William Faulkner — Casa cu coloane

William Faulkner 


Casa cu coloane 


Traducere din limba engleza 
EUGEN BARBU 
ANDREI ION DELEANU 


Prefata, tabel cronologic si note 
ANCA PEIU 


RAO 


Varianta V1.0 
mai, 2016 


OSTINATO: 
Casa intunecata a lui 
William Faulkner 


În Yoknapatawpha, labirintica lume romanescă faulkneria- nă, casa 
întunecată este un motiv tematic reluat cu obstinatie, tot asa cum, într-o 
simfonie, un motiv melodic sau ritmic, revenind stăruitor, se afirmă ca un 
ostinato. Nucleu obsedant și fatal al întregii construcţii diegetice, 
întunecata casă faulkneriană îşi păstreză nedezmintita sorgintea 
romantică: imaginea palimpsestică a Casei Usher din nuvela fantastică a 
lui Edgar Allan Poe, în primul rând; dar si ecouri ale aceluiași secol XIX 
literar, de dincoace de ocean: Casa întunericului (Bleak House), romanul 
de maturitate al victorianului Charles Dickens, sau chiar Amintiri din 
casa morților, cartea de inspiraţie autobiografică a lui Feodor Mihailovici 
Dostoievski, ale cărui portrete de ocnași ruși prefigurează galeria 
faulkneriană a puscäriasilor de la Parchman, Mississippi. Casa întunecată 
nu e doar acasă: tribunalul si închisoarea reprezintă convingătoare 
variatiuni pe acelaşi tipar metaforic și tematic dominant, un terifiant 
ostinato fără scăpare. 

Până în 1959, către amurgul vieţii lui William Faulkner, când Casa cu 
coloane (The Mansion) - volumul final al Trilogiei Snopeșilor - vedea 
lumina tiparului, scriitorul renuntase, de două ori deja, la un titlu de 
roman gravitând în jurul acestei viziuni tenebroase. Lumină de august 
(Light în August), publicat în 1932, fusese provizoriu intitulat Casă 
întunecată (Dark House), pe parcursul elaborării. Apoi, O casă întunecată 
(A Dark House) reprezintă versiunea inițială, nicicând „oficială”, a titlului 
romanului Absalom, Absalom! publicat în 1936. Cu talentul său 
„suplimentar” pentru desen, romancierul oferă spre publicare cartea 
prevăzută cu faimoasa hartă a orașului Jefferson, din comitatul 
Yoknapatawpha, statul Mississippi. E o hartă fictivă, desigur, dar 
dinamică, mereu în mișcare, ca şi cum poveștile tuturor acelor familii 
(mari și mici), ale tuturor acelor singuratici (mari si mici) s-ar putea 


(s)pune pe hartă. E o hartă intesata de case întunecate, năzuind spre 
3 


lumină, dar blestemate (doomed) sa se naruie în întuneric. Fiindcă 
pamantul lucreaza, cum spune Mink Snopes. Mai devreme sau mai tarziu, 
isi recupereaza locatarii. 

Pe această hartă, ea însăși revenind ca un ostinato in acest diegesis 
baroc, casa întunecată se înfăţişează - cel mai adesea - într-o dublă 
ipostază: ,Locuinta pastorului Hightower, unde a fost ucis Christmas”, 
»Casa domnisoarei Joanna Burden, unde Christmas a ucis-o si unde s-a 
nascut copilul Lenei Grove”, ,Suta lui Sutpen - 12 mile”. Casele acestea au 
fost ridicate si locuite - cel putin, în primele două cazuri - de cei în 
căutarea păcii şi a împăcării cu sine şi cu lumea. Datul lor de case 
întunecate le va schimba menirea. Dualitatea ironică a destinului 
marchează tragic casa întunecată. lar „Suta lui Sutpen", plănuită să 
afirme cucerirea respectabilităţii stăpânului ei, se va medpatdna fin 
manieră ostinato) să-i refuze lui Thomas Sutpen confirmarea victoriei lui 
asupra sorții. 

Nici în Casa cu coloane jocul narativ nu se simplifică. Titlul însuși este 
ambiguu, enigmatic; el trimite la două case cu coloane: atât la bătrânul 
conac al familiei De Spain, din orașul Jefferson, de unde Flem Snopes, 
tânjind, în felul său, după aceeași respectabilitate, râvnită şi de Thomas 
Sutpen din Absalom, Absalom! (la care tocmai ne refeream), îl alungă pe 
Manfred de Spain, adevăratul proprietar şi moştenitor al casei, cât și la 
Conacul Frantuzului (Old Frenchman Place), marea casă părăsită din 
cătunul Mosia Frantuzului Frenchman’s Bend), unde Mink Snopes se 
ascunde o vreme, după ce l-a ucis pe Flem!, Întrucât acest punct terminus 
al Trilogiei Snopesilor nu este precizat, cititorul poate să-l identifice (mai 
curând, să-l bănuiască) numai insotindu-i pe Gavin Stevens, procurorul 
districtual din Yoknapatawpha, si pe vechiul său prieten, V.K. Ratliff, 
negustor itinerant de masini de cusut si, mai nou, de aparate de radio, în 


1 Citat de către eseul academic Diane Roberts, (Eula, Linda, and the Death of Nature) Eula, Linda si 
moartea naturi, publicat în vol. redactat de Donald M. Kartiganer şi Ann J. Abadie, intitulat 
(Faulkner and the Natural World), Faulkner şi lumea naturi, Jackson, University Press of Mississippi, 
1999, pp. 159-178, Noel Polk, autorul volumului (Children ofthe Dark House) Copii ai casei întunecate, 
Jackson, University Press of Mississippi, 1996, sustine ca vechiul Conac al Frantuzului este 
singura ascunzătoare posibilă pentru Mink Snopes, intrucit era singura casă din cătun, 
destul de mare ca să aibă şi o pivniţă. De asemenea, aşa cum Diane Roberts subliniază, 
Noel Polk este partizanul ideii că talentul lui William Faulkner s-a menţinut nediminuat 
pînă la sfîrşitul vieţii marelui scriitor american. 

4 


căutarea lui Mink Snopes. Misiunea lor este să-l avertizeze pe acesta de 
iminenta sosire a serifului districtual, sa-i predea banii din partea Lindei 
Snopes, si să-l determine să părăsească, pentru totdeauna, ținutul 
blestemat. Este secțiunea finală a romanului ultim din Trilogia 
Snopeşilor, intitulată „Flem”. Cercul s-a închis: de la secțiunea de început 
a primului volum, intitulată tot ,Flem”, până aici, am parcurs drumul unei 
povești complicate, cu multe suisuri si coborâsuri. Construcţia ei, cu toate 
virtuozitatile stilistice moderne şi postmoderne, rămâne clasică și nobilă. 
Ca a unei case vechi si cu atât mai misterioase. Ca a unei case la care 
cititorul se întoarce mereu, asemenea criminalului fascinat de 
ascunzătoarea-i iluzorie şi trădătoare. Ostinato. 


Pistolul cu care Mink îl împușcă mortal pe Flem pare caricatura unei 
arme de foc: arată „ca o broască țestoasă fosilizată”, cum spun toţi cei 
care apucă să-l vadă. Totuși, pistolul „a funcționat”, cum remarcă Gavin 
Stevens laconic, în dimineața următoare crimei, pe care se străduise din 
răsputeri să o împiedice. Pe lângă acest pistol, ca o jucărie de bâlci, pusca 
ruginită cu care Mink îl omorâse pe Jack Houston, cu treizeci şi opt de ani 
înainte de a ajunge la cumplita închisoare Parchman, unde își ispășeau 
pedepsele ,vietarii” Sudului, pușca greoaie din tinereţea lui Mink poate fi 
apreciată ca o armă respectabilă - ca să folosim unul dintre cuvintele- 
cheie ale Trilogiei Snopeșilor. Dacă odinioară, pentru gloanţe, Mink 
avusese de făcut un drum până la oraș, la Jefferson, de data aceasta, el 
face - ieşind de la Parchman - un ocol până la Memphis, de unde își 
procură si arma, si gloantele, dintr-o obscură prăvălie de obiecte 
amanetate. Mink este un personaj rural; ocaziile cu care se vede nevoit să 
meargă până la (cel mai apropiat) oraș sunt puţine și presante: fie la 
bordel, la Memphis - de unde și exactitatea reperării magazinului de 
obiecte amanetate, ce se găsea pe acelaşi loc, la fel ca în urmă cu mai bine 
de patruzeci de ani, cand Mink era flăcău -, fie la targuit ceva de 
împușcat. Nu contează ce anume - nicio armă nu e prea modestă, niciun 
cartuș nu e prea umil, nici ultimul glonț de pe ţeava pistolului „de jucărie” 
(de care va muri Flem) - pentru Mink Snopes. El se descurcă oricum, cu 
orice: daca aici avem un exemplu a ceea ce americanii numesc self- 
reliance (încredere în forţele proprii) sau wilipower (puterea voinţei), sau 
pragmatism, atunci, de bună seamă, este un exemplu foarte convingător, 


5 


nu numai pentru toate acestea, ci chiar si pentru obsedantul American 
Dream (visul american), promovand o morala a ambitiei fara limite. 

Totusi, Mink are mandria lui de criminal cinstit, de profesionist: se 
simte lezat cand se vede jefuit, in drum spre Memphis, de cei zece dolari, 
singurii lui bani, tinuti pentru pistol, cu atat mai mult cu cat, ispitit de o 
puşcă de mare calibru, nu se poate hotari sa o fure: doar nu e hot! Nu este 
decât unul dintre momentele de o deconcertantă ironie, în care William 
Faulkner excelează. 

Asemenea lui Joe Christmas din Lumină de august, Mink Snopes vrea 
să-i facă pe ceilalți conştienţi de existenţa sa. În mintea lui obsedată 
(ostinato), toţi ceilalți formează un front comun împotriva lui. Tot ce are 
el de făcut este să demonstreze că e cineva, să se afirme. Astfel portretizat, 
Mink nu se prezintă deloc ușor de catalogat: nici drept „o minte bolnavă”, 
nici pur si simplu un „personaj negativ” - sau, cum ar spune americanii, 
the bad guy. Faulkner îl construiește pe Mink asemenea unui personaj 
absolut plauzibil, just the man în the street, cum s-ar spune. Nu numai că 
nu e chiar așa de nebun, nici măcar nu e chiar așa de rău, după ce îl 
cunoaștem mai bine. Mink este atât de veridic realizat de scriitor, încât 
pare un om obișnuit. Si de-abia de aici putem simţi un fior de teamă: Mink 
poate fi oriunde, oricine. Este de neoprit, de neînfrânt; nu ca un erou, 
dimpotrivă: ca unul care „trece neobservat”, cum spune Gavin Stevens. 
Victimele unui asasin ca Mink nu au cum și nu au unde să se ascundă de 
el. Ca un veritabil Snopes, Mink este scund, mereu comparat cu un copil, 
ca dimensiuni fizice, atât la douăzeci si cinci, cat şi la șaizeci şi trei de ani, 
când i se dă drumul de la Parchman. Se poate strecura ușor, oriunde. 
Prezenţa lui, perfect umană, prea ignorabilă, chiar plină de umor (deși 
involuntar), chiar stârnind compasiune (nu pentru că e condamnat pe 
viata la Parchman, ci pentru că se agaţă de speranţă, atât cât mai e viu), 
rămâne letală. 

La Parchman, Mink Snopes învaţă să rabde. Îi trebuie această școală a 
răbdării ca să compenseze graba cu care l-a ucis pe Jack Houston. În 
mintea lui, nu omorul săvârșit de el reprezintă cauza detenţiei sale pe 
viata, ci refuzul lui Flem Snopes de a-și ajuta, la nevoie, ruda săracă si 
„mai putin norocoasă”, cum spune el mereu, cu obidă. Ironia destinului 
său vrea ca Flem să moară de mâna rubedeniei ignorate, tocmai el, care e 
- de-a lungul a trei volume - campionul nepotismului. O lege nescrisă îi 


6 


cerea sa abuzeze de justitie, de dragul neamului sau. Nerespectarea ei l-a 
dezamăgit pe vărul Mink într-atât, încât îndură treizeci si opt de ani de 
detenție grea numai în speranța că va mai apuca ziua răzbunării. Mink 
face o disociere sensibilă între justiție şi dreptate. El nu o vrea decât pe 
aceasta din urmă. 

Mink nici măcar nu e un cinic. Dimpotrivă, pasajele redând ardoarea, 
disperarea cu care se agaţă de nădejdea că va supraviețui - mai întâi, 
celor douăzeci de ani de închisoare, apoi dublării pedepsei, în urma unei 
tentative de evadare eşuate, în care fusese momit tot de Flem - sunt pline 
de lirism. Dorinţa lui fierbinte are o ţintă tot dublă, cum o cere structura 
polarizată a cărții întregi: nu e suficient ca el să fie în viata când pedeapsa 
va fi fost ispășită. Trebuie să se roage şi pentru Flem însuși, să nu moară 
până atunci. Să-l aştepte pe el. Patima cu care Mink își visează momentul 
răzbunării este demnă de o cauză mai bună, poate chiar de aceea a unui 
îndrăgostit. Dar, din umbra cortinei, povestitorul omniscient - căruia îi 
mai tin locul, din când în când, vechile noastre cunoștințe din Orașul: V.K. 
Ratliff, Gavin Stevens, Charles Mallison, maturizat, fără voie, de 
experiența unui lagăr nazist de prizonieri de război, ca şi de înaltele 
studii la Harvard; ba chiar și Montgomery Ward Snopes, trimis de 
unchiul Flem tot la Parchman, aparent în urma scandalului cu ilustratele 
pornografice, dar, de fapt, în misiune pe lângă Mink, să-l ispitească să 
fugă - pare să ne întrebe printre rânduri: cine suntem noi să judecăm? 

În economia trilogiei, Mink este cel puţin la fel de important ca Flem. 
Speranţa lui încrâncenată că-și va împlini - nu visul, în viziunea lui, ci 
datoria de a-l extermina pe vărul său, care l-a neglijat cândva - îl face să 
se agate de un Dumnezeu propriu (vorba unui cântec, un fel de personal 
Jesus), altul decât Cel slăvit în biserică. Un Dumnezeu care „nu are nevoie 
să-i scrii scrisori”, cum îi explică el gardianului perplex. Știe El foarte bine 
deja ce-ţi doreşti şi ce are de făcut. Atât de bine, încât poate chiar sa 
dărâme o biserică părăsită peste evadatul de la Parchman, care se 
adăpostea în ea, amenințându-l pe Mink, prin cartoline de Crăciun și de 
Valentine's Day, că n-o să-i priască libertatea. 

Așadar, iată cum ideea ca, dacă iti dorești ceva din străfundul 
sufletului, întreg universul va conspira la împlinirea visului tău nu e 
tocmai noua, desi e la modă azi, din nou, ca multe alte variatiuni pe o 
temă faustica. Afinitatea dintre William Faulkner și scriitorii 


latinoamericani contemporani se atestă încă o data. Alchimistul 
brazilianului Paulo Coelho comunică - într-o limbă enigmatică, dar 
inteligibilă - cu fantome ale personajelor faulkneriene, trezite la viata de 
aceleași refrene ostinato. 


„Oameni ca el nu posedaseră vreodată, nici măcar temporar, pământul 
pe care credeau că-l închiriaseră între un ajun de An Nou si următorul. 
Pământul însuși era cel care îi poseda, si nu numai de la insämäntare la 
recoltă, ci pe vecie” Nostalgia libertăţii pierdute se confundă, la Mink 
Snopes, cu aceea a unui timp în care tot în slujba cuiva muncea, tot el era 
obiectul posedat, dar, cel putin, era o servitute liber consimtita. La 
Parchman trebuie să lucreze pe plantațiile de bumbac ale deltei fluviului 
Mississippi, dar ca puscärias. Chiar si aici se va face remarcat prin 
hărnicie, străduindu-se să respecte programul comportamental pe care 
şi-l impusese de la bun început, în speranţa că va ieși mai repede. 
Celelalte reguli de comportament prevedeau: evitarea oricăror conflicte, 
mai ales cu angajaţii închisorii, dar, mai cu seamă, renunţarea la orice 
tentativă de evadare. După ce cade în capcana întinsă de Flem, care își 
asigura astfel încă douăzeci de ani de viata, cu vărul ținut după gratii, 
Mink devine un veritabil model de conduită. Astfel obţine o mult dorită 
grațiere, recăpătându-și libertatea după treizeci si opt de ani, în loc de 
patruzeci. Principala semnatară a petitiei de grațiere este Linda Snopes 
Kohl, fiica sinucigasei Eula Varner Snopes. 

William Faulkner al anilor cincizeci tarzii nu ne mai propune 
cascadorii stilistice, vizând, fn special, tratarea acronologica a 
secventelor narative, ca in romanele experimentale ale tineretii si 
maturitatii sale (vezi Zgomotul si furia sau Absalom, Absalom!). Cu toate 
acestea, fiecare dintre romanele Trilogiei Snopesilor este astfel construit, 
incat nu ordinea cronologica reprezinta liantul dintre ele. Desi formeaza 
o saga, cărțile - atât separat, cât si împreună - se citesc altfel decât 
clasicele romane de familie ale secolului al nouăsprezecelea, din a căror 
tradiție provin, de fapt. Altfel - în sensul că volumul final nu reprezintă, 
propriu-zis, o continuare a „acțiunii” din al doilea volum și nicio 
„concluzie” a trilogiei. Cel mai complex din punct de vedere narativ este, 
într-adevăr, Casa cu coloane, în care sunt prezente nu numai precedentele 
două volume, ci şi alte cărți ale comitatului Yoknapatawpha, cum ar fi 


8 


Zgomotul si furia sau Sanctuar. 

Miss Reba Rivers, patroana bordelului din Memphis, unde Popeye o 
duce pe Temple Drake, din Sanctuar, are un rol destul de important, de 
data aceasta, în păcălirea lui Mink de către Montgomery Ward Snopes. 
Stabilimentul ei este frecventat - cu o oarecare asiduitate, la un moment 
dat - si de senatorul Clarence Egglestone Snopes, fratele dupa tata al lui 
Montgomery Ward, amândoi fii ai grotescului 1.0. Snopes. 

În ce priveşte familia Compson din Zgomotul si furia, dintre toți 
membrii ei nu a mai rămas decât Jason, care este și singurul capabil să 
formeze un duet al escrocilor cu Flem Snopes. Mintile lor diabolice se 
duelează în stratageme de minciună si înșelătorie, în genul „care pe care”. 
Senatorul Clarence Egglestone Snopes reprezintă clasa politică de tip 
Snopes, prin incompetenta şi crasă ignoranță, impostură, oportunism, 
lipsă de scrupule, lăcomie, voiajând dintr-un partid într-altul (cum 
vedem prin ziare că se practică și astăzi, deși nu trăim în 
Yoknapatawpha!), dintr-o organizaţie într-alta (vezi Ku Klux Klan), 
trădându-și si calomniindu-si foştii aliaţi, pe fiecare in parte, până când 
mos Billy Vamer se plictiseste de atâtea gafe și-i retrage protecția şi banii. 
Prin simetrie, tot atât de bine reprezentată rămâne și clasa oamenilor de 
afaceri de tip Snopes, prin Flem în persoană, care își găsește un 
„partener” pe măsură în Jason Compson. Calitățile de businessmen ale 
amândurora ies la o lumină la fel de crudă ca aceea proiectată pe 
„politician”. Dar Jason Compson este depăşit în fata lui Flem Snopes, care 
își menţine rangul, ieşind câștigător din orice artificiu de inginerie 
financiară. 

Mai presus de toate virtuțile ei estetice şi filozofice - pentru că, desi 
narațiunea este vioaie, nuanțată, plină de acțiune, Faulkner rămâne un 
scriitor meditativ, formându-și cititorii în consecință - Casa cu coloane 
trebuie (re) citită pentru că frapează prin contemporaneitatea mesajului 
ei. Tonica ironie faulkneriană animă situaţii și personaje care, dacă nu ar 
fi fost „puse în carte” acum aproape o jumătate de veac, ar putea fi 
suspectate azi de „orice asemănare cu realitatea” noastră autohtonă. Și în 
universalitatea operei literare se poate descifra un fel de ostinato. 


În 1959, William Faulkner avea șaizeci şi doi de ani: abia scăpat de la 
Parchman, Mink Snopes are șaizeci şi trei. Prin Casa cu coloane (1959), 


9 


scriitorul se întorcea - ostinato - după treizeci și patru de ani, la lumea 
romanescă din Cătunul (început, de fapt, prin 1925): după treizeci și opt 
de ani, Mink este iarăși un om (periculos) liber. Până şi fizic, romancierul 
are ceva din propriul personaj - sau trebuie să schimbăm ordinea, să 
spunem ca Mink seamănă cu născocitorul său? „Emma Bovary sunt eu”, 
mărturisea Gustave Flaubert, unul dintre maeștrii recunoscuţi ai 
scriitorului american autodidact, el însuși un cititor vorace si neobosit. 

Dacă în Cătunul se face aluzie la povestirea lui Washington Irving, (The 
Legend of the Sleepy Hollow), Legenda Vaii Adormite, şi la protagonistul ei, 
Ichabod Crane, în Casa cu coloane se simte puternic fundalul cărţii (The 
Legend of Rip Van Winkle) Legenda lui Rip Van Winkle, aparţinând 
aceluiasi scriitor, un preclasic al prozei literare americane. Rip Van 
Winkle se trezeste, dupa douäzeci de ani de somn adanc, in muntii 
Kaatskill si se întoarce - ostinato - în sătucul său. Lumea pe care o 
gaseste aici este atat de diferita de aceea pe care o cunoscuse el candva, 
încât, acum, realitatea îi pare vis. „Nu ştiu cine sunt’, spune Rip visatorul, 
buimac. În timpul straniei lui absente (asemenea unui halucinant episod 
de Life-in-Death, cum e blestemul bătrânului marinar al lui ST 
Coleridge), ţinutul său trecuse prin transformări istorice, reale: Războiul 
Revoluționar de Independenţă, din care au rezultat primele treisprezece 
State Unite ale Americii. 

După treizeci şi opt de ani (din 1908 până în 1946) la Parchman, Mink 
se întoarce - ostinato - într-o lume devenită tot mai mică în urma unei 
duble experienţe traumatice - de război mondial. Yoknapatawpha nu e 
mai provincială acum decât întregul stat Mississippi, decât Statele Unite, 
care trebuie să treacă prin haosul postbelic, la fel ca restul lumii räväsite. 
Pe de altă parte, rutina și decorul vieţii cotidiene s-au schimbat in bine - 
deşi ironia povestitorului nu doarme - si, conform principiului 
tradițional american (vezi H.D. Thoreau: Simplify, simplify!), toate se fac 
mai repede acum. 

Fatala eliberare a lui Mink Snopes are loc pe 26 septembrie - William 
Faulkner s-a nascut pe 25 septembrie. Socul regasirii lumii libere, 
dureroasa - si obstinata - (re)adaptare la o viata de care își amintește cu 
inversunare, dar din care i-a mai rămas doar o prea slabă legătură cu 
realitatea, sunt, de fapt, simptome ale vârstei biologice necruțătoare. Atât 
detentia (ca şi somnul greu al lui Rip Van Winkle), cât şi întoarcerea într-o 


10 


lume (aproape) sträinä se citesc intr-un cod metaforic: un vis (fie el 
frumos, fie coşmar), o clipă de Life-in-Deatk, un moment de absentd-in- 
prezentä: mai conteaza definitiile simbolice ale poetilor? ,,Life is 
premature” („Viaţa e prematură”, cum spune, elegiac, Gavin Stevens in 
volumul doi al trilogiei: nici nu conteaza cronologic, adevarul revelatiei 
sale ramane acelasi si in volumul trei). Faulkner insista asupra semnelor 
infinitezimale ale zilelor de toamna: descrie cerul zodiacal al Balantei, 
pământul. Care aşteaptă. Asteptarea pe care Mink a fnvätat-o la 
Parchman - savanta parodie faulkneriana a tiparului clasic de 
Bildungsroman - e doar o părticică din marea așteptare cu care ne 
deprinde pe toți Mama Geea. Ticälosi invederati - ca Flem Snopes si Mink 
Snopes - sau idealisti, incurabili cavaleri ai Binelui si ai Dreptatii in lupta 
cu Snopesismul - precum V.K. Ratliff si Gavin Stevens - îşi consumă cu 
totii ambitiile, sperantele, spaimele, pana cand pamantul fi elibereza de 
tot. 


Daca, in Orasul, Gavin Stevens se facea aparatorul onoarei doamnei 
Eula Varner Snopes, asemenea unui cavaler medieval care isi insoteste 
stăpâna cu iubirea lui tăcută si devotată, sacrificându-se fără ezitare, de 
dragul ei, aici, în Casa cu coloane, imboldurile lui de Don Quijote se 
adresează fiicei defunctei Eula, Linda Snopes Kohl, a cărei minte de 
adolescentă avocatul o hrănea, odinioară, cu lecturi clasice. Dacă 
pretendenta faulkneriană la rolul Dulcineei poartă o mască dublă: de 
mamă şi de fiică, rolul scutierului Sancho Panza, lucid, inteligent, 
irezistibil de simpatic, îi revine - indisputabil - lui V.K. Ratliff. Acesta 
poate să echilibreze balanța amicilor de o viata și ca Dr. Watson fata de 
Sherlock Holmes, în investigaţiile celor doi, al căror suspans de clasică 
intrigă polițistă se savurează pe tot parcursul celor trei volume, pline de 
dovezi ale inepuizabilelor resurse de turpitudine zăcând în firea 
omenească. Povestind mai degrabă ca Huckleberry Finn, Ratliff adaugă 
doza de umor necesară înviorării spiritului grav, justitiar și responsabil al 
prietenului său, slujitorul legii. „Omul nu e așa de rău, spune Ratliff, doar 
că nu prea are minte.” Dar, după cum vedem, Snopesilor nu mintea le 
lipseşte (dimpotrivă: au o zestre diabolică); ceea ce înseamnă că, de fapt, 
din gentilete, Ratliff pozează în optimistul trilogiei, iar omul este chiar 
așa de rău. Snopesismul este o boală de largă răspândire, care a trecut 


11 


demult granitele imaginare ale comitatului Yoknapatawpha. Exceptie fac 
numai aceia ca Ratliff si Stevens. (Cititorul e liber să spună câți.) 

Poate că episodul cel mai memorabil - cu Ratliff ca protagonist - din 
Casa cu coloane este acela în care cei doi prieteni pleacă la New York, să 
ia parte la ceremonia căsătoriei Lindei Snopes cu Barton Kohl, un talentat 
sculptor evreu, cu simpatii comuniste, care o va lăsa văduvă la scurtă 
vreme după acest eveniment. El moare ca un erou într-un avion al 
Rezistenței, doborât de naziști. Linda supraviețuiește, dar cu timpanele 
sparte. Așa se va întoarce la Jefferson, complet surdă, văduvă la treizeci 
de ani, consacrându-se unor cauze umanitare cu o mare doză de idealism 
şi, pentru acel moment, cu prea mărunte şanse de realizare (de exemplu, 
emanciparea negrilor, dar și a întregii comunități din oraș, conform 
viziunii comuniste, slujite de ea în memoria soțului dispărut). 

Fiica naturală a lui Hoake McCarron (pe care, atent, Gavin Stevens îl 
invită la nunta ei, dar fără prezentări), Linda este considerată de către 
unii critici literari de azi un personaj atipic pentru William Faulkner’, 
desi i se recunosc afinitatile cu Drusilla Hawk, mireasa lui John Sartoris 
din romanul Neînfrânţii (The Unvanquished)?, o eroină devotată a 
Vechiului Sud din timpul Războiului Civil. Spre deosebire de Drusilla, 
Linda nu renunţă la sexualitatea ei, dimpotrivă, Diane Roberts o prezintă 
ca pe o „femme fatale într-un film noir'*. Personalitate accentuată, Linda 
îi pare lui Gavin sortită „să iubească o singură dată în viaţă, și apoi să-şi 
plângă iubirea pierdută". Dimpotrivă, lui Ratliff, ea îi apare ca o femeie 
calculată, patimasa, în niciun caz inofensivă. Nu putem imbratisa niciunul 
din cele două puncte de vedere: cititorul are dreptul la propria alegere. 
Cert este că Linda își joacă rolul de rebelă neinteleasa, un rol specific 
femeii (prea) puternice din literatura americană (cel putin de la Hester 
Prynne încoace). Ca și Hester (protagonista lui Nathaniel Hawthorne din 
clasicul său romance. The Scarlet Letter - Litera stacojie -, publicat in 
1850), Linda rămâne o solitară, după scurta ei poveste de dragoste cu 
Barton Kohl. Pe Gavin susține că-l iubeşte (mărturisindu-i-o obstinat şi 
strident, cu vocea ei mutilată de surzenie), de aceea îl încurajează să se 
însoare - nu cu ea, ci cu o mai veche si mai putin tulburătoare simpatie 


1 Aşa, cel putin, o vede Diane Roberts în articolul ei citat anterior (ibid). 
2 A se consulta Tabelulcronologic 
3 Opat,p.169 

12 


de-a lui: Melisandre Backus (cu care, dupa cum ne amintim din Orasul, 
însăşi Maggie, sora geamănă a lui Gavin, îl vedea consolidand un mariaj 
decent şi multumitor). 

Considerăm că totuși cea mai apropiată de structura personajului 
Linda Snopes Kohl ar fi Judith Sutpen, logodnica lui Charles Bon, ucis de 
Henry Sutpen, fratele gelos (al amândurora!) din capodopera 
faulkneriană Absalom, Absalom! Deşi Diane Roberts o preferă pe Eula 
Varner ca descendentă a lui Judith ?, tocmai firea ei inadaptabilă si chiar 
neîncadrarea ei într-un tipar convenţional de frumuseţe feminină - să ne 
amintim că, spre deosebire de mama ei, este prea înaltă, ceea ce-l face pe 
junele Charles Mallison, nepotul de soră al lui Gavin Stevens, să o 
„vizualizeze”, cu efort și curiozitate, în presupuse ipostaze erotice - o 
califică pe Linda drept „urmașa lui Judith, în locul Eulei. Afinitatea dintre 
Judith Sutpen si Linda Snopes este pecetluită de relația lor cu 
personalitatea paternă (the father figure). Numai o Judith putea sa aibă 
un tată ca Thomas Sutpen, numai o Linda putea să se întoarcă în casa lui 
Flem Snopes, fosta casă De Spain: o emblemă a respectabilitätii uzurpate, 
o tradițională casă întunecată, în care nimeni - cu excepţia Lindei - nu 
mai pătrunde, câtă vreme Flem stă acolo. Ambitia desarta a tatălui îşi 
pune amprenta pe destinul fiicei, a cărei personalitate se va dezvolta în 
replică la teribila influență paternă și, fatal, împotriva acesteia. De aceea, 
tipul ei de feminitate preia ceva din forța masculină. Last but not least, 
argumentul decisiv cel mai elocvent pentru discuţia noastră de acum, în 
favoarea corespondenţei dintre Judith Sutpen și Linda Snopes, rămâne 
casa întunecată, casa părintească, unde fiecare din cele două trebuie să 
reziste, pretinzând că e acasă. 

Pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, Linda - care, prin 
menirea ei de new woman, își asumă o persona când de sophisticated 
lady, când de no lady at all - munceşte la Pascagoula ca nituitoare pe un 
şantier de vapoare pentru Uniunea Sovietică. După război, revine - 
ostinato - în Jefferson să locuiască iar alături de Flem Snopes, soțul si 
ucigașul moral al mamei ei, în casa întunecată/casa cu coloane, in care 
bancherul îmbogăţit peste noapte, prin uzurpare (conform visului 
american), se instalase abuziv, alungându-l pe Manfred de Spain, 


1 A se consulta Tabelulcronologic 
2 Op.at, p. 171 
13 


proprietarul de drept si amantul Eulei. 

Interesant e că, în tot acest timp, Charles Mallison îl provoacă mereu 
pe Ratliff în legătură cu presupusa relație amoroasă dintre unchiul său 
Gavin si Linda. Când Gavin se însoară cu Melisandre, naivul Charles 
răsuflă ușurat şi-i spune lui Ratliff că pericolul a trecut. De data aceasta, 
Ratliff „optimistul” îl avertizează pe tânăr că „va fit mai rău” decât dacă 
Gavin ar fi luat-o pe Linda în căsătorie. 

Ratliff pare să nu se fi înşelat nici de data aceasta, ca un fin cunoscător 
al naturii umane. Linda nu s-a întors degeaba la Jefferson. Când nu mai 
are nici negri de emancipat (contra albilor), nici exploataţi (contra 
exploatatorilor), fiindcă Statele Unite au câștigat războiul și poporul se 
bucură în voie de binefacerile capitalismului, inmultindu-se, spre profitul 
bancherului Flem Snopes, Linda isi găsește o nouă menire. Nu ne vom da 
seama despre ce anume poate fi vorba, decât aflând că ea este 
initiatoarea si prima semnatară a petitiei de eliberare a lui Mink Snopes 
de la Parchman, pe considerente de comportament ireprosabil. Conform 
sumbrelor prevestiri ale lui Ratliff, Linda fl convinge pe Gavin sa o 
sprijine în adunarea restului de semnături necesare, făcându-l să o 
creadă absolut dezinteresată si străină de orice bănuială legată de Mink. 
Până la sfârșitul cărții, Gavin refuză să accepte adevărul, chiar 
demonstrat cu probe de către Ratliff: Linda trebuie să fi intuit că Mink nu 
mai avea vreun tel mai scump pe lume, decât să-l ucidă pe Flem. 

Nici măcar Mink nu înţelege că Linda se situează de partea lui, 
temându-se de ea, cu ani de zile înainte de a fi eliberat, când află 
întâmplător de întoarcerea ei la așa-zisa casă părintească: o grăitoare 
mostră de casă întunecată. În infinita lui dexteritate stilistică, Faulkner 
jonglează si de data acesta cu elementul-surpriză: după ce Flem este 
împușcat mortal - spre cinstea lui: fără a schiţa nici cea mai vagă intenţie 
de a se feri - Linda îi arată lui Mink pe unde să iasă si îi înapoiază 
pistolul. Nu degeaba Diane Roberts vede în Linda Snopes Kohl o variantă 
de secol douăzeci a lui Lady Macbeth’, părăsind, în fine, orașul Jefferson, 
într-un Jaguar britanic nou-nout, comandat din vreme. Așadar, spre 
deznădejdea lui Gavin, Ratliff a avut dreptate: Linda ştia ce face. Trebuise 
doar să aștepte si ea, ca si Mink, momentul propice. Si să revină - de câte 
ori fusese necesar - la casa întunecată. Linda nu iese din scenă până nu 


1 Ibid., P. 169 
14 


se asigură - fără să apeleze la asistența profesională a lui Gavin - că 
blestemata casă întunecată reintră în posesia proprietarilor de drept, 
singurii membri ai familiei De Spain pe care îi mai găsește înainte de a 
părăsi Yoknapatawpha for ever. Ostinato. 


Spuneam că un moment la care cititorul poate reveni cu plăcere este 
escapada lui Ratliff la New York, însotindu-l pe Gavin Stevens la nunta 
Lindei. 

Ratliff are un induiosator cult al prieteniei: ştie să onoreze cum se 
cuvine un eveniment deosebit. De aceea, pornind la drum cu el, Gavin 
suportă cu greu șocul dea-l vedea pe Ratliff cu cravată. Ca să-i corecteze 
acestuia o presupusă gafă estetică, Stevens îl prezintă, la New York, Myrei 
Allanovna, proprietara unui celebru magazin de cravate de lux. Ratliff se 
alege cu o superbă cravată aurie, lăsând comanda pentru încă una, roşie 
cu un motiv decorativ de floarea-soarelui, stilizată si multiplicată în 
miniatură, cu petale galbene si având centrul minuscul al florii - albastru, 
întocmai ca ochii lui. Myra Allanovna este vrăjită de noul ei client din 
statul Mississippi, mai ales că ambii împărtășesc originea rusă. (This is 
America.) 

Tot farmecul situaţiei se spulberă când Ratliff află prețul mărfii: 
veritabilele cravate Allanovna costă șaptezeci și cinci de dolari bucata. 
Daca V.K. Ratliff nu ar fi negustor el însuși, poate ar trece mai ușor peste 
acest amănunt. Dar el nu numai că lucrează în branșă: chiar are un 
respect deosebit pentru bani, ceea ce, dacă ne amintim bine, îl apropie 
cumva de Flem Snopes, cum am văzut pe la începutul discuţiei noastre 
despre Trilogia Snopesilor. 

„Banii înseamnă atâtea necazuri și durere, prin care cineva a trebuit 
cândva să treacă” - spune Vladimir Kirilici Ratliff, încât el nu are încotro, 
va plăti cinstit pentru ambele cravate, dar le va și înapoia proprietarei 
afacerii de lux, pentru ca lumea de acasă, „din Missippi’, cum zice el, sa 
nu-și strice impresia despre el. Conversatia aceasta are loc în distinsul 
magazin newyorkez, a doua zi după petrecerea Lindei, unde Ratliff 
cucerise admirația unanimă cu eleganta lui cravată aurie: o Allanovna 
originală. Myra Allanovna refuză - cu obstinatie - să accepte propunerea 
acestui deal, dându-i lui Ratliff replica pe măsură: îi sugerează clientului 
îndărătnic să dea banii cuiva „din Missippi’, care „cu multi ani în urmă, a 


15 


renunțat, nu la visul, ci la speranța” de a-şi cumpăra ceva nefolositor, 
necomestibil, dar care să-i aducă puţină frumuseţe în viata. 

Bineînțeles că niciunul din cei doi parteneri de dialog nu va ceda - 
doar sunt ruși americani -, astfel încât Ratliff va achita marfa și-și va lua 
cravatele acasă, „în Missippi’, unde mai mult ca sigur că nu le va mai purta 
vreodată (sau cine stie?). Pe cea aurie, de nuanţa piersicii pufoase, ce 
abia prinde culoare, o păstrează sub un clopot de sticlă, pe o masă din 
casa lui de burlac, ca pe un obiect nepretuit. Cealaltă nici măcar nu e la 
vedere - în orice caz, Charles Mallison nu are privilegiul să o vadă decât 
pe prima. Cu atât trebuie să se mulțumească tânărul său prieten - şi cu 
mărturisirea lui Ratliff că a dat, cândva, o sută cincizeci de dolari pe două 
cravate Allanovna veritabile. 

Se poate spune că trilogia Snopeşilor este o carte mare despre 
obstinatie şi despre diversele ei varietăți. Multe personaje - dacă nu chiar 
toate - intră într-o competiție a încăpățânării oarbe, dovedind cumva că a 
lor e lumea de la zero: Yoknapatawpha. 


Anca Peiu 


16 


Tabel cronologic 


1897 William Cuthbert Faulkner se naste pe 25 septembrie, la New 
Albany, Mississippi, primul näscut dintre cei patru fii ai sotilor 
Murry Cuthbert Faulkner si Maud Butler Faulkner. Tatal, Murry 
C. Faulkner, este administrator la calea ferată locală, al cărei 
proprietar este John Wesley Faulkner, bunicul scriitorului. 
Străbunicul lui, William Clark Faulkner, născut în 1825, în 
Tennessee, se stabilise în statul Mississippi în adolescenţă, 
devenind avocat, proprietar de plantație şi de sclavi negri, şi — 
nu în ultimul rând — colonel în armata confederată. Acest 
formidabil străbunic patern, cunoscut drept „Bătrânul colonel”, 
este autorul câtorva cărţi, dintre care cea mai importantă rămâne 
The White Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis); a 
construit scurta linie de cale ferată locală, a fost achitat de două 
ori pentru omucidere — pe motiv de autoapărare - şi a fost ales 
în fruntea statului. A murit în 1889, nu de moarte bună, ci 
împuşcat de un fost partener de afaceri. Bunicul, John Wesley 
Thompson Faulkner, avocat şi politician, a moştenit segmentul 
de cale ferată. Tatăl, Murry Cuthbert Faulkner, a început să 
lucreze la calea ferată în 1888 şi s-a căsătorit cu Maud Butler în 
1896, la scurtă vreme după ce devenise agent principal pentru 
transportul de pasageri în New Albany, iar, mai apoi, în 1898, 
trezorier al căii ferate. 

Henry James (1843-1916) publică romanul What Mai, Knew (Ce 
ştia Maisie). 
1900 Theodore Dreiser (1871-1945) publică romanul Sister Carrie 
(Sora Carrie). 
Joseph Conrad (1857-1924) publică romanul Lord Jim. 
17 


1901 Thomas Mann (1875-1955) publica romanul Die Buddenbrooks 
(Casa Buddenbrook). 

1902 Bunicul John Wesley Thompson Faulkner — model al batri nului 
colonel Sartoris si proprietar al bancii din Oxford — vinde calea 
ferata, iar familia scriitorului se muta la Oxford, comitatul 
Lafayette, statul Mississippi. Aceasta adresä devine sursa de 
inspiratie pentru Jefferson, Yoknapatawpha Co., Mississippi, cu 
o hartă diegetică proprie, ataşată la finalul romanului Absalomy 
Absalom! (1936) şi desemnându-l pe William Faulkner drept 
„sole owner and proprietor’ („singur stăpân şi proprietar”) al 
imaginarului său domeniu. Henry James publică romanul The 
Wings of the Dove (A ripile porumbitei). 

Joseph Conrad publică Heart of Darkness (Inima întunericului) 
şi Typhoon (Taifun). 

Benedetto Croce (1866-1952) publică Estetica, un studiu cu o 
influenţă decisivă asupra dezvoltării literaturii secolului al XX- 
lea. 

Maxim Gorki (1868-1936) publică piesa de teatru Azilul de 
noapte. 

1903 Henry James publică romanul The Ambassadors (Ambasadorii). 
Gertrude Stein (1874-1946) se hotărăşte să rămână la Paris. „Nu 
am fost niciodată considerată o expatriată — şi acesta este lucrul 
de care sunt cu adevărat mândră” — spune ea, confruntându-se, 
în scurt timp, cu o „generaţie pierdută” („a lost generation”), 
căreia William Faulkner - ca şi Wallace Stevens (1879-1955), 
unul dintre marii poeţi americani ai vremii — nu se va simţi 
obligat să i se alăture. 

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1918) publică nuvela Hagi 
Tudose. 

1906 John Galsworthy (1867-1933) publică romanul The Forsyte Saga 

(Istoria familiei Forsyte). 


Ioan Slavici (1848-1925) publică romanul Mara. 
18 


1907 William James (1842-1910) publică eseul Pragmatism 
(Pragmatismul), reprezentativ pentru gândirea americana si 
avand un puternic impact asupra evolutiei literaturii moderne. 

1908 Ezra Pound (1885-1972) publica la Venetia volumul de versuri 
A Lume Spento, considerat de multi critici a fi semnalul de 
inaugurare a modernismului de pe ambele tarmuri ale Oceanului 
Atlantic. 

La Londra se pun bazele cenaclului Poets’ Club, condus de 
poetul si criticul T.E. Hulme, şi care va găzdui întâlniri ale 
poetilor imagisti. 

La Paris ia fiinţă gruparea cubistă, autodenumindu-se astfel sub 
influenţa unei expresii a pictorului Henri Matisse. 

1913 Marcel Proust (1871-1922) începe să publice romanul A la 
recherche du temps perdu (În căutarea timpului pierdut). 

1914 Absolvind zece clase, fără să-şi termine liceul, tânărul William 
Faulkner — care îşi va ortografia numele de familie cu „u” abia 
din 1919 — se angajează funcţionar la banca din Oxford a 
bunicului patern. De acum datează prietenia lui de o viaţă cu 
Phil Stone, care, fiind cu patru ani mai mare decât el, studiază 
dreptul, şi sub a cărui îndrumare Faulkner îşi formează o solidă 
cultură de autodidact, citindu-i avid pe marii scriitori, atât 
clasici cât şi contemporani. Model al personajului Gavin Stevens 
— un idealist avocat din Jefferson, devotat în amicitia lui pentru 
V.K. Ratliff-Phil Stone şi-a sprijinit prietenul la publicarea 
primelor cărţi şi l-a încurajat să devină scriitor. 

James Joyce (1882-1941) publică volumul de povestiri Dubliners 
(Oameni din Dublin). 

1915 D.H. Lawrence (1885-1930) publică romanul The Rainbow 
(Curcubeul). 

1916 William Faulkner începe să scrie versuri — se va considera, până 
târziu, un poet printre romancieri — şi să le trimită, împreună cu 
desene proprii, revistei Universităţii din Mississippi (poreclită 

19 


Ole Miss). 
James Joyce publica romanul A Portrait of the Artist as a Young 
Man (Portret al artistului din tinerete). 

1918 Deşi Estelle Oldham, vechea lui amicä, pe care o cunoştea din 
1903, se pare, îi declară că „e gata să fugă cu el”, familia fetei îl 
consideră pe William Faulkner un pretendent necorespunzător, 
preferându-l pe Corneli Franklin, un absolvent al Facultăţii de 
Drept a Universităţii din Mississippi, cu care Estelle se va mărita 
şi va avea doi copii. 

Atras de mirajul Primului Război Mondial, tânărul Faulkner e 
decis să lupte de partea forțelor armate britanice, fiind acceptat 
de Royal Air Force în luna iunie. 

Este lăsat la vatră în decembrie, fără să fi părăsit vreodată 
teritoriul canadian al şcolii militare, fiind respins din cauza 
înălţimii necorespunzätoare. Aceasta nu-l împiedică să-şi 
procure o uniformă de ofiţer al Forţelor Aeriene Regale (Royal 
Flying Corps), cu care va poza drept erou de război, acasă, în 
orăşelul Oxford, Mississippi. 

Ernest Hemingway (1899-1963) va trăi însă pe viu experienţa 
războiului, ca şofer de ambulanţă în Italia, alegându-se cu răni 
serioase şi cu o bogată sursă de inspiraţie pentru viitoare 
romane de succes. 

1919-1920 William Faulkner se înscrie ca student special la 
Universitatea din Mississippi, frecventând cursuri de franceză şi 
spaniolă, plus un curs Shakespeare. Scrie versuri influențat de 
Keats, Swinburne, A.E. Housman, T.S. Eliot. Reuşeşte să publice 
L Apres-Midi d'un Faune — un poem de 40 de rânduri, în revista 
The New Republic. Îşi scrie primul volum de versuri, al cărui titlu, 
The Marble Faun, poartă ecoul unuia dintre ultimele volume de 
proză ale lui Nathaniel Hawthorne. 

Scrie Marionettes piesă experimentală în versuri, ilustrând-o cu 


desene în stil Aubrey Beardsley (ilustratorul celor mai multe 
20 


dintre piesele de teatru si povestirile lui Oscar Wilde). 

1920 D.H. Lawrence publică romanul Women în Love (Femei 
îndrăgostite). 

1921 fi oferă Estellei Franklin, în vizită la părinţii ei, un volum de 
versuri dactilografiat, intitulat Vision în Spring. Petrece toamna la 
New York City. La întoarcerea în Oxford, Mississippi, preia 
slujba de poştaş al Universităţii din Mississippi, fără entuziasm 
şi fără să reziste prea mult. Citeşte şi scrie literatură intens în 
timpul orelor de serviciu. Publică, în revista The Mississippian, 
articole elogioase la adresa scriitorilor Edna St. Vincent Millay şi 
Eugene O'Neill. 

1922 James Joyce publică romanul Ulysses, la Paris. 

T.S. Eliot (1888-1965) publica poemul The Waste Land (Tara 
pustie), la New York. 

Liviu Rebreanu publică romanul Pădurea spânzuraților, poate cel 
mai impresionant şi mai reuşit roman românesc despre tragedia 
Primului Război Mondial. 

1923 Faulkner este concediat din funcţia de poştaş al Universităţii 
din Mississippi. Va lucra pentru un timp într-o librărie din New 
York City, administrată de Elizabeth Prall, viitoarea soţie a lui 
Sherwood Anderson (1876-1941), scriitor care va contribui 
decisiv la formarea lui William Faulkner ca prozator. 
D.H. Lawrence publică volumul Studies în Classic American 
Literature (Studii de literatură americană clasică). 
William Butler Yeats (1865-1939) devine laureat al Premiului 
Nobel pentru Literatură. 
Wallace Stevens (1879-1955) publică Harmonium (Armoniu) , 
primul sau volum de versuri. 
Rainer Maria Rilke (1875-1926) publica volumele de versuri 
Elegiile duineze şi Sonetele către Orfeu. 

1924 Faulkner îşi publică volumul de versuri The Marble Faun 


(Faunul de marmură) în decembrie. Este volumul său de debut. 
21 


Titlul il evoca pe acela al unui volum de proza inspirata de 
experienta italiana a lui Nathaniel Hawthorne (1804-1864). 
Thomas Mann publică romanul Der Zauberberg (Muntele 
vrajit). 

1925 Călătorind la New Orleans, Faulkner îl cunoaşte, în sfârşit, pe 
Sherwood Anderson. Se hotărăşte să se dedice unei cariere de 
prozator. Primul rezultat concret al acestei decizii este romanul 
Soldier's Pay (Plata soldatului). 

John Dos Passos (1896-1970) publică romanul Manhattan 
Transfer. 

Theodore Dreiser publică romanul An American Tragedy (O 
tragedie americana). 

F. Scott Fitzgerald (1896-1940) publică romanul The Great Gatsby 
(Marele Gatsby). 

Andre Gide (1869-1951) publică Les  Faux-monnayeurs 
(Falsificatorii de bani), primul sau roman. 

Franz Kafka publică romanul Derprozess (Procesul). 

Virginia Woolf (1882-1941) publică romanul Mrs. Dalloway. 

1926 Faulkner publica Soldier’s Pay, despre dezamagirile unui aviator 
rănit în Primul Război Mondial, primul său roman, începe 
lucrul la două romane ale ținutului Yoknapatawpha: Flags în the 
Dust (Steaguri în tärânä) şi Father Abraham (Ttica Abraham). 
Concentrându-se asupra celui dintâi, Faulkner va amâna cel de- 
al doilea proiect, părind chiar să renunţe la el; este vorba despre 
istoria unei familii pe nume Snopes, ai cărei membri — parveniti 
avari şi fără scrupule — invadează Yoknapatawpha, ca un 
sarcastic simbol al lumii noi cucerind Vechiul Sud. Personajele vor 
rezista până in 1940, când se vor infatisa publicului cititor în 
romanul The Hamlet (Cătunul), compus din povestiri despre 
neamul Snopes, unele publicate deja — de-a lungul vremii — în 
reviste literare, toate provenind însă din proiectul Father 


Abraham. 
22 


D.H. Lawrence publica romanul The Plumed Serpent (Sarpele 
cu pene). 

Ernest Hemingway publică romanul The Sun Also Rises (Fiesta), 
considerat de multi critici drept cea mai remarcabilă carte a lui — 
din puna de vedere stilistic. 

1927 Faulkner îşi publică al doilea roman, Mosquitoes (Tantarii), 
inspirat din atmosfera de snobism, mondenitate si semidoctism 
a cercurilor cu veleitäti culturale din New Orleans. 

1928 Flags in the Dust (Steaguri in tärânü), cel de-al treilea roman scris de 
William Faulkner, inaugureaza eposul Yoknapatawpha, dar nu va 
vedea lumina tiparului in forma lui originala decât in 1973. 
Deocamdată, este acceptat pentru publicare numai la 
dimensiuni drastic reduse — cam a şasea parte ajunge să fie un 
roman, intitulat Sartoris (Sartoris). 

Din primăvară până în toamnă, lucrează la cel mai ambițios 
proiect al său: romanul The Sound and the Fury (Zgomotul şi 
furia). 

D.H. Lawrence publică romanul Lady Chatterley’s Lover (Amantul 
doamnei Chatterley). 

1929 Este un an memorabil în destinul scriitorului. În ianuarie 
publică romanul Sartoris, în care îşi fac apariţia, deopotrivă, 
familia Sartoris şi neamul Snopes, simbolizând aristocrația 
apusa a Vechiului Sud şi parvenitii fără oprelişti, care invadează 
Yoknapatawpha cu şi mai mult aplomb, după ravagiile Primului 
Război Mondial. 

Romanul The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia), cu un titlu 
străbătut de ecouri shakespeariene, cu o structură narativă 
sfidând convenientele cronologiei, cel mai îndrăzneţ dintre 
experimentele prozei faulkneriene, contând pe punctul de 
vedere narativ multiplu şi tehnica narativă de stream-of 
consciousness, manevrate cu virtuozitate, este publicat in 


octombrie. 
23 


Romanul este bine primit de critică, dar publicul cititor încă nu-l 
apreciază. 

Divorțul lui Estelle Oldham Franklin finalizându-se în aprilie, 
William Faulkner o ia în căsătorie în iunie. Faulkner începe 
lucrul la romanul Sanctuary (Sanctuar), o altă carte despre 
Yoknapatawpha, aparent mizând pe elementul de şoc şi pe 
imagini de violenţă sexuală exclusiv în scopuri comerciale, dar 
purtând marca unei complexitati stilistice şi a unei profunzimi 
inconfundabile pentru geniul romancierului. 

Luându-şi de lucru în schimbul de noapte la centrala termică a 
Universităţii din Mississippi, el îşi va definitiva romanul As I 
Lay Dying (Pe patul de moarte) în prima sa formă pentru 
redactare, în mai puţin de şapte săptămâni. 

Ernest Hemingway publică romanul A Farewell to Arms (Adio, 
arme!), inspirat din experienta Primului Razboi Mondial, traita 
de scriitor in Italia. 

In URSS, Mihail M. Bahtin (1895-1975), un critic literar desprins 
din Scoala Formalismului Rus, publica studiul Probleme ale artei 
lui Dostoievsky reintitulat, în 1963, Probleme ale poeticii lut 
Dostoievski si tradus in engleză, cucerind astfel lumea 
teoreticienilor şi a criticilor literari occidentali din cea de-a doua 
jumătate a secolului al XX-lea. Conform viziunii bahtiniene, 
trăsătura specifică romanului dostoievskian este polifonia, adică 
o multitudine de voci narative, care conduc destinul cărţii, 
independent de voinţa şi planurile autorului. Având în vedere 
profunda şi evidenta înrâurire pe care Dostoievski a avut-o 
asupra conceperii unui diegesis faulknerian, publicarea acestui 
esenţial volum bahtinian exact în acelaşi an cu apariţia a 
romanului The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) poate fi 
considerată mai mult decât o simplă coincidenţă de istorie 
literară. 


Thomas Mann devine laureat al Premiului Nobel pentru 
24 


Literatura. 

1930 Faulkner publica romanul As I Lay Dying (Pe patul de moarte) in 
octombrie. 

Tragi-comedia familiei Bundren — un neam de albi săraci (poor 
white trash), pornit la drum spre Jefferson, sa-si ingroape mama, 
pe Addie, se desfăşoară polifonic, pe 15 voci, în 59 de monologuri. 
Acesta este volumul in care se pomeneste, pentru prima data, 
numele tinutului Yoknapatawpha, inspirat dintr-un vechi cuvant al 
indienilor Chickasaw, insemnand water runs slow through flat 
land (,,apa-curge-agale-prin-campia-mtinsa”). Aşa îşi botează 
Faulkner „ţinutul apocrif” (my apocryphal country). 

Scriitorul cumpără proprietatea Rowan Oak - o casă veche tipic 
sudistă, pe care o va moderniza şi în care va locui, împreună cu 
Estelle şi copiii, până la sfârşitul vieţii. 

Hart Crane (1899-1932) publică poemul The Bridge (Podul). 
Mihail Sadoveanu publică romanul Baltagul. 

Camil Petrescu publică romanul Ultima noapte de dragoste, întâia 
noapte de război, inspirat din realitatea devastatoare a Primului 
Război Mondial. 

1931 Faulkner publică romanul Sanctuary (Sanctuar), cu care, în 
sfârşit, se impune publicului cititor al vremii. Editura Gallimard 
câştigă dreptul de publicare în limba franceză a romanelor As 1 
Lay Dying (Pe patul de moarte) şi Sanctuary (Sanctuar). Astfel 
începe cariera franceză a lui William Faulkner — ca alti mari 
scriitori americani, cum ar fi Edgar Allan Poe, mai bine primit 
de cititorii din Franţa decât de compatrioți. 

În ianuarie i se naşte prematur prima fiică, Alabama, care va 
muri după nouă zile. 

În septembrie vede lumina tiparului primul volum de povestiri 
de William Faulkner, intitulat These Thirteen (Aceştia treisprezece), 
schitand portrete de un umor tăios ale unor localnici din 


Yoknapatawpha. 
25 


1932 Faulkner publică romanul Light in August (Lumină de august). 
Este o carte despre căutarea tragică a identităţii, despre 
singurătate şi despre lipsa de comunicare. Pe fundalul Sudului 
transfigurat în Yoknapatawpha, toate acestea se amplifică în 
lumina şi umbrele problemei rasiale. Deşi punctul de vedere 
narativ — omniscienta selectivă — nu are nimic spectaculos, 
romanul se înscrie în paradigma modernismului prin urmărirea 
a doi protagonişti, Joe Christmas şi Lena Grove, absolut străini 
unul faţă de celălalt, dar pe care soarta îi aduce în acelaşi loc, 
fără ca poveştile lor să se întretaie. 

T. S. Eliot publică volumul Selected Essays (Eseuri alese). 

Liviu Rebreanu publică romanul Răscoala. 

George Călinescu publică amplul studiu biografic Viaţa lui 
Mihai Eminescu. 

1933 William Faulkner îşi publică al doilea volum de versuri, A 
Green Bough (Ram verde), în aprilie. 

În iunie se naşte Jill Faulkner, unica fiică a lui William şi Estelle 
Faulkner. 

Se lansează filmul The Story of Temple Drake (Povestea lui Temple 
Drake), inspirat de romanul faulknerian de succes Sanctuary 
(Sanctuar) 

Andre Malraux publică romanul La condition humaine (Condiţia 
umană), distins cu Premiul Goncourt. 

Camil Petrescu publică romanul Patul lui Procust. 

1934-1935 Faulkner publică Doctor Martino and Other Storm (Doctor 
Martino şi alte povestiri), un volum de proză scurtă polițistă, în 
aprilie 1934. Lucrează intens la romanul Absalom, Absalom!, 
initial intitulat A Dark House (Casă întunecată), cel mai ambițios 
proiect al lui din dubla perspectivă a eposului Yoknapatawpha 
şi a virtuozitatii tehnice moderniste. 

Îşi întrerupe munca la Absalom, Absalom! Pentru a definitiva 


romanul Pylon, care va vedea lumina tiparului în martie 1935. 
26 


Este una dintre putinele cärti faulkneriene de dincolo de harta 
Yoknapatawpha, vorbind despre viata năucitoare a unor piloţi 
cascadori. 

Se va întoarce la Absalom, Absalom! După moartea — în accident 
de pilotaj — a lui Dean, mezinul fraţilor Faulkner, pe care el 
însuşi îl încurajase să înveţe să zboare. Sentimentul de vinovăţie 
îl va răscoli tot restul vieţii. 

În 1934, Henry Miller publică, la Paris, romanul The Tropic of 
Cancer (Tropicul cancerului), care va provoca indignarea unui 
anumit segment al publicului cititor, prea puritan pentru 
asemenea cărţi sortite să-şi înceapă cariera cu câte un scandal. 
Romanul lui Henry Miller va aştepta până în 1961, ca să vadă 
lumina tiparului în Statele Unite. Astfel, putem spune că el 
aparţine unei adevărate tradiții a cărților secolului al XX-lea, 
respinse de cititorul ipocrit. Numai dintre cărţile enumerate în 
acest sumar tabel cronologic s-ar putea alege, deja, destule titluri 
pentru un posibil club al cărților greşit înțelese din secolul al XX- 
lea. Printre acestea s-ar număra: Ulysses de James Joyce, toate 
romanele lui D.H. Lawrence pomenite aici, Lolita de Vladimir 
Nabokov. Nu în ultimul rând, tot aici este locul unor opere 
faulkneriene care au mizat pe efectul de şoc pentru a putea 
spune adevărul. Sanctuary nu rămâne — după cum se vede - un 
caz singular. 

1936 Faulkner publică, în octombrie, romanul Absalom, Absalom/, la 
Random House, unde va apărea, de acum, întreaga sa operă. 
Absalom, Absalom! Este un roman polifonic in cel mai autentic 
sens bahtinian. Important, in aceasta carte, este insusi actul 
narativ: fiecare povestitor isi aduce contributia la teserea unei 
istorii imposibile — imposibil de crezut, dar, mai cu seamă, 
imposibil de povestit, de epuizat ca naraţiune. Thomas Sutpen — 
ca protagonist al cărţii cu un baroc subiect multiplu, dar şi ca 


povestitor el însuşi — oferă un pretext generos pentru această 
27 


coplesitoare desfasurare de forte narative. Provocarile acestui 
joc epic multistratificat si ironic depäsesc granițele 
conventionale dintre epoci si mode literare. Nici Tabelul 
cronologic, nici Genealogia, nici Harta — anexate la finele cărţii, nu 
aduc vreo consolare cititorului naiv. Într-adevăr, „Singurul 
stăpân şi proprietar” aici este William Faulkner, care îşi 
formează cititorul, tot aşa cum îşi născoceşte şi personajele. 
Margaret Mitchell (1900-1949) îşi publică unicul roman, la care 
lucrase din 1926, un best-seller autentic, Gone with the Wind (Pe 
aripile vântului). 
Din nou, ironia istoriei literare a vrut ca, în acelaşi an, să vadă 
lumina tiparului două cărţi despre Vechiul Sud, tematic, 
aparent, atât de apropiate, dar atât de îndepărtate în esenţa lor 
narativă. Poate că aşa se explică şi dublul succes la public — atât 
ca text cât si ca film clasic de Hollywood - al cărţii lui Margaret 
Mitchell. 
În octombrie, la Editura Alfred A. Knopf, Wallace Stevens 
publică volumul de versuri intitulat Ideas of Order (Idei despre 
ordine) care îl consacră drept unul dintre poeţii americani de 
prim rang. 
Eugene O'Neill (1888-1953) devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 
Jorge Luis Borges (1899-1986) publică volumul de proză scurtă, 
Istoria universală a infamiei. Este primul dintre cele patru volume 
de proză scurtă ale scriitorului argentinian, care a fost, de 
asemenea, un distins poet şi eseist, şi a cărui influenţă asupra 
literaturii latino-americane din secolul al XX-lea — ca şi influenţa 
lui William Faulkner însuşi asupra aceleiaşi literaturi — rămâne 
de netăgăduit. 

1938 Faulkner publică volumul The Unvanquished (Neînfrânții), 
conţinând povestiri despre Războiul Civil (1861-1865). Scrie The 


Wild Palms (Palmierii sălbatici), un roman a cărui acţiune se 
28 


petrece in afara zonei Yoknapatawpha. 

Îşi cumpără o fermă dincolo de Oxford. 

Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks publică volumul 
Understanding Poetry (înțelegerea poeziei), constând în mostre de 
analiză pe text în spiritul Şcolii cunoscute sub numele de New 
Criticism (Noua critică), pentru care textul literar este suveran în 
atenţia criticului, detaliile de istorie literară şi biografie 
rămânând irelevante. 

1939 Faulkner publică romanul The Wild Palms (Palmierii sălbatici) în 
ianuarie. 

Este ales membru al Naţional Institute of Arts and Letters 
(Institutul national de arte şi litere). Deşi salutat ca scriitor 
reprezentativ pentru literatura modernă de pe ambele tarmuri 
ale Atlanticului, de către personalităţi culturale ca Malraux, 
Sartre, romancierul american abia acum începe să se bucure atât 
de aprecierea criticii din patria sa cât şi de prestigiul cuvenit 
acasă. 

John Steinbeck publică romanul The Grapes of Wrath (Fructele 
mâniei). 

T.S. Eliot publică piesa de teatru in versuri The Family Reunion 
(Reuniunea de familie). 

James Joyce publică volumul Finnegan’s Wake (Veghea lui 
Finnegan). 

1940 Faulkner publică, în aprilie, romanul The Hamlet (Cătunul), 

primul volum al Trilogiei neamului Snopes, ingredientul social 
cel mai dubios al lumii pestrite care populează ţinutul 
Yoknapatawpha. 
Carson McCullers (1916-1967), o scriitoare a Sudului cultivând o 
imagine şi mai sumbră a lumii contemporane decât aceea 
întâlnită în opera faulkneriană, publică romanul The Heart Is a 
Lonely Hunter (Imma-i un vânător singuratic). 


Ernest Hemingway publică romanul For Whom the Bell Tolls 
29 


(Pentru cine bat clopotele), inspirat din experienta Razboiului 
Civil spaniol. 

1942 Faulkner publică, în mai, volumul de povestiri intitulat Go 
Down, Moses and Other Stories (Pogoară-te, Moise, şi alte povestiri), 
considerat a fi tabloul cel mai complex în care scriitorul 
american a zugrăvit relaţiile interrasiale din Vechiul Sud. 
Colecţia include nuvela The Bear (Ursul). 

Albert Camus (1913-1960) publică romanul L’Etranger (Străinul). 

1946 Malcolm Cowley publică în mai, la Editura Viking Press, 

volumul intitulat The Portable Faulkner (Faulkner — Ediţia de 
buzunar). Având in vedere că niciunul dintre romanele lui 
Faulkner nu se mai afla sub tipar, cu excepţia romanului 
Sanctuar, lui Cowley i se datorează redescoperirea textului 
faulknerian de către marele public cititor, la un preţ accesibil. 
William Carlos Williams (1883-1963) publică Cartea I din amplul 
poem Paterson (Paterson). 
Wallace Stevens a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru 
Literatură in 1946, dar a pierdut în favoarea prozatorului 
Hermann Hesse (1877-1962), autorul romanului Das 
Glassperlenspiel (Jocul cu mărgelele de sticlă), publicat în 1943. 

1948 Faulkner publică, în septembrie, romanul Intruder în the Dust 
(Nechemat in târânä), în continuarea povestirii lui Lucas 
Beauchamp din volumul Pogoară-te, Moise. Tema relaţiilor 
interrasiale din Vechiul Sud atrage publicul cititor, aceasta 
devenind, alături de Sanctuar, cartea cea mai vândută dintre 
toate cele scrise de Faulkner în timpul vieţii. 

Este ales membru al Academiei Americane de Ane şi Litere. T.S. 
Eliot devine laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. 

1949 Faulkner publică, în noiembrie, volumul Knight’s Gambit 
(Gambitul calului), o colecţie de povestiri polițiste. 

1950 Publică, în august, volumul Collected Stories. 


William Faulkner devine laureat al Premiului Nobel pentru 
30 


Literatura, sustinându-si, la Stockholm, pe 10 decembrie, 
celebrul discurs. Face cälätoria insotit de fiica lui, Jill. Wallace 
Stevens publica volumul de versuri The Auroras of Autumn 
(Aurorile toamnei). 
1951 Volumului Collected Stories i se decerneazä premiul The 
National Book Award. 
In septembrie, Faulkner publică volumul Requiem fora Nun 
(Recviem pentru o călugăriță) — o carte continuând povestirea lui 
Temple Drake din romanul best-seller Sanctuar, sub forma unui 
roman combinat cu elemente dramatice. 
Franţa îi conferă Legiunea de onoare lui William Faulkner. De 
acum, opera lui se va bucura de tot prestigiul meritat şi va fi 
recunoscută ca demnă de canonul literar. 
Exprimându-şi liber părerile proprii în chestiunea ciocnirilor pe 
teme rasiale, Faulkner îşi atrage dezaprobarea şi chiar ostilitatea 
cercurilor de ambele orientări: atât ale concetatenilor sai din 
Vechiul Sud cât şi ale liberalilor zilei. Totuşi, de acum se poate 
spune că scriitorul poate conta pe o stare de „confort financiar”, 
ce s-a lăsat aşteptată mai mult de trei sferturi din existenţa sa. 
În mod paradoxal, Faulkner îşi petrece o mare parte din ultimul 
său deceniu de viaţă călătorind în străinătate, fiind abil folosit 
de State Department (Ministerul American al Afacerilor Externe) 
pe postul — neoficial — al unui (fel de) ambasador cultural, 
exploatându-i-se, astfel, printr-o subtilă ironie a sorti, 
popularitatea si aprecierea profesională, atât de târziu 
dobândite. 
Ernest Hemingway publică nuvela The Old Man and the Sea 
(Bătrânul şi marea), ce va fi menţionată ca argument special al 
juriului, când i se va decerna Premiul Nobel pentru Literatură. 
1954 Faulkner publică, în august, romanul A Fable (Parabolă), o 
povestire a Primului Război Mondial, transpusă în termenii 


legendei creştine. Este răsplătit cu Premiul Pulitzer. 
31 


Ernest Hemingway devine laureat al Premiului Nobel pentru 
Literatura. 


1955 Faulkner publica volumul de povestiri intitulat Big Woods 
(Păduri adânci). 

1956 Piesa de teatru Long Day's Journey into Night (Lungul drum al 
zilei către noapte) de Eugene O'Neill, puternic marcată de 
elemente autobiografice, este publicată, conform dorinţei 
dramaturgului, abia după moartea acestuia, survenită în 1953. 

1957 Faulkner publică, în mai, romanul The Town (Oraşul), al doilea 
volum al Trilogiei neamului Snopes. Tine cursuri la 
Universitatea din Virginia, ca scriitor rezident, făcând naveta 
intre Charlottesville si Oxford pentru tot restul zilelor sale. 

Jack Kerouac (1922-1969) publica romanul On the Road (Pe 
drum), emblematic pentru spiritul generatiei beat. 

1958 Vladimir Nabokov (1899-1977) publică Lolita, roman 
postmodern reprezentativ, omagiind forta nesecata a artei 
narative. Cartea apare in Statele Unite abia la trei ani dupa ce 
fusese deja publicată de către o obscura editură franceză. 

1959 Faulkner publică, în noiembrie, romanul The Mansion (Conacul), 
volumul ce încheie Trilogia neamului Snopes. 

1961 Ernest Hemingway se sinucide pe 2 iulie. 

1962 În luna iunie, Faulkner publică The Reivers (Tâlharii), un ultim 
roman despre o Yoknapatawpha înseninat! 

Se stinge din viata pe 6 iulie, în urma unei crize cardiace. 
1963 Romanul The Reivers (Tâlharii) este distins cu Premiul Pulitzer. 


32 


33 


Lui Phil Stone 
Treizeci de ani de zile a râs împreună cu mine. 


34 


Casa cu coloane 


Cartea aceasta este capitolul final, este suma unei lucrari concepute 
şi începute în 1925. Cum autorului îi place să creadă, să spere ca 
aceasta operă de-o viata-ntreaga e parte dintr-o literatură vie, şi cum 
„viaţa” e mişcare şi „mişcare” e schimbare, modificare, şi deci unica 
alternativă a mişcării e ne-mişcarea, e stagnarea, moartea, se vor 
întâlni în cei treizeci şi patru de ani ai acestei anume cronici antinomii 
şi contradicții; nota de fata are simplul scop de a-i semnala cititorului 
că autorul a descoperit mai multe antinomii şi contradicții decât va 
găsi (speră el) cititorul — contradicții şi antinomii datorate faptului ca 
autorul a învățat sau crede că a învăţat despre inima omenească si 
despre dilemele ei mai mult decât ştia acum treizeci şi patru de ani; şi 
e convins că, trăind alături de ele atâta vreme, cunoaşte personajele 
din această cronică mai bine decât atunci. 


35 


MINK 


UNU 


Juriul a zis: „Vinovat”, şi judecătorul a zis: „Pe viaţă”, dar el nu i-a 
auzit. N-asculta. De fapt, nu fusese-n stare s-asculte de-atunci, din 
prima zi de când judecătorul a tot bocănit cu ciocănaşul lui de lemn în 
pupitrul înalt, până ce el, Mink, şi-a-ntors ochii din fund de la uşa sălii 
de şedinţă ca să vadă ce Doamne iartă-mă voia omul ăsta, şi el, 
judecătorul, s-a aplecat peste pupitru strigând: „Hei, Snopes! L-ai 
omorât pe Jack Houston sau nu l-ai omorât?” şi el, Mink, a zis: „Nu- 
mi bate capu-acuma! Nu vezi cam treabă?”, şi iar şi-a-ntors capu- 
ncolo, în fund, spre uşa sălii de şedinţă strigând şi el acum spre, în, 
prin zidul de fete mici şi palide care-l împresura: „Snopes! Flem 
Snopes! Hei, careva de-aici să se ducă să-l cheme pe Flem Snopes! 
Plătesc... Plăteşte Flem!” 

Pentru că n-avusese timp s-asculte. De fapt tot adusul ăsta aici 
prima oară, legat cu cătuşe de mâna politistului, din celula lui de la- 
nchisoare pan’ la tribunal, n-a fost decât o-ncurcătură fără absolut 
niciun rost, o prostie revoltătoare şi, ca şi fiecare adus şi mutat cu 
cătuşe la mână de dup-aceea, o piedică-n soluţionarea problemelor 
amândurora - şi-a lui, şi-a blestematei ăleia de legi; de-ar fi aşteptat 
măcar puţin, să-l fi lăsat în pace: să pândească prin golurile sinistre 
din fereastra de la stradă, printre gratiile de care-şi încleşta mâinile lui 
murdare — unica şi imperioasa lui nevoie-n tot timpul lunilor ălora 
lungi dintre intemnitare şi deschiderea procesului. 

La-nceput, în timpul primelor câteva zile, după gratiile ferestrei, 
fusese doar iritat de nerabdarea sa şi — da, recunostea — de stupiditatea 
sa. Cu mult înainte de-a fi venit momentu-n care să ia puşca şi să 


36 


ochească, şi să tragă, ştia că văr-su Flem, singurul din clan având si 
putere, şi motive sau în orice caz de la care putea să s-aştepte să-l 
scape de belea n-o să fie-acolo s-o poată face. Ba ştia chiar şi de ce- 
avea să lipsească Flem cel putin un an de zile, Mosia Frantuzului prea 
era mică: oricine ştia orice despre oricine; şi-ar fi dat toţi seama ce s- 
ascunde sub voiajul ăla-n Texas chiar şi fără tărăboiul şi fierberea ce se 
iscaseră de când fata lui Varner (sau cine-altu' o fi fost) descoperise 
primul fir de păr că-i crescuse pe nu-ştiu-unde, ca să nu mai vorbim 
de primăvara si de vara trecută când afurisitu' ăla de băiat al lui 
McCarron îi deschisese capu’ la câte toate şi-i ciomăgise pe toţi de 
parc-ar fi fost o haită de câini. 

Aşa că-nainte încă de-a se fi-nsurat Flem cu ea, el, Mink, şi-oricine 
altu” pan’ la zece mile-n jur ştia că moş Will Varner trebuia să-şi mărite 
fata cu cineva, şi-ncă repede, dacă nu voia să vadă când o da iarba că-i 
răsare şi lui un plod în curtea din dos. Şi când în cele din urmă al’ care 
s-a-nsurat cu ea a fost Flem, el, Mink, n-a fost surprins. Ăsta-i Flem cu 
bafta lui, ca de-obicei. Mă rog, mai mult decât simplă baftă: singurul 
om din sat în stare să se ridice şi să-i tina piept lu’ moş Will Varner; 
omul care mai mult sau mai puţin îl înlăturase din prăvălie pe Jody, 
feciorul lui moş Will, şi s-aranja acum, ca ginere, să pună mâna şi pe 
jumate din tot restul. Însurându-se cu ea tocmai la timp ca să nu fie 
copilul din flori, Flem nu numai că devenea bărbatul legitim al 
blestematei ăsteia de fete care de când avea cinşpe ani îi punea pe 
jăratic pe toţi bărbaţii din sat sub obzeci numai când o vedeau trecând, 
da’ mai era şi plătit pentru asta, plătit cu vârf şi-ndesat: nu numai cu 
dreptul să-i bage mâna pe sub fustă de câte ori avea chef, treabă-n 
stare să-l înnebunească pe-un om numai la gândul c-o face altu’, da-i 
mai dăduse pe deasupra si locu’ şi casa a’ mare a Frantuzului, a 
Bătrânului, pentru c-o făcea. 

Aşa că ştiuse că Flem n-o să fie-acolo când o să aibă nevoie de el, 
pentru că ştia că Flem şi tânăra lui nevastă or să trebuiască să stea 


departe de Mosia Frantuzului atâta vreme cât să poată spune la- 
37 


ntoarcere că tot ce-au adus cu ei a-mplinit o lună si toţi ăi care l-or 
vedea să nu se prăpădească de râs. Numai că, atunci când în fine 
venise momentul, când clipa hotărâtoare-n care nu mai putea s-amâne 
ochitul cu puşca şi-apăsatul pe trăgaci sosise, uitase de asta. Nu, mint. 
Nu uitase. Pur şi simplu nu mai putuse s-aştepte: chiar Houston nu-l 
lăsa să mai aştepte — şi asta era înc-o jignire pe care i-o aducea Jack 
Houston, prin însuşi faptul că murea: îl silea pe el, pe Mink, să-l 
omoare-ntr-un moment când unica persoană care-ar fi putut să-l scape 
şi-ar fi trebuit să-l scape fie c-ar fi vrut, fie că nu, în baza legii străvechi 
şi imuabile a rubedeniei de sânge, se afla la o mie de mile de-acolo; şi 
de data asta era o jignire ireparabilă pentru că, prin însăşi făptuirea ei, 
Houston scăpa pentru totdeauna de ispăşire. 

Nu uitase că văr-su n-o să fie-acolo. Pur şi simplu nu mai putuse s- 
aştepte. Trebuia, n-avea-ncotro, să se-ncreadă-n ăia — ăia erau cei care 
făgăduiseră că şi-o vrabie n-ar fi putut sa pice far’ de ştirea lor. Prin 
ăia nu-ntelegea pe cine-o fi fost al’ de i se zice Al de Sus. Nu credea în 
niciun Al de Sus. Prea văzuse multe-n viata lui şi, dac-ar fi existat un 
Al de Sus cu-o privire-atât de pătrunzătoare şi cu-o putere-atât de 
mare cat se pretindea, ar fi facut El ceva. Si-afara de asta, el, Mink, nu 
era credincios. Nu mai cälcase pe la biserica de cand avea cinspe ani si 
nici n-avea de gand sa mai calce — loc unde-un om cu matele goale si 
cu mâncärime-ntre picioare, pe care nu si-o putea satura acasä, 
obisnuia zicandu-si predicatorul Domnului s-adune femei cat mai 
multe pe care sa le poata ispiti cu rasplata unuia pentru treaba äluilalt 
— treaba era să-şi umple lui burta drept plata că le umplea lor gaura 
îndată ce pleca bărbatul la câmp şi ea putea s-o şteargă-n tufişu-n 
care-o aştepta predicatoru'; nevestele veneau la biserică pentru că era 
locul cel mai potrivit pe care-l ştiau unde să dea o rețetă de pui fript 
pe una de budincă de cartofi; şi bărbaţii veneau nu ca să-mpiedice 
negustoreala pentru că bărbatul ştia că nici n-o poate împiedica, nici 
nu-i poate face fata; venea ca să-ncerce cel putin să afle dacă numele 


neveste-sii era-n capu listei celor care-şi aşteptau randu’ sau dacă poa’ 
38 


să-şi termine partida pan’ să trebuiască s-o lege de stalpu’ patului şi sa 
s-ascundă după uşă să pândească; iar tinerii, perechi, nici nu se mai 
osteneau să treacă pe la biserică: alergau de-a dreptu” la tufisu’ cel mai 
la-ndemână, să fie ăi dintâi. 

Voia să spună doar atât, că ăia-ei- aia, cine-or fi fost sau ce-or fi fost, 
sau cum ai fi vrut să-i zici, era ceva care reprezenta o justiţie şi-o 
dreptate simplă şi fundamentală în treburile dintre oameni, pentru c- 
altminteri mai bine te lăsai pentru că, la urma urmei, ăia, ei, aia, zi-le 
cum le-i zice, nu voiau, nu puteau să-l urmărească şi să-l härtuiascä, şi 
să-l chinuiască p-un om în vecii vecilor şi să nu-l lase cândva într-o 
bună zi, la un moment dat, să-şi facă singur dreptate şi să plătească 
aşa cum i s-a plătit. Puteau să-l frece şi să-l chinuiască sau puteau să 
stea jos şi să se uite cum toate-i merg împotrivă, tot timpul, făr-un pic 
de crutare, parc-ar fi fost dup-un tipic; să stea jos şi să privească, şi (all 
right, de ce nu? — era bărbat — nu-i păsa, câtă vreme era om şi exista o 
dreptate) să le facă şi plăcere chiar; poate că de fapt îl puneau la- 
ncercare chiar, să vadă de era bărbat sau nu, de era destul de bărbat ca 
să poa’ să rabde-un pic de hartuiala şi de frecuş, aşa ca să merite să le- 
o-ntoarcă, atunci când i-o veni şi lui vremea, ălora care i-o făcuseră. 
Dar cel puţin avea să vină, momentul ăsta, momentu-n care o să fie 
rândul lui, când îşi va fi câştigat şi el dreptul de-a plăti exact cât i se 
plătise, întocmai cum şi Ei îşi câştigaseră dreptul să-l pună pe el la- 
ncercare şi chiar să s-amuze de-ncercare; momentu-n care ei vor avea 
să-i demonstreze că erau şi Ei tot atât de bărbaţi cât le dovedise el lor 
că era; în care el nu numai că va trebui să se bizuie pe Ei, da-n care-şi 
va fi câştigat dreptul să se bizuie pe Ei şi să constate că-i sunt fideli; şi 
că Ei n-au îndrăznit şi n-o să-ndrăznească să-i tragă chiulul pentru c- 
atunci le va fi tot atât de greu să trăiască-ntre ei cum ajunsese-n cele 
din urmă să-i fie lui să trăiască cu sine însuşi şi să continue să suporte 
toate câte le suportase de la Jack Houston. 

Aşa că-n dimineaţa aia ştia că Flem n-o să vină. Numai că nu mai 
putea s-aştepte, pur şi simplu; venise momentu-n care el şi Jack 

39 


Houston nu mai puteau, nu mai trebuiau, pur si simplu, sa respire- 
acelaşi aer. Si-asa că, lipsind văr-su, a trebuit să se mulțumească cu 
dreptul de-a se bizui pe ei, drept pe care şi-l câştigase prin faptul că 
pân-atunci nu le ceruse niciodată nimic toată viaţa lui. 

Începuse-n primăvară. Nu, toamna trecută-ncepuse. Nu, începuse 
cu multă vreme-nainte. Începuse chiar din clipa-n care se născuse 
Houston, croit de pe-atunci pentru-aroganta si intolerantä, si trufie. 
Nu din clipa-n care amândoi, adică şi el, Mink Snopes, au început să 
respire-acelaşi aer de Mississippi de nord, pentru că el, Mink, nu era 
om certäret. Niciodată nu fusese. Era doar din pricina ghinionului 
care-l urmărise şi-l chinuise, şi-l împinsese toată viaţa într-o 
neîntreruptă şi neinduplecata necesitate de a-şi apăra drepturile 
elementare. 

Dar de-abia-n vara dinainte de toamna asta de care vorbim, 
destinul lui Houston l-a-ncălcat efectiv şi hotărâtor pe-al lui, soarta 
însăşi a lui Mink - ceea ce era o altă fateta a aceleiaşi jigniri: că nimic, 
nici măcar dia, dia mai putin decât oricine, nu-i făcuseră vreun semn, 
să-l avertizeze de felu-n care se va sfârşi această primă întâlnire. Asta 
era după ce tânăra nevastă a lui Houston intrase-n grajdu’ armăsarului 
să caute ouă-n cuibar şi-o omorâse calu’ şi orice om de treabă şi-ar fi 
zis că orice bărbat cumsecade nu şi-ar mai lua alt armăsar în casa aia 
câte zile-o mai avea. Dar nu Houston. Houston nu numai că era destul 
de bogat ca să poa' să aibă-un armăsar de rasă-n stare să-i omoare 
nevasta, da’ şi destul de arogant şi de ne-nduplecat ca să desfida orice 
cuviinţă şi, după ce-mpuşcase calu' care-o omorâse, să se ducă să-şi 
cumpere altu' întocmai, poate pentru cazu’ că s-ar mai fi-nsurat o 
dată; să facă-n aşa hal pe-ndureratu’ de moartea neveste-sii, că nici 
măcar vecinii nu mai îndrăzneau să-i bată la uşă, şi cu toate astea, de 
două-trei ori pe săptămână să gonească dus şi-ntors pe drum, călare 
pe noul lui cal asasin cu câinele ăla-al lui, Bluetick, alergând ca un 
ogar sau tot ca un cal alături de el pan’ la Varner la prăvălie, şi nici 


măcar să nu descalece: aşteptau toţi trei acolo-n drum - bărbatul 
40 


arogant si ne-nduplecat si calul cu privirea rea, si câinele care ranjea si 
se zbarlea de cate ori trecea careva pe langa ei — in timp ce Houston 
poruncea oricui se-ntâmpla sa fie-n faţă pe galerie să intre să-i aducă 
ce se-ntâmpla să-i trebuiască şi după care venise, parc-ar fi fost nişte 
negri. 

Până-ntr-o dimineaţă, când el, Mink, se ducea la prăvălie (n-avea 
cal să meargă călare când îi trebuia o cutie de tutun sau un flacon de 
chinină, sau o bucată de carne); tocmai trecuse de coama unui deal 
mărunt, când auzi din urmă calul venind în goană şi i-ar fi lăsat lui 
Houston tot latul drumului dac-ar fi avut timp, da’ pan’ s-apuce el să- 
şi dea seama calul era gata să-l doboare de nu-l smucea Houston 
turbat într-o parte gonind înainte şi-afurisitul de câine rânjindu-i chiar 
în nas şi măturându-i pieptul cu blana lui latoasa, şi Houston a-ntors 
calul şi l-a proptit jucând şi zvarlind in fata lui, şi racnind: 

— De ce dracu” n-ai sărit în lături când m-ai auzit venind? Dă-te din 
drum! Vrei să-ţi aduni creierii de pe jos pan’ să-l pot domoli? 

Deh, poate că pe limba lui asta-nsemna să-ţi plângi nevasta pe care 
poate că n-o omorâseşi chiar tu cu mâna ta, chiar dac-ai ucis pe urmă 
calu’ care-o omorâse. Destul de trufaş totuşi şi destul de bogat ca să-şi 
permită să cumpere-un altu' întocmai ca al’ de-o omorâse. Da’ treaba 
lui, puţin îi păsa lui Mink, mai ales că tot ce-avea de făcut, şi el, şi- 
oricine, era s-aştepte până ce, mai curând sau mai târziu, putoarea 
asta de cal o să-l omoare şi pe Houston; până când s-a-ntâmplat 
altceva, ceva la care nu s-aşteptase, ceva ce nu pusese la cale, nici 
măcar nu prevăzuse. 

A fost vaca lui de lapte, unica lui vacă, pentru că nu era un om 
bogat ca Houston, ci doar un om independent, necerând nimănuia 
niciun hatâr, mărginindu-se la ce-avea. Ea — vaca — nu ştiu cum se 
făcu, da’ rămăsese stearpä, n-avea vițel; şi asta era, nu numai că 
trecuse-o iarnă fără lapte şi c-acuma-l aştepta un an întreg tot fără 
lapte, da’ rămăsese şi far’ de vițel, pentru care plătise cinj de cenți 


taxă de taur, pen’ că singurul taur din partea locului la care putea s-o 
P 8 P P 
41 


duca pe mai putin de-un dolar era un präpädit de taur al unui negru 
care cerea banii-nainte, cand o lasa pe poarta. 

Asa ca toatä iarna aia tinuse vaca pe nutret asteptand sa-i vina 
vitelu’ care nu exista. Pe urmä-a trebuit sa duca vaca trei mile pan’ la 
casa negrului äluia, nu ca sa-i cearä-napoi ai cinj’ de centi, ci ca sa-i 
ceară s-o mai dea o dată la taur, ceea ce negrul n-a vrut fără alti cinj’ 
de cenți, banii-nainte, el, Mink, in picioare-n curte înjurându-l pe 
negru pân' ce negrul a intrat în casă şi-a-nchis uşa, Mink rămânând 
mai departe în curtea pustie înjurându-l pe negru şi pe tot neamul lui 
din casa ferecată, până ce se istovi de tot şi-şi luă vaca, tot stearpă, şi 
porni-napoi cele trei mile pan’ acasă. 

Şi-a trebuit să-şi ţină vaca stearpă şi inutilă închisă-n tarc, pascand 
toată sărăcia ce-o mai putea paşte şi-apoi a trebuit să-i dea şi nutreţ 
din putinul ce-l avea pus deoparte tot restul verii şi toamna, pentru că 
aşa era regula pe-acolo, ca vitele sa fie tinute-nchise câtă vreme mai 
era recoltă nestrânsă. Ceea ce-nsemna c-o să vină noiembrie pân' să 
poată să-i dea drumu' pe câmp pentru iarnă. Şi chiar şi-atunci o să 
trebuiască” să mai rupă câte ceva din putinul păstrat pentru iarnă la 
porci, ca să nu-şi piardă deprinderea de-a se-ntoarce mai mult sau mai 
putin regulat seara acasă; până ce-a fost lipsă trei-patru zile-n şir şi a 
dat de urma ei pe păşunea lui Houston, la el în cireadă. 

De fapt, el o şi apucase pe potecă spre casa lui Houston cu priponul 
făcut colac în mână, când, fără să-şi dea măcar seama şi fără măcar să 
se-oprească sau să se-ntrerupă din mers, făcuse stânga-mprejur, 
îndreptându-se-napoi spre casă, vârându-şi repede funia-n cămaşă, să 
nu se vadă, nu ca să se-ntoarcă-n coliba lui nevopsită şi necârpită, de 
arendaş amărât, în care stătea, ci doar ca să-şi găsească un pic de 
răgaz şi singurătate să poată gândi, şi chiar se opri pe-un buştean din 
marginea drumului, ca să-şi poată da mai bine seama de tot cuprinsul 
celor ce-i dăduseră chiar atunci prin minte. 

Dacă nu-şi cerea încă-napoi vaca lui inutilă, nu numai c-o să 


ierneze, o să ierneze de două ori — de zece ori — mai bine decât la el. 
42 


Nu numai c-o s-o lase la iernat la Houston (Houston, nu numai om 
destul de bogat ca sa poatä creste vite cornute, da’ destul de bogat ca 
sa poata tine si-un negru pentru ele care sa n-aiba nimic de facut decat 
să le dea nutreţ şi să vada de ele — un negru căruia Houston îi dădea o 
casă mai bună decât avea el, Mink, un alb cu nevastă şi două fete) şi 
când o să se ducă să-şi ceară vaca, la primăvară, o să fie iar grea, de- 
atâta stat pe lângă taurul din cireada lui Houston, o să aibă iar vițel, 
aşa că nu numai c-o să dea lapte, da’ o să dea şi vițel de rasă, pe cata 
vreme, cu prăpăditul de taur al negrului, n-ar fi valorat aproape 
nimic. 

Fireşte, o să trebuiască să fie gata să răspundă la atâtea întrebări 
inevitabile; prea-i mică Mosia Frantuzului, prea-i afurisit de mica să 
poată omu’ să fie lăsat putin in pace, cu ce face şi cu ce are, şi cu ce n- 
are. Nici patru zile n-a ţinut. Era la Varner la prăvălie, pe unde trecea 
în fiecare zi când se ducea şi se-ntorcea de la răscruce, dându-le prilej 
să-nceapă cu-ntrebatu’ şi să termine-odata. Pan’ la urmă s-a găsit unu’ 
care să zică — nu-şi mai aducea aminte cine; nici n-avea importanţă: 

— Ei, ce-i cu vaca, ţi-ai găsit-o? 

— Ce vacă? A zis el. Şi ăllalt: 

— Jack Houston, cic-a zis să te duci să-ţi iei mortaciunea de pe 
păşunea lui, că s-a săturat de când o tot hrăneşte. 

— Aa, aia, făcu el. Nu mai e a mea. Am vândut-o astă-vară unuia 
din băieţii lui Gowrie de la Capela Caledonia. 

— Cu-atât mai bine, zise ăllalt. Pentru că, dac-aş fi în locul 
dumitale şi dacă vaca mea ar fi pe păşunea lui Jack Houston, aş pune 
mâna pe funie şi m-aş duce să mi-o iau pan’ să nu bag nici eu de 
seamă, darămite Jack Houston. Şi nu cred că m-aş opri nici măcar să-i 
zic mulțumesc. Pentru că-l ştiau toţi la Moşia Frantuzului pe Houston: 
morocanos şi tafnos, sta singur în toată casa de-acu patru ani de zile, 
de când îi omorâse-armăsaru' nevasta. Parcă pan’ la el nu-i mai 
murise nimănui nevasta, chiar dacă, pentru cine ştie ce motive de ne- 


nteles, barbatu’ să nu fi vrut să scape de ea. Morocanos şi tafnos, 
43 


singur in toata casa aia mare, cu-o pereche de servitori negri, barbatul 
si femeia care vedea de bucatarie, si armasaru’, si dulau’, Bluetick, tot 
atât de mofturos şi de neînduplecat, şi de ursuz ca şi Houston — o 
blestemata de putoare morocänoasä si tafnoasa care nici macar nu-si 
dadea seama ce noroc avea; era bogat, bogat nu numai destul ca sa-si 
poată lua o nevastă să i se miorlăie şi să-l cicäleascä, şi să-i scotoceasca 
prin buzunare, să-i ia şi ultimul dolar pe care-l strangea, da’ destul de 
bogat ca să se poată descurca şi fără nevastă dacă voia: destul de 
bogat ca să fie-n stare să-şi plăteasc-o femeie să-i facă de mâncare în 
loc să trebuiască să se-nsoare cu ea. Destul de bogat ca să mai 
plătească şi-un negru care să se scoale-n locu” lui dimineaţa când e frig 
şi să iasă-n umezeală şi-n ceaţă să dea nutreţ nu numai la cornutele de 
tăiere pe care le vindea la preţuri mari şi grase, pentru că-şi putea 
permite să le tina pan’ atunci, da’ şi blestematului de-armăsar şi chiar 
şi-afurisitului ăluia de dulău care-i alerga pe-alături de duduia 
drumu’ pe-unde treceau, c-ajunsese omu' care n-avusese niciodată 
decât ale’ două picioare-ale lui cu care s-ajungă dintr-un loc intr-altu’ 
să trebuiască să sară din drum în tufiş, că de nu îl omora putoarea de 
cal cu copitele lui potcovite, şi l-ar fi lăsat acolo să zacă-n sant, să-l 
mănânce putoarea de câine, pân' să catadicsească Houston să se ducă 
să dea de veste. 

Mă rog, daca Houston prea era mare şi tare, prea se tinea măreț, ca 
să-i poată zice omu’ mulţumesc, el, unu’, Mink, n-o să dea peste el, 
nepoftit. Nu că n-ar fi avut şi el de spus cuiva, undeva, un mulţumesc. 
Asta fusese peste-o săptămână, pe urmă s-a făcut o lună, pe urmă a 
trecut şi Crăciunul, şi s-aşternuse o iarnă grea şi umedă, în fiecare 
după-masă, cu mantaua de ploaie legată la brâu cu sârmă şi cârpită cu 
petice de cameră de-automobil, singura lui haină de iarnă pe care-o 
avea de pus peste salopeta peticită de bumbac, pornea pe drumul 
noroios în cenusiul trist al după-meselor să se uite la cireada de vite 
de rasă a lui Houston şi la vita lui amărâtă printre ele, îndreptându-se 
fără măcar să se grăbească şi intrând în grajdul mai încălzit şi mai ferit 

44 


de vreme rea decat casa-n care sta el, sa fie hranite de lefegiul negru, 
care purta haine mai călduroase decât purta el si familia lui, înjurând 
în abureala propriei respiratii, înjurându-l pe negru pentru pielea lui 
neagră de sub hainele mai călduroase decât ale lui, ale unui alb, 
blestemând hrana dată mai din belşug, vitelor decât oamenilor, chiar 
dacă se-mpărtăşea şi vita lui din el, blestemându-l, mai presus de 
toate, pe albul care habar n-avea, pentru că prin bogăţia lui, sau din 
pricina ei, se putea ajunge la o asemenea stare de lucruri, blestemând 
faptul că însăşi revanşa şi răzbunarea lui — dreptate elementară, drept 
inalienabil după credinţa lui — n-o putea înfăptui dintr-o singură 
lovitură, ci trebuia, dimpotrivă, s-aştepte ca nutretul cu-ncetul, să 
sporească, s-ajungă carne, s-aştepte să-i vină vacii poftă de dragoste, 
dac-o să-i vină şi când, şi-apoi şi cele nouă luni următoare de gestare; 
blestemându-şi halu-n care-ajunsese, că singura dreptate pe care şi-o 
putea face era aşteptarea asta neputincioasă şi fără sfârşit. 

Asta era. Aşteptarea fără sfârşit. Nu numai chinul speranţei care se 
tot prelungea, nici chiar nedreptatea că-ntârzia dreptatea, ci faptul că- 
şi dădea seama că până şi-atunci când o să-l trăsnească pe Houston 
lovitura, pe el, pe Mink, tot o să-l coste opt dolari bani gheaţă — ăi opt 
dolari pe care-o să trebuiască să spună că-i primise pe vacă de la 
cumpărătorul imaginar, ca s-acopere minciuna c-o vânduse, şi pe care 
la primăvară când o să-i ceară lui Houston vaca-napoi o să trebuiască 
să i-i dea lui Houston, ca dovadă că până-n clipa aia el crezuse-ntr- 
adevăr că vânduse vaca — sau că măcar atâta hotărâseră că face — si 
când o să se ducă la Houston să-i spună cum că de-abia atunci în 
dimineaţa aia a venit la el cumpărătorul ca să-i spună că vaca fugise 
din cireadă chiar în seara-n care-o cumpărase şi-o ducea acasă, şi că i-a 
cerut înapoi ăi opt dolari dati pe ea, lăsând astfel să se-nteleaga, nu 
numai pentru Houston cu disprețul lui trufas, ci şi pentru toţi äilalti 
de la Moşia Frantuzului, roşi de curiozitate, că pe el, pe Mink, îl costa 
acum şaişpe dolari ca să-şi ia vaca înapoi. 


Asta-l durea: ăi opt dolari. Că n-ar fi putut să-şi scoată vaca din 
45 


iarnă cu opt dolari, necum să pună carne pe ea, s-o-ngraşe cum o 
vedea acuma cu ochii lui, nu conta. Ce conta era ca el o sa trebuiasca 
sa i-i dea lui Houston, care n-avea nevoie de ei si la care nici nu se 
simţea nutretul pe care-l mâncase vaca, ai opt dolari cu care el, Mink, 
de Craciun, si-ar fi putut cumpära patru kile de whiskey, plus de-un 
dolar-doi zorzoane dupa care tot miorlaiau nevastä-sa si ale doua fete. 

Da’ n-aveai ce-i face. Si chiar si-asa, mandria lui era cä nu ceda. Nu 
el era omu’ ala moale, zabavnic, bicisnic s-accepte ca un bleg ceva, 
numai pentru că nu vedea cum s-o scoată la cap altfel. Ba mai mult — 
şi asta nu făcea decât să-i întărâte mânia şi furia-mpotriva nedreptatii: 
când s-o duce să-şi ia vaca o să trebuiască să mai facă şi pe 
lingusitoru’, să se şi gudure niţel; o să trebuiască să mintă de pomană 
pentru cinstea de a-i da opt dolari de care el avea nevoie şi-şi rupsese 
de la gură ca să-i strângă, să-i dea unui om care nici măcar n-avea 
nevoie de ei, care nici n-ar simţi dacă i-ar lipsi, care nici nu ştia măcar 
c-o să-i capete. Veni in cele din urmă şi clipa, ziua de la sfârşitul iernii 
când, după obiceiul locului, vitele care de cu toamnă umblaseră 
slobode pe câmpurile de coceni sfrijiti de păpuşoi trebuiau adunate de 
stăpânii lor şi închise în tarcuri, pentru ca pământul să poată fi arat şi 
semănat din nou; într-o după-masă, într-o seară mai bine-zis, 
asteptand mai întâi ca vaca lui să-şi fi primit şi ultima ratie de nutreţ 
împreună cu cireada lui Houston şi numai după aceea apropiindu-se 
de tarc cu funia veche şi roasă făcută colac pe brat şi cu ghemotocul 
pirpiriu de dolari mototoliti şi de piese de douăşcinci şi de zece şi de 
cinci în fundul buzunarului salopetei, fără s-aibă nevoie încă să se 
linguseasca şi să se gudure pentru că-n tarc n-avea să fie-acum decât 
negrul cu furca, bogătanul fiind în casă, în bucătăria călduroasă şi c- 
un grog cald în mână, făcut nu din rachiu imputit, scârbos, de casă, 
din care şi-ar fi cumpărat el, Mink, cu partea lui din ăi opt dolari dacă 
i-ar fi putut păstra, ci din whiskey bun, rumen, garantat, comandat de 
la Memphis. Fără s-aibă nevoie încă să se linguşească şi să se gudure: 
doar spunând, de la egal la egal, el, un alb, unui negru oprit în uşa 

46 


sopronului cu nutret si cu privirea intoarsa spre el: 

— Noroc. Vad ca vaca mea-i la voi. Pune-i funia asta de gat, sa v-o 
iau din drum, si negrul, mai zabovind o clipa cu ochii la el, disparu 
prin sopron spre casă; nu venise sa ia funia, lucru la care el, Mink, nici 
nu se asteptase de altfel, ci se dusese-ntai să-i spună albului, să ştie ce- 
are de facut. Adica exact ceea ce el, Mink, se-asteptase, rezemandu-si 
mâinile, incheieturile asprite de ger, invinetite de ger, pe care nu le 
mai acopereau nici mäcar mânecile roase ale mantalei de ploaie, de 
sipca de sus a gardului spoit cu var. Ei da, desigur, Houston cu grogul 
cald de whiskey bun, rumen, in mână si probabil descältat, în ciorapi, 
cu picioarele-n cuptorul masinii de gatit la care se-ncalzea mancarea 
pentru cină si care-acuma, înjurând, o să trebuiască să-şi scoată 
picioarele din cuptor şi să-şi incalte din nou cizmele de cauciuc reci si 
ude, şi pline de noroi, şi să vină din nou în tarc. 

Ceea ce Houston chiar făcu: însuşi trântitul uşii de la bucătărie şi 
plescăitul, şi fleşcăitul cizmelor de cauciuc în curtea din dos şi-n tarc 
sunau a iritare, a scandalizare. Apoi apăru şi el, tot prin şopron, cu 
negrul la vreo zece paşi în urmă. 

— Noroc, Jack, făcu Mink. Îmi pare rău că te-am scos iar în frig şi-n 
zloată. E-o treabă pe care putea s-o descurce şi negru' ăsta. De-abia azi 
am aflat că vaca mea a iernat la tine. Dacă negru” tau îi pune funia asta 
de gât, vă curat locu' de ea. 

— Gândeam că-i vânduseşi vaca lu’ Nub Gowrie, făcu Houston. 

—l-o şi vândusem, zise Mink. Numa’ ca Nub a apărut az’ 
dimineaţă călare p-un catâr şi mi-a zis că-i fugise vaca din cireadă 
încă-n seara-n care-o dusese acasă şi că de atunci n-a mai dat cu ochii 
de ea, şi-a trebuit să-i dau îndărăt ăi opt dolari pe care mi-i plătise pe 
ea, umblând în buzunar după ghemotocul pirpiriu de bancnote şi de 
piese, şi apucându-le-n mână. Asa că, dacă pretu’ vacii-i opt dolari, 
socot că banii ăştia ti se cuvin pentru iernat. Adic-acuma-i o vacă de 
şaişpe dolari, nu-i aşa, şi dacă-şi dă ea seama, şi dacă nu. Aşa că, na! 
Ia-ti banii şi spune-i negrului să-i pună funia asta de gât şi-am s-o... 

47 


— Vaca asta as’ toamna nu facea opt dolari, zise Houston. Da’ 
acuma, acuma face mult mai mult. Numai nutretu’ pe care mi l-a 
mâncat face mai mult de şaişpe dolari. Ca să nu mai pun la socoteală 
şi tauru' meu al tânăr, care-a călărit-o săptămâna trecută. Săptămâna 
trecut-a fost, Henry, nu? zise către negru. 

— Da, domnu', făcu negrul. Martea trecută. Am însemnat şi-n 
carnet. 

— De mi-ai fi trimis vorbă mai din timp, ti-as fi scutit de osteneala 
şi tauru’, şi pe negru ăsta cu furca lui, zise Mink. Şi către negru: Na! Ia 
funia asta... 

— Stai-stai, făcu Houston; scotocea şi el acum cu mâna prin 
buzunar. Ziceai că vaca face opt dolari. All right. Ti-o cumpăr. 

— Şi ziceai că de fapt face mult mai mult, răspunse Mink. Tocma' 
mă pregăteam să-ţi dau restu’ pan’ la saispe pe ea. 

Aşa că fireşte că n-am să primesc nici chiar şaişpe, necum opt. Aşa 
că ia-ti banii. Şi dacă negru” ti-i prea obosit ca să-i pună funia de gât, 
intru şi-o pun eu. 

Şi chiar dădu să se catere pe gard. 

— Stai-stai, făcu Houston din nou. Şi către negru: Cât zici c-ar face- 
acum? 

— lei treizeci pe ea, zise negrul. Poate că şi treiişcinci. 

— Auzi? făcu Houston. 

— Nu, zise Mink, cätärându-se pe gard. La negri n-ascult: le 
poruncesc. Dacă nu vrea să pună funia de gâtu' vacii, zi-i să se dea din 
drum. 

— Să nu sari gardu', Snopes! făcu Houston. 

— Măi, măi, făcu Mink c-un picior peste stinghia de sus a gardului 
şi cu colacul de frânghie bălăngănindu-i-se pe braţul înăsprit şi- 
nvinetit. N-ai să-mi spui acuma că-ţi iei pistolu’ la tine ori de câte ori 
te duci să-ți cumperi o vacă. Poate că-l iei şi când te duci să pui 
bumbacu' sau poate şi porumbu'? Era ceva de văzut: Mink c-un picior 


peste stinghia de sus a gardului, Houston după gard cu pistolul în 
48 


mana atarnandu-i pe langa coapsa, negrul, incremenit si el, privind in 
gol, zarindu-i-se putin albul ochilor: Daca mi-ai fi trimis vorba, poate 
că-mi luam şi eu pistolu’. 

— All right, făcu Houston. Aseza cu grijă pistolul sus pe stâlpul 
gardului de lângă el. Lasă frânghia aia jos. Treci peste gard acolo la 
stalpu’ la care eşti. Eu mă dau c-un stâlp îndărăt şi tu numeri pan’ la 
trei, şi vedem noi cin’ s-apucă-ntâi de tocmeală cu el. 

— Sau poa’ să numere negru”, făcu Mink. Poa’ să zică trei de la- 
nceput. Pen’ că eu nici negru n-am cu mine. Că, vezi bine, ca să se 
târguiască cineva cu dumneata pentru nişte vite îi trebuie; şi-un negru 
dresat, şi-un pistol. Îşi trase picioru-napoi peste gard şi sări jos pe 
pământ. Aşa că zic că-i mai bine să mă duc pin’ la prăvălie să stau de 
vorbă cu moş Billy şi cu politistu’. Poate că era mai bine dacă făceam 
asta de la-nceput, că mă scutea de-o plimbare pe ger pân-aici. Ziceam 
să fi lăsat franghia asta p-aici p-undeva, să n-o mai car o dată, da’ mi-e 
că-mi ceri p-ormă şi pe ea treiişicinci de dolari, ca să mi-o dai înapoi, 
pen’ că se pare că ăsta-i al mai mic pret pe care-l iei pe lucrurile care 
ti-au căzut în mână, da’ nu-s ale dumitale. O luă din loc. Atunci, noroc 
bun! Şi vezi, dacă te-apuci să mai faci negot cu vite de-opt dolari 
bucata, bagă de seamă să nu te tragă ăia pe sfoară. 

Se depărtă cu pas destul de sigur, dar turba de furie-n aşa hal, că o 
bucată de vreme nici să vadă măcar nu putea, şi urechile-i vâjâiau de 
parc-ar fi tras cineva cu puşca de vânătoare chiar lângă capul lui. De 
fapt, se aşteptase la furia asta, desigur, şi momentul cel mai potrivit s- 
o lase să se epuizeze acuma era, în singurătate, în taină. Pentru că-şi 
dădea seama, acuma, că parcă presimţise el ceva de felul celor 
întâmplate, şi-o să aibă nevoie de-o minte limpede. Îşi dăduse seama 
din instinct că bafta lui nenorocită o să-i mai scornească totuşi ceva, 
aşa că nici chiar faptul de a se duce la Varner, judecătorul de pace, să-i 
ceară o hârtie pentru poliţist să-l someze pe Houston să-i dea vaca- 
napoi şi să-l coste doi dolari jumate n-a fost chiar o surpriză: tot Aia 


erau, iar îl puneau la-ncercare, să vadă până unde, cât poate să-ndure, 
49 


sa rabde. 

Aşa că-ntr-un fel n-a fost realmente surprins nici de cele ce-au 
urmat. Era, întru câtva, din vina lui: îi subestimase pe Aia, atâta tot: 
toată chestia cu ăi opt dolari de dat lui Houston şi cu pusul funiei de 
gâtul vacii, şi luatul ei acasă li se păruse Alora prea simplă, prea 
copilăroasă ca să-şi mai bată capul cu ea. Dar se-nşelase dacă-şi 
închipuise că isprăvise cu Ei. Varner nici măcar să emită hârtia n-a 
vrut; drept care, două zile mai târziu, erau cu totul şapte dacă-l 
numărai şi pe negru printre ei — el, Houston, Varner, polițistul şi doi 
negustori de vite profesionişti — adunaţi la gardul fanetei lui Houston 
în timp ce negrul aducea vaca, s-o examineze ăi doi experți. 

— Ei? făcu în cele din urmă Varner. 

— Aş da treiişcinci, zise primul negustor. 

— Dacă zici că-i călărită de-un taur cu certificat, poate c-aş merge 
pan’ la treiişapte jumate, zise al doilea. 

— La patruzeci nu mergi? făcu Varner. 

— Nu, zise al doilea. Se poa' să nu fi prins. 

— D-asta n-am vrut să urc pan’ la treiişapte jumate, făcu primul. 

— All right, zise Varner — un bărbat înalt, sfrijit, îngust în solduri, cu 
mustata mare, stufoasă, un tip care arăta a ce fusese tată-său: unul din 
cavaleriştii lui Forrest. Să zicem treiişapte jumate, impartim atunci pe 
din două. Acuma cu ochii la Mink: Când ai să-i dai lu' Houston opşpe 
dolari şi şapteşcinci iti iei vaca. Numa’ că tu n-ai opşe dolari şi 
şapteşcinci; îi ai? 

Sta nemiscat cu încheieturile înăsprite si-nvinetite pe care nu le mai 
acopereau nici mânecile mantalei de ploaie, aşezat liniştit pe stinghia 
de sus a gardului, iarăşi, cu ochii orbiti de furie, iarăşi cu urechile 
vuindu-i de parc-ar fi tras careva tocmai atunci lângă capul lui cu-o 
puşcă de vânătoare şi pe fata cu expresia aia ştearsă, blândă, ca un 
zâmbet aproape. 

— Nu, zise el. 


— N-ar putea să-i împrumute văr-su Flem? întrebă al doilea 
50 


negustor. Nimeni nu-şi dădu osteneala să-i răspundă măcar, necum 
să-i explice că Flem e-n luna de miere în Texas, unde se dusese cu 
nevastă-sa de când se-nsurase, anu’ trecut in august. 

— Atunci o să trebuiască să muncească pentru ei, zise Varner. Şi- 
acuma către Houston: Ai ceva să poa' să-ţi facă? 

— Vreau să-mprejmuiesc inc-o fâneatä, zise Houston. Îi dau 
cincizeci de cenți pe zi. Poa’ să lucreze treiişapte de zile pline şi-a 
treiişopta pan’ la prânz, să sape gropi pentru stâlpi şi să-ntindă sârma. 
Si cu vaca ce facem? O tin eu sau o ia Quick? (Quick era polițistul.) 

— Vrei s-o ia Quick? făcu Varner. 

— Nu, zise Houston. E de-atâta vreme-aicea că mi-e c-o să tânjească 
dac-o ia. Şi-afară de-asta, dacă Snopes o vede-n fiecare zi, vede pe ce 
lucrează şi-şi mai ţine firea. 

— All right, all right, făcu Varner repede. Ne-am înţeles, atunci. Să 
nu mai aud de chestia asta. 

Vasăzică, asta-i ce-avea de făcut. Şi mândria lui era că n-o să se 
moaie, că n-o să se-mpace niciodată cu treaba asta. Nici măcar de-ar fi 
să-şi piardă vaca, să dispară vita cu totul din afacerea asta şi să-l lase, 
ca să zicem aşa, în pace. Dacă-i vorba, treaba asta — să renunţe la vaca 
— ar fi putut s-o facă şi singur. Ba mai mult: ar fi putut să ia şi opspe 
dolari şi şapteşcinci de cenți pe deasupra, şi cu ăi opt dolari pe care 
Houston n-a vrut să-i ia ar fi făcut de fapt douăşapte de dolari, şi nici 
nu mai ţinea minte de când nu mai văzuse atâţia bani grămadă la el în 
mână, pen’ că şi as’ toamnă la vândutul bumbacului, un bal sau două 
cât fusese, după ce-şi scăzuse Varner partea lui, dijma pe pământ, plus 
contu' de la prăvălie, de-abia dacă rămăsese-n mână cu ăi opt dolari 
sau zece cu care-şi închipuise-n van c-o să-şi răscumpere vaca. 

De fapt, a venit şi i-a propus-o chiar Houston. Era a doua zi sau a 
treia de când săpa gropi şi înfigea în ele stâlpii grei de salcâm sălbatic; 
Houston a apărut călare pe armăsar şi s-a oprit uitându-se la el. Nici 
n-a stat din lucru măcar, necum să-şi fi ridicat privirea. 


— Ascultă, făcu Houston. Ascultă-ncoa. Atunci şi-a ridicat ochii, 
51 


fara sa se opreasca din lucru. Houston sta cu mâna-ntinsä; si el, Mink, 
vedea banii-n ea: Varner a zis opspe dolari si saptescinci. All right, 
uite-i! Tineti-i si du-te-acasa, si da-o-ncolo de vaca! Acuma nici macar 
nu se mai uita: ridică pe umăr un stâlp care-n orice caz arăta mai greu 
şi mai masiv decât arăta el şi-i dădu drumu-n groapă împingând 
tärâna la loc cu dosul lopetii aşa că doar ce-a auzit armăsarul 
întorcându-se şi plecând. Apoi, în ziua a patra, la fel, n-a avut nevoie 
decât s-audă armăsarul venind şi oprindu-se, şi nici privirea nu şi-o 
mai ridică măcar când Houston zise: 

— Snopes, şi-nc-o data, Snopes, si-apoi Mink, şi el — Mink — nici 
ochii nu si i-a ridicat, necum sa se opreasca din lucru. Zise: 

— Te-aud. 

— Lasă chestia asta acuma. Trebuie să-ţi ari pämântu', să semeni. 
Trebuie să-ţi scoţi o pâine. Du-te-acasa şi ară, şi seamănă, şi te-ntorci 
după aia. 

— N-am timp de scos o pâine, zise, fără măcar să se oprească. 
Trebuie să-mi iau vaca-napoi. 

A doua zi dimineaţă n-a mai venit Houston pe armăsar, a venit 
Varner în persoană, cu căruţa. Cu toate că el, Mink, nu-şi dăduse încă 
seama că era Varner, care prinsese deodată frică, frică pentru pacea şi 
pentru liniştea satului pe care-l stăpânea cu mâna lui de fier, de 
cămătar, şi-o-ntărea, şi-o proptea cu stâlpii ipotecilor şi amaneturilor 
închise-n casa lui mare de bani de la prăvălie. Şi de data asta el, Mink, 
îşi ridică privirea şi văzu banii-n pumnul lui Vamer sprijinit pe 
genunchi. 

— Ti-i trec în socoteală pe anu ăsta, zise Varner. Am fost chiar acum 
pe locu” tău. Nu ţi-ai tras încă nicio brazdă. Strange-ti sculele astea de- 
aici şi ia banii, şi da-i-i lu’ Jack, şi du-ti afurisita aia de vacă acasă, şi- 
apucă-te de arat. 

Dar era Varner, aşa c-acuma putea să se oprească din lucru şi chiar 
să se şi rezeme de cazma. 


— Ai auzit să mă fi plâns cumva de judecata dumitale-n chestia 
52 


vacii? 

— Nu, facu Varner. 

— Atunci da-te din drum si vezi-ti de treaba dumitale cum imi vad 
eu de-a mea, zise el. Varner sari din caruta — barbat destul de batran ca 
să-i zică datornicii moş Billy când voiau să-l linguşească, dar destul de 
sprinten încă: destul de sprinten ca să sară din căruţă dintr-o singură 
mişcare cu haturile-ntr-o mână şi cu biciul în cealaltă. 

— Bătu-te-ar Dumnezeu! făcu el. la-ţi sculele de-aici şi du-te-acasä! 
Pe seară mä-ntorc şi, dacă pân-atunci nu găsesc brazde trase, iti 
zvârlu-n drum toate nenorocitele tale de boarfe şi mâine dimineaţă- 
nchiriez casa altuia. 

Şi el, Mink, privindu-l cu mutra lui ştearsă şi blândă, aproape ca un 
zâmbet: 

— Nu zic că n-ai fi-n stare. 

— Şi bine faci, zise Varner. Hai! Ia-o din loc! Acum! În minutu’ ăsta! 

— Mă rog, mă rog, făcu Mink. Dac-aşa zice judecata-n chestia asta, 
mă supun, că omu' temător de lege totdeauna se supune judecății. Si 
se-ntoarse. 

— Hei, făcu Varner. la-ti banii! 

— Vezi-ti de treabă, zise şi-şi urmă drumul. 

Până către sfârşitul după-amiezii răsturnase mai bine de-o juma” de 
pogon. Întorcând plugul la capătul brazdei, văzu venind căruţa lui 
Varner. Erau doi în ea de data asta, Varner şi Quick, polițistul, şi 
mergea ca melcul, pentru că de osia din spate era legată cu-o funie 
vaca lui. Nu s-a grăbit; a isprăvit de tras brazda, a deshămat catârul şi 
l-a legat de gard, şi numai dup-aceea s-a dus acolo unde erau cei doi 
şezând în căruţă şi asteptandu-l. 

— l-am plătit lui Houston ăi opşpe dolari şi uite-ti vaca, zise 
Varner. Şi dacă mai aud vreodată că tu sau vreo vită de-a ta a călcat pe 
pamantu’ lu Houston, te bag în puşcărie. 

— Şi ăi şapteşcinci de cenți? făcu el. S-au evaporat? Pe vaca asta a 


fost proces. Nu pot s-o primesc decât aşa cum a zis judecata. 
53 


— Lon, facu Varner catre Quick cu glas scäzut si-aproape bland, du 
vaca asta pana colo dupa gard, i-ai funia si urcä-te dracului in caruta! 

— Lon, zise Mink cu glas tot atat de bland si de scazut, daca bagi 
vaca pe locu’ meu, iau pusca şi-o-mpuşc. 

Nici nu s-a mai uitat la ei. S-a-ntors la catâr şi l-a dezlegat, si l-a- 
nhămat la loc, şi-a-nceput să tragă altă brazdă, cu spatele la casă şi la 
drum acuma, aşa că de-abia la capul brazdei a zărit o clipă căruţa 
târându-se ca melcul, să ţină pasul cu vaca. Ară întruna până se- 
ntunecă, pan’ la cina lui de slănină atoasa şi de melasa ieftină, şi de 
făină probabil plină de gargarite, care, şi după ce-o va fi mâncat, tot a 
lui Will Varner avea să fie pân' ce el, Mink, îşi va fi egrenat şi-şi va fi 
vândut, la toamnă, bumbacul pe care încă nici nu-l semănase. 

Un ceas mai târziu, cu un felinar cu gaz care să-i lumineze slab 
cazmaua săltându-se-ncet şi-azvârlind pământul, era-napoi la gardul 
lui Houston. De dimineaţă din zori nu se-ntinsese-o clipă să se- 
odihnească, nici măcar nu se oprise, se mişcase-ntruna, muncise- 
ntruna; când se luminase de ziuă, el nu dormise de douăzeci şi patru 
de ore; când se ridică soarele şi-l lumină, era-napoi pe ogorul lui, cu 
catârul şi cu plugul, oprindu-se numai la amiază, să prânzească, şi- 
apoi din nou pe-ogor, din nou arând — sau închipuindu-şi că ară, până 
ce se trezi zăcând lungit chiar pe brazda pe care-o trăsese, sub 
coarnele răsturnate-ale plugului incremenit în pământ, cu catârul 
prins în ham şi cu soarele tocmai asfintind. 

Apoi iarăşi cina, la fel ca aceea de-aseară, la fel ca-mbucătura de 
azi-dimineata, trecând din nou prin fâneata lui Houston cu felinarul 
aprins în mână spre locul unde-şi lăsase cazmaua cu coadă lungă, de 
săpat gropi de stâlpi. Nici nu-l văzu măcar pe Houston şezând pe 
stiva de stâlpi ce-asteptau să fie infipti, pan’ ce Houston nu se ridica-n 
picioare, cu puşca de vânătoare rezemată pe braţul stâng. 

— Pleacă de-aici! zise Houston. Să nu mai calci niciodată pe 
pamantu’ meu după apusu' soarelui. Dacă ai de gând să te-omori, 
treaba ta, da’ nu aici. Acuma pleacă! N-oi fi având eu dreptu' să te- 

54 


opresc sa muncesti pentru vaca aia pe lumina, da’ pe-ntuneric am. 

A putut-o rabda si p-asta. Pentru ca prinsese smecheria. O-nvätase 
pe spinarea lui; singur, de nevoie-nvatase: ca un om poate rabda orice, 
dacă refuză calm si clar să accepte, să se resemneze, să se-mpace cu 
soarta lui. Acuma putea chiar sa si doarma noaptea. Nu atat c-avea 
timp, cât c-avea un fel de linişte, că nu-l mai grabea, nu-l mai zorea 
nimic. Ara si restul de ogor, apoi, cat era vreme buna, märuntea 
brazda si-n zile de vreme rea lucra la gardul lui Houston, trecand pe 
raboj fiecare zi mai putin, care-nsemna cinzeci de centi mai putin din 
rascumparatul vacii. Dar acuma fără zor, fără pripeală; când in fine 
veni primăvara şi pământul se-ncălzi destul să-i priască semintei şi-şi 
dădu seama c-o bună bucată de vreme n-o să poată lucra la gard că 
era silit să-şi vada de însămânţat, rămase calm, îşi luă sămânța de 
porumb şi de bumbac de la Varner de la prăvălie şi semăna lucrând 
mai cu spor decât oricând pentru c-acuma tot ce-avea de făcut era să 
termine cu semănatul ca să se poată-ntoarce la gard să dizolve-n 
sudoarea fruntii jumätätile de dolar. Pentru c-acuma răbdatul era 
mândria lui: să nu se resemneze niciodată, pentru că-n felul ăsta-i 
putea învinge: or fi Aia mai tari decât el un timp, da’ nimeni, nici om, 
nici nimic, nu va putea s-astepte mai mult decât putea s-astepte el 
cand alta solutie nu era decât s-astepti, cand numai asteptatu-ti 
rezolva, iti slujea. 

Veni in fine si ziua-n care, la apusul soarelui, odata cu cazmaua si 
cu lopata, si cu clestele de-ntins, şi cu ce sârmă va mai fi rămas, putu 
arunca şi răbdarea. Houston ştia si el de buna seamă că-i ultima zi. 
Probabil că Houston stătuse toată ziua aşteptându-l s-apară-n drum în 
trap săltat să-şi ia vaca de cum va fi pierit soarele pe după copacii din 
asfintit; probabil că Houston stătuse toată ziua, de cum răsărise 
soarele, la bucătărie-n fereastră, să-l vadă pe el, pe Mink, ivindu-se să- 
şi facă ultima zi de muncă, gata pregătit cu colacul de funie pe braţ să 
aibă cu ce-şi duce vaca acasă. De fapt, în toată ziua asta din urmă, în 
timp ce săpa ultimele gropi şi bătea nu ultimul stâlp, ci ultima jignire- 

55 


a Alora, cea la care-l folosiseră pe Varner drept instrument, ca să-l 
pună la-ncercare, să vadă cat poate-ndura, el şi-l imaginase pe 
Houston adulmecând zadarnic pe drum în sus şi-n jos, cătând prin 
fiecare tufiş şi-n fiecare coltisor să afle unde-si ascunsese funia. 

Şi funia asta, nici măcar n-o adusese încă, lucrând fără-ncetare până 
ce soarele apuse de tot, aşa ca să nu existe om să poată spune că nu se- 
mplinise o zi-ntreagă, şi numai dup-aceea îşi adună cazmaua şi 
lopata, şi cleştele de-ntins, să le ducă-napoi, să le-aşeze frumuşel, cu 
grijă, la colţul gardului spre grajd, aşa ca negrul sau Houston, sau 
cine-o fi care-o vrea să se uite, să n-aibă-ncotro şi să trebuiască să le 
vadă şi el, nicio privire măcar n-aruncând, o dată măcar, la casa lui 
Houston sau măcar la vacă, despre care nu era om acuma să mai poată 
spune că nu-i a lui, şi numai după aia luă drumul înapoi spre casă, 
două mile. 

Mâncă ce-avea pentru cină, tihnit, fără grabă, fără măcar să tragă cu 
urechea la vacă şi la ăla, care-o fi fiind, care-o să vină să i-o aducă de 
data asta. S-ar putea să fie chiar Houston. Cu toate că, dacă sta şi se 
gândea mai bine, Houston îi semăna; nici pe el nu-l speriai uşor. 
Bătrânul Will Varner, el o să se-ngrijoreze, el o să-l trimită pe poliţist 
să ducă vaca-napoi, acuma că sentinţa era executată până la ultimul 
gologan, şi el, Mink, îşi mesteca slănina şi pesmetele, şi-şi bea cafeaua 
cu-aceeaşi expresie blândă, aproape zâmbet, închipuindu-şi-l pe 
Quick înjurând şi împiedicându-se pe drum cu funia-n mină când ar fi 
preferat să fi stat acasă, descaltat, să-şi vada de cină; Mink îşi repeta în 
gând, îşi rostuia cuvintele pe care să i le spună: „Am executat opşpe 
zile jumate. Fiece zi tine din zori şi până-n zori, aşa că a’ de az’ nu se 
isprăveşte decât mâine când s-o lumina de ziuă. Du vaca-napoi acuma 
unde-ati bagat-o tu şi cu Varner acu opşpe zile jumate şi mâine 
dimineaţă am să vin eu s-o iau. Da' să-i zici negrului ăluia să-i dea de 
mâncare devreme, să n-am de-aşteptat”. 

Numai că nu s-auzea nimic. Şi de-abia atunci şi-a dat seama că-n 


realitate el aşteptase vaca şi că se bazase, ca să zicem aşa, pe întoarcerea 
56 


ei. Îl cuprinse deodată, îl cutremură o spaimă, o teroare, scurtă, iute, 
descoperind acum cât de deşartă-i fusese liniştea-n care crezuse că 
trăieşte de-atunci, din noaptea-n care se certase cu Houston, acum 
vreo două luni, lângă gard, când Houston era cu puşca de vânătoare 
pe braţ; atât de puţină bază putea să pună pe ceea ce gândise el că-i 
pace, c-acuma trebuia să fie veşnic cu ochii-n patru, pentru că, după 
cum s-arăta, şi din nimic se putea pomeni ‘ntors in clipa-n care Will 
Varner îi spusese c-o să aibă de plătit în muncă opspe dolari şi 
saptescinci de cenți la cinj’ de cenți ziua ca să-şi poată lua-napoi vaca, 
vaca lui. Acuma o să trebuiască să se ducă până la câmp să vadă de 
nu-i lăsase cumva Quick vaca acolo, pe nesimţite, şi-apoi s-o fi şters, să 
fi fugit; o să trebuiască să-şi aprindă un felinar şi să iasă-n beznă să 
cate ce ştia bine ca n-o să găsească. Şi, ca şi cum atât n-ar fi fost de- 
ajuns, o să trebuiască să-i explice şi neveste-sii unde se ducea cu 
felinarul. Fireşte c-a trebuit, şi-ncă c-o vorbă rea, tăioasă, scurtă, 
grosolană, când ea a zis: 

— Un’ te duci? Gandeam că ţi-a spus Houston să nu-ţi... şi-a 
adăugat, nu de dragul grosolăniei, da’ pentru că nici ea nu-l lăsa 
dracului în pace: 

— Afară doar dacă nu vrei să faci tu treaba asta-n locu’ meu. 

— Ticälosule! strigă ea. Cum poa’ să-ţi iasă pe gură vorbe d-astea-n 
faţa fetelor? 

— Ei, ba nu, făcu el. Sau poate le trimeti pe ele. Poate c-amândouă 
la un loc să facă cât un om întreg. Că, dac-ar fi după cât mănâncă, 
oricare din ele-ar fi de-ajuns şi prea-de-ajuns. 

Se duse la grajd. Natural, vaca nu era, precum ştiuse, îi părea chiar 
bine că nu era. Toată chestia asta — îşi dădea seama că şi dacă vreunul 
dintre ei i-ar fi adus vaca-acasă, tot ar fi trebuit să se ducă pan’ la grajd 
se vadă — îi făcuse bine, îi fusese-nvatatura, far’ să se fi-ntâmplat încă 
nimica rău; vedea cam ce-aveau Ăia de gând: să-l doboare, să-l 
zdruncine, să-l ia pe negândite, să-l facă să-şi piardă cumpătul şi-aşa 
să-l nenorocească: altfel, nu l-ar fi putut înfrânge, n-ar fi putut cu 

57 


niciun chip: nu puteau cu bani si nu puteau cu lipsä de bani, nu 
puteau s-astepte cât putea el; nu puteau să-l înfrângă decât 
prinzându-l în clipa-n care-şi pierduse cumpatul şi să-l dea peste cap, 
să-l prindă-ntr-o stare de furie oarbă şi surdă-n care să-şi fi pierdut 
minţile. 

Dar acuma era all right. De fapt, câştigase partida; maine-dimineata, 
când o să-şi ia funia şi-o să se ducă să-şi aducă vaca, n-o să mai fie 
Quick, o să fie Houston în persoană care-o să-i spună: „De ce n-ai 
venit aseară? Ale opşpe zile jumate s-au isprăvit aseară la 
apusu'soarelui”, şi-acuma el lui Houston personal o să-i răspundă: „O 
zi tine din zori şi până-n zori. Şi-ale opspe zile jumate se isprăvesc az’ 
dimineaţă — dacă pirpiriul a avut grijă să-i dea de mâncare”. 

S-a culcat şi a dormit. Şi şi-a luat gustarea de dimineaţă; răsăritul 
soarelui l-a prins în drum spre curtea lui Houston cu funia făcută 
colac pe brat, şi-şi rezemase bratele-ndoite din cot pe şipca de sus a 
gardului, cu colacul de frânghie bălăngănindu-se-n voie, uitându-se la 
negrul care trebăluia cu furca şi la Houston răstimp de vreun minut 
pin’ să dea ei cu ochii de el. Zise: 

— "Neaţa, Jack. Am trecut p-aici să iau vaca pe care-a fost procesu’, 
dacă vrei să fii aşa de bun să-l pui pe negru' ăla să fie-atât de bun să-i 
treacă funia asta, şi rămase-locului rezemat de gard, în timp ce 
Houston traversă curtea şi se opri la vreo zece paşi distanţă. 

— N-ai isprăvit încă. Mai datorezi două zile. 

— Mă rog, mă rog, făcu el calm, domol, blând aproape. Zic că omu' 
care are curtea plină de tauri şi de vaci de soi, ca să nu mai pomenim 
de-o juma de milă de gard nou la faneata pă de pomană, poa' să se- 
ncurce la un märuntis de v-o câţiva dolari, mai ales când îi vorba ca 
nu-s decât opşpe dolari si şapteşcinci. Da’ eu n-am decât o vacă de opt 
dolari sau, mă rog, una care-am crezut c-atâta face, opt dolari. Nu-s 
destul de bogat să fiu în stare să număr pan’ la opspe saptescinci. 

— Eu n-am zis opspe dolari, făcu Houston. Eu... 

— Şi şapteşcinci, zise Mink. 

58 


— ... am zis nouäspe dolari. Îmi mai datorezi un dolar în plus. 

Nu s-a mişcat; pe faţa lui nicio schimbare; doar a zis: 

— Care dolar în plus? 

— Îndemnizaţia, făcu Houston. Legea zice c-atunci când cineva 
trebuie să ia-napoi o vită de pripas şi nu vine s-o ia "nainte de-apusu' 
soarelui-n ziua-n care trebuie, omu care-a tinut-o are dreptu’ la un 
dolar indemnizatie. 

Rămase nemişcat; nici măcar nu i se crispa mâna pe colacul de 
frânghie: 

— Vasăzică, d-aia te-ai grăbit atunci seara să-l scuteşti pe Lon de 
osteneală, s-o ducă la el acasă, zise Mink. Să-mi iei dolaru' ăsta 
supliment. 

— Dă-l dracului de dolar supliment, zise Houston. Dă-l dracului şi 
pe Quick. N-avea decât s-o ia. Am tinut-o ca să te scutesc pe tine să 
faci tot drumu' pan’ la el acasă ca să ţi-o iei. Şi unde mai pui că ţi-am 
şi hrănit-o-n fiecare zi tot timpu”, si Quick n-ar fi făcut-o. Cazmaua si 
lopata, şi cleştele-s acolo-n colţ, lângă gard, unde le-ai lăsat aseară. 
Când vrei... 

Dar el se şi răsucise-n călcâie, o luase din loc, calm şi hotărât, cu 
colacul de frânghie pe braţ; o apucase-napoi pe potecă spre şosea, nu 
îndărăt spre casă, o apucase-n partea cealaltă, spre prăvălia lui Varner, 
la patru mile de-acolo. Mergea în dimineaţa blândă, strălucitoare, de 
vară proaspătă, pe lângă pâlcuri de copaci däduti în mugur şi-n care 
lemnul câinesc şi socul, şi prunul sălbatic de mult înfloriseră şi se 
scuturaseră, pe lângă ogoare semănate-n care porumbul şi bumbacul 
răsăriseră des, unele aproape tot atât de frumoase ca şi peticul lui 
(semn că oamenii care le semănaseră n-avuseseră tihna şi răgazul, şi 
liniştea pe care gândea el atunci c-o are, când semănase); călcând 
liniştit pe pământul gras primăvăratic clocotind de viata — fulgerele si 
sclipirile, şi ciripitul frenetic al păsărelelor, un iepure sărindu-i 
aproape printre picioare, atât de tânăr şi de putintel, de parcă n-avea 


59 


decât două dimensiuni, a treia fiind poate iuteala — îndreptându-se 
spre prăvălia lui Varner. 

Galeria tocită de lemn la care urcau treptele de lemn tocite trebuie 
să fie pustie acum. Oamenii în salopetă care, după ce trăgeau un pui 
de somn după-masă, şedeau restul zilei acolo, lăsaţi pe călcâie sau 
rezemati de perete, sau chiar în prăvălie, ar trebui şi ei să fie la camp 
astăzi, desfundand santurile sau reparând gardurile, sau trecând 
pentru prima dată cu grapa sau cu prăşitoarea, sau cu cultivatorul 
printre coceni. De fapt, era goală şi prăvălia. Îşi zise: De-ar fi Flem aici — 
pentru că Flem nu era acolo; şi dacă era cineva care să ştie că luna asta 
de miere va trebui să ţină până ce-or să se poată-ntoarce-acasă şi să 
spună-n sat că plodul cu care se-ntoarceau nu se născuse-n cel mai 
bun caz înainte de mai anul trecut, era el, Mink. Dar dacă n-ar fi fost 
asta, ar fi fost altceva; absenţa vărului său tocmai când avea nevoie de 
el nu era decât doar înc-o-ncercare, înc-o tracasare, înc-o frământare-n 
plus la care-l supuneau Aia, nu ca să vadă dac-o să-i supravieţuiască, 
pentru că Ei n-aveau pe chestia asta nicio îndoială, ci pur şi simplu din 
plăcerea de a-l vedea făcând ceva în plus, ceva pentru care nu exista 
absolut niciun motiv să-l facă. 

Numai că nu era nici Varner acolo. La asta, Mink nu se aşteptase. 
Mersese la sigur, că Aia cu siguranţă că n-or să lase să le scape ocazia: 
că toată prăvălia o să fie plină de lume, care-ar fi trebuit să-şi vadă de 
treabă la camp - trântori cu urechile ciulite, să prindă, să afle ce venise 
el să-i spună lui Varner. Dar până şi Varner era plecat; nu mai era 
nimeni în prăvălie decât Jody Varner şi Lump Snopes, vânzătorul pe 
care Flem şi-l adusese-n loc când plecase vara trecută să se-nsoare. 

— Dacă s-a dus la oraş, nu se-ntoarce pan’ deseară, zise Mink. 

— Nu s-a dus la oraş, zise Jody. S-a dus pin’ la Punkin Creek, sa 
vadă o moară. Zicea c-o să fie-napoi pin’ la masă. 

— Nu se-ntoarce el pan’ deseară, zise Mink. 

— Cum crezi, făcu Jody. N-ai decât să te duci acasă şi să vii mâine. 

N-avea-ncotro. Ar fi putut, dac-ar fi avut chef de-o plimbare, să facă 

60 


ale cinci mile pan’ acasä si alte cinci inapoi pan’ la prävälie fara graba 
şi s-ajungă tocmai la timp, chiar la prânz. Sau ar fi putut să stea pe- 
undeva pe-aproape de prăvălie până la prânz, s-aştepte-acolo pan’ ce- 
o s-apară-n fine moş Varner, exact la timpul mesei, şi chiar aşa va face 
pentru că, fireşte, n-or să scape Aia o ocazie ca asta să-l facă să-şi 
piardă o zi-ntreagă. Ceea ce-nsemna c-o să trebuiască să stea o juma 
de noapte la săpat gropi de stâlpi pentru Houston pentru că ăle două 
zile trebuiau isprăvite până răspoimâine la prânz, ca să-şi poată 
termina ce mai avea de făcut pentru el, să se ducă el însuşi la oraş. 

Sau ar fi putut să se ducă acasă să mănânce de prânz şi să vină 
după aia-napoi, pentru că şi aşa tot avea să piardă o zi-ntreagă. Dar cu 
siguranţă că Aia n-or să lase să le scape o ocazie ca asta: cum s-o 
depărta niţel o s-apară brişca de la Punkin Creek şi din ea o să coboare 
Varner. Aşa c-a aşteptat până la prânz când, îndată după ce-a plecat 
Jody acasă să mănânce, Lump a tăiat o bucată de brânză şi-a scos din 
butoi o mână de pesmeti. 

— Nu vrei să mănânci? zise Lump. N-are cum să bage de seamă, 
Will. 

— Nu, zise Mink. 

— Ti le trec in cont, daca ti-e atat de mila de gologanii lui Varner, 
zise Lump. 

— Nu mi-e foame, zise. 

Dar de făcut avea ce face, în timpul cât trebuia s-aştepte; avea de 
pregătit ceva, şi nu era departe. Aşa că s-a dus pan’ acolo, pan’ la locul 
pe care şi-l alesese, şi făcu ce-avea de făcut, pentru că ştia dinainte ce-o 
să-i spună Varner, şi se-ntoarse la prăvălie şi chiar aşa a şi fost, exact la 
mijlocul după-mesei, exact în momentu-n care chiar că nu se mai 
putea apuca de vreo treabă-n ziua aia apăru şi brişca, şi Varner cobori 
şi legă haturile de stâlpul galeriei de care le lega-ntotdeauna, şi Mink 
se apropie de el. 

— All right, făcu Varner. Acuma ce mai vrei? 


— O mică lămurire pe chestia legii, zise. Pe chestia cu indemnizatia 
61 


aia. 

— Ce? facu Varner. 

— Întocmai, zise el calm, domol, cu fata senină parc-ar fi zâmbit. 
Gândeam că isprăvisem cu muncitu' ălor treiişapte de zile jumate p-o 
juma’ de dolar ziua aseară la apusu’ soarelui. Numa’ că s-ar părea că 
nu-i chiar aşa, pen’ că az’ dimineaţă, când m-am dus să-mi iau vaca, a 
ieşit că-i mai sunt dator cu două zile, pe indemnizatie. 

— Ei drăcia dracului, făcu Varner, înjurând de la-nältime peste 
capul lui Mink, care era mărunt. Aşa ţi-a spus Houston? 

— Întocmai. 

— Ei drăcia dracului, făcu Vamer din nou. Scoase din buzunarul de 
la sold un portofel de piele mare si ros, incins cu o curea, ca un 
geamantan, si scoase o hârtie de un dolar. Uite, zise. 

— Vas’ zică, după lege trebuie să-i mai plătesc un dolar, ca să-mi 
pot lua vaca. 

— Da, zise Varner. Dacă vrea Houston să-l pretindă. la dolarul 
ăsta... 

— N-am nevoie, zise el, dând să plece. Eu şi cu Houston nu ne 
socotim în bani, ne socotim în gropi de stâlpi. Voiam numai să ştiu ce 
zice legea. Şi dac-aşa-i legea, un om temător de lege, cum is eu, n-are 
ce face decât să se plece. Pentru că, dacă oamenii n-ascultă de legi, la 
ce bun toată tevatura şi cheltuiala cu facutu’ lor? 

— Stai, zise Varner. Să nu te duci p-acolo. Să nu mai dai pe la 
Houston p-acasă. Du-te la tine-acasă şi-aşteaptă. iti aduc eu vaca, cum 
oi pune mana pe Quick. 

— E-n regula, zise el. Poate ca n-oi fi-n stare sa sap atatea gropi cati 
dolari are Houston, da’ zic că pentru două zile tot mai sunt. 

— Mink! făcu Varner. Mink! Vino-ncoa! 

Plecase. Dar nu mai era niciun zor acuma; ziua tot şi-o pierduse; si- 
a doua zi dimineaţă era la faneata nouă a lui Houston, unde-a stat 
până seara. De data asta a ascuns sculele sub un tufiş, cum făcea- 


ntotdeauna când se-ntorcea să lucreze a doua zi, şi se duse acasă şi-şi 
62 


mâncă bucata de carne de porc sărată şi terciul de făină, si pesmetii nu 
destul de copti; avea un ceasornic, un desteptätor de tinichea; l-a pus 
sa sune la unsprezece noaptea, si se sculä; isi lasase cafea in ibric si 
putina carne rece sleita pe fundul tigäii, si doi pesmeti, asa ca era 
aproape exact miezul nopţii cand lätratul furios al lui Bluetick îl 
scoase pe negru-n uşă şi el, Mink, zise: 

— Sunt eu, domnu' Snopes. Am venit la lucru, să mă pontezi. E 
exact miezu’noptii, pontează-mă. Pentru că trebuia să facă aşa, ca să 
poată pleca la prânz. Şi Aia — Houston — au stat cu ochii pe el, pentru 
c-atunci când soarele-arăta de-amiază şi el a dus sculele-napoi la 
colţul gardului, a găsit vaca acolo, legată c-un căpăstru pe care i l-a 
scos şi-a legat-o cu funia lui pe după coarne şi de data asta n-a mai 
tras-o, ci, alergând, o gonea în fata lui lovind-o peste picioare cu 
capătul funiei. 

Pentru că de-abia avea timp acum s-o ducă-ndărăt acasă şi s-o lase 
să pască. Prânzul n-o să aibă timp să-l mănânce nici azi, cu ăle cinci 
mile pe care le mai avea de făcut chiar dac-ar fi luat-o de-a dreptul 
peste câmp, să prindă căruţa de poştă la Varner la prăvălie înainte de 
două, când pleca la Jefferson, pentru că Varner nu ţine cartuşe calibru 
zece cu alice mari. Dar nevastă-sa şi fetele erau la masă, aşa că măcar 
scăpa de gâlceavă, de nevoia de a le-njura să le facă să tacă sau chiar 
de-a-i trage una neveste-sii, de-a o cârpi cu-adevărat, ca să poată s- 
ajungă la vatră să scoată cărămida dislocată şi să ia din cutia de tutun 
de după ea singura hârtie de cinci dolari pe care izbutiseră s-o ţină 
prin toate zilele grele prin care trecuseră, ca un proprietar de corabie 
care-şi vinde sau îşi amanetează, sau îşi pierde tot avutul, dar mai ţine 
cu dinţii de-un brâu de plută sau de-un colac de salvare. Pentru c- 
avea, avea cinci cartuşe la pusca lui veche calibru zece, de la număru' 
doi pentru curcani şi gâşte, până la ploaie. Dar le-avea de ani de zile, 
nici nu mai ţinea minte de când, şi-afară de asta, chiar dacă erau 
garantate c-or să ia foc, Houston merita ceva mai bun. 


63 


Asa ca-mpaturi cu grija hartia si-o baga in buzunarul de la centura, 
şi prinse căruţa de poştă şi-n după-masa aia, pe la patru, apäru şi 
Jeffersonul de partea cealaltă a ultimei văi, şi ca simplă precautiune, 
simplu gest instinctiv pregătitor, îşi vâri degetele-n buzunarul de la 
centură, apoi deodată scotoci desperat, fără să i se citească absolut 
nimic pe fata, în buzunarul acum gol în care ştia foarte bine că- 
mpăturise şi băgase hârtia, şi-apoi rămase nemişcat lângă poştaş, în 
timp ce căruța începea să coboare-n vale. De făcut tot trebuie s-o fac, îşi 
zise el în gând, aşa că mai bine chiar acum şi-apoi rosti calm, cu voce 
tare: 

— All right, zic că-i vremea să-mi dai hârtia aia-napoi. 

— Cee?! făcu postasul. 

— Hârtia aia de cinci dolari pe care-o aveam în buzunar când m-am 
urcat în căruţă, de vale la Varner. 

— Maa, nenorocit de pui de curvă, făcu postasul. Trase căruța la 
marginea drumului, înfăşură haturile pe coada biciului, cobori, ocoli 
căruța şi veni de partea cealaltă, în dreptul lui Mink: Dă-te jos! 

Acuma trebuie să mă bat cu el, îşi zise Mink, şi n-am cutitu la mine şi cu 
siguranță că, pân * să pun mâna p-un bat, îmi arde câteva. Aşa că mai bine să 
ispravim, şi cobori, şi poştaşul îi lăsă timp să-şi ridice mâinile slabe şi 
neputincioase-n apărare. Apoi o lovitură zdravănă pe care Mink nici 
n-o simţi cine-ştie-ce, mai curând simţi cât era pământul, glia, de tare 
de neîndurat cu spinarea lui zăcând acolo-ntins, aproape liniştit, 
privind la poştaş urcându-se-n căruţă şi pornind. 

Apoi se ridică. Îşi zise: Nu numai că mă scuteam de-un drum da’ mai 
aveam şi-ăi cinci dolari. Da’ asta o clipă doar; o şi pornise din loc, cu 
mersul hotărât, spre oraş, ca şi cum ar fi ştiut ce-avea de gând să facă. 
Precum şi era, că-şi adusese aminte: erau doi-trei ani de-atunci, nu 
mai ştiu cine fusese, Solon Quick sau Vernon Tuli, sau careva altul, 
cică văzuseră-un urs, cel din urmă urs de prin partea locului, trecând 
peste zăgazul de la moara lui Varner şi intrând în desiş, şi că fusese- 


64 


organizată o vânătoare, s-a dus cineva călare pan’ la Jefferson să dea 
de Ike McCaslin şi de Walter Ewell, cei mai buni vânători din ţinut, şi- 
au venit, cu cartuşe de-ale lor, de vânat mare, şi cu câini de urs şi de 
cerb, şi au pus pândari, şi au făcut bătaie acolo unde fusese văzut 
ursu’, da’ pan’ să vină ei ursu' plecase. Asa că ştia ce să facă sau cel 
putin un’ să-ncerce, până ce traversă piaţa şi intră în magazinul de 
fierărie, unde McCaslin era tovarăş (pe mai puţin de jumate), şi-i văzu 
privirea. Îşi zise, calm: P-ăsta nu-l duc. Prea-i trăit în pădure cu cerbi şi cu 
urşi, şi cu pantere şi nu ştie multe: cu el ori e albă, ori e neagră, nu merge pe- 
ncercate. Asta nu-i în stare să creadă-o minciună chiar dac-aş şti eu cum s-o 
spun. Da' de-ncercat, trebuie să-ncerce. 

— Ce vrei să faci cu două cartuşe de vânat mare? zise MeCaslin. 

— Un negru, azi-dimineata, a trecut şi zicea că văzuse urmă de urs 
în noroi, la Blackwater la mlaştină. 

— Lasă astea, zise MeCaslin. Ce vrei să faci cu cartuşe de vânat 
mare? 

— Tile plătesc cum oi egrena bumbacu’, făcu Mink. 

— Lasa astea, zise MeCaslin. Nu-ti dau. N-aveti nimic acolo, la voi, 
la Mosia Frantuzului, sa-ti trebuiasca cartuse d-astea. 

Nu că-i era tare foame, cu toate că nu mâncase de la miezul nopții: 
era doar pentru că trebuia să-şi treacă timpu-ntr-un fel până mâine- 
dimineaţă, când o să-şi dea seama dacă postasu’ o să vrea să-l mai 
duca-napoi pan’ la prăvălia lui Varner sau nu. Ştia el un birt mic şi 
nenorocit pe-o stradă dosnica, al unuia Ratliff, unu’ care vinde masini 
de cusut şi-l ştiau toţi la Mosia Frantuzului, si-acolo, dac-ar fi avut 
juma’ de dolar sau chiar patruj’ de cenți, ar fi putut mânca două 
chiftele si de cinci cenți banane, şi tot i-ar mai fi rămas douäscinci de 
cenți. Pe banii ăştia ar fi putut să capete-un pat la Hotel Comercial (0 
clădire cu etaj, de grinzi nevopsite, tot pe-o stradă dosnică; peste doi 
ani avea să fie-a lui văr-su Flem, da’ fireşte, Mink n-avea cum să ştie 
asta acum. De fapt, nici n-apucase măcar să se gândească la văr-su 


Flem, nici măcar o dată nu se gândise afară de-atunci, de ieri 
65 


dimineata, in clipa-n care intrase-n pravalie la Varner, unde, pan’ sa fi 
plecat el si nevastä-sa-n Texas, anu’ trecut, in august, primul lucru de 
care-ar fi dat cu ochii intrand ar fi fost Flem), dar tot ce-avea de facut 
era să-şi piardă vremea până mâine dimineaţă la opt şi, daca pierdutu’ 
vremii ar fi costat bani, de ani de zile-ar fi fost la azil. 

Era seară acum, în jurul pieţei s-aprinseseră luminile; de la 
drugstore cădeau pe trotuar pete de lumină palidă roz şi verde de la 
borcanele din vitrină umplute cu lichid roşu şi verde; vedea tejgheaua 
cu aparatul de limonadă şi mult tineret, băieţi şi fetişcane, îmbrăcaţi ca 
pentru plimbare, mâncând şi bând combinaţiile alea dulci şi colorate, 
şi-i văzu apoi, perechile, băieţi şi fetişcane, şi oameni mai în vârstă şi 
copii, pornind toţi în aceeaşi direcţie. Auzi muzică, un pian, zgomotos. 
Se luă după ei şi, pe-un teren viran, era un gard înalt de scânduri cu-o 
intrare-ntr-o parte, unde se afla un ghişeu luminat: îi zicea La Bolta 
Cerului; o mai văzuse si-alta dată, ziua, pe dinafară, când venise 
sâmbătă la oraş, şi de trei ori şi seara, luminată ca acum. Dar niciodată 
pe dinăuntru, pentru că, de cele trei dati când fusese la Jefferson către 
seară, venise călare de la Mosia Frantuzului, pe catâr, cu alţii de seama 
lui, de-aceeaşi vârstă, tot bărbaţi şi ei, să ia primul tren să se ducă la 
Memphis, la bordel, cu câţiva prapaditi de dolari în buzunar, rupti de 
la gură şi ăia cu chiu, cu vai, şi-avea să se spetească muncind, ca s- 
acopere cele două zile pe care le pierdea nelucrând, pentru că-i 
clocotea atunci sângele de-o nevoie mult mai aprigă şi mai arzătoare 
decât să meargă la cinematograf. 

Cu toate că de data asta ar fi avut de unde rupe ăi zece centi cât ar fi 
costat. Dar se tinu putin mai deoparte, în timp ce şirul de clienţi se 
târa încet pe lângă ghişeul de bilete, până ce intră şi cel din urmă. 
Apoi strălucirea de dincolo de gard păli şi-ajunse-un fel de pâlpâire 
rece; apropiindu-se de gard, îşi lipi ochiul de-o crăpătură şi prin 
intervalul lung şi vertical putu să vadă un fragment, o felie — şirul 
întunecat de capete nemişcate deasupra cărora tâsnea tremurând 


conul de lumina bâzâitoare, bucățele de atitudini pasionate si 
66 


pieritoare, în care pluteau pâlpâind visuri şi speranţe efemere, 
chinuitoare şi inconsecvente pentru că el nu vedea decât fâşia lui 
verticală îngustă, până ce o voce de la ghişeu spuse în spatele lui: 

— Plăteşte zece cenți şi intră. Înăuntru vezi bine. 

— Nu, mulţumesc, zise. Şi plecă. 

Acum piaţa era goală până-n clipa-n care se va ieşi de la spectacol, 
şi-atunci din nou tineretul, băieţi şi fetişcane, vor veni să bea şi să 
mănânce lucruri pe care el, de altminteri, nu le gustase-n viata lui, şi 
dup-aceea vor porni agale spre casă. Sperase să vadă un automobil, 
erau două-acum în Jefferson; maşina roşie de curse a maiorului, a 
domnului de Spain, şi Nava Albă, a preşedintelui băncii vechi, Banca 
Jefferson (colonelul Sartoris, celălalt bogătaş preşedinte de bancă, 
preşedintele băncii noi, nu numai că nu voia să aibă automobil, dar 
făcuse chiar o lege, acum trei ani, că niciun vehicul acţionat cu motor 
n-avea voie să fie pus în mişcare pe străzile Jeffersonului pentru că un 
automobil construit de unu' pe care-l chema Buffaloe şi care-l 
mesterise cu mâna lui, după capul lui, la el în curte, îi speriase caii lui 
frumoşi, de la trăsură). Dar nu l-a văzut nici pe unul, nici pe celălalt; 
când a trecut prin piaţă, tot goală era. Mai încolo era hotelul, Holston 
House, cu voiajorii comerciali şezând pe scaune de piele afară, pe 
trotuar, în aerul plăcut al serii; una din trăsurile de piaţă era trasă-n 
fata şi portarul negru urca în ea valizele şi cutiile cu mostre ale celor 
care luau trenul de sud. 

Mai bine s-ar duce şi el, s-ajungă la timp să-l vadă, cu toate că toate 
cele patru cadrane luminate ale ceasului din foişorul tribunalului 
arătau numai opt şi zece, şi el ştia din proprie experienţă că trenul de 
New Orleans, care vine dinspre Memphis, nu trece prin Jefferson 
decât la nouă fără două minute. Dar mai ştia că trenuri de marfă pot 
trece aproape la orice oră, fără să mai pui la socoteală celălalt tren de 
persoane, care mergea spre nord şi care trecea la patru jumate — lucru 
pe care-l ştia tot din experienţă proprie. Asa că, petrecându-şi noaptea 
acolo, fără măcar să se mişte din loc, cu siguranţă că până-n zori o să 

67 


vada doua trenuri si poate chiar cinci sau sase. 

lesise din piatä, trecea pe langa casele intunecate unde oamenii mai 
batrani, care nici ei nu se duseserä la cinematograf, sedeau in 
balansoare aproape invizibile, in intunericul racoros al curtilor, apoi 
pe langa un cartier in care locuiau numai negri, dar si ei cu lumina 
electrică, linistiti, fără griji, fără s-aibă nevoie să lupte, să se zbatä de 
unul singur, nu să-şi cucerească dreptul şi dreptatea, pentru că erau 
de mult pierdute, doar să le apere de dragul principiului, de dragul 
dreptului lui la ele, dar în schimb ar fi putut sta puţin de vorbă cu ei, 
şi-apoi chiar să între în vreo casă de negru şi să se-ntindă, şi să 
doarmă, în loc să ia tot drumul pan’ la gară ca să aibă la ce se uita 
până ce-o să plece mâine la opt blestematul ăla de poştaş. Apoi ajunse 
la gară: ochii verzi şi roşii ai semafoarelor, omnibuzul hotelului, 
birjele, automobilul de piaţă al lui Lucius Hogganbeck, peronul lung 
luminat electric, plin de pe-acum de bărbaţi şi de băieţi veniţi să vadă 
trenul trecând, care fuseseră şi de cele trei dati când coborâse el din 
tren şi care priviseră de parc-ar fi venit hăt de departe, de cine ştie 
unde, nu de la un bordel din Memphis. 

Apoi şi trenul: cele patru fluierături la încrucişarea de la nord, apoi 
proiectorul, duduitul, locomotiva zdrăngănind, mecanicul şi fochistul 
catarati sus, ca în ceaţă prin aburul fâşâind, încetinind, vagonul de 
bagaje, vagoanele de călători, vagonul-restaurant, vagoanele 
transformabile în vagoane cu paturi. Se opri, un negru mai îngâmfat 
chiar decât negrul lui Houston coborând, aşezând scärita mobilă, 
după el conductorul şi bogătanii, bărbaţi şi femei, urcându-se veseli în 
vagoane unde alţi bogătani dormeau duşi, urmaţi de negru cu scärita 
lui mobilă şi de conductor, lăsându-se puţin pe spate ca să facă semn 
locomotivei, locomotiva răspunzându-i conductorului şi tuturor cu 
primele pufăituri scurte şi profunde ale pornirii. 

Apoi luminile rubinii îngemănate ale ultimului vagon micşorându- 
se, dispărând împreună la curbă ca dintr-un bobârnac, cele patru 


fluierături răzbind estompate de la încrucişarea de sud şi gândul 
68 


departarii, gandul la New Orleans unde nu fusese niciodata si 
probabil ca nici n-o s-apuce vreodata sa se duca, gandul la departarile 
de dincolo de New Orleans si printre ele, undeva, si Texasul; si-acuma 
pentru prima oară că începea într-adevăr să se gândească la absenţa 
lui văr-su: unicul Snopes dintre toţi câţi erau care răzbise, care se 
descătuşase, care-avusese din naştere sau prinsese de-undeva, sau 
învățase singur meşteşugul de-a le tine piept, de-a le rezista 
îndărătnic, de-a şti cum să umble cu Ei, cu Ăia, treburi la care el, 
Mink, pare-se ca n-avea nici mestesug, nici noroc. Poate c-ar fi trebuit s- 
aştept până se-ntoarce, îşi zise revenind in fine la peronul acum gol, 
pustiu, dându-şi de-abia acuma seama că-şi zisese nu că trebuie să-l 
aştepte pe Flem, c-ar fi trebuit şi că, fireşte, acum era prea târziu. 

Sala de aşteptare era goală, cu băncile ei tari de lemn şi cu soba de 
tuci, rece, numai pete de scuipat. Ştia că sunt prin gări tăblițe că n-ai 
voie să scuipi, da’ n-auzise niciodată de vreuna că omu” fără bilet n- 
are voie să şadă. Cum-necum, o să afle el — biet om prăpădit, sfrijit, 
nedormit şi mai mult sau mai puţin nemâncat de aproape douăjdouă 
de ceasuri, arătând, în încăperea asta goală luminată de-un singur bec 
spânzurat fără abajur, tot atât de părăsit şi de neajutorat ca un copil, 
cu-o salopetă decolorată şi peticită, şi-o cămaşă, cu picioarele goale în 
nişte bocanci vechi şi grei, şi tari ca fierul, şi-o pălărie neagră pătată de 
sudoare şi de grăsime. De dincolo de ghişeul de bilete auzea răpăitul 
intermitent al telegrafului şi două voci, că impiegatul de noapte 
vorbea cand şi când cu cineva, până ce vocile amutira şi impiegatul cu 
cozorocul verde de celuloid, care ferea ochii de lumină, se uită la el de 
la ghişeu. 

— Doreşti ceva? făcu el. 

— Nu, mulţumesc, zise Mink. Când mai trece-un tren? 

— La patru treijdoi, zise impiegatul. P-ăla-l aştepţi? 

— Egzact, făcu Mink. 

— Mai sunt şase ceasuri pân-atunci. Poţi să te duci acasă să te culci 
şi să te-ntorci. 

69 


— Stau la Mosia Frantuzului. 

— Aha, făcu impiegatul. Apoi îşi trase capu-ndarat si Mink se aşeză 
din nou. Era liniste-acum si chiar si el incepu sa prinda, s-auda, de 
dincolo de sine, din copacii-n beznă lacustele bâzâind şi taraind prin 
toate părţile, parc-ar fi fost însuşi glasul, tic-tacul minutelor, 
secundelor calme ale nopţii calme de vară. Apoi toată încăperea se 
cutremură, se zgudui, se umplu de vuiet; trecea trenul de marfă şi 
parcă nici chiar acum nu se putu trezi ca lumea, să iasă la timp. Mai 
şedea încă amortit şi îngheţat pe banca tare când luminile rubinii ale 
vagonului din coadă clipiră-n goană prin ferestre şi prin uşa deschisă 
sorbind vuietu-n urma lor; cele patru fluierături de la încrucişare 
răzbiră-apoi şi se stinseră. De data asta impiegatul era în sala de 
aşteptare şi becul spânzurat de tavan era stins. 

— Adormiseşi, făcu. 

— Egzact, zise Mink. L-am scăpat şi p-ăsta. 

— De ce nu te-ntinzi pe bancă să stai mai ca lumea? 

— N-aveti vreun regulament că nu-i voie? 

— Nu, zise impiegatul. Am să-ţi spun eu când îl anunţă pe număru' 
opt. 

— Foarte mulțumesc, zise Mink şi se-ntinse pe spate. 

Impiegatul intră la el unde telegraful începuse din nou să tacane. 
Da, îşi zise el calm, dacă Flem ar fi fost aici putea s-oprească toate astea din 
prima zi, încă-nainte de-a fi-nceput. Că de lucrat lucrează pentru Varner şi-i 
bine şi cu Houston, şi cu Quick, şi cu toți. O făcea el ş-acuma dac-aş fi putut 
s-aştept. Numai că nu-s eu ăla care n-am putut s-astept. Houston în 
persoană n-a vrut să-mi dea răgaz. Apoi şi-a dat imediat seama că n-avea 
dreptate, că, indiferent cât ar fi aşteptat, Ăia tot nu l-ar fi lăsat pe Flem 
să se-ntoarca la timp. Trebuia să bea pan’ la fund şi paharu' ăsta: 
trebuia să-nfrunte, s-accepte pan’ la urmă si-acest ultim risc inutil şi 
absurd, şi pe deasupra şi primejdios, numai pentru ca s-arate cât e-n 
stare el să-ndure pan’ să-l lase Aia pe var-su să se-ntoarcă să-l poată 


scăpa. In paharu' ăsta era şi viata lui Houston, dar la Houston nu se 
70 


mai gândea. Într-un fel, nu se mai gândise la Houston de când îi 
spusese Varner c-o să trebuiască să-i plătească şi dolaru' de 
indemnizatie. „All right, îşi zise el calm, dar cu glas tare de data asta, 
dacă asta-i ce vor Aia, zic c-o s-o-ndur şi p-asta.“ 

La şapte jumate stătea pe maidanul din dosul oficiului unde erau 
înşirate căruțele Distributiei poştale rurale, până ce apăreau pe uşa 
din dos poştaşii cu saci de mesagerii de poştă. O şi descoperise pe 
aceea care mergea la Mosia Frantuzului şi aşteptă calm, nu prea 
aproape: doar undeva aşa ca poştaşul să n-aibă-ncotro şi să trebuiască 
să dea cu ochii de el, şi omu’ care-l doborâse ieri dintr-un pumn ieşi 
şi-l văzu, îl recunoscu dintr-o privire scurtă, îşi potrivi sacii-n căruță, 
Mink tot nemişcat, stând doar locului, aşteptând să vadă dacă-l ia sau 
nu-l ia, până ce poştaşul se urcă şi dezlegă haturile de la coada 
biciului, şi zise: 

— All right. Ar cam trebui să te duci acasă să-ţi vezi de camp. Urcä, 
şi Mink se apropie şi se urcă. 

Trecuse de unsprezece când se dădu jos, la Varner la prăvălie, şi 
zise: „Foarte mulţumesc”, şi porni spre casă, cinci mile bune de mers 
pe jos. Asa c-ajunse la timp pentru masa de prânz, mâncă cumsecade, 
calm, în timp ce nevastă-sa-l cicălea şi se văicărea (cu siguranţă că nu 
băgase de seamă cărămida mişcată din loc) că pe-unde umblase-o 
noapte-ntreaga si că ce-nvârtise, până ce isprăvi el de mâncat şi-şi 
sorbi şi ultima picătură de cafea, şi se ridică de la masă şi-ncepu să- 
njure urât, murdar, porcos, de le scoase din casă pe toate trei, pe ne- 
vastă-sa şi pe-ăle două fete, zicându-le să ia trei sape şi să se ducă la 
câmp să rărească bumbacu' iar el se-ntinse pe duşumea în curentul 
răcoros din sälita vraişte şi dormi toată dupa-masa. 

A doua zi dimineaţă luă din colţul de după uşă puşcoiul de 
vânătoare calibru zece cu două ţevi, care fusese-a’ lui bunică-su, cu 
cocoşii mari cât două urechi de iepure. 

— Şi-asta ce mai e? zise, strigă nevastă-sa. Pe-unde ai de gând să te 


duci cu ea? 
71 


— Dupa iepuri, zise el. Mi s-a acrit de-atâta släninä, si-si lua din 
nenorocita lui de rezervă două cartuşe cu-o-ncărcătură mare de alice 
grele, numai număru' doi şi cinci, şi opt, şi-o apucă nu pe drumuri 
dosnice sau pe poteci, o apucă pe după tufişuri şi pe după crânguri, 
prin rape, pe-oriunde n-ar fi putut să-l vadă nimeni pan’ s-ajungă 
unde-şi pregătise locul de pândă acum două zile, când îl aştepta pe 
Varner să se-ntoarcă, acolo unde drumul de la Houston la prăvălia lui 
Varner trece pe podetul de peste gârlă — în desisul de lângă drum, cu o 
buturugă pe care să şadă şi câteva rămurele rupte prin care-şi făcuse 
un fel de deschizătură, sa ochească, şi blănile podetului la vreo 
cincizeci de paşi în susul drumului să-i fie semnal când or trece 
copitele-armăsarului dac-ar fi s-atipeasca. 

Pentru că se-ntâmpla câteodată să treacă şi-o săptămână şi Houston 
să nu dea pe la prăvălie. Da’ mai curând sau mai târziu tot avea sa 
treacă. Şi dacă tot ce-i trebuia lui, lui Mink, ca să-i înfrângă pe Aia era 
numai aşteptatul, Aia ar fi putut foarte bine să renunţe de-acu trei luni 
şi s-ar fi scutit şi pe ei, şi-ar fi scutit şi pe alţii de-atâta bătaie de cap. 
Aşa că şi-n prima zi, şi-n a doua s-a dus acasă fără iepure şi şi-a 
mâncat cina într-o mutenie calmă îndărătnică, nevastă-sa tot 
bodoganindu-l şi văicărindu-se că se-ntorsese cu mâna goală, până ce- 
şi dădea deoparte farfuria goală şi-i închidea gura cu-njurături 
câinoase rostite c-un glas rece, otova. 

Şi poate că n-a fost nici în a treia zi. De fapt, nu-şi mai aducea 
aminte-n a câta zi a fost când auzi în fine deodată duduitul copitelor 
armăsarului pe podet şi-apoi îl şi văzu: armăsarul gonind, putin în 
spume, smucindu-şi capul lui semet şi rau, muşcând şi zăbala, şi 
struna cu care-ncăleca Houston, dulăul mare şi slab sărind pe lângă el. 
Armă amândoi cocoşii şi-mpinse puşca prin deschizătură, şi, chiar 
când potrivea cătarea-n pieptu’ lui Houston, putintel mai la stânga, 
simțind în deget täcänitul tragaciului din fata, îşi zise: Nici acum 
măcar. Tot nu-s mulțumiți, când capsa pocni surd fără să ia foc, degetuJ 


mergând mai departe, la al doilea trăgaci, zicându-şi; Nici măcar acum, în 
72 


timp ce acum trosni şi bubui, zicându-şi ce-ar fi fost să fi avut timp, loc, 
între bubuitura puştii şi izbitura cartuşului, să-i spună lui Houston şi 
Houston să fi avut timp s-audă: „Nu te-mpuşc pentru alea treiişapte 
de zile jumate a juma” de dolar pe zi. Aia era-n regulă. Alea le-am 
făcut de mult şi le-am uitat, şi le-am iertat. Pesemne că Will Varner n-a 
putut altfel, că, şi el bogătan, şi voi ăştia toţi, bogătanii, trebuie să 
ţineţi unii cu alţii, că de nu, s-ar putea-ntâmpla-ntr-o zi ca ălora care 
nu-s bogaţi să le dea prin cap să se ridice şi să vă curețe. Nu de asta te- 
am împuşcat. Te-am omorât pentru dolaru’ ăla de-indemnizatie”. 


73 


Doi 


Asa că juratii au zis: „Vinovat”, şi judecătorul a zis: „Pe viata”, dar 
el nici n-asculta macar. Pentru ca se-ntamplase ceva cu el. Chiar cand 
il aducea seriful la oraş, atunci în prima zi, şi cu toate că ştia că var-su 
era încă-n Texas, la fiecare piatră kilometrică s-aştepta ca Flem sau un 
mesager de-al lui să-i ajungă din urmă sau le iasă-nainte, să-i oprească 
cu bani sau cu-o vorbă: sau cu ceva cu ce-o fi care să facă să dispară 
toată chestia asta, s-o dizolve, s-o spulbere ca-n vis. 

Şi-n săptămânile alea lungi cât aşteptase-n închisoare judecata 
stătea la fereastra celulei cu mâinile lui jegoase-ncleştate pe gratii, cu 
gâtul lungit să-şi lipească faţa de bare, să vadă-o frântură de stradă-n 
fata-nchisorii şi-o frântură din piața pe care văr-su o să trebuiască s-o 
străbată ca să poată veni la-nchisoare să spulbere visul urât, să-l scoată 
de-acolo, să-i dea drumul. „Asta-i tot ce vreau, îşi zicea el. Să mă 
scoată de-aici, să mă pot duce-acasă să-mi văd de pământ. Nu mi se 
pare că cer cine ştie ce.“ 

Şi nopţile la fel, tot acolo stătea; nu i se vedea fata, doar mâinile 
palide, aproape albe, aproape curate în golurile sumbre, pe bezna 
celulei, privind la oamenii liberi, bărbaţi şi femei, şi tineri, care n- 
aveau de făcut decât să-şi vadă de treburi fără importanţă sau să se 
plimbe-n răcoarea serii, trecând prin piaţă spre cinematograf, sau ca 
să ia cate-o-nghetata la drugstore, sau poate doar să hoinărească-n 
linişte şi liberi, pentru că erau liberi, şi el începuse să strige-n jos la ei, 
întâi cu sfială, apoi mai tare, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai 
insistent, că se opreau oamenii, surprinşi aproape, să privească-n sus 
la fereastra lui şi-apoi să plece, parcă-n grabă, parcă-ncercând s-ajungă 
dincolo, unde el nu-i mai putea vedea; pan’ la urmă începu să le ofere, 
să le promită bani. 

— Hei! Dom'le! Cucoana! Mai, Cutare! Cine vrea să-i trimeata 

74 


vorbă lu’ Flem Snopes la Varner la prăvălie? Plăteşte! Zece dolari! 
Douaj’ de dolari! 

Si chiar si când veni în fine ziua-n care l-au dus, cu cätuse la mâini, 
in încăperea-n care-avea sa dea ochii cu soarta lui în primejdie, nici 
măcar o data n-a-ntors ochii să se uite la tribunal, la estrada care putea 
s-ajunga sa-i fie Golgota, ci o cata cu ochii ficsi printre fetele palide, 
anonime, identice ale mulţimii pe cea a lui var-su sau măcar a vreunui 
trimis de-al lui; până-n clipa-n care judele-n persoană a trebuit să se 
plece peste pupitrul înalt şi să-i spună: 

— Ascultă, Snopes! Priveşte-ncoa la mine! L-ai omorât pe Houston 
sau nu l-ai omorât? Şi el răspunse: 

— Nu-mi bate capu’! Nu vezi c-am treabă? 

Şi-a doua zi la fel. În timp ce avocaţii strigau şi se invectivau, şi 
băteau apa-n piuă, el nici n-asculta măcar, nimic şi pe nimeni, chiar 
dac-ar fi priceput ce-ar fi auzit, cu ochii tot la uşa din fundul sălii pe 
unde-ar fi trebuit să între văr-su sau trimisul lui; şi-napoi în drum 
spre celulă, tot cu cătuşe la mâini, privirea lui neobosită care la-nceput 
fusese numai neliniştită şi nerăbdătoare dar care acuma începea să fie 
îngrijorată, puţin perplexă, destul de lucidă, lunecând repede, scurt, 
cercetător, peste fiecare chip ce-i trecea pe dinainte, sau pe dinaintea 
căruia trecea el, şi iarăşi la fereastra celulei cu mâinile nespălate- 
ncleştate de gratiile jegoşite, cu gâtu-ntins şi faţa lipită de ele, să vadă 
cât mai mult din strada şi din piaţa de jos de sub el, pe unde-ar fi 
trebuit să treacă văr-su sau trimisul lui. 

Aşa c-a treia zi când, legat din nou cu cătuşe de mâna temnicerului, 
şi-a dat seama că trecuse prin piaţă, fără ca o dată măcar să se fi uitat 
la vreuna din mutrele care se holbau la el şi intrase-n tribunal, şi se- 
aşezase la locul lui obişnuit din boxă tot fără ca să se uite măcar o dată 
pe deasupra capetelor grămădite spre uşa din fund, tot n-a cutezat 
încă s-admită că ştia de ce. Doar şedea acolo, arătând tot atât de 
prăpădit şi de firav, şi de inofensiv ca un copil murdar; în timpul ăsta 
avocatii-au perorat şi-au vociferat pan’ ce s-a sfârşit ziua şi juriul a zis: 

75 


„Vinovat”, şi judele a zis: „Pe viata”, si el a fost dus înapoi, cu catuse la 
mâini în celula lui şi uşa s-a trântit şi-acuma, tăcut, nemişcat, liniştit 
şedea pe patul de fier fără saltea, de data asta numai uitându-se la 
fereastra mică cu gratii la care luni de zile stătuse câte şaisprezece şi 
optsprezece ore pe zi într-o aşteptare şi-o speranţă de nepotolit. 

De-abia atunci şi-a zis, a gândit, a prins cheag în mintea lui: N-o să 
vină. Cu siguranță c-a fost tot timpu-n sat. Cu siguranță c-a auzit de chestia 
cu vaca chiar acolo-n Texas şi-a aşteptat până i s-a trimis vorbă că-s pus bine 
la popreală, la-nchisoare şi de-abia atunci sa-ntors, să fie sigur că Aia or să 
facă tot ce-s în stare, acuma că m-au adus la neputinţă. Se prea poate să fi şi 
stat ascuns tot timpu, aici în fundu” sălii, să vadă cu ochii lui că n-au uitat 
nimic şi c-o să scape pan’ la urmă de mine de-a binelea şi pentru totdeauna. 

Aşa c-acuma se liniştise. Crezuse că se liniştise şi-atunci, îndată ce- 
şi dăduse seama ce-avea de făcut pe chestia lu' Houston, şi că 
Houston însuşi era ăla care nu-l lăsa s-aştepte să se-ntoarcă Flem. Da' 
se-nselase. Aia n-a fost linişte, atunci; prea era plină de prea multe 
nesigurante: de pildă, dac-o să-i trimită cineva vorbă lui Flem că-i la 
ananghie, şi mai ales dac-o să-i trimită la timp. Sau chiar dacă-i 
trimitea vorbă la timp, dac-o s-ajungă la timp la Flem. Şi chiar dacă 
Flem o să primească vestea la timp, poate să fie-o inundație sau o 
deraiere şi să nu se poată-ntoarce la timp. 

Da' acuma se isprăvise cu toate astea. Nu mai avea deloc de ce să-şi 
bată capu’ şi să se necăjească pentru ca d-acu-nainte tot ce-avea de 
făcut era s-aştepte, şi-şi dovedise lui însuşi că asta ştia s-o facă. S- 
aştepte, atât: asta-i tot ce-i trebuia; n-a avut nevoie nici măcar să-i 
spună temnicerului să trimită vorbă, pentru că avocatul singur îi 
spusese c-o să treacă să-l vadă după cină. 

Aşa că-şi mâncă si el cina când i-o aduseră — aceeaşi slănină şi- 
aceeaşi melasă şi-aceiaşi pesmeti nu-nde-ajuns de copti, pe care i-ar fi 
mâncat şi-acasă; aici totuşi parcă puţin mai bună pentru că slănina 
avea mai multă carne decât îşi putea permite acasă. Numai c-a lui, 


acasă, fusese o cină de om liber, o mânca în libertate. Da’ pan’ la urmă 
76 


putea rabda si asta, daca asta-i ce-i cereau dia acum. Apoi auzi pasi pe 
scara, usa se deschise cu zgomot sa intre avocatul si se tranti la loc 
închizându-i pe-amândoi — avocatul tânăr şi nerabdator, de-abia ieşit 
din facultate i se spusese, şi judecătorul însuşi i-l alesese — sau mai 
curând îl numise din oficiu pentru că până şi el, Mink, ocupat cum era 
în momentele alea, putea spune că omul realmente nu se sinchisea de 
treburile şi de necazurile lui — pe-atunci habar n-avea de ce, pentru c- 
atunci el tot mai credea că tot ce-avea de făcut judecătorul sau oricare 
altul, ca să isprăveasc-o dată cu afacerea asta, era să trimită pe cineva 
la Mosia Frantuzului, să-l aducă pe văr-su. 

Prea tânăr şi prea nerăbdător de fapt, şi ăsta era şi motivul pentru 
care el — avocatul — încurcase-n aşa hal lucrurile. Da’ acuma nici asta 
nu mai avea nicio importanţă, acuma chestia era să vadă ce-o să vină 
după. Aşa că n-a stat să piardă timpul. 

— All right, zise. Cât o să am de stat acolo? 

— E vorba de Parchman - de penitenciar, zise avocatul. Nu-ntelegi? 

— All right, făcu el din nou. Cât o să am de stat acolo? 

— Ţi-a dat închisoare pe viaţă, zise avocatul. Nu l-ai auzit? Tot 
restul vieţii. Până mori. 

— All right, făcu el pentru a treia oară, cu răbdarea lui calmă, 
aproape compătimitoare. Şi cât o să stau? 

De data asta pricepu chiar şi avocatul. 

— Oh, asta depinde de dumneata şi de prietenii dumitale — dacă ai 
prieteni. S-ar putea să fie şi toată viaţa, cum a zis judele Brummage. 
Dar în douăzeci, douăşcinci de ani intri-n prevederile legii şi poţi cere 
gratierea sau eliberarea condiţionată — dacă ai prieteni cu greutate care 
să-ţi susţină cererea şi dacă fişa dumitale de-acolo, de la Parchman, n- 
o să cuprindă nimic defavorabil. 

— Să zicem că n-am prieteni. 

— Da, oamenii care s-ascund în hatisuri şi-mpuşcă pe alţii când trec 
călare, fără să strige-ntâi: „Hei!" sau măcar să fluiere, n-au prieteni, 
zise avocatul. Aşa că n-o să ai pe nimeni să te scoată decât pe 

77 


dumneata. 

— All right, zise el cu infinita lui räbdare nezdruncinata, de-asta tot 
încercam sa te-opresc din pălăvrăgeală, ca să ai timp să-mi spui. Ce 
trebuie sa fac ca să scap cu douäzeci-douäscinci de ani? 

— Să nu-ncerci să evadezi sau să te-amesteci în vreo combinaţie s- 
ajuţi pe alţii să evadeze. Să nu te baţi cu alţi deţinuţi sau cu vreun 
gardian. Să faci la timp tot ce ţi se cere să faci şi fără murmure sau 
proteste, să nu vorbeşti până nu eşti întrebat. Cu alte cuvinte, să-ncepi 
să faci chiar din momentul ăsta toate lucrurile pe care, dacă le-ai fi 
făcut din timp, de-atunci, din ziua de-astă toamnă, când te-ai hotărât 
să-l pui pe Mr Houston să-ţi ţină vaca la iernat pe de pomană, n-ai fi 
fost acum aici în celula asta încercănd să afli de la alţii cu să scapi. 
Dar, în special, să nu-ncerci să evadezi. 

— Să evadez? 

— Să fugi. Să-ncerci s-o ştergi. 

— Să-ncerc? 

— Pentru că n-ai să poţi, zise avocatul cu un fel de răbdare-n care 
clocotea furia. Pentru că n-ai să poţi să evadezi. Nu se poate. 
Niciodată. Nu poţi face-un plan de evadare fără să prindă şi alţii de 
veste, şi totdeauna vor şi ei să-ncerce să evadeze odată cu tine, aşa că 
vă prind pe toţi. Şi chiar dacă nu vor să fugă cu tine, te pârăsc 
gardianului şi tot te prind. Şi chiar dacă reuşeşti să nu afle nimeni şi să 
fugi singur, te-mpuşcă-un gardian încă-nainte de-a sări gardul. Şi- 
atunci, dacă n-ajungi la morgă sau la spital, tot la puşcărie te-ntorci, cu 
douăşcinci de ani în plus la condamnare. Acuma ai priceput? 

— Vasăzică, asta-i tot ce am de făcut ca să scap în douăzeci- 
douăşcinci de ani. Să nu-ncerc să fug. Să nu mă bat cu nimeni. Să fac 
orice-mi zic să fac, câtă vreme-mi zic să fac. Da-n special să nu-ncerc 
să fug. Asta-i tot ce-am de făcut ca să scap în douăzeci-douăşcinci de 
ani. 

— Da, zise avocatul. 


— All right, făcu el. Acuma du-te şi-ntreabă-l pe judecător dacă aşa- 
78 


i şi daca zice că-i aşa să-mi trimeată scris pe-o bucată de hârtie. 

— Vasăzică, n-ai încredere-n mine, zise avocatul. 

— N-am încredere-n nimeni, făcu Mink. N-am timp să pierd 
douăzeci-douăşcinci de ani să văd dacă ştii ce vorbeşti sau nu. Când 
oi ieşi o să am ceva de făcut. Aşa că vreau să ştiu. Vreau scris pe hârtie 
de la judecător. 

— Atunci poate că n-ai avut niciodată-ncredere-n mine, zise 
avocatul. Poate crezi că din cauza mea ai pierdut. Poate crezi că, dac- 
ar fi fost altu-n locul meu, n-ai fi acum aici. Aşa-i? Şi el, Mink, cu- 
aceeaşi răbdare calmă şi nezdruncinată: 

— Ai făcut tot ce-ai putut. Numai că nu erai omul potrivit pentru 
chestia asta. Eşti tânăr şi focos, da’ eu nu de-asta aveam nevoie. Eu 
aveam nevoie de-un om de afaceri, de-un om de afaceri versat, care 
ştie cum se face-o trampă. Dumneata nu eşti bun de-aşa ceva. Acuma 
du-te şi scoate-mi hârtia aia de la judecător. 

Acuma el, avocatul, încercă chiar să şi râdă. 

— Nici nu mă gândesc, zise el. Tribunalul consideră că mandatul 
meu în cazul dumitale a-ncetat azi după-masă la pronunţarea 
sentinţei. Am intrat aici doar în trecere, să-mi iau rămas-bun şi să te- 
ntreb dacä-ti pot fi de folos cu ceva. Dar evident, oamenii care n-au 
prieteni, n-au nevoie nici de binevoitori. 

— Dar eu nu socot că mandatul dumitale a-ncetat, zise Mink 
ridicându-se acum fără grabă; şi avocatul fu-n picioare dintr-o 
săritură, dintr-un salt, la uşa zăvorâtă, cu ochii la făptura măruntă 
care se-ndrepta spre el, arătând putintica şi firavä, şi inofensivă, ca un 
copil, dar primejdioasă ca o viperă — ca un şarpe cu ochelari necrescut, 
ca o cobra, ca o aspidă. Şi avocatul începu să tipe, să urle, chiar şi când 
paşii alergând ai temnicerului se auzeau pe scară şi uşa se deschise, şi 
temnicerul se ivi în prag cu pistolul în mână. 

— Ce s-a-ntâmplat? zise temnicerul. Ce-a vrut să facă? 

— Nimic, nimic, zise avocatul. E-n regulă. Am terminat. Dă-mi 


drumul să ies. 
79 


Numai că nu terminase; ar fi vrut el să fi terminat, dar nu 
terminase. Nici măcar n-a aşteptat până dimineață. Un sfert de ora 
după aceea era la hotel în camera judecătorului itinerant care 
prezidase procesul şi pronuntase sentinţa, el, avocatul, sufland inca 
greu, nevenindu-i să creadă încă prin ce primejdie trecuse, încă uluit 
că scăpase. 

— E nebun, ascultați ce vă spun! zicea. E primejdios! Cum să-l 
trimiteţi la Parchman, unde peste douăzeci sau douăşcinci de ani o să 
aibă dreptul la grațiere sau la eliberare condiţionată ca să nu mai 
vorbim de cazu-n care vreunul din neamurile lui — şi slavă Domnului, 
are destule! — sau careva cu cine ştie ce interes, sau poate-un simplu- 
ncurcă-lume slab de înger şi trecere la guvernator să-i sufle-o vorbă la 
ureche şi să-l scoată mai devreme! Trebuie trimis la Jackson, la azil, pe 
viaţă, şi-acolo o să fie-n siguranţă. Adică nu: noi o să fim în siguranţa! 

Şi zece minute mai târziu intra şi procurorul care făcuse 
rechizitoriul în proces zicându-i (avocatului): 

— Vasăzică, vrei suspendarea executării ca să introduci o cerere de 
revizuire. De ce n-ai făcut-o pan’ acum? 

— L-ai văzut şi dumneata, zise, strigă aproape avocatul. Ai fost şi 
dumneata cu el în sala de şedinţe trei zile-ntregi, de dimineaţa până 
seara. 

— Exact, zise procurorul. Şi tocmai de-aceea te-ntreb: de ce acum? 

— Pentru că dumneata nu l-ai văzut de-atunci încoace! zise 
avocatul. Vino cu mine până sus la el în celulă, să-l vezi. Cum am 
făcut eu acu’ juma” de oră! 

Dar judele era om bătrân, n-a vrut să se deplaseze atunci, aşa că a 
doua zi dimineaţă temnicerul a descuiat uşa şi le-a dat la toţi trei 
drumu-n celula-n care silueta măruntă, firavă, descărnată, cu salopeta 
şi cămaşa decolorate şi peticite, cu picioarele desculte-n bocancii tari 
ca fierul, cobori de pe pat. Îl bărbieriseră-n dimineaţa aia şi-l 
pieptănaseră, cu cărare, şi părul îi fusese netezit cu apă, să stea lipit pe 
scăfârlie. 

80 


— Poftiti, dom'lor, zise el. N-am scaune, da’ desigur că n-aveţi de 
gând să stati atât cât s-aveti nevoie de scaun. Ei, dome judecător, văd 
că nu numai că mi-ai adus hârtia, da c-ai adus şi doi martori, să vadă 
când mi-o dai. 

— Stati putin, zise avocatul către judecător. Lăsaţi-mă pe mine. Si- 
apoi către Mink: Nu mai e nevoie de hârtie. O să te judece — domnul 
judecător te va judeca din nou. 

Mink încremeni. Privi la avocat. 

— De ce? făcu el. M-au mai judecat o dată şi mare lucru tot n-am 
priceput. 

— Pentru că de data aia n-a fost judecata bună, zise avocatul. Şi-am 
venit să-ţi spunem. 

— Dac-atunci n-a fost judecata bună, ce rost are să se mai piardă 
timp şi bani cu-o alta? N-ai decât să-i zici amicului de colo să-mi 
aducă pălăria şi să deschidă uşa să mă duc acasă să-mi văd de recoltă, 
dac-o mai fi rămas ceva de ea. 

— Nu, stai puţin, zise avocatul. Judecata n-a fost bună pentru că te- 
a trimis la Parchman. Acuma n-o să te mai duci la Parchman, unde-ar 
fi trebuit să muncesti în arşiţă cat îi ziua de lungă, pentr-o recoltă care 
nici măcar nu-i a dumitale. Acum ochii cenusii späläciti îl urmăreau 
arătând nu numai parcă n-ar fi fost în stare să clipească, da’ parcă de 
când se născuse nu simtise vreodată nevoia să clipească, avocatul 
continuând să trăncănească fără să se poată măcar opri: Nu la 
Parchman, ci la Jackson, unde-ai să ai o odaie frumoasă, să stai 
singur... toată ziua n-o să ai nimic de făcut, doar să te-odihneşti... o să 
ai doctori... şi-aici se opri nu că se oprise el din trăncăneală; îl opriseră 
ochii care-l pironeau, späläciti, fără să clipeasca. 

— Doctori, făcu Mink. Jackson. Îl sfredeli cu privirea pe avocat. 
Asta-i unde-i bagă pe nebuni. 

— N-ai prefera... începu procurorul. Atâta apucase să spună. În 
şcoală făcuse atletism şi se menținea şi-acum în formă. Cu toate astea 
nu reuşi să imobilizeze fiara mica si dezlantuita decât după ce-l 

81 


zvarlise pe-avocat pe jos şi se tăvăliseră amândoi pe dusumea. Si chiar 
şi-atunci fusese nevoie de-amândoi, de el si de temnicer, ca să-l poată 
ridica şi tari deoparte, să-l tina, furibund, numai spume, zbătându-se 
ca o mita, gâfâind. 

— Nebun, eu, ai? Nebun, eu? Nu l-a făcut încă curva de mă-sa pe 
ăla care să-mi zică mie nebun, cât o fi el de grozav şi câţi or fi ca el. 

— Ai dreptate, smintitule, făcu procurorul. La Parchman cu tine! 
Acolo-s doctorii care-ţi trebuie. 

Aşa că s-a dus la Parchman, prins cu cătuşe de mâna ajutorului de 
şerif, schimbând amândoi vagon de fumători după vagon de fumători, 
de la un tren local la altul, al’ din urmă lăsând colinele-ntre care trăise 
de când se ştia şi intrând in delta pe care n-o văzuse niciodată pan’ 
atunci — câmpie aluvionară, mlăştinoasă, întinsă la nesfârşit si- 
acoperită de chiparoşi şi eucalipti, şi mărăcinişuri, şi crânguri 
mişunând de urşi şi cerbi, şi pantere, şi şerpi, în care omul izbind 
sălbatic, violent cu securea mai destelenea petice de pământ gras unde 
lujerii bumbacului creşteau exuberant, mai înalţi decât omu' călare şi 
el, Mink, sta cu faţa lipită de fereastra vagonului, ca un copil. 

— 1 numai mlaştină pe-aici, zise. N-arată sănătos. 

— Nici nu-i, făcu ajutorul. Nici nu-i nevoie să fie. Ăsta-i 
penitenciar. După mine, nici nu există loc mai nesănătos în care să 
poţi băga un om şi să-l închizi dup-un gard de sârmă ghimpată pentru 
douaj’ de ani sau douăşcinci. Da’ pentru dumneata, un loc nesănătos 
ca ăsta-i tocmai ce-ţi trebuie; n-o să ai de stat multă vreme. 

Vasăzică, aşa arăta Parchman, penitenciarul, destinaţia şi destinul 
lui, pe viaţă, cum zisese judecătorul; pentru restul vieţii lui, cât o mai 
avea de trăit. Da’ avocatu-i zisese altfel, cu toate că nu putea avea nici 
în el încredere cu-adevărat: numai douăşcinci de ani, poate numai 
douăzeci, şi chiar şi pe-un avocat în care omu' nu se poate-ncrede, tot 
poţi măcar atâta să-l crezi: că-şi ştie meseria, pentru c-a mers la o 
scoala de legi şi le-a-nvätat, pe când un judecător, tot ce-are de facut 
ca s-ajungă judecător e să iasă-ntâiu-n alegeri. Şi chiar dacă 

82 


judecatorul n-a iscalit hartia pe care sa stea scris c-are de facut numa’ 
douăzeci sau numa’ douäscinci de ani, nici asta n-avea nicio 
importanta pentru ca judecätorul era de partea cealaltä si natural c- 
avea să-l minta pe omu' contra căruia era, pe câtă vreme un avocat, 
mai ales avocatu’ tău, nu poate. Ba mai mult: avocatu’ lui nu putea să- 
| mintă chiar pe el pentru că-i spusese cineva că era un fel de regula 
că, dacă clientu' nu-l minte pe avocat, Legea nu-i dă voie nici 
avocatului să-l mintă pe client. 

Şi chiar de n-ar fi fost aşa, tot n-avea nicio importanţă, pentru că el 
tot nu putea sta la Parchman toată viata, n-avea timp, trebuia să iasă- 
nainte. Şi uitându-se la gardul înalt de sârmă cu-o unică poartă păzită 
zi şi noapte de oameni cu puşti şi după gard la clădirile scunde 
sinistre cu gratii la ferestre, îi trecu prin gând, încercă să-şi aduc- 
aminte, c-un fel de uluială, de timpu' când unicul motiv pentru care 
voia să scape era ca să se duc-acasă să-şi vadă de lucratu' pământului, 
amintindu-şi asta numai o clipă şi-atât, pentru c-acuma trebuia să 
scape. 

Trebuia să iasă. l-au schimbat salopeta albastră decolorată şi 
peticită, şi cămaşa cu care venise de-acasă, cu-o salopetă şi-o haină de 
postav alb, cu dungi negre de-a latu”, care, de-ar fi după judecător, îi 
era sortit să le poarte toată viaţa până la moarte, dacă n-ar fi ştiut 
avocatul ce ştia. Acuma muncea — munceau o mulţime — pe câmpiile 
grase de bumbac şi oameni călare cu puşti la oblânc îi păzeau, şi făcea 
singurul lucru pe care ştia să-l facă, pe care-l făcuse toată viaţa, pentr- 
o recoltă care n-o să fie niciodată-a lui, câte zile-o mai avea, dac-o ieşi 
p-a judecătorului, şi-şi zicea: Bine şi-aşa. Ba chiar mai bine. Dacă unu’ 
vrea să facă o treabă, poa * s-o facă, da’ poa” şi să n-o facă. Da dacă TREBUIE 
s-0 facă, n-are ce-l opri. 

Şi noaptea, pe patul de scânduri, fără cearşaf, cu-o pătură ieftină şi 
scortoasa, şi drept pernă hainele făcute sul, îşi zicea, îşi vâra-n cap, 
pentru că trebuia acuma să-şi schimbe peste noapte şi pentru 


totdeauna pe douăzeci sau pe douăşcinci de ani toată firea şi tot 
83 


caracterul, şi toată faptura lui: Să fac orice-mi zic ăştia să fac. Să nu-ntorc 
vorba nimănui. Să nu m-amestec unde-i bătaie. A sta-i tot ce trebuie să fac 
douăşcinci de ani sau poate chiar numai douăzeci. Da’ mai ales să nu-ncerc 
să evadez. 

Nici măcar nu ţinea socoteala anilor care se-mplineau. Îi lăsa să 
treacă, să se-nfunde-n uitare, îi îndesa sub bocancii grei în răzor, în 
urma catârului care trăgea plugul, şi mai târziu boroana, apoi cu 
săpăliga la plivit şi la rărit, şi la urmă cu sacul lung târâş în care 
culegea bumbacul. N-avea nevoie să-i numere; acuma era-n mâna 
Legii şi, câtă vreme se ţinea de ale patru reguli pe care Legea le pusese 
pe seama lui, o s-o tie şi Legea pe-aia una pe care şi-o pusese pe seama 
ei, ăi douăşcinci de ani sau poate chiar numai douăzeci. 

Nu ştia câţi ani trecuseră când veni o scrisoare; să fi fost doi sau 
trei, şi stătea în biroul directorului sucind şi răsucind în mână plicul 
cu mărci şi cu ştampile, şi-adresa scrisă cu creionul, în timp ce 
directorul îl observa. 

— Nu ştii să citeşti? zise directorul. 

— Ştiu să citesc de tipar, da’ de mână nu ştiu bine. 

— Vrei să-ţi deschid eu? zise directorul. 

— All right, făcu el. Aşa că directorul o deschise. 

— E de la nevasta dumitale. Te-ntreaba când vrei să vie si dacă s- 
aducă şi fetele. 

Iar tinea scrisoarea-n mână acum, o foaie de hârtie dintr-un caiet de 
şcolar, scrisă cu creionul, parc-ar fi fost picioare de păianjen sau 
hieroglife, dar asta nu-nsemna c-ar fi fost mai uşor de citit pentru el 
decât araba sau sanscrita. 

— Yettie nu ştie nici măcar să citească de tipar, darămite să scrie de 
mână, zise el. Trebuie că i-a scris-o madam Tull. 

— Ei, făcu directorul. Ce să-i scriu? 

— Scrie-i că n-are niciun rost să facă atâta drum pan’ aici, pen’ ca 
tot am să mă-ntorc acasă curând. 


— Oh, făcu directorul. Ai să ieşi în curând, eh? Privi la făptura 
84 


marunta si firavä, nu mai mare decat un bäiat de cincisprezece ani, 
care de trei ani era-n seama lui si pe care nu reusise-n timpul asta s-o 
catalogheze, s-o rânduiascä-ntr-una din categoriile alcătuind 
contextura inchisorii. Nu era o enigma, nu era un mister: nu era nimic, 
absolut nimic; la fisa lui nici conflict, nici mustrare, nici observatie de 
la vreun gardian sau custode, sau functionar, niciodatä niciun fel de 
incident cu vreun alt detinut. Un ucigas, condamnat pe viata, intra 
dupa experienta directorului, totdeauna, intr-una din doua categorii: 
sau un incorigibil, care nu mai avea nimic de pierdut, o vesnica 
problema si bataie de cap, si pentru gardieni, si pentru ceilalti 
detinuti; sau o periuta, lingând cizmele oricäruia dintre superiori, ca 
să-şi facă viata mai uşoară. Dar ăsta, nimic: isi primea portia de 
treabă-n fiecare dimineaţă şi muncea la bumbac, dârz şi neostenit, ca 
şi cum ar fi muncit la al lui, ca şi cum pentru el ar fi scos rod. Ba mai 
mult: lucra mai aprig pentru recolta asta, din care n-avea să tragă 
niciun gologan profit, decât lucrau — după experiența directorului — 
oamenii de teapa lui pentru ei înşişi: Şi cum ai să ieşi? 

Mink i-a spus. În trei ani de zile asta ajunsese la el ceva automat; n- 
avea decât să deschidă gura, că ieşea ca răsuflarea: 

— Făcând ce-mi zic ei să fac. Nu-ntorc vorba şi nu mă bat. Si nu- 
ncerc să evadez. Mai ales asta: nu-ncerc să evadez. 

— Aşa că după şapteşpe sau douăjdoi de ani ai să pleci acasă, zise 
directorul. Că trei s-au şi făcut, de când eşti aici. 

— S-au făcut? N-am ţinut socoteala. Nu, zise el. N-am să mă duc 
de-a dreptul acasă. Am mai întâi ceva de făcut. 

— Ce? zise directorul. 

— O chestie de-a mea. După aia, mă duc acasă. Scrie-i aşa. Da, dom 
Te, îşi spuse el. Ai zice c-a trebuit să fac tot drumu’ pân 'la Parchman numai 
ca de-aici s-o pornesc înapoi acasă să-l omor pe Flem. 


85 


Trei 
V.K. RATLIFF 


Ce n-a putut probabil sä-i intre-n cap lui Montgomery Ward, nici 
la-nceput, nici in urmätoarele douä-trei zile, era de ce-a vrut Flem 
neaparat ca el sa fie trimis in mod special la Parchman. De ce sa nu fi 
fost bun si alt loc, la fel de sigur si de izolat, de pilda Atlanta sau 
Leavenworth, sau poate chiar Alcatraz, tocmai la doua mii de mile, in 
California, unde judecătorul Long l-ar fi trimis cu primul tren, încă de 
pe cand el se mai uita la prima poza obscenä; asta voia sa stie: de ce 
anume nu-i convenea lui Flem niciun alt loc si tinea ca el, 
Montgomery Ward, sa fie trimis numai si numai la Parchman, in 
Missippi.’ 

Pentru ca nici chiar in agitatia primului moment Montgomery 
Ward nu se-ndoise o clipă măcar de cele ce i se-ntâmplau în realitate. 
De cum au intrat pe uşă avocatul şi cu Hub, el şi-a dat seama că-n fine 
s-a-ntâmplat ceva, ceva la care s-aşteptase chiar din momentu', când 
va fi fost ăla, când Flem descoperise, sau bănuise, că, orice-o fi fost aia 
ce se-ntâmpla acolo pe straduta, era ceva din care se putea scoate-un 
ban. Ce-l lăsa puţin perplex era de ce complica şi-ncurca Flem atâta 
lucrurile, numai ca să-i sufle-afacerea asta cu poze de femei goale. Era 
ca anecdota cu tipu’ din pom care, când îl vede pe unu' de jos tintind 
cu pusca la el, îl întreabă cum îl cheamă şi, cand al’ de jos îi spune, 
face: „Ei drăcie, dumneata eşti ăla? Ce-ai nevoie-atunci să mai pierzi 
timp şi să strici cartuşu' pe mine? Dă-te de-o parte, să cobor!” 

Ce să mai vorbim de nesocotinta! Ca Flem Snopes îi sufla afacerea, 
era all right. Se-aşteptase la asta: se-aşteptase ca mai curând sau mai 
târziu să-i vină şi lui rândul, având pe chestia asta exact acelaşi risc ca 


1 Forma Missippi reproduce pronunția regională şi populară a cuvîntului Mississippi. 
86 


oricare altul din Yoknapatawpha care-avea o afacere suficient de 
rentabilä ca Flem sa considere ca i-ar conveni. Dar, ca sä-i pui sa 
confiste pozele alea tocmai pe procuror si pe serif, singurii doi oameni 
din cati puteai gasi in toatä Yoknapatawpha, despre care nici chiar 
Grover Winbush n-ar fi fost atat de naiv sa-si inchipuie-n vis macar c- 
or să le lase vreodată sa le scape din mana — procurorul Stevens, cel 
care se consacrase atat de mult reformelor civice si progresului moral 
al poporului, încât, din cel mai pur sentiment al datoriei, îi silea pe 
baietii de doisprezece ani s-alerge-n concursuri de cinci mile, cand ei 
tot ce-şi doreau era să-i lase-n pace să stea acasă şi să dea foc 
grajdului; şi Hub Hampton, carnivorul ăla cu mutră de diacon baptist 
care, când te prindea o dată-n colții lui, nu-i mai scăpai şi care n-avea 
plăcere mai mare şi mai pură decât să ţină socoteala oamenilor despre 
care ştia personal c-or să nimerească direct în iad. 

La urma urmei, de ce trebuia neapărat ca Montgomery Ward să fie 
băgat la-nchisoare, când tot ce voia unchi-su sau văr'su era să-i sufle 
afacerea, decât doar poate ca să lipsească-o săptămână sau poate o 
lună, sau două, să dea lumii timp să uite de pozele alea de femei goale 
sau, în orice caz, să uite că cineva pe care-l chema Snopes avea vreo 
legătură cu ele. Pentru că Flem era acum bancher şi s-ocupa nu numai 
cu cămătăria, s-ocupa şi cu respectabilitatea. 

Nu, ceea ce în fond ar fi trebuit să-l lase pe Montgomery Ward 
perplex, pe el îl încânta şi-l minuna: cum de reuşise el s-o lungească 
atât. N-ar fi fost nevoie nici de lege şi nici de Flem Snopes ca să-i 
închidă atelierul, să-i tragă obloanele (sau mai curând să i le ridice) şi 
să lichideze pentru totdeauna industria asta de fotografii obscene din 
Jefferson, Missippi. O şi făcuse foarte bine Grover Winbush, când îl 
prinsese cineva ieşind atunci la două noaptea din fundătură, cine 
dracu’ o fi fost. Nu: Grover Winbush nenorocise, distrusese afacerea 
încă din clipa-n care descoperise că-ntr-o fundătură din Jefferson 
există o uşă laterală şi că-n dosul ei e ceva ce s-ar putea numi un 


bordel, dar fără dame. Ba nu: afacerea asta fusese pierdută pentru 
87 


Jefferson din clipa-n care Grover Winbush fusese numit politist de 
noapte, pentru că Grover avea exact atâta minte câtă să-i ajungă unui 
poliţist de noapte, cu condiția ca oraşul să nu fie mai mare ca 
Jeffersonul şi nici lumea să nu se culce niciodată mai târziu ca-n 
Jefferson, Missippi, pentru că asta era unica slujbă dintre toate slujbele 
trudnice plătite de pe lumea asta — să stea toată noaptea rezemat de- 
un stâlp de felinar şi să privească la piaţa pustie — pe care-ai fi zis că-i 
şi el în stare s-o facă oricâtă vreme, cu condiţia ca al’ care i-a dat-o sau 
i-a obținut-o să rămână tot atâta vreme la putere şi cu condiţia ca el, 
Grover, să nu pice cumva peste ceva cu care să-şi poată face rău lui 
sau slujbei, sau vreunui trecător nevinovat, sau poate chiar la toţi trei 
deodată; aşa că natural c-avea să fie prins de cineva, de oricine, a doua 
sau a treia oară când avea să caute să se strecoare din fundătură. 

Ceea ce, în fond, nu era decât un simplu risc profesional inevitabil 
când învârteai o afacere ca asta în acelaşi oraş în care Grover Winbush 
era poliţist de noapte, şi Montgomery Ward ştia asta tot atât de bine ca 
oricine altul care-l cunoştea pe Grover. Şi, cum afacerea de mai bine 
de un an de zile mergea fără nici o-ncurcătură, Montgomery Ward şi- 
a-nchipuit că cine-o fi fost al’ de-l prinsese pe Grover intrând sau 
ieşind din fundătură pe furiş după miezul nopţii, o dată pe lună de 
nouă sau zece luni încoace, fusese poate vreun cunoscut de afaceri, pe 
care Grover şi-l făcuse prinzându-l jucând pe bani la vreo razie sau cu 
vreo juma’ de whiskey de contrabandă în buzunarul de la spate. Sau 
cine ştie? Poate că însuşi Flem în persoană închisese fiecăruia gura la 
timp, protejându-şi nu atât propriile interese viitoare şi investiţii pe 
care le-avea-n gând, pentru că, la vremea aia, poate că încă nu 
descoperise c-avea de gând să pună mâna pe atelié (aşa-i zicea 
Montgomery Ward, pe frantuzeste, şi pe vitrină pusese să-i scrie: 
Atelier Monty), ci doar ca să protejeze şi să apere însăşi rentabilitatea 
şi profiturile rezonabile, şi asta nu chiar din lealitate familială fata de 
un alt Snopes, ci pur şi simplu din principiu, cu toate c-ajunsese 


bancher şi natural că trebuia, într-o anumită măsură cel puţin, să 
88 


stabileascä un compromis intre profit si onorabilitate, pentru ca orice 
rentabilitate este in fond de interes general, cu conditia sa nu fie 
prinsa, si chiar si onorabilitatea poate merge mânä-n mana cu 
interesul general, cu conditia ca interesul general sa aiba destul bun- 
simţ ca sa lucreze pe-ntuneric şi să nu facă prea mult zgomot. 

Şi când procurorul si cu şeriful au intrat la el atunci dimineaţa, să-l 
aresteze, Montgomery Ward a crezut, normal, că-n fine destinul lui 
apuca pe drumul firesc şi singurul lucru care-l nedumerea era felul 
absolut nesocotit, ca să nu-i zicem nesăbuit, în care Flem Snopes spera 
să tragă foloase de pe urma destinului. Vreau să zic: amestecându-i pe 
procurorul Stevens şi pe şeriful Hampton, dându-le posibilitatea s- 
adulmece, s-apuce să vadă cu coada ochiului măcar pozele alea de 
femei goale. Pentru că, aşa cum evoluase afacerea, puteai spune că- 
ntr-un fel Montgomery Ward lucra-n schimbul de noapte şi niciodată 
nu era văzut în piaţă înainte de ora prânzului. Asa că, pan’ să-i spună 
procurorul şi Hub, el n-avusese încă timp să afle despre ăi doi tipi, 
care spărseseră dulapul cu droguri al lui moş Willy Christian noaptea 
trecută, şi că nimeni dintre ăi care-i zăriseră pe hoţi prin vitrină nu 
putuseră da de urma lui Grover Winbush ca să-i spună, şi, când, în 
cele din urmă, Grover ieşi furişându-se din fundătura lui 
Montgomery Ward, chiar şi hoţii, nu numai ăi care-i văzuseră, se 
duseseră-acasă. 

N-am de gând să susţin că pe Montgomery Ward l-a surprins faptul 
că procurorul şi cu Hub erau cei dintâi. Era firesc să fi fost ei, când, în 
fine, afacerea atelierului izbucnise, indiferent de motivul izbucnirii. S- 
ar fi aşteptat să-i vadă primii, chiar dacă-n Yoknapatawpha nici nu s- 
ar fi pomenit vreodată de numele lui Flem Snopes — ipocritul ăsta de 
procuror viclean, cu mutră de zevzec învăţat pe la Harvard şi prin 
Europa, şi care n-ar fi avut nevoie nici măcar de scuza că asta-i slujba 
lui pentru care-i plătit ca să-şi vâre nasu' peste tot unde nu-i fierbea 
oala şi unde n-avea ce pierde; şi bortosul ăla bătrân de Hampton, pe 


care-l puteai chema să caste gura la orice, chiar şi la o crimă, dacä-ti 
89 


aduceai aminte că-i serif şi-i spuneai despre ce-i vorba şi unde. Nu. 
Ce-l uluia pe Montgomery Ward era ce pastele mă-sii de aberatie-l 
trăsnise pe Flem Snopes ca să fie el în stare să creadă că se putea folosi 
de procurorul Stevens şi de Hub Hampton, ca să pună mâna pe 
pozele alea şi să-şi mai închipuie-n vis măcar c-o să le mai scoată 
vreodată din mâna lor. 

Aşa c-ai fi putut zice că, pentru o clipă, credinţa, încrederea lui în 
Flem Snopes şovăise, se cam clătinase. A fost un moment oribil, în 
care crezuse că Flem Snopes a putut fi victima unei pure coincidente 
manevrate de Grover Winbush, ca un simplu muritor de rând. Dar 
numai un moment. Dacă afurisitul ăla de copil, care-i văzuse pe hoţi 
la dulapul de droguri al lui moş Willy, trebuise să-şi aleagă, ca să se 
ducă la cinematograf, la a doua reprezentaţie, din toată săptămâna, 
exact aceeaşi seară pe care şi-o alesese şi Grover Winbush ca să se mai 
strecoare-o dată-n odaia din dos a lui Montgomery Ward, din 
fundătură, şi dacă şi Flem Snopes putea fi victima aceluiaşi ghinion şi- 
al aceleiaşi coincidente scandaloase ca şi oricare altul, atunci puteam 
foarte bine să ne facem valizele şi să ne cărăm. 

Aşa că, şi după ce procurorul şi cu Hub i-au povestit despre ăi doi 
hoţi de la moş Willy din prăvălie şi despre băiatul căruia tat-su ar fi 
trebuit să-i dea pantalonii jos că nu fusese-acasă-n pat cu două ceasuri 
mai devreme, Montgomery Ward tot n-a avut o clipă măcar de- 
ndoială că era vorba de-o lovitură montată de Flem de la un cap la 
altul — de Flem în persoană cu nasul lui de copoi care simte gologanu' 
cum simte popa păcatu' şi puiu” fript, descoperind imediat că trebuia 
să fie de câştigat din gros cu ce se-ntâmpla noaptea-n dosu' uşii ăleia 
din fundătură, în orice caz destul ca să-i facă pe oamenii din trei 
resedinte de comitat să intre şi să iasă pe furiş de-acolo din fundătură 
noaptea pe la două şi pe la trei. 

Aşa c-acuma, tot ce mai avea Flem nevoie era să afle exact ce 
anume se petrecea acolo-n fundătură, care să fie-atât de misterios şi- 
atât de banos; şi şi-a plasat probabil spionii lui — nu c-ar fi nevoie, ca 

90 


să-l prindă pe Grover Winbush, de spioni calificaţi cu respectul 
meseriei şi cu mândrie profesională, pentru că orice copil, dacă-l 
cinsteai c-un cornet de îngheţată, ar fi putut s-o facă — să pândească de 
după colţ pe cine vine şi pe cine pleacă; mai curând sau mai târziu, şi 
probabil mai mult curând decât târziu, avea să se ivească vreunul care 
să fie la cheremul lui Flem. Foarte probabil că mai mult curând decât 
târziu; chiar aşa, împrăştiată peste patru comitate, cum era afacerea 
asta, nu puteau fi mulţi din ăi de teapa din care-şi trăgea Montgomery 
Ward clientela, care să nu fi-ncercat să-şi pună iscălitura pe-o bucată 
de hârtie de-a lui Flem cu patruzeci sau cincizeci la sută pentr-un 
împrumut de trei sau patru dolari, aşa ca Flem să nu-i poată spune: 

— Ştii, pe chestia fleacului ăluia de chitanţă-a dumitale, aş fi vrut 
să-mpiedic banca sa te urmărească, da’ eu nu-s decât vicepreşedinte, 
şi cu Manfred de Spain nu-i nimic de făcut. 

Sau poate chiar Flem să-l fi prins pe Grover, să-l fi prins pur şi 
simplu asupra faptului, atunci a doua sau a treia oară, număr care 
pentru Grover însemna maximul absolut al posibilităţilor lui de a se 
furişa din fundătură fără să-l prindă cineva, asta, de fapt, cu mult 
înainte ca ăi doi tipi să fi spart prăvălia lui moş Willy Christian şi să-l 
fi dat de gol, şterpelind medicamentele din dulăpior în văzul a jumate 
din Jefferson, care era ştiut că la ora aia se-ntorcea acasă de la 
reprezentatia de seară de la cinematograf, şi când l-au căutat pe 
Grover peste tot ca să-i spună, n-au putut da de el. Cum-necum, Flem 
a dat peste unu’ pe care să-l poată stoarce destul, ca să scoată de la el 
exact ce-i trebuia: ce marfă vinde Montgomery Ward după uşa aia. 
Aşa c-acuma tot ce-avea Flem de făcut era să între şi el în combinaţie, 
să-l scoată p-orm-afară pe Montgomery Ward sau să-i tragă preşu' de 
sub picioare, cum făcuse ca să-i pice-n palmă tot ce exista-n Jefferson, 
din care se putea scoate-un ban, de când ne suflase şi nouă, mie şi lui 
Grover Winbush, birtu’, care credeam că-i al nostru, pe vremea când 
nici eu n-aveam mai multă minte decât să-mi închipui că-i puteam 
tine piept lui Flem. 

91 


Numai că, ajuns bancher, vicepreşedinte, ca să nu mai pomenim ca- 
n fiecare duminică dimineaţa era totdeauna al treilea la biserica 
baptistă — primul fiind negrul care-aprindea focu-n sobă şi-al doilea 
pastorul în persoană - şi tot restul carierei lui la Jefferson era 
condamnat la respectabilitate, ca unu-n haine de sărbătoare, care- 
ncearcă s-alerge pe-un câmp de scaieti şi de clocotici, bineînţeles c- 
acuma Flem nu numai că nu putea s-apară-n chestia asta, nu putea 
nici măcar s-o lase să aibă cât de cât vreo legătură cu numele de 
Snopes. Aşa că-n ce privea Jeffersonul se terminase cu Atelierul 
Monty, avea să fie-nchis, curăţat, şters din registrul comerțului pentru 
vecii vecilor şi-afacerea mutată-n altă fundătură, undeva unde nu 
răzbise nici zvon măcar despre ea pân-atunci, şi sub o direcţie care, 
dac-ar fi posibil, să nu ştie nici să silabisească măcar cuvântul Snopes. 
Sau mai bine, dacă Flem avea un pic de judecată, s-o mute cu totul în 
alt oraş, undeva în fostul district al lui Montgomery Ward, unde 
Grover Winbush să n-aibă cum da de ea, cel puţin până-n vara 
viitoare, când o să-şi ia ăle două săptămâni de concediu. 

Aşa că, deocamdată, tot ce-avea Montgomery Ward de făcut, de 
fapt, tot ce putea face era s-aştepte pan’ ce-o socoti Flem că-i 
momentu’ potrivit să-l dea afară din ateli€ sau să i-l sufle, în fine, cum 
o hotărî el că-i vine mai la-ndemână. E destul de probabil ca 
Montgomery Ward să fi avut un moment-două de amărăciune la 
gândul că afacerea lui nu era una s-o poţi lichida la repezeală, cum s- 
ar zice ca la foc, să n-aibă Flem cum prinde de veste. Dar fondul lui de 
comerț era o cantitate atât de nebuloasă, că n-avusese niciodată niciun 
fel de existenţă concretă, decât doar în clipa-n care clientul plătea şi-o 
consuma pe loc, şi singurul lucru pe care l-ar fi putut vinde era 
investiţia capitală, şi-aşa ceva nu numai c-ar fi fost contrar tuturor 
legilor economice, dar l-ar fi lăsat şi fără fondul lui nebulos de comerț, 
aşa că n-ar mai fi avut ce vinde-n timpu' care i-ar mai fi rămas pan’ să- 
1 dea Flem afară, care putea să-nsemne câteva săptămâni sau poate 


chiar câteva luni. Aşa că tot ce-i mai rămânea de făcut era s-aplice 
92 


orice metode si mijloace de accelerare si de sporire a deverului care-i 
puteau da prin cap pana la prima mişcare a lui Flem, încercând, 
natural, sa prevadă la ce metodă va recurge-n cele din urmă Flem - fie 
ca gasise, Flem, ceva, vreun fel de maneta, de parghie, ceva in trecutul 
lui, (al lui Montgomery Ward), cu care să-l manevreze, fie poate la 
gestul grosolan si banal, de a-i oferi pur si simplu bani. 

Asa că s-asteptase la Flem. Da’ la Hub şi la procuroru' Stevens nu s- 
asteptase deloc. Asa cä-n ce-ai putea numi o strafulgerare, doua, cand 
Hub si procuroru’ näväliserä la el atunci dimineata, Montgomery 
Ward şi-a făcut socoteala c-o fi şi asta o chestie cu onorabilitatea aia 
nouă-n care se băgase Flem; o onorabilitate atât de gingaşă şi-atât de 
mofturoasă, că nimic nu-i mai convenea şi c-acuma lucrurile trebuiau 
s-arate ca şi cum Legea-n persoană se deplasase să facă curăţenie, să 
mature din Jefferson şi atelié, şi tot, aşa că Flem se servise de 
procuroru' Stevens şi de Hub Hampton doar ca să scoată cu ei 
castanele din foc. Fireşte, o clipă de s-ar mai fi gândit şi-ar fi dat seama 
imediat că odată ce-un tip care şi-a consacrat viata reformelor civice şi 
progresului moral al tineretului, cum era procuroru' Stevens, şi-un 
impielitat de carnivor de diacon baptist, ca Hub Hampton, ar fi pus 
mâna pe fotografiile alea de femei goale, nu i-ar mai fi rămas lui Flem 
ca să-şi mute atelieru-n altă parte decât intenţia. Dar, cu ochii ăia mici, 
duri, späläciti fixându-l de peste burtoiul lui Hub Hampton, era greu 
să aibă timp de-orice fel de meditaţie şi gândire, de-o fi fost omu' 
gânditor din fire sau nu. De fapt, dacă-i vorba, Montgomery Ward 
era-n momentul ăla atât de departe de reflectat şi de gândit sub orice 
formă, că n-ar fi deloc de mirare ca-n acelaşi moment de străfulgerare, 
el să fi lăsat să cadă, pe văr-su Flem, oribila bănuială că se lăsase tras 
pe sfoară de procuroru' Stevens şi de Hub Hampton; că Flem, tot ce- 
avusese de gând era să-l scoată pe el, pe Montgomery Ward, să-l lase 
pe dinafară, dar era destul de naiv dacă-şi închipuia c-o să mai poată 
smulge din mâinile lui Hub Hampton pozele alea de femei goale, 


după ce Hub apuca o dată să le vadă, şi că-n realitate p-ăl de scosese 
93 


cu mana lui castanele din foc il chema Flem Snopes. 

Cu toate ca, si In situatia asta desperata, Montgomery Ward avea 
totuşi prea mult bun-simt şi judecată, ca să nu mai vorbim de mândrie 
familială şi de lealitate, ca să poată crede că zece mii de procurori 
Stevens şi de Hubi Hamptoni, ce să mai zicem de numai câte unul din 
fiecare, ar putea să-l tragă pe sfoară pe Flem Snopes. De fapt, în loc de 
bănuiala aia ordinară, ar fi mai curând de crezut că Flem Snopes a 
avut şi el ghinion, întocmai ca orice altă făptură omenească — nu 
ghinionul de-a se fi-nşelat asupra personajului Grover Winbush şi a-şi 
fi închipuit că Grover ar putea să între şi să iasă pe furiş din fundătura 
aia, de două-trei ori pe săptămână, şapte-opt luni în şir, fără ca să-l 
prindă, o dată măcar, oricine-ar fi vrut din Yoknapatawpha, ci 
ghinionul de-a nu fi fost în stare să prevadă că ăi doi hoţi o să-şi 
aleagă să intre să fure la moş Willy Christian la drugstore, tocmai în 
noaptea-n care puştiul ăla de Rouncewell avea să se lase s-alunece pe 
burlan, ca să se ducă la cinematograf, la reprezentatia a doua. 

Aşa c-acuma tot ce-avea Montgomery Ward de făcut era să stea-n 
celula-nchisorii-n care-l băgase Hub şi s-aştepte, cu ceea ce s-ar putea 
numi degajare şi interes profesional, să vadă cum o să scoată Flem 
pozele alea de la Hub. O să dureze, natural; cu toată veneratia lui 
pentru Flem Snopes şi cu tot orgoliul familial, îşi dădea seama că, nici 
chiar pentru Flem, chestia asta nu era chiar simplă, ca şi cum şi-ar fi 
ales o pălărie sau o umbrelă. Asa că, dacă trecu şi restul zilei şi nu se- 
ntâmplă nimic nou, era exact ce s-aşteptase. Ce-i drept, cam cochetase 
cu gândul că Flem, luat şi el prin surprindere, ar fi putut să vină la el, 
la Montgomery Ward, să mai culeagă cine ştie ce fărâme izolate de 
informaţii utile, fără să ştie că n-avea ce. Dar când Flem nici nu apăru, 
nici nu trimise vorbă, s-ar putea zice că admiraţia şi veneratia lui 
pentru Flem crescură şi mai mult, pentru că asta era o dovadă 
concretă că Flem n-avea nevoie nici măcar de bruma aia de informaţii 
câtă ar fi putut Montgomery Ward să i-o dea şi nici, ca să zicem aşa, 
de încurajarea sau de sprijinul lui moral. 

94 


Şi toată noaptea, până-n zori, în ceea ce s-ar putea numi intimitatea 
fraternă a plosnitelor comitatului Yoknapatawpha, a stat si a facut fel 
de fel de presupuneri, şi dimineaţa la fel. Aşa că vă puteţi închipui 
mirarea şi interesul — nu nelinişte încă, nici uluire: doar interes şi 
curiozitate — când nu-ştiu-care cunoscut grijuliu (e vorba de Euphus 
Tubbs, temnicerul; era şi el parte interesată, ce să mai vorbim că toată 
viaţa lui din mirare-n mirare-o dusese) apăru după-masa şi-i povesti 
cum Hub Hampton se dusese din nou dimineaţa la atelier să vadă 
dacă nu cumva le scăpase, şi lui, şi procurorului Stevens, vreo probă şi 
că descoperise-n sticlele de revelator cinci galoane de whiskey de 
contrabandă pe raftul pe care Montgomery Ward ştia foarte bine că nu 
tinea niciodată decât revelator. 

— Acuma mergi la Parchman, nu mai mergi la Atlanta, zisese 
Euphus. N-ai să mai fii aşa de departe. Unde mai pui că rămâi în 
Missippi, aşa că dacä-ti umflă-un temnicer banii tăi de întreţinere, 
măcar să fie unu' de-ai noştri, nu cum fac afurisitii ăştia de judecători, 
că trimit băieţi de la noi, din Missippi, tocmai la mama dracului, la 
nişte oameni de care n-ai auzit de când eşti, ca să-ţi umfle ăia banii. 

Nici îngrijorare, nici uimire: simplă curiozitate şi mirare, dar mai 
ales curiozitate. Pentru că Montgomery Ward ştia foarte bine că ieri- 
dimineaţă, când ieşise din atelier cu Hub şi cu procurorul, în sticlele 
alea nu era şi nu fusese niciodată nimic decât revelator şi-şi dădea 
seama că şi Hub Hampton şi procurorul Stevens ştiau amândoi foarte 
bine că asta fusese-n ele, şi nu altceva, şi mai ştia că, pentru-un tip care 
tine-o afacere cu fotografii de femei goale-n Jefferson, Missippi, să-şi 
complice existenţa vânzând whiskey cu paharu-n local însemna să-şi 
caute beleaua cu lumânarea, ca şi-un proprietar de ruletă sau de mese 
de joc de cărţi, căruia i-ar fi dat prin cap să-şi facă o presă de tipărit 
bani falşi în aceeaşi pivniţă. 

Pentru că n-avusese nicio clipă de-ndoială că Flem pusese alcoolul 
şi-încă-n aşa fel ca Hub Hampton să dea peste el vrând-nevrând; şi de 


data asta admiraţia şi veneratia atinseră culmea culmilor, pentru că el 
95 


îşi dădea seama ca Flem, ajuns bancher şi trebuind să fie tot atât de 
gingaş pe chestie de onorabilitate ca o fată mare care se pomeneşte 
deodată singură-ntr-un congres de voiajori comerciali, nu numai că 
nu-şi putea permite să aibă de-a face cu contrabandişti locali de alcool, 
şi că fusese astfel obligat să se ducă personal până la Moşia 
Frantuzului, sau poate chiar să ia drumu’ până-n Sectoru' Nouă la 
Nub Gowrie, ca să facă rost de el, trebuind chiar pe deasupra să mai şi 
plătească douăşcinci sau treijde dolari bani gheaţă din buzunar. Şi 
desigur, fără să vrea, o frântură de secundă se poate să i se fi ivit 
gândul că-n fond ăşti douăşcinci sau treijde dolari dezvăluiau că-n 
ultimă analiza Flem nu era nici el imun la chemarea puternică şi 
elementară a rudeniei de sânge. Dar asta n-a fost decât o frântură de 
secundă, dac-a fost măcar şi-atât, deoarece, chiar dacă Flem ar putea fi 
şi el la un moment dat victima slăbiciunii şi-a rătăcirii, tot n-ar da 
nicicând douăj de dolari pe-un Snopes. 

Nu, ăi douăşcinci sau treijde dolari nu-nsemnau decât c-afacerea 
avea să fie ceva mai grea decât ş-aşteptase sau calculase Flem. Dar 
faptul că n-a ezitat nici douăşpatru de ore ca să plătească ’nsemna că- 
n orice caz Flem n-a avut niciun moment de-ndoială în ce priveşte 
rezultatul. Aşa că, fireşte, nici Montgomery Ward n-avea nici el, 
nemaiavând nevoie nici să-şi închipuie măcar, să prevadă, ci doar s- 
aştepte, pentru că, la ora aia, jumate din Jefferson asta făcea, 
presupunea şi-şi închipuia în locul lui, şi cealaltă jumate aştepta, ca să 
nu zicem că sta cu ochii pe el. Pan’ a doua zi, când îl văzurăm pe Flem 
traversând piaţa şi apucand spre închisoare şi intrând, şi după juma’ 
de oră ieşind. Şi-n ziua următoare Montgomery Ward ieşi şi el cu 
cautiunea depusă de Flem. Şi-n ziua de după asta sosi în oraş Clarence 
Snopes — azi senatorul Clarence Egglestone Snopes din adunarea 
legislativă a statului, care pe vremuri fusese polițistul Snopes din sat, 
de la Mosia Frantuzului, până ce făcuse greşeala să-l bată-n numele 
legii cu patul pistolului pe unu' destul de ranchiunos şi de răzbunător 


ca să protesteze c-a fost bătut cu patul pistolului, numai pentru că ăl 
96 


care batea era mai voinic decat al batut si purta si-o insigna. Asa ca 
moş Willy Varner a trebuit să facă totuşi ceva cu Clarence si-atunci a 
pus mâna pe Flem şi-amândoi au pus mâna la bancă pe Manfred de 
Spain, şi toţi trei la un loc au pus mâna pe destui alţii, ca să-l scoată pe 
Clarence ales în adunarea legislativă din Jackson, unde n-ar fi ştiut să 
facă absolut nimic, dacă n-ar fi fost unu-n care aveau moş Billy şi 
Manfred de Spain încredere şi care-i spunea unde să-şi pună iscălitura 
şi când să ridice mâna. 

Numai că, precum zicea şi procurorul Stevens, pare-se că el îşi 
descoperise adevărata vocaţie încă dinainte: se mutase în fine într-o 
bună zi de la Mosia Frantuzului la oraş şi descoperise că tara se- 
ntinde chiar şi dincolo de Jefferson, departe-n spre nord-vest şi- 
ajungea chiar până pe străzile Mulberry şi Gayoso şi Pontotoc din 
Memphis în Tennessee, şi când, trei zile mai târziu, se-ntorsese-acasă, 
părul măciucă şi, ochii holbati păreau să zică: „Ei drăcia-dracului, ei 
drăcia dracului, de ce nu mi-aţi spus despre chestia asta mai devreme? 
De când or fi mergând lucrurile-aşa?” Dar recupera repede timpul 
pierdut. S-ar putea chiar zice de fapt că-l recâştigase, pentru c-acuma 
ori de câte ori se ducea de la Moşia Frantuzului la Jackson, sau se- 
ntorcea şi trecea prin Jefferson, trecea şi prin Memphis, aşa c-ajunsese 
ceea ce procurorul Stevens numea nunțiul apostolic venerian al străzii 
Gayoso, pe lângă toate mahalalele din nordul Mississippiului. 

Aşa că-n a patra zi de dimineaţă când Montgomery Ward şi cu 
Clarence luară trenul Număru' Şase, care merge spre nord, ştiam toţi 
că Clarence va trece prin Memphis în drum spre Jackson, sau spre 
Mosia Frantuzului. Dar, în legătură cu Montgomery Ward, tot ce 
gandeam noi era ce dracu-o fi avut el acolo-n atelieru’ ala-al lui, ca nici 
Hub nu fusese-n stare să descopere, si care să facă pentru Flem Snopes 
ăi două mii de dolari cauţiune depusi ca să-l expedieze-n Mexic sau 
undeva, cine ştie unde, unde-o să nimerească Montgomery Ward? Aşa 
că pentru noi nu era numai mirare plină de curiozitate: curiozitate da, 
desigur, dar şi uimire şi chiar şi-un pic de cugetare, penibilă şi rapidă 

97 


două zile mai târziu, când Clarence si cu Montgomery Ward au 
coborât amândoi din Număru' Cinci, care merge spre sud, si Clarence 
i l-a trimes pe Montgomery Ward lui Flem, şi a plecat mai departe la 
Jackson sau la Moşia Frantuzului, sau unde-o fi avut de mers, ca să 
aibă de unde se-ntoarce la Memphis, pe strada Gayoso, şi Flem l-a 
trimis pe Montgomery Ward la Euphus Tubbs ca să-l bage-n celula lui 
la-nchisoare, cautiunea de două mii de dolari dati de Flem fiind 
revocată sau poate retrasă pe timp nedeterminat, aşa cum îţi pui 
pălăria neagră de sarbatoare-n cui pan’ la nunta sau la înmormântarea 
viitoare, când s-ar putea să-ţi trebuiască. 

Care — vreau să zic Euphus — pare-se că la rândul său l-a predat pe 
Montgomery Ward mai departe neveste-sii, madam Tubbs. Am auzit 
cum că ea i-ar fi atârnat şi un stor vechi la fereastra celulei, să nu-l 
trezească soarele dimineaţa chiar aşa de devreme. Şi acum, de câte ori 
procurorul Stevens sau Hub Hampton sau în fine oricare din oamenii 
ăştia ai legii aveau ceva de vorbit cu Montgomery Ward, unde-l 
găseau mai repede era la madam Tubbs în bucătărie încins c-un sort 
de-al ei curätind mazăre sau stiuleti de porumb pentru copt, si noi — 
mă rog, eu, dac-aşa vreţi — mă făceam că trec ca din întâmplare pe 
aleea din fata-nchisorii, şi Montgomery Ward acolo era, în grădină, şi 
el, şi madam Tubbs, Montgomery Ward prăşind straturile de legume: 
nu că făcea mare lucru, da’ oricum tot mai dădea cu sapa când îi arăta 
madam Tubbs unde. 

— Poate c-o fi-ncercând să mai afle câte ceva despre pozele alea, 
făcu Homer Bookwright. 

— Cum? sării eu. Madam Tubbs? 

— Fireşte că vrea şi ea să ştie, zise Homer. Nu-i şi ea om? Ce-i dacă- 
i femeie? 

Şi după trei săptămâni Montgomery Ward a apărut în faţa judelui 
Long, în sala tribunalului, şi judele Long i-a dat doi ani la 
penitenciarul de stat din Parchman pentru deținerea unui recipient de 


revelator conţinând un galon de whiskey de contrabandă, corpul 
98 


delict prezentat in instanta. 

Vasazica, se-nselase toata lumea. Flem Snopes nu daduse doua mii 
de dolari ca sa curete Statele Unite ale Americii de Montgomery Ward 
şi nu cheltuise douäscinci sau treijde dolari pe nişte poşircă de 
whiskey de contrabandă, ca să ferească Atlanta, în Georgia, de-unu' cu 
numele de familie Snopes. El, ce făcuse, era să cheltuiască douăşcinci 
sau treizeci de dolari ca să-l trimită pe Montgomery Ward la 
Parchman, când guvernul l-ar fi trimis în Georgia gratis. Ceea ce nu 
era numai surprinzător, era chiar foarte-foarte curios şi pe deasupra şi 
foarte-foarte interesant. Aşa c-a doua zi de dimineaţă se-ntâmpla să 
fiu pe peronul gării când trebuia să sosească Număru' Unşpe care 
merge spre sud şi bineînţeles că era şi Montgomery Ward cu Hunter 
Killegrew, ajutorul de şerif, şi i-am zis lui Hunter: 

— Pleci la drum lung; n-ai cumva nevoie să te duci la toaletă? Am 
eu grijă de Montgomery Ward în locul dumitale. Şi-afară de-asta, unu’ 
care n-a fugit acu trei săptămâni, cu-o cauţiune de două mii de dolari, 
probabil că n-o să-ncerce nici acuma, când n-are decât nişte cätuse. 

Aşa că Hunter mi-a întins mie una din cätuse şi s-a dat ceva mai 
încolo, şi i-am zis lui Montgomery Ward: 

— Vasăzică-n loc de-Atlanta te duci la Parchman. E mult mai bine. 
Nu numai că n-ai să lipseşti pe-un furnizor de-al nostru, de-aici, din 
Missippi, de câştigul lui firesc şi legal de pe urma unui deţinut de-al 
nostru, de-aici, din Missippi, pe mâncarea scoasă de-aici, de la noi, din 
Missippi, dar nici n-ai să fii singur, c-ai să mai ai cu tine-un văr sau un 
unchi de-aici, de la noi, din Missippi, să-ţi treci timpul cu el, când n-ai 
să fii la camp, la muncă, sau în altă parte. Cum îi zice? Mink Snopes, 
unchi-tu sau văr-tu, ăla care-a avut acu câtăva vreme încurcătura aia 
pen' că l-a împuşcat pe Jack Houston şi-a tot aşteptat să se-ntoarcă 
Flem din Texas, la timp, să-l scape, numai că Flem avea altă treabă, aşa 
că Mink a acţionat cam pripit. Ce ţi-e, văr sau unchi? 

— Ce? făcu Montgomery Ward. 

— Ce ţi-e? 

99 


— Ce mi-e, ce? 
— Ti-e unchi sau ti-e var? 
— Ce? facu Montgomery Ward. 


100 


Patru 
MONTGOMERY WARD SNOPES 


— Vasazica, te-a prostit, puiu’ ala de curva, i-am zis. Credeai c-o sa- 
I spanzure, da’ a scăpat cu-nchisoare pe viata. 

N-a răspuns. Sedea pe scaunul de bucătărie — singur şi-l adusese, 
din bucătăria lui Tubbs. Eu n-aveam în celulă decât patul — adică eu şi 
plosnitele. Şedea cu umbra gratiilor zăbrelindu-i cămaşa aia a lui alba 
şi blestemata aia de cravată de zece cenți, cu nodul gata făcut; ziceau 
că-i tot aia pe care-o purta de şaişpe ani, de când venise de la Mosia 
Frantuzului. Ba nu. Ziceau că nu-i tot aia pe care-o luase din raft de la 
Varner din prăvălie şi şi-o pusese-n ziua-n care plecase de la ferma 
luată-n dijmă şi intrase vânzător la Varner, şi se-nsurase cu curva lui 
de fată, şi-o purtase şi-n Texas când aşteptau să se nască copilul din 
flori, şi-o purtase şi după ce s-a-ntors; asta era pe când purta o şapcă 
gri de stofă, bună pentru-un băiat de paisprezece ani. Şi de pălăria 
neagră, că-i zisese unu' c-aşa poartă bancherii, şi că şapca gri n-a 
aruncat-o, a vândut-o unui bäietas de negru pe zece cenți, adică 
băiatu' i-a muncit pe banii ăştia, şi prima oară şi-a pus pălăria acum 
trei ani şi se zice că de-atunci n-a mai scos-o niciodată, nici chiar în 
casă, afară doar în biserică, şi tot ca nouă-arată. Nu, arată parcă n-ar fi 
fost a nimănui, nici măcar pătată de sudoare, chiar după ce-o purtase 
zi şi noapte, trei ani de zile, cu timpu-n care se culca cu nevastă-sa cu 
tot, fără nicio supărare pentru ea, pen’ c-aşa cum se culca ea cu 
barbatii-i de prinsă şi cu de-ăi care nici măcar mănuşile nu-şi scot, 
darămite pălăriile şi ghetele, şi paltoanele. 

Şi mesteca. Ziceau că la-nceput, când a venit la Mosia Frantuzului, 
vânzător la Varner, mesteca tutun. Pe-urmă-a descoperit chestia cu 
banii. Ei, desigur, auzise de bani şi-nainte şi chiar şi văzuse câţiva, 


101 


cand şi cand. Dar acuma descoperise pentru prima oară ca poţi s- 
aduni zi de zi mai mult decat ai putea mânca zi de zi, chiar dac-ai 
mânca de doua ori atâta friptura de porc la gratar si de doua ori atâta 
sos alb. Si nu numai asta, dar ca banul era ceva solid, mai tare ca osu’ 
si mai greu ca piatra, şi că, dacă puteai pune mâna pe ceva bani, nu 
era putere pe lume să te poată face să dai drumu” la mai mult decât 
erai dator, aşa că descoperi că nu-şi mai putea permite să mestece tutun 
de zece cenți pe săptămână pentru că-ntre timp descoperise că de cinci 
centi chewing gum tinea cinci săptămâni, adică-n fiecare duminică un 
baton. Apoi s-a mutat la Jefferson şi-aici într-adevăr c-a văzut ce-i aia 
bani, vreau să zic c-a văzut bani cu duiumul, deodată, şi pe-urmă-a 
descoperit că singura limită la cantitatea de bani pe care să poţi pune 
mâna ca să-i tii să nu-ţi mai scape era exact banii pe care puteai pune 
mâna, cu condiţia să ai un loc bun, în siguranţă, unde să-i laşi din 
mână ca să ţi-o poţi umple din nou. Şi-atunci a fost când a descoperit 
el că nu-şi poate permite să mestece nici măcar de-un cent pe 
săptămână. Când n-avea nimic îşi putea permite să mestece tutun; 
când avea doar puţin şi-a putut permite chewing gum; când a 
descoperit că s-ar putea-mbogäti dacă nu moare-nainte, nu şi-a mai 
putut permite să mestece nimic, ci doar sta acolo pe scaunul de 
bucătărie cu umbra gratiilor celulei zăbrelindu-l mestecând în gol fără 
să se uite nici la mine, nici la nimic. 

— Pe viata, am zis. Asta, după cum calculează ei, înseamnă douăj' 
de ani, afară doar dacă nu se-ntâmplă-ntre timp ceva. De când e- 
acolo? Din nouăs'te opt, nu? De când stătea toată ziua poate tot aici, în 
celula asta, spânzurat de gratii, cu ochii pe stradă să te vadă- 
ntorcându-te din Texas să-l scapi, pen’ că erai singurul Snopes, aşa-şi 
închipuia el, care-avea destui bani şi destulă trecere ca să-l ajute, 
strigând la oricine trecea să trimeată vorbă la Varner la prăvălie să vii 
să-l scapi, şi pe-urmă acolo-n sala tribunalului în picioare-n ultima zi, 
mai dându-ti o ultimă şansă, si tot n-ai venit. Nouäs’te opt, până-n 
nouăs'te douăştrei, din douăj ‘ de ani nu mai e mult şi iese. Ei dracia 

102 


dracului, nu mai ai decât cinci ani de trait, nu-i aga? All right. Ce vrei 
sa fac? Mi-a spus. 

— All right, am zis. $i ce-mi dai? Mi-a spus si asta. Am stat un timp 
rezemat de perete, râzându-i in nas. Pe-urmă i-am spus cât cer. Nici 
nu s-a clintit. Numai ce s-a oprit din mestecat atat cat sa zica: 

— Zece mii de dolari. 

— Vasăzică-i mult, am făcut. Pentru tine, tot cat face viata ta-i cam 
cins'te de dolari, şi-ăia mai mult marfa-n rate. Sta acolo-n umbra aia 
de gratii mestecand cu gura goala uitandu-se la mine, in orice caz spre 
mine. Chiar dacă iese bine, maximum ce poţi face e să-i dubleze 
pedeapsa, să mai ia douăj de ani. Asta-nseamnă că-n nouas’te 
patruştrei o să trebuie s-o iei de la-nceput cu ganditu’ că mai ai numai 
cinci ani de trăit. Lasă-te de-adulmecat chilipiruri! Cumpără de-a- 
ntâia, că ai de unde. Scoate zece miare şi pune să-l omoare. Din câte- 
am auzit eu, pentru zece miare dă năvală tot Chicagoul. Sau dă-i 
dracului de zece mii de dolari şi dă-l dracului şi de Chicago; cu-o 
singură mie poţi să stai liniştit aici, în Mississippi, şi să ai zece oameni 
de-ai tăi acolo, la Parchman, să tragă la sorti care să-l împuşte pe la 
spate. 

De data asta nici măcar nu s-a oprit din mestecat. 

— Mă rog, mă rog, am făcut eu. Vasăzică, e câte ceva pe care nici 
chiar un Snopes nu face. Nu, nu-i aşa. Pare-se că lui moş Mink nu i-a 
fost greu deloc să s-aranjeze cu Jack Houston atunci cu puşca-n mâna, 
când i-a venit la-ndemână. Poate că ce vreau eu să spun e că la fiecare 
din Snopesi găseşti câte-o figura pe care nu ti-ar face-o — cu condiţia sa 
poţi s-o descoperi care-i aia până n-apucă el să te curețe şi să te dea de 
râpă. Să-i zicem cinci atunci. N-am să mă tocmesc. Ce dracu’, doar 
suntem neamuri, veri sau ce suntem? 

De data asta s-a oprit din mestecat atât cât să poată zice: 

— Cinci mii de dolari. 

— OK, ştiu că n-ai cinci miare-n buzunar bani gheaţă, am zis. Nici 
n-am nevoie. Zicea procuroru' ăla că e timp doi ani să-i strângi, s- 

103 


amanetezi sau sa vinzi, sau sa furi ce-i fi avand de-amanetat sau de 
vandut, sau de furat. 

Asta i-a intrat în cap — sau cel putin mie atunci aşa mi s-a părut. 
Sunt şi eu destul de greu de cap câteodată, de fapt cam des în vremea 
din urmă. Pentru c-a zis el ceva: 

— N-ai să ai nevoie să stai doi ani. Pot să te scot. 

— Cand? Am zis. După ce-o să-ţi fac treaba? După ce-o să-l 
nenorocesc pe restul vieţii, cu încă douaj’ de de ani? Nu. Vezi de altu’! 
Pentru că n-am chef să ies. N-am chef nici de ăle cinci miare; te-am 
dus. Uite cum o să facem. Mă duc acolo şi-l aranjez, îl fac să ia tot cât 
s-o putea, cât o permite starea de lucruri de-acolo, dinăuntru. Numai 
că eu n-am să ies atunci. O să-mi împlinesc mai întâi ăi doi ani ai mei; 
să-ți dau un pic de răgaz, să ai timp să rumegi situaţia. P-ormă am să 
ies şi-am să mă-ntorc acasă. Ştii formula: să-ncep o viaţă nouă, să las 
să se potolească, să s-aştearnă uitarea peste trecutul deocheat. Fireşte 
că slujbă n-am să-mi iau şi nici în vreo afacere n-am să intru, pentru 
că, la urma urmei, îl am pe văru' bun al tatei, care zi de zi se face tot 
mai mare şi mai tare, şi la bancă, şi la biserică, şi ca onorabilitate, şi-n 
ochii lumii, şi ce dracu’, sângele apă nu se face, chiar dacă omu' a stat 
la Parchman pentru contrabandă de alcool, ca să nu mai tot pomenim 
la fiecare pas că-şi are şi el mândria lui, şi că s-ar putea să nu vrea să 
primească de pomană, nici chiar de la var-su bancheru’, ruda lui de 
sânge, şi s-ar putea hotari să-şi deschidă iar negustoria lui aia veche, 
cam deocheată ea, ce-i drept, da’ a dracului de bănoasă. Pentru că 
marfă de-aia găsesc berechet şi amatori la fel, numai gura să deschid 
şi să le spun unde-i, şi poate că, de data asta, n-o să se mai nimerească 
recipiente de revelator pline cu whiskey lasăte-n voia-ntâmplării. Şi 
chiar dacă; ei si? Mai fac doi ani şi iar mă-ntorc, si iar o iau de la- 
nceput, mai întorc o foaie... 

A dus mâna la buzunarul de la piept şi n-a spus „Mda” cu tonul lui 
obişnuit, pentru că nu-l ştia, nu-l învățase inca, da’, dacă l-ar fi ştiut, 
aşa ar fi spus. Aşa c-a zis: 

104 


— Mda, asa gândeam si eu. Si a scos un plic. Bineînţeles, l-am 
recunoscut imediat. Era de-al meu, cu Atelier Monty, Jefferson, Miss., 
sus în stânga-n colţ, cu mărci poştale şi cu ştampilă, clară de parcă-ar 
fi fost gravată, şi-adresat lui G.C. Winbush, Loco, aşa că ştiam şi ce 
era-năuntru încă-nainte de-a fi scos-o: fotografia pe care Winbush 
insistase s-o cumpere pe cinci dolari pentru colecţia lui personală, 
cum s-ar zice, şi pe care nu vrusesem să i-o dau, pentru că, orice-ai fi 
făcut cu el, orice combinaţie, era riscant. Da’, la urma urmei, ce dracu”, 
doar era Legea-n persoană sau, în fine, ce-i tinea locu’ la noi în 
fundătură, pe la două-trei noaptea. Şi, da, desigur, trecuse pe la poştă, 
cu toate că ştiam că n-o pusesem niciodată la cutie şi mai departe de 
blestemata aia de maşină de francat din oficiul poştal din Jefferson nu 
trecuse. Şi după beleaua-n care intrase Winbush că fusese la mine-n 
odaia din dos în loc, cum zicea el, să se fi dus să-i împrăştie creierii-n 
drum hoţii de la moş Will Christian, mâncătoru' ăla de morfină, n- 
aveai nevoie de niciun Simon Legree ca să descoperi c-avea fotografia 
şi pe urmă să i-o sufli, şi n-aveai nevoie de nimic după aia ca să-l faci 
să jure, drept sau strâmb, tot ce vrei pe chestia asta. Pentru c-avea 
nevastă şi nu trebuia să faci decât atât: să-l laşi pe Winbush să creadă 
că ai de gând să i-o arăţi ei, că era felul de nevastă de nicio putere din 
lume nu i-ar fi scos din cap că fata din fotografie — întâmplarea făcuse 
să fie singură-n asta, şi să nu facă nimic, doar că era goală cum o 
făcuse mă-sa — nu numai că era amanta lui, da’ că el probabil că de- 
abia-n ultimul moment reuşise să sară de lângă ea fără pantalonii pe 
el. Şi nici Sherlok Holmes nu era nevoie să fii ca să-ţi dai seama ce-ar fi 
făcut putoarea aia de fălcos bătrân şi ipocrit de la tribunalul federal 
când ar fi dat cu ochii de plicul ştampilat. Aşa c-am zis: 

— Văd ca atuurile-s la tine. Nu merg, zic pas, n-am încotro. 
Vasăzică, mă duc acolo, îl aranjez şi mă scoţi. P-ormă? 

— Un bilet de tren până unde vrei şi-o sută de dolari. 

— Zi-i cinci, fac eu. Pe-urmă: All right. Să nu mă tocmesc. Zi-i două 


jumate. Şi nici el nu s-a tocmit. 
105 


— O sută de dolari, a zis. 

— Da' vezi că oalele sparte eu le plătesc, am zis. O să am de stat cel 
putin un an de zile-nchis în cine ştie ce nenorocită de fermă de 
bumbac... Nu s-a tocmit, ce-i drept. 

— M-am gândit şi la asta, a zis. E totul aranjat. Mâine-ai să ieşi pe 
cauțiune. Vine Clarence să te ia, că trece prin oraş in drum spre 
Memphis. Ai să ai două zile. Să fiu al dracului, se gândise chiar şi la 
asta. Clarence o să aibă banii. O să aibă de ajuns. 

Dacă tot ce numea el „de ajuns” era totuna cu ce numeam eu de 
ajuns. Aşa că, nu-i mai râdea nimeni nimănui în nas acum. Doar stam 
şi mă uitam în jos la el cum şedea pe scaunul de bucătărie, mestecând, 
fără să se uite la ceva şi fără să mestece ceva, omul ăsta, despre care 
toţi de-l ştiau ziceau că nu pusese-n viata lui strop de băutură-n gură 
şi care-acuma nu ezitase să dea pe whiskey treizeci sau patruj de 
dolari, ca să mă bage pe mine la Parchman, să-l pot da de râpă pe 
Mink, şi evident că era gata să cheltuiască înc-o sută (sau mult mai 
probabil încă două, dac-avea de gând să-l plătească şi pe Clarence) ca 
să mă-mbuneze, să stau la Parchman atât cât trebuia ca să-l pot 
nenoroci pe Mink, să nu iasă-n cinci ani de zile, şi deodată mi-am dat 
seama ce fusese, ce mă tot tracasase pe chestia lui, de când mă 
făcusem destul de mare ca să-mi dau seama de lucrurile de felul ăsta 
şi poate să trag chiar şi-o concluzie. 

— Vasăzică, eşti fată mare, i-am zis. Nu te-ai culcat cu o femeie de 
când eşti, nu-i aşa? Ba ai şi aşteptat ca să te-nsori, să dai peste una nu 
numai gata-nsărcinată, da’ care nici să-i bagi mana pe sub fustă să nu 
te lase. Şi vrei să trăieşti, nu? Da’, pentru Dumnezeu, de ce? Tot nimic 
nu zicea: doar ce şedea şi mesteca-n gol. De ce-i mai fi cheltuind bani 
şi pe Clarence? Chiar dacă merge la case de negri, unde nu-i mai mult 
de-un dolar, Clarence ca-nsotitor tot o să te coste. Dă-mi mie toţi banii 
şi lasă-mă să mă duc singur. Dar când mi-au ieşit vorbele din gură, le 
şi ştiam răspunsul. Nu putea risca nici măcar o milă să mă lase să ies 
din Jefferson fără om lângă mine, s-aibă grijă să mă-ntorc, chiar cu 

106 


plicul stampilat la el in buzunar. Avea el experientä, da’ nu putea sa 
riste sa vada dac-are dreptate. Nu-ndraznea. Nu-ndraznea sa 
descopere că tot ce-ţi trebuie ca să manevrezi nouă oameni din zece e 
să ai încredere-n ei. 

Tubbs ştia de cauţiune, aşa că era gata să-mi dea drumu' chiar 
atunci seara, ca să bage-n buzunar banii pe cina mea, sperând ca-n 
învălmăşală n-o să se bage de seamă, da' i-am zis: 

— Foarte mulţumesc. l-am zis: Nu face pe grozavu' cu mine. Am 
fost în armata americană (sau cât p-aci, mă rog) ; dacä-ti închipui c- 
azilu’ ăsta de noapte-i imputit trebuia să fi văzut pe-unde dormeam 
atunci, şi Tubbs încremenise-n uşa celulei deschise cu şiragul de chei 
într-o mâna şi cu cealaltă scărpinându-se-n cap. Da' ce poţi să faci 
pentru mine e să dai o fugă să-mi aduci ceva mai ca lumea de 
mâncare; o să-ţi plătească Mr Snopes; neamurile mele bogate m-au 
iertat. Şi daca tot cobori, adu-mi şi ziaru’ din Memphis. Şi-a pornit, da’ 
de data asta a trebuit să strig după el: Întoarce-te şi-ncuie uşa! N-am 
poftă să-mi intre-aici tot Jeffersonu'. Ajunge-un pui de curvă într-un 
cotet ca ăsta. 

Asa c-a doua zi dimineata a aparut si Clarence, si Flem i-a dat banii, 
si seara eram la Memphis, la Teaberiy. Adica tu. Ca Clarence stia de- 
un lupanar infect, unde era de-al casei, client vechi, statea cu ziua, c- 
un dolar pe zi chiar si cand nu era pe banii lui. Pe banii lui Flem, si 
oricare altu’ pe care-l chema Snopes, s-ar fi culcat şi pe pamantu’ gol, 
numai să-i stoarcă lui Flem de două ori mai mult decât ar fi costat 
oriunde. 

— Ei şi ce? făcu Clarence. Rostit, cum s-ar zice, cu emfază. Ştia el 
foarte bine despre ce-i vorba sau, oricum, aşa credea. Totu-i fusese 
scris şi prescris. Da’ un lucru-avea bun Clarence: nu te lăsa baltă. Nu 
era-n stare; oricine-l cunoştea ştia că trebuie să fie-o putoare, pen’ că 
mi-era frate vitreg. 

Anul trecut, Virgil (exact, Snopes. Aţi ghicit: baiatu’ al mai mic a’ 
lu’ unchiu Wesley — animatorul de muzică corală, pe care l-au prins 

107 


atunci dupa slujba de duminica cu-o fata de paispe ani, intr-o magazie 
de bumbac goală, şi l-au uns cu smoala pe pielea goală, si l-au tavalit 
prin pene, şi l-au gonit până-n Texas sau în fine undeva-n afară de 
Yoknapatawpha; talentul lui Virgil era moştenit) şi cu Fonzo Winbush, 
care cred că-i nepot lui Winbush al meu apăruseră la Memphis ca să 
între la o şcoală de bărbieri. Cineva - trebuie să fi fost Mrs Winbush; 
nu era o Snopes — le-a spus, desigur, să aibă grijă să nu-nchirieze 
odaie decât dacă proprietăreasa-i femeie-n toată firea şi creştină cu 
frica lu’ Dumnezeu, şi, mai presus de toate, maternă. 

Aşa că probabil că ei se tot învârteau în cercuri concentrice în 
cartierul din jurul gării, cu valizele încă la ei, când au trecut pe lângă 
Reba Revers, la vremea când ea ieşea, în fiecare după-amiază, în fata 
casei, să-şi plimbe afurisitii ăia doi de căţei albi scârboşi şi murdari, si 
pe care-i botezase Miss Reba şi Mister Binford, după Lucius Binford, 
care fusese fantele ei, codoşul, până ce-au îmbătrânit amândoi şi s-au 
domolit, s-au aşezat, şi toţi vecinii — polițistul şi băiatul cu laptele care- 
aducea şi gazetele, şi oamenii cu furgoneta spălătoriei — îi ziceau 
patronul până-n ziua când în cele din urmă a murit. 

Arăta femeie matură, desigur, matură-n de toate, ca să nu mai 
vorbim de capoatele subtirele pe care le purta pe-atunci după- 
amiezile, şi probabil c-avea şi-un aer destul de creştinesc, chiar dacă n- 
o fi fost bisericoasă cine ştie ce, şi asta pentru oricine se nimerea destul 
de aproape ca s-audă ce le spunea cäteilor ălora, când dăduse pe gât 
ceva gin în plus; şi presupun că oricine-atârnă o sută de kilograme- 
ntr-un capot subtirel prins în ace de siguranţă are-un aer matern, chiar 
dacă-n clipa aia dă afară un betivan, mai ales pentru doi băieţi de 
optsrezece ani din Jefferson, Mississippi. 

Poate c-o fi fost şi maternă, şi că Virgil şi Fonzo in inocenta lor pură 
de puşti vedeau ceea ce nouă, simpli clienţi vechi şi prieteni, ne scăpa. 
Sau poate că ei treceau impermeabilizati de inocenta aia pură, 
juvenilă, de ţărani din Yoknapatawpha, pe-acolo pe unde chiar şi-un 


înger şi-ar fi lăsat întâi portofelul afară în păstrare. Oricum, au 
108 


intrebat daca nu cumva are o camera goala si ea le-a inchiriat una; 
probabil ca isi si despachetasera valizele lor de carton presat pana sa- 
si dea ea seama ca ei habar n-aveau ca nimerisera la un bordel. 

Cum-necum, asta era, ea avea chiria de platit si spertul politistilor, 
si contul la omul cu berea, si rufele de la spalatorie, si servitoarei, lui 
Minnie trebuia să-i dea si ei ceva duminică seara, ca să nu mai vorbim 
de diamantele alea mari, galbene, care trebuiau şi ele frecate să 
lucească, să nu semene prea mult a cioburi de sticlă de bere spartă; şi 
nevinovatii ăia puri din Yoknapalawpha, picati chiar în mijlocul 
fetelor, care toată vremea tot într-o fugă o ţineau, între baie şi odaie, în 
cämäsute de noapte sau neglijeuri sau poate nici măcar atât, şi clienţii 
plecând şi venind, şi Minnie alergând în sus pe scări cu teancuri de 
prosoape si cu carafe de gin, şi femeile tipând şi bătându-se, şi 
păruindu-se pentru amantii lor de inimă, sau pentru clienţi, sau 
pentru bani, şi Reba-n persoană-n mijlocul holului înjurându-l pe câte 
unu” beat turtă pe când încercau să-l dea afară pan’ să n-apuce să vină 
poliţia, da-n mai puţin de-o săptămână făcuse de domnea-n casă o 
linişte şi-o cumintenie ca de pensionat de domnisoare până-i trimitea 
pe Virgil şi pe Fonzo sus la ei în odaie să se culce şi, spera ea, să şi 
adoarmă. 

Fireşte că nu putea să dureze. Mai întâi de toate era şcoala aia de 
bărbieri, unde trebuiau s-asculte bărbierii trăncănind toată ziua, când 
te saturi de ei ascultându-i numai jumatea aia de oră cât trebuie să stai 
să te tundă. Se te-ntorci p-ormă acolo şi să dai de-o scânteiere de 
picior sau de cămăşuţă, sau chiar de-un fund întreg de femeie gol- 
golut dispărând p-o uşă nu era ceva să nu-ţi dea cu timpul idei, chiar 
dacă Virgil şi Fonzo tot mai credeau că erau, toate, nepoate sau pupile 
de-ale Rebei, sau, în fine, ceva, venite, cine ştie, şi ele la oraş, ca să 
meargă la vreun echivalent feminin de şcoală de bărbieri. Ca să nu 
mai pomenim de instinctul elementar pe care Virgil şi Fonzo (nu mai 
ştiu, v-am spus că ăsta era nepotul lui Grover Winbush?) îl 


moşteniseră direct de la sursă. 
109 


N-a durat mai mult de-a doua luna. $i cum la Memphis cartierul cu 
felinare rosii nu-i deloc mare, a fost numai chestie de timp ca sa se- 
ntâlneascä cu Clarence, sa se-ntample toti in acelasi moment in acelasi 
loc, mai ales că Virgil şi cu Fonzo, obligaţi încă să-şi consacre cea mai 
mare parte din timp cu-nvätatu', şi nu cu castigatu’, trebuiau să umble 
după chilipiruri. Şi-n chestia asta, Virgil şi-a dovedit din capul locului 
un talent într-adevăr exceptional — era-n stare să mulţumească două 
fete una după alta până ce strigau: „Ajunge, e destul pe doi dolari”, şi- 
n entuziasmul lui juvenil şi-n naivitatea lui nu numai c-o făcea de 
plăcere, da’ mai şi plătea, pan’ ce-a dat Clarence peste el şi i-a arătat 
cum să scoată bani. 

El — Clarence - umbla din tripou în tripou şi prin holurile 
hotelurilor proaste pe care le frecventa, până ce dădea peste-un fraier 
care nu voia să creadă fanfaronadele lui pe chestia — cum să-i zic — pe 
chestia isprăvilor protejatului său şi-atunci Clarence îi propunea să 
parieze. De obicei, la-nceput victima-i dădea un avantaj la puncte. 
Bineînţeles că se-ntâmpla câteodată ca Virgil să nu poată şi-atunci... 

— Şi-atunci plătea jumate din pariu... 

— Ce? sărise Clarence. Să-l penalizez pe băiat, când el face tot ce 
poate? Şi-afară de asta, se-ntâmplă rar, nici măcar o dată din zece, şi 
cu timpu” o să se şi amelioreze... Are-un viitor pramatia asta... numai 
curve de doi dolari să fie destule. 

În orice caz, deseară asta urma să facem. 

— Foarte mulţumesc, am zis. N-ai decât; eu am de făcut o vizită- 
ntr-o familie şi p-ormă viu acasă să mă culc. Dă-mi douăşcinci — nu, 
dă-mi treij de dolari din banii ăia. 

— Flem mi-a dat o sută. 

— Mi-ajung treizeci, am zis. 

— Du-te dracului, făcu el. la jumate. N-am poftă să te-ntorci la 
Jefferson şi să-i îndrugi lui Flem cine ştie ce minciuni pe spinarea mea. 
Uite-i! 

Am luat banii. 

110 


— Ne-ntalnim maine la gară la ora trenului. 

— Ce? facu el. 

— Maine ma-ntorc acasa. Tu n-ai nevoie, daca nu vrei. 

— l-am promis lui Flem ca mă tin de tine şi că te-aduc îndărăt. 

— Ce-i nevoie? Am zis. Nu ti-ai luat ai cinj’ de dolari partea ta? 

— Asta-i, vezi? făcu el. ÎL bag în mă-sa p-äla care nu se tine de 
vorba dupa ce-a luat banii p-o treaba. 

De obicei, miercuri seara e-aproape-ntotdeauna liniste, afarä doar 
daca nu se nimereste sa fie vreun congres in oras, poate si pentru ca 
veneau si-atatea femei (veneau si clienti, desigur) de prin oräselele din 
Tennessee si Arkansas, si Mississippi, si familii de baptisti si de 
metodisti, ca instaurau prin taverne si carciumi, si chiar si-n bordeie 
ceva analog... cum sa zic, ceva ca un ritm de searä de rugäciune-n 
comun de miercuri. Mi-a deschis Minnie cand am sunat. Era cu 
päläria pe cap. Vreau sa zic c-aräta ca un fotbalist cu casca pusa. 

— "Năseara, Minnie, zic. leşi în oraş? 

— Nu dom'le, a zis. Aţi fost plecat? Nu v-am văzut de mult. 

— Nu, am avut treabă, i-am răspuns. La fel m-a-ntrebat şi Reba. Era 
linişte: în sufragerie, numai Reba cu o fată nouă şi cu un client beau 
bere; Reba, cu toate diamantele alea galbene, mari, ale ei, dar în capot 
în loc de rochie de seară, cum ar fi purtat, dac-ar fi fost sâmbătă. 
Capot nou, dar tot cu ace de siguranţă prins. l-am răspuns şi ei acelaşi 
lucru: Nu, am avut treabă. 

— Aş vrea să pot spune-acelaşi lucru, făcu ea. Aici parcă-i şcoală de 
catehism. Îţi prezint pe cäpitanu’ Strutterbuck, zise ea. Era înalt, destul 
de gras, cu o mutra de hamal, adică-ncerca să-şi ia aere de cutitar, da’ 
nu era sigur de el, nu-şi dădea seama cum o sa reactionezi, şi-avea 
nişte ochi duri späläciti şi-o privire destul de tăioasă, numai că nu 
putea niciodată să se uite cu-amândoi deodată-n acelaşi loc. Să fi avut 
vreo cinzeci de ani. 

— Căpitanu' Strutterbuck a fost în amândouă războaiele, făcu Reba. 
Şi-n ăla cu spaniolii, acu vro douăşcinci de ani, şi-n as’ din urmă. 

111 


Tocmai imi povestea de asta. Sa-ti prezint pe Thelma. E la noi de 
säptämâna trecuta. 

— Imi pare bine, facu Strutterbuck. Ai fost si dumneata pe front? 

— Mai mult sau mai putin. 

— In ce unitate? făcu el. 

— Escadrila Lafayette. 

— Espadrilă? Cum espadrilă? Aa, escadrilă. La Fayette. În aviaţie, 
vasăzică. Eu, de aviaţie, habar n-am. În Cuba, în nouăşopt, am fost la 
cavalerie, şi-n nouăs'te şaişpe am lucrat pe frontieră, fără grad, la 
drept vorbind nu eram chiar în armată: de fapt, un fel de misiune 
specială din partea lui Pershing, pentru că ştiam bine locurile. Aşa c- 
atunci când au hotărât să-l trimeată-n Franţa să-l facă şef acolo, mi-a 
zis că, dac-oi trece şi eu dincolo cumva, să-l caut, să-ncerce să-mi facă 
vreun rost. Şi-atunci când am auzit că Rick — Eddie Rickenbacker, 
asul, făcu el către Reba şi fata a’ nouă, şoferul generalului — când am 
auzit că Rick a plecat, c-a intrat în aviaţie, mi-am zis că mi-a venit şi 
mie vremea şi-am trecut dincolo, da-şi luase alt şofer, un sergent, un 
nea Cutare, nu mai ştiu cum îl chema. Aşa că m-am pomenit fără 
niciun rost p-acolo, da’ tot am apucat să vad câte ceva, de pe scaunu' 
din spate cum s-ar zice, Argonne, Şaumont, creasta de la Vimy, Şato- 
Tiory; cu siguranţă c-ai văzut şi dumneata iaduri d-astea. Unde-ai 
avut cantonamentul? 

— La Y.M.C.A., am zis. 

— Cum? făcu el. Începu să se ridice, încet. Era înalt, destul de gras, 
probabil că nu era prima oară că nu putea să se uite cu-amândoi ochii- 
n acelaşi loc deodată. Probabil că pe asta se şi baza. Da-ntre timp se 
ridicase şi Reba. 

— Te duci cu Thelma sus sau nu? Dacă n-ai de gând, şi de-obicei nu 
prea ai, spune-i. 

— Nu ştiu dacă-am să mă duc sau nu, zise el. Deocamdată mă 
gândesc că... 


— Aici oamenii nu vin să se gândească. Vin pentru altă treabă şi p- 
112 


orma pleaca. Ai de gand sa faci ceva sau n-ai? 

— O.K., OK, zise. Hai să mergem, făcu el către Thelma. Poate ne 
mai vedem, zise către mine. 

— Poate; după alt război, am zis. A ieşit cu Thelma. Îl laşi să se 
ducă sus fără să dea banii? Am zis. 

— Capătă pensie pentru războiu' cu spaniolii, a zis Reba. I-a sosit 
azi. Am văzut eu. M-am uitat cum iscăleşte numele, pe dos, ca să pot 
s-o-ncasez eu. 

— Cât? 

— Pe fata-ailalta nu m-am uitat. Am vrut doar să văd bine ca 
iscăleşte cu numele lui acolo unde trebuie semnat. Era un mandat 
poştal de la guvernul Statelor Unite. Cu guvernul Statelor Unite nu te 
joci. 

— Un mandat poştal poa' să fie şi de-un cent, dacă plăteşti taxa, am 
zis. Ea se uită la mine. Şi-a scris numele pe o bucată de hârtie-albastră 
şi-a băgat-o-n buzunar. Desigur că şi tocu l-a-mprumutat de la 
dumneata. Aşa-i? 

— All right, all rights zise ea. Ce vrei să fac acuma, să mă duc să m- 
aplec peste capu' patului şi să-i zic: Ascultă şefule, ia stai un 
moment...? Intră Minnie cu o sticlă cu bere. Era pentru mine. 

— N-am comandat-o, am zis. Poate c-ar fi trebuit să-ţi spun din 
capu' locului că astă-seară n-am venit să cheltuiesc. 

— Nu-i nimic, fac eu cinste. De ce-ai venit atunci, doar aşa, sa 
stârneşti pe-unu' la bătaie? 

— "N orice caz nu p-ăsta. Ăsta şi numele şi l-a luat dintr-o carte. Nu 
mai ştiu din ce carte, da’ tot era mai bună decât aia din care-a scos 
povestea cu războiu'. 

— All right, all right. De ce dracu” te-ai apucat să-i spui unde stai? Si 
la urma urmei, dacă mă gândesc bine, de ce stai acolo? 

— De ce stau, unde? 

— La Y.M.C.A.. Am câţiva mucosi care vin p-aici câteodată şi care- 


ar trebui să fie de la Y.M.C.A., chiar dacă nu-s. Da’ nu l-am auzit pe 
113 


nici unu să-şi fi făcut fală din asta pan-acuma. 

— Eu stau la Teaberry. La Y.M.C.A. am stat în timpu' războiului. 

— La Y.M.C.A.? În timpu' războiului? Ce, şi de mine vrei să-ţi baţi 
joc acuma? Aia nu luptă! 

— Ştiu. Tocmai d-aia. Să ştii că nu mint, la ei am fost. Poţi să-l 
întrebi şi pe Gavin Stevens, un avocat de la noi din Jefferson, c-o să-ţi 
spună. Când o veni p-aici, întreabă-l. 

Minnie apăru în uşă cu-o tavă cu două pahare de gin. N-a zis nimic: 
sta-n uşă aşa ca s-o vadă Reba. Tot cu pălăria pe cap era. 

— All right, făcu Reba. Dar atât. Altceva nimic. Nici berea aia n-a 
plătit-o încă. Ei, Miss Thelma de-abia-i venită-n Memphis, vreau să se 
simtă bine la noi. Minnie dispăru. Vasăzică, astă-seară n-ai de gând să 
laşi ceva gologani p-aici. 

— Am venit să te rog un lucru, am zis. 

Dar ea nici nu m-asculta măcar. 

— Mult n-ai cheltuit niciodată. Ce-i drept, la bere şi la băuturi nu te 
zgarceai. Da’ chef, aşa, n-ai făcut, niciodată. Nu cu fete de-ale mele’-n 
orice caz. Se uita la mine. Şi nici cu mine. Am trecut de vârstă. Ne-am 
putea înţelege. Se uita la mine. Am auzit de-afacerea aia măruntă a 
dumitale, acolo la ţară. Unora, multora, de-aici din branşă, nu le prea 
place. Îşi închipuie că li te-amesteci în afaceri într-un fel im... im... 
Cum se zice? Avocatii şi doctorii te tot piseaza cu vorba asta. 

— Imoral, i-am zis. Înseamnă regim uscat. 

— Regim uscat? făcu ea. 

— Intocmai. S-ar putea zice că ce fac eu e-o sucursală a afacerii 
voastre, o sucursală uscată, stearpă, impermeabilă, un avanpost în 
pustiu. 

— Da, desigur, înţeleg; ce vrei să spui. Aşa-i. Asta le şi ziceam: 
numai uitatu' la poze-i în regulă-acolo la ţară, unde n-ai altceva la- 
ndemână să te descarci, da' mai curând sau mai târziu tot o să se- 
ncingă omu' destul, ca să-l facă s-alerge la izvorul cel mai aproape 
dup-o gălea' de apă să se răcorească şi poate că izvoru' ăla cel mai 

114 


aproape eu sa fiu. Se uita la mine. Vinde tot si vino-ncoace. 

— Imi propui o afacere? facui. 

— All right. Vino-ncoa la noi si fii patron. Berea si bauturile le-avem 
in casa si-altceva mare lucru n-are ce sa-ti trebuie-n afara de tigäri si 
de haine, si de ceva gologani de zornäit in buzunar, si asta pot sä-mi 
permit si aici n-o sa am nevoie sa fiu tot timpu’ cu ochii pe dumneata, 
ştii, cu fetele, că nici cu domnu' Binford nu eram, că şi-n el aveam 
încredere, to'deauna... Se uita la mine. Era în ochii ei ceva sau poate 
nu în ochi, altundeva, ceva ce nu mai văzusem niciodată pan’ atunci 
sau nu m-aşteptasem să văd, dacă-i vorba: Am nevo... Un bărbat poa' 
să facă lucruri... pe care-o femeie nu poate. Ştii: să lichidezi cu peştii 
fetelor, să dai afară betivanii din local, să verifici notele de plată ale 
pezevenghilor ălora de comisionari, de la care luăm bere şi whiskey, 
ca-ti urcă pretu’ de la o zi la alta şi daca nu esti ca uliu' cu ochii pe ei 
zi şi noapte, te fură la numărătoare de te sting. Şedea şi se uita la mine 
şi-n mâna grasă c-un diamant cât o piatră de prund ţinea un pahar de 
bere: N-am... Eu nu... nu mai am nevoie de făcut dragoste; mi-a 
trecut vremea, de mult, de mult, de mult. Sunt... uite, 's trei ani de 
când s-a prăpădit şi nici acuma nu-mi vine să cred. Merita altceva: faţa 
aia buhăită şi sulemenită, şi corpul, istovite amândouă de muncă 
brută, amară, de curvă, care din asta trăieşte, ca un boxer profesionist 
bătrân sau un jucător de fotbal, sau mai bine poate ca un cal bătrân, de 
nu mai arăta nici a om, nici a femeie cu tot rujul ieftin pe care-l dădea 
cu nemiluita şi cu toate diamantele alea mari care arătau aproape 
veritabile, cu toate că, după culoare, nu-ţi prea venea să crezi, şi ochii 
ăia, în care licărea ceva sau licărea ceva de dincolo de ei, ceva ce n-ar fi 
trebuit să vezi în ei, ceva, cum zice-o vorbă, ce nici unui câine nu i-ai 
dori. Minnie trecu prin dreptul uşii întorcându-se-n hol. Tava era 
goală acum: Paisprezece ani de zile am trăit ca doi hulubei. Se uita la 
mine. Da, nici măcar unui câine: Ca doi hulubei, gemu ea şi ridică 
paharul de bere, apoi îl trânti cu putere de masă strigând: Minnie! 


Minnie se-ntoarse-n uşă. Adu gin! zise Reba. 
115 


— Don’soara Reba, va rog, iar vreţi sä-ncepeti ca data trecută? făcu 
Minnie. Nu v-aduceti aminte, ultima oara cand v-ati intristat pentru 
domnu' Binford, c-a venit poliţia şi n-a mai plecat pan’ la patru 
dimineaţa? Beţi-vă berea şi lăsaţi-l încolo de gin! 

— Da, bine, făcu Reba. Şi chiar sorbi o-nghititurä de bere. Apoi 
puse paharul jos: Ziceai că vrei să mă rogi ceva. De bani nu poa’ să fie 
vorba — nu că n-ai avea atâta tupeu: vreau să zic c-ai destulă judecată. 
Aşa c-ar putea să fie ceva interesant... 

— Inchipuieste-ti ca tocmai de bani e vorba, zic eu. Am scos ai 
cinzeci de dolari si am luat o hârtie de zece si-am impins-o-n fata ei: 
Eu plec pe vro doi ani de zile. Astia-s ca să-ţi aduci aminte de mine. 
Nu-i atinse. Nici măcar nu se uită la ei; se uita Minnie în schimb. Ea la 
mine se uita. Poate că şi Minnie să poa' să fie de-ajutor, zic. Vreau să 
dau ăşti patruj'de dolari ălui mai nenorocit nemernic care există. Care- 
i al mai nenorocit nemernic de pe lume-n momentu' de fata de care 
ştiţi voi două, dumneata si Minnie? 

Se uitau amândouă la mine, Minnie pe sub pălărie. 

— Ce vrei să spui cu asta, nenorocit? făcu Reba. 

— Adică-a intrat în bucluc sau în puşcărie, sau în ceva şi n-a fost el 
de vină. 

— Barbatu’ lu’ Minnie-i un nemernic clasa-ntâi şi-i şi-n puşcărie, 
zise Reba. Da’ n-aş crede că-i un nenorocit. Tu ce zici, Minnie? 

— Nu-i, conita, făcu Minnie. 

— Da’ măcar acuma nu mai are cum s-aibă de-a face cu femei, o 
buca’ de vreme, făcu Reba către Minnie. Asta ar trebui să te consoleze 
putin. 

— Nu-l ştiţi pe Ludus, zise Minnie. Aş vrea sa vad si eu care-i locu’ 
ala, cu lanturi sau far-de, unde Ludus sa nu dea peste-o smintita de 
femeie sa se-ncreada-n vorbele lui. 

— Ce-a facut? Zic. 

— Astă-iarnă s-a lăsat de slujbă si s-a pripasit p-aici; mânca jos in 
bucătărie, de la mine, şi-i fura lu' Minnie banii din buzunar noaptea 

116 


cand dormea pin’ ce-odată l-a prins de-adeva- rat cum dădea banii 
alteia şi, când a-ncercat să-i zică să isprăvească cu d-astea, i-a smuls 
fieru’ de călcat din mână şi era cât p-aci să-i facă zob urechea cu el. D- 
asta trebuie ea să poarte pălărie, chiar şi-n casă. Aşa c-aş zice că, dacă 
e cineva care să merite banii, atunci e Minnie... 

De sus de pe scară începu să tipe-o femeie. Minnie şi cu Reba 
dădură fuga. Mi-am adunat banii şi m-am dus şi eu. Femeia care tipa 
şi-njura era fata aia nouă, Thelma, în picioare-n capu' scării într-un 
kimono străveziu, sau ce mai rămăsese din el. Căpitanul Strutterbuck 
era la jumătatea scării, coborând, cu pălăria pe cap, cu-o mână 
tinându-si haina şi cu cealaltă-ncercând să se-ncheie la pantaloni. 
Minnie era jos lângă scară. Nu striga mai tare decât Thelma, nici 
măcar n-o făcea să tacă: doar că Minnie avea volum şi poate c-avea şi 
experienţă. 

— Sigur, ăsta niciodată n-a avut parale. Niciodată n-a avut mai 
mult de doi dolari grămadă, de când îl ştiu că vine p-aici. De ce i-ati 
dat drumu-n odaie fără banii jos, nu pricep. Pariez că nici pantalonii 
nu şi i-a scos măcar. C-un bărbat care nu-şi scoate pantalonii să nu te 
duci niciodată, pen’ că, orice i-ar trăncăni gura, el tot pe chiul e pus. 

— All righty făcu Reba către Minnie. Ajunge. Minnie se dădu 
deoparte; chiar si Thelma tacu; ma zarise pe mine sau ceva, ca-si trase 
kimonoul la piept. Strutterbuck cobori treptele tot mosmondind cu 
mâna la prohabu' pantalonilor; poate că-n momentul ăla, cel din urmă 
lucru pe care şi-l dorea era să vadă-n acelaşi timp acelaşi lucru cu- 
amândoi ochii. Nu ştiu; dac-ar fi după cum spunea Minnie, n-ar fi 
avut de ce să-i fie mai frică lui decât acrobatului care merge pe sârmă. 
Îngrijorat, da, fireşte, şi atent, al dracului de-atent, da’ ca să-i fie chiar 
frică, nu, şi mai puţin de-orice n-avea de ce să fie surprins. Ajunse jos. 
Asta nu-nsemna că scăpase. Pân' la uşa din faţă mai avea vreo opt- 
zece paşi. 

Da’ Reba era o-adevărată doamnă. Întinse mâna şi-o tinu întinsă, 


pan’ ce isprăvi el de moşmondit la prohab şi scoase mandatul 
117 


împăturit din care dracu' buzunar va fi fost şi i-l întinse. O-adevarata 
doamnă. N-a ridicat un moment mâna la el. O dată măcar nu l-a- 
njurat. Doar ce s-a dus la usa din faţă şi a pus mâna pe clanta, şi-a- 
ntors-o, şi-a zis: 

— Încheie-te! Nu există bărbat să iasă noaptea la unşpe din casa 
mea ne-ncheiat la pantaloni. Închise uşa după el şi-o încuie. Apoi 
despături mandatul poştal. Minnie avusese dreptate. Era de doi 
dolari, expediat de la Lonoke, Arkansas. La Numele Expeditorului 
scria Q’Milla Strutterbuck: Cine zici că e, soră-sa sau fiică-sa? făcu 
Reba. 

Minnie se uită şi ea. 

— I nevastă-sa, zise ea. Soră-sa sau mă-sa, sau bunică-sa i-ar fi 
trimis cinci. Amanta i-ar fi trimis cinzeci — dac-avea şi dacă-i ardea de 
trimis. Fiică-sa i-ar fi trimis cinjde cenți. Numai o nevastă-i în stare să 
trimeată doi dolari, altcineva nimeni. 

A mai adus încă două sticle de bere şi le-a pus pe masa din 
sufragerie. 

— All right, zise Reba. Voiai să mă rogi ceva. Ce să mă rogi? 

Am scos din nou banii şi i-am împins p-ăi zece până-n faţa ei, restul 
de patruzeci tinându-i încă-n fata mea. 

— Astia-s pentru dumneata si pentru Minnie sa v-aduceti aminte 
de mine până mä-ntorc, peste doi ani. P-äilalti să-i trimiti lu’ unchiu- 
meu la penitenciar la Parchman in Mississippi. 

— Peste doi ani te-ntorci? 

— Da, zic. Puteţi să m-asteptati. Peste doi ani. Omu’ pentru care mă 
duc să lucrez zice că ma scoate-ntr-un an, da’ nu-l cred. 

— All right. Si cu ai patruzeci ce fac? 

— Îi trimiti lu’ unchi-meu Mink Snopes la Parchman. 

— De ce-a intrat? 

— A omorât pe unu' Jack Houston, p-an 1908. 

— Houston ăla merita să-l omori? 

— Nu ştiu. Da’ din câte-am auzit, singur şi-a făcut-o. 

118 


— Nenorocitu’! $i unchiu’ dumitale, pe cat e bagat? 

— Pe viata. 

— All right. $i cand iese? 

— P’ în 1948, dac-o trăi si nu i s-o-ntampla cine ştie ce. 

— All right. Si cum să fac? l-am spus, şi adresă, si tot. 

— Poti să pui: De la un alt deţinut. 

— Asta nu, zise ea. N-am fost in puscärie. Nici n-am de gand. 

— Atunci: De la un prieten. 

— All right, zise. Lua banii si-i paturi frumos. Nenorocitu’, facu ea. 

— De care vorbesti acuma? 

— De-amândoi, zise ea. De noi toti. De fiecare din noi. Niste 
nenorociti. 

Nu m-aşteptam să-l văd pe Clarence decât a doua zi de dimineaţă. 
Dar m-astepta el, c-un pumn de bani mototoliti împrăştiaţi pe bufet ca 
la barbut, şi el, dezbrăcat pan’ la brâu, sta şi se uita la ei căscând si 
scărpinându-se-n părul de pe piept. De data asta ei — Clarence adică — 
dăduseră peste-un jucător, nu glumă, tip de speluncă, care, după ce 
Virgil aranjase, ca de obicei, cu succes două fete, una după alta, paria 
că n-o să poată şi p-a treia la rând, şi de data asta a pus o sumă mare, 
şi Clarence a ţinut, cu äilalti cinzeci ai lu’ Flem, pen’ că de data asta 
chiar că era un risc; povestea chiar cum îi dăduse lui Virgil şi-o şansă 
să renunţe, să nu ţină: 

— Suntem în avantaj, ştii; ai arătat ce poți. Si ce crezi, puştiul nici n- 
a clipit măcar: Hai, trimite-o-ncoa, a zis. Şi mă mustră şi-acuma 
conştiinţa, făcu el căscând. Erau banii lu’ Flem. Constiinta-mi zice sa 
nu-i suflu-o vorbă de toată chestia asta: banii s-au dus cam aşa cum a 
crezut şi el. Da’ dă-o-ncolo de treabă, omu' nu trebuie să fie porc. 

Aşa că ne-am întors acasă. 

— De ce vrei să te duci la-nchisoare? Mai ai timp trei săptămâni, 
zicea Flem. 

— Să zicem că de-antrenament, făcui. Să-i zicem un galop de- 


ncercare cu conştiinţa mea. Aşa c-acuma aveam un rând de gratii între 
119 


mine si lume. Pe-o buca’ de vreme eram in siguranta, la adäpost de 
lumea Snopesilor liberi, in care Flem isi punea nevasta la bataie pe-o 
prezidentie de banca si Clarence încasa diurna de senator, făcând 
naveta-ntre Jackson şi strada Gayoso punându-l pe Virgil să-şi dea 
pantalonii jos de cate ori se gasea vreun tip din Arkansas care sa nu 
creada ce vedea cu ochii, si Byron in Mexic sau unde-o fi fost, cu ce i-o 
mai fi rămas din banii băncii si-ai lui taica-meu, şi-ai lui Clarence, I.O., 
şi unchiu Wesley si-ai lui dirijând cu-o mână coru şi cu-ailaltă 
umblând pe sub fusta vreunei fetiţe de unşpe ani; nu-l pun la 
socoteală pe Wallstreet şi pe Admiral Dewey, şi pe tatăl lor Eck, pen’ 
că ăştia nu-s de-ai nostri: ăştia ne fac neamu’ de râs. 

Ca să nu mai pomenesc de nea Mink-ucigasu’ după vreo şase-şapte 
săptămâni (a trebuit s-aştept putin, intelegeti, să nu-l iau prea repede, 
să-l sperii). 

— Flem? A zis el. N-aş fi crezut că Flem vrea să ies. Credeam că el e 
ăla care vrea să stau aici cât mai mult. 

— S-o fi schimbat omu' zic. Stătea acolo-n salopeta tărcată, clipind 
putin — un nenorocit de avorton istovit şi sfrijit, nici măcar cat un băiat 
de paişpe ani. Că te şi minunai cum dracu-ncăpuse-ntr-atâta omulet 
pirpiriu şi slăbănog atâta ură dementă, ce să mai zic cum de fusese-n 
stare să ţină şi să ochească cu-o puşcă de zece ca aia, s-omoare pe 
cineva. 

— Îi foarte mulțumesc, zise. Numai că, dacă-mi dă mâine drumu, 
se prea poa’ să nu mă fi schimbat. E-o buca’ de vreme de când îs aici. 
Mare lucru n-am făcut, tot timpu’ ăsta, decât numai să muncesc şi să 
mă gândesc. Mä-ntreb dacă-şi dă seama ce riscă. Omu' trebuie să 
spună adevaru-n fata, vezi dumneata. 

— Îşi dă seama, zic. Nu s-aşteaptă să te fi schimbat aici pen’ că ştie 
c-aici nu se poate. S-aşteaptă să te schimbi când ieşi. Pen’ că ştie că- 
ndata ce te-o adia aeru’ curat şi te-o bate iar soarele, n-o sa ai încotro, 
o să fii alt om fără să vrei. 

— Da' dacă nu... N-a mai adăugat: „Mă schimb la timp”, pentru că 

120 


s-a oprit singur. 

— Îşi ia riscu’ ăsta, zic. Trebuie. Adică n-are-ncotro. N-ar fi putut 
să-i împiedice să te trimeată-aici. Dar ştie că dumneata crezi că n-a- 
ncercat. Trebuie să te-ajute să ieşi de-aici nu numai ca să-ţi dovedească 
că nu el te-a băgat, da’ ca să ştie, să fie el liniştit că nici dumneata n-o 
să mai trebuie să crezi şi să-ţi aduci aminte de-aşa ceva. intelegi? 

Stătea nemiscat, doar clipind putin, cu mâinile atârnând goale 
pastrand si-acuma-n palme säpatä urma coarnelor de plug si chiar si 
gatul intins putin, ca si cum ar mai fi avut inca petrecute pe dupa el 
haturile. 

— Nu mai am decât cinci ani, şi ies singur. Si-atunci n-o sa mai aibă 
nimeni niciun drept să s-aştepte la ceva de la mine. N-am să-i datorez 
nimănui nimic, pe niciun ajutor. 

— Asta aşa-i, zic. Încă cinci ani bătuţi pe muchie. Ca şi nimic pentru 
unu' care-a făcut deja cinşpe c-un om cu puşca păzindu-l cum pune 
bumbacu' care nu-i al lui şi dacă are-n ziua aia poftă de pus bumbac, 
şi dacă nu, şi-un altu' cu puşca stându-i în ceafă cât îşi înghite- 
mbucătura şi dac-o-nghite, şi dacă nu, şi dac-are poftă de mâncat şi 
dacă nu, şi-un altu' cu puşca încuindu-l peste noapte ca să poa' să 
doarmă dacă-are chef sau să nu doarmă dacă n-are. Numai cinci ani 
încă şi p-ormă ieşi, în aer curat, un’ te bate soarele fără nimeni dupa 
tine să ţi-l întunece cu umbra pustii. Pen’ c-ai să fii liber. 

— Liber, zise el, nu tare: uite-aşa: Liber. Asta a fost tot. Nu mai greu 
decât se vede. Fireşte, gardianul tras pe sfoară m-a-njurat; dar m- 
aşteptam: eram o ţară liberă; fiecare condamnat are dreptu' să-ncerce 
să fugă tot aşa cum fiecare gardian şi fiecare custode are dreptu' să 
tragă pe la spate dacă nu se-opreste la prima somaţie. Da’ nicio scarba 
de ciripitor n-are dreptu’ să-l toarne gardienilor dinainte. 

Trebuia să am grijă tot eu şi de asta. Figura pe nota de plată: 
achitarea politei pe dreptu’ de-a respira-ntr-o lume cu Snopeşi. Voiam 
sä-ntorc capu' sau măcar să-nchid ochii. Da' acuma, tot ce-mi 


rămăsese asta era: să refuz să închid ochii, adică mai nimic: ăl din 
121 


urmă nenorocit de gologan paduchios şi fără valoare — amărâta de 
stârpitură arătând ca o fetiță jucându-se de-a mămica în rochie de 
stambă şi cu bonetă de soare crezând că era ideea lui Flem (fusese 
greu; în capul lui tot mai stăruia credinţa că unui bărbat trebuie să i se 
dea şansa să-şi încerce soarta, chiar dacă-nsemna pierzanie, decent şi 
demn, adică-n pantaloni; am avut de furcă până să-l pot convinge că 
un jupon şi-o bonetă femeiască de soare era tot ce putuse Flem să facă 
rost). Să meargă; insistasem: să n-alerge, să meargă; abandonat şi 
solitar, şi şubred, şi straniu în incinta pustie a penitenciarului, ca o 
jucărie de hârtie, purtată de vânt tocmai între valturile unui laminor; 
mai mergea chiar şi după ce trecuse de punctul pe unde nu mai exista 
întoarcere şi-şi dădea seama; mai mergea încă şi după ce-şi dăduse 
seama că fusese vândut şi c-ar fi trebuit să-şi dea seama din capul 
locului c-o să fie vândut, şi nu-nvinuia pe nimeni că-l vânduse sau că 
trebuise să-l vândă, pentru că nu iscălise — nu ştia să citească, dar ştia 
să iscălească — polita aia care-ţi dădea dreptu’ să respiri un pic, pen’ că 
şi pe el tot Snopes îl chema. 

Aşa c-alerga încă-nainte de-a fi nevoie. A alergat drept în braţele 
lor, încă-nainte de a-i fi văzut şi eu, înainte de-a fi ieşit ei din 
ascunzătoare. Eram mândru, nu numai că mă-nrudeam cu el, ci 
mândru că eram şi eu unu' din ăia despre care Reba zicea că-s nişte 
nenorocite de putori. Pentru c-a fost nevoie de cinci de-ai lor să dea-n 
el, să-l snopească cu patul puştilor, să-i dea-n cap şi-n cele din urmă să 
trebuiască să tragă şi cu vâna de bou ca să-l răzbească, să-l doboare. 

Directorul a trimis după mine. 

— Să taci din gură, mi-a zis. Aş prefera să nu fi ştiut nici măcar atât 
cât bănuiesc. De fapt, dac-ar fi după mine, v-aş închide pe-amândoi în 
aceeaşi celulă şi v-aş lăsa acolo, pe dumneata de preferinţă cu cătuşe 
la mâini. Dar am şi eu responsabilitatile mele, aşa c-am să te trimit pe 
vreo săptămână la izolare, pentru propria dumitale protecţie. Dar nu 
de el te apăr. 

— Nu face pe grozavu’ şi nu-ţi fie frică, i-am zis. La urma urmei, şi 

122 


dumneata ai trebuit sa semnezi. 

— Cum? Ce-ai zis? 

— Am zis ca nu-i nevoie sa-ti faci griji pe chestia asta. N-are nimic 
contra mea. Daca nu ma crezi, trimite sä-l cheme. 

Asa ca l-au adus. Ränile si vânätäile facute cu patul pustilor si cu 
lama cătărilor începuseră să se vindece. Vana de bou, fireşte, nu lăsase 
urme. 

— Noroc, zise el. Către mine: Socot c-ai să-l vezi pe Flem înaintea 
mea, acuma. 

— Da, zic. 

— Să-i spui că nu trebuia să-mi fi dat rochia aia. Da’ n-are-a face. 
Dac-as fi scăpat poate că-mi schimbam gându'. Da’ acuma socot că n-o 
să mai mi-l schimb. Socot c-am s-aştept. 

Vasăzică, Flem ar fi făcut mai bine să mă fi ascultat în chestia cu-ăle 
zece bătrâne. Ar mai fi timp si-acuma. As putea să-i scriu cam aşa: Nu- 
i mare lucru să faci rost de zece miare. E de ajuns s-o treci pe nevastă-ta lu’ 
Manfred de Spain. Nu: n-ar merge să-ncerci să-i dai lu’ Manfred de Spain pe 
Eula Vamer, e ca şi cum ai vrea să-i vinzi un cal ăluia care-l hrăneşte şi-l 
călăreşte de zece-doispe ani de zile. Da’ e fata aia, Linda. N-are decât unspe- 
doişpe ani, da'pune-i nişte ochelari negri şi-o pereche de tocuri înalte, şi- 
aruncă-i-o repede-n brațe, şi poate că Manfred de Spain nici măcar nu bagă 
de seamă. 

Numai că n-aveam să-i scriu. Da’ nu asta mă-ntrista. Ma-ntrista că- 
mi dădeam seama că n-aveam să-i scriu, că-mi dădeam seama că 
lăsasem toată afacerea asta baltă — vreau să zic comisionul meu la ale 
zece bătrâne pe combinaţia cu sindicatul din Chicago în numele lui. 
Nu-mi mai aduc bine aminte când a fost, probabil că eram încă destul 
de tânăr. Mi-am dat atunci seama că mă trăgeam din ce s-ar putea 
numi o familie, un trib, o rasă, o specie de absolute putori nenorocite. 
Şi-aşa că mi-am zis: O.K., O.K., dac-aşa stau lucrurile, le-arätäm noi lor! 
Alui mai bun avocat i se zice avocatu' avocaților si-alui mai bun actor, 


actoru’ actorilor, si-älui mai bun atlet, atletu’ atletilor. All right, asta o să 
123 


facem si noi: fiecare Snopes o să-şi pună-n gând ca ideal personal si 
particular să facă lumea-ntreaga să vada-n el putoarea putorilor. 

Da’ n-am reusit. Niciodata n-o sa reusim. Tot ce puteam reusi era s- 
ajungem o simpla putoare de Snopes. Fiecare dintre noi si noi toti la 
un loc — Flem şi mos Ab, de care nici măcar nu ştiu exact ce fel de 
neam e cu mine, şi unchiu’ Wes, şi taică-meu, si-al lui Clarence, I.O., si 
p-ormă-n şir: Clarence şi cu mine prin ceva căreia i s-ar putea zice 
bigamie simultană, şi Virgil, şi Vardaman, şi Bilbo, şi Byron, şi Mink. 
De Eck şi de Wallstreet, şi de Admiral Dewey nici nu pomenesc 
măcar, pentru că ei nu-s de-ai noştri. Dinto'deauna-am fost convins că 
mama lu' Eck a lucrat vreo noapte-n afară de program cândva, cu 
vreo nouă luni înainte de naşterea lui. Aşa că singura şi veritabila 
putoare din neamul nostru n-a fost curvă deloc, a fost o sfântă şi-o 
martiră, şi unica putoare tehniceşte perfectă şi pură, şi originară, şi 
imaculată, şi indiscutabilă, produsă vreodată de noi, nici măcar nu era 
un Snopes. 


124 


Cinci 


Dupa ce iesise nepotul, directorul zise: 
— Sezi. Se aşeză. Ai ajuns la gazetă, zise directorul. Ziarul, îndoit, 
era pe birou în faţa lui: 


UN PUŞCĂRIAŞ ÎNCEARCĂ SĂ EVADEZE 
DEGHIZAT ÎN FEMEIE 


Parchman, Miss., 8 septembrie 1923. — M.C. „Mink” 
Snopes, executând o sentinţă de închisoare pe viaţă pentru 
omor săvârşit în comitatul Yoknapatawpha... 


— Ce-nseamnă inițiala € la numele dumitale? zise directorul. 
Glasul era aproape blând. Noi credeam că numele dumitale-i Mink 
Snopes. Aşa ne-ai spus, nu? 

— Aşa şi e, zise. Mink Snopes. 

— Atunci ce-nseamnă C? Aici în ziar vad cä-ti zice M.C. Snopes. 

— Eh, făcu el. Nimic. Am zis doar aşa, M.C. Snopes, cum zici căile 
ferate I.C. În loc de Illinois Central. A fost atunci când au venit băieţii 
ăia de la ziare la spital. Mă tot întrebau; cum mă cheamă şi-am zis că 
Mink Snopes şi ei au zis că ce-i aia Mink, Mink nu-i nume, e poreclă. 
Să le zic cum mă cheamă de-adevărat. Si-atunci am zis că M.C. 
Snopes. 

— Aha, făcu directorul. Vasăzică, nu te cheamă decât Mink. 

— Egzact. Mink Snopes. 

— Mama cum îţi zicea? 

— Nu ştiu. A murit. De când mă ştiu aşa m-a chemat, Mink. Se 
ridică în picioare. Mai bine să mă duc. Pesemne ca m-aşteaptă. 

— Stai putin, zise directorul. Nu ţi-ai dat seama că n-o să-ţi 

125 


mearga? Ca n-ai sa poti s-o stergi? 

— Mi-au zis. M-au avertizat. Statea in picioare nemiscat, relaxat, 
mărunt si firav, cu capul putin plecat, pe gânduri, calm, aproape 
schitand un zâmbet: Nu trebuia să mă prostească-n halu' ăsta, s-ajung 
să fiu prins cu fustă şi cu boneta aia de femeie, zise el. Eu n-aş fi fost în 
stare să-i fac lui una ca asta. 

— Cui? zise directorul. Nu ăstuia... nepotului... sau ce-tie? 

— Montgomery Ward? E nepotu’ lu’ unchi-meu. Nu. Nu lui. 
Aşteptă o clipă. Apoi făcu din nou: Păi, eu zic că-i mai bine... 

— Peste cinci ani ai fi ieşit, zise directorul... Ştii c-acuma ar putea 
să-ţi mai dea încă douăzeci? 

— Mi s-a spus şi asta. 

— All right. Poti să pleci. 

De data asta el a fost cel care, nehotarat, s-a oprit. 

— Mi se pare că tot n-aţi aflat încă cine mi-a trimes ăi patruj’ de 
dolari. 

— Cum vrei să aflu? zise directorul. Ti-am spus şi-atunci. Tot ce 
scria era: „De la un prieten”. Din Memphis. 

— Flem a fost. 

— Cine? făcu directorul. Vărul despre care spuneai că n-a vrut să 
te-ajute după ce l-ai omorât pe omul ăla? Care ziceai c-ar fi putut să te 
scape, dar n-a vrut? De ce să-ţi fi trimis acum patruzeci de dolari, 
după cincisprezece ani? 

— Flem a fost. El are de unde. Şi-afară de asta, noi n-am avut 
niciodată discuţii pe chestie de bani. Pe vremea aia, el încerca să pună 
gheara pe Will Varner şi poate că şi-a făcut socoteala că nu-i convine 
să rişte s-aibă de-a face c-un omor, chiar dacă ăl lovit era rudă de 
sânge cu el. Numai c-ar fi fost mai bine dacă nu mă punea să mă- 
mbrac în fusta aia şi cu bonetă. N-ar fi trebuit să-mi facă una ca asta. 

Acuma erau la culesul bumbacului; toate comitatele din Mississippi 
în care se cultiva bumbac îşi antrenau şi-şi pregăteau campionii cei 


mai iuti să concureze cu cei mai buni din Arkansas şi din Missouri 
126 


pentru desemnarea culegätorului campion de pe toată valea 
Mississippiului. Dar el nu. De la ei n-o să fie niciodată niciun campion 
de niciun fel, pentru că la ei nu erau decât ratati: ratatii crimei şi-ai 
hotiei, şi-ai minciunii. Îşi aducea aminte cum la-nceput îşi blestemase 
ghinionul că se lăsase prins, da’ acuma avea experienţă: ştia că nu 
există ghinion sau bafta: campion sau te nasti, sau nu te naşti, şi daca 
s-ar fi născut el campion, Houston nu numai că n-ar fi putut, da’ nici 
n-ar fi cutezat măcar să-şi bată joc de el pe chestia cu vaca şi să-l 
aducă-n aşa hal, încât să trebuiască să-l omoare; ştia că sunt oameni 
care s-au născut să fie totdeauna nişte ratati şi să fie prinşi, că sunt 
oameni care s-au născut să fie mintiti şi să creadă minciunile, si că el 
era unu’ din ăştia. 

Recolta fusese frumoasă, una din cele mai bogate din câte-şi aducea 
aminte, de parcă merseseră toate cum nu se poate mai bine: vremea: şi 
vânt, şi soare, şi ploaie s-o facă sä-ncolteascä, arsita lungă şi aprigă 
vara să crească şi să se coacă. De parcă încă de-atunci din primăvară 
pământul, el de la sine, zisese: All right, hai, de data asta să nu ne mai 
vrajmasim, să lucrăm mână-n mână — pământul, țarina, despre care orice 
fermier şi orice dijmaş ştia că-i este inamic jurat, duşman de moarte — 
pământul tare şi implacabil care-i mâncase tinereţea şi-i tocise 
uneltele, şi pan’ la urmă-i istovise chiar’ trupul. Şi nu numai trupul 
lui, da’ şi pe-acela catifelat şi plin de taine pe care-l mângâiase prima 
dată cu stupefactie şi pietate, şi-o incredibilă emoție în noaptea nunții 
sale, istovit acum şi el şi-ajuns o piele-atât de aspră că, jumătate din 
timp (si lui i se pare că totuşi cea mai mare parte din timp) era, fizic, 
prea epuizat ca să-şi mai dea seama că-i trup de femeie şi nu numai 
trupurile lor, ci şi-ale copiilor lor, ale celor două fete pe care le vedea 
crescând şi-n stare-acum să vadă ce-avea să s-aleagă din frageda lor 
inocenta de spiriduşi: mai era o minune atunci că omul se uita la 
peticul acela vrăjmaş şi neînduplecat de tärânä, de care era legat şi- 
ncătuşat pentru restul zilelor sale şi-i spunea: Ai pus mâna pe mine, ai 
să mă macini pân' n-o mai râmânea nimic, pentru că eşti mai tare decât 

127 


mine, pentru că eu nu-s decât carne si os. Nu te pot lăsa, când n-am altceva 
din ce trăi, şi ştii asta foarte bine. Eu şi ea, care-a fost pasiunea şi emoția 
tinereții mele pan’ ce mi-ai mâncat tu tinerețea şi eu mi-am uitat pasiunea, 
tot aici vom fi şi la anu’ cu copiii pasiunii noastre, să-i macini şi pe ei, să ne- 
apropii şi mai mult de mormânt, şi ştii asta foarte bine; şi vom fi şi-n anul 
cellalt, şi-n rascel alt, şi ştii şi asta foarte bine. Si nu numai eu, toți de felul 
meu, arendaşi şi dijmaşi care şi-au jertfit tinerețea şi speranțele pe câte 
treizeci sau patruzeci, sau cincizeci de pogoane de țarină pe care nimeni nu 
vrea să le lucreze decât numai unu' de-alde mine, pentru că asta-avem, 
altceva n-avem. Da’ putem să-ți dăm foc, să te pârjolim. La fiecare sfârşit de 
februarie sau început de martie îți dăm foc şi cât vezi cu ochii-i numai scrum 
şi negreală, şi la asta, fir-ai tu al dracului, n-ai ce-i face. Poti tu să ne 
istoveşti trupurile, să ne-ntuneci visurile, să ne strici stomacurile cu-atâta 
slănină şi mălai, şi melasă că altceva nu ne dă mâna să mâncăm, da-n fiecare 
primăvară noi putem să-ți dăm foc, şi şi-asta o ştii tu foarte bine. 

Acuma altfel stăteau lucrurile. Pământul nu era al lui; adică nu era 
nici partea de recoltă care i-ar fi rămas după ce-ar fi dat arenda sau 
dijma. Acuma, tot ce scotea sau ce nu scotea — c-o fi fost belşug sau c-o 
fi fost prăpăd, potop sau secetă, bumbacu’ la zece cenți livra sau la un 
dolar balotu’ — pentru viata pe care-o ducea tot aia era. Pentru c- 
acuma (anii trecuseră, trecuse şi ăl în care s-ar fi eliberat de nu s-ar fi 
lăsat târât de nepotu-său în nebunia aia de care oricine-ar fi putut să-şi 
dea seama -— chiar şi zevzecu’ ăla de-avocat tinerel pe care-l făcuseră 
să-l ia atunci la proces când el, Mink, s-ar fi putut apăra singur mult 
mai bine, şi care n-avusese pic de judecată-n cap, da' măcar atâta 
lucru ştiuse şi-i şi explicase chiar, ba-i spusese şi ce s-ar putea-ntâmpla 
p'ormă — nu numai că n-o să-i meargă, da’ că nici nu fusese pusă la 
cale ca să-i meargă, toate astea trecuseră-acum) descoperise dintr- 
odată ceva. Oamenii de teapa lui n-au stăpânit niciodată pământul pe 
care credeau că-l arendaseră de la un an nou la ăllalt. Pământu-i 
stăpânea pe ei, şi nu numai de la semănat pan’ la secerat, îi stăpânea 


pe veci; nu proprietarul, nu mosierul îi evacuase-n noiembrie de pe- 
128 


un petic arendat si sterp, si-i aruncase-n drum sä-si caute cu desperare 
altul la fel de sterp la douä mile de-acolo sau la zece, sau la douä 
comitate, sau la zece pan’ să se facă timp de semănat pentru recolta 
următoare-n martie; pamantu’, tar’na însăşi îi alungase făcându-i să-şi 
mute din fermă-n fermă sărăcia şi nevoile la care-i osândise soarta lor 
de robi, aşa cum o familie sau un trib îşi târâie după el vreun 
nenorocit de var calic de-a zecea spita. 

Trecuse şi-asta. Nu mai era al pământului, nici chiar aşa sterp. Era 
al guvernului, al statului Mississippi. Putea an după an să stârnească 
praful printre brazdele de bumbac şi, dacă nu răsărea nimic în urma 
lui, n-avea pentru el nicio importantă. Nu mai avea nevoie-acuma să 
se ducă-n fiecare sâmbătă dimineaţa la băcănie să se lupte cu 
proprietarul pentru fiecare dram de carne ieftină şi proastă, şi de 
mălai, şi de melasă, şi pentr-un degetar de tutun de prizat care erau 
toată risipa, luată orgia ce-şi puteau îngădui şi el, şi nevastă-sa. Nu 
mai avea de ce să se certe cu proprietarul pentru fiecare nenorocit de 
sac de-ngrăşământ după care să culeagă-o amărâtă de recoltă calică şi 
ea pentru că-ngrăşase pământu-n calicie şi p-ormă să trebuiască să se 
lupte cu proprietarul pentru că n-avea destul. Tot ce-avea de făcut 
acum era să mişte; chiar şi omu' cu puşca, paznicu' din spinarea lui, 
nici nu ştia, nici nu se sinchisea dacă răsărea ceva-n urma lui sau nu; 
să miste din loc, atât, de rest nu-i păsa. La-nceput îi era ruşine, ruşine 
şi groază c-äilalti ar putea să descopere ce simţea el; da-ntr-o buna zi 
şi-a dat seama (n-ar fi putut spune cum) că şi äilalti simțeau la fel; ca, 
dacă-i lăsai omului timp îndeajuns, Parchman îi făcea pe toţi la fel; isi 
zicea în gând, într-un fel de meditare uluită: Da’ dom Te, se poate-nvata 
omu” cu orice, chiar cu statu'la Parchman, numai răgaz să-i dai. 

Dar Parchman îi schimba omului numai felu’ de-a privi la cele ce 
vedea după ce-ajungea la Parchman. Nu-i schimba ce-adusese cu el. 
Doar că-l făcea să-şi aducă-aminte mai uşor pentru că la Parchman te- 
nvatau cum s-astepti. Îşi aducea aminte de-atunci din ziua când 


judecătoru-i zisese: „Pe viaţă”, şi el tot mai credea c-o să vină Flem să-l 
129 


scape pân' ce si-a dat, in cele din urmä, seama ca Flem n-avea, n- 
avusese niciun moment de gand sa vina si cum fusese cat p-aci sa le 
zică cu glas tare: Lăsaţi-mă numa‘atat cât să dau o fuga pân la Mosia 
Frantuzului sau unde-o fi el şi doar zece minute să stau şi p-ormă mă-ntorc 
singur şi n-aveţi decât să mă şi spânzurați dacă asta aveți de gând. Sau şi- 
atunci, câţi ani? Trei sau cinci, sau opt, sau câţi or fi când Flem îl 
pusese pe nepotu-său ăla — cum dracu-l chema? Montgomery Ward — 
să-l păcălească, să-l facă să-ncerce să evadeze-n fustă şi-n bonetă de 
femeie, şi-i dăduseră încă douăzeci, egzact cum spusese dobitocu' ăla 
de avocat c-o să facă, încă de la-nceputu-nceputului, cum chiar şi când 
se mai lupta cu ăi cinci temniceri mai zicea încă acelaşi lucru: Dati-mi 
drumu” doar atât cât s-ajung pân la Jefferson si să stau zece minute, şi p- 
ormă vin îndărăt singur, şi n-aveţi decât să mă şi spânzurați. 

Acuma nu se mai gândea la lucruri de-astea, pentru că se-nvatase s- 
aştepte. Şi aşteptând, descoperise că şi asculta, auzea; că ascultând, 
auzind, se ţinea la curent cu ce se-ntâmpla mult mai bine decât dac-ar 
fi fost chiar în mijlocul Jeffersonului, pentru că-n felul ăsta doar 
observa şi-nregistra, n-avea nevoie să-şi mai bată capul cu ei. Nevastă- 
sa se-ntorsese la ai ei, aşa se vorbea, şi murise-acolo, şi fetele plecaseră 
şi ele, se făcuseră mari acuma; desigur că s-o fi găsind cineva pe la 
Mosia Frantuzului care să ştie-ncotro plecaseră. Flem ajunsese om 
bogat, preşedinte de bancă, stătea-ntr-o casă pe care şi-o refăcuse, 
mare cât gara Union din Memphis; stătea cu fiică-sa, copilul din flori 
al fetei lui moş Will Varner, care crescuse şi ea acum, plecase şi se 
măritase, şi se dusese, şi ea, şi bărbat-su, într-un război care fusese 
prin Spania şi-un obuz sau o bombă explodase şi pe bărbat-su-l 
omorâse, şi pe ea o lăsase surdă de tot. Se-ntorsese-acasă acuma, 
văduvă, şedea cu Flem, numai ei doi în toată casa aia mare şi ziceau că 
şi dacă tuna tot n-auzea nimic, da’ că lumea din Jefferson nu se prea 
uita la ea, pentru că era amestecată într-o chestie cu-o şcoală de 
duminică pentru negri, şi mai ziceau că-i amestecată şi-n ceva care se 


chema comunişti, că bărbat-su asta fusese, comunist, şi că de fapt ei în 
130 


Spania de partea comunistilor luptasera. 

Flem îmbătrânise. Amândoi îmbătrâniseră. Cand o să iasă, in 1948, 
şi el, şi Flem o să fie amândoi oameni bătrâni. Poate că Flem nici n-o să 
mai trăiască-n 1948, când o să iasă el, şi poate că nici el n-o să trăiască 
să poa' să iasă-n 1948, şi-şi aducea aminte c-a fost o vreme când şi 
asta-l înnebunise: că s-ar putea să moară Flem, de moarte bună, 
desigur, sau poate ca de data asta să se găsească altu”, să nu fie 
ghinionist şi neisprăvit, sortit să dea greş şi să fie prins, şi-şi aducea 
aminte cum i se părea că una ca asta n-ar putea-o suporta: el care nu 
ceruse dreptate pentru că dreptatea era numai pentru ăi mari şi tari, 
pentru campioni, da' măcar o şansă s-aibă şi el, că orice om are 
dreptu' măcar la o şansă. Trecuse şi asta, o-nghiţise aşteptam”, o 
acoperise; în 1948, şi el, şi Flem o să fie doi oameni bătrâni, şi chiar 
murmură: „Ce păcat că noi, doi oameni bătrâni, nu putem sta linistiti 
unu' lângă altu”, la soare sau la umbră, s-aşteptăm amândoi să vină 
moartea să ne culeagă şi să nu ne mai gândim la nimic, nici la jigniri, 
nici la rautati, nici la chinuri, nici la răzbunare” — doi bătrâni care să 
nu fie-n stare nu numai să facă rău cuiva, da’ care să nu fie-n stare nici 
măcar aminte să-şi aducă de räutäti şi de răzbunare, ca şi cum nişte 
bani cu care Flem nu mai are ce face şi-n curând n-o să-i mai 
trebuiască deloc şi-n vecii vecilor ar fi putut fi buni la şters sau la uitat, 
sau la anulat ăi patruj' de ani de care-acuma el, Mink, nu mai avea el 
nevoie şi-n curând nici n-o să mai aibă cum le simţi lipsa. Da’ cred că 
nu epoate, îşi zicea el. Nu mai putem face nimic, nici eu, nici el. Nu mai 
putem întoarce-napoi nimic, nici unu’ din noi. 

Aşa c-acuma iar ajunsese s-aibă cinci ani de făcut pan’ să scape. Da’ 
de data asta-nvatase bine lecţia pe care-ncercase să i-o vâre-n cap 
zevzecu' ăla de-avocatel acu treiişcinci de ani. Erau unsprezece care 
munceau şi mâncau, şi dormeau laolaltă, o echipă, într-un fel de 
baracă din reţea de sârmă şi scânduri (era vară); incatusati la acelaşi 
lanţ, se duceau să mănânce-n sala de mese, apoi la câmp să muncească 


şi din nou incatusati înapoi la baracă, să se culce. Aşa c-atunci când s-a 
131 


pus la cale-o evadare, ailalti zece trebuiau sä-l ia si pe el in combinatie, 
ca nu cumva să-i dea de gol fără să vrea. Nu voiau să-l ia; doi dintre ei 
n-au acceptat niciun moment. Pentru că, încă de-atunci, de la-ncer- 
carea lui avortata de-acu opspe sau douăj de ani, îl ştiau toţi ca p-un 
fel de preot hirotonisit cu de la sine putere care propovăduia dogma 
antievazionistă. 

Aşa c-atunci când, în cele din urmă, i-au spus pentru că n-aveau 
încotro, că trebuia să ştie ca nu cumva să-i trădeze, fie că intra în 
combinaţie, fie că nu, din clipa-n care zisese, strigase: 

— Nu! Ascultati! Stati putin! Nu va dati seama: dacă unu’ măcar 
încearcă să fugă, ăştia tabără pe noi toţi şi nu mai scapă nimeni 
niciodată, nici după ăi patruj’ de ani! îşi dădu seama ca vorbise prea 
mult. Aşa c-atunci când îşi zise-n gând: Acuma trebuie să scap din lant şi 
să mă dau deoparte; nu voia să spună: Pentru că de m-apucă noaptea 
singur cu ăştia-n baracă şi fără paznic la-ndemână nu mai apuc eu lumina 
zilei, ci doar: Trebuie s-ajung la timp la director, pan’ nu-ncearcă ăştia ceva, 
poate chiar la noapte, şi ne prăpădim cu toții. 

Da' şi el trebuia s-aştepte chiar acelaşi întuneric de care-i era frică; 
să se stingă-ntâi luminile şi toţi să se fi culcat, sau măcar să se fi 
prefăcut că s-au culcat, ca să poată să-nceapă ucigaşii lui mişcarea, 
pentru că numai în timpul sau din cauza zarvei stârnite de atacul 
împotriva lui putea el spera să transmită avertismentul, mesajul şi să 
fie crezut. Asta-nsemna că luptă perfidie cu perfidie: să stea-ncremenit 
pe patu' lui pan’ ce-or să-ncerce ei să-l amăgească prefăcându-se că 
sforăie, el însă-ncordat şi nemiscat, tinându-si răsuflarea să prindă- 
ntre sforăieli orice zgomot ar putea vesti cutitu’ de-njunghiat (sau 
bâta, sau ce-o fi), la timp ca să se rostogolească, să se zvârle din pat să 
se vâre dedesubt, când oamenii - nu putea spune câţi, pentru că 
sforăiala prefăcută se-ntărise dacă puteai spune — s-ar năpusti pe golul 
în care cu-o fărâmă de secundă-nainte zăcuse el. 

— Pă el! şuieră, gâfâi unu. La cine-i cutitu? Si altu': 

— Cutitu-i la mine. Da’ el unde dracu-i? Pentru că el - Mink — nu se 

132 


oprise; înc-o răsuceală smucită si iesise-n patru labe de sub pat printre 
picioarele-nvălmăşite, târându-se şi strecurându-se s-ajungă cât putea 
mai departe de pat. În toată odaia era acum un fel de zarvă în sotto- 
voce: 

— Ne trebuie o lumină, mormăi un glas. Măcar o secundă de 
lumină. 

Deodată se simţi liber, nimeni lângă el; se putu ridica-n picioare. 
Tipa, strigă: nu vorbe, țipăt: un urlet omenesc din toate puterile; 
imediat glasul şopti, gâfâind: 

— Uite-l. Pune mâna pe el. Dar el sărise, un adevărat carambol din 
trup în trup pe nevăzute, răcnind, urlând fără-ntrerupere chiar după 
ce-şi dăduse seama că vede, că văzduhul de dincolo de peretele de 
pânză de cort era plin de proiectoare şi de urletul sirenei, el însă- 
nconjurat, prins, asediat de mutrele furibunde, care părea că săgetează 
ca peştii, când îi tăia lumina la-nältimea umerilor, pe deasupra 
pereţilor de scânduri, prin reţeaua de sârmă; zări chiar şi cuțitul 
scânteind o dată deasupra lui şi plonjă, se zvârli-ntre picioarele 
tălăzuite-n vălmăşeală încercând să se vâre din nou sub un pat, sub 
orice pat, sub orice-ar fi fost care să pună ceva între el şi cuţit. Dar era 
prea târziu. Îl puteau vedea si ei acum. Dispăru printre picioarele 
tuturor. Dar era prea târziu şi pentru ei: lumina orbitoare-a 
proiectoarelor scotocind peste tot, chiar şi urletul sirenei părând să se 
concentreze pe boxa şubredă şi străvezie plină de oameni înjurând. 
Apoi ajunseră şi paznicii, pocnindu-i în cap cu revolverele şi cu 
paturile pustilor, târându-i afară unul câte unul până ce rămase numai 
el, zăcând, descoperit, iarăşi ciomăgit şi-nsângerat, dar de data asta 
conştient încă. Reusise chiar un ultim salt, o smucire-n lături şi-o 
răsucire scurtă şi cuțitul care-ar fi trebuit să-l tintuiascä vibra încă-n 
podea lângă, beregata lui. 

— Era cât p-aci, făcu el către paznic. Da’ după cum s-arată, cred că 
i-am dat gata. 


Nu chiar cine ştie ce. Era din nou în infirmerie şi n-a aflat decât 
133 


dup-aceea ca doi dintre ei — Stillwell, un cartofor care tăiase beregata 
unei prostituate la Vicksburg (al cu cutitul), si-un altul, tocmai ai de 
se-mpotrivisera la primirea lui in combinatie si sustinuserä-n schimb 
să-l omoare imediat — incercasera totuşi, dar numai Stillwell evadase, 
ăluilalt îi zburase creierii un gardian cu puşca. 

Era din nou în biroul directorului. De data asta bandajat foarte 
putin şi puncte de sutură chiar deloc; n-avuseseră timp şi nici arme 
altele decât pumnii şi picioarele, afară de cuțitul lui Stillwell. 

— Stillwell a fost cu cutitu’, nu-i aşa? zise directorul. 

N-ar fi putut spune de ce n-a recunoscut. 

— N-am văzut la cine era, a răspuns. Prea a mers totu' repede. 

— Cam aşa pare să creadă şi Stillwell, zise directorul. Luă de pe 
birou un plic deschis şi o foaie de hârtie ordinară ieftină liniată, 
împăturită o dată sau de două ori. Asta a sosit azi-dimineata. Dar stai: 
nu ştii să citeşti de mână, nu? 

— Nu, zise el. Directorul desfăcu foaia. 

— A fost expediată ieri din Texarkana. Zice: „O să trebuiască să dea 
socoteală de ce s-a-ntâmplat cu Jake Barron (ăsta era celălalt puşcăriaş 
pe care-l omorâse paznicul) aşa că päziti-l bine. Păziţi-l bine-n orice 
caz, că mai sunt de-ai nostri-nauntru”. Directorul împături scrisoarea 
şi-o puse la loc în plic şi puse plicu-n sertar şi-ncuie sertarul: Vasăzică, 
aşa stau lucrurile. Nu pot să te las să umbli cum îţi place p-aici, că 
oricare din ei te poate-agata. Nu mai ai decât cinci ani; chiar dacă nu i- 
ai putut împiedica pe toţi, probabil că-n baza unei recomandatii din 
partea mea, guvernatorul ti-ar da drumul chiar mâine. Dar nu pot face 
asta, pentru că te omoară Stillwell. 

— Dacă dom’ şef Jabbo (ăsta era gardianul care trăsese) il impusca 
şi pe Stillwell puteam să plec mâine-acasă? zise el. Nu puteţi s-aflati 
după scrisoare unde-i şi să-l trimiteţi pe dom’ şef Jabbo acolo, unde-o 
fi? 

— Vrei să-l omoare pe Stillwell tot ăla care l-a-mpiedicat pe 


Stillwell să te-omoare pe dumneata acum două zile? 
134 


— Atunci trimiteţi pe-altu'. Zic că nu-i drept ca el sa fie liber cand 
eu trebuie sa mai stau cinci ani. Apoi zise: Ma rog, e-n regula. Poate ca 
la urma-urmii avem acuma si noi un campion aici. 

— Un campion? facu directorul. Ce s-avem aici? Dar n-a mai 
raspuns. Si-acuma, pentru prima oarä incepu sa tina socoteala zilelor 
şi lunilor. Niciodată nu mai făcuse asta pân-acum, nici cu ai dintâi 
douaj’ de ani pe care i-i dadusera atunci la-nceput la Jefferson si nici 
cu äilalti douăj de ani pe care i i-au dat în plus dupa ce se lăsase 
convins de Montgomery Ward sa se-mbrace-n fusta aia de tata si cu 
boneta pe cap. Pentru ca nimeni altul nu era de vina decat el; cand se 
gandea la Flem si la chestia asta, avea parc-un fel de admiratie- 
nciudata, aproape-o mandrie, ca erau de-acelasi sânge; isi zicea-n 
gând, zicea chiar cu glas tare şi chiar fără invidie: „Flem Snopes ăsta. 
Nu-l taie nimeni. Nu ezistă om, nici în Missippi, nici în Statele Unite, 
şi nici în toată America la un loc, care să-l taie pe Flem Snopes”. 

Da’ acuma era altă chestie. El încercase să evadeze şi nu reuşise, si 
acceptase pedeapsa de încă douăj de ani fără să protesteze. 
Cinsprezece dintre ei îi petrecuse nu numai fără să mai încerce să 
evadeze, dar riscându-şi viata ca să-mpiedice pe alti zece care-şi 
puseseră-n gând: drept răsplată ar fi fost eliberat de-a doua zi, numai 
că un paznic cu experienţă şi cu-o puşcă-n mână a lăsat să scape pe- 
unu’ din ăi zece. Asa că ăştia cinci ani din urmă nu mai erau deloc ai 
lui. El s-a-chitase de ăi patruzeci ai lui pe buna-credinta, nu era vina 
lui daca-n realitate ei n-au ajuns cu socotitu’ decât la treiiscinci; şi ăştia 
cinci din urmă îi fuseseră impuşi dintr-o eroare absolut gratuită, 
brutală şi chiar grosolană. 

De Crăciunul ăsta (pentru prima dată), pedeapsa lui începu să-i fie 
jalonată. O felicitare cu marca din Mexic, adresată lui prin intermediul 
directorului care i-o citi; ştiau amândoi de la cine-i: „Încă patru ani. 
Nu-i atât de mult cat iti închipui”. La 14 februarie, de Sfântu' Valentin, 
alta, fabricaţie proprie: hârtie groasă liniată, urâtă, pe care era 
desenată, pare-se c-un creion de dulgher sau de tăietor de pădure, o 

135 


inimă făcută cam stângaci şi-un revolver care tragea-n ea. 

— Vezi? zise directorul. Chiar dacă s-ar împlini ăi cinci ani... 

— Nu-s cinci, zise. Sunt patru ani şi şase luni, şi nouaj’pe zile. Adică 
nici atunci n-o să-mi daţi drumu'? 

— Ca să te-omoare-nainte de-a ajunge acasă? 

— Trimiteţi să-l prindă. 

— Să trimit, da’ unde? făcu directorul. Să zicem c-ai fugi dumneata 
şi că n-ai vrea să te mai întorci, şi că ştii că eu vreau să te prind. Unde- 
ar trebui să trimit să te prindă? 

— Da, zise el. Vasăzică, chiar că nu-i nimic de făcut. 

— Da, zise directorul. Dă-i răgaz. Cu siguranţă c-o să mai facă vreo 
boacănă şi-o să dea pe-undeva poliţia peste el. 

— Răgaz, făcu el. Să zicem că n-are omu' timp de dat răgaz. 

— Măcar ai patru ani şi şase luni, şi nouăsprezece zile, până să 
trebuiască să-ncepi să-ţi faci griji. 

— Da, făcu el. Şi tot atâta timp pentru el să facă vreo boacănă. 

Şi iar Crăciunul, şi altă carte poştală cu marcă mexicană: „Încă trei 
ani. Nu-i chiar atât de mult cât crezi”. Stătea acolo nemişcat, mărunt şi 
firav, şi rezistent, cu salopeta vărgată, cu capul puţin plecat, calm. 

— Tot Mexic, după cum văd, zise. Poate că-l ucide Alde Sus p- 
acolo. 

— Cum? făcu directorul. Ce-ai zis? 

Nu răspunse. Stătea locului, calm, gânditor, senin Apoi zise: 

— Înainte de necazu' ăla pe care l-am avut cu vaca, cu Jack 
Houston, când eram încă băiat, mergeam la biserică-n fiecare 
duminică şi miercuri seara la rugăciune, cu cucoana care m-a crescut 
până ce... 

— Cine erau? zise directorul. Ziceai că mama dumitale-a murit. 

— El era o putoare. Da’ ea nu era rudă deloc. Nu era decât nevasta- 
sa... în fiecare duminică, până ce... 

— Il chema Snopes? zise directorul. 


— Era taică-meu — pan’ ce m-am făcut destul de mare să m-ardic 
136 


contra lu’ Dumnezeu, cum faci cand crezi c-ai ajuns destul de mare si 
ca nu mai ai nevoie de nimeni si de nimic, si cand mi-ati zis ca, daca i- 
am oprit pe noua din ai zece sa n-o steargä, tot nu mi se scad äi cinci 
ani, mi-am zis că nu vreţi să-mi dati drumu’ deloc şi m-am întors. 

— Te-ai întors, ce? făcu directorul. De unde te-ai întors? 

— De la Dumnezeu. 

— Vrei să zici că ai fost în sânul bisericii până atunci, noaptea aia 
de-acu doi ani? Nu-i adevărat. Nu ţi-a călcat picioru-n capelă de când 
ai intrat aici, din 1908. Ceea ce era adevărat. Cu toate că actualul 
director, ca şi predecesorul său, nu era deloc surprins de faptul ăsta. 
Ei s-aşteptaseră mai curând să-l vadă gravitând în jurul vreuneia din 
sectele alea mici şi agresive, şi intransigente, şi nonconformiste anti-tot 
şi anti-toate care mişunau probabil prin toate penitenciarele din Sud — 
mici grupuri şi grupulete furibunde (ăsta de-aici îşi zicea Acţionarii 
lui Jehova) pästoriti de câte-un şef, care singur se unsese şi care- 
ajunseseră-n puşcărie dup-un tipic ciudat şi stereotip: condamnaţi 
pentru crime specifice clasei burgheze, respectabile, avându-şi 
mobilul în conflicte de familie sau sexuale; bigamie, delapidarea 
fondurilor sectei pentru o femeie: a lui sau a altuia, şi numai într-un 
singur caz, desperat, pentru o prostituată. 

— N-am nevoie de nicio biserică, zise el. E pe-ncredere. 

— Pe-ncredere? făcu directorul. 

— Da, zise el, aproape enervat. Lu' Dumnezeu n-ai nevoie să-l scrii 
scrisori. El te ştie de mult ce zace-n tine, făr's-a-puce s-o mai citească. 
Pen’ că cu timpu-i vine omului mintea la cap şi-afară. Da’ aici 
'năuntru-i vine mai repede. Şi dac-o Judecata-de-sus destul de tare ca 
să poa' să te-ajute vrea să te-ajute şi tu tot ce trebuie să faci e să te- 
ntorci şi să primeşti, trebuie să fii prost să n-o faci. 

— Vasăzică, să-l aranjeze Al de Sus pe Stillwell, de dragul 
dumitale? 

— De ce nu? Ce poa' să aibă El contra mea? 

— Să nu ucizi. 

137 


— De ce nu i-a spus El asta lu’ Houston? Nu m-apucam eu sa fac 
tot drumu’ pan’ la Jefferson si să dorm p-o bancă-n gară să cumpăr 
cartuşele alea dacă nu mă silea Houston. 

— Al dracului să fiu dacă mai pricep ceva, zise directorul. Peste trei 
ani de zile ieşi de-aici în orice caz, da’ dac-ar fi dupa mine, uite-acuma 
ai ieşi, astăzi, pan’ să n-apuce să-ţi dea cine ştie ce dracu' pân cap să- 
ncepi să te uiţi chiorâş la mine. N-am chef nici măcar prin gând să-mi 
treacă cât oi mai avea de trăit că e cineva care-şi face pe seama mea 
gânduri cum iti faci dumneata pe-a ălor care ti-au stat în cale. Gata! 
Du-te la muncă! 

Aşa c-atunci în octombrie, când nu era nici Sfântu' Valentin, nici 
vremea felicitărilor de Crăciun şi directorul a trimis după el, nici 
măcar nu s-a mirat. Directorul a stat şi s-a uitat la el cam cât o jumate 
de minut cu ceva-n privire care nu era chiar stupefactie, dar aproape 
un fel de respect, apoi zise: 

— Al dracului să fiu dacă înţeleg. De data asta era o telegramă. E de 
la şeful poliţiei din San Diego, California. Era în cartierul mexican o 
biserică. Nu se mai slujea în ea. Se făcuse una nouă sau în fine ceva. În 
orice caz sfințită nu mai era, şi ce se petrecea-nauntru-acolo nici poliţia 
n-a descurcat încă. Săptămâna trecută s-a năruit. De ce, nu se ştie; 
destul ca s-a năruit aşa-deodată. Şi-au găsit acolo dedesubt un om — 
adică ce-a mai rămas din el. Uite ce zice telegrama: „Identificare conf. 
amprente digitale F.B.l. rezultă omul dv. matricol 08213 Shuford 
Stillwell. Directorul împături telegrama şi o puse la loc în plic şi plicul 
în sertar înapoi: la spune-mi povestea aia cu biserica la care ziceai că 
te duceai înainte de-a te fi făcut Houston să-l omori. 

N-a răspuns deloc. Doar ce-a tras adânc aer în piept şi-apoi l-a 
şuierat afară. 

— Acuma pot să plec, zise. Acuma-s liber. 

— Nu chiar acum în minutu’ ăsta. O să mai treacă o lună-două. 
Trebuie făcută o petiție şi trimisă guvernatorului. El o să-mi ceară un 


referat, o propunere. După aia o să-ţi semneze gratierea. 
138 


— Petitie? facu el. 

— Ai intrat aici în baza legii, zise directorul. Tot in baza legii 
trebuie să ieşi. 

— O petiție, făcu el. 

— Pe care familia dumitale trebuie să pună-un avocat s-o redacteze 
şi să ceară guvernatorului să te gratieze. Soţia dumitale — ai dreptate — 
a murit. Atunci una din fete. 

— Cu siguranţă că s-or fi măritat pân-acum, amândouă. 

— All right, făcu directorul. Apoi zise: Ei drăcie, măi omule, eşti ca 
şi ieşit. Varu’ dumitale sau ce-ai zis că-ţi e, ăla de la Jackson care-i 
acuma-n senat — Egglestone Snopes, ăla de-a căzut acu’ doi ani la 
alegerile pentru Congres. 

Nu făcu nicio mişcare; capul i se plecă puţin; zise: 

— După cum s-arată, cred c-am să rămân aici. Pentru că, cum putea 
el spune unui străin: Clarence, nepotul bun al fratelui meu mai mare, face 
politică şi-atârnă de voturi. Când o să ies d-aici, n-o să am niciun drept de 
vot. Cu ce să pot plăti iscălitura lui Clarence Snopes pe hârtia mea? Aşa. Că 
nu rămânea decât băiatu' lu’ Eck Wallstreet, care pan’ acuma nu 
făcuse niciodată decât cum il tăiase capu'. 

— Cred c-am să stau aici la dumneavoastră şi-ăilalţi trei ani, zise el. 

— Scrie-i şerifului dumitale. Iti fac eu scrisoarea. 

— Hub Hampton, care m-a băgat aici, a murit. 

— Trebuie să fie-un serif acolo, nu? Ce-i cu dumneata? Ai patruj de 
ani pe care i-ai stat aici te-au speriat atât de rău de aer curat şi de 
soare? 

— Treiişopt la vara viitoare. 

— Allright. Treiişopt. Câţi ani ai? 

— M-am născut în obzeştrei. 

— Vasazica, esti aici de la douăşcinci de ani. 

— Nu ştiu. N-am socotit niciodată. 

— All right, zise directorul. Pleacă-acum. Când te-i hotari, îi scriu 


şerifului. 
139 


— Socot c-am sa raman, zise el. Dar se-nsela. Cinci luni mai tarziu 
petitia era pe biroul directorului. 

— Cine-i Linda Snopes-Kohl? zise directorul. 

Rămase o bună bucată de vreme nemiscat. 

— Tat-su-i un bancher bogat din Jefferson. Ta’-su mare şi cu-al meu 
au făcut copiii cam deodată. 

— Ea a semnat petiția familiei dumitale către guvernator ca să-ţi 
dea drumu”. 

— Adic-a trimis şerifu' s-o cheme şi-a pus-o să iscălească? 

— Nu, că n-avea cum. Nu ştii că nu m-ai lăsat să-i scriu şerifului? 

— Da, zise el. Privi la hârtia pe care nu ştia s-o citească. Cum privea 
el, o vedea cu capu-n jos. Aratati-mi unde-au iscălit ăia ca să nu ies. 

— Ce? făcu directorul. 

— Aia care vor ca să nu ies. 

— O, vrei să spui familia lui Houston. Nu. Ălelalte semnături sunt 
a procurorului regional care te-a trimis aici, a şerifului Hub Hampton 
junior şi a lui V.K. Ratliff. Asta-i neam cu Houston? 

— Nu, zise el. Trase din nou adânc aer în piept. Vasăzică-s liber. 

— Ba mai mult încă, zise directorul. Nu numai că ai noroc, ai de 
două ori noroc. Dar lăsă chestiunea pe-a doua zi dimineaţă după ce-i 
dădură o pereche de ghete, o cămaşă, o salopetă, o flanelă şi o pălărie 
toate nou-noute, şi-o hârtie de zece dolari plus ăi trei dolari şi optzeci 
şi cinci de cenți care-i mai rămăseseră încă din ăi patruzeci de dolari 
trimişi de Flem acum optsprezece ani, şi directorul îi zise: E-aici un 
ajutor de şerif din Greenville venit c-un deţinut. Pleacă la noapte. Dă-i 
un dolar şi te lasă la pod la Arkansas, daca-ntr-acolo ţi-e drumul. 

— Foarte mulţumesc, zise el. Mă duc întâi la Memphis. Am acolo 
puţină treabă. 

Probabil c-o să trebuiască să dea toţi ăi treişpe dolari şi obzeşcinci 
de cenți ca să-şi poată cumpăra un pistol la Memphis, chiar şi la o 
prăvălie care vinde amaneturi. Îşi făcuse socoteala s-ajungă pan’ la 


Memphis cu vreun tren de marfă pe sub vagoane sau pe tampoane, 
140 


cum mai facuse o data sau de doua ori pe cand era tânär, baietandru. 
Da’ cum ieşi pe poartă, îşi dădu seama că-i e frică. Prea fusese multă 
vreme-nchis, uitase cum e; muschii-si pierduseră din suplete, din 
reflexe, nu mai avea cutezanta aia simplă nesocotită care-ţi trebuie 
când e vorba de un risc fizic. Apoi se gândi să pândească-o ocazie şi 
să-ncerce să se catere-ntr-un vagon gol, şi constată că nici asta nu- 
ndrăznea, că in cei treiişopt de ani uitase pesemne convențiile tacite 
ale francmasoneriei infracţiunilor mărunte pe care nu ştii că le-ai făcut 
decât când e prea târziu. 

Aşa că sta la marginea şoselei pavate, care, acum treiişopt de ani, 
când pusese ultima oară piciorul pe ea, nici măcar prundiş n-avea 
împrăştiat deasupra, era un simplu drum de pământ plin de urme de 
copite de catâri şi de şine de roti, şi-acuma şi la vedere, şi la pipăit era 
netedă şi tare ca o duşumea, când aveai timp să te uiţi la ea sau s-o 
pipăi de frica maşinilor şi a camioanelor care treceau în goană. În 
zilele de demult, orice cärutä-ar fi trecut, ar fi oprit, numai semn cu 
mâna să-i fi făcut. Dar astea nu erau căruţe, aşa că nici care-ar putea fi 
regulamentele lor noi nu ştia. De fapt, de-ar fi ştiut, ce altceva ar putea 
face, ar fi făcut-o de mult, în loc să stea acolo firav şi neajutorat, şi nu 
mult mai mare decât un copil, în salopeta şi flanela nouă, pe care se 
mai vedeau cutele de pe urma statului în raft şi cu ghete noi şi pălărie, 
până ce un camion încetini văzându-l şi opri, şi şoferul zise: 

— Încotro, taică? 

— La Memphis. 

— Merg la Clarksdale. De-acolo poţi s-agati p-un altu'. Mai uşor ca 
de-aici, în orice caz. 

Era toamnă, s-apropia octombrie şi el descoperi că mai era ceva 
uitat în ăi treiişopt de ani de puşcărie: anotimpurile. 

Veneau ele şi se duceau şi la-nchisoare, da’, treiişopt de ani de zile, 
singurul lui drept la anotimpuri a fost al’ de-a suferi de pe urma lor; 
de arsita si de soarele verii, şi dac-avea chef de lucru-n dogoarea zilei, 


141 


si daca nu, si de ploaie, si de noroiul rece ca gheata al iernii, si dac- 
avea chef sa stea-n noroi, şi dacă nu. Da’ acum erau iar ale lui: înc-o 
säptämânä si venea octombrie, si n-avea mare lucru ce sa vada in 
ținutul ăsta neted si-ntins pe deltă, care nu-i placuse de prima dată 
cand dăduse cu ochii de el, pe fereastra trenului, acu’ treiişopt de ani, 
numai tulpini uscate de bumbac si ace de chiparos. Da’ acasă-ntre 
dealuri, tot câmpu-o să fie numai aur şi purpură, cu nuci şi eucalipti, 
şi stejari, şi artari, şi-ogoarele de mult imbujorate de salvie şi pătate 
de-otetari roşii; uitase de toate astea, în treiişopt de ani de zile. 

Când deodată, undeva în adâncul memoriei, un copac, un singur 
copac. Maică-sa murise; nu-şi aducea aminte de ea, nici câţi ani avea 
când tat-su se-nsurase din nou. Aşa că femeia nici neam măcar nu era 
cu el şi-avea grijă să-l facă să nu uite asta niciodată: că-l creştea nu c-ar 
fi ţinut cumva la el, sau c-ar fi avut vreo obligaţie, şi nu pentru că era 
mic şi slab, şi neajutorat, o biată făptură omenească; îl creştea pentru 
că era o creştină adevărată. Da’ nu era numai atât. Şi-a dat el seama 
imediat — o sfrijita de femeie şleampătă, pe care şi-o amintea- 
ntotdeauna fie c-un ochi invinetit, fie cu vreo zdreanta murdară unde- 
i sângera încă rana de pe urma loviturii lu' barbat-su. Pentru că 
totdeauna s-a putut bizui pe ea, nu să facă ceva pentru el, pentru că n- 
apuca niciodată să facă, da’ pe statornicia ei, pentru că totdeauna era 
acolo la-ndemână şi totdeauna-l făcea să simtă că-i cu gandu’ la el, 
acoperindu-l c-un fel de scut, chiar dacă-n realitate nu-l apăra şi nu-l 
ferea de nimic, ci, dimpotrivă, parcă-ndemna la mai multă durere şi 
tristeţe. Dar era acolo lângă el, plânsă, chinuită, statornică. 

Sta încă-n pat, târziu dimineaţa; ar fi trebuit de ceasuri întregi să se 
fi jertfit în truda nesfârşită care-i umplea zilele. Nu era niciodată 
bolnavă, aşa că bărbat-su trebuie c-o bătuse de data asta mai rău decât 
ştia el c-o bate, şi zăcea-n pat vorbind despre mâncare — slănină, făină 
necernută, melasă, din câte ştia el numai asta mânca lumea, afară doar 
dacă putea prinde sau vâna ceva; se vedea bine că bărbat-su o izbise-n 


burtă pe-undeva. „Nu mai pot, mi s-a acrit de mâncarea asta, scân- cea 
142 


ea. Simt nevoie de altceva. Poate de-o veverita.” Si-acuma-si dădea el 
seama. Asta era copacul. A trebuit să ia puşca pe furis: l-ar fi omorât 
tat-su-n bătaie dacă-l prindea — să târască după el puscoiu’ ăla greoi, 
mai lung decât el, până-n pădure, pan’ la copacu’ ăla, la nuc, să stea la 
pândă sub el, ghemuit, aşteptând în splendoarea moleşitoare a după- 
amiezii de-octombrie, pan’ ce se ivi vietatea. Şi-l apucase-un tremur 
(n-avea decât un singur cartuş), şi-şi aducea aminte şi de asta: efortul 
teribil de-a ridica pusca grea şi-a o tine-n sus cât timp trebuia, sprijinit 
de trunchi, gâfâind: „Doamne-ajută-mă, Doamne-ajută-mă”, şi şocul 
reculului, şi mirosul de pulbere neagră pan’ ce putu să lase pusca jos 
şi s-alerge să ridice trupşoru' îmblănit şi cald încă, cu mâinile 
tremurându-i, cutremurându-se că de-abia putea să-l ţină. Tremurau 
şi mâinile ei când mângâie vietatea moartă... „O curätäm şi-o gătim 
chiar acum, zise ea. O mâncăm amândoi, chiar acum.” Nucul, natural, 
dispăruse de ani de zile, tăiat, făcut bucăţi, lemne de foc sau spite de 
roti, sau stâlpi; poate că locu’ pe care fusese era acum arătură — sau 
poate c-aşa credeau ăi de-l tăiaseră şi-l distruseseră. Dar el, el ştia bine 
că nu-i aşa: nedoborât acum şi-n veci nedoborât o să fie, inviolabil şi 
imun în aurul şi-n splendoarea de octombrie. Păi da, desigur, îşi zise el, 
omu” vrea să se-ntoarcă nu într-un loc, de loc n-are nevoie, poate nici să nu 
mai egziste. Omu”, la ce vrea să se-ntoarcă-i la ce-şi aduce aminte. 

Deodată-şi lungi gâtul pe fereastră-afară. 

— Aici parcă-ar fi... şi se opri. Da’ acuma era liber; n-avea decât să 
ştie lumea-ntreagă unde-a stat el treiişopt de ani de zile... la 
Parchman, zise. 

— fhi, făcu şoferul. E-o tabără de P.R. 

— E-o ce? 

— Prizonieri de război. 

— De război? 

— Taicutule, pă ce lume-ai fost în ăşti cinci ani din urmă? zise 
şoferul. Ori ai dormit? 


— Am fost departe, zise el. Eu ştiu de-un război cu spaniolii, pe 
143 


cand eram copil, si-a mai fost unu’ dupa aia, cu nemtii. Acuma cu cine 
s-au batut? 

— Cu toti. Soferul injura. Cu nemtii, cu japonejii, s-au batut si cu 
Congresu’. P-ormă s-au oprit. Dacă ne-ar fi lăsat să-i batem si pe ruşi, 
poate c-ar fi fost în regula. Da’ i-au bătut pe nemți şi pe japoneji, şi p- 
orm-au hotărât p-äilalti să-i facă praf pe toţi cu bani. 

Îşi zise-n gând: Bani. Şi tare: 

— Dac-ai avea douăşcinci de dolari şi-ai mai găsi treiişopt, câţi ai 
avea? 

— Ce? Treiişopt de dolari? Nici măcar să-i ridic de jos nu m-aş opri. 
Ce dracu' de-ntrebare-i asta? Vrei să zici că ai şaiştrei de dolari şi n-ai 
ce face cu ei? 

Şaiiştrei, îşi zise-n gând. Vasăzică, atâția ani am. Gândea calm: Nu 
dreptate; dreptate n-am cerut niciodată; da'măcar un pic de cinste, atâta tot. 
Atâta tot; nu să ai ceva de partea ta: doar să n-ai nimic împotriva ta. 
Asta-i tot ce dorea şi fără vorbă c-acuma aşa era. 


144 


LINDA 


Sase 
V.K. RATLIFF 


— Nici macar la garä s-o primesti nu te duci? zise Chick. Avocatul 
nici nu-şi ridică ochii, nimic, şezând la birou cu privirile (cu nasu-n 
orice caz) în hârtiile din faţa lui, ca şi cum n-ar mai fi fost altcineva-n 
odaie. Nu-i vorba doar de-o nou-venită, zise Chick, e vorba de-o 
femeie rănită-n război, de-un veteran. Da, poate nu nou-venită. Poate 
că n-am ales bine cuvântul. De fapt, poate că din capul locului 
cuvântul gnou” nu-i bine ales. Ea nu-i o nou-venita-n Jefferson pentru 
că aici s-a născut şi-aici a crescut. Şi chiar dac-ar fi fost odată nou- 
venită-n Jefferson sau nou-venită oriunde, asta ar fi fost doar o 
singură dată pentru că, indiferent cât de nou-venit ai putea fi undeva 
o dată, multă vreme n-ai putea fi, când eşti unu’ care-ai plecat în 
Spania c-un poet din Greenwich Village să lupti contra lui Hitler. 
Adică-n orice caz nu, după ce poetul ăla din Greenwich Village vă 
face să v-arunce pe-amândoi în aer un obuz. Vreau să zic, cu condiţia 
să fie vorba de-o fată. Atunci să zicem aşa: nu numai o fată-n toată 
firea, care-a fost odată-o nou-venita şi care se-ntoarce la Jefferson, da’ 
prima fata, in toata firea sau nu, nou-venita sau nu, care i-a fost dat 
Jeffersonului sa i se-ntoarca acasa ranita din razboi. 

Barbati da, fireste ca da. Da’ asta-i prima fata, prima femeie-soldat 
pe care-am avut-o de cand suntem, ce sa mai vorbim ca si ranita de 
inamic. Desigur, fara sa socotim si violurile, pentru bunul motiv ca nu 
de violuri e vorba acum. Unchiu-său tot nu se miscase încă. Credeam 

145 


c-ai s-aduni tot orasul la garä s-o primeasca. Din pura curiozitate si 
simpatie, daca nu din compatimire: o fata care s-a apucat sa se duca 
tocmai in Spania la razboi, si cu ce s-a ales a fost ca si-a pierdut 
bărbatul si că un obuz i-a spart amândouă timpanele. Cu asta s-a ales, 
doamna Cole, zise el. 

Avocatul nici măcar acum nu-şi inalta capul. 

— Kohl, zise. 

— Aşa am zis şi eu, făcu Chick. Doamna Cole. 

De data asta avocatul silabisi: 

— K-o-h-l, făcu el. Dar chiar înainte de a-l silabisi, în gura lui 
sunase altfel decât în a lui Chick: Sculptor a fost, nu poet. Nu l-a 
omorât un obuz. Un aeroplan. 

— Eh, păi da, nici nu-i de mirare, dac-a fost sculptor, zise Chick. 
Normal ca un sculptor să n-aibă jocul de picioare al unui poet, ca să se 
poată feri de gloantele de mitralieră. Sculptorul trebuie să stea prea 
mult locului. Şi-afară de asta, poate că n-o fi fost sâmbătă şi-atunci nici 
nu stătea cu pălăria pe cap. 

— Era într-un aeroplan, zise avocatul. A fost doborât. A căzut şi a 
ars. 

— Cum? făcu Chick. Un sculptor din Greenwich Village, pre nume 
K-o-h-l s-a urcat realmente-ntr-un avion din care putea fi doborât de 
inamic? Privea la unchiu-său oarecum de sus, îi vedea creştetul 
capului. Nu Cole, adăugă: K-o-h-l. Mă-ntreb de ce nu şi l-o fi 
schimbat. De obicei şi-l schimbă, nu? 

Atunci avocatul îşi strânse fără grabă hârtiile şi le aşeză pe birou, şi- 
mpinse scaunul pivotant îndărăt, şi se rezemă de spetează, şi-şi 
împreună mâinile la ceafă. Părul începuse să-i încărunţească încă de 
când se-ntorsese din război, din Franţa, în 1919. Acuma era alb de tot, 
şi-aşa cum şedea relaxat şi comod în scaun cu coama colilie şi cu 
cheita de aur primită la Harvard prinsă de lanţul ceasului, şi cu una 
din pipele lui de cocean de papusoi vârâtă cu gura-n jos în buzunarul 
cămăşii, ca un creion sau ca o scobitoare, se uită la Chick aproape o 

146 


jumatate de minut. 

— Nu la Harvard ai putut invata asa ceva, zise el. Credeam ca, 
intors in Mississippi dupa doi ani de Cambridge, sa ti se fi sters 
complet din minte. 

— All right, făcu Chick. Îmi pare rau. Dar avocatul şedea comod în 
scaun privindu-l. Da-o-n colo, făcu Chick. Ti-am spus că-mi pare rău. 

— Numai că încă nu-ţi pare rău, zise avocatul. Ti-e doar ruşine. 

— Şi nu-i acelaşi lucru? 

— Nu, zise avocatul. Când nu ţi-e decât ruşine de ceva, nu deteşti 
acel ceva. Deteşti faptul c-ai fost prins. 

— Mă rog, m-ai prins, zise Chick. Mi-e ruşine. Ce mai vrei? Numai 
că avocatul nici nu mai avu nevoie să răspundă. Poate că încă n-am 
încotro, chiar şi după doi ani de Harvard, zise Chick. Poate că prea am 
trăit mult între ceea ce noi, ăştia din Mississippi, numim albi, până să 
mă fi dus acolo. Nu se poate să-ţi fie ruşine de mine, pentru ceva ce n- 
am putut învăţa la timp, nu? 

— Nu mi-e deloc ruşine de tine, zise avocatul. 

— All right. Atunci iti pare rau. 

— Nici rau nu-mi pare, zise avocatul. 

— Atunci despre ce dracu’ vorbim? zise Chick. 

Asa că un străin care n-ar fi stat de zece-doisprezece ani incoace-n 
Jefferson sau in tinutul Yoknapatawpha ar fi putut crede ca partea 
interesata era Chick. Nu numai destul de interesata ca sa fie gelos pe 
unchiu-sau, dar destul de interesata ca sa fie gelos chiar cand 
subiectul, marul discordiei, nu numai ca nu se-ntorsese inca-acasa, 
dar, de zece ani nici nu | văzuse măcar. Ceea ce ar fi însemnat sa fie 
gelos pe-o fata pe care nu numai ca n-o vazuse de zece ani de zile, da’, 
cand o vazuse atunci, ultima data, el n-avea decat doispe-treispe ani si 
ea, nouäspe, femeie-n toata firea— insurmontabila bariera a diferentei 
de vârstă, care tot barieră-ar rămâne, chiar dac-ai adăuga fiecăruia 
câte trei-patru ani, cu condiţia, desigur, ca fata să fie aceea cu numărul 


mai mare de ani. De fapt, ai zice că un băiat de numai doişpe sau 
147 


treispe ani n-ar putea fi gelos inca, nu gelozie de barbat; n-ar avea inca 
suficient combustibil s-alimenteze focul unei gelozii şi să-l tina multă 
vreme arzând (chiar deloc poate) pentr-o fată de nouăşpe ani sau, 
dacă-i vorba aşa, de-orice vârstă între opt şi optzeci, da atunci cât de 
tânăr trebuie să fii ca să poţi cuteza să rişti să n-ai combustibil în stare 
să ia foc şi să ardă? Cât trebuie să fii de tânăr, ca, măcar înc-un 
răstimp, să fii la adăpost de-a te pomeni cu inima sugrumată, cum zice 
poetul, de-o suvita de păr de-al lui Lilith, la fel ca orice alt bărbat? Sau 
cât de bătrân, dacă-i vorba p-aşa? Şi-afară de asta, când vine-acuma- 
napoi, cu toate că ea o să fie cu-aceeaşi şase-şapte ani mai mare, de 
data asta va fi cu şase-şapte ani mai mare decât douăjdoi sau 
douastrei, în loc de cu şase-şapte ani mai mare decât doişpe-treişpe, şi 
asta numai barieră nu mai e. De data asta el n-o să mai fie victima 
imberbă, asistând inocent cum e prins in lat, pentru că, de data asta, o 
să fie şi el în vâltoare, luptând pentru dreptul şi favoarea de-a fi prins 
în lat; luptând nu numai pentru dreptul şi favoarea de-a fi sugrumat şi 
el, ci de-a fi sugrumat primul. 

Ceea ce era exact ce lăsa impresia că-ncearcă: îl împungea şi-l 
stârnea pe unchiu-su, cătând în jur să-i pice-n mână vrun bat sau 
baston, sau clot de cărămidă parc-ar fi fost şi-acum de doişpe-treişpe 
ani sau chiar mai mic, agatandu-se de pildă de chestia că bărbatul 
Lindei fusese ovrei, deoarece, chiar la numai doişpe ani, dac-ar fi 
judecat un pic, şi-ar fi dat seama că un argument ca ăsta nu era mai 
tare decât un fir de pai în faţa unui adversar sau a unui rival ca acesta 
de-acum. 

Poate că asta — faptul că-i dădea lui unchi-su peste nas cum că 
avocatul — fusese instrumentul principal şi singurul în a o impinge pe 
Linda să plece acolo, la New York, unde nu mai erau oameni de-acasă 
să aibă grijă de ea, şi desigur că din cauza asta s-a apucat ea să se 
mărite c-un ovrei — l-a trădat pe Chick. Pentru că, deocamdată, el nici 
n-o revăzuse măcar; n-avea cum să-şi dea seama de tot restul povestii. 


Vreau să zic că, şi la numai doişpe ani, el avusese toată gelozia de 
148 


care-avea să aibă nevoie la douăjdoi sau şi la obzesdoi. Trebuia s-o 
revadă activmente’ ca să constate c-avea exact tot atâta drept ca şi 
orice alt bărbat ca să moară sugrumat de fata asta nou-venită-n oraş, şi 
că nu există bărbat cu păr pe cap, care să i se pună-n cale şi să-l scape. 
Când se gândea acuma la ea, trebuia să-şi aducă-aminte de ce văzuse 
băiatul de doişpe-treişpe ani: nu o fată, ci o femeie-n toată firea, cam 
de-aceeaşi statură şi cu-aceeaşi siluetă ca şi mama lui, făcând parte din 
şi evoluând în aceeaşi rasă umană străină, din care făcea parte tot 
restul lumii, cu excepţia băieţilor de doişpe ani. Şi, dacă n-ar fi fost 
unchi-su, care ajunsese să se uite tot timpul la ea, şi-ai putea zice că-l 
luase pe Chick de ceafă, ca pe-un căţel, ca să-i atragă atenţia asupra ei, 
mâncându-i jumate din timpul lui liber, trimițându-l să-i ducă şi să-i 
aducă biletele prin care avocatul şi ea începuseră să-şi fixeze întâlniri 
după şcoală, la cofetărie, la înghețată, n-ar fi fost nici pe departe atât 
de interesantă. 

Aşa c-acuma, când îşi aducea aminte de ea, vedea tot ce văzuse la 
doişpe-treişpe ani: Ei drăcie, “da-i aproape tot aşa de mare ca mămica. Va 
trebui să se uite la ea activmente cu alţi ochi ca să vadă ce-ar vedea 
unu' de douăjdoi sau douăştrei de ani: Ei drăcie, să zicem chiar c-ar fi c- 
un an, doi mai mare ca mine, da’ la urma urmei tot eu-s barbatu’ din noi doi. 
Aşa că şi dumneata, şi străinul acela veţi fi gândit că trebuia poate să 
fie-un băiat de doişpe-treişpe ani sau că numai un băiat de doişpe- 
treişpe ani e-n stare de-o gelozie pură şi imaculată, de ceva care s-ar 
putea numi o gelozie virginală, gelozie pe-un bărbat de treizeci pentr- 
o fată de nouăşpe — sau de-orice vârstă-ntre opt şi obzeci dacă-i vorba 
d-asta, întocmai cum trebuie să fii băiat de doişpe-treişpe ani ca să 
simţi cu-adevărat tortura şi pasiunea, şi speranţa, şi desperarea 
dragostei; dumneata şi străinul acela veţi fi gândit amândoi că absolut 
până-n acel ultim moment când Chick singur se trădase şi de pomană, 


1 În textul original, în loc de actually (e de fapt, în realitate, realmente.)> V.K. Ratliff spune 
actively - folosind astfel un cuvînt numai al lui, o invenţie lexicală proprie, ce funcţionează 
bine în jocul de cuvinte implicit, dar pune probleme de traducere. 

149 


şi ridicase chestia despre bărbatul Lindei, că fusese nu numai poet da’ 
că mai fusese şi ovrei ca să lovească-n unchi-său cu ea. Dar pe urmă 
chiar şi-un strain ar fi-nteles că Chick nu dădea deloc in Linda: dădea 
în unchi-su, că nu era gelos pe unchi-su din cauza Lindei Snopes: era 
gelos pe Linda Snopes din cauza lui unchiu-su. Şi atunci chiar şi 
străinul acela ar fi fost obligat să-i zică-n gând lui Chick: Poate că nu 
m-ai fi putut convinge să fiu de partea ta la-nceput, da' acuma fără vorbă că- 
s de-acord. 

Asta mäcar daca sträinul aceia ar fi stat putin de vorba cu mine. 
Pentru că-mi aduceam bine aminte, observasem activmente, atunci, de 
mult, când începuse-avocatul să s-amestece-n viitorul fetei, vorba 
ăluia. Vreau să zic: nu vremea când avocatul credea că viitorul ei s- 
amesteca cu-al lui, nici când el a crezut pentru prima dată c-a 
observat-o realmente. Pentru c-atunci avea şi ea vreo doişpe-treişpe 
ani, aşa că avocatu-o cunoscuse-n orice caz toată viaţa ei, pentru că ea 
n-avea decât un an sau doi, sau cât o fi avut, când ai ei au început s-o 
plimbe pe stradă, într-un cărucior de copil sau în braţe, la o vreme, 
adică, la care bagi de seamă pentru prima dată că-ncepe să semene nu 
numai a făptură omenească, da’ că-ncepe să semene şi cu o anume 
familie sau cu oameni pe care-i cunoşti. Şi-ntr-un orăşel ca Jeffersonul, 
unde nu numai că fiecare, cunoaşte pe fiecare, da’ unde fiecare trebuie 
să-şi vadă pe fiecare cel puţin o dată-n douăşpatru de ore, şi de vrea, 
şi de nu vrea, dacă scădem timpu' cât a fost în război, probabil că 
avocatu-a trebuit s-o vadă cel puţin o dată pe săptămână. Ca să nu 
mai pomenesc că trebuia să ştie încă-nainte de-a o recunoaşte ca să-şi 
aduc-aminte că-i fata Eulei Varner şi toți din Jefferson si din toată 
Yoknapatawpha care-o văzuseră vreodată-ntâi pe Eula Varner nu se 
puteau împiedica de-a se uita c-un fel de stupefactie la copilul Eulei 
Varner ca la un fel de monstru în miniatură, pentru că oricine, orice 
bărbat în orice caz, care-o privise măcar o singură dată pe Eula n- 
avea-ncotro, trebuia să creadă c-atâta feminitate într-un simplu trup 


de dimensiuni normale n-ar fi fost cu putinţă să fie fecundată de ceva 
150 


atât de firav, de pirpiriu, cum arăta, prin comparaţie, un bărbat 
singur; c-ar fi fost nevoie de esenta concentrata a unei generatii intregi 
de bărbaţi tineri casä-nsämânteze, cum ar zice poetul, acele splendide 
— nu: ar zice magnifice — coapse. 

Si nu vorbesc de vremea când avocatul şi-a ieşit cu bună ştiinţă 
dintr-ale lui şi şi-a consacrat câţiva ani din viaţă viitorului Lindei, sau, 
cel putin, credea c-aşa face. Ce vreau eu să spun e c-atunci când Eula 
Varner şi-a aruncat prima din privirile alea-ale ei pe avocat — sau l-a 
lăsat pe el s-o vadă pentru prima oară, luati-o cum vreţi — a integrat 
tot restul vieţii lui în cea a primului ei copil pe care s-a întâmplat să-l 
aibă, cu condiţia, desigur, să fie-o fată. Ca şi-atunci când întâlneşti, în 
fine, femeia care-ar fi trebuit să fie-a ta pe viata, da-i prea târziu. 
Femeia care-ar fi trebuit s-aibă acuma şaisprezece ani poate, şi tu nu 
mai mult de nouăsprezece, (cum de altfel chiar se-ntâmplase 
activmente să fie cazul cu el când a văzut-o pentru prima dată pe 
Eula; ea era aceea care ieşea din obiectiv pentru că, din capul locului, 
avea c-un an mai mult decât el), şi te uiţi la ea, atunci, acea primă dată, 
şi-n clipa urmatoare-i zici: „Eşti frumoasă. Te iubesc. Fii a mea pentru 
totdeauna”, şi ea zice: „Da, desigur” — parcă n-ar zice decât: „Desigur 
că-s frumoasă. Desigur că mă iubeşti. Desigur că pentru totdeauna”. 
Numai că-i prea târziu. Ea-i deja măritată cu altul. Dar nu era prea 
târziu. Prea târziu nu-i şi n-o să fie niciodată, cu condiţia ca, orice 
vârstă-ai avea, să fii tot băiatul de nouăsprezece ani, care-i spusese 
fetei de şaisprezece-ntr-acea clipă unică din toate clipele din lume, şi 
despre care-ai putea spune că-i a ta. Deoarece, cum ar putea fi 
vreodată prea târziu pentru băiatul ăla de nouăsprezece ani şi cum ar 
putea fi ea violată vreodată, fata aia de şaisprezece, căreia trebuia el 
să-i spună, indiferent de numărul bărbaţilor pe care i-ar avea ea între 
timp, dacă ea-i aceea care ţi-a răspuns tie, activ şi imediat: „Desigur”? 
Şi chiar când ea-şi plimba-n pântece dovada activă a violului, sau 
chiar şi-n plină lumină, la vedere, în braţe, sau agatata de fustă, 
jertfindu-se cu pruncul deodată şi regăsindu-şi astfel virginitatea, n-ar 

151 


insemna niciun fel de scamatorie pentru bäiatul ala de nouäsprezece 
ani, pentru ca nu-i decat firesc ca fata de saisprezece sa nu fi putut fi 
fecundata de nimeni altul decat de el, putin imi pasa mie cine-ar veni 
sa se faleasca, asadar, c-ar fi el instrumentul real. 

Numai ca avocatul nu pricepea toate astea. Mai ales pentru ca era 
prea ocupat. Vreau sa zic in ziua-n care Eula a trecut pentru prima 
data prin piata din Jefferson, unde-avea s-o vada nu numai avocatul, 
ci tot Jeffersonul. Era pe vremea cand Flem il jecmänise-n fine si pe 
moş Billy Varner, şi toată Mosia Frantuzului, aşa că trebuia să se mute 
undeva, şi-atunci Jeffersonul era un loc la fel de bun ca oricare altul 
pentru că, vorba ăluia, orice spita, mai curând sau mai târziu, tot la 
obadă duce. Or, de fapt, poate că, pentru moment, Jeffersonul era 
inevitabil, pentru că Flem mă curätase de jumatea mea de restaurant, 
pe care-l aveam în tovărăşie cu Grover Winbush, şi, cum nu exista 
niciun fel de mijloc ca să-l trimită şi repede, şi lesne pe Grover la 
Mosia Frantuzului, Flem era obligat să facă o escală la Jefferson, măcar 
pan’ să-l poată da afară pe Grover din jumatea lui. 

În orice caz, a văzut-o-n fine şi avocatul. Şi iată-l intrând nu numai 
cu mâinile goale, intrând ca şi-n pielea goală în această luptă-n care 
nu-şi putea permite altceva decât să piardă, avocatul — un burlac 
crescut la oraş, care-o să aibă nevoie de-o licenţă de la Harvard şi de- 
un doctorat în filozofie de la Heidelberg ca să-l întărească puţin şi să-l 
facă să fie-n stare să ţină piept oamenilor simpli şi normali din 
Yoknapatawpha, care nu voiau niciodată nimic decât doar să calce 
câteva legi exasperante, de care se-mpiedicau întruna, şi să ciupească 
şi ceva parale din punga statului; şi Eula Varner, care n-avusese 
niciodată nevoie sä-nvete nicăieri nimic pentru că, de fapt, ce-i dăduse 
Dumnezeu: să se ridice-n picioare şi să respire, şi să facă din când în 
când câţiva paşi, însemna şi-aşa destulă bătaie de cap şi primejdie 
pentru orice bărbat din raza ei vizuală. Pentru avocat, să câştige lupta 
asta ar fi fost ca la păianjenii ăia, la care luna de miere se sfârşeşte 


când ea termină de mestecat ultimul lui picioruş. Ceea ce foarte 
152 


probabil ca stia si avocatul, care-avea nouäspe ani si si-un an la 
Harvard. Cu toate că, si fara Harvard, un băiat de nouäspe ani ar 
trebui, din instinct mäcar, sa stie atata lucru despre femei, cum stie-un 
copil sau un animal, ca focu-i fierbinte, fara s-aibä nevoie sa-si vâre si 
mâna-n el, sau laba. Chiar cand un baiat de nouäspe ani spune: ,,Esti 
frumoasa si te iubesc”, ar trebui sa stie ce-i aia care-i raspunde: 
„Desigur” — o fata de saispe sau o tigroaică? 

Cum-necum, asta era, avocatul s-aruncase cu capu-nainte-ntr-o 
lupta, din care nu numai ca tot ce putea astepta si spera, dar si tot ce-si 
putea dori era să piardă, pentru că, pierzând, nu-şi lăsa decât, ici si 
colo, câte-o bucăţică de piele. Repezindu-se fără să aibă-n mână nimic 
cu ce lupta, afară doar de aptitudinea de-a rămâne toată viata ca un 
băiat de nouăsprezece ani, repezindu-se să se măsoare cu junele 
McCarron, care-l incornorase nu numai dinainte de a fi apucat măcar 
s-o vadă pe Eula, dar avea să-l mai încornoreze şi de-aci-nainte, sub 
un nume sau altul, sub o formă sau alta, chiar şi după ce el va fi 
renunţat. Pentru că s-ar putea ca Flem să nu fi avut niciodată un motiv 
s-aleagă Jeffersonul si să se stabilească aici; poate că, pentru el, o spita 
era perfect egală cu alta, pentru că el, tot ce voia era obada. Sau poate 
că doar nu ştia că are vreun motiv pentru Jefferson. Sau poate că 
barbatii-nsurati nici n-au nevoie de motive, dat fiind că au neveste. 
Sau poate că femeile n-au nevoie de motive, pentru simplul motiv că- 
n viata lor ele n-au auzit de motive şi nici nu le-ar recunoaşte, chiar 
dac-ar fi puse fata-n fata, pentru că ele nu funcţionează pe bază de 
motive, ele funcționează pe bază de necesităţi, aşa că-n orice caz, tot n- 
ar putea să le fie nimeni de folos, şi-n al doilea rând, nimeni, afară 
doar de-un nebun, n-ar încerca să le fie de folos, şi ăla pentru că nu se 
pricepe; nu femeile, barbatii-s ăia care iau ignoranta-n serios şi intră-n 
panică pe câte-o chestie, pentru simplul motiv că nu ştiu despre ce-i 
vorba. 

Aşa că nu Grover Winbush, şi ceea ce-ati putea numi momeala 


ăleilalte jumătăţi din birtul meu şi-al lui, a adus-o pe madam Flem 
153 


Snopes la Jefferson, ca sa poata sa traverseze piata-n ce dupa-masa 0 fi 
fost, in care-a trebuit s-o vada avocatul. Nici chiar Eula insasi. A fost 
băiatul ala, McCarron. Şi-n parte-am văzut cu ochii mei, şi restul l-am 
auzit. Pen’ că-n primăvara aia, lumea, pan’ la cinci mile-n jur de 
prăvălia Iu’ Varner, de asta vorbea. Tinta, punctul de miră unic şi 
necontestat s-ar putea zice, care-a polarizat tot tinutu’ din juru’ Mosiei 
Frantuzului de cândva prin martie şi pan’ la deznodământ, la meleul 
final care-a fost imediat dincolo de podul de peste gârlă, din dosul 
casei lui Varner, într-o noapte atunci în iulie, când băiatul ăla, 
McCarron, a apărut la Mosia Frantuzului aşa-deodată, far’ să strige: 
„Păzea!” ca lupu-n stână printre Bookwright-ii şi Binford-ii, şi Quick- 
ii, şi Tull-ii, care, de mai bine de-un an de zile-şi legau cabrioletele şi 
catârii de călărie la gardu' lu' Will Varner. Ca un cerb sălbatic din 
pădure-a trecut, dintr-o săritură, gardu-n grădina de zarzavat, călcând 
în picioare bietii morcovi şi bostani, şi pătlăgele vinete îmblânzite si 
inofensive, care, până-n clipa aia, credeau, sau cel puţin sperau, că 
feciorelnica citadelă a Eulei era cea ameninţată si primejduita, pan’ s- 
apuce măcar să pălească de groază, necum să-şi pună capetele la 
adăpost. Probabil — de fapt ei se cam făliseră prin sat — că-şi ziceau că- 
s nişte ne-nfricati, pan’ ce-a venit ziua aia c-a picat ca din cer, într- 
adevăr ca un cerb sălbatic din pădure, parc-ar fi simtit-o pe Eula de la 
distanţă de kilometri, de zile chiar, prin aerul tare, care nu-nşală şi 
venise-ntins acolo unde ea sta şi aştepta, nu pe el anume aşteptându-l, 
da'-n orice caz un cerb sălbatic şi puternic care să fie destul de sălbatic 
şi de puternic ca s-o merite şi să se poată măsura cu ea. 

Da, dom'le, cum zice poetu', cerbu’ al mare: cerbu’ al mare, direct 
din creieru' munţilor, cu coada sculată şi cu ochii scăpărând. Pentru că 
erau şi Bookwright-ii, şi Quick-ii, şi Tull-ii cerbi destul de frumoşi, da’ 
frumoşi pentru locurile astea-ale noastre de pe la Mosia Frantuzului, 
pentr-un domeniu de vânătoare-ai putea zice, şi cu condiţia ca hotaru’ 
să-i fie-nsemnat cu stâlpi şi cu tăblițe, şi să nu-l calce străini d-ăştia ne- 
nfricati, hoinari, nechemati. De fapt, erau destul de buni la tras câte 

154 


una cu picioru’ si la smechereli, si nu stiau de lovituri interzise, da’ 
nici nu se supärau dupa aia, toate se petreceau prieteneste si 
camaradereste, nu numai intre ei: erau la fel de amicali si de saritori si 
la dat, si la-ncasat, la nevoie aliindu-se si dandu-i vreunuia o lectie, 
vreunui strain de pe la patru sau cinci, sau sase mile de-acolo, care-ar 
fi trebuit să stea acasă şi n-ar fi avut ce sa caute pe la ei şi de care nici 
nevoie n-aveau, nici plăcere nu le făcea, da’ care se-ntamplase s-o fi 
văzut pe Eula undeva vr'odată sau numai să fi auzit de ea, de la unu' 
de se-ntâmplase s-o vadă trecând pe la zece-cinşpe paşi. Aşa c-a 
trebuit să vină să-şi lege şi el în grămadă cabrioleta, sau catârul, de 
gardul de şipci al lui Varner, într-o duminică pe seară, şi p-ormă, când 
bietul om se-ntorcea nevinovat pe lângă desişul de eucalipti si 
chiparoşi, pe-unde drumul trece podul peste gârlă, cu capul încă plin 
de fata lu' Vamer, banda constituită ieşea ca unul din desişul de unde 
stătuse la pândă şi-l dădeau jos, şi-l udau cu apa de gârlă, şi-l urcau la 
loc în cabrioletă sau pe catâr, şi-nfăşurau häturile pe coada biciului 
sau de ciocul şeii, şi-i dădeau drumu-nspre unde-o fi fost la el acasă şi 
de unde, dac-ar fi avut un dram de minte, n-ar fi plecat din capul 
locului sau, în orice caz, nu încoace. 

Da’ ăsta de-acuma, ăsta nou’ era altă dihanie. Pentru că ei — cu 
voluntarii ocazionali cu tot — erau cerbi dupa şablonul general, sau 
poate chiar universal, de la Mosia Frantuzului, pe când McCarron nu 
era dupa sablonul nimänui. Nu räbda frâul nu pentru ca-i era frica de 
zabala, ci pur şi simplu pentru că deocamdata-i plăcea fără. Aşa că nu 
numai că nu era unu-ntre ei care să-i tina piept singur, da’ toţi 
grămadă şi constituiți în banda, ei care nu şovăiau niciodată să s 
ascundă-n desiş şi s-atace-apoi pe vreun intrus care venise s-adulmece 
pe la gardul lui Varner, n-au avut niciodată curajul să se dea la el, 
decât când era de mult prea târziu. Ocazii, oh, da, desigur c-au avut! 
Ocazii au avut berechet. De fapt, el le-a dat atâtea ocazii, că pe la 
sfârşitul lui mai nici nu mai treceau pe drum prin sat după ce se- 


ntuneca, nici chiar pe-aproape de casele lor, decât dacă erau cel puţin 
155 


trei la un loc. Pentru ca asta era alt fel de cerb, venea de-a dreptu’ din 
creieru’ munţilor, fără să zică măcar: „Păzea”, şi proceda la ceea ce 
avocatu-ar fi numit uzurparea-n folos propriu a ceea ce constituise 
punctul de miră ginecologic al unui întreg, district din Mississippi de 
Nord, de vreun an sau doi încoace. Nu răpind-o pe Eula: nu apărând 
călare pe cal, smulgând-o de jos şi urcând-o în şa, şi dispărând în 
galop, ci pur şi simplu venind el şi deposedându-i pe ei; nici măcar 
izgonindu-i, ci chiar păstrându-i la-ndemână, ca pe-un cor ai fi zis, sau 
poate cape nişte condimente, cum tii la-ndemână cinci-şase solnite în 
timp ce-ţi mănânci un harbuz, până ce-a fost prea târziu, până ce 
probabil că şi ei, şi tot satu’ ştiau că Eula rămăsese grea cu Linda. 

Numai că eu nu cred că lucrurile s-au petrecut chiar aşa. Nu cred, 
dac-ar fi după mine, c-aşa să fi fost. Mi-ar fi plăcut să se fi-ntâmplat 
totul dintr-odată. Nu, nici aşa nu-i bine. Cred că tot ce-aş fi vrut eu să 
fie e ca ăi cinci armăsari localnici şi fricoşi să fi provocat ei activmente 
exact lucru” pe care-n desperarea lor şi-au luat în cele din urmă inima- 
n dinţi şi-au încercat să-l împiedice. Erau toţi acolo, în echilibru, cum 
s-ar zice, pe muchia încă intactă a citadelei ăleia virginale, toţi şapte: 
Eula şi McCarron, şi ăi cinci: Bookwright şi Tull, şi Turpin, şi Binford, 
şi Quick. Pen’ că tot ce Tull-ii şi Quick-ii-ar numi catastrofa, nu se- 
ntâmplase încă. Adică nu catastrofă-n ce priveşte castitatea Eulei, nici 
onoarea călcată-n picioare a casei lui moş Billy Varner, ci-n ce privea ăi 
doi ani investiţi în cabriolete şi catâri legaţi la gardul lui Varner, când 
toate astea, plus ăi cinci care-i legaseră-acolo şi-i țineau legaţi până 
după miezul nopţii, ar fi trebuit toţi să fi fost acasă, să se fi odihnit 
putin înainte de-a porni-n zori la câmp la arat, în loc de-a fi siliți sa 
trăiască-ntr-o conspirație veşnic schimbătoare-n care intrau oricare 
patru din ei cinci care se-ntâmplau să creadă c-al cincilea era-n cap în 
cursa asta de obstacole, ca să nu mai pomenim de nevoia pe care-o 
simțeau toţi cinci de-a fi gata oricând, la moment, şi-n orice moment 
poate, să sară pe vreun intrus vagabondând, care-ar fi apărut pe 
negândite, şi el cu capul plin de idei de gard de şipci. 

156 


Asa ca prefer sa cred ca inca nu se-ntamplase. Nu stiu ce-asteptau, 
Eula si McCarron. Vreau sa zic, nu stiu ce-astepta McCarron. Eula n- 
astepta niciodata nimic. Foarte probabil ca ea n-a stiut niciodata ce- 
nseamna cuvantul asta, cum nu stie pamantul, tar’na, solul, sau ce-o fi 
aia care face samanta, sä-ncolteascä-atunci cand trebuie, ce-nseamna 
asteptatu’, si nici n-are nevoie sa stie. Pen’ ca, daca vrei sa stii ce- 
nseamna s-astepti, trebuie sa fii destul de speriat sau de slab, sau de- 
ndoit de tine, ca să simţi ce-i aia nerăbdare sau grabă, si Eula n-avea 
niciodată nevoie de-aşa ceva, cum n-avea nici pământu'. Ea, tot ce- 
avea nevoie era să existe, ca pământu ogoarelor, până venea vremea 
potrivită, veneau vântul, soarele şi ploaia; pan’ ce unicul cerb far’ de 
pereche venind de-a dreptu' din codru’ des sau din creierii munţilor, 
sau din ‘naltu’ cerului, să sară gardul inofensiv al grădinii razbind în 
cele din urmă şi rămânând înfipt acolo, printre berbeci, cu capul sus, 
mândru. Aşa că McCarron a fost al de-a amânat atât ceea ce s-ar putea 
numi inevitabilul. Poate că tocmai d-asta: că trebuise să stea o vreme 
ca măgaru-ntre oi. Poate că tocmai d-asta: poate că s-amuzase teribil 
la-nceput, jucându-se cu berbecii de Bookwright şi de Quick, 
torturându-i poate numai ca să vadă cât îs în stare să-ndure pân' să 
uite că-s berbeci, sau să-şi aduc-aminte-n cele din urmă că-s berbeci, 
da’ că-s măcar cinci, şi-n fine-au riscat şi l-au atacat într-adevăr, ca şi 
cum n-ar fi fost nici el decât tot unul din întâmplătoarele incidente 
locale naturale, pe care Eula-i obişnuise de mult să le rezolve. 

Aşa că poate că vă puteţi închipui ce-aşteptau ei. Erau oameni 
bisericoşi. Vreau să zic că se duceau la biserică o mulţime de duminici 
şi se duceau şi miercurile seara la rugăciune, dacă nu se ivea ceva mai 
de soi. Pentru că biserica era un loc la fel de bun ca şi oricare altul ca 
să-nchei o săptămână şi să-ncepi alta, mai ales că duminica dimineaţa 
n-aveai unde merge-n altă parte, afară doar de vreun joc de noroc pe 
bani, devale dincolo de izvor, cât timp ăi de la biserică-şi vedeau de 
cantatu’ si de rugatu’, si de-ascultatu’ lor şi, cine ştie, aproape-n 
fiecare miercuri seara puteai pune mâna pe câte-o fetişcană care se 

157 


lăsa convinsă sa vinä-n tufis şi, pan’ să prindă de veste taică-său sau 
maică-sa c-o ştersese, era-napoi. Sau poate că nici nevoie n-au avut să 
fi auzit vreodată ceva, pen’ că foarte probabil că nu Samson şi Dalila 
au fost ăi dintâi să fi inventat eufemismu’ căruia i se zice tăiatu' 
părului. Aşa că toată ideea asta ar putea fi ceea ce s-ar numi un fel de 
ultim şi desperat expedient instinctiv şi ereditar, la-ademâna oricărui 
tânăr (sau şi bătrân), care-a dat peste neplăceri de vreun fel oarecare 
cu iubita lui. Aşa că măcar vă daţi seama ce-aşteptau. Normal, c-ar fi 
preferat să fi putut păstra bastionul ăsta al fecioriei fetei lui Varner, 
atâta timp cât să fi apucat unu’ din ei, ajutat de noroc sau de 
şmecherii, să scape de-äilalti patru măcar pan’ să-l poată lua cu asalt. 
Da' acuma, c-apăruse clopotaru' ăsta nechemat şi năruise totul la 
pământ, cel putin puteau să se folosească de violu’ şi raptu’ făptuit nu 
ca să se răzbune numai, da' ca să-l şi izgonească pentru totdeauna de 
prin partea locului. 

Bineînţeles, nu ascunzându-se cu laşitate ca să-i sară-n spate-ntr-un 
moment în care-ar fi fost obosit, istovit de plăcere şi de triumf - nu 
erau chiar în halu' ăsta. Da' dacă nu-i puteau împiedica victoria, 
măcar să-l prindă-ntr-un moment când nu era atent, când mintea-i 
plutea încă-ntr-o tandră tulburare şi se-mpartea între ce-ai putea numi 
beţia trecutului recent, care-nsemna noaptea de ieri, şi aspiraţiile către 
viitorul imediat, care-avea să fie peste câteva minute, îndată ce 
cabrioleta o s-ajungă-ntr-un locşor unde s-aibă de ce lega calul. Exact 
ce-au făcut şi ei — o ambuscadă. De bună seamă, n-aveau dreptate: nu 
se-ntâmplase încă nimic. Vreau să zic că prefer să cred că citadela era 
încă virgină-n momentul ăla. Nu: altfel: nu vreau nimic decât simplul 
adevăr dramatic, şi-anume că totu' s-a-n-tâmplat chiar atunci noaptea, 
chiar acolo, pe negândite; ca şi tânărul ala, McCarron, care-n 
comparatie cu ceilalti cinci era un cerb salbatic inconjurat de-o banda 
de cinci tapi — că, singur, nici el n-ar fi fost de-ajuns, şi c-ar fi fost 
nevoie de toţi şase ca să dea gata citadela, ce să mai vorbim de- 


nsämântat nişte coapse ca alea c-un copil: noaptea aia de iulie şi 
158 


cabrioleta coborand colina, pana ce s-auzeau copitele calului iesind de 
pe podul de peste garla, si ai cinci, toti, luându-si in fine inima-n dinti 
pentru-aceasta ultima si desperata lovitura de gambit, gramadindu- 
se-n desisu’ de unde si pân-atunci organizaseră ambuscade şi-i 
aranjasera atat de simplu si de usor p-äilalti berbeci ce-ncalcasera 
hotarul, ca nici mâinile de praf n-avuseserä nevoie sa-si scuture dupa 
aia. 

De buna seama ca nu si-au adus spectatori cu ei, niciun fel de 
spectatori si, dupa primul minut sau dup-al doilea, sau al treilea, nu 
mai rămăseseră nici măcar martori, de niciun fel, pentru ca unu’ zăcea 
lungit in sant, dat gata. Asa ca presupunerea mea face exact cat face si- 
a voastra, poate chiar mai mult, pentru ca eu sunt parte interesata 
având, cum zice amicu’, o teorema de demonstrat. De fapt, poa’ sa nu 
fi avut nevoie nici de trei minute ca unu’ dintre ei sa sara s-apuce calu’ 
de dârlogi si-äilalti patru să se repeadă să-l dea jos pe McCarron din 
cabrioleta, cu condiţia, desigur, ca el să mai fi fost in cabrioleta-n 
momentu’ ala, si nu croindu-si drum prin tufisurile din susu’ garlei, 
dupa ce facuse prompt alegerea-ntre discretie si eroism, fara sa se 
sinchiseasca nici de doi bani că-l vedea cineva, cum se mai întâmplase 
cel putin cu unu’ dintre invadatorii ästia, care fusese-al dracului de 
iute de picior. 

Ceea ce, dupa spusele älora care s-au dus a doua zi sa vada urmele 
de calcaturi, n-a fost cazul cu McCarron, chiar dacă nu pentru 
consideratiunile expuse mai sus. Şi nici n-au putut explica, urmele 
alea, ce căuta acolo spita de roată de căruţă, nici braţul rupt al lui 
McCarron: numai că McCarron stătuse-n drum cu-o spita de roată-n 
mâna sănătoasă şi Eula-n picioare-n cabrioletă, ţinând biciul de-a- 
ndaratelea cu amândouă mâinile şi croind cu el, parc-ar fi fost sapă 
sau topor, izbind cu mânerul plin de plumb, in ce căpăţână-i venea-n 
cale. 

Nu mai mult de trei minute. De mai mult nici n-ar fi avut nevoie. 


N-ar fi avut la ce: totul a fost foarte simplu si foarte firesc — o- 
159 


ntamplare fireascä pur si simplu, atat de simpla si-atat de fireasca si 
de nepatimasa ca un val sau ca o răpăială de ploaie care vine şi curăţă 
dintr-odata — tropäieli si gâfâieli, si-njuraturi berechet, si nu mare 
lucru de vazut decat o-nclestare de umbre-nvälmäsite-n juru’ calului 
(Nici nu s a clintit. Da-si petrecuse-o buna parte din viata vara-n 
mijlocu’ curţii la gateru’ lu’ moş Will şi tot în mijlocu’ curtii stătuse tot 
timpu’-atunci cand moş Will l-a dat afară din casă pe Ab Snopes, pen’ 
ca nu platise chiria de doi ani de zile, lucru’ cel mai grozav pomenit la 
Mosia Frantuzului, afară de-un ciclon; ziceau oamenii că mos Will 
putea să-l mâne drept la gară şi să coboare din cabrioletă şi să-l lase, 
nici măcar să-l lege când trecea trenu’, şi-abia în vara viitoare aveau 
să-l lege, tot la poarta fanetei ăleia-n care băgaseră caii sălbatici, aduşi 
de Flem Snopes din Texas şi care-au rupt-o cu balamale cu tot când au 
fugit şi s-au împrăştiat prin toate părţile) şi-al cabrioletei şi lucitu’ 
spitei de roată din lemn de nuc, printre loviturile-nfundate, altoite de 
coada de bici plumbuită, în scăfârliile ălora de la Mosia Frantuzului. 

Şi p-ormă doar cabrioleta goală şi calu’ stand în drum, ca un copac 
sau ca o stâncă, sau ca o şură, sau ce-o fi fost aia, peste care trecuse 
valu' sau uraganu', de măturase-n vârteju lui firesc şi nepătimaş, şi se 
dusese lăsând o unică dovadă - Theron Quick; pen’ că şi dup-o 
săptămână şi încă i se mai vedea pe teastä-n ceafă urma cozii ăleia de 
bici plumbuit-al cabrioletei, şi nu era prima oară că zicându-i-se pe 
nume, Quick, care trebuia să-nsemne „cel iute”, s-arăta să fie, cum s-ar 
zice, doar o aluzie ironică — zăcând în buruieni la marginea drumului. 
Şi cred c-atunci s-a-ntâmplat. Nici măcar nu insist, nu discut. Refuz 
pur şi simplu să admit că s-ar fi putut întâmpla într-alt fel decât într- 
ăsta, pentru că nu există gradatii admisibile între ce trebuie să fie 
adevărat şi ce poate. 

Aşa că nici măcar nu s-a oprit. Vreau să zic mişcarea, acţiunea. A 
fost o unică şi continuă vâjâială firească, din clipa-n care ăi cinci au 
năvălit din tufiş şi-au apucat calu’ de dârlogi, şi p-orma-njuratu’ şi 
tropăitu', şi gâfâitu', şi-n fine goana prin tufisuri şi zgomotu’ ultimilor 

160 


pasi fugind, stingandu-se, pentru ca probabil c-ailalti patru-au crezut 
ca Theron e mort; apoi doar liniste si pace, si drumu-n intuneric, si 
calul stand linistit la cabrioleta-n mijlocu’ drumului, si Theron Quick 
zacand lesinat in buruieni. Si-atunci a fost când cred eu ca s-a- 
ntamplat: nu numai că n-a fost nicio întrerupere, nici măcar o pauză 
n-a fost: nu numai că bastionul fecioriei a capitulat şi-a fost invadat, 
da şi coapsele alea atunci au fost însămânţate, copilu”, fata aia, Linda 
atunci a prins viaţă, chiar acolo-n drum, Eula ajutându-l probabil să-şi 
proptească mâna ruptă, şi calu' printre stele deasupra lor, ca un trofeu 
de-alea de vânătoare-mpăiat, înfipt în pereţi în salon sau în bibliotecă, 
sau (mi se pare c-aşa i se zice-acuma) în fumoar. De fapt, poate c-aşa a 
şi fost. 

Aşa ca pan’ să zică peşte, Will Varner se pomenise cu-o fată şi- 
nsărcinată, şi nemăritată. Adică se pomenise tot satu’, pen'că şi pe 
vremea aia, când ziceai Mosia Frantuzului, îi zâmbeai în gând lu’ moş 
Billy Varner şi invers. Pen’ că, dacă era Eula Varner un fenomen 
natural ca un ciclon sau o maree, moş Billy era si el unu” la fel, chiar 
dacă n-avea încă peste patrujde ani p-atunci: el care jupuise 
cămătărind şi luase ipoteci cu sechestru, şi strânsese teancuri politele 
pe marfă dată pe datorie, şi-şi evacuase dijmaşii, c-ajunsese satu’ c-aşa 
mergea cum îl mâna Will Varner, aşa se dăduse pe brazdă, şi oamenii 
fără vorbă că mai bine făceau că se lăsau mânati, afară doar de n-ar fi 
vrut să trebuiască să plece să s-aşeze pe-un pământ pustiu, la 
douăjdouă de mile la sud-est de Jefferson. 

Tânăru' McCarron era, de bună seamă, omu' să repare onoarea 
familiei Varner acolo, pe loc. După prima emoție, toată lumea credea 
chiar c-aşa avea de gând să facă. Era copil unic al unei văduve cu stare 
de-undeva, de prin Tennessee, pan’ ce se-ntâmplase sa nimerească nu- 
ştiu-unde-o fi fost de-i aranjase soarta lui să dea cu ochii de Eula 
Varner, cum aveau s-o pateasca c-un an mai târziu avocatu’ Stevens şi 
Manfred de Spain. Şi, fiind copil unic la mamă văduvă şi-nstărită, şi 
crescut la pension elegant pentru tineri de familie, te-ai fi putut 

161 


aştepta, desigur, s-o şteargă fără măcar să stea să-i lege bratu' rupt, 
necum s-aştepte să-ntindă Will Varner mâna după puşcă. 

Numai c-ati greşi. Pentru că, din mijlocu’ unei catastrofe-a naturii, 
nu numai că n-o ştergi — da’ te-ai putea pomeni zvârlit de ea prin forță 
centrifuga sau, dac-ai avea un dram de minte, ai încerca s-o eviti. Da’ 
nu-ţi schimbi gându' şi planurile-n mijlocu’ ei. Sau poate că-n cazu' 
ăsta al lui, să fi şi vrut să rămână-n mijlocu' ăsteia anume, pan’ să-i 
rupă şi mâinile, şi picioarele de-i mai rămăseseră, treabă la care-un 
număr de Quick-i şi de Tull-i, şi de Boockwright-i ar fi fost bucuroşi 
să-l ajute. Ca să nu mai vorbim că statul lui, chiar timpul ăla puţin cât 
l-a stat, la şcoala aia selectă, i-a vârât şi lui sub piele, chiar şi-aşa prin 
simplu contact, câte ceva din înaltele principii academice de onoare şi 
cavalerism. În orice caz, nu el a fost al’ care-a lăsat baltă onoarea 
pătată-acum de muşte a familiei Varner. Eula-n persoană a fost aia 
care-a făcut-o. Aşa c-acuma, tot ce puteţi face e să stati şi sa-ncercati sa 
vă imaginati. Cine ştie, poate că, la urma urmei, tot McCarron să fi 
fost de vină. Foarte posibil ca forţa aia centrifugă, care-ntâi nu l-a atins 
decât puţin, să fi-nceput p-ormă să-l cam turtească. Fenomenul ăsta 
pur natural, Eula, poate că nu s-aştepta să dea peste-un alt fenomen 
chiar tot atât de natural, da' cel puţin s-aştepta, sau măcar spera la 
ceva oricum destul de rezistent ca să riposteze fără să-şi rupă o mână 
sau un picior de la prima lovitură. Pen’ c-a doua oară-ar fi putut să fie 
capu”, şi asta-ar fi-nsemnat c-odată cu el si viata, şi-atunci toată forţa si 
clocotul, şi ne-nfricarea, şi cutezanta far-de margini de-a da şi-a lua, şi- 
a suporta urmările pe care le implică faptul de-a fi un fenomen natural 
feminin în momentul lui de minunätie, s-ar fi irosit în zadar, aruncate- 
n vânt. Pen' că nu de dragoste vorbesc. Fenomenele naturale n-au idee 
de ce-i aia dragoste, cum n-au idee nici de ce-i aia nelinişte şi nici de- 
ndoiala si de neputinta de care trebuie să fii capabil ca să-ţi poţi da 
seama ce-nseamnă aia aşteptare. Când ea şi-a zis, şi probabil că şi-a 
zis: De s-o mai întâmpla vreodată-o chestie ca asta de la podu’ de peste gârlă, 


îl curăță de tot, nu la soarta lu’ McCarron se gândea ea. 
162 


Oricum, a doua zi de dimineata el nu mai era in sat. Presupun ca 
Eula fusese a’ care pusese-n lăcaş ce mai rămăsese din biciu' 
cabrioletei şi mânase cabrioleta-napoi până sus în deal. În orice caz, l- 
au trezit pe Will, şi Will, în cămaşă de noapte, (nici vorbă de puşcă: o 
să fie cândva, peste vreo douăşopt de zile, câteva-n plus sau în minus, 
nu mai ştiu, pan’ să descopere el c-avea nevoie de puşcă; acuma n- 
avea decât instrumentele lui de veterinar), i-a legat bratu’ să tina 
măcar pan’ s-ajungă-acasă sau undeva unde să vadă de el cineva mai 
de soi decât un doctor de vaci si de catâri. Da’ el s-a-ntors la Jefferson, 
o dată-n orice caz s-a-ntors, peste vreo lună, cam pe vremea când Eula 
probabil că descoperise că, dacă nu s-apucă ea să-şi schimbe repede 
condiţia, se schimbă condiţia singură. El chiar i-a dat poştaşului ceva 
bani să-i ducă un bilet scris special şi confidential pentru Eula. Da’ n-a 
ieşit nici din asta nimic, aşa că-n cele din urmă-a plecat. Şi da, desigur, 
la vreo saiişcinci sau şaptej' de zile după noaptea aia de pomină, când 
cu scoaterea din luptă de-la podu’ de peste gârlă — şi dacă v-aţi fi 
aşteptat să răzbată, din casa Varnerilor sau de p-aproape, vreun 
tărăboi oarecare v-aţi fi-nşelat şi pe chestia asta: doar că s-a anunţat la 
repezeală căsătoria, şi-asta atât de târziu, c-aproape să-i ia căsătoria- 
naintea anuntatului — Herman Bookwright şi cu Theron Quick au 
şters-o şi ei peste noapte pe nepusă masă din sat, cu toate că sunt 
convins că ei nu numai că se lăudau, da’ şi doreau să fi fost socotiți ei 
vinovatii, şi Eula si cu Flem s-au căsătorit; şi, după înc-o săptămână, 
cât i-a trebuit lu’ Will să-l tragă pe sfoară pe Flem - cel putin aşa 
credea el — şi să-l facă să se socotească achitat de zestrea Eulei cu 
conacu’ părăsit al bătrânului Frantuz, Eula şi cu Flem au plecat in 
Texas, adică destul de departe pentru ca, atunci când s-or întoarce, 
puiu' ăla nou de Snopes să aibă măcar un aer cât de cât legitim sau 
poate că, tot ce vreau eu să spun, e după canoane. Fără să mai punem 
la socoteală că Texasul fiind locu’ unde era de presupus că el, plodu', 
petrecuse cea mai mare parte din viata sa prenatală, nimeni n-avea să 
aibă de ce să se mire că-i dăduseră dinţii la trei luni. Şi dacă, peste 

163 


vreun an, cand s-au întors la Mosia Frantuzului, s-ar fi găsit vro gură- 
rea să-şi vâre nasu’ şi să se mire cum de izbutise fetița s-ajunga-atat de 
voinicuta-n numa-n alea trei luni câte fuseseră cu totu’, n-avea decât 
să-şi aduc-aminte că şi alea trei luni tot în Texas le petrecuseră. 

Se făcuseră exact paisprezece luni de când tânăru' nostru McCarron 
începuse să umble pe sub fustă atunci, la prima întâlnire. Da' asta n- 
avea să ţină mult. Nu la un fenomen al naturii ca Eula. Ea pur şi 
simplu exista, respira, şedea cu copilaşu-n balansoar pe galeria din 
fata a Varnerilor, în timp ce Flem cumpăra cu bani buni şaijde dolari 
de-argint şi-i îngropa-n grădina de trandafiri de pe locu' conacului 
vechi, egzact acolo unde eu şi cu Henry Armstid, şi cu Odum 
Bookwright trebuia, fără să vrem, să dăm peste ei. Şi tot aşa, pur şi 
simplu existând şi respirând, şi şezând cu copilaşu-n cärutä-n ziua-n 
care s-au mutat la Jefferson ca să poată Flem să s-ocupe-activ de datu’- 
afară a' lu' Grover Winbush din ailaltă jumate de birt care fusese al 
meu şi-al lui Grover. Şi tot aşa, doar exista şi respira, da' acuma nu 
mai şedea pen' că probabil că şi-o maree până să nu se sinchisească 
dacă e pe calea cea bună şi-n-cotro trebuie s-apuce, şi ea, şi cu Flem, şi 
cu copilu şedeau acuma-ntr-un cort în dosu' birtului între două 
plimbări prin piaţă, pan’ ce-n fine, Manfred de Spain, McCarron-ul 
care nici n-a tresărit, nici n-a dat înapoi când s-au ciocnit, când a 
ridicat privirea şi-a văzut-o. El care n-avusese niciunul din avantajele 
de-a fi copil unic de mamă văduvă şi bogată, trăind prin hotelurile 
Floridei şi frecventând trecător şcoli selecte prin Est, ci trebuise-n 
schimb să se mulţumească să fie fiu de fost ofițer de cavalerie 
confederat şi să-şi ia singur galoane la West Point în ceea ce tat-su ar fi 
numit armata yankee şi să se ducă-n Cuba ca locotenent şi să se- 
ntoarcă cu obrazu’ ciopartit pan’ la bărbie de-o cicatrice de care 
oamenii — ăia de voiau să-l batä-n alegerile pentru primărie — lansau 
zvonu’ că nu fusese deloc făcută de-o baionetă spaniolă, ci de-un 
sergent din Missouri, cu-o secure, la joc de cărţi pe bani: lucru care, 


de-o fi fost adevărat sau nu, nu l-a-mpiedicat cine ştie ce nici să s- 
164 


aleaga primar la Jefferson, nici s-ajunga presedinte la banca lui 
Sartoris, colonelu’, cand s-a ivit ocazia, ca să nu mai pomenim de ce s- 
a-ntamplat intre el si Eula Varner Snopes cand s-a ivit si-aici ocazia. 
De-avocat nici nu mai pomenesc. Nu ghinionu’ l-a adus in drumu’ 
ei, pen’ că mareele nu ştiu nici ce-i aia ghinion, nici noroc. L-a adus 
soarta. A fost strivit din pură coincidenţă cum ar pati o furnică de s-ar 
întâmpla pe-un drum pe care-un elefant ar socoti că-i vine mai bine 
sau mai la-ndemână să treacă. Nu c-ar fi fost născut prea devreme sau 
prea târziu, sau unde nu-i era locu'. S-a născut egzact la timp, numai 
ca-nvelisu’ n-a fost ăl' de-i trebuia. Soarta si blestemu’ lui să nu fie 
născut şi el într-unu' din învelişurile alea speciale de McCarron în loc 
de-unu' d-astea fragile, ai putea zice dintr-un văl virginal, ţesut din 
nestävilite şi irealizabile näzuinte, aşa cum îi hărăzise Al de Sus. 
Vasăzică, asta era; se repezise cu capu-nainte-ntr-o bătălie din care 
tot ce putea spera mai bun era s-o piardă repede, pen’ că orice 
aparenţă sau iluzie, cât de mică, de izbândă l-ar fi distrus ca o lovitură 
de trăsnet, şi-n timpu' ăsta Flem Snopes păştea calm pe păşunile astea 
noi ale Jeffersonului, locuind mai departe şi el, şi nevastă-sa, şi fetița 
in cortu' din dosu' birtului, Flem prăjind personal cârnatii acum după 
ce Grover Winbush descoperise-ntr-o bună zi pe neaşteptate că 
jumatea lui de birt nu mai era a lui; p-ormă Rouncewell-ii, care 
credeau că tot ce madam Rouncewell numea Hotel Comercial când tot 
restu' lumii din Yoknapatawpha-i zicea pensiunea Rouncewell, 
descoperiră şi ei că făceau greşeală şi c-acolo stătea acum Flem Snopes 
cu toţi ai lui, că stătea de vreo lună de zile, cât îi trebuise să-i dea pe 
Rouncewell-i afară, şi-n cortu’ din dosu’ birtului importase-acum, de 
la Mosia Frantuzului, alti Snopeşi, care präjeau cârnatii, pen’ că Flem 
personal era administrator, acuma, la uzina electrica; Manfred de 
Spain nu numai c-o văzuse pe Eula, da’ o văzuse când era primar. 
Si-avocatu-i tot dadea-nainte, chiar si cand trebuia cel putin o data 
pe zi sa-si vada rivalu’ de moarte victorios si cuceritor intrand si 
iesind din biroul primäriei, sau trecand incoace si-ncolo, prin piata, cu 
165 


EMF-ul lui roşu, de două locuri şi plin de-alamuri lucitoare cum nu se 
mai pomenise-n tot Missippi de nord, necum in Yoknapatawpha; pana 
cand cu chestia aia din aleea din dosu’ clubului de dans la balu’ de 
Crăciun cand a-ncercat să se bată cu Manfred cu pumnii goi de l-a 
ridicat barbatu’ soră-sii din rigolă şi l-a ţinut cât să aibă timp Manfred 
să se care şi p-ormă l-a dus acasă-n baie să se spele şi i-a spus: „Ce 
dracu ţi-a venit? Nu ştii că nu esti în stare să te baţi?” Si-avocatu’, 
plecat peste chiuvetă şi-ncercând să-şi oprească sângele din nas cu 
servetele de hârtie zicând: „Fireşte că ştiu. Da’ ai putea să-mi dai o 
idee, un mijloc mai bun de-nvatat?™ 

Şi tot aşa mai departe, pan’ la lovitura aia desperată, atunci de 
mult, cu-afacerea cu-alama de la uzina electrică. Vreau să zic grămada 
aia de piese de-alamă uzate, robinete şi supape, şi bucăţi de țeavă, si 
cuzineti, şi de-alde astea, care s-adunaseră-n uzină pan’ ce-au dispărut 
odată toate, în al doilea an de domnie-a’ lu’ Flem ca administrator, cu 
toate că n-a existat nicio dovadă certă-mpotriva nimănui, nici chiar 
după ce-au dispărut şi supapele de siguranţă de-alamă de la 
amândouă cazanele şi s-a descoperit că-n locu’ lor fuseseră-nşurubate 
nişte buloane de oţel; pan’ la urmă revizorii contabili de la primărie au 
trebuit să se ducă la administrator şi să-l prevină, cu toate 
menajamentele, că alama dispăruse, şi Flem s-a oprit din mestecat cât 
să-ntrebe: „Cât face?” şi-a plătit, şi p-ormă, anul viitor, au verificat 
registrele din nou şi-au văzut ca anu’ trecut calculaseră greşit, şi iar s- 
au dus la el şi i-au dat sa-nteleaga că data trecută făcuseră o greşeală, 
şi Flem iar s-a oprit atât cât să-ntrebe: „Cât face?” şi iar a plătit. 

Reluând (vorbesc de avocat) lucrurile astea de mult trecute, după 
ce Flem nu numai că demisionase şi nu mai era de mult administrator, 
da’ chiar cumpărase două supape de siguranţă noi, din buzunaru' lui, 
ca dar cetatenesc făcut comunei; scoțând toate astea din nou la 
suprafaţă, sprijinit pe dovezi, a deschis acţiune ca să-l scoată pe 
Manfred din locu' de primar, da' judele Dukinfield s-a recuzat şi l-a 


numit pe judele Stevens, tatăl avocatului, să statueze el asupra 
166 


cazului. Numai ca noi n-am mai aflat nimic ce s-a-ntamplat pentru ca 
judele Stevens a evacuat sala şi a judecat, cum zic ei, pe cale de refere, 
numai avocatu' şi Manfred, şi el, judele. Şi asta a fost tot; n-a ţinut 
mult deloc; Manfred a ieşit aproape imediat şi s-a dus înapoi la biroul 
lui de primar, şi zice povestea, legenda, cronica, sau cum vreţi să-i 
spuneţi, că avocatu’ stătea acolo-n fata lu’ tat-su, cu capu’ putin plecat, 
şi zicea: „Acuma ce să fac, tată? Ce pot să fac?” 

Da' era destul de bine dispus a doua zi de dimineaţă, când l-am 
condus la gară, că-şi luase o licenţă la Harvard şi făcuse şi Facultatea 
de Drept la Universitate la Oxford, şi-acuma pleca-ntr-un oraş din 
Germania tot ca sä-nvete. Da, dom'le, vioi şi bine dispus cât pofteşti. 

— lată-te, a zis. Uite, am ceva cu dumneata înainte de plecare: iti 
trec făclia-n mâna dumitale personal. De-acu o să trebuiască să aperi 
singur reduta. O să trebuiască să duci singur sarcina-n spinare. 

— Ce redută? Fac eu. Ce sarcină? 

— Jeffersonul, a zis. Snopeşii. Crezi c-ai să le poţi tine piept singur 
doi ani de zile? Aşa gândea el atunci: că-i trecuse; că-n fine scăpase 
pentru to'deauna de vraja Elenei, aşa c-acuma, tot ce trebuia să-l mai 
preocupe era ce-ar mai putea unelti-n lipsa lui Menelausii-Snopeşi în 
Yoknapatawpha-Argos. Ceea ce nu era rău deloc; asta o să-l liniştească 
putin. O să aibă timp berechet, după ce s-o-ntoarce, să descopere că, 
până-n ziua de azi, nu s-a aflat om să-şi fi pierdut Elena, pen’ că tot 
restu' vieţii, nu numai al ei, da’ şi-al lui, ea n-o să-l lase să-i scape. 
Probabil, pentru că nu vrea. 

Numai că n-a fost pe doi ani. A fost p-aproape cinci. Asta se 
petrecea pe la-nceputu’ primăverii lui 1914 şi-n vară-a venit razboiu’, 
şi poate că el asta căuta — un război. Nu că spera, necum că s-astepta 
să vină un război numai aşa, că i-ar fi convenit lui, pen’ că şi el, ca şi 
multi de la noi din tara, nu credea c-avea sa vină un război. Da’ căuta 
ceva, indiferent ce, şi fără discuţie că un război i-ar fi venit la fel de 
bine ca şi orice altceva pentru că, indiferent ce i-ar fi putut spune 


raţiunea, acuma ca-ntre ei şi Eula Snopes era un ocean întreg de apă, 
167 


probabil că pana si instinctu’ îi spunea ca doi ani de zile nici pe 
departe n-ar fi fost de-ajuns, nici pentru el si nici pentru Elena, ca sa se 
poata-ncrede cat de cat in risipitu’ vrajii. Asadar, chiar daca el n-ar fi 
putut ghici c-o să vie-un război să-l scape, undeva in fundu' 
gândurilor lui tot mai credea că providenta o să scoată să-i ofere ceva 
pen' că, vorba lui, Dumnezeu oricum e om de-onoare, n-o să-l ardă 
pe-acelaşi individ de două ori, cu-aceeaşi şmecherie, şi, mai ales, în 
acelaşi ambalaj original. 

Asa că şi-a avut razboiu’ pe care l-a vrut. Numai c-o să va-ntrebati — 
eu cel putin m-am întrebat — de ce n-a intrat de partea nemților. Nu 
pen’ că era-n Germania şi că-i avea pe nemti acolo la-ndemână-n juru' 
lui, da’ pen’ că-mi spusese şi-altădată că, deşi ce-i mânase pe oameni 
peste ocean, până-n depărtările astea, să vină să-ntemeieze America, 
era cultura engleză, acuma-n momentu' de faţă cultura germană era a’ 
care-avea legăturile cele mai strânse cu ramificatiile moderne virile ale 
spitei nordice a bătrânei rase ariene. Pen’ că, zicea el, legătura asta-i 
mistică, nu-i ce vezi, e ce-auzi, şi-arianu' din ziua de azi, cel putin in 
America, n-a avut niciodată niciun pic de-ncredere-n ce vede, da' 
dimpotrivă crede to'deauna tot ce-aude şi nu poate dovedi; şi mai 
zicea ca, după revoluțiile din 1848, cultura germană modernă nu 
numai că nu s-a ocupat, da' ai putea spune c-a arătat chiar şi puţin 
dispreț pentru tot ce se petrece-n exterioru’ omului, ce-i ajunge pe 
calea ochiului sau a pipăitului, ca de pildă sculptura şi pictura, şi 
legile sociale care-i vin în ajutor; s-a ocupat doar cu cele ce-i ajung pe 
calea urechilor, ca muzica şi filozofia, şi tulburarea din mintea lui, 
haosul lăuntric. Asta era, zicea el, motivu’ pentru care germana-i o 
limbă atât de urâtă, nu muzicală ca italiana şi spaniola, şi n-are nici, 
cum spunea el, precizia ambigenă a limbii franceze, ci e iritantă şi 
urâtă, ca să nu mai spun că-i şi plină de scuipat (cum zicea poetu': 
bărbaţilor le vorbeşti italieneşte, femeilor frantuzeste şi nemteste le 
vorbeşti cailor), n-are nimic care să intervină, să-ţi distraga spiritu' de 
la ce-aud nervii şi glandele: ideile mistice, muzica încântătoare — zicea 

168 


avocatu’: muzica cea mai buna, de la inevitabilitatea matematica a lui 
Mozart, prin pasiunea dumnezeiasca a lui Beethoven si Bach, pan’ la 
vacarmu' lui Wagner, tărăboi de lupanar combinat cu carnaval — care 
merg, drept la inima arianului nordic modern si viril, fără să-l sileasca 
să-şi pună mintea la contribuţie. 

Numai că n-a intrat în armata germană. Nu ştiu ce minciuni le-o fi- 
ndrugat nemților să poa’ să iasă din Germania şi să se ducă la 
duşmanii cu care luptau, nici ce minciuni o fi scornit pentru englezi şi 
francezi, ca să le explice cum se face că un student care vine de la o 
universitate germană nu prezintă niciun risc dacă se-nvârteşte prin 
locuri pe-unde-ar putea afla ce surprize li se pregătesc. Da’ a făcut-o. 
Şi nu în armata engleză a intrat. A intrat în a' franceză: a oamenilor 
care, dacă te luai după el, toată vremea nu făceau decât să vorbească 
cucoanelor de amănunte echivoce. Şi nu mi-am dat seama de ce nici 
chiar patru ani mai târziu, când, în fine, l-am întrebat: 

— După toate câte-ai spus despre-nrudirea cu cultura germană şi 
când aveai armata germană chiar acolo-n mijlocu' dumitale sau, în 
orice caz, erai dumneata în mijlocu’ ei, şi tot te-ai simţit obligat să-i 
minţi sau să-i smecheresti, ca să poţi să intri-n a’ franceză. Pen’ că tot 
ce mi-a răspuns a fost: 

— Greşisem. Şi nu trecuse-un an de la asta când i-am zis. Chiar şi 
cu toată muzica aia superbă şi-ncântătoare, şi cu toate ideile alea 
mistice superbe, şi el n-a zis decât: 

— Încântătoare-i şi-acuma şi superbă-i şi-acuma. Cuvântu' mistic, în 
el e greşeala. Şi muzica, şi ideile vin din obscuritate, din întuneric. Nu 
din umbră: din beznă, din tenebre. Omul are nevoie de lumină. 
Trebuie să trăiască cu strălucirea permanentă, deplină, violentă a 
luminii, în care umbra este delimitată, clară, unică şi personală: umbra 
unică a propriei rectitudini sau josnicii. Toate relele omeneşti trebuie 
să-i vină din obscuritate, din întuneric, unde nu-i nimic care să-l 
urmărească fără-ncetare cu forma propriei diformitati. 

De fapt, de-abia după alţi doi sau trei ani s-a-ntors acasă; s-a 

169 


stabilit, si Eula tot fara sa aiba nimic alt’ de facut decât doar sa respire, 
dispusese în ce-l privea pe el de tot restul vieţii lui atât cât o să-i fie 
necesară, integrand-o-n viitoru’ fetiţei ăleia de unspe-doispe ani, şi eu 
i-am Zis: 

— Elena mergea în lumină. Şi el mi-a zis: 

— Elena era însăşi lumina. De asta o mai putem vedea şi-acuma, 
neschimbată, nici măcar mai estompată, de la cinci mii de ani distanţă. 
Şi eu i-am zis: 

— Şi cu-ălelalte de care vorbeai, ce-i cu ele? Ce-i cu toate 
Semiramidele şi Judithele, şi Lilithele, şi Franciscele, şi Isoldele? Şi el: 

— Sunt cu totul altceva. Nu-s ca Elena. N-au strălucirea ei, n-au 
luminozitatea, n-au persistenta ei. Asta din cauza că toate celelalte 
vorbeau. Ele se estompează pe zi ce trece în obscuritatea propriei 
oralitäti, înlăuntrul căreia s-au desfăşurat pasiunile si tragediile lor. 
Elena-i altceva. Ştii dumneata că nu există un singur cuvânt rămas de 
la ea, în niciun moment din viaţa ei, în afară de-acel probabil „Da” pe 
care trebuie să i-l fi spus, atunci, lui Paris? 

Vasăzică, aşa stăteau lucrurile. Fata aia de treişpe şi de paişpe, şi de 
cinşpe ani, care nu-ncerca să nu facă nimic, da-ncerca să scape de-a 
trebuit să meargă la şcoală ducându-se la timp şi ştiind lecţia ca să 
poată trece clasa, care probabil că nu s-ar fi uitat la el nici măcar atât 
cât să ţină minte că l-a văzut, descoperise deodată că pentru nu'ş-ce 
motiv omul ăsta-ncerca să cuprindă-n viaţa lui ceva din viaţa ei, sau 
să facă viaţa ei să cuprind-o bună parte din viaţa lui de toate zilele, 
luati-o cum vreţi. Si-avocatu’ burlac, de două ori mai în vârstă decât 
ea, cunoscut mai mult sau mai puţin de toată lumea pentru că era şi 
procuror regional, ca să nu mai vorbim că-ntr-un orăşel ca Jefferson, 
de câte ori te duceai la barbier să te tunzi, pan’ la ora mesei te ştiau 
toţi cei cu drept de vot din ţinut. Aşa că tot ce găsiseră ei mai bun de 
făcut era să stea o dată sau de două ori pe săptămână, după-masă, 
când ieşea de la şcoală, câte-un sfert de ceas, în fereastră la drugstore, 


la moş Willy Christian şi ea, la mescioară-n fata lui mânca o înghețată 
170 


sau o banana cu frisca, in timp ce lui i se topea gheata-n paharu’ cu 
Coca-Cola neatins. Nu chiar cel mai bun, da’ singuru’ lucru pe care-l 
puteau face, şi nu doar de dragu' ei, al reputatiei ei, da’ şi de-al 
voturilor, pen’ ca, de-acuma-n doi ani, s-ar putea ca unii sa fie de 
parere ca a cumpara inghetata fetitelor de paispe ani nu-i un titlu 
tocmai potrivit pentru postu’ de procuror regional. 

O-ntâlnea cam de două ori pe săptămână, aşa ca dintr-o-ntamplare 
absolut neprevazuta, care aräta egzact atat de neprevazuta cat va- 
nchipuiti şi dumneavoastră: avocatu’ pandind pe fereastră, de la el, de 
sus, din birou, de peste drum, pânä-ncepeau s-apara iesind elevii din 
clasele mai mici, ai de la kindergarten si din clasa-ntâi, si p-orma, tot 
atât de-ntâmplätor şi de neprevazut se nimerea sa fie-n colt şi să-i taie 
drumu exact in momentu-n care treceau ai din a saptea sau a opta, sau 
a noua şi s-o ia deoparte si la-nceput, o data sau de două ori, ea a 
tresärit, a arătat putin surprinsă; nu tulburată: doar putin surprinsă, 
intrebandu-se, poate, la-nceput, putin, ce-o fi vrand. Da’ nu multa 
vreme; a trecut si-asta, si, destul de curând, avocatu’ se-ntampla sa si 
bea un deget sau douä de Coca-Cola, dac-apuca sa nu se-ncalzeasca 
prea tare. Pana ce intr-o zi i-am spus: 

— Te invidiez, si el s-a uitat la mine, si i-am zis: Pentru norocu’ 
dumitale, si el face: 

— Norocu’ meu care? $i eu Zic: 

— Dumneata, douäspa’ de ore pe zi eşti absolut cufundat in 
treburi. Majoritatea oamenilor nu-s. Aproape nimeni nu-i. Da’ 
dumneata eşti. Faci singuru’ lucru de pe lume pe care trebuie să-l faci, 
da-i şi singuru' lucru de pe lume pe care ţii cel mai mult să-l faci. Şi, ca 
şi cum n-ar fi fost şi-aşa de-ajuns, sunt în afacerea asta tot atâtea sau 
poate mai multe complicaţii tehnice interesante decât dacă le-ai fi 
inventat dumneata pe ele, în loc să te fi inventat ele pe dumneata. De 
dragu' reputației ei, dumneata trebuie să faci totu’ la lumina zilei, în 
ochii aceluiaşi public, care-ar compromite-o definitiv dac-ar găsi şi- 
ndată ce-ar găsi vreodată vreo ocazie, da’ care probabil că nici n-ar fi 

171 


bănuit că ştiţi unu’ cum îi zice ăluilalt dac-ati fi tinut-o secret. Nu se 
cheamă asta să te afli-n treabă? 

Pen’ c-acuma vraja se rupsese, intelegeti, scăpase-n fine, se liberase 
de serafimu’ prăvălit în infern. Eula însăşi îi dăduse-un balsam, o 
alifie de leac pentru degetu-ăl mare şi-amar despre care zic poeţii c- 
orice bărbat o dată-n viaţă tot trebuie să muşte: fata asta de treişpe şi 
p-orma de paişpe, şi p-ormă de cinşpe ani, şezând cu el la o masă în 
drugstore la Christian, poate de două ori pe săptămnă-n intervalele 
dintre alea două-trei săptămâni pe an, în care madam Flem Snopes şi 
cu fiică-sa plecau întâmplător undeva-n vilegiatură, egzact în acelaşi 
timp în care-ntâmplător Manfred de Spain era şi el plecat într-a lui — 
nu Primaru’ de Spain, ci Bancheru’ de Spain acuma, pen’ că colonelu’ 
Sartoris abandonase prezidentia băncii pe care-o-ntemeiase el si cu 
tatăl lui De Spain, si cu Will Varner într-o dimineaţă, când intrase 
nepot-su cu automobilu-n sant, venind la oras, si-acuma Manfred de 
Spain era preşedintele băncii lăsând birou’ de primar şi luându-l p-äl 
de preşedinte chiar în momentu-n care, mai mult sau mai puţin 
întâmplător, Flem Snopos înceta de-a mai fi fostul administrator la 
uzina electrică şi-ncepea să fie vicepreşedintele băncii, schimbând în 
acelaşi timp säpcuta de stofă cu care venise la Jefferson (doar 
schimband-o, nu abandonând-o, pen’ că legenda zice c-a vândut-o 
unui băiat de negru, cu zece cenți. N-ar fi fost o afacere proastă, pen’ 
că cine ştie dacă nu cumva ceva din perspicacitatea lui financiară nu 
transpirase-n ea.) cu o pălărie de pâslă cum purtau plantatorii, 
potrivită cu noua sa situaţie şi ocupaţie. 

Oh, da, desigur, vraja se rupsese, avocatu’ scăpase, se-ntâmpla 
acum să şadă chiar şi singur în fereastră la Christian şi gheaţa să i se 
topească-n paharu' de Coca-Cola până să se-ntoarcă ele, poate ca să fie 
gata antrenat când or trece ale două coincidente simultane şi-o să se 
deschidă iar şcoala, un alt an, proaspăt, de câte două după-mese pe 
săptămână — cu condiţia, fireşte, ca fetişcana de şaişpe şi de saptespe 
ani să nu dea între timp peste-un Hoake McCarron sau un Manfred de 

172 


Spain pentru uzu’ propriu si-atunci avocatu’ sa poata zice ca ala din 
carte: Ce vezi dumneata nu-s lacrimi. Ti se pare dumitale ca sunt, da’ nu-s. 

Saispe ani, şapteşpe, mergând pe opspe-acuma, şi-avocatu' tot îi 
mai împrumuta cărţi si-o-ndopa de două ori pe săptămână cu 
îngheţată de fructe şi banane cu frişcă, aşa că-n orice caz Jeffersonul îşi 
inchipuia că ştie după ce umblă avocatu’, fie că el recunoştea sau nu. 
Şi Eula bineînţeles că ştia, de cinci-şase ani de zile ştia foarte bine ce 
urmărea. Cum se-ntâmplă când e vorba de-un câine, poate că nu chiar 
un câine cine-ştie-ce, da-n orice caz un câine zdravăn şi sănătos, cum 
s-ar zice-un câine adevărat, care arată să fie fără stăpân şi s-ar părea că 
manifestă un fel de preferinţă pentru tovărăşia dumitale, şi dumneata 
nici după cinci-şase ani de zile nu eşti cu totul convins că n-ai să dai 
niciodată peste-un alt câine şi chiar în ăi cinci-şase ani care-au trecut şi 
chiar şi după alţi cinci-şase ani care-or să treacă n-ai avut şi n-o să ai 
personal nevoie de câinele ăsta-anume şi totuşi n-are niciun rost să-l 
gonesti şi să te lipseşti de foloasele şi de calităţile lui, de ce-are bun in 
el, chiar dacă n-ar fi decât fidelitatea şi devotamentu’, sau să laşi sa 
pună altu' mâna pe el. Sau să zicem că ai o fată, şi fata creşte; cu cât 
trec anii şi se face mai mare, cu-atât o să ai mai multă bătaie de cap de 
pe urma ei, o să-ţi ia din timp şi-o să te-ncurce-n treburi: şi-n cazu' 
ăsta, nu numai că s-ar putea ca fidelitatea şi devotamentu’ să se- 
ntâmple să-ţi vină bine şi de folos, da’ chiar şi câinele-ar putea să-ţi fie, 
pen’ că şi el e-n stare de fidelitate şi devotament, chiar şi multă vreme 
după ce-a pierdut orice speranţă sa mai capete vr’un os. 

Asta-i ce-şi închipuia lumea la Jefferson. Da’ nu eu. Cine ştie, cu 
toate că se descotorosise de Hoake McCarron chiar după ce-şi dăduse 
seama că-i însărcinată, poate că sunt totuşi momente când chiar şi 
femei care-s adevărate fenomene-ale naturii sunt în primul rând 
femei, fie că vor sau nu. Aşa că eu cred că femeile nu-s mult mai altfel 
decât bărbaţii: că, dacă unui bărbat nici nu-i vine greu, nici nu-l sperie 
să se recunoască drept tatăl primului copil al femeii pe care-a iubit-o şi 
pe care-a pierdut-o, şi nici pân-acum nu şi-o poate şterge din minte, 

173 


indiferent de câţi alti bărbaţi au ajutat-o să-l facă, n-o să-i vină greu 
nici femeii ăleia să pună copiii făcuţi cu-o duzină de bărbaţi în 
spinarea aceluiaşi tată care-a pierdut-o şi care nu i-a pretins niciodată 
nimic decât să-i accepte devotamentu’. 

Şi cum tot femeie era şi ea, probabil că Linda, când a ajuns la treişpe 
sau paişpe ani, sau poate chiar îndată ce i-a trecut acea primă 
tresărire, care probabil c-a fost pe la a doua sau a treia îngheţată, o fi 
socotit de la sine-nteles că-şi dă şi ea seama încotro tinteste el. Si-ar fi 
greşit. Nu era omu'. S-o formeze şi p-ormă să se-nsoare cu ea, nu era 
avocatu' om de-aşa ceva. Pentru-aşa ceva, nu de ea ar fi avut el nevoie 
— vreau să zic că pentru viata simplă şi firească, şi normală, de 
necontenite conflicte conjugale şi sexuale, dusă până la divorţ, ar fi 
fost bună orice femelă culeasă din grămada ălora care ieşeau de la 
şcoală sau se rezemau de barul lui Christian. Numai că n-ar fi fost la 
valoarea efortului lui. El trebuia să fie singurul şi unicul specimen de 
gen masculin din tot mediul ei ambiant posibil, care nu numai să-şi 
dea seama că ea avea încă un suflet apt de-a mai fi salvat de la ceea ce 
el numea Snopesism: o forță şi-o putere-atât de-ndărătnică si de- 
afurisită, încât să fie-n stare să se pună-n joc ca s-o smulgă din 
credința ei de doişpe-treişpe ani c-ar fi rudă de sânge, când ea în 
realitate nu era rudă deloc, şi asta n-o putea face nimeni altu’ din câți 
stiuti şi cunoscuţi decât numai el - bula subţire de sticlă suflată, 
undeva-nlăuntru' ei, ca o minge de-alea, colorată şi lucioasă-n 
echilibru pe-un nas de focă, fragilă şi totuşi imună, mereu la aceeaşi 
fragilă distanță de două degete deasupra gunoaielor şi murdăriei 
Snopeşilor, cât nu se-mpiedica foca sau n-aluneca, sau nu era 
neatentă. 

Aşa că tot ce-ncerca el să facă era s-o scoată din Jefferson sau, şi mai 
bine, şi mai sigur, s-o scoată de tot din Missippi, începând cu cele 
nouă luni ale anului scolar pan’ o să dea cineva peste ea, s-o ia de 
nevastă şi să plece de-a binelea — un optimist pur şi simplu, şi 
imaculat cum nu s-a mai pomenit pe lume, pentru că nu era om să nu 

174 


ştie că motivu' pentru care Flem Snopes era vicepreşedinte la banca 
lui De Spain era exact motivu' pentru care fusese administrator la 
uzina electrică: în primul caz, oamenii care voiau să-i zâmbească Eulei 
Varner trebuiau să fie în stare măcar să rostească numele lui Flem 
Snopes şi-n al doilea, De Spain trebuia să se plimbe cu el, cu Flem 
Snopes, ca să cunoască zestrea electorală a lu’ Will Varner să se poată 
el alege preşedinte. Şi singuru' motiv pentru care Will Varner nu s-a 
folosit niciodată de posibilităţile de a-i plăti lu’ Flem pe chestia cu 
Conacu' Frantuzului, pe care Will îl crezuse că nu face doi bani până 
nu mi l-a vândut Flem mie si lu’ Odum Bookwright, si lu’ Henry 
Armstid, pe juma’ din birtu’ meu si-a’ lu’ Grover Winbush, si pe banii 
gheaţă a’ lu’ Odum Bookwright si pe ipoteca de douăs'te de dolari pe 
pamantu’ lu’ Henry Armstid minus ăi cinci sau şase dolari, sau câţi 
vor fi fost pe care nevasta lu’ Henry-ncercase să-i ferească de el şi-i 
îngropase lângă magazie, era chiar motivu' pentru care Eula nu-l lăsa 
pe Flem pentru ca să se mărite cu De Spain: că, rămânând măritată cu 
Flem, păstra pentru fată un cămin şi-un nume, pe care altminteri le-ar 
fi pierdut. Aşa că, dacă fata ar fi apucat să se mărite sau, în orice caz, 
să se stabilească definitiv în altă parte decât la Jefferson, n-ar mai fi 
avut nevoie nici de numele lu’ Flem si nici de casa lui, aşa că Flem n- 
ar mai fi avut priză asupra ei, a Eulei, şi el însuşi ar fi rămas pe 
dinafară, şi asta Flem o ştia foane bine. 

Numai avocatu' n-o ştia. El până-n ultimu’ moment a crezut că 
Flem o să-l lase s-o scoată pe Linda din Jefferson, s-o lase să plece 
undeva, unde primul tânăr necunoscut ivit în cale să se poată-nsura 
cu ea, si-atunci Eula să-l lase şi să se termine cu el. El — adică avocatu’ 
— îi dăduse cărţi să citească încă de când avea paişpe ani şi, chipurile, 
făcea cu ea un fel de examen cât i se topea gheata-n Coca-Cola. Da’ 
ajunsese să meargă pe şapteşpe, la primăvară avea să iasă absolventă 
şi el începuse să-i comande prospecte de la şcoli ultraselecte de pe 
lângă Harvard. 


Şi-acuma vine partea pe care n-o ştie nimeni decât avocatu', care 
175 


natural că n-a spus niciodată nimănui nimic. Aşa că trebuie, cum ar 
zice el, să faceţi supozitii plecând de la fapte concrete: nu numai 
cărţile pentru formarea spiritului şi prospectele de şcoli grămădite-n 
teancuri prăfuite la el în birou, ci şi şedinţele de îngheţată sunt acum 
de domeniul trecutului. Pen’ c-acuma ea se ducea şi se-ntorcea de la 
şcoală pe străzi lăturalnice. Până când, în cele din urmă, poate că-ntr-o 
săptămână, şi-a dat şi avocatu' seama că fata-l evită. Şi şcoala se 
termina în mai puţin de două luni, nu era timp de pierdut. Aşa că-n 
dimineaţa aia avocatu' s-a dus personal să discute cu mama ei şi nici 
asta n-a spus-o niciodată nimănui, aşa c-acuma trebuie să 
presupunem ceva mai mult decât ne-ajută dovezile. Pen’ că şi eu tot 
pân locuri ca Moşia Frantuzului am copilărit şi cu-acelaşi decor şi- 
acelaşi mediu din care s-a ridicat Flem Snopes, trăgându-se singur de 
urechi în sus, neajutat de nimeni, dacă nu-l puneţi la socoteală pe 
Hoake McCarron. Aşa că tot ce-aveam de făcut era să-mi închipui că 
mă cheamă Flem Snopes şi că unica priză pe care-o aveam pe banii lu' 
Will Varner o aveam prin fiică-sa şi, dacă pierdeam şi bruma de priză 
pe care-o aveam, pe nepoata-sa, fiică-sa-mi scăpa de tot din mână. Da’ 
uite c-apăruse-un blestemat de-ncurcă lume, un outsider cu-o serie- 
ntreagă de planuri gata făcute ca s-o mute pe nepoata asta undeva de 
unde, dacă ea ar fi avut un dram de minte măcar, n-o mai vedeam 
niciodată. Şi, cum fata mă räbdase, uite se făceau opşpe ani, normal, 
numai de dragu' nepoatei, răspunsu' era simplu: tot ce trebuia să fac 
era să mă duc la ea şi să-i zic: „Dacă-i dai voie fetei să plece la şcoală, 
dau în stambă toată daravera cu De Spain şi n-o să mai aibă casă nici 
de un’ să plece, necum un’ să se-ntoarcă de Crăciun şi-n vacanţă”. 

Şi, cum, în primii ei opşpe ani, Eula a respirat şi ea-n acelaşi decor 
şi-n acelaşi mediu de la Mosia Frantuzului, poate că tot ce am de făcut 
e să-mi închipui că mă cheamă Eula Varner şi-atunci am să pot să-mi 
dau seama ce i-a răspuns ea avocatului: „Nu. Să plece la şcoală nu se 
poate, da’ poţi să te-nsori cu ea. Asta o să rezolve totul”. Pricepeti? 


Pen’ c-o fidelitate şi-un devotament de felu” ăsta, care te tine-atâta 
176 


vreme fidel şi devotat fără măcar să te mai aştepţi la vrun os, nu 
numai că era prea de preţ ca să-l laşi să-ţi scape, merită chiar să fie 
răsplătit. Pen’ că poate că sentimentu' total de satisfacţie si de 
plenitudine de-a fi Elena era mai mare decât puteau împlini o mie de 
Paris-i şi de McCarron-i, şi de De Spain-i. Vreau să zic nu doar o 
inepuizabilă capacitate de pasiune, ci de putere: puterea nu numai de- 
a atrage şi de-a fermeca, şi de-a consuma, ci puterea şi capacitatea de- 
a dărui şi de-a răsplăti; puterea de-a atrage la tine nu mai mult decât 
poţi cuprinde, pentru că vorbele „nu pot cuprinde” şi „Elena” nici 
măcar nu sunt din aceeaşi limbă, ci de-a atrage la tine atât de mult, 
mai mult decât ar fi posibil să poţi avea nevoie, încât să-ţi poţi chiar 
permite să dai încolo ce-ţi prisoseşte, să fii risipitor — numai că esti 
Elena şi nu poţi da nimic încolo din ce-a fost vreodată al tău: tot ce 
poţi face e sa-mparti si să răsplăteşti fidelitatea şi poate chiar pentr-o 
clipă să-l domoleşti şi să-i alini durerea. Şi să fii şi crudă, prodigă şi-n 
cruzime, pentru că eşti Elena şi-ţi poţi permite; trebuie să fii Elena ca 
să fii atât de crudă şi-atât de darnică-n cruzime, şi să rămâi totuşi 
nevătămată şi imună, zicându-i probabil pe numele mic şi asta tot 
pentru prima oară: ,,la-o de nevastă, Gavin”. 

Şi s-a văzut pe faţa lui nu doar o tresărire şi-un pic de mirare, cum 
văzuse el atunci pe-a Lindei, ci teroare, spaimă, nu c-o să trebuiască- 
atât de repede să spună „Nu” şi nici măcar că-i ceruse una ca asta, 
pentru că el credea că făcuse el sujestia asta şi-o şi rezolvase pentru 
to'deauna cu multă-multă vreme-nainte. Ci pentru că tocmai ea venise 
să-i facă o asemenea su-jestie, ca şi cum de-atunci de când nu mai era- 
n stare să mai aibă nicio speranţă, de-atunci din momentu-n care- 
ntelesese că şi Manfred de Spain dăduse cu ochii de ea, de-atunci 
descoperise cum se poate trăi fără să fii în război cu speranța, pen’ că 
el era unicul om pe lume care să ştie că n-avusese niciodată niciun fel 
de speranţă. Da’ acuma, când ea-i spunea drept în fata şi cu glas tare, 
era ca şi cum ar fi spus în gura mare că el n-ar fi trebuit să fi avut 


niciodată vreo speranţă, chiar dacă Manfred de Spain n-ar fi dat 
172% 


niciodată cu ochii de ea. $i, dac-ar fi putut măcar să fi spus „Nu”-ul 
asta destul de repede, atunci poate c-ar pärea ca activmente ea n-a zis 
ce zisese, si el n-ar fi inca pierdut. 

Cel putin nu era nimeni pe-acolo, niciun outsider s-audă, aşa ca 
poate că pan’ să vină ianuarie el o să fie-n stare să creadă că toate astea 
nici măcar n-au fost rostite; ca un miracol; ce nu crezi, nu vezi. 
Minune, curată minune-n orice caz, cât de puţin îi trebuie omului ca 
să poată răbda, să poată trece peste aproape-orice. Şi chiar aşa s-a şi- 
ntâmplat — o minune-adică — în ianuarie: Linda absolvise-n primăvară 
şcoala secundară şi-n toamna următoare intrase la un pensionat de 
domnişoare, de unde se-ntorcea acasă-n fiecare seară, şi tot acasă 
stătea şi sâmbetele după-masă şi duminicile toată ziua, aşa că Flem 
putea să n-o scape din mână. P-ormă, imediat după Crăciun, s-a aflat 
cum că ea s-ar retrage de la pensionat şi c-o să se ducă la Oxford să 
între la universitate. Da, dome, la cincizeci de mile de Flem, şi ziua, şi 
noaptea drept în mijlocu’ unui viespar de vreo cinci sau şase sute de 
burlaci sub douăşcinci de ani, şi-oricare din ei s-ar fi putut însura cu 
ea, numai să fi avut doi dolari în buzunar, pentru taxă. Curată 
minune, în special după ce m-am întâlnit într-o zi cu Eula pe stradă şi 
i-am Zis: 

— Cum ai făcut de-ai reuşit? Şi ea face: 

— Reusit, ce? Şi eu zic: 

— Să-l convingi pe Flem s-o lase să se ducă la universitate, şi ea 
face: 

— N-am reuşit nimic. A fost ideea lui. El i-a dat voie, fără nici 
măcar să mă-ntrebe pe mine. Nici nu ştiam c-are de gând s-o lase. 
Numai c-ar fi fost de-ajuns cât stătusem la Mosia Frantuzului, far’ să fi 
fost nevoie şi de ăi şaişpe sau şap'şpe ani în ambianța de la Jefferson 
ca să văd ce putea să vadă până ş-un orb: că Flem Snopes nu făcea 
negot de minuni: că el prefera bani gheaţă sau măcar o buca’ de hârtie 
iscălită cu degetu' p-un X. Aşa c-atunci când totu-a fost gata şi 


terminat, Eula moartă şi De Spain plecat şi el din Jefferson pentru 
178 


to'deauna si Flem acuma preşedinte la banca şi chiar locuind în casa 
strämoseascä-a lu’ De Spain renovată şi Linda plecată cu newyorkezu' 
ei de bărbat să lupte-n Spania şi când în fine avocatu' mi-a spus 
putinu’ pe care activmente-l ştia, am avut proba ca tot ce 
presupusesem eu, aia fusese. Pen’ că fireşte, toţi copiii Elenei trebuiau 
să moştenească puţină generozitate, chiar dacă nu puteau mosteni mai 
mult de-a milioana parte din cât dăruise mama lor, ca s-aibă din ce fi 
generoşi. Şi să nu mai pomenim de băiatu' ăla, de McCarron, care 
dacă n a fost făcut să reziste la mai mult decât la chestia aia de la 
podu’ de peste gârlă, a fost măcar destul de brav sau destul de 
nesăbuit ca să-ncerce. Aşa că probabil că Flem ştia dinainte că n-o să 
trebuiască să se târguiască cu ea, să dea ceva în schimb. Tot ce trebuia 
era doar să facă tot ce probabil c-a şi făcut: s-o prindă după ce ea 
renuntase şi se resemnase-n alea trei luni la gandu’ că renuntase şi p- 
ormă să-i zică: „Hai să ne-mpăcăm. Renunta la şcolile alea din Est şi- 
atunci poate c-ai putea să te duci la universitate la Oxford”. Pricepeti? 
Oferindu-i ceva care-n toţi ăi paişpe sau cinspe ani de când îşi putea 
ea aduce aminte că-l ştia, nici nu visase măcar vreodată c-o s-o facă. 

Şi pe urmă ziua aia din aprilie; ea era la universitate acolo, la 
Oxford, se dusese-ndată după Anu' Nou. Eu tocmai plecam la 
Rockyford, să-i livrez lu' madam Ledbetter maşina de cusut nouă, 
când m-a oprit Flem în piaţă şi mi-a oferit juma’ de dolar să-l duc un 
minut pân' la Varner la prăvălie. Era destul de important, dacă-mi 
dădea mie o juma’ de dolar când poştaşu' l-ar fi dus gratis; destul de 
secret să nu rişte un vehicul de piaţă: postasu’ l-ar fi dus şi-adus 
gratis, da’ ar fi durat toată ziua şi, dac-ar fi luat un automobil l-ar fi 
lăsat la Varner în poartă-n mai puţin de-un ceas. 

Destul de secret şi destul de important ca să-l facă pe Will Varner să 
dea năvală-n casa fie-sii şi-a lu’ gineri-su, la Jefferson, a doua zi pan’ 
să nu răsară soarele şi cu destul tărăboi ca să-i trezească pe toţi vecinii 
pan’ ce l-a potolit cineva (Eula, fireşte). Aşa că trebuie să facem iar 
supozitii pornind ca şi-altădată de la câteva fapte: de la conacu' ăla 

179 


vechi al Frantuzului, pe care Will il facuse donatie lu’ Flem, crezand ca 
n-are nicio valoare, pan’ ce mi l-a vândut Flem mie si lu’ Odum 
Bookwright si lu’ Henry Armstid (scăzând, desigur, ăi saij de dolari 
de-argint veritabil, pe care Flem a trebuit să-i investească-n fosta 
grădină de trandafiri cu lopata si-unde noi — sau oricare-alti Ratliff si 
Bookwright, si Armstid intamplati la-ndemână p-acolo — să dam peste 
ei). Si de la scaunu’ ala de presedinte de banca, pe care noi acuma ne 
dadeam seama ca Flem pusese ochii inca de pe cand il luase Manfred 
de Spain de la colonelu’ Sartoris. $i de la fata aia care-apucase sa 
mosteneasca generozitate de la maicä-sa si se pomenise pe negândite 
că-i mai pică-o portie, pe care nu numai că nici prin cap nu-i trecuse s- 
o aştepte, da’ probabil că nici măcar nu-şi dăduse vreodată seama cât 
de mult urma să-aibă nevoie de ea până-n ziua când a căpătat-o pe 
nimic. 

Ce-a dus Flem atunci in ziua aia la Mosia Frantuzului a fost un 
testament. Poate ca Linda, dupa ce-i trecuse-n cele din urma emotia 
cand vazuse ca-i da voie sa se duca la scoala, dupa ce, de-atata vreme, 
renuntase la orice speranţă, chiar dacă nu mergea mai departe de 
Oxford, poate c-atunci cand si-a aruncat ochii-n jur si si-a dat seama 
de la cine-i vine voia asta, pur si simplu n-a mai putut suporta sä-i fie 
obligata. Numai ca eu nici asta nu cred. Nu era nici macar picul ala de 
märinimie si de generozitate, adica tot ce-ar putea mosteni un copil de 
Elena, de la ea pentru ca pana si-ntr-un copil de Elena jumate tot e 
alterat, e zămislit cu ceva sub valoarea Elenei, pen’ că, nu-i aşa, nici 
chiar Elena nu putea să facă singură copii. Linda simțea nevoia nu 
numai să dea. Simtea nevoia să fie necesară: nu numai să fie iubită şi 
dorită: să fie necesară; şi poate c-acuma era prima oară-n viata ei c- 
avea ceva pe care cineva nu numaică-l dorea, da' că-i şi trebuia. 

Era un testament; fireşte, Eula i-a spus avocatului. Poate că Flem 
însuşi să-i fi sugerat Lindei ideea; greu n-ar fi fost. Da' nici asta nu 
cred. N-a avut nevoie; o cunoştea destul de bine ca să meargă la sigur, 


tot aşa cum şi ea îl cunoştea destul de bine ca să meargă la sigur. 
180 


Linda a ajuns ea singură la ideea asta, când şi-a dat seama c-atâta 
vreme cât el trăia şi respira, şi-l chema Flem Snopes, n-o să-i dea 
niciodată voie să plece din Jefferson pentru niciun motiv. Şi ea se- 
ntreba neputincioasă şi desperată: Dar de ce? De cef? pân' ce-n fine a 
găsit raspunsu’ — un răspuns care poate că nu sta cine-stie-ce în 
picioare, da’ ea n-avea decât şaişpe sau şapteşpe ani atunci, în care 
şaişpe sau şapteşpe ani descoperise că unicu' lucru care-i era lui drag 
erau banii. Probabil că ea ştia câte ceva şi despre Manfred de Spain. 
Jeffersonu’ nu-i chiar atât de mare, dacă de fapt există vreun oraş care 
să fie mare. Ca să nu mai pomenim de alea două sau trei săptămâni de 
vacanţă vara la mare sau la munte, sau unde-o fi fost când aşa, 
deodată, cine altu' apărea decât vecinu' nostru din Jefferson, 
întâmplându-se-aşa nu-ştiu-cum să se fi nimerit să-şi ia şi el concediu 
de la bancă tocmai în acelaşi timp şi-n acelaşi loc. Şi-atunci, ce altceva 
putea ea să-şi zică? Banii lu’ bunicu-s ce vrea el, şi unica, şi singura lui 
şansă să pună mâna pe ei e prin mama şi prin mine, aşa că el îşi închipuie că 
eu odată plecată de la el, priza lui asupra noastră a amândurora dispare şi 
mama 0 să-l lase şi o să se mărite cu Manfred, şi-atunci orice speranță la 
banii lu’ bunicu-i pierdută pentru to'deauna. 

Da' pe de altă parte omu' ăsta care de şaişpe sau de şapteşpe ani 
arătase că nu ţinea la nimic decât la bani şi c-ar fi în stare să facă orice 
i-ai su-jera ca să mai scoat-un dolar, omu' ăsta vine la ea de la sine şi 
fără niciun fel de presiune de la nimeni, şi fără să ceară ceva în 
schimb, şi zice: Poti să pleci la şcoală dacă tot mai tii; numai că, măcar 
acum la-nceput, rămâi mai aproape de casă, la Oxford; în realitate 
spunând: Am greşit. Nu mai vreau să stau de-a curmezisu-ntn tine şi viata 
ta, cu toate că-s convins că trebuie să renunţ la orice speranță de-a mai pune 
mâna pe banii lu * bunică-tu. 

Aşadar, ce altceva putea ea să facă decât ce făcuse, de fapt 
răspunzându-i în gând: Dacă de-abia acuma-ai priceput că banii lu’ 
bunicu ’ nu fac cât face viata mea, asta ti-as fi putut spune din capu locului; 


dacă mi-ai fi spus de-acu doi ani că toată chestia nu era făcută decât de frică, 
181 


te-as fi linistit de-atunci... si (mi-a spus asta chiar avocatu’ nostru) 
imediat ce s-a-nscris la universitate, s-a dus acolo la un avocat din 
Oxford şi a redactat un testament, în care orice parte i-ar veni cândva, 
din averea lu’ bunică-su sau a maica-sii, i-o lăsa tatălui ei, Flem 
Snopes. Fireşte, nu stă-n picioare cine-ştie-ce nici asta, da’ ea n-avea 
decât opşpe ani şi asta era tot ce credea c-avea de dat, că putea fi dorit 
de cineva sau să-i trebuiască cuiva; şi-afară de asta, cât stătea-n 
picioare şi cât nu avea să s-arate după ce-o să poată stoarce Flem de la 
moş Will Varner, când o să i-l arate. 

Aşa c-atunci, dimineaţa, la zece şi ceva, am oprit nu la prăvălie, 
unde-ar fi fost Will la ora aia, am oprit la el acasă, la poarta din fata, 
doar atât cât să aibă Flem timp să coboare, să se ducă până-n casă şi să 
se-ntâlnească (cred că cu madam Varner), şi doar cât să se fi răsucit pe 
călcâie şi-a şi ieşit din casă, şi s-a-ntors, şi s-a urcat în furgonetă, şi, 
după cât se pare dimineaţa la breakfast, care la ei se lua cu toată familia 
pe la două noaptea, madam Varner şi-a adus aminte sau s-a hotărât, 
sau în fine, oricum, i-a dat lui Will hârtia pe care gineri-su i o lăsase 
cu-o zi-nainte s-o vadă. Si la rasaritu’ soarelui Will sculase din somn 
toată strada Snopeşilor cu răcnetele lui la Flem in casă, pan’ ce l-a 
făcut Eula să tacă. Şi pe la vremea când la noi, la Jefferson, se socoteşte 
că-i timpu' normal pentru breakfast, Manfred de Spain era şi el acolo. 
Şi-atunci s-a-ncurcat. Flem îl mai trăsese-odată pe sfoară pe Will 
Varner, când îi luase pe nimic conacu' vechi şi locu’ Frantuzului, p- 
ormă schimbase politica şi se folosise din nou de el ca să se-aleagă pe 
sine vicepreşedinte şi pe Manfred de Spain preşedinte la banca lu' 
Sartoris, colonelu’, şi-acuma a treia oară, o trăsese pe sfoară pe 
nepoată-sa, făcând-o să-i dea un act de renunțare la jumate din averea 
lui în numerar, de care pan’ acum nici chiar Flem nu reuşise să s- 
atingă. Şi Flem, care nu voia decât să demisioneze Manfred de Spain 
de la bancă, ca să poa' s-ajungă el preşedinte, ar fi fost foarte bucuros 
dacă treaba asta s-ar fi făcut pe tăcute şi discret, şi-n tot secretu’, in 


familie cum s-ar zice, Will Varner su-jerându-i simplu şi amical lui 
182 


Manfred de Spain să demisioneze de la banca in schimbu' hârtiei 
semnate de Linda, lucru care-ar fi mers cu oricine şi-o să mai şi 
meargă cu-oricine, da’ nu cu Manfred; probabil că Eula i-ar fi putut 
manevra pe toţi, pe oricare, numai pe el nu. Cicatricea aia-n obraz o fi 
fost pen’ că-nfipsese-un drapel pe-un vârf de deal in Cuba sau pen’ că 
năvălise cu el peste-un tun sau o redută, sau poate că i-o făcuse 
toporişca atunci la jocu' de cărţi cum pretindea zvonu' lansat de fostu’ 
primar când cu-alegerile. Da’ cel putin o avea pe fata, şi nu la spate, 
aşa ca s-ar fi putut, dacă-i dădea unu’ cu-o ţeavă de plumb in cap, să-i 
fure portofelu’ cât zăcea lungit pa jos, da’ nu exista nici Snopes, nici 
nimeni să i-l ia doar amenintandu-l cu ceva care-n ochii äluia-ar fi 
trebuit să fie-un pistol. Şi Eula-n mijlocu’ lor, ea care probabil c-ar fi 
putut manevra pe-oricine numai pe Manfred nu, ea care-i închisese 
gura şi lui Will nu putea să i-o-nchidă lui Manfred. Ea care-şi cheltuise 
nouăşpe ani din viata far’ de-o singură săptămână, doar ca să tina 
laolaltă-un cămin în care să crească Linda şi-n care să trăiască-aşa ca 
să n-aibă niciodată nevoie să zică: Alți copii au ce n-am avut eu niciodată; 
şi iată că Eula trebuia s-aleagă ea, acolo, atunci, pe loc: Dac-aş fi o fată 
de opspe am, ce-aş prefera: să se trambiteze-n tot orasu ’ că mama s-a sinucis 
sau să fie condamnată de lumea-ntreaga drept curvă? Şi pan’ a doua zi la 
prânz tot Jeffersonul ştia cum că-n după-masa din ajun ieşise-n oraş şi 
se dusese la un salon de înfrumusețare, ea care-n viata ei nu cälcase 
pragu' vreunuia pentru că n-avusese niciodată nevoie, şi-şi ondulase 
păru' şi-şi dăduse unghiile cu lac, şi se-ntorsese-acasă, şi mâncase 
după cât se pare sau în orice caz stătuse la masă pentru că de-abia pe 
la unsprezece a luat pistolu şi i-a scos piedica. Şi a doua zi de 
dimineaţă avocatu’ şi cu soră-sa s-au dus cu maşina la Oxford şi-au 
adus-o pe Linda; o nenorocită de pură coincidenţă că toate astea au 
trebuit să se-ntâmple exact cu-o săptămână-nainte de-a împlini ea 
nouăşpe ani. Da’ Flem, îndată ce-a avut în mână testamentu’, normal 
că şi-a-nchipuit că Will Varner o să vrea să-l vadă cât mai repede, fiind 
parte interesată; da’ Will n-a avut niciodată niciun fel de motiv s- 
183 


aleaga tocmai ziua aia anume ca sa vina-n oras, la doua ceasuri dupa 
ce-a dat cu ochii de hartie. Putea foarte bine sa fi asteptat doua 
săptămâni, sau chiar şi-o lună, şi p-orma să vină, pen’ că nu-l zorea 
nimeni; Flem cu siguranţă c-ar fi aşteptat cât i-ar fi convenit. 

Şi de rest tot avocatu’ s-a ocupat: a aranjat cu înmormântarea si a 
trimis la Mosia Frantuzului dupa madam Varner şi după bătrânu' 
predicator metodist care-o botezase pe Eula, şi-apoi s-a ocupat de 
mormânt. Pentru că fireşte că nu puteai să-i ceri îndureratului soţ să-şi 
întrerupă durerea ca să vadă de treburi mărunte. Ce să mai vorbim că 
dup-un interval cât de cât decent trebuia să fie gata să preia banca, 
pentru că, de fapt, Manfred de Spain îşi făcuse bagajele şi plecase din 
Jefferson imediat după-nmormântare. Şi-apoi, dup-un alt interval de 
cuviinţă, de data asta ceva mai lung pen’ c-o bancă nu-i ca o simplă 
casă, o bancă lucrează activmente cu bani gheaţă şi-asta n-aşteaptă, a 
fost gata să se mute şi-n casa lu’ De Spain, pen’ că De Spain lăsase din 
capu' locului să se vadă limpede că n-avea de gând să se mai întoarcă 
vr'odată la Jefferson după, s-ar putea zice, ăl din urmă voiaj la 
Varneri, şi n-avea niciun rost să laşi o casă sănătoasă şi frumos aşezată 
să stea goală şi nelocuită. Intra — casa lu’ De Spain — probabil şi ea în 
schimbul şi tocmeala dintre Flem şi Will Varner, în care mai intrau şi 
voturile pe pachetu’ de acţiuni ale băncii şi rondoul sau feeria aia 
financiară, ca Visul unei Nopți de Vară, pe care Linda şi cu-avocatu’ 
ăla de la Oxford au compus-o-ntre ei şi sub care Linda-şi aşternuse 
iscălitura. Fără să mai punem la socoteală că batranu’ Will l-a numit 
pe-avocatu’ nostru curator pe averea Lindei pen’ c-acuma-n fine era la 
adăpost de Flem până ce-o scorni el ceva în care să creadă chiar şi- 
avocatu’. Will îl numise pe-avocat pentru motivu' foarte probabil ca 
nu-l putuse ocoli, avocatu' fiind nu numai în miezu' crizei ăşteia 
financiare şi funerare, ci vârât in toate şi peste tot ca o plosnita d-alea 
de apă, care-alunecă parc-ar patina-n toate părţile, imună şi 
impermeabilă pe suprafaţa mlaştinilor stătute. 


Ce vreau să zic e c-acuma avocatu' s-afla-n treabă cu piatra 
184 


funerara la care se hotärâse Flem. Pen’ ca trebuia sa fie facuta-n Italia 
si asta-nsemna c-o să dureze, aşa c-avea să ceară din partea avocatului 
toate eforturile posibile pan’ să poată Linda să-şi facă bagajele şi sa 
plece şi ea din Jefferson, pen’ c-aşa cum şi Flem avea sentimentu’, 
aceeaşi cuviinţă filială pretindea ca Linda s-aştepte cu plecatu’ pan’ ce 
piatra funerară a maică-sii va fi aşezată şi terminată. Numai că, atunci 
când zic piatră funerară vreau să zic monument: avocatu' scormonise 
nu numai Jeffersonu’ şi Mosia Frantuzului, da’ aproape toată 
Yoknapatawpha după fotografii de-ale Eulei şi le lua şi le trimitea-n 
Italia să poată ăia să sculpteze chipul Eulei în piatră să-l aşeze pe 
monument. Atunci a fost când înc-o dată-am remarcat cum nimeni nu- 
i atât de-aventuros cât poate fi un om altminteri timid când descoperă 
că nivelu’ lui moral şi principiile lui îi pretind acuma să facă un lucru 
pe care, dac-ar fi pentru propria mulțumire şi curiozitate, n-ar fi avut 
niciodată obrazu’ să-l facă, pătrunzând acum în orice casă-n care nu 
numai că poate-ar fi putut s-o fi cunoscut cineva pe Eula, da' şi dac- 
aveau măcar un Kodak de buzunar, şi răsfoind prin albume, printre 
fotografii intime de familie, amabil şi politicos, nimic de zis, da’ tipu’ 
de om care se vedea bine că n-ar fi admis cu niciun preţ să-i fi spus: 
Nu, necum: Vă rog nu umblati la ele. 

Putea să se afle-n treabă acuma. Pen’ c-acuma era satisfăcut, era 
fericit, intelegeti? Nu mai exista absolut nimic să-l frământe. Cu Eula 
se isprăvise şi-acuma era pentru vecii vecilor scutit să mai trebuiască 
vreodată să-şi muşte poetic degetele-alea amare întrebându-se-ntruna 
cum 0 să-l cheme pe viitoru’ McCarron sau viitoru’ De Spain. Şi Linda 
acuma nu numai că era definitiv la adăpost de Flem, el, avocatu' 
având chiar toată răspunderea şi controlu' asupra banilor ei de la 
maică-sa şi de la bunica-su, da’ acuma putea să se şi ducă unde-i place 
— cu condiţia, fireşte, ca el să-i poată pisa şi freca pe ai’ de peste ocean 
să fie gata cu sculptatu' înainte de-mplinirea veacurilor şi de judecata 
de apoi, adunând tot ce găsea din fotografiile Eulei şi trimitandu-le-n 
Italia, şi-apoi aşteptând până ce-i venea un desen sau o fotografie 

185 


despre cum mergea lucrarea ca să constate că mergea prost, şi-mi 
trimitea vorbă să fiu la el la birou la ora cutare, la conferinţă, cu cea 
mai recentă şi mai proaspătă schiţă sau fotografie întinsă pe birou sub 
lumină specială şi el zicând: 

— Vezi, urechea sau linia fălcii, sau gura — uite-aici: înţelegi ce 
vreau să spun? Şi eu ziceam: 

— Mie-mi place. Găsesc c-arată foarte frumos. Şi el: 

— Nu. Nu-i bine. Uite-aici. Dă-mi un creion. Da’ el avea creionu-n 
mână, şi de desenat nu ştia să deseneze, aşa că trebuia să şteargă şi iar 
să-ncerce. Numai că timpu” trecea şi trebuia s-o trimită-napoi; şi Flem 
şi cu Linda stăteau acuma-n casa lu' De Spain şi Flem îşi cumpărase- 
un automobil pe care nu ştia să-l conducă, da’ oricum avea o fată care 
ştia, cel puţin din când în când; până ce-n fine trecu chiar şi asta. Era-n 
octombrie şi avocatu-mi trimisese vorbă că dezvelirea-i după-masă, la 
cimitir. Da’ eu îi şi trimisesem vorbă lu’ Chick, pen’ că, după cât arăta 
avocatu' de liniştit şi de satisfăcut pe vremea aia, poate c-avea să fie 
nevoie de noi amândoi. Aşa c-atunci după-masă Chick a lipsit de la 
şcoală şi ne-am dus la cimitir toţi trei cu maşina avocatului. Erau acolo 
şi Linda, si Flem în maşina lu’ Flem cu şoferu' negru care-avea s-o 
ducă pe ea până la Memphis să ia trenu' de New York, cu valizele gata 
făcute-n maşină şi Flem rezemat de scaun cu pălăria aia a lui neagră 
pe cap care chiar şi după cinci ani de zile tot n-arăta c-ar fi activmente 
a lui, mestecând, şi Linda lângă el, în costumul de voiaj, închis la 
culoare, şi cu pălărie pe cap, şi capu' puţin plecat într-o parte, şi 
mănuşile alea mici albe-ncleştate-n pumni în poală. Şi iată-l: 
monumentu’ alb şi pe fata lui chipu’ care chiar cioplit în piatră moartă 
rămăsese-acelaşi chip făcând pe orice tânăr, oricât ar fi-mbătrânit el, să 
nu renunţe niciodată la speranţa, la credinţa c-o s-apuce şi el cândva- 
nainte de-a muri o zi-n care să fie-n fine demn de-a fi zdrobit şi 
nimicit, şi poate chiar distrus de el, deasupra inscripţiei alese de Flem 
personal: 


186 


O sotie virtuoasa este o coroana pentru sotul ei. 
Copiii cresc şi-o numesc Preafericita. 


Până când, în cele din urmă, Flem se plecă pe fereastră-afară şi 
scuipă, şi se rezemă la loc în maşină, şi-i zise: 

— All right. Acuma poţi să-i dai drumu. 

Da dom'le, era liber acuma, avocatu'. Nu mai avea nimic să-l 
frământe: el şi cu Chick, şi cu mine ne-am întors cu maşina la birou şi 
el vorbea despre jocul de rugby, cum ar putea fi modernizat să ţină 
pasu' cu vremea şi cu progresu dându-i-se fiecăruia o minge să poată 
juca toată lumea sau, şi mai bine, păstrându-se o singură minge, da'-n 
schimb să se desființeze limitele terenului aşa că un băiat deştept, de 
exemplu, să poa' s-ascundă mingea sub poala cămăşii şi s-o şteargă 
printre tufişuri, şi să ocolească orasu’, şi să se-ntoarcă prin straduta 
din dos, şi să bage-un gol încă-nainte de-a fi prins cineva de veste că 
plecase; şi tot aşa pan’ am ajuns la birou şi s-a aşezat la locu” lui, şi a 
luat una din lulelele lui de cocean de papusoi, şi trei chibrite-a aprins 
până să i-o ia Chick din mână; şi i-a umplut-o din borcanu' cu tutun şi 
i-a intins-o, şi avocatu’ a zis: 

— Foarte mulțumesc. Şi-a lăsat-o să cadă în cosu’ de hârtii, şi şi-a 
împreunat mâinile pe birou vorbind întruna, şi-atunci i-am zis lu’ 
Chick: 

— Ai grijă de el. N-o să-ntârzii mult, şi m-am dus după colt pe 
straduta; timp n-aveam cine ştie ce, aşa că sticluta de jumate era destul 
de proastă, da’ măcar avea-n ea ceva care pentru moment, oricum, O 
să aibă gust de-alcool. Şi-am luat zaharnita şi-un pahar, şi-o linguriţă 
din dulap, şi i-am făcut un grog, şi i l-am pus pe birou, şi el face: 

— Foarte mulţumesc, fără măcar să s-atingă de el, doar şezând cu 
mâinile-mpreunate-n fata lui clipind repede, mereu, parc-ar fi avut 
nisip în ochi, zicând: Noi toţi, oamenii civilizati, socotim că civilizaţia 
noastră începe de la descoperirea principiului distilării. Şi chiar dacă 
restul lumii sau cel puţin o parte din Statele Unite ne consideră pe noi, 


187 


cei din Mississippi, pe treapta cea mai de jos a culturii, care-i omu’ 
care sa nege ca, chiar dacă lucrurile stau atât de rău cât cred eu c-or 
sta, să nege, zic, că nazuim si noi, toţi, către stele? De ce-a făcut-o, 
V.K? Astea — toate — astea-n care ea trăia şi umbla, şi respira — astea-i 
erau doar împrumutate; nu erau ale ei, să le distrugă, să le zvârle. Prea 
erau ale multora. Erau ale noastre ale tuturor. De ce, V.K? De ce? 

— Poate că-i era lehamite, am zis, şi el: 

— Lehamite. Da, lehamite. Şi-atunci a fost când a-nceput să plângă: 
Iubea, era-n stare să iubească, să dea şi să primească. Numai că, de 
două ori a-ncercat şi de două ori a eşuat, nu numai în a găsi pe cineva 
destul de tare ca s-o merite, da' măcar destul de brav ca să accepte. 
Da, făcu el şezând teapan, doar lacrimile curgându-i pe fata, liniştit 
acum, şi nimic, nicăieri pe lume, ceva să-l mai chinuie, să-l mai doară. 
Fireşte că-i era lehamite. 


188 


Sapte 
V.K. RATLIFF 


Asa ca era liber. Nu numai ca se debarasase de sirenä, se 
debarasase şi de paznicu’ pe care i-l lăsase ea moştenire. Pen’ că i-am 
zis: 

— Grinnich Village? Şi el face: 

— Da. O localitate micuță, fără hotare concrete, situată, în ce-o 
priveşte pe Linda, în New York City şi unde tinerii de toate vârstele 
până la nouăj de ani se duc în căutarea viselor. Numai că eu i-am zis: 

— Doar că ea n-avea de ce să plece din Missippi şi să s-apuce să 
caute localitatea aia. Şi p-ormă i-am zis ceea ce trebuie să-i fi spus, ce 
trebuie să-i fi spus şi Eula: De ce nu te-ai însurat cu ea? 

— Pentru că n-avea decât nouăsprezece ani, a zis el. 

— Şi dumneata ai treiişcinci, atâta tot, nu? Am zis eu. Cand 
jurnalele-s pline de fetițe cu papusa-n mână care se mărită cu oameni 
de şaizeci şi de şaptej' de ani, cu condiţia, desigur, ca să aibă ceva 
parale. 

— Vreau să zic că i-a mai rămas prea mult timp în care să poată da 
peste-o chestie-n care să aibă nevoie de mine. Câte jurnale-s pline de 
oameni care se căsătoresc pentru că-ntr-o zi unul dintre ei s-ar putea s- 
aibă nevoie de celalt? 

— Oh, am zis. Vasăzică, acuma, tot ce-ţi rămâne de făcut e să stai 
pe-aproape, să poţi auzi când sună telefonu’ interurban sau să te 
găsească băiatu' cu telegramele. Pen’ că, bineînţeles, sper că nu te- 
aştepţi să vină ea până-n Missippi. Sau poată că da? 

— Fireşte că nu. La ce-ar veni? 

— Slava Domnului, am zis. N-a răspuns. Pen’ că, cine ştie, am zis, 
poate c-o fi şi dat peste el, peste visu' ăla, în aste... câte sunt... două 
zile, nu?... trei? Poate că el era acolo, gata aşteptând, când a ajuns ea. 


189 


Tot ce se poate, una ca asta, la Grinnich Village. Nu? 

Si-atunci facu si el: 

— Da, slava Domnului. Vasäzicä, era liber. Si de fapt, cand aveai 
putin răgaz să-ţi arunci ochii-n jur, nu avea niciodată nimic de facut, 
decât doar să se-odihnească-n linişte şi pace, şi mulţumire. Pentru că 
nu numai el, tot Jeffersonu' scăpase de Snopeşi; pentru prima data 
după, uite, douăj de ani aproape, şi Jeffersonu’, şi toată 
Yoknapatawpha erau, s-ar putea zice, într-un fel de marasm 
snopesian. Pen’ că-n fine chiar şi Flem părea să fie satisfăcut: că-n fine 
şedea şi el pe-acelaşi scaun, la Banca Comerciantilor şi Fermierilor, pe 
care şezuseră preşedinţii încă de la-nceput, de când primul, colonelu’ 
Sartoris, o deschisese, acum vreo douaj’ de ani, şi locuia activmente-n 
chiar casa-n care se născuse-al doilea dintre ei, aşa că şi el, acuma, tot 
ce mai avea de făcut după ce-şi încuia seara banii şi se ducea acasă era 
să trăiască-ntr-o linişte şi pace, şi mulţumire solitară, scăpat nu numai 
de fata care-l tinuse-ntruna şi ne-ntrerupt ani de zile pe jaratic păzind- 
o de frică să nu-i fugă la un moment dat, s-o şteargă undeva unde să 
nu poată pune mâna pe ea şi să se mărite cu primu' mascul ieşit în 
cale, aşa ca el să-şi piardă partea ei din banii lu’ Will Varner, da’ 
scăpase şi de nevastă, care, dac-ar fi fost prinsă cumva cândva cu 
Manfred de Spain şi-ar fi aflat şi lumea, l-ar fi costat şi restu’ banilor 
lui Varner, şi voturile la bancă pe pachetu’ lui de-actiuni. 

De fapt, pentru moment, Flem era singuru' Snopes veritabil care 
mai rămăsese activmente-n Jefferson. Bătrânu' Ab, de-acolo de unde 
se dusese prin 1910 cu crescătoria lui de cai, nu venea niciodată mai 
aproape de movila aia, la vreo două mile, de unde de-abia vedeai 
castelu’ de apă. Şi-acu patru ani Flem il exoflisise pe I.O., îl expediase 
înapoi la Mosia Frantuzului, şi-ncă pentru to’deauna. Si-naintea 
ăstuia-l eliminase pe Montgomery Ward, il bagase-n penitenciaru' de 
la Parchman, unde era si Mink (de altminteri, Mink, in orice caz, nu 
locuise niciodata-n Jefferson, afara de-alea câteva luni de zile, la- 


nchisoare, aşteptând să i se pronunţe sentinţa pe viata). Şi luna trecută 
190 


pe ai patru, jumate Snopesi, jumate indieni, pe care Byron, functionar 
la banca lu’ Sartoris, care demisionase, servindu-se de expedientu’ 
simplu si practic, de-a sterpeli toţi banii pe care putuse pune mâna şi 
ştergând-o peste cel mai apropiat punct de frontieră, îi trimisese 
pachet din Mexico pan’ ce s-a putut apropia careva de-ajuns de ei să le 
lipească recipisa de retur-platit pan’ să n-apuce al’ dintre ei care-avea 
cutitu’ să-l poată scoate. Cat despre băieţii lu’ Eck, Wallstreet Panic şi 
Admiral Dewey, astia din capu’ locului nu fusesera Snopesi, pen’ ca, 
dupa cate se putea vedea, tot ce voia Wallstreet Panic sa facä era sa 
tina o băcănie angro dupa o metodă scandalos de ne-snopesiana: să-i 
vândă oricui exact ce voia ăla să cumpere, pe exact cât credea ăla că 
face marfa. 

Sau aproape satisfăcut, să zicem. Vorbesc de Flem şi de casa lui 
nouă. Era o casă ca toate casele: cu etaj, cu o verandă, unde şezuse 
maioru' de Spain, tatăl lu' Manfred, când nu era la pescuit sau la 
vânătoare, sau să-şi vadă de procese, şi tocmai ce-i trebuise ăluia de-al 
doilea preşedinte al Băncii Comerciantilor şi Fermierilor, mai ales că-n 
ea se născuse. Da’ ăsta de-acuma era altfel de preşedinte. Drumu’ lui 
la scaunu’ ăsta si la casa asta fusese mai lung decât al älorlalti doi. 
Probabil că el îşi dădea seama că prea de departe trebuise să 
pornească până s-ajungă unde-ajunsese şi că tare-i fusese greu s-o 
facă-n timpu-n care-o făcuse. Pen’ că colonelu’ Sartoris se născuse-n 
avere şi-n respectabilitate şi Manfred de Spain se născuse măcar în 
respectabilitate, chiar dacă de-atunci făcuse-o grămadă de parale. Da’ 
el, Flem Snopes, a trebuit să şi le câştige pe-amândouă, s-apuce şi să 
smulgă, şi să sfâşie cu dinţii şi cu ghearele, din stâncă seacă şi dură, şi 
rezistentă — ai putea zice, şi nu cu mâinile goale, ci cu-o singură mână 
goală, pen’ că cu-ailaltă mână goală trebuia să se apere-n timpu-n care 
apuca şi smulgea, şi sfâşia cu prima. Aşa că o casă-n care oamenii ai 
cărora erau banii-l vedeau pe Manfred de Spain intrând în fiecare 
seară după ce-ncuia banii şi se ducea acasă nu era destul de bună 


pentru Flem Snopes. Casa-n care aveau să-l vadă pe el intrând în 
191 


fiecare seară pan’ se făcea timpu’, a doua zi dimineaţă, să descuie 
banii trebuia sa fie simbolu’ material al tuturor generatiilor de 
respectabilitate si de aristocratie, care nu numai c-ar fi fost prea 
mândre ca sa se preteze la malversatiuni cu banii altora, da’ nici n-ar fi 
avut vreodata nevoie s-o faca. 

Asa ca apäruse inc-un Snopes la Jefferson. Nu transferat de la 
Mosia Frantuzului: doar importat temporar. Era Wat Snopes, 
dulgheru’, pe numele lui întreg Watkins Products Snopes, aşa cum era 
pictat pe amandoua laturile si pe spatele camionetei cu produse 
farmaceutice a doctorului Meek; era vădit că de-undeva apărea, cand 
şi când, câte-un Snopes care să ştie să citească litere de tipar, fie că ştia 
să citească litere de mână sau nu. Aşa că-n următoarele nouă luni sau 
zece oricine care-avea ocazia, sau şi-o căuta, putea să treacă pe stradă 
şi să se uite la Wat şi la echipa lui de rubedenii de sânge şi prin 
alianţă, dărâmând galeria din faţă a maiorului de Spain şi dând la 
rindea spatele casei, şi construind, şi montând coloanele alea care- 
ajungeau de la pământ până sus la acoperisu’ etajului şi care, desigur, 
chiar după ce s-o termina cu vopsitu’, tot n-o să fie-aşa de mari ca alea 
de la Mount Vernon, da’ vezi că şi Mount Vernon era la o mie de mile 
distanţă, aşa că nu exista nicio şansă ca invidioşii şi veninoşii să le 
poată pune-alături să le compare. 

Aşa c-atunci când încuia banca şi venea seara acasă putea intra şi- 
nchide uşa la o casă de care stăpânii banilor pe care el îi păzea şi-i 
mânuia puteau, unii, să fie putin gelosi, da’ toţi, chiar si ăi geloşi, erau 
mândri şi erau de-acord, şi se culcau, şi dormeau netulburati cu banii 
lor atât de imaculati şi-atât de ireprosabili, şi-atât de imuni. Era, vorba 
ăluia, complet de tot, c-un bucătar negru şi-un argat în curte care ştia 
să conducă şi automobilu’ din când în cand pen’ c-acuma nu mai avea 
o fiică unică să-l plimbe ea poate o dată pe lună să nu se epuizeze 
bateria, cum îi zisese omu' ăla, dacă nu voia să trebuiască să cumpere 
una nouă. 


Da’ numai casa se schimbase şi se metamorfozase, şi se făcuse 
192 


simbol: el nu. Casa-n care disparea-n fiecare zi pe la patru p.m. pan’ a 
doua zi pe la opt a.m., o fi fost ea un simbol aristocratic ancestral 
solid, de Alexander Hamilton si de Aaron Burr, si de Aston, si de 
Morgan, si de Harriman, si de Hill, si de-oricare alti apärätori ai 
aurului si-ai drepturilor câstigate cu truda si initiativa, da’ omu’ pe 
care stăpânii banilor ästora dati in pază-l vedeau intrând şi ieşind din 
ea era tot ăla cu care se deprinseseră de douăj de ani de zile: aceeaşi 
cravată cu nodu' gata-făcut, cu care coborâse din căruţa cu catâri, cu 
care venise de la Mosia Frantuzului, şi doar pălăria cea nouă, alta, si 
chiar şi şapca veche, de postav, care poate c-ar mai fi fost destul de 
bună încă pentru vânzătoru' lu’ Varner, da’ nu şi cand era vorba s-o 
vezi intrând şi ieşind dintr-o banca din Jefferson, pe capu’ unui 
vicepreşedinte — nici măcar şapca nu fusese zvârlită sau măcar dată de 
pomană; fusese vândută, chiar dacă numai pe zece cenți, pen’ că zece 
centi sunt bani şi ei la o bancă, aşa că toţi stăpânii banilor la care el 
ajunsese vicepăzitor puteau să se uite-acum la pălărie şi să constate că, 
indiferent cât de puţin ar fi plătit ei pe-una la fel, a lui îl costase totuşi 
cu zece cenți mai putin. Nu că s-ar fi revoltat la gandu’ să-l schimbe pe 
Flem Snopes: era la el un calcul deliberat, pen’ că omu-n care ai 
incredere nu-i nevoie sa fie unu’ care n-a facut niciodata-n viata lui un 
lucru nedemn de-ncredere: e ăla pe care l-ai văzut din experienţă ca 
ştie când rentează să fii nedemn de-ncredere şi când nu. 

Şi asta era casa, aşa cum arăta ea pe dinafară doar, până-n clipa-n 
care intra el si-nchidea usa din fata-n urma lui pan’ a doua zi la opt 
dimineaţa. Si nu invitase niciodată pe nimeni înăuntru şi pan’ acuma 
nimeni nu fusese încă-n stare să inventeze ceva ca să intre, aşa că 
singurii oameni care-o văzuseră pe dinăuntru erau bucătaru' şi 
argatu', aşa c-argatu-a fost ăla care mi-a povestit: că toate odăile alea 
mari îs mobilate-aşa cum le-a lăsat De Spain plus toate ornamentele 
alea de interior pe care expertu' de la Memphis o sfătuise pe Eula că 
trebuia să le aibă, dacă bărbat-su era vicepreşedinte de bancă; că Flem 


niciodată nici măcar nu intra în ele, decât în sufragerie ca să mănânce 
193 


si-n odaia din fund, unde, daca nu se culca si dormea, sedea-ntr-un 
scaun pivotant, la fel cu al’ de la banca, cu picioarele proptite de latura 
caminului: nu citea, nu facea nimic: doar sedea cu päläria pe cap, 
mestecand dumicatu’ ala de aer gol, pe care-l mesteca de cand se 
lăsase de mestecat tutun atunci când se mutase la Jefferson si-auzise 
de chewing gum, si p-ormä se läsase si de guma, cand auzise ca lumea 
socotea ca un vicepresedinte de banca-i destul de bogat ca sa n-aiba 
nevoie să mestece nimic. Şi cum Wat Snopes gasise-ntr-o revistă o 
poză-n care se arăta cum să protejezi toate căminele-n stil colonial cu 
coloane şi cu cornişe, şi la-nceput Flem stătea cu picioarele proptite pe 
vopseaua albă, zgâriind-o zi de zi câte puţin cu cuiele din tocuri. Pân- 
ntr-o zi, când casa era terminată cam de vreun an. Wat Snopes fusese 
şi el la cină, şi după plecarea lui, argatu' mi-a spus cum că se dusese-n 
odaie şi ce-a văzut: nu era sfidare, nu o simplă evocare a lumii din 
care venea, ci mai curând, vorba ăluia, o reafirmare a propriului eu şi 
poate şi-un avertisment către sine însuşi: un pervaz mic de lemn, nici 
vopsit măcar, bătut în cuie pe marginea căminului în stil Mount 
Vernon sculptat de mână şi pictat de mână, exact la înălțimea la care 
trebuia pentru ca să-şi poată propti Flem picioarele-n el. 

Şi fusese-o vreme când primul preşedinte al băncii, colonelu' 
Sartoris, venea cele patru mile dintre simbolu' lui ancestral şi bancă 
într-o cabrioleta cu doi cai manati de-un vizitiu negru, într-un halat de 
doc şi c-un joben vechi de-al colonelului; şi-a fost altă vreme, în care 
preşedintele al doilea venea şi pleca c-un automobil de curse EMF, de 
culoarea pompierilor, pan’ ce şi-a cumpărat un Packard negru şi-un 
negru la el, care să-l conducă, da’ ăsta cu haină albă şi şapcă de şofer. 
Preşedintele ăl nou, al treilea, avea şi el un automobil negru, chiar 
dacă nu era un Packard, şi avea şi-un negru să-l conducă, chiar dacă 
fără haină albă şi şapcă de şofer, şi chiar dacă preşedintele nu se ducea 
şi se-ntorcea de la bancă pe sus sau nu încă. Ai doi preşedinţi 
precedenţi, către seară după ce-nchideau banca şi duminicile porneau 


prin ţinut în cabrioleta aia cu perechea de cai frumoşi sau în Packardu' 
194 


negru sa vada de fermele de bumbac ipotecate la ei, da’ presedintele al 
nou nici asta nu-ncepuse inca s-o faca. Si nu pentru ca nu-i venea inca 
sa creada ca reprezenta activmente ipotecile. Nu se-ndoise nicio clipa. 
Nu-l speria să creadă-aşa ceva şi nici moale sau soväielnic nu era pe 
chestia asta. Era din cauza că încă observa, învăţa. Nu era din cauza 
că-nvăţase două lecţii in timp ce credea că nu-nvata decât una, şi- 
anume c-o să aibă nevoie de consideraţie, pen’ c-a doua lecţie o 
adusese cu el de la Mosia Frantuzului. Era umilinţa, singuru’ fel de 
umilinţă care-i bun la ceva: umilinţa de a-ţi da seama că există o 
grămadă de lucruri pe care nu le ştii încă, da’ daca ai destulă răbdare 
să fii umil şi atent atâta timp cât trebuie, şi mai ales să fii cu ochii şi la 
drumu' pe care l-ai străbătut, ai sä-nveti. Aşa c-acuma serile si 
duminicile rămânea-n casa-n care nu era nimeni invitat să-l vadă 
şezând în scaunul pivotant din unica odaie pe care-o folosea, cu 
pălăria pe cap, mestecând în gol, fără-ncetare, şi cu picioarele proptite 
pe bucata aia de pervaz suplimentar, ca un paradox, de lemn 
nevopsit, bătut în cuie pe bordura sculptată şi pictată a căminului, ca 
unul din acele dictoane pe care le-atârni pe pereţii unde lucrezi sau 
cugeti: Omule, nu uita că eşti muritor sau Trăieşte cu zâmbetul pe buze sau 
Munca e brățară de aur sau Dumnezeu este iubirea să-ţi amintească nu 
numai tie, da’ şi străinilor care le văd că din auzite măcar, da’ tot ştii c- 
ar fi posibil să fi fost nevoie de ceva mai mult decât numai de tine 
singur ca s-ajungi unde-ai ajuns. 

Da’ astea toate, pervazu’ şi toate cele, aveau să vină mai târziu. 
Pentru moment, avocatu' era liber. Şi dup-aceea- nu la trei zile după 
ce-a ajuns Linda la New York, da’ nici la trei sute — devenise, vorba 
ăluia, liber de-a binelea. Era rezemat de ghişeu, la poştă, în hol, cu 
scrisoarea gata deschisă-n mână când am intrat; şi nu el era de vină 
dacă-n momentu' ăla holu’ era gol. 

— Îi zice Barton Kohl, face el. 

— În regulă. Da’ cui îi zice-aga? 

— Visului. 

195 


— Cole, fac eu. 

— Nu, zice el. Dumneata il pronunti Cole. Se scrie K-o-h-l. 

— Oh, fac eu. Kohl. După ureche, nu-mi sună prea american. 

— Vladimir Kirilici iti sună mai american? 

Da’ holu’ era gol. Cum am spus, nu din vina lui. 

— Sa fie-a dracului de treaba, fac eu. De-o suta cinzeci de ani in cap 
de cand blestematu’ vostru de Congres yankeu ne-a exilat in muntii 
din Virginia, in fiecare generatie, un Ratliff a trebuit sä-si piard-o 
juma’ de viatä-ncercând să facă să se uite numele lui mic pan’ să n- 
apuce cineva să-l spună tare şi să-l audă lumea. Eula ţi-a spus. 

— All right, face el. Am să te-ajut să-ţi îngropi ruşinea familiei. Da, 
face el. E ovrei. E sculptor, probabil că unu' grozav de bun. 

— Pen’ că-i ovrei? 

— Probabil. Da’ nu numai de-asta. Din cauza ei. 

— L-a facut Linda sculptor bun indiferent ce-ar fi fost înainte 
numai pen’ ca s-a märitat cu el? 

— Nu. Trebuia sa fi fost cel mai bun, orice ar fi fost, ca să-l aleagă 
ea. 

— Vasazica, s-a märitat, zic. 

— Da’ de unde! Face el. Nu. L-a cunoscut. Atata tot. 

— Vasazica, încă nu esti... Era să zic în siguranță, da’ m-am oprit la 
timp. Vreau sa zic, nu s-a hotärât inca. 

— Eu ce dracu’ tot vorbesc? Nu-ţi aduci aminte ce ziceam astă- 
toamnă? C-o să iubească-o singură dată şi pentru to'deauna. 

— Decât că ziceai că-i „condamnată să iubească”. 

— All right. 

— Condamnată la fidelitate si la suferinţă, ai zis. Să iubească o data 
şi repede, şi să-l piardă, repede, şi tot restu' vieţii să-i rămână 
credincioasă şi să-l plângă. Da’ cel putin pân-acuma încă nu l-a 
pierdut. De fapt, nici măcar nu l-a luat încă. Aşa-i, nu? 

— Am zis all right. N-am zis? 


Asta a fost cam prin primele şase luni. După vreun an, pervazu’ ăla 
196 


mic de lemn pentru picioare era la locu’ lui pe bordura căminului stil 
Mount Vernon, pictat de mână — scândurica aia negeluita parc-ar fi 
fost scoasă dintr-un morman de deşeuri, bătută-n cuie de-un dulgher 
de la ţară pe ce s-ar putea numi Matterhornul virgin al 
respectabilitatii, care să permită unui alpinist să se cramponeze 
gâfâind, să răsufle-o clipă pentru-acea ultimă avântare pe viaţă şi pe 
moarte spre-a degrada-n cele din urmă culmea, apogeul, cununa, cu 
inițialele sale triumfătoare. Da' nu era căzu' cu el: aici din nou era 
vorba de umilinţa aia a lui: nu în public, unde-ar fi fost o insultă 
pentru fiecare şi pentru toţi ai’ care purtau venerație ascensiunilor 
alpine ale Băncii Comerciantilor şi Fermierilor, ci în particular, ca-ntr- 
o capelă secretă sau într-un altar: nu să te-agati de el gâfâind, desperat 
şi ne'nfricat, ci să-ţi propteşti picioarele, când vrei să stai comod să te- 
odihnesti. 

De data asta treceam pe langa scara biroului, cand avocatu’ aparu 
pe dupa colt ca de-obicei în goană, cu-o mulţime de hârtii juridice de- 
ale lui iesindu-i pe jumätate din buzunarele hainei, da’ si cu câteva 
inca-n mana tot ca de-obicei. Ce vreau sa zic e c-avea doua feluri de 
mers: fie aproape ca statea locului mai mult sau mai putin linistit, fie 
alerga de parca-i ardea ceva pe la coada surtucului. 

— Da fuga-acasa si ia-ti valiza, zice. Plecäm deseara la Memphis sa 
luam trenu’ de New York. 

Asa c-am urcat scara, şi-ndată ce-am ajuns şi-a schimbat mersu’, ca 
de-obicei. Şi-a aruncat hârtiile pe birou şi a luat o pipă de cocean de 
păpuşoi de pe tavă, şi s-a aşezat pe scaun, şi numai când a-nceput să 
se scotocească prin buzunare, după chibrituri sau tutun, sau ce-o fi 
fost a descoperit şi-ălelalte hârtii şi le-a aruncat pe birou, şi s-a lăsat pe 
spate-n scaun de parc-ar fi avut timp cât lumea şi nu s-ar mai fi putut 
petrece nimic de-acu-ntr-o sută de ani. 

— La tarnositu’ noii locuinţe, făcu el. 

— Vrei să zici recepţie, nu? Nu se zice-aşa la ce vine după ce 
preotu’ şi-a luat ăi doi dolari? 

197 


N-a răspuns nimic, doar şedea şi-şi vedea de-aprinsu’ lulelei, ca un 
giuvaergiu care-ar topi de pildă exact o picătură de platină-ntr-un 
ceasornic, să zicem. 

— Vas’ zică, nu se căsătoresc. Fac un fel de alianţă. Am mai auzit eu 
de-asa ceva: de-aia se zice visuri de proba de la Grinnich Village: poţi 
să te trezesti fără să trebuiască sa sari din pat şi s-alergi ca nebunu' la 
primu' avocat din cale. 

Nu se mişcase. Doar se zburlise, da’ atât de prompt, de repede, ca 
n-a avut timp să-şi schimbe poziţia. Şedea acolo zburlit ca un arici, 
fără să se mişte, normal: doar spunând rece şi calm, pentru că şi-un 
arici chiar, odată ce s-a aranjat şi şi-a scos toţi tepii-afarä, îşi poate 
permite şi el să aibă o voce rece şi calmă, şi stăpânită: 

— All right. Am să le lipesc eticheta „căsătoriţi” atunci. Protestezi? 
Conteşti? Ai cumva ceva mai bun de propus? 

— Pentru că nu mai au destul timp, a zis el. 

— Nu mai au destul? Nu mai au deloc. Tinerilor de azi nu le-a mai 
rămas, pentru că numai imbecilii sub douăşcinci de ani pot să mai 
creadă, necum să mai spere c-a mai rămas... pentru oricare dintre noi, 
pentru oricine-i în viata... 

— Nu-i nevoie de cine ştie cât timp ca să spună amândoi un „Da” 
în fata preotului şi să-i dati p-ormă cât socotiți voi trei ca face. 

— De-abia ţi-am spus că nu mai e timp nici măcar de atât, când n-ai 
mai mult de douăşcinci-treizeci de ani... 

— Vasăzică, asta-i vârsta lui, fac eu. Adineauri te opriseşi la 
douăşcinci. 

Acuma nu s-a mai oprit la nimic. 

— De-abia un deceniu dac-a trecut de când taţii şi unchii, şi fraţii 
lor l-au terminat pe cel care trebuia să scape pentru to'deauna de 
paraziți fenomenul guvernării — de proprietarii ereditari şi de 
concesionarii generali ai problemei umane, care doar ce-au terminat 
de omorât opt milioane de făpturi omeneşti şi de devastat, pe tot 


mijlocul Europei apusene, o fâşie lată de patruzeci de mile. Şi, cu toate 
198 


astea, la nici macar doisprezece ani de-atunci, aceiasi vechi gheseftari 
cinici, fara sa-si dea osteneala sa-si schimbe macar numele sau mutra, 
atribuindu-si doar o serie de noi titluri scoase din doctrinele desuete 
ale lexiconului democratic si din mitologie, s-au coalizat din mers spre 
a distruge unica şi ultima speranţă deznadajduita... Acuma iar o să- 
nceapă cu ăia care i-au zdrobit inima lu’ Wilson şi-au ucis Liga Națiunilor, 
mi-am zis eu, da’ de data asta al care nu s-a întrerupt din mers el a 
fost: Aşa-i al din Italia, asa-i şi-ăllalt, din Germania, teribil de 
periculos, pentru că Mussolini n-are decât italieni cu care să lucreze în 
timp ce ăstălalt are nemți. Şi-ăl din Spania, care n-are nevoie decât să 
mai fie lăsat puţin în pace de noi ăştia toţi, care mai credeam că, dacă 
ținem ochii-nchişi inc-o buca’ de vreme, o să dispară. Ca să nu mai 
pomenesc de... 

— De ăl din Rusia, fac eu. 

— ...de ai de la noi de-acasă: organizaţii cu nume frumoase, toate- 
adunate-n numele Domnului contra impurilor în morală şi-n politică, 
şi-a ălora care n-au culoarea pielii şi originea etnică, şi religia care 
trebuie: Ku-Klux-Klan şi Cămăşile Argintii, ca să nu-i mai pun la 
socoteală şi pe diverşii campioni locali, cum e Long în Louisiana sau 
Bilbo al nostru din Mississippi, ce să mai vorbim de Clarence 
Egglestone Snope, senatorul, chiar aici la noi în Yoknapatawpha... 

— Ce să mai vorbim de ăl din Rusia, fac eu. 

— Ce? 

— Vasăzică, asta-i, zic. Nu-i numai sculptor. E şi comunist. 

— Ce? făcu avocatu’. 

— Barton Kohl. Motivu’ pentru care nu se căsătoresc întâi e că 
Barton Kohl e comunist. Nu poa' să creadă-n biserici şi-n căsătorie. 
Nu-l lasă. 

— El a fost pentru căsătorie, a zis avocatu’. Linda-i cea care n-a 
vrut. Acuma eu eram ăla care făcea „Ce?” şi el ăla care şedea aprig şi 
intuşabil ca un arici. 


— Nu crezi? 
199 


— Ba da, cred, am zis. 

— De ce sa vrea sa se casatoreasca? Ce putea ea sa fi vazut in cea-n 
care privise nouäspe ani de zile care s-o-ndemne sa se märite? 

— All right, zic. All right. Numai ca nu cred. O cred p-a dintâi, p-aia 
cu timpu’, că nu le-a mai rămas destul. C-atunci cand esti destul de 
tânăr, poţi să crezi. C-atunci când eşti destul de tânăr, da’ şi destul de 
brav poţi să urăşti intoleranta şi să crezi în speranţă, şi dacă-într- 
adevăr eşti destul de brav, să treci şi la fapte. Se mai uita încă la mine. 
Aş fi vrut să fi fost şi eu aşa, am zis. 

— Nu ca să te-nsori cu cineva anume, să te-nsori cu oricine, doar 
aşa, ca să fii-nsurat. Să nu fie adulter. Chiar dumneata. 

— Nu, nu asta. Aş fi vrut să fi fost unu’ dintre ei, oricare. Să cred in 
intoleranta şi-n speranţă, şi să trec la fapte. Cu orice pret. Chiar de-ar 
trebui să fiu din nou, ca ea, sub douăşcinci de ani, ca s-o pot face. 
Chiar sculptor de treij de ani la Grinnich Village, cum este el. 

— Vasăzică, refuzi să crezi că tot ce vrea ea e să se cocolească, să se 
strângă-n braţe amândoi şi să fie, ce numeşte ea, fericită. 

— Ba da, zic. Şi eu vreau. Aşa că de data asta nu m-am dus cu el, 
nici chiar după ce-a zis: 

— Fleacuri. Hai, vino! Pe-urmă trecem pe la Saratoga, să vedem 
santul sau colina, sau ce-o fi fost, unde primul vostru strămoş 
imigrant, Vladimir Kirilici Ratliff, a pus piciorul pe pământul dumitale 
natal. 

— Nu era niciun Ratliff pe vremea aia, am zis. Nu ştiu ce nume de 
familie-o fi purtat. Probabil că Nelly Ratliff nu ştia nici măcar să-l 
silabisească, necum să-l şi pronunţe. De fapt, poate că nici el nu ştia. 
Şi-afară de asta, nici măcar nu era Ratliff atunci. Era Rateliffe. Nu, am 
zis, dumneata singur ai să fii de-ajuns. O să-ţi iasă mai ieftin 
coroborarea decât dac-ar trebui să mai plăteşti nu numai înc-un bilet 
circular, da’ şi trei mese pe zi. 

— Coroborare, cu ce? 


— In acest moment grav al vietii ei, cand se hotaraste sa s-asocieze 
200 


oficial sau cel putin formal, sau sa se-nhäiteze c-un amic, cum zice 
poetu’, de sex opus, motivu’ voiajului, nu-i asa, e ca sä-i spui, in fine, 
si ei, si lui cine-i ea sau cel putin cine nu-i. Si p-orm-am zis: Fireste. 
Stie. Si el face: 

— Ce-i ea de vină? Cum ar fi putut să trăiască nouäspe ani in 
aceeaşi casă cu Flem şi tot să mai creadă c-ar fi posibil să-i fie el tată, 
chiar dac-ar fi avut dovadă incontestabilă? 

— Şi dumneata nu i-ai spus niciodată, fac eu. Şi p-orm-am zis: Ba 
mai rău. Dacă i s-ar întâmpla s-o tulbure chestia asta şi să stea s-o 
rumege putin, şi-ar veni la dumneata şi ti-ar zice poate: „Spune-mi 
adevăru'. Nu-i tatăl meu”. Ea poa’ să se bizuie to'deauna pe dumneata 
c-ai să-i zici: „le-nşeli. Este”. Asta-i bizuiala şi nevoia de care vorbeai? 
Acuma nu se mai uita la mine. Ce te-ai face dac-o-ntoarce pe dos şi-ţi 
zice „Cine-i tatăl meu?” Nu, nu se uita la mine. 

— Ai dreptate. Nu poa' să te-ntrebe una ca asta. Socot că-l cunoaşte 
şi ea destul de bine pe Gavin Stevens, în orice caz atât cât să ştie că 
sunt unele minciuni cărora nici chiar el n-ar vrea să trebuiască să le 
facă faţă. Nu se uita la mine deloc: Aşa că bizuiala aia, şi ea tot pe-un 
bilet circular stă, am zis eu. 

După zece zile era-napoi. Şi mă gândeam cum ar fi dacă sculptoru’ 
ăla ar putea s-o ia aşa, prin surprindere, poate pe jumate-adormită, s-o 
amăgească, s-o ia din pat şi s-o ducă drept la altar, sau măcar la un 
judecător de pace, pan’ să n-apuce ea să-şi dea seama unde e, şi-atunci 
poate că el — avocatu’ — ar fi liber. Pe-urmă mi-am dat seama că nu era 
nici măcar un gând amägitor, un vis cu ochii deschişi, pen’ că-n toată 
ideea asta nu era nimic care să se poată numi gând. Pen’ că-ndată ce 
m-am descotorosit de păienjenişu' ăsta de iluzii am constatat c-ar fi 
trebuit de ani de zile să înţeleg că Eula-şi dăduse seama din clipa-n 
care-a dat cu ochii de el: că-n viaţa lui n-o să mai fie vreodată liber 
pen’ că-n viata lui n-o să mai vrea sa fie vreodată liber pen’ că asta era 
viaţa lui şi, dac-ar pierde-o cândva, n-o să-i mai rămâie nimic. Vreau 
să zic dreptu' şi privilegiu”, şi prileju’ de a-şi dedica, pentru vecie, 

201 


capacitatea lui de a-si asuma räspunderea pentru ceva fara sfârsit fata 
de apetitu’ lui, şi care n-o să-l ameninte niciodată cu-o recompensă, 
nici măcar c-un os de ros. Şi mi-am adus aminte ce mi-a răspuns 
atunci de mult despre ea, cum că era condamnată la fidelitate şi la 
monogamie — să iubească-o singură dată şi să-l piardă, şi-apoi să-l 
plângă, şi cum eu am zis că recunosc, c-aşa-i, că să fii fiica Elenei din 
Troia era într-un fel parc-ai fi fost ex-papa de la Roma sau ex- 
împăratu' Japoniei: n-aveai cine ştie ce viitor. Şi-mi dădeam seama 
acuma că el aproape c-avea dreptate, doar că nu pusese cuvântu' 
„condamnată” chiar unde trebuia: că nu ea era cea condamnată, ea 
probabil c-o să se descurce; condamnat era cel care primea fidelitatea 
ei şi monogamia, şi dragostea, şi cel care-şi asuma răspunderea şi care 
nu voia nici os de ros, necum că-l aştepta, ăsta era condamnatu'; şi 
cum între ăştia doi norocoşi poate că era ăl căruia-i cădea acoperişu-n 
cap, în timp ce se urca în pat sau se dădea jos. 

Aşa că, dacă i-aş fi spus toate astea, natural că s-ar fi făcut loc, şi- 
ncă cum, aşa că normal că bunul meu simţ mi-a zis să-mi văd de 
treabă. Aşa că-n bună parte evitându-l, da' mai ales luptând ca un 
demon, ca lacob cu îngeru' lui, pan’ la urmă-am reuşit activmente să 
rezist ispitei de a-i spune — poate ispita cea mai mare ce-i poate ieşi 
omului în cale, adică de-a renunţa cu bună ştiinţă la ocazia de-a spune 
după aia: ,Ti-am zis eu”. Şi-aşa trecea timpu'. Pervazu’ ăla mic, 
suplimentar, la cămin, pentru proptit picioarele, pe care nu-l văzuse 
încă nimeni decât argatu' negru, era montat acum — ajunsese legendă 
la Jefferson după ce-argatu-mi povestise mie şi-amândoi, şi el 
(probabil), şi eu, am mai spus-o câte-unui prieten intim: devenise 
parte integrantă din legenda Snopesilor, un alt monument Snopes, din 
seria care-ncepuse cu rezervoru’ ăla de apa, despre care n-am aflat nici 
până astăzi încă dac-au găsit acolo toată alama aia lipsă de pe vremea 
când la uzina electrică domnea Flem Snopes, şi pe care-o aruncaseră- 
năuntru ăi doi fochişti negri de frică. 

Apoi veni şi 1936 şi timp rămânea din ce în ce mai puţin: Mussolini 

202 


in Italia si Hitler in Germania, si, fireste, cum zicea avocatu’, si-ala din 
Spania; avocatu’ mi-a zis: 

— Fă-ţi valiza! Luăm avionu’ de la Memphis mâine-dimineatä. Nu, 
nu, zice, n-are ce să-ţi fie frică de molipsire prin contact de data asta. 
Se căsătoresc. Pleacă-n Spania să se-nroleze-n armata republicană şi 
probabil că el atâta a bătut-o la cap şi-a cicălit-o, că pan’ la urmă ea 
probabil c-a zis: „Of, Doamne, fie cum vrei tu”. 

— Vasăzică, la urma urmei, el nu-i un artist liberal şi emancipat, şi 
cu idei avansate, zic. Nu-i decât un om ca toţi oamenii, care crede că, 
dac-o fată merită să te culci cu ea, merită s-aibă şi-un acoperiş 
deasupra capului şi ceva de mâncare. Şi-un ban de buzunar pe restu' 
vieţii. 

— All right, face el. All right. 

— Numai că o să mergem cu trenu', zic eu. Nu că mi-ar fi frică sa 
merg, cu-aeroplanu’: da’ când trecem prin Virginia să pot să vad şi eu 
ce-a mai rămas din locu’ pe-unde şi-a făcut drum în Statele Unite 
primu' imigrant Vladimir Kirilici. Aşa că eram gata în colt cu valiza-n 
mână când a apărut şi-a oprit, şi-a deschis uşa, şi s-a uitat la mine, şi 
p-urmă, cum se zice-n cinematografie, a luat un prim-plan şi-a zis: 

— Ei, drăcia dracului! 

— E-a mea, zic. Am cumpărat-o. 

— Dumneata, face el, dumneata cu cravată. Dumneata, care nici 
măcar n-ai purtat vreuna-n viaţa dumitale, necum să fi cumpărat. 

— Ai zis că-i cununie. 

— Scoate-o, zice el. 

— Nu, zic. 

— Nu merg cu dumneata aşa. Nu vreau să fiu văzut cu dumneata 
aşa. 

— Nu, n-o scot, zic. Poate că nu-i numai cununia. Mă duc să dau 
pentru prima oară cu ochii de toţi V.K. Ratliff-ii începuturilor. Poate că 
lor vreau să le semăn. Sau măcar să nu-i fac de râs. Aşa c-am luat 


atunci seara trenu' de la Memphis şi-a doua zi eram în Virginia — 
203 


Bristol, p-orma Roanoke si Lynchburg, şi-am apucat-o spre nord-est 
de-a lungu’ muntilor albastri si undeva-naintea noastra, nu stiam bine 
unde, cel dintai Vladimir din neamul Kirilici isi gasise-n cele din urma 
un locsor unde sa poa’ sa s-opreascä acela cäruia nu-i mai stim 
numele de familie, sau poate că nici n-avea pan’ ce nu l-a găsit Nelly 
Ratliff care-atunci se scria Rateliffe, cum nu ştim nici ce cauta-ntr-unu’ 
din regimentele alea de mercenari nemți din armata generalului 
Burgoyne, care-a mâncat bătaie la Saratoga, da’ Congresu’ n-a vrut să 
admită condiţiile capitulării şi i-a surghiunit pe toţi, cu catrafuse cu tot 
pe şase ani în Virginia, să se zbată cum or şti, fără mâncare şi fără 
bani, şi unii, cum era şi Vladimir Kirilici ăsta, şi fără să ştie măcar 
limba. Da' nu i-a trebuit niciuna din astea trei ca să fugă şi să 
nimerească nu numai exact în satu' cel mai potrivit, da' şi exact în 
şura cea mai potrivită-n care Nelly Ratliff, care căuta cuibarele de ouă 
sau aşa ceva, a dat peste el. Şi nici nevoie să ştie limba n-a avut ca să 
mănânce mâncarea pe care i-o aducea; şi poate că niciodată habar n- 
avusese de lucratu' pământului până-n ziua-n care ea, în fine, l-a scos 
la lumină să-l vadă ai ei: şi nici măcar de limbă-n care să ştie să 
vorbească n-avusese vreodată nevoie ca să urmeze ce-a urmat când 
cineva — maică-sa sau taică-su, sau fraţii, sau cine-or fi fost, poate doar 
un vecin — a băgat de seamă ce burtă făcuse; aşa că s-au căsătorit şi 
V.K. a căpătat activmente-un nume real şi legal, numele de Rateliffe, şi 
al de dupa el s-a dus în Tennessee şi al de dupa el s-a mutat în 
Missippi, numai că-n timpu' ăsta a ajuns să se scrie Ratliff şi primul 
băiat e to'deauna botezat Vladimir Kirilici şi-şi pierde-acuma juma” 
din viaţă încercănd să nu-l afle lumea. 

A doua zi de dimineaţă eram la New York. Devreme; nici măcar 
şapte. Prea devreme. 

— Probabil că nici n-au isprăvit cu breakfastu’, zic. 

— Pe dracu’ breakfast, zice avocatu’. Nici măcar nu s-au dus încă să 
se culce. Aici e New York, nu-i Yoknapatawpha. 


Aşa că ne-am dus la hotel, unde avocatu' oprise dinainte-o odaie. 
204 


Numai ca nu era o odaie, erau trei: un salon si doua dormitoare. 

— Putem mânca aici sus, zice el. 

— Breakfastu'? Zic eu. 

— NI-L trimit aici sus. 

— Aici e New York, zic. Breakfast în dormitor sau în bucătărie, sau 
în dos pe verandă pot să mănânc şi-acasă-n Yoknapatawpha. Aşa că 
ne-am dus jos în restaurantu' hotelului. P-ormă-am zis: Când iau ăştia 
breakfastu’? Când se-ntunecă? Sau când li se nazare să se scoale? 

— Lasă asta, zice. Avem de făcut întâi un drum. Nu, zice iar avem 
două drumuri de făcut. Se uita iarăşi la ea, cu toate că trebuie să 
recunosc că nu mai deschisese vorba de-atunci de când mi-a zis prima 
oară, la Jefferson, când m-am urcat în maşină. Şi-mi aduc aminte cum 
îmi povestise-odată despre clima de la New York, că poate că nu-i 
nicăieri pe lume-o climă ca asta, parc-ar fi făcută anume pentru New 
York. În cäzu’ ăsta, chiar c-aveam o probă: o zi de-alea senine de- 
nceput de toamnă când ceru” pare-o ceaţă albăstruie odihnindu-se pe 
pământ, clădirile-nalte străpungându-l şi retezându-se, şi muchiile 
ascuţite estompându-se, ca şi cum lumina soarelui n-ar străluci pe el, 
ar fredona cum susură firele de telegraf. Si-atunci am văzut-o: o 
prăvălie cu o vitrină, o vitrină-ntreagă şi-n ea o singură cravată. 

— Stai puţin, zic. 

— Nu, zice. Mergea, câtă vreme nu te vedeau decât conductorii de 
tren, da’ nu poţi să te-aräti aşa în fata unui pastor. 

— Nu, zic, stai puţin. Pentru c-auzisem eu de prăvălii d-astea de pe 
stradute laterale. Dacă le trebuie-o vitrină-ntreagă ca să pună-n ea o 
singură cravată cu siguranţă c-or să vrea pe ea trei sau patru dolari. 

— N-avem încotro acuma, face. Aici e New York. Hai! 

Şi-năuntru tot nimic decât câteva scaune aurite şi două cucoane în 
rochii negre, şi un bărbat îmbrăcat ca un senator, sau cel puţin ca un 
pastor, şi care ştia cum îl cheamă pe-avocat pe numele lui adevărat. 
Pe-urmă, un birou cu o masă şi cu un vas cu flori, şi-o cucoană scurtă 


şi-ndesată, şi negricioasă, îmbrăcată-ntr-o rochie care n-ar fi venit bine 
205 


pe nimeni, cu päru-ncäruntit pieptanat cu cärare si cu cei mai frumosi 
ochi negri pe care mi-a fost dat să-i vad vreodată, cu toate că erau 
putin bulbucati, şi care l-a sărutat pe avocat, şi pe-urmă el i-a zis: 

— Myra Allanovna, dă-mi voie să-ţi prezint pe Vladimir Kirilici. Si 
ea s-a uitat la mine şi-a zis ceva; da, ştiu, era pe ruseşte, şi-avocatu', 
care zice: 

— Uită-te la cravata lui. Măcar o dată, dacă poţi suporta. şi eu zic: 

— Ei lasă, că n-o fi chiar aşa. Desigur c-aş fi preferat să fi fost cu 
galben şi cu roşu, în loc de roz şi verde. Da’ oricum... Şi ea zice: 

— Vă place galben şi roşu? 

— Da, doamnă, zic. P-ormă zic: De fapt... Şi pan’ s-apuc să mă 
opresc ea zice: 

— Da, spuneţi vă rog. Şi eu zic: 

— Nu, nimic. Mă gândeam aşa că, dacă ţi-ai putea imagina o 
cravată şi p-ormă s-o iei şi să ţi-o pui la gât, mi-aş imagina una făcută 
din roşu cu un buchet sau poate cu-o singură floarea-soarelui în 
mijloc. Şi ea zice: 

— Floarea-soarelui? Si-avocatu’ face: 

— Heliantă. P-ormă zice: Nu, am greşit. Turnesol. Sonnenblume. Şi 
ea zice: 

— Stati putin. Şi-a şi ieşit, şi-atunci mi-am zis şi eu: Stai putin. 

— Nici chiar la cinci dolari cravata nu-şi acoperă ei scaunele astea 
aurite. 

— Acuma-i prea târziu, face avocatu’. Scoate-ţi-o. Decât c-atunci 
cand s-a-ntors nu numai că n-avea nicio floarea-soarelui, da’ nici 
măcar roşie nu era. Era ca prăfuită. Nu, greşesc, între timp mă uitasem 
la ea mai bine. Arata ca un obraz de piersică şi-ţi dădeai seama că-ntr- 
o clipă, dacă te puteai abtine sa nu clipeşti, o să-nceapă să se facă 
piersică de-adevărat. Numai că nu s-a făcut. E şi-acuma tot aşa, 
prăfuită cu aur ca o spinare de fată bronzată la soare. 

— Da, face avocatu’, trimite-l undeva să-şi ia o cămaşă albă. Nici 


cămaşă albă n-a purtat vreodată pân-acuma. 
206 


— Niciodata, nu? Face ea. Totdeauna numai albasträ, nu? Si 
totdeauna acelasi albastru? Albastrul ochilor dumneavoastra? 

— Exact, zic. 

— Dar cum faceti? zice ea. Le decolorati? Numai prin spälat? 

— Exact, zic. Le spal. 

— Vreti sa spuneti ca le spälati dumneavoastra personal? 

— Le si coase personal, zice avocatu’. 

— Exact, zic. Eu vând masini de cusut. Primu' lucru pe care trebuie 
să-l ştiu e să umblu cu ele. 

— Natural, zice ea. Pentru moment, luati-o pe asta. Mâine, pe 
cealaltă, roşie cu o Sonnenblume. Şi iată-ne din nou în stradă. Tot 
încercam să-i zic: Stai puțin. 

— Acuma o să trebuiască să cumpăr două, zic. Încerc să fiu serios. 
Vreau să zic: te rog să mă crezi c-acuma-s tot atât de serios ca oricine 
din câţi cunoşti. Spune-mi exact cât crezi că costă cravata aia din 
vitrină? 

Si-avocatu’, fără măcar să se oprească din mers, vorbind peste umăr 
în mijlocu' lumii care te-mpingea în toate părţile: 

— Nu ştiu. Cravatele ei se urcă până la o sută cincizeci. Să zicem că 
vreo şapteşcinci de dolari... Era exact parcă m-ar fi pocnit unu' cu 
putere, cu tăişu' palmei, în ceafă, şi când mi-am revenit eram rezemat 
de zid mai departe de forfota mulţimii, zgâltâit de-un tremurat, şi 
avocatu’ mai mult sau mai putin mă sprijinea. 

— Ti-e mai bine? Face el. 

— Nu, nu mi-e. Şapteşcinci de dolari pe-o cravată? Nu pot! Nu 
vreau! 

— Ai patruj’ de ani, zice el. Ai fi trebuit să-ţi cumperi cravate, cel 
putin câte una pe an, de când te-ai amorezat pentru prima oară. Cand 
a fost? La unşpe ani? La doişpe? La treişpe? Sau la opt ori nouă când 
ai început să mergi la şcoală — cu condiţia ca să fi avut profesoară, 
desigur. Da’ hai să zicem la douăzeci. Asta-nseamnă douăzeci a un 


dolar cravata pe an. Face douăj de dolari. Cum nu eşti însurat şi nici 
P J $ $ 
207 


n-ai sa fii vreodata, si nici neamuri prea apropiate, ca sä-ti scoata 
sufletu’ cu-grijitu’ şi să te istovească-n speranţa c-o să le rămână ceva 
de pe urma dumitale, poţi să mai trăieşti foarte bine încă patruscinci. 
Asta face şaiişcinci de dolari. Adică o să ai o cravată Allanovna pe zece 
dolari. Nimeni altu' pe lume n-a luat o cravată Allanovna pe zece 
dolari. 

— N-am nevoie! Zic. N-am nevoie! 

— Allright. Ti-o fac cadou. 

— Nu. Nu pot sa primesc, zic. 

— All right. Vrei sa te duci la ea si sa-i spui ca nu mai iei cravata? 

— Da’ nu-ntelegi ca nu pot sa fac una ca asta? 

— All right, zice. Hai, c-am si intarziat putin. Asa c-atunci cand am 
ajuns la hotel ne-am dus de-a dreptu’ la bar. 

— Aproape ca-ncepe, zic. Nu vrei sa-mi spui de cine-i vorba? 

— Nu, face el... Aici e New York. Vreau să m-amuz şi eu niţel, sa- 
mi fac gusturile. 

Şi peste-o clipă, când mi-am dat seama că avocatu' nu-l văzuse-n 
viaţa lui, am înţeles c-ar fi trebuit să-mi închipui de ce insistase el atâta 
ca să vin şi eu. Numai că de-abia după asta mi-am adus aminte cum, 
în căzu' ăsta, avocatu’ n-ar fi avut nevoie de niciun fel de ajutor, pen’ 
că neapărat trebuie să ai un fel de afinitate sau, oricum, de 
repugnantä, pentru omu' care douäscinci de ani a fost ca şi-o parte, si- 
ncă o parte mare din chinu’ tău simplu şi normal, şi firesc de-a trebui 
să te trezesti din nou a doua zi, cum de altfel trebuise şi omu’ ăsta. 
Aşa c-am zis: 

— Ei, comedie! Ce faci, Hoake? Pen’ că el era. Putin incaruntit pe la 
tâmple, cu-aspect nu doar de om bronzat în aer liber, cu-aspect de om 
bogat bronzat în aer liber care n-avea niciun fel de nevoie de-un 
costum de haine de la croitor mare, şi de culoare-nchisă, şi mai puţin 
încă de doi chelneri care să-i topäie-mprejur ca să ţi-o dovedească, şi 
care se-aşe- zase-acolo unde-l adusese avocatu’ de cine-ştie-unde 


dăduse de urma lui, undeva prin vest, tot aşa cum m-adusese-n mod 
208 


special si pe mine pentru ziua asta. Nu, nu avocatu’ ne-adusese pe 
McCarron si pe mine de la o mie si de la doua mii de mile distanta, ca 
sa ne-ntâlnim toţi trei într-un bar din New York: fata ne-adusese — fata 
asta care-n viata ei nu-l văzuse pe unu' (din noi trei si dupa câte ştiu 
eu activmente aş putea spune cu jurământ că nici älorlalti doi nu le 
spusese mare lucru altceva decât bună-ziua — fata asta care nu numai 
că nu ştia, da’ nici nu se sinchisea că moştenise destinu’ maică-sii de-a 
prinde patru bărbaţi în pânza asta de păianjen, c-un unic fir de păr 
care te strangula; ne-adusese pe toţi patru fără să mişte măcar un 
deget — pe bärbat-su, pe taică-su, pe-omu' care tot mai încerca să-şi 
dea viaţa pentru maică-sa, dac-ar găsi pe cineva s-aibă ce face cu ea, şi 
pe-ăla pe care l-aţi putea numi un prieten al familiei gata să fie de- 
ajutor — să facem pe figurantii-n reprezentantia-n care ea va zice: 
„Da”, din noianul de spectacole matrimoniale, produs în serie la 
primărie, înainte de-a se-mbarca pe-un vapor să plece-n Europa, să 
facă ce-şi inchipuia ea c-are de făcut în război. Aşa că eu am fost al’ 
de-a zis: 

— Hoake, iti prezint pe-avocatu’ Stevens, şi-acuma erau trei 
chelneri care s-aflau în treabă să ne-ajute să ne aşezăm (sărea-n ochi 
cât era de bogat). 

— Ce luaţi? zise el către avocat. Ce ia V.K. Ştiu - un Bushmill, făcu 
el către chelner. Adu sticla. Ai să te simţi ca acasă, îmi zise el. Are 
exact acelaşi gust ca si dräcia pe care-o făcea Calvin Bookwright — iti 
mai aduci aminte? Acuma se uita şi el la ea. E-o Allanovna, nu? Face 
el. Te-ai săltat ceva de când ai plecat de la Mosia Frantuzului. Acuma 
se uita la avocat. Dădu peste cap paharu’ dintr-odată şi chelneru’ era 
gata cu sticla să-l umple la loc pan’ s-aiba el timp să facă vreun semn. 
N-avea nicio grijă, zice el. Mi-am dat cuvântu'. Mi-l ţin. 

— N-aibi nici dumneata nicio grijă, zic eu. Avocatu' are trecere la 
Linda. Ea o să-l creadă-ntâi pe el, indiferent de ce-a uitat unu’ şi ce-o 
să-ncerce să-ndruge altu'. Şi-am fi putut mânca şi-acolo, da’ avocatu’ 


face: 
209 


— Aici e New York. Ca la moş Cal Bookwright în ghetärie, putem 
mânca cand ne-om întoarce-acasă. Aşa că ne-am dus in restaurant. Era 
si timpu’. La primärie ne-am dus cu taximetru. In timp ce coboram, a 
venit un alt taximetru si-au coborat ei. El nu era voinic, da’ arata, arata 
ca un jucätor de fotbal. Ba nu: aräta ca un boxer profesionist. N-avea 
un aer chiar dur si nici implacabil n-ar fi fost cuvantu’ potrivit. Ai fi 
zis c-ar fi-n stare să te bată sau poate că l-ai bate, da’ ca probabil ca n- 
ai putea sau c-ar putea sa te ucidă, sau l-ai ucide, cu toate că probabil 
că n-ai putea. Da’ niciodată n-ar sta să se tocmeasca cu tine, si-avea 
nişte ochi späläciti, ca ai lu’ Hub Hampton, da’ nu duri: doar că te 
priveau simplu, linistit de-a-ntregu’, nu-i scäpa nimic si parc-ar fi stiut 
foarte bine dinainte ce-o sa vada. 

Am intrat. Era un hol mare, un coridor, un sir de oameni, doi cate 
doi, în care-am fi fost ultimii daca siru-ar fi avut sfârşit, da’ n-avea: 
to'deauna mai era o pereche după tine; noroc că nu ţinea mult: 
ajungeai la o uşă pe care sta scris OFIȚERUL STĂRII CIVILE şi intrai. 
Nici aici nu ţinea mult, taximetrele alea două mai aşteptau încă. 

— Vasăzică, ăsta-i Grinnich Village, fac eu. Intrai de-a dreptu' din 
stradă, în dos c-un peticut de pământ cât o poală de cămaşă; i-ai fi zis 
curticica, da’ targovetii ăştia-i ziceau grădină: avea şi-un pom chiar, cu 
vreo trei drăcii pe el, care-n primăvară şi-n vară fuseseră desigur 
frunze. Da’ -năuntru era frumos: plin de lume, normal, cu doi chelneri 
strecurându-se-ncoace şi-ncolo, cu tăvi cu pahare de şampanie, şi trei- 
patru invitaţi ajutând şi ei, şi mai erau şi ăi care preluau apartamentu' 
pe timpu' cât Linda şi cu proaspătu' ei sot aveau să fie plecaţi in 
Spania la război — o pereche tânără, cam de-aceeaşi vârstă cu ei. E şi el 
tot sculptor? l-am întrebat pe-avocat. 

— Nu. E ziarist. 

— Oh, zic. Atunci probabil că-s căsătoriți de multă vreme. 

Era frumos la ei: O odaie cu-o mulțime de ferestre şi lumină din 
belşug. Plină cu lucruri, da’ aveau aeru’ că-s folosite — un perete-ntreg 
plin cu cărţi şi un pian, şi mi-am închipuit că trebuie să fie tablouri, 

210 


pentru ca erau agätate pe pereti, si-alte lucruri mi-am inchipuit ca 
erau sculpturi, da’ restu’ nu stiam ce sunt, erau facute din bucati de 
lemn sau de fier, sau din fasii de tinichea si sarma. Numai ca asta era, 
nu puteam sä-ntreb din cauza atâtor poeti si pictori, si sculptori, si 
muzicieni, pentru că trebuia totuşi să facă pe gazda până ce — el si cu 
Linda, şi cu-avocatu’, şi cu mine — ne-om putea strecura să ne ducem 
jos, unde era vaporu'; fără-ndoială c-o grămadă de oameni îşi vedeau 
visu’ cu ochii la Grinnich Village, da’ fără-ndoială că o nuntă era un 
eveniment chiar şi-acolo. Şi unu' dintre ei nu era nici poet, nici pictor, 
nici sculptor, nici muzician, şi nici măcar un gazetar obişnuit; cu 
siguranţă că lucra-n galanterie şi-şi avusese-n-seara aia sâmbăta lui 
liberă. Pen’ că de-abia intrase-n odaie, că nu numai că se uita la 
cravata, da’ o şi pipăia-ntre două degete. 

— Allanovna, face el. 

— Exact, zic. 

— Oklahoma? Petrol? 

— Mă rog? 

— Aha, Texas. Comerţ de vite. În Texas îţi alegi din ce să faci 
milioane: sau din petrol, sau din vite: este? 

— Nu, dom'le, zic. Missippi. Vand masini de cusut. 

Aşa c-a mai trecut putin timp pan’ să poată Kohl să vină-n cele din 
urmă să-mi umple din nou paharu'. 

— Din cate-nteleg, ai copilărit cu mama Lindei, zice. 

— Exact. Dumneata ai făcut astea? 

— Astea, care? 

— De-aici din odaie. 

— Oh, face el. Vrei să mai vezi şi altele? De ce? 

— Nu ştiu încă, zic. Are vreo importanţă? Aşa că ne-am făcut loc cu 
coatele prin înghesuială — începuse să trebuiască să-ţi faci loc cu 
coatele — şi-am trecut prin hol, şi-am urcat câteva trepte. Şi aici era mai 
frumos ca peste tot: un pod, cu-o parte-ntreagă din acoperiş numai 


ferestre, o odaie nu în care să locuieşti, da-n care să vii să fii singur şi 
211 


sa lucrezi. Si el sta putin in urma mea si-ntr-o parte, si-mi läsa si timp, 
si loc sa privesc. Pana ce, dup-un timp, zice: 

— Scandalizat? Innebunit? Si, dup-un timp, zic: 

— Trebuie neaparat sa fiu scandalizat sau innebunit de ceva, numai 
pentru că n-am mai văzut pan-acuma? 

— La vârsta dumitale, da, zice. Numai copiii pot rezista surprizelor 
de dragu' surprizei. Oamenii mari nu suportă surprize decât dacă li se 
făgăduieşte dinainte c-or să vrea s-o cumpere. 

— Poate că eu n-am avut încă timp destul, zic. 

— Priveşte cât pofteşti. Aşa că se rezemă de perete cu braţele 
încrucişate ca un jucător de fotbal şi zgomotu’ petrecerii la care se 
presupunea că el e încă gazdă se ridica pe scară până la noi, în timp ce 
eu îmi luam tot răgazu' să privesc: unele, pricepeam ce sunt, altele, 
aproape că le pricepeam, şi poate că, dac-aş mai fi avut timp, le-aş fi şi 
priceput, şi altele-mi dădeam seama că n-o să le-nteleg niciodată de-a 
binelea, până când m-am luminat deodată că nici asta n-are nicio 
importanță, nu numai pentru el, da’ nici pentru mine. Pen’ că oricine 
poa' să vadă şi s-audă, şi să miroasă, şi să pipăie, şi să guste ce s- 
aşteaptă s-audă şi să vadă, şi să miroasă, şi să pipăie, şi să guste, şi nici 
n-o să bage de seamă mare lucru dacă eşti acolo, nici n-o să-i pese 
dacă nu eşti. Aşa că, cine ştie, dacă poţi să vezi şi să simţi, şi să miroşi, 
şi s-auzi, şi să gusti ce-n viata ta nu te-ai aşteptat şi nici măcar nu ţi-ai 
putut închipui pan’ atunci, poate că de-aia te-a ales Al de Sus să fii cel 
care trăieşte cu-adevărat. 

Aşa c-acuma venise şi momentu-ntâlnirii. Vreau să zic întâlnirea pe 
care-o aranjase avocatu' cu Hoake, cu Hoake care zicea: 

— Păi ce pot eu să-i spun ei... bărbatului ei... prietenilor? Şi 
avocatu’: 

— De ce să trebuiască să-i spui cuiva ceva? Am avut eu grijă de 
asta. Îndată după ce-or ciocni toţi în sănătatea ei, ia-o de braţ şi 
stergeti-o. Numai să nu uiţi să fiţi la unşpe jumate la vapor. Decât ca 
Hoake, când erau amândoi in uşă gata să plece, Hoake în costumu’ lui 

212 


de la croitor mare şi de culoare-nchisa, si cu pălăria melon in mână, si 
Linda, într-un fel de rochie de seară sub mantou, tot mai încerca. Şi nu 
că semănau, pentru că nu semănau. Ea, pentru o femeie era înaltă, 
destul de înaltă ca să n-aibă cine ştie ce siluetă (vreau să zic genul ca 
să fluiere oamenii a admiratie-n urma ei) şi el nu era deloc înalt pentr- 
un bărbat şi de fapt putin cam îndesat. Da’ ochii erau exact aceiaşi. În 
orice caz, eu aveam impresia că oricine s-ar fi uitat la ei, fără să vrea şi 
tot şi-ar fi dat seama că-s rude. Aşa că el tot mai încerca: 

— Un vechi prieten al familiei mamei ei. Bunicul ei şi cu tatăl meu 
pare să fi fost rude-ndepărtate... Si-avocatu’ retezându-i-o: 

— All right, all right, las-o baltă! Nu uita să fiţi la timp. 

Şi Hoake: 

— Da-da. O să luăm masa la Twenty-One şi de-acolo ne ducem la 
Stork Club, dac-o fi nevoie să ne telefonezi. Şi-au plecat şi ceilalţi au 
plecat şi ei, afară de trei bărbaţi care-am aflat că erau tot ziarişti, 
corespondenţi străini; şi Kohl i-a ajutat nevestei noului locatar să 
gătească nişte spaghete şi-am mâncat, şi-am mai băut puţin vin, de 
data asta roşu, şi vorbeau despre război, despre Spania şi Etiopia, cum 
că asta era numai începutu': c-aveau să se stingă luminile-n Europa 
toată şi că-n curând poate că şi la noi în tara; până ce s-a făcut timpu' 
să mergem la vapor. Şi-acolo-n cabină am mai băut nişte şampanie, 
da’ avocatu’ de-abia destupase prima sticlă, când au apărut şi Linda 
cu Hoake. 

— V-aţi şi întors? făcu avocatu'. Credeam c-o să mai stati, cel putin 
înc-un ceas. 

— Ea... noi am decis să nu mai trecem pe la club, zise Hoake. În 
schimb, am luat o trăsură şi ne-am plimbat prin parc. Şi-acuma... făcu 
el. Nici nu-şi lăsase pălăria din mână. 

— Rămâi să mai iei un pahar de şampanie, zise-avocatu’, şi Kohl a 
spus si el ceva. Da’ Linda-i şi intinsese mâna. 

— Good bye, domnule McCarron! iti multumesc pentru seara asta si 


pentru c-ai venit la căsătoria mea. 
213 


— Nu vrei să-mi zici Hoake acuma? făcu el. 

— Good bye, Hoake! zise ea. 

— Aşteaptă-ne-n taximetru, atunci, zise avocatul. Venim într-o 
clipă. 

— Nu, zise Hoake. Iau alt taximetru şi-l las pe ăsta pentru voi. Şi a 
plecat. Ea a-nchis uşa după el şi s-a apropiat de avocat scoțând ceva 
din buzunar. 

— Uite, zise ea. Era o brichetă de aur. Ştiu că n-ai s-o-ntrebuintezi 
niciodată, pentru că zici că simţi gustu’ lichidului când iti aprinzi 
pipa. 

— Nu, face avocatu’. Ce-am zis eu e că pot să-l miros. 

— All right, zice ea. la-o-n orice caz. Aşa că avocatu’ a luat-o. Are 
inițialele dumitale gravate pe ea, vezi? 

— GLS, face avocatu'. Astea nu-s inițialele mele. Eu n-am decât 
două: GS. 

— Ştiu. Dar gravorul mi-a zis că o monogramă trebuie să aibă trei 
litere, aşa că ţi-am împrumutat una de-a mea. Apoi a rămas în fata lui, 
înaltă aproape cât el, privindu-l. Asta era tatăl meu, zice ea. 

— Nu, face avocatu’. 

— Ba da. 

— N-ai să pretinzi acuma că el ţi-a zis una ca asta. 

— Ştii foarte bine că nu. L-ai pus să jure. 

— Nu. 

— Atunci jură dumneata. 

— All right, face avocatu’. Jur. 

— Mi-esti drag, zice ea. Stii de ce? 

— Spune-mi. 

— Pentru că, de câte ori îmi spui o minciună, sunt sigură c-ai s-o tii 
aşa pan’ la sfârşit. 

A urmat al doilea pelerinaj sentimental. Nu, mai întâi a fost altceva. 
A doua zi după-masă. 


— Să mergem acuma să luăm cravata, a zis avocatu’. 
214 


— Nu, fac eu. 

— Vrei sa zici ca te duci singur? 

— Exact, zic eu. Asa ca eram singur, in acelasi birou mic, si ea in 
aceeaşi rochie care n-ar fi venit bine nimănui, cu ochii la guleru' meu 
gol încă-nainte de-a fi apucat eu să pun pe masă cravata şi-o sută 
cincizeci de dolari, alături de-aia nouă, pe care nici n-o atinsesem, că 
mi-era frică. Era roşie, numai putintel mai deschisă decât o frunză de 
eucalipt toamna, şi nu cu o singură floarea-soarelui, nici măcar c-un 
buchet: cu o mulţime de floarea-soarelui mici, galbene, fiecare-ntr-un 
fel de romb ca o fateta de briliant şi-n fiecare floare un punct mic 
albastru, aproape-exact albastru' pe care-l iau cămăşile mele dup-un 
timp. N-am îndrăznit s-o ating. 

— Îmi pare rău, zic. Da' vedeţi şi dumneavoastră că pur şi simplu 
nu pot. Eu vând maşini de cusut în Missippi. Nu-mi pot permite să se 
afle-acolo c-am cumpărat cravate cu saptescinci de dolari bucata. Da’ 
tot aşa cum eu vând maşini de cusut în Missippi, dumneavoastră 
vindeti cravate la New York si nu vă puteţi permite să vină nişte 
smintiti să vă poarte şi să vă comande cravatele, şi sa nu le plătească. 
Asa că, poftim, zic. Şi vă rog să fiţi atât de bună şi să mă scuzati... 

Da' ea nici măcar nu s-a uitat la bani. 

— De ce ţi-a zis Vladimir Kirilici? Face ea. l-am spus: 

— Numai c-acuma trăim în Missippi şi trebuie să las toate astea să 
se uite, zic. Aşa că vă rog înc-o dată să mă scu... 

— la-le de pe birou, zice ea. Cravatele astea ti le-am dăruit. N-ai 
nimic de plătit pentru ele. 

— Nu-ntelegeti că nici eu nu pot să le primesc? Fac eu. Tot aşa cum 
n-aş putea permite cuiva să-mi comande-o maşină de cusut şi p- 
ormă să vină să-mi spună că s-a răzgândit, după ce eu i-o livrasem. 

— Aşa că dumneata nu poţi accepta cravatele şi eu nu pot accepta 
banii. Buun. O să facem aşa... Avea pe birou o drăcie care semăna a 
borcan de cremă şi când l-a deschis era o brichetă. O să-i ardem, 


215 


jumatate pentru dumneata, jumätate pentru mine... Si-am särit: 

— Stati putin! Stati putin! Si s-a oprit. Nu, fac eu, nu! Sa nu ardeti 
banii! Si ea face: 

— De ce nu? Si ne uitam unu’ la altu”, ea cu bricheta-ntr-o mână si 
fiecare cu-o mana pe bani. 

— Pentru ca-s bani, zic. Cineva, undeva, cândva a suferit... a- 
ndurat... vreau să zic că banii reprezintă prea multă durere şi 
suferință undeva, pentru cineva, mai mult decât fac banii-n sine, 
adică... nu asta-i ce vreau să spun... Şi ea face: 

— Înţeleg perfect ce vrei să spui. Numai neîndemânaticii  şi- 
analfabetii, şi fricoşii, şi oamenii fără trecut distrug banii. Asa c-ai să-i 
păstrezi. Ai să-i duci înapoi acolo — cum ziceai? 

— Missippi, zic. 

— Missippi. Şi trebuie să fie-acolo cineva care, nu să aibă nevoie — 
cine se mai preocupă azi de ceva atât de meschin ca nevoia? Cineva 
care-şi doreşte ceva ce costă o sută cinzeci de dolari — o pălărie, un 
tablou, o carte, cercei, dar ceva absolut deloc, deloc de mâncare — ceva 
ce crede el — sau ea — că n-o să poată niciodată să aibă, ceva la care-a 
renunţat de mult, nu la vis, la speranţă. De data asta, ma-ntelegi ce 
vreau să spun? 

— Înţeleg perfect ce vreţi să spuneţi pentru c-ati spus-o, zic. 

— Atunci sărută-mă, zice ea. Şi-n seara aia eu şi cu avocatu’ am 
plecat la Saratoga. 

— I-ai spus lui Hoake să nu-ncerce cumva să-i dea bani sau a avut 
el singur atâta minte? Zic eu. 

— Da, face avocatu'. 

— Da, ce? 

— Poate c-amândouă. Şi după-masă ne-am dus să vedem caii şi-a 
doua zi dimineaţă ne-am dus la Remis Heights şi la Freeman's Farm. 
Numai că, bineînţeles, nu era niciun monument, pentru niciun 
mercenar hessan, care poate că nici măcar nemteste nu ştia, necum 


englezeasca americanilor şi normal că nu era acolo nici colină, nici 
216 


sant, nici copac retezat, nici stâncă să-ţi strige-n gura mare: „Aici, pe 
locu' ăsta, primu' dumitale strămoş V.K. a renegat Europa pentru 
to'deauna şi-a intrat în Statele Unite”. Şi peste două zile eram înapoi 
acasă, străbătând în două zile o distanţă pentru care primilor V.K. le- 
au trebuit patru generaţii, şi-acuma priveam cum se stingeau 
luminile-n Spania şi-n Etiopia, şi-ntunericu' se strecura-nspre răsărit 
prin toată Europa şi prin Asia, până ce umbra avea să se-ntindă şi 
peste insulele din Pacific şi s-ajungă chiar până-n America. Da’ pan’ la 
asta mai era o bucată de vreme, atunci când avocatu’ mi-a zis: 

— Vino sus la birou, şi p-ormă mi-a zis: Barton Kohl a murit. 
Aeroplanul — era un avion civil de transport, vechi, înarmat cu 
mitraliere de infanterie 1918, din care echipaju’ de amatori arunca cu 
mâna bombe făcute-n casă, prin deschideri amenajate de ei cu mâna; 
cu asta combăteau ei Luftwaffe-a lu’ Hitler — a fost doborât în flăcări, 
aşa că ea probabil că nici n-ar fi putut să-l identifice dac-ar fi putut s- 
ajungă pan’ la locul prăbuşirii. Nu spune ce-are de gând acuma. 

— O să se-ntoarc-aici, acasă. 

— Aici? face el. Aici? P-ormă face: De ce dracu' să nu se-ntoarcă? 
Doar e-acasă. 

— Exact, zic. E condamnată. 

— Ce? Ce-ai zis? 


— Nimic. Am zis c-aşa cred şi eu. 


217 


Opt 
CHARLES MALLISON 


Linda Kohl (adicä Snopes, cum ar spune Thackeray. Dar si Kohl, 
pentru ca el murise) nu era primul erou ränit in razboi, care sa 
nimereascä-n cele din urmä-napoi la Jefferson. Era numai prima 
pentru care unchiul meu isi dädea osteneala sa se ducä s-o astepte la 
gara. Vreau sa spun, nu la gara feroviara; in 1937 se-mplinea anul sau 
aproape, de când nu mai trecuse prin Jefferson vreun tren din care să 
fi coborât vreun călător cu bilet plătit. Şi nici la autogară, pentru că 
nici măcar nu-i vorba de Jefferson. Ne-am dus s-o primim la aeroport 
la Memphis, unchiul meu descoperind pare-se-n ultimul moment, 
atunci, dimineaţa, că nu era în stare să facă singur cu maşina lui un 
voiaj de optzeci de mile dus şi optzeci întors. 

Nu era nici măcar prima femeie erou. Prin 1919 fusese la noi o 
infirmieră, o veritabilă femeie-locotenent — desigur, nu localnică, nu 
din Jefferson, poate doar puţin rudă cu vreo familie din Jefferson (sau 
poate doar având vreun interes pentru cineva dintr-o familie), care 
făcuse parte din personalul unui spital de zonă interioară în Franţa şi 
— zicea ea — fusese realmente două zile la un post de evacuare de 
răniţi, undeva, din colo de Montdidier, de unde se-auzeau şi tunurile. 

De fapt, prin 1919 chiar şi jeffersonienii de cinci ani, câţi aveam eu 
atunci, erau putin cam blazati pe chestia eroilor din război, nu numai 
a celor scäpati far’ de-o zgârietură, dar chiar şi a celor răniţi care 
coborau din tren la gara de triaj de la Memphis sau New Orleans. Nu 
c-aş vrea să spun că şi cei care n-aveau măcar o zgârietură îşi ziceau 
eroi sau măcar gândiseră c-ar fi, sau că măcar gândiseră, cât de cât, 
ceva pe chestia asta, până ce-ajunseseră-acasă şi se pomeniseră cu 
epitetul ăsta trambitandu-li-se din toate părţile, încât unii dintre ei, 


218 


cativa dintre ei, incepusera sa creada ca poate chiar sunt. Vreau sa zic, 
trimbitandu-li-se de către cei care organizaseră şi coordonasera 
trambitatul — cei care nu fuseserä-n război, aşa ca erau gata si la- 
ndemână la fata locului ca să organizeze parade mari in porturile de 
debarcare si parade mai mici prin capitalele districtuale, cu berbeci la 
frigare si bere, ei, care-n asta nu fusesera, si nici in cel viitor n-aveau 
de gând să se ducă, şi nici in cel de dupa cel viitor, câtă vreme tot ce- 
aveau de făcut era să cumpere obligaţii scutite de impozit şi să 
organizeze parade întru trambitarea eroilor, aşa ca viitoarea recoltă de 
masculi de opt şi nouă, şi zece ani să poată vedea epoleti divizionari şi 
insigne de rănit şi de ani de campanie, şi barete de decoraţii. 

Până ce, nu ştiu cum, dar unii dintre ei începură să creadă că, dac- 
atâtea glasuri trambitau, pesemne c-aveau dreptate şi că erau eroi. 
Pentru că, după cum spunea unchiu' Gavin, care-n felul lui fusese şi el 
soldat (în Serviciul American de Campanie pe lângă armata franceză, 
în '16 şi '17, până ce-am intrat şi noi în război, şi dup-aceea tot în 
Franţa, la Y.M.C.A., ca secretar sau cum i-o fi zis), nu le mai rămăsese 
nimic altceva: bărbaţi tineri sau chiar băieţi, cei mai multi cu idei 
foarte vagi şi complet eronate despre ce-nsemna Europa şi unde era, şi 
cu niciun fel de idei despre ce-nsemna armata, ce să mai vorbim 
despre ce-nsemna războiul, traşi la sorţi din grămadă peste noapte şi- 
nregimentati într-un corp expediționar ca să-ncerce să scape cu viata 
(dac-or putea) înainte de-a-mplini douăzeci şi cinci de ani, din ceea ce 
ei nici măcar nu-şi dădeau seama-n momentul acela că era cea mai 
deosebită încercare din viaţa lor. Pentru ca apoi să se vadă, vrând- 
nevrand, varsati peste noapte înapoi, în ceea ce ei crezuseră c-o să fie 
lumea lor, lumea cu care fuseseră obişnuiţi şi pe care li se spusese s-o 
apere cu preţul vieții, cu riscul de-a fi mutilati şi omorâţi, numai ca s-o 
poată regăsi intactă când s-or întoarce, ca să constate-apoi că n-o mai 
găseau deloc. Aşa că fanfarele şi paradele cu berbeci la frigare şi tot 
restul trambitatului în cinstea eroilor nu numai că-ncepuse să se 


potolească încă-nainte de-a fi-nceput ei să se deprindă cu ele, da- 
219 


ncepuseră să se stingă încă-nainte ca ultimii întârziaţi să fi apucat s- 
ajungă acasă: începuse de pe-acum să fi se spună la o friptură sleită şi- 
o bere trezită, în timp ce ultimele note ale alămurilor impaciente se 
stingeau: „All right, băieţi; mâncati-vä friptura şi salata de cartofi si 
beti-va berea, şi nu ne mai stati în drum, c-am intrat până peste cap in 
lumea asta nouă, a cărei unică şi principală treabă e pacea asta, care 
nu numai că-i productivă, da-i de-o rentabilitate nebună”. 

Aşa că, după cum spunea Gavin, ei trebuiau să creadă că-s eroi, cu 
toate că nu-şi puteau aminti cum anume şi-n ce loc, şi prin ce anume 
gest ajunseseră, pătrunseseră pentru o clipă, o secundă-n situaţia asta 
de eroi. Pentru că altceva nu le mai rămăsese: de-abia dacă-şi trăiseră 
o treime din viaţă şi trebuiau să constate că, de fapt, cea mai mare 
încercare din viaţa lor trecuse, şi să descopere acuma că lumea pentru 
care-nduraseră atâta şi riscaseră-atâta ajunsese de nerecunoscut, 
fusese schimbată-n lipsa lor de cei care stătuseră frumuşel acasă, la 
adăpost, încât pentru ei nu mai rămăsese loc. Aşa că trebuiau să creadă 
că, daca nu tot, măcar o părticică, oricât de mică, din ce li se spusese, 
fusese-adevărat. Acesta era (după Gavin) de ce-ul atâtor cluburi şi 
legiuni de veterani: unicul sanctuar in care, măcar o dată pe 
săptămână, îşi puteau găsi refugiu între alti tradati şi deposedati, 
reafirmându-şi unul altuia că, dintre toate câte li se spuseseră, măcar 
această ultimă şi infinitezimală fărâmă fusese-adevărată. 

De fapt, (la Jefferson în orice caz), chiar cei care se-ntorseseră fără o 
mână sau făr-un picior se-ntorseseră exact aşa cum plecaseră: doar că 
subliniati, cu cursive. De pildă, Tug Nightingale. Tatăl lui era cizmar, 
avea o chitimie de atelier în piaţă, după colt — un om märuntel, sfrijit, 
care n-ar fi cântărit cinzeci de kile nici cu toate calapoadele şi sculele-n 
poală, şi cu-o mustață fioroasă, care-i acoperea şi aproape toată bărbia, 
şi nişte ochi aprigi neinfricati şi ne-nduplecati — baptist îndărătnic, 
care n-avea nevoie să mai creadă, ştia: că pământu-i întins ca o farfurie 
şi că Lee trădase la Appomattox când se predase. Era văduv. Tug era 


singurul copil care-i mai rămăsese. Aproape c-ajunsese-n clasa a patra 
220 


cand directorul personal i-a spus domnului Nightingale c-ar fi mai 
bine pentru băiat să se lase de şcoală. Ceea ce Tug a şi facut, şi acuma- 
si putea petrece tot timpul dând târcoale câmpului de licitatie din 
spatele grajdului de trasuri de piata al lui Dilazuck unde-si facea de 
altminteri si-nainte veacul si-unde-acuma isi gäsise si de lucru: 
däduse-ntâi peste Lonzo Hait, geambasul nostru local, negustorul de 
cai si catari, $i mai apoi peste Pat Samper in persoanä, care-n cercurile 
de geambasi nu numai din Yoknapatawpha sau din Mississippi de 
nord, ci din aproape toata Alabama si Tennessee, si Arkansas era fata 
de Lonzo Hait ce-i Fritz Kreisler fata de scripcarul de la serbarea 
campeneasca, si-a simtit de la prima vedere c-are de-a face c-un geniu. 
Pentru ca Tug n-avea niciun pic de afinitate, de niciun fel, cu catarii: 
era insa un homme fatal pentru ei, orice catar, cal sau iapa, indiferent, 
erau precum ceara in mana lui, putea face orice din ei, numai sa-i 
vanda sau sä-i cumpere cu ceva câstig, nu. Si asta-i motivul pentru 
care nu s-a ridicat niciodată mai sus de grăjdar sau argat, aşa că-n cele 
din urmă a trebuit să se facă zugrav ca să-şi câştige-o pâine: nu zugrav 
de mâna-ntâi, dar cel puţin ştia s-amestece vopseaua şi s-o-ntindă pe 
zid sau pe gard, după ce-i arătase cineva până unde. 

Asta era situaţia lui până prin 1916, când avea vreo treizeci de ani, 
poate chiar mai mult, şi când începu să se întâmple ceva cu el. Sau 
poate că se şi întâmplase şi că noi — Jeffersonul — de-abia atunci 
băgasem de seamă. Pân-acuma fusese ceea ce s-ar putea numi un 
zugrav de case tipic de oraş de provincie: burlac, locuind cu tatăl său 
într-o căsuţă la marginea oraşului, făcând baie o dată pe săptămână 
sâmbătă seara la bărbier, si dupa asta, îmbătându-se putin — nu cine 
ştie ce: numai la doi-trei ani o dată se trezea duminică dimineaţa la- 
nchisoare şi-i dădeau drumul pe cauţiune personală; asta nu pentru că 
se-mbătase prea tare, ci pentru că se bătuse, cu toate că bătaia o 
stârnise whiskeyul, starea aceea lăuntrică pe care ţi-o dă când 
inevitabilul coltos (niciodată acelaşi: nu era nevoie) punea la-ndoiala 


justetea ideii lui fixe moştenite de la taică-su că generalul Lee fusese- 
221 


un las şi-un trădător, şi că pământul era întins ca farfuria, cu marginile 
ca streşinile acoperişurilor pe care le vopsea el — apoi se-apuca de 
jucat zaruri în santul cel mare din dosul cimitirului şi până duminică 
după-masă se trezea de-a binelea să se-ntoarcă luni dimineaţa la 
vopselile lui; şi poate că de vreo patru ori pe an se ducea la Memphis 
la bordel. 

Şi pe-atunci a fost când s-a-ntâmplat. Tot aşa sâmbătă seara făcea 
baie la barbier şi bea putintel, cu toate că, după câte se ştia la Jefferson, 
nu destul ca să mai fie nevoie să sară la bătaie pentru generalul Lee şi 
Ptolemeu, şi Isaac Newton, aşa că nu numai închisoarea, dar nici 
polițistul de noapte tracasat, care pe la două-nspre dimineaţă batea-n 
uşa zăvorâtă a frizeriei sau a sălii comune zicând: „Măi băieţi, ce-ar fi 
să mai lăsaţi gălăgia şi să vă duceti acasă?” nu mai aveau de-a face cu 
el. Şi nici jocul cu zaruri din santul din dosul cimitirului: acuma 
duminică dimineaţa îl vedeai plimbându-se cu sfrijitul lui de tată-n 
miniatură, cu mustata fioroasă, îndreptându-se spre strada dosnica 
unde era bisericuța îndărătnicilor, şi-n după-masa aceleiaşi zile 
şezând pe veranda minusculă a casutei lor ca de păpuşi, cufundat (el 
care primele trei clase le trecuse târâş-grăpiş şi-a patra n-o trecuse 
deloc) în citirea ziarelor şi a revistelor, din care aflam tot ce ştiam 
despre războiul din Europa. 

Se schimbase. Nici chiar noi (Jeffersonul. Eu n-aveam decât trei ani 
atunci.) nu ne dădusem seama cât de mult până-n aprilie următor în 
1917, după Lusitania şi declaraţia preşedintelui, când căpitanul 
(deocamdată domnul, până ce l-au ales căpitan) McLendon a 
organizat compania Jefferson, cunoscută sub numele de Puscasii 
Sartoris, în cinstea primului colonel Sartoris (fără niciun Sartoris în 
companie, pentru că Bayard şi fratele lui geamăn, John, erau în Anglia 
să facă instrucţie în Royal Flying Corps), şi mai târziu am aflat restul: 
cum Tug Nightingale, trecut de treizeci de ani acum aşa că, si dac-ar fi 
venit recrutarea obligatorie, probabil că tot ar fi scăpat, a fost unul 


dintre cei dintâi să se-nroleze, şi am descoperit — au descoperit — 
222 


dilema lui: îi era frică să nu afle tat-su c-avea de gând să intre-n 
armata yankeilor, pentru că, dac-ar fi aflat, l-ar fi dezmoştenit şi l-ar fi 
dat afară din casă. Aşa că n-a fost numai căpitanul McLendon care să 
zică: „Ce? Ce-ai spus?” Şi după aia şi McLendon şi încă cineva — cel 
care mai târziu a fost ales aghiotantul companiei — s-au dus cu Tug la 
el acasă şi viitorul aghiotant povestea: 

— Parcă ne-ar fi închis într-o cabină in care era un ferăstrău 
circular, care sărise de pe axă în plină viteză, sau parc-ar fi fost un 
pachet de cartuşe de dinamită cu fitilul aprins, topaind pe duşumea, 
ca un şarpe, de care nu numai că nu te poţi apropia să-l striveşti cu 
călcâiul, dar nici nu vrei; tot ce vrei e să scapi de-acolo, şi Mack care 
zicea: „Stai puţin, dom'le Nightingale, nu-i vorba aici de nicio armată 
yankee, e vorba de armata Statelor Unite; a ţării dumitale”, şi- 
afurisitul ăla de smintit care tremura şi clocotea de parcă-i ardea şi 
mustata, racnind: „Împuşcaţi-i, mama lor de pui de curve! Împuscati- 
i! Împuscati-i!” si pe urmă incercand chiar Tug: „lată, tată, căpitanul 
McLendon şi cu Crack au intrat si ei, amândoi”, şi bătrânul 
Nightingale răcnind: „Atunci împuşcă-i şi pe ei. Împuşcă toate 
putorile astea de mate-pestrite", şi pe urmă Tug care mai încerca o 
dată: „lată, tată, dacă nu mă-nrolez acuma, când vine recrutarea 
obligatorie tot mă ia", şi maniacul ăla care răcnea intruna: ,Vä-mpusc 
pe toţi! Vă-mpuşc pe toţi! Feciori de curvă!” Da, dom'le. Probabil că, 
dacă Tug s-ar fi-nrolat în armata germană sau poate chiar franceză sau 
engleză, i-ar fi dat binecuvântarea. Dar nu în cea cu care l-a trădat 
generalul Lee atunci, în ziua aia din 1865. Asa că l-a dat afară pe Tug. 
Am ieşit toţi trei din casă cât de repede am putut, dar nici n- 
ajunseserăm încă pe trotuar, că el şi intrase-n odaia lui Tug. N-a stat 
nici măcar să deschidă uşa: a spart şi geamul, şi tăblia, şi tot, şi-a- 
nceput s-arunce-n curte lucrurile lui Tug. 

Aşa că Tug îşi trecuse Rubiconul şi-ar fi trebuit să fie liniştit acum. 
Vreau să zic că McLendon l-a luat la el. Erau — McLendon-ii — o 


familie cu multi fraţi şi-aveau o casă mare, cu o mamă imensă, 
223 


cântărind pe-aproape de-o sută de kilograme şi-i plăcea să gătească, 
dar să şi mănânce, aşa că unu-n plus nu mai conta; poate că nici nu 
băgase de seamă că mai era şi Tug. Aşa c-ar fi trebuit sa fie liniştit 
acum, când compania aştepta ordinul de plecare. Dar nu-i dădeau 
pace ceilalţi; prea era nemaipomenită metoda lui de a se înrola sub 
drapel, ca să nu mai vorbim de latura melodramatică; totdeauna se 
găsea câte unul care să zică: 

— Tug, e chiar adevărat că generalul Lee n-avea nevoie să se predea 
atunci când s-a predat? Şi Tug care răspundea: 

— Aşa zice tata. El a fost acolo şi-a văzut, chiar dacă n-avea decât 
şaptesprezece ani, şi celălalt care zicea: 

— Aşa c-a trebuit să te ridici contra lui, contra propriului tată ca să 
poţi să te-nrolezi la puscasi? $i Tug, care acuma şedea foarte calm, isi 
strangea intre genunchi mâinile, ce n-o sa fie niciodatä-n stare sa 
vopseasca altceva decat peretii cei mai ordinari si gardurile cele mai 
simple, dar cu catarul cel mai îndărătnic si cel mai nărăvaş ar fi făcut 
lucruri pe care puţini alţii ar fi-ndrăznit, pentru că acuma ştia ce-avea 
să vină. $i celălalt — ceilalţi toţi adică, din jur — pândindu-l pe Tug cu-o 
juma” de ochi, pentru că restul de trei jumătăţi il prindeau pe 
căpitanul McLendon în cealaltă parte a camerei; de fapt, ei aşteptau de 
obicei până ce ieşea căpitanul, până pleca de-a binelea. 

— Exact, zicea Tug. Şi-atunci celălalt: 

— Ce nevoie-aveai, Tug? Eşti trecut de treizeci de ani, de recrutare 
n-avea ce să-ţi pese şi taică-tu e om bătrân, singur, cu nimeni s-aibă 
grijă de el. 

— Nu-i putem lăsa pe nemți să se poarte cu lumea aşa cum se 
poartă. Trebuie să fie cineva să le dea un picior... 

— Vasăzică, a trebuit să te ridici contra lui taică-tu ca sa intri-n 
armată şi să le dai nemților un picior. Şi-acuma o să trebuiască să te 
ridici iar contra lui, ca să mergi în jurul pământului, s-ajungi în 
cealaltă parte a lumii, ca s-ajungi la ei. 


— Plec în Franţa, zicea Tug. 
224 


— Asta ziceam si eu: ocoleşti juma’ de pământ. Pe unde-ai s-o iei, 
pe la răsărit sau pe la apus? Poţi s-o iei şi pe-o parte şi pe-ailaltă, că tot 
acolo ajungi. Sau mai bine: pun şi prinsoare. la-o spre răsărit, mergi 
spre răsărit până dai de război, fă-le nemților ce-ai de gând să le faci si 
pe urmă mergi tot aşa mai departe şi uite, mă prind pe-o sută de 
dolari la unu’ c-atunci când ai să dai din nou de Jefferson, ai să te uiţi 
la el exact cu fata la cutia de scrisori de la Miss Joanna Burden din 
poartă, la o milă distanţă spre apus de tribunal. Dar în timpul ăsta 
căpitanul McLendon se-ntorsese; probabil că se dusese cineva să-l 
cheme. O fi adevărat c-a fost un comandant de companie atât de prost, 
încât au trebuit să-l scoată cu mult înainte de-a fi apucat să vadă 
frontul, şi câţiva ani mai târziu avea să conducă, aici la Jefferson, ceva 
de care-mi părea mai bine să nu-mi aduc aminte pe-ntuneric, seara, 
când voiam s-adorm. Dar cel puţin a ţinut compania-n mână (şi asta 
nu graţie galoanelor de pe umăr, că, dacă nu le-ar fi avut decât pe ele, 
un singur om nu i-ar mai fi rămas măcar după prima sâmbătă seara, ci 
prin simplă omenie instinctivă, din care chiar şi el pare-se c-avea ceva, 
şi-a avut chiar şi-n mijlocul afacerii ăleia în care-a fost amestecat mai 
târziu) până ce a venit s-o preia un alt căpitan, mai bun. Lucra în 
afaceri de bumbac, era achizitor pentru una din firmele exportatoare 
din Memphis, şi cea mai mare parte din comisioane o pierdea jucând 
la cursul bumbacului pe piaţă, dar n-a arătat niciodată a fermier până 
nu şi-a pus uniforma. 

— Ce dracu” faceţi aici? zise el. Ce dracu’ vä-nchipuiti voi că-i Tug? 
O nenorocită de furnicä să umble-mprejuru' unei nenorocite de 
portocale sau aşa ceva? Nu umblă-mprejur pe nimic, umblă drept 
înainte şi-o să treacă peste-ocean în Franţa să lupte pentru ţara lui, şi, 
când n-o să mai aibă nevoie de el în Franţa, o să vină-napoi peste- 
acelaşi ocean, înapoi aici la Jefferson, tot pe-acolo pe unde-a plecat, ca 
noi toţi, şi-o să ne pară-al ciracului de bine să ne-ntoarcem. Aşa că să 
nu mai prind pe careva cu (căcaturi: pe onoarea mea, aşa a zis) d- 


astea. 
225 


Daca Tug avea să mai aibă nevoie sau nu de căpitanul McLendon 
nu ştiu, fapt e că n-a mai avut multă vreme parte de el. În aceeaşi 
săptămână compania a fost adunată şi trimisă în Texas la instrucţie; 
după care, Tug fiind calificat la vopsitul oricăror suprafeţe plane cu 
condiţia ca să fie destul de simple şi cu margini concrete, nu cu 
delimitări abstracte, şi cum avea şi darul acela de-a şti cum să umble 
cu caii şi cu catârii, şi pe care expertul Pat Stamper îl recunoscuse 
dintr-o ochire ca făcând parte din acea inexplicabilă calitate ce se 
numeşte geniu, normal că armata l-a făcut bucătar şi l-a expediat chiar 
în aceeaşi zi, aşa că nu numai c-a fost primul soldat din 
Yoknapatawpha (băieţii Sartoris nu contau pentru că, oficial, ei erau în 
armata britanică) care să treacă oceanul, dar a fost şi printre ultimele 
trupe americane care să se-ntoarcă-n ţară, ceea ce s-a-ntâmplat târziu 
în 1919, pentru că, normal, acelaşi militar care l-a decretat bucătar nu 
mai ştia unde-l trimisese (nu-l pierduse; propria experienţă între '942 
şi '945 m-a convins că militarii nu pierd niciodată nimic: doar 
îngroapă). 

Aşa c-acuma era din nou înapoi acasă, trăind singur (bătrânul Mr 
Nightingale murise-n aceeaşi vară din 1917, murise, zicea unchiu' 
Gavin, din pură intransigenta, ridicându-se intratabil şi dispretuitor 
împotriva tăvălugului istoriei şi-al ştiinţei, atunci, în ziua aia din 
aprilie 1865, şi neclintit rămânând de-atunci totdeauna), din nou 
vopsitor de magazii şi garduri, din nou baia lui de sâmbătă seara, la 
bărbier, şi din nou băutul şi jucatul la noroc după mijloacele lui, 
numai c-acuma-i vedeai pe fata, cum zicea V.K. Ratliff, aerul unuia 
care toată viata lui fusese-nvatat şi crezuse că a patra dimensiune-i 
invizibilă, şi el, deodată, o văzuse. Şi nici pe căpitanul McLendon nu-l 
mai avea acuma. Adică McLendon se-ntorsese şi el, dar nu mai erau în 
raporturi de comandant şi subaltern. Sau poate că nici chiar omenia 
naturală a căpitanului McLendon (din care el trebuie că primise o 
portie frumusica, pentru că pare-se că nu-i mai rămăsese nimic 
căpitanului pentru el, când a fost cu următoarea lui criză de omenie, 

226 


dupa cea in care-l ferise pe Tug de realitatile dure ale cosmologiei) nu 
i-ar mai fi fost de-ajuns acum. 

Asta s-a-ntamplat tot la barbier (nu, n-am fost de fata; inca nu eram 
destul de mare ca sa am voie sa intru la barbier sambata seara la zece, 
chiar dac-as fi putut s-o şterg de lângă mama; ştiu din auzite de la 
Ratliff, care i-a povestit lui unchiu’ Gavin care mi-a povestit mie). De 
data asta, comperul era Skeets McGowan, care servea la tejghea, la 
moş Willy Christian, la drugstore — un tânăr spilcuit şi fanfaron care 
mirosea mai mult a apă de colonie decât a apă curată, cu o teribilă 
trecere la fetişcanele de paişpe-cinşpe ani, grămădite la tejgheaua lui 
moş Willy şi care, ne-am dat seama mai târziu, era binişor mai în 
vârstă decât credeam noi toţi, şi, cum zicea Ratliff, ăsta nici peste zece 
ani n-o să ştie cât îşi închipuia el — Skeets — că uitase de-acum zece ani; 
tocmai se bărbierise şi se parfumase, şi Tug îşi terminase baia şi şedea 
destul de liniştit, în timp ce prima duşcă sau a doua începeau să-şi 
facă efectul. 

— Vasăzică, atunci când ai plecat din Texas ai pornit spre nord, a 
zis Skeets. 

— Exact, a zis Tug. 

— Hai, a zis Skeets. Povesteşte-ne cum a fost. Ai plecat din Texas şi- 
ai mers drept spre nord, spre New York. Pe urmă te-ai urcat pe vapor 
şi vaporu’ a tinut-o tot aşa, drept spre nord. 

— Exact. 

— Da’ dacă te-au păcălit? Da’ dacă după ce-au pornit au întors 
vaporu’ spre est sau spre vest, sau poate chiar spre sud? 

— Dă-o dracului, a zis Tug. Ce-ţi închipui, că nu ştiu unde-i nordu? 
Poti să mă scoli din somn in mijlocu' nopții, şi-ţi arăt cu degetu’ unde- 
inordu’, fără măcar s-aprind lumina. 

— Pe cât pariezi? Pe cinci dolari? Pe zece? 

— Pariez zece dolari la unu’, numai că, dac-ai fi avut vreodată un 
dolar, l-ai fi dat pe shampoon şi pe cămăşi de mătase. 

— All right, all right, a zis Skeets. Vasăzică, vaporu’ a mers drept 

227 


spre nord, spre Franţa. Si ai stat în Franţa doi ani de zile şi p-orma te- 
ai urcat pe alt vapor si-ai pornit tot drept spre nord. Pe urmä, te-ai dat 
jos de pe vapor şi te-ai urcat în tren şi trenu’... 

— Tacä-ti fleanca, a zis Tug. 

— ...amers şi el drept spre nord. Şi când te-ai dat jos din tren erai 
înapoi la Jefferson. 

— Tacä-ti fleanca, dobitocule! 

— Păi, tu nu vezi ce-nseanmă asta? Din două una: ori s-a mutat 
Jeffersonu’ din loc... Acuma Tug era-n picioare, cu toate că Skeets 
părea să nu-şi dea seama:... ceea ce toată lumea care-a rămas aici şi n- 
a fost la război îţi poate spune că nu-i aşa. Ori tu ai plecat din Jefferson 
drept spre nord trecând prin Texas şi te-ai întors la Jefferson mergând 
tot drept spre nord, fără să mai treci prin Texas... Au trebuit să sară 
toţi frizerii şi clienţii, si chibiţii, şi pan’ la urmă şi polițistul de noapte- 
n persoană ca să-l imobilizeze pe Tug. Cu toate că-n momentul acela 
Skeets era în ambulanţă, în drum spre spital. 

Şi mai era Bayard Sartoris. S-a-ntors în primăvara lui '919 şi şi-a 
cumpărat cel mai rapid automobil pe care l-a găsit, şi spinteca tinutu- 
n lung şi-n lat, sau drumul dus şi-ntors, la Memphis, până ce (aşa 
credeam noi toţi), mătuşă-sa, Mrs Du Pre, şi-a aruncat ochii prin 
Jefferson şi a ales-o pe Narcissa Benbow, şi pe urmă, între două 
drumuri, a pus mâna pe Bayard şi l-a ţinut locului atât cât a fost 
nevoie ca să-i cunune, sperând să salveze-n felul ăsta gâtul lui Bayard 
pentru c-acuma el era ultimul mohican Sartoris (John reuşise-n fine să 
fie doborât în iulie 1918), dar pare-se că n-a mers. Vreau să zic că 
imediat ce-a lăsat-o grea pe Narcissa, lucru ce trebuie să se fi-ntâmplat 
destul de repede, a luat-o de la-nceput cu maşina, numai că de data 
asta s-a urcat pe baricadă colonelul Sartoris în persoană, el, care nu 
putea să sufere maşinile, a renunţat la trăsură şi la cai ca să-l ducă 
Bayard de-acasă la bancă şi-napoi cu maşina, pentru ca măcar în 
timpul şi pe distanţa asta să nu meargă prea repede. Chestia e că 


Sartoris, colonelul, suferea de inimă, aşa c-atunci când a venit 
228 


accidentul, el a fost ala care-a murit si Bayard a iesit de sub masina 
teafär si a disparut, a läsat si nevastä-nsärcinatä si tot, pânä-n 
primävara urmätoare cand tot mai incerca sä-si uite plictiseala 
cautand sa vada cum putea face-un obiect sa se deplaseze mai repede 
decât rästimpu-n care sa-i inventeze-o destinatie; de data asta, un 
aeroplan, un tip nou, experimental, la aerodromul de incercari de la 
Dayton: numai că ăsta i-a tras chiulul: şi-a semănat în vânt toate patru 
aripile. 

Aşa-i: plictiseala, zicea unchiu’ Gavin — războiul ăsta era singura 
situaţie în lumea civilizată care oferea câmp de manifestare ticăloşiei 
înnăscute zăcând în om, şi nu numai c-o tolerează şi-o acceptă, o şi 
răsplăteşte, şi Bayard se plictisea: n-o să le-o ierte niciodată nemților 
nu c-au început războiul, n-o să le-o ierte că l-au oprit, că l-au isprăvit. 
Dar mama zicea că nu-i aşa. Zicea că lui Bayard îi era frică şi ruşine: 
nu-i era ruşine pentru că-i era frică, dar se-ngrozise când descoperise 
că era în stare să-i fie ruşine, că era vulnerabil la ruşine. Zicea că 
Sartorişii nu erau la fel cu ceilalţi oameni. Că totuşi cei mai mulţi 
oameni, că aproape toţi oamenii se iubeau în primul rând pe ei, numai 
că-şi dădeau seama de asta-n ascuns sau poate chiar c-o admiteau în 
ascuns; aşa că n-aveau de ce să le fie ruşine — sau dacă le era ruşine n- 
aveau de ce să le fie teamă că le era ruşine. Dar că Sartorişii nici măcar 
nu-şi dădeau seama că se iubeau în primul rând pe ei; cu excepţia lui 
Bayard. Ceea ce era-n regulă, şi nu i-a fost ruşine de asta până ce n-a 
ajuns cu fratele lui geamăn în Anglia şi-au început antrenamentul de 
zbor fără paraşută, în aeroplane făcute cu clei şi cu sârmă de balot, sau 
poate că nici măcar după ce-au ajuns pe front, unde chiar şi pentru cei 
care supravietuisera pân-acolo, sorții erau aproape egali cu zero fata 
de piloţii de recunoaştere care supravietuiau până la trei săptămâni de 
serviciu activ. Când Bayard şi-a dat deodată seama că era unicul în 
escadrilă şi, după câte ştia, unicul în tot R.F.C. sau poate că-n toate 
forțele aeriene militare din lume: nu era deloc o făptură individuală 


unică, erau doi de-alde el, pentru că fratele lui geamăn avea exact 
229 


aceleasi riscuri si-aceleasi sanse. Asa ca, in realitate, el singur din toata 
lumea zburătoare în războiul ăsta avea o dublă asigurare împotriva 
riscului (natural, şi invers, pentru că fratele lui geamăn se putea 
prevala de-aceeaşi asigurare, în sens opus) — şi-n secunda următoare 
descoperea, cu un fel de groază, că-i era ruşine de ideea, de faptul că- 
şi dăduse seama, că fusese-n stare să-i treacă prin cap un asemenea 
gând. 

Asta zicea mama că era frământarea lui - motivul, pare-se, pentru 
care se-ntorsese la Jefferson cu singurul scop de-a încerca în felul ăsta 
mohorât şi searbăd de a descoperi în câte feluri putea să-ncerce să-şi 
rupă gâtul, astfel încât să-nspăimânte sau să tulbure, sau măcar să-i 
indispună pe cât mai mulţi: această aptitudine ne-sartoricească pentru 
ruşine, cu care nu putea nici să trăiască şi nici să moară; nu putea să 
trăiască tolerând-o şi nici nu putea s-o repudieze prin propriul gest. 
De-aci riscatul, mersul la noroc, fatalismul. Evident c-aceeaşi idee — 
dubla asigurare împotriva doborâtului, constituită de faptul de-a fi 
gemeni- trebuia să-i fi venit în acelaşi moment şi celuilalt geamăn, că 
erau gemeni. Dar probabil că pe John asta nu-l preocupase, cum nu-l 
preocupase nimic din ce făcuse el în războiul ăsta (unchiu' Gavin 
zicea — şi peste vreo cinci ani de zile aveam să am ocazia să-mi dau 
seama pe pielea mea — că n-a fost om să se fi dus vreodată la război, 
chiar şi cu Y.M.C.A., şi să nu se-ntoarcă cu ceva ce-ar fi preferat să nu 
fi făcut sau, în orice caz, să vrea să nu-şi mai aducă aminte) pe 
colonelul Sartoris, bătrânul acela original care le fusese străbunic; 
numai că, din tot neamul lor, numai el, Bayard, era cel atât de slab, 
atât de ne-Sartoris. 

Aşa c-acuma (dacă avusese dreptate mama) el ducea o povară 
dublă. Una, chinul că-şi dădea seama la cât de josnică profunzime a 
imaginaţiei şi a speranţei egoiste coborâse, şi nu era atât în stare să-i 
fie ruşine, cât îi era sortit să-i fie; cealaltă, faptul că dacă această dublă 
asigurare îngemănată ar funcționa în favoarea lui şi John ar fi primul 


care să cadă, el — Bayard — oricât i-ar supravieţui, tot va trebui într-o zi 
230 


să dea ochii cu fratele lui geamăn acolo-n omnistiinta nemuririi 
reciproce, purtând pata murdară indelebilă a slăbiciunii sale, 
imposibil de ascuns, acuma. Pata murdară fiind nu ideea, pentru că 
aceeaşi idee trebuia să-i fi venit şi fratelui său geamăn în aceeaşi clipă- 
n care-i venise şi lui, cu toate că ei erau acuma la escadrile diferite, ci 
faptul că, din ei doi, lui John nu i-ar fi fost ruşine de ea. Ideea fiind pur 
şi simplu asta: John, pân' s-apuce să fie doborât, reuşise să doboare el 
trei teutoni (probabil că era tintas mai bun decât Bayard sau poate ca 
şeful de escadrilă îl simpatiza şi-i indica obiectivele) şi Bayard 
înscrisese şi el destule noimi şi şaisprezecimi după metoda britanică 
de calculat punctele (afară doar când apărea, incredibil aproape, câte 
unul care să spună: „Ah, nu! Nu mie! M-apucase-o afurisită de frică, 
de-am uitat şi să mai apăs pe trăgaci!”) ca să mai adauge unul sau 
două, şi poate şi ceva pe deasupra; dar acuma, că John se prăpădise şi 
nu mai avea nevoie de-ale lui, ce-ar fi, zic numai aşa, o presupunere, 
ce-ar fi dacă s-ar invarti într-un fel, ar spertui, ar falsifica, ar măslui 
tabelele şi pe cine-o fi ăla care le ţine, ca să treacă toate rahaturile 
Sartoris pe-un singur nume, aşa c-acel unu' dintre ei să se poată- 
ntoarce-acasa as — idee în sine deloc josnică, pentru că nu numai că-i 
dăduse şi lui John prin cap, dar, dac-ar fi trăit John şi-ar fi murit 
Bayard, ar fi făcut el ce-ar fi făcut şi-ar fi realizat-o; devenise josnică 
numai după ce el, Bayard, o-njosise şi-o murdărise fiindu-i ruşine de 
ea. Şi nu putea să se descotorosească de ea prin propria voinţă, pentru 
c-atunci când fatalmente va da, într-o bună zi, peste spiritul lui John, 
John o să aibă un aer amuzat şi dispretuitor; pe când, dac-ar încerca sa 
scape de ea, punându-şi singur ţeava pistolului în gură, spiritul acela 
n-ar mai fi amuzat şi dispretuitor, ar fi pentru totdeauna neîmpăcat şi 
ireconciliabil. 

Dar Linda Snopes — pardon: Snopes-Kohl — era primul nostru erou- 
femeie. Aşa că v-aţi fi zis că tot oraşul o să-i iasă-nainte, sau, cel putin, 
o să fie reprezentat prin delegaţi: din partea asociaţiilor cetăţeneşti şi a 
congregatiilor religioase, ca să nu mai vorbim de Legiunea Americana 

231 


si de Veteranii Razboaielor din Strainatate, cum s-ar fi-ntamplat daca, 
in loc de-a fi fost doborata de suflul unui obuz de-al lui Franco sau o 
mina, sau, in fine, ce-a fost ce-a explodat in, sau langa, ambulanta pe 
care-o conducea si-o lasase surda-tun, ar fi fost aleasä Miss America. 
Aşa că mi-am zis: „Ce nevoie-avea să se-ntoarcă? N-are pe nimeni aici 
de care să se lipească. Ce să caute ea în Asociaţia de Binefacere a 
Doamnelor, să vândă la tombolă dulceaţă făcută-n casă şi abajururi? 
Dacă măcar ar şti să facă dulceaţă, pentru că, evident, gătitul ar fi fost 
cel din urmă lucru pe care un sculptor l-ar fi cerut iubitei lui. El, care 
altceva nu făcea decât să se ducă de la o întrunire comunistă la alta, 
până să-nceapă cineva un război fascist ca să aibă unde lupta. Ce să 
mai pomenim de toate chestiile ne-cuser pe care trebuise să le-nvete la 
Jefferson, Mississippi. Mai ales dacä-nvätase să gătească la birtul 
Lingura Soioasă, pe care taică-su i-l suflase lui Ratliff, atunci când 
venise la-nceput, la oraş”. Dar mă-nşelam. Nu era municipală: era 
particulară: doar trei persoane, care numai din întâmplare erau din 
Jefferson, pentru că tot ce le-aducea era trecutul mamei ei: unchiu- 
meu, tatăl ei şi Ratliff. Pe urmă am văzut că n-aveau să fie decât două. 
Ratliff nici în maşină n-a vrut să se urce măcar. 

— Hai, a zis unchiu’ Gavin. Vino cu noi. 

— Aştept aici, a zis Ratliff. Am să fac pe comitetul de recepţie. 
Rămâne pentru data viitoare, adăugă el către mine. 

— Ce? făcu unchiu' Gavin. 

— Nimic. O glumă pe care mi-a povestit-o Chick şi-i aduceam 
aminte. 

Pe urmă-am văzut că n-aveau să fie nici măcar doi din trecutul 
maică-sii. Nici nu treceam măcar pe la bancă, necum să ne fi oprit. Am 
ZIS: 

— De ce dracu' să-şi piardă Mr Snopes cel puţin şase ceasuri de 
cămătărie-n lege ca să facă tot drumul pan’ la Memphis, să-şi 
primească fata, după ce-a cheltuit atâtea parale ca s-o facă să plece din 


Jefferson — nu numai masacrând casa lui De Spain, dar şi toată 
232 


marmura aia italieneasca, importată, pe mormântul maică-sii ca să-i 
ofere ceva să aibă pentru ce pleca sau, mă rog, pentru ce să nu se- 
ntoarcă, dacă preferaţi? 

Am zis: 

— Aşa că-i vina mea că nu m-am născut destul de devreme ca să 
apăr fie Das Democracy în războiul tău, fie Das Kapital într-al ei. 
Vreau să zic cu asta că timp mai am destul. Sau poate că tot ce vrei tu 
să zici e că Hitler şi cu Mussolini, şi cu Franco, operând toţi trei la un 
loc, nu pot crea unui membru autentic şi incontestabil, şi cu cotizaţia 
plătită, al Corpului de Instrucție pentru Ofiţeri de Rezervă al 
Universităţii Harvard, neplăceri militare cine ştie ce grave. Pentru că 
probabil că nici Porcellian n-am să fiu; nici Roosevelt n-a fost. 

Am zis: 

— De-asta. De-asta ai insistat azi-dimineata să vin şi eu: cu toate c- 
acuma ea nu mai are timpane şi n-o să te mai poat-auzi spunând: 
„Nu” sau: „le rog nu”, sau: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu”, şi 
cel puţin n-o să se poată mărita cu tine până s-ajungem la Jefferson, 
dacă sunt şi eu acolo-n maşină, cu voi. Dar rămâne restul după- 
amiezii, când puteţi să mă expediati, ca să nu mai vorbim de cele opt 
ore de noapte, când mamei îi convine să creadă că sunt sus şi dorm. 
Fără să mai punem la socoteală că luna viitoare trebuie să mä-ntorc la 
Cambridge — afară doar dacă crezi că... — ce-i, virginitate sau doar 
celibatul tău? — merită chiar şi-un asemenea sacrificiu. Şi-atunci, de ce 
nu, pentru c-a fost ideea ta să mă trimeată tocmai la Cambridge în 
Massachussetts, pentru ceea ce numim noi, în derâdere, învăţătură. 
Fapt fiind, cum zice mama, că ea te-a iubit de când s-a născut, numai 
că era prea mică să-şi dea seama şi tu prea gentleman să-i spui. Şi 
mama ştie realmente totdeauna mai bine decât toți. 

Între timp ajunseserăm la aeroport: vreau să zic la Memphis. 
Unchiu' Gavin a zis: 

— Parchează maşina şi hai să bem o cafea. Mai avem probabil de- 


aşteptat cel putin o juma’ de oră. Am băut cafeaua la restaurant. Mă- 
233 


ntreb de ce nu i-o fi zicând şi-aici Barul Celest. Poate că Memphis e 
încă-n altă categorie. Ratliff zicea că, mai curând sau mai târziu, ea tot 
trebuie să se mărite cu cineva, şi, cu fiecare zi ce trece, se făcea cu-atât 
mai curând. 

Nu, n-a zis aşa: a zis că el — unchiu’ Gavin — n-o să poată să scape 
pe vecie, că s-apropie ziua când o să se găsească o femeie care să 
constate că-i destul de matur şi că-n fine, destul de demn de-ncredere 
pentru o chestie permanentă în locul maruntisurilor de ocazie de pe-o 
zi pe alta şi, cu cât s-o-ntâmpla treaba asta mai repede, cu-atât mai 
bine, pentru că numai atunci o să fie-n siguranţă. Am zis: 

— Cum adică-n siguranţă? Mie mi se pare că-i e foarte bine aşa cum 
e; n-am văzut de când sunt pe cineva mai teafăr şi mai nevătămat. 

— Nu-i vorba de el, zice Ratliff. E vorba de noi, de Yoknapatawpha; 
c-o să fim poate mai în siguranţă cu el atunci, pentru că n-o să mai 
aibă timp să se-amestece atâta-n treburile altora. 

În care caz, a ne pune pe noi în siguranţă n-o să fie treabă tocmai 
uşoară. Pentru că el — Gavin — avea în firea lui un defect care-l salva 
întotdeauna, indiferent care era riscul pentru noi, ceilalţi. Vreau să zic, 
faptul că oamenii îmbătrânesc, în special fetele tinere de cinsprezece- 
şaisprezece ani, care par c-au crescut dintr-odată, în şase luni sau într- 
un an cât cresc altii-n zece. Vreau să zic că el totdeauna alegea copii de 
gen feminin sau poate doar că era el vulnerabil numai la copiii de gen 
feminin şi că ei erau cei care-l alegeau, cum vreţi s-o luaţi. Că adică 
alesul sau căzutul victimă se petrecea la o vârstă la care jurământul de 
fidelitate eternă înceta de a mai exista aproape odată cu suflul rostirii. 
Mă gândesc la Melisandra Backus acuma, natural, care-a fost înainte 
de epoca încă şi-a Lindei Snopes. Vreau să zic că Melisandra avea 
doisprezece şi treisprezece, şi paisprezece ani cu câţiva ani încă înainte 
de-a fi lăsat locul liber ca Linda să-l ocupe la rândul ei, şi Gavin îi 
alegea şi-i comanda cărţile de poezii pe care Melisandra să le citească 
sau în orice caz îi dirija şi-i controla lecturile, ceea ce poate că era o 


manieră de test, cu încercări şi erori, de a-şi da seama cum să 
234 


amelioreze spiritul şi caracterul Lindei când îi va veni rândul sau, in 
orice caz, să le modifice. 

Cu toate că, destul de repede, Melisandra comise iremediabila 
eroare de-a se face cu un an mai mare şi-n felul ăsta de a abandona 
lumea celestă şi efemeră a lui Spenser şi şi-a tinereții lui Milion pentru 
cea a oamenilor, în care chiar şi-o fată de felul celor pe care le alegea 
el, sau îl alegeau ele pe el, când un bărbat îi vorbea despre fidelitate şi 
despre dragoste, era în stare să-i zică: sau să facă, sau să tacă, adică 
sau o cere-n căsătorie, sau să-şi tina gura. În orice caz, de data aceea 
scăpase. Cu toate că eu nu fusesem de fata atunci, să-mi pot aduce 
aminte cum s-au succedat lucrurile: dacă întâi a plecat Gavin la 
Harvard, sau dac-a fost între Harvard şi Heidelberg, sau dacă nu 
cumva s-a măritat ea întâi. În orice caz, când s-a întors din războiul 
lui, ea era măritată. Cu un grangur din lumea interlopă din New 
Orleans, pe care-l chema Harriss cu doi s. Şi cum dracu' sau unde 
dracu' a putut să dea peste el — ea, o fată timidă, orfană de mamă, 
copil unic, locuind pe ceea ce era atunci una din cele mai mari dintre 
plantațiile noastre de bumbac, la patru-cinci kilometri de oraş, dar 
care de ani de zile mergea progresiv la ruină, cu tatăl ei rămas văduv, 
care-şi pierdea tot timpul pe galeria din faţă vara şi-n bibliotecă iarna 
cu o sticlă de whiskey şi-un volum din Horaţiu. Ea (Melisandra) care, 
după câte ştiam noi, nu plecase-n viaţa ei de-acasă decât ca să se ducă- 
n fiecare zi cu landoul vechi şi-un vizitiu negru, întâi la şcoala primară 
şi pe urmă la liceu, şi pe urmă la pensionul de domnişoare. Şi c-un 
bărbat, despre care tot ce ştiam era ce spusese el: că-l chema Harriss 
cu doi de s, ceea ce poate că era adevărat, şi că era importator la New 
Orleans. Lucru care ştiam că era, pentru că (asta se-ntâmpla la- 
nceputul lui 1919, când unchiu' Gavin nu se-ntorsese încă) chiar şi 
Jeffersonul îşi dădea seama când vedea omul într-un Cadillac blindat, 
care-avea nevoie de doi şoferi, amândoi cu haine cu pieptul dublu şi 
puţin umflate la subsuoara stângă. 


Ca să nu mai vorbim de parale. Mr Backus cam pe vremea aia a 
235 


murit si fireste c-au fost unii sa sustina ca de inima rea ca unicul lui 
copil se märitase c-un rege-al gangsterilor. Cu toate ca, pare-se, el 
asteptase destul ca sa se convinga ca ginere-su era realmente un rege 
sau cä-n orice caz imperiul lui era un imperiu prosper si solvabil, 
pentru că banii cam începuseră sa s-arate încă-nainte de-a muri el — 
acoperişul reparat şi galeriile consolidate, chiar dacă, evident, Mr 
Backus se cam codea deocamdată să se vopsească toată casa, şi pe alee 
s-a aşternut pietriş, aşa c-atunci când a venit să-şi petreacă primul 
Crăciun acasă, ea şi guvernanta, şi prinţul moştenitor au putut să se 
plimbe-n toate părţile prin oraş şi-napoi cu automobilul, în loc de 
landoul vechi tras de-o pereche de cai de plug. Apoi Mr Backus a 
murit şi au vopsit şi casa, şi acareturile. Şi-acum Harriss cu doi s a- 
nceput s-apară prin Jefferson, făcându-şi cu timpul chiar şi prieteni, 
deşi cei mai multi din Yoknapatawpha nu se vânduseră încă, erau inca 
neutri, ducându-se pân-acolo cu Fordurile lor cu mustäti sau pe cai 
sau pe catâri, să se-oprească de-a lungul drumului şi să se uite cum, 
dintr-o simplă plantație obişnuită de bumbac, din Mississippi de nord, 
cu conturi numai debitoare, se transformase într-o crescătorie de cai, 
ca-n Virginia sau ca-n Long Island, cu kilometri-ntregi de gard de 
scânduri vopsit cu alb, când noi, ceilalţi, nu-ncăpeam în piele de 
mândrie cu ce numeam noi sârmă ghimpată, întinsă pe stâlpi din 
puieti, şi grajduri albe cu lumină electrică si cu încălzire centrală, şi cu 
apă curentă şi majordom, şi lachei la cai, când cei mai mulţi dintre noi, 
ceilalţi, tot cu lampă cu gaz ne luminam, şi nevestele noastre cărau 
lemne de foc de la parcela de pădure cea mai apropiată, şi apă de la 
izvor sau de la put. 

Pe-urmă au fost doi copii, moştenitorul şi-o prințesă, si Harriss a 
murit, cu ăi doi s ai lui, la bărbier pe scaun, la New Orleans, de boala 
lui profesională, calibru treizeciopt. După care caii si valetii au fost 
vânduți şi casa, închisă, şi n-a rămas decât un îngrijitor, lipsită acum 
de Mrs Harriss cu doi s ai ei, şi cei doi copii, şi cinci servitoare, şi 


curieri şi doici, şi secretare, şi-acuma mama şi celelalte fete care 
236 


fusesera colege cu ea la pension primeau scrisori si cärti postale din 
orase europene la moda, in care spunea cum la-nceput clima si pe 
urmă şi clima, şi şcolile erau mai potrivite acolo pentru copii şi (numai 
mamei, natural) că spera că Gavin e bine şi poate chiar că s-a-nsurat. 

— Aşa că măcar dinspre partea asta e-n siguranţă, i-am spus lui 
Ratliff, care a zis: 

— În siguranţă? 

— De ce dracu' să nu fie? Acuma ea nu numai că-i prea mare 
pentru-o poveste cu zane, da’ are şi doi copii, şi are şi atâtea parale: ce 
dracu’ nevoie să mai aibă ea să se mărite cu cineva? Şi-n orice caz, nu 
cu Gavin; el nu vrea bani; tot ce vrea el e să s-amestece unde nu-i 
fierbe oala şi să-ncurce. De ce dracu' să nu fie-n siguranţă? 

— Just, făcu Ratliff. După cum s-arată, aproape c-ar trebui şi fie, nu- 
i aşa? Cel puţin până data viitoare. O glumă. Dar destul de bună ca s-o 
repete acum două ceasuri, când a refuzat să vină cu noi. Şi Gavin, care 
şedea şi bea dintr-o ceaşcă ceva, căreia cel care ţinea restaurantul 
aeroportului îi zicea cafea, cu un aer suficient şi arogant, şi nepătruns, 
şi imun, ca un păduche pe un cur de regină. Pentru că poate c-avea şi 
Linda Kohl (iertare: Snopes-Kohl) parale berechet, nu numai ce 
trebuie să-i fi lăsat maică-sa, dar şi ce reuşea unchiu Gavin, în calitate 
de tutore, să stoarcă de la bătrânul Varner. De la tat-su nu trebuia să 
stoarcă, pentru că bătrânul Snopes era bucuros să achite câte ceva, 
dacă nu de alta, măcar ca sa poată suporta privirile a ceea ce Gavin şi 
Ratliff numeau cinstea lui ireproşabilă şi imaculată. Dar ea n-avea doi 
copii, aşa că tot pe ce ne puteam bizui, în ce ne puteam încrede noi, 
Ratliff şi cu mine, de data asta era acea stare ancestrală primară de 
simplă evanescenta, de facultate de a uita, era faptul că-ntotdeauna 
venea un moment în care ele deveneau c-un moment mai mari, că 
trebuia, pentru ca el să le remarce, să fie vii, şi ca să fie vii trebuiau să 
fie-n mişcare, şi unicul moment de mişcare care-i retinea lui atenţia, 
privirea, era acela în care ele intrau în pubertate cu o-nvolburare de 


fustă sau o unduire, o linie de gambă când trece pe-o uşă, luată de 
237 


obiectiv cu încetinitorul, un truc — dar totuşi mişcare, totuşi o clipă 
irevocabilă. 

Şi asta era realmente ceea ce-l salva de fiecare dată: momentul 
trebuia să fie mişcare. Ele nu se puteau opri în uşă, şi-odată uşa 
trecută nu se opreau nici atunci; uneori, nici măcar s-o închidă după 
ele nu stăteau, înainte de-a porni spre următoarea şi de-a trece, de-a 
intra şi pe ea, adică pe-a matrimoniului — de la maturizare la 
maternitate, într-o singură lecţie s-ar putea zice, şi încă uşoară. Ceea 
ce era-n regulă. La uşa următoare n-aveau să dea peste unchiu' Gavin. 
El mai era cu ochii la prima încă. Şi cum viata nu-i chiar atât mişcare, 
cât repetare stereotipă de mişcare, n-avea mult de aşteptat la acea 
primă uşă ca s-apară o altă-nvolburare, o altă gambă adolescentă, 
crudă încă, şi să dispară. Aşa c-ar fi trebuit să mă fi gândit să-i spun 
lui Ratliff că, în timpul cât eram la Memphis, ajutându-i lui Gavin să- 
şi ia rămas-bun de la asta, el să-şi fi aruncat ochii prin piaţă, să vadă 
care-o să fie următoarea, pentru că Linda probabil c-o-nlocuise pe 
Melisandra Backus încă înainte ca Melisandra să fi băgat de seamă că 
fusese deposedată. Dar în clipa următoare mi-am dat seama că nu era 
necesar: evident că unchiu’ Gavin făcuse alegerea, şi asta era 
explicaţia că stătea aici atât de placid şi de stăpân pe sine, bând cafea 
şi aşteptând să fie anunţat avionul. 

Şi-n cele din urmă chiar a fost. Am ieşit să ne ducem la pista de 
aterizare. Eu m-am oprit la grilaj. 

— V-astept aici, am zis. O să vreţi şi voi un pic de intimitate, cât o 
să se mai poată, chiar dacă-n anonimat, nu în solitudine. Ţi-ai pregătit 
o tăbliță sau poate că şi-a prevăzut ea una, gata montată pe manseta, 
sau legată de picior poate, cum îşi tin aviatorii hărţile? Dar el nu se 
oprise. Apoi avionul, unul din DC3-urile astea noi, se apropie rulând 
şi se opri, şi imediat apăru şi ea. De la distanţa asta nu-i puteam vedea 
culoarea ochilor, dar nici nu era vorba de ei, urechile i le spărsese 
bomba sau obuzul, sau mina, sau ce-o fi fost — aceeaşi fată înaltă, prea 


înaltă ca să se cheme că-i bine făcută, dar e ceva, nu ştiu: femei ca asta, 
238 


si cand le dezbraci, sunt o minune, chiar la douäzeci si noua de ani, 
câţi avea ea acuma. Pe urmă i-am putut vedea ochii, un albastru atât 
de profund, că la început am crezut că-s negri. Şi eu, unul, nu mi-am 
putut niciodată da seama cum şi de unde i-a luat, şi nici părul negru, 
pentru că bătrânul Snopes avea ochi de culoarea apei de baltă stătute 
şi părul n-avea nicio culoare de niciun fel, şi maică-sa avusese ochi 
albaştri şi ea, dar părul blond - de aia, când încercam să mi-o 
reamintesc, totdeauna parcă atunci era smulsă dintr-un bordel, dintr-o 
Valhalla scandinavă şi poliţiştii de-abia apucaseră s-arunce o rochie pe 
ea şi s-o zvârle-n dubă. Straşnici ochi şi-ai ei, şi probabil că, dac-ai fi 
fost cel căruia-i fusese-n cele din urmă dat s-o dezbrace, ai fi zis că-s 
superbi. Şi-avea un carnetel şi-un creion in mână când l-a sărutat pe 
Gavin. Da, aşa am zis, l-a sărutat. Cu toate că, evident, el o să aibă 
nevoie de ceva timp ca sä-nvete săse folosească sau să se bizuie pe 
carnet, pentru că i-a zis, cum ar fi vorbit cu oricine: „Uite-l pe Chick", 
şi ea şi-a adus aminte de mine; era înaltă cât Gavin, şi să fiu al 
dracului dacă nu era aproape cât mine, şi-şi rodea şi ea unghiile cu 
dinţii, dar poate că asta-i venise după bombă, sau după moartea lui 
bărbat-su. Şi când dădea mâna cu tine vedeai că-ntr-adevâr condusese 
o ambulanţă, şi cu siguranță că schimbase şi cauciucurile la ea, şi 
vorbea nu tare, dar cu o voce aspră, dogită, cum se-nvata surzii să 
vorbească, şi m-a-ntrebat chiar de mama şi tata, ca şi cum realmente o 
interesa, ca orice cucoană din Jefferson care-n viata ei nu visase sa 
plece la război şi să dea bomba peste ea. Cu toate c-acuma unchiu' 
Gavin nu mai uita sau în orice caz învățase repede să ia carnetul şi 
creionul, şi să mâzgălească ceva pe el, despre bagaje probabil, pentru 
că ea a zis: „Oh, da”, ca şi cum ar fi auzit, şi a scos recipisele din 
poşetă. 

În timp ce descurcau bagajele, am tras maşina. Vasăzică, ea trăise cu 
tipul ăla ani de zile şi de-abia pe urmă s-a măritat cu el, dar când te 
uitai la ea n-arăta. Şi se dusese-n Spania, la război, şi-o lovise o bombă 


pe front, şi nici asta n-arăta. 
239 


— De ce n-o lasi pe ea sa conduca? Poate c-atunci n-o sa mai fie-asa 
nervoasă că nu poate vorbi cu tine, am zis. 

— Atunci poate c-ar fi mai bine să conduci tu, a zis el. Ceea ce am şi 
făcut, şi am dus eroul acasă, ei doi în spate. Se poate să fi zis careva: 
„De ce nu stăm toţi trei în faţă? E loc destul”. Cu toate că eu nu-mi 
aduc aminte să fi auzit. Sau poate că nici n-a zis nimeni nimic. În orice 
caz, pan’ la urmă s-au aşezat amândoi în spate. Aşa că nici de asta nu- 
mi aduc aminte; doar că unchiu’ Gavin mi-a zis: 

— Poţi să te linişteşti. Eşti în siguranţă. O ţin de mână. 

Şi chiar se ţineau, ea cu mâna lui într-amândouă ale ei la ea în 
poală, şi cam la fiecare kilometru zicea, cu vocea ei de rata: „Gavin” şi 
dup-un alt kilometru iar: „Gavin”. Şi evident că nici ea n-avea 
carnetul şi creionul de prea multă vreme, ca să se fi putut deprinde cu 
ele, sau poate c-atunci când îţi pierzi auzul şi intri-n tăcerea adevărată 
uiţi că nu totul se petrece în intimitatea şi solitudinea ei. Sau poate c- 
atunci când el îi lua creionul din mână ca să-i răspundă pe carnet, ea 
n-avea răbdare s-aştepte să ia creionu-napoi, aşa e ar fi trebuit să aibă 
amândoi câte un bloc: „Ba da. Simt undeva în cap sau în cerul gurii. E- 
un sunet oribil, nu-i aşa?” Evident ca Gavin învățase, pentru că tot 
glasul de rata zicea: „Ba da, este. Simt, ma-ntelegi?” Şi iarăşi glasul de 
rata: „Dar cum? Chiar dacă-ncerc să exersez, de unde să ştiu când e 
bine?” Şi-mi ziceam: dac-ai să-ncepi să-ţi rupi din timpul tău de jurist 
şi de procuror regional ca s-o ajuţi pe iubita ta surdă să-şi regăsească 
pierduta dulceaţă virginală a glasului, să vedem cum ai s-o scoţi la 
capăt. Dar ce noroc pentr-un sot: să-şi înveţe nevasta surda-tun că tot 
ce are de făcut, ca să capete-un timbru agreabil, e să nu deschidă gura. 
Sau poate că unchiu' Gavin începuse pur şi simplu să-i scrie ceva din 
Jonson (sau din Donne, sau din Herrick, sau poate doar din Suckling — 
fiecare separat şi toţi laolaltă adnotati pentru-acea unică ureche — 
acuma pentru ochi — de bătrânul Stevens): Nu abandona cu vorbe goale 
buzele astea ca cireaşa, /Ci dă-le să soarbă tandrul tău Da. Sau poate că tot 


ce scria el era ceva mult mai simplu: Taci din gură până ajungem acasă. 
240 


Nu-i locul să-ți refaci glasul. Si-apoi, copilul ăsta pleacă luna viitoare la 
Cambridge şi-o s-avem destul timp, destulă intimitate. 

Şi-aşa, duceam eroul acasă. Se vedea Jeffersonul acum, orologiul de 
la tribunal, ce să mai vorbim de rezervorul de apă al tatălui ei, şi- 
acuma glasul de rata pomenea de Ratliff. 

— Lui Bart îi era drag. Zicea că nu şi-ar fi închipuit c-o să-i placa 
vreodata cineva din Mississippi, dar ca gresise. Ce i-a scris Gavin pe 
carnet de data asta era evident pentru ca glasul zise: Nu, nici chiar 
dumneata. M-a pus să-i promit — vreau să zic care din noi va rămâne, 
să-i dea lui Ratliff ceva din lucrările lui. Ti-aduci aminte de băieţelul 
de italian care n-ai ştiut ce e, dumneata care mai văzuseşi sculptură şi 
înainte, pe cand Ratliff, care nu văzuse nici bäietas de italian măcar, 
nici nimic, afară de monumentul Confederatilor din fata tribunalului, 
a ştiut din primul moment, şi-a ştiut chiar şi ce făcea? Şi tare-aş fi vrut 
să pun şi eu mâna pe carnet atât cât să scriu: Ce făcea bdietasul de 
italian? Numai c-ajunsese acasă acuma, eroul, şi Gavin zise: 

— Opreşte-ntâi la bancă. Trebuie să-l prevenim; simpla cuviinţă 
porunceşte-aşa. De n-a fost cumva prevenit de alţii şi să fi plecat 
pentr-un timp din oraş, să-şi pregătească sufletul pentru clipa căreia 
trebuie să-i facă fata. Presupunând, fireşte, că până şi el şi-a dat în cele 
din urmă seama că nu poate s-o excludă pur şi simplu din viaţa lui, ca 
pe-o ipotecă sau ca pe-o poliţă. 

— Şi să dăm loc la o scenă de recepţie aici în public, în mijlocul 
străzii, fără să poată să s-aranjeze şi să se fardeze puţin? Am zis eu. 

— Linişteşte-te, a zis el din nou. Când ai să fii ceva mai mare, ai să- 
ti dai seama că oamenii sunt mult mai amabili şi mai atenţi, şi mai 
buni decât vrei tu să crezi în momentul de faţă. 

Am oprit la bancă. Dac-aş fi fost în locul ei, nici n-aş mai fi apucat 
creionul şi, cu glas de rata sau ne-rata, aş fi zis: „Ce dracu' faci? Du- 
mă acasă”. Dar ea n-a zis. Şedea tinandu-i mâna-ntr-ale ei, nu chiar în 
poală-acum, ci lipite de burtă, uitându-se-n jur prin piaţă şi zicând: 

— Gavin. Gavin. Pe urmă: Uite-l pe moş Willy, se-ntoarce de la 

241 


masă. Numai că nu era bătrânul Christian; murise de mult. Dar nici 
nu mai avea vreo importanţă dacă scria cineva asta pe carnet sau nu. 
Şi Gavin avusese dreptate. Nimeni nu s-a oprit. M-am uitat la doi 
care-o recunoscuseră. Adică nu, altceva recunoscuseră: maşina lui 
Gavin Stevens, trasă la trotuar în fata băncii, la unu’ douăjdouă după- 
amiază, cu mine la volan şi cu Gavin şi-o femeie-n spate. Care- 
auziseră toţi de Linda Kohl, vreau să zic Snopes-Kohl, în orice caz, că 
era femeie şi că era din Jefferson, şi că se dusese undeva într-un 
război, destul ca să-i spargă timpanele. Pentru c-avea dreptate, Gavin: 
oamenii sunt buni şi amabili, şi atenţi. Asta nu pentru că nu te-aşteptai 
să fie, ci pentru c-aveai prejudecata că nu-s, aşa că te surprindea, te 
deruta. Nici măcar nu s-au oprit. Doar unul dintre ei i-a zis lui Gavin: 
„Ce mai iaci?” şi a trecut mai departe. 

Am coborât şi am intrat la bancă. Pentru că eu, eu ce-aş face dac-aş 
avea o fată, unicul meu copil, şi bunică-su cu-o mulţime de parale, şi 
eu cu destule ca să-mi pot permite s-o tin undeva la şcoală? Numai că 
n-am făcut-o, şi nimeni n-a ştiut de ce n-am făcut-o până-ntr-o zi când, 
aşa, deodată, am lăsat-o să se ducă, dar numai la universitate, adică la 
cincizeci de mile de-aici; şi n-a ştiut nimeni nici asta de ce: numai că 
eu aveam de gând să devin preşedintele băncii şi preşedintele ei de 
acuma era omul despre care toată lumea credea că trăieşte cu nevastă- 
mea încă de când venisem la oraş. Adică nimeni n-a ştiut de ce decât, 
după trei luni de zile, când nevastă-mea s-a dus la salonul de 
înfrumusețare pentru prima oară-n viata ei şi-n seara aia şi-a tras un 
glonţ în tâmplă aşa ca să nu-şi deranjeze permanentul, şi când, în fine, 
lucrurile s-au mai potolit, desigur, curvarul de preşedinte al băncii 
fugise din oraş şi-acuma nu numai că eu eram preşedintele băncii lui, 
dar şi locuiam în casa lui, si-ati fi gândit că nu mai aveam nevoie de 
nicio fiică, şi că putea să se ducă dracului unde-i plăcea, numai la 
Jefferson, Mississippi, să nu-i mai calce vreodată piciorul. Dar nu 
voiam s-o las să facă treaba asta până nu ne-am fi dus amândoi cu 


maşina să ne uităm la monumentui de pe mormântul maică-sii, s-o 
242 


vad neputincioasa-n fata chipului ei sculptat in piatra si-a inscriptiei 
pline de sarcasm: 


O sotie virtuoasa este o coroana pentru sotul ei. 


Copiii cresc şi-o numesc Preafericita. 

Şi pe-urmă-am zis: 

— All right. Acuma poţi să pleci. Şi-am ieşit, şi m-am întors la 
maşină. 

— Mr Snopes nu vine astăzi după-masă la birou, am zis. S-a dus 
acasă s-o aştepte pe fiicä-sa Aşa că ne-am dus acolo, la 
monstruozitatea aia în stil colonial, al doilea gest de sarcasm. Avea 
acum trei monumente în Jefferson: castelul de apă, piatra funerară şi 
casa cu coloane. Şi cine ştie la care dintre ferestre pândea ascunzându- 
se sau se ascundea pândind- cum preferaţi. Poate c-ar trebui să intru şi 
eu, am zis. 

— Poate c-ar trebui s-avem fiecare un carnet şi-un creion, a zis 
unchiu’ Gavin. Atunci ar auzi toată lumea. Eram aşteptaţi. Aproape 
imediat a apărut la usa din fata argatul negru, care făcea şi pe şoferul. 
Am scos bagajul pe trotuar, în timp ce ei încremeniseră locului, ea 
înaltă cât el şi strângându-l pe Gavin în brațe, şi el strângând-o la fel 
pe ea, sărutându-se acolo-n stradă-n miezul zilei, şi glasul de rata 
făcând: „Gavin, Gavin”, nu ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă că-n 
fine era el, cât ca şi cum încă nu s-ar fi deprins cu noul timbru, pe care 
era convinsă că-l avea acum glasul ei. Pe urmă ea i-a dat drumul şi el a 
zis: „Hai să mergem”, şi ne-am urcat în maşină, şi asta a fost tot. Eroul 
ajunsese acasă. Am cotit fără să-ntorc capul. Mi-ar fi plăcut să pot 
spune dac-ar fi fost adevărat: argatul se grăbea încă pe alee cu bagajele 
şi ea mai stătea încă acolo uitându-se după noi, puţin cam prea înaltă 
după gustul meu, claustrată, neatinsă în tăcere, invulnerabilă, senină. 

Asta era: tăcere. De n-ar exista zgomot. De s-ar petrece totul în 
tăcere, niciunul din relele inventate de om n-ar putea să-i facă 
realmente rău: explozii, trădări, glasul omenesc. 


243 


Asta era: surzenia. Pe Ratliff si pe mine ne depasea. Celelalte fete, 
celelalte dati, învolburaseră-o fustă, legănaseră, ondulaseră-o gamba-n 
pubertate; dincolo de asta, imediat, era cealaltă uşă, şi imediat după ea 
altarul şi-o frânghie lungă cu scutece la uscat: împlinirea, finalul. Dar 
ea fusese mai tare. N-a continuat mişcarea pe uşă, a imobilizat-o-n 
tăcere, o lovitură de trăsnet, şi-a rămas ea cea imobilă şi uşa, şi zidurile 
s-au deschis şi-au zburat prin faţa ei, ea, nu copilul unei clipe, ci 
imaculata mireasă a tăcerii, inviolabilă în virginitatea ei, fixată, salvată 
pentru totdeauna de schimbări şi alterări. În cele din urmă, am pus 
mâna pe Ratliff; trei zile-ntregi mi-au trebuit. 

— Bărbatul ei iti trimite un cadou, i-am zis. E sculptura aia care-ţi 
plăcea: băieţelul ăla de italian, care nu ştiu ce făcea, şi Gavin, care nu 
numai că văzuse şi pân-atunci băieţi de italieni, da’ poate că văzuse şi- 
unul făcând ce făcea şi ăsta, n-a ştiut la-nceput care-i fundul şi care-i 
capul. Dar n-are-a face. Dumneata n-ai o femeie de nevastă şi nici 
copii fete nevinovate. Asa ca poate c-o să poţi s-o tii chiar in casă. Ea o 
să-l ia de bărbat, am zis. 

— De ce nu? A zis el. Cred că poate suporta. Şi-afară de asta, dacă-l 
ia una de bărbat, poate că noi, cei care rămânem, să fim în siguranţă. 

— Ceilalţi care rămân, vrei să zici? 

— Vreau să zic exact ce-am zis, a răspuns el. Vreau să zic, noi toți, 
cei care rămânem. 


244 


Noua 
CHARLES MALLISON 


Gavin avusese dreptate. Asta se-ntamplase către sfârşitul lui 
august. Trei săptămâni mai târziu, eu eram din nou înapoi la 
Cambridge, sperând, vreau să zic încercănd sau poate că tot ce vreau 
să zic e că făceam parte din clasa care trebuia, sau, în orice caz, ar fi 
trebuit să-şi ia absolvirea în iunie viitor. Dar fusesem trei săptămâni la 
Jefferson, destul timp pentru ca, dac-ar fi ţinut, să se fi putut face 
strigările: lucru absolut inutil, de altfel, pentru o văduvă, care nu 
numai că era văduvă, dar mai era şi erou rănit în război. Aşa că m-am 
gândit c-aşteaptă poate până ce-or să scape de mine. Ştiţi: vechea 
melodramă a trupelor ambulante, dar de data asta inversat sexul: 
copilul înnebunit agatandu-se de pulpana ginerelui în perspectivă şi 
strigând: „lată, tată, tată (în cazul ăsta: „Unchiule, unchiule, 
unchiule"), te rog să nu ne-nsurăm cu Mrs Smith”. 

Pe urmă m-am gândit (era ultima joie din noiembrie, sărbătoarea 
noastră nationalä'; nu mai era mult şi-aveam să mă duc acasă de 
Crăciun): Normal că n-o să-i dea nici unuia dintre ei prin cap să-mi 
comunice tocmai aici în Massachussets. 

Aşa că mă gândeam chiar să scriu ca să-ntreb, nu pe mama, normal, 
şi desigur nici pe unchiu' Gavin, pentru că, dacă s-ar fi întâmplat, ar fi 
fost prea ocupat ca să-mi poată răspunde, şi dacă nu, tot ar fi avut de 
lucru până peste cap, încercând să scape cu viata, dacă el era cel ce 
mai spunea încă „Nu” sau încercănd s-o înveţe pe ea să vorbească, 
măcar atât cât să poată spune „le rog” dacă el era cel care spunea 
„Da”. Ci lui Ratliff, care-ar fi fost un martor interesat, chiar dacă nu 
puteai numi curiozitate amestecul lui în treburile altora, pe care-l 


1 Ziua Recunostintei (Thanksgiving Day) 
245 


exercita de altfel într-un mod cu totul inocent — poate chiar să-i 
telegrafiez: Se culcă acuma împreună in mod oficial sau nu? Vreau să zic 
este pe față sau mai e încă secret, presupunând că dumneata presupui la fel, 
cum ne-nvatd pe noi aici la Harvard să presupunem că, dacă apuci să 
dezbraci una din femeile astea inalte facute mai mult pe verticalä, constati ca 
nu-s deloc pe verticală. 

Pe urmă a venit Crăciunul şi mi-am zis: Poate c-am fost nedrept cu ei. 
Poate că au aşteptat tot timpul ăsta ca să nu-mi întrerupă studiile 
chemându-mă urgent şi-au aşteptat perioada de pace şi-ntre oameni bună- 
nvoire, când să fiu în măsură să le ofer un inel sau un buchet, sau ceva, in 
fine. Dar pe ea nici n-am văzut-o măcar. Unchiu’ Gavin şi cu mine am 
petrecut aproape o zi întreagă împreună. Eu mă duceam la Sartoris, la 
prepelite, cu Benbow (n-avea decât şaisprezece ani, dar era socotit 
unul dintre cei mai buni vânători de păsări din ţinut, primul după 
Luther Biglin, unu' jumate fermier, jumate dresor de câini, şi jumate 
vânzător de vânat, care trăgea cu stânga! nu era mult mai mare decât 
Benbow, de fapt era cam de vârsta mea, şi care stătea pe-aproape de 
Old Wyottsport pe malul râului) şi unchiu’ Gavin s-a invitat singur. El 
— Gavin - nu era cine ştie ce vânător, nici chiar când se-ntâmpla să 
tacă din gură, dar din când în când venea cu mine. Şi toată ziua nimic; 
pân' la urmă a trebuit să-ncep eu: 

— Cum merge cu lecţiile de dictiune? 

— Cu Mrs Kohl? Destul de bine. De altfel, tu cum ai urechea 
nedeprinsă, poţi fi cel mai bun arbitru. Şi eu am zis: 

— Când? Şi el: 

— Oricând ai să fii destul de-aproape ca să poţi s-auzi. Şi iarăşi, în 
ziua de Crăciun tot eu am început. De obicei, Ratliff lua masa de 
Crăciun cu noi, invitat de unchiu’ Gavin, cu toate că şi mama tinea la 
el foarte mult, poate pentru că era soră geamănă cu unchiu' Gavin, 
dar poate că si far’ de asta. Sau câteodată mânca unchiu’ Gavin la 
Ratliff, şi-atunci mă lua şi pe mine, pentru că Ratliff era dat dracului 


de bun bucătar; stătea singur în cea mai curată căsuţă din lume, îşi 
246 


făcea singur toată gospodăria, şi chiar si cămăşile lui albastre tot 
singur şi le făcea. Şi de data asta tot eu am început. 

— Ce-ar fi s-o invităm pe Mrs Kohl la masă? l-am zis mamei. Si 
unchiu' Gavin a sărit: 

— Ei Doamne, ai făcut tot drumul de la Cambridge pân-aici ca să-ţi 
petreci Crăciunul cu ochii la putoarea aia bătrână de... Şi s-a oprit la 
timp zicând: Scuză-mă, Maggie. Şi mama a zis: 

— Sigur că-n prima zi de Crăciun, ea trebuie să ia masa cu tatăl ei. 
A doua zi eu am plecat. Spoade — tat-su fusese la Harvard cu unchiu' 
Gavin, prin 1909 — mă invitase la Charleston să văd de-adevărat ce-i 
aia un bal de Sfânta Cecilia, patroana muzicantilor. Pentru că aşa era, 
de Crăciun noi de obicei ne împrăştiam; a doua zi tata se ducea 
totdeauna pentru o săptămână la Miami, să vadă cai, şi mama se 
ducea şi ea, nu c-o interesau cursele de cai, din contră: din 
convingerea că prezenţa ei sau în orice caz vecinătatea, sau, în fine, 
proximitatea îl va reţine pe el de la a cumpăra unul. 

Pe urmă a venit 1938 şi m-am întors la Cambridge. Pe urmă a venit 
septembrie 1938 şi eram tot la Cambridge sau în orice caz din nou 
acolo, de data asta la Facultatea de Drept. Munchenul fusese analizat 
sau sărbătorit, sau binecuvântat, care cum îi venise, şi unchiu’ Gavin 
zicea: 

— Nu mai e mult. Dar la fel spusese şi-n primăvară. Aşa c-am zis: 

— Atunci ce rost are să mai pierd doi-trei ani să mă fac avocat, dacă 
ai dreptate când zici că n-o să mai aibă cine să facă procese şi c-atunci 
eu n-o să am nici pe cine apăra, nici pentru cine să fiu parte civilă? Şi 
el a zis: 

— Pentru că, după ce-o trece şi ăsta, tot ce-o să-i mai rămână 
omenirii şi justiţiei o să fie legea. Şi eu am zis: 

— Şi-acuma nu-i tot aşa? 

— Astea-s timpuri bune, timpuri senine de prosperitate; ce-ţi mai 
trebuie justiţie când iti merge bine? Azi legea-i ultima instanţă la care 
recurgi ca să bagi mâna-n buzunarul care pân-acuma ţi-a rezistat sau 

247 


te-a lezat. 

Asta a fost primăvara trecută, în iunie, cand el şi cu mama (pe tata 
îl pierduseră la Saratoga, cu toate că el promisese să fie la Cambridge 
la timp pentru depunerea jurământului) veniseră să asiste la 
examenul meu de licenţă. Şi i-am zis: 

— Ce s-aude? Ce-i cu nunta? Şi el a zis: 

— În orice caz pentru mine nimic. Şi eu am zis: 

— Cum merge cu lecţiile de dictiune? Haide, i-am zis, m-am facut 
şi eu băiat mare acuma, sunt şi eu licenţiat în litere de la Harvard, 
chiar dacă n-am să fiu şi de la Heidelberg. Spune-mi! Asta-i tot ce 
faceţi voi doi când sunteţi singurei? Exerciţii de dictiune? Şi el zice: 

— Tu taci din gură şi lasă-mă pe mine să vorbesc! Ai să pleci în 
Europa, in vara asta. E-un cadou pe care ţi-l fac eu. 

Am luat bilete, ţi-am făcut cerere de paşaport; tot ce mai ai de făcut 
e să te duci la un fotograf oficial să te tragi în poză. 

— Da’ de ce-n Europa? Şi de ce acuma? Şi-afară de asta: da’ daca nu 
vreau să mă duc? Şi el zice: 

— Pentru că la anu’ poate să n-o mai găseşti. Aşa că trebuie să te 
duci acuma. Du-te şi vezi-o; poate că tot acolo o să trebuiască să si 
mori. 

— Atunci de ce să n-aştept pân-atunci? 

— Pentru c-atunci ai să te duci ca soldat. Vara asta mai poţi fi încă 
musafir. Eram trei; cu ceva alergătură şi trăgând nişte sfori, am reuşit; 
am apucat chiar toţi acelaşi vapor. Şi-n vara aia noi — adică eu, ceilalți 
doi constatând în ultimul moment că nu-s în stare să se mai 
dezlipească de Paris — am văzut câte ceva din Europa, pe bicicletă. 
Vreau să zic, partea încă disponibilă: acel presupus coridor al ei, în 
care s-ar putea să-i îndeplinesc profeția unchiului Gavin: Anglia, 
Franţa, Italia — Europa despre care unchiu' Gavin zicea că n-o să mai 
existe pentru că aceia care vor supravieţui, după ce se vor descotorosi 
de Hitler şi de Mussolini, şi de Franco, vor fi prea istoviti, iar cei care 


vor supravieţui ăstora n-o să se mai sinchisească-n orice caz. 
248 


Asa c-am incercat s-o vad, s-o-nteleg, Europa asta, pentru ca si la 
douäzeci si patru de ani pare-se ca eu credeam in ce spunea el, cum 
crezusem la paisprezece si (presupun: de amintit nu pot sä-mi 
amintesc) la patru. De fapt, Europa de care-si aducea el aminte sau 
credea cä-si aduce aminte dispäruse. Ce vedeam eu era un fel de 
isterie calma, stapanita, o vacanta-n frenezie, in care toata lumea, 
localnic si venetic, facea pe turistul. Erau prea multi soldati. Vreau sa 
zic: prea multă lume îmbrăcată ca atare si pentru moment 
comportându-se ca atare, armată, ca şi cum, pentru simple 
consideratiuni de poliţie sau de utilitate temporară, trebuiau să se 
deghizeze şi să lungească Linia Maginot (păreau că zic — francezii-n 
orice caz: „Fiţi oameni de treabă, nu vă mai bateti joc de noi. Ca noi tot 
nu credem”.) şi asta exact în mijlocul luptelor pentru săptămâna de 
treizeci şi nouă de ore; con'clavurile parlamentare gălăgioase pentru a 
se stabili pe care trotuare din Picadilly sau de pe Champs Elysées o sa 
le stea mai bine sacilor de nisip, parc-ar fi fost vorba pe care perete 
dintr-o odaie s-aşeze un tablou; figura superbă, strălucitoare, a lui 
Gamelin, ştergându-şi încă mustatile de supă şi zicând: „Fiţi linistiti. 
Sunt si eu aici...” ca şi cum toată Europa (oh, da, şi noi, şi noi — era 
plin de-americani pe-acolo) ar fi zis: „Dacă Răul nu e numai de 
rigueur, dar mai e şi victorios, hai şi noi cu Răul ca să-l facem Bine”. 

Pe urmă m-am întors şi eu la Paris, pentru ultimele două 
săptămâni, să văd dacă Parisul lui Hemingway şi Parisul lui Scott 
Fitzgerald (nu erau aceleaşi Parisuri; doar că ei locuiseră-n aceeaşi 
odaie) dispăruse complet sau nu chiar; apoi din nou la Cambridge, cu- 
o singură zi întârziere; şi toate astea sau nimic din toate astea n-are 
nicio legătură cu nimic, numai ca să-mi explic mie de ce a trebuit să 
treacă aproape un an şi jumătate până s-o văd din nou. Şi pe urmă a 
venit Munchenul: moment de tăcere şi de respect, şi pe urmă iar ne- 
am văzut de treburile noastre: şi a sosit scrisoarea de la unchiu’ Gavin 
în care zicea: „Nu mai e mult”. Numai că pentru mine era probabil 


prea târziu. Când a trebuit să plec — nu, nu asta vreau să zic: când a 
249 


venit vremea sa plec si eu — am vrut sa ma fac pilot de vanatoare. Dar 
aveam douäzeci si patru de ani, peste sase ani urma sa am treizeci si 
poate ca si-acuma era prea tarziu; Bayard si cu John Sartoris aveau 
douăzeci în nouăsuteşaişpe când au plecat în Anglia, si unchiu’ Gavin 
mi-a povestit despre un copil din R.F.C. (azi îi zice R.A.F.) care- 
ajunsese căpitan, cu o listă de succese aşa de mare, că guvernul 
britanic l-a trimis acasă şi l-a oprit definitiv de la zbor, ca să poată 
măcar să fie de faţă la majorat. Aşa că probabil c-o s-ajung navigator 
sau mecanic, sau pilot pe un bombardier, sau poate că la treizeci de 
ani nici n-o să ma mai lase să zbor. 

Dar despre căsătorie încă nimic. Poate că din cauza glasului. Spionii 
mei — mi-ajungea unul, desigur: mama — îmi raportau că lecţiile 
particulare continuă, aşa că probabil c-avea încă sentimentul, ea, că 
„Da”-ul ei nu-i încă destul de suav ca să fie legal. Asupra cărui lucru — 
legalitatea — ea fireşte că va insista, pentru că o-ncercase coabitarea, 
prima dată, au naturel ai putea zice, şi i-a explodat în nas. Nu, nu-i 
bine. Coabitarea nu i-a explodat în nas decât numai după ce devenise 
legală, numai după ce unul din ei, care-o fi fost, a zis în cele din urmă: 
„Dă-o dracului, scoate o autorizaţie şi ad-un popă, dar te rog, pentru 
numele cui vrei, isprăveşte-odată!” Aşa c-acuma trebuie să-i fie frică 
de popă sau de judecător de pace ca de dracu”, sau de călău, pentru ca 
a se înfăţişa înaintea unuia dintre ei în compania cuiva de sex opus ar 
echivala cu a cere un mandat de execuţie. Ceea ce cu siguranţă că ea 
nu-i dorea unchiului Gavin pentru că nu numai că „Da”-ul ei va fi 
destul de tandru ca s-o fi făcut să ia tot drumu-napoi pan’ la Jefferson 
ca să-l rostească, dar el nici n-o să-i lase destule parale ca să merite să 
rămâi văduva lui în cazu-n care „Da”-ul n-ar fi chiar atât de tandru. 

Nu, nici aşa nu-i bine. Dacă ea a putut să trăiască cinci ani de zile c- 
un bărbat până s-accepte el să se-nsoare cu ea, vreau să zic cu un 
sculptor cu idei atât de avansate şi de liberale, încât nici chiar unchiu' 
Gavin să nu poată sä-nteleagä ce sculpta, ce făcea, el trebuie să fi fost 


destul de avansat şi-n liberalism. Şi dacă a trebuit să lase o situaţie atât 
250 


de sigură şi de agreabilă ca aceea de a fi sculptor la Greenvich Village 
si a trai cu o fata care-si putea permite si voia sa plateasca ea chiria si 
mâncarea, fie că se-nsura cu ea, fie că nu — dac-a trebuit să lase toate 
astea si sa se duca sa lupte-n Spania alaturi de cei despre care oricine 
i-ar fi putut spune c-o sa piarda partida, trebuie ca era avansat pana 
dincolo de liberalism. $i daca ea-l iubea destul ca s-astepte cinci ani 
până să-i zică el: All right, dă-o dracului de treabă şi cheamă-l pe 
popă” şi pe-urmă să plece-n Spania ca să sară-n aer şi ea cu el numai 
şi numai ca să fie-alături, trebuie că era şi ea la fel cu el pentru că s-ar 
părea că-n materie de comunism nu poţi să fii moderat: sau eşti 
categoric pentru, sau eşti categoric contra. (L-am întrebat; vorbesc de 
unchiu' Gavin, natural. 

— S-admitem că e, face el. 

— All right, zic eu. 

— Şi dacă e, ce-i? Ce te priveşte? face el. 

— All right, all right, zic eu. 

— Ce dracu” ai tu cu chestia asta ca să te-amesteci? face el. 

— All right, all right, all right, am zis eu. Şi numai faptul c-a sărit în 
aer cu el odată n-a vindecat-o. Aşa că n-o s-avem niciun fel de clopot 
care să bată la nuntă; data trecută nu fusese decât o deviatie datorită 
tinereţii; n-o să se mai repete; ea n-a fost decât o clipă un duşman al 
poporului şi repede-a plătit-o. 

Aşa că n-o să fie nici popă. O să pună-n aplicare democraţia 
populară, in care toată lumea-i egală, indiferent cum arăţi după ce-ţi 
scoate el rochia, chiar şi-aici în Jefferson. Aşa că tot ce mai rămânea să- 
ti imaginezi era cum, Doamne, iartă-mă! o să se descurce ei într-un 
oraş care nu era nici mai mare, nici mai egalitar decât Jeffersonul. 
Adică nu ei: el, Gavin vreau să zic, c-a lui o să fie şi frământarea, şi 
căutarea, şi poate şi nevoia. Nu a ei. Ea era liberă, dispensată de orice 
mondenitate; cine ştie, cine-i castrat de sunet, circumcis de auz, poate- 
i şi de nevoie. Căci a ei era tăcerea: trăsnetul ăla de-o clipă care-a fixat- 


o pe vecie imaculată-n solitudine, în taină; restul lumii n-avea decât să 
251 


bajbaie cu vârful piciorului in toate directiile sonore incercand sä-si 
afle-un punct de sprijin pe marginea prapastiei ca-ntr-unul din filmele 
vechi ale lui Chaplin. 

Caile si mijloacele tot el va trebui sa le gäseascä; tot aportul ei nu va 
fi decat aptitudinea la achiesare si ceea ce ai putea numi antecedente 
familiale. Cu deosebirea că ea nu era maică-sa, ca să nu mai vorbim ca 
Gavin nu era Manfred de Spain. Vreau să zic — n-aveam decât 
treisprezece ani atunci, în noaptea când s-a sinucis Mrs Snopes, aşa că 
nici acuma nu-mi dau bine seama cât am văzut şi-mi aduc aminte, şi 
cât mi-a băgat în cap unchiu' Gavin, fapt fiind, aşa cum se exprima 
Ratliff, că îmi petrecusem primii unsprezece sau doisprezece ani din 
viaţa mea în sânul unchiului Gavin, gândind ce gândea el şi văzând ce 
vedea el, şi asta nu pentru c-aşa ma-nvata el, ci pentru că mă lăsa, imi 
permitea. Vreau să zic că Linda şi unchiu' Gavin n-aveau avantajul 
acela natural şi incomparabil, pe care-l avuseseră maică-sa şi Manfred 
de Spain, constând din aureola, din nimbul, din graţia divină, alegeţi 
ce cuvânt vreţi, în care Mrs Snopes nu că exista, trăia, respira, ci le 
crea în jurul ei prin simplul fapt că exista, că trăia, că respira. Nu ştiu 
ce cuvânt s-aleg: o aureolă, nu de licenţă, de impuritate, pentru că 
(asta poate că-i tot de la Ratliff; nu-mi aduc aminte-acuma) măruntele, 
meschinele consideraţii morale asupra continentei şi purității nu mai 
au niciun fel de conexiune cu o femeie ca Mrs Snopes — sau mai 
curând o femeie ca ea nu mai are niciun fel de preocupare pentru aşa 
ceva, nici măcar atenţie nu le acordă —, aşa cum nici convențiile asupra 
forţelor pe care le utilizezi şi când le utilizezi, şi cum, şi unde n-au de- 
a face cu războaiele sau cu cicloanele. Vreau să zic c-atunci când o 
comunitate descoperă, deodată, că este unica deţinătoare a Venerei 
pentr-un timp oarecare, cât ar fi ea Venera, nu poate, nu trebuie să fie 
o soţie virtuoasă sau măcar o amantă fidelă, fie că-n fond e sau nu, fie 
că realmente vrea să fie sau nu. Aşa ceva nu numai c-ar fi intolerabil, 
ar fi efectiv o degradare criminală; iar pentru comunitatea onorată-n 


felul ăsta, numai a trece cu vederea, necum a încuraja castitatea, 
252 


abstinenta, ar constitui un veritabil afront la adresa donatorilor si ai 
merita divina lor razbunare. Ca si cum tot ce are miraculos si 
neasemuit anotimpul — vânt, soare, ploaie, dogoare şi ger — s-ar fi- 
nmănuncheat într-o unică şi miraculoasă clipită deasupra întregului 
nostru ţinut, şi noi atunci ne-am fi găsit să ne-arogăm dreptul meschin 
de-a culege şi-a alege, şi-a selectiona, în loc ca fiecare bărbat şi femeie, 
şi copil in stare să se tina pe picioare să iasă la camp şi sä-nsämânteze 
cât poate, pan’ la ultima boabă de sămânță pe care-o mai poate-nghiti 
pământul. Aşa că noi — vreau să zic şi bărbaţii, şi femeile — nici măcar 
n-am fi cerut să scăpăm de chinul şi de razmerita pe care le-ar provoca 
ea respirând şi existând printre noi, şi de gelozia de care ne dădeam 
seama că n-am fi fost demni, decât dacă s-ar fi găsit printre noi măcar 
unul care să-i facă faţă, să-i ţină piept, la luptă dreaptă, şi să devină 
astfel campionul şi mândria noastră, cum ar fi când am avea noi — 
ţinutul — cel mai iute cal din tara. Am fi fost toţi de partea ei şi-a lui De 
Spain; le-am fi aranjat chiar şi întâlnirile amoroase şi le-am fi ocrotit; 
ar fi duşmănit-o numai popii, că le-ar fi fost frică de ea, pentru că 
dumnezeul pe care-l reprezintă ea fără măcar să vrea, acela care face 
ca bărbaţii să gâfâie cu limba scoasă după ea, şi chiar şi femeile să fie 
mândre că-n fine una din sexul lor era ambasadorul lui pe pământ, e 
mai tare decât firavul şi desperatul galilean, care era tot ce-aveau ei să- 
i opună. 

Pentru că, aptitudinea asta, Linda n-o avea, nefiind transmisibilă. 
Aşa că tot ce le mai rămânea, ei şi lui Gavin, era abstinenta. Ca să 
spunem verde: morala. Pentru că unde s-ar fi putut ei duce. Nu la ea 
acasă, pentru că, dintre ea şi tat-su, surd era ăl' care nu trebuia. Şi nu 
la el; casa-n care locuia el nu era a lui, era a mamei, şi unul dintre 
primele principii pe care mi le-a băgat în cap (fireşte, când a venit 
vremea) a fost că un gentleman nu-şi aduce iubita în casa: în ordinea 
asta: nevesti-sii, maică-sii, soră-sii, amantei sale. Şi nu puteau să facă 
voiajuri coincidente spre locuri accesibile, precum Memphis sau New 


Orleans, sau poate chiar St. Louis şi Chicago, cum făcuseră 
253 


(presupuneam noi) maică-sa şi Manfred de Spain, pentru că însăşi 
morala politista, ca să nu mai vorbim de lumea semi-interlopa, la care 
ar fi fost obligati sa recurga, s-ar fi revoltat la ideea de a seduce si 
smulge o femeie surdä-tun din securitatea şi seninătatea căminului ei 
provincial pentru asemenea scopuri. Aşa că nu mai rămânea decât 
automobilul lui, ascuns cu frenetică desperare dup-un tufiş — Gavin 
Stevens, în vârstă de cincizeci de ani, licenţiat în litere de la Harvard, 
doctor în filozofie de la Heidelberg, licenţiat în drept de la Mississippi, 
veteran al Corpului Expeditionar American si al Y.M.C.A., 1915-1918 
în Franţa, procuror regional; şi Linda Kohl, în vârstă de treizeci de ani, 
văduvă, rănită în campanie în rândurile forţelor comuniste din 
Spania, pipăindu-se şi gâfâind într-un automobil în staţionare, parc-ar 
fi avut şaptesprezece ani. 

În special când poliţia ar fi constatat (vreau să zic, fireşte, dacă s-ar 
fi dus cineva să le spună) că ea era comunistă. Sau şi Jeffersonul, dacă- 
i vorba de asta. Erau la noi doi finlandezi, care-n 1917 abia reuşiseră să 
scape din Rusia şi-n 1919 din Europa, şi care pe la-nceputul anilor ’20 
apăruseră-n Jefferson; nu ştia nimeni cum şi ce fel — unul era cizmar şi 
preluase dugheana lui Mr Nightingale, cel'lalt, tinichigiu — care nici 
nu erau comunisti si nici nu sustineau c-ar fi, si mai vorbeau inca 
foarte prost englezeste, pe vremea cand N.R.A.-ul domnului 
Roosevelt şi sindicatele făcuseră din „comunist” un cuvânt de ruşine 
care se referea mai mult la C.I.O. a lui John L. Lewis. De fapt, nu era şi 
nici nu simțeau nevoia să susţină c-ar fi sau chiar să fie. Ei pur şi 
simplu considerau ca un lucru de la sine înţeles că-n Jefferson exista 
un proletariat, tot atât de caracteristic şi de vizibil, şi de uşor de 
recunoscut ca vremea de-afară, şi că-ndată ce-o sä-nvete englezeşte o 
să dea de el şi, fiind cu toţii grămadă proletari, o să fie cu toţii 
grămadă şi comunişti, pentru că nu numai că ăsta era dreptul şi 
datoria lor, dar altfel nici nu se putea. Asta se-ntâmpla acum 
cinsprezece ani, deşi cel mare, cizmarul, mai greoi la-nvätat 


englezeşte, era încă perplex, uluit, închipuindu-şi că obstacolul era 
254 


bariera pusa de limba, si nu conditia: proletariatul din Jefferson, care 
refuza nu numai sa accepte ca-i proletariat, dar se socotea multumit sa 
fie burghezie, fiind în schimb convins că si asta nu era decât o stare 
interimară, de provizorat, o etapă în drumul spre posesiunea băncii 
domnului Snopes sau a seriei de magazine de băcănie de angro a lui 
Wallstreet Snopes, şi (cine ştie?) în drumul spre rezidența 
guvernatorului de la Jackson, sau chiar Casa Albă de la Washington. 
Cel mic, tinichigiul, era mai ager. Poate pentru că, spre deosebire 
de meseria sedentară şi mai contemplativă a cizmarului, circula mai 
mult. În orice caz, el de la o vreme îşi dăduse seama că oricare-ar fi 
fost proletariatu-n care-ar fi vrut să intre, trebuia mai întâi să şi-l 
fabrice. Aşa că s-a pus pe treabă. Singurul mijloc era să recruteze, să 
convertească la comunism, şi unicul material disponibil erau negrii. 
Pentru că printre noi, masculii albi din Jefferson, toţi, de la cei care 
sâmbătă stăteau la marginea trotuarului şi vindeau alune şi floricele, 
şi de la băcanii cu dughene prin strädute şi fundături, până la 
proprietarii de lanţuri de magazine universale şi de reprezentanţe de 
automobile şi de produse petrolifere, era un concert unanim, nu mai 
putin puternic şi chiar mai zgomotos la bază, împotriva tuturor celor 
cărora acum li se zicea comunişti - Harry Hopkins, Hugh Johnson şi 
oricine avea vreo legătură cu N.R.A., cu Eugene Debs, cu I.W.W., cu 
C.LO. — împotriva fiecăruia şi-a tuturor care păreau ca pun la-ndoiala 
dreptul nostru de jeffersonieni autohtoni de-a cumpăra sau cultiva, 
sau căuta, sau găsi orice cât mai ieftin, prin linguseala sau şmecherie, 
sau ameninţare, sau forţă şi pe urmă de-a vinde cât de scump îţi 
permitea nevoia sau ignoranta, sau timiditatea cumpărătorului. Şi 
asta-i ce-avea Linda, tot ce-avea ea în deşertul nostru capitalist, atât de 
străin ei şi-atât de îndepărtat de căminul ei politic, dacă-ntr-adevăr ea 
era comunistă şi dacă-ntr-adevăr comunismul era nu doar o ideologie 
politică, ci o religie, pe care, ca să rămâi în viaţă trebuie s-o practici — 
doi imigranți de la Cercul Polar: unul literalmente lipsit de grai 


omenesc, un troglodit, celălalt o viespe mică şi afurisită, şi 
255 


neinduplecata din cauza căruia amândoi erau la drept vorbind scoşi 
dintre hotarele Jeffersonului, nu pentru c-ar fi fost comunişti 
recunoscuţi (nimeni nu s-ar fi sinchisit cât de comunist era al’ mic, 
atâta vreme cât nu s-amesteca în chestia haremurilor locale de salarii, 
cum ar fi putut foarte bine să fie şi republicani, câtă vreme nu s- 
amestecau în treburile democrate ale alegerilor comunale şi regionale, 
sau şi catolici, câtă vreme nu postau pichete-n fata bisericilor sau nu 
împiedicau şedinţele de rugăciune în comun), ci pentru că erau pro- 
negri: îi frecventau, fraternizau politiceşte cu negrii. Nu-i frecventau 
socialmente: n-am fi suportat nici chiar asta din partea lor, şi al’ mic 
ştia în orice caz destulă englezească jeffersoniană ca să-şi dea seama. 
Dar orice frecventare, de orice natură, întrecea măsura; poliţia locală 
se şi uita chiorâş la ei, cu toate că noi, în fond, nu credeam că un străin 
ar putea realmente să pună la cale ceva rău cu loialii noştri oameni de 
culoare. 

Asa că, vedeţi dumneavoastră, tot ce le rămânea acuma - lui Gavin 
şi Lindei — era căsătoria. Pe urmă a venit Crăciunul lui 1938, ultimul 
pan’ a nu începe stingerea luminilor, şi în vacanță am venit acasă, si 
într-o seară, ea a fost la noi la masă. Nu la masa de Crăciun. Cu asta 
nu ştiu ce s-a-ntâmplat: dacă mama şi cu Gavin nu şi-au zis că ar fi 
mai delicat s-o invite şi s-o lase pe ea să refuze, sau să n-o invite deloc. 
Nu, greşesc. Pun capul că mama i-a invitat pe-amândoi — şi pe ea, şi pe 
bătrânul Snopes. Pentru că femeile astea sunt uluitoare. Ele evoluează 
senine, cu un calm perfect, într-o chestiune în care de ani de zile 
bărbaţii îşi sparg regulat capetele; după care constati că problema nu 
numai că nu era importantă: pur şi simplu nu exista deloc. I-a invitat 
pe-amândoi, exact ca şi cum ar fi făcut treaba asta ori de câte ori îi 
dădea prin minte, sau cel puţin o dată pe lună în ultima sută de ani, 
de câte ori socotea că le face o mică plăcere invitându-i la masă, sau de 
câte ori socotea că-şi face ei o plăcere avându-i la masă, fie că lor le 
făcea plăcere sau nu; şi Linda a refuzat pentru amândoi exact în 


acelaşi fel. 
256 


Aşa ca va puteți imagina cina de Crăciun in casa aceea, pe care 
nimeni dintre cunoscuti n-o stia cum arata pe dinauntru, in afara de 
mama (oh, da, desigur, ea trebuie c-o vazuse, acuma ca Linda se- 
ntorsese) si de unchiu’ Gavin: sufrageria — masa, scaunele, bufetul, 
scrinul, candelabrele şi tot — arătând exact cum arătase-n magazin la 
decoratorul de interioare de la Memphis când el — Snopes — se dusese 
să dea în schimbul ei mobila rămasă de la mama maiorului de Spain; 
el şezând la un capăt al mesei şi Linda la celălalt, şi argatul în haină 
albă servindu-i — bătrânul ăla de porc de câine cu sânge de peşte şi cu 
un vocabular de două cuvinte din care unul era „Nu” şi ăllalt 
„Sechestru”, şi mireasa tăcerii, mai imaculată-n castitatea ei decât 
însăşi nevasta Cezarului, pentru că şi ea era invulnerabilă, în 
siguranţă pe vecie, în această castitate etern pură, şi care n-ar fi putut 
să-l audă, chiar dacă el ar fi avut ceva de spus, cum n-ar fi auzit-o nici 
el pe ea, pentru că n-ar fi putut să descifreze limbajul în care vorbea 
ea. Şezând amândoi acolo, fatä-n fata, de-a lungul întreg ritualului 
ăstuia atroce, impus în această anume zi dintre toate zilele anului; şi 
nimeni care să ştie de ce o făceau, de ce o îndurau, de ce îndura, de ce 
suferea ea asta, ce ritual slujea sau ce constrângere ispăşea — sau, cine 
ştie? Prevestirea cărei nenorociri îşi propunea ea să i-o ţină lui vie-n 
fata. Poate că de asta. Vreau să zic, poate că de asta se-ntorsese la 
Jefferson. În orice caz, nu ca să se mărite cu Gavin Stevens. Sau, cel 
putin, nu încă. 

Asa c-a fost o cină absolut obişnuită, cu toate că mama trebuie să fi 
spus (si, neapărat, să fi şi crezut) că era în cinstea mea, pentru că eram 
iar acasă. Si nu ziceam eu că femeile sunt extraordinare? Ea — Linda: 
un cadou de la Ghici Cine? - avea un carnetel cu foite subțiri, de 
fildeş, cu colţurile aurite, mari doar cât să-ncapă trei vorbe pe una, 
prinse cu inele mici, de aur, pe care să se-ntoarcă foile, şi cu un 
creionaş de aur asortat, ca să poţi scrie, şi pe urmă să ştergi cu batista, 
sau cu un servetel, sau, mai expeditiv şi mai bărbăteşte, c-un pic de 
scuipat pe degetul mare, şi pe urmă să-l foloseşti iar (desigur, s-ar 

257 


putea sa i-l fi dat in schimbul brichetei cu initialele GLS gravate pe ea, 
când el n-avea iniţială L la mijloc pentru că, de fapt, n-avea nicio 
iniţială la mijloc, pe care i-o dăduse acum cinci ani, şi pe care n-o 
folosise niciodată, pentru că era imposibil să-i scoată cineva din cap că 
simţea în luleaua lui de cocean de păpuşoi mirosul de benzină). Şi, cu 
toate că şi mama folosea carnetelul, ca şi noi ceilalţi, ea făcea asta 
absolut din întâmplare, ca orice alt gest cu mâna, în timp ce vorbea. 
Pentru că nici nu se uita la mână atunci când vorbea, se uita la ea, la 
Linda, aşa că n-ar fi putut descifra semnele pe care le făcea, chiar în 
ipoteza c-ar fi făcut semne, ci pur şi amplu vorbea cu Linda cum 
vorbea cu noi ceilalţi. Şi, al dracului să fiu, dacă Linda nu părea c-o- 
ntelege; flecăreau şi gângureau fără-ncetare, amândouă, ca femeile, 
aşa că se prea poate că nicio femeie n-ascultă vreodată ce spune 
cealaltă, pentru că n-are de ce, ele comunicându-şi ce era de 
comunicat încă înainte de-a fi început să vorbească. 

Pentru că, pe-atunci, Linda vorbea. Oh, da, lecţiile de dictiune ale 
lui Gavin îi făcuseră bine, trebuie să-i fi făcut, pentru că prea fuseseră 
multe, sau, în orice caz, destule, presupunând c-a consacrat ceva din 
timpul cât erau împreună, încercănd să-i îndulcească vocea. Dar tot 
voce de ratä-avea: seacă, fără viata, moartă. Asta-i: moartă. Fără 
pasiune, fără căldură; şi, ce era mai rău, fără speranţă. Ce vreau să 
spun: în pat, împreună, în întuneric, şi când ai mai multă dragoste şi 
pasiune, şi extaz, decât încape-n tine, trebuie s-o-mpărtăşeşti, s-o 
murmuri, şi ca s-o murmuri, s-o şopteşti, să n-ai decât măcăind ăsta 
sec şi fără viaţă. De data asta (au mai fost şi alte mese în vara care a 
urmat, dar asta era prima la care-am participat şi eu) a-nceput să 
vorbească despre Spania. Nu despre război. Vreau să zic: războiul 
pierdut. Era ciudat. Îl pomenea când si când, nu cu aerul că nu s-ar fi 
întâmplat niciodată, dar parcă nu ai lor ar fi mâncat bătaie. Unii dintre 
ei, ca de pildă Kohl, fuseseră ucişi şi altora, o mulţime, le zburaseră 
matele sau timpanele, ca ei, sau mâinile, sau picioarele, iar câţi mai 
rămăseseră se risipiseră (şi-acuşi o să-nceapă să fie proscrisi şi 

258 


cercetaţi de F.B.I, ca să nu mai vorbesc de „amatorii”, care-o să-i 
urmărească şi să-i härtuiascä, dar încă n-ajunseserăm aici), dar nu 
înfrânți încă şi nu pierduseră absolut nimic. Ea vorbea despre oamenii 
cu care fusese, oameni de felul lui Kohl. Ne povestea despre 
Hemingway şi despre Malraux, şi despre un rus, un poet care trebuia 
s-ajungă mai mare decât Puşkin, numai că fusese omorât; şi mama, 
mâzgălind pe carnetel, dar fără să dea mai multă atenţie la ce credea 
ea că scrie decât Linda, zicând: 

— Oh, Linda, nu! — ştiţi: ce tragic e să fii ucis aşa, tânăr, cu opera 
neterminată. Şi Gavin care-i lua mamei carnetelul din mână, dar 
începând şi el să vorbească: 

— Fleacuri. Nu există una ca asta: Milton mut şi obscur. Dac-ar fi 
murit la doi ani, s-ar fi găsit cineva să-i scrie până azi opera-n locul lui. 

Numai eu nu-mi băteam capul cu carnetelul; mă-ndoiesc că l-aş fi 
putut scoate din mâna lor. 

— Şi l-ar fi chemat Bacon sau Marlowe, am zis. 

— Sau cine ştie, un nume sintetic, solid de profesionist. 
Shakespeare, de pildă, făcu unchiu' Gavin. 

Dar Linda nici nu-şi aruncase ochii pe carnetel măcar. Vă spun, ea 
şi cu mama n-aveau nevoie de el. 

— De ce? zise ea. Ce vers sau paragraf, sau măcar pagină poţi scrie 
să egaleze cu a-ţi da viata ca să spui Nu unora ca Hitler si ca 
Mussolini? Şi Gavin, fără să mai umble nici el după carnetel acum: 

— Are dreptate. Are perfectă dreptate şi să mulţumim Domnului că 
are. Nimic nu se pierde, niciodată. Nimic. Nimic. Afară de Linda, 
fireşte, Gavin povestea despre Kohl, că era un om mare, nu o 
matahală, dar viril, vioi; un om căruia-i plăcea ceea ce-ntelegeau grecii 
vechi prin râs, un om care-ar fi putut, ar fi avut cu ce umple viaţa, şi 
emotivă, şi fizică, a oricărei femei. Şi Linda avea acuma exact treizeci 
de ani şi, da-da, ochii-i avea frumoşi, şi nu numai ochii; poate că 
pentru Kohl n-a prezentat niciodată importanţă ce era sub fustă, şi nici 


pentru oricine altul, care va avea norocul să-i devină succesor, inclusiv 
259 


unchiu’ Gavin. Asa c-abia acuma-ntelegeam eu ce-aveam inaintea 
ochilor: nici mama n-avea nevoie, si nici Linda, sa se uite la ceea ce 
mama-şi inchipuia că scrie pe-afurisitele alea de foite de fildeş, pentru 
că era evident c-a doua zi, după ce Linda se-ntorsese-acasă, mama se 
pusese pe treabă cu-acelaşi zel implacabil şi fără ocoluri, ca mamele 
vânătoare de gineri de pe vremea veche victoriană, când începea 
sezonul la Bath sau la Tunbridge, ca-n Fielding sau Dickens, sau 
Smoilet. Pe urmă-am mai descoperit ceva. Mi-am adus aminte că, nu 
mai demult decât acum un an, eram amândoi singuri în birou şi 
Ratliff mi-a zis: 

— Ascultă-ncoa'”, de ce vrei să-ţi pierzi frumusețe de vreme cu 
gelozia pe unchiu' dumitale? Mai curând sau mai târziu, tot o să 
trebuiască să-l ia cineva de bărbat. O să vină o zi când o să fii mai 
matur decât el şi-atunci o să ai prea multe de-ale dumitale ca să-ţi mai 
poţi pierde vremea văzând si de el. Asa că, la urma-urmei, poa’ să fie 
şi Linda. 

— Intelegeti ce vreau să spun? Că era transmisibil, vădit lucru. 
Adică, ce-o fi fost ce-avusese maică-sa. Gavin o văzuse odată când era 
de treisprezece ani, şi uite ce-a patit. Pe urmă, a văzut-o Barton Kohl 
când era de nouăsprezece, şi uite unde-a ajuns. Şi-acuma o văzusem şi 
eu, de două ori, vreau să zic după ce mă făcusem destul de mare ca 
să-mi dau seama ce am înaintea ochilor: o dată pe aeroportul de la 
Memphis, vara trecută, şi o dată aici, astă-seară, la cină, şi-acuma-mi 
dădeam seama că eu o să trebuiască să fiu cel care să-l ia pe unchiu’ 
Gavin şi să-l ducă-n bibliotecă sau în fumoar, sau în fine unde te duci 
pentru asemenea întrevederi şi să-i spun: 

— Ascultă, tinere! Ştiu cât de ruşinoase sunt intenţiile dumitale. Ce 
vreau eu să mai ştiu e cât sunt de serioase. Sau dacă nu pe el, măcar 
pe altul. Pentru că n-avea să fie el. Ratliff mi-a povestit că Gavin îi 
spusese că ea era sortită să iubească o singură dată-n viaţă şi să-l 
piardă, şi pe urmă să-l plângă. Ceea ce ar fi putut însemna că de-aia 
se-ntorsese la Jefferson: dacă tot ce-ţi mai rămâne e să plângi, n-are 

260 


importanta unde. Asa ca era pierdutä; il pierduse chiar si pe-acel unul 
care-i mai rămăsese şi care s-ar fi-nsurat cu ea, daca nu pentru alt 
motiv, măcar pentru că el, mai mult decât oricine altul, când era ea 
copil, se-ocupase să facă din ea ceea ce-ajunsese astăzi. Dar n-avea să 
fie el; el trebuia să-şi apere prognoza, să facă să i se-adeverească 
vorbele, indiferent cine se chinuia şi suferea. 

Da, era pierdută. Conducea maşina aia neagră de bancher-diacon 
baptist de provincie, chiar de când se-ntorsese-acasă: la-nceput 
crezuse poate c-o s-o conducă singură, dar bătrânul Snopes s-a opus, 
din cauza surzeniei. Aşa că-n fiecare după-amiază, ea-l aştepta-n 
maşină, când se-nchidea banca, şi plecau amândoi prin împrejurimi şi 
el putea s-asculte dacă s-auzeau claxoane apropiindu-se. Care mici 
deplasări prin împrejurimi făceau parte din rolul lui, pentru ei ţinutul 
era moşia lui, baronia lui — pogoanele, fermele, recoltele — şi chiar daca 
pe unele n-avea încă ipotecă şi altele poate că erau încă în curs de 
sechestrare, le măsura şi le calcula din ochi pe cele care deocamdată-i 
scăpaseră. 

Adică, afară de-o după-masă pe săptămână, de obicei miercurea. 
Bătrânul Snopes nici nu fuma, nici nu bea, nici măcar tutun nu mai 
mesteca; ce tot mestecau fălcile lui fără-ncetare era, vorba lui Ratliff, 
acelaşi dumicat mititel de aer de la Mosia Frantuzului, pe care-l 
adusese-n gură când se mutase la Jefferson, acum treizeci de ani. Da, 
era pierdută: pentru că nu la unchiu' Gavin s-a dus: la Ratliff s-a dus 
atunci, după-amiază, şi i-a spus: 

— Nu ştiu cum să dau de al’ de vinde-acum whiskey. Nu, chiar atât 
de pierdută nu era, doar că lipsise prea multă vreme, explicându-i lui 
Ratliff de ce nu se dusese la unchiu Gavin: procuror regional; m-am 
gândit că... şi Ratliff bătând-o pe spate chiar acolo-n stradă, zicând aşa 
ca s-audă toată lumea, că ea tot n-auzea: 

— Ai lipsit prea mult de-aici. Hai! Să mergem să-l luăm. 

Aşa că s-au dus toţi trei, în maşina lui Gavin, la aşa-zisa tabără de 
pescuit a lui Jakeleg Wattman la Wyott's Crossing pentru ca data 

261 


viitoare să ştie, ea singură, cum si ce fel. Adică să se ducă cu maşina 
până la prăvălioara de scânduri nevopsite a lui Jakeleg (Jakeleg o 
tinea nevopsita ca să n-o zgârie de câte ori vreun serif reales de-o nouă 
administraţie pusă pe reforme-l avertiza c-o să se facă iar o descindere 
şi trebuia să scoată cuiele, şi să demonteze piesele alambicului, şi să le 
care mai adânc în pădure, la o milă de-acolo, până se potolea 
vâltoarea reformistă şi putea să-şi aducă lucrurile-napoi, fără 
supărare, la şosea pavată şi la automobile) şi să coboare din maşină, şi 
să intre înăuntru, unde rafturile de scândură nevopsite erau pline de 
undite şi plumbi, şi ata de pescuit, şi tutun, şi baterii de buzunar, şi 
cafea, şi conserve de fasole, şi cartuşe de vânătoare, şi-un şir întreg de 
brevete de vânzare de băuturi spirtoase, eliberate de Departamentul 
Contributiunilor Interne al Statelor Unite, era bătut în perete, si 
Jakeleg, în cizme moi de cauciuc, care-i veneau până la şold, şi pe care 
le purta şi iarna, şi vara c-un pistol încărcat într-una din ele, sta după 
o tejghea baricadată cu rețea de sârmă ca pentru cotete de găini şi-i 
ziceai: „Ce mai faci, Jake? Ce ne dai astăzi?” Si el iti zicea: „Lot marfa 
aia”, pentru că lui putin îi păsa dacă tie-ti plăcea sau nu, marfa, si- 
acelaşi pret, pentru că nu dădea doi bani dacă tie-ti convenea sau nu. 
Şi-ndată ce ziceai cât, negrul (în cizmele moi, de cauciuc, pe care 
Jakeleg le purtase anul trecut) se strecura dedesubt sau afară, sau în 
orice caz dispărea, şi-apărea cu sticlele, şi rămânea cu ele-n mână, 
pana-i dădeai lui Jakeleg banii şi-ţi luai restul (dacă era rest de luat), şi 
Jakeleg deschidea atunci o usitä în rețeaua de sârmă, si-mpingea 
sticlele prin ea şi tu te-ntorceai cu ele la maşină şi gata, asta era tot; a 
luat-o (unchiu’ Gavin) pe Linda pan-acolo, şi-a intrat cu ea, şi foarte 
probabil c-a zis: 

— Ce mai faci, Jake? Îţi prezint pe doamna Kohl. N-aude, da’ de 
gustat gusta şi de-nghitit înghite. Şi poate că Linda a zis: 

— Ce are? Şi probabil că unchiu' Gavin i-a scris pe carnetel: Aici nu 
se-ntreabă lei ce-ţi dă Dă-i opt dolari sau dă-i şaisprezece dacă vrei. Aşa că 


data următoare poate că s-a dus singură. Sau poate că unchiu' Gavin 
262 


s-a dus la banca si-a intrat in odaita din fund, si i-a zis: 

— Asculta, porc de caine batran si nesimtit, ai de gand sa stai aici 
de pomană şi s-o laşi pe fiica dumitale, care n-o s-audă nici trambita 
judecății de apoi, să meargă singură, până la taverna aia de 
contrabandist a lui Jakeleg Wattman, ca să-şi cumpere whiskey? Sau 
poate c-a fost o simplă coincidenţă: o miercuri după-amiază şi el - Mr 
Snopes — n-are cum să-i spună: 

— Ascultă, opreşte-te, unde dracu' mergi? Nu-i ăsta, drumu’! 
Pentru că ea n-aude şi, de fapt, nici nu ştiu cum vorbea el cu ea, 
pentru că nu-mi pot închipui mâna lui scriind altceva decât adunări 
de procente sau un termen, o scadentä, poate c-aveau o hartă a 
drumurilor din ţinut, pe care să-i poată-arăta şi pân-acuma se 
descurcaseră. Aşa c-acuma el n-avea o singură dilemă, avea trei: nu 
numai că maşina preşedintelui băncii, ştiută şi răs-ştiută, mergând la o 
tavernă de contrabandist, dar şi cu el înăuntru; apoi dilema de-a 
permite ca orice ipotecat în perspectivă, din toată Yoknapatawpha, s- 
audă că el şedea acolo-n maşină şi-şi lăsase unicul copil, unica fată, să 
intre-ntr-o tavernă faimoasă, de pe malul gârlei, ca să cumpere 
whiskey, sau că intra şi el în persoană, şi, cu mâna lui de diacon 
baptist, să plătească şaisprezece dolari din banii care erau sângele 
vieţii lui. 

Era pierdută. Gavin mi-a spus că, de mai bine de un an de zile, ăi 
doi comunişti finlandezi începuseră să vină noaptea pe la ea, (la 
invitaţia ei, desigur) şi vă puteţi imagina una ca asta. La ea în salon. 
Unchiu' Gavin zicea că îşi aranjase o cameră pentru ea, sus, dar vizita 
trebuie că o primea în salon, pe-acelaşi hol în care dădea, oblic, şi 
odaia unde se presupunea că bătrânul Snopes îşi petrecea toată viaţa 
care n-avea loc la bancă. Salonul de capitalist şi ei trei, doi muncitori 
finlandezi imigranţi, şi fata bancherului; unul care nu ştia să 
vorbească englezeşte, şi-un altul care n-auzea în nicio limbă, 
încercând să se-nteleaga printr-un al treilea, care încă nu-nvatase să 


silabisească, vorbindu-şi de speranţele lor, de viaţa ce va să vie, de 
263 


visuri, de emanciparea omului din tragedia lui, de eliberarea lui — de 
data asta pentru totdeauna - de suferinţe şi de foame, si de 
nedreptate, de starea omului de azi. În timp ce două uşi mai încolo, în 
odaia unde doar că nu mânca şi nu ţinea banii lichizi ai băncii, cu 
picioarele proptite pe scândurica nevopsită bătută-n cuie pe marginea 
căminului în stil Adam şi mestecând neîncetat ceea ce Ratliff numea 
micul său dumicat de aer de la Mosia Frantuzului — capitalistul in 
persoană, stăpânul salonului şi al casei, şi al însuşi mediului ambiant 
în care visau, el, care-şi începuse viaţa ca nihilist, şi-apoi se muiase şi- 
ajunsese simplu anarhist, şi-acuma nu că era conservator, era un tory, 
un reactionar: un stâlp, neclintit ca stânca, al lucrurilor aşa cum sunt. 
Era pierdută. Nu mult după asta ea începu ceea ce la Jefferson se 
chema cârdăşia cu negrii. Se ducea, evident nechemată şi fără s- 
anunţe, prin clasele primare şi secundare, ea, care nici tunetul nu-l 
putea auzi, ganditi-va, aşa că tot ce putea face era să privească — feţele, 
expresiile, gesturile, şi-ale copiilor, şi-ale profesorilor, incremeniti, 
poate putin alarmati, în orice caz uluiti şi de teamă circumspecti la 
apariţia neprevăzută a acestei inexplicabile femei albe, care-i vorbea 
acuma profesorului cu vocea ei de rata şi pe urmă-i întindea o foaie şi- 
un creion ca profesorul să-i răspundă. Şi imediat, probabil cât i-a 
trebuit mesagerului s-ajungă în grabă pan’ la el, apărea şi directorul — 
om de cultură universitară, zicea unchiu' Gavin, inteligent şi capabil 
de abnegatie — şi atunci ea cu directorul şi cu decana profesoarelor 
nimereau în biroul directorului, unde probabil că nu chiar atât ea, 
femeia albă, încerca să explice, cât ei, cei doi negri, care ghiciseră şi 
poate că şi intelesesera, chiar dacă nu erau de acord cu ea. Pentru că 
ei, negrii, dacă nu-i vorba de mizerie şi de ignoranță, şi de frică — joc 
de noroc, băutură-, ci de omenie, sunt oameni blânzi şi afectuosi, mai 
blânzi şi mai afectuoşi decât sunt albii, pentru c-aşa trebuie să fie, ceva 
mai înţelepţi în relaţiile cu albii decât albii în relaţiile cu ei, pentru c- 
au avut de supravieţuit ca minoritate. Ca şi cum ea ar fi ştiut dinainte 


că ignoranta şi prejudecata cu care-avea de luptat — ignoranță si 
264 


prejudecată care vor riposta, îi vor spulbera visul si, daca s-ar 
îndărătnici cumva şi-ar persevera, o s-o distrugă — nu vor fi la rasa 
neagră, pe care ea îşi propunea s-o ridice, ci la cea albă, pe care-o 
reprezenta. 

Aşa că-n cele din urmă, ce era de aşteptat s-a-ntâmplat cum 
prevăzuse de altfel toată lumea, cu excepţia ei pare-se, poate din 
cauza surzeniei, a izolării, a solitudinii de-a trăi înconjurată, nu de 
sunete, ci doar de gesturi. Sau poate că prevăzuse şi ea, dar cum 
trecuse printr-un război, puţin îi păsa. În orice caz, ea a dat înainte, 
impetuos, cu ideea ei, ca un taur cu fruntea plecată. Ideea care consta 
în a institui un fel de competiţie săptămânală, un test, şi câştigătorii, 
care vor fi socotiți premiatii pe săptămâna aceea, elevii cei mai buni, 
să petreacă săptămâna următoare la un fel de cursuri speciale pe care- 
avea de gând să le înfiinţeze, cu profesori albi, detalii care vor fi 
stabilite mai târziu, dar pentru moment, provizoriu, vor avea loc în 
camera ei din casa tatălui ei, nişte prelegeri cu caracter general, la care 
premiatii unei săptămâni vor ceda locul celor ai săptămânii 
următoare; asta îmbrăţişând toate clasele, de la kindergarten până la 
cursul superior, teoria ei fiind că, dacă la optsprezece ani eşti destul de 
mare ca să mai poţi învăţa, destul de mare ca să mai poţi învăţa eşti şi 
la opt, când e şi mai uşor sä-nveti ceva nou. Pentru că ea n-auzea, 
intelegeti, nu numai cuvintele, n-auzea nici tonul, mai ridicat sau mai 
scăzut, alarmat sau speriat, sau terorizat cu care un glas de negru 
trebuia să spună: Multumesc. Aşa că-n cele din urmă a venit chiar 
directorul la unchiu’ Gavin la birou — omul acela inteligent şi capabil 
de abnegatie cu figura lui calmă şi tragică. 

— Vă aşteptam, zise unchiu' Gavin. Ştiu ce vreţi să-mi spuneți. 

— Vă mulţumesc, zise directorul. Înseamnă că vă daţi seama şi 
dumneavoastră că n-o să iasă nimic. Căci nici dumneavoastră nu 
sunteți încă gata pentru-aşa ceva şi nici noi. 

— Nu mulţi din rasa dumneavoastră vor fi de acord cu cele ce 
spuneţi, zise unchiu' Gavin. 

265 


— Niciunul n-o să fie, zise directorul. Intocmai cum n-ar fost 
niciunul de acord când a spus-o Mr Washington. 

— Mr Washington? 

— Booker T. Washington, zise directorul. Şi Mr Carver. 

— Oh, făcu unchiu’ Gavin. Da? 

— Că-ntâi trebuie să-i facem pe albi să aibă nevoie de noi. Pe 
vremuri, ai dumneavoastră aveau nevoie de noi în economie; dacă nu 
în cultură, în agricultură ca să scoatem bumbac şi tutun, şi indigo. Dar 
asta era o falsă nevoie, avea răul în ea însăşi, era o racilă. Aşa că nu 
putea să dureze. Trebuia să dispară. Aşa c-acuma nu mai aveţi nevoie 
de noi. Acuma nu e loc pentru noi în cultura dumneavoastră, dar nu 
mai e nici în economia dumneavoastră. Cumpărăm cu toţii aceleaşi 
automobile-n rate, ca să consumăm în ele aceeaşi benzină, şi-aceleaşi 
aparate de radio, ca s-ascultăm aceeaşi muzică, şi-aceleaşi răcitoare, ca 
să ţinem în ele aceeaşi bere, dar asta-i tot. Aşa că noi trebuie să ne 
facem un locşor al nostru în cultura dumneavoastră, dar şi-n 
economia dumneavoastră. Nu să ne faceţi dumneavoastră un loc ca să 
va-mpiedicati de noi. Ca aici în sud, sau să capatati voturile noastre şi 
ca să vă sporiti beneficiile politice, ca în nord, ci NOI să ne facem un 
locsor al nostru, silindu-vă s-aveţi nevoie de noi, să nu puteţi fără noi, 
ca nimeni altul decât noi să nu poată umple acest locşor în economia 
şi-n cultura dumneavoastră, pe care nu-l putem umple decât noi, aşa 
c-acest locşor să trebuiască să fie al nostru. Şi dumneavoastră nu doar 
să ne ziceti: „Vă rog”, să trebuiască să ne ziceti: „Vă rog”, să vreți să ne 
ziceti: „Vă rog”. O să-i spuneţi lucrul ăsta? O să-i spuneţi că-i 
mulţumim şi c-o să-i fim recunoscători? Dar să ne lase-n pace. 
Acordaţi-ne prietenia dumneavoastră întotdeauna, şi ajutorul când va 
fi nevoie. Dar protecţia, pastrati-o până vă vom cere-o. 

— Asta nu-i protecţie, ştiţi foarte bine, zise unchiu’ Gavin. 

— Da, zise directorul. Ştiu şi asta. Şi-mi pare rău. Mi-e ruşine că 
eu... Apoi zise: Spuneti-i numai atât: că-i mulţumim şi că-i păstrăm 
recunoştinţă, dar să ne lase-n pace. 

266 


— Cum poţi spune-aşa ceva cuiva care riscă-atât de mult numai de 
dragul dreptăţii şi ca să facă să dispară ignoranta? 

— Ştiu, zise directorul. E greu. Înc-o bucată de vreme, poate că n-o 
să ne putem descurca fără ajutorul dumneavoastră, de vreme ce vi-l 
cer... Vă salut, domnule, zise el şi plecă. Asa că şi unchiu’ Gavin, cum 
să fi putut să-i spună? Sau şi altcineva, oricine, fie el alb sau negru. 
Pentru că nu că nu putea s-audă: nu voia s-asculte, nici măcar acel 
„Nu” unanim din chiar şcoala de negri — această masivă nu rezistenţă, 
ci imobilitate, ca la un animal instinctul de a sta absolut nemişcat, fără 
măcar să răsufle, fără măcar să gândească. Sau poate că a auzit, pentru 
că a făcut stânga-mprejur din mers, fără să se-oprească măcar: de la 
şcoală de-a dreptul la direcţia învăţământului: dacă nu putea desfiinţa 
ignoranta în etape, prin cazuri individuale, va încerca s-o facă cu 
toptanul punând la şcolile de negri profesori albi bine instruiți, fără sa 
ceară ajutorul nimănui, nici măcar al lui Gavin, urmărindu-i şi-n- 
coltindu-i pe cei de la direcţia învățământului, tot consiliul lor de 
revizori regionali, făcându-i sa bată-n retragere, să intre-n vizuina lor 
sacrosanctă, să se evaporeze pur şi simplu, ea înarmată-acum nu cu-o 
tăbliță de fildeş şi c-un creionaş de aur, ci c-un teanc enorm de coale 
ministeriale galbene şi cu creioane pentru toată lumea. Evident, ei au 
făcut de la-nceput eroarea de-a o lăsa să intre. Pe urmă, Gavin zicea că 
lucrurile s-au desfăşurat cam aşa: 

Preşedintele, scriind: Să presupunem deocamdată, de dragul discuţiei, 
intelegeti, că punem profesori albi la şcoala de negri, ce se va întâmpla cu 
profesorii negri, sau aveți dumneavoastră de gând să le acordati o pensie. 

Vocea de rata: 

— Nu chiar. l-aş trimite în nord să fie acceptaţi la şcoli de albi unde 
să primească aceeaşi instrucţie ca şi profesorii albi. 

Creionul: Să presupunem mai departe tot de dragul discuţiei că-i scoatem 
pe profesorii negri de unde o să găsiți profesori albi care să completeze 
locurile vacante lăsate de cei negri din Mississippi şi câtă vreme credeți că li 


se va permite să ocupe aceste posturi de negri. 
267 


Vocea de rata: 

— Îi voi găsi dacă-i veţi apăra. 

Creionul: Să-i apărăm de cine doamnă Kohl? Numai că ea n-a mai avut 
nevoie să răspundă la întrebarea asta. Pentru că-ncepuse: cuvintele 
„Nândută negrilor” mâzgălite cu cretă cu litere mari pe trotuar în fata 
casei a doua zi dimineaţă, ca tată-său să calce apăsat pe ele, cu pălăria 
lui neagră, de bancher, şi cu cravata lui minusculă, gata-făcută, 
mestecând necontenit dumicatul lui de aer de la Mosia Frantuzului. 
De sigur c-a văzut. Gavin zicea că era imposibil să nu vadă cineva şi 
că până la prânz o bună parte din restul Jeffersonului făcuse ce făcuse 
ca să treacă, aşa, ca din întâmplare, pe-acolo, să vadă. Dar ce altceva 
putea să facă — un bancher, BANCHERUL? Să scuipe-n batistă şi să se 
lase-n genunchi şi să şteargă? Şi ceva mai târziu a ieşit şi Linda, din 
nou in drum spre tribunal, să scoată sufletul şi celorlalte autorități 
locale, ascunse îndărătul uşilor zăvorâte. Şi poate, chiar foarte 
probabil, să nu fi văzut. În orice caz, n-a fost niciunul dintre ei, nici 
bucătăreasa, nici argatul. O vecină, o femeie a fost, care-a venit cu o 
mătură şi a şters-o, să nu se mai înţeleagă, a năclăit-o, în duşmănie, 
furioasă, nu ca să apere visurile imposibile ale Lindei, şi nici măcar 
dintr-o instinctivă complicitate de la femeie la femeie, ci pentru că 
locuia pe-aceeaşi stradă. Ar fi putut fi cuvinte de-acelea scurte, tăioase, 
ordinare, de sex sau excremente, cum se-ntâmplă câteodată pe 
trotuarele de prin partea locului, şi-ar fi trebuit să treacă şi peste ele, 
pentru că a se opri ar fi însemnat să admită în public că o doamnă ştia 
ce însemnau. Dar nu suporta să s-apuce cineva să scrie „Vândută 
negrilor” şi nici „Nevândută negrilor”, vădind, cu o cretă sarcastică, 
frica asta străveche, latentă, atavică, etnică, pe trotuarul străzii pe care 
stătea ea (cu bărbatul ei, natural) şi-şi avea proprietatea. 

Până când, în cele din urmă, preşedintele consiliului de revizori a 
traversat piaţa până la bancă şi a intrat în odaia din dos, în care 
bătrânul Snopes şedea, între două sechestre, cu picioarele proptite de 
marginea căminului şi tare-aş fi vrut s-aud: un intrus care-apare şi-ţi 

268 


toarna cam astea: ,,Pentru numele lui Dumnezeu, nu-ti poti tine fata 
acasă sau măcar sa n-o laşi să intre-n tribunal?” Asta din desperare, 
pentru că, de fapt, ce-ar fi putut el s-aştepte să se schimbe la ea, acuma 
când avea treizeci de ani şi nu depindea de nimeni, văduvă şi şi 
veterana de război, care realmente — Ratliff ar fi zis activmente — 
suportase focul de artilerie? Pentru că, de potolit, nu s-a potolit: 
consiliul de revizori ajunsese-acuma că nu mai îndrăznea să deschidă 
uşa cât erau în şedinţă, nici măcar la prânz să se ducă acasă la masă; 
mâncau sandvişuri de la cafeneaua Dixie, vârâte pe fereastra din dos. 
Până când poate că v-a trecut deodată prin minte: nu cumva fata e 
docilă şi intelegatoare, şi l-ar fi ascultat, dar el, bătrânul Snopes, el e 
cel care nu-ndrăzneşte să-i ceară, necum să-i poruncească să-nceteze. 
Nu stiati de ce, de bună seamă. Tot ce puteaţi face era să presupuneti 
câte polite sau acte de gaj, purtând semnătura lui, ar reprezenta ea în 
trecutul acela, care-i adusese-n fine odaita din dos, de la bancă, în care 
putea să s-aşeze şi să se contemple cum se-mbogateste, împrumutând 
şi sechestrând pe politele altora. 

Pentru că, foarte curând, i-a fost dat să aibă parte de ceva mai mult 
decât de o simplă şi anonimă Vândută negrilor peste care practic să 
trebuiască să treacă ori de câte ori ieşea pe uşa din faţă. Într-o noapte 
(asta s-a-ntâmplat pe când eu eram în Europa), o cruce grosolană 
îmbibată-n benzină a luat foc deodată pe peluza din faţa casei cu 
coloane şi-au venit poliţiştii şi-au stins-o, scandalizati, clocotind de 
furie, desigur, dar neputincioşi; ei — poliţiştii — care-ar fi fost 
neputincioşi şi dacă n-ar fi fost poliţişti, intelegeti: măcar să fi locuit 
singură, sau să fi fost doar fată de doctor sau de avocat, sau chiar de 
preot, c-atunci aşa li s-ar fi cuvenit, şi ei, şi bătrânului. Dar deh, 
trebuia să fie nu numai fată de bancher, trebuia să fie fata 
BANCHERULUI, aşa că-n realitate, pe ce-aruncase crucea lumină era 
faptul că în organizaţia care-o pusese-acolo erau numai idioţi şi 
nătângi: dacă unica apărare şi protecţie a purității sale era încredinţată 
unor mâini care nu făceau — sau, şi mai rau, nu erau în stare să facă — o 

269 


deosebire in chestia curtii din fata a unui bancher, atunci rasa alba o 
festelise urat de tot. 

Pe urmä, luna urmätoare a fost MUnchenul. Pe urma pactul lui 
Hitler cu Stalin, si-acuma cand iesea el dimineata, din casa, cu päläria 
lui neagră, de bancher, si cu cravata minusculă, luată gata-facuta, si cu 
dumicatul lui Ratliff de aer de la Mosia Frantuzului, pe ce călca nu 
mai era ceva anonim si vag, erau trei cuvinte acoperind trotuarul din 
fata casei in diferite aranjamente si combinatii: 


KOHL 
COMUNISTA 
JIDANCA 


JIDANCA 
KOHL 
COMUNISTA 


COMUNISTA 
JIDANCA 
KOHL 


si el, bancherul, conservatorul, reactionarul care facuse mai mult decat 
oricare altul in Jefferson si si-n toata Yoknapatawpha ca sä-ntoarcä 
vremile-napoi macar pânä-n 1900, obligat sa calce peste ele ca si cum 
n-ar exista, sau ar fi într-o alta limba şi-ntr-o altă epoca, ce nu i s-ar 
putea pretinde lui sa le inteleaga, si tot Jeffersonul cu ochii pe el, 
măcar prin mandatari, să vadă daca pan’ la urmă n-o să-şi piardă la 
un moment dat cumpătul. Pentru că altceva ce putea să facă?! C- 
acuma vă dädeati seama că ghiciserati bine si că realitatea era că nu- 
ndrăznea, cu şirul lui de succese şi de victorii lăsate-n urmă-n care se 
numărau şi doi morţi: nu numai sinucigaşa care-o lăsase pe ea orfană 


de mamă, dar dacă el ar fi fost alt om decât cel a cărui nevastă să 
270 


trebuiascä-n cele din urmai sa se-mpuste, ar fi putut creste-un alt gen 
de fata, al carei Barton Kohl n-ar fi fost un sculptor ovrei, cu razboiul 
ala din Spania trecut în horoscop. Şi chiar în clipa imediat următoare 
aţi fi gândit exact contrariul: că acele cuvinte de pe trotuar peste care 
trebuia să treacă de câte ori pleca de-acasă nu-nsemnau pentru el 
niciun fel de semn rău sau ameninţare de ruină sau dezastru cum n-ar 
fi fost un dezastru iremediabil un împrumut căruia nu-i scrutase bine 
perspectivele, atâta vreme cât banul rămânea la putere. Ultimul lucru 
din lume pe care-l gândea el era: Asta-i crucea pe care trebuie s-o port; 
am s-o port pentru că-n realitate el gândea: Tot ce am de făcut acuma e să 
las impresia că asta-i o cruce pe care-o port şi nu 0 concesie pe care-o fac. 

Pe urmă Polonia. l-am zis: 

— Acuma mă duc şi eu. Şi Gavin mi-a zis: 

— Eşti prea mare. Nu mai poţi fi primit la şcoala de pilotaj, 
deocamdată. Şi eu am zis: 

— Deocamdată? Şi el mi-a zis: 

— Mai fă un an de drept. Nu ştii ce-o să se-ntâmple pân-atunci, da- 
n orice caz n-o să fie ce crezi tu acuma. 

Aşa că m-am dus înapoi la Cambridge şi el mi-a scris că F.B.I.-ul 
făcea cercetări în legătură cu ea, şi-mi scria: Mi-e frică. Nu pentru ea. Nu 
de ce vor descoperi, pentru că le-ar spune ea însăşi totul dacă lor le-ar trece 
prin cap cât de simplu ar fisă se ducă s-o întrebe. Şi mi-a povestit şi restul: 
că-n cele din urmă ea a renunţat să mai bată la uşile zăvorâte, 
îndărătul cărora consiliul de revizori şi direcţia învăţământului se 
ghemuiseră tinându-si răsuflarea, şi-acuma se mulțumea s-adune o 
clasă de copii mici, în fiecare duminică, la una din bisericile negrilor, 
unde le citea cu măcăitul ei lipsit de modulație, nu chiar drept- 
credincioase parabole biblice, dar legende din Mesopotamia şi basme 
cu zâne din ţările nordice, pe care religia creştină şi le însuşise şi le 
introdusese în riturile ei sezoniere, ferită acuma, pentru că nici chiar 
preoții albi nu mai aveau ce obiecta in fata acestui paradox. Asa c- 


acuma nu mai avea de călcat pe trotuar peste Comunista Kohl Jidanca şi 
271 


nici peste Vândută negrilor (ai fi zis că de ruşine) ca să poată s-ajunga 
să fie văzută prin piaţă, mireasă a chietudinii şi-a tăcerii, pasind 
invulnerabilă în izolarea neauzului, intangibilă, mergând şi-acum cum 
mersese când avea paisprezece şi cincisprezece şi şaisprezece ani: 
exact ca o catelusa de vânătoare gata sa dea peste un cârd de păsări. 

Aşa că, de Crăciun, când am venit acasă, i-am spus lui Gavin: 

— Zi-i să rupă blestematul ăla de carnet de partid, dacă-l are. Du- 
te! Spune-i! Să lase oamenii-n pace. N-are ce le-ajuta. Nici nu merită. 
Nu vor nici ajutor, nici sfaturi şi nici să muncească nu vor. Prăjituri 
vor şi senzaţii, şi pe deasupra şi gratis, toate. Niste-mputiti. Cum 
dracu-a putut ea să stea un an de zile-ntr-un război care nu numai că 
i-a omorât bărbătu şi spart timpanu' din cap, dar cum de nu şi-a dat 
seama că chiar şi cu pretu’ ăsta partida pentru care lupta era pierdută. 
Oh da, desigur, ştiu, ştiu, mi-ati spus, şi tu, şi Ratliff, de-atâtea ori; 
Ratliff, cel puţin, nu o dată mi-a spus: de-o sută de ori: „Omu-n fond 
nu-i rău, da' n-are minte”. Şi-atunci cu-atât mai mult nu mai rămâne 
nicio speranţă, nicio justificare pentru chinul şi strădania şi zbuciumul 
altuia. Şi-aici m-am oprit, pentru că-şi pusese palma pe capul meu. 
Trebuia să se-ntindă ca s-o facă, acuma, dar a făcut-o exact ca atunci 
când eram numai pe jumătate atât de înalt şi-aveam numai o treime 
din anii de-acum, cu blandete, tandru, c-un pic de mângâiere, vorbind 
liniştit şi blând: 

— De ce nu-i spui tu? zise el. Pentru că-i un om bun şi-i si-ntelept, 
afară de cazurile când o ia razna, când se sminteşte pentr-un moment, 
deraiază-n aşa hal, că până şi eu îmi pot da seama că deraiază, şi- 
atunci îi dă drumu’ ca nebunu’, fără să se mai abată, din clipa aia, o 
iota de la logică şi de la rațiune, până ce ne bagă pe toţi intr-o- 
ncurcătură şi-o aiureală, şi-o bătaie de cap, că până şi eu aş fi avut 
destulă minte ca să le evit. Da-i om de treabă. Poate că uneori am 
greşit că l-am crezut şi l-am urmat, dar niciodată n-am greşit că l-am 
iubit. 

— Îmi pare rău... am zis. 

272 


— N-ai de ce, zise el. Numai să-ţi aduci aminte. Nu-ţi pierde timpul 
regretând erorile comise. Multumeste-te să nu le uiţi. 

Aşa că nu m-am lăsat până n-am dat iar de Ratliff. Adică nu: am 
profitat de ocazie. Era tradiționala cină de Crăciun, pe care-n fiecare 
an Ratliff o prepara singur la el acasă şi ne invita, pe unchiu’ Gavin şi 
pe mine, să mâncăm cu el. Dar, de data asta, Gavin era obligat să se 
ducă la Jackson pentru o chestiune a regiunii, cu canalizarea, aşa că m- 
am dus singur, in bucătărioara imaculată a lui Ratliff, c-un grog rece-n 
fata, făcut dintr-un whiskey de porumb, de la moş Calvin Bookwright, 
pe care părea că şi-l procură fără dificultăţi, cu toate c-acuma, că moş 
Cal îmbătrânise, când se ducea cineva la el după whiskey, putea să-i 
dea sau să-i vândă, sau să-l pofteasc-afară, nu ştiai niciodată la ce să 
te-astepti; sorbind câte putin din grogul rece, cum numai Ratliff ştia 
să-l facă — întâi topea zahărul în puţină apă, apoi începea să toarne 
whiskey în vreme ce mai învârtea încetişor lingurita, apoi apa de 
ploaie din cisterna, ca să umple paharul — şi-n timpul asta Ratliff, cu 
un sort alb imaculat, peste una din cămăşile alea curate, albastre, 
decolorate, fără cravată, pe care şi le făcea singur, gătea mâncarea, era 
dat dracului ce se pricepea la gătit, nu numai pentru că-i plăcea să 
mănânce, da’ pentru că-i plăcea să şi gătească, s-o potrivească din 
condimente pân' la perfecțiunea absolută. Pe urmă şi-a scos sortul şi- 
am mâncat la masa din bucătărie, cu o sticlă de Bordeaux, pe care-o 
aduceam totdeauna unchiu’ Gavin şi cu mine. Apoi, cu cafeaua si cu 
carafa de whiskey ne-am dus (ca totdeauna) in odaita imaculata, 
căreia el îi zicea salonul lui, cu orga de salon impecabil cernită într-un 
colţ şi cu scaunele cernite, şi cu căminul care era acoperit cu hârtie 
incretita, dar iarna avea un radiator cu gaze, care imita un buştean, c- 
acuma dăduse progresul peste noi, ne copleşise, şi-n mijlocul odaii 
masa cernită, şi pe ea, pe un suport sub un clopot de sticlă, se odihnea 
cravata Allanovna — pe-un fond de-un roşu generos, nu chiar stacojiu, 
nici chiar rubiniu, cu o mulţime de floarea-soarelui maruntele fiecare 


c-un punct minuscul albastru în mijloc, un albastru aproape la fel de 
273 


decolorat ca si camasile lui, pe care-o adusese de la New York, acum 
trei sau patru ani, atunci cand s-au dus, el si cu Gavin, ca sa asiste la 
casatoria Lindei si la plecarea in Spania, si mai bine mi-as fi täiat limba 
decât să-i fi spus că-l costase, pe cine-o fi plătit-o (presupun că Gavin), 
vreo şapteşcinci de dolari; până-n ziua-n care nu ştiu cum am facut c- 
am spus din greşeală ceva în legătură cu asta şi Ratliff a zis: 

— Ştiu cât costă. Eu am plătit-o. O sută cincizeci de dolari. 

— Cât? Am zis. O sută cincizeci? 

— Au fost două, a zis el. 

— N-am vazut niciodata decat una, am zis. 

— Nici nu cred c-ai s-o mai vezi. Cu cealaltă-i o chestie personală... 
Şi lângă ea sculptura, legatul lui Barton Kohl, şi, dacă Gavin mai căuta 
încă să afle care-i capul şi care-i coada, eu renuntasem de mult, pentru 
că nici măcar nu ştiam ce era, necum ce făcea. 

— Tot ce mai lipseşte aici e bricheta pe care i-a dat-o ea lui, am zis. 
Camera Linda Snopes. 

— Nu, făcu el. Camera Eula Varner. Ar trebui să am mai multe-aici, 
da’ poate că-i de-ajuns şi-atât. Măcar e ceva. Când o colectivitate are 
norocul de-a fi colectivitatea pe care-o alege, la o mie de ani o dată, o 
Eula Varner ca să respire-n sânul ei, cel mai mic lucru pe care-l putem 
face e ca cineva să ridice ceva, un... monument nu-i chiar cuvântul pe 
care l-aş vrea. 

— Un altar, am zis. 

— Exact. Un altar, care să indice şi să amintească, pentru ca 
oamenii care n-au avut norocul sau care-au fost condamnaţi că fie 
prea tineri... Se opri. Rămase locului nemişcat. Ai fi zis c-avea un aer 
putin bizar sau poate gânditor, dar visător, nu. l-am zis: 

— Te-nseli. N-au de gând. 

— Ce? făcu el. Ce-ai spus? 

— Că n-o să se mărite cu Gavin. 

— Asa-i, zise el. O să fie si mai rău. 

Acuma eu eram ăla: 

274 


— Ce? Ce-ai zis? Dar el isi revenise, era calm, senin, impenetrabil. 
— Da’ socot c-avocatu’ o s-o poată suporta şi p-asta. 


275 


Zece 
GAVIN STEVENS 


I-as fi putut sugera, i-aş fi putut spune s-o facă, şi-ar fi făcut-o — să- 
şi rupă carnetul de partid imediat, repede, pe loc, cu pasiune, 
exultând. Semana cu maică-sa, într-o privință cel putin: avea nevoie, 
era sortită să aibă nevoie de-a găsi pe cineva destul de apt, destul de 
rezistent (în cazul ei, cazul de faţă, nu destul de tare: fusese Kohl 
destul de tare; întâmplarea făcuse să fie şi el doar din carne şi oase, aşa 
că destul de durabil n-a fost) ca să primească ce-avea ea de dat; şi-n 
acelaşi timp sortită să eşueze în cazul ăsta, cazul ei, nu pentru că 
Barton nu-i împlinise nădejdile, ci pentru că şi-n horoscopul lui era o 
condamnare. Aşa că, dacă partidul comunist, care se dovedise 
invulnerabil la gloanţe şi deci nemuritor, îl înlocuise, nu ca s-o 
văduvească din nou, natural că ea şi-ar fi rupt bucățele carnetul de 
partid, cu pasiune, cu bucurie, exultând. Pentru că, ce sacrificiu mai 
desăvârşit poate cere cuiva dragostea, decât umilinţa, abnegatia, mai 
ales cu preţul pe care neştiutoarea lume materialistă, în ignoranta ei 
crasă şi nesimtitoare, ar eticheta-o drept laşitate şi ruşine? Totdeauna 
am avut ca o bănuială că-n realitate, martirului creştin de pe vremuri 
îi plăcea bourul sau leul, poate că-l şi iubea. 

Dar i-am sugerat altceva. Ajunsesem în 1940. Niebelungul dement 
nimicise Polonia şi se-ntorsese iar spre occidentul în care Parisul, 
eterna şi superba curtezană a lumii civilizate, îi fusese vândut ca o 
simplă curvă ordinară, şi numai fermitatea engleză l-a făcut să se- 
ndrepte din nou spre răsărit. 

A-nceput la mine-n birou. Era un omulet liniştit, curatel, aproape 
insipid, de-o vârstă nedefinită, între douăzeci şi cinci şi cincizeci de 
ani, cum arată toţi ăştia, care mi-a prezentat, scurt, insigna de agent 
federal (îl chema Gihon) şi s-a aşezat pe scaunul oferit şi-a zis: 


276 


,Multumesc”, si a deschis vorba calm si impersonal, cum fac ei, ca si 
cum ti-ar transmite un mesaj nu cine-stie-ce important. Oh da, 
desigur, fără-ndoială că eram ultimul, absolut ultimul de pe lista, 
pentru că desigur că se informase despre mine, mă verificase temeinic 
fără să prind eu de veste, cum probabil că zile-ntregi, sau poate chiar 
luni, cercetase şi elucidase, şi trecuse prin ciur şi prin dârmon tot ce 
era de aflat despre ea. 

— Ştim că tot ce a făcut, ce a încercat să facă, a fost în văzul lumii, 
aşa ca oricine să aibă posibilitatea s-audă, să ştie... 

— Cred că puteţi fi foarte liniştit pe chestia asta, am zis eu. 

— Da, zise el... absolut în văzul lumii. Lucruri perfect inofensive. 
Cu cele mai bune intenţii, numai că nu chiar atât de... realiste. De 
fapt, nimic din ce nu ar trebui să facă o doamnă, decât că puţin cam... 

— Sucite, am sugerat eu. 

— Mulţumesc. Dar aşa-i. Şi pot să vă spun în mod confidential că 
este posesoarea unui carnet de membru al partidului comunist. 
Fireşte, dumneavoastră nu stiati. 

Acuma i-am zis eu: 

— Mulţumesc. 

— Şi-odată comunistă... e ca zicătoarea veche (natural, fără nicio 
aluzie, sunt convins că ma-ntelegeti). Cin’ şi-a dat o dată poalele peste 
cap... Ceea ce fiecare, dac-a stat puţin să reflecteze, îşi dă seama că-i 
fals. Dar asta este. Acuma nu-i epocă de calm şi de reflectat, să poţi să 
pretinzi sau sa te-astepti, necum să speri, nici de la guvern si nici de la 
lume, ţinând seama de ce ne-aşteaptă, probabil mult mai curând decât 
ne dăm seama... 

— Da, am zis. Ce doriţi să fac? Ce presupuneti că pot să fac? 

— Ea... după câte înțeleg, după câte mi s-a spus, sunteţi cel mai 
vechi, cel mai apropiat prieten al ei... 

— Nicio aluzie, desigur, am zis. Dar el n-a zis, la rândul lui, 
,Multumesc”. N-a zis nimic, absolut nimic. Şedea acolo, observandu- 


mă prin ochelari, cenuşiu, insipid ca un cameleon, înspăimântător ca 
277 


urma de pas de pe plaja lui Robinson, prea insipid, prea inodor si 
incolor, cu glasul ala firav, pentru mantia teribilă pe care-o reprezenta. 

— Vasăzică, tot ce doriţi este sa fac uz de influenţa mea... 

— ...ca cetăţean şi patriot destul de inteligent ca să-şi dea seama că 
vom fi şi noi implicaţi în acest război peste cinci ani — pun cinci ani ca 
o limită maximă, pentru că nemților nu le-au trebuit nici trei ca să- 
nnebunească de-a binelea şi să ne desfidă să intrăm şi noi — împotriva 
cui, poate că n-o să ştim decât când va fi prea târziu... 

— ... ca s-o conving să-şi depună-n mod discret cartea de membru- 
n mâinile dumneavoastră şi să jure orice jurământ sunteţi autorizat să- 
i primiţi, am zis. Dar n-aţi spus chiar dumneavoastră adineauri că 
cine-a fost odată curvă (fără nicio aluzie) curvă moare? 

— De perfect acord cu dumneavoastră, zise el, în cazul ăsta, nu în 
cel cu aluzia. 

— Atunci ce doriţi de la mine... de la ea? 

Scoase un carnetel şi-l deschise; erau însemnate zilele săptămânii si 
chiar şi orele: 

— Ea şi cu soţul ei au fost în Spania, în rândurile armatei legaliste 
comuniste, şase luni şi douăzeci şi nouă de zile, până când el a căzut 
în luptă, ea a rămas în serviciu ca infirmieră de ambulanţă şi, după ce 
a fost rănită, până ce legaliştii au evacuat-o peste frontieră în Franţa... 

— Lucru-nregistrat chiar şi-aici în Jefferson. 

— Da, zise el. Înainte a locuit şapte ani în New York City în 
concubinaj... 

— ...ceea ce-i condamnabil nu numai aici în Jefferson, Mississippi, 
ci chiar şi în Washington. Dar el nici măcar nu se-ntrerupsese. 

— cu un bine-cunoscut membru înregistrat al partidului 
comunist şi în strânse legături cu alţi membri ai partidului comunist, 
care poate că nu-s încă înregistraţi la dumneavoastră, la Jefferson. 

— Da, am zis. Şi-atunci? 

Îşi închise carnetelul şi-l puse la loc în buzunarul interior al hainei, 


uitându-se din nou la mine, foarte rece, foarte impersonal, ca şi cum 
278 


intre noi ar fi fost o lentila de microscop. 

— Aşa că ea a cunoscut oameni nu numai în Spania, ci şi în Statele 
Unite, oameni care până-n momentul de faţă nu se află în fişele 
noastre — membri ai partidului comunist şi agenţi, oameni importanţi, 
care nu sunt atât de notorii ca sculptorii ovrei sau profesorii de la 
Columbia, sau alti asemenea amatori inteligenţi... Pentru că de-abia 
acuma, în fine, intelesesem. 

— Pricep, am zis. Oferiti un târg. Să vă dea nume şi s-o lăsaţi in 
pace. Biroul dumneavoastră o va transforma din duşman în turnător. 
Aveţi vreun mandat oarecare? 

— Nu, zise el. M-am sculat în picioare. 

— Atunci, buna ziua, domnule. Dar el nu se mişcă încă. 

— Nu vreţi să-i propuneţi? 

— Nici gând, am zis. 

— Tara-i ameninţată, poate chiar în primejdie. 


— Nu din partea ei, am zis. Atunci se ridică şi el şi îşi lua pălăria de 
pe birou. 

— Sper că n-o să regretati asta, Mr Stevens. 

— Bună ziua, domnule. 

Adică i-am scris-o. Pentru că se făcuseră trei ani şi ea încercase, 
realmente încercase să citească pe buze. Dar nu ştiu. Poate că a trăi în 
afara sunetului omenesc e ca şi cum ai trăi în afara timpului omenesc, 
şi ea n-avea timp de-nvatat, n-avea timp să-şi bată capul cu-nvatatul. 
Dar iarăşi, nu ştiu. Poate că n-a avut nevoie nici măcar de trei ani de 
libertate, de imunitate la vorbire, ca să afle că toată dilema condiţiei 
umane rezidă poate în neîncetata pălăvrăgeală cu care s-a-nconjurat 
omul, în care s-a-nchis, s-a izolat împotriva penalizărilor pentru 
propria stupiditate, care altminteri — penalizările, notările cu cerneală 
roşie — poate că i-ar fi dat posibilitatea ca pân-acuma să-şi fi creat o 
condiţie acceptabilă, practică, eficace. Aşa că i-am scris: 

Du-te-n altă parte. Nu mai sta aici. 


— Vrei să zici să mă mut? făcu ea. Să-mi caut o locuinţă a mea? Un 
279 


apartament, o casă? 

Vreau să zic să pleci din Jefferson, i-am scris. Pleacă de-a binelea şi 
pentru totdeauna. Dă-mi blestematul ăla de carnet de partid fugi din 
Jefferson. 

— Mi-ai mai spus asta şi altădată. 

— Nu, nu ţi-am spus, i-am zis. lar vorbeam, scriind, concepand 
paragraful în întregul lui: N-a fost niciodată vorba între noi nici de carnet, 
nici de partidul comunist. Chiar acum trei ani, când ai încercat prima oară 
să-mi spui că-l ai şi să mi-l arăţi, nu te-am lăsat, te-am oprit, am refuzat să 
te-ascult: nu-ți aduci aminte? Dar ea vorbea mai departe: 

— Vreau să zic atunci, de mult, când aveam cinsprezece ani sau 
şaisprezece şi ziceai că trebuie să plec din Jefferson. 

Aşa că nu i-am mai scris paragraful; i-am scris: Dar atunci nu puteai. 
Acuma poți. Dă-mi carnetul & pleacă. Ea rămase nemişcată un moment, 
un răstimp. Nici măcar nu-ncercam, în împrejurări importante şi crize 
de felul ăsta, să folosim tabletele de fildeş. Erau ca o bijuterie, o 
bagatelă, o podoabă feminină; realmente fără nicio utilitate aproape: 
foite subţiri de fildeş în ramă subţire de aur prinse cu ineluşe tot de 
aur, fiecare foiţă mare cam cât o carte de joc, aşa că-ntr-adevăr nu- 
ncăpeau mai mult de trei cuvinte deodată, o anagramă, un acrostih la 
nivel pueril — un rebus sau poate o istorioară cu urmare ciupita dintr- 
un abecedar, în schimb, eram sus la ea în odaia pe care şi-o aranjase, 
în picioare lângă policioara căminului, pe care şi-o făcuse exact la 
înălțimea şi cu lăţimea necesare ca să încapă un bloc de hârtie de scris, 
când aveam de discutat ceva în care nu mergeau greşeli sau nu merita 
să nu fii clar, chestii de bani de pildă, aşa că ea-mi putea citi cuvintele 
pe măsură ce-mi ieşeau din mână, ca vorbitul, aproape ca auzitul. 

— Să mă duc, unde? zise ea. Unde-aş putea să mă duc? 

Oriunde: New York, înapoi în Europa, desigur, dar la New York trebuie 
să mai fie lume pe care-o cunosteati tu Barton, prieteni de vârsta voastră. Se 
uită la mine. Aşa cu pupilele mărite ochii ei păreau aproape negri; şi 
orbi. 

280 


— Mi-e frica. 

Am vorbit; putea citi cuvinte izolate daca vorbeam rar: 

— Tie? Frica? Ea: 

— Da. Nu-mi place sa fiu neajutorata. Nu vreau sa fiu neajutorata. 
Nu vreau sa depind de nimeni. 

Gandeam febril, ca atunci cand trebuie sa relansezi sau sa tragi 
carte, sau sa pui jos, cand fiecare fractiune de secunda inseamna-un 
punct pierdut din cartea ta. In timp ce ea ma urmärea, am scris foarte 
apasat: Dar eu la ce-s bun? si mi-am tras mâna-napoi ca ea sa poata citi. 
Atunci, cum spune Chick, cu mäcäitul ei de rata, sec, fara viata, zise: 

— Gavin. N-am facut nicio miscare. Ea zise din nou: Gavin. N-am 
facut nicio miscare. Ea zise: All right. Am mintit. Nu-i chestia de 
depins. N-am sa depind. Pur si simplu trebuie sa fiu acolo unde esti 
tu. Nici măcar n-a adăugat Pentru că acuma esti tot ce mi-a rămas. 
Rămăsese-n picioare nemişcată, ochii noştri cam la aceeaşi înălţime, 
privirea ei părând să iasă, să străbată ceva: un abis, tenebre; nu 
zdrobită, nu întrebătoare, nici măcar cu speranţă; încă o clipă şi-aveam 
să ştiu; repetând cu glasul ei de rata: Gavin. 

Repede, în izbucniri, cocoloaşe, cioturi sau cum vreţi să le ziceti, de 
câte trei-patru cuvinte, am scris aşa ca să poată citi pe măsură ce se 
iveau: E-n regulă. N-ai de ce te teme. Refuz să mă-nsor cu Tine. 20 ani prea 
mare Diferenţă ca să fie Bine şi-afară de-asta Nici nu Vreau. 

— Gavin, zise ea. 

lar am scris, rupând foaia galbenă din bloc şi aruncând-o alături pe 
policioară: Nu vreau 

— Te iubesc, zise ea. Chiar când trebuie să spun o minciună, spun 
una gata inventată de tine pentru mine. 

Am scris: Nu-i minciună nimeni n-a Pomenit de Barton KohL 

— Ba da, zise ea. 

Am scris: Nu. 

— Poţi să mă... dacă vrei, zise ea. Aşa-i. A folosit explicit cuvântul, 


rostindu-l dur, brutal, gutural, cu glasul ei ca un măcăit de rata. Asta a 
281 


fost dificultatea noastra de cand ne-am apucat de lectiile de dictiune: 
tonul, sä-si moaie glasul pe care nu si-l putea auzi. 

— Este exact pe dos, imi explica ea. Cand spui ca soptesc, am 
impresia cä-mi tunä-n cap. Dar cand vorbesc ca acuma nici nu simt. 
Atunci, parc-ar fi fost un tipat. Cum a fost si-acuma, cand ea probabil 
că crezuse că-şi coborâse vocea, si eu stăteam parc-as fi aşteptat sa se 
potolească, să se stingă reverberarea tunetului. 

— Ai roşit, zise ea. 

Am scris: cuvântul ăla. 

— Care cuvânt? 

Pe care l-ai pronunțat. 

— Spune-mi altu-n locul lui. Scrie-l, să-l văd şi să-l ţin minte. 

Am scris: Altu” nu-i ăsta-i corect numai că eu sunt de modă veche şi încă 
mă mai şochează puțin. Ba nu ce mă şochează e când îl foloseşte o femeie & că 
nu-i şocată până nu vede că eu sunt pe urmă am scris: Ba nu nici aşa nu-i 
bine ce e şocant e că toată această pasiune şi emoție şi magie e rezumată & 
expediată cu-acest unic sunet scurt şi dezagreabil. 

— All right, zise ea. Atunci fără cuvânt. 

Am scris: Vrei să zici că tu vrei. 

— Fireşte că poţi, zise ea. Oricând. Ştii foarte bine. 

Am scris: Nu asta te-am întrebat. Ea citi. Nu se mişcă. Am scris: Uită- 
te la mine! Ceea ce şi făcu, privindu-mă ca din afară sau pe deasupra a 
ce-o fi fost şi de care-aveam să-mi dau seama-n clipa următoare. 

— Da, zise ea. 

Am scris: Nu ţi-am spus eu chiar adineauri că n-are de ce să-ți fie teamă? 
şi de data asta a trebuit să misc putin blocul ca să-i atrag atenţia, pana 
ce ea zise, fără să-şi ridice privirea: 

— Şi nici să plec nu trebuie? 

I-am scris: Nu de data asta sub ochii ei şi mi-am dat seama din ce 
sau peste ce privea ea: incomensurabila pierdere, inconsolabila 
durere, fidelitatea şi constanta, şi glasul ca un măcăit sec zicând: 


„Gavin. Gavin. Gavin”, în timp ce eu scriam: 
282 


Pentru că noi suntem unicii 2 oameni de pe lumea asta care se pot iubi 
fără să... restul pierzându-se-ntr-o linie violentă pentru că ea mă 
prinsese-n braţe, se-ncleştase de mine cu putere, glasul sec, dogit, 
spunând: 

— Gavin. Gavin. Te iubesc. Te iubesc, aşa că a trebuit să mă zbat să 
mă eliberez ca s-apuc blocul şi să scriu: 

Dă-mi carnetul! 

Privi mirată foaia de hârtie, cu mâinile încremenite în gestul de a da 
drumul umerilor mei. 

— Carnetul? făcu ea. Apoi zise: L-am pierdut. 

Atunci mi-am dat seama: o scăpărare, un fulger. Am scris: tatăl tău 
în timp ce cu glas tare ziceam: 

— Ah, ticălosul, ticălosul, spunându-mi în gând: Stai puțin. Stai 
putin! N-avea-ncotro. Pune-te-n situația lui. Ce altceva putea face, ce alta 
armă avea ca să-şi apere însăşi existența lui înainte de a i-o distruge ea — 
poziția lui pentru care sacrificase totul — nevastă cămin prieteni linişte — ca 
să capete unica recompensă de care ştia singura pe care-o pricepea pentru că 
însăşi lumea aşa cum o-ntelegea el îl asigurase că asta-i ce-şi dorea el, că-i 
singurul lucru care merită să-l ai. Fireşte: unica lui armă posibilă: pune 
mâna pe carnet, ameninţă cu predarea lui la F.B.I. Şi-o opreşte de a-l 
distruge. Cu toate astea îmi ziceam întruna: Nu fi prost. O să-l folosească 
pentru ca s-o distrugă. Probabil chiar el a fost cel care-a mâzgălit Jidanca 
Comunista Kohl pe propriul trotuar, la miezul noptii, ca să-şi constituie o 
rezervă de simpatie-n Jefferson, pentru ziua-n care va fi constrâns să-şi 
interneze propria fiică-n balamuc. Am scris: 

Ti s-a scotocit prin odaie dulap sertare. 

— Cineva, da, zise ea. Anul trecut. Am crezut... Am scris: 

A fost tatăl tău. 

— Crezi? Da, exact cu tonul ăsta. Am scris: 

Nu-ţi dai seama c-a fost el? 

— Are vreo importanţă? O să-mi trimită altul, presupun. Dar nici 


asta n-are importanţă. Eu nu m-am schimbat. Şi nu de-o bucată de 
283 


carton tipärit am nevoie ca s-o dovedesc. 

De data asta am scris încet şi atent: Nu-i nevoie să pleci n-am să-ți mai 
cer dar când am să-ți mai cer din nou să pleci să ai încredere in mine & să 
pleci imediat voi pregăti tot m să m-asculti. 

— Da, a zis ea. 

Am scris: Jura! 

— Da, a zis ea. Atunci ai să te poţi însura. De scris n-aş mai fi putut 
scrie-n orice caz; îmi apucase amândouă mâinile şi mi le ţinea într-ale 
ei strânse la piept. Trebuie. Vreau eu. Nu trebuie să nu ştii ce-i asta. 
Nimeni niciodată nu trebuie să nu ştie ce-i asta, măcar o dată. Nimeni. 
Nimeni. Se uita la mine. Cuvântul ăla care nu-ţi place. Mama ti l-a 
spus o dată, nu-i aşa. Nu era întrebare. Aţi făcut-o? 

Mi-am liberat mâinile şi am scris: Ştii foarte bine că nu. 

— De ce nu? 

Am scris: Pentru că ei îi era milă de mine şi când faci ceva pentru cineva 
numai din milă înseamnă că tot ce faci nu are prea mare importanță pentru 
tine. 

— Mie nu mi-e mila de tine. Ştii foarte bine. Nu-ţi dai seama ca 
pentru mine ar fi important? 

Am scris: Atunci poate pentru că nu eram demn de ea & ne dădeam 
seama dar m-am gândit că dacă n-o făceam poate că ea o să creadă c-aş fi 
putut fi... şi am smuls fila, şi am mototolit-o, i-am băgat-o-n buzunar, 
şi am scris: Acuma trebuie să plec. 

— Nu pleca, zise ea. Pe urmă zise: Ba da. Du-te. Vezi, acuma mi-e 
bine. Nici măcar nu mai mi-e frică. 

Am scris: De ce să-ți fi fost frică? Şi pe aceeaşi filă: Unde mi-e pălăria? 
şi s-a dus şi mi-a adus-o, în timp ce eu am adunat restul de foi scrise şi 
le-am băgat în buzunar şi când mă îndreptam spre uşă glasul ei 
măcăit zise: 

— Gavin. Şi m-am întors. Cum ziceam? Unicii doi oameni de pe 
lume care se iubesc şi n-au nevoie să...? Te iubesc, Gavin, cu vocea, cu 


tonul care pentru ea era şoaptă, era murmur poate dar pentru cineva 
284 


destul de nenorocit ca să mai aibă încă urechi era pătrunzător, strident 
ca un claxon de automobil de pe vremuri. 

Şi-am ieşit în graba mare din casă, din casa aceea cu coloane, din 
palatul lui, ca să mă duc, tot în graba mare, la bancă, direct în fund, în 
odäita aia mică, să dau peste el, să-l îmbrâncesc, să-l fac să sară-n sus, 
să-şi ia picioarele de pe cămin şi să-i zic cu mâna gata-ntinsă: „Am 
venit după cartea aia de membru, te rog”. Numai că asta ar fi 
însemnat să renunţ prosteşte la o ocazie, să-i fac realmente un cadou; 
de ce să-l las să-şi aleagă el momentul capitulării, să depună F.B.I.-ului 
o mărturie de care să profite? De ce să nu lovesc eu întâi, cum face 
F.B.I.-ul, să nu-l las, vorba lui Ratliff, s-apuce să se-ntoarca şi să muşte: 
omul acela moale, cenuşiu, insipid, vârându-i sub nas insigna zicând: 
„Ştim din sursă sigură, domnule Snopes, că deţineţi un carnet de 
membru al partidului comunist. Aţi fi dispus să ne daţi o declaraţie?” 

Dar nu ştiam de unde să-l iau pe Gihon acuma şi, fiindu-i inamic 
declarat, nu m-ar fi crezut. Asa că FB..-ul, in măsura-n care-l 
reprezenta el, rămânea pe dinafară; va trebui să mă adresez de-a 
dreptul vastei Atotputernicii care se numea guvern; turnătoria 
propriu-zisă trebuia să fie impecabilă, să lase impresia că-şi are 
originea-n milieu şi să-i folosească riguros jargonul. O carte poştală, 
bineînţeles, o carte poştală de-un cent. La început, m-am gândit să mă 
adresez preşedintelui Statelor Unite, dar, cu nebunia de scrisori de 
felul ăsta, pe care probabil că le primea Mr Roosevelt, a mea s-ar fi 
înecat, ar fi fost luată de potop. Aşa că nu-mi rămâneau decât militarii. 
Dar, cu toate că-n armată nu se pierde nici cea mai mică bucatita de 
hârtie, dacă stă ceva scris pe ea şi-i iscălit (altceva da, orice, poate fi 
părăsit sau aruncat, sau distrus, dar o bucată de hârtie scrisă şi iscălită, 
niciodată, chiar dac-ar trebui plătiţi şi echipați o mie de oameni, care 
să nu facă altceva decât s-o păzească); o să iasă ea odată şi-odată la 
iveală, chiar dac-ar fi să treacă şi-o sută de ani, numai c-atunci ar fi 
putin cam târziu. La care m-am pomenit întrebându-mă: Dar ce cusur 


are prima idee, cu F.B.I.-ul? Şi unicul răspuns a fost: Niciunul. Aşa c- 
285 


acuma parcă si vedeam cartea poştală gata scrisă. Într-un jargon 
stâlcit, se ştia că sunt doi Hooveri: unul curatitor de covoare şi ăl'lalt fost 
preşedinte, şi ăsta era şeful F.B.I.-ului şi se zicea că-l cheamă Hoover. 
Aşa că parcă şi vedeam: 


Herbert Hoover 
Departamentul F.B.I. 


şi-atunci m-am oprit, pentru că nu la Washington: jargonul ăsta 
special nu era numai de om bine informat, era şi logic, aşa că m-am 
gândit întâi la Parchman, în Mississippi, la Penitenciarul de Stat, decât 
că furierul de-acolo era poate unul de-ăia pe viata, cumintit, aşa că ce- 
nsemna pentru el un interval de socotit doar în zile, mai ales o 
corespondenţă, aşa că tot s-ar fi pierdut. Pe urmă-am găsit răspunsul: 
Jackson, capitala. O să fie admirabil: nu chiar un oraş mare, aşa că 
agenţii de-acolo o să fie destul de plictisiti stând degeaba ca să sară pe 
ocazie; şi-afară de asta, nici nu era departe. Cam aşa ar fi să fie: 


Herbert Hoover 
F.B & I. Deprt. 
Jackson, Mississippi 


Daca vă infatisati cu mandat de perchizite 
la Jefferson, Mississippi, la banca si 
locuinta lui Flem Snopes veti gasi carte de 
membru de partid comonist. 

Un Cetatean Patriot 


La care veţi obiecta ca „Mandat de perchizite” este putin în afara 
jargonului semnatarului si ca ortografia ,comonist” merge putin cam 
departe. Si la care eu va ripostez ca semnatarul stie perfect de bine 


despre ce vorbeşte; că „mandat de perchizite” şi ,,comonist" sunt cele 
286 


doua cuvinte asupra cärora n-o sa fac niciodatä niciun fel de eroare, 
indiferent cum le-ar ortografia: primul fiind o constanta iminenta in 
existenta lui cotidiana (si el e convins ca si-n a dumneavoastra), iar 
celălalt, sau sinonimul lui, ,detinut", fiindu-i un permanent asociat. 
Dac-aş îndrăzni. Intelegeti? Chiar dac-as patrunde prin efractie, la el 
in casa sau in tezaurul bäncii, si-as gasi carnetul, si as sterge numele 
ei, si l-aş substitui pe-al lui ca să aibă ei ce sfredeli cu privirea, ea in 
persoana-ar fi prima sa sarä-n sus, sa nege, sa conteste, sä-si atribuie, 
să ia totul asupra ei; probabil ca s-ar fi dus ea însăşi la Gihon sau la 
oricare altul de-alde el peste care-ar fi dat, încă înainte de asta, şi şi-ar 
fi marturisit convingerile daca i-ar fi trecut prin cap ca i-ar putea 
interesa. După care, din clipa aceea şi până-n ziua-n care şi-această 
puternică alianţă a dementilor cosmici îşi va fi epuizat în cele din 
urmă forţele şi s-ar fi cufundat în pace şi uitare, ea va fi hartuita si 
tracasată, şi spionată zi şi noapte, şi trează şi-n somn, şi la masă. Aşa 
că-n cele din urmă a trebuit să mă repliez, nu pe poziţia ei inocentă că 
n-ar fi ceva serios, că sincer n-ar avea nicio importanţă, ci pe 
convingerea mea, mai câinoasă sau — şi/sau — legală că era unica lui 
armă de apărare şi că n-o s-o folosească decât incoltit de frică. 

Sau poate de speranţă. În orice caz aşa stăteau lucrurile până-n 
clipa-n care bătălia aeriană de deasupra Marii Britanii a salvat-o; 
altminteri, tot ce-ar mai fi rămas de făcut ar fi fost pur şi simplu să te 
duci la el şi să-i spui: „Vreau carnetul ăla de membru”, ceea ce 
echivala cu a te apropia de un necunoscut şi a-i spune: „Dumneata mi- 
ai furat portofelul”. Aşa c-a salvat-o bătălia Marii Britanii. Şi pe el, 
pentr-o bucată de vreme. Adică zvonurile, poveştile care-ajungeau 
acum până aici la noi despre o mână de copii care luptau. Pentru că-n 
restul primăverii ăleia din 1940 şi-n vară, şi-n toamnă ea devenise din 
ce în ce mai agitată. Oh, desigur, mai făcea lecţiile la şcoala 
duminicală de negri, continua, cum spunea târgul, „cârdăşia” cu 
negri, dar acum se trecea cu vederea poate si în virtutea intimitätii 


care se crease sau poate şi pentru că nimeni nu descoperise încă vreun 
287 


mijloc oarecare s-o-mpiedice. 

Asta până-n iunie, cand s-a-ntors Chick de la Cambridge. Pentru ca, 
deodata, sa constat — sa descopar — doua lucruri: ca incontestabil acum 
Chick era reprezentantul familiei noastre pe langa tipul ei social si ca 
ea stia nume de piloti din R. A.F. Si de avioane pe care zburau mai 
multe chiar decat el: Malan si Aitken, si Finucane, si Spitfire, si 
Beaufighter, si Hurricane, si Buerling, si Deere si-i stia si pe straini: 
americanii care n-avuseseră răbdare s-astepte şi polonezii, şi francezii, 
care n-acceptaserä înfrângerea: Daymond si Wzlewski si 
Clostermarm; până-n septembrie, când am căzut de acord: Chick a 
acceptat să mai facă un an la drept şi noi am acceptat să-l facă aici la 
Oxford, la Universitate, în loc de Cambridge. Şi poate că motivul era 
ăsta: după plecarea lui, ea n-o să mai aibă pe nimeni cu care să discute 
nume de aviatori. Aşa că n-ar fi trebuit să fiu surprins când a venit la 
birou. Şi nici n-a-nceput să spună că trebuie să fac şi eu ceva, să dau o 
mână de-ajutor, că nu fac nimic, că nu se poate să stau aşa de pomană; 
a zis: 

— Plec. Am găsit de lucru la o fabrică în California, unde se fac 
avioane pentru Europa, şi eu repede să scriu, să mâzgälesc: Aşteaptă 
putin. 

— E-n reguld, a zis. E-aranjat totul. Le-am scris ca n-aud, dar ca-s 
familiarizata cu motoare si mecanisme de camion, si ca tot ce-au ei 
nevoie pot sä-nvät. Şi mi-au spus sa vin acolo si s-aduc ceva hârtii. 
Intelegi: scrisori de-alea-n care spui că mă cunoşti destul de bine ca să- 
i poţi asigura pe chestii de moralitate şi că nu mă-mbăt cine ştie ce, şi 
că pân-acuma nu m-a prins nimeni cu mâna-n sac. Asta o să ai de 
făcut, pentru că poţi s-o semnezi chiar ca preşedinte al Oficiului de 
recrutare din Yoknapatawpha, Mississippi, şi eu tot scriind: Aşteaptă 
putin, adică nu, nu mai scriam pentru că de-abia scrisesem: îi 
apucasem cu o mână mâna ei şi cu cealaltă-i întindeam blocul până ce- 
a citit şi s-a oprit, sau s-a oprit atât cât să citească sau în fine n-a mai 
vorbit aşa c-am putut scrie: 

288 


La fabrica asta la toate fabricile-i un individ cu puteri nelimitate căruia-i 
zice Siguranta & pentru care slujba de-acolo-i unicul lucru de pe pământ 
care-l scuteşte de-a fi trimis... şi-am smuls foaia scriind mai departe, 
mâna ei, braţul ei pe umărul meu, aşa că-i puteam simţi respiraţia 
lângă obraz şi mireasma părului:...pe front ceea ce fireşte că el va-ncerca 
să-mpiedice chiar cu prețul vieții descoperind la intervale nu prea mari 
dovezi de activitate subversivă care mai curând sau mai târziu te vor ajunge 
& pe tine ti-aduci şi-am smuls şi fila asta fără să mă opresc aminte de 
Biloxi Springs de pe coasta Golfului, Mexic ai fost acolo. 

— Da. Cu mama şi... şi credeam c-o să se oprească acuma, dar nici 
nu s-a-ntrerupt măcar... cu Manfred. Mi-aduc aminte. 

Am scris: Pascagoula şantier naval face vapoare care transportă aeroplane 
tunuri tancuri dacă te primesc în California te primesc şi-aici aşa c-ai să te 
duci aici. 

— Da, zise. Apoi zise: Rusia. Trase adânc aer în piept. Dar o să fie 
şi-aici Siguranța. 

Am scris: Da da-i aproape pot să vin repede & chiar dacă-i amestecata 
Siguranța probabil să-ți poți găsi altceva. 

— Da, zise ea respirând calm şi rar pe umărul meu. Aproape. Aş 
putea veni acasă-n weekend. 

Am scris: S-ar putea să trebuiască să lucrezi în weekend au nevoie de 
vapoare. 

— Atunci poţi să vii tu acolo. Oficiul de recrutare-i închis in 
weekend, nu? 

Am scris: O să vedem. 

— Să fim împreună din când în când De aia-mi era frică de 
California, că-i prea departe. Dar Pascagoula-i aproape. Cel puţin din 
când în când. 

Am scris: Fireşte. 

— All right, zise ea. Am să mă duc, desigur. 

Ceea ce şi făcu, imediat după Anul Nou 1941. Cunoşteam acolo un 


avocat, aşa că a găsit un mic apartament cu intrare separată, într-o 
289 


locuinta particulara. Ea credea pare-se ca odata scapata din Jefferson 
si la cel putin douäsprezece ore de interdictia lui Snopes sau a mea, 
sau a amandurora nimeni n-o sa poata s-o-mpiedice-n intentia ei de a- 
şi cumpăra o masinuta si a o conduce singură, până cand a trebuit s-o 
amenint că-ndată ce-oi afla de una ca asta, eu personal am s-o denunt 
poliţiei din Pascagoula că e surdă. Aşa că a acceptat să renunţe şi 
avocatul, prietenul meu, a vorbit la o asociaţie de automobilişti, şi a 
fost angajată imediat controlor la sculărie, dar ea aproape numaidecât 
a scris c-aproape i-a convins s-o primească nituitoare, unde surzenia ei 
avea să fie un real avantaj, în orice caz acuma putea să poarte din nou 
salopetă, s-arate din nou mititică în lumea asta masculină sau mai 
curând asexuată, căutând să facă faţă monstruoasei mecanici ucigase, 
care era acum războiul şi poate că-şi găsise-acuma iarăşi pacea, 
liniştea, dacă-i posibil ca cineva să aibă pace, linişte, în orice caz, la 
început au fost scrisorile în care spunea: Când ai să vii o să, şi pe urmă: 
Dacă ai să vii nu uita, şi pe urmă, după câteva săptămâni, o simplă 
carte poştală în care zicea: Mi-e dor de tine şi altceva nimic — indigenta 
asta aproape nearticulată a cărţilor poştale ilustrate care spun: Aş vrea 
să fii cu mine sau Asta-i camera noastră pe care le trimit agramatii, până 
ce a sosit ultima, din nou o scrisoare de data asta. Vreau să zic: în plic. 
E-n regulă. Am înțeles. Ştiu cât de ocupat trebuie să fii cu Oficiul de 
recrutare. Vino când poți pentru că vreau să te rog ceva. La care i-am 
răspuns imediat, pe loc (era gata s-adaug pentru că nu ştiam ce să 
cred. Dar ştiam perfect de bine ce să cred.) Să mă rogi sau să-mi spui? 
Aşa că ştiam dinainte care-o să-i fie răspunsul: Da. Să te rog. 

Aşa că (era din nou vară) i-am telegrafiat data şi ea mi-a răspuns: 
Rezervat cameră aştept gară cu ce tren cu drag şi i-am răspuns (eu care-i 
refuzasem să aibă şi ea una a ei) ca: Sosesc maşină te inu şantier marti la 
ieşire cu drag şi m-am dus. A ieşit cu schimbul ei, în salopetă, 
întinzându-mi blocul şi creionul încă-nainte de-a mă săruta, lipindu-se 
de mine strâns, zicând: 

— Spune-mi, spune-mi tot, până ce m-am putut elibera ca să scriu, 

290 


redus din nou la izbucniri de cate trei sau patru cuvinte, crampeie de 
fraze pe care trebuia sa le sterg: 

Spune-mi tu întâi despre ce-i vorba. 

— Hai să mergem la plajă. Şi eu: 

Nu vrei să mergi întâi acasă să te schimbi? 

— Nu. Să mergem la plajă. Şi ne-am dus. Am parcat maşina şi 
aveam impresia c-apucasem să scriu: Acuma spune-mi, dar ea sărise, 
era jos, m-aştepta, să-mi ia blocul şi creionul şi să le-nfunde-n buzunar 
şi mi-a apucat braţul drept cu amândouă mâinile şi mergeam aşa, ea 
încleştată cu amândouă mâinile de brațul meu, împiedicându-ne si- 
mpleticindu-ne la fiecare câţiva paşi, soarele tocmai coborând şi 
umbra noastră, una singură, lungindu-se pe broderia de spumă a 
mării în fata noastră, eu gândind: Nu, nu, nu se poate să fie asta, când ea 
zise: 

— Stai puţin, şi-mi dădu drumul scotocind în celălalt buzunar, în 
care nu era blocul. Am adus ceva pentru tine. Aproape că uitasem. Era 
o scoică; călcasem probabil pe-un milion de scoici de când coborâsem 
din maşină cu două sute de metri mai încolo şi mă gândeam întruna: 
Nu se poate să fie asta. Nu se poate. Am găsit-o-n prima zi. Mi-era frică să 
n-o pierd până vii, da’ n-am pierdut-o. Iti place? 

— E-o minune. 

— Ce-ai zis? Şi era gata cu blocu-ntins şi cu creionul. 

E grozavă acuma Spune-mi! 

— Da, zise ea. Se-agata, se-ncleştă de braţul meu, strâns cu putere, 
cu amândouă mâinile din nou, din nou mergând, eu gândind: De ce 
nu, de ce n-ar fi, de ce să nu existe undeva în lume măcar înc-un singur 
Barton Kohl sau cel putin un surogat acceptabil, in orice caz, ceva care să 
meargă, cât de mai bun decât tristețea, când ea zise: 

— Uite. Şi se opri ne-am întors ca să fim cu faţa la clipa de 
nemişcare care precede cufundarea finală a soarelui, palmierii şi pinii 
înalţi şi golaşi incremeniti de explozia pălind acum, pan’ a nu apuca 
adierea nopţii să-i legene, să-i biciuiască. Şi s-a isprăvit. Se lăsase 

291 


amurgul. Ea zise: Gata. E bine-acum. E bine c-am fost aici. Ca l-am 
salvat. L-am folosit. Vreau să zic: pământul, c-a făcut tot drumul ăsta 
de la-nceputul lumii, şi soarele, c-a venit de-atât de departe de la- 
nceputul vremii, numai pentru ziua şi minutul, şi secunda asta dintre 
toate zilele şi minutele, şi secundele, şi nimeni care să se fi folosit de 
ele, nici măcar doi oameni care-n cele din urmă să fie-mpreună după 
atâtea şi-atâtea greutăţi şi aşteptare, şi-acuma-s în fine-mpreună şi-s 
desperati de-atât de nesfârşită aşteptare şi-aleargă de-a lungul plajei, 
către locul nu-ndepărtat acuma unde-fine, în fine vor fi-mpreună şi 
singuri, şi nimeni pe lume să ştie sau să-i pese, sau să se-amestece de 
parcă nici lumea n-ar exista, numai noi, aşa c-acuma lumea asta care 
nici n-a fost încă inventată, ar putea să-nceapă. 

Şi-n capul meu: Poate că de asta-s şi fidelitatea şi suferința, ca să 
trebuiască să treci prin ele, măcar o dată-n viață, indiferent cine-i cel care se 
chinuie. C-ai auzit de dragoste şi de moarte, şi de durere, şi de fidelitate, şi de 
suferință, şi-ai văzut şi dragoste, şi moarte şi poate c-ai văzut şi dragoste, şi 
moarte, şi durere, dar nu toate cinci — sau patru pentru că fidelitatea şi 
suferința despre care vorbesc eu sunt inextricabile; sunt una — astea toate-n 
timp ce ea zicea: 

— Nu mă gândeam la... şi s-a oprit ea singură încă-nainte de-a fi 
apucat eu să ridic mâna şi să-i acopăr gura — dac-as fi ridicat-o şi i-aş fi 
acoperit-o — zicând: Nu te teme. N-am uitat; n-am să mai spun 
cuvântul ăla niciodată. Cu ochii la mine: Aşa că poate c-acuma ştii ce- 
am de gând să-ţi cer. 

— Da, am zis; asta putea să citească pe buze. Şi am scris: căsătorie. 

— De unde ştii? 

Ce importanța are, am scris, sunt fericit. 

— Mi-esti drag, a zis. Hai să mergem la masă. Pe urmă ne ducem 
acasă şi-ţi povestesc. 

Am scris: Nu întâi acasă. Să te schimbi. 

— Nu, a zis. N-am nevoie să mă schimb pentru unde mergem. 


Nu s-a schimbat. In clientela feminină care mânca acolo ar fi putut 
292 


purta orice, de la cornet acustic la frunza de vita, si chiar si-atunci 
probabil ca tot cornetul acustic ar fi fost cel care s-atragä atentia. Era o 
cârciumă. Sâmbătă noaptea (sau poate că-n orice noapte în vremuri 
de-astea de boom în construcţii navale) trebuie că-i un veritabil 
balamuc, tavernă-n toată regula, bombă, cum spun ei; cu radio pus la 
maximum, pentru mine era de pe-acuma. Dar asta-i, că eu nu eram 
surd. Mancarea în schimb - calcanul şi crevetii — excelentă si 
chelnerita ne-a pus pe masă pahare şi gheaţă pentru sticla pe care-o 
adusesem; în tot vacarmul ăsta vocea ei se remarca mai putin. Pentru 
că parcă dinadins îi dăduse drumul şi pentru lucruri în care eu aş fi 
avut nevoie doar de-un „Da sau „Nu”, flecărind fără sfârşit, despre 
şantier, despre munca ei, despre oamenii de-acolo, parc-ar fi fost o 
fetiță de şcoală venită-n vacanţă pentru prima oară, şi mânca prea 
repede, nu mesteca destul, până ce-am terminat şi ea a zis: 

— Acuma putem pleca. 

Nu-mi spusese încă unde-aveam să stau şi nici unde stătea ea nu 
ştiam. Aşa că-n maşină am aprins lumina la tablou şi am scris: încotro? 
— Pe-aici, a zis. Am mers înapoi spre centrul oraşului până a zis: 

— La dreapta, şi am cotit la dreapta şi imediat a zis: Aici, aşa c-am 
oprit la rigolă ca să iau blocul: 

La ce număr? 

— La hotel, a zis. Uite-acolo. Am scris: 

Avem de vorbit. N-ai acolo unde stai un salonaş liniştit să nu ne deranjeze 
nimeni. 

— Astă-seară o să stăm amândoi aici. E-aranjat tot. Odăile noastre-s 
una lângă alta, nu ne desparte decât un perete şi amândouă paturile-s 
puse la acelaşi perete, aşa că, după ce vorbim şi ne culcăm, pot 
oricând în timpul nopţii să-ţi bat în perete şi tu poţi să m-auzi şi, daca 
tin mâna lipită de perete, pot să-ţi simt răspunsul — ştiu, n-am să bat 
tare ca să deranjez pe cineva, n-o să m-audă nimeni afară de tine. 

Hotelul avea terenul lui de parcare. Mi-am luat valiza şi-am intrat. 


Proprietarul o cunoştea, poate că toată lumea din oraş o cunoştea sau 
293 


stia de-o femeie tanara si surda care lucra la santier. Oricum, nu ne-a 
oprit nimeni, el i-a spus pe nume si ea m-a prezentat, si el mi-a dat 
cele două chei şi ne-am dus până la usa ei, tot fără să ne oprească 
nimeni, şi am descuiat-o, valiza ei era înăuntru şi erau şi flori într-o 
vază şi ea a zis: 

— Acuma pot să fac o baie. Pe urmă îţi bat în perete, şi eu am zis: 

— Da, pentru că asta putea citi pe buze şi m-am dus la mine-n 
odaie; da, de ce trebuie să existe fidelitate şi suferinţă? Numai pentru 
că le-am imaginat? Dacă omenirii i s-ar împlini visurile, ce visuri ar 
mai fi alea? Dar ea mi-a bătut imediat în perete şi-am ieşit, o uşă, cinci 
paşi şi-altă uşă şi-am închis-o după mine. Era în pat, rezemată-n 
amândouă pernele, într-un halat sau capot larg, cu părul (evident, pe 
când conducea ambulanta şi-l tunsese scurt, dar acuma era din nou 
destul de lung ca să-l poată lega cu o panglică albastră ca ochii ei) 
pieptănat şi strâns pentru noapte, cu blocul şi creionul în mână şi 
mâna în poală şi cu cealaltă mână bătea patul lângă ea să m-aşez 
acolo. 

— De altminteri nici n-o să ai nevoie de el, zise ea ridicând puţin 
blocul şi lăsându-l să cadă la loc, pentru că tot ce-o să ai de zis o să fie 
„Da” şi asta aud. Şi-apoi, ştii dinainte despre ce-i vorba, o să-ţi vină 
uşor. Şi poate, dacä-ti spun ca-ti cer s-o faci de dragul meu o să-ţi fie 
mai uşor. Asa ca-ti spun: te rog s-o faci de dragul meu. Am luat blocul: 

Fireşte c-am să fac ce anume... 

— Îţi aduci aminte acolo jos, pe plajă, când soarele-a apus în fine şi 
nu mai rămăsese nimic decât amurgul şi pinii, şi nisipul, şi oceanul, şi 
tu şi cu mine, şi eu ziceam că n-ar trebui ca aşa ceva să se piardă-n 
zadar după-atâta aşteptare şi-atâta drum străbătut, că din toată lumea 
asta trebuie să fie doi oameni desperati si chinuiti fiecare de dorul 
celuilalt ca să merite să nu se mai irosească-n zadar, şi deodată 
aleargă, gonesc înspre locul care-n sfârşit nu mai e departe, e-acolo- 
aproape, şi nici desperare nu mai e, nici chin, nici... şi brusc, în timp 
ce mă uitam la ea, sub povara privirii s-ar putea spune, îi dădură 

294 


lacrimile; curgeau siroaie pe fata, cu toate că n-o văzusem niciodată 
plângând pan’ atunci şi probabil că nici ea însăşi nu-şi dădea seama că 
plânge. Am scris: 

Încetează. 

Să-ncetez ce? Şi eu: 

Să plângi. 

Nu, nu plâng. Şi eu: 

Uită-te-n oglindă! 

Era pe masă obişnuita oglindă de mână şi cutia cu servetele, 
echipamentul standard, dar am scos batista mea şi i-am intins-o. Şi-a 
pus însă palmele pe obraji şi şi-a şters lacrimile cum faci când 
transpiri, scuturându-şi mâinile şi lacrimile la sfârşitul gestului, cum 
faci cu transpiratia. 

— Nu-ţi fie teamă. N-am să spun cuvântul ăla. Pentru că nici nu-i 
vorba de asta. Lucrul ăsta nu-i important, cum nu-i important să 
respiri câtă vreme nu te gândeşti la asta, ci doar îl faci când trebuie să- 
1 faci. Important e numai când devine o problemă, o dificultate, o 
soluţie, cum şi respiratu-i important numai când e vorba să ştii dacă 
mai poţi sau nu să mai respiri o dată. Important e restul, 
maruntisurile, perna asta care-i mai păstrează urma capului, cravata 
asta care-i mai păstrează urma gâtului de pe care-a scos-o aseară şi 
care mai atârnă la capul patului, chiar şi ghetele goale pe duşumea, 
cea dreaptă si-acum încă întoarsă puţin în afară, ca şi cum picioarele i- 
ar mai fi încă-n ele şi-ar mai umbla încă aşa cum umbla el călcând c- 
un picior puţin mai sus decât cu celălalt, cum ziceau negrii de pe 
vremuri că fac oamenii mândri... Şi eu: 

Încetează, încetează te rog. lar plângi. 

— Nu simt. Nu simt nimic pe fata de-atunci din ziua aia, nici cald, 
nici rece, nici ploaie, nici apă, nici vânt, nici nimic. De data asta luă 
batista şi se sluji de ea, dar când i-am întins oglinda şi am început 
chiar să scriu: unde ţi-e pudra nici n-a atins-o măcar (oglinda). 

— Am să fiu atentă de-acum înainte. 

295 


— Vreau sa ai si tu partea ta din toate astea. Te iubesc. Daca n-ai fi 
fost tu, probabil că n-aş fi rezistat. Dar acuma mi-e bine. Şi vreau să 
ştii si tu ce-i asta. Vreau s-o faci de dragul meu. Şi eu: 

Dar ce să fac De dragul tău încă nu mi-ai spus. 

— Să te-nsori, zise ea. Credeam că ştii. Nu mi-ai spus tu că ştii 
despre ce-i vorba? 

Şi eu: 

Eu să mă-nsor Vrei să zici eu. 

— Dar cine credeai? Credeai că eu...? Gavin. 

— Nu, am zis. 

— Ti-am citit pe buze. Ai zis „Nu”. Minti. Ai crezut că-i vorba de 
mine. 

— Nu. 

— Ti-aduci aminte atunci când ţi-am zis că tu, oricând crezi că 
trebuie să minţi de dragul meu, şi că pot totdeauna să mă bizui că n-ai 
să dai înapoi, oricât te-ar contrazice faptele? 

— Da, am zis. 

— Atunci ne-am înţeles, zise ea. Nu. E vorba de tine. Asta te rog să 
faci de dragul meu. Să te-nsori. Vreau să ai şi tu parte de asta. Pentru 
c-atunci o să fie-n regulă. O să putem fi oricând alături, indiferent cât 
de departe s-ar întâmpla sau ar trebui să fim unul de altul. Cum ai 
spus tu? Unicii doi oameni dintre toţi oamenii de pe pământul ăsta 
care se pot iubi nu numai fără să trebuiască să... da’ nici măcar să 
trebuiască să spună cuvântul ăsta pe care nu-ţi place să-l auzi. Îmi 
promiti? 

— Da, am zis. 

— Ştiu că n-ai să poţi mâine să ieşi in prag; şi să dai de ea. Poate sa 
dureze un an sau doi. Dar tot ce ai de făcut e să-ncetezi de-a te opune 
ideii de-nsurătoare. Odată ce-ai făcut asta, e-n regulă pentru că restul 
vine de la sine. Ai s-o faci? 

— iti jur, am zis. 

— Ai spus „Jur”, nu-i aşa? 

296 


— Da. 

— Atunci särutä-mä! Si am särutat-o, cu bratele ei, puternice, 
strangandu-ma pe dupa gat; o clipä, si-atât. Si mâine-dimineatä, 
devreme, intoarce-te-acasa. Si eu: 

Voiam sa stau. Toata ziua. 

— Nu. Maine. Devreme. Am sa lipesc palma de perete si cand ai sa 
fii in pat bate-n perete, si dac-am sa ma trezesc peste noapte pot sa bat 
si eu, si daca esti treaz sau n-ai plecat inca, poti sä-mi raspunzi si, daca 
n-am sä-ti simt bataia, poti sä-mi scrii maine din Jefferson sau 
poimâine. Pentru c-acuma mi-e bine. Noapte buna, Gavin. 

— Noapte bună, Linda. 

— Ti-am citit şi-asta pe buze. Te iubesc. 

— Te iubesc, am zis. 

— Ti-am citit şi-asta, da-n orice caz, scrie-mi, s-o am — cum se zice? 
— să-mi scalde ochii-n bucurie maine-dimineata. 

— Da, am zis, întinzând mâna să iau blocul. 


297 


Unsprezece 
CHARLES MALLISON 


De data asta eram in uniforma. Asa c-acuma tot ce mai am de facut 
e sa decid, sa descopar, de care ,,data asta” e vorba, sau cand a fost. N- 
a fost cand am vazut-o din nou pe Linda, pentru ca ea mai era inca la 
Pascagoula, la santierul care-acum fäcea vapoare pentru Rusia. Si n-a 
fost cand am venit din nou la Jefferson pentru ca eram in trecere pe- 
acasa in drum spre hainele cazone. Asa ca s-ar putea sa fi fost cand am 
umblat iarăşi dupa Ratliff. Cu toate că tot ce vreau eu să spun e ca 
prima dată când l-am văzut din nou pe Gavin a fost după însurătoare, 
când era soţ. 

Pentru că eram în 1942 şi Gavin era-nsurat acuma cu Melisandra 
Harriss (Backus adică, dac-ar fi după Thackeray); urciorul ăsta 
mersese la apă o dată mai mult decât trebuia, vorba lui Ratliff, fireşte, 
cu condiţia s-o fi spus. Şi-a venit dimineaţa aia de duminică cu Pearl 
Harbour şi i-am telegrafiat lui Gavin, cu întoarcerea curierului s-ar 
putea zice, de la Oxford: De data asta am plecat. l-am telegrafiat lui 
Gavin pentru c-altminteri ar fi trebuit să vorbesc cu mama la telefon şi 
ca să vorbesc cu mama interurban mă costa o mulțime de parale pe 
când aşa, telegrafiindu-i cu patrusdoi de cenți lui Gavin, telefonul 
mamei avea să fie pe nota de plată a tatei, la Jefferson. 

Aşa c-am ajuns acasă la timp ca să fiu efectiv prezent la prima şi 
nevinovata prăbuşire a ceea ce evident că el presupusese că era 
bastionul lui inexpugnabil: la timp să-l „asist”, să-i fiu cavaler de 
onoare la catastrofă. Uite cum s-a-ntâmplat. Nu putusem să urmez 
cursul programului oficial de antrenament de zbor de la Universitate, 
dar mi-au spus că oricine are studii superioare şi un număr oarecare 
de ore de zbor, în special solo, are cele mai bune şanse să fie primit de- 


298 


a dreptul la o scoala militara de pilotaj si inrolat. Era la noi un aviator 
profesionist care făcea pulverizări de recolte cu baza pe acelaşi teren şi 
care m-a luat ca elev, pe un avion mai mare chiar, un model 
(pretindea el) militar, realmente de antrenament de bază, mai mare 
decât pârâitoarele alea de cincizeci CP pe care le foloseau la cursurile 
oficiale. 

Aşa c-atunci când i-am telegrafiat lui Gavin aveam înregistrate vreo 
cincisprezece ore de zbor, dintre care trei solo, şi când a sunat mama 
eram împachetat cu maşina, gata să plec la Jefferson. Aşa c-am fost 
acolo să-i văd şi-nceputul, fie că Gavin voia să recunoască sau nu că 
erau publicaţii de căsătorie. Vorbesc despre crescătoria de cai de la 
Long Island unde Miss Melisandra Harriss-Backus obişnuia să-şi 
aducă din când în când cei doi copii (crescuseră mari acum; Gavin nu 
lua nişte copilaşi vitregi, ci nişte buni de-nsurat) acasă, din Europa, 
până ce nemţii nu-ncepuseră s-arunce-n aer chiar şi vapoare 
americane în nasul coastelor Irlandei. Aşa că a trebuit să fie America 
de Sud şi de data asta ea aducea şi-un ofițer de cavalerie argentinian 
specialist în obstacole, despre care unul din cei doi copii Harriss, 
băiatul dement (nu vreau să spun că amândoi copiii mătuşii 
Melisandra erau dementi, ci că unul din ei era băiat) credea că vrea să 
se-nsoare cu banii pe care maică-sa era încă tutore, în loc s-o ia pe fată, 
care n-avea decât o rentă anuală ca şi el. Aşa că el (dementul, fireşte) 
îşi pusese-n cap să-l omoare pe specialistul argentinian în obstacole cu 
armăsarul sălbatic al lui Rafe McCallum pe care el (dementul) îl 
cumpărase sau îl şmecherise, sau în orice caz îl introdusese-n grajdul 
în care nenorocitul de argentinian ar fi intrat pe-ntuneric şi-ar fi 
deschis uşa cui credea el (argentinianul neştiutor) c-o să fie un cal nu 
numai blând, dar şi orb aproape. Numai că Gavin a citit în foi de ceai, 
a recurs la darul său divinator sau la vergeaua fermecată, nu ştiu ce-a 
făcut, dar l-a găsit pe Rafe la timp ca s-ajungă el primul la uşa 
grajdului. 

Aşa că argentinianul a fost salvat şi-n noaptea aia dementul a 

299 


trebuit s-aleaga intre centrul de recrutare de la Memphis al armatei si 
unchiu’ Gavin, si a ales armata, aşa c-a scăpat, şi-n după-amiaza aia, 
argentinianul şi cu sora dementului s-au căsătorit şi-au plecat din 
Jefferson, aşa c-au scăpat ei. Dar unchiu' Gavin a rămas şi a doua zi a 
trebuit să plec la cursurile de fotogrametrie şi la antrenamentul la sol, 
aşa că, data următoare când am venit acasă, Gavin nu era numai soţ, 
era şi tatăl unui fiu vitreg care-ar fi putut fi cel mai curätel ucigas 
virtual pe care ţi-l puteai visa, dacă nu s-ar fi produs lovitura, 
ingerinta perfida, pe care niciun câine n-ar merita-o, a unuia care-şi 
vâra nasul unde nu-i fierbe oala, şi-al unei fiice vitrege, măritate c-un 
ginere argentinian, alergător la obstacole. (Epocă la care şi eu eram 
însurat cu o aparatură de ochire automata de pe un bombardier — nu 
ieşise pilot din mine, dar cel putin o să merg pe front — atribuit de-un 
guvern care n-avea încredere s-o lase-n seama mea şi punea spioni să 
mă observe ce fac cu ea, şi care înainte de a mi-o încredința mă- 
nvatase să n-am încredere-n spionii lui, nici în nimeni în privinţa asta, 
şi care era pusă într-o cutie neagră mare, încuiată, legată de mine c-un 
lant chiar şi-n timpul somnului — condiţie permanent inconfortabila, 
bineînţeles, care în special crea o nepotolită suspiciune reciprocă şi, 
neîncredere reciprocă, şi, cu timpul, ură reciprocă, pe care până la 
urmă te deprindeai s-o suporţi, fapt care e probabil cel mai bun 
antrenament pentru o legătură matrimonială reuşită.) 

Aşa că data următoare când am văzut Jeffersonul eram în uniformă 
şi am stat destul ca să pot face o vizită seniorului şi doamnei sale la 
noile lor grajduri ancestrale cu garduri văruite şi cu lumină electrică, 
şi să le zic: „Să v-ajute Dumnezeu, copiii mei!” si pe urmă să fug, să 
dau de Ratliff. 

— Acuma n-o să se mai poată însura cu ea, că are deja o nevastă. 

Şi niciodată nu te-ai fi gândit să zici lucid în legătură cu Ratliff. În 
orice caz, nu înainte, nu până-n momentul de faţă. 

— Asa-i, a zis. N-o să-l ia de bărbat. O sa fie mai rau. 


300 


FLEM 


Doisprezece 


Cand furgoneta care-l aducea de la Clarksdale se opri într-un oraş, 
Lake Cormorant, trebui să coboare şi să pornească mai departe pe jos. 
Nu s-arăta încă deloc să fie pe-aproape, Memphis. Îşi dădea seama 
acuma că i se întâmplase cel mai mare şi, într-un fel, cel mai 
înspăimântător lucru din câte patise el în cei treizeci şi opt de ani: 
uitase ce-i aia distanţă. Uitase cât putea fi de departe un loc de altul. 
Şi-acuma trebuia să mai şi mănânce, pe deasupra. Pentru că tot ce- 
avea era hârtia de zece dolari pe care i-o dăduseră odată cu salopeta 
nouă şi cu pălăria, şi cu bocancii la poartă la Parchman, plus trei 
dolari şi optzeci şi cinci de cenți care-i mai rămăseseră din cei 
patruzeci de dolari pe care văru-său Flem — Flem trebuie să fi fost; 
după ce-şi dăduse seama-n cele din urmă că Flem n-avea de gând să 
vină sau măcar să trimită pe cineva de la Mosia Frantuzului să-l ajute 
şi isprăvise cu strigatul de la fereastra închisorii la oricine trecea pe- 
acolo să trimită vorbă lui Flem, nimeni altul decât Flem sau poate 
judecătorul nu ştia şi nici nu se sinchisea ce s-alesese de el şi unde era 
— i-i trimisese acum optsprezece ani, imediat înainte de-al fi trimis 
Flem pe Montgomery Ward să-l prostească şi să-l facă să-ncerce să 
fugă îmbrăcat în femeie şi cu boneta în cap şi fireşte că l-au prins şi i- 
au mai dat încă douăzeci de ani. 

Era o prăvălioară îngrijită şi-ndesată cu marfă, tapisată cu afişe, în 
dosul unei pompe de benzină lângă şosea; o vechitură de maşină plină 
de praf şi de noroi era parcată alături şi înăuntru nu era decât 
proprietarul şi un negru tânăr într-o uniformă militară ponosită. Ceru 
o bucată de pâine şi deodatâ-şi aduse aminte de sardele, de gustul lor, 


301 


dupä-aproape patruzeci de ani; o data putea şi el să-şi permită sa dea 
o piesa de zece centi, când spre spaima lui — si un moment nici nu-i 
veni să creadă în ce-i auzeau urechile — află că avea să-l coste douăzeci 
şi şase de cenți — cutiuta aia mică, turtită, de tinichea, tare la pipăit, pe 
care-o găsea peste tot cu cinci cenți, de când se ştia, înainte de 
Parchman - şi în timpul cât sta incredul şi uluit proprietarul îi pusese 
dinainte o altă cutiuta zicandu-i: 

— Asta-i unsprezece. 

— Asta ce-i? 

— Carne conservată, zise proprietarul. 

— Ce-i aia carne conservată? 

— Nu mai întreba atâta! la-o şi-o mănâncă! Ce-altceva vrei să 
cumperi cu unsprezece cenți? 

Apoi văzu lipită de peretele opus o stivă înaltă până la brâu de lăzi 
cu sticle de suc şi-n gura, şi-n gâtlejul lui se-ntâmplă ceva îngrozitor — 
o tasnitura, un izvor de lichid subţire ca un fir de foc sau ca un miliard 
de furnici care-l intepau până jos în stomac; cu un fel de groază 
incredulă îşi auzi, chiar în timpu-n care-şi zicea: Nu! Nu! O să mă coste 
şi-asta cel putin un sfert de dolar, glasul rostind: 

— Aş zice să-mi dai una d-alea. 

— O ladă-ntreagă? făcu proprietarul. 

— Nu se poate să cumpăr numai o sticlă? zise el socotind repede, 
gândind: Pe puțin douăzeci de sticle. Cu asta mi se' duc toţi ăi zece 
dolari. Poate c-aşa am să scap. Nici după ce proprietarul îi puse 
dinainte pe tejghea sticla destupată rece şi aburită n-avu timp să-şi 
spună: Am s-o apuc şi-am s-o duc la gură fară să mai întreb cât costă pentru 
că altfel n-am să mai fiu în stare să m-ating de ea că mâna lui o şi apucase, 
o apleca înfundându-i gâtul în gură, prima inghititura rece, arzând ca 
focul, prea repede dată pe gât ca să-i mai simtă gustul, până ce reuşi 
să frângă, să frâneze pofta, pasiunea, încât putu să simtă gustul şi să 
afirme că nu-l uitase-n toţi ăi treizeci şi opt de ani; uitase numai ce 
bine-i să goleşti sticla in inghitituri regulate, stăpânite, şi numai după- 

302 


aceea s-o iei de la gură, şi-şi auzi îngrozit vocea spunând: „Mai da-mi 
una”, chiar în timp ce-şi zicea: Opreşte-te! Opreşte-te! apoi, perfect 
calm, perfect’ stăpânit aşteptă ca proprietarul să destupe a doua sticlă 
aburită, şi o luă şi pe asta, şi închise ochii încetişor şi o bău liniştit 
până la fund, şi desfăcu pe pipăite una din hârtiile din buzunarul în 
care ţinea pe cele trei de un dolar (cea de zece dolari era împăturită cu 
grijă în hârtie de jurnal şi prinsă cu un ac de siguranţă în buzunarul de 
pe pieptul salopetei) şi o puse pe tejghea, fără să se uite nici la ei, nici 
la nimic, aşteptând ca proprietarul să-i mai ceară una sau poate chiar 
două; până ce proprietarul puse şaizeci şi opt de cenți maruntis pe 
tejghea şi luă hârtia. 

Pentru că ambele sticle goale erau încă acolo, pe tejghea, în văzul 
tuturor şi el gândi repede: Dac-aş putea să iau restu’ şi s-o şterg afară pan’ 
să nu bage de seamă — dacă nu o imposibilitate, în orice caz un risc pe 
care nu-ndrăznea să şi-l ia, n-avea timp să rişte: să joace la noroc: 
poate doi dolari pe-un strigăt, o săritură peste tejghea să-i bareze uşa 
pan’ să vină-un alt serif să-l umfle. Zise, fără s-atingă maruntisul: 

— N-ai oprit gazoasele. 

— Cum? făcu proprietarul. Răspândi märuntisul pe tejghea. Carnea 
conservată unsprezece, pâinea... Se opri şi strânse brusc gologanii 
grămadă. De unde ziceai că vii? 

— N-am zis nimic, făcu Mink. Mai din colo de pe drum. 

— Lipseşti de multă vreme, nu-i aşa? 

— Asta cam aşa-i. 

— Mulţumesc, zise proprietarul. Da, desigur, am uitat a pun ăle 
două Coca-Cola. Blestematele astea de sindicate, c-au urcat atâta 
preţurile la Coca-Cola şi la toate, de nu te mai poți apropia. Ai băut 
două, nu-i aşa? Şi-i luă din rest o jumate de dolar împingând spre el ce 
rămăsese. Nu ştiu ce-o să ne facem dacă nu se găseşte cineva să-i 
oprească. Am impresia c-o să trebuiască să ne descotorosim de 
blestematii ăştia de democrați, dacă nu vrem s-ajungem la azil. Încotro 
ziceai că mergi? La Memphis? 

303 


— N-am zis nimic... incepu el. Dar celälalt iar vorbea sau nici nu se 
oprise măcar, adresându-se negrului acuma, întinzându-i o sticlă de 
gazoasă pe care i-o destupase: 

— Cu asta fac eu cinste. Urcă-n maşină si du-l pan’ la răscruce: 
acolo are-o şansă-n plus să prindă pe cineva să-l ia, poate vreunul de 
pe şoseaua ailaltă. 

— N-aveam încă de gând să plec, făcu negrul. 

— Ba da, ba da, aveai, zise proprietarul. Pentru-o juma de milă? Ai 
timp berechet. Să nu te văd p-aici până nu l-ai dus. All right, făcu el 
către Mink. Cu siguranţă c-ai să prinzi o maşină, acolo. 

Aşa că iar mergea cu maşina, în hodoroaga murdară de noroi; doar 
o clipă negrul îşi furişă piezis privirea spre el si-atât. 

— De unde mai din colo de pe drum ziceai că vii? făcu negrul. Nu 
răspunse. De la Parchman, nu? apoi opri maşina. Aici e răscrucea, zise 
negrul. Poate prinzi pe cineva să te ia. 

Cobori. 

— Foarte multumesc, zise Mink. 

— I-ai plătit lui, n-avea grijă, zise negrul. Asa c-acuma trebuia s-o 
pornească iar pe jos. Dar important era că ieşise din prăvălie; în alta 
nu trebuia să mai între. Dacă sticlele-ar fi un dolar bucata, ar fi existat 
o limită precisă, dincolo de care ispita, sau cel puţin lipsa lui de voinţă 
nu i-ar mai fi putut face niciun rău. Dar numai c-un sfert de dolar 
bucata, pan’ s-ajungă la Memphis şi să se simtă cu pistolul în mână, 
nu vedea un punct de oprire previzibil la care să-şi afle liniştea înainte 
de sfârşitul celor doisprezece dolari; îşi spusese încă-nainte de-a fi ieşit 
din prăvălie: Fii bărbat, fii bărbat. Trebuie să fii bărbat, ai prea mult de 
făcut, prea mult de riscat, şi umblând din nou tot mai nadusea niţel, nu 
chiar ca gâfâia, mai mult sufla greu, adânc, ca unul care nimerise 
prosteste pe negandite-ntr-o cavernä-n braţele Semiramidei sau 
Mesalinei şi scăpase, şi nu-i venea să creadă, speriat încă de propria 
cutezanta şi uluit că mai era încă în viata. 


Şi-acuma descoperea altceva. Cea mai mare parte din ăi douăzeci şi 
304 


ceva de ani dinainte de-a intra la Parchman si cei treizeci si opt de- 
atunci umblase numai pe tarna moale. Acuma umbla pe beton; nu 
numai că-l supărau picioarele, da-l dureau şi oasele, si muşchii, din 
călcâi şi până-n creştet; dădu însă îndată peste o băltoacă stătută, 
printre buruieni puturoase, fără pic de umbră, la capătul unui canal, 
şi-şi scoase bocancii noi şi scortosi, pe care i-i dăduseră odată cu 
salopeta nouă şi stătu cu picioarele-n apă mâncând conserva de carne 
şi pâinea, şi gândind: Trebuie să mă stăpânesc. Poate că n-ar trebui să 
intru acolo unde se vinde ceva gândind, de fapt nu cu desperare: dar tot 
neimblanzit şi-acuma: Probabil c-o să mă coste toți ăi zece dolari, poate 
chiar şi mai mult. Înseamnă că-mi rămân trei dolari şi obzeşcinci de cenți şi 
din ei am şi cheltuit obzejdoi de cenți şi se opri, şi scoase pumnul de 
märuntis din buzunar şi-i întinse cu grijă pe pământ lângă el; avusese 
trei hârtii de un dolar şi optzeci şi cinci de cenți, şi numără încet 
optzeci şi cinci de cenți, o jumate de dolar, un sfert, două de zece şi le 
puse deoparte. Îi dăduse omului de la prăvălie una din hârtiile de un 
dolar şi omu-i dăduse-napoi restul; pâine unşpe cenți, carnea 
conservată unşpe cenți, face douăjdoi de cenți, pe urmă omu-şi luase 
jumătatea de dolar pentru gazoase, făcea şaptejdoi de cenți şi-nsemna 
că trebuia să-i fi rămas douăşopt de cenți; numără din nou cât îi 
rămăsese, încet, ban cu ban, apoi numără din nou banii puşi deoparte, 
sa nu fi greşit. Şi tot nu erau decât optşpe cenți în loc de douăşopt. O 
piesă de zece dispăruse pe-undeva. Şi carnea conservată era exact 
unspe cenți, îşi aducea aminte, pen’ că fusese un fel de discuţie pe 
chestia asta. Aşa c-a fost pâinea, trebuia să fi fost pâinea. S-a urcat cu 
încă zece cenți exact cât am stat eu acolo, gândi el. Şi dacă pâinea se poate 
scumpi cu zece cenți chiar sub ochii mei, poate că n-am să pot să-mi cumpăr 
pistolu’ nici cu toți ăi treişpe dolari. Aşa că trebuie să mă opresc pe-undeva şi 
să-mi găsesc de lucru. 

Traficul pe şosea era intens, dar acuma se mergea repede, 
automobilele mari, ca scoase din cutie, şi camioanele cât un vagon de 


cale ferată; nu mai vedeai furgonetele prăfuite care să se fi oferit să-l 
305 


ia, erau vehicule de-ale älor bogati si zoriti acuma, care nici mäcar n-ar 
fi vazut un om in salopeta mergand de unul singur. Sau, probabil, si 
mai rău: probabil că s-ar fi eschivat, să nu se compromită, cei de-o 
mărime şi de-o viteză, şi de-o lăcuire lucioasă şi colorată, îndepărtând 
pe-oricare s-ar fi oprit să-l ia pentru că nici la Memphis n-aveau poftă 
să se-mpiedice de el. Da' nu mai avea nicio importanţă acuma. 
Memphisul, acuma, nu mai putea să-l vadă. Şi nici măcar să spună 
când o să-l vada nu putea, gandind: Vasăzică, poa’ să am nevoie de încă 
zece dolari ca să pot măcar s-ajung acolo unde să pot cumpăra unu. Da-n 
orice caz trebuia s-ajungă la Memphis înainte ca faptul ăsta să devină 
o problemă, un obstacol; cum-necum, când va ajunge la Memphis, cei 
treisprezece dolari şi trei cenți pe care-i mai avea trebuiau să fie 
neatinşi, indiferent cât ar trebui să mai adauge la ei ca s-ajungă pan’ 
acolo. Aşa că-ntr-un fel oarecare o să trebuiască să-şi mai facă rost de 
ceva parale, el, care se ştia că nu se putea-ncrede-n el, dacă era vorba 
să intre-n vreo prăvălie de la marginea drumului în care se vindea 
suc. Aşa c-o să trebuiască să m-opresc undeva ca să cer de lucru eu care-n 
viata mea n-am cerut cuiva de lucru asa că poate nici nu ştiu cum se face, îşi 
zise el. Şi asta o să-nsemne o zi în plus sau poate chiar mai mult de-o zi, 
gândind calm, fără desperare. Sunt prea bătrân pentru-aşa ceva. Un om 
de saizestrei de ani ar trebui să n-aibă de ce să se ocupe de-aşa ceva, zicându- 
şi, nu cu desperare, dar tot neîmblânzit. Da pentru unu“ care-a aşteptat 
treisopt de ani o zi în plus sau două, sau chiar trei nu-i o nenorocire. 

Femeia era voinică, dar nu grasă, nici bătrână, cu un aer cam aprig, 
într-o rochie otova şi nu cine-ştie-ce curată, într-o curte neingrijita, 
smulgând nişte tije uscate de clematite de pe un parmalâc de lângă 
căsuţă. 

— Eşti slujitorul Domnului? făcu ea. 

— Mă rog? 

— Arati a preot. 

— Nu, zise el. Am fost plecat. 

— Ce ştii să faci? 

306 


— Ştiu, cucoana. Ştiu sa curăţ curtea. 

— Altceva ce ştii? 

— Am fost plugar. Gandesc că ştiu să fac aproape de toate. 

— Şi eu gândesc că-ntâi de toate trebuie să mănânci ceva, făcu ea. 
All right. Suntem toţi făpturile lui Dumnezeu. Termină de smuls 
uscăturile astea. Pe-urmă ai să găseşti o greblă lângă uşa bucătăriei. Şi 
bagă de seamă. Sunt cu ochii pe dumneata. 

Poate că şi era, de după perdele. N-ar fi putut spune. Nici nu 
încercase. Cu toate că, vădit lucru, trebuie să fi fost, pentru că stătea 
gata pe galeria mititică atunci când el aruncă ultima furcă de uscături 
pe grămadă şi-i spuse unde era roaba, şi-i dădu trei bete de chibrit de 
bucătărie şi stătu, şi se uită la el cum căra gunoiul pe maidanul de- 
alături şi-i dădu foc. 

— Du roaba şi grebla la loc de unde le-ai luat şi vino-n bucătărie, 
zise ea. Aşa şi făcu — o maşină de gătit, o chiuvetă, un răcitor, o masă 
cu un scaun alături şi pe masă un castron cu nişte legume cam nefierte 
şi cu câteva bucăţi livide de carne de porc şi două felii de pâine de 
fabrică, şi o farfurie, şi-un pahar cu apă; stătu un timp nemişcat, cu 
braţele atârnându-i, privind. 

— Eşti prea mândru ca să mănânci? zise ea. 

— Nu-i vorba de asta, zise el. Nu mi-e foame. Aveam nevoie de 
parale ca să pot merge mai departe. Trebuie s-ajung la Memphis şi de- 
acolo să ma-ntorc în Missippi. 

— Mănânci mâncarea asta sau n-o mănânci? 

— Da, cucoană, făcu el. Foarte mulțumesc, şi se aşeză, ea cu ochii 
pe el un moment, apoi deschise răcitorul şi scoase o cutie de conserve 
începută şi o puse pe masă în faţa lui. Era compot, o jumătate de 
piersică. 

— Uite, zise ea. 

— Da, cucoană, făcu el. Foarte mulţumesc. Poate că mai era cu ochii 
pe el încă. Mâncă ce putu (era prea rece) şi se duse cu farfuria şi 


cuțitul, şi furculita la chiuvetă să le spele, când ea apăru deodată. 
307 


— Las’ ca le späl eu, zise ea. Dumneata du-te-nainte pe drumul 
asta, patru mile. Ai s-ajungi la o cutie de scrisori pe care sta scris 
Fratele Goodyhay. Stii carte, nu? 

— Ma descurc eu. 

— Spune-i ca te-a trimis Beth Holcomb. 

A găsit-o. Trebuia s-o găsească. Îşi zisese: Trebuie s-o găsesc, 
gândindu-se, cine ştie, poate c-o să fie-n stare să citească numele de pe 
cutia de scrisori doar pentru că trebuia să-l citească, pentru că trebuia 
să pătrundă hieroglifele indescifrabile; zicându-şi, cum sta şi privea la 
cutia de metal, cu cuvintele Fra J.C. Goodyhay nu scrise: pictate, nu la- 
ntamplare, nici neglijent: nervos, c-un fel de neräbdare furioasa, 
zicandu-si, inainte sau in orice caz pe masura ce-si dadea seama, ca 
era cineva pe-aproape care-l striga: Poate c-am ştiut dintodeauna să 
citesc şi nu mi-am dat seama pân” ce n-a trebuit. În orice caz auzea glasul 
şi, îndreptându-şi privirea spre curtea într-un hal fără hal de 
neângrijită, dădu peste-o altă căsuţă de scânduri şi-o veranda mititicä, 
de pe care un om făcea semn cu mâna şi striga la el: „Aici, aici. Vino- 
ncoa’...” un om märuntel, între treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, cu 
mişcări iuți, cu ochi sfredelitori şi cu buza de sus proeminentă, ca la 
avocaţi sau la oratori, şi cu bărbia pronunţată a puritanilor din 
caricaturile de pe vremuri, care-i zise: 

— Ei drăcie, ce, eşti predicator? 

— Nu, zise el. Am fost plecat. Acuma vreau să mă duc... 

— All right, all right, făcu cel'lalt. la-o pe colo că vin si eu, şi intra 
repede in casa. 

EL, Mink, o luă pe dupa casă şi intra în curtea din dos care era, daca 
s-ar fi putut, intr-un hal si mai cumplit decât cea din fata, pentru ca-n 
curtea din dos mai era o casă, nu atât dărâmată, cat naruita — un 
morman de grinzi si de capriori, si de tocuri de usi si de ferestre, si 
chiar si bucati intregi de pereti despärtitori, printre care se-nvartea, 
sau mai curand statea degeaba, un om cam de varsta lui, a lui Mink, 


cu toate că purta o tunică de-un model care nu fusese copiat de la 
308 


englezi decat dupa Pearl Harbour, si la epoleti avea insigna unei 
divizii care nici ea nu existase inainte, si care, la aparitia lui Mink, 
începu sa dea repede cu o toporişcă pe care-o tinea in mână, într-o 
grindă de lângă el; tocmai la timp, pentru că uşa se deschise trântită 
de perete şi omul din faţă apăru cu un joagăr; Mink zări acum o capră 
de tăiat lemne şi-o grămadă de stâlpi. 

— All right, all rught, făcu omul din fata, întinzându-i lui Mink 
joagărul. Să pui d-o parte pe-ale bune. Nu sparge lemnu' ca să scoţi 
cuiele, scoate-le cu cleştele. Taie toate rupturile în bucăţi de-aceeaşi 
lungime. Şef e moşu. Eu mă'c în casă, şi se duse-napoi în casă; chiar şi 
uşile pe care de-abia le-atingea se trânteau cu violenta-n urma lui, ca 
şi cum trecerea lui producea un curent de suctiune. 

— Va’ zică-au pus mâna şi pe tine, neiculita, făcu omu' cu tunica 
(ăsta era mosu’). 

Mink nu raspunse la-ntrebare. Zise: 

— Asta-i popa? 

— Asta-i Goodyhay, zise cellalt. Nu l-am auzit slujind, da’, chiar 
daca n-ar deschide gura, si tot s-ar pricepe mai bine la predica decat la 
gatit. Da’ asta-i, vezi, ca trebuie s-unu care sa gateasca, cat o fi el de 
prost. Astuia cicà i-ar fi fugit nevasta c-un präpädit de reformat, un 
grataragiu ambulant, pan’ a nu se-ntoarce din razboi, din Pacific. 
Toate făceau la fel pe vremea aia si, după câte bag de seamă, nici 
acuma nu-i altfel, chiar şi fără război s-aibă pe ce da vina. Da’ să fie-al 
dracului, că eu to’deauna-am zis pagubă-n ciuperci, lac să fie că 
broaşte-s destule. Va’ zică-au pus mâna şi pe tine, hai? 

De data asta răspunse: 

— Trebuie s-ajung la Memphis, şi p-ormă-napoi în Missippi. Şi-s şi- 
aşa întârziat. Trebuie să plec la noapte. Cât plătesc ăştia aici? 

— Aşa crezi tu, zise celalt. Aşa am crezut şi eu acu’ trei zile; umflu’ 
dolaru' sau cam aşa ceva şi mă car. Da’ vezi ’mneata c-acuma 
munceşti la ridicat o biserică, voinicelu taichii! Aşa că mai bine să 
tragem nădejde că s-o fi pricepand ticălosu' ăsta la ţinut predică, pen’ 

309 


ca noi, banisorii nostri nu ni-i vedem pana nu i-o strange el cu taleru’ 
duminica. 

— Duminică? 

— Egzact. Azi e joi. Fa socoteala. 

— Duminica, facu Mink. Asta-i in trei zile. 

— Egzact făcu cellalt. Duminica-i to’deauna la trei zile dupa joi, p- 
aici, pan’ partea locului. Cicä-i o lege de-a lor. 

— Si cat luam, duminica? 

— Păi, să zic aşa, cam un dolar bani gheaţă; acu’ lucrezi pentru Al 
de Sus, nu pentru aur, neiculita. Da-n orice caz, ai casa si masa... 

— Nu pot munci atata vreme numai p-un dolar, zise el. N-am timp. 

— Poa’ sa fie si mai mult de-un dolar. Dupa cate se vorbeste p-aici, 
pare s-aiba ceva pus deoparte. "N orice caz, se pricepe să scoată. Cic-ar 
fi fost sergent în infanteria marină, p-unu' din vasele alea de 
debarcare-n Pacific, acolo, şi-ntr-o zi un japonez, un bombardier în 
picaj, pica drept spre ei, şi toţi s au repezit să sară-n apă pân' să nu 
cadă bomba, afară de-un puşti, un puişoru-mamii, care s-a speriat sau 
s-a-ncurcat în ceva şi n-a apucat să sară, şi popa (numai că n-ajunsese 
încă popă, popă s-a făcut peste câteva minute) s-a urcat înapoi să- 
ncerce să-l descurce, şi-n momentu' ăla tot vasul ăla a sărit în aer, şi 
popa şi cu puiu-mamii s-au pomenit drept la fund cu ea cu tot, da’ 
popa nu s-a lăsat şi l-a descurcat, şi l-a scos iar deasupra. Cel puţin 
asta-i versiunea oficială, când i s-a dat decorația, pen’ că dacă te iei 
după popă sau după oile lui... Pa cât s-aude, si-äilalti, cei mai multi 
sunt foşti militari sau nevestele, sau tipesele lor pe care le-au lăsat 
bortoase fără cununie, tinere cele mai multe, afară de câteva care-s 
bătrâne şi care-ai zice c-au fost luate şi ele de curent ca uşile când se 
trântesc; poate că-s mamele şi taţii soldaţilor care s-au curăţat, sau 
sunt d-alea ca sora Holcomb, care-a pus mâna pe tine acolo-n drum 
devale şi care pesemne că-n viata ei nu s-a dezghetat destul ca să-i 
toarne-un copil careva, da' şi să-l fi ferit Dumnezeu pe bărbat-su dacă- 


i făcea, că p-asta n-a tras-o curentu’, asta a făcut ea singură semn s- 
310 


opreasca autobuzul pen’ ca credea ca-i drumu’ gratis... Se opri. Apoi 
zise: Ba nu, stiu eu bine de ce vine: vine s-asculte la ce zice asta cand 
zice ca predica. Unde-am ramas? Ah, da, la barjaua de debarcare. 
Daca te iei dupa spusele popii, el era gata mort si isprävit, si-n fine 
scapat de razboi pe fundu’ Pacificului cand deodata a venit lisus 
Hristos in persoana-n picioare lângă el şi-a zis: „În front fuga-mars!” 
şi-a intrat in front şi Hristos a zis: ,Dreeepti! Stangaa-mpre'!” şi l-a 
trimis in post fix aici lângă Memphis, Tennessee. Zace-n el ceva, are 
destul din ce-o fi trebuind ca să poa' să recruteze destui boboci în 
tabăra asta de credinţă nouă, ca să fie nevoie de-o biserică să-i încapă. 
Şi-al dracului să fiu de n-o pune mâna şi p-un dulgher, să i-o bată-n 
cuie, s-o dea gata. Ce-a zis când a dat cu ochii de tine? 

— Ce? făcu Mink. 

— Când te-a văzut, la-nceput, ce-a zis? 

— A zis: „Ei drăcie, ce, eşti predicator?” 

— Pricepi ce vreau să spun? A hipnotizat destulă lume care 
cutreieră-acuma tara dup-o casă părăsită, de care nu vede nimeni, şi s- 
o dea jos, şi s-o care-ncoace, s-o desfacă-n bucăţi, cum facem noi 
acuma. Da' n-are meşter dulgher să i-o bată-n cuie, să-i facă din ea 
biserică. Pen' că meşterii dulgheri sunt în sindicat şi lucrează cu ziua 
pe bani gheaţă pe când ăsta-i cu misiune direct de la lisus Hristos, 
Care n-are interes de gologani, cel puţin din punct de vedere de dat 
altora. Aşa că el şi cu avanposturile lui, postate-n gropi individuale în 
susu’ şi-n josu’ drumului ca sora Holcomb, care-a pus gheara pe tine, 
prind oamenii şi-i dau pan’ sită să umfle unu'. 

— Îi dau prin sită? 

— Îi cern. Ca pe făină. Mana oamenii-ncoace-n curtea asta din dos 
pân-o pica unu' care să ştie cum se bate-n cuie-o biserică, dacă ai 
destule scânduri şi blăni, şi cercevele desfăcute şi stivuite. Şi zic că mai 
bine ne-am pune pe treabă. Nu că l-am prins pândind de după oblon 
pân-acuma, da' probabil că un fost sergent din marină, chiar dacă s-a 


transformat în popă, nu-i om să-ţi baţi joc de el prea tare. 
311 


— Zici că nu pot să plec? 

— Poţi. Fără vorbă că poţi. Liber eşti s-o iei încotro vezi cu ochii. 
Da’ bani n-ai să pupi pan’ duminică, după ce io aduna el cu taleru’. 
Da’ pune la socoteală că ai şi unde dormi la noapte, şi-ţi mai da ce zice 
el că-i de mâncare, dacă nu eşti mofturos. 

De fapt, casa asta n-avea nici storuri, nici perdele de niciun fel, ca să 
aibă de după ce te spiona. Într-adevăr, când s-a uitat prima dată de-a 
binelea la ea, tot locul avea un aer de provizorat dezordonat şi tipator, 
aidoma cu harababura amorfă de pereți şi de ferestre, şi de uşi, printre 
care lucrau si el, şi omu' cellalt: doar că erau prinse-n cuie şi că se 
țineau pe picioare; din când în cand, pe măsură ce stiva de scânduri 
recuperate şi grămada de lemne de foc, în care joagărul lui transforma 
cele care nu mai erau bune de altceva se-nältau, Mink îl auzea pe 
predicator agitându-se-n interiorul încă nedărâmat şi-şi zicea: Dacă s-a 
dus înăuntru să-şi compună predica, după gălăgie s-ar părea că să-ți faci o 
predica-ti cere tot atâta muncă şi iuțeală ca şi-nhămatu' unui catâr. Se 
apropiase soarele de asfintit; îşi zicea: O să trebuiască să-mi dea măcar o 
juma” de dolar. Trebuie să-mi dea. Trebuie să plec mai departe. Nu pot s- 
aştept pan’ duminică, când uşa din dos se deschise trantindu-se şi 
predicatorul îi chemă: 

— All right. Cina-i gata. Haideţi. 

Intra in urma mosului. Despre spälat n-a pomenit nimeni nimic. 

— Imi facusem socoteala... incepu el. 

— Dar era prea tarziu. Tot o bucätärie era si asta, nu atat spartana, 
cât nenorocită, semănând c-un fel de teren comunal de camping, la o 
margine de parc, având ceea ce numea el acum înc-o maşină de gătit 
„atomatică” pentru că el nu văzuse încă-n viaţa lui una electrică sau 
cu gaze până nu intrase la Mrs Holcomb, şi Goodyhay sta în faţa ei în 
imobilitatea lui agresivă, învăluit într-un sfârâit aprig de prăjeală; 
Mink zise iar: 

— Îmi făcusem socoteala... când Goodyhay se-ntoarse de la maşină 


cu trei străchioare cu-o bucată de ceva ars în fiecare, arătând, pe 
312 


suprafetele smältuite, tot atat de stranii si de solitare, si de 
necomestibile ca o balegă de vacă. Eu am apucat de-am mâncat, zise 
Mink. Îmi făcusem socoteala să plec mai departe. 

— Ce? făcu Goodyhay. 

— Că şi de-ajung la Memphis, de-abia dacă-s la-nceputu' drumului, 
zise el. Trebuie să plec mai departe-n seara asta. 

— Înseamnă că vrei banii acuma, zise Goodyhay aşezând 
străchioarele pe masa pe care se mai afla o sticlă cât toate zilele cu sos 
de roşii ardeiat şi-o farfurie cu felii de pâine tăiate la maşină, şi un 
castronaş cu zahăr şi o cutie de lapte condensat cu găuri în capac. Stai 
jos, făcu Goodyhay întorcându-se la maşina de gătit de unde-ajungea 
pân' la Mink un miros de cafea răsfiartă, clocotind şi ea cu-aceeaşi 
violentă nerăbdare ca şi carnatii fripti şi grămezile de lemne din curte, 
şi scrisul de pe cutia de scrisori, până ce Goodyhay se-ntoarse din nou 
cu trei ceşti de cafea şi zise iar: Stai jos. Moşu se aşezase. Ti-am zis să 
stai jos, făcu Goodyhay. Banii ti-i capeti după cheta de duminică. 

— Nu pot s-aştept pân-atunci. 

— All right, zise Goodyhay turnându-şi sos de roşii peste mâncare. 
Întâi mänâncä-ti cina. Ţi-ai plătit-o. Se aşeză; ceilalţi doi începuseră. 
De fapt, Goodyhay terminase, ridicându-se cu-aceeaşi mişcare cu care 
pusese furculita jos mestecând încă, şi se duse şi trase spre el o uşă 
gata deschisă (în dosul căreia atârna ceea ce Mink nu recunoscu a fi o 
cască camuflată, cum purtau trupele din infanteria marină pe plajele 
şi-n junglele din Pacific, pentru că la ce se opriseră ochii lui era patul 
de pistol automat care se vedea atârnând de centura de iută-mpletită 
de sub cască) şi scoase din răcitorul de după ea o cutie tot de compot 
de piersici şi o aduse la masă, şi o deschise, si-mparti jumatatile de 
piersică şi siropul cu impartialitate riguroasă în cele trei strachioare 
unsuroase, şi mâncară şi compotul, Goodyhay fiind primul care să 
termine; i-acuma, pentru prima dată de când îl ştia, Mink îl văzu 
stând absolut nemişcat, ai fi zis că dormind, până ce terminară şi ei. 


Atunci zise: 
313 


— Sa strângem pornind primul spre chiuvetă cu farfuria si 
tacamurile, şi ceasca, si spălându-le sub robinet, şi uitându-se la 
ceilalţi doi făcând la fel, si ştergându-le şi punându-le-n raft, cum 
făcuse şi el. Apoi, către Mink: All right. Ce faci, rămâi sau pleci? 

— Trebuie să rămân. Trebuie să-mi capăt banii. 

— All right, făcu Goodyhay. În genunchi, ingenunchind el primul, 
ceilalţi după el, pe duşumeaua bucătăriei în strălucirea dură, tulbure, 
a unicului bec slab, spânzurând fără abajur din tavan, Goodyhay în 
genunchi, dar altceva nimic, capul sus, privirea rece, clocotitoare, de 
sihastru din pustiu, ochii nici măcar închişi, zicând: Mantuie, lisuse 
Hristoase, pe nişte nenorociti de ticăloşi, şi se ridică şi zise: All right. 
Stingeti lumina. Camionu’ va fi aici la şapte. 

Odaia era în realitate un şopron, ceva mai mult decât o cameră de 
vechituri. Avea o fereastră mică, o uşă care dădea în casă, un singur 
bec spânzurând de-un fir, o saltea subtirica pe podea şi-o foaie de cort 
pentru-nvelit, dar nu perne, nici cearşaf, nici altceva nimic, Goodyhay 
tinându-le uşa deschisă ca să intre şi închizând-o după ei. Erau 
singuri. 

— Dă-i drumu”, făcu mosu. ’Neearca. 

— Să-ncerc ce? zise Mink. 

— Uşa. E-ncuiată. Oh, poţi să pleci când vrei; fereastra nu-i 
încuiată. Da’ uşa dă-n casă, şi omu’ n-are poftă ca vreunu' din noi 
ăştia, dulgheri banuiti, să-i prapadim şandramaua in chip de rămas- 
bun dacă ne-o veni să ne luăm valea. Lucrezi pentru Domnu”, 
fratioare, el e patronu’, da cu serviciu-administrativ tot un sergent de 
marina-i. Casca. Da’ macar o sa-ti ai sambata ai doi dolari-trei, daca ti- 
o socoti-o zi şi p-a de azi. Ce să mai vorbim c-ai s-auzi şi predica. Care 
poa' să facă chiar şi trei dolari. Pricepi dumneata: una din ediţiile alea 
speciale, tiraj limitat, pe care-ţi ia zece preţuri pen’ că n-au tras decât 
două-trei exemplare. Îi făcu cu ochiul lui Mink. Pen’ că de ce? Că n-o 
să mai ţină mult. Îi făcu cu ochiu lui Mink: Pen’ că n-o să-l lase. 

— N-o să-mi dea nici măcar ăi doi dolari? făcu Mink. 

314 


— Ba da, zise celälalt. Vorbesc de äilalti, pe care nu i-a convertit 
inca; ăia n-au de gând sa mai rabde chestii d-astea. Oamenii-au avut 
de-ndurat patru-cinci ani blestematu' ăla de război şi-acuma vor să 
nu-şi mai aduc-aminte de el. C-au avut de trecut, în ăşti patru-cinci 
ani, pan’ atâtea necazuri şi cheltuieli ca să-l isprăvească, şi tocma’ 
când se gândeau să se liniştească, să se-ntoarcă la ce-a fost, să fie-al 
dracului, te pomeneşti cu-o bandă de pomanagii cu pensii de la 
guvern, nişte putori de cazoni rămaşi pe dinafară, care se poartă ca şi 
cum tot ce-a facut să fie război nu numai c-a fost, da’ că mai tine inca, 
şi-o să mai tina cu tinutu’ asta pan’ s-o ivi careva să zică: „Stai!” O 
bandă de nătărăi care cu siguranţă c-aproape nici unu’ nu plăteşte 
impozit şi cu siguranţă c-ar fi votat cu Norman Thomas şi-nainte de 
Roosevelt, ce să mai vorbim de-nainte de Truman, şi-ncearcă să-L 
învie pe Hristos acu- ma-n mijlocu’ lu’ 1946. Asa că, poate că face trei 
dolari ca să-l asculti în aer liber. Pen’ că data viitoare poa’ să trebuie 
să-l asculti de după gratii. Căscă din nou, să-şi rupă fălcile, începând 
să-şi dezbrace tunica. Păi, o carte să ne cocoloşim frumos în pat şi să 
citim tot n-avem, şi dac-am vrea. Aşa că ce ne rămâne e să ne culcăm. 

Ceea ce şi făcură. Lumina se stinsese şi el sta întins pe spate, cu 
mâinile pe piept, respirând liniştit îşi zicea: Cu siguranță c-o să-mi dea 
trei dolari. Cu siguranță c-o să-mi socotească şi ziua de azi, gândind: Şi cu 
duminică o să-nsemne trei zile pierdute pentru că şi dacă ajung la Memphis 
duminică după ce face plata prăvăliile unde pot să cumpăr unu o să fie-nchise 
până luni dimineață, zicându-şi: Da’ cred c-acuma pot să mai aştept trei 
zile, şi-apoi cam in sila: probabil, pen’ c'alminteri tot nu văd cum să fac şi 
adormi aproape imediat, liniştit, şi dormi bine pentru că era ziuă când 
a deschis ochii stând liniştit o bucată de vreme până şi-a dat seama că- 
i singur. I s-a părut după aia c-a mai stat liniştit, calm, jucându-se 
alene între degete cu acul de siguranţă pe care-l găsise deschis pe 
piept, poate-aproape-un minut până să-şi dea seama ce patise; apoi 
tresări, sări-n sus, fără să mai aibă nevoie să vadă fereastra deschisă şi 


oblonul bâlângănindu-se, şi-acuma mâna lui căuta frenetica, la 
315 


buzunarul de la pieptul salopetei, hartia de jurnal in care fusese prinsa 
cu acul bancnota de zece dolari, si-ncercand sa-njure nu scotea decat 
väicäreli gemute, batand cu pumnii-n usa-ncuiatä, pana se deschise 
smucita si Goodyhay se opri in prag ochind dintr-o privire fereastra 
vraiste. 

— Vasazica, te-a jefuit, ticälosu', zise Goodyhay. 

— Zece dolari. Trebuie să fug să-l prind. Dă-mi drumu’! 

— Nu te pripi, zise Goodyhay barându-i încă uşa. N-ai cum să-l 
mai prinzi acuma. 

— Trebuie. Am nevoie de-ăi zece dolari. 

— Vrei să zici ca-ti trebuie zece dolari ca să te poţi duce-acasa? 

— Da’ zise el din nou blestemand. Nu pot să m-apuc de nimic far’ 
de ei. Dă-mi drumu'. 

— De cand n-ai mai fost pe-acasa? 

— De treiişop' de ani. Pe unde crezi c-a apucat-o? 

— Nu te pripi, zise Goodyhay, tot fără să se clinteasca din loc. All 
right, mai zise el. Am să-ţi fac eu rost de banii ăştia duminică. Ştii sa 
găteşti? 

— Ştiu să prăjesc ouă şi carne, zise Mink. 

— All right. Dumneata ai sa găteşti şi eu am să-ncarc camionul. Hai! 

— Goodyhay îi arătă cum s-aprindă focul la maşina de gătit şi 
plecă: el umplu ibricul de cafea de-aseară după tradiţia de-acasă, până 
ce drojdia-şi pierdea şi ultima urmă de gust şi de culoare, tăie costita 
de porc felii şi le dădu prin făină şi le puse-n tigaie tot după tradiţia 
de-acasă, scoase ouă pentru omletă oprindu-se-o clipă cu mâna pe 
clanta privind meditand la pistolul masiv din tocul agăţat sub cască 
zicându-şi calm: De las avea p-ăsta pe două zile n-aş mai avea nevoie d-ăi 
zece dolari gândind am fost jefuit în lege pe bună-credinţă; astă ar fi destul 
ca să-mi dea şi mie dreptu“ să fur la rându' meu. Ce să mai zic că, pe mine, 
lipsa ăstor zece dolari mă strânge de gât de zece ori, de-o sută de ori, de-o mie 
de ori mai rău decât p-oricare alt nenorocit de pe lumea asta, zicându-şi, 


acuma-ntr-adevăr calmat, liniştit: Nu. N-am furat în viața mea. N-am 
316 


ajuns niciodată până aici. Şi nici n-o s-ajung vreodată. 

Când ieşi în uşă să-i cheme, Goodyhay şi cu înc-un om încărcaseră- 
un camion cu panouri întregi şi cu scânduri pentru pereți; se urcă pe- 
ncărcătură şi înc-o dată era pe şoseaua care duce la Memphis; îşi zise: 
Poate c-acuma o să treacă chiar prin Memphis şi dac-aş fi avut ăi zece dolari, 
dar pe urmă nu se mai gândi la nimic, doar se lăsă dus, deplasat, până 
ce camionul apucă pe-un drum lateral; şi-acuma treceau sau poate 
intrau, sau se şi aflau pe-un domeniu mare, o plantație — câmpii 
întinse de bumbac alb aşteptându-şi culegătorii; cotiră imediat pe-un 
drum de fermă, peste câmp, şi ajunseră la o gârlă mlăştinoasă, cu 
malurile numai sălcii, şi-acolo dădură peste alt camion şi peste alte 
stive de panouri demontate, şi-un grup de trei-patru oameni care, 
foarte curios, toţi aveau un aer cam ca al lui Goodyhay şi-al şoferului 
de pe camionul lui — al lor, adică; el, Mink, n-ar fi putut spune nici 
cum, nici ce fel, nici măcar aşa ca o părere: doar ce-a remarcat, fără să 
dea atenţie, înc-o tunică militară, şi-a mai remarcat, tot fără să dea cine 
ştie ce atenţie, un dreptunghi de frânghie întinsă-ntre tarusi bătuţi in 
pământ la dimensiunile a ce-o fi fost aia ce voiau ei să ridice, unde îşi 
descărcară camionul şi Goodyhay zise: 

— All right. Dumneata si cu Albert, duceti-va-napoi şi mai aduceţi 
o-ncărcătură. 

Aşa că de data asta a călătorit în cabină, până-napoi la parohie sau 
ce-o fi fost, unde el şi cu Albert au umplut camionul şi s-au întors la 
gârla mocirloasă, crezând că-n timpul ăsta, cu-atâtia oameni lucrând — 
dacă vreunu' măcar dintre ceilalţi patru ar fi lucrat pe jumate-aşa de 
repede ca Goodyhay - or fi şi ridicat un perete pan-acuma. Da’ când 
colo, celălalt camion şi Goodyhay, şi dreptunghiul de frânghie, şi 
tärusii dispăruseră, şi nu mai erau decât trei oameni şezând linistiti 
lângă o stivă de cherestea. 

— Ei, ce-i? făcu Albert. 

— Păi ce să fie, făcu unul dintre ceilalți. S-a răzgândit. 

— Cine? sări Mink. Ce s-a răzgândit? Trebuie să-i dau drumu”. Si- 

317 


asa-s intarziat. 

— Ala a’ cui e locu’, făcu Albert. Care ne dăduse voie să ridicăm 
aici capela. S-o fi razgandit cineva-n locu’ lui. Poate ca banca la care-i 
ipotecat sau poate ca Legiunea. 

— Ce Legiune? 

— Legiunea Americana. Care-s pe fir si-acuma ca-n 1918. N-ai auzit 
de ei? 

— Da’ parintele Goodyhay unde-i? zise el. Trebuie sa-i dau 
drumu”. 

— All right, făcu Albert. Dă-i. Drum bun. Aşa că aşteptă. Trecuse 
putin de-amiaza pan’ să se-ntoarcă celălalt camion, venind în goană, 
Goodyhay coborând încă-nainte de-a se fi oprit. 

— All right, făcu el. Încărcaţi. Şi iar erau pe şoseaua care duce la 
Memphis, mergând repede, să nu-l piardă pe Goodyhay dinaintea lor, 
gonind la fel cu maşinile-n mijlocul cărora mergeau, şi el zicându-şi să 
fi avut măcar ăi zece dolari, chiar dacă nu mergeam nici acum chiar pan’ la 
Memphis. Nu, n-au mers. Goodyhay a cotit şi ei au gonit după el, mai 
repede decât ar fi-ndrăznit de nu le-ar fi fost teamă c-altminteri îl 
pierd; Goodyhay şi maşina din faţă nimerind într-o regiune pustie, 
delta luxuriantă transformându-se-n coline sterpe erodate de argilă, 
pustietate cumplită, unde-n cele din urmă Goodyhay se opri - un 
maidan, un câmp întreg plin de caroserii ruginite de automobil şi 
mormane de moloz de cărămidă şi beton; tarusii, gata, erau bătuţi din 
nou şi dreptunghiul de frânghie întins între ei, Goodyhay în picioare 
alături de-al doilea camion, care parc-ar fi fost la remorca primului, 
arătând cu bratu-ntins, strigând: All right. lată-ne. Gata. Dati-i drumu’! 

Vasăzică, acuma se lucra-n fine de-adevărat, iarăşi. Dar se făcuse 
târziu; o bună parte din zi se pierduse, şi mâine era sâmbătă, nu mai 
avea decât o singură zi plină. Şi Goodyhay nu-i dădea deloc prilej să 
deschidă vorba. 

— Nu ţi-am spus odată că duminic-ai să-ţi capeti ăi zece dolari? 
Gata. Nici măcar să-i fi zis: Ştii să găteşti cina? Doar ce-a deschis, a 

318 


smucit usa racitorului si-a zvarlit afarä-o hartie patata cu sânge-n care 
era nişte carne tocată, şi-a lăsat-o pe masă-n bucătărie. Şi-acuma-şi 
aduse-aminte Mink cum pe vremuri, nu mai ştia unde, s-apucase să 
facă chiftele din bulgur, şi a găsit bulgur şi o tingire potrivită. Şi-n 
scara asta Goodyhay n-a mai încuiat uşa; el, Mink, a-ncercat-o ca să 
vadă şi-a-nchis-o la loc şi s-a-ntins, tot aşa, liniştit, pe spate, cu mâinile 
pe piept, ca morţii, pan’ ce l-a trezit Goodyhay ca să prăjească iar 
costita şi să facă omleta. Camionul sosise şi de data asta erau pe-acolo 
vreo doisprezece oameni aşa c-acuma o să-nceapă să poată să-şi dea 
seama cam cum o s-arate capela (c-aşa-i ziceau); până s-a lăsat 
noaptea. Mink a zis: 

— Nu-i frig astă-seară si-afar’ de asta pot să mă culc aici sub 
cartonu’ ăsta asfaltat ca să-ncep mâine din zori pan’ ce ailalti... 

— Duminică nu lucrăm, zice Goodyhay. Vino-ncoa! Vino-ncoa! 
apoi se făcu şi duminică. Ploua: o burnita de-aia măruntă şi- 
ndărătnică de-nceput de toamnă. Un bărbat cu nevastă-sa veniră să-i 
ia. Nu cu camionul de data asta, c-un automobil adevărat, vechi al 
dracului şi cam hodorogit. Au apucat-o iar pe-un drum peste câmp, 
nu chiar printr-un ţinut pustiu acum, doar un ţinut gol, ajungând în 
cele din urmă la o baracă nevopsită, ca o ladă, pe care cineva, cândva, 
înainte de-ăi treizeci şi opt de ani de puşcărie, ar fi recunoscut-o, şi-ar 
fi amintit-o. „E-o şcoală de negri”, şi-a zis coborând printre alte cinci- 
şase maşini şi camionete hodorogite, şi-un grup de oameni aşteptând, 
unii ceva mai în vârstă, dar în general bărbaţi şi femei cam de vârstă 
lui Goodyhay sau ceva mai tineri; avu din nou sentimentul unei 
identități, unei similitudini între ei, chiar trecând dincolo de 
îmbrăcămintea pe care-o purtau — tunici, impermeabile militare verzi, 
o bonetă de serviciu pe care se mai vedea urma de unde fusese scos 
galonul ofițeresc; cineva de lângă el îi zise: 

— Hai noroc! Era Albert, şi-acuma Mink o recunoscu şi pe Miss sau 
Mrs Holcomb căreia-i făcuse curat în curte, pe urmă văzu o negresă 
voinică — femeie nu tânără, arătând în acelaşi timp şi sfrijită, şi grasă. 

319 


Se opri, nu chiar stupefiat, mai curând circumspect. 

— Primiti si negri p-aici? zise. 

— Pe asta da, zise Albert. Goodyhay intrase in casă. Ceilalţi se- 
ndreptau acuma alene spre usa strangandu-se gramada, coagulandu- 
se parca. Fecior-su a patit-o egzact cum ar fi patit-o si-unu’ de femeie 
alba, chiar daca nu i-au pus numele pe monument pe-aceeasi fata cu 
äilalti. Uite-o, o vezi pe femeia aia de colo cu pălăria galbenă? Päläria 
era murdara acuma, dar inca tipatoare putin. Rochia si ea fusese-odata 
alba, tipätoare putin şi ea. După fata sa fi fost de vreo douascinci de 
ani şi probabil ca fusese-o vreme când îi si arătase, slabă acuma, nu 
prea fardată: Da, aia, zise Albert. Mai arată si-acuma putin a curva, da’ 
s-o fi văzut în primăvară, când iesise din bordelu’ ăla de pe strada 
Catalpa. Bărbat-su comanda un pluton de infanterie când japonejii ne 
scoteau din Asia, când ne retrăgeam toţi grămadă - australieni şi 
engleji, şi francejii din Indochina — şi nu-ncercam să ne menţinem pe 
nicio poziţie, afară doar când se-ntuneca, pe-o linie de gropi 
individuale, ca să se poată strange razletitii, şi-a doua zi să pornim din 
nou, cu-ăi din gropi cu tot, dacă mai rămânea vreunu' pân! la zi. În 
noaptea aia plutonu lui era-n linia-ntai, el într-o groapă individuală si 
secţia răspândită-n trăgători, cand apăru negrul cu munitia. Era 
proaspăt venit ma-ntelegi. Vreau să zic negrul. Mai aproape de-atâta 
nu fusese niciodată, de japoneji. 

Ştii cum e: stai chircit în bezna-mputita-ntr-o groapă infectă, de te 
trec toate sudorile, cu urechile ciulite, cu ochii zgâiti, de crezi c- 
acuma-or să-ţi sară din cap ca nişte bile şi-n fata ta peste tot glasuri 
taraind ca greierii-n fân, numai ca-ti dai seama că nu-s greieri pen’ că 
nu trece mult şi-ncep să-ţi tirâie pe englezeste: „Amelican, la noapte 
moli, Amelican, la noapte moli”. Şi vasăzică vine negrul cu sacul de 
grenade şi de-ncărcătoare de Garand-uri şi locotenentu-i zice să intre- 
n groapă şi-i pune mâna pe trăgaci, şi-i spune să stea acolo cât s-o 
strecura el înapoi să raporteze la postu’ de comandă sau, în fine, ceva. 


Ştii cum e. Omu' suportă până la un punct. Nici măcar nu ştie când 
320 


o să fie punctu’ ăla, da vine-asa deodată un moment cand îşi dă seama 
că ăla-i, că s-a isprävit: îi e la fel de scârbă si lui ca si tie, da’ deh, nu el 
a vrut-o si nici n-are ce-i face. Asta-i beleaua: nu-ti dai seama dinainte, 
n-ai nimic, niciun semn care sa te prevină, să-ţi zică: ,,Tin-te bine!” 
Mai ales la război. Că-ţi vine să zici că oamenii n-au ce căuta-n război, 
c-ar trebui ceva mai vânos, dacă vor să tot facă războaie, c-ar trebui să 
invente ceva mai eficace cu ce să lupte. Cum-necum, a doua zi 
dimineaţă ne pomenim c-un cap tăiat cu care poate cä-mpärtisem az- 
noapte ratia, că-l aruncä-n mijlocu’ nostru cum ar arunca cineva o 
minge de baschet. Numai că de data asta-i un cap de negru. La urma- 
urmei, de ce nu? Un negru de-al nostru, născut şi crescut pe-o 
plantație din Arkansas, şi-a venit un alb, nu că era locotenent, da’ era 
de-al nostru, vorbea ca-n Arkansas ca noi ăştia, şi i-a zis: „Măi băiete, 
ia pune tu mâna pe scula asta, puşcă, ce e, şi stai aici pana ma-ntorc 
eu”. Aşa că-ndată ce-am isprăvit de luptat cu japonejii şi eram destul 
de departe-ndărăt ca să ne putem regrupa şi să ne mai trecem o zi 
ferindu-ne de bombardiere, locotenentul s-a dat după-o grămadă de 
nu-ştiu-ce-acolo, pe care le tot căram după noi, s-avem cu ce face focu’ 
când om avea nevoie, să le facem să ardă... Să ştii că-i tare caraghios 
în junglă. Asuzi toată vremea, chiar şi noaptea, da' eşti uscat ca iasca, 
că apă nu-i, pen’ că indiferent de ce-ţi închipui tu, în junglă nu-i apă, 
şi când dai de un petic de soare eşti numai băşici până nici n-apuci 
măcar sa te-nchei la cămaşă. C-ajungi să crezi că dac-ai lăsa să-ţi pice 
gamela sau baioneta, sau dac-ai izbi cu potcoava bocancul de-o 
rădăcină tasnesc scântei de dă foc la toată tara. Da’ ia-ncearca să faci 
un foc. Încearcă! Încearcă să faci să ardă ceva şi-ai să vezi că-i altfel. În 
orice caz locotenentu' s-a dus în dosu' grămezii, să fie-un pic mai 
singur şi şi-a pus pistolu-n gură. Normal că ea are voie să intre-aici. 
Acuma eram înăuntru toţi şi recunostea şi după treizeci şi opt de 
ani — adică mirosul de negru, că rămâne-n odaie multă vreme după 
ce-au plecat toţi — mirosul de sărăcie şi de frică ascunsă, şi de răbdare, 


şi de suferinţă fără suficientă speranţă care să-l dezorienteze — ei 
321 


(presupunea că ei o să-şi zică congregatie) înşirându-se pe băncile fara 
spetează, femeia cu pălăria galbenă-n banca-ntâi, negresa grăsană pe 
cea din urmă, singură. Goodyhay sta cu faţa la ei la capătul încăperii, 
după o scândură aşezată pe două capre, cu mâinile nu împreunate, 
doar cu pumnii strânşi rezemati de scândură, până ce se liniştiră toți. 

— All right, zise Goodyhay. Cine crede că tot ce-are de făcut e sa 
şadă-n cur şi s-aştepte să-i pice mântuirea, ca ploaia sau ceva de felu' 
ăsta, n-are ce căuta aici. Trebuie să vă ridicaţi în două picioare şi să 
umblati dupa ea să v-o căutaţi până ce-o să puneţi mâna pe ea, şi p- 
ormă s-o ţineţi să nu va scape, chiar dacă-ar fi să va si bateti pentru 
asta. Şi dacă nu v-o găsiţi, faceti-v-o singuri, pentru numele lui 
Dumnezeu! Faceti-v-o singuri, mântuirea, El o s-o vadă şi-o s-o aprobe 
şi-atunci o s-aveti dreptul să v-o păstraţi, s-o ţineţi cu dinţii, să va 
bateti pentru ea de va fi nevoie, dacă vreţi să vă mantuiti şi voi, ca să 
fie-a dracului de... când o voce, un bărbat, interveni: 

— Mai povesteşte-o dată, Joe! Hai! mai povesteşte-o dată! 

— Ce? făcu Goodyhay. 

— Mai povesteşte-o dată, zise vocea. Hai. 

— Am încercat, zise Goodyhay. M-aţi auzit cu toţii. Nu mai pot. 

— Ba poţi, ba poţi, zise bărbatul: acuma s-auzeau şi voci de femei: 

— Da, Joe. Hai. Mai povesteşte-o dată, şi el, Mink, cu privirea la 
mâinile nu încleştate, doar strânse pumn sprijinite de scândură, la 
ochii reci clocotitori, de anahoret — ochii unui sihastru din secolul al 
cincilea, privind in gol din gura peşterii sale din Mesopotamia - cu 
trupul încordat într-o imobilitate ca aceea a unui teribil efort de-a 
rezista unei apăsări. 

— All right, începu Goodyhay. Zăceam acolo întins. Mă simţeam 
bine, se dusese dracului tot, aşa că mă simţeam bine. Ştiţi cum e-n apă, 
când nu mai simţi niciun fel de greutate. Doar ce stai întins, şi cu 
lumina care-ţi vine de sus ca printr-un stor de-ăla cu zăbrele care se 
leagănă şi tremură-ncetişor, ca o briză şi de-auzit n-auzi nimic, niciun 
zgomot. Stăm aşa şi mă uitam la mâinile mele cum pluteau fără măcar 

322 


sa trebuiasca sa le ridic, cu umbra storului äluia zabrelit leganandu-se 
şi zgaltaindu-se peste ele, şi picioarele la fel, nicio greutate, nimic, si 
nicăieri de mers, nicăieri să trebuiască să pleci în marş, nici măcar să 
respiri n-aveai nevoie, nici măcar să-ţi fie somn, absolut nimic: doar că 
te simteai bine. Când, deodată, mă pomenesc cu El, stătea-n picioare 
lângă mine, arătând ca orice ofiteras atunci ieşit dintr-o groapă 
individuală, ai fi zis c-arăta ceva mai în vârstă, şi că n-avea chipiu, 
cască adică: sta acolo-n picioare, lângă mine, cu capul descoperit, 
fumând, şi cu umbra zăbrelită legănându-se agale-ncoace şi-ncolo pe 
deasupra lui. Zice: 

— Soldat, în front fuga-marş! 

— Nu pot, zic. Pen’ că ştiam c-atâta vreme cât zăceam liniştit acolo, 
era-n regulă. Da’ că-ndată ce-oi începe să mă gândesc la mişcat din loc 
sau să-ncerc să mă şi misc, o să văd că nu pot. Da’ la urma urmii, de ce 
să-ncerc? Mă simţeam bine. De-ncasat o-ncasasem. Mă curätasem. 
Eram aranjat. Moaş-sa pe gheaţă. N-au decât să facă ei ce rahat or vrea 
cu rahatul lor de război. 

— Asta-i o dată, zise El. N-ai dreptu' decât la de trei ori. Tu, soldat 
de elită, să zici: „Nu pot!” La Chateau-Thierry sau la St-Mihiel, 
compania te-ar fi proclamat soldat de elită. Se mai dau asemenea 
titluri în unităţi la Guadalcanal? 

— Se dau, zic. 

— All right. Soldat de elită, face El. Drepti! Aşa că m-am sculat. Pe 
loc repaus, zice. Vezi? zice. 

— Gândeam că n-am să pot, zic. Nu credeam c-am să pot. 

— Fireşte, zice El. Ce altceva crezi că vrem noi de la tine? Avem 
până peste cap oameni care ştiu că pot, da’ nu fac, pen’ ca, dacă ştiu că 
pot, cred că nu mai e nevoie să şi facă. Ce-avem noi nevoie e de 
oameni care cred că nu pot si p-ormă fac. Ailalti n-au nevoie de noi, 
da’ nici noi n-avem nevoie de ei. Aş zice chiar mai mult: nici nu-i vrem 
la noi în unitate. N-o să-i primim. N-avem nevoie să ne-mpiedicăm de 


ei. Dacă nu-s buni nici de-atâta, nu-s buni de nimic. Este? 
323 


— Este, Sir, zic. 

— Poti să zici „Sir” şi sus, dacă ai poftă, face El. E-o tara de 
mocrata. Nimeni nu da doi bani pe nimic. Ei, ti-e bine acuma? 

— Da, Sir, zic. 

— "TenŢIE! Face El. Şi, noroi, ne-noroi, unde i-am trantit o 
pocnitura de copite! P-orma face: Stanga-m-pree-JUR! Si n-a vazut in 
viata Lui un stanga-mprejur ca ăsta. ’Naa-intee-MARS! Face EL. Şi o şi 
luasem din loc, când zice: Stai! Si-am stat. Îl iaşi să zac-acolo? Face El. 
Şi asta-i, că-l uitasem de tot, zăcând şi el acolo liniştit şi scăpat de 
toate, cum e mai bine — afurisitu' de puştan, că dăduse frica-n el ezact 
când nu trebuia, cum fac ăştia to'deauna, o iau razna şi-ncearcă să s- 
ascundă, şi de pe urma lor p-ormă toată-ncurcătura; norocu' nostru că 
n-avusese-un rahat de-ăla de galon pe umăr că rahat făcea din tot 
detasamentu’ şi se isprăvea cu noi. 

— Nu pot să-l car si pe el, zic. 

— Asta-i de două ori, zice El. Mai ai o dată. Hai, dă-i drumu 
acuma şi scapi. 

— Nu pot să-l car şi pe el, zic. 

— Buun, face El. Asta-i de trei ori şi gata, s-a isprăvit. Nu mai ai 
voie să zici „Nu pot”. Pen’ ca esti un caz special ti-au dat de trei ori. 
Da’ se dă azi un ordin general că de-acu-nainte nu mai e voie decât o 
dată. Ia-l! Aşa că l-am luat. Rupeti rândurile! zice El. Şi asta-i tot. V-am 
spus că nu pot să mai povestesc. Eram acolo. Nu pot să mai povestesc. 
EL, Mink, îi observa pe toţi, străin de toţi, neimpacat, implacabil: nu 
dispretuitor pentru că doar aştepta, nici nerăbdător, pentru ei, dac-ar 
fi fost la Memphis chiar acuma-n minutul ăsta, la zece sau la 
unsprezece, sau la cât o fi fost ceasu-n duminica asta dimineaţă, tot ar 
mai avea aproape douăzeci şi patru de ore de pierdut pin’ să poată 
face pasul următor. Doar că-i observa: cele două perechi mai 
bătrâioare, bărbat şi nevastă de bună seamă, fermieri evident, fermieri 
în dijmă fără-ndoială, veniţi de pe-o plantație de bumbac ipotecată şi- 
ajunsă proprietatea băncii, sau a consortiului, şi de pe care fiul lor 

324 


fusese luat acum trei sau patru, sau cinci ani ca sa fie dus sa se 
sacrifice atât de departe de casă, bătrâni si-nsträinati, prea bătrâni 
pentru aşa ceva, neconsolati de lacrimile serbede, seci, cu aerul mai 
mult a băşici decât a lacrimi, niciunul dintre albi nu vedea de fapt cum 
negresa solitară s-a ridicat de pe banca ei din fund şi a coborât pe 
interval, până unde pălăria galbenă murdară se lăsase pe braţul îndoit 
ca un copil nefericit într-o desperare de copil, albii de pe bancă 
făcându-i loc negresei să s-aşeze alături de femeia albă şi tânără, şi s-o 
cuprindă cu braţul; Goodyhay era tot în picioare cu braţele proptite-n 
pumni pe scândură, cu ochii reci sfredelitori, nici măcar închişi, 
vorbind exact cum vorbise-acum trei zile, când îngenuncheaseră-n 
bucătărie pe duşumea: 

— Mântuieşte-ne, Hristoase. Nişte ticälosi nenorociti Apoi 
Goodyhay îşi îndreptă ochii spre el: Dumneata de colo. Scoală-n 
picioare. Mink se execută. Ăstă-ncearcă să se-ntoarcă-acasă. N-a lucrat 
decât o singură zi plină, da' are nevoie de zece dolari ca s-ajungă- 
acasă. N-a fost, de treizeşopt de ani. Îi mai trebuie nouă dolari. Ce 
facem? 

— Îi dau eu, zise omul cu boneta de ofiţer. Am câştigat treiişpatru 
la barbut aseară, îi dau zece din ei. 

— Am zis nouă, făcu Goodyhay. Un dolar are de luat. Dă-i zece şi- 
ti dau eu unu’. Zice că-ntâi trebuie să se ducă la Memphis. Merge 
cineva la Memphis astă-seară? 

— Eu, făcu un altul. 

— All right, zise Goodyhay. Vrea cineva să cânte? 

Şi-aşa a văzut el Memphisul din nou, în cele mai bune condiţii, 
incomparabile pentru unul care nu-l văzuse de... Putea să facă 
socoteala. Avea douaj’ de ani când se-nsurase. Pan-atunci de trei ori 
strânsese, îşi rupsese de la gură, din munca lui şi-aşa neplătită, pe-o 
fermă de dijmaş a unui neam de-al lui, care-l crescuse de orfan, şi se 
dusese la Memphis la curve. Ultima dată fusese-n anu-nsurătorii. 


Când s-a dus la Parchman avea douăjşase de ani. Douăj de dolari din 
325 


douäjsase de dolari face sase dolari. A stat la Parchman treiisopt de 
ani. Şase dolari şi cu treiişopt de dolari fac patruspatru de dolari ca sa 
vezi Memphisul nu numai după patruşpatru de ani, da' şi-n condiţii 
incomparabile: noaptea, de-a dreapta şi de a stânga pământu-n beznă 
alergând şi-n fata presărat la-ntâmplare cu neon din care nu mai 
văzuse pân-atunci, şi-n depărtare strălucirea scundă, prodigioasă, a 
oraşului însuşi, el şezând pe marginea scaunului, cum stau copiii, mic, 
aproape şi el tot cât un copil, scrutând noaptea din faţa lui şi maşina 
alergând, amestecându-se-ntr-o unică goană mutuală sclipitoare, tot 
înainte, către cetatea-ndepărtată ca prinsă-ntr-o accelerare-a gravitatii 
sau a absorbției; deodată din dreapta un tren scapără târând un şirag 
de ferestre luminate, rapid şi efemer ca un vis; începu să aibă senzaţia 
unei convergente, ca spitele unei roti gigantice de întuneric rezemate 
pe butuc, de-a lungul cărora, dense şi neabătute ca furnicile, goneau 
automobile, şi ce-i ziceau acum că se chemau autobuze, ca şi cum tot 
pământul se zorea, s-arunca, era supt, presărat cu lumini de diamant 
şi de rubin în strălucirea scundă de jos, de pe cer ca de cine ştie ce 
inimaginabilă bucurie sau plăcere monstruoasă, înspăimântătoare. 

Acuma chiar şi drumurile, convergente, erau împodobite cu globuri 
luminoase cocotate sus între copaci şi mari cât un curcan fript. 

— Să-mi spuneţi când o să fim aproape. 

— Aproape de ce? zise cel de la volan. 

— Aproape de Memphis. 

— Păi suntem în Memphis. E-o milă de când am intrat în oraş. Aşa 
c-acuma-şi dădea seama că, dac-ar fi mers pe jos, singur, cu nimeni să- 
i spună sau pe care să-l întrebe, necazurile lui ar fi-nceput de-abia 
după ce-ar fi intrat în oraş. Pentru că Memphisul de care-şi aducea el 
aminte de-acu patruşpatru de ani nu mai exista; îşi zise: Prea mult am 
lipsit; când cineva are de făcut ceva, aşa cum am eu, şi trebuie s-o facă 
singur, şi n-are cu ce face decât cu ce-am eu, afară de-ale obzeci de mile cât 
mai am de mers, nu-şi poate-ngădui să lipseasca-atat de mult cat am trebuit 


să lipsesc eu. Atunci, pe vremuri, ai fi găsit pe cineva cu căruţa care 
326 


venea de la Mosia Frantuzului si te lua sau poate-ai fi venit cu alti doi- 
trei, cälare pe catari de plug, pan’ la Jefferson c-un sac din foaie de 
cort, plin cu porumb legat de saua luata cu-mprumut, lasand catârii-n 
curte-n spatele Hotelului Comercial si platind negrului un sfert de 
dolar să le dea de mâncare pan’ la-ntoarcere, şi te-ai fi suit la gară-n 
tren, şi-ai fi schimbat la-ncrucisare c-un alt tren care mergea până-n 
mijlocu' Memphisului, că gara era pe-atunci aproape-n centrul 
oraşului. 

Da' toate astea se schimbaseră. Îi spuseseră acum patru zile c- 
aproape toate trenurile nu mai erau, nu mai circulau, chiar dac-ar fi 
avut destui bani de prisos ca să-i cheltuiască pe tren. l-au spus c- 
acuma erau autobuze, da-n toate astea patru zile nu văzuse încă nimic 
să semene-a gară, unde să poată să intre şi să cumpere bilet, şi să se 
urce. Cât despre marginea oraşului, atunci, acu patruşpatru de ani, 
putea omu’, umblând, s-ajungă-n centru-ntr-un ceas, şi-acum, dupa 
spusele celui de la volan, trecuse cu-o milă de hotarul oraşului şi tot 
nu vedea decât strălucirea de pe cer. Cu toate că era realmente-n 
Memphis, probabil că pân' la ţinta de care-şi amintea şi pe care-o 
căuta mai era tot atât cât de la prăvălia lui Varner la Jefferson; de n-ar 
fi fost maşina care să-l ducă şi omul care ştia cam pe unde-avea nevoie 
să-l lase, poate e ar fi ajuns să-şi cheltuiască ăi zece dolari numai pe 
mâncare de-atâta umblat prin oraş, căutând să nimerească-ntr-un loc 
unde să poată să-şi cumpere-un pistol. 

Acuma maşina era înfiptă solid în masa celorlalte vehicule, toate 
clipind si sclipind, şi strălucind în culori; de fapt, toată ambianta- 
nconjurătoare sclipea şi strălucea-n miliarde de lumini şi de culori, şi 
răsuna de zgomote: deodată o gheară de lumini clipind, roşie şi verde, 
şi albă, patrunse-n noaptea neagră: îşi dădu seama, intui ce era, prea 
circumspect însă ca să-ntrebe, zicându-şi, şuierându-şi: Nu uita. Nu 
uita. N-or să-ți facă niciun rău câtă vreme n-află nimeni că nu ştii. 

Ajunse-acum în ceea ce-şi dădu seama că-i centrul oralului. O clipă 


i se păru doar o masă sclipitoare şi-ndesată mai înaltă decât stelele. 
327 


Apoi fu-nghitit: se apleca din inaltimi coplesindu-l, imensa masa si 
greutate-a betonului apăsându-l parcă, lăsându-l fără suflare, trebuind 
să gâfâie ca să poată trage aer în piept. Şi-şi dădu seama ce era. Era 
nesomnul, gândi. E-atâta vreme de când n-a mai dormit într-un oraş, 
c-aproape-a uitat cum e, şi-acuma n-are pic de timp sä-nvete iarăşi 
cum; maşina rigidă-n masa rigidă de maşini, târându-se şi-apoi 
oprindu-se, şi iar târându-se după porunca clipelilor şi schimbarea 
culorilor, cum era pe vremuri la trenuri, până când în fine ieşi din şir 
şi putu să oprească. 

— Aici e gara de autobuze, zise omul de la volan. Aici voiai s- 
ajungi, nu? 

— Egzact. E-n regulă. 

— De-aici pleacă autobuze-n toate părţile. Vrei să intru cu 
dumneata şi să-l găsim pe-al dumitale? 

— Vă foarte mulţumesc. E bine şi-aşa. 

— Noroc, atunci, zise omul de la volan. 

— Vă foarte mulţumesc, zise el, noroc. 

Fără vorbă, era o gară de autobuze, în fine. Numai că, dac-ar fi 
intrat, poate că una din legile astea noi despre care auzise la Parchman 
— legi că omu' n-are voie să taie scânduri şi să bată cuie-n ele până nu 
plăteşte parale la o asociaţie care să-i dea voie, că nici măcar să pună 
bumbac pe pământul lui nu putea până nu zicea guvernu' că poate — 
cine ştie, erau în stare să-l silească să se suie-n primul autobuz care 
pleca, indiferent unde-ar pleca. Aşa că mai rămânea restul nopţii, 
adică aproape toată noaptea, pentru că nici măcar nu era târziu. Da’ n- 
aveau să fie decât douăsprezece ore şi-n răstimpul ăsta ar putea fi şi el 
un anonim în plus printre palidele feţe anonime care se-nvălmăşeau 
miliarde zorind sub strălucirea colorată, pasionate şi vesele, şi 
nedormite. Atunci se-ntâmplă ceva. Deodată, pe negândite, oraşu- 
ncepu să se-nvârtească, vârtej vertiginos, infinitezimal şi zăpăcit, apoi, 
tot atât de brusc, frână, se imobiliză din nou şi el nu numai că-şi dădu 


imediat seama unde era, dar şi cum să-şi treacă cele douăsprezece ore. 
328 


N-avea decât de traversat strada, lăsând învälmäseala să-l cuprindă, 
să-l înghită, când s-o schimba lumina; odată ajuns dincolo, o să scape 
şi-o să-şi vadă de drum. Şi uite-l: Parcul Confederatilor îi ziceau — 
spaţiul cu poteci împletindu-se printre brazdele de flori exact cum şi-l 
amintea, şirul de bănci de-a lungul parapetului de piatră în 
ambrazura căruia stăteau chircite tunurile de fier de demult din 
timpul războiului şi dincolo de el senzaţia, mireasma fluviului unde 
acum patruşpatru sau şi cinci sau şase de ani, după ce şi chel- tuise 
jumate din bani cu o noapte-nainte la bordel şi-şi păstrase cealaltă 
jumate pentru noaptea care venea, că p-ormă n-o să mai rămână nimic 
decât biletu' de-ntors la Jefferson, venea să se uite la vapoare. 

Stăteau înşirate la chei, se numeau Stacker Lee şi Ozark Belle si 
Crescent Queen, venind de departe, de la Cairo şi de la New Orleans, 
întâlnindu-se aici şi trecând pe sub privirile lui mai departe, cheiul 
numai vacarm de camioane trase de cai şi de catâri, şi plin de 
stevadori cântând, în timp ce baloturile de bumbac şi lăzile cu maşini, 
şi restul de saci şi de ambalaje alunecau în sus şi-n jos pe pasarele, iar 
băncile de pe faleză erau şi ele pline, cu altă lume, care privea. Acuma 
însă băncile erau goale, şi, chiar când ajunsese la parapetul de piatră, 
printre tunurile de demult, nu mai era nimic din fluviu, decât 
întinderea vastă pustie, numai întunericul suflând umed şi rece peste 
fluviul vast şi gol, aşa că trebui să-şi încheie vesta de bumbac peste 
cămaşa de bumbac; niciun sunet aici, nimic: numai murmurul 
neîntrerupt, neadormit, al oraşului din spatele lui, nicio mişcare decât 
târşâitul mărunt al automobilelor peste pod, acolo, departe-n josul 
apei, zorindu-se către şi în murmurul necontenit de pasiune şi 
senzaţie, atras în aceasta agitatie-n care el părea că intrase din 
greşeală, se rătăcise şi-apoi o părăsise, o trădase pentru că trebuise să 
lipsească atât de mult. Şi pe deasupra era şi frig, chiar aici la adăpostul 
unuia din tunurile alea de demult, mirosind şi el a fier vechi şi- 
mbătrânit, aşa ghemuit cum era în țesătura de bumbac aspru, prea 
nouă ca să fi luat forma corpului său şi să-i ţină cald prin contact; n-o 

329 


sa treaca mult si-o sa se faca frig, chiar dac-o sa aiba liniste si pace, sa- 
si treaca restul älor douäsprezece ore. Dar isi aduse-aminte de cealalta 
piaţă, de aceea căreia-i ziceau Piaţa Tribunalului, unde casele înalte 1- 
ar fi pus la adăpost de curentul dinspre fluviu, însă pentru asta 
trebuia să mai aştepte, să lase timp oamenilor stând poate încă pe 
bănci, să fi se facă somn şi să se ducă acasă. 

Aşa c-atunci când se-ntoarse către strălucire şi murmur, bâzâitul 
rezonant al betonului, cu toate că încă-n plină vibraţie, avea acuma un 
caracter de uzură: ca fumul sau ca aburul ridicându-se şi pierind, şi 
cât mai rămânea plana acum sus, pe lângă streşini şi acoperişuri, şi 
maşinile care se-ntâmplau să mai treacă acuma, cu toate că încă mai 
străluceau de culori, păreau că, terorizate de solitudine, fug în 
solitudine. Era mai cald aici. Şi, după o bucată de vreme, avu dreptate: 
nu mai era nimeni, numai el; se lungi pe-o bancă potrivită, trăgându- 
şi genunchii şi ghemuindu-se-n jerseul încheiat, şi-arătând tot atât de 
mic şi de părăsit ca un copil părăsit, abandonat, când ceva tare-i izbi 
tălpile, şi timpul, o bucată bună de timp, trecuse, şi noaptea însăşi era 
acum rece şi pustie. Era un poliţist: îl recunoscu chiar şi după treizeci 
şi opt de ani de schimbări şi de transformări. 

— Dă-l dracului de Mississippi, zicea polițistul. Eu te-ntreb aici, in 
oraş, unde stai? Vrei să zici că n-ai unde să dormi? Unde-i gara ştii? 
Du-te acolo: acolo-ai să găseşti un pat pe cinzeci de cenți. Hai, pleacă. 
El nu se mişcă, abandonat, eşuat e-adevarat, dar tot atât de-adevarat 
că nu-ţi trezea mila mai mult decât ti-ar fi trezit o scorpie. Ei drăcie, ăi 
mai fi şi lefter. Uite, na! Era o jumătate de dolar. Acuma pleacă. 
Şterge-o! Stau aici şi mă uit până dispari. 

— Foarte mulţumesc, zise el. Juma’ de dolar. Vasăzică, asta era alta 
faţă a legilor ălora noi care-auzise el că s-ar fi făcut; îşi aduse-aminte c- 
auzise şi la Parchman vorbindu-se de asta; îi zicea Asistenţă sau WPA: 
guvernu' care, pe de-o parte nu te lasă să creşti bumbac pe pământu' 
tău, vine, pe de alta, şi-ţi trânteşte-o schimbare la fata; iti dă saltea şi 
de mâncare, sau bani în mână, numa' că-ntâi trebuie să juri că n-ai 

330 


nimic care să fie-al tau, ba trebuie să si dovedesti dând pământul si 
casa, şi chiar şi căruţa cu cai cu tot nevestei sau copiilor, sau 
neamurilor, cuiva pe care să te poţi bizui, să ai încredere-n ei. Şi, cine 
ştie, chiar dacă s-au scumpit şi pistoalele aşa cum s-au scumpit toate, 
poate că asti’ cinzeci de cenți o să-i ajungă, fără să mai fie nevoie de 
înc-un poliţist. 

Cu toate că găsi şi-un al doilea. La gară. Asta măcar, gara, nu se 
schimbase: aceeaşi rotondă mare, sunând a gol, prin care trecuse, de la 
trenul de Jefferson, de trei ori, de câte ori venise la Memphis — acea 
primă dată neuitată (făcuse socoteala acuma: ultima oară fusese acum 
patruşpatru de ani şi prima cu trei dolari mai mult, adică acu 
patruzşapte de ani) cu prăpăditul de ghemotoc de dolari rupti de la 
gură, amari, strâns în palmă, şi cu mentorul, călăuza care-i povestise 
despre casele alea din Memphis, numai aşa, ca să-i povestească, pline 
cu femei albe, şi-unde putea s-o aibă pe-oricare dac-avea bani: el, ale 
cărui experienţe de pân-atunci nu fuseseră decât episoade 
intempestive, consumate-n furie, la fel de violente ca o vomitare, fără 
altă manevră de apropiere decât smucitul nasturilor înainte de-a se 
arunca-n buruienele prăfuite din marginea drumului, sau între două 
brazde de bumbac, unde-o negresă nespălată şi-aproape invizibilă 
aştepta întinsă pe spate. Dar la Memphis era altfel: el şi călăuza 
ieşiseră-n stradă şi oraşul tot zăcea întins pe spate să-l cuprindă ca- 
ntr-o-mbratisare, să-l strângă-n brațe, în buzunar arzând ca focul 
pumnul de dolari strânşi cu chin, rupti de la gură, din munca-ntre 
recolte, vagabondând pe la ferăstraie, sau smulse implacabilului 
pământ, arendat în luni de zile la coarnele plugului, de fiecare dată 
trebuind să se bată cu taică-su ca să pună mâna pe-un gologan de 
zece. Era cald şi-aici şi-aproape pustiu, şi de data asta politistu-l şi 
zgaltai ca să-l trezească pan’ a n-apuca el sa şi dea seama c-adomise. 
Cu toate că ăsta nu era-n uniformă. Da-i ştia şi p-ăştia. 

— Ce tren aştepţi, ţi-am zis, făcu polițistul. 

— N-aştept niciun tren, zise el. 

331 


— All right, făcu politistul. Atunci şterge-o! Du-te acasă! Apoi, exact 
ca şi celălalt: Nu cumva n-ai un’ să dormi? Okay, da’ un loc de unde- 
ai venit ai, şi de-i dormi acolo şi de nu. Hai, şterge-o! Cară-te! Şi cum 
el nu se mişca: Şterge-o, ţi-am zis. Ce mai aştepţi? 

— Jumatea de dolar. 

— Jumatea de ce? făcu polițistul. Jumatea de... Ei drăcie... aşa că de 
data asta o luă din loc, se răsuci repede, gata ferindu-se, nu mult mai 
mare decât un băieţaş, şi de-aceea atât de greu pentru un om de 
mărimea politistului să pună mâna pe el, într-un spaţiu ca ăsta. N- 
alerga: mergea, destul de repede, ca să n-apuce polițistul să-l ajungă, 
dar nici să n-aibă motiv să strige la el, traversă rotonda, ieşi în stradă, 
fără să se uite-napoi la polițistul care se opri în uşă, strigându-i: Să nu 
cumva să te mai prind vreodată pe-aici. 

Se orienta din ce în ce mai bine acum. Mai era o gară, mai încolo, în 
capul unei străzi laterale, da’ o să se-ntample acelaşi lucru şi-acolo; cu 
siguranţă că polițistul de la gară, îmbrăcat ca toată lumea, nu făcea 
parte din legea de asistenţă pe gratis WPA. Şi afară de-asta, noaptea 
mergea spre sfârşite acum; simţea. Aşa că începu să se plimbe fără să 
se depărteze prea mult, pentru c-acuma ştia pe unde-i şi din când în 
când, pe străzile şi aleile pustii, se oprea şi şedea jos sub vreo poartă 
sau dup-o grămadă de gunoi sau lăzi şi se trezea înainte de-a-şi fi dat 
seama c-adormise. Apoi iar începea să umble prin oraşul liniştit şi 
pustiu — în orice caz în partea asta — incontestabil al lui acum, zicându- 
şi cu-aceeaşi uimire de altădată, dar nu mai puţin proaspătă şi uimită 
chiar dac-avea tot atâţia ani câţi şi el: Omu poate scăpa din orice dacă-i în 
stare să nu se oprească din mers. 

Şi se făcu ziuă, da’ nu ca să trezească oraşul; oraşul nu adormise 
deloc, nu-şi relua, îşi continua viaţa, revenit la vizibilitate, cu fețele 
palide şi stinse, şi nedormite zorind pătimaşe şi vesele către plăceri 
formidabile, inimaginabile. Acuma ştia exact unde se află; pe trotuarul 
ăsta s-ar fi putut vedea urmele paşilor lui de-acum patruşpatru de ani; 


pentru prima dată din dimineaţa de când ieşise de pe poarta închisorii 
332 


acum cinci zile se simtea sigur de el, invulnerabil, imun. As putea 
cheltui un dolar intreg si asta tot nu m-ar impiedica isi zise el intr-o 
prăvălioară amărâtă, in care câţiva negri târguiau câte ceva. Stăpân 
părea să fie tot un negru, sau în orice caz el servea clienţii. Poate c-o fi 
fost a lui, poate că legile astea noi ziceau că-un negru poate să aibă 
prăvălie şi-şi aminti de ceva de-acum treiişopt de ani. 

— Biscuiţi cu figuri, zise el. Pentru c-acum se simţea sigur de el, 
imun, invulnerabil. Socot că nu s-or fi scumpit şi ăştia cu zece-cinşpe 
cenți, nu? făcu el uitându-se la cutia mică de carton baltata ca o rulota 
de circ şi blazonată cu poze de biscuiţi în formă de animale. 

— Zece cenți, zise negrul. 

— Zece cenți peste cât? 

— Zece cenți, atâta face. Doriţi sau nu? 

— Dă-mi două, zise. Şi porni din nou, acuma în plin soare, făcând 
şi el parte acum din mulţimea zorită, mâncându-şi menajeria vanilată; 
avea timp berechet acuma pentru că nu numai că era sigur de el, dar 
ştia exact unde se află; doar să fi întors capul (ceea ce n-a făcut) şi-ar fi 
văzut casa, faţada (nu ştia şi probabil că, dac-ar fi văzut-o, n-ar fi 
recunoscut-o, dar fata lui cea mică era tata bordelului) în care intrase 
cu mentorul lui în noaptea de-acum patruşapte de ani, unde-aşteptau 
braţe splendide de femei, nu numai ca ale Elenei şi Evei şi ale lui 
Lilith, nu numai pline de foc ca ale Elenei şi Evei şi ale lui Lilith, dar şi 
albe ca ale lor, unde, în patul unei prostituate spusese „Nu” nu numai 
tuturor anilor grei, amarnici, ai vieţii sale grele şi sterpe, ci şi Morţii. 

Vitrina nu se schimbase: acelaşi geam nespălat în dosul reţelei de 
sârmă şi-aceleaşi banjouri obosite şi orologii înzorzonate, şi aceleaşi 
platouri ori gablonzuri. 

— Vreau să cumpăr un pistol, îi zise el unuia din cei doi oameni cu 
bărbii albastre ca de pirați din dosul tejghelei. 

— Aveţi permis? întrebă omul. 

— Permis? făcu el. Vreau să cumpăr un pistol. Mi-au zis c-aici se 


vând pistoale. Bani am. 
333 


— Cine v-a spus c-aici se vand pistoale? 

— Poate că nu vrea să cumpere, poate că vrea să-şi scoată unul de 
la amanet, zise al doilea. 

— Oh, făcu primul. Asta-i altceva. Ce fel de pistol vrei să-ţi scoţi, 
taică? 

— Ce? 

— Câţi bani ai? zise primul. Mink desfăcu hârtia de jurnal 
împăturită şi scoase bancnota de zece dolari şi-o netezi. Asta-i tot ce 
ai? 

— Să vad pistolu’, zise el. 

— Nu poţi să cumperi un pistol cu zece dolari, mosulicä, zise 
primul. Mai caută prin buzunare. 

— Stai putin, zise al doilea. Poate că vrea să-şi scoată unu’ din 
rezerva mea personală. Se plecă şi căută sub tejghea. 

— Asta-i altceva, zise primul. Din rezerva dumitale personală n-are 
nevoie de permis. Cel de-al doilea se ridică şi puse un obiect pe 
tejghea. Mink se uită la el în tăcere. 

— Parcă-i un broscoi, făcu el. Adevărat: cârn, cu butoiaş scurt, cu 
țeava umflatä şi ruginită, cu patul strâmbat, semana cu-o fosilă 
antediluviană de broască ţestoasă. 

— Ce tot vorbeşti dumneata?! făcu primul. Asta-i un veritabil 
revolver de poliţie, un pa'şunu special, cea mai bună armă de apărare 
ce se află. Asta cauţi, nu? O armă de apărare. Pen’ că, dac-ai de gând 
altceva, să treci dincolo-n Arkansas şi te-apuci de tâlhărit şi de- 
mpuşcat oamenii, legii n-o să-i prea fie pe plac. Pentru-aşa ceva te 
bagă-n puşcărie chiar şi-n Arkansas. Nici măcar devale-n Missippi nu 
poţi sa faci chestii d-astea. 

— Ezact, făcu Mink. De-apărare. Puse hârtia de zece dolari pe 
tejghea şi luă pistolul şi-l deschise, şi tinu teava-n lumină. 

— I murdar pe dinăuntru, zise. 

— Se vede p’an el? Se vede. Şi ce crezi? Că-un glonte de pa'şunu nu 


trece p'ânt-o ţeava p'ân care se vede? Mink lăsa pistolul în jos şi era 
334 


gata să-l închidă cand constată ca hârtia de zece dispăruse. 

— Stai puţin, zise el. 

— Mă rog, mă rog, făcu primul punând banii la loc pe tejghea. Dă- 
mi pistolul. Nu putem să-l restituim nici măcar p-ăsta cu zece dolari. 

— Cât trebuie să vă dau? 

— Cât mai ai? 

— Mai am numai trei. Da’ trebuie s-ajung acasă la Jefferson. 

— Sigur, trebuie s-ajungă-acasă, zise al doilea. Dă-i-l pe unşpe. 
Doar nu suntem tâlhari. 

— Nu-i încărcat, făcu Mink. 

— E-o prăvălie aici după colt pe Strada Mare, unde poţi să cumperi 
câte cartuşe de pa'şunu vrei cu patru dolari cutia, zise primul. 

— N-am patru dolari, zise el. Acuma nu mai am decât doi. Şi 
trebuie să... 

— Ce-i trebuie-o cutie-ntreagă, dacă-i vorba de-apărare? zise al 
doilea. Uite ce zic eu. Îi dau două cartuşe din rezerva mea pe înc-un 
dolar. 

— Da-mi trebuie măcar unu' de-ncercat, zise Mink. Afară numai 
dacă-mi garantati... 

— Ti-am cerut noi să ne garantezi că n-ai de gând să te-apuci sa 
tâlhăreşti sau s-omori lumea cu el? zise primul. 

— O.K., O.K., lasă-l să-l încerce, zise al doilea. Mai da-i un cartus 
pe... Un sfert poţi să mai dai? Ce zici? Ştii, cartuşe de pa'şunu sunt 
greu de găsit... 

— Nu se poate cu zece cenți? Trebuie s-ajung şi-acasă. 

— O.K., OK, făcu al doilea. Da-i pistolu’ şi trei cartuşe pedoişpe 
dolari şi zece. Trebuie să mai ajungă şi-acasă. Îl bag în mă-sa p-ăla 
care vrea să jefuiască p-unu' care-ncearcă s-ajungă-acasă. 

Aşa că era-n regulă; ieşi în lumina moleşitoare a soarelui de-nceput 
de toamnă, în oraşul trepidant şi nedormit. Se simțea bine. Acuma, tot 
ce-i mai rămăsese de făcut era s-ajungă la Jefferson, şi asta nu-nsemna 


decât optzeci de mile. 
335 


336 


Treisprezece 


Cand Charles Mallison a ajuns acasä in septembrie 1915, a dat 
peste-un nou Snopes in Jefferson. Îi doborâseră (,Fireste”, adăuga 
totdeauna Charles cand povestea), cu toate ca propriu-zis n-a fost o 
prabusire. Pilot era Plexiglass. Plex. fl chema Harold Baddrington, dar 
avea o obsesie în materie de celofan, căruia îi zicea plexiglass, ajunsese 
fobie sadea; simpla vedere, sau chiar ideea unui pachet de ţigări nou, 
sau a unei cămăşi, sau a unei batiste, aşa cum trebuie să le cumperi 
acuma, ambalate într-un impenetrabil cocon invizibil, îl aducea în 
aceeaşi stare de nebunie virulentă şi-aproape isterică în care Charles îi 
văzuse adeseori aduşi pe unii civili, în special pe cei din jurul vârstei 
de cincizeci de ani, când auzeau de nemti sau de japonezi. El — Plex — 
avea sistemul lui de-a câştiga războiul cu celofan: în loc de bombe, 
Cetățile zburătoare si Liberatoarele şi Lancaster-urile şi Blenheim- 
urile britanice, s-arunce pachete de tutun şi de cămăşi, şi rufărie nouă, 
ambalate şi vulcanizare din fabrică, şi-n timp ce nemţii vor face coadă 
să-şi aştepte rândul la scula de deschis pachetul, un târnăcop de 
alpinist, ar putea fi bombardati în masă sau chiar capturați, fără un 
singur foc tras, de trupe de parasutisti. 

Nici măcar n-au sărit din avion; Plex a făcut realmente o aterizare 
magistrală, cu un singur motor. Ghinionul a fost c-a ales o fermă pe 
care-o alesese şi-o patrulă germană-n dimineaţa aia, ca să se antreneze 
la un sistem nou, o inovaţie în materie de ocupare a terenului sau, în 
fine, ceva pentru care tocmai primiseră instrucţiuni, aşa că, doar cât să 
baţi din palme, şi tot echipajul s-a pomenit în lagărul de prizonieri de 
la Limburg, care aproape imediat s-a dovedit a fi locul cel mai 
periculos din câte pomeniseră ei în timpul războiului; era chiar alături 
de-acel celebru triaj feroviar pe care RAF-ul îl bombarda cu sfinţenie 
în fiecare miercuri noaptea, de la o înălţime de zece-cincisprezece 

337 


metri. Sase zile stateau si asteptau, si priveau calendarul cum se târâie 
inexorabil spre miercuri, cand cu regularitate de ceasornic, incepea 
vacarmul exploziilor, bubuiturilor surde, motoarele vuind si 
văzduhul plin de proiectoare si de gloanțe de mitralieră, si de suierat 
de schije de antiaerianä, baräci intregi repezindu-se sub paturi sau sub 
orice altceva care mai punea doi centimetri de grosime pe deasupra, 
indiferent ce, cu nebuneasca dorinta, nevoie, forta impulsiva, de-a iesi 
afara, dand din mâini si strigand in sus, la infernul de deasupra: ,,Hei, 
fratilor! Pentru Dumnezeu, n-aveti inima? Noi suntem! Noi suntem!” 
Daca-n loc de razboi ar fi fost film sau roman, Charles zicea c-ar fi 
evadat. Dar mai zicea, ca nu stia si n-a stiut niciodata de cineva care sa 
fi evadat vreodata dintr-un lagar nemtesc de prizonieri, veritabil si 
autentic. Asa c-au trebuit s-aştepte sa fie eliberaţi pe căi reglementare 
ca să poată să vină acasă şi să constate că mai apăruse-un Snopes în 
Jefferson. 

Dar măcar ei — Jeffersonul — se ţineau pe poziţie. Pentru că-n aceeaşi 
vară, 1945, în care Jeffersonul se pricopsea c-un nou Snopes, Ratliff îl 
suprima pe Clarence. Nu că l-a-mpuşcat sau ceva de felul ăsta: l-a 
suprimat pe Clarence ca factor a ceea ce şi unchiu' Gavin al lui 
Charles numea teama, frica lor permanentă de Snopeşi sau, ai putea 
zice, fobia lor de Snopeşi. S-a întâmplat în timpul campaniei 
electorale, încheiate cu alegerile de delegaţi din august; mai era o lună 
până să se-ntoarcă Charles, şi nici unchi-su Gavin nu era, de fapt, 
prezent la picnicul la care, de fapt, s-a-ntâmplat, unde Clarence 
Snopes a fost, de fapt, înfrânt la candidatura pentru Congres care, 
fiind o alegere pe naţiune, n-avea să aibă loc decât la anul. Asta voia 
să spună el, Charles, când zicea că Ratliff a făcut-o. Era la birou când 
unchi-su Gavin l-a căutat, de data asta el pe Ratliff, şi l-a găsit, şi i-a 
zis: 

— All right. la spune ce s-a-ntâmplat anume atunci, acolo-n ziua 
aia? 

Senatorul Clarence Eggleton Snopes, pronunţat „Cla'-nce” de orice 

338 


american alb liber din Yoknapatawpha, care are datoria si dreptul sa 
se ducă la urnă şi să tragă-o cruce cu plaivazul ori de câte ori îi zice 
moş Will Varner s-o facă; simplu: senatorul Clarence Snopes, în primii 
câţiva ani după ce bătrânul Varner îl unsese sau il avansase — în orice 
caz, il transferase — la Camera superioară a corpului legislativ de la 
Jackson, începuse să pună puţină carne pe el (ca tânăr, fusese-un 
vlăjgan voinic şi cam necioplit, dar dur şi activ, destul de stângaci de 
felul lui, până ce viaţa cerebrală sedentară de părinte şi gardian, şi 
mentor al intereselor parlamentare ale Yaknapatawphei, a-nceput să-i 
înroşească nasul şi să-i facă pungi sub ochi, şi să-i cam rotunjeasca 
burdihanul), când într-o zi fierbinte de iulie prin anii '20 când niciun 
alt bărbat sub şaizeci de ani din Jefferson şi nici din toată 
Yoknapalawpha n-ar fi umblat cu veston, Clarence a apărut în piaţă, 
într-un costum de în alb, cu o cravată neagră Windsor şi, fie imediat 
înainte sau imediat după, sau poate c-a fost chiar simultan — 
constatară ei uluiti — a-nceput să semneze Senator C.E. Snopes, şi 
unchiul lui Charles, Gavin, a zis: 

— De unde l-a scos pe E? Şi Ratliff a zis: 

— Poate că l-a luat de pe hainele astea de ginerică, tot jucându-se 
şi-ntorcându-se de la Memphis, ca să aibă de unde să se ducă şi să se- 
ntoarca la Jackson, cu treburi. Pen’ că, de ce nu? N-are şi-un senator 
ales câteva drepturi personale, ca orice alegător? 

Ce voia Charles să spună era că Clarence îi cam dezechilibrase pe 
ei, pe toţi, ca un boxer profesionist care-şi dezechilibrează adversarul, 
chiar si fără să-l lovească efectiv. Aşa că emoția lor n-a fost decât 
simplă docilitate când au aflat că Cincinatus-ul lor personal şi 
particular nu mai era doar C., era senatorul Egglestone Snopes; unchi- 
su Gavin zicea: 

— Egglestone? De unde şi până unde Egglestone? Şi Ratliff care 
făcu: 

— De ce nu? Şi până şi unchi-su Gavin făcu: 

— Da, la urma urmei, de ce nu? Aşa că propriu-zis n-au băgat de 

339 


seama cand, intr-o buna zi, C-ul a reapärut- senatorul C. Egglestone 
Snopes de data asta, cu o burta-n toata regula si cu pungi sub ochi, si 
cu buza de jos proeminenta de-atata vorbit, buza de orator. Pentru ca 
Clarence tinea discursuri, oriunde si peste tot, la întrunirile ligilor, la 
cluburile de femei, in orice loc si cu orice prilej unde gasea un public 
captiv, pentru ca Charles era inca prizonier la nemti, cand unchi-su 
Gavin si cu Ratliff si-au dat seama ca Clarence avea de gand sa 
candideze pentru Congresul din Washington si ca batranul Will 
Varner ar putea foarte bine să-l scoată — acelaşi Clarence Snopes care- 
si urmase, incet si sigur, drumul sau ascendent, incepand prin a fi 
polițistul lui moş Varner, plătit din punga lui moş Varner, pe urmă 
numit poliţist în Sectorul Doi, proprietatea lui moş Varner, şi pe urmă 
inspectorul sectorului, pe urmă, cu ajutorul capacităţii de şantaj a 
bătrânului Will, extins prin metodele lui de cămătărie, a fost ales de 
tot ținutul şi-a ajuns reprezentantul tinutului la Jackson: şi-acuma, in 
1945, proptit de toţi Varnerii combinagii şi geambaşi de voturi, din 
toată circumscripţia electorală pentru Congres, voiau să fie expediat în 
chiar Camera reprezentanţilor de la Washington unde, în ghearele nu 
ale unui Will Varner vicinal şi regional, ci ale unui Will Varner de 
amploare realmente naţională sau internaţională, nu va mai exista 
limită pentru cele ce-ar fi în stare să facă, de nu se va găsi cineva să 
intervină. Asta, până-n ziua de iulie, la picnicul anual de la moara lui 
Varner, unde, prin obicei şi tradiţie, veneau să deschidă balul nu 
numai candidaţii locali pentru posturi la ţinut şi în Mississippi, ci 
chiar şi cei pentru posturi federale, precum Clarence, chiar dacă 
alegerea n-avea să aibă loc decât la anul. La care Clarence nu numai că 
n-a apărut la tribuna vorbitorilor să-şi anunţe candidatura, dar a 
dispărut de pe terenul chermesei încă înainte de-a fi-nceput să se 
servească masa. Şi a doua zi a circulat prin tot ţinutul zvonul că 
Clarence s-a hotărât nu numai să nu mai candideze la Congres, dar că 
se va retrage cu totul din viaţa politică la expirarea actualului mandat 


de senator al statului Mississippi. 
340 


Asa ca tot ce dorea realmente sa stie unchiul Gavin al lui Charles 
era nu atat ce patise Clarence, cat ce patise Will Vaner. Pentru ca orice- 
| scotea pe Clarence din cursa pentru Congres trebuia sa izbeasca nu 
în Clarence, ci in moş Will; de fapt, nici nu era nevoie sa lovească-n 
Clarence. Că-n realitate nimeni nu-l lua-n seamă pe Clarence, întocmai 
cum nimeni nu ia-n seamă un baton de dinamită până ce nu vine 
cineva să dea foc fitilului; altminteri, era un fel de rumeguş sau de 
hârtie unsuroasă, care nici măcar nu arde ca lumea dac-o pui pe foc. 
Era lipsit de principii, fireşte, şi lipsit de morală, dar de n-ar fi fost o 
mână sau o inteligenţă să-l călăuzească şi să-l împingă, şi să-l absolve, 
Clarence ar fi fost victima primului venit, pentru că el tot ce-avea era 
instinctul lui orb pentru sadism şi înşelătorie, şi n-ar fi putut fi 
personal, realmente periculos decât pentru cineva asupra căruia ar fi 
avut o ascendență morală sau intelectuală, aşa ca, din toată populaţia 
de pe lumea asta, n-ar fi putut fi nimeni decât un alt Snopes, şi din 
toată populaţia de Snopeşi n-ar fi putut fi decât unul singur. Şi ăsta 
era frate-său mai mic, Doris — un vlăjgan de vreo şaptesprezece ani, 
care nu numai că semăna cu Clarence la statură şi la faţă, dar avea 
aceeaşi mentalitate de copil şi aceleaşi principii morale de căpcăun, 
singura deosebire fiind că Doris nu fusese încă ales în corpul legislativ 
al statului Mississippi. Mai demult, pe-aproape de 1930, Byron 
Snopes, care jefuise banca lui Sartoris, colonelul, şi fugise în Texas, 
trimisese ramburs patru copii jumătate Snopes, jumătate indieni- 
apaşi, şi Clarence, care-şi petrecea vara acasă, între două sesiuni 
legislative, i-a adoptat, făcând din ei, în joacă, un fel de sclavi, cu care 
făcea feste. Numai că, fiind acum senator, Clarence trebuia să fie mai 
circumspect în materie de demnitate publică, nu de dragul 
alegătorilor, ci pentru că până şi el trebuia să-şi dea seama că nu putea 
să se joace cu principiile de amour propre ale bătrânului Will Varner. 
Aşa că el doar inventa jocuri şi-l punea pe frate-său Doris să le 
execute, până ce ăi patru pui de indian l-au prins într-o zi pe Doris, pe 
un maidan, şi l-au legat de-un stâlp în pădure, şi focul ardea, când 

341 


cineva l-a auzit urlând şi-a ajuns la timp ca să-l scape. 

Dar, pe vremea aia, Clarence s-apropia de treizeci de ani şi era 
senator în Mississippi; cariera lui începuse cu mult înainte, pe la vreo 
optsprezece-nouăsprezece ani, acolo, la prăvălia lui Varner, când 
devenise şeful (era înalt, puternic şi Ratliff zicea că-i plăcea sincer să se 
bată, cu condiţia ca egalitatea forţelor s-atârne categoric în favoarea 
lui) unei bande de veri şi de lingăi, care făceau bătăi şi se-mbătau, şi 
jucau la noroc, şi-i atacau pe negri, şi terorizau femeile şi fetele de la 
Mosia Frantuzului şi din împrejurimi, până ce (zicea Ratliff) bătrânul 
Varner s-a enervat şi exasperat destul ca să-l adune de pe drumuri 
ordonând judecătorului de pace de-acolo să-l numească pe Clarence 
poliţist. Atunci a fost, şi-acolo, când toată viata, existenţa, soarta lui 
Clarence pare că şi-a luat zborul ca o rachetă la simpla atingere cu 
focul. 

Cu toate că n-a mers chiar atât de repede, cariera lui, nu la-nceput 
în orice caz. Sau poate că n-a fost chiar cariera lui, cât developarea, 
revelarea. La-nceput, parcă doar se uita în jur, orientându-se, 
încercănd să-şi dea seama unde se află; şi numai după aceea privea cu 
un fel de incredulitate uluită, la perspectiva ce se deschidea înaintea 
lui. Doar amuzat întâi, pan’ să-nceapă exultarea la perspectivele 
nelimitate, despre care nimeni nu-i spusese nimic. Pentru că la început 
s-a purtat chiar cumsecade. La-nceput, fiecare credea că, fiind odios 
atât cât fusese când n-avea pe ce se bizui decât pe banda lui de 
derbedei, acuma va fi cu-atât mai odios cu cât avea în spate maiestatea 
inatacabilă a legii organizate. Dar i-a păcălit. Pentru că a devenit 
campionul şi apărătorul bunelor moravuri cetăţeneşti şi al păcii pe 
căile publice de la Mosia Frantuzului. Normal, primii negri care s-au 
izbit de noua lui calitate oficială au avut de suferit. Dar acuma, chiar şi 
maltratarea negrilor căpătase un caracter impersonal. Anterior acestei 
metamorfozări, el şi cu banda lui îi băteau pe negri din principiu. Nu-i 
băteau pe negri luaţi ca persoane în sine, nici, zicea unchiul Gavin al 


lui Charles, din antagonism împotriva lor, ca reprezentanţi ai unei 
342 


rase care nu era a lor si care-aräta altfel, si deci inamica per se, ci (si 
unchi-su Gavin zicea că Clarence si banda lui nu ştiau lucrul ăsta, 
pentru că nu-ndrăzneau să-şi dea seama că-i aşa) pentru că le era frică 
de-acea rasă care nu era a lor. Le era frică nu pentru că era neagră, ci 
pentru că ei — albii — îi invatasera pe negri cum să pericliteze economia 
lor albă, risipitoare de substanţă, atunci când albul îl silise pe negru să 
se deprindă să facă mai mult cu mai putin şi mai prost, dacă voia — el, 
negrul — să supravieţuiască în economia albilor — mai puţine şi mai 
proaste unelte cu care să facă agricultură şi meserii, mai puţin lux cu 
care să se mulțumească, mai puţină risipă cu care să-şi ţină zilele. Dar 
acuma se isprăvise cu asta. Acuma, când Clarence lovea un negru cu 
bastonul de cauciuc pe care-l purta, sau patul pistolului, cu care-acum 
era înarmat oficial, o făcea cu un fel de detaşare, ca şi cum n-ar fi fost 
vorba nici de pielea neagră a omului, nici măcar de carnea lui de om, 
ci pur şi simplu de condiţia din acel moment, vulnerabilă din punct de 
vedere legal, a acelui om, ca teren de încercare, sau ca placă de 
armonie, pe care să şi încerce încă o dată, poate chiar să se reasigure 
de la o zi la alta, să vadă exact cât de departe merge, efectiv, puterea 
lui oficială şi imunitatea lui legală, şi, realmente, cât mai rămăsese din 
puterea lui fizică de altădată, chiar după inevitabila scurgere a 
timpului. 

Pentru că nu erau totdeauna negrii. De fapt, una dintre primele 
victime ale noii situaţii a lui Clarence a fost locotenentul lui, 
comandantul secund din vechea lor bandă: de data asta Clarence a 
fost, dacă se putea, chiar şi mai feroce, pentru că omul încercase să se 
prevaleze de vechea lor prietenie din trecut. Era ca şi cum Clarence ar 
fi îmbrăcat acum cu un fel de incoruptibilitate şi integritate, peste 
vechiul său instinct natural şi normal, şi peste aptitudinea lui pentru 
violenţă şi tortură fizică: trebuise să le împrumute — incoruptibilitatea 
şi integritatea — cu un pret atât de mare, încât se simţea obligat să le 
apere cu viata. Oricum, se schimbase. Şi unchiul Gavin al lui Charles 


zicea că, întrucât, înainte de înălţarea sa la favoruri, toată lumea 
343 


credea ca Clarence nu-i in stare sa se schimbe, acuma aceeasi lume 
credea neaparat ca schimbarea era pe vecie, pe cate zile-o mai avea. 
Mai credeau una ca asta chiar şi dupa ce-au descoperit — nu era zvon; 
Clarence însuşi pălăvrăgise, se lăudase nepăsător cu asta — că făcea 
parte din Ku Klux Klan când acesta apăruse prin partea locului (n-a 
mers niciodată prea departe şi n-a durat mult; se credea că n-ar fi 
durat deloc, dacă n-ar fi fost Clarence), acceptat pentru că aveau 
nevoie de el sau îl puteau folosi, sau, cum zicea unchiul Gavin al lui 
Charles, pentru că, probabil, nu exista mijloc pe lumea asta cu care să- 
| fi putut tine la usa, pentru că era tot atât de mult pasiunea lui, cât şi 
el era a lor. Asta fusese înainte de-a ajunge poliţist la Moşia 
Frantuzului; virginala lui ecloziune din viata particulară, ai putea zice, 
acolada iniţială de recunoaştere publică, relativ inofensivă încă, 
pentru că până şi Ku Klux Klan-ul avea atâta minte cât să nu meargă 
prea departe cu încrederea în Clarence; el a rămas doar un simplu 
membru obedient în plus, un executant - ceea ce, peste câţiva ani, 
lumea avea să numească un pistolar, un mercenar — până când veni şi 
ziua-n care enervarea şi exasperarea lui moş Will Varner l-au ridicat la 
rangul de poliţist, după care, cam la vreun an, se vorbea c-acuma avea 
grad de ofiţer în Klavernul lor sau cum i-or fi zis ei; şi după alti doi ani 
ajunsese Dragonul sau Vulturul local: el, care, fiind desemnat de către 
bătrânul Varner custode al liniştii publice, îşi arogase acum şi titlul de 
arbitru al moralei. 

Probabil c-atunci a fost când a întrezărit, în fine, amploarea şi 
splendoarea destinului său ascendent; cu uimire, incredul la 
expansiunea vădit nelimitată şi, cine ştie, poate chiar şi cu umilinţă că 
el fusese cel ales, cel socotit demn — acest domeniu nelimitat pentru 
aptitudinile şi talentele sale: nu doar să bată, să ciocănească-n oameni 
până la insensibilizare şi supunere, ci să-i folosească: nu doar ca să le 
sporească numărul inepuizabil ca munitiile, sau să-i consume ca pe 
porci sau pe oi, ci să-i fie de folos să-i intrebuinteze ca pe boi şi pe 


catâri, c-un ochi în permanenţă la brazda de mâine sau de anul viitor; 
344 


utilizându-le nu doar competenta lor de-a face-un X oricând si 
oriunde le-ar porunci Will Varner, ci şi facultăţile lor de mânie si 
cupiditate, şi spaimă, ca şi cum Clarence ar fi facut politică de-o viata- 
ntreagă şi n-ar fi fost numai de câţiva ani poliţist rural. Şi, cum zicea şi 
unchiul lui Charles, făcând toate astea din pur instinct infailibil, fără 
dascăl, fără exemple. Pentru că asta se-ntâmpla încă-nainte ca Huey 
Long, să se fi ridicat destul de sus, ca să-i arate chiar şi lui Mississippi- 
Bilbo al lor, ce poate face realmente un om cu ceva parale şi curaj, şi 
lipsit de inhibitii. 

Asa c-atunci cand Clarence şi-a anunţat candidatura la un loc în 
organul legislativ al statului Mississippi, ei — ţinutul — şi-au dat seama 
că n-aveau nevoie de altă platformă decât de numele lui moş Billy 
Varner. De fapt, erau convinşi din capul locului că nici măcar nu era 
ideea lui, candidatura, că era a lui moş Billy şi că enervarea lui moş 
Billy ajunsese pur şi simplu la un punct la care Clarence trebuia să 
dispară cu desăvârşire din ochii lumii. Dar se-nşelau. Clarence avea 
platformă. Era momentul în care câţiva dintre ei, puţini, ca unchiul lui 
Charles, de pildă, şi Ratliff, si-alti câţiva dintre cei tineri ca Charles (el 
n-avea atunci decât opt ani sau zece), care-i ascultau (sau în orice caz 
trebuiau să-i asculte, ca Charles), descoperiseră c-ar fi mai bine să se 
teamă de el, să tremure şi să se ferească. Platforma era a lui, proprie. O 
platformă pe care numai temeritatea lui putea risca să se urce, pentru 
că apărea acolo în poziţie de apostat faţă de propria clientelă 
electorală; marja decisivă îngustă a majorităţii sale nu numai că-şi 
avea izvorul dincolo de hotarele autocrației lui Will Varner, venea de 
la oameni care-n orice alte condiţii ar fi votat, înainte de toate, pentru 
aproape oricare alt membru al rasei umane: se pronuntase public 
împotriva Ku Klux Klan-ului. Fusese Vulturul, Dragonul local sau ce 
titlu va fi avut, până-n ziua-n care şi-a anunţat candidatura — sau, cel 
putin, aşa credea ţinutul. Dar acuma îi devenise duşmanul de moarte, 
străbătând ţara (lăsa impresia) împins numai întâmplător de dorinţa 
de-a câştiga un scaun, o demnitate, în realitate, el consacrându-se 

345 


distrugerii unui balaur, si câstiga cursa cu o marja slabuta, provenind 
in majoritate chiar din Jefferson — învăţători, tineri liber-profesionisti, 
femei — naivi cultivati si liberali, care credeau ca decenta si dreptatea, 
si libertatea individuala vor invinge, pentru ca ei erau decenti si 
corecti, Oameni care, pânä-n ziua-n care Clarence le-a oferit-o, n- 
avuseseră nicio coeziune politica, nici măcar nu-şi dăduseră totdeauna 
osteneala să voteze, şi-n cele din urmă tocmai obiectul fricii şi urii lor 
părea să le fi oferit un campion. Aşa că s-a dus la Jackson, nu ca un 
candidat victorios într-un post politic, ci ca un paladin devotat unei 
cauze, intrând (zicea unchiul lui Charles) pe culoarele Camerei 
încununate cu o aureolă, făcută jumătate din puritatea Cavalerului 
fără Pată, nici Prihană, şi jumătate din consternarea celor de teapa lui, 
cărora le-ntorsese spatele şi-i repudiase. Pentru că indiscutabil că 
distrusese Ku Klux Klan-ul în Yoknapatawpha; cum se şi exprimase 
unul din veteranii Klanului: „Să fie-a dracului de treabă, dacă nu-i 
putem bate pe-o mână de-nvätätori şi de ziarişti, şi de diriginti de 
şcoli duminicale, cum Doamne, iartă-mă! să mai sperăm să batem o 
rasă-ntreagă de negri şi de catolici, şi de jidani?” 

Vasăzică, intrase, Clarence. S-ajunsese, cum ar fi zis generaţia lui 
Charles. Acum era asigurat pe doi ani de zile, când avea să fie o nouă 
alegere; putea liniştit să se uite-n jur, şi vadă-ncotro s-o apuce, ca 
alpinistul pe-o creastă. Aşa zicea unchiul lui Charles: alpinist. Numai 
că alpinistul se catärä nu neapărat ca s-ajungă la culme. El ar încerca 
să se catäre, chiar dac-ar fi convins că n-o s-ajungă niciodata-n vârf. El 
urcă doar pentru plăcerea de-a avea linişte şi solitudine, şi satisfacția 
permanentă de-a şti că-ntre el şi pietre stau numai vigoarea lui solitară 
şi voința, şi curajul, în timp ce Clarence nici nu-şi dădea măcar seama 
că era vorba de-un munte, pentru că n-avea de pe ce să cadă, doar să-l 
fi aruncat cineva jos; şi oricine se simţea destul de tare, sau destul de 
iute, ca să-l dea jos pe Clarence de-undeva, n-avea decât să-ncerce — 
era bine venit. 


Aşa că la-nceput mulţi gândeau c-acuma Clarence sta liniştit şi 
346 


observa, si asculta, sa-nvete regulile-n meseria asta noua. Ei nu stiau 
ca tot ce-nvata el era cum sa recunoasca ocaziile cand s-or ivi; ca tot 
asta mai făcea chiar şi dupa ce-ncepuse-n cele din urmă sa vorbească, 
să se adreseze Camerei, el, acelaşi Cavaler fara Pata, nici Prihană, care- 
n ochii inocenților plini de iluzii, cu-a căror marjă plăpândă de voturi 
s-alesese, nimicise bigotismul şi intoleranta-n toată Yoknapatawpha, 
şi-au gândit aşa încă multă vreme după ce rostul ținutului îşi dăduse 
seama că, de fapt, Clarence continua să predice aceeaşi ură contra 
negrilor şi-a catolicilor, şi-a jidanilor, adică tocmai dogma organizaţiei 
a cărei distrugere îl adusese unde era; când apărură Cămăşile Argintii, 
Clarence fu printre cei dintâi din Mississippi să li s-alăture, 
alăturându-li-se, zicea unchi-su, nu pentru principiile pe care le 
promovau Cămăşile Argintii, ci probabil numai pentru că ajunsese la 
convingerea că vor dăinui mai mult decât Klanul autonom şi rural pe 
care-l distrusese. Pentru că, între timp, orientarea lui devenise 
evidentă: se alătura la tot, la orice, la orice organizaţie alcătuită din 
făpturi omeneşti, pe care să le poată constrânge sau domina, sau sili 
prin sentimente religioase sau patriotice, sau prin simplă cupiditate, 
sau sete de avantaje politice; se născuse-n sânul bisericii baptiste de la 
Mosia Frantuzului; era acum afiliat la cea din Jackson, unde (fusese 
reales de două ori de-atunci) preda lecţii la o şcoală duminicală; în 
aceeaşi vară s-a aflat în ţinut c-avea de gând să demisioneze din 
scaunul lui din organul legislativ şi să intre o bucată de vreme-n 
armată sau în marină, ca să fie eligibil în Legiunea Americană. 

Acuma Clarence era intrat. S-ajunsese — Charles era gata să zică 
„divizase ţara”, numai că „divizat” implica un oarecare echilibru, sau 
cel puţin o suspensie, chiar dacă braţul mai uşor al pârghiei rămânea 
irevocabil în aer. Dar, când era vorba de Clarence şi de 
Yoknapatawpha, capătul mai uşor al pârghiei nu era deloc în 
suspensie, era mai curând într-un fel de exil aerian, emițând doar 
nişte clamări mute in vid; Clarence inghitise tinutu-ntreg cum înghit 
balenele sau bufnitele, şi dădea afară pe culmea aeriană şi inofensivă 

347 


rămăşiţele de oase si de păr de care n-avea nevoie — o mână de 
condamnaţi visători culti şi liberali, si gulerati, si prost-platiti care-l 
aleseseră-n senatul statului Mississippi pentru c-au crezut că nimicise 
Ku Klux Klan-ul, plus mănunchiul şi mai mic de alţi visători, ca 
unchiul Gavin al lui Charles si Ratliff, care de data asta votaseră cu 
Clarence ca fiind cel mai mic dintre două rele pentru că se ridicase- 
mpotriva Klanului, şi-n felul ăsta ei erau mai rău condamnaţi, pentru 
că-nvăţătorii şi profesorii de muzică, şi alti nevinovaţi gulerati, care- 
nvatau pe dinafară discursurile preşedintelui Roosevelt, puteau să 
creadă, de fiecare dată, din nou, că onoarea, şi justiţia, şi decenta vor 
învinge, numai pentru că ei erau onorabili şi drepţi, şi decenti, pe cata 
vreme unchi-su şi cu Ratliff n-au crezut niciodată-aşa ceva şi nici n-o 
să creadă vreodată. 

Clarence nu i-a distrus. Nu erau destui. De fapt, erau atât de puţini, 
încât putea continua să le trimită, an de an, de Crăciun, felicitări pe 
cărţi poştale ilustrate, produse-n serie, pe care, cică, le primea mereu 
de la aceeaşi firmă ce se bucura de sprijinul lui în obţinerea 
contractului anual pentru furnizarea plăcilor cu numerele de circulaţie 
ale automobilelor. Cât priveşte restul votantilor din ţinut, ei nu făceau 
decât s-aştepte să le indice Clarence unde să-şi pună X-ul lor, să-l 
aleagă unde voia să fie ales, până-n postul suprem, în care ei, ţinutul 
(inclusiv o bună bucată de vreme ramura de visători a unchiului lui 
Charles) credeau că vrea s-ajungă: guvernator al statului Mississippi. 
Acum, Huey Long acoperea orizontul ambițiilor oricărui politician 
din Mississippi; nu fi se părea decât firesc, celor din ţinut, ca 
pretendentul lor să şi-l ia de model; chiar şi când Clarence şi-a însuşit 
lozinca lui Long Stoarce-bani-din-bogătani, de parcă el, Clarence, ar fi 
inventat-o, chiar şi Gavin, unchiul lui Charles, şi Ratliff mai credeau că 
aspiraţiile lui Clarence nu trec de rezidența guvernatorului. Pentru că, 
deşi-n anii aceia -1930-35 — Mississippi n-avea bogatani propriu-zisi 
să-i fi stors — n-avea industrie, n-avea petrol, n-avea gaze aproape 


deloc —, ideea de-a lua de la oricine avea şi care n-avea mai mult drept 
348 


ca tine sa aiba, nefiind nici mai destept, nici mai muncitor, ci doar mai 
norocos, mergea drept la inima si la competenta electorala a dijmasilor 
si-a fermierilor nu numai din Yoknapatawpha, ci si din tot restul 
Mississippi-ului; Clarence s-ar fi putut alege guvernator in Mississippi 
pe simpla platforma a storsului bogatanilor din Louisiana sau din 
Arkansas, sau, daca-i vorba, si din Maine sau din Oregon. 

Asa că socul lor (al celulei ăleia mici şi amărâte de puristi nealterati: 
unchi-su şi Ratliff) la zvonul că Clarence reflectase un moment să 
preia Legiunea Americană în Mississippi n-a fost nimic pe lângă cel de 
trei ani mai târziu, când au aflat (Charles nu era de faţă: plecase din 
Yoknapatawpha să-nceapă să se antreneze pentru cele zece luni pe 
care-avea să le petreacă într-un lagăr de prizonieri de război din 
Germania) că, de fapt, cea mai puternică facțiune politică din 
Mississippi, facțiunea care avea certitudinea că-şi alege omul ei în 
postul de guvernator, îi propusese lui Clarence să candideze pentru 
locul de viceguvernator şi că Clarence refuzase. N-a spus de ce, dar 
nici n-avea nevoie pentru c-acuma tot ţinutul — nu numai unchiul lui 
Charles şi mica lui celulă, ci toată lumea — îşi dădea seama care era, 
care fusese din capul locului, ţinta, ambiția lui Clarence - Washington, 
Congresul. Ceea ce era oroare numai pentru cei din catacombe, din 
dosul cuştilor cu fiare; pentru ceilalţi toţi era triumf şi exaltare: ei, care 
se-agatasera de pulpana lui Clarenee în cursa către troaca (relativ 
modestă) porcilor din liga C, de la Jackson, şi care-acuma vedeau 
deschizându-li-se liberă calea către cea imensă, nelimitată de la 
Washington. 

Şi nu numai şoc şi oroare, ci şi spaimă, panică pe deasupra, în fata 
omului care se slujise de Ku Klux Klan cât a avut nevoie şi, când n-a 
mai avut, s-a folosit de naivitatea lor ca să-l distrugă, care se slujea de 
biserica baptistă câtă vreme credea c-o să-i fie de folos; care se folosise 
de W.P.A. şi de NRA, si de AAA, şi de C.C.C., şi de toate 
organismele create cu visul, sau speranţa, ca poporul să nu sufere, 


sau, dacă trebuia, cel puţin să sufere toţi la fel, în timpuri de criză şi de 
349 


panica; el fiind fie pentru, fie contra lor, dupa cum adia vantul politic, 
întrucât pe-aproape de 1940 se-ntoarse împotriva partidului care le 
moşise, făcând să răsune în sălile unde, cel putin din când în când, 
vibrase ecoul unor voci de bărbaţi de stat şi de oameni de omenie, 
propriul glas plin de intoleranta rasială şi religioasă, şi economică (pe 
vremuri, una din cele mai puternice trambuline ale crezului său 
politic fusese stoarcerea bogătanilor; acuma cea mai zgomotoasă era 
ameninţarea sindicatelor muncitoreşti), şi-ntre el şi Congres, niciun alt 
obstacol decât mâna de naivi, încă în stare să mai creadă că răul poate 
fi distrus tocmai pentru că-i rău, şi de care Clarence se temea atât de 
puţin, încât continua să le trimită de Crăciun felicitări de proastă 
calitate. 

— Şi-ăştia n-o să fie destui, zise unchiul lui Charles, cum n-au fost 
niciodată destui in tara asta, chiar dac-ar putea să se-nmulteasca de 
zece mii de ori. Pentru că mereu i-ar păcăli. 

— Poate, zise Ratliff. (Ăsta era unchi-su Gavin, care-i povestea lui 
Charles ce se-ntâmplase-n lipsa lui, până să se-ntoarcă acasă-n 
septembrie, când se isprăviseră toate şi Clarence, cum-necum, fusese 
curăţat, obligat să se retragă din cursă la chermesa anuală din iulie a 
lui moş Will Varner; convorbirea asta a lui unchi-su cu Ratliff fusese-n 
aprilie.) Ce-ti trebuie-acuma e să-ţi vină bäietii-acasä măcar o zi sau 
două, "nainte de şapteşpe august. E-o ruşine că oamenii care-au pornit 
războiu' ăsta şi i-au încorporat, şi i-au dus de-aici pe toţi votantii tineri 
n-au avut un pic de judecată şi să fi aşteptat întâi să nu-l lase pe 
Clarence Snopes să intre-n Congres, nu-i aşa? 

— Ce-ti trebuie? zise unchiul lui Charles. Ce vrei să zici cu ce-ti 
ăsta? 

— Păi parcă dumneata erai ăla care-ai spus că, pe chestia lui 
Clarence, bătrâni ca dumneata şi ca mine nu mai pot face altceva 
nimic decât să stea cu bratele-ncrucisate şi să se văicărească. 

— Şi nici nu putem mai mult, zise unchi-su. Oh, desigur, sunt 


destui de-alde noi. De vârsta şi din generaţia dumitale şi-a mea, care- 
350 


au facut treaba buna si-au adus lucrurile unde sunt. Dar acuma-i prea 
târziu pentru noi. Acuma nu mai putem; poate că ne e si frică să mai 
scoatem nasu-afară. Sau, dacă nu ne e frică, măcar ruşine. Nu, nu 
frică: suntem prea bătrâni. Hai să zicem obosiţi, prea obosiţi ca să ne 
mai fie frică c-o să pierdem. Nu-i destul numai să urăşti răul. 
Dumneata -— cineva, în fine — trebuie să facă ceva. Da’ asta-i, c-acuma o 
să trebuiască să fie altul şi, chiar daca isprăvim cu japonejii-nainte de- 
nceputu’ lui august, tot n-or să fie destui de-alde „alţii” p-aci. Pentru 
că noi, tot nimic n-o să putem face. 

— Poate, zise Ratliff. Şi unchi-su avea dreptate. Da'-n fond poate c- 
avea dreptate şi Ratliff. Unul dintre primii din district care să-şi 
anunțe candidatura contra lui Clarence era unul de-, äilalti”, de-ai lui 
unchi-su — de la capătul opus al districtului, nu mai vârstnic decât 
Charles: numai că - vorba lui Charles - mai brav. Şi-a anunţat 
candidatura pentru Congres înaintea lui Clarence. Alegerile n-aveau 
să fie decât la anul, în 1946, aşa că timp era destul. Da, dar Clarence 
totdeauna făcea aşa: aştepta pe celălalt sau ceilalți candidaţi să se- 
nscrie şi să-şi ia angajamente, sau, în orice caz, s-arate care le va fi 
platforma. Şi cei din Yoknapatawpha invatasera de la Clarence de ce: 
că, dacă aştepta să fie ultimul, nu mai avea nevoie să-şi inventeze o 
platformă, pentru că între timp i-o furnizase adversarul lui principal, 
adică acela care era mai periculos. Cum se-ntâmplă şi-acum. Clarence 
se folosea de ea, se slujea de vitejia ăluia ca să-l înfrângă cu ea. 

Îl chema Devries: Yoknapatawpha n-auzise de el până-n 1941. Dar 
de-atunci încoace, da. În 1940 fusese primul în clasa lui de la 
Universitate, a Corpului Pregătitor de Ofiţeri de Rezervă, obținuse 
grad de ofiţer activ în armata de uscat şi anul nou 1942 l-a prins peste 
ocean; în 1943, când a fost trimis înapoi în Statele Unite ca să creeze 
atmosferă pentru împrumuturile de război, era maior cu destule 
barete (asta Charles o povestea) ca să-şi facă din ele o cravată-plastron 
şi pe care şi le câştigase comandând în lupte unităţi de infanterie 


negre, fiind afectat la unităţi de negri de nu-ştiu-care grangur galonat 
351 


de stat-major, mare teoretician specialist in probleme de personal, 
fără-ndoială pornind de la premisa că, fiind sudist, indiscutabil că-i va 
,intelege” pe negri; şi (presupunea Charles) tot atât de indiscutabil i-a 
comandat bine pentru acelaşi motiv: că, fiind sudist, ştia foarte bine că 
niciun alb nu-i înţelegea pe negri şi nici n-o să-i înţeleagă vreodată, 
câtă vreme albul o să-l silească pe negru să fie-ntâi negru şi de-abia 
după aia om, pentru că asta, impenetrabilul zid despărțitor, era unica 
apărare şi pavăză pentru supravieţuire a negrului. Poate că n-o fi fost 
în stare să vândă obligaţii. Foarte probabil, în orice caz, că nici multă 
osteneală nu şi-a dat. Pentru că povestea spune că nici n-apucaseră ai 
lui să afle că se-ntorsese, că el şi pornise-napoi pe front, şi de data asta, 
când s-a-ntors, în 1944, era colonel plin cu-aproape toate decoraţiile 
posibile şi c-un picior de lemn; şi când era în drum spre Washington 
să-şi primească si ultima decorație, cea mai mare posibilă, s-a aflat 
cum fusese povestea şi cu-al doilea tur pe front, cum, gata să fie 
expediat spre ţară, generalul i-a prins în piept penultima decorație. 
Dar el a băgat-o-n lada de campanie şi şi-a pus din nou uniforma, şi s- 
a ţinut de capul ălora, până l-au lăsat a treia oară să se ducă pe front, 
şi, într-o noapte, a trecut ajutorului lui comanda regimentului, şi, cu 
un sergent negru şi un agent de legătură, s-au târât până la ce mai 
rămăsese dintr-un batalion prins într-un foc de baraj şi i-a trimis 
îndărăt cu agentul de legătură drept călăuză, şi el şi cu sergentul au 
rezistat singuri la atac, numai ei, până i-au ştiut pe ceilalţi în 
siguranţă, pe urmă el, Devries, l-a luat pe sergent în spinare pân-a- 
ncasat şi el una, şi de data asta o namilă de negru din Arkansas, un 
uriaş, muncitor la bumbac, s-a strecurat până la ei şi i-a apucat pe- 
amândoi şi i-a dus. Şi când el, Devries, s-a trezit de sub anestezie cu 
piciorul care-i mai rămăsese, s-a ţinut de capul oamenilor pân-au 
trimis de l-au adus pe muncitorul de la bumbac şi el, Devries, a pus-o 
pe infirmieră să-i caute-n lada de campanie, să scoată decorația şi i-a 
zis ăluia de la bumbac: „la ridică-mă-n sus, mă nătărăule!” şi i-a prins 
decoratia-n piept. 
352 


Asta era adversarul lui Clarence Snopes. Vreau să zic: chiar dacă 
armata n-avea pe nimeni altul despre care experţii să susţină că-i 
înţelege pe negri, Devries (acuma vorbeşte Charles) putea să-şi fi 
pledat cauza oricât, tot n-avea cum să se ducă pe front numai c-un 
singur picior. Aşa că pe cine mai putea el încerca să-i convingă să-l 
trimită undeva erau civilii, şi pare-se că unicul loc de trimis care i-a 
putut da prin cap a fost Congresul. Aşa că (asta tot Charles o spune) 
poate că trebuia unu' care să n-aibă mai multă minte decât să se ducă 
de două ori voluntar, în acelaşi război, ca să aibă cutezanta să dispute 
drepturile de-atâta vreme câştigate de-un Clarence Snopes. Pentru că 
şi dacă s-ar fi aranjat lucrurile ceva mai bine, mai practic: fie ca 1944 să 
se fi-ntâmplat în 1943 sau alegerile să fi fost amânate c-un an, sau să se 
fi isprăvit cu japonezii-n 1945 şi trimişii la vatră din circumscripţia 
electorală să se fi-ntors acasă la timp, tot n-ar fi fost destui, şi-n ultima 
analiză, tot ce-ar fi putut obţine Devries ar fi fost voturile 
mostenitorilor aceloraşi vânturători necoordonati de himere politice, 
destul de naivi ca sä mai creadä ca demagogia si bigotismul, si 
intoleranta nu trebuie si nu pot, si nu vor fi suportate pentru ca sunt 
demagogie si bigotism, si intoleranta, de care chiar si Clarence se 
slujise acum douäzeci si ceva de ani, pentru ca mai târziu sa le 
repudieze; unchiul lui Charles îi zise lui Ratliff: 

— Se-nsala şi o să se-nsele-ntruna. Ei cred că luptă contra lui 
Clarence Snopes. Nu. N-au de-a face cu un individ, nici macar cu o 
situatie: ei se dau cu capul de una din fundatiile de stanca ale insusi 
caracterului nostru national. Si-anume, premisa ca politia si slujbele 
politice nu sunt si n-au fost niciodata metode si mijloace prin care sa 
ne putem guverna in pace si demnitate, si onoare, si siguranta, ci sunt 
refugiul nostru national pentru incapabilii nostri, care-au esuat in 
orice alte ocupatii si-au gasit aici un mijloc de trai pentru ei si familiile 
lor; şi pe care, in consecinţă, noi trebuie să-i hranim si să-i imbracam, 
si sa-i adäpostim din buzunarele si cu mijloacele noastre personale. 


Calea cea mai sigură ca să fii ales într-o slujbă în America e sa fi facut 
353 


şapte-opt copii şi pe urmă să-ţi pierzi o mână sau un picior într-un 
accident de gater: şi astea două — optimismul nesăbuit de-a zămisli 
şapte-opt copii, fără nimic altceva să le dai de mâncare decât un gater, 
şi incredibila ineptie de-a vari o mana sau un picior într-un circular în 
funcţiune — ar trebui să fie de ajuns pentru a ti interzice definitiv 
accesul la încrederea publică sub orice formă. Nu-l poate bate. Va fi 
ales în Congres pentru simplul motiv că, dacă n-ar fi ales, nu-i mai 
rămâne nimic de făcut pentru care cineva pe lumea asta să aibă de ce-i 
da ceva parale, sâmbătă seara; şi moş Will Varner, şi restul clanului de 
Snopesi interconectati, şi neamurile lor n-au niciun fel de intenţie de a 
i da lui Clarence casă şi masă cât o mai trăi. Ai să vezi. 

Părea c-o să aibă dreptate. Eram în mai, aproape că venise vremea 
să-nceapă campania electorală. Una frumoasă, după patru ani de zile, 
acum că se prabusisera şi nemții. Şi totuşi, Clarence nu-şi pusese încă 
efectiv candidatura. Toată lumea ştia de ce, fireşte. Ce nu-şi puteau ei 
încă imagina era cum îşi făcuse Clarence socoteala să exploateze 
cariera militară a lui Devries pentru platforma lui, a lui Clarence; mai 
exact, cum avea de gând Clarence să se folosească de gloria militară a 
lui Devries ca să-l bată cu ea în alegerea pentru Congres. Şi, când 
planul începu, în cele din urmă, să se desluşească, Yoknapatawpha — 
sau parte din ea în orice caz — descoperi încă ceva despre acel 
Clarence, alături de care ei vietuiserä-n totală inocenta, douăzeci şi 
mai bine de ani. Şi-anume, cât de periculos era, în realitate, acest 
Clarence cu aptitudinea lui de-a unifica josnicia omenească normală — 
ai fi fost tentat de-altminteri să-i zici şi inofensivă — şi de a o trimite la 
urne. Pentru că, de data asta el îi constrângea pe cei al căror campion 
avea s-ajungă să vină ei la el şi, realmente, să-l roage să le fie campion; 
nu numai să-l roage să le fie reprezentam în parlament, ci ei înşişi să 
inventeze sau în orice caz să formuleze motivul pentru care aveau 
nevoie de el. 

Unchiul Gavin al lui Charles i-a povestit cum într-o zi, pe 


neaşteptate, atunci, în mai, sau pe la începutul lui iunie, toată lumea 
354 


din ţinut a aflat că Clarence nu numai că n-o să mai candideze pentru 
Congres, da’ c-o să se retragă cu totul din viata politică; asta nu în 
chip de anunţ formal şi public, ci şuşotit din om în om, în toată turma 
electorală a lui moş Will Varner, care, de douăzeci de ani de zile, îl 
urma pe Clarence la urnă; zicea unchi-su Gavin: cu duhul blandetii, 
chiar c-un pic de tristețe, c-un fel de uimire duioasă, că nu ţi se părea 
un lucru limpede ca lumina zilei: 

— Ei, sunt om bătrân, zicea Clarence (trecuse de patruzeci de ani). 
E timpul să mă dau deoparte. Mai ales c-avem un tânăr viteaz ca acest 
căpitan Devries... 

— Colonel Devries, îi ziceau. 

— Colonel Devries — care să vă reprezinte, să ducă mai departe 
opera pe care am încercat s-o realizez pentru prosperitatea oamenilor 
nostri şi-a țării... 

— Vreti să spuneţi că-i acordati girul? C-o să-l sprijiniți? 

— Neapărat, zicea Clarence. Noi, bătrânii, am făcut cât am putut 
mai bine pentru voi, dar acum a venit vremea să ne dăm în lături. Ce 
ne trebuie acuma-n Congres sunt oameni tineri, mai ales de-acei care 
s-au distins în război. Fireşte, generalul Devries... 

— Colonelul Devries, îi ziceau. 

— Colonelul Devries... e ceva mai tânăr poate decât mi-ar fi plăcut 
mie. Dar timpul o să-ndrepte şi asta. Evident, el are unele idei cu care 
eu n-am să mă-mpac niciodată şi-o mulțime de alti bătrâni demodati, 
ca mine, din Mississippi şi din Sud, n-o să se-mpace nici ei niciodată. 
Dar poate că noi suntem toţi prea bătrâni acuma, depăşiţi, şi lucrurile- 
n care-am crezut şi pentru care-am luptat, şi-am suferit când a fost 
nevoie nu mai sunt valabile, nu le mai vrea poporul şi poate că ideile 
lui noi sunt acuma cele potrivite pentru Yoknapatawpha şi pentru 
Mississippi, şi pentru Sud... 

Şi-atunci fireşte că-l întrebau: 

— Ce idei noi? 

Şi asta era tot. Le zicea: omul ăsta, colonelul Devries (nu se mai 

355 


incurca deloc acuma cand era vorba de grad) care s-a atasat atat de 
mult de negrii pe care i-a comandat în lupte, încât s-a prezentat 
voluntar de două ori, poate chiar trăgând nişte sfori (pentru că oricine 
trebuie să admită că-şi făcuse mai mult decât datoria de-a lupta 
pentru tara şi democraţie, şi era îndreptăţit — ba mai mult: îşi câştigase 
dreptul — de-a fi scutit) ca să se-ntoarcă-n linia-ntai să fie-mpreună cu 
negrii; el care şi-a riscat viaţa ca să salveze-un negru, ca pe urmă-un 
alt negru să i-o salveze pe-a lui. Un viteaz (nu i-a recunoscut guvernul 
şi ţara, şi nu i-a confirmat asta prin decoraţiile pe care i le-a dat, până 
la cea mai înaltă?) şi-un om de onoare (decorația asta-nseamnă şi- 
onoare: nu-i cuprins cuvântul chiar în numele ei?), pe ce drum ar 
apuca, ar putea s-apuce, ar cuteza s-apuce odată ce s-ar vedea 
membru al Congresului, votând legi care să dea jos pentru totdeauna 
barierele normale şi fireşti (fireşti? Dumnezeu însuşi le-a predestinat şi 
le-a decretat) dintre omul alb şi omul negru. Şi aşa mai departe. Şi asta 
era tot; cum zicea unchi-su, Clarence era gata ales, ţara şi districtul 
nici măcar nu mai aveau nevoie să cheltuiască parale pe buletine de 
vot şi pe numărat; Medalia aia de Onoare, pe care guvernul i-o 
acordase lui Devries pentru că-şi riscase viata apărând principiile pe 
care se-ntemeia, şi-n virtutea cărora trăia, acel guvern spulberase 
pentru totdeauna şansele lui de-a sluji Congresul care-l cinstise. 

— Pricepi? I-a zis lui Ratliff unchiul lui Charles. Nu-l poţi bate. 

— Vrei să zici că nici chiar dumneata nu vezi ceva de făcut în 
chestia asta? 

— Ba da, a zis unchi-său. Să mergem cu el. 

— Să mergem cu el? 

— Cea mai eficace dintre toate maximele politice, cea mai veche — o, 
da, nici vorbă, prima, absolut prima, încă din timpurile-ntunecate-n 
care doi oameni ai cavernelor s-au aliat contra unui al treilea. 

— Să mergem cu unu' ca ăsta? făcu Ratliff. 

— All right. Spune-mi dumneata ce să fac şi fac. Merg cu dumneata. 


Unchi-su i-a povestit cum Ratliff a rămas o vreme clipind. 
356 


— Trebuie sa existe si ceva mai simplu decât asta. E-o problema 
pura si simplä; trebuie sa existe la ea un räspuns pur si simplu. 
Clarence pur si simplu vrea sa s-aleagä-n Congres, fara sa-i pese cum; 
trebuie sa existe pur si simplu un mijloc ca oamenii care pur si simplu 
nu-l vor in Congres să-i zică „Nu”, fără să le pese nici lor cum. 

Şi unchi-su i-a zis: 

— All right. Găseşte-l. Merg cu dumneata. Dar evident că nu era 
chiar atât de pur şi de simplu nici pentru Ratliff; numai pentru 
Clarence era. Unchi-su zicea că, după asta, Clarence nici măcar n-a 
mai avut nevoie de campanie electorală, de propagandă; că tot ce-o să 
mai trebuiască să facă o să fie să se urce la tribună la chermesa de la 
moara lui Varner, atât cât să s-asigure că tinerii care-au împlinit 
douăşunu de ani, după ce Will Varner le spusese ultima oară pe cine 
să voteze, să fie-n stare să recunoască, aşadar, cuvântul Snopes pe 
buletinul de vot. De fapt, acuma Devries ar fi putut să renunţe, şi 
unchi-su spunea că erau unii care socoteau că trebuie. Numai că, cum 
s-o facă el, cu decorația aia — cu cinci sau şase câte-avea pentru curaj şi 
vitejie, puse-n cufăr sus, în pod, sau unde le-o fi ţinând. Devries a 
venit şi la Jefferson, în chiar bârlogul lui Clarence, şi şi-a ţinut 
discursul, parcă n-ar fi fost vorba de nimic. Da' vezi că asta-i. Nu se- 
ntorseseră încă destui soldați înapoi, care să fi ştiut ce-nseamnă 
decorația aia. Şi chiar dacă alegerea propriu-zisă n-avea să fie decât la 
anu’, nimeni nu putea sti de pe-acuma dac-o să se curețe şi japonezii 
anu’ ăsta sau nu. Pentru äilalti, pentru părinţii şi verii inapti şi 
reformaţi, cărora le trimiseseră de pe front procurile de votare, 
Devries era un vândut negrilor care, e-adevărat, fusese decorat pentru 
asta de-un guvern de yankei. De fapt, cum circula acuma legenda, 
Devries căpătase decorația votată de Congres pentru că, din doi băieţi 
de salvat, un alb şi-un negru, îl alesese pe negru şi-l lăsase pe alb să 
moară. Dar unchiul lui Charles zicea că asta nu pornise de la Clarence: 
măcar atâta lucru trebuiau să-i recunoască. Nu că Clarence ar fi şovăit 


s-o lanseze: aşa cum stăteau lucrurile, pur şi simplu nu mai avea 
357 


nevoie sa strice munitie suplimentarä, fiind de destula vreme nu atat 
politician, cât simplu Snopes, ca să-şi dea seama că numai un nebun ar 
da doi dolari pe-un vot când îl poate cumpăra cu cinzeci de cenți. 

Era chiar putin trist: un om înfrânt dinainte de însăşi decorația din 
pricina căreia nu se putea retrage. Era mai mult decât doar trist. 
Pentru că unchi-su Gavin i-a povestit cum, în scurtă vreme, chiar şi cei 
care n-avuseseră-n viata lor picior de lemn şi, dac-a vrea Dumnezeu, 
nici n-o să aibă, începeau să-şi dea seama ce trebuie să-nsemne să ai, 
să trebuiască să trăieşti cu el, ca să nu mai vorbim de sculat şi de 
umblat. Devries nu şedea-n maşină în piaţă, sau măcar să oprească-n 
drum, să vină electoratul, voturile, să-i strângă mâna şi s-asculte la ce 
le spune, metodă electorală folosită de Clarence cu succes din vremi 
imemorabile. El făcea altfel, umbla plimbându-şi excrescenta 
mecanică, lipsită de viaţă, sau proptindu-şi-o-n tribună un ceas, cât 
vorbea, străduindu-se să justifice solicitarea unor voturi, pe care ştia 
dinainte că le pierduse, încercănd în acelaşi timp să nu lase să i se 
vadă pe faţă că-l rodea şi că-l durea ciotul. Până-n cele din urmă, cum 
zice unchiul lui Charles, cei care-aveau totuşi de gând să-l voteze se 
temeau, le era greu să se uite la el, ca să nu lase nici ei să fi se vadă pe 
fata povestea cu mutilarea; până ce-ncepură chiar ei să dorească să se 
termine-odată cu toată chestia asta, să se consume prăpădul, 
întrebându-se (zicea unchi-su) cum ar putea ei înşişi să isprăvească- 
odată şi să-i dea drumul să se ducă-acasă, să-şi arunce piciorul de 
lemn, să-l facă surcele, să-l distrugă şi să rămână-n plata Domnului un 
simplu estropiat. 

Se apropia şi ziua chermesei anuale electorale a lui moş Billy 
Varner, la care, prin tradiţie, toţi aspirantii la slujbe la tinuit, la stat sau 
federale îşi anunțau candidatura, aşa că si Clarence trebuia să-şi 
anunţe oficial candidatura sa, unchi-su Gavin povestind cum ei se 
agatau măcar de firul ăsta de pai: că odată ce Clarence îşi va anunța 
candidatura, Devries va avea poate sentimentul c-acuma se poate 


retrage, fără să-şi feştelească obrazul. 
358 


Numai ca n-a avut de ce. Cand s-a terminat masa si vorbitorii s-au 
adunat pe estradă, Clarence nu era printre ei; curând dupa aceea s-a 
raspandit vestea ca plecase si a doua zi dimineata tot tinutul aflase ca 
el nu numai că se retrăsese din cursa pentru un loc in Congres, dar că 
anunţase că se retrage cu totul din viaţa politică. Şi că de data asta era 
serios, pentru că nu Clarence, ci bătrânul Will Varner personal a fost 
cel care-a trimis vorbă peste tot că se terminase cu Clarence. Asta era 
în iulie 1945; un an mai târziu, când veni, în fine, şi vremea alegerilor 
pentru Congres, japonezii capitulaseră şi ei, şi Charles cu mai mulți 
de-alde el, care ştiau ce-nseamnă decorația lui Devries, se-ntorseseră- 
acasă în carne şi oase, cu voturile lor. Dar ei n-au făcut decât să-i 
sporească majoritatea lui Devries. De fapt, el nu mai avea nevoie de 
decorație, pentru că pe Clarence Snopes îl bătuse Ralliff. Apoi a venit 
septembrie, Charles din nou acasă şi a doua zi unchi-su l-a căutat şi-a 
dat în piaţă peste Ratliff, şi l-a adus sus în birou, şi-a zis: 

— All right. Spune-ne-acuma exact ce s-a-ntâmplat atunci, acolo-n 
ziua aia. 

— Unde-atunci, acolo-n care zi? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. La chermesă la moş Billy 
Varner, când Clarence Snopes şi-a retras candidatura pentru Congres. 

— Oh, asta, făcu Ratliff. Păi, ca să zic aşa, a fost mâna lu' 
Dumnezeu, ajutată-un pic, e drept, de gemeni, ăi doi băieţi ai surorii 
colonelului Devries. 

— Da, zise unchi-su. Şi asta: ce i-a venit lui Devries să-şi pună pe 
soră-sa cu toată familia să facă-atâta drum, de-acolo din Cumberland 
pân-aici, doar ca să-l audă că-şi depune-o candidatură, din care toată 
lumea ştia dinainte c-o să iasă bătut. 

— Tocmai asta-i mâna aia a lu' Dumnezeu de care-am pomenit, 
zise Ratliff. Pen’ că de bună seamă c-alminteri, colonelu’ Devries n-ar 
fi avut cum să ştie de crângu' ăla mic, părăsit, de eucalipti, de lângă 
moara de pe garla-a lu’ moş Billy Varner. Ar fi avut? 


— All right, all right, făcu unchi-su. Crângu'. Gemenii. Lasă astea, 
359 


spune-ne ce-a fost. 

— Gemenii erau gemeni, si crângu' era un crâng de câini, zise 
Ratliff. Şi dumneata şi cu Chick ştiţi desigur ce-i aia gemeni şi era gata 
să zic că dumneata şi cu Chick ştiţi amândoi ce-i aia un crâng de câini. 
Da’ dacă stau niţel şi mă gândesc, zic că nu, pentru că nici eu n- 
auzisem de-un crang de câini până n-am văzut palcu’ ăla de lăstari de 
eucalipt şi de frasin, şi de nuc, şi de stejar pitic pe malu' apei, ceva mai 
sus de iazu' morii Iu’ Varner, ceva foarte comod pentru clienţi, ca la 
hotelurile alea de la oraş, care ţin un rezervor de cerneală de stilou 
deschis pentru toată lumea care are nevoie, imediat acolo, alături de 
salonul de corespondenţă... 

— Ia stai, a zis unchi-su. Crângu' de câini. Nu zau! Să ştii că eu mai 
am şi ceva treabă-n dimineaţa asta, chiar dacă dumneata n-ai. 

— Păi tocmai asta-ncerc şi eu să-ţi povestesc. Era aşa ca un fel de 
haltă pentru căţei. Ai fi zis un oficiu poştal pentru câinime. Orice câine 
din Districtu’ Doi îl foloseşte cel putin o dată pe zi si orice câine din 
circumscripţia electorală pentru Congres, ce să mai vorbim de 
Yoknapatawpha, cel puţin o dată-n viaţa lui, tot a ridicat picioru-acolo 
şi şi-a lăsat cartea de vizită. Ştii cum e: vin doi câini în trap săltat şi 
miros, şi Numaru’ Unu zice: „Câine să fiu dacă ăsta nu-i batranu’ ăla 
de Bluetick-coadă-tăiată, de la Wyotts Crossing. Ce-o fi căutând pân 
partea locului? ” „Nu, nu-i zice Număru' Doi. Ăsta-i corcitura aia a lu’ 
Res Grier, pe care-a dat-o lu’ Solon Quick p-o juma” de zi de muncă, 
atunci, la acoperit biserica; ti-aduci aminte?” Şi Număru' Unu face: 
„Nu, corcitura-i după. Ăsta de-aici e batranu’ Bluestick de la Wyotts 
Crossing. Credeam c-o să-i fie frică să mai dea pe-aici dupa câte i-a 
făcut atunci ăla a’ lu’ Littlejohn, Airedale-u’ ăla corcit. Ştii, chestii d- 
astea. 

— All right, zise unchi-su. Şi? 

— Asta-i tot, zise Ratliff. N-a fost decât chermesa aia, ca să zicem 
aşa, selectă, a lu’ moş Billy Varner, de scos în lume debutantii politici, 
şi toți alegătorii şi candidaţii de la patruj de mile-n jur, care-aveau o 

360 


camionetă sau se puteau urca gratis într-una, sau aveau măcar o 
pereche de catâri, dacă nu exista altceva la-ndemână - voturile 
suverane-n persoană — s-au grămădit ca oile la strungă-n plantatia 
prin care senatorul Clarence Egglestone Snopes se putea plimba 
printre ei, pan’ să vină vremea să se urce la tribună şi să le spună pe 
şleau unde să-şi pună X-ul. Ştii cum e: toate-n bună linişte şi pace, ca 
de obicei, şi cu respectu' legii, pan’ ce-apare anonimu' ăla de 
clandestin — era cât p-aci să zic ticălos, da’ nu pot pen’ că evident că 
trebuie sa fi fost colonelu’ Devries în persoană c-altcineva n-avea cin’ 
să ştie ai cui erau gemenii, far’ să mai pui la socoteală că făceau treaba 
asta atât de departe de Cumberland-ul lor, în orice caz, nu şi de 
gemeni şi de crangu’ de câini dintr-o singurä-nghititurä, ai putea zice 
— pan’ ce ăla care-o fi fost, anonimu' clandestin, le-a sujerat gemenilor 
cam ce s-ar putea-ntâmpla dacă doi tipi cam aşa ca ei i-ar goni pe câini 
din crâng şi-ar tăia o mână din lăstarii ăia, aşa, sub nivelu' de tir al 
câinilor, şi-ar face cu ele un fel de plimbare până tocma-n spatele 
domnului senator C. Egglestone Snopes, acolo unde-aranja el cu 
voturile, şi-ar pune uşurel crăcile ude, aşa ca să nu-i simtă, lângă cracii 
pantalonilor. Usurel de tot, să nu simtă nimeni, pen’ că, după câte s-a 
văzut, nici Clarence, nici nimeni altu' n-a băgat de seamă primii şase- 
şapte-opt câini, pan’ ce poate Clarence să fi simţit că i se udă 
pantalonii, sau poate chiar aşa, cu o răcoare, şi s-a uitat peste umăr, c- 
un ochi, ca să vadă cum asteaptä-n şir soarta lui politică, şi cu ăllalt 
rupând-o la fuga pan’ la cel mai apropiat automobil sau camion la 
care se-nchideau ferestrele, şi cum creştea mereu şirul de clienţi în 
urma lui, rasfirati ca o coadă de zmeu, pan’ ce nimeri-ntr-o maşină şi 
trânti uşa, şi ridică geamul, şi câinii ăia frustrati făcând cerc după cerc 
în juru' automobilului, parc-ar fi fost nişte cai de lemn sau nişte bărci 
în chip de lebădă, învârtindu-se spânzurate ca la pomană la bâlci, 
numai c-aici câinii mergeau în trei picioare gata-ncarcati şi armati, şi 
cu ţinta ochită, ai putea zice. Şi-n fine cineva a dat de proprietara 
maşinii şi a luat cheia, şi l-a dus pe Clarence acasă, reuşind pan’ la 
361 


urmă sa se distanteze de ultimul câine cu vreo două mile, oprind, in 
sfârşit, în curtea ex-senatorului, unde era-n siguranţă, câinii Snopes 
desigur fiind şi ei plecaţi la chermesă, şi-n timpul ăsta cineva s-a dus 
în casă şi a adus o pereche de pantaloni uscați pentru domnu' ex- 
senator, să se schimbe-n automobil. Egzact. Ex-senator. Pen’ că şi cu 
pantaloni uscați, la chermesă nu s-a mai întors; probabil că si-a- 
nchipuit că şi-aşa prea-i mare riscu’ şi efortu’. Vreau să zic, efortu’ de- 
a-ncerca să fii cu gându' la renunţat la candidatură şi-n acelaşi timp să 
trebuiască să pândeşti peste umăr, ca nu cumva vr-un câine să-şi fi 
amintit de mutra ta chiar dacă pantalonii miroseau a proaspăt, 
neinteresant. 

— Dă-o dracului! Prea-i simplu. Nu cred, zise unchi-su. 

— După mine, eu zic că el şi-a făcut socoteala aşa: să stai să le spui 
oamenilor să voteze pentru tine tinându-te-ntr-un picior şi cu-ăllalt să 
goneşti câinii de lângă tine înseamnă să ceri puţin cam prea mult chiar 
şi de la nişte alegători din Missippi, făcu Ratliff. 

— Nu te cred, ţi-am mai zis, făcu unchi-su. Aşa ceva nu-i destul ca 
să-l hotărască să renunţe la candidatură chiar dacă toţi de la 
chermesă-ar fi ştiut şi-ar fi văzut. Nu mi-ai spus chiar dumneata 
adineauri că l-au suit într-o maşină şi s-au cărat aproape imediat? apoi 
unchi-su tăcu. Se uita la Ratliff care clipea liniştit. Unchi-su zise: Sau 
în orice caz... 

— Egzact, făcu Ratliff. Asta a fost înţelegerea. 

— Ce înţelegere? făcu unchi-su. 

— Pesemne că tot anonimu' ăla ordinar şi ticălos a fost, zise Ratliff. 
În orice caz, cineva a zis că, dacă senatorul Snopes îşi retrage 
candidatura de la această-anume alegere pentru Congres, lumea care- 
a văzut câinii ăia pro-Devries o să uite ce-a văzut, şi ăia care n-au 
văzut n-o să aibă niciodată nicio nevoie să afle. 

— Da’ el ar fi trecut si peste asta, zise unchi-su. Clarence Snopes, 
oprit sau măcar împiedicat în drumul lui, doar pentru că s-au găsit 


câţiva câini să ridice piciorul la el. Pe dracu’! Pan’ la urmă făcea ce 
362 


facea si trecea toate fisele de caini turbati din Yoknapatawpha drept 
voturi prin corespondenta. 

— Ah, vorbesti de Clarence, facu Ratliff. Credeam ca vorbesti de 
mos Billy Varner. 

— De mos Billy Varner? facu unchi-su. 

— Exact. Pesemne ca direct la mos Billy Varner s-a dus canalia aia 
ordinară. În orice caz, moş Billy personal a trimis chiar atunci, în 
după-amiaza aia, vorbă că senatorul Clarence Egglestone Snopes şi-a 
retras candidatura pentru locul din Congres; s-ar părea că moş Billy 
nu s-a mai ostenit să-i trimeată vorbă şi ex-senatorului. Oh, da, 
desigur, i-au spus şi lu' moş Billy ce-ai spus dumneata acuma: cum că 
pân' la urmă asta n-are-a face pentru Clarence, ba chiar cuvintele 
dumitale le-a folosit despre tactica electorală a câinilor, ba încă ceva 
mai tare. Da' moş Billy a zis: „Nu, Clarence Snopes n-o să mai 
candideze la nimic in Districtu' Doi”. „Da' el nu candidează numa-n 
Districtu' Doi, i-au zis ăia. Nu candidează nici măcar numa-n 
Yoknapatawpha, acuma. Candidează p-o optime-ntreagă din tot statu’ 
Missippi.” Şi moş Billy a zis: „Poa' să se ducă dracului şi-o sută de 
optimi, cu Yoknapatawpha cu tot. N-am poftă ca Districtu' Doi şi 
Moşia Frantuzului să fie reprezentate nicăieri de nimeni pe care-un 
nenorocit de puturos de câine care trece p-acolo să-l ia drept par de 
gard.” 

Unchi-su se tot uita la Ratliff. De-o bucată de vreme se tot uita. 

— Vasăzică, anonimu’ ăla de bagaret clandestin de care vorbeşti nu 
numai că-i ştia pe nepoţii gemeni şi crângu' de câini, da-l mai ştia şi 
pe moş Will Varner. 

— Aşa s-arată, făcu Ratliff. 

— Vasăzică-a mers, zise unchi-su. 

— Aşa s-arată. 

Amândoi, şi el, şi unchi-su se uitau acum la Ratliff şezând comod, 
liniştit, clipind amabil şi impenetrabil, în una din cămăşile alea 
albastre curate făcute de mâna lui, la care nu purta niciodată cravată, 

363 


cu toate că Charles ştia c-avea acasă două, plătite Allanovnei cu 
şapteşcinci de dolari bucata, când unchi-su şi cu Ratliff fuseseră la 
New York, acum zece ani, când s-a măritat Linda Snopes, şi pe care 
Ratliff nu le pusese niciodată. 

— O, Cincinatus! făcu unchi-su. 

— Ce? zise Ratliff. 

— Nimic, zise unchi-su. Mă gândeam cin’ să fi fost ăla care le-a 
spus gemenilor despre crangu’ de câini. 

— Păi cin’ să fi fost?! Colonelul Devries, aşa socot, a zis Ratliff. 
Soldat din război cu-atâtea decoraţii, după trei ani de experienţă cu 
nemți şi italieni, şi japoneji, probabil că pentru el a fost o nimica-toata 
să-nventeze şi-un pic de strategie politică. 

— Ăia aveau doar cultu’ morții, nişte simpli sadici congenitali 
absolviti anticipat, zise unchi-su. Asta era politician american, născut 
si crescut, si antrenat la nivel de mahala urbana de provincie. 

— Poate ca nu-s chiar atât de periculosi, dacă stă omu' cu ochii pe 
ei şi face uz de ce-are-n cap cât poate mai bine, zise Ratliff. Apoi zise: 
Ei, şi se ridică, zvelt, uşurel, perfect amabil, absolut impenetrabil, 
zicându-i de data asta lui Charles: iti mai aduci aminte de câmpu' ăla 
mare de orz din cotu' gârlei mai jos de faneata lu’ moş Billy, maiorule? 
Cică toată iarna a fost plin de gâşte sălbatice. De ce n-ai veni când se 
deschide sezonu’ să-mpuşti câteva? Cred că moş Billy o să ne lase. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Charles. 

— Atunci ne-am înțeles, zise Ratliff. La revedere, domlor. $i Ratliff 
plecă. Acum Charles se uita la unchi-su, şi unchi-su trase spre el o 
foaie de hârtie şi-ncepu să scrie, nu zorit: extrem de preocupat doar, 
absorbit. 

— Aşa, acuma deschide ghilimelele, zise Charles, „va trebui să fiţi 
voi, tinerii”, încheie citatul. Mi se pare c-aşa ziceai, nu? — atunci in 
vara lu’ '37 când noi, moraliştii, încercam nici mai mult, nici mai putin 
decât să-l trântim pe Roosevelt, ca să-l alegem pe Clarence Snopes? 


— La revedere, Charles, zise unchi-su. 
364 


— Pentru că, deschide ghilimelele, „n-o să fim noi, zise Charles. 
Suntem prea bătrâni, prea obosiţi, nu mai suntem în stare să credem 
că noi...” 

— Dă-o dracului! făcu unchi-său. Ti-am spus la revedere. 

— Da, mă rog, zise Charles. Într-o clipă. Pentru că, citează: „Statele 
Unite, America: cea mai mare ţară din lume, dacă ne putem permite s- 
o ţinem aşa mai departe”, închide citatul. Numai că, pentru „dacă ne 
putem permite” citeşte „dacă ne-ajută Dumnezeu”. Pentru că, de data 
asta, El te-a salvat, desigur, folosindu-se de Ratliff, unealta Sa. Numai 
că data viitoare Ratliff poate fi cine ştie unde, vânzând cine ştie cui o 
maşină de cusut sau un aparat de radio. Asta aşa era, Ratliff avea 
acum şi-o reprezentanta de radio, cu aparatul în aceeaşi ladă care 
imita o casă, din spatele furgonetei cu care circula şi făcea 
demonstraţii; peste doi ani căsuţa în miniatură avea să aibă şi-o 
antenă TV in miniatură — şi Dumnezeu poate că n-o să fie-n stare sa 
pună mâna pe el la timp. Aşa c-acuma ce trebuie sä-nveti e cum să ai 
încredere-n Dumnezeu fără să trebuiască să te bazezi pe El. De fapt, 
noi trebuie s-aranjăm lucrurile-aşa ca să poa' să aibă El un moment 
încredere-n noi. Atunci n-o să aibă nevoie să se consume, fiind în 
acelaşi timp peste tot. Acuma unchi-su îşi ridică ochii la el, şi deodată 
Charles îşi zise: Da, desigur, mi-era drag tata, dar tata vorbea el, pe când 
unchiu Gavin m-asculta ce spuneam eu, indiferent de năzbâtiile pe care le 
spuneam care-n cele din urmă-mi sunau chiar şi mie-a năzbâtii şi m-asculta 
pân la sfârşit şi p-ormă zicea Mă rog, nu ştiu dacă ce spui tu stă-n picioare 
sau nu, da ştiu un sistem foarte bun să aflăm. Hai să-ncercăm. Nu zicea 
ÎNCEARCĂ, zicea SĂ-NCERCĂM. 

— Da, zise unchi-su. Chiar asta fac. 


365 


Paisprezece 


Dar in vremea cand Ratliff il trimitea pe Clarence inapoi, in viata 
particularä, la Mosia Frantuzului, se faceau doi ani de cand apäruse-n 
Jefferson un Snopes nou. Asa ca Jeffersonul rämânea-n aceeasi 
situatie-n ceea ce unchiul lui Charles numea dilema sau problema 
Snopesilor. 

Era unul nou-nout, un burlac, pe nume Orestes si i se zicea Res. 
Chiar asa, Orestes. De-altminteri, nici Gavin, unchiul lui Charles, nu 
stia de unde-apäruse. Unchi-su ii spusese ca mai de mult, prin 1943, se 
aflase deodată-n oraş ca Flem Snopes devenise proprietar pe ce mai 
rămăsese din terenul lui Compson. Ceea ce nu-nsemna mare lucru. Se 
zicea ca ei, Compsonii, vandusera o parte buna inca de prin 1909, 
pentru terenul municipal de golf, ca să-l poată trimite pe băiatul al 
mare, pe Quentin, la Harvard, unde s-a si sinucis la sfârsitul anului 
întâi: şi-acum vreo zece ani băiatul cel mai mic, Benjy, idiotul, şi-a dat 
foc si lui, şi casei, şi au ars împreună. După ce Quentin s-a-necat la 
Harvard şi căsătoria sorä-sii, Candice, s-a stricat şi ea a fugit nu se ştie 
unde, si fiică-sa, Quentin, al cărei tată nu ştie nimeni cine-a fost, s-a 
lăsat într-o noapte pe burlan şi-a fugit cu-o paiata de la circ, Jason, 
mijlociul, a scăpat, în fine, şi de Benjy, convingând-o până la urmă pe 
maică-sa să-l trimită la un ospiciu de nebuni, numai că n-a ţinut, 
versiunea lui Jason fiind că maică-sa atâta s-a văicărit şi a plâns, c-a 
renunţat şi l-a adus pe Benjy-napoi şi desigur, n-au trecut nici doi ani 
şi Benjy nu numai că şi-a dat foc şi a ars, da’ a distrus complet şi toată 
casa. 

Aşa că Jason a-ncasat asigurarea şi s-a mai împrumutat cu ceva 
parale pe terenul acum viran, şi şi-a construit lui şi maică-sii o căsuţă 
de cărămidă la strada mare, care duce spre piaţă. Dar terenul era bine 
plasat; oraşu-ncepuse să se-ntindă, îl cuprinsese; de fapt, golful, încă 

366 


din 1929, se mutase afară din oraş la Country Club, terenul 
răscumpărându-l Jason Compson. Ceea ce nu era de mirare. Încă de 
pe cand era-n colegiu, Jason incepuse sa facä pe vanzatorul in orele 
libere si sambetele la prävälia de fierărie a lui moş Ike McCaslin, pe 
care inca de pe vremea aia o tinea unu' Earl Triplett adus de moş Ike 
de nu-stiu-unde, lumea credea ca de la o rezervatie de cerbi sau de pe 
la vreo pescarie din delta, pentru ca mos Ike pe-acolo-si irosea cea mai 
mare parte din timp. Pentru care motiv, nicio mirare ca lumea 
presupunea acuma ca Triplett de multă vreme-l scosese încet-încet din 
afacere, chiar dacă moş Ike îşi mai pierdea timpul prin prăvălie când 
nu era la vânătoare sau la pescuit, şi fără-ndoială că Triplett îi mai 
dădea încă muniţie de vânătoare şi material de pescuit la preţ de cost. 
Ceea ce lumea socotea că, fără-ndoială, făcuse şi Jason, când Jason l-a 
trimis pe Triplett înapoi, la rezervaţia lui de cerbi sau la unditele şi 
gäletile lui cu pestisori. 

Cum-necum, fapt e ca Jason Compson ajunsese-acum Compania de 
Fierărie McCaslin. Asa că nimeni n-a fost surprins când s-a aflat ca 
Jason a readus în patrimoniul familiei bucata de pământ pe care taică- 
su o sacrificase ca să-l trimită pe frate-su mai mare la Harvard — şcoală 
pe care Jason o dispretuia pentru raţiunea că el socotea orice scoala 
peste clasa a zecea un refugiu pentru nerozi şi timizi. Unchiul lui 
Charles zicea că pe el ce l-a surprins a fost c-atunci când s-a dus la 
tribunal şi s-a uitat în registru la cadastru a văzut că, deşi Jason plătise 
pare-se cu bani gheaţă terenul de golf abandonat, nu lichidase ipoteca 
pe restul proprietăţii, pe care luase bani la banca lui Flem Snopes ca să 
ridice căsuţa nouă, chiar dacă plătise cu regularitate dobânda de la- 
nceput şi părând c-avea de gând să continue. Toate astea, până la 
Pearl Harbour. Aşa c-aproape-ai fi crezut că Jason chiar’ c-avea un 
spion capabil şi devotat în dieta japoneză. Şi-apoi, în primăvara lui 
1942, un alt spion, tot atât de capabil şi de fidel şi-n cabinetul Statelor 
Unite; unchi-su zicea că, dacă stăteai să-l asculti pe Jason, ai fi crezut 


că el nu numai că dispunea de informaţii anticipate, certe şi 
367 


incontestabile, ca la Jefferson se va amenaja un aerodrom de 
antrenament, dar ca detinea si promisiunea categorica si indiscutabila 
ca acest aerodrom va fi amplasat nu in alta parte decat pe fostul lui 
teren de golf; unchi-su zicea cum c-atunci, pe vremea aia, nimeni in 
Jefferson nu stia, n-avea idee despre ce-i aia un aerodrom si erau 
dispuşi să-l creadă pe Jason când zicea că orice maidan care-i bun sa 
baţi mingea pe el e bun şi de-aerodrom. 

Sau, în orice caz, cine trebuia l-a crezut. Cine trebuia fiind Flem 
Snopes, preşedintele băncii, care avea ipoteca pe cealaltă jumătate a 
terenului lui Jason. Unchi-su Gavin zicea că trebuie să fi fost ca o 
partidă de pocher în doi, în care amândoi aveau câte un as în mânecă 
şi stabiliseră de comun acord să scoată din joc ceilalţi doi aşi. Gavin 
zicea că fireşte nimeni nu ştia ce s-a-ntâmplat în realitate. Tot ce ştiau 
era ce ştiau despre Jason Compson şi despre Flem Snopes. Gavin zicea 
că trebuie să fi fost un timp când Flem Snopes, care-şi dădea din capul 
locului seama că nu se pricepea la aerodromuri cât se pricepea Jason, 
trebuie să fi trecut printr-un moment groaznic, când a crezut că poate 
nu se pricepea destul nici în materie de bani. Aşa că Flem nu putea 
risca să-l lase pe Jason să mai tragă-o carte şi poate să-l relanseze; 
Flem trebuia să-l forţeze să-şi declare cartea. 

Sau (zicea Gavin) aşa credea Jason. Că Jason vântura prin târg 
povestea aerodromului imaginar ca să-l forţeze pe Mr Snopes să facă 
prima mişcare. Ceea ce evident, Mr Snopes a şi făcut: a cerut 
lichidarea creantei pe care banca o deţinea în baza ipotecii lui Jason. 
Absolut amical şi liniştit, fireşte, cum de altfel Jason se şi aştepta, 
invitându-l (pe Jason) în odaia particulară din dos, de la bancă, şi 
zicându-i: 

— Îmi pare cum nu se poate mai rău, Mr Compson. Dar vedeţi cum 
stau lucrurile. Acum când ţara noastră lupta pentru însăşi viaţa şi 
existenţa ei, la amândouă capete-ale lumii, e o datorie pentru fiecare şi 
e şi-un privilegiu de a-şi da modestul obol în această luptă. Consiliul 


meu de administraţie are sentimentul că resursele băncii trebuiesc 
368 


investite, pana la ultimul ban, in domenii direct legate de efortul de 
război. 

Ceea ce era tocmai ce voia Jason. 

— O, da, desigur, Mr Snopes. Oricare cetățean şi patriot va fi din 
toată inima de acord cu dumneavoastră. Mai ales când avem un efort 
de război în care Jeffersonul e direct interesat, aerodromul, care, după 
câte am înţeles, este practic ca şi contractat, doar titlul de proprietate 
al terenului urmând să mai fie degrevat de sarcini, arătându-şi 
pretenţiile pentru fostul teren de golf, preţ din care fireşte urma să fie 
dedusă valoarea ipotecii. Sau, dacă Mr Snopes şi consiliul său de 
administraţie prefera, el va formula un preţ global pentru întreaga 
proprietate Compson, inclusiv ipoteca, şi va lăsa consiliului băncii, 
sau vreunei asociaţii cetăţeneşti patriotice, reprezentând oraşul, 
sarcina de a trata cu guvernul chestiunea aerodromului; Jason, 
rezervându-şi în acest caz numai dreptul de a spera că aerodromul 
terminat va fi botezat Aerodromul Compson, nu în memoria lui, a lui 
Jason, ci în speranţa că familia sa îşi va perpetua numele în istoria 
Jeffersonului, familie-n orice caz de care n-avea nimeni de ce roşi 
pentru că dăduse din sânul ei un guvernator şi un general de brigadă, 
fie că faptul ăsta merita să fie eternizat sau nu. Pentru că unchiul lui 
Charles zicea că-n felul lui, Jason era un tip şiret, în orice caz destul ca 
să-i fi dat prin cap că un om care cheltuise câţi bani cheltuise Snopes 
ca să-şi vadă numele săpat în marmură pe mormântul neveste-sii 
infidele, poate cheltui ceva mai mult să-şi vadă şi un aerodrom botezat 
după el. 

Sau aşa credea Jason. Pentru că-n ianuarie '43 Jeffersonul află că Mr 
Snopes — nu banca: Mr Snopes cu titlul personal şi individual — era 
proprietarul terenului Compson. Şi-acuma unchiu-su Gavin zicea că 
Jason, în bucuria victoriei, îşi descoperise prea mult jocul. Dar, pe de 
altă parte, cine-ar putea realmente să-l blameze, că pan’ acuma nimeni 
în afară de sindicatul italian cu marmura nu reuşise să-i vândă lui 


Flem ceva atât de inconsistent ca prestigiul. Şi ceea ce-i vânduseră 
369 


italienii era respectabilitate, care nu-i un lux, e-o necesitate: numind, 
cum facea Jason, vechea sa proprietate familialä aerodromul Snopes, 
sau chiar (zicea unchiul lui Charles) pândindu-l pe Mr Snopes, 
atinandu-i calea din cand in cand pe strada, de era si lume sa-i auda 
şi-ntrebându-l cum avansează proiectul; asta dupa ce chiar şi acei care 
nu ştiau ce-i aia, la urma-urmei, un aerodrom îşi dăduseră seama că n- 
o să fie niciun aerodrom acolo, pentru că guvernul alesese-n altă parte, 
teren de prerie mai plat, spre est aproape de Columbus, şi terenuri în 
deltă perfect plate, la vest, aproape de Greenville, ca singurele 
acceptabile pentru antrenament de zbor. Şi-atunci Jason începu să-l 
compătimească pe Mr Snopes, debitând în public lungi tirade despre 
stupiditatea guvernului, despre Mr Snopes că era de fapt un 
precursor, mergea înaintea vremii lui şi că-n mod inevitabil în 
decursul timpului, cum războiul o să se lungească şi noi o să 
trebuiască să ne strângem şi mai mult cureaua, concepţia Snopes 
despre aerodromuri în teren ondulat va fi recunoscută ca unica 
practică şi va deveni celebră-n lumea-ntreagă ca Planul de Aeroporturi 
Snopes, pentru că, în baza lui, pistele care acuma trebuie să aibă o 
lungime de o milă vor putea fi reduse la jumătate, pentru că prin 
simpla nivelare a unei coline cu buldozerele, ambele laturi ale pistei 
vor putea fi utilizate atât pentru decolare, cât şi pentru aterizare, ca o 
muscă pe o carte de joc prinsă-ntr-o crăpătură. 

Sau, zicea Gavin, poate că Jason fluierase-n întuneric de frică, c-a 
zis „Nu”, terorizat de grozăvia de care-ncepea să-şi dea seama, mult 
prea târziu. Pentru că Jason era şiret în felul lui, obligat să facă destul 
de mult uz de şiretenie ca s-ajungă unde-ajunsese fără niciun fel de 
ajutor din afară şi fără cine ştie ce fonduri. Şi poate că-ndată ce 
semnase actul de vânzare şi încă-nainte de-a fi-ncasat cecul, îi trecuse 
prin minte că Flem Snopes făcuse si el uz de siretenie, cu mult înaintea 
lui, ca s-ajungă acum preşedinte de bancă, şi-ncepuse cu şi mai puţin 
decât el, Jason, care cel puţin pornise de la o casă şi ceva pământ, pe 


când Flem pornise numai de la nevastă-sa. Că Jason putea să fi ghicit, 
370 


prin cine stie ce dar al previziunii cu care fusese-nzestrat de magistrul 
lor comun, de Diavol, ca Flem Snopes nu voia, si nici prin gand nu-i 
trecea, să aibă-un aerodrom pe proprietatea aia. Că numai Jason 
Compson era cel care pretindea că produsul ăsta accesoriu al 
războiului se va perpetua la infinit condamnând şi constrângând 
proprietăţile să producă şi sä-mprästie aeroplane şi tancuri, şi tunuri, 
dar că Flem Snopes ştia el ce ştia. Flem Snopes ştia că aeroplanele şi 
tancurile, şi tunurile se automistuiau în propria anihilare şi perimare, 
şi desuetudine inerentă, şi că adevăratul produs accesoriu al 
războiului care se autoperpetua şi autoinmultea, şi va predomina, şi 
va continua să se autoînmulţească-n vecii vecilor erau copiii, 
natalitatea, locul pe care să ridici ziduri ca să-i adăposteşti şi să-i 
fereşti de vreme rea şi de căldură şi să le grämädesti bulendrele. 

Prea târziu. Pentru c-acuma Snopes era stăpân pe teren şi tot ce mai 
avea de făcut era să stea cuminte şi s-aştepte ca războiul să se stingă 
de la sine. Şi dacă America, Jeffersonul o să-l câştige sau o să-l piardă, 
n-avea nicio importanţă; şi-ntr-un caz, şi-ntr-altul populaţia o să 
crească şi guvernul sau cineva o să trebuiască să-i adăpostească, şi 
casele o să trebuiască să stea pe ceva, undeva — un petic de pământ, un 
sfert de milă pe-o parte şi-un sfert pe cealaltă, afar’ de-o mică 
proprietate-ntr-un colt, a unui maniac bătrân, unu' Meadowfill, cu 
care Flem Snopes o să ispräveascä-n zece-cinşpe minute când o să 
vadă c-a venit vremea s-aibă nevoie, şi care încă-nainte de Pearl 
Harbour începuse să fie atins şi-mpresurat de oraş. Aşa că tot ce-a 
făcut după asta Jason n-a mai surprins pe nimeni; unchiul lui Charles 
zicea că singurul lucru surprinzător era de ce-l alesese Jason pe el, pe 
Gavin Stevens, să-ncerce să-l corupă: fie să descopere un viciu de 
formă în actul pe care el i-l propusese lui Snopes, fie, dacă el, Stevens, 
nu reuşea să-l descopere, să-l inventeze. Unchi-su zicea că Jason 
raspunsese singur: 

— Ce dracu”, nu se zice că eşti cel mai cult avocat din tot districtu’? 


Nu numai de la Harvard, da’ şi de-acolo din Germania!? 
371 


— Vrei să zici că, dacă nu poate Harvardul să-ți smechereasca 
pământu-napoi, Heidelbergul ar trebui să poată? A zis unchi-su. 
Jason, ieşi afară! 

— Mă rog, poţi să-ţi permiti să faci pe cinstitu' acuma că te-ai 
însurat cu parale, este? 

— Jason, ţi-am spus să ieşi afară. 

— O.K., OK, făcu Jason. Probabil c-am să găsesc pe-undeva şi-un 
avocat care să n-aibă atâţia bani la Flem la bancă încât să-i fie frică de 
el. 

Numai că Jason n-ar fi trebuit să aibă nevoie de nimeni care să-i 
spună că Flem Snopes nu era omu' să cumpere de la oricine-ar fi fost 
c-un act cu viciu de formă sau orice altceva care să-l facă atacabil. Dar 
Jason continua să-ncerce; unchi-su i-a povestit lui Charles tot: Jason 
dându-se peste cap şi-ncercând să găsească vreun mijloc, indiferent ce 
mijloc, ca să răstoarne sau măcar să zdruncine titlul de proprietate al 
lui Snopes, cu un fel de furie rece, clocotind neobosită, parc-ar fi fost 
un sectant primitivist constatând că un alt predicator îi călcase pe 
urme şi-i convertise un client sau un pacient pe care el îl prelucrase 
vara-ntreagă, sau un mincinos, sau hot păcălit sau jefuit de-un alt 
mincinos sau hoţ. Dar de fiecare dată eşua: titlul lui Snopes pe 
întreaga fostă proprietate Compson se tinea bine, aşa că pan’ la urmă 
chiar şi Jason a renunţat; şi-n aceeaşi săptămână, acelaşi Wat Snopes 
care transformase-acum douăzeci de ani fosta casă a lui De Spain în 
reşedinţa antebelică a lui Flem Snopes apăru din nou şi transformă 
remiza de trăsuri a Compsonilor (era separată de corpul principal, aşa 
că Benjy nu putuse să-i dea foc) într-o locuinţă cu parter şi etaj şi o 
lună mai târziu noul Snopes al Jeffersonului, Orestes, locuia acolo. Şi 
nu doar ca simplu agent al lui Flem, ocupant de fapt, ca măsură de 
prevedere împotriva cine ştie căror masinatii pe care Jason le-ar fi 
putut încă descoperi sau inventa. Pentru că, până-n vară, Res 
împrejmuise terenul din jur, îl parcelase şi-acuma se-apucase de 
cumpărat şi de vândut vite şi porci jigariti. Şi-afară de asta începusem 

372 


acelaşi timp un soi de război de guerilă cu bătrânul Meadowfill, a 
carui livada se marginea cu gardul crescatoriei de porci a lui Res. 

Încă dinainte de război, bătrânul Meadowfill îşi avea un Jefferson 
reputaţia lui bine stabilită: era-n aşa hal de meschin şi de ordinar, că 
reuşise să se retragă fără datorii şi să trăiască din economii de pe urma 
unui gater. A mai ţinut gaterul şi negustoria lui de cherestea încă 
vreun an şi ceva după ce cumpărase coltisorul ăsta din pământul lui 
Compson şi clădise căsuţa fără electrică şi fără canalizare, şi pe urmă 
şi-a vândut gaterul şi s-a retras în casa asta cu roaba de nevastă-sa, 
incaruntita, şi cu singurul lor copil; unde, fiind clar pentru toată 
lumea că un om care-apucă să se retragă de la un gater încă-n viaţă şi 
cu amândouă mâinile şi picioarele e imposibil să mai aibă şi-un dolar 
pe deasupra să-mprumute sau să-şi cumpere ceva pe el, putu să-şi 
consacre tot timpul de care dispunea ca să-şi facă şi să-şi păstreze 
reputaţia de cel mai mare zgârie-brânză din tot Jeffersonul şi probabil 
că şi din toată Yoknapatawpha. 

Charles îşi amintea de fiică-sa — o fată liniştită, modestă, ştearsă, la 
care nimeni nu se mai uita a doua oară până când deodată-n 1942 
absolvi liceul, nu numai în fruntea promoției, ci şi cu cele mai mari 
note obţinute vreodată-n clasa ei, plus o bursă de cinci sute de dolari 
oferită de preşedintele băncii Jefferson (nu banca lui Snopes: cealaltă) 
în amintirea unicului său fiu, pilot în aviația navală, căzut într-una din 
primele bătălii din Pacific. A refuzat bursa. S-a dus la Mr Holland şi i- 
a explicat că luase o slujbă la societatea de telefoane şi că n-o să aibă 
nevoie de bursă, dar că în schimb ar vrea să ia cu împrumut de la 
bancă cinci sute de dolari pe baza viitorului ei salariu şi, strânsă cu 
uşa, a mărturisit în cele din urmă motivul: să instaleze o cameră de 
baie la ei acasă; că o dată pe săptămână, sâmbătă seara, iarna şi vara, 
maică-sa încălzea apă la maşina de gătit din bucătărie şi umplea o 
cadă din tablă galvanizată, pusă pe duşumea, în mijlocul odăii, şi-n 
aceeaşi apă se spălau toţi trei pe rând: tatăl, apoi copilul şi la urmă 
mama: şi când a auzit asta, Mr Holland a luat asupra sa totul, a pus de 

373 


s-a instalat camera de baie cu toata indignarea furibunda a batranului 
(n-avea pofta sa i s-amestece nimeni strain si nechemat in casa lui, da’ 
ca, daca tot trebuia, mai bine sa-i fi dat lui banii) si fetei, Essie, i-a dat 
o slujbä pe viata la el la banca. 

Vazand acum ca unicul copil nu numai ca era la adapost de nevoi, 
dar contribuia efectiv la bugetul familiei, batranul Meadowfill se 
avanta pe niste culmi ale ticälosiei la care nici el nu visase. Pan’ 
acuma, el fusese cel care targuia de-ale bäcäniei, ducându-se-n fiecare 
dimineatä-n oras c-un sac de iuta gol, colindand dughenile mici si 
murdare de pe strazile dosnice, de unde se aprovizionau mai mult 
negrii, tocmindu-se pe-alimente ramase nevandute, invechite, alterate, 
pe care chiar si negrii le-ar fi dat incolo. Restul zilei il petrecea nu 
chiar ascunzându-se, dar pandind ambuscat pe-undeva prin curte, să- 
njure şi să tipe la câinii vagabonzi care se-ntâmplau să treacă pe 
proprietatea lui neîmprejmuită, la bäieteii care-n joacă-i furau câte-o 
amărâtă de poama din pomii lui neingrijiti cărora le zicea livadă. 
Acuma isprăvi şi cu asta. A aşteptat exact un an, ca şi cum ar fi vrut să 
fie realmente sigur că Essie era definitiv angajată. Apoi, în dimineaţa 
de după moartea unei bătrâne doamne paralitice din vecinătate, s-a 
dus de-a cumpărat de la familie scaunul cu roate-n care ea zăcuse ani 
de zile, fără s-aştepte măcar să fi pornit înmormântarea de-acasă, şi a- 
mpins scaunul pe stradă — ultima lui apariţie pe stradă — şi s-a retras 
în scaun. La-nceput nu de tot. Cu toate că unchiul lui Charles zicea c- 
acuma târguielile zilnice le făcea Essie, Meadowfill tot mai putea fi 
văzut prin curte bodogănind şi strigând la bäietei, si zvârlind cu pietre 
(avea o grămăjoară la-ndemână ca piramidele de ghiulele la 
monumentele comemorative de război) după câini vagabonzi. Dar din 
curte n-a mai ieşit, şi pare-se că realmente se retrăsese-n scaunul lui cu 
roti, şezând în el ca-ntr-un balansoar, la o fereastră care dădea spre 
grădina de zarzavat, pe care-acuma n-o mai lucra deloc, şi spre pomii 
fructiferi piperniciti pe care fusese totdeauna prea cărpănos şi prea 
încăpățânat ca să-i stropeasca şi să-i îngrijească măcar atât cât să-i dea 

374 


o recoltă pe care s-o poată cel putin mânca daca nu vinde. 

Atunci Flem Snopes i-a creat lui Jason Compson impresia că-şi 
supraestimase pământul strämosesc: Res Snopes a instalat o 
crescătorie de porci lângă hotarul livezii bătrânului Meadowfill şi a 
făcut din bătrânul Meadowfill un alt om. Pentru că incursiunile 
băieţilor dacă-i rupeau vreo cracuta când şi când, iar câinii vagabonzi 
ar fi scormonit prin brazdele de flori dac-ar mai fi avut brazde de flori. 
Dar un porc care scurmă strică pământul şi poate să-l lase sterp. Aşa c- 
acuma Meadowfill avea pentru ce să trăiască. A mers chiar până la a-şi 
părăsi pentru un timp fotoliul lui cu roti, că l-ar fi stingherit acum, 
când toată ziua Res şi cu negrul pe care-l angajase ridicau un gard de 
sârmă de-a lungul hotarului, supraveghind săpatul fiecărei gropi de 
stâlp şi plantatul, şi bătutul, apucând apoi stâlpul cu amândouă 
mâinile şi zgaltaindu-l ca să-l încerce, mai-mai să-l apuce apoplexia, 
înnebunit aproape de-a binelea, strigând la Snopes şi la ajutorul lui pe 
când întindeau sârma: 

— Întinde mai tare! Întinde mai tare! Ei, drăcia dracului, ce vă- 
nchipuiti voi că faceţi aici? Ca-ntindeti un hamac? Până ce Snopes — 
un tip înalt şi deşirat c-un ochi sarcastic şi cam saşiu — făcea: 

— Ei, domnu’ Meadowfill, nu vă necăjiţi, vă rog. N-am să las eu o 
persoană bătrână şi prăpădită ca dumneavoastră, bună de scaun 
rulant, să se catere cu braţele sale pe-un gard ca ăsta; am să-i pun nişte 
scânduri cu balamale, să vă puteţi strecura pe dedesubt când n-o s- 
aveţi chef să le dati la o parte, şi Meadowfill care-aproape că rămânea 
fără glas de furie, zicând: 

— Dacă vreodată vrunu' din porcii ăştia... unu din blestematii 
ăştia de porci... Şi Snopes: 

— Atunci tot ce-o s-aveti de făcut o să fie să-l prindeti şi să-l 
inchideti în bucătărie sau în dormitor, sau oriunde vă e la-ndemână şi 
legea cu vitele de pripas o să m-oblige să vă plătesc pe el un dolar. De 
fapt, ar putea fi chiar o treabă potrivită şi uşoară pentr-un domn 


bătrân la pensie-ntr-un scaun rulant... şi-n momentul ăsta Meadowfill 
375 


ajungea-n asa hal, ca Snopes striga-nspre bucätärie din usa sau din 
fereastra căreia observa sau se afla-n treabă cărunta de nevastă-sa: Mai 
bine-ati veni să-l luaţi de-aici. 

Ceea ce şi făcea — pan’ a doua zi. Da-n cele din urmă gardul fu 
terminat. Sau, în orice caz, Snopes nu mai dădea pe-acolo să-l poată- 
njura şi blestema: numai porcii scurmând şi frecându-se de gardul 
nou, care-i tinea închişi, deocamdată. Numai deocamdată, numai 
până când noaptea trecută se făcuse prea întuneric ca să mai poți 
vedea-n livadă. Aşa c-acuma avea ceva, avea pentru ce trăi, pentru ce 
să se scoale de dimineaţă, să se dea-n grabă jos din pat, să fugă la 
fereastră-ndată ce se mai subtia putin întunericul, să vadă de nu 
cumva-l trădase chiar întunericul, pentru că prin el n-ar fi putut să 
zăreasc-un porc în livadă chiar dac-ar fi stat treaz douăzeci şi patru de 
ore pe zi pândindu-l; s-aşeza în scaun şi-l mişca de roti pan’ la 
fereastră, să-şi privească livada scăpată înc-o noapte neviolată; înc-o 
noapte cel putin fusese cruțat. Nu-şi îndura nici măcar timpul pe care 
trebuia să şi-l piardă la masă mâncând, pentru că asta-nsemna că 
rămânea livada nepăzită, adică nesupravegheată, voia el să spună. 
Cum zicea şi unchiul lui Charles, Meadowfill nu-şi bătea deloc capu’ 
cu ce-ar face-n cazu-n care uitându-se pe fereastră-ar vedea-ntr- 
adevăr un porc pe terenul lui — canalia asta bătrână care, cum îşi 
amintea foarte bine Charles, se stricase cu toţi vecinii încă-nainte de-a 
se fi proclamat invalid şi a se fi condamnat la fotoliu cu roate, aşa că 
unu' n-ar fi mişcat un deget să dea porcu' afară-n locul lui, sau să fi 
făcut orice altceva pentru el, doar poate să-i fi ascuns cadavrul, dacă şi 
când prăpădita de nevastă-sa ar fi făcut ceea ce-ar fi trebuit să facă 
încă de ani de zile: să-l fi gâtuit într-o noapte. Meadowfill nu se 
gândise deloc la ce-avea să facă cu porcul. N-avea nevoie. Era fericit 
probabil pentru prima oară-n viaţa lui; Gavin, unchiul lui Charles, 
zicea că eşti fericit când toată viaţa ţi-e plină, şi că o viaţă ţi-e plină 
când eşti atât de prins trăind clipă de clipă, încât nu-ţi mai rămâne 
timp să-ţi aduci aminte de ieri sau să-ţi fie teamă de mâine. Ceea ce, 

376 


desigur, nu poate să tina, zicea unchiu’. Că Meadowfill, cu timpul, va 
atinge un punct când, într-o dimineaţă tot nevăzând pe fereastră 
niciun porc în livadă, o să cadă mort, pur şi simplu, pentru că n-a mai 
putut răbda o speranţă veşnic inselata; şi daca-ntr-o bună dimineaţă o 
să se uite şi-o să-l vadă, atunci cu siguranţă c-o să moară pentru că n-o 
să-i mai rămână altceva de făcut. 

L-a salvat bomba atomică. Ce voia să spună Charles cu asta era că-n 
cele din urmă japonezii capitulaseră şi ei, şi-acuma trupele din toate 
părţile se puteau întoarce la femeile cu care-ncepuseră să se-nsoare 
încă-nainte de-a fi apucat să se stingă ecoul primei bombe de la Pearl 
Harbour, şi se tot însurau de-atunci întruna, cum căpătau două zile 
permisie, şi venind acuma acasă fie la familii în funcţiune, fie să se- 
nsoare cu restul femeilor peste care nu dăduseră încă, preţul sângelui 
era gata-n mâinile guvernului în împrumutul pentru construirea de 
locuinţe (vorba lui unchi-su Gavin: „Eroul care acum un an se căra cu 
grenade şi cu-ncărcătoare de puşcă-mitralieră până-n linia-ntâi cară- 
acuma coşuri cu scutece murdare în casele de raport de pe străzile 
laterale şi pe fundăturile Ministerului Foştilor Combatanti”) şi-acuma 
Jason Compson trecea prin nişte chinuri despre care credea probabil 
nu numai că nu există făptură omenească să trebuiască să le-ndure, 
dar nici c-ar putea realmente să le-ndure. Pentru că-n septembrie '45, 
când s-a-ntors Charles acasă, vechiul patrimoniu pierdut al lui Jason 
era gata parcelat într-o multiplicitate de cutii de chibrituri, pentru 
locuinţe standardizate de foşti combatanți; în cursul săptămânii, 
Ratliff trecu pe la birou şi le spuse, lui şi lui unchi-su, numele oficial al 
lotizării: Cartierul Eula. Nu triumfătorul şi sarcasticul, şi batjocoritorul 
aerodrom Snopes al lui Jason de pe vremuri: eşecul şi ruina lui 
Snopes, ci Cartierul Eula, Cuiburile Matrimoniale ale Eulei. Şi Charles 
nu ştia dacă bătrânul Flem Snopes îl botezase-asa din capul lui sau nu, 
însă n-o să uite niciodată mutra pe care-a făcut-o unchi-su când 
povestea Ratliff. Dar chiar şi fără asta el, Charles, ar fi preferat să 


creadă că n-a fost chiar Flem, ci constructorul şi (presupunea oraşul) 
377 


tovarasul lui, Wat Snopes, care se gandisera la asta, poate pentru ca 
Charles inca mai voia sa creada ca sunt anumite lucruri, cel putin un 
anume lucru, pe care nici chiar Flem Snopes nu l-ar face, dacă nu 
pentru alta, macar pentru considerentul real ca Flem Snopes nu s-ar fi 
gândit niciodată să-i dea cartierului un nume, pentru că-n cel privea îi 
era perfect indiferent dac-avea nume sau nu. De Crăciun era tot 
presărat cu minuscule căsuțe noi primitive, vopsite tipator, parc-ar fi 
fost nişte bucăţi de turtă dulce sau de pesmet (şi tot atât de solide) şi 
fostul soldat sau marinar, sau puşcaş marin lăsat la vatră-n haine 
rupte, împingând căruciorul cu-o mână şi-n cealaltă ţinându-l pe al 
doilea (sau al treilea) copil, gata să se mute-n ea încă-nainte ca 
zugravul să-şi fi lepădat haina de protecţie. Şi până la Anul Nou se 
hotărâse şi se proiectase o nouă arteră magistrală, care să meargă de-a 
lungul întregii lotizări a domnului Snopes, inclusiv colţul pe care-l 
stăpânea bătrânul Meadowfill; drept care se iviră în fata lui 
Meadowfill perspective de senzaţional şi de amuzament pe lângă care 
stricăciunile porcilor ar fi fost la fel de mărunte ca o incursiune de 
broască sau de pasăre-n zbor. Pentru că acuma una din marile 
societăţi petrolifere voia să cumpere un colţ acolo unde terenul lui 
Meadowfill se-ntâlnea cu locul fost Compson (acum Snopes) — adică o 
fâşie din livada lui Meadowfill si o altă fâşie, alăturată, din crescätoria 
de porci a lui Res Snopes — ca să clădească acolo o staţie de benzină. 
Pentru că bătrânul Meadowfill n-avea titlu pe treisprezece picioare 
din fâşia de pământ pe care societatea de petrol voia s-o cumpere. De 
fapt, cum ştia şi tot oraşul, n-avea titlu pe nicio bucăţică din pământul 
lui. Pe la-nceputul celei de-a doua administrații Roosevelt, el fusese, 
fireşte, printre cei dintâi care să ceară ajutor aflând, spre indignarea şi 
uluiala lui incredibilă, că un guvern federal chitibusar şi birocrat 
refuza absolut şi categoric să-i permită să fie-n acelaşi timp şi pauper, 
şi proprietar. Aşa că s-a dus la Gavin, alegându-l pe el dintre toţi 
ceilalţi avocaţi din Jefferson pentru simplul motiv că el, Meadowfill, 


ştia că-n cinci minute o să-l enerveze pe Stevens în aşa hal, încât 
378 


probabil c-o sa refuze să primească orice onorariu pentru redactarea 
actului prin care transmitea toate proprietăţile sale unicei sale fiice în 
vârstă de nouă ani (asta se întâmpla în 1934). S-a-nşelat doar în 
evaluarea duratei în timp, pentru că n-a avut nevoie decât de două 
minute ca Stevens s-ajungă la punctul de fierbere care să-l împingă 
până-n pivnita grefierului de la cadastru, unde-a descoperit că actul 
prin care tatăl lui Jason Compson vindea lui Meadowfill spunea: „La 
sud până la drumul zis Drumul la Izvoarele Libertăţii, şi de-aici spre 
răsărit de-a lungul numitului drum...” Drumul la Izvoarele Libertăţii 
fiind, pe vremea când şi-a cumpărat Meadowfill coltisorul, un sant 
tăiat de şuvoaie, adânc de vreo trei metri, năpădit de tufişuri şi pe 
fundul lui cu-o potecă: o condiţie geografică de-o tot atât de 
incontestabilă pondere cât şi Grand Canyon, pentru că asta era înainte 
de evul în care buldozerele şi draglinele nu numai ca-ti modifică, da-ti 
şi şterg de pe fata pământului orice relief geografic. Ceea ce-nseamna 
că mai rămâneau treisprezece picioare până la hotarul pichetat pe 
teren după proiect, hotar pe care Mohataha, căpetenia matriarhală a 
tribului Chickasaw, i-l acordase-n 1821 lui Quentin Compson, şi 
unchiul lui Charles zicea că primul său impuls fusese pur moral: să-i 
spună bătrânului Meadowfill că stăpâneşte de fapt cu treisprezece 
picioare mai mult din suprafaţa globului pământesc decât credea el, 
cu condiţia să facă ceva pe chestia asta înainte de-a face altul. Dar dacă 
el, Stevens, îi spunea aşa ceva, însemna că devenea moralmente 
obligat să-i primească astfel cei zece dolari ai lui Meadowfill pentru 
cercetarea actului, aşa că se hotări să lase ca o obligaţie morală s-o 
anuleze pe cealaltă şi dreptatea să-şi urmeze calea. 

Asta era situaţia când pichetarea pentru noua arteră de circulaţie a 
fost trasată astfel încât să urmeze vechiul hotar Chickasaw, şi 
Meadowfill descoperi că proprietatea sa se-ntindea până la sant cu 
treisprezece paşi mai încoace, adică. Să-i zici turbare însemna că 
foloseşti un termen blând pentru starea lui când societatea de petrol i- 


a propus să-i cumpere fâşia lui de colţ şi el constată că duşmanul lui 
379 


de moarte, Snopes, crescatorul de porci, stapanea cele treisprezece 
picioare fara un titlu curat, si fara de care societatea de petrol nu voia 
să cumpere nici de la el, Meadowfill. Turba, desigur, pentru că 
turbarea devenise starea lui normala de vreun an de zile-ncoace. Dar 
acuma şi triumfa. Ba mai mult: era o justificare, o compensare, o 
răzbunare. Răzbunare pe Compsoni, care-i emiseseră un act fals, lui 
care fusese de bunä-credintä când cumpărase. Razbunare pe 
comunitate, care ani întregi îl chinuise cu băieţii şi cu câinii ei 
vagabonzi, ţinând acum în loc o nouă industrie care plătea impozite 
grase (dac-ar putea, împiedicând chiar construirea şoselei). Răzbunare 
pe omul care de-un an încoace-i otrăvise somnul şi-i stricase digestia 
prin ameninţarea permanentă pe care-o constituia crescătoria lui de 
porci. Pentru că el pur şi simplu refuza să vândă orice petic din 
proprietatea lui, în orice condiţii, oricui: ceea ce, locul lui fiind în faţa 
celui al lui Snopes, cu excepţia ălor treisprezece paşi, împiedica 
societatea de petrol să ajungă la colțul unde-şi propusese să 
construiască staţia de benzină, tot atât de bine cât o barieră de accize 
şi, ca urmare, societatea renunţă a mai cumpăra şi terenul lui Snopes. 
Fireşte, cum ştia tot oraşul, Snopes (Charles vorbea, bineînţeles, de 
Res Snopes) luase contact cu Essie Meadwofill, pe-al cărei nume era 
făcut actul, şi ea-i răspunsese, cum de asemenea tot oraşul ştia: 
,lrebuie să vorbeşti cu papa”. Pentru că Snopes avea realmente un 
handicap imposibil: crescătoria lui de porci îi interzisese orice acces 
direct la bătrânul Meadowfill în persoană, orice fel de contact civilizat, 
cât ar fi fost el de scurt. De fapt, Snopes avea două handicapuri 
insurmontabile: al doilea fiind ideea, iluzia, visul că banii l-ar putea 
determina pe-un om care de-ani de zile devenise atât de obişnuit să n- 
aibă nici măcar un dolar şi nici să nu-i ducă lipsa, încât noţiunea de o 
mie de dolari nici măcar nu constituia o ispită. Vasăzică, Snopes nu-şi 
ghicise omul. Dar nu renunţă la-ncercat. (Exact. Un străin s-ar fi- 
ntrebat imediat ce făcea-n tot timpul ăsta Flem Snopes, pentru că-n 


fond pământul al lui era. Numai că toţi cei din oraş nu erau străini.) S- 
380 


a dus la agentul achizitor al societăţii de petrol şi i-, zis: „Spune-i că, 
daca semneaza, ii dau zece la sutä din ce-mi plätiti mie pe ale 
treisprezece picioare”. Apoi zise: „All right. Atunci cinzeci la sută. 
Jumate”. Apoi zise: „All right. Cât vrea?” Apoi zise — şi după spusele 
omului de la societatea de petrol, amabil şi afabil, şi prevenitor e prea 
putin zis despre glasul cu care vorbea: „All right. Un bun cetăţean nu 
poate fi obstacol în calea progresului, chiar dacă-l costă parale. Spune- 
i că, dacă semnează, îi dau cele treisprezece picioare”. Pare-se că de 
data asta Meadowfill nici măcar nu şi-a mai dat osteneala să zică 
„Nu”, şezând în scaunul lui rulant la fereastră, privind la pământul pe 
care nu voia să-l vândă şi la pământul alăturat pe care proprietarul 
nu-l putea vinde din cauza lui. Aşa că-ntr-un fel Snopes se bucura de 
oarecare simpatie locală când a trecut la mişcarea următoare, pe care-a 
făcut-o cu puţină vreme înainte de a se fi întâmplat cu Essie 
Meadowfill un lucru care-a dezvăluit că, lăuntric, ea era orice numai 
timidă nu; şi cu toate că unul din termenii cei mai potriviti pentru ea 
ar fi cuminte, al doilea termen, nu era calmă, ci hotărâtă. 

Într-o dimineaţă, când Meadowfill îşi rulă fotoliul de la masă la 
fereastră şi privi afară, văzu ceea ce s-aşteptase să vadă de peste-un an 
de zile: un porc în libertate scurmând printre piersicile care nu făceau 
doi bani, de sub pomii neingrijiti, care nu făceau nici ei doi bani; şi, 
chiar pe când şedea şi urla după Mrs Meadowfill, Snopes în persoană 
străbătu curtea cu un ştiulete de porumb şi cu o bucată de frânghie, şi 
prinse piciorul porcului în lat, şi jumate-l tari, jumate-l mână înapoi 
prin curte, şi dispăru cu el, bătrânul Meadowfill plecându-se din 
scaun afară, pe fereastră, răcnind şi înjurându-i pe-amândoi şi după ce 
dispăruseră. 

A doua zi dimineaţă era gata instalat în scaun, la fereastră, când 
într-adevăr că văzu porcul venind în trap pe potecă şi intrând la el în 
livadă; era încă aplecat pe fereastra deschisă urlând şi-njurând, când 
îngălata de nevastă-sa se ivi din casă legându-şi o basma pe cap şi 
grăbindu-se pe potecă spre usa din fatä-ncuiatä a lui Snopes, până ce 

381 


ragetele lui Meadowfill, care nu-ncetaserä-o clipä, o-ntoarserä din 
drum. În timpul ăsta cei mai multi dintre vecini s-adunasera să 
privească la ce-avea să urmeze: bătrânul încă mugind şi blestemând 
din scaunul lui rulant din fereastră, în timp ce nevastă-sa-ncerca 
singură să-mpingă porcu-afară din curtea ne-mprejmuită, când îşi 
făcu apariţia chiar Snopes în persoană (de unde toată lumea ştia că 
stătuse ascuns şi pândind) şi c-un aer nevinovat, uimit, cerându-şi 
parcă scuze, cu ştiuletele de porumb şi cu franghia cu lat, îl prinse şi-l 
luă de acolo. 

Data următoare Meadowfill era cu puşca — o vechitură calibru 22, 
prăpădită, c-un singur glonţ, vreau să zic c-arăta cumpărată de la 
vechituri numai pentru c-o vedeai la el în mână, cu toate că nimeni nu 
ştia să-şi fi lăsat scaunul cu roti şi fereastra (ca să nu mai vorbim de 
porc), destulă vreme ca să fi putut umbla să caute baietasu’, al cui o fi 
fost, şi să se fi târguit cu el sau să-l fi terorizat ca să i-o smulgă; lumea 
din oraş pur şi simplu nu-şi putea imaginea c-a fost şi el odată-un 
băieţaş focos şi mândru că are-o puşcă de douăjdoi c-un singur glonţ 
şi că toţi anii ăştia o tinuse amintire-a unor vremi de puritate şi de 
inocenta. Dar o avea si-avea şi cartuşe la ea — nu cu gloanţe, cu alice 
fine din care folosesc şi naturaliştii: nu-s în stare nicidecum s-omoare 
porcu”, nici măcar să-l rănească cine ştie ce de la distanţa asta. De fapt, 
unchiul lui Charles zicea că-n realitate Meadowfill nici nu voia să 
gonească porcul: voia doar să tragă-n el în fiecare zi, aşa cum alţii 
joacă crochet sau loto. 

De la masă se repezea direct la fereastră să se ghemuiască-n locul 
lui de pândă pe roate până ce-apărea porcul. Apoi (pentru asta trebuia 
să se ridice de pe scaun) se scula şi ridica încetişor şi fără zgomot 
cerceveaua şi oblonul (ungea regulat ambele şarniere ca s-alunece 
uşor si să nu scârtâie, şi pusese mânere la amândouă, jos, ca să le 
poată ridica pe-oricare, dintr-o singură mişcare) şi trăgea, porcul 
tresărind convulsiv, sărind şi-apoi uitând, şi-apucându-se din nou de 
treaba lui, până la-mpuşcătura următoare, dar în cele din urmă vagi 

382 


procese cerebrale stabiliră o corelaţie între pişcătură si pocnitură, şi 
după împuşcătura următoare se ducea acasă ca să nu se mai întoarcă 
decât a doua zi dimineaţa. Până când, într-un târziu, stabili o 
conexiune şi între piersicile risipite pe jos şi ostilitatea generală, şi 
timp de o săptămână nu se mai arătă deloc; apoi s-a zămislit prin 
vecini legenda că Meadowfill încheiase-o convenţie cu băiatu' care- 
aducea ziarele de Memphis şi de Jackson (el nu cumpăra ziar pentru 
că niciun fel de ştire care să-l coste un dolar pe lună nu-l interesa) să 
scotocească prin cutiile de gunoi din vecinătate şi să-mprăştie 
momeala pe la el prin livadă noaptea. 

Acuma lumea din oraş se-ntreba mai mult decât oricând ce anume 
avea Snopes de gând să facă. Adică era normal ca ei să se fi aşteptat ca 
Snopes să-şi ţină porcu-acasă, după ce bătrânul Meadowfill trăsese-n 
el prima oară. Sau chiar să-l vândă, c-asta era ocupaţia, meseria lui 
Snopes, cu toate că nimeni probabil n-ar fi dat preţul pieţei per 
kilogram-corp de porc, care-avea-n el paişpe sau cinşpe luni de-alice 
de plumb număru' zece. Până ce unchiul lui Charles zicea că ei 
ghiciseră intenţia, speranţa lui Snopes: că-ntr-o bună zi, din eroare sau 
din greşeală, sau din simplă furie, târât de viciul lui peste opreliştile 
moralei sau fricii de consecinţe, ca un betiv sau ca un cartofor, 
Meadowfill o să pună-un cartuş cu glonţ la care Snopes nu numai că-l 
va da în judecată că-i omorâse porcul, va invoca şi ordonanța 
comunală contra utilizării armelor de foc între hotarele oraşului, ca să- 
ncerce cu astea două un fel de şantaj contra lui Meadowfill şi să-l facă 
să-şi poată vinde terenul lui societăţii de petrol. S-a-ntâmplat atunci 
chestia cu Essie Meadowfill. 

Era un caporal din infanteria marină. Lumea din oraş n-a aflat 
niciodată cum a făcut Essie de l-a cunoscut şi unde. Nu fusese 
niciodată nicăieri, afară doar de-o zi la Memphis, întâmplător, cum se 
duce orice om din Mississippi de nord, măcar o dată pe an. Nu lipsise 
niciodată, nicio zi, de la bancă, afară de concediul de vară, pe care, 


precum foarte bine ştia toată lumea, îl petrecea îndurându-şi partea ei 
383 


din povara scaunului rulant. $i cu toate astea-l cunoscuse, poate 
printr-o agentie de corespondenta pentru suflete solitare. In orice caz, 
cu pachetele de targuieli zilnice la ea, asteptä la autogarä sosirea 
autobuzului de Memphis si cobori el, el, pe care Jeffersonul nu-l 
vazuse-n viata lui, îi luă sacosa cu de-ale bacaniei, pornind pe stradă 
alături de Essie, care-acuma era-n întârziere c-un ceas (lumea se 
deprinsese să-ndrepte ceasul după ea). Şi oamenii şi-au dat seama că 
„Ştearsă”, „timidă” era probabil, de ani de zile, un termen greşit în ce- 
o privea, pentru că, evident, nu o fată meritând asemenea 
caracterizare ar fi putut să-mbobocească, să se deschidă, să devină atât 
de sinceră şi de tandră, şi de feminină, într-un timp atât de scurt, cât 
trecuse de la sosirea autobuzului. Şi „liniştită” avea să se dovedească 
şi el un termen impropriu; ea urma să aibă nevoie de hotărâre, şi dacă 
infanteristul de marină ştia, şi dacă nu, când au intrat amândoi în casă 
şi s-au dus de-a dreptul la scaunul rulant, în gura tunului, cum ai zice, 
a turbării, în comparaţie cu care înjuratul băieţilor şi-aruncatul cu 
pietre la câini şi chiar şi trasul cu muniţie veritabilă în porcul lui 
Snopes semănau mai mult a istericale de rutină, pentrucă de data asta 
infractorul periclita sistemul de servitudine pe baza căruia trăia 
Meadowfill, şi i-a zis: „Papa, iti prezint pe McKinley Smith. Mă mărit 
cu el”. După care ieşi cu el în stradă cinci minute mai târziu şi-acolo, 
în văzul cui voia să se uite, îl sărută — poate că nu era pentru prima 
oară-n viaţa ei că-l săruta, dar probabil că era prima oară-n viaţa ei că 
săruta pe cineva fără să se preocupe (ba mai mult: fără să-i pese) dacă 
săvârşea un păcat sau nu. Şi evident că McKinley era şi el un bărbat 
mai mult sau mai putin hotărât: fiu de fermier arendaş din Texasul de 
est, care pesemne că de-abia dacă auzise de Mississippi pan’ a o fi 
întâlnit pe Essie unde-o fi fost şi cum o fi fost când a-ntâlnit-o; şi care, 
odată ce şi-a dat seama că din cauza scaunului rulant şi-a mamei 
cenusii, Essie n-o să se despartă de familie ca să rămână cu el, orice s- 
ar întâmpla, ar fi trebuit să renunţe şi să se-ntoarcă-n Texas cu primul 


autobuz. 
384 


Sau poate ca hotärârea lor era una si-aceeasi, rod al conlucrarii, 
precum pärea ca si celelalte toate cate le-aveau erau in comun. Fara 
vorbă îi lega o soartă şi-un destin, şi de le-o fi fost norocoasă steaua, şi 
de nu. Pentru că amândoi acționau la fel. Deveni din capul locului 
limpede că el aruncase sorții: rămânea la Jefferson. Cum de la o 
vreme-ncoace (era-n ianuarie 1946, Charles venise-acasă, şi ce-a 
urmat, a văzut cu ochii lui) Statele Unite erau pline de foşti 
combatanți, urmând pe la diferite şcoli, fie c-aveau aptitudini, fie că 
nu, sau că realmente voiau sä-nvete ceva sau nu, lucrul cel mai simplu 
pe care-ar fi trebuit el să-l facă ar fi fost să intre la şcoala profesională, 
care tocmai fusese deschisă pe lângă pensionatul din Jefferson, şi- 
acolo-ar fi putut, pe cheltuiala statului, s-o ţină de mână măcar o dată 
pe zi, aşteptând ca-n cele din urmă meschinăria să-l ucidă pe bătrânul 
Meadowfill. Dar infanteristul de marină-al lui Essie excluse ideea 
unor studii superioare, tot atat de prompt si de categoric ca si Essie, si 
pentru acelaşi motiv. El spunea aşa: „Am fost soldat doi ani de zile si- 
n timpul ăsta, singurul lucru pe care l-am învăţat a fost că singurul loc 
în care eşti în siguranţă e-o groapă individuală, de preferinţă c-un 
capac de fier deasupra, pe care să-l tragi după tine. Vreau să-mi am 
groapa mea individuală. Numai c-acuma nu mai sunt soldat, aşa că 
pot să-mi aleg ce loc îmi place şi chiar să mi-l aranjez. Am să-mi fac o 
casă”. 

A cumpărat o parcelă mică. În Cartierul Eula, fireşte. Şi, fireşte, c-a 
ales-o Essie. Nici măcar nu era prea departe de locul unde-şi trăise ea 
cea mai mare parte din viaţă; de fapt, după ce casa-ncepu să se ridice, 
Meadowfill (era obligat, dacă nu voia să renunţe la porc şi să se ducă 
să se-ntindă-n pat) putea să stea chiar acolo, la fereastră, şi să vadă 
fiecare scândură cum se-naltä-n fiecare zi: permanent memento şi 
avertisment: să nu cuteze să facă greşeala de-a muri. Ceea ce măcar 
era un motiv serios ca să stea în fotoliul rulant la fereastră, pentru că 
porc nu mai avea. El, porcul, renuntase — sau cel putin deocamdată. 


Sau renuntase Snopes — deocamdată. Porcul apăruse-n ultima misiune 
385 


cam in aceeasi zi in care Essie isi adusese infanteristul de marina 
acasa, la acea prima intrevedere, si de-atunci nu se mai arätase prin 
livada. Snopes il mai avea inca sau avea destui altii (iti dadeai seama 
când bătea vântul dintr-acolo), sau — cum asta era meseria lui — putea 
să-l fi înlocuit oricând ar fi socotit că venise iar vremea. Dar, pentru 
moment cel puţin, sistase operaţiile, cârpise gardul sau (vecinii aşa 
credeau) pur şi simplu nu mai lăsa poarta neînchisă în zilele pe care le 
socotea strategice. Aşa c-acum tot ce-avea bătrânul Meadowfill de 
privit era casa. 

McKinley şi-o construia singur făcând toată munca brută şi luase 
un dulgher de meserie care să-i însemne unde să taie scândurile, şi 
bătrânul pândind, clocotind din scaunul rulant de după fereastră, fără 
să aibă măcar porcul pe care să-şi verse furia. Evident, cum îi era şi 
obiceiul, Meadowfill trebuie că-şi avea puşca-ncărcată la-ndemână. N- 
avea niciun fel de mijloc de-a şti că porcul n-o să mai vină iar, şi-n oraş 
lumea chiar începuse să facă tot felul de presupuneri cam cât o să mai 
tina, cât o să mai poată rezista până să tragă cu puşca-n vreunul din ei 
— în McKinley sau în dulgher. Acuma trebuie să fie dulgherul, daca 
Meadowfill nu voia să tragă la lumina lanternei de buzunar, pentru 
că-ntr-o zi (venise primăvara), McKinley luase şi-un catâr, şi-n oraş s-a 
aflat că arendase-un petic de pământ, la două mile-afară din oraş, şi că 
punea bumbac pe el. Acuma casa era aproape gata, doar uşile şi 
ferestrele mai rămăseseră de montat, şi finisatul, pe care nu le putea 
face decât dulgherul specialist, aşa că McKinley pleca-n fiecare 
dimineatä-n zori cu catârul ca să lipsească pan’ la asfintit. Probabil c- 
atunci a fost când bătrânul Meadowfill a atins culmea absolută a furiei 
şi neputinței: McKinley ar mai fi putut fi hărțuit şi terorizat ca să-şi 
vândă parcela şi casa, chiar neterminată, poate chiar şi c-un câştig. Dar 
niciun om în toată firea n-o să cumpere-o recoltă de bumbac care încă 
nici n-a-ncoltit. Nimic nu mai putea să-l ajute-acum decât moartea — a 
lui sau a lui McKinley. 


Pe urmă s-a-ntors porcul. Pur şi simplu a reapărut; probabil că-ntr- 
386 


o dimineaţă Meadowfill s-a dus pe roate de la masa la fereastră, 
aşteptându-se să dea cu ochii de nimic altceva decât de produsul încă- 
al unei zile de insultă statică când, porcul iar acolo, scurmând după 
spiritele piersicilor de anul trecut, ca şi cum o zi n-ar fi lipsit. De fapt, 
poate că-n momentul ăla, Meadowfill chiar asta voia să creadă: că 
porcul nu lipsise nici măcar o zi şi că tot ce se-ntâmplase de-atunci 
încoace şi-l ultragiase nu fusese decât un vis, şi chiar visul ăsta putea 
fi descântat de-mpuscätura pe care-o s-o tragă el acum. Şi asta s-a- 
ntâmplat imediat; evident că tinuse puşca-ncărcată la-ndemână tot 
timpul; câţiva dintre vecini ziceau c-auziseră-mpuşcătura juvenilă şi 
rea când erau încă-n pat. 

Până către prânz, zgomotul ei se-ntinsese-n tot oraşul, dar Gavin, 
unchiul lui Charles, a fost unul dintre cei care i-au simţit şi reculul. 
Tocmai pleca de la birou ca să se ducă-acasă la masă, când a auzit 
paşii pe scară. A intrat Res Snopes cu o hârtie de cinci dolari în mână, 
gata pregătită. A pus-o pe birou şi a zis: 

— Bună dimineața, dom'le-avocat. N-am să vă tin mult. Vreau un 
mic sfat — cam de cinci dolari. Stevens nu s-atinsese încă de bancnotă: 
doar şi-a dus ochii de la ea la stăpânul ei, care era ştiut că nu dăduse 
niciodată cinci dolari pe ceva, pe care să nu-l poată vinde măcar cu 
douscinci de cenți câştig: E vorba de porcu’ ăla-al meu în care domnu’ 
cel bătrân — Mr Meadowfill — îi place să tragă cu alice de-alea de 
păsărele. 

— Am auzit de el, zise unchi-su. Da', precis, ce vrei pe ăştia cinci 
dolari? Unchi-su i-a povestit lui Charles: Snopes, în picioare-n faţa 
biroului, fără mistere: doar politicos şi impenetrabil. Ca să-ţi spun ce 
ştii şi dumneata? C-odată ce-l dai în judecată pentru că ţi-a rănit 
porcul, el o să invoce legea care interzice circulaţia liberă a vitelor 
înlăuntrul oraşului? Ca să-ţi spun ce ştii de-un an de zile, de când a 
tras prima oară-n el? Sau întăreşti gardul, sau descotoroseşte-te de 
porc. 


— Costă-o mulţime de parale să hrăneşti un porc, zise Snopes. Cât 
387 


priveşte să ma descotorosesc de el, domnu’ acela bătrân a tras atâtea 
alice-n el, că mă-ndoiesc c-oi mai găsi pe cineva să-l ia. 

— Atunci mănâncă-l! 

— Un porc întreg, un om singur? Ce să mai zic că uite, se fac 
aproape doi ani de-alice băgate-n el. 

— Atunci dă-l de pomană, zise Stevens şi-ncercă să se oprească, dar 
era prea târziu. 

— Vasăzică, asta-i părerea dumneavoastră de om de legi. Să dau 
porcu' de pomană. Mulţumesc. Foarte mulţumesc, zise, întorcându-se 
să iasă. 

— Stai, făcu Stevens. Uite, şi-i întinse bancnota. 

— Am venit la dumneavoastră să vă daţi părerea de om de legi, 
zise Snopes. Mi-aţi dat-o: dă porcu' de pomană. Pentru asta vă datorez 
onorariu. Dacă cinci dolari nu-i destul, spuneţi. Şi a plecat. În capul lui 
Stevens gândurile se precipitau; nu-şi zicea: De ce m-a ales tocmai pe 
mine? Pentru că asta sărea-n ochi: actul prin care proprietatea în 
discuţie ajunsese pe numele Essie Meadowfill el îl redactase; apoi, era 
singura persoană din Jefferson, în afara familiei Meadowfill, cu care 
bătrânul Meadowfill avusese ceva care să semene a relaţii omeneşti, în 
aproape douăzeci de ani de zile. Nici măcar: Ce nevoie-avea Snopes să 
semnaleze unui străin, om de lege, ne-om de lege, c-avea de gând să dea 
porcul de pomană? Şi nici măcar Dar de ce m-a făcut să fiu eu primul care 
să pronunt cuvintele şi astfel tehniceşte să constituie un aviz juridic 
remunerat? Nu, ce gândea Stevens era: Cum are el de gând dând porcul, 
să-l oblige pe Meadowfill să vândă fâşia aia da pământ? 

Unchi-su Gavin zicea totdeauna că tot ce-l interesa în realitate nu 
era adevărul, şi nici măcar dreptatea: că tot ce voia era să ştie, să 
descopere, fie că rezultatul îl privea, fie că nu; şi că-n scopul ăsta, orice 
mijloc era valabil, cu condiţia ca să nu lase martori ostili, nici dovezi 
incriminatorii. Charles nu-l credea; unele dintre metodele lui i se 
păreau nu numai prea brutale, dar mai şi durau prea mult; şi sunt 


anumite lucruri pe care pur şi simplu nu le faci nici chiar când vrei să 
388 


afli. Dar unchi-su zicea că Charles se-nşală: curiozitatea-i o stăpână 
căreia sclavii nu şovăie să-i aducă nicio jertfă. 

Buclucul, în cazul ăsta, era că unchi-su nu ştia nici el singur ce 
caută. Două metode avea — investigația şi observaţia — şi trei cai — 
Snopes, porcul şi Meadowfill — ca să descopere ceva ce-ar putea să nu- 
şi dea la timp seama ce-i, chiar după ce-ar afla. De investigaţie nu 
putea face uz, pentru că singurul care-ar şti eventual răspunsul — 
Snopes — spusese tot ce socotise el că-i bine să se ştie. Şi nu putea face 
uz de metoda observaţiei cu porcul, pentru că se mişca de colo până 
colo, ca şi Snopes de altfel. Ceea ce-i lăsa un singur nemişcător: bă- 
trânul Meadowfill. Aşa c-a doua zi dimineaţa l-a luat pe Charles şi, 
când s-a luminat de ziuă, erau amândoi la pândă în maşina lui unchi- 
su parcată-ntr-un loc de unde puteau să vadă casa Meadowfill şi 
livada, şi poteca ducând la casa lui Snopes şi, constituind celălalt 
punct al triunghiului, căsuţa nouă pe care McKinley Smith aproape c- 
o terminase. Au stat aşa două ceasuri. L-au văzut pe McKinley 
plecând cu catârul la peticul lui cu bumbac. Apoi ieşi şi Snopes din 
curte şi-o apucă pe potecă spre oraş, spre piaţă. Veni timpul şi ieşi şi 
Essie să se ducă la slujbă. Apoi rămase numai bătrânul Meadowfill 
pândind din dosul ferestrei. Numai porcul mai lipsea. 

— Dacă asta aşteptăm, zise Charles. 

— De-acord, zise unchi-su. 

— Vreau să zic s-abatem atenţia ochilor care probabil că ne 
urmăresc de cel puţin două ceasuri ca să ne vadă plecând. 

— Nici eu n-am avut poftă de venit, zise unchi-su. Dar trebuia, sau 
de nu, trebuie să-i dau înapoi ăi cinci dolari. 

Şi a doua zi dimineaţă, acelaşi lucru. Dar acum era prea târziu ca să 
mai poată renunţa; investiseră amândoi prea mult, fără să mai socotim 
dolarii lui Snopes: două zile de deşteptat înainte de ivirea zorilor, 
două ore de şezut în maşina parcată, fără o ceaşcă de cafea măcar, 
urmărind ceva ce nu erau siguri c-o să-şi dea seama ce-i, când or 


vedea-o. Era a treia dimineaţă; McKinley cu catârul lui plecaseră 
389 


conform orarului: atat de regulat si de normal, incat nici el, nici unchi- 
su nu şi-au dat măcar seama că nu-l văzuseră încă pe Snopes, până-n 
clipa-n care Essie Meadowfill ieşi din casă, pornind spre slujbă. Pentru 
Charles a fost ca un şoc, cum e când sari în sus, pomenindu-te că te 
trezeşti fără să fi ştiut că adormiseşi: unchi-su era gata, coborând din 
maşină, să-nceapă s-alerge, când văzură porcul. Adică porcul era, şi 
făcea exact ce s-aşteptau să facă: să se ducă-n trapul lui porcin, mărunt 
şi hotărât, în livada lui Meadowfill. Numai că nu era acolo unde-ar fi 
trebuit să fie când apăruse prima oară. Se ducea-ncotro s-aşteptau să 
se ducă, dar nu venea de unde-ar fi trebuit să vină. Venea nu din 
direcţia casei lui Snopes, ci dintr-a lui McKinley Smith. Unchi-su 
alerga deja, poate din ceea ce Ratliff numea un simplu instinct sau 
simţ înnăscut al lui unchi-su de-a fi acolo unde trebuia să se-ntâmple 
ceva, chiar dacă n-ajungea totdeauna la timp, grăbindu-se — si Charles, 
de asemenea, fireşte — să traverseze strada şi curticica, şi să intre-n 
casă înainte ca bătrânul Meadowfill să poată vedea porcul pe fereastră 
şi să tragă. 

Unchi-su n-a bătut la uşă: au intrat în goană, alegând prin simplu 
simţ de orientare uşa-ndărătul căreia trebuia să fie bătrânul 
Meadowfill, ca să facă uz de-acea anume fereastră, şi chiar acolo era, 
aplecat înainte-n fotoliul rulant la fereastră, cu cerceveaua ridicată, 
dar cu storul încă lăsat, puşca mică pe jumătate ridicată-n mână, 
cealaltă mână apucând mânerul storului să-l ridice dintr-o smucitură. 
Dar el - Meadowfill — şedea încă si se uita la porc. Lumea din oraş se 
deprinsese să vadă pe mutra lui meschinărie şi ranchiună, şi furie: era 
ceva firesc. Dar de data asta nimic pe faţa lui decât exultare plină de 
răutate. Nici măcar n-a-ntors capul când au intrat Charles şi cu unchi- 
su: doar ce-a zis: 

— Veniti încoa', aveţi locuri la tribuna de onoare! Acuma-l puteau 
auzi înjurând: nu înjurături sănătoase, bădărăneşti, cum auzi pe 
stradă, ci expresii obscene, pe care le murmuri încet, în casă, şi-şi 


zicea, Charles, de le folosise cumva vreodată, acuma, la părut lui 
390 


carunt s-ar fi cuvenit sa le fi uitat. 

Apoi incepu sa se ridice de pe scaunul rulant si-atunci a vazut-o si 
Charles — o bucată de ceva, putin mai lungă decât o cărămidă, 
înfăşurată-n nişte sac de iuta, legată cu o sfoară de-o crăcană a 
piersicului celui mai apropiat, cam la vreo zece paşi de casă, tintita 
spre fereastră, şi unchi-su zicând: 

— Stai! Stai! Nu-l ridica! Şi-ntinzând chiar mâna spre stor, dar prea 
târziu; bătrânul Meadowfill era-n picioare-acum; rezemase pusca de 
fereastră, apucă mânerul cu mâinile-amândouă şi smuci storu-n sus. 
Şi-atunci se-auzi împroşcătura seacă, scurtă, rea, de cartuş douăjdoi, 
din piersic: unchi-su zicea că se uita la stor ridicându-se şi văzuse cum 
reţeaua de sârmă se sfârteca şi dispărea la suflul în miniatură; lui 
Charles se păruse chiar c-aude alicele minuscule şuierând şi izbind în 
burta şi-n pieptul bătrânului, care mai mult sări decât căzu-ndărăt în 
scaunul rulant ce-alunecă lăsându-l lat întins pe spate pe duşumea, 
unde rămase-o clipă, cu-o expresie de teribilă indignare uluită: nu 
durere, nu angoasă, nu spaimă: doar indignare, sărind în sus şi- 
ntinzând mâna s-apuce puşca. 

— A tras cineva-n mine! 

— Bine-nteles, făcu unchi-su luându-i puşca din mână. Porcu-a 
tras. Poţi să-i mai spui ceva? Stai acum liniştit să vedem ce-i. 

— Pe dracu' porc, făcu bătrânul Meadowfill. A fost ticălosu- 
ticăloşilor ăla de McKinley Smith! 

Ranit nu era, doar ars, basicat de puzderie de-alice marunte, care 
pătrunseseră nu numai prin pantaloni şi prin cămaşă, dar si prin 
izmenele groase de iarnă, până sub piele. 

Furibund ca un bărzăun, spumegând, urlând şi-njurând şi mai 
încercănd încă să-i ia puşca din mână lui Gavin (apăruse-n odaie 
acum şi Mrs Meadowfill, cu basmaua gata-nnodată sub bărbie, de 
parc-un fel de telepatie desperată şi fatalistă-i comunicase, ca o celulă 
fotoelectrică de-alea care-ţi deschid uşile, clipa-n care porcu-ncälecase 


hotarul lor ne-mprejmuit) pan’ ajunsese în cele din urmă de se istovi 
391 


şi-ajunse-ntr-o stare care la el se putea numi raţională. Atunci le 
povesti: cum Snopes îi spusese acum două zile lui Essie că-i dăduse 
lui McKinley porcul ca dar de inaugurat locuinţa nouă, sau poate 
chiar, spera Snopes — dar de nuntă-ntr-una din zile, curând, şi unchiul 
lui Charles care zicea: 

— Stai un moment. Ţi-a zis Essie că Mr Snopes i-a dat porcul lui 
McKinley sau ţi-a zis că Mr Snopes i-a zis că i l-a dat? 

— Cum? sări Meadowfill. Ce? Şi iar începu să-njure. 

— Stai liniştit, zise unchiul lui Charles. Un an de zile-ai tras în 
porcu’ ăla fără să-i faci nimic, aşa c-acuma gândesc că poţi să rabzi şi 
dumneata o-mpuscäturä. Da’ trebuie să chemăm un doctor pentru 
nevasta dumitale. 

Unchi-su luase şi pusca: o capcană, făcută de mână, foarte isteatä: o 
puşcă ieftină c-un singur foc, tot calibru 22, cu ţeava şi cu patul 
retezate, fixată de-o scândură, şi toată drăcovenia-nvelită-ntr-o bucată 
de sac şi legată de crăcana pomului, o bucată de sârmă de bobinaj 
subţire şi tare, mergând, printr-o serie de piulite, până la cerceveaua 
storului şi cu gura ţevii tintita spre centrul ferestrei cam la două palme 
de pervaz. 

— Dacă nu s-ar fi ridicat în picioare ca să tragă storul, l-ar fi izbit 
drept în obraz, zise Charles. 

— Şi ce-i cu asta? zise unchi-su. Crezi că ăluia care-a pus-o-aici îi 
păsa? Sau îl speria şi-l înfuria, şi-l făcea s-alerge la Smith cu puşca 
asta... — avea glonţ acum, glonţ lung, de armă ghintuită; de data asta 
Meadowfill avea de gând să tragă adevărat in ce trăgea — şi să-l 
silească pe Smith să-l omoare-n legitimă apărare sau, dacă- 
mpuşcătura-l orbea sau îl omora chiar acolo-n scaunul rulant, atunci 
problema era rezolvată. Tat-su mort, logodnicu-n puşcărie că-l 
omorâse, şi numai Essie cu care să aibă de-a face. 

— Deşteaptă chestie! făcu Charles. 

— Mai rău. Urâtă. Nimeni n-ar fi crezut vreodată c-o capcană ca 


asta ar fi putut fi inventată de-altcineva decât de-un fost combatant 
392 


din Pacific, oricât ar fi negat el. 

— Si totusi, desteaptä. Chiar si Smith ar fi de-acord. 

— Da, zise unchi-su. De asta am vrut sa vii si tu. Ai fost si tu soldat. 
S-ar putea să am nevoie de-un interpret ca sa ma-nteleg eu el. 

— Eu n-am fost decât maior, zise Charles. N-am avut niciodată 
trupă de comandat ca să am ceva de spus unui sergent, mai ales unuia 
din infanteria marină. 

— N-a fost decât caporal. 

— Da’ tot în infanteria marină. 

Numai că nu s-au dus întâi la Smith; acuma-n orice caz era la câmp, 
la bumbac. „Şi, îşi zicea Charles, dacă-i Snopes, n-o să fie nimeni nici 
la Snopes acasă.” Dar era. Le-a deschis chiar Snopes în persoană; 
purta sort şi-n mână tinea o tigaie; şi-n tigaie un ou prăjit. 

— Dom'lor, făcu el. Poftiti. 

— Nu, multumesc, zise unchiul lui Charles. N-o sa te tin mult. Cred 
ca-i a dumitale. Era acolo o masa; unchi-su puse pachetu-nvelit in 
carpa de sac pe masa, trase de coltul cârpei si pusca mutilata aluneca 
pe masa. $i tot nimic, absolut nimic pe fata sau in glasul lui Snopes: 

— Asta-i ce numiti dumneavoastra, juristii, corp delict, nu? 

— Întocmai, zise unchiul lui Charles. Toată lumea ştie astăzi ce-s 
alea amprente digitale, cum ştie şi ce-i o capcană. 

— Da, făcu Snopes. Probabil că nu mi-l faceţi cadou. 

— Exact, zise unchi-său. Ţi-l vând. Pe-un act de donaţie către Essie 
Meadowfill, pentru fâşia de pământ pe care vrea să ţi-o cumpere 
societatea de petrol, plus cele treisprezece picioare pe care Mr 
Meadowfill credea că le stăpâneşte. Şi-acuma chiar că Snopes nu făcea 
nicio mişcare, imobil cu oul răcit în tigaie. Aşa stau lucrurile, zise 
unchi-su. Şi-n cazul ăsta mă duc să vad daca McKinley Smith vrea să 
cumpere. 

Snopes se uită o clipă la unchiul lui Charles. „Era deştept: trebuie 
să i se recunoască”, îşi zise Charles. 


— Gandesc că trebuie, zise el. Probabil c-aşa aş face şi eu. 
393 


— Chiar asa socoteam, zise unchi-su. 

— Gandesc că trebuie să-l văd pe varu’ Flem, zise Snopes. 

— Gândesc că nu-i nevoie, făcu unchi-su. Viu direct de la bancă. 

— Gândesc c-aşa aş fi făcut şi eu, zise Snopes. La ce oră sunteţi la 
birou? 

L-ar fi putut găsi pe Smith, el şi cu unchi-su, la el acasă către 
asfintit. Dar nu era nici măcar amiază când Charles şi cu unchi-su 
stăteau la gardul peticului de pământ şi priveau cum McKinley şi cu 
catârul lui veneau de-a lungul brazdei de pământ negru, răsturnată şi- 
ncremenită-n urma cormanei plugului. Apoi se opri şi el, de cealaltă 
parte a gardului, în fata lor, în salopetă şi-n bocanci cazoni, gol de la 
brâu în sus. Unchiul lui Charles îi întinse actul. 

— Uite, zise. 

Smith îl citi. 

— E pentru Essie. 

— Atunci însoară-te cu ea, zise unchi-su. O să puteţi vinde parcela 
şi să vă cumpăraţi o fermă. Nu asta vreţi, amândoi? N-ai o cămaşă sau 
o flanelă aici la dumneata? Pune-o şi mergi cu mine; catârul o să-l 
aducă maiorul. 

— Nu, zise Smith; vâri, îndesă, împinse actul în buzunar întorcând 
catârul. Îl aduc eu. Mă duc întâi acasă. N-am de gând să mă-nsor cu 
nimeni nebărbierit şi fără cravată. 

Pe urmă-au trebuit să-l aştepte pe pastorul baptist să se spele pe 
mâini şi să-şi pună şi cravata; Mrs Meadowfill purta prima pălărie cu 
care-o văzuse cineva vreodată; arăta parc-ar fi fost şi prima pălărie 
făcută de cineva pe lumea asta. 

— Ce-i cu papa? făcu Essie. 

— Oh, făcu unchiul lui Charles. Vorbeşti de scaunul ăla rulant. 
Acuma-i al meu. Drept onorariu. Am să ţi-l dau dumitale si lui 
McKinley ca dar de botez, îndată ce-o s-aveti dreptul. 

Pe urmă, două zile mai târziu, la birou. 


— Vezi, zicea unchi-su. Nu-i nicio speranţă. Chiar când reuşeşti să 
394 


te debarasezi de-un Snopes, e-un altu gata-n spatele tau, pana n-apuci 
nici sa te-ntorci. 

— Asta asa-i, zise Ratliff senin. Cum ridici ochii, vezi ca nu s-a- 
ntamplat nimic decat c-a mai aparut un Snopes. 


395 


Cincisprezece 


Cand a ajuns Charles acasa, Linda Kohl se-ntorsese si ea. Din 
razboiul ei: santierul naval Pascagoula, unde pana la urma tot ce-a 
vrut a făcut, şi-a ajuns nituitoare; nituitoare bună, îi spusese unchi-su 
Gavin. Cel puţin mâinile, unghiile o dovedeau: nu muşcate, mâncate: 
tocite de uzură. Şi-avea acuma o foarte frumoasă meşă albă, realmente 
superbă, impresionantă, de la frunte pin’ la ceafă, aproape ca un 
panaş. Un panaş turtit; de fapt, gândea el, poate că asta şi era: un 
panaş căzut, turtit deasupra craniului, in loc de-a se-nalta semet, 
revărsându-se apoi pe spate; era toamna lui 1945 acum şi nobilul 
cavaler terminase cu turnirurile şi cu balaurii; îi măcelărise războiul pe 
toţi, îi istovise, îi demodase. 

Charles se gândea acuma că de fapt toţi cavalerii rătăcitori 
americani reformatori liberali n-o să mai aibă ce face, acuma când 
până şi locşoare, pe vremuri uitate de lume, ca Yoknapatawpha din 
Mississippi, erau fertilizate până peste cap, nu numai cu prețul 
sângelui soldaţilor, dar şi cu cei doi sau trei, sau patru dolari pe oră, 
bagati pe gat alorlalti foşti nituitori şi zidari, şi mecanici, ca Linda 
Kohl Snopes, adica Linda Snopes-Kohl, voia sa zica, atat de repede, ca 
n-aveau timp să-i cheltuiască. Chiar si cei doi finlandezi comunişti, 
chiar şi cel care tot nu era încă-n stare să vorbească englezeşte, se- 
mbogatisera-n timpul războiului şi trebuiseră s-ajungă capitalişti, 
investind bani în speculaţii la bursă à la hausse, pentru simplul motiv 
că nu-şi achizitionasera încă un loc al lor, destule de mare, în care să- 
ncuie banii când le-ntorceau spatele. Cât despre negri, acuma aveau la 
Jefferson un liceu mai nou şi mai frumos decât aveau albii. Plus 
automobile şi aparate de radio, şi răcitoare electrice, pline cu sticle de 
bere, cumpărate cu bani gheaţă şi plătite cu prețul sângelui, care cel 
putin n-avea linie de demarcaţie rasială, în niciuna din barăcile fara 

396 


lumină electrică si fără storuri la ferestre, şi fără canalizare: plus, 
iarăşi, legile noi, de revoluţie socială, care-aboliseră nu numai foamea 
şi inegalitatea, şi nedreptatea, ci şi munca, substituindu-i o nouă 
vocaţie sau profesie, pe care singur ţi-o alegeai şi pentru care nu-ţi 
trebuia nici o-nvatatura de niciun fel: simpla producţie de copii. Aşa 
că Linda nu mai avea peste ce să se plece cu bunavointa-n Jefferson. 
Dacă stăteai să te gândeşti, nu mai avea nimic, nicăieri, peste care să se 
plece, pentru ca rusii-i lichidaseră pe nemți, şi nici chiar ei nu mai 
aveau nevoie de ea. De fapt, dacă stăteai să te gândeşti, ea nu mai avea 
absolut nimic ce face-n Jefferson, acuma că unchi-su Gavin se-nsurase 
— dacă şi-l dorise cumva vreodată pentru ea. Pentru că poate c-avea 
dreptate Ratliff şi orice-o fi vrut ea vreodată de la el, nu de bărbat l-a 
vrut. Aşa că, de fapt, aproape că trebuia să te-ntrebi de ce mai stătea-n 
Jefferson acuma, când toată ziua n-avea nimic de făcut decât s-aştepte, 
să-şi treacă vremea-ntr-un fel, până să vină noaptea şi somnul în 
mausoleul ăla-n stil colonial al lui Snopes, cu canalia aia bătrână de 
Snopes, care-avea nevoie de-o fiică tot atât cât avea nevoie de-o 
cravată de rezervă şi de înc-o pălărie. Aşa că poate c-aveau toţi 
dreptate de data asta şi că, la urma urmei, ea n-o să mai rămână multă 
vreme-n Jefferson. 

Dar pentru moment era acolo, zicea unchi-su, cu unghiile nu uzate 
de-atâta forjat acuma, ci tăiate până-n carne, ca să le curețe (şi, fie că 
unchi-su adăugase sau nu: să le feminizeze) din nou, fără vapoare de 
nituit şi cu panaşul ei alb, realmente impresionant, turtit pe creştet în 
lupte vitejeşti şi cu toţi balaurii ucişi. Numai că nici chiar munca de 
fierar nu fusese de-ajuns. Ce voia el să spună e că ea nu-mbätrânise. 
Nu, nu asta voia el sä-nteleagä zicând că nu-mbătrânise. În ăi trei ani 
şi ceva, dintre decembrie '41 şi aprilie '45, cu el se-ntâmplase ceva, sau 
cel puţin spera el că se-ntâmplase, sau, cel puţin, ceea ce i se părea lui 
chin şi suferință corespundea-n măsură suficientă normelor de chin şi 
de suferinţă ca să-i fi îmbogăţit evoluţia lui spirituală şi morală, fie c- 
avusese vreun efect asupra speciei umane, fie că nu, şi, dacă-i 

397 


purificase sufletul, asta trebuia sa se vada-ntr-un fel si pe dinafara sau 
cel putin asa spera. Dar ea nu se schimbase deloc, si mai putin o 
schimba mesa alba din parul ei, care parca era pusa dinadins, cum 
obişnuiau unele femei. Când el finalmente — All right, finalmente. Ei, şi 
ce-i dacă-n primele trei zile stătuse-aproape tot timpu-acasă, sperând 
cel puţin să n-aibă aerul că-i cu ochii-n piaţă, să vadă de nu cumva 
trece sau vine. Sunt oraşe chiar mai mari decât Jeffersonul şi n-au o 
fată — o femeie — care-n clipa-n care-ai văzut-o, acum opt ani, 
coborând din aeroplan, te-ai întrebat cum o fi arătând goală, numai că 
era prea mare pentru tine, că nu era genul tău, afară doar că era 
tocmai pe dos, că tu erai prea mic pentru ea, că tu nu erai genul ei, ci 
numai unchi-tu, şi că ţi-ai petrecut parte din cele zece luni în lagărul 
nazist întrebându-te dacă el i-o fi dat fusta jos, înainte de-a se fi-nsurat 
cu mătuşa Melisandra, sau poate că şi după, şi dacă nu, de ce, ce se- 
ntâmplase, ce nu mersese. Pentru că unchi-su n-o să-i spună niciodată 
dacă da sau nu, dar cine ştie, după trei ani şi ceva, poate c-o să-şi dea 
seama văzând-o, pentru că s-ar putea ca o femeie să nu fie-n stare 
realmente s-ascundă aşa ceva altui bărbat, care era... să zicem un fel 
de simpatico. Numai c-atunci când, în cele din urmă, a văzut-o pe 
stradă-n a treia zi, n-a fost absolut nimic, nu se schimbase deloc, cu 
excepţia meşei albe, care-n orice caz nu conta — aceeaşi ca şi-n ziua de- 
acum opt ani, când el şi cu unchi-su s-au dus cu maşina la Memphis, 
la aeroport, s-o ia, la prima vedere puţin cam prea înaltă pentru gustul 
lui şi puţin prea slabă, aşa că-n aceeaşi secundă-şi zicea: În orice caz 
uite una care-n ce mă priveşte n-are nevoie să se dezbrace, dar aproape- 
nainte de-a fi apucat să formuleze-si zicea: O.K., puisor, da’ cin ţi-o fii 
băgat in cap c-avea degând? Şi-avusese dreptate: nu ea pentru el, ci mai 
curând nu el pentru ea: o să i se mai întâmple lui încă multe-n viata 
(spera), dar să dea jos această anume fustă n-o s-apuce, chiar dac-a 
dezbrăca femei prea lungi sau prea subțiri după gustul tau iti rezervă 
uneori surprize. Da-i bine şi-aşa; evident că sufletul lui, sau ce-o fi 


fost, se-ameliorase puţin în cei trei ani şi ceva; în orice caz, acuma-şi 
398 


dadea seama ca, dac-asa i-ar fi fost lui scris, s-o dea jos p-asta-anume, 
ce i s-ar fi-ntâmplat ar fi putut avea, ar fi avut probabil multe nume, 
dar numai surpriza nu. 

Nu mai avea de nituit vapoare şi, mai rău, nu mai era nevoie de 
nituit vapoare. Aşa că nu numai el, Charles, ci tot oraşul, la un 
moment dat, mai devreme sau mai târziu, avea s-o vada — sau să fi se 
povestească de către cei care-o vazusera — plimbându-se cu paşi mari, 
cele mai deseori îmbrăcată-n acelaşi kaki de surplus al armatei de 
uscat, în care probabil că nituise şi vapoarele, pe străzi lăturalnice şi 
alei, în oraş sau pe şosea, sau pe poteci, sau pe drumuri de câmp, sau 
pe ogoare, sau prin păduri, până la două şi trei mile de oraş, singură, 
mergând nu atât repede, cât apăsat, ca şi cum ar fi umblat ca să scape 
de insomnie sau poate de mahmureală dup-o beţie. 

— Poate că asta să şi fie, zise Charles. 

Unchi-su îşi ridică iarăşi ochii din dosar, puţin enervat. 

— Asta, ce? 

— Ziceai că poate-i de insomnie. Poate că-i de beţie. 

— Oh, făcu unchi-su. All right. Era din nou cu capu'-n concluzii. 
Charles îl observa. 

— De ce nu te plimbi şi tu cu ea? 

De data asta, unchi-su nu şi-a mai ridicat capul. 

— De ce nu te plimbi tu? Doi foşti combatanți, ati putea vorbi 
despre război. 

— Nu m-ar auzi. N-aş avea timp să scriu în carnet mergând, zise 
Charles. 

— Asta vreau să spun şi eu, zise unchi-su. Ştiu din experienţă că 
ultimul lucru de care-ar avea chef să vorbească doi foşti combatanți, 
care n-au împlinit încă cinzeci de ani, e despre război. Nici chiar voi 
doi n-aţi putea. 

— Oh, făcu el. Unchi-su citea concluziile. Poate că ai dreptate, zise 
el. Unchi-său citea concluziile. Te-ar indispune dac-aş încerca s-o pun 


jos? Unchi-său nu făcu nicio mişcare. Apoi închise dosarul şi se lasa-n 
399 


scaun pe spate. 

— Absolut deloc, zise. 

— Vasazica-ti inchipui ca nu pot, zise Charles. 

— Sunt convins, zise unchi-su. Adauga repede: Nu-ti face inima 
rea. Nu-i din vina ta. Sau, la urma urmei, fa-ti! Nu-i din vina nimănui. 

— Atunci ştii de ce. 

— Ştiu, zise unchi-său. 

— Dar n-ai de gând să-mi spui. 

— Vreau sä-ntelegi tu singur. Probabil că n-ai să mai ai niciodată 
ocazia. Citeşti şi vezi, şi auzi despre asta, în cărţi şi-n filme, şi-n 
muzică, şi la Harvard, şi la Heidelberg. Dar ţi-e frică să crezi până-n 
ziua-n care eşti realmente pus fatä-n fata, pentru c-ai putea să te-nseli 
şi n-ai putea suporta asta şi să fii fericit. Ceea ce nu poţi suporta e 
îndoiala. 

— N-am fost niciodată la Heidelberg, zise Charles. Unde-am fost e 
la Harvard şi-n lagărul de prizonieri număru' nu-ştiu-cât. 

— All right, zise unchi-su, să zicem atunci la liceu şi la pensionul 
din Jefferson. 

În orice caz el, Charles, ştia acuma ce-i. Şi-i spuse. Oh, asta-i. Astăzi 
ştiu şi copiii ce-i. E frigidă. 

— E-un termen freudian tot atât de bun ca oricare altul ca să- 
nsemne castitate sau discreţie, zise unchi-su. Acuma şterge-o! Am de 
lucru. Maică-ta m-a invitat la masă, aşa că ne vedem la prânz. 

Era deci altceva, şi unchi-su n-avea de gând să-i spună. Termenul 
„discreţie”, unchi-su îl folosise tot ca sä-nteleagä ceva ce nu spusese. 
Dar, pân' la urmă, Charles îşi dădu seama ce era, pentru că-l cunoştea 
destul de bine pe unchi-su ca să priceapă că discreţie nu se referea la 
Linda, ci la el. Dacă-n viaţa lui n-ar fi fost şi el, odată, soldat, nici nu s- 
ar fi ostenit, necum să fi şi aşteptat să-i ceară voie lui unchi-su: 
probabil că, pân-acuma, de mult ar fi atras-o-ntr-o capcană, undeva 
într-un locşor izolat şi convenabil din pădure, la una din plimbările ei, 


în naiva iluzie a celor care n-au fost niciodată-ntr-un război că ea, care 
400 


trecuse printr-unul, se va fi-ntrebând de zile-ntregi ce dracu’ o fi cu 
Jeffersonul asta, de ce-si pierdea el sau alt mascul prezentabil atata 
vreme de pomana. Pentru c-acuma-si dadea seama ca tot ce-mpingea 
tineretul cu-atata ardoare la razboi era credinta ca razboiul nu-i decat 
o unica si nesfârşită ocazie, in prealabil-autorizată, de pradaciuni si 
talharii, ca tragedia razboiului era ca nu te-ntorceai cu nimic din el, ci 
doar läsai ceva de pret; ca plecai la razboi cu lucruri cu care, daca n-ar 
fi fost razboiul, ai fi trait linistit o viata-ntreaga cu ele-n tine, fara sa fii 
măcar obligat să ştii că-s în tine. 

Aşa că n-avea să fie el. Soldat fusese, chiar dacă nu se-ntorsese cu 
răni ca s-o dovedească. Aşa că, dacă trebuia să facă uz de forţă fizică 
asupra ei ca să afle ceea ce unchi-su zicea că el nu-şi dă încă seama că 
există, n-o să-şi dea seama niciodată; n-o să-i rămână decât să facă şi el 
pe-unu' de-ăia — încă unu’ — din oraş care credeau că ea se plimba ca 
să se trezească dintr-un chef ca să fie gata de-altul, având de gând s-o 
ducă aşa întruna, după cum arătau unele dovezi sau cel puţin 
simptome. Care erau: că o dată pe săptămână, miercurea sau joia 
după-amiază (oamenii-şi puteau potrivi ceasul sau calendarul după 
asta) ea, la volanul automobilului tatălui ei, aştepta în faţa băncii când 
se-nchidea şi tatăl ei ieşea, şi se duceau la ceea ce Jakeleg Wattman 
numea, printr-un eufemism, parcul lui de pescuit de la Wyott's 
Crossing, şi-şi făcea provizia de whiskey de contrabandă pe 
săptămână următoare. Nu-n maşina ei: într-a tatălui ei. Ar fi putut să 
aibă un stol întreg de automobile, cu-atâtia bani câţi avea sub curatelă 
unchi-su, din ce-i dăduse bunică-su, bătrânul Will Varner, bogătaşul 
de la Mosia Frantuzului, sau poate bunică-su şi cu taică-su împreună, 
ca parte sau poate ca rezultat al vâlvei şi-al scandalului ăluia de 
demult, de-acum douăzeci de ani, când maică-sa se sinucisese şi 
presupusul ei amant abandonase şi banca, şi casa lui stramoseasca în 
mâinile tatălui ei, ca să nu mai vorbim de sculptorul cu care se 
măritase, un ovrei din New York şi deci (în convingerea oraşului) 


bogat. Şi de condus ea conducea — aşa surdă tun cum era, când şi-ar fi 
401 


putut foarte bine permite sa angajeze pe cineva care sa stea alaturi de 
ea si să nu facă altceva nimic decât s-asculte. Numai că n-angaja. 
Evident, prefera să umble, să-i iasă prin pori insomnia sau beţia, sau 
ce-o fi fost preţul desperat pe care-l plătea pentru celibatul ei — afară 
doar, desigur, dacă nu cumva avocatul Gavin Stevens operase cu mai 
multă abilitate şi diplomaţie în toţi aceşti ultimi opt ani decât crezuse 
lumea; cu toate c-acuma avea şi el nevastă. 

Provizia ei: nu a lui taică-su. Pentru că lumea din oraş, din ţinut, şi- 
asta ştia: Snopes nu bea niciodată, nu s-atingea de băutură. Dar cu 
toate astea n-ar fi lăsat-o niciodată pe fiică-sa să facă drumul singură. 
Unii se multumeau cu explicaţia simplă că Wattman, ca fiecare-n ziua 
de azi, câştiga atâtea parale încât n-avea-ncotro, trebuia să depună 
ceva undeva, şi Snopes, bancher, îşi făcea socoteala c-ar putea foarte 
bine să fie la banca lui, aşa că-i făcea lui Jakeleg câte-o vizită, o dată pe 
săptămână, exact cum ar fi vizitat pe orice alt negustor sau fermier, 
sau proprietar de maşină de egrenat, dintre clienţii sau deponentii 
importanţi ai băncii. Dar erau alţii, printre care şi unchi-su Gavin şi 
vechiul şi bunul lui amic, acel Cincinatus reprezentant de maşini de 
cusut, filozof rural şi bucolic ieşit din popor, V.K. Ratliff, care mergeau 
ceva mai departe: că era o chestie de respectabilitate: că-n după- 
amiezile alea, Snopes nu era numai un simplu bancher, era un 
cetățean fruntaş şi-un părinte; şi, chiar dacă fiică-sa unică şi văduvă s- 
apropia de patruzeci şi-şi petrecuse cei patru ani de război muncind 
ca un bărbat într-un şantier naval militar, unde nu ştiu cum se- 
ntâmpla, dar chiar şi femeilor care nu erau nici măcar văduve li se- 
ntâmplau lucruri care nu erau nici pentru fete mari, nici pentru fete 
bătrâne, el tot n-avea de gând s-o lase să facă singură cinsprezece mile 
până la spelunca unui contrabandist, ca să cumpere o sticlă de 
whiskey. 

Sau o ladă; pentru că, dacă era vorba de dres după chef, îi trebuia 
sau în orice caz trebuia să aibă la-ndemână, o sticlă-ntreagă-n fiecare 


zi. Aşa că-n momentul de faţă, chiar şi oraşu-şi dădea seama că nu-i 
402 


vorba doar de chef, pentru că oamenii care-şi pot permite-un chef în 
fiecare zi nu simt nevoia sa scape de el, sa se trezeasca, chiar dac-ar 
avea timp s-o faca. 

Ceea ce făcea sa nu rămână decât gelozia sau mania; ce voia ea să- 
nvingă, mergând patru sau cinci mile-n fiecare zi, sau, în orice caz, să 
domine, era mânia frustrării care-i ucidea somnul, că unchi-su Gavin 
o părăsise-n timpul cât ea era plecată să nituiască vapoare, ca să 
salveze Democraţia, şi se-nsurase cu Melisandra Harriss Backus, cum 
ar zice Thackeray, gândind (Charles) c-ar putea fi mulţumit că nu 
fusese el cel care să-i dea fusta jos, pentru că tot ce era dedesubt — cu 
condiţia, desigur, ca unchi-su s-o fi dat el jos — l-a-mpins pe unchi-su 
să se-nsoare cu o văduvă cu doi copii mari, unul din ei căsătorit şi el, 
aşa, că unchi-su putea să fie şi bunic încă-nainte de-a ajunge mire. 

Dup-aceea pare-se că s-a văzut că nu era nici gelozie, nici mânia 
implacabilă a frustrării. A venit Crăciunul şi-a trecut, şi a urmat şi 
restul iernii, şi-au intrat în primăvară. Unchi-su nu numai c-ajunsese, 
dar se şi comporta ca mare proprietar rural acum. Foarte adevărat că 
nu purta nici cizme, nici pantaloni de călărie şi, cu toate că un mare 
proprietar rural poate s-arate ca un preşedinte de asociaţie 
studenţească a unei facultăţi de filozofie, chiar şi în Mississippi, el n-ar 
fi putut niciodată arăta astfel, pentru că un şoc il încărunţise 
prematur, şi mai curând arăta a pianist de concert sau a reprezentant 
de Cadillac la Hollywood. Dar cel puţin se comporta ca atare, o dată 
pe lună şi uneori mai des, la Rose Hill, şezând în capul mesei cu noua 
mătuşă Melisandra a lui Charles în faţă, şi-n dreapta şi-n stânga cu 
Linda şi Charles, unu-n fata altuia, traducând Lindei pe tableta de 
sidef cele ce se vorbeau. Sau, mai curând, traducând vorbele sale în 
englezească audibilă pentru Charles şi noua lui mătuşă Em. Pentru că 
nici acuma Linda nu vorbea mai mult decât vorbise vreodată: şedea 
acolo, cu meşa albă peste creştetul capului ca un panaş turtit, 
mâncând ca un bărbat: Charles nu voia să spună că mânca urât: 


mânca sănătos, cu poftă şi arătând... da, zău, ăsta-i exact termenul: 
403 


fericita. Fericita, satisfacuta, ca atunci cand ai realizat ceva, ai produs, 
ai creat, ai facut ceva: ţi-ai dat oarecare osteneală, ai cheltuit — poate-o 
mulţime de parale — ţi-ai pus pielea-n saramură, sau poate-ai trecut 
chiar peste propriile convingeri; şi uite-aşa-i, să fie-a dracului de 
treabă, da’ a ieşit exact aşa cum ai fi vrut, poate chiar mai bine decât ai 
îndrăznit să speri. Ceva ce ţi-ai dorit pentru tine şi n-ai putut, şi- 
ncepuseşi să crezi că nici nu-i posibil, că nu-i aşa, pan’ ce-o faci tu 
însuţi, poate când pentru tine-i prea târziu, nu mai ai nevoie, dar cel 
putin ai dovezi că se poate. 

Şi dup-aceea, în salon la fel, cafea şi coniac pentru cucoane, şi porto, 
şi-o ţigară de foi pentru Charles, cu toate că unchi-su tot la pipele de 
cocean de porumb rămăsese, care-n orice caz nu costă decât cinci 
cenți. Tot c-un aer fericit, satisfăcut si-acuma; şi-acel încă ceva, pe care 
Charles îl percepuse, îl recunoscuse: un sentiment de proprietar. Ca şi 
cum Linda însăşi, ea inventase realmente toată afacerea: pe unchi-su 
Gavin, pe mătuşă-sa Melisandra, Rose Hill-ul- vechea şi, pe vremuri, 
micuța casă de lemn simplă, pe care bătrânul Mr Bachus cu-ai săi 
Horaţiu şi Catul, şi whiskeyul cu apă multă, n-ar mai recunoaşte-o 
decât după aşezarea topografică: metamorfozată de banii gangsterului 
din New Orleans, cum încercase bătrânul Snopes să facă din casa lui 
De Spain, cu banii lui, de gangster din Yoknapatawpha, şi eşuase, 
pentru c-aici banii risipiţi au fost cheltuiţi cu gust, aşa că-n realitate 
nu-i vedeai deloc, ci doar îi simteai, îi respirai, parc-ar fi fost căldură 
sau temperatură; şi-n jur, înconjurându-i, înţărcându-i, sentimentul 
kilometrilor de gard din scânduri albe, delimitind pogoane pieptănate 
şi tesälate, şi grajdurile luminate şi-ncălzite electric, şi hambarele cu 
nutreţ, şi locuinţele grajdurilor, şi casa administratorului, toate-ntr-o 
armonie perfectă pe fundalul sumbru al decorului — şi la urmă l-a 
inventat şi pe el, pe Charles, ca să-i prezinte, sau măcar să-l facă să-i 
vadă opera, fie că aproba ce făcuse sau nu. 

Venea apoi vremea să zici ,Multumesc” şi „Noapte bună”, şi sa 


pleci înapoi spre oraş prin întunericul de-aprilie sau de mai şi s-o- 
404 


nsotesti pe Linda, pana acasă-n palatul pe care tatăl ei şi-l visase de la 
Mosia Frantuzului, sa opresti la bordură, când, ca de fiecare dată, va 
zice cu vocea ei hârâită de rata (el, Charles, zicându-şi şi el de fiecare 
dată: Care la urma urmei, poate că şoptită-n întuneric, după ce i-ai dat fusta 
jos, n-ar suna chiar atât de rău, gândind: Bineînțeles, dac-ai fi tu ăla): „Intră 
să bem ceva”. Şi nici nu era destulă lumină-n maşină ca el să fi putut 
citi tablita de sidef, dacă ea i-ar fi oferit-o. Pentru că, de fiecare dată, el 
asta făcea: zâmbea, râdea, destul de tare, spera el, şi dădea din cap — 
uneori îi venea luna-n ajutor — Linda deschizând deja uşa pe partea ei, 
aşa că Charles trebuia să coboare repede pe-a lui, să ocolească maşina 
la timp. Cu toate că, oricât de iute-ar fi fost el, ea, gata, era afară, 
traversa trotuarul spre veranda cu coloane: ea, care poate că părăsise 
Sudul prea tânără şi prea de multă vreme ca să-şi fi putut însuşi 
deprinderea rituală a femeilor din Sud de-a se aştepta la constanta 
nezdruncinată din partea cavalerilor servanti, sau poate că simpla 
nituire de vapoare lecuise muşchii de-altădată de celeritatea de- 
altădată. Orice-o fi fost, Charles trebuia s-o ajungă, de fapt, s-alerge 
pan’ la jumătatea aleii spre casă; când ea se oprea, aproape c-aştepta 
de fapt, ca să-şi arunce ochii după el, surprinsă, nu neliniştită: numai 
surprinsă; ceea ce Hollywood-ul numea un double-take, şi totuşi nu 
chiar atât de mult segregată de moştenirea ei sudistă, ca să nu-şi 
aducă-aminte că el, Charles, nu-ndrăznea să rişte ca vreun trecător 
ocazional să-i poată povesti lui unchi-su că-i permitea femeii pe care-o 
conducea acasă să facă cel putin douăzeci de paşi neinsotita până la 
uşa din faţă. 

Aşa că-n orice caz ajungeau unul lângă altul — la enorma siluetă 
indistinctă, cu coloane, care pentru tatăl ei fusese vis, coşmar, speranţă 
apocaliptică sau terorizată ofrandă de îmbunare, orice-o fi fost, orice- 
ar fi putut fi, mausoleul ăsta glacial, în care bătrânul Snopes imolase 
atâţia bani, pan’ la urmă fără graţie, nici căldură, şi Linda oprindu-se 
din nou să spună: „Intră să bem ceva”, exact ca şi cum n-ar mai fi spus 
acelaşi lucru, cu douăzeci de paşi mai devreme, lângă maşină, şi 

405 


Charles cu zambetul inca pe buze si dand inca din cap, parca si el 
acuma si-ar fi descoperit aptitudinea pentru un asemenea gest. Apoi 
mana ei, zdravana, dura, ca de barbat, pentru ca la urma urmei era 
nituitoare de vapoare, sau mäcar ex-nituitoare. Apoi, el ti deschidea 
usa, ea se oprea o clipä-n prag in mijlocul miscärii, pe-un fond de 
lumina palida in profunzimea holului; si usa se inchidea la loc. 

Oh da, ar fi putut fi multe, dar surpriza n-ar fi fost in niciun caz, 
gandindu-se la unchi-su, särmanul de el, de-i däduse cumva 
realmente fusta jos, macar o data. Si-atunci isi zicea ca poate ca unchi- 
su intr-adevar c-o facuse atunci, acea singura data, si n-a putut 
suporta, n-a putut indura, si a fugit, a fugit cu optsprezece sau 
douăzeci de ani îndărăt, la Melisandra Backus (adică născută Backus) 
unde era în siguranţă. Aşa că, dacă nu surpriză-i cuvântul, cine ştie, 
poate că nici durere n-o să trebuiască să fie: uşurare, doar atât. Un pic 
de groază, poate la gândul cum scăpase ca prin urechile acului, dar 
mai ales uşurare că scăpase oricum, în orice condiţii. Pentru că el, 
Charles, fusese prea tânăr pe vremea aia. El nu-şi dădea seama dacă 
realmente-şi aducea aminte sau nu de mama Lindei, cum evident că-şi 
aduceau aminte unchi-su şi Ratliff. Dar fusese obligat să-i asculte pe- 
amândoi atât de des şi-atât de mult, că-şi dădea seama că ştia tot ce-şi 
aduceau aminte ei, în special Ratliff; pe Ratliff parcă-l auzea-aproape 
zicând: „Noi am avut noroc. Nu numai c-am avut-o pe Elena din 
Argos aici, la noi, în Jefferson, lucru pe care cele mai multe oraşe nu I- 
au avut, da’ am si stiut cine era, si-am avut si un Paris al nostru, care 
ne-a scutit pe noi argosiotii si a därâmat el Troia-n locu’ nostru. Ce 
vrea omu' nu-i s-o aibă pe Elena, ci doar să aibă dreptu’ si privilegiu’ 
să se uite la ea. Cel mai rău lucru ce ţi s-ar putea-ntâmpla e să te 
remarce ea, să se oprească şi să-ntoarcă ochii după tine”. 

Aşa că, admițând că tot ce zacea-n Elena era transmisibil, sau că-n 
orice caz se moştenea, cuvântul n-ar fi deloc durere, ar fi simplă 
uşurare, poate uşurare uluită; şi poate că norocu’ lui unchi-su, soarta 


lui era sa fie osândit, blestemat la un foc mai slabut şi la o dogoare mai 
406 


domoala decat Paris si Manfred de Spain; ca pur si simplu a fost prins 
de-o simplă frică sănătoasă de-atunci, de prima data (dacă unchi-u 
realmente i-o dăduse jos atunci prima dată), şi c-a fugit cât mai era 
încă-n viata. Ştii cum e: păianjenul mascul, inteleptit de vârstă sau 
prudent din experienţă, sau poate doar destul de ager ca să miroasă, 
să perceapă, să anticipeze din pur instinct timid, în acea primă şi 
tandră mângâiere a acului, a trompei, a tubului de absorbţie, sau ce-o 
fi aia ce-o fi având femela ca să-l golească şi de tot sângele din el, când 
el credea că tot ce pune-n joc e sperma; şi sare, s-azvârle-n lături să 
scape, pierzându-şi, desigur, şi sperma şi bună parte din organe, din 
măruntaie în ce crezuse el c-o să fie doar un simplu şi paşnic orgasm, 
da’ cel putin îşi salvase coaja, pielea, viata. Sau boaba de strugure să 
zicem, o boabă coaptă, puţin prea pârguită poate, cam prea zemoasă, 
da-n orice caz încă destul de intactă-n învelişul ei, pe care ejacularea 
tasnita din nimfica sărutare o soarbe de sevă, ca să-i rămână pan’ la 
urmă doar o aparenţă turtită de boabă. Numai că pan’ atunci o să 
trebuiască să-ţi aduci aminte de ce spusese-odată Ratliff: „Nu, ea n-o 
să se mărite cu el. O să fie mai rău”, şi-o să te-ntrebi ce, Doamne, iartă- 
mă, o să vrea Elena sau ereda ei să facă, ce-o să poată să facă cu 
punguta asta turtită, cu pielicica asta golită; adică Ratliff, ce dracu” o fi 
vrut să spună? Sau în orice caz, ce-a crezut că spune? Sau măcar ce i-a 
fost frică să nu cumva să fi vrut să spună, sau să fi şi spus? 

Până când, în cele din urmă, i-a dat prin cap să facă ceea ce era 
rezonabil şi logic, şi ce-ar fi făcut oricine din capul locului, dacă s-ar fi 
gândit: să-l întrebe chiar pe Ratliff ce-a vrut să spună sau ce-a crezut c- 
a spus, sau i-a fost frică să nu fi spus. Şi-aşa a şi făcut. Venise vara, era- 
n iunie; lui McKinley Smith nu numai că-i dăduse bumbacul, dar 
Essie era-nsărcinată. Tot oraşul ştia; o spusese-n auzul tuturor, la 
bancă-ntr-o dimineaţă, îndată ce s-au deschis uşile şi primii deponenti 
au început să se-nşire pe la ghişee; în mai puţin de două luni, ea şi cu 
McKinley câştigaseră scaunul rulant al bătrânului Meadowfill. 


— Pentru că asta nu-i destul. 
407 


— Nu-i destul, ce? facu Charles. 

— Nu-i destul ca să-i dea ei de lucru şi s-o satisfacă. Vapoare de 
nituit n-are, şi-acuma a rămas, pentru moment, şi far’ de oameni de 
culoare. Avem pace şi belşug — pacea si belşugul, pentru care bătrâni 
ca mine şi ca unchiul dumitale ne-am pierdut patru ani întregi 
sacrificându-ne zahărul si cotletele, şi tigärile, toate, să-i fericim pe 
tinerii ca dumneata, până-l câştigaţi. Atâta belşug, că până şi oprimatii 
ăia de cârpaci şi tinichigii comunişti, şi puii de negri, pot să-şi permit- 
acuma să nu mai aibă nevoie de ea. Vreau să spun că, dacă-ntâi i-ai fi- 
ntrebat, poate că nici înainte n-au avut activmente nevoie de ea, 
numai c-atunci n-aveau nici atâţia dolari, nici atâţia cenți ca să-i poată 
spune. Acuma pot. Clipi la Charles. A rămas far’ de nedreptate. 

— Nu ştiam că se poate-aşa ceva. 

— Se poate, zise Ratliff. Aşa c-acuma o să trebuiască să-şi caute 
ceva, chiar de-o fi să inventeze. 

— All right, zise Charles. Să zicem c-o face. Dac’ a fost ea-n stare să 
reziste la tot ce-am inventat noi ăştia, p-aici, cu siguranţă c-o să reziste 
şi la orice-o putea inventa ea. 

— Nu de ea mi-e mie grijă, zise Ratliff. E-ai în ordine. Ea-i 
periculoasă şi-atâta tot. Mă gândesc la unchiu' dumitale. 

— Ce-i cu el? 

— Când pân' la urmă ea o să inventeze ceva şi-o să-i spună, 
probabil că el chiar o s-o facă, zise Ratliff. 


408 


Saisprezece 


În dimineaţa aceea s-au întâlnit la poştă, absolut incidental, cum li 
se-ntâmpla de-atâtea ori, la curierul de dimineaţă, ea îmbrăcată, ca de 
obicei, în hainele pe care părea că le poartă cea mai mare parte a 
timpului când se plimba prin împrejurimile oraşului — pantofii de golf 
englezeşti, scumpi, zdreliti şi scâlciati, dar totdeauna bine lustruiti 
dimineaţa în fiecare zi, cu ciorapi sau şosete de lână şi cu pantaloni 
sau o fustă de stofă uzată, sau uneori în ceva kaki semănând a 
salopetă de fochist şi pe deasupra cu un impermeabil bărbătesc pătat; 
asta toamna şi iarna, şi primăvara; vara în bumbac — o rochie sau o 
fustă, sau nişte pantaloni, capul cu panaşul unic alb descoperit, cât ar 
fi fost vremea de rea. Obişnuiau după aceea să se ducă la cafenea la 
Holston House să bea câte-o cafea, dar de data asta Stevens luă tablita 
de sidef cu colţurile aurite pe care i-o dăduse acum opt ani şi scrise: 


Întâlnire La birou Avem de vorbit 


— Ca sa consulti un avocat nu trebuie să-i ceri întâi să-ţi fixeze o 
oră? zise ea. 

Desigur, dac-ar fi vorbit, ar fi zis: „Vasăzică, acum de-avocatul din 
mine ai nevoie”. Şi, dacă amândoi s-ar fi putut folosi de vorbire, el 
asta ar fi spus, pentru că, la vârsta de cincizeci şi ceva de ani, vorbitul 
nu mai e un efort. Dar scrisul e încă un efort la orice vârstă, aşa că 
până şi-un avocat ezită-n faţa evidenţei dacă-i obligat să folosească 
creion sau condei. Aşa că scrise: Astă seară după cină La dumneata acasă 

— Nu, zise ea. 

El scrise: De ce? 

— Iti faci nevasta geloasă. Nu vreau s-o indispun pe Milly. 

Acuma el ar fi putut răspunde: „Melisandra? Geloasă? Pe 

409 


dumneata cu mine? După toate cate au fost, dup-atâta vreme?” Ceea 
ce bineinteles ca era prea lung de scris pe-o tableta de cinci centimetri 
pe opt. Asa ca-ncepuse deja sa scrie Fleacuri, cand se opri si sterse cu 
degetul mare. Pentru că ea se uita la el şi-acuma-şi dădu seama şi el. 
Scrise: Vrei s-o faci geloasă. 

— E nevasta dumitale, zise ea. Te iubeşte. E datoria ei să fie geloasă. 
El nu ştersese încă tablita; n-avu decât să i-o tina din nou în fata 
ochilor până ce-şi opri din nou ochii pe ea. Da, zise ea. A fi gelos face 
şi asta parte din dragoste. Vreau să ai şi tu parte de astea toate. Vrea 
să fii fericit. 

— Sunt fericit, zise el. Apucă unul dintre plicurile încă nedeschise 
scoase din caseta poştală şi scrise pe dosul lui: Sunt fericit că mi-a fost 
acordată favoarea de-a mă amesteca nepedepsit în treburile altora fără ca-n 
realitate să le fac vreun rău făcând parte din breasla ai cărei acoliti sunt 
iertati cu anticipație pentru că pun justitia mai presus de adevăr Nu mi s-a 
oferit ocazia să distrug atingând ceea ce iubesc Poti să-mi spui acuma despre 
ce-i vorba sau să vin deseară după cină la dumneata acasă. 

— All right, zise ea. Atunci după cină. 

La început, averea neveste-sii, fusese-o problemă. De fapt, de n-ar fi 
fost exaltarea cea mare a războiului, exaltarea asta mai mică a unei 
averi atât de mari picate deodată ar fi putut fi gravă. Chiar şi după 
patru ani de zile Melisandra tot mai încerca să facă o chestie din asta: 
în serile fierbinţi de vară, valetul negru şi una dintre servitoare 
serveau cina pe o terasă aşternută cu dale, sub o glicină, în curtea din 
dos; de fiecare dată când erau musafiri de fata, fie că erau aceiaşi, fie 
că erau alţii, Melisandra zicea: 

— Ar fi mai răcoare-n sufragerie (în casa nouă, reconstruită, 
sufrageria nu era chiar cât o sală de baschet) şi nici gaze n-ar fi. Dar 
sufrageria-l face pe Gavin nervos. La care el întotdeauna zicea, în faţa 
aceluiaşi sau aceloraşi musafiri: 

— Da-o-n colo, Milly, nimic nu mă poate face nervos, pentru că eu 


nervos m-am născut. 
410 


Sedeau la masa-acum, cu sandvisuri in fata si cu ceai de la gheata. 
Ea zise: 

— De ce n-ai invitat-o aici? El continua sa mestece asa ca ea zise: 
Desigur c-ai invitat-o. Asa ca el continua sa mestece si ea zise: Atunci 
trebuie sa fie ceva grav. Apoi zise: Dar nu se poate sa fie ceva grav, 
fiindca atunci n-ar fi fost in stare s-astepte, ti-ar fi spus chiar acolo la 
posta. Asa ca zise: Tu ce crezi ca e? Si el isi sterse buzele si lasa 
servetul din mana, se ridica, ocoli masa, se apleca si o saruta. 

— Te iubesc, zise el. Da. Nu. Nu ştiu. Nu mă aştepta, culcă-te! 

Melisandra îi dăduse la nuntă un Cadillac de două locuri; asta se- 
ntamplase-n cursul primului an de razboi, si numai Dumnezeu stie 
unde gasise ea atunci un Cadillac decapotabil si cat daduse pe el. 

— Sau poate ca nu-ti trebuie, zisese ea. 

— Ba da, facuse el. Dintotdeauna mi-am dorit un Cadillac 
decapotabil — cu condiţia să pot face cu el ce vreau. 

— Fireşte că poţi, a zis ea. E-al tău. 

Aşa că el se dusese cu maşina înapoi în oraş şi aranjase la un garaj 
să o depoziteze acolo pentru zece dolari pe lună, şi îi scosese bateria şi 
aparatul de radio, şi cauciucurile, şi roata de rezervă şi le vânduse, şi 
cu cheile şi factura se dusese la Snopes la bancă şi o depusese în gaj 
pentru cea mai mare sumă pe care-au acceptat să i-o-mprumute pe ea. 
La vremea aceea progresul, renaşterea şi regenerarea industrială 
pătrunseseră chiar şi-n băncile de provincie din Mississippi, aşa c- 
acuma banca lui Snopes avea un casier de meserie şi un 
vicepreşedinte salariat, importat de la Memphis cu şase luni în urmă 
s-o modernizeze, adică s-aducă banca de provincie la nivelul 
mentalitatii noi, care accepta, putea să accepte automobilul ca parte 
constitutivă categorică şi inextirpabilă, nu numai a civilizaţiei, ci şi a 
economiei, când, precum foarte bine ştia Stevens, Snopes personal nici 
lui Dumnezeu din cer nu i-ar fi dat împrumut un ban pe-un 
automobil. Aşa că Stevens şi-ar fi putut lua împrumutul de la 


vicepreşedintele de import pe simplă cauţiune personală, nu numai 
411 


pentru motivele de mai sus, dar si pentru ca vicepresedintele era un 
venetic si Stevens reprezenta una dintre cele trei familii cele mai vechi 
din ţinut, şi vicepreşedintele n-ar fi-ndrăznit să-i zică „Nu”. Dar 
Stevens n-a procedat aşa; trebuia să fie chestia asta, cum e zicala, 
moşită de Snopes. L-a pândit, i-a-ntins o cursă şi l-a prins pe Snopes 
chiar în văzul tuturor, în holul propriei bănci, nu numai cu tot 
personalul de fata, dar şi cu toţi clienţii care-n clipa aia se-ntâmplaseră 
să fie p-acolo, şi i-a explicat în amănunt cum că n-avea de gând să 
vândă cadoul de nuntă al neveste-sii, ci doar să-l convertească-n 
obligaţii de împrumut de război pe toată durata ostilităților. Aşa că 
împrumutul a fost realizat, cheile predate şi actul de gaj transcris, şi 
Stevens bineînţeles că nici gând n-avea să-l recupereze vreodată, plus 
cei zece dolari pe lună speze de întrepozitare pe seama băncii acum, 
crescând până-ntr-un moment în care Snopes îşi va da seama că banca 
sa era proprietara unui automobil Cadillac nou-nout, demodat si fara 
baterie şi cauciucuri. 

Dar, chiar şi cu maşina lui veche de şase ani, cu care fusese şi la 
căsătorie, valetul tot îi alerga înainte, să-i deschidă uşa să se urce şi să 
plece de-a lungul unei alei lungi şi drepte, mărginite cu trandafiri 
agatatori, catarandu-se pe gardurile de scânduri albe, de după care 
dispăruseră caii scumpi cu pedigree, inutili si räsfätati, care pe 
vremuri zburdaseră pe-acolo; dispăruseră pentru c-acuma nu mai era 
nimeni să-i călărească decât doar dac-ar fi angajat om plătit, Stevens 
personal detestând caii chiar mai mult decât câinii, rezervând cailor 
un inexpugnabil prim loc în aversiunea sa pentru că, deşi erau şi unii, 
şi alţii nişte paraziți, câinele cel putin avea delicatetea de-a fi şi un 
lingusitor, el măcar se gudura pe lângă tine, aşa cä-ti păstra viu un 
salutar sentiment de ruşine de speta omenească. Dar motivul real era 
că, deşi nici calul, nici câinele nu uită niciodată nimic, câinele cel puţin 
iartă, ceea ce calul nu face, şi după părerea lui, a lui Stevens, lumea 
avea acuma nevoie de mai multă iertare: dacă dispuneai de-o 


aptitudine promptă şi sensibilă, şi acută de iertare, nu mai avea mare 
412 


importanta daca invatai sau retineai ceva sau nu. 

Pentru ca nici el n-avea idee despre ce voia Linda; isi zicea: Pentru 
că femeile sunt extraordinare: realmente n-are importanță ce vor dacă măcar 
ele însele ştiu ce-i aia ce cred ele că vor. Dar, cel puţin era tăcerea, putea să 
tacă. Ea va trebui să organizeze, să stabilească legăturile reciproce, să-i 
spună ea însăşi tot ce voia ea ca el să ştie, în loc de-a fi el obligat să-i 
smulgă prin infinitezimale operaţiuni legale de scormonire la care te 
obligă uneori martorii; el n-o să aibă decât să scrie pe tabletă: Cel putin 
nu mă face să-ți pun în scris toate întrebările pe care vrei să ti le pun, aşa c- 
atunci când ajungi la una din ele puneti-o singură şi mergi de la ea mai 
departe. Când opri maşina putu s-o şi vadă, în rochie albă, în portic, 
între două dintre coloanele prea mari pentru casă, pentru stradă, 
pentru tot Jeffersonul; o să se-ntunece şi probabil c-o să fie mai răcoare 
şi-n orice caz mai agreabil de şezut acolo, afară. Dar mai era şi tăcerea; 
îşi zise c-ar trebui să fie o lege ca fiecare să aibă cu el o lanternă 
electrică-n maşină, sau poate dacă i-ar cere ei în scris s-aducă o 
lanternă din casă, să poată citi prima frază; numai că n-avea cum citi 
că-i cerea o lanternă decât după ce intra în casă. 

Îl sărută, cum făcea totdeauna când se-ntâlneau altundeva decât pe 
stradă, aproape tot atât de înaltă cât el; îşi zise: Desigur c-o să trebuiască 
să fie sus în odaia ei şi cu uşile-nchise probabil; ceva destul de grav ca să fie 
nevoie de-o întâlnire specială, urmând-o prin holul la capătul căruia era 
uşa camerei în care tatăl ei (el credea că, din tot Jeffersonul, numai el şi 
cu Ratliff ştiau cum stau lucrurile) şedea, cum voia legenda locală, nici 
citind, nici mestecând tutun: doar cu picioarele proptite pe scândurica 
nevopsită, pe care pusese pe-un neam al lui, dulgher la Mosia 
Frantuzului, s-o bată-n cuie în căminul stil Adam; şi, desigur, sus pe 
scară la ea în odaie, unde căminul fusese conceput exact pentru 
înălțimea lor, să poată sta în faţa lui, când se foloseau de bloc şi de 
creion, care acuma constituiau un utilaj fix pentru că ea-l aducea aici 
numai când era de spus ceva mai mult decât ar fi încăput pe tableta de 


cinci pe opt. Cu toate că de data asta el nici n-apucase să pună mâna 
413 


pe condei, ca ea îi şi spusese cele opt-nouă cuvinte care câteva 
secunde l-au îngheţat. Zise după ea unul dintre ele. 

— Mink? făcu. Mink? Şi-n gând, repede: Ei drăcia dracului, numai 
asta nu, zicându-şi repede, Nouă sute... opt. Douăj' de ani şi p-ormă încă 
douăzeci pe deasupra. Peste doi ani iese şi-aşa. Uitaseräm de asta. Oare chiar 
uitaseram? N-a avut nevoie să scrie nici măcar Spune-mi; ea chiar asta 
făcea. De n-ar fi fost că voia să tacă, ar fi putut, ar fi vrut s-o-ntrebe, ce, 
Doamne, iartă-mă, ce coincidenţă trăsnită (nu-ncepuse încă să-i dea 
prin minte că există şi şansă, soartă, destin) o-mpinsese să se 
gândească la un om pe care nu-l văzuse-n viaţa ei şi-al cărui nume nu- 
| putuse auzi decât în legătură c-un omor las şi bestial. Da’ acuma asta 
nu mai avea importanţă: începuse să se gândească la destin şi la 
soartă. 

leri luase maşina lui tăică-su şi pe valet ca s-audă-n locul ei şi se 
dusese pan’ la Moşia Frantuzului, şi vorbise cu fratele maică-sii, cu 
Jody; acuma stătea-n fata lui Gavin lângă bordura căminului pe care 
pusese blocul gol, zicându-i: 

— La-nceput, n-a avut decât douăj de ani, şi asta-ar fi-nsemnat 
nouăsute douăşopt; ar fi ieşit, atunci. Numai că-n nouă-sute douăştrei 
a-ncercat să evadeze. Cum zicea unchiu' Jody, într-un fel de fustă 
largă şi-o bonetă de femeie. Cum de-o fi putut să-şi facă rost de-o 
fustă-n puşcărie? 

De n-ar fi fost că voia să tacă, ar fi putut s-o ia cu duhul blandetii. 
Dar acuma tot ce-i rămăsese era blocul de hârtie galbenă. Pentru că 
răspunsuri ştia dinainte de-a scrie: Ce ţi-a spus unchiu’ Jody? 

— C-a fost cellalt... văr al meu. Montgomery Ward, avusese 
clişeele alea porcoase, cu lanterna magică, pan’ ce l-au trimis şi pe el la 
Parchman, tot în nouă sute douăştrei, ti-aduci aminte? Oh da, desigur 
că-şi aducea aminte: cum el şi cu şeriful de-atunci, bătrânul Hub 
Hampton, care-i mort acuma, şi-au dat amândoi seama că Flem 
Snopes fusese ăla care-ascunsese alcoolul de contrabandă-n studioul 


lui văr-su şi-a făcut să fie condamnat la doi ani la Parchman, dar că tot 
414 


Flem fusese ala care nu numai c-a avut doua intrevederi intre patru 
ochi cu Montgomery Ward cat era-n puscarie asteptand judecata, da’ 
ca a si depus cautiunea si-a garantat, de-a putut Montgomery Ward sa 
lipsească două zile din închisoare şi si Jefferson şi p-ormă sa se- 
ntoarcă şi să primească sentinţa, şi să fie dus la Parchman s-o execute, 
după care Jeffersonul nici nu l-a mai văzut, nici n-a mai auzit de el, 
pân-acum vreo opt sau zece ani de zile, când au aflat că Montgomery 
Ward era acuma pe la Los Angeles, într-o afacere destul de lucrativă 
afiliată sau legată de industria cinematografică, sau în orice caz, de 
lumea Filmului. Vasăzică, de-asta trebuia Montgomery Ward să nimerească 
la Parchman, şi nu-n altă parte îşi zise el, nu la Atlanta sau Leavenworth 
unde l-ar fi dus afacerea cu ilustrațiile alea porcoase. Oh da, desigur că-şi 
aducea perfect aminte de chestia asta, şi-şi aducea şi de alta, de mai- 
nainte, tot la tribunal, c-un nenorocit de sfrijit de asasin smintit şi 
nemâncat, cât un copil de mare, care, când preşedintele-n persoană s-a 
aplecat spre el, să-i dea, după Constituţie, dreptul să-şi facă apărarea, 
i-a zis: „Nu-mi bate capu-acuma, nu vezi c-am treabă?” şi s-a-ntors 
din nou spre sala-ntesata ca să strige: „Flem! Flem Snopes! Nu-i 
nimeni p-aici să se ducă să-i trimeată vorbă lu’ Flem Snopes...” Oh da, 
desigur, el, Stevens, îşi dădea acuma seama de ce Montgomery Ward a 
trebuit s-ajunga la Parchman: Flem Snopes, cu-alea două vedre 
ascunse si găsite-acolo, şi-a cumpărat inca douaj’ de ani de viata. 

Scrise: Vrei să-l scot acuma? 

— Da, zise ea. Cum ai să faci? 

El scrise: Peste 2 ani tot o să iasă de ce sa n-aşteptăm pan’ atunci. $i mai 
scrise: De 38 de ani el nu ştie altceva decât cuşca aia. În libertate nicio lună 
n-o s-o poată duce ca un leu bătrân sau un tigru Mai lasă-i măcar ăşti doi 
ani. 

— Doi ani de viata nu-i mult, zise ea. Doi ani de puşcărie sunt. 

Apucase din nou creionul, dar s-a oprit şi-n loc să scrie a vorbit cu 
glas tare; i-a spus mai târziu lui Ratliff de ce. „Ştiu de ce, a zis Ratliff. 


Nu voiai să te-amesteci în tärâte. Poate că pan’ pe vremea aia ea 
415 


apucase sä-nvete să-ţi citească pe buze, si chiar de nu, iti fixasesi 
pozitia in propria dumitale istorie.” ,,Nu, zise Stevens. Am facut-o nu 
numai pentru ca eu cred in soarta si-n destin, da’ sunt si-un sustinator 
al lor, un admirator; vreau sa fiu si eu unul din instrumentele lor, 
oricat de modest.” Asa ca n-a scris, a rostit: 

— Nu-ti dai seama ce-are de gand sa faca din clipa-n care se- 
ntoarce la Jefferson sau oriunde unde-i si tatal dumitale? 

— Spune rar, sa mai incerc o data, zise ea. 

Si-atunci scrise: Te iubesc, zicându-şi repede: Dacă zic: Nu o să 
găsească pe altul, cine ştie pe cine, vreun damblagiu care-o s-o stoarcă de 
bani ca să-l scoată şi pe-ormă-o s-o stoarcă şi pentru cine ştie ce-o să mai facă 
vipera aia când s-o vedea-n libertate şi scrise Da putem să-l scoatem durează 
câteva săptămâni am să redactez o petitie-n numele dumitale ca rudă de 
sânge judecătorul de atunci judele Long şi şeriful bătrânul Hub Hampton au 
murit, da' Hub ăl mic o să-mi facă treaba chiar dacă nu-i şerif până la 
alegerile viitoare şi mă duc chiar eu cu ei la guvernator. 

Şi cu Ratliff îşi zise-n gând. A doua zi dimineaţă petiția era la el pe 
birou cu Ratliff aplecat deasupra ei cu condeiul în mână. 

— Dă-i drumu”, făcu Stevens. Semnează. O să am eu grijă. Ce-ti 
închipui că sunt — un asasin? 

— Încă nu, deocamdată, zise Ratliff. Cum o să ai grijă? 

— O să aibă Mrs Kohl. 

— Parcă-mi spuseseşi că n-ai scos o vorbă, aşa ca să poată ea să te- 
audă, despre ce-o să facă Mink îndată ce-o s-ajungă-n acelaşi oraş cu 
Flem, zise Ratliff. 

— Nici n-am avut nevoie, zise Stevens. Linda şi cu mine am fost 
amândoi de acord că nu-i nevoie să se-ntoarcă aici. După patruj de 
ani, cu nevasta moartă şi cu fetele-mprăştiate Dumnezeu ştie pe unde, 
o să-i fie-n fond şi lui mai bine dacă nu se-ntoarce. Aşa că ea pune la 
dispoziţie banii. Voia să-i dea o mie, da’ i-am spus c-atatia bani dintr- 
odată-l nenorocesc cu siguranţă. Aşa c-o să-i las directorului închisorii 


două sute cincizeci să-i fie inmanati in minutu-n care-i dau drumu” pe 
416 


poarta, cu conditia ca din momentu-n care-accepta banii sa jure ca 
pan’ la apusu' soarelui a ieşit dintre hotarele statului Mississippi, şi la 
fiecare trei luni i se vor trimite alte două sute cincizeci la ce adresă i-o 
plăcea, cu condiţia să nu mai calce-n Mississippi câte zile-o mai avea. 

— Pricep, zise Ratliff. Nu poa' să s-atingă de gologani decât cu 
condiţia să nu mai dea cu ochii de Flem Snopes cât o mai trăi. 

— Exact. 

— Da’ ia-nchipuie-ti că nu reuşeşti nimic cu banii, zise Ratliff. 
Inchipuie-ti că nu vrea să ia douăs'tecinj' de dolari pe Flem Snopes. 

— Nu uita, zise Stevens. O să aibă de-ales între treizeci şi opt de ani 
de puşcărie gata făcuţi şi de care-a scăpat, şi alti doi ani pe care-i mai 
are de facut în cuşca aia, ca să scape. Îl vinde pe Flem Snopes pe ăşti 
doi ani care vin, cu o primă de o mie de dolari pe an gratis pe tot 
restu” vieţii. Semnează. 

— Nu mă zori, zise Ratliff. Soartă si destin. Astea erau, de care-mi 
ziceai că eşti mândru să le fii slujitor, nu? 

— Ei şi? făcu Stevens. Semnează. 

— Nu eşti de părere c-ar trebui să bagi printre ele şi puţin noroc. 

— Semnează, zise Stevens. 

— Lui Flem i-ai spus? 

— Încă nu m-a-ntrebat, zise Stevens. 

— Şi dacă te-o-ntreba? 

— Semnează. 

— E gata-semnată, zise Ratliff. Puse condeiul la loc pe birou. Ai 
dreptate. Niciun moment n-am avut de ales, noi. Dac-ai fi zis „Nu”, s- 
ar fi dus la altu’ care n-ar fi zis „Nu” şi nici măcar n-ar fi inventat jocu’ 
ăsta la noroc cu douăs'tecinj de dolari. Şi-atunci Flem Snopes chiar că 
n-ar mai fi avut absolut nicio şansă. 

Niciunul dintre celelalte documente necesare n-a prezentat vreo 
dificultate. Judecătorul care prezidase procesul murise, fireşte, la fel şi 
respectivul şerif, bătrânul Hub Hampton. Dar fiul lui, căruia-i ziceau 


acuma Hub ăl mic, moştenise nu numai cei patru ani alternativi în 
417 


postul de serif, dar si aptitudinea batranului de-a fi in cei mai buni 
termeni politici cu înlocuitorul său alternativ, Ephriam Bishop. Asa ca 
Stevens avea deocamdată astea două nume; de asemenea, preşedinte 
de juriu era pe-atunci un bătrân voinic (deci încă ager) de vreo optzeci 
şi cinci de ani care mai exploata şi-acum o moară de grâu cu motor 
electric atunci când nu se ducea la vânat sau la pescuit cu moş Ike 
McCaslin, alt octogenar: plus alte câteva selecte semnături pe care 
Stevens le storsese tot atât de simplu şi de neînduplecat, ca şi pe-a lui 
Ratliff. Cu toate că, după el, atuul lui cel mai mare era colegul lui de 
promoţie de la Harvard, cam diletant el în politică în Mississippi, care 
nu deținuse niciodată niciun fel de demnitate oficială, dar era de ani 
de zile un fel de om cu trecere şi de consilier al guvernatorilor pentru 
simplul considerent că toate clanurile politice îl ştiau nu numai ca pe 
un mississippian de treabă şi devotat, dar şi mult prea bogat ca să mai 
râvnească la ceva. 

Aşa că Stevens, după ce trimisese actele-n capitala statului, n-avea 
să aibă — şi, fireşte, nici nu intenţiona altceva — de anunţat clientei sale 
decât că lucrurile merg bine, şi restul verii trecu şi veni toamna — 
septembrie, când tot Mississippi-ul (inclusiv guvernatori şi legiuitori, 
şi comisii de grațiere) îşi punea guler şi cravată şi veston, şi se-apuca 
de lucru. Avea, cert, sentimentul c-aproape-ar putea s-aleagă exact 
ziua şi ora la care-ar prefera ca detinutul să fie eliberat, şi-alese sfârşit 
de septembrie explicând clientei sale de ce, pe maculatorul galben de 
birou, plauzibil, volubil convingător pentru că el însuşi era convins. 
Septembrie, punct culminant în sezonul culesului de bumbac, când nu 
numai că va găsi de lucru, lucru cu care-i familiarizat, ci tocmai lucrul 
cu care, dintre toate, detinutul eliberat avea cele mai puternice 
legături emotive, dar după ce treizeci şi opt de ani trebuise să-l facă 
silit de carabinele-ncărcate, acuma avea să-l facă plătit cu bani, pe 
fiecare sac de cincizeci de kilograme. Asta, pus în balanţă fata cu 
eliberarea pe loc, atunci, în iunie, c-o juma’ de vară de trândăveală-n 


faţă, plus puterea de atracţie a locului unde se născuse, nu-i explicase 
418 


niciodata Lindei motivele pentru care faptura aia nu mai mare decat 
un copil şi care trebuie că din capul locului fusese nebun, si cu 
siguranţă că ăi treizeci şi opt de ani de puşcărie n-avuseseră cum să-l 
fi vindecat, nu trebuia să se-ntoarcă la Jefferson; îi ascunsese şi-asta- 
ndărătul locvacitatii rationale a condeiului alergând pe hârtia liniata — 
când deodată îşi ridică ochii (ea de bună seamă că n-auzise nimic) să-l 
vadă pe Ratliff acolo, imediat lângă uşa biroului, uitându-se la ei 
curtenitor, blând, impenetrabil, şi de data asta puţin grav şi gânditor. 
De fapt atât de puţin, că Linda-n orice caz nu băgase de seamă, sau cel 
putin nu înainte ca Stevens, atingand-o, strângând-o de brat sau de 
cot, să se ridice (cu toate că nu era niciodată necesar; acuma ea simţea 
prezenţa unui nou-venit) şi să zică: 

— Ce mai faci, V.K.? Intră. S-a şi făcut vremea? 

— Cam aşa s-arată, zise Ratliff. ’Neata, Linda. 

— Ce mai faci, V.K., răspunse Linda cu vocea ei înfundată, dar 
aproape exact cu-aceeaşi inflexiune ca şi Stevens: ea care nu l-ar fi 
putut auzi salutându-l pe Ratliff şi nici nu-şi putea aduce aminte de 
momentul când l-ar fi putut auzi, pe vremuri. Apoi Stevens scoase 
bricheta de aur cu monograma GLS, cu toate că L nu era inițiala lui, şi- 
i aprinse ei tigareta, apoi se duse cu Ratliff la dulăpiorul de deasupra 
chiuvetei şi aduseră cele trei pahare groase şi zaharnita, şi unica 
linguriţă, şi-o lămâie tăiată felii, şi Ratliff scoase de-undeva dintr-un 
buzunar o sticlă de whiskey din putinul pe care-l mai făcea Mr Calvin 
Bookwright şi-l lăsa an de an să se roadă, şi din când în când mai 
dădea câte unuia care-avea destul tact ca să păstreze prietenia lui 
precară şi irascibilă. Şedeau toţi trei, Linda cu țigarete şi Stevens cu 
pipa lui de cocean de păpuşoi, şi-şi sorbeau băutura, Stevens vorbind 
întruna şi scriind din când în când pe bloc ca ea să-i răspundă, până 
când ea puse pe masă paharul gol şi spuse „Bună seara” şi plecă. Apoi 
Ratliff zise: 

— Vasăzică, lui Flem nu i-ai spus încă. Stevens fuma. Da’ pan’ la 


urmă normal că nici nu mai era nevoie, pen’ c-acuma ştie tot tinutu’ că 
419 


Linda, nepoata sau vara lui Mink Snopes, sau ce i-o fi, il scoate. 
Stevens fuma. Ratliff apuca unul dintre pahare. 

— Mai iei unu? 

— Nu, zise Stevens. Foarte multumesc. 

— Vasăzică, nu ţi-ai pierdut glasul, făcu Ratliff. Afară doar c-acolo- 
n fund, în tezauru' băncii, unde trebuie să stea să-şi numere banii, nu 
poa' s-audă ce se-ntâmplă. Decât dac-o trebui să facă vr-un drum p- 
afară. Stevens fuma. Să treacă drumu' pan’ la serif la birou. Stevens 
fuma. Şi chiar nu mai vrei un pahar? 

— All right, făcu Stevens. De ce? 

— Asta te-ntreb şi eu. Ai fi zis că primu' lucru pe care-o să-l facă 
Flem o să fie să se ducă la şerif şi să-i aducă aminte de cuvintele ale 
din urm’ ale lu’ Mink pan’ să nu-l fi poftit atunci judele Long să se 
ducă la Parchman. Numai că n-a facut aşa. Poate că pan’ la urmă 
Linda i-o fi spus despre ăi douăs'tecinj de dolari şi poate că şi Flem s- 
agaţă d-un fir de pai când n-are altceva de ce s-agata. Pen’ că fireşte ca 
Flem nu poa' să se duc-aşa la ea, de-a dreptu”, şi să-i scrie pe tableta 
aia. Din clipa-n care-ai să-i dai drumu' blestematei ăleia de vipere- 
otrăvite o să vină-ntins aici şi-o să s-achite de datorie pentru 
mormântu' maică-tii şi toate ălelalte, despre care cu siguranţă că 
bagaretii ăştia din Jefferson te-au şi convins pesemne pan’ acuma că-s 
eu de vină: natural că n-o să-ndrăznească să rişte să-i bage-n cap idei 
de-astea ca s-o facă să vină să pună mâna pe dumneata să te trimită la 
Parchman să-l scoţi astă-seară si sa fii dimineata-napoi cu el aici în 
Jefferson, când el mai are încă trei săptămâni de stat, în care câte nu se 
pot întâmpla: poa’ să moară Linda sau să moară Mink, sau 
guvernatorii”, sau comisia de gratieri, sau poa' să sară-n aer chiar si 
Parchman cu totu'. Când zici c-o să fie? 

— C-o să fie ce? 

— Ziua când o să-i dea drumu'. 

— Oh. Cam pe după douăzeci. Probabil pe la douăşase. 


— La douăşase, zise Ratliff. Şi te duci acolo-nainte? 
420 


— Säptämâna viitoare, zise Stevens. Sa las banii si sa vorbesc cu 
directorul. Ca nu se poate atinge de bani pana nu s-angajeaza sa plece 
din Mississippi-nainte de-apusul soarelui şi să nu-i mai calce piciorul 
p-aici. 

— În căzu” ăsta-i totu-n regulă. Mai ales dacă eu... Se opri. 

— Dacă dumneata, ce? 

— Nimic, zise Rafliff. Soartă şi destin, şi noroc, şi speranţă, şi noi 
toți amestecați în toate — noi si Linda, si Flem, si-afurisitu’ ăla de 
smintit nemâncat şi mort de foame de-acolo, de la Parchman, toţi noi 
astia-amestecati într-o' soartă şi-un destin, şi-un noroc, şi-o speranță, 
de nu mai ştie nici unu' din noi unde-i inceputu’ şi unde-i sfarsitu’. 
Mai ales speranţă. Mi-aduc aminte că mă gândeam odată că-n fond 
speranta-i tot ce-are omu’, decât c-acuma-ncep să cred că-i cam tot de 
ce-are omu' nevoie — doar atât, să spere. Nenorocitu” ăla de ticălos de- 
acolo din tezauru' băncii, unde-şi numără banii, pen' c-acolo-i 
singuru' loc de pe lumea asta unde Mink Snopes nu poa' să pună 
mâna pe el, şi cât o sta acolo poate foarte bine să numere bani, ca să 
facă ceva, pen’ c-altceva tot n-are ce. Şi mă-ntreb daca poate n-o să-i 
dea Lindei înapoi ăi douăs'tecinj de dolari fără măcar să-i socotească 
dobândă la ei, pentru ăi doi ani de grațiere. Şi ma-ntreb cam cât ar da 
el din ce mai are-acolo-n pivnita-n tezaur, să mai aibă parte de-nca 
douăj' de ani de trăit. Sau poate de-ncă zece. Sau poate măcar de-ncă 
unu'. 

Zece zile mai târziu, Stevens era în biroul directorului închisorii. 
Avea banii la el — douăzeci şi cinci de hârtii de câte zece, nou-noute. 

— Nu doriţi să-l vedeţi? zise directorul. 

— Nu, zise Stevens. O să puteţi vorbi dumneavoastră cu el. Sau 
oricine. E simplu: i se oferă s-aleagă: acceptă gratierea şi două sute 
cinzeci de dolari, şi pleacă din Mississippi cât poate de repede, plus 
alti două sute cinzeci de dolari la fiecare trei luni de zile tot restul 
vieţii, dacă nu mai trece niciodată hotarul încoace; sau rămâne-aici, la 


Parchman, să putrezească încă doi ani şi dracu” să-l ia. 
421 


— Păi eu zic c-ar trebui să meargă, făcu directorul. Dac-as fi eu, cu 
siguranţă c-ar merge. De ce tine-asa de mult al cu cei două sute cinzeci 
de dolari să nu se mai întoarc-acasă? 

Stevens zise repede: 

— N-are la ce se-ntoarce. Familia i s-a dus, s-a-mprăştiat, nevastă-sa 
a murit acum douăşcinci sau treizeci de ani, şi ce s-a ales din cele două 
fete, nimeni, nu ştie. Chiar şi casa cu chirie-n care stătea s-o fi năruit 
de la sine, de n-o fi dat cineva peste ea şi-a făcut-o surcele. 

— Ciudat lucru, zise directorul. În Mississippi, aproape orice om 
are măcar un văr. De fapt, e şi greu să n-ai. 

— Oh, rude-ndepărtate, făcu Stevens. Da, s-ar părea c-au fost şi ei 
un clan de-ăsta răspândit pe la tara. 

— Aşa că una din rubedeniile astea-mprăştiate tine-asa de mult sa 
nu-l mai vadă-napoi acasă, că dă şi două sute cincizeci de dolari pe 
asta. 

— E nebun, zise Stevens. Nu se poate ca-n ăştia treizeci şi opt de 
ani să nu fi băgat de seamă careva de pe-aici, de pe la dumneavoastră, 
şi să nu vă fi spus, chiar dacă dumneavoastră personal n-aţi remarcat. 

— Pe-aici toţi suntem nebuni, zise directorul. Chiar şi deţinuţii. 
Poate-i clima. În locul dumneavoastră eu nu mi-aş face griji. Toţi sunt 
aşa la un moment dat — ameninţă; pe judecător sau pe procuror, sau 
pe vreun martor, care s-a apucat să spună-n public lucruri pe care 
orice om cumsecade le-ar fi păstrat pentru el; ameninţări grave: din 
câte-am băgat eu de seamă, nu-i loc mai bun pe lume de-amenintat 
sus şi tare decât cu cătuşe la mână, legat de-un poliţist. Dar câteodată 
chiar şi-un an e multă vreme. Şi el a avut treizeci şi opt. Vasăzică, nu 
capătă gratierea decât dacă acceptă cei două sute cinzeci de dolari. De 
unde ştiţi că n-o să ia banii şi-o să vă tragă pe sfoară? 

— Am mai constatat şi eu câte ceva pe la oameni, zise Stevens. Un 
lucru, de pildă: că sunt oameni incorecti care se vor strădui de zece ori 
mai mult şi vor face sacrificii de zece ori mai mari ca să fi se 


recunoască cel puţin o virtute, oricât de spartană, decât ar face-un om 
422 


corect ca sa evite viciul cel mai abject, dar care-l amuză. A-ncercat sa- 
şi omoare avocatul chiar acolo-n în închisoare-n timpul procesului, 
când a vrut să susţină că-i nebun. O să-şi dea seama că singurul lucru 
sănătos de făcut e să primească banii şi gratierea pentru ca, dac-o să 
refuze gratierea din cauza banilor, peste doi ani de zile nu numai că n- 
o să aibă cei două mii de dolari, da’ poate să şi moară. Sau, ceea ce ar 
fi infinit mai rău, să fie-n viaţă şi-n sfârşit liber şi sărac, dar Fle... şi se 
opri. 

— Da? făcu directorul. Cine-i Fleh ăsta, care-n doi ani ar putea să 
moară şi să nu mai poată pune mâna pe el? Cel cu ăi două sute cinzeci 
de dolari? N-are importanţă, zise el. Sunt de acord cu dumneavoastră. 
Dacă primeşte banii, totu-i clasa-ntâi, cum zic ei. Asta doriţi, nu? 

— Exact, zise Stevens. Dacă se iveşte vreo încurcătură, puteţi să-mi 
telefonati la Jefferson cu taxă inversă. 

— Va telefonez in orice caz, zise directorul. Faceti eforturi prea 
mari, ca sa nu fie o chestie grava. 

— Nu, zise Stevens. Numai daca refuza banii. 

— Vreti sa spuneti gratierea. 

— Care-i deosebirea? facu Stevens. 

Asa ca-n dupä-masa de douäzeci si sase cand ridica receptorul si 
centrala zise: ,,Parchman, Mississippi, cu Mr Gavin Stevens. Vorbeste 
Parchman”, şi o voce stinsă zise: „Hello, domnu’-avocat?”, Stevens îşi 
zise repede-n gând: Vasăzică, pân la urmă, tot un las sunt. Dacă s-o- 
ntâmpla peste doi ani cel putin n-o să m-atingă nimic. Acuma măcar pot să-i 
spun, pentru că asta-i dovada şi-n receptor: 

— Vasăzică, a refuzat sa ia banii. 

— Atunci ai şi aflat, făcu vocea lui Ratliff. 

— ... Ce? zise Stevens, de fapt după mai putin de-o secundă. 

— Eu sunt, zise Ratliff, V.K. la Parchman. Vasăzică, ti-au si 
telefonat. 

— Mi-au telefonat, ce? zise Stevens. E încă-acolo? A refuzat sa 


plece? 
423 


— Nu, a plecat. A plecat azi-dimineata la opt. C-un camion, spre 
nord... 

— Pai ziceai ca n-a luat banii. 

— Asta-ncerc si-acuma să-ţi spun. In fine-am dat de urma lor, acum 
un sfert de ceas. Banii-s inc-aici. El... 

— Stai putin, zise Stevens. Ai zis ca la opt dimineata, in ce directie? 

— L-a vazut un negru, statea la marginea soselei si a gasit pe cineva 
să-l ducă, un camion de carat vite, mergea spre nord, la Tutwiler. De 
la Tutwiler se poa’ sa se fi dus la Clarksdale si de-acolo mai departe la 
Memphis. Sau poa’ sa se fi dus de la Tutwiler la Memphis pe partea 
ailaltă, prin Baterville. Numai că oricine, dacă vrea să meargă de la 
Parchman la Jefferson poa' s-o ia şi prin Baterville, afară doar dacă nu 
vrea s-o ia prin Chicago sau pe la New Orleans, să se mai plimbe. 
Altminteri, nu mai are mult şi-i în Jefferson. Plec şi eu chiar acuma şi 
poate c-ar fi mai bine... 

— All right, făcu Stevens. 

— Si poate si lui Flem. 

— Las-o dracului, am zis o data all right. 

— Da’ ei inca nu. Nu-i nicio nevoie sa-i spui de pe-acuma ca uite, 
gata, ea l-a omorât pe barbatu’ maica-sii... 

Dar asta n-a mai apucat s-audă, receptorul era-n furcă; nici măcar 
n-avea pălăria pe cap când a ajuns în piaţă, pe stradă, cu banca unde 
era Snopes într-o direcţie şi tribunalul unde era şerifu-n cealaltă; nu c- 
avea vreo importanţă cu care să vorbească-ntâi, da'-şi zicea: Vasăzică-s 
realmente un las şi toată vorbăria cu destinu' şi cu soarta nici măcar pe 
Ratliff nu l-a convins. 

— Vrei să zici, făcu şeriful, că stă de treizeşopt de ani la Parchman 
şi că, din clipa-n care-l scoate cineva de-acolo, o să-ncerce o ispravă 
care-o să-l ducă direct înapoi, dacă nu cumva întâi l-or spânzura de 
data asta? Nu fi copil! Chiar şi-un tip cum zic ei că-i ăsta, şi tot trebuie 
să fi căpătat un pic de bun-simt în treizeşopt de ani. 

— Ha, făcu Stevens acru. Foarte bine-ai spus. Dumneata probabil că 

424 


erai un bäietas cu poala camasii pe-afarä, atunci, in 1908. N-ai fost in 
sala tribunalului în ziua aia să-i vezi mutra şi să-l auzi. Eu am fost. 

— All right, zise şeriful. Şi ce vrei sa fac? 

— Să-l arestezi. Cum se zice? Control rutier? Nici măcar să nu-l laşi 
să intre-n Yoknapatawpha. 

— Pe ce motiv? 

— Dumneata prinde-l. Motive-o să-ţi dau eu câte-o să-ţi trebuiască. 
La nevoie-l reținem pentru însuşire de bani sub pretexte mincinoase. 

— Parcă ziceai că n-a luat banii. 

— Nu ştiu încă exact ce s-a-ntâmplat cu banii. Dar am să imaginez 
eu ceva să poate servi, măcar să-l reţii o bucată de vreme. 

— Da, făcu şeriful. Sunt convins c-ai să găseşti. Acuma hai să 
mergem la bancă să vorbim cu Mr Snopes, poate că toţi trei la un loc o 
să putem născoci ceva. Sau poate Mrs Kohl. O să trebuiască să-i spui şi 
ei, cred. 

La care Stevens îi repetă aproape textual ce-i spusese Ratliff după 
ce pusese receptorul jos: 

— Să-i spui unei femei că uite, tocmai atunci isprăvise de-omorât 
pe bărbatul maică-sii, dimineaţa la ora opt? 

— All right, all right, zise şeriful. Vrei să vin cu dumneata la bancă? 

— Nu, zise Stevens. În orice caz, nu încă. 

— Părerea mea e că te-ai speriat degeaba, zise seriful. Daca s-o- 
ntoarce cumva p-aici, o să se ducă de-a dreptul la Moşia Frantuzului. 
Şi-atunci, cum dăm cu ochii de el prin oraş îl umflam şi stăm nitelus 
de vorbă. 

— Ai să dai pe dracu’ cu ochii de el, făcu Stevens. De când iti tot 
spun că de ăsta nu dai cu ochii. Asta a fost şi greşeala lui Jack 
Houston, acu treizeşopt de ani: n-a dat cu ochii de el decât când i-a 
ieşit de dupa tufiş, atunci, dimineaţa, cu pusca — dacă cumva o fi ieşit 
de după tufiş ca să tragă, ceea ce mă cam îndoiesc. 

Porni-napoi, traversând din nou piaţa, repede, zicându-şi: Da, la 
urma urmei chiar că-s un laş, la care entitatea sau cantitatea aceea cu 

425 


care-si pierduse o buna parte din viata vorbind sau mai curand 
trebuind s-asculte (poate scheletul lui, care-o să-i supravieţuiască vreo 
câteva luni sau câţiva ani — şi fără-ndoială că-n tot timpul ăsta o să-i 
facă morală, si el n-o să aibă cum răspunde) făcu imediat: Ţi-a spus 
cineva vreodată că nu eşti? Şi el iar: Dar nu-s laş: sunt omenos. Şi cel'lalt: 
Nici măcar nu eşti original; ăsta-i un eufemism folosit de obicei în loc de las. 

Banca trebuie că era închisă-acum. Dar când traversase piaţa spre 
biroul şerifului maşina cu Linda la volan n-aştepta, aşa că azi nu era zi 
de mers la săptămânalul whiskey. Storurile erau trase, dar, după 
putin ciocănit la uşa laterală, unul dintre contabili scoase nasul, îl 
recunoscu şi-i dădu drumul; trecu prin răpăiala maşinilor 
recapitulând operaţiile zilei — maşinile în sine părând imunizate şi 
chiar nepăsătoare la sumele astronomice pe care le reduceau la un 
staccato insignifiant — batu la o uşă, pe care acum patruzeci de ani 
colonelul Sartoris pusese să se scrie INTRAREA OPRITĂ, şi o 
deschise. 

Snopes şedea nu la birou, ci cu spatele la el, cu fata la căminul fără 
foc, rece, proptit picior peste picior pe-aceleaşi zgârieturi pe care le- 
ncepuseră călcâiele colonelului Sartoris. Nu citea, nu făcea nimic: doar 
şedea acolo cu pălăria lui neagră, de plantator, pe cap, cu falca de jos 
mişcându-se-alene, întruna, ca şi cum ar fi mestecat ceva, dar, precum 
ştia tot oraşul, nu mesteca nimic; nici măcar nu şi-a dat picioarele jos 
când Stevens s-a apropiat de biroul lui (era o masă mare şi plată plină 
cu hârtii oarecum aranjate, aproape-ntr-un fel de ordine) şi-a zis ca 
dintr-o răsuflare: 

— Mink a plecat azi-dimineata la opt, de la Parchman. Nu ştiu daca 
eşti la curent sau nu, dar noi — eu depusesem la direcţie ceva bani sa i 
se dea la iesire cu conditia ca, daca-i primeste, sa jure ca pleaca din 
Mississippi fără să mai treacă prin Jefferson şi că n-o să-i mai calce 
piciorul p-aici. N-a acceptat banii; nu ştiu cum de s-a-ntâmplat, pentru 
că nu trebuia să fie grațiat decât cu condiţia asta. S-a urcat într-un 


camion care trecea şi a dispărut. Camionul mergea spre nord. 
426 


— Cat era? 

— Ce? facu Stevens. 

— Cati bani? 

— Douas’tecinzeci de dolari, zise Stevens. 

— Foarte multumesc, zise Snopes. 

— Doamne-Dumnezeule, făcu Stevens. Omule, eu iti spun c-a 
plecat unu’ de la Parchman, azi la opt dimineata, si ca vine-ncoace sa 
te-omoare, şi dumneata tot ce găseşti să-mi spui e „Foarte 
mulțumesc”? 

Celălalt nu mişca, afară doar de mestecatul lui; Stevens îşi zicea 
fierbând de furie şi stăpânindu-se: Măcar dac-ar scuipa din când în când. 

— Atunci tot ce-are la el sunt ăi zece dolari pe care-i capătă de acolo 
cand li se dă drumu”, zise Snopes. 

— Da, zise Stevens. Din cate ştim — din câte ştiu. Da, atâta. Sau 
măcar să se facă din când în când că scuipă, îşi zicea. 

— Să zicem că omu” are-o răfuială cu tine, făcu Snopes. Un om de 
şaiştrei de ani, şi treiişopt făcuţi în puşcărie, şi care nici înainte nu era 
mai voinic decât un băiat de doişpe... 

Care chiar şi-atunci a trebuit să s-ascundă dup-un tufiş ca să tragă, îşi 
zise Stevens. Oh, da, ştiu perfect de bine ce vrei să zici: prea mic şi prea 
firav chiar şi-atunci, fără treiişopt de ani de puşcărie ca să fi riscat un cuțit 
sau o bâtă. Şi nici la Mosia Frantuzului nu se putea duce, singurul loc pe 
lumea unde şi-ar mai putea aduce cineva aminte de el ca să-i împrumute 
unu”, pentru ca, chiar dacă nimeni de-acolo nu i-ar da una peste țeavă dac-ar 
vedea-o tintitä spre tine, da’ nici nu i-ar imprumuta-o unu’ ca să tinteascü. 
Aşa că, sau o să trebuiască să cumpere-un pistol cu zece dolari, sau să fure 
unul. În care caz poate c-ai scăpat: al’ de zece dolari n-o să tragă şi de-dl alt, 
poate că te scapă-un polițist. Îşi zise, repede: Desigur. Spre nord. S-a dus la 
Memphis. Trebuia. N-avea-n altă parte unde să creadă că poate cumpăra un 
pistol cu zece dolari. Şi cum Mink n-avea decât zece dolari, o să 
trebuiască să meargă cu autostopul, întâi pan’ la Memphis, dac-o 


putea ajunge-acolo înainte de se-nchid prăvăliile cu amaneturi, şi pe- 
427 


urmä-n-apoi la Jefferson. Asta-nseamna ca n-o sa poata s-ajunga decat 
mâine, pentru c-altminteri prea ar însemna să-i vină uşor sortii, 
fatalitatii, să dea toate peste cap, să-ngăduie speranţe, coincidente 
scandaloase, chiar şi pentr-un optimist din fire ca Ratliff. Da, zise. 

— Aşa zic şi eu. Ai timp cel puţin până mâine-seară. Zicându-şi 
repede: Şi-acuma să-i dăm drumu. Ca să-l conving să nu-i spună ei fără să- 
şi dea seama că promite-un lucru pe care eu i l-am băgat în cap. Şi deodată 
se-auzi zicând: 

— Ai de gând să-i spui Lindei? 

— De ce? făcu Snopes. 

— Tocmai, zise Stevens. Apoi se auzi, de data asta spunând el: 
Foarte mulțumesc. Şi-apoi, într-adevăr pe negândite de data asta: 
Vina-i a mea, cu toate că probabil că n-aş fi putut împiedica nimic. Am 
vorbit chiar adineauri cu Eef Bishop. Ce-ai dori să mai fac? Dac-ar 
scuipa măcar o dată, gândi. 

— Nimic. 

— Ce? făcu Stevens. 

— Da, zise Snopes. Foarte mulțumesc. 

Măcar ştia de unde să-nceapă, acuma. Doar că nu ştia cum. Chiar 
dac-ar chema — când ar chema — poliţia din Memphis, ce să le spună — 
ce-ar putea să le spună: poliţia unui oraş de la o sută de mile 
depărtare, care n-a auzit pomenindu-se nici de Mink, nici de Flem 
Snopes şi nici de Jack Houston, mort de-aproape patruzeci de ani de 
zile. Dacă el, Stevens, n-a reuşit să-l determine nici pe şeriful local să 
facă ceva, când ăsta măcar din auzite şi tot ştia despre ce-i vorba. Cum 
să le explice el ălora ce-i el convins c-ar avea Mink de gând să facă la 
Memphis, darămite să-i mai şi convingă că Mink era la Memphis, sau 
c-o să fie. Şi, chiar dac-o s-ajungă să-i facă să s-agite putin, cum să li-l 
descrie pe cel pe care ar trebui să-l caute: când şi victima lui, acu' 
patruj' de ani, dac-a fost omorât a fost mai ales pentru ca ucigaşul era 
tipul de om pe care nimeni, nici chiar victima, nu-l bagă-n seamă la 


timp, ca să fie cu ochii pe el la ce e sau la ce face. 
428 


Afară de Ratliff. Din toată Yoknapatawpha, numai Ratliff l-ar fi 
recunoscut pe Mink la prima vedere. Pentru un om fără şcoală, 
neumblat, într-o măsură necitit, Ratliff avea un dar teribil de-a ţine 
minte, de-a prinde informaţii locale, de a-şi face relaţii utile, care-i 
prindeau bine-n momente critice. Stevens îşi mărturisea sieşi acuma, 
de ce-aştepta, de ce tărăgăna, de ce-şi pierdea realmente vremea: ca să 
se-ntoarcă Ratliff cu furgoneta lui de la Parchman, să-l trimită-n fugă 
la Memphis, fără măcar să oprească, nici motorul să n-apuce să-l 
stingă, să-l descrie pe Mink poliţiei din Memphis şi să-l salveze astfel 
pe vărul lui Mink, neamul lui, ce i-o fi fiind Flem, de la soarta dreaptă 
care-l aştepta, dându-şi seama — el, Stevens — din ce in ce mai bine: că 
tot ce voia el, realmente, de la Ratliff era să descopere nu numai cum a 
făcut Mink de-a ieşit pe poartă, la Parchman, fără banii care 
constituiau o condiţie obligatorie, dar cum de-a manevrat el aşa încât 
numai prezenţa manifest şi absolut imprevizibilă a lui Ratliff, într-un 
loc şi-ntr-un moment în care-n orice caz el n-avea ce căuta, a dezvăluit 
faptul că nu luase banii. 

Nu era nici trei când a telefonat Ratliff; avea să se facă nouă pan’ s- 
ajungă la Jefferson. Nu că furgoneta lui n-ar fi putut parcurge distanţa 
mai repede. Dar nu exista maşină a lui Ratliff care s-o parcurgă mai 
repede (cu condiţia ca el să fie-n maşină şi conştient, cu-atât mai mult 
s-o conducă). Şi-afară de asta la un moment dat, nu mult după şase, 
avea să se oprească să mănânce în primul cătun nenorocit, parcă 
fabricat în serie, fără nimic decât o maşină de egrenat, sau (astăzi) 
chiar în şosea, conducând grijuliu şi parcând maşina grijuliu în faţa 
vreunei Cafe Dixie oarecare, tot de serie, ca să mănânce, solitar şi 
îngrijit, şi fără grabă, carnea putin prea atoasa ca s-o poţi mesteca 
omeneste şi putin prea arsă ca să-i mai fi rămas vreo urmă de gust, cu 
inevitabilii cartofi präjiti, şi pâinea pe care n-o mestecai, o molfăiai ca 
pe-un servetel de hârtie, şi salata congelată, tăiată la maşină, şi roşiile 
care, dacă n-ar fi fost culoarea, ai fi zis că-s exhumate de paleontologi 


din tundră, si placinta congelată şi cu ceea ce ei vor numi cafea — o 
429 


mâncare absolut igienica si absolut lipsita de gust, cu exceptia sosului 
englezesc, facut la maşină şi turnat pe deasupra. 

El (Stevens) ar fi putut, ar fi trebuit poate, timp ar fi avut destul, sa 
se ducă cu maşina pan’ acasă şi să mănânce de cină cumsecade. Dar 
nu, i-a telefonat neveste-sii. 

— Vin în oraş şi putem mânca la Hotel Holston, a zis ea. 

— Nu, iubito. Trebuie să-l văd pe Ratliff îndată ce se-ntoarce de la 
Parchman. 

— All right. Cred c-am să vin în oraş să mănânc la Maggie (Maggie 
era soră-sa) şi poate că mă duc cu ea la cinematograf, aşa că ne vedem 
dimineaţă. Pot să vin în oraş, nu-i aşa, dacă-ţi promit că n-am să mă- 
nvartesc pe străzi? 

— Vezi, nu m-ajuti. Cum vrei să rezist dorinţei de-a fi-mpreună, 
dacă tu nu-i rezişti? 

— Atunci ne vedem dimineaţă, zise ea. Noapte, bună. Aşa c-au 
mâncat în Hotel Holston; n-avea chef de soră-sa şi de cumnat-su, şi de 
nepot-su Charles, astă-seară. La Hotel Holston mai ţineau încă la 
obiceiurile de demult, nu cu desperare, nici eroic: doar cu o 
îndărătnicie rece şi inflexibilă; era proprietatea a două surori fete 
bătrâne (adică una din ele, cea mai mică, fusese măritată pe vremuri, 
dar era atât de mult de-atunci şi durase-atât de puţin, că nu mai 
conta), care erau ultimele descendente ale lui Alexander Holston, unul 
dintre primii trei colonişti care-nfiintasera ţinutul Yoknapatawpha si 
care construise o cabană obişnuită de bârne, înghițită de mult de 
construcţia modernă, şi care-şi dăduse contribuţia — fusese de fapt 
catalizatorul — la botezul Jeffersonului, acum mai bine de-un secol; 
încă mai ziceau sufrageriei sufragerie şi ţineau (nimeni nu ştia cum) 
chelneri negri bărbaţi, şi, la unii dintre ei, drepturile prioritare se 
transmiteau din tată-n fiu; clienţilor li se servea table d'hote la două 
mese comune lungi, prezidate fiecare de câte una din surori; nu exista 
bărbat să intre fără haină şi cravată, nici femeie cu pălărie pe cap 
(aveau o cameră de toaletă cu o bonă în acest scop), nici dacă erau cu 

430 


biletul de tren in mana. 

Dar sora-sa a venit la timp s-o ia pe nevastä-sa la cinematograf. Asa 
că era-napoi la birou, cand putin dupa opt jumate l-a auzit pe Ratliff 
pe scara si-a zis: 

— All right. Ce s-a-ntamplat? Apoi: Nu. Stai. Ce cäutai la 
Parchman? 

— Eu sunt... cum zici dumneata?... optimist, făcu Ratliff. Si ca orice 
bun optimist, nu m-astept sa se-ntample chiar cum e mai rau. Da’, ca 
orice optimist demn de numele asta, imi place sä ma duc sa vad cu 
ochii mei îndată ce se poate, dupa — în caz de Doamne, fereşte. Mai 
ales cand diferenta dintre iesit bine si iesit prost poa’ s-ajunga pan’ 
aici, la Jefferson. Asta-ti da niste bataie de cap, stii... Era cam pe la 
zece, azi-dimineata; se făcuseră două ceasuri bune de când plecase, si 
şi-au cam pierdut răbdarea cu mine. Partea lor, ce-avuseseră ei de 
făcut, şi-o făcuseră; l-au luat şi l-au ţinut treizeşopt de ani de zile în 
regulă, ca la carte, cum mi-a spus si omu’, şi-aveau impresia că-şi 
câştigaseră dreptu’ să scape de el. Înţelegi cum vine: gratierea nou- 
nouta şi douăs'tecinj de dolari nou-nouti, si ei strânşi frumos pachet, 
în buzunar la salopetă, şi cu nasturu-ncheiat şi flanelă nouă, şi poarta- 
ncuiată-n urma lui sau, cum zicea omu’, pagina oficială Mink Snopes 
scoasă din registru şi scris pe ea frumos „Achitat pan’ la ultimu’ ban” 
şi distrusă cu două ceasuri pline şi-ndesate de-atunci, când uite cä-ti 
vine-un bägäret, apărut de cine ştie unde, nici măcar din oraş, nici 
măcar avocat, care-i tot dă zor cu: „Da, da, e-n regulă, mă rog”, da' ia 
să vedem dac-avea activmente banii la el când a plecat. 

Directoru'-n persoană se ocupase el cu mâna lui de bani: l-a chemat 
pe Mink în birou, singur, cu masa gata pregătită pentru el, gratierea 
de-o parte şi teancu' cu-ăi douăs'tecinj de dolari cât nu văzuse Mink 
in viata lui pan’ atunci, grămadă de cealaltă; şi directoru-n persoană, 
care i-a explicat că n-are de-ales: dacă vrea gratierea, trebuie să 
primească şi banii, şi cum ia banii înseamnă c-a şi jurat şi că şi-a dat 
cuvântu', şi c-a făgăduit pe Biblie să plece imediat din Missippi şi să 

431 


nu-i mai calce picioru’ pe acolo, cate zile-o avea. „Asta trebuia să fac 
ca să ies de-aici? A zis Mink. Să iau banii? ” „Asta”, a zis directoru’, si 
Mink a-ntins mâna şi-a luat banii, şi directoru-n persoană l-a ajutat să- 
ncheie buzunaru-n care-i pusese la un loc cu gratierea, şi directoru' i-a 
strâns mâna şi-a venit detinutu’ de-ncredere de I-a luat să-l ducă afară, 
unde-aştepta custodele să-i deschidă poarta spre libertate... 

— Stai, făcu Stevens. Detinutu’ de-ncredere. 

— Nu-i aşa? făcu Ratliff aprobând încântat, cu mândrie parcă. 
Simplu de tot. Probabil că d-asta nu le-a dat prin cap nici unuia de- 
acolo dintre ei, mai ales că nici la Parchman, de care nu poţi să zici 
nimic pe chestia că-i bine condus, nu poţi să pretinzi să găseşti pe- 
unu” atât de ticnit şi de antisocial, ca să se poarte ca şi cum atunci când 
ti se da aşa-deodată douăs'tecinj' de dolari gratis şi pe degeaba, far’ sa 
trebuie să spui nici măcar „Foarte mulţumesc” pe ei, ai mai avea de- 
ales. Aşa am zis şi eu: Detinutu’ ăla de-ncredere. De-aici la poartă a 
plecat, cu-ăi douas’tecinj’ de dolari la el. la să vedem dacă-i mai avea 
când a ieşit. Aşa c-am mai zis: Ce-i cu detinutu’ ăla de-ncredere? 

— E-un vietar şi el, a zis directoru’. Şi-a omorât nevasta c-un ciocan 
de caroserie şi s-a convenit, şi şi-a mântuit sufletu-n puşcărie încă- 
nainte de sentinţă, şi-i foarte bine notat la noi, ţine şi predici, aşa laic 
cum e. 

— Pai atunci, daca Mink ar fi avut toata lista invitatilor la dispozitie 
si si timp s-o studieze, n-ar fi gasit alt tip mai pe pofta lui pentru ce-i 
trebuia, am zis. Asa ca, dupa cum s-aratä, ma gandesc sä-ncep sa-mi 
para rau dupa nenorocitu’ asta de pocait, chiar daca s-a cam pripit 
cand a fost de-a cautat o solutie la enigma jugului cäsniciei si n-a gäsit 
ceva mai bun decat un ciocan de garaj. Adica, ce vreau sa spun e ca 
socot că mai aveţi p-aici ceva metode de interogare speciale pentru 
interlocutori fara tragere de inima, nu? 

— De-asta-am intarziat cu telefonu’: le-a trebuit ceva timp, cu toate 
că pe dinafară, trebuie să recunosc, nu se vedea nimic. Pen’ că 


oamenii-s aiurea. Nu, nu-s aiurea: sunt jalnici. Uite, tipu’ ăsta, băgat 
432 


pe viata, care chiar dac-ar fi descoperit ala c-a fost o greseala, sau ar fi 
lăsat cineva poarta descuiata, tot n-ar fi avut curaju’ să iasă, pen’ ca 
batranu’ fetei a jurat că-l omoară cum trece de gardu’ puşcăriei. Aşa că 
ce Doamne, iartă-m-ar fi putut să facă el cu-ăi douăs'tecinj' de dolari, 
chiar dac-ar fi putut visa vreodată c-o să poa' s-o şteargă cu metoda 
asta a lui. 

— Da’ cum dracu' a făcut? zise Stevens. Cum? 

— Păi, în singuru” fel în care putea Mink, şi cu siguranţă ca de-asta 
nu i-a trecut niciodată nimănui prin cap să se gândească dinainte la 
aşa ceva. Pe drum de la biroul directorului până la poartă i-a spus 
detinutului de-ncredere că vrea să meargă la privată şi-năuntru i-a dat 
ale douăs'tecinj' de dolari, şi i-a zis să i le dea directorului înapoi când 
i-o veni mai la-n-demână, cu cât mai târziu, cu-atât mai bine, ca el, 
Mink, să fie ieşit, dispărut, şi să-i spună directorului că-i Foarte 
mulţumeşte, da’ că s-a răzgândit şi că nu-i mai trebuie. Asa că chestia 
cu detinutu’ asta era: să-i dea lui Mink un ceas-două s-o şteargă, 
probabil că pentru todeauna, nimeni n-avea să ştie-ncotro şi nici c-o 
să-i pese cuiva ceva. Că puţin mă importă unde eşti: din momentu-n 
care-un om poa' să creadă-ntr-adevăr că-n viaţa lui n-o să mai aibă 
vreodată ce să facă cu douăs'tecinj' de dolari, omu’ ăla pentru mine 
era gata mort de mult şi-atunci în minutu' ăla descoperise asta. Şi- 
asta-i tot. N-am idee... 

— Eu am, făcu Stevens. Mi-a zis Flem. E la Memphis. Prea-i mic şi 
pirpiriu, şi bătrân, ca să pună mâna pe cuţit sau de bâtă, aşa că trebuie 
să se ducă-n locul cel mai apropiat unde speră că poate găsi un pistol 
pe zece dolari. 

— Vasăzică, i-ai spus lu’ Flem. Ce-a zis? 

— A zis „Foarte mulţumesc”, făcu Stevens. Şi după o clipă: Am zis 
c-atunci când i-am spus lui Flem că Mink a ieşit de la Parchman azi- 
dimineaţă la opt şi că vine-ncoace să-l omoare el a zis „Foarte 
mulțumesc”. 


— Te-am auzit. Dumneata ce-ai fi zis? Ai fi fost, în orice caz, tot atât 
433 


de politicos ca si Flem Snopes, nu? Asa ca, la urma urmei, poate ca-i in 
regula. Ai vorbit la Memphis, desigur. 

— Sa le spun ce? facu Stevens. Cum sa descrii unui politist din 
Memphis pe cineva pe care nici eu nu l-aş recunoaşte, necum să-i mai 
şi spun că-i realmente-n Memphis şi că-nceartă să facă ce presupun eu 
că-ncearcă să facă, când eu singur nu ştiu ce-am de gând să fac? 

— De ce nu-ncerci la Memphis? zise Ratliff. 

— Ai să mă-înnebuneşti. Ce vrei? 

— "Mi ziceam că şi-ntr-un locşor mult mai mic decât Memphis, şi 
tot nu se poate să n-ai pe nimeni acolo, cu care să fi fost la Harvard. 

— Dracu’ să mă ia, zise Stevens. Ceru interurbanul şi imediat 
vorbea cu el: c-un coleg de facultate, cu un Cincinatus amator acolo, 
pe plantatia lui, nu departe de Jackson, care mai intervenise o dată, 
când a fost cu obţinerea gratierii, aşa că Stevens n-a avut de explicat 
decât încurcătura, nu toată afacerea. 

— Bineînţeles, nu ştii dacă efectiv s-a dus la Memphis, zise 
prietenul. 

— Nu ştiu, zise Stevens. Dar cum urgenţa ne forțează să-ncercăm să 
vedem unde-ar putea fi, măcar să ni se-ngăduie să facem o 
presupunere sinceră. 

— All right, zise prietenul, îl cunosc pe primar şi pe prefectul 
poliţiei. Tot ce vreţi voi — tot ce pot ei face, de fapt — e să se controleze 
orice loc unde cineva ar fi putut încerca să cumpere-un pistol cu zece 
dolari, începând, să zicem, de azi la prânz. Este? 

— Este, zise Stevens. Şi roagă-i să fie buni să-mi telefoneze cu taxa 
inversă — dac-or avea ceva să-mi spună. 

— Am să te chem chiar eu, zise prietenul. S-ar zice că am si eu 
părticica mea de contribuţie la soarta prietenului dumitale. 

— Când o să-mi zici aşa în fata lui Flem Snopes, să zambesti, făcu 
Stevens. 

Asta era joi; vineri, centrala telefonică ar fi putut uşor da de el 


oricând şi oriunde-n jurul pieţei. Cu toate c-ar fi avut destule de făcut 
434 


la birou, daca s-ar fi asezat sa lucreze. Reusi in cele din urma sa s- 
apuce, dupa o vreme, si era atat de absorbit cand intra Ratliff cu ceva 
frumos, împachetat într-o pungă de hârtie, zicând: „Neaţa”, ca 
Stevens nici nu ridică privirea, scriind pe blocul de hârtie galbenă 
întruna, calm, stăpânit, chiar cu Ratliff un moment în picioare, lângă 
el, uitându-i-se-n creştet. Apoi Ratliff îşi căută un scaun dintre cele de 
dincolo de birou, cel de lângă perete, se ridică pe jumătate şi-şi puse 
pachetelul pe clasorul cu dosare alături de el, şi se aşeză, Stevens 
continuând să scrie-ntruna, oprindu-se când şi când să-şi arunce ochii 
pe cartea deschisă din stânga lui; până ce Ratliff apucă ziarul de 
dimineaţă din Memphis, de pe birou, îl deschise fâşâind uşurel, 
întorcând o pagină, şi-apoi iar fâşâind uşor, până când Stevens zise: 

— Dă-o dracului de treabă sau ieşi afară, sau cautä-ti altceva de 
făcut. Mă enervează. 

— N-am nicio treabă az’ de dimineaţă. Dacă ai cumva ceva de făcut 
prin oraş, rămân eu să am grijă de telefon. 

— Am destul de lucru-aici, dac-ai isprăvi-odată cu-afurisitu' ăsta 
de foşnit... Aruncă, trânti creionul pe birou. Desigur că n-a ajuns încă 
la Memphis sau în orice caz n-a-ncercat să-şi cumpere-un pistol, c- 
altminteri am fi aflat, în fond asta-i tot ce vrem: întâi s-aflăm ceva de- 
acolo. Crezi că o prăvălie cu amaneturi sau cu articole de sport care-şi 
respectă cât de cât autorizaţia i-ar mai vinde-un pistol după ce 
poliţia... 

— Dacă m-ar chema Mink Snopes, nu cred c-aş calca pragu' cuiva 
care să aibă vreo autorizaţie de pierdut că vinde pistoale şi revolvere. 

— Adică... făcu Steven. 

— Acolo-afară, la Mosia Frantuzului, se zicea că Mink ăsta fusese 
cam zurbagiu la tinereţe, că-i plăceau petrecerile; cât îl ţineau curelele, 
e-adevărat, ’ adică nu mare lucru. Da’ oricum, tot a făcut două-trei 
escapade la Memphis, cu flăcăi de pe vremea aia — alde Quick şi Tuli, 
şi Turpin, şi cam de-ăştia: mai mult ca sigur că ştie pe un’ să-nceapă să 
caute locuri unde nu ţin autorizaţii de-alea să aibă nevoie poliţia să le 

435 


bată capu’ ori de câte ori dau peste vr’un pistol unde nu-i era locu’ sau 
nu dau peste el unde-i era. 

— Crezi ca politia din Memphis nu-si stie orasul atat de bine cat il 
stie-un blestemat de ucigas smintit si prapadit care a stat patruj’ de ani 
inchis in puscarie? Politia din Memphis are-o reputatie mai buna 
decat zece, decat o suta de politii pe care ti le pot spune pe nume... 

— Mă rog, mă rog, făcu Ratliff. 

— Ce dracu”, nici Dumnezu din cer în persoană n-o fi chiar atât de 
ocupat, ca să poată-un nebun de ucigaş să facă o sută de mile cu 
autostopul şi să-şi cumpere-un pistol cu zece dolari, şi pe-urmă iar să 
mai facă-o sută de mile cu autostopul şi să-mpuşte-un om cu el. 

— Depinde: cine poate şti pe cine-o vrea Dumnezeu să vadă- 
mpuscat de data asta, zise Ratliff. „Ai fost pe la serif azi-dimineata? 

— Nu, zise Stevens. 

— Eu am fost. Nici Flem n-a fost pan’ acuma. Şi nici din oraş n-a 
plecat. Am verificat. Aşa că poate că-i cel mai bun semn: Flem nu-i 
îngrijorat. Crezi că i-a spus Lindei? 

— Nu, zise Stevens. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus. 

— Flem? Vrei să zici că ţi-a spus el sau l-ai întrebat? 

— L-am întrebat. l-am zis: „Ai de gând să-i spui Lindei?” 

— Şi el ce-a zis? 

— A zis: „De ce?” 

— Oh, făcu Ratliff. 

Pe urmă se făcu amiază. Ce-avea Ratliff în pachetel era un sandviş, 
tot aşa, făcut frumos. 

— Du-te acasă la masă, zise el. Am să şed aici s-aştept. 

— N-ai spus chiar acuma că, dacă Flem nu-şi bate capul, de ce 
dracu” să ni-l batem noi? 

— Atunci n-am să-mi bat capu'. Am s-aştept telefonu'. 


Dar Stevens era-napoi la birou când a sunat, către mijlocul după- 
436 


amiezii. 

— Nimic, s-a auzit glasul colegului lui. La niciuna din prăvăliile de- 
amanete, şi nici la vreuna un’ să poţi să cumperi un pistol sau revolver 
de-orice fel, necum unu' cu zece dolari. Poate că n-a ajuns încă la 
Memphis, cu toate că-s mai mult de douăzeşpatru de ore. 

— Se poate, zise Steven. 

— Poate că nici n-a avut de gând s-ajungă la Memphis. 

— All right, all right, zise Stevens. Să-i scriu eu personal o scrisoare 
de mulţumire prefectului poliţiei sau... 

— Desigur. Dar lasă-l întâi s-o merite. A fost de acord că nu-i mare 
lucru să verifice lista-n fiecare dimineaţă câteva zile, cine ştie, poate 
prinde bine. l-am mulțumit în numele dumitale. Am mers chiar mai 
departe, i-am spus că, dacă te vei nimeri vreodată-n aceeaşi 
circumscripție electorală cu el şi se va hotari să candideze, in loc să tot 
stea s-aştepte... Stevens puse receptorul jos şi se-ntoarse spre Ratliff, 
tot fără să-l vadă deloc şi zise: 

— Poate că nici n-o să se ducă. 

— Ce? făcu Ratliff. Ce-a zis? Stevens îi spuse, îi repetă esentialul. 
Cred că asta-i tot ce putem face, zise Ratliff. 

— Da, făcu Stevens. Îşi zise: Mâine o să ştiu. Dar am sa mai aştept o zi. 
Poate pând luni. 

Dar n-a avut de aşteptat atât. Sâmbătă, biroul lui era totdeauna, nu 
atât ocupat cu treburile ținutului, pentru care primea leafă ca să le 
rezolve, cât plin cu lume de la tara care venea şi pleca întruna, 
alegătorii care-l votaseră. Ratliff, care-i cunoştea şi el pe toţi, tot atât de 
bine sau poate chiar mai bine, stătea modest pe scaunul lui de lângă 
perete, de unde-ajungea uşor la telefon, fără măcar să se ridice; ba 
venise şi de data asta c-un sandviş zdravăn, când către prânz Stevens 
zise: 

— Du-te-acasa şi mănâncă-n linişte sau vino să mănânci cu noi. 
Astăzi n-o să mai sune. 


— Trebuie că ştii de ce, zise Ratliff. 
437 


— Da. Am să-ţi spun luni. Nu: mâine. Dumincă-o să fie o zi 
potrivită. Am să-ţi spun mâine. 

— Vasăzică, ştii c-acuma-i totu-n regulă. Totu-aranjat şi terminat. 
Flem, şi dacă ştie, şi dacă nu, poa’ să doarmă liniştit de-acu-nainte. 

— Nu ma-ntreba încă, zise Stevens. E ca un fir de ata: Tine, până-l 
rup eu — sau cam aşa... 

— Vasăzică, ai avut dreptate din capu’ locului. N-a fost niciun 
motiv să-i spui şi ei. 

— Niciodată n-a fost, zise Stevens. Nici n-o sa fie vreodată. 

— Tocmai asta ziceam şi eu, făcu Ratliff. Nu mai e nicio nevoie- 
acuma. 

— Şi ce ţi-am spus eu e că n-a fost niciodată nicio nevoie să-i spun 
ei şi nici n-ar fi fost, indiferent de ce s-ar fi-ntâmplat. 

— Nici măcar ca problemă morală? 

— Ducă-se dracului şi de morală, şi de problemă, făcu Stevens. Nu 
există nicio problemă: e-un fapt: faptul că nici dumneata, nici nimeni 
c-un pic de minte-n cap n-o să s-apuce să-i spună că gestul ei de milă 
şi de compătimire, şi de pură generozitate, l-a ucis pe omul care trece 
drept tatăl ei fie că e sau nu, şi fie că-i un ticălos sau nu. 

— All right, all right, zise Ratliff. Chestia cu firu’ de-aţă de care-ai 
pomenit adineauri. Poate că ar fi mai ferit să nu se rupă prea devreme, 
dac-ar sta cineva pe-aproape, să prindă telefonu” ăla, când n-o să sune 
la trei az’ după-masă. 

Aşa că la trei erau amândoi la birou. S-a făcut pe-urmă şi patru. 

— Zic c-acum-am putea pleca, făcu Ratliff. 

— Da, zise Stevens. 

— Da’ tot nu vrei să-mi spui acuma? zise Ratliff. 

— Mâine, zise Stevens. Pân-atunci o să trebuiască să sune. 

— Asa că firu’ asta de aţă-i c-un fir de telefon în el, vad. 

— La revedere, zise Stevens. Pe mâine. 

Centrala telefonică ştia şi duminică unde să-l găsească, oricând, şi, 


de fapt, pân-aproape de două jumătate-n după-amiaza aia, el încă mai 
438 


credea c-o sa stea toata ziua la Rose Hill. Mai avusese-n viata lui si alte 
perioade similare de neliniste si agitatie, si incertitudine, chiar daca-n 
cei mai multi din anii astia fusese burlac: isi amintea ca, o data sau de 
doua ori, chinul si nelinistea lui s-au datorat tocmai faptului ca era 
burlac, că adică circumstanţele, situaţia îl fortau să rămână burlac, cu 
toate eforturile lui de a renunţa. Dar pe vremea aia mai avea o 
buruiană de leac: nepentes, uitarea: proiectul pe care singur şi-l 
impusese pe când era la Harvard, de a traduce Vechiul Testament, din 
nou, în greaca clasică a primei sale versiuni, după care va învăța 
singur ebraica şi-atunci într-adevăr că-l va ridica la autenticitate; se 
gândise noaptea trecută: Da, desigur, mai am asta de făcut mâine; 
uitasem. Şi apoi, azi-dimineata, şi-a dat seama că nu mai mergea, că 
niciodată n-o să mai meargă. Era vorba, fireşte, de efort: nu numai de 
capacitatea de a se concentra, ci şi de a crede-n ea; era prea bătrân 
acum şi adevărata tragedie a bătrâneţii e că nicio angoasä nu mai e 
destul de chinuitoare ca să pretindă, să justifice un sacrificiu. 

Aşa că nici măcar două jumate nu era când se pomeni, realmente 
fără să fie surprins, urcându-se-n maşină, şi tot fără să fie surprins 
ajunse-n piaţa pustie-n după-amiaza de duminică, şi-l văzu pe Ratliff 
aşteptând lângă scara biroului, şi-acum, în birou amândoi, priveau 
acele cum se târâie spre trei, fără să-ncerce să simuleze ceva. 

— Ce s-a-ntâmplat c-am pus trei fix, aşa ca o linie de demarcaţie 
magică-n afacerea asta? zise Ratliff. 

— Are vreo importanţă? 

— Aşa-i, zise Ratliff. Important e sa nu zgâlțâim sau să nu atingem 
cine ştie cum firu' ăla de ata. Atunci ceasul de la tribunal batu cele trei 
lovituri puternice si catifelate în somnolenta duminicală, si, pentru 
prima data, Stevens îşi dădu seama cu câtă absolută certitudine nu 
numai că nu aşteptase, dar ştiuse că telefonul n-avea să sune înainte 
de-această oră. Apoi, în aceeaşi secundă, în aceeaşi clipită, îşi dădu 
seama de ce nu sunase: faptul că nu sunase era o mai puternică 


dovadă despre ce-ar fi cuprins mesajul dac-ar fi venit, decât mesajul 
439 


propriu-zis. 

— All right, zise el. Mink a murit. 

— Ce? sari Ratliff. 

— Nu stiu unde, si n-are importanta. Pentru c-ar fi trebuit din capul 
locului să ne dam seama că si trei ore de libertate-l vor ucide, darămite 
trei zile. Vorbea repede, fără să se bâlbâie: Nu-ntelegi? Un biet animal 
pirpiriu, fără neamuri, fără legături, străin peste tot, care niciodată, de 
la-nceput, n-a făcut realmente parte din speța omenească, necum să fi 
trăit în ea, şi-apoi închis într-o cuşcă treiişopt de ani de zile, şi-acuma, 
la şaiiştrei de ani, pus deodata-n libertate, zvârlit, aruncat din adăpost 
şi siguranţă, ca un şarpe veninos, ager şi primejdios de moarte, cât stă- 
n imunitatea tropicală a cutiei lui de sticlă făcută de mână de om şi- 
ngrijit de mână de om, dar care n-ar trăi niciun ceas în libertate, 
aruncat, zvârlit în stradă, c-un vârf de furcă sau c-un cleşte lung în 
coadă. 

— Stai, făcu Ratliff. Stai putin. 

Dar Stevens nici nu s-a oprit măcar. 

— Fireşte că n-am aflat încă unde-a fost găsit sau cum, sau de cine-a 
fost identificat, pentru că nimănui nu-i pasă; poate că nici nu l-a văzut 
încă nimeni. Pentru că-i liber. Poate să şi moară, unde-i place, acuma. 
De treiişopt de ani şi până-n dimineaţa de joia trecută n-ar fi putut să-i 
iasă-un coş pe faţă, sau să-şi jupoaie pielea pe lâng-o unghie, fără să i 
se treacă-n fişă cinci minute mai târziu. Dar acuma-i liber. Nimeni nu 
se mai sinchiseşte când şi unde, şi cum moare, cu condiţia ca stârvul 
să nu le stea-n drum oamenilor. Aşa c-acuma ne putem duce-acasă 
până ce ne-o telefona careva că dumneata şi cu Flem vă puteţi duce să- 
1 identificaţi. 

— Da, făcu Ratliff. Dar... 

— Niciun dar, zise Stevens. Hai cu mine-acasă să bem ceva. 

— Poate c-am putea trece-ntâi pe la Flem să-l punem la curent. Zise 
Ralliff. Poate că-n căzu' ăsta să ia şi el un strop. 

— Să ştii că nu-s om rău, zise Stevens. Nu i-aş da lui Mink o puşcă 

440 


sa traga-n Flem cu ea; nici n-as intoarce capul daca Mink s-ar servi de- 
a lui. Dar nici n-am de gând sa misc un deget ca să-l scutesc pe Flem 
de inc-o zi sau două-n care sa s-astepte-n orice moment ce Mink s-o 
faca. 

Nici serifului nu i-a spus convingerea asta a lui, ca Mink murise. De 
fapt, seriful i-a spus lui; l-a gasit pe serif la ei in birou, la tribunal, si i-a 
expus teoria lui si-a lui Ratliff, despre primul obiectiv al lui Mink si 
motivul acelui obiectiv, şi că poliţia din Memphis va continua să 
verifice zilnic locurile unde Mink ar putea-ncerca să cumpere-o armă. 

— Aşa că-i cert că nu-i la Memphis, zise şeriful. Câte zile s-au 
făcut? 

— De joi. 

— Şi nici la Mosia Frantuzului nu-i, zise seriful. 

— De unde ştii? 

— Am dat ieri o raită pe-acolo şi-am cercetat putin. 

— Aşa că-n cele din urmă m-ai crezut, zise Stevens. 

— Capăt diurnă pentru maşină, zise seriful. leri era frumos, zi bună 
pentru-o deplasare la ţară. Vasăzică-s patru zile-acuma-n care să fi 
făcut o sută de mile. Şi pare-se că nici la Memphis nu-i. Şi ştim că nu-i 
la Mosia Frantuzului. Şi, după dumneata, Mr Snopes ştie că nu-i nici 
aici în Jefferson. Poate c-o fi murit. La care acuma, că altul începuse, 
spusese cu glas tare, Stevens îşi dădu seama că nu crezuse-n realitate 
nicio clipă, auzindu-l fără să-l asculte pe serif continuând: Un 
blestemat de şarpe veninos care n-a avut niciodată niciun prieten, 
dupa câte-aud, şi nimeni nu ştie acolo, la Mosia Frantuzului, ce s-a 
ales din nevastă-sa şi din cele două fete, sau măcar când au dispărut. 
Să stai închis treizeşopt de ani şi să te pomeneşti pe urmă dat afară, 
cum dai noaptea pisica din casă, fără să ai un’ să te duci şi pe nimeni 
care să fi vrut realmente ca tu să scapi. Poate că n-a putut suporta. 
Poate că l-a ucis libertatea. Ştiu c-au mai fost cazuri. 

— Da, zise Stevens, probabil că ai dreptate, zicându-şi calm: N-o să- 
| împiedicăm. Nu-l putem împiedica — nici toți grămadă cu poliția din 

441 


Memphis cu tot. Poate ca si-un sarpe veninos, cand are soarta de partea lui, 
n-are nevoie nici de noroc, necum de prieteni. $i zise: Numai ca inca nu 
stim. Nu ne putem baza pe asta. 

— Îmi dau seama, zise şeriful. Am trimis ieri, la Varner la prăvălie, 
doi oameni în delegaţie; pretind că-şi aduc aminte de el, că l-ar 
recunoaşte. Aş putea să pun pază la Mr Snopes, să-l supravegheze 
când se duce şi când se-ntoarce de la bancă. Da' să fie-a dracului de 
treabă, să-l păzească de cine, ce, când, unde? Nu pot să-i bag un om în 
casă decât dacă-mi cere, nu-i aşa? Fiică-sa. Mrs Kohl. Poate c-ar putea 
face ea ceva. Tot mai vrei să nu afle nimic? 

— Trebuie să-mi dai cuvântul de onoare, zise Stevens. 

— All right, zise şeriful. Să sperăm că amicul dumitale de la Jackson 
o să-ţi comunice-ndată ce poliţia din Memphis dă de vreo urmă, nu? 

— Da, zise Stevens. Dar comunicarea veni de-abia miercuri. Ratliff 
l-a sunat marţi seara puţin după zece şi i-a spus, şi miercuri 
dimineaţă, în drum spre birou, a trecut pe lângă bancă, unde-n ziua 
aia obloanele n-aveau să fie ridicate şi, cum sta la birou cu receptoru-n 
mână, vedea prin fereastra din faţă, convulsiunile sumbre ale crepului 
şi panglicilor alb-negru-violet, şi florile de ceară, prinse-n uşa din fata 
încuiată. 

— A găsit un pistol cu zece dolari, se auzea glasul colegului de 
facultate. Luni dimineaţă, devreme. Era o prăvălie cu amaneturi, nu 
chiar autorizată-n regulă, aşa c-aproape o scăpaseră din vedere. Dar 
cu puţină... persuasiune, proprietarul şi-a adus aminte. Zicea să nu-ţi 
faci griji însă, pistolul mai era pistol numai cu numele, şi-avea să-i 
trebuiască ceva mai mult de cele trei cartuşe pe care i le-a dat el, ca să- 
l facă să funcţioneze. 

— Ha, făcu Stevens acru. Spune-i negustorului din partea mea că 
nu-şi cunoaşte marfa. Pistolul a fost aseară-aici. A funcţionat. 


442 


Saptesprezece 


Cand ajunse la ramificatia de cale ferata, luni dimineata putin 
inainte de unsprezece, era in alta cabina de camion de carat vite. 

Camionul mergea mai departe, spre rasarit in Alabama, dar, chiar 
dac-ar fi luat-o-ncoace, spre sud, sa treaca prin Jefferson chiar, odata 
ajuns aici, tot ar fi coborat. Dac-ar fi fost vreun camion din 
Yoknapatawpha sau condus de careva din tinut, sau din Jefferson, nici 
nu s-ar fi urcat. 

Până azi-dimineata, când a ieşit din prăvălie simtind pistolul in 
buzunar, totul i se paruse simplu: n-avea decat o singura problema: 
să-şi facă rost de armă; după asta, numai geografia, topografia 
locurilor mai stătea între el şi clipa-n care avea să se-ndrepte spre 
omul care-a privit cum e trimis la puşcărie fără să mişte-un deget, care 
n-a avut nici măcar cuviinta şi curajul să zică „Nu” la chemarea 
sângelui, la strigătul de ajutor de la rudă la rudă, şi-o să-i spună: 
„Uită-te la mine, Flem”, şi-o să-l ucidă. 

Dar acuma o să trebuiască să facă ce numea el un pic de 
„socoteală”. Avea impresia că-i stătea în față un noian aproape 
insurmontabil de obstacole. Era la treizeci de mile de Jefferson acuma, 
acasă la el, aceiaşi oameni ca şi el, din ţinutul de deal din Mississippi 
de nord, chiar dacă mai avea de trecut un neînsemnat hotar de 
regiune; i se părea că, de-acu' înainte, oricine-l întâlnea sau îl vedea, 
fără să aibă măcar nevoie să-l recunoască sau să-şi aducă aminte 
anume de mutra sau de numele lui, îşi va da imediat seama cine-i şi- 
ncotro se duce, şi ce-are de gând. Dar dacă se gândi mai bine -— se 
gândi imediat, fulgerător, simultan, aproape, cu prima impresie — îşi 
dădu seama că-i o imposibilitate materială, dar, cu toate astea, nu- 
ndrăzni să rişte; isi zicea că acei treizeşiopt de ani cât statuse-nchis la 
Parchman atrofiaseră, distruseseră-n el unele calităţi care, la oamenii 

443 


ce nu fuseserä-nchisi, probabil că se ascutisera chiar, şi ei vor 
recunoaste, isi vor da seama, vor ghici cine-i fara ca el sa bage macar 
de seamă. Epen’ c-am lipsit asa de mult îşi zise. Pesemne c-o să trebuie să 
m-apuc sa-nvat de la-nceput cum să vorbesc. 

Să gândească, nu să vorbească, asta voia el să spună. Aşa cum 
mergea de-a lungul şoselei (era asfaltată acum, profilată şi nivelată, şi 
automobilele goneau, şi el îşi amintea de vremuri când era numai un 
şleau şerpuitor, pe care catâri molâi şi care cu boi sau, în cel mai bun 
caz, cai de şa apucau pe creste, arbitrar, la voia-ntâmplării) îi va fi 
imposibil să-şi prefacä-nfätisarea — să-şi schimbe trăsăturile, expresia, 
hainele, mersul: un moment, bizar, desperat, îi trecu prin cap o idee, 
dar repede-o goni: că ce-ar fi dac-ar merge-napoi, cel puţin când s- 
auzea venind un autobuz sau un camion, ca să dea impresia că merge- 
n direcţie opusă. Aşa că era obligat să-şi schimbe gândurile, cum 
schimbi culoarea becului într-un felinar, chiar daca nu poţi schimba 
felinarul; mergând va trebui, neclintit, neabătut, să gândească întocmai 
ca unu' care-n viaţa lui n-a auzit de numele Snopes şi de oraşul 
Jefferson, care nici măcar nu-şi dădea seama că, dacă mergea aşa, mai 
departe, pe drumul ăsta, va trebui să treacă pe-acolo; să gândească 
întocmai ca unu’ a cărui destinaţie şi ţintă era la o sută şi mai bine de 
mile de-acolo şi care cu mintea chiar ajunsese, şi numai trupul, 
picioarele deplasându-se mai călcau încă pe această anume bucată de 
drum. 

În plus, o să trebuiască să găsească pe cineva cu care să poată sta de 
vorbă fără să işte bănuieli, nu atât ca să scoată informaţii cât ca să şi le 
confirme. Pan’ a scăpa de la Parchman, liber în fine, scopul căruia i se 
consacrase cu răbdare treizeci şi opt de ani de zile era practic în 
stăpânirea lui; era convins că aflase tot ce-avea nevoie să afle din câte 
se mai filtraseră, dacă nu zi de zi, bineînţeles, şi nici chiar an de an 
totdeauna, dar măcar din deceniu-n deceniu, până şi la Parchman — 
cum şi unde stătea văr-su, cum îşi trecea zilele, care-i erau obiceiurile, 


când venea şi când pleca, de unde şi încotro; dacă mai stătea cineva cu 
444 


el in casă sau pe lângă. Dar acuma, că momentul aproape că sosise, 
asta putea să nu fie de ajuns. Ar putea chiar să fie cu totul false, 
greşite; zicându-şi din nou: E pen'c-am lipsit atât cât a trebuit să lipsesc; 
pen’ c-a trebuit să fiu acolo unde a trebuit să fiu de parcă-şi petrecuse cei 
treizeci şi opt de ani nu rupt de lume numai, rupt şi de viaţă, aşa că şi 
faptele, când ajungeau, în fine, pan’ la el, încetaseră de-a fi adevăr 
tocmai pentru că pătrunseseră pan’ acolo; şi, fiind între zidurile 
închisorii, i-ar fi fost duşmănoase, trădătoare, fatale per se de-ar fi- 
ncercat să se folosească de ele, să se bazeze pe ele, să se-ncreadă-n ele. 

Al treilea, pistolul. Drumul era pustiu acum, trecea printre ziduri 
de copaci, niciun zgomot de circulaţie şi nici făptură omenească sau 
casă, cât vedeai cu ochii, şi scoase pistolul şi se uită din nou la el, cu 
un fel de desperare. Azi-dimineaţă, la prăvălie n-arätase-a cine ştie ce 
pistol; aici, în solitudinea şi liniştea rurală de după-amiază-nsorită, n- 
arăta a mai nimic; dacă arăta a ceva, mai curând a broască ţestoasă 
fosilizată arăta, cum avusese din capul locului impresia. Şi, cu toate 
astea trebuia să-l încerce, să irosească unul din cele trei cartuşe pe care 
le-avea, numai ca să constate dacă-ntr-adevăr o să tragă şi, un 
moment, o secundă, ceva îi îmboldi memoria. 

Trebuie să tragă, îşi zise. Trebuie. Altfel nu se poate. Al de Sus 
pedepseşte; nu face farse. 

Îi era şi foame. Nu mâncase nimic din zori, de la biscuitii ăia. Îi mai 
rămăseseră câţiva gologani şi trecuse pan’ acum pe lângă două 
prăvălii la staţii de benzină. Dar acum era acasă; îi era frică să se- 
oprească la una şi să fie văzut cumpărând brânză şi pesmeti, ce-şi mai 
putea încă permite. Ceea ce-i aduse aminte şi de noapte. Soarele mai 
avea trei ceasuri de stat pe cer şi astăzi nu mai putea s-ajungă la 
Jefferson, aşa c-o să trebuiască să lase pe mâine seară, şi din şosea 
apucă pe-un drum de pământ, care-o lua peste câmp, aproape din 
instinct, pentru că nu-şi putea aduce aminte când începuse să remarce 
scamele de bumbac agatate de buruienile şi de mărăcinii de pe 


marginea drumului, de la carele încărcate mergând la egrenat, pentru 
445 


ca drumuri de felul ästuia-i erau si lui cunoscute de pe vremea cand 
fusese si el cultivator dijmas in libertate, drum de negri, numai fagase 
adânci şi marcat de smocuri de bumbac, dar numai pământ, nici 
măcar prundiş, pentru că oamenii care locuiau pe marginea lui şi-l 
foloseau n-aveau drept de vot, nici mijloace de constrângere şi nici 
bani ca să-l convingă pe inspectorul de ţinut să facă ceva mai mult 
decât să-l treacă cu scraperul şi cu compresorul de două ori pe an. 

Aşa că tot ce-a găsit n-a fost numai ce-a căutat, ci şi ce s-aşteptase: o 
baracă nevopsită părăginită, prăpădită, de n-ar fi stat nici câinii-n ea, 
împrejmuită şi proptită de nişte nenorocite de garduri şi de magazii 
nevopsite şi ele — grajd, hambar, şopron — pe-o ridicătură, deasupra 
unui petic de pământ cu bumbac, într-un fund de vâlcea, unde se 
vedea toată familia de negri şi poate şi-un vecin-doi, târând sacii lungi 
şi murdari, toţi mai mult sau mai puţin în acelaşi rând pe brazde 
paralele — tatăl, mama, cinci copii între cinci-şase şi doisprezece ani, şi 
patru fete, şi flăcăi, care probabil că erau vecinii dând ajutor la cules, 
el, Mink, aşteptând la un cap de brazdă, până ce tatăl, care părea să fie 
patronul, ajunse pan’ acolo. 

— Noroc, zise Mink. Parc-ar mai fi loc aici de-o pereche de braţe. 

— Vrei să culegi? zise negrul. 

— Cât plăteşti? 

— Saptescinci de cenți. 

— V-ajut şi eu un schimb, zise Mink. Negrul zise către fata de 
doisprezece ani, de lângă el: 

— Dă-i sacu' tau! Tu du-te-acasa şi pregăteşte masa. 

Luă sacul. Era deprins. Toată viaţa lui culesese bumbac la vremea 
asta. Singura deosebire era că, în ultimii treizeşopt de ani, dăduse- 
ntotdeauna peste-o puşcă şi-o vână de bou în spatele lui, la capătul 
brazdei, ca un fel de-avertisment dacă s-ar fi lăsat pe tânjală, pe când 
aici dădea peste basculă şi banii intenţionaţi ca răsplată pentru zor şi 
vrednicie, şi, cum se şi aşteptase, imediat patronul era pe brazda de- 
alături de-a lui. 

446 


— Nuesti de pe-aici, zise negrul. 

— Nu-s, făcu el. Doar în drum. Mă duc la fii-mea-n deltă. 

— "N ce loc? zise negrul. Am fost in deltă la cules, într-un an. 

Nu c-ar fi trebuit să s-aştepte la-ntrebarea asta, şi c-ar fi trebuit s-o 
evite dac-ar fi ştiut cum. Era mai curând că întrebarea n-ar fi avut 
nicio importanţă dacă el nu uita să se considere că-i oricine altul 
numai el însuşi nu. N-a ezitat; chiar i-a luat-o-nainte: 

— Dodsville, zise. Aproape de Parchman. Şi-şi dădea seama care-ar 
fi fost întrebarea următoare, cea pe care negrul n-a pus-o şi nici n-avea 
s-o pună, răspunzându-i şi la ea: 

— Am fost, mai bine de-un an, la spital ia Memphis. Doctoru' zicea 
că mersu' o să-mi facă bine. De-asta merg pe jos în loc să merg cu 
trenu’. 

— La Spitalu’ de Veterani? 

— Ce? 

— La Spitalu’ de Stat pentru Veterani? 

— Ezact. De stat... Mai bine de-un an. 

Soarele apunea. Nevasta se dusese acasa de-o bucata de vreme. 

— Vrei să-ţi cântăresc acuma? făcu negrul. 

— N-am niciun zor, zise el. Pot să-ţi fac şi mâine-o juma’ de zi; să 
pot s-o iau din loc la prânz. Dacă nevasta dumitale o să vrea să-mi dea 
o farfurie de ceva şi-o saltea undeva în vrun colt, poţi să-mi scazi din 
cântar. 

— Nu iau nimănui bani pe ce mănâncă omu' la casa mea, zise 
negrul. 

Sufrageria era o masă cu-o muşama şi cu-o lampă cu gaz, în acelaşi 
şopron lipit de casă-n care focul se stingea-ncetişor într-o maşină de 
gătit cu lemne. Mâncă singur, familia dispăruse, casa, parc-ar fi fost 
goală, farfuria cu costita de porc şi conserve de porumb in sos de roşii 
prăjite la un loc, pesmetul moale nu-destul-de-copt, albicios, şi cana 
de cafea erau aşezate şi-l aşteptau când îl chemă negrul să vină să 


mănânce. După care se-ntoarse-n odaia din fata, unde nişte jaratic in 
447 


vaträ amagea prima räcoare a noptii de toamnä; indata nevasta si fata 
cea mare se ridicară si se dusera în bucătărie să pună masa pentru 
familie. El se aşeză la foc, întinzându-şi picioarele; la vârsta lui, simţea 
răcoarea serii. Deschise vorba cu un aer de indiferenţă, de conversaţie, 
de politețe, alene; la-nceput, un răstimp, ai fi zis că-i neatent: 

— Vaz că egrenati bumbacu' la Jefferson şi-acolo-l şi vindeti. Pe 
vremuri mai cunosteam si eu pe cate cineva pe-acolo. Era un bancher. 
li zicea De Spain, parca. E mult de-atunci, fireste. 

— Nu-l tin minte, zise negrul. Acuma, al mai mare bancher din 
Jefferson e unu' Mr Snopes. 

— Da-da, am auzit de el. Mare bancher, mare bogătaş. Stă în cea 
mai mare casă din oraş şi ţine bucătăreasă şi servitor să-i servească la 
masă, numai pe el şi pe fie-sa, care cic-ar fi surdă. 

— Este surdă. A fost în război. l-a spart un tun urechile. 

— Asta zice ea. Negrul nu răspunse. Şedea în singurul balansoar 
din odaie — poate din casă — fără să se mişte deloc. Dar acum, peste 
linişte parcă se aşternuse ceva: o imobilitate, ca şi cum ţi-ai fi reţinut 
respiraţia. Mink sta cu spatele la foc, la lumină, aşa că fata nu i se 
vedea; dar glasul nu i se schimbase. O femeie la război. I-o fi prostit pe 
toţi. Am mai văzut eu d-astea. Ea le-nsăilează şi ăi dimprejur is prea 
politicoşi şi nu le vine să-i zică-n fata că-i o mincinoasă. Cu siguranţă 
c-aude tot aşa de bine ca mine şi ca dumneata. 

De data asta negrul vorbi, şi tăios. 

— Cine-o fi fost ăl' care ţi-a zis că se preface, să ştii că ăla-i 
mincinosu'. Mai sunt oameni şi-n altă parte decât la Jefferson, care să 
ştie ce-i adevărat despre ea, chiar dac-a ajuns vorba pan’ la Spitalu’ ăla 
de Veterani, unde zici 'mneata c-ai fost sau nu. Da’ eu, în locu' 
dumitale, nu cred c-aş mai discuta aşa ceva. Sau în orice caz, aş 
deschide ochii cu cine vorbesc. 

— Sigur, sigur, făcu Mink. Voi, ăştia din Jefferson, trebe că ştiţi mai 
bine. Da' vrei adică să zici că n-aude deloc? Că poţi să vii până-n 
spatele ei, acolo la ea-n odaie, şi ea să nu bage de seamă? 

448 


— Da, zise negrul. Fata de doisprezece ani sta acuma-n usa 
bucätäriei. E surda. Nu mai ai ce discuta. A lovit-o Dumnezeu cum 
loveste-o multime, mai buni ca dumneata si ca mine. Nu-ti mai bate 
capu’ pe chestia asta. 

— Mă rog, mă rog, făcu Mink. Desigur, desigur. Uite, cina 
dumitale-i gata. Negru' se ridică. 

— Ce-ai de gând să faci la noapte? zise el. Odaie n-am pentru 
dumneata. 

— Nici nu-mi trebuie, zise Mink. Doctoru’ mi-a zis că să stau cât 
mai mult la aer. Dac-ai avea cumva o pătură de prisos, am să dorm în 
camionu’ cu bumbac şi dimineaţa am să fiu gata să ies devreme la 
lucru. 

Bumbacul cu care era-ncărcat camionul până la jumătate fusese- 
acoperit cu-o prelată, aşa că nici măcar de pătură n-a avut nevoie. Îi 
era foarte bine acolo. Dar mai ales pentru că nu şedea pe pământ. Asta 
era primejdia de care omu” trebuie să se ferească: odată ce te-ai lungit 
la pământ, imediat pământul începe să te tragă şi să te-nghită. Din 
clipa-n care te-ai născut şi-ai ieşit din pântecele mamei, puterea şi 
atracţia pământului lucrează asupra ta; de n-ar fi femeile din familie 
sau din vecini, sau măcar una luată cu leafă, ca să te sprijine, să te ţină, 
să nu lase pământu' să te atingă, niciun ceas măcar n-ai trăi. De- 
altminteri, ştii şi tu asta. Îndată ce te poţi mişca, ridici capu-n sus, 
chiar dacă asta-i tot ce eşti în stare, şi-ncerci să te-mpotriveşti la ce te 
trage, încerci să te tii drept, te-agati de scaune, de lucruri, chiar daca 
nu te poţi ţine pe picioare, să te smulgi de pământ, să te salvezi. Pe- 
urmă-ncepi să poţi şi singur să stai, să faci un pas-doi, da’ chiar şi-n 
timpu” ăstor câţiva ani de la-nceput, jumate din timp tot la pământ ti 
se duce, pământul bătrân şi calm, şi cu răbdare, şi care-ţi zice: „Nu-i 
nimic, ai căzut, nu doare, nu-ți fie frică”. Pe urmă eşti om în toată 
firea, puternic, ajuns la culme: când şi când, te incumeti cu bună 
ştiinţă să te-ntinzi jos, pe pământ, în pădure, noaptea, la vânat, eşti 
prea departe de casă să mai iei drumu-napoi, aşa că poţi să te-ncumeti 

449 


sa si dormi, sa te-odihnesti peste noapte. Fireste c-ai sä-ncerci sa 
gasesti ceva, orice — o scandura, o blanä, un bustean, chiar si niste 
putregai — ceva, orice care sa fie-ntre tine, inconstient si neputincios, si 
pământul bătrân şi cu răbdare, care-şi poate permite s-astepte, pentru 
c-odată şi-odată tot o să pună mâna pe tine, dar nici n-are rost să-ţi 
dea toată mâna, pentru că tu ai cutezat să-i apuci un deget. Şi ştii cum 
e: eşti tânăr şi vânjos, şi te-ncumeti să dormi pe el o noapte, da’ doua- 
n şir n-ai să cutezi. Pen’ că, să zicem că eşti la câmp şi te opresti de 
amiază, să te-aşezi sub un copac sau lâng-un tufiş, să-mbuci de prânz 
şi-apoi să te-ntinzi niţel, şi te trezesti, şi-un minut nici nu-ţi dai măcar 
seama unde eşti, pentru bunul motiv că nici nu mai eşti acolo; chiar în 
timpul ăla scurt, cât n-ai băgat de seamă, bătrânul pământ, fără zor, cu 
răbdare, uşurel a-ntins mâna după tine, prima dată, numai că te-ai 
trezit la vreme. Aşa că el, dac-ar fi trebuit, ar fi riscat să doarmă pe 
pământ această unică ultimă noapte. Dar n-a avut nevoie să rişte. E ca 
şi cum Al de Sus i-ar fi zis: „N-am de gând să te-ajut, da’ nici bete-n 
roate n-am sa-ti pun”. 

Pe urmă au venit zorile, s-a crapat de zi. lar a mâncat, tot solitar; 
când a răsărit soarele erau din nou la bumbac; în zilele astea 
binecuvântate ale culesului dintre rouă de vară şi primul frig de 
toamnă, bumbacul n-are umezeală şi-i bun de cules de cum mijeşte de 
ziuă; şi se făcu amiaza. Îi zise negrului: „Aş zice că ţi-am dat o mana 
de-ajutor. Ai acuma un balot bun de dus la Jefferson la egrenat, aşa c- 
aş zice s-o apuc spre şosea, să mai pot prinde pe unu' să mă ducă cu 
maşina, aşa ca să mai schimb”. 

În fine ajunsese pân’aici, aproape, atât de aproape. Treizeci si opt de 
ani i-au trebuit, şi a făcut un ocol mare, până jos în deltă şi pe urmă- 
napoi, da’ acuma era aproape, însă drumul ăsta care ducea la Jefferson 
era nou, nu era ăl vechi, pe la prăvălia lui Varner, pe care-l ţinea el 
minte. Numerele astea noi de fier de-a lungul lui erau şi ele altfel 
decât bornele de lemn de pe vremuri, pe care era scris cu mâna, şi, cu 


toate că ştia foarte bine să citească numere, cele mai multe nu 
450 


insemnau mile, pentru că nu scädeau. Da’ dac-ar fi fost; în cazul ăsta 
mai bine sä-ntrebe: 

— Cred ca drumu’ asta duce drept la Jefferson, nu? 

— Da, zise negrul. De-acolo poti s-o iei spre delta. 

— Vasazica, pot. Cat zici ca mai e, pan’ la oras? 

— Opt mile, zise negrul. 

Dar el era-n stare sa calculeze o mila si daca vedea bornele si daca 
nu, sapte-ntâi, pe urmä sase, pe urmä cinci, si soarele de-abia daca 
arata ora unu apoi patru mile, o colina lunga cu un fund de garla la 
poale, si el zise: 

— Ei drăcie, lasă-mă aici la pod. N-am fost în poiană az’ dimineaţă. 
Către pod negrul încetini camionul. E-n regulă, făcu Mink. De-aici 
încolo am să merg pe jos. De fapt, nu mi-ar conveni deloc să mă vadă 
doctoru' coborând dintr-o maşină, nici măcar dintr-un camion de 
bumbac, că-i în stare să-mi mai stoarcă un dolar. 

— Te-astept, zise negrul. 

— Nu, nu, zise Mink. Trebuie, să-ţi egrenezi bumbacu' şi sa te mai 
şi-ntorci acasă pân' se-ntunecă. N-ai timp. Cobori din cabină şi zise 
dupa imemorabila formulă de mulțumire, folosită la tara: Cât iti 
datorez? Şi negrul răspunse la fel: 

— Nimic, şi-aşa tot veneam. 

— Foarte mulţumesc, zise Mink. Nu-i spune doctorului, de-l vezi 
cumva din întâmplare. Poate că-ntr-o zi o să ne-ntâlnim în deltă. 

Şi camionul plecă. Când coborâse, pe şosea nu era nimeni. Să nu fie 
văzut din şosea, şi era destul. Numai că, dac-ar fi posibil, ar trebui nici 
să n-audă nimeni impuscatura de proba. Nu-şi dădea seama de ce; n- 
ar fi fost în stare să explice, pentru că treizeşopt de ani trebuise să 
trăiască fără pic de singurătate şi-acuma avea de gând, era hotărât să 
savureze fiecare fărâmă la care-l îndreptăţea libertatea, şi de altfel tot 
mai avea cinci sau şase ceasuri până să se lase noaptea, şi mile 
probabil că nici atâtea, şi o luă de-a lungul unui desiş de măceşi şi 
chiparoşi, şi sălcii, cam vreun sfert de milă, poate chiar mai mult, când 

451 


se opri brusc locului, incremenit, uluit de emotie, de bucurie chiar. În 
faţa lui, un viaduct de cale ferată încăleca vâlceaua. Acuma nu numai 
că ştia cum s-ajungă la Jefferson fără să rişte-ntruna să treacă pe lângă 
oameni, care-n baza vechii afinități a celor din Yoknapatawpha şi-ar 
da seama cine e şi ce-are de gând, dar va avea şi ceva de făcut ca să-i 
treacă timpul până se-ntunecă, când o să poată să-i dea drumul. 

Parcă nu mai văzuse cale ferată de treizeşopt de ani de zile. Linia 
trecea chiar pe lângă gardul de sârmă ghimpată de la Parchman, cât 
era el de lung, şi putuse să vadă trenurile, după câte-şi aducea aminte, 
în fiecare zi. De asemenea, din timp în timp, grupe de puşcăriaşi 
ieşeau la muncă sub ochii paznicilor înarmaţi cu puşti, la construcţii 
simple sau la reparaţii de drumuri, aproape de linia ferată care ducea 
în deltă, şi se vedeau şi pe ea trenuri. Dar chiar şi fără gard se uita la 
ele din închisoare; trenurile, te uitai la ele, le vedeai, străine în 
libertatea lor, fugind, existând în libertate şi deci ireale, himere, 
vedenii fără trecut şi fără viitor, nici măcar ducându-se undeva, 
fiindcă, pentru ei, destinaţia lor nu exista; erau doar mişcare, o 
secundă, o clipă, apoi nicăieri: nimic, nici nu fuseseră. Dar acum avea 
să fie altfel. O să poată să se uite la ele el în libertatea lui, aşa cam 
zburau pe lângă el în libertatea lor, între ei doi o legătură intimă, un 
fel de interdependenta chiar: ele să zboare-n fum şi zgomot, şi 
mişcare, el să le privească; amintindu-şi cum, acu' treizeşopt de ani 
sau patruzeci, de fapt chiar înainte de-a se fi dus la Parchman - 
prilejul coincizând cu-o încurcătură-n treburile lui, de care-acuma nu- 
şi mai aducea aminte; da’ de altfel asta a fost veşnic soarta lui: legată, 
implicată-n încurcături: necontenitele jigniri, nedreptati, pentru care 
era-ntotdeauna silit să lase totul ca să le facă fata, să lupte cu ele, fara 
sculele necesare şi neînarmat, nici timp măcar neavând să rupă din 
munca aprigă pentru ca să se hrănească pe el şi nevasta, şi copiii; 
fusese unul din momentele astea, sau poate pur şi simplu dorinţa de-a 
vedea un tren, care-l făcuse să vină douăzeci şi două de mile de la 


Mosia Frantuzului. In orice caz, oricare-o fi fost motivul, trebuise să-şi 
452 


petreaca noaptea-n oras si se dusese la gara sa vada sosirea trenului 
de călători care trecea spre New Orleans — locomotiva pufăind şi-n 
fiecare din vagoanele luminate un îngrijitor negru insolent, un vagon 
numai pentru lumea care mânca, cu alţi negri servindu-i la masă, şi 
după asta se duceau în vagoanele de dormit, în care erau paturi 
adevărate; trenul se oprise-un moment, apoi plecase: o bucată lungă şi 
etanşă dintr-o altă lume, târâtă pe pământu-n beznă, pentru ca 
amärâtii-n salopetă ca de-alde el să caste gura pe gratis o clipă, fără ca 
trenul, ce să mai vorbim de ăi din el, să ştie măcar că ei există. 

Dar avea tot atâta drept să stea acolo şi să caşte gura ca şi oricare 
altul, chiar dacă purta salopetă în loc de diamante; şi tot atâta drept 
avea şi-acuma, până ce-şi aminti de încă ceva ce-nvatase la Parchman, 
în anii lungi şi plicticoşi în care se pregătise pentru libertate — culesul 
de informaţii, märuntisurile, banalitätile pe care trebuise să le 
acumuleze pentru că atunci când îi va veni vremea, libertatea, s-ar 
putea să nu-şi dea seama decât prea târziu ce-i lipseşte: că încă din 
1935 nu mai treceau trenuri de călători prin Jefferson, că linia ferată pe 
care o construise colonelul Sartoris (nu bancherul căruia-i ziceau tot 
colonel, ci tatăl său, colonelul veritabil, care-i comandase pe toţi flăcăii 
din ţinut în timpul războiului pentru sclavi) despre care bătrânii pe 
care-i cunoscuse şi de care-şi aducea aminte şi el, Mink, povesteau că 
fusese cea mai mare ispravă din toată Yoknapatawpha, şi-anume de a 
fi legat Jeffersonul şi toată regiunea într-o direcţie tocmai până la 
Golful Mexic şi-n cealaltă până la Marile Lacuri, ajunsese-acuma o 
linie secundară, năpădită de bălării, pe care nu mai călcau alte roti 
decât ale trenurilor locale de marfă trecând, dacă treceau, cel mult 
unul pe zi. 

În cazul ăsta, cu-atât mai mult, linia ferată va fi drumul său spre 
oraş, pe care intimitatea cu libertatea, pentru care îi trebuiseră 
treizeşopt de ani ca s-o câştige, nu-i va fi violată, aşa că se-ntoarse pe 
unde venise, poate vreo sută de metri, şi opri; nu se vedea nimic: 


nimic decât jungla deasă, picurată de tăcerea după-amiezii de 
453 


septembrie. Scoase pistolul. Parcă-i o broască țestoasă, îşi zise cu ceea ce 
în clipa aia credea că nu-i decât amuzament, umor, până ce-şi dădu 
seama că era desperare, pentru c-acuma-şi dădea seama că drăcia n-o 
să ia foc, nu era cu putinţă să ia foc, aşa că atunci când potrivi 
butoiaşul ca primul dintre cele trei cartuşe s-ajungă-n dreptul 
percutorului şi-l armă, şi tinti spre piciorul unui chiparos, la patru 
cinci paşi mai încolo, şi apăsă pe trăgaci, şi auzi un tacanit uşor şi sec, 
unica lui emoție a fost un fel de satisfacţie calmă, aproape un 
sentiment de superioritate, c-avusese dreptate, că era în inexpugnabila 
situaţie de-a putea spune: „Ce ziceam eu?” fără să-şi amintească 
măcar cum, când armase din nou, pentru că de data asta nu stia- 
ncotro era ţintită drăcia care smuci, bubui incredibil, cu o explozie la 
gura ţevii (că era scurtă); şi-abia acum, prea târziu aproape, sărind, o 
tresărire convulsivă, să-şi reţină mâna pâna nu arma şi trage, dintr-un 
simplu reflex, şi ultimul cartuş care-i mai rămăsese. Dar s-a oprit la 
timp, descleştându-şi degetul mare şi arătătorul de pe pistol; până ce 
putu întinde mâna stângă şi şi-l scoase din dreapta care-ntr-o secundă 
l-ar fi lăsat cu-o armă goală şi inutilă după atâta distanţă şi strădanie, 
şi timp. Poate că al din urmă n-o să ia nici el foc, gândi, dar numai un 
moment, o secundă, mai puţin chiar de-o secundă, şi-şi zise: Nu 
dom'le. Trebuie să ia. N-are-ncotro. N-am de ce să-mi bat capu. Al de Sus 
pedepseşte, nu se ține de farse. 

Şi-acuma (după soare nu era mai mult de două, cel puţin încă patru 
ceasuri până la asfintit) ar putea chiar să se-ncumete să se mai culce 
înc-o dată pe pământul gol, acuma, ultima oară, mai ales că noaptea 
petrecută-n camionul cu bumbac venea-n avantajul lui. Aşa că porni 
din nou, de data asta trecând pe sub viaduct în partea cealaltă, cine 
ştie, să nu fi auzit cineva împuşcătura şi să vină să vadă ce-i, şi dădu 
peste un locşor moale, dup-un buştean, şi se lungi jos. Îndată-ncepu să 
simtă cum se pornea, încetişor, tainic, pe-ncercate, pipăitul bătrânului 
şi calmului, şi nezoritului pământ, care nu ştie ce-i nerăbdarea şi care- 


şi zicea: la te uită, al dracului să fiu dacă n-a venit unu’ să mi se-aşeze, 
454 


cum s-ar zice, chiar în prag. Dar era-n regulă, câteva ceasuri putea să 
se-ncumete. 

Parc-ar fi avut un deşteptător; s-a trezit exact la timp ca să vadă 
prin nişte interstitii înfrunzite de deasupra capului ultimele dare de 
soare pălind la zenit şi doar atâta lumină cât să-i ajungă să-şi găsească, 
prin junglă, drumu-napoi la linia ferată şi să se urce pe ea. Dar era mai 
bine-aici sus, lumină încă destulă ca să vadă cea mai mare parte din 
ultima milă pan’ la oraş, înainte de-a păli de tot, în locul ei lăsându-se- 
ntunericul străpuns la-ntâmplare de luminile răzlețe ale periferiei 
oraşului care-ncepea, prima stradă dosnică şi liniştită, de margine de 
oraş, dincolo de brațele tepene ale unui semafor anunțând o- 
ncrucişare, şi-un felinar solitar, la care-un băiat de negru pe bicicletă 
avu timp destul să-l vadă-n mijlocul drumului şi să frâneze, şi să 
oprească. 

— Noroc, fiule, îi zise el în limbajul negrilor bătrâni de la ţară şi 
continuă la fel (zicând în loc de „unde locuieşte”): Pe-unde stă p-aici 
Mr Flem Snopes? 

De joia trecută începând, de pe la nouă jumate-zece seara şi până 
dimineata-n zori, Flem Snopes avea un om de pază, gardă personală, 
cu toate că nici Snopes şi niciun alt alb din oraş, cu excepţia nevestei 
omului de pază, nu ştia. fl chema Luther Biglin, om de la ţară, de 
meserie dresor de câini şi vânător profesionist, şi fermier până la 
ultima alegere de serif. Nu numai că nevastă-sa era nepoata 
cumnatului sorii nevestei şerifului Ephriam Bishop, dar mama lui 
Biglin era sora unui politician fruntaş de la tara, care conducea cu 
mână de fier una din circumscripțiile ținutului (ca moş Will Varner 
Mosia Frantuzului) care-l alesese pe Bishop serif. Aşa ca Biglin era 
acuma temnicer in regimul lui Bishop. Dar cu o deosebire categorica 
fata de canoanele nepotismului. De unde cel mai adesea detinatorii 
unor asemenea slujbe mai mărunte-n ierarhie nu aduceau nicio 
contribuţie postului unde-ncurcau locul şi pe care nu-l doriseră, şi-n 


orice caz nu-l acceptaseră decât sub presiunea familiei, ca să-mpiedice 
455 


pe vreun membru al factiunii politice adverse să-l ocupe, Biglin 
aducea într-a sa o devoțiune entuziastă şi pasionată, şi o fidelitate fata 
de putere şi de integritatea imaculată a oficiului ocupat de ruda sa 
prin alianţă, pe care-ai fi putut s-o asemeni cu ce simtise probabil 
ordonanța lui Murat pentru ce simboliza bastonul de mareşal al 
patronului său. 

Nu numai că era cinstit (chiar când vâna pentru vânzare căprioare 
şi rate, şi prepelite, legea o călca, dar cuvântul niciodată), era şi brav. 
După Pearl Harbour, cu toate că fratele maică-sii ar fi putut şi probabil 
c-ar fi şi reuşit să-i găsească sau să-i inventeze o scutire de 
încorporare, Biglin s-a dus voluntar la puşcaşii marini, descoperind 
spre uimirea lui că, după criteriile militare, cu ochiul drept aproape că 
nu vedea. El personal nu remarcase. Era amator de radio, nu de citit, 
şi la vânat (era unul dintre cei mai buni trăgători din ţinut, cu toate c- 
avea un fel al lui, de stângaci extravagant şi risipitor — trăgea cu 
stânga, cu arma-n umărul stâng; în cursul a două din cele trei meserii 
precedente ale lui, trăsese mai multe cartuşe decât oricine altul din 
ţinut; la vârsta de treizeci de ani uzase două rânduri de țevi) defectul 
ăsta realmente i-a prins bine, pentru că n-a avut nevoie să se antreneze 
să ţină amândoi ochii deschişi, ca să vadă-n acelaşi timp şi gura ţevii şi 
ţinta, sau să-nchidă dreptul pe jumătate ca să elimine paralaxa. Asa c- 
atunci când (nu din curiozitate, ci din simplă înrudire birocratică) află 
— mai repede chiar decât şeriful, pentru că el, Biglin, a crezut de la- 
nceput — de Mink Snopes ăsta, scăpat în fine de la închisoarea din 
Parchman, că vechile lui ameninţări contra lui văr-su, chiar dacă erau 
de-acu patruzeci de ani, nu trebuiau ignorate, cu-atât mai puţin 
înlăturate, cum părea dispus să facă patronul şi şeful său. 

Aşa că scopul, intenţia lui era în fond totuşi de a apăra şi păstra 
imaculată slujba rudei sale prin alianță, ceea ce însemna să apere 
liniştea şi să ocrotească viaţa şi bunăstarea omenească, sarcină pe care- 
o-mpărtăşea şi el cu modestie. Dar mai era şi altceva, de care ştia 


numai nevastă-sa. Nici chiar şeriful nu ştia de planul, de campania lui; 
456 


numai neveste-sii-i spusese: „S-ar putea să nu iasă nimic din toată 
chestia asta, cum zicea si varu’ Eef: înc-o sperietoare de-a avocatului 
Stevens. Da’ ia-nchipuieste-ti că varu’ Eef se-nşală şi c-avocatu’ are 
dreptate; ia-nchipuieste-ti...” Parcă vedea cu ochii: ultima frântură de 
secundă, Mr Snopes neputincios în pat, în puterea destinului, un 
ultim strigăt deznădăjduit, după ajutorul pe care ştia că n-are cine să i- 
1 dea, cuțitul (securea, ciocanul, reteveiul sau ce-o fi având de gând sa 
folosească asasinu-nsetat de răzbunare) începând să mişte, să coboare, 
şi el, Biglin, pătrunzând, năvălind în odaie cu lanterna-ntr-o mână şi 
cu pistolu-n alta: o singură-mpuşcătură, asasinul prăbuşindu-se peste 
victimă, cu diavoleasca expresie de bucurie şi triumf dispărându-i 
uluită de pe faţă... „Nu se poate, Mr Snopes o să ne umple de bani. 
Trebuie. Exclus să poată să n-o facă." 

Dar, cum Mr Snopes nu trebuia să ştie de chestia asta (îi explicase 
şeriful că-n America nu poţi să dădăceşti pe-un om liber decât daca-ti 
cere sau măcar ştie şi admite), el n-o să poată sta chiar în dormitor, 
unde-ar trebui de fapt, ci va fi silit să-şi aleagă, să-şi inventeze-un loc 
cât mai potrivit afară, lângă cea mai apropiată fereastră, pe care să 
poată să intre sau măcar să vadă şi să tragă prin ea. Ceea ce-nsemna c- 
o să trebuiască să stea treaz toată noaptea. Era un temnicer bun, 
conştiincios, tinea închisoarea curată şi deţinuţii hraniti cumsecade şi- 
ngrijiti; asta-n afară de micile comisioane pe care le mai făcea pentru 
şerif. Aşa că singurul timp în care-ar putea să doarmă-un pic în cele 
douăzeci şi patru ore ale zilei ar fi între cină şi momentul imperios 
ultim, când va trebui să fie la postul său, în fata ferestrei dormitorului 
lui Snopes. 

Aşa că-n fiecare seară se culca îndată după ce se ridica de la masă şi 
nevastă-sa pleca la cinematograf, pentru ca la întoarcere, de obicei pe 
la nouă jumătate, să-l trezească. Apoi, cu lanterna electrică şi cu 
revolverul, şi cu un sandviş împachetat în hârtie, şi cu un scaun pliant, 
şi cu o flanelă să nu-i fie frig, pentru că nopţile de sfârşit de 
septembrie se cam răcoresc către miezul nopţii, stătea nemişcat şi 

457 


tacut, lipit de gardul viu din fata ferestrei unde, precum stia tot 
Jeffersonul, Snopes isi petrecea tot timpul cat nu era la banca pana 
cand, în cele din urmă, lumina se stingea; la care vreme cei doi 
servitori negri erau de mult plecaţi. Atunci traversa tiptil peluza şi-şi 
deschidea scaunul sub fereastră şi se aşeza, stând atât de nemişcat, 
încât câinii vagabonzi care se vânturau prin tot Jeffersonul cât era 
noaptea de lungă aproape că dădeau peste el pan’ să-l simtă, să-l 
miroasă, să-l vadă dacă-i treaz sau nu, şi-l simțeau că e şi se gudurau, 
şi-o stergeau; sta până ce se crăpa de ziuă, când îşi strângea scaunul şi 
vedea să nu fi uitat cumva hârtia-n care fusese învelit sandvişul, şi 
pleca; deşi, duminică noaptea, dacă Snopes n-ar fi dormit şi fiică-sa n- 
ar fi fost surdă, când şi când l-ar fi putut auzi sforăind — adică până ce 
câinii noctambuli traversând peluza l-au simţit — cum vor fi făcut — că 
doarme şi că nu mai era bun de nimic, şi l-au atins cu nasul lor rece. 
Mink nu ştia. Dar chiar dac-ar fi ştiut, probabil că mare lucru n-ar fi 
schimbat. Ar fi socotit pur şi simplu toată chestia asta — Biglin, faptul 
că Snopes era acum păzit — drept un simptom in plus al infinitei 
capacităţi de invenţii meschine, a forţelor inamice care-o viata-ntreaga 
l-au urmărit pas cu pas. Aşa că, şi dac-ar fi ştiut că Biglin sta de pază 
sub fereastra odăii în care locuia acum văr-su (Nu se grăbise. 
Dimpotrivă: după ce băiatul de negru cu bicicleta i-a spus pe unde s- 
apuce, şi-a zis: Am ajuns cam devreme. Să-l las să mănânce-ntâi, s-aibă 
timp ăi doi negri să plece, să nu-mi stea-n drum.) nu s-ar fi comportat 
altfel: nu s-ar fi ascuns, n-ar fi pândit: doar nevăzut, nesimtit, străin 
irevocabil ca un şacal sau un lup tânăr; fără să se ghemuiască, să se 
pitească pe lângă gardul viu, cum făcea Biglin când venea, ci pur şi 
simplu şezând pe călcâie — cum, ţăran fiind, putea sta ceasuri întregi 
fără supărare — rezemat de el, de gard, în timp ce examina casa, a cărei 
formă şi aşezare o cunoştea din infinitezimalele ştiri şi informaţii 
filtrate lent, la Parchman, şi pe care el trebuise să le înmănuncheze, să 
le asimileze de la străini, şi totuşi să ascundă-n fata lor importanţa 


celor ce-ntreba; privind, de fapt, la vastul edificiu cu coloane cu ceva 
458 


ca o mândrie că era a unuia pe care-l chema Snopes; lipsit total, 
absolut de gelozie; altcândva, mâine, deşi el personal nu visase şi nici 
nu dorise vreodată realmente să fie primit înăuntru, unui străin i-ar fi 
spus cu mândrie: „Aici stă văr-miu. E-a lui”. 

Arăta exact cum ştia că trebuie s-arate. Erau luminate ferestrele din 
dos ale odăii din colt, unde văr-su (cu siguranţă că terminasera masa; 
le lăsase timp berechet) trebuie că şedea cu picioarele proptite pe 
scândurica specială, pe care auzise la Parchman c-o altă rudă de-a lui, 
pe care Mink nici n-o văzuse, pentru că Wat Snopes se născuse prea 
târziu, o bătuse-n cuie, la cămin, anume pentru asta. Mai era lumină 
şi-n odaia din faţa ăşteia, la care nu se aşteptase, pentru că ştia şi 
despre camera specială de sus, pe care fie-sa surdă şi-o aranjase 
pentru ea. Dar sus nu se vedea nimic, nicio lumină, aşa că desigur că 
fata era încă jos. Şi, cu toate că lumina din bucătărie dovedea că 
servitorii negri nu plecaseră nici ei, pornirea din el era atât de 
puternică, încât fără să mai aştepte începu să se ridice, să se-ndrepte 
spre fereastră ca să vadă, dac-o fi nevoie să-nceapă: el, care de 
treizeşopt de ani învățase s-aibă răbdare şi-ar fi trebuit să se 
stăpânească la perfectie. Pentru că, dac-ar aştepta prea mult, var-su 
putea să se culce şi chiar să şi adoarmă. Ceea ce ar fi fost insuportabil, 
şi nu trebuia să se-ntâmple: trebuia să vină momentul, chiar dac-ar fi 
durat numai o secundă, în care să spună: „Flem, uită-te-ncoa”, şi văr- 
su să se uite. Dar se retinu, el care treizesopt de ani de zile invatase sa 
aştepte, şi se lasă jos pe călcâie din nou, săltându-şi ghemotocul tare al 
pistolului, pe care-acuma-l purta în buzunarul de la piept al salopetei; 
odaia ei trebuie să fie de partea cealaltă a casei, unde nu putea să vadă 
de-aici ferestrele luminate, şi lumina din odaia cealaltă nu-nsemna 
nimic, pentru că, dac-ar fi el un mare bogătaş ca văr-su Flem, cu o casă 
mare şi frumoasă ca asta, ar aprinde toate lămpile de jos. 

Apoi, lumina din bucătărie se stinse; şi imediat putu s-audă pe 
negru şi pe negresă vorbind pe când se apropiau şi (nici măcar nu şi-a 
ţinut răsuflarea) trecură la vreo zece paşi de el, spre poarta din gardul 

459 


viu, glasurile departandu-se-ncet pe strada, dincolo, pana ce se 
stinsera. Atunci se ridicä, incetisor, fara graba, nu pe furis, nu 
strecurându-se: numai mărunt, şters, poate că pur şi simplu prea 
mărunt ca să fie observat, şi traversă peluza până la fereastră, şi 
(trebui să se ridice-n vârfuri) se uită înăuntru la văr-su şezând în 
scaunul pivotant, ca la o bancă sau la un birou, cu picioarele proptite 
de cămin şi cu pălăria pe cap, aşa cum el, Mink, ştiuse c-o să-l 
găsească, arătând nu cine-ştie-ce schimbat, cu toate că Mink nu-l 
văzuse de patruzeci de ani; puţin mai altul, totuşi; pălăria neagră de 
plantator, de care auzise şi la Parchman, dar cravata minusculă putea 
să fie tot aia pe care-o purtase acum patruzeci de ani, îndărătul 
tejghelei de la prăvălia lui Varner, cămaşa, o cămaşă alba de oraş, şi 
pantalonii, pantaloni negri de oraş şi ei, şi ghete lustruite, de oraş, în 
loc de bocanci de fermier. Dar nu efectiv schimbat: nu citea, doar 
şedea cu picioarele proptite-n cămin şi cu pălăria pe cap, falca 
mişcându-i-se-alene şi necontenit, parc-ar fi mestecat. 

Ca să fie mai sigur, o să dea ocol casei, să vadă ferestrele de sus de 
pe partea cealaltă şi apucase să pornească pe din dos, când îşi zise c-ar 
putea foarte bine să se uite şi-n cealaltă odaie, dacă tot era atât de- 
aproape de ea, şi porni fără să facă mai mult zgomot decât o umbră, şi 
nici c-avea mai multă consistenţă, de-a lungul zidului, până ce putu să 
se ridice din nou pe vârfuri, ca să se uite pe cealaltă fereastră în odaia 
de-alături. O văzu imediat şi-o recunoscu imediat — o odaie cu pereţii 
captusiti aproape până la tavan cu cărţi, mai multe cărți decât crezuse 
el că există, o femeie şezând la o lampă-n mijlocul odăii şi citind una 
dintre ele, cu ochelari cu margine de os şi cu smocul acela alb în părul 
negru, despre care auzise şi la Parchman. O secundă fu din nou prada 
furiei aceleia desperate şi revoltei, şi de data asta era aproape să-l 
distrugă, să-l nenoroceasca — turbarea, furia când, în timpul primilor 
doi-trei ani, după ce aflase că ea se-ntorsese-acasă, pare-se că de-a 
binelea, şi că şedea tot acolo, cu Flem în casă: îşi zicea Da dacă nu-i 


surdă deloc; da dacă i-a prostit pe toți pentru cine ştie ce blestemätie-o fi 
460 


având ea-n cap deoarece chestia asta — adevärul adevärat, daca era 
surda sau se facea — era ceva la noroc, ceva pe care nu numai c-o sa 
trebuiascä sa se bazeze pe altul, dar sa se bazeze pe ceva atat de 
subred si de pirpiriu ca stiutul din auzite, de la a doua sau a treia 
mână. Pan’ la urmă şi-a facut drum sub diferite pretexte la doctorul 
închisorii, dar acolo acelaşi lucru: nu-ndrăznea să-ntrebe ce voia să 
afle, ce trebuia să afle, să descopere, să ştie cu siguranţă: doar atât: 
dacă unu' surd tun tot ar simţi — ar putea să simtă — suflul daca 
zgomotul era destul de tare sau destul de aproape. 

— Ca o... se pomeni Mink zicând pan’ să poată să se oprească. Dar 
era prea târziu; încheie doctorul pentru el: 

— Exact. Ca o-mpuşcătură. Dar chiar dacă ne-ai putea face să 
credem că eşti surd, cum să scapi de-aici? 

— Aşa-i, zise Mink. N-am nevoie s-aud vâna de bou: ajunge s-o 
simt. 

Da' o să meargă; era odaia aia care şi-o aranjase la etaj pentru ea, în 
timp ce fiecare cuvânt care se prelinsese de-acasă pan’ la el la 
Parchman — câteodată trebuie să-i crezi pe oameni, trebuie, pur si 
simplu trebuie — zicea cum văr-su-şi petrecea tot timpu-n coltu’ lui 
dintr-o odaita de jos, din casa asta, care, cică, era mai mare şi decât 
toată închisoarea. Pentru ca să vină, să se uite pe fereastră şi s-o 
găsească nu sus, unde-ar fi trebuit să fie, ci exact în odaia de-alături. În 
care caz, probabil că şi din tot ce mai crezuse el şi pe ce se mai bizuise 
n-o să s-aleagă decât praf şi pulbere; nici nu era nevoie să mai fie şi-o 
uşă deschisă-ntre cele două odăi ca să fie sigur c-o să simtă ceea ce 
doctorul închisorii numise suflu, pentru că ea nici măcar nu era surdă. 
Toate-l mintiserä; calm, îşi zise! Si nu mi-a mai rămas decât un singur 
glonț, chiar dac-aş avea timp să trag două pan’ să năvălească cineva din 
stradă. O s trebuie să caut un retevei sau un drugpe-undeva... la un pas de 
prăpăd, de prăbuşire, dar îşi reveni, se stăpâni pe muchea prăpastiei, 
murmurând, şoptind: „Stai, stai putin. Nu ţi-am spus şi ţi-am tot spus 
că Al de Sus nu joacă feste, doar că pedepseşte? Fireşte că-i surdă; nu 

461 


se spune-asta-n tot Missippiu-ul de sus si pana jos, de zece ani de zile- 
ncoace? Nu mai e vorba de blestematu’ ala de doctor de la Parchman 
si nici de-älelalte putori de nenorociti de ocnasi, de la care trebuia sa- 
ncerc să aflu ce-aveam nevoie să ştiu, da’ de negru’ ăla ieri-seară, care- 
aproape c-a fost obraznic, să zică-afurisitu' unui alb in fata că-i 
mincinos, numai c-am adus vorba că poate, cine ştie, şi-o fi bătând joc 
de oameni. Negrii ăştia, care ştiu toate dedesubturile despre toţi albii, 
ce să mai zic de-una vândută lor şi pe deasupra şi-o comunistă d-alea, 
de-ajung nu numai ăi din Yoknapatawpha, da' desigur că şi-ăi din 
Memphis, şi şi-ăi din Chicago să ştie de-adevărat dacă-i surdă sau nu, 
şi şi dacă-i toate-ălelalte sau nu-i. Fireşte că-i surdă, cum stă aşa cu 
spatele la usa prin care trebuie să treci, da’ trebuie să fie şi-o uşă din 
dos şi n-ai nevoie decât s-o găseşti, şi să ieşi apoi frumos pe ea", şi 
porni fără grabă: nu pe furiş, doar mărunt, invizibil, cu pas uşor, pe 
după casă, şi urcă treptele, şi trecu printre coloanele ameţitoare ale 
porticului, ca orice invitat sau vizitator, sau musafir deschizând încet 
uşa şi intrând în hol şi traversându-l, trecând prin uşa deschisă, la care 
stătea femeia cu spatele, fără măcar să-şi arunce-o privire spre ea, şi 
trecu la cealaltă şi scoase pistolul din buzunarul salopetei, şi-şi zise 
repede, puţin cam haotic, aproape ca o uşoară gâfâială: N-am decât un 
singur glonț, aşa c-o să trebuie să trag in cap, nu pot să risc în corp numai c- 
un singur glont, şi intră în odaia-n care şedea văr-su şi făcu repede 
câţiva paşi. 

N-a avut nevoie să zică: „Flem, uită-te-ncoa”. Văr-su asta chiar 
făcea, peste umăr. Altminteri, nu se miscase, doar fălcile- 
ncremeniseră-n mijlocul mestecatului. Apoi se mişcă, se plecă puţin 
înainte-n scaun şi tocmai începuse să se rotească-ncet, când Mink se 
opri la vreo cinci paşi şi ridică, cu amândouă mâinile, arma semănând 
a broscoi şi arătând ruginită, şi trase cocoşul, si-o-ntepeni zicându-şi: 
Trebuie să-l lovească-n față: nu să-l lovesc: să-l lovească şi apasa pe tragaci, 
şi mai mult simţi decât auzi, neatent aproape, täcänitul trist, prostesc. 


Acuma văr-su, cu picioarele puse pe duşumea şi cu scaunul întors 
462 


aproape cu fata la el, părea să sada nemişcat si chiar nepăsător, 
privind si el la mâinile lui Mink, sinistre, tremurânde, ca de copil, ca 
de viezure, cand una din ele ridicä destul cocosul ca sa poata cealalta 
sa-ntoarca butoiaşul, să vină din nou cartuşul sub percutor; din nou 
acelasi pacanit insignifiant ca-nainte, ca o revenire din trecut: nu un 
avertisment, nici măcar o repetare: doar slab si-obisnuit, şi 
insignifiant, pentru că, orice-o fi fost, nici înainte nu fusese destul de 
tare ca să schimbe ceva, nici destul de remarcabil ca să-ţi aduci aminte 
de el; şi-n aceeaşi clipă-l goni din gând. E-n regulă, îşi zise. De data asta 
o să tragă: Al de Sus nu glumeste şi trase cocoşul, şi din nou îşi intepeni 
pistolul cu amândouă mâinile, văr-su nemaimişcându-se deloc acum, 
cu toate că-ncepuse iar să mestece-ncetişor, ca şi cum şi el ar fi urmărit 
scânteierea tristă de pe cocoş, când pocni din nou. 

A făcut un zgomot formidabil, cu toate că Mink nu l-a mai auzit. 
Trupul lui văr-su se crispa acum într-un spasm ciudat pe jumătate- 
nfundat, care-ntr-o clipă avea să răstoarne şi scaunul; i se părea că 
trosnetul pistolului fusese nimic, dar c-atunci când scaunu-n cele din 
urmă o să cadă şi-o să se izbeasca de podea, trosnetul o să trezească 
tot Jeffersonul. Se răsuci-n călcâie; a fost totuşi o clipă când a mai 
încercat să-şi zică, să strige: 

— Stai! Stai! Vezi întâi dac-a murit, c-altfel degeaba-a fost tot!, dar 
n-a putut, nu-şi aducea aminte când remarcase cealaltă uşă-n perete, 
era dincolo de scaun, da' era; unde ducea n-avea importanţă, pentru 
că-n orice caz ducea-nainte, nu ducea-napoi. Se repezi la ea bâjbâind 
la clanta, zgaltaind-o, bâjbâind si zgâlţâind-o, şi, după ce-şi dădu 
seama că-i încuiată, bâjbâind ca orbit chiar şi după ce auzi glasul în 
spatele lui, şi din nou se răsuci şi văzu o femeie stând în uşa holului; o 
clipă gândi: Vasăzică, totuşi aude până să-şi dea seama: n-avusese 
nevoie s-audă; femeia fusese adusă-acolo să-l prindă de-aceeaşi putere 
care, prin simpla arătare cu degetul, l-ar putea spulbera, anihila, 
volatiliza acolo, pe loc, unde se afla. 

Şi nici măcar timp să armeze şi să tinteascä dac-ar mai fi avut 

463 


cumva vreun glont, asa cä-n clipa-n care se räsucise, si aruncase, 
zvârlise pistolu-n ea fără măcar sa fie-n stare să se repeada şi el, 
pentru că-n aceeaşi clipă i se păru că ea-l are-n mână, că-l întinde spre 
el, zicându-i cu vocea aia de rata, pe care-o au surzii: 

— Uite-l! Ia-ti-l! Uşa aia dă-ntr-un dulap. Întoarce-te pe-aici ca să 
poţi ieşi. 


464 


Optsprezece 


— Opreste masina, zise Stevens. Ratliff opri. 

Conducea el, cu toate că era maşina lui Stevens. leşiseră din şosea la 
răscruce — prăvălia şi maşina de egrenat, şi potcovăria lui Varner, şi 
biserica, şi vreo duzină şi ceva de locuinţe şi alte case care-alcătuiau 
cătunul, peste tot luminile stinse-acum, cu toate că nu era nici zece — şi 
traversaseră şi lăsaseră-n urmă restul de fund de vâlcea, larg şi neted, 
cu pământuri rodnice, pe care bătrânul Varner - trecut de optzeci de 
ani acum, incaruntit de tot, cu doisprezece ani de văduvie până să-şi fi 
luat nevastă tânără de douăzeci şi cinci de ani, acum vreo doi ani, 
când se zicea, se socotea că-i logodită, sau că-n orice caz îi făcea curte 
nepot-su — le tinea în gaj sau cu ipotecă dacă nu erau chiar 
proprietatea lui directă; şi-acum se apropiau de coline: ferme mici şi 
vechi, şi prăpădite, culcate pe-o rână, gata să cadă, risipite ca nişte 
petice de hârtie printre povârnişuri spălate de ploi. Drumul, de la o 
vreme, nu mai avea nici măcar prundiş pe el şi-n curând niciun fel de 
roti n-aveau să mai poată trece; de pe-acum în strălucirea fixă a 
farurilor (Ratliff oprise maşina), semăna şi el cu-o ravenă erodată, 
şerpuind spre creasta râpoasă, pe care se vedeau nişte pini amärâti si 
zburliti, şi nişte tufan mărunt, fără nicio valoare. Soarele trecuse de 
ecuator, ajunsese-n dreptul Balantei şi-acum, că stăteau pe loc, în 
calmul motorului în ralanti, după burnita măruntă şi-nceată de 
duminică şi frigul luminos şi amăgitor, care tinuse aproape toată ziua 
de luni, aveai o senzaţie de toamnă; meterezul jumulit de pini şi de 
lăstăriş de tufan era o apărătoare cam pirpirie împotriva iernii şi-a 
ploii, şi-a frigului, care-mbrăcaseră-n rugină câmpiile epuizate, 
năpădite de otetari şi de sasafarsi, şi de abanosi; abanosii-ncarcati de 
fructe neasteptand decat gerul si latratul câinilor la vanat de oposumi. 

— Ce te face sa crezi c-o sa fie-acolo, cand poate ca nici noi n-o sa 

465 


putem ajunge pân'acolo? 

— Un’ să fie-n alta parte? zise Ratliff. Un’ să poată el să se ducă-n 
altă parte? Înapoi la Parchman, după ce-a trebuit atâta bătaie de cap şi 
cheltuială ca să iasă? Ce-al’ceva poa’ să facă decât să se duc-acasă? 

— Da’ casa nici nu mai există, zise Stevens. Când a fost — acum trei 
ani? — atunci în ziua-n care ne-am dus cu maşina după băiatul ăla — 
cum îi zicea...? 

— Turpin, zise Ratliff. 

— ... care nu răspunsese la ordinul de chemare, să-l căutăm? Nu 
mai rămăsese nimic din casa-atunci, decât scheletul. 

O bucată de-acoperiş şi ceva din pereţi, mai sus de ce-ajungeai să 
smulgi cu mâna să iei pentru foc. Şi drumul era mai bun, pe-atunci. 

— Da, zise Ratliff. Oamenii chipurile-l nivelau când târau lemnu' 
de foc pe el. 

— Aşa c-acuma n-o mai fi rămas nici scheletul. 

— Mai e un beci dedesubt, zise Ratliff. 

— Într-o gaură-n pământ? făcu Stevens. Ca un animal într-o 
vizuină? 

— E-obosit, zise Ratliff. Chiar dacă n-ar avea şaizeştrei sau 
şaizeşpatru de ani. A trăit sub tensiune treizeşopt de ani, ce să mai 
vorbim de astea — azi e joi, nu? — de astea şapte zile din urmă. Si- 
acuma nu mai e nici tensiunea să-l tina pe picioare. la-nchipuie-ti c-ai 
fi stat treizeşopt de ani aşteptând să faci o treabă şi că-n fine-ntr-o 
bună zi ai făcut-o. Nici dumitale nu ti-ar mai fi rămas mare lucru. Asa 
c-acuma, ce vrea el e să se-ntindă undeva la-ntuneric şi la linişte, şi să 
doarmă. 

— Trebuia să se fi gândit la asta joia trecută, zise Stevens. Acuma-i 
prea târziu. 

— Păi nu de-asta suntem noi aici? zise Ratliff. 

— All right, zise Stevens. Da-i drumu'. Dar în schimb Ratliff opri 
motorul. Acuma-ntr-adevăr că puteau sesiza, simţi schimbarea de 


anotimp, de an. Parte dintre păsări mai rămăseseră, dar noaptea nu 
466 


mai era plina de cacofonia seaca si galagioasa a gazelor nocturne ale 
verii. Numai greierii-n tufisurile de lemn câinesc si läcustele-n 
miristea deasä ca peria tâsneau zänatice, la-ntâmplare-n toate pärtile. 
Si-acum Stevens’ isi dädu seama ce-avea sa vinä, despre ce-avea 
Ratliff de gand sa vorbeascä. 

— Si dumneata socoti ca ea nu si-a dat niciun moment seama ce-o 
să facă şarpele ăsta veninos cum i-or da drumu”? zise Ratliff. 

— Sigur că nu, zise Stevens, repede, prea repede, prea târziu. Dă-i 
drumu”. 

Dar Ratliff nu se mişca. Stevens băgă de seamă că mai ţinea încă 
mâna pe cheia de contact, aşa că nici el, Stevens, n-ar fi putut porni 
motorul. 

— Eu zic că noaptea asta ea o să se-oprească-n Memphis, zise 
Ratliff. Cu maşina aia nou-nouta, cu chestii şi cu tot. 

Stevens îşi aducea aminte de toate. Greul era să uite. Ea singură-i 
spusese — sau cel putin aşa credea el — atunci dimineața după ce-i 
dăduse relaţiile necesare ca să poată redacta actul: cum că n-avea de 
gând s-accepte nici automobilul aşa-zisului ei tată şi că-n schimb isi 
comandase unul nou de la Memphis, care-i va fi livrat la timp ca să 
poată pleca direct de la-nmormântare; actul putea să i-l aducă acasă 
să-l semneze când o să-şi spună ramas-bun sau ce-o să le tina lor — ei 
şi lui — loc de rămas-bun. 

A fost o înmormântare mare: un bancher de frunte, un financiar 
care nu numai că murise-n floarea vârstei (financiare-n orice caz), 
dintr-un glonţ de pistol, dar dintr-un glonţ de pistol greşit, pentru că 
de obicei un bancher, când moare dintr-un glonţ de pistol, la el în 
dormitor, la ora nouă seara, e după ce tocmai spusese noapte bună 
unui inspector financiar de stat sau federal (sau poate de-amândouă). 
El (răposatul) nu patronase niciun fel de confrerii: fraterne, civice, 
militare, de niciun soi: doar finanţe; nici economice — bumbac sau vite, 
sau ceva care să fi constituit în Yoknapatawpha şi-n Mississippi o 


situaţie şi-un domeniu de exploatare — doar Bani. E foarte-adevărat ca 
467 


facuse parte din congregatia unei biserici din Jefferson, dupa cum 
dovedeau aspectul exterior si adaugirile facute edificiului, dar nici 
măcar asta nu fusese-o subordonare sau măcar o aspiratie, sau sincer 
o congregare, sau o amnistie, ci pur şi simplu un armistițiu temporar 
între două graiuri ireconciliabile. 

Si, cu toate astea, nu numai oraşul, dar tot ţinutul a venit. El 
(Stevens) sta, în calitatea lui de membru al castei, la cererea expresă a 
fiicei (sic) şi la insistența ei, în rândul întâi, de fapt, alături de ea: el, 
Linda, unchiu' Jody, un bărbat c-un început de chelie şi care-adăugase 
înc-o sută de livre de fălci şi de burtă la scheletul lung şi deşirat al lui 
taică-su; şi, da, Wallstreet Snopes, Wallstreet Panic Snopes, care nu 
numai ca niciodatä nu se comportase ca un Snopes: niciodatä n- 
aratase ca unul de-ai lor: un barbat înalt, oaches, afara de ochii de-un 
incredibil albastru tandru si tineresc, de peruzea, care-ncepuse ca 
băiat de prăvălie ducând pachetele-acasă de la băcănie de pe-o stradă 
mai dosnica să se-ntretina pe el şi pe frate-su mai mic, Amiral Dewey, 
să-şi poată termina şcoala, şi de-acolo a ajuns sä-nfiinteze la Jefferson 
un depozit angro de băcănie livrând în tot ţinutul; şi-acuma, mutat cu 
toată familia la Memphis, era proprietarul unui lant de magazine de 
angro de băcănie, acoperind jumătate din Mississippi, plus parte din 
Tennessee şi din Arkansas; toţi cu faţa la groapa discret camuflată de 
lângă-un alt mormânt, pe care nu bărbat-su (care doar îl comandase 
şi-l plătise), ci Stevens însuşi inaltase marmura mincinoasă 
scandaloasă: contravaloarea pentru eliberarea Lindei acum 
nouăsprezece ani. Că tot el o să fie cel care-o sä-nalte orice minciună-o 
să-i pretindă ea şi pe ăsta; discutaseră — el şi Linda — azi-dimineata. 

— Nu. Nimic, zisese ea. 

Ba da, a scris el. 

— Nu, a zis ea. El doar a ridicat tablita iar şi a ţinut cuvantu-n fata 
ei; nu putea să fi scris: E spre binele dumitale. Pe urmă, nici n-a mai avut 
nevoie. 


— Ai dreptate, a zis ea. O să trebuiască să mai faci unul. 
468 


El a scris: O să facem. 

— Nu, a zis ea. Totdeauna-ai făcut totul în locul meu. Şi- 
ntotdeauna ai să faci. Acuma-mi dau seama că niciodată n-am avut pe 
nimeni decât pe dumneata. În fond, nici n-am avut nevoie niciodată 
de nimeni decât de dumneata. 

Stând acolo-n timp ce preotul baptist îşi debita cu mare viteză 
slujba, el (Stevens) se uita la mutrele din jur, la mutrele de targoveti si 
de ţărani, la cetățenii reprezentând oraşul, pentru că oraşul trebuia să 
fie reprezentat la această pompoasă îngropăciune, la cei care se 
reprezentau doar pe ei înşişi, pentru că-ntr-o bună zi vor fi şi ei acolo 
unde zăcea acum Flem Snopes, tot atât de abandonaţi şi de morţi, şi 
de singuri; la mutrele anonime, suspicioase şi pline de speranţe, care-i 
datorau lui sau băncii, bani, şi, cum sunt oamenii-n stare să fie, 
sperau, erau chiar capabili să creadă, acuma că el murise, că datoria 
lor poate, da, cine ştie, poate c-o să se piardă sau c-o s-o uite, sau pur 
şi simplu că n-o să le-o mai ceară, n-o s-o-ncaseze. Apoi deodată mai 
văzu ceva. Nu erau mulţi: recunoscu numai trei, tot mutre de ţărani, 
arătând la fel cu celelalte mutre de ţărani, suspicioşi, chiar şterşi, la 
marginea mulţimii; dar brusc parcă săriră-n sus, parcă tâsnirä, şi-şi 
dădu seama cine erau. Erau Snopeşi; nu-i mai văzuse niciodată pân- 
atunci, dar incontestabil asta erau: nu deosebiți de alţii, deloc: pur şi 
simplu identici, nu atât de mult ca expresie, cât în ţinută, în atitudine; 
îşi zise-n gând, repede, ca-n clipa de curată panică, atunci când eşti 
trezit din somn: Sunt ca lupii când vin să vadă capcana-n care-un lup mai 
mare, lupul-sef, lupul-cäpetenie, lupul-taur, cum ar zice Ratliff, a murit, 
dacă n-o fi rămas cumva vreo fâşie, vreun petic de piele-agatat pe-acolo. 

Pe urmă-a trecut şi asta. Nu putea să stea tot timpul să privească- 
ndărât, şi-acuma preotul isprăvise, şi antreprenorul de pompe funebre 
făcea semn persoanelor marcante, celor oficial îndurerate, că pot 
pleca: şi când îşi întoarse, când putu să-şi întoarcă iar ochii-ndărât, 
mutrele dispăruseră. Pe Linda o lăsă acolo. Adică, avea s-o aducă 


unchi-su cu maşina acasă, unde, la ora asta automobilul nou, după 
469 


care spusese ca telefonase la Memphis, indata ce se hotärâse, ieri 
după-masă, sa plece singură, direct la New York îndată ce va termina 
cu înmormântarea, probabil că va fi in poartă, gata de plecare 
probabil, masina noua si bagaje, si tot, cand o s-ajunga el acolo cu 
actul să-l semneze. 

Aşa că se duse la birou ca să-l ia — un act de donaţie (cu onorariul 
de un dolar), prin care se restituia De Spain-ilor casa şi terenul. Făcuse 
singură toate, ea: nici măcar nu-l tinuse la curent cu desfăşurarea 
demersurilor, necum cu intenţiile ei. N-a putut să dea de Manfred, pe 
care Snopes, odată cu banca şi cu restul, îl deposedase şi de nume, şi 
de reputaţie, la Jefferson, dar găsise-n cele din urmă ce mai rămăsese 
din neamurile lui — unica soră a Maiorului de Spain bătrânul, tatăl lui 
Manfred, şi unicul ei copil: o bătrână tintuita la pat, locuind la Los 
Angeles cu fiică-sa, fată bătrână de vreo şaizeci de ani, directoare 
ieşită la pensie a unui liceu dintr-o suburbie a oraşului; ea, Linda, 
dând de urma lor, fără măcar să-l consulte pe el, avocatul ei: 
realmente jignitor când samariteanul, filantropul, binefăcătorul începe 
nu numai să descopere, dar să şi inventeze propriile generozitati, nu 
numai fără să recurgă, dar ignorându-i chiar pe jurişti, pe secretari, pe 
consilierii de public relations; scandalos, antisocial de fapt: să iei pur şi 
simplu cozonacul de la gura atâtor oameni. 

Hârtiile nu mai aveau nevoie decât de semnătura ei; niciun sfert de 
ceas, şi el încetini şi opri maşina la bordura trotuarului, în faţa casei ei, 
fără să dea mai multă atenţie micului grup — bărbaţi, băieţi şi un negru 
sau doi — din faţa lui, decât ca să-şi spună: „Comitetul local validând 
alegerea noului automobil” şi cobori cu servieta şi chiar cotise-nspre 
alee, aruncându-şi asupra grupului doar o privire, că-l văzuse că-i 
acolo, când scurt, slab, încă nu realmente surprins, îşi zise: „E-un 
Jaguar englezesc. Nou-nout”, continuând să meargă, când deodată 
avu impresia că scara pe care urca se transformase-n roată de put 
arăbesc, oricât călcai tot pe loc rămâneai, cheltuiai energie şi gesturi 


fără să faci un singur pas înainte; atât de brusc şi de subit, încât, de 
470 


fapt, ajungeai propria aureolă, propriul elan iti propulsase realitatea 
corporală c-un pas bun înaintea ta; îşi zise: Nu există loc pe pământ de 
unde să-ți poată livra la Jefferson in Mississippi un Jaguar nou-nout nici de 
ieri de la prânz, necum când ai telefonat după el de-abia aseară, zicându-şi 
cu desperare-acum: Nu! Nu! Se poate! Poate c-aveau unul, poate c-au 
găsit unu-n Memphis aseară sau azi-dimineata — prăpăditul ăsta de univers 
pe care nu-l mai tii la un loc decât cu coincidente şi se-ntoarse repede şi se 
opri in dreptul lui zicandu-si: Vasăzică, ea ştia de joia trecută c-o să plece 
şi n-a ştiut decât marti seara-n ce zi-anume o să plece. Era orbitoare, 
impecabilă, imaculată, şi agentul, sau în orice caz cel care-o adusese, 
un tinerel foarte îngrijit şi prezentabil, stătea lângă ea, şi-n clipa asta 
apăru servitorul negru, pe uşa din faţă, cu parte din bagajul ei. 

— Bună ziua, zise Stevens. Straşnică maşină! Absolut nouă, nu? 

— Intocmai, zise tânărul. Nici n-atinsese pământul până ieri când a 
telefonat Mrs Kohl după ea. 

— Noroc c-ati avut una-n magazin, făcu Stevens. 

— Oh, sosise de la zece-ale lunii. În iulie când a comandat-o 
doamna, a zis că, după ce-o sosi, s-o ţinem la noi până o să aibă nevoie 
de ea. Bănuiesc că... moartea tatălui i-a schimbat puţin planurile. 

— Se mai întâmplă lucruri de-astea, zise Stevens. A comandat-o-n 
iulie. 

— Intocmai. Nu l-au prins încă pe individ, din câte-aud. 

— Nu încă, zise Stevens. Straşnică maşină! Mi-ar plăcea să-mi pot 
permite şi eu una ca asta, şi se depănă, intră pe uşa deschisă şi urcă 
scara care-i cunoştea paşii, şi intră în salonul care i-i cunoştea şi el. Ea- 
l aştepta-n picioare privindu-l cum se-apropie, îmbrăcată ca pentru 
condus maşina, într-o salopetă kaki, decolorată, spălată şi călcată 
proaspăt, cu obrazul şi buzele fardate mult contra vântului din maşina 
deschisă; pe un scaun era impermeabilul ei pătat şi poşeta şi nişte 
mănuşi groase, şi un fular pentru cap; ea zise: 

— Cel puţin nu te-am minţit. Aş fi putut s-o ascund în garaj până 
după ce plecai, dar n-am făcut-o. Îi zise astea, dar fără vorbe; îi zise: 

471 


Saruta-ma, Gavin, făcând ea ultimul pas până la el, îmbrăţişându-l 
strâns si fără grabă, lipindu-şi cu putere, cu hotărâre buzele- 
ntredeschise de gura lui, el strângând-o la piept, mâna alunecându-i 
în jos de-a lungul spinării, până la comisura de unde fesele-şi 
începeau rotunjimea sub kakiul aspru, cum se mai întâmplase si- 
nainte câteodată, mâinii lui nerăspunzându-i nicio provocare — 
niciodată nu-i fusese provocată şi n-o să-i fie, fidelitatea n-o să-i fie- 
ameninţată, o să fie-n siguranţă, chiar dacă n-ar exista nimic între 
mâna lui şi relieful cald de carne feminină, era doar o atingere, 
constatând şi dându-şi seama, nu cu desperare sau durere, ci doar c- 
un pic de amărăciune, ridicându-i puţin fesele cum ţii în căuşul 
palmei poponeata inocentă a unui copilaş încă neformat. Dar acuma 
nu, de data asta nu. Acuma era teroare; îşi zise, terorizat: 

— Cum era fraza? bărbatul „al cărui irezistibil farmec pentru femei 
rezidă-n simplul fapt că-n prezenta lor le permitea să se convingă că era 
capabil de orice sacrificiu pentru ele.“ Când în realitate-i pe dos, absolut pe 
dos; sărmanul nerod care nu numai că nu ştia-ncotro s-arunce mingea, nici 
măcar nu-şi dădea seama că joacă base-ball. N-ai nevoie să le duci în ispitä, 
pentru că ele de mult te-au ales, te-au ales pe tine, pentru că ele cred că, prin 
simplul fapt de-a te fi ales, nu numai c-ai devenit dispus şi gata oricând, ci 
chiar doreşti, doreşti cu pasiune să te sacrifici îndată ce tu şi una dintre ele 
gândiţi că merită. Îşi zise: Acuma o să-şi dea seama că nu se poate-ncrede-n 
mine, că numai spera că se poate-ncrede, asa c-acuma-si impinge coapsele- 
nainte şi se-agata de amândoi umerii, să mă tragă peste ea, căzând pe spate, 
chiar fără pat şi se-nsela şi de data asta cu desăvârşire; îşi zise: De ce să- 
şi piardă vremea-ncrezându-se-n mine, când toată viata ei a ştiut că tot ce are 
de făcut e să se bizuie pe mine şi-atât. Ea doar îl îmbrăţişa şi-l săruta, şi 
pan’ la urmă el fu acela care să facă primul gest de eliberare. Atunci 
ea-i dădu drumul şi-l privi cu ochii ei de-albastru profund, fără taine, 
fără tandrete, poate chiar fără blandete. 

— Esti plin de ruj pe buze, zise ea. Trebuie sa te duci la baie. Ai 


dreptate, zise ea. Totdeauna ai dreptate cand e vorba de noi doi. 
472 


Privirea ei n-avea taine, profunda da, era profunda, dar n-avea taine; 
poate că-ntr-o zi, el îşi va aduce aminte că nici chiar tandra cu- 
adevărat n-a fost. Te iubesc, zise ea. N-ai avut parte de mare lucru, nu- 
i aşa? Nu, greşesc. N-ai avut parte de nimic. 

El ştia exact ce voia ea să spună: întâi maică-sa, pe urmă ea; că de 
două ori îşi dăruise devotamentul şi-n schimb nu primise nimic decât 
favoarea, privilegiul de-a fi obsedat, vrăjit, abrutizat dacă vreţi. Ratliff 
cu siguranţă că abrutizat ar fi zis. Şi ea-şi dădea seama ca el isi da 
seama; ăsta era (poate) blestemul lor: că amândoi îşi dădeau seama 
imediat despre ce-i privea pe-amândoi. Nu din onestitate, nu pentru 
că ea crezuse toată viaţa ei că-l iubeşte i-a permis să descopere 
Jaguarul nou şi ce implica el în moartea aşa-zisului ei tată. Dar ea-şi 
dădea seama că nu i-ar fi putut ascunde faptul că-şi comandase-un 
automobil de la New York sau de la Londra, sau de unde si l-o fi 
comandat în clipa-n care-a fost sigură că Mink o să fie grațiat. 

La toate rochiile ei avea un buzunar anume în care tabletele mici de 
sidef cu condeiul cu agrafă se potriveau exact. El le ştia pe toate, îl ştia 
şi pe cel de la salopetă şi-ntinse mâna şi-l scoase. Putea să fi scris: Am 
totul Ai avut încredere-n mine. Ai preferat să mă laşi să descopăr că l-ai ucis 
pe-aşa-zisul tău tată-n loc să-mi spui o minciună. Ar fi putut, şi poate c-ar 
fi şi trebuit, să scrie Am avut totul. N-am fost până-n clipa asta complice la 
pregătirea unei crime? Dar a scris: Amândoi am avut totul. 

— Ba nu, zise ea. 

EI scrise: Ba da. 

— Nu, zise ea. 

El scrise cu litere de tipar: DA, de data asta, mare cât s-acopere 
toată tableta, şi o şterse cu podul palmei şi scrise: Ia pe cineva cu 
dumneata ca s-auzi, c-ai să te-omori. 

De-abia dacă le-aruncă o privire, nimeni n-ar fi zis că destul ca să le 
fi putut citi, apoi din nou îl fixă cu ochii ei albastru-nchis care, de-or fi 
fost blânzi sau nu, sau tandri sau nu, sau nici măcar sinceri, nu mai 


avea nicio importanţă. Gura ei era şi ea numai ruj sub zâmbetul de- 
473 


abia schiţat, şi el — zâmbetul — un fard, o pată adormită. 

— Te iubesc, zise ea. Numai pe tine te-am iubit. 

EI scrise: Nu. 

— Ba da, zise ea. 

El scrise din nou Nu şi chiar în timpul în care ea spunea iarăşi: „Ba 
da” scrise Nu Nu Nu, până ce umplu toată tableta şi şterse, şi scrise 
Actul şi stând la cămin unul lângă altul rezolvară toate chestiunile care 
solicitau un schimb de note între ei, despături documentul şi deşurubă 
buşonul stiloului ca să semneze ea, şi împături hârtia la loc, s-o pună 
în servieta când ea zise: „Şi asta”. Era un plic lunguiet, îl observase pe 
marginea căminului. Când îl luă în mână putu să simtă teancul gros 
de bancnote, prea multe: o mie de dolari o să-l omoare-n câteva 
săptămâni, în câteva zile poate, mai sigur decât o mie de gloanţe. 
Aseară fusese cât p-aci să-i spună: „Pot să-l omoare şi-o mie de dolari. 
Ai fi mulțumită, atunci?” cu toate c-aseară încă nu ştia cât de-aproape 
de-adevăr ar fi fost. Dar se retinuse. O să se ocupe personal de chestia 
asta, când o veni vremea. 

— Ştii unde-l poţi găsi? 

Ştie Ratliff, scrise el şi şterse, şi scrise: Du-te 2 minute baie gura ta şi ea 
şi aşteptă ca ea să citească şi aşteptă şi ea apoi, un moment fără să se 
mişte, cu capul puţin plecat ca şi cum el ar fi scris o criptogramă. 

— Oh, făcu ea, apoi zise: Da. A venit momentul, şi porni, ajunse la 
uşă, se opri şi se-ntoarse pe jumătate şi de-abia atunci se uită la el, fără 
zâmbet silit, fără nimic: doar ochii, care nici de la distanța asta nu erau 
complet negri. Apoi dispăru. 

Servieta o avea în mână. Pălăria era pe masă. Puse plicul în 
buzunar, se frecă pe gură cu batista, luându-şi în trecere pălăria şi ieşi, 
cobori scara, umezindu-şi batista cu salivă ca să se frece pe gură. 
Trebuia să fie o oglindă în hol, dar până la birou ajungea şi-atât. 
Trebuia să fie, era chiar, o uşă din dos, desigur, dar putea să fie 
feciorul pe-acolo sau poate chiar şi bucătăreasa. Şi-afară de asta, nu 
era nicio lege că n-ai voie s-o iei peste peluză de-a dreptul, ieşind pe 

474 


usa din fata si s-o apuci pe alee, pe poarta laterala, de unde puteai 
ajunge-n strada, fara sa trebuiasca sa te mai uiti iar la masina noua. 
Dar Ratliff, care, din intamplare sau prin coincidenta, era jos la scara 
la birou, zise: 

— Unde ţi-e maşina? Nu-i nimic, mă duc eu s-o aduc. Între timp, 
mai bine-ai da cu puţină apă când ajungi sus. 

Aşa chiar făcu şi încuie batista pătată într-un sertar al biroului. 
După un timp auzi paşii lui Ratliff pe scară, dar Ratliff nu făcu decât 
să-ncerce uşa-ncuiată; ar fi fost înc-o ocazie să s-apuce-acuma de visul 
lui din tinereţe de-a reda Vechiului Testament puritatea virginală-a 
începuturilor. Dar era prea târziu, îmbătrânise. Evident, mai trebuie 
şi-altceva, nu numai chin, ca să fii chiar atât de chinuit. După un timp 
sună telefonul. 

— A plecat spuse Ratliff. Ti-am luat maşina. Vrei să vii să mănânci 
cu mine? 

— Nu, zise el. 

— Vrei să-i telefonez soţiei dumitale c-ai să mănânci la mine? 

— Ti-am spus dracului odată că nu, apoi imediat: Îți mulţumesc. 

— Viu să te iau, să zicem la opt. 

Şi era acolo, la marginea trotuarului, aşteptând; maşina — a lui — 
porni imediat ce se urcă. 

— Sunt un pericol, zise el. 

— Aşa zic şi eu, făcu Ratliff. Da’ acuma a trecut, vreau să zic, cum 
ne-om obişnui cu ideea. 

— Ce-am vrut eu să zic e că voi sunteţi în pericol, toţi, cei din jurul 
meu. Sunt primejdios. Nu vrei sä-ntelegi c-am comis o crimă? 

— Aa, despre asta vorbeşti, zise Ratliff. Acum câtăva vreme 
ajunsesem la convingerea că singurul lucru care te-ar face nepericulos 
pentru cei din jur ar fi să te ia cineva de bărbat. N-a ieşit cine ştie ce, 
da’ măcar acuma ţi-e bine. Cum ziseşi adineauri, pan’ la urm-ai ajuns 
să faci şi-o crimă. Ce-a mai rămas, afar’ de-asta, să-ţi mai dea cineva 


de făcut? Erau pe şosea acuma, oraşul rămăsese-n urmă şi puteau 
475 


merge ceva mai repede, să isprăvească cu-alea douaj’ de mile pan’ la 
prăvălia lu’ Varner. În toată chestia asta, ştii de cine-mi pare rău? De 
Luther Biglin. N-ai auzi de-afacerea asta şi probabil că nici nimeni 
altcineva n-ar fi auzit, dacă n-ar fi ieşit la iveală az’ dimineaţă, când cu 
ce-ai putea zice c-a fost şedinţa secretă dintre Luther Biglin şi Eef 
Bishop, o şedinţă de absolvire. S-ar părea că-n fiecare seară, de joia 
ailaltă şi până martea asta, Luther a stat sau a şezut de garda cât a 
putut de-aproape de fereastra aia, pe-afară, seara imediat ce putea s- 
ajung-acolo, după ce madam Biglin se-ntorcea de la cinematograf şi-l 
trezea, şi sta pan’ se lumina de ziuă. Îţi dai seama: să trebuiască, cât îi 
ziua de lungă să vezi de-nchisoare şi de deţinuţi, plus să te ţii pe- 
aproape de birou' şerifului, în caz că Eef poa’ s-aibă nevoie de tine, da’ 
să te şi-odihneşti puţin, şi tot ce putea face, ceva să şi meargă, era ca 
după ce mânca de cină până ce madam Biglin, care era pe post de ceas 
deşteptător, se-ntorcea de la cinematograf, adică toată tărăşenia era 
cam de pe la şapte până pe la nouă jumate-zece, după cât era şi filmu' 
de lung, restu' nopţii stând sau şezând într-un scaun pliant, exact în 
dreptu” ferestii lu’ Flem, nu pe vreo recompensă sau măcar pe glorie 
pen’ că nimeni nu ştia afar’ de madam Biglin, ci pur şi simplu din 
credință fata de Eef Bishop, care jurase cu jurământ să apere şi să 
ocrotească viata omeneasca-n Jefferson, chiar şi când viata omenească 
era a’ lu’ Flem Snopes. Da’ dintre toate ale douspa’ de ore, Mink nu şi- 
a ales, n-a putut să-şi aleagă decât una-ntre şapte şi noua jumate-zece 
ca să intre la Flem, cu drăcia aia, de care cine i-o fi vândut-o i-a 
povestit că-i pistol — aproape-ai putea zice că Mink de-al dracului a 
făcut-o — o chestie, vorba ăluia, că nici unui câine nu merita să i se- 
ntâmple. 

— Dă-i drumu”, zise Stevens. Mai repede. 

— Da, zise Ratliff. Aşa că pan’ la urmă la asta-a ajuns. Toate 
brutalizările şi sechestrele, şi lăcomia, şi rapacitatea pe sub mână şi cu 
duhu' blandetii când putea, da’ şi pe fata, şi cu călcâiu-n grumaz cand 
era nevoie, şi noi câţiva, care-ncercam să-i punem piedici şi p-ormă să 

476 


i ne ferim din drum cand puteam, da’ si mai rau jecmaniti cand nu 
puteam. Si-acuma, tot ce-a mai ramas din tot, e-o batrana tintuita la 
pat si profesoara de fii-sa, fata batrana la pensie, care-ar fi trait fericite 
si far’ de-asta, acolo la ele-n California lor insorita si-aurita. Da’ acuma 
o să trebuiască să vină aici înapoi, in Missippi şi să stea-n elefantu’ 
ăsta alb de căsoi, aşa că Miss Alisson probabil c-o să trebuiască să- 
nceapă iar să muncească şi poate chiar să se dea şi puţin peste cap ca 
să poa’ să-şi tina rangu', pen’ că cum o să poată ele să lase prietenii şi 
cunoştinţele, ca să nu mai punem pe străini, să spună cum că o 
doamnă născută şi crescută-n Missippi refuză să primeasc-o casă- 
ntreagă nu numa’ pe gratis şi pe degeaba, da’ care chiar fusese 
activmente-a lor şi far’ s-aibă nevoie nici măcar să zică cuiva „Foarte 
mulţumesc” că le-a dat-o-napoi. Aşa că poate că există şi-o morală 
ceva pe-undeva, dacă ştii p-un’ s-o cauţi. 

— Nu există nicio morală pe nicăieri, zise Stevens. Fac şi oamenii ce 
pot cât pot mai bine. 

— Vai de capu' lor, zise Ralliff. 

— Vai de capu' lor. Dă-i drumu' mai repede! 

Şi-aşa, cam pe la zece, era lângă Ratliff în maşina-n întuneric, pe-un 
drum de deal care-ncetase de-a mai fi drum şi care-n curând n-o să 
mai fie nimic, în timp ce Ratliff zicea: 

— Vasăzică, dumneata eşti de părerea că ea-ntr-adevăr nu şi-a dat 
seama ce-avea el de gând să facă după ce-o ieşi? 

— Ti-am mai zis o dată că da, făcu Stevens. Dă-i drumu”! 

— Avem timp, zise Ratliff. N-are un' se duce. Da' ziceam de drăcia 
aia pe care-a luat-o drept pistol şi-a aruncat-o sau i-a scăpat când a 
fugit prin curtea din dos. Mi-a arătat-o Eef Bishop. Tipu' de la 
Memphis avea dreptate. Nici măcar n-arăta a pistol. Arăta a broască 
țestoasă, pe care cine ştie de când se-mpietrise noroiu'. Avea-n el două 
cartuşe, unu' tras şi-unu' netras. Capsa ălui tras era percutată-n 
regulă, numai că şi-ăl tras, şi-ăl netras aveau câte-un semn, o 


crestătură imediat lângă capsă şi-amândouă crestăturile absolut la fel 
477 


şi-n acelaşi loc, aşa c-atunci când Eef l-a scos p-äl netras si l-a-ntors 
putin p-ăl tras şi l-a pus la loc sub percutor şi-a armat, şi-a tras, şi-a 
deschis butoiasu’, se mai făcuse-o crestătură de-alea mici lângă capsă 
c-aveam impresia că parşivu' ăla de percutor câteodată lovea-n capsă 
şi câteodată-alături. Aşa că se prea poate ca Mink, fie că le-a-ncercat 
pe-amândouă cartusele dinainte ca să vadă şi că percutoru’ de- 
amândouă datile a dat alături, şi el tot a intrat să-l omoare pe Flem în 
nădejdea că poate unu’ tot o să ia foc, ceea ce nu prea mi se pare 
socotit, sau c-a stat acolo-n faţa lu' Flem şi le-a tras pe-amândouă, şi 
apoi a-ntors butoiaşul ca să mai încerce-odată, pen’ c-al'ceva tot nu 
mai avea atunci ce face, şi că unu’ din ele-a luat foc. În căzu” ăsta, ce 
crezi c-a avut Flem in cap de-a stat acolo-n scaun să tot tragă-n el pan’ 
să ia unu’ foc şi să-l omoare? 

— Nu ştiu, zise Stevens tăios. Dă-i drumu”! 

— Poate că-i era şi lui lehamite, făcu Ratliff. Ca Eulei. Poate că le-o 
fi fost la amândoi. Vai de capu' lor, nenorocitii! 

— Era impotent, zise Stevens. 

— Ce? 

— Impotent. Când se culca cu-o femeie, tot ce era-n stare să facă era 
să doarmă. Da! zise Stevens. Vai de capu' lor, nenorocitii, da’ câtă 
durere şi chin lasă pe-unde trec! Dă-i drumu”! 

— Da’ dacă n-a fost numai asta, zise Ratliff. Dumneat-ai crescut la 
oraş când erai mic; poate că nici n-ai auzit de „Dă cât vrei şi dau cât 
vreau”. Era un joc pe care-l jucam. Alegeai pe-un băiat, aşa cam ca 
tine, si te duceai la el cu-o nuia sau c-un bat, sau c-un măr verde tare, 
sau chiar cu-o piatră, depinde de cât voiai să rişti, şi-i ziceai: „Dă tu că 
dau şi eu” şi dacă se-nvoia stătea nemişcat şi tu-i ardeai una cu 
nuiaua, sau cu batu’, sau te dădeai înapoi şi-aruncai cu măru' sau cu 
piatra. P-orma stăteai tu nemiscat şi lua el tot nuiaua aia sau batu’ ăla, 
sau maru’, sau piatra, sau, mă rog, ceva la fel şi-ţi ardea el una. Ăsta 
era jocu’. Aşa că, dacă... 


— Dă-i drumu”! zise Stevens. 
478 


— ... Flem arsese cand a vrut si-acuma-i venise randu’, n-avea ce 
face decat sa stea s-astepte sa-nghita, pen’ ca probabil ca el, atunci 
cand s-a-ntors ea din razboiu’ ala comunist, pricepuse c-a pierdut... 

— Ispraveste-odata! zise Stevens. Taci din gura! 

— ... şi c-acuma-i venise ei randu’; aşa ca, daca... 

— Nu! facu Stevens. Nu! Dar Ratliff nu numai ca era mai aproape 
de cheia de contact, da’ era cu mana pe ea, 0 acoperea. 

— ... ea ştiuse din capu’ locului ce-o sa se-ntâmple când o să iasă el, 
şi nu numai că ştia ea, da’ ştia şi el, Flem... 

— Nu cred! zise Stevens. Nu! Nu pot să cred! Nu-ntelegi că nu 
pot?! 

— Şi asta ne duce la altceva, zise Ratliff. Vasăzică, şi ea trebuia să ia 
o hotărâre, şi odată luată era pentru to'deauna şi prea târziu s-o mai 
schimbe. Ar fi putut să mai aştepte doi ani de zile şi-atunci nici 
Dumnezeu din cer nu-l mai ţinea pe Mink la Parchman, afară doar 
dacă El, Al de Sus s-apuca să-l omoare şi-atunci nu numai că-l scăpa 
de bătaie de cap şi de necaz, da’ şi de răspunderea morală, chiar daca 
zici dumneata că nu-i morală nicăieri. Decât că ea n-a aşteptat. Şi-ai să 
te-ntrebi de ce. Dacă, cine ştie, dacă n-ar fi oameni în cer, atunci n-ar 
mai fi cer, şi dacă n-ai să găseşti printre ei oameni pe care să-i cunoşti, 
n-ar mai avea nimeni chef s-ajungâ-acolo. Aşa că-ntr-o bună zi, maică- 
sa i-ar fi zis: „De ce nu m-ai răzbunat pe mine şi dragostea mea pe 
care-n fine-o găsisem, şi-ai stat ca orbetele cu bratele-n sân, să iasă la- 
ntâmplare ce-o ieşi? Tu n-ai iubit niciodată, ca să ştii ce-i aia?” Uite, 
zise el. Scoase o batistă de-o curăţenie impecabilă, impecabil spălată şi 
călcată, despre care tot oraşul zicea nu numai că singur le spăla şi le 
călca, dar că tot singur le făcea şi ajurul, şi-o puse-n mâna oarba-a lui 
Stevens apoi suci cheia de contact şi-aprinse farurile. Zic că-i tocmai 
bine timpu’ de plecat. 

Acuma drumul nu mai era nici măcar două făgaşe. Era un singur 
şanţ năpădit şi-ăla de bălării, urcând întruna. 

— O iau eu înainte, zise Ratliff. Dumneata-ai crescut la oraş. Eu, 

479 


cand am vazut prima oara bec electric, tineam bine briciu-n mana. 
Apoi zise: Uite-aici-i — un acoperiş pe-o rana cu partea din fata naruita 
toată (Stevens nu-şi dădea seama ce-i, admise doar că poate fusese- 
odată casă) deasupra căruia era un cedru uscat şi noduros. Se- 
mpiedică şi era să cadă-aproape, de ceva ce fusese odată-un gard, o- 
mprejmuire de curte, năruit şi el, năpădit şi el cu furie de trandafiri 
agatatori, care-acuma iar se sălbăticiseră de tot. Mergi dupa mine, zise 
Ratliff. E pe-aici o cisternă veche. Cred că mai ştiu unde. Trebuia să fi 
luat o lanternă. 

Şi-acuma coborâră pe-un fel de povârniş, un fel de surpătură-ntre 
ce fusese temelia zidurilor, o gură rânjită, neagră, ruinată, care se 
căsca la picioarele lor, parcă toată casa s-ar fi căscat la ei. Ratliff se 
oprise. Spuse încet: 

— N-ai văzut pistolu' ăla. Eu l-am văzut. N-arăta deloc a pistol de 
zece dolari. Arata a pistol de nouă dolari juma” perechea. Poa’ să mai 
aibă unu' la el, şi Stevens, fără să se oprească, trecu pe lângă el, şi 
pipăind cu piciorul în jos, dădu peste ce fusese-odată-o treaptă; şi, 
scoțând din buzunar bricheta de aur cu initiale, o aprinse şi continuă 
să coboare la lumina slabă pâlpâindă cu Ratliff după el, care zicea: 

— De bună seamă. Acuma-i liber. N-o să mai trebuie niciodată să 
mai omoare-n viaţa lui, şi cobori şi el în fostul beci, pivniţă, vizuină-n 
care, pe-un fel de aşternut pe care şi-l încropise văzură, jumate 
ghemuit, jumate-ngenuncheat, clipind în sus la ei ca un copil întrerupt 
din rugăciune la picioarele patului: nu surprins în rugăciune: 
întrerupt, în genunchi, în salopeta nouă, care-acum era pătată şi 
murdară, cu mâinile pe jumate-mpreunate-n poală, clipind la lumina 
minusculă, ţinută de Stevens. 

— Noroc, făcu el. 

— Nu poţi să mai rămâi aici, zise Stevens. Dac-am ştiut noi un’ să te 
găsim, nu-ţi dai seama că şi şerifului o să-i dea prin cap să te caute-aici 
maine-dimineata? 

— N-aveam de gând să stau, zise el. Doar ce m-am oprit să m- 

480 


odihnesc. Ma pregateam sa plec. Cine sunteti voi? 

— N-are importanţă, zise Stevens. Scoase plicul cu bani. Uite, îi 
zise. Erau iarăşi două sute cincizeci de dolari. Fără-ndoială că suma 
era din mia care fusese-n plic. Stevens nici măcar nu se ostenise să 
priceapă de ce anume scosese suma asta. Omul îngenuncheat o privi 
calm. 

— Banii ăştia i-am lăsat la Parchman. Mă descotorosisem de ei încă- 
nainte de poartă. Vrei să zici că s-a găsit un ticălos de pui de curvă să-i 
fure şi p-ăştia? 

— Nu-s tot banii ăia, zise Stevens. Pe ăia i-au trimis înapoi. Aştia-s 
alti bani, pe-ăştia ti i-a trimes ea azi-dimineata. Acuma-i altceva. 

— Vrei să zici că, dacă-i iau, nu trebuie sa făgăduiesc nimănui 
nimic? 

— Nu, zise Stevens. la-i. 

Îi luă. 

— Foarte mulţumesc, zise. Data trecută z'ceau că-mi mai dau 
douăs'tecinzeci peste trei luni, dacă mă car din Missippi fără să m- 
opresc şi nu mă mai întorc. Zic c-acuma s-a isprăvit cu asta. 

— Nu, zise Stevens. Tot aşa-i. Peste trei luni să-mi dai de veste 
unde eşti, şi-ţi trimit. 

— Foarte mulțumesc, zise Mink. Trimite-i pe numele M.C. Snopes. 

— Ce? făcu Stevens. 

— Pe numele M.C. Snopes. Aşa mă cheamă: M.C. 

— Hai să mergem, zise Ratliff aproape brutal, să ieşim de-aici, 
apucându-l de braţ chiar pe când Stevens se-ntorcea să iasă, luându-i 
bricheta aprinsă si tinand-o-n sus, în timp ce Stevens reuşea din nou 
sa dea peste treptele de pamant macinate, iesind din nou sus la aer, in 
tenebrele fara luna asternute pe țarina vlăguită erodata sub primul 
suflu slab de toamnă-n aşteptarea iernii. Deasupra, celeste, 
sacerdotale, constelatiile se roteau pe pajiştile zodiacale: Scorpionul şi 
Ursa Mare, şi Balanța, mai încolo Orionul glacial şi Pleiadele, îngeri 
pravaliti şi apatrizi, tânguindu-se-n cor. Bland şi tandru ca o femeie, 

481 


Ratliff deschise usa masinii ca sa se urce Stevens. 

— Te simti bine-acuma? 

— Da, cand iti zic; las-o dracului de treaba, facu Stevens. 

Ratliff inchise usa dupa Stevens si ocoli masina, $i deschise usa sa, 
si intra, si-o inchise, si intoarse cheia de contact si aprinse farurile, si 
puse masina in miscare — doi barbati in varsta amândoi, s-apropiau de 
saizeci de ani. 

— Nu ştiu dac-o fi având deja vreo fata gata făcută ascunsă pe- 
undeva sau dacă n-o fi având de gând cumva să facă acuma una. Da’ 
dac-o face, sper, de dragu' zilelor apuse măcar, că n-o s-o aducă 
vreodată la Jefferson. Ai avut pan’ acum de-a face cu două Eule 
Varner, da’ cred că la a treia nu mai rezisti. 

După ce ăi doi străini şi-au luat lumina şi-au plecat, nu s-a mai 
culcat. Era odihnit acum, şi-acuş avea să vină şi momentul plecării. 
Aşa că rămase-n continuare-ngenuncheat pe aşternutul de scânduri 
vechi, pe care şi le-adunase ca să se păzească de-atractia pământului, 
dac-ar fi adormit. Din fericire, omul care-l jefuise joia trecută de-ăi 
zece dolari nu-i luase şi acul de siguranţă, aşa că-mpături bancnotele 
cât putu mai mic în buzunarul de la piept al salopetei şi-l prinse cu 
acul. De data asta o să fie-n regulă, ghemotocul era destul de mare ca 
să simtă şi-n somn dac-ar umbla cineva la el. 

Veni apoi şi timpul să plece. Era bucuros într-un fel; un om putea să 
se sature, să-i treacă pofta şi de-odihnit, ca şi de orice altceva. Afară 
era întuneric, rece, plăcut la mers, nu era nimeni, doar bătrânul 
pământ. Da' la şaiştrei de ani omu' nu-i dator să se gândească numai 
la pământ. De fapt, pământu-i ăla care nu-l lasă pe om să uite că-l 
aşteaptă, şi-l îndeamnă cu binisoru’, fără grabă, la fiecare pas, să vină 
la el. Hai, vino, culcă-te; nu-ţi fac niciun rău. Doar culcä-te. Îşi zise: 
Acuma-s liber. Pot să mă duc încotro-mi place. Aşa c-o s-o ia-nspre apus, 
pentru că asta-i directia-n care se duc oamenii: 'nspre apus. Ori de 
câte ori se ridică să plece-ntr-o altă tara, ‘nspre apus pleacă, de parcă 
Al de Sus a pus asta-n chiar sângele şi-n firea omului, şi i-o trece taică- 

482 


su chiar de cand il injecteazä-n pântecele ma-sii. 

Pentru c-acuma era liber. Ceva mai incolo, catre zori, cand i-o da 
prin cap, 0 sa poata sa se si culce. Asa c-atunci cand i-a dat prin cap, 
chiar asa a si facut, potrivindu-si bratele si picioarele, si spinarea, 
simtind cum începe, încet, uşor, să-l atragă, ca şi cum chiar 
blestematul ăla de pământ bătrân încerca să te facă să crezi că nici nu 
bagă de seamă la ce face. Numai că s-a uitat la stele-n clipa aia şi-a 
văzut că nu s-aşezase exact în directia-n care trebuia, pentru c-atunci 
când se culcă, omu' trebuie să se-ntindă cu faţa la răsărit; de mers 
mergi spre apus, da' de culcat te culci cu faţa exact la răsărit. Aşa că se 
mută, se suci puţin, şi-acuma era exact aşa cum trebuie şi era liber, îşi 
putea permite să rişte; ca s-arate cât de mult putea să rişte, va închide 
chiar ochii, să-i lase oricâte şanse vrea; la care pământul, ca şi cum 
într-adevăr ar fi crezut că doarme, începu să lucreze din ce în ce mai 
serios, uşurel fireşte, să nu-l tulbure; doar că mai serios, mai intens. 
Pentru că omul trebuie să-şi cheltuiască nu numai toată viata, trebuie 
să-şi cheltuiască tot timpul lui de Om, ca să se ferească de el; chiar în 
vremurile de demult, când ziceau că omu’ trăia-n caverne, el îşi ridica 
un fel de pat din tarna bătută, ca măcar cu-atât să se ridice deasupra 
pământului cât dormea, până ce-a inventat, ca să se apere, duşumelele 
de lemn şi până la urmă şi paturile, ridicând duşumelele etaj cu etaj, 
de-o s-ajungă să doarmă la o sută şi chiar la o mie de paşi în aer, ca să 
se ferească de pământ. 

Da' acuma putea să rişte, simţea chiar ca un fel de îndemn să-i dea 
realmente o şansă, ca să-i arate, să-i dea dovadă ce-i putea face dacă 
voia să-ncerce. Şi de fapt, îndată ce se gândi la asta, parcă-l şi simţea 
pe Mink Snopes, care-aproape-o viatä-ntreagä o trecuse doar 
necăjindu-se şi chinuindu-se de pomană, cum începe s-alunece, să se- 
nfiltreze, să pătrundă, uşor aproape ca şi somnul; ai fi zis că putea să 
şi observe, să urmărească fiecare firişor de iarbă crudă şi firicel de 
rădăcină, şi găurelele minuscule, făcute de viermii pătrunzând tot mai 


adânc în pământul plin de-atâţia oameni, care toată viata lor se 
483 


istoviserä-n necazuri şi-acum scapasera şi rămăsese pământul, tarana 
care să se necăjească şi să se chinuie cu pasiunile şi cu speranţele, şi cu 
spaimele, cu dreptatea şi cu nedreptatea, şi cu amărăciunile lor, 
lăsându-i pe oameni în voia lor acum, ei între ei, toți grămadă, că nu 
mai ştia nimeni, nu se mai sinchisea nimeni care cine era, şi printre ei 
şi el acum, egal cu toţi, bun ca oricare, brav ca oricare, inextricabil de- 
ai lor, anonim ca ei toţi: frumoşi, superbi, mândri, viteji, şi el în 
culmea culmilor, printre visele şi spectrele strălucitoare ce stau pietre 
de hotar în lunga istorie omenească — Elena şi episcopii, regii şi îngerii 
apatrizi, serafimii trufaşi şi blestemati. 


484 


CUPRINS 


OSTINATO: Casa întunecată a lui William Faulkner .…................................ ee eees 3 


Tabel:cronologic: i ierte aste ae cise ca net eme ea eek ane an Lets alain 17 
Casa:cu‘coloane apei ete nete ici a ăn să cet ata bata atat boa eens dal iale dai a 0 de 34 
MINK 
UNU cz scie ann re tn bt at at Aids acad te dat a 35 
Doi; sia eae aac. lea pa ati pa ei bead avai e a ia chau aaa gealan oaia 73 
teii VK RATEIER Sasi Bi tie ae d al ua dia Ristea ea a tal ala daia aa a 85 
Patru MONTGOMERY WARD SNOPES sis 100 
CINCI: nici A M i lect aaa de aaa că da ana ad Maks da au ua aaa dada AR sde da dE 124 
LINDA 
Șase: V.K..RATLIFE: Sister cae cea ed aa aie ca a ce da aa RE n ne 144 
Sapte V.KuIRATLIFE s.e..s8: ceace ata atatea teases Rai det d a Za et ara este 188 
Opt CHARLES MALLISON ......ccc nenea 217 
Nouă CHARLES MALLISON sise 244 
Zece: GAVIN:STEVENS scene sia alea aaa a aaa aa di ci sata ta eset noii 275 
Unsprezece CHARLES MALLISON ii eee nea aaaaaaa 297 
FLEM 
Doisprezece zice aa ea Sedo Cata OI i apa da eI ns Gude aa Ea acuta Sent 300 
Treisprezece. kr: sira seca met hoe at ta A dădea tat near rene dat Oss 336 
Paisprezece sti finies ed Oe eee retea îi cute 2 ees a a a Plai dir 365 
Cineisprezece 542800 en een ee le Plon eed ans at 395 
Şaisprezece. sesiza rire rentrer dater en Gal ec cd una mean îi 50 dettes tes 408 
Saptesprezece: sasi rasei ataca ia sa taca tie dani sd ane ode tis aaa ada Dara ares teen tonnes 442 
Optsprezece. iris nées Dida dd de ae auda Duda resident aiere sons Inalt sânt rt aisé 464 


486