William Faulkner — Absalom, Absalom!

ROMANUL SECOLULUI 


k bsalom, 
i absalom! 


UNIVERS 


William Faulkner — născut în 1897 în orăşelul New Albany statul > 
Mississippi, mort în 1962 în orăşelul Oxford. acelaşi stat, unde şi-a petrecut | = 
aproape întreaga viață — autor a 19 romane. 5 volume de nuvele şi 2 1 
volume de poezii. laureat (în 1950) al premiului Nobel pentru literatură 
şi al tuturor distincţiilor literare importante americane, «singurul stăpin 4 
şi proprietar al ținutului. Yoknapatawpha», oglinda conflictelor sociale, 
istorice şi psihologice din lumea tulbure şi frămintată a Sudului Statelor > 
Unite “A 


«Din punctul meu de vedere, de Sutpen trebuie să ne fie milă aşa cum = 
trebuie să-i compătimim pe toți cei pentru care omul nu contează, pe cei 
care nu cred că fac şi ei parte, că sînt și ei membrii unei familii, ai familiei 
omeneşti. El era numai Sutpen. Voia să-şi facă să triumfe voința” pentru 1 
că era de ajuns de mare, de ajuns de puternic s-o facă, şi cred că oamenii 
de felul acesta îşi găsesc mai devreme sau mai tîrziu pierzania, căci adevărul 
este că trebuie să aparții familiei omeneşti, că trebuie să-ți asumi partea “1 
de răspundere: în familia tuturor oamenilor.» Pitis i Ă 


WILLIAM FAULKNER — Discuţiile despre propria operă A 
cu studenţii Universităţii din Virginia. să d 


William Faulkner 


Absalom, Absalom! 


În româneşte de 
Mircea Ivănescu 


Editura 
UNIVERS 
Bucureşti, 1974 


Coperta colecţiei 
Emil Chendea 


Cuprins 


Tabel cronologic 
Genealogie 


Începuseră puţin după ora două şi până aproape la apusul 
soarelui în după-amiaza de septembrie nesfârşită, tăcută, 
fierbinte, inertă, moartă, rămăseseră în încăperea pe care 
domnişoara Coldfield o numea încă birou pentru că aşa îi 
spusese tatăl ei - o cameră întunecoasă, fierbinte, neaerisită, cu 
toate obloanele închise şi zăvorite de patruzeci şi trei de veri, 
pentru că pe vremea când era ea mică se spusese că lumina şi 
curenţii de aer aduc cu ei căldura şi că în întuneric e întotdeauna 
mai răcoare, şi care (pe măsură ce soarele bătea tot mai din plin 
pe această latură a casei) se zăbrelea cu dungi gălbui încărcate 
de fire de praf - Quentin se gândea că ar fi cojiţe din vopseaua 
veche, uscată, decolorată suflată înăuntrul camerei de pe 
jaluzelele jupuite, aşa cum le-ar fi împins boarea de afară. O tufă 
de glicină înflorise a doua oară în vara aceea pe un grilaj de lemn 
în faţa unei ferestre, şi în ea se opreau din când în când vrăbiile 
în stoluri întâmplătoare, iscând câte un sunet uscat, viu, prăfos, 
înainte de a-şi lua zborul mai departe; şi în faţa lui Quentin, 
domnişoara Coldfield în veşnicul ei veşmânt negru pe care-l 
purta de patruzeci şi trei de ani acum, pentru sora ei, pentru 
tatăl ei sau pentru cel care nici nu-i fusese soţ - nimeni nu ştia - 
aşezată astfel, ţeapănă, în jilţul drept, tare, atât de înalt pentru 
ea încât îi atârnau picioarele drepte, ţepene, ca şi cum ar fi avut 
pulpe şi glezne de fier, neatingând duşumeaua, cu aerul de furie 
neputincioasă şi inertă pe care-l au picioarele copiilor, şi vorbind 
cu vocea posomorâtă, hărţuită, uimită, până când în cele din 
urmă ascultarea însăşi avea să se renege pe sine şi simţul 
auzului avea să se recunoască învins de la sine şi obiectul de 
demult mort al zădărniciei ei neputincioase şi totuşi neîmblânzite 
avea să se arate, parcă printr-o recapitulare încărcată de 
reproşuri, invocat liniştit, neatent şi inofensiv, iscat din mereu 
reînnoita şi visătoarea şi învingătoarea pulbere. 

Glasul ei nu se oprea, se pierdea pur şi simplu. Era 
semiîntunericul tulbure, cu miros de coşciug, dulceag, înecător 
de dulceag, de la glicina a doua oară înflorită pe zidul de afară în 
soarele de septembrie liniştit şi frenetic, cu mireasma difuză, 
distilată, hiperdistilată, în care izbucnea din când în când 


5 


fluturarea vie, noroasă, a vrăbiilor asemenea vâjâitului vreunui 
toiag gros rotit prin aer de vreun băieţandru, şi mirosul stătut al 
trupului femeiesc îmbătrânit, de prea multă vreme închis în 
feciorie în timp ce faţa trecută şi suptă îl pândea pe deasupra 
triunghiului stins de dantele de la încheieturile mâinilor şi de la 
gât din scaunul prea înalt în care părea un copil crucificat; şi 
glasul neîntretăindu-i-se ci pierzându-se în şi pe urmă renăscând 
din lungile pauze, ca un pârâu, un fir de apă curgând de la un 
petic de nisip uscat la altul, şi strigoiul, gânditor, supunându-i-se 
cu o docilitate obscură, ca şi cum ar fi bântuit acum doar un glas 
acolo unde o fantomă mai norocoasă ar fi avut o casă pe care s-o 
poată bântui. Ca dintr-un trăsnet tăcut cobora pe neaşteptate 
(bărbatul-calul-demonul) într-o scenă paşnică şi pitorească 
asemenea unei acuarele de elevă de pension, cu duhoarea 
palidă de pucioasă agăţată încă în păr, în haine, în barbă şi, 
grupată în spatele său, banda de negri sălbatici, ca nişte animale 
pe jumătate domesticite, învăţate să umble în două picioare ca 
oamenii, acum tolăniţi ca animalele în odihnă şi, încătuşat printre 
ei, arhitectul francez, mohorât, deznădăjduit, înveşmântat în 
zdrenţe. Călărețul sta nemişcat, cu obrazul ascuns în barbă, cu 
braţul ridicat cu palma desfăcută; şi în spate, negrii sălbatici şi 
arhitectul captiv, strânşi laolaltă, tăcuţi, ţinându-şi, nesângeros 
paradox, în mâini cazmalele, sapele, târnăcoapele - armele 
acestei paşnice cuceriri. Şi pe urmă, într-o îndelungată inerție 
fără uimire, lui Quentin i se părea că îi vede năpădind deodată 
acea sută de mile pătrate de pământ liniştit, buimăcit acum, şi 
smulgând cu violenţă casa şi grădinile artificiale din Nimicul 
tăcut şi trântindu-le ca pe nişte cărţi de joc pe masă la picioarele 
celui cu palma înălţată, nemişcat şi hieratic - creând Suta lui 
Sutpen, ca un Să Fie Suta lui Sutpen aşa cum pe vremuri fusese 
Să Fie Lumină. Apoi îi reveni auzul şi i se părea că acum ascultă 
doi Quentini diferiţi - Quentin Compson cel care se pregătea 
pentru Harvard undeva în Sud, în îndepărtatul Sud mort încă din 
1865 şi populat de strigoi sporovăitori, răniţi, zădărniciţi, 
ascultând, silit să asculte cum una dintre fantomele care 
refuzase să mintă mai multă vreme decât celelalte îi povestea 
despre vechile timpuri fantomatice; şi Quentin Compson, cel încă 
prea tânăr pentru ca să merite să fie o fantomă, dar cu toate 
acestea condamnat să ajungă o fantomă, întrucât se născuse şi 
crescuse în adâncurile Sudului asemenea ei - cei doi Quentini 
diferiţi vorbindu-şi în îndelungata tăcere a nefiinţelor într-un 
6 


nelimbaj, astfel: Se pare că acest demon - îl chema Sutpen - 
(Colonelul Sutpen) - colonelul Sutpen. Care a venit nu se ştie de 
unde şi fără de veste cu o droaie de negri străini şi şi-a durat o 
plantație - (A smuls cu violență din pământ o plantație, cum 
spune domnişoara Rosa Coldfield) - a smuls-o din pământ. Şi s-a 
căsătorit cu sora ei, Ellen, şi a zămislit un fiu şi o fiică şi care - 
(Fără iubire i-a zămislit, spune domnişoara Rosa Coldfield) - fără 
iubire. Care ar fi trebuit să-i fie nestematele mândriei sale şi 
pavăza şi mângâierea bătrâneților sale, numai că - (Numai că ei 
I-au nimicit sau aproape, sau el i-a nimicit pe ei sau cam totuna. 
Și a murit) - şi a murit. Fără să fie plâns de nimeni, spune 
domnişoara Rosa Coldfield - (Decât de ea). Da, decât de ea. (Şi 
de Quentin Compson). Da. Şi de Quentin Compson. 

„Pentru că pleci acum la universitate la Harvard, aşa mi-au 
spus”, zicea domnişoara Coldfield „Aşa că nu-mi închipui că ai să 
te mai întorci să te stabileşti aici ca avocat de ţară într-un orăşel 
ca Jefferson, pentru că ăia din Nord au avut grijă să nu mai 
rămână în Sud nimic în stare să-l atragă pe un tânăr. Aşa că 
poate ai să te apuci de o carieră literară, cum fac acum mulţi 
domni şi doamne din Sud şi poate că într-o zi ai să-ţi aminteşti de 
toate astea şi ai să scrii despre ele. La vremea aceea bănuiesc că 
ai să fii însurat şi nevastă-ta are să-şi dorească o rochie nouă sau 
nişte scaune noi în casa ei, şi ai să ai atunci prilejul să scrii 
despre asta şi să-ţi trimiţi povestirea la vreo revistă. Poate că 
atunci ai să-ţi aduci aminte cu plăcere de bătrâna care te-a făcut 
să-ţi pierzi o după-amiază întreagă în casă s-o asculţi vorbindu-ţi 
despre oameni şi întâmplări de care tu ai fost destul de norocos 
să scapi, şi în vremea asta jinduiai să te duci la treaba ta printre 
oameni tineri, de vârsta ta.” 

„Da, vă rog”, spune Quentin. Numai că nu asta vrea să spună 
ea, se gândea. Vrea pur şi simplu ca lucrul acesta să fie povestit 
odată. Era încă devreme. Mai avea în buzunar biletul pe care-l 
primise din mâna unui băieţaş negru puţin înainte de amiază, 
prin care îl invitase să vină s-o vadă - invitaţie stranie, concepută 
în tonuri rigid convenţionale, care era în realitate o poruncă, 
aproape dintr-o altă lume - foaia îngălbenită de hârtie de scrisori 
învechită, de bună calitate, acoperită cu scrisul curat, decolorat, 
crispat, în care, datorită uimirii pe care i-o trezise o invitaţie 
venind din partea unei femei de trei ori mai în vârstă decât el şi 
pe care o cunoştea de când se născuse fără să fi schimbat cu ea 
o sută de cuvinte sau poate numai datorită faptului că el n-avea 

7 


decât douăzeci de ani, nu înţelesese că se dezvăluia un caracter 
rece, neîmblânzit şi chiar nemilos. Ascultase de această chemare 
îndată după masa de prânz, străbătând pe jos jumătatea de milă 
dintre casa lui şi a ei prin arşiţa uscată, prăfuită a începutului de 
septembrie şi apoi intrând în casă. Şi casa era parcă mai mică 
decât propria ei mărime - avea un singur cat - nezugrăvită de 
mult şi cam sordidă, dar păstrându-şi un aer, o calitate de 
rezistenţă mohorâtă ca şi cum asemenea stăpânei sale fusese 
creată să se potrivească cu o lume în toate privinţele mai mică 
decât cea în care se găsea şi s-o completeze. Acolo, în 
semiîntunericul holului oblonit, unde aerul era încă şi mai 
fierbinte decât afară, ca şi cum ar fi închis ca într-un mormânt 
toate suspinele timpului lent, încărcat de căldură, mereu 
reîntorcându-se în aceşti patruzeci şi cinci de ani, silueta firavă, 
înveşmântată în negru care nici măcar nu foşnea, cu triunghiul 
stins de dantell la încheieturile mâinilor şi la gât, cu chipul ceţos 
privindu-i cu o expresie gânditoare, insistentă, intensă, îl aştepta 
ca să-l invite înăuntru. 

Pentru că ea vrea ca lucrul acesta să fie povestit, se gândea 
el, astfel ca oamenii pe care ea n-are să-i vadă niciodată şi al 
căror nume n-are să-l audă niciodată şi care n-au auzit niciodată 
de numele ei şi n-au văzut-o niciodată la față să citească despre 
lucrurile astea şi să afle în sfârşit pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu 
să pierdem războiul: pentru că numai plătind cu sângele 
bărbaților noştri şi cu lacrimile femeilor noastre a putut El să-l 
stăpânească pe acest demon şi să-i şteargă şi seminţia de pe 
fața pământului. Şi apoi, aproape îndată îşi spusese că nici 
acesta nu fusese motivul pentru care ea trimisese biletul, şi 
trimiţându-l, de ce lui, întrucât dacă ea ar fi vrut doar ca lucrul 
acesta să fie povestit, scris şi chiar tipărit, n-ar fi avut nevoie să 
cheme pe nimeni - era o femeie care chiar pe vremea când tatăl 
lui (al lui Quentin) fusese tânăr îşi crease o reputaţie de poetă de 
frunte a oraşului şi a ținutului publicând pentru lista de abonaţi, 
solemnă şi destul de sărăcăcioasă, a ziarului local, poeme, ode, 
eulogii şi epitafuri, smulse dintr-o hotărâre amară şi implacabilă 
de a nu se recunoaşte înfrântă. 

Dar aveau să mai treacă trei ceasuri până să afle pentru ce îl 
chemase, pentru că o parte a povestirii, prima, parte a povestirii, 
Quentin o cunoştea dinainte. Era o parte din experienţa sa de 
douăzeci de ani în care respirase acelaşi aer şi-l ascultase pe 
tatăl său vorbind despre acest Sutpen; o parte din experienţa de 


optzeci de ani a oraşului - Jefferson - în care respiraseră acelaşi 
aer pe care chiar şi omul acela îl respirase între această după- 
amiază de septembrie a anului 1909 şi acea dimineaţă de 
duminică din iunie 1833 când el intrase călare pentru întâia dată 
în oraş venind dintr-un trecut de nedesluşit şi-şi însuşise 
pământul nimeni nu ştia exact cum şi-şi construise casa, conacul, 
după toate aparențele fără niciun fel de resurse şi se căsătorise 
cu Ellen Coldfield şi concepuse cei doi copii - fiul care o făcuse 
văduvă pe fata care nici nu apucase să fie mireasă - şi-şi 
întregise astfel drumul care-i fusese menit în viaţă până la 
violentul (domnişoara Coldfield cel puţin ar fi spus meritatul) 
sfârşit. Quentin crescuse în aerul acesta; până şi numele 
oamenilor erau neschimbate şi aproape fără număr. Copilăria îi 
fusese plină de ele; trupul său însuşi era un hol pustiu răsunând 
de ecourile numelor sonore şi înfrânte; el nu era o fiinţă, o 
entitate, era o comunitate. Era o cazarmă plină de fantome 
încăpăţânate, cu privirile întoarse spre trecut, convalescente 
încă, chiar patruzeci şi trei de ani mai târziu, după frigurile prin 
care-şi vindecaseră boala, trezindu-se din aceste friguri fără ca 
măcar să-şi dea seama că împotriva frigurilor şi nu a bolii se 
luptaseră, privind cu o încăpățânare recalcitrantă înapoi dincolo 
de acele friguri, spre boala propriu-zisă, cu regret real, slăbite 
încă de friguri dar izbăvite de boală şi fără măcar să fi înţeles că 
această izbăvire era aceea a neputinței. 

(„Dar de ce să-mi povestească mie?” îi spunea tatălui său în 
aceeaşi seară, întors acasă, când ea îl lăsase să plece în cele din 
urmă după ce-i promisese că se va reîntoarce s-o ia cu docarul; 
„de ce să-mi povestească mie despre asta? Ce mă interesează 
pe mine dacă ţărâna pământului sau ce-o fi fost s-a săturat până 
la urmă de el şi s-a întors împotriva lui şi l-a stârpit? Ce dacă i-a 
stârpit şi familia ei pe deasupra? Până la urmă, într-o zi, are să se 
răzvrătească şi împotriva noastră şi o să ne distrugă şi pe noi, 
chiar dacă ne cheamă sau nu şi pe noi Sutpen sau Coldfield.” 

„Ha”, spuse domnul Compson. „Acum mulţi ani noi ăştia din 
Sud am făcut din femeile noastre nişte doamne. Pe urmă a venit 
războiul şi a făcut din doamnele noastre nişte fantome. Aşa că 
acum ce mai putem face, noi care suntem nişte gentlemeni, 
decât să le ascultăm, ca pe nişte fantome?” Pe urmă, mai spuse, 
„Vrei să ştii chiar motivul adevărat pentru care te-a ales pe 
tine?” Şedeau pe veranda din faţă după masa de seară, 
aşteptând să se facă vremea să plece Quentin spre ea. 

9 


„Pentru că are nevoie de cineva care să meargă alături de ea 
- un bărbat, un gentleman, şi totuşi unul destul de tânăr încă 
pentru ca să facă exact ce doreşte ea să facă, şi în felul în care 
vrea ea să fie făcut. Şi te-a ales pe tine pentru că bunicul tău a 
fost singura fiinţă pe care Sutpen ar fi putut-o considera ca 
fiindu-i aproape prieten în tot ţinutul acesta, şi pentru că-şi 
închipuie probabil că Sutpen i-ar fi putut spune bunicului tău 
ceva despre el însuşi şi despre ea, despre logodna aceea care n- 
a logodit pe nimeni, despre promisiunea aceea care n-a reuşit să 
lege pe nimeni. Poate că i-ar fi spus bunicului tău chiar motivul 
pentru care în cele din urmă ea a refuzat să se mărite cu el. Şi că 
bunicul tău mi-ar fi spus mie şi că eu ţi-aş fi spus ţie. Aşa că, într- 
un fel, toată chestia asta, indiferent de ce se mai întâmplă acolo 
în seara asta, are să rămână în familie; şi cu scheletul (dacă e- 
ntr-adevăr vreun schelet) bine ascuns în dulap mai departe. Ar 
putea chiar să creadă că dacă n-ar fi fost vorba de prietenia asta 
între el şi bunicul tău, Sutpen n-ar fi fost niciodată în stare să 
pună piciorul aici, şi că dacă n-ar fi reuşit să pună piciorul aici, nu 
s-ar fi putut căsători niciodată cu Ellen. Aşa că poate că ea te 
consideră pe tine răspunzător, măcar în parte, prin ereditate, 
pentru ceea ce i s-a întâmplat ei şi familiei ei prin el.”) 

Oricare ar fi fost motivul pentru care îl alesese pe el, fie că 
era acesta sau altul, se gândea Quentin, îi trebuia mult timp să 
ajungă să-l spună. Şi în vremea asta, ca şi cum în proporţie 
inversă cu glasul care se pierdea mereu, fantoma invocată astfel 
a bărbatului pe care ea nu putea nici să-l ierte şi nici să se 
răzbune începea să dobândească o calitate aproape de 
concreteţe, de permanenţă. Inchisă şi învăluită în propriile ei 
efluvii infernale, în aura sa de neregenerare, această stafie sta 
acolo, gânditoare, (visa, gândea, părea să aibă o anumită ştiinţă, 
ca şi cum, lipsită de liniştea - ea, oricum invulnerabilă la 
oboseală - pe care fiinţa acum vorbind nu dorea să i-o dăruiască, 
ar mai fi rămas încă definitiv în afară de puterea ei, a vorbitoarei, 
de a o mai răni sau ştirbi) înfăşurată, stafia, în acea stare liniştită 
şi acum inofensivă şi nici măcar foarte atentă la ce se petrecea 
în jur - fiinţa aceea asemenea unui căpcăun şi care, pe măsură 
ce glasul domnişoarei Coldfield continua să vorbească, emana 
din sine în faţa ochilor lui Quentin pe cei doi copii, şi ei pe 
jumătate căpcăuni, toţi trei constituind un fundal de umbră 
pentru cea de a patra. Aceasta era mama, sora cea moartă, 
Ellen; acea Niobe neînlăcrimată care concepuse cu demonul într- 

10 


un soi de coşmar, şi care chiar în viaţă se mişcase însă lipsită de 
viaţă şi purtase doliul însă fără să plângă, şi acum era învăluită 
într-un aer de liniştită şi nepretenţioasă dezolare, nu ca şi cum 
le-ar fi supravieţuit celorlalţi sau ar fi murit cea dintâi, ci ca şi 
cum n-ar fi fost niciodată cu adevărat vie. Quentin avea impresia 
că îi vede, pe toţi patru aranjaţi într-un grup de familie 
convenţional cum se obişnuia în vremea aceea, cu o 
respectabilitate convenţională şi lipsită de viaţă, văzuţi acum aşa 
cum însăşi fotografia ştearsă şi învechită ar fi fost văzută, mărită 
şi atârnată pe perete în spatele şi deasupra glasului şi de a cărei 
prezenţă stăpâna glasului însăşi nici n-ar fi ştiut, ca şi cum ea 
(domnişoara Coldfield) nici n-ar fi văzut vreodată acea încăpere - 
o fotografie, un grup care chiar pentru Quentin ar fi avut o 
însuşire stranie, contradictorie şi bizară; nu chiar cu totul uşor de 
înţeles, şi nici (chiar pentru un tânăr de douăzeci de ani) aşa cum 
ar fi fost de aşteptat să se înfăţişeze - un grup, din care ultimul 
murise de douăzeci şi cinci de ani, iar primul de cincizeci, invocat 
acum în semiîntunericul cu aer stătut al unei case moarte între 
neiertarea posomorâtă şi neîmblânzită a unei femei bătrâne şi 
ascultarea inertă a unui tânăr de douăzeci de ani care-şi spunea 
chiar în timp ce asculta glasul Poate că e nevoie să cunoşti pe 
cineva cumplit de bine ca să-l poți iubi, dar când ai urât pe 
cineva de patruzeci şi trei de ani înseamnă că-l cunoşti al 
dracului de bine şi poate că e mai bine aşa, poate că e mai 
frumos astfel pentru că după patruzeci şi trei de ani acel cineva 
nu-ți mai poate face nicio surpriză, nu te mai poate face nici să 
simţi o mare mulțumire nici să te împingă până la nebunie. Şi 
poate că ea (vocea, vorbirea, uimirea neîncrezătoare şi de 
nesuportat) fusese odinioară un țipăt din inimă, se gândea 
Quentin, odată de demult, când ea fusese fată tânără - un țipăt 
de refuz tineresc şi neîmblânzit al părerii de rău, o acuzaţie 
aruncată în faţa împrejurării oarbe şi a întâmplării crâncene; însă 
nu acum: acum numai trupul femeiesc singuratic, respins, 
îmbătrânit, în luptă de patruzeci şi trei de ani cu vechea insultă, 
străvechea neiertare rănită şi trădată de ultima şi desăvârşita 
injurie care fusese moartea lui Sutpen: „N-a fost un gentleman. 
N-a fost măcar un gentleman. A sosit aici cu un cal şi două 
pistoale şi cu un nume de care nimeni nu mai auzise până atunci, 
şi nici nimeni nu putea şti că ar fi fost numele lui adevărat, după 
cum nu putea şti dacă acel cal sau chiar pistoalele erau cu 
adevărat ale lui, căutând un loc în care să se ascundă, şi ţinutul 
11 


Yoknapatawpha i l-a pus la dispoziţie. A căutat chezăşia unor 
oameni cu greutate în spatele cărora să se baricadeze faţă de 
alţi străini care mai târziu ar fi putut să vină la rândul lor să-l 
caute, şi Jeffersonul i-a dat şi asta. Pe urmă a avut nevoie deo 
situaţie respectabilă, de pavăza pe care să i-o ofere o femeie 
respectabilă, pentru a-şi face situaţia de neatacat chiar de către 
oamenii care-i acordaseră protecţia în ziua inevitabilă şi în ceasul 
inevitabil când chiar şi ei ar fi trebuit să se ridice împotriva lui cu 
dispreţ şi oroare şi suferinţă a mândriei; şi tatăl meu şi al lui Ellen 
i-a dat şi asta. O, nu vreau să-i iau apărarea lui Ellen: o proastă 
romantică şi care n-avea decât tinereţea şi lipsa de experienţă s- 
o facă iertată - şi măcar dacă ar fi avut şi atâta; o proastă 
romantică şi oarbă şi mai târziu o femeie şi o mamă proastă şi 
oarbă când nici nu mai avea tinereţea şi lipsa de experienţă care 
s-o scuze, când zăcea pe moarte în casa pentru care îşi vânduse 
şi mândria şi liniştea şi nimeni alături decât fiică-sa care era ca şi 
văduvă fără să fi fost vreodată mireasă şi care, trei ani mai 
târziu, avea bineînţeles să ajungă văduvă fără să fi fost nimic 
înainte de asta, şi fiul îşi renegase până şi acoperişul sub care se 
născuse şi sub care avea să se mai întoarcă doar o singură dată 
înainte de a dispărea pentru totdeauna, şi atunci ca asasin şi 
aproape ca fratricid; iar el, făptura demoniacă şi diavolul, undeva 
în Virginia, în război, acolo unde erau cele mai bune şanse din 
lume ca pământul să scape în sfârşit de el, şi totuşi Ellen şi cu 
mine, amândouă, ştiind că avea să se întoarcă, ştiind că şi 
ultimul om din armata noastră avea să cadă înainte ca vreun 
glonte sau obuz să-l întâlnească pe el; şi eu doar un copil, un 
copil bagă de seamă, cu patru ani mai tânără decât propria mea 
nepoată pe care mi se ceruse s-o salvez, spre mine să se 
întoarcă Ellen să-mi spună, «Apăr-o. Scap-o pe Judith cel puţin.» 
Da, o proastă oarbă şi romantică, şi care nici măcar n-a stăpânit 
acea sută de mile de plantație care după toate aparențele îl 
convinsese pe tatăl nostru şi nici casa aceea mare şi nici 
conştiinţa că avea zi şi noapte sclavi gata să-i asculte poruncile, 
ceea ce o împăcase, pentru ca să nu spun că o convinsese, pe 
mătuşa ei. Nu: doar chipul unui bărbat care într-un fel reuşise să- 
şi dea aere chiar şi călare - un om despre care după cât ştia 
orişicine (inclusiv tatăl care avea să-i dea propria lui fiică în 
căsătorie) sau n-avea pur şi simplu trecut sau nu-ndrăznea să şi-l 
mărturisească - un om care a intrat în oraş călare venind nu se 
ştie de unde cu un cal şi două pistoale şi o droaie de fiare 
12 


sălbatice pe care le strânsese singur pentru că şi în ghearele 
spaimei era mai puternic decât ar fi fost ei vreodată în locurile 
păgâneşti de unde fugise el, şi cu arhitectul acela franţuz care 
arăta ca şi cum ar fi fost hăituit şi prins el însuşi de negri - un om 
care fusese fugărit până aici şi se ascunsese, se pitise în spatele 
unei situaţii respectabile, în spatele acelei sute de mile pătrate 
de pământ pe care o luase de la un trib de indieni ignoranti, 
nimeni nu ştie exact în ce fel, şi cu o casă mare cât un tribunal în 
care a locuit timp de trei ani fără uşă sau fereastră sau pat 
înăuntru şi căreia totuşi îi spunea Suta lui Sutpen ca şi cum ar fi 
fost un domeniu nobiliar acordat pentru veşnicie de un rege 
bunicului, străbunicului său - având o casă, o situaţie: o soţie şi o 
familie pe care, fiindu-i necesare pentru a se ascunde în spatele 
lor, le acceptase împreună cu restul situaţiei respectabile 
întocmai aşa cum ar fi acceptat neplăcerea sau chiar suferinţa 
necesară de la nişte spini şi scaieţi într-un tufiş, dacă un tufiş i-ar 
fi putut acorda protecţia pe care o dorise. 

„Nu: nici măcar un gentleman. Căsătoria cu Ellen, cu zece mii 
de Ellen n-ar fi putut să facă din el un gentleman. Nu că ar fi 
dorit să fie gentleman, sau măcar să fie luat ca atare. Nu. Asta, 
nici nu-i era necesar, întrucât el n-avea nevoie decât de numele 
lui Ellen şi al tatălui nostru pe un certificat de căsătorie (sau pe 
orice alt brevet de respectabilitate) pe care oamenii să-l poată 
vedea şi citi tot aşa cum ar fi avut nevoie de semnătura tatii (sau 
a oricărei alte persoane cu prestigiu) pe o poliţă, pentru că tata 
ştia cine fusese propriul lui tată în Tennessee şi cine fusese 
propriul său bunic în Virginia şi vecinii noştri şi oamenii în 
mijlocul cărora trăiam ştiau că noi ştim şi ştiam că ei ştiu că noi 
ştim şi ştiam că ei ne-ar fi crezut când le-am fi spus din ce familie 
şi de unde veneam chiar dacă i-am fi minţit spunându-le, tot aşa 
cum oricine n-ar fi avut nevoie decât să-i arunce o singură privire 
şi să ştie că el ar fi minţit când ar fi spus din ce familie şi de unde 
şi de ce venise încoace din însuşi faptul că după toate aparențele 
trebuise să refuze până atunci să spună ceva în privinţa asta. Şi 
însuşi faptul că fusese nevoit să-şi aleagă o situaţie respectabilă 
pentru ca să se ascundă în spatele ei constituia o dovadă 
suficientă (dacă ar mai fi avut nevoie cineva de o dovadă) pentru 
faptul că lucrul de care fugise trebuie să fi fost exact contrariul 
unei situaţii respectabile şi ceva prea întunecat pentru ca să se 
vorbească despre asta. Pentru că era prea tânăr. Avea doar 
douăzeci şi cinci de ani şi un bărbat de douăzeci şi cinci de ani 

13 


nu se apucă de bunăvoie de munca şi privaţiunile de a defrişa un 
pământ virgin şi de a-şi crea o plantație într-un ţinut nou doar de 
dragul banilor; nu un bărbat tânăr fără vreun trecut de care să 
nu-i fie frică să vorbească, în statul Mississippi în anul 1833, când 
fluviul era plin de vapoare încărcate cu imbecili beţivi plini de 
diamante care n-aveau altă grijă decât cum să scape de 
bumbacul şi de sclavii de pe propriile lor plantaţii înainte de a 
ajunge la New Orleans - nu când asemenea ocazii erau doar la 
cale de o noapte călare şi când singurul impediment nu-l 
constituiau decât ceilalţi escroci de pe-acolo şi riscul de a fi 
aruncat peste bord pe un banc de nisip sau, în cel mai rău caz, 
de a fi spânzurat. Şi nici nu era fiul mai tânăr al vreunei familii 
trimis de-acasă din vreun vechi ţinut patriarhal din Virginia sau 
Carolina cu negrii care mai prisoseau ca să-şi întemeieze o nouă 
plantație, pentru că oricine n-avea decât să arunce o singură 
privire la negrii cu care sosise ca să poată spune liniştit că 
aceştia poate că veneau (cum chiar şi veniseră probabil) dintr-o 
ţară mai străveche decât Virginia sau Carolina, doar că nu dintr-o 
ţară liniştită şi paşnică. Şi oricine n-avea decât să-l privească o 
singură dată în faţă ca să ştie că el dacă ar fi putut şi-ar fi ales 
fluviul şi chiar certitudinea ştreangului de preferinţă faţă de ceea 
ce se apucase să facă chiar dacă ar fi ştiut că avea să găsească 
aur îngropat aşteptându-l pe pământurile pe care şi le 
cumpărase. 

„Nu. Nu vreau să-i iau apărarea lui Ellen după cum nu vreau 
să-mi iau mie apărarea. Cu atât mai puţin mie, pentru că am 
avut timp douăzeci de ani să-l cunosc, în timp ce Ellen n-a avut 
decât cinci. Şi nici măcar aceşti cinci ani ca să-l cunoască ci doar 
ca să audă dintr-a doua mână ce făcea, şi nici chiar ca să audă 
mai mult de jumătate din tot adevărul, întrucât după cât se pare 
cam jumătate din lucrurile pe care el le făcea cu adevărat în 
toată vremea aia nici nu erau cunoscute de nimeni, şi jumătate 
din restul lucrurilor erau chestii pe care niciun bărbat n-ar fi 
îndrăznit să i le repete propriei lui soţii, cu atât mai puţin unei 
fete tinere; a venit aici şi şi-a întocmit o faţadă care a durat cinci 
ani şi Jeffersonul i-a plătit pentru distracţia oferită, cel puţin 
acoperindu-l, în sensul că n-a povestit femeilor din oraş ce făcea 
el cu adevărat. Insă realitatea e că eu avusesem la dispoziţie 
toată viaţa ca să învăţ să-l cunosc, pentru că, după cât se pare şi 
din ce motive Cerul n-a socotit nimerit să dezvăluie, viaţa mea a 
fost menită să ia sfârşit într-o după-amiază de aprilie acum 

14 


patruzeci şi trei de ani, întrucât nimeni din cine a avut măcar 
atât de puţin lucru căruia să-i poată spune viaţă cât avusesem 
eu până atunci n-ar mai numi viaţă ce am avut eu de atunci 
încoace. Văzusem ce i se întâmplase lui Ellen, soră-mea. Am 
văzut-o, aproape o pustnică, privind cum cresc cei doi copii de la 
început blestemaţi şi pe care era neputincioasă să-i mai salveze. 
Am văzut ce preţ a trebuit să plătească în schimbul casei şi 
mândriei ei; am văzut poliţele pe mândrie şi pe mulţumire 
sufletească şi pe linişte şi pace şi toate celelalte pe care a trebuit 
să-şi pună semnătura când a intrat în biserică în acea seară, şi 
cum au început să vină pe rând la scadenţă. Am văzut cum 
căsătoria lui Judith a fost interzisă fără motiv sau fără umbra unei 
justificări sau scuze; am văzut-o pe Ellen murind, şi nimeni 
alături de ea în afară de mine, un copil, spre care ea să se 
întoarcă să o roage să-i apere copilul care-i mai rămăsese; l-am 
văzut pe Henry repudiindu-şi casa şi moştenirea şi apoi 
reîntorcându-se şi în adevăratul înţeles al cuvântului aruncând 
trupul însângerat al iubitului surorii lui pe trena rochiei ei de 
mireasă; l-am văzut pe omul acela întorcându-se - izvorul şi 
capul răutăţilor şi relelor, el care-şi supravieţuise tuturor 
victimelor - care zămislise doi copii nu numai ca să se distrugă 
unul pe altul şi propria lui seminţie, ci şi seminţia mea de 
asemenea, şi totuşi am consimţit să mă mărit cu el. 

„Nu. N-am să încerc să-mi iau apărarea. N-am să spun că 
eram prea tânără, întrucât ce făptură din Sud începând din 1861, 
bărbat, femeie, negru sau catâr, ar mai îi avut vreme sau prilej 
nu numai să fi fost tânără, dar să fi auzit măcar ce înseamnă să 
fii tânăr de la cei care fuseseră cu adevărat. N-am să vorbesc 
despre prilejuri sau înclinații: de faptul că eu, o fată tânără şi la 
vârsta măritişului şi într-o vreme când cei mai mulţi dintre 
bărbaţii tineri pe care în mod obişnuit i-aş fi cunoscut erau morţi 
pe câmpurile de bătaie ale înfrângerilor, trăisem timp de doi ani 
sub acelaşi acoperiş cu el. N-am să vorbesc despre necesităţile 
materiale: despre faptul că, orfană şi fată tânără şi lipsită de 
orice mijloace, m-am îndreptat în mod firesc nu pentru ocrotire ci 
pur şi simplu pentru hrana cea de toate zilele spre singura mea 
rudă; spre familia surorii mele moarte; deşi sfidez pe oricine să 
mă condamne, pe mine, o orfană în vârstă de douăzeci de ani, o 
fată tânără fără niciun fel de resurse, care ar fi trebuit să-şi 
dorească nu numai să-şi justifice situaţia, ci şi să apere onoarea 
unei familii în care femeile nu şi-au văzut niciodată pusă la 

15 


îndoială cinstea, pentru că a acceptat soluţia onorabilă a 
căsătoriei cu bărbatul de la care era silită să-şi primească hrana 
spre a putea subzista. Şi mai ales, nu vreau să mă apăr pe mine: 
o fată tânără ieşind dintr-un holocaust care-i răpise părinţii, 
siguranţa, totul, care văzuse tot ceea ce până atunci fusese viaţa 
ei cum se prăbuşeşte în ruine la picioarele câtorva făpturi cu chip 
de oameni dar cu nume şi personalităţi de eroi - o fată tânără, 
spun, împinsă în contact de zi cu zi şi ceas cu ceas cu unul dintre 
aceşti bărbaţi care, în ciuda a ceea ce putuse să fi fost la un 
anumit moment dat şi în ciuda a ceea ce ea ar fi putut crede sau 
chiar şti despre el, se luptase timp de patru ani aureolat de 
onoare pentru pământul şi tradiţiile pământului pe care se 
născuse ea. Şi bărbatul care făcuse aceasta, oricât de ticălos şi 
prefăcut ar fi putut fi, ar fi avut şi el în ochii ei, chiar dacă numai 
prin asocierea de ceilalţi, statura şi personalitatea unui erou, 
ieşind şi el din acelaşi holocaust în care suferise şi ea, neavând 
nimic altceva cu care să întâmpine ce mai pregătea viitorul 
pentru ţinuturile din Sud decât mâinile goale şi sabia, pe care cel 
puţin nu şi-o predase niciodată, şi ordinele de zi pe armată 
pentru vitejie semnate de comandantul său suprem înfrânt. O, a 
fost un om curajos, n-am negat niciodată aceasta. Dar faptul că 
noi, cauza noastră, viaţa şi speranţele noastre viitoare şi mândria 
noastră trecută au trebuit să fie puse în balanţă cu asemenea 
oameni care să le apere - oameni de curaj şi putere, dar lipsiţi de 
milă sau de onoare. Mai e de mirare că Domnul a găsit cu cale să 
ne lase să pierdem?” 

„Nu, vă rog”, spuse Quentin. 

„Şi că a trebuit să fie tocmai tatăl nostru, al meu şi al Ellenei 
dintre toţi cei pe care-i cunoştea el, dintre toţi cei care se duceau 
acolo să bea şi să joace cărţi cu el şi să-l privească luptându-se 
cu negrii lui sălbatici, şi ale căror fete ar fi putut el să le câştige 
la jocul de cărţi. Că a trebuit să fie tatăl nostru. Cum de s-a putut 
el apropia de tata, ce aveau ei comun; ce ar fi putut fi între ei în 
afară de simpla politeţe dintre doi oameni întâmplător întâlnindu- 
se pe stradă, între un om venind nu se ştie de unde sau 
neîndrăznind să spună de unde şi tatăl nostru; ce ar fi putut să 
fie între un om ca acesta şi tata - un epitrop metodist, un 
negustor care nici nu era bogat şi care nu numai că n-ar fi putut 
face nimic pe lume pentru a-şi îmbunătăţi perspectivele sau spori 
averea dar nici măcar, oricât şi-ar fi bătut capul, n-ar fi găsit 
printre bunurile lui ceva pe care celălalt să şi-l fi dorit, sau pe 

16 


care să-l fi acceptat ca pe un lucru găsit pe stradă - un om care 
nu stăpânea nici pământuri nici sclavi decât doi servitori în casă 
pe care îi eliberase îndată ce-i dobândise, îi cumpărase, care nici 
nu bea nici nu vâna nici nu juca cărţi - ce ar fi putut fi comun 
între tata şi un om despre care ştiu sigur că n-a intrat într-o 
biserică în Jefferson decât de trei ori în toată viaţa lui - o dată 
când a văzut-o prima oară pe Ellen, o dată când a făcut repetiţia 
ceremoniei de nuntă, şi o dată când au făcut nunta - un om la 
care ajungea să arunci o privire ca să înţelegi că, chiar dacă 
după cât se părea acum nu mai avea deloc, fusese obişnuit să 
aibă bani şi care intenţiona să mai aibă iarăşi bani şi fără să-şi 
facă niciun scrupul în legătură cu felul cum avea să-i 
dobândească - şi ca tocmai omul acesta s-o întâlnească pe Ellen 
în biserică. In biserică, bagă de seamă, ca şi cum ar fi fost o 
fatalitate, un blestem pe familia noastră şi Dumnezeu însuşi ar fi 
avut grijă să fie dus până la capăt şi sorbit până la ultima 
picătură. Da, o fatalitate, un blestem asupra Sudului şi asupra 
familiei noastre, ca şi cum din cauză că vreun strămoş al nostru 
ar fi ales să-şi stabilească stirpea pe nişte pământuri alese 
pentru damnare şi deja condamnate, dacă nu cumva n-a fost 
familia noastră, înaintaşii tatălui nostru, cei care-şi atrăseseră 
blestemul asupra lor cu mulţi ani înainte şi fuseseră siliţi de 
Providenţă să se stabilească pe pământul şi în vremea de la 
început blestemate. Aşa că nici eu, un copil încă prea mic ca să 
ştiu prea multe despre asta, deşi Ellen era sora mea şi Henry şi 
cu Judith nepoţii mei, nici eu n-aveam voie să mă duc acolo 
decât atunci când tata sau mătuşă-mea mergeau cu mine şi nici 
n-aveam voie să mă joc cu Henry sau cu Judith decât acasă (şi 
asta nu din cauză că eram cu patru ani mai mică decât Judith şi 
cu şase ani mai mică decât Henry; căci către cine altcineva decât 
către mine se întorsese Ellen pe patul de moarte şi-mi spusese 
«Apără-i»?) - până şi eu mă întrebam ce a putut face oare tatăl 
nostru sau tatăl lui înainte de a se fi căsătorit cu mama pentru ca 
Ellen şi cu mine să trebuiască să plătim amândouă neajungând 
doar una din noi, ce crimă fusese săvârşită care să lase familia 
noastră apăsată de blestem ca să ajungă instrumentul nu numai 
al năruirii acestui om, ci şi a năruirii noastre.” 

„Da, vă rog”, spuse Quentin. 

„Da”, spuse glasul mohorât şi calm de dincolo de nemişcatul 
triunghi de dantelă înceţoşată; şi acum, printre spectrele 
visătoare şi pitoreşti, lui Quentin i se părea că vede alcătuindu-se 

17 


silueta unei fetiţe, în fustiţă şi pantalonaşi cocheţi, cu codițe 
lucioase, frumos aşezate, ca de pe vremurile de demult moarte. 
Părea că se ridică în vârful picioarelor, pândind din spatele 
gărduţului de lemn al unei curţi sau grădini mohorâte şi modeste 
privind spre cine ştie ce lume de căpcăuni dincolo de o străduţă 
liniştită de sat, cu aerul pe care-l au copiii născuţi prea târziu în 
viaţa părinţilor lor şi condamnaţi să urmărească purtarea 
omenească prin nebuniile complexe şi inutile ale adulţilor - un 
aer de Casandră, lipsit de umor şi profund şi solemn profetic cu 
totul disproporționat cu vârsta reală chiar a unui copil care nu 
fusese niciodată tânăr. „Pentru că m-am născut prea târziu. M- 
am născut cu douăzeci şi doi de ani prea târziu - un copil pentru 
care din discuţiile prinse de la cei mari chipurile propriei mele 
surori şi ale copiilor propriei mele surori ajunseseră să pară 
chipurile unor personaje de poveste cu căpcăuni ascultată între 
masa de seară şi culcare cu mult înainte de a fi fost destul de 
mare ca să mi se dea voie să mă joc cu ei, şi către care cu toate 
acestea soră-mea a trebuit să se întoarcă atunci când trăgea să 
moară, când unul dintre copii îi dispăruse şi blestemat deja să 
ajungă un asasin iar cealaltă condamnată să ajungă văduvă 
înainte chiar de a fi apucat să fie mireasă, ca să-i spună, «Apără- 
o pe ea cel puţin. Cel puţin salveaz-o pe Judith.» Un copil, însă al 
cărui instinct copilăresc sigur l-ar fi putut face să dea un răspuns 
pe care înţelepciunea matură a părinţilor se părea că nu le 
permisese să-l dea: «S-o apăr? De cine şi de ce anume? El le-a 
dat viaţă doar; nu mai are nicio nevoie să le mai facă alt rău. De 
ei înşişi au nevoie să fie apăraţi.»” 

Ar fi trebuit să fie mai târziu decât era; ar fi trebuit să fie 
târziu, şi eu toate acestea dungile gălbui de soare palpitând de 
fire de praf nu urcaseră mai sus pe peretele impalpabil de 
întunecime care-i despărţea unul de altul; soarele parcă nici nu 
se mişcase. Toată această convorbire i se părea (lui, lui Quentin) 
să se împărtăşească din calitatea sfidând logica şi raţiunea a 
unui vis despre care cel care doarme ştie că trebuie să se fi 
petrecut, complet şi născut mort, într-o singură secundă, şi care 
totuşi prin însăşi calitatea de care depinde pentru a-l împinge pe 
cel adormit spre credulitate - fie ea oroare sau plăcere sau 
uimire - depinde tot atât de total de recunoaşterea formală şi de 
acceptarea timpului scurs şi încă scurgându-se la fel ca muzica 
sau o istorisire scrisă. „Da, m-am născut prea târziu. Am fost un 
copil care avea să-şi amintească de cele trei chipuri (şi de al lui, 

18 


de asemenea) aşa cum le văzuse prima dată în acea primă 
dimineaţă de duminică când tot oraşul a înţeles în sfârşit că el 
transformase drumul de la Suta lui Sutpen până la biserică într-o 
pistă de întrecere. Aveam trei ani pe atunci, şi fără îndoială că-i 
mai văzusem până atunci; trebuie să-i mai fi văzut. Dar nu-mi 
aduc aminte. Nu-mi aduc aminte nici măcar s-o mai fi văzut 
vreodată pe Ellen înainte de acea duminică. Era ca şi cum soră- 
mea cu care n-aş mai fi dat niciodată ochii, care înainte ca eu să 
mă fi născut dispăruse în castelul unui căpcăun sau al unui duh 
rău, avea acum să se întoarcă printr-o dispensă de o singură zi în 
lumea pe care o părăsise, şi eu un copil de trei ani, care mă 
sculasem devreme pentru această ocazie, gătită şi cu părul 
cârlionţat ca pentru sărbătoarea de Crăciun, pentru un prilej mai 
festiv chiar decât Crăciunul, întrucât acum acest căpcăun sau 
duh rău consimţise de dragul soţiei şi copiilor să vină la biserică, 
să le permită lor cel puţin să se apropie până în vecinătatea 
mântuirii, să-i dea cel puţin o şansă lui Ellen să-l înfrunte pentru 
sufletele copiilor pe un câmp de bătaie unde putea să fie 
sprijinită nu numai de Cel de Sus ci şi de familia ei şi de oamenii 
asemenea ei; da, o clipă supunându-se chiar şi el mântuirii, sau 
chiar dacă nu, cel puţin adoptând o clipă un spirit cavaleresc 
chiar dacă neacceptând să se căiască. La asta mă aşteptam. Şi 
asta e ceea ce am văzut pe când stam acolo în picioare în faţa 
bisericii între tata şi mătuşa noastră şi aşteptam şareta să 
sosească pe drumul acela lung de douăsprezece mile. Şi deşi 
cred că mai văzusem pe Ellen şi copiii înainte, aceasta este 
viziunea primei mele întâlniri cu ei pe care am s-o duc cu mine 
până la moarte: o imagine scurtă ca a trombei unui uragan, 
şareta şi faţa albă şi înaltă a lui Ellen înăuntru şi cele două copii 
ale feţei lui în miniatură de o parte şi de alta a ei, şi pe capră 
chipul şi dinţii negrului sălbatic care mâna caii, şi el, cu chipul 
întocmai ca cel al negrului în afară de dinţi (asta din cauza bărbii, 
desigur) - toţi într-un vârtej tunător, într-o furie de cai dezlănţuiţi 
şi cu ochii sălbatici galopând într-un nor de praf. 

„O, erau destui care să parieze cu el, să-i dea apă la moară, 
să facă din aşa ceva o întrecere; ora zece dimineaţa într-o 
duminică, şi şareta gonind pe două roţi chiar până-n uşa bisericii 
cu negrul acela sălbatic în hainele de duminică arătând exact ca 
un tigru de circ în halat de pânză şi cu joben pe cap, şi Ellen fără 
nicio picătură de sânge în obraz, ţinându-i pe cei doi copii care 
nici nu plângeau şi care nici n-aveau nevoie să fie ţinuţi, aşezaţi 

19 


de o parte şi de alta, perfect nemişcaţi şi purtând pe feţe 
monstruozitatea copilărească pe care pe vremea aceea nu 
ajunseserăm s-o înţelegem pe de-a întregul. O, da, erau mulţi cei 
care să-l ajute, care să parieze pentru el; nici chiar el n-ar fi putut 
să facă o cursă de cai fără să aibă împotriva cui să alerge. Pentru 
că nici măcar opinia publică nu reuşea să-l oprească, nici bărbaţii 
ale căror soţii şi ai căror copii ar fi putut fi în trăsurile pe care el 
să le răstoarne în şanţuri; ci numai pastorul, vorbindu-i în numele 
femeilor din Jefferson şi din ţinutul Yoknapatawpha. Aşa că el a 
încetat să mai vină la biserică; acum duminica dimineaţă nu mai 
erau decât Ellen cu copiii în şaretă, şi ştiam că cel puţin n-aveau 
să mai fie pariuri, pentru că nimeni n-ar mai fi putut spune dacă 
într-adevăr mai era vorba sau nu de o întrecere, căci acum, faţa 
lui nemaifiind acolo, era doar cea a negrului absolut inscrutabilă 
cu dinţii sticlindu-i puţin, astfel că acum nu mai puteam şti dacă 
era vorba de o întrecere sau de o fugă, (şi dacă mai era vreo 
expresie de triumf, asta se mai afla doar pe faţa rămasă acolo la 
douăsprezece mile în spate la Suta lui Sutpen) şi nici măcar n- 
avea nevoie să se arate el însuşi sau să fie de faţă. Negrul era 
acum cel care, atunci când depăşea un alt echipaj, le vorbea 
cailor acelei trăsuri ca şi propriilor săi cai - ceva fără cuvinte, 
neavând probabil nevoie de cuvinte, în limba aceea în care ei 
înşişi dormiseră în noroaiele mlaştinilor şi pe care o aduseseră 
din mlaştinile întunecoase unde îi găsise el şi-i trăsese până aici 
- şi praful, ropotul de tunet, trăsura sosind într-un vârtej până la 
uşa bisericii în timp ce femeile şi copiii se răspândeau ţipând din 
faţa ei şi bărbaţii îşi apucau de căpăstru caii propriilor lor trăsuri. 
Şi negrul îi lăsa pe Ellen şi pe copii să coboare şi ducea apoi 
trăsura în spate şi bătea caii; s-a găsit o dată chiar un nebun 
care să încerce să se amestece, la care negrul s-a întors spre el 
cu biciul ridicat şi cu dinţii arătându-i-se puţin printre buze şi a 
spus: «Aşa spune stăpânul, aşa fac. N-ai decât să-i spui 
stăpânului.» 

„Da. De ei, de ei înşişi. Şi de data aceea nici măcar n-a mai 
fost pastorul. Ellen a fost. Mătuşă-mea şi cu tata stăteau de 
vorbă şi eu am intrat în cameră şi mătuşă-mea a spus, «Du-te şi 
te joacă», deşi chiar dacă n-aş fi putut să aud prin uşă niciun 
cuvânt, aş fi putut să le repet întreaga conversaţie: «Fata ta, 
propria ta fiică», spunea mătuşă-mea; şi tata: «Da. E fata mea. 
Când o să vrea să mă amestec o să-mi spună ea.» Pentru că în 
acea duminică, atunci când Ellen şi copiii au ieşit la uşa din faţă, 

20 


nu le mai aştepta trăsura, ci faetonul lui Ellen cu iapa bătrână şi 
blândă pe care o mâna ea de obicei şi băiatul de grajd pe care-l 
cumpărase el în locul negrului celui sălbatic. Şi Judith a aruncat 
doar o singură privire spre faeton şi a înţeles ce însemna asta şi 
a început să ţipe, ţipând şi dând din picioare în timp ce o duceau 
înapoi în casă şi o dezbrăcau şi o puneau în pat. Nu, el nu era de 
faţă. Şi nici nu pretind că ar fi fost un chip triumfător la pândă în 
spatele vreunei perdele la vreo fereastră. Probabil că el însuşi ar 
fi fost la fel de uimit ca şi noi întrucât trebuia să ne dăm seama 
acum că aveam de-a face cu ceva mai mult decât capriciul sau 
chiar isteria unui copil; că faţa lui rămăsese toată vremea în 
trăsură; că Judith, o fetiţă de şase ani, fusese aceea care-l 
îndemnase şi-i permisese negrului să gonească astfel caii. Nu 
Henry, bagă de seamă; nu băiatul, ceea ce ar fi fost şi aşa destul 
de grav, ci Judith, fetiţa. 

„De îndată ce tata şi cu mine am trecut pe poartă în acea 
după-amiază şi am pornit-o pe alee spre casă, am început să 
simt. Era ca şi cum în liniştea şi pacea acelei după-amiezi de 
duminică ţipetele copilului mai dăinuiau, mai întârziau, acum nu 
ca nişte sunete ci ca ceva pe care pielea trupului însăşi ar fi 
putut-o asculta, sau părul de pe creştetul capului. Dar n-am 
întrebat chiar de la început. Pe vremea aceea tocmai împlinisem 
patru ani; stătusem în brişcă alături de tata aşa cum stătusem în 
picioare între el şi mătuşa noastră în faţa bisericii în acea 
duminică dintâi când mă gătiseră special să vin s-o văd pe soră- 
mea şi pe nepotu-meu şi pe nepoată-mea pentru întâia dată, 
privind acum înspre casă. Mai fusesem înăuntru şi înainte, 
bineînţeles, dar chiar şi atunci, când am văzut-o după amintirile 
mele pentru întâia dată, mi se părea că ştiu exact cum avea să 
arate, tot aşa cum mi se păruse că ştiu cum aveau să arate Ellen 
şi Judith şi Henry înainte ca eu să-i fi văzut în acea clipă de care 
aveam să-mi amintesc întotdeauna ca fiind prima dată. Nu, n-am 
întrebat nici chiar atunci, ci priveam spre casa aceea uriaşă, 
liniştită, spunând, «In ce cameră e bolnavă Judith, tată?» cu acea 
aptitudine calmă a copiilor de a accepta inexplicabilul, deşi acum 
ştiu că chiar de pe atunci mă întrebam ce văzuse Judith atunci 
când ieşise la uşa din faţă şi văzuse faetonul în locul trăsurii, şi 
pe băiatul cel blând de la grajd în locul negrului sălbatic: ce 
văzuse, în faetonul acela care nouă ni se păruse atât de 
nevinovat - sau, mai rău, ceea ce nu mai văzuse atunci când 
văzuse faetonul şi începuse să ţipe. Da, o după-amiază liniştită, 

21 


moartă, fierbinte, de duminică, întocmai ca după-amiaza de 
astăzi; îmi amintesc şi acum de liniştea desăvârşită a casei 
atunci când am intrat şi din care am ştiut de la început că el 
lipsea fără să fi ştiut că era sub bolta de viţă sălbatică bând 
împreună cu Wash Jones. Am ştiut doar, de îndată ce eu şi tata 
am trecut pragul, că el nu era acolo; parcă dintr-o convingere 
aproape atotştiutoare, ştiind că el n-avea nevoie să mai stea să- 
şi savureze triumful - şi că, în comparaţie cu ceea ce avea să se 
mai întâmple, lucrul acesta de acum era doar ceva obişnuit, 
nedemn nici chiar de atenţia noastră. Da, încăperea aceea 
liniştită, întunecată, cu obloanele trase şi o negresă aşezată 
lângă pat cu evantaiul şi faţa albă a lui Judith pe pernă cu o 
batistă îmbibată cu camfor pe frunte, adormită cum mi s-a părut 
mie atunci; poate că era chiar somn sau ceva care ar fi putut fi 
numit somn; şi faţa lui Ellen albă şi calmă şi tata a spus, «Du-te 
afară şi caută-l pe Henry şi spune-i să se joace cu tine, Rosa», 
aşa că eu m-am oprit imediat în afara uşii tăcute în holul de sus 
tăcut pentru că mi-era frica să mă îndepărtez chiar şi de ea, 
pentru că auzeam liniştea de după-amiază de sabat a acelei case 
mai asurzitoare decât tunetul, mai puternică chiar decât un 
hohot de râs triumfător. 

„«Gândeşte-te la copii», a spus tata. 

„«Să mă gândesc?» a spus Ellen. «Dar ce altceva fac? Ce 
altceva fac nopţile stând trează decât să mă gândesc la ei?» Nici 
tata şi nici Ellen n-au spus, întoarce-te acasă. Nu. Lucrurile astea 
s-au petrecut înainte de a fi ajuns la modă să-ţi răscumperi 
greşelile întorcându-te cu spatele la ele şi fugind de ele. Erau 
doar cele două glasuri liniştite în spatele uşii goale, care ar fi 
putut să discute despre vreo povestire apărută în vreo revistă; şi 
eu, un copil, oprită foarte aproape de uşă, înfricoşată de 
prezenţa mea acolo dar şi mai înfricoşată că aş fi putut să mă 
mişc de acolo, stând nemişcată lângă uşa aceea ca şi cum aş fi 
încercat să mă topesc în lemnul întunecos şi să devin invizibilă, 
ca un cameleon, ascultând spiritul viu, prezenţa acestei case, 
pentru că ceva din viaţa şi suflarea lui Ellen intrase în aerul ei 
întocmai ca şi ale lui, expirând acum cu sunetul prelung, neutru 
al victoriei şi deznădejdii, dar şi al triumfului şi spaimei. 

„<Il iubeşti pe acest...» a spus tata. l 

„«<Tată», a spus Ellen. Asta a fost tot. Insă în clipa aceea îi 
vedeam faţa tot atât de limpede cum i-o vedea tata, cu aceeaşi 
expresie pe care o avusese în trăsură în prima duminică şi în 

22 


celelalte. Pe urmă a venit un servitor şi a spus că brişca noastră 
a tras la scară. 

„Da. De ei înşişi. Nu de el, nu de oricine altcineva, tot astfel 
cum nimeni nu i-ar fi putut salva, nici chiar el. Pentru că el ne 
arătase acum pentru ce triumful nu i se păruse demn de atenţie. 
li arătase lui Ellen, adică; nu mie. Eu nu eram acolo; trecuseră 
şase ani acum, în timpul cărora de-abia dacă-l mai văzusem. 
Mătuşă-mea nu mai era acum, şi eu îngrijeam de casă şi de tata. 
Poate cam o dată pe an, tata şi cu mine ne duceam la masă la ei, 
şi poate de vreo patru ori pe an Ellen şi cu copiii veneau să-şi 
petreacă o zi cu noi. El nu; după câte ştiu, n-a mai intrat în casa 
noastră după ce s-a căsătorit cu Ellen. Eram tânără pe atunci; 
eram chiar destul de tânără ca să-mi închipui că asta se datora 
vreunei mustrări de conştiinţă, dacă nu chiar vreunei remuşcări, 
chiar şi la unul ca el. insă acum am înţeles. Ştiu acum că era 
doar pentru că odată ce tata îi acordase o situaţie respectabilă 
dându-i o soţie nu mai exista nimic altceva pe care el să şi-l 
dorească de la tata şi deci nici simpla recunoştinţă, şi cu atât mai 
puţin grija de a păstra aparențele, nu-l puteau sili să-şi sacrifice 
propriile plăceri pentru ca să participe la o masă de familie cu 
rudele nevestei. Aşa că îi vedeam foarte rar. Acum nu mai aveam 
timp să mă joc, chiar dacă aş fi avut vreodată înclinaţie spre aşa 
ceva. Nu învăţasem de fapt niciodată cum să mă joc şi nu 
vedeam niciun motiv să încerc să învăţ acum, chiar dacă aş mai 
fi avut timp pentru asta. 

„Astfel că trecuseră acum şase ani, deşi de fapt nu mai fusese 
un secret pentru Ellen, căci lucrurile astea se petreceau încă de 
când el bătuse ultimul cui în casa cea nouă, singura deosebire 
dintre vremea de acum şi cea a burlăciei lui fiind că acum îşi 
lăsau trăsurile şi îşi priponeau caii şi catârii în păduricea de 
dincolo de grajduri venind peste pajişte fără să fie văzuţi din 
casă. Pentru că mai erau încă o mulţime; ca şi cum Dumnezeu 
sau diavolul profitau până şi de viciile lui ca să aducă martori la 
îndeplinirea blestemului asupra noastră nu numai din rândul 
oamenilor cumsecade, de rangul nostru, dar chiar din pleava şi 
din drojdia care n-ar fi îndrăznit să se apropie de casă în oricare 
alte împrejurări, nici măcar pe la uşa din spate. Da, Ellen şi cei 
doi copii singuri în casa aceea la douăsprezece mile de oraş, şi 
dincolo în grajd un careu găunos de feţe la lumina lanternei, 
feţele albe pe trei laturi, cele negre pe cea de a patra, şi la mijloc 
doi dintre negrii lui sălbatici, luptându-se goi, luptându-se nu aşa 

23 


cum se luptă albii, cu reguli şi arme, ci cum o fac negrii care 
caută să se rănească unul pe altul cât mai repede şi mai rău. 
Ellen ştia asta, sau cel puţin îşi închipuia că ştie; dar nu asta era. 
Acceptase - nu se împăcase cu situaţia; o acceptase - aşa cum e 
un moment când respiri în arsura insultei şi când poţi s-o accepti 
aproape cu recunoştinţă pentru că-ţi poţi spune, multumesc lui 
Dumnezeu, asta e tot; cel puțin acuma ştiu totul - gândind astfel, 
agăţându-se încă de asta atunci când intrase în fugă în grajd în 
noaptea aceea pe când cei care se furişaseră acolo prin spate se 
trăgeau înapoi din faţa ei cu cel puţin un simulacru de decenţă, şi 
Ellen văzând nu cele două fiare negre pe care se aşteptase să le 
vadă, ci, în locul lor, una albă şi una neagră, amândouă dezgolite 
până la brâu şi căutând să-şi scoată ochii unul altuia ca şi cum 
nu numai că ar fi fost de aceeaşi culoare, ci ar fi fost amândouă 
acoperite şi de blană. Da. Se pare că în anumite ocazii, poate la 
sfârşitul serii, al spectacolului, ca pentru un final festiv, sau 
poate ca un fel de precauţie sălbatică pentru a-şi menţine 
supremaţia, dominaţia, el însuşi intra în ring împotriva vreunuia 
dintre negri. Da. Acesta a fost lucrul pe care l-a văzut Ellen: soţul 
şi tatăl copiilor ei acolo în picioare, dezgolit şi gâfâind şi 
însângerat tot până la brâu şi negrul care tocmai se prăbuşise, 
zăcându-i la picioare, şi el însângerat, doar decât că pe trupul 
negrului nu părea să fie decât grăsime sau sudoare - şi Ellen 
alergând la vale dinspre casă, cu capul gol, tocmai la vreme ca 
să audă vacarmul, ţipetele, auzindu-le în timp ce alerga prin 
beznă şi înainte ca cei care asistau acolo să-şi fi dat seama că ea 
era de faţă, auzind chiar înainte ca unuia dintre cei de faţă să-i 
treacă prin minte să spună, «E un cal», şi pe urmă, «E o femeie», 
şi apoi, «Dumnezeule, e-un copil» - intrând în fugă, şi cei de faţă 
dându-se îndărăt să-i facă loc, s-o lase să-l vadă pe Henry 
izbucnind dintre negrii care-l ţinuseră până atunci, ţipând şi 
vomitând - fără să se oprească, fără să privească măcar spre 
chipurile care se trăgeau înapoi din faţa ei pe când îngenunchea 
în murdăria de pe duşumeaua grajdului ca să-l ridice pe Henry, şi 
fără să-i arunce vreo privire nici lui Henry ci privindu-l pe e/cum 
sta acolo acum arătându-şi dinţii prin barbă şi un alt negru 
ştergându-i sângele de pe trup cu o bucată de sac. «Ştiu că 
acum o să ne iertaţi, domnilor», a spus Ellen. Insă ei şi 
începuseră să plece, negrii ca şi albii, furişându-se afară aşa cum 
se furişaseră înăuntru, şi Ellen fără să-şi mai întoarcă acum 
privirile nici spre ei, ci îngenunchind în mizeria de pe duşumeaua 
24 


grajdului în timp ce Henry se agăţase de ea, plângând, şi e/ încă 
acolo în picioare pe când un al treilea negru îl împungea cu haina 
sau cămaşa, ca şi cum haina ar fi fost un băț iar el un şarpe în 
cuşcă. «Unde e Judith, Thomas?» a spus Ellen. 

„«Judith?» a spus el. O, nu minţea; propriul său triumf îl 
depăşise; realizase chiar şi în rău mai bine decât ar fi putut să 
nădăjduiască. «Judith? Nu-i în patul ei?» 

„«Nu mă minţi, Thomas», a spus Ellen. «Pot să înţeleg că l-ai 
adus pe Henry aici ca să vadă asta, că ai vrut ca Henry să vadă 
asta; am să încerc să înţeleg aşa ceva; da, am să mă silesc să 
înţeleg. Dar nu pe Judith, Thomas. Nu pe fetiţa mea, Thomas.» 

„«Nu mă aştept să înţelegi», a spus el. «Pentru că eşti femeie. 
Dar n-am adus-o pe Judith aici. N-aş aduce-o aici. Nu mă aştept 
să mă crezi. Dar ţi-o jur.» 

„«AŞ vrea să te cred», a spus Ellen. «Vreau să te cred.» Pe 
urmă a început să strige. «Judith!» striga cu glasul calm şi dulce 
şi înăbuşit de disperare: «Judith, scumpa mea! E vremea să 
mergi la culcare.» 

„Numai că eu nu eram acolo. Nu eram acolo să văd de data 
aceea cele două chipuri de Sutpen - unul al lui Judith şi celălalt al 
fetiţei negre de lângă ea - privind în jos prin deschizătura pătrată 
a podului.” 


25 


Fusese o vară a glicinei. Amurgul era încărcat de această 
floare şi de mirosul ţigării de foi a tatălui său pe când şedeau pe 
veranda din faţă după masa de seară, aşteptând să se facă 
vremea să pornească Quentin, în timp ce pe deasupra peluzei în 
pantă, neîngrijite licuricii zvâcneau de sub verandă şi zburau într- 
o dulce neorânduială - mirosul, mireasma pe care cinci luni mai 
târziu scrisoarea domnului Compson avea s-o aducă din 
Mississippi prin îndelunga şi oţelita iarnă a Noii Anglii înzăpezite 
până în camera de studiu a lui Quentin la Harvard. Fusese şi o zi 
petrecută în ascultare - ascultând, auzind în 1909 mai ales ceea 
ce ştia, pentru că se născuse în aerul acesta şi respira acelaşi aer 
în care răsunaseră clopotele bisericii în acea dimineaţă de 
duminică din 1833 şi, duminicile, mai auzea chiar unul din cele 
trei clopote în aceeaşi clopotniţă pe unde urmaşii aceloraşi 
porumbei zburătăceau şi gungureau sau dădeau ocol în zboruri 
întretăiate care semănau cu nişte pete line, fluide de vopsea pe 
cerul diafan de vară. In acea duminică dimineaţă din iunie când 
clopotele răsunau liniştite şi hotărâtoare şi puţin cam cacofonic - 
sunetele concordând dar nu în aceeaşi tonalitate - şi doamnele şi 
copiii, şi servitorii negri care să poarte umbrelele de soare şi 
apărătoarele de muşte, şi chiar câţiva bărbaţi (doamnele 
înaintând în crinoline prin dantelăria costumaşelor băieţeilor şi a 
pantalonaşilor fetiţelor, în fustele de pe vremurile când doamnele 
nu mergeau ci pluteau), pe când ceilalţi bărbaţi aşezaţi cu 
picioarele pe balustrada galeriei de la Holston House şi-au ridicat 
ochii - şi iată în faţa lor era străinul. Traversase aproape pe 
jumătate piaţa când l-au văzut, pe un cal roib care părea istovit, 
omul ca şi animalul părând iscaţi din senin şi coborâţi în soarele 
luminos al sărbătorii văratice în trap cam obosit - chipul şi calul 
pe care nimeni nu-i mai văzuse până atunci, cu numele pe care 
nimeni nu-l mai auzise vreodată, şi ale cărui origină şi țeluri unii 
dintre ei n-aveau să le afle vreodată. Astfel că în următoarele 
patru săptămâni (Jeffersonul era pe vremea aceea un sat; 
Holston House, tribunalul, şase prăvălii, un fierar şi un grajd de 
închiriat trăsuri, o cârciumă frecventată de vizitii şi negustori 
ambulanti, trei biserici şi poate vreo treizeci de locuinţe) numele 


26 


străinului circulase de la unul la altul prin locurile de afaceri sau 
de distracţie şi prin locuinţele lor într-o continuă strofă cu 
antistrofa ei: Sutpen. Sutpen. Sutpen. Sutpen. 

Asta fusese tot ceea ce oraşul avea să ştie despre el timp de 
aproape o lună. După toate aparențele venise la oraş dinspre sud 
- un bărbat de vreo douăzeci şi cinci de ani aşa cum oraşul avea 
să afle mai târziu, pentru că la vremea aceea vârsta nu i-ar fi 
putut fi ghicită întrucât arăta ca un om care fusese foarte bolnav. 
Nu ca cineva care ar fi fost bolnav paşnic în patul lui şi s-ar fi 
făcut bine ca să reînveţe să se mişte cu o uimire neîncrezătoare 
şi nesigură într-o lume pe care s-ar fi crezut pe punctul s-o 
părăsească, ci ca un om trecut printr-o unică experienţă de 
cuptor infernal care să fi însemnat mai mult decât febra, ca un 
explorator, să zicem, pus în situaţia nu numai de a face faţă 
dificultăţilor normale ale drumului ales ci copleşit şi de 
experienţa adăugită şi neprevăzută şi a febrei şi împotriva căreia 
luptase cu preţul unor enorme sacrificii nu atât fizice cât mintale, 
singur şi neajutorat şi nu din dorinţa oarbă instinctivă de a îndura 
şi supravieţui ci pentru a câştiga şi a păstra şi a se putea bucura 
de răsplata materială de la început acceptată prin renunţările 
iniţiale. Un bărbat de statură înaltă însă acum slăbit până 
aproape de emaciere, cu o bărbuţă roşcată semănând cu o 
deghizare şi deasupra căreia ochii spălăciţi aveau un aer 
deopotrivă vizionar şi atent, cruzi şi odihniţi într-o faţă a cărei 
carne căpătase aspectul lutului de oale, ca şi cum ar fi fost 
colorată de arşiţa unei sobe fie a sufletului fie a mediului 
împrejmuitor, mai adânc decât ar fi putut-o face doar soarele pe 
dedesubtul unei suprafeţe opace ca a lutului smălţuit. Asta 
văzuseră ei, deşi aveau să treacă ani până ce oraşul avea să afle 
că era tot ce stăpânea el pe vremea aceea - calul puternic, 
istovit atunci şi hainele de pe sine şi o bocceluţă în şa de-abia de 
ajuns de mare ca să-i poată încăpea rufăria de schimb şi briciul, 
şi cele două pistoale despre care domnişoara Coldfield îi 
povestise lui Quentin, cu plăselele tocite ca o coadă de sapă şi 
pe care el le folosea cu precizia unor ace de croşetat; mai târziu 
bunicul lui Quentin îl văzuse călărind în galop în jurul unui copac 
şi de la o depărtare de douăzeci de picioare plasându-şi ambele 
gloanţe într-o carte de joc fixată de trunchiul arborelui. Inchiriase 
o cameră la Holston House dar purta întotdeauna cheia la el şi în 
fiecare dimineaţă îşi hrănea şi înşeua calul şi pleca înainte de 
răsăritul soarelui, spre ce destinaţie oraşul de asemenea nu 

27 


reuşise să afle, poate din cauză că făcuse demonstraţia cu 
pistolul a treia zi după sosire. Astfel că trebuiseră să pună 
întrebări ca să afle ce ar fi putut afla despre el, şi asta neapărat 
serile, la cina de la Holston House, în sufragerie sau în holul pe 
care el trebuia să-l traverseze pentru a ajunge în camera sa unde 
să se încuie, lucru pe care îl făcea îndată de termina de mâncat. 
Şi barul dădea spre hol, şi acolo ar fi fost sau ar fi trebuit să fie 
locul în care să-l acosteze şi unde să-l întrebe chiar, numai că el 
nu intra niciodată la bar. Nu bea, le spusese. Nu le spusese că 
băuse altădată şi că acum se lăsase, nici că n-ar fi băut 
niciodată. Spusese doar că nu vrea să bea; şi aveau să treacă ani 
de zile până când chiar bunicul lui Quentin (pe vremea aceea era 
tânăr; aveau să mai treacă ani până să ajungă generalul 
Compson) avea să afle că motivul pentru care Sutpen nu bea pe 
atunci era lipsa banilor cu care să-şi plătească partea sau cu care 
să întoarcă cinstea oferită; generalul Compson fusese cel dintâi 
să înţeleagă că pe vremea aceea lui Sutpen îi lipseau nu numai 
banii pentru băutură şi ospeţie, dar şi timpul şi înclinația de a le 
practica; că pe vremea aceea era pe de-a întregul sclavul 
nerăbdării sale tainice şi încrâncenate, al convingerii dobândite 
din oricare va fi fost acea experienţă recentă - frigurile mintale 
sau fizice - că-i este necesară graba, senzaţia că timpul îi fuge 
de sub picioare, şi care avea să-l hăituiască în următorii cinci ani 
- aşa cum calculase generalul Compson, cam până cu vreo nouă 
luni înainte de a i se fi născut fiul. 

Astfel că-l înhăţau, îl hărţuiau, în hol între masa unde-şi lua 
cina şi uşa încuiată a camerei sale pentru a-i da prilejul de a le 
spune cine era şi de unde venea şi ce avea de gând, la care el se 
trăgea treptat înapoi şi fără să se oprească o clipă până ajungea 
să se sprijine cu spatele de ceva - un stâlp, un perete - şi 
rămânea acolo fără să le spună absolut nimic, tot atât de amabil 
şi de curtenitor ca un slujbaş de hotel. Tratase cu agentul 
indienilor Chickasaw, sau prin intermediul acestuia astfel că aşa 
se explică de ce înainte ca el să-l fi trezit pe notarul districtual în 
acea sâmbătă noapte ca să-i înregistreze titlul de proprietate în 
schimbul monedei de aur spaniole, oraşul nu aflase că el 
stăpânea acum ca proprietar o sută de mile pătrate într-una din 
regiunile cu cele mai bune pământuri virgine din fundul 
provinciei, deşi chiar şi ştirea aceasta survenise prea târziu 
pentru că Sutpen însuşi dispăruse, încotro nici de data aceasta 
nu ştia nimeni. Însă acum el stăpânea pământ printre ei şi unii 

28 


dintre ei începură să bănuiască ceea ce generalul Compson după 
toate aparențele ştia sigur: că moneda spaniolă cu care plătise 
înregistrarea titlului său de proprietate era ultima monedă de 
vreun fel pe care o mai avusese asupra lui. Astfel că acum erau 
siguri că plecase să aducă altele; mai mulţi chiar începuseră de 
pe atunci să creadă (şi chiar s-o spună sus şi tare, acum că el nu 
mai era de faţă) ceea ce viitoarea cumnată a lui Sutpen, care pe 
atunci nici nu se născuse, avea să-i povestească lui Quentin cu 
aproape optzeci de ani mai târziu: că el descoperise vreun mijloc 
practic, unic de a-şi ascunde prăzile şi că se reîntorsese la 
ascunzătoare pentru a-şi umple iarăşi buzunarele, chiar dacă 
până atunci nu mai plecase călare cu cele două pistoale până la 
Fluviu şi la vasele cu aburi pline de cartofori şi de neguţători de 
bumbac şi de sclavi ca să-şi reîmprospăteze conţinutul 
ascunzătorii! Cel puţin unii dintre ei asta-şi spuneau între ei când 
cu două luni mai târziu revenise, tot pe neaşteptate şi însoţit 
acum de o căruţă cu coviltir condusă de un negru şi pe bancheta 
vizitiului, alături de negru, un bărbat scund, cu un aer de 
resemnare alertă pe chipul său posomorât, ridat, de latin, 
îmbrăcat într-o jiletcă cu coadă, cu o vestă înflorată şi pe cap cu 
o pălărie care n-ar fi stârnit furori pe bulevardele Parisului, şi pe 
care, pe toate, avea să le poarte constant în următorii doi ani - 
îmbrăcămintea sumbru teatrală şi expresia de hotărâre fatalistă 
şi uimită - în timp ce clientul său alb şi ceata de negri pe care el 
avea să-i sfătuiască chiar dacă nu să-i conducă aveau să umble 
goi puşcă în afară de o crustă de noroi uscat. Acesta era 
arhitectul francez. Ani mai târziu oraşul avea să afle că venise tot 
drumul din Martinica până acolo doar la simpla promisiune a lui 
Sutpen şi că trăise timp de doi ani doar din vânat fript la un foc 
de tabără şi într-un cort instalat pe pământul gol şi făcut din 
pânza coviltirului căruţei, înainte de a fi văzut sau mirosit banii 
de plată. Şi până când trecuse prin oraş în drumul său de 
întoarcere spre New Orleans doi ani mai târziu, el nici nu mai 
văzuse Jeffersonul; nu voia să vină, sau Sutpen nu voia să-l ducă 
în oraş, nici măcar în rarele ocazii când Sutpen putea fi văzut 
acolo, şi nu avusese prea mult prilejul să vadă Jeffersonul nici în 
prima zi pentru că atunci căruţa nu se oprise. S-ar fi spus că 
Sutpen trecuse prin oraş doar pentru că aşa se nimeriseră 
situările geografice, oprindu-se atunci doar atât cât cineva (nu 
generalul Compson) să poată arunca o privire sub coviltirul 
căruţei într-un fel de tunel întunecos încărcat de nişte pupile albe 
29 


încremenite şi care mirosea ca o vizuină de lupi. 

Insă legenda negrilor sălbatici ai lui Sutpen n-avea să înceapă 
chiar de atunci, pentru că în ziua aceea căruţa trecuse prin oraş 
ca şi cum însuşi lemnul şi fierul din care era făcută, la fel ca şi 
catârii care o trăgeau, se îmbibaseră prin simpla asociere cu el 
de acea calitate de avânt înfometat şi neostenit, de acea 
convingere că-i este necesară graba şi că timpul fuge; mai târziu 
Sutpen îi spusese bunicului lui Quentin că în după-amiaza când 
căruţa trecuse prin Jefferson ei nu mai mâncaseră din seara 
trecută şi că se străduia să ajungă la Suta lui Sutpen şi la malul 
râului pentru ca să mai încerce să împuşte un cerb înainte de a 
se înnopta, astfel ca el şi arhitectul şi negrii să nu fie siliţi să mai 
stea o noapte fără mâncare. Şi astfel legenda sălbaticilor 
ajunsese treptat în oraş, adusă de cei care se duceau călare să 
vadă ce se petrece acolo, şi care începuseră să povestească cum 
Sutpen se posta pe urma vânatului cu pistoalele în mâini şi-şi 
trimitea negrii înainte să hăituiască în mlaştină asemenea unei 
haite de câini; ei fuseseră cei care povestiră cum în vara şi 
toamna dintâi negrii nici măcar nu aveau (sau nu foloseau) pături 
cu care să se învelească, şi asta chiar înainte ca Akers vânătorul 
să fi ajuns să afirme că el însuşi aproape că-l stârnise pe unul din 
ei de-a dreptul din noroi, ca pe un aligator, şi că abia mai 
apucase să strige la el până să nu-l calce. Negrii nu ştiau încă să 
vorbească englezeşte şi fără îndoială că în afară de Akers mai 
erau mulţi cei care habar n-aveau că limba în care comunicau ei 
cu Sutpen era un fel de franceză şi nu cine ştie ce jargon 
întunecat şi cumplit numai de ei ştiut. 

Mai erau foarte mulţi în afară de Akers, deşi ceilalţi erau 
cetăţeni onorabili şi proprietari aşa că n-aveau nicio nevoie să se 
furişeze noaptea în jurul taberei lui Sutpen. De fapt, aşa cum îi 
spusese domnişoara Coldfield lui Quentin, se strângeau în 
grupuri la Holston House şi plecau călare, adesea luând cu ei de 
mâncare pentru prânz. Sutpen îşi făcuse o cărămidărie şi 
instalase şi joagărul şi geluitoarea, pe care le adusese în căruţă - 
un cabestan şi o bârnă lungă de lemn verde cu atelajul căruţei şi 
negrii lucrând în schimburi şi chiar şi el însuşi când era necesar, 
atunci când maşina îşi încetinea ritmul, înhămaţi la ea - ca şi 
cum negrii ar fi fost de-a dreptul sălbatici; şi aşa cum generalul 
Compson îi povestise fiului său, tatăl lui Quentin, când negrii 
lucrau Sutpen nu ridica niciodată glasul la ei, ci îi conducea, îi 
prindea în momentul psihologic, prin puterea exemplului, 

30 


convingându-i printr-o ascendență a capacităţii de a îndura mai 
degrabă decât prin teroarea brutală. Fără să descalece (de obicei 
Sutpen nici nu-i saluta măcar prin vreun semn din cap, în 
aparenţă la fel de indiferent la prezenţa lor ca şi cum ar fi fost 
nişte umbre fără realitate) şedeau laolaltă în câte un grup liniştit, 
plin de curiozitate, ca şi cum ar fi vrut să se apere reciproc şi 
priveau cum se înalţă conacul, adus scândură cu scândură şi 
cărămidă cu cărămidă din mlaştina unde aşteptau lutul şi 
cheresteaua - şi albul bărbos şi cei douăzeci de negri toţi goi 
puşcă sub noroiul colcăitor şi atoatecotropitor. Fiind bărbaţi, 
aceşti spectatori nu-şi dăduseră seama că veşmintele pe care 
Sutpen le purtase atunci când intrase călare pentru prima dată în 
Jefferson erau singurele în care-l văzuseră vreodată, şi puţine 
dintre femeile din regiune apucaseră să dea ochii cu el până 
atunci. Altminteri, unele dintre ele ar fi anticipat-o pe domnişoara 
Coldfield şi în aceasta: ghicind că-şi păstrează hainele, întrucât 
decenţa dacă nu chiar eleganța înfăţişării trebuie să fi fost 
singura armă (sau poate mai bine, treaptă) pornind de la care 
avea el să dezlănţuie ultimul său asalt către ceea ce domnişoara 
Coldfield şi poate şi alţii considerau a fi respectabilitatea - acea 
respectabilitate care, potrivit spuselor generalului Compson, în 
gândurile tainice ale lui Sutpen reprezenta cu mult mai mult 
decât simpla achiziţionare a unei castelane pentru căminul său. 
Astfel că el şi cu cei douăzeci de negri lucraseră împreună, cu 
trupurile unse cu noroi ca să se apere de țânțari şi, aşa cum 
domnişoara Coldfield îi povestise lui Quentin, deosebindu-se unul 
de ceilalţi doar prin barba şi ochii săi şi numai arhitectul 
semănând cu o creatură omenească datorită hainelor franţuzeşti 
pe care le purta constant cu un fel de fatalism invincibil până în 
ziua după ce casa fusese terminată cu excepţia geamurilor la 
ferestre şi a feroneriilor pe care nu le putuseră face cu mâna lor 
şi arhitectul plecase - muncind în soarele şi căldura verii şi în 
noroiul şi gheţurile iernii, cu un fel de furie liniştită şi 
nedezminţită. 

l-au trebuit doi ani, lui şi bandei lui de sclavi importaţi pe care 
concetăţenii lui prin adopţiune îi considerau încă mult mai mortal 
primejdioşi decât orice fiară pe care el ar fi putut-o stârni şi vâna 
în acea regiune. Munceau de la răsăritul la apusul soarelui în 
vreme ce grupuri de călăreţi veneau şi se opreau liniştiţi pe caii 
lor să-i privească, iar arhitectul în haina sa de ceremonie şi pe 
cap cu pălăria pariziană şi cu expresia de uimire posomorâtă şi 

31 


înăcrită se învârtea în jurul lor cu un aer cam la mijloc între cel al 
unui spectator întâmplător şi deliberat dezinteresat şi cel al unei 
fantome condamnate şi conştiincioase - uimire, cum spunea 
generalul Compson, nu atât faţă de ceilalţi şi de ce făceau ei, cât 
faţă de el însuşi, faţă de faptul inexplicabil şi incredibil al propriei 
sale prezenţe acolo. Insă fusese un bun arhitect; Quentin 
cunoscuse casa, la douăsprezece mile de Jefferson, în păduricea 
de cedri şi stejari, la şaptezeci şi cinci de ani după ce fusese 
terminată. Şi nu numai arhitect, cum spusese generalul 
Compson, ci şi artist, căci numai un artist ar fi fost în stare să 
suporte acei doi ani pentru a construi o casă pe care fără 
îndoială nu numai că nu se mai aştepta ci chiar intenţiona cu 
toată fermitatea să n-o mai vadă vreodată. Nu, spunea generalul 
Compson, nu greutăţile resimţite şi cele suferite de sensibilitatea 
sa în acea şedere de doi ani, ci pe Sutpen: numai un artist ar fi 
putut să suporte cruzimea şi graba lui Sutpen şi să reuşească în 
acelaşi timp să menţină în anumite limite visul de posomorâtă şi 
castelană magnificenţă către care era evident că tinsese Sutpen, 
întrucât clădirea aşa cum o plănuise Sutpen ar fi trebuit să fi fost 
aproape la fel de mare cât Jeffersonul însuşi pe vremea aceea; şi 
străinul acela pirpiriu, posomorât, hăituit începuse singur lupta şi 
până la urmă învinsese vanitatea sălbatică şi prezumţioasă a lui 
Sutpen şi dorinţa lui de măreție sau de răzbunare sau de ce o fi 
fost (nici chiar generalul Compson nu înţelesese atunci ce era) şi 
astfel crease din însăşi înfrângerea lui Sutpen victoria pe care, 
chiar dacă ar fi izbândit, Sutpen însuşi n-ar fi reuşit s-o câştige. 

Şi astfel acum era gata, până la ultima bârnă şi cărămidă, 
până la ultimul ivăr de lemn pe care-l putuseră face cu mâna lor. 
Nezugrăvită şi nemobilată, fără geamuri la ferestre sau clanţe la 
uşi sau balamale, la douăsprezece mile depărtare de oraş şi 
aproape tot atât de departe de oricare dintre vecini, şi astfel a 
rămas încă alţi trei ani înconjurată de grădinile şi aleile ei 
solemne, de colibele sclavilor, de grajdurile şi acareturile ei; 
curcanii sălbatici se învârteau în jur la mai puţin de o milă şi 
cerbii veneau sprinteni, fumurii, lăsându-şi urmele delicate în 
răsadurile săpate dar în care încă patru ani de zile n-avea să 
crească nicio floare. Acum începuse o perioadă, o fază în care 
oraşul, regiunea întreagă aveau să-l pândească cu şi mai multă 
uimire. Poate pentru că pasul următor spre țelul tainic pe care 
generalul Compson se lăudase că-l înţelesese de la început dar 
pe care cei din oraş, din regiune nu-l pricepuseră decât ceţos sau 

32 


deloc, cerea acum răbdare sau un timp de pasivitate în locul 
înverşunării orgolioase cu care îi obişnuise; acum femeile erau 
cele care au bănuit întâi ce urmărea el, care avea să fie pasul 
următor. Niciunul dintre bărbaţi, şi sigur nu cei care-l cunoşteau 
destul de îndeaproape ca să-i spună pe nume, nu au bănuit că îşi 
căuta o soţie. Fără îndoială unii dintre ei, şi căsătoriţi şi 
celibatari, nu numai că ar fi refuzat să creadă asta, ci chiar ar fi 
protestat, căci în următorii trei ani dusese o viaţă care lor ar fi 
trebuit să li se pară perfectă. Şedea acolo, la opt mile de orice 
vecinătate, într-o singurătate bărbătească, într-un salon care s-ar 
fi putut spune că se întindea pe jumătate de acru de splendoare 
nobiliară. Trăia în învelişul spartan al celei mai impunătoare 
clădiri din partea locului, neexceptând din această comparaţie 
nici chiar tribunalul, şi de al cărui prag nu se apropiase nicio 
femeie vreodată, fără îmblânzirile efeminate ale geamurilor la 
ferestre sau ale uşilor sau saltelelor; într-o casă unde nu numai 
că nu era nicio femeie care să se împotrivească dacă el ar fi avut 
chef să-şi ia câinii să doarmă cu el pe patul de scânduri, ci nici 
măcar n-avea nevoie de câini să-i prindă vânatul care-i lăsa urme 
chiar în faţa uşii bucătăriei pentru că îl vâna el însuşi cu fiinţe 
omeneşti care-i aparţineau cu trup şi suflet şi despre care se 
credea (sau se spunea) că ştiau să se strecoare spre cerbul 
adormit şi să-i taie beregata înainte ca acesta să fi apucat să 
facă vreo mişcare. 

Pe la vremea aceea începuse să invite grupuri de bărbaţi la 
petrecerile despre care-i vorbise domnişoara Coldfield lui 
Quentin, chemându-i la Suta lui Sutpen să înnopteze înfăşuraţi în 
pături în camerele goale ale embrionului opulenţei sale de mai 
târziu; ziua ieşeau la vânătoare iar noaptea jucau cărţi şi beau, şi 
fără îndoială că uneori îşi asmuţea negrii unul împotriva altuia şi 
poate chiar pe vremea aceea intra câteodată şi el în luptă - 
spectacol pe care, cum spunea domnişoara Coldfield, fiul său nu 
era în stare să-l urmărească, în timp ce fiică-sa rămânea să-l 
privească indiferentă. Sutpen începuse să şi bea acum, deşi 
probabil că mai erau şi alţii pe lângă bunicul lui Quentin care 
observaseră că bea foarte puţin în afară de cazurile când el 
însuşi putea să ofere băutura. Oaspeţii lui aduceau whisky-ul, 
însă el nu bea decât cu un fel de economie calculată, ca şi cum 
ar fi ţinut în minte, spunea generalul Compson, o balanţă de 
solvabilitate ideală între cantitatea de whisky pe care o accepta 
şi cantitatea de carne de vânat pe care o putea aduce în faţa 

33 


puştilor lor. 

A trăit astfel trei ani. Acum stăpânea o plantație; în mai puţin 
de doi ani smulsese casa cu grădinile ei din mlaştinile virgine, şi 
îşi arase şi semănase pământurile cu seminţele de bumbac pe 
care i le împrumutase generalul Compson. Apoi păru că a ieşit 
din joc. Părea că s-ar fi aşezat să se odihnească în mijlocul 
lucrurilor pe care aproape că le dusese la bun sfârşit, şi că ar fi 
rămas să stea aşa trei ani în timpul cărora nici nu mai lăsa 
impresia că ar mai fi avut de gând sau ar mai fi dorit altceva. 
Poate că nici nu era de mirare că oamenii de prin partea locului 
ajunseseră să creadă că viaţa pe care o ducea acum fusese toată 
vremea țelul pe care şi-l dorise cu adevărat; generalul Compson, 
fusese cel care reuşise să se împrietenească cu el de ajuns 
pentru ca să-i ofere cu împrumut bumbacul să-şi înceapă viaţa 
acolo, care înţelegea mai multe şi căruia îi spusese odată Sutpen 
câte ceva despre trecutul său. Generalul Compson fusese cel 
care ştiuse de la început că moneda spaniolă fusese ultimul lui 
ban, şi tot Compson fusese (cum avea să afle oraşul mai târziu) 
cel care se oferise să-i împrumute lui Sutpen banii ca să-şi 
termine şi să-şi mobileze casa, şi fusese refuzat. Astfel că, fără 
îndoială, generalul Compson fusese primul om din regiune care-şi 
spusese că Sutpen nu avea nevoie să împrumute bani să-şi 
termine casa, să-şi facă rost de ce-i mai lipsea, pentru că avea 
intenţia să se însoare ca să facă rost de banii aceştia. Nu prima 
fiinţă care înţelesese asta; mai degrabă primul bărbat, căci, aşa 
cum i-a spus domnişoara Coldfield lui Quentin şaptezeci şi cinci 
de ani mai târziu, femeile din partea locului îşi spuseseră una 
alteia şi le spuseseră şi bărbaţilor lor că Sutpen n-avea deloc de 
gând să se oprească aici, că îşi dăduse prea multă osteneală, 
îndurase prea multe lipsuri şi greutăţi ca să se stabilească şi să 
trăiască exact cum trăise în timp ce-şi construise casa, cu 
deosebirea doar că acum avea un acoperiş sub care să doarmă 
în locul coviltirului de căruţă aşezat pe pământul gol. Poate că 
femeile se şi întrebaseră cine din familiile bărbaţilor care puteau 
să-şi spună acum prietenii lui ar fi putut deveni mireasa a cărei 
zestre avea să întregească forma şi substanţa acelei 
respectabilităţi despre care domnişoara Coldfield în orice caz 
continua să creadă că ar fi fost țelul urmărit de el. Astfel că 
atunci când această a doua fază s-a încheiat, trei ani după ce 
casa fusese terminată şi arhitectul plecase, şi tot într-o duminică 
dimineaţă şi tot pe neaşteptate oraşul îl văzuse traversând piaţa, 

34 


pe jos acum dar în aceleaşi haine cu care intrase călare în oraş 
cu cinci ani înainte şi cu care nimeni nu-l mai văzuse îmbrăcat de 
atunci (el sau unul dintre negri călcaseră jiletca cu cărămizi 
încinse, îi spusese generalul Compson tatălui lui Quentin) şi 
intrând în biserica metodistă, numai câţiva dintre bărbaţi 
fuseseră surprinşi. Femeile spuseseră doar că epuizase 
posibilităţile în familiile bărbaţilor cu care ieşea la vânătoare sau 
juca cărţi şi că venise acum la oraş să-şi caute o nevastă exact 
aşa cum s-ar fi dus la târg la Memphis să-şi cumpere vite sau 
sclavi. Dar când au înţeles cine era aceea pentru care venise la 
oraş şi la biserică s-o fericească cu alegerea, certitudinea liniştită 
a femeilor s-a făcut una cu surpriza bărbaţilor, şi chiar mai mult 
decât atât, a devenit uimire. 

Pentru că oraşul îşi închipuise că acum ajunsese să-l 
cunoască. Timp de doi ani îl urmăriseră cum, cu furia lui 
posomorâtă şi neabătută, îşi ridicase scheletul casei şi-şi lucrase 
pământurile, apoi timp de trei ani rămăsese complet inert, ca şi 
cum ar fi fost pus în mişcare de electricitate şi cineva ar fi venit 
să-i scoată, să-i strice legăturile sau dinamul care-l acţiona. 
Astfel că atunci când intrase în biserica metodistă în acea 
duminică dimineaţă în hainele lui călcate, erau acolo şi bărbaţi şi 
femei care credeau că ar fi fost de ajuns să-şi arunce ochii prin 
mulţimea strânsă în lăcaş ca să ştie dinainte spre cine aveau să-l 
poarte paşii, până când îşi dăduseră seama că după toate 
aparențele el îl alesese pe tatăl domnişoarei Coldfield cu aceeaşi 
hotărâre rece şi nemiloasă cu care probabil că îl alesese şi pe 
arhitectul francez. Il urmăriseră atunci cu un fel de stupefacţie 
cum se apucase cu deliberare să-l asedieze pe singurul om din 
oraş cu care n-ar fi putut avea nimic în comun, şi cu atât mai 
puţin banii - un om care, în mod evident, n-ar fi putut face nimic 
pe lume pentru el decât poate să-i ofere credit într-o prăvălioară 
de răspântie sau să-i acorde un vot în favoarea lui dacă i-ar fi 
trecut prin minte să încerce să capete confirmarea ca pastor 
metodist - un om cunoscut ca un metodist pios, un negustor nu 
numai de condiţie şi cu venituri modeste ci şi care avea soţie şi 
familie, fără să mai socotească o mamă şi o soră depinzând de 
el, pe care trebuia să le întreţină din veniturile unei prăvălioare 
deschise la Jefferson cu zece ani înainte când sosise într-o 
singură căruţă - un bărbat cu renumele unei rigidităţi absolute, 
neabătute, chiar puritane într-o ţară şi într-o vreme când 
dominau hazardul şi lipsa de respect faţă de lege, care nu bea, 

35 


nu juca jocuri de noroc şi nici măcar nu vâna. În surpriza lor 
uitaseră că domnul Coldfield avea o fată de măritat. Nici nu se 
gândeau la fată. Nu le venea să se gândească la dragoste când 
era vorba de Sutpen. Se gândeau la cruzime mai degrabă decât 
la dreptate, şi la frică mai degrabă decât la respect, dar nu la 
milă şi nici la iubire; pe lângă asta fiind prea absorbiți să se 
întrebe uimiţi ce ar fi avut de gând cu adevărat Sutpen sau cum 
ar fi putut el să se servească de domnul Coldfield pentru cine ştie 
ce scopuri tainice pe care le-ar mai fi urmărit. N-aveau să afle 
niciodată; nici chiar domnişoara Rosa Coldfield n-avea să ştie. 
Pentru că începând din ziua aceea nu se mai organizară partide 
de vânătoare la Suta lui Sutpen şi Sutpen însuşi nu mai putea fi 
văzut decât când venea în oraş. Dar nu ca să-şi piardă vremea. 
Oamenii care domniseră sub acoperişul lui şi care ciocniseră 
acolo pahare cu el (unii dintre ei ajunseseră chiar să-i spună 
simplu Sutpen, fără a mai folosi ceremoniosul domnule) îl vedeau 
acum trecând pe stradă prin faţa cârciumii lui Holston schiţând 
doar un singur gest formal spre pălărie şi trecând înainte şi 
intrând în prăvălia domnului Coldfield, şi asta era totul. 

„Pe urmă, într-o bună zi a plecat din Jefferson a doua oară”, îi 
spunea domnul Compson lui Quentin. „La vremea aceea oraşul 
ar fi trebuit să se fi obişnuit cu felul lui de a fi. Insă situaţia i se 
schimbase pe nesimţite, aşa cum ai să vezi din felul cum au 
reacţionat oamenii când s-a întors. Pentru că atunci când s-a 
înapoiat de data asta devenise într-un sens un inamic public. 
Poate din cauza lucrurilor pe care le adusese cu el de data asta; 
lucrurile de preţ cu care venise acum, în comparaţie cu căruţa 
prăpădită cu negrii sălbatici pe care-i adusese data trecută. Dar 
nu cred că era asta. Vreau să spun că eu cred că era ceva mai 
mult la mijloc decât doar valoarea candelabrelor, a mobilei de 
mahon, a covoarelor. Cred că oraşul a avut sentimentul că i se 
face un afront atunci când oamenii au înţeles că implica oraşul în 
viaţa lui; că oricare ar fi fost tâlhăriile de pe urma cărora ar fi 
ajuns să stăpânească mobilă de acaju şi cristale, el silea acum 
oraşul să-i fie complice. Până atunci, până în duminica aceea 
când venise la biserică, dacă înşelase sau jignise pe cineva, acel 
cineva nu fusese decât bătrânul Ikkemotubbe, de la care luase 
pământul - asta era o treabă între conştiinţa lui şi Unchiul Sam şi 
Dumnezeu. Insă acum poziţia lui se schimbase, pentru că atunci 
când, la trei luni după ce plecase, patru căruţe fuseseră trimise 
din Jefferson spre fluviu ca să-i iasă în întâmpinare, s-a aflat că 

36 


domnul Coldfield fusese cel care le tocmise şi le trimisese într- 
acolo. Erau patru care mari, trase de boi, şi când s-au întors în 
oraş oamenii s-au uitat la ele şi au înţeles că orice ar fi fost în 
ele, toată averea domnului Coldfield ipotecată n-ar fi ajuns ca să 
cumpere lucrurile cu care să le umple; sigur e că de data asta au 
fost mai mulţi bărbaţi decât femei care şi l-au închipuit în timpul 
cât a lipsit din oraş cu faţa ascunsă de o batistă şi cu ţevile a 
două pistoale strălucind sub candelabrele vreunui salon de 
pachebot, dacă nu într-o postură şi mai rea; dacă nu cine ştie ce 
faptă întunecată săvârşită pe vreun chei noroios şi cu vreun 
pumnal înfipt în spatele cuiva. L-au văzut trecând, pe calul lui 
roib pe lângă cele patru căruţe; şi se pare că nici chiar cei care 
mâncaseră mâncarea lui şi-i împuşcaseră vânatul şi îi spuneau 
«Sutpen» fără «domnule» nu l-au mai oprit acum în drum. Au 
rămas doar acolo aşteptând, în timp ce ştiri şi zvonuri veneau în 
oraş despre felul cum el şi cu negrii lui, acum mai domesticiţi 
parcă, puneau geamurile şi uşile şi cratiţele şi oalele în bucătărie 
şi candelabrele de cristal în saloane şi toată mobila şi perdelele 
şi covoarele; şi tot Akers care cu cinci ani în urmă se împiedicase 
de negrul ascuns în noroiul mlaştinii, a intrat într-o seară cu ochii 
mari şi cu gura larg căscată de uimire în cârciuma lui Holston 
spunând, «Băieți, de data asta a furat dracului tot vaporul!» 

„Şi atunci clocotul virtuţii cetăţeneşti a dat pe dinafară. Într-o 
zi, în frunte cu şeriful ținutului, un grup de opt sau zece oameni 
au pornit pe drumul spre Suta lui Sutpen. N-au făcut tot drumul, 
căci la vreo şase mile de oraş l-au întâlnit pe Sutpen însuşi. 
Călărea pe calul lui roib, îmbrăcat în jiletca lui cu pulpane lungi şi 
pe cap cu pălăria de blană de biber pe care i-o cunoşteau bine şi 
cu picioarele înfăşurate în bucăţi de pânză cerată; în oblâncul şeii 
avea un cufăraş şi de braţ ţinea atârnat un coş împletit. Şi-a oprit 
calul (era în aprilie şi drumul era mlăştinos, tot o baltă de noroi) 
şi a rămas locului, cu moletierele de pânză stropite până sus şi 
privindu-i în faţă unul după altul; bunicul tău spunea că avea 
ochii ca nişte cioburi de porțelan şi că barba îi era deasă şi 
țepoasă ca o ţesală. Aşa spunea el: ţepoasă ca o ţesală. «Bună 
dimineaţa, domnilor», a spus. «Pe mine mă căutaţi?» 

„Desigur s-a mai aflat şi altceva despre cele ce s-au spus 
atunci, deşi niciunul din membrii comitetului de vigilenţă n-a 
povestit nimic vreodată, după câte ştiu eu. Tot ce am auzite că 
oraşul, oamenii strânşi pe veranda cârciuma de la hotelul lui 
Holston l-au văzut pe Sutpen şi pe membrii acestui comitet 

37 


intrând împreună călare în piaţă, Sutpen puţin mai înainte şi 
ceilalţi în grup după el - Sutpen cu picioarele înfăşurate în pânză 
cerată şi cu umerii drepţi în haina lui uzată şi cu pălăria de biber 
uzată, periată, puţin aplecată pe o parte, vorbindu-le peste umăr 
cu ochii lui duri, decoloraţi, cruzi şi probabil ironici şi poate încă 
de pe atunci dispreţuitori. Şi-a oprit calul în faţa uşii şi rândaşul 
negru a ieşit şi a ţinut căpăstrul iar Sutpen a descălecat, cu 
cufăraşul şi coşuleţul şi a urcat treptele, şi am auzit că sus s-a 
întors şi i-a privit iarăşi cum rămăseseră acolo, călări, fără să ştie 
ce să facă. Şi poate că era bine că avea barbă şi ei nu-i puteau 
vedea gura. Apoi s-a întors iarăşi şi i-a privit şi pe ceilalţi care 
şedeau cu picioarele sprijinite de balustradă şi îl priveau şi ei, 
oameni care pe vremuri îi intraseră în casă şi dormiseră pe 
duşumelele camerelor lui şi merseseră la vânătoare împreună cu 
el, şi i-a salutat cu acelaşi gest pompos, arogant, ducându-şi 
mâna la pălărie (da, era un om prost crescut. Se vedea asta, mi- 
a spus bunicul tău, ori de câte ori intra în contact social cu 
oamenii. Ca John L. Sullivan, să zicem, care se străduise din 
răsputeri să înveţe să danseze, exersându-se şi repetând pe 
ascuns până când ajungea să creadă că nu mai are nevoie să 
urmărească ritmul muzicii. Poate că ar fi consimţit să creadă că 
bunicul tău sau judecătorul Benbow, de pildă, ar fi putut s-o facă 
mai spontan decât el, dar n-ar fi acceptat niciodată să creadă că 
cineva ar fi ştiut mai bine decât el când se cuvenea s-o facă şi 
cum. Şi pe lângă asta, era şi expresia pe care o avea faţa lui; 
acolo era puterea lui, cum spunea bunicul tău: oricine l-ar fi privit 
în faţă ar fi spus: Dacă i se oferă prilejul şi se iveşte nevoia, omul 
acesta poate să facă orice şi chiar face orice). Apoi a intrat în 
casă şi a cerut o cameră. 

„Aşa că ei au rămas acolo pe cai, să-l aştepte. Mi-nchipui că 
se gândeau că până la urmă tot trebuie să iasă; îmi imaginez că 
stăteau acolo şi se gândeau la cele două pistoale. Pentru că, 
înţelegi, în fond nu exista un mandat de arestare împotriva lui; 
era doar opinia publică într-o stare de aprinsă agitaţie; şi atunci 
alţi oameni călare au intrat în piaţă şi au simţit că se pregăteşte 
ceva, şi până la urmă se strânsese un grup mărişor care-l 
aştepta când a ieşit pe verandă. Purta acum o pălărie nouă, şi o 
haină nouă, aşa că aflaseră ce avea în cufăraş. Aflaseră de fapt 
ce avea şi în coşuleţ pentru că nu mai avea acum nici coşuleţul. 
Fără îndoială că la vremea aceea toate astea nu făcuseră decât 
să-i surprindă şi mai mult, pentru că, vezi, erau prea preocupaţi 

38 


să se întrebe cum avea el de gând să se folosească de domnul 
Coldfield şi, după întoarcerea lui, prea indignaţi de convingerea 
că vedeau rezultatele chiar dacă mijloacele rămăseseră pentru ei 
o enigmă, ca să-şi mai amintească măcar de domnişoara Ellen. 

„Aşa că trebuie să se oprit iarăşi locului să-i privească unul 
după altul în faţă, fără îndoială învățând să recunoască alte feţe 
noi, fără să se grăbească, şi cu barba ascunzându-i ceea ce ar fi 
putut să arate gura. Numai că se pare că de data asta n-a mai 
spus nimic. A coborât doar treptele şi a străbătut piaţa, şi tot 
comitetul (bunicul tău spune că ajunseseră acum vreo cincizeci 
de oameni) punându-se şi el în mişcare, urmându-l de-a 
curmezişul pieţei. Se spune că nici măcar nu şi-a mai întors capul 
spre ei. A mers doar mai departe, drept, cu pălăria nouă aplecată 
într-o parte şi ţinând în mână lucrul acela care trebuie să li se fi 
părut ultima insultă gratuită, şi membrii comitetului, călări, 
mergeau pe stradă pe lângă el, nu chiar paralel cu el, şi alţii care 
se întâmplaseră să nu fie atunci cu caii, alăturându-li-se şi 
urmându-i pe drum pe membrii comitetului, şi doamnele şi copiii 
şi negresele ieşind la uşile şi la ferestrele caselor pe când 
treceau, să-i urmărească cu privirile pe când înaintau într-un 
grup posomorât, şi Sutpen, fără să arunce o singură privire în 
spate, a intrat pe poarta grădinii domnului Coldfield şi a înaintat 
pe aleea de cărămizi spre uşa de la intrare, ţinând în mână 
cornetul de hârtie de ziar în care erau florile. 

„L-au aşteptat iarăşi. Mulțimea se strângea acum văzând cu 
ochii - alţi bărbaţi şi câţiva copii şi chiar câţiva negri de la casele 
învecinate, înghesuindu-se în spatele celor opt membri iniţiali ai 
comitetului care se opriseră să pândească la uşa domnului 
Coldfield până a ieşit. Trecuse multă vreme şi nu mai avea florile 
în mână, şi când a revenit acum spre poarta grădinii, era logodit. 
Insă ei nu ştiau asta, şi îndată ce a trecut de poartă, l-au arestat. 
L-au dus înapoi în oraş, şi doamnele şi copiii şi sclavii negri 
pândindu-i din spatele perdelelor şi frunzişurilor din curţi şi de la 
colţurile caselor, din bucătăriile unde mâncarea începuse 
probabil să se ardă, şi tot astfel până în piaţă, unde restul 
bărbaţilor în stare să muncească îşi părăsiseră birourile şi 
prăvăliile ca să-i urmeze, aşa că atunci când a ajuns la tribunal 
avea o suită mai mare decât dacă ar fi fost un sclav fugit. L-au 
inculpat în faţa unui judecător, dar bunicul tău şi cu domnul 
Coldfield ajunseseră şi ei acolo. l-au semnat cauţiunea şi mai 
târziu după-amiaza el s-a întors acasă la domnul Coldfield pe 

39 


aceeaşi stradă ca şi înainte de masă, şi fără îndoială că aceleaşi 
feţe îl pândeau de după perdele, şi se îndrepta acum spre cina 
de logodnă, o cină fără vin pe masă şi fără whisky nici înainte 
nici după masă. Nicio clipă, în cele trei dăţi când străbătuse 
atunci strada nu-şi schimbase cât de puţin mersul sau ţinuta - 
acelaşi pas fără grabă în care i se legăna la fel haina cea nouă, 
aceeaşi înclinare cu care-şi aşezase pălăria cea nouă puţin într-o 
parte deasupra ochilor şi a bărbii. Bunicul tău spunea că ceva din 
albeaţa ca de faianţă pe care o avusese pielea feţei lui când 
sosise în oraş cu cinci ani mai înainte îi mai dispăruse şi obrazul îi 
căpătase o culoare mai cinstită, arsă de soare. Şi nu c-ar fi fost 
mai plin la faţă; bunicul tău spunea că nu era asta; doar carnea 
pe pomeţi îi era acum mai liniştită, parcă inertă după ce ar fi 
alergat mult în bătaia vântului şi acum trupul îi umplea mai bine 
hainele, cu acelaşi aer, cam arogant, dar fără bravadă sau 
agresivitate, deşi, cum spunea bunicul tău, nu avusese de fapt 
niciodată un aer belicos, ci doar încordat, pânditor. Acum 
încordarea nu mai era, ca şi cum după trei ani ar fi ajuns să se 
bizuie numai pe ochi să pândească, fără să mai fie nevoie ca şi 
pielea obrazului să-i mai stea la pândă. Două luni mai târziu, el şi 
cu domnişoara Ellen erau soţ şi soţie. 

„Era în iulie 1838, aproape cinci ani zi cu zi după dimineaţa de 
duminică în care intrase în oraş călare pe calul roib. Ceremonia 
(nunta) a avut loc în aceeaşi biserică metodistă în care - după 
cum spunea domnişoara Rosa - o văzuse pe Ellen pentru prima 
dată. Mătuşa chiar îl constrânsese sau îl convinsese (nu-l rugase; 
asta n-ar fi rezolvat nimic) pe domnul Coldfield să-i îngăduie lui 
Ellen să-şi dea cu pudră pe faţă pentru ocazia aceasta. Pudra era 
ca să ascundă urmele lacrimilor. Dar înainte ca slujba de 
căsătorie să se fi terminat, pudra era toată brăzdată, udă şi 
străbătută de râuleţe. S-ar fi zis că Ellen intrase în biserică în 
seara aceea dintr-o ploaie de lacrimi, ca dintr-o ploaie adevărată, 
aşteptase să se termine slujba şi apoi ieşise din biserică pentru 
ca să intre iar în ploaia de lacrimi, iarăşi în lacrimi, aceleaşi 
lacrimi chiar, aceeaşi ploaie. Urcase în trăsură şi plecase în toiul 
ei (al ploii) spre Suta lui Sutpen. 

„Nunta îi stârnise lacrimile; nu faptul că se măritase cu 
Sutpen. Lacrimile pentru asta, căci aveau să fie lacrimi pentru 
asta, au venit mai târziu. Nu încercaseră să facă o nuntă mare. 
Adică domnul Coldfield nu părea să fi avut de gând să facă o 
asemenea nuntă. Ai să ajungi să constaţi că cel mai des 

40 


divorţează femeile măritate de judecători de pace mestecându-şi 
plictisiţi tutunul prin tribunale de ţară sau de pastori sculaţi din 
somn după miezul nopţii, cu bretelele atârnându-le pe sub 
poalele redingotei şi fără guler şi cu nevasta sau vreo soră 
nemăritată cu părul pe moaţe slujindu-le drept martori. Aşa că ai 
exagera dacă ai crede că asemenea femei ajung să jinduiască 
după divorţ nu din sentimentul neîndeplinirii ci dintr-o senzaţie 
de zădărnicie reală şi de trădare? că, indiferent de mărturia vie a 
copiilor şi a mai ştiu eu cine, mai păstrează încă în minte 
imaginea propriei lor tinereţi înaintând spre altar în ritmul muzicii 
şi printre capetele întoarse, cu toate capcanele înscenării 
simbolice şi ceremoniile de renunțare în favoarea altuia a unui 
lucru pe care acum nici nu-l mai stăpânesc? şi de ce nu, întrucât 
pentru ele dăruirea reală şi autentică nu poate fi (şi nici n-a fost 
altceva) decât o ceremonie cum ar fi schimbarea unei bancnote 
pentru a-şi cumpăra un bilet de tren. Dintre cei doi bărbaţi, 
Sutpen fusese cel care dorise o nuntă somptuoasă, cu biserica 
plină şi întreg ritualul. Am înţeles asta dintr-o remarcă pe care a 
făcut-o într-o zi întâmplător bunicul tău şi pe care şi el o auzise 
desigur de la Sutpen însuşi la fel de întâmplător, pentru că 
Sutpen nu i-a spus niciodată nici lui Ellen că ar fi dorit aşa ceva, 
şi faptul că în ultimul moment refuzase s-o sprijine în dorinţa şi în 
insistenţele ei în această privinţă explică în parte lacrimile. După 
toate aparențele domnul Coldfield dorise să se folosească de 
biserica în care investise anumite sacrificii şi fără îndoială unele 
renunţări şi desigur muncă reală şi bani pentru a obţine în 
schimb ceea ce s-ar fi putut numi o balanţă la cerere de 
solvabilitate spirituală, exact aşa cum s-ar fi folosit de o 
bumbăcărie în care ar fi considerat că are fie interese fie 
răspunderi, pentru egrenarea oricărei cantităţi de bumbac pe 
care el sau vreun membru al familiei sale, de sânge sau prin 
alianţă, s-ar fi întâmplat să-l recolteze - atât şi nimic mai mult. 
Poate că dorinţa lui de a face o nuntă nepretenţioasă izvora din 
acelaşi spirit gospodăresc pedant şi nedezminţit care-i permisese 
să-şi ajute mama şi sora şi să se căsătorească şi să întemeieze o 
familie din veniturile prăvăliei care cu zece ani înainte încăpuse 
toată într-o singură căruţă; sau poate era un anumit simţ 
înnăscut al proporţiilor şi al delicateţei (ceea ce, de altfel, soră-sa 
şi fiică-sa nu păreau să aibă) în legătură cu viitorul său ginere pe 
care de-abia cu două luni mai devreme îl scosese din puşcărie. 
Dar nu se datora vreunei lipse de curaj cu privire la situaţia încă 
41 


echivocă a ginerelui său în oraş. Indiferent de relaţiile lor 
dinainte sau de relaţiile care s-ar fi putut stabili între ei mai 
târziu, dacă domnul Coldfield l-ar fi crezut pe Sutpen vinovat pe 
vremea aceea de vreo crimă, n-ar fi mişcat un deget ca să-l 
scape. Poate că nu s-ar fi ostenit din cale afară ca să-l ţină pe 
Sutpen la închisoare, dar e sigur că cea mai bună recomandare 
morală cu putinţă pe care Sutpen ar fi putut-o primi atunci în 
ochii concetăţenilor lui fusese faptul că domnul Coldfield îi 
semnase cauţiunea - un lucru pe care nu l-ar fi făcut ca să-şi 
apere bunul renume propriu chiar dacă arestarea fusese 
rezultatul direct al afacerii încheiate de Sutpen - afacere din 
care, când se ajunsese la un punct pe care conştiinţa sa refuzase 
să-l mai accepte, se retrăsese şi-l lăsase pe Sutpen să se bucure 
de întregul profit, refuzând chiar să-l lase pe Sutpen să-l 
despăgubească pentru pierderea suferită atunci când se 
retrăsese, cu toate că o lăsase pe fiică-sa să se mărite cu omul 
ale cărui acţiuni conştiinţa sa nu le mai aproba. Atunci a fost a 
doua oară când a făcut un lucru de felul acesta. 

„La nuntă, în biserică nu fuseseră decât zece persoane, 
numărându-i şi pe miri, din cele o sută care fuseseră invitate; 
deşi atunci când ieşiseră din biserică (era noapte; Sutpen îşi 
adusese o jumătate de duzină din negrii săi sălbatici ca să-l 
aştepte la uşă cu torţe de brad aprinse), restul de o sută erau 
acolo în persoana unor băieţandri şi tinerei şi a unor bărbaţi din 
taverna căruţaşilor de la marginea oraşului - negustori de vite, 
geambaşi şi alţii de aceeaşi categorie care nu fuseseră invitaţi. 
Aceasta  constituise cealaltă jumătate a justificării pentru 
lacrimile lui Ellen. Mătuşa fusese aceea care îl convinsese sau îl 
înduplecase pe domnul Coldfield să accepte o nuntă mare. Însă 
Sutpen o dorise. El îşi dorise nu o nevastă anonimă şi copii 
anonimi, ci cele două nume, o nevastă nepătată şi un socru 
căruia să nu i se poată reproşa nimic, pe brevet, pe contract. Da, 
un contract, cu un sigiliu de aur şi panglici roşii chiar, dacă s-ar fi 
obişnuit aşa ceva. Insă nu pentru el. Ea (domnişoara Rosa) ar fi 
spus că sigiliul de aur şi panglicile însemnau vanitate. Dar la 
urma urmelor tot vanitatea zămislise casa aceea şi o clădise într- 
un loc străin aproape numai cu mâinile goale şi hărțuit încă de 
riscurile şi de probabilitatea amestecului din afară iscat din 
dezaprobarea oricărei comunităţi faţă de o situaţie pe care nu o 
înţelege. Şi mândria: domnişoara Rosa recunoscuse că era un om 
curajos; poate chiar îi recunoscuse şi dreptul de a fi mândru; 

42 


aceeaşi mândrie care dorise o astfel de casă, care n-ar fi 
acceptat nimic mai puţin decât o asemenea casă, şi care-l 
împinsese s-o obţină cu orice preţ. Şi apoi locuise în ea, singur, 
pe un pat de rogojină aşezat direct pe duşumea timp de trei ani 
până când fusese în stare să o mobileze aşa cum se cuvenea să 
fie mobilată - şi nu cea mai puţin importantă mobilă din ea 
fusese acel act de căsătorie. Şi ea avusese întru totul dreptate. 
Nu-şi dorise doar un adăpost, o soţie şi copii anonimi, tot aşa 
cum nu-şi dorise doar o simplă căsătorie. Dar când survenise 
criza provocată de femei, când Ellen şi mătuşa ei încercaseră să-l 
treacă de partea lor ca să-l convingă pe domnul Coldfield să facă 
o nuntă mare, el refuzase să le sprijine. Fără îndoială că îşi 
amintea chiar mai bine decât domnul Coldfield că doar cu două 
luni înainte fusese în temniţă; că opinia publică, care cândva în 
cursul celor cinci ani dinainte îl înghiţise deşi nu-i căzuse 
niciodată prea bine la stomac, ajunsese acum să facă una din 
retractările naturale, violente, inexplicabile, atât de omeneşti şi îl 
vomitase. Şi nu-l ajuta în niciun fel faptul că cel puţin doi dintre 
cetăţenii care ar fi trebuit să fie doi dintre dinţii fălcii ultragiate a 
societăţii serviseră ca proptele ca să ţină deschise şi 
neputincioase aceste fălci în timp ce el ieşise nevătămat. 

„Ellen şi mătuşa îşi aminteau şi ele de asta. Mătuşa în orice 
caz. Fiind femeie, fusese şi ea fără îndoială o membră a ligii 
femeilor din Jefferson care, a doua zi după ce oraşul îl cunoscuse, 
cu cinci ani înainte, conveniseră să nu-l ierte niciodată pentru 
faptul că nu avea trecut, şi rămăseseră consecvente în aceasta. 
Intrucât căsătoria era acum un incident închis, ea o considera 
probabil ca singura şansă nu numai de a-i asigura nepoatei sale 
viitorul ca soţie a lui, ci şi de a justifica acţiunea fratelui ei care-l 
scosese din temniţă precum şi poziţia ei părând să accepte şi să 
îngăduie această nuntă pe care în realitate n-ar fi putut-o 
împiedica. S-ar fi putut să fie datorită casei impunătoare şi 
poziţiei şi statutului pe care femeile înţeleseseră cu mult înaintea 
bărbaţilor nu numai că le urmărea dar şi că avea să le obţină. 
Sau poate că femeile sunt chiar mai puţin complicate decât 
credem şi pentru ele orice nuntă este mai bună decât niciun fel 
de nuntă şi o nuntă somptuoasă cu un ticălos este preferabilă 
unei nunţi nepretenţioase cu un sfânt. 

„Astfel că mătuşa se folosi chiar şi de lacrimile lui Ellen; şi 
Sutpen, care probabil că ştia ce avea să se întâmple, devenea pe 
măsură ce se apropia vremea din ce în ce mai grav. Nu 

43 


îngrijorat; doar pânditor, aşa cum trebuie să fi fost din ziua când 
întorsese spatele la tot ceea ce cunoscuse până atunci - feţele 
oamenilor şi obiceiurile - şi (împlinise tocmai patrusprezece ani, 
îi spusese bunicului tău) pornise într-o lume despre care nici 
măcar în teorie nu ştia nimic, cu un ţel fixat în minte pe care 
majoritatea oamenilor nu şi-l propun decât când sângele începe 
să le curgă mai încet în vine, la treizeci de ani sau mai târziu, şi 
atunci doar pentru că o asemenea imagine reprezintă pentru ei 
liniştea şi indolenţa sau cel puţin o încununare a vanităţii lor. 
Incă de pe atunci intrase în starea de încordare care avea să-l 
stăpânească mai târziu zi şi noapte fără să se mai schimbe sau 
să se ostoiască, asemenea hainelor în care trebuia să doarmă 
noaptea aşa cum trăia îmbrăcat în ele ziua, şi într-o ţară şi în 
mijlocul unor oameni cărora trebuise să le înveţe până şi limba - 
grija aceea neadormită când trebuie să fi fost conştient de faptul 
că nu şi-ar fi putut permite să greşească decât o dată; încordarea 
cu care să măsoare şi să întărească întâmplările în faţa 
eventualităţilor, împrejurările în faţa firii omeneşti, propria lui 
judecată supusă greşelii şi fiinţa sa muritoare împotriva unor 
forţe nu numai omeneşti ci şi naturale, alegând şi dând la o 
parte, ajungând la compromisuri cu visul şi cu ambiția lui, aşa 
cum trebuie să faci de pildă cu un cal care te poartă peste 
câmpuri, peste poduri de lemn, şi îl stăpâneşti doar prin 
îndemânarea cu care nu-l laşi pe animal să înţeleagă că în 
realitate nu-l poţi stăpâni, că în realitate el este mai puternic. 

„El era cel care se afla acum într-o situaţie curioasă. El era cel 
însingurat. Nu Ellen. Ea nu numai că o avea pe mătuşă-sa care s- 
o ajute, dar beneficia şi de privilegiul pe care-l au femeile de a 
nu-şi recunoaşte sau afirma singurătatea până când împrejurări 
neînţelese şi de neevitat le constrâng să renunţe la orice 
speranţă de a mai ajunge la cine ştie ce bagatelă pe care se 
întâmplă să şi-o dorească în momentul acela. Şi nici domnul 
Coldfield. El avea de partea lui nu numai opinia publică ci şi 
propria lui lipsă de entuziasm faţă de ideea unei nunţi cu pompă 
pentru ca s-o poată sprijini fără inconsecvenţă sau altfel decât 
din spirit de paradox. Apoi (lacrimile învinseră; Ellen şi mătuşă-sa 
scriseră o sută de invitaţii - Sutpen adusese unul dintre negrii săi 
sălbatici care le duse din uşă în uşă - şi chiar trimise vreo duzină 
de invitaţii mai personale pentru repetiţia din biserică) atunci 
când ajunseseră la biserică pentru repetiţia ceremoniei în 
noaptea dinaintea nunţii şi găsiseră biserica pustie şi doar o 

44 


mână de oameni din tavernele oraşului (inclusiv doi dintre 
indienii Chickasaw de-ai bătrânului Ikkemotubbe) stând afară în 
umbră în faţa uşii, lacrimile reîncepuseră. Ellen îndură repetiţia, 
dar după aceea mătuşă-sa o aduse acasă într-o stare vecină cu 
isteria, deşi până a doua zi ajunsese iarăşi un plâns intermitent, 
liniştit. S-a vorbit la un moment dat chiar de amânarea 
ceremoniei. Nu ştiu de la cine a venit ideea aceasta, poate chiar 
de la Sutpen. Insă ştiu cine a respins-o. S-ar fi spus că mătuşa 
era acum decisă nu numai să-l bage pe Sutpen pe gâtul oraşului, 
ci să le bage pe gât nunta însăşi. Şi-a petrecut întreaga zi 
mergând din casă în casă cu lista de invitaţi în mână, în rochie 
de casă şi cu un şal, însoţită de una dintre negresele lui Coldfield 
(avea ca sclavi doar două negrese) care mergea după ea, poate 
ca s-o apere, poate pur şi simplu târâtă ca o frunză în vârtejul 
furiei posomorâte, de amazoană, stârnite de afrontul adus 
feminităţii ei; da, a venit şi la noi acasă, deşi bunicul tău nu se 
gândise niciun moment la altceva decât să ia parte la ceremonie; 
mătuşa n-ar fi trebuit să aibă niciun fel de îndoieli în ce-l priveşte 
pe tata deoarece tata dăduse ajutor la scoaterea lui Sutpen din 
închisoare, deşi pe de altă parte probabil că la vremea aceea nu 
mai era în stare să judece clar. Tata şi cu bunica ta se 
căsătoriseră de curând şi mama era străină în Jefferson şi nu ştiu 
ce-o fi gândit ea despre toate astea decât că n-a vrut niciodată 
să vorbească despre ce s-a întâmplat atunci: cum o nebună pe 
care nu o mai văzuse niciodată dăduse buzna în casă nu ca s-o 
invite la o nuntă ci ca să o sfideze să nu vie şi apoi ieşise ca o 
furtună. La început mama nici n-a înţeles despre ce nuntă era 
vorba, şi când tata s-a întors acasă a găsit-o şi pe mama într-o 
criză de isterie, şi nici după douăzeci de ani mama nu era în 
stare să povestească ce se întâmplase în realitate. Pentru ea nu 
fusese nimic comic în toată situaţia. Tata îşi făcuse obiceiul s-o 
tachineze cu asta, dar chiar douăzeci de ani mai târziu, când 
aducea vorba de asta ca s-o necăjească vedeam cum începea 
să-şi ridice mâna (poate cu degetarul pe un deget) ca şi cum ar fi 
vrut să se apere şi faţa îi căpăta aceeaşi expresie pe care trebuie 
s-o fi avut când o văzuse pe mătuşa lui Ellen ieşind din cameră. 
„Mătuşa lui Ellen a străbătut întreg oraşul în dimineaţa aceea. 
Nu i-a luat prea mult timp dar l-a străbătut tot; seara 
împrejurările situaţiei erau cunoscute nu numai în cercul oraşului 
ci ca să zicem aşa şi sub el, ajungând în grajduri şi în taverna 
căruţaşilor de unde aveau să sosească oaspeţii care să ia parte 
45 


la ceremonie. Evident, Ellen nu ştia asta, tot aşa cum nici mătuşa 
ei n-avea de unde să ştie, şi nici n-ar fi crezut ce avea să se 
întâmple chiar dacă ar fi avut o clipă de clarviziune şi ar fi putut 
vedea desfăşurarea evenimentelor înainte de a se fi produs în 
timp. Nu că mătuşa s-ar fi considerat imună faţă de un 
asemenea afront, ci pur şi simplu n-ar fi fost în stare să-şi 
închipuie că intenţiile şi acţiunile ei din ziua aceea ar fi putut 
avea vreun alt rezultat decât acela pentru care îşi părăsise 
pentru moment nu numai orice demnitate de Coldfield ci şi orice 
fel de modestie feminină. Presupun că Sutpen ar fi putut să-i 
spună, însă ştia desigur că mătuşa nu l-ar fi crezut. Probabil că 
nici măcar n-a încercat; a făcut doar singurul lucru pe care l-ar fi 
putut face, adică să trimită vorbă la Suta lui Sutpen după încă 
şase sau şapte negri, oameni în care putea să aibă încredere, 
singurii oameni în care putea să aibă încredere, şi să-i înarmeze 
cu torţele de brad aprinse pe care le ţineau la uşă când a ajuns 
trăsura şi au coborât mirii. Şi aici s-au oprit lacrimile, căci acum 
strada din faţa bisericii era plină cu trăsuri şi cupeuri, deşi doar 
Sutpen şi poate domnul Coldfield remarcaseră că în loc de a fi 
trase în faţa uşii şi goale, se opriseră de cealaltă parte a străzii şi 
erau încă ocupate, şi peronul din faţa uşii bisericii era un fel de 
arenă luminată de torţele fumegânde pe care negrii le ţineau 
ridicate deasupra capului şi lumina lor tremura şi scânteia peste 
cele două şiruri de chipuri printre care ar fi trebuit să treacă mirii 
ca să intre în biserică. Nu se auzeau încă strigăte, nici huiduieli; 
evident, nici Ellen şi nici mătuşa ei nu bănuiau că e ceva în 
neregulă. 

„O clipă Ellen ieşise din ploaia de lacrimi, din plânset, şi 
intrase astfel în biserică. Biserica era goală, cu excepţia bunicului 
şi a bunicii tale şi poate a vreo jumătate de duzină de alte 
persoane care s-ar fi putut să fi venit din solidaritate cu familia 
Coldfield sau poate pentru ca să fie la faţa locului şi să nu piardă 
nimic din ceea ce oraşul întreg, reprezentat de trăsurile 
aşteptând în stradă, părea să fi anticipat, ca şi Sutpen de altfel. 
Rămăsese tot pustie chiar şi după ce ceremonia a început şi s-a 
sfârşit. Ellen avea şi ea un fel de mândrie, sau cel puţin acel fel 
de vanitate care uneori poate ţine locul mândriei şi al curajului; şi 
pe lângă asta nu se întâmplase încă nimic. Mulțimea de afară 
rămăsese încă tăcută, poate din respect pentru biserică, din 
aptitudinea şi dorinţa sinceră a anglo-saxonilor de a accepta 
absolut mistic nişte pietre şi bârne sanctificate. Se pare că a ieşit 

46 


din biserică şi a intrat în toată nebunia care avea să urmeze 
complet nepregătită. Poate că mai era stăpânită încă de mândria 
care n-o lăsase să plângă în faţa celor din biserică. A intrai în 
nebunia aceea pe când se grăbea probabil spre adăpostul 
trăsurii unde ar fi putut să plângă; poate că primul semn a fost 
glasul care a strigat, «Fii atent! Să n-o loviți pe ea!» şi apoi 
obiectul aruncat - noroi, gunoaie, orice ar fi fost - şuierând pe 
lângă ea, sau poate lumina chiar schimbându-se atunci când şi-a 
întors capul şi l-a văzut pe unul din negri, cu torţa ridicată în 
mână, încordându-se să sară către mulţime, a văzut feţele 
oamenilor, când Sutpen i-a vorbit în limba aceea despre care nici 
chiar atunci o bună parte din oamenii de prin partea locului nu 
ştiau că este o limbă civilizată. Asta văzuse ea, asta e ceea ce 
văzuseră ceilalţi din trăsurile oprite în stradă - mireasa 
strângându-se la adăpostul braţului său pe când el o împingea în 
spatele lui, şi el rămânând nemişcat, fără să se clintească nici 
chiar după ce un alt obiect (n-au aruncat de fapt nimic care i-ar fi 
putut răni: erau doar bulgări de noroi şi legume stricate) i-a 
smuls pălăria de pe cap şi un al treilea l-a lovit din plin în piept 
rămas acolo nemişcat, cu o expresie aproape surâzătoare aşa 
cum i se arătau dinţii în barbă, reţinându-i pe negri cu acel singur 
cuvânt (fără îndoială cei din mulţime aveau pistoale; în mod 
sigur pumnale; negrul n-ar mai fi rămas nici zece secunde viu 
dacă ar fi apucat să se năpustească spre ei) în timp ce în jurul 
nuntaşilor cercul de chipuri cu gurile căscate şi cu ochii 
răsfrângând torţele păreau să înainteze, să tremure, să alunece, 
să se piardă în pâlpâirile ceţoase ale torţelor fumegânde. S-a 
retras către trăsură, apărându-le cu trupul său pe cele două 
femei, poruncindu-le cu un alt, cuvânt negrilor să-i urmeze. Dar 
n-au mai aruncat nimic altceva. Se pare că fusese doar o primă 
izbucnire spontană, deşi veniseră înarmaţi şi pregătiţi cu ce să 
arunce. De fapt, s-ar fi spus că astfel se consumase întreaga 
criză începută atunci când comitetul de vigilenţă îl urmărise până 
la poarta grădinii domnului Coldfield cu două luni înainte. Căci 
oamenii care alcătuiseră mulţimea de atunci, negustorii 
ambulanți, căruţaşii, vizitiii, se reîntorseseră la treaba lor, se 
pierduseră iarăşi în ţinutul din care se iscaseră asemenea 
şobolanilor doar pentru prilejul acesta; răzleţiţi, risipiţi prin 
regiune - chipuri pe care nici Ellen nu avea să şi le mai 
amintească, care aveau să mai fie văzute într-o noapte, la o 
masă, sau doar pentru un pahar în alte taverne la douăzeci, sau 
47 


cincizeci, sau o sută de mile mai departe, pe alte drumuri fără 
nume şi apoi pierind şi de acolo, iar cei care veniseră în trăsuri şi 
cupeuri ca să asiste la o petrecere subtilă, mai târziu mergând 
iarăşi la Suta lui Sutpen în vizită ca să mai vâneze (ei, bărbaţii) 
din vânatul de pe pământurile lui şi ca să-i mai mănânce 
mâncarea şi uneori ca să se înghesuiască noaptea în grajdul lui 
când el punea la cale o luptă între doi dintre negrii lui sălbatici pe 
care-i asmuţea unul împotriva altuia, aşa cum alţii asmut cocoşii 
unul împotriva altuia, sau poate ca să-l vadă intrând în luptă pe 
el însuşi. Scena aceasta s-a stins, deşi nu a pierit din amintire. El 
nu a uitat noaptea aceea, chiar dacă, după câte cred eu, Ellen a 
uitat-o, întrucât ea şi-o alungase din amintire cu lacrimi. Da, 
atunci începuse să plângă din nou; cu adevărat se poate spune 
că a plouat la nunta aceea.” 


48 


Dacă el a respins-o într-adevăr pe domnişoara Rosa, nu cred 
că ea ar mai vrea să povestească cuiva ceva despre asta spuse 
Quentin. 

De spuse iarăşi domnul Compson. După ce domnul Coldfield a 
murit în '64, domnişoara Rosa s-a mutat la Suta lui Sutpen să 
stea împreună cu Judith. Avea atunci douăzeci de ani, era cu 
patru ani mai tânără decât nepoata ei pe care, dând ascultare 
dorinţei exprimate de sora ei pe patul de moarte, purcesese să o 
salveze de pierzania care apăsa asupra întregii familii aşa cum 
Sutpen părea că vrea s-o ducă la îndeplinire, şi s-ar fi părut că 
doreşte să realizeze asta căsătorindu-se cu el. Ea (domnişoara 
Rosa) se născuse în 1845, sora ei fiind pe vremea aceea măritată 
de şapte ani şi mamă a doi copii iar domnişoara Rosa născându- 
se din părinţi între două vârste (mama ei trebuia să fi împlinit 
patruzeci de ani şi a şi murit atunci la naştere şi domnişoara 
Rosa nu l-a iertat niciodată pe tatăl ei pentru asta) şi la o vreme 
când - dacă acceptăm că domnişoara Rosa nu făcea altceva 
decât să oglindească atitudinea părinţilor ei faţă de ginere - 
familia ei nu dorea altceva decât pace şi linişte şi probabil că nici 
nu mai aştepta şi poate nici nu mai dorea un alt copil. Insă ea se 
născuse, cu preţul vieţii mamei sale şi nu fusese niciodată lăsată 
să uite asta. Fusese crescută de aceeaşi mătuşă nemăritată care 
încercase să-l bage nu numai pe mirele surorii ei mai mari ci şi 
nunta pe gâtul unui oraş care nu o dorea, crescând în zidirea 
închisă a unor femei pentru a ajunge să vadă în actul propriei ei 
respiraţii nu numai singuratica justificare pentru sacrificiul vieţii 
mamei ei, nu numai un reproş viu şi mişcător la adresa tatălui ei, 
ci şi o acuzare vie, omniprezentă şi chiar transferabilă asupra 
altuia, la adresa întregului principiu masculin (acelaşi principiu 
care o lăsase pe mătuşă virgină la treizeci şi cinci de ani). Astfel 
că în primii şaisprezece ani ai vieţii trăise în acea căsuţă 
posomorâtă, îngustă, împreună cu tatăl ei pe care-l ura fără s-o 
ştie - cu omul ciudat şi tăcut al cărui singur tovarăş şi prieten 
pare să fi fost conştiinţa lui şi în ochii căruia singurul lucru pe 
care-l preţuia era reputaţia lui de om onest în ochii 
concetăţenilor lui - omul acela care mai târziu avea să se 


49 


ţintuiască singur în podul casei lui şi să se lase să moară de 
foame mai degrabă decât să-şi vadă ţinuturile natale trudindu-se 
să respingă o armată invadatoare - şi cu mătuşa care, chiar şi cu 
zece ani mai târziu, se mai răzbuna încă pentru acel fiasco care 
fusese nunta lui Ellen, războindu-se cu oraşul, cu stirpea 
omenească, cu fiecare şi cu toate creaturile lui - frate, nepoată, 
nepot prin alianţă, ea însăşi, toţi - cu furia oarbă, lipsită de 
rațiune a unui şarpe întărâtat. Mătuşa o învățase pe domnişoara 
Rosa să o socoată pe sora ei ca pe o femeie care pierise nu 
numai din familia şi casa ei, ci şi din viaţă, pentru ca să se 
stabilească într-un castel asemenea celui al lui Barbă Albastră, 
ca acolo să fie preschimbată într-o mască, neavând alt rol decât 
să privească înapoi, cu o suferinţă inertă şi deznădăjduită, spre 
lumea pe care nimic n-o putea opri din mersul ei, şi ţinută acolo 
nu într-o temniţă ci într-un fel de suspensie rânjitoare de către un 
bărbat care intrase în viaţa ei şi a familiei ei înainte ca ea să se fi 
născut, cu brutalitatea unui uragan, provocând pagube 
irevocabile şi incalculabile, şi trecuse apoi mai departe. In 
atmosfera aceasta mohorâtă, de mausoleu, a rigidităţii puritane 
şi a dorinţei de răzbunare a feminităţii ultragiate s-a desfăşurat 
copilăria domnişoarei Rosa, s-a petrecut absenţa îmbătrânită şi 
veche şi atemporală a tinereţii, alcătuită atunci dintr-o pândă 
asemenea celei a Casandrei în spatele unor uşi închise, din 
adăstarea prin holuri întunecate  mustind de  efluviile 
prezbiteriene ale unei anticipări lugubre şi răzbunătoare pe când 
aştepta ca până la urmă copilăria de care natura o frustrase şi o 
trădase să i se contopească în repulsia faţă de orice lucru ar fi 
putut să-i străbată zidurile casei în persoana oricărui bărbat, mai 
ales a tatălui ei, repulsie în care s-ar fi spus, fusese înfăşurată 
încă de la naştere odată cu scutecele de către mătuşă-sa. 

Poate că văzuse în moartea tatălui ei, în nevoia rezultând de 
aici ca ea, orfană şi săracă, să se îndrepte spre ruda cea mai 
apropiată ca să capete acolo hrană, adăpost şi protecţie - şi ruda 
aceasta fiind nepoata pe care i se ceruse să o salveze - poate 
văzuse în asta cum soarta însăşi îi oferă prilejul de a îndeplini 
dorinţa din urmă a surorii ei. Poate că se închipuise pe sine însăşi 
ca pe un instrument al răzbunării; chiar dacă ea însăşi n-ar fi fost 
o unealtă activă de ajuns de puternică pentru a-i face faţă lui, cel 
puţin ca un fel de simbol pasiv al unei amintiri de neînlăturat 
care să se înalțe golit de sânge şi lipsit de dimensiuni de pe 
piatra de jertfă a patului de nuntă. Pentru că până când el s-a 

50 


întors din Virginia în '66 şi a găsit-o instalată acolo împreună cu 
Judith şi Clytie - (da, Clytie era şi ea fata lui: Clytemnestra. l-a 
ales el singur numele. Tuturor le-a ales el numele: la toate 
progeniturile lui şi toate progeniturile negrilor sălbatici de prin 
partea locului după ce regiunea a început să-i asimileze. Nu ţi-a 
spus domnişoara Rosa că doi dintre negrii din căruţa lui în ziua 
aceea erau femei? 

Nu, vă rog, spuse Quentin. 

Da. Două din ei. Şi nu fuseseră aduse acolo nici din 
întâmplare, nici din neglijenţă. A avut el grijă de asta, el care, 
fără îndoială, ştiuse să vadă chiar mai departe decât cei doi ani 
care-i trebuiseră să-şi clădească reşedinţa şi să-şi arate bunele 
intenţii în faţa vecinilor până când ei se învoiseră să-l lase să-şi 
amestece sălbăticiunile lui cu cele domesticite ale lor, căci 
simpla deosebire de limbă dintre negrii lui şi ai lor n-ar fi putut să 
constituie un obstacol decât pentru câteva săptămâni, sau poate 
chiar numai câteva zile. Le adusese acolo cu bună ştiinţă pe cele 
două femei; le alesese probabil cu aceeaşi grijă şi aceeaşi 
pricepere cu care-şi alesese celelalte vite - caii şi catării şi vitele 
- pe care le cumpărase mai târziu. Şi locuise acolo timp de 
aproape cinci ani înainte de a fi făcut cunoştinţă destul de 
apropiată ca să le adreseze cuvântul cu oricare dintre femeile 
albe din ţinut, tot aşa cum nu avea mobile în casă şi tot din 
acelaşi motiv: n-avea la vremea aceea nimic ca să dea în 
schimb. Da. El alesese numele pentru Clytie, aşa cum alesese 
numele pentru toţi copiii, chiar şi pentru cel dinaintea lui Clytie şi 
a lui Henry şi a lui Judith, cu aceeaşi temeritate viguroasă, 
sardonică, numindu-şi cu buzele sale odraslele fecundității lui 
ironice răsărite din colții de balaur. Numai că mie mi-a plăcut 
întotdeauna să cred că voise s-o boteze pe Clytie Cassandra, 
împins de un fel de impuls strict dramatic nu numai să-şi 
conceapă ci şi să-şi desemneze augurul care să prezideze la 
propriul său dezastru, şi că pronunţase numele greşit printr-o 
greşeală firească la un om care aproape că învățase singur să 
citească) - La vremea când el se întorsese în 66, domnişoara 
Rosa nu-l văzuse la faţă nici de o sută de ori în toată viaţa ei. 

Şi ce văzuse atunci nu era decât chipul de căpcăun din 
copilăria sa, văzut doar o singură dată şi apoi repetându-se la 
intervale şi cu prilejuri pe care n-ar fi putut nici să le numere nici 
să şi le amintească, asemenea măştii într-o tragedie greacă, 
schimbându-se de la un personaj la altul, nu numai de la scenă la 

51 


scenă ci şi de la actor la actor şi în spatele căreia evenimentele 
şi împrejurările îşi găseau locul fără cronologie sau urmare, 
lăsând-o în realitate incapabilă să mai spună de câte ori îl mai 
întâlnise deoarece, trează sau în somn, mătuşa o învățase să nu 
mai vadă nimic altceva. Chiar şi în acele ocazii dominate de 
reticenţă, lugubre şi chiar oficiale, când ea şi cu mătuşă-sa se 
duceau până la Suta lui Sutpen să petreacă acolo câte o zi 
întreagă şi mătuşa îi poruncea să se ducă să se joace cu nepoata 
şi cu nepotul ei exact aşa cum i-ar fi poruncit să cânte o bucată 
la pian pentru oaspeţi, nu-l vedea nici la masă pentru că mătuşa 
avea grijă să aranjeze vizita într-o zi când el avea să fie plecat; şi 
e probabil că domnişoara Rosa ar fi încercat să evite să-l 
întâlnească chiar dacă el ar fi fost acolo. Şi de cele patru sau 
cinci ori pe an când Ellen îşi aducea copiii pentru o vizită de o zi 
la tatăl ei, mătuşa (femeia aceea consecventă, puternică, 
vindicativă care părea să fi fost de două ori mai bărbat decât 
domnul Coldfield şi, care, în adevăratul înţeles al cuvântului, era 
nu numai mama domnişoarei Rosa, ci şi tatăl ei) sufla asupra 
acestor vizite aceeaşi atmosferă de complot mohorât, războinic, 
şi de alianţă împotriva a doi adversari, unul dintre care - domnul 
Coldfield - fie că ar mai fi putut sau nu să-şi menţină poziţiile, îşi 
retrăsese de mult avanposturile şi-şi demontase bateriile de 
artilerie retrăgându-se în citadela inexpugnabilă a rigorii sale 
pasive; iar celălalt - Sutpen - care ar fi putut probabil să-i atace 
şi chiar să-i pună pe fugă nici măcar nu ştia că este angajat în 
această bătălie. Pentru că el nu venea în casa aceea nici măcar 
pentru masa de prânz. Motivul s-ar fi putut să fie o anumită 
delicateţe faţă de socrul lui. Adevăratul motiv şi în acelaşi timp 
începutul relaţiilor dintre domnul Coldfield şi el însuşi, nici 
mătuşa, nici Ellen, nici domnişoara Rosa nu l-au aflat vreodată, 
iar Sutpen n-avea să-l destăinuiască decât unui singur om - şi 
asta sub pecetea tainei atâta vreme cât avea să trăiască domnul 
Coldfield - din respect pentru prestigiul cu îngrijire păstrat al 
domnului Coldfield sub semnul moralității imaculate - motiv pe 
care, cum spunea bunicul tău, nici domnul Coldfield însuşi nu l-a 
divulgat vreodată şi exact din aceeaşi pricină. Sau poate motivul 
era că acum când scosese de la socrul său tot ceea ce din ceea 
ce poseda domnul Coldfield ar fi putut folosi sau dori Sutpen, el 
n-ar mai fi avut nici curajul să-l privească în faţă pe socrul său şi 
nici mila sau decenţa să completeze tabloul de familie nici măcar 
de patru ori pe an. Sau poate motivul era chiar cel pe care-l 
52 


spusese Sutpen însuşi şi pe care mătuşa refuzase să-l creadă 
tocmai de aceea: şi anume că el nu se ducea la oraş în fiecare zi 
şi că atunci când se ducea prefera să-şi petreacă timpul (acuma 
intra în bar) împreună cu bărbaţii care se strângeau la amiază la 
cârciuma lui Holston. 

Acesta era chipul pe care, atunci când domnişoara Rosa a 
ajuns să-l vadă, îl vedea la celălalt capăt al mesei, din sufragerie 
- chipul unui duşman care nici măcar nu ştia că era angajat într-o 
bătălie. Ea avea acum zece ani şi după fuga mătuşii (domnişoara 
Rosa ţinea casa tatălui ei, aşa cum făcuse mătuşa până în 
noaptea în care coborâse pe fereastră şi dispăruse) nu numai că 
nu mai era nimeni care s-o silească să se joace cu nepotul şi 
nepoata ei în zilele acelea funebre şi încărcate de formalism, ci 
nici măcar nu mai trebuia să se mai ducă acolo ca să respire 
acelaşi aer pe care-l respira el şi unde, chiar dacă ar fi lipsit, el 
încă rămânea, pândea, cu o expresie care ei i se părea că trebuie 
să fi fost de triumf ironic şi încordat. Acuma se mai ducea la Suta 
lui Sutpen o dată pe an în ocaziile când, îmbrăcaţi în hainele de 
duminică, ea şi cu tatăl ei străbăteau cele douăsprezece mile 
într-un cupeu drept, uzat, alunecând în urma atelajului bine 
țesălat, ca să facă acolo o vizită de câte o zi. Acum domnul 
Coldfield era cel care insista să facă vizitele acestea, el care nu 
mersese niciodată cu ele câtă vreme mătuşa fusese acolo, şi 
poate dintr-un sentiment al datoriei, acesta fiind motivul pe care- 
| invocase şi pe care în cazul acesta l-ar fi crezut chiar şi mătuşa, 
poate şi pentru că nu era adevăratul motiv, întrucât fără îndoială 
nici chiar domnişoara Rosa n-ar fi crezut adevăratul motiv; şi 
anume că domnul Coldfield dorea să-şi vadă nepoţii faţă de care 
simţea o stânjeneală mereu crescândă în legătură cu ziua când 
tatăl lor avea să-i povestească cel puţin fiului său vechea afacere 
dintre ei, despre care domnul Coldfield nu era încă de pe atunci 
sigur că ginerele său nu vorbise vreodată. Deşi acum mătuşa 
dispăruse, ea reuşea încă să insufle şi să invoce asupra fiecăreia 
dintre aceste expediţii ceva din aburii vechi ai zbucnirilor 
mohorâte, mai mult decât oricând acum îndreptate împotriva 
unui duşman care nici măcar nu ştia că se află angajat într-o 
bătălie. Pentru că acum când mătuşa nu mai era, Ellen îşi 
renegase locul în acel triumvirat din care domnişoara Rosa 
încerca fără să ştie să facă o alianţă doar de două forţe. Acum 
era cu desăvârşire singură, stând în faţa lui la masa de seară, 
fără vreun sprijin nici măcar din partea lui Ellen (la vremea aceea 

53 


Ellen trecea printr-o metamorfoză completă, răzbătând în ultima 
ei lustră cu finalitatea unei adevărate renaşteri); - făcând faţă 
dincolo de tăblia mesei duşmanului care nici măcar nu era 
conştient că şedea acolo nu ca o gazdă şi ea un cumnat ci ca 
partea cealaltă într-un armistițiu. E probabil că el n-o privise nici 
măcar de două ori comparând-o cu propria lui familie şi cu copiii 
lui - pe copilul acesta ale cărui picioare, chiar atunci când avea 
să se facă mare, n-aveau s-ajungă niciodată până la duşumea 
nici chiar când se aşeza în scaunul ei - comparând-o cu Ellen 
care, deşi avea şi ea oasele mici, era ceea ce se numea plinuţă 
(şi care ar fi ajuns, dacă viaţa ei n-ar fi intrat în declin la o vreme 
când nici chiar bărbaţii nu mai găseau de mâncare şi dacă zilele 
vieţii ei s-ar fi încheiat fără drame, plină la trup într-adevăr. Nu 
grasă: doar rotunjită şi împlinită, cu părul alb, cu ochii încă tineri, 
şi chiar cu o roşeaţă uşoară pe ceea ce acum era o bărbie dublă 
şi altădată obraji, cu mâinile mici, grăsulii, împodobite cu inele, 
îngrijite, împreunate, în anticiparea calmă a hranei, pe faţa de 
masă de damasc în faţa serviciului de porțelan fin şi sub 
candelabru) şi nici comparând-o cu Judith, de pe atunci mai 
înaltă decât Ellen, şi cu Henry deşi el nu atât de înalt la 
şaisprezece ani cât era Judith la patrusprezece, şi totuşi 
promițând într-un fel că odată avea să-l ajungă pe taică-său; faţa 
aceasta care rareori vorbea în timpul mesei, cu ochii asemenea 
(cum s-ar spune) unor bucăţi de cărbune înfipte într-un aluat 
moale şi cu părul curat de nuanţa specială, şoricească, a părului 
pe care nu străluceşte prea des soarele, comparând-o cu feţele 
arse de soare şi de vânt ale lui Judith şi Henry; Judith cu părul 
mamei şi cu ochii tatălui şi Henry, cu părul la jumătatea drumului 
între roşul părului tatălui şi negrul lui Ellen şi cu ochii strălucitori, 
întunecaţi, căprui - trupul mărunt al domnişoarei Rosa cu aerul ei 
de stângăcie curioasă, paradoxală, ca şi cum ar fi fost un costum 
împrumutat în ultimul moment, la mare nevoie, pentru un bal 
mascat la care nici măcar n-ar fi vrut să se ducă: aura 
înconjurând o creatură retrasă în mod deliberat din viaţă dar încă 
în ghearele unei ucenicii impuse care s-o silească - mai degrabă 
decât prin participare voluntară sau prin acceptare - să respire - 
pe scurt, această servitoare prin destinaţie a propriilor ei rude şi 
încă de pe atunci abia aşteptând să-şi găsească scăparea scriind 
o poezie de elevă de pension despre cei de asemenea morţi. 
Faţa ei, chipul cel mai micuţ dintre toate cele de faţă, pândindu-l 
de-a curmezişul mesei cu o intensitate tăcută, curioasă, 
54 


profundă, ca şi cum chiar ar fi avut o intuiţie dobândită din 
apropierea de leagănul fluid al întâmplărilor (din timp) pe care să 
o fi câştigat sau cultivat ascultând în spatele unor uşi închise nu 
la ceea ce ar fi putut auzi acolo, ci lăsându-se inertă şi receptivă, 
neînstare nici de vreo părere proprie, nici de vreo discriminare, 
nici de vreo incredulitate, ascultând doar cum creşte febra 
anunţătoare de dezastre, adică ceea ce îi face pe unii să fie 
prezicători, uneori să şi aibă dreptate în ce prezic, şi de viitoarea 
catastrofă în care chipul de căpcăun din copilăria ei avea să se 
risipească până într-atâta încât ea avea să accepte să se mărite 
cu fostul stăpân al acelui chip. 

S-ar putea ca atunci să fi fost ultima dată când îl mai văzuse 
cu adevărat. Pentru că au încetat să se mai ducă. Domnul 
Coldfield a încetat. Nu se stabilise niciodată dinainte o zi pentru 
aceste vizite. In câte o dimineaţă apărea doar la micul dejun în 
hainele negre, bune, de stofă groasă, în care se căsătorise şi pe 
care le purtase de câte cincizeci şi două de ori în fiecare an până 
la căsătoria lui Ellen, şi apoi de cincizeci şi trei de ori pe an până 
când îi părăsise mătuşa, până când şi le-a pus pentru totdeauna 
în ziua în care a urcat în pod şi a bătut în cuie uşa după el şia 
aruncat apoi ciocanul pe fereastră şi a murit acolo. Atunci după 
micul dejun domnişoara Rosa se retrăgea şi reapărea în rochia 
formidabilă de mătase neagră sau cafenie pe care i-o alesese cu 
ani de zile înainte mătuşa care continuase să o poarte duminicile 
şi la ocazii chiar după ce rochia se uzase de tot, până în ziua 
când tatăl ei decretase că mătuşa nu avea să se mai întoarcă şi îi 
dăduse voie domnişoarei Rosa să folosească îmbrăcămintea pe 
care mătuşa o lăsase în casă în noaptea când fugise. Se urcau pe 
urmă în trăsură şi plecau, după ce domnul Coldfield le scutea 
întâi pe cele două negrese de masa de prânz pe care nu mai 
trebuiau s-o pregătească şi (aşa credea oraşul) le punea în 
vedere că au să dea socoteală pentru masa de resturi pe care au 
să trebuiască s-o mănânce. Pe urmă, într-un an nu s-au mai dus. 
Fără îndoială că domnul Coldfield n-a mai venit la micul dejun în 
haine negre şi au trecut zilele şi el tot n-a venit astfel îmbrăcat, 
şi asta a fost totul. Poate că simţea, acum când nepoţii se 
făcuseră mari, că era izbăvit de obligaţia pe conştiinţa sa acum 
când Henry plecase la universitate la Oxford şi Judith încă şi mai 
departe - în faza aceea de tranziţie dintre copilărie şi feminitate 
când îi era încă şi mai inaccesibilă bunicului pe care îl văzuse 
prea puţin în viaţa ei şi de care-i păsa probabil încă şi mai puţin - 

55 


starea aceea când, deşi încă vizibile, tinerele fete se arată ca şi 
cum ar fi văzute printr-un perete de sticlă undeva unde nici 
glasurile nu mai ajung până la ele; unde mai fiinţează (fata aceea 
băieţoasă care ar fi putut - şi chiar o şi făcea - să alerge mai 
repede, să se caţere mai sus, să călărească şi să lupte şi cu şi 
alături de fratele ei) într-o plutire perlată, fără umbre şi ele însele 
participând la asta; suspendate într-o ceaţă nebuloasă, străine şi 
imprevizibile, trupurile lor însele fluide, şi delicate, şi fără 
substanţă; nu atât plutind şi căutând ceva, ci aşteptând doar, 
pasive, latente, senine, atrăgând înspre ele fără efort acea stare 
post-genitivă din care şi în jurul căreia să-şi capete formă, să-şi 
împlinească spatele, sânii, curbura spatelui, şolduri, coapse. 
Atunci începu perioada încheiată cu acea catastrofă despre 
care se putea spune că a provocat o răsturnare atât de completă 
în domnişoara Rosa încât a făcut-o să accepte să se mărite cu 
bărbatul despre care crezuse în copilărie că-i căpcăun. Nu fusese 
o transformare de caracter; caracterul nu i se schimbase. Nici 
măcar purtarea nu i se modificase în vreun fel. Chiar dacă n-ar fi 
murit Charles Bon, după toate probabilitățile tot s-ar fi dus să 
locuiască la Suta lui Sutpen mai devreme sau mai târziu după 
moartea tatălui ei, şi odată ce ar fi făcut asta e probabil că şi-ar fi 
petrecut acolo restul vieţii. Insă dacă ar fi trăit Bon şi dacă el s-ar 
fi căsătorit cu Judith şi dacă Henry ar fi rămas în lumea 
cunoscută lor, ea s-ar fi mutat acolo numai atunci când ar fi fost 
pregătită s-o facă, şi ar fi trăit în familia surorii moarte doar ca 
mătuşă, cum şi era de fapt. Nu caracterul i se schimbase; în 
ciuda celor şase ani sau cam atât care trecuseră de când îl 
văzuse cu adevărat şi în orice caz a celor patru ani pe care-i 
petrecuse ducându-i pe ascuns de mâncare noaptea tatălui ei 
când el se ascundea de agenţii confederați în podul casei. În 
acelaşi timp scria poeme eroice despre aceiaşi oameni de care 
se ascundea tatăl ei şi care l-ar fi împuşcat sau l-ar fi spânzurat 
fără judecată dacă l-ar fi găsit - şi de altfel căpcăunul din 
copilăria ei era unul dintre ei (se întorsese acasă cu un ordin de 
zi pentru curaj deosebit semnat de generalul Lee) şi încă unul în 
adevăratul înţeles al cuvântului. Chipul pe care domnişoara Rosa 
îl adusese să locuiască tot restul vieţii în casa aceea era acelaşi 
chip care-l privise de cealaltă parte a mesei şi pe care nici el n-ar 
fi fost probabil în stare să spună vreodată de câte ori îl văzuse 
acolo privindu-l, nici unde-l văzuse nici când, nu pentru motivul 
că n-ar fi fost în stare să-l uite ci pentru că nu şi-l amintise 
56 


niciodată de ajuns de mult timp ca să-l fi putut descrie zece 
minute după ce şi-ar fi întors privirile în altă parte, şi din spatele 
acelui chip aceeaşi femeie care fusese pe vremuri copilul acela îl 
privea acum cu aceeaşi intensitate posomorâtă, rece. 

Deşi n-avea să-l revadă pe Sutpen ani de zile, le vedea acum 
pe soră-sa şi pe nepoată-sa mai des decât oricând. Ellen 
ajunsese în punctul culminant al atitudinii pe care mătuşa ar fi 
descris-o ca fiind cea a unei renegate. Părea nu numai să fi 
acceptat, să se fi resemnat cu viaţa şi căsătoria ei, ci chiar să se 
mândrească cu ea. Inflorise ca şi cum Soarta ar fi concentrat 
vara indiană normală care ar fi trebuit să se fi deschis treptat şi 
apoi să se fi stins cu graţie într-o perioadă de şase sau opt ani în 
doar trei sau patru ani, şi asta fie ca o compensație pentru ceea 
ce avea să urmeze fie ca să încheie socotelile, să plătească 
polita pe care tovarăşa Sorţii, Natura, îi înscrisese numele. Ellen 
se apropia de patruzeci de ani, era durdulie, cu faţa încă 
neatinsă de vârstă. Ca şi cum oricare ar fi fost semnele pe care 
trecerea prin viaţă le lăsase pe faţa ei până la vremea când 
mătuşa dispăruse s-ar fi şters acum de pe pomeţii şi pielea ei, 
din suma de trăiri şi învelişul trupesc în care s-ar fi putut strânge, 
de-a lungul anilor în care carnea se aşază netulburată, liniştită. 
Mersul, aerul ei erau parcă regale - ea şi cu Judith ieşeau acum 
des în oraş, făcând vizite aceloraşi doamne, (unele ajunseseră 
bunici) pe care mătuşa se străduise să le silească cu douăzeci de 
ani mai înainte să vină la nuntă, precum şi căutând să profite de 
precarele prilejuri pe care le putea oferi oraşul, la cumpărături - 
ca şi cum ar fi izbutit în cele din urmă să scape nu numai de 
moştenirea puritană ci de realitate însăşi: şi-ar fi sacrificat soţul 
supărător şi copiii neînţeleşi, transformându-i în umbre; ar fi 
evadat în sfârşit într-o lume a iluziei pure unde, apărată de orice 
rele, ar fi trecut, ar fi trăit, de la o atitudine la alta în calitatea ei 
de castelană a celei mai impunătoare case, de soţie a celui mai 
bogat bărbat, de mamă a celor mai fericiţi copii. Când ieşea la 
târguieli (acum erau douăzeci de prăvălii în Jefferson) îşi apleca 
doar privirile fără să coboare măcar din trăsură, plină de graţie şi 
sigură pe mişcări, vorbind fără să spună nimic, pronunţându-şi 
frazele frivole gata făcute, lipsite de înţeles, ca dintr-un rol, scris 
de ea însăşi pentru sine însăşi, al vreunei ducese rătăcitoare cu 
mese şi doctorii de recuzită în mijlocul unor ţărani fără pământuri 
şi fără constrângeri - ca o femeie care, dacă ar fi avut tăria să 
îndure suferinţa şi supărările, ar fi putut să-şi câştige celebritatea 

57 


într-un matriarhat, conducând de la gura focului mândria şi 
destinele familiei, în loc să trebuiască până la urmă să se 
îndrepte spre cea mai tânără din această familie ca să-i ceară ei 
să aibă grijă de ceilalţi. 

Adesea, de două şi uneori de trei ori pe săptămână, veneau 
amândouă în oraş, acasă - femeia bine conservată, exaltată, 
ireală, volubilă, de şase ani lipsind din această lume - femeia 
care-şi părăsise casa şi pe ai săi într-un torent de lacrimi şi care 
într-o regiune umbroasă, plină de miasme, asemenea mlaştinilor 
amarnice ale Stixului născuse doi copii şi apoi se ridicase 
asemenea unui fluture de landă, fără să mai cunoască greutatea 
pântecelui sau a celorlalte organe ale suferinţei şi experienţei, 
până în golul peren, strălucitor al soarelui încremenit - şi Judith, 
o fecioară necoaptă visând, nu trăind, în desprinderea ei 
desăvârşită şi opacă faţă de realitate aproape ca într-o surzenie 
fizică. Pentru ele domnişoara Rosa probabil că nu mai însemna 
chiar nimic: nu copilul, pe vremuri obiectul şi victima grijii şi 
atenţiilor vindicative, neabătute, ale mătuşii dispărute, şi nici 
chiar femeia care ar fi putut fi ghicită după îndatoririle ei de 
gospodină a casei, şi desigur nici mătuşa care era de fapt. Şi ar fi 
fost greu de spus care dintre cele două, soră sau nepoată, era la 
rândul ei mai ireală în ochii domnişoarei Rosa - adulta care 
evadase din realitate într-un tărâm blând populat de păpuşi sau 
tânăra fată adormită, suspendată într-o inerție atât de desăvârşit 
fizică încât semăna cu starea de dinaintea naşterii şi tot atât de 
depărtată de cealaltă extremă a realităţii cât era Ellen de a ei, 
venind acum în vizită în casa aceasta de două sau trei ori pe 
săptămână, şi o dată, în vara când Judith împlinise şaptesprezece 
ani, oprindu-se în drum spre Memphis ca să-i cumpere lui Judith 
rochii; da, un trusou. 

Era în vara de după primul an al lui Henry la universitate, 
după ce-l adusese cu el pe Charles Bon de Crăciun şi pe urmă 
iarăşi pentru o săptămână sau două în vacanţa de vară înainte 
ca Bon să plece spre fluviu să ia vaporul spre casă la New 
Orleans; vara în care Sutpen însuşi plecase, după treburi, spunea 
Ellen, fără să-şi dea seama desigur, căci aceasta era existenţa ei 
pe atunci, că nici nu ştia unde-i plecase soţul, fără să-şi dea 
seama că nici măcar nu era curioasă să ştie. Nimeni în afară de 
bunicul tău şi poate de Clytie n-aveau să afle vreodată că Sutpen 
plecase şi el la New Orleans. Intrau în casa domnişoarei Rosa, 
căsuţa înghesuită, posomorâtă, întunecoasă unde chiar şi acum, 

58 


la patru ani după ce o părăsise, mătuşa părea să mai fie încă în 
spatele oricăreia dintre uşi, cu mâna strângându-i chiar clanţa, şi 
pe care Ellen o umplea timp de zece sau cincisprezece minute cu 
un vacarm ascuţit pentru ca apoi să plece, luându-şi cu ea şi fiica 
visătoare, apatică şi care nu scosese niciun singur cuvânt; şi 
domnişoara Rosa care de fapt era mătuşa fetei şi care după 
vârstă ar fi trebuit să-i fie soră, ignorând-o pe mamă pentru ca s- 
o urmărească pe îndepărtata şi inaccesibila fată cu o dorinţă 
mioapă, nearticulată şi fără niciun grăunte de gelozie, proiectând 
asupra lui Judith toate visurile sfărâmate şi dezamăgirile propriei 
ei tinereţi zădărnicite, de la început condamnate, oferindu-i 
singurul dar (Ellen o povestise în repetate rânduri, printre hohote 
ascuţite de râs) pe care i-l putea oferi: oferindu-se să o înveţe pe 
Judith cum să ţină o casă, să pregătească mesele, să numere 
rufele date la spălat, primind în schimbul acestei oferte privirea 
inexpresivă, pierdută, exclamaţia distrată, „Ce? Ce-ai spus?” în 
timp ce chiar de pe atunci Ellen izbucnea în strigăte uimite de 
recunoştinţă. Apoi plecau - trăsura, pachetele, chicotelile şi 
ţipetele lui Ellen, visările impenetrabile ale nepoatei. Când 
veniseră data următoare în oraş şi trăsura se oprise în faţa casei 
domnului Coldfield, una din negrese ieşise să le spună că 
domnişoara Rosa nu era acasă. 

In vara aceea îl văzuse din nou şi pe Henry. Nu-l mai văzuse 
din vara precedentă, deşi el mai fusese acasă de Crăciun 
împreună cu Charles Bon, colegul lui de la universitate, şi auzise 
despre balurile şi recepţiile de la Suta lui Sutpen din vacanţă, dar 
ea şi tatăl ei nu ieşiseră atunci. Şi când Henry se oprise împreună 
cu Bon în drumul de întoarcere la şcoală a doua zi după Anul Nou 
ca să o salute pe mătuşă-sa, ea nu fusese într-adevăr acasă. 
Astfel că nu-l mai văzuse până în vara următoare, după un an 
încheiat. Era în oraş, după cumpărături; se oprise în stradă de 
vorbă cu bunica ta, când el a trecut călare pe acolo. N-o văzuse; 
călărise mai departe, era pe o iapă nouă pe care i-o dăruise tatăl 
lui, era în surtuc şi cu o pălărie de bărbat acum; bunică-ta 
spunea că era tot atât de înalt cât şi taică-său şi că sta în şaua 
iepei, legănându-se la fel de arogant, deşi n-avea statura la fel 
de împlinită ca Sutpen, ca şi cum oasele lui ar fi fost în stare să-i 
susţină legănarea, doar că erau prea firave şi nestatornice să-i 
suporte gesturile pompoase. Pentru că şi Sutpen îşi juca rolul. 
Reuşise s-o corupă pe Ellen aproape în toate felurile. Acum el era 
cel mai important proprietar de pământuri şi de plantaţii de 

59 


bumbac din întreaga regiune, reuşind să ajungă aici prin aceleaşi 
tactici prin care îşi construise casa - acelaşi efort obsedant, 
neabătut şi aceeaşi indiferenţă totală faţă de felul cum ar fi putut 
fi văzute acele fapte ale lui pe care oraşul era în stare să le vadă 
şi faţă de felul cum faptele lui pe care oraşul nu le putea vedea 
ar fi putut apărea în ochii oraşului. Printre concetăţenii lui mai 
erau unii chiar şi atunci convinşi că undeva era o înşelăciune, 
începând cu cei care credeau că plantaţia era doar un fel de 
paravan pentru maşinaţiile sale întunecoase, trecând prin cei 
care îşi închipuiau că descoperise o cale de a trişa însăşi piaţa 
bumbacului pentru ca astfel să obţină un preţ mai bun pentru 
baloturile lui de bumbac decât ar fi fost în stare să obţină 
oamenii cinstiţi, până la cei care după toate aparențele credeau 
că negrii sălbatici pe care-i adusese cu el ar fi avut puterea să 
smulgă prin vrăji mai mult bumbac de pe fiecare acru de pământ 
decât reuşiseră s-o facă vreodată negrii domesticiţi de prin 
partea locului. Nu era iubit (lucru pe care era limpede că nici nu 
şi-l dorea, în orice caz) ci temut, ceea ce părea să-l amuze, dacă 
nu chiar să-i facă plăcere. Insă era acceptat; era evident faptul 
că acum avea prea mulţi bani ca să mai poată fi respins sau ca 
măcar să i se mai poată face greutăţi serioase. Izbutise să-şi 
îndeplinească acest scop - îşi aranjase plantaţia în aşa fel încât 
să dea roade fără grijă (la vremea aceea avea un supraveghetor, 
fiul şerifului care-l arestase la poarta casei viitoarei sale neveste 
în ziua logodnei) şi asta la mai puţin de zece ani după nuntă, şi 
acum era în stare să-şi joace şi propriul său rol - rol de lenevie şi 
delăsare arogantă care, pe măsură ce lenevia şi delăsarea îl 
ajutau să se îngraşe - devenise puţin cam pompos. E adevărat, o 
corupsese pe Ellen împingând-o chiar mai departe de gestul 
renegării, deşi, întocmai ca şi ea, nici el nu-şi dădea seama că 
înflorirea lui era o inflorescenţă forţată şi că, în timp ce îşi mai 
juca încă rolul în faţa publicului, în spatele lui Soarta, destinul, 
răsplata, ironia - regizorul întregii piese, sau oricum ai fi vrut să-i 
spui - şi începuse demontarea decorurilor şi trăgea pe podium 
umbrele şi contururile contrafăcute, înşelătoare ale piesei 
următoare. „Uite-l pe -” spusese bunică-ta. Insă domnişoara 
Rosa îl şi văzuse pe Henry. Rămăsese acolo în picioare, alături de 
bunică-ta, creştetul ei de-abia atingând umărul bunicii tale, o 
fiinţă neîmplinită la trup, într-una din rochiile pe care mătuşa ei 
le lăsase în casă în urma ei, şi pe care domnişoara Rosa o 
ajustase ca să i se potrivească, ea care nu învățase în viaţa ei 
60 


nici să coasă, tot astfel cum îşi luase asupra ei sarcina de a 
pregăti gospodăria casei şi se oferise să o înveţe pe Judith să 
facă acelaşi lucru, ea care nu învățase niciodată nici să gătească 
mâncarea şi nici să facă nimic altceva decât să asculte în spatele 
unor uşi închise, acum oprită acolo în picioare, cu un şal pe cap 
ca şi cum ar fi stat aşa cincizeci de ani în loc de cincisprezece, cu 
ochii după nepotu-său, şi spunând, „la te uită - şi-a ras barba.” 
Pe urmă, a încetat să o mai vadă chiar şi pe Ellen. Adică, Ellen 
însăşi a încetat să mai vină în vizită acasă la ea, a încetat să-şi 
mai întrerupă ritualul săptămânal al călătoriilor cu trăsura de la o 
prăvălie la alta, unde, fără să mai coboare, Ellen comanda 
negustorului, băiatului de prăvălie să-i aducă afară stofele, 
mărunţişurile, nimicurile pe care ei erau dispuşi să i le prezinte în 
braţe şi despre care ştiau chiar mai bine decât ea că nu avea să 
le cumpere, ci doar să le treacă printre degete, să le cântărească 
în mâini, să le mototolească şi apoi să le arunce înapoi, toate 
gesturile acestea învăluindu-şi-le într-o volubilitate scânteietoare, 
ieftină. Nici măcar dispreţuitoare, şi nici măcar de pe poziţiile 
unei superiorităţi arogante, ci doar impunându-şi cu blândeţe, şi 
chiar copilăreşte prezenţa asupra negustorilor, băieţilor de 
prăvălie care o răbdau resemnaţi sau binecrescuţi sau de-a 
dreptul deznădăjduiţi; pentru ca apoi să se întoarcă acasă, să 
umple locuinţa întreagă cu acel vacarm fără sens al vanităţii, al 
sfaturilor imposibile, cu totul ireale, în legătură cu domnişoara 
Rosa, cu tatăl ei, cu locuinţa lor, cu rochiile domnişoarei Rosa şi 
cu aranjarea mobilelor în casă, cu prepararea meselor şi chiar şi 
cu ora la care se lua masa. Pentru că se apropia acum vremea 
(era 1860, şi chiar şi domnul Coldfield recunoştea acum probabil 
că războiul era inevitabil) când destinul familiei Sutpen, care 
timp de douăzeci de ani până atunci fusese asemenea unui lac 
crescând din izvoare liniştite într-o vale liniştită, şi revărsându- 
se, urcând aproape pe nesimţite, şi în care cei patru membri ai 
familiei plutind într-o suspensie însorită simțeau primul tremur 
subacvatic spre gura revărsării, spre strâmtoarea care avea să 
fie şi catastrofa ținuturilor pământene, când cei patru înotători 
liniştiţi aveau să se întoarcă deodată unul spre altul, deocamdată 
nici neliniştiţi, nici bănuitori, ci doar atenţi deodată, simțind doar 
cum se lasă întunericul, niciunul din ei ajunşi încă la punctul în 
care-ţi priveşti, în jur, tovarăşii, şi te gândeşti Când am să încetez 
să mai încerc să-i scap pe ei, ca să mă salvez numai pe mine? şi 
nici măcar dându-şi seama prea bine că se apropia punctul 
61 


acela. 

Astfel că domnişoara Rosa nu-i mai vedea pe niciunul din ei; 
de altfel nu-l văzuse niciodată (şi nici n-avea să-l vadă vreodată 
viu) pe Charles Bon; Charles Bon din New Orleans, prietenul lui 
Henry care nu numai că era cu câţiva ani mai în vârstă decât 
Henry ci era chiar cam puţin prea în vârstă ca să mai fie student 
la vreun colegiu şi care, în mod sigur, nu prea era la locul lui în 
colegiul unde se afla înscris - un mic colegiu de curând înfiinţat 
în hinterlandul Mississippi-ului, chiar într-o pustietate a acestei 
regiuni, la trei sute de mile bune de oraşul elegant şi chiar 
cosmopolit unde-şi avea casa - un tânăr cu o eleganţă lumească 
şi o degajare mai sigure decât s-ar fi cuvenit la vârstă lui, 
atractiv, după toate aparențele bogat şi având în spate mai 
degrabă silueta nedesluşită a unui tutore decât vreo rudă de 
sânge - un personaj care în vremea aceea depărtată în 
Mississippi trebuie să-şi fi făcut apariţia asemenea unei păsări 
fenix, răsărind deodată fără să-şi trădeze vreo copilărie, fără să 
pară născut din femeie şi fără să pară vulnerabil la trecerea 
timpului, dispărând apoi fără să lase în urma sa un schelet sau 
țărână trupească pe undeva - un bărbat cu atâta degajare în 
gesturi şi cu un aer atât de grațios şi de galant încât în 
comparaţie cu el aroganţa pompoasă a lui Sutpen era doar o 
înşelăciune stângace iar Henry părea doar un ţângău neîmplinit. 
Domnişoara Rosa nu-l văzuse în realitate niciodată; era doar o 
închipuire, o imagine. Nu ce-i spusese Ellen: Ellen oprită în tihna 
desăvârşită a acelei veri efemere, la care se adăuga acum 
farmecul renunţării voluntare, împăcate şi pline de graţie a 
tinereţii în favoarea succesoarei sale de sânge şi de sex, 
atitudine şi comportare completându-se una pe alta pe întreaga 
durată a logodnei şi prin care mamele care o doresc din toată 
inima pot aproape să se simtă ele însele mirese la nunta fiicelor 
lor. Dacă ar fi stat s-o asculte pe Ellen, un străin ar fi fost 
aproape pus în situaţia să creadă că acea căsătorie, despre care 
evenimentele de mai târziu aveau să arate că nu fusese nici 
măcar pomenită între tineri şi între părinţi, s-ar fi şi consumat. 
Ellen nu făcuse nici măcar o singură dată vreo aluzie la 
dragostea dintre Judith şi Bon. Nici nu lăsase măcar să se 
înţeleagă faptul că s-ar fi gândit la aşa ceva. Dragostea între cei 
doi era doar un subiect închis, mort, aşa cum ar fi fecioria după 
naşterea primului nepot. Vorbea despre Bon ca şi cum ar fi fost 
trei obiecte neînsufleţite cuprinse într-unul singur, sau poate un 

62 


singur obiect neînsufleţit pentru care ea şi familia ei ar fi găsit 
trei folosiri concordante: un veşmânt pe care Judith l-ar fi putut 
purta ca pe un costum de călărie sau o rochie de bal, o mobilă 
care ar fi venit să se adauge şi să completeze locuinţa şi situaţia 
socială, şi un mentor şi un exemplu care să corecteze 
comportamentul, vorbirea şi felul de a se îmbrăca provinciale ale 
lui Henry. Ellen părea să fi străbătut timpul. Postula anii care se 
scurseseră şi în cursul cărora nu se petrecuse nicio lună de miere 
şi nu avusese loc nicio schimbare, şi din trecerea cărora feţele 
(acum cinci) priveau într-un fel de înflorire moartă şi perenă ca 
nişte portrete în tablouri atârnate în gol, fiecare din ele oprită, în 
înflorirea ei dinainte ştiută, netezită de orice gând sau trăire, 
portrete ale căror originale trăiseră şi muriseră de atât de multă 
vreme încât bucuriile şi suferinţele lor trebuie să fi fost acum 
uitate până şi de scândurile duşumelelor pe care păşiseră, 
gesticulaseră,  râseseră,  plânseseră. Astfel, în timp ce 
domnişoara Rosa, nici nu asculta, prinsese imaginea de la 
primele cuvinte, poate doar numai de la sunetul numelui, Charles 
Bon; ea, fata bătrână condamnată pe viaţă încă de la vârsta de 
şaisprezece ani, aşezată sub strălucirea limpede a deziluziei ca 
sub unul din becurile colorate din vreun cabaret unde ar fi intrat 
pentru prima dată în viaţă şi raza luminii tremurând de licărirea 
fără substanţă a unor paiete izbucnind deodată în jurul ei, 
oprindu-se o clipă, continuând apoi. Nu era geloasă pe Judith. 
Nici nu simţea milă faţă de sine însăşi, aşa cum sta acolo clipind 
mereu către soră-sa, în timp ce Ellen îi vorbea animată, ea 
îmbrăcată într-una din rochiile ei de casă cârpăcite (rochiile, 
uneori purtate, de obicei însă noi, pe care Ellen i le dăruia din 
când în când erau întotdeauna de mătase, desigur) pe care le 
lăsase în urma ei mătuşa atunci când fugise cu negustorul de cai 
şi catâri, poate în speranţa sau chiar cu intenţia fermă de a nu 
mai îmbrăca vreodată aşa ceva. Era probabil doar o deznădejde 
liniştită şi o uşurare, o ultimă şi completă abnegaţie, acum când 
Judith era pe punctul de a-i jertfi visul vremelnic al zădărniciei pe 
care-l trăise pentru a intra de-a dreptul într-o poveste cu zâne. Şi 
părea chiar o poveste cu zâne, atunci când Ellen i-o spusese mai 
târziu bunicii tale, numai că era o poveste cu zâne scrisă şi 
jucată ca pe o scenă de doamnele dintr-o societate elegantă. 
Doar că domnişoarei Rosa trebuie să i se fi părut autentică, nu 
numai plauzibilă, şi ci justificată: de aici şi remarca aceea care o 
făcuse iarăşi pe Ellen (tot ea povestise asta, ca pe o glumă 
63 


copilărească, aşa cum şi era de fapt) să izbucnească în hohote 
de râs copilăreşti şi ascuţite şi să cadă într-o uimire nestăpânită. 
„lil merităm”, spusese domnişoara Rosa. „Il merităm? Pe el?” 
spusese Ellen, probabil strigase chiar. „Bineînţeles că-l merităm - 
dacă vrei s-o spui aşa. Eu în orice caz nădăjduiesc şi mă aştept 
din partea ta să simţi asta, că noi, în familia Coldfield, avem 
dreptul să fim la înălţimea oricărei cinstiri deosebite pe care o 
căsătorie cu oricine ar fi fiinţa aceea ar aduce-o în familia 
noastră.” 

Bineînţeles că la o asemenea replică nu există răspuns. Sau, 
cel puţin, după câte spunea Ellen, domnişoara Rosa nici n-a 
încercat să răspundă. A privit-o doar pe Ellen plecând şi s-a 
apucat apoi să-i pregătească lui Judith cel de al doilea dar care îi 
sta în putere să i-l ofere. Avea în stăpânirea ei două acum, şi 
acest al doilea dar lăsat tot de mătuşa care o învățase şi să ţină 
o casă şi să croiască rochiile, atunci când se strecurase pe 
fereastră într-o noapte, deşi acest al doilea dar s-a dovedit de 
folos mai târziu (s-ar fi putut spune, s-a repercutat mai târziu) 
datorită faptului că atunci când mătuşa fugise domnişoara Rosa 
nu crescuse de ajuns ca să poată folosi rochiile părăsite nici chiar 
scurtându-le. Se apucă să croiască în taină rochiile pentru trupul 
lui Judith. Stofa o luase din prăvălia tatălui ei. Din altă parte n-ar 
fi avut de unde s-o ia. Bunica ta mi-a spus că pe vremea aceea 
domnişoara Rosa nici nu ştia să numere banii, că ştia în teorie 
despre adăugirea unui ban la altul, dar după toate probabilitățile 
nu avusese niciodată în realitate bani să-i vadă, să-i atingă, să-i 
folosească, să le simtă puterea; căci în anumite zile ale 
săptămânii ieşea în oraş cu un coşuleţ şi făcea cumpărături la 
anumite prăvălii pe care domnul Coldfield i le indicase dinainte, 
fără ca vreo monedă sau vreo sumă de bani să se schimbe prin 
vorbe sau din mână în mână, şi mai târziu în aceeaşi zi domnul 
Coldfield refăcea drumui străbătut de ea după socotelile 
mâzgălite pe hârtie, pe perete sau pe tejghele şi efectua plăţile. 
Astfel că ea trebuie să-şi fi luat materialul de lucru de la el, deşi 
stocul lui, început ca o adunătură doar de mărfuri de strictă 
necesitate şi în aparenţă nepermiţându-i să-şi câştige hrana nici 
pentru el şi nici pentru fiică-sa de pe propriile rafturi, nu sporise, 
şi cu atât mai puţin nu se diversificase. Şi cu toate acestea de 
aici trebuise să-şi procure materialul ca să facă acele veşminte 
intime pentru o tânără fată care aveau să-i servească la propria 
ei nuntă prin procură - şi poţi să-ţi imaginezi cum îşi închipuia 

64 


domnişoara Rosa că ar fi trebuit să fie asemenea veşminte, ca să 
nu mai vorbim de felul cum aveau să arate închipuirile ei atunci 
cinci avea să le termine de croit, singură, fără ajutorul nimănui. 
Nimeni n-ar fi fost în stare să spună cum reuşise să obţină 
materialul din prăvălia lui taică-său. El însuşi nu i le dăruise 
niciodată. El însuşi ar fi considerat de datoria lui să-i asigure 
nepoatei sale veşminte dacă ar fi fost îmbrăcată cum nu se 
cuvine, sau în zdrenţe sau ar fi suferit de frig, însă nu veşminte 
pentru nuntă. Aşa că eu cred că le-a furat. Trebuie să fi făcut-o. 
Trebuie să fi scos materialul aproape de sub nasul lui taică-său 
(era o prăvălie micuță şi el n-avea alt vânzător şi oriunde ar fi 
stat era în măsură să supravegheze întreagă încăpere) cu acea 
îndrăzneală amorală, cu acea afinitate pentru brigandaj pe care 
le au femeile, dar şi mai probabil, sau cel puţin aşa aş vrea să 
cred, prin vreun subterfugiu de o atât de goală şi disperată 
transparenţă scornită de naivitate încât prin însăşi simplitatea ei 
l-a păcălit pe taică-su. 

Nici măcar n-a mai văzut-o pe Ellen după aceea. S-ar fi spus 
că Ellen îşi îndeplinise rolul, trecuse de strălucitoarea fără de 
noimă amiază şi după-amiază a verii sale efemere şi dispăruse, 
poate nu chiar din Jefferson, dar în orice caz din viaţa surorii ei, 
lăsându-se văzută doar o singură dată murind în patul din 
camera întunecoasă în casa asupra căreia nenorocirea împinsă 
de soartă îşi şi ridicase mâna şi pentru a-i nărui temeliile sumbre 
pe care se ridicase şi pentru a-i înlătura de acolo pe cei doi 
bărbaţi meniţi să-i încerce dăinuirea, soţul şi fiul - unul în 
primejdiile şi amenințările războiului, celălalt după toate 
aparențele în uitare. Henry dispăruse pur şi simplu. Aflase şi asta 
în timp ce-şi petrecea zilele (şi nopţile chiar; trebuia să aştepte 
până când adormea taică-său) cosind obosită şi fără îndemânare 
la veşmintele pe care le făcea pentru trusoul nepoatei sale şi pe 
care trebuia să le ţină ascunse nu numai de tatăl ei ci şi de cele 
două negrese care ar fi putut să o pârască domnului Coldfield - 
depănând dantela de pe croşetă şi cosând-o pe rochii în timp ce 
soseau ştiri despre alegerea lui Lincoln şi căderea Fortului 
Sumpter, şi ea de-abia ascultând, auzind şi pierzând sunetele 
năruirii patriei sale printre împunsăturile obosite şi stângace de 
ac într-un veşmânt pe care n-avea să-l poarte şi să-l dezbrace 
niciodată pentru un bărbat pe care n-avea să-l vadă nici o 
singură dată viu. Henry dispăruse pur şi simplu: auzise şi ea ce 
auzise întregul oraş - că atunci, la acel al doilea Crăciun, Henry şi 

65 


cu Bon veniseră iarăşi acasă în vacanţă, frumosul şi bogatul 
bărbat din New Orleans despre a cărei logodnă cu fata ei maică- 
sa împuiase urechile întregului oraş încă de şase luni de zile. 
Veniseră iarăşi şi acum oraşul aştepta să se anunţe ziua 
ceremoniei. Şi atunci se petrecuse ceva. Nimeni nu ştia exact ce: 
dacă fusese ceva între Henry şi Bon pe de o parte şi Judith pe de 
altă parte, sau între cei trei tineri pe de o parte şi părinţi pe de 
altă parte. Insă oricum, când sosise ziua Crăciunului, Henry şi 
Bon erau plecaţi. Şi Ellen nu mai era de văzut (părea să se fi 
retras în camera întunecată pe care n-avea s-o mai părăsească 
până avea să moară doi ani mai târziu) şi nimeni n-ar fi putut 
spune nici după chipurile, nici din acţiunile nici din comportarea 
lui Sutpen sau a lui Judith nimic, astfel că povestea s-a aflat de la 
negri: cum în noaptea dinaintea Crăciunului se iscase o ceartă nu 
între Bon şi Henry sau între Bon şi Sutpen ci între fiu şi tată şi 
Henry îşi renegase cu glas tare tatăl şi renunţase la dreptul său 
de prim născut şi la acoperişul sub care se născuse şi că el şi cu 
Bon plecaseră împreună călare în noaptea aceea şi mama 
rămăsese leşinată - deşi, după cum credea oraşul, nu de 
zădărnicirea căsătoriei ci de şocul pe care i-l provocase realitatea 
pătrunzând în viaţa ei; aceasta fiind lovitura de graţie a securii 
înainte ca să se taie propriu-zis gâtul vitei sacrificate. 

Asta aflase domnişoara Rosa. Nimeni nu ştia ce-o fi gândit ea. 
Oraşul socotea că gestul lui Henry însemna doar izbucnirea 
exaltată a unui tânăr, ca să nu mai spunem că tânărul acesta era 
un Sutpen, şi că timpul avea să vindece totul. Fără îndoială că 
purtarea lui Sutpen şi a lui Judith unul faţă de altul şi a 
amândurora faţă de oraş influenţaseră într-un fel această opinie. 
Erau văzuţi împreună în trăsură prin oraş când şi când, ca şi cum 
nu s-ar fi petrecut nimic, între ei cel puţin, ceea ce e sigur că n-ar 
fi fost cazul dacă cearta s-ar fi petrecut între Bon şi tată, şi 
probabil n-ar fi fost cazul dacă motivul crizei ar fi fost ceva între 
Henry şi tatăl său pentru că întreg oraşul ştia că între Henry şi 
Judith existase o legătură mai strânsă decât chiar loialitatea 
tradiţională între frate şi soră; o legătură curioasă; ceva din 
rivalitatea sălbatică, impersonală dintre doi cadeți într-un 
regiment pe front, care mănâncă din aceeaşi farfurie, dorm sub 
aceeaşi pătură şi înfruntă aceeaşi nimicire şi care ar risca 
moartea unul pentru altul, nu unul de dragul altuia ci în numele 
frontului care nu trebuie să fie străpuns, al regimentului însuşi. 
Aceasta era tot ceea ce ştia domnişoara Rosa. N-ar fi putut şti 

66 


nimic mai mult decât ce ştia oraşul pentru că cei care ştiau 
(Sutpen sau Judith; nu Ellen, căreia nu i s-ar fi spus în primul rând 
nimic şi ar fi uitat, n-ar fi fost în stare să asimileze faptul chiar 
dacă i s-ar fi spus - Ellen, fluturele de sub care, pe neaşteptate, 
pierise aerul scăldat în soare, lăsând-o acum cu mâinile grăsulii 
împreunate pe pătură în camera întunecată şi ochii deasupra lor 
probabil nici măcar suferinzi ci doar plini de o neînțelegere 
uimită) nu i-ar fi spus ei după cum n-ar fi spus nimănui la 
Jefferson sau în altă parte. Poate că domnişoara Rosa s-a dus o 
dată acolo, probabil o dată şi apoi n-a mai făcut-o. Şi trebuie să-i 
fi spus domnului Coldfield că nu era nimic îngrijorător şi e 
evident că ea însăşi o credea deoarece continuase să coasă 
rochiile pentru nunta lui Judith. 

Era încă ocupată cu asta când statul Mississippi îşi declară 
secesiunea şi când primele uniforme confederate începură să 
apară în Jefferson unde colonelul Sartoris şi Sutpen începură să 
strângă regimentul care avea să plece în '61, cu Sutpen, 
comandant adjunct, călărind în stânga colonelului Sartoris, pe 
armăsarul negru purtând un nume ales din cărţile lui Walter 
Scott, sub steagul regimentului ale cărui culori el şi cu Sartoris le 
aleseseră şi pe care femeile din familia lui Sartoris îl cususeră din 
rochiile lor de mătase. Se împlinise bine la trup nu numai faţă de 
ziua când intrase călare în Jefferson în duminica aceea din '33, ci 
şi faţă de ziua când se căsătorise cu Ellen. Corpolent nu era încă, 
deşi acum se apropia de cincizeci şi cinci de ani. Grăsimea, 
pântecele avea să le capete mai târziu. Le căpătă dintr-o dată, în 
anul de după cele ce s-au întâmplat cu logodna lui cu 
domnişoara Rosa şi ea plecase din casa lui şi revenise în oraş să 
locuiască singură în casa tatălui ei şi nu-i mai vorbise niciodată 
decât atunci când îi adresase cuvântul acea singură dată când i 
se spusese că el ar fi murit. Corpolenţa îl cuprinsese dintr-o dată, 
ca şi cum ceea ce negrii, şi chiar şi Wash Jones ziceau că-i o 
mândreţe de bărbat îşi atinsese şi îşi menţinuse înflorirea după 
ce temelia cedase şi o aparenţă, ceva între forma lui aşa cum i-o 
cunoşteau oamenii şi scheletul ostil compromisurilor a ceea ce 
era el în realitate, ar fi devenit deodată fluidă şi, supusă legilor 
pământeşti, s-ar fi legănat în aer, reţinută, ca un balon, nestabil 
şi lipsit de viaţă, de învelişul pe care-l trădase. 

Nu văzuse regimentul plecând deoarece tatăl ei îi interzisese 
să iasă din casă până după plecarea soldaţilor, refuzând s-o lase 
să ia parte la despărţire sau să fie prezentă alături de celelalte 

67 


femei şi fete la ceremonia plecării, deşi nu pentru că ginerele lui 
se întâmplase să facă parte din acest regiment. El nu fusese 
niciodată un om irascibil şi înainte de declararea în fapt a 
războiului şi de secesiunea statului Mississippi, acţiunile şi 
declaraţiile lui de protest fuseseră nu numai calme ci şi logice şi 
pline de bun-simţ. Dar după ce zarurile fuseseră aruncate, se 
schimbase parcă peste noapte, tot aşa cum fiică-sa Ellen îşi 
schimbase caracterul cu câţiva ani mai înainte. Indată ce trupele 
îşi făcuseră apariţia la Jefferson, îşi închisese prăvălia şi o lăsase 
închisă toată vremea cât soldaţii fuseseră mobilizați şi instruiți, şi 
mai târziu, după ce regimentul plecase, ori de câte ori se 
întâmpla ca trupele să cantoneze în oraş noaptea, în trecere, 
refuzând să vândă vreo marfă, indiferent cu ce preţ, militarilor şi, 
se spunea, familiilor nu numai militarilor ci şi bărbaţilor sau 
femeilor care sprijiniseră secesiunea şi războiul, fie şi numai într- 
o discuţie sau printr-o părere. Refuzase să-i permită soră-si să se 
întoarcă acasă să stea cu el în timpul cât soţul ei, un neguţător 
oarecare de cai, era în armată, nu-i dădea voie domnişoarei Rosa 
nici măcar să privească pe fereastră la soldaţii care treceau pe 
stradă. Îşi închisese prăvălia definitiv şi sta toată ziua în casă. El 
şi domnişoara Rosa trăiau în camerele din spate ale casei cu uşa 
din faţă încuiată şi cu ferestrele din faţă oblonite şi ferecate, îşi 
petrecea zilele, spuneau vecinii, în spatele unui oblon de-abia 
întredeschis ca o santinelă la post, înarmat nu cu o puşcă ci cu 
marea Biblie a familiei în care datele naşterii lui şi soră-si şi a 
căsătoriei sale şi a naşterii şi căsătoriei lui Ellen şi ale naşterii 
celor doi nepoți ai săi şi a domnişoarei Rosa şi a morţii soţiei sale 
(însă nu şi a căsătoriei mătuşii; domnişoara Rosa fusese aceea 
care o trecuse acolo, împreună cu cea a morţii lui Ellen, în ziua 
când trecuse şi data morţii domnului Coldfield însuşi şi a lui 
Charles Bon şi chiar şi a lui Sutpen) fuseseră trecute monoton cu 
scrierea lui ordonată de funcţionar, până când se întâmpla să 
treacă vreun detaşament de trupe; la care deschidea Biblia şi 
declama cu voce aspră, tunătoare, mai tare chiar decât zgomotul 
paşilor tropăitori, versetele pline de un misticism vechi, violent, 
vindicativ, pe care şi le alesese dinainte aşa cum un soldat de 
pază şi-ar fi aranjat şirul de cartuşe pe pervazul ferestrei. Pe 
urmă într-o dimineaţă aflase că prăvălia îi fusese spartă şi 
jefuită, fără îndoială de vreo companie de trupe străine care 
cantonaseră la marginea oraşului şi asmuţite la aceasta fără 
îndoială, chiar dacă doar cu vorba, de concetăţenii săi. In 
68 


noaptea aceea se urcase în podul casei sale luând cu el un 
ciocan şi un pumn de cuie şi bătuse în cuie uşa după el iar apoi 
aruncase ciocanul pe fereastră. Nu era laş. Era un om plin de 
forţă morală care respingea compromisurile, care venise într-o 
lume nouă aducând cu el un pumn de mărfuri din care 
întreţinuse cinci fiinţe cel puţin într-o situaţie de confort şi 
siguranţă. Făcuse asta prin negustorie strânsă, desigur; n-ar fi 
putut-o face decât prin negustorie strânsă sau prin acte de 
necinste; şi aşa cum spunea bunicul tău, un om care, într-o 
regiune cum era Mississippi pe vremea aceea, şi-ar fi limitat 
necinstea doar la vânzarea de pălării de pai şi de curele de 
hamuri şi de carne sărată ar fi fost pus sub sechestru de propria 
sa familie ca fiind cleptoman. Insă nu era laş, chiar dacă 
conştiinţa lui s-ar fi răzvrătit, cum spunea bunicul tău, nu atât 
împotriva ideii de a vărsa sânge omenesc şi de a ucide vieţi 
omeneşti, cât împotriva ideii de risipă; împotriva ideii de a uza, 
de a consuma, de a distruge vreun material în numele oricărei 
cauze. 

Acum viaţa domnişoarei Rosa se reducea la străduinţa de a 
menţine viaţa în ea însăşi şi în tatăl ei. Până în noaptea când 
fusese devastată, ei trăiseră din ce aveau în prăvălie. Se ducea 
la prăvălie după ce se făcea noapte şi lua într-un coş destule 
provizii ca să le ajungă pentru o zi sau două. Astfel că stocurile, 
care nu mai fuseseră de la o vreme reînnoite se reduseseră 
considerabil încă dinainte de spargere; şi în curând ea, care nu 
fusese niciodată învățată să facă ceva practic pentru că mătuşa 
o crescuse în credinţa că era nu numai delicată ci chiar rafinată, 
începuse să gătească mâncare care pe măsură ce trecea timpul 
devenea tot mai greu de procurat şi de o calitate tot mai proastă, 
şi i-o trimitea sus tatălui ei noaptea într-un coşuleţ manevrat 
printr-un scripete instalat la fereastra podului. A făcut asta timp 
de trei ani de zile, hrănindu-l în taină noaptea, din hrana care în 
ce priveşte cantitatea abia ar fi ajuns pentru o singură persoană, 
pe un om pe care-l ura. Se poate că nici nu şi-ar fi dat seama 
înainte de asta că îl ura şi s-ar fi putut să nu fi înţeles nici chiar 
atunci, decât că prima dintre odele închinate soldaţilor sudici din 
mapa care atunci când bunicul tău a văzut-o în 1885 conţinea 
vreo e mie de asemenea poeme sau mai multe chiar, era datată 
din primul an al încarcerării voluntare a tatălui ei şi purta şi 
însemnarea că fusese scrisă la ora două noaptea. 

Apoi el a murit. Intr-o dimineaţă mâna nu-i mai apăruse la 

69 


fereastră să tragă în sus coşul. Cuiele rămăseseră mai departe 
fixate în uşă şi vecinii o ajutară s-o spargă cu securea şi-l găsiră, 
pe omul care-şi văzuse singurele mijloace de subzistență jefuite 
de apărătorii propriei lui cauze, chiar dacă-şi repudiase cauza şi îi 
renegase şi pe ei, cu mâncarea neatinsă de trei zile alături de 
patul de scânduri ca şi cum şi-ar fi petrecut aceste trei zile 
socotindu-şi în minte conturile pământeşti, ar fi constatat 
rezultatul, l-ar fi verificat şi apoi ar fi întors asupra scenelor de 
nebunie şi violenţă şi nedreptate ale vremii impasibilitatea 
moartă şi consecventă a unei dezaprobări reci şi inflexibile. 
Acum domnişoara Rosa rămăsese nu numai orfană ci şi săracă 
lipită pământului. Prăvălia nu mai era decât un înveliş, o coajă, o 
clădire pustiită părăsită chiar şi de şobolani şi nemaiînchizând 
nimic între pereţii ei, nici măcar bunăvoință, întrucât el se 
înstrăinase irevocabil de vecinii, de oraşul, de patria sa intrată în 
război, de toate trei prin felul cum se purtase. Chiar şi cele două 
negrese plecaseră - pe care el le eliberase de îndată ce intrase în 
stăpânirea lor (de altfel, ca plată a unei datorii, nu pentru că le-ar 
fi cumpărat) scriindu-le certificatul de eliberare pe care ele nici 
nu ştiau să-l citească şi socotindu-le o leafă săptămânală pe care 
le-o reţinuse întreagă pentru acoperirea valorii lor teoretice de 
pe piaţă - şi în schimbul cărei fapte ele se număraseră printre 
primii negri din Jefferson care fugiseră pentru a urma trupele 
yankee. Astfel că atunci când murise, nu mai avea nimic, nu pus 
deoparte, dar nici măcar salvat. Fără îndoială, singura plăcere pe 
care o avusese vreodată în viaţă consta nu în economiile 
precare, spartane pe care le strânsese înainte de a-şi fi întâlnit 
viitorul ginere - nu în bani ci în ceea ce îşi închipuia el că ar fi 
însemnat o poliţă pentru oricare va fi fost banca spirituală care, 
credea el, avea într-o zi să-i recompenseze investiţiile de 
renunţări şi tărie sufletească. Şi neîndoielnic ceea ce îl făcuse să 
sufere cel mai mult în legătură cu Sutpen nu fusese pierderea 
banilor ci faptul că fusese constrâns să-şi sacrifice aceste 
economii spirituale, simbolul constanţei şi abnegaţiei sale, pentru 
a-şi păstra intactă solvabilitatea morală pe care crezuse că 
reuşise să şi-o stabilească şi asigure. Era ca şi cum ar fi trebuit 
să plătească de două ori o aceeaşi notă de plată din cauza 
vreunei neglijenţe neînsemnate privind data sau semnătura. 
Astfel că acum domnişoara Rosa era şi orfană şi săracă lipită 
pământului, nemaiavând nicio rudă sub soare în afară de Judith 
şi de mătuşa ei de care nu se mai auzise nimic de doi ani, de 
70 


când încercase să treacă liniile yankeilor ca să ajungă în Illinois, 
să fie astfel mai aproape de închisoarea din Rock Island unde 
soţul ei, care-şi oferise talentele de furnizor de cai şi catâri 
pentru cavaleria confederată şi fusese prins asupra faptului, se 
afla acum. Ellen murise de doi ani pe vremea aceea - fluturele, 
molia prinsă într-o pală de vânt şi izbită de un perete, rămasă 
agăţată acolo bătând slab din aripi, nu din vreo încăpățânare 
deosebită de a se mai agăța de viaţă, şi nici pentru că ar fi 
suferit în mod deosebit, căci era prea uşoară pentru ca să fi fost 
izbită prea tare, şi nici măcar pentru că ar mai fi păstrat vreo 
amintire prea vie despre golul strălucitor dinainte de furtună, ci 
doar într-o stupoare uimită părând să nu înţeleagă nimic - 
învelişul ei strălucitor şi precar nici măcar prea mult schimbat în 
ciuda anului de hrană proastă, căci toţi negrii lui Sutpen 
părăsiseră şi ei proprietatea ca să-i urmeze pe soldaţii yankei; 
făpturile sălbatice pe care el le adusese în această regiune şi 
căutase să le îmblânzească amestecându-le cu cele domesticite 
aflate dinainte, cu aceeaşi grijă şi urmărind aceleaşi scopuri cu 
care ar fi vrut să îmblânzească sângele armăsarului său sau al lui 
propriu. Şi cu acelaşi succes, de altfel: era ca şi cum doar 
prezenţa lui ar fi constrâns acea casă să accepte şi să reţină 
viaţa omenească; ca şi cum casele ar fi avut sentimente, viaţă, 
personalitate dobândită nu atât de la oamenii care respiră sau au 
respirat în ele ci în lemnele şi pietrele lor sau insuflate în lemnele 
şi pietrele lor de omul sau oamenii care le concepuseră şi le 
clădiseră - şi în casa aceasta ar fi existat doar o afirmaţie 
indiscutabilă a goliciunii, a pustietăţii; o rezistenţă de neînvins 
faţă de ocuparea ei, decât dacă această ocupare ar fi fost 
preluată şi sancţionată de cineva nemilos şi puternic. Ellen îşi 
pierduse ceva din împlinirea trupească, e adevărat, dar aşa cum 
un fluture intră în declin pur şi simplu destrămându-se, 
întinderea aripilor şi a trupului scăzându-i puţin, desenul de pe 
aripi strângându-se în sine, dar fără să se arate vreun rid - 
rămăsese aceeaşi faţă limpede, aproape copilăroasă între perne 
(deşi domnişoara Rosa descoperise acum că Ellen îşi vopsea 
desigur de ani de zile părul), aceleaşi mâini aproape grăsulii, moi 
(deşi acum fără inele) pe pătură şi doar uimirea din ochii 
întunecaţi, părând să nu înţeleagă nimic care să mai trădeze 
ceva din viaţa încă rămasă, care să postuleze moartea 
apropiindu-se, atunci când îi ceruse surorii ei, o fetiţă de 
şaptesprezece ani, să aibă grijă de copilul rămas. (La vremea 
71 


aceea Henry dispăruse doar, repudiindu-şi de bunăvoie dreptul la 
moştenire; nu se reîntorsese încă să-şi joace rolul cel de pe urmă 
în pierzania familiei sale - şi scena asta, spunea bunicul tău, îi 
fusese cruţată lui Ellen, nu că ar mai fi putut fi lovitura de graţie 
care să încununeze totul ci doar pur şi simplu că ar fi fost 
pierdută degeaba asupra ei întrucât fluturele acesta încă 
agăţându-se, chiar dacă viu încă, era acum incapabil să mai 
simtă în vreun fel vârtejul vântului sau violenţa.) Astfel că lucrul 
firesc pe care l-ar mai fi putut face ar fi fost oricum să meargă să 
stea împreună cu Judith, lucrul firesc pentru ea sau pentru orice 
altă femeie din Sud, pentru o femeie din lumea bună. N-ar fi fost 
nevoie să i se ceară; nimeni nu s-ar fi aşteptat ca ea să se lase 
rugată. Căci aşa sunt femeile din Sud. Nu faptul că, fără niciun 
ban şi fără nicio perspectivă de a-şi schimba situaţia, şi ştiind că 
toţi cei care o cunosc ştiu asta, şi totuşi mutându-se doar cu o 
umbrelă de soare şi o oală de noapte personală şi trei cufere în 
propria ta casă şi chiar în camera în care propria ta nevastă îşi 
foloseşte cearceafurile şi rufăria cu dantele, şi nu numai că preia 
comanda asupra tuturor servitorilor care ştiu la fel de bine că n- 
au să vadă niciodată vreun bacşiş de la ea pentru că ştiu şi ei la 
fel de bine ca şi albii că n-are să aibă niciodată din ce să le dea 
vreodată bacşiş, ci-ţi mai intră şi în bucătărie şi-o scoate de la 
locul ei pe bucătăreasă şi-ţi condimentează mâncarea pe care ai 
vrea s-o mănânci în aşa fel încât să se potrivească gusturilor ei - 
nu e asta, nu de asta depinde ea ca să-şi ducă viaţa mai departe; 
e ca şi cum ar trăi sugând sânge, asemenea unui vampir, nu 
nesăţioasă, şi sigur nu cu lăcomie, ci cu splendoarea senină şi 
indiferentă a florilor, arogându-şi sie însăşi, pentru că asta are şi 
ea în vinele ei, hrană din străvechiul sânge al celor care au 
străbătut mări şi continente necunoscute, care au înfruntat 
pustietăţile, greutăţile şi împrejurările potrivnice şi moartea. 

Asta ar fi fost de aşteptat din partea ei. Insă n-a făcut-o. Judith 
mai avea încă în stăpânire hectarele părăsite de pe care ar mai fi 
putut scoate ceva, ca să nu mai vorbim de Clytie s-o ajute, să-i 
ţină tovărăşie, şi de Wash Jones s-o hrănească aşa cum Wash o 
hrănise pe Ellen până la moarte. Insă domnişoara Rosa nu s-a 
mutat acolo de îndată. Poate că nici nu s-ar fi mutat acolo 
vreodată. Deşi Ellen îi ceruse s-o apere pe Judith, s-ar fi putut să 
simtă că Judith n-avea încă nevoie de apărare, întrucât dacă 
iubirea zădărnicită pentru un timp ar fi fost în stare să-i insufle 
voinţa de a trăi, de a îndura mai departe, atunci însăşi această 

72 


iubire, chiar dacă pentru moment neîmplinită, ar fi trebuit şi ar fi 
putut să-l ţină în viaţă pe Bon până când nerozia omenească 
avea să-şi piardă puterea istovindu-se şi el ar fi putut să se 
reîntoarcă de acolo de oriunde s-ar fi dus şi l-ar fi adus şi pe 
Henry cu sine - Henry, şi el o victimă a aceleiaşi nebunii şi 
neşanse. Trebuie să o mai fi văzut pe Judith din când în când şi 
probabil că Judith insista să o convingă să se stabilească la Suta 
lui Sutpen, însă eu cred că acesta este motivul pentru care ea n- 
a acceptat, chiar dacă nu ştia unde se aflau Bon şi Henry şi după 
cât se pare lui Judith nu-i trecuse vreodată prin gând să-i spună. 
Pentru că Judith ştia. Se poate să fi ştiut chiar de mult; şi chiar 
Ellen poate că ştiuse. Sau poate că Judith nu-i spusese nici 
maică-si. Poate că Ellen nu apucase să afle înainte de a muri că 
Henry şi Bon erau acum simpli soldaţi în compania organizată de 
foştii lor colegi de universitate. Prima ştire pe care o avusese de 
patru ani de zile domnişoara Rosa că nepotul ei ar mai fi fost încă 
viu i-a ajuns în după-amiaza când Wash Jones, călare pe ultimul 
catâr rămas în grajdurile lui Sutpen, se oprise în faţa casei ei şi 
începuse s-o strige pe nume. Il văzuse dinainte dar nu-l 
recunoscuse - un bărbat uscat, cu gâtul umflat de buboaie, 
bântuit de malarie, cu ochii decoloraţi şi cu o faţă care ar fi putut 
arăta de orice vârstă între douăzeci şi cinci şi şaizeci de ani, 
călare pe un catâr neînşeuat în mijlocul străzii în faţa porţii şi 
strigând, „Hei, hei”, la intervale regulate până când ea ieşise în 
uşă; la care îşi mai coborâse glasul întrucâtva, deşi nu prea mult. 
„Matale eşti Rosie Coldfield?” spusese. 


73 


IV 


Nu se făcuse încă destul de întuneric să fie vremea pentru 
Quentin să pornească, cel puţin nu de ajuns de întuneric ca să fie 
pe gustul domnişoarei Coldfield chiar fără să se mai gândească 
la cele douăsprezece mile până acolo şi la cele douăsprezece 
mile îndărăt. Quentin ştia asta. Aproape că o vedea, aşteptând în 
vreuna din încăperile întunecate, neaerisite, în însingurarea de 
neînfrânt a căsuţei ei mohorâte. Nu-şi pusese lumină electrică 
deoarece şi aşa avea să părăsească în curând casa, şi probabil 
că vreun descendent sau vreo rudă spirituală a celui sau celei 
care îi spusese odată că lumina şi curenţii de aer aduc căldură îi 
mai spusese şi că preţul electricităţii nu se calcula pentru timpul 
cât lumina ardea într-adevăr, ci retroactiv în depăşirea inerţiei 
iniţiale când întorceai comutatorul: asta era ce se citea pe 
contor. Işi pusese fără îndoială boneta neagră cu paiete; Quentin 
ştia; şi un şal, şezând acolo în amurgul crescând, mortuar; chiar 
şi acum ţinându-şi în mână sau în poală inelul cu toate cheile de 
la intrare, de la dulapuri şi cămări ale casei pe care avea săo 
părăsească timp de vreo şase ore; şi o umbrelă, da, şi o umbrelă, 
se gândea el mai departe, gândindu-se cât de opacă era faţă de 
vreme şi de anotimp, căci deşi nu schimbase o sută de cuvinte 
cu ea toată viaţa lui până în acea după-amiază, ştia bine că până 
în noaptea aceea ea nu-şi părăsise locuinţa după apusul soarelui, 
decât duminica şi miercurea pentru ca să meargă la biserica, în 
toţi aceşti patruzeci şi trei de ani probabil. Da, îşi pregătise 
desigur şi umbrelă. Să iasă cu ea atunci când el avea să o strige 
şi să o poarte cu sine printre murmurele stinse ale unei seri în 
care nu căzuse nici măcar rouă, în seara în care chiar şi acum 
singura alunecare înspre întuneric erau doar zvâcnetele moi şi 
încă mai întâmplătoare ale licuricilor sub verandă, când el se 
ridică de pe scaun atunci când domnul Compson ieşi din casă cu 
scrisoarea m mână, aprinzând în trecere lumina în portal. „Cred 
c-o să trebuiască să intri în casă s-o citeşti ”, spuse domnul 
Compson. 

„Poate văd s-o citesc şi aici”, spuse Quentin. 

„Poate că da”, spuse domnul Compson. „Poate chiar şi lumina 
ca să nu mai vorbim şi de asta -” şi arătă cu mâna globul unic, 


74 


aburit şi murdărit de gângăniile verii îndelungate, şi care chiar 
când era curat răspândea şi ea puţină lumină - „ar fi prea mult 
pentru asta, pentru astea. Da, pentru astea; lucruri dintr-alte zile, 
dintr-o altă vreme, dintr-o vreme moartă; oameni ca şi noi: şi 
victime, ca şi noi, însă victime ale unor altfel de împrejurări, mai 
simple şi deci, în întregul lor, mai măreţe, mai eroice, aşa că şi 
siluetele sunt mai eroice, nu pipernicite şi fără voinţă, ci 
distincte, fără complicaţii, care au primit darul de a iubi o singură 
dată sau de a muri singură dată în loc de a trăi ca nişte creaturi 
împrăştiate, risipite, scoase orbeşte bucăţică cu bucăţică dintr-o 
pungă şi pe urmă încleiate la un loc, creatori şi victime în acelaşi 
timp a o mie de omoruri şi a o mie de copulaţii şi divorţuri. Poate 
că ai dreptate. Poate că orice lumină mai puternică decât asta ar 
fi prea mult pentru aşa ceva.” Insă nu-i întinse chiar atunci lui 
Quentin scrisoarea. 

Se aşeză iarăşi pe scaun, Quentin aşezându-se şi el, şi-şi luă 
ţigara de pe balustrada verandei, şi vârful îi licărea iarăşi, fumul 
colorat ca frunzele de glicină risipindu-se în aerul fără vânt peste 
faţa lui Quentin în timp ce domnul Compson îşi ridică iarăşi 
picioarele pe balustradă, ţinând mai departe scrisoarea în mână, 
şi mâna lui părând aproape la fel de întunecată ca a unui negru 
conturată pe pânza pantalonului său. 

„Căci Henry l-a iubit pe Bon. Şi-a repudiat şi dreptul de prim 
născut şi siguranţa materială de dragul lui, de dragul acestui om 
care era cel puţin un bigam în intenţie, dacă nu un ticălos 
autentic, şi pe al cărui leş patru ani mai târziu Judith avea să 
găsească fotografia celeilalte femei şi a copilului. Până într-atât 
încât el (Henry) fusese în stare să-şi acuze tatăl că minte într-o 
afirmaţie despre care sigur că înţelesese că tatăl său n-ar fi putut 
şi n-a vrut s-o formuleze fără temei şi fără dovezi. Şi cu toate 
acestea a făcut-o, Henry însuşi izbind cu propria lui mână, deşi 
trebuie să fi ştiut că ceea ce îi spusese tatăl lui despre femeia şi 
copilul acela era adevărat. Trebuie să-şi fi spus, trebuie să fi spus 
când închisese uşa bibliotecii în urma lui pentru ultima oară în 
seara din ajunul Crăciunului, şi trebuie să-şi fi repetat în timp ce 
el şi cu Bon călăreau alături prin bezna de oţel a acelei dimineţi 
de Crăciun, plecând din casa în care se născuse şi pe care n- 
avea să o mai revadă decât o singură dată şi atunci cu sângele 
cald încă al bărbatului care-i călărea acum alături, aburindu-i pe 
mâini: Am să crea; am să cred. Am să cred. Chiar dacă este aşa, 
chiar dacă ceea ce mi-a spus tata este adevărat, aşa cum ştiu, 

75 


oricât m-aş strădui, că nu mă pot împiedica să ştiu că e 
adevărat, am să cred totuşi. Căci ce altceva ar fi putut nădăjdui 
să găsească la New Orleans dacă nu adevărul? Dar cine ar putea 
să spună de ce un om, oricât ar suferi, se agaţă nu de vreun alt 
membru teafăr, ci de braţul sau piciorul care ştie că-i va fi tăiat? 
Pentru că îl iubea pe Bon. Pot să mi-i închipui, pe el şi Sutpen în 
bibliotecă în seara aceea de ajun, tatăl şi fiul, lovitură şi lovitură 
dată îndărăt asemenea unui tunet şi ecoului său, şi tot de 
îndeaproape urmându-se; afirmaţia şi acuzaţia de minciună, 
alegerea imediată şi irevocabilă între tată şi prieten, între (aşa 
trebuie să fi crezut Henry) partea unde se afla cinstea şi iubirea 
şi cea în care domina sângele şi profitul, chiar dacă în clipa în 
care-l acuza că minte trebuie să fi ştiut că i se spune adevărul. 
Din cauza asta au trebuit să treacă cei patru ani, perioada de 
probă. Trebuie să fi ştiut că avea să fie zadarnică, chiar de pe 
atunci, în seara de ajun, ca să nu mai pun la socoteala ce aflase, 
văzuse cu ochii lui la New Orleans. Probabil că ajunsese să-l 
cunoască de ajuns la vremea aceea pe Bon, pe omul care nu se 
schimbase până atunci aşa că după toate probabilitățile n-avea 
să se mai schimbe nici mai târziu: şi el (Henry) fără să-i poată 
spune prietenului său, Am făcut asta pentru că ţin la tine, fă şi tu 
asta dacă ţii la mine. Nu-i putea spune asta, înţelegi - bărbatul, 
tânărul acesta care de-abia împlinise douăzeci de ani, care 
întorsese spatele la tot ceea ce cunoscuse până atunci, pentru a- 
şi juca întreaga viaţă alături de singurul lui prieten pe care, încă 
din noaptea aceea când călăreau împreună, trebuie să fi ştiut, 
aşa cum ştia că ceea ce-i spusese tatălui lui fusese adevărul, că 
era condamnat şi ursit să-l omoare. Trebuie să fi ştiut asta tot 
atât de bine cum trebuie să fi ştiut că speranţa îi era zadarnică, 
ce speranţă şi speranţa în ce nici el n-ar fi ştiut să spună; vis sau 
speranţă că ar mai fi putut schimba ceva în Bon sau în întreaga 
situaţie, vis că s-ar fi putut trezi într-o zi ca să vadă că totul 
fusese un vis, aşa cum un rănit crede în delirul febrei că braţul 
sau piciorul rănite îi sunt tefere şi doar cele tefere rănite. 

Fusese încercarea lui Henry de a supune totul unei probe; 
Henry fusese cel care-i ţinuse pe toţi trei în suspensia aceea 
chinuitoare pe care chiar şi Judith o acceptase până la un punct. 
Ea nu ştia ce se petrecuse în bibliotecă în noaptea aceea. Cred 
că nici măcar nu bănuise ceva, până în după-amiaza, patru ani 
mai târziu, când îi văzuse iarăşi, când trupul lui Bon fusese adus 
în casă şi ea găsise în haina lui fotografia care nu era a ei, care 

76 


nu era a copilului ei; când se trezise în dimineaţa următoare ei 
plecaseră, şi rămăsese doar scrisoarea, biletul, biletul scris de 
Henry deoarece fără îndoială că el refuzase să-l lase pe Bon să 
scrie - anunţarea armistiţiului, a punerii la încercare, şi Judith 
acceptând aceasta, ea care ar fi refuzat să asculte de vreo 
rugăminte a tatălui ei la fel de prompt cum Henry îl sfidase, dar 
care totuşi îl ascultă pe Henry - nu pe bărbatul care-i era rudă, 
pe fratele ei, ci din cauza legăturii aceleia tainice dintre ei - 
făcând o singură personalitate cu două trupuri ambele seduse 
aproape în acelaşi timp de un bărbat pe care la vremea aceea 
Judith, nici măcar nu-l văzuse - ea şi cu Henry ştiind amândoi că 
avea să respecte acest interval de încercare, să-i dea (lui Henry) 
beneficiul acestui interval, până la un punct recunoscut de 
amândoi deşi nu fixat şi definit în cuvinte şi amândoi fără 
îndoială ştiind că atunci când aveau să ajungă la punctul acela, 
ea avea, cu acelaşi calm, să accepte sau să formuleze acelaşi 
refuz din cauza cine ştie cărei slăbiciuni tradiţionale a sexului ei, 
să renege armistițiul dintre ei şi să-l înfrunte ca pe un duşman, 
nemaîncercând şi nici măcar nemaidorind ca Bon să fie de faţă 
să o sprijine, fără îndoială chiar gata să-i refuze dreptul să 
intervină dacă ar fi fost de faţă, luptându-se în bătălia aceasta 
împotriva lui Henry la început ca un bărbat, înainte de a consimţi 
să se întoarcă la armele femeii, iubitei, miresei. Şi Bon: Henry nu 
i-ar fi spus lui Bon ce-i spusese taică-său, după cum nu s-ar fi 
întors la taică-său să-i spună că Bon ar fi negat, pentru că dacă 
ar fi făcut una din acestea ar fi trebuit să o facă şi pe cealaltă şi 
ştia foarte bine că negația lui Bon ar fi fost o minciună şi deşi el 
însuşi ar fi putut suporta minciuna lui Bon, n-ar fi suportat ca nici 
Judith nici tatăl său să o audă. Şi de altfel, Henry n-ar fi avut 
nevoie să-i spună lui Bon ce se întâmplase. 

Bon trebuie să fi aflat de vizita lui Sutpen la New Orleans 
îndată ce el (Bon) ajunsese acasă în vara aceea. Trebuie să fi 
înţeles că Sutpen îi aflase acum taina - taină, în cazul că Bon, 
până nu apucase să vadă reacţia lui Sutpen, considerase 
vreodată că ar fi fost ceva de ţinut în taină, dar desigur nu ca o 
obiecţie faţă de căsătoria cu o femeie albă - fiind vorba de o 
situaţie în care probabil că toţi cei de-o seamă cu el care şi-o 
putea permite se aflau prinşi la fel şi pe care nici nu i-ar fi trecut 
prin cap să o menţioneze măcar logodnicei sau soţiei sau familiei 
ei după cum nu le-ar fi vorbit despre secretele cine ştie cărei 
fraternităţi în care s-ar fi înscris cândva înainte de căsătorie. De 

77 


fapt, felul cum familia celei pe care intenţiona s-o ia de nevastă 
reacţionase în faţa descoperirii fusese, fără nicio îndoială, prima 
şi ultima ocazie în care familia lui Sutpen îl surprinsese prin 
comportarea ei. Din punctul meu de vedere el este personajul cel 
mai ciudat. Intrase în casa aceea de puritani de ţară izolaţi 
aproape tot aşa cum Sutpen însuşi intrase în Jefferson; după 
toate aparențele un personaj complet în el însuşi, fără fondul 
tabloului, fără trecut sau copilărie - un bărbat puţin mai matur 
decât anii lui, închis şi învăluit într-un fel de licăr scitic, care pare 
să-i fi sedus pe ţăranii aceştia, frate şi soră, fără vreun efort sau 
dorinţă deosebită de a o face, care stârnise toată agitația şi 
vacarmul, şi care totuşi din momentul când îşi dăduse seama că 
Sutpen va împiedica această căsătorie dacă va fi în stare, el 
(Bon) pare să se fi retras în rolul unui simplu spectator pasiv, 
puţin sardonic şi cu desăvârşire enigmatic. Parcă îl văd plutind, 
ca o umbră, lipsit aproape de substanţă, puţin îndărătul şi mai 
presus de toate celelalte ultimatumuri, afirmaţii, sfidări, 
provocări, repudieri, directe şi logice chiar dacă (pentru el) de 
neînțeles, cu un aer de detaşare ironică şi indolentă, ca al unui 
tânăr consul roman căpătându-şi prima mare experienţă printre 
hoardele barbare înfrânte şi stăpânite de bunicul său, înnobilat în 
mijlocul unei aşezări zgomotoase şi copilăreşti ridicate pe lângă 
vreo fortăreață de lut, fără viaţă în mijlocul unei păduri bântuite 
de duhuri şi de miasme. Ca şi cum ar fi găsit că toată afacerea 
aceasta era, nu inexplicabilă desigur, ci doar nenecesară; ca şi 
cum ştiuse de la început că Sutpen aflase despre ibovnică şi copil 
şi considera acum comportarea lui Sutpen şi reacţia lui Henry ca 
pe o prostie moral determinată de fetişuri şi prejudecăţi şi care 
n-ar fi meritat să fie luată drept manifestare a unor oameni cu 
scaun la cap, şi pe care o contempla cu atenţia impersonală a 
unui om de ştiinţă studiind muşchii unei broaşte anesteziate - 
urmărindu-i, contemplându-i din spatele acelei bariere de 
sofisticare de unde Henry şi Sutpen apăreau ca nişte troglodiţi. 
Nu era doar exteriorul omului, felul cum se mişca şi vorbea şi-şi 
purta hainele şi o însoțea pe Ellen ţinându-i braţul la intrarea în 
sufragerie sau la urcarea în trăsură şi (probabil, poate şi asta) îi 
săruta mâna şi pe care Ellen îl invidia gândindu-se la Henry, ci 
omul însuşi - imperturbabilitatea fatalistă, de nepătruns cu care-i 
urmărea aşteptându-i să facă ceea ce ar fi avut de gând să facă 
ca şi cum ar fi ştiut toată vremea că avea să se ivească prilejul 
când va trebui să aştepte, şi când tot ce ar fi avut de făcut ar fi 
78 


fost să aştepte; ar fi ştiut că-i sedusese şi pe Henry şi pe Judith 
prea total ca să se mai teamă că n-ar mai fi putut să se 
căsătorească cu Judith când ar fi avut chef s-o facă. Nu viclenia 
stupidă, în parte instinct şi în parte credinţă în noroc, şi în parte 
obişnuinţa musculară a simţurilor şi a nervilor la un jucător de 
noroc care-şi calculează şansele să ia tot ce poate din tot ceea 
ce vede, ci un anumit pesimism rezervat şi inflexibil, eliberat de 
multe generaţii de toate vorbăriile şi neroziile unor oameni (da, 
ca Sutpen, ca Henry, ca cei din familia Coldfield chiar) care n-au 
ieşit încă din starea de barbarie, care peste două mii de ani încă 
şi-ar fi scuturat triumfători jugul culturii şi inteligenţei latine, în 
realitate niciodată de natură să constituie pentru ei o primejdie 
reală. 

Pentru că o iubea pe Judith. Fără îndoială, el însuşi ar fi 
adăugat «în felul lui», întrucât, aşa cum aflase curând socrul său 
prezumtiv, nu era atunci pentru prima dată că juca acest rol sau 
îşi lua angajamentele pe care şi le luase faţă de Judith, fără să 
mai vorbim că n-ar fi fost prima dată când ar fi trecut printr-o 
ceremonie ca să comemoreze asta, oricare ar fi fost distincţiile 
(căci era într-un fel catolic) pe care ar fi vrut el să le facă între o 
asemenea ceremonie cu o femeie albă şi cealaltă. Pentru că ai să 
vezi scrisoarea, nu prima scrisoare pe care i-o scrisese ei, ci cel 
puţin prima, singura pe care ea a arătat-o vreodată, aşa cum ştia 
bunică-ta şi pe care, cum credem noi, acum când ea a murit, a 
fost singura pe care a păstrat-o, în afară de cazul bineînţeles că 
domnişoara Rosa sau Clytie le-au distrus pe celelalte după 
moartea ei; şi asta de aici salvată nu pentru că Judith ar fi pus-o 
deoparte ca s-o păstreze, ci pentru că a adus-o ea însăşi şi i-a 
dat bunicii tale după moartea lui Bon, poate în aceeaşi zi când a 
distrus celelalte scrisori de la el (dacă evident ea a fost aceea 
care le-a distrus), adică atunci când a găsit în haina lui Bon 
fotografia ibovnicei metise şi a băieţaşului. Pentru că el a fost 
primul şi ultimul ei iubit. Trebuie să-l fi văzut de fapt cu exact 
aceiaşi ochi cu care-l văzuse Henry. Şi ar fi fost greu de spus 
căruia dintre ei doi le apăruse el într-o mai mare splendoare - 
uneia cu speranţa, chiar dacă inconştientă, că avea să facă astfel 
ca imaginea să fie a ei prin posesiune; celălalt cu convingerea 
barierei de netrecut pe care similaritatea sexelor o ridicase fără 
nicio speranţă de depăşire - bărbatul pe care Henry îl văzuse 
pentru întâia oară poate călărind prin crângul universităţii unul 
din cei doi cai pe care-i ţinea acolo sau poate străbătând curtea 

79 


universitară pe jos în mantia şi pălăria oarecum de modă 
franţuzească pe care le purta, sau poate (ăsta mi-ar place să fie 
adevărul) fiindu-i prezentat oficial bărbatului întins leneş într-un 
halat înflorat, aproape feminin, la fereastra însorită a camerei 
sale - bărbatul acesta frumos, elegant şi cam felin, prea în vârstă 
ca să mai fie acolo, prea bătrân nu în ani ci în experienţă, atins 
de un efluviu aproape tangibil de cunoaştere, încărcat până la 
oboseală: de acţiuni înfăptuite şi de saţietăţi îngreunate şi de 
plăceri epuizate şi chiar uitate. Astfel că el trebuie să fi apărut, 
nu numai în ochii lui Henry, ci ai întregului corp de studenţi din 
primii ani ai acelui mic colegiu de provincie de-abia înfiinţat, ca o 
sursă nu de invidie, căci îl invidiezi doar pe cel pe care nu-l crezi 
decât printr-un accident superior în vreun fel ţie; şi ceea ce crezi, 
că dacă ai avea ceva mai mult noroc decât ai avut până acum, ai 
să ajungi să stăpâneşti şi tu o dată - ca o sursă nu de invidie, ci 
de disperare; disperarea ascuţită, zguduitoare, teribilă, complet 
lipsită de speranţă a celor tineri, care capătă uneori forma 
insultelor sau chiar a atacurilor fizice împotriva obiectului ei 
omenesc, sau în cazuri extreme ca cel al lui Henry a insultei şi 
brutalităţii împotriva oricărui sau tuturor detractorilor acestui 
obiect, cum a dovedit-o repudierea violentă de către Henry a 
propriului său tată şi a dreptului său la moştenire atunci când 
Sutpen a interzis căsătoria. Da, îl iubea pe Bon, care-l sedusese 
şi pe el la fel de total cum o sedusese pe Judith - un băiat născut 
şi crescut la ţară, care, împreună cu ceilalţi cinci sau şase din 
micul grup de studenţi din primul an alcătuit din alţi fii de 
plantatori cărora Bon le permisese să ajungă intimi cu el, şi care 
îi maimuţăreau îmbrăcămintea şi manierele şi (în măsura în care 
erau în stare) chiar felul de viaţă, îl priveau pe Bon ca pe un erou 
din vreo versiune adolescentină a celor O mie şi una de nopți, 
descoperitorul unui talisman sau al unei pietre magice nu 
investindu-l cu înţelepciune sau putere sau averi, ci cu ştiinţa şi 
posibilitatea de a trece de la scena vreunei plăceri cu neputinţă 
de imaginat spre o alta asemănătoare fără întrerupere sau pauză 
sau saţietate. Şi însuşi faptul că, tolănit în faţa lor în veşmintele 
excentrice şi aproape feminine ale singurătăţii lui sibarite, el îşi 
afirma saţietatea nu făcea decât să le sporească uimirea şi 
jignirea amară şi deznădăjduită. Henry era provincialul, aproape 
s-ar fi spus ţărănoiul, dedat mai curând acţiunilor violente şi 
instinctive decât gândirii, căci altminteri ar fi putut să-şi dea 
seama că mândria lui sălbatică de provincial în legătură cu 
80 


virginitatea surorii lui era o cantitate falsă şi nedăinuitoare 
pentru a putea fi prețioasă, pentru a exista, şi astfel trebuia să 
ajungă să fie pierdută, absentă pentru a fi existat. De fapt, 
poate, acesta este incestul pur, perfect: fratele care-şi dă seama 
că virginitatea sorii lui trebuie distrusă pentru a fi putut exista 
vreodată cu adevărat, luând această virginitate prin persoana 
cumnatului, omul care ar fi fost el însuşi dacă ar fi putut deveni, 
dacă s-ar fi putut metamorfoza în iubit, în soţ; prin care ar fi 
jefuit, pe care l-ar fi ales ca jefuitor, dacă ar fi putut deveni, dacă 
s-ar fi putut metamorfoza în soră, în iubită, în soţie. Poate 
lucrurile acestea i-au trecut lui Henry nu prin minte ci prin inimă. 
Căci n-a stat niciodată să se gândească. Simţea doar şi acţiona 
îndată. Cunoştea loialitatea şi acţiona potrivit ei, cunoştea 
mândria şi gelozia; l-a iubit, a suferit pentru asta şi a ucis, încă 
suferind şi, cred, încă iubindu-l pe Bon, omul căruia îi acordase 
patru ani ca să-l pună la încercare, patru ani în care timp să 
renunţe şi să desfacă cealaltă căsătorie, ştiind că aceşti patru ani 
de speranţă şi de aşteptare aveau să fie zadarnici. 

Da, Henry a fost cel care a sedus-o pe Judith; nu Bon, aşa cum 
a arătat-o întregul curs ciudat de placid al apropierii dintre Bon şi 
Judith - al logodnei, dacă s-ar fi putut spune că a fost logodnă, şi 
care durase un an întreg şi totuşi constând doar din două vizite 
în timpul vacanţelor ca invitat al fratelui ei şi pe care Bon se pare 
că le-ar fi petrecut fie călărind şi vânând cu Henry, fie jucând 
rolul unei flori de seră, exotică, elegantă şi indolentă, având ca 
istorie a originii şi trecutului său doar numele unui oraş, şi în jurul 
căreia Ellen îşi înfoia şi-şi scutura aripile de fluture neştiutor într- 
o vară indiană; el, omul viu, fiind uzurpat în rolul lui, înţelegi ce 
vreau să spun. Nu fusese nicio clipă, niciun interval liniştit, nicio 
oază de tihnă în acele zile agitate în care să-i fi putut face curte 
lui Judith. Nici măcar nu ţi i-ai fi putut închipui pe el şi pe Judith 
singuri laolaltă, încearcă s-o faci şi n-ai vedea altceva decât o 
proiecţie a lor în timp ce fiinţele lor adevărate ar fi fără îndoială 
fiecare într-altă parte, fiecare singur - două umbre plimbându-se, 
senine şi netulburate de învelişul trupesc, printr-o grădină 
înflorită - aceleaşi două fantome senine care par să pândească, 
să plutească, cu o linişte şi o atenţie imparţială, deasupra, 
dincolo de furtuna inexplicabilă de interdicții şi răzvrătiri şi 
repudieri din care neclintitul Sutpen şi volatilul şi violentul Henry 
fulgeraseră, izbucniseră şi apoi încetaseră - Henry care până la 
vremea aceea nu fusese vreodată nici măcar până la Memphis, 

81 


care nu-şi părăsise niciodată casa până în acel septembrie când 
plecase la universitate în hainele lui de nobil de ţară, cu calul 
înşeuat şi cu servitorul negru; cele şase sau şapte fiinţe, de 
aceeaşi vârstă şi cu acelaşi fel de viaţă, doar în mod superficial 
prin hrană, îmbrăcăminte şi ocupaţie zilnică deosebindu-se în 
vreun fel de sclavii negri care-i întreţineau - aceeaşi sudoare, 
singura deosebire fiind că pe de o parte se cheltuia pentru a 
munci pe câmp, în timp ce pe de altă parte se lua drept preţul 
plăcerilor spartane şi precare accesibile lor pentru că nu trebuiau 
să asude lucrându-şi ogoarele; călăria şi vânătoarea dure, 
violente; şi aceleaşi plăceri: unii, încercându-şi norocul pentru 
cuțite tocite şi mărgele de sticlă şi bucăţi de tutun de mestecat şi 
nasturi şi haine pentru că se întâmplau să fie mai uşor de obţinut 
şi le cădeau mai uşor în mână; iar ceilalţi pentru bani şi cai, 
pentru arme şi ceasuri, şi din aceleaşi motive; aceleaşi întruniri: 
aceeaşi muzică din instrumente identice, viori grosolane şi 
ghitare, când în casa cea mare cu candelabre şi rochii de mătase 
şi şampanie, când în colibele cu pământ pe jos, pline de fumul de 
la conurile de pin, în rochii de stambă ieftină şi cu apă îndulcită 
cu melasă - da, Henry a fost acela, căci la vremea aceea Bon nici 
măcar n-o văzuse pe Judith. Probabil că nici nu dăduse suficientă 
atenţie povestirilor destinate ale lui Henry despre trecutul său 
scurt şi atmosfera convenţională de acasă ca să-şi fi amintit că 
Henry avea o soră - bărbatul indolent prea trecut ca să-şi mai 
găsească măcar tovărăşie printre tinerii, copiii alături de care 
trăia acum; bărbatul ajuns un paria pentru o vreme şi ştiind-o, 
acceptând-o dintr-un motiv evident destul de puternic ca să-l 
determine să suporte şi după toate aparențele destul de serios 
sau cel puţin destul de intim pentru a nu fi divulgat cunoştinţelor 
pe care şi le făcuse - bărbatul care mai târziu arătase aceeaşi 
indolenţă, aproape dezinteres, aceeaşi detaşare când se stârnise 
scandalul în jurul logodnei care, după câte ştia Jeffersonul, nici 
nu existase vreodată în chip formal, pe care Bon însuşi nici n-o 
afirmase nici n-o dezminţise vreodată, rămânând mai departe în 
fundul tabloului, imparţial şi pasiv ca şi cum n-ar fi fost implicat 
el însuşi sau ar fi acţionat doar în numele vreunui prieten absent, 
ci ca şi cum persoana implicată şi exilată ar fi fost cineva despre 
care nu auzise niciodată şi de care nu-i păsa câtuşi de puţin. Nici 
nu s-ar fi putut spune de fapt că i-a făcut curte. După toate 
aparențele îi făcuse lui Judith complimentul îndoielnic de a nici 
nu fi încercat s-o nenorocească, cu atât mai puţin să fi insistat să 
82 


se căsătorească cu ea, asta şi înainte şi după ce Sutpen 
interzisese nunta - lucrul acesta, bagă de seamă, din partea unui 
bărbat care îşi câştigase renumele de cuceritor încă de la 
universitate, şi cu mult înainte ca Sutpen să fi găsit dovada. Nu 
fusese o logodnă, nici măcar nu-i făcuse curte; el şi cu Judith se 
întâlniseră de trei ori în doi ani, în total pentru o perioadă de 
şaptesprezece zile, socotind aici şi vremea pe care o pierduse cu 
Ellen; se despărţiseră fără ca măcar să-şi fi luat rămas bun unul 
de la altul. Şi cu toate acestea, patru ani mai târziu Henry fusese 
silit să-l omoare pe Bon pentru a-i împiedica să se căsătorească. 
Astfel că Henry trebuie să fi fost acela care a sedus-o pe Judith, 
nu Bon; a sedus-o lăsându-se în acelaşi timp sedus şi el de la 
distanţa dintre Oxford şi Suta lui Sutpen, de la depărtarea dintre 
ea şi bărbatul pe care nici nu-l văzuse încă la faţă, parcă prin 
telepatie, aşa cum în copilărie păreau uneori să-şi anticipeze 
unul altuia gesturile, la fel ca două păsări ce zboară de pe o 
creangă amândouă deodată; relaţia dintre ei nu ca cea 
înşelătoare, convenţională dintre gemeni, ci mai degrabă ca cea 
puţind să existe între două fiinţe care, indiferent de sex, vârstă, 
culoare a pielii sau limbă, au fost izolaţi încă de la naştere pe o 
insulă pustie: insula aici fiind Suta lui Sutpen; singurătatea, 
umbra tatălui cu care nu numai oraşul ci şi familia mamei lor 
încheiaseră doar un armistițiu şi nu s-ar fi putut spune că-l 
acceptaseră şi asimilaseră. 

Vezi? astfel erau: fata, fata asta tânără, crescută la ţară, care 
vede pe un bărbat în medie o oră pe zi timp de douăsprezece zile 
din viaţa lui şi asta într-o perioadă de un an şi jumătate, şi totuşi 
e atât de hotărâtă să-l ia în căsătorie încât îl sileşte pe fratele ei 
la ultima resursă a omorului, dacă nu a asasinatului, pentru ao 
împiedica, şi asta după patru ani în răstimpul cărora n-a putut fi 
niciodată sigură că el ar mai fi fost încă în viaţă; tatăl care-l 
văzuse pe bărbatul acesta o singură dată, şi totuşi avusese 
motive să facă o călătorie de şase sute de mile pentru a-i cerceta 
viaţa ca să descopere fie ceea ce bănuia dinainte după toate 
aparențele prin clarviziune, fie cel puţin ceva care să-i servească 
la fel de bine ca motiv pentru a interzice căsătoria; fratele, în 
ochii căruia onoarea şi fericirea surorii şi fiicei, ţinând seama de 
relaţia ciudată şi neobişnuită care exista între ei, ar fi trebuit să 
fie mai cu gelozie păstrată şi mai prețioasă decât chiar pentru 
tatăl lor, şi care totuşi trebuise să sprijine căsătoria până la a-şi fi 
renegat tatăl şi sângele şi casa ca să-l urmeze ca un dependent 

83 


pe pretendentul respins, şi asta timp de patru am înainte de a-l fi 
ucis în aparenţă pentru chiar aceeaşi cauză în sprijinul căreia îşi 
părăsise casa cu patru ani înainte; şi iubitul care judecând după 
aparenţe ajunsese implicat fără voinţa sau dorinţa lui într-o 
logodnă pe care se pare că nici n-o căutase nici n-o dorise, care- 
şi acceptase alungarea în acelaşi spirit pasiv şi sardonic, şi care 
totuşi, patru ani mai târziu, era în aparenţă atât de hotărât să 
facă această căsătorie până la vremea aceea lui complet 
indiferentă încât să-l silească pe fratele care o sprijinise să-l 
ucidă, acum pentru a o împiedica. Da, chiar presupunând că, 
până şi pentru Henry, un tânăr lipsit de experienţa vieţii, ca să 
nu mai vorbim de tatăl lui care desigur văzuse mai multe, 
existenţa ibovnicei cu o optime de sânge negru şi a copilului cu o 
şaisprezecime de sânge negru, presupunând chiar şi o căsătorie 
morganatică - situaţie tot atât de mult făcând parte din 
înzestrările sociale şi la modă ale unui tânăr bogat din New 
Orleans cât şi pantofii de bal - presupunând că toate acestea ar 
fi constituit un motiv destul de puternic, ceea ce ar însemna să 
împingem simţul onoarei cam prea departe chiar şi pentru 
umbrele ireproşabile şi demne de urmat care au fost strămoşii 
noştri născuţi în Sud şi ajungând la maturitate ca bărbat sau 
femeie în jurul anului o mie opt sute şaizeci sau o mie opt sute 
şaizeci şi unu. E pur şi simplu incredibil. Pur şi simplu nu se 
explică. Sau poate tocmai asta este: ei nu se explică şi noi nu 
trebuie să înţelegem. Cunoaştem doar câteva povestiri transmise 
prin viu grai; dezgropăm din cufere şi cutii şi sertare vechi 
scrisori fără formulă de introducere şi fără iscălitură, în care 
bărbaţii şi femeile pe vremuri vii sunt acum doar nişte iniţiale 
sau diminutive dintr-o iubire acum neînţeleasă şi care urechilor 
noastre ne sună ca nişte cuvinte în sanscrită sau în dialectul 
Chocktaw; vedem nelămurit fiinţe, fiinţe în ale căror sânge şi 
sămânță vii noi înşine somnolam de pe atunci aşteptând, îi 
vedem într-o atenuare umbroasă a timpului căpătând acum 
proporţii eroice săvârşindu-şi gesturile de pasiune simplă şi de 
violenţă simplă, opaci faţă de timp şi inexplicabili - Da, Judith, 
Bon, Henry, Sutpen: toţi. Aceştia sunt, şi totuşi mai lipseşte ceva; 
sunt asemenea unei formule chimice exhumate împreună cu 
scrisorile din cufărul acela uitat, ţinute cu grijă în mâini, hârtia 
veche şi îngălbenită destrămându-se între degete, scrierea 
ştearsă, aproape indescifrabilă, şi totuşi plină de înţeles, 
familiară în forma şi înţelesul cuvintelor, numele şi prezenţa unor 
84 


forţe volatile şi încărcate de sentimente; le strângi laolaltă în 
proporţiile indicate, însă nu se întâmplă nimic; reciteşti, cu trudă 
şi atenţie, îţi mijeşti ochii, te asiguri că n-ai uitat nimic, că n-ai 
făcut nicio eroare de calcul; le combini iarăşi şi tot nu se 
întâmplă nimic: doar cuvinte, simboluri, contururi doar, umbre 
inscrutabile şi senine, pe fondul tulbure al unei nefericite aşezări, 
oribile şi sângeroase, a treburilor omeneşti. 

Bon şi Henry au venit de la universitate în acea primă vacanţă 
de Crăciun. Judith şi Ellen şi Sutpen l-au văzut atunci pentru 
întâia dată - Judith, pe bărbatul pe care avea să-l vadă timp de 
douăsprezece zile răzlețe, şi pe care avea să-l ţină minte atât de 
bine încât patru ani mai târziu (între timp el nu-i scrisese 
niciodată. Nu-l lăsase Henry; era doar timpul de probă) când 
primise de la el o scrisoare spunându-i Am aşteptat de ajuns, ea 
şi cu Clytie aveau să înceapă de îndată să croiască rochia de 
mireasă şi vălul din vechiturile care se găseau atunci; Ellen, ca 
pe un bibelou exotic, aproape baroc, aproape lipsit de sex, pe 
care cu o voracitate copilărească încercase să-l adauge 
mobilierului şi decoraţiilor casei ei; Sutpen, ca pe bărbatul pe 
care, după ce-l văzuse o singură dată şi înainte ca vreo logodnă 
să fi existat undeva în afară doar de mintea neveste-si îl văzuse 
ca pe o ameninţare posibilă la adresa (acum şi în cele din urmă) 
triumfătoarei încoronări a sacrificiilor şi ambiţiei sale, ameninţare 
de care era în aparenţă de ajuns de sigur pentru a justifica o 
călătorie de şase sute mile să o dovedească - el, omul în stare să 
provoace şi să împuşte pe oricine nu i-ar fi plăcut sau de care s- 
ar fi temut dar care n-ar fi făcut nici măcar un drum de zece mile 
ca să-şi verifice îndreptăţirea acestei impresii. Inţelegi? Şi ai fi 
putut aproape să crezi că drumul până la New Orleans fusese o 
simplă întâmplare, încă una din maşinaţiile ilogice ale unei 
fatalităţi care alesese acea familie de preferinţă faţă de oricare 
alta din regiune sau din ţară, exact aşa cum un băiat alege un 
anumit furnicar dintre atâtea altele să toarne apă clocotită, fără 
ca nici el să ştie de ce. Bon şi cu Henry au stat două săptămâni şi 
apoi au plecat călare înapoi la universitate, oprindu-se doar ca 
să-i facă o vizită domnişoarei Rosa însă ea nu fusese acasă; îşi 
petrecuseră lungul semestru până la vacanţa de vară stând de 
vorbă, călărind, învățând (Bon studia dreptul. O făcea, aproape 
că era constrâns s-o facă, întrucât doar astfel îşi putea face 
şederea la colegiu suportabilă, indiferent de ce motive ar fi avut 
el ca să stea acolo mai departe - acolo, în acel decor perfect 

85 


pentru indolenţa lui obosită: continua să scormonească în 
manualul mucegăit al lui Blackstone şi Coke, în colegiul în care, 
dintr-un grup de mai puţin de o sută de studenţi începători, 
secţia de ştiinţe juridice mai număra probabil doar alţi şase 
studenţi în afară de Henry şi de el însuşi - da, îl corupsese şi pe 
Henry să studieze dreptul; Henry se transferase la jumătatea 
semestrului) în timp ce Henry îi imita îmbrăcămintea şi vorbele, 
le caricaturiza mai degrabă, poate. Şi Bon, deşi acum o văzuse 
pe Judith, foarte probabil că era acelaşi bărbat leneş, felin căruia 
Henry îi atribuia acum rolul de logodnic al soră-si, tot aşa cum în 
semestrul de toamnă Henry şi colegii lui îi atribuiseră lui Bon 
rolul de seducător; şi Ellen şi Judith ieşeau acum de două sau de 
trei ori pe săptămână după cumpărături în oraş, o dată oprindu- 
se şi la domnişoara Rosa atunci când porniseră la drum cu 
trăsura spre Memphis, cu o căruţă care le-o luase înainte ca să 
încarce cumpărăturile şi un negru în plus pe capră alături de 
vizitiu, ca să oprească la fiecare câteva mile şi să facă un foc să 
încălzească la loc cărămizile pe care-şi sprijineau picioarele Ellen 
şi Judith; după cumpărături, pregătind trusoul pentru nunta 
înaintea căreia logodna oficială nu se produsese nicăieri decât în 
închipuirea lui Ellen; şi Sutpen, care nu-l văzuse pe Bon decât o 
singură dată şi era la New Orleans să culeagă informaţii despre 
el atunci când Bon îi intrase a doua oară în casă: cine ştie ce 
gândise, ce aşteptase, ce clipă, ce zi, ca să plece spre New 
Orleans şi să descopere ceea ce se pare că ştiuse toată vremea 
că avea să descopere? N-avea pe nimeni căruia ar fi putut să-i 
spună, să-i vorbească despre teama şi bănuielile lui. N-avea 
încredere în nicio fiinţă, bărbat sau femeie, el care n-avea iubirea 
nici unui bărbat şi a nici unei femei, întrucât Ellen era incapabilă 
să iubească iar Judith îi semăna lui prea mult, şi el trebuie să fi 
văzut dintr-o singură privire că Bon, chiar dacă fiică-sa ar mai fi 
putut fi încă salvată de el, îi corupsese fiul. Prea izbândise până 
atunci în toate, înţelegi; rămăsese acum în singurătatea 
dispreţului şi a neîncrederii pe care o aduce succesul câştigat 
pentru că a fost puternic în loc să fi fost doar norocos. 

Apoi a venit iunie şi sfârşitul anului şcolar şi Henry şi Bon s-au 
reîntors la Suta lui Sutpen, Bon să stea cu ei o zi sau două înainte 
de a pleca spre fluviul de unde avea să ia vaporul spre casă, spre 
New Orleans unde Sutpen se şi dusese. Rămase doar două zile, 
însă acum sau niciodată avea şansa de a ajunge la o înţelegere 
cu Judith, poate chiar de a se îndrăgosti de ea. Fusese singura lui 

86 


şansă, ultima lui şansă, deşi bineînţeles nici el şi nici Judith n-ar fi 
avut de unde să ştie, căci Sutpen, deşi lipsea doar de două 
săptămâni de acasă, aflase fără îndoială de ibovnica metisă şi de 
copil. Astfel că pentru prima şi ultima dată Bon şi cu Judith ar fi 
putut avea, cum s-ar zice, teren liber - ar fi putut avea, căci în 
realitate Ellen avusese teren liber. Pot să mi-o închipui aranjând 
cum să-i facă el curte, oferindu-le lui Bon şi Judith prilejuri de 
întâlniri şi plimbări împreună, cu o stăruinţă reţinută dar 
neabătută pe care ei trebuie să fi încercat în zadar să o evite, 
Judith cu o plictiseală încă senină, Bon cu acea silă sardonică şi 
surprinsă care pare să fi constituit manifestarea obişnuită a 
caracterului său impenetrabil şi fantomatic. Da, fantomatic; un 
mit, o fantomă: ceva pe care îl concepuseră şi îl creaseră pe de- 
a-ntregul ei; un efluviu al sângelui şi caracterului Sutpenilor, ca şi 
cum ca fiinţă reală el nici n-ar fi existat. 

Şi totuşi a fost trupul pe care domnişoara Rosa l-a văzut, pe 
care Judith l-a îngropat în mormântul familiei alături de maică-sa. 
Şi mai mult încă: faptul că până şi o logodnă nedefinită şi despre 
care nu se vorbise niciodată supravieţuise, spunând multe în 
sprijinul afirmației că ei se iubiseră, căci în cursul celor două zile 
o simplă simpatie romantică ar fi pierit, s-ar fi istovit, ca după o 
lingoare, s-ar fi stins în dulcegărie. Apoi Bon a plecat călare spre 
fluviu şi s-a îmbarcat. Şi acum ascultă: cine ştie, poate dacă 
Henry ar fi mers cu el în vara aceea în loc să aştepte până în cea 
următoare, Bon n-ar fi trebuit să moară aşa cum a murit; dacă 
Henry ar fi mers atunci cu el la New Orleans şi ar fi aflat atunci 
de ibovnică şi de copil; Henry care, înainte de a fi prea târziu, ar 
fi putut reacţiona la această descoperire exact aşa cum făcuse 
Sutpen, cum ar fi fost de aşteptat să reacționeze un frate gelos, 
căci, cine ştie, poate nu împotriva ibovnicei şi a copilului, 
împotriva  eventualei bigamii aruncase Henry acuzaţia de 
minciună, ci împotriva faptului că tatăl său fusese acela care-o 
spusese, tatăl său care i-o luase înainte, tatăl care este 
duşmanul natural al oricărui fiu şi ginere cărora mama le este 
aliat, tot aşa cum după nuntă tatăl va fi aliatul ginerelui iar 
mama soţiei lui duşman de moarte. Insă Henry nu s-a dus cu el 
de data aceasta. S-a dus călare până la fluviu cu Bon şi apoi s-a 
întors acasă; după un timp s-a întors acasă şi Sutpen, din 
călătoria făcută unde şi în ce scop nimeni n-avea să ştie până la 
Crăciunul următor, şi vara aceea a trecut, ultimă vară, vara 
trecută în tihnă şi mulţumire, în care Henry, desigur fără vreo 

87 


intenţie deliberată, a pledat cauza lui Bon mult mai bine decât 
Bon însuşi, decât fatalistul acela indolent s-ar fi ostenit să şi-o 
pledeze singur, şi Judith ascultându-l cu seninătatea, cu liniştea 
impenetrabilă care doar cu un an înainte fusese apatia ceţoasă, 
nelămurită, visătoare a unei tinere fete şi care acum era liniştea 
relaxată a unei femei mature - a unei femei mature îndrăgostite. 
Atunci au început să vină scrisorile, şi Henry le-a citit, pe toate, 
fără gelozie, cu acea totală, plină de abnegaţie transpunere, 
metamorfoză în trupul care avea să devină iubitul surorii lui. Şi 
Sutpen care nu spunea încă nimic despre ceea ce aflase la New 
Orleans, ci aştepta doar, fără să fi fost bănuit nici chiar de Henry 
şi Judith, aşteptând nimeni n-ar şti să spună ce, poate cu 
speranţa că atunci când Bon avea să afle, cum trebuia să afle, că 
Sutpen îi descoperise taina, el (Bon) avea să-şi dea seama că 
pierduse jocul şi nici n-avea să se mai întoarcă la universitate la 
toamnă. Insă Bon s-a întors. El şi cu Henry s-au întâlnit iarăşi la 
universitate; scrisorile - de la Henry şi de la Bon, de la amândoi 
acum - sosind în drumuri săptămânale purtate de servitorul lui 
Henry; şi Sutpen încă aşteptând, nimeni n-ar mai fi putut spune 
acum ce anume, necrezând că avea să aştepte până la Crăciun, 
ca această criză să vină şi să izbucnească în faţa lui - omul 
acesta despre care se spunea nu numai că le ieşea întru 
întâmpinare împrejurărilor care să-l pună la încercare, ci uneori 
le provoca el însuşi. Insă de data asta a aşteptat şi criza i-a 
izbucnit în faţă; Crăciunul, şi Henry şi Bon au venit din nou călare 
la Suta lui Sutpen şi chiar şi oraşul a fost convins acum de Ellen 
că logodna exista în fapt; ziua de 24 decembrie 1860, şi copiii de 
negri cu crenguţe de vâsc şi de brad drept pretext, începând să 
se strecoare prin spatele casei cele mari să le strige „Ne daţi ori 
nu ne daţi” albilor, şi bogătaşul de la oraş venit să-i facă curte lui 
Judith, şi Sutpen nespunând nimic nici acum, şi nebănuindu-l 
nimeni decât poate Henry care a provocat criza în aceeaşi 
noapte şi Ellen în culmea revărsării vieţii ei ireale şi fără 
substanţă care în zorii zilei următoare avea să se sfarme sub 
picioarele ei, şi s-o poarte pe apele ei, pe ea, uimită şi 
neînţelegătoare, până în încăperea cu obloanele închise unde 
avea să moară doi ani mai târziu - ajunul Crăciunului, explozia, şi 
nimeni n-avea să afle vreodată de ce sau exact ce s-a petrecut 
între Henry şi tatăl lui şi doar şoaptele de la o colibă la alta ale 
negrilor care au dus ştirea că Henry şi cu Bon încălecaseră şi 
plecaseră în noapte şi că Henry îşi renegase în gura mare casa şi 
88 


dreptul de moştenire. 

S-au dus la New Orleans. Au călărit prin frigul luminos al 
acelei zile de Crăciun până la fluviu şi s-au îmbarcat pe vapor, 
Henry încă deschizând drumul, târându-l cu el, aşa cum a făcut 
mereu până când, pentru întâia dată în întregul curs al prieteniei 
lor, Bon a luat-o înainte şi Henry l-a urmat. Henry n-ar fi avut 
nevoie să meargă şi el. Devenise, din propria lui voinţă, sărac 
lipit pământului, dar s-ar fi putut duce la bunicul lui. Nu, n-ar fi 
avut nevoie să meargă şi el. Bon călărea alături de el încercând 
să afle ce se întâmplase. Bon ştia bineînţeles ce descoperise 
Sutpen la New Orleans, însă avea nevoie să ştie exact ce, cât de 
mult anume îi spusese Sutpen lui Henry, dar Henry nu-i 
povestea. Fără îndoială Henry călărea atunci pe iapa cea nouă la 
care probabil că ştia că va trebui să renunţe, s-o sacrifice şi pe 
ea ca şi tot restul vieţii de până atunci, moştenirea lui, grăbind 
acum cu spatele ţeapăn irevocabil întors casei, locurilor natale şi 
întregii scene familiare a copilăriei şi tinereţii lui pe care le 
renegase de dragul prietenului faţă de care, în ciuda sacrificiului 
tocmai înfăptuit din dragoste şi loialitate, nu putea încă să fie pe 
de-a întregul sincer. Pentru că ştia că ceea ce îi spusese Sutpen 
era adevărat. Trebuie s-o fi ştiut chiar în clipa în care îl acuzase 
pe tatăl său că minte. Astfel că nu îndrăznea să-i ceară lui Bon să 
nege; nu îndrăznea, înţelegi. Putea să facă faţă sărăciei, 
dezmogştenirii, dar n-ar fi putut suporta această minciună din 
partea lui Bon. Şi cu toate astea a mers cu el la New Orleans. S-a 
dus acolo, în singurul loc, în chiar locul unde nu s-ar fi putut 
împiedica să nu dovedească dincolo de orice îndoială însăşi 
afirmaţia pe care, venind de la tatăl lui, o numise minciună. S-a 
dus acolo tocmai pentru acest motiv; s-a dus ca să dovedească. 
Şi Bon, călărind alături, căutând să afle ce-i spusese Sutpen - 
Bon care de un an şi jumătate se uitase la Henry cum îi 
maimuţăreşte îmbrăcămintea şi vorbirea, care de un an şi 
jumătate se văzuse obiectul devotamentului desăvârşit şi plin de 
abnegaţie pe care doar un tânăr şi niciodată o femeie îl dedică 
altui tânăr sau unui bărbat; oare, de exact un an de zile, văzuse 
cum sora cade pradă aceluiaşi farmec căruia fratele îi căzuse 
victimă, şi asta fără ca seducătorul s-o fi voit, fără ca el să fi 
ridicat măcar un deget, ca şi cum în realitate fratele fusese cel 
care o fermecase pe soră, care o sedusese eu imaginea lui 
schimbată, mişcându-se şi respirând în trupul lui Bon. Şi cu toate 
acestea, iată scrisoarea, trimisă patru ani mai târziu, scrisă pe o 

89 


bucată de hârtie salvată dintr-o casă devastată din Carolina, cu 
negreală de plită găsită în cine mai ştie ce depozit yankeu 
capturat; patru ani în care ea nu primise niciun mesaj din partea 
lui decât cele de la Henry prin care îi spunea că el (Bon) trăieşte. 
Astfel că, fie că Henry ştia acum sau nu de cealaltă femeie, 
trebuia oricum să afle. Bon înţelesese asta. Pot să mi-i închipui 
cum călăreau împreună, Henry încă însufleţit de izbucnirea 
sălbatică a loialității răzbunate, şi Bon, mai înţelept, mai viclean, 
chiar dacă numai pentru că avea mai multă experienţă şi ceva 
mai mulţi ani, aflând de la Henry, fără ca Henry să-şi dea seama, 
ce anume îi spusese Sutpen. Pentru că acum Henry trebuia să 
afle. Şi nu cred că dorea doar să şi-l păstreze pe Henry ca aliat, 
pentru vreo criză viitoare când ar fi fost nevoie de el. Ci şi pentru 
că Bon nu numai că o iubea în felul lui pe Judith, ci îl iubea şi pe 
Henry, şi cred chiar într-un fel mai adânc decât pur şi simplu în 
felul lui. Poate că în fatalismul lui îl iubea pe Henry cel mai mult, 
văzând poate în soră doar umbra, recipientul femeiesc în care să 
consume iubirea al cărui obiect real era tânărul - acest Don Juan 
cerebral care, inversând ordinea, învățase să iubească ceea ce 
rănise; poate că era ceva mai mult decât Judith sau Henry; poate 
viaţa, existenţa, pe care ei o reprezentau. Pentru că cine ar 
putea şti ce imagine a liniştii a văzut el în acea monotonă şi 
provincială apă stătătoare; ce uşurare şi ce evadare pentru un 
călător istovit care străbătuse un drum prea lung la o vârstă prea 
puţin matură, într-un asemenea izvor de ţară cu ghizduri de 
granit. 

Şi pot să-mi închipui şi cum Bon i-a spus lui Henry, cum i-a 
dezvăluit totul. Pot să mi-l închipui pe Henry la New Orleans, el 
care nu fusese nici măcar la Memphis, a cărui experienţă de 
viaţă consta doar în vizite la alte case, plantaţii, aproape identice 
cu cea în care se născuse, şi unde ducea aceeaşi viaţă ca cea de 
acasă - aceleaşi vânători şi lupte de cocoşi, aceleaşi curse de cai 
ale unor amatori pe nişte piste făcute de amatori, cu cai destul 
de buni ca rasă şi origine dar nefiind crescuţi să alerge, şi poate 
niciodată scoşi din atelajul trăsurilor; aceleaşi dansuri ţepene cu 
fecioare provinciale identice şi oricând puţind fi schimbate între 
ele, după o muzică exact ca cea de acasă, aceeaşi şampanie, 
cea mai bună, fără îndoială şi totuşi grosolan servită, cu eleganţă 
pe pantomimă burlescă de valeţii negri care (şi de asemenea de 
cei care o beau, dând-o pe gât ea şi când ar fi fost whisky curat, 
printre toasturi înflorate şi lipsite de subtilitate) ar fi oferit şi 

90 


limonada în exact acelaşi fel. Pot să mi-l imaginez, cu 
moştenirea-i spirituală puritană - moştenire spirituală mai ales 
anglo-saxonă - de misticism sălbatic şi mândru şi eu acea 
capacitate a lui de a se simţi ruşinat de ignoranta şi lipsa lui de 
experienţă, în oraşul străin şi paradoxal, cu atmosfera lui şi 
fatală şi languroasă, şi feminină şi dură - tânărul acesta necioplit, 
posomorât, lipsit de simţul umorului venit dintr-o regiune unde 
chiar şi casele, ca să nu mai vorbim de îmbrăcăminte şi conduită, 
sunt clădite după chipul unui lehova gelos şi sadic, aruncat dintr- 
o dată într-un mediu ai cărui locuitori îşi creaseră A-tot-puternicul 
şi suita Sa într-un sobor ierarhic de sfinţi frumoşi şi îngeri arătoşi 
după chipul caselor şi podoabelor lor personale şi al vieților lor 
pline de plăceri. Da, pot să-mi închipui cum şi-a pregătit Bon 
terenul, cum a pregătit şocul: abilitatea, calculele, pregătind 
mintea de puritan a lui Henry aşa cum ar fi pregătit un câmp 
bolovănos şi arid, semănând şi culegând apoi recolta pe care şi-o 
dorea. Faptul ceremoniei, indiferent de ce fel, avea să-l 
stârnească pe Henry, şi Bon ştia asta. Nu ibovnica, şi nici chiar 
copilul, nici chiar ibovnica neagră şi cu atât mai puţin copilul, 
întrucât Henry şi cu Judith crescuseră alături de o soră vitregă pe 
jumătate neagră; nu ibovnica în ochii lui Henry, sigur că nu o 
ibovnică neagră în ochii unui tânăr de formaţia lui Henry, un 
tânăr crescut şi trăind într-un mediu în care sexul celălalt este 
separat în trei despărţituri nete, separate (două dintre ele) de o 
prăpastie care nu putea fi trecută decât o singură dată şi într-o 
singură direcţie - doamne, femei, femele - fecioarele pe care 
gentlemenii aveau să le ia în căsătorie într-o bună zi, curtezanele 
pe oare le frecventau în timpul chefurilor de la oraş, fetele şi 
femeile sclave pe care se sprijinea prima din aceste caste şi 
cărora în anumite cazuri îi datora fără îndoială însăşi virginitatea 
- nu un lucru ca acesta în ochii lui Henry, tânăr, sănătos, victima 
regimului aspru de celibatar, cu vânătoarea şi călăria care să 
înfierbânte şi să facă să clocotească sângele unui tânăr, şi cu 
care el şi cei de o seamă cu el erau obligaţi să-şi treacă timpul, 
fetele din propria lui clasă fiindu-le interzise şi inaccesibile iar 
femeile din cea de a doua clasă la fel de inaccesibile din cauza 
banilor necesari şi a distanţei, şi de aici urmând că nu mai 
rămâneau decât sclavele, fetele în casă îmbrăcate şi spălate prin 
grija stăpânelor albe sau poate fetele cu trupuri asudate ieşite pe 
câmp şi tânărul care vine călare şi-i face semn 
supraveghetorului şi-i spune, Trimite-mi-o pe Juno, sau pe 
91 


Missylena sau pe Chlory şi apoi călăreşte mai departe sub pomi 
şi descalecă şi aşteaptă. Nu: era ceremonia, o ceremonie în care, 
e drept, intrase cu o fiinţă de culoare, dar rămânând totuşi o 
ceremonie; fără îndoială că la asta se gândea Bon. Aşa că pot să 
mi-l închipui, în ce mod a făcut-o; felul cum a luat placa inocentă 
şi negativă a sufletului şi intelectului de provincial al lui Henry şi 
a expus-o treptat în acest mediu ezoteric, întorcând-o încet spre 
imaginea pe care dorea s-o facă s-o reţină, s-o primească. Pot să- 
| văd corupându-l treptat pe Henry înspre sferele eleganţei, dar 
fără să-l prevină, fără să-l avertizeze, astfel ca postulaţia să 
intervină după consumarea faptului, expunându-l încetul cu 
încetul pe Henry la aspectele superficiale - arhitectura un pic 
cam curioasă, puţin feminin flamboiantă şi deci în ochii lui Henry 
opulentă, senzuală, fruct al păcatului; subînţelesul unor averi 
mari şi uşor câştigate, măsurate prin lăzile descărcate din 
vapoare în locul eforturilor istovitoare ale trupurilor scăldate în 
sudoare pe plantațiile de bumbac; scânteierea şi strălucirea 
nenumăratelor roţi ale trăsurilor, în care femeile tronau 
nemişcate, alunecând grăbite prin faţa ochilor, părând asemenea 
unor picturi, unor portrete alături de bărbaţii în cămăşi ceva mai 
fine, cu diamante ceva mai strălucitoare, înveşmântaţi în haine 
ceva mai bine croite şi cu pălării ceva mai înclinate peste 
chipurile ceva mai întunecat arogante decât cele pe care Henry 
le văzuse în viaţa lui până atunci; şi mentorul, bărbatul de dragul 
căruia îşi repudiase nu numai sângele şi familia, ci şi hrana şi 
adăpostul şi îmbrăcămintea, ale cărui îmbrăcăminte şi mers şi fel 
de a vorbi se străduise să le imite, ca şi atitudinea lui faţă de 
femei şi concepţiile lui despre onoare şi mândrie, acum stând 
acolo şi pândindu-l cu un calcul indescifrabil, rece şi felin, 
urmărind cum se formează şi se fixează imaginea şi apoi 
spunându-i lui Henry, «insă nu asta e important. Asta e doar 
baza, fundaţia. Aici oricine poate să ajungă»; şi Henry, «Vrei să 
spui că nu-i numai asta? Că e ceva mai presus, şi mai presus, şi 
mai preţios decât asta?»; şi Bon, «Da, Asta e doar fundamentul. 
Asta e la îndemâna oricui.»: un dialog fără cuvinte, fără 
schimburi de replici, care să fixeze şi apoi să acopere şi apoi să 
înlăture fondul, fără să şteargă nicio linie din imaginea fixată, 
lăsând-o acolo, şi placa din nou pregătită pentru o altă imagine: 
placa docilă, cu umilinţa puritanului faţă de tot ce este mai 
degrabă o chestiune de simţuri decât de logică, de fapte, şi 
omul, inima lui luptându-se, sufocându-se, spunând Am să cred! 
92 


Am să cred! Să cred! Chiar dacă este adevărat sau nu, am să 
cred! aşteptând următoarea imagine pe care i-o pregătea 
mentorul, corupătorul: următoarea imagine, după a căror fixare 
şi acceptare mentorul avea să spună iarăşi, poate de data 
aceasta cu vorbe, încă pândind chipul sobru şi gânditor din faţa 
lui, însă încă întemeindu-se pe cunoaşterea şi încrederea lui în 
formaţia şi moştenirea puritană care trebuia să manifeste 
dezaprobare în loc de surpriză sau chiar deznădejde şi mai 
degrabă nimic decât să rişte să-şi vadă dezaprobarea luată drept 
surpriză sau deznădejde; «Dar nici chiar asta nu e»: şi Henry, 
«Vrei să spui, e ceva mai presus chiar decât asta, încă mai mult 
decât asta?» Pentru că el (Bon) îi vorbea probabil acum, leneş, 
aproape criptic, aducând chiar el pe placa aceasta imaginea pe 
care o dorea acolo înregistrată; pot să-mi închipui cum a făcut-o 
- calculul, agilitatea şi detaşarea rece ca unui chirurg, timpul de 
expunere scurt, atât de scurt încât să fie criptic, aproape un 
staccato, placa neştiind deloc cum avea să arate imaginea 
completă, abia o clipă văzută şi totuşi de neşters - un cal în trap, 
un călăreț oprit în faţa unei porţi închise şi curios de mănăstireşti 
într-o vecinătate parcă decadentă, chiar într-un fel sinistră, şi 
Bon pronunţând parcă absent numele proprietarului - astfel, 
reîncepând corupţia cu subtilitate, insuflând în mintea lui Henry 
imaginea unui om de lume stând de vorbă cu un alt om de lume, 
ca şi cum Henry ar fi ştiut de la început - şi Bon era convins de 
asta - că Henry ar fi înţeles chiar dintr-o vorbă în afară de orice 
context ce voia Bon să spună, şi Henry, puritanul, care nu trebuia 
să arate pe faţa şi în vorbele lui nimic, mai degrabă decât să 
trădeze surpriză sau neînțelegere - faţada unei case cu 
obloanele închise şi zăvorite, amorţită în soarele matinal aburind, 
investită de acea voce criptică şi blândă cu nuanțele unor 
voluptăţi tainice, ciudate, inimaginabile. 

Fără să ştie ce vedea, era ca şi cum pentru Henry această 
Barieră neînţeleasă şi tot mai înaltă destrămându-se născuse şi 
dăduse la iveală nu înţelegere pentru minte, pentru intelectul 
care să cântărească şi să discearnă, ci scosese la iveală, direct şi 
neechivoc, adevărul orb şi indiferent în tot ceea ce este vis şi 
speranţă vie pentru orice tânăr bărbat - un şir de chipuri ca un 
bazar de flori, apoteoza supremă a unei vieţi de castelan, a 
trupurilor omeneşti născute din încrucişarea a două rase tocmai 
pentru un asemenea bazar - un coridor de chipuri florale 
damnate, tragice, străjuite din spate de şirurile posomorâte, ca 

93 


ale duenelor, ale doamnelor bătrâne şi de siluetele elegante ale 
tinerilor cocheţi, prădalnici şi (în vremea aceea) cu aspectul 
sinistru al ţapilor: imaginea văzută o clipă de Henry, expusă 
repede şi apoi retrasă, şi glasul mentorului încă liniştit, plăcut, 
criptic, postulând încă realitatea unui bărbat de lume care stă de 
vorbă cu un alt bărbat de lume despre un lucru pe care amândoi 
îl înţeleg, de care depind amândoi, pe care încă mai contează, 
oroarea provincialului puritan de a-şi dezvălui surpriza sau 
ignoranţa, el care-l cunoştea pe Henry mult mai bine decât îl 
cunoştea Henry pe el, şi Henry fără să se trădeze în vreun fel sau 
altul, înăbuşindu-şi încă acel prim strigăt de spaimă şi de 
suferinţă, Am să cred! Am să cred! Să cred! Da, doar o clipă, 
înainte ca Henry să fi avut timp să înţeleagă ce văzuse, însă 
acum mai lent: şi acum avea să vină clipa pentru care pregătise 
Bon terenul - un perete de neescaladat, o poartă greoi zăvorită, 
tânărul de la ţară, sobru şi gânditor, aşteptând, privind, încă 
neajungând să întrebe de ce? sau ce anume? poarta din bârne 
solide în locul grilajului de fier, dantelat, şi ei trecând prin faţă, 
Bon bătând la o portiţă laterală din care răsare un bărbat 
negricios ca un personaj dintr-o gravură în lemn veche de pe 
vremea Revoluţiei franceze, îngrijorat, chiar parcă înspăimântat, 
privind întâi în sus spre lumina soarelui şi apoi către Henry şi 
adresându-i cuvântul lui Bon în limba franceză, limbă pe care 
Henry n-o înţelegea, şi dinţii lui Bon strălucind o clipă înainte de 
a-i răspunde în franţuzeşte: «Cu el? Un american? El e un 
oaspete; ar trebui să-l las pe el să aleagă armele şi eu refuz să 
mă lupt cu toporul. Nu, nu; nu asta. Doar cheia.» Doar cheia; şi 
acum, porţile masive închizându-se în urma lor şi în faţa lor, fără 
niciun semn sau vreo urmă deasupra zidurilor înalte şi groase că 
dincolo ar mai exista oraşul cel scund şi aproape niciun sunet 
dintr-acolo, aglomerarea labirintică de oleandri şi iasomie, 
lantana şi mimoze zidind iarăşi între ele fâşia de pământ gol 
frecat şi lustruit cu praf sidefiu, purificat şi imaculat şi doar cele 
mai recente dintre petele cafenii rămânând acum vizibile, şi 
glasul - mentorul, ghidul trăgându-se acum la o parte ca să 
pândească acel chip grav, provincial - cu neglijenţă povestind o 
anecdotă plăcută: «Procedeul obişnuit este să te propteşti spate 
în spate, cu pistolul în mâna dreaptă şi strângând pulpana 
mantalei celuilalt în stânga. Pe urmă, la semnal, începi să păşeşti 
şi când simţi că mantia s-a întins de tot te întorci şi tragi. Deşi 
mai sunt câte unii, mai ales când sunt înfierbântaţi tare şi când 
94 


mai sunt şi de origină joasă, ţărani, care preferă pumnalele şi o 
singură manta. Stau unui în faţa celuilalt înfăşuraţi în aceeaşi 
manta, adică fiecare din ei ţinându-l pe celălalt de încheietura 
mâinii cu mâna stângă. Dar eu nu m-am pretat niciodată la aşa 
ceva» - vorbind neglijent, ca într-o conversaţie obişnuită, 
înţelegi, aşteptând întrebarea ezitantă a ţărănoiului care de fapt 
şi cunoştea răspunsul încă înainte de a întreba: «Dar pentru ce te 
- pentru ce se duelează oamenii ăştia?» 

Da, Henry ştia acum, sau credea că ştia acum; orice altceva 
ar fi considerat o neîmplinire, deşi n-ar fi fost asta, ar fi fost orice 
altceva decât asta, suprema lovitură, ultimul trăsnet, ultima 
operaţie, gestul acut al chirurgului pe care nervii acum zguduiţi 
ai pacientului nici n-aveau să-l mai simtă, n-avea să mai ştie că 
primele lovituri dure, brutale erau întâmplătoare, nefireşti. 
Pentru că exista acea ceremonie. Bon ştia că aici avea să se 
încordeze Henry, că asta avea să fie pentru el greu de înghiţit şi 
de digerat. O, era viclean, omul acesta pe care după săptămâni 
de zile Henry înţelegea acum că-l cunoştea din ce în ce mai 
puţin, străinul complet absorbit şi imunizat, în pregătirile 
formale, aproape rituale ale vizitei, afectând aproape ca o femeie 
în anticiparea senzaţiei provocate de haina cea nouă pe care ar fi 
comandat-o pentru Henry, pe care l-ar fi forţat pe Henry s-o 
accepte pentru această ocazie, cu ajutorul căreia impresia lui 
Henry despre această vizită se constituise chiar dinainte ca ei să 
fi plecat de acasă, dinainte chiar ca Henry să fi văzut-o pe 
femeie; şi Henry, băiatul de la ţară, buimăcit, cu refluxul abia 
simţit retrăgându-se de sub el către punctul unde ar fi trebuit 
sau să se trădeze pe sine şi întreaga sa formaţie şi gândire, sau 
să-şi renege prietenul pentru care îşi repudiase casa şi familia şi 
totul; buimăcit, şi (la vremea aceea) neajutorat, dorind să creadă 
şi totuşi nevăzând cum ar fi putut-o face, fiind împins de 
prietenul, de mentorul său printr-unul din acele inscrutabile şi 
curios de lipsite de viaţă portaluri asemănător celui în faţa căruia 
văzuse calul sau careta, şi de acolo într-un loc pentru mintea sa 
provincială de puritan însemnând răsturnarea întregii moralităţi 
şi pieirea onoarei întregi - un loc creat pentru şi prin voluptate, 
pentru simţurile de neînfrânat şi neruşinate, şi băiatul de la ţară 
mânat de codul său simplu şi până atunci necontestat în care 
femeile erau doamne sau târfe sau sclave văzute în apoteoza a 
două rase damnate, prezidate de propria lor victimă - o femeie 
cu chipul ca o magnolie tragică, eterna parte femeiască, veşnica 

95 


Fiinţă-care-suferă; copilul, adolescentul, dormitând în mătăsuri şi 
danteluri desigur, şi totuşi vasalul desăvârşit al celui care, odată 
creându-l, îl stăpânea acum cu trup şi suflet având puterea să-l 
vândă (dacă ar fi avut chef) ca pe un vițel sau un căţel sau o 
oaie; şi mentorul, urmărindu-l iarăşi din ochi, poate chiar 
jucătorul la noroc întrebându-se acum Am câștigat sau am 
pierdut? pe când ieşeau de acolo şi se întorceau în camera lui 
Bon, pentru moment neputincios chiar să mai vorbească, să mai 
găsească vreo ingeniozitate, nemaicontând acum pe tăria de 
caracter puritană care nu trebuia să-şi arate nici surpriza nici 
deznădejdea, trebuind să conteze acum (dacă ar mai fi trebuit să 
conteze pe ceva) pe însăşi corupţie, pe iubire; nici măcar nu mai 
putea spune, «Ei? Ce mai spui acuma?» Putea doar să mai 
aştepte, şi să aştepte doar acţiunile absolut imprevizibile ale 
unui om care trăia doar prin instinct şi nu prin rațiune, până când 
Henry avea să vorbească în sfârşit, «Dar o femeie care se vinde. 
O târfă»: şi Bon, acum aproape blând, «Nu târfă. Nu spune asta. 
De fapt, nu trebuie să foloseşti niciodată cuvântul acesta despre 
niciuna din ele aici la New Orleans, altminteri s-ar putea să fii silit 
să-ţi cumperi privilegiul acesta cu propriul tău sânge şi asta de la 
probabil o mie de bărbaţi», şi vorbind poate încă liniştit, poate 
acum chiar şi cu un fel de milă; mila pesimistă şi sardonic 
cerebrală a omului inteligent faţă de orice nedreptate sau 
nebunie sau suferinţă omenească: «Nu târfe. Şi nu târfe din 
cauza noastră, a acestor o mie de bărbaţi. Noi, cei o mie, bărbaţii 
albi - le-am făcut, le-am creat şi le-am produs; noi am făcut chiar 
şi legile care afirmă că o optime dintr-un anumit fel de sânge 
precumpăneşte asupra a şapte optimi dintr-un alt fel. Recunosc 
asta. Insă aceeaşi rasă albă le-ar fi făcut şi pe ele sclave, 
muncitoare, bucătărese, poate chiar muncitoare pe plantaţii, 
dacă n-ar fi existat această o mie de bărbaţi, aceşti câţiva 
bărbaţi asemenea mie, fără principii sau onoare, poate că aşa ai 
să spui. Nu putem, poate că nici nu vrem, să le salvăm pe toate; 
poate că mia asta de fete pe care o salvăm nu înseamnă niciuna 
dintr-o mie. Insă o salvăm pe aceasta. Dumnezeu poate că ţine 
seama de fiecare vrabie, însă noi nu pretindem că suntem 
Dumnezeu, înţelegi. Poate că nici nu vrem să fim Dumnezeu, 
pentru că niciunul dintre oamenii de aici n-ar dori asta, ci doar 
vreuna dintre vrăbiile acestea. Şi poate că atunci când 
Dumnezeu priveşte spre unul din aceste stabilimente pe care le- 
ai văzut astă-noapte, nici n-ar mai alege pe vreunul dintre noi să 
96 


fie Dumnezeu, acum când El a îmbătrânit. Deşi trebuie să fi fost 
tânăr odată, sigur că a fost tânăr, odată, şi sigur că cineva care a 
existat atâta vreme cât a existat. El, care a urmărit atâtea 
păcate nefericite şi promiscue, fără graţie sau restrângere sau 
decenţă câte a trebuit El să urmărească, pentru ca să contemple 
în cele din urmă, chiar dacă exemplele nu sunt niciuna la o mie 
de mii, principiile onoarei, decenţei, umanităţii aplicate la un 
instinct omenesc perfect de normal, pe care anglo-saxonii insistă 
să-l denumească poftă sexuală şi la care vă reîntoarceţi în zilele 
de sabat întru cavernele primordiale, în căderea de la ceea ce 
voi spuneţi că ar fi graţia, o graţie înceţoşată şi aburită de 
blasfemii sfidând cerul, de justificări şi explicaţii; şi reîntoarcerea 
înspre graţie anunţându-vi-se cu rugi de îndurare spre cer în care 
vă înjosiţi şi vă flagelaţi singuri - şi în niciuna din ele, nici în 
sfidare, nici în linguşeală, cerul nu mai găseşte nimic să-l 
intereseze sau măcar, după ce le-a văzut toate astea de două- 
trei ori, nimic să-l amuze. Astfel că poate, acum când Dumnezeu 
a îmbătrânit, nici nu se mai interesează de felul cum noi mai 
slujim ceea ce voi numiţi poftă, poate că El nici nu ne mai cere 
ca să-i apărăm acea vrabie pe care noi o protejăm aşteptând 
poruncile Lui. Insă o salvăm pe aceasta, care dacă n-am fi fost 
noi ar fi fost vândută oricărei brute având banii, pentru 
cumpărare, nu vândută lui pentru o noapte ca o prostituată albă, 
ci cu trup şi suflet pentru întreaga viaţă unuia care să aibă 
puterea să se folosească de ea fără mai multă teamă de 
pedeapsă decât dacă ar fi fost vorba de un animal, catâr sau 
iapă, pentru ca pe urmă s-o lase la o parte sau s-o vândă sau 
chiar s-o ucidă atunci când s-ar fi epuizat sau când preţul 
întreţinerii n-ar mai fi rentat faţă de cel al vânzării. Da: o vrabie 
pe care Dumnezeu însuşi ar fi neglijat să o însemne. Pentru că 
deşi bărbaţii, bărbaţii albi o creaseră, Dumnezeu nu oprise 
această făptuire. El plantase sămânţa care dăduse floare în fiinţa 
ei - sângele alb care să dea formă şi pigment la ceea ce omul alb 
numeşte frumuseţea femeiască, unui principiu feminin care 
exista, regesc şi desăvârşit, în pântecele fierbinte, ecuatorial al 
lumii cu mult înainte ca principiul nostru cu piele albă să fi 
coborât din copaci şi să-şi fi pierdut părul şi să se fi înălbit - un 
principiu înclinând cu docilitate şi instinctualitate spre ciudate şi 
mai vechi plăceri ale trupului (care înseamnă totul; nu există 
nimic altceva) de la care surorile ei albe de la aceeaşi ciupercă 
fug risipindu-se cuprinse de oroare morală ultragiată - un 
97 


principiu, o femeie care, acolo unde sora ei albă trebuie să 
încerce să transpună totul pe criteriul unei compensaţii 
economice, cum ar insista să se instaleze o tejghea, sau un 
cântar sau un seif într-o prăvălie sau într-un contor în schimbul 
unui anume procentaj din câştig stă doar să domnească, 
voluptuos tolănită, şi atotputernică, din culcuşul neînsorit şi 
mătăsos care-i este tronul. Nu; nu târfe. Nici măcar curtezane - 
creaturi luate din copilărie şi crescute, alese şi pregătite mai cu 
grijă decât orice altă fată albă, orice călugăriţă, sau decât orice 
iapă pur sânge chiar, de către o persoană care le acordă grija şi 
atenţia neostoită pe care nu le-ar putea-o da niciodată nicio 
mamă. Evident, pentru un anumit preţ, însă un preţ oferit şi 
acceptat sau refuzat în cadrul unui sistem mai convenţional 
decât oricare altul în care sunt vândute fetele albe, căci ele sunt 
mai preţioase şi mai scumpe ca marfă decât fetele albe crescute 
şi pregătite ca să poată face faţă singurului ţel şi singurei 
aşteptări a unei femei: să iubească, să fie frumoase, să distreze; 
niciodată să nu privească un bărbat în faţă până când nu intră în 
sala de bal şi se oferă şi este aleasă de un bărbat care în schimb 
nici nu poate şi nici nu vrea ci trebuie să-i asigure mediul cuvenit 
în care să iubească şi să fie frumoasă şi să distreze, şi el trebuind 
de obicei să-şi rişte viaţa sau cel puţin sângele pentru acest 
privilegiu. Nu, nu târfe. Uneori îmi vine să cred că sunt singurele 
femei caste, ca să nu spunem virgine, din America, şi rămân 
alături deşi credincioase acelui bărbat nu numai până când el 
moare sau le eliberează, ci până când mor ele. Şi unde-ai mai 
putea găsi o târfă sau o doamnă pe care să poţi să contezi să fie 
aşa ceva?», iar Henry, «Dar tu te-ai căsătorit ou ea. Te-ai 
căsătorit cu ea»: şi Bon - acum glasul trebuie să-i fi fost mai 
precipitat, mai aspru, deşi încă moale, încă răbdător, deşi lăsând 
să se vadă fierul, oţelul - jucătorul de noroc încă liber, pe care 
nimeni nu-l împinsese încă să-şi folosească ultima carte: «A. 
Ceremonia aceea. Acum înţeleg. Asta e, deci. O formulă, un truc 
fără niciun fel de înţeles, ca vorbele într-un joc de copii, creat de 
o împrejurare ca să-i facă faţă însăşi acestei împrejurări: doar o 
vrăjitoare mormăind într-o temniţă abia luminată de un smoc de 
paie arzând, într-o limbă pe care nici fetele n-o mai înţeleg, 
poate nici chiar vrăjitoarea, fără să mai aibă nimic răsplătitor 
pentru ea sau pentru vreun copil dacă s-ar întâmpla să se nască, 
întrucât însuşi faptul că noi am consimţit, că am acceptat farsa, 
era pentru ea dovada şi asigurarea faptului pe care ceremonia 
98 


însăşi nu l-ar fi putut întări niciodată; nedăruind niciun drept 
cuiva, neluându-i nimănui vreun drept vechi - un ritual tot atât 
de lipsit de sens ca cel înfăptuit de studenţi în camere tăinuite 
noaptea, până chiar şi cu aceleaşi simboluri arhaice, uitate? - 
numeşti asta o căsătorie, o nuntă, ca şi cum noaptea dintâi a 
unei luni de miere şi întâlnirea întâmplătoare cu o prostituată nu 
ar consta într-o aceeaşi suveranitate asupra unei camere (pentru 
moment doar) particulare, cu aceleaşi veşminte care se leapădă 
într-o aceeaşi ordine, o aceeaşi împreunare într-un pat? De ce n- 
ai spune că şi asta înseamnă căsătorie?» Şi Henry, «O, ştiu. Ştiu. 
Îmi socoteşti doi şi cu doi şi îmi spui că fac cinci şi într-adevăr fac 
cinci. Dar rămâne căsătoria. Inchipuie-ţi că îmi asum un 
angajament faţă de cineva care nu vorbeşte aceeaşi limbă eu 
mine şi obligaţia este exprimată în limba lui şi eu mă declar de 
acord s-o duc la îndeplinire: oare sunt oarecum degajat de 
această obligaţie pentru că se întâmplă să nu cunosc limba în 
care el m-a acceptat de bună-credinţă în termenii respectivi? Nu; 
ci dimpotrivă mai obligat, mai obligat», şi Bon - acum jucându-şi 
cartea cea mare, cu voce blândă: «Uiţi că femeia asta, copilul - 
sunt negri? Tu, Henry Sutpen de la Suta lui Sutpen din 
Mississippi? Tu, să-mi vorbeşti despre căsătorie, despre nuntă în 
cazul acesta?» şi Henry, disperat acum, cu ultimul strigăt amar al 
unei înfrângeri irevocabile: «Da. Ştiu. Ştiu asta. Dar faptul 
rămâne. Nu e drept. Nici măcar dacă tu ai făcut asta, nu e bine. 
Nici măcar tu.» 

Aşa că asta a fost totul. Ar fi trebuit să fie totul; după-amiaza 
aceea patru ani mai târziu ar fi trebuit să se petreacă a doua zi, 
intervalul de patru ani constituind doar o aşteptare; o atenuare şi 
o prelungire a unei încheieri de la început coapte să se petreacă, 
de către război, de către o aberaţie sângeroasă şi stupidă în 
înaltul (şi imposibilul) destin al Statelor Unite, poate instigată de 
fatalitatea ce apăsa asupra familiilor, înzestrată, printre alte 
calităţi, cu acea curioasă lipsă de proporţie între cauză şi efect 
care este întotdeauna o caracteristică a sorții atunci când e 
constrânsă să se slujească de fiinţe omeneşti ca instrumente, ca 
material. Oricum, Henry a aşteptat patru ani, ţinându-i pe toţi 
trei în acea stare de aşteptare, de încordare, aşteptând, 
nădăjduind că Bon va renunţa la femeie şi va destrăma căsătoria 
despre care el (Henry) recunoştea că nu era o căsătorie şi la care 
trebuie să fi înţeles de îndată ce văzuse femeia şi copilul că Bon 
n-avea să renunţe. De fapt, pe măsură ce trecea timpul şi Henry 


se obişnuia cu ideea ceremoniei care încă nu era căsătorie, asta 
trebuie să fi fost ceea ce îl făcea să sufere pe Henry - nu cele 
două ceremonii, ci cele două femei; nu faptul că intenţia lui Bon 
era să săvârşească o bigamie ci că după toate aparențele 
intenţiona să o facă pe sora lui (a lui Henry) un fel de parteneră 
mai tânără într-un harem. Oricum, a aşteptat, a nădăjduit patru 
ani. În primăvara aceea s-au întors în nord, în Mississippi. 
Avusese loc lupta de la Bull Run şi la universitate se înființase o 
companie cu voluntari din rândurile studenţilor. Henry şi cu Bon 
se înrolaseră. Probabil că Henry îi scrisese lui Judith unde erau şi 
ce aveau de gând să facă. Se angajaseră împreună, înţelegi, 
Henry  supraveghindu-l pe Bon şi Bon permițându-i să-l 
supravegheze, era doar perioada de încercare, aşteptarea: unul 
din ei neîndrăznind să-l scape din ochi pe celălalt, nu de teamă 
că Bon avea să se căsătorească cu Judith şi Henry n-ar fi fost 
acolo ca să-l oprească, ci că Bon s-ar fi căsătorit cu Judith şi pe 
urmă el (Henry) ar fi trebuit să trăiască tot restul vieţii cu 
conştiinţa faptului că în realitate îi părea bine că a fost astfel tras 
pe sfoară, cu bucuria laşului care a capitulat fără să fi fost 
înfrânt; iar celălalt, şi el din acelaşi motiv, el care nici n-ar fi 
dorit-o pe Judith dacă n-ar fi fost Henry, căci la urma urmelor e 
sigur că nu se îndoise niciun moment că ar fi putut lua-o de 
nevastă pe Judith oricând ar fi vrut, în ciuda şi a fratelui şi a 
tatălui, căci, aşa cum am spus şi mai înainte, nu Judith era 
obiectul iubirii lui Bon sau al grijilor lui Henry. Ea era doar 
conturul fără chip, recipientul gol, în care fiecare din ei se 
străduia să păstreze nu iluzia sa despre sine însuşi sau iluzia sa 
despre celălalt, ci ceea ce fiecare din ei credea că celălalt credea 
c-ar fi fost el însuşi - bărbatul şi tânărul, seducătorul şi sedusul, 
care se cunoscuseră, se cuceriseră şi se lăsaseră cuceriţi, fiecare 
din ei pe rând o victimă a celuilalt, cuceritorul înfrânt de propria 
lui putere, cel înfrânt învingător prin propria lui slăbiciune, 
înainte ca Judith să fi intrat în vieţile lor ale amândurora nici chiar 
cu numele. Şi cine ştie? Era şi războiul; cine ştie dacă fatalitatea 
şi victima fatalităţii nu se gândeau, nu nădăjduiau amândoi că 
războiul avea să aranjeze totul, să elibereze una dintre cele două 
ireconciliabile, şi nici n-ar fi fost prima dată că tinereţea ar fi 
considerat catastrofa drept un act direct al Providenţei având ca 
singur scop doar rezolvarea unei probleme personale pe care 
tinereţea nu e în stare s-o rezolve singură. 

Şi Judith: cum am putea-o explica pe ea decât în felul acesta? 

100 


Evident, Bon n-ar fi putut-o corupe numai în douăsprezece zile să 
creadă în aşa măsură în fatalitate, el care nu numai că nu 
încercase să-i corupă castitatea, ci nici măcar nu căutase să-l 
înfrunte pe tatăl ei. Nu: ea era altceva decât o fatalistă, era o 
Sutpen ghidându-se după codul nemilos al Sutpenilor care o 
împingea să ia orice dorea cu condiţia să fi fost destul de 
puternică, ea Sutpenul dintre cei doi copii, aşa cum Henry era un 
Coldfield cu vorbăria celor din familia Coldfield despre moralitate 
şi principiile binelui şi răului; care, atunci când Henry ţipase şi 
vomitase, urmărise din pod în noaptea aceea spectacolul luptei 
dintre Sutpen, pe jumătate dezbrăcat, eu unul din negrii săi pe 
jumătate dezbrăcat şi el, şi asta cu acelaşi interes rece şi atent 
cu care Sutpen l-ar fi urmărit pe Henry luptându-se cu un băiat 
negru de vârsta şi greutatea lui. Pentru că ea n-ar fi avut de 
unde să cunoască motivul obiecţiei ridicate de tatăl ei faţă de 
această căsătorie. Henry nu i l-ar fi spus, şi ea nu l-ar fi întrebat 
pe tatăl ei. Pentru că, chiar dacă l-ar fi ştiut, n-ar fi însemnat 
nimic pentru ea. Ar fi reacţionat exact aşa cum ar îi reacţionat 
Sutpen faţă de oricine ar fi încercat să-l tragă pe sfoară: pe Bon l- 
ar fi luat oricum. Pot să mi-o închipui la nevoie chiar omorând-o 
pe cealaltă femeie. Insă în orice caz - asta e sigur - n-ar fi făcut 
niciun fel de cercetări pentru ca apoi să înceapă vreo dezbatere 
morală între ce ar fi vrut ea să facă şi ce ar fi gândit că se cuvine 
să facă. Şi totuşi, a aşteptat. A aşteptat timp de patru ani, fără 
niciun cuvânt de la el, decât prin Henry care să-i spună că el 
(Bon) mai trăieşte încă. A fost proba, încercarea; o acceptaseră 
toţi trei; nu cred nici măcar că a fost vorba despre vreo 
promisiune pe care Henry sau Bon s-o fi cerut sau să se fi oferit 
s-o facă. Insă Judith, care n-ar fi avut de unde să ştie ce se 
întâmplase sau din ce cauză... - Ai observat cât de adesea când 
încercăm să reconstituim cauzele care provoacă acţiunile 
vreunui bărbat sau femeie, cu un fel de uimire ne vedem din 
când în când reduşi la credinţa, singura credinţă posibilă, că 
izvorăsc din unele dintre vechile virtuţi? hoţul care fură nu din 
lăcomie ci din dragoste, asasinul care ucide nu din ură ci din 
milă? Judith acordând acum o încredere implicită acolo unde-şi 
dăruise dragostea, dăruind o dragoste implicită acolo de unde 
luase mândrie şi respiraţia largă a sentimentului: şi mândrie 
adevărată, nu din cea falsă care preschimbă ceea ce pentru 
moment nu înţelege în pizmă şi vanitate rănită, şi astfel se 
descarcă în resentiment şi reproşuri, ci adevărata mândrie care 
101 


poate să-şi mărturisească fără umilinţă /ubesc, nu am să accept 
nimic altceva; s-a întâmplat ceva între el şi tata; dacă tata a avut 
dreptate, n-am să-l mai văd niciodată, dacă n-a avut dreptate, el 
are să vină sau are să trimită după mine; dacă pot să fiu fericită, 
am să fiu, dacă trebuie să sufăr, pot s-o fac. Pentru că a aşteptat; 
n-a făcut niciun fel de efort de a încerca altceva; comportarea ei 
faţă de tatăl ei nu s-a schimbat nici cu o iotă; dacă i-ai fi văzut 
împreună, ai fi spus că Bon n-a existat niciodată - aceleaşi două 
chipuri calme şi impenetrabile văzute împreună în trăsură prin 
oraş în următoarele câteva luni după ce Ellen căzuse la pat, între 
ziua de Crăciun şi ziua când Sutpen plecase călare cu regimentul 
său şi al lui Sartoris. Nu vorbeau despre asta, nu şi-au spus nimic 
unul altuia, ştii - Sutpen, despre ceea ce aflase despre Bon; 
Judith, că ştia unde erau acum Bon şi cu Henry. N-avea nevoie să 
vorbească. Semănau prea mult unul cu altul. Erau aşa cum ajung 
uneori doi oameni, care par să se cunoască unul pe altul atât de 
bine sau care sunt atât de asemănători unul cu altul, încât 
capacitatea, dorinţa de a comunica prin vorbe se atrofiază din 
nefolosinţă şi care, înţelegându-se, fără a mai simţi nevoia 
mijlocirii prin auz sau intelect, nici nu-şi mai înţeleg unul altuia 
vorbele. Aşa că ea nu i-a spus niciodată unde erau Henry şi Bon 
şi el n-a aflat decât după ce compania universităţii plecase, 
pentru că Henry şi cu Bon se înrolaseră apoi se ascunseseră 
undeva. Trebuie să fi făcut asta; trebuie să se fi oprit la Oxford 
doar atât timp cât să se înroleze, şi apoi călăriseră mai departe, 
căci nimeni dintre cei care-i cunoşteau la Oxford sau Jefferson nu 
ştiau la început că erau voluntari în acea companie, lucru care ar 
fi fost altminteri aproape cu neputinţă de tăinuit. Pentru că acum 
lumea - taţii şi mamele şi surorile şi rudele şi iubitele acelor 
tineri - veneau la Oxford încă de mai departe de Jefferson - 
familii întregi cu provizii şi aşternuturi şi servitori, să se instaleze 
în familiile, în casele din Oxford însuşi, să urmărească vitejeasca 
pantomimă a marşurilor şi contramarşurilor fiilor şi fraţilor lor, 
atraşi cu toţii, bogaţi şi săraci, aristocrați şi plebei, de ceea ce 
constituie probabil cea mai emoţionantă privelişte de masă 
dintre toate experienţele de masă omeneşti, cu mult mai presus 
decât spectacolul oricâtor fecioare mânate spre a fi sacrificate 
vreunui Principiu păgân, vreunui Priap - spectacolul tinerilor, al 
trupurilor agile şi superbe, al trupurilor frumoase, vitejeşti, 
dezbrăcate de iluzii, învesmântate în scânteierea marţială a 
alămurilor şi penajelor, mărşăluind spre teatrele de luptă. Şi 
102 


noaptea erau sunetele muzicii - viorile şi alămurile printre 
scânteierile lumânărilor, freamătul perdelelor la ferestrele înalte 
în întunericul de aprilie, rotirea crinolinelor nedesluşite în cercul 
cenuşiu al tunicilor soldaţilor sau al aurăriilor şi însemnelor 
ofiţereşti, în mijlocul unei armate - chiar dacă nu al unui război - 
de gentlemeni, unde soldatul şi colonelul îşi spuneau unul altuia 
pe nume nu ca un fermier adresându-se altuia pe deasupra 
vreunui plug oprit pe ogor sau deasupra tejghelei într-o prăvălie 
cu stofe, brânză şi ulei de hamuri, ci ca un bărbat altui bărbat pe 
deasupra umerilor suavi, pudraţi ai femeilor, pe deasupra celor 
două pahare ridicate cu vin roşcat sau cu şampanie importată - 
muzica, acelaşi ultim vals de la o noapte la alta pe măsură ce 
treceau zilele şi compania aştepta ordinul de plecare, 
scânteierile brave, neglijente în noaptea neagră nu a unei 
catastrofe, ci doar ca un fundal de tablou, ultima primăvară, 
veşnică, înmiresmată, a tinereţii; şi Judith nu era acolo, şi nici 
Henry, romanticul, nu era acolo, şi nici Bon, fatalistul, acum 
ascunşi undeva, cel care pândea şi cel care se lăsa pândit: şi 
zorile încărcate de flori, mereu revenind din acel aprilie şi mai şi 
iunie fremătând de trompete, pătrunzând printr-o sută de 
ferestre în încăperile unde o sută de văduve care nu fuseseră 
încă mirese visau vise naive, feciorelnice, peste bucle de păr 
negru sau castaniu sau blond şi Judith nu era una dintre acestea: 
şi cinci dintre voluntarii companiei, plecând călări, cu sclavii şi 
rândaşii lor, într-o căruţă de furaje, şi în uniformele lor noi, 
cenuşii, nepătate au făcut înconjurul statului, cu drapelul, cu 
stindardul companiei, şi bucăţelele de mătase tăiate şi potrivite 
dar nu cusute, purtate astfel din casă în casă până când iubita 
fiecărui om din companie făcuse câteva împunsături de ac, şi 
Henry şi Bon nu erau nici printre aceştia, întrucât ei nu se 
alăturaseră companiei decât după plecare. Trebuie să fi ieşit din 
locul acela oricare ar fi fost el unde stătuseră ascunşi, să iasă 
parcă neluaţi în seamă din desişurile de la marginea drumului şi 
să se alăture rândurilor când trecuse compania; amândoi, tânărul 
şi bărbatul în toată firea, tânărul de două ori lipsit acum de 
drepturile lui de naştere, el care ar fi trebuit să fi fost unul dintre 
cei ce se mişcau printre lumânări şi viori, printre sărutări şi 
lacrimi deznădăjduite, care ar fi trebuit să facă parte din grupul 
de purtători ai culorilor regimentului străbătând statul cu 
drapelul necusut; şi bărbatul care nici n-ar fi trebuit să fie acolo, 
care era prea în vârstă ca să mai fie acolo, atât ca ani cât şi ca 
103 


experienţă: orfanul mintal şi spiritual a cărui soartă după toate 
aparențele, era să dăinuie într-un abandon la jumătatea drumului 
dintre locul unde se afla corporalitatea sa şi cel unde 
mentalitatea şi înzestrările sale morale doreau să-l împingă - 
student la universitate, prin simpla acumulare a anilor prea plini 
în urma lui, silit să ia parte la activităţile academice ale unui curs 
de drept cu şase studenţi; şi acum în război, şi prin aceleaşi forţe 
împins în izolarea rangului de ofiţer cu brevetul cumpărat. 
Primise gradul de locotenent înainte chiar ca oamenii din 
compania lui să fi intrat în prima luptă. Nu cred că l-a dorit; pot 
să mi-l închipui încercând să-l evite, să-l refuze. Insă aşa stăteau 
acum lucrurile, aşa stătea şi el, izolat o dată mai mult de însăşi 
situaţia la care şi prin care era condamnat - amândoi, unul acum 
ofiţer şi celălalt soldat, dar încă unul din ei pândind şi celălalt 
pândit, aşteptând ceva dar neştiind ce, ce acţiune din partea 
sorții, destinului, ce sentinţă irevocabilă din partea vreunui 
Judecător sau Arbitru între ei, întrucât nimic altceva n-ar fi fost 
de ajuns, nicio jumătate de măsură sau vreo măsură reversibilă 
n-ar fi părut nici unuia cuvenită - ofiţerul, locotenentul care avea 
avantajul vag şi autorizat de a fi în măsură să spună Tu faci asta 
acum, de a putea rămâne măcar uneori în urma plutonului pe 
care-l comanda; soldatul care-l purtase pe acel ofiţer, rănit la 
umăr, pe propria lui spinare pe când regimentul se retrăgea în 
faţa tunurilor yankee la Pittsburgh Landing, readucându-l în 
siguranţă în spatele liniilor după toate aparențele doar cu 
singurul scop de a-l mai pândi timp de încă doi ani, scriindu-i 
între timp lui Judith că amândoi trăiesc, şi asta a fost totul. 

Şi Judith. Ea era singură acum. Poate că rămăsese singură 
încă din ziua aceea de Crăciun cu un an în urmă, şi apoi cu un an 
încă înainte de asta, şi apoi cu trei ani, şi apoi cu patru ani 
înainte, întrucât deşi Sutpen plecase acum cu regimentul său şi 
al lui Sartoris, iar negrii - banda fioroasă cu care-şi crease Suta 
lui Sutpen - urmaseră primele trupe yankee în trecere prin 
Jefferson, nu s-ar fi putut spune că trăia în singurătate, cu Ellen 
în pat în camera cu obloanele trase având nevoie de grijă 
continuă în vreme ce aştepta cu neînțelegere uimită şi pasivă să 
moară; iar ea (Judith) şi cu Clytie înjghebând şi îngrijind o grădină 
de legume de tot felul ca să aibă din ce trăi; şi Wash Jones, în 
cantonamentul de pescuit părăsit şi căzut în ruină din albia 
râului, pe care Sutpen îl construise după ce prima femeie - Ellen 
- îi intrase în casă şi ultimul vânător de cerbi şi de urşi îi ieşise 

104 


din casă, unde-i dădea acum voie lui Wash şi fiicei lui şi nepoatei 
lui să stea, şi care făcea muncile mai grele în grădină şi le 
aproviziona pe Ellen şi pe Judith, şi apoi pe Judith, din când în 
când cu peşte şi vânat, acum chiar intrând în casă, el care până 
la plecarea lui Sutpen nu se apropiase niciodată dincoace de 
bolta de viţă din spatele bucătăriei unde duminicile după-amiază 
el şi cu Sutpen beau din damigeană şi din găleata cu apă de 
izvor pe care Wash o aducea de la aproape o milă, Sutpen în 
hamacul lui din doage de butoi, vorbind, iar Wash, chircit pe 
lângă vreun stâlp, înecându-se şi pufnind în râs. Nu era 
singurătate şi în niciun caz trândăvie pentru Judith; era aceeaşi 
faţă impenetrabilă şi senină, doar puţin îmbătrânită acum, puţin 
mai slăbită acum, care se lăsase văzută în oraş, în trăsură, 
alături de cea a tatălui ei, la mai puţin de o săptămână după ce 
se aflase că logodnicul şi fratele ei părăsiseră casa în toiul nopţii 
şi dispăruseră. Când venea în oraş acum, în rochia transformată 
de ea singură, cum purtau toate femeile din Sud acum, încă în 
trăsura acum însă trasă de un catâr, un catâr de plug, în curând 
catârul de plug fără vizitiu care să-l mâne, care să înhame 
catârul la trăsură şi apoi să-l deshame, ca să meargă împreună 
cu celelalte femei - pe atunci erau răniţi la Jefferson - la spitalul 
improvizat unde (fecioara crescută în puf, femeia trândavă şi 
fără ocupaţie prin tradiţie) curăţau şi bandajau trupurile murdare 
şi sfârtecate ale unor străini răniţi şi unii morţi chiar şi făceau 
feşe din draperiile de la ferestre şi din cearşafurile şi rufăria 
caselor în care se născuseră: când mai venea acum în oraş nu 
mai era nimeni care s-o mai întrebe despre fratele şi iubitul ei, pe 
când vorbeau între ele despre fiii şi fraţii şi soţii lor cu lacrimi şi 
durere poate, dar cel puţin cu certitudine, ştiind despre ce 
vorbeau. Judith, aşteptând şi ea, ca şi Henry şi ca şi Bon neştiind 
ce, dar spre deosebire de Henry şi Bon nici măcar neştiind din ce 
cauză. Apoi a murit Ellen, fluturele dintr-o vară, de doi ani ca şi 
mort deja - coaja lipsită de substanţă, umbra nepăsătoare faţă 
de orice schimbare a disoluţiei din cauza tocmai a lipsei ei de 
greutate şi substanţă: nu un trup care să fie îngropat: doar 
forma, amintirea, transpusă într-o după-amiază liniştită fără 
clopote sau catafalc în crângul de cedri, unde să odihnească 
spulberată în pulbere - un uşor paradox sub mia de pfunzi a 
monumentului de marmură pe care Sutpen (colonelul Sutpen 
acum, întrucât Sartoris fusese revocat din funcţia sa la alegerea 
anuală a ofiţerilor regimentului cu un an în urmă) îl adusese în 
105 


căruţa de furaje a regimentului de la Charleston, Carolina de 
Sud, şi îl aşezase deasupra uşoarei depresiuni acoperite de iarbă 
despre care Judith îi spusese că este mormântul lui Ellen. Şi apoi 
murise şi bunicul ei, de foame, în podul propriei lui case, în 
spatele uşii bătute în cuie, şi Judith fără îndoială invitând-o pe 
domnişoara Rosa să vină să stea la Suta lui Sutpen şi domnişoara 
Rosa refuzând, aşteptând şi ea, s-ar fi spus că această scrisoare, 
primul cuvânt direct de la Bon de patru ani încoace şi pe care, la 
o săptămână după ce-l îngropase şi pe el, alături de piatra 
funerară a maică-si, îl adusese ea însăşi în oraş, în trăsurica trasă 
de catârul pe care şi ea şi Clytie învăţaseră să-l prindă şi să-l 
înhame, şi i-l dăduse bunicii tale, adusese de bunăvoie scrisoarea 
bunicii tale, ea (Judith) care nu mai vizita acum pe nimeni, nu 
mai avea acum nicio prietenă, fără îndoială neştiind de ce o 
alesese pe bunica ta să-i dea scrisoarea, după cum nici bunica ta 
n-ar fi ştiut să spună; acum nu subţire, ci uscată, craniul de 
Sutpen arătându-se acum cu adevărat pe sub carnea uzată de 
Coldfield, faţa, care de mult uitase cum să mai fie tânără şi totuşi 
absolut impenetrabilă, absolut senină: nu în doliu, nici măcar 
arătând suferinţă, şi bunica ta spunând, «Eu? Vrei s-o păstrez 
eu?» 

«Da», spusese Judith. «Sau s-o distrugeți. Cum doriţi. Citiţi-o 
dacă vreţi, sau n-o citiţi, dacă nu vreţi. Pentru că, oricum, nu are 
nicio importanţă, ştiţi. Te naşti şi încerci asta şi nici nu ştii de ce, 
doar că mereu continui să încerci şi te naşti în acelaşi timp cu o 
mulţime de alţi oameni, laolaltă, amestecat cu ei, ca şi cum ai 
încerca să, ca şi cum ar trebui să dai din mâini şi din picioare şi 
mişti mâinile şi picioarele cu nişte sfori, numai că aceleaşi sfori 
sunt prinse de toate braţele şi picioarele celorlalţi şi toţi ceilalţi 
încearcă şi ei în acelaşi timp şi nici ei nu ştiu de ce, decât că 
firele se încurcă toate între ele ca şi cum ar fi cinci sau şase 
oameni care încearcă să ţeasă un covor la acelaşi război numai 
că fiecare vrea să facă covorul după modelul lui; şi nimic nu are 
nicio importanţă, ştii asta de la început, altminteri Cei care au 
aşezat aici războiul de ţesut ar fi aranjat lucrurile ceva mai 
limpede, şi totuşi trebuie să aibă o importanţă pentru că, uite, 
continui să încerci sau trebuie să continui să încerci şi pe urmă 
deodată s-a terminat totul şi tot ce ţi-a mai rămas e o lespede de 
piatră cu ceva zgâriat pe el dacă mai e cineva care să-şi aducă 
aminte să zgârie piatra şi s-o aşeze sau care să mai aibă timp de 
aşa ceva, şi plouă deasupra şi soarele străluceşte peste ea şi 

106 


după un timp nici nu-şi mai aduce nimeni aminte de nume şi ce 
anume încercau să spună zgârieturile acelea, şi nici nu mai are 
nicio importanţă. Aşa că poate dacă ai putea să te duci la cineva, 
şi cu cât îţi este mai străin cu atât mai bine, şi să-i dai ceva - un 
petic de hârtie - ceva, orice, ceva care să nu însemne nimic în 
sine şi celălalt nici să nu trebuiască să-l citească sau să-l 
păstreze, nici măcar să se ostenească să-l arunce sau să-l rupă, 
cel puţin asta ar mai fi ceva, doar pentru că s-a întâmplat lucrul 
acesta, să-şi mai aducă aminte cineva de el, chiar şi numai că a 
trecut dintr-o mână într-alta, de la o minte la alta, şi ar fi cel 
puţin o zgârietură, ceva, ceva care ar putea să lase o urmă pe 
altceva care a existat odată pentru motivul că poate şi muri 
odată, în vreme ce lespedea de piatră nu poate fi este, doar 
pentru că nu poate ajunge să fi fost căci nu poate să moară 
vreodată, să piară...» şi bunica ta privind-o, pândindu-i faţa 
impenetrabilă, calmă, cu desăvârşire senină, şi strigând: 

„«Nu! Nu! Nu asta! Gândeşte-te la -» şi faţa aceea privind-o, 
înțelegând, încă senină, nici măcar amară: 

„%O. Eu? Nu, nu asta. Pentru că cineva trebuie să aibă grijă de 
Clytie, şi de tata, acuma, curând, care o să vrea să aibă ce 
mânca şi el după ce s-o întoarce acasă pentru că acum n-are să 
mai dureze mult dacă au început să se împuşte între ei. Nu. Nu 
asta. Femeile nu fac asta din dragoste. Cred că nici bărbaţii n-o 
fac din dragoste. Şi nu acuma, oricum. Pentru că nici n-ar mai fi 
loc acum, să se ducă acolo, oriunde ar fi locul acesta, dacă o fi 
existând locul acesta. Ar trebui să se fi umplut. Până la refuz. Ca 
la teatru, la operă, dacă ceea ce te aştepţi să găseşti acolo e 
uitarea, diversiunea, distracţia; ca un pat prea plin dacă ce 
doreşti de la el este să stai liniştit şi să dormi, să dormi, să dormi 
>” 

Domnul Compson întinse mâna. Pe jumătate ridicându-se, 
Quentin luă scrisoarea şi sub globul murdărit de gândaci, cu 
lumina scăzută, o deschise cu grijă, ca şi cum foaia, pătratul 
îngălbenit de hărtie, ar fi fost nu hârtia ci cenuşa intactă a fostei 
ei forme şi substanţe; şi între timp glasul domnului Compson 
vorbind mai departe şi Quentin auzindu-l fără să-l asculte: „Acum 
ai să poţi înţelege de ce am spus că el a iubit-o. Pentru că au mai 
fost alte scrisori, multe, înflorate, galante, indolente, frecvente şi 
nesincere, trimise prin curier peste cele patruzeci de mile dintre 
Oxford şi Jefferson după acel Crăciun dintâi - din partea 
gentilomului din metropolă gestul leneş şi delicat de flatare (şi 

107 


fără îndoială pentru el lipsit de semnificaţie) către fecioara 
bucolică - şi acea fecioară bucolică cu clarviziunea liniştită, 
profundă şi absolut inexplicabilă a femeilor faţă de care 
gesticulaţia prostească a gentilomului din metropolă părea doar 
o viclenie străvezie a unui copil, primind scrisorile fără să le 
înţeleagă, fără măcar să le păstreze, în ciuda întorsăturilor de 
frază şi metaforelor lor elegante, galante şi laborios meşteşugite, 
până când sosea următoarea. Insă păstrând-o pe aceasta care 
trebuie să-i fi venit ca şi cum ar fi căzut din cer după un răstimp 
de patru ani, socotind-o pe aceasta destul de prețioasă ca să i-o 
dea unui străin s-o păstreze sau să n-o păstreze, chiar ca s-o 
citească sau să n-o citească, după cum va găsi nimerit acel 
străin, ca să facă scrijelitura aceea, urma aceea nemuritoare pe 
faţa oarbă a uitării la care cu toţii suntem condamnaţi, despre 
care vorbea ea -” Quentin auzind fără să trebuiască să asculte 
pe când citea scrisul decolorat, păienjenesc, nu ca o scriere 
apăsată pe hârtie de o mână odinioară vie ci ca o umbră 
aruncată pe hârtie şi care se formase cu o clipă înainte de a-şi fi 
lăsat privirile asupra ei şi care s-ar fi putut pierde, risipi în orice 
clipă în timp ce el citea încă: limba cea moartă vorbind iarăşi 
după patru ani şi apoi după alţii aproape cincizeci, blândă, 
ironică, neglijentă şi incurabil de pesimistă, fără dată sau salut 
sau semnătură: 


Ai să vezi că nu vreau să insult pe niciunul din noi prefăcându- 
mă că aş vorbi ca un glas din lumea înfrânţilor, ca să nu spun 
chiar din a morților. De fapt, dacă aş fi un filosof, aş elabora şi aş 
expune un comentariu ciudat şi foarte potrivit despre vremurile 
noastre şi despre perspectivele de viitor din scrisoarea aceasta 
pe care o ţii acum în mână - o bucată de hârtie de scrisori cu, 
aşa cum poți să vezi, unul dintre cele mai bune filigrane 
franțuzeşti datate acum şaptezeci de ani, salvată (furată dacă 
vrei) din conacul devastat al unui aristocrat ruinat; şi scrisă cu 
cea mai bună negreală de plită fabricată acum niciun an într-o 
fabrică din Noua Anglie. Da. Negreală de plită. Am capturat-o: 
asta e în sine o întâmplare. Caută să-ți închipui cum arătam, un 
asortiment omogen de momâi, n-am să spun înfometate, căci 
pentru o femeie, doamnă sau pur şi simplu femelă, mai la sud de 
Mason şi Dixon în anul acesta de grație 1865, cuvântul acesta ar 
fi de prisos, ca şi cum am spune că respirăm. Şi n-am să spun că 
eram în zdrenţe sau chiar fără încălțăminte, întrucât suntem în 

108 


ambele aceste feluri de destulă vreme ca să ne fi obişnuit, numai 
că, mulțumesc lui Dumnezeu (şi asta-mi restabileşte încrederea, 
poate nu în caracterul omenesc, ci în om cel puțin) că omul nu 
ajunge să se obişnuiască şi cu greutățile şi privațiunile; numai 
mintea, sufletul grosolan, omnivor, Încărcat de cărnuri este cel 
care ajunge să se obişnuiască; trupul însuşi, mulțumită lui 
Dumnezeu, nu s-a resemnat niciodată să piardă senzația blândă 
a săpunului şi a rufăriei curate şi a acelui ceva între talpa 
piciorului şi pământ care-l deosebeşte de laba unui animal. Aşa 
că am să spun doar că aveam nevoie de muniții. Și caută să-ți 
închipui cum arătam, momâi însuflețite de unul din planurile 
aceste de momâi desperate care nu numai că trebuie să 
reuşească dar chiar şi reuşesc, pentru motivul că nu există 
absolut nicio altă alternativă nici pentru om nici pentru ceruri, 
niciun loc pe pământ sau sub el pentru înfrângere în care el să-şi 
găsească spațiu să se oprească o clipă sau să-şi tragă sufletul 
sau să fie îngropat şi pus sub piatră funerară; şi noi (momâile) 
ducându-l la îndeplinire cu mult elan, ca să nu spunem zarvă; 
închipuie-ți, zic, prada şi prețul, zece căruțe burduşite, de 
neguțători, neapărate, şi sperietorile răsturnând din ele ladă 
după ladă una mai splendidă ca alta, fiecare dintre ele 
însemnate cu acel U. şi cu acel S. care de patru ani de zile 
constituie pentru noi simbolul distrugerilor care le aparțin 
înfrânților, al pâinilor şi al peştilor aşa cum era odată acela al 
Frunții incandescente, nimbul scânteietor al Cununii de Spini; şi 
sperietorile împungând lăzile cu pietre şi baionete şi chiar cu 
mâinile goale şi deschizându-le în cele din urmă şi găsind - Ce? 
Negreală de plită. Galoane, galoane, galoane din cea mai bună 
negreală de plită, şi niciuna din lăzi mai veche de un an şi toate 
fără îndoială încercând să-l ajungă din urmă pe generalul 
Sherman cu vreun ordin de câmp corectat, întârziat prin care i se 
cerea să lustruiască plitele înainte să aprindă focul. Cât am mai 
râs. Da, am râs, pentru că cel puțin asta am învățat în aceşti 
patru ani că trebuie să ai într-adevăr burta goală ca să poți râde, 
că numai atunci când eşti înfometat sau înspăimântat mai poți să 
scoţi un ultim înțeles din râs tot aşa cum stomacul gol mai 
extrage ultima esență din alcool. Dar cel puțin avem negreală de 
plită. Avem o grămadă de negreală de plită. Avem chiar prea 
multă, pentru că nu-i nevoie de prea multă ca să spun ceea ce 
am de spus, aşa cum poți să vezi şi singură. Şi de aici şi 
concluzia şi auguriile pe care le desprind, chiar dacă nu sunt 
109 


filosof, sunt acestea: Noi doi am aşteptat de ajuns. Vezi că nu 
vreau să te insult nici spunând că eu am aşteptat de ajuns. Astfel 
că, întrucât nu te insult spunând că numai eu am aşteptat, nici 
nu mai adaug - aşteaptă-mă să vin. Pentru că nu ştiu când 
trebuie să mă aştepţi. Pentru că ceea ce A FOST e un lucru, şi 
acum nu mai este pentru că e ceva mort, mort, din 1861, şi deci 
e ceea ce ESTE - (Aşa. Au deschis iarăşi focul. Ceea ce - dac-ar 
mai fi nevoie s-o spun - este de asemenea un lucru de prisos să-l 
mai spun, cum ar fi respirația sau nevoia de muniții. Căci uneori 
îmi vine să cred că nici nu s-a oprit vreodată. Şi nici nu s-a oprit, 
bineînțeles, doar că nu vreau să spun asta. Vreau să spun că nici 
n-au mai fost alte împuşcături, că a fost doar acea salvă acum 
patru ani care a răsunat o singură dată şi apoi s-a oprit, o țeava 
de puşcă hipnotizată după alta, înghețată în propria ei uimire 
înspăimântată şi niciodată apoi repetată şi acum doar ecoul 
adânc înspăimântat sfâşiat doar de o puşcă alunecată din 
mâinile vreunei santinele istovite sau de căderea trupului epuizat 
în aerul boltit deasupra pământului unde a răsunat pentru prima 
dată acea salvă şi unde trebuie să rămână încă deoarece niciun 
alt spațiu sub ceruri nu va mai primi acest tunet. Astfel că asta 
înseamnă că sunt zorile din nou şi că trebuie să mă opresc. Să 
mă opresc din ce? ai să spui. Tocmai, din a gândi, din a-mi mai 
aminti - bagă de seamă că nu spun, din a mai spera - să ajung 
iarăşi pentru o vreme, fără limite sau localizare în timp, fără 
gânduri, un tovarăş fără rațiune şi înnăscut al unui trup care, 
chiar şi după patru ani de zile, cu un fel de fidelitate 
deznădăjduită şi incoruptibilă care este pentru mine incredibil de 
demnă de admiraţie, este încă scăldat şi fascinat fără putinţă de 
scăpare de amintirea păcii de altădată şi a mulțumirii de atunci, 
de ale căror denumiri, de ale căror miresme şi sunete nici nu mai 
ştiu că-mi amintesc, care ignoră chiar şi prezenţa şi amenințarea 
unui braț sau a unui picior smuls ca şi cum ar dispune de o 
promisiune şi o convingere tainic insuflată şi infailibilă de 
nemurire. Dar să termin.) Nu-ţi pot spune când să mă aştepţi. 
Pentru că ceea ce ESTE e acum şi altceva încă deoarece nu 
exista pe atunci. Şi întrucât în această bucată de hârtie ţii în 
mâini tot ceea ce este mai bun din vechiul Sud acum mort, şi 
cuvintele pe care le citeşti au fost scrise pe ea cu cea mai bună 
(fiecare ladă afirma, cea mai bună dintre cele mai bune) creație 
a noului Nord care a învins şi care deci, fie că îi convine sau nu, 
va trebui să supraviețuiască, eu cred acum că tu şi cu mine 
110 


suntem, oricât ţi se va părea de ciudat, incluşi printre cei care 
sunt meniti, condamnați să trăiască. 

„Şi asta e tot” spuse domnul Compson. „Ea a primit-o, 
scrisoarea, şi ea şi cu Clytie au făcut rochia de mireasă şi vălul 
din petice - poate petice pregătite pentru, şi n-au mai fost 
folosite astfel, feşe de pansamente şi nu au mai primit această 
întrebuințare. Ea nu ştia când avea să vină el, pentru că nici el 
însuşi nu ştia; şi poate că el i-a spus lui Henry, i-a arătat lui 
Henry scrisoarea înainte de a o trimite, şi poate că nu; poate că 
n-au fost decât pânda şi aşteptarea, el spunându-i lui Henry Am 
aşteptat de ajuns şi Henry spunându-i celuilalt Renunţi atunci? 
Renunți? şi celălalt spunând Nu renunt. De patru ani am tot dat 
sorții prilejul să renunțe în numele meu, dar se pare că sunt 
condamnat să trăiesc, că ea şi cu mine suntem condamnați să 
trăim - sfidarea şi ultimatumul pronunţate în preajma unui foc de 
bivuac, ultimatumul pronunţat în faţa porţii spre care amândoi 
trebuie să fi călărit aproape umăr la umăr: unul din ei calm şi 
neabătut, poate chiar fără să reziste, fatalist până la urmă; 
celălalt lipsit de remuşcări dintr-o suferinţă şi deznădejde 
implacabile şi de neschimbat. Lui Quentin i se părea că putea 
chiar să-i vadă, unul în faţa celuilalt în poartă. Dincolo de poartă 
ceea ce fusese odinioară un parc se întindea acum, părăginit, 
într-o  dezolare mărăcinoasă, învăluit într-un aer de vis, 
îndepărtat şi bântuit de spaime asemenea obrazului neras al 
unui om care tocmai se trezeşte din amorţeala eterului, până la o 
casă uriaşă, unde o tânără fată aştepta îmbrăcată într-o rochie 
de mireasă făcută din petice furate, casa însăşi împărtăşindu-se 
din acelaşi aer de dezolare scorojită, fără să fi suferit de pe urma 
invaziei, ci doar o scoică aruncată de valuri, uitată în retragerea 
apelor catastrofei - un schelet lăsând să se smulgă din sine 
scursori încete de mobile şi covoare, ţesături şi argintărie, pentru 
a-i ajuta să moară pe nişte oameni sfâşiaţi şi înspăimântați care 
ştiau, chiar în timp ce mureau, că de luni de zile acum sacrificiul 
şi spaima erau în zadar. Se opriseră unul în faţa altuia pe caii lor 
slăbănogi, doi bărbaţi, tineri, neieşiţi încă în lume, care nu 
respiraseră, încă, de ajuns ca să fie bătrâni, dar cu ochi bătrâni, 
cu părul zburlit şi feţele găunoase şi bătute de vânturi, turnate 
parcă de vreo mână spartană, zgârcită chiar, în bronz, în 
uniforme perpelite şi cârpăcite, cenuşii acum, de culoarea 
frunzelor moarte, unul cu însemnele decolorate ale rangului de 
ofiţer, celălalt fără nimic pe mânecă, pistolul încă în oblânc, încă 

111 


neridicat spre ţintă, şi amândouă feţele calme, glasurile nici 
măcar ridicate: Să nu treci peste umbra asta, a ramurii de aici, 
Charles; şi Am să trec, Henry - şi pe urmă Wash Jones călare pe 
catârul fără şa în faţa porţii domnişoarei Rosa, strigând-o pe 
nume în nemişcarea însorită şi paşnică a străzii, spunându-i, 
«Matale eşti Rosa Coldfield? Atunci, haide mai bine într-acolo. 
Henry l-a-mpuşcat pe blestematul de franţuz. L-a omorât ca pe 
un bou dus la tăiere.»” 


112 


V 


Aşa că probabil că ti-au povestit cum i-am spus lui Jones să 
ducă de acolo catârul care nici nu era al lui în grajd şi să-l 
înhame la trăsurica noastră în vreme ce eu îmi puneam pălăria şi 
şalul şi încuiam casa. Asta era tot ce trebuia să fac pentru că ti- 
au spus desigur că n-aş fi avut nevoie nici de cufăr şi nici de 
geamantan întrucât veşmintele pe care le aveam, - acum că 
hainele pe care avusesem norocul să le moştenesc de pe urma 
bunătății sau grabei sau uitării mătuşă-mi erau demult uzate - 
constau din cele pe care Ellen îşi amintise din vreme în vreme să 
mi le dăruiască şi acum Ellen era moartă de doi ani; că trebuia 
doar să încui casa şi să mă urc în trăsurică şi să străbat cele 
douăsprezece mile pe care nu le mai parcursesem de când 
murise Ellen, alături de bruta aceea căreia până când murise 
Ellen nu i se dăduse voie să se apropie de casă prin faţă - bruta 
aceea procreatoare de brute şi a cărui nepoată avea să mă 
înlocuiască pe mine, dacă nu în casa surorii mele, cel puţin în 
patul surorii mele la care (aşa au să-ţi spună) eu aspiram - bruta 
aceea care (unealtă brutală a justiției care stăpâneşte asupra 
întâmplărilor omeneşti şi care, începând într-un individ, 
evoluează încet, mai puțin cu ghearele dezgolite cât cu 
mănuşile; dar care, odată nesocotită de bărbat sau femeie, se 
împlântă asemenea oțelului dur şi-i nimiceşte deopotrivă pe cei 
drepți şi slabi ca şi pe cei puternici şi nedrepți, atât pe cuceritor 
cât şi victimă inocentă, fără de milă înspre atingerea dreptății şi 
adevărului pe care şi le-a pus în gând) bruta care nu numai că 
avea să stăpânească asupra formelor şi avatarurilor sorții de 
diavol a lui Thomas Sutpen, ci avea să-i aducă în cele din urmă 
trupul femeiesc în care numele şi stirpea sa aveau să fie 
îngropate - bruta aceea care părea să creadă că şi-a slujit şi 
îndeplinit telul pentru care fusese creat zbierând despre vărsare 
de sânge şi pistoale în stradă în faţa casei mele, şi care părea să 
gândească acum că orice altă informaţie mi-ar mai fi putut da 
era prea săracă sau prea decolorată sau lipsită de însemnătate 
ca să justifice renunțarea la bucata de tutun de mestecat din 
gură, pentru că de-a lungul tuturor celor douăsprezece mile n-a 
fost în stare să-mi spună ce se întâmplase. 


113 


Și cum am străbătut eu aceste douăsprezece mile iarăşi după 
cei doi ani de când murise Ellen (sau poate cei patru ani de când 
dispăruse Henry sau nouăsprezece ani de când văzusem lumina 
zilei şi începusem să respir aerul acesta?) neştiind nimic, nefiind 
în stare să aflu nimic altceva decât aceasta: o împuşcătură 
auzită, slabă şi îndepărtată şi chiar şi direcţia şi sursa ei cu 
neputinţă de stabilit, de către două femei, două femei singure 
într-o casă prăbuşindu-se în ruină, în care paşii unui bărbat nu 
mai răsunaseră de doi ani de zile - o împuşcătură, apoi un 
interval de presupuneri înspăimântate deasupra stofelor şi acelor 
peste care se aplecau ele, apoi paşii în hol şi pe urmă pe scară, 
alergând, grăbindu-se, paşii unui bărbat: şi Judith de-abia mai 
având vreme să smulgă rochia neterminată şi s-o ridice în faţa 
trupului ei atunci când uşa zvâcnise în lături să-l lase pe fratele ei 
să intre, asasinul sălbatic pe care ea nu-l mai văzuse de patru ani 
de zile şi pe care îl crezuse (dacă ar mai fi existat, dacă ar mai fi 
trăit şi ar mai fi respirat cât de cât) la o mie de mile depărtare: şi 
apoi ei doi singuri, cei doi copii blestemaţi asupra cărora prima 
lovitură de trăsnet a moştenirii lor diavoleşti căzuse chiar în clipa 
aceea, privindu-se unul pe altul pe deasupra rochiei de mireasă, 
ridicate în inimi şi încă neterminate. Spre asta am mers eu 
douăsprezece mile, alături de un animal care stătuse în stradă în 
fața casei mele ca să zbiere placid în singurătatea populată şi 
receptivă că nepotul meu tocmai îl asasinase pe logodnicul 
surorii sale, şi care acum totuşi nu-şi putea permite să forțeze 
catârul care ne trăgea înainte să meargă mai repede decât la 
pas pentru că „ăsta nici nu-i al meu şi nici al lui şi p-ormă nici n-a 
prea mai avut ca lumea de mâncare din februarie de când a 
mâncat porumb”; şi care, ajungând la poarta aceea în sfârşit, a 
trebuit să oprească trăsurica şi pe urmă, arătând cu biciuşca şi 
înainte de asta scuipând, a spus, lo-te acolo a fost - „Ce-a fost 
acolo, tâmpitule?” am strigat eu, şi el: „Acoloşa a fost” până 
când i-am luat biciul din mâini în mâna mea şi am lovit catârul. 

Insă ei nu-ți pot spune cum am mers pe aleea din fală, de-a 
lungul răsadurilor de flori părăginite, înecate de bălăriile lui Ellen 
şi am ajuns în faţa casei, scoica aceea, învelişul asemenea 
coconului unei omizi (aşa credeam) al căsătoriei dintre tinerețe şi 
suferință şi am înţeles că ajunsesem, nu prea târziu aşa cum 
crezusem, ci că ajunsesem prea devreme. Portalul năpădit de 
putreziciune şi zidurile scorojite, şi casa întreagă acolo, nu 
devastată, nici invadată, fără să poarte urmele gloanțelor sau ale 

114 


călcâielor de fier ale soldaților ci ca şi cum ar fi fost de la început 
rezervată pentru altceva mai mult: o deznădejde mai adâncă 
decât ruina, ca şi cum ar fi stat într-o ferecată juxtapunere cu 
flacăra ferecată, cu un holocaust care s-ar fi dovedit mai puţin 
crâncen şi mai puțin implacabil, nu respins ci mai degrabă 
retrăgându-se în fața scheletului imun şi neîmblânzit pe care 
flăcările nu îndrăzniseră, în clipa crizei din urmă, să-l asalteze; 
mai era chiar o treaptă, o scândură putredă, desprinsă şi 
legănânau-se sub picior (sau care s-ar fi legănat dacă n-aş fi 
atins-o decât uşor şi repede) pe când alergam în sus şi în holul a 
cărui carpetă de demult dispăruse, odată cu aşternuturile de pat 
şi fețele de masă pentru feşe, şi când am văzut chipul din 
neamul Sutpenilor şi chiar pe când strigam „Henry! Henry! Ce-ai 
făcut? Ce tot vrea să-mi spună cretinul ăsta?” înțelesesem că 
ajunsesem nu prea târziu aşa cum crezusem, ci că venisem prea 
devreme. Pentru că nu era fața lui Henry. Era de ajuns de 
aproape de a fi fața unui Sutpen, dar nu a lui totuşi, de ajuns de 
aproape de fața de culoarea cafelei a lui Sutpen acolo în lumina 
mohorâtă, care cădea în dungi printre jaluzele pe trepte, şi eu 
alergând din după-amiaza strălucitoare în tăcerea tunătoare a 
acelei case posomorâte în care la început n-am putut vedea 
nimic: apoi treptat faţa, fața de Sutpen, care nu se apropia, nu se 
ridica în afară din semi-întunecime, ci sta pur şi simplu acolo, ca 
o stâncă, fermă, dinaintea timpului şi a casei şi a judecății 
pedepsitoare şi a orice altceva, aşteptând acolo (o, da, a ales 
bine; ştia să-şi facă alegerea cea mai bună cu putință, el, cel 
care-şi crease după chipul şi asemănarea sa înghețatul Cerber al 
iadului său personal) - fața fără sex sau vârstă pentru că nu mai 
avusese niciuna nici alta: aceeaşi față de sfinx cu care se 
născuse ea însăşi, care privise din pod în noaptea aceea, alături 
de cea a lui Judith, şi pe care o mai poartă şi acum, la şaptezeci 
şi patru de ani, privindu-mă fără nicio schimbare, fără nicio 
alterare în ea, ca şi cum ar fi ştiut clipa când aveam să intru, ar fi 
aşteptat acolo de-a lungul tuturor celor douăsprezece mile din 
spatele catăârului ce se târâse şi m-ar fi urmărit apropiindu-mă tot 
mai mult şi intrând pe uşă în sfârşit aşa cum ştia (da, sau poate 
comandase ca o sentință, întrucât există o justiție al cărei 
pântece hrăpăreț nu face nicio distincţie între oasele de ros şi 
carnea macră) că am să intru - Faţa aceasta oprindu-mă locului 
(nu trupul meu; el încă înainta, alerga înainte: ci pe mine, pe 
mine însămi, în viata adâncă pe care o duceam, căreia mişcările 
115 


membrelor îi sunt doar o însoţire stângace şi întârziată ca tot 
atâtea instrumente inutile cântând în disonanțe grosolane şi 
nefiresc de false față de melodia însăşi) în holul acela pustiu pe 
scara dezgolită (şi carpeta dispărută) care se înălța spre palierul 
mohorât de deasupra unde mai vorbea un ecou care nu era al 
meu ci mai degrabă al acelor ar-mai-fi-putut-fi-cu-putință acum 
pierdute, de nerechemat bântuind orice casă, orice ziduri ridicate 
de mâini omeneşti, nu pentru adăpost, nu pentru încălzire, ci 
pentru a se ascunde de privirile curioase ale lumii şi înțelegând 
acum ocolişurile întunecoase pe care străvechile iluzii tinere ale 
mândriei şi speranţei şi ambiţiei (da, şi ale iubirii, de asemenea) 
le îmbracă, „Judith!”, am spus, „Judith!” 

N-a fost niciun răspuns. Nici nu aşteptasem vreunul; poate 
chiar de pe atunci nu mă mai aşteptam ca Judith să-mi răspundă, 
aşa cum un copil, înainte de clipa când înțelege spaima, îşi strigă 
tatăl ştiind foarte bine (asta înainte ca spaima să-i fi destrămat 
orice judecată) că nici nu e acolo să-l audă. Nu strigam spre 
cineva, spre ceva, ci (încercând să strig) prin ceva, prin forța 
aceea, prin acel antagonism furibund, şi totuşi asemenea unei 
stânci, imobil, care mă oprise locului - prezenţa, fața aceea 
familiară, de culoarea cafelei, trupul atât de bine ştiut (picioarele 
goale, de culoarea cafelei, nemişcate, pe duşumeaua goală, cu 
spirala scării ridicându-se mai departe dincolo ele ea) nu mai 
înalt decât trupul meu, nemişcat, fără nicio alterare a vreunei 
deplasări vizuale (nici măcar nu şi-a mutat privirile din privirile 
mele pentru simplul motiv că nu mă privea pe mine ci privea prin 
mine, în aparență cântărind încă dreptunghiul senin al uşii 
deschise pe care eu îl spărsesem întru ființă) părând să se 
alungească şi să proiecteze în sus ceva - nu suflet, nu spirit, ci 
mai degrabă un fel de ascultare profund atentă şi deznădăjduită 
a ceva sau o aşteptare a acelui ceva pe care eu însămi nu-l 
puteam auzi şi nici nu trebuia să-l aud - o conştiinţă şi acceptare 
posomorâtă a unui nevăzut inexplicabil, moştenit de la o stirpe 
mai bătrână şi mai veche decât a mea, care crease, postulase şi 
formase în aerul gol dintre noi lucrul pe care eu credeam că 
venisem să-l găsesc (nu, pe care trebuia să-l găsesc, căci 
altminteri, chiar aflându-mă aici, respirând, aş fi negat însuşi 
faptul că mă născusem), - camera aceea de culcare, de multă 
vreme închisă şi cu aerul stătut, patul fără aşternut (culcuşul 
nuptial al iubirii şi suferinței) cu leşul livid şi însângerat în 
straiele-i cenuşii, peticite, decolorate, înroşind acum salteaua 

116 


goală, văduva care nu fusese niciodată soție, înclinându-se, 
îngenunchind alături - şi eu, trupul meu, neoprindu-mă încă (da, 
ar fi fost nevoie de o mână, de o atingere, pentru asta) - eu, 
nebuna, înşelându-mă singură, crezând că ceea ce trebuie să fie 
era să şi fie, nu s-ar putea altfel decât să fie, căci altminteri ar fi 
însemnat să-mi neg şi mințile nu numai respiraţia, alergâna, 
aruncându-mă în faţa aceea de nepătruns, cafenie, în acea 
nemiloasă, nebunească (nu, nu nebunească, orice altceva dar nu 
nebunească: propria lui voinţă clarvăzătoare încordată întru 
absolutul neabătut, amoral al răului, prin sângele consimţitor, 
negru, cu care se încrucişase) replică a lui proprie pe care el o 
crease şi o instalase să stăpânească acolo în timpul absenței 
sale, aşa cum ai urmări o pasăre ameţțită de noapte zvâcnind în 
vâlvătaia mortală a lămpii. „Stai”, spuse ea. „Nu urca acolo.” Dar 
nu m-a oprit, ar fi fost nevoie să întindă mâna să mă oprească; 
eu încă alergând, străbătând aceşti ultimi câţiva paşi pe 
deasupra cărora s-ar fi spus că ne priveam cu ură nu ca două 
chipuri față în faţă ci ca cele două contradicții abstracte care şi 
eram în realitate, glasul niciuneia dintre noi ridicându-se, ca şi 
cum ne-am fi vorbit dincolo de limitările şi restricțiile vorbelor, 
ale auzului. „Ce?” am spus. 

„Nu te du acolo, sus, Rosa.” Astfel spusese cuvintele acestea; 
liniştită, calmă, şi iarăşi era ca şi cum n-ar fi vorbit ea, ci ca şi 
cum însăşi casa ar fi pronunțat aceste vorbe - casa pe care el o 
construise, pe care o supurase prin el însuşi, o crease în jurul lui, 
aşa cum sudoarea trupului său ar fi putut produce o (chiar dacă 
invizibilă) scoică asemenea unui cocon, complementară, în care 
Ellen fusese silită să trăiască şi să moară ca o străină, în care 
Henry şi Judith ar fi trebuit să fie victime şi prizonieri, sau să 
moară. Pentru că nu era numele, cuvântul, faptul că îmi spusese 
Rosa. Şi când eram copii îmi spusese astfel, tot aşa cum lor le 
spunea Henry şi Judith; ştiam că chiar şi acum ea încă îi spunea 
lui Judith (şi lui Henry de asemenea când vorbea despre el) 
astfel, pe numele de botez. Şi era firesc să-mi fi spus şi mie Rosa, 
pentru că pentru oricine dintre cei pe care îi cunoşteam, eu nu 
eram decât un copil încă. Insă nu era asta. Nu la asta se gândea 
ea; de fapt, în, clipa aceea în care rămăseserăm față în faţă 
(momentul acela în care trupul meu încă mişcându-se înainte ar 
fi trebuit să treacă pe lângă ea ca să ajungă la treptele scării) ea 
îmi dăruise mai multă recunoaştere şi mai mult respect decât 
oricare dintre ființele pe care le cunoscusem până atunci, 

117 


înțelesesem că din clipa în care intrasem pe uşă, pentru ea 
dintre toate fiinţele care mă cunoscuseră până atunci, eu nu mai 
eram un copil. „Rosa!” am strigat. „Mie? Imi spui aşa mie în 
față?” Atunci m-a atins şi atunci m-am oprit locului. Poate nici 
chiar atunci trupul meu nu se oprise, pentru că mi se părea că 
sunt conştientă încă de felul cum mă împingeam orbeşte 
împotriva prezenței solide şi totuşi imponderabile (ea nici măcar 
nefiind posesoarea: un instrument doar; am să spun întotdeauna 
asta) a acelei voințe de a-mi opri drumul spre scară; poate 
sunetul celuilalt glas, singurul cuvânt rostit din capul scărilor, 
deasupra noastră, ne sfâşiase, ne despărțise înainte ca el (trupul 
meu) să se fi oprit măcar. Nu ştiu. Ştiu doar că întreaga mea 
ființa părea să fugă orbeşte cu capul Înainte, în ceva monstruos, 
şi nemişcat, cu o izbitură ameţitoare prea repede venită şi prea 
violentă ca să fie doar uimire şi mânie împotriva mâinii negre, 
insistente şi netemătoare pe carnea mea de femeie albă. Pentru 
că este ceva în atingerea cărnii peste carne, ceva care 
nimiceşte, taie brutal, de-a dreptul, peste căile ocolite, 
întortocheate ale ordinii convenționale, pe care şi duşmanii o ştiu 
la fel de bine ca şi iubiții pentru că îi creează pe fiecare din ei - 
atingerea, violarea citadelei care este cel mai lăuntric Eu-Sunt 
din om şi a cuceririlor sale dintâi: nu spiritul, sufletul; căci e de 
fapt mintea fluidă şi nestrunită, şi oricine poate s-o ia în 
stăpânire în întunecimile lăcaşului acesta pământesc. Numai să 
se atingă o clipă carnea de carne, trupul de alt trup, şi ai să vezi 
cum cad în lături toate deosebirile, fragile ca o coajă de ou, de 
castă, de culoare. Da, m-am oprit locului - nu mâna unei femei, 
nu mâna unei negrese, ci un frâu, o zăbală care să oprească o 
clipă, şi apoi s-o împingă altminteri voința aceea furioasă şi 
nesupusă - eu acum nu strigând către ea, către fantasma 
aceasta; vorbindu-i parcă pe deasupra capului negresei, femeii, 
amețită încă de lovitură, de izbitură, şi încă nu cu spaimă - 
spaima avea să vină apoi, foarte curând - aşteptând şi neprimina 
niciun răspuns, pentru că amândouă ştiam că nu ei îi vorbeam: 
„la-ți mâna de pe mine, negreso!” 

Și n-am primit niciun răspuns. Am rămas acolo amândouă - 
eu, nemişcată în gestul şi zbucnirea goanei; ea, rigidă în aceeaşi 
nemişcare furioasă, amândouă legate laolaltă de mâna şi braţul 
care ne țineau, ca un rigid, sălbatic cordon ombilical, surori 
siameze astfel confirmate întru întunecimea sordidă care o 
zămislise pe ea. Copil fiind, o pândisem adesea, pe ea şi pe 

118 


Judith, şi chiar şi pe Henry, şovăind în jocurile brutale şi 
grosolane pe care ei (poate că toţi copiii; nu ştiu) le jucau, şi (aşa 
mi s-a spus) ea şi cu Judith dormeau chiar împreună, în aceeaşi 
cameră, numai că Judith în pat şi ea ostentativ pe un culcuş pe 
podea. Insă am auzit cum de mai multe ori Ellen le găsise pe 
amândouă, pe acea saltea, şi o dată chiar în pat, împreună. Insă 
nu eu. Chiar copil fiind, nu voiam să mă joc cu aceleaşi lucruri cu 
care se juca ea şi Judith, ca şi cum solitudinea înfofolită şi 
spartană despre care crezusem că este copilăria mea, şi care mă 
învățase (asta şi prea puţin altceva) să ascult înainte de a fi 
putut înțelege şi să înțeleg înainte chiar de a fi auzit, mă învățase 
de asemenea nu mimai să mă tem de ea instinctiv şi de ceea ce 
era ea, ci să şi mă feresc de obiectele pe care le atinsese. Am 
stat aşa acolo, un timp, în picioare. Şi pe urmă deodată nu mai 
era ultragiul pe care să-l fi aşteptat, care mă făcuse să scot acel 
strigăt instinctiv; nu mai era spaima; era un fel de revărsare 
acumulată a disperării însăşi. Imi amintesc că aşa cum stăteam 
acolo, unite de mâna aceea lipsită de voință (da; o mână care 
era o victimă prea multe suferind, întocmai aşa cum era ea însăşi 
şi cum eram şi eu), am strigat - poate nici măcar cu voce tare, 
poate nu în cuvinte (şi nu către Judith, înțelege-mă bine: poate 
că ştiusem de la început, din clipa când pătrunseseră în casă şi 
văzusem faţa aceea care era în acelaşi timp şi ceva mai mult şi 
ceva mai puțin decât o fată de Sutpen, poate că ştiusem chiar de 
atunci ceea ce nu puteam, nu voiam, nu trebuia să cred) - am 
strigat „Și tu? Şi tu chiar, soră, soră?” La ce mă aşteptasem? Eu, 
o nebună amețită de propriile mele închipuiri, care venisem cale 
de douăsprezece mile, aşteptându-mă - la ce? Ca Henry, poate, 
să apară pe aceeaşi uşă care-i cunoscuse atingerea, cu mâna pe 
clanță, cu greutatea piciorului pe pragul care-i cunoştea 
apăsarea: şi aşa el să găsească oprită în picioare în hol o ființă 
mică, simplă, înspăimântată, pe care niciun bărbat şi nicio 
femeie nu o priviseră vreodată de două ori la rând, pe care el 
însuşi nu o mai văzuse de patru ani de zile şi destul de rar înainte 
de asta dar pe care ar fi recunoscut-o fie şi numai din cauza 
mătăsii uzate, cafenii care odinioară se potrivise pe trupul maică- 
si şi din cauză că această ființă sta locului acolo spunându-i pe 
nume? Henry să apară şi să spună „la te uită, e Rosa, mătuşa 
Rosa. Trezeşte-te, mătuşă Rosa, trezeşte-te?” - eu, visătoarea, 
agățându-mă încă de visul meu, aşa cum bolnavul se agaţă până 
şi de ultima clipă extatică, subțiratică a suferinței, pentru a 
119 


savura şi mai dulce încetarea durerii, deşteptându-mă la 
realitate, la ceva mai mult decât realitate, nu la vremurile de 
altădată, neschimbate şi de neschimbat ci la o vreme modificată 
pentru a se potrivi cu visul care, împreună cu cel ce-l visează, 
ajunge să fie oferit ca jertfă şi apoteoză: „Mama şi Judith sunt sus 
în camera copiilor cu copiii, iar tata şi cu Charles se plimbă prin 
grădină. Trezeşte-te, mătuşă Rosa, trezeşte-te”? Sau nu mă 
aşteptasem poate la asta, nici nu nădăjduisem măcar; nici măcar 
nu visasem, căci visele nu vin câte două, şi nu străbătusem eu 
oare douăsprezece mile trasă nu de un catâr muritor ci de un 
armăsar himeric alcătuit din însăşi substanța coşmarului? (Da, 
trezeşte-te, Rosa, trezeşte-te - nu din ceea ce a fost, din ceea ce 
fusese odată, ci din ceea ce nu fusese, n-ar fi putut niciodată să 
fie; trezeşte-te, Rosa - nu la ceea ce ar fi trebuit, ar fi putut să 
fie, ci la ceea ce nu poate, la ceea ce nu trebuie să fie; trezește- 
te, Rosa, din speranţă, tu care crezuseşi că există o demnitate în 
doliu chiar dacă suferința ar fi lipsit; crezuseşi că are să fie 
nevoie de tine să salvezi poate nu dragostea, nici fericirea şi nici 
liniştea, ci ceea ce ar fi rămas în urma văduviei - ca să constați 
că nu mai era nimic de salvat acolo; care speraseşi să o salvezi 
pe ea, aşa cum îi promiseseşi lui Ellen (nu pe Charles Bon, nu pe 
Henry; nu pe vreunul din aceştia de el sau chiar unul de altul) şi 
acum era prea târziu, care ai fi ajuns prea târziu chiar dacă ai fi 
venit acolo încă de când te născuseșşi, sau ai fi fost acolo încă din 
clipa înaltă, deplină, puternică, fecundă, muritoare când ea se 
născuse; care străbătuse şi douăsprezece mile şi nouăsprezece 
ani ca să salvezi ceea ce nu avea nevoie să fie salvat, şi în 
schimb te pierduseşi pe tine însăți) nu ştiu, decât că nu l-am 
găsit - lucrul pe care-l aşteptam. Am găsit doar starea aceea de 
vis în care alergi fără să te mişti, fugind de o spaimă în care nu 
poți crede, către o siguranță în care nu ai nicio încredere, ținută 
locului nu de nisipurile mişcătoare, lunecătoare şi fără temei ale 
coşmarului ci de un chip care era inchizitorul propriului sau 
suflet, o mână care era unealta propriei sale crucificări, până 
când glasul ne despărți, rupse vraja. Spuse doar un singur 
cuvânt: „Clytie”, doar atât, rece, liniştit; nu Judith ci casa însăşi 
vorbind iarăşi, deşi fusese glasul lui Judith. O, o ştiam bine, eu 
care crezusem în demnitatea suferinţei; o ştiam tot atât de bine 
cum şi ea - Clytie - o ştia. Ea nu se mişcă: doar mâna, mâna 
dispăruse înainte ca eu să-mi fi dat seama că şi-o retrăsese. Nu 
ştiu dacă şi-o retrăsese ea sau dacă eu fugisem de sub atingerea 
120 


ei. Însă nu mai era; şi ăsta este un lucru pe care de asemenea ei 
nu ţi-l pot spune: Cum am fugit, am alergat, în sus pe scări şi am 
găsit nu o mireasă îndurerată, văduvită, ci pe Judith în picioare în 
fața uşii închise a acelei camere, în rochia de stambă pe care o 
purtase ori de câte ori o mai văzusem de când murise Ellen, 
ținând ceva în mâna care-i aluneca moale de-a lungul trupului; şi 
dacă fusese vreo suferință sau spaimă le dăduse acum în lături, 
duse până la capăt sau nu, asta nu ştiu, împreună cu rochia de 
mireasă neterminată. „Da, Rosa?” mi-a spus, întocmai aşa, 
iarăşi, şi m-am oprit în avântul fugii deşi trupul meu, mogâldeață 
oarbă, nesimțitoare de lut şi suflare mereu înşelate, înainta încă: 
Și cum am văzut că ceea ce ținea în mâna destinsă, neglijentă, 
era fotografia, imaginea ei însăşi în caseta de metal pe care ea i- 
o dăruise lui, lăsată acum să atârne, uitată, cu neglijență, lângă 
şoldul ei, ca o carte oarecare de citit pentru a-ți trece timpul şi 
pe care ai întrerupt-o o clipă. 

Asta am găsit. Poate că era ceea ce aşteptasem, ştiam (chiar 
la nouăsprezece ani ştiam, aş spune, dacă n-ar fi fost cei 
nouăsprezece ani ai mei, felul cum avusesem nouăsprezece ani) 
că aveam să găsesc. Poate că nici n-aş fi dorit mai mult decât 
atât, nici n-aş fi acceptat mai puţin, eu care chiar la 
nouăsprezece ani trebuie să fi ştiut că viaţa este o singură clipă 
constantă şi perpetuă când vălul din fața a ceea-ce-trebuie-să-fie 
aşteaptă docil şi chiar supus cea mai simplă smucitură dacă am 
îndrăzni, am fi destul de curajoşi (nu destul de înţelepţi; nu-i 
nevoie de înțelepciune pentru aşa ceva) să-l tragem în lături. Sau 
poate că nu este nici lipsă de curaj, nu-i laşitate ceea ce nu vrea 
să facă față dezgustului ascuns undeva la temelia strădaniei prin 
care sufletul prizonier, împrăştiindu-şi miasmele, se răsuceşte în 
sus, către soare, strângându-şi, încordându-şi arterele şi venele 
prizoniere şi întemnițând la rândul său scânteia, visul care, 
asemenea clipei  desăvârşite, globulare, a libertăţii sale, 
răsfrânge şi repetă (repetă? creează, restrânge totul la 
dimensiunile unei sfere evanescente, iridescente) întregul spațiu 
şi timp şi pământul masiv, degajând masa de miasme, 
clocotitoare şi fără nume şi care de-a lungul tuturor anilor 
timpului n-a izbutit să înveţe pentru sine vreunul din darurile 
morții, ci doar cum să creeze din nou, cum să reînnoiască, şi 
moare, se destramă, piere: - dar este cu adevărat înțelepciune 
acea stare în care înţelegi că există un ceea-ce-ar-fi-putut-fi mai 
adevărat decât adevărul, şi din care cel care visează, trezindu- 

121 


se, spune nu „Am visat doar?” ci spune, acuză însuşi înaltul 
cerului cu vorbele: „De ce m-am mai trezit, dacă trezindu-mă 
acum n-am să mai pot dormi niciodată?” 

A fost odinioară - observi cum glicina, bătută de soare pe 
zidul de aici, picură şi pătrunde în cameră ca printr-o (uşoară, de 
nimic împiedicată) pulsiune înainte tainică şi mereu mai densă, 
particulă cu particulă din nenumăratele componente ale 
întunericului? Substanța amintirii - senzația, vederea, mirosul; 
muşchii cu ajutorul cărora vedem şi auzim şi pipăim - nu mintea, 
nu gândul; nu există lucru căruia să-i poti spune memorie; 
creierul recheamă în minte ceea ce se străduiesc să apuce 
muşchii; nici mai mult, nici mai puțin; şi suma impresiilor 
rezultate este de obicei incorectă şi falsă şi demnă doar de 
numele de vis. - Uite cum mâna adormită, care alunecă într-o 
parte, atingând lumânarea aprinsă lângă pat, îşi aminteşte 
durerea, se trage înapoi, să se elibereze de suferință, în timp ce 
mintea şi creierul dorm mai departe şi-şi fac din căldura de 
alături un mit indistinct al evadării din realitate: sau cum aceeaşi 
mână adormită, alăturându-se voluptuos vreunei suprafeţe 
netede, dulci, e preschimbată de aceleaşi minte şi creier 
adormite într-o aceeaşi țesătură de vis, smulsă oricărei 
experiențe până atunci cunoscute. Da, suferința se stinge, piere; 
ştim asta - dar întreabă glandele lacrimare dacă au uitat cum să 
plângă. - A fost odinioară (nici asta n-aveau cum să ţi-o spună ei) 
o vară a glicinei. Era pretutindeni o revărsare de glicină (aveam 
paisprezece ani) ca şi cum toate primăverile care aveau să se 
stingă mai apoi s-au condensat într-o singură primăvară, o 
singură vară, primăvara şi vremea de vară a oricărei femei care 
a respirat vreodată deasupra țarinii, culeasă, privită din toate 
primăverile trădate ridicate din întregul timp irevocabil, 
renăscând, înflorite din nou. Fusese un an de recoltă a glicinei; 
an de recoltă însemnând acea conjunctie dintre rădăcinile 
înflorite şi zvâcnirea sevei şi ceasul şi vremea; şi eu (aveam 
paisprezece ani) - n-am ce să vorbesc despre înflorire, eu cea pe 
care niciun bărbat nu o privise până atunci - şi nici n-avea 
vreodată s-o privească - de două ori una după alta, eu care nu 
eram copil ci chiar mai puţin decât copil, care nu mai eram copil 
cum nu eram nici femeie, ci chiar mai puțin decât trup de 
femeie. Nu o frunză, să spunem - pipernicită, palid amară, 
zbârcită, chiar dacă tânără încă, şi prea sfioasă ca să se mai vrea 
verde, să-şi atragă astfel jocurile efemere, copilăreşti ale iubirilor 

122 


trecătoare, sau ca să oprească asupra-şi viespile şi albinele 
prădalnice, fecundatoare ale poftelor trupeşti de mai târziu. Dar 
rădăcini şi seve am să spun că am avut, căci nu le moştenisem şi 
eu de la fiecare Evă singuratică, încă de când s-a arătat Şarpele? 
Da, şi eu am simţit dorința zvâcnitoare a sevei; eu, crisalida 
chircită a cine ştie cărei semințe oarbe, mocnite; căci cine-ar 
putea să spună că o rădăcină uitată, pipernicită n-ar putea da 
încă o floare prinsă în glob dens de viață, cu atât mai rotundă, 
mai densă, mai desăvârşit îmbătătoare - căci rădăcina asta 
neluată în seamă a fost înfiptă în pământ, zgârcindu-se acolo - 
să zacă nu moartă, ci doar să doarmă, uitată? 

Asta a fost vara zădărnicită a tinereţii mele sterpe pe care 
(Clipa aceea scurtă, primăvara scurtă, îndată risipindu-se şi 
niciodată întorcându-se a inimii femeieşti) am trăit-o nu ca 
femeie, fată, ci mai degrabă asemeni bărbatului care poate ar fi 
trebuit de la început să fiu. Aveam paisprezece ani, dacă li s-ar fi 
putut spune ani, petrecuți astfel în coridorul nestrăbătut de 
nimeni pe care-l numeam copilărie, în ceva care nu a fost viață 
trăită, ci mai degrabă proiecţie a pântecului întunecos Însuşi, eu, 
desăvârşită după gestație, fără vârstă, întârziată doar din vreo 
lipsă cezariană, din lipsa forcepsului rece al timpului neîndurător, 
aşteptânad să prindă ca într-un cleşte capul, să-l tragă afară, şi 
care ar fi trebuit să mă smulgă şi pe mine la lumină, liberă - şi 
aşteptam, nu lumina, ci condamnarea căreia noi îi spunem că ar 
fi victoria femeii, şi care înseamnă să înduri şi iar să înduri, fără 
rost sau speranță de răscumpărare şi iar să înduri; eu, asemenea 
unui peşte orb, din adâncuri, scânteia singuratică de a cărei 
origine peştele nici nu-şi mai aminteşte, care pulsează şi bate în 
temnita trupului său crepuscular şi letargic, cu zvăcnirea 
străveche, neadormită, fără cuvinte să vorbească, altele decât, 
„Asta s-a numit lumină”, asta „miros”, asta „pipăit”, şi asta 
nelăsând nici măcar nume pentru sunetul albinei sau păsării sau 
mireasma florii sau pentru lumină sau soare sau iubire - da, nici 
măcar crescând şi dezvoltându-mă, iubită de lumină sau iubind- 
o, ci înzestrată doar cu vicleana excrescență răsturnată a 
singurătăţii care substituie auzul atoatedevorator şi irațional 
tuturor celorlalte simţuri; astfel ca în loc să fi înaintat de-a lungul 
pietrelor de hotar, măsurate, continuându-se de la una la alta, 
ale vremii copilăriei, rămăsesem oprită la pândă, plutind liberă, 
ca şi cum înveşmântată în însăşi tăcerea umedă şi catifelată a 
pântecului, nu mai deplasam aerul la mişcările mele, nu lăsam să 

123 


se audă niciun sunet care să mă trădeze, de la o uşă zăvorită, 
mie interzisă, până la următoarea şi astfel învăţasem tot ceea ce 
ştiam despre lumina şi spațiul în care se mişcau şi respirau 
oamenii, ca şi cum aş fi putut (eu, acelaşi copil) să înțeleg 
soarele privindu-l printr-o bucată de sticlă afumată - paisprezece 
ani, cu patru ani mai tânără decât Judith, patru ani mai târzie 
decât clipa lui Judith pe care numai fecioarele o ştiu; când 
aspirația întregului, firavului spirit este o nuntire fără nume, fără 
clipa extazului, fără sex, fără săvârşire - nu siluirea văduvită şi 
de fiecare noapte de către un mort ironic, căruia nu i te poți 
împotrivi, şi care e răsplata vârstei de douăzeci de ani, de 
treizeci, de patruzeci, ci o lume umplută de nuntirea vie ca de 
lumina şi aerul pe care-l respiri. Insă nu a fost o vară zvăcnitoare 
de suferință a unei fecioare; nu o vară de ruptură cezariană care 
să mă fi smuls, trup mort sau chiar embrion doar, dintre cei vii, 
sau încă, prin fricțiunea brutală a trupului pătruns de bărbat să 
mă fi înarmat, însemnat ca o ființă omenească în locul unei femei 
găunoase. 

Era vara de după primul Crăciun când Henry îl adusese acasă 
cu el, vara urmând celor două zile ale vacanței din iunie pe care 
el le petrecuse la Suta lui Sutpen înainte de a fi pornit mai 
departe spre fluviu ca să ia vaporul spre casă, vara după ce 
plecase mătuşa mea şi tata trebuise să plece şi el după afaceri şi 
eu fusesem trimisă la Ellen (poate că tata o alesese pe Ellen ca 
un refugiu pentru mine pentru că la vremea aceea şi Thomas 
Sutpen lipsea de acasă) să stau acolo ca ea să poată avea grijă 
de mine, de mine care mă născusem prea târziu, născută într-o 
ruptură ciudată a vieții tatălui meu şi părăsită apoi în mâinile lui 
(acum de două ori) văduvite, pe mine, destul de pricepută acum 
să ajung până la rafturile cămării, să număr lingurițele şi să 
tivesc o cămaşă şi să măsor laptele în putinei dar bună de nimic 
altceva, şi totuşi prea prețioasă ca să fiu lăsată singură. Nu-l 
văzusem niciodată (nu l-am văzut niciodată. Nu l-am văzut nici 
mort. Am auzit doar un nume, am văzut o fotografie, am ajutat la 
săparea unei gropi; şi asta a fost totul) deşi el intrase o dată în 
casa mea, în ziua de Anul nou când Henry îl adusese cu el, atunci 
când se oprise, din obligație de nepot, să-mi facă o vizită în 
drumul lor de întoarcere la universitate, şi eu nu fusesem acasă. 
Până atunci nici măcar nu-i auzisem numele, nici nu ştiam de 
existența lui. Şi totuşi în ziua când am plecat să-mi petrec vara 
acolo, era ca şi cum oprirea lui de o clipă la uşa mea lăsase o 

124 


sămânță, o virulență de-abia simțită în pământul de pivniță al 
vieții mele, nu de ajuns de puternică pentru iubire poate (nu-l 
iubeam; cum aş fi putut? nu-i auzisem nici măcar o dată glasul, 
ştiam doar din ce-mi spusese Ellen că exista un asemenea om) şi 
nu îndeajuns de puternică pentru a spiona - cum fără îndoială că 
i-ai spune tu, şi care de-a lungul ultimelor şase luni de la acea zi 
de Anul Nou şi până în acel iunie dăduse substanță unei umbre 
cu un nume care se ridica din nebunia vană şi sporovăitoare a lui 
Ellen, o siluetă fără chip încă deoarece nu-i văzusem nici 
fotografia atunci, răsfrântă în privirea tainică şi fascinată a unei 
fete tinere; pentru că eu care nu ştiam nimic despre dragoste, 
nici măcar despre dragostea părinților - despre acea violare 
scumpă, iubitoare, constantă a singurătăţii proprii, despre acea 
vitregire a eului incorigibil şi abia dând în floare care este 
răsplata oricărei iubiri materne, am devenit nu amanta, nu 
iubita, ci ceva mai mult decât iubirea chiar; am devenit 
sprijinitoarea androgină a iubirii în toate înfățişările sale. 

Trebuie să fi lăsat vreo sămânță, pentru ca basmul găunos al 
unui copil să fi putut căpăta viaţă în grădina aceea. Pentru că nu 
o spionam pe ea ca să ştiu când aveam s-o urmez. Nu o 
spionam, deşi ai să spui că asta făceam. Și chiar dacă aş fi 
spionat, nu era gelozie, pentru că nu-l iubeam. (Cum aş fi putut 
să-l iubesc când nici nu-l văzusem vreodată?) Şi chiar dacă l-aş fi 
iubit, nu aşa cum iubesc femeile, cum îl iubea Judith, sau cum 
credeam noi că-l iubeşte. Dacă era dragoste (şi încă am să spun, 
Cum ar fi putut fi?) era în felul cum iubesc mamele când, 
pedepsindu-şi copilul, îl bat nu pe el ci prin el îl bat pe copilul 
vecinului pe care l-a bătut copilul sau de care a fost bătut, îl 
mângâie nu pe copilul care primeşte o răsplată ci pe bărbatul 
sau femeia fără nume care i-a dăruit paraua în palma asudată. 
Dar nu cum iubesc femeile. Pentru cu nu doream nimic de la el, 
înţelegi. Şi mai mult decât atât; nu i-am dat nici eu nimic, ceea 
ce constituie suma iubirii. De fapt, nici măcar nu-mi era dor de el. 
Nu ştiu nici acum dacă mi-am dat vreodată seama că nici nu-l 
văzusem la faţă, ci doar fotografia, umbra, imaginea din camera 
unei fete: o imagine oarecare, înrămată, pe o măsuţă de toaletă 
plină de nimicuri, şi totuşi împodobită şi gătită (sau cel puțin aşa 
credeam eu) cu toți trandafirii albi feciorelnici şi nevăzuți, pentru 
că încă înainte de a fi văzut fotografia aş fi putut să-i recunosc, şi 
chiar să-i descriu, faţa. Dar n-am văzut-o niciodată. Nici măcar 
nu ştiu cu propria mea ştiinţă că Ellen a văzut-o vreodată, că 

125 


Judith a iubit-o vreodată, că Henry a ucis-o; astfel că cine m-ar 
putea contrazice dacă aş spune. De ce n-aş fi inventat-o, creat-o 
eu? - Şi ştiu asta: dacă aş fi Dumnezeu aş crea din haosul acesta 
clocotitor căruia îi spunem progres ceva (o maşinărie poate) care 
să împodobească altarele goale din fața oglinzii ale fiecărei fete 
obişnuite de sub soare cu fețe asemenea acestei - ceea ce 
înseamnă atât de puțin pentru că cerem atât de puțin - acestei 
fețe din imaginea de acolo. Nici n-ar fi fost nevoie să se afle vreo 
țeastă sub acea față; aproape fără nume, ar mai fi trebuit doar 
presupunerea nedesluşită a unui trup de carne şi oase care să fi 
fost dorit de vreo altă fiinţă chiar dacă numai în lumea fără 
substanță a basmelor. - O imagine privită pe furiș, când mă 
furişam (copilăria mea mă învățase, şi îmi fusese de folos; de 
fapt, dacă m-ar fi învățat iubirea, iubirea nu mi-ar fi fost atât de 
folos) în camera pustie la amiază ca s-o privesc. Nu ca să visez, 
pentru că trăiam într-un vis, ci ca să reînnoiesc, să repet rolul 
aşa cum un amator neînzestrat dar dornic să joace s-ar abate în 
culise într-o clipă de tăcere pe scena vizibilă din sală ca să audă 
glasul suflerului. Şi dacă a fost gelozie, nu gelozia omenească, 
gelozia îndrăgostitului,. nici chiar a iubitului care spionează din 
iubire, care spionează să pândească, să guste, să atingă reveria 
feciorelnică a singurătăţii, cea dintâi destrămare a vălului căreia 
îi spunem virginitate; nu ca să silească, să facă să izvorască 
ruşinea, parte atât de importantă a afirmării iubirii, ci ca să se 
bucure cu lăcomie de vederea sânilor bogați, prompti, trandafirii 
acum în somnul lor voluptuos, deşi ruşinea însăşi nu începuse să 
se trezească. Nu, n-a fost asta; nu spionam, eu, care mă 
plimbam pe aleile greblate şi presărate cu nisip ale grădinii 
gândindu-mă, „Urma aceasta ar fi fost a lui dacă n-ar fi fost 
grebla să o şteargă, şi în ciuda greblei este încă aici, şi a ei, 
alături, în ritmul lent şi îngemănat în care inima, mintea nu mai 
au nevoie să urmărească paşii docili (consimţitori)”; gândindu- 
mă „Ce suspine ale sufletelor surori au ascultat urechile 
minuscule, murmurătoare, ale boschetului, ale nişei de verdeață 
de aici? ce jurământ, ce promisiune, ce joc extatic, rugător au 
fremătat în ploaia de liliac a tufei de glicină, peste desfolierea 
acestui trandafir încărcat?” Dar cel mai mult, mult mai mult 
decât asta, ființele vii, trupul visător însuşi. O nu, nu spionam pe 
când visam astfel în ascunzătoarea boschetelor, a nişelor mele 
de verdeață aşa cum credeam că visa şi ea însăşi aşezată pe 
banca îngustă păstrând încă apăsarea invizibilă a coapselor lui 
126 


acum absente, tot astfel cum nisipul obliterant, milioanele de 
degete ale frunzişului, Însuşi soarele şi constelațiile scăldate în 
lumina de lună care priviseră în jos înspre el, aerul din jur, mai 
păstrau încă undeva piciorul lui, silueta lui mişcătoare, chipul lui, 
glasul lui vorbind numele lui: Charles Bon, Charles cel Bun, 
Charles-în-curând-Soţul. Nu, nu spionam, nici măcar nu mă 
ascundeam, eu care eram de ajuns de copil ca să nu am nevoie 
să mă ascund, a cărei prezență n-ar fi fost o indiscreţie chiar 
dacă el ar fi fost alături de ea, şi totuşi destul de femeie să mă fi 
putut duce la ea îndreptățită să fiu primită (poate cu plăcere, cu 
recunoştinţă) în confidențele virginale, care nu au de ce să se 
ruşineze, în care tinerele fete vorbesc despre dragoste - Da, de 
ajuns de copil ca să mă duc la ea şi să-i spun „Lasă-mă să dorm 
cu tine”; de ajuns de femeie să spun „Să stăm aici împreună în 
pat şi să-mi povesteşti ce este dragostea”, şi totuşi nu o făcusem 
pentru că atunci ar fi trebuit să spun „Nu-mi vorbi tu despre 
dragoste, ci lasă-mă să-ți spun eu, eu care ştiu de pe acum mai 
mult despre dragoste decât o să ştii sau o să ai nevoie să ştii tu 
vreodată”. Pe urmă s-a întors tata şi a venit să mă ia şi m-a dus 
acasă şi am redevenit ființa indiferentă prea înaltă ca să mai fie 
copil şi prea scundă ca să fie femeie, în veşmintele care nu mi se 
potriveau şi lăsate de mătuşă-mea în urma ei, îngrijind de o casă 
nepotrivită, dar fără să spionez, să mă ascund, ci aşteptând, 
pândind, nu o răsplată, nu mulțumiri, eu care nu-l iubeam în 
sensul în care înțelegem noi dragostea pentru că nu există iubire 
de felul acesta lipsită de speranță; eu care (dacă ar fi fost 
dragoste) iubeam cu iubirea neştiutoare a cărților uşuratice: 
iubirea cere renunţă la tot ce are cel ce dăruieşte dar care, cu 
greutatea ei infinitezimală nu adaugă nimic la substanța fiinţei 
iubite - şi totuşi eu am dăruit-o. Şi nu lui, ei; era ca şi cum i-aş fi 
spus ei, „lată, ai şi asta.” Nu poti să-l iubeşti aşa cum ar trebui 
iubit, şi deşi el nu va simţi prețul acestui dar tot aşa cum nu şi-ar 
fi dat niciodată seama de lipsa lui, totuşi s-ar putea să vină o 
clipă în viața voastră laolaltă de soț şi soție, când el va regăsi 
această particulă a unui atom aşa cum ai putea să găseşti o 
tulpină mică, palidă, închircită, ascunsă într-un răsad de flori pe 
care-l ştiai bine, şi atunci te opreşti locului şi spui, „De unde a 
mai ieşi şi asta?”; nu-ţi rămâne decât să răspunzi, „Nu ştiu”. Şi- 
apoi m-am întors acasă şi am stat cinci ani, am auzit ecoul unei 
detunături de armă, am alergat în sus pe treptele unei scări de 
coşmar, şi am găsit - 
127 


Am găsit o femeie calmă, în picioare, într-o rochie de stambă 
în fața unei uşi închise prin care nu m-a lăsat să intru - o femeie 
mai străină mie decât orice suferință pentru că era atât de puțin 
dispusă să se înfrățească cu suferința - o femeie care spunea 
„Da, Rosa?” calmă în plină zvăâcnire a fugii mele care (acum ştiu) 
începuse de cinci ani de zile, căci el intrase şi în casa mea, şi nu 
lăsase nici acolo vreo urmă aşa cum nu lăsase nici în casa lui 
Ellen, unde fusese doar o siluetă, o umbră: nu a unui bărbat, a 
unei ființe, ci a vreunei mobile stranii - un vas sau un scaun sau 
o masă de lucru - şi pe care Ellen ar fi dorit-o, ca şi cum însăşi 
întipăritura sa (sau lipsa ei) pe zidurile casei Coldfield sau Sutpen 
ar fi păstrat vreo profeție elocventă a ceea ce avea să urmeze - 
Da, alergând din acel an dintâi (anul dinaintea războiului) în 
timpul căruia Ellen îmi vorbea despre trusou (şi fiind trusoul 
meu), alergând de la panoplia de vis a încetării luptei, care era 
capitularea, predarea mea, a mea care aveam atât de puține 
lucruri de predat renunțând la ele încât era vorba de fapt de tot 
ce aveam eu pentru că există acel ar-fi-putut-să-fie, stânca 
singuratică de care ne agățăm din curentul realității de 
nesuportat - Cei patru ani de-a lungul cărora crezusem că ea 
aştepta aşa cum aşteptam eu, în timp ce lumea stabilă pe care 
fusesem învățate să o cunoaştem se destrăma în flăcări şi fum 
până când pacea şi siguranța pieriseră, şi mânăria şi speranța, şi 
mai rămăseseră doar veteranii schilodiți ai onoarei, şi iubirea. 
Da, ar trebui, trebuie, să dăinuie iubirea şi credința: ele, lăsate 
nouă de tatii, soții, iubiţi, frații, care duceau cu ei mândria şi 
speranța păcii în avangarda onoarei aşa cum purtau şi 
steagurile; acestea trebuie să fie, altminteri pentru ce mai luptă 
bărbații? pentru ce altceva merită să mori? Da, să moară nu de 
dragul doar al onoarei, nu pentru mândrie şi nici măcar pentru 
pace, ci pentru dragostea şi credința pe care o lăsaseră în urma 
lor. Pentru că el trebuia să moară; ştiu asta, ştiam asta, tot aşa 
cum existau mândria şi pacea: altminteri cum ar mai fi putut fi 
dovedită imoralitatea dragostei? Dar nu iubirea, nici credinţa, în 
ele însele. Dragostea fără speranță, poate, dragostea cu prea 
puține motive să fii mândru: însă dragostea şi credința cel puţin, 
mai presus de asasinate şi de nebunie, pentru a mai mântui cel 
puțin din țarina umilă, condamnată ceva oricum din străvechea, 
pierduta vrajă a inimii. - Da, am găsit-o acolo, în picioare în fața 
uşii închise prin care nu trebuia să intru (şi prin care nici ea nu a 
mai intrat după câte ştiu eu până când Jones şi cu celălalt 

128 


urcaseră sicriul pe scară) cu fotografia atârnând de-a lungul 
trupului şi fața cu desăvârşire calmă, privindu-mă o clipă şi de- 
abia ridicându-şi glasul să-l facă auzit în holul de jos: „Clytie. 
Domnişoara Rosa ia masa de seară cu noi, vezi de pregăteşte 
mai multă mâncare”; apoi „Să mergem jos, nu vrei? Trebuie să 
vorbesc cu domnul Jones despre scânduri şi cuie.” 

Asta a fost tot. Sau mai degrabă, nu tot, căci nu există niciun 
tot, niciun sfârşit; nu lovitura ne face să suferim ci destinderea 
încordării care urmează, obositoare, ca un ecou, resturile 
învălmăşite care trebuie date la o parte de pe însuşi pragul 
deznădejdii. Ințelegi, nu l-am văzut niciodată. Nu l-am văzut nici 
măcar mort. Am auzit un ecou, nu împuşcătura; am văzut o uşă 
închisă dar nu am trecut de ea; îmi amintesc de după-amiaza 
aceea când am scos sicriul din casă (Jones şi un alt bărbat, alb, 
pe care l-a produs, l-a dezgropat, de undeva, l-au făcut din 
scânduri smulse din şopronul trăsurilor; îmi amintesc cum în timp 
ce mâncam mâncarea pe care Judith - da, Judith; aceeaşi față 
calmă, rece şi liniştită deasupra plitei - o pregătise, am mâncat-o 
chiar în camera dedesubtul celei unde îl întinseseră, îi auzeam 
bătând cu ciocanul şi tăind cu ferăstrăul în curtea din spate, şi 
cum am văzut-o pe Judith o dată, cu o bonetă de stambă 
decolorată la fel ca rochia, dându-le instrucţiuni cum să-l facă; 
îmi amintesc cum de-a lungul întregii după-amiezi încete şi 
însorite au bătut cu ciocanul şi au tăiat cu ferăstrăul chiar sub 
fereastra salonului din spate - râcâitul lent, înnebunitor al 
fierăstrăului, loviturile seci, calculate ale ciocanului care părea, 
fiecare, să fie ultima dar nu era, repetate şi reluate tocmai când 
amorțeala surdă a nervilor obosiţi, încordați dincolo de orice 
putință de a se mai opune, se destindea în tăcere şi apoi se 
încordau iarăşi ca într-un țipăt; până când în cele din urmă am 
ieşit (şi am văzut-o pe Judith în curticica cotețelor într-un nor de 
pui de găină, tinând în şorțul ridicat ouăle strânse) şi i-am 
întrebat de ce? de ce aici? de ce tocmai aici? şi ei s-au oprit 
amândoi de ajuns şi mai mult decât de ajuns ca Jones să se 
întoarcă şi să scuipe iarăşi şi să spună „Pentru că de aici n-are să 
trebuiască să cărăm lada prea mult”; şi cum, înainte chiar de a-i 
fi întors spatele, el - unul din ei - a mai adăugat, cu un fel de 
gândire perplexă şi nesigură din adâncurile inerției, că „Ar fi fost 
şi mai simplu să-l cărăm pe el jos şi să batem scândurile în cuie 
peste el, numai că nu prea i-ar place asta duduii Judy”.) - Imi 
amintesc cum în timp ce-l căram în jos pe scări şi afară până la 

129 


căruța ce aştepta am căutat să simt greutatea adevărată a 
sicriului ca să-mi dovedesc mie însămi că era într-adevăr 
înăuntru. Şi n-aş fi putut spune sigur. Am fost printre cei ce i-au 
purtat sicriul şi totuşi nu puteam, nu voiam să cred ceva despre 
care ştiam că nu poate fi astfel. Pentru că nu l-am văzut 
niciodată.  Ințelegi? Ni se întâmplă unele lucruri pe care 
inteligența şi simțurile le refuză aşa cum uneori stomacul refuză 
ceea ce a acceptat gura dar căreia digestia nu-i poate face față - 
întâmplări care ne ţintuiesc locului ca printr-o intervenție 
impalpabilă, ca un perete de sticlă prin care urmărim tot ceea ce 
continuă să se petreacă desfășurându-se ca într-un gol tăcut, şi 
risipindu-se,  ştergându-se;  pierite,  lăsându-ne  nemişcați, 
neputincioşi, neajutorați; ţintuiți acolo, până când puteam muri 
în sfârşit. Eram eu, eram acolo; ceva din mine mergea în cadență 
măsurată laolaltă cu paşii măsurați ai lui Jones şi ai tovarăşului 
său, şi ai lui Theophilus McCaslin care auzise într-un fel sau altul, 
undeva în oraş, de cele întâmplate, şi ai lui Clytie pe când 
purtam lada grosolană şi greu de apucat peste cotul abrupt al 
scării în timp ce Judith care venea în urma noastră o îndrepta din 
spate, şi aşa pe scări în jos şi afară până la căruță; ceva din mine 
ajutând să ridicăm lucrul acela pe care nu l-aş fi putut ridica 
singură şi în care încă nu puteam crede, în căruța care aştepta; 
ceva din mine în picioare lângă pământul căscat în întunecimea 
posomorâtă a cedrilor şi auzind răpăitul surd al bulgărilor peste 
scânduri şi răspunzând Nu când Judith la un capăt al moviliței 
mormântului a spus, „Era catolic. Ştie cineva dintre voi cum fac 
asta catolicii -” şi Theophilus McCaslin a spus, „Catolic, pe dracu; 
a fost un soldat. Şi eu ştiu cum să mă rog pentru un soldat 
confederat ” şi apoi a strigat cu vocea lui de bătrân ascuțită, 
aspră, puternică, şi cacofonică: „Aaaaaai, Forrest! Aaaaaay, John 
Sartoris! Aaaaay!” Şi ceva mergând împreună cu Judith şi cu 
Clytie înapoi tăind peste câmpul amurgit şi răspunzând cu o 
apatie senină, ciudată glasului senin, liniştit, care vorbea despre 
aratul ogorului şi despre tăiatul lemnelor pentru iarnă, şi la 
lumina lămpii în bucătărie ajutând de data asta la pregătirea 
mesei şi ajutând şi la mâncatul ei în camera dincolo de al cărei 
tavan el nu mai zăcea întins, şi mergând la culcare (da, luând o 
lumânare din mâna sigură, fără niciun tremur şi gândind „Nici 
măcar n-a plâns” şi apoi într-o oglindă, în licărirea lămpii 
văzându-mi propria față şi gândindu-mă „ŞI nici tu n-ai plâns”) în 
aceeaşi casă în care el rămăsese într-un alt scurt (şi de data asta 
130 


ultim) spațiu şi nu lăsase nicio urmă după el, nici măcar lacrimi. 
Da. Într-o zi el nu fusese. Apoi fusese. Apoi nu mai fusese. Fusese 
ceva prea scurt, prea grabnic, prea repede sfârşit; şase ceasuri 
într-o după-amiază de vară cuprinseseră totul - un spațiu prea 
scurt pentru ca să lase măcar întipăritura unui trup pe o saltea, şi 
sângele putea să fi venit de oriunde dacă va fi fost sânge, căci eu 
nici nu l-am văzut pe el, niciodată. Din cât mi s-a îngăduit să văd, 
nici n-a fost vreun cadavru; n-a fost nici măcar un asasin (nici n- 
am vorbit despre Henry în ziua aceea, niciunul dintre noi; n-am 
spus - eu, mătuşa, fata bătrână - „Arăta bine sau sănătos?” n- 
am spus niciunul din miile de lucruri mărunte cu care sângele 
neîmblânzit al femeii nesocoteşte lumea bărbatului în care o 
rudă de sânge dă dovadă de curaj sau de laşitate, de nebunie, de 
pofte, de spaimă, şi pentru care tovarăşii lui îl laudă sau îl 
răstignesc) care să fi venit răbufnind pe uşi să-şi strige crima şi 
să dispară, şi care, prin faptul că mai era încă în viață era chiar 
într-o mai mare măsură o umbră decât acea abstracţie pe care o 
închisesem într-o ladă bătută în cuie - o împuşcătură auzită doar 
prin ecoul ei, un cal străin, slăbănog, aproape sălbăticit, cu frâul 
atârnând şi cu şaua goală, în buzunarele şeii găsindu-se un 
pistol, o cămaşă curată, uzată, o bucată de pâine tare ca fierul, 
prins de un bărbat la patru mile mai departe şi două zile mai 
târziu când a încercat să forțeze uşa grajdului său. Da, mai mult 
decât atât: fusese absent, şi fusese; se reintorsese, şi nu mai 
era; trei femei coborâseră ceva în pământ şi-l acoperiseră, şi el 
nu mai existase niciodată. 

Acum ai să mă întrebi de ce am rămas acolo. Aş putea spune, 
nu ştiu, aş putea să-ți dau zece mii de motive găunoase, toate 
neadevărate, şi să fiu crezută - că am rămas pentru a avea ce 
mânca, eu care aş fi putut găsi de mâncare pe marginea 
şanțurilor şi prin răsadurile năpădite de bălării, aş fi putut 
înjgheba şi lucra o grădină tot atât de bine la mine acasă în oraş 
ca şi aici, fără să mai vorbesc de vecinii, prietenii ale căror 
pomeni le-aş fi putut accepta, întrucât nevoia are un fel al ei de a 
smulge din comportamentul nostru diferite scrupule delicate 
privitoare la onoare şi mândrie; că am rămas pentru a avea un 
adăpost, eu care aveam un acoperiş al meu într-o proprietate 
moştenită în bună regulă; sau că am rămas pentru a avea 
tovărăşie, eu care acasă aş fi putut avea tovărăşia unor vecini 
cel puțin din lumea mea şi care mă cunoscuseră toată viaţa şi 
chiar mai demult în sensul că gândeau nu numai aşa cum 

131 


gândeam eu ci şi aşa cum gândiseră strămoşii mei, pe când aici 
aveam să-mi ţină tovărăşie o femeie pe care, deşi rudă de sânge 
cu mine, nu o înțelegeam şi, dacă ceea ce văzusem mă 
îndreptățea să cred că acesta era adevărul, nu doream s-o 
înțeleg, şi o alta care mi-era atât de străină mie şi atât de 
departe de tot ceea ce eram eu încât am fi putut fi nu numai de 
rase diferite (cum şi eram), nu numai de sexe diferite (cum nu 
eram), ci şi din specii diferite, nevorbind o limbă pe care cealaltă 
să o înțeleagă, simplele cuvinte cu care eram silite să ne 
potrivim zilele una față de cealaltă fiind mai puțin născătoare de 
gânduri sau intenții decât sunetele pe care o jivină şi o pasăre le- 
ar trimite una spre alta. Dar nu spun nimic din toate acestea. Am 
rămas acolo şi am aşteptat ca Thomas Sutpen să se întoarcă 
acasă. Da. Ai să spui (sau ai să crezi) că aşteptam încă de pe 
atunci să mă logodesc cu el; dacă ţi-aş spune că nu, ai crede că 
mint. Dar spun că n-am aşteptat asta. L-am aşteptat exact aşa 
cum îl aşteptau Judith şi Clytie; pentru că el era acum tot ce mai 
aveam noi, tot ce ne mai dădea vreun motiv să continuăm să 
existăm, să ne mâncăm hrana şi să ne culcăm şi să dormim şi să 
ne trezim şi să începem iarăşi: ştiind că avea să aibă nevoie de 
noi, ştiind aşa cum ştiam (noi care-l cunoşteam) că avea să 
înceapă de îndată să salveze ce mai rămăsese din Suta lui 
Sutpen şi s-o reclădească. Nu pentru că noi am fi avut sau am 
avut nevoie de el. (Nu m-am gândit nicio clipă la căsătorie, nicio 
clipă nu mi-am închipuit că el s-ar uita la mine, m-ar vedea, căci 
până atunci n-o făcuse niciodată. Poţi să mă crezi, pentru că n- 
am să mă codesc niciun moment să-ţi spun când va veni timpul 
să-ți spun când m-am gândit la asta.) Nu. Nici măcar n-a fost 
nevoie de prima zi a vieţii pe care aveam s-o ducem împreună 
pentru a ne arăta că n-aveam nevoie de el, n-aveam nevoie de 
niciun bărbat atâta vreme cât Wash Jones avea să mai trăiască 
sau să rămână acolo - eu care-i ținusem casa tatălui meu şi el 
încă viu timp de aproape patru ani, Judith care făcuse acelaşi 
lucru aici, şi Clytie care putea să taie lemne sau să tragă brazdă 
mai bine (sau cel puțin mai repede) decât Jones însuşi. - şi 
acesta este faptul cel trist, unul dintre cele mai triste: plictisul 
acela obosit pe care îl simt inima şi sufletul când nu mai au 
nevoie de cei pentru a cărei nevoie ele (inima şi sufletul) sunt 
necesare. Nu. N-aveam nevoie de el, nici măcar prin substituirea 
nevoii, noi care nici măcar nu ne puteam alătura lui în dorința-i 
furioasă (obsesia aceea aproape dementă pe care o adusese 
132 


acasă cu sine, părând să o proiecteze, să o iradieze din el înainte 
chiar de a fi descălecat) de a reclădi totul, de a face ceea ce 
fusese înainte, lucrul pentru care sacrificase mila şi blândeţțea şi 
iubirea şi toate virtuțile alese - dacă le va fi avut vreodată ca să 
le poată sacrifica, dacă le va fi simţit lipsa, le va fi dorit din 
partea altora. Nici măcar asta. Nici Judith şi nici eu nu dorisem 
asta. Poate pentru că nu am crezut că ar fi fost posibil, dar cred 
că era ceva mai mult decât atât; faptul că existam acum într-o 
apatie care era aproape pace, asemenea celei a pământului 
însuşi, orb, nesimţitor, care nu visează tulpinile florilor sau 
mugurii, nu pizmuieşte nici solitudinea aeriană, muzicală a 
frunzelor primăvăratice pe care le hrăneşte. 

Aşa că l-am aşteptat. Duceam viața neocupată, lipsită de 
evenimente pe care ar fi dus-o trei călugărițe într-o mănăstire 
pustie, bântuită, de sărăcie: zidurile pe care le stăpâneam erau 
sigure, îndeajuns de impenetrabile, chiar dacă zidurilor nu le 
păsa dacă noi mâncăm sau nu. Şi cu prietenie, nu ca două femei 
albe şi o negresă, nu ca trei negrese sau trei albe, nici măcar ca 
trei femei, ci doar ca trei creaturi mai simțind încă nevoia să 
mănânce dar nemaisimţind nicio plăcere în asta, nevoia de a 
dormi dar nu din vreo bucurie în oboseală sau în refacere, şi în 
care sexul era o atrofie uitată asemenea excrescențelor 
rudimentare pe care le numim amigdale sau degetele mari încă 
opozabile pentru cățăratul în pomi de pe vremuri, îngrijeam de 
casă, de partea ei unde trăiam noi, pe care o foloseam; îngrijeam 
de camera unde avea să se întoarcă Thomas Sutpen - nu aceea 
din care plecase, ca soț, ci aceea în care avea să se întoarcă un 
văduv fără de fiu, sterp de posteritatea pe care fără îndoială 
trebuie să şi-o fi dorit, el care îndurase suferința şi ostenelile de a 
concepe copii şi de a-i adăposti printre mobile de import sub 
candelabre de cristal - tot aşa cum îngrijeam de camera lui 
Henry, cum o îngrijeau Judith şi Clytie adică, de parcă el nu s-ar fi 
năpustit pe scări în sus în acea după-amiază de vară şi apoi s-ar 
fi năpustit în jos iarăşi; am semănat şi am lucrat şi am strâns cu 
mâinile noastre hrana pe care o mâncam, am plantat şi am 
îngrijit grădina tot aşa cum am gătit şi am mâncat hrana pe care 
o scoteam din ea: fără să facem vreo deosebire de vârstă sau 
culoare decât doar stabilind cine avea să facă focul sau să 
mestece în oală sau să plivească răsadul sau să meargă la 
moară cu şorțul de grâu pentru făină cu cât mai puțină cheltuială 
de timp sau osteneală pentru alte îndatoriri spre binele general. 

133 


Ca şi cum am fi fost o singură fiinţă, fiecare putând lua locul 
fiecăreia, fără deosebire, îngrijind grădina, torcând şi țesând 
pânza pentru veşminte, căutând, găsind pe marginea şanţurilor 
şi pregătind puținele ierburi rămase pentru a apăra şi asigura 
acel sărăcăcios compromis spartan pe care îndrăzneam sau 
aveam timp să-l mai facem cu bolile, hărțuindu-l şi cicălindu-l pe 
Jones să ne muncească ogorul şi să taie lemnele care aveau să 
fie căldura şi hrana iernilor noastre - noi trei, trei femei: eu 
împinsă de împrejurări la o vârstă prea timpurie spre treburi de 
gospodină săracă putând să fi fost la fel de la locul meu pe o 
insulă străjuită de un far, deşi nimeni nu mă învățase nici măcar 
cum să cultiv un răsad de flori, cu atât mai puțin o grădină de 
zarzavaturi, învățată să consider lemnele de foc şi mâncarea ca 
ceva făcându-şi de bunăvoie apariția într-o ladă de lemn sau pe 
un raft de cămară; Judith, creată de împrejurări (împrejurări? o 
sută de ani de corcoleală grijulie, poate nu de sângele originii 
sale, nu de sângele familiei Coldfield măcar, ci în mod sigur de 
tradiția în care voinţa nemiloasă a lui Thomas Sutpen îşi croise o 
nişă) ca să străbată perioadele blând izolate neatinse ale 
coconului de fluture: să înmugurească, să devină o prolifică 
regină, şi apoi să ajungă o matroană fermă, cu mână blândă, în 
bătrâneţea unei vieți senine şi bine trăite - Judith, zădărnicită de 
ceea ce în mine erau câţiva ani de ignoranță dar în ea era 
prohibiţia de fier a zece generații, care nu învățase cel dintâi 
principiu al sărăciei - să cârpeşti şi să economiseşti de dragul 
cârpelii şi al economiei, şi care (şi încurajată de Clytie) era în 
stare să gătească de două ori mai multă mâncare decât am fi 
putut mânca noi şi de trei ori mai multă decât ne-am fi putut 
permite şi apoi o dădea altora, oricărui străin în regiunea ce 
începuse să se umple cu soldaţi în zdrențe care se opreau să 
cerșească,; şi (dar nu ultima) Clytie. Clytie, care nu era proastă, 
orice altceva dar nu proastă; perversă, indescifrabilă, un 
adevărat paradox: liberă, şi totuşi incapabilă de libertate deşi nu 
se considerase niciodată sclavă, nepăstrând nimănui fidelitatea 
asemenea lupului sau ursului indolent şi singuratic (da, sălbatică, 
pe jumătate negresă neimblânzită, pe jumătate sânge de 
Sutpen: şi dacă „neimblânzit” poate fi sinonim cu „sălbatic”, 
atunci „Sutpen” exprimă răutatea tăcută, neadormită a biciului 
îmblânzitorului) a cărui falsă aparenţă îl face să se poarte docil 
fată de brațul temut fără să fie însă docil, ceea ce, dacă aceasta 
ar însemna fidelitate, e o fidelitate doar față de principiul prim, 
134 


fix, al propriei sălbăticii; - Clytie care prin însăşi pigmentația 
pielii ei reprezenta dezastrul care ne adusese pe Judith şi pe 
mine la ceea ce eram şi o făcuse pe ea (Clytie) ceea ce refuza să 
fie tot aşa cum refuzase să fie ceea ce constituise rațiunea de a 
fi a acestui dezastru spre a o emancipa pe ea, ca şi cum plutind 
stăpânitoare asupra noului, rămăsese cu bună ştiinţă ca să ne 
înfățişeze înțelesurile amenințătoare ale vechiului. 

Eram trei străine. Nu ştiu ce gândea Clytie, ce viață hrăneau 
şi adăposteau în ea, mâncarea pe care o culegeam şi o găteam 
laolaltă, stamba pe care o torceam şi o coseam laolaltă. Dar la 
asta mă aşteptam pentru că ea şi cu mine eram nişte duşmani 
deschişi, chiar onorabili. Dar nu ştiam nici măcar ce gândea şi 
simţea Judith. Dormeam în aceeaşi cameră, toate trei (asta din 
mai multe motive decât pentru a economisi lemnele de foc pe 
care trebuia să le cărăm înăuntru singure. O făceam pentru a fi 
în siguranță. Intraserăm în iarnă şi soldaţii începuseră să se 
întoarcă, rătăcind de colo până colo, nu toţi vagabonzi, tâlhari, 
dar oameni care riscaseră şi pierduseră totul, suferiseră dincolo 
de puterile suferinţei şi se reîntorseseră acum într-o țară ruinată, 
nu aceiaşi oameni care mărşăluiseră la luptă ci transformați - şi 
acesta e lucrul cel mai rău, cea de pe urmă degradare în care 
războiul împinge spiritul, sufletul - după chipul bărbatului guta să 
o insulte chiar din deznădejde şi milă pe soția sau amanta iubită 
care în timpul absenței sale fusese violată. Ne era frică, îi 
hrăneam,; le dăruiam putinul, totul, pe care-l aveam şi am fi luat 
asupra noastră şi rănile lor ca să-i facem iarăşi întregi dacă s-ar fi 
putut. Dar ne era frică de ei), ne sculam dimineața şi 
îndeplineam obligațiile nesfârşite, istovitoare pe care le necesită 
simpla menținere în viață; ne aşezam la gura focului seara după 
cină, toate trei în starea aceea când oasele şi muşchii sunt prea 
obosiţi ca să se mai poată odihni, când spiritul buimăcit şi 
invincibil a preschimbat, a mulat însăşi deznădejdea în uitarea 
liniştită a unui veşmânt mult purtat, şi stăm de vorbă, vorbeam 
despre mii de lucruri în afară de unul singur. Vorbeam despre el, 
Thomas Sutpen, la sfârşitul războiului (Îl vedeam cu toatele 
apropiindu-se) şi despre vremea când avea să se întoarcă, 
despre ceea ce avea să facă; cum să înceapă munca herculeană 
la care ştiam că avea să se înhame, la care (o, da, ştiam şi asta) 
avea fără îndoială să ne urască şi pe noi cu aceeaşi veche 
cruzime fie că am fi voit sau nu; vorbeam despre Henry, liniştite 
- îngrijorarea firească, inutilă, neputincioasă, a femeilor în jurul 

135 


bărbaților absenţi - întrebându-ne ce-o fi făcând, dacă suferea 
sau nu de frig sau foame, tot aşa cum vorbeam şi despre tatăl 
lui, ca şi cum şi ei şi noi am mai fi trăit în vremea de odinioară pe 
care împuşcătura, paşii alergând înnebuniţi, o încheiaseră şi apoi 
o obliteraseră, ca şi cum după-amiaza aceea n-ar fi existat 
niciodată. Dar nicio singură dată n-am pomenit de Charles Bon. 
Au fost două după-amiezi toamna târziu când Judith a lipsit, şi s-a 
întors doar la vremea cinei, senină şi calmă. N-am întrebat-o şi 
nici n-am urmărit-o, şi totuşi ştiam şi ştiam că şi Clytie ştie că se 
dusese să curețe mormântul de frunzele moarte şi de gunoiul 
cafeniu, uscat, lepădat de cedri - movilița înfundându-se încet 
înapoi în pământul sub care noi nu îngropasem nimic. Nu, nu 
fusese nicio împuşcătură. Sunetul acela fusese doar trântirea 
brutală şi definitivă a unei uşi între noi şi tot ceea ce fusese, tot 
ceea ce ar fi putut fi o curmare retroactivă a fluxului 
evenimentelor: un moment pentru veşnicie cristalizat în timpul 
imponderabil, izbânda a trei femei slabe dar neimblânzite, 
moment care, precedând faptul îndeplinit negat de noi, îi refuza, 
îi răpea fratelui prada, îl lipsea pe asasin de o victimă pentru 
însuşi glonțul său. Astfel am trăit şapte luni. Şi apoi, într-o după- 
amiază de ianuarie, Thomas Sutpen s-a întors acasă; una dintre 
noi a ridicat ochii de acolo de unde lucram grădina pentru hrana 
încă unui an şi l-a văzut călărind înspre noi pe alee. Şi apoi, într-o 
seară m-am logodit cu el. 

Mi-au trebuit exact trei luni. (Bagi de seamă că nu spun i-au 
trebuit, ci mi-au trebuit?) Da, exact trei luni, mie care timp de 
douăzeci de ani îl privisem (când o făcusem - trebuisem s-o fac - 
să-l privesc) ca pe un căpcăun, un monstru din vreun basm de 
speriat copiii; care-i văzusem stirpea născută din trupul surorii 
mele moarte cum şi începuse să se distrugă unul pe altul, şi care 
trebuia să merg înspre el ca un câine fluierat la primul prilej, în 
amiaza aceea când el care mă văzuse timp de douăzeci de ani şi- 
a ridicat pentru prima dată capul şi s-a oprit o clipă să se uite la 
mine. O, nu vreau să mă apăr, eu care aş putea (şi aş vrea; da, 
fără îndoială am şi făcut-o) să-ţi dau o mie de justificări plauzibile 
de ajuns de bune pentru o femeie, începând cu inconsistența 
naturală a femeii şi până la dorința (sau chiar speranța) unei 
averi, unei situații posibile, sau chiar teama de a muri fără bărbat 
pe care (oricine ti-ar spune-o) o au întotdeauna fetele bătrâne, 
sau din răzbunare. Nu. Nu vreau să mă apăr singură. Puteam să 
mă întorc acasă şi nu m-am întors. Poate că ar fi trebuit să mă 

136 


întorc acasă. Însă n-am făcut-o. Ca şi Judith şi Clytie, am stat în 
picioare acolo în fata coloanelor putrezite şi l-am privit venind 
spre noi, călare pe calul slăbănog, extenuat, părând nu să stea ci 
proiectându-se înainte ca un miraj, într-un fel de rigiditate 
sălbatică, dinamică a nerăbdării față de calul slăbănog, de şa, de 
cizme, de haina de culoarea frunzelor şi uzată cu 
brandenburgurile atârnând, decolorate înveşmântând scoica, 
aparența încă simţitoare dar inertă părând să-l preceadă atunci 
când descălecă, şi dinlăuntrul căreia spuse, „Şi aşa, fetițo”, şi se 
aplecă şi-şi atinse barba de fruntea lui Judith care nu se mişcase, 
nu se mişca, rămăsese rigidă şi calmă şi cu chipul nemişcat şi 
dinlăuntrul căreia îşi  spuseră patru  propozițiuni, patru 
propozițiuni din cuvinte simple, directe, în spatele cărora, sub 
înțelesul cărora, mai presus de care am simţit aceeaşi legătură 
de sânge pe care o simţisem în ziua când Clytie mă oprise în fața 
scărilor: „Henry nu a -?” „Nu. Nu-i aici” - „Da. Şi -?” „Da. Henry l- 
a omorât.” Şi apoi a izbucnit în plâns. Da, a izbucnit, ea care nu 
plânsese până atunci, care dusese cu ea în jos pe scări în după- 
amiaza aceea şi îşi păstrase mereu de atunci fața rece, calmă, 
oprindu-mă pe mine în plină fugă la uşa aceea închisă; da, a 
izbucnit, ca şi cum întreaga acumulare a celor şapte luni ar fi 
făcut spontan erupție prin fiecare por într-o descărcare 
incredibilă (ea neclintindu-se, netresărindu-i niciun muşchi) şi 
apoi pierzându-se, dispărând tot atât de brusc ca şi cum însăşi 
aura sălbatică şi aridă în care o învăluise el i-ar fi uscat lacrimile 
mai repede decât izvorau: şi el încă nemişcat cu mâinile pe 
umerii ei a privit-o pe Clytie şi a spus, „A, Clytie” şi apoi pe mine 
- acelaşi chip pe care-l văzusem ultima oară, doar puţin mai 
slăbit, aceiaşi ochi nemiloşi, părul puţin încărunţit acum, şi pe 
fața lui niciun semn de recunoaştere până când Judith a spus, „E 
Rosa. Mătuşa Rosa. Acum stă aici.” 

Asta a fost totul. A intrat călare pe alee şi în viețile noastre 
iarăşi şi n-a lăsat nicio undă decât acele lacrimi neaşteptate şi 
incredibile. Pentru că el însuşi nu era acolo, viu în casa unde ne 
petreceam zilele, nu se oprise acolo, învelişul său trupesc era 
acolo, folosind camera de care noi avusesem grijă aşteptânau-l şi 
mâncând hrana pe care noi o obțineam şi o găteam ca şi cum n- 
ar fi putut să simtă nici moliciunea patului nici să facă vreo 
deosebire între calitățile sau gustul felurilor de mâncare. Da. Nu 
era acolo. Ceva mânca Împreună cu noi; noi îi vorbeam lucrului 
acestuia şi el răspundea întrebărilor; şedea cu noi seara la gura 

137 


sobei şi, deşteptându-se pe neaşteptate din cine ştie ce inerție 
profundă, amorțită, desăvârşită, vorbea, nu pentru noi, cele şase 
urechi, cele trei minţi în stare să-l asculte, ci pentru aerul din jur, 
pentru prezenţa, spiritul casei însăşi, acum în aşteptare, 
posomorâtă, căzând încet în ruină, spunând vorbe asemenea 
spuselor bombastice ale unui nebun care-şi creează între pereții 
sicriului ținuturi fabuloase, nemăsurate ca un alt Camelot sau 
Carcassonne. Nu absent din locul acela, de pe pătratul arbitrar 
de pământ pe care-l nuntise Suta lui Sutpen; nu, deloc. Era 
absent doar din cameră, şi asta din cauză că trebuia să fie într- 
altă parte, ceva din el măsurând fiecare câmp devastat şi gard 
năruit şi perete dărăpănat de colibă sau bumbăcărie sau şopron; 
el însuşi diluat şi menţinut într-o stare de soluţie în suspensie de 
febra furioasă şi imobilă şi de conştiinţa timpului prea scurt şi de 
nevoia de grabă ca şi cum ar fi respirat adânc şi ar fi aruncat o 
privire în jur şi şi-ar fi dat seama, ca e bătrân (avea cincizeci şi 
nouă de ani) şi ar fi fost îngrijorat (nu speriat; îngrijorat) nu că 
bătrâneţea ar fi putut să-l lase neputincios să mai facă ceea ce 
avea intenția să facă; dar că s-ar fi putut să nu mai aibă timp să 
facă acest lucru înainte de a muri. Avusesem dreptate gândindu- 
ne la ce ar fi avut el intenţia să facă: şi că n-avea să-şi mai dea 
răgaz nici să-şi tragă sufletul înainte de a se apuca să-şi 
reclădească şi casa şi plantaţia pe cât posibil mai aproape de ce 
fuseseră. Nu ştiam cum avea să se pună pe treabă, şi cred că 
nici el nu ştia. Nici n-ar fi putut şti, el care se reîntorsese acasă 
fără nimic, la nimic, la ceva cu patru ani mai puţin decât nimic. 
Insă asta nu l-a oprit, nu l-a intimidat. Era stăpânit de furia rece, 
vie, a jucătorului care ştie că s-ar putea oricum să piardă dar ştie 
şi că e sigur că va juca mai departe biciuindu-şi încă o dată 
voința crâncenă, constantă; şi care împiedică suspensia de a se 
cristaliza pe de-a întregul mânuind mai departe, crâncen, cărțile 
sau zarurile până când glandele şi porii norocului se deschid 
iarăşi să curgă. Nu s-a oprit nicio clipă, nu şi-a lăsat nici măcar o 
zi sau două oasele şi trupul său bătrân de cincizeci şi nouă de ani 
să se refacă - acea zi sau două în care ar fi putut să vorbească, 
nu despre noi şi despre ce făcusem, ei despre el însuşi, despre 
ultimii patru ani (din ce ne-a spus vreodată despre asta, s-ar fi 
zis că nici nu fusese vreun război, sau că fusese pe vreo altă 
planetă şi că el n-ar fi riscat nimic în acel război, carnea şi 
sângele lui n-ar fi suferit cu nimic acolo) - o perioadă de timp 
firească în care înfrângerea amară, pe el lăsându-l întreg, s-ar fi 
138 


stins până ar fi ajuns la ceva să semene cu liniştea, asemenea 
tihnei în legănările sălbatice şi de necrezut (care-i ajută pe 
oameni să poată suporta viaţa) ale balanței infinitezimale între 
victorie şi dezastru, care face de nesuportat înfrângerea ce se 
întoarce împotriva oamenilor, şi totuşi nu-i striveşte, pe oamenii 
încă vii dar care nu mai suportă să trăiască astfel. 

De-abia dacă s-ar fi putut spune că-l vedeam. Era plecat din 
Zori şi până când se lăsa întunericul, el şi cu Jones şi cu încă un 
bărbat sau doi pe care-i adusese de undeva şi-i plătea cu ceva, 
poate aceeaşi monedă cu care-l plătise şi pe arhitectul cel străin 
- linguşeală, promisiuni, ameninţări şi în cele din urmă forță. Era 
în iarna când începusem să aflăm ce înseamnă un carpet-bagger 
şi oamenii - femeile - îşi zăvoreau uşile şi ferestrele noaptea şi 
începuseră să se sperie unii pe alţii eu povestiri despre 
răscoalele negrilor, când țara pustiită, nelucrată şi înțelenită de 
patru ani de zile, rămânea mai departe neatinsă în timp ce 
bărbaţii cu pistoalele în buzunar se strângeau zilnic la întâlniri 
tainice prin oraşe. El nu a fost unul dintre aceştia; îmi amintesc 
cum într-o noapte a venit o delegație, călări prin noroaiele unui 
martie timpuriu şi l-au somat să le răspundă da sau nu, cu ei sau 
împotriva lor, prieten sau duşman: şi el a refuzat, i-a respins, le-a 
oferit (fără nicio schimbare pe fata trasă, nemiloasă sau în vocea 
egală) sfidarea presupunând că ei căutau o sfidare, spunându-le 
că dacă fiecare bărbat din Sud ar face ce făcea el însuşi, şi-ar 
vedea de refacerea pământurilor lui, țara în general şi Sudul s-ar 
salva; şi i-a poftit afară din cameră şi din casă şi a rămas simplu 
în picioare în prag ținându-şi lampa deasupra capului în timp ce 
purtătorul lor de cuvânt îşi formula ultimatumul: „Asta ar putea 
să însemne război, Sutpen”, şi el a răspuns, „Sunt obişnuit cu 
aşa ceva”. O, da, l-am urmărit, i-am urmărit furia singuratică, de 
bărbat îmbătrânit, luptându-se acum nu cu pământul încăpățânat 
însă totuşi cu putinţă de îmblânzit cu încetul, aşa cum făcuse 
până atunci, ci acum împotriva ponderii sensibile, cu putință de 
cântărit a vremurilor noi înseşi, ca şi cum ar fi încercat să 
îndiguiască un râu cu mâinile goale şi pietriş; şi asta pentru 
aceeaşi iluzie mincinoasă a unei răsplăți care-l mai trădase 
(trădase? înşelase; şi de data asta avea să-l distrugă) o dată 
înainte; văd şi eu apropierea acum: mersul curbei fatale în cercul 
tot mai grăbit al mândriei sale nemiloase, dorința sa nestăpânită 
spre o magnificență vană, deşi pe vremea aceea nu vedeam 
asta. Și cum aş fi putut vedea? Implinisem douăzeci de ani, e 

139 


adevărat, dar eram încă un copil, trăind încă în pântecele acelui 
coridor la care lumea nu ajungea nici măcar ca un ecou viu ci ca 
o umbră moartă, de neînțeles, de unde cu uimirea liniştită, 
netemătoare a unui copil urmăream gesturile groteşti, ca de 
miraj, ale bărbaților şi femeilor - tata, sora mea, Thomas Sutpen, 
Judith, Henry, Charles Bon - denumite onoare, principii, 
căsătorie, dragoste, doliu, moarte; copilul care-l pândea nu era 
un copil ci un membru al triumviratului mamă-femeie pe care noi 
trei, Judith, Clytie şi cu mine, îl alcătuiam, care hrăneau şi 
îmbrăcau şi țineau la căldură scoica statică şi astfel dădeau 
naştere şi ţel iluziei sălbatice, vane, care să spună, „In sfârşit, 
viața mea valorează ceva, chiar dacă doar apără şi păzeşte furia 
străveche a unui copil fără minte”. Şi apoi într-o după-amiază 
(eram în grădină cu sapa, acolo unde cotea aleea, dinspre 
grajduri) mi-am ridicat ochii şi l-am văzut privindu-mă. Mă văzuse 
de douăzeci de ani de zile, însă acum mă privea; stătea acolo, pe 
alee, privindu-mă, atunci, în miezul după-amiezii. Asta a fost: era 
în miezul după-amiezii, când el nici n-ar fi trebuit să fie pe 
aproape de casă ci departe, la câteva mile, invizibil, pe undeva 
pe suta sa de mile pătrate pe care încă nu se osteniseră să 
înceapă să i-o ia, poate nici măcar într-un loc sau în altul, ci difuz 
(nu atenuat şi subțiat ci sporit, mărit, cuprinzând ca într-un 
moment prelungit şi neîntrerupt de efort teribil, îmbrățişând şi 
menținând intact acel pătrat de zece mile făcând față de pe 
marginea dezastrului, invincibil şi neînspăimântat, la ceea ce el 
ştia că avea să fie cea de pe urmă înfrângere) şi în loc de asta, 
stând acolo pe alee şi privindu-mă cu ceva curios şi ciudat pe 
față ca şi cum şopronul, aleea în clipa în care mă zărise ar fi fost 
o mlaştină de unde ieşise fără să fi fost dinainte prevenit că avea 
să intre în lumină, şi apoi a continuat pur şi simplu - faţa, aceeaşi 
față: nu era dragoste; nu spun asta, nici blândeţe, sau milă, doar 
o revărsare neaşteptată de lumină, o iluminare, el căruia i se 
spusese că fiul său săvârşise un asasinat şi că apoi dispăruse şi 
el spusese, „A, - ei, Clytie.” A mers mai departe spre casă. Dar 
nu era dragoste: nu pretind asta; nu vreau să-mi iau singură 
apărarea, nu vreau să justific nimic. Aş fi putut spune că a avut 
nevoie de mine, că s-a folosit de mine; de ce m-aş răzvrăti acum, 
pentru că el avea de gând să se folosească şi mai mult de mine? 
dar nu spun asta; aş putea să spun de data asta că nu ştiu, şi aş 
spune adevărul. Pentru că nu ştiu. Plecase; n-am ştiut nici asta 
întrucât există un metabolism al spiritului tot aşa cum este unul 
140 


al viscerelor, în care acumulările strânse ale timpului îndelung 
ard, generează, creează şi sfărâmă cine ştie ce virginitate a 
trupului chinuit de foame, şi asta doar într-o singură clipă - da, 
risipindu-şi toate nuanțele oricât de fine ale neputinței, ale 
dorinței de a nu face, ale voinței de a nu face niciodată un 
anumit lucru în răbufnirea crâncenă ce şterge totul a unei 
singure clipe sângeroase. Aceasta a fost clipa mea, a mea care 
aş fi putut fugi atunci şi n-am făcut-o, care am constatat că el 
plecase de lângă mine şi nu-mi aminteam când anume se 
îndepărtase, care-mi găsisem răsadurile de bob plivite fără să-mi 
amintesc deloc când le plivisem, care m-am aşezat la cină în 
seara aceea alături de coaja aceea trupească atât de bine ştiută, 
învăluită în cețuri de vis, cu care ne obişnuisem (în timpul mesei 
n-a privit deloc înspre mine; aş fi putut spune atunci, Uite în ce 
înşelătoare răbufniri ne împinge carnea asta niciodată învățânau- 
se minte; dar n-am spus-o) şi apoi la gura sobei în camera de 
culcare a lui Judith stând aşa cum şedeam totdeauna, până când 
el a venit şi s-a oprit în prag şi ne-a privit şi a spus, „Judith, tu şi 
Clytie -” şi a tăcut, până a intrat în cameră, şi apoi a spus, „Nu, 
lăsați. Rosa n-are să se supere dacă auziti şi voi, pentru că tot nu 
mai avem prea mult timp şi avem multe de făcut în vremea 
asta”, şi a intrat şi s-a oprit şi şi-a pus mâna pe capul meu şi (nu 
ştiu la ce se uita în timp ce vorbea, decât că după felul cum îi 
suna vocea nu la noi şi nici la nimic altceva în cameră) a spus, 
„Al putea crede că n-am fost un bărbat foarte bun pentru sora ta 
Ellen. Poate că şi crezi asta. Dar chiar dacă nu scoţi de la 
socoteală faptul că sunt mai bătrân acum, cred că-ţi pot făgădui 
că n-am să fiu mai rău cel puțin cu tine.” 

In felul acesta pot spune că m-a petit. Privirea de o clipă pe 
care o schimbasem în grădină, mâna lăsată pe creştetul meu în 
camera de culcare a fiică-si; un ucaz, un decret, o laudă de sine 
senină şi pompoasă asemenea unei sentinţe (da, şi pronunțată 
într-o aceeaşi postură) nu pentru a fi spusă şi auzită ci pentru a fi 
citită săpată în piatra netedă pusă ca soclul unei efigii uitate şi 
fără nume. Nu vreau să scuz nimic. Nu pretind nicio justificare, 
niciun fel de compătimire, eu care n-am răspuns „Vreau”, nu 
pentru că n-am fost întrebată, pentru că nu era locul, firida, 
intervalul pentru răspuns. Pentru că aş fi putut da un răspuns. Aş 
fi putut săpa acea firidă eu însumi dacă aş fi vrut s-o fac - o firidă 
săpată nu ca să încapă acolo un „Da” blând şi şfichiuirea febrilă 
a unei arme femeieşti oarbe de disperare din a cărei plagă 

141 


deschisă ar fi strigat „Nu! Nu!” şi „Ajutor!” şi „Scăpaţți-mă!” Nu, 
nici apărare, nici milă, eu care nici măcar nu m-am clintit, care 
am rămas nemişcată sub mâna aceea aspră, de căpcăun, 
indiferentă, pe care o ştiam din copilărie, şi-l ascultam vorbindu-i 
lui Judith acum, auzeam paşii lui Judith, vedeam mâna lui Judith 
nu pe Judith însăşi - palma în care citisem ca-ntr-un hrisov 
învechit copilăria ei de orfană, suferințele, durerile iubirii 
neîmplinite; cei patru ani petrecuţi la războiul de ţesut care-i 
bătătorise degetele, la secure, şi sapă, şi la toate celelalte unelte 
potrivite doar pentru bărbați să le folosească: şi deasupra aşezat 
inelul pe care i-l dăduse lui Ellen în biserică acum aproape 
treizeci de ani. Da, o apropiere, un paradox dar şi o nebunie. 
Ședeam acolo şi-l simțeam, fără să-l privesc, cum îmi pune acum 
mie inelul în deget (se aşezase şi el acum pe scaunul căruia noi îi 
spuneam scaunul lui Clytie pe când ea rămăsese în picioare 
dincolo de cercul de lumină al focului, lângă vatra căminului) şi-i 
ascultam glasul aşa cum Ellen îl ascultase desigur în gândurile ei 
într-un aprilie acum treizeci de ani; el vorbind nu despre mine 
sau despre iubire sau despre căsătorie, nici măcar despre el 
însuşi şi nici pentru vreun muritor cu scaun la cap care l-ar fi 
ascultat şi nici din vreun prea plin de înțelepciune, ci pentru 
înseşi forțele întunecoase ale sorții pe care el le invocase şi le 
sfidase, din adâncurile visului sălbatic, nebunesc unde dăinuia 
Suta lui Sutpen, neatinsă, dar care acum nici nu mai avea fiinţă 
reală (şi nici n-avea să mai aibă vreodată) cum n-avusese nici 
atunci când Ellen îl ascultase pentru întâia oară, şi era ca şi cum 
reîntorcând inelul acela pe un deget viu ar fi întors întregul timp 
cu douăzeci de ani înapoi, şi l-ar fi oprit, l-ar fi înghețat. Da. 
Şedeam acolo şi îi ascultam vocea, şi îmi spuneam, „Ce 
Dumnezeu, e nebun. lti va aranja nunta acum, la miezul nopții, 
şi-şi va duce până la capăt ceremonia, el însuşi mire şi preot; îmi 
va rosti el însuşi propria lui binecuvântare nefirească peste 
această ceremonie cu lumânarea în mână care să-l ducă spre 
camera de culcare: şi eu însămi sunt o nebună, pentru că am să 
primesc, am să mă las stăpânită; am să-l urmez, şi am să mă 
cufund.” Nu, nu vreau să mă apăr, nu cer compătimire. Dacă am 
fost mântuită în noaptea aceea (şi am fost mântuită; jertfa mea 
avea să vină cândva, mai târziu, să fie mai impersonală, atunci 
când noi - eu - avem să fim eliberați de orice justificare a 
trupului surprins, hărțuit, trădător) nu a fost din vina, din fapta 
mea ci mai degrabă pentru că, odată ce el restabilise cercul, 
142 


încetase să mă mai privească altfel decât se uitase la mine în cei 
douăzeci de ani înainte de după-amiaza aceea, ca şi cum ar fi 
ajuns atunci la clipa de luciditate aşa cum o cunosc uneori 
nebunii, tot astfel cum oamenii sănătoşi au intervale de nebunie 
tocmai pentru ca să-i mențină conştienţi că sunt normali. A fost 
chiar ceva mai mult decât asta. De trei luni de zile mă vedea 
zilnic deşi nici nu-mi mai aruncase vreo privire întrucât eu nu 
eram decât unul din membrii triumviratului care-i primise 
recunoştinţa răguşită, nespusă, bărbătească pentru bunăstarea 
spartană pe care i-o asiguram, nu pentru confortul lui poate ci 
cel puțin pentru visul nebunesc în care trăia. Dar în următoarele 
două luni nici măcar nu m-a văzut. Poate motivul era cel evident: 
era prea preocupat; pentru că odată ce-şi dusese la capăt 
angajamentul, logodna (presupunând că asta era ceea ce dorise) 
nici nu mai voia să mă vadă. E sigur că n-a mai făcut-o; nici nu se 
stabilise măcar vreo dată pentru nuntă. Aproape ca şi cum acea 
după-amiază nici n-ar fi existat, nu s-ar fi petrecut niciodată. Ca 
şi cum eu nici măcar n-aş fi fost în casa aceea. Mai rău chiar: aş 
fi putut pleca, m-aş fi putut reintoarce acasă, şi el n-ar fi 
remarcat lipsa mea. Eram - (orice ar fi dorit el de la mine - nu 
ființa mea, prezența mea: doar existența mea; orice ar fi 
reprezentat acea Rosa Coldfield sau oricare altă femelă tânără 
care să nu fi fost rudă de sânge cu el în ceea ce ar fi dorit el - 
pentru că am să-i mai acord atâta încredere: el nici măcar nu se 
gândise la ce-ar fi avut să-mi ceară să fac până-n clipa când îmi 
ceruse efectiv căci ştiu bine că n-ar fi aşteptat două luni şi nici 
măcar două zile ca să-mi ceară aşa ceva) - prezența mea 
însemna pentru el doar absența bulboanelor întunecoase şi a 
vitelor întortocheate şi agățătoare în jurul omului care se zbătuse 
printr-o mlaştină fără niciun fel de călăuză sau speranţă - nicio 
speranţă, nicio lumină: doar o nestrămutare în neînfrângere - şi 
ar fi răzbit în cele din urmă, când nici nu se mai aştepta, pe 
pământul solid, uscat, al soarelui şi al aerului liber - dacă ar mai 
fi fost cu putință să existe pentru el soarele, dacă cineva sau 
ceva s-ar mai fi putut lua la întrecere pentru el cu strălucirea 
albă a nebuniei lui. Da, nebun, şi totuşi nu chiar atât de nebun. 
Pentru că există încă ceva practic în viciu: hoţul, mincinosul, 
asasinul chiar, au norme mai rigide chiar decât virtutea: de ce să 
nu le aibă şi nebunia? Dacă era nebun, doar visul său 
constrângător era nebunesc şi nu şi metodele sale: nu era nebun 
cel care s-a târguit şi a recurs la linguşeală ca să obțină muncă 
143 


grea din partea lui Jones; nu un nebun a fost cel care s-a ținut 
deoparte de mantiile şi de glugile şi de caii goninad prin noapte cu 
care bărbații care fuseseră pe vremuri cunoştinţele dacă nu 
prietenii lui îşi înveşmântau supurările bolnave ale înfrângerii; nu 
planul sau tacticile unui nebun îi câştigaseră la prețul cel mai 
ieftin cu putință singura femeie care să-l fi luat de bărbat, şi asta 
prin singurul truc prin care ar fi putut să-şi ajungă scopul - nu 
nebun, nu: pentru că e sigur că e ceva în nebunie, chiar şi în 
demonism, de care Satan însuşi fuge, înspăimântat de propria sa 
lucrătură, şi peste care Dumnezeu îşi lasă privirile pline de milă - 
o scânteie, o fărâmitură care să fecundeze şi să răscumpere 
carnea aceasta articulată, vorbirea, privirea, auzul, gustul, 
creatura căreia noi îi spuneam ființa omenească. Dar n-are 
importanță. Am să-ţi spun ce a făcut el şi am să te las să judeci 
singur. (Sau am să încerc să-ţi spun, pentru că sunt unele lucruri 
pentru spunerea cărora trei cuvinte chiar sunt trei cuvinte prea 
mult, şi trei mii de cuvinte tot atâtea cuvinte prea puțin, că ăsta 
este unul din lucrurile acestea. Se poate spune; aş putea să 
încep sumedenie de fraze, să repet aceleaşi cuvinte îndrăznețe, 
goale, oarbe şi ultragiante aşa cum le-a spus el însuşi atunci, şi 
aş naşte în tine doar aceeaşi necredință înspăimântată şi rănită 
pe care am simtit-o eu însămi când am înțeles ce voia el să 
spună; sau aş putea folosi trei mii de fraze şi tu n-ai rămâne 
decât cu acelaşi De ce? De ce? şi De ce? pe care l-am tot 
întrebat şi la care am aşteptat răspuns de aproape cincizeci de 
ani.) Dar am să te las pe tine singur să fii judecător şi să-mi spui 
dacă n-am avut dreptate. 

Intelegi, eu eram soarele acela, sau îmi închipuiam c-aş fi fost, 
eu care credeam că exista scânteia, fărâma în nebunie de 
origine divină, deşi nebunia ea însăşi nu cunoaşte vorbă să 
însemne spaimă sau milă. Fusese în copilăria mea un căpcăun 
care înainte de naşterea mea îmi răpise singura soră în vizuina 
lui de căpcăun şi concepuse doi copii asemenea unor umbre şi 
de care eu nu simţisem niciodată îndemnul, şi nici dorința, de a 
mă apropia ca şi cum singurătatea mea, târziu născută, mi-ar fi 
insuflat presimţirea acelei îmbinări fatale, îmi prevestise acea 
şerpuitoare şi ucigaşă împlinire înainte chiar ca eu să fi înțeles ce 
înseamnă cuvântul asasinat - şi aş fi uitat, fusese o siluetă care 
plecase călare sub un drapel şi (demon sau nu) suferise cu mult 
curaj - şi făcusem chiar mai mult decât să uit pur şi simplu: l-am 
făcut eu însămi să dispară, pentru că trupul, sângele, amintirea 

144 


în care căpcăunul rămăsese se reîntorsese cinci ani mai târziu şi 
îşi întinsese mâna şi spusese „Vino” aşa cum i-ai spune unui 
câine, şi eu venisem spre el. Da, trupul, fața, cu numele şi 
amintirea care i se potriveau, chiar şi aducerea aminte exactă a 
lucrurilor şi ființelor pe care (cu excepția mea: şi asta nu era doar 
încă o altă probă mai mult?) le lăsase în urma lui şi la care se 
reintorsese: dar nu căpcăun; un om rău, e adevărat, dar cu 
scăderi omeneşti mai puțin să nască spaimă decât milă: dar nu 
căpcăun; nebun, e adevărat, însă îmi spuneam, De ce n-ar cădea 
şi nebunia victimă sie însăşi? sau, De ce n-ar fi doar nebunia ci şi 
disperarea singuratică în luptă titanică împotriva sufletului 
acesta singur, condamnat dinainte, neînfrânt; dar nu căpcăun, 
pentru că acela era acum mort, risipit, ars undeva în flacără şi în 
miros de pucioasă poate printre piscurile stâncoase, singuratice 
ale amintirilor însingurate ale copilăriei mele - sau uitării; eu 
eram soarele, eu care crezusem că el (după seara aceea din 
camera lui Judith) nu trăia uitând de mine ci doar absent şi 
receptiv, asemenea unui pelerin eliberat dintre mlaştini pipăind 
pământul şi gustând soarele şi lumina iarăşi fără să le mai simtă, 
nici unul nici alta, ci doar lipsa întunecimii şi a frigurilor umezelii 
- eu care crezusem c-ar mai fi existat vreo vrajă în sângele 
neînrudit căruia noi să-i dăm palidul nume al iubirii şi care să fie, 
să poată fi pentru el un soare (deşi eu eram cea mai tânără, cea 
mai slabă dintre ele) acolo unde nici Judith nici Clytie n-ar fi 
aruncat nicio umbră; da, eu cea mai tânără de acolo şi totuşi 
dacă ar fi fost cu putință fără vârstă măsurată sau care ar fi 
putut fi măsurată întrucât doar eu singură dintre ele aş fi putut 
spune, „O, bătrânule furios şi nebun, eu n-am substanță care să 
fie deopotrivă visului tău dar pot să-ți dau un spațiu scăldat în 
văzduh şi un țel pentru delirul tău”. Şi apoi într-o după-amiază - 
o, a fost focul sorții: după-amiază, după-amiază, după-amiază: 
întelegi? moartea speranței şi a iubirii, moartea mândriei şi a 
principiilor, şi apoi moartea a orice altceva în afară de necredinta 
rănită, înspăimântată care a dăinuit patruzeci şi trei de ani - s-a 
reîntors spre casă şi m-a chemat, strigându-mă de pe veranda 
din spate până când am venit, o, ţi-am spus că nu se gândise 
deloc la asta până în clipa aceea, clipa prelungită în care se 
cuprindea distanța dintre casă şi locul acela oricare va fi fost el 
unde stătuse când se gândise la asta: şi chiar şi aici era o 
coincidenţă: era chiar în ziua când înțelesese în cele din urmă cu 
precizie exact cât din acea sută de mile pătrate ar mai fi fost el 
145 


în stare să păstreze şi să mai stăpânească atunci când avea să 
moară, în care ştiuse că orice i s-ar mai fi întâmplat acum avea 
oricum să păstreze cel puțin miezul Sutei lui Sutpen chiar dacă 
mai degrabă atunci ar fi trebuit să se numească Mila lui Sutpen - 
chemându-mă, strigându-mă până când am venit. Nu aşteptase 
nici măcar să-şi înşeueze calul; stătea în picioare cu frâul 
petrecut peste braț (şi nu-i mai era acum mâna pe creştetul 
meu) şi spusese cuvintele reci, tăioase întocmai ca şi cum s-ar fi 
consultat cu Jones sau cu oricare dintre oamenii lui despre vreun 
câine din şanţ, despre vreo vacă sau despre vreo iapă. 

Ti-au spus probabil cum m-am întors acasă. O, da, ştiu: „Rosie 
Coldfield, l-a pierdut, acuma îl plânge; a pus mâna pe un bărbat 
dar n-a fost în stare să-l păstreze” - O, da, ştiu (şi cu blândeţe 
chiar; vorbeau cu bunătate): Rosa Coldfield, copila de la țară, 
sălbăticită, amară, orfana numită Rosa Coldfield, în sfârşit 
logodită în bună regulă şi deci scăpând din lumea oraşului, a 
ținutului; probabil că ti-au spus: Cum am plecat să mă stabilesc 
acolo pentru tot restul vieţii mele, văzând în asasinatul săvârşit 
de nepotul meu mâna lui Dumnezeu dându-mi în ochii tuturor 
posibilitatea să ascult de rugămintea surorii mele pe patul de 
moarte ca să-i salvez cel puțin unul dintre cei doi copii pe care ea 
îi condamnase de la început, când îi concepuse, şi în realitate 
posibilitatea de a fi în acea casă atunci când avea să se întoarcă 
el, el care fiind un demon, avea să fie imun faţă de gloanțe şi 
schije şi deci avea în mod sigur să se întoarcă; eu aşteptându-l 
pentru că eram tânără încă (eu care nu-mi îngropasem niciun fel 
de speranțe în sunetul trâmbițelor, sub drapel) şi coaptă pentru 
măritiş la vremea şi locul acela când cei mai mulţi dintre bărbații 
tineri erau morți şi cei încă în viaţă sau îmbătrâniţi sau căsătoriți 
deja sau istoviţi, prea istoviți pentru a se mai gândi la căsătorie; 
el cea mai bună şi singura mea şansă în asta: un mediu în care, 
în cel mai bun caz şi chiar dacă n-ar fi fost războiul, şansele mele 
ar fi fost destul de precare întrucât eram nu numai o fată din 
lumea bună a Sudului dar chiar un personaj foarte modest ale 
cărui origini şi împrejurări de viață trebuiau să-i constituie 
propria afirmaţie, căci dacă aş fi fost fiica unui plantator înstărit 
m-aş fi putut mărita aproape cu oricine, pe când fiind doar fiica 
unui mic comerciant puteam chiar să-mi permit să primesc flori 
de la practic oricine şi astfel aveam în cele din urmă să fiu 
condamnată să mă mărit la întâmplare cu vreun băiat de 
prăvălie din magazinul tatii - Da, trebuie să-ți fi spus: ea care 

146 


fusese tânără şi-şi îngropase speranțele doar în timpul acelei 
nopți îndelungi de patru ani de zile în răstimpul căreia lângă o 
lumânare  zăvorită şi neadormită îmbălsămase războiul şi 
moştenirea lui de suferinţă şi nedreptate şi durere pe paginile din 
spate albe ale unui vechi registru de conturi, păstrându-l, 
ştergând din aerul pe care-l respira efluviul otrăvit, tainic al 
dorințelor, al urii, al omorurilor - ti-au spus desigur; şi deci ea 
avusese dreptate să-şi urască tatăl întrucât dacă el n-ar fi murit 
în podul lui zăvorit ea n-ar fi trebuit să plece într-acolo să-şi 
caute hrana şi apărarea şi adăpostul şi dacă n-ar fi trebuit să 
depindă de hrană şi îmbrăcăminte de la el (chiar dacă ea ajuta la 
strângerea, la torsul lor) ca să se ţină în viaţă şi la căldură, în 
limitele în care dreptatea pur şi simplu i-ar fi cerut să dea şi ea în 
schimb ceea ce i-ar fi putut cere el respectându-i cinstea, ea n-ar 
fi ajuns să se logodească cu el şi dacă n-ar fi ajuns să se 
logodească cu el n-ar fi trebuit să-şi petreacă nopțile în pat 
întrebânadu-se De ce şi De ce şi De ce aşa cum a făcut patruzeci 
şi trei de ani: ca şi cum ar fi avut dreptate instinctiv chiar de 
copil când îşi ura tatăl şi astfel aceşti patruzeci şi trei de ani de 
suferință neputincioasă erau răzbunarea asupra ei a vreunei 
naturi sofisticate şi sterpe pentru că ura ceea ce îi dăduse viaţă. 
- Da, Rosa Coldfield logodită în sfârşit, ea care dacă sora ei nu i- 
ar fi lăsat moştenire cel puțin ceva care să semene cu un 
adăpost şi nişte rude, ar fi putut ajunge o povară pentru oraş, şi 
acum Rosie Coldfield, l-a pierdut, să-l plângă; a găsit un bărbat 
dar n-a reuşit să şi-l păstreze; Rosa Coldfield care ar fi putut să 
aibă dreptate, numai că să aibă dreptate nu le ajunge femeilor, 
care ar prefera mai degrabă să nu aibă dreptate decât atât doar, 
care au nevoie de bărbatul care n-a avut dreptate ca să 
recunoască asta. Şi acesta este lucrul pe care ea nu i-l poate 
ierta: nu insulta, nici măcar faptul că a cochetat cu el; dar faptul 
că era acum moartă. O, da, ştiu, ştiu: Cum două luni mai târziu s- 
a aflat că-şi strânsese lucrurile (că-şi pusese şalul şi pălăria 
iarăşi, adică) şi se întorsese în oraş, să trăiască singură în casa 
de unde părinții ei muriseră şi dispăruseră şi unde Judith avea să 
mai vină din când în când să-i aducă ceva din hrana pe care o 
mai aveau acolo la Suta lui Sutpen şi pe care doar nevoia 
sordidă, încăpățânarea sălbatică, inexplicabilă, a trupului de a 
mai continua să trăiască, o convingere (pe domnişoara Coldfield) 
să o accepte. Sordidă acum în adevăratul înțeles ăl cuvântului; 
pentru că acum oraşul - fermierii care treceau pe acolo, servitorii 
147 


negri care se duceau să muncească în bucătăriile albilor - o 
vedeau înainte de răsăritul soarelui smulgând verdeţurile de pe 
lângă garduri, trăgându-le printre scândurile gardului pentru că 
ea nu avea o grădină proprie, şi nici semințe să planteze în vreo 
grădină, nici unelte cu care să şi-o lucreze, chiar dacă ar fi ştiut 
cum s-o facă, ea care nu învățase decât un an de zile la şcoală 
cum s-o facă şi care fără îndoială nici n-ar fi vrut s-o facă chiar 
dacă ar fi ştiut; întinzând mâna printre ostrețele gardului şi 
culegând legume deşi ar fi fost oricând binevenită să intre în 
grădină şi să le ia de acolo, şi chiar i le-ar fi cules ei şi i le-ar fi 
trimis, căci erau mulţi, pe lângă judecătorul Benbow, cei care i-ar 
fi lăsat coşuri cu provizii în fata porții noaptea. Insă ea nu voia să 
le permită şi nici măcar nu voia să folosească un băț să-l treacă 
prin gard să tragă legumele ca să le poală apuca cu mâna, 
spațiul până unde îşi putea întinde brațul fără niciun alt ajutor 
fiind limita brigandajului pe care n-a depăşit-o niciodată. Nu 
teama de a nu fi văzută furând o făcea să iasă înainte de a se fi 
trezit oraşul, pentru că dacă ar fi avut un negru l-ar fi trimis în 
plină zi să smulgă pe acolo unde ea nici n-ar fi catadicsit să 
scotocească, exact aşa cum eroii armatelor de cavalerie despre 
care ea scrisele poeme şi-ar fi trimis la pradă oamenii din 
subordine. - Da, Rosie Coldfield, l-a pierdut, îl plânge acum; a 
pus mâna pe un iubit dar n-a fost în stare să şi-l păstreze; (0, da, 
ti-au spus desigur) a găsit un iubit şi a fost insultată, ceva pe 
care l-a auzit şi nu l-a uitat, nu atât pentru faptul că a fost spus ci 
pentru că a fost gândit, astfel că atunci când a auzit asta şi-a dat 
seama ca într-un trăsnet că el trebuie s-o fi gândit o zi, o 
săptămână, poate chiar o lună, privind-o zi după zi şi având asta 
în minte şi ea nici măcar nedându-şi seama. Insă l-am iertat. Ei 
au să-ți spună poate altceva, însă eu l-am iertat. De ce n-aş fi 
făcut-o? N-aveam nimic de iertat; nu l-am pierdut pentru că nu-l 
stăpânisem niciodată: o bucată anumită de noroi putred intrase 
în viața mea, îmi spusese ceva ce nu mai auzisem niciodată până 
atunci şi nu aveam să mai aud niciodată, şi apoi plecase asta a 
fost totul. Nu l-am stăpânit niciodată; în niciun caz nu în sensul 
urât în care poate te-ai gândi tu că l-am avut şi în care poate ai 
crede (dar n-ai dreptate) că m-am gândit eu. Asta n-avea nicio 
importanţă. Nu în asta consta înțelesul insultei. Vreau să spun că 
el nu a fost niciodată stăpânit de cineva sau de ceva în lumea 
asta. Pentru că el nu era închegat în lumea asta, nu fusese 
niciodată, n-avea să fie niciodată, nici chiar de Ellen, nici chiar de 
148 


nepoata lui Jones. Era o umbră rătăcitoare. Era imaginea ca de 
liliac orbit de lumină a propriului său chin aruncată de acea 
lanternă sălbatică, demonică de sub scoarța pământului şi de 
acolo înapoi, răsturnată; dintr-un întuneric abisal şi haotic într-un 
întuneric abisal şi haotic desăvârşindu-şi coborârea (bagi de 
seamă gradarea?) într-o elipsă, agățându-se, încercând să se 
agate cu mâini vane, nesubstanţiale de ceva care el nădăjduia că 
avea să-l ţină deasupra, să-l salveze, să-l oprească - Ellen (le 
vezi?), eu însămi, şi apoi în cele din urma fiica fără de tată a 
singurului copil al lui Wash Jones, cea care, aşa am auzit parcă 
de undeva, a murit într-un bordel la Memphis - ca să găsească în 
cele din urmă curmarea (chiar dacă nu odihna şi pacea) în 
coborârea unei coase ruginite. Mi s-a spus şi asta, am fost 
încunoştințată şi de asta, deşi nu de Jones ci de altcineva destul 
de atent ca să se întoarcă spre mine şi să-mi spună că murise. „A 
murit?” am strigat. „Mort? Tu? Minti; nu eşti mort; cerul nu 
poate, şi iadul nu îndrăzneşte, şi ai fi îndrăznit tu!” Însă Quentin 
nu asculta, pentru ea era altceva peste care nici el nu putea 
trece - uşa aceea, paşii alergând în sus pe scară şi dincolo ecoul 
continuând parcă împuşcătura pierdută, cele două femei, 
negresa şi fata albă în cămăşuţă (cusută din sacii de făină atunci 
când mai fusese încă făină, şi din perdelele de la fereastră când 
nu mai fusese făină) oprindu-se, privind către uşă, revărsarea 
gălbuie, spumoasă de mătase veche, grea, şi de dantelă 
desfăcută cu grijă pe pat şi apoi ridicată în grabă de fata albă şi 
strânsă la piept când uşa se trântise în lături şi fratele ei se 
oprise acolo, fără pălărie, cu părul vâlvoi, tuns cu baioneta, cu 
faţa trasă, chinuită, nerasă, cu tunica cenuşie cârpăcită şi ieşită 
de soare, cu pistolul atârnându-i încă la şold: şi ei amândoi, frate 
şi soră, ciudat de asemănători ca şi cum deosebirea de sex n-ar 
fi făcut decât să intensifice sângele care le era comun până la o 
teribilă, aproape de nesuportat asemănare, vorbindu-şi unul 
altuia în fraze scurte, grăbite, zbucnite, ca nişte palme, aşa cum 
se opriseră unul în faţa altuia lovindu-se unul pe altul pe rând 
niciunul dintre ei nefăcând vreo încercare să se apere de 
lovitură. 

Acuma nu mai poți să te măriţi cu el. 

De ce nu mai pot să mă mărit cu el? 

Pentru că a murit. 

A murit? 

Da. Eu l-am omorât. 

149 


El (Quentin) nu putea să treacă peste asta. Nici măcar n-o mai 
asculta; îi spuse, „Stai! Ce-i asta? Ce-ai spus dumneata?” 

„E ceva în casa aceea.” 

„In casa aceea? E Clytie. Ea nu -?” 

„Nu. Ceva care stă, trăieşte acolo. Ascuns acolo. E acolo de 
patru ani, stă acolo, ascuns în casa aceea.” 


150 


VI 


Era zăpadă pe mâneca paltonului lui Shreve, mâna lui 
neînmănuşată, blondă, mare, rece şi înroşită de frig dispărând 
înăuntru. Şi pe urmă, pe masă în faţa lui Quentin, pe manualul 
deschis sub lampă, dreptunghiul alb al plicului, scrisul cunoscut, 
confuz, mecanic, Jefferson 10 ianuarie 1910 Mississippi şi apoi, 
deschis, Dragul meu băiat cu scrisul fin, aplecat, al tatălui său 
din vara aceea moartă, prăfoasă când se pregătise pentru 
Harvard astfel încât scrisul tatălui său să poată ajunge pe o masă 
străină luminată de lampă în Cambridge; din amurgul acela mort 
de vară - glicina, mirosul de ţigară, licuricii - începând să se 
stingă din Mississippi şi până în camera aceasta străină, peste 
zăpada străină, vârtoasă, din Noua Anglie: 

Dragul meu băiat, 

Am îngropat-o ieri pe domnişoara Rosa Coldfield. A fost în 
comă aproape două săptămâni şi acum două zile a murit fără să- 
şi fi recăpătat cunoştinţa şi, se spune, fără dureri, orice s-ar 
înțelege prin asta pentru că mie mi s-a părut întotdeauna că 
singura moarte fără dureri trebuie să fie cea care îţi ia mintea pe 
nepregătite, printr-o surpriză violentă, pe la spate, cum s-ar 
spune, întrucât dacă moartea este într-adevăr ceva dincolo de 
starea emoţională scurtă şi stranie a celor care suportă doliul, 
atunci trebuie să fie o stare scurtă şi la fel de ciudată şi pentru 
cel care o suportă. Şi personal nu cred că există ceva mai 
dureros pentru orice inteligență mai presus de cea a unui copil 
sau a unui idiot decât confruntarea treptată, înceată cu acel 
lucru pe care într-o îndelungată perioadă de spaimă şi de 
nedumerire am fost învăţaţi să-l considerăm drept finalitatea 
irevocabilă şi de necontestat. Şi nu ştiu nici dacă ar fi existat 
vreo altă cale spre liniştirea sau încetarea suferințelor în cea mai 
de pe urmă scăpare din durerea încăpățânată şi uimită care de 
peste patruzeci şi trei de ani a fost pentru ea ființa ei şi pâinea 
de toate zilele şi focul şi orice altceva - 


- scrisoarea aducând cu ea chiar seara aceea de septembrie 
(şi el în curând trebuind, cerându-i-se, să spună, „Nu, nici 
mătuşă, nici verişoară, nici unchi, Rosa. Domnişoara Rosa 


151 


Coldfield, o bătrână doamnă care a murit tânără de inimă rea în 
1866 într-o vară” şi pe urmă Shreve a spus, „Vrei să spui că nu 
era rudă cu tine, că a existat într-adevăr un Bayard sau o 
Guinevere din Sud care să nu-ți fi fost rudă? atunci de ce a 
murit?” şi nici nu fusese prima dată pentru Shreve, prima dată 
pentru nimeni la Cambridge din septembrie încoace: Povesteşte 
despre Sud. Cum e acolo. Ce fac ei acolo. De ce trăiesc acolo. De 
ce trăiesc, de fapt.) - acea seară de septembrie când domnul 
Compson tăcuse în cele din urmă, şi el (Quentin) ieşise din aerul 
în care până atunci îi vorbise tatăl lui pentru că se făcuse acum 
timpul să plece, nu din cauză că auzise tot ce trebuise să audă 
pentru că nici nu ascultase, pentru că mai era ceva peste care el 
ştia că nu va fi în stare să treacă; uşa aceea, chipul tineresc, 
tras, tragic, dramatic, hipnotizat de sine însuşi asemenea unui 
actor într-o piesă jucată pe scena unui colegiu, un Hamlet 
academic trezit din vreo transă la căderea cortinei şi 
împleticindu-se pe scena prăfuită din care restul actorilor şi 
plecaseră, şi sora lui privindu-l pe deasupra rochiei de mireasă 
pe care n-avea s-o îmbrace niciodată, şi nici măcar s-o termine, 
amândoi izbindu-se unul pe altul cu nouăsprezece sau 
paisprezece cuvinte şi cele mai multe din ele aceleaşi cuvinte 
repetate de două sau de trei ori astfel că atunci când ai fi stat să 
te gândeşti vedeai că nu fuseseră decât opt sau zece. 

Şi ea (domnişoara Coldfield) era înfăşurată în şalul ei, aşa 
cum Ştiuse că avea s-o vadă, şi cu boneta (pe vremuri neagră 
însă acum decolorată până la nuanţa cumplită, atenuată, 
verzuie, metalică a penelor vechi de păun), şi cu punguţa neagră 
mare aproape cât un sac de călătorie plină cu toate cheile casei: 
dulapuri, cămară şi uşi, unele dintre ele nici măcar potrivindu-se 
acum în broaştele pe care orice copil le-ar fi putut deschide cu un 
ac de păr sau cu o bucăţică de gumă de mestecat, şi unele dintre 
ele nici măcar nemaifiind bune pentru broaştele pentru care 
fuseseră făcute asemenea perechilor de căsătoriţi care nu mai 
au nimic în comun, de făcut sau de vorbit unul cu altul, decât 
volumul de aer pe care să-l mişte din loc şi să-l respire şi 
pământul aducător de uitare, aşteptându-i, care să le poarte 
greutatea trupurilor - în seara aceea, cele douăsprezece mile 
străbătute de iapa bine hrănită în praful nopţii de septembrie, 
fără lună, copacii de-a lungul drumului nu ridicându-se avântaţi 
cum ar fi trebuit ci chirciţi asemenea unor păsări uriaşe, cu 
frunzele mototolite şi greoaie separate una de alta ca penele 

152 


unor orătănii gâfâitoare, îngreunate de şaizeci de zile de praf şi, 
privite prin norul de praf prin care se mişcau calul şi trăsura, 
părând nişte forme străduindu-se delicate şi rigide şi imobile în 
sus spre cer într-un absolut perpendicular deasupra vreunei 
vechi ape moarte, vulcanice, subţiate până la primul principiu de 
dincolo de oxigen a lichidului, norul de praf prin care înainta 
trăsura nemişcat pentru că nu fusese ridicat de vânt şi nu era 
suspendat în aer ci evocat, materializat în jur, stârnit din clipă şi 
veşnic, părticică cu părticică de praf adăugându-se la părticică 
cu părticică de cal şi trăsură, lunecând pe sub bolta străbătută 
de crengi a cerului negru, fără adâncime, sălbatic şi greoi 
înstelat, norul de praf lunecând mai departe, închizându-i nu 
exact într-o ameninţare ci poate într-un avertisment blând, 
aproape prietenesc, prevenindu-i, ca şi cum ar fi vrut să le 
spună, Veniţi dacă vreţi. Dar eu am să ajung primul, strângând 
totul înaintea voastră am să ajung primul, ridicându-mă, 
boltindu-mă uşor deasupra de sub copite şi roţi astfel încât să nu 
mai ştiţi de țelul meu ci doar să vedeţi cum ajungeţi uşor la un 
platou şi la un peisaj al nopții inofensive şi de neînțeles şi acolo 
să nu mai fie nimic de văzut pentru voi decât să vă întoarceți, 
astfel încât am să vă sfătuiesc să nu mergeti mai departe, să vă 
întoarceţi acum şi să lăsaţi lucrurile să fie aşa cum sunt; el 
(Quentin) ştiind că trebuie să recunoască asta, aşezat în 
trăsurică alături de bătrâna implacabilă, măruntă ca o păpuşă 
care-şi strângea în mână umbrela de stambă, simțind mirosul 
trupului de femeie bătrână ridicându-se în aerul cald, mirosul de 
camfor distilându-se în căldura din cutele şalului vechi, simţindu- 
se exact ca un şoc electric, în trupul şi pielea lui, căci trăsurica 
nu mişca suficient aer ca să-l răcorească în mişcarea ei, nu 
stârnea destulă mişcare să-i facă trupul să asude, gândindu-se 
Doamne Dumnezeule, da, fă să nu găsim asta sau ființa aceea, 
să nu încercăm să-l găsim, să nu riscam să-l găsim: (şi pe urmă 
Shreve iarăşi, „Stai. Stai niţel. Vrei să spui că bătrâna, mătuşa 
asta Rosa -” 

„Domnişoara Rosa”, spuse Quentin. 

„Da, bine, - bătrâna asta, mătuşa asta Rosa -” 

„Domnişoara Rosa, îţi spun.” 

„Bine, înţeleg, bine. - că bătrâna as - că mătuşa asta R - Da, 
bine, bine, ştiu. - că ea nici nu se dusese acolo, nu călcase în 
casa aceea în toţi aceşti patruzeci şi trei de ani, şi care totuşi ţi-a 
spus că era cineva ascuns acolo şi a şi găsit pe cineva care s-o 

153 


creadă când a spus asta, şi că a făcut douăsprezece mile în 
trăsură la miezul nopţii ca să vadă dacă avea sau nu dreptate să 
spună asta?” 

„Da” spuse Quentin. 

„Că bătrâna asta care a trăit într-o casă ca un mausoleu 
suprapopulat, fără nicio altă treabă în timpul ei liber decât ura 
faţă de tatăl ei şi de mătuşa ei şi de bărbatul surorii ei, în pace şi 
linişte şi aşteptând ziua când ei să dovedească nu numai pentru 
ei înşişi ci şi pentru oricine altcineva că ea avusese dreptate. Şi 
aşa, într-o noapte mătuşa s-a strecurat în jos pe burlan şi-a fugit 
cu un geambaş, şi ea fusese aceea care avusese dreptate în ce o 
priveşte pe mătuşă-sa, aşa că se terminase cu asta; pe urmă 
tatăl ei se încuiase în pod şi bătuse uşa în cuie ca să nu fie 
înrolat în armata rebelă până murise de foame, aşa că se 
terminase şi cu asta decât că mai rămăsese posibilitatea 
inevitabilă ca, atunci când ar fi venit momentul să recunoască 
faţă de el însuşi că ea avusese dreptate, s-ar fi putut ca el să nu 
mai fie în stare să vorbească sau să nu mai aibă cui să i-o spună; 
aşa că ea avusese dreptate şi în ce-l priveşte pe taică-său, căci 
dacă el nu i-ar fi scos din fire pe generalul Lee şi pe Jeff Davis n- 
ar fi trebuit să se bată în cuie în pod şi să moară şi dacă n-ar fi 
murit n-ar fi lăsat-o orfană şi săracă lipită pământului, într-o 
situaţie în care ea să fie vulnerabilă la un asemenea afront 
mortal; şi avusese dreptate şi în ce-l priveşte pe cumnat, pentru 
că dacă el n-ar fi fost un demon copiii lui n-ar fi avut nevoie să fie 
apăraţi de el şi ea n-ar fi trebuit să se mute acolo şi să fie trădată 
de trupul străvechi ca lumea şi să găsească în locul unui 
Agamemnon văduvit care să stea în faţa ei, a unei Casandre, un 
Pyram îmbătrânit, cu mădularele înţepenite în faţa unei Thisbe 
naive dar curioase şi dornice, şi el să se poată apropia de ea în 
aerul dens, demoniac într-un nedorit aprilie şi să-i propună să 
conceapă împreună ca o încercare şi dacă avea să fie băiat, să 
se căsătorească; n-ar fi trebuit atunci să se lase suflată înapoi în 
oraş de zbucnirea dintâi a ororii şi suferinţei orgoliului rănit ca să 
se hrănească apoi cu fiere şi cu buruieni furate printre ostreţele 
gardului în lumina tulbure a zorilor. Aşa că asta nu fusese nicio 
clipă hotărât dinainte, odată pentru totdeauna, şi ea nici n-ar fi 
putut să spună, să povestească, din cauza celei care avea să fie 
succesoarea ei, nu din cauză că el îi găsise o succesoare doar 
întorcându-şi capul şi fără să piardă măcar o singură zi, ci din 
cauză că această succesoare era cine era, pentru că era greu de 

154 


conceput ca ea să fi ajuns să îndure o situaţie în care să fi putut 
sau să fi trebuit să refuze un loc pe care succesoarea ei ar fi 
putut fi socotită vrednică, chiar de un demon, să-l ocupe; nu 
fusese nimic hotărât dinainte, deoarece atunci când ar fi venit 
momentul ca el să recunoască deschis că nu avusese dreptate, 
pentru ea ar fi fost la fel de inutil ca şi atunci când venise acelaşi 
moment cu tatăl ei, şi el ar fi fost atunci mort, căci fără îndoială 
că ea presimţea dinainte coasa chiar dacă n-ar fi avut alt motiv 
s-o presimtă decât că avea să fie ultimul afront, ultima jignire, 
aşa cum fuseseră ciocanul şi cuiele cu tatăl ei - coasa aceea, 
laurii simbolici ai triumfului unui cezar - coasa ruginită pe care 
demonul însuşi i-o împrumutase lui Jones cu mai bine de doi ani 
înainte ca să taie buruienile din pragul colibei şi să curețe poteca 
- şi tăişul ei ruginit împodobit zi după zi cu panglici ţipătoare sau 
mărgele de sticlă astfel ca acea (cum îi spunea ea? târfă, nu? nu- 
i aşa?) să păşească spre casă - coasa sub a cărei boltire 
simbolică el, chiar şi mort, chiar şi atunci când pământul refuza 
să-i mai primească umbra, mai rânjea încă spre ea? 

„Da”, spuse Quentin. 

„Că acest Faust, acest demon, acest diavol, a fugit 
ascunzându-se de fulgerul de-o clipă de pe faţa plină de mânie a 
Celui care-l răbdase, ajuns acum la capătul răbdării, şi s-a ascuns 
refugiindu-se în respectabilitate ca un şacal într-o vizuină printre 
stânci, aşa cum crezuse ea la început, până când a înţeles că el 
nu se ascundea, nici nu se gândea să se ascundă, se avântase 
doar într-o ultimă frenetică izbucnire a păcatului, a răului înainte 
ca Cel care-l răbdase până atunci să-l mai ajungă o dată, de data 
asta pentru cea din urmă dată - că acest Faust vândut diavolului 
care apăruse pe neaşteptate într-o duminică doar cu două 
pistoale şi cu douăzeci de demoni ajutători şi smulsese prin 
înşelăciune o sută de mile pătrate de pământ de la un indian 
neajutorat, neştiutor şi construise acolo cea mai mare casă care 
se văzuse vreodată prin partea locului şi apoi plecase cu şase 
căruţe şi se reîntorsese cu cristalurile, tapiţeriile şi scaunele 
scumpe ca s-o mobileze şi nimeni n-ar fi ştiut să spună dacă nu 
prădase vreo altă corabie sau mai scosese ceva din vechea sa 
pradă, făptura aceasta care ascundea coarne şi coadă sub 
veşminte omeneşti şi sub căciulă de biber şi care-şi alesese (o 
cumpărase, o târguise de la socru-său, nu-i aşa?) o nevastă după 
ce cercetase, cântărise, comparase timp de trei ani de zile, şi nu 
din vreuna din casele princiare ale ținutului ci printre bogătaşii 

155 


mai mărunți ale căror domenii decăzuseră până într-atât încât nu 
exista niciun risc ca soţia să-i aducă drept zestre iluzii de 
grandoare pentru care el să nu fie pregătit, dar nu decăzuseră 
până într-atât încât ea să nu izbutească să le păstreze pentru 
amândoi printre tacâmurile, cuţitele, furculiţele, lingurile noi pe 
care le cumpărase el - o soţie care nu numai că avea să-i 
consolideze ascunzişul ci era în stare - şi care avea să şi facă 
asta - să-i nască doi copii care să primească şi să apere atât în ei 
înşişi cât şi în urmaşii lor oasele fărâmicioase şi carnea obosită a 
unui bătrân în ziua când Creditorul avea să-l încolţească aici pe 
pământ pentru ultima dată şi el n-ar mai fi găsit scăpare; şi apoi, 
uite ce s-a întâmplat, fata s-a îndrăgostit, şi băiatul, unealta care 
trebuia să înalțe întăritura vie între el (demonul) şi mâna 
judecătorească a Creditorului până când fiul avea să se 
căsătorească şi astfel să-i dea asigurarea de care avea nevoie, 
se apucase să joace un joc dublu şi se întorsese împotriva lui - şi 
atunci demonul trebuise să facă singur faţă şi nu numai că-l 
alungase pe logodnic din casă şi-l izgonise şi pe băiat ci îl 
corupsese, îi fascinase, îl vrăjise pe băiat până într-atât încât el 
(băiatul) să îndeplinească rolul mâinii cu pistolul ridicate de tatăl 
ultragiat atunci când se ivise ameninţarea desfidului; astfel că 
demonul putea să se reîntoarcă din război peste cinci ani şi să 
găsească desăvârşită, dusă până la capăt situaţia pe care el o 
pregătise: băiatul fugit pentru totdeauna acum şi cu ştreangul 
pândindu-l, fata condamnată să rămână fată bătrână - şi atunci, 
aproape înainte de a-şi fi scos piciorul din scara şeii, el (demonul) 
s-a grăbit să se logodească iarăşi pentru ca să-şi facă alţi urmaşi 
pentru speranţele pe care el însuşi le risipise?” 

„Da”, spuse Quentin. 

„S-a întors acasă şi a văzut că şansele prin urmaşi îi erau 
pierdute, şi copiii lui avuseseră grijă de asta, şi că plantaţia îi era 
în ruină, câmpurile părăginite şi sterpe, în afară de o recolta 
frumoasă de buruieni şi de impozitele şi contribuţiile şi amenzile 
culese de funcţionarii administraţiei Statelor Unite şi de alţii 
asemenea lor şi toţi negrii fugiţi, şi yankeii avuseseră grijă de 
asta, şi ai fi crezut că se lasă păgubaş; şi totuşi, înainte de a-şi fi 
scos piciorul din scara şeii nu numai că se apucase să încerce să- 
şi refacă plantaţia aşa cum fusese înainte, ca şi cum ar fi 
nădăjduit să-l păcălească pe Creditor prin înşelătorii şi 
ascunzişuri, ascunzând în spatele iluziei că timpul nu s-ar fi scurs 
şi schimbările nu s-ar fi produs faptul că acum avea aproape 

156 


şaizeci de ani, până când ar fi putut să-şi conceapă o nouă stirpe 
care să-l apere ca o fortăreață, ci a şi ales în scopul acesta 
ultima femeie de pe pământ pe care ar mai fi putut nădăjdui s-o 
convingă, pe această mătuşă R - da, bine, bine, bine, - care-l 
ura, care-l urâse dintotdeauna, şi totuşi alegând-o dintr-un fel de 
bravadă jignitoare, ca şi cum convingerea deznădăjduită a 
irezistibilităţii şi invulnerabilităţii lui ar fi fost parte componentă 
din preţul primit în schimbul a orice ar fi fost lucrul acela pe care 
i-l vânduse Creditorului, întrucât după cum spunea bătrâna 
doamnă suflet el n-avusese niciodată; a cerut-o în căsătorie şi a 
fost acceptat - şi apoi, trei luni mai târziu, fără să se fi fixat vreo 
dată pentru nuntă iar căsătoria nemaifiind nici măcar o singură 
dată pomenită între ei de atunci, şi chiar în ziua când se 
convinsese dincolo de orice îndoială că avea să fie în stare să-şi 
păstreze măcar o parte din pământuri şi cât anume, s-a dus la ea 
şi i-a sugerat să facă împreună vreo doi-trei nenorociţi de copii, 
născocind cu o viclenie diavolească minciuna pe care soţii şi 
logodnicii au încercat de zece milioane de ani s-o născocească: 
lucrul acela care fără să-i facă ei vreun rău sau să-i dea temeiuri 
pentru vreo acţiune judecătorească sau tribală nu numai că avea 
să nimicească micuța femeie de vis din cuibul ei ci avea s-o lase 
pentru totdeauna împerecheată (şi pe el însuşi, soţ sau logodnic, 
de pe atunci încornorat) cu învelişul abstract al orgoliului rănit şi 
al răzbunării. A spus lucrul acela şi atunci a devenit liber, pentru 
totdeauna liber acum de ameninţarea sau amestecul din partea 
oricui întrucât înlăturase în sfârşit şi pe cel din urmă membru al 
familiei răposatei sale neveste, liber acum: fiul fugit în Texas sau 
în California sau poate chiar în America de Sud, fiică-sa 
condamnată să rămână fată bătrână şi să trăiască astfel până 
când el însuşi avea să moară, căci după aceea nu mai avea nicio 
importanţă ce s-ar mai fi întâmplat, în casa aceea putredă, să-l 
îngrijească şi să-l hrănească, crescând pui şi vânzând ouă în 
schimbul hainelor pe care ea şi cu Clytie nu ştiau să le croiască; 
aşa că acum nici nu mai avea nevoie să fie un demon ci doar un 
bătrân nebun, neputincios care înţelesese în sfârşit nu numai că 
visul său de a reclădi Suta lui Sutpen era o iluzie, ci şi că ceea ce 
mai rămăsese din domeniul său n-ar fi ajuns niciodată să-l mai 
hrănească pe el şi familia lui astfel că nu-i mai rămăsese decât 
prăvălioara de la răspântie cu stocul ei de fiare de plug şi curele 
de hamuri şi stămburi şi gaz şi mărgele ieftine de sticlă şi 
panglici şi clientelă de negri eliberaţi şi de (cum le zicea? albi - 
157 


cum? care era cuvântul? - Da, derbedei albi) şi cu Jones ca 
vânzător şi poate cine ştie ce închipuiri că ar fi putut scoate bani 
din prăvălia asta ca să-şi refacă plantaţia; el care scăpase de 
două ori până atunci, intrase la ananghie şi fusese scăpat de 
Creditorul său care-i aţâţase pe copiii lui să se distrugă unul pe 
altul înainte de a-i fi asigurat urmaşi, şi ajunsese să creadă că 
poate n-avusese dreptate să fie liber aşa că intrase singur în joc 
iarăşi şi pe urmă ajunsese să creadă că n-avusese dreptate 
nefiind liber şi atunci ieşise iarăşi din joc - şi apoi o luase iarăşi 
de la capăt şi-şi făcuse iarăşi drum cu mărgele şi stămburi şi 
dulciuri din vitrina şi de pe rafturile prăvălioarei?” 

„Da”, spuse Quentin. Vorbeşte exact ca tata se gândea, 
privindu-l (cu faţa liniştită, destinsă, aproape curios de 
posomorâtă) o clipă pe Shreve care se aplecase înainte în lumina 
lămpii, cu pieptul dezgolit scânteindu-i trandafiriu şi moale, ca al 
unui copil, ca al unui îngeraş, aproape fără păr, şi lunile gemene 
ale ochelarilor scânteindu-i pe faţa rubicondă, rotundă ca o lună, 
simțind (Quentin) mirosul ţigării de foi şi al glicinei, privind cum 
licuricii licăresc şi clipesc în amurgul de septembrie. Exact ca 
tata dacă tata ar fi ştiut toate astea în noaptea aceea înainte ca 
eu să mă fi dus acolo, aşa cum ştia în ziua cinci m-am întors, 
gândindu-se Un bătrân nebun, neputincios care a înțeles în 
sfârşit că trebuie să existe o limită chiar pentru puterile unui 
demon de a face rău, care trebuie să-şi fi văzut situația 
asemenea unei artiste de circ, cu poneiul, care înțelege că 
melodia după care dansează cu calul nu vine de la corn şi scripcă 
şi tobe ci de la bătaia ceasului şi de la calendar, care trebuie să 
se fi văzut pe sine însuşi asemenea unui tun vechi, uzat, 
înțelegând că nu-l mai ţin puterile decât să mai slobozească o 
singură salvă cumplită şi apoi să se destrame în praf după 
zbucnirea şi reculul lui mânios, el care mai privise în jurul lui la 
scena pe care o mai putea cuprinde în puterile lui şi care-şi 
văzuse fiul fugit, dispărând, mai de neatins pentru el acum decât 
dacă băiatul i-ar fi murit întrucât acum (dacă băiatul ar mai fi fost 
încă viu) numele lui avea să fie altul şi cei care i-ar mai fi spus pe 
nume ar fi fost nişte străini şi orice ar mai fi putut răsări ca din 
colții balaurului din sângele de Sutpen pe care fiul său l-ar mai fi 
putut semăna în trupul oricărei femei străine ar fi trebuit deci să 
ducă mai departe tradiția, să ducă la îndeplinire păcatul şi răul 
ereditar sub un alt nume şi asupra şi în mijlocul unor oameni 
care n-ar fi auzit niciodată de adevăratul lui nume; fiica acum 

158 


condamnată să rămână fată bătrână şi care alesese viața de fată 
bătrână chiar dinainte să fi existat cineva numit Charles Bon 
întrucât mătuşa care venise s-o ajute în doliul şi suferința ei nu 
găsise nici doliu nici suferință ci doar chipul calm, cu totul de 
nepătruns între o rochie tesută în casă şi o bonetă de soare, 
văzut în fața unei uşi închise şi iarăşi în mijlocul unui roi 
fremătător de pui de găină, în timp ce Jones făcea coşciugul, 
chipul pe care l-a arătat de-a lungul anului următor cât a stat 
acolo mătuşa şi cele trei femei şi-au cusut singure veşmintele şi 
şi-au recoltat singure hrana şi şi-au tăiat lemnele cu care să 
gătească (în afară de ajutorul, atât cât era, dat de Jones, care 
locuia cu nepoata lui în tabăra de pescuit, acum părăsită, în 
coliba cu acoperişul năruit şi veranda putredă de peretele căruia 
coasa ruginită pe care Sutpen avea să i-o împrumute avea să-l 
facă să i-o ceară cu împrumut ca să taie ierburile din fața uşii - şi 
pe care avea să-l silească s-o folosească deşi nu ca să reteze 
ierburi, cel puţin nu ierburi vegetale - avea să rămână rezemată 
timp de doi ani) şi pe care avea s-o poarte mai departe şi după 
ce indignarea avea s-o împingă pe mătuşă înapoi în oraş unde să 
trăiască din ierburi furate din grădină şi din coşurile anonime 
lăsate noaptea pe treptele de la intrare, ele, toate trei, cele două 
fiice, neagră şi albă, şi mătuşa la douăsprezece mile depărtare 
pândind din îndepărtarea ei aşa cum cele două fete pândeau din 
îndepărtarea lor pe bătrânul demon, pe îmbătrânitul Faust, 
bolnav de varice şi de deznădejde, zvârlind pe masă ultimele 
zaruri acum când mâna Creditorului i se şi lăsase pe umăr, 
ținându-şi prăvălioara de ţară acum doar pentru hrana cea de 
toate zilele, târguindu-se până la istoveală pentru băncuţe şi 
parale cu albi şi negri lacomi, bântuiți de sărăcie, el care pe 
vremuri ar fi putut galopa câte zece mile în orice direcţie fără să 
iasă din hotarele pământurilor lui, folosindu-se acum din stocurile 
lui mizere de panglicile ieftine şi de mărgelele de sticlă şi de 
zaharicalele râncede, țipător colorate cu care chiar şi un bătrân 
mai poate seduce o ţărăncuță simpluță, de cincisprezece ani, 
pentru a o necinsti pe nepoata partenerului său, Jones - albul 
acela decrepit, bolnav de malarie, căruia îi dăduse cu 
paisprezece ani în urmă permisiunea să se stabilească împreună 
cu nepoata sa pe atunci în vârstă de un an în fosta tabără de 
pescuit - Jones, partenerul, hamalul, vânzătorul care la porunca 
demonului scotea cu mâna lui (şi poate chiar transporta) din 
rafturi dulciurile, mărgelele şi panglicile, măsurase stamba din 
159 


care Judith (care nu fusese lovită şi nu ținea doliu) o ajutase pe 
nepoată să-şi croiască o rochie ca să poată trece prin fața 
oamenilor strânşi în piață, prin fața privirilor lor piezişe şi a 
plecăciunilor, până când pântecele tot mai bombat o învățase ce 
înseamnă ruşinea - sau poate frica - Jones căruia înainte de '61 
nu i se dăduse voie nici măcar să se apropie de uşa din față a 
casei şi care în următorii patru ani nici nu se apropiase decât 
până la uşa bucătăriei şi asta numai când aducea vânatul şi 
peştele şi legumele de care soția şi fiica viitorului seducător (şi 
chiar şi Clytie, ultima servitoare rămasă, negresa, cea care-i 
interzicea să treacă de uşa bucătăriei când venea cu merindele) 
depindeau ca să se țină în viață, dar care acum intra chiar şi în 
casă în (acum foarte frecventele) după-amiezi când demonul îşi 
golea pe neaşteptate înjurând prăvălia de clienţi şi încuia uşa şi 
ieşea prin spate şi pe acelaşi ton pe care-l folosise ca să se 
adreseze ordonanţei sau chiar servitorilor în casă pe vremea 
când îi avusese (şi îi poruncea lui Jones să scoată din rafturi 
panglicile şi mărgelele şi zaharicalele) îi comanda lui Jones să 
aducă bărdaca, şi ei doi (şi Jones acum stând chiar pe scaun, el 
care în vechile, moartele după-amiezi de duminică apăsate de 
liniştea monotonă pe care le petrecuseră sub bolta din curtea din 
spate, pe când demonul stătea întins în hamac iar Jones se 
chircea pe vine pe lângă vreun stâlp, ridicându-se din timp în 
timp ca să-i toarne demonului din damigeana şi din găleata cu 
apă de izvor adusă de la izvorul de la mai bine de o milă 
depărtare şi apoi se lăsa iarăşi pe vine pufnind şi chicotea şi 
spunea, „Păi sigur, domnu' colonel” de fiecare dată când 
demonul făcea o pauză) - ei doi bând pe rând din bărdacă şi 
demonul acum nu mai era lungit, nici măcar nu sta pe scaun ci 
ajungea după a treia sau chiar a doua sorbitură la starea de 
neputinţă şi furioasă neiînfrângere a unui bătrân şi în care avea 
să se ridice în picioare, clătinându-se şi avântându-se nesigur şi 
zbierând să i se aducă pistoalele şi calul ca să plece călare de 
unul singur la Washington să-l împuşte pe Lincoln (cu un an sau 
mai bine prea târziu pentru asta) şi pe Sherman, pe amândoi, 
zbierând, „li omor! li împuşc ca pe nişte câini ce sunt!” şi Jones: 
„Păi da, domnu’ colonel; sigur”, şi prinzându-l în brațe când 
cădea şi oprind prima căruță care trecea ca să-l ducă acasă şi să- 
Į urce pe treptele de la intrare şi prin uşa solemnă, cu vopseaua 
scorojită, pe sub scoica de sticlă importată panel cu panel din 
Europa şi pe care Judith i-o ținea deschisă să intre, fără vreo 
160 


schimbare, vreo alterare pe chipul calm, înghețat, pe care-l purta 
acum de patru ani de zile, şi apoi în sus pe scări, şi în dormitor, şi 
să-l întindă în pat ca pe un copil şi apoi să se lungească şi el pe 
duşumea alături de pat deşi nu ca să doarmă, căci înainte de a 
se lumina de ziuă bărbatul din pat avea să se mişte şi să geamă 
şi Jones avea să spună, „Aici-s, domnu’ colonel. E totu-n regulă. 
Nu ne-au avut până-n prezent, nu-i aşa?” - Jones, care atunci 
când demonul a plecat călare cu regimentul la vremea când 
nepoata avea doar opt ani le spunea oamenilor că el „avea grijă 
de casa şi de negrii domnului maior”, chiar înainte ca cineva să fi 
avut vreme să-l întrebe de ce nu plecase şi el cu trupele şi poate 
că cu vremea ajunsese să creadă el însuşi minciuna asta, el care 
fusese printre primii să-l salute pe demon la întoarcere, să-i iasă 
în întâmpinare la poartă şi să-i spună, „Ei, domnu’ co'onel, ne-au 
omorât, da' nu ne-au avut încă, nu-i aşa?” şi care chiar a muncit, 
a trudit, a asudat la porunca demonului în acea primă perioadă a 
mâniei pe când demonul credea că ar mai fi putut reclădi doar 
prin puterea neîmblânzită a voinţei Suta lui Sutpen pe care şi-o 
amintea şi pe care o pierduse, muncind fără speranța vreunei 
plăți sau răsplata, el care trebuie să fi înțeles cu mult înainte ca 
demonul să fi înțeles (sau să fi recunoscut) că toată truda era 
fără speranță - Jones cel orb care după toate aparențele mai 
vedea în ruina furibundă, libidinoasă superba siluetă de altădată 
a bărbatului galopând odinioară pe pur-sângele lui negru pe 
domeniul ale căror hotare ochiul nu le putea cuprinde. 

„Da”, spuse Quentin. 

Astfel că a venit şi acea duminică dimineață şi demonul s-a 
sculat şi a pornit înainte de a se lumina de ziuă, şi Judith 
gândindu-se că ea ştie de ce întrucât în dimineaţa aceea 
armăsarului negru care-l dusese spre Virginia şi-l adusese înapoi 
i se născuse un mânz de la iapa sa Penelope, numai că nu ca să 
se uite la mânzul acesta se sculase atât de devreme demonul, şi 
a trebuit să treacă aproape o săptămână înainte ca să fie găsită, 
să fie prinsă bătrâna negresă, moaşa, care stătea chircită alături 
de culcuşul de scânduri în dimineața aceea în zori în timp ce 
Jones şedea pe veranda de peretele căreia coasa ruginită sta 
rezemată de doi ani de zile, astfel că ea ar fi putut să spună cum 
a auzit calul şi apoi a intrat demonul oprindu-se alături de culcuş 
cu cravaşa în mână privind spre mamă şi spre copil şi spunând, 
„De, Milly, păcat că nu eşti şi tu o iapă ca Penelope. Atunci ți-aş fi 
pregătit un staul ca lumea în grajd” şi s-a întors pe călcâie şi a 

161 


ieşit şi bătrâna negresă chircită acolo pe vine i-a auzit, glasurile 
lor, el şi Jones: „Dă-te la o parte. Să nu pui mâna pe mine, 
Wash”. - „Ba am să pun mâna, domnu’ co'onel” şi a auzit şi 
cravaşa dar nu coasa, nu şuieratul prin aer, nici lovitura, nimic, 
deoarece dintotdeauna ceea ce desăvârșeşte doar pedeapsa 
stârneşte un țipăt pe când ceea ce aduce tăcerea cea de pe 
urmă se petrece în tăcere. Şi în noaptea aceea l-au găsit în cele 
din urmă şi l-au adus acasă într-o căruță şi l-au purtat, liniştit, 
însângerat, cu dinţii arătându-i-se prin barba răvăşită (abia 
încărunțită deşi părul îi era aproape alb acum) la lumina 
lanternelor şi a torțelor de pin, în sus pe trepte unde fiica 
neînlăcrimată, cu fața împietrită, tinea uşa deschisă şi pentru el 
acum, lui căruia îi plăcuse să gonească în trăsură spre biserică şi 
care şi acum s-a grăbit într-acolo, numai că atunci când totul se 
terminase în ce-l priveşte el nici nu ajunsese la biserică, pentru 
că fiică-sa se hotărâse să-l ducă la aceeaşi biserică metodistă din 
oraş unde făcuse nunta cu maică-sa, înainte de a-l aduce înapoi 
la mormântul din crângul de cedri. Judith era pe atunci o femeie 
de treizeci de ani şi arăta mai bătrână, nu aşa cum îmbătrânesc 
cei slabi înfăşurați într-un balon imobil de carne deja lipsită de 
viață sau trecând printr-o serie de prăbuşiri treptate în care 
bucățelele, particulele de carne se mai strâng, nu pe vreun cadru 
țeapăn şi încă impenetrabil, ci una într-alta, parcă într-o viață 
comună, a uitării şi a lipsei de gânduri asemenea unei colonii 
pitice, ci asemenea felului în care demonul însuşi îmbătrânise: 
într-un fel de condensare, o conturare înspăimântată a osificării 
inițiale, neîmblânzite, pe care nuanțele blânde ale întregului, 
aura uşoară, vibrantă a tinereții, ar fi îmblânzit-o doar pentru o 
vreme fără s-o ascundă cu adevărat. Fata bătrână, în veşmintele 
ei diforme, tesute în casă, cu mâinile care puteau deopotrivă să 
țină ouăle fragile sau să împingă plugul de-a lungul brazdei, a 
împrumutat de undeva doi catâri tineri, pe jumătate sălbatici, 
care să tragă căruța; şi astfel a fost tras repede înspre biserică, 
atât cât a fost dus într-acolo, întins în coşciugul făcut în casă, 
înveşmântat în uniforma sa, cu sabia şi mănuşile brodate, până 
când s-au speriat catârii şi au răsturnat căruţa şi l-au aruncat, cu 
sabia, şi plumajele şi toate cele, într-un şanţ de unde fiică-sa l-a 
scos şi l-a adus înapoi în crângul de cedri şi i-a citit ea însăşi 
slujba. Şi nici de data aceasta n-au fost lacrimi sau doliu, poate 
sau nu din cauză că n-avea timp să ţină doliul pentru că trebuia 
să se ocupe ea de prăvălie până avea să găsească un 
162 


cumpărător, neţinând-o deschisă, ci păstrând doar cheile în 
buzunarul de la şort, şi aşteptânad să fie strigată de clienți şi 
adusă din bucătărie sau din grădină sau chiar de pe câmp, 
pentru că acum ea şi cu Clytie munceau ele pământul, atât cât 
mai era muncit pământul acela, acum când nici Jones nu mai era. 
II urmase pe demon la mai puțin de douăsprezece ceasuri, în 
aceeaşi duminică (şi poate într-acelaşi loc; poate chiar şi se 
pregătise acolo o boltă doar pentru ei şi de data aceasta fără 
servituţile hranei sau ambiţiei sau desfrâului sau răzbunării, şi 
poate că nici nu mai aveau nevoie să bea, doar că uneori asta 
avea să le lipsească fără să ştie nici ei ce le lipseşte, doar că nu 
prea des; într-o linişte senină, plăcută, neatinsă de timp sau de 
schimbarea vremii, doar din când în când ceva ivindu-se, o pală 
de vânt, o umbră, şi demonul atunci întrerupându-şi vorbele şi 
Jones  înăbuşindu-şi chicoteala şi privindu-se unul pe altul, 
ascultând, gravi, atenţi, şi demonul întrebând, „Ce-a fost asta, 
Wash? A fost ceva. Ce-a fost?” şi Jones privindu-l pe demon, şi el 
ascultând, şi el grav, spunând, „Nu ştiu, domnu’ co'onel. Ce?” 
fiecare dintre ei pândindu-l pe celălalt. Apoi umbra avea să se 
risipească, vântul să se stingă şi în cele din urmă Jones să spună, 
senin, nici măcar triumfător: „De omorât, poate că ne-au omorât, 
da’ nu ne-au avut încă, nu-i aşa?”) O strigau femei şi copii cu 
găleți şi coşuri, şi atunci ea sau Clytie se ducea în prăvălie, o 
descuia, îl servea pe client. Incuia prăvălia şi se întorcea la 
treabă: până când a vândut prăvălia în sfârşit şi a făcut cu banii 
piatra de mormânt. 

(„Cum a fost?” spuse Shreve. „Mi-ai spus doar; cum a fost? tu 
şi cu tatăl tău la vânătoare de potârnichi, ziua cenuşie, după ce 
noaptea întreagă plouase şi şanţul pe care caii n-au putut să-l 
sară şi tatăl tău a descălecat şi i-a dat frâul lui - cum îl chema? 
negrul de pe catâr? Luster - Luster să-i ducă să ocolească 
şanţul”) şi el şi cu taică-său trecuseră şanţul tocmai când ploaia 
începuse iar, cenuşie, solidă, înceată, fără zgomot, Quentin 
neştiind încă unde erau pentru că până atunci călărise cu capul 
plecat în burniţă, până când îşi ridicase ochii pe panta din faţa lor 
unde păpurişul ud, gălbui, se pierdea în sus în ploaie, ca aurul 
topit, şi văzuse crângul, pâlcul de cedri pe creasta dealului 
destrămându-se în ploaie ca şi cum copacii ar fi fost desenaţi cu 
cerneală pe o sugativă umedă, dincolo de care, avea să fie 
crângul de stejari şi casa cenuşie, uriaşă, pustie, prăbuşindu-se 
încet în ruină la o jumătate de milă mai încolo. Domnul Compson 

163 


se oprise să privească peste umăr la Luster călare pe catâr, cu 
sacul care-i folosise de şa acum înfăşurat în jurul capului, cu 
genunchii strânşi sub el, mânând caii de-a lungul şanţului să 
găsească un loc pe unde să treacă. „Să mergem înainte, să 
scăpăm de ploaie”, spusese domnul Compson. „El oricum n-are 
să se apropie nici la o sută de metri de cedrii ăştia.” 

Urcaseră panta. Pe câini nu-i vedeau deloc, doar unduirea 
continuă a stufărişului acolo unde câinii, nevăzuţi, alergau în sus 
pe pantă până când unul dintre ei îşi săltă capul să se uite 
înapoi. Domnul Compson făcu un gest cu mâna spre copaci, el şi 
cu Quentin urmându-i. Printre cedri era mai întuneric, lumina mai 
mult neagră decât cenuşie, şi ploaia liniştită, picăturile firave, 
perlate, iscându-se pe ţevile puştilor, şi cele cinci pietre de la 
capetele mormintelor ca nişte picături scurse din topirea nu- 
chiar-pe-deplin-închegată a unor lumânări reci peste marmură: 
cele două pietre plate, greoi arcuite, celelalte trei aplecându-se 
parcă într-o parte, şi ici, colo o literă săpată sau chiar un cuvânt 
întreg căpătând viaţă o clipă şi lizibile în lumina stinsă pe care 
picăturile ploii o aduceau particulă cu particulă în întunericul de 
aici, dându-i drumul; acum ajunseseră şi cei doi câini, 
strecurându-se ca şuviţele de fum, cu blănile umede strânse pe 
trupuri şi ghemuindu-se laolaltă într-un singur ghem nelămurit, şi 
în aparenţă inextricabil, căutând căldura. Amândouă lespezile 
plate erau crăpate la mijloc de propria lor greutate (şi pierzându- 
se în adâncitura, în gaura pe unde se fărâmase cărămida de la 
boltire se mai vedea şănţuleţul abia adâncit, săpat de cine mai 
ştie ce mică vietate - poate vreun oposum - de generaţii de cine 
mai ştie ce mici animale, căci de multă vreme nu mai era nimic 
de mâncat în adâncul mormântului) dar scrierea mai era încă 
lizibilă: £//len Coldfield Sutpen. Născută 9 octombrie 1817. Moartă 
23 ianuarie 1863 şi cealaltă: Thomas Sutpen, Colonel, 
Regimentul 23 Infanterie, Mississippi, C.S.A., Mort 12 august 
1869; aceasta din urmă, data, adăugată mai târziu, scriere 
grosolană cu dalta, astfel că, nici mort, nu divulga unde şi când 
se născuse. Quentin privea pietrele calm, gândindu-se Wu soția 
lui iubită. Nu. Ellen Coldfield Sutpen. „N-aş fi crezut că mai aveau 
bani să cumpere marmură în 1869”, spuse. 

„El le-a cumpărat”, spuse domnul Compson. „Le-a cumpărat 
pe amândouă când era cu regimentul în Virginia, după ce Judith 
i-a trimis vorbă că maică-sa murise. Le-a comandat din Italia, 
cele mai bune, cele mai frumoase care se puteau obţine - pe a 

164 


neveste-si completată şi pe a lui cu data lăsată în alb; şi asta 
când era încă pe front într-o armată care nu numai că prezenta 
cel mai ridicat procentaj de mortalitate întâlnit în vreo armată 
până atunci sau de atunci încoace ci şi care avea obiceiul de a-şi 
alege câte o promoţie nouă de ofiţeri pe regiment în fiecare an 
(sistem în momentul acela pe el îndreptăţindu-l să-şi spună 
colonel, pentru că el fusese ales şi colonelul Sartoris demis de- 
abia vara trecută) astfel că avea toate şansele ca înainte ca 
această comandă să fi fost executată sau măcar primită, el însuşi 
să fi ajuns în pământ iar mormântul lui să rămână indicat (dacă 
s-ar mai fi ostenit cineva s-o facă) cu vreo puşcă sfărâmată 
înfiptă în clisă, sau dacă nu, să fi fost doar un simplu locotenent, 
sau chiar soldat - asta cu condiţia ca oamenii lui să fi avut 
curajul să-l demită - şi totuşi nu numai că a comandat lespezile 
şi a şi reuşit să le şi plătească, dar, ceea ce e mai ciudat, a reuşit 
să le şi primească pe o coastă atât de minuţios supusă blocadei 
încât armatorii care mai transportau mărfuri încoace refuzau să 
mai îmbarce orice încărcătură în afară de muniţii-” Quentin avea 
impresia că îi vedea chiar în faţa ochilor: soldaţii înfometați, în 
zdrenţe, desculți, cu feţele trase, înnegrite de praful de puşcă, 
privind înapoi peste umerii încovoiaţi, ochii aprinşi în care ardea 
deznădejdea sălbatică a neînfrângerii pândind oceanul întunecat, 
păzit cu străşnicie, pe care plutea o corabie obişnuită, 
posomorâtă, fără lumini şi închizând în pântecele ei un spaţiu 
valorând două mii de lire sterline în care se aflau nu gloanţe, şi 
nici măcar ceva de mâncare, ci doar bucăţi de stâncă, 
bombastice, inerte, cioplite, care în anul următor aveau să 
constituie părţi componente ale regimentului, urmându-l în 
Pennsylvania, fiind de faţă la bătălia de la Gettysburg, mişcându- 
se în coada regimentului într-o căruţă mânată de servitorul 
personal al demonului, prin mlaştini şi câmpii şi trecători 
muntoase, regimentul niciodată mişcându-se mai repede decât 
putea să se mişte căruţa, cu oameni scheletici, înfometați şi cai 
scheletici, istoviţi, intraţi până la genunchi în noroiul rece ea 
gheaţa sau în zăpadă, asudând, înjurând şi împingând-o prin 
clisă şi prin mlaştini ca pe o piesă de artilerie, spunându-le celor 
două pietre când vorbeau despre ele, „colonelul” şi „doamna 
colonel”; şi apoi mai departe prin trecătoarea Cumberland şi în 
jos prin munţii din Tennessee, mergând noaptea ca să evite 
patrulele yankeilor, şi intrând în Mississippi târziu în toamna lui 
'64, unde aştepta fiica, a cărei căsătorie el o interzisese şi care 
165 


avea să ajungă văduvă în vara următoare deşi după toate 
aparențele necernită, unde nevasta lui era moartă şi fiul se 
autoexcomunicase şi se autoexilase, şi aşezase una dintre 
lespezi peste mormântul soţiei sale şi o aşezase pe cealaltă în 
picioare în holul casei, acolo unde domnişoara Coldfield ar fi 
putut (şi poate chiar o vedea) să o vadă în fiecare zi ca şi cum ar 
fi fost portretul lui, şi ar fi putut (poate chiar făcea şi asta) să 
citească în literele săpate acolo mai multe speranţe feciorelnice 
şi aşteptări virginale decât îi mărturisise lui Quentin, căci ea nu-i 
pomenise niciodată despre lespedea aceasta, şi el (demonul) 
băuse cafeaua slabă de cereale şi mâncase plăcinta pe care 
Judith şi cu Clytie i le pregătiseră şi o sărutase pe Judith pe frunte 
şi spusese, „Şi-aşa, Clytie” şi se reîntorsese la război, toate 
acestea într-un interval de douăzeci şi patru de ore; putea să 
vadă scenele acestea; ca şi cum ar fi fost de faţă. Apoi se gândi. 
Nu. Dacă aş fi fost de față n-aş fi fost în stare să văd atât de 
limpede. 

„Dar asta nu le explică pe celelalte trei”, spuse. „Şi ele 
trebuie să fi costat ceva.” 

„Cine ar fi putut plăti pentru ele?” spuse domnul Compson. 
Quentin îi simţea privirile. „Gândeşte-te.” Quentin privi cele trei 
pietre tumulare identice, cu scriere identică, aproape ştearsă, 
puţin înclinată, pierzându-se în putrezirea moale, miloasă a 
acelor de cedru ninse unele peste altele, descifrabilă atunci când 
priveai mai de aproape, prima: Charles Bon, Născut la New 
Orleans, Louisiana. Mort la Suta lui Sutpen, Mississippi, 3 mai 
1863. In vârstă de 33 de ani şi 5 luni. Simţea cum tatăl său îl 
priveşte. 

„Ea a făcut-o”, spuse. „Cu banii pe care i-a luat când a vândut 
prăvălia.” 

„Da”, spuse domnul Compson. Quentin trebui să se aplece şi 
să dea la o parte acele de cedru ca s-o poată citi pe următoarea. 
Pe când făcea asta, unul dintre câini se ridică şi se apropie de el, 
împingându-şi înainte capul să vadă la ce se uita el aşa cum ar fi 
făcut o fiinţă omenească, ca şi cum, trăind în preajma oamenilor 
ar fi căpătat şi el felul de curiozitate care e un atribut doar al 
oamenilor şi maimuţelor. 

„Marş”, spuse, împingându-l pe câine la o parte cu o mână în 
timp ce cu cealaltă curăța acele de cedru, netezind cu mâna 
până deveniră citeţe literele aproape şterse, cuvintele săpate 
acolo: Charles Etienne Saint-Valery Bon 1839-1884 simțind că 

166 


tatăl său îl priveşte, remarcând înainte de a se ridica în picioare 
că cea de a treia piatră purta aceeaşi dată, 1884. „De data asta 
nu mai avea cum să fie tot prăvălia”, spuse. „Pentru că ea 
vânduse prăvălia în '70, şi pe lângă asta, 1884 e aceeaşi dată 
care e şi pe a ei” gândindu-se cât de teribil ar fi trebuit desigur 
să fi fost pentru ea dacă ar fi vrut să scrie Soțul iubit al pe prima 
piatră. 

„A”, spuse domnul Compson. „Asta a fost cea de care a avut 
grijă bunicul tău. Judith a venit în oraş într-o zi şi i-a adus banii, o 
parte din ei, şi de unde-i avea el n-a aflat niciodată, decât dacă 
n-or fi fost ce păstrase ea deoparte din preţul prăvăliei pe care o 
vânduse în numele ei; adusese banii şi inscripţia (în afară de 
data morţii bineînţeles) totul scris aşa cum vezi aici, în cele trei 
săptămâni când Clytie plecase la New Orleans ca să-l găsească 
pe băiat să-l aducă înapoi, deşi bunicul tău nu ştia asta, fireşte, 
banii şi inscripţia nu pentru ea ci pentru el.” 

„O”, spuse Quentin. 

„Da. Aveau vieţi frumoase - femeile. Vieţi nu numai despărțite 
de realitate, ci scoase în chip irevocabil în afara realităţii. Şi din 
cauza asta, chiar dacă moartea lor, clipa destrămării, nu are 
pentru ele nicio importanţă căci au un curaj şi o demnitate în 
faţa suferinţei şi anihilării care l-ar face pe bărbatul cel mai tare 
să pară doar un copil înspăimântat, totuşi pentru ele 
înmormântarea şi mormântul, afirmările cele mai mărunte ale 
unei nemuriri mincinoase aşezate deasupra somnului lor, sunt de 
o însemnătate de necalculat. Ai avut pe vremuri o mătuşă (tu n-o 
ţii minte pentru că nici eu n-am văzut-o niciodată ci i-am auzit 
doar povestea) care trebuia să-şi facă o operaţie serioasă şi 
ajunsese să se convingă că nu are să scape cu viaţă, şi asta lao 
vreme când ruda ei cea mai apropiată era o femeie între care şi 
ea însăşi existase de ani de zile una dintre acele amarnice, 
inexplicabile (pentru mintea bărbatului) duşmănii asemenea unei 
prietenii, cum se nasc între femeile de acelaşi sânge, şi a cărei 
singură grijă la plecarea din viaţa asta era să se scape deo 
anumită rochie cafenie pe care o avea şi care - şi ea ştia că ruda 
ei ştia asta - ei nu-i plăcuse niciodată, şi care a trebuit să fie 
arsă, nu dăruită cuiva ci arsă în curtea din spate sub fereastra de 
unde, ridicată şi ţinută în sus să vadă pe fereastră (şi suferind în 
vremea asta dureri de neînchipuit) a putut să stea şi să vadă cu 
ochii ei cum este arsă, pentru că era convinsă că după ce avea 
să moară ea, ruda ei, cea care logic trebuia să se ocupe de asta, 

167 


avea s-o îngroape îmbrăcată tocmai în rochia aceasta.” 

„Şi a murit?” spuse Quentin. 

„Nu. Îndată ce rochia s-a mistuit în flăcări, a început să se 
simtă mai bine. A suportat operaţia şi s-a vindecat şi a trăit cu 
câţiva ani mai mult decât ruda ei. Şi pe urmă într-o după-amiază 
a murit liniştită, fără să fi suferit de vreo boală anume şi a fost 
îngropată în rochia ei de mireasă.” 

„O!” spuse Quentin. 

„Da. Dar a fost o după-amiază în vara anului '70 când unul din 
aceste morminte (pe vremea aceea erau doar trei aici) a fost 
într-adevăr stropit cu lacrimi. Bunicul tău a văzut asta; era în 
anul când Judith vânduse prăvălia şi bunicul tău s-a ocupat de 
asta în numele ei şi venise aici călare să stea de vorbă cu ea 
despre asta şi atunci a văzut: interludiul, fastul scânteietor, 
dramatic al unei văduvii ceremonioase. La vremea aceea nu ştia 
cum de ajunsese metisa aici, cum de Judith aflase măcar de ea 
ca să-i scrie unde murise Bon. Insă era acolo, cu băiatul ei, pe 
atunci în vârstă de unsprezece ani, şi arătând mai degrabă ca un 
copil de opt. Trebuie să fi semănat cu o scenă de grădină de 
poetul acela irlandez, Wilde: după-amiaza târzie, cedrii întunecaţi 
cu soarele coborând deasupra, chiar şi lumina exact aşa cum 
trebuia să fie, şi mormintele, cele trei lespezi de marmură 
(bunicul tău îi împrumutase lui Judith banii să cumpere cea de-a 
treia piatră, reţinând din preţul prăvăliei) părând curățate şi 
lustruite şi aranjate de lucrătorii care pregăteau decorurile şi 
care, odată ce ar fi trecut amurgul, aveau să se întoarcă, să le 
ridice şi să le ducă de acolo, fragile, găunoase şi fără greutate, 
înapoi la depozit până când ar mai fi fost iarăşi nevoie de ele; 
pantomima, scena, acţiunea în sine, pe scenă - femeia cu faţa ca 
o magnolie puţin mai planturoasă acum, o femeie creată de şi 
pentru întunecimile în care artistul Beardsley ar fi putut-o 
înveşmânta, într-o rochie uşoara, învoită, menită nu să implice 
suferinţa sau văduvia ci să îmbrace interludiul cine ştie cărei 
insaţietăţi somnolente şi fatale, al unei pasionate şi inexorabile 
înfometări a trupului, înaintând sub o umbreluţă de dantelă şi 
urmată de o negresă imensă, lucioasă, să-i poarte o perniţă de 
mătase şi să ducă de mână pe băieţaşul pe care Beardsley să-l fi 
putut nu numai înveşmânta ci şi desena chiar - un copil subţire, 
delicat, cu o faţă moale, ivorie, asexuată şi care, după ce maică- 
sa îi dăduse negresei umbreluţa de soare şi luase de la ea 
perniţa şi îngenunchease în faţa mormântului şi-şi aranjase 

168 


faldurile rochiei şi plânsese, nu lăsase din mână şorţul negresei 
şi rămăsese în picioare clipind liniştit, şi care, fiind născut şi 
trăindu-şi toată viaţa într-un fel de închisoare mătăsoasă 
luminată de lumânări mereu umbrite, respirând drept aer 
dulceaţa lichidă, densă ca laptele, pe care o emanau zilele şi 
ceasurile vieţii mamei sale, văzuse până atunci prea puţin 
soarele, ca să nu mai vorbim de aerul din afara caselor, copacii şi 
iarba şi pământul; şi, în sfârşit, cealaltă femeie, Judith (ea nu era 
îndoliată, n-avea nevoie să ţină doliul se gândea Quentin, 
gândindu-se Da, a trebuit să ascult prea multe) oprită în picioare 
la umbra cedrilor, în rochia ei de stambă şi cu boneta de soare 
de aceeaşi nuanţă, ieşite de soare amândouă şi diforme - chipul 
calm, mâinile care puteau să are, să taie lemne, să gătească 
mâncarea sau să ţeasă veşmintele, acum strânse una într-alta în 
faţă, oprită în atitudinea unui ghid indiferent într-un muzeu, 
aşteptând, probabil fără măcar să-i privească pe ceilalţi. Apoi 
negresa a făcut câţiva paşi şi i-a întins metisei o sticluţă de 
cristal să miroasă şi a ajutat-o să se ridice şi a luat de jos perniţa 
de mătase şi i-a dat metisei umbreluţa de soare şi s-au înapoiat 
în casă, băieţaşul încă agăţat de şorţul negresei, negresa 
sprijinind-o cu o mână pe femeie şi Judith urmându-i cu chipul ca 
o mască sau ca marmura, înapoi în casă, trecând prin portalul 
înalt, cu tencuiala cojită şi intrând în casă unde Clytie fierbea 
ouăle şi cocea pâinea din care trăiau ea şi cu Judith. 

A stat acolo o săptămână. Şi-a petrecut restul săptămânii în 
singura cameră rămasă în casă în care patul mai avea încă 
cearceafuri de pânză, l-a petrecut în pat, în neglijeuri noi de 
dantelă şi de mătase şi de satin atenuate în nuanțele mov şi 
liliachiu ale doliului - în camera neaerisită, cu obloanele trase, 
impregnată în spatele jaluzelelor strânse, închise, de mirosul 
greoi, înăbuşitor al trupului, zilelor, ceasurilor, veşmintelor ei, 
coloniei de la compresa de pe tâmplele ei, sticluţei de cristal pe 
care negresa o alterna cu evantaiul atunci când şedea lângă pat, 
neridicându-se decât ca să se ducă până la uşă să primească 
tăvile aduse de Clytie sus pe scară - Clytie, care făcea drumurile 
acestea ducând tăvile, aşa cum îi poruncise Judith, şi care 
trebuie să fi băgat de seamă fie că Judith îi spusese sau nu că 
slujea astfel o altă negresă, dar totuşi o slujea astfel pe negresă 
tot aşa cum ieşea din când în când din bucătărie ca să caute prin 
camerele de jos până când îl găsea pe micul, singuraticul, 
ciudatul băieţaş stând liniştit pe un scaun tare, cu speteaza 

169 


dreaptă, în biblioteca întunecoasă şi umbrită sau în salon, cu cele 
patru nume ale sale şi cu şaisprezecimea de sânge negru şi cu 
hăinuţele costisitoare, de mic lord esoteric, care o privea cu o 
spaimă fatalistă, crispată, pe femeia posomorâtă, cu pielea de 
culoarea cafelei cu lapte cum se opreşte în picioarele goale la 
uşă şi îl priveşte, şi care-i dădea nu fursecuri cu ceai ci pâine 
neagră de grâu unsă cu o melasă ordinară (şi asta pe ascuns, nu 
pentru că mama sau doica sa ar fi avut ceva de obiectat, ci 
pentru că în casă n-aveau hrană de ajuns ca să mai mănânce şi 
între mese), i le dădea, i le împingea cu un fel de sălbăticie 
reprimată, şi care într-o după-amiază l-a găsit jucându-se în 
drum în faţa porţii cu un băieţaş negru cam de mărimea lui şi l-a 
alungat pe copilul negru, blestemându-l cu o violenţă 
neschimbătoare, mortală, până când acesta a pierit din faţa 
ochilor ei şi apoi l-a trimis pe celălalt înapoi în casă cu o voce 
prin însăşi absenţa dojenilor sau a mâniei părând cu atât mai 
rece şi mai nemiloasă. 

Da, Clytie, care stătuse în picioare, impasibilă, lângă căruţă, 
în acea ultimă zi, după cea de-a doua ceremonie la mormânt, cu 
perniţa de mătase şi umbreluţa de soare şi sticluţa cu săruri, 
când mama şi copilul şi duenna plecaseră spre New Orleans. Şi 
bunicul tău n-avea să afle niciodată dacă Clytie fusese cea care 
pândise, ţinuse prin vreun mijloc sau altul legătura, aşteptase 
ziua, clipa, să vină în sfârşit, ceasul când băieţaşul avea să 
rămână orfan, ca atunci să se ducă ea însăşi să-l aducă sau dacă 
Judith fusese cea care aşteptase şi pândise şi o trimisese pe 
Clytie după el în iarna aceea, în acel decembrie 1871 - Clytie 
care în viaţa ei nu se depărtase de Suta lui Sutpen dincolo de 
Jefferson, şi totuşi făcuse singură călătoria până la New Orleans 
şi se reîntorsese cu copilul, acum un băiat de doisprezece ani şi 
arătând ca un copil de zece, într-unul din costumele de mic lord 
rămas acum prea mic şi cu un fel de pardesiu nou, prea mare, pe 
care Clytie i-l cumpărase (şi îl silise să-l poarte, fie din cauza 
frigului, fie din altă cauză, nici asta n-avea de unde să ştie 
bunicul tău) pe deasupra şi ca toate lucrurile care-i mai 
rămăseseră într-o legătura copilul care nu ştia să vorbească 
englezeşte, aşa cum nici femeia nu ştia să vorbească 
franţuzeşte, care-l găsise, îl căutase până să-l găsească, într-un 
oraş franțuzesc şi-l luase de acolo, copilul acesta cu o faţă nu 
bătrână ci fără vârstă, ca şi cum n-ar fi avut niciodată copilărie, 
nu în sensul în care domnişoara Rosa Coldfield spune că n-a avut 

170 


copilărie, ci ca şi cum n-ar fi fost o fiinţă omenească născută ca 
toţi oamenii ci creat fără intervenţia bărbatului sau chinurile 
femeii şi lăsat orfan nu de vreo fiinţă omenească. Bunicul tău 
spunea că nici nu te mai mirai ce se întâmplase cu mama, nici nu 
te mai gândeai la asta: moartea sau fuga cu vreun altul sau 
căsătoria; nu era dintre acelea care să treacă de la o stare a 
metamorfozei - destrămarea sau adulterul - la următoarea 
ducându-şi cu ea toţi anii buni de aruncat la gunoi, strânşi unul 
într-altul şi cărora noi le spunem memorie, eul recognoscibil, ci 
schimbându-se de la fază la fază aşa cum fluturele se schimbă 
odată ce şi-a lepădat coconul, nemaiducând nimic din ce a fost în 
ceea ce este, nelăsând nimic din ceea ce este undeva în spate ci 
alunecând complet, intact, fără rezistenţă în următoarea 
înfăţişare, aşa cum un trandafir sau o magnolie desfoliată 
alunecă dintr-un iunie bogat spre următorul, nelăsând nici 
scheletul, nici substanţa, nici pulberea cine ştie cărei renunţări 
bogate, moarte, străvechi, neînsufleţite pe undeva între pământ 
şi soare. Băiatul fusese produs complet, neatins de niciun microb 
în labirintul închis şi înmiresmat de mătăsuri stătute ca şi cum ar 
fi fost spiritul-simbol delicat şi pervers, pajul nemuritor al unei 
străvechi şi nemuritoare Lilith, intrând în lumea cea adevărată nu 
de la vârsta de o secundă ci de la cea de doisprezece ani, cu 
podoabele delicate ale rangului său de paj de pe acum ascunse 
pe jumătate sub pardesiul aspru şi diform croit după un model 
de-a gata şi vândut în milioane de bucăţi - uniforma şi podoabele 
burleşti pentru burlesca tragică a fiilor lui Ham - un copil slăbuţ, 
tăcut, care nici nu ştia să vorbească englezeşte, smuls pe 
neaşteptate din dezastrul în care se năruise singura sa viaţă de 
până atunci, de către o fiinţă pe care o văzuse o singură dată în 
viaţa lui şi de care învățase să se teamă şi să se ferească dar de 
care nu putea fugi, închis neajutorat şi pasiv într-o stare care 
trebuie să fi fost o îmbinare incredibilă de oroare şi încredere, 
căci deşi nici măcar nu-i putea adresa vreo vorbă (au făcut, 
trebuie să fi făcut acea călătorie de o săptămână cu vaporul 
printre baloturile de bumbac pe puntea de mărfuri, mâncând şi 
dormind laolaltă cu negrii, şi el fără să-i poată spune tovarăşei 
sale nici când îi era foame şi nici când trebuia să se uşureze) şi 
astfel că nu putea decât să bănuiască, să presupună, unde-l 
ducea, pe de altă parte nici nu ştia nimic cu certitudine decât 
doar că tot ceea ce îi fusese familiar până atunci dispărea acum 
din jurul lui ca un fum. Şi totuşi n-a opus nicio rezistenţă, 
171 


întorcându-se liniştit şi docil la acea casă prăbuşindu-se încet în 
ruină pe care o văzuse o singură dată, şi unde femeia mohorâtă 
şi aprigă care venise să-l ia locuia împreună cu femeia albă şi 
calmă şi nici măcar aprigă, care nu era în niciun fel altminteri 
decât calmă, care pentru el nici măcar nu avea încă nume, dar îi 
era într-un fel apropiată ca o rudă fiind stăpâna singurului loc de 
pe pământ unde o văzuse vreodată pe maică-sa plângând. 
Trecuse pragul acela străin, peste acea irevocabilă linie de 
demarcaţie, nu împins, nu târât, ci atras şi chemat de prezenţa ei 
gravă şi implacabilă, în acea casă austeră şi goală unde chiar 
hainele de mătase care-i mai rămăseseră, cămaşa sa delicată şi 
ciorapii şi pantofii rămaşi să-i aducă aminte ce fusese el o dată, 
dispăruseră, zburând de pe braţele şi trupul şi picioarele lui ca şi 
cum ar fi fost ţesute din himere sau din fum. - Da, dormind în 
patul pe rotiţe alături de patul lui Judith, alături de patul femeii 
care-l îngrijea şi se purta cu el cu o blândeţe rece, inflexibilă, 
depărtată, mai descurajantă decât paza sălbatică, nemiloasă, 
constantă a negresei care, cu un fel de umilinţă prefăcută, 
invincibilă dormea pe un culcuş direct pe duşumea, copilul lungit 
acolo între ele neadormit, într-un fel de gol de deznădejde inertă, 
şi fără speranţă şi conştient de asta, simţind-o pe femeia din pat 
cum cu fiecare privire şi gest înspre el, cu fiecare atingere a 
mâinilor îndemânatice în clipa când îi atingeau trupul părând să- 
şi piardă toată căldura şi să se impregneze de o duşmănie rece, 
implacabilă, şi femeia din culcuşul de pe duşumea pe care el 
ajunsese să o privească aşa cum vreo sălbăticiune delicată fără 
gheare şi fără colţi, chircită în cuşca ei într-un simulacru 
deznădăjduit şi fără speranţă de ferocitate priveşte fiinţa 
omenească atunci când îi aduce de mâncare (şi bunicul tău care 
spunea, «Lăsaţi copiii să vină la mine»; şi ce voia El să spună cu 
asta? cum, dacă voia să spună că dacă ar fi fost nevoie să fie 
lăsaţi copiii să vină la El, atunci ce fel de pământ mai crease El; 
şi dacă ar fi fost nevoie să ajungă până la El cu strădanie şi 
suferinţă, atunci ce fel de Cer mai avea El?) care-l hrănea, îi 
împingea în faţă mâncarea pe care şi el putea s-o vadă că era 
cea mai bună din ce aveau acolo, hrană, înţelegea şi el, pregătită 
pentru el cu sacrificii voite, cu un fel de amestec curios de 
sălbăticie şi milă, de iubire nelămurită şi ură; care-l îmbrăca şi-l 
spăla, îl vâra în albii cu apa prea caldă sau prea rece şi el 
neîndrăznind să protesteze, şi-l freca cu o cârpă aspră şi cu 
săpun, uneori jupuindu-l cu un fel de furie reţinută ca şi cum ar fi 
172 


încercat să-i şteargă culoarea uşoară, molatecă de pe piele, aşa 
cum ai vedea un copil frecând un perete multă vreme după ce 
epitetul, insulta scrisă cu cretă s-a şters - lungit acolo fără să 
doarmă, în întunericul dintre ele, simţindu-le şi pe ele că nu 
dorm, simţindu-le că se gândesc la el, proiectând în jurul lui şi 
umplând singurătatea tunătoare a disperării sale cu sunete mai 
puternice decât ar fi putut-o face vorbele: Wu eşti aici sus, în 
patul acesta, cu mine, unde ar trebui să fii nu prin greşeala şi nici 
prin voinţa ta, şi nu eşti aici jos, pe culcuşul acesta cu mine, 
unde nu prin greşeala şi nici prin voinţa ta ar trebui să fii şi ai să 
şi fii, şi nici prin greşeala sau voința noastră noi care nu voim 
ceea ce nu putem. 

Şi bunicul tău n-a ştiut nici care dintre ele i-a spus că era, că 
trebuia să fie, negru. El însuşi nu auzise şi nici n-ar fi putut să 
înţeleagă cuvântul «negru», el care pe limba lui n-avea nume 
pentru aşa ceva, care se născuse şi crescuse într-o cămăruţă 
golită de orice realitate, căptuşită cu mătase, tot atât de izolată 
ca şi cum ar fi fost atârnată de un cablu la o mie de coţi 
adâncime în mare, într-o lume închisă în care culoarea pielii n- 
avea o valoare morală mai mare decât pereţii îmbrăcaţi în 
mătase şi parfumurile şi abajururile trandafirii ale candelabrelor, 
o lume unde abstracţiile pe care el le-ar mai fi putut observa - 
monogamia şi fidelitatea şi bună-cuwviinţa şi blândeţea şi 
afecțiunea - erau la fel de adânc înrădăcinate în carne ca înseşi 
procesele fiziologice ale digestiei. Bunicul tău n-a aflat niciodată 
nici dacă a fost izgonit din culcuşul său până la urmă sau dacă l-a 
părăsit de bunăvoie, din dorinţa lui; dacă atunci când a sosit 
timpul ca singurătatea şi suferinţa sa să se bătătorească, s-a 
retras el însuşi din camera de culcare a lui Judith sau a fost 
îndepărtat de acolo, ca să doarmă mai departe în hol (unde şi 
Clytie îşi mutase culcuşul) deşi el nu pe o saltea direct pe 
duşumea ci pe un pătuc, mai ridicat de la duşumea şi poate nici 
asta din porunca lui Judith ci din umilinţa crâncenă, neîmblânzită, 
fără înţeles a negresei. Şi mai târziu culcuşul lui a fost mutat în 
pod, împreună eu cele câteva veşminte atârnate în spatele unei 
perdele alcătuite dintr-o bucată de covor vechi bătută în cuie în 
faţa unui colţ al încăperii, zdrenţele de mătase şi stofă scumpă în 
care sosise, pantalonii grosolani şi hăinuţa pe care cele două 
femei le cumpăraseră şi le croiseră pentru el, şi el le acceptase 
fără niciun cuvânt de mulţumire, fără să spună nicio vorbă, 
acceptându-şi adăpostul din pod în acelaşi fel, fără să ceară şi 

173 


fără să facă în felul său de viaţă spartan vreo schimbare pe care 
ele s-o fi remarcat până când a trecut un an şi a împlinit 
paisprezece ani şi una dintre ele, Clytie sau Judith, a găsit 
ascunsă sub salteaua lui o bucată de oglindă spartă: şi cine şi-ar 
fi putut închipui câte ceasuri de suferinţă buimacă şi pustie de 
lacrimi şi le petrecuse el în faţa ei, privindu-se în zdrenţele 
delicate, acum prea mici pentru el în care poate nici nu-şi mai 
amintea că fusese îmbrăcat vreodată, cu neînțelegere liniştită, 
neîncrezătoare. Şi Clytie, care dormea în vestibulul de jos, la 
picioarele scării spre pod, păzindu-i calea de ieşire sau de fugă la 
fel de nemiloasă ca şi doica spaniolă, învăţându-l cum să taie 
lemnele şi să lucreze grădina şi apoi cum să are câmpul, când îi 
crescuseră puterile. Sau mai degrabă puterea de a îndura, căci 
n-avea să ajungă niciodată altfel decât slăbănog în oase şi 
aproape feminin de delicat - băieţaşul cu oasele firave şi mâinile 
femeieşti luptându-se cu cine ştie ce întruchipare fără de nume a 
vreunui Catâr încăpățânat, paiaţă tragică şi stearpă menită să-i 
fie tovarăş nedezminţit şi întregire după blestemul părintelui său 
dintâi, treptat deprinzându-se, şi amândoi, legaţi laolaltă prin 
simbolul de oţel şi lemn al bărbăţiei, smulgând din glia 
femeiască, bogată înaintea lor răsturnată, grânele cu care să se 
hrănească şi unul şi altul. In timp ce Clytie îl urmărea cu privirile, 
niciodată pierzându-l din ochi, cu o grijă îngândurată, sălbatică, 
neabătută, încărcată de gelozie, grăbindu-se să iasă ori de câte 
ori cineva, vreun alb sau vreun negru, se oprea pe drum părând 
să-l aştepte pe băieţaş să termine de tras brazda şi să se 
odihnească o clipă cât să poată fi întrebat ceva, mânându-l 
înainte pe băiat cu un singur cuvânt liniştit spus sau poate numai 
cu un gest dar de o sută de ori mai crâncen decât murmurul 
potolit de insultă cu care-l gonea pe trecător să-şi vadă de drum. 
Astfel că el (bunicul tău) spunea că nu crede că vreuna din ele a 
fost de vină că el a început să se înhăiteze cu negrii. Nu Clytie, 
care-l păzea ca şi cum ar fi fost o fecioară spaniolă, care chiar 
dinainte de a fi putut bănui că avea să vină să locuiască acolo 
împreună cu ele, îi tăiase scurt prima conversaţie cu o fiinţă de 
culoare şi-l trimisese înapoi în casă; nici Judith care ar fi putut 
oricând să-l împiedice să mai doarmă în pătuţul unui copil alb în 
camera ei de culoare, care chiar dacă nu s-ar fi putut împăca 
vreodată cu gândul că doarme pe duşumea ar fi putut s-o 
silească pe Clytie să-l ia cu ea în alt pat, care ar fi vrut mai 
degrabă să-l facă holtei pe viaţă, călugăr, poate nu chiar eunuc, 
174 


şi poate nu i-ar fi îngăduit să treacă drept străin, dar în orice caz 
nu l-ar fi împins niciodată să se împrietenească cu negrii. Bunicul 
tău n-ar fi ştiut să spună, el care ştia mai multe decât oricine în 
oraş, în întreaga regiune, altceva decât că era un băieţaş străin 
care locuia acolo şi care după toate aparențele ieşise din casă 
pentru întâia dată la vârsta de vreo doisprezece ani, şi a cărui 
prezenţă nici măcar nu era inexplicabilă pentru oraş, pentru 
regiune, întrucât acum ei îşi închipuiau că ştiu de ce Henry îl 
împuşcase pe Bon. Se întrebau doar unde şi cum Clytie şi cu 
Judith reuşiseră să-l ţină ascuns toată vremea asta, crezând 
acum că cea care îl îngropase pe Bon fusese o văduvă, chiar 
dacă n-ar fi avut vreun act să dovedească, şi numai 
presupunerea neîncrezătoare (şi înspăimântată) a bunicului tău 
(care, deşi la vremea aceea păstra încuiate în casa de fier suta 
de dolari şi comanda scrisă de mâna lui Judith pentru cea de a 
patra piatră de mormânt, nu făcea încă legătura între băieţaşul 
acesta şi copilul pe care-l văzuse cu doi ani înainte când metisa 
venise să plângă în faţa mormântului) că acel copil ar fi putut fi 
al lui Clytie, smuls de tatăl său chiar din trupul propriei sale fiice. 
Un băieţaş văzut întotdeauna pe lângă casă cu Clytie 
întotdeauna pe aproape, apoi un adolescent care învăţa să 
lucreze pământul şi Clytie şi ea pe undeva pe aproape şi curând 
avea să se afle cu ce grijă posomorâtă şi neabătută ea 
descoperea şi întrerupea încercarea oricui de a-i adresa 
cuvântul, astfel că până la urmă doar bunicul tău a fost cel care 
să facă o apropiere între băiatul, adolescentul acesta şi copilul cu 
trei sau patru ani înainte sosit să vadă mormântul. 

„La bunicul tău deci, în biroul său, venise Judith în acea după- 
amiază, cinci ani mai târziu, şi el nu-şi aducea aminte s-o mai fi 
văzut vreodată în Jefferson înainte de asta - o femeie de 
patruzeci de ani acum, în aceeaşi rochie diformă de stambă şi cu 
boneta ieşită de soare, nici măcar acceptând să ia loc pe scaun, 
din fiinţa căreia în ciuda măştii impenetrabile pe care o folosea 
drept chip se desprindea o insistenţă febrilă, teribilă, şi stăruise 
să pornească spre tribunal chiar în timp ce începuse să-i 
vorbească, spre sala plină de oameni unde începuse procesul, 
sala plină de lume în care intraseră şi unde bunicul tău îl văzuse 
pe băiat (numai că acum era un bărbat) prins cu cătuşele de un 
poliţist, cu braţul celălalt în eşarfă şi cu capul bandajat, căci îl 
duseseră la doctor mai întâi, bunicul tău aflând apoi treptat ce se 
întâmplase sau cel puţin atât cât se putea afla întrucât nici 

175 


tribunalul nu putuse scoate prea mult de la martori, cei care 
fugiseră să îl caute pe şerif, cei (mai puţin cel pe care-l rănise 
prea grav ca să mai poată fi de faţă) cu care se bătuse. Se 
petrecuse totul la un bal de negri într-o colibă la câteva mile de 
Suta lui Sutpen şi el fusese de faţă, acolo şi bunicul tău n-avea să 
ştie niciodată de câte ori mai fusese înainte, fie că se dusese să 
danseze şi el sau pentru jocul de zaruri care continua în 
bucătărie atunci când se stârnise bătaia, bătaie pe care el şi nu 
negrii o începuse, după cum spuneau martorii fără niciun motiv, 
fără să se fi formulat vreo acuzaţie de trişare, nimic. Şi el nu 
nega nimic, nu spunea nimic, refuza să vorbească, stând acolo 
pe scaun, posomorât, palid şi tăcut; astfel că la vremea aceea 
orice adevăr, orice dovadă se pierduse într-un ghemotoc 
fremătător de spinări şi capete de negri şi braţe şi mâini negre 
încleştate pe bucăţi de lemne de foc şi oale de bucătărie şi 
briciuri, omul alb constituind dintr-o dată focarul acestei 
învălmăşeli şi el însuşi strângând în mâini un cuţit scos de 
undeva, folosindu-l cu stângăcie, cu o evidentă lipsă de 
îndemânare şi experienţă, însă cu hotărâre şi cu o forţă 
nemiloasă pe care trupul firav părea să nu i-o îngăduie, forţă 
născută din voinţă deznădăjduită şi din nepăsarea faţă de 
suferinţă, faţă de loviturile şi rănile primite în schimbul celor pe 
care le dăduse şi pe care părea că nici nu le simte. Nu fusese 
nicio cauză, niciun motiv; nimeni nu ştia ce se petrecuse cu 
adevărat, ce blesteme şi insulte să fi putut explica ce anume îl 
împinsese la asta, şi numai bunicul tău era cel care mai pipăia, 
mai căuta, să simtă prezenţa acelui protest furios, împotrivirea 
faţă de porunca cerului, pumnul zvâcnit în faţa a ceea ce există 
cu o deznădejde mânioasă şi neîmblânzită pe care însuşi 
demonul ar mai fi putut-o arăta, ca şi cum copilul şi mai apoi 
tânărul ar fi dobândit-o din zidurile între care trăise demonul, din 
aerul unde se mişcase şi respirase el până în clipa când soarta 
pe care o sfidase îl lovise ea la rândul ei; numai bunicul tău care 
simţea protestul acela, căci dreptatea şi ceilalţi acolo de faţă nu-l 
recunoşteau, nu-l recunoscuseră pe bărbatul firav cu capul şi 
braţul bandajate, cu faţa posomorâtă, indiferentă (şi de pe care 
se trăsese acum sângele), măslinie, refuzând să răspundă 
întrebărilor, să facă vreo declaraţie; astfel încât judecătorul (Jim 
Hamblett era) şi începuse să pronunţe condamnarea când a 
intrat bunicul tău, folosindu-se de prilej şi de publicul de acolo ca 
să vorbească, şi ochii îi şi începuseră să sticlească într-un fel de 
176 


miopie cum se întâmplă cu oamenii cărora le place să se asculte 
vorbind în public: «În clipele acestea, când ţara noastră luptă să 
scape de sub călcâiul de fier al unui opresor tiranic, când însuşi 
viitorul Sudului, ca loc în care femeile şi copiii noştri să mai poată 
trăi, depinde de strădaniile braţelor noastre, când uneltele pe 
care trebuie să le folosim, de care depindem cu toţii, sunt 
mândria şi integritatea şi puterea de a îndura a negrilor şi 
mândria şi integritatea şi puterea de a îndura a albilor; ca tocmai 
acum tu, cum spun, un bărbat alb, un alb -» şi bunicul tău 
încercând să ajungă până la el, să-l oprească, încercând să-şi 
facă drum prin mulţime, spunând «Jim. Jim. Jim!» şi acum era 
prea târziu, ca şi cum vocea lui Hamblett l-ar fi trezit în sfârşit 
sau ca şi cum cineva ar fi pocnit din degete sub nasul lui şi l-ar fi 
trezit astfel, privindu-l acum încă pe acuzat însă spunând „alb” 
încă o dată în timp ce glasul îi pierea ca şi cum porunca de a opri 
glasul ar fi fost întreruptă printr-un scurt-circuit, şi toate chipurile 
din încăpere întorcându-se către acuzat când Hamblett a strigat 
iarăşi, «Ce fel de ființă eşti? Cine eşti şi de unde ai venit?» 

Bunicul tău l-a scos de acolo, a casat acuzarea şi a plătit 
amenda, l-a luat cu el în biroul său şi a stat de vorbă cu el în timp 
ce Judith aştepta în anticameră. «Eşti fiul lui Charles Bon», a spus 
el. «Nu ştiu», a răspuns celălalt, aspru, posomorât. «Nu-ţi mai 
aduci aminte?» a spus bunicul tău. Celălalt nu a răspuns. Atunci 
bunicul tău i-a spus că trebuie să plece, să dispară, i-a dat bani 
să plece: «Oricine ai fi, odată ce ai să fii printre străini, printre 
oameni care nu te cunosc, poţi să fii ce vrei. Am să aranjez eu 
toate. Am să stau de vorbă cu-cu - Cum îi spui ei?» Şi acum 
mersese prea departe, dar era prea târziu să se mai oprească; 
rămase acolo privind faţa aceea nemişcată la fel de lipsită de 
expresie ca şi a lui Judith, niciun fel de speranţă, nici suferinţă: 
posomorâtă doar şi de neînțeles şi privind spre mâinile feminine 
bătătorite cu unghiile rupte şi care strângeau banii în timp ce 
bunicul tău se gândea că nu poate să spună «domnişoara Judith» 
întrucât aceasta ar fi postulat mai mult decât orice sângele lui 
amestecat. Pe urmă, gândindu-se Dar nici nu ştiu măcar dacă 
vrea să ascundă asta sau nu. Aşa că a spus până la urmă 
domnişoara Sutpen. «Am să-i spun eu domnişoarei Sutpen, nu 
unde te duci fireşte, pentru că nici eu n-am să ştiu. Pur şi simplu 
că ai plecat şi că eu am ştiut că ai să pleci şi că are să fie bine cu 
tine.» 

Astfel că el a plecat şi bunicul tău a încălecat şi a pornit să-i 

177 


spună Judithei şi Clytie a venit să-i deschidă uşa şi l-a privit drept 
şi fără să clipească, şi bunicul tău a rămas să aştepte în salonul 
întunecos, cu mobilele acoperite, ştiind că n-avea să fie nevoie 
să spună nimic nici uneia dintre ele. N-a mai avut nevoie, Judith a 
venit aproape îndată şi a rămas în picioare privindu-l, şi a spus, 
«Presupun că n-ai să vrei să-mi spui» - «Nu că nu vreau, nu pot», 
a răspuns bunicul tău. «Dar asta nu pentru că i-aş fi promis lui 
ceva. Dar are bani; are să -» şi apoi s-a oprit, şi băieţaşul acela 
patetic nevăzut acolo între ei, care venise acum opt ani, 
îmbrăcat în flaneluţa peste ce mai rămăsese din hăinuţele de 
mătase şi stofe scumpe, care ajunsese apoi tânărul în uniformă - 
cu pălăria şi hainele ponosite - din blestemul lui străvechi, care 
apoi ajunsese bărbatul tânăr cu puterea lui tinerească, şi care 
totuşi rămăsese copilul singuratic în hăinuţa de postav aspru, şi 
bunicul tău spunând cuvintele nepotrivite, deşarte, înşelătoriile 
găunoase pretenţioase despre care spunem că sunt liniştitoare, 
gândindu-se Mai bine ar fi mort, mai bine nu s-ar fi născut 
niciodată; gândindu-se apoi ce vorbe mereu la fel, repetate, 
goale şi vane ar fi fost aceste cuvinte pentru ea dacă el i le-ar fi 
spus, ea care fără îndoială şi le spusese singură, le gândise, 
schimbând doar pronumele personal şi numărul. Se reîntorsese 
în oraş. Şi apoi, data următoare, nu a mai fost chemat; a aflat 
aşa cum aflase întregul oraş: pe calea pe unde circulă zvonurile 
la ţară, mai ales printre negri, şi el, Charles Etienne Saint-Valery 
Bon, reîntors acum (încă nu acasă; reîntors doar) înainte ca 
bunicul tău să fi aflat cum revenise, apăruse, cu o femeie neagră 
ca tăciunele şi semănând cu o maimuţă şi cu un certificat de 
căsătorie autentic, adus de femeie căci el fusese bătut atât de 
crâncen, stâlcit în bătăi, încât nici nu se mai putea ţine pe gloaba 
de catâr fără şa pe care urcase, şi nevastă-sa mergând alături 
să-l ţină să nu se prăvale; s-a dus astfel până la casa familiei şi 
după toate aparențele i-a aruncat certificatul de căsătorie în faţă 
lui Judith cu ceva din aceeaşi deznădejde de neînfrânt cu care îi 
atacase pe negri atunci, la jocul de zaruri. Şi nimeni n-avea să 
ştie vreodată ce poveste de necrezut se ascundea în spatele 
acelui an de absenţă despre care n-a vorbit niciodată şi pe care 
femeia, chiar cu un an mai târziu şi după ce i se născuse băiatul, 
stăruind în aceeaşi stare de disperare şi parcă nefiresc automată 
cum şi venise, nu a povestit-o niciodată - poate nici nu putea s-o 
facă dar pe care ea părea să o işte treptat asemenea unei 
transpiraţii teribile, neîncrezătoare, ca sudoarea spaimei, a 
178 


groazei: cum o găsise, o smulsese din apele stătute, oricare ar fi 
fost ele, stătute şi fără adâncime (însuşi numele cărora, oraş sau 
sat ce-o fi fost, ea sau nici nu-l ştiuse vreodată, sau zguduirea 
ţâşnirii ei de acolo îi alungase pentru totdeauna numele din 
mintea, din memoria ei) de unde mentalitatea ei fusese în stare 
să extragă hrană şi adăpost, şi o luase în căsătorie, îi ţinuse fără 
îndoială mâna în timp ce ea trăsese cu migală crucea în registru 
înainte ca ea să fi aflat măcar cum îl cheamă sau să-şi fi dat 
seama că nu era alb (şi lucrul acesta din urmă nimeni nu ştia nici 
chiar acum dacă ea îl ştia sigur, nici chiar după ce băiatul se 
născuse într-una din cocioabele de sclavi dărăpănate pe care el o 
reconstruise de bine de rău după ce luase în arendă un petic de 
pământ de la Judith); cum urmase aproape un an alcătuit dintr-o 
succesiune de perioade de totală imobilitate ca într-un film rupt, 
pe care bărbatul cu pielea albă ce o luase de nevastă le 
petrecuse întins pe spate ca să-şi revină după fiecare din bătăile 
primite, prin încăperi stătute, urât mirositoare prin locuri - oraşe, 
orăşele - care de asemenea pentru ea nu aveau nume - 
întretăiate de alte perioade, intervale, de agitaţie, progresie 
furibundă, neînţeleasă şi în aparenţă fără motivaţie - un 
maelstrom de chipuri şi trupuri prin care bărbatul îşi croia drum, 
târând-o şi pe ea în urma lui către sau dinspre ce lucru, împins 
de ce anume furie care nu-i dădea odihnă, ea nu ştia, fiecare 
dintre ele având să se termine, să ia sfârşit, întocmai ca şi cea 
dinainte astfel încât acum era aproape un ritual. Bărbatul în 
aparenţă căutând situaţii pentru a arăta, a arunca trupul de 
maimuţă al tovarăşei sale tuciurii în faţa tuturor şi fiecăruia 
dintre cei în stare să-i răspundă: docherii şi marinarii negri de pe 
cargouri sau de prin tavernele porturilor care-şi închipuiau 
despre el că e alb şi credeau asta cu atât mai multă tărie cu cât 
el o nega; albii care, atunci când el spunea că e negru, credeau 
că minte ca să-şi salveze pielea, sau şi mai rău încă: din pură 
beţie a unei perversiuni sexuale; în oricare din cazuri rezultatul 
fiind acelaşi: bărbatul, cu trupul şi mădularele firave şi delicate 
ca ale unei fetiţe fiind cel care dădea prima lovitură, de obicei 
neînarmat şi fără să ţină seama de numărul celor care-i stăteau 
împotrivă, cu aceeaşi furie şi neîmblânzire şi nepăsare fizică faţă 
de suferinţă şi lovituri, nici blestemând, nici gâfâind, râzând doar. 

Astfel că i-a arătat lui Judith certificatul de căsătorie şi şi-a 
luat nevasta, cu sarcina de pe atunci destul de înaintată, în 
cocioaba dărăpănată pe care şi-o alesese ca s-o repare şi a 

179 


instalat-o acolo, ca într-un coteţ parcă, poate şi ca un gest 
emfatic, şi se reîntorsese în casa cea mare. Şi nimeni n-avea să 
ştie ce se petrecuse în seara aceea între el şi Judith, în cine ştie 
ce cameră cu duşumeaua goală şi mobilată cu cine ştie ce 
scaune şi mai ştiu eu ce pe care nu apucaseră să le spargă cu 
toporul şi să le ardă ca să facă mâncare sau să se încălzească 
sau poate ca să-şi încălzească apă când se îmbolnăveau - între 
femeia rămasă văduvă înainte de a fi ajuns să fie mireasă, şi fiul 
bărbatului care o îndoliase astfel şi al concubinei negrese 
ereditare, care nu suferea pentru sângele său negru atât de mult 
cât şi-l renega pe cel alb, şi asta cu o exagerare ciudată, 
agresivă în care rămăsese inerentă propria ei irevocabilitate, 
aproape exact la fel cum ar fi făcut-o demonul însuşi. 

(Pentru că fusese iubirea spusese domnul Compson Fusese 
scrisoarea aceea pe care ea o adusese şi i-o dăduse bunicului tău 
s-o păstreze. El (Quentin) putea s-o vadă în faţa ochilor, tot atât 
de limpede cum o vedea pe cea deschisă peste paginile 
manualului deschis în faţa lui pe masă, albă în mâna întunecată 
a tatălui său pe coapsa înveşmântată în stofă în amurgul de 
septembrie prin care pluteau mirosul de ţigară, mireasma de 
glicină, licuricii, gândindu-se Da. Am auzit prea multe, mi s-a 
povestit prea mult; a trebuit să ascult prea multe lucruri prea 
multă vreme gândindu-se Da, Shreve vorbeşte aproape ca tata: 
scrisoarea aceea. Şi cine poate să ştie ce liniştire morală îşi 
putuse imagina ea retrasă în casa, în camera, în noaptea aceea, 
ce îngrămădeală de tradiţii vechi, ruginite căci ajunsese să vadă 
aproape orice altceva, învățase să creadă că e stabil cum se 
risipeşte ca paiele în furtună - ea stând acolo lângă lampă pe 
scaunul cu speteaza dreaptă, ea însăşi țeapănă, înveşmântată în 
aceeaşi stambă decât că boneta de soare lipsea acum, era cu 
capul descoperit acum, părul odinioară negru ca tăciunele striat 
acum cu cenuşiu în timp ce el îi sta în faţă, în picioare. N-ar fi 
acceptat să ia loc; poate că ea nici măcar nu l-ar fi poftit s-o facă, 
şi vocea rece, egală, nici n-ar fi fost mult mai audibilă decât 
sunetul pe care-l făcea flacăra lămpii: „N-am avut dreptate. 
Recunosc. Am crezut că mai sunt lucruri care au importanță 
pentru că o dată au avut importanţă. Insă m-am înşelat. Nimic nu 
mai importă decât respirația, să respiri, să ştii, şi să fii viu. Şi 
copilul, certificatul de căsătorie, hârtia aceea. Ce-i cu ea? Hârtia 
asta e tot ceea ce e între tine şi o ființă care orice ai face este o 
negresă; poţi s-o dai la o parte, nimeni n-ar mai îndrăzni să 

180 


vorbească vreodată despre ea, cum nu mai merită să vorbeşti 
despre mai ştiu eu ce nebunie a unui tânăr înfierbântat când i se 
pare că tinereţea e totul. Şi copilul, foarte bine. N-a făcut şi taică- 
meu unul? Şi l-a tinut cineva de rău pentru asta? Dacă vrei, o s-o 
ținem şi pe femeie, şi copilul; n-au decât să rămână aici, şi Clytie 
are să...” pândindu-l, privindu-l pe el care încă nu se clintea, 
nemişcată, țeapănă, cu mâinile încrucişate inerte în poală, abia 
mai respirând ca şi cum el ar fi fost vreo pasăre sau vreun animal 
sălbatic gata s-o ia la fugă înspăimântat la dilatarea sau 
contractarea nărilor ei sau când i s-ar fi mişcat pieptul în 
respirație: „Nu. Eu. Eu am s-o fac. Eu să-l cresc, să am grijă să 
aibă -... Nici n-are nevoie de nume; tu n-ai să mai ai nevoie să-l 
vezi sau să-ți faci vreo grijă cu el. O să-i vindem generalului 
Compson o parte din pământ; are să vrea, şi tu poţi să pleci. 
Spre nord, către marile oraşe, unde n-are să mai aibă nicio 
importanţă chiar dacă - Dar n-au s-o facă. N-au să îndrăznească. 
Am să le spun eu că eşti fiul lui Henry şi cine ar mai putea sau ar 
mai îndrăzni să - ” şi el stând acolo în picioare, privind-o sau nici 
măcar uitându-se la ea, asta ea neavând cum să ştie căci sta cu 
fața plecată - fața slabă, încă lipsită de expresie, ea pândindu-l, 
neîndrăznind să facă vreo mişcare, vocea ei murmurând, de 
ajuns de limpede şi de ajuns de sigură şi totuşi de-abia ajungând 
până la el; „Charles”: şi el: „Nu, domnişoară Sutpen”; şi ea iarăşi, 
tot fără să fi făcut vreo mişcare, neclintindu-i-se nici măcar un 
muşchi, ca şi cum s-ar fi oprit în afara hățişului în care-l mânase 
pe animalul acuma pândind-o de acolo şi ea ştiind asta deşi nu 
putea să-l vadă, nu chiar chircit de spaimă, nu înspăimântat sau 
măcar speriat ci doar în neîmblânzirea uşoară, nărăvaşă a celor 
liberi care să nu-l lase să imprime nici măcar amprenta copitelor 
pe pământul unde se oprise atât de uşor şi ea neindrăznind să 
întindă mâna cu care ar fi putut să-l atingă într-adevăr ci doar 
vorbindu-i, cu vocea blândă, pierdută, încărcată de fascinația, de 
promisiunile celeste care sunt armele femeilor: „Spune-mi 
mătuşă Judith, Charles”) Da, cine ar fi putut să ştie dacă el 
spusese ceva sau nimic, întorcându-se, ieşind, şi ea încă aşezată 
acolo, fără să se mişte, fără să se clintească, pândindu-l, încă 
văzându-l, străbătând prin pereţi şi prin întunecime ca să-l 
pândească aşa mergând peste pajiştea năpădită de buruieni 
printre colibele pustii părăginite către cea unde îl aştepta 
nevastă-sa, străbătând cărarea mărăcinoasă şi presărată cu 
pietre spre grădina Gethsimani pe care şi-o tăiase şi crease 
181 


pentru sine, unde se crucificase singur şi o clipă coborâse iar 
acum se reîntorsese la locul său de pe cruce. 

Nu bunicul tău. El nu ştia decât ceea ce ştia oraşul, regiunea: 
că băieţaşul acela ciudat pe care Clytie îl îngrijise şi îl învățase să 
muncească pământul, apărut ca bărbat în toată firea în sala 
tribunalului în ziua aceea cu capul bandajat şi cu un braţ în 
eşarfă şi celălalt în cătuşe, dispărut şi apoi reîntors cu o soţie 
autentică semănând cu un animal dintr-o grădină zoologică, 
luase acum în arendă o porţiune din plantaţia lui Sutpen, şi o 
lucra foarte bine chiar, gospodărind-o singur şi îndemânatic în 
limitele puterilor lui, cu trupul şi mădularele părându-i încă prea 
firave pentru treaba de care se apucase, şi trăia acum ca un 
pustnic în coliba pe care şi-o reparase şi unde i s-a născut curând 
şi băiatul, şi nu făcea tovărăşie nici cu albii şi nici cu negrii (Clytie 
nu-l mai păzea acum; nu mai avea nevoie s-o facă) şi nu fusese 
văzut în Jefferson decât de trei ori în următorii patru ani şi atunci 
părând, spunându-se despre el de către negrii care păreau să se 
teamă fie de el fie de Clytie ori de Judith, că e întotdeauna 
afumat sau beat criţă în cartierul prăvăliilor negrilor din Strada 
Gării, de unde bunicul tău venea să-l scoată (sau dacă era prea 
beat, şi devenise violent, veneau poliţiştii) şi să-l ţină până când 
nevastă-sa, maimuța neagră, izbutea să înhame catârii la căruţă 
şi să vină, cu nimic viu în fiinţa ei decât ochii şi mâinile, şi să-l 
încarce şi să-l ia cu ea acasă. Aşa că la început nici nu i-au simţit 
lipsa în oraş; şi agentul sanitar regional a fost cel care i-a spus 
bunicului tău că se îmbolnăvise de friguri galbene, că Judith îl 
dusese în casa cea mare să-l îngrijească şi acuma Judith se 
molipsise şi ea, şi bunicul tău îi spusese s-o anunţe pe 
domnişoara Coldfield şi el (bunicul tău) a încălecat şi s-a dus într- 
acolo într-o zi. N-a coborât de pe cal; a rămas în şa şi a strigat 
până când Clytie s-a arătat să se uite în jos înspre el de la una 
din ferestrele de la etaj şi i-a spus că «n-au nevoie de nimic»-. În 
mai puţin de o săptămână bunicul tău a aflat că Clytie spusese 
adevărul, sau că, acum în orice caz, acesta era adevărul, deşi 
Judith fusese cea care murise prima.” 

„Oh”, spuse Quentin - Da se gândea Prea multe prea mult 
timp amintindu-şi cum privise acel al cincilea mormânt şi se 
gândise că cine fusese cel care o îngropase pe Judith trebuie să 
se fi temut că şi ceilalţi morţi ar fi putut să se molipsească de la 
ea, căci mormântul ei era la capătul celălalt al îngrăditurii, cât 
mai departe de celelalte patru, gândindu-se Tata n-are să mai 

182 


aibă nevoie de data asta să spună „cred” pentru că ştiuse cine 
comandase şi plătise lespedea înainte chiar de a fi citit inscripţia 
de pe ea, gândindu-se, închipuindu-şi cum Judith trebuie să se fi 
străduit (smulgându-se poate din delirul febrei) să scrie cu litere 
mari instrucţiuni grijulii pentru Clytie atunci când înţelesese că 
are să moară; şi cum Clytie trebuie să fi trăit apoi timp de 
doisprezece ani de zile în timp ce creştea copilul născut în coliba 
veche de sclavi economisind şi strângând cu migală banii ca să 
termine de plătit lespedea pentru care Judith îi plătise lui bunicu- 
său o sută de dolari cu douăzeci şi patru de ani mai înainte şi 
care, atunci când bunicul său încercase să-i refuze, ea (Clytie) 
lăsase cutia de conserve ruginită plină de monede de un sfert de 
dolar şi de câte un cent şi de bancnote mototolite pe birou şi 
ieşise din încăpere fără să mai spună un cuvânt. Trebuise, să dea 
la o parte acele de pin care se strânseseră şi se agăţau şi de pe 
aceasta ca s-o citească, urmărind cu ochii cum şi literele acestea 
îi răsăreau de sub mână, întrebându-se cum de se mai agăţaseră 
acolo, nu se spulberaseră în cenuşă din clipa când intraseră în 
contact cu ameninţarea crâncenă, neiertătoare: Judith Coldfield 
Sutpen. Fiica lui Ellen Coldfield. Născută la 3 octombrie 1841. 

A îndurat Nedreptăţile şi Muncile Lumii Acesteia Vreme de 42 
de Ani, 4 luni, 9 zile, şi s-a întors întru Odihnă în Sfârşit la 12 
februarie 1884. Opreşte. Muritorule; Aminteşte-ţi Deşertăciunea 
şi Uşurătatea şi înfricoşează-te gândindu-se (Quentin) Da, n-a 
fost nevoie să mai întreb cine a născocit vorbele astea, le-a scris 
aici gândindu-se Da, prea multe lucruri, prea multă vreme. N-a 
fost nevoie să mai ascult atunci dar a trebuit să aud totul şi acum 
trebuie să mai aud încă o dată totul pentru că el vorbeşte 
întocmai ca tata: Splendide vieţi mai au femeile - femeile astea. 
Prin Însăşi respirația lor doar, îşi extrag hrana şi băutura dintr-o 
splendidă atenuare a acelei nerealități în care umbrele şi 
contururile faptelor - ale naşterii şi doliului, ale suferinței şi 
uimirii şi deznădejdii - se mişcă în decorul lipsit de substanţă al 
balurilor mascate în aer liber, desăvârşite în gesticulația lor şi 
fără vreo semnificaţie sau fără puterea de a mai face pe cineva 
să sufere. Domnişoara Rosa a comandat-o pe aceasta. l-a impus 
judecătorului Benlow să comande lespedea aceasta. El fusese 
executorul testamentar al tatălui ei, ales nu prin vreun testament 
căci domnul Coldfield nu lăsase nici testament nici moştenire 
altceva decât casa şi resturile devastate ale prăvăliei. Aşa că ea 
s-a numit singură, s-a ales pe ea însăşi poate în vreun conclav al 

183 


vecinilor şi cetățenilor întruniți acolo să discute treburile ei şi în 
general ce să facă cu ea după ce înțelesesem că nimeni pe 
pământ, în orice caz niciun bărbat sau vreun comitet de bărbați, 
n-ar mai fi putut-o convinge vreodată să se întoarcă la nepoată- 
sa şi cumnatu-său - aceiaşi cetățeni şi vecini care îi lăsau coşuri 
cu provizii pe trepte noaptea, farfuriile cărora  (farfuriile 
conținând mâncarea, şervetele care le acopereau) ea nu le spăla 
ci le punea la loc murdare în coşul gol şi punea coşul la loc pe 
aceeaşi treaptă unde îl găsise ca şi cum ar fi vrut să ducă până la 
capăt iluzia că nu existase niciodată coşul, sau cel puțin ea nu-l 
atinsese, nu-l golise niciodată, nu ieşise să ridice coşul cu aerul 
în care nu era nimic furiş şi nici măcar sfidător, ea care fără 
îndoială mânca alimentele, le critica felul cum fuseseră gătite 
sau calitatea, mesteca, înghițea, simțea cum se mistuie hrana şi 
totuşi agățându-se de această iluzie, cu insistența calmă, 
incorigibilă întru a susține că ceea ce evidența de necontestat 
arată că este aşa nu există, aşa cum ştiu s-o facă femeile - 
aceeaşi iluzie care o făcea să se înşele singură şi să refuze să 
recunoască faptul că lichidarea prăvăliei o lăsase altfel decât, că 
ea ar fi fost acum altceva decât, o ființă pradă sărăciei lucii, şi 
care o făcea să nu accepte de la judecătorul Benbow banii 
propriu-zişi din vânzarea prăvăliei şi totuşi să accepte valoarea 
banilor (şi după câţiva ani, valoarea lor sporită) într-o duzină de 
chipuri: folosind munca negrilor care treceau din întâmplare prin 
fața casei, oprindu-i şi poruncindu-le să-i curețe curtea şi ei fără 
îndoială ştiind la fel de bine ca şi tot oraşul că n-aveau să audă 
de la ea nicio vorbă în legătură cu plata, că nici n-aveau s-o mai 
vadă vreodată deşi ştiau bine că îi pândea din spatele perdelelor 
de la ferestre, dar că judecătorul Benbow era cel care avea să-i 
plătească. Intra în prăvălii şi comanda mărfuri de pe rafturi şi din 
vitrine exact în acelaşi fel cum comandase judecătorului Benbow 
lespedea în valoare de două sute de dolari, şi ieşea din prăvălii 
cu aceste mărfuri - şi cu aceeaşi impertinență aberantă cu care 
refuza să spele farfuriile şi şervetele din coşuri refuza să înceapă 
cu Benbow vreo discuţie despre afacerile ei întrucât trebuie să fi 
ştiut bine că sumele primite de la el depăşeau în mod sigur cu 
mult (el, Benbow, avea în biroul său un dosar, un dosar gros, cu 
inscripția Moştenirea lui Goodhue Coldfield, Personal, scrisă 
deasupra în cerneală indelebilă. După moartea judecătorului fiul 
său Percy îl deschisese. Era plin cu programe de curse şi buletine 
anulate de pariuri la curse de cai despre oasele cărora nimeni nu 
184 


mai ținea minte acum nimic, care câştigaseră sau pierduseră 
curse pe hipodromul din Memphis cu patruzeci de ani mai 
înainte, precum şi un carnețel, cu tabelul îngrijit întocmit cu 
scrisul judecătorului la fiecare rubrică indicându-se data şi 
numele calului şi pariul lui şi dacă pierduse sau câştigase; şi o 
altă rubrică arătând cum timp de patruzeci de ani trecuse fiecare 
câştig şi o sumă egală cu fiecare pierdere în acel cont mitic) 
orice sumă va fi fost cea adusă de vânzarea prăvăliei. 

Dar nu ascultai, pentru că ştiai dinainte totul, araseşi, 
absorbiseşi totul fără să mai recurgi la mijlocul vorbirii poate 
pentru că te născuseşi şi trăiseşi aici, alături, laolaltă cu aceasta, 
aşa cum se întâmplă cu copiii: astfel că ceea ce spunea tatăl tău 
nu ţi-a povestit ci a făcut să răsune, cuvânt cu cuvânt, coardele 
vibrante ale amintirii. Mai fuseseşi acolo, văzuseşi mormintele 
acelea, de mai multe ori în expedițiile aventuroase ale copilăriei 
al căror ţel era mai mult decât vânătoarea, tot astfel cum mai 
văzuseşi şi casa cea veche, îţi devenise familiară înainte chiar de 
a fi dat ochii cu ea, înainte de a te fi făcut destul de mare ca să 
pleci într-acolo într-o zi cu alţi patru sau cinci băieţi de vârsta ta 
şi să vă provocați unul pe altul să chemați stafia, căci trebuie să 
fi fost bântuită de stafii, nu se putea altfel chiar dacă rămăsese 
pustie şi neamenințătoare vreme de douăzeci şi şase de ani şi 
nimeni nu văzuse sau nu spusese c-ar fi văzut vreo fantomă, 
până când căruţa plină cu străini din Arkansas se oprise acolo şi 
ei încercaseră să petreacă noaptea în ea şi ceva se întâmplase 
chiar înainte ca să înceapă să se dea jos din căruță. Ce anume 
fusese n-au spus, sau n-au putut sau n-au vrut să spună, doar că 
i-a împins pe toți la loc în căruţă, şi catării străbătând aleea în 
galop, în mai puţin de zece minute, şi nu s-au mai oprit până la 
Jefferson. Ai văzut şi tu scoica putredă a casei cu porticul 
dărăpănat şi pereții scorojiți, obloanele atârnând într-o parte şi 
ferestrele bătute în scânduri, aşezată acolo în mijlocul 
domeniului care redevenise proprietatea statului şi fusese 
cumpărată şi vândută, cumpărată şi vândută iarăşi şi iarăşi. Nu, 
nici n-ai ascultat, n-aveai nicio nevoie să asculți: pe urmă ai 
văzut câinii întinzându-se, ridicându-se; te-ai uitat şi bineînțeles, 
exact cum spusese taică-tu că avea să fie, Luster oprise catârul 
şi cei doi cai în ploaie la vreo cincizeci de metri de cedri, chircit 
acolo cu genunchii strânşi sub sacul în care se înfăşurase 
înconjurat de aburii cețoşi ridicându-se de pe animalele asudate 
ca şi cum v-ar fi privit pe tine şi pe tatăl tău din adâncul unui 

185 


purgatoriu lugubru şi lipsit de suferinţă. „Vino încoace la adăpost 
din ploaie, Luster”, a spus tatăl tău. „Nu-l las eu pe bătrânul 
colonel să-i facă vreun rău” - „Vino matale şi hai să mergem 
acasă”, a spus Luster. „S-a terminat vânătoarea pentru astăzi” - 
„Te-ai udat leoarcă”, a spus tatăl tău. „Uite ce-o să facem: 
mergem cu toţii până la casa cea veche. Acolo stăm la adăpost şi 
ne mai uscăm.” Insă Luster nu s-a clintit din loc, sta acolo în 
ploaie şi născocea motive să nu meargă spre casă - că 
acoperişul curgea sau că o să răciți toţi trei, că n-aveați foc sau 
c-o să vă ude atât de tare până s-ajungeţi acolo că mai bine să 
vă duceți direct acasă: şi taică-tău toată vremea râzând de 
Luster numai că ţie nu-ți prea venea să râzi aşa de tare pentru că 
chiar dacă nu erai negru ca Luster, nu erai mai mare ca el şi tu şi 
cu Luster fuseserăți amândoi acolo în ziua aceea când voi cinci, 
toți cinci băieți de aceeaşi vârstă, aţi început să vă stârniți unul 
pe altul cine să intre în casă cu mult înainte de a ajunge acolo, 
venind dinspre spate, pe vechea alee a colibelor pentru sclavi - o 
junglă de sumac şi pruni, de măceş şi caprifoi, şi grămezi 
putrezite din ceea ce fuseseră odinioară pereți de bârne şi 
hornuri de piatră şi acoperişuri de țiglă risipite prin hățişuri, toate 
în ruină cu excepția uneia, aceleia; şi voi apropiindu-vă, nici n-aţi 
văzut-o pe bătrână la început pentru că-l pândeați pe băiat, pe 
Jim Bond, băiatul mătăhălos, cu gura căzută, palid la față, puțin 
mai mare şi mai în vârstă decât voi, într-o cămaşă peticită şi 
jeşită la soare dar foarte curată şi pantaloni care-i rămăseseră 
mici, lucrând în peticul de grădină din spatele colibei; aşa că nici 
n-aţi ştiut că era şi ea acolo până când aţi tresărit şi v-ati rotit cu 
toții ca unul singur şi ați văzut-o cum vă pândea aşezată pe un 
scaun sprijinit de peretele colibei - o femeie puțintică, uscată, nu 
mult mai mare decât o maimuţă şi care ar fi putut să aibă orice 
vârstă până la zece mii de ani, înveşmântată în fuste 
voluminoase, decolorate şi cu un turban imaculat, şi cu picioarele 
goale, de culoarea cafelei încolăcite de stinghia scaunului, cum 
fac maimuţțele, care se uita doar la voi şi v-a spus fără măcar să- 
şi scoată pipa din gură şi cu un glas aproape ca al unei albe: „Ce 
doriți?” şi după o clipă unul dintre voi a spus „Nimic” şi apoi ați 
fugit cu toții fără să ştiţi care dintre voi a început primul să fugă 
şi nici de ce pentru că nici nu erati speriaţi, înapoi pe câmpurile 
părăginite, desfundate de ploaie şi năpădite de buruieni până ce 
ați ajuns la gardul vechi de nuiele împletite, putrezite, şi aţi 
trecut de el, v-aţi aruncat peste el, şi atunci pământul, câmpurile 
186 


şi cerul şi arborii şi pădurea au părut dintr-o dată altele, aşa cum 
trebuiau să fie iarăşi. 

„Da”, a spus Quentin. 

„Şi tocmai despre ăsta-ţi vorbea acum Luster”, a spus Shreve. 
„Şi tatăl tău privindu-te acum iarăşi atent pentru că tu nu mai 
auziseşi numele ăsta până acum, nici nu te gândiseşi măcar în 
ziua aceea când îl văzuseşi în grădină că ar fi trebuit să aibă şi el 
un nume, Şi ai spus, «Cine? Jim cine?» şi Luster a spus, «Da, ăsta. 
Băiatu' cu pielea deschisă de stă cu bătrâna aia» şi tatăl tău încă 
pândindu-te şi tu ai spus, «Spune-i pe litere, numele» şi Luster a 
spus, «Aşa fac ăia la tribunal. Aşa te pun să faci când pune legea 
mâna pe tine. Eu nu spun literele.» Şi el era, numele suna acum 
Bond, şi lui nu-i păsa de asta, el care moştenise de la maică-sa 
ce era şi numai ceea ce n-ar fi putut fi niciodată de la taică-su. Şi 
dacă tatăl tău l-ar fi întrebat dacă era cu adevărat fiul lui Charles 
Bon, nu numai că nici n-ar fi ştiut, dar nici nu i-ar fi păsat: şi dacă 
i-ai fi spus că era, ar fi trecut şi apoi ar fi pierit din ceea ce tu 
(dar nu el) ar fi trebuit să spui că era mintea lui cu mult înainte 
de a fi putut stârni acolo vreo reacţie de vreun fel, fie de mândrie 
sau de plăcere, de mânie sau de suferinţă?” 

„Da”, spuse Quentin. 

„Şi a trăit în coliba aceea din spatele casei cu stafii vreme de 
douăzeci şi şase de ani, el şi cu bătrâna care trebuie să fi avut 
acum peste şaptezeci de ani dar care n-avea un fir de păr alb 
sub zdreanţa legată pe cap, căreia carnea nu i se fleşcăise de 
vârstă ci părea doar că ar fi îmbătrânit până la un anumit punct 
ca orice om normal, şi apoi se oprise, şi în loc să încărunţească şi 
să se moaie la trup începuse să se chircească astfel încât pielea 
pe faţă şi pe mâini se crăpase într-un milion de riduri mărunte, 
subţiri ca firul de păr şi trupul i se făcuse tot mai mic şi mai mic 
ca un lucru ţinut la căldura cuptorului, cum fac sălbaticii din 
Borneo cu capetele tăiate ale duşmanilor - care ar fi putut fi ea 
însăşi fantoma dacă ar fi fost nevoie cu adevărat de o fantomă, 
dacă cineva n-ar fi avut într-adevăr altă treabă decât să se 
învârtească în jurul casei, ceea ce nu era cazul; dacă ar fi fost cu 
adevărat ceva în casă să merite să fie astfel apărat de 
vagabonzi, ceea ce nu era cazul; dacă ar mai fi fost vreunul din 
ei să se ascundă sau să aibă nevoie de vreun ascunziş acolo în 
casă, ceea ce nu era cazul. Şi totuşi fata asta bătrână, 
domnişoara Rosa asta, ţi-a spus că era cineva care se ascundea 
acolo şi tu ai spus că era Clytie sau Jim Bond şi ea a spus Nu şi tu 

187 


ai spus că n-ar fi putut fi decât unul din ei pentru că demonul 
murise şi Judith murise şi Bon murise şi Henry plecase atât de 
departe încât nu mai rămăsese nici mormântul în urma lui; şi ea 
a spus Nu aşa că v-aţi dus până acolo, aţi străbătut într-o brişcă 
noaptea cele douăsprezece mile şi aţi văzut că şi Clytie şi Jim 
Bond erau acolo şi tu ai spus Vezi? şi ea (mătuşa Rosa) încă 
spunea Nu astfel că aţi mers mai departe; şi acolo era?” 

„Da”. 

„Stai puţin”, spuse Shreve. „Pentru numele lui Dumnezeu stai 
niţel.” 


188 


VII 


Nu mai era zăpadă acum pe braţul lui Shreve, de fapt acum 
nu mai era nici mâneca pe braţul lui: doar antebraţul şi mâna 
dezgolite, cu pielea moale, durdulie revenind în cercul de lumină 
al lămpii şi scoțând o pipă din cutia goală de cafea în care le 
ţinea, umplând-o şi aprinzând-o. Aşadar sunt zero grade afară, se 
gândea Quentin; curând avea să ridice geamul ferestrei şi să 
tragă adânc în piept aerul de afară, cu pumnii încleştaţi şi gol 
până la brâu în deschizătura caldă şi trandafirie de deasupra 
curţii îngheţate a colegiului. Insă nu o făcuse încă, şi momentul, 
gândul acela erau acum cu o oră în urmă, şi pipa fusese fumată 
şi zăcea acum răsturnată cu gura în jos şi rece, cu o cernere 
uşoară de cenuşă în jur pe masă în faţa braţelor trandafirii, 
acoperite cu păr blond ale lui Shreve pe când el însuşi îl pândea 
pe Quentin din spatele celor două discuri lunare, opace însă 
aprinse de lumina lămpii, ale ochelarilor. „Aşadar, el nu voia 
decât să aibă un nepot”, spuse Shreve. „Asta era tot ce 
urmărise. Doamne, grozav mai e Sudul ăsta, nu-i aşa. Mai grozav 
ca la teatru, nu. Mai ceva ca în Ben Hur, zău aşa. Nu-i deloc de 
mirare că din când în când îţi vine să-ţi iei câmpii, mda.” 

Quentin nu răspunse. Şedea absolut nemişcat, în faţa mesei, 
cu mâinile lăsate pe tăblie de o parte şi de alta a manualului 
deschis peste care se afla scrisoarea: dreptunghiul de hârtie 
împăturit la mijloc şi acum despăturit, pe trei sferturi deschis, 
foile una peste alta ridicându-se pe jumătate pe linia îndoiturii 
într-o levitaţie dincolo de gravitație, ca într-un paradox, aşezată 
într-un astfel de unghi încât era sigur că n-ar fi putut-o citi, 
descifra, chiar dacă n-ar mai fi fost şi aşezarea ei strâmbă. Şi 
totuşi s-ar fi spus că o priveşte, sau, cel puţin cum i se părea lui 
Shreve, sta acum, cu faţa plecată puţin, gânditor, aproape 
posomorât. „Bunicului i-a spus asta”, zise. „Atunci când a fugit 
arhitectul, a încercat să fugă prin albia fluviului şi să se 
reîntoarcă la New Orleans sau unde o fi vrut să se întoarcă, şi el 
atunci -” („Demonul adică?” spuse Shreve. Quentin nu-i 
răspunse, nu se întrerupse, glasul îi era mai departe egal, ciudat, 
parcă visător şi totuşi cu o nuanţă de îngândurare mohorâtă, de 
indignare mocnită: astfel încât Shreve însuşi, şi el tăcut, 


189 


semănând aşa cum sta cu ochelarii pe nas şi altminteri complet 
gol (căci de la mijloc în jos îl ascundea masa: în aşa fel că oricine 
ar fi intrat atunci în cameră ar fi gândit că-i gol puşcă) cu o efigie 
barocă plămădită dintr-o bucată de aluat colorat de cineva care 
ar fi avut cine ştie ce afinitate de coşmar cu perversităţile, îl 
urmărea cu o curiozitate gânditoare şi intensă.) „- şi i-a trimis 
vorbă bunicului”, spuse Quentin, „şi câtorva încă şi şi-a scos 
câinii şi negrii lui sălbatici şi l-a vânat pe arhitect şi l-a încolţit 
într-o peşteră sub albia fluviului după două zile. Asta s-a 
întâmplat în cea de a doua vară, când terminaseră toată 
cărămida şi se puseseră temeliile şi bârnele mari erau mai toate 
tăiate şi potrivite, şi într-o zi arhitectul a simţit că nu mai suportă 
sau poate s-a speriat că are să moară de foame sau că negrii ăia 
sălbatici (şi poate şi colonelul Sutpen şi el) aveau să rămână fără 
mâncare şi atunci aveau să-l mănânce pe el sau poate că i s-a 
făcut dor de casă sau poate că pur şi simplu a simţit că nu poate 
face altceva decât să plece -” („Poate avea şi el o fată acolo”, 
spuse Shreve. „Sau poate i se făcuse şi lui chef de femeie. 
Spuneai că demonul şi cu negrii n-aveau decât două.” Quentin 
nu răspunse nici acum; poate că nu auzise nici acum, vorbind 
mai departe cu vocea calmă ciudat de joasă ca şi cum ar fi vorbit 
cu tăblia mesei din faţă sau cu volumul deschis acolo pe masă 
sau cu scrisoarea aşezată peste carte sau cu mâinile lui lăsate de 
o parte şi de alta a cărţii) „- şi aşa, s-a dus. Parcă s-ar fi topit din 
senin, de-a dreptul din mijlocul a douăzeci şi unul de oameni. Sau 
poate că Sutpen stătea pur şi simplu atunci întors cu spatele, şi 
negrii au băgat de seamă că el o întinde şi nu le-a trecut prin cap 
că ar trebui să spună ceva; poate că fiind şi ei nişte sălbatici nici 
nu înțelegeau ce urmărea Sutpen, aşa, gol acolo în noroaie cu ei 
de dimineaţa până seara. Mai degrabă-mi închipui că negrii nici 
n-au ştiut de ce stă acolo arhitectul cu ei, ce ar fi trebuit să facă 
el sau ce făcuse sau ce-ar fi putut face sau ce însemna acolo, aşa 
că poate că şi-au închipuit că Sutpen îl trimisese undeva, îi 
spusese s-o ia din loc şi să se înece dracului, să se ducă la dracu, 
sau poate pur şi simplu să plece de acolo. Aşa că asta a şi făcut 
el, a sărit dintr-o dată de la locul lui ziua în namiaza mare, în 
jiletca lui înflorată şi cu cravata înfoiată şi cu pălăria de deputat 
baptist şi probabil că şi ţinându-şi pălăria în mână şi a luat-o la 
goană înspre mlaştină cu negrii uitându-se după el cum se tot 
duce şi pe urmă întorcându-se să-şi vadă de treaba lor şi Sutpen 
nici măcar băgând de seamă până când se făcuse noapte, 
190 


vremea cinei adică, şi negrii abia atunci spunându-i şi el a 
anunţat atunci că a doua zi avea să fie zi liberă pentru că trebuia 
să se ducă să împrumute nişte câini de vânătoare. Nu că i-ar fi 
trebuit câinii, când avea negrii lui care s-o ia după urme, dar 
poate că se gândise că oaspeţii lui, ceilalţi, nu erau poate 
obişnuiţi cu negrii şi s-ar fi aşteptat ca el să le procure câini. Şi 
bunicul (şi el era tânăr pe atunci) a adus nişte şampanie şi unii 
dintre ei au adus whiskey şi au început să se strângă acolo afară 
puţin după apusul soarelui, la casa lui Sutpen care pe atunci nici 
nu avea încă pereţii ridicaţi, nici nu era pe atunci nimic decât 
nişte şiruri de cărămizi aşezate pe pământ, dar n-avea nicio 
importanţă pentru că oricum n-ar fi avut de gând să se ducă la 
culcare, cum spunea bunicul. Se aşezaseră pur şi simplu în jurul 
focului cu şampanie şi whiskey şi cu hălci de vânat pe care 
Sutpen îl vânase ultima oară, şi la miezul nopţii a sosit şi omul cu 
câinii. După aceea s-a făcut ziuă şi câinii nu s-au prea descurcat 
la început pentru că unii dintre negrii sălbatici se tot fâţâiseră 
cale de vreo milă pe urme, aşa ca să se distreze şi ei. Până la 
urmă însă au găsit urma cum trebuie, câinii şi cu negrii pe fundul 
albiei şi cei mai mulţi dintre albi călare de-a lungul malului pe 
unde era cărarea bună. Numai că bunicul şi colonelul Sutpen 
mergeau pe jos cu câinii şi cu negrii pentru că lui Sutpen îi era 
teamă că negrii ar fi ajuns să pună mâna pe arhitect înainte ca el 
să-i fi putut opri. El şi cu bunicul au trebuit să meargă o grămadă 
pe jos, şi să tot trimită pe câte un negru să poarte caii de 
căpăstru pe lângă locurile rele până să poată să încalece iar. 
Bunicul spunea că fusese vreme frumoasă şi că urmele erau uşor 
de văzut dar Sutpen spunea că ar fi fost şi mai bine dacă 
arhitectul ar fi aşteptat până în octombrie sau noiembrie. Şi 
atunci, în timpul acela, i-a povestit bunicului câte ceva din viaţa 
lui. 

Partea care-l chinuia pe Sutpen era nevinovăția. Dintr-o dată 
înţelesese, nu ceea ce ar fi vrut el să facă, ci ceea ce tocmai ar fi 
trebuit să facă fie că ar fi vrut sau nu, pentru că dacă n-ar fi 
făcut-o ştia că n-ar mai fi fost în stare să aibă trai liniştit până la 
sfârşitul zilelor, n-ar mai fi fost în stare să trăiască simțind în el 
tot ceea ce toţi bărbaţii şi femeile care muriseră până atunci 
lăsaseră în fiinţa lui ca să meargă mai departe, şi toţi morţii 
aceia stând acolo şi pândindu-l să vadă dacă avea să facă ceea 
ce se cuvine, să trăiască în aşa fel încât să fie mai târziu în stare 
să-i privească în faţă nu numai pe morţii cei bătrâni de până 

191 


atunci ci şi pe toţi cei vii care aveau să vină după el atunci când 
avea să fie el însuşi unul dintre morţi. Şi asta chiar în clipa când 
înţelesese despre ce era vorba, când descoperise că lucrul 
acesta era ultimul lucru din lume pe care ar fi fost în stare să-l 
facă, pentru că nu numai că nici nu-i trecuse prin minte până 
atunci că se aştepta de la el să facă asta, dar până când 
împlinise paisprezece ani nici măcar nu se gândise că ar fi 
existat un lucru ca acesta pe care alţii să-l aştepte din partea lui, 
care să fie nevoie să fie făcut tocmai de el. Pentru că el se 
născuse în Virginia de Vest, în munţi-” („Nu în Virginia de Vest”, 
spuse Shreve. - „Ce?” spuse Quentin. „Nu în Virginia de Vest”, 
spuse Shreve. „Pentru că dacă împlinise douăzeci şi cinci de ani 
când era în Mississippi în 1833, asta ar fi însemnat că se născuse 
în 1808. Şi în 1808 nici nu exista Virginia de Vest, pentru că” - 


„Da, bine, bine”, spuse Quentin. „- Virginia de Vest n-a fost 
primită -” „Da, bine, bine”, spuse Quentin. „- în Statele Unite 
până în -” „Bine, bine, bine”, spuse Quentin.) „- se născuse prin 


locurile acelea unde puţinii oameni pe care îi mai cunoştea trăiau 
în cabane de bârne viermuind de plozi întocmai ca aceea unde 
văzuse şi el lumina zilei - cu bărbaţi şi băieţi în toată firea care 
ieşeau la vânătoare sau se chirceau pe pământul gol în faţa 
focului în timp ce femeile şi fetele mai mărişoare treceau încoace 
şi încolo păşind peste ei ca să se întindă spre foc unde făceau 
mâncarea, şi unde singurii oameni cu pielea colorată erau pieile 
roşii spre care nici nu-ţi coborai ochii decât prin cătarea puştilor, 
unde nici măcar nu auzise vreodată, nici măcar nu-şi închipuise 
că ar exista un loc, o moşie, frumos împărţită şi aflată sub 
stăpânirea unor oameni care să nu facă nimic altceva decât să 
umble călare prin ea pe nişte cai de toată frumuseţea sau să 
stea îmbrăcaţi în haine din cele mai scumpe pe verandele 
conacelor în vreme ce alţi oameni să trebuiască să muncească 
pentru ei; nici nu-şi închipuia pe atunci că ar fi existat vreun 
asemenea fel de a trăi sau de a dori să trăieşti, sau că ar fi 
existat pe faţa pământului toate lucrurile existând pentru a fi 
dorite, sau că cei care posedau asemenea lucruri nu numai că-i 
puteau privi de sus pe cei care nu le posedau, ci şi chiar că 
puteau fi întreţinuţi ca să-i privească astfel de sus nu numai de 
către cei posedând şi ei lucruri ci şi chiar de cei astfel priviţi de 
sus care nu stăpâneau asemenea lucruri şi ştiau că n-au să 
ajungă niciodată să le stăpânească. Pentru că acolo unde trăise 
el pământul aparţinea tuturor şi fiecăruia în aşa fel încât omul 
192 


care şi-ar fi dat osteneala să împrejmuiască o bucată din acest 
pământ şi să spună «ăsta e al meu» ar fi fost nebun de legat; cât 
despre obiecte şi lucruri nimeni nu avea mai multe decât tine 
pentru că toţi aveau exact ceea ce erau destul de puternici sau 
de energici ca să ia şi să păstreze, şi doar un asemenea nebun 
şi-ar mai fi dat osteneala să ia sau măcar să-şi dorească mai 
mult decât ar fi putut să mănânce el sau să schimbe pe praf de 
puşcă şi whiskey. Aşa că nici măcar nu ştia că exista un pământ 
astfel împărţit şi statornicit şi aranjat cu oameni să trăiască pe el 
împărţiţi şi statorniciţi şi aranjaţi datorită culorii pe care se 
întâmplase să o aibă pielea lor şi bogățiilor pe care se întâmplase 
să le stăpânească, şi unde câţiva oameni anumiţi nu numai că 
aveau putere de viaţă şi de moarte şi de troc şi de vânzare 
asupra altora, ci şi aveau la dispoziţie persoane umane să le 
îndeplinească muncile personale, repetate mereu, la nesfârşit, 
cum ar fi de pildă chiar să le toarne acel whiskey din carafă şi să 
pună paharul în mâna cuiva sau să-i scoată aceluia cizmele din 
picioare ca să se poată duce la culcare, munci şi treburi pe care 
oricare om a trebuit să le facă singur de la începutul timpurilor şi 
ar fi trebuit să continue să şi le facă singur până la moarte, şi 
care nimănui nu i-au plăcut sau n-aveau să-i placă vreodată să le 
facă, dar de la care niciunul din oamenii lui cunoscuţi nu s-ar fi 
gândit să se dea în lături după cum nu s-ar fi gândit să se dea în 
lături de la efortul de a mesteca şi a înghiţi şi a respira. Când 
fusese copil mic nu dăduse nicio atenţie poveştilor nelămurite şi 
ceţoase despre splendoarea ținuturilor de şes ajunse până în 
munţii lui pentru că n-ar fi putut să înţeleagă ce ar fi vrut să 
spună cu asemenea poveşti oamenii care le repetau, şi când se 
făcuse mai mărişor nu le dădea ascultare pentru că n-avea nimic 
în experienţa lui de viaţă cu care să compare şi să cântărească 
asemenea poveşti şi astfel să dea cuvintelor viaţă şi înţeles, şi 
nici n-avea nicio şansă să ajungă vreodată să înţeleagă ce 
însemnau asemenea poveşti, pentru că era prea ocupat să facă 
lucrurile pe care le fac de obicei băieţii de vârsta lui; şi când 
ajunsese şi el un tânăr în înţelesul adevărat al cuvântului şi când 
curiozitatea ajunsese să scoată la lumină poveştile acestea pe 
care nici măcar nu-şi dădea seama că le auzise şi se gândise la 
ele, i se trezise interesul şi ar fi vrut să vadă şi el o dată acele 
locuri, dar asta fără invidie sau regrete, pentru că se gândea 
doar că unii oameni ies din găoace într-un loc iar alţii în alt loc, 
că unii ies din ou bogaţi (plini de noroc, poate că i-ar fi venit să 
193 


spună) şi alţii nu, şi că (aşa îi spusese bunicului) oamenii înşişi 
aveau prea puţin de-a face cu alegerea şi încă şi mai puţin cu 
regretele întrucât nici nu-i trecuse vreodată prin minte că vreun 
om ar fi putut să se prevaleze de un accident orb cum ar fi fost 
autoritatea sau înlesnirile ca să privească de sus pe alţii, oricare 
ar fi fost acei alţii. Aşa că nici nu auzise că există o asemenea 
lume până când căzuse dintr-o dată în mijlocul ei. 

Astfel fusese. Căzuseră în mijlocul unei asemenea lumi, 
întreaga familie, reîntorcându-se pe coasta de unde pornise 
încoace primul dintre Sutpeni (probabil atunci când corabia 
pornită din Old Bailey aruncase ancora la Jamestown), 
rostogolindu-se claie peste grămadă înapoi în ţinuturile de şes 
ale apelor stătute doar pentru că alunecaseră de pe înălţimi, prin 
forţa elevaţiei şi gravităţii, ca şi cum încleştarea firavă cu care 
familia lui se agăţase de coasta muntelui s-ar fi dovedit 
neputincioasă. Bunicului îi spusese că maică-sa murise cam la 
vremea aceea şi că taică-su ar fi spus că fusese o femeie 
grozavă care ţinuse la tăvăleală şi căreia avea să-i ducă lipsa; şi 
cum nevasta fusese în stare să-l împingă pe taică-su chiar şi 
până în Vestul îndepărtat. Şi acum, toată liota începând cu tatăl 
şi trecând prin fetele acum femei în toată firea şi până la plodul 
care de-abia era în stare să se ţină pe picioare, alunecaseră 
înapoi din munţi, povârnindu-se cu o coerenţă inertă, promiscuă 
şi tot mai rapidă ca nişte cârduri de epave întâmplătoare duse de 
apele unui râu în revărsare, alunecând cu un fel de motivaţie 
proprie, perversă, cum arată câteodată obiectele neînsufleţite, 
înapoi, împotriva curentului, peste podişul Virginiei, şi prin 
şesurile stătute pe lângă gurile lui James River. Nu ştia de ce o 
porniseră la drum, sau nu-şi mai amintea motivul presupunând 
că-l ştiuse vreodată - fie că fusese optimismul, speranţa mocnind 
în inima tatălui, sau nostalgia, întrucât el habar n-avea nici de 
unde pornise tatăl său, dacă din ţinuturile spre care se 
întorseseră acum sau din altă parte, sau măcar dacă taică-su 
ştia, îşi mai amintea sau ar mai fi vrut să-şi amintească şi să ştie 
iarăşi. Nu ştia dacă cineva, vreun călător, îi povestise vreodată 
despre locuri şi vremuri mai liniştite, despre vreun fel de a scăpa 
de truda cu care se dobândea hrana şi căldura pe drumurile de 
munte, sau dacă poate cineva pe care taică-su îl cunoscuse 
cândva sau care-l cunoscuse odinioară pe taică-su şi-şi adusese 
aminte de el se întâmplase să se mai gândească la el, sau dacă 
cineva apropiat altădată de el şi care încercase să-l uite şi nu 

194 


reuşise să-l uite cu totul, îi trimisese vorbă să vină şi el ascultase, 
împins nu de slujba promisă poate ci de traiul mai liniştit, 
punându-şi poate speranţa în rudenia de sânge ca să mai scape 
de greutăţile traiului, dacă fusese într-adevăr vorba de o rudenie 
de sânge, şi în propria lui inerție şi în puterile cereşti, oricare ar fi 
fost acelea, să-l fi ocrotit până atunci dacă nu fusese rudenia. 
Insă tot ce-şi amintea - ” („Demonul”, spuse Shreve) „- era că 
într-o dimineaţă tatăl lui se ridicase în picioare şi le spusese 
fetelor mai mari să împacheteze hrana pe care o mai aveau, şi că 
cineva înfăşurase copilul în scutece şi că altcineva aruncase apă 
peste focul aprins şi porniseră în jos pe coasta muntelui spre 
locuirile de unde începeau drumurile. Acum aveau o caretă 
prăpădită cu două roţi şi doi boi jigăriţi. Bunicului îi spusese că 
nu-şi aducea aminte nici de unde nici când nici în ce fel făcuse 
rost taică-su de aşa ceva. Pe vremea aceea el avea zece ani; 
ceilalţi doi băieţi mai mari plecaseră de acasă ceva mai înainte şi 
de atunci nu se mai auzise nimic despre ei. El mânase boii, 
pentru că aproape de îndată ce făcuseră rost de caretă taică-su 
începuse să se exerseze în a îndeplini acea parte a mişcării de 
translație pe drumul lor stând lungit pe spate în căruţă, lipsit de 
cunoştinţă printre pături şi lanterne şi ciubere şi boccele şi copii, 
sforăind în aburii beţiei. Astfel cel puţin a povestit el. Nu-şi mai 
aducea aminte dacă merseseră aşa săptămâni de zile sau luni 
întregi sau un an, decât că una din fetele mai mari care plecase 
din cabana lor nemăritată era încă nemăritată atunci când 
familia îşi terminase călătoria, deşi ajunsese mamă înainte de a fi 
pierdut din ochi cel din urmă dintre lanţurile albăstrii de munţi. 
Nu-şi mai aducea aminte dacă fusese iarna şi apoi primăvara şi 
apoi vara să-i ajungă din urmă şi să le-o ia înainte pe drum, sau 
dacă ei ajunseseră din urmă şi trecuseră apoi într-o succesiune 
înceată anotimpurile pe când coborau la vale, sau dacă mersul 
lor la vale trecuse astfel prin anotimpuri, şi ei fără să înainteze 
paralel cu timpul ci coborând perpendicular prin temperatură şi 
prin climate - o (nu i-ar fi putut spune o perioadă de timp pentru 
că aşa cum îşi amintea el sau cum îi spusese bunicului că-şi 
aminteşte, n-avea niciun început bine delimitat şi niciun sfârşit 
bine precizat. Poate că o atenuare este un cuvânt mai potrivit) - 
o atenuare de la un fel de inerție furibundă şi o imobilitate 
răbdătoare, pe când şedeau în caretă în afara cârciumilor şi 
tavernelor şi aşteptau ca tatăl lor să se îmbete până la 
inconştienţă, printr-un fel de locomoţie visătoare şi lipsită de 
195 


destinaţie după ce-l scoteau pe bătrân din oricare ar fi fost 
şopronul sau cocioaba sau coteţul sau şanţul în care se prăbuşise 
şi-l urcau iar în căruţă, şi în timpul căreia nici nu păreau să 
înainteze ci doar să atârne suspendaţi în vreme ce pământul 
însuşi se schimba, se povârnea şi se lăţea din albia muntoasă 
unde se născuseră ei cu toţii, urcând, ieşindu-le în întâmpinare 
ca apele unui flux în mijlocul căruia chipurile aspre, bolnăvicioase 
din jurul uşilor de speluncă unde bătrânul intra sau de unde era 
scos sau aruncat (şi odată, atunci, de către un negru uriaş, ca un 
taur, primul negru, sclav, pe care-l văzuseră ei vreodată, care 
ieşise cu bătrânul pe umeri, ţinându-l ca pe un sac de carne şi cu 
gura - a negrului - hohotind de râs şi plină de dinţi ca nişte pietre 
de mormânt) se iveau şi piereau şi-şi luau locul unul altuia; 
pământul, lumea, ridicându-se în jurul lor şi alunecând pe lângă 
ei ca şi cum careta s-ar fi mişcat pe o piatră de moară. Şi acum 
era primăvară şi pe urmă vară şi ei înaintau mereu către un loc 
pe care nu-l văzuseră niciodată şi pe care nici nu şi-l închipuiau 
în vreun fel, şi spre care cu atât mai puţin nu doreau să se 
îndrepte; şi venind dintr-un loc, un locşor pierdut undeva pe 
coasta unui deal undeva în spate către care poate că niciunul din 
ei n-ar mai fi ştiut să arate drumul de întoarcere - poate cu 
excepţia tatălui, de obicei pierdut în inconştienţă, care 
străbătuse o etapă a drumului însoţit de elefanții şi şerpii de 
culoarea zmeurei pe care părea că-i vânează în vremea aceea - 
aducând cu ei şi apoi luând cu ei mai departe din uimirea lor 
sobră, statică, ţărănească chipurile şi locurile străine - şi 
chipurile şi locurile - speluncile şi tavernele devenind acum 
cătunuri, cătunurile transformându-se în sate, satele în oraşe, şi 
pământul deschis acum în şes cu drumuri bune şi câmpuri şi 
negri muncind pe câmpuri în vreme ce albii şedeau pe cai 
superbi supraveghindu-i, şi încă alţi cai superbi şi oameni în 
haine frumoase, cu altă expresie pe chipuri decât oamenii de la 
munte în faţa tavernelor în care bătrânului nu i se mai permitea 
acum nici să intre pe uşa din faţă şi de unde felul său de a se 
purta şi de a bea ca la munte făcea să fie zvârlit afară chiar 
înainte de a se fi îmbătat ca lumea (aşa că acum începuseră să 
înainteze mai repede pe drum), şi acum expulzarea lui din 
cârciumă petrecându-se fără râsete şi fără chiote, chiar dacă 
râsetele şi chiotele fuseseră şi pe atunci aspre şi fără prea multă 
blândeţe. A 

Aşa îşi făcuse el educaţia. Invățase deosebirea nu numai 

196 


dintre albi şi negri, ci mai începuse să înveţe de asemenea că 
exista o deosebire şi între albi şi albi, care nu se măsura prin 
felul cum băteau nicovala sau holbau ochii său după cantitatea 
de whiskey pe care puteai s-o bei şi să mai fii încă în stare după 
aceea să te ridici în picioare şi să ieşi din cameră. Incepuse să 
facă asemenea deosebiri fără să ştie încă prea bine ce înseamnă 
ele. Incă mai credea că era vorba de locul unde ieşiseşi din 
găoace şi de felul cum o făceai; dacă te năşteai plin de noroc sau 
fără noroc; şi încă mai credea că cei norocoşi ar fi putut fi mai 
înceţi sau mai puţin dispuşi decât cei nenorocoşi în a profita sau 
a se prevala de asemenea avantaje ori că ar fi putut să creadă că 
naşterea lor nu le dădea altceva decât pur şi simplu noroc; şi 
încă-şi mai închipuia că cei norocoşi ar fi putut să simtă mai 
multă iubire faţă de cei fără noroc decât cei nenorocoşi aveau 
vreodată să aibă nevoie să simtă faţă de ei. Adevărul avea să-l 
afle mai târziu. Işi amintea însă când ajunsese să-l afle, pentru că 
lucrul acesta se petrecuse exact în aceeaşi clipă când îşi 
descoperise propria inocenţă. Nu clipa, momentul, îi luase atâta 
timp; drumul până acolo; momentul în care trebuie să fi înţeles ei 
cu toţii, să se fi convins în sfârşit că nu mai călătoreau, nu mai 
înaintau, nu se mai îndreptau spre ceva - nu oprirea în sfârşit, 
statornicirea într-un fel, pentru că mai cunoscuseră asemenea 
opriri înainte pe drum; îşi amintea cum o dată deosebirea 
treptată de confort dintre prezenţa şi absenţa încălțămintei şi a 
hainelor călduroase se petrecuse într-un anumit loc: un staul de 
vaci unde se născuse copilaşul soră-si şi, după cum îi povestise 
bunicului, după câte îşi amintea el, chiar şi unde fusese 
conceput. Pentru că acum se opriseră în sfârşit. Nu ştia unde se 
aflau. Un timp, în primele zile sau săptămâni sau luni, instinctul 
de om al pădurii dobândit din mediul unde crescuse sau poate 
transmis de către cei doi fraţi care dispăruseră (unul dintre ei 
ajunsese odată în drumurile lui spre Vest până la fluviul 
Mississippi) - instinctul transmis laolaltă cu hainele uzate din 
piele şi cu alte nimicuri lăsate în cabană când plecaseră ultima 
dată, atunci definitiv, şi pe care el şi-l ascuţise prin jocurile 
copilăreşti de vreun fel sau altul - instinctul acesta îi mai 
permisese să se orienteze astfel încât să-şi mai poată (aşa 
spunea el) găsi la timp drumul înapoi spre cabana de pe munte. 
Insă asta rămăsese acum în trecut, era în spatele lui momentul 
când ar mai fi putut spune exact unde se născuse. Erau 
săptămâni, luni, poate un an, de când i se învălmăşiseră 
197 


gândurile în legătură cu vârsta lui reală şi după aceea n-a mai 
fost în stare să şi le limpezească, astfel încât ajunsese să-i spună 
bunicului că n-ar mai fi fost în stare să spună cu aproximaţie de 
un an ce vârstă are. Astfel că nu ştia nici de unde venise nici 
unde se afla şi nici de ce. Era doar acolo, înconjurat de chipuri, 
de aproape toate chipurile pe care le întâlnise până atunci (cu 
toate că numărul lor scădea, dispărea, în ciuda eforturilor surorii 
nemăritate care foarte curând, cum îi spusese el bunicului, şi tot 
fără nuntă, mai născuse un copil, împuţinându-se din cauza 
climei, căldurii, umezelii) trăind într-o cabană aproape o copie a 
celei din munţi decât doar că nu se înălța în vârful aprig ci se afla 
aşezată lângă un râu mare, potolit, care uneori nici nu-şi arata 
curentul şi uneori chiar curgea înapoi, unde surorile şi fraţii lui 
păreau să se îmbolnăvească după cină şi să moară înainte de 
prânzul următor, pe unde regimente de negri cu albi stând să-i 
pândească plantau şi culegeau recolte de care nu auzise 
niciodată până atunci. Acuma cel puţin bătrânul mai făcea şi 
altceva decât să bea, ieşea din cabană după masa de dimineaţă 
şi se întorcea treaz la masa de seară, şi într-un fel reuşea să le 
asigure hrana. Şi era acolo şi omul care stăpânea tot pământul 
acesta şi pe negri şi după toate aparențele şi pe albii care 
supravegheau muncile, şi care trăia în casa cea mai mare pe 
care o văzuse el vreodată şi-şi petrecea cea mai mare parte din 
după-amiază (povestea cum se furişa prin hăţişurile încâlcite de 
pe pajiştea de iarbă şi se tupila acolo şi-l pândea pe omul acela) 
într-un hamac întărit cu doage de butoi întins între doi copaci, în 
picioarele goale şi cu ghetele alături, şi cu un negru care purta în 
fiecare zi haine mai bune decât el sau taică-su şi surorile lui 
avuseseră vreodată sau s-ar fi putut vreodată aştepta să aibă, şi 
care nu făcea altceva decât să-i facă vânt cu evantaiul şi să-i 
aducă de băut. Şi el (avea acum unsprezece sau doisprezece sau 
treisprezece ani căci ajunsese acum la momentul când înţelesese 
că-şi pierduse în mod irevocabil socoteala propriei vârste) şedea 
acolo lungit pe burtă în vreme ce surorile lui ieşeau din când în 
când în uşa cabanei la două mile de acolo şi ţipau la el să le 
aducă lemne sau apă, pândindu-l pe bărbatul care nu numai că 
avea ghete chiar şi vara dar nici măcar nu era obligat să le 
poarte în picioare. 

Dar încă nu-l invidia pe omul acesta pe care-l pândea astfel. 
Ar fi vrut şi el nişte ghete ca acelea, şi poate că ar fi vrut ca şi 
taică-su să aibă o maimuţă îmbrăcată într-o hăinuţă care să-i 

198 


pună în mână carafa şi să care lemnele şi apa în cabană pentru 
surorile lui să gătească şi să spele şi să facă focul în cabană 
astfel încât să nu mai trebuiască să le facă el pe toate. Poate că 
simţea chiar, înţelegea plăcerea pe care ar fi avut-o surorile lui 
faţă de vecini (şi aceştia oameni albi ca şi ei, trăind în alte 
cabane nu chiar atât de bine construite şi deloc la fel de bine 
întreţinute şi păstrate ca cele unde locuiau sclavii negri dar totuşi 
nimbate cu aura luminoasă a libertăţii, pe care locuinţele 
sclavilor nu o aveau cu toate acoperişurile întregi şi pereţii, 
văruiţi) văzând că au servitori. Pentru că nu numai că nu-şi 
pierduse încă nevinovăția, dar încă nici nu descoperise că avea o 
asemenea nevinovăție. Nu-l invidia pe omul acela cum nu l-ar fi 
invidiat pe vreun om de dincolo de munţi care s-ar fi întâmplat să 
aibă o puşcă frumoasă. Ar fi jinduit şi el după puşca aceea, însă 
el însuşi ar fi sprijinit şi întărit mândria şi plăcerea proprietarului 
în obiectul din proprietatea sa pentru că nu i-ar fi trecut prin cap 
că proprietarul ar fi putut să se prevaleze într-un chip atât de 
meschin de norocul care îi dăduse lui şi nu altuia puşca în 
stăpânire încât să fie în stare să le spună altor oameni: Din cauză 
că eu stăpânesc această puşcă, braţele şi picioarele şi sângele şi 
oasele mele sunt mai bune decât ale voastre decât cel mult dacă 
asta ar fi însemnat rezultatul victorios al unei întreceri sau lupte 
cu puştile; şi cum ar fi putut un om să se întreacă cu altul pentru 
că avea nişte negri bine îmbrăcaţi şi pentru faptul că putea să 
stea întins într-un hamac toată după-amiaza după ce-şi scosese 
ghetele? şi pentru ce oare s-ar mai fi gândit să se ia la întrecere 
cu vreun altul presupunând că ar fi făcut-o totuşi? Nici nu ştia 
măcar că el însuşi era inocent în ziua aceea când taică-su îl 
trimisese la casa cea mare cu mesajul. Nu-şi amintea (sau nu a 
spus-o) care fusese mesajul, s-ar fi spus că încă nu ştia exact ce 
făcuse taică-su (sau poate ce se credea că făcuse), la ce treburi 
era folosit bătrânul pe plantație. Era un băiat de treisprezece sau 
de paisprezece ani, nici el nu ştia bine, îmbrăcat în hăinuţe pe 
care taică-su le primise de la vechilul plantaţiei şi le uzase şi pe 
care una dintre surorile lui le cârpăcise şi le ajustase ca să i se 
potrivească lui, şi nu era deloc conştient de felul cum arăta în ele 
sau de posibilitatea că altcineva l-ar fi văzut aşa cum arăta în 
ele, după cum nu era conştient de culoarea pielii lui, mergând 
astfel pe drum, intrând pe poartă şi luând-o în sus pe alee pe 
lângă locurile unde lucrau alţi negri care n-aveau nimic de făcut 
toată ziua decât să planteze flori şi să tundă iarba, şi aşa până în 
199 


faţa casei, cu coloanele ei, la uşa din faţă, gândindu-se că în cele 
din urmă acuma avea să vadă cum e pe dinăuntru, să vadă şi ce 
altceva mai trebuia să stăpânească un om care putea să aibă un 
negru special să-i pună băutura în mână şi să-i scoată din 
picioare ghetele pe care nici măcar n-avea nevoie să le poarte, 
negândindu-se nici măcar o clipă că omul acesta s-ar fi putut să 
nu fie chiar atât de încântat să-i arate lucrurile din stăpânirea lui 
cum nu i-ar fi trecut prin cap că un om de la munte n-ar fi fost 
încântat să-i arate cornul cu praf de puşcă şi forma gloanţelor 
care mergeau la puşcă. Pentru că era încă inocent. Ştia asta fără 
să-şi fi dat seama că o ştie; i-a povestit bunicului cum, înainte ca 
maimuța de negru care îi ieşise înainte la uşă să fi terminat ce 
avea de spus, i se păruse că se topeşte parcă şi că o parte din el 
se întoarce pe călcâie şi o ia la goană înapoi prin cei doi ani pe 
care-i trăise aici, ca atunci când treci repede printr-o cameră şi 
priveşti toate obiectele din ea şi pe urmă te întorci şi treci prin 
cameră iarăşi şi priveşti toate obiectele de acolo din partea 
cealaltă şi constaţi că nici nu le-ai văzut înainte, ţâşnind înapoi 
prin acei doi ani şi văzând o mulţime de lucruri care se 
petrecuseră şi pe care nici măcar nu le observase până atunci; 
felul plat, egal, tăcut în care surorile lui mai mari şi alte femei 
albe asemenea lor îi priveau pe negri, nu cu frică sau spaimă ci 
cu un fel de antagonism speculativ nu din cauza vreunui fapt sau 
motiv cunoscut ci din ceva moştenit, atât de albi cât şi de negri, 
senzaţia, efluviul acesta trecând între femeile albe din uşile 
colibelor dărăpănate şi negrii de pe drum şi care nu era pe de-a 
întregul explicabil prin faptul că negrii aveau haine mai bune, şi 
la care negrii nu răspundeau ca la un antagonism sau cu vreun 
fel de sfidare sau încordare, ci prin însuşi faptul că după toate 
aparențele păreau să nu dea importanţă unui asemenea fluid, 
prea total indiferenți faţă de aşa ceva. Ştiai că ai fi putut să dai în 
ei, îi spusese el bunicului, şi că ei n-aveau să dea înapoi sau că 
nici măcar n-aveau să-ţi opună rezistenţă. Dar nici nu voiai să-i 
loveşti, pentru că nu ei (negrii) erau asta, nu ei erau lucrul în 
care ai fi vrut să dai; ştiai că dacă ai fi dat în ei ar fi fost ca şi 
cum ai fi lovit un balon de jucărie al unui copil, un balon cu un 
chip zugrăvit pe el, o faţă lucioasă şi netedă şi destinsă şi gata să 
izbucnească în râs, aşa încât nici nu îndrăzneai s-o loveşti pentru 
că n-ar fi făcut altceva decât să plesnească şi atunci mai degrabă 
o lăsai să-ţi piară din faţa ochilor decât s-o ai acolo în faţă 
râzând. Işi amintea cum şedeau de vorbă noaptea în faţa focului 
200 


când aveau oaspeţi sau când se duceau în vizită după masa de 
seară în vreo altă cabană, glasurile femeilor scăzute, calme 
chiar, dar încărcate de ceva sumbru şi posomorât şi doar câte un 
bărbat, de obicei taică-su care şi începuse să se îmbete şi 
izbucnea în câte o recapitulare întretăiată a propriei sale valori, a 
respectului pe care forţa lui fizică o impunea tovarăşilor săi, şi 
băiatul de treisprezece sau de paisprezece ani sau poate de 
doisprezece ştiind că bărbaţii şi femeile de acolo vorbeau despre 
unul şi acelaşi lucru chiar dacă nu i se spunea niciodată pe nume 
lucrului aceluia, aşa cum oamenii vorbesc despre lipsuri fără să 
menţioneze asediul, despre boală fără să-i spună pe nume 
molimei. Işi amintea de o după-amiază când el şi cu soră-sa 
mergeau pe drum şi el auzise trăsura apropiindu-se din spate şi 
se dăduse la o parte din drum şi apoi îşi dăduse seama că soră- 
sa n-avea de gând să se dea la o parte, că mergea mai departe 
prin mijlocul drumului cu un fel de implacabilitate mohorâtă chiar 
în felul cum îşi ţinea capul şi el ţipase la ea: şi apoi totul în jur 
fusese numai praf şi cai nechezând şi scânteierile cataramelor de 
la hamuri şi ale spiţelor roţilor; văzuse două umbreluţe de soare 
în trăsură şi pe vizitiul negru cu pălăria ascuţită strigând: «Hoo, 
mă fată! Dă-te la o parte din drumu' meu!» şi pe urmă gata, totul 
trecuse: trăsura şi praful, cele două chipuri de sub umbreluţele 
de soare strâmbându-se furioase în jos spre soră-sa; pe urmă el, 
mai aruncând cu bulgări de noroi zadarnici după norul de praf 
care se învârtejea mai departe. Inţelegea acum, în timp ce 
valetul negru înveşmântat ca o maimuţă îi bara trecerea pe uşă 
cu trupul lui în vreme ce-i vorbea, că nu în vizitiul cel negru 
aruncase el cu bulgări atunci, ci în chiar praful stârnit de roţile 
delicate şi trufaşe, şi că totul fusese tot în zadar. Se gândea la o 
noapte târziu când taică-su se întorsese acasă, intrase 
clătinându-se în cabană; simţise mirosul de whiskey deşi era încă 
ameţit de somnul din care se trezise pe neaşteptate, şi auzise 
aceeaşi exultare sălbatică, răzbunătoare în glasul tatălui său «L- 
am snopit pe unul din negrii de la Pettibone în noaptea asta» şi 
el îşi scuturase somnul auzind asta, se trezise de-a binelea 
auzind, şi întrebase care din negrii de la Pettibone, şi taică-su 
spusese că nu ştie, că nu-l mai văzuse pe negrul acela până 
atunci; şi el întrebase ce făcuse negrul acela şi taică-su spusese, 
«Dracu' să-l ia, porcu' ăla de negru blestemat de la Pettibone». 
Trebuie să-şi fi pus întrebarea în acelaşi fel în care şi taică-su se 
gândise să-i răspundă fără măcar să-şi dea seama atunci, pentru 
201 


că el încă nu descoperise inocenţa: nu era vorba în realitate de 
vreun negru, de vreo creatură vie, de vreun om în carne şi oase 
care să simtă durerea şi să se zvârcolească şi să ţipe de durere. | 
se părea chiar că-i şi vedea aievea: întunecimea bântuită de 
licărul torţelor printre copaci, chipurile strâmbate, isterice ale 
albilor, faţa ca un balon a negrului. Poate că mâinile negrului 
fuseseră legate sau că-l ţineau de ele însă asta n-avea 
importanţă pentru că nu erau mâinile cu care faţa ca un balon s- 
ar fi putut zvârcoli sau zbate să-şi câştige libertatea, nu faţa de 
pe balon: plutea doar acolo printre ei, levitând, lucioasă, 
bombată şi subţire ca o foiţă de hârtie. Pe urmă cineva ar fi izbit 
balonul cu o singură lovitură disperată şi deznădăjduită şi pe 
urmă i se şi păruse că-i vede cum o iau la sănătoasa, fugind, 
totul zvâcnindu-le în jur, ajungându-i din urmă şi întrecându-i şi 
gonind mai departe şi apoi întorcându-se să-i covârşească iarăşi, 
valurile urlătoare de  râsete spulberându-se, fără înţeles, 
înspăimântătoare, asurzitoare. Şi cum stătea acolo în faţa uşii 
mari albe cu negrul ca o maimuţă barându-i intrarea şi privindu-l 
de sus cum sta în hăinuţele lui peticite făcute din pantalonii lui 
taică-su şi desculţ, şi cred că nici nu simţise vreodată pieptenele 
pentru că pieptenele ar fi fost unul din lucrurile pe care surorile 
lui le-ar fi ţinut ascunse bine. Nici nu se gândise vreodată la părul 
sau la hainele lui sau la părul sau la hainele altcuiva până când îl 
văzuse pe negrul acela ca o maimuţă care nu prin meritul său se 
întâmplase să fi avut fericirea de a fi fost dresat într-o casă mare 
la Richmond poate, uitându-se -” („Sau poate chiar la 
Charleston”, şopti Shreve.) „- la ei şi el nici măcar nu-şi mai 
aducea aminte ce-i spusese negrul, cum negrul acela îi spusese, 
chiar înainte ca el să fi avut timp să spună pentru ce venise, să 
nu mai calce niciodată pe acolo pe la uşa din faţă, să facă bine 
să se ducă prin spate. 

Nici nu-şi mai aducea aminte cum plecase. Dintr-o dată se 
simţise alergând şi chiar la o anumită depărtare de casă, şi nu 
către casa lui. Nu plângea, spusese. Nici măcar nu era furios. 
Trebuia doar să stea să se gândească, aşa că se ducea spre locul 
unde putea să stea liniştit să se gândească, şi ştia chiar unde era 
locul acela. Se dusese în pădure. Zicea că nici nu se gândise 
încotro să se îndrepte: că trupul, picioarele îl duseseră într-acolo 
- un loc unde o potecă de animale intra în stufăriş şi un stejar se 
prăvălise deasupra şi făcuse un fel de peşteră unde el îşi ţinea 
un grătar de fier la care putea să-şi frigă vânatul când şi când. 

202 


Spunea că se târâse în peştera aceea şi se aşezase cu spatele 
sprijinit de rădăcinile răsturnate, şi se gândise. Pentru că nu se 
lămurise încă. Nu-şi dădea încă seama că necazul, piedica în 
calea gândurilor lui era inocenţa, pentru că n-ar fi fost în stare să 
înţeleagă asta până când nu s-ar fi lămurit mai întâi. Aşa că 
acum stătea şi căuta prin puţinul pe care şi l-ar fi putut numi 
experienţă să găsească ceva după care să măsoare lucrul 
acesta, şi nu putea să găsească nimic. | se poruncise să 
ocolească pe la uşa din spate chiar înainte de a fi apucat să 
spună de ce venise, el care se trăgea din oameni ale căror case 
n-aveau uşă din spate ci doar ferestre şi oricine ar fi intrat sau ar 
fi ieşit pe fereastră ar fi făcut-o fie ca să se ascundă fie ca să 
fugă, şi el acum nu făcea niciuna nici alta. De fapt, venise cu 
treabă, cu bună credinţă într-o treabă pe care-şi închipuiau că 
trebuie s-o recunoască toţi ca atare. Bineînţeles nu se aşteptase 
să fie poftit înăuntru să stea la masă pentru că timpul, distanţa 
dintre o oală de gătit mâncare şi alta, n-avea nevoie să fie 
măsurată în ceasuri sau zile; poate că nici nu aşteptase să fie 
poftit măcar înăuntru. Insă se aşteptase să fie ascultat ce avea 
de spus pentru că venise, fusese trimis cu o treabă care, chiar 
dacă nu-şi mai amintea acum ce fusese şi poate că la vremea 
aceea (spunea el) s-ar fi putut să nici n-o fi înţeles, era în mod 
sigur legată într-un fel sau altul de plantaţia care susţinea şi 
răbda casa aceea netedă şi albă şi uşa aceea netedă şi albă şi cu 
ornamente de aramă şi chiar şi postavul şi pânza şi ciorapii de 
mătase în care şedea negrul ca o maimuţă ca să-i spună să 
ocolească pe din dos înainte ca el să fi apucat măcar să-i spună 
cu ce treabă venise. Era ca şi cum ar fi fost trimis cu o bucată de 
plumb sau chiar cu câteva gloanţe gata turnate ca omul care 
stăpânea puşca aceea frumoasă să poată să tragă cu ea, şi omul 
ar fi venit la uşă şi i-ar fi spus să pună gloanţele pe un ciot de 
copac la marginea pădurii, fără să-l lase măcar să vină de ajuns 
de aproape ca să se uite şi el la puşcă. 

Pentru că nici nu era furios. A stăruit să-i spună asta 
bunicului. Şedea doar să se gândească, pentru că simţea că ceva 
trebuia să fie făcut; trebuia să facă ceva pentru ca să poată după 
aceea să mai trăiască cu el însuşi tot restul vieţii şi nu se putea 
hotărî ce anume să facă şi asta din cauza inocenţei pe care 
tocmai descoperea acum că o are, şi cu care (cu inocenţa, nu cu 
omul, cu tradiţia) avea să trebuiască să se ia la harţă de acum 
înainte. N-avea nimic cu care să compare şi să cântărească cei 

203 


se întâmplase decât comparaţia asta cu puşca, şi vedea că 
asemănarea n-avea niciun înţeles. Rămăsese calm, spusese apoi, 
stând acolo, ţinându-şi genunchii în braţe în vizuina lui micuță 
alături de poteca de animale pe care de multe ori când bătea 
vântul trebuie să fi văzut cerbii trecând la câţiva paşi de el, stând 
de vorbă cu el însuşi liniştit şi calm şi amândoi cei care luau 
parte la discuţia asta căzând de acord că ar fi trebuit să mai fie 
cineva, un om mai în vârstă şi mai deştept pe care să-l întrebe. 
Dar nu era, nu era decât el însuşi, cei doi din lăuntrul unui singur 
trup, discutând liniştiţi, calmi: Dar pot să-/ împuşc. (Nu pe negrul 
ca o maimuţă. Nu mai era vorba acum de negru cum nu mai 
fusese vorba de negrul la stâlcirea căruia ajutase şi taică-su în 
noaptea aceea. Negrul nu era decât o altă faţă zugrăvită pe un 
balon, lucioasă şi bombată şi cu râsul spulberat, răsunător, 
teribil, aşa încât să nu îndrăznească s-o pocnească, privindu-l de 
sus din pragul uşii pe jumătate închise în clipa când, înainte de a- 
şi fi dat seama de asta, ceva în el o luase la fugă şi - el însuşi 
neputincios să-i închidă ochii acolo - privindu-l din faţa zugrăvită 
pe balon, întocmai ca omul care nici măcar nu mai trebuia să-şi 
poarte ghetele pe care râsul de pe balon îl apăra şi îl izola de 
fiinţe ca el, şi privea acum din locul acela invizibil oricare o fi fost 
unde el (omul) se întâmpla să fie atunci, către băieţaşul din faţa 
uşii lui refuzate, în hăinuţele lui peticite şi picioarele goale 
bătucite, privind prin şi dincolo de băieţaşul acela, el însuşi 
văzându-i atunci pe tatăl şi surorile şi fraţii lui aşa cum 
proprietarul, omul cel bogat (nu negrul) trebuie să-i fi văzut toată 
vremea - ca pe nişte vite de turmă, creaturi greoaie şi lipsite de 
graţie, cu brutalitate azvârlite într-o lume pentru ei fără speranţă 
sau înţeles, care la rândul lor aveau să procreeze cu o prolixitate 
grosolană şi animalică, să populeze, în număr dublu, triplu şi aşa 
mai departe, să umple spaţiul şi pământul cu o seminţie al cărei 
viitor avea să fie o succesiune de hăinuţe de gata ajustate şi 
cârpăcite cumpărate pe credit la preţuri exorbitante pentru că ei 
erau albi, de la nişte prăvălii unde negrilor li se dădeau hainele 
pe gratis, şi având drept singură moştenire expresia aceea, o 
faţă zugrăvită pe un balon pocnind de râs şi care odinioară 
privise înspre un progenitor uitat şi fără nume care bătuse la o 
uşă pe vremea când fusese băieţaş şi i se spusese de către un 
negru să ocolească prin dos): Dar pot să-/ împuşc: dezbătea cu el 
însuşi şi celălalt: Mu. Asta n-ajută la nimic: şi primul: Ce facem 
atunci? şi celălalt: Nu ştiu: şi primul: Dar pot să-l împuşc. Pot să 
204 


mă furişez până acolo prin tufişuri şi mă pitesc acolo până când 
iese să se întindă în hamac şi-l împuşc: şi celălalt: Nu. W-ajută la 
nimic: şi primul: Atunci ce facem? şi celălalt: Nu ştiu. 

Acum i se făcuse foame. Plecase spre casa cea mare înainte 
de cină, şi acum acolo jos unde se chircise el nu mai era soare 
deşi mai vedea încă soarele în vârfurile copacilor din jur. Insă 
stomacul îi şi spusese că se făcuse târziu şi că avea să se facă şi 
mai târziu până să ajungă acasă. Şi apoi spunea că începe să 
gândească Acasă. Acasă şi că la început crezuse că-i vine să 
râdă şi că-şi tot spunea că râde chiar după ce înţelesese: acasă, 
pe când ieşise din pădure şi se apropiase de casa lui, încă 
ascuns, şi o privise - pereţii de lemn, grosolani, pe jumătate 
putreziţi, acoperişul desfundat ale cărui şindrile căzute nu le mai 
înlocuiseră ci doar aşezau lighene şi găleți prin locurile unde 
curgea ploaia, încăperea improvizată alături, pe care o foloseau 
ca bucătărie şi care se potrivea tocmai bine pentru asta pentru 
că pe vreme bună n-avea nicio importanţă că n-avea coş la vatră 
căci pe ploaie nici nu mai încercau s-o folosească, şi soră-sa 
aplecându-se, ridicându-se ritmic în sus şi în jos la o albie în 
curte, cu spatele spre el, diformă într-o rochie de stambă şi nişte 
pantofi de-ai bătrânului fără şireturi clămpănindu-i pe sub 
gleznele goale şi lată în fund ca o vacă, însăşi munca pe oare o 
făcea atunci animalică şi stupid disproporţionată faţă de răsplata 
ei: însăşi esenţa rudimentară a muncii, a trudei, redusă la un 
absolut grosolan pe care doar o vită ar fi putut să-l îndure şi l-ar 
fi îndurat; şi acum (povestea el mai departe) venindu-i pentru 
întâia oară în minte că trebuia să-i spună ceva lui taică-su când 
bătrânul avea să-l întrebe dacă dusese vorba la casa cea mare, 
întrebându-se dacă să mintă acum sau nu, întrucât dacă avea să 
mintă s-ar fi putut să fie prins chiar de la început, întrucât omul 
cel bogat poate că până acuma şi trimisese un negru să vadă de 
ce nu se făcuse lucrul acela oricare o fi fost el pe care taică-su 
nu-l făcuse, şi-l trimisese pe el să-l scuze - presupunând că ăsta 
fusese lucrul pe care ar fi trebuit să-l spună acolo la casa cea 
mare, ceea ce (cunoscându-l pe taică-su) probabil că asta fusese 
chiar. Dar nu se întâmplase chiar de la început pentru că taică-su 
nu se întorsese încă acasă. Aşa că nu fusese decât soră-sa, ca şi 
cum ar fi aşteptat nu lemnele ci pe el să se întoarcă acasă, ca să- 
şi folosească coardele vocale, cicălindu-l să-i aducă lemne şi el 
fără s-o refuze, fără să stea la discuţie cu ea, pur şi simplu 
neauzind-o, nedându-i atenţie pentru că se gândea mai departe. 

205 


Pe urmă se întorsese bătrânul şi soră-sa îl pârâse şi bătrânul îl 
silise să se ducă să aducă lemne: şi încă nu se spusese nimic 
despre treaba pentru care fusese trimis pe când şedea la masă şi 
nici când se dusese să se lungească pe rogojina unde dormea şi 
unde s-a întins pur şi simplu pe jos, numai că de data asta nu ca 
să doarmă, stând doar lungit acolo cu mâinile sub cap şi încă 
nespunându-se niciun cuvânt despre treaba aceea, şi el încă 
neştiind dacă avea să mintă sau nu. Pentru că, îi spusese 
bunicului, partea teribilă nici nu-i trecuse încă prin minte, şedea 
acolo lungit în timp ce cei doi din el discutau despre asta, 
vorbind pe rând cum se cuvine, amândoi calmi, chiar prea calmi 
şi raţionali şi lipsiţi de resentimente: Dar pot să-/ împuşc. - Nu. 
Asta n-ajută în niciun fel - Atunci ce facem? - Nu ştiu: şi el doar 
ascultând, fără să fie interesat în mod deosebit, spusese, 
auzindu-i pe amândoi fără să asculte. Pentru că lucrul la care se 
gândea acum, el nu-l căutase. Se ivise un lucru firesc pentru un 
băiat, un copil, şi el nedându-i nicio atenţie pentru că era exact 
lucrul la care s-ar fi gândit un băiat, şi ştia că pentru a face ceea 
ce trebuia să facă astfel ca să poată după aceea să trăiască în 
pace cu sine însuşi ar fi trebuit să gândească lucrul acesta direct, 
până la capăt, ca un bărbat, gândindu-se Negrul nici nu m-a lăsat 
să spun ce trebuia aşa că acuma el (şi nici de data aceasta nu 
era negrul) n-are să ştie şi orice o fi fost lucrul acela n-are să se 
mai facă şi el n-are să ştie că nu s-a făcut până când are să fie 
prea târziu aşa că are ce merită pentru ce l-a pus pe negrul ăla 
să facă şi măcar dacă ar fi fost să-i spun că grajdul, casa i-a luai 
foc şi negrul nici nu m-a lăsat să-i spun, să-i atrag atenţia. Şi apoi 
povestise cum dintr-o dată nu mai fusese un gând, fusese 
aproape un urlet, aproape de ajuns de tare ca surorile lui de pe 
cealaltă rogojină şi taică-su în pat cu cei doi copii mai mici şi 
umplând camera cu sforăituri şi miros de alcool să audă şi ei Nici 
măcar nu m-a lăsat să spun: prea repede, prea învălmăşit ca să 
fie gând, totul dintr-o dată parcă urlându-i în faţă, clocotind şi 
revărsându-se peste el ca râsul negrilor: Nici nu m-a lăsat să 
spun şi tata nici nu m-a întrebat dacă am spus sau nu aşa că el 
nici n-are de unde să ştie că tata a trimis vorbă aşa că acum nu 
mai are nicio importanță dacă a aflat sau nu, nici măcar pentru 
tata; m-am dus la uşa aia ca să vină negrul ăla să-mi spună să 
nu mai calc niciodată pe la uşa din față şi eu nici măcar nu i-am 
făcut un bine spunându-i sau vreun rău nespunându-i, nu mai 
există acum niciun bine sau un rău pe lumea asta pe care să-l 
206 


mai pot face pentru el. Aşa fusese, povestise el apoi, ca o 
explozie - o izbucnire orbitoare care pierise şi nu mai lăsase 
nimic în urma ei, nici cenuşă nici resturi de vreun fel: doar un 
câmp nesfârşit, un şes cu forma aspră a inocenţei lui intacte 
ridicându-se ca un monument; inocenţa aceea învăţându-l acum 
la fel de liniştită cum vorbiseră şi ceilalţi, folosindu-se de 
asemănarea cu puşca pe care tot el o găsise, şi atunci când 
spusese pentru ei în loc de el sau pentru el, însemnase mult mai 
mult decât toţi oamenii mărunți, muritori de pe faţa pământului 
care şi-ar fi putut permite să stea lungiţi în hamac după-amiezi 
întregi cu picioarele goale şi ghetele alături: Se gândise «Dacă ți- 
ai pune în gând să-i înfrunţi pe cei cu puşti bune, primul lucru pe 
care ar trebui să-l faci este să-ţi faci rost de puşca cea mai bună 
cu putinţă pe care s-o poţi împrumuta sau fura sau face, nu-i 
aşa?» şi răspunsese Da. «Dar aici nu-i chestie de puşcă. Aşa că 
pentru ca să-i înfrunţi trebuie să ai şi tu ce au ei, ce-i face să 
procedeze cum a procedat omul acela. Trebuie să ai şi tu 
pământuri şi negri şi o casă frumoasă ca să-i poţi înfrunta. 
Inţelegi?» şi răspunsese Da iarăşi. Plecase în noaptea aceea. Se 
trezise înainte de a se fi crăpat de ziuă şi plecase întocmai aşa 
cum cu o seară înainte se dusese la culcare: ridicându-se de pe 
rogojină şi ieşind din casă în vârful picioarelor. Niciodată după 
aceea nu mai dăduse ochii cu vreunul din familia lui.” 

„Plecase spre Indiile de Vest.” Quentin nu se clintise din loc, 
nici măcar nu-şi ridicase capul din atitudinea de îngândurare 
întunecată asupra scrisorii deschise rămase pe manualul deschis 
în faţă-i, cu mâinile lăsate pe masă în faţa lui de o parte şi de 
alta a cărţii şi a scrisorii, din care jumătate se ridicase de la cuta 
după care fusese îndoită, înălțându-se astfel fără să se sprijine 
pe nimic, ca şi cum ar fi învăţat pe jumătate secretul levitaţiei. 
„Aşa descrisese Sutpen fuga. El şi cu bunicul se aşezaseră pe o 
buturugă răsturnată acum căci câinii pierduseră urma. Adică, îl 
urmăriseră prin copaci - era un copac din care el (arhitectul) n-ar 
fi putut fugi dar în care era sigur că se căţărase pentru că 
găsiseră prăjina de care se servise ca să se urce cu bretelele lui 
încă de un capăt, deşi la început nu înţeleseseră de ce tocmai 
bretelele, şi trecuseră trei ceasuri până când să priceapă că 
arhitectul se folosise de arhitectură, de legile fizicii, ca să scape 
de urmărirea lor aşa cum în clipele de încercare te slujeşti 
întotdeauna de lucrurile pe care le cunoşti cel mai bine - ucigaşul 
de omor, hoţul de furt, mincinosul de minciună. El (arhitectul) îi 

207 


cunoştea bine pe negrii sălbatici chiar dacă n-ar fi avut de unde 
să ştie că Sutpen avea să aducă şi câinii; alesese copacul acela şi 
trăsese cu bretelele şi prăjina după el şi calculase avântul şi 
distanţa şi traiectoria şi sărise în gol până la copacul cel mai 
apropiat o distanţă pe care n-ar fi putut-o sări o veveriţă şi de 
acolo înaintase din copac în copac aproape jumătate de milă 
înainte de a pune iarăşi picioarele pe pământ. Trecuseră trei 
ceasuri până când unul din negri sălbatici (câinii nu se 
dezlipiseră de copac; credeau că ar mai fi fost încă acolo sus) 
găsise locul unde coborâse pe pământ. Aşa că el şi cu bunicul se 
aşezaseră pe buturugă să stea de vorbă, şi unul dintre negri 
sălbatici se întorsese la tabără după mâncare şi după restul de 
whiskey şi sunaseră din cornuri să se strângă şi ceilalţi şi 
mâncaseră, şi el îi povestise mai departe bunicului în timp ce 
aşteptau. 

Plecase spre Indiile de Vest. Aşa spusese Sutpen: nu 
povestise cum reuşise să descopere unde erau Indiile de Vest şi 
nici de unde plecau vapoarele ca să ajungă acolo, nici cum 
ajunsese în locul unde erau vapoarele şi se îmbarcase pe unul 
din ele, nici dacă îi plăcuse pe mare, nici despre greutăţile vieţii 
de marinar şi trebuie să fi fost cu adevărat greutăţi pentru el, un 
băiat de paisprezece sau de cincisprezece ani care nu mai 
văzuse oceanul până atunci, plecând pe mare în anul 1823. 
Spusese doar, «Aşa că am plecat în Indiile de Vest», stând acolo 
pe buturugă cu bunicul în timp ce câinii lătrau de mama focului 
la copacul în care credeau că e cocoţat arhitectul pentru că 
trebuia să fie acolo - spunând vorbele astea exact aşa cum le 
spusese în ziua aceea cu treizeci de ani mai târziu când se 
aşezase pe un scaun în biroul bunicului (acum în hainele lui 
bune, chiar dacă puţin cam murdare şi uzate după trei ani de 
război, cu bani pe care să şi-i poată zornăi în buzunar şi cu barba 
în toată splendoarea ei atunci: barba, trupul, mintea în înflorirea 
pe care o capătă toate părţile diferite alcătuind un om întreg 
când poate să spună Am înfăptuit tot ce îmi pusesem în gând să 
înfăptuiesc şi aş putea să mă opresc aici dacă vreau şi nimeni nu 
mi-ar putea spune că sunt un trândav, nici chiar eu însumi - şi 
poate că asta este clipa pe care Soarta o alege ca să-ţi dea la 
cap, numai că înflorirea pare atât de desăvârşită şi de 
dăinuitoare încât ofilirea care începe îţi mai este ascunsă încă 
puţină vreme - spunând asta cu capul puţin răsturnat pe spate în 
atitudinea pe care nimeni nu ştia exact de la cine o imita sau 

208 


dacă n-o învățase cumva şi pe aceasta din aceeaşi carte din care 
învățase şi cuvintele, frazele bombastice cu care spunea bunicul 
că-ţi cerea până şi chibritul să-şi aprindă ţigara sau îţi oferea o 
ţigară - (şi nu era nicio vanitate, nimic comic în asta, spunea 
bunicul, din cauza inocenţei pe care nu şi-o pierduse niciodată, 
pentru că după ce inocenta lui îi spusese în noaptea aceea ce să 
facă uitase totul şi nici nu mai ştia că o mai are încă) şi îi spusese 
bunicului - îi spusese, bagă de seamă; nu scuzându-se, nu 
cerându-i să-l compătimească; nu explicându-i, nu căutând să se 
dezvinovăţească: îi spusese cum îşi părăsise cea dintâi nevastă 
aşa cum făceau regii din secolele al unsprezecelea şi al 
doisprezecelea: «Am înţeles că ea nu era şi n-ar fi putut fi 
niciodată, deşi nu din vina ei, un adjunctiv sau o sporire la planul 
pe care-l aveam eu în minte, aşa că am avut grijă să nu-i 
lipsească nimic şi am repudiat-o.» - spunându-i bunicului cu 
acelaşi glas neschimbat pe când şedeau pe buturugă aşteptând 
să se întoarcă negrii cu ceilalţi oaspeţi şi cu whiskey-ul: «Aşa că 
am plecat în Indiile de Vest. Fusesem la şcoală un timp, o parte 
din iarnă, destul ca să fi învăţat câte ceva despre ele, ca să 
înţeleg că aveau să fie cele mai potrivite pentru înfăptuirea 
eficientă a cerinţelor mele.» Nu-şi mai amintea cum de ajunsese 
să meargă la şcoală. Adică de ce taică-su se hotărâse dintr-o 
dată să-l dea la şcoală, ce viziune nebuloasă sau ce contur s-ar fi 
iscat din ceața alcoolului şi a bătăilor între negri şi a planurilor de 
a evita munca şi cărora, toate, bătrânul le spunea cu un singur 
cuvânt mintea lui - imaginea nu a unei ambiţii sau a gloriei, nu 
de dragul dorinţei de a-şi vedea băiatul că ajunge mai bine, 
poate nici măcar într-o clipă oarbă de răzvrătire împotriva casei 
însăşi al cărei acoperiş spart lăsase să plouă înăuntru peste o 
sută de alte familii ca a lui care veniseră şi trăiseră acolo şi 
pieriseră fără să lase vreo urmă, nimic, nici măcar zdrenţe sau 
farfurii sparte, ci era probabil doar o invidie răzbunătoare faţă de 
unul sau doi oameni, plantatori pe care trebuia să-i vadă din 
când în când. Oricum, fusese dat la şcoală timp de vreo trei luni 
cândva într-o iarnă - un adolescent de vreo treisprezece sau 
paisprezece ani într-o odaie plină de copii cu trei sau patru ani 
mai mici decât el şi cu trei sau patru ani mai avansați decât el, şi 
el nu numai probabil că mai înalt decât învățătorul (soiul de 
învăţători care să predea la o şcoală de ţară într-o casă cu o 
singură încăpere undeva în cine mai ştie ce cătun printre 
plantațiile din regiunea de şes) ci şi cu mult mai bărbat, care 
209 


probabil că aducea la şcoală odată cu rezerva sobră, pânditoare, 
de muntean şi multă nesupunere virtuală de care probabil că nici 
nu era conştient după cum nu-şi dăduse seama la început că 
învățătorului îi e teamă de el. Nu era intransigenţă şi poate că n- 
ai fi putut spune nici că era mândrie, ci poate doar acea 
capacitate de a nu depinde de nimeni a munţilor şi a singurătăţii, 
întrucât cel puţin unii din neamul lui (maică-sa fusese o 
munteancă, o scoțiană care, după cum îi spusese el bunicului, nu 
învățase niciodată să vorbească bine englezeşte) crescuseră în 
munţi, şi oricare ar fi fost acea însușire, era ceea ce îl împiedica 
să consimtă să memorizeze să socotească şi aşa mai departe dar 
îl lăsa totuşi să asculte atunci când profesorul citea cu glas tare. 
- Dat la şcoală, «unde», îi povestise el bunicului, «am învăţat 
prea puţine lucruri în afară de faptul că cele mai multe înfăptuiri, 
şi bune şi rele, implicând oprobriul sau laudele sau răsplata, în 
puterea capacităţilor omeneşti, fuseseră deja înfăptuite şi nu se 
mai putea afla nimic despre ele decât din cărţi. Aşa că ascultam 
când el ne citea. Acuma îmi dau seama că de cele mai multe ori 
în asemenea prilejuri ajungea să ne citească cu glas tare numai 
atunci când vedea că sosise momentul când toată şcoala era 
gata-gata să se ridice în picioare şi să plece din sala de clasă. 
Dar oricare ar fi fost motivul, ne citea, şi eu, oricum, îl ascultam, 
deşi atunci nu ştiam că stând aşa şi ascultându-l mă pregăteam 
mai bine pentru ceea ce aveam mai târziu să am de gând să fac 
decât dacă aş fi învăţat toate adunările şi scăderile din carte. Aşa 
am aflat despre Indiile de Vest. Nu unde erau, deşi dacă aş fi 
ştiut la vremea aceea că o asemenea ştiinţă ar fi putut să-mi 
servească într-o zi, aş fi învăţat şi asta. Ceea ce am învăţat a fost 
că exista un loc numit Indiile de Vest unde se duceau sărăntocii 
cu vapoarele şi se îmbogăţeau, n-avea importanţă cum; atâta 
vreme cât omul respectiv era deştept şi curajos: şi calitatea asta 
din urmă credeam că o am şi eu, iar prima calitate îmi spuneam 
că dacă poate fi învățată prin energie şi voinţă în şcoala 
strădaniilor şi experienţei, aveam să pot s-o învăţ şi eu. Imi aduc 
aminte cum am rămas într-o după-amiază după ce se 
terminaseră lecţiile şi l-am aşteptat pe învăţător, i-am ieşit în 
cale; era un bărbat mai degrabă mărunt care părea întotdeauna 
prăfuit, ca şi cum s-ar fi născut şi ar fi trăit toată viaţa prin poduri 
şi magazii. Imi amintesc cum a tresărit când a dat cu ochii de 
mine şi cum m-am gândit atunci că dacă aş da în el nu s-ar auzi 
niciun țipăt ci doar sunetul loviturii şi s-ar ridica un noruleţ de 
210 


praf în aer ca atunci când baţi un covor întins pe frânghie. L-am 
întrebat dacă era adevărat, dacă ce ne citise el despre oamenii 
care se îmbogăţesc în Indiile de Vest era adevărat. «De ce n-ar 
fi?» a spus, trăgându-se înapoi. «Nu m-ai auzit când citeam din 
carte?» - «De unde ştiu eu că ce ne-ai citit dumneata era scris în 
carte?» am spus. Atât eram de nepriceput, de ţărănoi, vezi. Pe 
vremea aceea nu învăţasem nici măcar să-mi citesc numele; deşi 
umblam la şcoală de aproape trei luni, cred că nu ştiam pe 
atunci mai multe lucruri decât ştiusem în ziua când intrasem în 
şcoală pentru întâia oară. Dar trebuia să ştiu, înţelegi ce vreau să 
spun. Poate că fiecare îşi clădeşte viitorul în mai multe feluri, te 
pregăteşti nu numai pentru trupul care are să fie al tău mâine 
sau peste un an, ci şi pentru faptele şi cursul irevocabil de mai 
târziu al faptelor rezultante pe care simţurile şi mintea ta slabă 
nici nu le pot prevedea dar pe care peste zece sau douăzeci sau 
treizeci de ani îl vei urma, va trebui să-l urmezi pentru a putea 
supravieţui acelor fapte. Poate că a fost doar instinctul şi nu eu 
cel care l-a apucat de braţ atunci când el s-a tras înapoi (în 
realitate nu puneam la îndoială ce spunea. Cred că şi atunci, 
chiar la vârsta mea de atunci, simţeam că n-ar fi putut să 
născocească singur aşa ceva, că-i lipsea ceva ce-i este absolut 
necesar unui om pentru a-l face în stare să păcălească chiar şi 
un copil prin minciuni. Dar, înţelegi, trebuia să fiu sigur, trebuia 
să mă folosesc de orice mijloc la îndemână ca să aflu sigur. Şi n- 
aveam nimic la îndemână decât pe el însuşi) strâmbându-se la 
mine şi începând să se zbată, şi eu îl ţineam şi-i spuneam - eram 
calm, cât se poate de calm; trebuia doar să aflu sigur - îi 
spuneam, «Dar dacă mă duc până acolo şi văd că nu-i chiar 
aşa?” şi el acum ţipând, zbierând „Ajutor! Ajutor!» aşa că i-am 
dat drumul. Aşa că atunci când a venit timpul să înţeleg că 
pentru a-mi realiza planul aveam nevoie în primul rând şi mai 
presus de toate de bani în cantităţi considerabile şi într-un viitor 
cât se poate de apropiat, mi-am adus aminte de ce ne citise el şi 
am plecat spre Indiile de Vest.” 

„Pe urmă au început să vină şi ceilalţi oaspeţi, călare, şi după 
o vreme s-au întors şi negrii cu oala de cafea şi o spată de cerb şi 
cu whiskey (şi cu o sticlă de şampanie de care uitaseră, a mai 
spus bunicul) şi Sutpen s-a oprit un timp din povestire. N-a mai 
spus nimic până ce au terminat de mâncat şi se aşezaseră să 
fumeze pe când negrii şi câinii căutau prin toate părţile. 
Trebuiseră să tragă cu forţa câinii de la copacul acela, dar mai 

211 


ales de la prăjina de care erau legate bretelele arhitectului, nu 
numai ca şi cum prăjina ar fi fost ultimul lucru pe care-l mai 
atinsese arhitectul ci ar fi fost tocmai lucrul pe care-l mai 
atinsese însuşi sentimentul lui de exaltare atunci când văzuse că 
mai are o şansă să le scape, aşa că nu numai omul ci şi exaltarea 
aceasta a lui era ce miroseau acum câinii şi asta-i înnebunea. 
Negrii şi câinii se depărtau tot mai mult până când chiar înainte 
de apusul soarelui unul dintre negri a dat un chiot, şi el (nu mai 
spusese nimic de câtăva vreme, povestea bunicul, lungit acolo 
rezemat într-un cot, cu cizmele lui frumoase şi singurii lui 
pantaloni şi cu cămaşa pe care o îmbrăcase când ieşise din 
mlaştină şi se spălase când îşi dăduse seama că avea să 
trebuiască să-l vâneze el însuşi pe arhitect dacă mai voia să-l 
prindă viu, fără să mai spună nimic şi poate chiar fără să asculte 
pe când în jurul lui ceilalţi vorbeau despre bumbac şi despre 
politică, fumând ţigara pe care i-o oferise bunicul, privind ţintă la 
tăciunii din foc şi poate făcând iarăşi călătoria spre Indiile de 
Vest pe care o făcuse când avea paisprezece ani şi nici nu ştia 
încotro se îndreaptă şi nici dacă are s-ajungă acolo sau nu, şi n- 
avea niciun mijloc să controleze dacă oamenii care spuneau că 
vaporul merge într-acolo minţeau sau nu după cum n-avea cum 
să ştie dacă învățătorul spusese sau nu adevărul despre ce scria 
în carte. Şi nici n-a povestit vreodată dacă fusese grea sau nu 
călătoria, şi câte trebuise să îndure ca s-o ducă până la capăt. Pe 
de altă parte crezuse că tot ce i-ar fi trebuit era curajul şi 
isteţimea şi unul din ele ştia că-l are iar cealaltă credea că poate 
s-o înveţe dacă aşa ceva s-ar fi putut învăţa, şi poate că tocmai 
greutăţile călătoriei îl mai liniştiseră şi-l făceau să creadă că 
oamenii ce spuseseră că vaporul merge spre Indiile de Vest nu 
minţiseră, pentru că pe vremea aceea, zicea bunicul, probabil că 
n-ar fi crezut în nimic ce i s-ar fi părut prea uşor) şi el a spus, 
«Uite» şi s-a ridicat în picioare şi au mers cu toţii mai departe şi 
au văzut că arhitectul coborâse iarăşi pe pământ, şi mai 
câştigase asupra lor un avans de aproape trei ceasuri. Aşa că 
acuma trebuiau să se grăbească şi nu mai era vreme de stat la 
taclale, sau cel puţin, zicea bunicul, el nu părea dispus să-şi 
reînceapă povestirea. Pe urmă a apus soarele şi ceilalţi au trebuit 
s-o pornească înapoi spre oraş; au plecat cu toţii afară de 
bunicul, pentru că el voia să asculte mai departe. Aşa că a trimis 
vorbă cu unul din oameni (pe atunci nici nu era însurat) că nu se 
întoarce acasă, şi el şi cu Sutpen au mers mai departe până când 
212 


s-a întunecat de tot. Doi dintre negri (erau acum la treisprezece 
mile de tabăra lui Sutpen) plecaseră mai devreme îndărăt să 
aducă pături şi încă ceva de mâncare. Apoi se făcuse noapte şi 
negrii începuseră să aprindă torţe de pin şi au mers încă o 
bucată de drum înainte, câştigând ce mai puteau să câştige din 
avansul celuilalt pentru că ştiau că arhitectul fusese sigur silit să 
se ascundă pe undeva la lăsarea întunericului ca să nu se 
expună să meargă în cerc. Bunicul îşi amintea astfel scena: el şi 
cu Sutpen ducându-şi caii de căpăstru (privea din când în când 
peste umăr şi vedea ochii cailor sticlind în lumina torţelor şi 
capetele cailor zvâcnind şi umbrele tremurându-le pe umeri şi pe 
crupe) şi câinii şi negrii (negrii cei mai mulţi tot goi, doar câte 
unul ici şi colo în câte o pereche de pantaloni) şi torţele de pin 
fumegând şi licărind deasupra lor şi lumina roşiatică peste 
capetele lor rotunde şi peste braţele lor şi nămolul cu care se 
unseseră în mlaştină ca să se apere de țânțari uscat acum, 
întărit şi lucitor, lucind ca sticla sau ca porţelanul şi umbrele 
aruncate de ei mai înalte decât ei o clipă şi pierind în clipa 
următoare şi chiar copacii şi mărăcinişurile şi tufişurile răsărind 
pe lângă ei câte o clipă şi pierind în clipa următoare deşi toată 
vremea ştiai că sunt acolo şi le simţeai când îţi trăgeai respiraţia, 
ca şi cum, nevăzute, ar fi apăsat şi condensat aerul nevăzut pe 
care-l respirai. Şi spunea cum Sutpen începuse iar să 
povestească, îi vorbea iarăşi înainte ca el să fi înţeles că ce 
auzea acum făcea parte din aceeaşi povestire, şi spunea cum se 
gândise atunci că e ceva în destinul unui om (sau chiar în omul 
însuşi) care face destinul să capete formă după omul acela aşa 
cum se întâmplă cu hainele, ca o haină care nouă s-ar fi putut 
potrivi la o mie de oameni, dar care după ce un oma purtat-o un 
timp nu se mai potriveşte pe niciun altul şi poţi să-ţi dai seama 
de asta ori de câte ori o vezi chiar dacă nu vezi din ea decât 
mâneca sau reverul: aşa încât destinul lui -” („al demonului”, 
spuse Shreve) - „destinul lui se mulase după el, după inocenţa 
lui, după aptitudinile lui elementare pentru drama de bâlci şi 
pentru simplitatea eroică, puerilă, tot aşa cum uniforma de 
postav bun pe care-ai fi putut-o vedea pe zece mii de oameni în 
timpul celor patru ani, pe care o purtase când intrase în birou în 
după-amiaza aceea treizeci de ani mai târziu, se mulase după 
emfaza tuturor gesturilor lui şi după verbiajul pedant cu care 
afirma cu toată liniştea, cu inocenţa sinceră căreia noi îi 
spuneam că e «ca a unui copil» - decât numai că un copil de om 
213 


este singura creatură niciodată nici sinceră nici inocentă - cele 
mai simple şi mai cumplite lucruri. Povestea câte ceva mai 
departe, intrase de pe acum în povestire dar încă fără să spună 
cum ajunsese acolo, nici măcar cum începuseră să se petreacă 
lucrurile în miezul cărora se afla acum (era limpede că acum 
ajunsese să vorbească despre vremea când împlinise douăzeci 
de ani, pitulându-se pe după fereastră prin întuneric şi trăgând 
prin ferestre cu puştile pe care altcineva i le încărca şi i le punea 
în mână), aducându-se pe sine însuşi şi pe bunicul în acea 
cameră asediată din Haiti tot atât de simplu cât se dusese pe 
sine însuşi în Indiile de Vest spunând că se hotărâse să plece în 
Indiile de Vest aşa că se dusese într-acolo. Intâmplarea aceasta 
nu era o continuare deliberată a celeilalte ci îi fusese doar adusă 
în minte de imaginea negrilor şi a torţelor în faţa lor; nespunând 
cum ajunsese acolo, ce se întâmplase în răstimpul celor şase ani 
dintre ziua când se hotărâse să plece în Indiile de Vest şi să se 
îmbogăţească, şi noaptea când, vechil sau şef de echipă sau 
ceva în genul acesta în slujba unui francez proprietarul unei 
plantaţii de trestie de zahăr, fusese silit să se baricadeze în casă 
împreună cu familia plantatorului. Şi, zicea bunicul, aici survenise 
prima menţiune - ca o umbră care aproape că răsărise timp deo 
clipă şi apoi se ştersese iarăşi dar nu chiar cu totul despre” - („O 
fată”, zise Shreve. „Nu-mi spune. Spune mai departe.”) „- femeia 
pe care, cum avea să-i spună bunicului treizeci de ani mai târziu, 
o găsise nepotrivită pentru țelul său şi deci o repudiase, deşi 
avusese grijă să îi asigure traiul şi mai erau şi câţiva servitori 
metişi acolo cu ei, pe care trebuia să se întoarcă de la fereastră 
din când în când să-i pocnească cu piciorul şi să-i înjure ca s-o 
ajute pe fată să încarce muschetele cu care el şi plantatorul 
trăgeau pe fereastră. Şi bănuiesc că bunicul spunea «Stai, 
aşteaptă niţel, pentru numele lui Dumnezeu stai niţel» cam tot 
aşa cum spui şi tu, până când în cele din urmă el s-a oprit şi s-a 
întors şi a luat-o iar de la început căutând cel puţin să ţină seama 
cât de cât de cauză şi efect chiar dacă nu de înlănţuirea logică şi 
de continuitate. Sau poate din cauză că acum se aşezaseră 
iarăşi, pentru că-şi spuseseră că merseseră destul de departe în 
noaptea aceea, şi negrii aprinseseră focul de tabără şi 
pregătiseră ceva de mâncare şi ei (el şi cu bunicul) băuseră ceva 
din whiskey-ul rămas şi mâncaseră şi pe urmă se aşezaseră în 
faţa focului să mai bea whiskey şi el luase de la început povestea 
dar încă nu era prea limpede - cum şi de ce ajunsese el acolo şi 
214 


ce era el cu adevărat - pentru că nu voia să vorbească despre el 
însuşi. Poveste doar ceva. Nu se lăuda cu nimic din ce făcuse; 
spunea doar o poveste despre un lucru pe care un om numit 
Thomas Sutpen îl trăise, ceva care ar fi rămas mai departe 
aceeaşi poveste chiar dacă omul n-ar fi avut niciun nume, sau 
dacă s-ar fi povestit despre oricare alt om sau despre nimeni, 
cândva, într-o noapte printre înghiţituri de whiskey. 

Poate că asta fusese ce-i încetinise ritmul povestirii. Însă nu 
limpezise prea mult povestea. Incă nu ajunsese să-i povestească 
de la capăt bunicului cariera unui om numit Thomas Sutpen. 
Bunicul spunea că singura aluzie la cei şase sau şapte ani care 
trebuiau să se fi scurs undeva, trebuiau să fi fost marcați de 
unele întâmplări, a fost când a vorbit despre dialectul pe care 
trebuise să-l înveţe ca să fie supraveghetor pe plantație, şi la 
faptul că trebuise să înveţe franţuzeşte, poate nu ca să se 
logodească, ci pentru că ar fi avut oricum nevoie să poată s-o 
repudieze pe nevastă după ce-o luase - cum, aşa cum îi 
povestise bunicului, crezuse că isteţimea şi curajul aveau să-i 
ajungă însă constatase că se înşelase şi cât de rău îi părea că nu 
învățase şi ceea ce se învaţă la şcoală odată cu învăţătura 
despre Indiile de Vest atunci când descoperise că nu toată lumea 
de acolo vorbea aceeaşi limbă şi înţelesese că avea să aibă 
nevoie nu numai de curaj şi de îndemânare, că avea să 
trebuiască să înveţe şi o altă limbă pentru că altminteri planul 
căruia i se dedicase avea să se nască mort. Aşa că învățase 
limba, cred, tot aşa cum învățase să fie marinar, pentru că 
bunicul îl întrebase de ce nu-şi făcuse rost şi el de o fată ca să 
trăiască cu ea şi să înveţe aşa mai uşor şi bunicul povestea apoi 
cum rămăsese aşezat acolo cu lumina focului bătându-i pe faţă şi 
în barbă şi cu ochii liniştiţi şi parcă strălucitori, şi spusese - şi 
bunicul zicea că atunci fusese singura dată când îl văzuse că 
spune ceva liniştit şi simplu: «In noaptea aceea despre care-ţi 
vorbesc (şi până la prima mea căsătorie, aş putea să adaug) 
eram încă virgin. Poate că n-ai să crezi, şi dacă ar trebui să 
încerc să-ţi explic ai crede mai mult decât oricând că te mint. Aşa 
că am să-ţi spun doar că şi asta făcea parte din planul pe care-l 
aveam eu în minte» şi bunicul spusese, «De ce să nu te cred?» şi 
el privindu-l încă pe bunicul cu expresia aceea liniştită, 
luminoasă, în ochi, spunând, «Dar mă crezi? Că doar n-ai avea 
despre mine o părere chiar atât de proastă încât să crezi că la 
douăzeci de ani aş fi putut nici să nu fi cunoscut ispita şi nici să 

215 


n-o fi scos în calea alteia?» şi Bunicul spusese, «Ai dreptate. N-ar 
trebui să te cred. Dar te cred.» Aşa că nu fusese o poveste cu 
femei, şi deloc o poveste de dragoste: femeia, fata, doar o umbră 
în stare să încarce o puşcă dar fără să şi poată fi lăsată să tragă 
cu puşca pe fereastră în noaptea aceea (sau în cele şapte ori opt 
nopţi cât stătuseră refugiaţi acolo pe întuneric şi priviseră pe 
fereastră hambarele şi grânarele sau ce-or mai fi fost locurile 
unde se strângea zahărul, şi chiar şi câmpurile cuprinse de 
flăcări şi fumegând: spunea cum simţeai mirosul, nu mai simţeai 
niciun alt miros, mirosul rânced, dulceag, învăluitor ca şi cum ura 
şi neîmblânzirea, miile de ani tainici şi întunecoşi care născuseră 
ura şi neîmblânzirea făcuseră mai intens mirosul de zahăr: şi 
bunicul spunea cum îşi adusese aminte atunci că-l văzuse pe 
Sutpen de fiecare dată cum refuză zahărul la cafea şi aşa că 
acum el (bunicul) înţelegea de ce dar că îl mai întrebase totuşi ca 
să fie sigur şi Sutpen îi răspunsese că era adevărat; că nu i se 
făcuse frică până când hambarele şi câmpurile arseseră de tot şi 
chiar şi uitaseră mirosul de zahăr ars, dar că de atunci nu mai 
fusese în stare să mănânce sau să vadă zahăr) - fata aceea doar 
apărând o clipă în timpul povestirii, parcă doar într-o singură 
vorbă de parcă, zicea bunicul, ar fi zărit-o doar o clipă la fulgerul 
uneia dintre puşti - o faţă plecată, un singur obraz, bărbia o clipă 
arătându-se din spatele unei perdele de păr revărsat, un braţ 
zvelt, alb, ridicându-se, o mână subţire încleştată pe o vergea de 
puşcă, şi asta fusese totul. Niciun alt fel de amănunt sau de 
mărturisire cum nu fusese nici despre felul cum ajunsese de pe 
plantaţia, unde era treaba lui să facă pe supraveghetorul, în casa 
asediată atunci când negrii se năpustiseră asupra lui cu securile 
ridicate, după cum nu spusese nici cum ajunsese din cabana de 
buşteni  putreziţi din Virginia pe câmpurile pe care le 
supraveghea: şi asta, spunea bunicul, era pentru el şi mai 
incredibil chiar decât faptul că ajunsese acolo din Virginia, pentru 
că asta însemna timp, un spaţiu a cărui străbatere arăta că 
fusese şi un fel de răgaz la dispoziţia lui întrucât timpul este mai 
lung decât orice fel de distanţă, în vreme ce cealaltă treabă, 
plecarea de pe ogoare şi refugierea în casa baricadată, părea să 
se fi petrecut cu un fel de anihilare violentă care probabil că 
fusese la fel de scurtă în timp ca şi timpul cât s-ar fi putut 
povesti - însăşi condensarea timpului era chezaşul propriei lui 
violenţe, şi povestind totul, în felul lui plăcut, anecdotic, uşor 
pedant ca şi cum tocmai şi-ar fi adus aminte treptat, i-ar fi simţit 
216 


impresia prin interesul şi curiozitatea detaşată şi impersonală pe 
care nici teama măcar (de data aceea când vorbise despre 
teamă în felul lui prin antifrază despre vremea când nu-i fusese 
frică, despre vremea dinainte de a i se fi făcut frică, cum spunea 
el) nu reuşea să le mai însufleţească. Pentru că nici nu începuse 
să i se facă frică până când nu se terminase totul, spunea 
bunicul, pentru că asta însemna pentru el - un spectacol, ceva 
care trebuie să fie văzut pentru că s-ar fi putut să nu mai aibă 
prilejul să mai vadă vreodată, întrucât inocenţa îi mai funcţiona 
şi el nu numai că nu înţelesese până după aceea ce însemna 
frica, dar nici măcar nu-şi dăduse seama la început că nu-i fusese 
frică; nici nu înţelesese că ajunsese în sfârşit la locul unde banii 
puteau fi obţinuţi repede dacă erai curajos şi isteţ (el nici nu se 
gândea la isteţime, spunea bunicul, ce voia el să spună era lipsa 
de scrupule numai că nu ştia că există o asemenea expresie 
pentru că ea nu s-ar fi aflat în cartea din care citise învățătorul. 
Sau poate că tocmai asta înţelegea el prin curaj, spunea bunicul) 
dar unde o mortalitate ridicată survenea concomitent cu banii şi 
lucirea dolarilor nu o dădea aurul ci sângele - un petic de pământ 
despre care s-ar fi putut spune că fusese creat şi pus deoparte 
de Cerul însuşi, spunea bunicul, ca scenă pentru violenţa şi 
nedreptatea şi vărsarea de sânge şi toate concupiscenţele 
satanice ale poftei şi lăcomiei omeneşti, ca să aştepte cea din 
urmă izbucnire de furie deznădăjduită a tuturor celor refuzaţi şi a 
tuturor dezmoşteniţilor şi a tuturor damnaţilor - o mică insulă 
plutind pe o mare surâzătoare şi bântuită de mânie şi necrezut 
de violentă, aşezată la jumătatea drumului dintre pe de o parte 
ceea ce noi numim jungla şi ceea ce numim civilizaţia, la 
jumătatea drumului între continentul neînțeles, întunecos, din 
care sângele noptatec, oasele şi carnea şi gândurile şi amintirile 
şi speranţele şi dorinţele negre erau smulse şi răpite cu 
brutalitate, şi pe de alta ţara cunoscută şi îngheţată însemnând 
sorocul blestemului, ţara şi oamenii civilizaţi care exilaseră din 
rândurile lor ceea ce din sângele şi gândurile şi dorinţele lor 
devenise prea josnic ca să mai poată fi privit în faţă şi suportat 
mai departe, împingându-l fără de patrie şi de speranţă pe 
oceanul singuratic - o insuliţă pierdută aşezată pe o latitudine 
care ar mai fi avut nevoie de zece mii de ani de moştenire 
ecuatorială ca să-şi poată suporta clima, un pământ îngrăşat cu 
sânge negru timp de două sute de ani de opresiune şi exploatare 
până lăsase să ţâşnească într-un incredibil paradox verdeață 
217 


liniştită şi flori sângerii şi trestie de zahăr uriaşă şi de trei ori 
înălţimea unui om, ceva mai greoaie desigur însă rentabilă livră 
cu livră, aproape tot atât de rentabilă ca şi minereul de argint, ca 
şi cum natura ar fi păstrat un echilibru şi ar fi ţinut registre şi ar fi 
oferit recompense pentru mădularele smulse şi inimile obidite 
chiar dacă oamenii nu făceau asta, plantațiile naturii şi ale 
omului prea bine irigate nu numai cu sângele vărsat ci şi suflat 
de vânturile în care vasele condamnate plutiseră zadarnic, din 
care ultima zdreanţă a pânzelor se cufundase în marea albastră, 
asupra căreia se stinsese cel din urmă strigăt deznădăjduit al 
femeii sau copilului - plantațiile oamenilor de asemenea; oasele 
şi testele încă intacte şi sângele din străvechi, neadormit, risipit 
în pământul pe care le călcaseră paşii mai strigau încă după 
răzbunare. Şi el, ca supraveghetor acolo, călărind liniştit în timp 
ce învăţa limba (firişorul subţiratic şi fragil, spunea bunicul, prin 
care muchiile şi colţurile superficiale ale tainei şi vieților 
singuratice ale oamenilor se pot lega unele de altele câte o clipă 
înainte de a se cufunda iarăşi în întunericul de unde spiritul îşi 
înălţase strigătul prima dată şi nu fusese auzit şi avea să mai 
strige o ultimă oară şi nici atunci n-avea să fie auzit), neştiind că 
se afla deasupra unui vulcan, auzind cum văzduhul tremură şi 
zvâcneşte noaptea în ritmul tobelor şi al cântărilor şi fără să ştie 
că ceea ce auzea el era însăşi inima pământului, el care credea 
(spunea bunicul) că pământul era bun şi blând şi că întunericul 
era doar ceva pe care-l puteai vedea, sau prin care nu puteai 
vedea; supraveghind ceea ce supraveghea şi neştiind că 
supraveghează tocmai asta, făcând zilnic expediţii pornind de la 
o citadelă armată până când venise însăşi ziua. Şi el nespunând 
nici asta, cum venise ziua aceea, ce anume dusese treptat până 
la sosirea ei pentru că, spunea bunicul, se părea că nici nu ştia 
cum se pregătise, că nu înţelegea ceea ce trebuie să fi văzut 
întâmplându-se treptat în fiecare zi şi asta din cauza inocenţei lui 
- un os de porc cu puţină carne putredă prinsă încă de el, câţiva 
fulgi de pui, o zdreanţă murdară, pătată, cu câteva pietricele 
legate înăuntru pe care o găsise pe perna bătrânului într-o 
dimineaţă şi nimeni nu ştia (cel mai puţin însuşi plantatorul care 
dormise pe perna aceea) cum ajunsese acolo, pentru că aflaseră 
tot atunci că toţi servitorii, metişii, dispăruseră, şi el nici nu 
ştiuse până când nu-i spusese plantatorul că petele de pe 
zdreanţă nu erau nici murdărie nici grăsime ci sânge, nici că 
ceea ce luase drept furia galică a plantatorului era în realitate 
218 


frică, spaimă, şi el în vremea aceea doar curios, chiar interesat 
pentru că încă îi mai considera pe plantator şi pe fata lui nişte 
străini. li povestise bunicului cum până în acea primă noapte a 
asediului nici nu-i trecuse prin cap vreodată că habar n-avea care 
era numele de botez al fetei, dacă-l auzise vreodată sau nu. li 
mai spusese bunicului, pomenise despre asta în povestire aşa 
cum ai scoate jockerul dintr-un pachet de cărţi de joc noi şi nici 
nu-ţi mai dai seama după aceea dacă ai scos jockerul sau nu, că 
nevasta bătrânului fusese spaniolă, astfel că bunicul şi nu Sutpen 
fusese cel care înţelesese că până în acea dintâi noapte a 
atacului poate că el nici n-o văzuse pe fată de zece ori la faţă. 
Găsiseră până la urmă cadavrul unuia dintre metişi; Sutpen îl 
găsise, îl căutase timp de două zile fără măcar să înţeleagă că nu 
întâlnea în faţă decât un zid orb de chipuri tainice, negre, un zid 
în spatele căruia aproape orice s-ar fi putut pregăti să se 
întâmple şi, aşa cum şi aflase după aceea, chiar se şi pregătea 
aproape orice, şi în cea de-a treia zi găsise cadavrul într-un loc 
unde era sigur că n-ar fi putut să nu-l vadă încă din primul ceas 
al primei zile dacă ar fi fost acolo atunci. Toată vremea cât 
povestise rămăsese aşezat pe buturugă, spunea după aceea 
bunicul, povestind, făcând gesturile cu care-şi însoțea 
povestirea, acelaşi om pe care bunicul îl văzuse luptându-se gol 
până la brâu cu vreunul din negrii lui sălbatici la lumina focului 
de tabără pe vremea cât îşi construia casa şi care încă se mai 
lupta cu câte unul din ei la lumina lanternei în grajd şi după ce-şi 
luase în sfârşit nevasta care să-i fie adjutant la traducerea în 
viaţă a planului pe care-l avea în minte, nefăcând caz de trântă, 
fără strângeri de mână sau complimente pe când se spăla de 
sânge şi-şi punea cămaşa pentru că după trântă negrul zăcea 
lungit pe jos cu pieptul zvâcnindu-i şi gâfâind şi un alt negru 
zvârlea apă peste el. Şedea acolo pe buturugă povestindu-i 
bunicului cum în cele din urmă îl găsise pe metis, sau mai bine 
zis ceea ce fusese odată metisul, şi atunci începuse să înţeleagă 
că situaţia ar fi putut deveni serioasă; pe urmă casa, baricada, ei 
toţi cinci - plantatorul, fata lui, două servitoare şi el însuşi - 
închişi acolo şi aerul greu de fum şi de mirosul trestiei de zahăr 
arse şi lumina şi fumul urcându-se spre cer şi aerul zvâcnind şi 
tremurând de tobe şi de cântări - insuliţa pierdută sub clopotul 
răsturnat în alternanţa zilei şi nopţii ca un gol în care n-ar mai fi 
avut cum să vină niciun ajutor, în care nu mai pătrundea nici 
măcar vântul dinspre vreo altă lume ci numai curenţii, aceleaşi 
219 


vânturi obosite suflând încoace şi-ncolo pe deasupra şi încărcate 
încă cu glasurile stinse ale femeilor şi copiilor ucişi rătăcind fără 
de casă şi fără de morminte peste marea despărţitoare şi 
singuratică - în timp ce cele două servitoare şi fata al cărei nume 
de botez el nici nu-l ştia încă stăteau să încarce puştile cu care el 
şi cu tatăl ei trăgeau nu înspre vreun duşman ci împotriva nopţii 
haitiene înseşi, azvârlindu-şi fulgerele lor mici, zadarnice şi 
sterpe în întunecimea mohorâtă, pulsândă, sătulă de prea mult 
sânge: şi asta chiar în vremea anului, în anotimpul dintre furtuni 
şi speranţele de ploaie. Şi povestise cum în cea de-a opta noapte 
apa se terminase şi ceva trebuia să se facă aşa că a lăsat puşca 
jos şi a ieşit din casă şi i-a supus. Aşa a povestit: a ieşit din casă 
şi i-a supus pe ceilalţi, şi când s-a întors, el şi cu fata s-au logodit 
şi bunicul spunând «Stai, stai niţel» bineînţeles, spunând, «Dar 
nici măcar n-o cunoşteai; mi-ai spus că atunci când începuse 
asediul nici măcar nu ştiai cum o cheamă» şi el se uitase doar o 
dată la bunicul şi spusese, «Da. Dar vezi, mi-a trebuit ceva 
vreme să-mi vin în fire.» Dar nu cum făcuse. N-a povestit nici 
asta, în niciuna din dăţile când reluase povestirea; a lăsat doar 
puşca deoparte şi a pus pe cineva să dea jos baricada de la uşă 
şi a ieşit în întunericul de afară şi i-a supus, poate zbierând mai 
tare, poate rezistând, răbdând mai mult decât crezuseră ei că un 
om din carne şi oase poate sau trebuie să rabde (trebuie, da: 
asta ar fi fost teribil: să vadă că trupul omenesc poate să rabde 
mai mult decât i se poate cere trupului omenesc să rabde); poate 
că în cele din urmă ei înşişi şi-au întors ochii cu oroare şi au fugit 
din faţa braţelor şi picioarelor albe la înfăţişare asemenea alor lor 
şi din care sângele putea fi făcut să ţâşnească şi să curgă cum ar 
fi putut curge dintr-ale lor dar cuprinzând în ele un duh 
neîmblânzit care ar fi trebuit să purceadă din acelaşi foc 
elementar din care purcedeau şi ale lor dar pe care ei nu-l aveau, 
nu era cu putinţă să-l aibă. l-a şi arătat bunicului cicatricele, una 
dintre ele, spunea bunicul, fusese chiar cât pe-aci să-l lase virgin 
pentru restul vieţii. Şi pe urmă au venit zorii de data asta fără 
sunetul tobelor pentru prima dată de opt zile, şi ei au ieşit 
(probabil omul şi fiică-sa) şi au străbătut pământul pârjolit cu 
soarele luminos strălucind deasupra ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat, mergând acum prin ceea ce trebuie să fi fost o 
solitudine necrezut de pustie şi paşnic de liniştită, şi l-au găsit şi 
l-au adus în casă: şi când şi-a venit în fire, el şi cu fata s-au 
logodit. Pe urmă s-a oprit.” 
220 


„Foarte bine”, spuse Shreve. „Spune mai departe.” 

„Am spus că s-a oprit”, spuse Quentin. 

„Te-am auzit. S-a oprit unde? Cum s-a logodit şi pe urmă a 
tăcut, şi totuşi mai avea o nevastă pe care s-o repudieze mai 
târziu? Spuneai că nu-şi mai aducea aminte cum a ajuns în Haiti 
şi pe urmă cum a ajuns în casa cu negrii care o înconjurau. 
Acuma ai de gând să-mi spui că nu-şi mai aducea aminte nici 
cum s-a căsătorit? Pe urmă s-a logodit şi pe urmă s-a hotărât să 
se oprească, numai că într-o zi a descoperit că nu se oprise ci că 
dimpotrivă era însurat? Şi tot ce-ai spus tu despre el e că era 
virgin?” 

„S-a oprit din vorbit, din povestit”, spuse Quentin, vorbind 
după toate aparențele (dacă într-adevăr vorbea spre ceva) către 
scrisoarea lăsată peste cartea deschisă pe masă între mâinile lui. 
In faţa lui, Shreve îşi umpluse pipa şi o fumase. Era iarăşi 
răsturnată pe masă, cu o spulberare de cenuşă albă întinzându- 
se ca un evantai, pe masă în faţa braţelor lui dezgolite, 
încrucişate cu care părea în acelaşi timp şi să se sprijine şi să se 
strângă în sine însuşi, pentru că deşi nu erau decât ceasurile 
unsprezece în cameră începuse să se facă frig până când către 
miezul nopţii avea să mai rămână doar destulă căldură în 
radiatoare ca să nu îngheţe ţevile, deşi (în noaptea asta nu mai 
avea să-şi mai facă exerciţiile lui de respirat adânc în faţa 
ferestrei deschise) de-abia după asta avea să se ducă în dormitor 
şi să se întoarcă întâi cu halatul şi pe urmă cu paltonul pe 
deasupra halatului şi cu paltonul lui Quentin pe braţ. „A spus 
doar că acum se logodise”, spuse Quentin, „şi pe urmă s-a oprit 
din povestire. Pur şi simplu s-a oprit, a spus bunicul, aşa dintr-o 
dată şi definitiv, ca şi cum asta fusese totul, tot ce ar fi putut fi, 
tot ce ar fi meritat să se spună de la bărbat la bărbat într-o 
noapte peste câte o duşcă de whiskey. Poate că şi era.” Faţa lui 
(a lui Quentin) era aplecată. Vorbea încă cu glasul ciudat, 
aproape posomorât, lipsit de expresie care-l făcuse pe Shreve să- 
| pândească de la început cu o curiozitate şi o îngândurare 
intensă, detaşată, să-l pândească încă din spatele acelei expresii 
(a lui Shreve) de uimire heruvimică şi erudită pe care ochelarii i-o 
intensificau sau poate chiar i-o creau. „Sutpen s-a ridicat pur şi 
simplu în picioare atunci, a privit sticla de whiskey şi a spus, 
«Gata pentru noaptea asta. Trebuie să şi dormim; mâine 
dimineaţă o pornim devreme. Poate-l ajungem până nu se 
dezmeticeşte.» 

221 


însă nu l-au ajuns. Se făcuse după-amiaza târziu când l-au 
prins - pe arhitect vreau să spun - şi chiar şi atunci numai pentru 
că-şi rupsese piciorul încercând să se arhitecturizeze peste râu. 
Dar de data asta făcuse o greşeală de calcul aşa că negrii şi 
câinii l-au încolţit şi negrii făceau acum un scandal grozav în timp 
ce-l trăgeau afară. Bunicul spunea că poate că negrii-şi 
închipuiau că fugind arhitectul renunţase în mod voluntar la 
statutul lui de carne interzisă, le oferise lor de bunăvoie un 
gambit alergând astfel fuga, pe care negrii îl acceptaseră luându- 
se după el şi-l câştigaseră prinzându-l, şi că acum avea să li se 
dea voie să-l prăjească şi să-l mănânce, atât învingătorii cât şi 
învinsul acceptând asta în acelaşi spirit al sportului şi al 
sportivităţii şi fără nicio ranchiună sau resentimente de vreo 
parte sau alta. Toţi oamenii care începuseră goana cu o zi înainte 
se reîntorseseră cu excepţia a trei dintre ei, şi cei care se 
reîntorseseră mai aduseseră cu ei şi pe alţii, aşa că acum erau 
mai mulţi decât la început, spunea bunicul. Aşa că l-au tras afară 
din vizuina în care se ascunsese sub albia râului: un omuleţ cu o 
mânecă lipsă la jiletcă şi cu vesta înflorată prăpădită de apă şi 
noroi unde căzuse în râu şi un crac al pantalonului sfâşiat aşa că 
se vedea unde se legase la picior cu o bucată din poala cămăşii 
şi zdreanţă însângerată şi piciorul umflat, iar pălăria o pierduse 
de tot. N-au mai găsit-o aşa că bunicul i-a dăruit el o altă pălărie 
în ziua în care a plecat când se terminase casa. Erau în biroul 
bunicului şi bunicul spunea că arhitectul a luat pălăria nouă şi s-a 
uitat la ea şi a izbucnit în plâns - un omuleţ hărțuit, cu faţa 
înspăimântată şi cu o barbă de două zile, care ieşise din vizuină 
luptându-se ca o pisică sălbatică, cu piciorul lui rupt cu tot, şi 
câinii lătrând şi negrii zbierând şi vociferând într-o anticipare 
jovială şi asasină, ca şi cum ar fi avut impresia că dacă 
vânătoarea durase mai mult decât douăzeci şi patru de ore toate 
regulile aveau să fie abrogate automat şi nu mai era nevoie să 
mai aştepte ca să-l pună la frigare până când Sutpen s-a bălăcit 
până unde se opriseră cu un ciomag în mână şi i-a gonit pe negri 
şi pe câini la o parte, lăsându-l pe arhitect acolo în picioare, şi 
nici măcar speriat, doar gâfâind puţin şi, spunea bunicul, puţin 
strâmbat la faţă că negrii îl apucaseră de piciorul rănit în 
încăierare când îl prinseseră şi ţinându-le şi o cuvântare în 
franţuzeşte, o cuvântare lungă şi spusă atât de repede că bunicul 
zicea că probabil niciun francez n-ar fi înţeles-o toată. Dar sunase 
frumos; bunicul spunea chiar că el - cu toţii de fapt - puteau să- 

222 


şi dea seama că arhitectul nu-şi cerea iertare; fusese frumos, 
spunea bunicul, şi spunea şi cum Sutpen se întorsese spre el dar 
el (bunicul) se şi apropiase de arhitect, întinzând sticla de 
whiskey, deja destupată. Şi bunicul i-a văzut ochii în faţa 
hăituită, ochii disperaţi şi deznădăjduiţi dar şi neîmblânziţi, şi 
neînvinşi, neînfrânţi nici măcar de departe, spunea bunicul, şi 
toate cele vreo cincizeci de ceasuri de întuneric şi mlaştină şi 
lipsă de somn şi oboseală şi lipsă de mâncare şi lipsa vreunui ţel 
către care să se îndrepte şi de speranţa de a ajunge acolo: doar 
voinţa de a îndura şi cunoaşterea dinainte a înfrângerii dar 
neînfrânt încă nici de departe: şi a luat sticla într-una din mâinile 
lui mici, murdare, ca o labă de cârtiţă şi şi-a ridicat cealaltă mână 
şi chiar a pipăit cu ea pe lângă frunte o clipă înainte de a-şi 
aduce aminte că-şi pierduse pălăria, şi pe urmă şi-a zvâcnit 
mâna în sus într-un gest pe care bunicul spunea că nu l-ai fi 
putut descrie în niciun fel, părând să strângă toată nefericirea şi 
înfrângerea pe care neamul omenesc le suferise vreodată între 
două degete ca un pic de praf şi aruncându-l în spate peste 
umăr, şi a ridicat sticla şi s-a înclinat în faţa bunicului pe urmă în 
faţa tuturor celorlalţi şezând pe caii lor în cerc şi uitându-se la el, 
şi pe urmă a tras nu numai prima înghiţitură de whiskey curat pe 
care o înghiţise în viaţa lui ci şi a băut ceea ce nu-şi închipuise că 
are să bea vreodată aşa cum un brahman nu-şi poate închipui că 
s-ar ivi vreodată situaţia în care să mănânce carne de câine.” 
Quentin se opri. Dintr-o dată Shreve spuse, „Foarte bine. Nu 
te mai osteni să spui că s-a oprit din povestit aici; spune mai 
departe”. Insă Quentin nu continuă chiar de îndată - glasul lui 
fără expresie, ciudat de lipsit de viaţă, faţa plecată, trupul 
destins nemişcat decât în respiraţie; amândoi niciunul clintindu- 
se decât în respiraţie, amândoi tineri, amândoi născuţi în acelaşi 
an: unul în Alberta, celălalt în Mississippi; născuţi la jumătate de 
continent unul de altul şi totuşi uniţi, legaţi parcă într-un fel de 
transsubstanţiere de Trunchiul Continental, Fluviul care curge nu 
numai prin pământul fizic al cărui ombilic geologic este, curge nu 
numai prin vieţile spirituale ale fiinţelor pe care le cuprinde acest 
continent, ci este însuşi Mediul care râde la diferite grade de 
latitudine şi temperatură, deşi unele din aceste fiinţe, cum ar fi 
fost Shreve, nici măcar nu l-au văzut vreodată - ei doi care cu 
patru luni înainte nici măcar nu dăduseră ochii unul cu altul dar 
care de atunci dormiseră în aceeaşi cameră, şi mâncaseră unul 
alături de altul din aceeaşi mâncare şi se folosiseră de aceleaşi 
223 


cărţi din care se pregătiseră să răspundă la aceleaşi seminare, 
stând unul în faţa celuilalt la lumina lămpii de o parte şi de alta a 
mesei unde ca o cutie firavă a Pandorei se afla hârtia acoperită 
cu scrisul de mână care umpluse cu duhuri şi demoni violenţi şi 
neraţionali acest retras colţ monastic, acest alcov visător şi 
neîncălzit a ceea ce s-ar fi putut numi partea cea mai înaltă a 
gândurilor. „Nu te mai osteni”, spuse Shreve. „Spune mai 
departe.” 

„Avea să dureze treizeci de ani”, spuse Quentin. „Au trecut 
treizeci de ani până când Sutpen i-a mai povestit mai departe 
bunicului. Poate că fusese prea ocupat. Toată vremea în care ar 
fi putut sta de vorbă petrecută cu înfăptuirea planului aceluia pe 
care-l avea în minte, şi singura lui relaxare trântele cu negrii lui 
sălbatici în grajd la care oamenii puteau să-şi lase caii legaţi şi să 
vină prin spatele casei şi să nu-i vadă nimeni din casă, pentru că 
acum era însurat, casa era terminată şi el fusese arestat pentru 
că o furase şi eliberat după aceea aşa că acum toată partea asta 
era în regulă, cu o nevastă şi doi copii - nu, trei - în ea şi 
pământul defrişat şi plantat eu seminţele pe care bunicul i le 
împrumutase şi îmbogăţindu-se acum într-un ritm sigur -” 

„Da”, spuse Shreve; „domnul Coldfield: asta ce-a mai fost?” 

„Nu ştiu”, spuse Quentin. „Nimeni n-a aflat vreodată ceva 
sigur. Era ceva cu o poliţă, o chestie în care-l convinsese pe 
domnul Coldfield să se folosească de creditul lui: una din 
tranzacţiile acelea care dacă-ţi reuşesc se cheamă că eşti 
deştept şi dacă nu îţi schimbi numele şi te muţi în Texas: şi tata 
spunea cum domnul Coldfield probabil că stătea acolo în 
prăvălioara lui şi vedea cum căruţa lui de stocuri se dublează la 
fiecare zece ani sau cel puţin nu scad şi-şi închipuise că are 
şansa să i se întâmple tot aşa mereu, numai că conştiinţa lui (nu 
curajul: tata spunea că avea destul din asta) nu-l lăsase. Pe urmă 
a venit Sutpen şi s-a oferit s-o facă el, el şi cu domnul Coldfield 
să împartă câştigul dacă avea să meargă, şi el (Sutpen) să tragă 
tot ponosul dacă n-avea să meargă. Şi domnul Coldfield l-a lăsat. 
Tata spunea că asta din cauză că domnul Coldfield n-a crezut că 
avea să meargă, că au s-o scoată la capăt, numai că nu se putea 
împiedica să nu se gândească la asta, şi aşa că atunci când 
aveau să încerce şi să dea greş el (domnul Coldfield) avea să 
poată să-şi scoată lucrul acesta din minte; şi că atunci când au 
dat greş şi au fost prinşi, domnul Coldfield a insistat să-şi ia şi el 
partea de blam ca penitenţă şi expiere pentru că păcătuise în 

224 


mintea lui toţi anii aceştia. Pentru că domnul Coldfield nu 
crezuse niciodată că avea să iasă ceva, aşa că atunci când 
văzuse că avea să meargă, că mergea, singurul lucru pe care ar 
fi putut să-l facă ar fi fost să refuze să-şi ia partea de profit; că 
atunci când văzuse că reuşise conştiinţa lui devenise obiectul urii 
sale, nu Sutpen - conştiinţa lui şi pământul, ţara care îi crease 
conştiinţa şi apoi oferise prilejul de a strânge toţi banii aceia 
conştiinţei pe care o crease, şi care nu putea face nimic altceva 
decât să refuze; urâse ţara aceasta atât de mult încât îi părea 
chiar bine când o vedea cum se apropie tot mai mult şi mai mult 
de un război pierdut dinainte şi fatal; că s-ar fi înrolat chiar în 
armata yankee, spunea tata, numai că nu era soldat şi ştia bine 
că sau avea să fie ucis sau să moară de greutăţile vieţii de 
soldat, aşa că n-avea să mai fie de faţă în ziua când Sudul avea 
să înţeleagă acum că trebuie să plătească preţul pentru că-şi 
înălţase edificiul economic nu pe stânca unei moralităţi ferme ci 
pe nisipurile alunecoase ale oportunismului şi brigandajului 
moral. Aşa că alesese singurul gest la care se putuse gândi 
pentru a-şi exprima dezaprobarea faţă de cei care ar fi 
supravieţuit luptelor şi astfel aveau să participe la remuşcările de 
după aceea -” 

„Sigur”, spuse Shreve. „Foarte frumos. Dar Sutpen. Planul lui. 
Spune mai departe, odată.” 

„Da”, spuse Quentin. „Planul. - Să se îmbogăţească tot mai 
mult. Se pare că perspectivele se arătau frumoase şi limpezi 
acum; casa terminată, şi chiar mai mare şi mai albă decât cea la 
uşa căreia se înființase în ziua aceea şi negrul ieşise în hainele lui 
de maimuţă şi-i spusese să ocolească prin dos, şi el avându-şi 
acum chiar propriul lui soi de negri, ceea ce bărbatul lungit în 
hamac cu pantofii scoşi din picioare n-avea, de unde s-aleagă şi 
să-l dădăcească să iasă la uşă când avea să-i vină şi lui rândul să 
vadă un băieţaş fără pantofi în picioare şi doar cu pantalonii 
ajustaţi ai lui taică-su drept veşminte că vine şi bate la ea. Numai 
că tata spunea că nu asta era acuma, că atunci când venise în 
biroul bunicului în ziua aceea după treizeci de ani, şi neîncercând 
să se scuze nici atunci cum nu încercase nici în albia râului în 
noaptea când îl urmăriseră pe arhitect, ci doar să explice acum, 
străduindu-se din răsputeri să explice pentru că acum era bătrân 
şi ştia, ştia că tocmai în situaţia asta când îmbătrânea tot mai 
mult era silit să vorbească: timpul scurtându-se tot mai mult în 
faţa lui şi putând, şi chiar făcând asta, să-i afecteze şansele şi 

225 


posibilităţile chiar dacă el însuşi nu s-ar fi îndoit de oasele şi de 
trupul lui aşa cum nu s-ar fi îndoit de voinţa şi de curajul lui, 
spunându-i bunicului că simbolul cu băieţelul la uşă nu era 
explicaţia pentru că băieţaşul simbol fusese doar o închipuire a 
copilului buimăcit şi deznădăjduit, că acum ar fi vrut să-l aducă 
pe băieţaşul acela acolo unde n-avea să mai aibă niciodată 
nevoie să mai stea în faţa unei uşi albe şi să bată la ea: şi asta 
nu pentru un simplu adăpost, ci aşa ca acel băieţaş, acel străin 
oricare ar fi fost el, fără nume, să poată închide el însuşi uşa 
pentru totdeauna în urma lui asupra a tot ceea ce trăise 
vreodată, şi să poată privi în faţă în razele de lumină încă 
neştiute în care urmaşii lui care poate că nici n-aveau să ştie de 
numele lui (al băieţaşului) aşteptau să se nască fără ca măcar să 
aibă nevoie să ştie vreodată că fuseseră pentru totdeauna 
izbăviţi de brutalitatea animalică tot aşa cum copiii lui (ai lui 
Sutpen) fuseseră -” „Să nu mai spui că eu vorbesc ca bătrânul 
tău”, spuse Shreve. „Dar dă-i înainte. Copiii lui Sutpen. Spune.” 

„Da”, spuse Quentin. „Cei doi copii”, gândindu-se. Da. Poate 
că amândoi suntem tata. Poate că nimic nu se întâmplă o 
singură dată şi după aceea gata. Poate că întâmplarea nu e 
niciodată o singură dată ci poate ca cercurile pe apă după ce a 
căzut piatra, cercurile mişcându-se mai departe, lărgindu-se, şi 
iazul acela legat de un fir îngust de apă, ombilical, de iazul de 
alături pe care tot primul îl hrăneşte, l-a hrănit, l-a alimentat cu 
apă, şi chiar dacă acest al doilea iaz cuprinde apă de o altfel de 
temperatură, cu o altfel de consistență care a văzut, a simţit, îşi 
aminteşte, oglindeşte într-o tonalitate diferită cerul nesfârşit, 
neschimbător, asta nu mai are nicio importanţă: ecoul în apă al 
acelei pietre a cărei cădere nici măcar n-o urmărise cu ochii îi 
alunecă acum pe suprafaţa apei în limitele zvăcnirii de început a 
cercurilor, în acelaşi ritm străvechi, de neşters gândindu-se Da, 
suntem amândoi tata. Sau poate tata şi cu mine suntem 
amândoi Shreve, poate că a fost nevoie de tata şi cu mine de 
amândoi ca să-l facem pe Shreve sau de Shreve şi cu mine de 
amândoi ca să-l facem pe tata sau poate de Thomas Sutpen ca 
să ne facă pe toți laolaltă. 

„Da cei doi copii, băiatul şi fata atât de lunecos potrivindu-se 
în planul lui încât poate că aşa şi aranjase el dinainte cu o 
alcătuire mintală şi fizică atât de lunecos potrivindu-se planului 
aceluia încât s-ar fi spus că el îi alesese din ceata celestă a 
serafimilor şi heruvimilor aşa cum îşi alesese pe cei douăzeci de 

226 


negri din cine ştie ce învălmăşeală o fi fost atunci când îşi 
repudiase prima soţie şi copilul acela când descoperise că ei n- 
aveau cum să-i fie de ajutor în înfăptuirea mai departe a 
planurilor sale. Şi bunicul spunea că aici nu intra în niciun fel 
conştiinţa, că Sutpen luase loc în biroul lui în după-amiaza aceea 
după treizeci de ani şi-i povestise cum conştiinţa îl supărase 
oarecum la început dar că argumentase cu calm şi logică propriei 
lui conştiinţe până când se aranjase totul, exact aşa cum ar fi 
putut discuta cu propria lui conştiinţă despre facturile de plată 
ale lui şi ale domnului Coldfield (numai că atunci poate că nu s-ar 
fi întins atâta la vorbă, întrucât atunci timpul l-ar fi presat) până 
când s-ar fi aranjat şi asta - cum recunoştea că din anumite 
puncte de vedere era ceva nedrept în ceea ce făcuse dar că 
aranjase şi asta pe cât îi stătea în putere arătându-se mai mult 
decât generos; că ar fi putut pur şi simplu s-o părăsească, să-şi 
ia pălăria şi să plece, însă că n-o făcuse: şi că păstra ceea ce 
bunicul ar fi trebuit să recunoască atunci că era o pretenţie 
îndreptăţită şi susţinută, dacă nu asupra întregii proprietăţi pe 
care el singur o statornicise, precum şi asupra vieților tuturor 
albilor de pe întinderea ei, cel puţin asupra acelei porţiuni din ea 
care îi fusese în mod expres delimitată şi acordată prin 
contractul de căsătorie în care intrase cu toată buna-credinţă 
fără nicio rezervă în ce priveşte originea lui obscură sau 
pregătirea lui morală, pe câtă vreme fuseseră nu numai rezerve 
ci şi rea-credinţă reală din partea lor şi o rea-credinţă de o natură 
atât de grosolană încât nu numai că ar fi fost de natură să facă 
nulă şi neavenită chiar fără cunoştinţa lui justificarea centrală a 
întregului său plan, ci şi să facă o păcăleală plină de ironie din tot 
ceea ce suferise şi răbdase în trecut şi din tot ce ar fi putut 
realiza în viitor vreodată spre îndeplinirea acelui plan - pretenţie 
la care renunţase de bunăvoie, luând doar pe cei douăzeci de 
negri din tot ceea ce ar fi putut pretinde el atunci şi din tot ceea 
ce oricine altcineva în locul lui ar fi insistat să păstreze şi (în care 
pretenţie) ar fi fost sprijinit de împuternicirile atât legale cât şi 
morale chiar dacă nu şi de cea mai delicată pretenţie a 
conştiinţei: şi bunicul nespunând «Stai, stai niţel» acum pentru 
că era iarăşi acea nevinovăție, nevinovăția care îşi închipuia că 
ingredientele moralității erau asemenea ingredientelor la 
prăjituri şi că odată ce le-ai măsurat şi le-ai amestecat şi le-ai 
băgat la cuptor totul s-ar fi încheiat cum se cuvine şi n-ar mai fi 
putut să iasă altceva de aici decât prăjitura propriu-zisă. - Da, 
227 


stând acolo, aşezat în biroul bunicului încercând să explice, o 
recapitulare buimacă, răbdătoare, nu pentru bunicul sau pentru 
sine însuşi pentru că bunicul susţinea că însuşi calmul lui era o 
indicație că de mult renunţase de a mai înţelege lucrul acesta 
vreodată, ci încercând să explice destinului însuşi, 
circumstanțelor, sorții treptele logice prin care ajunsese la un 
rezultat cu totul şi pentru totdeauna incredibil, repetând acelaşi 
limpede şi simplu rezumat al propriei sale istorii (pe care şi el şi 
bunicul o cunoşteau acum foarte bine) ca şi cum ar fi încercat să 
o explice unui copil răsfăţat şi încăpățânat: 

«inţelegi, aveam în mintea mea un plan. Că era un plan bun 
sau rău, asta nu discutăm acum; întrebarea e, Unde am făcut eu 
greşeala, ce am făcut, sau am omis să fac, pe cine sau ce anume 
am atins atunci într-un grad atât de important cum reiese de aici. 
Aveam un plan. Ca să-l duc la bun sfârşit, aveam să am nevoie 
de bani, de o casă, o plantație, sclavi, o familie - bineînţeles, aici 
trebuind să intre şi o nevastă. M-am pus pe treabă să-mi câştig 
toate astea, fără să cer niciun fel de favoare de la nimeni. O dată 
mi-am riscat chiar şi viaţa, după cum ţi-am spus, deşi, tot aşa 
cum ţi-am povestit, nu m-am expus la riscul acesta doar pentru 
ca să-mi fac rost de o nevastă, deşi până la urmă acesta a fost 
rezultatul. Dar nici asta nu are importanţă în ce-ţi spun eu: 
ajunge să-ţi spun că aveam o nevastă, am acceptat-o cu toată 
buna-credinţă, fără ca eu personal să fac vreo rezervă, şi m-am 
aşteptat şi din partea lor la acelaşi lucru. Nici măcar n-am cerut- 
o, bagă bine de seamă, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat din 
partea cuiva cu originea mea obscură (sau cel puţin cum ar fi 
fost lăudat acest cineva dacă ar fi făcut-o) din ignoranță sau din 
delicateţe în relaţiile cu asemenea persoane de soi. N-am cerut- 
o; le-am acceptat propria lor evaluare având însă grijă ca în ceea 
ce mă priveşte să mă explic pe de-a întregul cu privire la 
persoana mea şi la părinţii mei: şi cu toate acestea ei mi-au 
ascuns în mod deliberat singurul fapt care, aveam motive s-o 
ştiu, îşi dădeau seama că ar fi fost de natură să mă facă să 
resping întreaga tranzacţie, căci altminteri nu mi l-ar fi ascuns - 
un fapt pe care eu însumi nu l-am aflat până după naşterea fiului 
meu. Şi nici chiar atunci nu am acţionat pripit. Aş fi putut să le 
atrag atenţia asupra acestor ani pierduţi, ani care nu numai că 
aveau să mă lase în urmă în ce priveşte planul meu cu distanţa 
însurându-se cu timpul scurs în perioada exprimată cu numărul 
acestor ani, ci şi cu acea cantitate de timp compensatorie 

228 


exprimându-se prin numărul acestor ani şi pe care avea să 
trebuiască acum să-i cheltuiesc pentru a mă readuce încă o dată 
la punctul pe oare îl atinsesem atunci şi-l părăsisem. Insă n-am 
făcut-o. Am explicat doar că faptul acesta nou făcea cu neputinţă 
ca femeia şi copilul să mai poată fi încorporaţi în planul meu, şi 
ca urmare a acestei recunoaşteri, după cum ţi-am mai spus, n- 
am mai făcut nicio încercare de a mai păstra nu numai ceea ce 
aş fi putut să consider că-mi câştigasem cu riscul vieţii ci nici 
ceea ce mi se dăduse prin mărturii semnate, ci dimpotrivă am 
refuzat şi am renunţat la toate drepturile şi pretenţiile la asta 
tocmai pentru a putea îndrepta orice nedreptate s-ar fi putut 
considera că am făcut având grijă să asigur din plin celor două 
fiinţe pe care s-ar fi putut considera că le-aş fi lipsit de orice aş fi 
ajuns să stăpânesc mai târziu: şi s-a ajuns la un acord asupra 
acestui lucru, te rog să ţii seamă; la un acord între ambele părţi. 
Şi cu toate acestea, şi după mai bine de treizeci de ani, mai bine 
de treizeci de ani după ce conştiinţa mea mă asigurase în sfârşit 
că dacă aş fi săvârşit vreo nedreptate făcusem tot ce aş fi putut 
face ca s-o îndrept -» şi bunicul fără să-i spună «Stai niţel» acum 
ci spunând, poate chiar zbierând: «Conştiinţă? Conştiinţă? 
Doamne Dumnezeule, omule, la ce altceva te-ai fi putut aştepta? 
instinctul şi afinitatea asta pentru nefericire a unuia care i-ar fi 
petrecut atâta vreme într-o mănăstire, ca să nu mai vorbim de 
unul care a trăit atâţia ani câţi ai trăit cum i-ai trăit tu, nu te-au 
învăţat decât asta? teama şi spaima de femeie pe care probabil 
că ai supt-o cu prima înghiţitură de lapte de la maică-ta nu te-a 
făcut să înţelegi lucrurile astea mai bine? Ce fel de nevinovăție 
oarbă şi prostească o mai fi fost şi asta şi cine te-o mai fi învăţat 
să-i spui virginitate? şi ce fel de conştiinţă te-o mai fi întărit în 
credinţa că n-ai fi putut să cumperi de la ea siguranţă pentru tine 
decât doar cu dreptatea?»” 

Aici a fost momentul când Shreve se duse în dormitor să-şi 
îmbrace halatul. N-a spus „Stai niţel”, s-a ridicat doar în picioare 
lăsându-l pe Quentin aşezat mai departe în faţa mesei, ieşind, 
întorcându-se cu halatul şi aşezându-se iarăşi, ridicându-şi pipa 
răcită, chiar dacă fără să şi-o umple iar sau s-o aprindă aşa cum 
era. „Foarte bine”, spuse. „Aşa că de Crăciunul acela Henry l-a 
adus acasă, în casa cea mare, şi demonul şi-a ridicat ochii şi a 
văzut chipul pentru care crezuse că plătise şi ispăşise cu 
douăzeci şi opt de ani înainte. Spune mai departe.” 

„Da”, spuse Quentin. „Tata spunea că probabil că el însuşi îl 

229 


botezase. Charles Bon. Charles cel Bun. Nu i-a spus bunicului că 
l-ar fi botezat el însuşi, dar bunicul credea că o făcuse, că ar fi 
trebuit s-o fi făcut. Ar fi fost doar partea lui din curățirea 
terenului, aşa cum ar fi fost de aşteptat ca el să contribuie la a 
curăţi duliile de cartuşe şi puştile murdare după asediu dacă 
atunci n-ar fi fost bolnav (sau poate logodit); poate că el însuşi ar 
fi insistat în privinţa asta, şi de data asta conştiinţa care nu i-ar fi 
putut lăsa ei şi copilului vreun loc în planul lui chiar dacă el ar fi 
închis ochii, şi chiar dacă aşa n-ar fi păcălit restul lumii aşa cum 
ei îl păcăliseră pe el, cel puţin ar fi speriat atât de tare pe oricare 
din ei încât n-ar mai fi îndrăznit niciunul să vorbească cu voce 
tare despre taina asta - aceeaşi conştiinţă care n-avea să-l lase 
pe copil, întrucât era băiat, să poarte numele lui sau al bunicului 
său din partea mamei, dar care avea de asemenea să-l împiedice 
să facă lucrul obişnuit şi să asigure grabnic un soţ pentru femeia 
părăsită şi astfel să-i dea lui fiu-său un nume la care să aibă 
dreptul. Alesese el însuşi numele, aşa credea bunicul, aşa cum 
alesese numele tuturor - pentru toţi Charles cei Buni şi 
Clytemnestrele şi Henry şi Judith şi toţi ceilalţi - pentru întreaga 
seminţie din colții balaurului cum îi spunea tata. Şi tata spunea 

„Tatăl tău?” spuse Shreve. „S-ar zice că a aflat o grămadă de 
informaţii din astea întârziate al dracului de repede, după ce mai 
înainte aşteptase patruzeci şi cinci de ani. Dacă ştia toate astea, 
atunci de ce ţi-a mai spus că toată râca dintre Henry şi Bon a fost 
doar metisa aceea?” 

„Pe vremea aceea nu ştia. Nici bunicul nu-i spusese chiar 
totul, aşa cum nici Sutpen nu-i spusese bunicului chiar totul.” 

„Atunci cine i-a spus?” 

„Eu.” Quentin nu se clintise, nu-şi ridicase ochii deşi ştia că 
Shreve îl privea. „A doua zi după ce - după noaptea aceea când 
am -” 

__ 0”, spuse Shreve. „După ce tu şi cu bătrâna mătuşică. 
Inţeleg. Spune mai departe. Şi tata spunea -” 

„— spunea că el trebuie să fi stat acolo pe veranda din faţă 
toată după-amiaza aceea să-l aştepte pe Henry şi pe prietenul 
despre care Henry scrisese toată toamna să-i vadă apărând pe 
alee, şi poate că după ce Henry îi scrisese numele în prima 
scrisoare Sutpen şi-o fi spus că nu se poate, că trebuie să existe 
o limită chiar şi pentru ironie dincolo de care devine o 
înşelăciune rea dar nu ucigaşă sau o coincidenţă inofensivă, căci 

230 


tata spunea că chiar şi Sutpen ştia probabil că nimeni n-ajunsese 
să născocească vreun nume pe care să nu-l şi poarte sau să-l fi 
purtat vreodată: şi ei au venit în cele din urmă pe caii lor şi 
Henry a spus, «Tată, acesta e Charles», şi el -” („demonul”, 
spuse Shreve) „- i-a văzut faţa şi a înţeles că există situaţii în 
care coincidenţa nu înseamnă nimic altceva decât copilul care dă 
buzna pe terenul de fotbal ca să ia şi el parte la meci şi jucătorii 
se năpustesc peste şi prin jurul capului lui neacoperit şi dau şi ei 
buzna şi se azvârlă unii într-alţii, şi în furia încăierării după 
faptele numite câştig sau pierdere nimeni nu-şi mai aduce 
aminte de copilul acela şi nici nu mai bagă de seamă cine se 
bagă să-l scoată de acolo să-l smulgă ca să nu fie strivit - că a 
rămas doar acolo în prag, exact aşa cum îşi închipuise, cum 
plănuise, cum îşi aranjase planul, şi iată că cu adevărat după 
cincizeci de ani copilul pierdut, năucit, fără nume şi fără casă a 
venit să bată la uşă şi nu era nicăieri sub soare un negru 
îmbrăcat ca o maimuţă care să iasă în uşă şi să-i poruncească s- 
o ia din loc; şi tata spunea că chiar atunci, deşi ştia că Bon şi cu 
Judith nici nu dăduseră ochii unul cu altul, trebuie să fi simţit şi 
să fi auzit planul lui - casa, situaţia, urmaşii, totul - cum se 
năruie ca şi cum ar fi fost făcute din fum, fără niciun sunet, fără 
să stârnească niciun fel de curent de aer dislocat şi fără măcar 
să lase vreo ruină. Şi el nici măcar spunând că asta ar fi fost 
plata, păcatele părintelui revenind să bântuie asupra casei; nici 
măcar spunând că ar fi fost ghinionul, ci doar o greşeală: 
greşeala pe care el singur n-o putea descoperi şi pentru care 
venise la bunicul, nu ca s-o ierte ci doar ca să reia faptele ca o 
minte imparţială (şi bunicul spunea că credea că şi cu pregătire 
juridică) s-o examineze şi s-o descopere şi să i-o arate şi lui. Nu 
pedeapsă morală, înţelegi: doar o greşeală veche în fapt pe care 
un om cu isteţime şi curaj (una din calităţile acestea el ştiind 
acum că o are, cealaltă crezând acum că o învățase, o 
dobândise) ar fi putut încă să o contracareze dacă ar fi putut să 
înţeleagă unde fusese această greşeală. Pentru că nu renunţase. 
N-a renunţat cu adevărat niciodată; bunicul spunea că acţiunile 
lui de mai târziu (faptul că o vreme n-a făcut nimic şi astfel poate 
că a ajutat să se creeze însăşi situaţia de care se temuse) nu au 
fost rezultatul vreunei pierderi a curajului sau vicleniei sau 
neîndurării, ci au fost rezultatul convingerii sale că totul se 
trăgea de la o greşeală şi până când avea să descopere care 
fusese acea greşeală nu avea de gând să rişte să mai facă încă 
231 


una. 

Astfel că-l poftise pe Bon în casă, şi în cele două săptămâni de 
vacanţă (numai că n-a durat chiar atât; tata spunea că probabil 
că doamna Sutpen îi şi logodise pe Judith şi Bon din momentul în 
care văzuse numele lui Bon în prima scrisoare a lui Henry) îi 
pândise pe Bon şi pe Henry şi pe Judith, sau mai degrabă îi 
pândise pe Bon şi pe Judith pentru că despre Henry şi Bon ştia 
din scrisorile lui Henry despre el de la şcoală; îi pândise astfel 
timp de două săptămâni şi nu făcuse nimic. Pe urmă Henry şi cu 
Bon se reîntorseseră la şcoală şi acum feciorul negru care ducea 
scrisorile într-un sens şi în celălalt în fiecare săptămână între 
Oxford şi Suta lui Sutpen îi aducea lui Judith scrisori acum 
nemaifiind cu scrisul lui Henry (şi nici asta nu era neapărat 
necesar, spunea tata, pentru că doamna Sutpen şi umpluse 
oraşul şi provincia întreagă cu ştirea despre logodna care tata 
spunea că nici nu exista încă) şi încă el nu făcuse nimic. N-a 
făcut absolut nimic până când aproape trecuse primăvara şi 
Henry scrisese că avea să-l aducă pe Bon cu el să petreacă una 
sau două zile împreună înainte ca Bon să se întoarcă acasă la el. 
Atunci Sutpen s-a dus la New Orleans. Că a ales sau nu conştient 
vremea aceea pentru ca să-i găsească pe Bon şi pe maică-sa 
împreună şi să rezolve dintr-o dată toată afacerea, asta nimeni 
nu poate s-o ştie, după cum nimeni nu ştie dacă a văzut-o sau nu 
pe mamă la vremea când a fost acolo, dacă ea l-a primit sau a 
refuzat să-l primească; sau dacă l-a primit şi el a mai încercat 
încă o dată să ajungă la o înţelegere cu ea, s-o cumpere poate de 
data asta cu bani, căci tata spunea că dacă un bărbat putea să-şi 
închipuie că o femeie dispreţuită şi jignită şi mânioasă ar mai 
putea fi cumpărată cu argumente de logică formală, atunci ar 
putea crede şi că poate fi îmblânzită şi cu bani, şi nu i-a mers; 
sau dacă Bon însuşi era acolo şi Bon fusese acela care a refuzat 
oferta, deşi nimeni n-a ştiut vreodată dacă Bon a ştiut cu 
adevărat sau nu că Sutpen era tatăl lui, dacă nu cumva la 
început a încercat s-o răzbune pe maică-sa şi abia după aceea s- 
a îndrăgostit, abia după aceea a căzut victimă curentului de 
răzbunare şi fatalitate pe care domnişoara Rosa spunea că 
Sutpen îl stârnise şi-l statornicise acolo ca o damnare pentru toţi 
cei din sângele lui, şi albi şi negri. Numai că era limpede că nu-i 
mersese, şi a venit după aceea şi Crăciunul şi Henry şi cu Bon au 
venit iarăşi la Suta lui Sutpen şi acum Sutpen înţelesese că nu 
mai era nicio scăpare, că Judith se îndrăgostise de Bon şi că fie 

232 


că Bon dorise doar o răzbunare şi că fusese prins, pierdut şi 
condamnat, acum era tot una. Astfel că se pare că-l chemase pe 
Henry în seara aceea din ajunul Crăciunului înainte de masa de 
seară (tata spunea că poate că acum, după drumul la New 
Orleans, învățase în sfârşit unele lucruri în ce priveşte femeile ca 
să-şi dea seama că n-ar fi avut niciun rost să încerce întâi cu 
Judith) şi-i spusese lui Henry. Şi ştiuse ce avea să spună Henry şi 
Henry chiar spusese asta şi-l auzise pe fiul său acuzându-l că 
minte şi Henry înţelesese văzându-l pe tatăl său că-l ascultă 
acuzându-l că minte că ceea ce-i spusese taică-su era adevărat; 
şi tata spunea că el (Sutpen) probabil că ştia şi ce avea să facă 
Henry şi conta pe faptul că Henry avea să facă aşa ceva pentru 
că încă mai credea că fusese totul doar o mică greşeală tactică. 
Aşa că era ca un detaşament de diversionişti care se vede 
copleşit ca număr şi totuşi nu poate bate în retragere şi care mai 
crede că dacă dă dovadă de destulă răbdare şi de destulă 
isteţime şi calm şi de destulă vivacitate îi mai poate împrăştia pe 
inamici şi-i poate dobori unul câte unul. Şi Henry a şi făcut lucrul 
acela. Şi el (Sutpen) probabil că ştia şi ce avea să facă Henry 
după aceea, că şi Henry avea să se ducă la New Orleans să se 
convingă şi el. Pe urmă, era anul '61 şi Sutpen ştia ce aveau să 
facă acum, nu numai ce avea să facă Henry ci şi ce avea să-l 
silească pe Bon să facă; poate că (fiind un demon - deşi nu era 
nicio nevoie să fii demon ca să prevezi la vremea aceea războiul) 
chiar prevăzuse că Henry şi cu Bon aveau să se înroleze în 
compania studenţilor de la universitate; trebuie să fi avut un fel 
al lui de a urmări evoluţia lucrurilor, de a şti ziua în care numele 
lor aveau să apară în registrul de înrolări, un fel de a şti dinainte 
unde avea să se găsească unitatea, compania încă dinainte ca 
bunicul să fi ajuns colonelul regimentului din care făcea parte 
compania până când a fost rănit la debarcaderul din Pittsburg 
(unde a fost rănit şi Bon) şi s-a întors acasă ca să se obişnuiască 
să nu mai aibă braţul drept şi Sutpen s-a întors acasă în '64 cu 
cele două pietre de mormânt şi a stat de vorbă cu bunicul în 
biroul lui în ziua aceea înainte ca ei amândoi să plece iarăşi la 
război. Poate că ştiuse toată vremea unde erau Henry şi cu Bon, 
că fuseseră tot timpul în regimentul bunicului unde bunicul putea 
să aibă grijă de ei într-un fel chiar dacă bunicul habar n-avea că 
o făcea - presupunând că ar fi avut nevoie să aibă cineva grijă 
de ei, pentru că Sutpen trebuie să fi ştiut şi de perioada de 
încercare, ce anume făcea Henry acum: ţinându-i pe toţi trei - pe 
233 


el însuşi şi pe Judith şi pe Bon - în acea suspensie în timp ce se 
lupta cu conştiinţa lui ca să se convingă să se învoiască la ceea 
ce voia el să facă exact aşa cum făcuse taică-su atunci cu mai 
bine de treizeci de ani înainte, poate devenind chiar fatalist ca şi 
Bon acum şi dându-i războiului o şansă să aranjeze totul 
ucigându-l pe Bon sau pe amândoi (dar fără ca el să ajute, să 
trişeze, în ce-l priveşte, pentru că el fusese cel care-l dusese pe 
Bon în spatele frontului atunci la Pittsburgh) sau poate că ştiuse 
că Sudul avea să fie înfrânt şi că apoi n-avea să mai rămână 
nimic care să mai aibă prea mare importanţă, care să mai merite 
să te mai înfierbânţi astfel, ceva împotriva căruia să mai merite 
să mai protestezi sau pentru care să suferi sau pentru care să 
mori sau chiar pentru care să trăieşti. In ziua aceea venise în 
biroul lui, ziua lui -” („a demonului”, spuse Shreve) „- de 
permisie ca să vină acasă, când venise acasă cu pietrele de 
mormânt. Judith era acolo şi bănuiesc că el o privise şi că ea îl 
privise şi că el spusese, «Ştii unde e» şi Judith nu-l minţise şi el (îl 
cunoştea pe Henry) spusese, «Dar până acuma n-ai primit nicio 
ştire de la el» şi Judith nu minţise nici de data asta şi nici nu 
plânsese pentru că amândoi ştiau foarte bine ce avea să scrie în 
scrisoare când avea să ajungă aşa că el nici nu mai avusese 
nevoie să întrebe, «Când vă scrie că are să vină, tu şi cu Clytie o 
să începeţi să pregătiţi rochia de mireasă» chiar dacă de data 
asta Judith l-ar fi minţit, ceea ce ea n-ar fi făcut: astfel că ela 
aşezat una dintre pietre pe mormântul lui Ellen şi pe cealaltă a 
sprijinit-o în picioare în hol şi a venit să-l vadă pe bunicul, 
încercând să-i, explice, să vadă dacă bunicul ar fi putut să 
descopere el greşeala aceea despre care credea că ar fi fost 
singura cauză a problemei lui, aşezat acolo în uniforma lui uzata 
şi ponosită, cu mănuşile subţiate şi epoleţii ieşiţi de soare şi 
(pana o avea în orice caz, asta e sigur. S-ar fi putut să fi trebuit 
să lase deoparte sabia, dar penajul şi-l păstrase) pana de la 
pălărie ruptă şi zdrenţuită şi murdară, şi calul înşeuat 
aşteptându-l jos în stradă şi având de călărit o mie de mile ca să- 
şi regăsească regimentul, şi totuşi stând acolo în singura după- 
amiază din permisie ca şi cum ar mai fi avut o mie de după- 
amiezi la dispoziţie, ca şi cum n-ar mai fi fost nicio grabă sau 
vreo nevoie urgentă nicăieri pe lume şi atunci când ar fi plecat n- 
ar fi avut de mers decât cele douăsprezece mile până la Suta lui 
Sutpen şi cu o mie de zile sau poate chiar de ani de monotonie şi 
de pace îmbelşugată înainte, şi el, chiar şi după ce ar fi murit, 
234 


încă rămânând acolo, privindu-şi splendizii nepoți şi strănepoţi 
răsărind cât vedeai cu ochii; şi el încă, chiar dacă mort şi sub 
pământ, rămânând aceeaşi mândreţe de bărbat cum îi spusese 
Wash Jones, numai că nu acum. Acum prins în ceţurile propriei 
sale fortificaţii personale de moralitate privată: într-o aceeaşi 
sofisticată despicare a firului în patru în vreme ce (spunea 
bunicul) Roma pierea şi zidurile lerihonului se năruiau, spunând 
că lucrul acesta ar fi bun dacă sau lucrul acela ar fi rău însă cu 
încetinirea sângelui în vine şi cu înţepenirea oaselor şi arterelor 
la care spune tata că recurg la senilitate oamenii care când sunt 
tineri şi supli şi puternici reacţionează la un singur simplu Da şi la 
un singur simplu Nu tot atât de instantaneu şi de desăvârşit şi de 
instinctiv ca aprinderea sau întreruperea electricităţii, stând 
acolo pe scaun şi vorbind şi acum bunicul nemaiştiind despre ce 
vorbea pentru că acum bunicul spunea că nici nu mai credea că 
Sutpen însuşi ar mai fi ştiut căci nici până atunci Sutpen nu-i 
povestise chiar totul. Şi aici iarăşi acea moralitate, spunea 
bunicul: moralitatea care nu-l lăsa să vorbească de rău sau să 
trădeze memoria primei sale soţii, sau cel puţin, memoria 
căsătoriei chiar dacă simţea că fusese păcălit cu ea, nici măcar 
faţă de o cunoştinţă în a cărui discreţie şi confidenţă avea 
destulă încredere pentru a dori să se justifice pe sine însuşi, nici 
măcar faţă de fiul său dintr-o altă căsătorie pentru a-şi apăra 
statutul realizărilor şi dorinţei sale de o viaţă întreagă, decât ca o 
ultimă resursă. Nu că ar fi ezitat atunci, spunea bunicul: însă nu 
mai devreme. Fusese înşelat, păcălit el însuşi, însă ieşise din 
încurcătura asta fără a cere sau a primi ajutor de la cineva; 
oricine altcineva ar fi putut fi adus într-o asemenea situaţie n- 
avea decât să încerce să facă la fel. - Stând acolo şi moralizând 
asupra faptului că, oricare ar fi fost alternativa pe care ar fi ales- 
o, rezultatul avea să fie că țelul şi planul pentru care dăruise 
cincizeci de ani de viaţă ar fi putut tot atât de bine să nici nu fi 
existat, aceşti cincizeci de ani, şi bunicul nici măcar neştiind 
despre ce alternativă vorbea el atunci, care ar mai fi fost cealaltă 
alegere ce i-ar mai fi rămas până când spusese chiar ultimul 
cuvânt înainte de a se fi ridicat în picioare, înainte de a-şi fi pus 
pălăria şi de a fi strâns mâna stângă a bunicului ca după aceea 
să încalece şi să plece; această a doua alegere, nevoie de a 
alege, la fel de obscură cât fusese pentru bunicul şi cauza celei 
dintâi, repudierea: astfel că bunicul nici măcar nu mai spusese 
«Nu ştiu ce ar trebui să alegi» nu pentru că asta ar fi fost tot ce 
235 


ar fi putut spune şi astfel să spună asta ar fi fost mai puţin decât 
dacă nu i-ar fi răspuns nimic, ci pentru că orice ar fi putut spune 
ar fi însemnat mai puţin decât dacă n-ar fi răspuns chiar nimic 
întrucât Sutpen nici nu asculta, nici nu aştepta vreun răspuns, 
căci nu venise să cerşească milă şi nu exista niciun fel de sfat pe 
care să-l fi primit, iar justificarea şi-o smulsese el singur din 
propria sa conştiinţă, cu treizeci de ani înainte. Şi încă mai ştia că 
avea curaj, şi chiar dacă în ultima vreme ar fi ajuns să pună la 
îndoială că-şi dobândise cu adevărat isteţimea pe care la un 
moment dat crezuse că o avea, încă mai credea că aşa ceva 
exista undeva pe lume ca să poată fi învățată şi că dacă putea fi 
învățată el avea încă s-o mai înveţe - şi poate chiar asta, spunea 
bunicul: dacă isteţimea nu l-ar fi putut scoate din încurcătură de 
această a doua oară aşa cum mai făcuse înainte, ar fi putut cel 
puţin să depindă de curaj ca să-i găsească voinţa şi puterea de a 
mai porni o a treia oară spre țelul acela aşa cum i le găsise ca să 
înceapă o a doua oară - el care venise în biroul bunicului nu 
pentru compătimire şi nu pentru ajutor pentru că bunicul spunea 
că el nici nu învățase cum să ceară cuiva ajutor sau orice altceva 
aşa că nici n-ar fi ştiut ce să facă cu ajutorul dacă bunicul i l-ar fi 
putut da, ci venise doar cu îngândurarea aceea sobră şi liniştită, 
sperând poate (dacă mai nădăjduia, într-adevăr, dacă mai făcea 
altceva decât pur şi simplu să gândească cu voce tare) că o 
minte juridică poate percepe şi clarifica acea greşeală iniţială 
asupra căreia el mai insista încă, pe care el însuşi nu fusese în 
stare să o descopere; «Am fost pus în faţa alegerii - sau să închid 
ochii la un fapt care-mi fusese impus fără ştirea mea în timp ce 
eu îmi construiam acţiunile în vederea înfăptuirii planului meu, 
fapt care însemna negarea absolută şi irevocabilă a planului 
meu; sau să mă ţin mai departe de planul meu original către 
țelul în înfăptuirea căruia eram confruntat acum cu această 
negare. Am ales, şi am dus până la capăt după puterile mele 
ispăşirea pentru orice rău l-aş fi putut face prin alegerea mea, 
plătind chiar mai mult pentru privilegiul de a fi ales aşa cum am 
ales decât s-ar fi aşteptat din partea mea să plătesc, sau chiar 
(după lege) mi s-ar fi cerut să plătesc. Şi totuşi sunt pus acum în 
faţa unei a doua necesităţi de a alege, şi factorul curios în asta 
este nu, aşa cum ai arătat şi dumneata şi aşa cum mi s-a părut şi 
mie la început, că s-ar fi ivit necesitatea unei noi alegeri, ci că 
oricare ar fi alegerea pe care aş putea-o face, oricare ar fi 
acţiunea pe care aş putea-o alege, ea ar duce spre acelaşi 
236 


rezultat: sau îmi distrug propriul ţel cu mâna mea, ceea ce se va 
întâmpla dacă voi fi silit să-mi joc ultima carte, sau să nu fac 
nimic, să las lucrurile să-şi urmeze cursul pe care ştiu că-l vor 
urma şi să-mi văd planul desăvârşindu-se în chip normal şi firesc 
şi cu succes în ochii lumii, dar în ochii mei ar fi o batjocură şi o 
trădare a băieţaşului care se apropiase de uşa aceea acum 
cincizeci de ani şi fusese izgonit, pentru a cărui răzbunare planul 
întreg fusese conceput şi dus înainte până în momentul acestei 
alegeri, această a doua alegere decurgând din prima care la 
rândul ei îmi fusese impusă ca rezultat al unei înţelegeri, al unui 
aranjament în care intrasem cu toată bună-credinţa, fără să 
ascund nimic, în vreme ce partea cealaltă sau părţile celelalte 
îmi ascundeau singurul factor care ar fi putut distruge întregul 
plan şi țelul însuşi în vederea cărora acţionasem, ascunzându-mi- 
| atât de bine încât abia după ce se născuse copilul îmi dădusem 
seama că acest factor există -” 

„Bătrânul, tatăl tău”, spuse Shreve. „Când bunicul tău îi 
spusese asta, nici el nu ştia despre ce vorbea bunicul tău, după 
cum nici bunicul tău nu ştia despre ce vorbea demonul când 
demonul i-o spusese, nu? Şi când bătrânul tău ţi-a povestit asta, 
nici tu n-ai fi ştiut despre ce vorbeau ei toţi dacă n-ai fi fost acolo 
şi n-ai fi văzut-o pe Clytie. Nu-i aşa?” 

„Da”, spuse Quentin. „Bunicul a fost singurul prieten pe care 
l-a avut el vreo dată.” 

„Pe care l-a avut demonul?” Quentin nu răspunse, cu schiţă 
nicio mişcare. Se făcuse frig în cameră acum. Căldura dispăruse 
aproape cu totul din radiatoare: fierul cel rece şuiera un îndemn 
grav şi o povaţă de somn, mica moarte, reînnoirea. Trecuse o 
vreme de când clopotele sunaseră ceasurile unsprezece. „Foarte 
bine”, spuse Shreve. Se chircise acum în el însuşi înfăşurat în 
halat aşa cum mai devreme se strânsese în el însuşi înfăşurat în 
pielea lui roză, dezgolită, aproape spână. „A ales. A ales poftele 
trupeşti. Şi eu aş alege la fel. Dar spune mai departe.” Remarca 
lui nu suna uşuratică, nici măcar nu însemna o condamnare. Se 
născuse (dacă trebuia neapărat să aibă vreo cauză) din 
sentimentalismul incorigibil, lipsit de sentimentalisme, al tinerilor 
care aleg uşurătatea aspră şi adesea grosolană - şi, de fapt, 
Quentin nu-i acordă nicio atenţie, reluând ca şi cum n-ar fi fost 
întrerupt, cu faţa încă plecată, în aparenţă încă adâncit în 
gânduri deasupra scrisorii deschise de pe cartea deschisă acolo 
pe masă între braţele sale. 

237 


„În noaptea aceea a plecat spre Virginia. Bunicul povestea 
cum se dusese la fereastră să-l vadă trecând prin piaţă, călare pe 
armăsarul uscăţiv negru, ţeapăn în uniforma cenuşie ieşită de 
soare, cu pălăria cu pana ruptă puţin înclinată dar nu chiar atât 
de într-o parte cât fusese căciula de blană de castor de 
odinioară, ca şi cum (spunea bunicul) nici chiar cu rangul şi 
prerogativele lui marţiale de acum nu-şi mai dădea aerele pe 
care şi le dăduse odinioară, nu pentru că s-ar fi învăţat minte de 
pe urma nenoroacelor sau ar fi îmbătrânit sau ar fi fost istovit de 
război ci ca şi cum chiar în timp ce pleca pe cal ar mai fi rămas 
buimăcit în starea aceea în care se străduia să-şi păstreze 
limpede şi să-şi ridice liber mai presus de haosul creaturilor 
omeneşti imprevizibile şi lipsite de rațiune, nu atât capul sus ca 
să respire şi nu atât cei cincizeci de ani de eforturi şi luptă pentru 
a-şi crea posteritatea, ci codul său de logică şi moralitate, 
formula şi reţeta sa de fapte şi deducţii a căror sumă echilibrată 
şi ale căror produse refuzate nu mai erau în stare să se menţină 
la suprafaţă sau măcar să plutească pe firul apei. Bunicul îl 
văzuse apropiindu-se de Holston House şi-l văzuse pe bătrânul 
McCaslin şi pe alţi doi bătrâni ieşind şi adresându-i cuvântul, el 
călare pe armăsar şi răspunzându-le fără să ridice glasul, spunea 
bunicul, dar cu ceva pedant, oratoric în gesturile lui reţinute, în 
felul în care-şi ţinea umerii. Pe urmă, el a plecat mai departe. 
Putea să ajungă la Suta lui Sutpen înainte de a se fi lăsat 
noaptea aşa ea probabil că de-abia după cină îşi îndreptase 
armăsarul spre Oceanul Atlantic, el şi cu Judith mai oprindu-se 
unul în faţa altuia poate chiar un minut întreg, el nemaiavând 
nevoie să spună «Aş lăsa totul baltă dacă aş putea», el 
nemaiavând nevoie să spună «Las-o atunci baltă - dacă poţi» ci 
doar luându-şi rămas bun, sărutul pe frunte şi nicio lacrimă; un 
cuvânt către Clytie şi către Wash; stăpânul către sclav, seniorul 
către iobag: «Şi aşa, Clytie, să ai grijă de domnişoara Judith. - 
Wash, am să-ţi trimit o bucată din pulpana surtucului lui Abe 
Lincoln de la Washington», şi bănuiesc că Wash răspunzându-i 
aşa cum obişnuia s-o facă acolo sub boltă cu damigeana şi 
ciubărul de la fântână: «Sigur, dom’ colonel; omoară-i pân-la unu 
pe porcii ăia!» Aşa că şi-a mâncat budinca şi şi-a băut cafeaua de 
ghindă arsă şi a pornit călare la drum. Pe urmă s-a făcut anul '65 
şi armata (bunicul se reîntorsese şi el; acum era colonel de 
brigadă dar bănuiesc că asta din mai multe motive decât pur şi 
simplu pentru că rămăsese fără un braţ) se retrăsese prin 

238 


Georgia şi în Carolina şi cu toţii îşi dădeau seama că nu putea să 
mai dureze mult acuma. Pe urmă într-o zi Lee îi trimisese lui 
Johnston întăriri de la unul din corpurile sale de armată şi bunicul 
descoperise atunci că regimentul 23 Mississippi era unul din 
regimentele de sub comanda lui. Şi el (bunicul) încă nu ştia ce se 
întâmplase: sau Sutpen aflase într-un fel că Henry reuşise în 
sfârşit să-şi convingă propria conştiinţă să cadă de acord cu el 
însuşi aşa cum şi taică-su (tatăl lui Henry) făcuse cu treizeci de 
ani înainte, sau că Judith îi scrisese lui taică-su că primise în 
sfârşit o ştire de la Bon şi-i scrisese deci să-i spună ce aveau de 
gând să facă ea şi cu Bon, sau dacă ei toţi patru ajunseseră ca 
unul singur la punctul acela în care trebuia să se facă ceva, 
trebuia să se întâmple ceva, ce anume din toate astea el 
(bunicul) nu ştia. Aflase doar într-o dimineaţă că Sutpen se 
prezentase la cartierul general al fostului regiment al bunicului şi 
ceruse şi primise permisiunea să stea de vorbă cu Henry şi 
stătuse de vorbă cu el şi apoi plecase iarăşi, călare cum şi 
venise, înainte de miezul nopţii.” N 

„Aşa că până la urmă făcuse alegerea”, spuse Shreve. „lşi 
jucase totuşi cartea. Şi atunci s-a întors acasă şi a găsit acolo -” 

„Stai niţel”, zise Quentin. 

„— ceea ce trebuie să fi vrut să găsească sau în orice caz ceea 
ce oricum trebuia să găsească-” 

„Stai niţel, îţi spun”, zise Quentin, deşi încă nu se mişcase de 
la locul lui şi nici nu-şi ridicase glasul - glasul în care se simţea o 
încordare nelămurită, reţinută: „ţi spun eu” Are să trebuiască să 
aud iar totul se gândea Acum trebuie să aud iar totul de la capăt 
îl şi aud totul de la capăt iar ascult iar totul de la capăt are să 
trebuiască de acuma încolo să nu mai ascult niciodată nimic 
altceva decât asta mereu aşa că s-ar zice că nu numai că nimeni 
n-ajunge să-i supraviețuiască propriului său tată dar nici prietenii 
sau cunoscutii n-ajung s-o facă - „s-a întors acasă şi a găsit cel 
puţin lucrul acela despre care n-ar fi fost nevoie de nicio ştire sau 
de niciun avertisment chiar dacă Judith s-ar fi gândit să-i trimită 
vreun asemenea avertisment, să-i trimită ştire că a fost înfrântă, 
ea care după cum spunea domnul Compson nu s-ar fi gândit să-i 
dea de ştire că el o învinsese şi care doar îl aştepta (ea care cum 
spunea domnişoara Coldfield nu se simţea îndoliată) şi-i ieşise 
înainte la întoarcerea lui, nu cu furia şi deznădejdea la care ei 
poate s-ar fi aşteptat deşi ştia atât de puţine, învățase atât de 
puţine lucruri despre femei cum spunea domnul Compson, dar în 

239 


mod sigur cu altceva decât calmul îngheţat cu care, cum 
povestea domnişoara Coldfield, ea îl întâmpinase - acelaşi sărut, 
după aproape doi ani, pe frunte; glasurile, vorbele, liniştite, 
reţinute, aproape impersonale: «Şi -?» «Da. Henry l-a omorât» 
urmate de puţinele lacrimi care se opriseră chiar în clipa când se 
porniseră, ca şi cum umezirea ochilor ar fi fost doar o simplă 
foiţă, o pojghiţă subţire ca o foiţă de ţigară şi cu înfăţişarea unui 
chip omenesc; «A, Clytie. A, Rosa. - Vezi şi tu, Wash. N-am reuşit 
să pătrund destul de departe în spatele liniilor yankeilor ca să-ţi 
tai o bucată din pulpana aceea pe care ţi-am promis-o»; şi (din 
partea lui Jones) hohotul, pufnetul, străvechea stabilitate 
dobitocească a tinei articulate care, cum spunea domnul 
Compson, dăinuie dincolo şi de victorii şi de înfrângeri; «Da, 
dom’ colonel, ne-au ucis da’ de bătut nu ne-a bătut încă, nu?>; şi 
asta a fost totul. Se întorsese. Era iarăşi acasă şi acum problema 
pentru el era graba, timpul care trecea, nevoia sa de a se zori. 
Nu-şi mai bătea capul, spunea domnul Compson, nici cu curajul 
nici cu voința, nici măcar cu viclenia acum, Nu-şi pusese nicio 
clipă întrebarea dacă mai era în stare să mai ia totul de la capăt 
a treia oară. Tot ce-l preocupa acum era posibilitatea că s-ar fi 
putut să nu mai aibă timp suficient s-o facă, să recâştige terenul 
pierdut. In orice caz n-a pierdut nimic din timpul care-i rămăsese. 
Nici voinţa şi viclenia nu şi le-a pierdut, deşi fără îndoială că nu 
considera că ar fi fost voința sau viclenia calitățile care 
împinseseră în mâinile lui întinse în aşteptare prilejul, şi probabil 
că fusese mai puţină viclenie şi mai mult curaj decât chiar voință 
ceea ce-l făcuse să se logodească cu domnişoara Rosa în mai 
puțin de trei luni şi aproape chiar înainte ca ea să-şi fi dat seama 
de asta - domnişoara Rosa, principala adeptă şi susținătoare a 
cultului de prigonire a demonului, cult căruia el îi era principalul 
obiect (chiar dacă nu victimă), logodită cu el înainte de a se fi 
obişnuit să-l vadă în casă - da, mai mult curaj decât chiar voință, 
şi totuşi şi ceva viclenie: viclenia câştigată prin nenumărate şi 
chinuitoare chițibuşuri vreme de cincizeci de ani brusc capitulând 
şi renăscând în trecut sau brusc răsărind şi înflorind ca o 
sămânță căzută stearpă în gol sau într-un singur bulgăre de 
pământ înghețat. Pentru că s-ar fi zis că observase fără să se fi 
oprit din mers, în trecerea prin casă care de fapt fusese doar 
continuarea neîntreruptă a îndelungatei călătorii prin Virginia, o 
pauză doar nu ca să-şi salute familia ci doar ca să-l ia pe Jones şi 
să-l tragă după el afară pe câmpurile năpădite de mărăcini şi pe 
240 


lângă gardurile năruite şi-i vârâse securea în mâini, văzuse 
singurul punct slab, singurul punct vulnerabil prin care să ia cu 
asalt virginitatea înăcrită şi îmbătrânită a domnişoarei Rosa, şi 
luând-o cu asalt şi cucerind-o dintr-un singur cuvânt, cu ceva din 
abilitatea tactică necruțătoare a bătrânului său maestru 
(regimentul 23 Mississippi fusese odată în corpul de armată al lui 
Jackson). Şi apoi viclenia îl părăsise iarăşi. Se frânsese, se risipise 
în aceeaşi veche logică şi moralitate neputincioasă care-l mai 
trădase şi înainte: şi în ce zi va fi fost, în ce brazdă se va fi oprit 
deodată nemişcat, cu un picior împins înainte, cu coarnele 
nesimţitoare ale plugului deodată în mâinile sale nesimţitoare, ce 
stinghie de gard rămasă deodată în aer ca şi cum n-ar mai fi avut 
greutate în nişte muşchi care n-ar mai fi putut-o simţi, când şi-a 
dat seama că era ceva mai mult în problema lui decât pur şi 
simplu lipsa de timp, că problema aceasta cuprindea ceva mai 
mult decât o supraconcentrare a acestei lipse: că acum trecuse 
de şaizeci de ani şi că nu mai era cu putinţă să mai aibă dorit un 
singur fiu, că în cel mai bun caz nu mai avea în măruntaiele sale 
decât cel mult un singur băiat, aşa cum tunul cel bătrân ar putea 
să simtă când nu mai era decât un singur obuz în trupul lui. Aşa 
că el i-a sugerat ei ceea ce-i sugerase, şi ea a făcut ceea ce el ar 
fi trebuit să ştie că ea avea să facă şi poate chiar că ar fi ştiut 
dacă nu s-ar fi înnămolit iarăşi în moralitatea care-i cuprindea 
toate părțile componente dar care refuza să se urnească, să se 
mişte. De aici apropierea aceea, ultragiul, uimirea 
neiîncrezătoare, fluxul, izbucnirea de indignare şi mânie în care 
domnişoara Rosa a dispărut de la Suta lui Sutpen, fustele 
umflate ca un balon plutind pe deasupra revărsării, uşoară ca o 
surcică, cu boneta (poate una dintr-ale lui Ellen pe care şi le 
luase de undeva din pod) strânsă bine peste capul teapăn şi 
tremurător de mânie. Şi el, oprit acolo cu frâiele peste braţ, cu 
poate ceva semănând cu un surâs ascuns în barbă şi în jurul 
ochilor, ceva care nu surâdea ci era concentrarea ridată a 
îngândurării furibunde - graba, nevoia lui sălbatică; precipitarea 
dar nu spaima, nu îngrijorarea: doar faptul că de data asta 
dăduse greş, deşi fusese doar o împuşcătură de încercare şi cu o 
încărcătură uşoară, de alice, şi puşca cea veche, țeava şi 
mecanismul ei încă neresimţindu-se; doar că data viitoare s-ar fi 
putut să nu mai fie de ajuns praf de puşcă şi pentru ca să tragă 
spre țintă şi pentru ca după aceea să mai poată reîncărca - 
faptul că firul acesta al vicleniei şi curajului şi voinței se înfăşura 
241 


într-un acelaşi ghem în care se înfăşura firul zilelor care-i mai 
rămăseseră şi ghemul acesta era acum de ajuns de aproape de 
el ca să-şi întindă mâna şi să-l atingă. Dar ăsta nu era încă un 
motiv serios de îngrijorare, pentru că totul (vechea logică, 
vechea moralitate care până atunci niciodată nu dăduse greş 
când fusese vorba să-i înşele aşteptările începuse pe nesimţite 
să se aşeze într-un chip plin de înțeles, începuse să-i arate 
dincolo de orice îndoială că el avusese dreptate, întocmai cum şi 
el ştiuse că avusese dreptate, şi că deci ceea ce se întâmplase 
fusese doar o iluzie şi în realitate nici nu existase.” 

„Nu”, spuse Shreve; „stai tu acum. Să mă joc şi eu puţin de-a 
povestitul. Intâi, Wash. El (demonul) oprit acolo şi calul, 
armăsarul lui înşeuat, sabia prinsă în teacă uniforma cenuşie 
aşteptând să fie întinsă în pace printre molii şi totul fiind pierdut 
mai puţin dezonoarea: pe urmă vocea credinciosului gropar care 
începuse piesa şi care avea s-o şi încheie, răzbătând din culise 
asemenea însuşi glasului lui Shakespeare: «Mda, şi-aşa dom’ 
co'nel, de bătut poate că ne-au bătut, da' nu ne-au omorât încă, 
nu?» - Şi nu era nici ironie. Era doar nuanţa aceea protectoare 
de uşurătate în spatele căreia se ascundea ruşinea tinerească de 
a se simţi emoţionat, şi din spatele căreia vorbea şi Quentin, 
aceasta fiind şi cauza îngândurării posomorâte a lui Quentin, 
volubilitatea (din partea amândurora), jocularitatea prefăcută: 
amândoi, fie că ştiau sau nu, în camera îngheţată (se făcuse frig 
de tot acum) pierduţi în încordarea analizei, a căutării motivelor 
raţionale şi care în fond semăna mult cu moralitatea lui Sutpen, 
cu ritualurile de invocare a demonului ale domnişoarei Coldfield - 
camera aceasta nu numai consacrată acestei încordări 
amintitoare ci păstrată chiar deoparte pentru aşa ceva şi cu 
toată îndreptăţirea pentru că aici mai puţin decât în orice alt loc 
o asemenea încordare (logica şi moralitatea) ar fi putut face mai 
puţin rău - amândoi sprijinindu-se spate în spate ca şi cum ar fi 
fost împinşi în ultimul şanţ de rezistenţă, spunându-i Nu 
fantasmei invocate de Quentin de pe malurile Mississippiului care 
în timpul vieţii acţionase şi reacţionase cu minimum de logică şi 
de moralitate, şi care odată murind scăpase cu totul de aşa ceva, 
care mort acum rămăsese nu numai indiferent ci şi invulnerabil 
faţă de aşa ceva, şi într-un fel de o mie de ori mai puternic şi mai 
viu. Nu fusese niciun gând de a-l răni pe celălalt din partea lui 
Shreve şi nici nu fusese luat ca atare, căci Quentin nici măcar nu 
se oprise. Nu ezită nicio clipă, continuând spusele lui Shreve, fără 

242 


pauză de virgulă sau de punct sau de paragraf: 

-nu mai avea rezerve să rişte focuri pentru tatonarea 
terenului aşa că a stârnit totul de data asta aşa cum stârneşti un 
iepure dintr-o tufă de măceş, cu un bulgăre de noroi uscat pe 
care-l arunci cu mâna. Poate că a fost primul şirag de mărgele 
luat din prăvălioara lui şi a lui Wash unde el îşi pierdea răbdarea 
cu clienţii, negrii şi golanii albi şi tot soiul de pierde-vară, şi-i 
dădea afară şi încuia uşa şi se îmbăta până nu mai vedea în faţa 
ochilor. Şi poate că Wash a dus şiragul în persoană, spunea tata, 
atunci la poartă, când se întorsese de la război în ziua aceea, şi 
că după ce a plecat cu regimentul avea să le spună oamenilor că 
el (Wash) sta acolo să aibă grijă de plantaţia şi de negrii 
colonelului, şi tot aşa până când după o vreme poate c-a şi 
început să creadă şi el asta. Mama tatii povestea cum atunci 
când negrii lui Sutpen au aflat ce spunea el, începuseră să-l 
oprească pe drumul care urca dinspre râpă, dinspre locul unde 
era tabăra cea veche de pescuit pe care i-o lăsase Sutpen să 
stea el şi nepoata lui (pe vremea aceea ea avea opt ani). Erau 
prea mulţi ca să-i poată împinge la o parte cu biciul, să poată 
încerca s-o facă, să rişte să încerce; şi îl întrebau de ce nu era şi 
el la război şi el le răspundea, «căraţi-vă din drumul meu, 
negrilor!» şi pe urmă începeau să râdă de-a dreptul întrebându- 
se unul pe altul (decât că nu se întrebau unul pe altul ci-l 
întrebau pe el): «Cine-o mai fi şi ăsta, de ne spune nouă negri?» 
şi el se năpustea asupra lor cu un băț în mână şi ei săreau la o 
parte, nu prea departe, doar cât le trebuia ca să nu se lase atinşi, 
şi deloc furioşi, râzând doar. Şi el încă mai ducea peşte şi vânat 
pe care îl împuşcase (sau poate îl furase) şi legume acolo la casa 
cea mare şi cam asta mai era tot ce mai aveau doamna Sutpen 
şi Judith (şi Clytie alături de ele) ca să mănânce, şi Clytie nu-l 
lăsa nici să intre în bucătărie cu coşul, spunându-i, «Stai aici, 
albule. Stai locului acolo unde eşti. N-ai trecut niciodată pragul 
ăsta cât a fost colonelul aici şi n-ai să-l treci nici acum.» Ceea ce 
era adevărat, numai că tata spunea că aici era ceva cu care se 
mândrea: că nu încercase niciodată să intre în casă, chiar dacă el 
credea că dacă ar fi încercat, Sutpen nu le-ar fi lăsat să-l 
oprească; ca şi cum (zicea tata) şi-ar fi spus în sinea lui Motivu/ 
pentru care nici nu încerc nu e că refuz să-i dau vreunei negrese 
blestemate prilejul să-mi spună că n-am voie ci pentru că nu 
vreau să-l pun pe domnu Tom în situaţia să trebuiască să 
drăcuiască un negru sau să fie el drăcuit de nevastă-sa din cauza 

243 


mea. Însă şedeau să bea laolaltă sub bolta de muscat duminicile 
după-masă, şi în zilele săptămânii îi vedea pe Sutpen (o 
mândreţe de bărbat cum spunea el) pe armăsarul cel negru, 
galopând prin plantație, şi tata povestea cum în clipele acelea 
Wash îşi simţea inima şi liniştită şi plină de mândrie şi poate că i 
se părea că lumea asta în care negrii, despre care Biblia spunea 
că au fost creaţi şi blestemaţi de Dumnezeu să fie animale şi robi 
tuturor oamenilor cu pielea albă, trăiau mai bine şi erau 
adăpostiţi şi chiar îmbrăcaţi mai bine decât el şi nepoată-sa - că 
lumea asta în care el umbla întotdeauna împresurat de 
batjocurile şi ecourile disonante ale râsetelor negrilor era doar un 
vis şi o iluzie şi că lumea adevărată era cea în care propria lui 
apoteoză singuratică (spunea tata) galopa pe armăsarul său 
negru pur-sânge, gândindu-se poate, spunea tata, cum în Cartea 
Sfântă se spune că toţi oamenii au fost creaţi după chipul şi 
asemănarea Domnului astfel că toţi oamenii sunt la fel în ochii 
Domnului oricum, se înfăţişează la fel în faţa Domnului cel puţin, 
aşa că îl privea pe Sutpen şi se gândea Un bărbat chipeş, 
mândru. Dacă Dumnezeu El Insuşi ar cobori printre noi să 
străbată pământul, aşa i-ar place şi Lui să arate. Poate că a adus 
el însuşi primul şirag de mărgele şi, spunea tata, poate şi fiecare 
din panglicile de după aceea de-a lungul următorilor trei ani în 
timp ce fata creştea şi se maturiza repede cum se întâmplă cu 
toate fetele de felul ei; sau oricum avea să le ştie şi să le 
recunoască pe fiecare din panglicile şi fundele cum le vedea pe 
ea chiar dacă ea îl minţea când trebuia să spună unde şi cum le- 
a căpătat, lucru pe care probabil că ea nici nu-l făcea, pentru că 
ştia sigur că el trebuie să fi văzut panglicile acestea în vitrină zi 
de zi timp de trei ani şi că le ştia tot aşa de bine cum îşi ştia şi 
pantofii din picioare. Şi nu numai el le ştia, ci şi toţi ceilalţi, clienţi 
şi cei care şedeau să caşte gura, albii şi negrii stând cinchiţi pe 
veranda prăvăliei s-o privească trecând, nu chiar sfidătoare şi 
nici chiar timidă, şi nici de-a dreptul mândrindu-se cu panglicile şi 
mărgelele astea, dar aproape; nu s-ar fi putut spune că ar fi fost 
aşa într-un fel sau altul, dar era parcă puţin din toate: 
îndrăzneață, tăcută şi temătoare. Insă tata spunea că Wash îşi 
simţea încă inima liniştită chiar şi după ce văzuse rochia şi 
vorbise despre ea, probabil că doar puţin mai grav acum 
privindu-i chipul tainic, sfidător, speriat în vreme ce ea îi spunea 
(înainte ca el să fi întrebat, poate prea insistentă, prea grăbită să 
dea singură explicaţii) că domnişoara Judith i-o dăruise, o ajutase 
244 


să şi-o croiască: şi tata povestea cum poate el şi-a dat seama 
dintr-o dată şi fără să se fi pregătit că atunci când trecea pe 
lângă bărbaţii strânşi pe verandă aceştia se uitau acum lung şi 
după el şi cum înţelegea că ei ştiau deja lucrul la care el se 
gândea acum că le trecea lor prin cap. Dar tata spunea că era 
încă liniştit, chiar şi acum, şi că răspundea, dacă se gândea să 
răspundă, să oprească protestele şi dezvinovâăţirile: «Da, sigur. 
Dacă dom' co'nel şi domnişoara Judith au vrut să ţi-o dea ţie, 
nădăjduiesc doar că ţi-a venit în minte să le mulţumeşti.» - Nu 
speriat, spunea tata: doar îngândurat, doar grav; şi tata povestea 
mai departe cum în după-amiaza aceea bunicul a plecat călare 
să-i spună lui Sutpen ceva şi nu era nimeni în faţă în prăvălie şi 
el voia tocmai să iasă şi să se ducă la casa cea mare când a auzit 
glasuri în spate şi s-a îndreptat într-acolo şi astfel a auzit înainte 
de a fi început să nu mai asculte şi înainte de a-i face pe ei să-l 
audă cum îi zicea lui Sutpen pe nume. Bunicul nu apucase încă 
să-i vadă, nu ajunsese încă nici măcar destul de aproape ca ei 
să-l audă, însă spunea că ştia exact cum aveau să arate: Sutpen 
tocmai îi spusese lui Wash să scoată carafa şi atunci Wash 
spusese ceva şi Sutpen începuse să se întoarcă spre el, văzând 
că Wash nu scotea carafa înainte de a fi înţeles ce voia să spună 
Wash, apoi înțelegând şi încă pe jumătate întors spre el şi apoi 
dintr-o dată parcă trăgându-se îndărăt şi aruncându-şi capul pe 
spate, privindu-l pe Wash şi Wash acolo în picioare, şi fără să 
strângă din umeri, cu aerul lui încăpățânat şi liniştit şi fără să se 
dea bătut, şi Sutpen spunând, «Adică ce-i cu rochia?» şi bunicul 
spunea că glasul lui Sutpen suna scurt şi aspru; nu al lui Wash; 
că glasul lui Wash era doar fără inflexiuni şi liniştit, nu supus: 
doar răbdător, fără să se grăbească: «Te cunosc de aproape 
douăzeci de ani de zile. N-am încercat niciodată să nu fac ce mi- 
ai spus matale să fac. Şi sunt un om de peste şaizeci de ani. Şi 
ea nu-i decât o fetiţă de cincisprezece ani», şi Sutpen spunând, 
«Vrei să spui că i-aş face vreun rău fetei? Eu, un om în toată 
firea, de vârsta ta?» şi Wash: «Dacă matale ai fi fost oricine altul, 
ţi-aş fi spus şi eu că eşti de vârsta mea, la fel de bătrân ca mine. 
Şi bătrân sau tânăr, n-aş fi lăsat-o să păstreze rochia aia, sau 
nimic altceva care ar fi venit din mâna matale. Dar matale eşti 
altceva», Şi Sutpen: «Cum, altceva?» şi bunicul povestea că 
Wash nu răspunsese nimic şi că el strigase din nou atunci şi 
niciunul din ei nu-l auzise; şi apoi Sutpen spusese: «Aşa, d-asta 
ţi-e frică de mine?» şi Wash spusese, «Nu mi-e frică. Pentru că 
245 


matale eşti om curajos. Nu că matale ai fi fost om curajos în vreo 
clipă sau vreo minută sau vreo oră din viaţa matale şi ai avea 
vreun act de la generalul Lee cu care să dovedeşti asta. Eşti 
curajos, aşa cum eşti un om viu şi care respiră. In asta e altceva 
cu matale. Nu-i nevoie de niciun act de la nimeni care să-mi 
dovedească mie aşa ceva. Şi ştiu că oricare ar fi lucru' pe care 
matale pui mâna, fie un regiment de bărbaţi sau o fetişcană 
neştiutoare sau doar un câine nenorocit, matale ai s-o faci cum 
se cuvine s-o faci.» Atunci bunicul l-a auzit pe Sutpen mişcându- 
se, brusc, violent, şi bunicul povestea că-şi închipuia, credea că 
ştie cam ce-şi închipuia el că Wash gândea în clipa aceea. Insă 
tot ce-a spus Sutpen a fost, «Scoate carafa.» - «Sigur, dom’ 
co'nel», a spus Wash. 

Aşa că a venit şi duminica aceea, un an după ziua cealaltă şi 
trei ani după ce el îi sugerase domnişoarei Rosa ca întâi să 
încerce şi dacă avea să fie băiat şi avea să trăiască, după aceea 
să se căsătorească. Nu se crăpase încă de ziuă şi el aştepta ca 
iapa lui să fete după ce se încrucişase cu armăsarul cel negru, 
aşa că atunci când a ieşit din casă înainte de a se fi făcut ziuă în 
dimineaţa aceea Judith şi-a închipuit că se duce la grajduri. Ce 
ştia Judith şi cât anume despre tatăl ei şi despre nepoata lui 
Wash nimeni n-ar fi putut să spună, cât n-ar fi putut să nu afle 
din ce trebuie să fi ştiut Clytie (cât poate să-i fi spus sau să nu-i fi 
spus, fie că o făcuse sau nu) întrucât toţi ceilalţi albi sau negri de 
prin partea locului ştiau numai văzând-o pe fată trecând gătită 
cu panglicile şi mărgelele pe care toţi le recunoşteau cât anume 
trebuie să fi refuzat ea să înţeleagă în timp ce potrivea şi cosea 
rochia (tata spunea că Judith o lucrase cu adevărat; nu fusese 
minciună ce-i spusese lui Wash fata: amândouă singure ziua 
întreagă de dimineaţa până seara timp de o săptămână acolo în 
casă: şi despre ce stătuseră de vorbă, ce trebuie să fi spus Judith 
în timp ce fata rămăsese îmbrăcată doar în lucrurile pe care le 
mai avea şi cărora le spunea rufăria ei, cu faţa-i rezervată, 
sfidătoare, tainică, pânditoare, şi ce anume răspunzând, ce 
anume spunând, la care Judith poate să fi încercat sau nu să 
închidă ochii - nimeni n-ar fi putut să spună). Aşa că numai când 
nu se întorsese la vremea mesei se dusese ea sau o trimisese pe 
Clytie în grajd şi văzuse că iapa fătase peste noapte dar că tatăl 
ei nu era acolo. Şi de-abia pe la mijlocul după-amiezii găsise un 
băieţaş mai răsărit şi-i dăduse o băncuţă ca să se ducă până jos 
la vechea tabără de pescuit să-l întrebe pe Wash unde era 

246 


Sutpen, şi băiatul ocolise fluierând pe după colţul colibei de lemn 
putrezit şi văzuse poate întâi coasa, poate întâi trupul zăcând în 
buruienile pe care Wash nu le tăiase încă, şi când ţipase ridicase 
ochii şi-l văzuse pe Wash la fereastră, pândindu-l. Pe urmă, cam 
după vreo săptămână o găsiseră pe negresă, moaşa, şi ea 
spusese că nici nu ştiuse că Wash era acolo în dimineaţa aceea 
în zori când auzise calul şi apoi paşii lui Sutpen şi el intrase şi se 
oprise lângă rogojina pe care erau întinşi fata şi pruncul şi 
spusese, «Penelope -» (asta era iapa) «- a fătat în dimineaţa 
asta. Un mânz al dracului de frumos. Are să semene cap tăiat cu 
taică-su cum era când îl călăream acolo în Nord în '61”. Tii 
minte?» şi bătrâna negresă spunea că spusese, «Da, stăpâne» şi 
el îşi zvâcnise cravaşa spre rogojină şi spusese, «Ei? Spune 
odată, lua-te-ar dracu: armăsar sau iapă?» şi cum ea îi spusese şi 
cum el rămăsese acolo o clipă, nemişcat cu totul, şi fără să se 
clintească din loc, cu cravaşa lipită de picior şi dungile de soare 
căzând peste el prin crăpăturile peretelui, peste părul alb şi 
barba care nu-i încărunţise încă deloc, şi spunea cum îi văzuse 
ochii şi pe urmă dinţii în barbă şi că ar fi vrut să fugă atunci 
numai că nu se putea mişca, i se părea că n-o ţin picioarele să se 
ridice şi să fugă: şi pe urmă el o privise iarăşi pe fata de pe 
rogojină şi spusese, «De, Milly; păcat că nu eşti şi tu iapă. Atunci 
ţi-aş fi putut da şi ţie un culcuş ca lumea în grajd» şi se întorsese 
pe călcâie şi ieşise. Doar că ea nu se putea mişca încă, şi nici 
măcar nu ştia că Wash era acolo, afară; îl auzise doar pe Sutpen 
spunând, «Marş de-aici, Wash. Să nu îndrăzneşti să m-atingi», şi 
pe urmă Wash, cu glasul blând şi de-abia de ajuns de ridicat ca 
să ajungă până la ea: «Am să îndrăznesc să te-ating, dom’ 
co'nel>; şi Sutpen, iarăşi: «Dă-te la o parte, Wash!» acum cu 
asprime, şi pe urmă auzise cravaşa peste faţa lui Wash dar nu-şi 
mai dăduse seama dacă auzise sau nu coasa pentru că 
descoperise că putea să se mişte, să se ridice în picioare, să iasă 
în fugă din colibă prin bălării, fugind mai departe -” 

„Stai”, spuse Shreve; „Stai niţel. Vrei să spui că-şi căpătase în 
sfârşit băiatul care şi-l dorise, şi că totuşi -” „- făcuse pe jos trei 
mile până acolo şi îndărăt ca s-o aducă pe negresă, pe urmă se 
aşezase pe veranda căzută în ruină până se făcuse ziuă şi 
nepoata încetase să mai ţipe în colibă şi-l auzise chiar o dată şi 
pe copil, aşteptându-l pe Sutpen. Şi tata spunea că chiar şi atunci 
îşi simţea inima liniştită în piept, deşi ştia ce-avea să se spună 
peste tot în fiecare colibă de prin partea locului înainte de a se fi 

247 


lăsat seara, tot aşa cum ştiuse ce spuseseră în ultimele patru sau 
cinci luni când starea nepoate-si (pe care el nu încercase 
niciodată s-o ascundă) nu mai putea fi interpretată în vreun alt 
fel: Wash Jones a pus mâna pe bătrânul Sutpen în sfârşit. l-au 
trebuit douăzeci de ani, dar acuma l-a apucat aşa de bine pe 
bătrânul Sutpen că Sutpen o să trebuiască sau să taie în carne 
vie sau să se dea bătut. La asta spunea tata că se gândea el în 
timp ce aştepta afară pe verandă unde-l trimisese bătrâna 
negresă, îi poruncise să iasă, stând acolo în picioare poate chiar 
lângă stâlpul de care rămăsese sprijinită ruginind de doi ani de 
zile coasa, în vreme ce ţipetele nepoatei veneau acum cu 
regularitatea unui ceasornic, dar inima lui era liniştită, deloc 
îngrijorată sau speriată; şi tata spunea că poate în timp ce stătea 
acolo înceţoşat în căutările şi bâjbâielile lui (moralitatea lui care 
semăna atât de mult cu cea a lui Sutpen, care-i spunea că el 
avea dreptate împotriva oricăror fapte şi obiceiuri şi a orice 
altceva) care dintotdeauna se amestecase şi se încâlcise cu 
ropotul de copite în galop chiar şi în vremurile de pace de care 
nimeni nu-şi mai aducea aminte, şi în care în timpul celor patru 
ani de război la care el nu luase parte ropotul galopului se auzise 
doar mai vitejeşte, mai mândru, mai viforos - tata spunea că 
poate că-şi găsise şi răspunsul; că poate izbucnise liberă şi 
limpede galopând pe cerul gălbui al zorilor superba imagine plină 
de mândrie a bărbatului pe superba imagine plină de mândrie a 
armăsarului şi căutările şi bâjbâielile se scuturaseră dintr-o dată 
libere şi limpezi şi ele, nu ca o justificare sau explicaţie sau 
dezvinovăţire sau scuză, spunea tata, ci ca o apoteoză 
singuratică, explicabilă, dincolo de orice înşelăciune omenească: 
El este mai mare decât toţi yankeii ăia care ne-au omorât pe noi 
şi pe ai noştri, care i-au omorât nevasta şi i-au văduvit fata şi i- 
au gonit băiatul de-acasă, care i-au furat negrii şi i-au părăginit 
pământurile; mai mare decât toată regiunea asta pentru care el 
s-a bătut şi care drept răsplată l-a adus în situația să țină o 
prăvălioară prăpădită de ţară ca să-şi câştige hrana; mai mare 
decât disprețul şi amărăciunea pe care el le-a ridicat la buze ca 
pe cupa amărăciunii în Cartea Sfântă. Şi cum aş fi putut să 
trăiesc pe lângă el douăzeci de ani de zile fără ca el să mă atingă 
şi să facă alt om din mine? Poate că nu sunt la fel de mare ca el 
şi poate că n-am mers în iureşul acela în galop. Dar cel puţin am 
fost împins şi eu pe unde a trecut el. Şi eu şi cu el mai putem 
încă s-o facem şi vom mai putea s-o facem, dacă va fi să fie ca el 
248 


să-mi arate ce vrea să fac; şi poate încă stând acolo, ţinând frâul 
armăsarului după ce Sutpen intrase în colibă, ascultând încă 
ropotul galopului, privind încă imaginea aceea superbă cum 
galopează şi se topeşte şi trece, galopând prin avatarurile care 
însemnau acumularea anilor, a timpului, până la culmea iradiind 
de splendoare în care avea să galopeze fără oboseală sau fără să 
mai înainteze, în veci de veci nemuritoare sub sabia înălţată şi 
după steagurile zdrenţuite de bătălie năpustindu-se pe cerurile 
de culoarea tunetului; stând acolo şi auzindu-l pe Sutpen în casă 
cum spusese singura lui vorbă de salut, de întrebare şi de adio 
către nepoată, şi tata spunea că o clipă Wash trebuie să nu fi 
simţit pământul sub picioare pe când îl privea pe Sutpen ieşind 
din casă, cu cravaşa în mână, gândindu-se liniştit, ca într-un vis: 
Nu se poate să fi auzit ce ştiu bine că am auzit. Ştiu bine că nu 
se poate gândindu-se Asta a fost ce l-a scos din pat. Mânzu' ăla. 
Nu eu sau cineva din ai mei. Nici măcar cineva din sângele lui n- 
a fost să-l scoată din patu’ lui poate nemaisimţind pământul sub 
picioare, nicio stabilitate, nimic atunci, poate nici măcar 
nemaiauzindu-şi glasul când Sutpen i-a văzut faţa (faţa unui om 
pe care timp de douăzeci de ani de zile nu-l văzuse să facă vreo 
mişcare decât la comandă cum nu-l văzuse altfel pe armăsarul 
pe care-l călărea) şi se oprise: «Ai spus că dac-ar fi fost iapă ai fi 
putut să-i dai un culcuş ca lumea în grajd», poate nici măcar 
auzindu-l pe Sutpen când spusese, brusc şi aspru: «Marş de-aici. 
Să nu îndrăzneşti să m-atingi» numai că trebuie să fi auzit asta 
pentru că-i răspunsese: «Am să-ndrăznesc să te-ating, dom' 
co'nel» şi Sutpen spusese «Dă-te la o parte, Wash» iarăşi înainte 
ca bătrâna să fi auzit cravaşa. Numai că fuseseră două lovituri cu 
cravaşa; găsiseră două brazde pe faţa lui Wash în noaptea 
aceea. Poate că cele două lovituri îl trântiseră chiar la pământ; 
poate că pe când se ridica pusese mâna pe coasă-” 

„Stai”, spuse Shreve; „pentru numele lui Dumnezeu, stai 
puţin. Vrei să spui că el -” 

„„ a stat acolo toată ziua la ferestruica de unde putea să 
pândească drumul; probabil că a lăsat coasa să cadă jos şi a 
intrat drept în casă unde poate nepoata întinsă pe rogojină l-a 
întrebat cu vocea mânioasă ce se întâmplase şi el răspunsese, 
«Ce? Ce să se-audă, dragă?» şi poate că şi încercase s-o 
convingă să mănânce - carnea pe care probabil c-o adusese de 
la prăvălie sâmbătă seara, sau poate nişte dulciuri, încercând s-o 
ispitească cu ele poate - jeleuri lipicioase, stătute, de-o para, 

249 


scoase dintr-o pungă ruptă, şi poate a mâncat şi el şi pe urmă s-a 
aşezat la fereastră de unde putea să privească afară pe 
deasupra trupului şi a coasei din bălăriile de dedesubt, şi să 
pândească drumul. Pentru că şedea acolo atunci când băieţaşul 
dăduse colţul colibei fluierând şi-l văzuse. Şi tata spunea că 
trebuie să-şi fi dat seama atunci că n-avea să fie mult după 
lăsarea întunericului când avea să se întâmple; că trebuie să fi 
stat acolo ştiindu-i, simţindu-i cum se strâng laolaltă cu caii şi 
câinii şi puştile lor - pe cei curioşi şi răzbunători - oameni de 
rangul lui Sutpen însuşi, care stătuseră la masă la el pe vremea 
când el (Wash) încă nu se putea apropia de casă dincoace de 
bolta de muscat - oameni care fuseseră în primele rânduri, care 
le arătaseră celorlalţi, mai mici decât ei, cum să se lupte în 
bătălii, care poate şi aveau acte semnate de generali spunând că 
fuseseră printre cei dintâi şi cei mai din frunte printre cei curajoşi 
- care galopaseră şi ei în zilele de demult aroganţi şi mândri pe 
cai splendizi prin plantațiile încărcate în splendoare - şi ei 
simboluri ale admiraţiei şi speranţei, şi ei instrumente ale 
deznădejdii şi suferinţei; aceştia ar fi fost cei de care ar fi fost de 
aşteptat ca el să fugă dar lui părându-i-se probabil că tot atât de 
bine cât să fugă de ei ar fi putut să fugă înspre ei; căci dacă ar fi 
fugit ar fi însemnat că încearcă doar să scape de o adunătură de 
umbre brutale şi rele ca să dea de altele, întrucât ei (oamenii) 
erau de un fel pe întreg pământul pe care-l ştia, şi el bătrân, prea 
bătrân ca să mai poată fugi departe chiar dacă ar fi fugit, el care 
n-ar mai fi putut să le scape vreodată, oricât de mult sau oricât 
de departe ar fi alergat; un bărbat de peste şaizeci de ani nu 
poate doar să mai fugă atât de departe, destul de departe ca să 
scape dincolo de hotarele pământului unde trăiesc asemenea 
oameni, fac ordine şi trasează legile lucrurilor: şi tata spunea 
cum poate pentru prima dată în viaţa lui începuse să înţeleagă 
cum de fusese cu putinţă ca yankeii sau orice altă armată să-i fi 
putut înfrânge - pe ei cei viteji, curajoşi, mândri, pe cei 
recunoscuţi şi aleşi ca cei mai buni dintre ei toţi ca să poarte pe 
umerii lor curajul şi onoarea şi mândria. Probabil că se apropiase 
apusul soarelui acum şi probabil că la vremea aceea îi simţea 
apropiindu-se tot mai mult; tata spunea că probabil că i se părea 
chiar că-i aude: toate glasurile, murmurele care vorbeau despre 
ziua de mâine, de mâine, de mâine dincolo de mânia care avea 
să vină numaidecât: Bătrânul Wash Jones s-a dat în sfârşit peste 
cap. A crezut că l-a avut pe Sutpen, da’ tot Sutpen i-a tras clapa. 
250 


A crezut că l-a avut, da’ tot bătrânu' Wash Jones a luat-o pe coajă 
şi pe urmă poate chiar spunând cu voce tare, strigând, spuse 
tata: «Da' nu m-am aşteptat niciodată la aşa ceva, dom’ co'nel! 
Ştii bine că nu m-am aşteptat vreodată!» până când poate că 
nepoata s-a mişcat şi i-a vorbit iarăşi certăreaţă şi el s-a dus şi a 
liniştit-o şi s-a întors apoi să discute cu sine însuşi însă acum cu 
grijă, liniştit acum căci Sutpen era destul de aproape ca să-l 
poată auzi uşor, fără să trebuiască să strige: «Ştii că niciodată. 
Ştii că nu m-am aşteptat şi nici n-am cerut şi nici nu mi-am dorit 
ceva de la vreun om în viaţa mea decât ce-am aşteptat de la 
matale. Şi nici asta n-am cerut-o. N-am crezut că are să fie 
nevoie: mi-am spus doar N-am nevoie. Ce nevoie are un om ca 
Wash Jones să se întrebe sau să se îndoiască de omul despre 
care generalul Lee însuşi a spus într-un act scris de mâna lui că e 
un om curajos? Curajos» (şi, poate că iarăşi cu voce tare, uitând 
iarăşi) «Curajos! Mai bine-ar fi fost dacă nici unu' din ei nu s-ar 
mai fi întors îndărăt în '65» gândindu-se Mai bine dacă cei 
deopotrivă cu el şi cu mine încă nu s-ar mai fi născut să-şi tragă 
sufletu' pe pământu' ăsta. Mai bine ca cei care mai sunt 
deopotrivă cu noi să fie şterşi de pe faţa pământului decât ca un 
alt Wash Jones să-şi vadă viața întreagă jupuită de pe el şi 
uscându-i-se ca o păstaie uscată pe care o arunci în foc. Pe urmă 
au venit ei călare. Trebuie să fi stat să-i asculte venind pe drum, 
câinii şi caii, şi să fi văzut lanternele căci se făcuse întuneric 
acum. Şi maiorul de Spain care era şerif pe vremea aceea a 
descălecat şi a văzut trupul, deşi spunea după aceea că nu-l 
văzuse pe Wash şi nici nu ştiuse că era acolo până când Wash nu 
i-a spus numele, vorbindu-i liniştit de acolo de la fereastră, 
aproape la doi paşi de el: «Matale eşti, dom’ maior?» De Spain i- 
a spus să iasă afară şi povestea cum glasul lui Wash sunase cât 
se poate de calm când răspunsese că iese într-o clipă; era prea 
liniştit, prea calm; era într-o atât de mare măsură prea liniştit şi 
calm încât de Spain povestea că nici nu-şi dăduse seama o clipă 
că sunase prea calm şi liniştit: «Intr-o clipă. Numai să văd puţin 
de nepoată-mea.» «Avem noi grijă de ea», spusese de Spain. 
«leşi tu afară.» «Sigur, dom’ maior», spusese Wash. «intr-o 
clipită vin.» Aşa că aşteptaseră în faţa colibei întunecate, şi a 
doua zi spunea tata că fuseseră o sută care-şi aduseseră aminte 
de cuțitul de măcelar pe care el îl ţinea ascuns şi tăios ca un brici 
- singurul lucru din viaţa lui prăpădită cu care se ştia că se 
mândreşte şi de care avea grijă - numai că la vremea când şi-au 
251 


adus aminte de toate astea era prea târziu. Aşa că nu ştiau ce 
punea el acolo la cale. Il auzeau doar mişcându-se prin casa 
întunecată, pe urmă auziseră vocea nepoatei, iritată şi 
certăreaţă: «Cine e? Aprinde lampa, bunicule» pe urmă vocea 
lui: «Nu-i nevoie de lumină, draga mea. Nu-mi trebuie decât o 
clipă» pe urmă de Spain îşi scosese pistolul şi spusese, «Hei, 
Wash! leşi afară de acolo!» şi încă Wash nu răspunsese, încă 
murmurându-i nepoată-si «Un' eşti?» şi vocea certăreaţă 
răspunzându-i, «Aici-s Unde dracu' să fiu? Ce -» pe urmă de 
Spain spusese, «Jones!» şi începuse să bâjbâie pe treptele 
prăbuşite când nepoata ţipase; şi aici toţi oamenii care fuseseră 
acolo pretindeau că auziseră cuțitul şi amândouă gâtlejurile deşi 
de Spain nu auzise. Spusese doar că ştiuse că Wash ieşise pe 
verandă şi că făcuse un salt înapoi înainte de a-şi fi dat seama că 
nu spre el alerga Wash ci spre capătul verandei, unde zăcea 
trupul, dar că nu se gândise la coasă: sărise doar îndărăt câţiva 
paşi când îl văzuse pe Wash aplecându-se şi apoi ridicându-se şi 
acum Wash alerga înspre el. Numai că alerga spre ei toţi, 
spusese de Spain, năpustindu-se în lumina lanternelor aşa că 
puteau să-i vadă acum coasa ridicată deasupra capului; îi vedeau 
faţa, şi ochii, pe când alerga cu coasa ridicată deasupra capului, 
drept în lumina lanternelor şi în ţevile puştilor, fără să facă niciun 
sunet, fără să scoată vreun strigăt în timp ce de Spain alerga de- 
a-ndăratelea în faţa lui, spunând, «Jones! Stai! Stai, sau te omor. 
Jones! Jones! Jones!»” 

„Stai niţel”, spuse Shreve. „Vrei să spui că a căpătat băiatul 
pe care şi-l dorise, după toate necazurile astea, şi apoi s-a întors 
pur şi simplu pe călcâie şi -” 

„Da. Stând în biroul bunicului în după-amiaza aceea, cu capul 
parcă aruncat pe spate puţin, explicându-i bunicului aşa cum i-ar 
fi explicat o problemă de aritmetică lui Henry dacă ar fi fost elev 
în clasa a patra: «Inţelegeţi, tot ce-mi doream era un fiu. Ceea ce 
mi se pare, dacă privesc în jur la scena contemporană, că nu 
înseamnă să cer un dar exorbitant naturii sau împrejurărilor -” 

„Vrei să stai niţel?” spuse Shreve. „- că având băiatul pentru 
care să-l dobândească îndurase atâtea acolo, în spatele lui în 
colibă, a trebuit să-l sâcâie pe bunic până într-atâta încât să-l 
facă să-l omoare întâi pe el şi pe urmă şi pe copil?” 

„— Ce?” spuse Quentin. „Nu era băiat. Era fată.” 

„O”, spuse Shreve. „- Haide. Hai să ieşim dracului din 
frigiderul ăsta şi să ne ducem la culcare.” 

252 


VIII 


În noaptea asta n-aveau să mai audă respiraţiile adânci ale 
celor adormiţi. Fereastra avea să rămână închisă deasupra curţii 
îngheţate şi pustii dincolo de care ferestrele din zidul din faţă 
erau, cu două sau trei excepţii, întunecate; curând aveau să bată 
orologiile de miezul nopţii, sunete melodioase şi liniştite, slabe şi 
limpezi ca sticla în aerul încordat (ninsoarea se oprise), tăcut. 
„Aşadar, bătrânul l-a trimis pe negru după Henry”, spuse Shreve. 
„Şi Henry a venit şi bătrânul i-a spus «Nu se pot căsători pentru 
că el este fratele tău» şi Henry a spus «Minţi» întocmai aşa, de 
îndată: fără nicio pauză, niciun interval, nimic între spusele 
acestea ca atunci când apeşi pe un buton şi se face lumină în 
cameră. Şi bătrânul a rămas locului pe scaun, nici măcar n-a 
clintit să-l pocnească, astfel că Henry n-a mai spus «Minţi» încă o 
dată pentru că acum ştia că e adevărat; a spus doar «Nu-i 
adevărat», nu «Nu cred» ci «Nu-i adevărat» poate şi pentru că 
acum îi vedea iarăşi faţa bătrânului şi demon sau nu simţea 
acum un fel de jale şi de milă, nu pentru el însuşi ci pentru 
Henry, pentru că Henry nu era altceva decât un tânăr în timp ce 
el (bătrânul) ştia că el încă mai avea curajul şi chiar întreaga 
viclenie -” 

Shreve stătea lângă masă, avându-l în faţă pe Quentin iarăşi 
deşi acum nu se mai aşezase. În paltonul încheiat strâmb peste 
halatul de baie părea uriaş şi diform ca un urs năpârlit aşa cum îi 
fixa pe Quentin (omul din Sud, sângele căruia se potolea repede, 
mai suplu pentru a compensa schimbările violente de 
temperatură poate, poate însă numai mai aproape de suprafaţă 
astfel), care şedea chircit în scaun, cu mâinile înfundate în 
buzunare ca şi cum s-ar fi strâns în el însuşi să se încălzească la 
subţiori, părând parcă fragil şi chiar palid în lumina lămpii, a 
cărei lucire trandafirie nu mai avea acum nimic cald, liniştitor, în 
vreme ce respiraţiile amândurora se risipeau acum abia simţite 
în camera îngheţată unde nu mai erau acum doi ci patru, cei doi 
care respirau acolo acum nemaifiind indivizi distincţi ci ceva 
deopotrivă mai mult şi mai puţin decât gemeni, inima şi sângele 
tinereţii. Shreve avea nouăsprezece ani, cu câteva luni mai tânăr 
decât Quentin. Părea exact de nouăsprezece ani; era unul din 


253 


oamenii a căror vârstă reală n-o ştii niciodată pentru că arată 
exact de vârsta lor aşa că-ţi spui că el sau ea nu pot să aibă cu 
adevărat vârsta aceasta pentru că prea arată exact de vârsta lor 
ca să nu profite de aspectul lor: aşa că nu crezi niciodată implicit 
că el sau ea au exact cât spun că au sau cât în disperare de 
cauză se declară de acord să spună că au sau cât spune 
altcineva ca ar avea, de ajuns de puternici şi de ajuns de 
voluntari, pentru doi oameni, pentru două mii, pentru toţi 
oamenii Nu doi bărbaţi într-o cameră dintr-un colegiu din Noua 
Anglie ci unul într-o bibliotecă din Mississippi cu şaizeci de ani în 
urmă, cu crengi de vâsc în vaze pe consola căminului sau 
împinse la o parte, încununând şi împodobind cu anotimpurile şi 
timpul imaginile de pe pereţi, şi o crenguţă sau două luminând 
fotografia, grupul - mama şi doi copii -, pe birou, în spatele 
căruia şedea tatăl atunci când intrase fiul în încăpere; şi ei - 
Quentin şi Shreve - gândindu-se cum după ce tatăl vorbise şi 
înainte ca ceea ce spusese să-şi piardă puterea cu care izbise ca 
un şoc şi să înceapă să capete înţeles, Henry avea să-şi 
amintească mai târziu cum văzuse pe fereastră dincolo de capul 
tatălui său pe soră-sa şi pe iubitul ei în grădina plimbându-se 
încet, capul soră-si aplecat ascultându-l, capul iubitului înclinat 
asupră-i în timp ce păşeau încet în ritmul pe care nu ochii ci 
inima îl măsoară şi căruia îi bate accentele şi măsura, dispărând 
încet în spatele vreunui tufiş sau boschet înstelat cu flori albe - 
iasomie, caprifoi, poate trandafiri Cherokee, mici, fără miros, cu 
neputinţă de cules, inflorescențe pe care poate Shreve nu le 
văzuse şi de care nu auzise niciodată deşi peste el trecuse mai 
întâi adierea de vânt care avea să se îmblânzească treptat să le 
hrănească pe ele. Aici în Cambridge n-avea nicio importanţă că şi 
în grădina de atunci fusese tot iarnă, şi de aici n-aveau cum să fi 
fost nici flori nici frunze, chiar dacă ar fi fost cineva care să se 
plimbe acolo şi să se lase astfel văzut, deoarece, judecând după 
cele ce se întâmplaseră apoi, fusese noapte şi în grădina de 
atunci. Insă nu mai avea nicio importanţă pentru că trecuse atât 
de mult de atunci. Pentru ei (Quentin şi Shreve) nu mai avea 
importanţă oricum, ei care ar fi putut fără să se mişte din loc, 
eliberaţi acum de trupul lor întocmai ca şi tatăl care hotărâse şi 
interzisese, ca iubita care refuzase şi repudiase, ca iubitul care 
acceptase, ca iubita care nu fusese văduvită, şi fără niciun fel de 
tranziţie istovitoare de la focul din cămin şi de la grădină la şaua 
pe cai, ei cărora ar fi putut să le sune copitele peste rădăcinile 
254 


îngheţate ale acelei nopţi de decembrie şi ale acelor zori de 
Crăciun, în ziua aceea de pace şi bucurie, de vâsc şi bună-învoire 
cu buştenii aşezaţi în cămin; nu numai doi acolo şi atunci ci patru 
călărind pe cei doi cai prin întunericul de oţel, şi nici asta 
nemaiavând vreo importanţă: oricare le-ar fi fost chipurile şi 
numele despre care spuneau că sunt ale lor şi cu care fuseseră 
numiţi dintotdeauna, de când zvâcnea şi sângele lor blestemat - 
sângele, sângele nemuritor, cu viaţă scurtă, proaspăt, care nu se 
lăsa trecut altuia şi care putea purta onoarea mai presus de lipsa 
lenevoasă de regrete şi de iubire, mai presus de ruşinea greoaie 
şi uşuratică. 

„Şi Bon nu ştia”, spuse Shreve. „Bătrânul a rămas mai 
departe nemişcat şi de data asta Henry n-a spus «Minţi», a spus 
«Nu-i adevărat» şi bătrânul a spus, «Intreabă-l. Intreabă-l pe 
Charles atunci» şi atunci Henry şi-a dat seama că ăsta fusese 
lucrul la care se gândise tatăl lui toată vremea şi că ăsta fusese 
lucrul la care se gândise şi el când îi spusese lui taică-su că 
minte, din cauză că ceea ce spusese bătrânul nu fusese doar «E 
fratele tău» ci «El a ştiut toată vremea că e fratele tău şi al soră- 
ti.» însă Bon nu ştia. Ascultă, nu ţii minte cum ţi-a spus tatăl tău 
că nicio clipă el - bătrânul, demonul - n-a părut să se întrebe 
cum de a reuşit să-l găsească cealaltă nevastă, să-i dea de urmă, 
cum niciodată nu păruse să se întrebe ce-o fi făcut ea toată 
vremea asta, toţi cei treizeci de ani din ziua când el îşi încheiase 
socotelile cu ea şi primise şi o chitanţă, aşa-şi închipuia el, şi 
văzuse cu ochii lui cum chitanţa fusese (aşa credea el) distrusă, 
ruptă în bucăţi şi aruncată în cele patru vânturi; niciodată nu se 
întrebase asta, ci văzuse doar că ea o făcuse, fusese în stare şi 
voise chiar să-i ia urmele? Aşa că nu ea fusese cea care-i 
spusese lui Bon. Nici n-ar fi vrut s-o facă, poate pentru motivul că 
ştia că el - demonul - avea să-şi închipuie că ea o făcuse. Sau 
poate că nu ajunsese să-i spună. Poate că nici nu-i trecuse prin 
cap că ar fi existat cineva atât de apropiat ei ca un copil 
însingurat născut din propriul ei trup căruia să i se poată spune 
cum fusese umilită şi cât suferise. Sau poate că-i spusese încă de 
pe când el se făcuse destul de mare ca să priceapă vorbele şi la 
vremea când el ajunsese destul de mare ca să înţeleagă ce i se 
spunea ea îi şi spusese atât de mult şi cu atâta patimă încât 
acum cuvintele nu mai însemnau nimic pentru ea poate şi pentru 
că nici nu mai trebuiau să mai însemne ceva pentru ea, şi astfel 
ajunsese la punctul în care când îşi închipuia că mai spunea asta 

255 


în realitate tăcea, şi când îşi închipuia că tace mai erau doar ura 
şi mânia şi nedormitul şi neputinţa de a uita. Sau poate că ea nu 
dorea ca el să ştie atunci. Poate că-l pregătea pentru ceasul şi 
clipa pe care ea nu putea să le prevadă dar care ştia că aveau să 
vină într-o zi pentru că trebuiau să vină sau altminteri ar fi 
trebuit şi ea să facă întocmai ca mătuşa Rosa şi să nege că trăise 
vreodată - clipa în care el (Bon) avea să stea umăr la umăr (nu 
faţă în faţă) cu tatăl lui şi când soarta sau norocul sau dreptatea 
sau cum i-ar mai fi zis ea ar fi putut face restul (şi a şi făcut, mai 
bine decât ar fi putut ea născoci sau spera sau chiar visa, şi tatăl 
tău spunea că ea fiind femeie probabil că nici măcar n-a fost 
surprinsă) - pregătindu-l ea însăşi, ducându-l de mână ea însăşi, 
spălându-l, dându-i de mâncare, culcându-l şi dându-i dulciuri şi 
jucării şi orice fel de alte bucurii şi distracţii şi nevoi copilăreşti în 
doze măsurate ca o doctorie cu propria ei mână: nu pentru că ar 
fi trebuit s-o facă ea, care ar fi putut angaja o duzină sau 
cumpăra o sută de alte fiinţe s-o facă în locul ei pe banii ei, pe 
atuul la care el (demonul) renunţase de bună-voie, îl repudiase 
pentru a-şi echilibra bilanţul moral: ci asemenea milionarului 
care ar fi putut avea la dispoziţie o sută de rândaşi şi de servitori 
dar care avea doar acest singur cal, această singură servitoare, 
singură clipă, unica potrivire a inimii şi a muşchilor şi a voinţei cu 
singura clipă: şi el (milionarul) aşteptând răbdător în hainele 
murdare şi în sudoarea şi mirosul de grajd, şi mama ducându-l 
de mână până la clipa când avea să-i spună «El e tatăl tău. El ne- 
a aruncat pe tine şi pe mine în lături şi ţie ţi-a refuzat numele lui. 
Acum du-te» şi apoi să se aşeze şi să-l lase pe Dumnezeu să 
termine totul: cu pistolul sau pumnalul sau roata de tortură; 
distrugere sau suferinţă sau spaimă: Dumnezeu care să 
poruncească focul de armă sau care să întoarcă roata. Doamne, 
aproape că-l vezi cu ochii: un băieţaş care ajunsese să afle, să 
aştepte, înainte de a-şi aduce aminte că învățase cum îl cheamă 
sau cum se cheamă oraşul în care trăise până atunci şi cum să 
pronunţe aceste nume, care mereu şi mereu era smuls de la 
joaca lui şi săltat, încleştat în cele două mâini încrâncenate de 
iubire (sau cel puţin de ceea ce în ochii lui trecea drept aşa 
ceva), între cei doi genunchi rigizi, crânceni, chipul de care-şi 
aducea aminte încă dinainte de a fi început amintirea că-i 
controla toate bucuriile animalice ale gustului şi stomacului şi 
măruntaielor, ale căldurii şi plăcerii şi siguranţei, coborând înspre 
el într-un fel de imobilitate incandescentă: el luând aceste 
256 


întreruperi drept ceva de la sine înţeles, ca orice alt fenomen 
firesc al existenţei; chipul încărcat de o neputinţă mânioasă, 
aproape insuportabilă de a ierta, aproape o febră (nu 
amărăciune sau disperare: doar voinţa neîmblânzită de 
răzbunare) ca o manifestare firească a iubirii de mamă - şi nici 
măcar ştiind despre ce dracu' era vorba. Era prea tânăr ca să 
poată culege fapte coerente din furia şi ura şi graba aceea 
monstruoasă; neînţelegând şi nepăsându-i: curios doar, creând 
pentru sine însuşi (fără ajutorul cuiva căci cine l-ar fi putut ajuta) 
închipuirea sa despre Porto Rico sau Haiti sau care o fi fost locul 
de unde înţelegea nelămurit că venise, aşa cum copiii 
dreptcredincioşi îşi fac închipuiri despre Cer sau despre foaia de 
varză sau despre ce-o mai fi fost lucrul de unde vin ei, decât că 
ale lui erau diferite de celelalte pentru că nu se mai aştepta (în 
orice caz, maică-sa nu mai voia asta) să se întoarcă vreodată 
acolo (şi poate că şi atunci când el însuşi avea să ajungă la fel de 
bătrân ca ea şi el avea să se înspăimânte de fiecare dată când 
avea să găsească ascuns în gândurile sale ceva care să miroasă 
sau să semene la gust cum ar veni cu vreo dorinţă de a se mai 
întoarce acolo). Era ca şi cum n-ar fi trebuit să ştii când şi de ce 
plecaseşi de acolo ci doar că fugiseşi, că oricare ar fi fost puterea 
care crease locul acela ca tu să-l urăşti te şi scosese de acolo 
astfel încât să-l poţi urî din toate puterile şi să nu-l mai ierţi 
vreodată în linişte şi monotonie (deşi nu chiar în ceea ce ai fi 
putut spune că e pace); că ar fi trebuit să-i mulţumeşti lui 
Dumnezeu că nu-ţi mai aduci aminte nimic despre locul acela şi 
în acelaşi timp să nu trebuiască să-l uiţi vreodată, poate nici să 
nu îndrăzneşti s-o faci - poate nici măcar neştiind că lua ca ceva 
de la sine înţeles faptul că toţi copiii n-aveau nici ei taţi şi că 
faptul de a fi smuls în fiecare zi sau aproape din cine ştie ce 
jocuri inofensive în care nu deranjai pe nimeni sau nici măcar nu 
te gândeai la nimeni, de către cineva pur şi simplu pentru că 
acest cineva era mai mare ca tine, mai puternic ca tine, şi de a fi 
ţinut un minut sau cinci minute sub un fel de ţeavă plesnită de 
furie neînţeleasă şi dorinţă crâncenă şi mânie răzbunătoare şi 
geloasă constituia o parte a copilăriei pe care toate mamele 
copiilor o primiseră la rândul lor de la mamele lor şi de la 
mamele acelora la rândul lor, din Porto Rico sau Haiti sau oricare 
o fi fost locul de unde cu toţii venim dar în care nimeni dintre noi 
n-a trăit vreodată. Astfel că atunci când avea să se facă şi el 
mare şi să aibă şi el copii avea să trebuiască şi el s-o treacă mai 
257 


departe (şi poate că hotărându-se acolo şi atunci că ar fi fost 
prea multă osteneală şi bătaie de cap şi că deci n-avea să aibă 
copii sau poate nădăjduind că n-avea să aibă) şi că deci nimeni 
n-avea tată, nimeni n-avea vreun Porto Rico sau Haiti numai al 
lui, ci doar toate chipurile mamelor care născuseră vreodată 
copii coborând asupra clipelor aproape calculabile din cine ştie 
ce străveche şi obscură jignire şi ultragiere comună pe care 
fiinţele reale, vii, vorbitoare din carne şi sânge nici măcar nu le 
suferiseră ci doar le primiseră moştenire; toate fiinţele băieţilor 
care se mişcau şi respirau pe pământ trăgându-se din acea unică 
ambiguă mereu evitată întunecoasă faptă a zămislirii de către 
tată şi astfel toate înfrăţite pentru totdeauna şi pretutindeni sub 
soare -” 

Quentin şi Shreve se priveau unul pe altul - se holbau mai 
degrabă unul la altul - respiraţia lor liniştită, regulată pierzându- 
se aburind nelămurit şi statornic în aerul acum sepulcral. Era 
ceva curios în felul cum se uitau unul la altul, curios şi calm şi 
adânc încordat, deloc aşa cum doi bărbaţi s-ar fi putut privi unul 
pe altul ci aproape aşa cum un tânăr şi o fată foarte tânără s-ar fi 
putut privi din însuşi adâncul virginităţii - un fel de căutare 
dezgolită şi înăbușită, fiecare privire înăsprită de obsesia 
imemorială a tinereţii, nu a greutăţii apăsătoare a timpului cu 
care trăiesc bătrânii ci a fluidităţii lui: paşii luminoşi ai tuturor 
momentelor pierdute ale vârstei de cincisprezece şi şaisprezece 
ani. „Pe urmă s-a făcut mai mare şi a ieşit de sub şorţul ei în 
pofida eforturilor ei (şi poate şi alor lui; ale amândurora poate) şi 
nici măcar nu-i păsa. A înţeles că ea pregătea ceva şi nu numai 
că nu-i păsa, nici măcar nu-i păsa că nu ştia ce era; s-a făcut mai 
mare şi a văzut că ea îl formase şi-l călise pentru a-l face 
instrumentul pentru oricare va fi fost gestul pe care-l aştepta 
neîmblânzită inima ei, poate că a ajuns să creadă (sau a văzut) 
că ea îl înşelase ca să-l facă să primească forma şi dispoziţia 
dorită, şi nu-i păsa nici de asta probabil pentru că la vremea 
aceea învățase că există doar trei lucruri şi nu mai mult: viaţa, 
plăcerea, întunericul; şi fără bani nu putea să fie plăcere, şi fără 
plăcere n-avea să fie nici viaţă ci doar inhalarea protoplasmatică 
şi prăbuşirea a ceva neajuns să fie organism orb într-o 
întunecime unde lumina nu începuse vreodată. Şi bani avea 
pentru că el ştia bine că ea ştia că banii erau singurul lucru cu 
care îl putea îmblânzi şi sili spre obstacol când avea să vină ziua 
marii încercări, astfel că nu îndrăznea să-l atingă aici şi ştia că şi 

258 


el ştie asta: aşa că poate că chiar a şantajat-o, a cumpărat-o în 
felul acesta: «Tu îmi dai banii aşa cum îi vreau eu şi eu nu întreb 
încă de ce sau pentru ce.» Sau poate că ea era atât de 
preocupată să-l pregătească încât nici măcar nu se mai gândea 
la bani acum, ea care probabil nici n-avusese prea mult timp să- 
şi aducă aminte de bani sau să-i numere sau să se întrebe câţi 
erau în intervalele urii şi ale mâniei înnebunitoare, şi astfel 
singurul care să-l controleze în ce priveşte banii era avocatul. 
Probabil că el (Bon) învățase asta în primul rând: că putea să 
recurgă la maică-sa şi să-l stăpânească şi pe avocat în orice 
clipă, aşa cum calul care valorează un milion n-are decât să se 
arate o dată cu ceva mai multă sudoare pe crupă, şi a doua zi să 
fie sigur că are să aibă un jockey nou. Sigur, acela trebuie să fi 
fost: avocatul, avocatul care trebuia să-şi gospodărească 
milionara lui proprie cam ţicnită care probabil că nici nu era 
destul de interesată de bani ca să vadă dacă scrie ceva pe 
cecurile pe care le semna - avocatul care, în timp ce mama lui 
Bon punea totul la cale şi-şi făcea planuri pentru el încă dinainte 
ca el să înceapă să-şi aducă aminte pentru ziua când avea să fie 
transferat în grabă în pământ fertil şi putrezit, îi şi arase şi 
semănase şi recoltase atât pe el cât şi pe maică-sa ca şi cum el 
ar fi şi fost transferat acolo - avocatul care poate că avea un 
sertar secret în seiful său secret şi cu hârtia cea tainică înăuntru, 
poate o hartă cu ace colorate înfipte în ea cum au generalii în 
timpul campaniei, şi cu toate însemnările cifrate: Astăzi Sutpen a 
terminat de jefuit de la un indian betiv o sută de mile de pământ 
virgin, valoarea - 25 000 dolari. La ora 2,31 astăzi a venit dinspre 
mlaştini cu ultima bârnă pentru casă, valoarea, împreună cu 
pământul - 40 000. La ora 7,52 astăzi s-a căsătorit. Amenințarea 
cu acuzaţia de bigamie valorând zero, afară de cazul că se 
găseşte un cumpărător grabnic. Nu e probabil. Fără îndoială s-a 
împreunat cu nevastă-sa în aceeaşi zi. Să spunem 1 an şi apoi 
poate adăugând şi acum data şi ora: Un fiu. Valoarea intrinsecă 
posibilă deşi nu probabilă vânzare forțată a casei & pământul 
plus valoarea recoltei minus un sfert al copilului. Valoarea 
emoțională plus 100% zero, plus valoarea recoltei. Să spunem 10 
ani, unul sau mai mulţi copii. Valoarea intrinsecă vânzarea 
forțată a casei & pământurile ameliorate plus valorile lichide 
minus partea copiilor. Valoarea emoțională 100% ori mărită anual 
pentru fiecare copil plus valoarea intrinsecă plus bunurile lichide 
plus creditul dobândit în vigoare şi poate aici şi acum cu data: O 
259 


fiică şi aproape că vedeai semnul de întrebare după asta şi chiar 
şi celelalte cuvinte: fiică? fiică? fiică? tărăgănând astfel nu din 
cauză că i s-ar fi risipit gândurile, ci dimpotrivă gândurile 
oprindu-i-se dintr-o dată atunci, trăgându-se înapoi puţin şi 
împrăştiindu-se în lături ca atunci când aşezi un băț de-a 
curmezişul unui fir de apă, revărsându-se şi crescând încet de jur 
împrejurul lui oriunde ar fi fost locul în care el să poată să 
zăvorască uşa şi să se aşeze liniştit să scadă banii pe care Bon îi 
cheltuia cu târfele şi cu şampania din ce avea maică-sa, să 
calculeze cât avea să mai rămână mâine şi luna viitoare şi anul 
viitor sau până când Sutpen avea să fie gata pregătit - gândindu- 
se la bănişorii sunători, peşin pe care Bon îi azvârlea pe cai şi pe 
haine şi pe şampanie şi pe jocurile de noroc şi pe femei (el aflase 
despre metisă şi despre căsătoria clandestină cu mult înainte ca 
maică-sa să fi aflat ea chiar presupunând c-ar fi fost vreo taină în 
asta; poate că avea chiar o spioană în casă aşa cum se părea că 
avusese în casa lui Sutpen; poate că chiar o plantase acolo, 
spunându-şi aşa cum îţi spui când te gândeşti la un câine: Incepe 
s-o ia razna. Are nevoie de o zăbală. Nu de o zgardă: doar o 
zăbală uşoară de un fel oarecare, aşa ca să nu poată să intre 
într-un loc îngrădit) şi el singurul care mai încerca să mai pună 
frâu, sau să îndrăznească s-o facă, şi neajungând prea departe 
pentru că ştia şi el că tot ce ar fi avut de făcut Bon ar fi fost să se 
ducă la maică-sa şi atunci calul de curse ar fi căpătat o iesle de 
aur dacă ar fi dorit-o şi, dacă jockeul nu era atent, şi un jockey 
nou - calculând banii, socotind cât ar fi realizat neto în ritmul 
acesta normal în următorii câţiva ani, şi între timp răstignit între 
cele două probleme ale sale: dacă poate ce ar fi trebuit el să facă 
n-ar fi fost să se spele pe mâini de toată problema lui Sutpen şi 
să strângă tot ce mai rămăsese şi s-o ia din loc spre Texas. 
Numai că ori de câte ori se gândea să facă asta se gândea la toţi 
banii pe care Bon îi şi cheltuise, şi că dacă el ar fi luat-o din loc 
spre Texas acum zece ani sau acum cinci ani sau chiar anul 
trecut ar fi avut acum mult mai mult: aşa că poate noaptea pe 
când aştepta ca fereastra să înceapă să se arate cenuşie avea să 
ajungă şi el exact aşa cum spunea mătuşa Rosa că ajunsese ea 
însăşi şi era silit să nege faptul că-şi mai trăgea măcar sufletul 
(sau poate că dorea să nu şi-l mai tragă) afară doar de acei două 
sute la sută înmulţit cu valoarea intrinsecă de fiecare zi de An 
Nou - apa trăgându-se înapoi în faţa băţului şi crestând şi 
revărsându-se statornică şi liniştită ca lumina şi el aşezat acolo în 
260 


iradierea albă, adevărată a clarviziunii (sau a viziunii sau a 
credinţei în nefericirea şi nebunia omenească sau oricum ai fi 
vrut să-i spui) care-i arăta nu numai ce s-ar fi putut întâmpla ci şi 
ceea ce în realitate avea să se întâmple şi el refuzând să creadă 
că avea să se întâmple, nu pentru că-i apărea ca o viziune, ci 
pentru că ar fi trebuit să cuprindă şi iubirea şi curajul şi mândria; 
şi crezând că s-ar putea întâmpla, nu pentru că ar fi fost logic şi 
posibil, ci pentru că acesta ar fi fost lucrul cel mai nefericit care 
s-ar fi putut întâmpla pentru toţi cei implicaţi; şi deşi n-ai fi putut 
să-i dovedeşti că există viciul sau virtutea sau curajul sau 
laşitatea fără să-i arăţi oameni vii mişcându-se tot aşa cum n-ai fi 
putut să-i dovedeşti că există moartea fără să-i arăţi un cadavru, 
el credea totuşi că există nefericirea din cauza educaţiei 
mohorâte, riguroase şi chinuitoare, ca a unui eunuc, care-l 
învățase să lase norocul şi bucuriile omului pe seama lui 
Dumnezeu, care avea în schimb să lase toate mizeriile şi 
nebuniile şi nefericirile lui asupra păduchilor şi ploşniţelor din 
Coke şi Littleton. Şi bătrâna Sabină -” 

Se uitau - se holbau - unul la altul. Shreve vorbea, deşi în 
afara uşoarelor deosebiri pe care gradele de latitudine dintre ei 
le sădiseră în vorba lor (deosebiri nu în intonaţie sau în 
accentuare ci în turnuri de fraze şi în folosirea cuvintelor), ar fi 
putut fi oricare dintre ei şi într-un fel erau amândoi: amândoi 
gândind ca unul singur, glasul care s-ar fi întâmplat să pună 
gândul în cuvinte, numai gândul devenind audibil, vocal; 
amândoi creând şi unul şi altul, din vorbăria şi rămăşiţele 
zvonurilor şi poveştilor străvechi, oameni care poate că nici nu 
existaseră vreodată undeva, care umbre doar, erau umbre nu ale 
unor fiinţe din carne şi sânge care trăiseră şi muriseră, ci umbre 
la rândul lor ale celor ce fuseseră (pentru unul din ei cel puţin, 
pentru Shreve) tot umbre, liniştite ca şi murmurul vizibil al 
respirației lor ridicându-se în abur. Orologiile începuseră acum să 
bată de miezul nopţii, melodioase, lente, nedesluşite dincolo de 
fereastra închisă, pecetluită în zăpadă. „- bătrâna Sabină, care 
nu putuse nici cu preţul vieţii să-ţi spună ţie sau avocatului sau 
lui Bon sau oricui altcuiva ceea ce probabil că dorea, aştepta, 
nădăjduia pentru că era femeie şi n-avea nevoie să dorească sau 
să nădăjduiască sau să aştepte ceva, ci doar să dorească şi să 
aştepte şi să nădăjduiască (şi pe lângă asta, cum spunea tatăl 
tău, atunci când ai în tine multă ură puternică şi adevărată nu 
mai ai nevoie să speri pentru că ura are să-ţi ajungă să te 

261 


hrănească) - bătrâna Sabină (şi nici măcar atât de bătrână pe 
atunci, dar care se lăsase doar să se treacă în sensul că-ţi mai ţii 
încă motorul curat şi bine uns şi cărbunii cei mai buni în tender 
dar nu-ţi mai baţi capul să lustruieşti alămurile sau să mai freci 
scândurile pe punte; se lăsase să se treacă pe dinafară. Nu 
grasă; se consuma prea repede ca să fie grasă, mistuia totul în 
guşă, între locul unde înghiţise şi stomac; fără să simtă nicio 
plăcere în mestecarea hranei; să trebuiască s-o mestece fiind 
doar un alt efort neplăcut cum nu avea nicio plăcere nici în 
veşminte; să trebuiască să aştepte ca cele vechi să se tocească 
şi apoi trebuind să şi le aleagă pe cele noi doar cu un alt efort 
neplăcut: şi fără să simtă nicio plăcere în superbul bărbat care 
era el” - niciunul din ei nu spunea «Bon» „- în pantalonii 
splendizi care i se mulau pe picior şi hainele superbe care i se 
potriveau pe umeri nici în faptul că avea mai multe ceasuri şi 
butoane de manşetă şi rufărie mai fină şi cai şi carete cu roţi 
galbene mai frumoase (ca să nu mai punem la socoteală şi 
fetele) decât cei mai mulţi dintre ceilalţi, dar şi asta doar tot un 
efort neplăcut inevitabil pe care ar fi trebuit să-l depăşească 
înainte de a fi putut face ceva bun pentru ea tot aşa cum ar fi 
trebuit să treacă şi de dinţii de lapte şi de pojar şi de oasele 
firave de băieţaş pentru a ajunge în stare să facă ceva bun 
pentru ea) - bătrâna Sabină primind rapoartele măsluite de la 
avocat asemenea rapoartelor trimise îndărăt spre cartierul 
general de pe fronturile de luptă, şi poate un negru aşteptând 
special pentru asta în anticamera avocatului şi care să nu facă 
nimic altceva decât să le ducă şi asta poate o dată la doi ani sau 
de cinci ori în două zile, totul depinzând de clipa când devenea 
nerăbdătoare după noutăţi şi începea să-l sâcâie - raportul, 
comunicatul spunând că nu suntem prea departe în urma lui (a 
lui Sutpen) în Texas sau Missouri sau poate California (California 
ar fi fost cel mai bine, destul de departe; convenabilă, dovadă 
inerentă a distanţei reale, necesitatea de a accepta şi a crede) şi 
îl ajungem acum repede, o chestiune de zile şi nu vă mai faceţi 
griji. Aşa că nu-şi mai făcea, nu-şi mai făcea deloc griji: îşi scotea 
doar trăsura şi se ducea la avocat, strânsă să plesnească în 
rochia neagră care semăna cu o bucată de coş de plită atârnând 
moale şi poate chiar fără pălărie doar cu un şal pe cap, astfel că 
singurele lucruri care-i mai lipseau erau peria şi găleata - dând 
buzna înăuntru şi spunând «A murit. Ştiu c-a murit, şi cum se 
poate, cum de se poate», nevrând să spună ce voise să spună 
262 


mătuşa Rosa: de unde-au găsit sau au inventat un glonte care să 
poată să-l omoare ci Cum de s-a putut ca el să moară fără să 
trebuiască să recunoască faptul că n-a avut dreptate şi să sufere 
şi să se căiască. Şi astfel în două-trei clipe aproape că ajungeau 
să-l prindă (el - avocatul - avea să-i arate scrisoarea adevărată, 
scrisul în engleză pe care ea nu ştia să-l citească, care tocmai 
fusese adusă de negrul trimis să i-o aducă atunci când ea avea 
să intre, şi avocatul se exersase să scrie data necesară pe 
scrisoare până când era în stare s-o scrie acum chiar stând cu 
spatele la ea, în cele două secunde cât îi trebuiau ca să scoată 
scrisoarea din dosar) - să-l prindă, ajunşi atât de aproape de el 
încât să se convingă pe deplin că e viu; atât de aproape încât el 
era în măsură s-o scoată din biroul lui înainte ca ea să fi apucat 
să se aşeze pe scaun acolo şi s-o urce iarăşi în trăsură şi s-o 
pornească spre casă iarăşi, unde, printre oglinzile florentine şi 
draperiile pariziene şi camizolele de tafta, încă avea să arate ca 
femeia adusă să spele duşumelele, în rochia neagră la care 
bucătăreasa nu s-ar fi uitat nici când fusese nouă cu cinci sau 
şase ani mai înainte, ţinând în mână, strângând bine scrisoarea 
pe care nu putea s-o citească (poate singurul cuvânt din ea pe 
care l-ar fi putut recunoaşte fiind cuvântul «Sutpen») într-o mână 
şi dând la o parte o şuviţă groasă ca o frânghie de păr lălâi de 
culoarea fierului cu cealaltă şi fără să privească scrisoarea ca şi 
cum ar fi citit-o presupunând că ar fi putut s-o citească, ci 
aruncându-se asupra ei, prăbuşindu-se asupra ei ca şi cum ar fi 
ştiut că n-ar fi avut decât o secundă în care s-o citească, numai o 
clipă în care ea să rămână intactă după ce ochii aveau s-o 
atingă, înainte ca să ia foc astfel încât să nu mai fie citită ci 
mistuită, lăsând-o aşezată acolo cu o foiţă de cenuşă de cărbune 
neagră, fărâmicioasă, mută în mână.” 

„Şi el -” (Niciunul din ei nu spunea «Bon») „- acolo, privind-o, 
el care se făcuse destul de mare ca să fi aflat ceea ce crezuse el 
că fusese copilărie nu fusese copilărie, că alţi copii fuseseră 
făcuţi de taţi şi mame pe când el fusese creat ca nou atunci când 
începuse să-şi aducă aminte, şi din nou iarăşi când ajunsese la 
punctul în care carcasa sa încetase să mai fie a unui copil şi 
ajunsese a unui băiat, şi ca nou iarăşi când încetase să mai fie 
băiat şi devenise bărbat; creat de către un avocat şi o femeie 
despre care crezuse că-l hrăneşte şi-l spală şi-l duce la culcare şi- 
| regăseşte în bucuriile adăugate pentru gustul şi plăcerea lui 
pentru că ar fi fost el însuşi, până când se făcuse destul de mare 

263 


ca să-şi dea seama că nu era deloc el cel pe care ea îl spăla şi-l 
îndopa cu dulciuri şi cu distracţii ci un bărbat care nici nu 
ajunsese acolo încă, pe care ea nici măcar nu-l văzuse încă 
niciodată, care avea să fie cu totul altceva şi nu băiatul acela 
atunci când avea să sosească în sfârşit ca dinamita care distruge 
casa şi familia şi poate chiar întreaga comunitate şi care nu 
seamănă deloc cu ziarul vechi şi liniştit care poate pluteşte fără 
rost şi uşor în vânt sau cu rumeguşul de demult sau cu 
îngrăşămintele de altădată care ar fi preferat să rămână liniştite 
şi întunecate în pământul liniştit aşa cum rămăseseră înainte de 
a veni omul descurcăreţ cu ochelari puternici care să le 
dezgroape şi să le strângă la un loc şi să le frământe - creat de 
femeia aceasta şi de un avocat plătit (femeia care dinainte de a 
fi el în stare să-şi aducă aminte, înţelegea el acum, făcuse 
planuri şi-l pregătise ca pe un cal de curse pentru o clipă care 
avea să vină şi să treacă şi după care, vedea el, pentru ea el n- 
avea să mai fie cu nimic mai mult decât un pumn de ţărână 
bogată, mustind de putreziciune; avocatul care dinainte de a fi, 
el, în stare să-şi aducă aminte, înţelegea el acum, îl arase şi-l 
semănase şi-l irigase şi-l îngrăşase şi-l recoltase ca şi cum ar fi 
ajuns deja să fie ce trebuia să ajungă) şi Bon privind-o, sprijinit 
leneş de consola căminului poate şi în hainele cele bune, în 
miresmele de mirodenii ca de harem a ceea ce ai fi putut spune 
că era o sfinţenie lejeră, privind-o cum se uită la scrisoare, nici 
măcar gândindu-se O privesc acum pe maică-mea goală întrucât 
dacă ura ar fi fost goliciune, ea o purtase destul de multă vreme 
până atunci ca să ajungă să-i folosească drept îmbrăcăminte aşa 
cum se spune că poate s-ajungă modestia s-o facă, o şi face - 
Aşa că el a plecat. S-a dus la şcoală la vârsta de douăzeci şi 
opt de ani. Şi nu ştia şi nici nu-i păsa nici de asta: cine dintre ei - 
mama sau avocatul - fusese cel care hotărâse că trebuie să se 
înscrie la şcoală, pentru că ştiuse toată vremea că maică-sa 
pregătea ceva şi că avocatul pregătea ceva, şi nu-i păsa de ajuns 
de tare ce-or fi pregătit fiecare din ei ca să încerce să descopere 
ce anume, el care ştia că avocatul ştia că maică-sa pregătea 
ceva dar că maică-sa nu ştia că avocatul pregătea ceva, şi că 
avocatului îi era egal dacă maică-sa obținea ceea ce dorea ori 
ce-o fi fost, cu condiţia ca el însuşi (avocatul) să obţină şi el ce 
dorea cu o secundă înainte sau cel puţin în acelaşi timp. S-a 
înscris la şcoală; a spus «foarte bine» şi i-a spus metisei adio şi a 
plecat spre şcoală, el căruia în toţi cei douăzeci şi opt de ani pe 
264 


care-i trăise nimeni nu-i spusese vreodată, «Fă şi tu cum fac şi 
ăştilalţi; termină de făcut lucrul ăsta până la ora nouă mâine 
dimineaţa sau până vineri sau până luni»; poate că chiar metisa 
a fost cea de care ei (sau avocatul) s-au folosit - zăbala uşoară 
(nu frâul) pe care-l pusese pe el avocatul ca să-l oprească să 
intre într-un loc pe care mai târziu ar fi putut să-l vadă că e 
împrejmuit cu o îngrăditură. Poate că maică-sa aflase de metisă 
şi de copil şi de ceremonie şi descoperise mai mult decât aflase 
avocatul (sau decât credea avocatul, care-l considera pe Bon 
doar prost, nu şi nebun) şi trimisese după el şi el venise şi se 
oprise tot aşa sprijinit de consolă şi poate ştiind chiar ce era, ce 
se întâmplase, chiar înainte ca ea să-i spună, rezemat acolo pe 
faţă cu o expresie care ai fi putut spune că e surâs decât că nu 
era asta ci doar ceva prin care sau dincolo de care nu puteai să 
vezi, şi ea privindu-l cu poate şuviţa lălâie de păr de culoarea 
fierului lăsată iar pe ochi şi nici măcar nemaiostenindu-se acum 
s-o dea la o parte pentru că nu se mai uita la scrisoare ci ochii îi 
fulgerau înspre el, vocea ei încerca să fulgere spre el din 
încordarea neliniştii şi a fricii, dar izbutind să şi-o controleze încă 
pentru că nu putea vorbi despre trădare căci nu-i spusese încă, şi 
acum, în clipa asta nu mai îndrăznea să rişte - el privind-o din 
spatele surâsului care nu era surâs ci era doar ceva dincolo de 
care se presupunea că nu poţi vedea nimic, spunând, 
recunoscând: «de ce nu? Toţi tinerii fac aşa. Şi chiar şi 
ceremonia. Nu mi-am pus în gând să am copilul, dar acuma, 
dacă tot îl am... Şi nici măcar nu e un copil rău» şi ea privindu-l, 
fulgerându-l cu privirile şi nefiind în stare să spună ce ar fi vrut 
să spună pentru că amânase prea mult şi acum spunând doar 
ceea ce putea spune: «Dar eşti tu. E altceva» şi el (ea nici n-ar îi 
avut nevoie s-o spună. El ştia pentru că înţelesese deja de ce 
trimisese după el, chiar dacă nu ştiuse şi nici nu-i păsase ce 
avusese ea de gând încă dinainte de a fi apucat el să-şi aducă 
aminte, încă dinainte de a fi fost el în stare să-şi ia o femeie fie c- 
o iubise fie că nu): «De ce nu? Se pare că bărbaţii trebuie să se 
căsătorească într-o zi, mai devreme sau mai târziu. Şi asta e o 
femeie pe care o cunosc, care nu-mi dă nicio bătaie de cap. Şi cu 
ceremonia, toată plictiseala aia, rezolvată. Şi cât despre o 
chestie atât de neimportantă, cum ar fi o picătură de sânge 
negru -» nemaiavând nevoie să vorbească mult, să spună prea 
mult, neavând nevoie să spună Se pare că m-am născut pe 
lumea asta cu atât de puțini taţi încât am prea mulţi fraţi să 
265 


rănesc şi să dau de ruşine cât timp trăiesc şi deci prea mulţi 
urmaşi cărora să le las moştenire mica mea parte de suferință şi 
de nedreptate, odată mort; nu asta, doar «o picătură de sânge 
negru -» şi apoi să-i privească chipul, graba deznădăjduită şi 
spaima, şi apoi să plece, sărutând-o poate, sărutându-i poate 
mâna care avea să stea moale într-a lui şi chiar atingând-o cu 
buzele ca pe-o mână moartă bâjbâind deznădăjduită încoace şi- 
ncolo după un fir de pai; poate pe când ieşea din cameră spunea 
ea are să se ducă la el (la avocat); dacă aş mai aştepta cinci 
minute aş vedea-o cu şalul pe cap. Aşa că poate la noapte am să 
ştiu - dacă mi-ar păsa să aflu. Poate că până la lăsarea nopţii şi 
aflase, poate chiar dinainte dacă reuşiseră să-l găsească, să-i 
trimită vorbă, pentru că ea într-adevăr se dusese la avocat. ŞI 
asta îi convenise de minune avocatului. Poate chiar înainte ca ea 
să fi început să-i spună începuse să se arate lucirea aceea 
blândă, albă, ca atunci când ridici fitilul lămpii; poate că el îşi şi 
vedea mâna scriind prin aer acolo unde scrisul cu fiică? fiică? 
fiică? nu se arătase cu adevărat niciodată. Pentru că poate că 
asta fusese necazul şi preocuparea şi grija avocatului toată 
vremea; că încă din clipa în care ea îl făcuse să promită că n- 
avea să-i spună lui Bon cine fusese tatăl lui, el aşteptase şi se 
întrebase cum s-o facă, întrucât poate că-şi dădea seama că 
dacă i-ar fi spus lui Bon, Bon ar fi putut să-l creadă sau să nu-l 
creadă, însă era sigur că avea să se ducă şi să-i spună maică-si 
că avocatul îi spusese şi atunci el (avocatul) avea să fie pierdut, 
nu pentru că ar fi făcut ceva rău, deoarece n-avea ce rău să iasă 
de aici, căci lucrul acesta n-ar fi putut schimba cu nimic situaţia, 
ci pentru că încălcase spusa clientei lui paranoice. Poate că pe 
când şedea în biroul lui adunând şi scăzând banii şi adunând ce 
ar mai fi putut scoate de la Sutpen (nu-şi făcea deloc griji despre 
ce ar fi putut face Bon când ar fi aflat; probabil că de multă 
vreme îi făcuse lui Bon complimentul de a gândi că chiar dacă 
era destul de prostănac şi de indolent ca să suspecteze sau să 
descopere el însuşi ceva despre taică-su, nu era totuşi chiar atât 
de nebun încât să nu fie în stare să profite de lucrul acesta odată 
ce i-ar fi atras cineva atenţia ce s-ar fi cuvenit să facă, poate că 
chiar îi trecuse prin minte şi că, dacă din dragoste sau din simţul 
onoarei sau din cine mai ştie ce alt motiv bătut de Dumnezeu 
sau de codul civil Bon n-ar fi făcut aşa ceva, avea să refuze să 
facă aşa ceva, atunci el (avocatul) i-ar fi furnizat chiar dovezi că 
nu mai era în viaţă) - poate că toată vremea asta îl râcâia: cum 
266 


să-l facă pe Bon fie să trebuiască să descopere el însuşi, fie ca 
cineva - tatăl sau mama să-i spună. Aşa că poate ea nici nu 
ieşise bine din biroul lui - sau cel puţin îndată ce avusese vreme 
să deschidă seiful şi să se uite în sertarul secret să se 
încredinţeze că universitatea din Mississippi fusese cea la care se 
înscrisese Bon - că mâna lui şi începuse să scrie fără şovăială şi 
chiar în locul unde cuvintele fiică? fiică? fiică? nici nu se 
arătaseră vreodată - şi de data asta împreună cu data: 1859. Doi 
copii. Să spunem 1860, 20 de ani. Creştere 200% înmulțit cu 
valoarea intrinsecă pe an plus bunurile lichide plus creditul 
câştigat. Val. aprox. 1860, 100 000. Intrebare: amenințarea cu 
bigamia, Da sau Nu. Posibil Nu. Nu. Amenințarea cu incestul: 
Credibilă Da şi mâna întorcându-se înainte de a fi pus punctul, 
barând cuvântul Credibi/ă, scriind în loc Sigură, subliniind. 

Şi lui nu i-a păsat nici de asta; a spus doar «Foarte bine.» 
Poate pentru că ştia acum că maică-sa nu ştiuse şi n-avea să ştie 
niciodată ce voia cu adevărat, astfel că n-avea cum s-o înfrângă 
(poate că învățase de la metisă că n-ai cum să înfrângi femeile, 
oricum, şi că dacă eşti deştept şi nu-ţi place să ai bătaie de cap 
şi scandal nici nu încerci să faci aşa ceva), şi ştia că tot ce dorea 
avocatul erau banii; astfel că dacă nu făcea greşeala să-şi 
închipuie că le-ar fi putut dejuca toate planurile, dacă ţinea minte 
doar să stea liniştit şi cu ochii în patru putea să le dejoace o 
parte din planuri. - Astfel că a spus «Foarte bine» şi a lăsat-o pe 
maică-sa să împacheteze hainele cele bune şi rufăria cea bună în 
valize şi cufere, şi poate că a mai întârziat şi în biroul avocatului 
şi l-a privit din spatele a ceea ce s-ar fi putut chema un surâs în 
vreme ce avocatul făcea gesturile necesare pentru a-i încărca pe 
vapor caii şi poate să-i şi procure pe bani încă un valet personal 
suplimentar şi să aranjeze totul cu banii şi toate celelalte; privind 
din spatele surâsului, în timp ce avocatul juca şi rolul tatălui 
greoi chiar, vorbind despre bursă, despre cultură, despre latina şi 
greaca necesare pentru a-l şlefui şi pregăti pentru situaţia pe 
care avea s-o aibă în viaţă şi cum, desigur, puteai obţine 
pregătirea asta oriunde, chiar şi în biblioteca proprie, dacă aveai 
voinţă; dar cum era totuşi ceva, o anumită calitate a culturii pe 
care numai monotonia monastică, mănăstirească a unui - să 
zicem obscur şi mic (deşi de bună calitate, de bună calitate) 
colegiu - şi el -” (niciunul din ei nu spunea «Bon». Nicio clipă nu 
s-ar fi părut că ar fi fost vreo confuzie în mintea lor în ce priveşte 
persoana căreia Shreve îi spunea «el») ascultând politicos şi 

267 


liniştit în spatele acelei expresii dincolo de care se presupunea 
că nu poţi să vezi ceva, întrebând în sfârşit, întrerupându-l poate, 
curtenitor şi afabil - fără niciun fel de ironie, niciun fel de 
sarcasm - «Care spuneai că era colegiul acela?» şi aici urmând o 
mulţime de gesturi în timp ce avocatul cotrobăia printre hârtii ca 
s-o găsească pe cea din care să citească numele pe care-l 
memorizase încă de când stătuse pentru prima dată de vorbă cu 
maică-sa «Universitatea din Mississippi, la» - Unde-ai spus?” 

„Oxford”, spuse Quentin. „E la vreo patruzeci de mile de -” 

„— Oxford.” Şi pe urmă hârtiile puteau să rămână neatinse 
pentru că acum avea să vorbească el: despre un mic colegiu 
înfiinţat doar de vreo zece ani, explicându-i cum n-avea să fie 
nimic acolo care să-i abată atenţia de la învăţătură (acolo, unde, 
într-un sens, însăşi înţelepciunea avea să fie virgină, sau cel 
puţin să nu fie prea de mâna a doua) şi cum avea să aibă prilejul 
să cunoască şi o altă parte mai provincială a ţării în care destinul 
său înalt îşi avea rădăcinile; (aşteptând rezolvarea acestui război 
care era fără nicio îndoială iminentă, încheierea cu succes a 
căruia îl speram cu toţii, de care nu ne mai îndoiam) ca un bărbat 
aşa cum avea să ajungă el şi cu forţa economică pe care avea s- 
o reprezinte când maică-sa avea să moară, şi el ascultând din 
spatele acelei expresii, spunând, «Aşadar nu recomanzi dreptul 
ca vocaţie?» şi acum doar o clipă avocatul avea să se oprească, 
dar nu prea mult timp; poate nici măcar destul de mult timp sau 
de ajuns de perceptibil ca să spui că făcuse o pauză: şi să-l 
privească şi el pe Bon: «Nu mi-a trecut prin minte că dreptul ar 
putea să te atragă» şi Bon: «Nici exerciţiile cu spada nu m-au 
atras în timp ce le făceam. Dar pot să-mi aduc aminte de cel 
puţin o ocazie în viaţa mea când mi-a părut bine că le-am făcut» 
şi atunci avocatul, fluent şi lejer: «Atunci bineînţeles să alegem 
dreptul. Mama dumitale va fi de ac - va fi încântată.» «Foarte 
bine», spusese, nu «adio»; nu-i păsa. Poate nici măcar nu-şi 
luase rămas bun de la metisă, de la lacrimile şi lamentaţiile ei şi 
poate chiar de la încleştarea braţelor moi, deznădăjduite, de 
culoarea magnoliei petrecute pe după genunchii lui, şi (să 
spunem) la vreo trei picioare şi jumătate deasupra acestei 
înlănţuiri fără oase dar stăruitoare ca oţelul cu o aceeaşi expresie 
pe faţă, nu surâs ci doar ceva prin care nu se putea vedea nimic. 
Pentru că nu poţi să le înfrângi: poţi doar să fugi (şi să-i 
mulţumeşti lui Dumnezeu că poţi fugi, poţi scăpa de solidaritatea 
densă, moale ca brânza, dar groasă de cel puţin cinci picioare 

268 


care acoperă întreg pământul, în care bărbaţii şi femeile în 
perechi sunt puşi deoparte şi rânduiţi ca popicele; mulţumită fie 
zeilor oricare ar fi ei pentru ţâmburuşul bărbătesc zvelt, ascuţit, 
care se potriveşte uşor şi alunecos să intre acolo unde şoldurile 
compartimentate ale femeilor le înşfacă) - fără adio: foarte bine: 
şi într-o noapte a păşit pe pasarelă la lumina torţelor şi poate 
numai avocatul fiind acolo să-l conducă şi asta nu ca să-i ureze 
drum bun ci ca să se încredinţeze că s-a îmbarcat cu adevărat. Şi 
noul servitor suplimentar  deschizându-i  geamantanele în 
cameră, scoţându-i hainele cele bune şi doamnele care şi 
începuseră să se strângă în salon pentru masa de seară şi 
bărbaţii la bar, pregătindu-se, dar nu el; el singur, sprijinit de 
balustradă, cu o ţigară de foi poate, privind oraşul cum alunecă 
şi clipeşte şi luceşte şi se pierde în urmă şi apoi orice mişcare 
oprindu-se, vaporul suspendat imobil şi fără să mai înainteze 
atârnat chiar de stele cu două frânghii de fum încărcat de scântei 
revărsându-se în sus din coşuri. Şi cine ştie ce gânduri, ce calcule 
şi alegeri grave, în el care ştiuse de ani de zile că maică-sa 
pregătea ceva; că avocatul pregătea ceva şi deşi ştia că era 
vorba doar de bani, ştiind totuşi că în limitele ştiute, masculine 
ale lui (ale avocatului) el (avocatul) ar fi putut fi aproape la fel de 
primejdios ca şi cantitatea necunoscută care era maică-sa; şi 
acum acestea - şcoala, colegiul - şi el împlinise douăzeci şi opt 
de ani. Şi nu numai asta, dar şi fiind vorba tocmai de colegiul 
acesta anume, de care nu auzise niciodată până atunci, care cu 
zece ani înainte nici măcar nu exista; şi ştiind şi că avocatul 
fusese cel care i-l alesese - ce sumbru, intens, şi aproape 
încruntat De ce? De ce? De ce colegiul acesta, tocmai acesta şi 
nu oricare altul? - poate sprijinit acolo în însingurare între fumul 
gâfâitor şi zgomotul motoarelor şi aproape ajungând la răspuns, 
simțind piesele ca de joc de cuburi ale imaginii cum aşteaptă, 
pândindu-l parcă, exact acolo unde nu le-ar fi putut ajunge dacă 
ar fi întins mâna, învălmăşite, amestecate, imaginea de 
nerecunoscut şi totuşi pe punctul de a se potrivi cum trebuie în 
aşezarea care ar fi avut să-i dezvăluie dintr-o dată, ca un fulger, 
înţelesul vieţii sale întregi, al trecutului - insula Haiti, copilăria, 
avocatul, femeia care îi era mamă. Şi poate chiar şi scrisoarea 
acolo, sub picioarele lui, undeva în întunericul de sub puntea 
unde stătea el - scrisoarea adresată nu lui Thomas Sutpen la 
Suta lui Sutpen ci domnului Henry Sutpen, înscris la universitatea 
din Mississippi, lângă Oxford, Mississippi. Intr-o zi Henry i-a 
269 


arătat-o şi nu fusese o licărire blândă care să se răspândească pe 
faţă ci o scânteiere, o fulgerare (i-o arătase lui care nu numai că 
nu avusese un tată pe care să-l fi văzut ci care se regăsise, încă 
din copilărie, împresurat de o neadormită cabală urmărind după 
toate aparențele să-l convingă că nu avusese niciodată tată, că 
maică-sa ieşise la iveală după o şedere în limb, din starea de 
amnezie binecuvântată unde se pot refugia simţurile slăbite din 
faţa forţelor şi puterilor întunecate, păgâne, cărora trupul 
omenesc cel slab nu li se poate împotrivi, trezindu-se deodată 
însărcinată, căinându-se, urlând, ţipând nu în suferinţa nemiloasă 
a naşterii ci în semn de protest împotriva ruşinii pântecelui ei 
crescut; că el fusese zămislit în ea nu prin procesul firesc de 
către un tată ci fusese împins înăuntrul şi în afara trupului ei de 
către străvechiul principiu infernal, nemuritor al bărbăţiei din 
miezul spaimelor şi întunecimilor dezlănţuite) o fulgerare în care 
rămăsese privind chipul inocent al tânărului mai tânăr decât el 
cu aproape zece ani, în timp ce o parte din el spunea Are fruntea 
mea oasele capului ca la mine falca mea mâinile mele şi cealaltă 
spunea Așteaptă. Aşteaptă. Nu poți să ştii încă. Nu poți să ştii 
încă dacă ceea ce vezi e lucrul pe care-l vezi cu ochii sau lucrul 
pe care-l crezi doar. Aşteaptă. Aşteaptă. ” 


„Scrisoarea pe care el -” de data asta Shreve nu se mai 
gândea la Bon, şi totuşi şi de data asta Quentin părea să 
înţeleagă fără dificultate sau efort ce voia el să spună „- o 


scrisese poate imediat după ce terminase de trecut ultima 
însemnare în registru, în locul cu fiică? fiică? fiică? în timp ce se 
gândea /n orice caz el nu trebuie să afle acum, nu trebuie să afle 
înainte de a fi ajuns acolo şi el şi fiica - nemaiamintindu-şi nimic 
despre iubirile tinereţii din propria lui tinereţe şi de altfel nici n-ar 
mai fi crezut nimic dacă şi-ar mai fi amintit, şi totuşi dornic să se 
folosească şi de asta aşa cum s-ar fi folosit de curaj şi de 
mândrie, gândindu-se nu la sângele ascuns, sălbatic, nestăpânit, 
şi la mâinile uşoare înfometate de atingeri, ci la faptul că acel 
Oxford şi acea Sută a lui Sutpen erau doar la cale de o zi călare 
unul de altul şi că Henry se şi stabilise la universitate şi astfel 
poate că o dată în viaţa lui avocatul ajunsese chiar să creadă în 
Dumnezeu: Dragă domnule Sutpen: numele subsemnatului nu vă 
este cunoscut, şi nici situaţia şi împrejurările vieţii celui care va 
scrie, în ciuda faptului că ele îşi întemeiază o îndreptățire şi 
(nădăjduiesc) valoare, nu în mică măsură însemnate astfel încât 
să acrediteze speranța că el vă va putea întâlni în persoană şi 
270 


dumneavoastră pe el - îndreptățire întemeiată pe, şi valoare 
exprimată în, două persoane de naştere şi situație aleasă, una 
dintre care, o doamnă şi mamă văduvă, se menține în rezerva 
potrivită condiţiei sale în oraşul în care este scrisă prezenta 
scrisoare, cealaltă, un tânăr gentleman, fiul ei, se va afla în clipa 
când citiți aceste rânduri, sau va fi la scurtă vreme după aceea 
un postulant în faţa aceloraşi foruri de cunoaştere şi înțelepciune 
ca şi domnia voastră. In numele său vă scriu. Nu: n-am să spun 
în numele său; e sigur că n-am s-o las pe doamna mama sa şi 
nici pe tânărul gentleman însuşi să bănuiască faptul că aş fi 
folosit acest termen, chiar fată de cineva, domnule, care este 
reprezentant al principalei familii din regiune aşa cum e destinul 
dumneavoastră fericit să fiţi. Intr-adevăr, ar fi fost mai bine 
pentru mine să nu vă fi scris deloc. Insă o fac; am făcut-o; acum 
este un fapt irevocabil; dacă deosebiti în această scrisoare ceva 
care să semene a umilință, să n-o luaţi ca venind din partea 
mamei şi desigur nu din partea fiului, ci din pana unuia a cărui 
situație umilă de consilier legal şi om de afaceri pe lângă 
doamna mai sus desemnată şi pe lângă tânărul gentleman, 
cineva a cărui loialitate şi recunoştinţă fată de o făptură a cărei 
generozitate i-a asigurat (nu mărturisesc aceasta, o spun sus şi 
tare) hrana şi căldura şi adăpostul de-a lungul unei perioade 
îndeajuns de îndelungate pentru a-l fi învățat recunoştinţa şi 
loialitatea chiar dacă el nu le-ar fi cunoscut dinainte, l-au împins 
într-o acțiune pentru care mijloacele nu-i sunt pe măsura 
intentiilor şi aceasta pentru motivul că el este doar ceea ce este 
şi recunoaşte însuşi că ar fi, şi nu ceea ce ar dori să fie. 

Astfel încât, domnule, luați această scrisoare nu drept 
insolența lipsită de acoperire pe care ar reprezenta-o o 
comunicare nesolicitată din partea mea către domnia voastră, nu 
ca pe o rugăminte de a vă obține atenția în favoarea unui 
necunoscut, ci ca o prezentare (oricât ar fi de stângace) în fața 
unui tânăr gentleman a cărui situație nu are nevoie nici de 
detaliere nici de repetare în locul unde este citită scrisoarea de 
față, a unui alt tânăr gentleman a cărui situaţie nu are nevoie 
nici de detaliere şi nici de a fi repetată în locul de unde a fost 
scrisă. - Fără niciun adio; într-adevăr, el care avusese atâţia taţi 
încât să nu mai aibă nici iubire şi nici mândrie de primit sau de 
impus altora, nici cinste nici ruşine de împărtăşit sau de transmis 
altora; pentru care oricare loc era la fel cu oricare altul, ca o 
pisică - cosmopolitul New Orleans sau bucolicul Mississippi: fie că 

271 


ar fi fost lămpile florentine şi scaunele aurite de toaletă şi 
oglinzile împodobite moştenite şi transmisibile prin moştenire, 
sau vreun colegiu mărunt, prăpădit, cu o tradiţie de nici măcar 
zece ani; şampanie în budoarul metisei sau whiskey pe o masă 
de lemn nou, grosolan într-o chilie de călugăr şi un tânăr de la 
ţară, un moştenitor bucolic care probabil că nu petrecuse nici 
zece nopţi afară din casa părintească (afară de cazurile poate 
când se întinsese îmbrăcat pe lângă foc în pădure ascultând 
goana câinilor) până a nu fi venit la şcoală, pe care el îl urmărise 
cum îi maimuţăreşte îmbrăcămintea, mersul, vorba şi toate şi 
celălalt (tânărul) complet inconştient c-o face, el (tânărul) care 
pe deasupra sticlei spusese într-o noapte, izbucnise - nu, nu 
izbucnise: mai degrabă bâjbâise, bolmojise: şi el (cosmopolitul cu 
aproape zece ani mai mare decât tânărul, sprijinit leneş de 
consolă într-unul din halatele de mătase cum tânărul nu mai 
văzuse altele asemenea până atunci şi cum crezuse că poartă 
numai femeile) privindu-l pe tânăr cum se congestionează, 
crâncen şi totuşi îl înfruntă, totuşi îl priveşte drept în ochi în timp 
ce bâjbâie, ezită, izbucneşte cu o totală şi abruptă lipsă de 
legătură: «Dac-aş avea un frate, n-aş vrea să fie un frate mai 
tânăr» şi el: «Da?» şi tânărul: «Nu. Aş vrea să fie mai mare ca 
mine» şi el: «Niciun fiu al unui tată proprietar de pământuri nu-şi 
doreşte un frate mai mare» şi tânărul: «Ba da, eu da», privindu-l 
drept pe celălalt, ezotericul, sibaritul, ridicându-se (tânărul) în 
picioare acum, ţeapăn, subţire (pentru că era tânăr), stacojiu la 
faţă dar cu capul sus şi privirile neclintite: «Da. Şi aş vrea ca să 
fie exact ca tine» şi el: «Aşa ai vrea? Whiskey-ul e lângă tine. Bea 
sau trece-mi-l mie.»,, 

„Şi acum”, spuse Shreve, „o să vorbim despre dragoste.” Dar 
n-ar fi avut nevoie să spună nici asta, tot aşa cum n-avusese 
nevoie să precizeze la cine se gândise când spusese el, pentru că 
niciunul din ei nu se gândise la altceva; tot ceea ce se spusese 
până atunci fiind doar lucruri care trebuiseră să fie trecute în 
revistă şi nefiind nimeni altcineva în afară de ei care să le treacă 
în revistă, aşa cum trebuie totdeauna să fie cineva care să 
strângă cu grebla frunzele moarte înainte să poţi aprinde focul cu 
ele. Din cauza asta n-avea nicio importanţă pentru unul sau altul 
din ei cine anume dintre ei vorbea, întrucât nu vorbele singure 
făcuseră asta, înfăptuiseră şi îndepliniseră trecerea în revistă, ci 
o îmbinare fericită a vorbelor şi ascultării în care fiecare dintre ei 
înainte de a i se fi cerut, de a fi fost rugat, iertase, trecuse cu 

272 


vederea şi uitase greşelile celuilalt - greşeli atât în crearea 
umbrei pe care o discutau (mai bine spus în care respirau acum) 
şi în ascultarea şi alegerea şi înlăturarea celor neadevărate 
pentru a le păstra pe cele ce păreau adevărate, sau care se 
potriveau cu preconcepţiile lor - pentru a putea trece mai 
departe la dragoste, unde ar fi putut exista paradoxuri şi 
inconsistenţe dar nimic greşit sau fals. „Şi acum, dragostea. El 
trebuie să fi ştiut tot ce se putea şti despre ea înainte ca să fi dat 
măcar ochii cu ea - cum arăta, ceasurile intime ale vieţii ei în 
lumea femeilor provinciale despre care nici măcar bărbaţii din 
familie nu se presupunea că ar şti prea multe; trebuie să fi aflat 
fără măcar să fi trebuit să pună o singură întrebare. Doamne, 
cum trebuie să mai fi fiert în sinea lui. Trebuie să fi fost nopţi 
întregi, pe când Henry învăţa de la el cum să te leneveşti pe 
undeva printr-un dormitor în halat şi papuci cum poartă femeile, 
învăluit în efluvii vagi dar perceptibile de parfum ca cel pe care-l 
folosesc femeile, fumând câte o ţigară aproape aşa cum ar fi 
fumat-o femeile, şi totuşi cu un aer de siguranţă insolentă atât 
de ucigător încât doar bărbatul cel mai îndrăzneţ s-ar fi gândit să 
facă o asemenea comparaţie gratuită (şi fără nicio încercare de 
a-l învăţa, de a-l educa, de a face pe mentorul din partea lui - dar 
la urma urmelor poate că da; cine ştie poate de câte ori îl privise 
pe Henry în faţă şi se gândise, nu iată dacă n-ar fi sămânța asta 
de sânge pe care nici n-o avem comună iată țeasta mea, fruntea, 
orbitele mele, forma şi înclinația fălcii şi bărbiei mele şi unele din 
gândurile mele dincolo de oasele acestea, şi pe care şi el le-ar 
putea vedea pe fața mea dacă ar şti doar să se uite aşa cum ştiu 
eu ci aici, doar puțin mai încolo, ascuns doar puțin de sângele 
acesta străin, al cărui adaus a fost necesar pentru ca el să existe, 
este chipul bărbatului care ne-a plăsmuit pe amândoi din 
adâncurile acelei întunecimi oarbe întâmplătoare căreia noi îi 
spunem viitor, aici - aici - în orice moment, în orice clipă, am să 
străbat cu ceea ce este voință şi intensitate şi nevoie 
înspăimântătoare, şi am să smulg învelişul acesta străin de 
deasupra şi am să privesc chipul nu al fratelui meu pe care nici 
n-am ştiut că-l am şi căruia deci nici nu i-am dus vreodată lipsa, 
ci al tatălui meu din umbra absenței căruia postumitatea duhului 
meu n-a reuşit să se rupă niciodată - cine ştie în ce clipă 
gândindu-se, privind febra nesupusă, umilinţa care nu însemna 
renunţarea la mândrie - întreaga dăruire a spiritului pentru care 
maimuţăreala inconştientă a îmbrăcămintei şi vorbelor şi 
273 


manierismelor nu era decât un înveliş - gândindu-se ce n-aş 
putea face eu cu trupul acesta de carne şi sânge dacă aş vrea; 
carnea şi oasele acestea şi sufletul care se trage din acelaşi izvor 
din care se trag şi ale mele, dar care a izbucnit în linişte şi 
mulțumire calmă şi a curs apoi în statornică chiar dacă monotonă 
lumină de soare, în timp ce ceea ce mi-a lăsat mie moştenire a 
izvorât în ură şi suferinţă şi neputinţă de a ierta şi a curs în 
umbră - cum n-aş putea eu să plămădesc lutul acesta supus şi 
dornic în chipuri pe care nici tatăl lui n-a putut să le formeze - în 
ce formă, spre ce bine ar fi putut fiinţa, ar trebui să ființeze în 
sângele acesta şi n-a fost nimeni care să ia şi să plămădească 
partea din mine până când n-a fost prea târziu, sau cine ştie ce 
clipe când poate că-şi spunea că e o prostie, că nu se poate să 
fie adevărat; că asemenea coincidenţe se întâmplă numai în 
cărţi, gândindu-se - şi cu oboseala, fatalismul, înclinația lui 
incorigibilă ca a unei pisici spre singurătate - Bastardul ăsta de 
țărănoi tânăr. Cum să fac să scap de el: şi apoi vocea, cealaltă 
voce: Nu vrei să spui asta: şi el: Nu. Dar vreau să spun bastardul 
ăsta de țărănoi) şi zilele, după-amiezile, când călăreau împreună 
(şi Henry imitându-l şi în asta, el care era un călăreț mai bun, 
care poate n-avea nimic din ceea ce Bon ar fi numit stil dar care 
călărise mai mult, el pentru care calul era ceva tot atât de firesc 
ca şi mersul pe jos, care ar fi călărit orice oriunde şi înspre 
oriunde) În timp ce trebuie să se fi simţit învăluit şi purtat de 
curentul vorbelor lui Henry, transpuşi (ei trei: el însuşi şi Henry şi 
sora pe care n-o văzuse niciodată şi poate nici nu simţea 
curiozitatea s-o vadă) într-o lume ca de basm în care nu mai 
exista nimic altceva în afară de ei, călărind alături de Henry, 
ascultând, fără să aibă nevoie să pună vreo întrebare, să-l 
îndemne în vreun fel să vorbească mai departe pe tânărul de 
lângă el care nici măcar nu bănuia că el şi cu bărbatul de alături 
ar fi putut fi fraţi, care de fiecare dată când respiraţia îi trecea 
peste coardele vocale spunea De acum încolo casa mea şi a 
soră-mi are să fie casa ta şi viața mea şi a soru-mi are să fie 
viața ta, întrebându-se (Bon) - sau poate nici măcar întrebându- 
se - dacă în cazul că lucrurile ar fi stat invers şi Henry ar fi fost 
străinul iar el (Bon) vlăstarul familiei bune şi, încă, ar fi ştiut ceea 
ce bănuia, ar mai fi spus acelaşi lucru; pe urmă acceptind (Bon) 
în sfârşit, spunând în sfârşit, «Foarte bine. Am să merg la tine 
acasă de Crăciun», nu pentru ca s-o vadă pe cea de a treia 
locuitoare a ţării de basm, nu pentru ca s-o vadă pe soră pentru 
274 


că nu se gândise nici măcar o singură dată la ea: ascultase doar 
când se vorbise despre ea: ci gândindu-se Aşa că în sfârşit am 
să-l văd pe el, omul pe care se pare că am fost crescut fără să 
mă mai aştept că am să-l văd vreodată, fără de care am şi 
învățat să trăiesc, gândindu-se poate cum avea să intre în casă şi 
să-l vadă pe omul care-l zămislise şi atunci avea să ştie; avea să 
fie fulgerul, clipa de recunoaştere incontestabilă dintre ei şi el 
avea să ştie cu certitudine şi pentru totdeauna - gândindu-se 
poate Asta e tot ce vreau. Nici n-are nevoie să mă recunoască; 
am să-l fac să înțeleagă de la început că n-are nevoie să facă 
asta, că nu mal aştept aşa ceva, că n-am să sufăr din cauza asta, 
de îndată ce are să-mi spună de la început că sunt fiul lui, 
gândindu-se poate, poate iarăşi cu aceeaşi expresie căreia i-ai fi 
putut spune surâs dar nu era surâs, era doar ceva dincolo de 
care nici măcar un bastard de ţărănoi n-ar fi fost de aşteptat să 
poată vedea ceva: Sunt fiul maică-mi, cel puțin: S-ar zice că nici 
eu nu ştiu ce vreau. Pentru că el ştia exact ce voia; acum era 
doar faptul că o spunea - senzaţia fizică chiar dacă în taină, 
ascunsă - atingerea vie a acelui trup încălzit încă înainte ca el să 
se fi născut de acelaşi sânge pe care i-l trecuse şi lui drept 
moştenire ca să-şi încălzească şi el propriul său trup, ca să fie 
lăsat şi de el la rândul său drept moştenire pentru a curge cald şi 
răsunător în alte vine şi prin alte mădulare după ce trupul dintâi 
şi apoi propriul său trup aveau să moară. Astfel că a venit 
Crăciunul şi el şi cu Henry au călărit cele patruzeci de mile până 
la Suta lui Sutpen, şi Henry încă vorbind, menţinând încă umflat 
şi uşor şi strălucitor cu respiraţia lui egală balonul de basm în 
golul căruia ei trei existau, trăiau, se şi mişcau poate, în 
atitudinile lor fără trup - el însuşi şi prietenul şi sora pe care 
prietenul n-o văzuse niciodată şi (deşi Henry nu ştia asta) la care 
încă nici nu se gândise, ascultând doar vorbele despre ea acolo 
în spatele unor gânduri mai încordate, şi Henry probabil nici 
măcar nebăgând de seamă că pe măsură ce se apropiau de casă 
Bon vorbea mai puţin, avea mai puţin de spus despre indiferent 
ce şi poate chiar (şi desigur Henry n-avea cum să ştie asta) cu 
atât mai puţin ascultându-l. Şi astfel a intrat în casă: şi poate că 
dacă l-ar fi privit cineva ar fi văzut pe faţa lui o expresie 
semănând mult cu cea - dăruirea cu umilinţă dar şi cu mândrie, 
a capitulării complete - pe care el o văzuse pe chipul lui Henry, şi 
poate că spunându-şi Nu numai că nu ştiu ce e lucrul acesta pe 
care-l vreau dar după toate aparențele sunt şi mult mai tânăr 
275 


decât credeam: şi l-a văzut stându-i în faţă pe bărbatul care ar fi 
putut fi tatăl său, şi nu s-a întâmplat nimic - niciun şoc, niciun 
fior trecând fierbinte prin carne şi pe care vorbele să fi fost prea 
încete ca să-l fi putut măcar împiedica - nimic. Şi a petrecut 
acolo zece zile, nu numai ca fiinţa ezoterică, sibaritul, lama de 
oţel în teaca ei căptuşită cu mătase pe care Henry începuse să-l 
maimuţărească la universitate, ci şi ca obiectul de artă, tiparul şi 
oglinda formei şi modei pe care doamna Sutpen (aşa spunea 
taică-tu) îl acceptase ca atare şi insistase (nu spunea aşa taică- 
tu?) că şi este în realitate (şi pe care l-ar fi cumpărat şi l-ar fi 
plătit chiar şi cu Judith, dacă n-ar fi fost un altul să ofere mai mult 
printre ei patru - n-a spus aşa taică-tu?) şi care a şi rămas în 
ochii ei până când a dispărut, luându-l pe Henry cu el, şi ea nu l-a 
mai văzut niciodată şi războiul şi necazurile şi suferinţele şi 
hrana proastă i-au bântuit zilele până când poate nici nu-şi mai 
amintea după o vreme că-l şi uitase. (Şi fata, sora, fecioara - 
Doamne, cine are să ştie ce a văzut ea în după-amiaza aceea pe 
când ei veneau călări pe alee, ce rugă, ce vis îngândurat 
feciorelnic ieşind din cine ştie ce ţară legendară, nu în platoşă 
aspră de fier ci sub chipul unui Lancelot tragic înveşmântat în 
mătăsuri apropiindu-se de treizeci de ani, cu zece ani mai în 
vârstă decât ea şi obosit, sătul de cine mai ştie ce trăiri şi plăceri, 
aşa cum trebuie să-l fi creat pentru ea scrisorile lui Henry.) Şi 
venise ziua plecării şi niciun semn încă; el şi cu Henry plecaseră 
călări şi încă niciun semn, niciun alt semn la plecare după cum 
nu fusese vreun semn când îl văzuse la început, pe chipul pe 
care ar fi putut (aşa credea el) să vadă el însuşi adevărul astfel 
că n-ar mai fi avut nevoie după aceea de niciun semn, dacă n-ar 
fi fost barba; niciun semn în ochii care lui puteau să-i vadă chipul 
pentru că nu era nicio barbă care să-l ascundă, care ar fi putut să 
vadă adevărul dacă ar fi fost acolo: şi totuşi nicio sclipire în ei: şi 
astfel că a înţeles că era într-adevăr pe chipul lui pentru că ştia 
că celălalt îl văzuse acolo exact aşa cum Henry avea să ştie în 
bibliotecă în seara de ajun a Crăciunului următor că tatăl său nu 
minţea după faptul că tatăl său nu spunea nimic, nu făcea niciun 
gest. Poate că s-a gândit chiar, s-a întrebat dacă nu cumva 
pentru asta era barba, dacă nu cumva celălalt nu se ascunsese 
în spatele bărbii tocmai aşteptând ziua aceasta, şi dacă da, de 
ce? de ce? gândindu-se Dar de ce? De ce? pentru că nu voise 
decât atât de puţin, ar fi înţeles dacă celălalt ar fi aşteptat un 
semn ca totul să rămână în taină, ar fi acceptat numaidecât şi 
276 


bucuros ca totul să rămână în taină chiar dacă n-ar fi înţeles de 
ce, gândindu-se la toată învălmăşeala asta Doamne, sunt tânăr, 
tânăr, şi nici n-am ştiut; nici măcar nu mi-au spus că sunt tânăr, 
simțind întocmai aceeaşi deznădejde şi spaimă ca atunci când 
trebuie să-ţi vezi tatăl că-şi pierde curajul fizic, gândindu-se, Eu 
trebuie să fi fost cel care e vinovat, eu, eu, nu el care se trage 
dintr-acelaşi sânge pe care-l purtăm amândoi înainte de a fi 
ajuns corupt şi pătat de ce-o fi în sângele mamei pe care el nu l-a 
mai putut stăpâni. - Stai”, strigă Shreve, deşi Quentin nu 
spusese niciun cuvânt: era doar ceva, o încordare în trupul 
destins şi chircit ai lui Quentin care prevestea că vrea să 
vorbească, pentru că Shreve spusese Stai. Stai. Inainte ca 
Quentin să fi început să spună ceva. „Pentru că nici nu se uitase 
la ea. Da, sigur, o văzuse, avusese destule prilejuri s-o vadă, n-ar 
fi putut să n-o vadă fie şi numai pentru că doamna Sutpen ar fi 
avut ea grijă de asta - zece zile de asemenea ocazii intime 
plănuite şi aranjate şi îndeplinite asemenea campaniilor 
generalilor morţi din manuale, în biblioteci şi saloane şi în 
plimbările cu trăsura după-amiezile - toate puse la cale cu trei 
luni înainte când doamna Sutpen citise prima scrisoare a lui 
Henry în care apăruse numele lui Bon, până când poate chiar şi 
Judith începuse să se simtă ca celălalt peştişor dintr-o pereche 
de peştişori aurii: şi el chiar şi stând de vorbă cu ea, despre cine 
mai ştie ce-ar fi putut să stea de vorbă cu o fată de la ţară care 
probabil că nu mai văzuse până atunci vreun bărbat bătrân sau 
tânăr care mai devreme sau mai târziu să nu înceapă să miroasă 
a bălegar: stând de vorbă cu ea aşa cum ar fi stat de vorbă cu 
bătrâna doamnă aşezaţi pe scaunele aurite în salon, decât doar 
că într-un caz ar fi trebuit să poarte el toată conversaţia iar în 
celălalt caz n-ar mai fi reuşit nici măcar să evadeze ca lumea ci 
ar fi trebuit să-l aştepte pe Henry să vină să-l scoată de acolo. Şi 
poate că la vremea aceea se şi gândise chiar la ea; poate atunci 
când îşi spunea nu se poate să fie aşa; el n-ar fi putut să se uite 
la mine astfel zi după zi şi să nu facă niciun semn dacă ar fi 
adevărat îşi mai spunea şi Cu ea ar merge uşor ca atunci când ți- 
ai lăsat paharul de şampanie pe masa de cină şi te îndrepţi către 
whiskey-ul de pe bufet şi se nimereşte să treci pe lângă o cupă 
cu şerbet de lămâie pe o tavă şi te uiţi la şerbet şi-ţi spui! Ar fi 
simplu şi asta numai că cine are poftă de aşa ceva. - Aşa ţi se 
pare că e bine?” 
„Dar nu e dragoste”, spuse Quentin. 
277 


„Pentru că de ce nu? Pentru că ascultă. Cum era lucrul acela 
pe care bătrâna doamnă, mătuşa Rosa, ţi l-a spus, că sunt unele 
lucruri care pur şi simplu trebuie să fie, fie că există sau nu, 
trebuie să fie al dracului mai tari decât alte lucruri care poate că 
sunt şi n-are niciun fel de importanţă dacă sunt sau nu? Asta e. 
Pur şi simplu n-avea încă vreme. Doamne, trebuie să fi ştiut că 
aşa avea să fie. Avocatul avusese dreptate, nu era nebun; numai 
că partea proastă era că el nu era soiul de ne-nebun pe care-l 
crezuse avocatul. Trebuie să fi ştiut că avea să se întâmple. Avea 
să fie ca şi cum ai fi trecut pe lângă şerbetul de acolo şi poate că 
şi ştiai că aveai să mergi până la bufet şi la whiskey-ul de acolo, 
şi totuşi ştiind că a doua zi dimineaţă ai fi avut chef de şerbetul 
acela, şi pe urmă ajungeai la whiskey şi ştiai că voiai şerbetul 
acuma; poate că nici măcar nu mai făceai niciun pas spre bufet, 
poate chiar te uitai peste umăr la şampania de pe masă printre 
şervetele murdare şi faţa de masă mototolită, şi dintr-o dată îţi 
dădeai seama că nu mai aveai chef să te mai întorci niciodată 
acolo. N-ar fi fost vorba de o alegere, să trebuiască să alegi între 
şampanie sau whiskey şi şerbet, ci dintr-o dată (trebuie să fi fost 
primăvară atunci, în regiunea aceea în care el nu mai fusese 
niciodată primăvara până atunci şi spuneai şi tu că nordul 
Mississippi-ului e o regiune cu clima mai aspră decât Louisiana, 
cu lemnul câinesc şi violetele şi florile timpurii fără miros dar că 
pământul şi nopţile sunt cam reci încă şi mugurii tari, încordaţi, 
lipicioşi ca sfârcurile sânilor unor fete tinere pe ulmi şi mesteceni 
şi arţari şi chiar cu ceva nelămurit şi tânăr în cedri cum nu mai 
văzuse niciodată până atunci) înţelegi că nu-ţi mai doreşti nimic 
altceva decât şerbetul acela şi că nici nu ţi-ai dorit nimic altceva 
decât asta şi că asta ţi-ai dorit-o foarte tare de multă vreme - şi 
mai şi ştiind că şerbetul este acolo şi nu te aşteaptă decât pe 
tine să-l iei. Nu pentru oricine să-l ia de acolo, ci doar pentru tine, 
ştiind doar uitându-te la cupa aceea că e asemenea unei flori 
care, dacă o altă mână s-ar întinde spre ea, s-ar acoperi de spini 
însă nu şi mâna ta; şi el neobişnuit cu aşa ceva întrucât toate 
celelalte cupe care îi fuseseră supuse şi uşor de ridicat pentru el 
nu conţinuseră şerbet ci şampanie sau cel puţin vin de casă. Şi 
mai mult decât atât. Era faptul că ştia că ceea ce bănuia el ar fi 
putut fi adevărat, şi nu ştia dacă era adevărat sau nu. Şi cine ar 
şti să spună dacă nu era poate posibilitatea incestului, căci cine 
(cei care n-au avut soră; despre ceilalţi nu ştiu) a fost vreodată 
îndrăgostit şi nu şi-a dat seama de evanescenţa vană a întâlnirii 

278 


trupeşti; cine nu a fost silit să înţeleagă că atunci când clipa 
aceea scurtă care este totul a trecut trebuie să te retragi şi din 
iubire şi din plăcere, să-ţi strângi rămăşiţele, gunoaiele - pălăriile 
şi pantalonii şi pantofii pe care-i târâi după tine prin lume - şi să 
te retragi, întrucât zeii iartă şi practică asemenea lucruri şi 
împerecherea nemăsurată pierdută în visare care să plutească 
nepăsătoare pe deasupra clipei frământate şi zbuciumate, aceea 
n-a fost: este: a fost: este doar o condiţie a elefanților şi 
balenelor umflate şi fără pondere: dar poate dacă mai este şi 
păcatul atunci poate că nici nu mai ai voie să scapi, să desfaci 
împerecherea, să te reîntorci. - N-am dreptate?” Se opri, ar fi 
putut fi uşor întrerupt acum. Quentin ar fi putut să vorbească 
acum, dar Quentin nu spuse nimic. Şedea doar ca mai înainte, cu 
mâinile în buzunarele pantalonilor, cu umerii strânşi unul într- 
altul şi cocoşaţi, cu faţa plecată şi părând în chip curios mai mic 
decât era în realitate din cauza slăbiciunii şi a înălţimii lui reale - 
acel ceva delicat în oase, în articulaţii care chiar la douăzeci de 
ani mai păstra ceva, un ultim ecou al adolescenţei - adică în 
comparaţie cu obrajii rotofei, de heruvim, ai celuilalt care-i stătea 
în faţă, şi părea mai tânăr, şi prin însăşi superioritatea lui în ce 
priveşte volumul şi deplasamentul părea şi mai tânăr, aşa cum 
un băiat dolofan de doisprezece ani care cântăreşte cu douăzeci 
sau treizeci de pfunzi mai mult decât celălalt pare mai tânăr 
decât un băiat de paisprezece ani care a fost odinioară durduliu 
dar acum nu mai este, şi-a pierdut rotunjimea, şi-a vândut-o (fie 
că a consimţit la asta sau nu) pentru o stare de virginitate care 
nu este nici a băieţilor şi nici a fetelor. 

„Nu ştiu”, spuse Quentin. 

„Foarte bine”, spuse Shreve. „Poate că nici eu nu ştiu. Numai 
că, Dumnezeule, într-o zi e sigur că ajungi să te îndrăgosteşti. Şi 
nu în felul acesta au să te aibă. Ar fi ca şi cum Dumnezeu ar fi 
avut grijă ca Isus să se nască şi i-ar fi pus la îndemână uneltele 
de dulgher şi pe urmă nu i-ar fi dat nimic de meşterit cu ele. Nu 
crezi?” 

„Nu ştiu”, spuse Quentin. Nu se mişcase. Shreve îl privi. Chiar 
şi când nu vorbeau respiraţiile li se abureau încet şi liniştit în 
aerul sepulcral. Ceasurile trebuie să fi bătut de câtăva vreme de 
miezul nopţii. 

„Nrei să spui că pentru tine n-are nicio importanţă?” Quentin 
nu răspunse. „Foarte bine. N-o spune. Pentru că aş şti că minţi. - 
Foarte bine, atunci. Ascultă. Pentru că el nu trebuise să-şi bată 

279 


capul niciodată cu dragostea căci avea să meargă de la sine. 
Poate că ştia că exista un destin, că exista o sentinţă în ce-l 
priveşte, aşa cum îţi spunea şi bătrâna mătuşă Rosa că există 
unele lucruri care pur şi simplu trebuie să existe, fie că există 
sau nu, numai ca să echilibreze conturile, să se poată scrie P/ătit 
pe fila cea veche astfel că oricine ar fi cel care ţine aceste 
conturi să-l poată scoate din registre şi să-i dea foc, să scape de 
aşa ceva. Poate că şi înţelesese că oricare ar fi fost lucrul pe 
care-l făcuse bătrânul, fie că avusese gânduri bune sau rele 
făcând acel lucru, nu bătrânul avea să plătească până la urmă; şi 
acum când bătrânul dăduse faliment prin neputinţele bătrâneţii, 
cine să plătească dacă nu fiii lui, stirpea lui, pentru că nu se 
făcuse oare aşa şi în vremurile de demult? bătrânul Abraham 
încărcat de ani şi slăbănog şi neputincios acum să mai facă alte 
rele, prins în cele din urmă şi sutaşii şi strângătorii de biruri 
spunând, «Bătrânule, n-avem nevoie de tine», şi Abraham să 
spună, «Lăudat fie Domnul, am crescut în jurul meu feciori care 
să poarte povara nedreptăţilor şi persecuțiilor mele; da, şi poate 
chiar să-mi împlinească iarăşi turmele din mâinile celor care mi 
le răpiseră: ca să-mi pot odihni ochii peste bunurile şi vitele 
mele, peste stirpele lor şi ale urmaşilor mei crescute de o sută de 
ori atunci când sufletul meu se desprinde de mine.» Ştiuse toată 
vremea că dragostea avea să meargă de la sine. Poate că asta 
fusese cauza pentru care nu trebuise să se gândească la ea de-a 
lungul celor trei luni din septembrie şi până la Crăciun în timp ce 
Henry îi vorbea despre ea, spunând de fiecare dată când îşi 
trăgea respiraţia: Viețile ei şi a mea sunt ca să existe întru viața 
ta şi asupra vieții tale; n-avea nevoie să-şi mai piardă timpul eu 
dragostea după ce se întâmplase, izbucnise din urmă asupra lui, 
de ce nu se mai ostenise să-i scrie vreo scrisoare (afară de aceea 
din urmă) pe care ea ar fi vrut s-o păstreze, de ce n-a cerut-o 
niciodată cu adevărat în căsătorie şi nu i-a dat un inel pe care 
doamna Sutpen să-l arate în dreapta şi-n stânga. Pentru că era o 
soartă şi pentru ea: acelaşi bătrân Abraham care era acum atât 
de bătrân şi de slăbănog încât nimeni nu mai avea nevoie de 
trupul lui în contul vreunei datorii; poate că nici nu mai avusese 
nevoie să aştepte Crăciunul s-o vadă pentru ca să ştie; poate că 
asta fusese ceea ce reieşise în timpul celor trei luni de vorbărie a 
lui Henry pe care el o auzise fără s-o asculte: Wu aud vorbindu-se 
despre o fată, o fecioară; aud vorbindu-se despre o fâşie îngustă 
de pământ virgin împrejmuit cu un gard firav care e de pe acum 
280 


arat şi brăzdat aşa că tot ce-mi mai rămâne de făcut este să las 
seminţele să cadă asupră-i, să-l mângâăi apoi până se face iarăşi 
neted, o văzuse de Crăciunul acela şi ştiuse sigur că aşa are să 
fie şi apoi uitase, se reîntorsese la şcoală şi nici nu-şi mai 
adusese aminte că o uitase, pentru că nu mai avea vreme 
atunci: poate că fusese o zi în primăvara următoare cum spuneai 
şi tu când se oprise locului şi spusese, cu desăvârşire liniştit: 
Foarte bine. Vreau să mă culc cu ființa aceea care este poate 
sora mea. Foarte bine şi pe urmă uitase şi asta. Pentru că nu 
avea timp. Adică, nu mai avea nimic altceva decât timp, căci 
trebuia să aştepte. Dar nu s-o aştepte pe ea. Asta se aranjase. Pe 
celălalt. Poate că-şi închipuise că e în sacul de scrisori de fiecare 
dată când venea negrul călare de la Suta lui Sutpen, şi Henry 
închipuindu-şi că el aşteaptă scrisoarea de la ea, pe când ceea 
ce gândea el era Poate că are să scrie până la urmă. N-ar avea 
decât să scrie «Sunt tatăl tău. Arde hârtia asta» şi eu aş face-o. 
Sau dacă nu asta, o foaie, un petic de hârtie doar cu cuvântul 
«Charles» scris de mâna lui, şi eu aş înțelege ce a vrut să spună, 
şi nici n-ar avea nevoie să-mi ceară s-o ard. Sau o şuviță din 
părul lui sau o coajă de unghie de-a lui şi eu le-aş recunoaşte 
pentru că acum îmi vine să cred că am ştiut toată viața cum 
arată părul sau unghiile lui, aş putea să aleg o şuviță din părul lui 
sau o bucăţică din unghia lui dintr-o mie altele. Şi nu venea, şi 
scrisoarea lui se îndrepta către ea la fiecare două săptămâni şi a 
ei venea răspunzându-i, şi poate că se gândea Dacă măcar 
vreuna din ale mele către ea mi s-ar întoarce înapoi fără să fi fost 
deschisă. Asta ar fi un semn. Şi nu s-a întâmplat nici asta: şi apoi 
Henry începuse să spună că ce-ar fi dacă s-ar opri la Suta lui 
Sutpen o zi sau două în drumul lui spre casă şi el a spus că foarte 
bine, a spus Henry are să primească scrisoarea, scrisoarea 
spunând că nu se cuvine să vin de data asta; aşa că după toate 
aparențele el nu doreşte să mă recunoască drept fiul lui, dar cel 
puțin înseamnă că l-am silit să recunoască asta. Şi nici aceasta 
n-a venit şi au fixat data şi familia acolo la Suta lui Sutpen a fost 
anunţată şi scrisoarea n-a venit nici acum şi el s-a gândit Are să 
fie atunci aşadar; l-am nedreptăţit; poate că asta a aşteptat şi 
poate că a tresărit în inima lui atunci, poate că şi-a spus Da. Da. 
Am să renunt la ea; am să renunţ la iubire şi la tot, am să plătesc 
ieftin, ieftin, chiar dacă el mi-ar spune «să nu-mi mai ieşi 
niciodată în fața ochilor; ia cu tine în taină dragostea şi cuvintele 
mele prin care te recunosc, şi du-te» am s-o fac. Nici măcar n-aş 
281 


cere să aflu de la el ce a făcut mama ca să justifice acțiunile lui 
față de ea şi fată de mine. Aşa că a venit ziua aceea şi el şi cu 
Henry au străbătut iarăşi pe caii lor cele patruzeci de mile, până 
la porţile proprietăţii şi în sus pe alee spre casă. Ştia ce avea să 
fie acolo - femeia pe care o văzuse o dată şi prin care ochii lui 
străbătuseră, fata prin care privirile lui străbătuseră fără să fi 
trebuit s-o fi văzut vreodată, bărbatul pe care-l văzuse zilnic, 
pândindu-l din adâncul înfricoşatei intensităţi a nevoii lui şi în 
sufletul căruia nu pătrunsese niciodată - mama care-l trăsese pe 
Henry la o parte până nici nu se scurseseră şase ceasuri de când 
intraseră ei în casă în vizita aceea de Crăciun şi-l informase de 
logodnă aproape înainte ca logodnicul să fi avut timp să lege 
numele fetei de chipul fetei: aşa că probabil chiar înainte ca ei să 
se fi întors la şcoală, şi fără să-şi fi dat seama c-o face, Henry îi şi 
spusese lui Bon ce-şi pusese maică-sa în gând, (el care-i spusese 
deja lui Bon ce avea el însuşi în gând); aşa că poate chiar înainte 
ca ei să fi pornit în cea de a doua vizită a lui Bon - (la vremea 
aceea trebuie să fi fost iunie şi în nordul Mississippi-ului cum 
trebuie să fi fost? cum spuneai tu? magnoliile înflorite şi mirelele, 
şi peste vreo cincizeci de ani, după ce ei vor fi plecat să se 
războiască şi să piardă şi să se reîntoarcă acasă, avea să fie Ziua 
Decoraţiilor şi veteranii în uniformele lor cenușii, curate, periate, 
călcate cu grijă şi cu medaliile lor înşelătoare de bronz care nici 
la început nu însemnaseră nimic şi tinerele fete alese în rochii 
albe încinse peste mijloc cu panglici late trandafirii şi orchestra 
avea să cânte melodii din Dixieland şi toţi babalâcii tremurători 
despre care n-ai fi crezut că mai au suflu destul ca să ajungă 
acolo, să străbată oraşul ca să se aşeze la tribună, aveai acum 
să-i auzi cum ovaţionează cât îi ţin gurile) - trebuie să fi fost 
iunie acum, cu magnolii şi mierle în clarul de lună şi perdelele 
umflându-se în aerul de iunie al începuturilor, şi muzica, viorile şi 
timpanele, înăuntru printre perechile legănătoare, alunecătoare: 
şi Henry poate puţin ameţit, care ar fi vrut să spună «Doresc să 
aflu ce intenţii ai în legătură cu sora mea» dar n-o spunea, în 
schimb poate roşind iarăşi în lumina lunii, dar ţinându-şi trupul 
drept şi roşind pentru că atunci când eşti de ajuns de mândru ca 
să fii umil n-ai nevoie să-ţi apleci umerii (el care cu fiecare 
respiraţie care-i trecea peste coardele vocale spunea fti 
aparținem; fă ce vrei cu noi), spunând «Mă gândisem totdeauna 
că l-aş urî pe omul pe care aş fi silit să-l privesc în faţă zi după zi 
şi care, cu fiecare gest şi acţiune şi vorbă mi-ar spune, Am văzut 
282 


şi am atins părţi din trupul surorii tale pe care tu n-ai să le vezi şi 
n-ai să le atingi niciodată: şi acum ştiu că ar trebui să-l urăsc şi 
din cauza asta doresc ca omul acela să fii tu», ştiind că Bon are 
să înţeleagă ce voia el să spună, ce încerca să spună, să-i spună, 
gândindu-se, gândind acum el (Henry): Nu doar pentru că e mai 
mare ca mine şi a cunoscut mai multe decât am să ajung eu să 
cunosc vreodată şi-şi aduce aminte de mai multe; ci pentru că de 
bunăvoie, şi n-are importanță dacă ştiind la vremea aceea sau 
nu, c-o fac, n-am decât viata mea şi viaţa Judithei, amândouă lui 


„Asta tot nu e dragoste”, spuse Quentin. 

„Foarte bine”, spuse Shreve. „Ascultă numai. - Au străbătut 
pe caii lor cele patruzeci de mile şi au trecut de porţi şi s-au 
îndreptat spre casă. Şi de data asta Sutpen nici măcar nu era 
acolo. Şi Ellen nici măcar nu ştia unde se dusese, închipuindu-şi 
naivă şi volubilă că plecase la Memphis sau poate chiar la Saint 
Louis după afaceri, şi lui Henry şi lui Judith nici măcar păsându-le 
prea mult, şi numai el, Bon, care ştia unde plecase Sutpen, 
spunându-şi Bineînțeles; nu era sigur, a trebuit să se ducă până 
acolo ca să fie sigur, spunându-şi acum asta cu voce tare, cu 
voce tare şi repede ca să nu trebuiască, să nu poată să-şi audă 
gândurile, gândul Dar dacă bănuia, de ce nu mi-a spus mie? Eu 
aşa aş fi făcut, m-aş fi dus întâi la el, la cel care poartă în vinele 
lui sângele după ce a fost pătat, corupt de ceea ce-o fi fost în 
mama; vorbind tare acum, spunându-şi Asta trebuie să fie; poate 
că a luat-o înainte, ca să mă aştepte acolo; nu mi-a lăsat vorbă 
aici pentru că ceilalţi nu trebuie încă să bănuiască ceva şi ştie că 
eu am să înțeleg imediat unde e când am să văd că a plecat, 
gândindu-se la ei doi, femeia întunecată şi răzbunătoare care era 
maică-sa şi bărbatul mohorât şi dur ca o stâncă şi care-l privise 
în faţă zi după zi timp de zece zile fără absolut nicio schimbare a 
expresiei, stând unul în faţa altuia într-un mohorât armistițiu 
după aproape treizeci de ani în salonul baroc, somptuos din casa 
căreia el îi spunea acasă întrucât se părea că toată lumea 
trebuie să aibă un loc căruia să-i spună acasă, şi bărbatul despre 
care era acum sigur că-i era tată nici măcar umil (şi el, Bon, 
mândru de asta), fără să spună nici chiar acum Am greşit ci 
Recunosc că este aşa - Doamne, gândeşte-te ce a fost în inima 
lui, în timpul acelor două zile, şi bătrâna împingându-i-o pe Judith 
în braţe în fiecare clipă pentru că dăduse sfoară în ţară în mod 
confidenţial prin întreaga regiune despre logodnă încă de la 

283 


Crăciun - nu spunea şi taică-tu cum o dusese chiar pe Judith la 
Memphis în primăvara aceea ca să-i cumpere trusoul? - şi Judith 
nici trebuind să se lase împinsă şi nici să-i reziste ci doar fiinţând, 
existând şi respirând ca şi Henry, care poate într-o dimineaţă în 
primăvara aceea se trezise şi stând încă lungit în pat făcuse 
socotelile, adunase cifrele şi trăsese linia şi-şi spusese, Foarte 
bine. Incerc să intru în pielea personajului care cred că ar vrea el 
să fiu; poate să facă cu mine orice doreşte; nu trebuie decât să- 
mi spună ce să fac şi eu am să fac întocmai; chiar dacă ce mi-ar 
cere el să fac mie mi s-ar părea o dezonoare, tot aş face-o, 
numai că Judith, fiind femeie şi deci mai înţeleaptă, nici măcar nu 
s-ar fi gândit la dezonoare: ea ar fi spus doar, Foarte bine. Am să 
fac orice mi-ar cere să fac şi din cauza asta el n-are să-mi ceară 
niciodată să fac ceva ce aş considera dezonorant: astfel că 
(poate că chiar a şi sărutat-o de data asta, prima dată poate 
când ea fusese sărutată şi ea prea neştiutoare ca să fie timidă 
sau modestă sau chiar să-şi dea seama că fusese mereu 
amânată, poate că după aceea doar privindu-l cu un fel de 
surpriză liniştită şi neînţelegătoare pentru faptul că iată se părea 
că iubitul te sărută pentru oprima dată aşa cum te-ar fi sărutat 
fratele - cu condiţia bineînţeles ca fratele tău să se fi gândit 
vreodată, să se lase vreodată convins, să te sărute pe gură) - 
astfel că atunci când cele două zile trecuseră şi el plecase iarăşi 
şi Ellen ţipând la ea, «Cum? Nici logodnă, promisiune, nici inel?» 
ea avea să fie prea uimită ca să mai mintă căci de-abia atunci 
avea să-i treacă prin cap că nu existase nicio cerere în căsătorie. 
- Gândeşte-te ce era în inima lui atunci, pe când călărea înspre 
fluviu, şi apoi pe vapor, unde se plimbase în sus şi-n jos pe 
punte, simțind prin vibrația punţii motoarele purtându-l tot mai 
aproape, ziua şi noaptea, de clipa pe care trebuie să-şi fi dat 
seama acum că o aşteptase încă de când se făcuse destul de 
mare ca să înţeleagă. Sigur, din când în când trebuia să-şi spună 
foarte precipitat şi tare, Asta este totu/. Vrea doar să fie sigur 
întâi ca să înece gândul cel vechi Dar de ce s-o facă aşa? De ce 
nu dincolo? Ştie că n-am să-i pretind niciodată nicio parte din ce 
stăpâneşte acum, câştigat cu prețul a ce suferințe şi sacrificii şi 
înjosiri (aşa mi-au spus ei; nu el; ei) numai el ştie; ştie asta atât 
de bine încât nici măcar nu i-ar fi trecut vreodată prin cap aşa 
ceva tot aşa cum ştie că nici mie nu mi-ar fi trecut vreodată prin 
cap că asta ar putea să fie cauza, el care este nu numai generos 
ci şi nemilos, el care trebuie să-i fi cedat tot ce posedau el şi cu 
284 


mama, ei şi mie ca preț al repudierii ei, nu pentru că faptul că ce 
făcea astfel l-ar fi rănit, l-ar fi jignit şi l-ar fi ţinut în suspensie 
încă o bucată inutilă de vreme, pentru că el n-avea nicio 
importanţă; că el ar fi fost făcut să sufere sau chiar ar fi fost 
crucificat nu însemna nimic: era faptul că trebuia să i se aducă 
mereu aminte că el însuşi n-ar fi făcut aşa, şi totuşi se trăgea din 
acelaşi sânge după ce lucrul acela oricare ar fi fost sau pe care-l 
făcuse maică-sa îl pătase şi-l pervertise. - Tot mai aproape, 
mereu mai aproape, până când încordarea şi uimirea şi graba şi 
totul păreau să se fi topit într-o singură sublimare a capitulării 
pasive în care mai gândea numai Foarte bine. Foarte bine. Chiar 
şi în felul acesta. Chiar dacă vrea s-o facă în felul acesta. Am să-i 
făgăduiesc să n-o mai văd niciodată. Că n-am să-l mai văd 
niciodată. Pe urmă ajunsese acasă. Şi n-a aflat niciodată dacă 
Sutpen fusese acolo sau nu. N-a ştiut niciodată. A crezut, dar n-a 
ştiut niciodată -  maică-sa aceeaşi paranoică sumbră, 
neschimbată, încrâncenată cum o părăsise în septembrie, de la 
care nu putea afla nimic indirect şi pe care nu îndrăznea s-o 
întrebe deschis - însuşi faptul că vedea dincolo de întrebările 
abile ale avocatului (dacă şi cum îi plăcuse la şcoală şi cum îi 
plăcuseră oamenii de prin locurile acelea şi că poate - sau nu 
auzise parcă aşa? - îşi legase prietenii acolo printre familiile din 
regiune) la vremea aceea doar dovezi că Sutpen nu fusese acolo, 
sau cel puţin că avocatul nu ştia să fi fost, întrucât acum când îşi 
închipuia că pricepuse planul avocatului de a-l trimite tocmai la 
acea şcoală anume în primul rând, nu mai vedea nimic în 
întrebările acestea care să-i indice că avocatul ar mai fi aflat 
ceva nou de atunci încoace. (Sau ce ar fi putut afla în acea 
întrevedere cu avocatul, pentru că trebuie să fi fost o întrevedere 
scurtă; ar fi fost cu o excepţie cea mai scurtă întrevedere dintre 
ei, cea mai scurtă cu excepţia ultimei desigur, cea care avea să 
aibă loc în vara următoare, când Henry avea să fie cu el.) Pentru 
că avocatul n-ar fi îndrăznit să rişte să-l întrebe direct, tot aşa 
cum nici el (Bon) nu îndrăznise s-o întrebe pe maică-sa direct. 
Pentru că, deşi avocatul îl credea mai degrabă nebun decât 
prostănac sau greu de cap, totuşi nici chiar el (avocatul) nu-şi 
închipuise nicio clipă că până şi un om ca Bon ar fi putut fi un 
nebun de felul cum avea să se vădească a fi fost. Astfel că nu-i 
spusese avocatului nimic şi nici avocatul nu-i spusese lui nimic, şi 
vara trecuse şi venise septembrie şi nici avocatul (şi nici maică- 
sa) nu-l întrebase nici măcar o dată dacă voia să se mai întoarcă 
285 


la şcoală. Astfel că în cele din urmă trebuise s-o spună el singur, 
că intenţiona să se întoarcă; şi poate că-şi dăduse seama că 
pierduse în mişcarea aceasta întrucât pe chipul avocatului nu se 
citea nimic decât aprobarea unuia care nu făcea decât să 
înregistreze. Astfel că se reîntorsese la şcoală, unde Henry îl 
aştepta (0, da; îl aştepta), care nici măcar nu-i spuse «Nu mi-ai 
răspuns la scrisori. Nici măcar nu i-ai scris lui Judith» el care 
spusese deja Ce avem şi suntem eu şi cu soră-mea îţi aparține 
ție dar poate că-i scrisese lui Judith acum, cu primul drum al 
negrului cu poşta călărind spre Suta lui Sutpen, cum că fusese o 
vară liniştită şi deci nu avusese ce să-i scrie, poate cu Charles 
Bon distinct şi la vedere pe dosul plicului şi gândindu-se E£/ 
trebuie să vadă asta. Poate că are s-o trimită înapoi gândindu-se 
Poate dacă se întoarce înapoi nimic n-are să mă mai oprească 
atunci şi astfel că poate că în sfârşit am să ştiu ce să fac. Dar 
scrisoarea asta nu s-a întors. Şi nici celelalte nu s-au întors. Şi a 
trecut toamna şi a venit Crăciunul şi au plecat iarăşi călare spre 
Suta lui Sutpen şi nici de data asta Sutpen nu era acolo, era pe 
câmp, plecase la oraş, era la vânătoare - ceva; Sutpen nefiind 
acolo când ajunseseră şi Bon ştia că nu se aşteptase ca el să fie 
acolo, spunând Acuma. Acuma. Acuma. Acuma are să se 
întâmple. Are să se întâmple de data asta, şi eu sunt tânăr, 
tânăr, pentru că încă nu ştiu ce am să fac. Astfel că ceea ce 
făcea el în amurgul acela (pentru că ştia acum că Sutpen se 
întorsese, că era acum în casă; era ceva asemenea vântului, 
ceva, întunecos şi îngheţat, suflând asupra-i şi el oprindu-se 
locului, grav, încordat, gândindu-se Ce? Ce este? Pe urmă avea 
să ştie; îl simţea pe celălalt intrând în casă, şi atunci avea să 
respire adânc şi liniştit, o exhalaţie profundă, şi inima liniştindu-i- 
se şi ea) în grădină pe când se plimba cu Judith, vorbindu-i, 
galant şi elegant şi fără să se gândească la ce face (şi Judith 
gândind aşa cum gândise şi despre prima sărutare atunci vara: 
Deci asta e. Asta e dragostea, izbită încă o dată de dezamăgire 
dar încă neîncovoiată) - poate că ceea ce făcea acum nu era 
altceva decât să aştepte, spunându-şi Poate că chiar acum are 
să trimită să mă cheme. Cel puțin să-mi spună chiar dacă 
înţelesese de fapt: E în bibliotecă acum, l-a trimis pe negru să-l 
cheme pe Henry, acum Henry intră în cameră; astfel că poate că 
se oprise privind-o în faţă, cu ceva pe chip care surâdea acum, 
şi-i apucase braţele şi o întorsese, încet, cu blândeţe, până când 
ea era cu faţa spre casă, şi-i spusese «Du-te. Vreau să fiu singur 
286 


să mă gândesc la dragostea mea» şi ea plecase tot aşa cum îi 
primise şi sărutul în ziua aceea, poate şi simţindu-i palma uşoară, 
o clipă, pe spate. Şi el rămăsese acolo privind spre casă până 
când ieşise Henry, şi se priviseră unul pe altul un timp fără să se 
spună niciun cuvânt şi apoi se întorseseră şi străbătuseră 
împreună grădina, trecând prin curte şi în grajd, unde poate că 
era vreun negru şi poate că-şi puseseră chiar ei şeile pe cai şi 
aşteptaseră până când negrul de casă venise cu sacii de oblânc 
cu lucrurile împachetate iar. Şi poate că nici nu spusese nici 
atunci, «Dar n-a spus nimic pentru mine?»” 

Shreve tăcu. Adică, în măsura în care amândoi, Shreve şi 
Quentin, îşi dăduseră seama că tăcuse, pentru că amândoi ştiau 
că el nici nu începuse să vorbească, întrucât n-avea nicio 
importanţă (şi poate că niciunul din ei nu era conştient de 
distincţia aceasta) care dintre ei vorbise până atunci. Astfel că 
acum erau nu doi ci patru călărind pe cei doi cai prin întuneric 
peste hârtoapele îngheţate de decembrie în seara aceea de ajun: 
patru şi pe urmă doar doi - Charles-Shreve şi Quentin-Henry, 
amândoi crezând că Henry se gândea E£/ (înțelegând prin asta 
tatăl său) ne-a distrus pe toți, niciun moment gândindu-se £/ 
(înțelegând prin asta Bon) trebuie să fi ştiut sau cel puțin să fi 
bănuit asta toată vremea; de asta a făcut ce a făcut, de asta nu 
mi-a răspuns la scrisori astă-vară şi nu i-a scris nici lui Judith, de 
asta nu i-a cerut mâna; crezând că asta trebuie să-i fi trecut prin 
minte lui Henry, în mod cert în clipa aceea după ce Henry ieşise 
din casă şi el şi cu Bon se priviseră un timp fără o vorbă şi apoi 
se duseseră în grajd şi înşeuaseră caii, dar Henry trecuse repede 
peste gândul acesta pentru că încă nu credea chiar dacă ştia că 
e adevărat, pentru că trebuie să fi înţeles acum cu totală 
deznădejde secretul întregii sale atitudini faţă de Bon din primul 
moment instinctiv când îl văzuse cu un an şi un sfert înainte; 
ştia, şi totuşi nu credea, trebuia să refuze să creadă. Astfel că 
erau acum patru călărind pe cei doi cai în noaptea aceea şi apoi 
de-a lungul zilei de Crăciun luminoase, geroase, în nordul 
Mississippi-ului, înveşmântaţi în ceva care semăna mult cu starea 
unor paria trecând prin faţa conacelor de pe plantaţii unde se 
vedeau crenguţele de vâsc prinse sub ciocanele de la uşi şi 
vâscul atârnând de candelabre şi bolurile cu punch şi rom de pe 
mese în holuri şi fumul albăstrui, neşerpuitor al buştenilor 
ridicându-se deasupra hornurilor peticite în colibele sclavilor, mai 
departe înspre fluviu şi spre vapor. Şi pe vapor avea să fie tot 

287 


ziua de Crăciun: tot vâsc, tot punch şi rom; şi poate, neîndoielnic, 
o cină de Crăciun şi un bal, dar nu pentru ei: ei doi în întuneric şi 
în frig sprijiniți de balustradă deasupra apei întunecate şi încă 
fără să-şi vorbească pentru că nu era nimic de spus, ei doi (ei 
patru) încremeniţi în acea vreme a încercării, în acea suspensie, 
de către Henry care ştia dar încă nu credea, care avea acum să 
cântărească şi să-şi dovedească sieşi în mod deliberat ceea ce, 
aşa cum credeau Shreve şi Quentin, avea să însemne pentru el 
că învăţa să moară. Aşa că tot patru erau când coborâseră de pe 
vapor la New Orleans, pe care Henry nu-l mai văzuse până atunci 
(el a cărui întreagă experienţă cosmopolită, în afară de şederea 
la şcoală, constase probabil dintr-una sau două drumuri la 
Memphis cu tatăl său ca să cumpere vite sau sclavi) şi la care n- 
avea timp să se uite acum - Henry care ştia şi totuşi încă nu 
credea, şi Bon despre care domnul Compson spunea că e un 
fatalist, dar care, cum vedeau lucrurile Shreve şi Quentin, nu 
rezistase îndemnului şi planului lui Henry pentru că nici nu ştia şi 
nici nu-i păsa ce-avea de gând Henry să facă din cauză că încă 
de mult îşi dăduse seama că încă nu ştia ce avea să facă el însuşi 
- ei patru aşezaţi în salonul de o magnificenţă barocă şi cam 
mucegăită pe care îl născocise Shreve şi care era probabil destul 
de real în timp ce fiica născută în Haiti a plantatorului francez de 
trestie de zahăr şi a femeii despre care primul socru al lui Sutpen 
îi spusese că fusese spaniolă (femeia cam durdulie cu păr lălâi 
negru ca pana corbului dar străbătut de fire cărunte şi aspru ca o 
coadă de cal, cu pielea de culoarea pergamentului şi cu ochii 
negri neîmblânziţi, înconjurați de pungi care doar ei nu arătau 
nicio vârstă pentru că nu arătau nicio uitare, şi pe care Shreve şi 
Quentin o inventaseră de asemenea şi care semăna probabil 
destul de mult cu ce-şi închipuiau ei) nu le spusese nimic pentru 
că nu mai avea nevoie să le spună, pentru că le spusese deja, 
care nu spunea, «Fiul meu s-a îndrăgostit de sora dumitale?» ci 
«Aşadar ea s-a îndrăgostit de el» şi apoi rămăsese pe scaunul ei 
râzând aspru şi fără să-şi mai tragă sufletul înspre Henry care n- 
ar fi putut s-o mintă chiar dacă ar fi vrut, care nici măcar nu mai 
trebuia să-i răspundă nici Da nici Nu. - Ei patru acolo, în camera 
aceea din New Orleans în 1860, tot aşa cum într-un sens 
fuseseră patru aici în camera aceasta din Massachusetts în 1910. 
Şi Bon poate că-l luase, probabil că-l luase, pe Henry cu el în 
vizită la amanta metisă şi la copil, aşa cum spusese domnul 
Compson, deşi nici Shreve şi nici Quentin nu crezuseră că 
288 


această vizită l-ar fi afectat pe Henry aşa cum păruse să creadă 
domnul Compson. De fapt, Quentin nici măcar nu-i spusese lui 
Shreve ce-i povestise tatăl lui despre această vizită. Poate că nici 
Quentin nu ascultase când domnul Compson îi povestise în seara 
aceea acasă; poate că în clipa aceea pe verandă în amurgul cald 
de septembrie Quentin ascultase doar în treacăt fără să audă, tot 
aşa cum ar fi făcut şi Shreve, întrucât atât el cât şi Shreve 
credeau - şi probabil că aveau dreptate şi în privinţa asta - că 
metisa şi copilul ar fi însemnat pentru Henry doar încă ceva ce 
exista în preajma lui Bon, ceva nu de invidiat ci de imitat dacă 
aşa ceva ar fi fost cu putinţă, dacă ar fi fost timp şi linişte în care 
să poată fi imitat - linişte, pace, nu între bărbaţi de aceeaşi rasă 
şi naţionalitate ci între două suflete tinere învrăjbite şi faptul de 
netăgăduit care-i învrăjbise, întrucât nici Henry şi nici Bon, după 
cum nici Quentin şi nici Shreve, nu fuseseră primii tineri care să 
creadă (sau cel puţin care să acţioneze după toate aparențele pe 
baza unei asemenea presupuneri) că războaiele ar fi fost uneori 
stârnite pentru unicul scop de a rezolva dificultăţile şi 
nemulţumirile particulare ale tinereţii. 

„Astfel că bătrâna doamnă îi adresase lui Henry doar această 
unică întrebare şi apoi rămăsese pe scaunul ei râzându-i în faţă, 
aşa că el înţelesese atunci, amândoi înţeleseseră. Şi astfel că 
acum avea să fie scurtă, de data asta, întrevederea cu avocatul, 
cea mai scurtă dintre toate. Pentru că avocatul trebuie să-l fi 
pândit; poate că fusese chiar şi o scrisoare în cea de a doua 
toamnă în timp ce avocatul aştepta şi încă nimic nu părea să se 
întâmple acolo (şi poate că avocatul fusese cauza pentru care 
Bon nu răspunsese la scrisorile lui Henry şi Judith în vara aceea: 
pentru că nici nu le primise) - o scrisoare, două sau poate trei 
pagini cu umilul şi supusul dumneavoastră aşa şi pe dincolo care 
se rezumau la şaisprezece cuvinte Ştiu că eşti nebun, dar exact 
ce fel de nebun ai să te arăţi a fi? şi Bon fusese cel puţin 
îndeajuns de ne-nebun ca să opereze reducerea la aceste 
cuvinte. - Da, pândindu-l, încă nu îngrijorat, doar foarte plictisit, 
lăsându-i lui Bon timp berechet să vină să-l vadă, lăsându-i poate 
chiar o săptămână întreagă (după ce - avocatul - reuşise să 
pună mâna pe Henry şi aflase multe din cele ce gândea Henry 
fără ca Henry să-şi fi dat seama) înainte de a fi pus mâna şi pe 
Bon, şi poate procedând cu atâta abilitate că nici măcar Bon nu- 
şi dăduse seama de la început despre ce era vorba. Trebuie să fi 
fost o întrevedere scurtă. Acum nu mai era niciun secret între ei; 

289 


doar că rămânea nespus; avocatul aşezat în spatele biroului (şi 
poate în sertarul secret registrul în care tocmai terminase de 
adunat dobânda din anul care trecuse calculată dimpreună cu 
valoarea intrinsecă şi cu dragostea şi mândria la două sute la 
sută) - avocatul indispus, plictisit, dar deloc îngrijorat întrucât nu 
numai că ştia că deţine atuurile, dar încă nici nu credea cu 
adevărat că Bon ar fi fost un nebun de felul acesta, deşi era pe 
cale să-şi schimbe părerea în ce priveşte stupiditatea, sau cel 
puţin înapoierea - avocatul privindu-l şi spunând, mieros şi 
fluent, întrucât acum nu mai era niciun secret, care ştia acum că 
Bon aflase tot ceea ce avea să afle vreodată sau să aibă nevoie 
să afle vreodată ca să dea lovitura: «Ştii că eşti un tânăr foarte 
norocos? Cei mai mulţi dintre noi, chiar dacă suntem destul de 
norocoşi să ne ducem până la capăt răzbunarea, trebuie să 
plătim pentru asta, uneori chiar în dolari peşin. Pe câtă vreme 
dumneata nu numai că eşti în situaţia să-ţi obţii răzbunarea, să 
speli onoarea mamei dumitale, ci mai ştii că balsamul cu care ai 
să-i alini rănile va avea şi o valoare colaterală care poate fi 
tradusă în lucrurile necesare unui tânăr, în lucrurile cuvenite lui, 
şi care, fie că ne place sau nu, nu pot fi obţinute de obicei decât 
în schimbul unor dolari peşin -» şi Bon fără să spună Ce vrei să 
înţelegi prin asta? şi încă fără să schiţeze vreun gest; adică 
avocatul nedându-şi încă seama că începuse să facă un gest, 
continuând (avocatul) mieros şi fluent: «Şi mai mult decât atât, 
decât răzbunarea, ca o dobândă la răzbunare cum ar veni, 
buchetul acesta înmiresmat de după-amiază, floarea aceasta 
fără pereche, de prerie, care nu trebuie scăpată şi care mai bine 
să înflorească pe reverul dumitale decât pe al altuia; această - 
Cum spuneţi dumneavoastră tinerii? - această bucăţică bună -» 
şi apoi avea să-l vadă pe Bon, poate să-i vadă ochii, poate să-i 
audă doar picioarele mişcându-i-se. Şi apoi, pistolul (cu ţeavă 
scurtă, pistolul de şa, revolverul, ce-o fi fost) şi tot ce avea să 
urmeze, avea să fie strivit în perete în spatele scaunului 
răsturnat, scrâşnind, «Inapoi! Stai!» apoi urlând «Ajutor! Ajutor! 
Aju -!» apoi ţipând doar, pentru că avea să-şi audă şi să-şi simtă 
oasele trosnindu-i înainte de a-şi fi putut desprinde degetele de 
pe pistol, şi osul de la ceafă, încă atunci când Bon avea să-l 
lovească cu palma peste un obraz şi apoi cu dosul palmei peste 
celălalt; poate că avea să-l audă chiar pe Bon spunând: 
«Termină. Taci. Nu-ţi fac nimic» sau poate că avocatul din el 
fusese cel care spusese Taci şi de al cărui îndemn ascultase, 
290 


care-l împinsese înapoi pe scaunul aşezat la loc, împingându-l pe 
jumătate peste tăblia biroului; avocatul din el care-l avertizase să 
nu spună A; să plăteşti pentru asta ci în schimb să stea prăbuşit 
acolo, înfăşurându-şi mâna răsucită în batistă în timp ce Bon 
rămas în picioare îşi apleca ochii spre el, ţinând încă pistolul de 
țeavă, lipit de picior, spunându-i, «Dacă crezi că trebuie să-mi 
ceri satisfacţie, bineînţeles că ştii ce -» şi avocatul, lăsându-se pe 
spate în scaun acum, tamponându-şi obrazul cu batista acum: 
«Sunt vinovat. N-am înţeles care sunt sentimentele dumitale în 
chestiunea aceasta. lţi cer iertare» şi Bon: «Bine. După cum 
doreşti, am să accept fie scuze fie un glonte, exact cum preferi» 
şi avocatul (acum o roşeaţă uşoară pierzându-se pe obrazul lui, 
dar doar atât: nimic în glas sau în priviri): «Văd că ai de gând să 
profiţi până la capăt de pe urma nefericitei mele impresii greşite 
- chiar şi până la a mă împinge în ridicol. Chiar dacă aş considera 
că dreptatea e de partea mea (ceea ce nu consider) şi tot ar 
trebui să refuz oferta dumitale. Nu mă pot compara cu dumneata 
în mânuirea pistolului» şi Bon: «Nici cu cuțitul sau spada?» şi 
avocatul, fluent şi mieros: «Nici cu cuțitul sau spada.» Aşa că 
acum avocatul nici nu mai avea nevoie să spună A; să plăteşti 
pentru asta pentru că Bon avea s-o spună în locul lui, Bon rămas 
acolo în picioare cu pistolul atârnând moale în mână, gândindu- 
se Dar numai cu cuțitul sau pistolul sau spada. In aşa fel că nu 
pot să-l înving. Aş putea să-l împuşc. L-aş împuşca fără să stau 
pe gânduri, cum aş face-o cu un şarpe sau cu unul care mi-ar fi 
pus coarne. Dar tot el ar fi cel care a învins. Gândindu-se Da. M-a 
avut în timp ce el - el - „Ascultă”, spuse, strigă Shreve. „Asta 
trebuie să fi fost pe când şedea lungit într-un dormitor din casa 
aceea particulară din Corinth după debarcarea de la Pittsburgh 
pe când i se vindeca umărul doi ani mai târziu şi scrisoarea de la 
metisă (poate chiar cea în care fusese fotografia ei şi a copilului) 
îl ajunsese din urmă în sfârşit, cerşindu-i bani şi spunându-i că 
avocatul plecase în Texas sau în Mexic sau cine ştie unde în cele 
din urmă şi că ea (metisa) nu reuşea s-o mai găsească nici pe 
maică-sa aşa că fără îndoială că avocatul o asasinase şi-i furase 
banii, pentru că aşa era de aşteptat din partea lor a amândurora, 
să fugă sau să ajungă să fie omorâţi fără să fi avut grijă să-i 
asigure ceva ei.) - Da, acuma ştiau. Şi, Doamne, gândeşte-te la 
el, la Bon, care dorise să ştie, care avusese cele mai îndreptăţite 
motive să dorească că ştie, care după câte ştia el nu avusese 
niciodată tată dar care fusese creat într-un fel de femela aceea 
291 


care nu-l lăsa să se joace cu alţi copii, şi de avocatul care-i 
atrăgea atenţia femeii dacă trebuie s-o facă sau nu de fiecare 
dată când cumpăra chiar şi o bucată de carne sau o pâine - două 
fiinţe dintre care niciuna nu găsise plăcere sau nu cunoscuse 
pasiunea zămislindu-l şi nici nu suferise chinuri şi spaime 
născându-l - care poate dacă vreunul din ei doi ar fi spus măcar 
adevărul, nimic din ceea ce se petrecuse n-ar fi ajuns să se 
întâmple; în vreme ce mai era alături şi Henry care avea şi tată şi 
siguranţă şi mulţumire şi totul, şi căruia totuşi i se spunea şi 
adevărul de către ei amândoi pe când lui (lui Bon) nu i se spunea 
de către niciunul. Şi gândeşte-te la Henry, care la început 
spusese că e o minciună şi care când ştiuse că nu e minciună 
încă spusese «Nu cred>-, care găsise chiar în acest «Nu cred» 
destulă forţă pentru a-şi repudia casa şi sângele astfel încât să-şi 
apere sfidarea, şi pe care apărare el îşi întemeia afirmaţia că e o 
minciună şi care-l punea mai mult decât orice sub interdicţie în 
ce priveşte întoarcerea acasă; Doamne, gândeşte-te la povara pe 
care trebuia s-o poarte, el născut din doi metodişti (sau dintr-un 
şir lung, invincibil, de metodişti) şi crescut în nordul provincial al 
Mississippi-ului, pus faţă în faţă cu incestul, incestul din toate 
lucrurile care i-ar mai fi putut fi rezervate, împotriva căruia 
întreaga lui ereditate şi educaţie trebuia să se răzvrătească din 
principiu, şi într-o situaţie în care ştia că nici incestul nici 
educaţia de până atunci n-aveau să-l ajute s-o rezolve. Astfel că 
poate atunci când plecaseră de acolo şi umblaseră în noaptea 
aceea pe străzi şi în cele din urmă Bon spusese «Ei? Şi acum ce 
facem?» Henry spusese, «Aşteaptă. Aşteaptă. Lasă-mă să mă 
obişnuiesc cu ideea.» Şi poate că trecuseră două sau trei zile, şi 
Henry spusese, «Nu trebuie s-o faci. Nu trebuie» şi apoi Bon cel 
care spusese, «Stai. Eu sunt fratele tău mai mare: îmi spui mie 
nu trebuie?» Şi poate că trecuse o săptămână, poate că Bon îl 
luase pe Henry cu el în vizită la metisă şi Henry o privise şi 
spusese, «Asta nu-ţi ajunge?» şi Bon spusese, «Vrei tu să-mi 
ajungă?» şi Henry spusese, «Aşteaptă. Stai. Trebuie să am timp 
să mă obişnuiesc. Trebuie să-mi laşi timp.» Doamne, gândeşte-te 
cum trebuie să fi vorbit Henry toată iarna aceea şi apoi 
primăvara când fusese ales Lincoln şi apoi convenţia din 
Alabama şi Sudul începuse să se retragă din Uniune, şi apoi 
fuseseră doi preşedinţi ai Statelor Unite şi telegraful transmisese 
ştirile despre Charleston şi Lincoln mobilizase armata şi faptul se 
petrecuse, irevocabil acum, şi Henry şi cu Bon se şi hotărâseră să 
292 


plece fără să fi trebuit să se consulte unul cu altul, ei care s-ar fi 
dus oricum chiar dacă nu s-ar fi întâmplat niciodată dar cu 
siguranţă acum, pentru că orice s-ar întâmpla nu scapi, aşa, un 
război - gândeşte-te cum trebuie să fi discutat despre asta, cum 
Henry trebuie să fi spus, «Dar trebuie s-o iei în căsătorie? Trebuie 
să faci asta?» şi Bon să fi spus, «El ar fi trebuit să-mi spună. El ar 
fi trebuit să-mi spună, mie, el. Eu m-am purtat cinstit, onorabil, 
cu el. Am aşteptat. Ştii acuma de ce am aşteptat. l-am dat orice 
prilej să-mi spună el. Insă n-a făcut-o. Dacă ar fi făcut-o, m-aş fi 
învoit şi i-aş fi promis să n-o mai văd niciodată pe ea şi nici pe 
tine. Dar el nu mi-a spus. M-am gândit la început că din cauză că 
nu ştia nici el. Pe urmă am ştiut că ştiuse, şi tot am mai aşteptat. 
Dar nu mi-a spus. Ţi-a spus ţie, mie mi-a trimis vorbă aşa cum 
transmiţi o poruncă printr-un servitor negru unui cerşetor sau 
unui vagabond s-o ia din loc. Nu înţelegi?» şi Henry să fi spus, 
«Dar Judith. Sora noastră. Gândeşte-te la ea» şi Bon: «Foarte 
bine. Mă gândesc la ea. Şi?» pentru că amândoi ştiau ce avea să 
facă Judith când avea să afle pentru că amândoi ştiau că femeile 
au mândrie şi simţul onoarei în legătură cu aproape orice în afară 
de dragoste, şi Henry să fi spus, «Da. Aşa e. Inţeleg. Dar o să 
trebuiască să-mi laşi timp să mă obişnuiesc cu asta. Eşti fratele 
meu mai mare; atâta lucru poţi să faci pentru mine.» Gândeşte- 
te la ei amândoi: Bon care nu ştia ce avea să facă şi trebuia să 
spună, să pretindă, că ştie; şi Henry care ştia ce avea să facă şi 
trebuia să spună că nu ştie. Pe urmă venise iarăşi Crăciunul, pe 
urmă 1861, şi nu primiseră nicio veste de la Judith pentru că 
Judith nu ştia sigur unde erau ei căci Henry nu-l lăsase pe Bon să- 
i scrie încă: pe urmă auziseră despre companie, compania 
cenuşie a universitarilor, care se organiza la Oxford şi poate că 
tocmai asta aşteptaseră. Aşa că au luat iarăşi vaporul spre nord, 
şi de data asta era mai multă veselie şi agitaţie pe bord chiar 
decât la Crăciun, aşa cum e totdeauna când începe un război 
înainte ca lucrurile să se încurce cu hrana proastă şi cu soldaţii 
răniţi şi cu văduvele şi orfanii, şi ei nici de data asta neluând 
parte ci tot aşa sprijiniți de balustradă deasupra apei învolburate, 
şi poate că mai trecuseră două sau trei zile, când Henry spusese 
deodată, strigase deodată: «Dar şi regii au făcut-o! Chiar şi ducii! 
A fost ducele acela de Lorena, Jean nu mai ştiu cum, care s-a 
însurat eu soră-sa. La excomunicat papa dar ce i-a păsat lui de 
asta! Nu i-a păsat deloc! Au rămas mai departe bărbat şi 
nevastă. Au trăit mai departe. S-au iubit mai departe!» şi pe 
293 


urmă iarăşi, tare, repede: «Dar are să trebuiască să aştepţi!” Are 
să trebuiască să-mi laşi timp. Poate că războiul are să aranjeze 
chestia asta şi n-o să mai avem nevoie de nimic!» Şi poate că 
aici avusese dreptate bătrânul tău: şi au călărit până la Oxford 
fără să mai treacă pe la Suta lui Sutpen şi s-au înrolat în 
companie şi pe urmă s-au ascuns undeva să aştepte, şi Henry l-a 
lăsat pe Bon să-i scrie lui Judith o scrisoare; aveau să i-o trimită 
prin mesager, printr-un negru care se furişase în cantonament 
într-o noapte ca să i-o dea servitoarei lui Judith, şi Judith i-a trimis 
portretul în caseta de metal şi ei au plecat călări mai departe să 
aştepte până când compania avea să-şi facă steagurile şi să 
străbată în cavalcadă statul spunând fetelor adio şi plecând către 
front. 

„Doamne, gândeşte-te la ei. Pentru că Bon ştia ce făcea 
Henry, tot aşa cum ştiuse dintotdeauna ce gândea Henry încă 
din prima zi când dăduseră ochii unul cu altul. Poate că ştia cu 
atât mai bine ce făcea Henry din cauză că nu ştia ce avea să facă 
el însuşi, că n-avea să ştie până când dintr-o dată într-o zi avea 
să izbucnească totul şi atunci avea să înţeleagă şi că ştiuse toată 
vremea ce avea să se întâmple, aşa că n-avea de ce să-şi mai 
bată capul în ce-l priveşte, şi tot ce avea de făcut era doar să-l 
privească pe Henry încercând să împace ceea ce el (Henry) ştia 
că avea să facă cu toate vocile eredității şi educaţiei sale care 
spuneau Nu. Nu. Nu poți. Nu trebuie, Nu o vei face. Poate că 
acum se aflau sub focul duşmanului, cu obuzele vâjâind şi 
tunând peste capetele lor şi explodând şi ei lungiţi la pământ 
aşteptând să atace şi Henry avea să strige iarăşi, «Dar ducele 
acela de Lorena a făcut-o! Trebuie să fi fost o mulţime pe lumea 
asta care să fi făcut aşa ceva şi despre care nimeni nu ştie şi 
care poate că au suferit şi au murit pentru asta şi sunt acuma în 
iad pentru asta. Dar au făcut-o şi acum nu mai contează; chiar şi 
cei despre care ştim sunt acum numai nişte nume şi nu mai 
contează acum» şi Bon privindu-l şi ascultându-l şi gândindu-se £ 
din cauză că nu ştiu nici eu ce am să fac şi aşa că îşi dă seama 
că şovăi fără să ştie că îşi dă seama. Poate că dacă i-aş spune 
acum că am să fac asta, are să înțeleagă ce vrea şi are să-mi 
spună, Nu trebuie s-o faci. Şi poate că bătrânul tău avusese 
dreptate de data asta şi poate că ei credeau că războiul avea să 
aranjeze totul şi n-ar mai fi trebuit s-o facă ei, sau cel puţin poate 
Henry sperase pentru că poate că bătrânul tău avusese dreptate 
şi în privinţa asta şi lui Bon nu-i păsa; întrucât amândoi din cei 

294 


doi care ar fi putut să-i dea un tată refuzaseră s-o facă, nimic nu 
mai conta pentru el acum, răzbunare sau dragoste sau orice, 
întrucât ştia acum că răzbunarea n-ar fi putut să compenseze 
pentru el nici dragostea să aline. Poate că nici nu fusese Henry 
cel care-l împiedicase să-i scrie lui Judith ci Bon însuşi nu-i 
scrisese pentru că nu-i mai păsa de nimic, nici măcar de faptul 
că nu ştia încă ce avea să facă. Pe urmă ajunseseră în anul 
următor şi Bon era acum ofiţer şi înaintau spre Shiloh fără să ştie 
nici asta, stând iarăşi de vorbă pe când înaintau în coloană, 
ofiţerul rămânând în urmă în rând cu şirul în care mergea 
soldatul şi Henry strigând iarăşi, străduindu-se să-şi menţină 
scăzută vocea disperată, febrilă: «Incă nu ştii ce-ai să faci?» pe 
când Bon avea să-l privească o clipă cu expresia aceea care ar fi 
putut să fie surâs: «Să presupunem că ţi-aş spune că nu am 
intenţia să mă întorc la ea?» şi Henry mărşăluind alături de el, cu 
raniţa şi muscheta lungă de opt picioare, şi începând să gâfâie, 
gâfâind în vreme ce Bon îl privea: «Eu sunt cu mult înaintea ta 
acum; când ieşim în luptă, la atac, am să fiu cu mult înaintea ta 
-> şi Henry gâfâind, «Stai! Stai!» şi Bon privindu-l cu aceeaşi 
expresie vagă, subţiată, în jurul gurii şi al ochilor: «- şi cine ar 
avea să ştie? Nici tu n-ai avea de unde să ştii sigur vreodată 
pentru că cine ar putea să ştie dacă sau nu a fost un glonte 
yankeu care să mă fi lovit exact în clipa când tu ai apăsat pe 
trăgaci, sau chiar înainte -» şi Henry gâfâind şi privind, fixând 
cerul, arătându-şi dinţii, cu sudoarea pe faţă şi încheieturile 
degetelor albe pe patul puştii, spunând, gâfâind, «Stai! Stai! Stai! 
Stai!» Pe urmă fusese Shiloh, a doua zi, şi bătălia pierdută şi 
brigada retrăgându-se de la debarcaderul din Pittsburg - Şi 
ascultă”, strigă Shreve: „aşteaptă, acuma; aşteaptă!” 
(strâmbându-se la Quentin, gâfâind şi el, ca şi cum ar fi trebuit 
să dăruie umbrei lui nu numai rolul şi replica să-l îndemne ci şi 
respiraţia cu care să-i asculte îndemnul): „Pentru că şi bătrânul 
tău a greşit, aici! Spunea că Bon fusese cel rănit, dar n-a fost 
adevărat. Pentru că cine i-a spus? Cine-i spusese lui Sutpen, sau 
bunicului tău, rare dintre ei fusese cel lovit? Sutpen nu ştia 
pentru că nu fusese acolo, şi nici bunicul tău nu fusese pentru că 
acolo fusese el însuşi rănit, unde-şi pierduse braţul. Aşa că cine 
le spusese? Nu Henry, pentru că tatăl său nu l-a mai văzut pe 
Henry decât o singură dată atunci şi poate că nici n-au avut timp 
să stea de vorbă despre răni şi pe lângă asta să vorbeşti despre 
răni în armata confederată în 1865 ar fi fost cam ca minerii 
295 


vorbind despre funingine; şi nici Bon, pentru că Sutpen nici nu l-a 
mai văzut pentru că murise - nu fusese Bon, fusese Henry; Bon 
care-l găsise pe Henry în cele din urmă şi se aplecase să-l ridice 
şi Henry se împotrivise, se zbătuse, spunând, «Lasă-mă! Lasă-mă 
să mor! Atunci n-ar mai trebui să ştiu» şi Bon spusese, «Aşadar 
vrei ca eu să mă întorc la ea» şi Henry zăcea acolo zbătându-se 
şi gâfâind, cu sudoarea şiroaie pe faţă şi dinţii însângeraţi 
încleştaţi în buzele pe care şi le muşca pe dinăuntru, şi Bon 
spusese, «Spune că vrei să mă întorc la ea. Poate că atunci n-am 
s-o fac. Spune» şi Henry zăcea acolo zbătându-se, cu o pată roşie 
proaspătă arătându-i-se prin cămaşă şi i se vedeau acum dinţii şi 
cu sudoarea pe faţă până când Bon l-a apucat de braţ şi l-a 
ridicat în spinare -” 

La început, ei doi, pe urmă patru; acum doi iarăşi. Camera era 
într-adevăr asemenea unui mormânt: ceva stătut şi static şi 
muribund dincolo de orice ar fi fost vibrant, viu în frig. Şi totuşi 
rămâneau acolo, deşi la mai puţin de zece metri era patul, 
căldura. Quentin nici măcar nu-şi îmbrăcase paltonul, care era 
acum pe duşumea, unde căzuse de pe braţul scaunului când îl 
pusese Shreve acolo. Nu încercaseră să se retragă din frig. ÎI 
suportau amândoi cu un fel de exaltare voită, flagelatoare a 
mizeriei fizice preschimbate în caznele sufleteşti ale celor doi 
tineri pe vremea aceea în urmă cu cincizeci de ani, sau mai 
curând patruzeci şi opt, pe urmă patruzeci şi şapte şi pe urmă 
patruzeci şi şase, întrucât fusese anul '64 şi pe urmă anul '65 şi 
rămăşiţele  înfometate şi zdrenţuite ale unei armate se 
retrăseseră prin Alabama şi Georgia înspre Carolina, împinse nu 
de vreo armată victorioasă din spate ci mai mult de un val tot 
mai înalt de nume ale bătăliilor pierdute de o parte şi de cealaltă 
- Chickamauga şi Franklin, Vicksburg şi Corinth şi Atlanta, - 
bătălii pierdute nu numai din cauza inferiorităţii numerice şi a 
lipsei de muniții şi de provizii, ci din cauza generalilor care n-ar fi 
trebuit să fie generali, care ajunseseră generali nu prin învăţarea 
metodelor contemporane de luptă sau prin aptitudini deosebite 
de a le învăţa, ci prin dreptul divin de a putea spune «Tu du-te 
într-acolo» ce le fusese conferit de un sistem absolut de caste; 
sau din cauză că generalii acestui război nu reuşiseră niciodată 
să trăiască îndeajuns ca să înveţe cum să se lupte în bătăliile cu 
forţe masate precaut manevrate, întrucât fuseseră de la început 
demodaţi cum ar fi fost Richard sau Roland sau du Guesclin, ei 
care se arătaseră înveşmântaţi în penaje şi în mantii căptuşite cu 

296 


stacojiu de la douăzeci şi opt şi treizeci şi treizeci şi doi de ani şi 
capturaseră vase de război cu şarjele lor de cavalerie, dar nu şi 
grâne sau carne sau gloanţe, care ar fi fost în stare să înfrângă 
trei armate diferite, în trei zile şi apoi să smulgă gardurile de pe 
pământurile lor ca să-şi frigă hălcile de carne furate din propriile 
lor magazii, care într-o noapte, doar cu o mână de oameni, 
năvăleau vitejeşte să incendieze şi să distrugă un depozit de 
provizii inamic cu mărfuri de un milion de dolari şi care în 
noaptea următoare puteau fi surprinşi de vreun vecin în pat cu 
nevasta şi astfel împuşcaţi pe loc de acesta - ei doi, patru, acum 
iarăşi doi, cum îi numărau Quentin şi Shreve; ei doi, ei patru, ei 
amândoi încă depăşindu-şi cuvintele - cel care nu ştia încă ce 
avea să facă, celălalt care ştia ce avea să trebuiască să facă dar 
nu se putea împăca cu gândul - Henry propunându-se pe sine 
însuşi ca o autoritate în ce priveşte incestul, vorbind despre 
ducele lui, Jean de Lorena, ca şi cum ar fi nădăjduit să poată 
evoca acea umbră condamnată şi excomunicată ca să-i spună 
chiar ea în persoană că totul e în regulă, aşa cum oamenii înainte 
şi de atunci încoace au încercat să-l evoce pe Dumnezeu sau pe 
diavol ca să-i justifice în faptele spre care-i împingeau propriile 
lor glande - ei doi, ei patru, ei doi opriţi unul în faţa celuilalt în 
camera sepulcrală: Shreve, canadianul, odrasla furtunilor de 
zăpadă şi a frigului, în halat şi cu paltonul pus pe deasupra, cu 
gulerul ridicat peste urechi; Quentin, omul Sudului, vlăstarul 
mohorât şi delicat al ploilor şi căldurilor înecate în aburi, în 
hainele subţiri şi potrivite lui pe care şi le adusese din 
Mississippi, cu paltonul (la fel de subţire şi nepotrivit pentru ce 
trebuia să fie cum îi era şi costumul) trântit pe duşumea de unde 
nici nu se mai ostenise să-l ridice: 

(- iarna lui '64 acum, şi armata se retrăsese prin Alabama în 
Georgia; acum şi Carolina le rămăsese în spate şi Bon, ofițerul, 
gândindu-se „Sau ne prind şi ne nimicesc sau bătrânul Joe ne 
mai scoate şi de aici şi facem joncţiunea cu Lee în faţa 
Richmondului şi atunci mai avem cel puțin privilegiul să 
capitulăm”; şi apoi într-o zi deodată gândindu-se, amintindu-și 
cum regimentul din Jefferson unde tatăl lui era acum colonel se 
afla în corpul de armată al lui Longstreet, şi poate că din 
momentul acela însuşi scopul retragerii ajunsese să i se pară că 
stă doar în a-l aduce într-un loc de unde să poată ajunge la taică- 
su, ca să-i mai dea lui taică-su încă o şansă. Astfel că trebuie să i 
se fi părut acum că în sfârşit aflase de ce nu fusese în stare să se 

297 


hotărască ce voia să facă. Poate că o clipă se gândise: 
„Dumnezeule, sunt încă tânăr; chiar după anii aceştia patru tot 
mai sunt încă tânăr” dar numai o clipă, pentru că în aceeaşi 
respirație îşi spusese, „Foarte, bine. Aşadar sunt tânăr. Dar încă 
mai cred, deşi probabil că ceea ce cred cu adevărat e că 
războiul, suferințele, aceşti patru ani în care a trebuit să-şi ţină 
oamenii în viaţă şi teferi ca să poată să târguiască cu carnea şi 
sângele lor cantitatea cea mai mare de pământ cât mai ieftin cu 
putinţă îl vor fi schimbat (ceea ce ştiu că n-au făcut) astfel încât 
să-mi spună nu: lartă-mă, ci: Eşti fiul meu mai mare. Apăr-o pe 
sora ta; nu mai da niciodată ochii cu noi în viaţa ta”; Pe urmă se 
făcuse anul '65 şi ce mai rămăsese din armata din Vest şi nu mai 
aveau nimic altceva decât puterea de a se retrage încet, cu 
încăpățânare, îndurând focurile de puşcă şi salvele de artilerie; 
poate că acum nici nu mai simțeau lipsa încălțămintei şi a 
mantalelor şi a hranei şi din cauza asta mai fusese în stare să 
scrie despre capturarea vopselei de plită aşa cum făcuse în 
scrisoarea către Judith atunci când în sfârşit aflase ce avea să 
facă până la urmă şi-i spusese lui Henry şi Henry spusese, 
„Multumesc lui Dumnezeu. Mulţumesc lui Dumnezeu”, nu pentru 
incest bineînțeles ci pentru că în sfârşit aveau să facă ceva, 
putea în sfârşit să fie ceva chiar dacă acel ceva era repudierea 
irevocabilă a vechii eredități şi formaţii şi acceptarea damnării 
veşnice. Poate că chiar fusese în stare să se oprească atunci, să 
nu mai vorbească despre ducele lui de Lorena, pentru că acum 
putea să spună, „Nu mai e iadul tău şi nici al lui şi nici al papei 
cel spre care ne îndreptăm cu toții acum; e iadul maică-mi şi al 
mamei ei şi al talii, şi al mamei şi tatălui lor, şi nu tu te 
prăbuşeşti în el, ci noi, noi trei - nu, noi toți patru. Şi aşa că în 
cele din urmă o să fim cu toții împreună acolo unde şi e locul 
nostru, pentru că chiar dacă numai el singur ar ajunge acolo tot 
ar trebui să fim şi noi acolo pentru că noi trei nu suntem altceva 
decât iluzii zămislite de el, şi iluziile tale sunt parte din tine ca şi 
trupul şi sângele şi amintirile tale. Şi vom fi cu toții împreună în 
chinuri, aşa că n-o să mai avem nevoie să ne aducem aminte de 
iubire şi de patimă, şi poate că în focurile caznelor nici măcar nu- 
ti mai poţi aduce aminte de ce-ai ajuns acolo. Şi dacă nu ne-om 
mai putea aduce aminte despre toate astea de acum, nici măcar 
n-au să mai fie chinuri prea mari.” Pe urmă, erau în Carolina, în 
ianuarie şi februarie '65 şi ce mai rămăseseră din ei se retrăgeau 
pe jos de aproape un an şi depărtarea dintre ei şi Richmond era 
298 


acum mai mică decât depărtarea pe care o străbătuseră până 
acolo; depărtarea între locul unde erau ei şi sfârşit era cu mult 
mai mică. Dar pentru Bon nu era vorba de spațiul dintre ei şi 
înfrângere ci de spațiul dintre el şi celălalt regiment, dintre el şi 
ceasul, clipa: Nici măcar n-are să aibă nevoie să-mi ceară; am să- 
mi ating doar trupul meu de trupul lui şi am s-o spun eu însumi: 
Nu trebuie să-ți faci griji; ea n-are să mă mai vadă niciodată la 
față.” Pe urmă martie în Carolina şi încă retrăgându-se, încet, cu 
încăpățânare şi aşteptând acum să audă dinspre miazănoapte 
pentru că nu mai rămăsese nimic de auzit din nicio altă direcție 
căci în toate celelalte direcţii se terminase acum, şi tot ce mai 
aşteptau să audă dinspre miazănoapte era înfrângerea. Şi pe 
urmă într-o zi (era ofițer, ar fi trebuit să ştie, să afle că Lee 
detaşase nişte trupe şi le trimisese să le întărească lor unitățile; 
poate că aflase şi numele şi numerele regimentelor înainte ca ele 
să fi ajuns) l-a văzut pe Sutpen. Poate că atunci prima dată 
putuse să-şi spună, „Asta a fost cauza; nu m-a văzut”, aşa că a 
trebuit să-i iasă în cale, să-şi creeze singur şansa, prilejul. Apoi 
pentru a doua oară privise faţa lipsită de expresie, împietrită, 
ochii palizi, sfredelitori în care nu era nicio licărire, nimic, chipul 
în care-şi vedea propriile-i trăsături în care văzuse 
recunoaşterea, şi asta fusese totul. Asta fusese totul, de aici 
încolo nu mai era nimic acum; poate că mai respirase o dată 
adânc, liniştit, pe propriul lui chip cu acea expresie care la prima 
vedere s-ar fi putut numi surâs în timp ce se gândea, „L-aş putea 
sili. Aş putea să mă duc la el şi să-l silesc”, ştiind că n-avea s-o 
facă pentru că acum totul se terminase, totul se încheiase acum 
în sfârşit. Şi poate că fusese chiar în aceeaşi noapte sau într-o 
noapte o săptămână mai târziu pe când se opriseră (pentru că 
chiar şi Sherman trebuia să se oprească câteodată noaptea) cu 
focurile arzând pentru căldură cel puțin, pentru că cel puțin 
căldura e ieftină şi odată consumată nu mai rămâne, când Bon 
spusese, „Henry” şi spusese, „Nu mai poate să mai dureze prea 
mult acum şi pe urmă înseamnă că n-a mai rămas nimic: nici 
măcar n-o să ne mai rămână nimic de făcut, nici măcar 
privilegiul de a ne tot retrage în numele unei cauze, în numele 
onoarei şi a ceea ce a rămas din mândrie. Nu Dumnezeu; e 
limpede că ne-am descurcat fără El de patru ani de zile; pur şi 
simplu Lui nu i-a trecut prin gând să ne înştiințeze şi pe noi; şi 
nici măcar lipsa ghetelor şi a hainelor, ci nici măcar nevoia de 
aşa ceva, şi nici măcar nu vom mai avea pământuri şi cum să ne 
299 


găsim hrana, căci nu vom mai avea nicio nevoie de hrană pentru 
că am învățat să trăim şi fără ea; şi astfel, dacă nu mai ai 
Dumnezeu şi nu mai ai nevoie de hrană şi de îmbrăcăminte şi de 
adăpost, n-a mai rămas nimic de care onoarea şi mândria să se 
agate şi pe care să se cațere şi unde să înflorească. Şi dacă nu 
mai ai onoare şi mândrie, atunci nimic nu mai are importanță. 
Numai că mai e ceva în tine căruia nu-i pasă de onoare şi de 
mândrie şi care totuşi mai trăieşte, care e chiar în stare să 
meargă îndărăt un an de zile întreg doar ca să poată să mai 
trăiască; care probabil că chiar şi atunci când toate astea se vor 
fi terminat şi nu va mai fi rămas nici înfrângerea încă o să refuze 
să se oprească liniştit la soare şi să moară, ci o să se înfunde în 
pădure, mişcându-se mai departe, căutând când s-ar fi părut că 
doar voința şi puterea de a îndura n-ar mai fi fost în stare să-l 
urnească, smulgând rădăcini şi ierburi - trupul din carne şi oase 
străvechi, necugetător, simțind încă, dar nemaifiind în stare să 
viseze, nemaisimţind măcar, deosebirea dintre deznădejde şi 
victorie, Henry.” Şi Henry începând să spună, „Mulţumesc lui 
Dumnezeu. Multumesc lui Dumnezeu” gâfâind şi spunând 
„Mulţumesc lui Dumnezeu”, spunând, „Nu încerca să mai explici. 
Du-te şi fă-o” şi Bon: „Imi dai mână liberă? Tu eşti fratele ei şi-mi 
dai consimțământul?” şi Henry: „Frate? Frate? Tu eşti cel mai 
mare: de ce mă mai întrebi pe mine?” şi Bon! „Nu. El nu m-a 
recunoscut niciodată. Mie doar mi-a trimis vorbă. Tu eşti fratele 
şi fiul. Am permisiunea ta, Henry şi Henry: Scrie-i. Scrie.-i. Scrie.” 
Astfel că Bon a scris scrisoarea, după patru ani, şi Henry a citit-o 
şi a trimis-o. Insă ei n-au plecat atunci, să urmeze scrisoarea. Au 
continuat să se retragă, încet şi cu încăpățânare, cu urechea 
ațintită spre miazănoapte să audă sfârşitul pentru că îti trebuie 
grozav de mult caracter ca să te opreşti când ştii că ai pierdut, şi 
ei merseseră astfel îndărăt încet de un an de zile aşa că tot ce le 
mai rămăsese nu mai era voința ci doar putinţa, obişnuinţa 
intrată în sânge de a îndura. Pe urmă într-o noapte se opriseră 
iarăşi pentru că şi Sherman se oprise iarăşi, şi o ordonanță 
străbătuse linia bivuacului şi îl găsise pe Henry în cele din urmă 
şi spusese, „Sutpen, te cheamă colonelul în cortul lui.”) 

„Şi aşa că tu şi cu bătrâna doamnă, mătuşa Rosa, v-aţi dus 
acolo în noaptea aceea şi bătrâna negresă Clytie a încercat să vă 
oprească, s-o oprească pe ea; te-a apucat de braţ şi ţi-a spus, 
«N-o lăsa să urce acolo, domnişorule», dar tu n-ai putut-o opri 
poate pentru că ea avea putere, puterea a patruzeci şi cinci de 

300 


ani de ură ca şi cum patruzeci şi cinci de ani s-ar fi hrănit cu 
carne crudă şi tot ce avusese Clytie fuseseră doar patruzeci şi 
cinci sau cincizeci de ani de deznădejde şi aşteptare; şi tu, în 
primul rând nici măcar nu doriseşi să fii acolo. Şi nici n-ai fost în 
stare s-o opreşti şi atunci ai văzut că ce era cu Clytie nu era 
mânie şi nici măcar neîncrederea în voi; era spaimă, groază. Şi 
nu ţi-a spus-o deschis pentru că ea mai păstra încă taina de 
dragul bărbatului care-i fusese şi ei tată, cât şi de dragul familiei 
care nici nu mai exista, al cărei mausoleu până-atunci-neviolat şi 
putregăit ea îl mai păzea încă - nu ţi-a spus în tot atâtea cuvinte, 
după cum nu-ţi povestise în tot atâtea cuvinte cum intrase în 
încăpere în ziua aceea dând aduseseră trupul lui Bon şi Judith îi 
scosese din buzunar caseta de metal pe care ea i-o dăruise ou 
portretul ei înăuntru; nu ţi-a povestit, ai aflat doar din spaima şi 
groaza ei după ce te aruncase în lături şi o apucase pe mătuşa 
Rosa de braţ şi mătuşa Rosa se întorsese spre ea şi-i măturase 
mâna la o parte şi o pornise în sus pe scări şi Clytie se aruncase 
iarăşi asupra ei şi de data asta mătuşa Rosa se oprise şi se 
întorsese pe cea de-a doua treaptă şi-o trântise pe Clytie la 
pământ cu pumnul cum ar fi făcut un bărbat şi se întorsese şi 
continuase să urce treptele: şi Clytie zăcea acolo jos, o femeie de 
peste optzeci de ani acum ca o grămăjoară de cârpe curate, aşa 
că te-ai dus până la ea şi ai apucat-o de braţ şi ai ajutat-o să se 
ridice şi braţul ei era parcă un băț, uşor şi uscat şi subţire ca o 
surcică: şi ea te-a privit şi atunci ai văzut că nu era mânie ci 
spaimă, şi nu o spaimă ca a negrilor pentru că nu-i era frică 
pentru ea ci pentru lucrul acela oricare ar fi fost el de acolo din 
susul scărilor, pe care ea-l ţinuse ascuns acolo de aproape patru 
ani de zile; şi ea nu ţi-a spus în cuvinte pentru că chiar cuprinsă 
de spaimă mai păstra taina; dar cu toate acestea ţi-a spus, sau 
cel puţin dintr-o dată ai ştiut -” 

Shreve se opri iarăşi. Putea s-o facă foarte bine, pentru că nu- 
| asculta nimeni. Poate că-şi şi dăduse seama de asta. Pe urmă 
dintr-o dată nu mai era nimeni nici să vorbească, deşi poate că 
de asta nu-şi dăduse seama. Căci acum niciunul din ei nu mai 
era acolo. Erau amândoi în Carolina şi timpul era cu patruzeci şi 
şase de ani în urmă, şi acum nu mai erau nici măcar patru, ci 
încă şi mai adânc încâlciţi unul într-altul, întrucât acum amândoi 
erau Henry Sutpen şi amândoi erau Bon, fiecare din ei fiind 
amândoi şi totuşi niciunul, simțind în nări mirosul aceluiaşi fum 
care unduise şi se risipise cu patruzeci şi şase de ani în urmă de 

301 


la focurile bivuacului arzând în crângul de pini, oamenii 
înfometați şi în zdrențe aşezaţi sau întinşi în jurul lor, vorbind nu 
despre război dar cu toții oricât de curios ar părea (sau poate nici 
măcar curios) cu faţa spre miazăzi unde mai departe în întuneric 
erau postate străjile care, cu fața spre Sud, puteau vedea 
licărirea şi scânteierea focurilor de bivuac federale nenumărate 
şi nedesluşite şi încercuind pe jumătate zarea câte zece focuri 
pentru fiecare foc al confederaților, şi între acestea (pichetele 
rebele şi focurile yankee) avanposturile yankeilor pândeau în 
întuneric, cele două linii de avanposturi atât de aproape una de 
alta încât fiecare din ei putea să audă parolele ofiţerilor trecând 
din post în post şi stingându-se mai departe: şi odată pierind 
acestea, glasul, nevăzut, precaut, vorbind nu tare dar 
pătrunzător: 

- Hei, Rebelule. 

- Ce-i? 

- Voi un’ vă duceți? 

- La Richmond. 

- ȘI noi tot acolo. De ce nu ne-aşteptați şi pe noi? 

- Vă aşteptăm. 

Oamenii din jurul focurilor n-aveau cum să audă aceste 
schimburi de cuvinte, deşi curând aveau să audă destul de 
desluşit ordonanța cum trece de la un foc la altul, întrebând de 
Sutpen şi fiind îndrumată mai departe şi cum ajunge în sfârşit la 
focul cu buşteanul arzând mocnit, şi glasul monoton: „Sutpen? 
Pe Sutpen îl caut” până când Henry se ridică în picioare şi spune, 
„Aici”. E tras la faţă, murdar şi neras; din cauza acestor patru ani 
din urmă şi din cauză că nu terminase încă să crească când 
începuseră aceşti patru ani, îi mai lipsesc doi inchi până la 
înălțimea pe care lăsase să se creadă că ar fi ajuns s-o aibă, şi e 
mai uşor cu vreo treizeci de pfunzi decât are să fie probabil 
câțiva ani după ce va fi supraviețuit acestor patru ani, dacă într- 
adevăr are să le supraviețuiască. 

- Aici, spune - Ce este? 

- Te cheamă colonelul. g 

Ordonanța nu se întoarce cu el. In locul ei, el merge singur 
prin întuneric pe un drum desfundat, un drum desfundat şi 
brăzdat adânc şi plin de hârtoape pe unde-au trecut tunurile în 
după-masa asta, şi ajunge în cele din urmă la cort, unul din cele 
câteva corturi, cu peretele de pânză licărind slab de la o 
lumânare aprinsă înăuntru, şi silueta unui planton în fată, care-l 

302 


opreşte. 

- Sutpen, spuse Henry - Colonelul a trimis după mine. 

Santinela îi face semn să intre în cort. El se încovoaie să 
treacă prin deschizătura de la intrare, pânza cade în urma lui în 
timp ce cineva, singurul ocupant al cortului, se ridică de pe un 
scaun de campanie în spatele mesei pe care e lumânarea, umbra 
proiectându-i-se înaltă şi uriaşă pe peretele de pânză. El (Henry) 
înaintează să salute oprindu-se în fața unei mâneci cenușii cu 
galoanele de colonel, a unui obraz năpădit de barbă, a unui nas 
ieşit în afară, a unei streşini de păr aspru cenuşiu ca fierul - o 
față pe care Henry n-o recunoaşte, nu pentru că n-a mai văzut-o 
de patru ani şi nu se aşteaptă s-o vadă aici şi acum, ci mai 
degrabă pentru că n-o priveşte. Salută deci mâneca cu galoanele 
şi rămâne astfel în picioare până când celălalt spune: 

- Henry. 

Nici chiar acum Henry nu tresare. Stă doar nemișcat aşa, 
amândoi stau nemişcați aşa, privind unul spre altul. Cel vârstnic 
se clinteşte primul, chiar dacă se întâlnesc în mijlocul cortului 
unde se îmbrățișează şi se sărută înainte ca Henry să-şi fi dat 
seama că s-a mişcat şi el, că avea să se clintească din loc, 
împins de acea zvăcnire a sângelui care în reflexul de o clipă 
şterge şi împacă chiar dacă încă n-a iertat (sau poate nici n-are 
s-o facă vreodată), care s-a oprit în picioare acum în vreme ce 
tatăl lui îi ţine faţa în mâini, privindu-l. 

- Henry, spuse Sutpen - Băiatule. 

Pe urmă se aşază, fiecare de o parte a mesei, pe scaunele 
rezervate pentru ofițeri, cu masa (având o hartă deschisă pe ea) 
şi lumânarea între ei. 

- Ai fost rănit la Shiloh, mi-a spus colonelul Willow, spune 
Sutpen. 

- Da, domnule, spuse Henry. 

E gata să spună Charles m-a dus în spinare până la liniile 
noastre, dar n-o mai spune, pentru că de pe acum ştie ce 
urmează. Nici măcar nu se gândeşte Sigur, Judith nu i-a scris 
despre scrisoarea aceea sau A fost Clytie cea care i-a trimis 
vorbă într-un fel sau altul că i-a scris Charles. Nu se gândeşte la 
aşa ceva. Pentru el e logic şi firesc ca tatăl său să ştie despre 
hotărârea lui şi a lui Bon: legătura de sânge care-l determinase 
pe Bon să scrie, pe el însuşi să se declare de acord şi pe tatăl lor 
să ştie de asta toate în aceeaşi clipă identică, după o perioadă de 
patru ani, din întreaga succesiune a timpului. Şi acum vine, 

303 


aproape exact aşa cum ştiuse că are să vină: 

- L-am văzut pe Charles Bon, Henry. 

Henry nu spune nimic. Acum vine. Nu spune nimic, îl priveşte 
doar fix pe tatăl său - amândoi în uniforma cenuşie ca o frunză 
veştedă, o singură lumânare, un cort ordinar despărțindu-i de o 
întunecime în care santinelele la pândă îşi fac față unele altora şi 
unde bărbați istoviți dorm fără adăpost, aşteptând zorile şi 
focurile de armă, mersul istovitor îndărăt să înceapă iarăşi: şi 
totuşi într-o clipă cortul lumânarea cenuşiul totul pier şi e 
biblioteca împodobită cu vâsc de Crăciun la Suta lui Sutpen cu 
patru ani în urmă şi masa nu o masă de campanie potrivită să 
întinzi hărți pe ea ci masa greoaie sculptată din lemn de trandafir 
de acasă cu fotografia de grup cu maică-sa, soră-sa şi el însuşi 
aşezată deasupra, taică-su în spatele mesei şi în spatele tatălui 
fereastra dând spre grădină unde Judith şi Bon se plimbau în 
ritmul lent cu care inima însoţeşte paşii şi ochii n-au nevoie 
decât să se privească. 

- Al de gând să-l laşi să se căsătorească cu Judith, Henry. 

Și Henry tot nu răspunde. Totul s-a mai spus înainte, şi acum 
el a trecut prin patru ani de luptă crâncenă după care, fie că a 
fost izbândă sau înfrângere ce obținuse, cel puțin a obținut ceva 
şi acum are linişte, chiar dacă liniştea aceasta înseamnă mai ales 
deznădejde. 

- Nu se poate căsători cu ea, Henry. 

Acum vorbeşte Henry. 

- Asta ai mai spus-o înainte. Şi ti-am răspuns atunci. Şi acum, 
şi acum n-are să mai dureze prea mult şi după aceea nu ne va 
mai rămâne nimic: nici onoare nici mândrie nici Dumnezeu 
întrucât Dumnezeu ne-a părăsit încă de acum patru ani numai că 
n-a considerat necesar să ne-o spună şi nouă, nici ghete nici 
haine şi nici nevoie de aşa ceva; nu numai că nici pământ din 
care să ne scoatem hrana ci nici nevoie nici de hrană şi când nu 
mai e Dumnezeu nici onoare nici mândrie, nimic nu mai are 
importanţă decât trupul bătrân necugetător căruia nici măcar nu- 
i mai pasă dacă a fost izbândă sau înfrângere, care nici măcar nu 
consimte să moară, care are să fie în păduri şi pe câmpuri, 
smulgând rădăcini şi ierburi. - Da. Am hotărât. Frate sau nu, am 
hotărât. Am s-o fac. Am s-o fac. 

- Nu trebuie să se căsătorească cu ea, Henry. 

- Da. Am spus Da la început, dar atunci nu mă hotărâsem. Nu 
l-am lăsat. Însă acum am avut patru ani în care să mă hotărăsc. 

304 


Am s-o fac. Am să-l las. 

- Nu trebuie să se căsătorească cu ea, Henry. Tatăl mamei lui 
îmi spusese că mama ei fusese spanioloaică. L-am crezut; de- 
abia după ce s-a născut el am aflat că maică-sa avea sânge 
negru. 

Şi Henry n-a spus niciodată că nu-şi mai aminteşte cum a ieşit 
din cort. Işi aminteşte totul. Işi aminteşte cum s-a aplecat iarăşi 
să treacă prin deschizătură şi cum a trecut iarăşi pe lângă 
santinelă; îşi aminteşte cum a mers pe drumul desfundat şi plin 
de hârtoape, împiedicându-se prin întuneric de rădăcinile de o 
parte şi de alta a cărora focurile s-au stins acum în jar mocnit, 
aşa că de-abia îi mai poate distinge pe oamenii dormind lungiţi la 
pământ în jurul lor. Trebuie să fi trecut de ceasul unsprezece, se 
gândeşte. Şi mâine încă opt mile. Măcar dacă n-ar mai fi tunurile 
astea blestemate. De ce nu le-o fi dând bătrânul Joe tunurile 
astea lui Sherman. Atunci am putea face douăzeci de mile pe zi. 
Am putea să facem joncţiunea cu Lee atunci. Cel puţin Lee se 
mai opreşte şi se mai luptă din când în când. Işi aminteşte de 
asta. Işi aduce aminte că nu s-a întors la focul lui ci s-a oprit 
curând într-un loc singuratic şi s-a sprijinit de un pin, rezemându- 
se liniştit şi comod, cu capul răsturnat pe spate aşa că putea să 
privească în sus la crengile noduroase, golaşe ca la o lucrătură 
de fier forjat întinzându-se nemişcată peste stelele reci, vii ale 
primăverii timpurii, gândindu-se Sper că are să-şi aducă aminte 
să-i mulțumească colonelului Willow pentru că m-a lăsat să mă 
folosesc de cortul lui, gândindu-se nu la ce ar fi vrut să facă ci la 
ce ar fi trebuit să facă. Pentru că ştia ce avea să facă; acuma 
depindea de ce avea să facă Bon, de ce avea să-l forțeze pe el să 
facă, pentru că ştia că atunci avea s-o facă. Aşadar trebuie să mă 
întorc la el, gândindu-se, Acum a trecut de ceasul două şi în 
curând se face ziuă. 

Pe urmă au venit zorile, sau aproape, şi era frig; o înfrigurare 
care pătrundea prin veşmintele subțiri, purtate, peticite, prin acel 
ceva făcut din istovire şi lipsă de hrană; prin putinţa inertă, nu 
voința deliberată, de a îndura; era lumină undeva, destulă lumină 
ca să desluşească fața adormită a lui Bon printre ceilalți acolo 
unde era întins înfăşurat în pătură, sub mantaua desfăcută, 
destulă lumină ca să-l trezească pe Bon şi ca Bon să-i distingă 
fața (sau poate ceva transmis de mâna lui Henry) pentru că Bon 
nu vorbeşte, nu cere să afle ce s-a întâmplat, se ridică doar în 
picioare şi-şi pune mantaua pe umeri şi se apropie de focul 

305 


mocnit şi-l izbeşte cu gheata să-i întețească flăcările când Henry 
vorbeşte: 

- Aşteaptă. 

Bon se opreşte şi-l priveşte pe Henry; acum poate să vadă 
fața lui Henry. Spune, 

- Al să răceşti. Eşti înghețat de tot. N-ai dormit deloc, nu-i 
aşa? Ţine. 

işi scoate mantaua de pe umeri şi i-o întinde. 

- Nu, spune Henry. 

- Ba da. la-o. Eu mi-aduc pătura. 

Bon îl înfăşoară pe Henry în mantaua lui şi se duce şi-şi ia 
pătura mototolită şi şi-o pune pe umeri, şi apoi se trag amândoi 
mai la o parte şi se aşază pe o buturugă. Acum sunt zorile. 
Răsăritul e cenuşiu; curând se va face trandafiriu şi pe urmă roşu 
ca de flăcări şi iarăşi va începe marșul istovit înapoi, retragerea 
din fața anihilării, replierea în înfrângere, deşi acum încă n-a 
reînceput. Are să mai fie puțin timp pentru ei să stea unul lângă 
altul pe buturugă în lumina revărsată a zorilor, unul înfăşurat în 
manta, celălalt în pătură; glasurile nu li se aud mai desluşit decât 
însăşi tăcerea zorilor. 

- Aşadar amestecul de sânge şi nu incestul e ceea ce nu poti 
tu să accepti. 

Henry nu răspunde. 

- ȘI nu mi-a trimis mie nicio vorbă? Nu ţi-a spus să mă trimiti 
la el? Niciun cuvânt pentru mine, niciun cuvânt? Asta e tot ce a 
avut de făcut, acum, astăzi, acum patru ani sau în orice clipă în 
cursul acestor patru ani. Asta a fost tot. N-ar fi avut nevoie să-mi 
ceară, să pretindă lucrul acesta de la mine. M-aş fi oferit eu s-o 
fac. l-aş fi spus, N-am s-o mai văd niciodată în viața mea, înainte 
ca el să fi apucat să mi-o ceară. Nu trebuia să facă asta, Henry. 
N-avea nicio nevoie să-ți spună tie că sunt un negru ca să mă 
oprească. Ar fi putut să mă oprească fără asta, Henry. 

- Nu! strigă Henry. - Nu! Nu! Eu am s-o fac - am să - 

Sare în picioare; fața i se convulsionează; Bon îi vede dinții 
prin barba moale care-i acoperă obrajii traşi, şi albul ochilor lui 
Henry ca şi cum globurile ochilor i-ar zvâcni în orbite pe când 
respirația gâfâitoare i se chinuia în piept - gâfâitul care a încetat, 
respirația oprită, ochii chiar privind) în jos spre el, aşa cum stă pe 
buturugă, glasul care acum nu e mai audibil decât suflul care-i 
scapă printre buze: 

- Ai spus, ar fi putut să te oprească. Ce vrei să spui cu asta? 

306 


Acum Bon este cel care nu răspunde, care stă pe buturugă 
privind faţa aplecată asupra lui. Henry spune, tot cu glasul care 
nu e mai audibil decât un suflu: 

- Insă acum? Vrei să spui că - 

- Da. Ce altceva mai pot face acum? l-am lăsat lui alegerea. L- 
am tot lăsat să aleagă de patru ani de zile. 

- Gândeşte-te la ea. Nu la mine; la ea. 

- M-am gândit. Patru ani. La tine şi la ea. Acuma mă gândesc 
la mine. 

- Nu, spune Henry. - Nu. Nu. 

- Nu pot s-o fac? 

- N-ai s-o faci. 

- Cine are să mă oprească, Henry? 

- Nu, spune Henry. - Nu. Nu. Nu. 

Acum Bon este cel care-l fixează pe Henry; vede albul ochilor 
lui Henry iarăşi aşa cum stă acolo privindu-l pe Henry cu expresia 
care s-ar putea numi surâzătoare. Mâna îi dispare în pătură şi 
apare iarăşi, tinând pistolul de ţeavă, cu patul întins către Henry. 

- Atunci fă-o acum, spune el. 

Henry priveşte pistolul; acum nu numai că gâfâie, tremură; 
când vorbeşte acum glasul nu-i mai e nici măcar o expirație, este 
însuşi suflul năclăit, înecăcios pe care şi-l trage în piept. 

- Eşti fratele meu. 

- Nu, nu sunt. Sunt negrul care are să se culce cu soră-ta. 
Decât dacă mă opreşti tu, Henry. 

Deodată Henry apucă pistolul, îl smulge din mâna lui Bon, stă 
aşa locului, cu pistolul în mână, gâfâind, gâfâind; iarăşi Bon îi 
vede albul ochilor rostogoliți în orbite aşa cum stă aşezat pe 
buturugă şi-l pândeşte pe Henry cu expresia aceea nedesluşită în 
jurul ochilor şi a gurii care ar putea fi surâs. 

- Fă-o acum, Henry, spune el. 

Henry se aruncă înainte; cu aceeaşi mişcare azvârlă pistolul 
departe şi se apleacă iarăşi, apucându-l pe Bon de amânaoi 
umerii, gâfâind. 

- N-ai s-o faci, spune el. - Nu trebuie s-o faci! M-auzi? 

Bon nu se clinteşte sub mâinile care s-au încleştat pe umerii 
lui, şade nemişcat, cu o grimasă nedesluşită țintuită pe față; 
glasul lui e mai blând decât cea dintâi suflare în care crengile 
pinilor încep să se clatine puţin: 

- Are să trebuiască să mă opreşti, Henry. „Şi nu s-a strecurat 
pe furiş”, spuse Shreve. „Ar fi putut s-o facă, dar nici măcar n-a 

307 


încercat. Doamne, poate că s-a dus chiar la Henry şi i-a spus, «Eu 
mă duc, Henry» şi poate că au plecat împreună şi au călărit unul 
lângă altul evitând patrulele yankeilor tot drumul înapoi spre 
Mississippi şi tot mai departe până la poarta aceea; umăr la umăr 
şi de-abia atunci a fost singura dată când unul din ei şi-a îmboldit 
calul s-o ia înainte sau când celălalt a rămas mai în urmă, şi de- 
abia atunci Henry şi-a îmboldit calul s-o ia înainte şi şi-a întors 
calul să-i facă faţă lui Bon şi a scos pistolul; şi Judith şi Clytie au 
auzit împuşcătura, şi poate că Wash Jones se învârtea cu vreo 
treabă pe undeva prin curtea din spate aşa că a fost acolo să le 
ajute pe Clytie şi pe Judith să-l care în casă şi să-l întindă pe pat, 
şi Wash s-a dus în oraş să-i spună mătuşii Rosa şi mătuşa Rosa 
vine pe nerăsuflate în după-amiaza aceea şi-o găseşte pe Judith 
nemişcată în picioare fără nicio lacrimă în faţa uşii închise, ţinând 
în mână caseta de metal pe care i-o dăruise lui cu portretul ei 
înăuntrul dar care nu mai avea portretul ei înăuntru acum ci cel 
am metisei şi al copilului. Şi bătrânul tău n-avea să ştie nici asta: 
pentru ce copilul negru al unei târfe ar fi avut nevoie să-i scoată 
portretul ei şi să pună portretul metisei înăuntru, aşa că ela 
născocit un motiv. Însă eu ştiu. Şi ştii şi tu. Nu ştii? Nu ştii, 
spune?” Se uita pătrunzător la Quentin, aplecându-se mult peste 
masă acum, arătând uriaş şi diform ca un urs înfofolit în tot felul 
de haine una peste alta. „Nu ştii? Pentru că el îşi spusese, «Dacă 
Henry n-are de gând să facă ce spune, atunci e în regulă; pot să-l 
scot şi să-l rup. Dar dacă are de gând să facă ce spune, are să fie 
singurul fel în care am să-i pot spune ei, N-am fost bun; nu 
plânge după mine.» Nu-i aşa? nu-i aşa? Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu-i aşa?” 

„Da”, spuse Quentin. 

„Haide”, spuse Shreve. „Să ieşim dracului din frigiderul ăsta şi 
să mergem la culcare.” 


308 


IX 


La început, în pat în întuneric, era parcă mai frig decât 
oricând, ca şi cum ar fi fost cât de puţină căldură în singurul bec 
înainte ca Shreve să-l fi stins şi acum întunericul metalic, de 
nepătruns, s-ar fi făcut tot una cu cearceafurile metalice, 
îngheţate strânse în jurul trupurilor destinse şi subţire 
înveşmântate pentru somn. Pe urmă întunericul începuse parcă 
să respire, să se clatine înspre înăuntru; fereastra pe care Shreve 
o deschisese devenise vizibilă pe  licărirea  nedesluşită, 
nepământească a zăpezii de afară, ca şi cum împins de 
greutatea întunericului sângele ar fi zvâcnit şi ar fi pulsat mai 
cald, tot mai cald. „Universitatea din Mississippi” spunea vocea 
lui Shreve în întuneric în dreapta lui Quentin. „Un Bayard 
îmblânzindu-se cale de patruzeci de mile (patruzeci de mile erau, 
nu?); venind din pustietate revărsând de câte două ori pe an 
mândrie, onoare.” 

„Da”, spuse Quentin. „Ei erau în cea de-a zecea promoţie care 
promovase de la înfiinţare.” 

„Habar n-am avut că au fost zece tipi în Mississippi care să se 
ducă la şcoală deodată”, spuse Shreve. Quentin nu-i răspunse. 
Sta întins privind dreptunghiul ferestrei, simțind sângele tot mai 
cald străbătându-i prin vine, prin braţe şi picioare. Şi acum, cu 
toate că se încălzise şi cu toate că pe când şezuse în camera 
înfrigurată tremurase doar uşor, într-un fior neîntrerupt, acum 
începu să zvâcnească din tot trupul, violent, fără să se poată 
stăpâni, până când începu să audă şi patul, până când îl simţi 
chiar şi Shreve şi se întoarse, sprijinindu-se (la sunetul acesta) în 
cot ca să se uite la Quentin, deşi Quentin însuşi se simţea cât se 
poate de bine. Se simţea chiar grozav, întins acolo, şi aşteptând 
cu o curiozitate calmă următoarea tresărire violentă, 
neaşteptată, să-l scuture. „Doamne, chiar aşa de frig ţi-e?” spuse 
Shreve. „Vrei să-ţi pun şi paltoanele peste plapumă?” 

„Nu”, spuse Quentin. „Nu mi-e frig. Mi-e foarte bine. Mă simt 
perfect.” 

„Atunci de ce dracu faci aşa?” 

„Nu ştiu. Nu pot să mă opresc. Dar mă simt foarte bine.” 

„Bine. Dar spune-mi dacă vrei  paltoanele. Doamne 


309 


Dumnezeule, dacă aş fi obligat să-mi petrec nouă luni de zile în 
clima asta, atunci pot să-ţi spun că n-aş vrea deloc să vin din 
Sud. Poate că n-aş vrea să vin din Sud în niciun caz, chiar dac-ar 
fi să stau acolo. Aşteaptă niţel. Ascultă. Nu vreau deloc să fac pe 
spiritualul, să fac pe deşteptul. Pur şi simplu vreau să înţeleg 
toată chestia asta dac-oi fi în stare şi nu ştiu cum să mă exprim 
mai lămurit. Pentru că e un lucru pe care oamenii de prin părţile 
mele nu l-au trăit. Sau chiar dacă l-au trăit, asta s-a întâmplat de 
atât de multă vreme şi dincolo de ocean încât acum n-a mai 
rămas nimic cu care să dăm nas în nas în fiecare zi ca să ne 
aducă aminte. Noi nu trăim printre bunici înfrânți şi sclavi 
eliberaţi (sau am înţeles eu pe dos şi oamenii voştri sunt ăia care 
sunt liberi şi negrii care au pierdut?) cu gloanţe pe masa din 
sufragerie şi aşa mai departe, ca să ne aducă mereu aminte că 
nu trebuie să uităm niciodată. Ce e asta? ceva pe care-l respiri şi 
în care trăieşti, ca aerul? un fel de gol umplut cu o fantomatică şi 
neîmblânzită mânie şi mândrie şi slavă în faţa şi în toiul unor 
întâmplări care s-au petrecut şi au încetat acum cincizeci de ani 
de zile? un fel de drept al primului născut transmis fără greş din 
tată în fiu şi din tată în fiu întru a nu-l ierta niciodată pe generalul 
Sherman astfel încât până la sfârşitul veacurilor atâta vreme cât 
copiii copiilor voştri mai zămislesc copii să nu mai fii altceva 
decât urmaşul unui şir lung de colonei ucişi la şarja lui Pickett la 
Manassas?” 

„Gettysburg”, spuse Quentin. „Tu nu poţi să înţelegi asta. Ar fi 
trebuit să te fi născut acolo.” 

„Şi-atunci aş fi înţeles?” Quentin nu răspunse. „Dar tu 
înţelegi?” 

„Nu ştiu”, spuse Quentin. „Da, sigur că înţeleg.” Respirau în 
întuneric. După o clipă, Quentin spuse: „Nu ştiu”. 

„Da. Nu ştii. Nu ştii nici măcar dacă bătrâna, mătuşa Rosa...” 

„Domnişoara Rosa”, spuse Quentin. 

„Foarte bine. Nu ştii nici măcar dacă ea a înţeles. Decât că a 
refuzat în cele din urmă să fie un strigoi. Că după aproape 
cincizeci de ani nu s-a putut împăca cu ideea să-l lase să zacă 
acolo mort în pace. Că după cincizeci de ani încă ea nu numai c-a 
fost în stare să se ridice în picioare şi să se ducă într-acolo ca să 
termine ceea ce constatase că nu dusese chiar până la capăt, 
dar a mai şi găsit pe cineva care să meargă cu ea şi să dea 
buzna în casa aceea zăvorită pentru că instinctul sau altceva îi 
spunea că nu se terminase încă. Nu-i aşa?” 

310 


„Nu”, spuse calm Quentin. Simţea gustul prafului. Chiar şi 
acum, cu apăsarea pură îngheţată a aerului împânzit de zăpadă 
al Noii Anglii pe faţă, simţea gustul şi atingerea prafului din acea 
înăbuşitoare (mai degrabă, fierbinte ca un cuptor) noapte de 
septembrie în Mississippi. Simţea chiar mirosul bătrânei din 
trăsură alături de el, mirosul stătut, greu de camfor al şalului şi 
chiar al umbrelei de bumbac negru de multă vreme neaerisite în 
care (n-avea să constate asta decât când avea să ajungă în faţa 
casei) ea ascunsese o secure şi o lanternă. Simţea mirosul 
calului; auzea vaietul uscat al roţilor uşoare în praful 
imponderabil nins pretutindeni şi i se părea că simte praful însuşi 
năpădind încăpățânat şi uscat prin pielea lui asudată tot aşa cum 
i se părea că aude suspinul unic, adânc al pământului crăpat, 
chinuit, înălțându-se către stelele nefireşti şi străine. Acum ea 
spuse ceva, vorbi pentru prima dată de când ieşiseră din 
Jefferson, de când se urcase în trăsură cu un fel de grabă 
stângace şi nesigură şi tremurătoare (care el îşi închipuia că îi 
venea din spaimă, din nelinişte, până când văzuse că se înşelase 
cu totul) înainte ca el să fi avut vreme s-o ajute, şi se aşezase la 
marginea banchetei, mică, înfăşurată în aerul stătut al şalului ei 
şi strângând în mâini umbrela, cu trupul aplecat înainte ca şi cum 
dacă s-ar fi aplecat înainte ar fi ajuns mai curând, ar fi ajuns 
imediat în urma calului şi înainte ca el, Quentin, să poată ajunge, 
înainte ca presentimentul dorinţei şi nevoii ei să poată lansa un 
avertisment şi să împiedice îndeplinirea. „Acum”, spuse ea. 
„Suntem pe domeniu. Pe pământurile lui, ale lui şi ale lui Ellen şi 
ale urmaşilor lui Ellen. Li s-au răpit pământurile de atunci, aşa 
am auzit. Dar în realitate îi aparţin lui, lui Ellen şi urmaşilor ei.” 
Însă Quentin ştiuse dinainte, înainte ca ea să fi vorbit, el îşi 
spusese, «Acuma. Acuma» şi (întocmai cum i se păruse de-a 
lungul  după-amiezii lungi, fierbinţi în căsuţa întunecoasă, 
fierbinte) i se părea că dacă ar fi oprit trăsura să asculte, ar fi 
putut auzi chiar copitele năpustindu-se în galop; ar fi putut chiar 
vedea în orice clipă acum armăsarul negru şi călăreţul 
năpustindu-se pe drumul ce i se deschidea în faţă şi galopând 
mai departe - călăreţul care odinioară stăpânise, strânsese şi 
zăvorâse tot ce se putea vedea cu ochii dintr-un punct dat, şi 
totul, fiecare tulpină şi frunză şi copită şi talpă omenească pe 
această întindere stând să-i aducă aminte (presupunând că ar fi 
uitat vreodată) că el era făptura cea mai înaltă şi mare pe care 
ar fi putut-o vedea cu ochii şi ei şi el însuşi; care plecase la război 

311 


ca să apere toate acestea şi pierduse războiul şi se întorsese 
acasă ca să constate că pierduse ceva mai mult decât chiar 
războiul, deşi nu chiar absolut totul; care spusese Cel puțin mi-a 
mai rămas viața dar căruia nu-i mai rămăsese viaţa ci doar 
bătrâneţea şi suflarea şi oroarea şi disprețul şi spaima şi 
indignarea: şi tot ce mai rămăsese să-l privească cu aceeaşi 
privire neschimbată era fata care fusese un copil atunci când o 
văzuse pentru ultima oară, care fără îndoială obişnuise să-l 
pândească de la fereastră sau din uşă pe când trecea fără să-i 
dea vreo atenţie dar care se uita după el aşa cum s-ar fi uitat 
spre Dumnezeu probabil, pentru că tot ce mai putea vedea ea cu 
ochii în jur îi aparţinea tot lui. Poate că el se mai oprea la colibă 
să-i ceară apă şi ea lua atunci găleata şi mergea cale de o milă 
până la izvor şi înapoi ca să i-o aducă proaspătă şi rece, şi nu i-ar 
fi trecut prin minte să-i spună „Găleata-i goală” lui, cum nu i-ar fi 
trecut prin cap să-i spună aşa ceva lui Dumnezeu - aceasta fiind 
tot ceea ce nu era totul, întrucât cel puţin mai rămăsese încă 
suflarea. 

Acum Quentin începu iar să respire tare, după ce o vreme 
stătuse întins liniştit în patul cald, respirând adânc în întunericul 
ascuţit, pur, născut din zăpadă. Ea (domnişoara Coldfield) nu-l 
lăsase să intre pe poartă. Spuse „Stai” deodată; îi simţi mâna 
tremurându-i pe braţ şi se gândi, «la te uită; îi e frică.» O auzea 
gâfâind acum, glasul ei era acum aproape un vaier de hotărâre 
neîncrezătoare dar fermă: „Nu ştiu ce să fac. Nu ştiu ce să fac” 
(«Eu ştiu», se gândi. «Să mă întorc în oraş şi să mă duc la 
culcare» Dar nu-i spuse asta. Privi cei doi stâlpi uriaşi putreziţi ai 
portalului aşa cum se vedeau în lumina stelelor, între care nu se 
mai deschidea acum nicio poartă, întrebându-se dinspre ce parte 
veniseră în ziua aceea călare Bon şi cu Henry, întrebându-se ce 
anume aruncase atunci umbra peste care Bon n-avea să 
păşească viu; dacă fusese vreun copac care încă mai exista şi 
purta frunze şi oferea adăpost sau vreun copac uscat demult, 
dispărut, pus pe foc pentru căldură şi gătit de ani de zile sau 
poate uscat de la sine; sau dacă fusese vreunul din cei doi stâlpi 
chiar, gândindu-se, dorindu-şi ca Henry să fi fost atunci acolo ca 
s-o oprească pe domnişoara Coldfield şi să-i întoarcă pe amândoi 
îndărăt, spunându-şi că dacă Henry ar fi fost acolo acum, n-ar 
mai fi nicio împuşcătură pe care s-o mai audă cineva. „Ea are să 
încerce să mă oprească”, gemu domnişoara Coldfield. „Ştiu că 
are să încerce. Poate că aici aşa de departe de oraş, singură aici 

312 


în miez de noapte, are să-l lase chiar pe negrul acela - Şi nici 
măcar n-ai adus un pistol. Ai adus?” 

„Nu, doamnă”, spuse Quentin. „Ce ţine ea ascuns aici? Ce-ar 
putea fi lucrul acesta? Şi ce mai contează acuma? „Să ne 
întoarcem în oraş, domnişoară Rosa.” i 

Ea nu-i răspunse nimic. Spuse doar, „Asta-i lucrul pe care 
trebuie să-l aflu”, stând acolo aplecată înainte pe banchetă, 
tremurând acum, şi privind mioapă în susul aleii arcuite sub 
copaci spre locul unde trebuia să fie învelişul putregăit al casei. 
„Şi acuma trebuie să aflu”, gemu, cu un fel de milă uimită faţă 
de ea însăşi. Se mişcă dintr-o dată. „Vino”, şopti, începând să 
coboare din trăsură. 

„Staţi”, spuse Quentin. „Să mergem cu trăsura până la casă. 
E-o jumătate de milă.” 

„Nu, nu”, şopti ea, un şuierat încordat, crâncen de vorbe 
încărcate de aceeaşi hotărâre curios de înspăimântată şi totuşi 
neîmblânzită, ca şi cum nu ea ar fi fost cea care trebuia să 
meargă înainte să afle ci era doar unealta neajutorată în slujba a 
altceva sau a altcuiva care trebuia să afle. „Priponeşte calul aici, 
repede.” Cobori, lăsându-se în jos stângace înainte ca el să fi 
avut timp s-o ajute, strângându-şi în mâini umbrela. | se părea că 
o mai auzea încă gâfâind, gemând, acolo unde-l aşteptase lângă 
unul din stâlpi pe când el trăgea iapa din drum şi-i lega unul din 
frâie de o tulpină mai groasă în şanţul înecat de ierburi. N-o 
vedea deloc, atât de aproape de stâlp se oprise: făcu doar un pas 
în afară şi începu să meargă alături de el atunci când el trecu de 
poartă, trăgându-şi suflul încă în scâncetul acela gâfâitor pe când 
mergeau pe aleea desfundată boltită de copaci. Intunericul era 
intens; ea se împiedică; el o prinse de braţ. Ea îi apucă braţul, 
încleştându-l într-o strânsoare moartă, dură, rigidă, ca şi cum 
degetele, mâna ei ar fi fost o împletitură de sârme. „Are să 
trebuiască să te ţin de braţ”, şopti, scânci. „Şi nici măcar nu ţi-ai 
luat un pistol. Stai”, spuse. Se opri. El se întoarse spre ea; n-o 
vedea dar îi auzea respiraţia grăbită şi apoi un foşnet de 
veşminte. Pe urmă ea îi întinsese ceva. „Uite”, şopti. „la-o”. Era o 
secure; nu văzându-l ci atingându-l recunoscu obiectul - o secure 
cu o coadă grea uzată şi o lamă grea dinţată tocită de rugină. 

„Poftim?” spuse. 

„la-o”, şopti, şuieră ea. „N-ai adus pistol. Asta tot e ceva.” 

„Staţi niţel”, spuse el. „Aşteptaţi.” 

„Vino”, şopti ea. „Are să trebuiască să mă laşi să te iau de 

313 


braţ, uite ce tare tremur.” Mergeau iarăşi mai departe, ea 
agăţată de unul din braţele lui, cu securea în mâna cealaltă. „O 
să avem nevoie de ea ca să intrăm în casă, oricum”, spuse, 
împleticindu-se pe drum alături de el, aproape târându-l după ea. 
„Ştiu sigur că ea e pe undeva pe aici şi ne pândeşte”, scânci. „O 
simt. Dar dacă am putea să ajungem lângă casă, să intrăm în 
casă -” Aleea părea interminabilă. El cunoştea locul. Străbătuse 
aleea de la poartă până la casă pe când era copil, un băieţaş, 
când distanţele i se păreau cu adevărat lungi (aşa cum pentru 
bărbatul în toată firea o milă lungă plină de întâmplări din 
copilărie ajunge să fie ceva mai puţin decât o aruncătură de băț) 
şi totuşi acum i se părea că niciodată casa n-avea să li se mai 
arate în faţa ochilor: aşa că foarte curând se trezi şi el 
repetându-i vorbele, «Dacă am putea să ajungem lângă casă, să 
intrăm în casă», spunându-şi, recăpătându-şi în aceeaşi clipă 
stăpânirea de sine, «Nu mi-e frică. Pur şi simplu n-am chef să fiu 
aici. Pur şi simplu n-am chef să aflu nimic despre lucrul acela ce- 
o fi pe care îl ţine ea ascuns în casă.» Insă până la urmă 
ajunseră. Casa se iscă, se înălţă, pătrată şi enormă, cu hornurile 
ei neregulate, pe jumătate năruite, linia acoperişului frângându- 
se câte puţin; o clipă chiar pe când înaintau, se grăbeau înspre 
ea Quentin văzu limpede prin ea o fâşie zdrenţuită de cer cu trei 
stele fierbinţi pe el ca şi cum casa ar fi avut o singură 
dimensiune, ar fi fost zugrăvită pe un perete de pânză unde s-ar 
fi căscat o spărtură; acum, aici aproape sub zidurile ei, suflul 
mort, de cuptor al aerului în care se mişcau părea să se işte cuo 
violenţă înceată, stăpânită, într-o miasmă de deznădejde şi 
putreziciune ca şi cum lemnul din care era clădită ar fi fost carne 
trupească. Ea alerga acum alături de el, mâna ei tremurându-i pe 
braţ şi totuşi strângându-i-l cu aceeaşi putere lipsită de viaţă, 
rigidă; fără să vorbească, fără să spună cuvinte, şi totuşi scoțând 
un scâncet neîntrerupt, aproape un geamăt, un sunet. S-ar fi 
spus că ea nu mai vedea nimic acum, aşa că el trebui s-o 
conducă spre locul unde ştia că aveau să fie treptele şi apoi s-o 
reţină, şoptindu-i, şuierându-i, imitându-i fără să-şi dea seama 
propria ei grabă încordată, ameţitoare: „Staţi. Pe aici. Aveţi grijă. 
Sunt putrede.” Aproape că o ridicase în braţe, că o purta în sus 
pe trepte, sprijinind-o acum din spate de amândouă coatele, cum 
ai ridica în sus un copil; simţea ceva crâncen şi implacabil şi 
dinamic străbătându-i braţele subţiri, rigide şi trecând apoi în 
palmele, în braţele lui; întins acum în patul din Massachusetts îşi 
314 


amintea cum se gândise, cum ştiuse, cum îşi spusese deodată, 
«la te uită, nu e deloc speriată. Ceva e. Dar nu-i i-e frică», 
simţind-o cum se smulge din braţele lui, auzindu-i paşii 
străbătând veranda, ajungând-o acolo unde se oprise în faţa uşii 
de la intrare nevăzute, gâfâind. „Acum ce facem?” şopti el. 

„O spargem”, şopti ea. „Trebuie să fie zăvorită, bătută în cuie. 
Ai securea. Sparge-o.” 

„Dar -” începu el. 

„Sparge-o!” şuieră ea. „l-a aparţinut lui Ellen. Eu sunt sora ei, 
singura ei moştenitoare în viaţă. Sparge-o. Haide odată.” El 
împinse uşa. Uşa nu se clinti. Ea gâfâia alături de el. „Repede”, 
spuse. „Sparge-o.” 

„AScultaţi, domnişoară Rosa”, spuse el. „Ascultaţi.” 

„Dă-mi mie securea.” 

„Aşteptaţi”, spuse el. „Vreţi într-adevăr să intraţi?” 

„Eu intru în casă”, scânci ea. „Dă-mi securea.” 

„Aşteptaţi”, spuse el. incepu să-şi pipăie drumul pe verandă, 
ghidându-se după perete, păşind cu grijă pentru că nu ştia bine 
unde s-ar fi putut ca scândurile duşumelei să fie putrezite sau 
chiar să lipsească cu totul, până când ajunse la o fereastră. 
Obloanele erau închise şi după toate aparențele zăvorite, dar 
cedară aproape îndată când introduse tăişul securii, fără să facă 
prea mult zgomot - o baricadare stângace şi de mântuială făcută 
fie de o fiinţă bătrână şi fără multă putere - o femeie - fie de un 
bărbat neglijent; băgase tăişul securii pe sub rama geamului 
când văzu că nici nu era geam, tot ce mai avea de făcut acum 
era să-şi treacă piciorul prin rama goală. Apoi se opri acolo 
nemişcat o clipă spunându-şi că trebuie să meargă mai departe, 
spunându-şi că nu-i era frică, că pur şi simplu nu dorea să afle 
ce-ar fi putut fi înăuntru. „Ce faci?” şopti domnişoara Coldfield de 
la uşă. „Ai deschis-o?” 

„Da”, spuse. Nu şoptea, deşi nici nu vorbea cu voce prea tare; 
încăperea întunecată din faţa lui îi repetă glasul cu o 
profunditate găunoasă, aşa cum se întâmplă de obicei în 
camerele pustii. „Aşteptaţi acolo. Să văd dacă pot să deschid 
uşa.” - «Aşa, acum are să trebuiască să intru», se gândi, 
săltându-se peste pervaz. Ştia că încăperea era goală; ecoul 
glasului său îi spusese asta, totuşi se mişca tot atât de încet şi cu 
grijă aici cum o făcuse şi pe verandă, pipăind cu mâna de-a 
lungul peretelui, urmând peretele acolo unde făcea unghi cu 
altul, şi găsi uşa şi trecu de ea. Acum ar fi trebuit să fie în hol,i 

315 


se părea că o aude pe domnişoara Coldfield respirând dincolo de 
peretele de lângă el. Era întuneric desăvârşit; nu putea să vadă 
nimic, ştia că nu poate vedea nimic totuşi îşi simţi deodată 
pleoapele şi muşchii dureroşi de încordare în timp ce pete roşii 
amestecându-se şi risipindu-se se roteau şi-i dispăreau pe retină. 
Merse înainte; găsi în sfârşit uşa cu mâna şi acum o auzea pe 
domnişoara Coldfield respirând cu scâncet dincolo pe când el 
pipăia după zăvor. Atunci în spatele lui sunetul chibritului frecat 
de lemn fu ca o explozie, un pistol; chiar înainte ca luminiţa 
măruntă care-i urmă să se fi ivit toate măruntaiele i se învârtejiră 
într-o senzaţie de greață; nici măcar nu putu să schiţeze o 
mişcare o clipă deşi ceva care semăna cu bunul simţ îi striga în 
tăcere înăuntrul craniului: «Nu-i nimic. Dacă ar fi vreun pericol, n- 
ar fi aprins chibritul!» Pe urmă fu în stare să se mişte, şi se 
întoarse şi văzu creatura măruntă, ca un gnom, cu o zdreanţă în 
turban pe cap şi înfofolită în fuste voluminoase, faţa ridată, 
cafenie fixându-l, şi chibritul ridicat în mâna cafenie, micuță ca 
de păpuşă deasupra capului. Pe urmă n-o mai privea pe ea, ci 
privea chibritul cum ardea consumându-se către degetele ei; o 
privea calm cum se mişcă în cele din urmă şi aprinse un al doilea 
chibrit de la cel dintâi şi se întoarse; văzu atunci buturuga 
pătrată de lângă perete şi lampa aşezată pe ea pe când ea ridică 
sticla lămpii şi apropie chibritul de fitil, îşi amintea de asta, întins 
aici în patul din Massachusetts şi respirând iarăşi grăbit, acum, 
acum când pacea şi liniştea se risipiseră iarăşi. Îşi amintea că ea 
nu-i spusese nicio singură vorbă, nici Cine eşti? sau Ce cauţi aici? 
ci doar venise cu o legătură de chei de fier enorme, ca şi cum ar 
fi ştiut toată vremea că trebuie să sosească şi ceasul acesta şi că 
nu i se poate sta împotrivă, şi deschisese uşa şi se trăsese înapoi 
puţin ca să intre domnişoara Coldfield. Şi că ea (Clytie) şi 
domnişoara Coldfield nu-şi spuseseră nicio vorbă una alteia, ca şi 
cum Clytie ar fi aruncat doar o singură privire spre cealaltă şi ar 
fi ştiut că n-are niciun rost, că se întorsese spre el, Quentin, 
punându-şi mâna pe braţul lui şi spunând, „N-o lăsa să urce 
acolo, domnişorule”. Şi că poate îl privise şi pe el şi-şi dăduse 
seama că nici asta n-avea niciun rost, pentru că se întorsese şi o 
ajunsese pe domnişoara Coldfield şi-o apucase de braţ şi-i 
spusese, „Nu te duce acolo sus, Rosie” şi domnişoara Coldfield îi 
măturase mâna la o parte şi continuase să meargă spre scară (şi 
acum văzuse că avea o lanternă; îşi amintea că se gândise, 
«Trebuie să fi fost şi asta în umbrelă, la un loc cu securea») şi 
316 


Clytie spusese „Rosie” şi alergase iarăşi după ea, la care 
domnişoara Coldfield se întorsese acolo pe treaptă şi o trântise 
pe Clytie la pământ cu o lovitură de pumn cum ar fi făcut un 
bărbat, şi se întorsese şi continuase să urce treptele. Ea (Clytie) 
zăcea pe duşumeaua goală a holului pustiu şi decrepit ca o 
grămăjoară diformă de cârpe curate, liniştite. Când ajunsese 
lângă ea văzuse că era conştientă, cu ochii larg deschişi şi calmi; 
se aplecase spre ea, gândindu-se, «Da. Ea este cea care 
stăpâneşte spaima.» Când o ridicase era ca şi cum ar fi cules de 
jos o mână de surcele într-o legăturică de cârpă, atât era de 
uşoară. Nu se ţinea pe picioare; trebuise s-o susţină, simțind o 
mişcare sau intenţie uşoară în mădularele ei până când 
înţelesese că vrea să se aşeze pe treapta cea mai de jos. O ajută 
să se aşeze. „Matale cine eşti?” spuse ea. 

„Sunt Quentin Compson”, răspunse el. 

„Da. Imi amintesc de bunicul matale. Urcă acolo sus şi fă-o să 
coboare. Fă-o să plece de-aici. Orice ar fi făcut el, eu şi cu Judith 
şi cu el am plătit. Du-te şi ia-o de acolo. la-o de aici.” Astfel că el 
urcă scările, treptele goale, tocite de paşi, cu peretele scoroijit şi 
plin de crăpături într-o parte, cu balustrada din care ici şi colo 
lipseau picioarele în cealaltă parte. Işi amintea cum mai privise 
înapoi peste umăr şi ea şedea încă pe treaptă aşa cum o lăsase, 
şi că acum (şi nici nu-l auzise intrând) mai era în holul de jos un 
negru tânăr, spătos, cu pielea de culoare deschisă îmbrăcat într- 
o salopetă curată ieşită la soare şi cămaşă, cu braţele atârnându- 
i, fără nicio expresie de surpriză, fără nicio expresie pe faţa de 
idiot, cafenie, cu gura atârnându-i căscată. Işi amintea cum se 
gândise. «Vlăstarul, moştenitorul, aparent (deşi nu şi evident)» şi 
cum auzise paşii domnişoarei Coldfield şi văzuse lumina lanternei 
apropiindu-se prin holul de sus, ea venind şi trecând de el, 
împiedicându-se parcă şi recâştigându-şi echilibrul şi privindu-l în 
faţă ca şi cum nu l-ar mai fi văzut niciodată până atunci - ochii 
largi şi nevăzători ca ai unui somnambul, faţa care-i fusese 
întotdeauna palidă dar care acum avea o lividitate mai adâncă, 
aproape insuportabilă, ca golită de sânge - şi el se gândise, «Ce? 
Ce s-a mai întâmplat acum? Nu e şocul. Şi n-a fost nici înainte 
spaimă. S-ar putea să fie triumf?» şi cum ea trecuse pe lângă el 
şi mai departe. O auzi pe Clytie spunându-i omului, „Du-o până la 
poartă, la trăsură” şi el stând acolo, gândindu-se, «Ar trebui să 
merg cu ea», şi apoi, «Dar trebuie să văd şi eu. Are să trebuiască 
să văd. Poate că mâine are să-mi pară rău, dar trebuie să văd.» 

317 


Astfel că atunci când coborâse treptele (şi îşi amintea cum se 
gândise, «Poate că şi chipul meu arată cum arăta al ei, dar nu de 
triumf») nu mai era decât Clytie în hol, aşezată încă pe treapta 
de jos, stând acolo în aceeaşi poziţie în care o lăsase. Nici măcar 
nu se uită la el când trecu pe lângă ea. Şi nici nu-i ajunse pe 
domnişoara Coldfield şi pe negru. Era prea întuneric ca să poată 
merge repede, dar îi auzi în curând în faţa lui. Acum ea nu mai 
aprinsese lanterna; îşi amintea cum se gândise, «Ce Dumnezeu, 
doar n-are de ce să-i fie frică să aprindă lanterna acum”. 

insă n-o aprinsese, şi se întrebă dacă ea-l ţinea de braţ pe 
negru acum; se întrebă asta până când auzi glasul negrului, plat, 
fără să exprime vreo emoție sau vreun interes: „Se merge mai 
bine pe dincolo” şi niciun răspuns din partea ei, deşi era destul 
de aproape acum ca s-o audă (sau să creadă c-o aude) scâncind, 
gâfâind. Pe urmă auzi celălalt zgomot şi ştiu atunci că ea se 
împiedicase şi căzuse; aproape că-l vedea pe negrul spătos cu 
gura căscată oprit locului, privind către locul de unde se auzise 
zgomotul căderii, aşteptând fără interes sau curiozitate, pe când 
el (Quentin) se repezi înainte, se repezi către locul unde se 
auzeau glasurile: 

„Negrule! Cum te cheamă?” 

„lmi zice Jim Bond.” 

„Ajută-mă să mă ridic. Tu nu eşti din neamul Sutpenilor! N-ai 
de ce să mă laşi să zac în noroi!” 

Când opri trăsura la poarta casei ei, ea nu mai încercă de data 
aceasta să coboare singură. Rămase nemişcată pe banchetă 
până când cobori el şi ocoli spre partea ei; şedea nemişcată 
acolo strângând umbrela într-o mână şi securea în cealaltă, până 
când el îi spuse numele. Atunci ea se clinti; o ajută, o sprijini ca 
să coboare; era aproape la fel de uşoară ca Clytie; când începu 
să se mişte era parcă o păpuşă mecanică, astfel că trebui s-o 
susţină şi s-o conducă prin portal şi pe aleea scurtă şi înăuntru în 
casa ca de păpuşi şi aprinse lumina şi-i privi faţa împietrită, de 
somnambulă, ochii larg deschişi, întunecaţi, cum stătea acolo 
nemişcată, încă strângând în mâini umbrela şi securea, şalul şi 
rochia neagră amândouă murdare de noroi de când căzuse, cu 
boneta neagră căzută pe frunte şi într-o parte de când se 
zdruncinase în cădere. „Vă simţiţi bine acum?” spuse. 

„Da”, spuse ea. „Mă simt bine. Noapte bună”. - «Nu mi-a spus 
mulţumesc», se gândi el: «Doar noapte bună», după ce ieşise 
afară, respirând adânc şi grăbit, acum când se întorsese în 

318 


trăsură, constatând că era pe punctul să înceapă să fugă, 
gândindu-se calm, «Doamne, Doamne, Doamne», trăgând 
repede şi adânc în piept aerul de cuptor, întunecat, mort, 
noaptea în care atârnau suspendate stelele încrâncenate, 
îndepărtate. Acasă la el era întuneric; tot mai lovea iapa cu biciul 
când intră pe pajişte şi apoi înspre grajd. Sări jos şi deshămă iapa 
de la trăsură, trăgând hamurile de pe ea şi aruncându-le în grajd 
fără să se mai oprească să le agaţe la locul lor, asudat, respirând 
repede şi adânc; când se întoarse în sfârşit spre casă începu 
chiar să alerge. Nu se putea stăpâni. Avea douăzeci de ani; nu 
era speriat, pentru că ceea ce văzuse acolo nu-i putea face lui 
rău, dar alerga totuşi; chiar înăuntru, în casa familiară, 
întunecată, cu ghetele în mâini, tot mai alerga, în sus pe scări şi 
apoi în camera lui şi începu să se dezbrace, repede, asudând, 
respirând grăbit. «Ar trebui să fac o baie», se gândi; pe urmă era 
întins în pat, gol, frecându-şi mereu trupul cu cămaşa pe care şi- 
o smulsese de pe el, asudând încă, gâfâind; aşa că atunci când, 
cu muşchii ochilor îndureraţi şi încordaţi în întuneric şi cu cămaşa 
aproape uscată încă mototolită în mână, îşi spuse «Am dormit» 
era acelaşi lucru, nu era nicio deosebire: treaz sau dormind 
străbătea holul de sus printre pereţii scorojiţi pe sub tavanul 
crăpat, către lumina tremurătoare din uşa deschisă la capăt şi se 
oprea acolo, spunându-şi «Nu. Nu» şi pe urmă «Numai că trebuie 
s-o fac. Trebuie s-o fac» şi păşea înăuntru, intra în camera goală, 
cu aerul stătut, cu obloanele închise şi aici, şi unde o a doua 
lampă răspândea o lumină slabă pe o masă de scânduri; treaz 
sau dormind era acelaşi lucru: patul, cearceafurile gălbui şi 
perna, faţa galbenă, pierdută cu pleoapele închise, aproape 
transparente, adâncită în pernă, mâinile emaciate încrucişate pe 
piept ca şi cum ar fi fost de pe acum un cadavru; treaz sau în 
somn era acelaşi lucru, avea să fie acelaşi lucru pentru 
totdeauna, cât avea să mai trăiască: 

Și eşti -? 

Henry Sutpen. 

Și eşti aici -? 

De patru ani. 

Și ai venit acasă -? 

Da, Ca să mor. 

Să mori? 

Da. Să mor 

Și eşti aici -? 

319 


De patru ani, 

Și eşti -? 

Henry Sutpen. 

Se făcuse frig de tot în cameră acum; orologiile aveau să bată 
ceasul unu foarte curând; frigul avea o calitate năclăită, impură, 
ca şi cum s-ar fi pregătit pentru ceasul mort de dinaintea zorilor. 
„Şi ea a aşteptat trei luni înainte de a se duce din nou să-l 
aducă”, spuse Shreve. „De ce-a făcut-o?” Quentin nu-i răspunse. 
Şedea nemişcat, ţeapăn, întins pe spate cu noaptea rece din 
Noua Anglie pe faţă şi cu sângele pulsându-i cald în trupul şi prin 
membrele rigide, respirând adânc dar rar, cu ochii larg deschişi 
spre fereastră, gândindu-se, «Niciodată de acum înainte pacea. 
Niciodată de acum înainte pacea. Niciodată de acum Niciodată 
de acum Niciodată de acum» „Crezi că din cauză că ştia ce avea 
să se întâmple când avea să spună, când avea să ia vreo 
măsură, că avea să se termine atunci, să se încheie totul, şi că 
ura e ca băutura sau drogurile şi că ea se folosise atât de mult 
de ură că nu mai îndrăznea să-şi taie rezervele să-şi distrugă 
sursa, să smulgă din rădăcini buruiana otrăvită?” Nici acum 
Quentin nu răspunse. „Dar în cele din urmă s-a împăcat cu 
gândul, de dragul lui, ca să-l salveze pe el, ca să-l aducă în oraş 
unde doctorii ar fi putut să-l salveze, şi atunci a spus, a chemat 
ambulanţa şi oamenii şi s-a dus într-acolo. Şi bătrâna Clytie 
pândind poate tocmai asta de la fereastra de sus de trei luni de 
zile acum: şi poate chiar că bătrânul tău avea dreptate de data 
asta şi când ea a văzut ambulanţa trecând de poartă şi-a 
închipuit probabil că era trăsura cea neagră pe care-l pusese pe 
negru s-o pândească în toate aceste trei luni, venind să-l ducă pe 
Henry la oraş ca să-l spânzure albii pentru că-l împuşcase pe 
Charles Bon. Şi bănuiesc că el fusese cel care ţinuse dulapul de 
sub scară plin cu surcele şi gunoaie toată vremea asta, aşa cum 
îi spusese ea, poate că nici nu le strânsese el acolo dar le ţinuse 
acolo să umple dulapul, cu gaz cu tot, de trei luni de zile, până în 
ceasul acela când avea să înceapă să urle -” Acum orologiile se 
porniră să bată ora unu. Shreve se opri, ca şi cum le-ar fi 
aşteptat să se oprească sau poate chiar ascultându-le. Quentin 
stătea şi el liniştit, ea şi cum ar fi ascultat şi el, deşi nu asculta; le 
auzea doar fără să le asculte aşa cum îl auzea şi pe Shreve fără 
să-l asculte sau să-i răspundă, până când ele tăcură, stingându- 
se în aerul îngheţat delicate şi firave şi muzicale asemenea unui 
clinchet de sticlă. Şi el, Quentin, putea să vadă şi asta, deşi nu 

320 


fusese acolo - ambulanta cu domnişoara Coldfield între şofer şi 
bărbatul celălalt, poate ajutorul şerifului, desigur că înfăşurată în 
şal şi poate şi cu umbrela, chiar dacă probabil că acum fără 
secure sau lanternă ascunse înăuntru, trecând de poartă şi 
croindu-şi drum cu grijă pe aleea plină de gropi şi îngheţată (şi 
acum în parte desfundată de zăpada topită); şi s-ar fi putut să fi 
fost urletul sau s-ar fi putut să fi fost ajutorul şerifului sau şoferul 
sau să fi fost ea care strigase întâi: „Arde!” cu toate că ea n-ar fi 
strigat asta; ea ar fi spus „Mai repede. Mai repede.” aplecându-şi 
trupul înainte şi pe bancheta asta - femeia mărunţică, însufleţită 
de furie, implacabilă, mohorâtă, nu cu mult mai mare decât un 
copil. Insă ambulanţa nu putea înainta repede pe alee; fără 
îndoială că Clytie ştiuse, contase pe asta; aveau să fie trei 
minute bune înainte de a ajunge în faţa casei, a scheletului 
monstruos de lemn uscat, putregăit care exhala acum fumul prin 
crăpăturile căscate în faţada mâncată de vreme ca şi cum ar fi 
fost făcută dintr-un schelet de sârmă acoperit cu voaluri şi plină 
de trosnete şi dincolo de care undeva ceva se furişa urlând, ceva 
omenesc întrucât urletul era vorbă omenească, chiar dacă 
motivul care să-l stârnească n-ar fi părut omenesc. Şi ajutorul 
şerifului şi şoferul sărind jos şi domnişoara Coldfield chinuindu-se 
să coboare şi urmându-i, alergând şi ea, străbătând şi veranda, 
pe unde creatura care urla îi urma, fantomatică şi 
nesubstanţială, privindu-i prin perdeaua de fum, şi atunci ajutorul 
şerifului se întorsese chiar şi alergă înspre el, şi atunci el dădu 
înapoi, fugi, deşi urletul nu scădea şi chiar nici nu părea să se 
îndepărteze. Străbătură în fugă şi veranda, pătrunzând în fumul 
înecăcios, domnişoara Coldfield ţipând ascuţit, „Fereastra! 
Fereastra!” către cel de-al doilea bărbat care era în faţa uşii. Insă 
uşa nu era încuiată; se căsca înăuntru; izbucnirea fierbinte îi izbi 
peste faţă. Scara întreagă era în flăcări. Şi totuşi trebuiseră s-o 
ţină; Quentin vedea scena: făptura uscată, emaciată, furioasă 
care acum nu mai scotea niciun sunet, zbătându-se cu o furie 
tăcută şi crâncenă, izbind şi zgâriind şi muşcându-i pe cei doi 
bărbaţi care o ţineau, care o târau înapoi şi în jos pe scară atunci 
când curentul de aer creat de deschiderea uşii păru să explodeze 
ca o încărcătură de praf de puşcă printre flăcări şi tot holul de jos 
dispăru. El, Quentin, vedea totul, îl vedea pe ajutorul şerifului 
ţinând-o pe când şoferul trăgea ambulanţa înapoi s-o pună în 
siguranţă şi se întorcea, cele trei chipuri acum strâmbate de 
încordare căci probabil că acum o credeau - toţi trei privind 
321 


încordaţi, crispaţi spre casa blestemată: şi atunci o clipă poate 
Clytie apăru la fereastra de la care trebuie să fi pândit poarta 
fără întrerupere zi şi noapte de trei luni de zile - faţa tragică de 
gnom sub tulpanul curat, pe fondul purpuriu al focului, zărită o 
clipă între cele două coloane de fum, privind în jos spre ei, poate 
nici măcar cu triumf acum şi nu cu mai multă deznădejde decât 
altădată, poate chiar senină acum pe deasupra schelăriei 
frângându-se, înainte ca fumul să se învălătucească iarăşi şi s-o 
ascundă - şi el, Jim Bond, vlăstarul, ultimul din neamul său, 
văzând-o şi el acum şi urlând cu înţelesuri omeneşti acum 
întrucât acum chiar şi el ar fi putut să înţeleagă pentru ce urla. 
insă nu-l putură prinde, îl auzeau; nu părea să se fi îndepărtat 
deloc dar nici ei nu se puteau apropia de el şi poate nici măcar 
nu-şi mai puteau da seama de direcţia din care veneau urletele. 
Ei - şoferul şi ajutorul şerifului - o ţineau pe domnişoara Coldfield 
pe când ea se zbătea: el (Quentin) o vedea, îi vedea parcă; nu 
fusese acolo dar o vedea, zbătându-se şi luptându-se ca o 
marionetă într-un coşmar, fără să scoată niciun sunet, puţină 
spumă iscându-i-se pe buze, faţa ei care chiar în lumina soarelui 
era luminată de o ultimă răsfrângere, sălbatică, sângerie când 
casa se nărui şi pieri în trosnet, şi mai rămase doar urletul 
negrului idiot. 

„Şi astfel mătuşa Rosa a fost aceea care s-a întors în oraş în 
ambulanţă”, spuse Shreve. Quentin nu răspunse; nici măcar nu 
spuse, domnişoara Rosa. Şedea doar acolo, întins, privind fix 
fereastra fără măcar să clipească, respirând întunericul îngheţat, 
îmbătător, pur, scânteind de zăpadă. „Şi s-a suit în pat pentru că 
totul se terminase acum, nu mai rămăsese nimic acum, nu mai 
era nimic acolo decât băiatul idiot să se furişeze prin cenuşă şi 
printre cele patru hornuri pârjolite şi să urle până când avea să 
vină cineva să-l ducă de acolo. Atunci nu putuseră să-l prindă şi 
nici nu se părea că cineva l-ar fi putut face să se depărteze prea 
mult, doar că se oprise din urlat un timp. Apoi, după o vreme 
aveau să înceapă să-l audă iarăşi. Şi aşa a murit ea.” Quentin nu 
răspunse, privind fix spre fereastră; pe urmă nu mai putea spune 
dacă era fereastra însăşi sau dreptunghiul palid al ferestrei pe 
pleoapele lui, deşi după o clipă începuse să se limpezească. 
incepuse să-şi limpezească conturul în aceeaşi poziţie ciudată, 
uşoară, sfidând parcă gravitația - foaia de hârtie o singură dată 
îndoită în vara încărcată de glicină din Mississippi, mirosul de 
ţigară, zborul fără noimă al licuricilor. „Sudul”, spuse Shreve. 

322 


„Sudul. Doamne. Nu-i de mirare că voi toţi vă supravieţuiţi vouă 
înşivă cu ani şi ani de zile.” Era tot mai multă lumină; curând 
avea să fie în stare să descifreze cuvintele, într-o clipă; poate 
chiar aproape că acum, acum, acum. 

„Sunt mai bătrân la douăzeci de ani decât o grămadă de 
oameni care au murit”, spuse Quentin. 

„Şi mai mulţi oameni au murit decât au ajuns să aibă 
douăzeci şi unu de ani”, spuse Shreve. Acum el (Quentin) putea 
s-o citească, putea s-o termine - scrisul înclinat, ironic, capricios 
venind din Mississippi şi îmblânzit, în zăpada vârtoasă: 

- sau poate că este. Sigur că nu-i rău pentru nimeni să creadă 
că poate ea n-a evitat câtuşi de puţin privilegiul de a fi jignită şi 
uimită şi de a nu ierta ci dimpotrivă şi-a câştigat ea însăşi locul 
sau situația în care obiectul jignirii dar şi al compătimirii nu mai 
sunt stafii ci oameni în carne şi oase care să fie sălaşe adevărate 
ale urii şi ale milei. Nu strică deloc să nădăjduieşti - Vezi că am 
scris să nădăjduieşti, nu să gândeşti. Aşa că să lăsăm aici să 
nădăjduieşti. - că unul nu poate scăpa de condamnarea pe care 
fără îndoială c-o merită, că celălalt nu mai e lipsit de 
compătimirea pe care să nădăjduim (dacă toi nădăjduim) că şi 
unul şi altul şi-au dorit-o, fie şi numai pentru motivul că au s-o 
primească fie că vor sau nu. Vremea era frumoasă deşi rece şi au 
trebuit să se folosească de târnăcoape ca să sape groapa şi 
totuşi într-unul din bulgării mai din adânc am văzut o râmă roşie 
fără îndoială vie atunci când au scos bulgărele la suprafaţă chiar 
dacă până după-amiază a îngheţat iarăşi. 

„Aşa că a fost nevoie de Charles Bon şi de maică-sa ca să-i 
vină de hac bătrânului Tom, şi de Charles Bon: şi de metisă ca 
să-i vină de hac lui Judith, şi de Charles Bon şi de Clytie ca să-i 
vină de hac lui Henry; şi de mama lui Charles Bon şi de bunica lui 
Charles Bon ca să-i vină de hac lui Charles Bon. Aşa că e nevoie 
de doi negri ca să-i vii de hac unui Sutpen, nu?” Quentin nu 
răspunse; evident, Shreve nu mai aştepta răspuns acum; 
continuă aproape fără nicio pauză: „Ceea ce e foarte bine, e 
superb; în felul acesta se încheie toate conturile, poţi să rupi 
toate paginile şi să le dai foc, decât că mai e un lucru. Şi ştii ce 
anume?” Poate că de data asta spera un răspuns, sau poate că 
făcuse doar o pauză pentru a sublinia ce spusese, căci nu primi 
niciun răspuns. „A mai rămas un negru. Un negru lăsat de 
Sutpen. Bineînţeles nu poţi să-l prinzi şi nici măcar nu poţi să-l 
vezi totdeauna şi n-ai să fii vreodată în stare să te foloseşti de el. 

323 


Dar îl ai totuşi acolo. Îl mai auzi noaptea din când în când. Nu-i 
aşa?” 

„Da”, spuse Quentin. 

„Aşa că ştii ce cred?” Acum nu mai aştepta răspuns, şi acum 
primi unul: 

„Nu”, spuse Quentin. 

„Vrei să ştii ce cred?” 

„Nu”, spuse Quentin. 

„Atunci să-ţi spun. Cred că cu timpul Jimii Bonzii au să 
cucerească toată emisfera occidentală. Bineînţeles că n-are să se 
întâmple chiar în vremurile noastre şi bineînţeles că pe măsură 
ce se întind către poli au să se albească şi ei iarăşi ca iepurii şi ca 
păsările, aşa că n-au să mai fie atât de vizibili pe zăpadă. Dar tot 
Jim Bond are să fie; şi aşa că în câteva mii de ani, eu care mă uit 
acuma la tine am să mă trag şi eu din măruntaiele regilor 
africani. Acuma aş mai vrea ca tu să-mi spui un singur lucru. De 
ce urăşti Sudul?” 

„Nu-l urăsc”, spuse Quentin, repede, de îndată, imediat; „Nu-l 
urăsc”, spuse. Nu-l urăsc se gândea, gâfâind în aerul rece, în 
întunericul dur al Noii Anglii; Nu. Nu! Nu-/ urăsc! Nu-l urăsc! 


324 


Tabel cronologic 


1807 Se naşte Thomas Sutpen în munţii din Virginia de Vest. Din 
neam de albi săraci de descendență engleză şi scoțiană. 
Familie numeroasă. 

1817 Familia lui Sutpen se mută în regiunile de şes din Virginia. 
Sutpen are zece ani. 

1818 Se naşte Ellen Coldfield în Tennessee. 

1820 Sutpen fuge de acasă. Are paisprezece ani. 

1827 Sutpen se căsătoreşte cu prima sa nevastă în Haiti. 

1828 Goodhue Coldfield se mută în districtul Yoknapatawpha - la 
Jefferson (Mississippi); cu mama, sora, soţia şi fiica Ellen. 

1829 Se naşte Charles Bon în Haiti. 

1831 Sutpen află că soţia sa are sânge negru, o repudiază pe ea 
şi copilul. 

1833 Sutpen apare în districtul Yoknapatawpha, Mississippi, ia în 
stăpânire pământ, îşi clădeşte casa. 

1834 Se naşte - dintr-o sclavă - Clytemnestra (Clytie). 

1835 Sutpen se căsătoreşte cu Ellen Coldfield. 

1836 Se naşte Henry Sutpen, la Suta lui Sutpen. 

1841 Se naşte Judith Sutpen. 

1845 Se naşte Rosa Coldfield. 

1850 Wash Jones se stabileşte în tabăra de pescuit părăsită, pe 
plantaţia lui Sutpen, împreună cu fiica lui. 

1853 Fiica lui Wash Jones o naşte pe Milly Jones. 

1859 Henry Sutpen şi Charles Bon se întâlnesc la universitatea 
din Mississippi. Judith şi Charles se întâlnesc de Crăciun. Se 
naşte Charles Etienne St. Velery Bon, la New Orleans. 

1880 De Crăciun, Sutpen interzice căsătoria între Judith şi Bon. 
Henry îşi repudiază familia, pleacă împreună cu Bon. 

1881 Sutpen, Henry şi Bon pleacă în război. 

1882 Moare Ellen Coldfield. 

1884 Moare Goodhue Coldfield. 

1805 Henry îl ucide pe Bon în faţa porţii. Rosa Coldfield se 
stabileşte la Suta lui Sutpen. 

1880 Sutpen se logodeşte cu Rosa Coldfield, o insultă. Ea se 
reîntoarce la Jefferson. 

1867 Sutpen începe să trăiască cu Milly Jones. 


325 


1809 Se naşte copilul lui Milly. Wash Jones îl ucide pe Sutpen. 

1870 Charles E. St. V. Bon îşi face apariţia la Suta lui Sutpen. 

1871 Clytie îl aduce pe Charles E. St. V. Bon la Suta lui Sutpen să 
locuiască acolo. 

1881 Charles E. St. V. Bon se întoarce cu o soţie neagră. 

1882 Se naşte Jim Bond. 

1884 Judith şi Charles E. St. V. Bon mor de vărsat de vânt. 

1910 Septembrie. Rosa Coldfield şi Quentin îl găsesc pe Henry 
Sutpen ascuns în casă. Decembrie Rosa Coldfield se duce să-l 
aducă pe Henry în oraş, Clytie dă foc casei. 


326 


Genealogie 


Thomas Sutpen 

Născut în munţii din Virginia de Vest, 1807. Unul din 
numeroşii copii ai unor albi săraci, de descendență englezo- 
scoțiană. Întemeiază plantaţia de la Suta lui Sutpen, în regiunea 
Yoknapatawpha, Mississippi, 1833. Căsătorit (1) Eulalia Bon, în 
Haiti, 1827. (2) Ellen Coldfield, la Jefferson, Mississippi, 1338. 
Maior, mai târziu colonel, regimentul nr..., infanterie, armata 
confederată. Moare la Suta lui Sutpen, 1869. 


Eulalia Bon 

Născută în Haiti, singurul copil al unui plantator de zahăr din 
Haiti de origină franceză. Căsătorită cu Thomas Sutpen, 1827, 
divorțată de el, 1831. Moartă la New Orleans, la o dată 
necunoscută. 


Charles Bon 

Fiul lui Thomas şi al Eulaliei Bon Sutpen. Singurul eonii. 
Urmează universitatea din Mississippi, unde îl întâlneşte pe 
Henry Sutpen şi se logodeşte cu Judith. Soldat, mai târziu 
locotenent, compania nr... (Cenuşiii universitari), regimentul nr... 
de infanterie, armata confederată. Mort la Suta lui Sutpen, 1860. 


Goodhue Coldfield 
Născut în Tennessee. Se stabileşte la Jefferson, Miss., 1023 
deschide o mică prăvălioară. Mort la Jefferson, 1864. 


Ellen Coldfield 

Fiica lui Goodhue Coldfield. Născută în Tennessee, 1818. 
Căsătorită cu Thomas Sutpen, la Jefferson, Miss., 1838. Moartă la 
Suta lui Sutpen, 1862. 


Rosa Coldfield 
Fiica lui Goodhue Coldfield. Născută la Jefferson, 1845. Moare 
la Jefferson, 1910. 


Henry Sutpen 
327 


Născut la Suta lui Sutpen, 1839, fiul lui Thomas şi al lui Ellen 
Coldfield Sutpen. Urmează universitatea din Mississippi. Soldat, 
compania nr... (Cenugşiii universitari), din regimentul nr... de 
infanterie, armata confederată. Moare la Suta lui Sutpen, 1910. 


Judith Sutpen 

Fiica lui Thomas şi a lui Ellen Coldfield Sutpen. Născută la 
Suta lui Sutpen, 1841. Logodită cu Charles Bon, 1860. Moare la 
Suta lui Sutpen, 1884. 


Wash Jones 

Data şi locul naşterii necunoscute. Ţăran sărac, locuind într-o 
tabără de pescuit părăsită aparţinând lui Thomas Sutpen, om 
depinzând cu totul de Sutpen, argat pe pământurile lui Sutpen în 
lipsa acestuia între '61-'65. Moare la Suta lui Sutpen, în aceeaşi 
zi, 1869. 


Melicent Jones 
Fiica lui Wash Jones. Data naşterii necunoscută. S-a zvonit c- 
ar fi murit într-unul din bordelurile din Memphis. 


Milly Jones 
Fiica lui Melicent Jones. Născută în 1853. Moare la Suta lui 
Sutpen, 1869. 


Copil fără nume 
Fiica lui Thomas Sutpen şi a lui Milly Jones. Născută, moartă la 
Suta lui Sutpen, în aceeaşi zi, 1869. 


Charles Etienne de Saint Velery Bon 

Singurul copil al lui Charles Bon şi al unei amante metise al 
cărei nume nu s-a păstrat. Născut la New Orleans, 1859. 
Căsătorit cu o negresă pur sânge, al cărei nume e necunoscut, 
1879. Moare la Suta lui Sutpen, 1884. 


Jim Bond (Bon) 

Fiul lui Charles Etienne de Saint Velery Bon. Născut la Suta lui 
Sutpen, 1882. Dispare de la Suta lui Sutpen în 1910. Nu se mai 
ştie nimic despre el. 


Quentin Compson 
328 


Nepotul primului prieten din Yoknapatawpha al lui Thomas 
Sutpen. Născut la Jefferson, 1891. Frecventează cursurile la 
universitatea Harvard, 1909-1910. Moare la Cambridge, 
Massachusetts, 1910. 


Shrevlin McCannon 

Născut la Edmonton, Alberta, Canada, 1890. Urmează 
universitatea Harvard, 1909-1910. Căpitan, corpul medical al 
armatei regale, Forţele Expediţionare Canadiene în Franţa, 1914- 
1918. Actualmente chirurg, Edmonton, Alberta. 


329