot comitatul ştiuseră că 
pleacă, şi în mod sigur chiar ea nu spusese acest lucru. Dar 
plecase, fugind de ceva ce oraşul credea a şti. Dar ce 
anume urmărea sau dacă urmărea ceva anume, de această 


dată nici chiar unchiul lui, care avea întotdeauna ceva de 
spus (şi ceva care foarte adesea avea un sens) despre orice 
anume nu era treaba lui, nu ştia sau cel puţin nu spunea 
nimic. 

Şi acum nu numai oraşul ci tot comitatul urmăreau ce se 
întâmplă, nu numai aşa-numitele de unchiul său mătuşi 
fete bătrâne care urmăreau din auzite şi din presupuneri (şi 
poate sperând) de pe verandele din faţa caselor, dar chiar 
şi bărbaţii şi nu numai cei din oraş care trebuiau să meargă 
doar şase mile, ci şi fermierii care trebuiau să străbată 
întreg comitatul. 

Veneau cu întreaga familie cu maşini şi căruţe prăpădite 
şi prăfuite, sau singuri pe cai sau catâri, deshămaţi cu o 
noapte înainte de la plug, şi se opreau de-a lungul drumului 
şi priveau echipele de muncitori străini care aveau destul 
de multe maşinării ca să fi construit o şosea sau un 
rezervor de apă, măsurând şi terasând vechile pământuri 
folosite altădată pentru cultivarea porumbului şi 
bumbacului producătoare de modeste beneficii, pentru a fi 
semănate acum cu iarbă de păşunat care costa mai mult la 
livră decât zahărul... 

Mergeau milă după milă de-a lungul unor îngrădituri cu 
panouri vopsite în alb şi stăteau în maşini sau căruțe sau pe 
cai şi catâri ca să privească şirurile lungi de grajduri 
construite din materiale mai bune decât acelea folosite 
pentru cele mai multe din casele lor şi dotate cu lumină 
electrică şi cu ceasuri cu cadran luminos şi cu apă curentă 
şi ferestre cu obloane, aşa cum nu aveau cele mai multe 
din casele lor; se întorceau călare pe catâri, poate chiar şi 
fără şa, cu hamurile strânse ca să nu se târâie pe jos şi se 
uitau cum camion după camion descarcă splendizii 
armăsari şi mânji şi iepe de rasă ai căror strămoşi de 
cincizeci de generaţii (aşa cum ar fi putut spune unchiul 
său, al lui Charles, dar nu spunea căci era anul în care 
unchiul său părea să fi încetat să vorbească prea multe 
despre orice) ar fi pălit la vederea unei rosături de ham la 
fel ca o gospodină la vederea unui fir de păr în untieră. 

Harriss reconstrui casa. (Acum venea acasă săptămânal 


cu aeroplanul; spuneau că era acelaşi aeroplan cu care 
transporta whisky din Golf la New Orleans.) Casa cea nouă 
urma să acopere un teren pe care casa cea veche l-ar fi 
acoperit dacă ar fi fost de patru ori mai mare decât era. 
Cea veche fusese o clădire simplă, cu un etaj, cu verandă în 
faţă, pe care bătrânul proprietar şedea în jilţul lui făcut în 
casă cu grogul lui şi cu Catul, când Harriss termină 
reconstruirea ei arăta ca un conac sudist dintr-un film, 
numai cam de cinci ori mai mare şi de zece ori mai sudist. 

Apoi începu să-şi aducă prieteni din New Orleans să stea 
cu el la sfârşit de săptămână şi după aceea, şi nu numai de 
Crăciun sau în timpul verii, ci de patru sau cinci ori pe an, 
ca şi cum câştiga banii acum atât de repede şi atât de uşor 
încât nici nu trebuia să stea să supravegheze cum merge 
treaba. Uneori nici nu venea şi el, ci-i trimitea. Avea un 
administrator care locuia acolo tot timpul; nu cel dinainte, 
primul arendaş, ci unul nou din New Orleans pe care-l 
numise majordom: un italian sau un grec rotofei într-o 
cămaşă albă de mătase fără guler, şi cu revolverul în 
buzunarul pantalonului cât nu veneau oaspeţi. Atunci se 
bărbierea şi-şi punea un papion de mătase moale stacojie şi 
o vestă când era foarte rece: se spunea în Jefferson că 
purta pistol chiar când servea la masă, deşi nimeni din oraş 
sau din comitat nu mâncase vreodată acolo ca să poată 
vedea. 

Aşadar Harriss îşi trimitea uneori prietenii în grija 
majordomului: bărbaţi şi femei cu feţe aspre, prefăcute, 
îmbrăcaţi elegant, părând necăsătoriți chiar dacă uneori 
unii din ei erau într-adevăr căsătoriţi, străini ciudaţi gonind 
în viteză prin oraş în maşini mari şi lucitoare tip sport, 
gonind şi pe drumul care rămăsese pe o bună distanţă doar 
un drum de ţară, indiferent ce clădise el la capătul lui, pe 
care găinile şi câinii se tolăneau în praf ca să se răcorească 
şi pe care rătăceau porci şi viței şi catâri; o izbucnire şi un 
vârtej de pene, o zguduitură sau un scheunat sau un guitat 
(şi dacă era un cal sau un catâr sau o vacă sau, în cel mai 
rău caz, un porc, o bară de protecţie sau o aripă îndoită), 
iar maşina nici măcar nu se oprea: până când de la o vreme 


majordomul începu să păstreze o grămadă de monede şi de 
bancnote şi ceva cecuri semnate în alb de Harriss într-un 
săculeţ de pânză agăţat de mânerul dinăuntru al uşii de la 
intrare, iar fermierul sau soţia sau copilul se duceau la uşa 
de la intrare şi spuneau: „porc” sau „catâr” sau „găină” şi 
majordomul nici nu trebuia să se îndepărteze şi lua 
săculeţul şi număra banii sau completa cecul şi plătea şi ei 
plecau, căci treaba asta devenise o a doua sursă de venituri 
pentru acea întreagă porţiune de drum de şase mile, la fel 
ca şi strângerea coacăzelor sau vânzarea ouălor. 

Mai era şi terenul de polo. Lângă drum, lângă şosea, 
oamenii din oraş, negustorii, avocaţii şi ajutorii de şerif 
puteau veni acum cu maşina să se uite cum se călărea fără 
să coboare din maşină. Şi oamenii de la ţară - fermierii, 
proprietarii de pământ şi arendaşii şi dijmaşii - care se 
încălţau cu bocanci numai când mersul prin noroi nu putea 
fi evitat şi care mergeau călări numai ca să ajungă dintr-un 
loc într-altul, când nu puteau să parcurgă aceeaşi distanţă 
pe jos, şi care veneau şi ei călări pe caii sau catârii 
deshămaţi de la plug în aceleaşi veşminte pe care le purtau 
când îşi mâncau micul dejun şi stăteau de-a lungul 
gardurilor şi se uitau mai puţin la caii cei frumoşi şi cel mai 
mult la haine - femeile şi bărbaţii care nu puteau călări 
decât în pantaloni speciali şi cizme lucioase, iar ceilalţi care 
nici măcar nu călăreau, în pantaloni strâmţi şi cizme şi 
pălării tari. 

Şi acum se uitau şi la altceva. Auziseră de jocul de polo 
şi-l acceptaseră înainte chiar de a-l fi văzut. Dar cât 
priveşte celălalt lucru nu le venea să-şi creadă ochilor deşi 
îl priveau chiar pe când se pregătea: echipe de muncitori 
înlăturau porţiuni întregi de îngrădituri costisitoare din 
scânduri şi bare de fier şi gardurile şi mai costisitoare din 
sârmă împletită de la marginea terenului şi puneau în loc 
obstacole joase improvizate din tufişuri şi şipci nu mai 
groase decât nişte chibrituri, care n-ar fi oprit nici măcar un 
câine mai voinic, ca să nu mai vorbim de un vițel sau un 
catâr; şi, într-un loc, un obstacol aranjat şi vopsit în aşa fel 
încât să semene cu un zid de piatră (se spunea că e din 


hârtie, deşi cei din comitat, fireşte, nu credeau aşa ceva, nu 
că ar fi crezut că hârtia poate fi făcută să arate aşa, ci pur 
şi simplu pentru că nu credeau în nimic din toate astea; 
ştiau că nu e piatră tocmai pentru că arăta a piatră, şi erau 
oricum pregătiţi să fie păcăliţi despre ce era în adevăr) şi 
pe care doi oameni, fiecare la un capăt, îl puteau lua şi da 
la o parte ca două fete în casă mutând un leagăn de pânză; 
şi într-alt loc, în mijlocul unei pajişti de patruzeci de acri la 
fel de pustie ca un teren de baseball, o secţiune de gard viu 
care nu era plantat în pământ ci într-o ladă de lemn 
asemănătoare cu o troacă şi în spatele lui o groapă săpată 
anume şi umplută cu apă venită pe o ţeavă galvanizată 
trasă din casă de la depărtare cam de vreo milă. 

Şi după ce lucrurile acestea se petrecură de vreo două 
sau trei ori şi vestea se duse cam peste tot, jumătate din 
bărbaţii din comitat se duceau acolo să-i privească pe cei 
doi băieţi negri marcând pista cu bucăţi de hârtie de la un 
obstacol la altul şi apoi bărbaţii (unul în jachetă roşie, cu o 
goarnă de aramă) şi femeile în pantaloni şi cizme urmând- 
o, călare pe caii de o mie de dolari. 

Şi în anul următor se ivi o adevărată haită de câini de 
vânătoare, puţin cam prea frumoşi ca să fie doar nişte câini 
de casă, tot aşa cum caii erau prea frumoşi ca să fie doar 
nişte cai oarecare, puţin cam prea curaţi, puţin cam prea 
(într-un fel) neobişnuiţi, ţinuţi în cuşti solide, prevăzute cu 
apă curentă, şi având oameni speciali care să-i îngrijească 
ca şi acei pe care-i aveau caii. Şi acum, în loc de cei doi 
negri cu cei doi saci mari de culegători de bumbac plini cu 
bucăţi de hârtie, era doar unul călare pe un catâr, târând 
pe jos, prins de o frânghie, ceva învelit într-un sac de 
pânză, târând lucrul acela cu deosebită grijă spre fiecare 
obstacol, apoi descăleca şi lega catârul de ceva la 
îndemână şi apoi trăgea cu grijă sacul peste obstacol şi prin 
mijlocul lui şi după aceea încăleca şi târa sacul spre 
obstacolul următor şi încheia astfel o amplă circumferință, 
întorcându-se înapoi la locul de plecare de pe pajiştea 
casei, cea care era cea mai aproape de şosea unde catârii 
şi caii de la plug cu rosături la hamuri şi bărbaţii în salopetă 


care-i călăriseră stăteau nemişcaţi. 

Şi atunci negrul oprea catârul, rămânând călare, 
rostogolindu-şi o clipă albul ochilor, în timp ce unul din 
privitori care mai văzuseră treaba astă şi altădată, urmat 
de şase, zece sau cincisprezece care nu o mai văzuseră 
sărea gardul şi fără să se uite măcar la negru se ducea 
lângă catâr şi ridica sacul şi-l ţinea aşa în timp ce unul câte 
unul cei şase sau cei doisprezece sau cincisprezece se 
aplecau să-l miroasă. Apoi puneau sacul jos şi fără să 
scoată un cuvânt, fără să facă vreun zgomot, se duceau 
înapoi, săreau gardul şi stăteau din nou de-a lungul lui - 
bărbaţi care stăteau toată noaptea cu o ulcică de whisky 
făcut din porumb, ghemuiţi în jurul unui ciot sau a unui 
buştean care ardea mocnit şi-şi spuneau unul celuilalt 
numele exact al câinilor de vânătoare de pe pistă, 
recunoscuţi de la o milă depărtare după tonul şi tăria 
lătratului lor, urmărind cu coatele sprijinite de gardul alb, 
imobili, sardonici, tăcuţi, mestecând tutun şi scuipând, nu 
numai caii care n-aveau nevoie de o pradă după care să 
alerge, ci şi larma înnebunită a câinilor alergând nu doar 
după o fantomă ci după o himeră. 

Şi de fiecare Crăciun şi Anul Nou mama lui, a lui Charles, 
şi celelalte cinci care fuseseră prietenele ei din adolescenţă 
primeau ilustratele de sezon. Erau trimise din Roma sau 
Londra, Viena sau Cairo, dar nu fuseseră cumpărate acolo. 
Nu fuseseră cumpărate de nicăieri în cei cinci sau zece ani 
din urmă, fiindcă fuseseră alese şi cumpărate şi păstrate 
într-o vreme mai liniştită decât aceasta, când casele în care 
se născuseră aceşti oameni nici nu ştiau întotdeauna că le 
lipsea lumina electrică sau apa curentă. 

Şi miroseau chiar aşa. Acum nu existau numai vase 
rapide, ci şi poşta aeriană care traversa oceanul şi el, 
Charles, se gândea la sacii cu scrisori din toate capitalele 
lumii puse la poştă într-o zi şi expediate şi citite aproape a 
doua zi, şi printre ele demodatele ilustrate de altădată, 
emanând un vag murmur de sentimente şi gânduri de 
altădată neschimbate de numele şi limbile străine, ca şi 
cum le-ar fi dus cu ea peste ocean scoase dintr-un saltar al 


biroului din casa cea veche care nici nu mai existase în 
aceşti cinci sau zece ani. 

Şi între o ilustrată şi alta, primite de zilele de naştere ale 
mamei sale şi ale celorlalte cinci, scrisorile care nu se 
schimbaseră nici după zece ani - aceleaşi în sentimente şi 
exprimare şi ortografie nesigură, alcătuite cu scrisul unei 
fete de şaisprezece ani şi vorbind mereu nu numai despre 
vechile şi obişnuitele lucruri de altădată dar chiar şi cu 
vechile şi neschimbatele expresii provinciale, ca şi cum în 
cei zece ani petrecuţi în lumea plină de strălucire ea nu 
văzuse nimic în afară de ce adusese cu ea de acasă: 
vorbind nu despre nume şi locuri ci despre sănătatea şi 
şcoala copiilor, nu despre ambasadori şi milionari şi regi 
exilați, ci despre familiile hamalilor şi chelnerilor care 
fuseseră amabili sau cel puţin binevoitori cu ea şi cu copiii, 
şi ale factorilor poştali care-i aduceau corespondenţa venită 
de acasă; ea uita să menţioneze, întotdeauna, ca să nu mai 
vorbim să-şi sublinieze, numele excelentelor şcoli la modă 
pe care le urmau copiii, ca şi cum n-ar fi ştiut că erau 
excelente şi la modă. Aşa că tăcerea nu era cu adevărat 
ceva nou; îl revedea pe unchiul lui stând pe atunci jos, în 
mână cu o scrisoare primită de mama sa, holtei incorigibil, 
având de făcut faţă o dată în viaţa lui unui lucru despre 
care după cât se pare nu avea nimic de spus, exact aşa 
cum zece ani mai târziu stătea acolo în faţa tablei de şah, 
tot fără a scoate nici un cuvânt, sau mai degrabă tot 
taciturn. 

Dar nici unchiul lui şi nici altcineva n-ar fi putut spune că 
destinul lui Harriss nu era aşa cum trebuia să fie. lar el, 
Harriss, îl urmă, şi încă repede: se însură cu o fată, o copilă 
pe jumătate cât el, şi în zece ani îi înzecise zestrea, şi apoi 
într-o dimineaţă secretara avocatului său îi telefonase soţiei 
sale aflate în Europa spunându-i că tocmai a murit la biroul 
său. 

Poate că murise chiar la birou, poate că exista chiar un 
birou în camera aceea, aşa cum mesajul lăsa să se 
înţeleagă. Căci poţi fi împuşcat la fel de discret şi după un 
birou ca în orice altă parte. Şi poate că murise într-adevăr 


la birou, deoarece la ora aceea prohibiţia fusese legal 
abolită şi când se sfârşise cu ea, el era oricum un om bogat. 
Coşciugul nu mai fu deschis după ce avocatul şi opt sau 
zece valeţi gătiţi ca de gală şi cu pistol la subsuoară îl 
aduseră acasă să stea o zi pe catafalc în marea sală a 
ancestralei sale baronii de zece ani, şi în fiecare încăpere 
de la parter era câte un valet cu pistol, aşa că acum oricine 
din Jefferson voia putea să treacă prin faţa coşciugului şi a 
cărţii de vizită albe pe care scria 5500$ puse printre florile 
care-l înconjurau şi să examineze interiorul casei înainte ca 
valeţii şi avocatul să-l ducă înapoi la New Orleans, sau 
oricum să îl ia de acolo şi să-l îngroape. 

Acestea s-au întâmplat în ceea ce avea să fie primul an al 
marelui război din Europa, sau mai degrabă a doua fază al 
celui vechi în care fusese unchiul său; oricum familia avea 
să vină acasă după alte trei luni. 

Se întoarseră însă în mai puţin de două. Aşa că în cele 
din urmă îi văzu pentru prima dată, adică pe băiat şi pe 
fată. Nu o văzu atunci şi pe doamna Harriss. Dar nici nu 
avea nevoie să o vadă, o ascultase destul de mult pe mama 
sa, oricum ştia cum arată; era ca şi cum nu ar fi văzut-o 
numai, ci ar fi şi cunoscut-o de tot atât de multă vreme ca 
şi mama sa - femeia slăbuţă cu părul negru arătând încă 
asemeni unei fete chiar şi la treizeci şi cinci de ani, 
nearătând de fapt mult mai în vârstă decât copiii ei, poate 
pentru că avusese posibilitatea sau capacitatea, ori ce va fi 
fost, sau poate harul, norocul, de a fi petrecut zece ani 
printre cei pe care strămătuşa sa i-ar fi numit capetele 
încoronate ale Europei fără să-şi fi dat seama vreodată cu 
adevărat că nu se mai află în comitatul Yoknapatawpha; 
arătând nu atât de mult mai în vârstă decât copiii ei, cât 
doar mai gingaşă, mai constantă, mai liniştită; poate doar 
mai aşezată. 

Nu-i văzuse decât de câteva ori - şi după câte ştia nici 
alţi cunoscuţi de-ai lui. Băiatul călărea, dar numai acolo la 
ei în paddock sau pe terenul de polo, şi după cât se pare nu 
de plăcere, ci doar pentru a alege cei mai buni cai ca să-i 
ţină, căci după o lună organizară o licitaţie într-unul din 


paddock-urile mai mici şi vândură aproape toţi caii în afară 
de vreo duzină. După cât se pare însă se pricepea la cai, 
fiindcă acei pe care-i păstraseră erau cei mai buni. 

Şi oamenii care-l văzuseră spuneau că ştie şi să 
călărească, deşi într-un fel neobişnuit, ca în străinătate, cu 
genunchii ridicaţi, ceea ce era ceva nou în Mississippi sau 
cel puţin în comitatul Yoknapatawpha, care - comitatul - 
mai auzi că era încă şi mai bun la altceva şi mai străin 
decât felul său de a călări: băiatul fusese cel mai strălucit 
elev al unui maestru floretist italian. Şi din când în când o 
vedeau acum şi pe soră trecând prin oraş într-una din 
maşini, intrând şi ieşind din magazine aşa cum le place 
fetelor, care par a găsi ce vor sau cel puţin ce să cumpere 
în orice magazin, indiferent cât de mic ar fi, indiferent dacă 
au crescut la Paris, Londra şi Viena sau numai în Jefferson şi 
Mottstown sau Hollyknowe, Mississippi. 

Dar el, Charles, n-o văzu deloc pe doamna Harriss în 
acest timp. Aşa că şi-o închipuia umblând prin casa aceea 
incredibilă, pe care o recunoştea probabil doar după 
aşezarea ei topografică, nu ca o fantomă, deoarece - 
pentru el - ea nu avea nimic spectral. Ea era prea... prea... 
şi apoi găsi cuvântul: tenace. Tenacitate: această 
constantă, această inaccesibilitate, această supleţe calmă, 
gingaşă graţie cu care trăise zece ani în strălucitoarele 
capitale ale Europei fără măcar să fi fost conştientă că nu 
se lăsase deloc copleşită de ele; doar datorită gingăşiei, 
doar datorită supleţei: o boare să zicem dintr-un vechi 
săculeţ parfumat, ca şi cum saltarul unui vechi birou sau 
ceva asemănător din casa cea veche ar fi rămas pe loc, cu 
încăpățânare, în ciuda tuturor schimbărilor și 
transformărilor, nu numai nestrămutat dar chiar şi neştiutor 
că rezistase schimbărilor în inima ciupercii monstruoase a 
parvenitului, şi cineva, trecând, îl izbise întredeschizându-l 
- şi deodată şi fără altă prevenire văzu care e adevărata 
comparaţie, adevărata perspectivă: nu ea era năluca; 
monstruoasa casă a lui Harriss era vedenia: o boare, o 
mireasmă uşoară din săculeţul aflat în acel saltar mişcat de 
la locul lui şi toată înălţarea aceea uriaşă de ziduri, silueta 


şi întinderea  portalurilor, deveneau dintr-o dată 
transparente şi fără consistenţă. 

Dar în acest timp, el n-o văzu deloc. Deoarece, după 
două luni plecară din nou, în America de Sud de data asta, 
întrucât Europa era inaccesibilă. Aşa că vreme de încă un 
an ilustratele şi scrisorile sosiră pe adresa mamei sale şi a 
celorlalte cinci, tot nespunând nimic despre locurile acelea 
străine de parcă ar fi fost scrise din comitatul vecin, vorbind 
acum nu numai despre copii ci şi despre casă: nu despre 
monstruozitatea în care o transformase Harriss, ci despre 
cum fusese înainte, ca şi cum, văzând din nou locul ei în 
spaţiu, şi-ar fi amintit de forma ei în timp; şi nefiind în ea, 
casa ar fi existat din nou intactă de parcă ar fi aşteptat 
răbdătoare doar acest moment; sau de parcă doamna 
Harriss ar fi dovedit mai puţin ca oricând. deşi se apropia 
de patruzeci de ani capacitatea de a asimila orice e nou, de 
a încerca orice lucruri sau situaţii noi. 

Apoi se întoarseră. Erau patru acum, cu căpitanul de 
cavalerie argentinian, urmând sau urmărind sau oricum 
atras după cât se pare nu de fiică ci de mamă, aşa că 
povestea era iarăşi pe dos, deoarece căpitanul Gualdres nu 
era mai în vârstă faţă de fată decât fusese tatăl ei faţă de 
mireasa lui; aşa că povestea se dovedea cel puţin 
consecventă. 

Şi astfel într-o dimineaţă pe când trecea împreună cu 
unchiul lui prin Piaţă, gândindu-se (el, cel puţin) la orice 
numai la asta nu, înălţându-şi privirea o văzu. Şi avea 
dreptate. Arăta întocmai cum îşi închipuise că arată, şi 
atunci şi încă înainte de a se opri, el îi şi simţi mirosul, 
mireasma vechiului săculeţ, levănţică şi lămâiţă, care ai fi 
crezut că se va fi împrăştiat la primul contact cu strălucirea 
lumii, până ce în al doilea moment ţi-ai fi dat seama că ea - 
mireasma, aroma, boarea, şoapta - era cea puternică şi 
durabilă, iar strălucirea schimbătoare scânteia doar şi 
trecea. 

„El e Charles”, spuse unchiul lui. „Băiatul lui Maggie. Sper 
că veţi fi fericită.” 

„Cum aţi spus?” zise ea. 


Unchiul lui spuse din nou: „Sper că veţi fi foarte fericită.” 
Şi Charles îşi şi dădu seama că e ceva în neregulă în treaba 
asta, chiar înainte ca ea să spună: 

„Fericită?” 

„Da”, spuse unchiul lui. „Nu se vede pe faţa 
dumneavoastră? sau n-ar fi trebuit?” 

Şi atunci îşi dădu seama ce nu era în regulă. Era vorba de 
unchiul lui; era ca şi cum acel an, de acum zece ani, când 
unchiul lui încetase să vorbească, durase oricum prea mult. 
Fiindcă vorbitul era, probabil, ca golful sau vânatul 
păsărilor: nu-ţi puteai îngădui să nu-l practici zilnic; şi dacă 
nu-l practicai un an întreg, nu-ţi mai recăpătai niciodată 
îndemânarea nici la joc nici la ochit. 

Şi rămase aşa, privind-o cum stă şi se uită la unchiul lui. 
Apoi ea roşi. Privi cum i se urcă roşeaţa în obraji asemeni 
umbrei mişcătoare a unui nor care străbate o zare de 
lumină. Apoi îi trecu şi în privire, la fel ca umbra norului 
când atinge apa şi vezi nu numai umbra ci şi norul, în timp 
ce ea continua să se uite la unchiul lui. Apoi îşi întoarse într- 
un fel capul şi unchiul se dădu la o parte ca s-o lase să 
treacă. Şi atunci unchiul lui se întoarse şi se lovi de el şi 
apoi îşi continuă drumul şi chiar după ce se depărtară cam 
la vreo sută de picioare sau mai mult, i se păru că mai 
simte mireasma. 

„Domnule?” zise el. 

„Ce domnule?” spuse unchiul lui. 

„Ai spus ceva.” 

„Am spus?” zise unchiul lui. 

„Ai spus «mai rar e pace».” 

„Să sperăm că nu e aşa”, spuse unchiul lui. „Nu pacea, ci 
citatul. Dar presupunând că am spus aşa ceva. La ce-i bun 
Heidelbergul sau  Cambrige sau Jefferson High sau 
Yoknapatawpha Consolidated, dacă nu să dea cuiva o 
anumită uşurinţă fericită de a vorbi şi pe care să o 
folosească într-o miriadă de limbi.” 

Aşa că poate că greşise. Poate că unchiul lui nu pierduse 
totuşi acel an, asemeni vechiului jucător de golf sau 
vânătorului de zburătoare care, puţin cam lent şi imprecis, 


greşind lovitură după lovitură întâmplătoare, mai poate 
nimeri până la urmă, nu chiar când e nevoit s-o facă, dar 
chiar când vrea pur şi simplu să nimerească. Deoarece, 
aproape înainte de a fi avut timp să se gândească la acest 
lucru, unchiul lui spuse, mergând, volubil, familiar, grăbit, 
vorbind incorigibil, incorigibil discursiv, având întotdeauna 
ceva ciudat de adevărat şi totuşi întotdeauna puţin cam 
bizar de spus despre aproape tot ce nu-l privea cu 
adevărat: 

„Nu, fie şi aşa. Cel puţin, îi putem dori căpitanului 
Gualdres, străinul din mijlocul nostru, ca pacea să nu fie 
mai puţin rară, ci de fapt să nu fie rară deloc.” 

Căci, la vremea aceea, întreg comitatul îl ştia pe 
căpitanul Gualdres din auzite şi cei mai mulţi chiar îl şi 
văzuseră. Apoi într-o zi, Charles îl văzu şi el. Căpitanul 
Gualdres traversa Piaţa pe unul din caii lui Harriss şi unchiul 
lui, al lui Charles, îi spuse ce era. Nu cine e bărbatul nici ce 
e, dar ce erau, omul şi calul împreună: nu un centaur, ci un 
unicorn. Arăta a un bărbat solid, dar nu avea aerul acela 
flasc-solid de om bine hrănit pe care-l aveau valeţii lui 
Harriss, ci era solid ca metalul, ca oţelul călit sau ca 
bronzul, curat, aproape neutru. Şi de îndată ce unchiul lui îi 
spuse acest lucru, Charles putu şi el să şi-l imagineze: 
făptura cabalină din vechea poezie, cu singurul lui corn nu 
din os ci dintr-un fel de metal atât de neobişnuit şi de 
durabil şi de ciudat încât chiar înţelepţii nu-i puteau da un 
nume, un fel de metal făurit din chiar primele înfiripări ale 
visurilor şi dorințelor şi temerilor umane şi formula lui 
pierdută sau poate intenţionat distrusă de către Faur însuşi; 
ceva cu mult mai vechi decât oţelul sau bronzul şi mai tare 
decât întreaga putere de a îndura suferinţa şi teroarea şi 
moartea existentă în aur sau argint, Şi în acest mod, spuse 
unchiul lui, omul părea a fi o parte a calului pe care-l 
călărea; aceasta era natura omului care era o parte vie a 
calului viu: fiinţa compozită putea să moară, şi avea şi 
trebuia să moară, dar numai calul avea să-şi lase oasele; cu 
vremea oasele aveau să se fărâme, să se transforme în 
pulbere şi să se risipească în ţărână, dar omul avea să 


rămână intact şi indestructibil, acolo unde zăcuseră oasele. 

Dar cu omul n-avea nimic. Vorbea un fel de engleză 
aspră, ţeapănă, care nu era întotdeauna limpede în 
situaţiile date, dar aşa vorbea cu toată lumea; în curând fu 
nu numai cunoscut, ci chiar bine cunoscut, nu numai în oraş 
ci şi prin comitat. Într-o lună sau două fusese prin comitat 
pe oriunde se putea ajunge cu calul; trebuia să fi bătut 
drumuri lăturalnice, cărări şi poteci pe care nici unchiul lui, 
al lui Charles, umblând în campaniile lui electorale de 
fiecare an ca să-şi păstreze alegătorii, probabil nu le 
călcase niciodată. 

Nu cunoştea numai locurile din comitat, dar îşi făcuse şi 
prieteni. Curând tot felul de oameni se duceau acolo să-i 
vadă nu pe cei din familia Harriss, ci pe străin; ca oaspeţi 
nu ai femeii care era proprietara domeniului şi al cărei 
nume de familie îl ştiuseră de o viaţă ca şi pe cel al tatălui 
şi al bunicului ei, ci ai străinului de care în urmă cu şase 
luni nici nu auziseră vreodată şi ale cărui vorbe chiar un an 
după aceea nu erau în stare să le înţeleagă pe deplin, 
oameni obişnuiţi cu viaţa în aer liber, de obicei holtei, 
fermieri, mecanici, un fochist de locomotivă, un arhitect, 
doi tineri din echipa de întreţinere a şoselei, un misit de cai 
şi de catâri, venind acolo la invitaţia lui ca să călărească pe 
caii ce-i aparţineau femeii care era cunoscută ca gazdă a lui 
şi al cărei amant (întregul comitat era convins înainte chiar 
de a-l vedea vreodată că interesul, sau cel puţin intenţiile 
lui, o vizau pe femeia mai în vârstă, pe mama, care avea 
controlul asupra averii, căci altfel ar fi putut să se însoare 
cu fata, oricând, înainte de a fi plecat din America de Sud) 
probabil că şi era, şi al cărei soţ putea fi oricând ar fi vrut: - 
ceea ce avea să se întâmple când avea să fie în sfârşit 
nevoie să o facă, deoarece fiind nu numai străin dar şi de 
neam latin trebuia să se tragă dintr-o lungă linie de Don 
Juani holtei şi era înclinat spre adulter tot aşa cum 
leopardul este pătat. 

De fapt, se spunea acum despre el că dacă doamna 
Harriss ar fi fost un cal în loc de o fiinţă umană s-ar fi 
însurat pe loc cu ea de multă vreme. Fiindcă îşi dădură 


curând seama că marea lui iubire erau caii aşa cum 
băutura sau drogurile sau jocurile de noroc sunt pasiunea 
altora. Se auzise prin comitat că noaptea se ducea singur la 
grajduri, fie că era clar de lună, fie că era întuneric, şi 
punea şaua pe o jumătate de duzină din cai şi-i călărea pe 
rând până în zori şi până la răsăritul soarelui; şi că vara 
aceea el aranjă o cursă cu obstacole în comparaţie cu care 
aceea pe care o făcuse Harriss era o cursă cu obstacole 
pentru nişte ţânci care mergeau de-a buşilea; barele şi 
zidurile nu erau cât gardurile ci mai înalte cu un picior sau 
două. şi de data aceasta nu mai erau şipci ci bârne solide 
capabile să sprijine acoperişuri, nu un zid din papier-mâch6 
ci din piatră adevărată adusă tocmai din Tennessee şi 
Virginia de răsărit şi acum se duceau acolo mulţi oameni şi 
din oraş: fiindcă aveai ce vedea: omul şi calul contopindu- 
se, devenind una, o singură făptură, trecând apoi şi dincolo 
de acest stadiu, de această contopire: nu sfidând, ci 
încercând, atingând aproape în mod concret acel moment 
în care, chiar după o fuziune mutual acceptată până în 
extremul absolut, ei trebuie să devină în mod violent din 
nou doi, ca şi pilotul unei rachete care trece de la mach 1 la 
2 şi apoi la 3 şi apoi (el şi maşina) către un punct final în 
care nava de metal explodează şi piere, lăsându-i trupul 
gingaş şi gol să zboare şuierând înainte dincolo de zidul 
sunetului. 

Deşi în acest caz (omul şi calul) situaţia era opusă. Era ca 
şi cum omul ştia că e invulnerabil şi indestructibil şi din ei 
doi, numai calul putea greşi, şi aranjase cumva şi ridicase 
obstacolele tocmai pentru a vedea unde avea calul în cele 
din urmă să se poticnească. Ceea ce, după toate regulile 
acelui pământ agrar şi ecvestru, era tocmai ce trebuia să 
facă; acesta era exact modul în care trebuia călărit un cal; 
Rafe McCallum, unul din constanţii lui privitori, care 
crescuse şi antrenase şi vânduse cai toată viaţa lui şi care 
ştia, probabil, mai multe despre cai decât oricine altcineva 
din comitat spunea următoarele: atunci când e în grajd, 
tratează calul ca şi cum te-ar fi costat o mie de dolari, dar 
când îl foloseşti pentru ceva pe care trebuie, sau ţie şi lui ți- 


a plăcut, să-l faci, tratează-l de parcă ai fi putut să cumperi 
zece ca el pentru tot atâţia cenți. 

Şi se mai întâmplă un lucru sau cel puţin începuse să se 
întâmple în urmă cu trei luni şi despre care întregul comitat 
trebuia să ştie sau cel puţin să-şi formeze o părere, pentru 
simplul motiv că era singurul aspect sau singura latură a 
vieţii din Mississippi a căpitanului Gualdres pe care 
încercase să o păstreze dacă nu secretă, cel puţin măcar 
discretă. 

Desigur că era vorba de un cal, fiindcă era vorba de 
căpitanul Gualdres. De fapt comitatul chiar ştia despre ce 
cal anume era vorba. Era singurul animal - sau făptură, 
punându-l la socoteală şi pe căpitanul Gualdres - de pe toţi 
acei numeroşi acri de pământ îngrădiţi şi bine îngrijiţi, care 
nu aparţineau, nici măcarcu titlul, familiei Harriss. 

Căci acesta aparţinea căpitanului Gualdres. El îl 
cumpărase alegându-l singur şi cu propriii săi bani sau cu 
ceea ce trecea drept proprii săi bani: iar faptul că-şi 
cumpărase un cal cu ceea ce comitatul credea că sunt banii 
amantei sale era una din cele mai bune treburi nord- 
americane (poate cea mai bună) pe care va fi făcut-o sau ar 
fi putut s-o facă vreodată căpitanul Gualdres. Dacă ar fi 
cheltuit banii doamnei Harriss cu o fată, ceea ce, fata fiind 
mai tânără decât doamna Harriss, se aşteptaseră s-o facă 
mai curând sau mai târziu, disprețul şi dezgustul 
comitatului pentru căpitan ar fi fost întrecut numai de 
disprețul şi ruşinea pe care ei ar fi resimţit-o pentru 
doamna Harriss. În timp ce, întrucât folosise banii ei într-un 
mod cinstit ca să cumpere un cal, comitatul îl absolvi 
acceptând situaţia prima faciet; căpitanul câştigase astfel 
un fel de respectabilitate masculină printr-o comportare 
onorabilă în adulter, prin fidelitate şi reţinere în acţiunile lui 
de seducător; continuând (căpitanul Gualdres) să se bucure 
de ea, de fapt, vreme de aproape şase săptămâni, timp în 
care se duse tocmai la St. Louis să cumpere calul şi se 
întoarse venind cu el în camion. 

Era o iapă, tânără, născută de o faimoasă iapă de import, 


16 La prima vedere (lat.) - expresie juridică. 


alergând în curse cu obstacole, şi care orbea în urma unui 
accident, cumpărată desigur, credea comitatul, pentru a fi 
iapă de reproducere (ceea ce le dovedea că, oricum; 
căpitanul Gualdres considera că şederea lui în nordul 
statului Mississippi merita să facă o cumpărătură care să 
ţină cel puţin un an), deoarece era limpede că nimeni nu 
putea face altceva cu o iapă, indiferent de rasă, care într-un 
an avea să fie total oarbă. Ceea ce comitatul continuă să 
creadă în următoarele şase săptămâni, chiar după ce 
descoperiră că omul făcea ceva cu această iapă 
neaşteptând doar pur şi simplu lucrarea naturii, 
descoperind acel lucru - nu ce făcea cu iapa, ci că făcea 
ceva cu ea - cum am spus, pentru că era prima din 
activităţile sale ecvestre căreia încerca să-i dea un caracter 
confidenţial. 

Căci nu erau privitori, spectatori, de această, dată, nu 
numai din pricina că orice va fi făcut căpitanul Gualdres cu 
iapa se petrecea în timpul nopţii şi de obicei târziu, ci, de 
asemenea, deoarece căpitanul Gualdres însuşi le ceruse să 
nu vină să se uite, rugându-i cu acea pasiune latină pentru 
demnitate şi politeţe devenită instinctivă din relaţiile cu 
propria sa rasă extrem de susceptibilă, care străbătea chiar 
şi prin sărăcia sa lingvistică: 

„Nu veţi veni să vă uitaţi fiindcă, pe onoarea mea, nu e 
nimic de văzut.” _ 

Aşa că nu veniră. Il ascultară, poate nu din pricina 
invocării onoarei sale latine, dar îl ascultară. Poate că într- 
adevăr nici nu era ce să vezi, deoarece la ora aceea nu 
puteau să se întâmple acolo prea multe lucruri care să 
merite să faci atâta drum ca să le vezi; numai din 
întâmplare cineva, un vecin în drum spre casă, trecând pe 
acolo în tăcerea târzie, auzea zgomotele copitelor dintr- 
unul din paddock-urile de dincolo de grajdurile aflate la o 
oarecare distanţă de drum - un singur cal la trap, apoi în 
galop uşor apoi într-un galop dezlănţuit, zgomotele oprindu- 
se brusc într-o totală tăcere în timp ce cel care asculta ar fi 
putut număra până la doi sau poate până la trei, apoi 
începând iar în plin galop, încetinind iar în galop uşor şi la 


trap ca şi cum căpitanul Gualdres ar fi tras, ar fi smucit, ar 
fi oprit animalul în plină viteză cu o singură mişcare şi l-ar fi 
silit să rămână imobil şi l-ar fi ţinut aşa două sau trei 
secunde, apoi l-ar fi lansat cu tot corpul său din nou în plin 
galop - învăţându-l ce nu ştia nimeni, doar dacă aşa cum 
spunea la frizer un isteţ, ţinând seama că avea să orbească, 
o învăţa cum să se descurce cu circulaţia când avea să se 
ducă la oraş să-şi încaseze pensia. 

„Poate că o învăţă să sară”, zicea frizerul - un om îngrijit, 
spilcuit, cu faţă sătulă, plictisită şi cu pielea de culoarea 
miezului de ciupercă, pe care soarele o atingea doar o dată 
pe zi, fiindcă la prânz omul traversa strada ca să se ducă de 
la frizerie la All Nite Inn să-şi ia prânzul şi care, dacă va fi 
încălecat vreodată un cal, va fi fost în copilăria lui 
vulnerabilă când nu se putea apăra singur. 

„Noaptea”, spuse clientul. „În întuneric?” 

„Dacă orbeşte, cum să ştie că-i noapte?” zise frizerul. 

„Dar de ce să pui să sară calul noaptea?” spuse clientul. 

„De ce să pui un cal să sară?” spuse frizerul învârtind 
pămătuful în castronul cu spumă. „De ce un cal?” 

Dar asta a fost totul, Nu avea sens. Şi după părerea 
comitatul, căpitanul Gualdres era fără doar şi poate un om 
rezonabil. Ceea ce - raţiunea sau cel puţin simţul practic - 
se dovedi în acţiunea care mânji această imagine într-un alt 
stadiu al stimei celor din comitat. Căci acuma ştiau care e 
secretul iepei, al iepei oarbe şi al nopţii. El, călăreţul fără 
pereche, se folosea de un cal nu ca de un cal ci de un cal ca 
de un pretext; el, înşelătorul amoral al văduvelor coapte, îşi 
trăda sinceritatea amoralităţii sale... 

Nu era vorba de moravurile sale ci de moralitatea lui. Nu 
avuseseră nicicând vreo iluzie privind moravurile lui - un 
străin şi un latin - aşa că le acceptaseră cum erau dintr-un 
început, înainte chiar ca el să fi putut cere sau pretinde aşa 
ceva. Dar ei îi atribuiseră, îl investiseră cu o moralitate, cu 
un cod, pe care el îl dovedise acum că nu-i era propriu, şi 
asta nu aveau să i-o ierte niciodată. 

Era vorba de o femeie, de o altă femeie: erau siliţi să 
accepte în cele din urmă acest lucru la care, îşi dădeau 


acum seama, se aşteptaseră dintotdeauna de la un străin şi 
un latin, ştiind acum în cele din urmă ce e cu calul, acel cal, 
un cal care orbea, zgomotul şi rostul acelui zgomot al 
copitelor pe care noaptea târziu nu l-ar fi înţeles nimeni, 
sau cel puţin nimeni nu avea să se ostenească îndeajuns ca 
să-l înţeleagă. Era vorba de un cal troian; străinul care abia 
vorbea engleza se dusese tocmai la St. Louis să găsească şi 
să cumpere cu banii lui un cal care să îndeplinească 
anumite condiţii: orbirea ca să ofere un motiv acceptabil al 
absenţelor nocturne, un cal antrenat sau pe care el însuşi 
putea să-l antreneze ca să ţâşnească la un semnal anume - 
poate un sunet emis de un ceas electric la fiecare zece sau 
cincisprezece minute (la acea vreme imaginaţia comitatului 
atinsese culmi pe care nici negustorii de cai nu le atingeau, 
ca să nu mai vorbim de simpli antrenori de cai) în acele 
galopuri în jurul unui paddock pustiu, până ce omul avea să 
se întoarcă de la întâlnirea sa, să răsucească butonul, şi să 
ducă în grajd calul pe care să-l răsplătească dându-i o 
bucată de zahăr sau un pumn de ovăz. 

Fără îndoială că trebuia să fie o femeie mai tânără, poate 
chiar o tânără fată, căci el avea înfăţişarea unui bărbat dur, 
aspru şi lipsit de imaginaţie, care-i şedea bine şi se potrivea 
cu convenţionalismul latin tot aşa cum cravata albă şi fracul 
se potrivesc fără nici un efort şi-i stau bine unui tânăr. Dar 
asta nu avea nici o importanţă. De fapt numai vicioşii se 
întrebau oare cine o fi femeia. Pentru ceilalţi, restul, pentru 
cei mai mulţi din ei, noua victimă nu era mai importantă 
decât doamna Harriss. Ei întorceau obrazul sever al 
dezavuării nu unui seducător, ci pur şi simplu unui alt 
bărbătuş din pădure care ar vâna în alte locuri ca şi cum 
propriile sale rezerve locale nu i-ar fi de ajuns. Când îşi 
aminteau de doamna Harriss, o făceau ca egalii şi chiar 
superiorii milionului ei de dolari. Ei ziceau nu „Biata 
femeie”, ci „Biata prostănacă”. 

Şi o vreme, în primele luni ale acelui prim an după 
întoarcerea tuturor din America de Sud, băiatul călărise 
împreună cu căpitanul Gualdres. Şi el, Charles, ştia oricum 
că băiatul călărea, şi într-adevăr băiatul călărea: dar când îl 


priveau cum încearcă să-l urmeze pe căpitanul Gualdres în 
cursa cu obstacole îţi dădeai seama ce înseamnă într- 
adevăr a călări. Şi el, Charles, se gândea că, având în casă 
un oaspete cu sânge spaniol, băiatul avea poate pe cineva 
cu care să scrimeze. Dar dacă o făceau sau nu nimeni nu 
ştia vreodată, şi după câtva timp băiatul încetă chiar să 
călărească cu oaspetele sau amantul mamei sale sau cu 
posibilul său tată vitreg sau ce-o fi fost, şi cei din oraş îl 
văzură pe băiat trecând prin Piaţă în puternica maşină sport 
cu capota lăsată şi cu bancheta plină de bagaje ducându-se 
undeva sau tocmai venind de acolo. Şi după cele şase luni, 
când îl văzu pe băiat destul de aproape ca să-l privească în 
ochi, el îşi spuse: Chiar dacă ar exista numai doi cai pe 
lume şi el ar fi proprietarul amândurora, ar trebui să țin cu 
tot dinadinsul să călăresc unul din ei, ca să mă încumet a 
călări impreună cu el, şi asta chiar dacă m-aş numi 
căpitanul Gualdres. 


Totuşi acestea erau personajele - marionetele, păpuşile 
de hârtie; situaţia, impasul, pantomima, reprezentaţia 
rituală, ce vreţi mai curând - căzute din cer în poala 
unchiului său într-o noapte friguroasă, cu patru săptămâni 
înainte de Crăciun, şi tot ce socotise potrivit sau fusese 
înclinat sau simţise nevoia să facă unchiului fusese să se 
întoarcă la eşichier şi să mute pionul şi să spună „Mută-l de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nu fusese nimic, nu numai 
dând deoparte totul, ci respingând, refuzând să-l ia în 
consideraţie. 

Dar el nu mută nici o piesă. Şi de această dată el repetă 
cu încăpățânare: 

„E vorba de bani.” 

Şi unchiul lui repetă şi el de data aceasta, la fel de brusc, 
laconic, ba chiar aspru: „Bani? Ce-i pasă acestui băiat de 
bani? Îi urăşte, îl apucă furia, probabil, ori de câte ori 


trebuie să aibă la el un teanc de bancnote, pur şi simplu 
fiindcă trebuie să cumpere ceva sau să se ducă undeva... 
De-ar fi fost vorba numai de bani, n-aş fi auzit deloc de 
treaba asta. N-ar fi trebuit, să vină aici năvălind la mine la 
zece noaptea, dând întâi un caz regal apoi spunând o 
minciună apoi proferând o ameninţare, doar ca s-o 
oprească pe maică-sa să ia un bărbat fără bani. Nici dacă 
bărbatul n-ar fi avut nici un sfanţ, ceea ce în cazul 
căpitanului Gualdres s-ar putea să nici nu fie adevărat.” 

„Bine”, zise el, tot încăpățânat. „Nu vrea ca maică-sa sau 
soră-sa să-l ia pe străinul acela. Ca să vrea aşa ceva e 
suficient să nu-i placă Gualdres.” 

Acum unchiul lui chiar că terminase ce avea de spus şi 
stătea de cealaltă parte a eşichierului, aşteptând. Şi atunci 
descoperi că unchiul lui îl privea stăruitor, meditativ şi 
sever. 

„la te uită.” spuse unchiul lui. „la te uită, ia te uită” - 
privindu-l în timp ce el îşi dădu seama că nu a uitat să 
roşească. Oricum ar fi trebuit să se fi obişnuit cu treaba 
asta sau cel puţin cu faptul că unchiul lui avea să şi-o 
amintească, fie că el o trecuse sau nu cu vederea. Dar 
rămase totuşi pe poziţie, ţinând capul sus, cu toată roşeaţa 
şi  fierbinţeala, susţinând fără să clipească privirea 
iscoditoare a unchiului său şi răspunzându-i chiar: 

„Ca să nu mai vorbim că a târât-o şi pe sora sa ca să o 
pună să mintă şi ea.” 

Unchiul lui se uită la el, nu amuzat, nici iscoditor, doar 
privindu-l. 

„Cum se face”, spuse unchiul lui, „că tineri de 
şaptesprezece ani...” 

„Optsprezece”, zise el. „Sau aproape optsprezece.” 

„Fie”, spuse unchiul lui. „De optsprezece sau aproape 
optsprezece... sunt oare atât de convinşi că un octogenar 
ca mine este incapabil să accepte sau să respecte sau chiar 
să-şi aducă aminte ce cred tinerii că e pasiunea sau 
dragostea?” 

„Poate pentru că bătrânii nu mai pot face deosebirea 
între asta şi simpla bună-cuviinţă, cum ar fi să nu o târâi pe 


sora ta şase mile la ora zece într-o noapte friguroasă de 
decembrie ca s-o faci să spună o minciună.” 

„Bine”, spuse unchiul lui, „Touché“. Şi asta ar fi de 
ajuns? Fiindcă ştiu un octogenar de cincizeci de ani care e 
convins că la şaptesprezece şi la optsprezece şi la 
nouăsprezece ani - ca şi la şaisprezece de altfel - eşti în 
stare de orice, ca să nu mai vorbim de pasiune, dragoste 
sau bună-cuviinţă sau să o târâi pe sora ta şase sau 
douăzeci şi şase de mile pentru a o face să spună o 
minciună sau să spargă un seif sau să comită un omor - 
dacă trebuia să o târâie. Ea n-a fost forţată să vină; cel 
puţin eu n-am văzut cătuşele.” 

„Dar a venit”, spuse el. „Şi a spus minciuna. A negat că 
a fost cumva logodită cu căpitanul Gualdres. Dar când ai 
întrebat-o direct dacă-l iubeşte a spus «Da».” 

„Şi a fost scoasă din cameră pentru că a spus asta”, zise 
unchiul lui. „Acest lucru s-a întâmplat când a spus adevărul 
- de ceea ce, între altele, eşti capabil la şaptesprezece ani 
şi la optsprezece şi la nouăsprezece când există un motiv 
de ordin practic s-o faci. Fata a venit, amândoi au venit aici, 
ca să-mi spună o minciună pe care au repetat-o bine. Dar 
fata n-a mai avut curajul s-o facă. Aşa că fiecare din ei 
încerca să-l folosească pe celălalt ca să-şi atingă scopul. 
Numai că nu e vorba de acelaşi scop.” 

„Dar cel puţin au plecat amândoi când au văzut că au dat 
greş. Băiatul a plecat destul de repede. A plecat aproape 
tot atât de brusc pe cât a venit. O clipă am crezut că avea 
s-o zvârle pe sora sa în coridor ca pe-o păpuşă de cârpă.” 

„Da”, spuse unchiul lui. „Prea repede. A renunţat la 
planul lui ca să încerce altceva, de îndată ce a descoperit 
că nu poate să se bizuie pe fată. lar ea renunţase oricum 
înainte de asta. Fata a renunţat de îndată ce a început să 
se teamă, fie că băiatul o s-o ia razna, fie că n-aveam să 
înghit minciuna aşa că şi eu aveam să-mi ies din pepeni. 
Aşa că amândoi au şi hotărât să încerce altceva şi asta nu- 
mi place. Fiindcă sunt primejdioşi. Primejdioşi nu fiindcă 
sunt stupizi: prostia (fie-mi cu iertare, stimate domn) e de 


17 Atins. (fr.). 


presupus la vârsta asta: dar fiindcă nu le-a spus nimeni 
niciodată că sunt tineri şi fac prostii, cineva faţă de care să 
aibă destul respect sau teamă ca să o şi creadă... Mută.” 


Şi cam asta părea să fie totul în ceea ce îl privea pe 
unchiul lui; cel puţin despre acest subiect nu avea să mai 
afle, după cât se pare, nimic de la el. 

Şi, într-adevăr, aşa părea să fie. Mută. Şi se gândise la 
mutarea asta cu mult timp înainte, cu mult mai mult timp 
înainte decât unchiul lui, socotind, aşa cum fac aviatorii, nu 
timpul scurs ci cel adiacent, fiindcă el nu trebuia să 
aterizeze pentru un timp mai îndelungat ca să respingă 
forţele invadatoare şi apoi să decoleze iar, aşa cum trebuia 
s-o facă unchiul său. El atacă şi regina şi tura unchiului cu 
calul. Apoi unchiul lui îi cedă pionul, la care doar el, Charles, 
părea să fi crezut că nu s-a gândit nimeni, şi mută şi apoi 
unchiul său mută şi apoi totul se sfârşi ca de obicei. 

„Poate că ar fi trebuit să iau regina acum douăzeci de 
minute când se putea şi să renunţ la tură”, zise el. 

„Totdeauna”, spuse unchiul lui, începând să pună 
deoparte piesele albe de cele negre în timp ce el, Charles, 
întinse mâna după cutia de pe raftul de jos al măsuţei de 
fumat. „Nu puteai să le iei pe amândouă decât în două 
mutări. Şi calul poate să sară două careuri deodată şi chiar 
în două direcţii opuse. Dar nu poate înainta de două ori în 
acelaşi timp... Şi împinse pe eşichier piesele negre spre el. 
O să iau albele de data asta şi poţi încerca din nou.” „E 
trecut de zece”, zise el. „E aproape zece şi jumătate.” 

„Aşa e”, spuse unchiul lui, aranjând piesele negre pe 
tabla de şah. „De multe ori e aşa.” 

„Mă gândeam că ar trebui poate să mă duc la culcare”, 
zise el. „Poate că ar trebui”, spuse unchiul lui, cu totul calm 
şi cu totul afabil. „Nu te superi dacă mai rămân, nu-i aşa?” 
„Poate că aşa vei juca o partidă mai interesantă”, zise el. 
„jucând împotriva dumitale însuţi vei avea cel puţin 
neîncercata senzaţie de a fi surprins de greşelile 
adversarului.” 

„Bine, bine”, spuse unchiul lui. „N-am spus eu touché? 


Pune măcar piesele înapoi pe eşichier indiferent dacă le 
foloseşti sau nu.” 

Asta era atunci cam tot ce ştia. Şi nici nu bănuia că ar 
mai putea fi şi altceva. Dar se lămuri repede... sau înţelese 
repede. De data aceasta auziră mai întâi zgomotul paşilor - 
acel staccato uşor sonor fragil al paşilor fetei răsunând pe 
coridor. Invăţase încă din timpul pe care-l petrecuse în 
locuinţa unchiului său că de fapt nu auzi niciodată zgomotul 
paşilor în orice casă sau clădire ocupată de doi sau mai 
mulţi locatari, trăind mai mult sau mai puţin separat. Aşa 
că-şi dădu seama în aceeaşi clipă (ceea ce se întâmplă 
înainte chiar ca fata să fi bătut în uşă, chiar înainte ca 
unchiul lui să spună: „Acum e rândul tău să întârzii să o 
deschizi”) că unchiul lui nu numai că ştiuse tot timpul că 
fata o să se întoarcă dar că şi el trebuie s-o fi ştiut. Numai 
că la început el crezu că băiatul o trimisese înapoi; şi numai 
după aceea se gândi mirat cum reuşise să scape de el atât 
de repede. 

In orice caz, fata arăta de parcă ar fi fugit întruna de 
atunci, rămânând o clipă în uşă după ce el o deschise, 
ţinându-şi cu o mână mantoul de blană strâns la gât şi 
rochia lungă albă coborându-i până la pământ. Şi poate că 
spaima se mai zărea pe obrazul ei, în priviri însă nu era nici 
urmă de zăpăceală. Şi de data asta se şi uită chiar lung la 
el, pe când data trecută, pe cât îşi putuse da seama, nici nu 
observase că e în încăpere. 

Apoi fata nu se mai uită la el. Intră şi trecu repede prin 
cameră spre locul în care unchiul lui (de data asta) stătea în 
faţa eşicherului. 

„Trebuie să vă vorbesc singur”, spuse ea. 

„Bine”, spuse unchiul lui. „El e Charles Mallison, nepotul 
meu.” Unchiul împinse unul din fotoliile din faţa eşicherului. 
„Luaţi loc.” 

Dar fata nu se clinti. 

„Nu”, zise ea. „Singur.” 

„Dacă nu poţi să-mi spui adevărul aici în trei probabil că 
nu o vei face nici chiar în doi”, spuse unchiul lui. „la loc.” 

Totuşi, un moment, fata nu făcu nici o mişcare. Charles 


nu-i vedea faţa fiindcă stătea cu spatele la el. Dar glasul i 
se schimbase cu totul. 

„Da”, zise ea. Se întoarse spre fotoliu. Apoi se opri din 
nou, aplecându-se gata să se aşeze, pe jumătate întoarsă 
uitându-se la uşă, ca şi cum s-ar fi aşteptat nu numai să 
audă paşii fratelui ei venind pe coridor, ci ca şi cum ar fi 
fost gata să fugă înapoi la uşa de la intrare ca să se uite pe 
stradă dacă nu e cumva pe acolo. 

Dar abia se oprise că se şi aşeză, prăbuşindu-se în fotoliu 
într-un vârtej rapid de fuste şi picioare, aşa cum fac fetele, 
de parcă mădularele lor ar fi articulate într-alt fel şi în alte 
locuri decât acelea ale bărbaţilor. 

„Pot fuma?” zise ea. 

Dar înainte ca unchiul lui să întindă mâna spre cutia de 
ţigări pe care nu le fuma, fata scoase de undeva, nu dintr- 
un port-ţigaret de platină bătut cu pietre preţioase, cum te- 
ai fi aşteptat, o singură ţigară îndoită şi mototolită din care 
tutunul curgea de parcă ar fi stat de zile întregi în 
buzunarele ei şi ţinându-şi braţul cu cealaltă mână ca să şi-l 
sprijine, îşi aplecă ţigara spre chibritul aprins de unchiul 
său. Apoi scoase un rotocol de fum şi puse ţigara în 
scrumieră şi amândouă mâinile în poală, nu strângându-le, 
ci lăsându-le aşa mici şi cuminţi pe blana întunecată. 

„E în primejdie”, zise ea. „Mi-e frică.” 

„A”, exclamă unchiul lui. „Fratele dumitale e în 
primejdie.” 

„Nu, nu”, zise ea, pe un ton întrucâtva iritat. „Nu Max. 
Sebas... căpitanul Gualdres.” 

„Aşa”, spuse unchiul lui. „Căpitanul Gualdres e în 
primejdie. Am auzit că e un călăreț temerar, deşi personal 
nu l-am văzut niciodată pe cal.” 

Fata luă ţigara şi trase din ea repede de două ori şi o 
strivi apoi în scrumieră şi-şi puse din nou mâinile în poală şi 
se uită iar la unchiul lui. 

„Bine”, zise ea. „Îl iubesc. V-am spus. Dar nu e nimic rău. 
E unul din lucrurile acelea. Cărora nu li te poţi împotrivi. 
Mama l-a văzut întâi, sau el a văzut-o mai întâi. În orice caz 
ei fac parte din aceeaşi generaţie. Din care eu nu fac parte, 


fiindcă S... căpitanul Gualdres e cu vreo opt sau zece ani 
mai mare ca mine, poate şi cu mai mulţi. Dar n-are 
importanţă. Pentru că nu despre asta e vorba. E în 
primejdie. Şi chiar dacă m-a dat la o parte pentru mama, 
tot nu vreau să i se facă vreun rău. Cel puţin nu vreau ca 
fratele meu să fie închis din cauza asta.” 

„Mai ales că închisoarea n-o să împiedice ca fapta să fie 
săvârşită”, spuse unchiul lui. „Sunt de acord cu dumneata, 
e mult mai bine să-l închidem înainte.” _ 

Fata se uită la unchiul lui. „Înainte?” zise ea. „Înainte de 
ce?” 

„Înainte de a comite ceea ce ar provoca închiderea lui 
dacă ar săvârşi fapta”, spuse unchiul lui cu glasul acela 
amabil imediat grăbit fantastic care conferea celor mai 
fantastice inconsecvenţe nu numai o anumită pătrundere ci 
chiar şi un fel de cumpătată chibzuinţă. 

„Ah”, zise ea. Se uită la unchiul lui. „Cum să îl închideţi? 
Atâta lucru ştiu şi eu despre cum e cu legea: nu poţi ţine pe 
cineva închis pentru ce are de gând să facă. Şi în afară de 
asta, el ar da vreunui avocat din Memphis două sau trei 
sute de dolari şi ar fi liber a doua zi. Nu-i aşa?” 

„Aşa-i”, spuse unchiul lui. „Nemaipomenit cât de mult s- 
ar strădui un avocat pentru trei sute de dolari.” 

„Aşa că treaba asta n-ar folosi la nimic, n-am dreptate?” 
zise fata. „Să-l deportaţi.” 

„Să-l deportez pe fratele dumitale?” spuse unchiul lui. 
„Unde? Pentru ce?” 

„Staţi”, zise ea. „Staţi. Nu ştiţi că dacă aş avea unde să 
mă duc, nu aş fi aici? Deportaţi-l pe Seb... pe căpitanul 
Gualdres.” „Aha”, spuse unchiul lui. „Pe căpitanul Gualdres. 
Mi-e teamă că autorităţile de emigrație nu au nici aceeaşi 
voinţă şi nici aceeaşi dorinţă de a face aşa ceva, cum ar 
face-o avocaţii din Memphis pentru trei sute de dolari. Vor 
trece săptămâni, poate luni până va fi deportat, în timp ce 
dacă ai într-adevăr motive să te temi două zile ar fi prea 
mult. Căci ce va face fratele dumitale în tot acest timp?” 

„Vreţi să spuneţi că dumneavoastră, un avocat, nu l-aţi 
putea ţine închis undeva până ce ar pleca Sebastian din 


tară?” 

„Pe cine să-l țin?” spuse unchiul lui. „Unde să-l închid?” 

Fata încetă să se mai uite la unchiul lui şi rămase 
nemişcată. 

„Aţi putea să-mi daţi o ţigară?” zise ea. 

Unchiul lui îi oferi o ţigară din cutia de pe masă şi-i ţinu 
chibritul aprins şi ea se aşeză din nou, trăgând grăbită din 
ţigară şi vorbind între timp, continuând să nu-l privească pe 
unchiul lui. 

„Bine”, zise ea. „Când, până la urmă, relaţiile dintre Max 
şi el s-au înrăutățit, când mi-am dat seama în cele din 
urmă, că Max îl urăşte atât de mult încât o să se întâmple 
ceva rău, l-am convins pe Max să fie de acord să...” 

„„„.Să-l cruţe pe logodnicul mamei dumitale”, spuse 
unchiul lui. „Viitorul dumitale tată vitreg.” 

„Aşa”, zise ea, trăgând grăbită din ţigara pe care o ţinea 
între două degete ale căror unghii ascuţite erau date cu ojă. 
„Dar de fapt nu fusese decis nimic între el şi mama - dacă 
va fi fost vreodată ceva de stabilit. Cel puţin mama nu vrea 
să se stabilească nimic fiindcă... Şi oricum el ar fi avut caii 
sau măcar bani ca să cumpere alţii, indiferent care dintre 
noi...” Trăgea grăbită din ţigară şi nu se uita nici la unchiul 
lui nici la nimic altceva. „Aşa că atunci când am descoperit 
că mai devreme sau mai târziu Max avea să-l omoare dacă 
nu se va interveni cu ceva în treaba asta, m-am înţeles cu 
Max să aştepte douăzeci şi patru de ore, să vin cu el la 
dumneavoastră să vă conving să-l deportaţi, să-l trimiteţi 
înapoi în Argentina...” 

„„.„„unde n-ar fi avut nimic altceva decât solda lui de 
căpitan”, spuse unchiul lui. „Şi apoi l-ai urma.” 

„Bine”, zise ea. „Da, aveţi dreptate. Aşa că am venit la 
dumneavoastră şi apoi mi-am dat seama că nu ne credeţi şi 
că nu veţi face nimic, aşa că singurul lucru pe care m-am 
gândit să-l fac a fost să-i arăt lui Max, în prezenţa 
dumneavoastră, că şi eu îl iubesc, aşa ca Max să 
întreprindă ceva care să vă facă să fiţi convins că Max nu 
glumeşte. Şi aşa s-a şi întâmplat şi el nu glumeşte şi e 
primejdios şi trebuie să mă ajutaţi. Trebuie.” 


„Şi dumneata trebuie să faci ceva”, spuse unchiul lui. 
„Trebuie să încerci să-mi spui care-i adevărul.” 

„V-am spus. Vă spun.” 

„Da, dar nu tot adevărul. Ce s-a întâmplat între fratele 
dumitale şi căpitanul Gualdres. Nu - cum se spune - din 
cauza banilor.” 

Se uită la unchiul lui doar o clipă, între două fumuri. 
Ţigara era aproape terminată, ajungând aproape de 
unghiile date cu ojă. 

„Aveţi dreptate”, zise ea. „Nu e vorba de bani. Lui nu-i 
pasă deloc de bani. Avem destul de mulţi pentru Se... 
pentru fiecare din noi. Şi nici despre mama nu-i vorba. Ci e 
din cauză că Sebastian l-a întrecut întotdeauna. În toate. 
Sebastian a venit fără nici măcar vreun cal de-al lui, şi Max 
călăreşte bine dar Sebastian l-a întrecut, l-a întrecut pe 
propriii cai ai lui Max, pe acei cai, chiar pe acei cai al căror 
stăpân Max ştia că Sebastian avea să fie de îndată ce 
mama se va duce la judecător să spună da. Şi Max fusese 
cel mai bun elev pe care l-a avut vreodată Paoli şi într-o zi 
Sebastian a luat o mătură de şemineu şi a parat cu ea două 
atacuri ale lui Max şi atunci el a smuls butonul floretei şi s-a 
repezit la Sebastian cu sabia goală şi Sebastian s-a folosit 
de mătură ca de o spadă şi a respins atacul până când 
cineva l-a apucat pe Max şi...” 

Respira nu atât greu, cât repede, grăbită, gâfâind 
aproape, încercând să tragă din ţigara prea scurtă ca să 
mai poată fuma, chiar dacă mâna i-ar fi fost de ajuns de 
sigură ca s-o ţină bine, ghemuită în fotoliu într-un fel de nor 
de tul şi satin alb, învăluită în sclipirea grea întunecată 
lucioasă a micilor vietăţi ucise, arătând nu atât sfârşită cât 
delicată şi fragilă şi nu chiar atât de fragilă cât rece, 
evanescentă, asemeni acelor flori albe de la începutul 
primăverii, cu tulpina înaltă, răsărite înainte de vreme în 
zăpadă şi gheaţă şi condamnate să piară în faţa ochilor tăi 
fără a şti măcar că pier, fără a încerca măcar vreo durere. 

„Asta a fost după aceea”, zise unchiul lui. 

„Ce? După ce?” 

„Asta s-a întâmplat”, spuse unchiul lui. „Dar după aceea. 


Nu vrei ca un om să moară doar fiindcă te întrece, pe cal 
sau cu floreta? Cel puţin nu întreprinzi ceva concret ca să-ţi 
transformi dorinţa în faptă.” 

„Ba da”, spuse ea. 

„Nu”, zise unchiul lui. 

„Ba da.” 

„Ba nu.” 

Fata se aplecă şi puse cu grijă ţigara în scrumieră, de 
parcă ar fi fost un ou sau, cine ştie, o capsulă de 
nitroglicerină şi se aşeză din nou, cu mâinile cuminţi în 
poală. 

„Bine”, zise ea. „Mi-era teamă că aşa va fi. l-am spus... 
Ştiam că nu veţi fi mulţumit. E vorba de o femeie.” 

„Aha”, zise unchiul lui. 

„Am ştiut că vă veţi da seama”, spuse fata. Şi acum 
glasul ei suna altfel, pentru a treia oară de când intrase în 
încăpere nici cu zece minute mai înainte. „Acolo, cam la 
vreo două mile de uşa din spate a casei noastre. Fiica unui 
fermier. O, da”, zise ea. „Cunosc şi eu povestea asta: Scott 
sau Hardy sau vreun altul de acum trei sute de ani; tânărul 
stăpân al conacului şi iobagii: droit du seigneur şi tot restul. 
Numai că de data asta n-a fost aşa. Fiindcă Max i-a dat un 
inel.” Acum mâinile se rezemau strânse una într-alta pe 
braţele fotoliului, şi iar nu-l mai privea pe unchiul lui. „Cu 
mult mai altfel de data asta. Mai bine decât au gândit 
Hardy sau Shakespeare. Fiindcă de data asta e vorba de doi 
flăcăi de la oraş; nu numai de un tânăr nobil şi bogat ci şi 
de un cavaler străin, prieten sau oarecum oaspete al 
tânărului nobil, oacheşul şi romanticul cavaler străin care l- 
a întrecut pe tânărul nobil călărind chiar pe caii tânărului 
nobil şi apoi l-a deposedat pe tânărul nobil de sabia sa cu o 
mătură de şemineu. Şi până la urmă n-a mai avut altceva 
de făcut decât să se ducă noaptea călare la fereastra 
prietenei tânărului nobil şi s-o fluiere... Aşteptaţi”, zise ea. 

Se ridică. Pornise chiar înainte de a se ridica. Străbătu 
încăperea şi deschise uşa brusc mai înainte ca el să fi putut 
face vreo mişcare, zgomotul tocurilor ei răsunând puternic 
şi grăbit pe coridor. Apoi uşa de la intrare se trânti. Unchiul 


lui însă stătea acolo nemişcat şi se uita la uşa deschisă. 

„Ce e?” spuse el. „Ce-i?” 

Unchiul lui însă nu-i răspunse; unchiul lui continua să se 
uite atent la uşă şi atunci aproape înainte ca unchiul lui să-i 
fi răspuns, auziră din nou uşa de la intrare şi apoi zgomotul 
ascuţit, fragil al tocurilor feminine pe coridor, acum două 
perechi, şi fata lui Harriss intră repede şi traversă încăperea 
şi arătând cu mâna înapoi spuse: 

„lat-o”, şi se trânti din nou în fotoliu, în timp ce el şi 
unchiul lui o priveau pe cealaltă fată - o fată de la ţară, căci 
el o văzuse mai înainte într-o sâmbătă în oraş, şi numai aşa 
puteai să le recunoşti căci se fardau şi ele pe faţă şi pe gură 
şi uneori îşi dădeau şi unghiile cu ojă, iar rochiile de la 
Sears, Roebuck nu mai arătau acum a fi de la Sears, 
Roebuck şi câteodată nici nu erau de la Sears, Roebuck 
chiar dacă nu erau garnisite cu blană de vizon de o mie de 
dolari; - o fată cam de aceeaşi vârstă cu fata lui Harriss, dar 
nu chiar atât de înaltă, zveltă totuşi, solidă, aşa cum arată 
fetele crescute la ţară, cu părul întunecat şi ochi, negri, 
care se uită la el o clipă şi apoi la unchiul său. 

„Intră”, spuse unchiul lui. „Eu sunt domnul Stevens. 
Numele dumitale e Mossop.” 

„Ştiu”, zise fata. „Nu, domnule. Pe mama o cheamă 
Mossop. Pe tata îl cheamă Hence Cayley.” 

„Are şi inelul”, zise fata lui Harriss. „l-am spus să-l aducă 
fiindcă am ştiut că n-o să credeţi tot aşa cum n-am crezut 
nici eu când am auzit de treaba asta. Nu-i reproşez că nu-l 
poartă. Nici eu n-aş purta inelul celui care mi-ar spune ce i- 
a spus Max ei.” 

Fata lui Cayley se uită la fata lui Harriss - fără să 
clipească, o privire aşezată şi foarte liniştită a ochilor aceia 
negri - cam un minut, în timp ce cealaltă luă o ţigară din 
cutie, deşi de această dată nimeni nu-i oferi un chibrit 
aprins. 

Apoi fata lui Cayley se uită din nou la unchiul lui. Privirea 
ei era firească dar mai atentă. 

„Nu l-am purtat niciodată”, zise ea. „Din cauza tatii. El 
zice că Max e un om de nimic. Şi nici n-o să-l mai ţin de 


îndată ce-l găsesc ca să i-l dau înapoi. Fiindcă şi eu sunt 
acum de părerea tatii...” 

Fata lui Harriss spuse ceva. Lui nu i se păru c-ar suna a 
ceva care ar fi fost învăţat la vreun pension din Elveţia. 
Fata lui Cayley se uită din nou la ea cu privirea aceea 
neagră, intensă, contemplativă. Expresia ei rămase însă 
calmă. Şi apoi se uită din nou la unchiul lui. ` 

„Nu-mi pasă atât de mult de ce mi-a spus Max. Insă nu 
mi-a plăcut cum a spus-o. Poate că aşa a gândit el atunci că 
e cazul să mi-o spună. Trebuia totuşi să fie în stare să 
gândească şi într-altfel. Dar nu m-am supărat că a crezut că 
trebuie să mi-o spună.” 

„Mda”, spuse unchiul lui. 

„În orice caz nu m-aş fi supărat dacă ar fi avut de ce s-o 
spună.” zise fata. 

„Da”, spuse unchiul lui. 

„Dar n-avea dreptate. De la bun început n-a avut 
dreptate. El a fost cel care a spus primul că-i mai bine să nu 
port o vreme inelul acolo unde lumea l-ar putea vedea. Nici 
n-am avut timp să-i spun că oricum ştiam că-i mai bine ca 
tata să nu afle măcar că-l am...” 

Fata lui Harriss zise din nou ceva. De data asta fata lui 
Cayley se opri şi întoarse capul încet de tot şi se uită la fata 
lui Harriss vreo cinci sau şase clipe, în timp ce cealaltă 
şedea cu ţigara neaprinsă între degete. Apoi fata lui Cayley 
se uită din nou la unchiul lui. 

„Aşa că el a fost acela care a spus că-i mai bine sănune 
socotim logodiţi decât între noi. Şi cum nu eram logodiţi 
decât între noi, nu văd de ce căpitanul Golldez...” 

„Gualdres”, zise fata lui Harriss. 

„Golldez”, zise fata lui Cayley. „...sau oricine altcineva nu 
putea să vină călare să stăm de vorbă pe veranda noastră. 
Şi mi-a plăcut ca o dată să pot călări şi pe cai care n-au 
rosături de la ham, aşa că atunci când aducea un cal şi 
pentru mine...” 

„Cum puteai să vezi în întuneric dacă avea sau nu 
rosături de la ham?” zise fata lui Harriss. 

Acum fata lui Cayley, tot fără grabă, se întoarse şi se uită 


la cealaltă. 

„Ce?” zise ea. „Ce-ai zis?” 

„Ei”, spuse unchiul lui. „Încetaţi.” 

„Bătrân nebun”, zise fata lui Harriss. Nici nu se uită 
măcar la unchiul lui. „Crezi că există vreun om în afară de 
unul ca tine, cu un picior în groapă, care să-şi petreacă 
noapte de noapte pe un teren de polo pustiu şi să 
călărească singur în sus şi-n jos?” 

În clipa aceea fata lui Cayley se mişcă. Se aplecă rapid, 
îşi ridică poala rochiei şi luând ceva din ciorapi se opri în 
faţa fotoliului şi dacă ar fi scos un cuţit nici el, nici unchiul 
lui tot n-ar fi avut timp s-o oprească. 

„Ridică-te!” zise ea. 

Acum fata lui Harriss zise: „Ce?” uitându-se în sus şi 
ţinând într-o mână în dreptul gurii ţigara neaprinsă. Fata lui 
Cayley nu mai spuse nimic. Se răsuci doar pe călcâie, 
zveltă şi solidă, şi-şi zvârli braţul îndărăt, iar unchiul lui se 
repezi strigând: „Încetaţi! Încetaţi!” Dar fata lui Cayley se şi 
întorsese şi o plesnise pe cealaltă cu ţigară şi cu mână cu 
tot şi fata lui Harriss zvâcni din fotoliu şi apoi se aşeză iar 
cu ţigara ruptă atârnându-i între degete şi cu o zgârietură 
prelungă şi subţire pe obraz şi atunci inelul, un diamant 
masiv, se rostogoli sclipind pe mantoul ei şi căzu pe podea. 

O clipă fata lui Harriss se uită la ţigară. Apoi îşi îndreptă 
privirea spre unchiul lui. „M-a plesnit”, zise ea. 

„Am văzut”, spuse unchiul lui. „Eram cât pe ce s-o fac şi 
eu...” şi imediat ţâşni din fotoliu; trebuia; fata lui Harriss se 
repezise şi fata lui Cayley se şi răsucise din nou pe călcâie. 
De data aceasta însă unchiul lui ajunse la timp între ele şi 
cu un braţ o împinse înapoi pe fata lui Harriss şi cu celălalt 
pe fata lui Cayley, şi în clipa următoare amândouă stăteau 
în picioare şi plângeau, bocindu-se exact ca doi copii de doi 
ani care s-au bătut, în timp ce unchiul lui după ce se uită la 
ele o secundă se aplecă şi luă inelul de pe jos. 

„Acum ajunge”, spuse unchiul lui. „Incetaţi. Amândouă. 
Duceţi-vă la baie să vă spălaţi pe faţă. Prin uşa aceea” - 
adăugând repede „Nu împreună” pe când ele o şi 
porniseră. „Pe rând câte una. Tu prima”, îi spuse fetei lui 


Harriss. „În dulăpior e ceva pentru oprit sângele dacă vrei, 
mai bine e să te temi de turbare decât să nu crezi că există. 
Arată-i drumul, Chick.” 

Dar fata şi intrase în dormitor. Cealaltă stătea şi-şi 
ştergea nasul cu dosul palmei până ce unchiul său îi dădu o 
batistă. 

„Îmi pare rău”, zise ea smârcâită, fârnâită mai degrabă. 
„Dar n-ar fi trebuit să mă silească s-o fac.” 

„Ar fi trebuit să nu poată s-o facă”, spuse unchiul lui. 
„Presupun că te-a lăsat să aştepţi afară în maşină în tot 
acest timp. A venit cu maşina până la voi şi te-a luat.” 

Fata îşi suflă nasul în batistă. „Da, domnule”, zise ea. 

„Atunci o să trebuiască s-o duci acasă cu maşina”, îi 
spuse unchiului lui, fără a-şi întoarce capul. „Amândouă nu 
pot...” A 

Dar fata lui Cayley îşi revenise. Işi şterse bine nasul pe o 
parte şi pe alta şi dădu să-i înapoieze batista unchiului său, 
dar se opri şi îşi lăsă mâna în jos. 

„Mă întorc cu ea. Nu mi-e teamă. Până acasă nu-s decât 
două mile, chiar dacă n-o să mă ducă mai departe de 
poarta ei.” 

„Bine”, spuse unchiul lui. „[ine”, şi-i întinse inelul. Un 
diamant mare, foarte frumos, în perfectă stare. Fata abia 
de se uită la el... 

„Nu-l vreau”, zise ea. 

„Nici eu”, spuse unchiul lui. „Dar ar trebui, din respect 
faţă de tine, să i-l înapoiezi chiar cu mâna ta.” 

Aşa că fata luă inelul şi apoi fata lui Harriss se întoarse şi 
fata lui Cayley se duse, cu batista în mână, să se spele pe 
obraz. Fata lui Harriss îşi revenise, zgârietura era acum o 
dungă lucioasă de astringent; în mână ţinea o cutiuţă de 
platină bătută cu pietre preţioase, dar cu pudră şi farduri. 
Nu se uită la nici unul din ei, ci la oglinda de pe capacul 
cutiei, fardându-se pe faţă. 

„Presupun că ar trebui să-mi cer scuze”, zise ea. „Dar îmi 
închipui că în meseria lor avocaţii văd tot felul de lucruri.” 

„Încercăm totuşi să evităm vărsarea de sânge”, spuse 
unchiul lui. 


„Vărsarea de sânge”, zise ea. Uită de fard şi de cutiuţa 
de platină cu diamante şi nu mai fu nici rea, nici uşuratică 
şi când se uită la unchiul lui, în priviri i se zărea din nou 
teroarea şi spaima; şi el îşi dădu seama că, indiferent ce ar 
crede el sau unchiul lui că fratele ei ar vrea sau ar fi în 
stare să facă, ea cel puţin nu avea nici o îndoială. „Trebuie 
să întreprindeţi ceva”, zise ea. „Trebuie. Dacă aş fi 
cunoscut pe altcineva la care să mă duc, nu v-aş fi bătut la 
cap. Dar eu...” 

„Mi-ai spus că s-a înţeles cu dumneata să nu întreprindă 
nimic timp de douăzeci şi patru de ore”, spuse unchiul lui. 
„Crezi că se va socoti legat de această promisiune, sau va 
face ce-ai făcut şi tu, adică să întreprindă ceva fără să-ţi 
spună?” 

„Nu ştiu”, zise ea. „Dacă aţi putea să-l închideţi până 
aş...” 

„Nu pot face aşa ceva, la fel cum nu pot aranja ca, până 
la micul dejun, celălalt să fie deportat. De ce nu-l deportezi 
singură? Spuneai că dumneata...” 

Pe faţă i se zărea acum şi groază şi disperare. 

„Nu pot. Am încercat. Poate că la urma urmei mama se 
descurcă mai bine ca mine. Am încercat chiar să-i spun şi 
lui. Dar e la fel ca şi dumneavoastră: nu crede că Max e 
primejdios. Spune că ar însemna să fugă de un copil.” 

„Şi chiar aşa ar fi”, spuse unchiul lui. „Şi tocmai de 
aceea...” 

„Tocmai de aceea ce?” 

„Nimic”, spuse unchiul lui, care după aceea nu se mai 
uită la ea, nu se mai uită la nici unul din ei, nici la ceva 
anume, după cât îşi dădu el seama, şi rămase aşa frecând 
cu degetul cel mare cupa pipei sale din cocean de porumb. 
Şi atunci fata zise: 

„Pot lua încă o ţigară?” 

„De ce nu?” spuse unchiul lui. Fata luă o ţigară din cutie 
şi de această dată i-o aprinse el, trecând pe lângă unchiul 
lui spre măsuţa de fumat, păşind cu grijă peste piesele 
împrăştiate pe jos ca să-i aprindă chibritul, în timp ce fata 
lui Cayley intră în încăpere, fără să se uite la nimeni, şi-i 


spuse unchiului său: 

„Am pus-o la oglindă.” 

„Ce anume?” zise unchiul lui. 

„Batista dumneavoastră”, zise fata lui Cayley. „Am 
spălat-o. ,„ 

„Bine”, zise unchiul lui, iar fata lui Harriss spuse: 

„N-o să folosească la nimic doar să vorbiţi cu el. Aţi mai 
încercat o dată, ştiţi...” 

„Nu-mi amintesc”, spuse unchiul lui. „Nu-mi aduc aminte 
decât faptul că l-am auzit vorbind. Dar ai dreptate în 
privinţa vorbitului. Am impresia că întreaga poveste s-a 
pornit din pricină că oricum cineva a vorbit prea mult.” 

Dar fata nici nu-l asculta... „Şi nici n-o să mai reuşim să-l 
aducem aici. Aşa că va trebui să veniţi acolo...” 

„Noapte bună”, spuse unchiul lui. 

Fata nu-l asculta deloc. „...dimineaţa înainte ca să se 
scoale şi să se ducă undeva. Am să vă telefonez dimineaţă 
când o să fie cel mai bine...” 

„Noapte bună”, spuse unchiul lui din nou. 

Apoi plecară: pe uşa salonaşului, lăsând-o, desigur, 
deschisă: adică fata lui Harriss o lăsase deschisă, deşi când 
se duse să o închidă, fata lui Cayley care se întorsese din 
drum se opri când îl văzu că şi el era acolo. Dar când să o 
închidă, unchiul lui spuse: „Aşteaptă”, aşa că el rămase cu 
mâna pe ivărul uşii şi ascultară zgomotul casant, fragil al 
tocurilor celor două fete pe coridor şi apoi, fireşte, cel al uşii 
de la intrare. 

„Aşa am crezut şi data trecută”, spuse unchiul lui „Du-te 
ca să fii sigur.” 

Dar fetele plecaseră. Stând în uşa deschisă de la intrare 
în noaptea de decembrie rece, tăioasă, dar fără vânt, auzi 
uruitul motorului suprasolicitat şi se uită la masiva maşină 
sport ţâşnind aproape cu viteză maximă într-un scrâşnet 
scâncit de cauciucuri, alunecând pe pavaj, apoi, după colţul 
apropiat, luminile din spate dispărând rapid şi de acolo, şi 
mult timp după ce maşina trecuse de piaţă i se păru că mai 
miroase a cauciuc ars. 

Apoi se întoarse în salonaş, unde unchiul lui şedea printre 


piesele de şah împrăştiate şi-şi umplea pipa. Fără să se 
oprească ridică eşichierul şi-l puse la loc pe măsuţă. Din 
fericire ciocnirea avusese loc într-altă parte, aşa că nici o 
piesă nu fusese călcată. Le culese din jurul picioarelor 
unchiului său şi le puse la locul lor pe eşichier, mutând 
chiar pionul reginei albe într-o deschidere ortodoxă asupra 
căreia insistase unchiul lui, care continua să-şi umple pipa 
cu tutun. 

„Aşadar au avut dreptate în ce-l priveşte pe căpitanul 
Gualdres”, zise el. „Era vorba de o fată.” 

„Ce fată?” spuse unchiul lui. „N-a făcut una din ele şase 
mile în seara asta numai ca să se asigure că am înţeles că 
vrea ca numele ei să fie legat de cel al căpitanului 
Gualdres, indiferent în ce condiţii; iar cealaltă nu numai că 
a recurs la palme ca să respingă insinuarea, dar nici nu-i 
poate pronunţa numele ca lumea?” 

„Aşa”, zise el. Apoi tăcu. Îşi trase fotoliul şi se aşeză. 
Unchiul lui îl privea atent. 

„Ai dormit bine?” spuse unchiul lui. 

La început nu-şi dădu seama ce vrea să spună. Dar tot ce 
avea de făcut era să aştepte, deoarece unchiul lui refuza cu 
hotărâre să dezvăluie sensul spuselor sale numai atunci 
când erau cu adevărat spirituale, cu adevărat strălucite: 
niciodată când erau doar ironice. 

„Acum treizeci de minute te pregăteai să te duci la 
culcare. Nici nu te puteam opri.” 

„Şi eram cât pe ce să pierd ceva”, zise el. „De data asta 
nu am nici o intenţie să...” 

„În seara asta nu mai ai nimic de pierdut.” 

„M-am gândit şi eu că va fi aşa”, zise el. „Fata aceea a lui 
Cayley...” 

„...a ajuns cu siguranţă acasă”, spuse unchiul lui. „Unde 
sper, şi cred că va rămâne. Ca şi cealaltă. Aşa că mută.” 
„Am şi mutat”, zise el. 

„Atunci mută din nou”, spuse unchiul lui, răspunzând 
mişcării pionului alb, „Şi de data asta fii atent ce faci.” 

El crezu că a fost, că era, că fusese de fiecare dată. Dar 
în ciuda atenţiei cu care juca, nu făcea altceva decât să 


vadă că mai devreme ca de obicei şi partida aceasta avea 
să se termine ca şi cealaltă: dar deodată unchiul lui dădu la 
o parte piesele şi aranjă pe eşichier o problemă cu caii, 
turele şi doi pioni. 

„Asta nu mai e joc acum”, zise el. 

„Nimic din tot ce reflectă şi mărturiseşte speranţa şi 
pasiunea şi nebunia umană nu a fost vreodată un joc”, 
spuse unchiul lui. „Mută.” 

Şi de data asta sună telefonul, şi de data asta ştia că 
telefonul avea să sune şi ştia chiar ce avea să spună 
mesajul telefonic, chiar fără să aibă nevoie să asculte ce se 
putea auzi din convorbire: şi nici nu-i trebui unchiului său 
prea mult ca să înţeleagă despre ce e vorba: 

„Da? La telefon... Când?... Înţeleg. Când ai ajuns acasă ti- 
au spus că tocmai şi-a făcut valiza, şi-a luat maşina şi a 
spus că pleacă la Memphis... Nu, doctorilor nu li se prescriu 
reţete şi nici poştaşii nu se invită la plimbare”, şi puse 
receptorul în furcă şi rămase aşa cu mâna pe receptor, 
imobil, părând că nici nu respiră, şi fără măcar să-şi frece 
degetul cel mare de cupa pipei; stând aşa atât de mult 
încât el fu gata să spună ceva, când unchiul lui ridică 
receptorul şi ceru numărul, şi nici asta nu dură mult, lui 
Robert Markey din Memphis, avocat şi amestecat în 
treburile politice din oraş, care fusese cu unchiul lui la 
Heidelberg. 

„Nu, nu poliţia; nu-l pot reţine. În orice caz nu vreau să 
fie reţinut, vreau doar să fie supravegheat ca să nu poată 
pleca din Memphis fără să ştiu. Un detectiv particular bun, 
să-l ţină sub observaţie fără ca el să ştie... Dacă nu 
încearcă să plece din Memphis... Ce? Nu sunt de acord în 
nici un caz să se facă vărsare de sânge, cel puţin nu cu 
martori... Da, până vin acolo şi pun mâna pe el, mâine sau 
poimâine... La hotel... Nu-i decât unul: Greenbury. Ai auzit 
de vreun locuitor din Mississippi care să fi aflat că există şi 
un altul? (Ceea ce era destul de adevărat: se spunea în 
nordul Mississippi-ului că statul începea în holul hotelului 
Greenbury)... Un nume fals? El? Ultimul lucru de care fuge e 
publicitatea. Probabil că va chema toate ziarele ca să fie 


sigur că au notat exact numele şi adresa lui şi că le vor 
menţiona la ştiri... Nu, nu, telegrafiază-mi numai mâine 
dimineaţă că-l ţii sub supraveghere şi ţine-l aşa până îţi voi 
da de ştire din nou”, şi puse receptorul jos şi se ridică, dar 
nu ca să revină la eşichier, ci ca să se ducă la uşă pe care o 
deschise şi rămase cu mâna pe ivăr, până când el înţelese 
în cele din urmă. Se ridică şi luă cartea pe care o începuse 
sus cu trei ore mai înainte. Dar acum vorbi, şi acum unchiul 
lui îi răspunse: 

„Dar ce vrei cu el?” 

„Nimic”, spuse unchiul lui. „Vreau doar să ştiu că e în 
Memphis, şi că stă acolo, ceea ce o să şi facă; el vrea, cu 
mult mai mult decât vreau eu să o ştiu, ca eu şi toţi ceilalţi 
să fim convinşi că stă liniştit şi cuminte în Memphis, sau 
oriunde altundeva în afară de Jefferson, Mississippi.” 

Dar şi de data asta nu înţelese prea repede şi trebui iar 
să-l întrebe. 

„E vorba de alibiul lui”, spuse unchiul său. 

Tot nu înţelegea. 

„Pentru ce o fi intenţionând el să facă - ce şiretlic va fi 
născocit ca să-l înspăimânte pe logodnicul mamei sale să 
plece de aici.” 

„Şiretlic?” zice el. „Ce şiretlic?” 

„De unde să ştiu?” spuse unchiul lui. „Întreabă-te singur, 
ai optsprezece ani sau eşti atât de aproape de optsprezece 
încât nu mai contează; şi trebuie să ştii ce-ar face un băiat 
de nouăsprezece: o scrisoare semnată Mâna Neagră poate, 
sau chiar un glonte tras în el, cu destul de multă grijă, prin 
fereastra dormitorului. Eu am cincizeci de ani; tot ce ştiu e 
că tinerii de nouăsprezece ani sunt gata să facă orice, şi 
singurul motiv pentru care lumea adultă e în siguranţă e că 
tinerii sunt atât de siguri dinainte de succes încât îşi iau 
dorinţele şi intenţiile drept realizări finale şi nu mai dau nici 
o atenţie unor simple amănunte plicticoase şi mecanice.” 

„Atunci dacă şiretlicul n-o să se prindă, n-ai nici un motiv 
să-ţi faci griji”, zise el. 

„Nu-mi fac griji”, zise unchiul lui. „Ei îmi fac griji. Ba mai 
mult; mă sâcâie. Vreau să-l ţin - sau domnul Markey - să-l 


ţină sub supraveghere până o să-i pot telefona mâine 
surorii sale şi ea - sau mama lor, sau cineva din familie 
care are sau speră să aibă vreo autoritate asupra lui, una 
din ele sau amândouă - să se ducă şi să-lia şi să facă tot ce 
vor cu el; eu aş sugera să-l lege într-una din boxe şi viitorul 
lui tată (asta ar putea constitui un motiv suficient pentru 
căpitanul Gualdres să treacă peste ezitările lui feciorelnice 
şi să consimtă la o căsătorie imediată) să-l croiască binişor 
cu cravaşa.” 

„O”, făcu el. „Vasăzică nu s-a întâmplat nimic rău cu fata 
lui Cayley. Dac-ar fi fost poate şi el în seara asta aici şi-ar fi 
văzut-o când sora lui...” 

„Nimeni n-a crezut că s-a întâmplat ceva, în afară de sora 
lui”, spuse unchiul său. „Ea a fost aceea care l-a convins de 
la început că s-a întâmplat ceva şi a stârnit toată povestea 
asta. Ca să-şi câştige pe bărbatul pe care-l voia. Poate că a 
crezut că, de îndată ce fratele ei o să pună mâna pe floreta 
aceea, Gualdres va pleca din ţară. Sau poate spera ca 
discreţia şi bunul simţ vor fi suficiente ca să-l facă să plece; 
şi într-un caz şi în altul, tot ce ar fi avut ea de făcut ar fi fost 
să-l urmeze în orice loc din Statele Unite sau înapoi în 
Argentina (unde, desigur, nu sunt alte femei) şi, printr-o 
învăluire surpriză sau poate printr-un simplu compromis, să 
dobândească victoria, să-l facă măcar monogam. Dar l-a 
subestimat; l-a calomniat atribuindu-i crima de a fi matur.” 

Unchiul lui ţinea uşa deschisă şi se uita la el. 

„De fapt nu-i nimic rău cu nici unul din ei, doar că sunt 
tineri. Numai că - aşa cum cred că am spus-o înainte cu o 
clipă - să fii tânăr e în bună măsură ca şi cum ai fi bolnav 
de vărsat sau de ciumă bubonică.” 

„O”, făcu el din nou. „Poate că asta e adevărat şi în cazul 
căpitanului Gualdres. Am greşit în ce-l priveşte. Credeam că 
are cam patruzeci de ani. Dar fata spunea că nu e mai 
mare ca ea decât cu opt sau zece ani.” 

„Ceea ce înseamnă că ea crede că e cu cincisprezece ani 
mai mare ca ea”, spuse unchiul lui. „Ceea ce înseamnă, 
probabil, că e mai mare cu vreo douăzeci şi cinci de ani.” 

„Douăzeci şi cinci?” zise el. „Asta ar însemna să rămână 


acolo unde era şi până acum.” 

„S-a mişcat vreodată de acolo?” spuse unchiul lui. Ţinea 
uşa deschisă. „Ei? Ce mai aştepţi?” 

„Nimic”, zise el. 

„Atunci noapte bună”, spuse unchiul lui. „Du-te şi tu 
acasă. Grădiniţa de copii s-a închis.” 


Şi asta a fost totul. Se duse sus în camera lui, scoţându-şi 
uniforma, „lepădându-şi straiele cafenii”, cum se spunea în 
unitatea lui, se băgă în pat. Căci era joi, şi batalionul lui 
făcea instrucţie întotdeauna joi. Şi nu numai pentru că în 
anul acesta era locotenent-colonel cadet, ci şi pentru că 
nimeni nu lipsea de la instrucţie, şi deşi Academia era doar 
o şcoală pregătitoare, căpătase unul din cele mai bune 
calificative ROTC!8 din ţară, la ultima trecere în revistă, 
însuşi inspectorul general le spusese că, în caz de război, 
toţi cei care puteau dovedi că au optsprezece ani vor intra 
aproape automat într-o şcoală de elevi ofiţeri. 

Ceea ce îl privea şi pe el, deoarece era atât de aproape 
de optsprezece ani încât diferenţa nu mai conta. Doar că 
acum nu mai avea nici o importanţă dacă avea optsprezece 
sau opt sau optzeci de ani; era prea târziu chiar dacă a 
doua zi se trezea având optsprezece ani. Totul avea să se 
sfârşească şi oamenii aveau să şi înceapă a uita de război 
înainte chiar ca să fi ajuns la şcoala de ofiţeri, ca să nu mai 
vorbim de absolvirea cursurilor şcolii. 

Războiul se şi terminase în ceea ce priveşte Statele 
Unite: britanicii, mâna aceea de băieţi, unii nu mai în vârstă 
decât el şi unii, probabil, nici de vârsta lui, care zburau pe 
avioanele de vânătoare ale lui Royal Air Force!?, îi opriseră 


18 ROTC - Reserve Officers’ Training Corps - formaţii de pregătire a 
ofiţerilor de rezervă folosite în timpul războiului pentru pregătirea 
preliminară a tinerilor americani din şcolile de diferite grade. 

19 Armata aeriană regală britanică. 


în vest aşa că acum nu mai rămânea altceva de făcut în 
faţa acelui val irezistibil al victoriei şi distrugerii decât să te 
pierzi în insondabilele străfunduri ale Rusiei asemeni 
revărsării apei murdare împinse de mătură pe podeaua 
bucătăriei: de aceea, de fiecare dată în cele cincisprezece 
luni de după toamna lui 1940, când îşi scotea uniforma sau 
o punea în dulap - stofa de serj kaki destul de 
asemănătoare cu aceea purtată de adevărații ofiţeri, dar 
fără să aibă măcar cinstitele galoane ale unui subofițer, şi 
în locul tor petliţele albastru deschis şi însemnele ROTC, 
asemeni insignelor de la butonieră ale fraternităţilor 
studenţeşti sau asemeni banalelor şi fără istorie romburi de 
metal de pe umerii unui portar de la un hotel de lux sau ai 
dirijorului unei orchestre de circ, ca să-l îndepărteze şi mai 
mult de lumea curajului şi a îndrăznelii, de setea de glorie 
şi faimă a inimii sale; - de fiecare dată când se uita la ea, 
cu acea inimă însetată (dacă despre acest lucru era vorba), 
în mod sigur cu acel iremediabil regret care-l încercase în 
aceste luni din urmă după ce îşi dăduse seama că era prea 
târziu, că temporizase, amânase mult prea mult, lipsindu-i 
nu numai curajul dar şi voinţa şi dorinţa şi setea, culoarea 
kaki se schimba, transfigura, dizolva ca într-o imagine 
cinematografică în albastrul britanic şi în aripile curbate ale 
unui şoim în picaj şi în modestele galoane ale gradului: dar 
mai presus de orice, albastrul, culoarea, nuanţa pe care o 
mână de tineri anglo-saxoni o stabiliseră şi o ridicaseră la 
valoarea unui asemenea sinonim vizual al gloriei încât în 
primăvara din urmă o asociaţie americană a negustorilor de 
articole de galanterie şi de confecţii bărbăteşti o 
adoptaseră ca un simbol comercial. Ceea ce înseamnă că 
fiecare bărbat din Statele Unite care avea norocul să poată 
plăti preţul lor se putea duce la biserică în această 
duminică de Paşti învăluit într-o adevărată aură a curajului 
fără a se simţi legat de vreun însemn al responsabilităţii şi 
de tresele roz ale primejdiei. 

Totuşi făcuse ceva care s-ar fi putut numi o încercare (şi 
o considera a fi ceva mai mult decât atât deoarece 
amintirea a ceea ce făcuse nu-l consola deloc). Era vorba 


de căpitanul Warren, un fermier care locuia la câteva mile 
de oraş şi care fusese comandor de aviaţie în vechea Royal 
Flying Corps înainte ca aceasta să se transforme în R.A.F.; 
se dusese la el, acum doi ani, o zi după ce împlinise 
cincisprezece ani. 

„Dacă aş putea pleca în Anglia într-un fel, m-ar înrola, nu- 
i aşa?” zise el. 

„La şaisprezece ani eşti cam prea tânăr. Şi ca să pleci în 
Anglia acum e destul de greu.” 

„Dar m-ar primi în armată dacă aş ajunge acolo, nu-i 
aşa?” 

„Da”, zise căpitanul Warren. Apoi: „Ştii ce, ai tot timpul. 
O să fie o mulţime de lucruri de făcut pentru fiecare din noi 
înainte ca să se termine războiul. Atunci de ce să n- 
aştepţi?” 

Aşa că aşteptase. Aşteptase prea mult. Putea să-şi spună 
că făcuse acest lucru la sfatul unui erou, ceea ce îi liniştea 
întrucâtva inima lui însetată de glorie: faptul că aşteptase şi 
urmase sfatul unui erou avea să-l împiedice să uite 
vreodată că, oricât i-ar fi lipsit curajul, cel puţin nu avea de 
ce să-i fie ruşine. 

Deoarece acum era prea târziu. De fapt, pentru Statele 
Unite, războiul nici nu începuse şi tot ce aveau să dea 
Statele Unite erau doar bani, ceea ce, spunea unchiul lui, 
era lucrul cel mai puţin costisitor, fie că-i cheltuieşti, fie că-i 
pierzi şi de aceea civilizaţia îi şi inventase, ca să fie singurul 
lucru cu care omul să se poată târgui şi să se şi aleagă cu 
un chilipir. 

Aşa că, în aparenţă, singurul rost al recrutării fusese doar 
acela de mijloc prin care unchiul lui să-l identifice pe Max 
Harriss, şi, întrucât identificarea lui Max Harriss nu dusese 
decât la întreruperea unei partide de şah şi la un apel 
telefonic la Memphis de şaizeci de cenți, chiar şi aşa nu 
merita nici doi bani. 

Aşa că se băgă în pat şi dormi; a doua zi era vineri aşa că 
nu trebuia, vreme de o săptămână, să îmbrace pseudo- 
uniforma kaki pentru a lepăda cafeniul şi a-şi ostoi inima, 
dacă despre asta era vorba. Şi-şi luă micul dejun; unchiul 


lui mâncase şi plecase, iar în drum spre şcoală el se opri la 
biroul unchiului său să-şi ia caietul pe care-l lăsase aici, şi 
Max Harriss nu mai era în Memphis; telegrama domnului 
Markey sosise cât mai era acolo: 


Prințul dispărut. Dispărut şi de aici acum ce facem 


şi mai era acolo când unchiul lui spuse curierului să aştepte 
şi scrise răspunsul: 


Nimic doar mulțumiri 


aşa că aşa stăteau lucrurile; se gândi că asta era totul: 
când se întoarse la prânz şi ajunse în colţul străzii unde îl 
aştepta unchiul lui ca să meargă împreună acasă, nici nu-i 
trecu prin minte să întrebe: unchiul lui singur îi spuse că 
domnul Markey îi telefonase şi spusese că Harriss părea să 
fie bine cunoscut nu numai tuturor funcţionarilor şi fetelor 
de la telefoane şi poştaşilor negri şi comisionarilor şi 
chelnerilor de la Greenbury, dar şi tuturor negustorilor de 
băuturi şi şoferilor de taxi din acea parte a oraşului şi că el, 
domnul Markey, a încercat să-l găsească şi la alte hoteluri 
pe temeiul imposibilei presupuneri că ar exista vreun 
locuitor din Mississippi care să fi auzit că există şi alte 
hoteluri în Memphis. 

Aşa că zise ca şi domnul Markey: „Şi acum ce facem?” 

„Nu ştiu”, spuse unchiul lui. „Aş vrea să cred că i-a trimis 
pe toţi la naiba şi că se află la mai bine de cinci sute de 
mile de aici şi merge şi mai departe, numai că nici nu l-aş 
calomnia în lipsă acuzându-l de rea intenţie.” 

„Poate că aşa a făcut”, zise el. 

Unchiul lui se opri: 

„Ce zici?” întrebă unchiul lui. 

„N-ai spus noaptea trecută că tinerii de nouăsprezece ani 
sunt capabili de orice?” 

„Aha”, spuse unchiul lui. „Da”, zise unchiul lui. „Desigur”, 
spuse unchiul lui mergând din nou. „Poate că aşa a făcut.” 

Şi asta a fost totul: mâncă de prânz; se întoarse cu 


unchiul lui până la colţul străzii unde era biroul; apoi la 
şcoală, în după-amiaza aceea, în timpul orei de istorie pe 
care domnişoara Melissa Hogganbeck o numea acum 
Afaceri Internaţionale cu majuscule şi care, predată de 
două ori pe săptămână, ar fi trebuit să-i facă mai mult rău 
inimii lui neostoite decât inevitabila zi de joi, de săptămână 
viitoare, când avea să îmbrace uniforma cafenie - spada şi 
însemnele fără trecut pe epoleţii de pe umăr - şi să adopte 
ridicolul, imposibilul simulacru de atitudine de comandă, 
dar acest lucru nu se întâmplă: glasul neobosit, cultivat, 
distins al unei „doamne” vorbind cu un fel de fanatism 
dezlănţuit despre pace şi securitate; despre cât de siguri 
eram deoarece naţiunile epuizate ale Europei învăţaseră în 
1918 prea bine lecţia; ele nu numai că nu aveau curajul să 
ne provoace, dar nici nu-şi puteau permite aşa ceva, şi tot 
aşa până ce întreaga mulţime a lumii era redusă la un 
interminabil imponderabil murmur fără ecou chiar şi între 
zidurile izolate etanşe prăfuite ale sălii de clasă din şcoala 
pregătitoare şi care avea de o sută de ori mai puţină 
legătură cu realitatea chiar decât sabia şi însemnele de pe 
epoleţi. Căci sabia cel puţin şi însemnele de pe epoleţi erau 
un simulacru a ceea ce parodiau, în timp ce pentru 
domnişoara Hogganbeck întreaga organizare pe plan 
naţional a ROTC era un fenomen inevitabil, inexplicabil al 
edificiului educativ, asemeni necesităţii de a avea copii ca 
elevi în cursul primar. 

Şi chiar când văzu calul nu crezu altceva. Calul era într- 
un camion plin de noroi staționat pe o alee din spatele pieţii 
şi când trecu pe acolo venind de la şcoală văzu vreo şase 
oameni stând în jur, uitându-se la camion de la o distanţă 
categoric respectuoasă şi numai după aceea zări de fapt 
calul legat în camion - nu cu o funie ci cu lanţuri de oţel de 
parcă ar fi fost un leu sau un elefant. Căci de fapt încă nici 
nu văzuse camionul. De fapt nici nu ajunsese până acolo 
încât să susţină, să accepte faptul că înlăuntrul camionului 
era un cal, deoarece chiar în clipa aceea îl văzuse pe 
domnul Rafe McCallum venind pe alee şi traversase ca să-i 
vorbească fiindcă împreună cu unchiul lui aveau să se ducă 


la vremea sezonului de vânătoare la ferma lui McCallum, 
aflată la cincisprezece mile depărtare de oraş, ca să vâneze 
prepeliţe, şi, înainte ca nepoţii (gemeni) ai lui McCallum să 
se fi înrolat vara trecută în armată, obişnuia să-şi petreacă 
împreună cu ei noaptea în pădure sau pe malul râului 
vânând vulpi sau ratoni. 

Aşa că recunoscu calul, nu văzându-l, fiindcă nu-l văzuse 
niciodată, ci văzându-l pe domnul McCallum. Căci toată 
lumea din comitat ştia de cal sau ştiau ce-i cu el - un 
armăsar pursânge cu un pedigree excelent dar care nu 
făcea doi bani; oamenii din comitat spuneau că aceasta 
fusese singura dată din viaţă când domnul McCallum fusese 
înşelat la cumpărarea unui cal, chiar dacă îl cumpărase pe 
cupoane de tutun sau de săpun. 

Fusese făcut praf încă de când era mânz sau noaten, 
probabil de vreunul din proprietarii lui care încercase să-l 
domesticească prin frică sau violenţă. Numai că el refuzase 
să se lase domesticit, aşa că de pe urma a ce se va fi fost 
întâmplat rămăsese cu o ură pentru orice ar fi mers pe 
două picioare, ceva asemănător cu sila şi furia şi dorinţa de 
a distruge pe care o simt unii oameni faţă de şerpii chiar 
inofensivi... 

Nu putea fi călărit şi nu putea fi folosit nici pentru 
reproducere. Se spunea că omorâse doi oameni care se 
întâmplaseră doar să fie în apropierea lui. Deşi nu prea era 
de crezut deoarece, în acest caz, calul ar fi fost omorât. Dar 
se spunea că domnul McCallum îl cumpărase tocmai pentru 
că proprietarul lui voia să-l omoare. Sau poate pentru că se 
gândea că-l va putea îmblânzi. In orice caz el susţinea că 
nu omorâse pe nimeni, aşa că se gândea cel puţin că va 
putea să-l vândă, căci nici un cal nu a fost vreodată chiar 
atât de rău pe cât a susţinut cel care l-a cumpărat sau tot 
atât de bun pe cât a susţinut cel care l-a vândut. 

Dar domnul McCallum ştia că acest cal poate omori un 
om şi cei din comitat erau convinşi că el ştie că poate. Căci 
deşi intra în ţarcul în care-l ţinea (deşi niciodată într-o boxă 
unde ar fi fost la strâmtoare), nu lăsase pe nimeni altcineva 
s-o facă; şi se spunea că odată cineva a vrut să-l cumpere, 


dar McCallum a refuzat să-l vândă. Ceea ce iar părea a nu fi 
adevărat, deoarece chiar domnul McCallum zicea că ar 
vinde orice fiinţă care nu stă pe picioarele dinapoi şi nu-i 
poate spune pe nume, fiindcă asta era meseria lui. 

Aşadar calul era legat şi prins cu lanţuri şi acoperit cu o 
pătură, într-un camion aflat la cincisprezece mile de ţarcul 
lui de acasă, aşa că-i spuse domnului McCallum: 

„Până la urmă l-aţi vândut.” 

„Sper”, zise domnul McCallum. „Totuşi un cal nu-i vândut 
decât când uşa noii sale boxe e închisă în urma lui. Uneori 
nici atunci.” 

„Dar cel puţin e pe cale”, spuse el. 

„Cel puţin e pe cale”, zise domnul McCallum. 

Ceea ce nu însemna prea mult, de fapt nu însemna nimic 
decât că domnul McCallum trebuia să se grăbească al 
dracului ca să convingă lumea că nici nu-l vânduse. Căci 
începea să se întunece şi lucrul urma să se petreacă pe 
întuneric: era ora patru şi oricine se va fi învoit să-l 
cumpere trebuia să vină de foarte departe ca să nu fi auzit 
ce se spunea despre cal. 

După aceea îşi spuse că oricine ar fi cumpărat calul acela 
trebuia să fi locuit destul de departe ca să nu poată fi ajuns 
în timpul zilei, chiar dacă ar fi fost douăzeci şi două iunie, 
ca să nu mai vorbim de faptul că era cinci decembrie, aşa 
că poate n-avea nici o importanţă când avea s-o pornească 
domnul McCallum, şi îşi continuă de aceea drumul spre 
biroul unchiului său şi asta a fost totul în afară de 
postscriptum, şi chiar şi până la acesta nu mai era mult: 
unchiul lui îi pusese pe birou dosarul şi alături lista de 
referinţe şi se apucă să lucreze şi i se păru că lumina a 
început imediat să scadă şi aprinse lampa de birou şi atunci 
telefonul sună. Glasul fetei se auzi vorbind chiar din clipa în 
care ridică receptorul şi nu se mai opri, aşa că trecu o clipă 
sau două până o recunoscu: 

„Alo! Alo! Domnule Stevens! A fost aici! Fără să ştie 
nimeni! A plecat chiar acum! M-au chemat de la garaj şi am 
alergat acolo şi era în maşină şi motorul mergea şi a spus 
că dacă vreţi să-l vedeţi să fiţi la colţul străzii în cinci 


minute, spunea că n-o să poată veni sus la birou, să fiţi la 
colţ în cinci minute dacă vreţi să-l vedeţi, dacă nu, să-i 
telefonaţi şi poate să vă întâlniți mâine la hotelul 
Greenbury...” şi încă mai vorbea când unchiul lui intră, luă 
receptorul şi ascultă o clipă, şi probabil că fata mai vorbea 
încă chiar şi după ce unchiul lui puse receptorul în furcă. 

„Cinci minute?” spuse unchiul lui. „Şase mile?” 

„Nu l-ai văzut niciodată cum conduce”, zise el. „Probabil 
că a trecut prin Piaţă.” 

Dar era puţin cam prea repede chiar şi pentru el. 
Coborâră în stradă şi aşteptară la colţ în întunericul rece 
cam vreo zece minute, aşa i se păru lui, până începu să 
presimtă că, iată, aveau să se abată din nou asupra lor 
acelaşi vârtej şi tumult şi vacarm în mijlocul sau cel puţin la 
marginea cărora fuseseră prinşi din noaptea trecută şi în 
cursul cărora ultimul lucru la care se aşteptau avea să fie 
nu numai lucrul la care s-ar fi putut aştepta, ci acel lucru 
despre care fuseseră preveniţi că se va întâmpla. 

Dar îl văzură. Auziră maşina, claxonul: podul palmei 
băiatului apăsând pe buton sau poate pur şi simplu 
umblase la tabloul de bord sau la capotă şi smulsese firul 
de legătură, şi probabil, dacă băiatul se va fi gândit atunci 
la ceva anume, îi va fi părut rău că n-are un vechi 
întrerupător silențios. lar el, Charles, se gândi la Hampton 
Killegrew, polițistul de noapte, ieşind în fugă din sala de 
biliard de la All Nite Inn sau de unde va fi fost la ora aceea 
şi oricum sosind prea târziu, maşina urlând şi tânguindu-se 
şi urcând înspre Piaţă cu farurile aprinse, de frână, de 
poziţie şi de ceaţă, apoi scrâşnind şi năpustindu-se între 
zidurile de cărămidă ale străzii care se îngusta înspre Piaţă; 
şi după aceea îşi aduse aminte că zărise o pisică ţâşnind, o 
siluetă profilată în lumina farurilor care năvăleau, o 
secundă părând că e lungă de zece picioare şi în clipa 
următoare că e înaltă şi subţire asemeni unui stâlp 
alergând. 

Dar din fericire la intersecţie nu era altcineva decât el şi 
unchiul lui şi băiatul îi văzu, farurile virând spre ei ca şi cum 
avea să se urce cu maşina drept pe trotuar. Dar atunci se 


dădu la o parte şi ar fi putut să-l atingă pe băiat - faţa, 
dinţii sclipind - când maşina intră în viteză în Piaţă, o 
traversă şi viră derapând, cauciucurile scrâşnind pe pavaj 
înspre şoseaua care ducea la Memphis; zgomotul claxonului 
şi al cauciucurilor şi al motorului din ce în ce mai slabe 
până ce el şi unchiul lui îl auziră în sfârşit pe Hampton 
Killegrew alergând spre colţul străzii înjurând şi strigând. 

„Ai închis uşa?” spuse unchiul lui. 

„Da, domnule”, zise el. 

„Atunci să mergem acasă la cină”, spuse unchiul lui. „În 
drum să te opreşti la oficiul telegrafic.” 

Aşa că se opri la oficiul telegrafic şi trimise domnului 
Markey o telegramă formulată exact aşa cum spusese 
unchiul lui: 


Astă-seară e la Greenbury apelează în caz de nevoie 
la poliție în numele comisarului din Jefferson 


şi apoi plecă şi-l ajunse pe unchiul lui la celălalt colţ. 

„De ce e nevoie acum de poliţie?” zise el. „Credeam că ai 
spus...” 

„Ca să-l escorteze din Memphis oriunde va fi vrând să se 
ducă”, spuse unchiul lui. „In orice direcţie, numai înapoi aici 
nu.” 

„Dar de ce să plece?” zise el. „Noaptea trecută spuneai 
că ultimul lucru pe care ar vrea să-l facă ar fi să dispară, 
ultimul lui loc în care ar vrea să fie ar fi acela unde nimeni 
nu l-ar putea vedea, până ce stratagema lui...” 

„Atunci am greşit”, spuse unchiul lui. „Şi l-am ponegrit. 
După cât se pare am atribuit celor nouăsprezece ani ai lui 
nu doar mai multă iscusinţă decât sunt capabili, ci chiar şi o 
anumită maliţie. Hai. Ai întârziat. Nu trebuie să cinezi 
numai, ci trebuie să te şi întorci în oraş.” 

_ „La birou?” zise el. „La telefon? Nu te pot chema acasă? 
In afară de asta, dacă nici n-o să se oprească în Memphis, 
la ce bun să-ţi mai telefoneze?” 

„Nu. La cinema. Şi înainte de a mă întreba, iată de ce: 
fiindcă e singurul loc unde cineva de nouăsprezece sau 


douăzeci de ani şi-l cheamă Harriss sau care merge pe 
optsprezece şi-l cheamă Mallison nu poate sta de vorbă cu 
mine. Vreau să lucrez. O să-mi petrec seara în compania 
unor ticăloşi şi a unor criminali care nu au numai curajul 
ticăloşiei lor ci şi priceperea de a o săvârşi.” 

Ştia ce înseamnă asta: Traducerea. Aşa că nici nu intră în 
salonaşul unchiului său. lar unchiul lui plecă primul de la 
masă, aşa că nu-l mai văzu. 

Şi dacă nu s-ar fi dus la cinema, el, Charles nu l-ar fi 
revăzut în seara aceea pe unchiul său: mâncă fără grabă 
deoarece avea tot timpul, chiar dacă unchiul lui şi numai 
unchiul lui părea să vrea să evite orice contact cu rasa 
umană; mergând liniştit fără grabă, fiindcă avea timp 
berechet prin întunericul rece, tăios, spre Piaţă şi spre 
cinema, fără să ştie ce avea să vadă şi fără să-i pese ce 
avea să vadă; poate că era un alt film de război către care 
se îndrepta şi n-avea nici o importanţă, gândindu-se, 
amintindu-şi ca altădată un film de război ar fi urmat, ar fi 
trebuit să fie lucrul cel mai greu de suportat pentru dorul 
inimii sale, numai că nu mai era aşa, deoarece între filmul 
de război şi evenimentele mondiale ale domnişoarei 
Hogganbeck era o distanţă de netrecut, de o mie de ori mai 
mare decât dintre evenimentele mondiale ale domnişoarei 
Hogganbeck şi însemnele de pe epoleţi şi spada ROTC; 
gândindu-se că dacă rasa umană ar putea să-şi petreacă 
timpul văzând filme, n-ar mai fi războaie şi nici alte chinuri 
create de om, numai că oamenii nu-şi pot petrece atât de 
mult timp uitându-se la filme căci plictiseala e singura 
patimă umană cu care filmele nu pot lupta şi oamenii ar 
trebui să-şi piardă cel puţin opt ore ca să le vadă deoarece 
ar trebui să doarmă alte opt ore şi unchiul lui spunea că 
singurul lucru pe care oamenii îl pot suporta opt ore întruna 
e munca. 

Aşa că se duse la cinema. Şi dacă nu s-ar fi dus la 
cinema, n-ar fi trecut pe lângă All Nite Inn unde văzu, 
recunoscu camionul pentru cai tras lângă bordura 
trotuarului, gol, cu lanţurile şi cătuşele prinse de pereţii 
laterali, şi, întorcându-şi capul spre fereastră, pe domnul 


McCallum în persoană mâncând la tejghea, cu măciuca 
aceea grea din lemn de stejar pe care o purta întotdeauna 
când avea de-a face cu cai sau catâri necunoscuţi, sprijinită 
de tejghea lângă el. Şi dacă n-ar fi fost încă paisprezece 
minute până la ora la care, seara, trebuia (în afară de 
sâmbătă sau dacă se ducea la vreo petrecere) să fie acasă 
la el, n-ar fi intrat în birt să-l întrebe pe domnul McCallum 
cine cumpărase calul. 

Luna se ridicase pe cer. De îndată ce lăsă în urmă Piaţa 
luminată, îşi văzu umbrele picioarelor cum calcă umbrele 
ramurilor desfrunzite şi apoi ale ţăruşilor gardului, deşi asta 
nu dură mult timp, căci sări gardul de la colţul curţii ca să 
nu mai facă drumul până la poartă. Şi atunci zări lumina 
difuză a lămpii de la birou prin fereastra salonaşului şi nu 
mergând nici grăbindu-se ci mai degrabă purtat de valul 
încă instinctiv al uimirii şi nedumeririi şi (mai ales, deşi nu 
ştia de ce) al iuţelii, instinctul lui împingându-l să se 
oprească să evite, să se eschiveze - orice numai să nu 
calce acea interdicţie, acea oră, acel ritual al Traducerii, 
despre care întreaga familie vorbea cu T majuscul - 
transpunerea Vechiului Testament din nou în greaca clasică 
în care fusese tradus în îndepărtata lui copilărie ebraică - şi 
la care unchiul lui lucra de douăzeci de ani, cu doi ani şi 
câteva zile mai mult decât trăise el, Charles, retrăgându-se 
întotdeauna în salonaşul său, o dată pe săptămână (şi 
uneori de două sau de trei ori dacă se petrecuseră multe 
lucruri care să-i displacă sau să-l jignească), închizând uşa 
în urma lui: şi nici un bărbat nici o femeie sau nici un copil, 
client vizitator sau prieten, nu avea voie să atingă măcar 
clanţa uşii dacă unchiul lui nu o întorcea din interior. 

Şi el, Charles, se gândi că dacă ar fi avut opt ani şi nu 
aproape optsprezece, nu ar fi dat nici o atenţie acelei lămpi 
de studiu şi acelei uşi închise; sau dacă ar fi avut douăzeci 
şi patru de ani în loc de optsprezece, n-ar fi fost acolo doar 
pentru că un alt băiat de nouăsprezece ani a cumpărat un 
cal. Apoi se gândi că poate ar fi fost dimpotrivă: că s-ar fi 
grăbit mai tare ca oricând la douăzeci şi patru de ani, iar la 
opt ani n-ar fi venit deloc, deoarece la optsprezece ani tot 


ce ştia să facă era să se grăbească, să se repeadă, să fie 
uimit, căci fie că unchiul lui zicea aşa sau nu, cei 
optsprezece ani ai lui nu puteau începe să anticipeze cum 
sperau cei nouăsprezece ai lui Max Harriss să înşele sau să 
se răzbune pe cineva folosindu-se doar de acel cal. 

Dar el nici nu trebuia să facă aşa ceva; unchiul lui avea 
să se ocupe de treaba asta. Tot ce i se cerea lui era grabă, 
iuţeală. Şi el îndeplini această cerere mergând întruna când 
la pas, când la trap din primul moment în care ieşise pe uşa 
birtului şi cotise după colţ, până în şi prin curte şi sus pe 
scări în coridor şi prin coridor până la uşa închisă, 
neoprindu-se deloc cu mâna pe clanţa uşii, apoi în salonaş 
unde unchiul lui stătea în cămaşă şi cu vizieră la birou în 
lumina lămpii, fără să-şi ridice privirea, cu Biblia deschisă în 
faţa lui şi dicţionarul grecesc şi pipa din cocean de porumb 
lângă el şi cea mai mare parte dintr-un teanc de foi de 
hârtie gălbuie împrăştiate pe podea la picioarele lui. 

„A cumpărat calul”, spuse el. „Ce poate face cu calul?” 

Unchiul lui nici nu-şi ridică privirea şi nici nu se mişcă... 
„Să-l călărească sper”, spuse unchiul lui. Apoi îşi ridică 
privirea şi întinse mâna spre pipă. „Credeam că ne-am 
înţeles...” 

Unchiul lui se opri cu pipa în mână, ţinând-o nemişcată 
deasupra biroului, apropiată de gură gata să tragă din ea. 
Văzuse aşa ceva şi altă dată şi o clipă i se păru că priveşte 
acelaşi lucru şi acum: clipa în care ochii unchiului său nu-l 
mai vedeau, în timp ce înlăuntrul lor se şi zărea şfichiul şi 
pleasna propoziției concise dezinvolte succinte, nu mai 
lungă uneori de două cuvinte, cu care avea să-l fulgere 
afară din încăpere. 

„Bine”, spuse unchiul lui. „Ce cal?” 

Răspunse şi el scurt: „Al lui McCallum. Armăsarul acela.” 

„Bine”, spuse unchiul lui din nou. 

Şi de data aceasta înţelese repede; nu avea nevoie de 
nici o explicaţie. 

„L-am lăsat la birt, cina. L-a adus acolo azi după-amiază. 
Când m-am dus după-amiază la şcoală, am văzut în drum 
camionul pe alee, dar n-am...” 


Unchiul lui nu-l mai vedea; ochii lui erau tot atât de goi 
ca şi ai fetei lui Harriss când intrase pe uşa aceea pentru 
prima dată în noaptea trecută. Apoi unchiul lui spuse ceva. 
În greceşte, în greaca veche, ca şi cum unchiul lui ar fi fost 
atunci în epoca în care Vechiul Testament fusese tradus 
pentru prima oară sau fusese scris. Câteodată unchiul lui 
făcea acest lucru: îi spunea ceva în engleză, un lucru pe 
care nici unul din ei nu voia ca mama lui, a lui Charles, să-l 
audă şi apoi îi repeta acelaşi lucru în greacă, şi chiar lui, 
care nu ştia greceşte, cuvintele îi sunau cu mult mai pline 
de vigoare, cu mult mai aproape de ceea ce voiau să 
spună, chiar şi acelora care nu le puteau înţelege sau cel 
puţin nu le înţelesesem până atunci. Şi acesta era cazul şi 
acum, şi cuvintele nu păreau a fi scoase din Biblie, cel puţin 
de când puritanii anglo-saxoni şi-o apropiaseră. Unchiul lui 
se ridicase, îşi smulsese viziera de pe cap, o aruncase şi 
împingând cu piciorul fotoliul înhăţă haina şi vesta de pe 
celălalt fotoliu. 

„Pardesiul şi pălăria”, spuse unchiul lui. „Pe pat. 
Repede”. 

Şi el se repezi. leşiră din încăpere exact ca un automobil 
care ar fi aspirat în goană un petic de hârtie, apoi pe 
coridor, unchiul lui înainte, fluturându-şi pulpanele hainei şi 
vesta, şi cu mâinile întinse înapoi ca să-i ia pardesiul şi el, 
Charles, încercând să-l ajungă ca să-i poată petrece 
mânecile pe braţe. 

Apoi prin curtea luminată de lună la maşină, el ţinând 
încă pălăria în mână şi în maşină; şi, apăsând pe 
accelerator fără să încălzească motorul, unchiul lui se 
repezi înapoi cam cu treizeci de mile pe oră, de pe alee în 
stradă, alunecând pe roţi, şi întoarse maşina şi o porni în 
susul străzii şi luând turnanta în sens greşit traversă Piaţa 
aproape tot atât de rapid ca şi Max Harriss, şi se opri brusc 
lângă camionul lui McCallum în faţa birtului şi sări jos din 
maşină. 

„Aşteaptă”, spuse unchiul lui, alergând pe trotuar înspre 
birt, unde prin fereastră îl văzu pe McCallum stând la 
tejghea şi bându-şi cafeaua, măciuca sprijinită lângă el, 


până ce unchiul lui se ivi în fugă, înhăţă măciuca şi se 
întoarse fără să se oprească măcar o clipă, aspirându-l în 
acelaşi timp pe McCallum care-l urma şi ieşiră, tot aşa cum 
îl aspirase pe el, Charles, afară din salonaş cu două minute 
în urmă, şi înapoi la maşină, unchiul lui deschizând brusc 
portiera şi spunându-i să se dea mai încolo şi să treacă la 
volan, zvârlind măciuca în maşină şi, împingându-l pe 
McCallum înăuntru, intră şi el în maşină şi trânti portiera. 

N-avu nimic împotrivă, fiindcă unchiul lui era mai rău 
chiar decât Max Harriss, chiar şi atunci când nu se grăbeau 
sau se duceau undeva. Adică vitezometrul arăta cam pe 
jumătate din viteza celuilalt, dar Max Harriss ştia că merge 
repede, cât timp unchiul lui nu-şi dădea seama de acest 
lucru. 

„Apasă pe accelerator”, spuse unchiul lui. „E zece fără 
zece. Dar oamenii bogaţi mănâncă târziu, aşa că poate vom 
ajunge totuşi la vreme.” 

Aşa şi făcu. În curând fură afară din oraş şi-i dădu bătaie, 
deşi drumul era prunduit; singurul lucru pe care baronul 
Harriss uitase sau murise prea devreme ca să-l facă era să- 
şi construiască o şosea betonată de şase mile până în oraş. 
Dar mergeau destul de repede, unchiul lui aplecat înainte 
pe marginea banchetei se uita la acul vitezometrului de 
parcă ar fi vrut să sară afară şi să o ia la goană de îndată ce 
acul ar fi şovăit. 

„Pe dracu «ce faci, Gavin»”, spuse unchiul său domnului 
McCallum. „Aşteaptă să-mi spui «ce faci» după ce-o să te 
condamn drept complice.” 

„Ştia cum e calul”, zise domnul McCallum. „A venit acasă 
la mine şi a insistat să-l cumpere. La răsăritul soarelui era 
acolo, în faţa porţii de la intrare, a dormit în maşină, cu un 
teanc de patru sau cinci sute de dolari răvăşit în buzunarul 
pardesiului ca un maldăr de frunze. Dar ce-i? Susţine că e 
minor?” 

„Nici vorbă să susţină aşa ceva”, spuse unchiul lui. „După 
cât se pare ar vrea să interzică oricui să se amestece în 
chestiunea vârstei lui. Chiar şi unchiului său din 
Washington. Dar să lăsăm treaba asta. Ce-ai făcut cu 


calul?” 

„L-am pus în grajd, într-o boxă”, zise domnul McCallum. 
„Dar fără probleme. În grajdul acela mic, cu o singură boxă 
şi nimic altceva. Mi-a spus să n-am nici o grijă că n-o să mai 
fie nimic altceva în grajdul acela. Îl şi alesese şi îl pregătise 
înainte de a fi mers acolo. Dar m-am uitat şi eu la ferestre 
şi la uşi. Grajdul era în regulă. Dacă n-ar fi fost, n-aş fi lăsat 
calul oricât de mult mi-ar fi dat pe el.” 

„Ştiu asta”, spuse unchiul lui. „Care grajd mic?” 

„Acela mai izolat, pe care l-a construit vara trecută, după 
un pâlc de copaci, departe de celelalte grajduri şi paddock- 
uri. Are un paddock propriu şi nimic altceva înăuntru decât 
o boxă mai mare şi o încăpere pentru harnaşamente şi m- 
am uitat şi acolo: o şa, un căpăstru şi pături şi o ţesală şi o 
perie şi ceva furaje. Şi mi-a spus că oricine se va atinge de 
şa, de căpăstru şi de furaje va şti ce-i cu calul şi i-am zis că 
e mai bine, desigur, să ştie, fiindcă oricine se va duce acolo 
şi va deschide uşa boxei, aşteptându-se să găsească 
dincolo de ea un cal ca toţi caii, va plăti scump şi nu numai 
cel care a intrat acolo ci şi stăpânul calului. Dar grajdul era 
cum trebuie. Avea chiar şi o fereastră exterioară pe unde 
un om putea să se caţăre în pod şi să arunce jos nutreţul 
până ce calul se va obişnui cu el.” 

„Şi în cât timp s-ar întâmpla aşa ceva?” spuse unchiul lui. 

„Eu ştiu să fac o treabă ca asta”, zise domnul McCallum. 

„Atunci poate că într-un minut o să te vedem la treabă”, 
zise unchiul lui. 

Căci erau aproape acolo. Nu merseseră tot atât de rapid 
pe cât venise Max Harriss, dar şi treceau acum printre 
gardurile albe, care, la lumina lunii, nu păreau a fi mai 
consistente decât glazura unui tort. Dincolo de ele se 
întindeau imaşurile largi scăldate în lumina lunii pe care, 
unchiul lui probabil îşi amintea, creştea bumbacul - sau cel 
puţin aşa avea să pretindă unchiul lui - în timp ce vechiul 
proprietar şedea pe verandă în jilţul lui confecţionat în casă, 
uitându-se pe câmp o vreme, ca să se întoarcă apoi la 
cartea şi la grogul lui. 

Apoi ajunseră la poartă, acum amândoi, unchiul lui şi 


domnul McCallum, şezând pe marginea banchetei, urcară 
repede cu maşina pe alee printre pajiştile periate şi 
îngrijite, printre arbuştii şi copacii aliniaţi ca nişte tufe de 
bumbac până zăriră ceea ce fusese locuinţa vechiului 
proprietar: o uriaşă desfăşurare de coloane, clădiri şi 
balcoane care trebuie să se fi întins pe vreo jumătate de 
acru. 

Sosiseră la timp. Căpitanul Gualdres trebuia să fi ieşit pe 
uşa laterală tocmai la timp ca să vadă farurile urcând pe 
alee. In orice caz stătea acolo în lumina lunii când îl zăriră şi 
era acolo în capul gol, într-o jachetă scurtă de piele şi în 
cizme, cu o cravaşă uşoară agăţată de încheietura mâinii, 
când ieşiră, toţi trei, din maşină şi se apropiară. 

La început vorbiră în spaniolă. Cu trei ani în urmă alesese 
spaniola la liceu şi acum nu-şi amintea, de fapt nu 
înţelesese niciodată, cum şi de ce începuse să o înveţe; ce 
exact făcuse unchiul lui ca el, Charles, să se trezească 
alegând spaniola, ceea ce nu avusese niciodată intenţia să 
facă. Nu fusese nici persuasiune nici mită, căci unchiul lui 
spunea că nu trebuie să fii mituit ca să faci ceva ce voiai să 
faci, aveai nevoie să faci fie că la vremea respectivă ştiai că 
trebuia să o faci sau că vei avea nevoie să o faci, fie că nu. 
Poate că greşeala lui era că avea de a face cu un avocat. În 
orice caz, urma şi acum cursul de limbă spaniolă şi citise 
Don Quijote şi la lectură înţelegea ce scrie în cele mai multe 
din ziarele mexicane sau sud-americane şi începuse Cidul, 
numai că asta se întâmplase anul trecut şi anul trecut 
fusese 1940 şi unchiul lui spusese: „Dar de ce? Căci trebuie 
să fie mai uşor decât Don Quijote fiindcă în Cid e vorba 
despre eroi.” Dar el n-ar fi putut explica nimănui şi cu atât 
mai puţin unui om de cincizeci de ani, chiar fiind unchiul lui, 
că nu-şi putea potoli setea inimii lui cu o cronică prăfuită a 
trecutului, când nici o mie cinci sute de mile mai departe, în 
Anglia, oameni nu cu mult mai în vârstă decât el scriau cu 
vieţile lor în fiecare zi nepieritorul post-scriptum al propriei 
sale epoci. 

Aşa că putea înţelege mai tot ce vorbeau; uneori însă 
vorbirea lor în spaniolă era cam rapidă pentru înţelegerea 


lui. În schimb însă, uneori engleza se dovedea a fi prea 
rapidă pentru înţelegerea căpitanului Gualdres şi la un 
moment dat fu gata să creadă că amândoi nu puteau 
urmări spaniola unchiului său. 

„Vă duceţi să călăriţi”, spuse unchiul lui. „Sub clar de 
lună.” 

„Desigur”, zise căpitanul Gualdres, pe un ton amabil, 
numai puţin cam mirat, înălţând uşor sprâncenele-i negre - 
atât de amabil încât glasul lui nu arăta nici un fel de 
surprindere şi nici tonul cu care vorbea nu spunea de fapt 
ceea ce în spaniolă ar fi echivalat cu: „Ei şi?” 

„Mă numesc Stevens”, spuse unchiul lui cu acelaşi glas 
grăbit - care pentru căpitanul Gualdres, îşi dădu el seama, 
suna mult mai rău decât grăbit, întrucât pentru un spaniol 
graba şi bruscheţea constituiau cea mai neiertătoare crimă. 
Căci şi aceasta (spaniola), îşi dădu seama, era un neajuns; 
nu avuseseră vreme, unchiul lui nu avusese vreme să facă 
altceva decât să vorbească în această limbă. „Vă prezint pe 
domnul McCallum, şi pe fiul surorii mele, Charles Mallison.” 

„Pe domnul McCallum cunosc bine”, spuse căpitanul 
Gualdres în engleză, întorcându-se; o secundă i se văzură 
dinţii. „Are un cal mai mult. Păcat.” Dădu mâna cu domnul 
McCallum, brusc şi scurt şi cu vigoare. Dar chiar şi atunci 
păru a fi turnat în bronz, în ciuda pielii suple roase lucind în 
lumina lunii şi a părului său dat cu briantină, ca şi cum ar fi 
fost turnat din metal, părul, cizmele, jacheta, totul dintr-o 
singură şarjă. „Tânărul domn nu atât de bine.” Dădu mâna 
cu el, grăbit şi scurt şi la fel de viguros. Apoi făcu un pas 
înapoi. Şi de această dată nu dădu mâna. „Şi domnul 
Stevens, nu atât de bine. Tot păcat, poate”. Dar nici tonul 
cu care vorbea nu lăsă să se înţeleagă: Acum ati putea să- 
mi prezentaţi scuzele voastre ca să le iau în considerare. Şi 
nici nu spunea măcar. Și acum domnilor, ce doriți? Numai 
glasul spunea, cu o curtoazie perfectă, cu un calm perfect, 
fără nici o altă inflexiune: 

„Aţi venit pentru călărit? Cal acum nu-i gata, dar pe 
campo cel mic e mult. Mergem să prindem.” 

„Staţi”, spuse unchiul lui în spaniolă. „Domnul McCallum 


a trebuit să examineze zilnic prea mulţi cai de la crupă în 
sus ca să mai aibă nevoie să călărească vreunul noaptea, 
iar fiul surorii mele şi cu mine nu trebuie să privim prea 
mulţi ca să vrem aşa ceva, Am venit ca să vă facem un 
serviciu.” 

„A!” exclamă căpitanul Gualdres. „Şi ce fel de serviciu?” 

„Bine”, spuse unchiul lui cu glasul grăbit, care în sonora 
limbă maternă a căpitanului Gualdres suna nu prea 
muzical, ci cam metalic: „E vorba de ceva urgent. Probabil 
că am venit atât de repede, încât bunele mele maniere nu 
au putut ţine pasul cu graba.” 

„O politeţe care se lasă depăşită”, spuse căpitanul 
Gualdres, „a existat oare vreodată?” Cu deferenţă: „Ce 
serviciu?” 

Şi el, Charles, se gândi: Ce serviciu? Căpitanul Gualdres 
nu se mişcase. Glasul lui nu arătase nici o clipă vreo 
îndoială, vreo neîncredere; iar acum nu arăta nici măcar 
uimire sau surprindere. Şi el, Charles, era gata să fie de 
acord cu căpitanul: nu putea fi ceva, orice ar fi, care să-i 
poată dăuna şi despre care unchiul lui sau oricine altcineva 
să fie nevoie să-l prevină sau să-l ferească; gândindu-se 
(Charles) nu numai la calul domnului McCallum ci la o 
întreagă herghelie de cai de acelaşi fel dezlănţuindu-şi 
copitele şi coamele asupra lui, târându-l poate în ţărână şi 
murdărindu-l chiar, ştirbindu-l chiar ici şi colo sau poate 
chiar crestându-l puţin, dar numai atât şi nimic mai mult. 

„Atunci un pariu”, spuse unchiul lui. 

Căpitanul Gualdres nu se clinti. 

„Atunci o cerere”, spuse unchiul lui. 

Căpitanul Gualdres rămase nemişcat. 

„Atunci să-mi faceţi un serviciu”, spuse unchiul lui. 

„Ah”, zise căpitanul Gualdres. Nici atunci nu se clinti: 
numai o exclamaţie, nici în spaniolă, nici în engleză, fiindcă 
era la fel în toate limbile pe care le auzise el (Charles) 
vreodată. 

„Călăriţi în noaptea asta”, spuse unchiul lui. 

„Aşa e”, zise căpitanul Gualdres. 

„Să mergem cu dumneavoastră la grajdul unde ţineţi 


calul cu care călăriţi noaptea”, spuse unchiul lui. 

Căpitanul Gualdres mişcă doar numai din ochi, el - 
Charles - şi domnul McCallum privind lucirea albă a ochilor 
căpitanului care se uită la el şi la domnul McCallum şi apoi 
iar la unchiul său şi apoi nimic, absolut nimic, parcă nici 
respirând, în timp ce el, Charles, ar fi putut număra 
aproape până la şaizeci. Apoi căpitanul Gualdres chiar se 
mişcă, întorcându-se. 

„Într-adevăr”, zise el şi o porni, ei trei urmându-l, în jurul 
casei care era prea mare, peste pajiştea cu prea multe tufe 
şi arbuşti, dincolo de garajele în care ar fi încăput mai 
multe maşini decât ar fi putut să le folosească vreodată 
numai patru persoane şi serele, serele încălzite cu mai 
multe fiori şi struguri decât ar fi putut vreodată patru 
persoane să miroasă sau să mănânce, traversând baronia 
aceea scăldată de lumina lunii, albă în lumina lunii, într-o 
tăcere lunară, în frunte cu căpitanul Gualdres mergând pe 
pistoanele dure arcuite ale picioarelor sale, lucitoare în 
cizmele lăcuite, apoi unchiul său, apoi el şi apoi domnul 
McCallum, ţinând în mână măciuca de stejar, toţi trei în şir, 
unul după altul în urma căpitanului Gualdres, de parcă ar fi 
fost trei gauchos aparţinând familiei sale, dacă Gualdres ar 
fi avut o familie, numai că ei nu erau gauchos ci poate cu 
totul altceva sfârşind în ones. 

Dar nu spre marile grajduri cu lumină şi ceasuri electrice 
şi cu adăpătoare şi iesle aurite şi nici pe aleea care ducea 
spre ele. Traversară aleea, se căţărară pe gardul alb şi 
străbătură păşunea scăldată în lumina lunii spre şi apoi 
după un mic pâlc de copaci şi iată aproape că-l auzea 
vorbind pe domnul McCallum; micul paddock înconjurat de 
propriul său gard alb şi un singur grajd cam de mărimea 
unui garaj pentru două maşini, nou-nouţ, fără îndoială, din 
septembrie trecut şi curat şi vopsit proaspăt şi jumătatea 
de sus a uşii singurei boxe deschisă; un pătrat negru în 
albul orbitor, şi deodată în spatele lui domnul McCallum 
scoase un fel de sunet. 

Şi atunci totul începu să se desfăşoare prea repede 
pentru el. Chiar şi căpitanul Gualdres începu să vorbească 


în spaniolă, întorcându-se cu spatele spre gard, solid, 
puternic, reuşind chiar să pară mai înalt, spunându-i 
unchiului său ceea ce până acum nu se observa nici măcar 
în tonul cu care vorbea, unul în faţa celuilalt, înfruntându-se 
într-o zăngăneală de sunete ale limbii materne a 
căpitanului, de parcă ar fi fost doi tâmplari care-şi azvârl 
cuie unul în ferăstrăul celuilalt. Totuşi la început unchiul lui 
vorbise în engleză şi căpitanul Gualdres îl urmase, unchiul 
lui considerând că oricum era dator măcar cu atât faţă de 
domnul McCallum. 

„Şi acum, domnule Stevens. Explicaţi?” 

„Îmi daţi voie?” spuse unchiul lui. 

„Aşa”, zise căpitanul Gualdres. 

„Aici ţineţi calul cu care călăriţi noaptea, calul cel orb.” 

„Da”, zise căpitanul Gualdres. „Nici un cal aici, ci iapa 
cea mică. Pentru noapte. Lăsată în grajd de negrito în 
fiecare după-amiază.” 

„Şi după masă - cină - la miezul nopţii, oricând e de 
ajuns de întuneric, veniţi aici şi intraţi în acest paddocd şi 
vă duceţi la uşa aceasta şi o deschideţi, în întuneric, ca 
acuma.” 

Şi la început se gândise că erau prea multe persoane de 
faţă, în orice caz unul era în plus. Acum îşi dădu seama că 
de fapt lipsea cineva: frizerul, căci căpitanul Gualdres 
spuse: 

„Întâi aranjez obstacolele.” 

„Obstacolele?” spuse unchiul lui. 

„lapa cea mică nu vede. Curând nu va mai vedea pentru 
totdeauna. Dar poate să sară, nu văzând, ci pipăind, după 
glas. O învăţ - cum spuneţi asta? - încredere.” 

„Cred că aţi vrut să spuneţi invulnerabilitatea”, zise 
unchiul lui. Apoi continuată amândoi în spaniolă, repede, ca 
doi boxeri, doar că nu se mişcau din loc. Şi ar fi putut să-i 
urmărească, dacă ar fi scris Cervantes această scenă. Dar 
din moment ce Cavalerul Sampson şi şeful Yanguesienilor 
se tocmeau pentru un cal chiar în faţa lui, povestea îl 
depăşea şi mai târziu când (sau aşa credea el) totul se 
terminase - unchiul lui îl lămuri sau îi spuse ceva care 


semăna cu explicaţia la care el, Charles, se aşteptase chiar. 

„Şi atunci?” zise el. „Ce-ai spus atunci?” 

„Nu prea multe”, spuse unchiul lui. „Am spus doar atât: 
«lată despre ce serviciu e vorba.» Şi Gualdres a zis: «Pentru 
care vă mulţumesc anticipat.» Şi eu am zis: «Dar în care, 
fireşte, nu credeţi. Dar al cărui preţ, fireşte, doriţi să-l 
cunoaşteţi.» Şi am căzut de acord asupra preţului şi i-am 
făcut serviciul şi asta a fost totul.” 

„Dar care a fost preţul?” zise el. 

„Un pariu”, spuse unchiul lui. „Un rămăşag.” 

„Un rămăşag, pe ce?” zise el. 

„Pe soarta lui”, spuse unchiul său. „El a hotărât. Fiindcă 
singurul lucru în care crede un om de felul lui e în destinul 
său. El nu crede în soartă. Nici măcar nu acceptă existenţa 
a aşa ceva.” 

„Bine”, zise el. „Pariul. În ce-a constat pariul?” 

Dar unchiul lui nu-i răspunse, ci se uită la el cu o expresie 
ciudată, sardonică, stranie şi totuşi familiară, deşi el, 
Charles, descoperise tocmai atunci că nu-l cunoaşte deloc 
pe unchiul său, şi atunci unchiul lui spuse: 

„Un cavaler apare deodată de niciunde - din apus dacă 
vrei - şi atacă în acelaşi timp regina şi tura. Ce faci?” 

Acum ştia cel puţin care e răspunsul la această 
întrebare... „Salvezi regina şi abandonezi tura.” Şi răspunse 
şi la cealaltă întrebare... „Din vestul Argentinei.” Zise: „Era 
vorba de fata lui Harriss. Pe ea ai pariat. Că nu vrea să se 
ducă să deschidă uşa aceea a grajdului. Şi a pierdut.” 

„A pierdut?” spuse unchiul lui. „O prinţesă şi jumătate de 
tură în schimbul câtorva oase de-ale lui şi poate şi al 
capului? A pierdut?” 

„A pierdut regina”, zise el. 

„Regina?” spuse unchiul lui. „Care regină? A, vrei să zici 
că doamna Harriss. Poate că şi-a dat seama că regina 
trecuse pe alt careu în aceeaşi clipă în care a văzut că va 
trebui să accepte pariul. Poate că şi-a dat seama că regina 
şi tura, amândouă, erau pierdute din clipa în care 
dezarmase prinţul cu mătura aceea pentru şemineu. Dacă 
va fi vrut-o vreodată.” 


„Atunci ce făcea aici?” zise el. 

„De ce aştepta?” spuse unchiul lui. 

„Poate că-i plăcea situaţia”, zise el. „Pentru plăcerea de a 
putea trece nu numai peste două careuri deodată dar şi în 
două direcţii în acelaşi timp.” 

„Sau din cauza nehotărării, deoarece era această 
posibilitate”, spuse unchiul lui. „Şi care era să-i fie aproape 
fatală, fiindcă de această dată trebuia să hotărască sau cel 
puţin ar fi trebuit mai degrabă. Primejdia şi farmecul lui 
derivă din însăşi posibilitatea lui de mişcare. De această 
dată el a uitat însă că siguranţa sa depindea tot de acest 
lucru.” Dar asta se întâmpla a doua zi. Acum însă nici nu 
putea ţine pasul cu ce vedea. El şi domnul McCallum 
stăteau acolo privind şi ascultând în timp ce unchiul său şi 
căpitanul Gualdres, faţă în faţă, îşi zvârleau silabele acelea 
fragile şi zăngănite, până când căpitanul Gualdres făcu în 
cele din urmă o mişcare, nici dând din umeri şi nici salutând 
şi unchiul lui se întoarse spre domnul McCallum. 

„Ei, Rafe?” spuse unchiul lui. „Te duci acolo să deschizi 
uşa aceea?” 

„Cred că da”, zise domnul McCallum. „Dar nu văd...” 

„Am făcut un pariu cu căpitanul Gualdres”, spuse unchiul 
lui. „Dacă nu te duci tu, o să trebuiască să mă duc eu.” 

„Aşteptaţi”, zise căpitanul Gualdres. Cred că eu ar trebui 

să...” 
„Aşteptaţi dumneavoastră, domnule căpitan.” zise 
domnul McCallum. Işi trecu măciuca grea în cealaltă mână 
şi se uită peste gardul alb la ţarcul pustiu scăldat în lumina 
lunii, la peretele alb şi tăcut al grajdului cu pătratul acela 
negru al jumătăţii de uşă, vreme de vreo jumătate de 
minut. Apoi îşi trecu măciuca iar în cealaltă mână şi se 
căţăra pe gard şi cu un picior dincolo îşi întoarse capul şi se 
uită în jos la căpitanul Gualdres. „Acum am înţeles despre 
ce e vorba”, zise el. „Şi într-un minut ai să înţelegi şi 
dumneata.” 

Apoi se uitară cum sare gardul şi coboară tot fără grabă, 
în paddock: un bărbat solid, sprinten şi precaut, având ceva 
din aceeaşi aură, din aceeaşi pricepere la cai ca şi căpitanul 


Gualdres, păşind hotărât în lumina lunii, spre grajdul alb 
pustiu şi spre acel singur pătrat negru de vid, de totală, de 
absolută tăcere, din centrul lui, ajungând în cele din urmă 
în faţa grajdului şi ridicând zăvorul greu de fier forjat şi 
deschizând jumătatea de jos a uşii şi numai atunci 
mişcându-se cu o iuţeală incredibilă, zvârlind repede 
jumătatea de uşă înapoi spre el şi mişcându-se o dată cu ea 
înspre perete, până ce ajunse cam în spatele ei, între ea şi 
perete, ţinând bine greaua măciucă în cealaltă mână 
împingând uşa înapoi doar cu o secundă înainte ca 
armăsarul, el însuşi de aceeaşi culoare ca şi întunericul de 
cerneală de dinăuntru, să fi erupt în lumina lunii ca şi cum 
ar fi fost legat, de uşă cu o funie nu mai mare decât un lanţ 
de ceas. 

Năvăli nechezând. Era impresionant, parcă zbura: o masă 
furioasă de culoarea pierzaniei sau a miezului nopţii 
învârtejindu-şi coada şi coama asemeni unor flăcări negre, 
sub razele lunii, arătând nu ca moartea deoarece moartea e 
stasis ci ca un demon: o forţă brutală dezlănţuită nicicând 
schimbată, ţâşnind în lumina lunii, nechezând, galopând 
impetuos în cerc, zvârlindu-şi capul într-o parte şi într-alta, 
căutând să dea de un om până îl zări în cele din urmă pe 
domnul McCallum şi încetă să mai necheze şi se repezi spre 
el, nerecunoscându-l decât în clipa în care domnul 
McCallum se desprinse de lângă perete şi strigă la el. 

Atunci calul se opri, cu trupul încordat, proptindu-se pe 
picioarele dinainte şi domnul McCallum, cu aceeaşi iuţeală 
incredibilă se îndreptă spre el şi-l lovi cu toată puterea cu 
măciuca peste cap şi calul necheză, din nou, se roti, se 
răsuci, gata să galopeze, iar domnul McCallum se întoarse 
şi se îndreptă spre gard. Nu alerga: mergea la pas şi, deşi 
calul galopă de două ori în jurul lui înainte ca omul să fi 
ajuns la gard şi să se caţere pe el, nu-l mai ameninţă deloc. 

Şi câtva timp căpitanul Gualdres rămase nemişcat, ca 
turnat în metal, de nepătruns, şi nici nu păli măcar. Apoi se 
întoarse către unchiul lui; vorbind tot în spaniolă, dar acum 
îl putea urmări. 

„Am pierdut”, zise căpitanul Gualdres. 


„Nu”, spuse unchiul lui. 
„Exact”, zise căpitanul Gualdres. „Nu am pierdut.” Apoi 
căpitanul Gualdres spuse: „Mulţumesc.” 


IV 


Apoi fu sâmbătă, nu se ducea la şcoală: toată ziua nu 
făcea altceva decât să stea la birou şi să se ocupe de ce 
mai era de lămurit, de puţinul care mai rămăsese de 
lămurit, sau aşa credea el, care chiar şi la acea oră târzie 
din după-amiaza de decembrie încă nu-şi dădea seama că 
mai poate fi uimit şi uluit. 

Nu crezuse chiar că Max Harriss se va mai întoarce din 
Memphis. După cât se pare, nici domnul Markey, din 
Memphis, nu crezuse aşa ceva. 

„Poliţia oraşului Memphis nu poate transporta un deţinut 
înapoi în Mississippi”, spusese domnul Markey. „Ştii asta. 
Şeriful vostru trebuie să trimită pe cineva...” 

„Dar el nu e un deţinut”, spuse unchiul lui. „Spune-i asta. 
Spune-i că vreau doar să vină aici să stea de vorbă cu 
mine.” 

Apoi vreme de vreo jumătate de minut nu se mai auzi la 
telefon decât slabul zumzet al îndepărtatei energii care 
menținea linia în funcţiune şi care costa pe cineva bani, fie 
că se vorbea sau nu. Apoi domnul Markey spuse: 

„Dacă-i transmit acest mesaj şi-i spun că poate să plece 
chiar crezi că o să-l mai vezi?” 

„Transmite-i mesajul”, spuse unchiul lui. „Spune-i că 
vreau să vină înapoi să stăm de vorbă.” 

Şi Max Harriss se întoarse. Sosi înaintea celorlalţi, cu 
destul timp înaintea lor ca să fi trecut de anticameră şi să fi 
intrat în birou în timp ce ceilalţi doi mai urcau pe scări; şi el, 
Charles, închise uşa anticamerei şi Max se opri în faţa lui, 
uitându-se la unchiul său, acelaşi tânăr elegant, delicat, 
puţin cam obosit şi relativ încordat de parcă n-ar fi dormit 
prea mult în noaptea trecută, numai privirea îi era 


schimbată. Nici obosită, nici tinerească, fixându-l pe unchiul 
lui exact ca acum două nopţi; cu o privire care exprima 
orice numai linişte nu. Şi orice altceva va fi fost, numai 
umilinţă nu se zărea în ea. 

„la loc”, spuse unchiul lui. 

„Mulţumesc”, zise Max, sec şi rece, nu dispreţuitor, doar 
categoric, brusc, negativ. Dar în clipa următoare se apropie 
de birou şi începu, cu o exagerare comică în gesturi, să se 
uite în dreapta şi în stânga prin încăpere. „Nu-l văd pe 
Hamp Killegrew”, zise el. „Sau chiar pe şerif în persoană. 
Unde l-aţi ascuns? În rezervorul cu apă rece? Dacă l-aţi 
băgat acolo pe vreunul din ei, la ora asta o fi murit din 
cauza şocului.” 

Dar unchiul lui nu-i răspunse decât când el, Charles, se 
uită la dânsul. Unchiul lui nici nu se uita la Max. Ba chiar îşi 
întorsese scaunul turnant într-o parte şi se uita pe 
fereastră, fără să facă vreo mişcare în afară de 
infinitezimala mângâiere a cupei pipei din cocean de 
porumb cu degetul cel gros. 

Atunci Max se opri şi el şi se uită la profilul unchiului său 
cu privirea aceea rece şi dură în care era prea puţină 
tinereţe sau împăcare sau orice altceva va fi trebuit să fie. 

„Bine”, zise Max. „Nu poţi dovedi nici o intenţie şi nici un 
scop. Tot ce poţi dovedi nici nu e nevoie să dovedeşti. Căci 
eu o şi recunosc. Am cumpărat un cal şi l-am băgat într-un 
grajd particular de pe proprietatea mamei mele. Mă pricep 
şi eu puţin într-ale legii. Am şi eu tot atât de puţine şi de 
greşite cunoştinţe de drept ca să pot fi un avocat de prima 
clasă într-un orăşel din Mississippi. Chiar poate şi un 
legiuitor al statului, deşi probabil prea multe ca să fiu ales 
vreodată guvernator.” 

Unchiul lui nu făcu totuşi nici o mişcare, decât din 
degetul cel gros. „În locul dumitale aş sta jos”, spuse el. 

„Dacă ai fi în locul meu ai face mult mai mult decât 
atâta”, zise Max. „Aşadar?” 

Acum unchiul lui se mişcă. Sprijinindu-se cu genunchiul 
de birou, el îşi întoarse scaunul în dreptul lui Max. 

„N-am nevoie să dovedesc nimic”, spuse unchiul lui. 


„Fiindcă n-ai să negi.” 

„Nu” zise Max. Vorbise brusc, dispreţuitor. Nici măcar cu 
violenţă. „Nu neg. Ei şi? Unde-i şeriful?” 

Unchiul lui îl privi atent pe Max. Apoi îşi puse pipa în 
gură, trase ca şi cum pipa ar fi avut tutun în ea şi ar fi fost 
aprinsă; şi vorbi cu glasul blând şi chiar aproape indiferent: 

„Presupun că atunci când domnul McCallum a adus calul 
şi l-ai pus să fie băgat în grajdul căpitanului Gualdres, ai 
spus rândaşului şi celorlalţi negri că Gualdres l-a cumpărat 
şi vrea ca nimeni să nu se atingă de el. Ceea ce nu le-a fost 
greu să creadă, deoarece căpitanul Gualdres mai 
cumpărase un cal de care nu lăsa pe nimeni să se atingă.” 

Dar Max nu răspunse tot aşa cum nu răspunsese în acea 
noapte când unchiul lui îl întrebase dacă nu se înscrisese pe 
listele de recrutare. Şi pe când pe faţa lui nu se văzu nici 
urmă de dispreţ în timp ce aştepta ca unchiul lui să 
continue. 

„Bine”, spuse unchiul lui. „Când se căsătoreşte sora 
dumitale cu căpitanul Gualdres?” 

Şi abia atunci îşi dădu seama el, Charles, ce mai era în 
privirea ochilor acelora indiferenți şi duri. Disperare şi 
durere. Şi atunci văzu văpaia furiei cuprinzându-i, arzând 
până nu mai rămăsese în ei decât furie şi ură, şi se gândi că 
unchiul lui avea, probabil, dreptate şi că există lucruri mai 
josnice decât ura şi că atunci când urăşti pe cineva, acesta 
trebuie să fie, cu siguranţă, omul pe care n-ai reuşit să-l 
omori, chiar dacă el nu ştie acest lucru. 

„În ultimul timp am încheiat câteva tranzacţii”, spuse 
unchiul lui. „Curând voi afla dacă mă pricep sau nu la 
treaba asta. O să închei o învoială şi cu dumneata. Nu ai 
nouăsprezece ani, ci douăzeci şi unu, dar nu te-ai înscris 
încă pe listele de recrutare. Inrolează-te.” 

„Să mă înrolez?” zise Max Harriss. 

„Înrolează-te”, spuse unchiul lui. 

„Înţeleg”, zise Harriss. „Să mă înrolez sau...” 

Şi atunci băiatul începu să râdă. Stătea în faţa biroului 
uitându-se la unchiul lui şi râdea. Dar râsul nu urcă până la 
ochi, aşa că nu trebui să dispară din ei, râsul îi dispăru doar 


din obraji, pierindu-i treptat din ochi chiar dacă nu ajunsese 
până la ei, privirea fiindu-i până la urmă ca şi a surorii sale 
în urmă cu două seri: îndurerată şi disperată, dar fără a fi 
îngrozită şi înspăimântată, în timp ce obrajii unchiului său 
păreau a trage din pipa rece, ca şi cum ar fi fost aprinsă. 

„Nu”, spuse unchiul său. „Nu «sau». Pur şi simplu te 
înrolezi. Uite. Joci poker (presupun că ştii să joci, sau cel 
puţin - ca mulţi alţii - joci). Şi ceri cărţi. Când faci acest 
lucru, susţii două lucruri: fie că ai ceva pentru care ceri 
cărţi, fie că vrei să acoperi până la ultimul cent că n-ai 
nimic. Nu ceri cărţi şi le arunci după aceea fiindcă nu sunt 
cele pe care le-ai vrut, le-ai aşteptat, ai sperat c-o să vină; 
nu de dragul tău sau al banilor tăi, ci pentru ceilalţi 
parteneri de joc, care şi-au asumat şi ei această obligaţie 
tacită.” 

Apoi amândoi rămaseră nemişcaţi, încetând chiar şi 
simulacrul vid al fumatului pipei. Şi atunci Harriss respiră 
adânc. Îl puteai auzi: inspirând şi expirând. 

„Acum?” zise el. 

„Da”, spuse unchiul lui. „Acum. Te întorci la Memphis şi 
te înrolezi.” 

„Eu...”, zise Harriss. „Sunt lucruri care...” 

„Ştiu”, spuse unchiul lui. „Dar nu m-aş duce acolo 
acuma. O să-ţi dea câteva zile, după ce te înrolezi, ca să te 
duci acasă şi să zicem... să-ţi aranjezi toate treburile. Acum, 
întoarce-te la Memphis. Maşina e jos, nu-i aşa? Du-te la 
Memphis şi înrolează-te.” 

„Bine”, zise Harriss. Din nou respiră adânc. „Să cobor pe 
scări şi să intru în maşină. Ce te face pe dumneata sau 
armata sau pe oricine altcineva să credeţi că o să mai 
puneţi mâna pe mine vreodată?” 

„Nu m-am gândit deloc la treaba asta”, spuse unchiul lui 
„Te-ai simţi mai bine dacă mi-ai da cuvântul de onoare?” 

Şi asta a fost totul. Harriss rămase aşa, lângă birou, o 
clipă, apoi se duse la uşă şi rămase acolo, cu capul puţin 
plecat. Apoi îşi ridică privirea şi el, Charles, se gândi că ar fi 
făcut acelaşi lucru: ar fi ieşit prin anticameră, unde erau 
ceilalţi. Dar unchiul lui interveni la timp. 


„Pe fereastră”, spuse unchiul lui, şi se sculă de pe 
scaunul turnant şi se duse şi deschise fereastra care dădea 
pe balconul exterior de unde cobora o scară spre stradă şi 
Max ieşi pe acolo şi unchiul lui închise fereastra şi cu asta 
totul se încheie: o clipă se auzi zgomotul paşilor pe scări, 
dar de data aceasta nici un scrâşnet de roţi, nici un vaier de 
claxon şi, dacă Hampton Killegrew sau oricine altcineva 
alergă după el strigând, nici el nici unchiul lui nu auziră aşa 
ceva. Apoi el se duse la uşa anticamerei şi o deschise şi-i 
pofti înăuntru pe căpitanul Gualdres şi pe sora lui Max. 

Căpitanul Gualdres arăta tot ca turnat în bronz sau într- 
un metal anume, chiar şi în costumul închis, la două 
rânduri, pe care l-ar fi putut purta oricare bărbat şi pe care 
cei mai mulţi îl şi aveau. Şi chiar semăna şi a cal. Şi atunci 
el, Charles, îşi dădu seama că acest lucru se datora faptului 
că nu era pe cal şi tot atunci observă pentru prima dată că 
soţia căpitanului Gualdres era puţin mai înaltă decât el. Era 
ca şi cum, fără cal, căpitanul Gualdres nu era întreg, nu 
numai în ceea ce priveşte mişcarea ci şi în ce priveşte 
înălţimea, de parcă picioarele lui nu erau făcute, atunci 
când stătea în picioare, să fie văzute şi comparate cu ale 
altora. 

Fata era şi ea într-o rochie închisă, albastrul închis al 
mireselor în „voiaj de nuntă”, cu luxosul mantou de blană 
cu un buchet de flori (Orhidee, desigur. Auzise întotdeauna 
de orhidee, aşa că îşi dădu seama atunci că nu le mai 
văzuse niciodată. Dar le recunoscu imediat, pe mantoul 
acela şi la mireasa aceea nu puteau fi altceva) prins la 
guler şi cu linia vagă a unghiei fetei lui Cayley vizibilă încă 
pe obraz. 

Căpitanul Gualdres nu se aşeză, aşa că şi el şi unchiul lui 
rămaseră în picioare. 

„Am venit să vă spun la revedere”, zise căpitanul 
Gualdres în engleză. „Şi să primesc, cum spuneţi 
dumneavoastră...” 

„Felicitări”, zise unchiul lui. „Şi eu vă felicit. De o mie de 
ori. Vă pot întreba de când?” 

„De...”, căpitanul Gualdres se uită rapid la încheietura 


mâinii”... un ceas. Abia am plecat de la padre. Mama s-a 
dus acasă. Am hotărât să nu aşteptăm. Aşa că venim să 
spunem la revedere. Eu vă spun.” 

„Nu la revedere”, spuse unchiul lui. 

„Ba da. Acum. În...” din nou căpitanul Gualdres se uită la 
încheietura mâinii „...cinci minute nu mai suntem pe aici.” 
(Căci, aşa cum spunea unchiul lui, un lucru îl caracteriza pe 
căpitanul Gualdres: nu numai că ştia exact ce vrea să facă, 
dar foarte des şi făcea ce voia). „Înapoi în ţara mea. În 
Campo. Poate că nu trebuia să plec de acolo dintr-un 
început. Ţara asta. E minunată, dar prea puternică pentru 
un simplu gaucho, paysano. Dar acum, gata. Aşa că vin să 
vă spun încă o dată la revedere şi încă o dată o sută de 
gracias.” Apoi continuă în spaniolă. Dar îl putea urmări: 
„Ştiţi spaniola. Soţia mea, fiind educată numai în cele mai 
bune pensioane europene pentru tinerele domnişoare 
americane bogate, nu ştie nici o altă limbă. In ţara mea, în 
campo e o vorbă: însurat, mort. Dar mai e o vorbă: Ca să 
afli unde va dormi călăreţul la noapte, întreabă calul. Aşa 
că nici asta nu mai contează, şi cu asta s-a terminat. Aşa că 
am venit să spun la revedere şi mulţumiri şi să mă felicit că 
nu aveţi şi fete vitrege ca să le asiguraţi şi lor viitorul. Dar 
de fapt, nu sunt sigur nici în situaţia în care mă aflu, 
deoarece nimic nu e imposibil pentru un om cu posibilităţile 
şi talentele dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de 
imaginaţia dumneavoastră. Aşa că ne întoarcem în ţara 
mea - a noastră - la vreme, acolo unde dumneavoastră nu 
sunteţi. Fiindcă sunt convins că sunteţi un om foarte 
primejdios şi nu vă iubesc. Aşadar, cu Domnul.” 

„Cu Domnul”, spuse unchiul lui, tot în spaniolă. „Nu 
vreau să vă grăbesc.” 

„Nu puteţi”, zise căpitanul Gualdres. „Nici nu e nevoie s-o 
faceţi. Nici nu e nevoie să doriţi să o puteţi face.” 

Apoi plecară şi ei: înapoi în anticameră; el şi unchiul lui 
auziră uşa de la intrare, apoi îi văzură trecând către scară 
prin faţa ferestrei dinspre balcon şi unchiul lui scoase din 
vestă ceasul greu cu lanţul şi cheia lui de aur şi-l puse pe 
birou cu cadranul în sus. 


„Cinci minute”, spuse unchiul lui. Ceea ce era destul 
timp, destul răgaz ca el, Charles, să poată întreba care era 
exact celălalt termen al pariului pe care-l făcuse cu 
căpitanul Gualdres în noaptea trecută, numai că ştia acum 
că nu mai e nevoie să întrebe; de fapt, îşi dădea seama 
acum că a început să nu mai aibă nevoie să întrebe din acel 
moment de joi seara când închisese uşa de la intrare după 
Max Harriss şi sora sa şi se întorsese în salonaş şi aflase că 
unchiul lui nu avea nici o intenţie să se ducă la culcare. 

Aşa că nu spuse nimic şi se uită doar cum unchiul lui 
puse ceasul pe birou, apoi se ridică uitându-se la ceas, cu 
braţele uşor îndepărtate şi sprijinite de o parte şi alta a 
ceasului. 

„Pentru bună-cuviinţă. Pentru moderație”, spuse unchiul 
lui, apoi o porni şi într-o singură suflare adăugă: „Sau poate 
că am arătat prea mult din amândouă”; luă ceasul, îl puse 
la loc în buzunarul vestei, trecu în anticameră. Işi luă 
pălăria şi pardesiul, şi ieşi pe uşa de la intrare, fără să-i 
spună măcar peste umăr: „Incuie uşa”, apoi jos pe scări, şi 
când Charles îl ajunse, stând lângă maşină, ţinând portiera 
deschisă. 

„Urcă şi treci la volan”, spuse unchiul lui. „Şi ţine minte, 
acum nu suntem noaptea trecută.” 

Se aşeză deci la volan şi o porni prin Piaţă, aglomerată 
sâmbăta, trebuind să se strecoare printre maşinile şi 
camioanele şi căruțele care se întorceau acasă, chiar după 
ce trecuseră de centrul oraşului. Dar şoseaua era destul de 
liberă ca să poată merge cu viteză ceva mai mare - mult 
mai mare dacă el ar fi fost Max Harriss mergând spre casă, 
în loc să fie Charles Mallison conducându-l pe unchiul său 
înapoi. 

„Şi acum ce se întâmplă?” spuse unchiul lui. „Ce are 
motorul? Sau ţi-a amorţit piciorul?” 

„Doar ai spus că nu e ca în noaptea trecută”, zise el. 

„Desigur că nu-i”, spuse unchiul lui. „Nu e nici un cal care 
abia aşteaptă să-l facă praf pe căpitanul Gualdres, chiar 
dacă a fost absolută nevoie de calul acela. De data asta 
căpitanul a dat peste ceva mult mai eficient şi mai fatal 


decât un cal nărăvaş.” 

„Peste ce anume?” 

„O porumbiţă”, spuse unchiul lui. „Ce tot te mocăi acolo? 
Ţi-e teamă să te mişti?” 

Aşa că o porniră, cam pe jumătate cât Max Harriss de 
repede, pe şoseaua pe care baronul nu avusese vreme să o 
betoneze, dar pentru care ar fi lăsat deoparte, probabil, alte 
lucruri dacă i s-ar fi atras atenţia la timp, nu pentru propriul 
său confort, fiindcă el nu mergea pe ea; venea şi pleca din 
New Orleans cu propriul său avion, aşa că oamenii din 
Jefferson nu-l vedeau decât când se duceau acolo la el; ci 
pentru extravaganţa cheltuirii unei sume atât de mari de 
bani pe ceva care nu numai că nu-i aparţinea dar de care 
toţi cei care-l cunoşteau nici nu se aşteptau să se 
folosească, tot aşa cum Huey Long din Lousiana se numise 
singur fondator proprietar şi sprijinitor a ceea ce unchiul lui 
spunea că e una din cele mai bune reviste literare de 
oriunde, fără să fi cercetat, probabil, vreodată ce se scria în 
paginile revistei şi fără să-i pese măcar ce gândeau despre 
el cei care o scriu sau o redactează, la fel cum pe baron nu- 
| interesase ce părere aveau despre el fermierii ale căror 
vite săreau şi răgeau şi mureau sub roţile vehiculelor în 
viteză ale musafirilor lui; acum mergeau rapid în după- 
amiaza începutului de decembrie - o după-amiază de iarnă, 
a şasea zi de iarnă cum spuneau bătrânii, care numărau 
zilele iernii începând cu întâi decembrie. 

Şi şoseaua era mai veche decât prundişul, datând din 
vremea veche a drumurilor modeste de pământ roşcat, 
şerpuind printre dealuri, apoi se îndrepta şi se înnegrea, în 
locurile unde pământul se tasa aluvial şi fertil; nu prea lată 
fiindcă pământul era foarte mănos, foarte roditor în 
bumbac şi porumb, ca să mai lase loc oamenilor să treacă 
altfel decât unul pe lângă altul, marcată doar de fierul 
îngust al roţilor de trăsură sau de căruţe şi de O-ul deschis 
al copitelor de cai sau de catâri atunci când vechiul 
proprietar, socrul baronului, se despărţea de Horaţiu şi de 
grogul lui slab doar ca să se ducă în oraş de trei sau patru 
ori pe an, ca să voteze sau să vândă bumbacul sau să-şi 


plătească dările sau să ia parte la o înmormântare sau la o 
nuntă, şi după aceea să se întoarcă la grog şi paginile 
scrise în latină, de-a lungul modestului drum de pământ pe 
care chiar copitele, în afară de momentele când erau în 
galop, nu făceau nici un zgomot, ca să nu mai vorbim de 
roţi sau orice altceva în afară de scârţâitul hamurilor; înapoi 
la pământurile ale căror hotare nu erau atunci marcate 
decât de amintirea şi de administrarea şi de părerea lui şi a 
vecinilor lui, nici măcar îngrădite întotdeauna, ca să nu mai 
vorbim de gardurile cu panouri şi traverse de stejar şi nuc 
din Virginia şi Long Island şi confecţionate în fabricile din 
Grand Rapids, la pajiştea care atunci era o ogradă cu stejari 
prăpădiţi, neatinsă de foarfeci şi secatoare şi maşini pentru 
tăiat crengi şi marcat straturi într-o ceaţă uşoară de vapori 
de benzină, înapoi spre casa care era o casă modestă, cu o 
verandă în faţă, pe care el să stea cu pocalul de argint şi cu 
cartea cu coperte din piele de vițel; spre grădina care era 
doar o grădină neîngrijită, prăpădită şi ea, cu tot felul de 
vechi flori trecătoare: trandafiri fără nume şi tufe de liliac şi 
părăluţe şi flox şi florile viguroase, durabile, prăfuite ale 
toamnei, ea însăşi în tradiţia whisky-ului diluat şi a odelor 
horaţiene: modestă, statornică. 

Era liniştea, îi spuse unchiul lui. Acest lucru, prima dată, 
singura dată când unchiul lui i-l spusese cu adevărat se 
întâmplase în urmă cu doisprezece ani când el, Charles, nu 
avea nici şase ani, fiind destul de mare ca să asculte: ceea 
ce, de fapt, unchiul lui şi remarcase: „Nu că ai fi destul de 
mare ca să-l auzi, ci pentru că eu sunt de-ajuns de tânăr ca 
să-l spun, în zece ani eu nu voi mai fi.” Şi el spusese: 

„Vrei să zici că peste zece ani nu va mai fi adevărat?” 

„Vreau să spun că peste zece ani nu voi mai spune acest 
lucru, deoarece peste zece ani voi fi cu zece ani mai mare 
şi unul din lucrurile pe care te învaţă vârsta nu e teama şi 
cu atât mai puţin adevărul, ci să-ţi fie ruşine, în primăvara 
aceea din 1919, ca o grădină la capătul unui tunel de patru 
ani de sânge şi murdărie şi spaimă în care trăise acea 
întreagă generaţie a tinerilor lumii asemeni unor furnici 
înnebunite, fiecare din ei înfruntând singur clipa în care 


trebuia şi el să intre în anonimatul fără chip al sângelui şi 
murdăriei, fiecare singur” (ceea ce dovedea cel puţin una 
din afirmaţiile unchiului său, oricum aceea referitoare la 
adevăr) „torturat mereu dacă teama lui e tot atât de 
evidentă pentru ceilalţi ca şi pentru el însuşi. Căci 
infanteristul cât se târăşte pe pământ şi aviatorul în timpul 
condensatelor lui secunde nu au prieteni nici camarazi tot 
aşa cum n-are porcul la troacă şi lupul în haită. Şi când în 
cele din urmă se termină şi ies la lumină - dacă ies - nici 
atunci nu au pe nimeni. Fiindcă” (dar cel puţin el, Charles, 
spera ca unchiul lui să aibă dreptate în ceea ce priveşte 
ruşinea) „ei au pierdut ceva, ceva din ei, scump şi de 
neînlocuit, împrăştiat acum şi difuz şi devenit comun 
tuturor celorlalte chipuri şi trupuri care au supravieţuit: eu 
nu mai sunt doar John Doe din Jefferson, Mississippi; eu 
sunt şi Joe Ginotta din East Orange, New Jersey şi Charley 
Longfeather din Shoshone, Idaho şi Harry Wong din San 
Francisco; şi, de asemeni, Harry şi Charles şi Joe sunt toţi 
John Doe din Jefferson, Mississippi. Şi acest amestec este în 
fiecare din noi, aşa că nu-l putem respinge. Şi de aici 
Legiunile Americane”. Şi deşi am putut face faţă şi da la o 
parte ceea ce am văzut că Harry şi Joe şi Charles fac ca Doe 
din Jefferson, nu putem face faţă şi da la o parte ceea ce 
am văzut că face John Doe ca Harry, Charley sau Joe. Şi de 
aceea, atâta vreme cât sunt tineri şi sunt în putere 
Legiunile Americane se îmbată în masă.” 

Căci avea dreptate doar în privinţa ruşinii, deoarece 
unchiul lui spusese acest lucru în urmă cu doisprezece ani 
şi de atunci nu o mai spusese niciodată. lar în ceea ce 
priveşte restul - greşea, întrucât chiar şi acum doisprezece 
ani, când unchiul lui trecuse de treizeci de ani, pierduse 
oricum contactul cu ceea ce constituia de fapt adevărul: se 
duceau la război, şi tinerii aveau să se ducă întotdeauna la 
război, ca să cucerească gloria fiindcă nu exista nici un alt 
mijloc la fel de glorios ca să o cucereşti; iar primejdia şi 
teama de moarte nu erau singurul preţ cu care să câştigi 


% Organizaţie a veteranilor americani din primul şi cel de-al doilea 
război mondial, creată în 1919. 


ce-ai câştigat, ci şi cel mai scăzut pe care l-ai fi putut 
închipui, şi tragedia nu era că mureai ci că nu mai trăiai ca 
să-ţi vezi gloria; nu voiai să nimiceşti o inimă însetată, voiai 
doar să o potoleşti. 

Dar asta se întâmpla acum doisprezece ani, acum 
unchiul lui spuse mai întâi: „Opreşte. O să conduc eu.” 

„Nu, n-ai să conduci”, spuse el. „Aşa e destul de repede.” 
Mai aveau o milă şi aveau să treacă de gardurile albe şi 
după o altă milă aveau să ajungă la poartă şi să vadă chiar 
şi casa. 

„Era liniştea”, spuse unchiul lui. „La început nu puteam 
dormi noaptea din această cauză. Dar asta nu era rău, 
fiindcă nu voiam să dorm, nu voiam să regret această 
linişte: să stau în pat în întuneric şi să-mi amintesc ziua de 
mâine şi toate culorile primăverii, aprilie şi mai şi iunie, 
dimineaţa, la prânz şi seara, pustiul, apoi întuneric iar şi 
liniştea în care să stau lungit fiindcă nu simţeam nevoia să 
dorm. Şi atunci am văzut-o pe ea. Era în landoul acela vechi 
şi pătrat tras de caii aceia doi desperecheaţi, luaţi de la 
plug, şi cu argatul acela desculţ pe capră. Şi mama ta nu 
avea dreptate. Nu arăta deloc ca o păpuşă într-o vitrină. 
Arăta ca o fetiţă care se joacă de-a oamenii mari în remiza 
cu trăsuri, dar luându-şi joaca foarte în serios; ca o copilă, 
să zicem, de doisprezece ani, rămasă orfană în urma unei 
neaşteptate catastrofe, asupra căreia a căzut grija mai 
multor fraţi şi surori mai mici şi poate şi a unui bunic în 
vârstă, trebuind să supravegheze regimul alimentar şi să 
spele rufele copiilor mici: prea mică pentru a fi interesată 
într-un fel de aşa ceva şi cu atât mai puţin capabilă să 
înţeleagă şi să facă legătura cu pasiunea şi misterul care i- 
au adus pe lume, singurul lucrul care ar fi putut face 
corvoada hrănirii lor suportabilă sau chiar explicabilă. 

Desigur că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Nu era decât 
tatăl ei, şi situaţia era oarecum inversată: tatăl nu avea 
numai grija muncii pe câmp şi a supravegherii întregii 
gospodării, dar o făcea în aşa fel încât o pereche de cai şi 
vizitiul lor puteau fi scoşi de la munca câmpului ca să tragă, 
acele şase mile dus şi întors, la şi de la oraş, vechiul landou 


în care printre pernele imense fata putea să pară o 
miniatură din vremi trecute, cuminte şi serioasă şi gravă, 
cu zece ani mai mare decât era şi cu cincizeci de ani în 
urma vremii în care trăia. Dar asta era impresia pe care am 
avut-o: un copil jucându-se de-a gospodăria în grădina 
aceea adăpostită de vânt şi veşnică, la capătul tunelului 
roşu şi infect: aşa că într-o bună zi mi-am dat seama subit 
şi irevocabil că doar liniştea nu înseamnă şi pace. Asta s-a 
întâmplat după ce am văzut-o a treia sau a zecea sau a 
treizecea oară, nu-mi mai amintesc a câta oară, şi într-o 
dimineaţă m-am apropiat de landoul care se oprise cu 
negrul acela desculţ pe capră şi cu ea, asemeni unei figuri 
dintr-o veche ilustrată de Sf. Valentin sau de pe o cutie cu 
bomboane din 1904, stând pe pernele acelea uriaşe, pătate 
şi decolorate ale banchetei din spate (când landoul trecea, 
se vedea numai capul, iar din spate nici nu-l mai vedeai 
deşi, fără îndoială, argatul şi perechea de cai nu fuseseră 
luaţi de la plug numai ca să-i permită negrului să se ducă şi 
să se întoarcă de la oraş); - într-o bună dimineaţă landoul a 
oprit în loc în timp ce din toate direcţiile noile automobile 
strălucitoare, zgomotoase, sclipitoare, treceau în grabă şi 
claxonau căci câştigasem războiul şi fiecare avea să fie 
bogat şi avea să trăiască în veci în linişte şi pace. 

«Mă numesc Gavin Stevens» am spus. «Şi curând voi 
împlini treizeci de ani.» 

«Ştiu», zise ea. Dar mă simţeam de treizeci de ani, deşi 
nu-i împlinisem. Ea avea şaisprezece. Şi cum puteai spune 
unei copile (aşa cum se spunea atunci) «Vreau să ne 
vedem»? Şi ce-ai fi făcut (la treizeci de ani) în acest caz? 
Căci nu inviţi pur şi simplu copila, îi rogi pe părinţii ei să-i 
dea voie să vă vedeţi. Aşa că la apusul soarelui m-am oprit 
cu maşina bunicii tale la poarta lor şi am coborât, Pe atunci 
aveau o grădină, nu un peisaj visat de un florar. Era ceva 
mai mare decât cinci sau şase covoare puse cap la cap, cu 
vechi tufe de trandafiri şi callicanthus şi bolți şi spaliere 
nevopsite şi dărăpănate şi răzoare de imortele care se 
înmulţeau singure, fără ca să se amestece cineva, şi în 
mijlocul lor ea uitându-se la mine care intram pe poartă şi 


urcam pe alee până nu m-a mai văzut deloc. Ştiam că nu 
avea să se mişte de unde stătea şi am urcat treptele 
verandei pe care stătea bătrânul domn în jilţul lui din lemn 
de nuc cu puiul de setter la picioare şi cu pocalul de argint 
şi cartea cu semnul pus între pagini lângă cot, şi i-am spus: 

«Permiteţi-mi să mă logodesc cu ea» (fii atent cum am 
vorbit: eu să mă logodesc cu ea). «Ştiu», am spus, «ştiu, nu 
acuma. Nu acuma. Numai să ne daţi voie să ne logodim şi 
nici nu va mai fi nevoie să ne gândim la acest lucru.» 

Şi ea nu se clintise de la locul ei, nici măcar ca să asculte. 
Fiindcă era prea departe ca să poată asculta, şi în afară de 
asta nici nu avea nevoie să asculte: stătea acolo în asfintit, 
în amurg, nemişcată: fără să dea înapoi, fără să schiţeze 
vreun gest; eu am fost acela care i-am ridicat capul deşi n-a 
trebuit să fac un efort mai mare decât acela de a îndrepta o 
creangă de caprifoi. Avea gust de şerbet. 

«Nu ştiu cum să fac», spuse ea. «Va trebui să mă înveţi.» 

«Atunci să nu înveţi», am zis. «Aşa e bine. Nu are nici o 
importanţă. Nu trebuie să înveţi.» Avea gust de şerbet: tot 
restul primăverii şi al verii şi al restului verii: orele de 
întuneric şi de linişte în care stăteam lungit amintindu-mi 
de gustul de şerbet: nu gustându-l din nou fiindcă nu e 
nevoie să guşti şerbetul; nu trebuie să consumi mult şerbet 
fiindcă nu-i uiţi gustul. Apoi veni vremea să mă întorc în 
Germania şi m-am dus la ea cu un inel. Il şi legasem cu o 
panglică. 

„Încă nu vrei să-l port?» spuse ea. 

«Ba da», am spus. «Nu», am spus. «Bine. Agaţă-l de 
tufişul ăsta dacă vrei. E doar o bucăţică de sticlă şi de fier 
colorat; probabil că n-o să ţină o mie de ani.» Şi m-am 
întors la Heidelberg şi în fiecare lună primeam o scrisoare 
care nu spunea nimic. Căci ce-ar fi putut spune? Avea 
numai şaisprezece ani: ce lucruri se pot întâmpla la 
şaisprezece ani despre care să poţi scrie, sau chiar despre 
care să vorbeşti? Şi în fiecare lună îi răspundeam, fără să 
vorbesc şi eu despre ceva anume, căci dacă n-aş fi făcut-o 
cum ar fi putut ea să o traducă în limbajul ei de şaisprezece 
ani? Şi acest lucru nu l-am înţeles niciodată, n-am putut 


niciodată să-l descopăr”, spuse unchiul lui. 

Acum ajunseseră aproape acolo; el şi începuse să 
încetinească ca să intre pe poartă. 

„Nu cum i s-a tradus din nemţeşte”, spuse unchiul lui. „Ci 
cum i-a tradus şi engleza acel care i-a tradus din 
nemţeşte?” _ 

„Nemţeşte?” spuse el. „li scriai în nemţeşte?” 

„Au fost două scrisori”, zise unchiul lui. „Le-am scris în 
acelaşi timp. Le-am închis şi le-am expediat, numai că le- 
am pus greşit în plicuri.” Apoi unchiul lui strigă: „Fii atent!” 
şi întinse chiar mâna spre volan. Dar el redresă maşina la 
timp. 

„Cealaltă era şi ea o femeie”, zise el. Da. „Aşa că...” 

„Era o rusoaică”, spuse unchiul lui. „O cunoscusem la 
Paris în 1918. Când am plecat din America în toamna lui 
1919 ca să mă întorc la Heidelberg, socoteam, eram 
convins că am uitat-o. Şi într-o bună zi, în mijlocul oceanului 
mi-am dat seama că nu m-am gândit la ea din primăvară. 
Şi aşa mi-am dat seama că n-am uitat-o. Mi-am schimbat 
destinaţia şi m-am dus întâi la Paris; ea trebuia să mă 
urmeze la Heidelberg de îndată ce îi vor fi fost vizate actele 
pe care le poseda. Urma să-i scriu, în timp ce amândoi 
aşteptam rezultatul, în fiecare lună. Poate în timp ce eu 
aşteptam. Trebuie să ţii seama ce vârstă avea atunci. Pe 
vremea aceea eram un european. Mă aflam în acea 
perioadă prin care trece orice american sensibil când crede 
că orice viitoare pretenţie ar avea americanii (dacă au 
vreuna) nu doar la o gândire umană ci chiar la simpla 
civilizaţie se verifică în Europa. Sau poate că era vorba de 
altceva. Poate că era vorba pur şi simplu de şerbet, şi eu nu 
eram nici alergic, nici indiferent la şerbet ci pur şi simplu 
incapabil de aşa ceva; scriind cele două scrisori în acelaşi 
timp fiindcă alcătuirea uneia nici nu-mi cerea vreun efort 
cerebral, scrisoarea izvorând de undeva din mijlocul burii 
şi ducându-se spre vârful degetelor, spre toc, cerneală, fără 
să treacă prin creier: drept care nu am fost în stare măcar 
să-mi amintesc ce va fi fost în acea scrisoare care s-a dus 
unde nu o scrisesem să se ducă, deşi nu putea fi nici o 


îndoială; nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi amintesc 
să fiu atent cu ele deoarece nu existau în aceeaşi lume deşi 
le scria aceeaşi mână la acelaşi birou pe foi de hârtie 
succesive cu acelaşi scris neîntrerupt la aceeaşi lumină 
electrică costând doi pfeningi în timp ce acelaşi spaţiu se 
scurgea sub arătătorul care se mişca pe cadranul ceasului.” 

Şi apoi fură acolo. Unchiul lui nu trebuia să-i spună să 
oprească; el şi oprise maşina pe aleea pustie prea lungă, 
prea bine îngrijită şi prea bine greblată şi presărată cu 
prundiş chiar pentru o camionetă şi o maşină sport sau 
două şi o limuzină şi un vehicul pentru servitori, unchiul lui 
neaşteptând să oprească coborâse din mers şi se îndreptă 
spre casă iar el, Charles, îl întreba: 

„Nu trebuie să vin şi eu, nu-i aşa?” 

„Nu ai mers puţin cam prea departe ca să mai dai acum 
înapoi?” spuse unchiul lui. 

Cobori, aşadar, şi-l urmă pe cărarea prea largă şi cu prea 
multe dale de piatră către un portal lateral prin care, deşi 
lateral, ar fi putut trece un preşedinte şi cabinetul său sau o 
curte supremă, cam strâmtă totuşi pentru tot Congresul, şi 
spre casa care arăta a ceva între o tartă de nuntă 
gargantuescă şi cortul proaspăt vopsit al unui circ, unchiul 
lui mergând grăbit şi vorbind întruna: 

„Suntem ciudat de nepăsători faţă de unele obiceiuri 
străine, rezonabile. Inchipuie-ţi ce văpaie ar fi făcut 
coşciugul lui înălţat în mijloc pe un rug de traverse 
încrucişate, stropite cu benzină: distrugerea ei (a casei) o 
dată cu văduva creatorului ei.” 

Apoi intrară; majordomul negru le deschise uşa şi dispăru 
imediat şi el şi unchiul lui rămaseră în încăperea în care 
căpitanul Gualdres (presupunând că era sau că fusese 
cavalerist) ar fi putut defila cu cavaleriştii lui cu cai cu tot, 
deşi el nu băgă de seamă mai nimic din cauza orhideii, o 
recunoscu imediat, fără a fi surprins sau măcar atent. Apoi 
şi uită de mireasma ei plăcută, un stimulent extraordinar, 
fiindcă intră ea în încăpere: paşii ei se auziră pe hol şi apoi 
în încăpere, deşi el îi şi simţise parfumul de parcă ar fi 
deschis cineva un vechi saltar din nebăgare de seamă, 


stângăcie, greşeală, şi patruzeci de servitori în pantofi cu 
tălpi de cauciuc ar fi alergat nebuneşte prin lungile 
coridoare şi încăperi luxoase şi strălucitoare grăbindu-se să- 
| închidă la loc; intrând în cameră şi oprindu-se şi dând să-şi 
întindă mâinile cu palmele ridicate în faţa ei fără să fi avut 
vreme să se uite la el deoarece unchiul lui, care nu se 
oprise deloc, se şi îndreptă spre ea. 

„Sunt eu, Gavin Stevens, şi acum am aproape cincizeci 
de ani”, spuse unchiul lui mergând spre ea chiar după ce ea 
începu să dea înapoi, să se retragă, cu mâinile înălțate încă 
şi cu palmele spre unchiul lui, acesta continuând să 
înainteze spre mâinile acelea. În vreme ce ea încerca totuşi 
să-l ţină departe cel puţin destul timp ca să-şi dea răgazul 
să-şi schimbe intenţia de a voi să se întoarcă şi să fugă: 
prea târziu totuşi, presupunând că acesta era lucrul pe care 
voia sau oricum ar fi trebuit să-l facă; dar acum era prea 
târziu, aşa că şi unchiul lui se putu opri, uitându-se înapoi 
spre el. 

„Ei?” zise unchiul lui. „Ai putea spune ceva. nu-i aşa? 
Chiar şi «bună ziua, doamnă Harriss» ar merge.” 

Dădu să spună: „lertaţi-mă.” Dar se şi gândise la ceva 
mai bun: 

„Domnul să vă binecuvânteze, copiii mei”, spuse el. 


Asta se întâmplă sâmbătă. A doua zi era şapte 
decembrie?!. Dar chiar înainte de a pleca, vitrinele 
magazinelor erau pline de jucării, de beteală şi de zăpadă 
artificială ca în orice decembrie din oricare alt an, 
atmosfera veselă şi proaspătă cu toată canonada, 
canonada şi şuieratul gloanţelor şi zgomotul lor izbind 
trupuri omeneşti, gata să răsune chiar şi aici în Jefferson nu 
după multe săptămâni sau luni. 


21 Data (6.12.1941) la care baza navală americană de la Pearl Harbour a 
fost atacată de aviația japoneză. 


Dar când revăzu Jefferson era primăvară. Căruţele şi 
camionetele fermierilor din zona de dealuri şi camioanele 
de cinci şi zece tone ale plantatorilor şi arendaşilor de la 
şes erau trase la platformele de încărcare ale depozitelor 
de seminţe şi de îngrăşăminte şi tractoarele şi catârii 
înhămaţi câte doi sau trei treceau printre brazdele negre 
ale somnului de iarnă al pământului: plugul şi discuitoarele, 
grapa şi tânjala; în curând sângerul avea să înflorească şi 
curând rândunica-de-noapte avea să se ivească, dar era 
abia în 1942 şi avea să mai treacă puţină vreme înainte ca 
telefoanele abonaților să primească telegramele 
Ministerului de Război şi al Marinei şi ca factorul poştal rural 
să pună în dimineţile de joi în îndepărtatele cutii poştale, 
agăţate de stâlpi, săptămânalul Yoknapatawpha Clarion cu 
reproducerea fotografiei şi scurtul necrolog devenit acum 
prea familiar şi totuşi destul de criptic de parcă ar fi fost 
scris în sanscrită sau chineză - obrazul flăcăului de la tară 
nu destul de în vârstă ca să arate fotografia unui bărbat, 
uniforma încă păstrând cutele rafturilor de intendentă, 
numele de localităţi de care cei care dăduseră naştere 
acelui obraz şi trup, după cât se pare, ca să poată muri în 
chinuri pe acolo, nu auziseră, ca să nu mai vorbim să le fi 
pronunţat vreodată până atunci. 

Căci  inspectorul-general avusese dreptate. De fapt 
Benbow Sartoris, care fusese doar al nouăsprezecelea în 
clasă, era acum ofiţer şi era în Anglia trimis într-o misiune 
foarte secretă. Ceea ce, întrucât fusese primul şi cadet 
colonel pe listele batalionului său, i s-ar fi putut întâmpla şi 
lui înainte de a fi prea târziu; ca de obicei însă schimbase 
tanda pe manda: nici măcar centura cu diagonală pe 
umăr” cu sabia şi insigna de două parale, ci numai panglica 
albastră a caschetei şi, deşi fusese cadet colonel sau pentru 
că fusese anume cadet colonel i se scurtase întrucâtva 
perioada de pregătire pentru zbor, probabil încă un an de 
aşteptat până ca aripile de pe caschetă să coboare până 
deasupra buzunarului din stânga (cu insigna de pilot în 


2 În orig., Sam Brownbelt - centură militară cu diagonală, purtată de 
către ofiţerii americani pentru pistol sau sabie. 


mijloc, spera el, sau cel puţin cu globul de navigator sau 
oricum cu bomba de bombardier). 

Şi fără să revină acasă cu adevărat ci numai trecând, 
după cursul pregătitor, pe lângă ea în drum spre baza de 
antrenament, în sfârşit avioane, oprindu-se în gară destul 
de mult ca mama sa să se urce în tren şi să călătorească 
împreună cu el până la gara de unde avea să ia trenul spre 
Texas, ea urmând să se întoarcă acasă cu o cursă locală; 
apropiindu-se de, trecând prin, începând să treacă prin 
locurile familiare, răscrucea de drumuri pe care o ştia, 
câmpia şi pădurea pe unde vagabondase ca băieţandru 
apoi când fusese cercetaş şi pe unde, destul de mare ca să 
poată merge cu o puşcă, vânase mai târziu iepuri, apoi 
potârnichi în zbor. 

Apoi împrejurimile prăpădite şi ele veşnice şi durabile, 
familiare ca şi propria sa inimă omnivoră şi nesăturată sau 
ca trupul şi mădularele lui sau creşterea părului şi a 
unghiilor: primele colibe ale negrilor dărăpănate, nevăruite, 
până ce îţi dădeai scama că nu era numai asta şi că erau 
puţin, numai puţin, înclinate într-o parte; nu atât 
neverticale cât indiferente faţă de verticală; ca şi cum ar fi 
fost făcute, văzute într-o sau printr-o perspectivă diferită, 
de un altfel de arhitect, într-un scop anume sau în orice caz 
cu un alt trecut: supraviețuind sau chiar nepăsându-le, fără 
să ţină seama de o vreme sau un climat mai aspru, oricare 
va fi fost, fiecare în jungla miniaturală, sălbatică şi totuşi 
îngrijită a peticului de pământ semănat cu zarzavat, fiecare 
cu un purcel într-un coteţ prea mic ca să poată creşte şi 
totuşi creştea şi avea să crească, şi de obicei o vacă şi 
câteva păsări - totul: coliba, şopronul, cazanul de rufe, şura 
şi fântâna - având un aer prăpădit şi improvizat, străin şi 
totuşi inviolabil durabil asemeni peşterii lui Crusoe; apoi 
casele albilor, nu mai mari decât acelea ale negrilor dar nici 
una ca o colibă, cel puţin nu în prezenţa lor, căci altfel ai fi 
trebuit să te baţi, văruite sau cel puţin cândva văruite, 
deosebirea esenţială fiind că nu erau în interior chiar atât 
de curate. 

Apoi ajunse acasă: o răscruce de drumuri pavate nu 


foarte departe de casa în care se născuse, şi acum putea 
vedea deasupra copacilor cisterna de apă şi crucea de aur 
a turlei bisericii episcopale şi apoi nimic altceva: cu faţa 
lipită de geamul murdar de parcă ar fi avut opt ani, trenul 
încetinindu-şi mersul cu zgomot şi uruit de ace între 
vagoanele de vite şi platformele rulante şi vagoanele 
cisternă, şi iată-i, văzuţi cum îi vede copilul de opt ani cu un 
oarecare şoc; mărunți şi totuşi uimitor de durabili în 
perspectiva vastului şi cuprinzătorului pământ: mama, 
unchiul lui şi noua lui mătuşă: şi mama lui fusese căsătorită 
cu un bărbat timp de douăzeci de ani şi crescuse un altul şi 
noua sa mătuşă care fusese căsătorită cam în acelaşi timp 
cu doi şi văzuse alţi doi în propria ei casă luptându-se cu 
mături de şemineu şi cu cai, aşa că nu fu surprins şi nici nu 
ştia într-adevăr cum se întâmplase: mama lui instalată în 
tren şi noua sa mătuşă plecată înapoi spre maşina care 
aştepta în timp ce el şi unchiul lui schimbau un ultim 
cuvânt: 

„Aşadar, domnule moşier”, spuse el, „nu numai că ai 
mers la apă de mai multe ori, dar ai şi zvârlit chiar ulciorul 
în ea şi te-ai dus după el. Am un mesaj de la fiul dumitale!” 

„Fiul meu?” spuse unchiul lui. 

„Da. Ginerele dumitale. Soţul fiicei dumitale. Acela care 
nu te iubeşte. A venit să mă vadă în tabără. E cavalerist 
acum. Adică e soldat american” - repetând, greoi: 
„Înţelegi? Într-o noapte, o cunoştinţă, un american, a 
încercat să-l omoare cu un cal. A doua zi s-a căsătorit cu 
sora americanului. A treia zi un japonez a aruncat o bombă 
asupra unui alt american pe o mică insulă aflată la două 
mile depărtare. Aşa că a treia zi el s-a înrolat, nu în propria 
sa armată în care era ofiţer în rezervă, dar într-o armată 
străină, renunțând astfel nu numai la gradul său dar şi la 
cetăţenia sa, folosind un interpret fără îndoială, ca să-i 
explice atât soţiei sale cât şi guvernului său de adopţiune 
ce voia să facă” - amintindu-şi, repetând încă, nu uimit sau, 
dacă uimit, cu neobosita, eterna uimire a copilului care 
priveşte neobosit şi etern acelaşi teatru de păpuşi: acea 
după-amiază, fără nici o prevenire, când fusese chemat în 


sala de raport şi iată-l pe căpitanul Gualdres - „într-o 
uniformă de soldat, arătând mai mult ca oricând a cal, 
poate din pricina faptului că se afla în singura situaţie de pe 
pământ - un regiment de cavalerie din 1942 din armata 
Statelor Unite - în care atâta vreme cât dura războiul n- 
avea să aibă nici un fel de contact cu caii -” el însuşi 
(Charles) repetându-se iar: „Nu arăta curajos, avea doar un 
aer neînduplecat, nedându-şi viaţa sau vreun mădular 
nimănui, vreunui guvern drept mulţumire sau pentru a 
protesta împotriva a ceva anume, ca şi cum în acest grav şi 
final moment n-ar fi vrut să adopte o postură sentimentală 
faţă de zadarnicul şi întâmplătorul şuierat al gloanţelor tot 
aşa cum nu obişnuise să o facă faţă de zadarnicul şi fragilul 
zgomot al copitelor cailor; fără a-i uri pe nemți sau japonezi 
sau familia Harriss, ducându-se la război împotriva nemților 
nu fiindcă transformaseră în ruine un continent şi o 
întreagă rasă în îngrăşăminte şi ulei de uns, ci fiindcă 
înlăturaseră caii cavaleriei civilizate, ridicându-se când am 
intrat şi spunând: 

«Am venit aici ca să mă poţi vedea. Acum m-ai văzut. 
Acum te vei întoarce la unchiul dumitale şi-i vei spune: 
Poate că acum eşti mulţumit.» 

„Ce?” spuse unchiul lui. 

„Nu ştiu nici eu”, zise el. „Asta a spus: că a venit acolo 
tocmai din Kansas ca să-l pot vedea în uniforma aceea 
cafenie şi apoi să mă întorc la dumneata şi să-ţi spun: 
Acum poate că eşti mulţumit.” 

Şi apoi veni vremea să plece; vagonetul de mesagerie de 
mână se desprinsese de uşa vagonului de bagaje şi 
funcţionarul de la mesagerie se aplecase în afara uşii 
uitându-se înapoi şi domnul McWilliams, conductorul, stătea 
pe scara coridorului cu ceasul în mână, dar cel puţin nu 
striga încă la el, fiindcă el, Charles, purta uniformă şi 
aceasta se petrecea la începutul lui 1942 şi civilii încă nu se 
obişnuiseră cu războiul. Aşa că spuse: 

„Şi încă un lucru. Acele scrisori. Cele două scrisori. Cu 
plicurile greşit adresate.” 

Unchiul lui se uită la el. „Nu-ţi plac coincidenţele?” 


„Îmi plac”, spuse el. „Sunt unul din lucrurile cele mai 
importante din viaţă. Ca şi fecioria. Numai că asemeni 
fecioriei, o poţi irosi o singură dată. Pe a mea o s-o mai 
păstrez... încă un timp.” 

Unchiul său se uită la el, batjocoritor, ciudat, grav. 
„Bine”, spuse el. „Încearcă acest lucru. O stradă. La Paris. 
La o zvârlitură de băț, cum zicem noi cei din 
Yoknapatawpha, de Bois de Boulogne, atât de recentă în 
nomenclatura oraşului, încât numele ei nu e mai vechi 
decât ultimele lupte din 1918 şi masa tratatului de pace de 
la Versailles - veche de mai puţin de cinci ani deci, atât de 
selectă şi atât de discretă încât nu e cunoscută decât de 
gunoieri şi de birourile de plasare a servitorilor stilaţi şi a 
subsecretarelor de ambasade. Dar n-are importanţă; acum 
nu mai există şi, oricum, n-o să te duci niciodată să vezi 
dacă a existat.” 

„Poate că o să mă duc”, spuse el. „Poate că o să mă uit 
unde era.” 

„Poţi s-o faci şi aici”, zise unchiul său. „La bibliotecă. Pur 
şi simplu deschizi o pagină anumită din Conrad: aceeaşi 
gresie în roşu şi negru dată cu ceară, acelaşi bronz aurit, 
faianţă, mobilă Boule; chiar şi lunga oglindă care părea să 
cuprindă ca într-o farfurie de argint întreaga lumină 
condensată a după-amiezii, în ale cărei adâncuri părea să 
plutească, asemeni unui crin deasupra propriei sale 
reproduceri, acea frunte netedă şi neatinsă de orice gând, 
frământată doar din cauza durerii şi fidelității...” 

„De unde ştiai că ea era acolo?” spuse el. 

„Am citit în ziar”, spuse unchiul lui. „În ediţia Herald de la 
Paris. Guvernul Statelor Unite (după un oarecare timp) a 
reuşit foarte bine să păstreze legătura cu primul corp 
expediționar din Franţa. Dar asta nu a fost nimic pe lângă 
modul în care ziarul Hera/d din Paris a ţinut evidenţa celui 
de-al doilea, care a sosit în Europa în 1919. Dar cea de aici 
nu era frământată deloc: stătea doar acolo arătând exact 
ca o fetiţă pe care toată lumea o ajută să aibă iluzia că eo 
regină; şi nici un mesager nu venea de această dată să facă 
dreptate unui bărbat mort, pentru că bărbatul, fiinţa, al 


cărui mesaj acest trimis îl aducea, era orice numai mort nu; 
el îl expediase pe trimisul său de la distanţa aceea de la 
Heidelberg nu pentru a aduce o veste ci o cerere: voia să 
ştie. Aşa că am întrebat-o: «Dar de ce nu m-ai aşteptat?» 
am spus. «De ce nu mi-ai trimis o telegramă?» 

„Şi ea ţi-a răspuns?” zise el. 

„Nu am spus că fruntea aceea nu era frământată deloc, 
nici măcar de nehotărâre?” spuse unchiul lui. „Ea mi-a 
răspuns: «Nu m-ai vrut», a spus ea. «Nu eram de ajuns de 
inteligentă pentru tine.»” 

„ŞI ce-ai spus?” 

„l-am răspuns cum trebuia”, spuse unchiul lui. „l-am zis: 
«Bună ziua, doamnă Harriss.» Eşti satisfăcut?” 

„Da”, zise el. Şi acum sosise momentul plecării. 
Mecanicul şuieră ca să-l anunţe. Domnul McWilliams nu 
strigase măcar o dată: „Hai, băiete, dacă mergi cu noi”, 
cum ar fi făcut-o în urmă cu cinci ani (sau chiar şi acum 
cinci luni); se auziră doar numai două jeturi scurte, 
puternice, nerăbdătoare, de aburi; pur şi simplu din cauza 
acelei uniforme încă neatinse pe care o purta, o fiinţă al 
cărei obicei cât era trează era să vorbească întruna, căreia 
nu i s-ar fi putut întâmpla să irosească sau să nu-şi dea 
seama de aerul care-i trecea peste coardele vocale ca să 
poată striga la el, nu scosese nici un sunet; în schimb, pur 
şi simplu pentru că purta uniformă, un expert pregătit în 
mânuirea unei maşini de o sută de tone, costând o sută de 
mii de dolari, cheltuise o cantitate de cărbuni în valoare de 
trei sau patru dolari şi de aburi greu obţinuţi ca să spună 
unui băiat de optsprezece ani că a pierdut destul de multă 
vreme stând la taifas cu unchiul lui; şi el se gândi că 
această ţară, această naţiune, acest mod de viaţă era 
poate cu adevărat de nebiruit dacă putea nu numai accepta 
războiul ci chiar să-l şi depăşească în felul ei, încheind un 
compromis; ca să spunem aşa, cu mâna stângă, fără a 
stânjeni de fapt sau a devia, a abate sau chiar a forţa 
atenţia mâinii drepte angajate în vechea, primordiala, 
durabila treabă a vieţuirii. 

„Da”, zise el. „Aşa e mai bine. Aş putea chiar s-o cred. Și 


asta s-a întâmplat acum douăzeci de ani. Şi atunci a fost 
adevărat sau cel puţin destul de adevărat atunci pentru 
tine. Şi acum suntem mai târziu cu douăzeci de ani şi acum 
nu e adevărat sau cel puţin nu destul de adevărat acum 
sau cel puţin nu destul de adevărat acum pentru tine. Cum 
au putut face doar aceşti ani atâta lucru?” 

„M-au făcut mai bătrân”, spuse unchiul lui. „Şi-am 
devenit mai deştept.”