William Faulkner — [Snopes] 02 Orasul

Orasul 


William Faulkner 


Orașul 


Traducere din limba engleză 
EUGEN BARBU 
ANDREI ION DELEANU 


Prefaţă, tabel cronologic şi note 
ANCA PEIU 


SN 


a 
Q 
í 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
FAULKNER, WILLIAM 

Oraşul / William Faulkner; 

trad.: Eugen Barbu, Andrei Ion Deleanu 

pref., note şi tabel cronologic: Anca Peiu 

Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2005 


ISBN 973-576-647-7 


E Barbu, Eugen (trad.) 
II. Deleanu, Andrei Ion (trad.) 
III. Peiu, Anca (pref., ed. şt.) 


821.111(73)-31-135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO _ 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


WILLIAM FAULKNER 
The Town 
© Copyright 1957 by William Faulkner 
© Copyright 1957 by the Curtis Publishing Company 
This translation published by arrangement with Random House, 
an imprint of Random House Publishing Group, a division of 
Random House, Inc. 


O RAO International Publishing Company, 2003 
pentru versiunea în limba română 


2005 


Varianta V1.0 
Stelus 
aprilie, 2016 


Varianta V2.0 
Bolano 
noiembrie, 2019 


William Faulkner citadin 


„..„.Pentru că n-are importanţă că se spune c-ai încărunţit 
prematur, viaţa însăşi e prematură, e-ntotdeauna prematură, 
şi de asta te doare şi te chinuie...” 

Aşa sună - frânturi dintr-un text de tip clasic stream-of- 
consciousness - gândurile lui Gavin Stevens, contemplându- 
şi oraşul, Jefferson, reşedinţa comitatului Yoknapatawpha, 
statul Mississippi, de pe culmea unui deal, într-o seară de 
aprilie, netulburată de niciun semn rău prevestitor. Şi totuşi, 
ceea ce e ursit să se întâmple se va împlini: după cea de-a 
treia şi ultima lor conversaţie, Eula Varner se sinucide. 

Însă până atunci mai e vreme pentru gândurile de poet ale 
procurorului Gavin Stevens, nebănuind el însuşi, în ele, nicio 
premoniţie: 

„Pentru că tragedia vieţii este că trebuie să fie prematură, 
neconcludentă şi fără concluzie posibilă, pentru ca astfel să 
poată fi viaţă; trebuie să fi fost înainte de-a fi, să-şi fie sieşi 
prealabilă, ca să fi fost cât de cât”. 

Solilocviul lui Gavin Stevens se desfăşoară în capitolul 20, 
din cele 24 - egale în număr cu orele unei zile - ale unui 
roman profund dialogic, cum este Orașul (The Town), 
volumul de mijloc al Trilogiei Snopeşilor, publicat în 1957, 
aşadar la şaptesprezece ani de la apariţia primului volum, 
Cătunul (The Hamlet), publicat abia în 1940, deşi scris - în 
mare parte - în acelaşi timp şi în acelaşi suflu cu marile sale 
romane: Sartoris, Zgomotul şi furia (The Sound and the 
Fury), Pe patul de moarte (As I Lay Dying), Sanctuar 
(Sanctuary), Lumina de august (Light în August), Absalom, 
Absalom! 

Prin urmare, Oraşul (The Town, 1957) şi Casa cu coloane 
(The Mansion, 1959) reprezintă ultima perioadă creatoare 
din viaţa lui William Faulkner. Este un interval care, conform 
reconsiderării lui prin prisma criticii literare americane 
contemporane, nu rămâne cu nimic mai prejos decât anii 


5 


treizeci, atât de prolifici în cariera scriitorului!. Dimpotrivă, 
se pare că, atât prin subtilitatea de stil, cât şi prin 
complexitatea tematică, virtuozitatea  faulkneriană se 
impune, poate chiar mai nuanţată, în aceste cărţi finale, 
marcate de enigma cântecului de lebădă. 


Oraşul este o carte despre timp, despre scurgerea lui 
ineluctabilă şi se construieşte polifonic, stând, aşadar, sub 
această dublă marcă a geniului narativ faulknerian. Vocile 
narative cărora li se încredinţează acest volum - în multe 
privinţe, cel mai romantic din întreaga trilogie - aparţin unor 
personaje mai mult sau mai puţin implicate în derularea 
acţiunii, dar, în mod vizibil, dragi scriitorului. În ordinea în 
care îşi rostesc primele secțiuni narative, cei trei povestitori 
sunt: Charles Mallison, Gavin Stevens şi V.K. Ratliff. Cititorul 
nu se va aştepta, deci, la clasica împărţire pe capitole 
propriu-zise, ci se va mulţumi ca, în locul unui titlu 
convenţional, să afle din al cui punct de vedere se va 
continua istorisirea. Doar numele celor trei şi numărul 
„capitolului” trebuie să fie suficiente unui cititor, încurajat, 
astfel, să contribuie, printr-un efort propriu de imaginaţie, la 
completarea - dacă nu chiar la crearea - cărţii. Ca şi 
respectarea  (neconvingătoare) a unei ordini presupus 
cronologice, nici omnisciența, cel puţin cea narativă, nu pare 
a fi o formulă credibilă în clubul cititorilor lui Faulkner. 
Canonul acestor voci narative ne aminteşte de Pe patul de 
moarte (As 1 Lay Dying), romanul polifonic publicat de 
William Faulkner în 1930, structurat pe 59 de secţiuni - mai 
degrabă dialogice, decât monologice -, rostite de 15 voci ale 
unor naratori-protagonişti. 

Dacă Gavin Stevens şi V.K. Ratliff ne sunt deja cunoştinţe 


1 Referitor la reevaluarea operei faulkneriene a anilor cincizeci, 
recomandăm frecventele trimiteri la volumul lui Noel Polk, Children of 
the Dark House, Jackson. University Press of Mississippi, 1996, făcute 
de Diane Roberts în eseul ei academic intitulat Eula, Linda, and the 
Death of Nature. Eseul a apărut în volumul redactat de Donald M. 
Kartiganer şi Ann J. Abadie, intitulat Faulkner and the Natural World, 
Jackson: University Press of Mississippi, 1996. 


vechi - primul, încă din Lumină de august (1932), al doilea, 
din Cătunul (1940) şi din multe povestiri despre 
Yoknapatawpha -, Charles Mallison abia acum se prezintă. 

Modul în care el se prezintă se leagă direct de stilul 
narativ ales aici: 

„Nu mă născusem încă, aşa că nu era decât văru' Gowan, 
destul de mare ca să vadă şi să-şi aducă aminte, şi să-mi 
povestească mai târziu, când mă făcusem şi eu destul de 
mare ca să pricep”. 

Aceasta este prima frază a romanului Oraşul: ca de multe 
ori în tipicul diegesis faulknerian, opţiunea stilistică va 
reflecta meandrele mesajului din textul literar. Aşadar, tot ce 
urmează a fi povestit stă sub semnul ambiguității; s-ar putea 
spune chiar că, în loc să (se străduiască să) capteze 
bunăvoința cititorului, naratorul o pune la grea încercare 
încă din prima clipă. Narațiunea astfel introdusă - cel puţin 
atâta vreme cât aspiră la un statut realist - ori are prea mici 
şanse de credit, ori ţine de un alt registru narativ, mai 
degrabă de legenda începută cu „a fost odată”. Nu degeaba 
paralela William Faulkner - Gabriel Garcia Márquez îşi 
câştigă tot mai mulţi adepţi între cititorii de azi, amatori de 
realism magic. 

Ar trebui ca timpul povestit aici să corespundă - istoric - 
primelor decenii ale secolului 20. Insă, după această 
introducere, cititorul trebuie să se aştepte la trucurile 
analepsei (flash-back) şi prolepset (flash-forward) primul 
ducând până în preajma Războiului Civil (1861 - 1865), iar al 
doilea, până spre mijlocul veacului trecut. Narațiunea îşi 
precede - ironic - naratorul, ceea ce, în loc să-i submineze 
verosimilitatea, în mod paradoxal îi dă un fel de prestigiu 
(pseudo) istoric: adică fictiv. 

Povestirea se consacră drept moştenire de familie 
transmisă din generaţie în generaţie, iar ingredientele ei 
cele mai de preţ rămân: umorul, ironia, ambiguitatea. Numai 
acestea îi asigură dăinuirea. Povestirea îşi alege - şi îşi 
formează - povestitorii pe măsură: nu oricine este demn de 
ea. 
Astfel, putem recunoaşte în cuplul Gowan - Charles 

7 


Mallison o replică târzie a tandemului Shreve McCannon - 
Quentin Compson, din labirinticul roman Absalom, Absalom! 
(1936). Charles Mallison corespunde, pe de altă parte, 
categoriei naratorului (american) imatur; el oferă o viziune a 
incidentelor supusă limitei de vârstă. Adolescentul-narator 
cucereşte nu prin inocenţă, ci, mai curând, prin ignoranță şi 
printr-o versiune narativă care cere - direct sau indirect - 
sprijinul imaginaţiei cooperante a cititorului. Modelul clasic 
american al naratorului imatur rămâne Huckleberry Finn: 

„N-aveţi de unde să ştiţi cine sunt, dacă n-aţi citit cartea 
Aventurile lui Tom Sawyer - dar n-are a face. Cartea a fost 
scrisă de domnul Mark Twain, iar cele istorisite într-însa 
sunt, în mare parte, adevărate. A mai pus şi de la el, pe ici, 
pe colo - ei, o nimica toată - dar, îndeobşte, tot ce spune e 
adevărat. Cui nu i se-ntâmplă să mintă din când în când?”! 

Ambele formule de introducere pornesc de la o negaţie: 
atât cea a lui Huck Finn, cât şi cea a lui Charles Mallison. De 
asemenea, ambele invocă un partener - nu numai în jocul 
rememorării, ci şi în cel al povestirii. Şi, nu în ultimul rând, 
amândouă frazele introductive deschid porţi către naraţiune, 
solicitându-i cititorului nu doar răbdare, ci şi o bună rezervă 
de simț al umorului. 


Contează foarte mult cine sunt naratorii lui Faulkner. 
Charles Mallison, de pildă, îşi intră în rolul de povestitor - 
putem spune - înainte de a veni pe lume, predestinat acestui 
privilegiu şi aducând mesajul vărului său, Gowan, în vârstă 
de treisprezece ani la vremea întâmplărilor cu care începe 
cartea. Gowan nu are o voce narativă proprie, în schimb este 
martor la acele evenimente. Charles dobândeşte dubla 
calitate de martor-narator abia la doisprezece ani (vârsta lui 
Huck Finn), deşi V.K. Ratliff îl „preia” în rolul de „discipol” 
încă de când băiatul avea doar cinci ani. Ratliff îi face 
„instructajul” precoce („viața e prematură” cum spune Gavin 
Stevens), ca să se asigure de urmaş în combaterea 


1 Twain, Mark, Aventurile lui Huckleberry Finn, Bucureşti, Editura 
Garamond, 1995, p. 7; în româneşte de Petre Solomon. 
8 


Snopesismului, ca a unei molime sau ca a unei invazii de 
creaturi parazitare şi nocive pentru Jefferson. 

Aici merită să ne oprim o clipă asupra aspectului didactic 
- în sensul ideal al cuvântului - al cărţii, de bună seamă, 
unul dintre motivele cele mai atrăgătoare pentru cititor. V.K. 
Ratliff îl tratează pe preşcolarul Charles Mallison - ca şi pe 
vărul acestuia odinioară - cu îngheţată la cornet, în timp ce 
îi povesteşte despre Snopeşi. Copilul trebuie să ştie cu cine 
are de-a face şi de cine să se ferească, deşi, de multe ori, e 
prea devreme pentru explicaţii mai clare. Este cazul 
„afacerii” cu show-uri fotografice porno, duse de 
Montgomery Ward Snopes până dincolo de limita succesului, 
ceea ce-l va trimite la închisoarea Parchman, conform 
diabolicului plan al lui Flem, care găseşte astfel o modalitate 
de a se folosi de „greşeala” rudei sale - nu se va şti vreodată 
dacă sunt veri sau unchi şi nepot. La Parchman, 
Montgomery Ward, căruia i se înscenează un flagrant delict 
cu alcool de contrabandă (suntem în anii prohibiţiei), are 
misiunea de a-l controla pe Mink, asasinul clanului Snopes. 
Restul povestirii ţine deja de tenebrosul volum al treilea, 
Casa cu coloane. 

La fel, Gavin Stevens, unchiul după mamă al lui Charles 
Mallison şi prietenul de-o viaţă al lui V.K. Ratliff, se apropie 
de fiica Eulei Varner, Linda Snopes - aflată la vârsta 
nymphetelor -, „ca să-i formeze spiritul” (to form her mind), 
dându-i de citit din marea poezie universală - mai ales John 
Donne - şi tratând-o cu banană cu frişcă şi Coca-Cola la 
cofetăria de la Christian's drugstore. Singura soluţie pentru 
fericirea Lindei, aşa cum o vede celibatarul convins - care e 
Gavin, până în volumul trei al epopeii Snopeşilor -, este 
plecarea ei din Jefferson, oraşul corupt de Snopesism. De 
aceea, în loc să se însoare cu ea - aşa cum îl roagă, apoi îl 
face să jure, Eula Varner, chiar înainte de a-şi pune capăt 
zilelor, aşa cum îl sfătuieşte însuşi V.K. Ratliff, după moartea 
Eulei -, Gavin face uz de tot talentul lui didactic, numai ca să 
o vadă plecată. Ca şi cum plecarea ar fi de ajuns ca s-o 
elibereze, ca s-o salveze pe Linda, copila Eulei şi a lui Hoake 
McCarron, fiica-bastard a lui Flem Snopes, cel cu ochi de 

9 


culoarea apei stătute, cu căutătura piezişă. De plecat, Linda 
Snopes va pleca totuşi la sfârşitul romanului aici în discuţie, 
dar se va întoarce la Jefferson în volumul final al trilogiei, 
Casa cu coloane. Deşi imposibil de bănuit la nivelul acestui 
al doilea volum şi, deci, cu atât mai spectaculos, rolul ei în 
încheierea trilogiei - şi ca întotdeauna în lumea lui Faulkner, 
în împlinirea unui fatum, a unui doom - este esenţial. 


Povestitorii Oraşului sunt uniţi între ei prin prietenie, o 
legătură mult mai inefabilă - şi adesea chiar mai trainică - 
decât aceea de familie. Flem Snopes nu numai că nu are 
prieteni: nici chiar clanul său familial nu-i oferă sprijinul 
moral de care are nevoie în clasica lui carieră de parvenit 
fără scrupule. De aceea, membrii acestui clan sunt într-o 
permanentă fluctuaţie; astfel, dacă în Cătunul îi vedem 
adunându-se în jurul lui Flem, într-adevăr ca muştele la 
miere, în Oraşul, Flem se va descotorosi fără regrete de 
mulţi dintre ei. 

Flem Snopes apare în Jefferson alături de Eula Varner şi 
fiica ei, Linda, încă în primul ei an de viaţă, dormind, mai 
întâi, în cortul din spatele restaurantului de pe o străduţă 
lăturalnică. Este coproprietar al restaurantului, a cărui 
jumătate i-a „suflat-o” lui V.K. Ratliff, păcălindu-l cu iluzia - 
nicicând destul de învechită şi de banalizată - comorii 
(confederate: acesta este Vechiul Sud) îngropate de la 
Conacul Franţuzului. De aici, într-o jumătate de an, Flem va 
„avansa”: pe plan atât „profesional”, cât şi „personal”; se va 
muta cu ai lui într-o căsuţă închiriată şi va prelua postul - 
până atunci necunoscut în Jefferson, de administrator al 
uzinei de electricitate a oraşului: aşadar, mediul este citadin, 
timpul este secolul XX. Flem începe să poarte acest dublu 
marcaj, din ce în ce mai adâncit pe masca lui. Locul din cort 
şi cel al soţiei lui, din localul de mâna a treia, este preluat de 
un alt menaj Snopes, promovat de la ţară (de la Mogşia 
Franţuzului) la oraş (la Jefferson). Apoi, Flem îşi va cumpăra 
prima casă şi va deveni vicepreşedinte al Băncii Sartoris. 

Această avansare în ierarhia socială se datorează relaţiei 
dintre Eula Varner şi Manfred de Spain, un dandy al urbei (- 

10 


capitală) de provincie, descendent al unei vechi familii de 
vază din ţinut, succesor al altei familii de rang înalt: 
Sartoris. Aflat la conducerea uneia din cele două bănci rivale 
ale cetăţii, este văzut ca un erou de populaţia care şi-l alege 
primar, ieşind astfel învingător dintr-un conflict între 
generaţii, privind accesul automobilului în oraş. Dacă 
situaţia profitului de pe urma adulterului este o temă literară 
clasică, simbolul pătrunderii automobilului - cu accente 
erotice - în viaţa citadină cotidiană ţine de acelaşi romantic 
secol XX. 

Eula şi Manfred vor rămâne împreună, uniţi „până ce 
moartea (ei) îi va despărţi”, adică optsprezece ani. Cu 
acordul tacit - nu doar al soţului legitim, ci şi al cetățenilor 
cu conştiinţe puritane de ocazie, mulţumiţi - în ipocrizia 
specifică publicului amorf, fără o mască precisă - că 
delincvenţii nu au fost nicicând surprinşi în flagrant, cei doi 
îşi păstrează unul celuilalt credinţă neştirbită. Toate acestea: 
valoarea morală a credinţei în iubire, dar mai ales invidia şi 
prefăcătoria „opiniei publice”, laşitatea ei grosolană, sunt 
superb nuanţate în finalul cărţii, când Flem foloseşte 
momentul strategic al „demascării” unui fapt cunoscut de 
toată lumea, reuşind - cu preţul vieţii Eulei - să-i smulgă lui 
Manfred de Spain prezidenţia băncii. 

În acest răstimp, Snopeşii vin, dar mai mult pleacă din 
Jefferson. Cele trei-patru „cazuri” sunt reprezentative - atât 
pentru atitudinea de „rudă chivernisită” a lui Flem, cât şi 
pentru grotescul, cu note de comic absurd, din 
comportamentul, devenit inconfundabil, al componenților 
dubiosului neam Snopes. Dacă de Mink, sinistrul ucigaş al 
clanului, Flem se lepădase deja din stadiul Cătunului - de 
I.O., fost fierar, fost învăţător la Moşia Franţuzului, bigam, 
obsedat de proverbe, pe care le citează fără noimă şi le 
combină aşijderea, prins cu o „afacere” cu catâri, pe a căror 
moarte programată încasa bani buni de la compania locală 
de cale ferată; ca şi de Montgomery Ward, întors de pe 
frontul european al Primului Război Mondial, cu iniţiative de 
business franțuzesc, cu imagini pornografice; ca şi de Byron 
Snopes, găinarul cu veleităţi de jefuitor al chiar Băncii 

11 


Sartoris, la care lucrează; ca şi de fioroasele progenituri ale 
acestuia din urmă, făcând drumul Texas - Jefferson dus- 
întors - Flem se va  descotorosi, invocând, ironic, 
responsabilitatea civică şi proaspătul luciu de 
respectabilitate, dobândit pe parcursul vertiginoasei sale 
emancipări sociale. 

De fapt, la această recent achiziționată spoială de 
respectabilitate şi răspundere civică se referă şi V.K. Ratliff 
de trei ori în carte - în secţiunile: 9, 11 şi 16 dialogând cu 
Charles Malisson despre incapacitatea lui Gavin Stevens de 
a pricepe motivaţia acţiunilor lui Flem Snopes, precum şi 
faptul că obsesia respectabilităţii îl face pe acesta mult mai 
de temut şi mai periculos, decât dacă banii ar fi fost scopul 
în sine, şi nu doar mijlocul de a accede la o poziţie de 
autoritate. 

Singurul Snopes cu o poziţie şi mai solidă decât a lui Flem 
- şi cu adevărat respectabilă în Jefferson - este Wall Snopes, 
pe absurdul său nume de botez Wallstreet Panic Snopes, alt 
semn al sfârşitului anilor douăzeci-treizeci, stigmatizaţi de 
Marea Criză financiară. V.K. Ratliff povesteşte despre el ca 
despre un non-Snopes, aidoma tatălui său, Eck (Eckrum) 
Snopes, care mai întâi şi-a frânt gâtul, încercând să susţină 
un buştean, după care a purtat o proteză din oţel şi piele 
pentru tot restul vieţii, iar de murit, a murit încercând să 
salveze un copil, care a scăpat nevătămat, rătăcindu-se la 
joacă. Wall Snopes, cu banii primiţi de mama lui la moartea 
lui Eck, îşi deschide o afacere serioasă, de negustor cinstit, 
cu un lanţ de magazine apreciate în tot ţinutul şi demne de 
admiraţia de profesionist a lui Ratliff. 

Wall Snopes o are de partea lui pe apriga-i soţie, o femeie 
cu o înfăţişare adolescentină, dar cu o înverşunare fără 
limite şi fără leac împotriva Snopeşilor. Oricât de abil ar fi în 
strădania lui de a se asocia cu Wall, Flem Snopes nu poate în 
veci să treacă de neînduplecata soţie a tânărului. Mucalit 
cum îl ştim, V.K. Ratliff îi recomandă amicului Gavin Stevens 
să-l viziteze odată pe Wall, numai de dragul tinerei neveste, 
care se pricepe să spună, ca nimeni în întregul Jefferson, cu 
toată simţirea: „Trăsni-i-ar Dumnezeu de Snopeşi! ” 

12 


Armonia clasică a acestei cărţi, poate cea mai citibilă 
dintre cele trei volume despre lumea Snopeşilor, provine, 
întâi şi-ntâi, din armonia dintre cele trei voci distincte ale 
naratorilor. Dacă Charles (Chick, pentru a-l deosebi de 
Charles Mallison Sr., tatăl lui) reprezintă vocea imatură, V.K. 
Ratliff reprezintă vocea unui bun ascultător, iar Gavin 
Stevens reprezintă vocea unui vorbitor profesionist, şi, prin 
urmare, excesiv. Fiecare dintre cele trei variante are 
farmecul ei, dar, deodată, cu toate inflexiunile care le 
deosebesc, cele trei glasuri se aud ca o unică voce 
masculină, una singură, atunci când vine vorba de evocarea 
Eulei Varner Snopes: „Nu că era prea cucoană mare, prea 
teribilă - o Junonă, cum se spune. Era că avea prea mult din 
ce poate să-nceapă-ntr-un trup de femeie, ce poate să-ncapă 
aşa ca să ţină: prea multă albiciune, prea multă splendoare 
sau poate tocmai: pură splendoare, nu-mi dau seama; aşa că, 
atunci când o vedeai prima oară, simţeai ca un fel de şoc, te 
simţeai cuprins de recunoştinţă pentru simplul fapt că trăiai 
şi că erai bărbat cu ea odată-n timp şi spaţiu, şi-apoi, în clipa 
următoare şi-n vecii vecilor, te apuca un fel de disperare 
pentru că-ţi dădeai seama că un singur bărbat, oricare-ar fi 
fost ăla, n-o să fie niciodată în stare să-i facă faţă şi s-o 
păstreze, şi s-o merite; amărăciune pentru tot restul zilelor, 
pentru că tot restul zilelor nu te vei mulţumi cu mai puţin”. 

Schița acestui portret apare chiar pe a treia pagină a 
volumului, în secţiunea 1, rostită de glasul lui Charles 
Mallison. Ca şi povestirea însăşi, cu labirinticele ei 
ramificații şi meandre, precedând naşterea lui Chick, forța 
personajului întrupat de Eula Varner, autentic legendară, 
era deja vie în Yoknapatawpha (atât la Moşia Franţuzului, 
cât şi la Jefferson), cu mult înaintea venirii pe lume a 
povestitorului junior. Acesta va fi însă martorul dispariţiei ei. 
Chick are doisprezece ani şi se bucură de o neprevăzută 
vacanţă şcolară în mijlocul unei săptămâni de aprilie, 
prilejuită de evenimentul care - s-ar zice - tulbură conştiinţa 
oraşului: sinuciderea Eulei Varner, soţia vicepreşedintelui şi, 
de optsprezece ani neîntrerupţi, amanta preşedintelui Băncii 

13 


Sartoris. 

Eula are de trăit treizeci şi opt de ani, în care va avea 
nevoie de serviciile unui coafor o singură dată: înainte de a- 
şi trage un glonţ în cap. Gestul acesta final - mersul la 
coafor - devine, în toată stupida lui trivialitate, profund 
simbolic. Prin aceasta, Eula „intră în rândul lumii”: în fond, 
despre asta e vorba, în mare măsură, în această carte, mai 
mult decât despre ce face Flem Snopes - şi, mai ales, ce nu 
face el, ca să „se ajungă” - despre ce spune lumea. Gura 
lumii este, ca de atâtea ori la Faulkner (vezi Lumină de 
august), un personaj cumplit, o persona, o mască 
înspăimântătoare, chipul Meduzei, lipit, finalmente, de 
scutul Atenei, zeiţa războinică, ca să poată fi privit de 
muritori, fără ca ei să împietrească la vederea hidoşeniei. 

Ca şi Addie Bundren, care ştie prea bine că nu se cade să 
plece din lume până nu-şi deretică prin casă şi nu lasă toate 
în bună ordine şi rânduială, pentru cei care-i vor supravieţui, 
desigur; ca şi Quentin Compson, care-şi permite să se înece 
numai după ce s-a spălat pe dinţi, pe 2 iunie 1910, Eula 
Varner trebuie să meargă la coafor, ca orice muritoare din 
Jefferson, măcar acum, cu această ocazie festivă. 

Frumuseţea ei inefabilă este prea tulburătoare şi prea 
evidentă, ca să ţină doar de armonia trăsăturilor fizice. Ca 
orice eroină tragică - fiindcă Eula Varner din Oraşul 
încadrându-se în tiparul romantic al femeii decăzute (the 
fallen woman), se înalţă la rangul tragediei, de nebănuit 
pentru ea în Cătunul - Mrs Snopes marchează locul părăsit, 
adică oraşul Jefferson, pentru totdeauna, prin absența ei, 
dureros resimţită de toţi cei care, mărturisit sau nu, au 
admirat-o. Ca şi Addie din Pe patul de moarte, Eula îşi caută 
liniştea în acelaşi cimitir al oraşului Jefferson, locul unde ar 
trebui să poată, în fine, „să stea moartă vreme îndelungată” 
(„to stay dead a long time”), cum spune Addie. Numai că 
Eula face parte din „lumea bună” din Yoknapatawpha, aşa că 
nu e lăsată în pace nici acolo: e datoare să prezinte lumii o 
măreaţă şi exorbitantă piatră funerară, adusă tocmai din 
Italia, confecţionată după toate regulile kitsch-ului funerar, 
comandată şi plătită de Flem, consortul indoliat, dar 

14 


supravegheată de-a lungul drumului ei până la destinaţie de 
către Gavin Stevens. Acesta, străduindu-se disperat să 
salveze măcar memoria Eulei, alege, asistat de Linda, o 
fotografie a defunctei, pe care artiştii pompelor funebre o 
montează în medalion pe monument. Alegerea epitafului îi 
aparţine, evident, lui Flem: 


EULA VARNER SNOPES 

1889 - 1927 

O soţie virtuoasă este o coroană pentru soţul ei. 
Copiii ei cresc şi-o numesc Preafericita. 


Ideea epitafului, distorsionat de amara vibraţie sarcastică 
în roman, provine (in)direct de pe piatra de mormânt a 
bunicii lui William Faulkner, din cimitirul orășelului Oxford, 
Mississippi („Her Children Rise and Call Her Blessed”), sau 
chiar de pe aceea a lui Mammie Callie, devotata negresă - 
modelul lui Dilsey din Zgomotul şi furia -, odihnindu-se în 
acelaşi cimitir după ce i-a crescut pe cei patru fii ai familiei 
Faulkner („Her White Children Bless Her”). 


Scheletul basmului Frumoasa şi bestia apare în strai de 
carnaval, distorsionat tragicomic în cuplul Flem Snopes - 
Eula Varner (Gavin Stevens nu se îndură să-i citească 
numele de familie complet, cu „contribuţia soţului”, decât la 
sfârşit, pe epitaf). Dar, aşa cum naratorul ventriloc se poate 
împărţi în trei personalităţi atât de distincte: Charles 
Mallison - copil şi adolescent; Gavin Stevens - procuror 
districtual, absolvent de Harvard şi doctor de Heidelberg; 
V.K. Ratliff - negustor ambulant de marfă pentru gospodine, 
pentru ca mai apoi să se reunifice într-o voce indivizibilă, 
vocea oraşului („we, the people of Jefferson”), tot astfel se 
poate vorbi, simetric, de trei ipostaze feminine, care se fac 
auzite, însă numai atunci când naratorii masculini le evocă 
în povestirile lor, aşadar indirect. 


1 Morris, Willie, Faulkner's Mississippi, în National Geographic, vol. 175, 
nr. 3, martie 1989, p. 3.32 
15 


Cel mai înduioşător este Gavin Stevens, căruia toată 
lumea îi spune că nu se pricepe la femei: mai întâi, Eula, 
apoi, Ratliff. Exasperat, Gavin îi dă replica acestuia din 
urmă, burlac la fel de înrăit ca el însuşi. Ratliff îi răspunde 
atunci că tot ce ştie despre femei a obţinut ascultându-le. 
Într-adevăr, harul acesta îi este dat numai lui: Gavin suferă 
de deformația profesională de a construi un caz pentru orice 
personaj, idealizând. Aceasta pare a fi pricina pentru care el 
vorbeşte excesiv, chiar şi în momentele de criză; sau chiar 
pricina incapacității lui de a înțelege, pe de-o parte, 
adevărata dimensiune a spiritului malefic al lui Flem, pe de 
altă parte, de ce s-a sinucis Eula (pe care o idealizează, ca 
un Don Quijote pe Dulcineea din Jefferson, Yoknapatawpha). 
Ratliff, cel care ştie să folosească tăcerea, îi răspunde chiar 
în ultimul capitol, încredinţat lui Charles Mallison: „Poate 
că-i era lehamite”. 

Vorbind de trei ipostaze feminine ale aceleiaşi prezenţe 
(absenţe?) fictive, ne referim la: Eula Varner Snopes, Linda 
Snopes - fiica ei cu Hoake McCarron, dar, „oficial”, copilul 
lui Flem, şi, nu în ultimul rând, Margaret (Maggie) Stevens 
Mallison. 

Dacă, înzestrată (înarmată?) cu o personalitate total 
diferită de aceea a mamei sale, Linda va căpăta un teribil rol 
de leading lady în Casa cu coloane, Maggie nu are încotro şi 
trebuie să se „desfăşoare” aici, în oraș, în umbra orbitoarei 
Eula, de care acceptă să se apropie, ca şi de Linda, mai apoi, 
sfidând opinia publică numai de dragul aspirațiilor 
cavalereşti şi desuete ale lui Gavin, fratele ei geamăn, cu 
care va rămâne solidară până la capăt. 

Maggie reprezintă o piatră de încercare pentru scriitor: ea 
este un personaj secundar de maximă importanţă în 
economia romanului, o forţă vitală autentică şi antieroică. 
Rolul Eulei este să fascineze: al lui Maggie, să înțeleagă. A 
spune despre ea că reprezintă inteligența feminină în 
acţiune este prea puţin. Maggie nu e un geniu, fiindcă nu de 
un geniu au nevoie toţi bărbaţii din viaţa şi din casa ei: tatăl 
ei, judecătorul Lemuel Stevens; soţul ei, Charles Mallison 
Sr.; fiul ei, Charles Mallison Jr.; nepotul ei, Gowan, găzduit 

16 


în răstimpul petrecut de părinţii lui într-o ţară îndepărtată, 
în misiune diplomatică; nu în ultimul rând, fratele ei 
geamăn, procurorul Gavin Stevens. 

Ca şi Addie din Pe patul de moarte, Miss Maggie ştie prea 
bine că „vorbele nu înseamnă mare lucru” („words are no 
good”) şi nici nu ajută cine ştie ce. Prezenţa ei semnifică: 
intuiție, bun-simţ, decentă, bunăvoință, simţ al umorului, 
luciditate - ea seamănă cu Atena, zeiţa înţelepciunii (deşi, 
uneori, şi a războiului), într-un târg de provincie din Vechiul 
Sud al Statelor Unite, obsedat de Afrodita locală, alias Miss 
Eula. Contextul clasic este adecvat aici: Maggie îşi 
avertizează fratele geamăn că „nu te poţi însura cu Elena din 
Troia sau cu Semiramida: poţi, cel mult, să te sinucizi pentru 
ele”. lar Ratliff completează panseul, observând că, dacă 
unul singur este cuceritorul Elenei, nici cel care a pierdut-o 
nu poate fi chiar oricine; şi, la urma urmei, poate că Elena 
nici nu renunţă definitiv la cei care au pierdut-o, mai cugetă 
Ratliff, ca să-l zăpăcească de tot pe bietul Gavin. 

În mare parte, cartea se ridică peste ameninţarea 
decăderii în melodramă şi datorită lui Maggie. Aşa cum 
adesea remarcă Chick, Maggie şi Gavin se înțeleg fără să 
aibă nevoie de cuvinte. Nu numai că se-nţeleg din priviri, ci 
ştiu ce au să-şi spună înainte de a articula cuvântul, sau 
chiar de a comunica tacit. Băiatul îşi explică această 
comunicare excepţională prin afinităţile dintre gemeni, frate 
şi soră. Fiind vorba de acest cuplu damnat - care altă femeie 
îl poate cunoaşte vreodată pe Gavin mai bine decât cea 
alături de care a crescut? - , Miss Maggie va adopta 
instinctiv atitudinea maternă. Astfel, ea echilibrează efectul 
femeii fatale, care este Eula. 

Sugestia posibilităţii unei comunicări atât de profunde şi 
de intime (mind reading) se răsfrânge asupra întregii reţele 
de relaţii stabilite de această carte, în special asupra relaţiei 
ei cu cititorul. Acelaşi efect retoric de coluziune sau 
complicitate între vocea din textul literar şi ascultătorul ei se 
obţine şi printr-un anumit „truc” tehnic faulknerian: reluarea 
frazei sau a expresiei de încheiere a unui segment narativ 
(ezitând, încă, să-l numim convenţional „capitol”), ca într-un 

17 


ecou, chiar în deschiderea următorului „capitol”. Preluarea 
se realizează ca o ştafetă de la un povestitor la celălalt. Sau, 
câtă vreme textul se construieşte din voci vii, şi nu din 
monologuri tiranice, ca într-un dialog al povestitorilor 
despre povestire. 

Unul dintre cele mai memorabile exemple de acest fel este 
prilejuit de un moment de intertextualitate, specific pentru 
complexitatea barocă a stilului faulknerian, şi clădeşte 
puntea ideatică dintre secţiunea narativă nr. 4, aparţinând 
lui V.K. Ratliff, şi următoarea, a lui Gavin Stevens. Aluzia se 
referă la Walt Whitman, poetul naţional american, a cărui 
înrâurire se face resimţită copleşitor şi în opera unui scriitor 
de talia lui William Faulkner. Poemul vizat este Cântec 
despre mine însumi (Song of Myself), o expresie metaforică 
a năzuinţei universale a poetului de a (se) comunica, 
oferindu-şi sufletul întreg, în temerara tentativă de a depăşi 
graniţele propriei singurătăţi. 


Jefferson, numele oraşului, ne face să ne gândim la 
Thomas Jefferson (1743-1826), al treilea preşedinte al 
Statelor Unite ale Americii (cu un mandat dublu, 1800- 
1808), autorul Declaraţiei de Independenţă proclamate la 4 
Iulie 1776, fondatorul Universităţii din Virginia, de profesie 
om al legii, aristocrat rural, fiul unui proprietar de plantaţii 
din Virginia. El este poetul generaţiei de întemeietori ai 
Statelor Unite - în sensul că se remarcă printr-o minte 
creatoare, luminată, generoasă, de idealist. Pe harta reală a 
Statelor Unite se găsesc oraşe cu acest nume în: Missouri, 
Tennessee, Kentucky, Indiana - chiar dacă nu tocmai în 48 
de locuri, cum se temea Gavin Stevens la un moment dat, ca 
nu cumva poşta să încurce adresa Lindei Snopes cu oricare 
dintre celelalte posibile Jefferson. 

Aşadar, numele oraşului îl prefigurează pe Gavin Stevens 
- el însuşi om al legii, zbătându-se să o apere împotriva 
Snopesismului; idealist incurabil, înțelegând poetic, şi nu 
pragmatic, lumea lui microcosmică; străduindu-se să reziste 
inevitabilei schimbări a acestei lumi, încrâncenându-se de 
partea unor principii eroice, cavalereşti şi deci iremediabil 

18 


depăşite. 

Numele orașului evocă o personalitate istorică total opusă 
geniului militar George Washington, care şi-a lăsat numele 
de soldat glorios moştenire marii capitale reale a Statelor 
Unite. Şi Washington apare în mai multe puncte pe harta 
reală. Dar, chiar şi atunci, chiar şi acolo, în provincie, el 
sugerează triumful, victoria absolută asupra inamicului. 

În Yoknapatawpha nu putem conta pe nimic în mod 
absolut - pe victorie, cu atât mai puţin. De aceea, oraşul- 
reşedinţă de ţinut, chiar dacă toate drumurile comitatului 
duc spre el, îşi păstrează enigma nedezlegată. Şi toate 
tainele, bine învelite în straturi de povestiri, care mai de 
care mai cumplite, mai nepătrunse şi mai greu de uitat. 


Anca Peiu 


19 


Tabel cronologic 


1897 William Cuthbert Faulkner se naşte pe 25 
septembrie, la New Albany, Mississippi, primul născut 
dintre cei patru fii ai soţilor Murry Cuthbert Faulkner şi 
Maud Butler Faulkner. Tatăl, Murry C. Faulkner, este 
administrator la calea ferată locală, al cărei proprietar 
este John Wesley Faulkner, bunicul scriitorului. 
Străbunicul lui, William Clark Faulkner, născut în 1825, 
în Tennessee, se stabilise în statul Mississippi în 
adolescenţă, devenind avocat, proprietar de plantație şi 
de sclavi negri, şi - nu în ultimul rând - colonel în 
armata confederată. Acest formidabil străbunic patern, 
cunoscut drept „Bătrânul colonel”, este autorul câtorva 
cărţi, dintre care cea mai importantă rămâne The White 
Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis); a 
construit scurta linie de cale ferată locală, a fost achitat 
de două ori pentru omucidere - pe motiv de 
autoapărare - şi a fost ales în fruntea statului. A murit 
în 1889, nu de moarte bună, ci împuşcat de un fost 
partener de afaceri. Bunicul, John Wesley Thompson 
Faulkner, avocat şi politician, a moştenit segmentul de 
cale ferată. Tatăl, Murry Cuthbert Faulkner, a început 
să lucreze la calea ferată în 1888 şi s-a căsătorit cu 
Maud Butler în 1896, la scurtă vreme după ce devenise 
agent principal pentru transportul de pasageri în New 
Albany, iar, mai apoi, în 1898, trezorier al căii ferate. 
Henry James (1843-1916) publică romanul What Maisie 
Knew (Ce ştia Maisie). 

1900 Theodore Dreiser (1871-1945) publică romanul 
Sister Carrie (Sora Carrie). 
Joseph Conrad (1857-1924) publică romanul Lord Jim. 

1901 Thomas Mann (1875-1955) publică romanul Die 
Buddenbrooks (Casa Buddenbrook). 

1902 Bunicul John Wesley Thompson Faulkner - model al 
bătrânului colonel Sartoris şi proprietar al băncii din 
Oxford - vinde calea ferată, iar familia scriitorului se 


20 


mută la Oxford, comitatul Lafayette, statul Mississippi. 
Această adresă devine sursa de inspiraţie pentru 
Jefferson, Yoknapatawpha Co., Mississippi, cu o hartă 
diegetică proprie, ataşată la finalul romanului Absalom, 
Absalom! (1936) şi desemnându-l pe William Faulkner 
drept „sole owner and proprietor” („singur stăpân şi 
proprietar”) al imaginarului său domeniu. Henry James 
publică romanul The Wings of the Dove (Aripile 
porumbiţei). 
Joseph Conrad publică Heart of Darkness (Inima 
întunericului) şi Typhoon (Taifun). 
Benedetto Croce (1866-1952) publică Estetica, un 
studiu cu o influenţă decisivă asupra dezvoltării 
literaturii secolului al XX-lea. 
Maxim Gorki (1868-1936) publică piesa de teatru Azilul 
de noapte. 

1903 Henry James publică romanul The Ambassadors 
(Ambasadorii). 
Gertrude Stein (1874-1946) se hotărăşte să rămână la 
Paris. „Nu am fost niciodată considerată o expatriată - 
şi acesta este lucrul de care sunt cu adevărat mândră” 
- spune ea, confruntându-se, în scurt timp, cu o 
„generaţie pierdută” („a lost generation”), căreia 
William Faulkner - ca şi Wallace Stevens (1879-1955), 
unul dintre marii poeţi americani ai vremii - nu se va 
simţi obligat să i se alăture. 
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1916) publică 
nuvela Hagi Tudose. 

1906 John Galsworthy (1867-1933) publică romanul The 
Forsyte Saga (Istoria familiei Forsyte). 

Ioan Slavici (1848-1925) publică romanul Mara. 

1907 William James (1842-1910) publică eseul Pragmatism 
(Pragmatismul), reprezentativ pentru gândirea 
americană şi având un puternic impact asupra evoluţiei 
literaturii moderne. 

1908 Ezra Pound (1885-1972) publică la Veneţia volumul 
de versuri A Lume Spento, considerat de mulţi critici a 
fi semnalul de inaugurare a modernismului de pe 

21 


ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic. 

La Londra se pun bazele cenaclului Poets” Club, condus 
de poetul şi criticul T.E. Hulme, şi care va găzdui 
întâlniri ale poeţilor imagiști. 

La Paris ia fiinţă gruparea cubistă, autodenumindu-se 
astfel sub influenţa unei expresii a pictorului Henri 
Matisse. 

1913 Marcel Proust (1871-1922) începe să publice romanul 
A la recherche du temps perdu (Ín căutarea timpului 
pierdut). 

1914 Absolvind zece clase, fără să-şi termine liceul, tânărul 
William Faulkner - care îşi va ortografia numele de 
familie cu „u” abia din 1919 - se angajează funcţionar 
la banca din Oxford a bunicului patern. De acum 
datează prietenia lui de o viaţă cu Phil Stone, care, fiind 
cu patru ani mai mare decât el, studiază dreptul, şi sub 
a cărui îndrumare Faulkner îşi formează o solidă 
cultură de autodidact, citindu-i avid pe marii scriitori, 
atât clasici cât şi contemporani. Model al personajului 
Gavin Stevens - un idealist avocat din Jefferson, devotat 
în amiciţia lui pentru V.K. Ratliff-Phil Stone şi-a sprijinit 
prietenul la publicarea primelor cărţi şi l-a încurajat să 
devină scriitor. 

James Joyce (1882-1941) publică volumul de povestiri 
Dubliners (Oameni din Dublin). 

1915 D.H. Lawrence (1885-1930) publică romanul The 
Rainbow (Curcubeul). 

1916 William Faulkner începe să scrie versuri - se va 
considera, până târziu, un poet printre romancieri - şi 
să le trimită, împreună cu desene proprii, revistei 
Universităţii din Mississippi (poreclită Ole Miss). 

James Joyce publică romanul A Portrait of the Artist as 
a Young Man (Portret al artistului din tinereţe). 

1918 Deşi Estelle Oldham, vechea lui amică, pe care o 
cunoştea din 1903, se pare, îi declară că „e gata să fugă 
cu el”, familia fetei îl consideră pe William Faulkner un 
pretendent necorespunzător, preferându-l pe Cornell 
Franklin, un absolvent al Facultăţii de Drept a 

22 


Universităţii din Mississippi, cu care Estelle se va 
mărita şi va avea doi copii. 

Atras de mirajul Primului Război Mondial, tânărul 
Faulkner e decis să lupte de partea forţelor armate 
britanice, fiind acceptat de Royal Air Force în luna 
iunie. 

Este lăsat la vatră în decembrie, fără să fi părăsit 
vreodată teritoriul canadian al şcolii militare, fiind 
respins din cauza înălţimii necorespunzătoare. Aceasta 
nu-l împiedică să-şi procure o uniformă de ofiţer al 
Forţelor Aeriene Regale (Royal Flying Corps), cu care 
va poza drept erou de război, acasă, în orăşelul Oxford, 
Mississippi. 

Ernest Hemingway (1899-1963) va trăi însă pe viu 
experienţa războiului, ca şofer de ambulanţă în Italia, 
alegându-se cu răni serioase şi cu o bogată sursă de 
inspiraţie pentru viitoare romane de succes. 

1919-1920 William Faulkner se înscrie ca student special la 
Universitatea din Mississippi, frecventând cursuri de 
franceză şi spaniolă, plus un curs Shakespeare. Scrie 
versuri influenţat de Keats, Swinburne, A.E. Housman, 
T.S. Eliot. Reuşeşte să publice L'Apres-Midi d'un Faune 
- un poem de 40 de rânduri, în revista The New 
Republic. Îşi scrie primul volum de versuri, al cărui 
titlu, The Marble Faun, poartă ecoul unuia dintre 
ultimele volume de proză ale lui Nathaniel Hawthorne. 
Scrie Marionettes piesă experimentală în versuri, 
ilustrând-o cu desene în stil Aubrey Beardsley 
(ilustratorul celor mai multe dintre piesele de teatru şi 
povestirile lui Oscar Wilde). 

1920 D.H. Lawrence publică romanul Women in Love 
(Femei îndrăgostite). 

1921 Îi oferă Estellei Franklin, în vizită la părinţii ei, un 
volum de versuri dactilografiat, intitulat Vision in 
Spring. Petrece toamna la New York City. La 
întoarcerea în Oxford, Mississippi, preia slujba de 
poştaş al Universităţii din Mississippi, fără entuziasm şi 
fără să reziste prea mult. Citeşte şi scrie literatură 

23 


intens în timpul orelor de serviciu. Publică, în revista 
The Mississippian, articole elogioase la adresa 
scriitorilor Edna St. Vincent Millay şi Eugene O'Neill. 

1922 James Joyce publică romanul Ulysses, la Paris. 

T.S. Eliot (1888-1965) publică poemul The Waste Land 
(Tara pustie), la New York. 

Liviu Rebreanu publică romanul Pădurea spânzuraților, 
poate cel mai impresionant şi mai reuşit roman 
românesc despre tragedia Primului Război Mondial. 

1923 Faulkner este concediat din funcţia de poştaş al 
Universităţii din Mississippi. Va lucra pentru un timp 
într-o librărie din New York City, administrată de 
Elizabeth Prall, viitoarea soţie a lui Sherwood Anderson 
(1876-1941), scriitor care va contribui decisiv la 
formarea lui William Faulkner ca prozator. 

D.H. Lawrence publică volumul Studies in Classic 
American Literature (Studii de literatură americană 
clasică). 

William Butler Yeats (1865-1939) devine laureat al 
Premiului Nobel pentru Literatură. 

Wallace Stevens (1879-1955) publică Harmonium 
(Armoniu), primul său volum de versuri. 

Rainer Maria Rilke (1875-1926) publică volumele de 
versuri Flegiile duineze şi Sonetele către Orfeu. 

1924 Faulkner îşi publică volumul de versuri The Marble 
Faun (Faunul de marmură) în decembrie. Este volumul 
său de debut. Titlul îl evocă pe acela al unui volum de 
proză inspirată de experienţa italiană a lui Nathaniel 
Hawthorne (1804-1864). 

Thomas Mann publică romanul Der Zauberberg 
(Muntele vrăjit). 

1925 Călătorind la New Orleans, Faulkner îl cunoaşte, în 
sfârşit, pe Sherwood Anderson. Se hotărăşte să se 
dedice unei cariere de prozator. Primul rezultat concret 
al acestei decizii este romanul Soldier's Pay (Plata 
soldatului). 

John Dos Passos (1896-1970) publică romanul 
Manhattan Transfer. 
24 


Theodore Dreiser publică romanul An American 
Tragedy (O tragedie americană). 

F. Scott Fitzgerald (1896-1940) publică romanul The 
Great Gatsby (Marele Gatsby). 

Andre Gide (1869-1951) publică Les Faux-monnayeurs 
(Falsificatorii de bani), primul său roman. 

Franz Kafka publică romanul Der Prozess (Procesul). 
Virginia Woolf (1882-1941) publică romanul Mers. 
Dalloway. 

1926 Faulkner publică Soldier's Pay, despre dezamăgirile 
unui aviator rănit în Primul Război Mondial, primul său 
roman. Începe lucrul la două romane ale ținutului 
Yoknapatawpha: Flags in the Dust (Steaguri în țărână) 
şi Father Abraham (Taica Abraham). Concentrându-se 
asupra celui dintâi, Faulkner va amâna cel de-al doilea 
proiect, părând chiar să renunţe la el; este vorba 
despre istoria unei familii pe nume Snopes, ai cărei 
membri - parveniţi avari şi fără scrupule - invadează 
Yoknapatawpha, ca un sarcastic simbol al lumii noi 
cucerind Vechiul Sud. Personajele vor rezista până în 
1940, când se vor înfăţişa publicului cititor în romanul 
The Hamlet (Cătunul), compus din povestiri despre 
neamul Snopes, unele publicate deja - de-a lungul 
vremii - în reviste literare, toate provenind însă din 
proiectul Father Abraham. 

D.H. Lawrence publică romanul The Plumed Serpent 
(Șarpele cu pene). 

Ernest Hemingway publică romanul The Sun Also Rises 
(Fiesta), considerat de mulţi critici drept cea mai 
remarcabilă carte a lui - din punct de vedere stilistic. 

1927 Faulkner îşi publică al doilea roman, Mosquitoes 
(Țânţarii), inspirat din atmosfera de  snobism, 
mondenitate şi semidoctism a cercurilor cu veleităţi 
culturale din New Orleans. 

1928 Flags in the Dust (Steaguri în țărână), cel de-al 
treilea roman scris de William Faulkner, 
inaugurează eposul Yoknapatawpha, dar nu va 


25 


vedea lumina tiparului în forma lui originală 
decât în 1973. Deocamdată, este acceptat 
pentru publicare numai la dimensiuni drastic reduse 
- cam a şasea parte ajunge să fie un roman, intitulat 
Sartoris (Sartoris). 
Din primăvară până în toamnă, lucrează la cel mai 
ambițios proiect al său: romanul The Sound and the 
Fury (Zgomotul şi furia). 
D.H. Lawrence publică romanul Lady Chatterley's 
Lover (Amantul doamnei Chatterley). E 
1929 Este un an memorabil în destinul scriitorului. În 
ianuarie publică romanul Sartoris, în care îşi fac 
apariţia, deopotrivă, familia Sartoris şi neamul Snopes, 
simbolizând aristocrația apusă a Vechiului Sud şi 
parveniţii fără oprelişti, care invadează Yoknapatawpha 
cu şi mai mult aplomb, după ravagiile Primului Război 
Mondial. 
Romanul The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia), 
cu un titlu străbătut de ecouri shakespeariene, cu o 
structură narativă sfidând convenienţele cronologiei, 
cel mai îndrăzneţ dintre experimentele prozei 
faulkneriene, contând pe punctul de vedere narativ 
multiplu şi tehnica narativă de stream-ofr-consciousness, 
manevrate cu virtuozitate, este publicat în octombrie. 
Romanul este bine primit de critică, dar publicul cititor 
încă nu-l apreciază. 
Divorțul lui Estelle Oldham Franklin finalizându-se în 
aprilie, William Faulkner o ia în căsătorie în iunie. 
Faulkner începe lucrul la romanul Sanctuary 
(Sanctuar), o altă carte despre Yoknapatawpha, aparent 
mizând pe elementul de şoc şi pe imagini de violență 
sexuală exclusiv în scopuri comerciale, dar purtând 
marca unei complexităţi stilistice şi a unei profunzimi 
inconfundabile pentru geniul romancierului. 
Luându-şi de lucru în schimbul de noapte la centrala 
termică a Universităţii din Mississippi, el îşi va 
definitiva romanul As I Lay Dying (Pe patul de moarte) 


26 


în prima sa formă pentru redactare, în mai puţin de 
şapte săptămâni. 
Ernest Hemingway publică romanul A Farewell to Arms 
(Adio, arme!), inspirat din experienţa Primului Război 
Mondial, trăită de scriitor în Italia. 
În URSS, Mihail M. Bahtin (1895-1975), un critic literar 
desprins din Şcoala Formalismului Rus, publică studiul 
Probleme ale artei lui Dostoievsky reintitulat, în 1963, 
Probleme ale poeticii lut Dostoievski şi tradus în 
engleză, cucerind astfel lumea teoreticienilor şi a 
criticilor literari occidentali din cea de-a doua jumătate 
a secolului al XX-lea. Conform viziunii babhtiniene, 
trăsătura specifică romanului  dostoievskian este 
polifonia, adică o multitudine de voci narative, care 
conduc destinul cărții, independent de voința şi 
planurile autorului. Având în vedere profunda şi 
evidenta înrâurire pe care Dostoievski a avut-o asupra 
conceperii unui diegesis faulknerian, publicarea acestui 
esenţial volum bahtinian exact în acelaşi an cu apariţia 
romanului The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) 
poate fi considerată mai mult decât o simplă 
coincidenţă de istorie literară. 
Thomas Mann devine laureat al Premiului Nobel pentru 
Literatură. 

1930 Faulkner publică romanul As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) în octombrie. 
Tragi-comedia familiei Bundren - un neam de albi 
săraci (poor white trash), pornit la drum spre Jefferson, 
să-şi îngroape mama, pe Addie, se desfăşoară polifonic, 
pe 15 voci, în 59 de monologuri. Acesta este volumul în 
care se pomeneşte, pentru prima dată, numele ținutului 
Yoknapatawpha, inspirat dintr-un vechi cuvânt al 
indienilor Chickasaw, însemnând water runs slow 
through flat land  („apa-curge-agale-prin-câmpia- 
întinsă”). Aşa îşi botează Faulkner „ţinutul apocrif” (my 
apocryphal country). 
Scriitorul cumpără proprietatea Rowan Oak - o casă 
veche tipic sudistă, pe care o va moderniza şi în care va 

27 


locui, împreună cu Estelle şi copiii, până la sfârşitul 
vieţii. 

Hart Crane (1899-1932) publică poemul The Bridge 
(Podul). Mihail Sadoveanu publică romanul Baltagul. 
Camil Petrescu publică romanul Ultima noapte de 
dragoste, întâia noapte de război, inspirat din realitatea 
devastatoare a Primului Război Mondial. 

1931 Faulkner publică romanul Sanctuary (Sanctuar), cu 
care, în sfârşit, se impune publicului cititor al vremii. 
Editura Gallimard câştigă dreptul de publicare în limba 
franceză a romanelor As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) şi Sanctuary (Sanctuar). Astfel începe cariera 
franceză a lui William Faulkner - ca alţi mari scriitori 
americani, cum ar fi Edgar Allan Poe, mai bine primit 
de cititorii din Franţa decât de compatrioți. 

În ianuarie i se naşte prematur prima fiică, Alabama, 
care va muri după nouă zile. 

În septembrie vede lumina tiparului primul volum de 
povestiri de William Faulkner, intitulat These Thirteen 
(Aceştia treisprezece), schiţând portrete de un umor 
tăios ale unor localnici din Yoknapatawpha. 

1932 Faulkner publică romanul Light in August (Lumină de 
august). Este o carte despre căutarea tragică a 
identităţii, despre singurătate şi despre lipsa de 
comunicare. Pe fundalul Sudului transfigurat în 
Yoknapatawpha, toate acestea se amplifică în lumina şi 
umbrele problemei rasiale. Deşi punctul de vedere 
narativ - omniscienţa selectivă - nu are nimic 
spectaculos, romanul se înscrie în paradigma 
modernismului prin urmărirea a doi protagonişti, Joe 
Christmas şi Lena Grove, absolut străini unul faţă de 
celălalt, dar pe care soarta îi aduce în acelaşi loc, fără 
ca poveştile lor să se întretaie. 

T. S. Eliot publică volumul Selected Essays (Eseuri 
alese). 
Liviu Rebreanu publică romanul Răscoala. 
George Călinescu publică amplul studiu biografic Viaţa 
lui Mihai Eminescu. 

28 


1933 William Faulkner îşi publică al doilea volum de 
versuri, A Green Bough (Ram verde), în aprilie. 
În iunie se naşte Jill Faulkner, unica fiică a lui William 
şi Estelle Faulkner. 
Se lansează filmul The Story of Temple Drake (Povestea 
lui Temple Drake), inspirat de romanul faulknerian de 
succes Sanctuary (Sanctuar) 
Andre Malraux publică romanul La condition humaine 
(Condiţia umană), distins cu Premiul Goncourt. 
Camil Petrescu publică romanul Patul lui Procust. 

1934-1935 Faulkner publică Doctor Martino and Other 
Storm (Doctor Martino şi alte povestiri), un volum de 
proză scurtă polițistă, în aprilie 1934. Lucrează intens 
la romanul Absalom, Absalom!, iniţial intitulat A Dark 
House (O casă întunecată), cel mai ambițios proiect al 
lui din dubla perspectivă a eposului Yoknapatawpha şi a 
virtuozităţii tehnice moderniste. 
Îşi întrerupe munca la Absalom, Absalom! pentru a 
definitiva romanul Pylon, care va vedea lumina tiparului 
în martie 1935. Este una dintre puţinele cărţi 
faulkneriene de dincolo de harta Yoknapatawpha, 
vorbind despre viaţa năucitoare a unor piloţi cascadori. 
Se va întoarce la Absalom, Absalom! după moartea - în 
accident de pilotaj - a lui Dean, mezinul fraţilor 
Faulkner, pe care el însuşi îl încurajase să înveţe să 
zboare. Sentimentul de vinovăţie îl va răscoli tot restul 
vieţii. 
În 1934, Henry Miller publică, la Paris, romanul The 
Tropic of Cancer (Tropicul cancerului), care va provoca 
indignarea unui anumit segment al publicului cititor, 
prea puritan pentru asemenea cărţi sortite să-şi 
înceapă cariera cu câte un scandal. Romanul lui Henry 
Miller va aştepta până în 1961, ca să vadă lumina 
tiparului în Statele Unite. Astfel, putem spune că el 
aparţine unei adevărate tradiții a cărților secolului al 
XX-lea, respinse de cititorul ipocrit. Numai dintre 
cărţile enumerate în acest sumar tabel cronologic s-ar 
putea alege, deja, destule titluri pentru un posibil club 

29 


al cărţilor greşit înţelese din secolul al XX-lea. Printre 
acestea s-ar număra: Ulysses de James Joyce, toate 
romanele lui D.H. Lawrence pomenite aici, Lolita de 
Vladimir Nabokov. Nu în ultimul rând, tot aici este locul 
unor opere faulkneriene care au mizat pe efectul de şoc 
pentru a putea spune adevărul. Sanctuary nu rămâne - 
după cum se vede - un caz singular. 

1936 Faulkner publică, în octombrie, romanul Absalom, 
Absalom!, la Random House, unde va apărea, de acum, 
întreaga sa operă. 

Absalom, Absalom! este un roman polifonic în cel mai 
autentic sens bahtinian. Important, în această carte, 
este însuşi actul narativ: fiecare povestitor îşi aduce 
contribuţia la ţeserea unei istorii imposibile - imposibil 
de crezut, dar, mai cu seamă, imposibil de povestit, de 
epuizat ca naraţiune. Thomas Sutpen - ca protagonist 
al cărţii cu un baroc subiect multiplu, dar şi ca 
povestitor el însuşi - oferă un pretext generos pentru 
această copleşitoare desfăşurare de forţe narative. 
Provocările acestui joc epic multistratificat şi ironic 
depăşesc graniţele convenţionale dintre epoci şi mode 
literare. Nici Tabelul cronologic, nici Genealogia, nici 
Harta - anexate la finele cărţii, nu aduc vreo consolare 
cititorului naiv. Într-adevăr, „singurul stăpân şi 
proprietar” aici este William Faulkner, care îşi 
formează cititorul, tot aşa cum îşi născoceşte şi 
personajele. 
Margaret Mitchell (1900-1949) îşi publică unicul 
roman, la care lucrase din 1926, un best-seller autentic, 
Gone with the Wind (Pe aripile vântului). 
Din nou, ironia istoriei literare a vrut ca, în acelaşi an, 
să vadă lumina tiparului două cărţi despre Vechiul Sud, 
tematic, aparent, atât de apropiate, dar atât de 
îndepărtate în esenţa lor narativă. Poate că aşa se 
explică şi dublul succes la public - atât ca text cât şi ca 
film clasic de Hollywood - al cărţii lui Margaret 
Mitchell. 
În octombrie, la Editura Alfred A. Knopf, Wallace 
30 


Stevens publică volumul de versuri intitulat Ideas of 
Order (Idei despre ordine) care îl consacră drept unul 
dintre poeţii americani de prim rang. 

Eugene O'Neill (1888-1953) devine laureat al Premiului 
Nobel pentru Literatură. 

Jorge Luis Borges (1899-1986) publică volumul de 
proză scurtă, Istoria universală a infamiei. Este primul 
dintre cele patru volume de proză scurtă ale scriitorului 
argentinian, care a fost, de asemenea, un distins poet şi 
eseist, şi a cărui influenţă asupra literaturii latino- 
americane din secolul al XX-lea - ca şi influenţa lui 
William Faulkner însuşi asupra aceleiaşi literaturi - 
rămâne de netăgăduit. 

1938 Faulkner publică volumul The Unvanquished 
(Neiînfrânţii), conţinând povestiri despre Războiul Civil 
(1861-1865). Scrie The Wild Palms (Palmierii sălbatici), 
un roman a cărui acţiune se petrece în afara zonei 
Yoknapatawpha. 

Îşi cumpără o fermă dincolo de Oxford. 

Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks publică volumul 
Understanding Poetry (Înțelegerea poeziei), constând 
în mostre de analiză pe text în spiritul Şcolii cunoscute 
sub numele de New Criticism (Noua critică), pentru 
care textul literar este suveran în atenţia criticului, 
detaliile de istorie literară şi biografie rămânând 
irelevante. 

1939 Faulkner publică romanul The Wild Palms (Palmierii 
sălbatici) în ianuarie. 

Este ales membru al National] Institute of Arts and 
Letters (Institutul naţional de arte şi litere). Deşi 
salutat ca scriitor reprezentativ pentru literatura 
modernă de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, de 
către personalităţi culturale ca Malraux, Sartre, 
romancierul american abia acum începe să se bucure 
atât de aprecierea criticii din patria sa cât şi de 
prestigiul cuvenit acasă. 

John Steinbeck publică romanul The Grapes of Wrath 
(Fructele mâniei). 

31 


T.S. Eliot publică piesa de teatru în versuri The Family 
Reunion (Reuniunea de familie). 

James Joyce publică volumul Finnegan's Wake (Veghea 
lui Finnegan). 

1940 Faulkner publică, în aprilie, romanul The Hamlet 
(Cătunul), primul volum al Trilogiei neamului Snopes, 
ingredientul social cel mai dubios al lumii pestriţe care 
populează ţinutul Yoknapatawpha. 

Carson McCullers (1916-1967), o scriitoare a Sudului 
cultivând o imagine şi mai sumbră a lumii 
contemporane decât aceea întâlnită în opera 
faulkneriană, publică romanul The Heart Is a Lonely 
Hunter (Inima-i un vânător singuratic). 

Ernest Hemingway publică romanul For Whom the Bell 
Tolls (Pentru cine bat clopotele), inspirat din experienţa 
Războiului Civil spaniol. 

1942 Faulkner publică, în mai, volumul de povestiri 
intitulat Go Down, Moses and Other Stories (Pogoară- 
te, Moise, şi alte povestiri), considerat a fi tabloul cel 
mai complex în care scriitorul american a zugrăvit 
relaţiile interrasiale din Vechiul Sud. Colecţia include 
nuvela The Bear (Ursul). 

Albert Camus (1913-1960) publică romanul L'Ftranger 
(Străinul). 

1946 Malcolm Cowley publică în mai, la Editura Viking 
Press, volumul intitulat The Portable Faulkner 
(Faulkner - Ediția de buzunar). Având în vedere că 
niciunul dintre romanele lui Faulkner nu se mai afla sub 
tipar, cu excepţia romanului Sanctuar, lui Cowley i se 
datorează redescoperirea textului faulknerian de către 
marele public cititor, la un preţ accesibil. 

William Carlos Williams (1883-1963) publică Cartea I 
din amplul poem Paterson (Paterson). 
Wallace Stevens a fost nominalizat pentru Premiul 
Nobel pentru Literatură în 1946, dar a pierdut în 
favoarea prozatorului Hermann Hesse (1877-1962), 
autorul romanului Das Glassperlenspiel (Jocul cu 
mărgelele de sticlă), publicat în 1943. 
32 


1948 Faulkner publică, în septembrie, romanul Intruder in 
the Dust (Nechemat în ţârână), în continuarea 
povestirii lui Lucas Beauchamp din volumul Pogoară-te, 
Moise. Tema relaţiilor interrasiale din Vechiul Sud 
atrage publicul cititor, aceasta devenind, alături de 
Sanctuar, cartea cea mai vândută dintre toate cele 
scrise de Faulkner în timpul vieţii. 

Este ales membru al Academiei Americane de Arte şi 
Litere. T.S. Eliot devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1949 Faulkner publică, în noiembrie, volumul Knight's 
Gambit (Gambitul calului), o colecţie de povestiri 
polițiste. 

1950 Publică, în august, volumul Collected Stories. 

William Faulkner devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură, susţinându-şi, la Stockholm, pe 10 
decembrie, celebrul discurs. Face călătoria însoţit de 
fiica lui, Jill. Wallace Stevens publică volumul de versuri 
The Auroras of Autumn (Aurorile toamnei). 

1951 Volumului Collected Stories i se decernează premiul 
The National Book Award. 

În septembrie, Faulkner publică volumul Reguiem for a 
Nun (Recviem pentru o călugăriţă) - o carte continuând 
povestirea lui Temple Drake din romanul best-seller 
Sanctuar, sub forma unui roman combinat cu elemente 
dramatice. 
Franţa îi conferă Legiunea de onoare lui William 
Faulkner. De acum, opera lui se va bucura de tot 
prestigiul meritat şi va fi recunoscută ca demnă de 
canonul literar. 
Exprimându-şi liber părerile proprii în chestiunea 
ciocnirilor pe teme rasiale, Faulkner îşi atrage 
dezaprobarea şi chiar ostilitatea cercurilor de ambele 
orientări: atât ale concetăţenilor săi din Vechiul Sud cât 
şi ale liberalilor zilei. Totuşi, de acum se poate spune că 
scriitorul poate conta pe o stare de „confort financiar*, 
ce s-a lăsat aşteptată mai mult de trei sferturi din 
existenţa sa. 

33 


În mod paradoxal, Faulkner îşi petrece o mare parte din 
ultimul său deceniu de viaţă călătorind în străinătate, 
fiind abil folosit de State Department (Ministerul 
American al Afacerilor Externe) pe postul - neoficial - 
al unui (fel de) ambasador cultural, exploatându-i-se, 
astfel, printr-o subtilă ironie a sorții, popularitatea şi 
aprecierea profesională, atât de târziu dobândite. 
Ernest Hemingway publică nuvela The Old Man and the 
Sea (Bătrânul şi marea), ce va fi menţionată ca 
argument special al juriului, când i se va decerna 
Premiul Nobel pentru Literatură. 

1954 Faulkner publică, în august, romanul A Fable (O 
parabolă), o povestire a Primului Război Mondial, 
transpusă în termenii legendei creştine. Este răsplătit 
cu Premiul Pulitzer. 

Ernest Hemingway devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1955 Faulkner publică volumul de povestiri intitulat Big 
Woods (Păduri adânci). 

1956 Piesa de teatru Long Day's Journey into Night 
(Lungul drum al zilei către noapte) de Eugene O'Neill, 
puternic marcată de elemente autobiografice, este 
publicată, conform dorinţei dramaturgului, abia după 
moartea acestuia, survenită în 1953. 

1957 Faulkner publică, în mai, romanul The Town (Oraşul), 
al doilea volum al Trilogiei neamului Snopes. [ine 
cursuri la Universitatea din Virginia, ca scriitor 
rezident, făcând naveta între Charlottesville şi Oxford 
pentru tot restul zilelor sale. 

Jack Kerouac (1922-1969) publică romanul On the Road 
(Pe drum), emblematic pentru spiritul generaţiei beat. 

1958 Vladimir Nabokov (1899-1977) publică Lolita, roman 
postmodern reprezentativ, omagiind forţa nesecată a 
artei narative. Cartea apare în Statele Unite abia la trei 
ani după ce fusese deja publicată de către o obscură 
editură franceză. 

1959 Faulkner publică, în noiembrie, romanul The Mansion 
(Conacul), volumul ce încheie Trilogia neamului 

34 


Snopes. 

1961 Ernest Hemingway se sinucide pe 2 iulie. 

1962 În luna iunie, Faulkner publică The Reivers (Tâlharii), 
un ultim roman despre o Yoknapatawpha înseninată. 
Se stinge din viaţă pe 6 iulie, în urma unei crize 
cardiace. 

1963 Romanul The Reivers (Tâlharii) este distins cu 
Premiul Pulitzer. 


35 


Lui Phil Stone 
Timp de treizeci de ani a râs împreună cu mine. 


36 


1 
CHARLES MALLISON 


Nu mă născusem încă, aşa că nu era decât văru' Gowan, 
destul de mare ca să vadă şi să-şi aducă aminte şi să-mi 
povestească mai târziu, când mă făcusem şi eu destul de 
mare ca să pricep. Adică, văru' Gowan plus unchiu' Gavin, 
sau poate mai curând unchiu' Gavin plus văru' Gowan. El - 
văru' Gowan - avea treisprezece ani. Bunicul lui era frate cu 
bunicu', aşa că, pe vremea când am aflat noi, nici el, nici eu 
nu ştiam ce fel de veri eram unul cu altul. Aşa că el ne 
spunea „vere” tuturora afară de bunicu', şi noi toţi, afară de 
bunicu”, îi ziceam „vere” şi gata. 

Ei stăteau la Washington, unde tatăl lui lucra la Ministerul 
Afacerilor Externe, şi aşa deodată Ministerul Afacerilor 
Externe l-a trimis pe tatăl lui în China sau în India, sau, în 
fine, undeva departe, unde trebuia să stea doi ani; şi mama 
lui se ducea şi ea acolo, aşa că l-au trimis pe Gowan aici, să 
stea la noi şi să meargă la şcoală la Jefferson, până se-ntorc. 
„Noi” pe vremea aceea însemna bunicu' şi mama, şi tata, şi 
unchiu' Gavin. Aşa că asta era ce ştia Gowan despre chestia 
aia până ce m-am născut şi-am ajuns destul de mare ca să 
ştiu şi eu. Aşa că atunci când spun „noi” şi „credeam”, e 
vorba de Jefferson şi despre ce credea Jeffersonul. 

La început noi credeam că turnul de apă nu era decât 
monumentul lui Flem Snopes. Pe vremea aia nu ne ducea 
capul la mai mult. De-abia mai târziu ne-am dat seama că 
ceea ce se vedea acolo jos, la orizont, deasupra Jeffersonului, 
în Mississippi, nu era niciun fel de monument. Era o 
amprentă. 

Odată, într-o zi de vară, Flem intră în oraş pe drumul 
dinspre sud-est, într-o căruţă cu doi catâri, în care erau 
nevastă-sa şi copilul, şi câteva lucruşoare. A doua zi sta 
îndărătul tejghelei unui mic restaurant al lui V.K. Ratliff, de 
pe o stradă dosnică. Adică era al lui Ratliff, dar în asociaţie 
cu cineva, pentru că el - Ratliff - îşi petrecea cea mai mare 


37 


parte din timp în căruţă (asta era înainte de-a-şi fi cumpărat 
Fordul model T), cutreierând ţinutul cu maşina lui de cusut, 
cu care făcea demonstraţii şi apoi vindea. Adică noi credeam 
că Ratliff mai era încă unul dintre tovarăşi, până l-am văzut 
îndărătul tejghelei pe străin, încins cu şorţul unsuros al 
celuilalt - un om scund şi taciturn, cu o cravată minusculă cu 
nodul gata făcut şi ochi fără urmă de strălucire şi un nas mic 
încovoiat ca un cioc de şoim mititel; o săptămână mai târziu, 
Snopes îşi întinsese un cort de pânză în dosul restaurantului, 
şi locuia acolo cu nevastă-sa şi cu copilul. Atunci a fost când 
Ratliff i-a zis lui unchiu' Gavin: 

— Dă-i puţin răgaz. Dă-i şase luni şi-ai să vezi că-l scoate şi 
pe Grover Cleveland - Grover Cleveland Winbush era 
asociatul - din cafeneaua asta. 

Asta era în prima vară, prima vară a Snopeşilor, cum zicea 
unchiul Gavin. Pe atunci era la Harvard, să-şi ia licenţa în 
litere. După asta avea să se ducă la Universitatea 
Mississippi, la Facultatea de Drept, să se pregătească să 
intre asociat cu bunicu'. Dar în vacanţă îl ajuta de pe acum 
pe bunicu' în slujba de procuror al oraşului; pe Mrs Snopes 
de-abia dac-o zărise, aşa că nu numai că nu ştia c-o să se 
ducă în Germania să se înscrie la universitatea din 
Heidelberg, nu ştia nici măcar c-o să vrea vreodată să se 
ducă: doar ce vorbea c-o să meargă acolo odată, cândva, o 
idee seducătoare, s-o porţi în gând, s-o vânturi. 

El şi cu Ratliff stăteau de vorbă împreună o mulţime. 
Pentru că, deşi Ratliff nu umblase niciodată pe la şcoli pe- 
undeva şi tot timpul călătorea prin ţinutul nostru vânzând 
maşini de cusut (adică vânzând sau făcând schimb, sau 
negustorind orice altceva), şi pe el, şi pe unchiu' Gavin îi 
interesau oamenii - cel puţin aşa zicea unchiu' Gavin. Pentru 
că ce crezusem eu dintotdeauna că-i interesa pe ei era să 
ştie. Până atunci, adică. Pentru că de data asta era mult mai 
mult decât simplă curiozitate. De data asta era îngrijorare. 

Noi prin Ratliff am început s-auzim vorbindu-se despre 
Snopes. Sau, mai bine zis, despre Snopeşi. Nu, greşesc: 
fusese un Snopes în cavalerie, sub comanda colonelului 
Sartoris, în 1864 - printre cei a căror treabă era să facă razii 

38 


prin detaşamentele yankee, să le fure caii. Numai că de data 
asta a fost un detaşament confederat care l-a prins - pe 
Snopes ăsta - furând cai confederați şi se credea c-a fost 
spânzurat. Eroare şi asta, evident, pentru că (îi spunea 
Ratliff lui unchiu' Gavin), acum vreo zece ani, Flem Snopes şi 
cu un bătrân, care părea să fie tată-său, au apărut deodată 
ca din senin şi au arendat o fermă mică de la Will Varner, 
care era proprietar pe-aproape tot satul şi pe ţinutul căruia-i 
zice Moşia Franţuzului, la vreo douăzeci de mile de 
Jefferson. Era o fermă atât de nenorocită şi de mică, şi de 
secătuită, că numai cei mai amărâţi fermieri o luau şi nu 
stăteau nici ei acolo decât un an. Cu toate astea, Ab şi cu 
Flem au arendat-o şi, evident (zice Ratliff), el sau Flem, sau 
amândoi împreună, au găsit-o... 

— Au găsit-o, ce? făcu unchiu' Gavin. 

— Nu ştiu, zise Ratliff. Ce-o fi fost, ce-ngropaseră acolo 
moş Billy şi Jody şi crezuseră că-i în siguranţă. 

Pentru că, în iarna aia, Flem era vânzător în prăvălie la 
moş Billy. Şi ce găsise trebuie să fi fost ceva de soi, sau 
poate că nici n-a mai avut nevoie; poate că găsise altceva, 
ceva ce Varnerii crezuseră că-i ascuns bine şi la adăpost, 
chiar sub tejgheaua prăvăliei. Pentru că, într-un an de zile, 
bătrânul Ab se mutase la Moşia Franţuzului, să stea la băiat 
şi apăruse de Dumnezeu ştie unde un alt Snopes, care luase 
ferma; şi, după alţi doi ani, tot un Snopes, un altul, era 
fierarul oficial în fierăria lui Varner. Aşa că erau tot atâţia 
Snopeşi la Moşia Franţuzului câţi şi Varneri, şi cinci ani mai 
târziu, adică în anul în care Flem se mutase la Jefferson, 
erau chiar mai mulţi Snopeşi decât Varneri, pentru că o 
Varner era măritată cu un Snopes şi-i dădea să sugă unui 
Snopes mititel. 

Pentru că ce găsise Flem această ultimă dată era 
înăuntrul casei lui moş Billy. Era unica lui fată şi ultimul 
copil, nu numai frumoasa satului, ci frumoasă-n toată regula, 
în tot ţinutul. Şi nu era nici doar pentru banii şi pământul 
bătrânului Will. Pentru c-am văzut-o şi eu, şi mi-am dat 
seama despre ce-i vorba, chiar dacă era femeie-n toată firea 
şi măritată, cu copil mai mare ca mine, care n-aveam atunci 

39 


mai mult de unsprezece sau doisprezece, sau treisprezece 
ani. („Ehei, făcea unchiu' Gavin, chiar la doisprezece ani să 
nu-ţi închipui că erai primul bărbat care-şi muşca pumnii 
pentru o femeie ca ea.”) Nu că era prea cucoană mare, prea 
teribilă - o Junonă cum se spune. Era c-avea prea mult din ce 
poate să-ncapă într-un trup de femeie, ce poate să-ncapă 
aşa, ca să ţină: prea multă albiciune, prea mult de femelă, 
prea multă splendoare sau poate tocmai: pură splendoare, 
nu-mi dau seama; aşa că atunci când o vedeai prima oară, 
simţeai ca un fel de şoc, te simţeai cuprins de recunoştinţă 
pentru simplul fapt că trăiai şi că erai bărbat cu ea o dată-n 
timp şi spaţiu, şi-apoi, în clipa următoare, şi-n vecii vecilor 
apoi, te-apuca un fel de disperare, pentru că-ţi dădeai seama 
că un singur bărbat, oricare o fi fost ăla, n-o să fie niciodată 
în stare să-i facă faţă şi s-o păstreze, şi s-o merite; 
amărăciune pentru tot restul zilelor, pentru că tot restul 
zilelor nu te vei mulţumi cu mai puţin. 

Asta-i ce descoperise el la data aceea. Intr-o bună zi, după 
spusele lui Ratliff, satul află că Flem Snopes şi Eula Varner 
trecuseră cu-o noapte înainte hotarul în comitatul vecin şi 
cumpăraseră o dispensă şi se căsătoriseră; în aceeaşi zi, tot 
după spusele lui Ratliff, satul află că trei tineri, trei dintre 
cei care-i făcuseră curte Eulei, fugiseră pe neaşteptate din 
tinut, tot noaptea; fugiseră-n Texas se zicea, sau, în orice 
caz, spre apus, destul de departe spre apus, ca să nu-i poată 
ajunge moş Billy sau Jody Varner, dac-ar fi trebuit să-ncerce. 
Apoi, după o lună, Flem şi Eula au plecat şi ei în Texas („pe 
vremea mea, zicea unchiu' Gavin, destinaţia asta o luau cei 
bănuiţi sau faliţi, sau care umblau să dea lovitura”), ca să se- 
ntoarcă în vara următoare cu o fetiţă, mai măricică decât te- 
ai fi aşteptat de la una de numai trei luni... 

— Şi caii, zise unchiu' Gavin. 

Pentru că ştiam despre chestia asta, mai ales că Flem 
Snopes nu fusese primul care s-aducă la noi cai. Cam în 
fiecare an sau aproape, se găsea câte unul care venea în 
ținut cu un şir de cai sălbatici, neînvăţaţi deloc, de pe 
undeva din apus, şi-i vindea la mezat. De data asta, căluţii au 
sosit aduşi de un om care se vedea bine că-i din Texas, dar 

40 


venise în acelaşi timp în care domnul şi doamna Snopes se- 
ntorceau acasă din acelaşi stat. Caii din şiragul ăsta păreau 
să fie însă neobişnuit de sălbatici, pentru că, atunci când au 
scăpat şi s-au risipit, aceşti cai bălţaţi neîmblânziţi şi 
imposibil de-mblânzit s-au împrăştiat nu numai pe locurile 
satului, ci pe toată jumătatea de vest a ținutului. Cu toate 
astea, nimeni n-a putut vreodată să dovedească până la 
urmă, în mod categoric, c-ar fi fost ai lui Snopes. 

— Nu, nu, zise unchiu' Gavin. Dumneata n-ai fost unul din 
ăi trei, care-au fugit de mirosul de praf de puşcă al lui Will 
Varner. Şi să nu-mi spui că Flem Snopes ţi-a dat unu' din caii 
ăia pe jumate de restaurant, pentru că n-am să te cred. Ce-a 
fost? 

Ratliff şedea, afabil, cu faţa bronzată, ras proaspăt şi cu 
cămaşa albastră curată, fără cravată şi cu privirea blândă, 
inteligentă, pătrunzătoare, şi nu se uita chiar direct la 
unchiu' Gavin. 

— A fost casa a’ veche, zise. Unchiu' Gavin aştepta. 
Conacu vechi al Franţuzului. Unchiu' Gavin aştepta. Banii 
ăia îngropaţi. 

Atunci unchiu' Gavin înţelese: nu era în tot Mississippiul, 
sau, dacă-i vorba în tot Sudul, plantație cu casă dinaintea 
războiului civil, care să nu-şi aibă legenda ei, despre bani şi 
tacâmuri îngropate în grădină de frica tâlharilor yankei - în 
acest anume caz, conacul în ruină, care pe vremuri dominase 
întreg ţinutul şi-i lăsase moştenire numele său, Moşia 
Franţuzului, şi care acum era al Varnerilor. 

— A fost greşeala lui Henry Armstid, care a-ncercat să se 
răfuiască cu Flem pentru calul pe care i-l vânduse texanul şi- 
i rupse piciorul. Nu, zise Ratliff, a fost şi greşeala mea tot 
atât de mult ca şi a ălorlalţi, a oricăruia dintre noi. Să-ncerci 
să afli ce interes avea Flem să fie proprietar pe conacu' ăla 
vechi când vedea oricine că nu făcea nici doi bani. Nu vreau 
să spun de ce-l cumpărase Flem. Vreau să spun de ce-l 
primise măcar, când moş Billy i l-a dat, lui şi Eulei, dar de 
nuntă. Aşa c-atunci când Henry s-a apucat să-l urmărească şi 
să-l pândească pe Flem şi-n cele din urmă l-a prins în 
noaptea aia săpând în fosta grădină de flori, eu nu zic că 

41 


Henry a trebuit să facă mari eforturi ca să mă convingă să 
merg cu el noaptea următoare, să-l văd şi eu pe Flem 
săpând. 

— Aşa c-atunci când, în fine, Flem a isprăvit de săpat şi-a 
plecat, dumneata şi cu Henry aţi ieşit dintre tufişuri şi v-aţi 
apucat de săpat, zise unchiu' Gavin. Şi-aţi găsit-o. O parte. 
Destul. Exact cât trebuia ca să n-aştepţi să se lumineze bine 
de ziuă şi să schimbi cu Flem Snopes jumatea dumitale de 
restaurant pe jumatea dumitale de conac. Şi cât aţi mai 
săpat, dumneata şi Henry, până să vă lăsaţi? 

— Eu m-am lăsat după a doua noapte, zise Ratliff. Adică 
după ce mi-a dat, în fine, prin cap să mă uit la bani. 

— All right, zise unchiu' Gavin. La bani. 

— Şi Henry, şi eu dădusem peste dolari de argint. Unii 
erau destul de vechi. Unu' de-al lui Henry fusese bătut cu 
vreo treizeci de ani înainte. 

— O mină de aur trucată, zise unchiu' Gavin. Una din cele 
mai vechi şmecherii din lume, şi tot te-ai lăsat păcălit. Nu zic 
de Henry Armstid: de dumneata. 

— Da, zise Ratliff. Aproape tot atât de veche ca şi batista 
aia pe care-o lăsa să-i pice Eula Varner. Aproape tot atât de 
veche ca şi puşca lui moş Billy Varner. 

Asta a zis atunci. Pentru c-avea să mai treacă un an până 
să-l oprească pe unchiu' Gavin pe stradă şi să-i spună: 

— Cu îngăduinţa Tribunalului, domnule avocat, aş dori să 
ridic un incident. Doresc să modific o declaraţie, să adaug un 
încă. 

— Să adaugi un încă, unde? zise unchiu' Gavin. 

— Anul trecut am zis: „Batista aia pe care-o lăsa să-i pice 
madam Flem Snopes”. Vreau să schimb pe lăsa şi să pun 
lasă încă să-i pice. Pentru că ştiu eu pe-un tip care tot umblă 
după ea. 

Pentru că, în şase luni de zile, Snopes nu numai că-şi 
eliminase tovarăşul din restaurant, Snopes însuşi plecase de- 
acolo, locul lui în dosul tejghelei unsuroase şi chiar şi-n 
cortul de pânză luându-l un alt Snopes, aglutinat prin 
absorbţie de la Moşia Franţuzului, de vidul produs de 
avansarea primului, ca printr-un fel de osmoză, cum zicea 

42 


Ratliff, şi-aşa se-ntinseseră ei peste toată Mogşia Franţuzului, 
într-un lanţ neîntrerupt, fiecare Snopes din  Moşia 
Franţuzului mai urcând o treaptă şi lăsând locşorul de jos 
liber pentru un nou Snopes, care s-apară de Dumnezeu-ştie- 
unde şi să-l ocupe, ceea ce fără-ndoială că se şi întâmplase, 
chiar dacă Ratliff n-avusese încă timp să se ducă până acolo 
şi să vadă. 

Şi-acum Flem şi cu nevastă-sa stăteau într-o căsuţă 
închiriată pe la marginea oraşului, şi Flem era acum 
administratorul uzinei care aducea apa şi producea 
electricitatea pentru oraş. Scandalizarea noastră era în 
primul rând stupoare; stupoare nu că Flem ocupase slujba, 
n-ajunsesem încă până acolo, dar stupoare că nu ştiusem 
până atunci că există un astfel de post, că există în Jefferson 
funcţia de administrator al uzinei. Pentru că uzina - cazanele 
şi maşinile care acționau pompa şi generatorul - erau puse 
în funcţiune de un mecanic bătrân de la ferăstrău, pe care-l 
chema Harker, iar de generator şi de cablurile întinse prin 
oraş se îngrijea un electrician particular, plătit cu bucata de 
oraş - situaţie care fusese perfect satisfăcătoare de când se 
adusese apă şi electricitate pentru prima dată în Jefferson. 
Şi acuma, subit, din senin, aveam nevoie de un administrator 
pentru asta. Şi tot atât de subit şi de simultan, şi din senin, 
un om de la ţară, care nici doi ani n-avea de când stătea la 
oraş şi (presupuneam noi) nu văzuse-n viaţa lui lumină 
electrică până-n prima noapte, acu' doi ani, când sosise cu 
căruţa, era acest administrator. 

Asta a fost unica noastră stupoare. Nu că acel om de la 
ţară era Flem Snopes. Pentru că apucasem toţi acum s-o 
vedem pe Mrs Snopes, rareori e-adevărat, şi de obicei la 
restaurant, în dosul tejghelei, cu un şorţ unsuros, frigând 
cârnaţi şi prăjind ouă cu şuncă şi fripturi tari ca talpa pe-un 
grătar cu petrol pe care grăsimea făcuse coajă, sau poate o 
dată pe săptămână în piaţă, totdeauna singură, fără să se 
ducă undeva după câte ştiam noi, doar mergând, plimbându- 
se în nimbul acela de solemnitate şi modestie, şi solitudine, 
de zece ori mai impudică şi de-o sută de ori mai tulburătoare 
decât într-unul din costumele acelea de baie pe care femeile 

43 


tinere începuseră să le poarte pe la 1920 sau cam pe-atunci, 
ca şi cum chiar în secunda dinainte de-a te uita la ea 
veşmintele ei reuşiseră, într-o ultimă şi frenetică goană 
bezmetică, s-o ajungă şi s-o acopere. Dar asta numai pentru 
un moment, pentru că în clipa următoare, doar s-o fi urmărit 
puţin, le-ai fi văzut muindu-se, veştejindu-se, căzând şi, în 
mersul ei natural, simplu, cu paşii mari, umflându-se şi 
plutind în juru-i ca un inel satelit, o constelație întrezărită 
prin abureala subţire de brumă banală. 

lar pe primar, pe maiorul De Spain, îl cunoşteam mai de 
mult. Jeffersonul, Mississippiul, tot Sudul, dacă-i vorba, era 
încă plin pe vremea aceea de oameni care-şi ziceau general 
sau colonel, sau maior, pentru că taţii sau bunicii lor 
fuseseră generali sau colonei, sau maiori, sau poate chiar 
simpli soldaţi, în armata confederată, sau contribuiseră cu 
fonduri la campania electorală a unor guvernatori ai statului 
care s-aleseseră. Dar tatăl maiorului De Spain fusese maior 
adevărat în cavaleria confederată şi De Spain însuşi 
absolvise academia militară de la West Point şi fusese 
sublocotenent în Cuba cu trupele, şi se-ntorsese rănit - o 
cicatrice lungă de la începutul părului peste urechea stângă 
şi-n jos până la falcă, care poate că-i fusese făcută, cum 
foarte firesc presupuneam noi, de-un spaniol retranşat pe- 
undeva şi care-l lovise cu sabia sau cu vergeaua puştii, sau 
poate cu securea, de-un sergent la un joc de zaruri, cum au 
pretins strategii politici în cursul campaniei electorale 
pentru scaunul de primar. 

Pentru că nu trecuse mult de când se-ntorsese şi lepădase 
tunica albastră de yankeu când ne-am dat seama că între el 
şi Jefferson dezacordul era total şi ireconciliabil, şi că unul 
din doi trebuia să cedeze. Şi că acel unul nu va fi el: căel 
nici n-o să fugă din Jefferson, nici n-o să-ncerce să se 
schimbe, ca să-i fie Jeffersonului pe plac, şi că mai curând o 
să-ncerce el să schimbe Jeffersonul, până ce oraşul îi va fi lui 
pe plac, şi că-n cele din urmă - spera tineretul - va izbuti. 

Până atunci, Jeffersonul era un oraş ca toate micile oraşe 
din Sud: nu se-ntâmplase nimic de când ultimul aventurier 
nordist renunţase şi-şi luase tălpăşiţa, sau se lăsase asimilat, 

44 


devenind şi el un mississippian impenitent. Aveam şi noi, ca 
toată lumea, primar şi consiliu comunal, şi celor tineri li se 
părea că-s de când lumea, de la corabia lui Noe, sau, în orice 
caz, din 1820, când ultimul indian Chickasaw plecase-n 
Oklahoma, nici mai tineri şi nici mai bătrâni atunci ca şi- 
acuma: bătrânul Mr Adams, primarul cu barba patriarhală 
lungă şi albă, care probabil că tinerilor, ca văru' Gowan, li se 
părea mai bătrân şi decât Dumnezeu-Tatăl în persoană, încât 
se putea prea bine să fi fost chiar primul om de pe lume; 
unchiu' Gavin zicea că nu numai băieţii de doisprezece şi de 
treisprezece ani, ca văru' Gowan, când îi rosteau numele, 
nu-l mai pronunţau şi pe „s”, şi că bătrânei şi grasei sale 
soţii îi ziceau „Miss Eva Adam”, o Evă grasă şi bătrână, care 
de multă vreme scăpase de primejdia de-a fi dusă de-un 
şarpe, sau de orice altă făptură, în ispită. 

Aşa că ne-ntrebam ce fel de bardă va folosi locotenentul 
De Spain ca să teşească muchiile Jeffersonului şi să-l facă să 
i se potrivească. Într-o bună zi a găsit-o. Electricianul 
oraşului (cel care avea grijă ca generatoarele şi dinamurile, 
şi transformatoarele oraşului să meargă) era genial. Intr-o 
după-amiază, în 1904, a ieşit din curtea lui din dos în stradă, 
în primul automobil pe care-l văzusem de când eram, făcut 
numai şi numai de mâna lui, şi motor, şi tot, de la bobina 
magnetoului până la tija de comandă a supapelor, şi a intrat 
în piaţă chiar în momentul în care colonelul Sartoris, în 
cabrioleta lui de bancher şi cu o pereche de pursânge 
minunati, o traversa în drum spre casă. Cu toate că nici 
colonelul Sartoris, nici vizitiul lui n-au fost răniţi, iar caii, 
când au fost prinşi, n-aveau o zgârietură măcar, şi cu toate 
că electricianul se oferise să repare cabrioleta (se zicea pe- 
atunci că se oferise chiar să-i pună un motor cu benzină), la 
prima şedinţă colonelul Sartoris s-a prezentat în persoană în 
faţa consiliului comunal, care a emis o ordonanţă interzicând 
pentru totdeauna circulaţia vehiculelor acţionate cu motor 
cu benzină pe străzile Jeffersonului. 

Ăsta a fost norocul lui De Spain. Şi nu numai al lui. A fost 
prilejul pe care-l aştepta întreaga generaţie de tineri ai 
vremii, nu numai la Jefferson, ci peste tot, şi care văzuse în 

45 


această mică brişcă zgomotoasă, mergând singură şi 
mirosind urât, pe care Mr Buffaloe (electricianul) o făcuse la 
el acasă, în curtea din dos, în orele libere, din fel de fel de 
rămăşiţe, nu numai o minunăţie, ci şi un augur, o făgăduinţă 
a destinului, făcută Statelor Unite. El - De Spain - nici n-a 
avut nevoie de campanie electorală pentru a fi ales primar: i- 
a fost de-ajuns să candideze. Şi bătrânii părinţi ai oraşului, 
înfipţi de atâta vreme, şi-au dat seama şi ei, şi de-aceea au 
dezgropat năluci, au recurs la expedientul disperat de-a 
inventa sau deshuma, sau repeta (ce-o fi fost) povestea cu 
jocul de zaruri din Cuba şi cu securea sergentului. Şi De 
Spain a lichidat-o o dată pentru totdeauna şi nici măcar n-a 
procedat ca un politician; Cesar în persoană, şi n-ar fi făcut-o 
mai elegant. 

Era într-o dimineaţă pe la ora poştei. Primarul Adams şi cu 
fiul lui cel mai mic, Theron, numai puţin mai tânăr decât De 
Spain şi nici chiar mult mai voinic, doar ceva mai înalt, 
tocmai ieşeau de la poştă, când i-a întâlnit De Spain. Mai 
bine zis îi aştepta, cu un grup mai numeros, care-l urmărea 
cum ţinea degetul pe cicatrice aproape, când Mr Adams 
dădu cu ochii de el. 

— Bună dimineaţa, domnule primar, zise el. Ce-i cu 
povestea aia cu-n joc de zaruri şi c-o secure despre care tot 
aud? 

— Tocmai asta-i ce-ar dori să te întrebe şi alegătorii din 
oraşul Jefferson, domnule, zise Mr Adams. Dacă ai cumva 
vreo dovadă contrarie şi nu trebuie să te duci până-n Cuba 
după ea, te-aş sfătui s-o prezinţi. 

— Eu ştiu un mijloc mai expeditiv, zise De Spain. Domnia 
Voastră sunteţi puţin cam bătrân pentru asta, dar Theron s-a 
făcut băiat voinic. Să meargă cu mine până la fierăria lui 
McCaslin, să cumpărăm o pereche de topoare şi să vedem 
chiar acum dacă povestea dumneavoastră-i adevărată. 

— Vai, dar se poate, locotenente? făcu Theron. 

— Se poate, zise De Spain. Plătesc eu amândouă 
topoarele. 

— Domnilor... făcu Theron. 

Şi cu asta s-a terminat. În iunie De Spain a fost ales 

46 


primar. A fost o victorie zdrobitoare, nu numai pentru că- 
nvinsese, că fusese ales. Era nouă îşi făcuse intrarea în 
Jefferson; el nu era decât campionul, Godfrey de Bouillonul, 
Tancredul, era Richard lInimă-de-Leu al Jeffersonului 
secolului XX. 

Purta frumos mantia. Nu, nu era mantie: era un stindard, 
o flamură, şi el era cel care-o purta, cel care mergea-n frunte 
încă-nainte ca Jeffersonul s-apuce să-şi dea seama că noi 
eram gata. Pe Mr Buffaloe îl făcu electricianul oraşului, cu 
salariu lunar, dar primul său act oficial a fost cu ordonanța 
colonelului Sartoris contra automobilelor. Ne gândisem, 
fireşte, că el şi cu noii săi consilieri ar fi anulat-o, dacă nu 
pentru alt motiv, pentru acela că un reacţionar bătrân ca 
Sartoris îi pretinsese unui alt reacţionar bătrân ca primarul 
Adams s-o emită, şi că cel de-al doilea reacţionar o emisese. 
Dar n-au făcut aşa. 

Cum spuneam, fusese ales printr-o victorie zdrobitoare; 
era ca şi cum chestia cu securea şi cu bătrânul Adams, 
primarul, şi cu fiu-său Theron din faţa poştei, atunci, 
dimineaţa, făcuse lumină în mintea tuturor tinerilor din 
Jefferson. Vorbesc despre cei care nu erau încă proprietari 
de prăvălii şi de maşini de egrenat, nici avocaţi şi doctori cu 
clientelă, nu erau decât vânzători şi contabili la prăvălii şi 
maşini de egrenat şi birouri, încercând să pună ceva 
deoparte, să aibă cu ce se-nsura, care toţi s-au pus pe treabă 
să-l aleagă pe De Spain primar. Şi nu numai c-au făcut-o, 
dar, ceva mai mult: înainte încă de a-şi fi dat seama, sau de-a 
fi avut măcar de gând, aruncaseră peste cap pe căpăţânoşii 
de consilieri comunali şi se instalaseră în locul lor ca părinţi 
ai oraşului, agăţaţi de pulpana lui Manfred de Spain sau de 
securea lui. Aşa că aţi fi crezut că primul lucru de făcut ar fi 
fost să abroge o dată pentru totdeauna ordonanța cu 
automobilele. Dar nu: au copiat-o frumos pe o bucată de 
pergament, ca pe o diplomă sau o citare de merit, şi au pus-o 
în ramă, şi au atârnat-o la tribunal, în sala paşilor pierduţi, 
într-o vitrină de sticlă luminată, şi-n scurtă vreme venea 
lumea cu automobilele de la depărtări mari, ca de la 
Chicago, ca să râdă de ea. Pentru că, zicea unchiu' Gavin, 

47 


asta se petrecea încă pe vremea aceea de basm şi de 
legendă, când automobil şi veselie nu constituiau încă un 
paradox, nu venise încă timpul când fiecare american 
trebuia să aibă automobil, şi când se ucideau cu el mai mulţi 
oameni decât cu războiul. 

El - De Spain - a făcut chiar mai mult decât atât. A adus el 
însuşi în oraş primul automobil veritabil - o maşină de sport 
E.M.F. roşie, şi a vândut toţi caii din grajdul cu cai de 
închiriat, pe care i-l lăsase tatăl său, şi a scos stănoagele şi 
ieslele şi compartimentările, şi a înfiinţat primul garaj şi 
prima reprezentanţă de automobile din Jefferson, aşa că 
acuma consilierii lui comunali şi tot tineretul celălalt, cărora 
nicio bancă nu le-ar fi acordat un cent credit ca să-şi 
cumpere un vehicul cu motor, oricât ar fi fost de solvabili, 
puteau să-şi ia şi ei câte unul. O, da, epoca automobilului 
ajunsese până la Jefferson, şi în fruntea ei intrase De Spain 
cu automobilul lui sport de culoare roşie: insolit şi jovial, tot 
atât de implacabil şi de iremediabil poligam şi burlac, 
precum însuşi De Spain. Şi-aşa va rămâne cât va trăi, 
locuind singur în casa mare, de lemn, a răposatului său tată, 
cu un bucătar şi un fecior cu vestă albă; balul anual, el îl 
deschidea, şi primul pe carnetul de cadril al cucoanelor el 
era; dacă lumea cafenelei - nu protipendada mondenă, cele 
patru sute de familii, ci lumea cafenelei - ar fi fost inventată 
sau ar fi ajuns până la Jefferson, ar fi fost în fruntea ei; se 
născuse cu o generaţie prea devreme, altminteri ar fi fost 
uns prin aclamații mare preot al acestui nou cult religios 
naţional al Marilor Gogoaşe, care te trece încă din viaţă în 
ierarhia  heruvimilor americani, când eşti Harlow, sau 
Grable, sau Monroe. 

Aşa c-atunci când o văzurăm pentru prima oară pe Mrs 
Snopes plimbându-se prin piaţă, lăsând acea teribilă 
impresie că-n clipa următoare însăşi carnea ei îi va arde 
veşmintele, şi, între ea şi lumina zilei, nu va mai rămâne nici 
măcar un văl de cenuşă, ni se păru că asistăm la împlinirea 
Destinului, un destin ale cărui victime erau şi ea, şi maiorul 
De Spain. Nu ştiam când se-ntâlniseră, când dăduseră 
pentru prima oară cu ochii unul de altul. Nici n-aveam 

48 


nevoie. Într-un fel, nici nu voiam. Presupuneam, fireşte, c-o 
strecura la el în casă, noaptea, pe căi sau prin mijloace 
lăturalnice, dar de ştiut nu ştiam. Dac-ar fi fost vorba de 
alţii, nu de ei, s-ar fi găsit poate printre noi unii - vreun băiat 
sau mai mulţi sau câţiva tineri - care să se apuce să 
pândească, numai aşa, ca să afle. Dar nu când era vorba de 
el. Dimpotrivă, eram de partea lui. Nu voiam să ştim. li eram 
aliaţi confederați; tot oraşul nostru era complice la această 
încornorare - încornorare care, dac-ar fi fost să te iei după 
dovezile pe care le aveam, era curată născocire; aceeaşi 
încornorare în care-l vedeam pe De Spain plimbându-se cu 
Snopes ca doi amici, în care timp (deşi noi nu ştiam încă) De 
Spain crea, îşi făcea planul cum să creeze acel post de 
administrator al uzinei electrice, despre care noi nu ştiam 
nici măcar că nu există, necum că n-aveam nevoie, şi-apoi 
să-l numească acolo pe Mr Snopes. Nu că eram contra lui 
Snopes; nu descifrasem încă augurii, semnele rele care-ar fi 
trebuit să ne fie avertisment, să ne alarmeze, să ne avânte- 
ntr-un elan de disperată-nfrăţire pentru apărarea oraşului 
împotriva lui. Nici nu eram, în fond, partizani ai adulterului, 
ai păcatului: eram pur şi simplu pentru De Spain şi Eula 
Snopes, pentru ceea ce unchiu' Gavin numea sfinţenia 
eternei concupiscenţe, simple, pure, neînfrânate pe care-o 
întruchipau ei; pentru aceştia doi, care-şi aflaseră unul în 
cel'lalt destinul ce le fusese scris, care-şi descoperiseră de 
pe tot pământul ăsta pe cel unic, cu care să se potrivească-n 
ardoare; iar noi, noi ne mândream că Jeffersonul le oferea 
câmpul de bătălie. 

Chiar unchiu' Gavin; chiar şi unchiu' Gavin. l-a zis lui 
Ratliff: 

— Oraşu' ăsta nu-i chiar atât de mare. De ce nu i-a prins 
Flem? 

— Nu vrea, zise Ratliff. N-are nevoie, încă. 

Am aflat apoi că oraşul - primarul, consiliul comunal, n- 
are importanță cum, ce fel - crease un post de administrator 
al uzinei electrice şi-l numise acolo pe Flem Snopes. 

Noaptea vedea de uzină Mr Harker, mecanicul veteran de 
la ferăstrău, cu Turl Beauchamp al lui Tomey, fochistul 

49 


negru, care avea grijă de focul la cazane cât era Mr Harker 
acolo ca să supravegheze presiunea la manometre, lucru pe 
care Turl al lui Tomey nu putea sau nu voia să-l facă, părând 
să refuze pur şi simplu să admită în mod serios c-ar putea să 
existe vreo legătură între focarul de sub cazan şi cadranul 
mic şi murdar de deasupra lui, care nici măcar n-arăta cât e 
ceasul. În timpul zilei vedea de uzină celălalt fochist negru, 
Tom Tom Bird, singur, şi Mr Buffaloe trecea din când în 
când, chestie de rutină, pentru că Tom Tom nu numai că 
ținea focul la cazane, dar se pricepea să citească 
manometrele şi să ungă, şi să ţină curate lagărele şi de la 
maşina cu abur, şi la dinamuri, la fel de bine ca şi Mr Harker 
sau Mr Buffaloe: un aranjament perfect satisfăcător, pentru 
că Mr Harker era destul de bătrân ca să nu refuze, ba poate 
chiar să şi prefere tura de noapte, iar Tom Tom - un om cât 
un taur, cântărind aproape o sută de kilograme, la vreo 
şaizeci de ani, dar arătând de patruzeci şi-nsurat acu doi ani 
cu a patra nevastă: o femeie tânără, pe care-o ţinea cu o 
gelozie de turc, închisă în cabana lor, la vreo două mile de 
uzină, lângă linia ferată - refuza să accepte altceva decât 
tura de zi. Totuşi, când văru' Gowan intră şi el cu Mr Harker 
în tura de noapte, Mr Snopes învățase să citească 
manometrele, şi chiar şi să umple gresoarele. 

Asta era cam la vreo doi ani după ce ajunsese 
administrator. Gowan se hotărâse să intre în echipa de fotbal 
în toamna aceea şi-şi vârâse în cap - cred că nu ştia nici 
măcar când şi cum - că aruncatul cărbunilor cu lopata la 
uzina electrică în schimbul de noapte ar fi antrenamentul 
absolut ideal pentru eschive şi marcări de adversari. Nici 
mama, nici tata nu erau de părerea asta, până nu intră pe fir 
unchiu' Gavin. El îşi luase licenţa în litere la Harvard şi 
terminase Facultatea de Drept la Universitatea Mississippi, 
şi fusese admis în barou, şi, cum bunicu' începuse să se 
retragă acuma, unchiu' Gavin era în realitate procurorul 
oraşului; trecuse mai bine de un an de zile - eram în iunie, el 
tocmai se întorsese de la universitate, şi încă n-o văzuse pe 
Mrs Snopes în vara asta - de când nu mai pomenise de 
Heidelberg, aşa, ca temă de conversaţie agreabilă.) 

50 


— De ce nu? zise el. Gowan merge pe treisprezece ani; e 
timpul să-nceapă să lipsească noaptea de-acasă. Şi care alt 
loc e mai bun decât acolo, la uzina electrică, unde Mr 
Harker şi fochistul pot să-l ţină treaz? 

Aşa că Gowan intră în serviciu ca ajutor al lui Turl al lui 
Tomey şi imediat Mr Harker începu să-l ţină treaz vorbind 
despre Snopes; vorbind despre el cu un fel de uluială 
amorală, cu care-ai povesti o ciocnire de planete, la care-ai fi 
asistat. După spusele lui Mr Harker, totul începuse anul 
trecut. Într-o după-amiază Tom Tom terminase de curăţat 
focurile şi şedea pe pasarelă fumându-şi pipa; presiunea 
creştea şi supapa de siguranţă de la cazanul din mijloc 
evacua, când intră Mr Snopes şi rămase o vreme mestecând 
tutun şi privind la supapa care şuiera. 

— Cât cântăreşte fluieru' ăsta? făcu el. 

— Dacă vorbeşti de supapă, cam vreo cinci kile, zise Tom. 

— Alamă masivă? zise Mr Snopes. 

— Tot, afară de găuricea care zici că-i fluier, zise Tom 
Tom. 

— Şi asta a fost tot, atunci, zise Mr Harker. 

De-abia două luni mai târziu, când el, Mr Harker, veni 
într-o seară la serviciu, văzu că cele trei supape de siguranţă 
dispăruseră de la cazane şi ventilele de eşapare erau 
astupate cu câte-un şurub de oţel în stare să reziste la o 
presiune de o mie de livre, şi pe Turl al lui Tomey, care 
arunca întruna cărbuni în focare, pentru că n-auzise încă 
niciuna evacuând. 

— Şi-alea trei cazane, puteai face gaură-n ele şi cu-n pai 
de limonadă, povestea Mr Harker. Când dădui cu ochii de 
manometrul de pe primul cazan, n-am crezut că mai apuc s- 
ajung la injector. Aşa că după ce izbutii, în cele din urmă, să- 
i bag în cap lui Turl că 100 pe cadran însemna nu numai că- 
şi pierde slujba, da c-o pierde-n aşa hal, că n-o să mai fie 
nimeni în stare să găsească vreodată - nici slujba, nici pe el, 
m-am mai liniştit puţin, atât cât să-l pot întreba ce se- 
ntâmplase cu supapele alea de siguranţă. 

— Domnu' Snopes le-a scos, face el. 

— De ce dracu'? 

51 


— Nu ştiu. Eu vă zic ce-a zis Tom Tom. Cică domnu’ 
Snopes a zis că flotorul de la rezervoru' de apă-i prea uşor. 
Cic-o să-nceapă să curgă-ntr-o zi, rezervoru', aşa c-o să 
fixeze ale trei supape pe flotor, s-atârne mai greu. 

— Vrei să zici... Atâta am putut să spun. Vrei să zici... 

— Aşa zice Tom Tom. Eu nu ştiu nimic. 

— Cum-necum, dispăruseră; c-or fi fost în rezervorul de 
apă sau nu, era prea târziu acum să mai aflu. După aia, eu şi 
cu Turl am dus-o cum am dus-o, că-ncepuse sarcina să scadă 
şi s-au mai liniştit lucrurile într-un fel. Da poţi să pui capu’ 
că-n noaptea aia nici n-a moţăit măcar careva din noi. Am 
stat amândoi - şi eu, şi el - toată noaptea pe-o grămadă de 
cărbuni, de unde să putem vedea toate trei manometrele 
deodată. Şi de pe la miezu' nopţii-ncolo, după ce sarcina a 
scăzut bine, n-am mai avut abur în toate trei cazanele la un 
loc, nici măcar pentru un prăjitor de alune. Şi nici măcar 
acasă-n pat n-am putut s-adorm. Cum închideam ochii, 
începeam să văd un manometru cât o baie de şezut, c-un ac 
roşu cât o coadă de lopată, şi bătea tot la o sută de livre, de 
mă trezeam urlând, numai sudori. Şi s-a luminat de ziuă; da 
să nu crezi că l-am trimis pe Turl: m-am urcat chiar eu şi m- 
am uitat la flotor. Nu era nicio supapă să-l facă s-atârne mai 
greu şi poate că nici n-avusese de gând să le pună acolo, 
unde primu' care-şi băga nasu' putea să se care cu ele. Şi 
chiar dacă rezervoru' are vreo cinci metri adâncime, tot 
puteam să deschid robinetu' şi să-l golesc. Da' eu-s acolo 
numa' cu munca, şi domnu' Snopes e administrator, şi- 
acuma venea schimbu' de zi, şi Tom Tom putea să-i răspundă 
lui Joe Buffaloe la orice, dacă-l întreba, în cazu’ că s-ar fi 
întâmplat să intre şi să vadă buloanele alea de-o mie de livre 
în locu' unde trebuia să fie supape de siguranţă. Aşa că m- 
am dus acasă, şi-a doua noapte de-abia dacă l-am putut face 
pe Turl să-mpingă acele manometrelor destul de sus ca să 
mişte pistonul de joasă presiune, ce să mai vorbim de 
dinamuri; şi noaptea ailaltă la fel, şi-ailaltă la fel, tot aşa 
aproape vreo zece nopţi, până a venit un colet cu poşta; Tom 
Tom m-a aşteptat şi l-am deschis amândoi (Scria pe el 
RAMBURS cu litere negre, mari, cu pensula, da' eticheta 

52 


fusese ruptă şi dispăruse pentru moment. „Ştiu eu unde-a 
vârât-o”, a zis Tom Tom.), şi-am scos buloanele din ventilele 
de eşapare, şi-am pus supapele de siguranţă la locul lor; şi 
mai mult ca sigur că Tom Tom a dat de eticheta ruptă: 
„Domnului Flem Snopes Uzina Electrică Jefferson Miss. 
Ramburs Douăzeci şi trei de dolari şi optzeci şi unu de 
cenți”. 

Şi-acuma mai era o chestie de care nu ştia nici chiar Mr 
Harker, până nu i-a spus unchiu' Gavin, după ce lui unchiu' 
Gavin Îi spusese Tom Tom: cum, într-o după-amiază, Tom 
Tom îşi fuma pipa pe-o grămadă de cărbuni, când veni 
domnu’ Snopes, ţinând în mână ceva, care, la-nceput, Tom 
Tom crezuse că-i o potcoavă numāărv’ trei de catâr, şi s-a dus 
într-un colţ în fund după cazane, unde era o grămadă de 
piese vechi aruncate - valve, tije, bolţuri şi de-alde astea -, 
strânse acolo poate de când începuse lumina electrică în 
Jefferson, şi a îngenuncheat (Mr Snopes), şi a-ncercat fiecare 
piesă una câte una, şi a făcut grămezi separate în spatele lui. 
Apoi, Tom Tom l-a văzut cum a încercat cu magnetu' fiecare 
piesă detaşată de metal din toată sala cazanelor, separând 
fierul de alamă. După care, Snopes i-a dat ordin lui Tom Tom 
s-adune alama separată şi s-o aducă sus în birou. 

Tom Tom a adunat alama într-o ladă. Snopes aştepta în 
birou, mestecând tutun. Tom Tom zicea că nu s-a oprit din 
mestecat, nici măcar ca să scuipe. 

— Cum te-mpaci cu Turl? l-a întrebat. 

— Eu îmi văd de treaba mea, a zis Tom Tom. Ce face Turl 
cu-a lui nu mă priveşte. 

— Da Turl zice altfel, făcu Mr Snopes. Vrea să-i dau lui 
schimbu' tău de zi. Zice că s-a săturat să tot fie fochist de 
noapte. 

— Să fie şi el de noapte cât am fost eu, şi p'ormă n-are 
decât, făcu Tom Tom. 

— N-are de gând s-aştepte-atâta, zise Mr Snopes. Apoi îi 
spuse lui Tom Tom că Turl îşi făcuse planul să fure fier de la 
uzină şi să facă să cadă vina pe Tom Tom, ca să fie dat afară. 
Asta aşa-i. I-a zis Tom Tom lui unchiu' Gavin c-aşa spusese 
domnu' Snopes: fier. Poate că domnul Snopes n-auzise până 

53 


ieri de magnet, aşa că-şi închipuia că nici Tom Tom n-auzise, 
aşa că nu pricepea ce-nvârtea el. Vreau să zic, de magneţi şi 
de alamă, că nu era-n stare să deosebească fierul de alamă. 
Sau poate că se gândea numai că Tom Tom era negru şi că 
n-o să-i pese. Sau poate, pentru că era negru, fie că pricepea 
sau nu, ori că-i păsa sau nu, tot n-avea să s-amestece-n ce- 
nvârtea un alb. Numai că, fireşte, toate astea noi a trebuit să 
ni le-nchipuim. Nu c-a fost greu: pe Tom Tom stând acolo-n 
picioare, mare şi gros, şi negru (şi furios pe deasupra) ca un 
taur scoţian, cu privirea plecată-n jos la alb. Turl, 
dimpotrivă, era la culoare ca pielea de şa, şi, chiar c-o lopată 
plină de cărbuni în mână, nu trecea de şapteşcinci de kile. 

— Asta pune el la cale, zise Mr Snopes. Aşa că tu să iei 
chestiile astea la tine-acasă şi să le ascunzi, şi să nu sufli o 
vorbă nimănuia. Şi p'ormă, îndată ce am destule dovezi 
contra lu' Turl, am să-l dau afară. 

— Ştiu eu un sistem mai bun, făcu Tom Tom. 

— Ce sistem? făcu Snopes. Apoi zise: Nu, n-o să meargă. 
Ai să ai bucluc cu Turl, şi vă dau afară p-amândoi. Fă aşa 
cum îţi zic eu! Afară doar dacă nu te-ai plictisit de slujbă şi 
vrei să-i laşi locu lu’ Turl. Ai? 

— Până azi nu s-a plâns încă nimeni de cum dau eu 
presiune, zise Tom Tom. 

— Atunci fă cum îţi zic, spuse Snopes. Du chestiile alea la 
tine-acasă astă-seară. Să nu te vadă nimeni. Nici nevasta. 
Dacă nu vrei, n-ai decât să spui. Cred că găsesc eu unu’ care 
să vrea. 

Aşa că Tom Tom le-a dus. Şi de câte ori grămada de fier 
vechi se strângea la loc, îl vedea pe Snopes încercând un alt 
lot cu magnetu' lui, ca să le ia Tom Tom să le ducă-acasă şi 
să le-ascundă. Pentru că acuma se făceau patruzeci de ani 
de când Tom Tom era fochist, de când le-aduseseră, pentru 
că el a fost ăl de le-aprinsese pentru prima oară. La început 
făcea focu' la un singur cazan şi-l plăteau cu cinci dolari pe 
lună. Acuma erau trei şi-i dădeau şaizeci de dolari pe lună, şi 
avea şaizeci de ani, şi cabana de lemn în care şedea era a 
lui, şi mai avea şi-un petic cu porumb şi-un catâr, şi căruţă 
să se ducă la biserică de două ori în fiecare duminică, şi-un 

54 


ceas de aur, şi nevastă tânără, care foarte probabil că era şi 
cea din urmă nevastă tânără pe care avea s-o mai aibă. 

Da’ tot ce ştia Mr Harker la vremea aia era că fierăria de 
rebut care s-aduna încet-încet în colţul din dosul cazanelor 
dispărea deodată, peste noapte; şi-acuma gluma lui din 
fiecare seară când intra-n uzină cu aeru' de om grăbit care 
se află-n treabă era să-i zică lu’ Turl: 

— Păi, văd că maşinuţa asta mai merge. Mai e încă destulă 
alamă în cuzineţii şi-n pinioanele alea, da’ cred că se- 
nvârtesc prea repede ca să poa' să ţină magnetu' pe ele. 
Norocu' nostru. C-ar vinde şi cazanele dac-ar şti vreo 
combinaţie să scoateţi voi, tu şi cu Tom Tom, presiune fără 
ele. 

Da' el - Mr Harker - ne-a povestit şi ce-a venit după; asta 
s-a întâmplat de zi-ntâi de ianuarie, în Anu' Nou, când se 
face control contabil la primărie. 

— Au venit la uzină doi cu ochelari. Au umblat în registre, 
şi-au vârât nasu-n toate alea, numărând fiecare lucruşor şi 
înscriind toate într-un catastif. După aia s-au dus iar în birou 
şi, la şase seara, când am venit eu, erau încă acolo. Părea că 
nu se potrivea ceva; parcă nişte piese de-alamă vechi scrise- 
n registru, da' care parcă ar fi lipsit, sau, în fine, cam aşa 
ceva. În registru erau toate-n regulă, şi supapele de 
siguranţă noi, şi alea-n locu' cărora fuseseră puse erau şi 
ele. Da să fie-al dracului, că nu puteau da nici măcar de una 
din alea vechi, afară de-un robinet cotit, plesnit, care nu ştiu 
cum se făcuse de n-ajunsese magnetu' pân la el, se rătăcise- 
ai fi zis, pe undeva pe sub un banc de menghină. Foarte 
curios. Aşa c-am venit cu ei înapoi şi le-am ţinut lumânarea 
de-au căutat din nou prin toate colţurile şi colţişoarele, şi s- 
au umplut de tot cu funingine şi unsoare, şi cărbune pe 
cămăşile lor albe. Da' fireşte, alama aia parcă se evaporase, 
nu alta. Aşa c-au plecat. Şi a doua zi s-au întors. Au venit cu 
contabilu' primăriei de data asta, şi au trimis după Mr 
Snopes, aşa c-au trebuit s-aştepte pân' să vină, cu şapca lui 
cu carouri şi mestecând tutun, mestecând şi uitându-se la ei 
în timp ce ei se tot suceau şi se-nvârteau, pân’ ce i-au spus. 
Că le părea foarte rău; şi iar s-au sucit şi s-au învârtit cu 

55 


părutu' ăsta de rău, da' că n-aveau încotro, că nu era altă 
ieşire decât să dea răspunderea pe el, pentru că el este 
administratoru'; şi că, el cum vrea, să mă aresteze pe mine şi 
pe Turl, şi pe Tom Tom acuma imediat, pe loc, sau să lase pe 
mâine mai bine. Şi el, care sta şi mesteca, cu ochii ca două 
boabe de unsoare pe-un ghemotoc mare de aluat crud, şi 
ăştia, care-i tot îndrugau cât de rău le părea. 

— Şi cât face toată chestia? zice el. 

— Două sute optăşpe dolari şi cinzeşdoi de cenți, Mr 
Snopes. 

— Asta-i tot? 

— Am verificat cifrele de două ori, Mr Snopes. 

— All right, face el. Şi vâră mâna-n buzunar şi scoate 
banii, şi plăteşte ăi două sute optăşpe dolari şi cinzeşdoi de 
cenți şi cere chitanţă. 

Da’ vara următoare, Gowan era ajutor de fochist la Turl, 
aşa că acuma vedea şi auzea direct de la Turl; se făcuse 
seară, când Mr. Snopes apăru deodată-n uşă în sala 
cazanelor şi-i făcu semn cu degetul lui Turl, şi-aşa că, de 
data asta, stăteau faţă-n faţă-n birou, Turl şi cu Snopes. 

— Ce-ncurcătură-i între dumneata şi Tom Tom? zise el. 

— “Ntre mine şi care? făcu Turl. Dacă Tom Tom aruncă- 
ncurcătura pe mine, n-are decât să se lase de meserie şi să 
se facă chelner. Ca să ai încurcătură cu cineva, trebuie doi, 
şi Tom Tom e numai unu, cât o fi el de mare. 

— Tom Tom zice că vrei schimbu' lui de zi, făcu Mr 
Snopes. 

Turl era cu ochii la toate şi la nimic. 

— Pot s-arunc tot atâta cărbune ca şi Tom Tom, făcu el. 

— Asta ştie şi Tom Tom, zise Mr Snopes. Ştie şi că- 
mbătrâneşte. Da’ mai ştie că nu-i altu’ care să-l poată scoate 
din pâine decât dumneata. Apoi Mr Snopes îi povesti cum de 
doi ani de zile Tom Tom fura alamă din uzină şi dădea vina 
pe Turl, ca să-l dea afară; cum, chiar în ziua aia, Tom Tom îi 
spusese lui, lu’ domnu’ Snopes, că hoţul era Turl. 

— Minte, făcu Turl. Nu-i negru să poa' să m-acuze pe mine 
c-am furat ceva ce n-am furat, cât o fi el de mare, şi puţin îmi 
pasă. 

56 


— Da, fireşte, zise Mr Snopes. Aşa că singuru’ lucru de 
făcut e s-aduci alama-napoi. 

— Nu-i treaba mea, zise Turl. Asta-l priveşte pe Mr Buck 
Connor, de-aia ia leafă. 

Buck Connor era polițistul oraşului. 

— Atunci intri-n puşcărie cum te văd şi cum mă vezi, zise 
Mr Snopes. Tom Tom o să spună că habar n-avea măcar că 
era alamă acolo. Singuru' care ştia o să fii dumneata. Aşa că 
ce socoteşti c-o să creadă Mr Connor? O să fii singuru' care 
ştia unde-i ascunsă, şi Buck Connor o să-şi dea seama că 
niciun idiot nu-i atât de prost ca s-ascundă un lucru de furat 
la el acasă-n lada cu porumb. Tot ce poţi să faci e să te duci 
s-aduci alama înapoi. Te duci ziua, când Tom Tom e aici la 
lucru, şi iei alama, şi-o aduci la mine, şi eu o s-o pun 
deoparte, să fie dovadă contra lu' Tom Tom. Sau poate că 
nu-ţi convine schimbu' de zi. Spune, dacă-i aşa, c-oi găsi eu 
altu’. 

Da’ Turl nu era fochist de patruj’ de ani. Nu era nimic de 
patruj’ de ani, pentru că n-avea decât treizeci. Şi de-ar fi 
avut o sută, tot n-ar fi putut nimeni să-l acuze că făcuse orice 
care toate la un loc să facă patruj’ de ani. 

— Afară doar dacă nu s-ar aduna şi isprăvile lui de cotoi, 
noaptea, zicea Mr Harker. Dacă Turl o să aibă vreodată 
ghinionu' ăl mare să se-nsoare, o să trebuiască să intre la el 
în casă pe fereastra din dos, c-altminteri n-o să ştie la ce-a 
venit. N-am dreptate, Turl? 

Aşa că, vorba lu’ Mr Harker, n-a fost atât greşeala lu’ Turl, 
cât eroarea lu' Snopes. 

— Pe care-a făcut-o, zicea Mr Harker, când a uitat să-şi 
aducă aminte la timp de mulatră, de nevasta aia nouă, 
tinerică, a lu' Tom Tom. Când te gândeşti cum, dintre toţi 
negrii din Jefferson, tocma' pe Turl l-a ales, care nu era fată 
la zece mile-mprejur să nu-i fi dat târcoale măcar o dată - 
sau să fi-ncercat - să-l trimită la Tom Tom acasă, ştiind că 
Tom Tom era acolo, sub ochii lu’ domnu' Snopes, trudindu-se 
cu cărbunii pân' la şase, şi p-ormă avea încă două mile de 
mers pân-acasă, lângă linia ferată, şi-şi închipuia că Turl o 
să-şi piardă vremea acolo (Acuma Gowan făcea pe fochistu' 

57 


aproape toată noaptea. N-avea încotro. Turl trebuia să 
moţăie şi el puţin pe mormanu' de cărbuni din buncher după 
miezu' nopţii. De altminteri slăbise, şi asta-şi putea permite 
şi mai puţin decât nesomnu') după ceva care era ascuns nu 
în patu’ lui Tom Tom. Şi când mă gândesc la Tom Tom, care 
se spetea aici, la cazane, în timp ce-l încornora tot aşa de 
amical cum zicea unchiu-tău că făcea primaru' De Spain, 
care se plimba cu-ncornoratu' de Snopes, şi că şterpelea 
alama ca să nu-i ia Turl slujba, şi-n timpul ăsta Turl era acolo 
acasă, să facă ziua treaba de noapte-a lu' Tom Tom, simt 
câteodată că-mi vine să mor de râs. 

A fost scutit; ne dădeam toţi seama că nu putea să ţină 
mult aşa. Întrebarea era ce-o să se-ntâmple întâi: o să-l 
prindă Tom Tom pe url, sau o să-l prindă Mr Snopes pe 
Turl, sau o să-l lovească damblaua pe Mr Harker. A câştigat 
Mr Snopes. Sta-n uşa biroului, când Mr Harker, Turl şi 
Gowan veniseră-n seara aia să intre-n tură; din nou i-a făcut 
semn cu degetu' lu’ Turl şi din nou au stat faţă-n faţă la 
birou. 

— Ei, ai găsit de data asta? zise Mr Snopes. 

— Ce găsit, de care dată? făcu Turl. 

— Astă-seară, pân’ a nu se-ntuneca, zise Mr Snopes. Eram 
acolo-n colţu' grajdului când ai ieşit din porumbişte şi te-ai 
căţărat pe fereastra din dos. Şi-acuma chiar că Turl se uita 
peste tot şi nu vedea nimic. 

— Poate că tot cauţi unde nu trebuie, zise Mr Snopes. 
Dacă Tom Tom şi-ar fi ascuns fieru' ăla vechi la el în pat, ar 
fi trebuit să dai de el de-acu' trei săptămâni. Mai caută o 
dată. Dacă nici acuma nu-l găseşti, poate c-ar fi mai bine să-i 
spun lu' Tom Tom să-ţi ajute. Şi-acuma Turl aproape că nu se 
mai uita la nimic. 

— Trebuie să-mi iau câteva ceasuri frai mâine-noapte, zise 
el. Şi Tom Tom să fie oprit aicea până mă-ntorc. 

— Am eu grijă, făcu Snopes. 

— Adică oprit aicea aşa, ca să-l pipăi eu cu mâna mea 
când mă-ntorc, zise Turl. Cât o fi de târziu. 

— Am eu grijă. 

Decât că n-a avut nevoie să fie târziu deloc; Gowan şi cu 

58 


Mr Harker nici n-ajunseseră bine la uzină a doua zi seara, 
când Mr Harker îşi aruncă repede o privire-mprejur. Dar 
până s-apuce să scoat-o vorbă, Mr Snopes era-n uşa biroului 
zicând: 

— Unde-i Tom Tom? Pentru că nu Tom Tom aştepta să 
predea tura, ci ajutorul lui, care făcea focul la cazane în 
duminicile când Tom Tom îşi ducea noua lui nevastă tinerică 
la biserică; şi zicea Gowan că Mr Harker a zis: 

— Ei, drăcia-dracului! Şi o luă din loc intrând în goană-n 
birou pe lângă Mr Snopes, moşmondind ceva la telefon. Pe 
urmă ieşi din birou tot în fugă, şi nici nu s-a oprit când i-a 
strigat lui Gowan: 

— All right, Otis - ăsta era nepotu-său sau văru-său, sau 
ceva, în fine ce-o fi fost, care moştenise ferăstrăul şi care 
venea să-i ţină locul când Mr Harker se-nvoia vreo noapte - 
o să fie aici într-un sfert de ceas. Până atunci, fă şi tu ce poţi. 

— Stai puţin, făcu Gowan. Vin şi eu. 

— Vii pe dracu”, zise Mr Harker tot fugind. Eu am văzut 
mai întâi, şi a şters-o pe din dos, pe unde linia de garaj 
pentru vagoanele de cărbuni ducea la linia principală, pe 
unde Tom Tom trecea în fiecare dimineaţă şi seară între casă 
şi slujbă, alergând (Mr Harker) în lumina lunii acum, pentru 
că luna era aproape plină. De fapt, totul a fost numai la 
lumina lunii, când Mr Harker şi cu Turl au apărut liniştiţi la 
ora reglementară a doua zi seara, să-l schimbe pe ajutorul 
lui Tom Tom. 

— Da, dom'le, făcu Mr Harker către Gowan. Am ajuns 
taman la timp. Turl era-ncolţit rău, disperat, îţi dai seama. 
Putea să-i fie a din urmă tură. De data asta trebuia să dea 
peste alamă sau să se-ntoarcă şi să-i spună lu’ domnu’ 
Snopes că n-a putut, şi şi-ntr-un caz, şi-ntr-altu' se isprăvea 
cu petrecutu' lui la câmp. Şi-aşa am ajuns tocma' la timp să-l 
văd târându-se-n patru labe din porumbiştea aia şi trecând 
prin lumina lunii la fereastra din dos şi strecurându-se 
motăneşte-năuntru; tocma' timpu' cât îi trebuia ca să 
păşească tiptil până-n pat şi probabil să dea plapuma 
deoparte şi să pună mâna pe carnea caldă zicând: „Nu te 
speria, comoară. A venit tăticu'”. 

59 


Şi Gowan povestea cum chiar şi douăzeci şi patru de ore 
după aia parcă simţea şi el oroarea, surpriza lui 'Turl, care 
credea că, în clipa aia, Tom Tom e la două mile de-acolo, la 
uzină, aşteptându-l pe el (pe Turl adică) să vină să-l scape de 
lopata de cărbuni, şi, când a tras plapuma, să dea peste Tom 
Tom gata-mbrăcat şi c-un cuţit cât toate zilele-n mână. 

— 'Tocma' la timp, făcu Mr Harker. Tot aşa de la timp ca 
două locomotive care manevrează vagoane de marfă. Tom 
Tom trebuie să fi sărit pe el exact în momentu-n care Turl se- 
ntorcea s-o ia la fugă, Turl sărind din casă-napoi în lumina 
lunii, cu Tom Tom cu cuţitu-n mână-n spinare, c-arătau exact 
ca un ăla.. cum îi zice, ăla, jumate cal, jumate om din cărţile 
cu poze de pe vremuri... 

— Centaur, zise Gowan. 

— ... C-arătau exact ca un centaur care-aleargă pe 
picioarele dindărăt şi-ncearcă să-şi prindă jumatea din faţă 
c-un cuţit de măcelărie, lung de-aproape un metru, ţinut cu 
copita dinainte, pân’ ce-au ieşit din lumina lunii şi-au intrat 
în pădure. Da, dom'le, Turl nu-i nici jumătate cât Tom Tom, 
da-l ducea-n spinare, n-am ce zice. O dată să te fi-mpleticit şi 
intra cuţitu-n tine, de mâna lu’ Tom Tom sau nu, tot aia-i, nu- 
i aşa? 

— Tom Tom e coşcogea omv’, zicea Turl. Faci din el trei ca 
mine. Da’ l-am cărat. N-aveam încotro. De câte ori întorceam 
puţin ochii şi dădeam de luna aia lucind pe cuţitu' de 
măcelărie, puteam să mai fi luat în cârcă încă doi ca el fără 
s-o moi. 

Turl povestea cum la-nceput doar fugea; numai după ce s- 
a pomenit - adică s-au pomenit - printre copaci i-a dat prin 
cap să se descotorosească de el, să-l repeadă de-un trunchi. 

— Da' se ţinea al dracului de strâns cu mâna aia liberă, că 
de câte ori încercam să-l izbesc, mă izbeam şi eu. Şi-atunci o 
smuceam din loc din nou şi iar vedeam luna scăpărând pe 
lama de cuţit, şi tot ce puteam să fac era să fug. Da' atunci 
a-nceput Tom Tom să ţipe să-i dau drumul jos. Acuma se 
tinea cu-amândouă mâinile, aşa c-am priceput că, oricum, de 
cuţitu' ăla de măcelărie scăpasem. Da’ eram pornit în lege, şi 
picioarele mele nu s-au sinchisit de ţipatu' lu’ Tom Tom, cum 

60 


nu s-au sinchisit nici de mine. Atunci m-a apucat de cap cu 
amândouă mâinile şi-a început să mi-l sucească şi să-l tragă 
parc-ar fi fost călare pe-un catâr turbat pe deşelatelea. Şi- 
atunci am văzut şanţu'. Era adânc de vreo douăzeci de paşi 
şi lat părea să fie de-o milă-ntreagă, da' era prea târziu. 
Picioarele mele nici n-au încetinit măcar. Am mai alergat 
p'ân aer ca de-aici până-n mormanu' ăla de cărbuni de colo, 
pân' să-ncepem să cădem. Şi tot încleştat de lumina lunii 
eram când m-am buşit, cu Tom Tom cu tot, de fundu' 
şanţului. 

Primul lucru pe care-a vrut să-l ştie Gowan a fost pe ce-a 
pus mâna Tom Tom în locu’ cuţitului pe care-l scăpase. Turl 
i-a spus. Pe nimic. El (Turl) şi cu Tom Tom s-au aşezat pe 
fundul şanţului în lumina lunii şi-au vorbit. Şi unchiu' Gavin 
i-a explicat: erau ca-ntr-un sanctuar, ajunseseră la o- 
nţelegere raţională a lucrurilor, la care animalele şi chiar şi 
oamenii nu numai c-ajung, dar şi-o şi asimilează, când trec 
prin stări emotive insuportabile, ca o furie teribilă sau o 
spaimă teribilă, şi amândoi şedeau acolo, nu numai în ceea 
ce unchiu' Gavin numea o încornorare amicală, ci într-o 
reciprocă şi totală înţelegere şi alianţă: căminul lui 'Tom 
Tom, nu de url al lui Tomey fusese violat, ci de Flem 
Snopes; viaţa şi picioarele lui Turl primejduite-ngrozitor nu 
de Tom Tom, ci de Flem Snopes. 

— Şi-atunci am ajuns şi eu, zise Mr Harker. 

— Dumneata? făcu Gowan. 

— Ne-a dat o mână de ajutor, zise Turl. 

— V-am dat pe dracu”, făcu Mr Harker. Ai şi uitat, şi tu, şi 
Tom Tom, ce v-am spus chiar acolo-n şanţ, noaptea trecută? 
N-am ştiut niciodată nimic şi nici n-am de gând să ştiu, şi 
puţin îmi pasă de cât o să-ncercaţi voi să mă faceţi să spun 
că ştiu. 

— All right, făcu Gowan. Şi p'ormă? 

Şi i-a povestit Turl: cum el şi cu Tom Tom s-au întors 
acasă, şi Tom Tom şi-a dezlegat nevasta de unde-o legase, 
de-un scaun, în bucătărie, şi toţi trei au înhămat catâru' la 
căruţă şi-au scos alama din porumb, din ladă, şi-au încărcat- 
o, şi-au pornit cu ea. Era aproape juma’ de tonă; le-a trebuit 

61 


aproape toată noaptea ca s-o care. 

— S-o care unde? făcu Gowan. 

Numai că Turl hotărâse să-l lase pe domnu’ Snopes 
personal să-ntrebe asta; se făcuse aproape ziuă, şi Tom Tom 
avea să vină-acuş, pe lângă linia de garaj care se bifurcă din 
linia principală, cu sufertaşu' cu masa de prânz, să-şi ia 
schimbu' de zi-n primire; şi chiar apăru' cu capu' lui mic şi 
bombat, şi dur, şi-ncăpăţânat, ca o ghiulea de tun, şi, când 
îşi întoarseră ochii, iată-l şi pe Mr Snopes în picioare-n uşă, 
la sala cazanelor, şi Gowan povestea că până şi Mr Snopes 
părea să-şi dea seama că şi-ar fi pierdut timpu' degeaba dac- 
ar fi-ncercat atunci să-i facă semn cu degetu' cuiva; îi spuse 
lui Turl de-a dreptu': 

— De ce n-ai găsit-o? 

— Pen’ că nu era acolo, zise Turl. 

— De unde ştii că nu era acolo? făcu Snopes. 

— Pen’ că mi-a zis Tom Tom că nu-i, zise Turl. 

Şi-acuma nu mai era vreme de pierdut. Mr Snopes se uită 
cam un minut la Tom Tom. Apoi zise: 

— Ce-ai făcut cu ea? 

— Am dus-o noi unde-ai zis c-ai vrut s-o pui dumneata, 
făcu Tom Tom. 

— Noi? făcu Mr Snopes. 

— Eu şi Turl, zise Tom Tom. 

Şi-acum Mr Snopes se mai uită un minut la Tom Tom. Apoi 
zise: 

— Unde-am zis c-am vrut s-o pun, când? 

— Când mi-ai spus ce-ai de gând să faci cu supapele alea 
de siguranţă, zise Tom Tom. 

Dar când apa din rezervor începu să prindă gust de alamă 
şi trebui să se gândească cineva la golit şi la curăţat, acel 
cineva n-a fost Snopes. Pentru că acuma nu mai era 
administrator, demisionase, cum ar fi zis maiorul De Spain 
pe vremea când era încă locotenentul De Spain, „în interesul 
serviciului”. Acuma putea să şadă toată ziua pe veranda 
căsuţei închiriate de pe străduţa dosnică privind la silueta 
turnului de apă, profilat pe cer deasupra liniei acoperişurilor 
Jeffersonului - privind la propriul monument, ar fi gândit 

62 


poate cineva. Numai că nu era un monument: era urma unui 
pas. Un monument nu spune decât: „Cel puţin am ajuns până 
aici”, în timp ce urma unui pas zice: „Aici eram când am 
pornit mai departe”. 


— Nici măcar acuma? îi zise unchiu' Gavin lui Ratliff. 

— Nici măcar acuma, zise Ratliff. A nu-şi prinde încă 
nevasta cu Manfred de Spain e ca o piesă de aur de douăj! 
de dolari, pe care-o coşi în poala cămăşii, când te duci 
pentru prima oară-n viaţă la ceea ce speri că va fi un bordel 
la Memphis. N-avea încă nevoie s-o descoasă. 


63 


2 
GAVIN STEVENS 


Încă n-o descususe. Aşa că întrebam cu toţii din ce trăia, 
ce-avea, câte parale, ca să poată să stea (în aparenţă) 
degeaba cât îi ziulica de lungă, zi de zi, cât mai rămăsese din 
vara aia, pe veranda şubredă a căsuţei luate cu chirie, 
privind la turnul lui de apă. Şi nici n-o să ştim, până ce 
primăria n-o să se hotărască să golească odată rezervorul şi 
să-l curețe, ca să nu mai aibă apa gust de alamă, şi nici n-o 
să ştim vreodată câtă alamă reuşise el să pună pe-unul din 
fochiştii negri să-l şantajeze p'al'lalt ca să fure pentru el, şi 
care fochişti negri, din spirit de apărare reciprocă, se- 
nţeleseseră amândoi, se aliaseră şi-o aruncaseră-n rezervor, 
de unde el niciodată n-o să poată, n-o să-ndrăznească 
niciodată, s-o mai scoată. 

Şi nici până-n ziua de azi nu ştim dacă aia era toată alama. 
Nici n-o să ştim vreodată exact câtă alamă putea să fi furat şi 
să fi vândut pe-ascuns (adică până să-i fi dat în gând să-i facă 
pe Tom Tom şi pe Turl să fure pentru el) până să se găsească 
unu' - Buffaloe probabil, pentru că, dacă bătrânul Harker 
măcar ar fi remarcat cândva existenţa pieselor ălora, ca să-şi 
poată da seama apoi că-ncep să lipsească, probabil că l-ar fi 
dat în stambă pe Snopes; foarte probabil chiar, pentru că, cu 
toate pretenţiile lui că-i simplu spectator şi că doar se- 
amuză, în realitate era furios de propria orbire - care să fi 
strecurat o vorbă la primărie, de-au trimis controlori în 
verificare. Tot ce ştiam noi era că, într-o bună zi, cele trei 
supape de siguranţă de la cazane lipseau; ce a urmat a 
trebuit să presupunem, să ne închipuim. Manfred de Spain - 
Manfred trebuie să fi fost - trimițând după el şi zicându-i: 
„Ei, bobocule” sau „doctore”, sau „şefule”, sau cum i-o fi 
spunând Manfred ăstuia... să-i zicem „şogorule”; cine ştie, 
poate şi „administratorule”: „Ei, dom'le administrator, alama 
asta de douăştrei de dolari şi obzeşunu' - fireşte trebuie că 


64 


se uitase-n catalog înainte de-a trimite după el - a dispărut 
în timpul gestiunii dumitale, care, natural, vrei să fie curată 
ca nevasta cezarului: aşa că o simplă etichetă pe adresa 
dumitale cu ştampila Ramburs pe ea ar fi de-ajuns”. 

Şi că, după spusele lui Harker, ăi doi controlori, două zile, 
s-au tot sucit şi-nvârtit prin uzină pân' să-şi ia inima-n dinţi 
şi să-i spună lui Snopes cât făcea alama care socoteau ei, 
după cât îşi puteau da seama, că lipseşte, şi că Snopes a 
scos banii din buzunar şi-a plătit. 

Ceea ce înseamnă, dacă nu scădem salariul lui de cinzeci 
de dolari pe lună, că afacerea asta l-a costat pe Snopes două 
sute patrujdoi de dolari şi treizeştrei de cenți din buzunar, 
sau, dacă vrei, bani gheaţă. Şi, chiar dacă-şi pusese salariul 
deoparte pân’ la ultimul gologan, mai puţin paguba asta de 
două sute şi ceva de dolari, şi presupunând că-n timpul ăsta 
reuşise să fure alamă de mai bine de două sute de dolari, tot 
nu-i ajungea să-şi ţină familia cine ştie câtă vreme. Cu toate 
astea, se făceau doi ani de când şedea pe veranda aia mică 
din faţa casei, uitându-se (pe cât ştiam noi) la turnul ăla de 
apă. Aşa că l-am întrebat pe Ratliff. 

— Cultivă, zise Ratliff. 

— Cultivă? am zis eu (mă rog, am strigat dacă vreţi). 
Cultivă ce? Când şade acolo pe verandă din zori şi până-n 
noapte şi se zgâieşte la castelu' ăla de apă? 

— Cultivă Snopeşi, a zis Ratliff. 

Cultivă Snopeşi: toată ierarhia asta rigidă care urcă- 
ntreagă câte-o treaptă, îndată ce se face-n faţă un loc liber, 
cu excepţia ăluia de moştenise birtul, care nu era un Snopes. 
Fără urmă de îndoială şi fără putinţă de tăgadă, nu era un 
Snopes, măcar de a-l bănui de-aşa ceva era inadmisibil şi 
jignitor, şi trecea pentru vecie dincolo de marginile iertării, 
un Snopes a cărui mamă, ca şi inimaginabila ei cumnată o 
generaţie mai târziu, dăduse, trebuise să fi dat încolo, cum 
zice bucolicul poet al Antichității, centura de castitate 
înainte de a se fi măritat cu care, Snopes o fi fost ăla, a ajuns 
tatăl nominal al lui Eck. 

Aşa-l chema: Eck. ĂI' cu gâtu' rupt; l-a adus la oraş ca să-i 
ia locul lui Flem ca succesor direct, înţepenit într-o armătură 

65 


de oţel şi c-un corset de piele. Nu era ăsta un Snopes pentru 
nimic în lume. A povestit Ratliff ce fusese; la ferăstrău s-a- 
ntâmplat. (Vezi, chiar şi neamurile lui - Flem - îşi dădeau 
seama că nu-i un Snopes: să-l trimită, să-l arunce la un 
ferăstrău, la care proprietarul trebuia să fie geniu financiar 
ca să scape de faliment şi unde pentru un pungaş nu era 
nimic de făcut, pentru că tot ce-i de furat e cherestea şi să 
şterpeleşti o căruţă de scânduri e ca şi cum ai vrea să 
şterpeleşti o casă de bani sau - da, da, chiar afurisitul ăla de 
turn de apă.) 

Aşa că Flem l-a trimis pe Eck la ferăstrăul lui moş Billy 
Varner (asta, aşa bănuiesc eu, ca să-l cloroformizeze, să-l 
curețe de tot, cum faci c-un câine bolnav sau c-un catâr 
istovit de bătrâneţe), şi Ratliff povestise: într-o zi Eck a zis 
că, dacă se dă un dolar de căciulă, el şi cu unul dintre 
cărătorii negri (unul dintre cei mai voinici şi, desigur, cel 
mai dobitoc) o să ridice un trunchi de chiparos colosal şi o 
să-l urce pe gater. 

Şi l-au ridicat (n-am zis eu că ăsta nu-i Snopes şi că ăl'lalt 
era un dobitoc?), l-au urcat aproape de ferăstrău, când 
negrul a alunecat sau ceva, în fine, în orice caz a căzut; la 
care tot ce-avea Eck de făcut era să dea drumul buşteanului 
şi să sară-ntr-o parte. Da’ ţi-ai găsit: că nu era nici Snopes, 
nici dracu' ştie ce altceva; şi-a-ncordat puterile-n umăr, şi-a 
ținut căpătâiul lui de trunchi, şi-a suportat chiar şi şocul 
când negrul l-a scăpat pe-al lui la pământ, şi-a tot stat aşa 
încordat pân’ i-a dat unuia prin cap să-l scoată pe negru de 
dedesubt. 

Şi n-a avut minte nici să sară-n lături, ce să mai vorbim că 
nu era destul de Snopes ca măcar să-şi dea seama că nu Jody 
Varner era omu' care să-i dea ceva pentru c-a scăpat un 
negru, fie el şi-un negru de-al Varnerilor: a-ncremenit acolo 
ţinând tot afurisitul ăla de trunchi blestemat şi-ncepuse să-i 
curgă un firişor de sânge din gură când, în fine, iar le-a dat 
ălora prin cap să proptească buşteanul c-un altu' şi să-l 
scoată şi pe el de-acolo să se-aşeze undeva jos, sub un copac, 
scuipând sânge şi plângându-se că-l doare capul. („N-ai să- 
mi spui acum că i-au dat dolaru', făcui eu - Al right! am 

66 


strigat către Ratliff. N-ai să-mi spui una ca asta!”) 

Ăsta, un Snopes? Niciodată: sta cu nevastă-sa şi cu băiatul 
în cortul din dosul birtului şi-acuma venise rândul lui Eck, cu 
şorţul slinos şi cu corsetul de oţel şi piele (îndărătul 
tejghelei, prăjind pe grătarul cu crustă de murdărie ochiuri 
şi carne pe care, din cauza armăturii rigide, nu putea nici să 
le vadă, să ştie dacă-s destul de prăjite, gătind cum cântă un 
pianist orb, după ureche), având aici mai puţin de lucru 
chiar decât la ferăstrău; la ferăstrău tot ce putea face era să- 
şi rupă oasele, pe câtă vreme aici era o ameninţare pentru 
vechea tradiţie a întregii familii, tradiţie de o rapacitate 
lentă şi invincibilă, pentru că avea incredibila şi nevinovata 
convingere că toată lumea are curaj şi se poartă cinstit, 
pentru simplul motiv că, de n-ar face-o, ar intra spaima-n toţi 
şi-ar fi totul numai o harababură; într-o zi s-a apucat să 
spună, nu în şoaptă, ci tare, aşa c-au putut să-l audă ăi cinci- 
şase străini, care nici măcar prin alianţă nu erau rudă cu 
Snopeşii: „Cârnaţii ăştia, chipurile, cu carne de vacă ar 
trebui să fie umpluţi, nu? Eu, drept să spun, cu ce-s umpluţi 
nu ştiu, da' cu carne de vacă ştiu că nu-s!” 

Aşa că ei - când zic „ei” vreau să zic Snopeşii; când zici la 
Jefferson „Snopeşii” înseamnă Flem Snopes - l-au dat afară. 
N-aveau încotro; era imposibil să mai fie ţinut acolo. Numai 
că, natural, s-a pus imediat problema: unde în economia, nu 
a Jeffersonului, ci în economia Snopeşilor (ah, da, în 
Jefferson, când spui Snopes, înseamnă Flem Snopes), unde, 
zic, în economia Snopeşilor, n-ar fi fost el insuportabil, unde 
n-ar fi fost periculos pentru Snopeşi? Şi p-asta o ştia Ratliff. 
Vreau să zic, în Jefferson ştia toată lumea, pentru că în 
douăşpatru de ore toată lumea din Jefferson auzise despre 
vorba lui cu cârnaţii şi, desigur, îşi dădea seama că trebuia 
să fie făcut ceva cu Eck Snopes, şi încă repede, bine-nţeles 
(fiind interesat), cât de repede cu putinţă, de fapt îndată ce- 
avea să afle Flem cum şi ce fel. Vreau să zic, mi-a povestit 
Ratliff. Adică nu - Ratliff trebuie să-mi fi povestit, Ratliff cu- 
afurisita lui de mutră de mironosiţă şi cu-afurisiţii lui de ochi 
inteligenţi şi blânzi, şi nevinovaţi, şi şireţi, ai dracului de 
nevinovaţi, ai dracului de inteligenţi: 

67 


— E paznic de noapte acuma, jos la rezervorul de păcură 
de la depoul de locomotive. Unde n-o să-l mai doară gâtu' 
când trebuie să se uite să vadă ce miroase-a ars. N-o să 
trebuiască să ridice gâtu' ca să vadă dacă n-a plecat 
rezervoru' din loc, n-are decât să se ducă pân-acolo, să-i 
pipăie fundu'. Sau chiar să stea-n uşă, pe scaun şi să-l 
trimită pe băiat. Băiatu' cu calu”, făcu Ratliff. 

— Băiatu' cu ce? strigai eu. 

— Băiatu' cu calu”, zise Ratliff. Băiatu' lu’ Eck. Wallstreet 
Panic. Atunci când a venit texanu', şi-a vândut căluţii ăia 
sălbatici ai lu' Snopes, eram acolo. Tocma se-ngâna ziua cu 
noaptea şi mâncasem de cină la madam Littlejohn şi tocma' 
mă dezbrăcam la mine-n odaie să mă bag în pat când mă 
pomenesc cu Henry Armstid şi cu Eck, şi cu băiatu' ăsta al 
lui, că intră-n curte să-şi prinză caii; Eck avea doi, unu' pe 
care tipu' din Texas i-l dăduse ca să facă licitaţia s-o ia din 
loc şi unv’ pe care Eck se simţise obligat să-l liciteze pentru 
că ăla-i dăduse unu' pe degeaba, şi-a rămas cu el. Aşa c- 
atunci când Henry Armstid a uitat poarta deschisă şi toată 
herghelia a trecut peste el şi s-a cărat, a şters-o, cred că 
hotărârea pe care-a trebuit s-o ia Eck atunci pe loc a fost cea 
mai grea din viaţa lui: să se hotărască după care cal să fugă, 
după ăl' dat de texan, care, dacă-l prindea, reprezenta 
câştigul net cel mai mare, sau după ăl' în care băgase cinci 
sau şase dolari din buzunaru' lui; cu alte cuvinte, făcea mai 
mult un cal gratis plus sută la sută decât sută la sută din 
calu-n care băgase şase dolari? Adică, putea să rişte să 
piardă un cal pe care, cu oricât l-ar vinde, tot ar trebui să 
scadă şase dolari din ce-ar lua pe el, sau să-l prindă pe ăl' pe 
care, oricât ar lua, ar fi numai câştig curat? Sau poate că-şi 
făcuse socoteala că mai bine să se-mpartă el şi băiatu' şi să 
fugă după-amândoi. Cum, necum, ce ştiu eu e că tocma-mi 
scosesem pantalonii şi mă aplecasem pe fereastră numa-n 
cămaşă, să văd ce se-ntâmplă, când aud un fel de zgomot în 
spatele meu şi mă uit peste umăr, şi dau de-un căluţ d-ăia că 
stă-n uşă şi se uită la mine, şi-n dosu’ lui, în hol, băiatu' ăsta 
al lu' Eck, c-o bucată de funie de şleau în mână. Cred c-am 
zbughit-o amândoi deodată: eu pe fereastră-n cămaşă şi 

68 


calu'-napoi în hol în goană, eu fără măcar să-mi dau seama 
că n-aveam pantalonii pe mine şi-alergând pe după casă 
pentru a intra pe scara din faţă tocma-n momentu-n care 
madam Littlejohn intra pe uşa din dos c-un braţ de rufe-ntr-o 
mână şi cu scândura de spălat în ailaltă; ei pretind c-a zis: 
„leşi afară, putoarea dracului” şi că i-a rupt scândura-n cap 
şi-a aruncat amândouă bucăţile după el fără să schimbe 
mâna măcar, calu-ntorcându-se şi luând-o la fugă prin hol 
tocma' când eu urcam treptele din faţă şi sărind direct peste 
băieţelu' care sta-n hol, în picioare, cu funia de şleau în 
mână, fără să-i ating-un fir de păr de pe cap, până pe 
veranda din faţă unde-a dat peste mine şi nici măcar nu s-a 
oprit: s-a sucit ca un vârtej şi-a luat-o pe verandă, şi-a sărit 
peste balustradă înapoi în curte, parc-ar fi fost un şoim 
mare, bălţat, de circ, plutind în lumina lunii, şi din două 
sărituri a traversat curtea şi-a tulit-o pe poartă, că nu se 
gândise nimeni încă s-o-nchidă; l-am mai auzit p-ormă când a 
dat de podu' de lemn dincoace de răspântia care duce la 
Bookwright. Şi băiatu' ăsta a ieşit atunci din casă, tot cu 
capătu' de funie-n mână. „Bună seara, domnu' Ratliff. Nu 
ştiţi încotro a luat-o?” ...Sau poate că n-ai dreptate. 

Pui de cal, pui de câine, de mâţă, de maimuţă, de elefant, 
pui de orice, numai pui de Snopes nu. Şi-apoi închipuieşte-ţi, 
nu mai mult, doar atât: închipuieşte-ţi; închipuieşte-ţi şi- 
nfioară-te: înc-o generaţie ieşită din Eck Snopes şi inocenţa 
lui, înc-o generaţie până ce credinţa asta naivă şi 
scandaloasă, că cinstea şi curajul prezintă valoare practică, 
să aibă timp să piardă din strălucire şi din căldură, să nu 
rămână din ea decât obişnuinţa curajului şi-a cinstei; adaugă 
apoi la asta moştenirea de la natură a neamului ăstuia: o 
rapacitate rece ca instinctul şi ca respiraţia, şi tremură la 
gândul perspectivei: obişnuinţa curajului şi-a cinstei 
combinate cu rapacitatea, sau rapacitatea pe care cinstea şi 
curajul o ridică la puterea n: nu pui de cal, ci pui de leu sau 
de tigru: Genghis Han sau Tamerlan, sau Attila-n mijlocul 
unui Jefferson lipsit de apărare şi imposibil de apărat. In 
momentul acela, Ratliff se uită la mine. 

Adică tot timpul se uitase la mine. Vreau să zic că 

69 


descoperisem, c-un fel de groază, că uitasem o clipă că mă 
privea. 

— Ce? făcui. Ce spuneai? 

— Că n-ai dreptate. Pe chestia cu slujba de paznic de 
noapte a lu’ Eck la rezervoru' de păcură. De data asta n-a 
fost Manfred de Spain. Au fost masonii. 

— Ce? făcui, strigai eu. 

— Da, aşa-i. Eck era unul din gradele cele mai mari din 
loja lu’ moş Billy la Moşia Franţuzului. Moş Billy a trimis 
vorbă masonilor din Jefferson să-i găsească lui Eck o slujbă 
uşoară, pe chestia cu gâtu' rupt. 

— Chiar aşa? făcui eu. Chiar în halul ăsta? Primul la rând 
în ascensiunea asta atât de scandaloasă şi de funestă, şi de 
terorizantă, şi însuşi Will Varner să trebuiască să-şi 
folosească influenţa pân’ la douăjdouă de mile depărtare, ca 
să-şi ferească Moşia Franţuzului? 

Pentru că acela care i-a urmat lui Eck la tejgheaua birtului 
a fost I.O., fierarul-dascăl-bigam, sau puiosu' în bigamie - 
unu’ mărunţel, slab şi limbut, c-o mutră de nevăstuică, 
vorbind întruna, un debit neîntrerupt de zicale şi de 
proverbe, de obicei fără nicio legătură nici între ele, nici cu 
altceva, care nici cu ciocanu-n mână n-ar fi atârnat cât 
nicovala dispărută, nicovala de care fusese deposedat; unu’ 
(fireşte, după spusele lui Ratliff, veşnicul Ratliff) care- 
ajunsese la Moşia Franţuzului vorbind, sau mai curând se 
pomeniseră-ntr-o dimineaţă cu el gata vorbind în fierăria lui 
Varner, pe care-o ţinuse pân’ atunci un bătrân, unu’ 
Trumbull; cinzeci de ani o ţinuse, de când era copil. 

Da fierar I.O. nu era. Doar trăia pe spinarea fierăriei. 
ĂIlalt, Eck al nostru, văru-său (sau care-o fi fost rudenia 
dintre ei, pentru că era de-ajuns să fie amândoi Snopes ca să 
fie legaţi pe vecie, parc-ar fi fost cu jurământ să facă faţă 
vieţii laolaltă, ca doi francmasoni, afară doar dacă se 
dovedea că nu-i vrednic, cum se-ntâmplase cu Eck, după 
apostazia lui) era cel care muncea, de fapt. Până-ntr-o zi, 
într-o dimineaţă, când diaconul, Eck, nu era acolo, sau poate 
cine ştie îi dăduse minte parohului, marelui preot, pentru 
prima dată, că-n fond al lui era dreptul şi-a lui era puterea să 

70 


slujească, să-mpărtăşească, şi că nimeni nu-l putea opri: şi-n 
dimineaţa aia nimeri Zack Houston cu-armăsaru' lui de 
călărie, şi Snopes, chiar de la prima caia, i-o bătu în carne 
vie; la care Houston îl apucă pe Snopes şi-l ridică, şi-l zvârli 
cu ciocan cu tot în hârdău' cu apa de răcit, şi făcu ce făcu să 
ţină locului calu’ care se smucea şi să-i scoată şi potcoava, şi 
caiaua deodată, şi duse calul afară, şi-l legă, şi se-ntoarse, şi- 
| mai vâri o dată-n hârdău pe Snopes. 

Da' nici învăţător nu era. Nu numai că uzurpase această 
demnitate în ochii celor ce nu-l ştiau, da' o furase chiar 
neamurilor lui. Cu toate că la Moşia Franţuzului nu se ştia 
încă. Ce ştiau ei era că nu ieşise încă bine din fierărie (sau 
încă nu se zvântase ca lumea după baia pe care i-o făcuse 
Houston în hârdău-n care-l aruncase) că fu instalat învăţător 
(„profesor” i se zicea învățătorului la Moşia Franţuzului - 
desigur, cu condiţia să poarte pantaloni) în şcoala c-o 
singură sală de clasă, care făcea parte integrantă din regatul 
bătrânului Varner - făcea parte integrantă, nu pentru că 
bătrânul Varner sau altcareva de la Moşia Franţuzului 
socotea că instruirea tineretului umplea un gol real sau 
răspundea unei necesităţi comunale, ci doar pentru că o 
localitate, ca să fie completă, trebuia să aibă o şcoală care să 
funcţioneze, aşa cum un tren de marfă trebuie să aibă un 
furgon ca să fie complet. 

Aşa că acum I.O. Snopes era învăţător; la scurtă vreme 
după asta se însură cu o jună frumuseţe locală şi, dup-un an 
de zile, plimba prin sat un cărucior de copil, fabricaţie 
proprie, iar nevastă-sa era din nou însărcinată; ai fi zis c- 
acuma aveai de-a face cu un om nu numai aşezat, da' sortit 
să-ncremenească locului, până ce, cam prin al treilea an, 
apăru într-o bună zi o femeie corpolentă, cenuşie la faţă, 
deşi încă tânără, c-un băiat durduliu de vreo cinci anişori, 
cenuşiu la faţă şi el, şi opri brişca în faţa prăvăliei lui 
Varner... 

— Era nevastă-sa, zise Ratliff. 

— Nevastă-sa? făcui, strigai eu. Păi credeam... 

— Aşa credeam şi noi, zise Ratliff. Când îl vedeam 
împingând căruciorul fabricaţie proprie, de data asta cu doi 

71 


în el, gemeni, pe care-i şi botezase Bilbo şi Vardaman, plus 
primul, Clarence. Da, dom'le, să s-apuce să-i toarne trei plozi 
când s-aştepta să pice ailaltă nevastă, cu ăl' mare, să pună 
gheara pe el - un ăla mic şi uscat cât un rac şi nevastă-sa 
astalaltă - nu, vorbesc de cea pe care-o avea la Moşia 
Franţuzului când apăruse nevasta număru' unu - nu era nici 
ea înaltă, o nepoată de soră prin alianţă a lu' madam Vernon 
Tull -, da'-i dăduse nişte odrasle tot cenuşii şi tot durdulii ca 
şi àl’ din brişcă cu mă-sa, de oprise-n faţa prăvăliei, zicându- 
le ălora care se-ntâmplaseră-n clipa aia pe verandă: Il aud 
pe I.O. că-i înăuntru. (Era. Il auzeam toţi.) Fiţi buni şi 
spuneţi-i c-a venit nevastă-sa. 

— Asta a fost tot. Era destul. Când venise la Moşia 
Franţuzului, exact cu trei ani de zile înainte, avea un 
geamantan mare, şi probabil că-n ăşti trei ani mai adunase 
câte ceva; afară de ăi trei plozi, adică. Da' n-a mai stat să ia 
cu el nimic. Doar ce-a ieşit pe uşa din dos a prăvăliei. Flem 
de mult i-l adusese lui Varner pe Trumbull înapoi la fierărie, 
da’ acuma aveau nevoie şi de-un alt profesor, sau, în orice 
caz, or să aibă îndată ce-o apuca I.O. pe după primul colţ, s-o 
poată şterge peste câmp, nevăzut. Ceea ce probabil c-o şi 
făcuse; că nimeni n-a spus vreodată să fi zărit vreun nor de 
praf depărtându-se pe-un drum oarecare. Ba ziceau chiar că- 
i amuţise şi gura, da’ eu mă-ndoiesc. Toate au o măsură, nu? 

Fireşte. Dar I.O. n-avea. Vreau să spun că el vorbea deja 
când fu’ văzut apărând la birt în dosul tejghelei, cu şorţul 
slinos, luându-ţi comanda şi gătind-o prost sau gătindu-ţi 
altceva, nu pentru că se grăbea, ci pentru că niciodată nu se 
oprea din vorbit ca să ai tu timp să-l corectezi sau să-l faci să 
tacă, trăncănind fără-ncetare la proverbe şi la metafore- 
ncurcate şi scâlciate, fără cap şi fără coadă. 

Şi nevastă-sa, vreau să spun nevasta număru' unu, căreia i 
s-ar putea zice nevasta iniţială; era număru' unu pe afiş, dar 
pe scenă juca rolul număru' doi. Cealaltă, număru' doi pe 
afiş, chiar dacă juca pe scenă rolul număru' unu, nepoata de 
soră a nevestei lui Tull, care-i fătase a doua serie de ceea ce 
Ratliff numea odrasle cenuşii, Clarence şi gemenii Vardaman 
şi Bilbo, rămăsese la Moşia Franţuzului. Cea iniţială, cea 

72 


care apăruse la Moşia Franţuzului în brişcă şezând şi 
plecase de la Moşia Franţuzului tot în brişcă şi tot şezând, 
era cea care apăru cinci ani mai târziu la Jefferson, tot 
şezând, transferată, nu se ştie cum şi fără soluţie de 
continuitate, din brişca-n care-o văzuse Ratliff acum exact 
cinci ani la douăjdouă de mile de-acolo, direct în balansoarul 
de pe veranda din faţă a pensiunii unde-o vedeam noi acuma 
şezând în acelaşi unghi drept şi ţinându-şi genunchii cu 
mâinile-mpreunate, parcă n-ar fi avut deloc articulaţii mobile 
la şold - o femeie care-ţi făcea impresia c-avea densitatea 
specifică şi imobilitatea plumbului şi-a uraniului, aşa că 
orice-ar fi fost forţa care-o transferase din brişcă în 
balansoar, omenească n-a fost, că nici chiar zece de-alde 1.O. 
n-ar fi putut. , 

Pentru că Snopes urca repede treptele acum. Asta - I.O. și 
cu nevasta corpolentă şi cenuşie, veşnic şezând pe scaun, şi 
cu băiatul durduliu şi cenuşiu (îl chema Montgomery Ward) - 
nici nu se oprise măcar la cortul din dosul birtului unde mai 
locuia încă Eck cu nevastă-sa şi cu doi băieţi acuma („De ce 
nu?” făcuse Ratliff. „Dacă nu friptul cârnaţilor, sunt atâtea 
alte lucruri pe care le poţi face fără să te uiţi la ce faci.”) Ei - 
I.O. cu-ai lui - săriseră complet etapa asta, nevastă-sa, de-a 
dreptul în balansoarul de pe veranda din faţă a pensiunii, o 
clădire pătrată, mare, mai mult nevopsită decât vopsită, 
imediat lângă Piaţa Mare, unde trăgeau conducătorii 
ambulanți de turme şi geambaşii de catâri şi unde li se 
dădea casă şi masă, şi erau ţinuţi izolaţi juraţii şi martorii 
importanţi în timpul sesiunii tribunalului, şi unde ea a stat 
legănându-se-ntruna - fără să facă nimic, nici să citească, 
nici măcar să se uite la cine intră sau iese pe uşă sau trece 
pe stradă: doar legănându-se - cinci ani câţi au trecut până 
ce casa s-a transformat din pensiune într-un fel de cotineaţă 
şi au bătut pe unul dintre stâlpii verandei din faţă o 
scândură de brad, pe care era scris cu mâna, cu nişte litere 
oribile: 


HOTEL SNOPES 


73 


cu amândouă S-urile pe dos. 

Şi-acuma Eck, a cărui naivitate sau onestitate, sau 
amândouă la un loc, de mult îl mutaseră de la birt pe 
scaunul de paznic de noapte la rezervorul de păcură de 
lângă depoul de locomotive, îşi mutase şi nevasta, şi feciorii 
(Wallstreet Panic - oh, da, şi eu ca şi Ratliff: nu-mi venea să 
cred una ca asta, că-l chema aşa, cu toate că al ălui mic, 
Admiral Dewey, ni se părea, amândurora, că merge) din 
cortul din dosul lui. De fapt, birtul n-a fost vândut cu totul, 
acareturi şi vad, şi căţel, şi purcel, ci golit cu binişorul şi 
mutat cu clientelă cu tot, fără să fie-nchis nicio zi măcar, în 
noua pensiune, unde era madam Eck gospodină acum; mutat 
cu totul prin faţa specimenului din balansoar de pe verandă, 
care, continuând să se legene, intra în legendă, devenea 
piatră de hotar, legănându-se ca pe vremuri firmele cu efigie 
agăţate-n faţa vechilor cârciumi englezeşti, aşa că oamenilor 
de la ţară, care veneau la oraş şi întrebau de Hotel Snopes, li 
se spunea să meargă drept înainte şi unde-or să dea de-o 
femeie legănându-se-n balansoar, acolo era. 

Şi acum intră în scenă cel căruia I.O. îi uzurpase, dacă nu 
meseria, cel puţin titlul. Era adevăratul Snopes-învăţător. 
Adică nu: arăta ca un învăţător. Sau mai bine altfel: arăta ca 
John Brown, cu un defect inextirpabil şi necamuflabil: un 
bărbat înalt şi slab, cu o redingotă pătată, cu un şnur în loc 
de cravată şi o pălărie cu boruri mari, ca de politician, cu 
ochi reci şi furioşi, şi cu bărbia ascuţită, de orator: n-avea 
acea logoree a vărului său (sau ce rubedenie va fi fost cu 
I.O.; niciunul dintre ei n-avea un aer de familie, erau Snopeşi 
şi-atât, cum în coloniile de şobolani sau de termite sunt 
şobolani sau termite), dar avea un dar, un fler al lui infailibil, 
de chiţibuşar parşiv, bun să citească fără greş gândul celor 
cu care-avea de-a face: o aptitudine de demagog în a se servi 
de oameni pentru propriile sale pofte, totul învăluit într-un 
lustru de cultură şi de religie; înseşi numele celor doi fii ai 
săi, Byron şi Virgil, nu erau doar exemple, ci avertismente. 

Şi nici ăsta nu era învăţător. De altminteri, spre deosebire 
de văru-său, n-a rămas printre noi destul ca să trebuiască să 

74 


ne facă dovada că nu-i. Sau poate că, venind la noi vara şi 
plecând înainte de-a fi iar vară, doar a suplinit între două 
numiri. Sau poate că lucra-n vacanţă în locul altuia care 
lucra-n vacanţă. Sau poate că-şi făcea de lucru la pensiune 
sau prin jur, sau prin Piaţa Mare doar în timpul pe care i-l 
lăsa liber adevărata şi bucolica lui meserie, a cărei scenă şi 
cadru erau bisericile de ţară risipite prin ţinut şi gârlele, şi 
iazurile de-adăpat caii, unde în duminicile toride de vară se 
ţineau adunări religioase sau se făceau botezuri: el (avea o 
voce frumoasă de bariton şi probabil că ultimul diapazon de 
gură în bună stare din toată partea de nord a 
Mississippiului) dădea tonul şi recita cuvintele, până ce, într- 
o bună zi, un detaşament de taţi furioşi l-au prins c-o fată de 
paisprezece ani într-o magazie goală şi l-au uns cu smoală, şi 
l-au tăvălit prin pene, şi l-au gonit din ţinut. Fusese vorba şi 
de scopit, dar unu' mai moderat şi mai timorat i-a convins să 
renunţe şi să păstreze făgăduiala pentru viitor, în caz de 
întoarcere. 

Aşa că nu rămâneau de pe urma lui decât cei doi fii, Byron 
şi Virgil. De altfel Byron nu mai sta cu noi, se dusese la 
Memphis la un liceu comercial. Să înveţe contabilitate; se 
zicea, dar nu dădeam prea multă crezare, că însuşi colonelul 
Sartoris era vârât în chestia asta: colonelul Sartoris, din 
odaia din dos a băncii, unde era biroul lui - îndoială care 
cerea, impunea cercetări, pentru că, dintre noi, câţiva îşi mai 
aminteau câte ceva, iar cei mai bătrâni, printre ei şi tata, nu 
uitaseră: primul Ab Snopes, patriotul (depinde din ce punct 
de vedere te situezi) cavalerist, cel cu raidurile, sau simplu 
hoţ de cai spânzurat (nu de un magistrat militar federal ci, 
după cum se crease legenda, de unul confederat) pe când 
făcea parte din escadronul fostului colonel Sartoris cel 
adevărat, tatăl actualului nostru bancher-colonel-onorific, 
care fusese numai în serviciu auxiliar, simplu aghiotant în 
statul major al tatălui său atunci, în amurgul acela desperat 
din 1864 - 1865, când şi alţii, nu numai Snopeşii, trebuiau să 
aleagă, nu supraviețuirea în cinste şi onoare, ci între o cinste 
şi onoare deşarte şi o supravieţuire aproape tot atât de 
deşartă. 

75 


Calul care se-ntoarce acasă, la iesle. Da, da, aşa ziceam 
noi toţi, deştepţii: cum era să pierdem ocazia? Nu c-am fi 
crezut sau chiar că n-am fi crezut, ci pur şi simplu ca să 
apărăm memoria fostului colonel, spunând tare între noi 
ceea ce ne închipuiam că tot tribul Snopeşilor îşi şoptea de 
multă vreme pe ascuns unul altuia. Fireşte, niciun magistrat 
militar confederat nu l-a schimbat pe acel prim Ab Snopes, 
dar Snopeşii înşişi l-au imolat în acel schelet al lui ca să 
urce, cum se zice, prăpăditu-n cârca descendenților 
comandantului lui Ab, îndată ce aceşti descendenţi vor arăta 
o spinare care să merite să-i urci prăpăditu-n cârcă; în cazul 
de faţă, banca pe care colonelul Sartoris al nostru o 
înființase acum vreo cinci ani. 

Nu c-am fi crezut într-adevăr ceva, fireşte. Ce vreau să 
spun e că pe colonelul Sartoris n-aveai nevoie să-l şantajezi 
c-un schelet. Pentru că noi toţi în ţinutul ăsta, chiar şi dup-o 
jumate de veac, tot sentimentali am rămas când e vorba de 
eroii dezastrului nostru înecat în vitejie, de înfrângerea 
noastră definitivă şi iremediabilă, şi eroii aceia pe care 
colonelul Sartoris i-a recrutat chiar de-aici, din părţile 
noastre, ai noştri erau, desigur, pentru că erau taţii şi 
bunicii, şi unchii, şi unchii unchilor noştri. Şi cine-avea mai 
mult drept să fie sentimental pe chestia asta decât colonelul 
Sartoris al nostru, al cărui tată fusese colonelul Sartoris, 
care-i încorporase şi făcuse instrucţie cu ei şi constituise 
detaşamentul şi, când putuse, le scăpase fiecăruia viaţa în 
lupte şi-i apărase chiar sau măcar îi descurcase şi-i ferise de 
poftele şi viciile lor simple, omeneşti când stăteau degeaba 
între două lupte; Byron Snopes nu era primul dintre 
descendenţii celor al căror nume figurase în fosta companie 
şi batalion, şi regiment care să fi avut parte de generozitatea 
colonelului Sartoris. 

Da' când ziceai s-a-ntors calu' acasă, la iesle, suna mai 
bine. Nu că făceam noi pe deştepţii; era mai curând un fel de 
dispreţ spontan, care ne unea irevocabil într-un front comun 
împotriva a ceea ce însemna cuvântul Snopes pentru noi şi 
pentru toţi ăilalţi, indiferent cine-ar fi fost, pe care simpla 
alăturare a numelui ăstuia de-al lor îi păta şi-i infecta 

76 


definitiv. În orice caz, el (calul întors la iesle) apăruse în 
momentul oportun, încins şi-narmat cu diploma de liceu 
comercial; îl vedeam prin, dincolo, înăuntrul reţelei de 
sârmă care ne păzea banii şi registrele complicate în care 
erau trecuţi şi al căror custode era colonelul Sartoris, 
aplecat (el, Snopes, Byron) pe pupitrul de contabil, într-o 
atitudine nu chiar de rugăciune, de obedienţă; nu chiar de 
modestie în faţa strălucirii, în faţa sclipirii orbitoare a 
banului orb, ci mai curând de un fel de silinţă respectuoasă 
şi deloc umilă, de-o curiozitate cuviincioasă şi invincibilă, de- 
o nevoie imperioasă de a deprinde mecanismul 
înregistrărilor; nu pătrunsese pe furiş în lumina orbitoare a 
misterului cât încerca să ridice la un colţ, la o margine vălul, 
fără a atrage atenţia asupra sa. 

Cum era cel din urmă, cel mai mărunt în ierarhie, se 
slujise de-o trestie lungă de pescuit ca să se poată apropia, 
s-ajungă cu mâna; se slujise, zic, ca să-ncâlcesc şi să-ncurc şi 
mai mult metafora, de-o modestă trestie scoasă din aceeaşi 
tolbă în care fusese şi postul de administrator al uzinei 
electrice, pentru că Sartoris, colonelul, făcuse parte din 
grupul iniţial de vânători de cerbi şi de urşi al maiorului De 
Spain bătrânul, când maiorul De Spain înființase tabăra lui 
anuală de vânătoare din Valea Mare îndată după război; şi 
când colonelul Sartoris  înfiinţă banca, acum cinci ani, 
Manfred de Spain, cu banii tatălui său, deveni unul dintre 
primii acţionari şi membri ai consiliului de administraţie. 

Ei da, calul era în fine acasă, instalat în grajd. Ca s-ajungă, 
cu timpul fireşte (era suficient s-aşteptăm; n-aveam să ştim 
niciodată dinainte cum şi ce fel, se-nţelege, chiar dac-am fi 
urmărit, dar mai mult sau mai puţin tot aveam să constatăm 
când), să fie grajdul lui, şi colonelul Sartoris, la rândul său, 
scos, deposedat şi de grajd, şi de iesle, şi de fân, întocmai 
cum fuseseră Ratliff şi Grover Cleveland Winbush scoşi şi 
deposedaţi de restaurantul lor. N-aveam să ştim cum, 
desigur, pentru că nu era treaba noastră; dar fireşte, cine 
putea să spună că era măcar unul printre noi care să nu fi 
vrut să ştie: când noi, dându-ne de pe-acum seama că n-o să 
fim  niciodată-n stare să apărăm Jeffersonul împotriva 

77 


Snopeşilor, renunţam, cedam Jeffersonul Snopeşilor cu 
bancă, cu primărie, cu consiliu comunal, cu biserică cu tot, 
aşa că, apărându-se ei înşişi de Snopeşi, necesarmente 
aveau să ne apere şi să ne ocrotească şi pe noi, vasalii lor, 
bunurile lor mişcătoare. 

Tolba o purta în spate Manfred de Spain, dar săgețile, una 
câte una, erau scoase de mâna femeii aceleia blestemate, 
nemaipomenite, acea Elenă de la Moşia Franţuzului, acea 
Semiramidă - nu: nu Elenă, nici Semiramidă, ci Lilith: cea 
dinaintea chiar şi-a Evei şi pe care ziditorul lumii, cuprins de 
desperare şi de stupoare, şi de spaimă, fusese silit s-o 
suprime el personal, s-o anihileze, pentru ca Adam să poată 
lăsa o progenitură care să populeze lumea; şi-acum eram la 
mine-n birou; nu trimisesem să-l cheme, nici nu-l invitasem: 
mă urmase, intrase după mine şi se aşezase pe scaun în faţa 
mea, la birou, cu cămaşa lui albastră decolorată, imaculată, 
fără cravată, şi cu faţa lui bronzată şireată, blândă şi cu ochii 
care mă observau, daţi dracului de pătrunzători, daţi 
dracului de inteligenţi, de prea inteligenţi. 

— Şi dumneata râdeai de ei, zise. 

— De ce nu? făcui eu. Ce altceva putem face când e vorba 
de ei? Fireşte, gluma dumitale e mai tare: nu mai ai nevoie 
să prăjeşti cârnaţi. Dar, ai răbdare, dă-le timp; poate c-or să 
pună pe-unu' de-al lor să urmeze-un curs de drept prin 
corespondenţă, şi-atunci n-o să mai fie nevoie să fac eu pe 
procuroru'... 

— Am zis şi dumneata, făcu Ratliff. 

— Ce? 

— La-nceput şi dumneata râdeai de ei, zise el. Sau poate 
că mă-nşel, poate că mai râzi şi-acuma? Şi mă privea, mă 
observa al dracului de pătrunzător, al dracului de inteligent. 
De ce să n-o spui? 

— Să spun ce? făcui eu. 

— leşi afară de-aici, Ratliff, zise el. 

— leşi afară de-aici, Ratliff, zisei eu. 


78 


3 
CHARLES MALLISON 


Poate pentru că mama şi cu unchiu' Gavin erau gemeni şi- 
a dat mama seama, aproape tot atât de repede ca şi Ratliff, 
ce-l frământa pe unchiu' Gavin. 

Stăteam toţi la bunicu' pe-atunci. Vreau să zic că, pe 
vremea aia, bunicu' mai trăia, şi el, şi cu unchiu' Gavin 
aveau o aripă a casei, bunicu' dormitorul lui şi odaia căreia-i 
ziceam toţi biroul de jos, şi unchiu' Gavin pe-aceeaşi parte, 
sus, unde-şi zidise o scară exterioară, aşa că putea să iasă şi 
să intre prin curtea laterală, şi mama cu tata şi cu văru' 
Gowan, aripa cealaltă, cât timp Gowan a mers la liceu la 
Jefferson, aşteptând să intre la o şcoală preparatoare la 
Washington, să se pregătească pentru universitatea din 
Virginia. 

Aşa că mama se aşeza în capătul mesei unde obişnuise să 
şadă bunica, şi bunicu' în faţa ei, în capătul celălalt, şi tata 
pe o parte, şi unchiu' Gavin, şi cu Gowan (eu nu mă 
născusem încă şi, chiar dacă m-aş fi născut, aş fi mâncat încă 
în bucătărie, cu Aleck Sander) pe partea cealaltă, şi Gowan 
zicea că unchiu' Gavin nici măcar nu se mai făcea că 
mănâncă: şedea şi vorbea despre Snopeşi cum făcuse în 
ultimele două săptămâni la fiecare masă. Aproape c-ai fi zis 
că-şi vorbea lui însuşi, ca un mecanism remontat, căruia nu i 
se mai isprăveşte arcul, necum să se oprească, ca şi cum n- 
ar fi fost nimeni şi nimic care să fi vrut să se oprească, cum 
nu voia nici el. Nu-i vorbea de rău. Gowan nu pricepea. Era 
ca şi cum unchiu' Gavin simţea nevoia să povestească, dar 
ce-avea el de povestit era atât de caraghios, că prima lui 
grijă povestind era să-ncerce să facă să nu pară atât de 
caraghios cât era, pentru că, dac-ar fi lăsat să se vadă cât de 
caraghios era în realitate, toţi, chiar şi el, ar fi trebuit să 
râdă atât de tare, încât nu l-ar mai fi putut auzi. Şi-acuma 


79 


nici mama nu mai mânca: şedea nemişcată uitându-se la 
unchiu' Gavin, până ce, în cele din urmă, bunicu' îşi scoase 
şervetul de la gât şi se ridică, şi tata, şi unchiu' Gavin, şi 
Gowan se ridicară şi ei, şi bunicu' îi zise mamei ca de fiecare 
dată: 

— Mulţumesc pentru masă, Margaret, şi puse şervetul pe 
masă, şi Gowan se duse să-i ţină uşa deschisă până ieşi, cum 
aveam să fac eu după ce-aveam să mă nasc şi să mă fac 
destul de mare. Şi Gowan rămânea acolo până ce ieşeau şi 
mama, şi tata, şi unchiu' Gavin. Dar de data asta nu. Mama 
nici nu se mişcase măcar, şedea încă imobilă şi se uita la 
unchiu' Gavin; tot la unchiu' Gavin se uita şi când îi zise 
tatii: 

— Nu vreţi să ieşiţi, tu şi cu Gowan? 

— Eu nu, făcu Gowan. Pentru că el fusese-n birou în ziua 
aia când intrase Ratliff zicând: 

— Bună seara, domnu' avocat, am trecut p-aici să mai aflu 
noutăţi despre Snopeşi. Şi unchiu' Gavin îi zise: 

— Ce noutăţi? Şi Ratliff: 

— Adică vrei să zici despre care Snopeşi? Şi şedea acolo-n 
scaun uitându-se la unchiu' Gavin până ce-i spusese-n cele 
din urmă: 

— De ce nu-i dai drumu” şi spui? Şi unchiu' Gavin zise: 

— Să spun ce? Şi Ratliff zise: 

— leşi-afară de-aici, Ratliff. Aşa că Gowan zise: 

— Eu nu. 

— În cazul ăsta, daţi-mi voie mie, făcu unchiu' Gavin 
punând şervetul jos. Dar mama tot nu se mişcase. 

— Ai vrea să-i fac o vizită? zise ea. 

— O vizită cui? făcu unchiu' Gavin. Da’ chiar şi Gowan şi-a 
dat seama că răspunsese prea repede. Pentru c-atunci a 
priceput chiar şi tata. Adică sigur nu sunt. Chiar dac-aş fi 
fost de faţă şi nu mai mare decât era atunci Gowan, mi-aş fi 
dat seama că, dac-atunci când a trecut Mrs Snopes pentru 
prima dată prin piaţă aş fi fost major sau aproape, nu numai 
c-aş fi priceput ce se-ntâmplă, da’ poate c-aş fi păţit la fel ca 
unchiu' Gavin. Gowan zice că tata parc-atunci ar fi priceput. 

— Ei, drăcie, zise el. Vasăzică asta te mănâncă pe tine de 

80 


două săptămâni încoace. Apoi către mama: Nu, ce Doamne, 
iartă-mă. Nevastă-mea să fac-o vizită unei... 

— Unei ce? sări unchiu' Gavin iute şi tăios. Şi mama tot nu 
se mişcase: şedea între ei amândoi în picioare, înfruntându- 
se. 

— Domnule, zise ea. 

— Ce? făcu unchiu' Gavin. 

— Unei ce, „domnule“? zise mama. Sau poate numai 
„domnule”, pe-un anume ton. 

— Atunci zi-i tu pe nume, zise tata către unchiu' Gavin. 
Ştii tu ce. Ce zice tot oraşu'! Ce ştie tot oraşu' despre ea şi 
Manfred de Spain. 

— Care tot oraşu'? zise unchiu' Gavin. Afară de tine? Tu şi 
mai cine? Aceiaşi probabil care-o bârfesc şi-o terfelesc şi pe 
Maggie, fără să ştie mai mult decât ştii tu? 

— De nevastă-mea vorbeşti? făcu tata. 

— Nu, zise unchiu' Gavin. Vorbesc de soră-mea şi de Mrs 
Snopes. 

— Liniştiţi-vă, măi băieţi, făcu mama. Cel puţin scutiţi-l pe 
nepotu-meu. Şi-i zise lui Gowan: Gowan, spune drept, n-ai 
vrea să treci dincolo? 

— Nu, zise Gowan. 

— Să-l ia dracu' pe nepotă-tu, strigă tata. N-am s-admit ca 
mătuş'-sa... 

— Tot de nevastă-ta vorbeşti? zise unchiu' Gavin. De data 
asta, mama se ridică şi ea, postându-se între ei, care se- 
aplecaseră puţin unul spre altul pe deasupra mesei. 

— Şi cu asta, basta, zise mama. Cereţi-mi scuze amândoi! 
Aşa făcură: Şi-acum cereţi-i scuze şi lui Gowan! 

Gowan zice că i-au cerut. 

— Da' al dracului să fiu dacă permit... începu iar tata. 

— Te rog! i-ai cerut scuze şi s-a isprăvit, zise mama. 
Chiar dacă Mrs Snopes este ce spui tu că este, atâta vreme 
cât eu sunt ce şi tu, şi Gavin spuneţi că sunteţi de acord că 
sunt, dacă într-adevăr sunteţi de acord, ce risc dacă stau 
zece minute în salonul ei? Beleaua cu voi, bărbaţii, e că nu 
ştiţi ce-s femeile. Pe femei nu le interesează moralitatea. 
Nici măcar imoralitatea nu le interesează. Cucoanelor din 

81 


Jefferson puţin le pasă ce face ea. Da’ n-o să-i ierte niciodată 
cum arată. Nu: n-o să-i ierte cum se uită domnii din Jefferson 
la ea. 

— Vorbeşte pentru frate-tău, zise tata. Nu m-am uitat în 
viaţa mea la ea. 

— Cu-atât mai rău pentru mine, zise mama, dacă am de 
bărbat un sobol. Ba nu: sobolul are sânge cald; un orbete de 
cavernă... 

— Nu zău, al dracului să fiu dacă mai pricep ceva, făcu 
tata. Asta vrei? Un bărbat care-n fiecare sâmbătă seară să se 
ducă la Memphis, să umble de colo până colo, pe străzi rău- 
famate? 

— Acuma, vă convine, nu vă convine, am să vă rog să ieşiţi 
afară, zise mama. Aşa că unchiu' Gavin ieşi şi se duse sus, la 
el în odaie, şi mama sună să vină Guster, şi Gowan deschise 
uşa, să iasă mama şi tata, şi pe urmă mama şi cu Gowan s-au 
dus pe verandă, în faţă (era în octombrie, destul de cald încă 
să poţi sta după prânz afară), şi ea îşi luă coşuleţul cu lucru 
de mână, şi tata apăru cu pălăria pe cap zicând: 

— Nevasta lu' Flem Snopes intrând în societatea din 
Jefferson agăţată de fusta fetei judecătorului Lemuel 
Stevens. Şi plecă în oraş, la prăvălie; pe urmă apăru şi 
unchiu' Gavin şi zise: 

— Atunci, te duci? 

— Fireşte, zise mama. E chiar atât de grav? 

— Încerc să fac aşa ca să nu fie, zise unchiu' Gavin. Dar, 
chiar dacă nu eşti decât femeie, şi tot trebuie s-o vezi. Nu se 
poate să n-o fi văzut. 

— În orice caz, am văzut cum se uită bărbaţii la ea, zise 
mama. 

— Da, făcu unchiu' Gavin. Nu se-auzise aerul dat afară ca 
atunci când vorbeşti. Se-auzise aerul tras în piept: Da. 

— Ai s-o scapi... zise mama, fără să se uite la unchiu' 
Gavin, uitându-se numai la ciorapul pe care-l cârpea. 

— Da! zise unchiu' Gavin, scurt, repede. Nu mai era aer 
tras în piept de data asta, atât de repede rostise, făr' a se 
putea opri, c-a trebuit să-ncheie mama pentru el: 

— ... de Manfred de Spain. 

82 


Dar unchiu' Gavin apucase să se stăpânească; acum glasul 
lui era dur. 

— Şi tu, zise el. Şi tu, şi bărbatu-tău. Voi, cei grozavi, cei 
puri, cei ireproşabili. Charles, care singur spune că nu s-a 
uitat la ea în viaţa lui, şi tu, tot după spusa lui, nu numai fata 
judelui Stevens, da' şi nevasta cezarului. 

— La drept vorbind, ce vrei...? zise mama. Pe urmă zice 
Gowan că s-a oprit şi s-a uitat la el: Spune sincer, nu vrei să- 
ţi dau voie să pleci? Ca să-mi faci mie plăcere? zise mama. 

— Nu, făcu Gowan. 

— N-ai încotro nici tu, nu-i aşa? zise ea. Ajungi şi tu 
bărbat, nu? Apoi se-ntoarse la unchiu' Gavin: La drept 
vorbind, ce spui că nu mai poţi suporta? Că Mrs Snopes nu-i 
o făptură imaculată sau că, după cum s-arată, l-a ales tocmai 
pe Manfred de Spain cu care să nu fie imaculată? 

— Da! zise unchiu' Gavin. Adică nu! Toate-s minciuni, 
bârfeli! Toate-s... 

— Da, zise mama. Ai dreptate. Probabil c-aşa-i. Sâmbătă 
după-amiază nu-i chiar momentul potrivit de mers la bărbier, 
da' poate că tot te-ai gândi să intri când treci pe-acolo. 

— Mulţumesc, zise unchiu' Gavin. Da dacă-i vorba să 
pornesc în cruciada asta cu vreo şansă de succes, trebuie să- 
mi fac măcar un cap lăţos de sălbatic, să mă creadă lumea. 
Vasăzică te duci? 

— Desigur, zise mama. 

— Îţi mulţumesc, zise unchiu' Gavin. Şi plecă. 

— Acuma poate-mi dai voie să plec şi eu, zise Gowan. 

— Acuma de ce să mai pleci? zise mama. Se mai uita încă 
după unchiu' Gavin cum mergea pe alee şi ieşea în stradă 
acum: Trebuia să se fi-nsurat cu Melisandra Backus, zise ea. 
Melisandra Backus locuia pe o plantație la vreo şase mile de 
oraş, cu tatăl ei şi cu o sticlă de whiskey: Nu vreau să spun 
că era un betiv. Era un agricultor foarte bun. Doar că-şi 
petrecea timpul liber vara pe verandă şi iarna în bibliotecă, 
cu sticla, citind versuri latineşti. Miss Melisandra şi cu 
mama merseseră împreună la şcoală şi pe urmă la pension. 
Adică Miss Melisandra a fost cu patru ani în urma mamei. 
Era o vreme când credeam c-ar fi putut. Nu mă prea 

83 


pricepeam pe vremea aia, spuse ea. 

— Văru' Gavin? făcu Gowan. Să se-nsoare? 

— Oh, da, desigur, zise mama. E încă prea tânăr. E genul 
de om sortit să se-nsoare cu-o văduvă cu copii mai măricei. 

— Atunci s-ar mai putea-nsura cu Miss Melisandra, zise 
Gowan. 

— E prea târziu, zise mama. El habar n-are că există ea pe 
lume. 

— O vede de câte ori vine-n oraş, zise Gowan. 

— Poţi vedea lucrurile fără să te uiţi la ele, cum poţi s-auzi 
lucruri fără să le-asculţi, zise mama. 

— Cu siguranţă că n-a fost aşa atunci când a văzut-o pe 
Mrs Snopes, zise Gowan. Poate-aşteaptă să mai facă un 
copil, afară de Linda, şi s-ajungă amândoi mai mărişori. 

— Nu, nu, zise mama. Nu te-nsori c-o Semiramidă: pentru 
una ca asta doar te sinucizi într-un fel. Numai bărbaţi care n- 
au de pierdut mai mult decât avea Mr Flem Snopes pot risca 
să se-nsoare c-o Semiramidă. Păcat că te-ai făcut şi tu băiat 
mare. Acum câţiva ani te-aş fi putut lua cu mine la ea-n 
vizită. Acuma trebuie să recunoşti sincer că vrei să mergi, 
eşti chiar în stare să zici: „Te rog”. 

Dar Gowan n-a zis. Era sâmbătă după-amiază şi era meci 
de fotbal, şi, cu toate că nu făcea încă parte din echipă, 
niciodată nu ştiai dinainte când unu' care făcea parte putea 
să-şi rupă un picior sau să fie lovit şi scos de pe teren, sau 
pur şi simplu era o chestie de selecţionare. Şi-afară de asta, 
el zicea că-n orice caz mama n-avea nevoie de ajutorul lui, 
că-n schimb avea-n ajutor tot oraşu'; zicea c-a doua zi 
dimineaţă, când se duceau la biserică, nici n-apucaseră s- 
ajungă-n Piaţa Mare, că prima cucoană pe care-au întâlnit-o 
i-a zis c-un aer fandosit: 

— Ce-am auzit că s-a-ntâmplat ieri după-amiază? Şi mama 
i-a zis pe-acelaşi ton: 

— Oh, da? Şi a doua cucoană pe care-au întâlnit-o (făcea 
parte din Societatea Byron şi din Clubul de Dans): 

— Eu am zis întotdeauna c-am face mult mai bine să nu 
credem nimic din ce nu vedem cu ochii, şi din ce vedem, 
numai jumătate, şi mama, la fel de prezumţios: 

84 


— Oh, da? 

Ele - Societatea Byron şi Clubul de Dans, amândouă 
împreună, bineînţeles, când era posibil, şi fiecare separat, 
când era cazul - aveau pretenţia să dicteze ce-i bine şi ce-i 
rău. Acuma unchiu' Gavin nu mai vorbea de Snopeşi. Adică, 
Gowan zicea că nu mai vorbea de nimic. Era ca şi cum n-ar 
mai fi avut timp să se concentreze asupra vorbitului, să-l 
ridice la rangul de conversaţie, la artă, cum, după credinţa 
lui, era datoria fiecăruia. Parcă n-ar fi avut timp de altceva 
decât de aşteptat, de făcut doar ceea ce numai aşteptând se 
putea face. Chiar mai mult decât atât, decât doar aşteptatul: 
nu numai că nu pierdea ocazia de-a face mamei câte un mic 
serviciu, ci chiar inventa mici servicii de făcut pentru ea, aşa 
că şi atunci când spunea câteva cuvinte, parc-ar fi prins doi 
iepuri dintr-o lovitură. 

Pentru că acuma, când vorbea, în izbucniri scurte, 
neaşteptate, care, de multe ori, n-aveau nici în clin nici în 
mânecă cu tot ce spusese tata sau mama, sau bunicu' în 
clipa dinainte, nu puteai spune că era nici măcar ceea ce 
numea el o conversaţie în rafale de mitralieră. Erau cele mai 
teribile elogii, elogii atât de extravagante, încât până şi 
Gowan, care de-abia împlinise treisprezece ani, îşi dădea 
seama. Erau adresate cucoanelor din Jefferson, pe care şi el, 
şi mama le cunoşteau de când erau, aşa că orice-ar fi crezut 
unul din ei despre celălalt trebuia de mult să fi ştiut. Şi, cu 
toate astea, la fiecare două-trei zile, toată luna următoare, 
unchiu' Gavin se oprea deodată din mestecatul lui grăbit, ca 
s-aducă vorba - cam trasă de păr, ca să zic aşa - în mijlocul 
spuselor bunicului sau mamei, sau tatii, sau ale lui Gowan, 
ca s-aducă, zic, vorba despre cât de cumsecade sau de 
nostimă, sau de inteligentă, sau de isteaţă era cutare sau 
cutare cucoană cu care mama copilărise sau în orice caz o 
ştia de când era. 

Da, da, cucoane din Societatea Byron şi din Clubul de 
Dans sau poate numai din unul din ele (probabil că mama 
era singura care ştia că el de Clubul de Dans se ocupa) la 
întâmplare, aşa că, de fiecare dată, îşi dădeau seama că încă 
una îi făcuse o vizită doamnei Flem Snopes. Până ce Gowan 

85 


ajunse să se-ntrebe cum de ştia unchiu' Gavin când fusese 
ultima în vizită ca s-o şteargă de pe lista celor care nu 
fuseseră încă sau s-o treacă pe-a celor care fuseseră sau în 
fine ce fel de socoteală va fi ţinut el. Aşa că Gowan trase 
concluzia că poate că unchiu' Gavin pândea casa doamnei 
Snopes. Şi-acuma era noiembrie, vreme tocmai bună de 
vânătoare, şi de când Gowan renunţase-n cele din urmă la 
echipa de fotbal, el şi cu Top (Top era fratele mai mare al lui 
Aleck Sander, numai că Aleck Sander nici el nu se născuse 
încă. Adică era băiatul lui Guster şi pe tatăl lui îl chema tot 
Top, aşa că li se zicea Top ăl mare şi Top ăl mic.) aveau voie 
să se ducă în fiecare după-amiază după şcoală cu cei doi 
prepelicari, daţi de unchiu' Gavin, după iepuri. Da'-n loc de 
iepuri Gowan şi-a petrecut, timp de-o săptămână, aproape 
fiecare după-amiază în şanţul mare din dosul casei în care 
stătea Mr Snopes, nu să supravegheze casa, ci să vadă dacă 
nu cumva unchiu' Gavin nu era ascuns şi el undeva în şanţ, 
ca să vadă cine vine în vizită la Mrs Snopes. Pentru c-atunci 
Gowan n-avea decât treisprezece ani; nu făcea decât să-l 
pândească pe unchiu' Gavin; de-abia mai târziu ne-a povestit 
cum şi-a dat seama, că dac-ar fi fost mai atent, sau dac-ar fi 
stat mai mult la pândă, l-ar fi putut prinde poate pe Mr de 
Spain intrând sau ieşind pe fereastra din dos, cum cea mai 
mare parte din Jefferson era convinsă că face, şi atunci într- 
adevăr c-ar fi avut ceva de vândut, pe-un dolar sau doi, la o 
mulţime de lume din oraş. 

Dar, dacă unchiu' Gavin a fost cumva ascuns pe-undeva în 
şanţul ăla, Gowan nu l-a prins. Ceva mai mult, nici unchiu' 
Gavin nu l-a prins pe Gowan în şanţ. Pentru că, dacă mama 
ar fi aflat vreodată că Gowan se ascundea în șanțul din dosul 
casei domnului Snopes, pentru că credea că unchiu' Gavin 
era ascuns şi el acolo, Gowan nu ştia ce i-ar fi făcut ea lui 
unchiu' Gavin, dar ştia foarte bine ce-ar fi păţit el. Sau mai 
rău: dac-ar fi aflat Mr Snopes că Gowan credea că poate 
unchiu' Gavin s-ascundea în şanţ să spioneze ce se-ntâmplă 
în casa lui. Sau şi mai rău: dacă s-ar fi aflat în oraş că Gowan 
s-ascundea în şanţ pentru că-şi închipuia că unchiu' Gavin s- 
ascundea şi el. 

86 


Pentru că, atunci când ai numai treisprezece ani, n-ai 
destulă minte să-ţi dai seama de ce faci şi să te-apuce 
groaza. Pentru că şi-acuma îmi aduc aminte, de exemplu, de 
unele lucruri pe care le-am făcut, Aleck Sander şi cu mine, 
fără să ne gândim ca lumea ce facem, şi azi mă-ntreb de 
multe ori cum de-apucă unii să mai crească mari. Îmi aduc 
aminte, eram de doisprezece ani; unchiu' Gavin tocmai îmi 
dăduse o puşcă de vânătoare; asta era după ce (aşa zice 
tata) Mrs Snopes îl trimisese la Heidelberg să-şi termine 
studiile, şi el făcuse şi războiul, şi se-ntorsese acasă, şi 
acuma fusese ales procuror în toată legea; eram cinci, eu şi 
cu alţi trei băieţi albi, şi cu Aleck Sander, într-o sâmbătă la 
iepuri. Era frig, un ger al dracului; când am ajuns, gârla de 
la Harrykin era-ngheţată tun şi-am început să vorbim pe câţi 
bani am sări în apă. Aleck Sander a zis că sare dacă-i dăm 
fiecare dintre noi câte un dolar şi noi am zis că-i dăm, şi 
Aleck Sander n-a mai aşteptat până să-l oprim, a şi sărit în 
gârlă prin gheaţă cu haine cu tot. 

Aşa că l-am scos şi-am făcut un foc, în timp ce el se 
dezbrăca şi se-nvelea în hainele noastre de vânătoare şi noi 
încercam să-i uscăm hainele lui pân’ a nu apuca să-ngheţe 
scoarță, şi p'ormă l-am îmbrăcat la loc şi p'ormă el a zis: 

— All right, acuma daţi-mi banii. 

La asta nu ne gândisem. Pe vremea aia nu ştiam un singur 
băiat din Jefferson în Mississippi, sau de oriunde din 
Mississippi, care să fi avut un dolar întreg deodată, ce să mai 
vorbim de patru băieţi în acelaşi timp. Aşa c-a trebuit să ne 
tocmim cu el. Întâi s-a tocmit Buck Connor: dacă Buck sare 
prin gheaţă, Aleck Sander îl iartă de dolar. Aşa că Buck a 
sărit, şi-n timp ce-l uscam, eu am zis: 

— Dacă-i chestia aşa, hai să sărim toţi deodată şi scăpăm. 

Şi chiar pornisem spre gârlă când Aleck Sander a zis: 
„Nu”, că noi eram toţi albi şi că profitam că el e negru ca să 
pretindem să facem şi noi ce-a făcut el. Aşa că iara trebuit 
să ne tocmim. Acuma i-a venit rândul lui Ashley Holcomb. S- 
a urcat într-un pom şi, când Aleck Sander a spus că-i destul 
de sus, a-nchis ochii şi-a sărit, şi Aleck Sander l-a iertat de 
dolar. P'ormă a fost rândul meu, şi unv’ a zis cum se poate, 

87 


că mama lui Aleck Sander era bucătăreasa noastră şi Aleck 
Sander şi cu mine am crescut mai mult sau mai puţin 
împreună, de când ne-am născut, şi că Aleck Sander o să mă 
lase să scap mai uşor. Da' Aleck Sander a zis că nu, că se 
gândise el singur la asta, da' că tocmai din cauza asta o să 
fie mai al dracului cu mine decât cu Ashley şi că pomu' din 
care să sar eu trebuie să fie peste mărăcini. Şi-am sărit; 
parc-aş fi sărit într-un foc rece, şi mi-am julit mâinile şi 
obrazul, şi mi-am rupt pantalonii, dar haina mea de 
vânătoare era nou-nouţă (mi-o trimisese unchiu' Gavin cu 
poşta, din Germania, în ziua când a primit telegrama mamei 
că mă născusem; era cea mai frumoasă haină de vânătoare 
din Jefferson, zicea toată lumea, când mă făcusem destul de 
mare să pot s-o port), aşa că nu s-a rupt decât la buzunar. 
Aşa c-acuma rămăsese numai John Wesley Roebuck şi 
poate că Aleck Sander şi-a dat deodată seama că pierdea şi 
cel din urmă dolar pentru că, la orice propunea John Wesley, 
Aleck Sander zicea mereu: „Nu”. Pân' la urmă John Wesley 
s-a oferit să le facă pe toate: să sară prin gheaţă, să sară din 
pomu lu' Ashley şi p'ormă dintr-al meu, da' Aleck Sander 
zicea tot nu. Şi-aşa s-a făcut că pân’ la urmă s-au învoit într- 
un fel care nici ăsta nu era chiar cinstit faţă de Aleck 
Sander, pentru că bătrânul Ab Snopes îl împuşcase odată-n 
spate pe John Wesley cu vreo doi ani în urmă, aşa că se 
deprinsese, şi ăsta poate să fi fost unul dintre motivele 
pentru care-a primit învoiala. Uite cum a fost. John Wesley a- 
mprumutat de la mine haina de vânătoare s-o pună peste-a 
lui, pentru că se dovedise c-a mea era cea mai tare, şi-a- 
mprumutat flaneaua lui Ashley să-şi înfăşoare capul şi gâtul 
cu ea, şi-am măsurat douăşcinci de paşi de la el şi Aleck 
Sander a pus un cartuş în puşcă şi cineva, poate chiar eu, a 
numărat: „Un doi, trei”, rar, şi când cine-o fi fost a zis: 
„Unu”, John Wesley a luat-o la fugă şi când cine-o fi fost a 
zis: „Trei”, Aleck Sander a tras în spatele lui John Wesley, şi 
John Wesley ne-a dat înapoi mie şi lui Ashley flaneaua şi 
haina de vânătoare (se făcuse târziu) şi ne-am dus acasă. 
Numai că eu a trebuit s-alerg tot drumul (era frig, era cel 
mai straşnic ger pe care l-am pomenit), pentru c-a trebuit să 
88 


ardem haina de vânătoare de tot; că mai uşor era să explici 
de ce nu mai aveai o haină de vânătoare deloc, decât de ce o 
aveai cu spinarea ciuruită de alice număru' şase. 

Pe urmă am descoperit şi noi cum descoperea unchiu' 
Gavin cine fusese ultima în vizită. Tata-i ţinea socoteala. Nu 
că tata ar fi spionat pentru unchiu' Gavin. Cel din urmă lucru 
pe care-ar fi vrut tata să-l facă era să-l ajute pe unchiu' 
Gavin, să-i mai uşureze nădufu'. Dacă-i vorba, acuma era şi 
mai mult contra lui unchiu' Gavin decât credea el că fusese 
atunci, în prima zi, când mama avusese de gând să se ducă-n 
vizită la Mrs Snopes; puteai zice că-ncerca să se răzbune şi 
pe mama, şi pe unchiu' Gavin, deodată: pe unchiu' Gavin 
pentru că măcar vrusese ca mama să se ducă-n vizită, şi pe 
mama pentru c-a zis sus şi tare, de faţă cu unchiu' Gavin şi 
cu Gowan, nu numai c-o să se ducă, da' că nu vede ce-i rău 
în asta. De fapt, Gowan zicea c-acuma mai mult îi era tatii 
mintea la Mrs Snopes decât lu' unchiu' Gavin. Acuma, de 
câte ori intra tata pe uşă frecându-şi palmele şi zicând: „Ah, 
mă puştiule” sau „Douăştrei, şterge-o, hei”, ştiau că iar o 
văzuse pe Mrs Snopes pe stradă, sau că iar auzise de o 
cucoană de la Clubul de Dans sau de la Societatea Byron, 
care-i făcuse o vizită; dacă pe vremea aia ar fi fost inventat 
fluieratul de admiraţie când trecea o femeie frumoasă, tata 
cu siguranţă c-ar fi fluierat. 

Pe urmă a venit decembrie; mama tocmai ne povestise 
cum la Clubul de Dans se hotărâse-n cele din urmă, prin vot, 
ca domnului şi doamnei Snopes să li se trimită o invitaţie la 
balul de Crăciun, şi bunicu' se ridicase şi pusese şervetul pe 
masă şi spusese: „Mulţumesc pentru masă, Margaret” şi 
Gowan se dusese să-i deschidă uşa să iasă, când tata zise: 

— La bal? Şi dacă nu ştie să danseze? Şi Gowan zise: 

— Da' ce, parcă-i obligată? La care toţi amuţiră; el zicea c- 
au tăcut toţi exact în acelaşi moment şi s-au uitat la el, şi 
zicea că, oricât erau mama şi unchiu' Gavin frate şi soră, da' 
unu' era bărbat şi cealaltă femeie, şi tata nu era niciun fel de 
rudă cu nici unu' din ei. Şi cu toate astea toţi trei se uitau la 
el exact cu-aceeaşi expresie pe feţele lor. P'ormă tata i-a 
spus mamei: 

89 


— Ţine-l, să-l caut iar la dinţi. Ziceai că n-are decât treişpe 
ani. 

— Da' ce-am zis? făcu Gowan. 

— Da, zise tata, ce spuneam? A, da, despre dans, la balul 
de Crăciun. Acuma vorbea cu unchiu' Gavin. Ei, ce să zic, 
asta-ţi dă un avantaj faţă de Manfred de Spain, nu? Ele un 
biet orfan părăsit; n-are şi el o nevastă, n-are şi el o soră 
geamănă, care să fie membră fondatoare în cluburile literare 
şi snoabe din Jefferson; el, tot ce poa' să-i facă nevestei lui 
Flem Snopes e să... 

Şi Gowan povesti cum, până-n momentul ăsta, mama 
stătuse-ntre tata şi unchiu' Gavin cu câte-o mână pe pieptul 
fiecăruia să-i despartă. Zicea c-acuma şi mama, şi unchiu' 
Gavin săriseră amândoi la tata, mama cu-o mână să-i astupe 
gura tatii şi cu ailaltă-ncerca să-i astupe lui Gowan urechile, 
spunând amândoi, şi ea, şi unchiu' Gavin, acelaşi lucru, 
numai că unchiu' Gavin avea alte expresii: „Cum 
îndrăzneşti!” „Zi-i nainte!” „Dă-i drumu!” 

Aşa că tata n-a mai zis. Dar nici chiar el nu prevăzuse ce- 
avea să facă după asta unchiu' Gavin: să-ncerce s-o convingă 
pe mama să le facă pe cucoanele din comitetul Clubului de 
Dans să nu-l invite deloc pe De Spain la bal. 

— Ei drăcia dracului, făcu tata. Nu puteţi face una ca asta! 

— De ce să nu putem? zise mama. 

— Pentru că-i primar! zise tata. 

— Primarul unui oraş e-un slujitor, zise mama. E şeful 
slujitorilor, mă rog; e majordomul. Dar nu-l inviţi pe 
majordom la o petrecere pentru că-i majordom. Îl inviţi cu 
toate că e. 

Dar maiorul De Spain şi-a primit şi el invitaţia. Poate că 
motivul pentru care mama n-a oprit-o, cum ar fi vrut unchiu' 
Gavin, era tocmai motivul pe care ea-l dăduse şi-l explicase, 
şi-l expusese: că nici ea, nici Clubul de Dans n-aveau nevoie 
să-l invite, pentru că era primar, aşa că l-au invitat tocmai ca 
să-i arate, să-i dovedească: îl invitau, cu toate că-i primar. 
Numai că tata era de părere că nu ăsta era motivul. 

— Nu, dom'le, zise el. N-o să mă prostiţi voi, nişte 
diavoliţe, nici pe mine, nici pe alţii. Voi vreţi scandal. Vreţi 

90 


să se-ntâmple ceva. V-ar conveni. Vreţi să vedeţi doi cocoşi 
cu creastă roşie cum se fandosesc şi se sfidează unul pe altul 
pentr-o găină, pentru una din voi. Şi, dac-aţi fi în stare să 
inventaţi ceva ca să-i împingeţi pân’ acolo, încât să 
trebuiască unul din ei să verse puţin sânge apărându-se, aţi 
face-o şi p'asta, pentru că fiecare picătură din sângele ăla, 
sau fiecare ochi învineţit, sau fiecare guler smuls, sau 
pantalon rupt, sau tăvălit prin noroi, ar fi încă un element de 
răzbunare pe rasa asta de bărbaţi, care vă ţine-n sclavie pe 
voi, femeile, ziua-ntreagă, zi după zi, fără s-aveţi altceva de 
făcut de la o masă la alta decât să bârfiţi între voi lumea la 
telefon. Să fie-a dracului de treabă, zise tata, dacă n-ar fi 
existat un club care să dea un bal de Crăciun, peste două 
săptămâni probabil c-aţi înfiinţa unul special ca s-aveţi unde 
să-i invitaţi pe Mrs Snopes şi pe Gavin, şi pe Manfred de 
Spain. Numai că aruncaţi banii pe fereastră. Gavin nu-i bun 
de scandal. 

— Gavin e-un gentleman, făcu mama. 

— Desigur, zise tata. Asta spun şi eu: nu că n-ar vrea să 
facă. Nu se pricepe. Asta nu-nseamnă că n-o să-ncerce. O să 
facă tot ce-o putea. Numai că asta-i cu el: nu-i în stare, nu 
ştie cum se face tapaj, aşa ca un om ca Manfred de Spain să- 
l ia în serios. 

Dar Mr de Spain făcu tot ce putu ca să-l înveţe pe unchiu' 
Gavin cum să facă. Începu-n ziua-n care s-au trimis 
invitaţiile, deşi o primise şi el pe-a lui. După ce-şi cumpărase 
Fordul roşu, primul lucru pe care-l făcuse fusese să-i scoată 
toba de eşapament, şi, până s-a ales prima oară primar, 
puteai să-l auzi tot drumu”, din clipa-n care pleca de-acasă şi 
până ajungea în piaţă. Curând după asta, Lucius 
Hogganbeck a pus pe cineva (pe Mr Roth Edmons şi poate şi 
pe Mr de Spain, pentru că tatăl lui Lucius, bătrânul Boon 
Hogganbeck, fusese om la toate, cu vânătorile şi cu câinii, şi 
cu tot, la tatăl lui Mr Roth şi la Mr McCaslin Edmonds, şi la 
unchiu-său, la Ike McCaslin, şi la maiorul De Spain bătrânul, 
pe vremuri, când maiorul De Spain ţinea încă terenul de 
vânătoare) să semneze o poliţă pentru el ca să-şi cumpere un 
Ford model T, şi şi-a deschis un birou de transportat 

91 


călători, şi şi-a scos şi el toba de eşapament, şi duminicile 
după-amiaza jumate din bărbaţii din Jefferson o ştergeau de 
lângă nevestele lor, ca să se ducă într-un loc unde şoseaua 
era în linie dreaptă, cam la vreo două mile de oraş (şi chiar 
şi de la două mile de oraş puteai să-i auzi când bătea vântul 
dintr-acolo), şi unde Mr de Spain şi cu Lucius făceau 
întreceri. Lucius le lua pasagerilor câte cinci centime de cap 
de om ca să-i ia în cursă; Mr de Spain îi ducea gratis. 

Dar primul lucru pe care l-a făcut Mr de Spain după ce-a 
ajuns primar a fost să dea o ordonanţă că nu se permite 
mersul cu eşapamentul deschis în perimetrul oraşului. Aşa 
că trecuseră ani de zile de când nu mai auzisem. Apoi, într-o 
bună dimineaţă, iar l-am auzit. Adică l-am auzit noi - bunicu' 
şi mama, şi tata, şi unchiu' Gavin, şi Gowan - pentru c-a fost 
drept în faţa casei noastre. Era tocmai pe la ora când toată 
lumea se ducea la şcoală sau la lucru, şi Gowan a ştiut al cui 
automobil era, chiar înainte de a se fi dus la fereastră, 
pentru că Fordul lui Lucius făcea alt fel de zgomot, şi-afară 
de asta nimeni altul decât primarul n-ar fi riscat să meargă 
cu eşapamentul deschis când ordonanța era încă în vigoare. 
El era: automobilul roşu tocmai dispărea şi eşapamentul 
deschis, de asemenea, îndată ce trecu de casa noastră; şi 
unchiu' Gavin stătea la masă terminându-şi gustarea ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu s-ar fi auzit 
niciun fel de zgomot. 

Şi când Gowan ajunse la colţ, se întorcea la prânz de la 
şcoală, l-a auzit din nou; Mr de Spain se abătuse din drumul 
lui, ocolise pe după câteva blocuri, ca să poată trece încă o 
dată prin faţa casei noastre, în viteza a doua, cu 
eşapamentul complet deschis; şi mai trecu încă o dată, în 
timp ce mama şi tata, şi bunicu', şi unchiu' Gavin, şi Gowan 
mai erau încă la masă, pe terminate, mama rămânând 
nemişcată, cu privirea pierdută-n gol şi tata uitându-se la 
unchiu' Gavin, şi unchiu' Gavin şezând şi amestecând în 
cafea parcă n-ar fi fost nimic, nu s-ar fi auzit nimic, decât 
poate lingurita lui în ceaşca de cafea. 

Şi încă o dată pe la cinci jumate, când se-ntuneca, pe 
timpul când negustorii şi doctorii, şi avocaţii, şi primarii, şi 

92 


toţi de felul ăsta se duceau împăcaţi şi liniştiţi acasă, cu 
treaba pe ziua aia isprăvită şi fără să mai trebuiască să iasă- 
n oraş până a doua zi dimineaţa; de data asta Gowan putu 
să-l vadă pe unchiu' Gavin trăgând cu urechea la 
eşapamentul deschis pe când trecea prin faţa casei. Vreau să 
zic că de data asta unchiu' Gavin nu se mai sinchisi că-l 
vedeau c-auzise, şi-şi ridică puţin ochii ţinând jurnalul în faţă 
tot timpul cât se auzi zgomotul şi până ce dispăru, când Mr 
de Spain trecu de colţul curţii noastre şi ridică piciorul de pe 
pedala de eşapament, şi atunci şi unchiu' Gavin, şi bunicu' 
ridicară privirea, dar bunicu' tot ce făcu fu să se-ncrunte 
niţel, iar unchiu' Gavin nici măcar atât: doar aştepta, 
aproape calm, aşa că Gowan aproape că-l auzi spunând: În 
fine, s-a isprăvit. A trebuit să treacă de patru ori ca să se 
poată-ntoarce-acasă. 

Şi asta a fost tot, cât a ţinut cina şi după ea, când s-au dus 
în birou unde mama avea obiceiul să s-aşeze într-un 
balansoar, având totdeauna ceva de cusut, cel mai adesea de 
cârpit ciorapi de-ai lui Gowan, şi bunicu', şi cu tata şedeau la 
birou unu-n faţa altuia şi jucau şah, şi câteodată venea şi 
unchiu' Gavin cu o carte-n mână, când nu se simţea dispus 
să-ncerce din nou s-o-nveţe pe mama şah, până a mă fi 
născut eu în anul următor, şi pe urmă, după ce mă făcusem 
destul de mare, să-nceapă să-ncerce să mă-nveţe pe mine. 
Şi-acuma aproape că trecuse de ora la care cei care trebuiau 
să meargă la cinematograf se duseseră, ca şi cei care ieşeau 
din nou în oraş după ce mâncaseră, să-şi mai piardă vremea 
pe la drugstore la Christian, sau să mai stea de vorbă cu 
voiajorii comerciali în hol la hotel Holston, sau să mai bea o 
cafea la cafenea, şi toată lumea putea crede că se terminase. 
Numai că de data asta nici măcar n-a fost tata. A fost bunicu' 
însuşi, care-a ridicat brusc capul şi-a zis: 

— Ce dracu' mai e şi asta? E-a doua oară, astăzi! 

— E-a cincea, făcu tata. I-a alunecat picioru'. 

— Ce? făcu bunicu'. 

— A-ncercat s-apese pe frână ca să treacă pe lângă casă 
fără să facă gălăgie, zise tata. Da i-a alunecat picioru' şi-a 
apăsat pe eşapament. 

93 


— Telefonează-i lu’ Connors, zise bunicu'. Adică lui Buck 
Connors. Nu admit una ca asta. 

— E treaba lui Gavin, zise tata. El e locţiitor de procuror 
când dumneata faci o partidă de şah. El are calitatea să 
vorbească cu poliţia. Sau mai curând primarul. N-am 
dreptate, Gavin? 

Şi Gowan povestea că toţi s-au uitat la unchiu' Gavin, şi că 
lui i se făcuse ruşine; nu de unchiu' Gavin: de noi, ăilalţi; 
zicea că-ţi făcea impresia că te uitai la un om căruia-i cad 
pantalonii în timp ce el are amândouă mâinile prinse, 
încercând să proptească tavanu’, să nu se prăbuşească: îţi 
pare rău, da'-i şi caraghios; ţi-era ruşine că trebuia să fii 
acolo şi să-l vezi pe unchiu' Gavin luat prin surprindere, fără 
să ştie măcar c-o să trebuiască să-şi ascundă goliciunea feţei 
când o să deschidă eşapamentul şi automobilul o să treacă 
încă o dată, încet, în viteza a doua, prin faţa casei când ai fi 
gândit că toată lumea era în drept să creadă c-atunci, înainte 
de cină, fusese ultima oară, cel puţin pân' a doua zi 
dimineaţa măcar, şi eşapamentul deschis parcă râdea, aşa s- 
auzea, şi parcă tot râdea, s-auzea chiar şi după ce trecuse, 
după ce automobilul ajunsese la colţul unde totdeauna Mr de 
Spain ridica piciorul de pe pedala de eşapament. Da'-ntr- 
adevăr că râdea cineva: tata, şezând la masa de şah, privind 
la unchiu' Gavin şi râzând. 

— Charley! făcu mama. Încetează! 

Dar era prea târziu. Unchiu' Gavin se ridicase şi pornise 
spre uşă, parcă nici n-o vedea, şi ieşi. 

— Ce dracu-i asta? zise bunicu'. 

— A dat fuga să-i telefoneze lu' Buck Connors, zise tata. 
Dac-a fost a cincea oară pe ziua de azi, înseamnă că nu-i de 
la alunecatu' piciorului. Acuma mama era-n picioare-n faţa 
tatii, cu ciorapul şi oul de cârpit într-o mână, şi cu acul în 
cealaltă, ca un pumnal. 

— Vrei să fii drăguţ să taci din gură, scumpule? zise ea. 
Vrei să fii drăguţ să-ţi ţii fleanca asta afurisită? — lartă-mă, 
papa, făcu ea către bunicu', dar el... Apoi iarăşi către tata: Ai 
de gând să taci odată? 

— Sigur, puiule, zise tata. Şi eu sunt pentru linişte şi pace. 

94 


Şi-apoi ieşi şi mama, pentru că se făcuse vremea de culcare, 
şi mai târziu Gowan povesti cum l-a văzut pe unchiu' Gavin 
stând în întuneric în salon, fără altă lumină decât ce intra pe 
uşa dinspre hol, aşa că nici să citească n-ar fi putut dac-ar fi 
vrut. Da’ Gowan zicea că nu voia: rămase acolo-n 
semiîntuneric, până ce mama cobori pe scări în halat şi cu 
părul despletit şi-l văzu pe Gowan, şi zise: 

— De ce nu te duci să te culci? Du-te şi te culcă. Hai, du- 
te! Şi Gowan zise: 

— Da, da... Şi ea intră în salon şi se opri lângă scaunul 
unchiului Gavin, şi zise: 

— Am să-i telefonez. Şi unchiu' Gavin zise: 

— Să-i telefonezi, cui? Şi mama ieşi din salon, şi zise: 

— Hai, du-te şi te culcă, acuma, imediat! Şi aşteptă până 
ce Gowan urcă scările sub ochii ei. Când era în pat cu 
lumina stinsă, veni la uşă să-i spună „Noapte bună”, şi tot ce 
mai aveau de făcut acum era s-aştepte. Pentru că, chiar dacă 
cinci era un număr fără soţ şi dacă unchiu' Gavin avea 
nevoie de-un număr cu soţ de ore de noapte, ca să-i fie 
somnu-ntreg, tot nu mai putea ţine prea mult, pentru că la 
drugstore închideau îndată după ce se termina filmul la 
cinematograf, şi la hotel Holston, oricine rămânea în hol, 
după ce voiajorii comerciali se duseseră toţi la culcare, pân' 
la urmă tot avea să dea socoteală Jeffersonului, cât ar fi fost 
el de burlac. Şi Gowan zicea că se gândise cum unchiu' 
Gavin şi cu el aveau o casă a lor, agreabilă, primitoare, 
caldă, confortabilă, în care puteau s-aştepte chiar dacă 
unchiu' Gavin trebuia să stea treaz în întuneric, în salon, 
singur şi n-avea nevoie să se ducă la drugstore sau la hotel, 
de unde s-amâne cât mai mult momentul când trebuia să se- 
ntoarcă acasă. 

Şi Gowan zice că de data asta Mr de Spain deschisese 
eşapamentul îndată ce ieşise din piaţă; putuse să-l audă tot 
drumul cum creştea trecând de cele două colţuri şi intrând 
pe strada noastră cu un vacarm asurzitor, sarcastic, dar cel 
puţin nu în viteza a doua acum, trecând repede pe lângă 
casa noastră cu salonul neluminat, în care şedea unchiu' 
Gavin, şi ocolind pe după cele două colţuri, ca să poată- 

95 


ajunge pe strada lui, stingându-se şi dispărând în cele din 
urmă, de nu se mai auzea decât noaptea, şi-apoi paşii 
unchiului Gavin, urcând încet pe scări. Apoi lumina din hol 
se stinse, şi asta fu totul. 

Totul pentru noaptea aia, pentru ziua aia, vreau să spun. 
Pentru că nici chiar unchiu' Gavin nu se aştepta să se fi 
isprăvit cu totul. De fapt, au aflat şi ceilalţi destul de repede 
că unchiu' Gavin nici n-ar fi vrut ca asta să fie tot; a doua zi 
dimineaţă, la gustare, chiar unchiu' Gavin fu cel care ridică 
primul capul şi zise: 

— Uite-l pe Manfred al nostru că se-ntoarce la munca 
silnică. Şi-apoi către Gowan: Mr de Spain se-amuză cu 
automobilu' lui aproape tot atât de mult cât ai să te-amuzi tu 
când o să-ţi cumpere văru' Charley unu', nu-i aşa? Când va fi 
fost să fie asta, pentru că-n ziua aia tata a sărit aproape- 
nainte ca unchiu' Gavin să fi apucat să-şi sfârşească vorba: 

— Eu? Să cumpăr eu o drăcie de-asta puturoasă şi 
pârâitoare? N-aş avea curaju'. Prea am mulţi clienţi care mai 
muncesc cu cai şi cu catâri. 

Dar Gowan zise că, dacă tata va cumpăra cumva un 
automobil cât mai era el acolo, va şti cu siguranţă să facă 
ceva mai bun cu el decât să se fâţâie toată ziua încoace şi- 
ncolo prin faţa casei cu eşapamentul deschis. 

Şi înc-odată a trecut, în drum spre casă, la prânz, la masă, 
şi înc-odată pe când şedeau ei la masă. Şi nu numai Gowan a 
descoperit că unchiu' Gavin n-ar fi vrut ca asta să fie tot, 
pentru că mama l-a prins pe Gowan pân’ a nu-şi fi întors încă 
unchiu' Gavin bine spatele. Gowan nu şi-a dat seama cum 
făcuse ea. Aleck Sander spunea-ntotdeauna că mama lui 
putea să vadă şi s-audă prin ziduri (când s-a făcut mai mare 
zicea că Guster e-n stare să-i simtă şi mirosul respirației prin 
telefon), aşa că poate că toate femeile care sunt mame sau 
numai fac pe mamele, cum făcea mama cu el, cât a stat 
Gowan la noi, puteau şi ele acelaşi lucru, şi că la fel făcuse şi 
mama: ieşi din salon exact în clipa-n care Gowan îşi băga 
mâna-n buzunar. 

— Unde-ai pus-o? zise mama. Ce ţi-a dat Gavin? O cutie de 
cuie; nu ţi-a dat o cutie de cuie? Ca să le-mprăştii pe stradă, 

96 


să calce peste ele. Ţi-a dat, nu-i aşa? Se poartă-ntocmai ca 
un licean! Ar fi trebuit să se-nsoare cu Melisandra Backus, 
până nu ne face de râs toată familia. 

— Parc-ai zis că-i prea târziu, făcu Gowan. Că Gavin 
trebuie să ia una văduvă cu patru copii. 

— Poate c-am vrut să zic că-i prea devreme, zise mama. 
Melisandra nici măcar nu-i măritată încă. Vorbea şi nu-l 
vedea pe Gowan. Exact cum se poartă şi Manfred de Spain, 
zise ea. Ca un licean. 

Gowan zicea că se uita drept la el, dar că nu-l vedea deloc, 
şi deodată el zise că era frumoasă, c-arăta ca o fată. 

— Nu: se poartă exact cum ne purtăm toţi. Şi-acum îl 
vedea: Dar să nu cumva să te prind că le-mprăştii, m-ai 
înţeles? Să nu cumva să te prind! 

— Da, da, zise Gowan. 

Nicio grijă. Când au ieşit de la şcoală, primul lucru pe care 
l-au făcut, el şi cu Top, a fost să şi le-mpartă, cuiele, şi, cu 
ele-n mână, să facă pe proştii-n mijlocul străzii, prefăcându- 
se că nu se hotărăsc de ce să se-apuce, şi-n timpul ăsta 
împrăştiau cuiele pe urmele automobilului; Mr de Spain 
trecuse de două ori pân-acuma, aşa că aproape că făcuse 
făgaşe. Numai c-acuma şi el, şi Top trebuiau să stea afară-n 
frig, pentru că voiau şi ei să vadă. Top zicea c-atunci când or 
să plesnească roţile, or s-arunce-n aer automobilul. Gowan 
credea că nu, dar nici el nu ştia, şi poate ca Top să fi avut 
puţină dreptate, în orice caz destulă ca să merite să stai să 
vezi. 

Aşa c-au trebuit s-aştepte îndărătul boschetului de 
iasomie, şi-ncepuse să se lase întunericul, şi frigul se-nteţea 
din ce în ce, şi Guster deschisese uşa bucătăriei, şi-ncepuse 
să strige după Top, şi p'ormă, dup-o vreme, ieşise în uşa din 
faţă şi strigase după amândoi; se făcuse întuneric bine şi era 
frumos şi ger când, în cele din urmă, văzură farurile venind; 
se duseră-n colţul curţii şi eşapamentul se deschise şi 
automobilul trecu încet şi cu zgomot mare pe lângă ei, dar 
nu se-ntâmplă nimic, absolut nimic, doar trecu şi pe urmă se- 
nchise şi eşapamentul; Gowan zise că poate trebuie un timp 
ca să intre cuiul bine să facă explozie roata, şi aşteptară să 

97 


vadă şi asta, dar nu se-ntâmplă nimic. Şi-acuma era vremea 
să fi ajuns de mult acasă. 

Şi după cină erau din nou cu toţii în birou, dar iarăşi nu 
se-ntâmplă nimic nici de data asta, nimic nici chiar după ce 
automobilul trecu de casă, aşa că Gowan îşi zise că poate că 
n-a explodat decât după ce-a ajuns la el acasă, şi-acuma 
unchiu' Gavin n-o să ştie când poate să iasă din salonul 
neluminat, să se ducă sus să se culce; aşa că el, Gowan, 
încercă la noroc să-i şoptească la ureche: 

— Vrei să mă duc pân la el acasă să văd? 

Numai că tata sări: 

— Ce? Ce tot şoptiţi acolo? 

Aşa că nici asta n-a ajutat la nimic. Şi a doua zi dimineaţă 
tot nimic nu s-a-ntâmplat, a trecut cu eşapamentul deschis 
încet prin faţa casei, cum va trece şi data viitoare, 
pătrunzând, auzindu-se până-n sufragerie. Şi trecu încă de 
două ori, şi după-amiază, când Gowan se-ntoarse de la 
şcoală şi Top îi făcu semn cu capul, şi s-au dus în pivniţă; 
Top avea o greblă veche cu coada ruptă, numai un ciot, aşa 
c-au făcut un foc în dosul grajdului şi-au ars ciotul, şi, când 
s-a-ntunecat destul, Gowan a ieşit în stradă şi-a pândit, în 
timp ce Top săpa un şănţuleţ în făgaşul cauciucurilor şi- 
aşeză grebla cu dinţii-n sus şi-mprăştie deasupra nişte 
frunze s-o ascundă, şi din nou pândiră automobilul trecând 
din dosul boschetului de iasomie. Şi nu se-ntâmplă nimic, 
dar, după ce trecu, se duseră şi văzură cu ochii lor că roţile 
călcaseră drept peste greblă. 

— Mai încercăm o dată, zise Gowan. 

Şi încercară a doua zi dimineaţă: tot nimic. Şi după-amiază 
Top se apucă să meşterească la greblă cu o pilă veche şi 
după ce lucră şi Gowan o vreme, îşi dădură seama amândoi 
c-o să-i apuce, meşterind aşa, ajunul balului dat de Clubul de 
Dans la Crăciunul viitor. 

— Ne trebuie o tocilă, zise Gowan. 

— Moş Noon, zise Top. 

— Luăm puşca şi ne facem că mergem după iepuri, zise 
Gowan. 

Şi-aşa făcură: până la potcovăria lui Moş Noon Gatewood 

98 


la marginea oraşului. Moş Noon era un om voinic şi măsliniu 
la faţă; avea un genunchi strâmb, parcă făcut să se 
potrivească cu articulaţia din faţă sau cu chişiţa calului; 
apuca piciorul dindărăt al calului şi-i prindea copita-ntre 
genunchi şi-ntindea o mână şi se prindea de-un stâlp, şi, 
dacă stâlpul ţinea, putea calul să se smucească şi să zvârle 
cât voia, şi moş Noon şi calul se puteau clătina încoace şi- 
ncolo, da' copita calului din loc nu se clintea nici cât un fir 
de păr. Le dădu voie, lui Gowan şi lui Top, s-ascută la tocilă, 
şi-n timp ce Top învârtea şi picura apă, Gowan punea dinţii 
greblei, unul câte unul, la gresie, până-i făcu de-ar fi intrat 
prin aproape orice, darămite printr-o roată de automobil. 

Şi Gowan zise că desigur acuma trebuia s-aştepte să se- 
ntunece bine. Să se-ntunece şi să se facă târziu, ca să fie 
siguri că nu-i vede nimeni. Pentru că, dacă grebla ascuţită 
făcea treaba, s-ar putea ca automobilul să explodeze atât de 
tare, încât Mr de Spain să n-aibă timp să se-ntrebe de ce-o fi 
explodat şi să-nceapă să caute primprejur şi să dea peste 
greblă. Şi la-nceput păru că-i foarte bine şi c-aveau o noapte 
lungă de decembrie, pentru că pământul era îngheţat bocnă 
şi trebuia săpat un şanţ de-a curmezişul străzii întregi, nu 
numai pe lungimea greblei, ca să poată-ntinde o sfoară 
legată de greblă şi-apoi să tragă grebla-napoi în curte în 
timpul dintre clipa-n care explodează roata şi cea în care Mr 
de Spain ar începe să caute să vadă de ce-a explodat. Da' 
Gowan zise că-i bine că măcar mâine-i sâmbătă, aşa c-or să 
aibă timp toată ziua s-aşeze grebla şi să stea-ndărătul 
boschetului de iasomie şi să vadă lumina zilei. 

Şi chiar aşa: stăteau în dosul boschetului cu grebla 
aşezată la locul ei şi cu capătul sforii la Gowan în mână şi-l 
auziră venind, şi-apoi îl văzură, şi-apoi eşapamentul intră în 
funcţiune şi trecu lărmuind, parcă făcea „HAhaHAhaHAha”, 
că se gândiră că şi de data asta nu va fi nimic, când roata 
făcu „BANG” şi Gowan zicea că n-a avut timp să tragă 
sfoara, pentru că sfoara s-a tras ea singură, i-a fugit din 
mână şi pe după boschetul de iasomie, ca o coadă de şarpe 
şi automobilul făcea „HAhaHAhatroncHAhaHAhatronc” de 
fiecare dată când roata izbea grebla de aripă, până ce, în 

99 


fine, Mr de Spain opri. Gowan zicea c-atunci s-a deschis 
fereastra salonului în spatele lor, şi mama, şi tata erau în 
fereastră, şi după puţin timp mama zise: 

— Tu şi cu Top duceţi-vă şi daţi o mână de ajutor, să- 
nvăţaţi şi voi ceva pentru când o cumpăra Charley şi el una. 

— Eu? Să cumpăr eu o drăcie de-asta puturoasă şi 
gălăgioasă? făcu tata. Păi aş pierde toţi clienţii care mai au 
un cal sau catâr... 

— Fleacuri, zise mama. Chiar azi ai cumpăra una, dac-ai 
şti că papă e de acord... Nu, făcu ea către Gowan. Du-te tu s- 
ajuţi domnului De Spain. De Top am nevoie-n casă. 

Aşa că Top intră în casă şi Gowan ieşi în stradă, la 
automobil, unde Mr de Spain sta lângă roata dezumflată, 
ţinând în mână grebla şi uitându-se la ea cu buzele ţuguiate 
parc-ar fi fluierat o melodie, zicea Gowan, şi scoase 
briceagul, şi tăie sfoara, şi băgă grebla în buzunarul 
paltonului, şi-ncepu să răsucească sfoara, urmărind-o cum 
apărea smucindu-se din curtea noastră, tot cu buzele 
ţuguiate de parc-ar fi fluierat o melodie. Atunci apăru Top. 
Purta vesta albă, pe care-o punea când mama încerca să-l 
înveţe să servească la masă, ţinând o tavă cu o ceaşcă de 
cafea, frişcă şi zaharniţa. 

— Miss Maggie zice că poate doriţi o ceaşcă de cafea cât 
staţi în frig, zise el. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Mr de Spain. 

Termină de strâns sfoara şi luă tava din mâna lui Top şi o 
puse pe aripa automobilului, şi-apoi îi întinse sfoara strânsă 
lui Top. 

— Uite, îi foarte bună ca aţă de pescuit, zise el. 

— Nu-i a mea, făcu Top. 

— Acuma e, zise Mr de Spain. Ţi-am dat-o ţie. 

Aşa că Top luă sfoara. Apoi Mr de Spain îi spuse să-şi 
scoată-ntâi vesta albă, curată, apoi deschise la spate 
automobilul şi le arătă, lui Gowan şi lui Top, cricul şi sculele 
pentru roată, şi-apoi bău cafeaua în timp ce Top se vârâ 
târâş sub automobil şi puse cricul unde trebuia, şi el şi cu 
Gowan ridicară roata. Apoi Mr de Spain puse jos ceaşca 
goală şi îşi scoase paltonul, şi se ghemui jos, lângă roata 

100 


dezumflată, cu sculele. Numai că din momentul acela, tot ce 
învăţară, el şi cu Top, au fost nişte înjurături cum nu mai 
pomeniseră, până ce Mr de Spain se ridică în picioare şi 
zvârli cu sculele-n roată, şi-i zise de data asta lui Gowan: 

— Dă fuga-n casă şi telefonează-i lui Buck Connors să mi-l 
aducă aici pe Habbo-n galop. 

Dar tata era acum la faţa locului. 

— Poate că ai prea mulţi experţi, zise el. Intră să bem 
ceva. Ştiu că-i cam devreme, da'-i zi de Crăciun. 

Aşa că intrară toţi în casă şi tata-i telefonă lui Connors să-l 
aducă pe Jabbo. Jabbo era băiatul lui moş Noon Gatewood. 
Fusese vorba să se facă şi el fierar, până ce adusese Mr de 
Spain automobilul ăsta roşu, primul din oraş, cum zicea moş 
Noon, şi „l-a nenorocit”. Dar Gowan zicea că nu prea 
înţelegea mare lucru din vorbele astea, pentru că, şi pe 
vremea când nu era decât fierar, Jabbo tot se-mbăta de trei- 
patru ori pe an şi era băgat la puşcărie; pe când acuma, de 
când se aduseseră automobile la Jefferson, Jabbo era cel mai 
bun mecanic din tot ţinutul şi, cu toate că şi-acuma se-mbăta 
şi-l băgau la închisoare, niciodată nu stătea mai mult decât 
peste noapte, pentru că totdeauna se găsea câte cineva c-un 
automobil, care să aibă nevoie de el şi-i plătea amenda a 
doua zi de dimineaţă şi-l scotea. 

Apoi intrară în sufragerie unde mama pusese pe masă 
carafa şi pahare. 

— Stai, zise tata. Să-l chem pe Gavin. 

— A şi plecat, răspunse repede mama. Stai jos şi bea-ţi 
grogul. 

— Poate că n-a apucat încă, zise tata ieşind totuşi. 

— Te rog, nu-i aştepta, zise mama către Mr de Spain. 

— Aştept bucuros, zise Mr de Spain. Tot e prea devreme 
pentru băut, şi câteva minute-n plus n-au importanţă. 

Apoi tata se-ntoarse. 

— Gavin zice să fii bun să-l scuzi, făcu tata. S-ar părea că 
are arsuri zilele astea. 

— Spune-i că sarea face bine la arsuri, zise Mr de Spain. 

— Cum? făcu tata. 

— Spune-i să vină, zise Mr de Spain. Spune-i că Maggie o 

101 


s-aşeze solniţa între noi. 

Şi asta a fost tot, atunci. Mr Connors a venit cu puşca de 
vânătoare, şi Jabbo, cu cătuşe la mâini, şi s-au dus toţi la 
automobil, şi-acolo Mr Connors i-a dat puşca lui Jabbo să i-o 
țină ca să caute cheia să-i scoată cătuşele, şi-apoi i-a luat 
puşca-napoi. Jabbo luă sculele şi scoase cauciucul cât ai clipi 
din ochi. 

— De ce nu-i faci lui Jabbo un fel de... cum să zic... un pic 
de-mbălsămare... zise tata. Înţelegi ce vreau să spun: ceva să 
nu-i fie frig, să nu-i fie foame... să-l legi la spate ca pe-o 
roată sau un motor de rezervă, şi, de câte ori se sparge 
cauciucul sau nu vrea să pornească motorul, îl dezlegi şi-l 
pui pe picioare şi-l dezbălsămezi... aşa se zice, nu? Il 
dezbălsămezi? 

— După ce-i pui petic, mi-l aduci la birou, îi zise Mr de 
Spain lui Jabbo. 

— Am înţeles, dom'le, zise Jabbo. Domnu' Buck poate s- 
aducă şi chitanţa de amendă când venim. 

— Mulţumeşte mătuşii dumitale pentru cafea, îi zise Mr de 
Spain lui Gowan. 

— Mi-e verişoară, zice Gowan. 

— Şi pentru grog. 

— Merg cu dumneata până-n oraş, zise tata către Mr de 
Spain. 

Asta se întâmpla sâmbătă. Balul avea să fie miercuri. Luni 
şi marţi, şi miercuri s-au vândut la Jefferson flori cum nu se 
mai pomenise nici chiar la moartea bătrânului general 
Compson, care nu numai că fusese comandant de brigadă la 
confederați, dar fusese două zile şi guvernator al statului 
Mississippi. Nu prin cineva dintre noi a prins de veste Mr de 
Spain despre ce avea unchiu' Gavin de gând să facă şi ceea 
ce el - Mr de Spain - gândi c-ar fi bine să facă şi el. Ar fi fost 
amuzant să te gândeşti că aceeaşi idee le dăduse-n minte şi 
lui unchiu' Gavin, şi lui De Spain în acelaşi timp. Dar asta ar 
fi însemnat să le ceri prea mult. 

Vasăzică, a fost Mrs Rouncewell. Ea ţinea florăria; nu de 
dragul florilor, zicea unchiu' Gavin, nici măcar de dragul 
banilor; de dragul înmormântărilor; îşi înmormântase doi 

102 


bărbaţi, şi a încasat asigurarea după al doilea, şi a deschis 
florăria, şi de-atunci furniza flori la toate înmormântările din 
Jefferson; ea trebuie să fi fost cea care i-a spus domnului De 
Spain că unchiu' Gavin voise să-i trimită doamnei Snopes un 
buchet de flori, să-l poarte la bal în corsaj, dar că mama i-a 
spus că Mrs Snopes avea bărbat şi că, deci, nu putea să-i 
trimită numai ei, şi-atunci unchiu' Gavin a zis: „All right, 
vrea cumva mama să-i trimită un buchet şi domnului 
Snopes?” şi mama i-a zis că el ştie ce vrea ea să spună, şi 
unchiu' Gavin a zis atunci: „All right”, o să trimită câte un 
buchet fiecărei cucoane din Clubul de Dans. Numai că Mr de 
Spain trebuia acum să facă acelaşi lucru, aşa că nu numai 
Mrs Snopes, ci toate cucoanele din Clubul de Dans aveau să 
aibă câte două buchete fiecare. 

Ca să nu mai vorbim de restul oraşului: nu numai bărbaţii 
şi curtezanii cucoanelor din Club, ci şi bărbaţii şi curtezanii 
tuturor cucoanelor invitate la bal; în special bărbaţii însuraţi, 
care n-ar fi avut de trimis buchete, pentru că nevestele lor 
nici nu se aşteptau să primească decât de la unchiu' Gavin şi 
de la Mr de Spain. Şi mai ales de la unchiu' Gavin, pentru că 
de la el pornise toată chestia; dac-ai fi stat să-i asculţi pe ei, 
la bărbier unde se tundeau pentru bal, şi la croitorie la Mr 
Kneeland, care închiria fracuri, ai fi crezut că au de gând să-l 
linşeze pe unchiu' Gavin. 

Şi erau doi care făceau mai mult decât doar să-l înjure pe 
unchiu' Gavin: Mr Grenier Weddel şi Mrs Maurice Priest. 
Dar toate astea s-au aflat mai târziu; n-am auzit despre ele 
decât a doua zi după bal. Tot ce ştiam până acum era doar 
goana după buchete la Mrs Rouncewell, ceea ce tata numea 
panica Rouncewell. („A trebuit să-l inventez eu, cuvântul, 
zicea tata. Era dreptul şi datoria lui Gavin, el trebuia s-o fi 
făcut, dar pentru moment e lipsit de orice urmă de umor”. 
Pentru că şi el îl înjura pe unchiu' Gavin, că acuma trebuia 
să-i trimită mamei un buchet, ceea ce n-avusese de gând să 
facă, dacă tot îi trimitea unchiu' Gavin, aşa c-acuma ea avea 
să aibă trei - asta în cazul în care ceilalţi bărbaţi care-aveau 
de gând să meargă la bal nu intrau şi ei în panică şi nu 
decideau şi ei că trebuie să trimită fiecare câte un buchet 

103 


cucoanelor din comitet.) Pentru că luni seara Mrs 
Rouncewell nu mai avea absolut nicio floare până la trenul 
de Sud, care sosea marţi după-amiază, toate florăriile din 
toate oraşele de pe drumurile spre Jefferson fuseseră şi ele 
mulse, stoarse de cea din urmă floare, şi miercuri în zori sosi 
de la Memphis cu o cursă urgentă de noapte un automobil 
închiriat special cu flori destule ca Mrs Rouncewell să poată 
începe să livreze buchetele, folosindu-l pe băiatul ei de curse 
şi autobuzul lui Lucius Hogganbeck şi închiriind chiar şi 
camioneta lui Miss Eunice Habersham, cu care-şi vindea 
zarzavaturile din casă-n casă, ca să poată termina livrările la 
timp, nouă livrându-ne cinci şi toţi crezând că sunt pentru 
mama, până ce ea citi numele de pe cutii şi zise: 

— Asta nu-i pentru mine. E pentru Gavin. 

Şi toţi s-au oprit să se uite la unchiu' Gavin, în timp ce el 
stătea în picioare nemişcat, privind la cutie cu mâna 
întinzându-se spre ea şi-apoi oprindu-se-n aer în mijlocul 
drumului. Până ce în fine rupse sfoara şi deschise capacul şi 
dădu deoparte hârtia de mătase şi-apoi - Gowan zicea că 
brusc, dar, cu toate astea, nu repede - trase hârtia de 
mătase la loc şi închise capacul şi luă cutia. 

— Nu ne-arăţi şi nouă? zise mama. 

— Nu, zise unchiu' Gavin. 

Dar Gowan văzuse. Era grebla, cu două flori în chip de 
buchet, legate toate cu o panglică sau o bandă de ceva 
despre care Gowan ştia că-i de elastic subţire, dar de-abia 
după un an sau doi, când se făcuse mult mai mare şi mai 
voinic, a priceput el ce fusese; şi chiar din clipa în care a 
priceput ce fusese, zicea el, şi-a dat seama că era un lucru 
întrebuințat şi-n acelaşi timp şi-a mai dat seama cum că-şi 
făcuse socoteala ca unchiu' Gavin să-şi dea seama că-i 
întrebuințat, ceea ce constituia însuşi motivul pentru care 
Mr de Spain i-l trimisese, că, fie că unchiu' Gavin avea sau 
nu dreptate, să creadă că fusese întrebuințat, sigur n-o să 
ştie niciodată şi chestia asta o să-l frământe-n vecii vecilor. 

Şi Gowan tocmai împlinise treisprezece ani; să-l fi plătit 
cineva, să-l fi târât cu sila, şi n-ar fi mers, credea el, la un bal 
dat de Clubul de Dans - până la ăsta. Dar, zicea el, prea 

104 


văzuse multe acum, aşa că trebuia să fie şi el de faţă, să 
vadă dacă nu se întâmplă ceva, altceva, chiar dacă nu-şi 
putea închipui ce altceva s-ar mai fi putut întâmpla după 
toate astea, ce s-ar mai fi putut întâmpla în plus la un bal. 
Aşa că îşi puse hainele bleumarin de duminică şi se uita cum 
mama, cu părul coafat elegant şi cu cerceii de diamant ai 
bunicii, încerca să-l facă pe tata să spună pe care dintre cele 
patru buchete să-l poarte: cel pe care i-l dăduse el, sau să-şi 
aleagă din celelalte trei pe cel care se asorta mai bine cu 
toaleta; apoi trecu dincolo în odaie la unchiu' Gavin, unde 
unchiu' Gavin scoase înc-o cravată albă ca a sa şi i-o puse lui 
Gowan şi-i dădu şi o floare pentru butonieră şi coborâră cu 
toţii, şi trăsura de piaţă aştepta şi îi duse prin frig în piaţă, la 
teatru, unde celelalte trăsuri de piaţă şi din când în când 
câte o maşină se opreau una după alta să coboare invitatele 
coafate şi frezate, şi buclate, cu blănuri şi cercei, şi 
parfumuri, şi mănuşi albe lungi, ca mama, şi invitaţii în frac 
şi cămăşi cu plastron şi cravate albe, tunşi proaspăt (de ieri), 
ca tata şi unchiu' Gavin şi (dacă-i vorba de cravată albă) ca 
Gowan, şi băieţi negri şi albi căscau gura pe la uşă s-audă 
muzica după ce-o începe orchestra să cânte. 

Era a profesorului Handy de la Memphis, de pe Beale 
Street. Orchestra lui cânta la toate balurile din nordul 
statului Mississippi şi Gowan povestea cum sala era 
împodobită de sus până jos pentru Crăciun, şi toate 
cucoanele de la Clubul de Dans cu escorta lor, înşirate să 
primească oaspeţii; zicea că simţeai parfumul buchetelor 
încă înainte de-a urca scările şi că, după ce intrai înăuntru, 
în sala de bal, ţi se părea c-ai să poţi să şi vezi parfumul, ca 
şi ceața pe-o mlaştină sau într-o dimineaţă rece. Şi mai 
povestea că era şi Mr Snopes acolo, într-un frac închiriat, şi 
la început probabil că Jeffersonul a gândit că fracul ăsta nu e 
decât a doua urmă, al doilea pas înainte, până să aibă timp 
să constate că nu era urmă cum nu fusese turnul de apă 
monument: era un steag roşu. Nu: era semnalul acela care 
se pune la o încrucişare cu calea ferată: Atenţie la 
locomotivă. 

Şi Gowan povestea cum, preşedinta Clubului pe anul în 

105 


curs fiind mama, fiecare se aştepta (după ce, în fine, Mrs 
Rouncewell îşi dăduse seama peste ce mină de aur florală 
dăduse, nu mai rămăsese nimeni în Jefferson să nu fie 
luminat pe tema Mr de Spain şi unchiu' Gavin şi Mrs 
Snopes) să-i acorde unchiului Gavin primul dans cu Mrs 
Snopes. Dar ea nu i-l acordă. Il trimise pe Grenier Weddel, 
tot burlac şi el. Şi chiar şi după asta ea ţinu balanţă dreaptă 
între unchiu' Gavin şi Mr de Spain, până când a răsturnat-o 
Mr de Spain. Pentru că era burlac. Adică, aşa cum spunea 
unchiu' Gavin: sunt unii bărbaţi care-s incorigibil şi 
iremediabil burlaci, indiferent de câte ori se însoară, tot aşa 
cum unii bărbaţi sunt sortiţi să fie soţi emasculaţi, chiar 
dacă nu găsesc nicio femeie să-i ia. Şi Mr de Spain era unul 
din ăştia. Vreau să zic din prima categorie: incorigibil şi 
iremediabil burlac, şi, orice l-ar fi ameninţat, nu i se-ntâmpla 
nimic pentru că, zicea unchiu' Gavin, lucruri, împrejurări, 
condiţii n-au efect asupra unor oameni ca Mr de Spain: 
oameni ca el au efect asupra lucrurilor, împrejurărilor, 
condiţiilor. 

De data asta a fost ajutat. Eu n-am fost acolo ca să văd şi 
acuma-mi dau seama că Gowan nu-şi dădea nici el seama ce 
vedea. Pentru că după ce m-am născut şi pe urmă m-am 
făcut destul de mare ca s-o văd eu însumi pe Mrs Snopes, 
după înc-o bucată de vreme mă făcusem destul de mare ca 
să simt ce simţiseră unchiu' Gavin şi Mr de Spain (şi toţi 
ceilalţi bărbaţi din Jefferson şi de la Moşia Franţuzului şi de 
oriunde altă parte când dădeau cu ochii de ea, bărbaţi 
mărunți şi circumspecţi care nu erau atât de bravi şi de 
nenorocoşi ca unchiu' Gavin, nici bravi şi norocoşi ca Mr de 
Spain, dar care probabil că-şi ziceau că-s mai rezonabili) 
doar uitându-se la ea. Şi după o altă bucată de vreme, după 
ce ea murise şi Mr de Spain plecase din oraş, purtând doliu 
după ea de parcă i-ar fi fost nevastă, şi Jeffersonul în cele din 
urmă isprăvise de-a mai vorbi pe socoteala ei, aş fi în stare 
să pariez că nu eram numai eu în tot Jeffersonul care să mai 
am la amintirea ei acelaşi sentiment şi aceeaşi îndurerare. 
Vreau să spun îndurerare că fiica ei n-avea acel ceva pe 
care-l avusese ea; până ce-ţi dădeai seama că ceea ce te- 

106 


ndurera nu era că nu-l avea şi fata; eram îndureraţi că nu-l 
mai aveam noi şi că nu-l vom mai putea avea niciodată; că 
însuşi tot Jeffersonul, plin cu bărbaţii lui mărunți şi slabi, şi 
prăpădiţi, şi speriaţi, n-ar fi putut suporta mai mult de o 
singură Mrs Snopes într-o singură sută de ani. Şi mă 
gândesc că trebuie să fi fost o clipă-două la-nceput, când 
chiar şi Mr de Spain ar fi putut să se fi speriat. Mă gândesc 
că trebuie să fi fost o clipă-n care chiar şi el să fi zis: „Stai, n- 
am dat cumva peste ceva nu numai mai pur, ci chiar şi mai 
brav decât mine, mai brav şi mai trainic decât mine, pentru 
că-i mai pur decât mine, mai curat decât mine?” Pentru că 
aşa era. 

Gowan zicea că a fost din cauza felului în care au început 
să danseze Mrs Snopes şi Mr de Spain. Adică a felului în 
care Mr de Spain a-nceput deodată să danseze cu Mrs 
Snopes. Pân-atunci, zicea Gowan, unchiu' Gavin şi Mr de 
Spain şi ceilalţi domni, pe care mama-i trimisese să-şi înscrie 
numele pe carnetul de bal al doamnei Snopes, îşi 
aşteptaseră calmi şi liniştiţi rândul. Apoi, deodată, zicea 
Gowan că toţi ceilalţi s-au oprit din dans şi parcă s-au tras 
înapoi, şi mai povestea cum i-a văzut pe Mrs Snopes şi pe Mr 
de Spain dansând numai ei doi, împreună, şi-n jurul lor un 
cerc de oameni încremeniţi, cu gura căscată. Şi când m-am 
făcut destul de mare, de paişpe, cinşpe, şaişpe ani, mi-am 
dat seama de ceea ce văzuse Gowan fără să-şi dea seama că 
vede: secunda aceea când Mr de Spain fu cuprins de uimire, 
de stupoare, de teroare chiar, când nu-i venea să creadă că 
face ceea ce se pomenea făcând, fără să-şi fi dat seama 
măcar c-avea de gând să facă - să danseze în felul ăsta cu 
Mrs Snopes ca să se răzbune pe unchiu' Gavin pentru că-l 
speriase, pe el, Mr de Spain, într-atât încât să-l împingă la 
farse de licean ca aceea cu eşapamentul şi cu grebla, şi cu 
obiectul ăla de elastic întrebuințat din cutia cu buchet; frica 
de el însuşi, descoperind că era exclus ca el să fie numai 
ceea ce crezuse de-atâţia ani de zile că este, dacă putea să 
se pomenească-n stare să facă asemenea farse; şi-ntre timp 
Mrs Snopes dansa aşa cum dansa, permiţând domnului De 
Spain s-o facă să danseze în public aşa cum dansa, pentru 

107 


simplul motiv că era plină de viaţă şi că nu-i era ruşine să 
fie, poate tocmai acum când, de două săptămâni, şi domnului 
De Spain, şi unchiului Gavin le fusese; era ceea ce era şi 
arăta aşa cum arăta şi nu-i era ruşine, şi nu-i era frică, nici 
nu-i era ruşine că-i făcea plăcere că-i aşa, şi nici măcar n-o 
făcea ca să dovedească, fiind pare-se singurul mijloc de a 
dovedi că nu-i e frică sau că nu-i e ruşine că oamenii mărunți 
şi pirpirii, care se dăduseră-ndărăt încremeniţi şi fără glas, şi 
stupefiaţi, într-un cerc scandalizat în jurul lor ar fi putut 
înţelege; toţi ceilalţi soţi mărunţei, însuraţi sau neînsuraţi, 
sortiţi să fie meschini şi laşi, arătând speriaţi şi scandalizaţi 
ca să nu se vadă unul pe altul, că ceea ce voiau în realitate 
era să urle, să plângă că n-aveau şi ei atât curaj, fiecare 
dintre ei ştiind că, şi dacă n-ar mai fi alt bărbat pe lume, nu 
numai în sala asta de bal, ei tot n-ar fi fost în stare să-i 
supravieţuiască, necum s-o-nfrunte, să se ridice la înălţimea 
ei, a acestei splendori, a acestei superbe impudori. 

Ar fi trebuit să fi fost Mr Snopes, natural, pentru că el era 
soţul, domnul şi stăpânul, protectorul după rit şi după lege. 
Dar a fost unchiu' Gavin, şi el nu era niciun fel de soţ, niciun 
fel de stăpân, niciun fel de cavaler servant, niciun fel de 
apărător şi niciun fel de protector, nu era decât pur şi simplu 
el însuşi: şi care, în fond, nici nu se sinchisea cât de rău 
prejudiciată, rănită, ieşea Mrs Snopes din afacerea asta în 
ipoteza că va mai rămâne ceva din ea când el va călca-n 
picioare, în cele din urmă, până şi ultima scânteie de viaţă 
din Mr de Spain. Gowan povestea cum el, unchiu' Gavin, 
făcuse câţiva paşi şi-l apucase pe Mr de Spain de umăr şi-l 
smucise, şi-n momentul acesta se produsese un fel de 
rumoare confuză, şi toţi bărbaţii năvăliseră peste parchetul 
de dans spre scara din dos, care dădea în aleea din spatele 
clădirii, şi-acuma cucoanele ţipau în lege, numai că Gowan 
zicea că o mulţime se repeziseră şi ele după bărbaţi, aşa că 
el a trebuit să-şi croiască drum pe scări în jos, printre fuste 
şi picioare; zicea c-a putut să-l vadă printre picioare pe 
unchiu' Gavin când tocmai se ridica de jos în alee, şi c-atunci 
Gowan şi-a făcut drum să iasă-n faţă şi iar l-a văzut pe 
unchiu' Gavin ridicându-se de jos, de pe alee, cu faţa numai 

108 


sânge şi pe doi care-l ajutau să se ridice sau în orice caz 
încercând să-l ajute, pentru că i-a repezit în lături şi s-a 
aruncat iar pe Mr de Spain: şi când m-am făcut mai mare am 
înţeles şi asta: că unchiu' Gavin nu mai încerca acum să-l 
distrugă pe Mr de Spain, sau măcar să-l lovească, pentru că, 
până-n momentul acela, apucase să constate că nu putea. 
Pentru că acum unchiu' Gavin era din nou el însuşi. Ce făcea 
era pur şi simplu să apere, cu sângele său, pentru eternitate, 
principiul că virtutea şi castitatea unei femei trebuie apărate 
fie că există, fie că nu. 

— Daţi-o dracului, măi oameni, făcu Mr de Spain. Ţineţi-l 
careva, să pot scăpa de-aici. 

Aşa că tata-l ţinu pe unchiu' Gavin şi cineva i-aduse 
pălăria şi haina domnului De Spain, şi el plecă; şi Gowan 
zicea că-n momentul ăsta s-aştepta, era sigur c-o s-audă 
eşapamentul. Dar nimic. Niciun zgomot; doar unchiu' Gavin 
stând şi ştergându-şi sângele de pe faţă cu batista lui şi, pe 
urmă, cu a tatii. 

— Trebuie să fii nebun, zise tata. Nu ştii că nu eşti în stare 
să te baţi? Habar n-ai ce-i aia bătaie. 

— Poţi cumva sugera vreo metodă mai bună de-nvăţat 
decât asta pe care-am încercat-o? zise unchiu' Gavin. 

Şi pe urmă şi-acasă, la el în baie, unde putu să-şi scoată 
haina şi gulerul, şi cravata, şi cămaşa, şi să pună un prosop 
ud unde sângera, când intră mama. Avea în mână o floare, 
un trandafir roşu dintr-unul din buchete. 

— Uite, zise mama. Ea ţi l-a trimis. 

— Minti, zise unchiu' Gavin. E de la tine. 

— Minti tu! zise mama. Ea ţi l-a trimis! 

— Nu, zise unchiu' Gavin. 

— Atunci ar fi trebuit, făcu mama; şi zicea Gowan că- 
ncepu să plângă şi că-l strângea pe unchiu' Gavin la piept, 
da-n acelaşi timp dădea-n el cu pumnii-amândoi, plângând: 
„Prostule! Prostule! Nu te merită! Nu-s demne de tine! 
Niciuna dintre ele, oricât ar arăta şi s-ar purta ca nişte... ca 
nişte... ca nişte curve blestemate! Niciuna măcar! Niciuna!” 


Numai că-n seara aia Mr Snopes a lăsat mai multe urme 
109 


de paşi în Jefferson decât ei amândoi; a lăsat înc-un nas 
însângerat şi alţi doi învineţiţi. Al patrulea buchet primit de 
mama în seara aceea fusese de la Grenier Weddel. Era 
burlac, ca şi Mr de Spain. Vreau să spun genul de burlac 
care, cum zicea unchiu' Gavin, burlac rămânea, indiferent de 
câte ori se însura şi cu cine. Poate că de asta l-a şi refuzat 
Sally Hampton. Fapt e că i-a trimis inelul înapoi şi s-a 
măritat în schimb cu Maurice Priest, aşa c-atunci când 
unchiu' Gavin şi Mr de Spain au declanşat ceea ce tata 
numise „panica Rouncewell”, Grenier a profitat de ocazie şi 
i-a trimis doamnei Priest nu chiar ceea ce tata calificase un 
buchet tip „panică” standard, ci unul triplu. Poate că, din 
cauza asta, nici nu l-a pus atunci seara la bal: era prea mare 
pentru purtat. Oricum nu l-a purtat, dar în orice caz, după ce 
unchiu' Gavin şi Mr de Spain au terminat în aleea din dos, s- 
au dus acolo Grenier şi cu Maurice Priest, şi Grenier s-a- 
ntors c-un ochi învineţit, iar Maurice s-a dus acasă cu nasu’ 
plin de sânge, şi a doua zi dimineaţă, când Sally Priest ieşi în 
oraş, afişa celălalt ochi învineţit. Şi dacă n-a purtat în public 
buchetul, ochiul cu siguranţă că l-a purtat. Nu numai că s-a- 
nvârtit prin oraş toată dimineaţa, dar a ieşit şi după-amiază 
pentru ca-n felul ăsta toată lumea din Jefferson să poată 
vedea sau măcar auzi. Din câte povestea Gowan, ai fi zis că 
era chiar mândră. 
Dar nici Flem nu era primul Snopes din Jefferson. 


110 


4 
V.K. RATLIFF 


Ea era. Mătuşă-sa (nu ăi doi unchi, nici bunică-su, ci una, 
oricare, dintre femei) ar fi putut să-i spună lui Gowan de ce: 
mândră c-avea un bărbat încă-n stare să-i învineţească-un 
ochi şi i-l şi învineţea; mândră că bărbat-su avea o nevastă 
căreia-i mai trebuiau încă vânătăi. 

Şi nici Flem nu era primul Snopes din Jefferson. Primul 
fusese Mink, care petrecea două luni jumătate la Jefferson în 
închisoare, în drum spre reşedinţa sa permanentă la 
penitenciarul din Parchman, pentru că-l omorâse pe Zack 
Houston. Şi alea două luni jumătate le-a petrecut chinuit de 
mari greutăţi numai dintr-o greşeală. 

Adică nu greşeala că l-a omorât pe Houston. Când l-a 
omorât pe Houston, ştia el bine ce voia să facă. Zack, înainte 
de toate, era om mândru şi îşi pierduse tocmai nevasta, 
tânără, după ce cu mare greutate reuşise să convingă 
neamurile ei s-o lase să se mărite cu el - ea fusese copilul cel 
mai mic al bătrânului Cal Bookwright, un învăţător, şi, cu 
toate că Zack îşi avea pământul lui şi era agricultor bun, nu 
era decât asta: un simplu agricultor, fără şcoală ca lumea, ca 
să nu mai punem la socoteală că-şi trăise viaţa cât fusese 
tânăr şi chiar şi până când chestia cu Letty Bookwright 
devenise serioasă şi când constatase că şi bătrânul Cal o lua- 
n serios şi el. P'ormă, când el, sau gândesc că poate c- 
amândoi, şi el, şi ea, l-au convins în cele din urmă pe 
bătrânul Cal şi s-au luat, n-a avut parte de ea nici măcar un 
an întreg şi-a pierdut-o. Şi chiar şi-aşa a trebuit s-o piardă 
foarte trist, cum nu se poate mai trist: a omorât-o, călcând-o- 
n picioare-n grajd, acelaşi armăsar de pe care l-a doborât 
Mink pe Houston atunci, în dimineaţa aia - şi asta l-a făcut 
încă şi mai morocănos, pentru că era nefericit. Aşa că, fiind 
din capul locului mândru şi pe deasupra mai fiind şi 


111 


nefericit, se făcuse cam tăios, cam arogant. Dar, cum cei mai 
mulţi de pe la Moşia Franţuzului îl ştiau că-i mândru şi ştiau 
şi cât de aprig trebuise să se zbată ca să-l convingă pe 
bătrânul Cal s-o lase pe Letty să se mărite cu el, toate-ar mai 
fi mers încă, dacă nu s-ar fi-ncurcat cu Mink Snopes. 

Pentru că Mink Snopes era un ticălos. Era unicul Snopes 
ticălos până-n măduva oaselor, cu care ne-a fost dat s-avem 
de-a face. Erau Snopeşi nebuni şi repeziţi, şi incendiatori de 
şure, ca alde bătrânul Ab, şi mai erau d-ăi blânzi şi 
nevinovaţi, ca Eck, care nu numai că nu era Snopes, orice-ar 
fi pretins mă-sa, da' nu-l interesa că se născuse-ntr-un cuib 
de Snopeşi cum n-o interesează p-o vrabie să se nască-ntr-un 
cuib de şoimi; şi mai era un Snopes, prost, şi asta până-n 
măduva oaselor: I.O. Dar nu dădusem pân-atunci peste unu’ 
care să fie ticălos şi să nu caute nici profit, nici consideraţie, 
nici nimic. 

Poate că d-asta era singurul Snopes calic: nici urmă de 
profit nu se vedea la el. Numai că trebuia să aibă, trebuie c- 
avusese-n orice caz şi el ceva din prostia lui I.O., pen’ c-altfel 
n-ar fi făcut greşeala pe care-a făcut-o. Vreau să zic, nu 
greşeala că l-a-mpuşcat pe Houston, da' când şi-a ales s-o 
facă; că şi-a ales tocma' momentu-n care Flem mai era încă- 
n Texas, în luna de miere. Nici vorbă că ştia că Flem nu se- 
ntorsese. Sau poate c-aflase c-o seară-nainte, din auzite, ce- 
aştepta el s-audă, că Flem o să se-ntoarcă la Moşia 
Franţuzului a doua zi, şi poate că de-abia după asta şi-a scos 
rabla lui de puşcoi calibru zece, cu-ncărcatu' pe jos, şi s-a 
ascuns acolo-n desiş, şi l-a doborât pe Houston de pe cal 
hoţeşte când a trecut călare p'ân dreptul lui. Da’ se poa’ să 
nu ştiu eu. Poate c-atunci nu-l interesa nimic, decât să-l vadă 
pe Houston peste vârfu' puştii cum se dă peste cap şi să 
simtă-n umăr izbitura patului, cum îl zgâlţâie. 

În orice caz, el asta făcuse. Şi foarte probabil că de-abia 
după ce Houston zăcea-n noroi în drum şi-armăsaru- 
nspăimântat cu frâu’ slobod şi şaua goală, şi scările 
bălăngănindu-se o rupsese-n goană spre prăvălia lui Varner 
să ducă vestea, şi-a dat el seama, cu câtă groază şi-o fi dat, 
că făcuse prea repede ceva care acum era de mult prea 

112 


târziu să mai desfacă. Şi din cauza asta a-ncercat s-ascundă 
cadavrul şi p'ormă a aruncat puşca-n mlaştina aia şi s-a- 
ntors s-adulmece prin jurul prăvăliei în fiecare zi, în timp ce 
şeriful mai umbla să-l găsească pe Houston, nu ca să vadă 
dacă-i groasă sau încă nu, da' aşteptând să se-ntoarcă Flem 
din Texas să-l scape; până când i-a dus câinele lui Houston la 
cadavru, şi nişte pescari de contrabandă au dat chiar şi 
peste puşcă-n mlaştină şi ştiau toţi că-i a lui, pen’ că nimeni 
altu' n-ar fi ţinut o rablă ca aia. 

Şi-atunci a fost când furia şi jignirea, şi nedreptatea, şi 
trădarea au ajuns să i se pară insuportabile, şi şi-a zis sau şi- 
a dat seama, sau ce-o fi fost, că Flem trebuie c-apucase s- 
audă de omor pân-atunci şi că dinadins nu s-apropia de 
Mogşia Franţuzului, sau poate că nu s-apropia de Mississippi- 
ntreg, ca să nu trebuiască să-l ajute, să-l scape. Nici măcar 
disperare n-a fost: doar mânie şi jignire: să-i arate lui Flem 
Snopes că nici el, Mink, nu dă doi bani pe el: cu cătuşele la 
mâini, la şerif în brişcă, în drum spre închisoare, când şi-a 
văzut şansa repede-a prins-o şi şi-a vârât gâtu-n furca 
proptelei coviltirului încercând să-şi zvârle picioarele şi 
trupul pe deasupra şi l-au apucat, l-au tras înapoi. 

Dar era doar jignirea şi usturimea, şi dezamăgirea 
primului moment; nu putea să ţină. Şi-i foarte probabil că 
bunul-simţ i-a spus-o şi cu siguranţă că-ntr-un fel a fost 
mulţumit că scăpase atât de uşor şi că-i venise iar mintea la 
cap. Că-i venise; şi-acum tot ce mai avea de făcut era să- 
ncerce să s-aranjeze cât se poate aranja cineva la puşcărie şi 
s-aştepte ca Flem să se-ntoarcă acasă, pentru că nici chiar 
Flem Snopes, nici chiar în luna de miere, nici chiar în Texas 
nu putea sta o veşnicie. 

Aşa că asta a şi făcut. Sus, la ultimul etaj al închisorii (cum 
era un veritabil ucigaş clasa-ntâi, nu trebuia să iasă la 
măturatul străzilor, ca un simplu barbugiu negru), multă 
vreme a fost chiar foarte calm: doar ce stătea cu braţele 
rezemate de gratii, de unde putea să vadă-n stradă şi pe 
trotuarul pe unde-avea să vină Flem din piaţă; fără 
nerăbdare-n prima lună şi nici chiar cine ştie ce-ngrijorat 
nici într-a doua, după ce juriul îl pusese sub acuzare: doar că 

113 


striga, când şi când, la careva trecând, dacă Flem Snopes nu 
se-ntorsese cumva-n oraş; nici chiar către sfârşitul lunii a 
doua, când începu să-şi zică, poate, că Flem nu se-ntorsese 
încă şi-acuma striga la oameni jos să trimită vorbă lui Will 
Varner, la Moşia Franţuzului, să vină să-l vadă. 

Aşa că de-abia când mai rămăseseră două săptămâni pân’ 
la judecată şi nici Will Varner, nici nimeni nu venise să-l 
vadă, şi-a dat probabil seama că pur şi simplu nu putea să 
creadă că Flem Snopes nu se-ntorsese încă la Moşia 
Franţuzului; pur şi simplu nu putea să creadă: nu-ndrăznea 
să creadă una ca asta; îşi închipuia numai că oamenii 
(oameni în toată firea) la care strigase jos nu trimiseseră 
vorbă şi nemaidormind noaptea cine ştie ce (cum sta la 
etajul de sus în dosul ferestrei cu gratii, în beznă, şi lumina 
străzii lucind, puteai vedea faţa lui ca o pată albă, şi alte 
două pete - mâinile încleştate pe gratii), acum avea timp 
berechet să stea şi toată noaptea s-aştepte să treacă cineva- 
n care să aibă-ncredere c-o să trimită vorbă: copii, băieţi, un 
băiat ca ăl' al lui Stevens de pildă, nepotu' lu' Stevens- 
avocatu', care şedea la ei, ăla nu fusese încă stricat de lumea 
asta de oameni mari să-l fi făcut să-i fie duşman, până se 
opreau şi-şi ridicau ochii la el şi le şoptea, chiar şi după ce ei 
o rupeau la fugă: 

— Mă, băieţi! Măi, copii! Voi de colo. Vreţi să câştigaţi 
zece dolari? Trimiteţi vorbă la Moşia Franţuzului, spuneţi-i 
lu' Flem Snopes c-a zis văr'su Mink să vină repede până aici, 
să se grăbească... 

Şi asta pân-atunci dimineaţa, la tribunal. Îndată ce l-au 
adus pe uşă, cu cătuşe la mâini, a-nceput să-şi lungească 
gâtu' ca un cocostârc, cătând la faţa fiecăruia şi-şi mai 
lungea încă gâtu' şi se uita la feţele tuturor ălora care intrau 
şi se-nghesuiau şi după ce de mult nu mai era pic de loc pe 
ce să s-aşadă şi tot aşa şi când s-alegeau juraţii, şi a-ncercat 
chiar să se ridice-n picioare pe-un scaun ca să vadă mai bine, 
până l-au tras jos; şi încă-şi mai sucea gâtu' şi scormonea cu 
privirea când grefierul citi actul de acuzare şi-apoi zise: 

— Te recunoşti vinovat sau nu? 

Numai că de data asta el apucase să se urce pe-un scaun 

114 


înainte ca ei să-l fi putut opri şi, privind pe deasupra 
mulţimii la mutrele din fundul sălii, să strige: 

— Flem! 

Şi-atunci judecătorul bătu cu ciocănelul, şi avocatul pe 
care-l numise tribunalul din oficiu sări-n picioare, şi aprodul 
striga: 

— Linişte! Linişte! 

Şi Mink strigă din nou: 

— Flem! Flem Snopes! 

Numai că, de data asta, judecătoru-n persoană se aplecă 
spre el peste bară şi zise: 

— Ascultă, Snopes, până ce Mink se-ntoarse cu ochii la el. 
Eşti vinovat sau nu eşti? 

— Ce? făcu Mink. 

— L-ai omorât pe Zack Houston sau nu l-ai omorât? zise 
judecătorul. 

— Nu-mi bate capu-acuma, zise Mink. Nu vezi c-am 
treabă? Şi iar îşi întoarse capu’ la mutrele venite să vadă, 
poate că tot or să-l spânzure, chiar dacă zic unii că-i nebun, 
pentru că asta părea c-ar fi vrut el să facă, c-o mai încercase 
o dată, aşa că legea să nu facă altceva decât să-i împlinească 
voia, şi zise: 

— Hei, careva! E vr'unu' p-aci c-o maşină? Să dea fuga 
pân' la Varner la prăvălie, să-l aducă pe Flem Snopes. Vă 
plăteşte, vă dă cât vreţi şi vă dă şi peste, zece dolari peste, 
douăj' de dolari peste... 


Vara trecută, avocatul trebuise să facă ceva, fără să ştie 
bine ce. Acuma trebuia să întreprindă ceva, indiferent ce. 
Cred că nici măcar nu se gândise să caute ce anume. Cred 
că doar a-ntins mâna şi-a apucat ce-a nimerit, primul lucru 
la-ndemână şi numai întâmplarea a făcut să fie-alama aia de 
la uzină, care dispărea văzând cu ochii şi despre care toată 
lumea din Jefferson, inclusiv Flem Snopes - fără îndoială că 
inclusiv Flem Snopes -, încercase din pură politeţe, mai mult 
ca sigur, să uite. 

Când, în calitate de locţiitor de procuror al oraşului, a 
deschis acţiune împotriva societăţii de asigurări la daune a 

115 


primarului De Spain, cu încadrare la administrare cu rea- 
credinţă şi complicitate la fraudă, sau cum i-o fi spus, fireşte 
că toată lumea credea că tot ce-avea de gând să facă era să 
intre la Manfred de Spain şi să-i pună dosarul pe birou. Dar 
se-nşelau; n-avea de gând să cumpere-acum ceva de la De 
Spain, cum n-avusese de gând nici atunci, noaptea-n aleea 
din dos, la balul de Crăciun, când cumnatu-său i-a spus că nu 
era-n stare să se bată pentru că nu ştiuse niciodată ce-i aia - 
informaţie aflată de mult în posesia avocatului locţiitor de 
procuror, ţinând seama că trăise de unul singur, de mai mult 
sau mai puţin, douăzeci şi doi de ani, sau poate chiar 
douăzeci şi trei. Pentru că singurul lucru pe care De Spain îl 
avea şi pe care-l dorea şi el, Stevens nici nu ştia că-l dorea 
până nu-i spuse tatăl său atunci, după-amiază. 

Aşa că avocatul locţiitor de procuror dădu curs acţiunii. Şi 
primul lucru care s-a-ntâmplat a fost tânărul simpatic de la 
societatea de asigurări la daune, care-a coborât din trenul de 
dimineaţă, îmbrăcat elegant, în costum de oraş, cu o servietă 
elegantă, de oraş, zicând: 

— Ei, băieţi, hai să bem ceva whiskey d-ăsta de oraş adus 
de mine şi să vedem dacă nu ne putem înţelege pe chestia 
asta. Şi o zi-ntreagă, oribilă zi, a trecut ca nimic mai mult, cu 
telefoane interurbane şi cu discuţii cu ăi doi fochişti negri, 
Tom Tom Bird şi Turl a'lui Tomey Beauchamp, aşteptându-l 
pe Flem să se-ntoarcă de unde plecase pe negândite, în 
ţinutul vecin. 

Aşa că a treia zi, ăl care-a venit de la societatea de 
asigurări la daune trebuie să fi fost un grangur acolo la ei, c- 
avea păr cărunt şi venise cu Pullmanul, cu pantaloni vărgaţi 
şi cu ceas de aur cu-n lanţ destul de lung să legi buşteni cu 
el, şi cu ochelari de aur, şi chiar şi cu-o scobitoare de aur, şi- 
mbrăcat cu jachetă şi cu joben, aşa că, până seara, nu puteai 
niciun pahar cu apă să capeţi la hotel Holston, pentru că şi 
portarul, şi chelnerul stăteau numai la uşa lui, să-l 
servească, şi-ar fi putut s-angajeze şi jumătate din negrii din 
Jefferson pân-a doua zi, dac-ar fi avut ce face cu ei, şi-l 
auzeau zicând: „Dom'lor. Dom'lor. Dom'lor”. Şi primarul, 
care-a venit şi el acolo unde erau toţi aşezaţi în jurul mesei, 

116 


s-a oprit râzând o vreme la ei şi-apoi a zis: 

— O să trebuiască să mă scuzaţi. Chiar şi-un primar de 
Jefferson în Mississippi se-ntâmplă s-aibă ceva treabă din 
când în când. Şi-avocatul Stevens, locţiitor de procuror, 
şezând acolo calm şi alb la faţă, arătând exact ca-n povestea 
aia, când îi spusese lui cumnatu-său: 

— Poţi cumva sugera vreo metodă mai bună după care să- 
nvăţ decât aia pe care-am încercat-o? Şi Flem Snopes nu se- 
ntorsese încă şi, de fapt, nici nu ştiau de un’ să-l ia, că 
plecase într-o excursie-n pădure, unde nu era telefon; şi 
granguru', ăla cu vesta albă şi cu scobitoarea de aur, care 
zicea: 

— Sunt sigur că Mr de Spain demisionează. Şi-atunci, de 
ce să n-aşteptăm să demisioneze, şi să lăsăm chestia baltă? 
Şi avocatu' Stevens care zicea: 

— E bun primar. Nu vrem să demisioneze. Şi vesta albă 
care zicea: 

— Atunci ce vreţi? O să trebuiască să dovediţi că 
reprezentantul clientului nostru a furat alamă, şi tot ce-aveţi 
pe care să vă puteţi baza e cuvântul ălor doi negri, pentru că 
domnul Snopes personal lipseşte din oraş. 

— Turnul de apă nu lipseşte din oraş, zise avocatul. Putem 
goli rezervorul. 

Aşa că ce-au convocat ei a fost o adunare specială a 
consiliului comunal. Şi ce s-a adunat a fost ca un fel de 
adunătură de masă care-alege o regină a frumuseţii, clopotul 
de la tribunal începând să sune de pe la opt, parcă-ntr- 
adevăr ar fi fost juraţii-n sesiune de noapte, şi lumea care 
venea de pe străzi şi s-aduna în piaţă râzând şi făcând 
glume-n dreapta şi-n stânga pân’ ce constatară foarte repede 
că n-or să-ncapă-n în biroul primarului nici măcar la-nceput, 
aşa că se mutaseră sus, în sala tribunalului parc-ar fi fost 
proces. 

Pentru că era încă-n ianuarie; nici trei săptămâni nu 
trecuseră de la balul de Crăciun. Chiar şi când începură 
dezbaterile tot se mai amuzau, că majoritatea veniseră să 
vadă şi-n orice caz s-asculte, şi, după ce bătu cineva cu 
ciocănelul judecătorului în masă, încă mai râdeau, dar bătu 

117 


până ce isprăviră cu râsul şi cu glumitul şi tăcură, şi unul 
dintre consilierii comunali zise: 

— Nu ştiu cât o să coste golitu' rezervorului, da' eu unu' al 
dracului să fiu... 

— Eu ştiu, făcu avocatul Stevens. Am întrebat. O să coste 
trei sute optzeci de dolari de montat un rezervor auxiliar 
mare, destul ca să-l golească pe ăsta şi p'ormă să-l umple la 
loc şi să-l demonteze şi gata. Şi omu' care să intre-n rezervor 
şi să controleze n-o să coste nimic pentru c-am să intru eu. 

— All right, zise consilierul comunal. Da’ eu tot al dracului 
să fiu dacă... 

— All right, făcu avocatul. Am să plătesc eu, şi tipu’ ăl' 
bătrân de la societate, ăl' cu vesta albă, făcea: „Dom/'lor. 
Dom'lor. Dom'lor”. 

Şi ăl tânăr, care venise-n ziua-ntâi, ridicându-se, acum 
striga: 

— Nu vedeţi, dom'le Stevens? Nu vedeţi, dom'le Stevens? 
Dacă găsiţi alama-n rezervor, nu-i delict pentru că alama-i 
tot a primăriei. 

— M-am gândit şi la asta, zise avocatul. Alama-i tot a 
primăriei chiar dacă nu golim rezervorul. Numai că, unde-i? 
Şi tinerelul care sare zicând: 

— Staţi puţin! Staţi puţin! Nu ast-am vrut să spun. Am 
vrut să spun că, dacă alama nu lipseşte, nu există delict, 
pentru că n-a fost furată. 

— Tom Tom Bird şi Turl al lui Tomey Beauchamp zic c-a 
fost, pentru că ei au furat-o, făcu avocatul. 

Acuma vorbeau doi consilieri comunali deodată şi ziceau: 

— Ia stai! Ia stai! Până ce ăl de striga mai tare, Henry 
Best, izbuti: 

— Atunci, pe cine-acuzi, Gavin? Äi doi negri lucrau şi ei în 
numele lui Manfred? 

— Dar nu există niciun delict! Ştim că alama-“i în rezervor 
pen' că negrii zic c-au pus-o acolo. Tipul ăl tânăr de la 
societate striga, şi-n tot timpul ăsta granguru', ăl cu vesta 
albă, făcea mereu: „Dom'lor. Dom'lor. Dom'lor”, ca o tobă 
mare de undeva de departe, şi-n orice caz, nimeni nu-i dădea 
niciun fel de atenţie, până ce Henry Best strigă: „Staţi puţin, 

118 


fir-ar a dracului de treabă!” atât de tare că tăcură. Şi Henry 
zise: 

— Negrii ăia au mărturisit c-au furat alama, da’ dovadă de 
furt nu există până ce nu golim rezervoru'. Aşa că pân’ 
acuma n-au furat nicio alamă. Şi dacă golim reervoru' şi 
găsim alama-n el, au furat alama şi-s vinovaţi de furt. Numai 
că-ndată ce găsim alama-n rezervor, n-au mai furat nicio 
alamă, pentru că alama-i tot în posesia primăriei, nici n-a 
ieşit din ea vreodată. Să fie-a dracului, Gavin, asta-i tot ce 
vrei tu să ne spui? Sau atunci, ce dracu’ vrei? Ce dracu’ 
vrei? 

Şi avocatul Stevens şedea locului calm şi nemişcat, cu faţa 
tot albă şi tot nemişcată ca hârtia. Şi poate că tot nu-nvăţase 
încă cum să se bată. Da' nici n-auzise încă de-o regulă că n- 
are voie să-ncerce. 

— Asta aşa-i, făcu el. Dacă-n rezervor există alamă - bun 
de preţ proprietatea comunei, introdus în rezervor în mod 
fraudulos, cu complicitatea îngăduitoare a unui funcţionar 
comunal -, s-a comis un delict. Dacă găsim în rezervor acea 
alamă - bun de preţ aparţinând comunei, introdus prin 
fraudă cu complicitatea sau complezenţa unui funcţionar 
comunal -, chiar dacă ea este recuperată, tentativa de delict 
a fost totuşi tolerată de către un funcţionar comunal. Dar 
rezervorul per se şi câtă alamă per se se va găsi sau nu se va 
găsi în rezervor e în afara chestiunii. Ce-am solicitat noi 
societăţii de asigurări la daune e să ne spună care-i 
malversaţiunea comisă de stimabilul nostru primar? Care-i 
delictul pe care l-a tolerat primul slujitor al comunei 
noastre? 

Pentru că nici el singur nu ştia ce vrea. Şi chiar când 
taică-său i-a spus a doua zi ce părea, după comportarea lui, 
c-ar fi vrut, şi pentru o clipă avocatul admisese, el tot nu 
ştia. 

Pentru că asta era tot ce realizaseră atunci; nu era chestie 
de rezolvat pe loc de nişte amatori cum e consiliul comunal. 
Era treabă de om de meserie, treabă de judecător veritabil; 
vrând-nevrând, merseseră atât de departe, c-acuma trebuiau 
să recurgă la judecată. Dar eu nu ştiusem că judecătorul 

119 


Dukinfield era şi el în sală, până nu s-a ridicat Henry Best în 
picioare şi şi-a rotit ochii-n jur şi-a-nceput să strige: 

— Domnu’ judecător Dukinfield! Domnu’ judecător 
Dukinfield mai e aici? Şi judecătorul Dukinfield se ridică de 
pe scaun şi zise: 

— Da, Henry. Ce-i? 

— Cred c-o să trebuiască să ne daţi o mână de ajutor, 
dom’ judecător, zise Henry. Cred c-aţi auzit şi 
dumneavoastră tot ce-am auzit şi noi şi sperăm c-aţi priceput 
ceva mai mult decât noi... 

— Da, bine, zise judecătorul Dukinfield. O să ţinem o 
şedinţă mâine-dimineaţă la nouă aici, în sala tribunalului. 
Cred că nici reclamantul, nici acuzatul n-or să aibă nevoie de 
mai mulţi apărători decât sunt de faţă astă-seară, dar, dacă- 
şi vor aduce asistenţi, vor fi bine-veniţi - sau să le zicem 
martori? 

P'ormă ne-am ridicat cu toţii să plecăm, tot râzând şi 
vorbind, şi glumind în dreapta şi-n stânga, tot fără să luăm 
partea unuia sau a altuia, ci doar distrugându-ne, fiind doar 
din principiu contra la orice-ar fi zis ăi doi străini, tipii de la 
asigurările la daune, pentru simplul motiv că erau străini, 
fără să dăm atenţie nici măcar surorii gemene a avocatului, 
care era acuma alături de el şi-aproape c-o puteai auzi când 
i-a spus lui Henry Best: 

— Ei, eşti mulţumit? Poate c-ai să-l laşi în pace-acum; fără 
să dăm atenţie nici măcar atunci când un băiat - nu l-am 
recunoscut al cui era - a venit strecurându-se prin 
înghesuială până la masă şi i-a întins avocatului ceva, şi 
avocatul a luat; nu mi-am dat seama pân’ a doua zi, între 
şedinţa de-atunci seara şi şedinţa de-a doua zi dimineaţa se- 
ntâmplase ceva, ceva de care noi n-am ştiut niciodată şi 
după credinţa mea nici n-o să ştim vreodată, şi ne-am dus 
acasă sau pe unde aveam treabă, până ce piaţa a rămas 
pustie, în afară de-o lumină în biroul lui şi-al lui taică-său, 
deasupra magazinului de articole de menaj, unde şedea 
singur - dac-o fi fost cumva el şi dac-o fi fost cumva singur - 


120 


cum zice poetu’ ăla? Poftindu-şi sufletul hoinar'? 


1 Poetul american evocat de V.K. Ratliff aici este Walt Whitman (1819- 
1892), a cărui contribuţie la întemeierea modernismului literar rămâne 
inestimabilă. Acest moment de intertextualitate vizează chiar celebrul 
ciclu liric Song of Myself (Cântec despre mine însumi), cu care se deschide 
volumul Leaves of Grass (Fire de iarbă, 1855), Secţiunea 1: J loafe and invite my 
soul („Hoinăresc şi-mi poftesc sufletul”). 

121 


5 
GAVIN STEVENS 


Poeţii se-nşală, desigur. După ei, ar fi trebuit să ştiu chiar 
şi că biletul trebuia să vină, darămite de la cine. Dacă-i 
vorba, n-am ştiut de la cine-i nici după ce-l citisem. Dar asta- 
i, poeţii se-nşală totdeauna în materie de fapte. Şi asta 
pentru că faptele nu-i interesează: numai adevăru-i 
interesează: şi, de asta, adevărul pe care-l rostesc ei e-atât 
de-adevărat, încât până şi cei care detestă poeţii din instinct 
sunt emoţionaţi şi îngroziţi în faţa lui. 

Nu: mă-nşel. E din cauză că nu-ndrăzneşti să speri, ţi-e 
frică să speri. Nu frică de amploarea speranţei de care eşti 
în stare, ci de faptul că tu - țesătura firavă de oase şi de 
carne, în care-i prins ca-n laţ avidul plăpând şi temerar, şi 
nesăţios de vis şi de speranţa ce nu te lasă să dormi - nu-i 
poţi face faţă; cum ar zice Ratliff: dându-ţi totdeauna seama 
că n-ai să fii niciodată destul de bărbat ca să faci tot răul şi 
prăpădul pe care l-ai face dac-ai fi destul de bărbat - şi, ar 
putea adăuga, sau mai bine s-adaug eu în locul lui, slavă 
Domnului că nu-s. Da, da, slavă Domnului că nu-s sau slavă 
oricui altcuiva că nu-s, dacă asta cumva o să te liniştească 
după ce-o fi prea târziu; linişte-n care să cocoleşti, să legeni 
pe genunchi țesătura firavă şi angoasa, şi insomnia-n care s- 
a prins ca-ntr-un laţ şi să-i şopteşti: „Hai, hai, nu-i nimic, ştiu 
că eşti o făptură curajoasă”. 

Primul lucru pe care l-am făcut intrând în birou a fost să 
aprind toate luminile; de n-ar fi fost ianuarie şi termometrul 
pe la zero, aş fi proptit uşa să stea deschisă, tot ca o măsură 
de circumspecţie plină de afecţiune, a unui gentleman din 
Mississippi pentru bunul ei nume. Al doilea lucru pe care l- 
am făcut a fost să gândesc: Doamne, Dumnezeule, toate 
luminile-aprinse, să vadă tot oraşul, pentru c-acuma Grover 
Winbush (polițistul de noapte) cu siguranţă c-o să urce până 

122 


aici de parc-aş fi trimis după el, pentru că, dac-ar fi fost 
aprinsă, ca de obicei, numai lampa de pe birou, ar fi crezut 
că lucrez şi m-ar fi lăsat în pace, dar cu ele toate aprinse ca 
acuma, cu siguranţă c-o să vină, nu ca să-l surprindă pe 
intrus, ci ca să participe şi el la conversaţie. 

Aşa c-ar fi trebuit să sar şi să le sting din nou, dându-mi 
seama că odată mişcat din loc, scăpat dintre braţele 
fotoliului, probabil c-am s-o zbughesc, să fug, s-alerg acasă 
la Maggie, care-ncercase să-mi fie ca o mamă de când a 
noastră murise, şi-ntr-o bună zi poate c-o să reuşească. Aşa 
că şedeam acolo, zicându-mi ce-ar fi dac-ar exista şi timp, şi 
mijloace de a-i comunica, de a-i sugera, de a-i pune, oriunde 
s-ar afla-n clipa asta, între casa ei şi-aici, tălpi de cauciuc, să 
nu facă zgomot, şi-o mantie neagră, să se confunde cu 
noaptea, şi-o glugă s-o facă invizibilă; şi-n secunda 
următoare-mi ziceam cum numai simpla sugerare a unor 
tălpi mute şi-a unei mantii care s-o ascundă ar anula pentru 
vecie şi-ar face inutilă orice nevoie şi de una, şi de alta, 
pentru că, oricât aş rămâne eu acelaşi, ea ar trebui să fie 
pentru eternitate alta, de mai puţin preţ, de mai mică 
nobleţe, ca să poată fi vulnerabilă la josnica insultă a 
ascunsului şi-a feritului, şi-a tăcerii. 

Aşa c-atunci când i-am auzit paşii pe scări nici măcar n-am 
zis în gând: Pentru numele lui Dumnezeu, scoate-ţi pantofii 
sau mergi măcar pe vârfuri. Ce mi-am zis în gând a fost: 
Cum poţi să mergi şi să faci atât de puţin zgomot, la fel ca 
oamenii de rând: tu care-ar trebui să mergi ca Wagner: nu 
cu, ci în torentul sonor al tunetelor şi-al alămurilor, chiar şi 
mădularele ar trebui să calce-n ritmul melodiei, în acordurile 
maiestuoase ale vântului fi-ale vijeliei şi-ale harpelor 
puternice. Imi ziceam: Pentru că întâlnirea asta, mai mult 
sau mai puțin secretă, la o asemenea oră din noapte, e ideea 
ei, cel puţin o să trebuiască să se uite la mine. Ceea ce până 
acuma nu făcuse încă niciodată. Dacă măcar m-ar fi văzut 
vreodată pe când făceam toată ziua pe prostu' ca să-i atrag 
atenţia, făceam pe bufonul pentru ea, mă jucam cu cuie-n 
drum ca derbedeii, folosind nu o corupţie făţişă, cinstită, ci 
propria mea puerilitate întârziată şi perversă ca să speculez 

123 


sălbăticia firească şi normală (plus curiozitatea, nu uita) a 
unui adevărat copil - ca să câştig ce? de ce? ce voiam? ce 
urmăream? -, parc-aş fi fost un copil care-aprinde chibrituri 
într-o claie de fân, da'-n acelaşi timp tremură terorizat la 
gândul c-o să vadă pârjolul. 

Înţelegi? Teroarea. N-avusesem timp nici să mă-ntreb ce 
dracu' voia de la mine: numai teroare de când îmi pusese 
băiatul biletu-n mână şi pân'-am găsit puţin răgaz să fiu 
singur să-l citesc şi tot ea, teroarea, în curajul, în disperarea, 
în chinul - zi-i cum îţi place, la ce-o fi fost şi unde l-oi fi găsit 
- de-a merge până la uşă şi de-a o deschide, gândind cum 
făcusem întotdeauna, de fiecare dată când eram aproape de 
ea, fie dansând cu ea, fie doar ca s-azvârl mănuşa şi să dau 
douăzeci sau treizeci de livre unui adversar imaginar care-i 
atinsese onoarea: Dar cum se poate să fie atât de micuță, de 
gingaşă, ea, care părea să fie doar cu câţiva centimetri mai 
mică decât mine, care-aveam unu optzeci, şi totuşi micuță, 
măruntă, prea măruntă pentru ca să fi deplasat un volum 
destul de mare din liniştea mea, ca să cuprindă-n el atâta 
insomnie, să fi tulburat atât de mult din ceea ce eu cel puţin 
socoteam că-i linişte. De fapt, aş fi putut spune că ne-am 
privit ochi în ochi dac-ar fi stat să mă privească atât, ceea ce 
n-a făcut: o singură învăluire scurtă, placidă, albastră (avea 
ochii de-un albastru închis) şi-atât; nu mai avea nevoie să se 
uite - dac-avusese vreodată - la mine, ci mai curând, în 
schimb, o singură percepere totală, şi adjectivul total e-aici 
la fel de inutil ca adjectivul umed la albastrul ocean; această 
unică privire ca să mă cântărească şi să mă socotească, s- 
adune şi-apoi să scadă şi să isprăvească cu mine, ca şi cum 
albastrul acela calm şi placid mă culesese, mă trăsese-n sus 
cu totul, mă pipăise şi pe faţă, şi pe dos, şi pe-o parte, şi pe 
alta, şi mă pusese jos la loc. Dar ea nu se aşezase. Nici nu se 
mişcase încă. Mi-am dat seama atunci, deodată, că pur şi 
simplu examina biroul, cum examinează femeile o odaie pe 
care n-o mai văzuseră niciodată pân-atunci. 

— Nu vrei să iei loc? zisei. 

— All right, zise ea. 

Şi şezând pe scaunul obişnuit din faţa biroului, ea tot prea 

124 


mică părea ca să cuprindă, să-ncapă-n ea, fără să-i 
plesnească o singură cusătură, toată insomnia, tot chinul 
frământat şi răsfrământat al poetului care-şi muşcase 
amarnic degetele, ce nu mai erau degetele mele, ci ale 
tuturor masculilor din Jefferson, sau, în realitate şi prin 
procură, ale tuturor masculilor din lume, degetul ăsta fiind 
degetul destinului tuturor bărbaţilor care şi-au câştigat sau 
şi-au meritat dreptul de a se numi bărbaţi; prea mică, prea 
minionă ca să cuprindă, să suporte toate... O văzusem, 
trebuie c-o văzusem de cinci ani încoace, dar de-abia de vara 
trecută trebuie că m-am uitat la ea; să zicem că numai de 
vara trecută, pentru că, pân-atunci, prea fusesem ocupat cu 
examenele de admitere-n barou ca să fi avut timp să mă las 
în voia poftelor şi-a indolenţei; să zicem două sute, cifră 
rotundă, din iunie şi până-n ianuarie, din care numai câteva 
(nu multe) dormite - două sute de nopţi în care aruncasem 
înfierbântat mantia fratelui meu, să-i apăr şi să-i salvez 
onoarea împotriva siluitorului. 

Înţelegi? Încă nu-mi trecuse prin cap s-o-ntreb ce dorea. 
Nici măcar n-aşteptam să-mi spună. Aşteptam pur şi simplu 
ca acele două sute de nopţi să-şi atingă punctul culminant 
pentru că măcar câteva din ele sau câteva particule din ele 
trecuseră aşteptând să vină clipa asta, dac-ar fi venit, dac-ar 
fi trebuit să vină, dac-ar fi fost sortită să vină: clipa-n care-aş 
fi fost luat ca de-un torent, ca de-o vijelie sau de-un uragan, 
sau de-un taifun şi smuls, târât, zvârlit, sfâşiat şi nimicit, şi- 
apoi ultima rămăşiţă din mine, înveliş uşor şi insensibil 
plutind agale, imponderabil, înc-o clipă, restul existenţei 
mele vide, şi-apoi nimic. 

Numai că nu s-a-ntâmplat: nici smuls, nici sfâşiat, nici 
distrus, să mai rămână din mine doar un suprem şi trufaş, şi 
indestructibil înveliş de recunoştinţă, ci mai curând o 
nimicire ca îmbălsămarea, care distruge tot păstrând intactă 
aparenţa, care era viaţa, chiar dacă o viaţă de vierme. 
Pentru că n-aş putea spune că examina acum din nou biroul, 
pentru că niciun moment nu încetase să-l examineze 
cercetându-l mereu cu-aceeaşi privire cuprinzătoare de 
femeie. 

125 


— M-am gândit c-aici e foarte bine, zise ea. Că-i mai bine 
aici. 

— Aici? 

— S-o facem aici. La dumneata-n birou. Uşa poţi s-o încui. 
Şi nu-mi închipui că-i cineva destul de înalt ca să poată 
vedea pe fereastră, noaptea atât de târziu. Sau poate că... 

Pentru că ea se şi ridicase şi foarte probabil că-n clipa aia 
nici n-aş fi fost în stare să mă mişc, doar mă uitam la ea 
ducându-se la fereastră şi trăgând storul jos. 

— Aici? făcui eu din nou, ca un papagal. Aici? Aici în 
birou? 

Acuma se uită la mine peste umăr. Da, peste umăr. Nici 
măcar nu se-ntorsese: întorsese numai capul şi faţa, să se 
uite-napoi la mine peste umăr, cu mâinile trăgând încă storul 
în jos, ultimele smucituri scurte, să-l lipească de pervaz. Nu: 
nu din nou. Nu se uitase la mine decât numai când intrase. 
Doar mă-nvăluia peste umăr cu albastrul ochilor ei ca marea, 
fără să mă-ntrebe, nici s-aştepte, cum nici marea n-are 
nevoie să-ntrebe sau s-aştepte, ci doar să fie mare. 

— Oh, făcui eu. Repede, grăbeşte-te, poate că n-ai timp, 
poate că la ora asta ar trebui să fii în pat cu bărbatul 
dumitale sau poate asta-i una din nopţile lui Manfred? Şi ea 
mă mai observa încă, dar acum se-ntorsese, sta-n picioare 
poate rezemată puţin de pervazul ferestrei din spatele ei, 
observându-mă foarte serioasă şi cu o nuanţă de curiozitate: 
Dar fireşte, zisei eu. Evident că-i una din nopţile lui Manfred, 
pentru că pe Manfred vrei să-l salvezi, nu pe Flem. Nu, stai 
puţin, zisei. Poate greşesc; poate că pe-amândoi; poate c- 
amândoi te-au trimis: amândoi la fel de-nspăimântaţi şi de 
disperaţi, criza şi spaima lor comună e-atât de mare, încât 
justifică şi-această ultimă mişcare, să-şi trimită femeia - 
femeia lor comună - să rişte totul. Şi ea sta încă şi m- 
observa: azurul calm, insondabil, senin în adăstare, nu pe 
mine adăstându-mă, ci timpul: N-am vrut să spun asta, făcui. 
Ştii că n-am vrut. E pentru Manfred, ştiu. Şi ştiu că nu el te-a 
trimis. El în niciun caz. Acuma mă putui ridica: Spune-mi 
întâi că mă ierti, zisei. 

— All right, zise ea. M-am dus atunci şi-am deschis uşa. 

126 


— Noapte bună, i-am zis. 

— Asta-nseamnă că nu vrei? zise ea. 

Acum eram şi eu în stare să râd. 

— Crezusem că asta vrei, zise ea. Şi acum se uita la mine: 
Atunci de ce-ai făcut-o? 

Oh, da, acuma eram şi eu în stare să râd, cu mâna pe uşa 
deschisă şi cu frigul tenebros pătrunzând lent în odaie parcă 
prelingându-se ca un nor invizibil, şi, dacă Grover Winbush 
ar fi fost acum pe undeva prin piaţă (lucru puţin probabil pe 
frigul ăsta, pentru că nici chiar atât de prost nu era), n-ar fi 
avut nevoie de toate lămpile aprinse. Oh, da, acuma se uita 
la mine: marea, care peste-o clipă ar fi putut să mă distrugă, 
nu dinadins şi dintr-o simţire cumpănită, ci doar pentru că-i 
stăteam în calea ei fără simţire. Nu, şi aici mă-nşelam. 
Pentru că-ncepu să se mişte. 

— Închide uşa, zise. E frig... Şi se-ndreptă spre mine, fără 
să se grăbească: De ce crezi c-am venit? Pentru Manfred? 

— Şi nu-i aşa? 

— Poate că da. Şi se apropia de mine, fără să se 
grăbească: Poate că da, la-nceput. Dar asta n-are 
importanţă. Vreau să zic, n-are pentru Manfred. Adică alama 
aia. Nu-i pasă. Îi face plăcere. Se-amuză. Închide uşa până 
nu se face prea frig. 

Am închis-o şi m-am întors repede, dându-mă puţin 
îndărăt. 

— Nu m-atinge, făcui. 

— All right, zise ea. Pentru că dumneata nu poţi... 

Chiar şi ea se opri acum; chiar şi-n marea asta oarbă şi 
surdă se trezise compătimire, dar şi eu eram acum în stare 
să-ndur, în stare chiar să spun în locul ei: 

— Într-adevăr, pentru Manfred n-are importanţă, pentru 
că nu-l pot jigni, nu-i pot face rău, niciun fel de rău, lui 
Manfred, nu; în orice caz nu eu, orice-aş încerca. Şi-i e egal, 
lui, dacă demisionează sau nu, şi singurul motiv pentru care 
nu demisionează e ca să-mi demonstreze că nu-l pot sili. AJ 
right. De acord. Şi-atunci, de ce nu te duci acasă? De ce-ai 
venit? 

— Pentru că eşti nefericit, zise ea. Nu-mi plac oamenii 

127 


nefericiţi. E păcat de ei. Mai ales când pot... 

— Da, făcui eu, strigai, foarte uşor, ce te costă? Nici 
măcar n-o să-i lipsească ceva cuiva, cu atât mai puţin lui 
Manfred, de vreme ce suntem amândoi de-acord că Gavin 
Stevens nu-l poate jigni pe Manfred de Spain nici chiar 
punându-i coarne cu amanta. Aşa că n-ai venit decât din 
compătimire, din milă; nici măcar dintr-o sfântă teamă sau 
măcar dintr-un respect decent. Doar din compătimire. Din 
milă. Şi-am înţeles atunci totul. 

— Nu numai ca să-mi dovedeşti că având ceea ce credeam 
eu că doresc, n-o să mă facă fericit, dar ca să-mi demonstrezi 
că ceea ce credeam eu că doresc nu-i ceva care să merite să 
te simţi nefericit. Atât de puţin înseamnă asta pentru 
dumneata? Nu mă gândesc cu Flem: dar chiar cu Manfred? 
Am zis eu, am strigat: Şi să nu-mi spui acuma că Manfred de- 
asta te-a trimis, ca să alini o suferinţă. 

Dar ea stătea acolo-n picioare şi se uita la mine cu azuru’ 
acela învăluitor, senin, teribil. 

— Pierzi prea multă vreme aşteptând, zise ea. Nu aştepta. 
Exişti, vrei, trebuie, faci. Asta-i tot. Nu pierde timpul 
aşteptând, şi iar se apropie de mine, prins cum eram ca-ntr-o 
capcană nu numai de uşă, ci şi de colţul biroului. 

— Nu m-atinge, am zis. Vasăzică, dac-aş fi avut atâta 
minte încât să isprăvesc cu aşteptatul, sau, şi mai bine, n-aş 
fi aşteptat niciodată deloc, n-aş fi sperat deloc, n-aş fi visat 
deloc, dac-aş fi avut atâta minte doar cât să zic: „Sunt, 
doresc, vreau şi gata, hai”, dac-aş fi făcut aşa, aş fi fost eu în 
locul lui Manfred? Dar nu poţi să-nţelegi? Nu-nţelegi? C- 
atunci n-aş mai fi fost eu? 

Nu, ea nici nu m-asculta măcar, doar se uita la mine: 
azurul acela insondabil şi insuportabil, senin şi întrebător. 

— Poate pentru că dumneata eşti un gentleman, şi eu n- 
am întâlnit încă pân-acum unul. 

— Şi Manfred e! zisei eu. Și celălalt, ăl' dintâi - tatăl 
copilului - unicul celălalt, gândii, pentru că da, oh, da, 
acuma ştiam: Snopes era impotent. Unicul celălalt, afară de 
Manfred, chiar i-am spus. Atunci, demult, la Moşia 
Franţuzului, ăl' despre care zicea Ratliff c-a pus pe fugă 

128 


cinci sau şase inşi când vă-ntinseseră o cursă cu cabrioleta 
într-o noapte, i-a pus pe fugă cu biciul, cu o singură mână, 
pentru că trebuia cu cealaltă să te ferească, i-a bătut şi i-a 
pus pe goană, chiar cu o mână ruptă, pe când eu n-am putut 
nici măcar să isprăvesc o luptă cu unul singur şi-ncepută de 
mine? Şi tot nu se mişca din loc: sta în faţa mea privindu-mă, 
aşa că nu prezenţa unei femei o simţeam, ci învăluirea aceea 
teribilă în care mă cufundam. 

— Amândoi la fel, zisei, dar nu ca mine. Toţi trei 
gentlemani, dar numai doi bărbaţi. 

— Încuie uşa, zise ea. Storul l-am tras eu. Nu-ţi mai fie 
frică de toate, zise. Ce ţi-e frică? 

— Nu, am zis, am strigat. 

Aş fi putut - aş fi vrut - s-o lovesc cu braţu-ntins, dar 
aveam loc liber acuma în faţa mea: să scap din capcană, s-o 
ocolesc, să pot s-ajung la clanţa uşii, s-o deschid. Oh, da, 
acuma-mi dădeam seama. 

— Aş putea să ţi-l cumpăr pe Manfred, dar pe Flem nu 
vreau, am zis. Pentru că Flem e, nu-i aşa? Nu-i Flem? 

Dar nu erau decât învăluirea albastră şi Wagner 
estompându-se cu trâmbiţele şi vijelia, şi alămurile calde-n 
diminuendo către braţul care se estompa şi mâna, şi inelul, 
ca într-un curcubeu. 

— Mi-ai spus să n-aştept: de ce nu-ncerci dumneata? Aici, 
toţi am cumpărat Snopeşi; şi dac-am vrut, şi dacă nu; 
dumneata ar trebui să ştii lucrul ăsta, mai ales dumneata. De 
ce i-am cumpărat, nu ştiu. Vreau să zic de ce-a trebuit să-i 
cumpărăm: ce bani şi de ce şi unde-am risipit cu atâta 
nesăbuinţă şi nesocotinţă ca s-avem şi noi Snopeşii noştri. 
Da'-i avem. Dumneata însă n-ai avea nimic de pierdut dac-ai 
refuza să ai, chiar şi un Snopes care fură alamă. Şi ce nu 
costă nimic nici valoare n-are, aşa că poate vei preţui acest 
refuz la cât apreciez eu că mă costă pe mine. 

Ea se mişcă din loc atunci şi-abia în momentul acela am 
remarcat că, evident, nu-şi adusese nimic cu ea: nici mănuşi, 
nici poşetă, nici voaluri, nimic din toate fleacurile pe care 
femeile şi le-aduc cu ele într-o odaie şi le-mprăştie, aşa că, 
din prima clipă a plecării, adunatul lor devine o problemă 

129 


semănând c-un dereticat. 

— Nu-ti face griji pentru soţul dumitale, zisei. Gândeşte-te 
doar că eu reprezint Jeffersonul şi că Flem Snopes e deci şi 
el în seama mea. După cum vezi, cel mai mic lucru pe care-l 
pot face e să m-arăt demn de dumneata: să-l preţuiesc tot 
atât de mult cât dovedeşte venirea dumitale aici că-l 
preţuieşti dumneata. Noapte bună. 

— Noapte bună, zise ea. 

Frigul nevăzut pătrunse din nou, prelingându-se. Şi din 
nou închisei uşa. 


130 


6 
V.K. RATLIFF 


Aşa c-a doua zi primul lucru de care-am auzit a fost că 
judecătorul Dukinfield se recuzase şi că-l desemnase pe 
judecătorul Stevens, tatăl avocatului, să prezideze-n locu’ 
lui. Şi de data asta fireşte c-au trebuit să tragă clopotu' de la 
tribunal pentru că, dacă seara trecută fusese sau nu fusese 
chestie urgentă şi de interes comunal, acuma sigur că era. 
Da’ avea să se ţină-n cabinetu' judecătorului de data asta, şi- 
n ce se chema la judecătorul Dukinfield cabinetu' lui nu- 
ncăpeam. Aşa că de data asta tot ce-am putut face a fost să 
fim şi noi p-undeva p'în piaţă, p'în uşile prăvăliilor sau aşa, 
ca din întâmplare şi la noroc, să ne-aruncăm ochii de pe-o 
fereastră din faţă a vr'unui doctor sau ceva de felul ăsta, în 
timp ce moş Job, care era uşier la judele Dukinfield de-atâta 
vreme că toată lumea din Jefferson, cu Job şi cu judele 
Dukinfield, împreună uitaseră de când, cu redingota veche 
dată de judele Dukinfield pe care-o purta duminicile, se afla- 
n treabă intrând şi ieşind din căsuţa de cărămidă roşie din 
dosul tribunalului, căreia judele Dukinfield îi zicea cabinetu' 
lui, măturând şi ştergând prafu' pân' ce-a socotit el că-i 
destul, şi-atunci dădu drumul lumii să intre. 

P'ormă ne-am uitat cum judele Stevens a trecut piaţa de la 
biroul lui şi-a intrat pe uşă şi p'ormă ne-am uitat la ăi doi tipi 
de la asigurare care-au ieşit de la hotel şi-au trecut piaţa cu 
servietele lor de avocat, ăltânăr ducându-şi-o p-a lui şi 
Samson, portarul hotelului, mergând în urma ălui cu vesta 
albă ducându-i-o p-a lui şi băiatul ăl mic al lui Samson 
ducând ceva ce mi s-a părut că-i jurnalul din Memphis 
împăturit pe care-l citise ăl' cu vesta albă în timp ce-şi luase 
gustarea de dimineaţă şi intrară şi ei, afară de Samson şi de 
băiat. Apoi veni şi avocatu'”, singur, şi intră şi el şi, 
bineînţeles, n-a trecut cine ştie ce mult timp şi s-a auzit 

131 


automobilu’ şi-a apărut şi primaru’ De Spain ş-a tras maşina 
deoparte şi-a intrat zicând: 

— “Neaţa, dom'lor. E cumva careva dintre dumneavoastră 
să aibă treabă cu mine? Scuzaţi-mă o clipă, să intru să dau 
bună ziua musafirilor noştri, şi vin imediat. 

Apoi intră şi el şi asta fu tot: judele Stevens stând la birou 
cu ochelarii pe nas şi cu jurnalul desfăcut în mână şi ăi doi 
tipi de la asigurare tăcuţi şi politicoşi şi-ngrijoraţi în faţa lui 
şi avocatu' la un cap al biroului şi Manfred de Spain care 
nici măcar nu s-aşezase: stătea doar rezemat de perete cu 
mâinile-n buzunare şi cu mutra aia a lui că nu dă doi bani pe 
nimic, gata să izbucnească-n râs cu toate că nu se clintise 
încă. Până ce judele Stevens şi-a împăturit tacticos jurnalul 
şi l-a pus deoparte şi şi-a scos ochelarii şi i-a strâns şi-apoi 
şi-a pus o mână-ntr-alta şi amândouă-n faţa lui pe birou şi-a 
zis: 

— Reclamantul în această acţiune îşi retrage, din acest 
moment, plângerea şi capetele de acuzare. Acţiunea - dacă 
acţiune a fost - nu mai are obiect. Părţile în litigiu - 
reclamant, acuzat şi deţinut - dacă există deţinut - sunt 
libere. Cu scuzele tribunalului faţă de domnii din Saint Louis 
pentru faptul că plăcerea vizitei le-a fost tulburată şi cu 
speranţa şi credinţa că cea viitoare nu le va fi, tribunalul 
ridică şedinţa. Bună ziua, dom'lor! Şi cei doi de la asigurări, 
să-i fi văzut sărind în picioare şi-ncepând un timp să-i 
mulţumească judelui Stevens şi-apoi oprindu-se şi luându-şi 
servietele, şi ieşind, ai fi zis că-n vârful picioarelor; şi-acum 
nu mai era nimeni decât avocatu' încă şezând cu faţa ca 
hârtia puţin aplecată-n jos, şi judele Stevens stând încă 
locului fără să-şi fixeze încă privirea pe ceva anume, şi 
Manfred de Spain încă rezemat picior peste picior de perete 
cu faţa numai râs, aşteptând şi el să se termine. Judele 
Stevens se uita la el acum. 

— Manfred, zise judele. Vrei să demisionezi? 

— Desigur, sir, zise De Spain. Cu plăcere. Dar nu pentru 
oraş; pentru Gavin. Pentru Gavin vreau s-o fac. Numai atât 
să-mi zică: „Te rog”. 

Şi-avocatu' tot nu se mişca: doar ce sta acolo cu faţa ca 

132 


hârtia şi ţeapănă parcă îngheţase şi cu mâinile tot pe masă 
în faţa sa; nu încleştate ca ale bătrânului, doar puse pe 
masă. Atunci Manfred începu să râdă, nu tare, nici măcar 
pripit, doar sta şi râdea, tot picior peste picior şi cu mâinile- 
n buzunare, tot râzând chiar şi-n timp ce se-ntorcea şi 
pornea spre uşă şi-o deschidea şi ieşea închizând-o în urma 
sa. Ceea ce făcu să nu rămână decât avocatu' şi tată-său şi- 
atunci a fost când a izbucnit avocatu'. 

— Vasăzică nu vrei să nu mai fie primar? făcuse judele 
Stevens. Atunci ce vrei? Să nu mai existe? Asta vrei? 

Atunci a fost când a zis avocatu': 

— Acuma ce trebuie să fac, tată? Tată, ce pot să fac? 


Aşa că undeva, ceva trebuie să se fi întâmplat între 
şedinţa consiliului comunal de aseară şi şedinţa specială a 
tribunalului de azi-dimineaţă. Numai că, dacă vreodată o să 
aflăm ce-a fost, n-are să fie din vina avocatului. Vreau să zic 
că s-ar putea să aflăm sau, oricum, să ne dea prin minte ce- 
ar fi putut să fie şi unde se-ntâmplase să fie luminile aprinse 
într-un birou la etaj târziu după ce toţi ceilalţi din Jefferson 
se duseseră acasă şi se culcaseră; poate că vreodată o să 
spună chiar avocatu', poate c-o să trebuiască, să trebuiască 
să spună cuiva doar ca să-şi uşureze sufletul. Ce n-o să ştim 
o să fie cum s-a întâmplat. Pentru c-atunci când o s-ajungă 
avocatu' să povestească, n-o să trebuiască să povestească ce 
s-a-ntâmplat; o să trebuiască doar să povestească, să spună 
ceva, n-o să aibă importanţă ce, cuiva, oricui dispus să-l 
asculte, n-o să aibă mare importanţă cine. 

Unicul dintre toţi cei trei care a înţeles-o a fost Flem. 
Pentru că nevoia sau speranţa de a se înţelege unul pe altul 
nu s-a ivit niciodată între ea şi Manfred de Spain. Toată 
înţelegerea dintre ei de care-aveau nevoie, ai putea spune: 
amândoi, era de a se pune de acord când şi unde să fie 
întâlnirea următoare şi ce interval să lase între ele. Dar în 
afară de asta ei n-au simţit nevoia să-şi piardă vremea 
înţelegându-se unul pe altul mai mult decât simțeau soarele 
şi apa ca să facă ploaie. N-au simţit niciodată nevoia de a se 
apropia unul de altul, cum nu simt nici soarele, nici apa. De 

133 


fapt, cea mai mare parte din treaba lui Manfred o făcuse 
tipul de la Mogşia Franţuzului - McCarron, care doar că i-o 
luase înainte, dar altminteri ar fi putut să-i fie lui Manfred 
fratele mai mic; nu locuise niciodată la Moşia Franţuzului şi 
nimeni din sat nu-l văzuse şi n-auzise de el înainte de vara 
aia; parc-ar fi fost pus să treacă prin Moşia Franţuzului exact 
în clipa-n care putea s-o vadă, cum de altfel ai putea spune şi 
despre Manfred de Spain, că fusese trimis în Jefferson exact 
în clipa-n care putea s-o vadă. 

Şi o bună parte din treaba lui McCarron apucase să fie 
făcută, ea o făcuse: atunci noaptea când ăi cinci flăcăi de la 
Moşia Franţuzului se aşezaseră la pândă şi-i atacaseră în 
cabrioleta lor ca să-l dea jos şi poate să-l şi bată sau în orice 
caz să bage spaima-n el să nu-i mai calce picioru' pe-acolo. 
Şi-ncetul cu încetul a ieşit la iveală povestea cum, chiar cu 
un braţ rupt, el s-a bătut cu toţi şi i-a pus pe goană şi a-ntors 
cabrioleta şi a dus-o pe fată teafără acasă, afară doar că ea 
leşinase, cum era firesc la o fată mare. Cu toate că nu-i chiar 
aşa. Dovadă: cei cinci flăcăi (pe doi dintre ei îi cunoşteam) n- 
au spus-o niciodată, ceea ce aţi putea zice că-nseamnă pază 
bună. Dar, după ce i-au rupt lui braţul, ea a fost cea care a 
pus mâna pe coada biciului şi-a isprăvit cu ultimul sau poate 
cu ultimii doi, şi tot ea a fost cea care a întors cabrioleta-n 
drum şi a plecat cu ea de-acolo. La o distanţă tocmai cât 
trebuia; nu acasă încă: numai la o distanţă tocmai cât 
trebuia ca să încununeze, cum zicea amicul, triumful pe 
câmpul de bătaie fierbinte încă de victoria lor; chiar acolo, 
pe pământ, în mijlocul drumului în beznă, pentru că trebuia 
totuşi să fie cineva care să ţină şi calul speriat proţăpit 
deasupra lor şi ea probabil trebuind să-l sprijine apoi şi pe el 
din cauza braţului rupt; nu era chiar prima oară, dar copilul 
atunci l-a făcut. Zic unii că nu-i probabil să se-ntâmple chiar 
din prima, dar între ce s-a-ntâmplat şi ce-ar fi trebuit să se- 
ntâmple n-am să-mi bat eu capul să fac deosebirea. 

Avocatu' Stevens însă n-a-nţeles-o niciodată şi nici n-ar fi 
putut vreodată: că el n-avusese niciodată a-i face faţă numai 
lui De Spain, el avea de făcut faţă unei simple forţe a naturii, 
care se repeta sub numele lui Manfred de Spain sau 

134 


McCarron, sau oricare altul gata să umple lacunele şi 
golurile din viaţa ei până la ultima suflare şi că niciodată nu 
va fi el acela. Şi el nu şi-a dat niciodată seama că ea-l 
înţelegea pentru că ea n-avea niciodată cum să-i spună, 
pentru că nici ea însăşi nu ştia cum. Femeile învaţă lucrul 
ăsta la vârsta de doi sau trei ani şi-apoi îl uită, uită 
cunoaşterea asta de sine peste care un bărbat dă din 
întâmplare după patruzeci şi mai bine de ani şi rămâne uluit 
şi-nmărmurit parc-ar fi găsit o piesă de douăzeci şi cinci de 
cenți într-o pereche de pantaloni vechi pe care se pregătea 
să-i arunce. Ba nu, ele n-o uită; o pun doar deoparte până ce, 
după zece sau douăzeci sau patruzeci de ani, se iveşte 
nevoia, şi-atunci întind mâna şi-o apucă şi se folosesc de ea, 
şi-apoi iar o agaţă-n cui şi-o uită întocmai cum nu şi-ar putea 
aduce aminte azi cu ce deget s-au scărpinat ieri, numai că 
mâine poate c-o s-o mănânce din nou, dar o să găsească ea 
cu ce să se scarpine. 

Sau poate că greşesc eu, poate că el înţelegea toate astea 
şi că ce-şi dorise avusese. Vreau să zic: nu ce-şi dorise; ce-şi 
dădea seama că poate căpăta, ce rămânea pentru el, pentru 
că a avea ceva tot e mai bine decât nimic, chiar dacă acel 
ceva nu-i chiar de mâna-ntâi. Pentru că după toate Elenele şi 
Julietele, şi Isoldele, şi Genevievele au umblat şi alţii, nu 
numai Lanceloţii şi Tristanii, şi Romeii, şi Parişii. Dar 
ăştialalţii nu şi-au avut numele trecute-n cărţi de poezie, n- 
au fost cei dintâi, chiar dacă şi ei au asudat şi-au gâfâit. 
Chiar dacă eşti al doilea după Paris, tot al doilea eşti, dar un 
al doilea care nu-i de lepădat. Nu oricine-o posedă pe Elena, 
dar nici cel care-o pierde nu-i un oricine. 

Nu ştiu cum s-a făcut, dar m-am întâmplat să fiu la gară la 
sosirea autobuzului lui Lucius Hogganbeck şi din el a 
coborât avocatu' cu valizele şi cufărul, şi cu biletul pentru 
legătura la Mottstown ca să prindă expresul de la Memphis 
la New York şi să ia vaporul care să-l ducă la universitatea 
aia germană despre care, uite, se fac doi ani de-atunci, 
spunea că ce straşnică idee ar fi să te duci să studiezi acolo 
în ipoteza c-ai avea poftă să studiezi în Germania la o 
universitate ca aia; până ieri dimineaţă sau poate alaltăieri, 

135 


când îi zisese lui taică-său: 

— Acuma ce trebuie să fac, tată? Tată, ce pot să fac? 

Era frig încă, aşa c-a intrat cu soră-sa în sala de aşteptare 
şi-apoi a ieşit, a venit afară, la mine. 

— Foarte bine, zise el ager şi voios cât pofteşti. Speram să 
te văd înainte de plecare, să trec torţa în mâna dumitale 
întreprinzătoare. Acuma dumneata trebuie să aperi citadela, 
să faci faţă sarcinii. 

— Care citadelă? făcui. Ce sarcină? 

— Jefferson, zise el. Snopeşii. Crezi c-ai să le poţi ţine 
piept până mă-ntorc? 

— Nici eu, nicio sută ca mine, am zis. Singurul lucru de 
făcut e să-i lichidezi complet, să-i desfiinţezi. 

— Nu, nu, făcu el. Să zicem că deodată apare-n 
Yoknaphatawpha o haită de tigri; n-ar fi mult mai bine să-i 
închizi într-un ţarc de catâri, unde să-i poţi supraveghea cel 
puţin, să le faci faţă, chiar dacă ţi-ai pierde un picior sau o 
mână de câte ori te-ai apropia la mai puţin de zece paşi de 
gard, decât să-i laşi să hoinărească, să se plimbe-n voie, 
liberi, unde vor în tot ţinutul? Nu, acuma i-am prins, i-avem 
în mână. Nu ştiu ce păcat va fi comis Jeffersonul cândva, pe 
vremuri, când va fi fost ca să fi meritat pedeapsa asta, să fi 
câştigat dreptul ăsta, privilegiul ăsta. Dar a făcut-o. Aşa că-i 
datoria noastră să-i facem faţă, să-i rezistăm; e datoria 
noastră să suportăm şi (dac-om putea) să supravieţuim. 

— Dar de ce tocmai eu? Am zis. De ce din tot Jeffersonul 
să m-alegi tocmai pe mine? 

— Pentru că eşti singurul din tot Jeffersonul în care am 
încredere, zise avocatul. 

Numai că el n-a pierdut-o niciodată efectiv pe Elena 
pentru că tot restul vieţii ei ea nu s-a debarasat realmente 
de el. Probabil pentru că n-a vrut. 


136 


7 
CHARLES MALLISON 


Mi-aduc aminte că Ratliff zicea odată că Elenele de pe 
lumea asta nu pierd niciodată pentru totdeauna pe bărbaţii 
care le-au iubit şi le-au pierdut; probabil pentru că ele - 
Elenele - nu vor să-i piardă. 

Eu tot nu eram încă născut când unchiu' Gavin a plecat la 
Heidelberg şi după câte ştiu părul începuse să-i 
încărunţească atunci când l-am văzut pentru prima oară. 
Pentru că, deşi pe vremea aia eram născut, nu mi-l pot aduce 
aminte când s-a întors din Europa în mijlocul războiului ca să 
se pregătească să se-ntoarcă înapoi acolo. Zicea că la- 
nceput, chiar până-n ultima clipă credea că-ndată ce va fi 
terminat cu doctoratul în filozofie se va duce să se-nroleze ca 
brancardier în armata germană; aproape până-n ultima 
secundă, până când a ajuns să-şi mărturisească lui însuşi că 
Germania, care i-ar fi putut fi dragă până-ntr-atât, murise 
undeva între forturile de la Liege, de la Namur şi anul 1848. 
Sau mai curând că nu-i mai era dragă Germania dintre 1848 
şi forturile belgiene, pentru că nu mai era Germania lui 
Goethe şi Bach, şi Beethoven, şi Schiller. Asta-i ceea ce-l 
durea, zicea el, ceea ce-i venea greu să admită, să admită 
chiar şi după ce ajunsese la Amsterdam şi putea începe să se 
intereseze de-a binelea despre Serviciul American de 
Campanie despre care auzise. 

Dar, zicea el, noi - America - nu eram încă obişnuiţi cu 
războaiele europene şi le mai luam încă în serios; şi mai era 
şi faptul că fusese doi ani student într-o universitate 
germană. Dar francezii erau altfel; pentru ei încă un război 
cu nemţii era exact aceeaşi veche pacoste cronică; un neam 
de pesimişti practici şi practicanți, dispuşi să lase pe oricine 
să facă orice, indiferent de politica lui - în special dacă era 
dispus s-o facă gratis. Aşa că el - unchiu' Gavin - petrecu 

137 


cinci luni ca brancardier în spatele frontului de la Verdun şi 
acum era întins pe-un pat dintr-un spital american să se 
vindece de pneumonie şi să se poată întoarce acasă la 
Jefferson, aşteptând, zicea el, să intrăm şi noi, ceea ce se va 
întâmpla. 

Şi a avut dreptate: tinerii Sartoris, cei doi gemeni, nepoţii 
colonelului Sartoris, plecaseră deja în Anglia, în aviaţie, şi- 
apoi veni aprilie, şi-apoi unchiu' Gavin îşi primi numirea ca 
secretar la Y.M.C.A. urmând să se întoarcă în Franţa odată 
cu primele contingente de trupe americane; când apăru 
deodată Montgomery Ward Snopes, primul dintre cei pe 
care Ratliff îi numea „tipii ăia-nalţi şi cenușii ai lui 1.0.”, cel 
a cărui mamă se mai legăna încă în balansoar la fereastra 
hotelului Snopes pentru că era încă prea frig ca să iasă pe 
veranda din faţă. Jackson McLendon îşi organizase compania 
lui la Jefferson şi fusese ales căpitanul ei, şi Montgomery 
Ward s-ar fi putut duce să se înroleze la el. Dar venise la 
unchiu' Gavin să plece cu el în Franţa, cu Y.M.C.A., şi-atunci 
a fost când a zis Ratliff, cum avea el obiceiul câteodată, că 
uneori bărbaţii care-o iubiseră pe Elena din Troia şi-o 
pierduseră doar credeau c-o pierduseră. Numai c-ar fi putut 
adăuga: şi tot neamul ei, de-asemenea. Pentru că unchiu' 
Gavin a făcut-o. Vreau să zic, l-a luat pe Montgomery Ward. 

— Să fie-a dracului de treabă, dom'le avocat, făcu Ratliff. 
E-un Snopes. 

— Desigur, zise unchiu' Gavin. Poţi să-mi propui azi un loc 
mai bun pentru un Snopes decât nord-vestul Franţei? Cât 
mai la vest posibil de Amiens şi de Verdun? 

— Dg’ de ce? zise Ratliff. 

— M-am gândit şi la asta, zise unchiu' Gavin. Dacă mi-ar fi 
spus că vrea să meargă să-şi apere ţara, l-aş fi chemat pe 
Hub Hampton să-i pună cătuşe şi să-l azvârle-n închisoare, şi 
să s-aşeze cu fundul pe el, până-aş fi telefonat la 
Washington. Dar el mi-a spus: „Au de gând să facă-n curând 
o lege să ne ia pe toţi, aşa că m-am gândit că, dacă merg şi 
eu cu dumneata ca voluntar, o s-ajungem înainte şi-o să mai 
apuc să văd şi eu câte ceva”. 

— Să vadă câte ceva, făcu Ratliff. 

138 


Se uitau unul la altul, el şi unchiu' Gavin. Ratliff clipi de 
două sau trei ori. 

— Da, zise unchiu' Gavin. 

Din nou Ratliff clipi de două sau trei ori. 

— Să vadă câte ceva, zise. 

— Da, zise unchiu' Gavin. 

Şi l-a luat unchiu' Gavin pe Montgomery Ward Snopes, l-a 
luat cu el în Franţa şi asta a fost exact pe vremea când a 
vorbit Ratliff despre oamenii care credeau c-au pierdut-o 
definitiv pe Elena din Troia. Dar Gowan mai stătea încă la 
noi pe-atunci; poate pentru că din cauza războiului din 
Europa Ministerul de Externe nu autorizase încă întoarcerea 
părinţilor săi din China, sau de unde se vor fi aflat atunci; cel 
puţin o dată pe săptămână, pe când traversa piaţa în drum 
spre casă, îl întâlnea pe Ratliff, aproape parc-ar fi stat Ratliff 
să-l aştepte, şi Gowan îi dădea lui Ratliff veşti de la unchiu' 
Gavin şi Ratliff zicea: 

— Spune-i să fie cu ochii pe el. Spune-i c-aici eu fac tot ce 
pot. 

— Tot ce poţi, ce? 

— Rezist şi îndur, zise Ratliff. 

— Rezişti şi înduri ce? făcu Gowan. 

Gowan zicea că atunci a fost când a băgat de seamă că pe 
Ratliff aproape nu-l remarci deloc, şi pe urmă, deodată, îl 
remarci sau, în orice caz, îl remarcase Gowan. După asta a- 
nceput să-l caute. Pentru că data următoare Ratliff a zis: 

— Câţi ani ai? 

— Şapteşpe, zise Gowan. 

— Atunci precis că mătuşa dumitale-ţi dă voie să bei cafea, 
făcu Ratliff. Ce zici... 

— Nu mi-e mătuşă, mi-e vară, zise Gowan. Beau cafea, 
desigur. Dar nu-mi place cine ştie ce. Da' de ce mă-ntrebi? 

— Pentru că mie-mi place din când în când un cornet de 
îngheţată, zise Ratliff. 

— Şi ce-i rău cu asta? făcu Gowan. 

— Ce-ai zice să intrăm amândoi aici, la drugstore şi să 
luăm câte-un cornet de îngheţată? zise Ratliff. 

Şi chiar aşa făcură. Gowan zicea că Ratliff lua totdeauna 

139 


de fragi, dacă aveau, şi că acuma se aştepta să-l întâlnească 
aproape-n fiecare după-amiază, şi Gowan zicea că el nu se 
prăpădea după ea, dar trebuia vrând-nevrând să mănânce 
cornetul de îngheţată cu Ratliff şi că plăteau fiecare pe rând, 
el şi Ratliff, până când Ratliff zise, ţinând cornetul cu vârful 
trandafiriu în mâna lui arsă de soare: 

— Chestia asta-i aproape cea mai agreabilă invenţie din 
câte ştiu. E-atât de agreabilă, că nu face să rişti să te saturi 
de ea. Nu-mi pot imagina o tragedie mai mare decât să te fi 
săturat de îngheţată de fragi. Aşa că, ce-ai zice dac-am lua 
obiceiul să mâncăm numai o dată pe săptămână şi restul 
timpului doar să ne spunem unul altuia veştile? 

Aşa că Gowan i-a zis „All right”, şi după asta se întâlneau 
doar în trecere şi Gowan îi dădea lui Ratliff veşti din ultima 
scrisoare sosită de la unchiu' Gavin. 

— Zice să-ţi spun că şi el face tot ce poate, dar c-ai avut 
dreptate: unu' nu-i de-ajuns. Unu' ce? făcu Gowan. Nu-i de- 
ajuns pentru ce? 

Dar pe-atunci Gowan n-avea decât şaptesprezece ani, mai 
avea şi altceva de făcut, chiar dacă cei maturi se cam 
îndoiau, dar, cu toate astea, nu pregeta să transmită 
mesajele pe care mama zicea că unchiu' Gavin le trimitea 
pentru Ratliff în scrisorile lui, când se-ntâmpla să-l 
întâlnească pe Ratliff, sau mai bine zis când Ratliff îl 
întâlnea, când punea mâna pe el, ceea ce părea să se- 
ntâmple aproape în fiecare zi, aşa că se-ntreba când îşi mai 
găsea Ratliff timp să-şi câştige existenţa. Dar n-asculta 
totdeauna la toate câte-i putea spune Ratliff pe vremea aia, 
aşa că mai târziu n-a fost în stare să spună nici măcar cum s- 
a-ntâmplat, sau cum de i-a băgat Ratliff chestia aia-n cap c- 
ajunsese să-l intereseze ca un joc, o competiţie sau chiar o 
bătălie, un război: că adică Snopeşii trebuiau supravegheați 
în permanenţă, ca o invazie de şerpi sau de pisici sălbatice şi 
că unchiu' Gavin şi Ratliff erau cei care duceau lupta sau 
încercau s-o ducă pentru că nimeni altul din Jefferson nu 
părea să-şi dea seama de pericol. Aşa că-n iarna în care 
legea veni în fine şi-l scoase şi pe Byron Snopes de la 
colonelul Sartoris de la bancă, Gowan ştia precis despre ce 

140 


vorbea Ratliff când zicea: 

— N-am idee cum o să facă, da' mă prind pe-un milion 
contra unu că n-o să iasă niciodată din Statele Unite; mă 
prind pe-o sută contra unu că n-o să se depărteze de 
Mississippi mai mult decât până la fortul ăla din Arkansas 
unde-i trimit la început; şi dacă-mi dai zece dolari, îţi dau 
unsprezece dacă-n trei săptămâni nu-i înapoi aici în 
Jefferson. 

Gowan nu i-a dat, dar zicea mai târziu că-i părea rău că 
nu-i dăduse, pentru că Ratliff ar fi pierdut la o diferenţă de 
două zile, pentru că Byron se-ntorsese înapoi la bancă. Dar 
cum făcuse, nu ştiau şi nici chiar Ratliff n-a descoperit, decât 
după ce jefuise banca şi fugise în Mexic pentru că Ratliff 
spunea că motivul pentru care Snopeşii izbuteau era că ei se 
coalizaseră toţi ca unu' pentru a înceta de a fi Snopeşi numai 
sub aspect de categorie zoologică şi a se ridica la o condiţie 
alcătuită din succese bazate pe o singură lege şi regulă, şi 
jurământ sfânt: de a nu spune niciodată nimănui cum. Byron 
ce-a făcut: în fiecare seară se culca cu o bucată de tutun de 
mestecat lipită la subsuoara stângă până ce a-nceput inima 
să-i bată nebunește, şi-n cele din urmă doctorii de la armată 
l-au reformat, l-au trimis la vatră. 

Aşa că acuma cel puţin aveau ceva veşti noi despre 
Snopeşi de trimis unchiului Gavin; era pe vremea când 
Ratliff observase că de luni de zile unchiu' Gavin nu mai 
pomenise de Montgomery Ward Snopes. Cu toate că atunci 
când sosi răspunsul de la unchiu' Gavin zicând: „Să nu-mi 
mai pomeniţi numele ăsta vreodată. Refuz să mai vorbesc 
despre el. Nu vreau”, noi aveam de trimis câteva veşti 
proaspete, de-ale noastre, despre Snopeşi. 

De data asta era vorba de Eck. 

— Unchiu' dumitale avea dreptate, zise Ratliff. 

— Mi-e văr, am mai spus o dată, făcu Gowan. 

— All right, all right, zise Ratliff. 

Eck nu era un Snopes. Din pricina asta a trebuit să moară. 
Ca şi cum pe lume n-ar fi loc veritabil şi-adevărat pentru 
Snopeşi şi ei şi-l făceau pur şi simplu prin coalizare strânsă 
şi, cum călca unul greşit sau şovăia, sau eşua în calitatea lui 

141 


de Snopes, nici nu era nevoie ca restul haitei să-l sfâşie ca 
lupii: mediul ambiant pândea ocazia şi-o folosea. 

Eck era cel cu corsetul de oţel din cauza unui stâlp de 
lemn care-i rupsese pe vremuri gâtul, paznic de noapte la 
rezervorul societăţii petrolifere, lângă gară; despre chestia 
asta ştiam chiar eu, pentru c-aveam acuma patru ani. Era pe- 
nserat; ne aşezasem la cină, când se auzi o explozie 
formidabilă, cea mai mare bubuitură pe care-a auzit-o 
Jeffersonul vreodată, atât de puternică, încât toţi eram 
convinşi că nu putea fi altceva decât bomba nemţească, 
care-n fine căzuse şi pe care noi - primarul De Spain - o 
aşteptam de când scufundaseră nemţii Lusitania şi fusesem 
siliţi în cele din urmă şi noi să intrăm în război. Adică 
primarul De Spain urmase şcoala de la West Point şi fusese 
locotenent în războiul din Cuba şi când începuse cel de-acum 
a vrut să se ducă şi-n ăsta. Dar pesemne că n-a putut, aşa că 
a-ncercat să formeze o companie de teritoriali, numai că-n 
afară de el n-o prea lua nimeni în serios. Dar măcar instalase 
un sistem de alarmă care să tragă clopotul de la tribunal 
dac-ar veni un atac nemţesc. 

Aşa că atunci când zgomotul teribil s-a potolit şi-ncepu să 
sune clopotul, ne-am dat toţi seama ce era şi aşteptam să 
cadă a doua, până ce lumea începu s-alerge pe stradă 
strigând: „Unde-a căzut?” şi-n fine au aflat unde, mai jos de 
gară. Era rezervorul de petrol. Un rezervor mare, rotund, de 
vreo zece metri diametru şi înalt de vreo trei, aşezat pe nişte 
picioare de cărămidă. Adică fusese, pentru că acuma nu mai 
era nimic acolo, nici măcar picioarele de cărămidă. Apoi au 
reuşit în cele din urmă să domolească ţipetele doamnei 
Nunnery atât cât să poată povesti ce se-ntâmplase. 

Era mama lui Cedric Nunnery. El avea vreo cinci ani. 
Locuiau într-o căsuţă în vârful colinei de lângă gară, şi încet- 
încet au reuşit s-o facă să şadă pe ceva şi cineva i-a dat o 
înghiţitură de whiskey, şi-a-ncetat cu plânsul şi-a povestit 
cum pe la cinci nu-l putea găsi pe Cedric nicăieri şi coborâse 
spre locul unde Mr Snopes şedea pe scaun în faţa gheretei 
mare cât o latrină şi căreia-i zicea birou, de unde păzea 
noaptea, să-l întrebe dacă nu-l văzuse cumva pe Cedric. Nu-l 

142 


văzuse, dar se sculă imediat să-i ajute la căutat prin toate 
vagoanele de marfă de pe liniile de garaj şi prin magazia de 
mărfuri, şi prin toate părţile strigând Cedric peste tot; numai 
că Mrs Nunnery nu-şi mai aducea aminte care dintre ei se 
gândise-ntâi la rezervorul de petrol. Probabil că domnu' 
Snopes pentru că el ştia că-i gol, cu toate că Mrs Nunnery 
văzuse şi ea scara rezemată de el acolo unde Mr Snopes se 
urcase să deschidă trapa de deasupra ca să intre aer curat şi 
să iasă gazele. 

Şi desigur că domnu' Snopes crezuse că gazele apucaseră 
să iasă, cu toate că probabil că amândoi trebuie să-şi fi 
închipuit că tot mai rămăseseră destule ca să-l fi omorât pe 
Cedric când coborâse. Pentru că Mrs Nunnery zicea că 
amândoi credeau că Cedric acolo se vârâse şi că era mort 
acum; ea zicea că era atât de sigură că nu mai putea suporta 
nici măcar s-aştepte şi să vadă, alerga - n-alerga undeva; 
doar alerga, aşa - când Mr Snopes ieşi din micul lui birou cu 
o lanternă aprinsă, şi tot mai alerga când el se urcă pe scară 
şi tot mai alerga când el ridică lanterna şi o băgă în trapă şi 
tot mai alerga şi-n momentul exploziei (adică ea zicea că nici 
n-o auzise, n-auzise nimic, altminteri s-ar fi oprit) care-o 
trânti la pământ şi peste tot în jurul ei şuierau bucăţi de 
rezervor, ca un roi de bondari. Şi domnu' Harker de la uzină, 
care-a ajuns cel dintâi şi-a găsit-o, zicea că îndată ce-o 
ridicase ea - ncercase din nou s-o ia la fugă urlând şi ţipând 
şi zbătându-se în timp ce-o ţineau până când o făcură să 
şadă şi să bea puţin whiskey, şi ceilalţi s-au dus să caute prin 
toate părţile printre cărămizile împrăştiate ale picioarelor 
rezervorului încercând să găsească vreo urmă de Cedric şi 
de Mr Snopes, până când Cedric apăru alergând înnebunit 
dintre linii de la apeduct, la vreo jumătate de milă de-acolo, 
unde se jucase şi auzise explozia. 

Dar pe Mr Snopes nu l-au găsit decât a doua zi dimineaţă, 
când Tom Tom Bird, fochistul de zi de la uzină, în drum spre 
lucru, de unde locuia, la vreo două mile pe linia ferată, văzu 
ceva atârnând pe sârmele de telegraf la vreo trei sute de 
paşi de unde fusese rezervorul şi a luat o prăjină lungă şi l-a 
dat jos, şi când l-a arătat lui domnu' Harker la uzină era 

143 


corsetul de oţel al domnului Snopes, dar din piele nu mai 
rămăsese nimic. 

Pe domnu' Snopes nu l-au mai găsit niciodată; om 
cumsecade, toată lumea ţinea la el, şezând pe scaun lângă 
uşa biroului de unde putea supraveghea rezervorul sau 
plimbându-se-n jurul lui când umpleau bidoanele şi butoaiele 
cu păcură, cu gâtul şi capul ţepene din cauza corsetului de 
oţel, aşa că nu-şi putea întoarce capul deloc: trebuia să se- 
ntoarcă cu totul, parc-ar fi întors un stâlp de lemn. Toţi 
băieţii din oraş îl cunoşteau pentru că nu le trebuise mult 
timp ca să descopere c-avea un sac de făină plin cu alune de 
la ţară şi pe toţi care treceau îi chema şi le dădea câte un 
pumn. 

Şi-afară de asta, era şi mason. Fusese mason de-atâta 
vreme că era apreciat chiar dacă nu ajunsese la un grad 
prea mare. Aşa că, oricum, au înmormântat corsetul într-un 
coşciug în toată legea şi înmormântarea a fost suportată de 
masoni şi a trimis flori mult mai multă lume decât te-ai fi 
gândit, chiar şi societatea petroliferă, cu toate că Mr Snopes 
le distrusese rezervorul de pomană, pentru că Cedric 
Nunnery nici măcar nu era înăuntru. 

Aşa c-au îngropat ce-au găsit din el; a fost şi un pastor 
baptist, şi masonii cu şorţurile lor albe aruncând o mână de 
ţărână în mormânt şi spunând „Vai, frate”, şi au acoperit 
ţărâna proaspătă şi roşie cu flori (una din jerbe avea aranjat 
din flori simbolul masonic), iar rezervorul era asigurat, aşa 
că după ce societatea petroliferă a terminat cu ocările la 
adresa domnului Snopes, om în toată firea şi să n-aibă-n cap 
un dram de minte, i-au dat totuşi doamnei Snopes o mie de 
dolari ca s-arate că le pare rău de soarta ei, chiar dacă se 
măritase c-un nerod. Adică banii i-au dat doamnei Snopes, 
pentru că băiatul cel mare, Wallstreet, n-avea pe atunci 
decât şaisprezece ani. Dar de bani el s-a folosit. 

Asta însă s-a-ntâmplat mai târziu. Tot ce s-a-ntâmplat 
atunci a fost că primarul De Spain căpătase în fine grad de 
şef de unitate cu care-a apucat să aibă dreptul să sune 
măcar alarma, şi noi aveam şi veşti despre Snopeşi de 
transmis unchiului Gavin. Vorbesc la plural, dar mă refer la 

144 


mine acuma. Părinţii lui Gowan se întorseseră în fine din 
China sau de unde vor fi fost, şi-acuma Gowan era la 
Washington (venise toamna) în ultimul an, oricum, la şcoala 
pregătitoare,  preparându-se pentru universitatea din 
Virginia în anul viitor, şi într-o zi a trimis mama să mă cheme 
în salon, şi acolo era Ratliff cu cămaşa lui albastră, curată, 
decolorată, fără cravată şi cu faţa netedă şi arsă de soare; 
şedea în salon ca un musafir (era o tavă de ceai pe masă, şi 
Ratliff avea în mână o ceaşcă de ceai şi un sandviş cu 
castraveți şi acuma-mi dau seama că era o mulţime de lume 
în Jefferson, ca să nu mai vorbim de la ţară, de unde era 
Ratliff, care n-ar fi ştiut ce să facă după-amiază la patru cu o 
ceaşcă de ceai, şi poate că nici Ratliff nu văzuse pân-atunci 
vreuna, dar dacă te uitai la el, n-ai fi putut spune aşa ceva) şi 
mama zise: 

— Spune frumos „Bună ziua” domnului Ratliff, puiule. A 
venit să ne facă o vizită. Şi Ratliff zise: 

— Aşa-i spuneţi? Şi mama: 

— Nu, deocamdată îi spunem cum se nimereşte. Şi Ratliff: 

— Uneori băieţilor pe care-i cheamă Charles li se zice 
„Chick” când intră la şcoală. Apoi către mine: Îți plac 
cornetele cu îngheţată de fragi? Şi eu i-am răspuns: 

— Îmi place orice fel de cornet cu îngheţată. Şi Ratliff zise: 

— Atunci poate că văru' tău... Şi oprindu-se şi adresându- 
se mamei: Scuzaţi-mă, doamnă Mallison, de-atâtea ori am 
greşit şi am fost corectat că s-ar părea că încă mai am 
nevoie de-un timp de gândire. 

Aşa că de-atunci încolo am fost desigur eu şi Ratliff, în loc 
de Gowan şi Ratliff, numai că în loc de două cornete de 
îngheţată acuma îl costau pe Ratliff trei, pentru că, dacă nu 
mergeam în oraş cu mama, mergea Aleck Sander cu mine. Şi 
nu ştiu cum a făcut Ratliff şi desigur că nu-mi pot aduce 
aminte când, pentru că n-aveam nici măcar cinci ani. Dar îmi 
vârâse şi mie-n cap, întocmai ca lui Gowan, ideea cu 
Snopeşii care cotropeau Jeffersonul ca o invazie de şerpi sau 
de lăcuste, şi că el şi cu unchiu' Gavin erau singurii care-şi 
dădeau seama de pericol, de ameninţare, şi că acuma el 
trebuia să ţină singur piept până ce-or isprăvi odată cu 

145 


războiul să poată veni unchiu' Gavin acasă şi să-l ajute. 

— Aşa c-ai putea foarte bine să-ncepi s-asculţi de pe- 
acuma, zise el, chiar dacă ai sau n-ai numai cinci ani. O să 
trebuiască s-auzi o mulţime până s-ajungi destul de mare sau 
destul de tare ca să le ţii piept. 

Era în noiembrie. Într-una din zile clopotul de la tribunal 
începu din nou să bată şi clopotele bisericilor la fel şi de data 
asta nebuneşte, frenetic, în mijlocul săptămânii, din toate 
clopotniţele, şi se auziră şi câteva pocnituri de puşcă şi de 
pistol cum făcuseră bătrânii veterani care mai trăiau încă pe 
vremea când s-a inaugurat Monumentul Confederaţilor, 
numai că acei de-acuma nu fuseseră la niciun fel de război 
încă, aşa că poate ceea ce sărbătoreau ei acuma era că ăsta, 
în fine, se isprăvise înainte de-a fi fost şi ei siliţi să se ducă. 
Aşa că acuma unchiu' Gavin putea să vină acasă şi Ratliff să- 
l întrebe personal ce făcuse Montgomery Ward Snopes 
pentru ca să nu i se mai poată pomeni nici măcar numele, să 
nu se mai poată vorbi de el. 

Atunci a fost când Ratliff mi-a spus: 

— Poţi să-ncepi să te deprinzi s-auzi vorbindu-se de ei 
chiar dacă n-ai decât cinci ani. Atunci a fost când Ratliff a 
zis: 

— Ce crezi tu c-o fi făcut? Văru' tău e de-aproape zece ani 
cu ochii pe Snopeşi; şi-a luat chiar unul cu el în Franţa, să se 
țină la curent cu tot ce face. Ce crezi c-a putut face un 
Snopes ca să-l revolte şi să-l înspăimânte-n aşa hal încât să 
nu mai suporte nici măcar să se vorbească despre el? 

Sau asta a fost când a avut de gând, pentru că atunci când 
unchiu' Gavin s-a-ntors acasă a fost numai pentru două 
săptămâni. Nu mai purta uniformă, ieşise din armată, ieşise 
din Y.M.C.A., dar îndată după asta l-au numit într-un fel de 
comisie sau comitet, sau birou pentru refacerea Europei, 
pentru că trăise atâta timp în Europa, în special cei doi ani, 
ca student în Germania. Şi poate că unicul motiv pentru care 
se-ntorsese acasă era că bunicu' murise în cursul ultimului 
an de război şi el venise să ne vadă, cum se face când e un 
doliu în familie. Dar eu credeam atunci că el venise ca să-i 
spună lui Ratliff ce făcuse Montgomery Ward atât de grav, 

146 


încât să nu poţi aşterne pe hârtie. Asta a fost când Ratliff 
vorbea despre câte o să trebuiască s-ascult, vrând să spună 
că el, Ratliff, rămânea din nou să ţină singur piept sarcinii, 
oricum atâta lucru puteam face şi eu. 

Într-o bună zi - mama mă lăsa acuma, câteodată, să ies 
singur în oraş. Vreau să spun, când nu băga de seamă ca să- 
mi strige: „Vino-napoi”. Nu: vreau să spun că atunci când 
afla că fusesem, nu mă mai certa atât de tare, - într-o bună 
zi aud vocea lui Ratliff zicând: „Vino-ncoa”. işi vânduse 
căruţa şi caii şi acuma avea un Ford model T cu coteţul lui, 
cu maşina de cusut pictată pe el, montat în locul scaunelor 
din spate; ce se cheamă astăzi o furgonetă, dar pe aia o 
meşterise Ratliff cu moş Noon Gatewood. Era înăuntru cu 
uşa deschisă şi m-am urcat, şi a închis uşa, şi-am pornit încet 
pe străzi dosnice de la marginea oraşului. 

— Câţi ani ziceai că ai? făcu el. 

I-am mai spus o dată: 

— Cinci. 

— Ei, n-avem ce-i face, nu-i aşa? 

— N-avem ce-i face cui? La ce? făcui eu. De ce? 

— Dacă mă gândesc bine, poate că ai dreptate, zise el. Aşa 
că acum tot ce mai rămâne de făcut e o mică plimbare. 
Vasăzică ce-a făcut Montgomery Ward Snopes e c-a părăsit 
trupa combatantă şi s-a apucat de afaceri! 

— Ce afaceri? zic. 

— Afaceri cu... cantina. Afaceri cu cantina, da. Asta a făcut 
cât a fost cu văru' tău. Erau într-un oraş care se cheamă 
Châlons, numai că văru' tău trebuia să stea în oraş să 
conducă biroul, aşa că i-a dat lui Montgomery Ward, care 
avea mai mult timp liber, misiunea de a conduce o cantină 
într-un alt orăşel nu departe de-acolo, unde le venea 
soldaţilor mai la îndemână - un fel de baracă cu tejghele, ca 
o prăvălie, în care soldaţii, când nu luptau, puteau cumpăra 
dulciuri şi siropuri, şi ciorapi împletiţi de mână, cum ne 
povestea văru' tău săptămâna trecută, ţi-aduci aminte? 
Numai că, după o bucată de vreme, cantina lui Montgomery 
Ward a ajuns să fie cea mai cunoscută cantină din armată şi 
chiar din Y.M.C.A., din câte le-avem în Franţa sau oriunde-n 

147 


altă parte; ajunsese atât de cunoscută că-n cele din urmă 
văru' tău s-a dus personal să vadă ce-i şi a descoperit că 
Montgomery Ward făcuse o despărţitură în fundul barăcii, 
cu o uşă, şi o aranjase ca un fel de cameră de distracţii, şi 
înăuntru era o franţuzoaică tânără pe care o cunoscuse din 
întâmplare, aşa că de câte ori vreun soldat se plictisea tot 
cumpărând ciorapi sau mâncând ciocolată, putea să 
cumpere un bilet de la Montgomery Ward şi să treacă pe uşa 
din dos şi să se distreze. 

— Asta a descoperit văru' tău. Numai că armata şi 
Y.M.C.A. au un fel de lege contra distracţiei; şi-au făcut 
socoteala că un soldat trebuie să se mulţumească numai cu 
cumpăratul ciorapilor şi al siropurilor la cantină. Sau poate 
că văru' tău, probabil că el. Pentru că dac-ar fi aflat armata 
şi Y.M.C.A. despre odaia aia din fund l-ar fi zvârlit pe 
Montgomery Ward de nu s-ar mai fi văzut, şi-ar fi nimerit 
probabil înapoi la Jefferson cu cătuşe la mâini - dacă nu 
cumva s-ar fi oprit mai întâi la fortul Leavenworth, în 
Kansas. Asta-mi aminteşte de ceva ce i-am povestit odată 
celuilalt văr al tău, lui Gowan, când tu probabil nu erai de 
faţă, despre cum unii oameni care au pierdut-o pe Elena din 
Troia s-ar putea să-şi dorească într-o zi să n-o fi întâlnit. 

— De ce? zic. Unde eram atunci, dacă nu eram acolo? 

— Văru' tău a fost. Montgomery Ward probabil că pusese 
destul deoparte cu biletele lui pentru distracţia din odaia din 
fund ca să se fi putut descurca din afacerea asta. Dar nici n-a 
avut nevoie măcar. Il avea pe văru' tău. Era cămaşa 
pocăinţei unei iubiri deşarte, a unui cult fără speranţe al 
vărului tău, fie că ştia sau nu, fie că-i păsa sau nu. Sau, 
poate, Jeffersonul. Poate că văru' tău nu putea suporta ideea 
ca Jeffersonul să fie reprezentat în închisoarea de la 
Leavenworth, nici chiar contra recompensei unui Snopes mai 
puţin la Jefferson. Aşa că probabil el a fost cel care l-a 
scăpat, zicându-i după aia: „Dar să nu mai dau cu ochii de 
tine în Franţa”. Asta înseamnă: să nu mai îndrăzneşti să-ţi 
arăţi mutra în faţa ochilor mei. Pentru că Montgomery Ward 
era cămaşa pocăinţei; pesemne că văru' tău simţea faţă de 
operaţiile  ăluia acelaşi gen de onoare mândră şi 

148 


triumfătoare, şi umilă, şi abjectă pe care-o simțeau pe 
vremuri sihaştrii pe stâncile pleşuve în soarele arzător al 
deşertului când îşi priveau sângele uscându-li-se-n vine şi 
picioarele, mâinile dezarticulându-se, şi se ţinea la curent de 
la distanţă, în timp ce Montgomery Ward sporea din ce în ce 
numărul damelor de distracţii, la cantina pe care-o 
deschisese la Paris... 

— La cantină au ciocolată şi sirop. Aşa mi-a spus unchiu” 
Gavin, zisei. Au şi gumă de mestecat. 

— Asta era armata americană, zise Ratliff. Erau în război 
de prea puţină vreme, aşa că probabil nu se obişnuiseră cu 
el încă. Cantina asta nouă a lui Montgomery Ward ai fi putut 
spune că era o cantină franţuzească şi că avea numai o 
anumită clientelă militară americană. Francezii au făcut 
destule războaie şi destul de multă vreme, aşa că au avut 
timp să-nveţe că cel mai bun mijloc de a scăpa de un război e 
să nu-i dai prea mare importanţă. De fapt, probabil francezii 
socoteau că felul de cantină pe care-l ţinea Montgomery 
Ward e cel mai rentabil şi mai economicos din câte se puteau 
inventa şi-ai putea spune că într-un fel se autoperpetua 
pentru că, indiferent câţi bani arunci pe îngheţată şi pe 
ciocolată, şi pe bomboane, şi pe sirop, banii rămân undeva, 
dar bomboanele şi îngheţata, şi siropul dispar, pentru c-au 
fost consumate, şi cu o parte din bani trebuie să faci marfă 
proaspătă şi să te aprovizionezi din nou, pe când acolo unde 
nu-i decât distracţie, acolo nu se consumă nimic ca să 
trebuiască să te aprovizionezi din nou în schimbul unei 
munci productive bine determinate: nu se produce decât o 
depreciere generală naturală şi normală care s-ar fi produs 
în orice caz. 

— Poate că Montgomery Ward n-o să se mai întoarcă la 
Jefferson, zisei eu. 

— In locul lui, eu n-aş face-o, zise Ratliff. 

— Decât dacă şi-ar aduce cantina cu el, zisei eu. 

— În cazul ăsta, cu siguranţă că n-aş face-o, zise Ratliff. 

— De unchiu' Gavin ai vorbit tot timpul? zisei eu. 

— Scuză-mă, făcu Ratliff. 

— Atunci de ce nu spui? 

149 


— Scuză-mă. De unchiu' tău, zise Ratliff. Văru' tău, Gowan 
(de data asta n-am greşit, nu?), m-a-ncurcat, dar am să ţin 
minte, îţi promit. 

Doi ani de zile Montgomery Ward nu s-a întors acasă. Dar 
a trebuit să mai treacă timp, să mai cresc, până să înţeleg ce 
voia să spună Ratliff când zicea că Montgomery Ward făcuse 
tot ce putuse ca s-aducă acasă o versiune mai mult sau mai 
puţin acceptabilă pentru Mississippi a cantinei lui de la 
Paris. A fost ultimul ostaş din Yoknapatawpha care s-a-ntors. 
Unul din compania căpitanului McLenon fusese rănit în 
prima luptă în care au luat parte trupele americane şi s-a- 
ntors în 1918 în uniformă şi cu bareta de rănit. Apoi, pe la 
începutul lui 1919, restul companiei afară de doi, morţi de 
gripă, şi alţi câţiva care mai erau prin spitale, s-au întors şi 
ei să se plimbe câtva timp în uniformă prin piaţă. Apoi, în 
luna mai, unul din nepoţii gemeni ai colonelului Sartoris 
(celălalt fusese doborât cu avion cu tot în iulie anul trecut) 
se-ntoarse din aviaţie, dar nu purta deloc uniformă; doar c- 
adusese o maşină de curse scundă şi lungă alături de care 
E.M.F. -ul primarului De Spain arăta ca o jucărie, şi gonea 
prin oraş în perioadele în care Mr Connors nu-l aresta 
pentru exces de viteză, dar mai ales cam o dată pe 
săptămână când făcea un drum la Memphis şi-napoi, ca să se 
mai domolească puţin. Adică, mama aşa zicea, că încerca. 

Numai că părea că nici el nu poate, că războiul fusese şi 
peste puterile lui. Vreau să spun că Montgomery Ward nu 
putea nici el să-şi revină destul ca să se poată întoarce 
acasă, şi Bayard Sartoris se-ntorsese, e drept, dar nu se 
putea potoli, gonea atât de repede între gara Sartoris şi 
Jefferson, încât, în cele din urmă, colonelul Sartoris, care 
detesta automobilele aproape tot atât de mult ca şi bunicu' 
şi care nu voia nici măcar să dea cu-mprumut banii băncii 
cuiva care-avea de gând să-şi cumpere, renunţă la trăsura şi 
la perechea lui de cai frumoşi ca să umble-n oraş pe unde 
avea treabă cu maşina lui Bayard, în speranţa că asta poate 
că-l va face pe Bayard să se domolească înainte de-a se 
curăța pe el sau de-a curăța pe altul. 

Aşa că, atunci când Bayard a curăţat în cele din urmă pe 

150 


cineva, precum noi (toţi oamenii adulţi din ţinutul 
Yoknapatawpha) prevăzusem c-o să facă, l-a curăţat pe 
bunicul său. Pentru că noi nici asta nu ştiam: colonelul 
Sartoris suferea de inimă - doctorul Peabody îl prevenise de- 
acum trei ani de zile - şi n-avea ce să caute într-un 
automobil. Dar colonelul Sartoris nu spusese nimănui nimic, 
nici măcar surorii lui, Mrs du Pre, care-i ţinea casa: se 
mulțumea să se ducă cu maşina de-acasă în oraş şi-napoi în 
fiecare zi, ca să-l facă pe Bayard să meargă mai încet 
(reuşiseră chiar prin nu ştiu ce mijloace s-o convingă pe Miss 
Narcissa Benbow să-l ia de bărbat, în speranţa că asta-l va 
mai cuminţi puţin) până atunci dimineaţa când, urcând o 
pantă cu cincizeci de mile pe oră, a dat în drum de-o căruţă 
cu-o familie de negri şi Bayard a zis: „inte bine, bunicule!” 
şi-a intrat în şanţ; nu s-a răsturnat şi nici măcar maşina nu s- 
a lovit prea tare; doar că s-a oprit în şanţ cu colonelul 
Sartoris încă şezând, cu ochii încă deschişi. 

Aşa c-acuma banca nu mai avea preşedinte. Şi-atunci abia 
am descoperit noi cine erau acţionarii; că colonelul Sartoris 
şi maiorul De Spain, tatăl primarului De Spain, deţinuseră 
până la moartea lor două din cele trei mari pachete de 
acţiuni şi că bătrânul Will Varner de la Moşia Franţuzului îl 
deţinea pe-al treilea. Aşa că ne-am gândit că poate să nu fi 
fost numai faptul că tatăl colonelului Sartoris comandase un 
detaşament de cavalerie care să-i fi adus lui Byron Snopes 
slujba de la bancă, ci poate că şi bătrânul Will Varner să fi 
avut şi el rolul lui. Numai că n-am prea dat crezare lucrului 
ăstuia pentru că-l ştiam destul de bine pe colonelul Sartoris 
ca să ne putem da seama că numai o singură şarjă de 
cavalerie pe vremuri sau chiar o singură noapte în jurul unui 
foc de bivuac ar fi fost de ajuns. 

Fireşte că mai erau şi alte acţiuni, aproape încă-atâtea sau 
chiar mai multe, răspândite prin vreo duzină de familii: 
Compson şi Benbow, şi Peabody, şi Miss Eunice Habersham, 
şi noi, şi alții, şi vreo sută de fermieri de prin împrejurimi. 
Dar, de-abia după ce-a fost ales preşedinte al băncii primarul 
De Spain ca succesor al colonelului Sartoris (de fapt din 
cauza asta), am descoperit că Mr Flem Snopes cumpăra de 

151 


ani de zile acţiuni, câte una, câte zece, şi astea, împreună cu 
cele ale domnului Varner şi cu cele pe care primarul De 
Spain le moştenise de la tatăl său, ar fi fost suficiente ca să-i 
asigure ascensiunea de la vicepreşedinte la preşedinte (atât 
se manevrase, încât noi nici nu ne-am dat seama că, atunci 
când praful se va fi risipit, Mr Flem Snopes va fi şi el 
vicepreşedinte al băncii), chiar dacă Mrs du Pre şi nevasta 
lui Bayard (Bayard reuşise în fine să-şi rupă şi el gâtu' pe un 
aerodrom din Ohio, încercând un avion pe care nimeni altul 
nu voise să zboare şi-n care el în orice caz n-avea ce căuta) 
n-ar fi votat pentru el. 

Pentru că primarul De Spain demisionase din demnitatea 
de primar şi vânduse reprezentanța de automobile şi 
devenise preşedintele băncii tocmai la timp. Banca lui 
Sartoris era o bancă naţională pentru că, zicea Ratliff, 
colonelul Sartoris probabil că-şi dăduse seama că asta-i 
sporea soliditatea în ochii oamenilor de la ţară care-aveau o 
rezervă de vreo zece dolari de riscat depunându-i la o bancă, 
ca să nu mai vorbim de văduve şi orfani, pentru că femeile n- 
au avut niciodată prea multă încredere în bărbaţi când era 
vorba de făcut o treabă, mai ales în chestii de bani, chiar şi- 
atunci când nu erau văduve. Aşa că la o schimbare de 
preşedinte de felul ăsta, zicea Ratliff, guvernul trebuie să 
trimită pe cineva să verifice registrele, chiar dacă nu venise 
încă termenul inspecției de rutină; cei doi revizori contabili 
aşteptând în faţa uşii, în dimineaţa aia, la ora opt, să vină 
cineva să deschidă şi să le dea drumul înăuntru, acel cineva 
trebuind să fie Byron Snopes, numai că el n-a apărut. Aşa c- 
au trebuit s-aştepte pe următorul care avea cheie şi care era 
Mr de Spain. 

Şi la opt şi un sfert, adică la vreo treisprezece minute 
după ce  revizorii contabili hotărâseră să-nceapă cu 
registrele pe care le ţinea Byron, Mr de Spain descoperi că 
la hotel Snopes nimeni nu-l văzuse pe Byron de aseară după 
plecarea trenului de Sud, la nouă douăzeci şi doi, şi la prânz 
toată lumea ştia că Byron e probabil în Texas, chiar dacă 
foarte probabil n-o să poată ajunge în Mexic decât de-abia 
mâine. Dar tocmai după două zile revizorul contabil şef a 

152 


fost în stare să spună cam câţi bani lipseau; în momentul 
acela consiliul de administraţie era convocat şi întrunit şi 
venise chiar şi Mr Varner, pe care Jeffersonul nu-l vedea mai 
des decât o dată pe an şi ascultă spusele revizorului contabil 
şef cam un minut, apoi zise: 

— Lăsaţi-o dracului de poliţie! Trimiteţi pe cineva la mine- 
acasă să-mi aducă revolverul şi p'ormă arătaţi-mi pe unde-a 
luat-o. 

Dar asta nu era nimic pe lângă tărăboiul pe care-l făcea 
Mr de Spain, şi tot Jeffersonul în timpul ăsta, numai ochi şi 
urechi, până-n ziua a treia, când Ratliff a spus, cu toate că eu 
n-am înţeles atunci ce voia să spună: 

— Vasăzică atâta a fost, da? Cel puţin acuma ştim la cât se 
ridică averea domnului Flem Snopes. Acuma unchiu-tău n-o 
să aibă de ce să se amărască când s-o-ntoarce acasă pentru 
c-acuma poate afla până la un gologan cât a economisit. 

Pentru că în privinţa băncii era-n regulă. Era bancă 
naţională, aşa că oricâţi bani ar fi furat Byron, erau 
acoperiţi, fie că-l prindeau, fie că nu. Voiam să vedem ce va 
face Mr de Spain. Cum tatăl său îi dăduse şi el bani 
colonelului Sartoris ca să pornească afacerea şi cum Mr de 
Spain însuşi fusese vicepreşedintele ei până a fi fost 
promovat preşedinte exact înainte de hotărârea revizorilor 
contabili de a controla registrele lui Byron Snopes, credeam 
că va insista să acopere paguba până la ultimul ban. Ce ne 
aşteptam noi s-auzim era că-şi ipotecase casa şi când am 
văzut că n-auzim, ne-am închipuit că avea bani din vânzarea 
reprezentanţei de automobile pe care-i economisise, îi 
pusese deoparte şi că noi nu ştiusem. Pentru că niciodată nu 
ne-am aşteptat la altceva din partea lui; când a doua zi au 
convocat pe neaşteptate o altă şedinţă a consiliului de 
administraţie, iar o zi după aia au anunţat că banii furaţi au 
fost acoperiţi din proprie iniţiativă personal de către 
preşedinte, nici nu ne-am mirat măcar. Cum zicea Ratliff, de 
fapt ne-am mirat atât de puţin c-au trebuit două sau trei zile 
ca să-şi dea cineva seama că-n acelaşi timp ei anunţaseră că 
Flem Snopes devenise noul vicepreşedinte. 

Şi-acum mai trecuse un an, şi ultimii doi soldaţi ai 

153 


Jeffersonului veniseră acasă definitiv sau, cel puţin, 
deocamdată definitiv: unchiu' Gavin se-ntorsese de la 
reconstrucţia Europei ruinate de război şi fu ales procuror al 
ținutului, şi câteva luni mai târziu se-ntorsese şi 
Montgomery Ward Snopes, cu deosebirea că el se-ntorsese 
definitiv numai provizoriu, ca şi Bayard Sartoris. Nici el nu 
mai purta uniformă, ci un costum de haine negre şi o manta 
neagră, şi pe cap o drăcie neagră ca o băşică de bou goală 
care-i cădea pe-o ureche, făcută din catifea neagră şi o 
lavalieră, şi-şi lăsase părul lung acum şi barbă, şi-acuma mai 
aveam un Snopes om de afaceri în Jefferson. Scrisese ceva 
pe vitrină, ce nici Ratliff nu-nţelegea şi când m-am dus la 
birou unde unchiu' Gavin aştepta întâi ianuarie să-nceapă să 
fie procuror şi i-am povestit, a stat absolut nemişcat vreo 
două secunde, apoi s-a ridicat ieşind imediat. 

— Arată-mi, zise el. 

Aşa că ne-am dus înapoi acolo unde ne aştepta Ratliff. Era 
o prăvălie într-un colţ lângă o fundătură, cu o uşă laterală 
dând în fundătură. Pictorul de firme tocmai termina cu 
înzorzonatul literelor de pe vitrină, care spuneau: 


ATELIER MONIY 


şi înăuntru, după vitrină, Montgomery Ward, tot cu pălăria 
lui franţuzească (unchiu' Gavin zicea că era o beretă bască), 
dar îşi scosese haina. Pentru că n-am intrat, atunci; unchiu' 
Gavin a zis: 

— Hai să mergem. Să-l lăsăm întâi să isprăvească. 

Dar Ratliff n-a vrut. A zis: 

— Poate că-i pot da o mână de ajutor. 

Unchiu' Gavin l-a apucat de braţ de data asta. 

— Dacă atelier înseamnă pur şi simplu studio, făcui eu, de 
ce nu-i spune aşa? 

— Da, făcu unchiu' Gavin. Asta vreau să aflu şi eu. 

Şi, cu toate că Ratliff a intrat, n-a aflat nici el mai mult. Şi 
spunea exact ce spusesem şi eu. 

— Studio, zicea. Mă-ntreb de ce nu i-o fi zicând pe nume. 

— Nici unchiu' Gavin nu ştie, zisei eu. 

154 


— Eu ştiu, făcu Ratliff. Nu-ntrebam pe nimeni nimic, încă. 
Doar îmi aruncam ochii-mprejur dup-un loc de unde să mă 
salt. 

Se uită la mine. Clipi de două-trei ori. 

— Studio, zise. Aşa-i, tu n-ai ajuns încă să ştii şi asta. E-un 
studio fotografic. 

Din nou clipi. 

— Dar de ce? Cariera lui în război ne-a arătat că el nu-i un 
tip să se mulţumească cu-o mediocritate ca a noastră, 
cenuşie şi monotonă, cu care noi, ăştia-ncremeniţi într-un 
fund de Yoknapatawpha, a trebuit să ne deprindem. 

Dar asta a fost tot ce-am aflat atunci. Pentru c-a doua zi a 
prins jurnale în fereastră, aşa că nu mai puteai vedea 
înăuntru şi a ţinut uşa încuiată şi tot ce mai puteam vedea 
erau pachetele de la Sears & Roebuck din Chicago, primite 
prin poştă, când deschidea uşa ca să le bage înăuntru. 

Pe urmă joi, când a apărut Clarion, aproape jumate din 
pagina-ntâi era anunţul cu inaugurarea şi cu menţiunea: 
Doamnele sunt invitate în mod special, şi jos de tot: Ceai. 

— Ce? făcui. Credeam că-i un studio. 

— Este, zise unchiu' Gavin. Şi-ţi dă şi-o ceaşcă de ceai pe 
deasupra. Numai că zvârle banii pe fereastră. Toate femeile 
din oraş şi jumătate din bărbaţi or să se ducă o singură dată, 
numai de curiozitate, să vadă de ce ţinuse uşa-ncuiată. 

Pentru că mama apucase să spună că ea se va duce. 

— Fireşte, tu n-ai să te duci, îi spusese ea unchiului Gavin. 

— All right, făcu el. Majoritatea bărbaţilor o să se ducă. 

A avut dreptate. Montgomery Ward a trebuit să 
prelungească inaugurarea toată ziua ca să poată primi pe 
toată lumea care venise. Ar fi trebuit s-o primească în serii 
succesive, chiar dacă prăvălia ar fi fost goală, cum o 
închiriase. Dar acuma de-abia dacă încăpea câte o duzină 
deodată, atât era de plină de lucruri, cu draperii negre pe 
toţi pereţii de sus din tavan până jos la duşumea, şi, când le 
trăgeai deoparte cu un scripete, aveai impresia că te uiţi 
afară pe o fereastră, şi pe una vedeai profilându-se la orizont 
Parisul, pe alta Sena cu cheiurile ei sau ce-or fi fost, pe alta 
era Turnul Eiffel, pe alta Notre-Dame, şi sofale cu perne 

155 


negre, şi mese cu vase, şi cupe în care ardea ceva, dând un 
fel de miros dulceag, că la-nceput nici nu băgai de seamă 
aparatul fotografic. Da’ pân’ la urmă tot îl vedeai, şi vedeai 
şi-o uşă-n fund, şi Montgomery Ward zise, explicând pripit, 
agitându-se-n toate părţile, de parcă-ncepuse să se mişte 
încă înainte de a fi cântărit dacă n-ar fi mai bine să stea 
locului: 

— Asta-i camera obscură. Nu-i încă deschisă. 

— Mă rog? făcu unchiu' Gavin. N 

— Asta-i camera obscură, zise Montgomery Ward. Incă nu- 
i deschisă. 

— Nu e îngăduită speranța ca publicul să aibă acces la 
camera obscură? făcu unchiu' Gavin. 

Dar Montgomery Ward era ocupat oferind doamnei 
Rouncewell încă o ceaşcă de ceai. O, da, era şi un vas cu 
flori; în anunţul de inaugurare din Clarion sta scris: Flori 
Rounceweli, şi-i spusesem unchiului Gavin: „Unde-n altă 
parte poţi găsi flori în Jefferson decât de la Mrs 
Rouncewell?” Şi el mi-a zis că ea plătise probabil jumătate 
din costul anunţului, plus un vas cu şase trandafiri trecuţi, 
rămaşi de la altă înmormântare pe care probabil că-i va 
trece-n contul clientului. Apoi adăugă că în contul clientului 
ei voise să spună şi că spera să nu se înşele. Rămăsese un 
moment cu ochii la uşă şi apoi şi-i întoarse la Montgomery 
Ward care umplea ceaşca doamnei Rouncewell. 

— Şi-ncepe cu ceai, zise el. 

Şi-am plecat. Trebuia, ca să facem loc. 

— Cum îşi va putea permite să ofere întruna ceai? zisei eu. 

— N-o să ofere decât azi, zise unchiul Gavin. N-a fost 
decât momeală, momeală pentru cucoane. Acuma, am să te- 
ntreb un lucru: ce nevoie-avea el să invite toate cucoanele 
din Jefferson să vină o singură dată să-i vadă bordelul? 

Vorbea parc-ar fi fost Ratliff; întâmplarea făcea ca el 
tocmai să iasă din magazinul de articole de menaj când 
treceam noi pe-acolo. 

— N-ai luat încă ceaiul? făcu unchiu' Gavin. 

— Ceai, făcu Ratliff. 

Nu era o întrebare. Doar o vorbă. Clipi la unchiu' Gavin. 

156 


— Da, zise unchiu' Gavin. Noi l-am luat. Camera obscură 
încă nu-i deschisă! 

— Crezi că-i nevoie de-o cameră obscură? zise Ratliff. 

— Da, zise unchiu' Gavin. Ne-am pus şi noi întrebarea. 

— Poate c-am să pot descoperi, zise Ratliff. 

— Îţi faci măcar iluzia? zise unchiu' Gavin. 

— Poate că aflu din auzite, zise Ratliff. 

— Îţi faci măcar iluzia? zise unchiu' Gavin. 

— Poate c-o să descopere altcineva şi poate c-am să fiu p- 
aproape când o povesti, făcu Ratliff. 

Şi asta a fost tot. Montgomery Ward n-a continuat cu 
risipa de ceai, dar după o bucată de vreme au început să 
apară în vitrină fotografii, mutre pe care le cunoşteam - 
cucoane cu copii sau fără, fete de liceu ajunse la absolventă, 
iar cele mai drăguţe în tocă şi togă de absolvire, şi, din când 
în când, câte o pereche de tineri căsătoriţi de la ţară, cu un 
aer cam ţeapăn şi jenat, c-un pic de sfidare în priviri şi cu o 
linie albă îngustă între părul tuns şi pielea arsă de soare; şi, 
din timp în timp, câte o pereche care se căsătorise acum 
cincizeci de ani şi pe care-o ştiam dintotdeauna fără să ne fi 
dat realmente seama până acuma cât de mult semănau, ca 
să nu mai vorbim de mutra lor mirată că se vedeau 
fotografiaţi sau poate că se pomeneau căsătoriţi de-atâta 
vreme. 

Şi chiar după ce începurăm să ne dăm seama că nu numai 
aceleaşi chipuri, dar chiar aceleaşi fotografii stăteau în 
vitrină în acelaşi loc de mai bine de doi ani de zile, de parcă 
deodată, imediat ce şi-a deschis Montgomery Ward atelierul, 
oamenii au încetat de a mai absolvi şi de a se căsători, sau 
de a împlini cincizeci de ani de la căsătorie, Montgomery 
Ward mergea înainte cu negoţul, fie făcând fotografii noi pe 
care nu le punea în vitrină, fie, poate, vânzând fotografii 
vechi, ca să-şi plătească chiria şi să-şi ţină prăvălia deschisă. 
Pentru că lucra mai mult în camera obscură, adică poate era 
mai mult o treabă de cameră obscură, pentru că acuma 
începusem să ne dăm seama că majoritatea afacerilor le 
făcea noaptea, ca şi cum ar fi avut nevoie de întuneric, 
clienţii lui părând să fie acum mai mult bărbaţi, şi camera 

157 


din faţă în care făcuse inaugurarea fiind acuma mai mult în 
întuneric, clienţii plecând şi venind pe uşa laterală, care 
dădea în fundătură; şi apoi, era un gen de bărbaţi despre 
care cu greu ţi-ai fi putut imagina că le-ar putea da vreodată 
prin cap să se fotografieze. Şi clientela creştea; în vara 
următoare începurăm să descoperim că lumea - bărbaţi, 
acelaşi gen de bărbaţi, în general tineri, cum erau şi clienţii 
din Jefferson - începuse să vină din oraşele vecine şi să-şi 
facă sau să-şi ridice fotografii sau negative, sau ce-o fi fost, 
noaptea, pe uşa din fundătură. 

— Nu, nu, nu se poate să fie asta, îi zicea unchiu' Gavin lui 
Ratliff. Nu poţi face aşa ceva în Jefferson. 

— Erau oameni care ziceau că nici să jefuieşti o bancă nu 
poţi la Jefferson, făcu Ratliff. 

— Dar ar trebui să-i dea de mâncare. S-o scoată afară la 
aer din timp în timp, să facă un pic de mişcare, zise unchiu' 
Gavin. 

— Afară, unde? S-o scoată, pe cine? făcui eu. 

— De băutură nu poate fi vorba, zise Ratliff. Cel puţin 
după prima dumitale idee, nu s-ar putea face-n linişte, ceea 
ce nu-i cazul cu negustoreala de whiskey. 

— Care primă idee? făcui. Să scoată la aer pe cine? 

Pentru că nu era whiskey, şi nici joc de noroc nu era; 
Grover Cleveland Winbush (cel care avusese cealaltă 
jumătate a restaurantului lui Ratliff până când Mr Flem 
Snopes s-a descotorosit şi de el; acuma era poliţist cu 
serviciul de noapte) se gândise şi el la asta. Venise la unchiu' 
Gavin înainte ca unchiu' Gavin să se fi gândit măcar să 
trimită să-l cheme, pe el sau pe Mr Buck Connors, şi i-a spus 
că-şi petrecuse o bună parte din nopţi supraveghind şi 
pândind, şi controlând cum stăteau lucrurile cu studioul şi 
acum era perfect convins că nu se bea şi nu se vinde whiskey 
şi nu se joacă la noroc sau cărţi, în camera obscură a lui 
Montgomery Ward; că noi eram toţi mândri şi geloşi de buna 
reputaţie a oraşului nostru şi că toţi tindeam să-l ferim de 
orice pângărire, de corupţia şi dezmăţul marilor oraşe, şi el 
personal mai mult ca oricine. Nopțile, ceasuri întregi, când 
ar fi putut sta comod în fotoliu la secţia de poliţie aşteptând 

158 


să se facă ora pentru rondul următor, dăduse târcoale prin 
jurul studioului ăluia făr' s-audă măcar o dată o cât de mică 
urmă de zgomot de joc de noroc sau de băutură sau să fi 
văzut pe vreunul dintre clienţii lui Montgomery Ward ieşind 
cu miros de băutură sau măcar arătând a fi băut. Grover 
Cleveland a spus cum, de fapt, o dată în timpul zilei, când nu 
numai că era dreptul, dar şi datoria lui faţă de funcţia pe 
care-o îndeplinea, să fi stat acasă şi să doarmă-n patul lui, ca 
şi-acuma, de altfel, când renunţase la odihnă ca să se- 
ntoarcă-n oraş şi să raporteze unchiului Gavin, în calitatea 
lui de procuror al oraşului, că deşi n-avusese mandat, ce să 
mai vorbim că de drept era o treabă care-ar fi fost în sarcina 
lui Buck Connors, el - Grover Cleveland - intrase pe uşa din 
faţă cu intenţia de a se duce de-a dreptul în camera obscură, 
chiar dac-ar fi trebuit să spargă uşa pentru că motivul 
pentru care lumea din Jefferson îl numise poliţist de noapte 
era să împiedice răspândirea dezmăţului şi corupţia din 
oraşele mari, ca de pildă jocul de noroc şi beţia, când, spre 
surprinderea lui Montgomery Ward, nu numai că n-a 
încercat să-l oprească, nici n-a aşteptat să-i pretindă, ci i-a 
deschis chiar el uşa la camera obscură şi i-a spus lui Grover 
Cleveland să intre şi să se uite. 

Aşa că Grover Cleveland era convins şi voia ca locuitorii 
din Jefferson să fie convinşi şi ei că în odaia din fund nu se 
jucau jocuri de noroc, nu se făceau beţii şi nici vreun alt fel 
de stricăciune sau dezmăţ, care să-i facă pe cetăţenii şi 
creştinii Jeffersonului să regrete încrederea pe care i-o 
acordase numindu-l poliţist de noapte şi că pentru asta 
depusese el jurământ şi asta ar fi fost datoria lui să facă, 
chiar dacă n-ar fi pus în bunul renume al Jeffersonului mai 
multă mândrie decât absolut oricare alt cetăţean şi oricând 
ar mai fi putut fi de folos cu ceva pentru unchiu' Gavin sub 
raportul datoriei pentru care depusese jurământ, unchiu' 
Gavin n-avea decât să scoată o vorbă. Apoi plecă, oprindu-se- 
n uşă destul ca să aibă timp să spună: 

— Ce mai faci, Ratliff? ieşind. Şi în acelaşi timp intră 
Ratliff. 

— A traversat radios toată piaţa şi-a urcat scările parc-ar 

159 


fi descoperit ceva, zise Ratliff. Da' cred că n-a descoperit 
nimic. Nu cred că lui Montgomery Ward i-ar fi fost mai greu 
să-l dea afară din studio decât i-a fost lui Flem Snopes să-l 
dea afară din jumătatea lui de restaurant. 

— Nu, zise unchiu' Gavin. Şi mai zise: Şi ce-a găsit Groven 
Cleveland atât de amuzant acolo-n fund? 

— Amuzant? făcu Ratliff. Apoi zise: Oo... i-a plăcut 
senzaţia. 

— Ce senzaţie? făcu unchiu' Gavin. 

— Senzaţia de-a veni să povestească. 

— Să povestească ce? zise unchiu' Gavin. 

— Să povestească despre senzaţie, zise Ratliff. 

Avea aerul că nu se uită la mine. Nu: nu se făcea chiar că 
nu mă vede. Ba nu, nici aşa nu-i bine, pentru că, dacă l-ai fi 
urmărit, n-ai fi putut spune că încetase de a privi la unchiu' 
Gavin. Clipi de două ori. 

— Femeile. 

— All right, zise unchiu' Gavin. Dar cum? 

— Asta-i, făcu Ratliff. Cum? 

Pentru că n-aveam decât opt ani, mergeam pe nouă, şi, 
dacă unchiu' Gavin şi cu Ratliff, care erau de trei ori mai 
mari ca mine, şi unul dintre ei făcuse tot drumul până-n 
Europa şi-napoi, şi ăl'lalt, măcar o dată, da' tot trecuse pe 
fiecare drum şi  drumeag, şi  potecuţă din toată 
Yoknapatawpha, n-au ştiut ce era până n-a venit cineva să le 
spună, nu era nicio minune că nici eu nu ştiam. 

Acuma, oraşul mai avea încă una din ceea ce Ratliff numea 
o industrie Snopes, cu toate că unchiu' Ratliff refuza să-i zică 
astfel, pentru că el tot mai refuza să creadă că Eck fusese 
vreodată Snopes. 

Era vorba de băiatul lui Eck, de Wallstreet Panic şi de 
felu-n care-ncepuse să se comporte, îndată după ce venise la 
Jefferson şi putuse să-şi arunce ochii-n jur, şi cred că 
descoperea pentru prima dată-n viaţa lui că nu era 
obligatoriu să te comporţi ca un Snopes ca să trăieşti, şi că, 
dacă tată-său era un Snopes sau nu, el cu siguranţă nu era. 

Şi ei povesteau cum (avea vreo doisprezece ani când se 
mutase de la Moşia Franţuzului), îndată ce-au ajuns în oraş 

160 


şi el a aflat despre şcoală, nu numai că i-a făcut pe-ai lui să-l 
lase să se ducă, dar l-a luat cu el şi pe frate-său, pe Admiral 
Dewey, care n-avea decât şase ani, amândoi începând să 
meargă la kindergarten, unde-şi aduceau mamele copiii mici, 
atât de mici că nu-i puteau lăsa mai mult de-o jumate de zi, 
şi Wallstreet Panic între ei ca măgaru-ntre oi. 

Pentru că nu-i era ruşine să se ducă la kindergarten, îi era 
ruşine să rămână acolo, şi nici n-a rămas mai mult de-o 
jumate de zi pentru că dup-o săptămână era în clasa-ntâi, şi 
la Crăciun era într-a doua, şi-acuma Miss Vaiden Wyott, 
care-i era  profesoară-ntr-a doua, începu să-l ajute 
explicându-i ce-nsemna Wallstreet Panic şi că nu era obligat 
să-şi zică aşa, şi, când îl ajuta să intre-ntr-a treia în vara 
următoare dându-i lecţii, şi toamna într-a patra, îşi zicea 
numai Wall Snopes, pentru că ea îi spusese că Wall era 
numele unei familii foarte onorabile din Memphis, în care 
era şi un general, şi că n-avea nevoie să-l mai cheme şi 
Street dacă nu voia, şi încă din prima zi spusese, şi-aşa 
răspundea mereu când îl întreba cineva de ce-şi dorea cu- 
atâta foc să meargă la şcoală: 

— Vreau să-nvăţ cum se socotesc banii. Aşa c-atunci când 
auzi asta, unchiu' Gavin zise: 

— Vezi? Asta dovedeşte c-aveam dreptate când spuneam: 
niciun Snopes nu vrea să-nveţe cum se socotesc banii pentru 
că n-are nevoie s-o facă; o faci dumneata pentru el - şi-i mult 
mai bine aşa. 

El, vreau să spun Wall, avea nevoie să-nveţe să socotească 
banii. Chiar din prima iarnă, în care a făcut două clase, a 
avut şi o slujbă. Prăvălia de lângă restaurantul Snopes, în 
dosul căruia locuiau într-un cort, era o băcănie cam de- 
aceeaşi categorie cu restaurantul Snopes. În fiecare 
dimineaţă, Wall se scula mai devreme decât era nevoie 
pentru şcoală, când zilele s-au micşorat se scula pe-ntuneric, 
şi se ducea la băcănie să facă focul în soba de tuci şi să 
măture prăvălia şi-ndată după ce se-ntorcea de la şcoală, 
după-amiază, ducea pachete la clienţi acasă, cu un cărucior 
pe două roţi, până când, în fine, proprietarul băcăniei îi 
cumpără o bicicletă de ocazie şi-i reţinu banii din leafă în 

161 


fiecare săptămână. 

lar duminicile şi sărbătorile făcea pe contabilul tot la 
băcănie, şi la fel a făcut toată vara, în timp ce Miss Wyott îl 
ajuta să treacă-ntr-a treia: şi nici măcar atât nu i-a fost de 
ajuns: şi-a adunat o mulţime de recomandări de la cei din 
jurul pieţei şi a obţinut să i se dea lui distribuirea unuia 
dintre ziarele din Memphis; numai că ajunsese să aibă atât 
de mult de lucru cu celelalte treburi ale lui, că l-a făcut 
vânzător de ziare pe frate-său. Şi în toamna următoare, în 
timp ce era în clasa a patra, a făcut ce-a făcut şi a căpătat şi 
distribuirea ziarului din Jackson, şi acuma, în afară de 
Admiral Dewey, mai avea doi băieţi care lucrau pentru el, 
aşa că atunci când un comerciant sau un negustor de vite, 
sau un predicator care voia să reînsufleţească religia, sau un 
candidat, avea nevoie să împrăştie afişe de mână, se ducea 
totdeauna la Wall, pentru că avea o organizaţie gata făcută. 

Ştia să-şi socotească banii şi să-i economisească. Aşa că, la 
şaisprezece ani, când a explodat rezervorul gol de petrol şi l- 
a spulberat pe taică-său, şi societatea de petrol i-a dat 
maică-sii o mie de dolari, o lună mai târziu, am descoperit că 
Mrs Snopes cumpărase jumătate din băcănie şi, în timpul 
ăsta, Wall terminase şcoala secundară şi era tovarăş la 
prăvălie. Cu toate astea, tot el era cel care în zilele de iarnă 
se scula înainte de-a se lumina de ziuă şi făcea focul, şi 
mătura. Apoi se făcu de nouăsprezece ani şi tovarăşul lui 
vându doamnei Snopes şi restul prăvăliei, şi se retrase din 
afaceri, şi, chiar dacă, din cauza vârstei, prăvălia nu putea să 
fie pe numele lui, noi ştiam a cui era în realitate, cu un băiat 
angajat acum de el, să vină iarna, înainte de-a se lumina de 
ziuă, s-aprindă focul şi să măture. 

Şi s-a mai făcut şi-o alta, numai că ăstuilalt Snopes 
termenul de industrie nu i-ar fi fost tocmai potrivit, pentru 
că nu trăgea niciun folos. Ba nu, greşesc: prea ne-a dat mult 
de lucru, şi unchiu' Gavin zicea că, atunci când cineva 
lucrează la ceva atât de mult cum am lucrat noi la asta, e de 
folos, fie că poţi să transformi folosul în dolari şi-n cenți, fie 
că nu, sau că nici nu vrei să-i transformi. 

Ultimul Snopes pe care l-au adus la Jefferson n-a dat 

162 


lovitura. Vreau să zic că ăsta, când a ajuns numai să vadă 
ceasornicul oraşului, s-a oprit, n-a vrut să meargă mai 
departe; ba, spuneau ei, ameninţa că se-ntoarce la Moşia 
Franţuzului, ca o vacă bătrână sau un catâr, pe care reuşeşti 
cu chiu cu vai să-l duci până la poarta ţarcului, deschisă, dar 
mai departe, niciun pas. 

Era ăl bătrân. Unii ziceau că era tatăl lui domnu' Flem, 
dar alţii că-i era numai unchi: un bătrân scurt şi gros, şi 
murdar, cu privirea feroce, sub o încruntare de sprâncene, 
şi-un gât care, cum zicea şi Ratliff, se umfla şi se-nvineţea, 
fără să fi avut măcar timp să schimbi cu el prima vorbă. Aşa 
că i-au cumpărat o căsuţă cam la vreo milă de oraş şi locuia 
acolo c-o fiică de-a lui rămasă fată bătrână şi cu cei doi 
gemeni, doi băieţi pe care-i chema Vardaman şi Bilbo, ai 
celeilalte neveste a lui I.O., cea căreia unchiu' Gavin îi zisese 
nevasta număru' doi, spre deosebire de nevasta număru' 
unu, care se legăna toată ziua-n balansoar la hotelul Snopes 
pe veranda din faţă. 

Căsuţa asta mai avea şi un petic de pământ, pe care 
bătrânul Snopes făcuse o grădină de zarzavat şi un răzor, pe 
care cultiva pepeni verzi. Răzorul ăsta de pepeni era 
industria. Nu, nu-i aşa. Poate c-ar fi mai bine să zic că 
industria asta exista din cauza răzorului de pepeni. Pentru 
că, aşa cum arătau lucrurile, bătrânul nu cultiva pepenii ca 
să-i vândă sau măcar să-i mănânce, ci ca o momeală pentru 
plăcerea sau sportul, sau competiţia, sau poate pur şi simplu 
pentru o nebunie, să-i prindă pe băieţi furându-i; semăna, 
cultiva şi creştea pepeni numai ca să stea la pândă cu puşca- 
ncărcată după zorele, pe veranda din spatele casei până ce-i 
auzea călcând pe răzorul de pepeni, şi-atunci trăgea-ntr- 
acolo. 

Şi-odată, pe-o noapte cu lună, a putut să şi vadă destul, şi 
de data asta l-a nimerit de-a binelea pe John Wesley Roebuck 
cu-o încărcătură de alice pentru veveriţe, şi, a doua zi 
dimineaţă, şeriful, Mr Hub Hamilton, s-a dus acolo şi i-a spus 
bătrânului Snopes că, dacă mai trage o dată cu puşca aia, 
vine şi i-o ia, şi pe deasupra-l mai bagă şi pe el la puşcărie. 
Aşa că, după asta, bătrânu' Snopes n-a mai cutezat să umble 

163 


cu puşca. Acuma, tot ce mai putea face era să 
îngrămădească mormane de pietre din loc în loc, de-a lungul 
gardului, şi să stea după zorele, cu-o bâtă şi cu-o lanternă 
electrică. 

Aşa a-nceput industria. Mr Hampton trimisese vorbă-n tot 
oraşul mamelor şi taţilor, să le spună băieţilor lor să nu mai 
dea pe lângă afurisitul ăla de răzor; că, de câte ori or să 
moară de poftă după un pepene, o să le cumpere el unu, 
pentru că, dacă or să-l tot înnebunească pe bătrânul Snopes, 
într-o bună zi o să-i plesnească o arteră şi-o să moară, şi ei 
or să intre toţi în puşcărie. Dar bătrânu' Snopes nu ştia toate 
astea, pentru că Vardaman şi Bilbo nu-i spuseseră. Ei 
aşteptau până intra în casă, poate ca să aţipească puţin 
după-amiază, şi-ncepeau să strige şi să urle c-au intrat 
băieţii pe răzor, şi el sărea ţipând şi-njurând şi punea mâna 
pe măciuca de stejar şi se repezea la răzor şi nu găsea pe 
nimeni nici acolo, nici pe-aproape, afară doar de Vardaman 
şi Bilbo după colţul casei murind de râs, apoi încercând să 
scape fugind când încoace, când încolo, cu bătrânul după ei, 
zvârlind cu pietre din grămezile pregătite. 

Pentru că nu izbutea niciodată. Ba nu, şi-acum greşesc: 
izbutea întotdeauna. Beleaua era că nu se-ndura niciodată să 
rişte să nu facă nimic când ei veneau în goană strigând: „Ia- 
mare, ta-mare! Au intrat pe răzor!” pentru c-ar fi putut totuşi 
fi adevărat. Era obligat să sară şi să pună mâna pe bâtă şi să 
fugă-afară, ştiind dinainte că probabil n-o să găsească pe 
nimeni decât pe Vardaman şi pe Bilbo, ascunşi după colţul 
casei, şi că n-o să-i poată prinde nici pe ei, şi c-o s-arunce cu 
pietre până n-o să mai aibă nici pietre, nici răsuflare, şi-o să-i 
înjure până s-o istovi, şi-apoi o să rămână locului, de-abia 
trăgându-şi sufletul şi gâfâind cu gâtul vânăt ca o creastă de 
curcan şi-atât de vlăguit, încât nici să-njure n-o să mai poată 
decât în şoaptă. De asta, noi - toţi băieţii din Jefferson, între 
şase şi doisprezece ani şi câteodată chiar şi mai mari - ne 
duceam şi ne-ascundeam după gard şi stam la pândă. Nu 
văzusem niciodată cum e când îi plesneşte cuiva o arteră şi 
moare, şi voiam să fim de faţă când s-o-ntâmpla, să vedem. 


164 


Asta a fost după ce unchiu' Gavin se-ntorsese acasă de la 
refacerea Europei. Traversam piaţa când ne-am întâlnit cu 
ea. N-am putut niciodată spune dacă se uitase la unchiu' 
Gavin, deşi ştiam că la mine sigur nu se uitase, ca să nu mai 
pomenim că nu-mi vorbea când ne-ntâlneam. Dar asta era 
perfect normal; nu mă aşteptam de la ea nici s-o facă, nici să 
n-o facă; uneori îmi vorbea, alteori nu vorbea nimănui, şi ne 
obişnuisem cu asta. Cum făcuse şi acuma: trecuse pe lângă 
noi ca un câine de vânătoare atent la păsări. Apoi îl văzui pe 
unchiu' Gavin că se oprise şi se uita după ea. Dar îmi amintii 
atunci că el lipsise din 1914, asta însemna de-acum opt ani, 
aşa că ea n-avea decât cinci-şase ani când o văzuse ultima 
oară. 

— Cine-i? zise el. 

— Linda Snopes. Ştii: fata domnului Flem Snopes. Şi eu 
mă uitam după ea, tot timpul mă uitasem. Merge ca un câine 
de vânătoare, vreau să spun ca un câine de vânătoare care... 

— Ştiu ce vrei să spui, zise unchiu' Gavin. Ştiu perfect de 
bine ce vrei să spui. 


165 


8 
GAVIN STEVENS 


Ştiam perfect de bine ce voia să spună. Ea venea cu pasul 
hotărât de-a dreptul spre noi, absolut conştientă de prezenţa 
noastră, şi, cu toate astea, nici o singură dată măcar nu s-a 
uitat la vreunul dintre noi, cu privirea nu atât de dură şi de 
fixă, cât concentrată, absentă, fixată fără să clipească la ceva 
departe, pe deasupra noastră, dincolo de noi, cum ar face un 
câine de vânătoare tânăr, ultimii câţiva metri trecând peste 
tine dacă nu i te dai la o parte din cale, pentru că acuma nu 
mai avea nevoie să se bizuie bâjbâind pe-un miros incert, 
pentru că era efectiv cu ochii pe potârnichea ghemuită şi- 
nspăimântată, luată la ochi cu degetul pe trăgaci. Trecu pe 
lângă noi tot fără să se oprească, cu paşii mari, ca o căţea 
tânără de vânătoare, căţea virgină, imună-acum în 
virginitatea ei, fără să dispreţuiască pământul, să-l dea- 
ncolo, pentru c-avea nevoie de el, să calce pe el în toată 
imunitatea ei: doar absorbită de altceva decât de pământ şi 
de noi, nu mândră, nici realmente absentă: doar imună, în 
concentrarea şi neştiinţa, şi inocenţa ei, cum somnambulul e, 
pentru moment, la adăpost de angoasele şi chinurile 
vieţuirii. 

Trebuie să fie de treisprezece ani, poate de paisprezece 
acum, şi motivul pentru care n-am recunoscut-o şi n-aş fi 
recunoscut-o nu era că n-o văzusem opt ani de zile, şi că 
femeile se schimbă atât de mult între zece şi cincisprezece 
ani. Era din cauza mamei ei. Părea că nu-mi venea a crede 
nici mie - nici ţie poate - că o asemenea femeie ar putea face 
altfel decât să dea naştere unei replici identice cu ea. Eula 
Varner - Vezi? Eula Varner. Niciodată Eula Snopes, chiar 
dacă i-aş fi văzut, dac-aş fi fost silit să-i văd, pe amândoi 
împreună-n acelaşi pat. Eula Snopes nu se putea pur şi 
simplu, pentru că nu trebuia, pur şi simplu pentru că nu 


166 


voiam ca Eula Varner să datoreze nici măcar atât simplei 
pofte mascule pe care-o stârnea doar prin faptul că fiinţa, că 
exista, că trăia; concepută, născută, devenită parte a 
Creaţiei - pofta asta, foamea asta, pe care ea singură n-ar fi 
putut niciodată s-o potolească pentru că ea nu era decât una 
singură să sature toată înfometarea asta. Şi această singură 
una, sortită şi ea să dispară; prin faptul că era muritoare, 
sortită nu să potolească, nici măcar să nege foamea; sortită 
să nu stingă niciodată chinul şi pofta din Mişcarea 
Universală, nici chiar prin propriul ei act de părăsire a 
Creaţiei, umplând astfel cu propria ei absenţă vidul 
chinuitor, în care odată a strălucit această incandescentă 
apariţie. 

Asta-i ce-ai gândit la-nceput, fireşte: că necesarmente ea 
trebuie să se repete, să lase copie după sine însăşi, în 
ipoteza c-ar lăsa ceva. Pentru că, după aceea, ţi-ai dat 
imediat seama că, evident, nu trebuie, n-are nevoie să lase 
duplicat: Natura însăşi n-ar permite una ca asta, n-ar 
permite existenţa simultană a două asemenea specimene 
într-un spaţiu nu mai mare decât Jeffersonul, în Mississippi, 
în acelaşi secol, ca să nu mai vorbim de succesiunea lor 
directă care să-şi întindă tortura asupra unei aceleiaşi 
generaţii. Pentru că însăşi Natura, care se complace-n 
răzmeriţa poftelor libidinoase şi-n senzualitate, aşa cum îi 
plac ele Naturii, îşi dă cel puţin osteneala de a produce 
hrană proaspătă pentru  răzmeriţa şi senzualitatea 
dezlănțuite. Ceea ce presupune timp, timpul de a produce 
recolta nouă, pentru că ea - Eula Varner - o epuizase pe-a ei, 
o consumase, o arsese. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte 
de vorbele pe care Maggie i le-a spus odată, demult, lui 
Gowan, pe vremurile de mult apuse când eram şi eu în 
chinurile propriei ucenicii în ale holocaustului: 

— Cu Elena din Troia sau cu Semiramida nu te-nsori, te 
sinucizi pentru ea. 

Pentru că ea - copilul - nu semăna deloc cu mama. Şi apoi, 
în aceeaşi clipă, mi-am dat perfect de bine seama cu cine 
semăna. Demult, pe vremea adolescenţei mele bufone şi 
tardive (nu mai puţin şi bufonă, şi tardivă cu toate că era de- 

167 


amândouă), îmi aduc aminte că nu puteam niciodată să 
stabilesc care dintre cele două torturi insuportabile era cea 
mai puţin insuportabilă, care (cum zice poetul) dintre 
degetele mele amare, pe care mi le muşcam, era mai puţin 
amar la muşcat. Cu alte cuvinte, sedusese Manfred de Spain 
o nevastă cinstită sau fusese doar prins în trecere de vârtejul 
unui entuziasm demonic? Asta mă chinuia. Dacă prima 
ipoteză era justă, ce calităţi omeneşti avea Manfred pe care 
să nu le am şi eu? Dacă era a doua, ce trăsnet orb şi 
revoltător îl fulgerase pe Manfred de Spain care să nu fi 
putut, să nu fi fost în stare, în orice caz care nu l-a fulgerat 
tot aşa de bine şi pe Gavin Stevens? Sau chiar şi astfel (oh, 
da, chiar în halul ăsta eram pe-atunci, acest caraghios pe- 
atunci), aş fi împărţit-o dac-aş fi fost obligat, dacă n-aş fi 
putut s-o am altfel. 

Asta a fost când (vreau să zic spusul în gând de ce nu 
fusesem eu în locul lui Manfred care să fi reţinut privirea 
alunecând indolentă, fatală, în ziua, în momentul ăla care-o fi 
fost) mă gândeam că ea trebuie să fie castă, soţie fidelă şi 
fără prihană. Imi spuneam în gând: E din pricina afurisitului 
de copil, copilul ăla blestemat - plod nevinovat care prin 
simplul, inocentul fapt de a fi, de-a trăi, de-a exista îmi sfâşia 
şi-mi carboniza, şi-mi pustia liniştea; măcar chestiunea 
paternităţii copilului de n-ar fi existat, sau mai bine: de n-ar 
fi existat copilul deloc. Atunci aş fi putut să am chiar şi-un 
pic de răgaz în muşcatul degetelor, pentru că-aş fi avut 
nevoie de toate, să socotesc. Ratliff îmi povestise cum 
plecaseră în Texas îndată după nuntă şi că, la întoarcere, 
după douăsprezece luni, copilul umbla. Ceea ce eu (cel puţin 
chestia cu umblatul) nu credeam nu din cauza durerii, a 
geloziei, a disperării, ci pur şi simplu din cauza lui Ratliff. De 
fapt, lui Ratliff îi datoram răgazul ăsta de speranţă - sau 
dacă vrei uşurarea de chin; all right: şi de lacrimi, lacrimi 
liniştite, dar lacrimi; giuvaieruri de jucărie ale adolescenţei 
tardive de comedian-bufon - când îmi mai trăgeam şi eu 
respiraţia. Pentru că şi dac-ar fi fost copilul numai de-o zi, 
Ratliff tot ar fi inventat chestia cu mersul, pentru că era 
Ratliff. De fapt, şi dacă n-ar fi existat încă deloc copil, Ratliff 

168 


ar fi inventat unul, gata mergând şi ăla, pur şi simplu de 
dragul paradoxului şi-al umorului, asigurat fiind împotriva 
verificării prin fapte de distanţa mare în mile şi-n timp dintre 
Mogşia Franţuzului şi Jefferson, şi de cei doi ani trecuţi. Asta 
era atunci când aş fi preferat să fi fost copilul lui Flem; 
preferam să fi fost pângărită de Manfred de Spain decât să fi 
consimţit Eula Varner - şi n-a trebuit decât să simt iar gustul 
degetului ca să-mi dau seama că orice alt deget era mai 
puţin amar, indiferent care: mai bine să accepte pe toţi 
Manfrezii de Spain din lume şi să-l respingă pe Gavin 
Stevens, decât să accepte un singur Flem Snopes şi totuşi 
să-l respingă pe Gavin Stevens. 

Aşa c-acuma îţi poţi da seama de ce eforturi e capabil un 
om şi câtă osteneală îşi poate da ca să se ferească şi să se 
apere de plictiseala liniştii spirituale. Sau poate mai curând 
unul pervers care cu bună ştiinţă se umple de păduchi nu din 
simpla plăcere de a scăpa apoi de ei, pentru că până şi-n 
nebunia tinereţii ne dăm seama că nimic nu dăinuie, ci 
pentru că până şi-n nebunia asta ne e frică, poate, că 
Neantul ar putea dăinui o veşnicie, şi orice e mai bun decât 
Neantul, chiar şi păduchii. Aşa c-acuma, cum zice alt poet: 
„Trecut-a Visul pe lângă mine/ Şi n-a rămas nimic din el”, 
ceea ce, slavă zeilor, e-o minciună neruşinată pentru că, 
slavă vouă, zeilor, nu poate exista nicăieri Neant; Neant 
înseamnă vid, şi vidul e paradox, e chin, e insuportabil şi nu 
ne-ar trebui nici dacă l-am avea, Neantul ăsta al smintitului 
de poet blestemat, veşnic plin de chinuri veşnic noi şi veşnic 
împrospătate, mie sortite, şi-alături de care să mă măsor 
oricând voi simţi nevoia să m-asigur iar că-s şi eu o părticică 
din Mişcarea Universală. 

Pentru că premisa a doua era mult mai bună. Dacă ea nu 
va fi a mea, nici a lui Flem Snopes să nu fie. Aşa că-n loc de 
„Visul poetului trece pe-alături/ Şi nimic nu rămâne”, acuma 
va fi „Rămasul o să rămână veşnic/ Ca niciodată să nu fie 
omul cu totul lipsit de-ăst chin străvechi”. Aşa că ce 
importanţă are că sângele curge mai încet şi cât de încet, că 
amintirea va fi mai sfâşietoare; cel puţin sângele tot îşi va 
aduce aminte-ntotdeauna c-odată a fost la înălţime, cel puţin 

169 


la înălţimea suferinţei. Aşa că fetiţa-copil nu era deloc a lui 
Flem Snopes, era a mea, era şi fiica, şi nepoata mea-n 
acelaşi timp pentru că băiatul ăla, McCarron, care-a 
conceput-o (oh, da, pot să-l cred chiar şi pe Ratliff când îmi 
convine) în vremile-acelea apuse era tot una cu Gavin 
Stevens din vremile-acelea apuse; şi, cum Rămasul trebuie 
să rămână sau să-nceteze de-a mai fi Rămas, în virtutea 
acestei fiice, Gavin Stevens a păstrat pentru totdeauna acea 
unică vârstă a acelui unic moment. Aşa cum în fiu zace tatăl 
de mai târziu, acest McCarron fixat pentru vecii vecilor din 
tinereţea aceea apusă ca fiind Gavin Stevens este - acum 
necesarmente - fiul lui Gavin Stevens ajuns matur, deci 
copilul lui McCarron e nepotul lui Gavin Stevens. 

Asta, fireşte, chiar dacă Gavin Stevens avea de gând să fie 
acest tată-bunic sau nu. Dar el nici nu visase că această 
unică privire indolentă din ochii Eulei Varner care, trecând, 
nici nu l-a observat măcar îi va conferi calitatea de unchi 
adoptiv trecând peste toţi blestemaţii de Snopes, care-ar fi 
dorit să-l revendice bazându-se pe-ntreagă acea nenorocită 
de legătură în care intrase prin căsătorie. Spun „unchi 
adoptiv” în sensul că simpla furie şi jignire, şi obsesie per se 
are grijă de cei pe care-i stăpânesc tot atât de simplu cum 
sărăcia per se, şi (cel puţin aşa zic ei) virtutea are de-ai lor. 
Dar atributul ăsta de unchi adoptiv, numai Jui: niciodată ei. 
Aşa c-acuma nu era prima oară când mă gândeam că-n 
aparenţă toţi Snopeşii sunt bărbaţi ca şi cum simplul 
accident al divinității femeii excludea snopesismul, îl făcea 
antinomie. Nu: avea mai curând aerul că fenomenul Snopes 
ar fi un profund şi incontestabil hermafroditism, destinat 
perpetuării unei rase, unei specii, principiu investit fizic 
întotdeauna într-un bărbat, orice organ anonim de 
concepere sau de gestație atras în raza sa de acţiune pentru 
a concepe şi gesta reproducând masculul şi-apoi pierind; 
femela Snopes fiind incapabilă de a produce un Snopes şi 
deci inofensivă ca un ţânţar purtător de malarie la care 
numai femela e înarmată şi fecundă dacă-i răsturnată pe 
spate cu faţa-n sus. Sau poate chiar ceva mai mult decât un 
simplu principiu natural: unul divin: însăşi Domnul 

170 


Dumnezeu cu mâna lui neadormită, neobosită şi asiduă; 
altminteri până-acum ei ar fi stăpânit pământu-ntreg, necum 
numai Jeffersonul din Mississippi. 

Pentru că acuma Flem Snopes era vicepreşedinte la banca 
pe care noi o mai numeam încă a colonelului Sartoris. Oh, 
da, băncile noastre aveau vicepreşedinte ca orice altă bancă. 
Numai că la Jefferson nimeni nu acordase vreodată până- 
atunci atenție  vicepreşedintelui unei bănci; el - 
vicepreşedintele băncii - semăna cu unul care câştigase 
privilegiul de a se numi maior sau colonel printr-o 
contribuţie în timp sau bani, la o alegere de guvernator, în 
comparaţie cu unul care-şi moştenise titlul pe drept de la un 
tată sau bunic care efectiv călărise-un cal de soldat yankeu, 
ca de pildă Manfred de Spain sau colonelul Sartoris al 
nostru. 

Aşa că Flem era primul vicepreşedinte în viaţă al unei 
bănci, primul căruia să-i fi acordat atenţie. Auzisem că 
moştenise vicepreşedinţia când Manfred de Spain urcase c-o 
treaptă mai sus, şi ştiam şi de ce: pachetul de acţiuni al lui 
moş Billy Varner, plus ce-şi mai adunase el (aflasem şi 
despre asta acum) de la unul şi de la altul de câtăva vreme, 
plus Manfred de Spain însuşi. Ceea ce era în regulă; treaba 
era făcută acuma; prea târziu să mai poţi schimba ceva; 
eram deprinşi cu rasa noastră de vicepreşedinţi de bancă şi 
nu ne aşteptam nici de la un vicepreşedinte Snopes la 
altceva decât să se conformeze modelului. 

Dar, spre mirarea noastră, constatarăm că încerca să fie 
ceea ce el - un Snopes, sau, în orice caz, un Flem Snopes - 
socotea că trebuie să fie un vicepreşedinte de bancă. 
Incepuse să-şi petreacă cea mai mare parte din zi la bancă. 
Nu în biroul din fund unde şezuse colonelul Sartoris şi unde 
şedea acum Manfred de Spain, ci în hol, puţin în dosul 
ferestrei şi uitându-se la clienţii care intrau şi ieşeau ca să-şi 
depună banii sau să şi-i ridice, tot cu şapca lui mică de 
postav şi cu cravata care se-ncheia pe la spate, cu care 
venise la oraş acum treisprezece ani, şi tot cu falca 
mişcându-se încetişor necontenit de parc-ar fi mestecat 
ceva, cu toate că, în câţi ani l-am cunoscut din toţi aceşti 

171 


treisprezece, nu l-am văzut niciodată scuipând. 

Într-o bună zi l-am văzut la postul său din hol şi nici măcar 
nu l-am recunoscut. Stătea unde stătea totdeauna, deoparte, 
să nu fie-n dreptul ferestrei, dar de unde putea totuşi să 
cuprindă cu privirea (să cuprindă cu privirea câţi bani intrau 
sau câţi bani ieşeau, noi nu ştiam ce; poate că ce-l pasiona 
era simpla solvabilitate a băncii, care, într-un fel - prin 
delegaţie sau prin procură era acum banca lui, mândria lui: 
că, indiferent de cât de mulţi bani retrăgea lumea, era 
totdeauna şi-un acel unul care-şi depunea dolarul lui tocmai 
la timp; sau poate că el credea realmente în acel moment 
inevitabil în care De Spain sau oricine altul cu această 
misiune va apărea la ghişeu pe partea de dinăuntru ca să 
zică: „Imi pare rău, oameni buni, dar nu mai puteţi retrage 
bani, pentru că s-au isprăvit”, şi el - Flem - voia pur şi 
simplu să-şi demonstreze că greşea). 

Dar de data asta nu-l recunoscusem. Mai purta încă 
cravata lui minusculă şi falca încă mai mesteca uşurel, 
neîntrerupt, dar acuma purta pălărie, una nou-nouţă, 
neagră, de-alea de fetru, cu boruri mari, cum poartă preoţii 
de la ţară şi politicienii. Şi a doua zi putea fi văzut chiar în 
interiorul cuştii în care se mânuiau banii şi unde se 
deschidea şi uşa de oţel prinsă în ziduri de beton, îndărătul 
căreia îi închideau noaptea; şi-acuma ne-am dat seama că nu 
la bani se uita el; despre bani învățase tot ce era de-nvăţat. 
Acuma se uita la registre, cum se ţinea contabilitatea. 

Şi noi - câţiva dintre noi, puţini - credeam că se 
pregăteşte să-i arate lui Byron, nepotu-său sau văru-său, ce- 
o fi fost, cum se jefuieşte într-adevăr o bancă. Dar Ratliff 
(fireşte că Ratliff) ne-a deschis repede ochii. 

— Nu, nu, zise el, încearcă doar să descopere cum a putut 
fi cineva atât de uşuratic cu banii, încât un tip nu mai 
strălucit decât Byron Snopes să poată fura o parte din ei. 
Voi, băieţi, l-aţi înţeles greşit pe Flem Snopes. Prea mult 
respectă el, venerează nu numai banii, dar şi fineţea, pentru 
ca s-o insulte şi s-o înjosească pe una printr-o tâlhărie 
vulgară sfeterisindu-i pe ceilalţi. 

Şi cum zilele se scurgeau una după alta, el - Snopes - îşi 

172 


scotea şi el haina şi rămânea în bretele, ca şi cum efectiv ar 
fi lucrat acolo, plătit cu un salariu în fiecare săptămână, ca 
să stea acolo în cuşcă, numai că tot mai purta pălăria nouă, 
stând drept în spatele contabililor şi descoperind personal 
cum funcţionează o bancă. Şi aflasem acum că întotdeauna 
când venea cineva să plătească o poliţă sau dobânda şi 
uneori şi, când veneau să ceară un împrumut (afară de ăi 
bătrâni şi nervoşi, clienţi vechi de pe vremea colonelului 
Sartoris care-l dădeau afară pe Flem din camera din fund 
fără să-l mai aştepte pe De Spain s-o facă sau să-i mai ceară 
lui - lui De Spain - voie), era şi el de faţă, cu falca rumegând 
agale, privind şi învățând; atunci a fost când a zis Ratliff că 
tot ce mai avea el - Snopes - nevoie să-nveţe era cum să 
completeze o poliţă aşa, ca omu' care ia banii cu-mprumut să 
nu poată descifra când trebuie să-i achite, ca să nu mai 
vorbim cu ce dobândă, aşa cum ştiuse să scrie colonelul 
Sartoris (povestea, legenda spun că odată colonelul a 
completat o poliţă pentru un client de la ţară, un fermier, 
care a luat poliţa, s-a uitat la ea, a-ntors-o cu susu'n-jos, iar 
s-a uitat, apoi i-a-ntins-o 'napoi zicând: „Ce scrie pe ea, 
colonele, că eu nu pricep nimic?” la care colonelul a luat-o la 
rândul său, s-a uitat la ea, a-ntors-o cu susu'n-jos şi iar s-a 
uitat, apoi a rupt-o-n două şi a aruncat-o la coş zicând: „Să 
fiu al dracului dacă pricep, Tom. Hai să facem alta”), şi- 
atunci Flem va fi-nvăţat tot ce era de-nvăţat în materie de 
bancă la Jefferson şi putea să-şi ia diploma. 

De bună seamă c-a-nvăţat şi asta. Intr-o zi n-a mai apărut 
la bancă, şi nici a doua zi, şi nici a treia. Când se deschisese 
banca pentru prima oară, acu vreo douăzeci de ani, Mrs 
Jennie du Pre, sora colonelului Sartoris, pusese într-un colţ 
al holului un ficus imens. Era mai înalt decât un om şi ţinea 
tot atâta loc cât o latrină; le stătea tuturor în drum şi vara 
nici nu puteau deschide complet uşa din faţă din cauza lui. 
Dar ea nu-i lăsa nici pe colonel, nici consiliul de 
administraţie să-l scoată de-acolo, pentru că făcea parte din 
şcoala care credea că-n orice cameră locuită trebuie să fie 
ceva verdeață, să absoarbă otrava din aer, cu toate că 
nimeni nu ştia de ce trebuia să fie un ficus monstruos; doar 

173 


poate că ea o fi crezut că numai un ficus, şi încă gigantic, 
putea fi destul de robust şi de durabil, şi de eficace să facă 
faţă aerului viciat de neliniştea sau de exultarea provocată 
de-atât de mulţi bani câţi mânuia în mod normal banca 
fratelui ei, a unui Sartoris, a fiului bătrânului colonel 
Sartoris. 

Aşa că acuma, cum zilele treceau şi Snopes nu mai putea 
fi văzut luându-şi locul lui în hol cu ochii la împrumuturile şi 
depunerile, şi plăţile, şi ridicările de bani (sau cine da sau 
lua şi cât, ceea ce, după Ratliff, era adevăratul motiv al 
prezenţei lui acolo, era veritabilul lui scop), ni s-a părut că 
dispăruse din hol, că dezertase ficusul doamnei du Pre. Şi 
când au mai trecut şi alte zile şi ne-am dat în cele din urmă 
seama că n-o să mai vină, parc-am fi aflat că ficusul fusese 
cărat undeva şi ars, distrus pentru totdeauna. Ai fi zis că 
unica năzuinţă, unicul scop al acestei lungi serii de 
circumstanţe  înlănţuite între ele - banca pe care-o 
întemeiase un sentimental ca Sartoris, colonelul, pentru ca, 
după vorba lui Ratliff, un tip nu mai deştept decât Byron 
Snopes să aibă de unde fura, maşina de curse a lui Bayard 
Sartoris cu care gonea prea repede pentru drumurile 
noastre de ţară (cucoanele din Jefferson ziceau că era atât 
de îndurerat de moartea în luptă a fratelui său geamăn că-şi 
căuta şi el moartea, dar eu cred că lui Bayard îi plăcea 
războiul şi că acuma, pentru că nu mai era niciun război la 
care să se ducă, îl aştepta perspectiva insuportabilă de-a 
trebui să se apuce să muncească) şi bunicu-său, care se 
apucă să meargă cu el, în speranţa că-l va domoli: ca 
urmare, verificarea normală de la bancă în vederea 
reorganizării a dat la iveală furturile lui Byron: ca urmare, 
pentru a salva reputaţia băncii, la a cărei fundare 
contribuise şi tatăl său, Manfred de Spain a trebuit să 
accepte ca Flem Snopes să devină vicepreşedintele ei - 
unicul rezultat vizibil al tuturor acestora fiind de a face să 
dispară şapca în carouri de pe capul lui Flem Snopes şi s- 
apară-n locul ei pălăria aia neagră, ţipătoare, de politician- 
popă. 

Pentru că pălăria continua s-o poarte. O vedeam în fiecare 

174 


zi în piaţă. Dar niciodată la bancă, banca lui, unde nu era 
numai membru în consiliul de administraţie, ci în a cărei 
ierarhie ocupa un loc în care fusese desemnat în mod oficial, 
locul de comandant secund. Nici măcar să-şi depună propriii 
bani nu se ducea. Oh, da, ştiam şi asta; ne asigurase Ratliff. 
Un fapt ca ăsta, Ratliff trebuia să-l ştie. După atâţia ani de 
trudă ca să-şi stabilească şi să-şi menţină situaţia unică pe 
care-o deţinea în Jefferson, Ratliff nu-şi putea permite, nu 
cuteza să-şi permită să treacă pe stradă şi să n-aibă 
răspunsul gata pentru orice situaţie şi-a oricui, cu condiţia 
să fie vorba de-o chestie în care să nu-i fiarbă oala. Ratliff 
ştia precis; nu numai că Flem Snopes încetase de a mai fi 
clientul băncii al cărei vicepreşedinte era, dar că în anul al 
doilea îşi transferase contul la cealaltă bancă, banca rivală, 
vechea bancă din Jefferson. 

Aşa că ştiam cu toţii răspunsul şi la asta. Vreau să spun că 
avusesem dreptate din capul locului. Toţi, cu excepţia lui 
Ratliff desigur, care ne pusese dinainte în gardă împotriva 
părerii pe care ne-o făcusem, consultându-ne între noi. Îl 
supravegheasem pe Flem când stătea în dosul grilei de la 
bancă iniţiindu-se în complicațiile operaţiunilor bancare, 
încercând sârguincios să pătrundă metoda grosolană şi 
stângace prin care văru-său sau nepotu-său Byron izbutise 
mărunta şi meschina sa pungăşie; îl văzusem intrând şi 
ieşind din tezaur, când studia fluxul şi refluxul banilor, 
urcarea şi scăderea disponibilului lichid, momentul optim 
pentru jaf; credeam că, atunci când va veni acest moment, 
Flem se va fi fost aranjat ca profitul să-i fie sută la sută, că 
va avea grijă din timp să nu trebuiască să-şi fure nici măcar 
un gologan uitat din banii proprii. 

— Nu, zise Ratliff. Nu. 

— În care caz, pe el însuşi se păcăleşte, zisei eu. Ce crede 
el c-o să se-ntâmple când ceilalţi deponenţi, în special cei 
ignoranţi, care prea puţine ştiu despre bănci, şi cei deştepţi 
care ştiu prea multe despre Snopeşi, or să-nceapă să 
descopere că vicepreşedintele băncii nu-şi ţine nici măcar 
mărunţişul la banca lui? 

— Nu, ascultați ce vă spun, zise Ratliff. Voi... 

175 


— Vasăzică el speră... vrea... visează să-nceapă să creeze 
dificultăţi propriei bănci, nu ca s-o jefuiască, ci ca s-o 
golească, s-o distrugă. Al right. De ce? Să se răzbune pe 
Manfred de Spain din cauza nevesti-sii? 

— Nu, nu! făcu Ratliff. Ascultaţi ce vă spun eu. L-ați 
înţeles complet greşit pe Flem, toţi l-aţi înţeles greşit. V-am 
mai spus, el nu numai că are respect pentru bani: are - un 
cult eficace (el spunea totdeauna eficace în loc de efectiv, 
dar cred că în cazul de faţă alegerea lui a fost mai bună 
decât a lui Webster). Ce n-o să facă el niciodată e să dăuneze 
unei bănci. Pentru că orice bancă, că-i a lui sau nu, apără 
banii, şi ce nu va face el niciodată e să insulte şi să 
înjosească banul maltratându-l. Probabil că singurul şi unicul 
lucru din viaţa lui de care-i e ruşine e unicul lucru pe care n- 
o să-l mai facă cât o trăi. E chestia aia cu-alama de-atunci, 
de la uzina electrică. Probabil că şi-acuma se mai trezeşte-n 
mijlocul nopţii şi se zbate, şi se zvârcoleşte din cauza asta. 
Nu pentru c-a pierdut, pentru că nimeni nu ştie încă şi nici 
n-o să ştie vreodată dacă realmente a pierdut sau nu, pentru 
că nimeni nu ştie încă până-acum câtă alamă veche apucase 
să vândă înainte de-a fi făcut greşeala de-a-ncerca s-o vândă 
cu toptanul, folosindu-se de Tom Tom Bird şi de Tomey 
Beauchamp. Îi e ruşine pentru că, dacă face bani cu mijloace 
d-astea, se coboară pe sine-n noroi, ajunge la un loc cu ăi 
care risipesc banii furaţi pentru că-s furaţi şi pentru că n-au 
unde-i pune fără să rişte să li-i sufle cineva dacă-ntorc 
spatele. 

— Şi atunci ce urmăreşte? Unde vrea s-ajungă? 

— Nu ştiu, zise Ratliff. Şi-acuma nu numai că glasul nu 
mai era al lui Ratliff răspunzând la o întrebare cu „Nu ştiu”, 
dar nici la faţă nu mai semăna: chipul lui, de obicei blând, 
blajin, zeflemist, nepătruns, era acum nu chiar uluit poate, 
dar indiscutabil întrebător, indiscutabil serios: Pur şi simplu 
nu ştiu. Trebuie să ne închipuim. De asta-am venit aici să vă 
văd: poate ştiţi voi. Sperând că ştiţi voi. Şi-apoi era iar 
acelaşi Ratliff, glumet, zeflemist, de-un invincibil... poate că 
termenul care-mi trebuie nu-i optimism sau curaj, sau măcar 
speranţă, ci aş zice mai curând bun-simţ, judecată 

176 


sănătoasă, sau, poate, inocenţă: Dar, fireşte, nici voi nu ştiţi. 
Să fie-a dracului... Asta-i beleaua, că niciodată nu ştii din 
timp, să i-o iei înainte. E ca un iepure sau poate-un vânat 
mai mare, unu' veninos, sau, în orice caz, cu muşcătură mai 
rea, undeva într-un desiş sau pe vreo parcelă: poţi să fii cu 
ochii pe tufişuri, să simţi mişcare, dar nu vezi ce-i sau unde-i, 
sau încotro o s-o apuce decât când o ia din loc. Dar atunci îl 
vezi şi, de obicei, mai ai şi timp. Fără îndoială trebuie să fii 
iute, când o ia din loc, şi el e-n avantaj faţă de tine, că-i în 
mişcare şi ştie-ncotro se duce, şi tu nu te mişti încă, pentru 
că nu ştii. Dar, de obicei, mai e timp. 

Era prima oară acuma că se simţea mişcare-n tufiş. A doua 
oară a fost aproape cu un an mai târziu; a intrat la mine cu 
„Bună dimineaţa, dom'le avocat” şi iar era acelaşi Ratliff 
dintotdeauna, blând, blajin, deferent şi puţin cam prea al 
dracului de isteţ. 

— Mi-am zis că poate ţi-ar face plăcere să fii primul să afli 
ultima noutate, continuă el, că tot se-ntâmplă să ai ghinionul 
să fii, cum s-ar zice, şi dumneata membru al familiei de când 
cu scandalu'... Având în vedere că pentru moment nu ştie 
nimeni nimic decât numai membrii consiliului de 
administraţie ai Băncii Jefferson. 

— Ai Băncii Jefferson? 

— Exact. E vorba de băiatu' lui Eck, al Snopesului ne- 
Snopes care s-a aruncat singur în aer cu rezervorul de petrol 
gol, demult, pe vremea când erai pe front, care-şi irosise 
timpul căutând un copil pierdut, care nici măcar nu era 
pierdut, doar că mă-sa credea că-i pierdut... 

— Da, zisei. Wallstreet Panic. Pentru că aflasem despre 
asta: fiul ne-Snopes al unui ne-Snopes care avusese norocul 
să descopere (sau să fie descoperit de) o femeie de treabă de 
la începutul vieţii lui: profesoara de clasa a doua primară 
care, constatând anomalia evidentă a acestui ne-Snopes, nu 
numai că i-a spus ce-nseamnă Wallstreet Panic, dar şi că el, 
dacă nu-i plăcea, n-avea realmente nevoie să-l poarte; iar de 
credea cumva că o schimbare brutală ar însemna prea mult, 
putea să-şi spună pur şi simplu Wall Snopes pentru că Wall 
era un nume considerat fiind purtat cu cinste de-un general 

177 


viteaz din Mississippi la Chickamauga şi la Lookout 
Mountain, şi că, el fiind un ne-Snopes, ea socotea că nu era 
necesar să-i amintească în mod special exemple de curaj, dar 
că a le aminti nu jigneşte niciodată pe nimeni. 

Şi mai ştiam cum luase indemnizaţia pe care societatea de 
petrol o plătise pentru moartea bizară şi inutilă şi non- 
snopesiană a tatălui său şi-şi cumpărase o participare la o 
băcănie modestă de pe o stradă dosnică, unde fusese 
vânzător în orele de după şcoală şi duminicile, şi băiat de 
prăvălie, ducând pachetele la clienţi acasă, şi continuase să 
pună bani deoparte până ce, atunci când în fine bătrânul 
băcan muri, el, Wallstreet, era de mult proprietarul băcăniei. 
Ştiam şi cum s-a însurat, nu ca un Snopes, pentru că Snopes 
n-a fost el niciodată, pentru nimic în lume: osândit, 
blestemat şi-afurisit, vinovat, din proprie iniţiativă, nu numai 
de simplă generozitate, ci şi de bun-gust; considerând simpla 
generozitate naivă şi candidă, şi dezinteresată, ca să nu mai 
pomenim de bunul-gust, mai presus chiar decât propria sa 
reputaţie, când oraşul va afla că el într-adevăr ceruse în 
căsătorie o femeie cu zece ani mai în vârstă decât el. 

Asta făcuse, fără măcar s-aştepte s-absolve şcoala - în 
ziua, în clipa-n care, în costumul lui nou-nouţ de postav, 
rigid şi prea gros, traversând transpirat estrada liceului în 
muţenia chinuită a buchetelor de flori ca să-şi primească 
diploma din mâna directorului - dar numai în ziua-n care ştia 
că terminase cu şcoala, că ieşise pentru totdeauna din zona 
ei de acţiune, în bine sau în rău (avea nouăsprezece ani. 
Acum şapte ani intrase cu fratele lui de şase în aceeaşi clasă 
la kindergarten. Anul ăsta, ultimul, avusese note atât de 
mari încât nici nu l-au mai examinat) - şi plecase de la 
prăvălia al cărei titular, de fapt, dacă nu chiar de drept, era, 
tocmai la timp ca s-ajungă la colţ când clopotul suna 
închiderea şcolii pentru vacanţă şi stând acolo în timp ce 
treceau întâi copiii de la kindergarten, apoi cei din cursul 
elementar, stând acolo, şi fluviul liliputan împărţindu-se-n 
două-n jurul lor ca un pârâu pe după doi bâtlani, fără să- 
ncerce s-o atingă măcar sub ochii acestui întreg tineret al 
Jeffersonului, şi o ceru în căsătorie pe profesoara de curs 

178 


elementar şi o văzu, cum o văzu şi altă profesoară de la 
oarecare distanţă, ridicând încremenită privirea la el, cu 
mâna într-un gest ca de apărare şi-apoi izbucnind în plâns 
chiar acolo, în mijlocul sutelor de copii care într-un moment 
sau altul din ultimii trei-patru ani fuseseră şi ei cu el în 
cursul elementar şi cărora ea le fusese mentor, autoritate, 
infailibilitatea personificată. 

Până ce izbuti s-o conducă deoparte pe terenul de joc 
rămas pustiu s-o ferească de privirile lor, în timp ce ea cu 
batista lui încerca să-şi recapete calmul şi-apoi, împotriva 
tuturor regulilor şcolii şi ale convenienţei, intrară chiar în 
clasa goală mirosind încă a cretă şi a eforturi cerebrale 
chinuite şi a fapte de-o inflexibilă uscăciune, ea întâi, dar nu 
pentru sărutul de logodnă, nici măcar să-l lase s-o atingă, şi 
mai puţin decât orice să-i aducă aminte că ea apucase să 
aibă douăzeci şi doi de ani încă de-acum şapte ani, din ziua-n 
care venise el la şcoală şi că peste douăsprezece luni el o să 
descopere că de un an de zile tot Jeffersonul râdea de el. Ea 
care fusese destul de perspicace ca să vadă de-acum şapte 
ani de zile ce-o să dea din Panica asta din Wallstreet, dar era 
şi ceva mai mult, mult mai mult decât atât: o doamnă, şi 
lacrimile, odată şterse, era iar Miss Wyott, sau mai curând 
„Miss Vaiden”, cum spuneau copiii din Sud profesoarei lor, 
şi fără să-i mai înşire vreunul din obişnuitele şi nefericitele 
motive, îi zise simplu că era logodită şi că într-o zi, în 
curând, i-l va prezenta pe logodnicul ei, pentru că ştia bine 
că se vor împrieteni. 

Aşa că asta fu tot deocamdată şi a trebuit să mai treacă 
vreme, să-i mai vină lui mintea la cap, ca să-şi dea seama. 
Dar nici ca să-şi dea seama când va fi fost prea târziu, 
pentru că prea târziu nu era; nu v-am spus că era înţeleaptă, 
mai mult decât doar înţeleaptă: perspicace? Şi nu uitaţi că şi 
ai ei erau de la ţară (strămoşii ei direcţi acolo se aşezară 
venind, lângă vadul cel mai apropiat, care ajunsese 
proprietatea lor ca şi bacul pentru traversat, încă înainte ca 
Jeffersonul să fi ajuns Jefferson) aşa că fără-ndoială că ea 
cunoştea fata dinainte şi chiar şi ce fel de fată era, pentru că 
se pare că l-a dus de-a dreptul acolo, nici nu trecuse o 

179 


săptămână, şi numai că nu i-a zis: „Asta-i. la-o de nevastă”, 
şi-n luna aia probabil că el nici nu şi-a dat măcar seama că n- 
a remarcat că Miss Vaiden Wyott demisionase de la şcoala 
din Jefferson, unde zece ani de zile fusese profesoară la 
cursul elementar, şi că acceptase un post la şcoala din 
Bristol, în Virginia, pentru că, atunci când veni ziua de 
toamnă a-nceputului şcolii, el era de două luni bărbatul unei 
fete hotărâte şi dârze, nu chiar urâţică, dar ambițioasă cât şi 
el şi cu o voinţă şi mai furibundă, de s-ar fi putut să iasă din 
mocirla, din cloaca, din vâltoarea fetidă din care bărbatul ei 
se smulsese (fireşte că ea credea) trăgându-se de bretele, de 
urechile ghetelor, acum făcând chiar ea pe vânzătoarea în 
prăvălie, aşa ca mama-soacră să poată sta acasă, cu 
bucătăritul şi cu gospodăritul; ea, cu toate că nu cântărea 
nici cincizeci de kilograme, făcea şi treabă de ucenic - 
măturând şi luptându-se cu butoaiele de făină şi de melasă, 
făcând ocolul oraşului pe bicicleta cu care livrau comenzile 
telefonice până ce-şi putură permite să cumpere un Ford 
model T de ocazie - în orele în care ăl' mic, Admiral Dewey, 
era la şcoală unde ea, cumnată-sa, era cea care acum îl 
făcea să meargă, vrând-nevrând. 

Da, toate astea le ştiam; făceau parte din folclorul nostru, 
din „Snopeslorul” nostru, dacă vreţi: că în orice caz Flem era 
al doilea care să vadă că apăruse un tânăr care avea să facă 
avere doar prin muncă şi onestitate şi că încercase să intre 
tovarăş sau măcar să-i dea bani cu împrumut ca să se 
extindă; ştiam cu toţii cine-a fost ăl' de-a refuzat oferta. 
Adică ne făcea plăcere să credem, pentru că ajunsesem să-l 
cunoaştem puţin pe Wallstreet acum, şi el ar fi refuzat în 
orice caz. Dar cum ajunsesem s-o cunoaştem şi pe nevastă- 
sa, ştiam dinainte c-o să refuze. Şi cum el învățase să fie 
vânzător şi pe urmă tovarăş suflând din greu, trebuia să- 
nveţe acum să fie şi proprietar suflând din greu; şi cum, 
fireşte, se-ntâmplase la un moment dat să facă un stoc prea 
mare: şi cum s-a dus la banca lui Sartoris să se-mprumute. 

Atunci a fost când ne-am dat noi seama că Flem Snopes 
era efectiv membru în consiliul de administraţie al unei 
bănci din Jefferson. Vreau să spun, că un Flem Snopes putea 

180 


fi. Oh, da, desigur, îi văzusem numele printre ale altora pe 
darea de seamă anuală a băncii, deasupra facsimilului 
semnăturii  indescifrabile a colonelului Sartoris ca 
preşedinte, dar ne mulţumisem să tragem concluzia logică 
că era ca simplu procurist al lui Will Varner, ca să voteze, să- 
l scutească de-un drum la oraş; ne ziceam toţi: „Asta- 
nseamnă că Manfred de Spain poate dispune-acum şi de 
pachetul lui moş Billy, dac-o avea nevoie cumva”. 

Şi evident că ştiam, credeam, că Flem încercase din nou 
să intre tovarăş în afacerea lui Wallstreet, să-l scoată din 
încurcătură cu un împrumut personal înainte de a-i închide, 
ca membru în consiliul de administraţie, accesul la un 
împrumut la bancă. Pentru că noi socoteam că pricepusem 
tot acum; tot ce credeam noi că ne scăpase era ce priză 
putea el să fi avut asupra voiajorului ca să-l silească, să-l 
convingă pe Wallstreet să cumpere peste puterile lui, şi 
asupra firmei de angro de la St. Louis ca să accepte 
comanda - foarte probabil acelaşi semn vrăjitoresc pe care 
avea de gând să-l facă şi la cealaltă bancă, la Banca 
Jefferson, ca să nu-i lase să-i dea bani împrumut lui 
Wallstreet după ce banca lui Sartoris refuzase. 

Dar nu s-a pus niciodată întrebarea care dintre cei doi 
Snopeşi Wallstreet îl refuzase pe Flem. În dimineaţa aia 
oricine-ar fi putut s-o vadă alergând, slabă, nu atât încordată 
cât feroce, tot cântărind mai puţin de cincizeci de kilograme, 
arătând după şase luni de măritiş mai curând a căprioară 
decât a nimfă, nu prin jurul pieţei ca pietonii, ci traversând- 
o, trecând prin ea, repezindu-se printre automobile şi cai, şi 
căruţe spre bancă şi intrând (şi cum de aflase, cum de 
ghicise atât de repede că i se refuzase împrumutul nici asta 
nu ştiam, cu toate că dacă ne-am fi gândit ceva mai bine era 
evident şi asta: pur şi simplu, antipatia automată, feroce 
împotriva Snopeşilor, care reacţionase îndată ce bunul-simţ 
îi spusese că ăi' de la bancă n-ar fi avut nevoie de-atâta timp 
ca să spună, da' şi că Flem Snopes era în consiliul de 
administraţie) - repezindu-se-n hol şi strigând: „Unde-i? 
Unde-i Wall?”, şi ieşind imediat când i-au spus: „A plecat”; 
nu disperată, deloc: doar feroce şi grăbită, ieşind în stradă 

181 


unde cineva îi spuse că încolo apucase: adică pe strada în 
care dădea străduţa dosnică pe care era casa cu chirie în 
care sta Flem, unde n-avea nici birou, nici alt loc pentru 
afaceri, aproape alergând acum până să-l ajungă, tocmai la 
timp. Şi oricine-ar fi putut să vadă şi asta: agăţându-se de el 
ziua-n amiaza mare, când nici chiar amorezaţii nu se- 
mbrăţişează pe stradă-n văzu’ lumii, la orice oră, şi să zică: 
„Dă-i dracului” în public, să tipe (să şi plângă, dar fără 
lacrimi, ca şi cum obrajii ăia fierbinţi de furie neîmpăcată 
făceau să sfârâie lacrimile şi să se evapore cum apăreau): 
„Să nu cumva să-ndrăzneşti! La blestemaţii ăia de Snopeşi! 
Trăsni-i-ar Dumnezeu! Trăsni-i-ar Dumnezeu!” 

Aşa că ne-am închipuit, fireşte, că tatăl ei, un fermier 
mărunt, dar strângător, găsise într-un fel banii. Pentru că 
prăvălia, Wallstreet şi-a salvat-o. Şi nu numai c-a mai învăţat 
ceva despre solvabilitate în afaceri, a mai învăţat ceva şi 
despre succes. Peste un an de zile a-nchiriat (mai târziu a 
cumpărat-o) prăvălia de-alături şi a transformat-o în 
magazie, în depozit, aşa că acuma putea cumpăra stocuri 
mai mari în angro, mai ieftin; încă doi-trei ani şi închirie şi 
ultimul grajd cu trăsuri de închiriat care mai rămăsese în 
Jefferson, şi-şi făcu acolo depozitul şi dărâmă zidul dintre 
cele două prăvălii şi acuma avea în Jefferson prima băcănie 
cu autoservire pe care-o văzusem vreodată, făcută după 
modelul pe care sistemul de superbăcănii cu sucursale în 
lanţ avea să-l generalizeze în toată ţara în materie de 
vânzare de alimente; strada pe care îşi avea prăvălia faţada 
făcea un cot cu fundătura pe care fusese vechiul restaurant 
Snopes, aşa încât cortul în care-şi petrecuse prima noapte în 
Jefferson era şi el drept în spatele băcăniei; a cumpărat sau 
a închiriat locul (acuma erau mai multe automobile în 
Jefferson) şi a făcut acolo un teren de parcare şi aşa a 
obişnuit gospodinele din Jefferson să vină în centru să-şi 
caute chilipirurile şi să şi le ducă singure acasă. 

Adică, pân-acuma noi - adică eu - gândeam că tata-socru 
fusese cel care făcuse rost de bani ca să-l salveze. 

— Ei, să fiu al dracului, făcui, vasăzică dumneata fuseseşi? 

— Exact, zise Ratliff. Eu tot ce voiam era să-mi dea o 

182 


chitanţă. Dar a insistat să intru tovarăş. Şi-acuma am să-ţi 
mai spun una, ceva ce ne-a dat în minte. Să deschidem un 
comerţ de angro. 

— Un ce? făcui eu. 

— O firmă de angro aici, în Jefferson, aşa cum sunt alea 
mari de la St. Louis: un negustor de oriunde de-aici din ţinut 
în loc să trebuiască sau să plătească transport cât nu face 
pentru câteva mărunţişuri, cât să-i încapă-n poala cămăşii, 
sau să rişte să cumpere mai mult decât poate desface dacă-i 
vorba de marfă perisabilă ca să mai scadă din transport, 
poate să cumpere exact cât îi trebuie la un preţ omenesc şi 
să n-aibă de-adăugat nimic pentru transport. 

— Ei, să fiu al dracului... făcui. De ce nu te-ai gândit 
singur la asta de-acum câţiva ani? 

— Aşa-i, zise Ratliff. Da’ de ce nu te-ai gândit dumneata? 

— Ei, să fiu al dracului... făcui eu din nou. Apoi: Ei drăcie, 
mai aveţi acţiuni de vânzare? Pot să intru şi eu în 
combinaţie? 

— De ce nu? zise el. Câtă vreme nu te cheamă Snopes. 
Poate c-ai putea cumpăra de la ei şi dacă te-ar chema 
Snopes, dar nu Flem. Ai face bine dac-ai trece s-o vezi pe 
femeiuşca aia. Pe nevastă-sa. Trebuie să intri pe la ei o dată, 
ca s-o auzi cum zice: „Irăsni-i-ar Dumnezeu de Snopeşi”. 
Măcar o dată. Oh, da, desigur, noi toţi am avut asta-n gând 
măcar o dată, şi unii au spus-o şi tare. Dar la ea-i altceva. La 
ea-i din toată inima. Şi nici pe el n-o să-l lase să se schimbe 
vreodată. 

— Da, zisei. Am auzit şi eu. Mă mir de ea, că nu şi-au 
schimbat numele. 

— Nu, nu, făcu el. Nu-nţelegi. Nu să-l schimbe vrea ea. 
Vrea să-l înfrângă. Nu-ncearcă să-l tragă pe el de păr afară 
din Snopeşi. Vrea să-i biruie pe Snopeşi dinlăuntru. Intră 
câteodată pe la ei şi stai şi-ascultă. 

— Firmă de angro, făcui. Vasăzică de-asta Flem... Dar era 
o prostie, cum văzu imediat şi Ratliff pân’ a nu fi apucat să 
isprăvesc. 

— ... Şi-a mutat contul de la banca lui la cealaltă? Nu, nu. 
Aici nu-i vorba de bănci. N-avem nevoie de ele. Cred că Flem 

183 


a fost primul om din Jefferson care să-şi dea seama de lucrul 
ăsta. Creditul lui Wall e cât se poate de solid la marii 
angrosişti şi intermediarii cu care-aveam de-a face. Aşa cum 
şi-au făcut ei socoteala, Wall nu stânjeneşte afacerile 
nimănui şi le-ajută pe-ale tuturora. N-avem nevoie de nicio 
bancă. Dar ţinem - adică ţine el - să rămână o chestie între 
noi. Aşa că treci să-l vezi dacă vrei să-i vorbeşti despre 
acţiuni. 

— Neapărat, făcui. Da’ Flem ce urmăreşte? De ce şi-a scos 
banii de la banca lui De Spain îndată ce-a ajuns 
vicepreşedinte? Pentru că-i încă vicepreşedinte, nu-i aşa? 
Adică mai are acţiuni de-ale lor. Dar de ce nu-şi ţine banii la 
ei? De ce? 

— Ah, făcu el. Asta te plictiseşte? Păi, încă nu suntem 
siguri. Acuma, tot ce facem e să ne uităm la tufişurile 
zgâlţâite. 

Erau totdeauna doi Ratliffi care vorbeau, unul cu vocea, şi 
altul cu faţa; cea de-a doua îţi dădea totdeauna o posibilitate 
destul de sinceră să ghiceşti ce voia realmente să-nţelegi 
prin ce spunea - numai să fi fost destul de deştept. Dar de 
data asta Ratliff cel de-al doilea încerca să-mi spună ceva ce, 
nu ştiu pentru care motiv, celălalt nu-mi putea spune prin 
cuvinte. 

— Cât o trăi femeiuşca asta, Flem n-are nicio şansă să 
pună vreodată gheara pe Wall. Şi Eck Snopes nu intră-n 
socoteală. Iar I.O. Snopes n-a intrat niciodată, pentru că I.O. 
n-a făcut niciodată nici doi bani măcar pentru el, necum să 
poată altu' ciupi ceva de pe urma lui. Aşa că i-am cam 
epuizat pe toţi Snopeşii la îndemână pe care să-i poată 
jecmăni un tip serios şi muncitor. 

— Dar ăla... făcui eu. 

— All right, zise el. Să spun eu în locul dumitale. 
Montgomery Ward. Ăla cu studioul fotografic. Dacă Flem n-a 
intrat în chestia asta din capul locului e că n-a vrut niciodată 
să intre. Şi faptul că de mai bine de un an n-a mai apărut 
nicio fotografie nouă-n vitrină, ca să nu mai vorbim de 
Janson Compson, că de la a doua lună după ce-a deschis, 
Montgomery Ward, se ducea la fiecare zi-ntâi să-ncaseze 

184 


pentru maică-sa chiria, e destulă dovadă că Flem a văzut din 
prima zi că nu era ceva de el acolo ca să aibă de ce-şi pierde 
vremea. Aşa că nu văd să mai fi rămas decât un singur lucru 
care-ar mai putea interesa un Snopes. 

— All right, făcui. Momeala ţine. 

— E piesa aia de douăj' de dolari de aur. 

— Ce piesă de douăj' de dolari de aur? 

— Nu-ţi aduci aminte ce-am povestit atunci despre cum un 
băiat de la ţară, când se duce prima oară într-o sâmbătă 
seara la Memphis, că are prinsă c-un ac de poala cămăşii o 
hârtie de douăj' de dolari, ca să aibă măcar cu ce se-ntoarce 
acasă? 

— Zi-i mai departe, făcui. Spune tot. 

— Care-i singurul lucru din Jefferson să nu fi pus încă 
Flem mâna pe el? Singurul lucru la care-ar mai putea să 
râvnească? Cine ştie dacă nu după el umblă de când l-au 
scos pe colonelul Sartoris din maşina aia sfărâmată şi-a votat 
cu acţiunile lui moş Billy Varner să-l facă pe Manfred de 
Spain preşedintele băncii? 

— S-ajungă preşedinte? făcui. Nu! exclamai. Imposibil! 
Inadmisibil! Dar Ratliff tăcea şi se uita la mine: Absurd! 

— De ce absurd? zise el. 

— Pentru că, zisei eu, ca să folosesc şi eu ceea ce 
dumneata numeşti piesa de douăj' de dolari de aur, trebuie 
să se slujească şi de nevastă-sa. Şi vrei să-mi spui mie acuma 
că poţi să crezi măcar o clipă că nevastă-sa o să fie alături de 
el contra lui Manfred de Spain? Dar el tot cu ochii la mine, şi 
tăcând: Nu eşti de acord? făcui. Cum poate spera una ca 
asta? Da’ doar atât, tăcea şi se uita la mine. 

— Asta o să fie tocmai la urmă, când o să ţâşnească din 
tufiş, zise el. Şi-ncotro o s-apuce, o să putem vedea şi noi 
atunci. Spre poiană. Ce-i aia poiană? 

— Poiană? făcui. 

— Acolo ţintea s-ajungă? - AlI right, zise el. Asta l-a făcut 
să-şi taie drum printre tufişuri, să iasă la lumină? 

— Rapacitatea, zisei. Lăcomia. Banii. Ce altceva poa’ să-i 
trebuiască, să vrea? Ce altceva l-a mâncat vreodată? 

Dar el doar atât, se uita la mine, şi-acuma puteam într- 

185 


adevăr să văd cum insistența începuse să pălească până ce 
nu mai rămase decât chipul lui dintotdeauna, blând, blajin, 
impenetrabil, politicos. Işi scoase ceasornicul de doi bani 
jumate prins cu un şiret de ghete între butonieră şi 
buzunarul de la piept. 

— Al dracului să fiu dacă nu s-a făcut ora cinei, zise. De- 
abia mai am timp s-ajung. 


186 


9 
V.K. RATLIFF 


Pentru că nu pricepuse. Nu pricepuse absolut nimic. 


187 


10 
CHARLES MALLISON 


Până la urmă l-au prins pe Montgomery Ward Snopes. 
Adică l-au prins pe Grover Cleveland Winbush. Cum zicea 
Ratliff, oricine vindea ceva de contrabandă, indiferent ce, 
care n-avea mai multă minte decât să-i vândă lui Grover 
Cleveland Winbush, merita să fie prins. 

Numai că unchiu' Gavin zicea că şi fără Grover Cleveland 
mai curând sau mai târziu tot trebuia să pună mâna pe 
Montgomery Ward pentru că pur şi simplu Jefferson în 
Mississippi nu era un loc în care să-ţi vezi de-o vocaţie sau o 
manie, sau un amuzament de felul ăluia pe care Montgomery 
Ward încercase să-l introducă printre noi. În Europa, da; şi 
poate că şi printre bogătaşii şi boema din capitală. Dar nu 
într-un ţinut alcătuit în majoritate din ţărani baptişti. 

Aşa că pe Grover Cleveland l-au prins. Era într-o seară, nu 
prea târziu. Adică prăvăliile se-nchiseseră toate, dar mai era 
încă lume ducându-se acasă de la cinematograf, de la al 
doilea spectacol, şi unii dintre ei, adică mă gândesc că 
oricine care trecând şi-a aruncat ochii din întâmplare 
înăuntru, i-au văzut acolo pe ăi doi tipi în drugstore la moş 
Willy Christian, umblând la dulăpiorul în care moş Willy 
ţinea medicamentele; şi cu toate că erau străini - adică 
nimeni dintre cei care-au trecut nu-i cunoştea - cei care se 
uitaseră şi-i văzuseră ziceau a doua zi că nu s-au gândit la 
nimic pentru că era încă devreme şi că luminile erau aprinse 
şi Grover Cleveland, asta era treaba lui de poliţist de noapte, 
să treacă prin piaţă şi să se uite la vitrine, că mai curând sau 
mai târziu ar fi dat peste ei şi şi-ar fi dat seama dacă n-aveau 
ce căuta acolo. 

Aşa că de-abia a doua zi dimineaţă, când moş Willy a venit 
să deschidă, a constatat că descuiase cineva prăvălia şi nu 
numai că deschisese casa de bani şi luase tot ce era 
înăuntru, dar spărsese şi dulăpiorul de medicamente şi 


188 


furase toată morfina şi toate pilulele somnifere. Asta a fost 
ce-a-ncurcat lucrurile. Ratliff zicea că banii ar fi putut să-i ia 
şi dacă-i vorba şi tot restul prăvăliei, chiar şi alcoolul, numai 
dulăpiorul de medicamente nu, pentru că-i adevărat că 
Walter Christian, portarul negru, mai trăgea câte-o duşcă, 
asta de când erau copii şi el, şi moş Willy şi-şi începuseră 
amândoi ucenicia împreună la drugstore; şi moş Willy ar fi- 
njurat şi-ar fi făcut tărăboi dac-ar fi băgat de seamă, fireşte, 
ar fi chemat poate şi poliţia, dar asta ar fi fost tot. Dacă s- 
atingea însă cineva de dulăpiorul de medicamente unde era 
morfina, atunci dădea de dracu'. Moş Willy era burlac, avea 
vreo şaizeci de ani şi, dacă-i intrai în prăvălie când era în 
toane rele, mârâia până şi la copii. Dar dacă nimereai să 
intri-ntr-un ceas bun dădea şi mingile, şi baturile pentru 
echipele noastre de baseball, şi după joc ne dădea la 
amândouă echipele, gratis, îngheţată, şi ălora care bătuseră, 
şi ălora care mâncaseră bătaie. Dar asta până-ntr-o vară 
când câteva dintre cucoanele bisericoase hotărâră să-l aducă 
pe calea cea bună. După asta era greu să ştii când era în 
toane bune şi când nu. Pe urmă cucoanele au început să-l 
mai lase-n pace câte-o bucată de vreme, şi-atunci iar era 
bine. 

Afară de asta, inspectorii din poliţia federală a 
stupefiantelor îl cicăleau şi-l hărţuiau de ani de zile pentru 
că ţinea morfina în dulăpiorul ăla şubred de lemn pe care l- 
ar fi putut deschide oricine c-o şurubelniţă sau c-un briceag, 
sau poate chiar şi c-un ac de cap, cu toate că era-ncuiat şi că 
moş Willy ţinea cheia sub un borcan de patru kile cu o 
etichetă pe el, Nux Vomica, pe un raft în fund, la întuneric, 
unde îşi închipuia că nu ştie nimeni de ea pentru că era atât 
de puternic acolo-n fund, că nici Walter nu dădea pe-acolo 
pentru că moş Willy tot n-ar fi putut să-şi dea seama dacă 
măturase sau nu chiar dac-ar fi măturat, şi de fiecare dată 
moş Willy le promitea inspectorilor că de-acu-nainte o să- 
ncuie morfina-n casa de bani. 

Aşa c-acuma o să trebuiască să-şi bată capul mai mult ca 
niciodată explicându-le inspectorilor de ce nu pusese 
morfina în casa de bani aşa cum le promisese, şi degeaba 

189 


avea să le spună acuma că şi dac-ar fi pus-o hoţii tot ar fi 
luat-o pentru că, cum zicea şi Ratliff, pe ăştia, pe federali, 
nu-i interesa dacă ceva avea efect sau nu, tot ce-i interesa 
era ca tu să faci exact aşa cum spune regulamentul lor. 

Aşa că moş Willy a fost adevărata cauză c-au pus mâna pe 
Montgomery Ward Snopes. La-nceput era furios şi-atât. Dar 
atât de furios că nimeni n-a putut afla cât i se furase sau 
măcar să-nţeleagă despre ce vorbea, cu-atâta lume care 
începuse să intre din stradă nu atât ca să vadă unde se 
furase, cât ca să se uite la moş Willy; până când, în cele din 
urmă, Ratliff, fireşte că el, zise: 

— Moş Willy n-are încă nevoie de şerif. Ce-i trebuie lui în 
primul rând e doctoru' Peabody. 

— Chiar aşa, făcu unchiu' Gavin către Ratliff. Dar de ce 
trebuie totdeauna să fii dumneata? 

Se îndreptă spre Skeets McGowan, vânzătorul lui moş 
Willy, care cu alţi doi băieţi stăteau cu capetele vârâte-n 
casa de bani deschisă, uitându-se de unde fuseseră furaţi 
banii, şi-l trase pe Skeets afară şi-i spuse să dea fuga până 
sus la dom’ doctor Peabody şi să-i spună să vină repede jos. 
Apoi unchiu' Gavin şi alţi câţiva se făcură că se strâng aşa, 
din întâmplare, în jurul lui moş Willy şi-l mai liniştiră, nu 
chiar apucându-l şi ţinându-l, şi veni şi doctorul Peabody cu 
seringa în mână gata pregătită şi-i dădu afară aproape pe 
toţi ceilalţi şi-i răsuci mâneca lui moş Willy în sus, apoi i-o 
trase la loc în jos, şi moş Willy se linişti, acuma era doar 
înnebunit. 

Vasăzică din pricina lui îl prinseră pe Montgomery Ward. 
Sau din a ălor doi tipi care-i furaseră morfina. La ora aceea 
aflaserăm că unii dintre cei care se-ntorceau de la 
cinematograf îi văzuseră pe cei doi inşi în prăvălie şi acum 
moş Willy voia să ştie unde fusese-atunci Grover Cleveland 
Winbush, ce făcuse-atâta vreme. Da dom'le, acuma nu mai 
era turbat. Era doar nebun, tot atât de calm şi de ferm şi de 
înverşunat ca un tăune. Pe la ora aia, pe la nouă dimineaţa, 
Grover Cleveland trebuia să fie acasă şi să doarmă. Cineva 
zise să i se telefoneze şi să-l scoale şi să-i zică să vină 
imediat. 

190 


— Pe dracu”, făcu moş Willy. Durează prea mult. Mă duc 
eu pân’ acolo. Îl scol şi-l aduc. N-o să aibă nevoie să se 
zorească el, c-o să am eu grijă. Cine are-o maşină? 

În momentul acela doar Mr Buck Connors, şeful poliţiei, 
era de faţă. 

— Stai niţeluş, moş Willy, zise el. O treabă poţi s-o faci şi 
bine, poţi s-o faci şi prost. Noi, asta, am zice s-o facem ca 
lumea. Probabil că lumea a-ncurcat pân-acuma toate urmele. 
Da măcar cercetarea s-o facem conform cu regulamentul de 
procedură poliţienească. Şi-afară de asta, Grover Cleveland 
n-a dormit toată noaptea, c-a fost de serviciu. Şi-o să 
trebuiască să stea treaz şi la noapte. Aşa că trebuie omu' să- 
şi facă somnul. _ 

—  Întocmai, făcu moş Willy. În-toc-mai. Treaz toată 
noaptea, da’ nici pe departe destul de treaz ca să-i văd pe ăi 
doi de-afurisiţi de pungaşi care mi-au jefuit prăvălia-n văzu- 
ntregului ăstuia de oraş blestemat. Doctorii de treis'te de 
dolari m-au furat, da' Grover Winbush... 

— Câţi bani ţi-au luat? zise Mr Connors. 

— Ce? făcu moş Willy. 

— Câte parale erau în casa de bani? 

— Habar n-am, zise moş Willy. Nu i-am numărat. Da’ 
Grover Winbush ăsta pe care-l plătim cu-o sută douăşcinci 
de dolari pe lună numa’ ca să se trezească la un ceas odată-n 
timpul nopţii şi să-şi arunce ochii prin piaţă, ăsta trebuie să- 
şi facă somnu'. Dacă n-are nimeni maşină, aduceţi un taxi. 
Derbedeu' ăsta mă ţine pân-acuma treis'te de dolari; n-o să 
mă scumpesc la douăşcinci de cenți. 

Dar tot au mai stat înghesuiți în jurul lui şi l-au ţinut 
locului, pân' s-a dus careva să-i telefoneze lui Grover 
Cleveland. Şi la-nceput am crezut că ăla care-a fost de-i 
telefonase şi-l sculase băgase spaima-n el, da' când am auzit 
şi restul poveştii am văzut noi că tot ce-i trebuia ca să intre 
spaima-n el era să-i spui că-n noaptea aia se-ntâmplase-n 
Jefferson ceva undeva ce-ar fi trebuit şi el să vadă dac-ar fi 
fost unde-ar fi trebuit să fie sau unde credea lumea că era. 
Pentru că n-a trecut mult şi Ratliff zise: 

— Uite-l. Acolo-i. 

191 


— Unde? întrebă cineva. 

— 'Tocma şi-a tras capu’ pe după colţu' aleii de colo, zise 
Ratliff. 

Erau toți cu ochii pe alee acum. Ducea dintr-o stradă 
laterală în piață şi, dac-o lua pe acolo Grover Cleveland 
putea, când venea de la pensiune, să taie de-a dreptul peste 
nişte locuri virane. Apăru din alee mergând repede. Nu 
purta uniformă, ca Mr Connors; purta haine obişnuite, cu 
poala surtucului umflată peste patul pistolului şi bastonul de 
cauciuc vârât în buzunarul de la şold; se grăbea, ridica 
picioarele ca un cotoi pe-o plită-ncinsă. Şi de credeţi cumva 
că Mr Connors sau măcar Mr Hampton a-nceput ancheta, vă- 
nşelaţi. Moş Willy a-nceput-o. Grover Cleveland a-ncercat 
întâi să blufeze. P'ormă să mintă. P'ormă a feştelit-o. 

— Hai noroc, băiete, făcu moş Willy. Imi pare rău că te 
scol din somn acuma-n miezu' nopţii numa ca să-mi răspunzi 
la câteva-ntrebări. Prima-i asta: cam pe unde erai, aşa 
aproximativ, aseară, exact la zece jumate, aşa, mai mult sau 
mai puţin? 

— Cine, eu? făcu Grover Cleveland. Unde-s totdeauna 
noaptea la ora asta: acolo-n faţă-n uşa secţiei, dacă se- 
ntâmplă s-aibă cineva nevoie de ceva când iese de la 
cinematograf, să-şi fi pierdut cheia de la maşină sau să fi 
rămas pe jantă... 

— Măi, măi, făcu moş Willy. Şi n-ai văzut lumină la mine-n 
prăvălie şi p'ormă p-ăi doi pungaşi?... 

— Stai puţin, zise Grover Cleveland. Greşesc. Când am 
văzut că-ncep să iasă de la ultima reprezentaţie, m-am uitat 
la ceas, era zece jumătate sau poate unşpe fără douăşcinci şi 
mi-am zis c-ar fi bine să mă duc să-nchid la Gâsca Albastră, 
să scap şi de grija asta cât mai aveam puţin răgaz. 

Gâsca Albastră era o cafenea de negri dincolo de moara 
de egrenat bumbac. 

— Da, greşisem. Acolo eram, zise Grover Cleveland. 

Moş Willy n-a mai scos o vorbă. A-ntors doar capu' atâta 
cât să strige: 

— Walter! 

Şi-a intrat Walter. Bunică-su fusese-a' lu’ bunicu' lu’ Willy 

192 


înainte de capitulare şi el, şi moş Willy erau cam de-o vârstă 
şi cam semănau, decât că-n loc de morfină Walter umbla la 
alcool medicinal ori de câte ori moş Willy lăsa cheia din 
mână şi-ntorcea capu', şi poate că Walter era ceva mai 
irascibil şi mai iute la mânie decât moş Willy. Veni din fundu' 
prăvăliei şi zise: 

— Cin' mă strigă? 

— Eu, făcu moş Willy. Unde erai aseară la zece jumătate? 

— Cine, eu? făcu Walter, întocmai ca Grover Cleveland, 
numai că vorbea de parcă moş Willy l-ar fi întrebat unde 
fusese când Einstein a emis prima oară teoria relativităţii. 
Aseară vrei să zici? Unde crezi c-am fost? Acasă-n pat. 

— Ai fost la blestemata aia de cafenea, la Gâsca Albastră 
unde stai în fiecare seară până când vine Grover Cleveland 
să vă dea afară pe toţi negrii de-acolo şi-nchide, zise moş 
Willy. 

— La ce mă mai întrebi, dacă ştii aşa de bine? făcu Walter. 

— All right, zise moş Willy. Cât era ceasu' aseară când a 
venit Mr Winbush să-nchidă? 

Walter rămase locului clipind. Avea totdeauna ochii roşii. 
Avea o sorbetieră veche în care făcea îngheţata pe care-o 
vindea moş Willy la tejgheaua de sifon. O făcea în pivniţă: o 
pivniţă întunecoasă şi rece, numai cu o uşă, care dădea în 
stradela din dosul prăvăliei, şi stătea acolo în întunericimea 
aia şi-nvârtea la sorbetieră, aşa c-atunci când treceai tot ce 
vedeai erau ochii lui înroşiţi privindu-te, nu cu răutate, nu cu 
duşmănie, doar primejdioşi dacă de-acolo de unde erai intrai 
unde sta el: ca un balaur sau ca un crocodil. Rămăsese 
locului, clipind. 

— La cât a închis Grover Cleveland Gâsca Albastră? 
întrebă moş Willy. 

— Eu am plecat mai devreme, zise Walter. 

Şi-atunci, deodată - nici nu băgasem de seamă înainte -, 
se constată că şi Mr Hampton era acolo, numai ochi şi el. Nu 
clipea, ca Walter. Era un bărbat voinic, cu o burtă mare şi cu 
ochii mici spălăciţi, duri, care păreau că n-au nevoie să 
clipească deloc. Acuma îl fixau pe Grover Cleveland. 

— De unde ştii? făcu el către Walter. 

193 


— Ei drăcie, făcu moş Willy. Cum să nu ştie, când n-a ieşit 
de-acolo de când au deschis uşile pân-au stins lămpile? 

— Ştiu, făcu Mr Hampton. Tot la Grover Cleveland se 
uitau ochii lui mici şi duri, şi spălăciţi care nu clipeau. Am 
fost aici în Jefferson şi poliţist, şi şerif destulă vreme. Şi 
către Grover Cleveland: 

— Unde-ai fost aseară când aveau oamenii nevoie de 
dumneata? Dar Grover Cleveland mai încercă o dată - 
trebuie să-i recunoşti asta - chiar dacă nici el nu mai credea: 

— Aha, vorbeşti de ăi doi tipi de-aici din prăvălia lu’ moş 
Willy de-aseară pe la zece jumate. Sigur că i-am văzut. Mi- 
am închipuit bineînţeles că-i moş Willy cu Skeets. Aşa c-am... 

— Aşa c-ai, ce? făcu Mr Hampton. 

— Am... am intrat iar în secţie şi... m-am apucat să citesc 
jurnalul... zise Grover Cleveland. Da, da, acolo am fost, în 
secţie şi-am citit jurnalu' de seară din Memphis... 

— Când Whit Rouncewell a văzut doi tipi aici, înăuntru, s-a 
dus la secţie să te caute, zise Mr Hampton. A aşteptat un 
ceas întreg. Între timp, aici lumina s-a stins, da’ n-a văzut pe 
nimeni ieşind pe uşa din faţă. Şi nici dumneata n-ai mai 
apărut. Şi Walter, uite-l, e aici, zice că nici la Gâsca Albastră 
n-ai apărut. Unde-ai fost azi-noapte, Grover? 

Aşa c-acuma nu mai avea încotro s-apuce. Stătea acolo 
locului cu poala surtucului umflată de patul pistolului şi de 
bastonul de cauciuc, parc-ar fi fost un băieţaş cu cămaşa 
ieşită din pantaloni. Poate că asta a fost: Grover Cleveland 
era prea bătrân să mai arate a băieţaş. Şi moş Willy, şi 
Hampton, şi noi toţi ăilalţi eram cu ochii pe el, până când ne- 
a fost deodată la toţi ruşine să ne mai uităm la el, ne-a fost 
ruşine să trebuiască să ghicim ceea ce-ncepusem să ghicim. 
Numai că lui Mr Hampton nu-i era ruşine. Poate pentru că 
fusese atâta vreme şerif, de aia era aşa; învățase că nu de 
Grover Cleveland trebuia să ne fie ruşine: de noi toţi trebuia 
să ne fie ruşine. 

— Într-o noapte, pe la unu, doctorul Peabody se-ntorcea 
acasă de la un bolnav şi te-a văzut pe fundătură ieşind pe 
uşa laterală din studioul, cum îi zice el, al lui Montgomery 
Ward Snopes. Altă dată, chiar eu mă duceam acasă târziu, 

194 


pe la miezul nopţii, şi te-am văzut intrând. Ce se petrece- 
năuntru acolo, Grover? 

Nici acum Grover Cleveland n-a mişcat, parcă 
încremenise. Şi-aproape ca o şoaptă: 

— E-un club. 

Mr Hampton şi unchiu' Gavin se uitau acum unul la altul. 

— Nu te mai uita la mine, zise unchiu' Gavin. Legea-i în 
mâna dumitale, dumneata o aplici. 

Amuzant era că niciunul dintre ei nu-i dădea atenţie lui Mr 
Connors, care era şeful poliţiei, şi el ar fi trebuit să facă ce 
era de făcut. Poate chiar că de asta se făceau că nu-l văd. 

—  Dumneata eşti procurorul comitatului, zise Mr 
Hampton. Dumneata trebuie să spui întâi ce zice legea, ca 
eu să ştiu ce-am de aplicat. 

— Atunci ce-aşteptăm? zise unchiu' Gavin. 

— Poate că ne spune Grover ce-i, ca să nu mai pierdem 
vremea, zise Mr Hampton. 

— Nu, zise unchiu' Gavin. Dă-o dracului de treabă! Lasă-l 
puţin să răsufle. Şi către Grover Cleveland: Dumneata du-te 
la secţie şi aşteaptă acolo până ce-o s-avem nevoie de 
dumneata. 

— Poţi să citeşti şi restul ziarului din Memphis de-aseară, 
zise Mr Hampton. Şi nici de dumneata n-avem nevoie, îi zise 
lui Mr Connors. 

— Pe dracu’ n-ai, şerifule, zise Mr Connors. Jurisdicţia 
dumitale-i pe sectorul rural. Ce se-ntâmplă-n Jefferson cade- 
n jurisdicţia mea. Am tot atâta drept... 

Se opri, dar era prea târziu. Mr Hampton se uita la el cu 
ochii lui mici şi spălăciţi, şi duri care păreau că n-au 
niciodată nevoie să clipească. 

— Zi-i mai departe, făcu Mr Hampton. Ai tot atâta drept să 
vezi ce-ascunde acolo Montgomery Ward Snopes, cât am şi 
eu, şi Gavin. Atunci de ce nu l-ai convins pe Grover să te ia şi 
pe dumneata cu el la club? Dar Mr Connors mai putea să 
clipească: Hai să mergem, făcu Mr Hampton către unchiu' 
Gavin, întorcându-se. Unchiu' Gavin porni şi el. 

— Adică şi tu, zise către mine. 

— Adică, toţi, făcu Mr Hampton. leşiţi, nu-i mai staţi lui 

195 


moş Willy-n cale. Trebuie să facă o listă cu ce-i lipseşte 
pentru ăia de la stupefiante, dar şi pentru ăia de la 
asigurare. 

Aşa că ne pomenirăm în stradă uitându-ne la Mr Hampton 
şi la unchiu' Gavin cum se duceau spre studioul lui 
Montgomery Ward. 

— Ce-i acolo? făcui către Ratliff. 

— Nu ştiu, zise el. Adică, eu socotesc că ştiu. Trebuie să-l 
aşteptăm pe Hub şi pe unchiu' tău, să dovedească. 

— Şi ce socoteşti că e? am întrebat. 

Se uita la mine acuma. 

— Păi, cum să spun, făcu el. Chiar dacă ai nouă ani şi 
mergi pe zece, n-aş zice că eşti prea mare ca să mâncăm o 
îngheţată, nu-i aşa? Hai să mergem. Şi nici pe moş Willy şi 
pe Skeets să nu-i deranjăm tocmai acuma. Să mergem la 
Dixie Cafe. 

Aşa că ne-am dus la Dixie Cafe şi-am luat două cornete de 
îngheţată şi iar ne-am pomenit în stradă. 

— Ce-i? făcui. 

— Eu zic că-i un teanc de ilustrate franţuzeşti, pe care le-a 
adus Montgomery Ward din război, de la Paris. Cred că nu 
ştii ce-s alea, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. 

— Sunt nişte fotografii Kodak de bărbaţi şi femei, 
împreună, făcând experienţe. Nu cine ştie ce îmbrăcaţi. Nu- 
mi dau seama dacă se uita la mine sau nu. Acuma ştii? 

— Nu ştiu. 

— Da poate că tot ştii... zise el. 

Asta fusese. Unchiu' Gavin zicea că el, Montgomery Ward, 
avea o mulţime într-un album mare şi că-nvăţase destul 
fotografiat ca să facă diapozitive după ele, să le proiecteze 
pe-un cearşaf întins pe perete în odaia din fund. Şi povestea 
cum Montgomery Ward stătea acolo râzând la amândoi, şi la 
el, şi la Mr Hampton. Da de vorbit vorbea mai mult cu 
unchiu' Gavin. 

— Fireşte, făcu el. Nu m-aştept ca Hub, aci de faţă... 

— Spune-mi Mister Hampton, zise Mr Hampton. 

— ... Să ştie... 

196 


— Spune-mi Mister Hampton, băiete, făcu Mr Hampton. 

— ... Mister Hampton, zise Montgomery Ward... dar 
dumneata eşti jurist; nu-ţi închipui c-am intrat în afacerea 
asta fără să fi citit şi eu mai întâi puţin legea, nu-i aşa? Astea 
puteţi să mi le confiscaţi, şi ce-oţi mai găsi p-aici; am 
impresia că Mister Hampton n-o să se-mpiedice de-un fleac 
ca legea... 

Atunci a fost când l-a cârpit Mr Hampton. 

— Stai, Hub! făcu unchiu' Gavin. E curată prostie! 

— Lasă-l, făcu Montgomery Ward. E mai uşor să-ţi 
urmăreşti garanţii decât să exploatezi o lanternă magică. Şi 
mai sigur, pe deasupra. Unde-am rămas? Ah, da. Chiar dacă 
mi-ar fi fost trimise cu poşta, ceea ce nu e cazul, şi tot n-ar fi 
fost decât o culpă cu caracter federal, şi eu nu văd p-aici p'în 
jur niciun copoi federal. Şi chiar dac-aţi încerca să mi-o 
coaceţi, să spuneţi c-am făcut-o pe bani, ce martori aveţi? 
Tot ce-aveţi e Grover Winbush, şi el n-o să-ndrăznească să 
depună mărturie, nu pentru că şi-ar pierde slujba, că 
probabil c-o s-o piardă-n orice caz, ci pentru că n-or să lase 
sfinţii şi neprihăniţii de cetăţeni ai Jeffersonului, temători de 
Dumnezeu, pentru că ei nu pot admite să se ştie ce-i în stare 
să facă poliţia lor când se presupune că e la datorie. Ca să 
nu mai vorbim de restul clienţilor mei - să nu rostim nume - 
care-mpânzesc băncile şi prăvăliile, şi morile, şi staţiile de 
benzină, şi chiar şi fermele, la două comitate distanţă şi-n 
dreapta, şi-n stânga - da, da, m-am gândit şi la asta: hai, 
daţi-mi o amendă, şi-o să vedeţi cât de repede-i plătită... Şi 
se opri, şi zise cu-n fel de uluire sugrumată: Sfinte Iisuse 
Hristoase! Vorbea repede acum: Hai, băgaţi-mă la puşcărie, 
daţi-mi o mie de plicuri timbrate, şi fac mai mulţi bani în trei 
zile decât am făcut în amândoi anii cu blestemata asta de 
lanternă magică. Acuma-i vorbea lui Mr Hampton: Poate că 
asta urmăreai din capul locului, nu ilustratele: lista 
clienţilor; să ieşi la pensie şi să trăieşti din colecţii. Sau nu: 
să-ţi păstrezi şi steaua, insigna, ca să-i poţi strânge-n chingi 
pe ăi' răi de plată... 

Numai că de data asta unchiu' Gavin n-a avut nevoie să 
spună nimic, pentru că Mr Hampton n-avea de gând să-l 

197 


cârpească. Stătu locului acolo, cu ochii lui mici şi duri 
închişi, până ce Montgomery Ward tăcu. Apoi, către unchiu' 
Gavin: 

— E-adevărat? Avem nevoie de-un funcţionar federal? Nu-i 
în legile noastre nimic cu care să-l înfundăm? la vezi, 
gândeşte-te! Nici măcar în regulamentele comunale? Şi- 
acuma-i veni rândul lu' unchiu' Gavin să zică: 

— Doamne Dumnezeule! 

— Legea aia cu automobilele, făcu el. Legea Sartoris, în 
timp ce Mr Hampton stătea şi se uita la el. Care stă pusă-n 
cadru în biroul dumitale, pe perete, lângă uşă. Te-ai uitat 
vreodată la ea? Că-n Jefferson n-ai voie să mergi cu 
automobilu’ pe stradă... 

— Cee? făcu Montgomery Ward. 

— Mai tare, zise unchiu' Gavin. Mister Hampton nu te- 
aude. 

— Da’ asta-n oraş! făcu Montgomery Ward. Şi Hampton e 
şerif pe regiune; nu poate aresta pentru o infracţiune 
municipală. 

— Asta o spui dumneata, făcu Mr Hampton; şi puse mâna 
pe umărul lui Montgomery Ward; unchiu' Gavin zicea că-n 
locu' lui Montgomery Ward el ar fi preferat să-l mai fi cârpit 
o dată: Asta s-o spui avocatului dumitale, nu juristului 
nostru. 

— Stai! făcu Montgomery Ward către unchiu' Gavin. Şi 
dumneata ai automobil! Şi Hampton are! 

— Procedăm în ordine alfabetică, făcu unchiu' Gavin. Am 
trecut de H. Acuma suntem la S, şi Sn vine-nainte de St. 
Umflă-l, Hub! 

Aşa că Montgomery Ward nu mai avu încotro; i se- 
nfundase; rămase aşa locului, şi unchiu' Gavin se uita cum 
Mr Hampton îşi luă mâna de pe umărul lui Montgomery 
Ward şi apucă albumul cu fotografii şi plicurile cu restul de 
fotografii, şi le duse la cuva în care din când în când 
Montgomery Ward chiar că mai developa câte un film şi le 
aruncă acolo grămadă, şi-ncepu să caute printre sticle şi 
borcane de substanţe revelatoare de pe raftul de deasupra. 

— Ce cauţi? întrebă unchiu' Gavin. 

198 


— Alcool, gaz - ceva care să ardă, zise Mr Hampton. 

— Să ardă? sări Montgomery Ward. Stai omule, astea-s o 
avere. Ascultă, să facem o-nvoială: dă-mi-le înapoi şi mă duc 
dracului, plec din oraşu' ăsta blestemat şi n-o să-mi mai 
calce picioru' p-aici. Al] right, făcu el. Am aproape-o sută de 
dolari în buzunar. Uite, îi pun aici pe masă, şi dumneata, şi 
Stevens vă-ntoarceţi cu spatele numai zece minute... 

— N-ai vrea să-i mai cârpeşti una? zise unchiu' Gavin. Nu 
te jena de mine. De altfel, cum tot ne-a propus să ne- 
ntoarcem cu spatele, n-ai decât de-ntins mâna. Dar Mr 
Hampton tocmai apucase o altă sticlă şi-i scotea dopul, şi-o 
ducea la nas: Nu cumva să faci una ca asta, zise unchiul 
Gavin. Astea-s dovezi. 

— Una-i de ajuns, zise Mr Hampton. 

— Depinde, făcu unchiu' Gavin. Vrei doar să faci să fie 
condamnat sau vrei să-l distrugi? Mr Hampton se opri cu 
sticla-ntr-o mână şi cu dopul în cealaltă: Iţi dai seama ce i-ar 
face judele Long unuia pe care l-ar prinde numai cu una din 
pozele astea? Judele Long era judecătorul federal al 
districtului: Inchipuie-ţi ce-o să-i facă ăluia care are o roabă- 
ntreagă! 

Aşa că Mr Hampton puse sticla la loc şi după o vreme veni 
adjunctul lui cu o valiză şi-au pus în ea albumul şi plicurile, 
şi au încuiat-o, şi Mr Hampton a-ncuiat valiza în casa de bani 
până s-o transmită lui Mr Gombault, secretarul judecătorului 
federal, când s-o întoarce-n oraş, şi pe Montgomery Ward l- 
au băgat în închisoarea comitatului pentru folosire de 
automobil împotriva legii în cuprinsul oraşului Jefferson, şi 
Montgomery Ward o vreme a-njurat şi p'ormă o vreme a 
ameninţat, şi p'ormă a-ncercat iar să mituiască pe oricine 
avea vreo relaţie la închisoare sau la primărie şi-ar fi fost 
dispus să ia banii. Şi ne-ntrebam cât o să mai treacă pân-o 
trimite după Mr de Spain, pe chestia cu legătura aia. Pentru 
că noi ne dădeam seama că ultimul om de pe lume de la 
care-ar fi sperat la un ajutor era Flem, unchi sau văr, sau ce- 
i era, care apucase să se scape de-un Snopes cu o 
condamnare pentru omucidere, aşa că de ce să se jeneze să 
se scape de-un altul cu o simplă ilustrată porcoasă. 

199 


Aşa că până şi unchiu' Gavin, despre care Ratliff zicea că, 
pentru el, parcă-i dogmă să nu lase să se vadă în Jefferson că 
un Snopes l-a putut lua pe neprevăzute cu ceva, nu se 
aşteptase să-l vadă în după-amiaza aia pe Flem intrând la el 
în birou şi punându-şi pălăria pe colţul mesei, şi aşezându-se 
acolo cu fălcile rumegând alene, fără-ncetare, parc-ar fi- 
ncercat să mestece fără să descleşteze dinţii. Dincolo de 
ochii lui Mr Hampton nu puteai să vezi, pentru că prea se 
uitau tăioşi la tine; nu puteai să-i eviţi, cum nu puteai evita 
un cal pe-o ulicioară pe care nu-ncăpeau şi-un cal, şi-un om, 
nu-ncăpea decât un cal. La Mr Snopes nu puteai să vezi 
dincolo de ochii lui, pentru că în realitate ei nu se uitau 
deloc la tine, cum nu se uită la tine o băltoacă de apă 
stătută. Unchiu' Gavin zicea că de asta i-a trebuit un minut 
sau două ca să-şi dea seama că şi el, şi Mr Snopes se uitau la 
exact acelaşi lucru: dar nu cu aceiaşi ochi. 

— Mă gândesc la Jefferson, zise Mr Snopes. 

— Şi eu la fel, zise unchiu' Gavin. La blestematu' de 
Grover Winbush şi la atâţia din neisprăviţii de adolescenţi, 
între paisprezece şi cinzeşopt de ani, din jumătate din nordul 
Mississippiului, care-aveau douăşcinci de cenți să dea să se 
uite o dată în albumul ăla. 

— Am uitat de Grover Winbush, zise Mr Snopes. El n-o să- 
şi piardă decât slujba, da' când şi-o pierde-o, lumea o să vrea 
să ştie de ce şi o să se afle de toată afacerea asta. Ăsta era 
necazul pentru Mr Snopes. Vreau să zic, ăsta era necazul 
nostru cu Mr Snopes: n-aveai nimic de văzut, chiar când 
credeai că el poate că se uita la tine: Nu ştiu dacă ştii sau 
nu. Maică-sa stă acolo, la Whiteleaf. li trimite-n fiecare 
sâmbătă dimineaţa cu factoru' un dolar, s-aibă de mâncare. 

— Aşa că a-l salva pe unul înseamnă a-i salva pe-amândoi, 
zise unchiu' Gavin. Ca să poată mama lui Grover Winbush 
să-şi capete-n fiecare sâmbătă dimineaţă de-un dolar cotlete 
şi melasă, vărul sau nepotul dumitale - că tot veni vorba, ce 
ţi-e? - trebuie şi el salvat. 

Cum zicea şi Ratliff, lui Mr Snopes probabil că-i scăpau 
multe din câte i se ziceau în spate, dar nu-i scăpa niciodată 
nimic din ce nu-i spuneau oamenii-n faţă. In orice caz, nu 

200 


ironii şi sarcasme. Sau, în orice caz, nu de data asta. 

— Eu aşa văz, zise el. Da' dumneata eşti om de lege. E 
meseria dumitale să vezi şi altfel. 

Unchiu' Gavin, nici lui nu-i scăpau multe din câte nui se 
spuneau în faţă. 

— Ai greşit adresa, cu omul de lege, zise el. Asta-i un caz 
pendinte de tribunalul federal. Şi-afară de asta, eu nu m-aş fi 
putut ocupa în niciun caz; sunt de mult plătit c-un salariu 
lunar ca să fiu de partea cealaltă. Şi-afară de asta, zise el 
(cât fusese numai avocat, vorbise ca la Harvard sau ca la 
Heidelberg, dar, după ce candidase astă-vară pentru postul 
de procuror şi străbătusem şi eu, şi el tot ţinutu-n lung şi-n 
lat, începuse să vorbească la fel ca oamenii cu care stătuse 
de vorbă rezemat de garduri sau chircit lângă zid, şi zicea 
„vârât” în loc de „introdus”, şi „eu, şi cu tine” în loc de 
„dumneata şi cu mine”, cum ziceau ei, şi-ajunsese chiar să 
zică „văz” întocmai ca Mr Snopes), să fim înţeleşi pe chestia 
asta. Vreau să facă puşcărie. 

Şi-atunci a fost când unchiu' Gavin şi-a dat seama că şi el, 
şi Mr Snopes se uitau exact la acelaşi lucru: numai că de pe 
poziţii diferite, pentru că Mr Snopes zise tot atât de repede 
şi de calm ca şi unchiu' Gavin: 

— Asta vreau şi eu. 

Pentru că Montgomery Ward îi era rival, cum îi fusese şi 
Wallstreet, şi unul, şi celălalt pentru acelaşi motiv: că nu era 
loc în Jefferson pentru vreunul din ei și pentru Mr Snopes. 
Numai că, zicea Ratliff, unchiu' Gavin nu pricepuse. 

— Asta vreau şi eu, spusese Mr Snopes. Dar nu în felul 
ăsta. Eu mă gândesc la Jefferson. 

— Atunci păcat de Jefferson, zise unchiu' Gavin. O să aibă 
de-a face cu judele Long, şi când o vedea judele Long doar 
una dintre ilustratele alea, ce să mai vorbim de-un 
geamantan întreg, cred c-o să m-apuce chiar şi pe mine mila 
de Montgomery Ward. Ai uitat de chestia de anul trecut cu 
Wilbur Provine? 

Wilbur Provine era şi el de la Moşia Franţuzului. Ratliff 
zicea că era un adevărat Snopes, că Providența, când şi-a 
dat seama că Eck Snopes eşuase, că nu putea fi un demn 

201 


urmaş al spiţei sale şi al tradiţiei ei, şi-a aruncat repede 
ochii-n jur şi l-a luat pe Wilbur Provine şi-a astupat golul cu 
el. Avea un cazan de făcut rachiu în fundul văii, lângă un 
izvor, cam la vreo milă şi jumătate de casă, şi de la uşa din 
dos până la izvor era o potecă îngustă şi netedă ca o 
panglică, adâncă de vreo palmă, pe care de doi ani de zile 
trecea de două ori pe zi până ce l-au prins şi l-au dus la 
tribunalul federal în faţa judecătorului Long, unde şi-a luat 
un aer atât de mirat şi de nevinovat, de parcă n-ar fi ştiut 
nici măcar ce-nseamnă cuvântul cazan de rachiu, şi 
răspundea, nu la tot ce-l întreba procurorul, că habar n-avea 
să fi existat vreun cazan de rachiu la zece mile-n jur, ce să 
mai vorbim de poteca care ducea de la uşa lui din dos la 
cazan, că lui nu-i călcase de zece ani de zile picioru-n fundu’ 
vâlcelei, nici măcar la vânat sau la pescuit, că el era creştin 
şi credinţa lui era că un creştin nu trebuie să vatăme făpturi 
de-ale Domnului şi că se lăsase de mâncat peşte de când 
avea opt ani şi de-atunci nici să-l vadă nu mai putea. 

Până ce judele Long personal l-a-ntrebat cum explică el că 
se bătuse poteca cu pricina, şi Wilbur clipi la judele Long o 
dată sau de două ori şi zise că nici idee n-avea, afară doar, 
cine ştie, poate nevastă-sa s-o fi bătut, cărând apă de la 
izvor; la care judele Long (i se potrivea numele de minune, 
avea un metru nouăşopt ş-un nas cât toate zilele), 
întinzându-se peste masă cu ochelarii pe vârful nasului, ţinti 
ochii o vreme la Wilbur, şi-apoi zise: 

— Am să te bag în puşcărie, nu pentru c-ai făcut whiskey, 
ci pentru că ţi-ai lăsat nevasta să care apă o milă şi jumătate 
de la izvor. 

Cu ăsta avea să dea ochii Montgomery Ward când o 
ajunge la judecată, şi-ai fi crezut că nu mai era nimeni în 
toată Yoknapatawpha, necum în Jefferson, care să nu fi auzit 
de povestea asta pân-acum. Dar aproape c-ai fi putut crede 
că Mr Snopes n-auzise. Pentru că acum chiar şi-ncheietura 
fălcilor se oprise din pompatul monoton. 

— Am auzit că judele Long i-a dat cinci ani, zise el. Poate 
că pe ăi' patru-n plus i-a dat pentru potecă. 

— Poate, făcu unchiu' Gavin. 

202 


— Cinci ani i-a dat, nu? 

— Exact, zise unchiu' Gavin. 

— Zi-i băiatului să iasă, făcu Mr Snopes. 

— Nu, zise unchiu' Gavin. 

Acum încheietura fălcilor lui Mr Snopes îşi reluase 
pompatul. 

— Zi-i să iasă, făcu el. 

— Mă gândesc şi eu la Jefferson, zise unchiu' Gavin. Eşti 
vicepreşedintele băncii colonelului Sartoris. Mă gândesc 
chiar şi la dumneata. 

— Foarte îndatorat, zise Mr Snopes. 

Nu se uita la nimic. O clipă n-a pierdut, dar nici nu s-a 
zorit: doar s-a sculat în picioare şi şi-a luat pălăria neagră 
nou-nouţă lucitoare de pe masă, şi şi-a pus-o pe cap, şi s-a 
dus la uşă, şi-a deschis-o, şi nu s-a oprit de tot nici atunci, ci, 
ca să zic aşa, a trecut de pe-un picior pe altul, cât să se 
deschidă uşa, şi-a zis: „Bună ziua”, nu către cineva, cum nu 
se uitase vreodată la cineva, şi a ieşit închizând uşa după el. 

Atunci eu: 

— Ce-a... Şi-atât; şi unchiu' Gavin, şi eu, amândoi, cu ochii 
pe uşă, care se deschidea din nou, începea să se deschidă, să 
se întredeschidă, fără să s-audă ceva dincolo de ea, s-a 
deschis cam un picior, până ce-i văzurăm obrazul lui Ratliff 
ş-un ochi, apoi apăru întreg, se strecură înăuntru, intră 
pieziş, tot fără niciun fel de zgomot. 

— Vin prea târziu sau un pic prea devreme? 

— Niciuna, nici alta, zise unchiu' Gavin. S-a oprit, s-a 
răzgândit. S-a-ntâmplat ceva. N-a funcţionat planu'. De- 
nceput începuse bine. Dumneata ştii: nu-i chestia de mine, şi 
cu atât mai puţin de ruda mea. Ştii ce mi-a spus? 

— De unde vrei să şi ştiu, făcu Ratliff. Asta-ncerc şi eu 
acuma. 

— I-am zis: „Noi doi ar trebui să ne-nţelegem. Vreau să 
facă puşcărie”. Şi el a zis: „Asta vreau şi eu”. 

— All right, făcu Ratliff. Mai departe. 

— „... Nu-i vorba de mine, de ruda mea...”, continuă 
unchiu' Gavin. „E pentru Jefferson”. Aşa că pasul următor ar 
fi fost ameninţarea. Decât că n-a ameninţat... 

203 


— De ce ameninţarea? întrebă Ratliff. 

— După tipic, zise unchiu' Gavin. Întâi linguşeala, p'urmă 
ameninţarea şi p'urmă  mituirea. Cum încercase şi 
Montgomery Ward. 

— Ăsta nu-i Montgomery Ward, zise Ratliff. Dacă pe 
Montgomery Ward l-ar fi chemat Flem, ilustratele alea n-ar fi 
apucat în vecii vecilor să vadă Jeffersonul, darămite 
viceversa. Dar n-avem ce să ne batem capu”, că Flem e mai 
deştept decât Montgomery Ward; aproape fiecare de pe-aici 
e mai deştept ca el. Pentru ce-avem noi să ne batem capu' e 
să vedem care altul de p-aicea ar putea să nu fie mai deştept 
ca el. Şi p'ormă? 

— A renunţat, zise unchiu' Gavin. Pân' aici a mers. Mi-a 
cerut chiar să-i spun lui Chick să iasă. Când am zis: „Nu”, şi- 
a luat pălăria şi-a zis: „Foarte îndatorat”, şi-a plecat, de 
parcă intrase să ceară un chibrit. 

Ratliff clipi la unchiu' Gavin. 

— Vasăzică vrea ca Montgomery Ward să intre-n puşcărie. 
Numai că nu vrea să intre pe drumul pe care-a apucat. 
P'ormă s-a răzgândit. 

— Din cauza lui Chick, zise unchiu' Gavin. 

— P'ormă s-a răzgândit, repetă Ratliff. 

— Ai dreptate, zise unchiu' Gavin. Pentru că ştia că, 
refuzând să-i spun lui Chick să iasă, refuzasem mita. 

— Nu, făcu Ratliff. Pentru Flem Snopes, nu există om pe 
lumea asta care să nu poată fi cumpărat cu ceva; totul e să 
afli cu ce. Numai că, de ce s-a răzgândit? 

— All right, făcu unchiu' Gavin. De ce? 

— Despre ce vorbeaţi, atunci când ţi-a zis să-i spui lui 
Chick să iasă? 

— Despre puşcărie, zise unchiu' Gavin. Ţi-am spus doar. 

— Despre Wilbur Provine, zic eu. 

Ratliff se uită la mine. 

— Wilbur Provine? 

— De cazanu' lui de rachiu, zic eu. Şi de potecă, şi de 
judele Long. 

— Oh, făcu Ratliff. Şi p'ormă? 

— Asta-i tot, zise unchiu' Gavin. Doar ce-a zis: „Spune-i 

204 


x 


băiatului să iasă”, şi eu am zis: 

— N-a fost asta p'ormă, fac eu. P'ormă a fost ce-a zis Mr 
Snopes despre ăi cinci ani, că poate ăi patru-n plus au fost 
pentru potecă, şi dumneata ai zis: „Poate”, şi Mr Snopes a 
zis: „Cinci ani i-a dat, nu?”, şi dumneata ai zis: „Da”, şi 
atunci a zis el să-mi spui să ies. 

— All right, all right, făcu unchiu' Gavin. Dar se uita la 
Ratliff. Ei? 

— Mai mult nu ştiu nici eu, zise Ratliff. Tot ce ştiu e că-mi 
pare bine că nu-i Montgomery Ward Snopes. 

— Da, zise unchiu' Gavin. Când o vedea judele Long valiza. 

— Da, desigur, zise Ratliff. Unchiu' Sam în carne şi oase. 
Dac-ar trebui să-i fie frică de cineva lui Montgomery Ward, 
de unchiu' său Flem ar trebui să-i fie frică, chiar dacă încă 
nu-şi dă seama. Şi nouă la fel. Atâta vreme cât tot ce voia el 
erau banii, cel puţin ştiai încotro să-ncerci să ghiceşti, cu 
toate că-ţi dădeai seama că n-ai să poţi ghici niciodată 
primul. Dar de data asta... Se uita la noi, clipind. 

— All right, zise unchiu' Gavin. Ce facem? 

— 'Ţi-aduci aminte de povestea cu cetăţeanu' care şi-a 
găsit câinele rătăcit? S-a aşezat omu’ jos şi s-a gândit cam 
unde s-ar fi dus el dac-ar fi fost câine, şi s-a sculat, şi s-a dus, 
şi şi-a adus câinele acasă. All right. Noi suntem Flem 
Snopes. Avem şanse să-l băgăm pe - cum se zicea pe 
vremuri? - netrebnic, să-l băgăm pe netrebnicul nostru de 
nepot la puşcărie. Numai  c-acuma noi suntem 
vicepreşedintele băncii şi nu ne dă mâna să se ştie că un 
nepot de-al nostru, chiar şi netrebnic, ţinea o expoziţie 
clandestină de ilustrate porcoase. Şi judecătoru' care-o să-l 
bage-n puşcărie e tocma' judecătorul care i-a spus lui Wilbur 
Provine că-l trimite la Parchman la-nchisoare, nu c-a făcut 
whiskey, ci c-a lăsat-o pe nevastă-sa să care apă de la o milă 
jumătate. Clipi la unchiu' Gavin. Ai dreptate. Chestia nu-i 
deloc de ce, chestia e cum. Şi pentru că dumneata n-aveai 
interes de bani, şi pentru că el e prea şmecher ca să-i ofere 
lui Hub Hampton, nu ştim deocamdată ce fel de cum o să fie. 
Dacă nu cumva, ca fost membru care se tot afla-n treabă 
prin comunitatea baptistă, nu s-o fi bizuind pe Providenţă. 

205 


Poate că s-o fi bizuit. În orice caz, i-a mers. Era a doua zi, 
pe la zece; unchiu' Gavin şi cu mine tocmai plecam de la 
birou, să ne ducem cu maşina la Wyott's Crossing, unde era 
o-ncurcătură pe chestia unor taxe de canal de scurgere, 
când apăru Mr Hampton. Îţi făcea impresia că sufla printre 
dinţi, uşurel şi subţire, parc-ar fi fluierat, numai că nu scotea 
niciun fel de zgomot şi cu-atât mai puţin o melodie. 

— '“Neaţa, zise el. Ieri dimineaţă, când am fost la studio, şi 
eu căutam printre sticlele alea de pe raft alcool sau ceva 
care să ardă. 

— All right, zise unchiu' Gavin. 

— Câte sticle şi borcane am destupat şi-am mirosit? Eraţi 
acolo. Vă uitaţi la mine. 

— Cred că toate, zise unchiu' Gavin. De ce? 

— Aşa credeam şi eu, zise Mr Hampton. Da poate să mă fi- 
nşelat. 

Se uita la unchiu' Gavin cu ochii lui mici, duri, şuierând 
imperceptibil printre dinţi. 

— Ţi-ai pregătit efectul, zise unchiu' Gavin. Ne-ai stârnit. 
Acum, spune-ne! 

— Pe la şase dimineaţă mă sună la telefon Jack Crenshaw. 
(Mr Crenshaw era agentul fiscului pe teren, cu urmărirea 
fabricanţilor clandestini de whiskey în districtul nostru.) Mi- 
a spus să vin cât pot de repede acolo, la studio. Erau doi de- 
ai lor, înăuntru. Făcuseră şi percheziţia. Două din borcanele 
alea de-un galon, de sus de pe raft, pe care le deschisesem şi 
le mirosisem şi n-avuseseră nimic în ele decât revelator 
Kodak, erau acum pline cu whiskey de porumb, cu toate că, 
cine ştie, cum spuneam, poate să mă fi-nşelat şi să fi trecut 
peste ele. Ce să mai vorbim de alte cinci galoane într-un 
bidon de petrol, pus după radiator, pe care n-am apucat să-l 
miros ieri, când m-aţi oprit, pentru simplul motiv că nu l-am 
văzut când m-am uitat după radiator, când căutam ceva care 
să ia foc, pentru c-altfel nu m-aş mai fi apucat să destup 
toate sticlele alea de pe raft ca să dau foc la hârtii. Cu toate 
că, vorba dumitale, poate să mă fi-nşelat. 

— Cum spui dumneata, făcu unchiu' Gavin. 

— Poate c-ai dreptate, zise Mr Hampton. La urma urmei, 

206 


tot miros la whiskey de contrabandă-n tinutu’ ăsta, de când 
am fost ales prima oară. Şi din 1919 încoace am căpătat 
atâta experienţă, că nici nu mai am nevoie să-l miros: am eu 
un fel al meu, de-l simt de cum intru undeva unde este şi n- 
ar trebui să fie. Ca să nu mai vorbim de bidonul de petrol de 
cinci galoane, pus acolo unde-ai fi dat peste el fără să vrei 
dacă-ntindeai mâna la raft. 

— All right, zise unchiu' Gavin. Zi-i mai departe. 

— Asta-i tot, zise Mr Hampton. 

— Şi cum a intrat acolo? 

— A intrat? făcu Mr Hampton. 

— All right, zi au intrat dacă-ţi face plăcere. 

— M-am gândit şi la asta, făcu Mr Hampton. Cheia. Zic 
cheia, pentru că ş-un smintit ca el are atâta minte ca să nu 
poarte cheia de-acolo decât legată c-un şiret în jurul gâtului. 

— Cheia de-acolo? zise unchiu' Gavin. 

— Da. O lăsasem în sertar, unde ţin de obicei lucruri de- 
astea, cătuşe, un revolver de rezervă... Oricine-ar fi putut să 
intre-n timp ce eu şi Miss Elma (era secretara biroului, 
văduva şerifului dinaintea ultimei realegeri a lui Hampton) 
lipseam, şi s-o fi luat. 

— Sau să fi luat pistolul, zise unchiu' Gavin. Ar trebui să- 
ncepi să-ncui pe-acolo, Hub, într-adevăr. Intr-o bună zi o să- 
ţi laşi şi insigna, şi la întoarcere ai să te pomeneşti cu cine 
ştie ce puşti arestând lumea pe stradă. 

— Poate c-ar trebui, făcu Mr Hampton. AlI right. Cineva a 
luat cheia şi-a introdus whiskey-ul. Putea fi oricine - din ăi 
care Grover Winbush zice că veneau din patru comitate- 
mprejur s-asude noaptea la blestematele alea de poze. 

— Poate că-i un noroc c-ai încuiat măcar valiza. Sper c-o 
mai ai, că Mr Gombault nu s-a-ntors încă. 

— O am. 

— Şi Jack Crenshaw, şi amicu” lui nu se-nteresează decât 
de whiskey, nu de fotografiat. Ceea ce-nseamnă că încă n-ai 
dat valiza nimănui. 

— Exact, zise Mr Hampton. 

— Ai de gând s-o dai? 

— Ce crezi? făcu Mr Hampton. 

207 


— Exact acelaşi lucru, zise unchiu' Gavin. 

— La urma urmei, whiskey-ul ajunge, zise Mr Hampton. Şi 
chiar dacă n-ajunge, n-avem decât să-i arătăm judelui Long 
oricare din ilustratele alea, înainte de pronunţarea sentinţei. 
Să fie-al dracului, e vorba de Jefferson. Trăim aici. 
Jeffersonul vine-n primul rând, trebuie, chiar înaintea 
plăcerii de a-l răstigni pe blestematu' ăla... 

— Da, zise unchiu' Gavin. Am mai auzit părerea asta. Apoi 
Mr Hampton plecă. Şi tot ce-am avut de făcut a fost s- 
aşteptăm, şi nu mult. Nu era niciodată cazul să te-ntrebi cât 
aflase Ratliff, pentru că ştiai dinainte că aflase tot. Inchise 
uşa şi se opri lângă ea. 

— De ce nu i-ai spus ieri de chestia cu Flem Snopes? zise 
Ratliff. 

— Pentru că l-a lăsat pe Flem, sau pe cine-o fi fost, să 
intre-n birou la el şi să-i fure cheia. Hub are şi-aşa de dus în 
spate aproape toate delictele penale la care-şi poate permite 
să-nchidă ochii, zise unchiu' Gavin. Isprăvi cu pusul hârtiilor 
în servietă şi se ridică. 

— Pleci? zise Ratliff. 

— Da, zise unchiu' Gavin. La Wyott's Crossing. 

— Nu-l aştepţi pe Flem? 

— Nu mai calcă el pe-aici, zise unchiu' Gavin. N-o să- 
ndrăznească. Ce-a vrut ieri, când a venit să-ncerce să mă 
mituiască, o să se-ntâmple-n orice caz şi fără mită. Da' n-o 
să-ndrăznească să se mai întoarcă să constate. O să 
trebuiască s-aştepte să vază, ca orice altul. Şi lucrul ăsta-l 
ştie şi el. Dar Ratliff tot nu se mişca de lângă uşă. 

— Partea proastă cu noi e că nu-l apreciem niciodată pe 
Flem la adevărata lui valoare. La-nceput am făcut greşeala 
că nu l-am apreciat deloc. P'ormă am făcut greşeala că l-am 
supraestimat. Şi-acuma ne-am hotărât să facem greşeala să-l 
subestimăm din nou. Când nu vrei decât bani, tot ce trebuie 
să faci e să-i numeri şi să-i pui undeva, unde să n-ajungă 
nimeni la ei, şi să-i laşi acolo. Da' chestia asta nouă, pe care- 
a descoperit-o el şi-i place-atât de mult, e altceva. E ceva 
care iarna-ţi ţine de cald şi vara, răcoare, şi-ţi aduce pace şi 
te face liber şi-ţi dă mulţumire. Nu poţi doar s-o numeri şi s- 

208 


o pui bine, să nu umble nimeni până-ţi vine iar poftă de ea. 
Trebuie să te străduieşti pentru ea întruna, să n-o uiţi deloc. 
Trebuie s-o ţii la lumină, în văzul lumii, altminteri nici nu 
există. 

— Nu există, ce? zise unchiu' Gavin. 

— Descoperirea asta nouă a lui, zise Ratliff. Să-i zicem 
virtute cetăţenească. 

— Să-i zicem, de ce nu? făcu unchiu' Gavin. Vrei să-i zici 
altfel? Ratliff se uita la unchiu' Gavin cu o curiozitate 
încordată; parc-ar fi aşteptat ceva. Continuă, zise unchiu' 
Gavin. Spuneai ceva. 

Dar ce-o fi fost ce voia să spună n-a mai spus. 

— Da, da, făcu Ratliff. O să vină să te vadă. E obligat; ca 
să se-asigure c-ai s-o recunoşti când ai s-o vezi pe stradă. 

Să se-nvârtească el pe-aici p'ân jur, până către mijlocul 
după-amiezii, să lase timp, cum s-ar zice, să se aşeze prafu'. 
Da' atunci o să vină, ca să vadă ce-a pierdut ieri, omu' care 
s-a pus în cale. 

Aşa că n-am mai plecat la Wyott's Crossing, şi de data asta 
cel cu subestimarea a fost Ratliff. N-a trecut nici juma’ de 
ceas de când se stinsese zgomotul paşilor lui pe scară, că 
uşa se deschise şi intră. Nu şi-a mai scos pălăria neagră 
acum; doar ce-a zis: 

— “Neaţa, dom'lor! Şi-a venit până lângă birou şi a zvârlit 
cheia de la studioul lui Montgomery Ward, şi se-ntorcea să 
plece când unchiu' Gavin a zis: 

— Foarte îndatorat. Am să i-o dau şerifului. Văd că eşti la 
fel ca mine. Nici dumneata nu dai doi bani pe adevăr. Ce te 
interesează e dreptatea. 

— Ce mă-nteresează e Jeffersonul, zise Mr Snopes, 
îndreptându-se spre uşă şi deschizând-o. Trebuie să trăim 
aici. “Neaţa, dom'lor. 


209 


11 
V.K. RATLIFF 


Şi nici de data asta n-a priceput, chiar şezând - şezând 
drept în mijlocul propriului birou, observând intens cum 
Flem Snopes descotorosea Jeffersonul de Montgomery Ward. 
Şi nici acum nu-i puteam spune. 


210 


12 
CHARLES MALLISON 


Orice-o fi fost ce credea Ratliff că urmărea Mr Snopes, nu 
cred că ce s-a apucat unchiu' Gavin să facă îndată după 
aceea l-a ajutat cine ştie ce. Şi de data asta nu mai era nici 
măcar Miss Melisandre Backus, să aibă mama pe cine 
arunca vina, pentru că Miss Melisandre era măritată acum, 
avea un bărbat, un străin, despre care toată lumea, în afară 
de Miss Melisandre (n-am apucat niciodată să aflăm dacă 
tatăl ei, care şedea cât era ziua de mare acolo, afară, pe 
veranda din faţă, cu un pahar de whiskey cu apă-ntr-o mână 
şi un Horaţiu sau Virgil în cealaltă - o combinaţie despre 
care unchiu' Gavin zicea c-ar fi izolat de realitatea rurală a 
Mississippiului de nord şi capete mai tari decât al lui - ştiuse 
sau nu) ştia că-i un mare şi bogat contrabandist de alcool din 
New Orleans. De fapt, ea a refuzat să creadă chiar şi după 
ce l-au adus acasă cu o gaură de glonţ în mijlocul frunţii, 
astupată frumos, pe un dric blindat, în fruntea unui cortegiu 
de limuzine Packard şi Cadillac, cu care nici Hollywoodului 
nu i-ar fi fost ruşine, darămite lui Al Capone. 

Nu, nu-i aşa. Noi n-am ştiut niciodată nici dacă şi ea ştiuse 
sau nu, nici chiar ani de zile după moartea lui, când ea 
rămăsese cu toţi banii şi cu cei doi copii, şi cu proprietatea, 
care-n copilăria ei fusese o fermă de bumbac din Mississippi, 
ca oricare alta, dar pe care el o transformase, o-ngrădise cu 
garduri albe, îi pusese giruete în formă de cal, de arăta 
acuma ca un fel de încrucişare între un club sportiv rustic 
din Kentucky şi-un teren de curse de cai, de la Long Island, 
şi destui prieteni care aveau sentimentul că datoria lor le 
dicta s-o informeze de unde vine în realitate atâta bănet; şi 
cu toate astea, îndată ce se apropiau de subiect, ea-l 
schimba - fata asta brună şi încă zveltă, chiar dacă milionară 
şi mamă a doi copii, şi farmecul ei teribil tocmai aici zăcea, 
în această slăbiciune, această neputinţă, care făcea din orice 


211 


bărbat ce s-apropia de ea un cavaler servant încă-nainte de-a 
avea el timp să se-ntoarcă şi s-o ia la fugă - schimbând vorba 
cu totul, ca şi cum n-ar fi auzit niciodată cum îl chemase pe 
bărbatul ei sau, în realitate, parcă nici n-ar fi existat. 

Vreau să spun că, de data asta, mama nu putea nici măcar 
să mai spună: „De-ar accepta cel puţin să se-nsoare cu 
Melisandre Backus, ea l-ar scăpa de toate astea”, referindu- 
se acum la Linda Snopes, aşa cum înainte se referise la Mrs 
Flem Snopes. Dar cel puţin se gândise să i-o spună, pentru 
că, aproape imediat, nu şi-a mai făcut gânduri pe tema asta. 

— Nu-i nimic grav, îi spuse ea tatii. Mereu acelaşi lucru: 
nu-ţi aduci aminte? În fond, el n-a ţinut niciodată cu- 
adevărat la Melisandre. Vreau să zic... ştii: să ţină-ntr-adevăr 
la ea. Cărţi şi flori, atât. Îmi culegea, cum înfloreau, toate 
speciile de narcise, ca să i le trimeat-acolo, unde-aveau în 
faţa casei două pogoane de grădină numai narcise, şi-mi 
rupea trandafirii cei mai frumoşi, să îi ducă ei, să-i citească 
versuri şezând în hamac. Doar să-i formeze spiritul, asta-i tot 
ce voia. Şi Melisandre era cu cinci ani mai tânără decât el, 
pe când cu asta, el e de două ori cât ea, ar putea să-i fie şi 
bunic. Nu-i nimic mai mult, desigur. 

Şi-atunci tata: 

— He-he-he. Chestia cu formatu', aşa-i; numai că-i vorba 
de spiritu’ lui Gavin, nu de-al ei. Ar fi vorba şi de-al meu, de 
n-aş fi-nsurat şi de nu mi-ar fi frică şi să mă uit măcar la ea. 
Te-ai uitat vreodată la ea? Om eşti şi tu, cu toate că eşti 
femeie. Da, pot să-mi amintesc de-o mulţime de ocazii când 
tata se născuse prea devreme, înainte de-a se fi inventat 
fluieratul golănesc de admiraţie la trecerea unei femei. 

— Isprăveşte, zise mama. 

— Dar, la urma urmei, zise tata, poate că Gavin ar trebui 
salvat din ghearele astea de şaisprezece ani. Ce-ar fi să stai 
de vorbă cu el: să-i spui că-s gata să mă sacrific pe altarul 
familiei... 

— Isprăveşte! Isprăveşte! zise mama. Dac-ai fi măcar 
amuzant. 

— Sunt mai rău, sunt serios, zise tata. Ieri după-amiază la 
Christian, Gavin luase o îngheţată, dar ea mânca dintr-o 

212 


farfurie ceva care trebuie să-l fi uşurat de vreo douăzeci- 
treizeci de cenți. Aşa că, la urma urmei, poate ştie el, Gavin, 
ce face; ea-i destul de nostimă, are farmecul ei, da' încă nu-i 
ca mă-sa: ştii... Şi desenă cu amândouă mâinile prin aer în 
faţa lui o siluetă de clepsidră în timp ce mama îl fixa ca un 
şarpe. 

— Poate că-i preocupat deocamdată să-i formeze formele, 
fără să-şi bată prea mult capul cu spiritul. Şi, cine ştie? 
Poate că-ntr-o bună zi, ea o să se uite la el cum se uita la 
banana aia cu frişcă sau ce-o fi fost ce-i pusese Skeets 
McGowan pe masă-n faţa ei. 

Dar, până să mai spună şi astea, mama plecase. Şi, de 
data asta, cu siguranţă c-avea nevoie de cineva ca Miss 
Melisandre cu toţi prietenii ei (şi dacă-i vorba, de tot 
Jeffersonul), care să pândească şi să-i spună ori de câte ori 
unchiu' Gavin se ducea cu Linda la drugstore la Christian, 
după ieşirea de la şcoală, când Linda lua banană cu frişcă 
sau îngheţată, şi ultima carte de versuri comandată de 
unchiu' Gavin pentru ea zăcea pe marmura mesei în 
îngheţată topită sau în Coca-Cola. Pentru că, după socoteala 
mea, Jeffersonul era prea mic pentru ca un burlac de 
treişcinci de ani, fie el chiar licenţiat în litere de la Harvard, 
sau doctor în drept de la Heidelberg, şi cu păru-ncepând să- 
ncărunţească încă de pe la douăşcinci, să mănânce îngheţată 
şi să citească versuri cu o fată de liceu de şaişpe. Cu toate 
că, dacă tot trebuia să se-ntâmple, poate că treiişcinci de ani 
era vârsta cea mai potrivită la care un burlac putea să-i 
cumpere îngheţată şi să-i citească versuri unei fete de 
şaişpe. I-am spus asta mamei. Nu semăna a glas de şarpe 
pentru că şerpii nu vorbesc. Dar, dacă sfredelu' dentistului 
ar vorbi, exact glasul ăsta l-ar avea: 

— Nu există nicio vârstă mai potrivită sau mai nepotrivită, 
şi mai periculoasă sau mai nepericuloasă, pentru niciun 
burlac, de nicăieri, între trei ani şi optzeci, ca să cumpere 
îngheţată unei fete de şaisprezece, zise ea. Să-i formeze 
spiritul! mai zise. 

Dar când vorbea cu unchiu' Gavin, parcă era miere. Nu, 
parcă nu era nimic, pentru că nu-i zicea nimic. Aştepta să- 

213 


nceapă el. Nu: sta şi aştepta, că ştia c-o să trebuiască să- 
nceapă el. Pentru că Jeffersonul era prea mic. Nu, vreau să 
spun că unchiu' Gavin trăise toată viaţa lui în Jefferson sau 
în orăşele ca ăsta, aşa că nu numai că ştia ce trebuie că se 
vorbea în Jefferson despre el şi Linda Snopes, şi bananele 
alea cu frişcă, şi îngheţata, şi cărţile cu poezii, dar şi că 
mama prea avea prieteni mulţi şi buni, ca să nu fi fost pusă 
la curent. 

Aşa că ea doar sta şi-aştepta. Era sâmbătă. Unchiu' Gavin 
intrase şi ieşise de două ori din birou (Noi tot birou îi ziceam 
când nu ne-auzea mama, pentru că aşa-i zisese şi bunicu'. Cu 
toate că, de la o vreme, nici chiar ea nu mai încerca să-i zică 
bibliotecă!) unde mama şedea la masă făcând o socoteală, 
probabil adunând rufele; intrase şi ieşise de două ori, şi ea 
nici nu se clintise. Atunci el zise: 

— Mă gândeam... C-aşa erau ei. Vreau să zic: credeam că 
erau aşa din cauză că erau gemeni. Adică, presupuneam, 
pentru că alţi gemeni nu cunoscusem, să pot face 
comparaţia. Dar ea nici măcar nu se oprise din adunat. 

— Desigur, zise ea. Chiar şi mâine. Aşa că el ar fi putut să 
şi plece acum, pentru că, evident, fiecare ştia despre ce 
vorbise celălalt. Dar el zise: 

— Îţi mulţumesc. Apoi, către mine: Nu te-aşteaptă afară 
Aleck Sander? 

— Mofturi, zise mama. Orice-o-nvăţa de la tine, despre 
fete de şaişpe ani, va fi cu siguranţă mult mai inocent decât 
o să-nveţe într-o bună zi, chiar de la fetele de şaişpe ani. Să-i 
telefonez eu maică-sii, s-o rog să-i dea voie să vină mâine la 
dejun, sau vrei să-i telefonezi tu? 

— Îţi mulţumesc, zise unchiu' Gavin. Vrei să-ţi vorbesc 
despre chestia asta? 

— Tu vrei? zise mama. 

— Poate c-ar fi mai bine, zise unchiu' Gavin. 

— Crezi că-i necesar? zise mama. 

De data asta, unchiu' Gavin n-a mai zis nimic. Atunci 
mama făcu: All right. 'Te-ascultăm. Şi din nou unchiu' Gavin 
nu spuse nimic. Dar acum era din nou el însuşi. Vreau să zic: 
pân’ acuma avea un aer care semăna destul de mult cu aerul 

214 


pe care-l aveam eu uneori. Dar acum sta privind la ceafa 
mamei, cu părul lui cărunt zburlit, care totdeauna avea 
nevoie să fie tuns, şi cu coada înnegrită a pipei de păpuşoi 
ieşindu-i din buzunarul de la piept şi cu ochii, şi faţa pe care 
nu puteai niciodată citi ce-avea de gând să spună, numai că 
atunci când spunea simţeai totdeauna că spune adevărul, 
doar că se exprima într-un fel cam întortocheat, în care n-ar 
fi făcut-o nimeni altul. 

— Măi, măi, făcu el, dacă o minte atât de puţin făcută 
pentru bârfeală şi murdării ca a ta e-n stare să inventeze şi 
să gândească asemenea lucruri, imaginează-ţi ce trebuie să 
fi făcut pân-acum restul Jeffersonului, experţii. Nu zău, asta 
mă-ntinereşte; când am să ies astăzi în oraş, cred că o să-mi 
cumpăr o cravată roşie. Se uită în ceafa mamei: Iti 
mulţumesc, Maggie, zise. O s-avem nevoie de toată 
bunăvoința de care suntem în stare. A scăpa Jeffersonul de 
Snopeşi e o problemă dramatică, un caz de forţă majoră, o 
datorie. A scăpa un Snopes de Snopeşi e un privilegiu, o 
cinste, o mândrie. 

— În special când e vorba de-o femeiuşcă de şaisprezece 
ani, zise mama. 

— Da, zise unchiu' Gavin. Negi? 

— Am încercat cumva? 

— Da, ai încercat. Se apropie de ea repede şi-i puse mâna 
pe creştet, continuând să vorbească: Şi fii binecuvântată c-ai 
încercat. Te-ai străduit întotdeauna să negi că femeia ar 
avea instinctul acela blestemat de respectabilitate rigidă, de- 
a ţine sub papuc, care-i, în fond, coloana vertebrală a 
oricărei culturi neajunse încă la decadenţă, şi rămâne 
viguroasă şi sănătoasă numai atâta vreme cât mai poate 
produce specimene  incorigibil  ireconciliabile, având 
temeritatea s-o atace, s-o desfidă, s-o nege - ca tine...! Şi o 
clipă am crezut amândoi c-o să se aplece s-o sărute; poate c- 
am crezut toţi trei. Dar n-a făcut-o; în orice caz, mama zise: 

— Isprăveşte! Lasă-mă-n pace! Hotărăşte-te odată: vrei sã- 
i telefonez eu sau o faci tu? 

— Îi telefonez eu, zise el. Se uită la mine: Două cravate 
roşii: una pentru tine. Aş fi vrut să ai şi tu şaisprezece ani. [i 

215 


trebuie un cavaler. 

— Dacă având şaisprezece ani ar trebui să fac pe cavalerul 
ei, îmi pare bine că n-am, zic eu. Ea îşi are deja cavalerul ei, 
Matt Levitt. A luat Mănuşa de Aur la Chicago sau pe undeva, 
anul trecut. Şi ştie încă să tragă. l-ar face şi plăcere. Nu, 
mulţumesc, nu-i de mine. 

— Asta ce mai e? zise mama. 

— Nimic, zise unchiu' Gavin. 

— Atunci înseamnă că nu l-ai văzut boxând, zic eu. Altfel 
n-ai zice nimic. Eu l-am văzut o dată. Cu Preacher Birdsong. 

— Şi, mă rog matale, care dintre amicii tăi sportivi e 
Preacher Birdsong? zise mama. 

— Nu face sport, zic eu. Stă la ţară. A-nvăţat boxul în 
Franţa, în timpul războiului. El şi cu Matt Levitt... 

— Dă-mi voie, zise unchiu' Gavin. El... 

— Care el? făcu mama. Rivalul tău? 

—...E din Ohio, zise unchiu' Gavin. E absolvent al şcolii 
ăleia noi de mecanici a lui Ford, şi întreprinderea l-a trimis 
aici ca mecanic la garajul reprezentanţei... 

— Ăla cu maşina de curse galbenă scundă, zic eu. 

— O plimbă şi pe Linda? zise mama. 

— ...Şi cum Jeffersonul nu-i cine ştie ce mare, şi cum doi 
ochi are şi el, mai curând sau mai târziu trebuia s-o- 
ntâlnească, probabil pe-undeva între casa ei şi şcoală; cum e 
bărbat şi de douăşunu de ani, n-a pierdut vremea, a făcut 
cunoştinţă cu ea; Mănuşa de Aur, pe care-o fi cucerit-o de- 
adevărat sau a inventat-o pe-undeva pe drum, pare că i-a 
înlăturat eventualii rivali... 

— Afară de tine, zise mama. 

— Asta-i tot, zise unchiu' Gavin. 

— Afară de tine, zise mama. 

— Poate să aibă cu vreo cinci ani mai mult ca ea, zise 
unchiu' Gavin. Eu am de două ori vârsta ei. 

— Afară de tine, zise mama. Nu cred c-ai s-apuci să 
trăieşti atâta cât s-ajungi de două ori vârsta unei femei, 
oricâţi ani ar avea ea. 

— All right, zise unchiu' Gavin. Ce spuneam? A scăpa 
Jeffersonul de Snopeşi e-o datorie; a scăpa un Snopes de 

216 


Snopeşi e-un privilegiu. 

— O cinste, ai zis, făcu mama. O mândrie. 

— All right, spuse unchiu' Gavin. O plăcere, să zicem. Eşti 
mulţumită? 

Asta a fost tot, atunci. Pe urmă a venit tata, dar din ce-a 
avut mama să spună, nu era mai nimic să nu fi ştiut el 
dinainte, aşa că nu i-a rămas nimic de făcut decât s-aştepte 
fluieratul admirativ şi golănesc care nu fusese încă inventat; 
până a doua zi după dejun, de fapt. 

Ea a sosit puţin după douăsprezece, exact cam pe vremea 
când ar fi trebuit să sosească de la biserică, dac-ar fi fost la 
biserică. Se prea poate chiar să fi fost, pentru că purta 
pălărie, sau poate c-o pusese maică-sa s-o poarte, pentru 
mama, apărând pe strada noastră de după colţ, alergând. 
Am văzut atunci că pălăria era puţin într-o parte, parcă s-ar 
fi agăţat sau prins de ceva în trecere, şi că-şi ţinea un umăr 
cu mâna cealaltă. Am văzut atunci pe faţa ei că era 
furibundă. Era şi speriată, dar acum, intrând pe poartă, era 
doar furioasă, mai ţinându-şi umărul cu mâna, dar nu 
alergând, mergând, mergând repede şi înfipt, privirea 
furibundă începând să facă loc celei speriate. Apoi 
amândouă privirile îngheţară în ceva cu totul altfel, pentru 
că trecea maşina, venind cu viteză de după colţ - maşina de 
curse a lui Matt Levitt, pentru că mai erau prin partea 
locului acum şi alte maşini de curse scunde, dar asta era 
singura cu claxon sau două goarne cu tambure mari duble, 
care sunau pe două note când apăsai pe buton, trecând 
repede pe lângă noi; şi deodată parc-am mirosit ceva, am 
prins un iz de ceva, o secundă numai, iz pe care altă dată, 
cândva, n-am să-mi pot da seama dacă l-am mai întâlnit 
vreodată sau nu; maşina trecând şi Linda, cu mâna puţin 
îndoită ţinând încă umărul şi respirând încă agitat, chiar 
dacă pe faţa ei era acum mai mult spaimă, urcând ţeapănă şi 
repede pe verandă, unde mama şi unchiu' Gavin o aşteptau. 

— Bună dimineaţa, Linda, zise mama. Ţi-ai rupt mâneca. 

— S-a agăţat de-un cui, zise Linda. 

— Văd, rosti mama. Hai sus la mine s-o scoţi şi să ţi-o 
prind. 

217 


— N-are importanţă, zise Linda. Dacă aveţi un bold... 

— Atunci ia acul şi coase-o singură, în timp ce eu mă duc 
să văd de masă, zise mama. Ştii să coşi, nu-i aşa? 

— Da, doamnă, zise Linda. Aşa că s-au dus sus, în odaia 
mamei, şi unchiu' Gavin şi cu mine ne-am dus în birou, aşa 
că tata a avut când să-i spună: 

— A molestat-o careva cumva până s-ajungă aici? Ce-i cu 
tine, băiete? Unde ţi-s lancea şi spada? Unde ţi-e calu’ 
bălan? Pentru că atunci când a trecut Matt prima dată n-a 
sunat din claxonul lui cu două tonuri, aşa că nimeni nu ştia 
la ce s-aştepta Linda s-audă când ciulea urechile şezând la 
masă cu mâneca rochiei cusută la loc cum trebuie, dar parcă 
era treabă făcută de-o fetiţă de zece ani, şi faţa ei tot 
speriată arăta şi încremenită. Pentru că atunci noi nu ne 
dădusem încă seama. Vreau să zic că ea avea atâtea de făcut 
deodată: să lase impresia că dejunul îi făcea plăcere şi să nu 
uite cum trebuie să se poarte într-o casă străină faţă de 
oameni care nu-i ofereau niciun motiv deosebit să creadă că 
o vor agrea şi-n acelaşi timp să se-ntrebe ce figură de-a lui 
Matt Levitt o să urmeze fără să lase să i se vadă pe faţă ce- 
avea în cap. Vreau să spun: trebuia să se-aştepte la cele ce- 
aveau să se-ntâmple şi-apoi, chiar în timp ce se-ntâmplau să 
lase impresia că mănâncă şi să spună „Da, doamnă” şi „Nu, 
doamnă” la ce-i vorbea mama, şi cu maşina aia joasă de 
curse iarăşi trecând pe stradă şi claxonând de data asta cu 
claxonul ăla cu două tonuri prin faţa casei, şi tata ridicând 
deodată capul şi trăgând zgomotos pe nas şi-ntrebând: 

— Ce miros se simte? 

— Miros? făcu mama. Ce miros? 

— Ăsta, zise tata. Ceva ce n-am mai mirosit pe-aici... de 
când, Gavin? Pentru că acuma înţelegeam despre ce voia să 
vorbească tata, chiar dacă pe vremea aia nu mă născusem 
încă şi ştiam doar din ce-mi povestise văru' Gowan. Mama 
ştia şi ea. Vreau să zic, îşi aducea aminte, pentru că-l auzise 
şi pe celălalt, când cu maşina cu eşapamentul deschis a lui 
De Spain. Adică, chiar dacă nu ştia destul ca să poată face o 
legătură între claxonul cu două tonuri şi Matt Levitt, tot ce- 
avea de făcut era să se uite la Linda şi la unchiu' Gavin. Sau 

218 


poate că la unchiu' Gavin era de-ajuns: avantajul de-a fi 
geamăn cu cineva. Pentru că ea zise: 

— Charley! Şi tata: 

— Poate că Miss Snopes o să vrea să mă scuze de data 
asta. Vorbea cu Linda acum. Vedeţi, de câte ori vine la noi la 
masă o fată frumoasă, cu cât e mai frumoasă, cu-atât încerc 
să fac glume, ca să mai vrea să vină şi altă dată. De data 
asta am întrecut măsura. Aşa că, dacă Miss Snopes o să mă 
ierte c-am întrecut măsura cu glumele, am s-o iert şi eu, că-i 
prea frumoasă. 

— Drăguţ, zise unchiu' Gavin. Chiar dacă nu-i excesiv de 
fină, n-are ghimpi, ca glumă. Hai să ieşim pe verandă, că-i 
mai răcoare, Maggie. 

— Să ieşim, zise mama. Şi eram toţi, în picioare, în hol, 
uitându-ne la Linda. Pe faţa ei nu citeai acum numai spaima 
de-a fi, ca fată de şaisprezece ani, pentru prima oară în casa 
unor oameni cu părerea despre ea - şi nu una bună - gata 
făcută. Nu-mi dădeam seama ce era. Dar mama îşi dădea, 
poate pentru că ea la mama se uita. 

— Cred c-ar fi mai răcoare în salon, zise mama. Să 
mergem acolo. Dar era prea târziu. Auzeam claxonul, nu 
pierdeam o notă: „ta Ta ta Ta ta Ta” din ce în ce mai tare, 
până ce trecu de casa noastră şi tot aşa, fără să scăpăm o 
notă, se stinse, pieri, şi Linda, cu ochii încremeniţi la mama, 
plini de disperare, o secundă sau două. Pentru că şi ea - 
disperarea - pieri; poate că fusese numai ceva semănând a 
disperare, o clipă, apoi trecuse, şi din nou faţa ei era doar 
încremenită. 

— Trebuie să plec, zise... Vă... vă rog să mă scuzati, 
trebuie... Apoi, în cele din urmă, reuşi oarecum să-şi revină: 
Mulţumesc pentru dejun, doamnă Mallison, zise. Mulţumesc 
pentru dejun domnu' Mallison, mulţumesc pentru dejun, 
domnu' Gavin, şi se şi îndrepta spre masa pe care-şi pusese 
pălăria şi poşeta. Dar e-adevărat că nici nu mă aşteptasem 
să-mi mulţumească şi mie. 

— Să te conducă Gavin cu maşina până acasă, zise mama. 
Gavin... 

— Nu, nu, zise ea. N-am... n-are... Şi gata, plecase, ieşind 

219 


pe uşa din faţă, pe alee, spre poartă, aproape alergând 
iarăşi, apoi ieşi pe poartă şi acuma alerga de-a binelea c-o 
disperare stăpânită, fără să se uite-napoi. Şi dispăru. 

— Gavin, băiete, făcu tata. Pierzi teren. Data trecută-ţi 
aleseseşi un erou din războiul hispano-american cu un 
E.M.F. de sport. Acum, tot ce-ai găsit e un boxer amator cu 
Mănuşa de Aur şi c-o maşină de curse meşterită de el. Bagă 
de seamă ce faci, dragul meu, să nu te pomeneşti data 
viitoare c-un cercetaş cu bicicletă, care să te provoace la 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

— Ce? făcu mama. 

— Tu ce-ai face, zise tata, dac-ai avea douăşunu de ani şi- 
ai fi mecanic la un garaj, şi-ai munci până la şase seara, şi-un 
stricat bătrân cu păru' alb i-ar tăia calea iubitei tale-n fiecare 
după-amiază, când trece de la şcoală spre casă, şi-ar 
ademeni-o în taverne cu răcoritoare, şi-ar îndopa-o cu 
îngheţată? Pentru că de unde poate şti el că tot ce vrea 
Gavin e doar să-i formeze spiritul? 

Numai că n-a mai fost în fiecare după-amiază. N-a mai fost 
în nicio după-amiază. Nu ştiu cum s-a-ntâmplat, cum s-a 
făcut: fie că ea i-a trimis vorbă să nu mai încerce unchiu' 
Gavin s-o întâlnească la ieşirea de la şcoală, fie că venea şi 
pleca pe drumul din dos, pe unde nu putea s-o vadă, fie că 
poate la urma urmei o vreme nu s-a mai dus la şcoală deloc. 
Pentru că ea mergea la liceu şi eu la gimnaziu, aşa că nu era 
niciun motiv ca să ştiu dacă mai mergea la şcoală sau nu. 

Sau, chiar dacă mai era în Jefferson, dacă-i vorba. Pentru 
că-l văzusem din când în când pe Matt Levitt în maşina lui de 
curse după-amiază când se închidea garajul şi uneori se- 
ntâmplase să fie şi Linda cu el, sau din când în când seara 
ducându-se şi întorcându-se de la cinematograf. Dar acuma 
nu. El, sau era singur în maşină, sau cu vreun băiat sau 
bărbat. Dar din câte ştiu, nici Matt n-a mai întâlnit-o, cum n- 
a-ntâlnit-o nici unchiu' Gavin. 

Şi de la unchiu' Gavin nu puteam scoate nimic. De obicei, 
când ieşeam de la şcoală, îi vedeam, pe el şi pe Linda, 
înăuntru la drugstore la Christian mâncând îngheţată, şi 
dacă mă vedea, el sau amândoi, îmi făcea semn să intru şi 

220 


mâncam îngheţată toţi trei. Dar asta era tot ce se schimbase 
la el - faptul că nu mai aveam niciun motiv să mă uit la 
Christian în drugstore când treceam. Pe urmă, într-o zi - 
într-o vineri -, el şedea înăuntru la o masă aşteptând şi 
uitându-se să-mi facă semn să intru, şi, cu toate că nu era 
decât o singură farfurie pe masă, credeam că Linda se 
dusese probabil la parfumuri sau la raftul cu reviste şi, chiar 
şi după ce intrasem şi el mi-a zis: 

— Eu am luat de piersici. Tu ce iei? Tot mă mai aşteptam 
ca Linda să apară de pe unde-o fi fost, de după un raft sau 
ceva. 

— Fragi, am zis. Pe masă era ultima carte - era un John 
Donne - pe care-o comandase pentru ea. 

— Ca să i-o trimit cu poşta aici, în Jefferson, m-ar costa 
zece cenți, cât m-ar costa dac-aş trimite-o la Memphis, zise 
el. Dacă-ţi plătesc îngheţata şi-ţi dau zece cenți, vrei să treci 
să i-o laşi când te duci acasă? 

— All right, i-am răspuns. 

La venirea lui la Jefferson, Mr Snopes luase casa cu chirie. 
Apoi trebuie c-o cumpărase, pentru că, de când ajunsese 
vicepreşedintele băncii, începuse s-o repare. Era vopsită 
acum, şi bănuiesc că arborele de glicină din curtea laterală 
Mrs Snopes pusese să-l planteze, şi când am intrat pe poartă 
m-a chemat Linda şi-am văzut hamacul sub arbore. Glicina 
era încă în floare şi-mi aduc aminte cum arăta sub ea cu 
părul negru, pentru că avea ochii ca albastrul florilor şi 
rochia aproape exact de aceeaşi culoare: stătea lungită-n 
hamac şi citea, şi m-am gândit: Unchiu' Gavin n-avea nevoie 
să-i trimită cartea asta pentru că n-o terminase încă pe 
cealaltă. Pe urmă am văzut jos, sub hamac, restul cărţilor de 
şcoală, şi ce citea ea era geometria, şi mă-ntrebam: dac-ar 
şti Matt Levitt că-n loc să se plimbe cu el preferă să citească 
la geometrie ar fi mai mulţumit decât dac-ar şti-o cu unchiu' 
Gavin mâncând îngheţată? 

Aşa că i-am dat cartea şi m-am dus acasă. Asta era vineri. 
A doua zi, sâmbătă, m-am dus la meciul de baseball şi apoi 
am trecut pe la birou să mă-ntorc cu unchiu' Gavin acasă. 
Am auzit picioare urcând pe scară, erau mai mult de două, 

221 


parcă se-mbrânceau urcând, şi-am auzit şi-o respiraţie 
gâfâită şi un fel de şuşotit, apoi uşa se trânti de perete şi 
intră Matt Levitt ca o furtună, ţinând ceva la subsuoară, 
trântind uşa după el ca să-mpiedice pe cine-o fi fost care voia 
să mai intre, ţinând-o închisă cu genunchiul îndoit şi căutând 
pe pipăite zăvorul sub clanţă şi-l împinse. Apoi se-ntoarse. 
Era băiat frumos. N-arăta nici bine dispus, nici fericit, arăta 
cum zicea Ratliff - vesel, veselia unui tip sigur de el care n- 
aflase pân-acum că se inventase îndoiala. Dar acum nici 
măcar vesel nu mai arăta, şi luă cartea - era scrisă de John 
Donne, cea pe care i-o dusesem Lindei ieri - şi, când a 
zvârlit-o pe birou, foile i s-au desfăcut şi s-au rupt, şi-au 
zburat, şi s-au împrăştiat până jos, pe duşumea. 

— Ei, îţi place? zise Matt, venind pe după biroul de la care 
unchiu' Gavin se ridicase. Nu-ncerci să faci uz de pumni? Ai 
dreptate, nu eşti cine ştie ce luptător, aşa-i? Nu-i nimic. N-o 
să te nenorocesc. O să-ţi las câteva vânătăi şi o să-ţi înviorez 
memoria. Nu, n-a tras tare, nu părea să tragă tare, pumnii 
lui păreau că nu se deplasează mai mult de zece - 
doisprezece centimetri, aşa că n-ai fi zis că din cauza lor îi 
dăduse sângele pe nas şi pe gură lui unchiu' Gavin; ţi se 
părea mai curând că i-l şterge; îi trăsese două sau poate 
chiar trei lovituri, până să mă reped s-apuc bastonu' gros al 
bunicului de-acolo de unde rămăsese, în cuier, după uşă, şi 
să-l ridic să-i dau una-n cap pe la spate lui Matt, din toate 
puterile. 

— Hei, Chick! făcu unchiu' Gavin. Lasă-l jos! Lasă-l jos! 
Dar, cu toate astea, nu l-aş fi crezut pe Matt în stare să se 
mişte cu-atâta iuţeală. Poate că de-aici venea Mănuşa de 
Aur. În orice caz, se-ntorsese şi-apucase bastonul şi mi-l 
smucise încă-nainte de a-mi da eu seama, şi bineînţeles c-am 
crezut c-acuma o să dea cu el în mine, sau în unchiu' Gavin, 
sau poate-n amândoi, aşa că mă şi aplecasem să m-arunc în 
picioarele lui, când el întinse bastonul ca pe-o puşcă cu 
baioneta la ţeavă, şi vârful îmi atinse pieptul chiar sub 
beregată, parcă nu m-ar fi oprit în loc, parcă m-ar fi ridicat 
de jos ca pe-o cârpă sau o bucată de hârtie. 

— N-ai noroc, puştiule, zise. N-a fost rău deloc; păcat că ți- 

222 


a făcut semn unchi-tu să-ncerci. Şi aruncă bastonul în colţ şi 
trecu pe după mine, spre uşă, şi, pentru prima dată, de-abia 
acuma, ne dădeam seama că cine-o fi fost ăl' pe care-l 
încuiase afară mai bătea în uşă, şi trase zăvorul, şi-o 
deschise, apoi se dădu înapoi când Linda intră ca o vijelie, 
da, exact, ăsta-i cuvântul: vijelie; şi, fără să se uite la unchiu' 
Gavin sau la mine, se răsuci-n călcâie şi-l pălmui pe Matt de 
două ori, întâi cu stânga şi pe urmă cu dreapta, gâfâind şi 
ţipând, în acelaşi timp: 

— Idiotule! Boule! Vită ignorantă! Pui de curvă ignorant şi 
bădăran! Ceea ce era pentru prima oară când auzeam aşa 
ceva din gura unei fete de şaisprezece ani. Nu: prima oară c- 
auzeam din gura unei femei, stând acolo înfruntându-l pe 
Matt şi plângând acum în hohote, prea furioasă ca să mai 
ştie măcar ce să facă, să-l mai pălmuiască sau să-l înjure, 
când unchiu' Gavin veni pe după birou atingând-o uşor cu 
mâna şi zicându-i: 

— Linişteşte-te! Linişteşte-te! Şi ea se întoarse şi-şi aruncă 
braţele pe după gâtul lui şi-şi lipi obrazul de cămaşa pe care 
picura sânge, plângând şi zicând: 

— Domnu' Gavin, domnu' Gavin, domnu' Gavin. 

— Deschide uşa, Chick, zise unchiu' Gavin. Am deschis-o. 
Pleacă de-aici, băiete! zise unchiu' Gavin. Pleacă! Şi Matt 
plecă. Începusem să-nchid uşa: Şi tu, zise unchiu' Gavin. 

— Mă rog? 

— Pleacă şi tu, zise unchiu' Gavin ţinând-o pe Linda la 
pieptul lui, tremurând şi plângând lipită de el, şi sângele din 
nas picura acum pe ea. 


223 


13 
GAVIN STEVENS 


— Hai, i-am zis. Pleacă şi tu! 

A plecat, şi am rămas acolo ţinând-o în braţe. Sau mai 
curând ea mă ţinea pe mine, mă strângea destul de tare, 
tremurând şi înecându-se, plângând cu hohote, îngropându- 
şi faţa în cămaşa mea, că acum simţeam cum mi se umezea 
pieptul cămăşii. Eram, cum ar fi zis Ratliff, chit, pentru că 
ceea ce victorienii numeau vinul roş al nasului meu îi pătase 
umărul rochiei. Aşa că, atunci când mi-am putut elibera o 
mână atât cât s-o întind peste umărul ei, s-apuc batista din 
buzunarul de la piept, am încercat să fac ceva să opresc 
sângele, până când îmbrăţişarea ei a slăbit destul ca să pot 
ajunge la robinetul de apă rece. 

— Linişteşte-te, i-am zis. Nu mai plânge. Dar ea plângea 
mai tare, strângându-mă, zicând: 

— Domnu' Gavin, domnu' Gavin. Oh, domnu' Gavin. 

— Linda, i-am zis. M-auzi? N-a răspuns, doar mă strângea- 
n braţe; am simţit-o cum dădea din cap că da la pieptul meu: 
Vrei să te măriţi cu mine? 

— Da! zise ea. Da! AlI right! All right! 

De data asta am apucat-o de bărbie şi i-am ridicat capul cu 
sila până ce m-a privit în ochi. Ratliff îmi spusese că ochii lui 
McCarron erau cenuşii, probabil acelaşi cenuşiu dur ca al lui 
Hub Hampton. Ai ei nu erau cenuşii deloc. Erau de un 
albastru profund de zambilă, cum îmi imaginasem 
dintotdeauna că trebuie să fi arătat marea violetă a lui 
Homer. 

— Ascultă-mă, i-am zis. Vrei să te măriţi? 

Da, ele n-au nevoie de spirit decât pentru conversaţie, 
pentru relaţii sociale. Şi am întâlnit unele care aveau farmec 
şi tact fără să aibă spirit. Pentru că atunci când au de-a face 
cu bărbaţi, cu fiinţe umane, n-au nevoie decât de instinct, de 
intuiţie, până a nu începe să se tocească, să se-mbâcsească, 


224 


şi sunt în stare de-o infinită capacitate de devotament, 
netulburată şi nezdruncinată de morala rece şi de fapte şi 
mai reci. 

— Vrei să zici că nu-s obligată? făcu ea. 

— Fireşte că nu eşti. Niciodată, dacă nu vrei. 

— Nu vreau să mă mărit cu nimeni! zise ea, strigă 
aproape. Din nou se aruncă de gâtul meu cu obrazul iarăşi în 
amestecul umed de sânge şi lacrimi care părea acum să 
constituie plastronul cămăşii şi cravata: Cu nimeni, zise ea. 
Eşti tot ce am, tot în ce pot avea încredere! Te iubesc! Te 
iubesc! 


225 


14 
CHARLES MALLISON 


Când a ajuns acasă, pe obraz era curat. Dar la nas şi la 
buze mai avea semne, şi din cămaşă, şi cravată nu mai era 
nimic de făcut. Decât c-ar fi putut să-şi fi cumpărat unele 
noi, pentru că sâmbătă prăvăliile erau încă deschise. Dar n-a 
cumpărat. Poate că pentru mama ar fi fost tot una; poate că 
ăsta-i unul din ălelalte lucruri pe care trebuie să le accepţi 
când eşti geamăn. Şi, da, dom'le, dacă sfredelul dentistului 
ar vorbi, exact glasul mamei l-ar avea, după ce-a isprăvit de 
râs şi de strigat: 

— Ei drăcia dracului, Gavin, ei drăcia dracului, ei drăcia 
dracului! Şi unchiu' Gavin se duse sus să-şi pună o cămaşă 
curată şi-o cravată pentru cină: Să-i formeze spiritul, făcu 
mama. 


Ai fi zis că-i în stare să suporte orice, afară de bătaie şi de 
sânge pe nas. Ai fi zis că, dacă Mr de Spain nu l-ar fi trântit 
atunci, în aleea din dos, la balul ăla de Crăciun, şi-ar fi putut 
reveni din chestia cu Mrs Snopes, fără să se mai simtă 
obligat să-i formeze Lindei spiritul. Şi-ai fi zis că, dacă Matt 
Levitt n-ar fi venit la birou să-l umple de sânge, s-ar fi oprit 
acolo cu spiritul Lindei şi n-ar mai fi avut de-a face cu el. 

Aşa că nu s-a oprit, pentru că n-a putut. Dar cel puţin a 
scăpat de Matt Levitt. Asta a fost în primăvară. Era ultimul 
ei an de şcoală, urma să absolve în mai, şi în fiecare după- 
amiază din zilele de lucru o vedeam trecând pe stradă, 
întorcându-se de la şcoală cu câteva cărţi sub braţ. Dar, 
dacă printre ele era vreuna de poezie, nu ştiu, pentru că 
acuma, când ajungea la drugstore la Christian, nici capul 
măcar nu-l întorcea spre uşă, mergea drept înainte privind în 
faţa ei, cu nasul puţintel în sus, ca un câine de vânătoare 
înainte de-a încremeni când ajunge la doi paşi de vânat; 
mergea mai departe, ca şi cum ar fi văzut lumea, Jeffersonul, 


226 


piaţa, ar fi văzut totul foarte bine, pentru că-n clipa aia, în 
orice clipă, trebuia să meargă pe, printre şi prin ceva, aşa că 
putea foarte bine să fie Jeffersonul şi lumea din Jefferson, şi 
piaţa din Jefferson, şi orice altceva, dar atâta tot. 

Pentru că acuma unchiu' Gavin nu mai era, ca din 
întâmplare, pe undeva prin jur. Dar, dacă nu mai era unchiu' 
Gavin, care să şadă în faţa ei la masa cu placă de marmură 
de la Christian, privind-o cum mănâncă, dintr-un pahar cu 
picior ceva care-l costa pe puţin cinşpe sau douăj' de centi, 
nu mai era nici Matt Levitt. Nici el, nici maşina lui scundă de 
curse, pentru că acum maşina de curse era goală, numai cu 
Matt, şi-n zilele de lucru, după ce se-nchidea garajul, se târa 
pe străzi şi prin piaţă-n viteza-ntâi paralel cu Linda şi puţin 
în urmă, în drumul spre cinematograf, unde acuma ea se 
ducea cu o fată, sau poate cu două, sau chiar trei, tot cu 
capu' sus, fără să se uite la el măcar o dată, în timp ce 
maşina de curse se târa la cotul ei, şi eşapamentul deschis 
făcea poca-poca, poca-poca, până la cinematograf, unde cele 
două sau trei, sau patru fete intrau. Atunci maşina pornea în 
goană în jurul blocului de case, ca să se-ntoarcă cu 
eşapamentul deschis duduind cât putea de tare, trecând pe 
strada de lângă cinematograf, apoi din nou prin faţă, şi din 
nou pe după bloc şi pe strada laterală, şi de data asta era 
Otis Harker, care-i succedase lui Grover Cleveland Winbush 
ca agent de noapte, după ce Grover Cleveland ieşise la 
pensie din cauza a ceea ce Ratliff numea tulburare de 
vedere, aşteptând la colţ şi urlând la Matt, dar sărind în 
acelaşi timp în lături, ca să nu-l calce. 

lar duminica prin piaţă, cu eşapamentul deschis complet, 
şi Mr Buck Connors, agentul de zi, urlând după el. Şi-acuma 
el - Matt - se plimba cu o fată, o fată de la ţară, pe care-o 
găsise pe undeva, cu maşina gonind şi duduind pe străzi 
dosnice, până în cea mai îndepărtată, ca să treacă încet şi 
zgomotos prin faţa casei Lindei, ca şi cum singurul şi unicul 
simbol al iubirii deşarte sau cel puţin al dorinţei sau poate 
doar al decepţiei, posibil în Jefferson, era un eşapament de 
automobil; singura şi unica manifestare pe care dragostea 
sau, oricum, dorinţa erau în stare s-o întruchipeze în 

227 


Jefferson era să treci încet pe lângă o anumită casă, cu 
eşapamentul complet deschis, aşa ca el sau ea să ştie cine 
trece oricât s-ar trudi să nu se uite pe fereastră. 

Totuşi, la ora aia, Mr Connors trimisese să-l cheme pe 
şerif în persoană. Zicea - Mr Connors - că la-nceput se 
gândise să-l trezească pe Otis Harker să-l cheme-napoi în 
oraş, în ajutor, da' când a auzit Otis că ce voia Mr Connors 
era să-l oprească pe Matt, n-a vrut nici măcar să se dea jos 
din pat. Mai târziu, după toate astea, l-a-ntrebat cineva pe 
Matt dac-ar fi dat cu maşina şi peste Mr Hampton, şi Matt a 
zis, urlând, că era ca nebun: 

— Să dau peste el? Peste Hub Hampton? Să-mi împroşc 
maşina mea de-abia vopsită cu maţele alea puturoase? 

Dar la ora aia nu mai era nevoie de Mr Hampton pe 
chestia cu eşapamentu' deschis, pentru că Matt ieşise 
imediat din oraş, poate ca s-o ducă acasă pe fată; în orice 
caz, către miezul nopţii, au telefonat după Mr Hampton să 
trimită pe cineva la Caledonia, unde Matt se bătuse rău cu 
Anse McCallum, unul dintre băieţii lu' Mr Buddy McCallum, 
şi Anse smulsese un par dintr-un gard, sau, în fine, ceva, şi l- 
ar fi omorât pe Matt, dacă nu i-ar fi apucat oamenii pe 
amândoi să-i ţină pân-au telefonat după şerif şi i-a dus pe 
amândoi în oraş, şi i-a băgat la închisoare, şi a doua zi 
dimineaţă a venit Mr Buddy McCallum cu picioru' lui de 
lemn şi a plătit, şi i-a scos pe-amândoi, şi i-a dus pe terenu' 
viran din dosul grajdului de catâri a lui I.O. Snopes şi i-a zis 
lui Anse: 

— All right. Dacă tu nu eşti în stare să faci o bătaie 
cinstită fără să pui mâna pe par, am să-mi scot picioru' şi-am 
să-ţi arăt eu bătaie. 

Aşa că iar s-au bătut, de data asta fără par, sub ochii lu' 
domnu' Buddy şi alţi câţiva care se strânseseră să se uite, şi 
nici acum Anse nu era de calibrul lui Matt-Mănuşă de Aur, 
dar de lăsat, nu s-a lăsat şi-n cele din urmă Mr Buddy însuşi 
a zis: 

— All right, ajunge! Şi i-a spus lui Anse să se spele pe faţă 
la troacă şi p'ormă să se ducă s-aducă maşina, şi lui Matt i-a 
spus: Şi socot c-a venit vremea s-o iei din loc. Da' nu mai era 

228 


nevoie nici de asta acuma: de la garaj i-au trimis vorbă lui 
Matt, că l-au dat afară, şi Matt a zis: 

— Dat afară pe dracu’. Plec eu. Spune-i ticălosului ăluia să 
vină aici, să-mi zică-ntre patru ochi că m-a dat afară. Şi la 
ora aia era şi Mr Hampton de faţă, înalt, pântecos, uitându- 
se la Matt cu ochii lui mici şi duri. 

— Unde dracu' mi-e maşina? făcu Matt. 

— E-acas' la mine, zise Mr Hampton. Am pus de-a dus-o 
acolo azi-dimineaţă. 

— Ehei, făcu Matt. N-ai noroc, ăă? A venit McCallum şi m- 
a scos până n-ai apucat s-o vinzi şi să vâri banii-n buzunar, 
ăă? Ce-ai să zici când m-oi duce pân-acolo să mă sui în ea şi 
s-o pornesc? 

— Nimic, băieţaş, făcu Mr Hampton. Şterge-o când ai 
poftă! 

— Chiar acuma am, zise Matt. Şi, când oi pleca din 
împuţitu' vostru de oraş, am s-apăs pe accelerator până-n 
fund, şi cu eşapamentu' deschis pe deasupra. Şi poţi să ţi-o 
vâri şi p-asta, da’ nu în buzunar. Ei, ce zici? 

— Nimic, băieţaş, făcu Mr Hampton. Eu îţi propun o- 
nvoială. Du-te cu eşapamentu' deschis tot drumu’ pân’ la 
hotaru' ținutului şi treci şi zece paşi dincolo de el, şi n-am să 
las pe nimeni să se lege de tine, dacă-mi promiţi că nu te mai 
întorci niciodată. 

Şi asta a fost tot. Era într-o luni, zi de târg; parcă se- 
adunase tot ţinutu', parcă venise la oraş doar ca să stea mut 
în jurul pieţei şi să se uite la Matt cum o traversează pentru 
ultima oară, cu valiza de carton cu care venise la Jefferson 
pe banchetă alături de el şi cu eşapamentul deschis 
păcănind şi duduind; nimeni care să-i facă un semn de drum 
bun, şi nici Matt uitându-se la careva dintre noi: doar 
suspendarea asta de activitate calmă şi mută pentru maşina 
mică şi stridentă, pornind încet şi gălăgios, zornăitor şi 
duduind, şi sfidând, dar, în acelaşi timp, având un aer tot 
atât de efemer şi de inocent, şi de fragil ca o jucărioară de 
copil, un dar de ziua naşterii, aşa că, uitându-te la ea, îţi 
dădeai seama că probabil n-o s-ajungă niciodată în Memphis, 
ce să mai vorbim de Ohio; şi a traversat piaţa, şi a luat-o pe 

229 


strada care la marginea oraşului devine şoseaua spre 
Memphis, vacarmul eşapamentului  reverberându-se în 
ecouri, amplificat între ziduri de-o mie de ori acum, depăşind 
disproporționat mărimea, masa minusculei şi şubredei 
maşini care-l producea; şi noi - unii dintre noi - gândindu-ne 
cum cu siguranţă acuma o să treacă încet şi duduind pentru 
ultima oară cel puţin pe lângă casa Lindei Snopes. Dar n-a 
trecut. A mers drept înainte, din ce în ce mai repede, pe 
strada principală, pustie şi ea, pentru moment, parcă şi ea s- 
ar fi golit pentru trecerea lui, şi a lăsat în urmă şi ultimele 
case, unde oraşul se isprăveşte şi-ncepe câmpul, spaţiu 
primăvăratic al pădurilor şi ogoarelor, unde chiar şi 
vacarmul sfidător al eşapamentului devine meschin şi fad, ca 
să fie-n cele din urmă absorbit. 

Vasăzică eram, cum zicea tata - către unchiu' Gavin - cu 
unu mai puţin. Şi venise luna mai şi toată lumea ştia că 
Linda Snopes va fi prima din anul ei care să devină studentă, 
să-şi ia rămas-bun de la clasă; când ne-am apropiat de 
Wildermark, unchiu' Gavin ne-a făcut să mergem mai încet 
atrăgându-ne atenţia printr-un semn cu cotul să ne uităm în 
vitrină şi zicând: 

— Asta. Din dosul celei verzi. 

Era o trusă de voiaj pentru cucoane. 

— Asta-i de voiaj, zise mama. 

— All right, zise unchiu' Gavin. 

— De voiaj, zise mama. Pentru plecat. 

— Da, zise unchiu' Gavin. Trebuie să plece de-aici, să 
scape de Jefferson. 

— Dæ’ ce-ai cu Jeffersonul? zise mama. Ne oprisem locului 
toţi trei. Vedeam imaginea noastră în vitrină, cum stăm şi ne 
uitam la valiza plină cu articole de toaletă feminină. Ea nu 
vorbea nici încet, nici tare, doar calm: All right, zise. Atunci, 
ce-i cu Linda? 

Unchiu' Gavin, pe acelaşi ton: 

— Nu-mi plac eşecurile, zise. Fiecare trebuie să fie-n 
situaţia de a nu eşua. 

— Sau să poată să-şi manifeste dreptul de a nu strica viaţa 
unei fete? 

230 


— All right, zise unchiu' Gavin. Vreau să fie fericită. 
Oricine trebuie să poată fi fericit. 

— Ceea ce fireşte că n-ar fi posibil dac-ar rămâne-n 
Jefferson, zise mama. 

— All right, zise unchiu' Gavin. 

Nu se uitau unul la altul. Parcă nici n-ar fi vorbit unul cu 
altul, ci doar la cele două oglindiri deşarte din cristalul 
vitrinei, parc-ar fi pus o idee aşternută pe hârtie într-un plic 
gol şi anonim şi chiar la fel cu oricare altul, sau poate într-o 
sticlă goală şi pecetluită, ce va fi aruncată-n mare; sau poate 
două idei, aşternute pe două hârtii pecetluite pe vecie în 
acelaşi moment în două sticle şi aruncate-n mare, să 
plutească-n voia mareelor şi-a curenților, până la isprăvitul 
pământului în apele reci, veşnic imune, veşnic intacte şi 
neatinse, veşnic idei şi veşnic adevărate şi valabile, chiar 
dacă-n vecii vecilor ochi omenesc nu le va mai vedea, nici 
altă idee nu le va răspunde sau nu se va avânta-n 
întâmpinarea lor spre a încânta sau confirma, sau îndurera. 

— Posibilitatea şi datoria, şi dreptul de-a te preocupa ca 
fiecare să fie fericit, şi dacă merită, şi dacă nu, şi dacă vrea, 
şi dacă nu, zise mama. 

— All right, zise unchiu' Gavin. Îmi pare rău că te-am 
pisat. Hai! Hai să mergem acasă! O s-o rugăm pe Mrs 
Rouncewell să-i trimită un buchet de heliante. 

— De ce nu? zise mama luându-l de braţ, făcându-l să se- 
ntoarcă, în timp ce imaginile noastre oglindite se răsuceau 
în cristalul vitrinei, şi-am intrat în prăvălie, mama în frunte, 
îndreptându-se spre raionul de valize. 

— Cred că cea albastră i se potriveşte la culoarea ochilor. 
E pentru Linda Snopes - cu ocazia absolvirii, zise mama 
către Miss Eunice Gant, vânzătoarea. 

— Vai, ce idee bună, zise Miss Eunice. Pleacă-n călătorie 
Linda? 

— Da, desigur, zise mama. Foarte probabil. La unul din 
institutele de domnişoare din Est în orice caz, poate la anul. 
Aşa am auzit, cel puţin. 

— Foarte frumos, zise Miss Eunice. Eu am spus 
dintotdeauna că toţi băieţii şi toate fetele ar trebui să plece 

231 


de-acasă cel puţin un an de zile, să facă şcoală-n altă parte, 
să-nveţe cum se trăieşte-n cealaltă jumătate de ţară. 

— Foarte just, zise mama. Până te duci să vezi, nu faci 
decât să speri. Până nu vezi cu ochii tăi, nu-ncetezi de-a 
spera, nu te stabilizezi, nu-i aşa? 

— Maggie, făcu unchiu' Gavin. 

— Să-ncetezi? zise Miss Eunice. Să-ncetezi de a spera? 
Tineretul nu trebuie să-nceteze niciodată de-a spera. 

— Fireşte că nu, zise mama. Nici n-are de ce. Tot ce are de 
făcut e să rămână tânăr, indiferent cât timp i-ar trebui. 

— Maggie, făcu unchiu' Gavin. 

— Ah, da, zise mama, vrei să plăteşti în numerar; nu vrei 
să-ţi treacă-n cont? Al right, sunt convinsă că Mr 
Wildermark n-o să aibă nimic de obiectat. Aşa că unchiu' 
Gavin scoase din portofel două bancnote de câte douăzeci de 
dolari şi o carte de vizită şi i le întinse mamei. 

— Mulţumesc, zise ea. Dar cred că Miss Eunice are una 
mai mare, ca să-ncapă toate patru numele. 

Aşa că Miss Eunice îi dădu un cartonaş mai mare şi mama 
întinse mâna şi-o tinu aşa până ce unchiu' Gavin deşurubă 
capacul tocului rezervor şi-i întinse tocul, şi o privi cum scrie 
cu scrisul ei mare, împrăştiat, care încă mai arăta ca al unei 
fete de şcoală de treisprezece ani: 


Mr şi Mrs Charles Mallison 
Charles Mallison Jr 
Mr Gavin Stevens 


şi înşurubă capacul la loc şi i-l întinse lui unchiu' Gavin, şi 
luă cartonaşul între degetul mare şi arătător, şi îl agită în 
aer, să se usuce, şi i-l dădu domnişoarei Eunice. 

— Il trimit încă astă-seară, zise Miss Eunice. Chiar dacă 
absolvirea-i săptămâna viitoare. E un dar atât de frumos; de 
ce să nu se bucure Linda mai curând de el? 

— Da, zise mama. De ce nu? Apoi eram din nou afară, cele 
trei oglindiri suprapuse într-o singură imagine acum, 
deplasându-se pe vitrină, cu mama din nou la braţul lui 
unchiu' Gavin. 

232 


— Toate patru nume, zise unchiu' Gavin. Cel puţin n-o să 
ştie tatăl ei că un burlac cu părul alb i-a trimis fie-sii de 
şaptesprezece ani o trusă de voiaj. 

— Da, zise mama. Unul din ei n-o să ştie. 


233 


15 
GAVIN STEVENS 


Dificultatea era cum să-i spun, cum să-i explic. Vreau să 
zic, de ce. Nu faptul în sine, actul, ci motivul, de ce-ul, 
dedesubtul - să-i spun în faţă, fără înconjur, înaintea unuia 
din amestecurile alea paradoxale şi monstruoase care-s 
pasiunea sau în orice caz preferința ei, la o măsuţă la 
Christian la drugstore, sau poate afară, pe stradă: „De acum 
înainte n-o să ne mai întâlnim pentru că, după ce-o s-apuce 
Jeffersonul să lege-ntre ele toate amănuntele din sâmbăta 
aia, cum prietenul dumitale te-a urmărit când veneai la mine 
la birou şi mi-a dat sângele pe nas şi c-apoi, la o săptămână, 
după ce ultima noapte la Jefferson şi-a petrecut-o-n 
închisoare, a şters putina de-aici pentru vecie în vacarmul 
dezmăţat al eşapamentului - după toate astea, a continua să 
ne-ntâlnim în dughene cu îngheţată, ar însemna să-ţi distrugi 
şi puţinul cât a mai rămas din reputaţia dumitale”. 

Pricepi? Asta era: chiar cuvintele reputație şi bunul nume. 
Simplul fapt de a le spune, de a le rosti, de a proclama 
existenţa lor le-ar păta şi le-ar terfeli; ar distruge iremediabil 
însăşi imunitatea noţiunilor pe care le reprezintă, lăsându-le 
nu numai vulnerabile, ci definitiv condamnate; din principii 
de-o inviolabilă şi mândră integritate ar deveni, s-ar reduce 
la simple condiţii umane fragile, efemere, condamnate, 
blestemate; inocenţa şi virginitatea reduse la starea de 
simbol sortit descompunerii şi durerii, sortit regretelor 
eterne, existând numai la timpul trecut, au fost, şi acum nu 
mai sunt, nu vor mai fi niciodată, niciodată. 

Asta era problema. Pentru că actul, faptul în sine era 
destul de simplu. Din fericire, chestia se întâmplase sâmbătă 
după-amiază târziu, ceea ce-mi lăsa, în orice caz, un răstimp 
de treizeci şi şase de ore până-n momentul în care voi fi 
obligat să-mi arăt obrazu-ntre oameni. (N-ar fi fost nevoie 


234 


nici de-atât dacă n-ar fi purtat inel - cu un fel de ornament 
de alamă, nici cât un arşic de mare, şi pe care l-ai fi putut 
lua drept aur, dacă nu te uitai mai de-aproape, cu un cap de 
tigru ţinând în fălci ceva ce fusese - după câte îmi pot da 
seama - un rubin; zic după câte îmi pot da seama, pentru că 
faptul că piatra lipsea în momentul acela a fost în 
detrimentul buzei mele.) 

Şi-afară de asta noi nu ne-ntâlneam la drugstore nici 
măcar o dată pe săptămână, necum în fiecare zi, aşa c-ar fi 
putut să mai treacă o săptămână până când: 1) să-i dea cuiva 
prin cap că nu ne-ntâlnisem de-o săptămână, 2) ca acel 
cineva să presupună imediat că aveam ceva de ascuns şi că 
de aia nu ne-ntâlneam şi 3) că faptul că ne-ntâlneam din nou 
după o aşteptare de-o săptămână tocmai asta dovedea. 

După care răstimp m-am putut chiar bărbieri peste buza 
crăpată. Aşa că era foarte simplu; faptul în sine era simplu, 
iar eu şi mai simplu. Plănuisem aşa: voi ieşi din drugstore ca 
din întâmplare, cu gestul perfect vizibil de a băga în buzunar 
un pachet, să zicem de tutun, exact în momentul precis 
calculat în care ea trebuia să treacă în drum spre şcoală: 

— Bună dimineaţa, Linda... ieşindu-i în faţă şi oprindu-mă. 
Mi-a mai sosit o carte pentru dumneata. Vino să ne-ntâlnim 
aici după-amiază când ieşi de la şcoală, să luăm o Coca-Cola 
şi să ne uităm la ea. 

Atâta tot. Pentru că eu eram naivul căruia nu-i dăduse 
prin cap că lovitura cu inelul văduvit de rubin din capul de 
tigru, care părea să fie aproape de aur, putea să-i fi lăsat şi 
ei o rană, chiar dacă nu o tăietură vizibilă; că inocenţa e 
inocentă nu pentru că respinge, ci pentru că acceptă, e 
inocentă nu pentru că-i impermeabilă şi invulnerabilă la 
toate, ci pentru că-i capabilă de-a accepta orice şi a rămâne 
inocentă; inocentă pentru că presimte totul şi de aceea nu 
are de ce să se ferească şi să se teamă; pachetul de tutun 
era acum în buzunar şi avusese toată lumea timp să vadă că- 
l] pusesem, ultimul întârziat purtător de ghiozdan alerga spre 
primele bătăi ale clopoţelului şcolii şi ea tot nu trecuse; fără- 
ndoială că-mi scăpase într-un fel sau altul, fie că nu mă 
postasem la timp unde trebuia, fie că apucase pe alt drum, 

235 


sau poate că azi n-o să se ducă deloc la şcoală, şi, oricare-ar 
fi fost motivele, între ele nu se număra străduinţa unui 
burlac în puterea vârstei de a-i deschide drumul către 
înţelegerea lui Jonson şi Herrick, şi Thomas Campion; 
traversând - eu - strada, în fine acum fără urmă de copii, 
urcând treptele de-afară, pentru că, la urma urmei, tot zi o 
să fie şi mâine şi, desigur, pachetul de tutun am să-l pot 
folosi din nou, numai să nu-i rup eticheta, să pară veridic, şi 
am deschis uşa dublă şi am intrat în birou. 

Nu şedea nici pe scaunul pivotant de la masa de scris, nici 
pe fotoliul de piele al clienţilor din faţa ei, ci pe un scaun 
simplu necapitonat şi fără braţe de lângă bibliotecă, parc-ar 
fi fugărit-o cineva şi alergase şi se-mpiedicase de perete şi- 
atunci se răsucise cu spatele la zid; nici şezând ca lumea, 
dar nici ghemuită, pentru că-şi ţinea picioarele, genunchii 
strânşi, lipiţi, ţepeni şi mâinile-ncleştate în poală, doar capul 
şi-l ţinea sus, fixând uşa şi-apoi pe mine cu ochii cu care-o 
stigmatizase tânărul McCarron şi care, de la distanţă, arătau 
la fel de negri ca şi părul, până constatai că erau de un 
albastru atât de profund încât păreau violeti. 

— Am crezut... zise ea. Ziceau... cineva zicea că Matt şi-a 
lăsat slujba şi s-a dus... a plecat ieri. Am crezut c-aţi putea... 

— Desigur, am zis. Totdeauna-mi face plăcere să te văd, 
oprindu-mă la timp să nu spun: Te-am aşteptat dincolo, la 
colţ, până la ultima bătaie de clopot, credeam c-ai să treci, 
cu toate că în realitate ceea ce mă oprisem să spun era: 
Scoală-te! Pleacă de aici, repede! De ce-ai venit? Nu vezi că 
asta-i tot ce nu mă lasă să-nchid ochii noaptea de sâmbăta 
trecută? Aşa că i-am vorbit despre ce cumpărasem, pachetul 
de tutun, pentru care trebuia să găsesc acuma pe cineva în 
stare, sau, în orice caz, dispus să-l fumeze, să i-l pot da, 
creându-mi astfel posibilitatea de a-i spune: 

— Mai am o carte pentru tine. Am uitat s-o aduc acum 
dimineaţa, dar o aduc la prânz. Te aştept la Christian când 
ieşi de la şcoală şi-ţi ofer şi-o îngheţată. Dar acum trebuie să 
te grăbeşti, şi-aşa ai întârziat. 

Nici nu-mi luasem mâna de pe uşa dublă, aşa că n-a 
trebuit decât s-o deschid din nou, şi timpul în care ea a 

236 


traversat camera mi-a fost de ajuns ca să-mi vântur o mie de 
nehotărâri nesăbuite: să rămân ascuns în birou, ca şi cum 
nici n-aş fi trecut toată dimineaţa, şi s-o las să plece singură; 
s-o însoțesc până-n capul scării şi să cobor cu ea până jos, 
patern şi afectuos; să merg cu ea până la şcoală şi s-aştept s- 
o văd intrând pe uşă; prietenul familiei adunând copilul 
vecinului de pe drumul chiulitului şi-ndreptându-l pe calea 
cea bună - prietenul familiei lui Flem Snopes, care n-avea 
prieteni, cum n-avusese nici Barbă Albastră sau Pistol, şi-al 
Eulei Varner, care n-avea prieteni să merite numele ăsta, 
cum n-avusese Messalina sau Elena din Troia. 

Aşa că le-am făcut pe toate trei: am întârziat prea mult în 
birou, aşa că pe scări a trebuit s-alerg după ea; pe urmă pe 
stradă a trebuit să merg alături de ea, dar prea aproape ca 
să pot trece neobservat sau să nu se ţină minte. Şi pe urmă 
nu mi-a rămas decât să-l mituiesc pe nepotu-meu c-un dolar, 
şi cartea; nu-mi mai amintesc ce carte; nu cred să fi ştiut 
vreodată. 

— Cum? făcu Chick. Mă duc s-o-ntâlnesc la Christian la 
drugstore când ieşim de la şcoală şi-i dau cartea şi-i zic c-ai 
să-ncerci să vii şi tu, da' să nu te-aştepte. Şi să-i cumpăr un 
sirop. Atunci, de ce să nu-i dau cartea la şcoală şi gata? 

— Desigur, am zis. Atunci de ce să nu-mi dai dolaru’ 
înapoi? 

— Şi să-i cumpăr un sirop, făcu el. I-l plătesc din dolar? 

— Desigur. Douăşcinci de cenți. Dacă ia banană cu frişcă, 
tu bei apă şi-ţi mai rămân şi cinci centi. 

— Poate că ia o Coca-Cola. Atunci iau şi eu una şi-mi 
rămân şi cinşpe centi. 

— All right, am zis. 

— Sau să presupunem că ea n-o să vrea nimic. 

— N-am zis că-i all right? Numai să nu te-audă mama cu 
„n-o să” vrea. 

— Da’ de ce? zise el. Şi tata, şi Ratliff zic totdeauna „n-o 
să”, şi tu faci la fel când vorbeşti cu ei. Şi Ratliff zice „văz” în 
loc de „văd”, şi „jumate” în loc de „jumătate”, şi-aşa faci şi tu 
când vorbeşti cu oameni de la ţară, ca Ratliff. 

— De unde ştii? 

237 


— Te-am auzit. Te-a auzit şi Ratliff. 

— Cum? I-ai spus tu? 

— Nu. El mi-a spus mie. 

Poate că i-am răspuns: „Aşteaptă până te faci şi tu mare 
ca Ratliff şi ca tata, şi ca mine şi-ai să poţi şi tu”, cu toate că 
nu-mi aduc aminte ce i-am răspuns. Şi totuşi, câteva luni de 
zile după aceea aveam să mă surprind făcând o mulţime de 
lucruri pentru care el era încă prea mic. Oricum, alta era 
problema în momentul de faţă; nu mai rămăsese decât o 
după-amiază: un interval interminabil până la câteva minute 
după trei jumătate, plin de o mie de nehotărâri şi de 
răzgândiri chinuitoare. Înţelegi? Nu numai că mă încurajase 
acceptând întâlnirea la care eu aveam să rup, să dărâm, să 
năruiesc, să distrug, să spulber, să omor ceva, ci mi-o luase 
chiar înainte prin candoarea sincerităţii ei. 

Aşa că nu-mi rămânea decât să-mi pierd timpul, adică să-l 
las să se piardă, să uit de el; şi pentru treaba asta fereastra 
prindea la fel de bine ca orice altceva, mai bine chiar decât 
multe altele pentru că vedeam intrarea la drugstore şi nu 
trebuia decât să stau la pândă. Nu puteam, natural, s-aud 
atât de departe clopotul sunând de ieşire, dar îi vedeam 
imediat: întâi cei mititei, jetul infantil al celor din clasele 
primare împrăştiindu-se, apoi pe liceenii din cursul inferior, 
gălăgioşi şi jucăuşi ca nişte mânji, cum sunt băieţii, şi pe 
urmă pe cei mari, din clasele ultime, gravi şi importanţi, 
schimbaţi de pubertate, şi iată c-apăru şi ea, înaltă (nu: nu 
era înaltă pentru o fată, era tocmai cât trebuie; răsărită ca 
un bâtlan într-un furnicar de broaşte şi de mormoloci), 
oprindu-se, doar pentru o frântură de secundă, în uşă la 
drugstore, să arunce o privire grăbită, poate la scara pe care 
nu era nimeni. Apoi intră, ţinând trei cărţi, şi oricare din ele 
ar fi putut fi a mea, şi m-am gândit atunci: I-a dat-o la şcoală; 
diavolul ăsta mic şi-afurisit m-a păcălit pentru sfertu' ăla de 
dolar. 

Dar apăru şi Chick; intră şi el cu cartea, şi m-am gândit 
atunci de ce nu mi-a dat prin cap să fi umplut un pahar cu 
apă, să număr rar, să zicem până la şaizeci de secunde, 
adică timpul cât i-ar trebui lui Skeets McGowan de la 

238 


aparatul de sifon ca să se smulgă de sub vraja cine ştie cărei 
fetişcane din cursul inferior sau superior şi să-i servească, 
apoi să fi băut apa încetişor simulând sticla lor de Coca-Cola, 
şi mi-am zis: Dar poate că ea a luat banană cu frişcă; poate 
că mai am timp încă, traversând biroul, cu mâna pe clanţa 
uşii duble până să mă stăpânesc: procurorul regional nu 
trebuie să fie văzut (măcar atât!) alergând pe scări şi pe 
stradă, până la un drugstore, unde-l aşteaptă o fată de liceu 
de şaisprezece ani. 

Şi-am ajuns, dar exact în ultimul moment. Nici măcar nu 
se aşezaseră pe scaun, sau, dacă se aşezaseră, ea se şi 
ridicase, stând amândoi în picioare lângă masă numai, ea 
având acuma patru cărţi, şi-şi aruncă privirea la mine numai 
o unică, ultimă clipă şi-atât, cu ochii aceia pe care-i credeai 
cenuşiu-închis sau albaştri până să-i cunoşti mai bine. 

— Scuză-mă că am întârziat, am zis. Sper că Chick ţi-a 
explicat. _ 

— Nu face nimic, zise ea. În orice caz, trebuie să mă duc 
acasă. 

— Fără să iei măcar o Coca-Cola? 

— Trebuie să mă duc acasă, zise. 

— Atunci rămâne pe-altădată, am zis. Dar vorba-i vorbă. 

— Da, zise ea. Acuma însă trebuie să mă duc acasă. 

Aşa că primul pas eu l-am făcut, să-i permit ei să plece, 
făcându-l astfel încât să poată porni spre uşă. 

— Nu uita ce mi-ai spus de sfertu' ăla de dolar, zise Chick. 

Şi din nou am făcut eu primul pas, deschizând uşa dublă 
pentru ea şi rămânând între uşi, stabilind, în felul ăsta, prin 
acel mic spaţiu, înainte de a-şi putea da ea măcar seama, 
ruptura, separaţia, fără ca ea să mai aibă nevoie să se 
oprească, să-şi arunce o privire piezişă-ndărăt, să se 
convingă că-i teafără şi neatinsă, intactă şi-n afară de pericol 
şi că tot n-o ameninţă nimic, că n-are nevoie să zică Domnu' 
Stevens sau Domnu' Gavin, nici măcar la revedere, nici 
nimic, nici să zică mulţumesc sau măcar să-şi arunce o 
privire, şi, cu toate astea, aşa făcu. Se opri şi zise: 

— Mulţumesc pentru carte, şi ieşi. 

— Nu uita ce mi-ai spus de sfertu' ăla de dolar, zise Chick. 

239 


— N-avea grijă, am zis. Da de ce, Doamne, iartă-mă, nu te 
duci undeva să-ţi cumperi ceva cu el? 

Ei da, făceam o mulţime de lucruri pe care Chick era încă 
prea mic ca să le facă. Pentru că a mă eschiva din situaţii 
care m-ar fi putut forţa să recurg din nou chiar şi la acest 
subterfugiu josnic şi meschin era amuzant, îmi dădea emoţii. 
Pentru că ea nu ştia (Nu trebuia să ştie, cel puţin nu acum, 
nu încă: altminteri la ce bun tot acest subterfugiu josnic şi 
meschin?), nu putea fi absolut sigură ce se petrecuse-n după- 
amiaza aia, acel minut sau două, sau trei (câte-or fi fost) la 
drugstore; să n-aibă niciodată certitudinea dacă Chick îi 
spusese adevărul: că într-adevăr eu aveam să-ntârzii şi că 
pur şi simplu îi trimisesem mesagerul cel mai la-ndemână să- 
i ţină de urât pân-oi veni când oi veni, dac-oi veni, eu, cel 
destul de bătrân şi de imbecil, încât să nu-mi dau seama c-o 
insultam, şi dac-o făceam să stea-n picioare aşteptându-mă, 
şi dacă-i trimiteam un puşti de zece ani să-i ţie de urât şi 
dacă-mi imaginam că ea, o fată de liceu de şaisprezece ani, l- 
ar putea accepta; sau dac-o făcusem dinadins: dacă 
stabilisem cu ea o întâlnire şi pe urmă trimisesem un puşti 
de zece ani în locul meu, mod delicat de a-i zice: Nu te mai 
ține de capul meu. 

Aşa că nu trebuia să-i dau nici posibilitatea să mă-ntrebe 
măcar, cu temeritatea disperării, care din două-i adevărată. 
Şi asta-i ce era amuzant, ce-mi dădea emoţii. Vreau să zic 
manevrele de eschivare în faţa ei. Era adolescenţa inversată, 
întoarsă cu fundu-n sus: tânărul, poate virgin sau - cine ştie? 
- poate mai mult decât atât, fermecat şi-n acelaşi timp 
înspăimântat de ceea ce-l fermeca, izbutind să-nfiripe prin 
artificii stângace şi timide întâlniri ca din întâmplare, în care 
niciodată n-ar îndrăzni s-o atingă măcar cu-adevărat, n-ar 
spera măcar, n-ar dori realmente s-o atingă, de fapt prea 
înspăimântat s-o atingă, ci doar să respire acelaşi aer, să fie 
învăluit de-aceeaşi ambianţă ce scaldă mădularele-n mişcare 
ale iubitei; tânărul pentru care mănuşa sau batista, pe care 
ea nici nu ştie măcar c-a pierdut-o, floarea pe care ea nici nu 
ştie măcar că a călcat-o-n picioare, chiar şi aritmetica, şi 
gramatica, şi geometria de-a unsprezecea sau a 

240 


douăsprezecea de liceu, purtând numele ei, scris de mâna ei 
vrăjită, pe pagina de gardă, erau mai teribile şi mai 
emoţionante decât va fi vreodată mai târziu strălucirea 
adevărată a umărului ei dezvelit sau părul despletit, răsfirat 
peste pernă şi peste sâni. 

Asta eram: căutam să evit întâlnirea; să fie mereu cât p- 
aci, dar să nu fiu prins niciodată. Înţelegi: într-un orăşel de 
trei mii de oameni, ca al nostru, singurul lucru care-ar putea 
naşte mai multe bârfeli şi trezi mai mult interes decât un 
burlac în puterea vârstei, întâlnindu-se c-o fată de 
şaisprezece ani, de vreo două-trei ori pe săptămână, ar fi o 
fată de şaisprezece ani şi-un burlac în puterea vârstei fiind 
cât p-aci să se-ntâlnească de două-trei ori pe săptămână şi 
ferindu-se, repezindu-se prin prăvălii sau fundături. Mă- 
nţelegeţi: un avocat în puterea vârstei, care, pe deasupra, 
era şi procurorul regiunii, ar găsi oricând destule de făcut, 
chiar şi-ntr-un orăşel de trei mii de suflete, ca să evite de-a 
se pomeni pe unica stradă dintre casa ei şi şcoală la opt 
jumate şi la douăsprezece, şi la unu, şi la trei jumate, când 
toată populaţia infantilă din cataloagele oraşului trebuia să 
se ducă sau să vină, să evite uneori, de câteva ori chiar, dar 
nu întotdeauna. 

Şi totuşi, asta trebuia să fac. Vezi, altceva n-aveam ce; nu 
puteam aşa, pe negândite, s-o opresc într-o bună zi în 
mijlocul străzii şi să-i spun: „Răspunde-mi repede. Cât de 
mult te-ai lăsat sau nu te-ai lăsat prostită, atunci, după- 
amiază, la drugstore? Spune-mi în două vorbe ce-ai crezut 
exact despre toată întâmplarea?” Tot ce puteam face era să 
las lucrurile-n pace, aşa cum stăteau, că stăteau destul de 
bine, cu toate că pentru mine acest destui nu era deloc 
destul. 

Aşa că trebuia s-o evit. Trebuia să organizez nu numai 
treburile mele, trebuia să organizez, din vreme, şi treburile 
întregului comitat Yoknapatawpha astfel încât să evit o fată 
de şaisprezece ani. Asta se întâmpla în primăvară. Până în 
mai, când se închideau şcolile, treaba avea să fie relativ 
simplă, cel puţin cinci zile pe săptămână. Dar venea vacanţa, 
când ea n-avea să mai fie împiedicată de regulamente şi de 

241 


disciplină, şi demult observaţia, dacă nu experienţa 
personală, mă-nvăţase că, la şaisprezece ani, oricine n-are 
de crescut un copil sau de întreţinut o familie, sau nu-i închis 
la puşcărie, poate fi aproape oricând, oriunde, în orice 
moment din douăzeci şi patru de ore. 

Aşa că atunci când a venit vremea, adică în vara dinaintea 
ultimului ei an de liceu în care urma să absolve, nici măcar 
n-am cerut să mi se trimită mie personal prospectele şi 
broşurile pensionatelor din alte state vecine sau îndepărtate, 
ca apoi să-i fie înmânate de mine, ci să-i fie trimise direct ei, 
Miss Linda Snopes, Jefferson, Mississippi, cu menţiunea ca 
Mississippi să fie scris citeţ şi neprescurtat, altminteri plicul 
ar nimeri întâi la Jefferson în Missouri, apoi în fiecare din 
celelalte patruzeci şi opt de state care au câte un Jefferson 
până ce, în al treilea rând, să se poată întâmpla să-i dea 
undeva cuiva prin cap că s-ar putea să fie şi în Mississippi o 
tânără persoană în stare să năzuiască vag să meargă la o 
şcoală în Nord sau în Est, sau în stare să fi auzit măcar de 
ele, sau, în orice caz, în stare să se uite cu plăcere la 
ilustrațiile din prospecte şi chiar să descifreze cuvinte de-o 
silabă, dacă erau însoţite de fotografii. 

Aşa că am pus să-i fie expediate direct - momelile abile şi 
suave, de captat snobi ale şcolilor din Virginia, la care 
mamele sudiste par că tind să-şi trimită fetele din pur 
instinct, nu ştiu de ce, poate pentru că, mamele lor 
netrimiţându-le, voiau acum să realizeze prin procură ceea 
ce le fusese refuzat personal prin faptul că nu avuseseră 
mame înclinate să înfăptuiască prin persoană interpusă ceea 
ce lor, când fusese cazul, li se refuzase. 

Şi nu numai cele din Virginia au venit întâi, ci şi-ale 
institutelor distinse care dădeau „lustru social” aflate la nord 
de linia Mason şi Dixon. Mă purtasem corect, nu: ne 
purtasem corect, şi ea, şi eu, amândoi, nu ne mai întâlnisem 
niciodată, spre binele reputației ei, aliaţi acum şi complici, 
spre binele sufletului ei; amândoi spunându-i in absentia 
mamei ei: Uite-le, aici-s toate: cele distinse, snoabe. Am fost 
corecti, ţi-am oferit toate posibilităţile. Acuma, uite unde 
vreau să merg, unde mă poți ajuta să merg, dacă nu chiar cu 

242 


aprobarea dumitale, cel puțin fără opoziție; având grijă să 
aranjez astfel încât celelalte prospecte să ajungă de-abia 
după aceea; adică ale şcolilor în care nici măcar nu se lua în 
seamă cum te-mbrăcai şi cum mergeai, şi cum ţineai 
furculiţa, şi câte toate; cum arăţi şi ce ţinută ai în lume, 
pentru că, la vârsta ei, toate astea prea erau de mult 
înrădăcinate ca să mai poată fi schimbate şi în special pentru 
că n-avea-n orice caz nicio importanţă, pentru că ce-avea 
importanţă era ce făcea şi cum se comporta ea în inviolabila 
solitudine a sufletului ei. 

Aşa c-acuma - astea din urmă începuseră să-i sosească 
cam de Crăciun, când era în ultimul an de liceu - va trebui 
să mă întâlnească, va avea nevoie să mă întâlnească, nu ca s- 
o ajut să se hotărască la care dintre ele, ci pur şi simplu să 
discute, să comenteze hotărârea înainte de-a deveni 
definitivă. Am aşteptat, de fapt cu calm şi răbdare, până 
când, în cele din urmă, îmi dădu prin cap că ea n-o să facă 
niciodată primul pas ca să mă întâlnească din nou. O 
evitasem de peste şase luni de zile şi-acuma ea nu numai că- 
şi dădea seama c-o evitasem, pentru că într-un orăşel ca al 
nostru un bărbat nu poate evita în mod constant o femeie, 
atâta vreme, din pură întâmplare, cum nu s-ar fi putut 
întâlni, atâta vreme, cu ceea ce ei credeau sau socoteau că e 
discreţie şi acoperire, chiar dacă ea îşi dăduse seama până 
acuma că afacerea aia de la Christian din drugstore, atunci 
în după-amiaza din aprilie trecut, nu fusese-o pură 
stângăcie. (Ei da, desigur, îmi trecuse şi mie prin cap că n- 
avea niciun motiv să presupună că ştiu că ea primise 
prospectele, necum că eu eram cel care determinase 
expedierea lor. Dar am eliminat ideea asta tot atât de repede 
cât ai face-o şi dumneata, dacă vrem să putem continua 
povestea.) 

Aşa că primul pas trebuie să-l fac eu. N-o să mai fie chiar 
atât de simplu cum era înainte. In fiecare după-amiază de 
sâmbătă, puţin după trei jumate, o puteam vedea de la 
fereastra biroului (dacă se întâmpla să fiu acolo) trecând de- 
a lungul pieţei în exodul de şcolari împrăştiindu-se. Anul 
trecut, de fapt totdeauna înainte, ea era singură sau părea 

243 


să fie. Dar anul ăsta, mai ales de când cu plecarea 
trogloditului ăluia de Levitt, mergea c-o altă fată care stătea 
pe aceeaşi stradă. Apoi deodată (a-nceput târziu iarna, cam 
pe la Sf. Valentin) am văzut că erau patru: şi doi băieţi, 
Chick zicea că unul era al lui Rouncewell şi celălalt era ăl' 
mic al lui Bishop, aşii liceului la atletism. Şi-acuma, cu 
începutul primăverii, aproape în fiecare după-amiază erau la 
drugstore la Christian (cel puţin acolo nu se-adăpostea nicio 
fantomă s-o facă să roşească sau să se frământe, şi-mi părea 
bine) bând Coca-Cola şi alte amestecuri îngrozitoare 
(trecusem şi eu pe-acolo), pe care tineretul, în special fetele, 
le consumă cu o seninătate înspăimântătoare, nu numai 
după-amiaza, ci şi dimineaţa, la nouă şi la zece: şi-i 
consideram - pe toţi patru - ca fiind două perechi, două 
cupluri în genul intim şi fidel, aproape conjugal, care era la 
modă printre liceenii din ultimul an, până când într-o seară 
am văzut-o (din întâmplare) ducându-se la cinematograf 
escortată de amândoi. 

Ceea ce avea să complice acum puţin lucrurile. Dar nu 
prea mult. De fapt, va fi foarte simplu (fără să mai punem la 
socoteală că eram în mai şi că nu-mi mai puteam permite să 
aştept mult): s-aştept o după-amiază-n care să fie singură, 
fără trupa după ea, când Bishop şi Rouncewell ar fi la 
antrenament, sau pur şi simplu reţinuţi de vreun profesor, 
după sfârşitul programului. Ceea ce am şi făcut, văzând-o de 
la distanţă de-un bloc de case încă, exact în clipa-n care 
apuca brusc pe-o stradă ocolind piaţa: evident un alt drum 
spre casă, adoptat pentru după-amiezile când era singură 
sau (poate) voia să fie. 

Dar era simplu şi asta: doar să mă-ntorc şi să ocolesc 
blocul până la colţul unde dădea în strada pe care o luase ea. 
Insă mai iute, mai repede decât ea, aşa că eu am văzut-o 
întâi, mergând grăbită pe lângă cutiile de gunoi şi găleţile de 
cenuşă, şi rampele de încărcare, până ce mă zări în colţ şi se 
opri brusc din mers, încremeni locului c-o mişcare pripită de- 
a fugi şi mâna ridicându-se pe jumătate. Aşa că, cine ştie? La 
distanţa asta, apărându-mi aşa, pe neaşteptate, poate că nici 
nu m-aş fi oprit măcar, aş fi continuat să merg ridicând mâna 

244 


şi braţul ca răspuns şi trecând înainte, străbătând aleea, 
văzându-mi de drum, cum şi dumneavoastră desigur v-aţi fi 
aşteptat din partea unui procuror regional să-şi vadă de 
drum pe-o alee laterală, la trei patrujdouă după-amiază; încă 
un bloc întreg ocolit pentru siguranţă, şi-apoi la adăpost, cu 
integritatea  nevătămată, din nou în afara oricărei 
ameninţări. 

Mai era telefonul, desigur. Dar ar fi fost prea aproape: 
prea aproape de alee şi de gestul cu mâna. Şi, gruss Gott că 
se inventase maşina de scris; comisia de experţi contabili s- 
ar putea să-mi scadă pe ştat din salariu costul unei file de 
hârtie de scris cu antet sau poate că, cine ştie, nici n-or să 
bage de seamă; maşina de scris şi timpul, fireşte, erau ale 
mele: 

Dragă Linda. 

După ce te decizi pe care-o preferi, să stăm puţin 
de vorbă. Unele dintre ele le-am văzut personal şi-ţi 
pot spune, eventual, mai mult decât cuprinde 
prospectul. Şi cu ocazia asta luăm şi câte o banană cu 
frişcă. Poate că la Bennington şi la Bard, şi la 
Swarthmore să nu fi auzit încă de-aşa ceva, şi va 
trebui să fii şi studentă, dar şi propagatoare. 


Şi, cu creionul, de mână: 


Într-una din după-amiezile trecute te-am văzut pe 
alee, dar n-am avut timp să mă opresc. Şi pentru că 
veni vorba, ce făceai acolo? 


Pricepi? Într-una din după-amiezile trecute, astfel ca data 
expedierii să n-aibă nicio importanţă: peste două zile sau 
peste două săptămâni; două săptămâni întregi în care să am 
timp s-o şi rup, chiar pusă-n plic şi cu adresa scrisă şi cu 
marca lipită; ştiind foarte bine că făcând astfel risipeam cu 
bună ştiinţă doi cenți - nu, trei -, bani buni, şi-apoi l-am rupt 
frumuşel în două şi-am pus jumătăţile una peste alta şi le-am 
mai rupt o dată şi-am făcut din ele un castel de cărţi de joc 
în căminul rece şi-am aprins un chibrit şi m-am uitat cum 

245 


arde şi mi-am dezdoit genunchii bătrâni şi anchilozaţi şi mi- 
am scuturat pantalonii. 

Pentru că intrasem în mai acum; peste două săptămâni, ea 
va fi absolventă. Şi-apoi Miss Eunice Gant promisese să-i 
trimită trusa de voiaj ieri după-amiază şi gruus Gott se 
inventase şi telefonul. Aşa că, doar încă o dată (asta va fi 
ultima dată, ultima şiretenie), am aşteptat până la opt 
jumate (banca se deschide de-abia la nouă, dar, cu toate că 
Flem nu era preşedinte, refuzai pur şi simplu să ţi-l 
imaginezi stând fără rost prin casă, până-n ultimul moment, 
ca să se repeadă la telefon când l-o auzi sunând) şi-am 
ridicat receptorul: 

— Bună dimineaţă, doamnă Snopes. Gavin Stevens. Pot 
vorbi cu Linda, dacă nu cumva... Da, da. Imi pare rău. Da, şi 
eu am întârziat în dimineaţa asta... Mulţumesc foarte mult. 
Suntem încântați că i-a plăcut. Maggie va fi nespus de 
bucuroasă dac-ar primi două rânduri... Dac-aţi fi atât de 
bună să-i transmiteţi când vine acasă la prânz. Am unele 
informaţii referitoare la o bursă de studii la Radcliffe care 
poate c-ar interesa-o. Practic e-acelaşi lucru ca şi Harvard, şi 
pot să-i vorbesc despre Cambridge... Da, dacă sunteţi 
amabilă: am s-o aştept la drugstore după-amiază, când iese 
de la şcoală. Mulţumesc foarte mult. 

Şi adio. Tristă vorbă, chiar şi la telefon. Vreau să zic, nu 
cuvântul e trist, nici ceea ce implică, ci faptul că poţi 
realmente să-l rosteşti, faptul că, mai curând sau mai târziu, 
vine totdeauna un moment când îl poţi spune, nu numai fără 
durere şi fără strângere de inimă, dar fără măcar să-ţi 
trezească amintirea durerii şi-a strângerii de inimă, 
amintirea acelei nopţi din acelaşi birou, ăsta, aici (când a 
fost? acum zece ani? acum doisprezece?), când i-am spus 
Eulei Varner nu „Adio”, i-am spus: „Du-te dracului afară de- 
aici”, şi niciun fir de păr nu mi-a albit, niciun strop de 
sudoare stors de chin n-a licărit, nicio lacrimă n-a izvorât, şi 
cât regret mai era care să mă fi frământat puţin era regretul 
că, chiar dacă fusesem destul de curajos ca să spun nu 
atunci, chiar şi acest curaj n-ar avea acum nicio importanţă, 
pentru că însăşi laşitatea nu era decât o brumă de regret. 

246 


La început am crezut c-o să intru şi-o să m-aşez la o masă 
şi s-aştept. Pe urmă m-am răzgândit: trebuie să fie ca din 
întâmplare, dar nu ca dintr-o întâmplare aranjată dinainte. 
Aşa c-am rămas în uşă, puţin mai îndărătul ei, ca să nu 
stânjenesc şuvoiul juvenil, sau, poate, mai curând, să nu fiu 
călcat în picioare de el. Pentru că ea nu trebuia să mă vadă 
de la distanţă aşteptând, ci să pară totul o pură întâmplare, 
un simplu noroc: întâi apărură cei mici, dintr-a-ntâia şi-a 
doua, şi-a treia, şi-apoi cei mai măricei, şi-acuma clasele mai 
mari şi cei de liceu; îndată trebuie să se ivească şi ea, în 
orice clipă. Numai că apăru Chick, cu un bileţel împăturit: 

— Uite, făcu el. Mi se pare că s-a stricat. 

— S-a stricat? Ce s-a stricat? 

— Placa. Placa de gramofon. E tot melodia veche, nu? Da 
acuma-i cântată de-a-ndărătelea. 

Ea insistase probabil ca el să citească biletul în faţa ei şi- 
abia după aia i l-a dat. Aşa că eram al doilea, fără s-o mai 
număr şi pe ea: 

Dragă Domnule Stevens. 
O să trebuiască să întârzii puţin, dacă poţi, 
aşteaptă-mă. 
Linda 


— Nu-i chiar acelaşi lucru, zic eu. Nu văd să fie vorba de 
niciun dolar aici. 

— OK, făcu el. Nici eu. Da am impresia că n-ai să vii acasă 
acuma. 

— Aşa am şi eu. Aşa că am intrat înăuntru şi m-am aşezat 
la o masă; cel puţin atâta lucru îi datoram, în orice caz; cel 
mai mic lucru pe care i-l puteam oferi era revanşa, aşa că 
măcar să fie o revanşă deplină: deplina satisfacţie că mă 
vedea de unde va fi stând observându-mă în timp ce o 
aşteptam mult după ce-mi dădusem seama că n-o să vină, 
hotărât s-aştept un ceas întreg şi-atunci, cum „finiş” nu-i 
„adio”, nu-i motiv să plângi izvorul durerii. 

Aşa că, atunci când a trecut repede pe cristalul vitrinei, n- 
am recunoscut-o. Pentru că venea nu din direcţia şcolii, ci 
din cea opusă, ca şi cum s-ar fi dus la şcoală, nu se-ntorcea. 

247 


Nu: nu era ăsta motivul. Intrase-n drugstore, grăbită, uşa 
trântindu-se-n urma ei, cu senzaţia în aceeaşi clipită şi de-a 
alerga, şi de-a fi-ncremenit imobilă-n echilibru, purtând nu 
bluza şi fusta sau rochia de bumbac imprimat, cu pantofi cu 
tocuri scurte, cu care mergea la şcoală, ci îmbrăcată, vreau 
să zic „în toaletă”, cu pălărie şi tocuri înalte, şi ciorapi de 
mătase, şi fardată, ea, care n-avea nevoie, şi-i simţeam chiar 
o adiere de parfum: o frântură de secundă-n echilibru-ntre 
neclintire şi goană frenetică, din cap până-n picioare- 
nzăuată cu stranii şi insolite arme de seducţiune, ca un şoim 
prins de-un teleobiectiv. 

— Foarte bine, am zis. Cel puţin atâta prezenţă de spirit 
tot îmi mai rămăsese. 

— Nu pot, zise ea. Cel puţin atâta prezenţă de spirit avu şi 
ea. Nu era multă lume în drugstore, dar şi unul singur putea 
fi prea mult, aşa că m-am şi ridicat în picioare, îndreptându- 
mă spre ea. 

— Cât eşti de frumoasă, i-am zis. Hai să mergem. Am să 
fac câţiva paşi cu tine. Şi ne-am îndreptat spre uşă, fără 
măcar să-i fi atins braţul, şi am ieşit, am ajuns pe trotuar, 
vorbind (presupun că eu vorbeam, veşnic vorbesc), vorbindu- 
i întruna: poate că din cauza asta nu mi-am dat seama că 
direcţia ea o alesese, de fapt nu mi-am dat seama că ea se 
îndreptase înspre capul scării biroului şi de-abia atunci am 
atins-o: cotul, ţinându-i-l puţin, pân-am trecut de scară, aşa 
că nimeni (speram, doream, credeam) nu observase uşoara 
ezitare, am pornit prin faţa etalajelor de sfârşit de primăvară 
ale prăvăliilor, magazine de articole de menaj şi de maşini 
agricole pline cu unelte de grădinărit şi cu colaci de frânghie 
pentru şleauri nedesfăcuţi şi saci cu mostre de ciment şi de 
îngrăşăminte chimice, până şi băcăniile expunând lăzi şi 
cutii cu pachete de seminţe, frumoase, cu cele mai 
incredibile desene de legume şi flori imprimate în culori - 
vorbind (ei da, puteţi să mă credeţi) grav şi pompos: tânăra 
dichisită şi parfumată să meargă oriunde se poate duce o 
tânără femeie la ora patru într-o după-amiază de mai şi 
burlacul încărunţit, unchiul grijuliu, ceea ce negrii numesc 
„un om aşezat”, inofensiv acum, se potolise clocotul sângelui 

248 


şi carnea nu se mai tulbura uşor la zvâcnirea zveltă a unei 
glezne sau încheieturi bine făcute, păliseră şi se-aşternuse 
praf uscat de amintiri îndepărtate pe năzuinţele şi chinurile 
tinereţii - până puturăm coti după un colţ şi rămaserăm 
singuri sau în orice caz nu ne supăra nimeni pentru că 
oricum tot nu ne-am fi oprit locului. 

— Nu pot, zise ea. 

— Mi-ai mai spus asta. Ce nu poţi? 

— Şcolile alea, zise ea. Cele pe care dumneata... 
prospectele. Care nu-s din Jefferson, care nu-s din 
Mississippi. 

— Foarte bine că nu poţi, am zis. Nici nu m-aş fi aşteptat 
să te hotărăşti singură. De asta chiar voiam să te-ntâlnesc: 
să te-ajut s-alegi pe cea mai potrivită. 

— Dar nu pot, făcu ea. Nu-nţelegi că nu pot? 

Atunci eu - da, eu - am tăcut. 

— All right, am zis. Spune-mi. 

— Nu mă pot duce la niciuna. Trebuie să rămân în 
Jefferson. La anu' mă duc la pension. Ei da, nu mai vorbeam 
acum. Nu pensionul era ceea ce avea importanţă. Nici măcar 
că pensionul era în Jefferson n-avea importanţă. Duşmanul 
de moarte era Jeffersonul însuşi, pentru că Jefferson însemna 
Snopes. 

— Înţeleg, am zis. AJI right. Am să vorbesc eu cu ea. 

— Nu, zise ea. Nu. Nu vreau să plec de-aici. 

— Ba da, am zis. Trebuie. E mult prea important. E mult 
prea important pentru ca să poţi chiar tu să-ţi dai seama 
acum. Hai! Să mergem acasă şi am să vorbesc cu mama ta... 
Şi mă şi întorsesem. Dar ea s-a prins de mine, m-a apucat cu 
amândouă mâinile de braţ şi de încheietură, şi m-am oprit. 
Atunci mi-a dat drumul şi-a rămas locului, cu tocuri înalte şi 
ciorapi de mătase şi pălăria care era puţin cam bătrânicioasă 
pentru ea, sau poate pentru că nu eram eu deprins s-o văd 
cu pălărie, sau poate pentru că-mi amintea de altă dată, de 
unica altă dată când o văzusem cu pălărie, ceea ce a fost 
atunci, eşecul, prânzul de duminică la noi acasă, acum doi 
ani, când pentru prima dată am obligat-o, am silit-o să facă 
ceva pentru că nu ştia cum să refuze, şi-am spus brusc: 

249 


— Desigur că n-am nevoie să te-ntreb aşa ceva, dar poate 
c-ar fi mai bine, dacă nu pentru alta, ca să nu uităm. Nu vrei 
să rămâi în Jefferson, nu-i aşa? Vrei sincer să te duci la o 
şcoală în Est, nu? Şi-apoi, aproape imediat: All right, 
retractez. Nu-ţi pot pune întrebarea asta; nu te pot pune în 
situaţia să-mi spui că vrei să te duci împotriva voinţei mamei 
tale... All right, nu vrei să fii de faţă când voi vorbi cu ea: 
asta e? Apoi: Uită-te la mine! Şi s-a uitat cu ochii aceia ai ei 
care nu erau nici albaştri, nici cenuşii, erau violeţi, şi stam 
amândoi în mijlocul drumului pe strada liniştită, expuşi 
privirilor discrete de după cel puţin douăzeci de perdele; 
uitându-se la mine chiar şi când spunea, şoptea ca o 
răsuflare: 

— Nu. Nu. 

— Hai! Să mergem, am zis, şi porni destul de docilă. Ea 
ştie c-ai venit să te-ntâlneşti cu mine în după-amiaza asta, 
fireşte, pentru că ea ţi-a trimis mesajul meu telefonic... All 
right. Am să mă duc la voi acasă mâine-dimineaţă, după ce 
vei fi plecat la şcoală. Dar nu te speria, n-ai nevoie să-i spui 
nimic, să-i vorbeşti despre nimic... 

Nici măcar „Nu. Nu” din nou n-a mai spus, pentru că nu 
spusese nimic altceva de când ne-ntâlnisem, şi tot asta 
spunea chiar şi prin felul cum mergea şi cum nu zicea nimic. 
Pentru că acuma-mi dădeam seama ce rost avea toaleta şi 
parfumul, şi fardul, care nu-i veneau bine, cum nu-i venea 
bine nici pălăria. Era disperarea, tentativa, dacă nu de a 
justifica ingratitudinea, cel puţin de a-i atenua grosolănia: 
mamă-sa, care zisese: Desigur, fă tot posibilul să-l întâlneşti. 
Spune-i că sunt foarte bine-n stare să organizez singură 
educaţia fetei mele şi că-i vom fi amândouă foarte 
recunoscătoare dacă n-o să-şi mai vâre nasul în afacerea 
asta; bietul copil disperat acoperind, încercând s-ascundă 
josnicia uneia şi ruşinea celeilalte cu placentă de viermi şi 
urină, şi vărsături de pisică şi cu balene canceroase. 

— Am să mă duc mâine-dimineaţă după plecarea ta la 
şcoală, i-am zis. Ştiu. Ştiu. Dar chestiunea e acum prea 
importantă pentru ca oricare dintre noi să se oprească. 

Aşa că veni şi-acel mâine-dimineaţă: şi eu, care crezusem 

250 


că ieri se isprăvise cu jocul ăsta de-a v-aţi-ascunselea. Dar 
trebuia să am certitudinea. Şi iată că apăru Ratliff. 

— Cum? făcu el. Te duci să vorbeşti cu Eula pentru că nu 
vrea s-o lase să plece din Jefferson, să se ducă la şcoală? N- 
ai dreptate. 

— All right. N-am dreptate. Nici nu vreau. Nu sunt chiar 
atât de curajos încât să-i dau sfaturi cuiva, mai ales unei 
femei cum să-şi crească copilul. Dar cineva trebuie să-i 
spună. De-aici trebuie să plece. Să plece pentru totdeauna, 
să nu mai aibă de-a face nici măcar cu aerul care-a vibrat 
sau răsunat la numele de Snopes... 

— Dar aşteaptă puţin, când îţi spun. Aşteaptă puţin, zise 
Ratliff. N-ai dreptate... _ 

Nu puteam s-aştept. În orice caz n-am aşteptat. Adică am 
mai amânat, am aşteptat să treacă timpul, să se facă cel 
puţin nouă. Pentru că, chiar şi-ntr-o dimineaţă caldă de mai, 
în Mississippi, unde oamenii se scoală mai mult sau mai 
puţin devreme, nu atât ca să le fie bine, cât să compenseze 
cât mai mult posibil ceasurile dintre amiază şi patru după- 
amiază, o gospodină are totuşi nevoie de oarecare timp ca să 
se pregătească (pe ea şi casă, şi mai ales pur şi simplu 
sufletul ei) pentru vizita unui bărbat, nu numai nechemat, 
dar chiar inoportun. 

Dar era pregătită, şi ea, şi casa, şi sufletul; dacă-i va fi fost 
cândva în viaţă sufletul nepregătit pentru ceva care purta 
pantaloni, sau poate chiar dacă sufletul oricărei femei să fi 
avut nevoie de pregătire prealabilă şi de-narmare prealabilă 
pentru ceva cu pantaloni, care se chema Gavin Stevens şi 
trecea acum pe portiţa închiriată (tot a închiriată arăta, cu 
toate că proprietarul sau cineva pusese s-o vopsească) şi 
mergea pe aleea scurtă şi închiriată către mica verandă 
închiriată şi urca şi ridicasem chiar mâna să ciocănesc până 
s-o zăresc prin uşa de reţea de sârmă stând imobilă în 
mijlocul vestibulului observându-mă. 

— Bună dimineaţa, zise ea. Intră! Şi-acum, fără reţea de 
sârmă între noi, continua să mă observe. Nu: doar se uita la 
mine, nu cu cinism, nu cu bunăvoință, cu nimic. Şi se 
întoarse, acum când toate celelalte femei din Jefferson, chiar 

251 


şi Maggie, se tunseseră băieţeşte, cu părul strâns la ceafă 
într-un coc greu şi blond, şi neîngrijit, cu o rochie care nu 
era nici capot de dimineaţă, nici rochie de primire, nici 
măcar o rochie de interior, ci o rochie de bumbac uni, o 
rochie simplă şi care, cu toate că acum avea treizeci şi cinci 
de ani - da: treizeci şi şase după socoteala lui Ratliff, care 
lua ca punct de reper toamna aceea superbă - era la fel cu 
cea cu care traversase pentru prima dată piaţa acum exact 
şaisprezece ani şi nu arăta atât a fi fost smulsă în graba 
disperării ca să-şi acopere trupul, cât mai curând un avânt: 
rugă şi adulare a mădularelor legănate, scăldate ca într-un 
fluid de faldurile ţesăturii şi rostind: Evoe! Evoe! 

Da, da, desigur, era un salon exact în genul vestibulului şi 
amândouă semănau leit cu ceva ce mai văzusem cândva pe 
undeva, dar n-aveam timp acuma să-mi aduc aminte. Pentru 
că ea zise: 

— Vrei să iei o cafea? Şi-am văzut atunci şi asta: serviciul 
de cafea (nu de argint: din metalul ăla nou despre care 
reclamele spun nu că-i mai bun decât argintul, ci pur şi 
simplu că-i mai modern. Modern: implicând că argintul face 
foarte bine şi e chiar potrivit, dar pentru o lume care încă se 
prăpădeşte după gaz aerian şi după cabrioletă cu un cal), pe 
o măsuţă scundă, cu două scaune gata pregătite, şi mi-am 
zis: Am pierdut, cu un sentiment de jenă, parcă m-ar fi prins 
cărând un butoi sau un sac cu nutreţ. Şi pe urmă mi-am zis: 
Vasăzică e foarte serios, pentru că - măsuţa scundă şi cele 
două scaune gata pregătite, şi cafeaua - era un atac nu la 
glande şi nici măcar la stomac, ci la sufletul civilizat, sau, cel 
puţin, la sufletul care crede că-i însetat de civilizaţie. 

— Mulţumesc, i-am zis şi-am aşteptat, şi după aceea m-am 
aşezat şi eu. 

— Numai că, te superi dacă te-ntreb, de ce primirea asta? 
N-avem nevoie de armistițiu, pentru că eu sunt gata 
dezarmat. 

— Veniseşi oare să te baţi? zise ea turnând. 

— Cum aş fi putut, fără arme? am zis observând-o: capul 
înclinat cu cocul neîngrijit, aproape ciufulit, braţul, mâna, 
demne să legene un viitor erou, un viitor războinic, sau să 

252 


ridice spada căzută din mâna tatălui, turnând acum lichidul 
banal (probabil că nici măcar n-o să fie o cafea foarte bună), 
dintr-un ibric banal, o imitație - treaba asta, în camera asta, 
în casa asta; şi deodată mi-am adus aminte cum văzusem 
salonul şi vestibulul înainte. Intr-o fotografie. O fotografie, să 
zicem din la țară şi la oraş şi etichetată Interior american, 
reprodusă în culori după un catalog de mobilă angro şi 
adăugată legenda: Ce vedeţi nu este nici copie, nici 
reproducere. Este creația noastră adaptată la nevoile 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, am zis. Fără frişcă. Doar cu zahăr. - Numai 
că nu-ţi seamănă. 

— Ce? zise ea. 

— Camera asta. Casa. Şi, de aceea, la-nceput, mi s-a părut 
că n-am auzit-o bine. 

— Nu eu. Bărbatu-meu. 

— Scuză-mă, am zis. 

— Mobila a ales-o bărbatu-meu. 

— Flem? am exclamat, am strigat. Flem Snopes? Şi ea 
uitându-se acum la mine, nu surprinsă - uluită, fără nicio 
reacţie sau dacă era una, atunci de aşteptare -, dorind să mă 
potolesc, să termin cu exclamaţiile; nu de la McCarron 
moştenise Linda ochii, numai părul îl moştenise de la el: 
Flem Snopes! făceam eu. Flem Snopes! 

— Da. Ne-am dus la Memphis. Ştia exact ce voia. Adică nu, 
nu-i aşa. Nu ştia încă. Ştia numai că voia, trebuia să ştie. 
Inţelegi ceva din ce spun? 

— Da, am zis. Înţeleg prea bine. V-aţi dus la Memphis. 

— Da, zise ea. Uite de ce: să găsim pe cineva care să-i 
spună ce trebuie să aleagă. Ştia dinainte la ce magazin. 
Primul lucru a spus: „Când cineva n-are de gând să cumpere 
nimic de la dumneavoastră, cât îi cereţi numai ca să staţi de 
vorbă?” Pentru că acuma nu se tocmea, înţelegi? Când e 
vorba de-o negustorie, un teren sau vite, sau ce-o fi, amândoi 
se tocmesc sau nu se tocmesc, depinde; nu eşti obligat să 
cumperi sau să vinzi; când te opreşti din tocmeală şi pleci, 
niciunul din doi nu-i mai altfel decât era la-nceput. Dar de 
data asta nu era aşa. De data asta trebuia să cumpere şi ştia 

253 


că trebuie: ce nu ştia era ce să cumpere, aşa că nu numai că 
trebuia să se bizuie pe omul care vindea ca să-i spună ăla ce 
vrea el, Flem, dar trebuia să se bizuie pe omul care vindea şi 
ca să nu-l înşele la preţ sau la valoare, pentru că nici de asta 
nu şi-ar fi putut da seama: tot ce-şi dădea seama era că 
trebuie să cumpere. Asta-nţelegi? 

— All right. Da. Şi pe urmă? 

— Trebuia să fie ceva care să se potrivească exact cu ce 
era el pentru exact ce-ajunsese. Şi-atunci omu’ a-nceput să 
spună: 

— Da, cred c-am înţeles. Ai pornit ca vânzător la o prăvălie 
de la ţară. Apoi te-ai mutat la oraş şi-ai ţinut o cafenea. 
Acuma eşti vicepreşedintele băncii. Un om care a ajuns atât 
de departe într-un timp atât de scurt n-o să se oprească aici, 
şi-atunci cei care-i intră-n casă de ce să nu-şi dea seama? Da, 
văd ce-ţi trebuie. Şi Flem a zis: 

— Nu. 

— Nu scump, a zis omul, ceva de om care-a reuşit în viaţă. 
Şi Flem a zis: 

— Nu. 

— All right, a zis omul. Atunci ceva vechi. Şi ne-a luat şi 
ne-a dus într-o încăpere şi ne-a arătat ce voia să spună: Pot 
să iau de pildă piesa asta şi s-o fac s-arate şi mai veche. Şi 
Flem a zis: 

— De ce? Şi omul a zis: 

— Aşa, ca să scoţi în relief trecutul. Bunicul. Şi Flem a zis: 

— Am avut şi eu bunic, că toată lumea are. Cine-a fost nu 
ştiu, da' ce ştiu e că, oricine-o fi fost, n-a avut niciodată 
mobilă, nici măcar pentru o odaie, necum pentru o casă- 
ntreagă. Şi-afară de asta, n-am de gând să prostesc pe 
nimeni. Numai un prost o să-ncerce să prostească oamenii 
deştepţi şi oricine are nevoie să prostească proşti e-un prost 
şi el. Şi-atunci a fost când a zis omul s-aşteptăm niţel până 
telefonează. Şi-am aşteptat şi n-a trecut mult şi-a venit o 
femeie. Era nevastă-sa. M-a-ntrebat: 

— Cam ce v-ar plăcea? Şi i-am zis: 

— Mi-e totuna. Şi ea a făcut: 

— Ce? Şi eu iar i-am zis că mi-e totuna, şi-atunci s-a uitat 

254 


la Flem, şi eu priveam cum ei se uită unul la altul, o bucată 
de vreme. Şi pe urmă ea a zis, nu tare ca bărbatu-său, încet, 
încet de tot: 

— Am înţeles. Şi-acuma Flem a fost ăla care-a zis: 

— Stai puţin. Cât o să coste? Şi ea a zis: 

— Dumneata eşti negustor. Fac cu dumneata o-nvoială. 
Aduc marfa la Jefferson şi-o aranjez la dumneata în casă, eu 
cu mâna mea. Dacă-ţi place, o cumperi. Dacă nu-ți place, o- 
ncarc la loc şi-o aduc înapoi, şi nu te costă niciun ban. 

— All right, am zis eu. Şi pe urmă? 

— Asta-i tot, zise ea. Ţi s-a răcit cafeaua. Să-ţi torn altă 
ceaşcă... Şi-ncepu să se ridice, dar am oprit-o. 

— Asta când s-a-ntâmplat? 

— Acum patru ani, zise ea. Când a cumpărat casa. 

— A cumpărat casa? Acum patru ani? Asta-i când l-a făcut 
vicepreşedinte! 

— Da, zise ea. Cu-o zi înainte de-a se anunţa. Să-ţi aduc 
altă ceaşcă. 

— Nu vreau cafea, am spus şezând şi bolborosind: Flem 
Snopes, Flem Snopes... până ce-am izbucnit zicând, 
strigând: Nu vreau nimic. Mi-e frică! Şi-n cele din urmă am 
zis: Mă rog? Şi ea a repetat: 

— Vrei o ţigaretă? Şi-am văzut-o şi pe asta, o cutie din 
imitație de metal, şi trebuia să existe pe undeva şi-o brichetă 
din imitație de metal, dar ea, din cutia din care scosese 
ţigareta, a scos şi-un chibrit de bucătărie. 

— Linda zice că fumezi pipă de cocean de porumb. Dacă 
vrei, fumează. 

— Nu, am zis din nou. Nu vreau nimic. Dar Flem Snopes... 
Flem Snopes... 

— Da, zise ea. Nu, eu n-o las să plece din Jefferson, să se 
ducă la şcoală. 

— Dar de ce? am zis. De ce? Când nici măcar nu-i fata... 
Scuză-mă. Dar poţi să-ţi dai seama că-i urgent, că n-avem 
timp nici măcar de... 

— Politeţe? zise ea. 

Dar gestul care trebuia, nici eu nu l-am făcut; am rămas 
locului, uitându-mă la ea aplecându-se să aprindă chibritul 

255 


pe talpa papucului ridicat într-o parte şi aprinzând ţigareta. 

— De nimic, am zis. De nimic decât de ea. Ratliff a-ncercat 
să-mi explice azi-dimineaţă, dar n-am vrut să-l ascult. Aşa că 
poate-i ce-mi spuneai adineauri, când n-am vrut s-ascult? 
Mobila. Ziua aceea, atunci la prăvălie. Nu ştia ce voia, 
pentru că ce voia nu conta, n-avea importanţă: un singur 
lucru conta: că voia, c-avea nevoie, că trebuia să aibă, că era 
hotărât să aibă, cu orice preţ, indiferent dacă pierdea sau 
suferea cineva, sau se chinuia. Să fie exact ce-i trebuia, ca să 
se potrivească exact la ce-avea să fie el mâine, după ce se va 
anunţa: nevasta şi fata unui vicepreşedinte, cu restul de 
mobilier pentru casa unui vicepreşedinte? Asta ai încercat 
să-mi spui? 

— Cam aşa ceva, zise ea. 

— Doar cam aşa ceva, făcui eu. Pentru că atât nu-i destul. 
Nici pe departe nu-i destul. De bani, să nu mai pomenim, 
pentru că cine-a văzut vreodată nodul lui de cravată gata 
făcut îşi dă seama că nu-i el omul să scoată bani din buzunar 
ca să-şi trimită la şcoală, la distanţă, cu vagon de dormit, 
propriul copil, darămite un bas... Şi m-am oprit. 

Dar ea nu s-a oprit, fumând, uitându-se la vârful aprins al 
ţigaretei: 

— Zi-i pe nume, făcu. Un bastard. 

— Scuză-mă. 

— De ce? 

— Încerc, am zis. Poate c-aş putea, dac-ai încerca şi 
dumneata. Dac-ai părea că-ncerci. Sau măcar dac-ai avea 
aerul că pari să-ncerci. 

— Zi mai departe, făcu ea. Vasăzică nu banii. 

— Pentru că el - dumneata adică - probabil că i-aţi putea 
scoate de la moş Willy, ca să nu mai pomenesc de acceptat 
de la mine, sub formă de bursă. Sau, asta să fie? Că nu 
suportă să vadă nici măcar banii unui duşman de moarte, 
cum probabil că-i acum bătrânul Willy, aruncaţi pe trimis un 
copil la şcoală-n alt stat, când el plăteşte-n fiecare an impozit 
pentru întreţinerea şcolilor din Mississippi? 

— Zi-i mai departe, făcu ea din nou. Vasăzică nu banii. 

— Aşa-i, la urma urmei, şi cu poza din catalogul ăla de 

256 


mobile, luată în culori ţipătoare, după vreo fotografie din 
Charleston sau Richmond, sau Long Island, sau Boston, 
redusă la imaginea pe care Flem Snopes crede imperios 
necesar ca lumea din Yoknapatawpha s-o aibă despre el. 
Când nu era decât proprietarul unui birt de pe-o stradă 
lăturalnică, puţin îi păsa dacă toată lumea de la Moşia 
Franţuzului (şi din tot Jeffersonul, şi din restul ținutului pe 
deasupra, după ce Ratliff şi alţi câţiva ca el isprăviseră de 
bârfit) ştia că fata care-i purta numele era în realitate un... 

— Bastard, zise ea din nou. 

— All right, am zis. Dar cuvântul, nici atunci nu l-am 
rostit... şi chiar şi după ce-a vândut birtul c-un câştig 
rotunjor şi era administrator la uzina electrică, tot n-ar fi 
avut importanţă. Şi chiar şi după asta, când nu deţinea 
niciun post oficial şi era un simplu cămătar şi acaparator de 
proprietăţi care-şi vedea în tăcere de treburile lui; lăsând la 
o parte faptul că au trecut zece sau doisprezece ani de- 
atunci, timp în care el ar fi putut să-nceapă să aibă-ncredere- 
n Jefferson că are destulă tandreţe pentru un copil, pentru o 
fetiţă de doişpe-treişpe ani şi că n-o să-i strice viaţa cu o 
dezvăluire inutilă şi gratuită. Dar acuma-i vicepreşedinte de 
bancă, şi s-a găsit un outsider să s-amestece şi să convingă 
copilul să se ducă la o şcoală-n altă parte, să stea acolo cel 
puţin trei luni, până la Crăciun, printre copii ai căror taţi nu- 
i datorează niciunul bani, aşa că n-au de ce să trebuiască să- 
şi ţină gura şi deci oricare dintre ei ar putea să-i 
destăinuiască un fapt pe care acuma vrea să-l ţină secret cu 
orice preţ. 

— Vasăzică asta-i, am zis. Şi ea tot nu se uita la mine încă; 
fuma liniştită şi urmărea firul de fum înălțându-se în bucla 
lui lentă: Vasăzică din cauza dumitale, în fond, am zis. I-a 
interzis să plece din Jefferson şi pe dumneata te-a şantajat, 
te-a constrâns să fii de partea lui, ameninţându-te cu ceea 
ce-l sperie pe el: c-o să-i dezvăluie el însuşi ruşinea mamei şi 
ilegitimitatea ei. Da, dar asta-i o sabie cu trei tăişuri. Cere-i 
tatălui dumitale banii sau primeşte-i de la mine, şi scoate-o 
din Jefferson, sau, de nu, îi spun chiar eu cine e - sau cine 
nu-i. 

257 


— Crezi c-o să te creadă? zise ea. 

— Ce? Să nu mă creadă? Să nu mă creadă? Dar şi fără 
măcar să se privească-ntr-o oglindă şi tot vede că nu-i 
seamănă cu nimic ca să aibă ce repudia: ca să-l repudieze, 
nu-i trebuie decât să trăiască cu el alături şaptesprezece ani 
de zile, ceea ce a şi făcut. Ce poate să vrea ea altceva decât 
să mă creadă, să creadă pe oricine, o posibilitate de-a crede- 
n oricine are-atâta inimă ca s-o asigure că nu-i copilul lui? 
Cum poţi să spui una ca asta?! Ce-ar putea ea cere mai mult 
decât dreptul de a-şi iubi mama, care-a ferit-o, graţie 
dragostei, de-a fi o Snopes? Şi, dacă asta n-ar fi de ajuns, ce- 
ar putea oricine dori mai mult decât asta: ceea ce 
majoritatea n-au niciodată, posibilitatea de a fi, nici măcar 
unul la zece milioane n-are dreptul de-a fi, nu merită a fi: nu 
doar un copil din dragoste, ci unul din aleşii-ntre aleşi, din 
cei sortiţi să-mpărăţească-nrudirea cu nemuritorii copii din 
dragoste ai lumii - rod al acelei pasiuni virgine nu numai în 
stare, ci osândite să socotească pământul însuşi pierdut de-a 
binelea pentru iubirea la care, de când e omul pe pământ, 
cei slabi şi neputincioşi şi-nspăimântaţi şi nedormiţi, cărora 
restul omenirii le zice poeţi, au visat şi pentru care-au suferit 
şi s-au bucurat şi la care s-au minunat... Şi-acum ea se uita 
la mine, nu mai fuma: doar îşi ţinea ţigareta-n echilibru-ntre 
degete, şi-n timp ce fumul străveziu albastru se ridica încet 
şi se răsfira, mă privea prin el. 

— Nu te pricepi cine ştie ce la femei, nu-i aşa? zise ea. 
Femeilor nu le pasă de visele poeţilor. Le pasă de fapte. N- 
are importanţă nici măcar dacă faptele-s adevărate sau nu, 
câtă vreme se potrivesc cu celelalte, fără să se vadă prea rău 
la cusătură. Nu te-ar crede. Nu l-ar crede nici măcar pe el, 
dacă s-ar apuca să-i spună. V-ar uri pe-amândoi - şi cel mai 
mult pe dumneata, pentru că de la dumneata a pornit. 

— Vrei să zici că ea ar prefera asta... pe el - în loc de 
nimic? Ar abandona posibilitatea de-a merge la şcoală şi 
toate celelalte? Nu te cred. 

— Pentru ea asta nu înseamnă „nimic”. Ea îl va prefera 
înaintea multor lucruri. Înaintea celor mai multe. 

— Nu te cred! am exclamat eu, am strigat sau am crezut 

258 


că strig. Dar era mai mult în gând. Ce am spus a fost: 
Vasăzică nu pot face nimic. 

— Ba da, zise ea. Şi-acuma era cu ochii pe mine, cu 
ţigareta nemişcată, parcă nici nu ardea. 

— Însoară-te cu ea! 

— Ce? am zis, am strigat. Eu, un bărbat cu părul cărunt, 
de două ori mai mare decât ea? Nu vezi ce urmăresc? S-o 
scap de Jefferson, nu s-o leg şi mai mult, şi mai strâns, şi mai 
rău de el, s-o eliberez! Şi mai vorbeşti de realităţi şi de fapte. 

— Singurul fapt e măritişul. Restul nu-i decât vis 
romanţios de poet. Însoară-te cu ea. Ea te vrea. Acum, în 
mijlocul tuturor ăstora, nici n-o să ştie cum să zică „Nu. 
Insoară-te cu ea! 

— Cu bine, am zis. Cu bine. 

Şi tot Ratliff, tot în scaunul pentru clienţi, în care-l 
lăsasem acum un ceas. 

— Am încercat să te fac să-nţelegi, zise el. Desigur că-i tot 
Flem. Ce motiv ar avea şi Eula, şi fata aia să nu sară p-o 
ocazie să nu se vadă nouă sau zece luni pe an, aşa, ca să mai 
schimbe? 

— Acuma pot să-ţi spun ce, am zis. Flem Snopes e 
vicepreşedinte de bancă, are casă de vicepreşedinte, are-n 
ea mobilă de vicepreşedinte, şi-o parte din mobila asta 
trebuie să devină nevastă şi fată de vicepreşedinte. 

— Nu, zise el. 

— All right, am zis. I-e frică vicepreşedintelui de bancă, nu 
cumva să-şi aducă aminte lumea că nevastă-sa purta-n 
pântece un copil făcut cu altul când a luat-o, aşa că dacă fie- 
sa se duce la şcoală-n altă parte, vreun străin care nu-i 
datorează parale ar putea să-i spună ce-i cu ea, şi-atunci se 
duce dracului toată şandramaua. 

— Nu, făcu el. 

— All right, am zis. Atunci vorbeşte dumneata. 

— Lui îi e frică c-o să se mărite, zise el. 

— Ce? 

— Da, da, aşa-i. Când s-a născut Jody, moş Billy Varner a 
făcut un testament, în care lăsa jumate din avere lu' madam 
Varner şi jumate lu' Jody. Când s-a născut Eula, a făcut alt 

259 


testament, în care lăsa lu’ madam Varner tot jumatea dintâi 
şi jumatea ailaltă o-mpărţea în două, una pentru Jody şi una 
pentru Eula. Asta-i testamentu' pe care i l-a arătat lui Flem 
atunci, în ziua-n care s-a-nsurat cu Eula şi de-atunci nu l-a 
mai schimbat. Adică, Flem Snopes l-a crezut când i-a zis că 
n-are de gând să-l schimbe, chiar dacă l-o mai fi crezut şi 
altcineva sau nu - mai ales după ce Flem l-a tras pe sfoară 
cu vânzarea terenului de la Moşia Franţuzului. 

— Cum? am făcut eu. I-a dat locul ăla Eulei de zestre? 

— Da, da, desigur, zise Ratliff. P-acolo aşa s-a vorbit 
atunci, pen' că moş Billy n-a zis deloc c-ar fi altfel. I-a oferit 
lui Flem terenu', da' Flem a zis c-ar prefera să-i dea cât face 
în bani gheaţă. De asta Flem şi cu Eula au plecat în Texas 
cu-o zi întârziere: s-a tocmit cu moş Billy, şi bătrânu' a reuşit 
să-l facă să accepte o cifră mai mică decât visase, şi-n cele 
din urmă Flem a zis: „All right”, acceptă cifra, da’ cu 
condiţia ca moş Billy să-i dea o opţiune pe teren, că i-l vinde 
cu-acelaşi preţ când s-o-ntoarce din Texas. Şi-au căzut de 
acord, şi Flem s-a-ntors din Texas cu caii ăia bălţaţi, şi, când 
în fine tărăboiu' s-a mai potolit, eu şi cu Henry Armstid ne- 
am apucat şi-am cumpărat de la Flem terenu' pe jumatea 
mea de birt şi pe destui bani gheaţă de la Henry ca să-i 
plătească opţiunea lui moş Billy, de care bătrânul uitase. Şi 
ăsta-i cel puţin unu' din motivele pentru care Flem Snopes 
ştie că moş Billy n-o să schimbe testamentul. Aşa că nu- 
ndrăzneşte să lase fata să plece din Jefferson şi să se mărite, 
pentru că ştie c-atunci îl lasă şi Eula. Al dintâi care-a spus 
„Nu” a fost Flem, da'-i ai pe toţi trei contra dumitale, şi pe 
Eula, şi pe fată, pân'-o da fata de unu' cu care să vrea să se 
mărite. Pentru că pe femei nu le-nteresează... 

— Stai, am zis eu, stai. Acuma-i rândul meu. Pentru că eu 
habar n-am de femei, pentru că lucruri ca dragostea şi 
morala, şi-a pune mâna pe orice ocazie-ţi iese în cale, ca să 
scapi de-a fi un Snopes, nu-s decât vis romanţios de poet, şi 
pe femei nu le-nteresează romanţiosul din visuri; pe ele le- 
nteresează realitatea faptelor, ce fapte, n-are importanţă, cu- 
atât mai puţin dacă-s adevărate sau nu, totu-i să se 
potrivească cu celelalte, fără să se cunoască prea mult la 

260 


cusătură. Este? 

— De, făcu el. Poate că eu n-aş pune chestia chiar aşa... 

— Pentru că eu nu mă pricep la femei, am zis. Aşa că nu te 
supăra şi spune-mi şi mie, cum dracu' ai învăţat să te 
pricepi? 

— Poate că ascultând, zise el. 

Ceea ce ştiam cu toţii, pentru că, la urma urmei, care 
yoknapatawphian nu văzuse cândva, în ultimii zece - 
cincisprezece ani, lada lui de tinichea în formă de casă şi 
pictată ca o casă, în care-şi ţinea o maşină de cusut, cu care 
făcea demonstraţii, pe vremuri pusă la spatele unei căruţe 
cu cai şi, de la un timp încoace, la spatele unui automobil 
transformat, legată sau parcată lângă vreo poartă, chiar şi la 
vreo câteva sute de metri distanţă, pe-o sută de drumuri de 
ţară, şi pe el, înconjurat de un grup de patru sau cinci, sau 
şase cucoane cu bonete de soare, sau cu pălării de paie, 
venite de prin jur de-a lungul drumului, chiar şi de la o milă 
depărtare, şi el zic, Ratliff în persoană, cu faţa netedă, arsă 
de soare, amabilă, impenetrabilă, şi cu cămaşa lui albastră 
decolorată, curată şi fără cravată, şezând pe-un scaun de 
bucătărie, într-o curte umbroasă sau pe-o verandă, 
ascultând. Ei da, desigur, asta o ştiam cu toţii. 

— Vasăzică n-am ascultat pe care trebuia, am zis. 

— Nici pe care nu trebuia, zise el. N-ai ascultat niciodată 
de nimeni, pentru că pân' s-apuce cineva să spună ceva, 
dumneata-ncepuseşi să vorbeşti. 


Da, a fost lesne. Tot ce-am avut de făcut a fost să stau 
acolo-n stradă la timpul potrivit, până ce m-a zărit şi s-a- 
ntors, s-a ferit, cu aerul că fuge, apucând-o pe strada 
laterală, ca să scape de capcană. N-am avut nevoie nici 
măcar să mă-ntorc şi să ocolesc blocul pe partea cealaltă, a 
fost destul să trec prin drugstore, să ies prin uşa din dos, aşa 
că, oricât ar fi mers ea de repede, tot eu am fost primul pe 
trotuar, ascuns din nou după un colţ de zid, având timp 
destul să-i aud paşii grăbiţi şi-apoi s-apar şi s-o apuc de braţ 
ceva mai sus de-ncheietură, chiar în clipa-n care încerca să-l 
ridice într-un reflex de fugă şi de refuz, ţinându-i-l, nu 

261 


strâns, în timp ce ea-l sucea şi răsucea smucindu-l uşor şi 
zicând: 

— Te rog! Te rog! 

— All right, am zis. All right. Numai un singur lucru să-mi 
spui. Când te-ai dus întâi acasă ca să te schimbi şi să te- 
ntâlneşti cu mine, atunci, după-amiază la drugstore. Ca să te 
duci pân’ acasă şi să-ţi schimbi rochia a fost ideea ta. Dar 
pentru ruj şi parfum, şi ciorapi de mătase, şi tocuri înalte a 
fost mama care-a insistat. Nu-i aşa? 

Şi ea, răsucindu-şi şi trăgându-şi uşurel mâna pe care i-o 
tineam, şoptea: 

— Te rog! Te rog! 


262 


16 
CHARLES MALLISON 


Ratliff aşa zice că s-a-ntâmplat, până când s-apuce unchiu' 
Gavin să poată fi şi el de faţă. 

Era prin ianuarie, o zi cenuşie, dar nu rece, pentru că se 
lăsase ceaţă. Bătrâna Het intră alergând pe uşa din faţă şi 
prin antreu, până-n bucătărie la Mrs Hait, strigând cu vocea 
ei puternică şi răsunătoare, şi voioasă, cu o bucurie de copil: 

— Miss Mannie! I-un catâr în curte! 

Nimeni nu ştia exact câţi ani are Het. Nimeni din Jefferson 
nu-şi aducea aminte nici măcar de când era la azil. Bătrânii 
ziceau c-ar avea vreo şaptezeci de ani, cu toate că, dacă te 
luai după numărătoarea ei, dacă socoteai după vârsta 
diverselor cucoane din Jefferson, de la mirese până la bunici, 
pe care zicea că le-alăptase, ar fi trebuit să aibă-n jur de-o 
sută, să fi alăptat, după cum zicea Ratliff, fată, mamă şi 
bunică. 

Adică sta la azil numai cât dormea, sau, în orice caz, cea 
mai mare parte, sau cel puţin o parte din noapte. Pentru că 
restul timpului era prin piaţă sau pe străzi, prin Jefferson, 
sau undeva, pe drumul de pământ de-o milă jumate dintre 
azil şi oraş. De vreo douăzeşcinci de ani cel puţin, cucoanele 
care-o vedeau de pe fereastra din faţă, sau poate doar îi 
auzeau glasul puternic şi voios în uşa vecinului, se-ncuiau în 
baie. Dar nici asta n-ajuta la nimic, dacă nu-şi aminteau din 
timp să-ncuie şi uşa din faţă, şi cea din dos. Pentru că, mai 
curând sau mai târziu, trebuiau să iasă şi să dea de ea, 
înaltă, slabă, de culoarea ciocolatei, volubilă, bine dispusă, 
în pantofi de tenis şi-un palton lung, cenuşiu ca şoarecele, pe 
margini cu ceva, care, acum patruzeci-cincizeci de ani, 
fusese blană, şi-o pălărie stacojie, pe care i-o dăduse Mrs 
Compson, bătrâna, acum cinzeci de ani, pe vremea când 
generalul Compson mai trăia încă, pusă exact pe vârful 


263 


capului (la-nceput purtase şi-un sac de voiaj de-aceeaşi 
culoare şi pare-se tot atât de fără fund ca şi-o mină de 
cărbuni, dar, de când se deschisese la Jefferson un magazin 
cu preţ unic, sacul de voiaj cedase locul pungilor pentru 
târguieli care se dădeau acolo cumpărătorilor), gata 
instalată pe-un scaun în bucătărie, dând vizitei sale de 
cerşetorie un aer blajin de familiaritate incorigibilă. 

În felul ăsta mergea din casă-n casă, deplasându-se într-un 
nor de alarmă şi consternare, primindu-şi tainul săptămânal 
de resturi de mâncare şi de zdrenţe, şi, când şi când, câte-un 
gologan pentru tutunul de prizat; făcându-şi apariţia 
politicoasă şi tumultuoasă, implacabilă ca un perceptor. De 
vreun an-doi încoace însă, de când Mrs Hait rămăsese 
văduvă, Jeffersonul obținuse din partea ei un fel de răgaz 
temporar, tocmai datorită doamnei Hait. Dar nici măcar 
răgazul ăsta nu era întreg. Numai că bătrâna Het îşi stabilise 
un fel de sediu central, un post avansat de colectare în 
bucătăria doamnei Hait, la scurtă vreme după ce Mr Hait şi 
cinci catâri de-ai lui I.O. Snopes muriseră călcaţi de-un tren 
expres de marfă, care mergea spre nord, într-o noapte, la o 
curbă oarbă, mai jos de oraş, şi până şi săracii de la azil 
auziseră că Mrs Hait încasase opt mii de dolari pe el. Cum 
ajungea în oraş, se ducea întins la Mrs Hait, uneori 
rămânând acolo până la prânz, aşa că-şi începea implacabilul 
turneu de-abia după-amiază. 

Din timp în timp, când era vreme rea, rămânea la Mrs 
Hait până seara. În asemenea zile, clientele sau victimele ei 
obişnuite, salvate temporar, se-ntrebau dacă-n casa femeii 
aceleia cu fire virilă şi vocabular bărbătos care, cum zicea 
Ratliff, îşi vânduse bărbatul societăţii de căi ferate c-un 
beneficiu de opt mii la sută, şi-şi spărgea singură lemnele de 
foc, şi-şi mulgea singură vaca şi-şi cultiva singură grădina de 
zarzavat - se-ntrebau dacă bătrâna Het o ajuta cumva cu 
ceva la lucru în schimbul ospitalităţii, sau păstra chiar şi- 
atunci relaţiile la un nivel de musafir, venit în vizită să 
distreze şi să fie distrat. 

Purta pălăria şi mantonul, şi punga de târguieli, când 
năvălise-n bucătăria doamnei Hait strigând de departe: 

264 


— Miss Mannie! I-un catâr în curte. 

Mrs Hait se lăsase pe călcâie în faţa maşinii de gătit, 
scoțând jăratic încins într-o găleată. Copii n-avea, stătea 
singură în căsuţa de lemn, vopsită cu-aceeaşi vopsea cu 
care-şi vopsea societatea de căi ferate gările şi vagoanele de 
marfă - din consideraţie şi în memoria, ziceam noi toţi, 
dimineţii aceleia de-acum trei ani de zile, când ce mai 
rămăsese din Mr Hait fusese-n cele din urmă ales şi cules 
din ce mai rămăsese din cei cinci catâri şi câţiva coţi de 
funie de iută nouă, împrăştiaţi de-a lungul liniei ferate. Pe 
urmă a venit la ea omul de la căile ferate delegat cu 
rezolvarea litigiilor, pe urmă s-a dus ea şi-a încasat un cec de 
opt mii cinci sute de dolari (după cum zicea unchiu' Gavin 
asta fusese-n zilele fericite de-altădată, când până şi 
societăţile de căi ferate socoteau liniile secundare şi 
racordările drept legitimă şi îndreptăţită pradă a celor ce 
locuiau pe de margini) cu toate că, de câţiva ani de zile - 
înainte de moartea domnului Hait - catârii, câte unul sau 
câte-o pereche (din pură coincidenţă aparţinând şi ăia, cel 
mai adesea, tot la I.O. Snopes; puteai totdeauna să spui 
dinainte care-s ai lui pentru că de câte ori căile ferate-i 
omorau catâri, de-atâtea ori catârii aveau la gât o funie 
nouă), care-avuseseră obiceiul să se lase călcaţi de tren la 
aceeaşi curbă oarbă, noaptea, acuma fusese pentru prima 
oară că o fiinţă omenească - cum zicea unchiu' Gavin - li se 
asociase la apoteoza comună. 

Banii, Mrs Hait i-a încasat în numerar; stătuse în 
dimineaţa cu pricina îmbrăcată-ntr-un capot de pânză şi pe 
deasupra lui cu-o vestă de lână tricotată rămasă de la 
bărbatul ei şi chiar cu pălăria lui de pâslă (fusese găsită 
intactă) şi ascultase-ntr-o tăcere glaciară şi sinistră cum 
casierul băncii, apoi contabilul şi-apoi preşedintele (Mr de 
Spain în persoană) încercau să-i explice ce-s alea obligaţiuni 
şi ce-i un carnet de economie şi ce-i un simplu cont la bancă, 
şi pusese banii într-un săculeţ de sare gol sub şori şi 
plecase; în vară şi-a vopsit căsuţa în culoarea practică şi fără 
moarte ca gara şi ca vagoanele de marfă, parcă dintr-un 
sentiment de afecţiune sau (cum zicea Ratliff) de 

265 


recunoştinţă, şi-acuma tot acolo stătea, singură, în capotul 
de pânză şi cu vesta de lână împletită şi cu-aceeaşi pălărie 
de pâslă care fuseseră ale bărbatului ei şi le purtase până 
când nu-i mai trebuiseră; dar acum, ghetele din picioare 
erau ale ei: ghete bărbăteşti cu nasturi, cu tocuri ca nişte 
cepe de lalele, de-un model arhaic şi demodat, pe care Mr 
Wildermark le comanda special pentru ea o dată pe an. 

Sări-n picioare-ntorcându-se cu faţa, ţinând încă găleata 
strâns în mână, o fulgeră cu privirea pe bătrâna Het şi zise - 
avea şi ea un glas gros şi puternic, şi poruncitor pe 
deasupra: 

— Ticălosu' ăla! Şi, cu găleata încă ţinută strâns în mână 
şi cu bătrâna Het după ea, cu pungă de târguieli cu tot, se 
repezi afară-n ceaţă. De asta nu era frig, de ceaţă: ca şi cum 
toată răsuflarea-n somn a Jeffersonului din noaptea-ntreagă, 
lungă, de ianuarie, zăcea încă-acolo prinsă-ntre sol şi pâclă, 
împiedicându-l să-ngheţe de-a binelea, întinsă ca o mâzgă 
unsuroasă pe treptele de lemn de la uşa din dos şi pe pragul 
de cărămidă, şi pe chepengul de lemn de la pivniţa de lângă 
uşa bucătăriei şi pe poteca de scânduri care ducea de la 
trepte la şopronul de scânduri din colţul curţii din dos unde- 
şi ţinea Mrs Hait vaca; când puse piciorul pe scânduri cu 
găleata de jăratic încins încă-n mână, Mrs Hait alunecă rău 
şi-şi găsi cu greu echilibrul. Bătrâna Het, cu tălpile ei de 
cauciuc, n-alunecă. 

— Bagă de seamă! strigă ea încântată. ‘S colo-n faţă! 

Unul dintre ei nu era. Şi nici Mrs Hait nu căzu. Nici măcar 
nu se opri, răsucindu-se ca un vârtej şi luând-o la goană spre 
colţul casei, unde, năprasnic şi mut ca o arătare, se ivi 
catârul. Era tot de-al lui I.O. Snopes. Vreau să zic că, până 
când l-au cules pe Mr Hait, atunci, pe linia ferată, în 
dimineaţa de-acum trei ani, dintre cei cinci catâri, nimeni nu 
făcuse nicio legătură între el şi afacerile cu catâri ale lui I.O. 
Snopes, cu toate că, din când în când, se minuna câte unul 
cum de nu simţea Mr Hait nevoia să facă o treabă mai 
aşezată care să-i asigure existenţa. Ratliff zicea că asta din 
cauză că toată lumea se minuna şi mai tare ce, Doamne, 
iartă-mă, căuta I.O. Snopes în negustoria de vite. Cu toate 

266 


că, zicea Ratliff, dacă te gândeai bine, poate că era firesc; 
că, pe vremuri, la Moşia Franţuzului, I.O. Snopes fusese 
potcovar fără să fi avut nici în meseria asta ce căuta, urând 
şi caii, şi catârii fiindcă-i era o frică de moarte şi de unii, şi 
de alţii, aşa că poate că era normal să s-apuce de-o altă 
treabă în care n-avea ce căuta şi nici nu-i plăcea, şi nici nu 
se pricepea, ca să nu mai vorbim că acuma era de şase sau 
drept sau de douăsprezece ori mai speriat pentru că acuma, 
în loc să aibă de-a face cu un singur catâr legat de-un stâlp 
şi cu stăpânul animalului pe-aproape, trebuia să aibă de-a 
face cu opt sau zece, sau doisprezece, care alergau în 
libertate până reuşea să le-arunce o funie de gât. 

Şi totuşi, asta făcea - cumpăra catâri în târg la Memphis 
şi-i aducea la Jefferson şi-i vindea fermierilor, şi văduvelor, şi 
orfanilor, şi negri, şi albi, pe cât putea apuca, tocmindu-se 
până la ultima leţcaie, după care (până-n noaptea-n care 
trenul de marfă l-a prins şi pe Mr Hait, şi Jeffersonul a făcut, 
pentru prima oară, legătura între Mr Hait şi negustoria de 
vite a lui I.O. Snopes), catârii, câte unul, câte doi, câte mai 
mulţi (totdeauna legaţi grămadă cu-o funie nouă de iută, pe 
care Snopes avea grijă-ntotdeauna s-o specifice şi s-o treacă 
pe lista de daune), începură să fie călcaţi de trenuri la 
aceeaşi curbă oarbă, unde şi-a scurtat zilele Mr Hait; cineva 
(Ratliff jură că nu el, că şeful de gară) s-a apucat şi i-a trimis 
lui Snopes cu poşta un orar tipărit cu mersul trenurilor din 
sector. 

Dar, după nenorocirea domnului Hait (eroare de calcul, 
zicea Ratliff; zicea că şeful de gară domnului Hait ar fi 
trebuit să-i trimită mersul trenurilor, şi-un ceasornic pe 
deasupra), catârii lui Snopes au încetat de-a mai muri de 
moarte violentă pe linia ferată. Când delegatul cu 
reglementarea litigiilor a venit să-l reglementeze pe-al 
doamnei Hait, Snopes era şi el de faţă şi, spunea Ratliff, a 
fost cea mai teribilă hotărâre care i-a fost dat s-o ia în viaţa 
lui: s-aleagă între prudenţa elementară ce-i dicta să stea cât 
mai la distanţă de cercetările societăţii de căi ferate, şi ce 
ştia de la Mrs Hait, care-i spusese că numai silită de 
societatea de căi ferate i-ar da şi lui ceva din indemnizaţie. 

267 


A eşuat. Mrs Hait a declarat calmă că soţul ei era unicul 
proprietar al celor cinci catâri; n-a trebuit nici măcar să 
ridice glasul să-l desfidă pe Snopes să conteste; tot ce-a 
văzut el vreodată din banii ăia (ei da, desigur, era de faţă la 
bancă, cât de-aproape-şi putea permite, cu ochii aţintiţi) a 
fost când ea i-a strâns ghem şi i-a vârât în săculeţul de sare 
şi săculeţul sub şorţ. Timp de cinci sau şase ani înainte, la 
intervale regulate, el străbătuse peisajul paşnic şi somnolent 
al Jeffersonului într-un nor de praf şi zarvă, trâmbiţându-şi 
apropierea din ţipete şi zbierete disperate şi marcându-şi 
trecerea cu norul galben de praf plin de zbuciumul capetelor 
ca nişte urcioare şi de tropot de copite şi-apoi, la urmă de 
tot, Snopes în persoană, într-un trap gâfâit, cu faţa căscată 
de strigăte şi crispată de grijă şi groază, şi consternare. 

Când ieşi de la întrevederea cu delegatul cu litigiile, grija 
şi consternarea i se mai citeau încă pe faţă, dar groaza se 
schimbase acum, era ceva ce parcă nu-i venea să creadă, un 
amestec de incredibil şi de disperare, de revoltă şi de 
patimă, care încă mai răzbătea printr-un strat superficial de 
speranţă flămândă, pe care-l purtă în următorii trei ani (şi 
din nou, zicea Ratliff, de luat o hotărâre, de rezolvat o 
problemă pe care să nu i-o fi pus nimănui: el - Snopes - care 
pân-acuma n-avusese decât de descărcat catârii în ţarcul de 
la rampa gării şi-apoi de plătit un negru să-ncalece iapa 
bătrână cu clopoței care traversa cu ei oraşul şi-i ducea pe 
locul unde-şi avea grajdul şi unde-i vindea, trebuia acuma, 
singur şi fără niciun ajutor, să-i scoată de la gară din ţarc şi- 
apoi să-i mâne să-i silească să se-nghesuie pe strada îngustă 
care se-nfunda în curtea mică şi neîngrădită a doamnei Hait) 
când vacarmul - norul de praf plin de forme demonice 
cabrându-se - părea să se fi transfigurat într-o singură unică 
explozie în marginea Jeffersonului, în curtea doamnei Hait, 
unde amândoi, Mrs Hait şi Snopes - Mrs Hait apucând la 
repezeală-o mătură sau târn, sau ce armă-i cădea la- 
ndemână şi năvălind din casă-afară înjurând ca un bărbat, şi 
Snopes cu setea de răzbunare potolită, sau măcar uşurat în 
sentimentul acela insuportabil de neputinţă şi de nedreptate, 
şi de frustrare (Ratliff zicea că probabil el de mult renunţase 

268 


să mai creadă-ntr-adevăr c-ar putea stoarce măcar un singur 
cent doamnei Hait din banii ăia, şi tot ce-i mai rămăsese 
acum era o speranţă furibundă şi deşartă), şi care acum avea 
să trebuiască, de bine, de rău, să prindă-ntr-un fel oarecare 
vitele şi să le mâne, să le-nchidă într-un ţarc - plecându-se şi 
eschivându-se printre formele tunând şi bubuind într-un fel 
de pantomimă pătimaşă şi coregrafică p-un fundal de casă a 
cărei vopsea impenetrabilă Snopes era convins c-o plătise el 
şi-n care locatara şi castelana ducea pe banii lui o viaţă de 
lux regesc şi voluptariu (ceea ce, după spusele lui Ratliff, era 
exact motivul pentru care Mrs Hait refuza să recurgă la 
justiţie ca să scape de plictiselile pe care i le făcea Snopes: 
era şi asta doar o parte din preţul pe care-l datora pentru 
nevisata ocazie de a-şi da bărbatul pe opt mii de dolari) şi-n 
timpul ăsta, un întreg cartier al oraşului se deprinsese să se- 
adune - cucoanele în capot şi cu bonetă, ca omul dimineaţa, 
copiii jucându-se prin curţi şi lume, negri şi albi, care se- 
ntâmplase să treacă pe-acolo - şi să privească de după 
perdele, sau de la adăpostul gardurilor vecine. 

Când au dat cu ochii de el, catârul galopa cu capu' sus, ca- 
ntr-un loc străin, pe care nu-l văzuse-n viaţa lui, aşa c- 
apărând deodată din ceaţă, arăta probabil mai înalt decât o 
girafă aşa cum se repezea la Mrs Hait şi la bătrâna Het cu 
căpăstrul biciuindu-i urechile. 

— Uite-l! Uite-l! răcni bătrâna Het, agitând sacul de 
târguieli. Hoo! Fugi! I-a povestit lui Ratliff mai târziu cum 
Mrs Hait s-a răsucit în loc şi-a alunecat din nou pe 
scândurile unsuroase, şi-apoi şi ea, şi catârul, alergau unul 
lângă altul, paralel, spre şopronul, din a cărui uşă vaca 
privea cu o faţă statică şi mirată. Vacii, care pân-acum o 
secundă stătuse liniştită-n uşă rumegând şi privind la ceaţă, 
catârul trebuie să-i fi părut mai înalt şi mai neverosimil decât 
orice girafă, fără să mai punem la socoteală c-avea aerul că 
vrea să treacă prin şopron parc-ar fi fost paie sau o simplă- 
nchipuire. Oricum, bătrâna Het zicea că vaca şi-a tras 
repede faţa-ndărăt în şopron, ca un chibrit care se stinge, şi- 
a făcut, acolo-n şopron, un zgomot, bătrâna Het nu ştia ce fel 
de zgomot, un simplu zgomot de spaimă, de alarmă, cum ai 

269 


ciupi o singură coardă la harpă sau la banjo şi, mai zicea 
bătrâna Het, Mrs Hait s-a repezit spre zgomot din pur reflex, 
dintr-un acord automat, între femelă, şi femelă împotriva 
lumii de catâri şi de bărbaţi, gonind spre şopron din toate 
puterile, ea agitând în timpul ăsta găleata cu jăratic încins s- 
o arunce-n catâr. Fireşte, toată chestia asta n-a ţinut atâta. 
Bătrâna Het zicea că ea mai striga încă: „Uite-l! Uite-l!” 
când catârul se-abătu din drum repezindu-se spre ea şi că ea 
ridicase-n sus punga de târguieli şi-o-nvârtise pe deasupra 
capului şi catârul trecu pe de lături şi-o luă pe după colţul 
casei şi dispăru şi el în ceaţă tot ca un chibrit care se stinge. 

Asta a fost când Mrs Hait pusese găleata cu jăratic pe 
pragul de cărămidă de la intrarea beciului şi-o apucase, cu 
bătrâna Het, pe după colţul casei ajungând la timp să vadă 
cum catârul se-ntâlnise c-un cocoş şi opt găini leghorn albe, 
care ieşeau de sub apă. Bătrâna Het zicea că era ceva ca din 
Biblie, sau poate ca dintr-un fel de biblie de vrăjitoare 
blestemate: întâi catârul care se ivise din ceaţă ca o arătare, 
ca un moroi, şi-acuma înălțându-se din nou în ceaţă, din nou 
purtat de-un nor de drăcuşori albi înaripaţi. Şi ea, şi Mrs 
Hait mai alergau încă; zicea că Mrs Hait ţinea acum în mână 
o coadă veche de mătură, da cum ajunsese-n mâna ei, asta 
bătrâna Het nu-şi mai aducea aminte. 

— Uite altu' colo-n faţă! răcni bătrâna Het. 

— Ticălosu' ăla! făcu Mrs Hait. 

Erau mai mulţi. Bătrâna Het zicea că toată curtea, cât o 
batistă de mică, era plină de catâri şi de I.O. Snopes. Era 
atât de mică, încât orice făptură cu pasul de doi coţi putea s- 
o străbată din doi paşi, iar acum când dădură cu ochii de ea, 
pesemne că arăta ca o picătură de apă văzută la microscop. 
Numai că, de data asta, era ca şi cum ai fi fost tu însuţi în 
mijlocul picăturii de apă. Adică, bătrâna Het zicea că Mrs 
Hait şi cu I.O. Snopes erau în mijloc pentru că ea, bătrâna, 
se lipise de casă, să nu fie cât de cât în drumul catârilor, 
chiar dacă nicăieri în curticica aia nu puteai fi la adăpost, şi 
se uita la Mrs Hait care, ţinând încă strâns în mână târnul şi 
cu un fel de credinţă sublimă în ceva undeva, poate doar în 
propria ei invulnerabilitate, cu toate că bătrâna Het zicea că 

270 


Mrs Hait prea îşi ieşise din minţi ca să-şi mai fi dat seama, se 
repezi drept în mijlocul vălmăşagului, după cel cu căpăstrul 
fluturând în vânt, care iar dispăru în ceaţă, tot într-un vârtej 
de pene albe ca un nor de confetti sau ca dâra de spumă în 
urma unei bărci cu motor. 

Şi Mr Snopes la fel, catârii aproape să-l doboare, şi el, şi 
Mrs Hait fulgerându-se cu privirea unul pe altul, în timp ce 
el, gâfâind: 

— Banii mei! Unde-i jumătatea mea de bani?! 

— Prinde-l pe ticălosu' ăla cu căpăstru, zise Mrs Hait. Dă-l 
afară pe ticălos! Şi amândouă, Mrs Hait şi bătrâna Het, 
continuau să alerge, aşa că vocea gâfâită a lui Snopes venea 
acum din umbra lor: 

— Dă-mi banii mei! Dă-mi partea mea de bani! 

— Fereşte! zicea bătrâna Het că strigase. lar o ia spre 
curtea din dos! 

— Ad-o frânghie! răcni Mrs Hait, întorcându-se spre 
Snopes. 

— Unde, Doamne, iartă-mă-i frânghia asta? răcni Snopes. 

— ‘N beci, unde dracu’! răcni bătrâna Het. Dar nici ea nu 
stătu locului: Ia-o pe partea ai'laltă şi ieşi-i "nainte! zise ea. 
Şi povestea c-atunci când ea şi cu Mrs Hait au luat-o după 
colţ, iar au dat peste catârul cu căpăstru-n vânt părând că-şi 
ia uşurel zboru-n sus, într-un nor de găini, cu care iar se- 
ntâlnise pentru că-n timp ce catârul, ca să ocolească, trebuia 
să descrie un arc de cerc, găinile puteau să treacă pe sub 
casă, adică pe coarda arcului de cerc. Când au dat după 
celălalt colţ, erau din nou în curtea din dos. 

— Ei, drăcie! răcni bătrâna Het. Vrea să-ncalece vaca! 
zicea că era un veritabil tablou. Vaca ieşise de sub şopron în 
mijlocul curţii; şi ea, şi catârul stăteau acum la doi paşi unu- 
n faţa ăluilalt, imobili, cu capetele plecate şi-nfipţi pe 
picioare ca două presse-livres desperecheate şi Snopes, 
jumate-năuntru, jumate-afară în uşa beciului, acum deschis 
şi cu găleata de jăratic încins în prag; pesemne că fusese jos 
să caute frânghia; mai târziu bătrâna Het spunea că se 
gândise atunci că o uşă de beci dată-n lături nu era locul cel 
mai potrivit pentru o găleată de jăratic încins şi poate că-ntr- 

271 


adevăr se gândise. Vreau să zic: dacă nu s-ar fi găsit altu' să 
se gândească, pentru că totdeauna se găseşte unu' a doua zi 
după scripturi, care să-şi demonstreze prevederea lui prin 
neprevederea ta. Deşi, dacă lucrurile-au mers atât de repede 
cum zicea ea c-au mers, nu văd cum ar fi avut careva timp să 
gândească atât. 

Pentru că iarăşi era totul în mişcare; când au dat după colţ 
de data asta era I.O. în cap, cu frânghia la el (o găsise), apoi 
vaca cu coada-n sus, rigidă şi uşor înclinată, parc-ar fi fost 
bastonul din pupa navei pe care flutură pavilionul, apoi 
catârul, cu Mrs Hait şi bătrâna Het venind în coadă, şi 
bătrâna Het zicea din nou că, trecând, a observat găleata cu 
jăratic încins pusă-n pragul beciului cu uşa dată-n lături şi 
plin de toată-adunătura de rebuturi omeneşti şi de văduvia 
doamnei Hait - lăzi goale de făcut surcele, ziare vechi, 
mobile stricate - şi din nou îi dădu prin cap că nu era un loc 
tocmai potrivit pentru găleată. 

Apoi, după colţul următor, Snopes şi vaca, şi catârul 
tocmai dispăreau într-un nor de găini înnebunite, care încă o 
dată trecuseră pe sub casă tocmai la timp. Dar, când 
ajunseră-n curtea din faţă nu mai era nimeni acolo, doar 
Snopes. Zăcea lat cu faţa-n jos, cu poala hainei dată peste 
cap de forţa căzăturii şi bătrâna Het jura că şi piciorul 
despicat al vacii, şi copita catârului îşi lăsaseră urma pe 
spinarea albă a cămăşii, drept în mijloc. 

— Un' s-au dus? strigă ea la el. N-a răspuns: O ţin mai 
strâns la cotitură! răcni ea către Mrs Hait. Au şi-ajuns în a' 
din dos! 

Acolo erau. Ea zicea că vaca poate c-avusese de gând să 
intre la loc în şopron, da' prea prinsese viteză şi-n loc să 
intre s-a repezit c-un fel de disperare, de curaj şi de furie- 
amară, s-a repezit, zicea, în catâr. Deşi, zicea, nici ea, nici 
Mrs Hait n-ajunseseră la vreme ca să vadă: doar au auzit o 
izbitură şi-o trosnitură, şi-un tărăboi întreg când s-a aruncat 
catâru-ntr-o parte şi s-a-mpiedicat de uşa beciului. Când au 
ajuns ele, catârul dispăruse. Dispăruse şi găleata de pe 
pragul beciului, dar bătrâna Het zicea c-atunci nici n-a băgat 
de seamă: numai vaca mai sta-n mijlocul curţii, unde stătuse 

272 


şi-nainte, proptită-n picioarele din faţă, cu capul puţin 
plecat, parc-ar fi trecut cineva şi-ar fi şterpelit piesa pereche 
de presse-livres. Pentru că nu s-a oprit nici ea, nici Mrs Hait 
şi, zicea bătrâna Het, Mrs Hait sufla greu acum, cu gura 
căscată şi faţa de culoarea chitului de geam, şi c-o mână se 
ţinea-ntr-o parte. Zicea că de fapt amândouă erau istovite, 
alergau încet, catârul le-a ajuns din urmă, şi povestea cum a 
sărit catârul de-a dreptul peste amândouă: au auzit ca un 
sunet diavolesc, puţind a sudoare şi-a amoniac, şi dus a fost 
(găinile, fie că-şi dăduseră seama-n cele din urmă că-i mai 
bine să rămână sub casă, fie că erau poate şi ele istovite şi 
că nu mai puteau nici ele, dar de data asta n-au mai apărut); 
când au ajuns la colţul următor, catârul reuşise în fine să 
dispară-n ceață; îi auzeau copitele scurt, staccato, 
batjocoritor pe caldarâmul tare, stingându-se. 

Bătrâna Het zicea că ea s-a oprit. C-a zis: 

— Ei, dom'lor, şşt! N-am... Şi-atunci a simţit mirosul. Zicea 
că s-a oprit în loc, nemişcată, adulmecând, şi când te uitai la 
ea, ai fi zis c-o vezi cu ochii la gura căscată a beciului, cum 
fusese când trecuse data trecută, fără nicio găleată de 
jăratic în prag: Dumnezeule! răcni ea la Mrs Hait. Miroase-a 
fum! Fetiţo, fugi, fuga-n casă şi ia-ţi banii! 

Asta fusese pe la nouă. Pe la prânz casa arsese până-n 
temelii. Ratliff zicea c-atunci când a venit maşina 
pompierilor şi s-a adunat lume, Mrs Hait, urmată de bătrâna 
Het, cu punga de târguieli într-o mână şi cu un portret în 
creion, înrămat, al domnului Hait în cealaltă, tocmai ieşea 
din casă cu o umbrelă şi cu o manta militară, pe care-o 
purtase Mr Hait, şi-ntr-unul din buzunare un borcan de 
marmeladă de-un kilogram, în care erau îndesaţi ce mai 
rămăsese din cei opt mii cinci sute de dolari (trebuie să fi 
fost aproape toţi după felul de viaţă pe care spuneau vecinii 
că-l ducea Mrs Hait), şi-n celălalt un revolver mare, nichelat, 
şi traversă strada, şi se duse la casa unei vecine, şi s-au 
legănat tot timpul pe verandă şi ea, şi bătrâna Het, fiecare 
într-un balansoar, uitându-se la pompierii  benevoli, 
aruncând văsăria şi mobilele-n toate părţile pe stradă. 
Povestea Ratliff, că de la o vreme, s-au găsit destui care să 

273 


se ducă-napoi până-n piaţă, să dea de urma lui I.O., să-l pună 
la curent. 

— La ce-mi spuneţi mie? zicea c-a zis I.O. Nu eu am pus 
găleata cu jar acolo, unde oricine putea s-o dea peste cap în 
beci. 

— Da’ dumneata cu mâna dumitale ai deschis uşa beciului, 
i-a zis Ratliff. 

— Păi fireşte c-am deschis-o, a zis Snopes. Da’ de ce? Să 
scot frânghia, frânghia ei, pe care ea m-a trimis s-o scot. 

— Ca să prinzi catâru' dumitale, care intrase fără drept în 
curtea ei, i-a zis Ratliff. De data asta nu scapi. Nu există 
jurati în ţinutu' ăsta să nu fie cu ea. 

— Da, a zis Snopes. Zic şi eu că nu există. Şi asta pen’ că-i 
femeie. D-asta. Pen’ că-i o blestemată de femeie. Al right. N- 
are decât să se ducă la blestemaţii ei de juraţi. Da’ am şi eu 
gură; ştiu şi eu câteva lucruri, şi pot să le spun şi eu juraţilor 
despre... Şi zicea Ratliff că s-a oprit. Zicea că-n orice caz nu 
era genul lui I.O. Snopes, pentru că I.O., de câte ori vorbea, 
orice-ar fi spus, era atât de plin de proverbe amestecate şi- 
ncurcate, şi trebuia să-ţi dai atâta osteneală ca să le descurci 
să vezi pe care cu care-l încurcase, că nici nu mai puteai să- 
ţi dai seama ce minciună spusese, sau în orice caz când îţi 
dădeai seama era prea târziu. Dar acum, povestea Ratliff, 
era mult prea preocupat ca să mai aibă timp de proverbe, ce 
să mai vorbim de minciuni. Ratliff zicea că toţi erau cu ochii 
pe el. 

— Ce? făcuse unul. Să spui juraţilor ce? 

— Nimic, a zis Snopes. Pen' că n-o să fie niciun jurat. Cine, 
eu şi cu madam Hait? Măi, oameni buni, voi n-o cunoaşteţi 
dacă vă-nchipuiţi că ea o să facă o chestie dintr-un simplu 
accident, pe care, aşa cum nu l-am putut împiedica eu, n-ar 
fi putut nimeni. Să ştiţi, nu există-n toată Yoknapatawpha 
noastră o femeie mai de treabă şi mai cumsecade ca Mannie 
Hait. Aş vrea chiar să am ocazia să i-o spun. Zicea Ratliff c-a 
avut-o chiar atunci pe loc. Zicea că Mrs Hait era chiar în 
spatele lor, cu bătrâna Het după ea, cu punga de târguieli. 
Zicea că doar ce s-a uitat o dată la toţi în general. După asta 
s-a uitat la I.O. 

274 


— Am venit să cumpăr catâru' ăla, a zis. 

— Care catâr? a zis I.O. 

Povestea Ratliff c-a răspuns atât de repede, parcă era 
automat. Pentru că nici el n-o luase în serios. Pe urmă, zicea 
Ratliff, s-au uitat unul la altul aproape-o juma’ de minut. 

— Vrei să cumperi catâru ăla? a zis I.O. Face o sută 
cinzeci, madam Mannie. 

— De dolari? făcuse Mrs Hait. 

— Nici de băncuţe, nici de fise de telefon, madam Mannie. 

— Dolari, a zis Mrs Hait. Pe vremea lu' Hait catârii nu 
erau aşa de scumpi. 

— Multe nu mai sunt ca pe vremea lu' Hait, a zis Snopes. 
Nici chiar dumneata, madam Mannie, şi nici eu. 

— Cam aşa mi se pare şi mie, a zis Mrs Hait. Şi-a plecat. 

Zicea Ratliff că se-ntorsese şi plecase fără a scoate-o 
vorbă, cu bătrâna Het după ea. 

— Eu în locul dumitale nu cred că i-aş fi spus vorbele 
astea din urmă, i-a zis Ratliff. 

Şi tot Ratliff zicea c-atunci mutra lui ordinară şi răvăşită 
pur şi simplu luase foc, făcuse spume la gură chiar. 

— N-are decât să mă dea-n judecată, zisese Snopes. Ea 
sau cine vrea, puţin îmi pasă cine, să mă dea-n judecată pe- 
orice, numai să pomenească-n ea şi de catâr, şi de Hait... Şi 
se opri, iar cu mutra lui mieroasă: Cum? Ce ziceai? făcu tot 
el. 

— Că s-ar părea că nu ţi-e teamă că te-ar putea da-n 
judecată pentru că i-ai dat foc casei, i-a zis Ratliff. 

— Să mă dea-n judecată? a zis Snopes. Madam Hait? Dac- 
avea de gând să mă dea-n judecată, să-ncerce să-mi stoarcă 
ceva pe chestia cu focu’, crezi c-ar mai fi umblat după mine 
să-mi plătească ea mie catâru'? 

Asta fusese pe la unu. Pe urmă s-a făcut patru, şi Aleck 
Sander şi cu mine ne dusesem la gara Sartoris la prepeliţe, 
cu câinii pe care Miss Jenny du Pre i-a mai crescut, cred, 
până când Benbow Sartoris s-a făcut destul de mare să ţină 
o puşcă-n mână. Aşa că unchiu' Gavin era singur în birou ca 
s-audă pantofii de tenis pe treptele de-afară. Pe urmă a 
intrat bătrâna Het; sacul de târguieli era burduf acuma şi ea 

275 


mânca banane dintr-o pungă de hârtie ţinută strâns sub braţ, 
şi cu-aceeaşi mână ţinea jumătatea de banană din care 
mânca, în timp ce cu cealaltă scoase o hârtie mototolită de 
zece dolari şi i-o întinse. 

— E pentru dumneata, a zis bătrâna Het. De la Miss 
Mannie. Pe-a lui i-am şi dat-o... Şi s-apucă să povestească: c- 
atâta l-a aşteptat în piaţă-n colţ c-ar fi jurat pe toţi 
Dumnezeii c-o s-o apuce noaptea-acolo pân’ să vină Snopes, 
şi-n fine c-a venit, şi ea a dat banana din mână unei femei de 
lângă ea şi a scos prima hârtie mototolită de zece dolari. 
Snopes a luat-o. 

— Cum? a zis el. Ţi-a zis madam Mannie să mi-i dai mie? 

— Pentru catâru' ăla, a zis bătrâna Het. Nu-i nevoie de 
chitanţă. Sunt eu martoră că ţi i-am dat. 

— Zece dolari? a zis Snopes. Pentru catâru' ăla? l-am zis o 
sută cinzeci. 

— N-ai decât să te-nţelegi cu ea, i-a zis bătrâna Het. Mie 
mi i-a dat să ţi-i dau când s-a dus să ia catâru'. 

— Să ia... S-a dus ea singură acolo şi-a luat catâru' din 
grămadă? a zis Snopes. 

— Doamne, măi băiete, zicea bătrâna Het c-a zis. Nu se 
sperie ea, Miss Mannie, de-un catâr. Nu ştiai atâta lucru? 

— Şi-acuma, ăştia-s ai dumitale. 

— Pentru ce? a zis unchiu' Gavin. Eu n-am catâr de 
vândut. 

— Pentru că eşti avocat, a zis bătrâna Het. Ea z'ce c- 
acuma are nevoie de avocat. Z'ce că să fii acolo, la casa ei, 
pe l-asfinţitu' soarelui, după ce s-o mai fi liniştit şi ea niţel. 

— La casa ei? zise unchiu' Gavin. 

— Unde-a fost, iubitule, a zis bătrâna Het. Vrei o banană? 
Eu am mâncat de nu mai pot. 

— Nu, mulţumesc foarte mult, a zis unchiu' Gavin. 

— N-ai pentru ce, a zis ea. Hai! Ia câteva! Eu, una de mai 
mănânc, zic că mai bine n-ar fi făcut Dumnezeu banane. 

— Nu, mulţumesc foarte mult, a zis unchiu' Gavin. 

— N-ai pentru ce, a zis ea. N-ai cumva din întâmplare 
vreun bănuţ de zece pentr-un pic de tutun? 

— Nu, a zis unchiu' Gavin scoțând o piesă din buzunar. N- 

276 


am decât un sfert de dolar. 

— Eşti grozav, a zis ea. Ceri omului un bănuţ, şi el îţi dă 
un sfert de dolar, sau o juma’, sau câteodată chiar şi-un 
dolar întreg. Äi’ de nu ştiu să dea decât bănuţi de cinci sau 
de zece-s nişte lepădături. Luă piesa, care dispăru pe- 
undeva. Sunt unii care cred că eu tot ce fac e să bat 
drumurile-n oraşu' ăsta din zori şi până-n noapte cu mâna- 
ntinsă după „Dă şi mie” şi cu gura plină de „Mulţumesc”. Se- 
nşală. Şi eu îs de folos oraşului. Dacă-i adevărat ce zice la 
Scriptură, că-i mai fericit ăl' de dă decât ăl' de ia, atunci 
Jeffersonu-i fericit pen' că-i totdeauna plin de oameni cu 
inimă bună, gata să-ţi dea orice, de la gologanu' de cinci 
pân’ la o pălărie veche. Da’ eu îs singura din câte ştiu care 
capătă-ntotdeauna. Atunci cum vrei să fie Jeffersonu- 
ntotdeauna fericit fără mine-ntotdeauna gata, de când se 
crapă de zi şi pân' se lasă noapte, pe ploaie, pe ninsoare şi 
pe timp frumos, să zic „Mulţumesc”? Pot să-i zic lu' Miss 
Mannie c-ai să vii? 

— Da, a zis unchiu' Gavin. Şi-a plecat bătrâna Het. 
Unchiu' Gavin sta şi se uita la hârtia mototolită din faţa lui 
de pe birou. Apoi auzi ceilalţi paşi pe trepte şi aşteptă cu 
ochii la uşă până ce intră Mr Flem Snopes, închizând uşa 
după el. 

— 'Nă seara, a zis Mr Flem Snopes. Eşti dispus să iei un 
proces pentru mine? 

— Acuma? Astă-seară? 

— Da, a zis Mr Snopes. 

— Astă-seară, a zis din nou unchiu' Gavin. E cumva c-o 
chestie c-un catâr şi cu casa doamnei Hait? 

Şi povestea unchiu' Gavin cum Mr Snopes n-a zis nici care 
casă, nici ce catâr, nici de unde ştii. A zis: „Da”. 

— De ce m-ai ales tocmai pe mine? a zis unchiu' Gavin. 

— Pentru acelaşi motiv pentru care-aş umbla după cel mai 
bun dulgher, dac-aş vrea să-mi fac o casă, sau după cel mai 
bun agricultor, dac-aş vrea să dau pământ în dijmă, a zis Mr 
Snopes. E 

— Mulţumesc, a zis unchiu' Gavin. Îmi pare rău, a zis. 

Nici n-a avut nevoie să s-atingă de hârtia mototolită. 

277 


Zicea, nu numai că-şi dăduse seama că Mr Snopes o văzuse 
de cum intrase, dar era convins că din aceeaşi clipă ştiuse de 
unde era. 

— După cum ai băgat de seamă, partea adversă m-a şi 
angajat. 

— Te duci acuma acolo? a zis Mr Snopes. 

— Da, a zis unchiu' Gavin. 

— Atunci e-n regulă. Începu' să se caute prin buzunar. La- 
nceput unchiu' Gavin n-a ştiut de ce; s-a uitat la el cum 
scoate un portmoneu de modă veche cu resort şi alege o 
bancnotă de zece dolari, şi-nchide portmoneul la loc, şi pune 
hârtia pe masă alături de cea mototolită, şi pune portmoneul 
în buzunar, şi a rămas în picioare uitându-se la unchiu' 
Gavin. 

— Doar ţi-am spus adineauri că-s angajat de partea 
adversă, a zis unchiu' Gavin. 

— Şi eu ţi-am spus că-i în regulă, a zis Mr Snopes. N-am 
nevoie de avocat, ştiu eu singur ce-am de făcut. Am nevoie 
de-un martor. 

— Şi-atunci de ce să fiu tocmai eu? 

— Tot de-aia. Cel mai bun martor. 

Aşa că s-au dus într-acolo. Pe la prânz, ceața se risipise şi- 
acum cele două hogeaguri afumate ale doamnei Hait se 
profilau pe ce mai rămăsese dintr-un asfinţit de iarnă. În 
aceeaşi clipă, Mr Snopes a zis: 

— Stai puţin. 

— De ce? a zis unchiu' Gavin. Dar Mr Snopes n-a răspuns, 
aşa că s-au oprit locului, fără să s-apropie; unchiu' Gavin 
zicea că simţise pân-acolo mirosul de costiţă de purcel 
prăjindu-se la un foc mic, în faţa şopronului rămas neatins, şi 
bătrâna Het şedea lângă foc pe-un scaun de bucătărie nou- 
nout şi întorcea costiţa în tigaie cu o furculiţă, iar ceva mai 
încolo Mrs Hait, lăsată pe călcâie lângă vacă, o mulgea într-o 
găleată nouă de zinc. 

— All right, a zis Mr Snopes. Şi din nou unchiu' Gavin a 
Zis: 

— Ce? Pentru că nu-l văzuse deloc pe I.O.: apăruse 
deodată, parc-atunci se plăsmuise din amurg, conturat pe 

278 


lumina focului (un ibric de cafea nou-nouţ de tablă 
galvanizată era-n cenuşa fierbinte lângă foc şi unchiu' Gavin 
zicea c-acuma simţea şi mirosul de cafea) stând în picioare şi 
privind în ceafa doamnei Hait, pentru că nici el nu-i văzuse 
pe unchiu' Gavin şi pe Mr Flem. Dar bătrâna Het îi văzuse, 
şi-n timp ce s-apropiau îi zicea lui unchiu' Gavin: 

— Va'zică, dacă nu te-au adus ăi zece dolari, te-a adus 
cafeaua şi costiţa asta. Aşa-s şi eu. De ani de zile n-am avut o 
poftă de mâncare ca acuma. Şi-o pasăre-ar muri de foame cu 
ce mănânc eu. Da' numai să-mi adie pe la nas miros de cafea 
şi de costiţă prăjită, şi-atunci... 

— Lasă laptele ăla-n pace-un moment, iubito, făcu ea către 
Mrs Hait. Uite c-a venit avocatu'. 

Atunci i-a văzut şi I.O. şi şi-a-ntors brusc peste umăr capul 
lui mic, cu mutra ordinară, hărţuită, de câine arătându-şi 
colții; şi-acum unchiu' Gavin putea vedea şi-năuntru-n 
şopronul vacii; fusese curăţat, greblat şi chiar măturat; pe 
jos erau aşternute paie proaspete. Un felinar de grajd cu 
petrol, nou şi curat, ardea pe o ladă de lemn, lângă o saltea 
curată, întinsă pe paie, cu fitilul făcut mic pentru noapte, şi- 
acum unchiu' Gavin văzu şi-o a doua ladă, aşezată-n chip de 
masă lângă foc, cu farfurie şi cuţit, şi furculiţă, şi lingură, şi 
ceaşcă cu farfurioară, toate noi, şi-o pâine de fabrică încă 
nedespachetată. 

Zicea unchiu' Gavin c-atunci când I.O. a dat cu ochii de Mr 
Flem nu i s-a citit pe faţă vreo alarmă, dar, zicea tot el, 
motivul era că unchiu' Gavin nu-şi dăduse încă seama că I.O. 
ajunsese-n aşa hal, încât disperarea cumplită care-l stăpânea 
îmbrăcase mantia temerităţii. 

— Iacă-te şi pe tine, a zis I.O. şi ţi-ai adus şi avocat. Mă 
socot c-ai venit să pui mâna pe felinaru-ăsta nou, şi pe 
tacâmuri, şi pe scaun, şi pe găleata asta cu lapte, şi poa' că 
şi pe lapte îndată ce l-o mulge tot, ai? Bun lucru, n-am ce 
zice. Aproape să-ţi vină să spui că-i şi cinstit, să vii aşa pe 
faţă, până nici nu s-a-ntunecat măcar de-a binelea. Pen' că 
se-nţelege, avocatu' tău e la curent cu toate, cu chestia 
catârilor, cu chestia cu pus focu’, cu toate cum au fost; s-ar 
părea că singura care nu-i la curent e tuşa Het de colo şi cu 

279 


siguranţă c-o să trebuiască s-o-nvăţaţi cum să-şi aduc-aminte 
de cum a fost, ea, care, dac-ar fi să se ridice acuma-n clipa 
asta şi să plece, de bună seamă că pân'ajung-acasă o să vadă 
că n-are nici cămaşă, nici izmană pe ea, pen' c-o cusătură la 
timp te scuteşte de-alte zece mai p'ormă, chiar şi la pisici, şi 
vorba ăluia, paza bună trece primejdia rea, ca să nu mai 
vorbim c-atunci când te-aşezi la masă la Roma e mai bine să- 
ti păzeşti buzunarele. 

— All right. Ş-acuma, exact cam cât ziceţi “'mneavoastră c- 
a primit activmente-n mână madam Hait din ai obmii şi 
cin'ste de dolari pe care societatea de căi ferate i-a plătit 
pentru bărbat-su şi pentru-'ăi cinci catâri ai mei? (Unchiu' 
Gavin zicea că şi el a spus activmente în loc de realmente, 
întocmai ca Ratliff. Şi unchiu' Gavin zicea c-amândoi aveau 
dreptate.) Păi, în căzu’ ăsta vă-nşelaţi cum se-nşală toată 
lumea. Pen’ c-a primit numa’ jumate. Şi motivu’ e că de- 
afacerea asta s-a ocupat dom’ vicepreşedinte aci de faţă-n 
locu’ ei. Fireşte, făr' de-un expert financiar ca dom’ 
vicepreşedinte care să s-ocupe-n locul ei, n-ar fi luat ea nici 
jumate din jumatea care-a luat-o dac-ar fi luat măcar atât, 
aşa că pe bună dreptate ea n-are de ce se plânge, ce să mai 
vorbim că numai jumate din jumatea aia erau ai ei pen’ c-al 
ei era numai Lonzo Hait, da’ jumatea ailaltă era a mea pen’ 
că catârii erau ai mei. 

— All right. Şi-acuma ce credeţi dumneavoastră că s-a ales 
din ailaltă jumate de obmii cin'ste de dolari? Atunci vă- 
nşelaţi întocmai ca şi de rându' trecut. Pen’ că i-a luat 
domnu’ vicepreşedinte aci de faţă. Vai de mine, a fost în 
regulă şi legal; i-a explicat: dacă madam Hait ar fi dat în 
judecată societatea de căi ferate, ea, o biată vădană singură 
şi părăsită, nici vorbă că n-ar fi luat decât cel mult cinci mii, 
şi juma din ei ar fi trebuit să mi-i dea mie pen’ că ai mei erau 
catârii. Şi dacă eu şi cu ea am fi făcut amândoi acțiunea- 
mpreună, c-un om descurcat de partea ei care să-i fi silit pe 
grangurii ăia de milionari cu inima de gheaţă să facă 
dreptate unei femei amărâte, dac-aş fi cerut şi eu o parte 
pentru catârii mei, cum se-ntâmplase de câteva ori ca nişte 
catâri tot de-ai mei să aibă ghinion tocmai la curba aia, calea 

280 


ferată ar fi mirosit imediat că nu-i lucru curat şi n-ar fi 
căpătat nimeni nimic. Pe când dom’ vicepreşedinte, dacă lua 
el afacerea-n mână, scotea şi şapte mii cinsute dacă nu şi 
zece mii, din care nu numai că-i garanta ei jumate, da' mai 
scotea din jumatea lui un sutar şi mi-l dădea mie. Totul legal 
şi pe faţă: dacă-mi tineam gura, 'ncasam o sută de dolari şi 
dacă făceam mofturi domnu' vice-n persoană ar fi putut aşa, 
ca din întâmplare, să scape o vorbă fără să vrea, să se afle ai 
cui erau catârii şi să nu mai pupe nimeni nimic; şi pentru 
dom’ vicepreşedinte ar fi fost în regulă pen’ c-ar fi ajuns 
exact de unde plecase, pen’ că nici Lonzo Hait nu fusese-al 
lui şi nici ăi cinci catări. 

— Alegere absolut simplă şi uşoară, vedeţi “'mneavoastră: 
ori vrea omu' o s'tă de dolari, ori n-o vrea. Fără să mai 
punem la socoteală, cum ne-a atras atenţia chiar domnu' 
vice-n persoană, că eu şi cu madam Hait suntem cum se zice 
concetăţeni şi-ai putea chiar spune în relaţii de afaceri, că 
madam Hait e femeie, cu inimă de femeie bună şi miloasă 
lăsată de la natură, aşa că cine ştie dacă nu cumva cu timpul 
se va mai muia niţeluş şi-o să vrea să-mpartă cu mine ceva 
din jumatea ei de obmii cinste de dolari. Ceea ce nu- 
nseamnă altceva nimic decât că vicepreşedintele s-o fi 
pricepând el la toate când e vorba de societăţi de căi ferate 
şi de obmii cins'te de dolari, da' n-a ştiut niciodată mare 
lucru despre ce ţine madam Hait p'ân locu-n care altă lume- 
şi ţine inima. Da asta-i apă de ploaie. Cu gârla care curge 
acu’ sub pod nu umpli oceanu', cum zicea un altu’, şi m-au 
câştigat cu doi la unu sau poate cu obmii cins'te de dolari la 
o sută sau poate că nici nu era nevoie de-atât, poate numai 
cu jumatea lu' madam Hait din ăi obmii cins'te de dolari şi 
suta mea, pen’ că singuru” fel în care-aş fi putut s-o câştig eu 
pe madam Hait ar fi fost cu patru mii douăs'tecinzeşunu de 
dolari şi chiar şi-atunci ar fi trebuit să-mpart dolaru ăla 
stingher cu ea. 

— Da’ n-are a face. Le-am uitat toate astea; nici cu laptele 
vărsat nu umpli oceanu’. Şi povestea unchiu' Gavin că s-a- 
ntors atunci repede la Mrs Hait din trăncăneala lui mârâită 
şi jignită: Dacă m-am întors a fost ca să stau niţel de vorbă 

281 


cu dumneata. Am ceva care-i de-al dumitale şi-am auzit că ai 
ceva care-i de-al meu. Da’ fireşte, sper să ne-nţelegem numa- 
ntre noi. 

— Doamne, iubitule, a zis bătrâna Het. Dacă-i vorba de 
mine, nu te sinchisi. Eu am atâtea necazuri de-ale mele c- 
atunci când le-aud pe-ale altora parcă m-odihnesc. Vorbiţi 
voi ce-aveţi de vorbit, că eu îmi văd de costiţa asta. 

— Hai, a zis I.O. către Mrs Hait. Zi-le să plece de-aici un 
moment. 

Acuma s-a-ntors cu faţa şi Mrs Hait, tot şezând pe călcâie, 
s-a uitat la el. 

— De ce? a zis. Din câte ştiu, nu ea-i prima făptură care să 
intre-n curtea asta când vrea şi să plece sau să stea cât are 
poftă. Zicea unchiu' Gavin c-acuma 1.O. a făcut un gest cu 
mâna, scurt, scârbit, stăpânit. 

— All right, a zis. All right. Să-i dăm drumu'. Vasăzică mi- 
ai luat catâru”. 

— Ţi l-am plătit, a zis Mrs Hait. Ţi-a dat ea banii. 

— Zece dolari, a zis I.O. Pe-un catâr de-o sută cinzeci. 

— Eu n-am auzit de catâri de-o s'tă cinzeci, a zis Mrs Hait. 
Tot ce ştiu de catâri e cât dădea pe ei calea ferată. Şaijde 
dolari pe cap dădea calea ferată “nainte, pân’ a nu-şi fi 
pierdut smintitu' de Hait minţile şi să se fi legat şi pe el de 
şină... 

— Şşt! a făcut I.O. Şşt! 

— De ce? a zis Mrs Hait. Ce mare secret spun să nu-l fi 
trăncănit dumneata cui a vrut şi cui n-a vrut să-l asculte? 

— All right. Da’ nu mi-ai trimis decât zece. 

— 'Ţi-am trimis diferenţa, a zis Mrs Hait. Diferenţa dintre 
un catâr şi ce-i datorai lui Hait. 

— Ce-i datoram lui Hait?! a făcut I.O. 

— Hait mi-a zis că-i plăteai cinzeci de dolari de drum de 
câte ori scotea catârii la timp în faţa trenului, şi calea ferată- 
ti dădea pe catâri şaijde dolari de cap. Când a fost ultima 
dată nu i-ai plătit că niciodată nu-i plăteai decât după şi de 
data asta n-a mai fost niciun după. Aşa că-n schimb am luat 
catâru' şi ţi-am trimis diferenţa de zece dolari cu ea, ca să fie 
martor. Zicea unchiu' Gavin că l-a dat gata cu asta. Efectiv i- 

282 


a-nchis gura; şi el, şi Mrs Hait, el în picioare, ea lăsată pe 
călcâie, cu ochii unul la altul, în timp ce bătrâna Het 
întorcea costiţa sfârâind în tigaie. Erau atât de-ncordaţi, 
încât Mr Flem a trebuit să spună de două ori până să-l bage 
măcar în seamă. 

— Ai terminat? i-a zis el lui I.O. 

— Ce? 

— Ai terminat? a zis Mr Flem. Şi-abia acuma, zicea unchiu' 
Gavin, au văzut cu toţii sacul de pânză - un sac de pânză cu 
firma băncii tipărită pe el, din cei pe care-i întrebuinţează 
banca pentru păstrat banii în tezaur - la el în mână. 

— Da, a zis I.O. Am terminat. Cel puţin am scos din 
afacerea cu catâri zece dolari pe care tu n-ai s-apuci să pui 
mâna. Dar Mr Flem nici măcar nu mai vorbea cu el acum. Se 
şi-ntorsese către Mrs Hait când a scos din sac o hârtie 
împăturită. 

— Asta-i ipoteca pe casa dumitale, a zis. Cât ţi-o plăti 
societatea de asigurări or să fie bani buni, o să-ţi poţi face 
casa la loc. Uite, a zis el. Ia-o! 

Dar Mrs Hait nu s-a mişcat. 

— De ce? a zis ea. 

— Am răscumpărat-o eu de la bancă azi după-amiază, a zis 
Mr Flem. Poţi s-o arunci şi-n foc dacă vrei. Da'-ntâi vreau s-o 
iei în mână. Aşa că ea a luat hârtia, şi-acuma, zicea unchiu' 
Gavin, toţi se uitau la Mr Flem cum băga mâna-n sac şi 
scotea un teanc de bancnote, I.O. făcând şi el ochii mari, 
fără măcar să clipească. 

— Doamne-Doamne, a zis bătrâna Het. Poţi să-năbuşi şi-un 
porc cu-atâta bănet. 

— Câţi catâri aveai în lot? i-a zis lui I.O. Mr Flem. I.O. s-a 
uitat la el, atât. Apoi a clipit, repede, scurt. 

— Şapte. 

— Şase, a zis Mr Flem. Chiar acum ai vândut unu’ 
doamnei Hait. Catâri de-ăştia, de care vinzi tu, fac şaide 
dolari bucata, zice calea ferată. Tu zici că fac o stă cinzeci. 
All right. N-o să ne tocmim. De şase ori o s'tă cinzeci fac... 

— De şapte, a zis I.O. tare şi răguşit. N-am vândut niciun 
catâr nici lu’ madam Hait, nici nimănui. Bagă de seamă. Era 

283 


cu faţa la Mr Hait. N-am încheiat. N-am încheiat nimic. Te 
desfid s-aduci aici un om, bărbat sau femeie, să zică c-a 
văzut sau auzit mai mult decât c-ai încercat să-mi dai hârtia 
asta de zece dolari pe care ţi-o dau înapoi chiar acum. Na! a 
zis el întinzându-i hârtia mototolită, apoi azvârlindu-i-o astfel 
că se izbi de fusta ei şi căzu jos. Ea o ridică. 

— Mi-o dai înapoi în faţa martorilor ăstora? a zis ea. 

— 'Ţi-o dau şi ţi-o răzdau! Şi-aş fi vrut s-avem de zece ori 
atâţia martori. Acuma vorbea din nou către Mr Flem: Aşa că 
n-am vândut nimănui niciun catâr. Şi de şapte ori o stă 
cincizeci de dolari face o mie cinzeci de dolari... 

— Nouă sute de dolari, a zis Mr Flem. 

— O mie cinzeci, a zis 1.0. 

— Când îmi aduci catâru'. Şi cu o condiţie esenţială. 

— Ce condiţie esenţială? a zis I.O. 

— Că te muţi îndărăt la Moşia Franţuzului şi n-ai să mai 
faci niciun fel de negustorie în Jefferson câte zile ai avea, i-a 
zis Mr Flem. 

— Şi dacă nu? 

— Astă-seară am vândut şi hotelul, a zis Mr Flem. Şi-acum 
chiar şi I.O. stătea şi se uita la el cum numără banii - erau în 
majoritate de-un dolar şi de cinci şi din când în când câte 
una de zece - din teanc. I.O., făcând un ultim efort: 

— O mie cinzeci. 

— Când o să-mi aduci catârul, a zis Mr Flem. Aşa că tot 
nouă sute a fost cât a luat şi-a numărat din nou I.O., şi i-a 
strâns frumuşel şi i-a pus în buzunarul de la spate al 
pantalonilor şi a-ncheiat nasturele şi s-a-ntors către Mrs 
Hait: 

— All right. Unde-i celălalt catâr al domnului 
vicepreşedinte Snopes? 

— Legat de-un copac în râpa din spatele casei lui Spilmer. 

— Ce te-a făcut să te-opreşti acolo? a zis I.O. de ce nu l-ai 
dus mai departe, pân’ la Mottstown? Măcar ti-ar fi crescut 
inima de bucurie pentru timpul şi truda mea pierdută să-l 
aduc îndărăt. Îşi aruncă din nou ochii-n jur, mârâind, rânjind 
c-un aer de invincibilă îndărătnicie: V-aţi instalat aici, ai? Aţi 
putea amândoi face-o economie, şi dumneata, şi domnu’ 

284 


vicepreşedinte; el dac-ar fi lăsat în pace ipoteca aia, că tot 
nu mai face astăzi două parale, şi dumneata dacă nu ţi-ai mai 
reface casa. Ei, noapte bună la toată lumea! Îndată ce pun 
mâna pe catâru' ăsta de supliment lipsă din lotu lu’ dom’ 
vice, am să-mi permit onoarea şi plăcerea să mă-nfiinţez la 
reşedinţa dumisale pentru ăilalţi o s'tă cinjde dolari, pen’ că 
banii gheaţă plătiţi pe capacu' butoiului e politeţea regilor 
cum zicea ăla, ca să nu mai vorbim de faptu' că dacă eşti 
calic culegi şi n-alegi că nici capu' n-ai pe ce-l pune. Şi dacă 
domnu' avocat Stevens a dat pe-undeva cumva de vreun 
punct slab pe care poate să-l fi prins şi domnu' vice, mai 
bine-ar face de şi-ar ţine ochii deschişi pen’ că, vorba ăluia, 
niciun nerod nu mai trece pe unde-a văzut p-un altu' muşcat 
de turu' pantalonilor. Înc-o dată, noapte bună la toată lumea! 
Şi-a plecat. 

Şi de data asta zicea unchiu' Gavin c-acuma lui a trebuit 
Mr Flem să-i vorbească de două ori pân’ să-l audă. 

— Ce? a zis unchiu' Gavin. 

— Am zis cât îţi datorez? a zis Mr Flem. Şi unchiu' Gavin 
zicea că era gata să spună că un dolar, ca Mr Flem să facă 
un dolar? Atâta tot? Şi pe-urmă unchiu' Gavin ar fi putut 
spune da, sau un briceag, sau creionul, sau ceva, în fine, 
pentru ca mâine-dimineaţă când m-oi trezi să mă conving că 
n-a fost vis. Dar n-a zis. A zis: 

— Nimic. Mrs Hait e clienta mea. Şi zicea că din nou Mr 
Flem a trebuit să vorbească de două ori. 

— Ce? a zis unchiu' Gavin. 

— Poţi să-mi trimiţi decontu'. 

— Pentru ce? a zis unchiu' Gavin. 

— Pentru c-ai fost martor, a zis Mr Snopes. 

— Oh, a zis unchiu' Gavin. Şi-atunci a plecat şi Mr Snopes, 
şi unchiu' Gavin zicea că s-aşteptase să-i spună te-ntorci în 
oraş sau poate plecăm împreună sau măcar bună seara. Dar 
n-a spus. N-a spus nimic. Pur şi simplu s-a-ntors şi-a plecat şi 
dus a fost şi el. Atunci Mrs Hait a zis: 

— Adu lada. 

— Asta chiar voiam să fac, da’ aşteptam să isprăveşti cu 
chestiile astea şi să ţii puţin tigaia, a zis bătrâna Het, aşa 

285 


Mrs Hait a venit şi s-a aşezat pe scaun şi-a apucat furculiţa 
şi bătrâna Het a intrat în şopron şi a pus lampa jos pe 
pământ şi a adus lada şi-a pus-o lângă foc. 

— Acuma iubitule, i-a zis ea lui unchiu' Gavin, şezi puţin şi 
te-odihneşte. 

— Şezi dumneata, a zis unchiu' Gavin. Eu toată ziua-am 
stat pe scaun. Dumneata nu. Cu toate că bătrâna Het 
apucase să s-aşeze încă înainte de-a fi refuzat el; îl şi uitase, 
cu ochii la tigaia în care costiţa mai sfârâia şi după ce Mrs 
Hait o ridicase de pe foc. 

— Cine, dumneata pomeniseşi de-o bucată de costiţă, a zis 
ea, sau eu? Aşa că Mrs Hait împărţi costiţa şi unchiu' Gavin 
se uita la ele cum mâncau, Mrs Hait pe scaun cu farfuria 
nouă, şi cuţit, şi furculiţă, şi bătrâna Het pe ladă mâncând 
din tigaie, pentru că, după cât se putea constata, Mrs Hait 
cumpărase numai câte un singur exemplar din fiecare 
articol, mâncând costiţă şi muind pâinea în untura topită din 
prăjeală, şi bătrâna Het umpluse ceaşca de cafea şi scosese 
de nu ştiu unde o cutie goală ca să-şi toarne şi ei, când apăru 
I.O., ivit fără zgomot din întuneric (se lăsase noapte de-a 
binelea) şi se opri cu mâinile-ntinse-n faţa focului parcă i-ar 
fi fost frig. 

— M-am gândit să-i iau, ăi' zece dolari, a zis el. 

— Care zece dolari? a zis Mrs Hait. Şi unchiu' Gavin s- 
aştepta ca acuma el să-nceapă să răcnească sau măcar să 
mârâie. Dar n-a făcut niciuna, nici alta, a rămas locului în 
picioare, cu palmele la foc; şi zicea unchiu' Gavin c-arăta 
rebegit, mărunt, jalnic acum, c-avea aerul ăsta atât de calm, 
atât de tăcut. 

— Nu vrei să mi-i dai înapoi? a zis. 

— Ce să-ţi dau înapoi? a zis Mrs Hait. Unchiu' Gavin zicea 
că el nu lăsa impresia c-aşteaptă un răspuns, nici că-l aude 
măcar: doar stătea lângă foc dus pe gânduri într-un fel de 
uluială calmă, incredibilă. 

— De ani şi ani de zile duc în spate toate necazurile şi 
toate riscurile, şi toate mizeriile, şi iau doar şaijde dolari pe 
cap. Pe când dumneata, dintr-o singură dată, fără nicio 
bătaie de cap şi fără niciun risc îl dai pe Lonzo Hait cu cinci 

286 


catâri de-ai mei, care n-au fost niciodată ai lui, pe obmii 
cins'te dă dolari. E drept că cea mai mare parte din ăşti 
obmii cins'te de dolari erau pe Lonzo şi banii ăştia nu ţi i-am 
reproşat niciodată. Nu e om pe lume să poată zice asta, chiar 
dac-ar părea cam ciudat ca dumneata să iei tot, chiar şi ai 
şaijde dolari pe cap de catâr la preţul lor oficial, când el nu 
lucra pentru dumneata, şi dumneata niciodată habar n-ai 
avut ce făcea şi unde era, darămite ai cui erau catârii; că tot 
ce-ai făcut ca să iei juma' din banii ăştia a fost doar că erai 
măritată cu el. Şi-acuma, după toţi anii ăştia în care 
activmente nu ţi-am reproşat nimic, îmi iei şi ultimul catâr 
pe care-l mai aveam şi mă-nşeli nu cu-o sută patrujde dolari, 
mă-nşeli cu toţi o s'tă cinzeci. 

— Ţi-ai luat catâru-napoi şi tot nu eşti mulţumit? a zis 
bătrâna Het. Ce mai vrei? 

— Dreptate, a zis I.O. Asta vreau. Asta-i tot ce vreau: 
dreptate. Te-ntreb pentru ultima oară, a zis el, ai de gând să- 
mi dai ăi zece dolari ai mei? 

— Care zece dolari? a zis Mr Hait. 

Atunci, el s-a-ntors să plece. S-a-mpiedicat de ceva - 
unchiu' Gavin zicea că de punga de târguieli a bătrânei Het - 
şi s-a ridicat şi a plecat. Unchiu' Gavin zicea că l-a putut 
vedea un moment - a putut pentru că nici Mrs Hait, nici 
bătrâna Het nu se mai uitau la el - încadrat între cele două 
hogeaguri înnegrite înălţându-şi mâinile împreunate către 
cer. Şi-apoi a dispărut; de data asta de-a binelea. Adică 
unchiu' Gavin s-a uitat după el. Mrs Hait şi bătrâna Het nici 
măcar nu şi-au ridicat ochii. 

— Iubito, i-a zis bătrâna Het doamnei Hait, ce-ai făcut cu 
catâru' ăla? 

Unchiu' Gavin zicea că mai rămăsese o felie de pâine. Mrs 
Hait a luat-o şi-a muiat-o-n prăjeala care-i mai rămăsesem 
farfurie. 

— L-am împuşcat, a zis. 

— L-ai ce? a zis bătrâna Het. Mrs Hait începu să mănânce 
felia de pâine: Ei, da, a zis bătrâna Het, catâru' ţi-a dat foc 
casei şi dumneata ai împuşcat catâru'. Asta, după mine-i mai 
mult decât drept: acuma sunteţi chit. 

287 


Era beznă acuma şi pe ea o aştepta încă mila şi jumătate 
de drum până la azil, cu punga de târguieli plină, după ea. 
Dar întunericul ţinea mult într-o noapte de iarnă şi unchiu' 
Gavin zicea că nici azilul nu era probabil să se mute mai 
aproape prea curând. Aşa că, zicea el, bătrâna Het se lăsă 
puţin pe spate cu tigaia goală-n mână oftând într-o paşnică şi 
fericită relaxare. 

— Ei, dom'lor, a zis ea. Ce mai zi, şi asta! 

Şi, cum ar fi zis unchiu' Gavin, iată-l şi pe Ratliff din nou, 
şezând în fotoliul pentru clienţi cu cămaşa lui albastră 
călcată şi decolorată şi foarte curată şi tot fără cravată, cu 
toate că purta o haină de imitație de piele şi mantaua 
impermeabilă, neagră, ca de poliţist care era paltonul lui de 
iarnă; era luni şi unchiu' Gavin se dusese până la New 
Market la o şedinţă a consilierilor în problema cu 
canalizarea de evacuare şi credeam că-i spusese lui Ratliff 
ieri după-amiază când venise la noi acasă să-l vadă. 

— Poate să-mi fi spus, zise Ratliff. Dar n-are importanţă. 
Nu voiam nimic special. M-am oprit doar aşa, c-aici e linişte 
şi bine, şi poţi să râzi niţel. 

— Oh, făcui eu. Pe chestiunea catârului lui I.O. Snopes 
care-a dat foc casei doamnei Hait. Credeam c-aţi râs de v-aţi 
săturat de-afacerea asta, dumneata şi unchiu' Gavin, ieri. 

— Aşa-i, zise el. Pentru că, pe chestia asta, îndată ce te- 
apuci să râzi, descoperi că nu-i veselă deloc. Se uită la mine: 
Când se-ntoarce unchiu' dumitale? 

— Credeam c-o să fie-napoi la ora asta. 

— Eh, n-are importanţă, zise el. Se uită din nou la mine: 
Vasăzică doi s-au dus şi n-a mai rămas decât unu' de 
expediat. A 

— Decât unv’ ce? am zis eu. Înc-un Snopes pe care Mr 
Flem să-l dea afară din Jefferson, aşa că singurul Snopes 
rămas să fie el; sau... 

— Exact, aşa-i, zise el... Înc-o ultimă redută a incivismului 
de evacuat, cum a fost studioul fotografic al lui Montgomery 
Ward, sau catârii feroviari ai lui I.O., şi n-o să mai rămână-n 
Jefferson nimic decât Flem Snopes. Se uită la mine. Pentru 
că unchiu' dumitale n-a-nţeles. 

288 


— N-a-nţeles ce? 

— Chiar când îi stătea-n faţa ochilor, când Flem în 
persoană a venit aici în dimineaţa de după percheziţia 
federalilor ălora la studio şi i-a dat unchiului dumitale cheia 
studioului, care dispăruse din biroul şerifului, chiar de când 
unchiu' dumitale şi cu Hub dăduseră peste alea... peste 
fotografii; şi chiar şi când i se zgâia în faţă sâmbătă seara, 
acolo, la hogeagurile lu' Madam Hait, când Flem i-a dat 
înapoi ipoteca şi i-a plătit lu’ I.O. catârii, tot n-a-nţeles. Şi 
nici să-i spun nu pot. 

— De ce nu poţi să-i spui? 

— Pentru că n-o să mă creadă. Vezi tu, ăsta e un fel de 
lucru de care omu' trebuie să-şi dea seama singur, pe pielea 
lui. Trebuie să simtă frica-n el, să-l usture, să-l doară, aşa să- 
nveţe. Pentru c-atunci când îţi povesteşte altu’, nu crezi 
decât pe jumate, afară doar dacă nu-i ceva ce voiai s-auzi. În 
cazu’ ăsta, nici măcar n-aştepţi s-auzi, pentru că erai 
dinainte de-acord, aşa că tot efectu' e că tu zici ce băiat 
deştept e ăla care ţi-a spus. Dar ceva care nu vrei s-auzi e 
ceva despre care tu ţi-ai format dinainte o părere contrară, 
fie că-ţi dăduşi - dăduseşi seama sau nu; şi-acuma poţi chiar 
să te şi sustragi de la obligaţia de-a crede şi să-i rezişti sau 
poate chiar să-i ceri şi socoteală ticălosului care şi-a vârât 
nasu’ unde nu-i fierbe oala şi ţi-a spus. 

— Vasăzică n-a vrut să te-asculte fiindcă nu voia să 
creadă, fiindcă-i ceva ce el nu vrea să fie-adevărat. Aşa-i? 

— Exact, zise Ratliff. Aşa că trebuie s-aştept. Trebuie s- 
aştept să-nveţe pe pielea lui, să-l usture, singuru’ fel cu care 
mergi la sigur. Atunci o să creadă, în orice caz destul ca săi 
se facă frică. 

— Frică-i e, am zis eu. Frică-i e de multă vreme. 

— Cu-atât mai bine, zise Ratliff. Pentru că tare-i prinde 
bine. Şi nouă ne-ar prinde bine, la toţi. Fiindc-un tip care nu 
vrea bani decât de dragul banilor, sau chiar şi de dragul 
puterii, tot mai are, la urma urmei, câte ceva ce nu face, s- 
opreşte şi zice singur: „Stai!” Da' un tip care s-ar ridica - se 
ridică de unde s-a ridicat el şi care-ndată ce-a ajuns destul 
de sus ca să-nsemne ceva crede c-a descoperit că banu' 

289 


cumpără tot, orice vrea şi orice crede măcar c-o să poa’ să 
vrea, şi-şi aşterne viaţa şi-şi croieşte faptele pe asta, călcând 
în picioare şi strivind când şi unde are de călcat şi de strivit, 
da’ nu cu răutate, pen’ că-şi dă - că-şi dăduse seama că nici 
el în locu' lor n-ar cere-ndurare şi nici nu s-ar aştepta la- 
ndurare - să le facă toate astea, şi p'ormă să descopere, la 
urmă, după ce-a ajuns om în toată firea - şi-i poate prea 
târziu, că singuru' lucru pe care trebuia să pună mâna dacă 
voia ca viaţa lui s-aibă vreun rost sau măcar să se 
sfârşească-n pace era ceva ce nu numai că nu se cumpără pe 
bani, era ceva care şi dacă n-aveai din capul locului niciun 
ban, şi dac-aveai grămezi de nu le puteai nici număra, nici 
imagina, nici visa măcar şi p'ormă-i pierdeai, nu era nicio 
supărare: nici nu te păgubea, nici nu-ţi strica, nici nu-ţi 
dregea şi nici nu schimba nimic - ca să descopere când era 
aproape prea târziu că ce trebuia să fi avut era ceva ce-i 
venea gratis oricărui copil când se năştea şi ţinea până 
crescuse - până creştea mare şi descoperea, când era poate 
prea târziu, c-o feştelise. 

— Ce? Ce trebuia să aibă? 

— Respectabilitate, zise Ratliff. 

— Respectabilitate? 

— Exact, zise Ratliff. Când un om nu vrea decât bani şi 
putere, există de obicei undeva un punct unde-o să se 
oprească; există întotdeauna un ceva pe care omu' numai 
pentru bani n-o să-l facă. Da' când îşi dă seama că ce-a 
căutat el şi trebuie să capete e respectabilitate, atunci nu 
mai există nimic să nu facă pen’ ca să pună mâna pe ea şi s-o 
ţină. Şi dacă-i aproape prea târziu când s-apucă el să 
descopere că ce trebuie să capete e respectabilitate, şi mai 
vede că, chiar şi după ce-a căpătat-o, nu poate doar s-o-ncuie 
şi să s-aşadă - vreau să zic să s-aşeze deasupra şi gata, să 
nu-i mai pese, nu, că-n loc de asta constată că trebuie să se 
străduie întruna, să trudească cu fiecare răsuflare ca s-o 
poată păstra, atunci nu mai există nimic în stare să-l 
oprească, nu mai e nimeni şi nimic din ce-i poate pica-n 
mână să fie la adăpost de chin şi de necazuri, şi de suferinţe. 

— Respectabilitate, făcui eu. 

290 


— Exact, zise Ratliff. Vicepreşedinte la banca aia nu-i mai 
e de ajuns. Trebuie acum s-ajungă preşedinte. 

— Trebuie? 

— Adică-n curând, că nu-ndrăzneşte să rişte s-aştepte, s- 
amâne. Fata aia a lu' madam Snopes... Linda. Merge pe... 

— Nouăsprezece ani la doişpe aprilie. 

— Nouăşpe, şi-acolo... Da’ de unde ştii că la doişpe? 

— Aşa zice unchiu' Gavin, am zis. 

— Da, da, desigur, zise Ratliff. Apoi îşi reluă şirul: La 
universitate, la Oxford, unde-s o mie de flăcăi, care mai de 
care mai tinerei şi mai străini, şi mai interesanţi, şi-i vede 
pentru prima oară, bărbaţi, şi nimeni-nimeni s-o păzească 
decât o supraveghetoare de dormitor, care stă pe leafă, şi 
care n-au neveste s-aştepte să moştenească jumătate din 
jumătatea averii lui moş Billy Varner, când şi-aici, la institut, 
la Jefferson, era destul de riscant anul trecut, pân-a nu-l 
convinge-n cele din urmă unchiul dumitale sau mă-sa, sau 
care-o fi fost, sau poate că ei amândoi împreună, pe Flem s-o 
lase să renunţe la institut şi să se ducă după Crăciun la 
universitate, unde el nu putea - n-are să poată să-i 
supravegheze personal cunoştinţele masculine, nici măcar 
pe băieţii cu care crescuse-mpreună - cu care-a crescut 
împreună toată viaţa ei, aşa că cel puţin părinţii lor să fi 
putut avea neamuri care să-i datoreze bani şi să-i ajute să-i 
ţină-n frâu; fără să mai punem la socoteală c-aici o avea 
acasă-n fice - în fiecare seară, la-ndemână, să-ntindă braţu' 
şi s-o pipăie cum s-ar zice, ori de câte ori bate ceasu'. Aşa că 
nu poate, nu-ndrăzneşte să rişte; acuma poa' să-i pice-n 
orice clipă-o telegramă sau un telefon să-i spună că uite, 
tocma-acum a fugit, s-a dus în primul oraş cu judecător de 
pace, care nu dă doi bani pe cine-i ăla Flem Snopes, şi s-a 
măritat. Şi chiar de-ar fi ca peste zece minute să pună mâna 
pe ea... 

— Să puie, făcui eu. 

— ... Şi s-o aduc-acasă... Ce? zise el. 

— Să puie. Dumneata ai spus: să pună. 

Ratliff se uită un timp la mine. 

— De zece ani de zile, ori de câte ori s-opreşte el din 

291 


vorbit, şi-n ultimii cinci şi dumneata, am stat şi v-am ascultat 
pe-amândoi, încercând să-nvăţ - să mă învăţ să rostesc 
cuvintele aşa cum trebuie. Şi tocmai când îmi ziceam şi eu c- 
aproape-am învăţat şi-ncepeam să mă simt mai bine, din 
toată lumea tocmai dumneata te trezeşti să vii să te-apuci să 
mă corectezi de-a-ndărătelea, să mă faci să vorbesc cum de 
zece ani de zile încerc să nu vorbesc. 

— Scuză-mă, am zis. N-am vrut. Mie-mi place aşa cum 
vorbeşti. Când spui să puie, sună pentru mine mult mai 
frumos decât să pună, întocmai ca şi fice, în loc de fiecare. 

— Şi nu numai dumitale, zise Ratliff. Unchiului dumitale la 
fel: eu zic să pună, el zice să puie, şi eu zic iar să pună, şi el 
iar zice să puie, până când, în cele din urmă, el zice: „Într-o 
ţară liberă ca asta, de ce n-aş avea şi eu tot atâta drept ca şi 
dumneata să spun: să puie al dumitale în loc de să pună al 
meu când dumneata ai dreptul să spui să pună al meu în loc 
de să puie al dumitale?” 

— All right, am zis. Şi chiar dac-o să pună mâna pe ea? 

— Şi chiar dac-o să puie - dac-o să pună - dac-o să puie - 
vezi? Acuma m-ai încurcat în aşa hal că nici eu nu mai ştiu 
cum vreau să spun. 

— ... Ar fi prea târziu şi răul... am zis eu. 

— Da, zise Ratliff. Şi cred că cel puţin atâta ştie şi unchiu' 
Gavin al dumitale; chiar un tip de noblețea şi delicateţea lui 
ştie că-n cazu' ăsta răul va fi consumat, şi că madam Snopes 
o să-l lase şi ea pe Snopes, şi el o să se şteargă pe bot nu 
numai de partea ei din averea lu' moş Billy, dar şi de voturile 
pe pachetul de acţiuni ale băncii. Aşa că Flem trebuie să dea 
lovitura, şi încă repede. El nu numai că trebuie s-ajungă 
preşedintele băncii ăşteia, ca să aibă pe banii lui Varner 
măcar atâta priză câtă poate avea fiind preşedinte acolo 
unde şi-i ţine moş Billy, dar trebuie să dea lovitura înainte de 
a veni vestea că Linda s-a măritat, c-altfel pierde voturile pe 
acţiunile lu' moş Billy. 


292 


17 
GAVIN STEVENS 


Ştiam în fine de ce-şi retrăsese banii. Fusese o momeală. 
Nu depuşi ca momeală la cealaltă bancă, vechea Bancă 
Jefferson, ci pentru ca lumea din Jefferson şi din toată 
Yoknapatawpha să afle că-şi retrăsese propriii bani de la 
banca al cărei vicepreşedinte era şi că-i depusese-n altă 
parte. 

Dar la-nceput n-a fost aşa. La-nceput a-ncercat pur şi 
simplu să şi-i salveze. Pentru că pe vremea aia nu prea ştia 
mare lucru. Ce-avusese el de-a face cu băncile fusese prea 
efemer şi prea modest ca să-i fi dat măcar prin cap că există 
şi-n afacerile de bancă o morală, o etică ineluctabilă, 
altminteri nu numai o bancă luată individual, ci bancheria în 
sine, ca instituţie, ca formă de activitate socială, n-ar fi putut 
dăinui. 

După ideea, după concepţia lui, o bancă era o tavernă 
elizabethană sau o cârciumă de frontieră de pe vremea 
desţelenirii preriilor americane: te opreai acolo pân’ a nu se- 
ntuneca, să te-adăposteşti de primejdiile pustiului; ţi se 
oferea casă şi masă pentru tine şi pentru cal, şi-un pat (sau 
ceva care purta acest nume) în care să dormi; dac-a doua zi 
dimineaţă te trezeai cu punga şterpelită sau cu calul furat, 
sau chiar cu gâtul tăiat, nu puteai da vina decât pe tine, 
pentru că nimeni nu te silise să treci pe-acolo, nici nu 
insistase să te opreşti. Aşa c-atunci când şi-a dat seama că 
înseşi împrejurările care-au făcut din el un vicepreşedinte de 
bancă porniseră de la faptul că banca fusese jefuită de-un 
imbecil, care n-avea nici mai mult curaj, nici mai multă 
imaginaţie decât ştia şi el c-avea văru-său Byron, hotărârea 
lui de-a-şi retrage banii îndată ce va putea nu era deloc mai 
nesocotită decât a unui călător care, deşăuând în curtea 
hanului, vede-un cadavru gol cu beregata tăiată aruncat pe-o 


293 


fereastră de la etaj, strânge chinga la loc fără să piardă 
vremea, încalecă şi pleacă să-şi caute alt han sau poate, dacă 
nu, să-şi petreacă noaptea-n pădure, pentru că la urma 
urmei indienii şi urşii, şi tâlharii de drumul mare n-or fi mai 
primejdioşi de-atât. 

Fusese pur şi simplu ca să-şi salveze banii - banii pentru 
care muncise atât de greu să-i strângă, prea greu muncise 
să-i strângă, sacrificându-şi toată viaţa să-i adune grămadă, 
de-atunci din ziua aia care-o fi fost când de pe nu ştiu care 
fermă prăpădită luată-n dijmă, tată-său se mutase pe-o altă 
fermă prăpădită dată-n dijmă de bătrânul Will Varner de la 
Moşia Franţuzului, pe care nimeni n-ar fi luat-o, decât un om 
care n-avea nimic, nici măcar nădejdea să smulgă o bucată 
de pâine de pe ea - din acea primă zi de când şi-a dat seama 
că n-avea nimic şi nici n-o să aibă vreodată altceva decât 
nimic, dacă nu va smulge el cu mâna lui mediului şi timpului, 
şi că singura armă cu care-ar putea s-o facă vreodată era 
numai banul. 

Oh, da, îşi sacrificase toată viaţa pentru asta, îşi 
sacrificase toate celelalte veleităţi şi pasiuni, şi speranţe, 
care laolaltă fac un om şi viaţa lui. Poate că n-ar fi vrut sau 
n-ar fi putut să se-ndrăgostească vreodată, şi lucrul ăsta-l 
ştia: prin firea şi ereditatea lui, era condamnat să nu-şi 
poată-n veci însoţi nevinovăția şi resursele virginităţii sale cu 
nevinovăția şi virginitatea celei care-ar fi fost prima lui 
iubire. Dar, întrucât era bărbat, asta ar fi fost dreptul şi 
speranţa lui inalienabile. Şi-n locul lor făcea pe tatăl unei 
bastarde a nevesti-sii care nici măcar nu-l răsplătea cu 
pasiunea recunoştinţei, necum cu pasiunea pasiunii, pentru 
că evident el era incapabil de această pasiune; şi nu-i dăduse 
decât zestrea. 

Prea greu muncise pentru ei, toată viaţa şi-o dăduse 
pentru ei, înțelegând în acelaşi timp c-atât cât va dura viaţa 
asta n-o să poată nici o singură clipă măcar să-şi moaie 
vigilenţa, şi asta nu pentru ca să şi-i sporească, ci pur şi 
simplu ca să şi-i păstreze, să se cramponeze de ei, de cât 
avea, de cât adunase pân'acum. Strângându-i cu o teribilă 
meschinărie, para lângă para, învățând foarte repede, 

294 


concomitent probabil, că nu va avea niciodată altă metodă 
de câştig decât simpla sârguinţă neînduplecată pentru că (şi 
era prima dată-n viaţa lui acum că trăia sentimentul 
modestiei) îşi dădea seama nu numai că n-avea cultura 
necesară cu care să facă faţă celor care-aveau cultură şi pe 
care trebuia să-i întreacă-n perspicacitate şi-n isteţime şi să-i 
jecmănească, dar că n-o să mai poată niciodată să aibă acea 
cultură pentru c-acuma nu mai avea timp: asta era soarta 
lui, s-aibă nevoie de bani înainte de-a avea posibilitatea de-a- 
şi însuşi mijloacele de a-i câştiga. Şi chiar după ce strânsese 
ceva bani, n-avea cum să şi-i pună-n siguranţă şi să-şi facă 
puţină cultură care să-l ajute să se apere-mpotriva celor 
care-aveau cultură şi voiau la rândul lor să-l despoaie. 

Modestie, şi poate şi puţin regret - puţinul timp pe care şi- 
l putea acorda pentru regrete - dar nu deznădejde la omul 
acesta fără nimic alt de care să se slujească decât voinţa şi 
nevoia, şi înverşunarea, şi sârguinţa, şi cât talent îi fusese 
hărăzit la naştere; căruia nimeni niciodată-n viaţa lui nu-i 
dăduse nimic pân-acum şi nici nu s-aştepta la aşa ceva câte 
zile-ar mai fi avut; care n-avea încă nicio certitudine c-ar 
putea face faţă, c-ar putea contracara acest inamic pe care-l 
reprezenta-n ochii lui cuvântul cultură, dar nici scrupule n- 
avea şi nici îndoială că va-ncerca. 

Aşa că la-nceput unicul său gând a fost să-şi salveze banii 
care-l costaseră atât de scump, de fapt îl costaseră totul 
pentru că-şi sacrificase toată viaţa ca să-i câştige, aşa că 
deveniseră viaţa lui, să-i salveze de la banca pe care văru- 
său demonstrase că-i vulnerabilă. Asta era: o bancă atât de 
vulnerabilă încât şi unul ca văru-său Byron pe care-l ştia şi el 
atât de bine, o jefuise - un imbecil fără curaj şi fără măcar 
atâta viziune banditească încât să vadă mai departe decât 
simpla tentaţie a câtorva gologani şi băncuţe, şi dolari 
rămaşi un moment nepăziţi, un tip, cum ar fi zis Ratliff, nici 
măcar destul de deştept ca să se poată numi Snopes, nici 
măcar destul de deştept ca să fure bani fără să fie obligat să 
fugă imediat tocmai până-n Texas ca să se poată opri să-i 
numere, furând în fond aproape exact atât cât să-i ajungă să- 
şi cumpere biletul de tren. 

295 


Pentru că, să nu uitaţi, nu numai că ştia că băncile pot fi 
jefuite (dovadă văru-său Byron, când văzuse şi el însuşi), dar 
era convins, asta era dogma nezdruncinată a însăşi făptuirii 
sale, că ele sunt jefuite-n permanenţă, că o bancă pentru 
asta era făcută, pentru deturnări de fonduri continue şi bine 
camuflate şi solvabilitatea ei, o iluzie de neclintit, ca şi 
reputaţia unei femei ştiută de toată lumea că-i fără 
reputaţie, dar e totuşi intactă şi invulnerabilă pentru că 
fiecare din masculii profitori cunoscuţi (poate chiar dovediţi) 
vor sări ca unul nu numai să tăgăduiască, dar să şi răzbune 
c-un foc veritabil de revolver cea mai uşoară şoaptă în stare 
a o păta. Pentru că asta - delapidarea fondurilor - era însăşi 
raţiunea existenţei băncilor, unica rațiune pentru care 
cineva îşi dădea osteneală şi cheltuia, şi organiza ca să le 
pună pe picioare şi să le ţină-n funcţiune. 

Asta făcuse colonelul Sartoris (cum - nu ştia încă, şi de aci 
inocenta lui, dar nu-i nimic, daţi-i puţin răgaz), cât fusese 
preşedinte, şi asta făcea şi va face şi Manfred de Spain cât 
va putea, cât va rămâne-n capul ei. Dar frumos, cu cuviinţă, 
cu demnitate, cum făcuseră şi-or să mai facă: nu şterpelind 
la iuţeală, ca un băieţel, nişte alune de pe tarabă, când 
negustoru-i întors puţin cu spatele, cum făcuse văru-său 
Byron. Corect şi fără gălăgie, şi ceva mai mult: abil, 
inteligent; atât de abil şi de liniştit, încât chiar şi păgubaşii 
nu descopereau faptul, decât după ce hoţul murise şi era la 
adăpost. În realitate, nici măcar atunci, pentru că între timp 
succesorul tâlharului îşi asumase el răspunderea, povara 
dezastrului încă nedezvăluit care făcea parte integrantă, 
firească, din moştenire. Pentru că-ntr-adevăr, ca să mă 
repet, ce alt motiv puteai găsi ca să-ntemeiezi o bancă, să-ţi 
dai atâta osteneală şi bătaie de cap ca s-o porneşti şi să fii 
preşedinte, cum făcuse colonelul Sartoris, să-ţi asiguri 
suficiente acţiuni cu drept de vot, să calculezi şi să-ţi creezi 
complicităţi, să te târguieşti, să faci trampe, tocmeli (ca să 
nu mai pomenim de băgat mâna în propriul tău buzunar - 
Ratliff şi-acuma zicea că De Spain, ca să pună la loc suma pe 
care-o furase Byron Snopes, a-mprumutat parte din bani, 
dacă nu toţi, de la bătrânul Will Varner pe poliţă personală) 

296 


ca să te-alegi preşedinte după moartea colonelului, cum 
făcuse Manfred de Spain: care - De Spain - trebuia să fie şi 
mai isteţ decât fusese colonelul pentru că el - De Spain - 
trebuia să izbutească s-acopere şi tâlhăriile colonelului ca să 
mai existe bancă să aibă şi el de unde fura. 

El nu ştia - din nou repet - cum făcuse colonelul Sartoris 
şi cum avea să continue să facă De Spain, fireşte - cum 
colonelul Sartoris o jefuise doisprezece ani de zile şi cu toate 
astea izbutise să moară şi să fie îngropat cu reputaţia unei 
corectitudini ireproşabile; şi cum De Spain va continua la 
rândul său şi-apoi îşi va părăsi fieful (când va fi să fie), nu 
numai cu reputaţia nealterată, dar lăsând intactă şi băşica 
de săpun care era aparenta solvabilitate a băncii. Sau, în 
orice caz, nu ştia încă. Şi poate c-atunci a gustat ce nu 
gustase niciodată pân-atunci - modestia de-a nu şti, de-a nu 
fi avut niciodată posibilitatea de-a învăţa regulile şi metodele 
jocului în care-şi angrenase viaţa, el, pe care soarta-l 
hărăzise c-o cupiditate înfricoşătoare şi cu o voinţă aprigă şi 
cu neînduplecare, şi-apoi îi aruncase-n faţă prilejul însuşi, 
înainte de-a fi avut posibilitatea să-nveţe cum să-l folosească. 

Aşa că tot ce l-a dus mintea să facă a fost să-şi retragă 
banii de la banca la care nu era decât vicepreşedinte: nici 
destul de mare-n grad ca s-o jefuiască el însuşi, dintr-o 
singură lovitură feroce, care să-i aducă destul ca să merite 
să fugă pentru restul zilelor undeva, unde să nu-l ajungă 
extrădarea, nici destul de sus în ierarhie ca să se apere de- 
un inevitabil alt Byron Snopes, care ar putea apărea la 
pupitrul contabilului, fără să mai vorbim de tâlharul 
ereditar, care de pe acum era mai mare-n grad decât el. 

Şi-apoi, n-avea unde să-i pună. Dacă i-ar fi putut retrage 
de la propria bancă în cel mai mare secret, fără să afle nici 
măcar un singur om, ar fi riscat să-i ascundă-n casă sau să-i 
îngroape-n curtea din dos. Dar era imposibil de ţinut secret; 
dacă nu altul, contabilul care înregistra operaţia, şi tot ar fi 
fost în mod automat un pericol. Iar dacă s-ar răspândi vorba 
că şi-a retras banii de la bancă în numerar, fiecare om şi 
văru-său de la ţară vor fi o ameninţare şi-un duşman până 
când fiecare dintre ei va fi convins indubitabil că banii reali 

297 


se află realmente undeva în altă parte şi va fi aflat precis 
unde-i acel undeva. 

Aşa că n-avea de ales. Va trebui altă bancă, şi-n văzul 
lumii. Fireşte că imediat s-a gândit la cea mai bună bancă pe 
care ar putea s-o aleagă, cea mai solidă şi mai sigură: o mare 
bancă din Memphis, de pildă. Dar atunci i-a dat prin cap altă 
idee: la o bancă unde averea lui (relativ) cât dinarul văduvei 
ar fi în siguranţă datorită proporţiilor ei minuscule; dar, 
convins cum era că banii în sine, dolarii în numerar, posedau 
o viaţă a lor, intimă, cum au celulele sau molimele, suma lui 
minusculă va creşte de la sine printr-o simplă osmoză 
parazitară, ca o lipitoare sau o guşă, sau un cancer. 

Şi chiar când răspunse imediat acestui gând printr-un: 
Nu. Nu-i ce-mi trebuie. Locul precis al banilor trebuie să fie 
cunoscut indubitabil şi incontestabil. Tot Jeffersonul şi toată 
Yoknapatawpha trebuie să ştie c-o certitudine indiscutabilă 
că banii sunt şi vor rămâne-n Jefferson şi-n Yoknapatawpha 
sau de nu, n-am să-ndrăznesc să fac un pas afară din casă, 
cât să mă duc până la poştă, de teamă ca vecinii şi 
concetăţțenii mei să nu pândească momentul şi să se caţere 
pe fereastra bucătăriei să scotocească după ciorap prin lâna 
saltelei sau în ibricul de cafea de pe vatră, nu-şi dădea 
seama care avea să fie motivul mărturisit al retragerii 
banilor de la bancă. Şi chiar când îşi zise că transferând 
banii la cealaltă bancă din Jefferson îi muta pur şi simplu din 
lac în puț făcându-i vulnerabili la cine ştie ce Byron Snopes 
se va fi aflat la Banca Jefferson, fără să-l mai punem la 
socoteală pe colonelul Sartoris al lor şi pe Manfred de Spain 
al lor, respinse imediat gândul ăsta amintindu-şi că Banca 
Jefferson era mai veche, avusese un veac întreg, de la 1830 
încoace, ca să se acomodeze cu furturile normale şi naturale 
ale conducătorilor şi ale funcţionarilor, care erau unica 
rațiune de-a fi a unei bănci, aşa cum pân-acum însăşi 
longevitatea sa neîntreruptă era o garanţie, înseşi zidurile 
sănătoase o protecţie, aşa cum simplul edificiu al unei 
biserici vechi conţine, răspândeşte, ba chiar impune un sfânt 
respect, pe care nici slăbiciunile omeneşti, nici păcatele 
preotului şi ale epitropilor, şi ale coriştilor nu-l pot atinge - 

298 


şi chiar când îşi spuse lucrul ăsta nu reuşi să întrevadă 
strălucitoarea perspectivă a integrităţii civice şi triumful, şi 
revanşa personală şi lăuntrică, pe care simpla retragere a 
acestui prim dolar i-o deschisese-n faţă. 

Era prea ocupat; îl orbeau propriile treburi. Nu-i era de 
ajuns să treacă banii de la o bancă la alta, voia să se-asigure 
că toată lumea din oraş şi din ţinut va afla că procedase 
astfel, muncit cum era de ideea lui preconcepută că ştirea 
că-şi retrăsese banii de la Banca Sartoris va trezi aceeaşi 
unică reacţie la toată lumea: intenţia hotărâtă de a-i fura 
îndată ce-i va lăsa din mână şi se va-ntoarce cu spatele; nu 
să ştie tot ţinutul că-şi retrăsese banii de la o bancă, să ştie 
că-i depusese până la ultima centimă la o altă bancă. 

La câteva zile probabil după asta, cu banii din nou în 
siguranţă sau în orice caz încă din nou sau cel puţin pentru 
moment din nou; îmi face plăcere să-mi imaginez scena: 
unul, încă în salopetă şi cu cămaşa fără cravată, încă rob 
legat pe vecie prin cordonul ombilical sfrijit al unei existenţe 
sărmane, care dacă s-ar întâmpla vreodată să se rupă ar 
însemna să moară, la o nenorocită de fermă prăpădită luată- 
n dijmă de care - de fermă şi de cămaşa fără cravată şi de 
salopetă - nu se eliberase, nu se despărţise printr-o 
smucitură, cum făcuse Snopes, şi probabil că nici n-o va face 
vreodată, şi care, tocmai pentru acest motiv, urmărise 
ascensiunea unuia întocmai ca el, de la salopetă şi împilarea 
proprietarului de pământ la cămaşă albă şi cravată şi 
vicepreşedinţia de bancă, urmărise nu cu admiraţie, ci pur şi 
simplu cu invidie şi cu respect (şi cu ură, desigur), îl opri 
într-o zi pe Snopes pe stradă spunându-i domnule, servil şi 
umil din cauza cămăşii albe şi-a cravatei, dar şi din ură 
pentru că n-avea şi el: 

— Zic că s'prea-poate să nu fie-n ca adevărat, da am auzit 
că ţi-ai tras banii de la banca dumitale. 

— Exact, a zis Snopes. l-am băgat la Banca Jefferson. 

— l-ai scos de la banca la care eşti personal 
vicepreşedinte? 

— Exact, a zis Snopes. l-am băgat la Banca Jefferson. 

— Vrei să spui c-ailaltă nu-i sigură? La care lui Snopes îi 

299 


veni să râdă, pentru că, după el, nicio bancă nu era sigură, 
pentru el orice bancă erau cele câteva tufişuri la marginea 
pădurii în spatele barăcii pionierului, pe care omul le folosea 
ca dependinţe, pentru că altceva n-avea: tot ţinutul, tot 
deşertu-ntunecos (în care erau cuprinse şi cele câteva 
tufişuri), infestat de indieni şi de tâlhari, ca să nu mai punem 
la socoteală lupii, urşii şi şerpii. Fireşte că nu era sigură. Dar 
trebuia să treacă pe-acolo. Pentru că pân-atunci acea 
privelişte, acea perspectivă strălucitoare, constituind 
adevăratul mobil pentru care-şi mutase banii, nu i se 
dezvăluise încă-n faţa ochilor. Atunci, mă sfătuieşti să-i mut 
şi p-ai mei? 

— Nu, a zis Snopes. l-am scos numai p-ai mei. 

— De la banca la care eşti chiar dumneata vicepreşedinte? 

— Exact, a zis Snopes. La care sunt vicepreşedinte. 

— Înţeleg, făcu celălalt. Ei, mulţumesc. 

Pentru c-atunci i s-au deschis ochii, lui, celui a cărui 
gelozie şi mândrie civică patru ani mai târziu avea să 
izgonească şi să elimine din Jefferson una din rudele sale 
care instalase o tarabă cu plata-nainte, un fel de panoramă 
în care-ţi arăta o serie de fotografii pornografice, aduse din 
străinătate, introducându-i în local câteva damigene de 
whiskey de contrabandă şi-apoi anunțând organele fiscale 
federale; aceeaşi gelozie şi mândrie civică ce avea şase ani 
mai târziu să izgonească şi să elimine din Jefferson un alt (şi 
ultim) membru indezirabil al tribului său, care ridicase la 
rangul de profesie ocupaţia simplă de a lega catâri între şine 
la o curbă strategică a liniei ferate, unde mecanicul de pe 
locomotivă nu-i putea vedea la timp, folosind expedientul 
elementar de a-i cumpăra catârii care-i mai rămăseseră - 
rubedeniei - la cât ceruse, cu condiţia să nu-i mai calce 
piciorul în Jefferson. 

Gelozie şi mândrie civică, despre care-ai putea spune că 
de-abia atunci descoperise gelozia şi mândria civică, în clipa- 
n care şi-a dat seama că procedeul simplu care-i permitea 
să-şi apere de jaf şi de prădare banii săi putea, dintr-o 
lovitură, să izgonească şi să elimine din comunitatea în care- 
şi alesese să trăiască şi pe cel mai diabolic dintre păcătoşi, 

300 


damnatul damnaţilor dintre toţi serafimii sortiţi infernului: o 
creatură care era paradoxul şi parodia-n carne şi oase a 
virtuţii şi-a moralei: ales mai de mult primar al oraşului şi- 
acum în urmă preşedinte al uneia dintre cele două bănci şi 
epitrop al bisericii episcopale, el nu se mulțumea ca orice 
om normal şi cumsecade să se ducă-n fiecare sâmbătă seara 
la bordel sau să vâneze fuste, ceea ce oraşul i-ar fi putut 
ierta, pentru simplul motiv că aşa cerea legea firii, era 
omenesc şi de înţeles, şi comprehensibil şi blamabil, ci 
instaurase un fel de morală jignitoare a adulterului, un fel de 
etalare a devoţiunii faţă de amantă, bazată pe o fidelitate 
nezdruncinată, care dura, flagrantă şi nezdruncinată, din 
chiar momentu-n care soţul încornorat şi inocent îşi adusese, 
acum doisprezece ani, soaţa în oraş şi care promitea, de milă 
sau de silă, depinde de ce parte erai, să mai ţină alţi 
doisprezece ani dacă el - soţul - aştepta să facă oraşul ceva 
în chestia asta. 

Ca orice virtute, virtutea civică era propria recompensă. 
Pentru că-n aceeaşi revelaţie orbitoare, el îşi văzu şi propria 
răzbunare, şi revanşă ca şi cum nu numai că virtuţii îi plăcea 
virtutea, ci şi lui Dumnezeu, pentru că se oferea efectiv să- 
mpartă cu virtutea atributul pe care şi-l rezervase numai şi 
numai pentru sine: răzbunarea şi revanşa soţului asupra 
bărbatului care-l împodobise cu simbolul triumfului său; 
răzbunare şi revanşă asupra bărbatului ce nu numai că-i 
violase căminul, dar i-l şi necinstise - cămin pe care 
încercase, de perfectă bună-credinţă, să-l întemeieze alături 
de-o femeie nu numai iremediabil pătată şi stigmatizată-n 
ochii lumii (a lumii de pe Moşia Franţuzului, ceea ce-nsemna 
cam acelaşi lucru atunci) şi să-i dea astfel un nume 
copilaşului ei din flori. Desigur, pentru asta fusese plătit. 
Adică, primise zestrea ei: un teren agricol sleit şi abia 
accesibil, cu rămăşiţele unei grădini de agrement năpădite 
de bălării, şi vestigiile (câte rămăseseră nefurate, scândură 
cu scândură, de vecini şi puse pe foc) ale unei case cu 
coloane în stil colonial - o proprietate atât de lipsită de 
valoare, încât Will Varner a dat-o pentru că până şi-un pirat 
bătrân şi rapace ca el nu izbutise, de-un sfert de veac de 

301 


când o stăpânea, să scornească ceva ca să poată ciupi un 
ban de pe urma ei; de fapt atât de lipsită de valoare, încât 
până şi el, Snopes, fusese silit să recurgă la unul dintre cele 
mai vechi şi mai răsuflate expediente, inventate de om de la 
facerea lumii încoace: comoara îngropată: ca să-i poată 
vinde astfel locul lui Henry Armstid şi lui Ratliff, dintre care 
unul, şi-n orice caz, Ratliff, ar fi trebuit să-şi dea seama, 
motiv pentru care el, Snopes, a şi fost fără milă. 

Aşa că, în schimbul zestrei ăşteia amărâte (amărâte, 
pentru că atâta câtă valoare avea, n-o găsise-n ea, i-o dăduse 
el) îşi asumase nu numai povara decăderii morale şi a ruşinii 
soţiei sale, ci şi a copilului din flori dându-i numele lui. Poate 
că un nume nu chiar grozav; ca şi cu pământul de la Moşia 
Franţuzului: valoarea, atâta câtă o avea, n-o avusese, el i-o 
dăduse. Dar era singurul nume pe care-l avea, şi, chiar dacă 
l-ar fi chemat Varner (ei da, sau Sartoris, sau De Spain, sau 
Compson, sau Grenier, sau Habersham, sau McCaslin, sau 
oricare dintre celelalte nume de familie de mult strălucind în 
analele Yoknapatawphei), ar fi făcut acelaşi lucru. 

În orice caz, i-a dat copilului un nume, apoi a mutat-o şi pe 
mamă cu totul, de pe scena şi din cadrul şi mediul căderii ei 
pe-o alta, într-un altul, nou, în care cel puţin să nu poată zice 
nimeni: Am văzut, ci cel mult: Am auzit spunându-se. Nu că 
s-ar fi aşteptat la recunoştinţă din partea ei, cum nu se 
aşteptase nici de la bătrânul Will Varner, care, după 
socoteala lui (a lui Varner), zicea că se achitase. Dar se 
aşteptase de la ea la un bun-simţ elementar şi la o discreţie 
pe care trebuia să le fi învăţat până acum dintr-o experienţă 
amară: nu recunoştinţă faţă de el, ci un pic de rațiune în 
propriul interes, cum nu-ţi pasă şi nici nu te-aştepţi ca un om 
pe care l-ai scăpat din flăcări să-ţi fie recunoscător că l-ai 
scăpat; te-aştepţi însă măcar ca de-acu-nainte să se ferească 
de foc. 

Dar nu asta era chestiunea, nu era vorba de stabilit dacă, 
poate, femeile nu-s capabile de bun-simţ, cum nu-s capabile 
nici de recunoştinţă. Poate că femeile-s capabile numai de 
recunoştinţă, că nu-s capabile de nimic altceva decât de 
recunoştinţă. Numai că, după cum, pentru ele, trecutul nu 

302 


există, cum nu există nici morala, nu există nimic unde să- 
nveţe  bunul-simţ cu care să se comporte-n viitor şi 
recunoştinţa faţă de ce sau cine le-a salvat de trecut; la ele 
recunoştinţa este o calitate ce seamănă cu electricitatea: ca 
să existe trebuie produsă, transportată şi consumată-n 
aceeaşi clipă. 

Ceea ce revine pur şi simplu la a spune că orice bărbat pe 
care soarta - fatalitatea, destinul, spune-i cum vrei - l-a dus 
în cele din urmă la căsătorie a trebuit de mult şi foarte 
curând să-nveţe pe pielea lui: căminul îi fusese violat nu 
pentru că nevastă-sa era ingrată şi proastă, ci pur şi simplu 
pentru că era femeie. Ea nu păcătuise-mpotriva castităţii 
căsniciei, sedusă de incorigibilul burlac sclipitor şi fudul, 
care era Manfred de Spain, cum nu păcătuise nici împotriva 
fecioriei sedusă de-aceleaşi calităţi la băiatul - la tânărul - la 
bărbatul - pe vremea când era încă fecioară, ceea ce el, 
Snopes, era convins că ea nici nu mai ţinea minte. De ea 
însăşi fusese sedusă: de-o nimfomanie nu a uterului: acele 
pofte şi călduri şi fierbinţeli care-ţi vin ca la iepe şi la junci şi 
scroafe şi căţele când le e timpul, ci de-o nimfomanie a unei 
glande ce nu se uşura decât provocând o situaţie receptivă 
la recunoştinţă şi-apoi oferindu-i împlinirea. 

Ceea ce totuşi nu-l disculpa pe De Spain. Snopes nu se 
aşteptase ca Manfred de Spain să aibă sentimentul moral la 
un asemenea nivel încât să-i interzică seducerea soţiei 
altcuiva. Dar se aşteptase să aibă destul bun-simţ ca să n-o 
facă tocmai pentru că nu era o femeie ca oricare alta; să 
aibă de data asta prea mult bun-simţ, în orice caz destul ca 
să vadă puţin înainte, în viitor, şi să se abţină de la a-i 
seduce lui nevasta. Dar n-a avut. Mai rău: De Spain 
încercase chiar să-l despăgubească pentru privilegiul ce şi-l 
arogase de a-i viola şi terfeli căminul; din frică sordidă de-a 
fi obligat să-i plătească-ntr-o monedă ordinară şi meschină 
pentru ceea ce el, De Spain, substituindu-l pe De Spain lui 
Snopes, considera în modul cel mai normal şi de la sine 
înţeles a fi al său droit de seigneur. E drept că moş Will 
Varner îl plătise pe Snopes ca să ia de nevastă pe fiica lui cu 
reputaţia pătată. Dar nu era acelaşi lucru. Bătrânul Will nici 

303 


nu-ncercase măcar să-năbuşe, cu atât mai puţin să şteargă 
urmele greşelii fiicei sale. Însuşi obiectul oferit de el în 
compensație - domeniul părăginit şi fără valoare, de pe care 
nici chiar el nu fusese-n stare într-un sfert de veac să scoată 
ceva, dezvăluia valoarea la care evalua onoarea pierdută; cât 
despre a spăla ruşinea, el - moş Will - ar fi făcut-o singur cu 
pistolul, fie cu mâna lui, fie cu cea a imbecilului şi 
trogloditului lui de fecior, Jody, dac-ar fi pus vreodată mâna 
pe McCarron. El - moş Will - oferise pe faţă cât socotea el 
un preţ cinstit ca să-şi dea din casă o fată care-i terfelise o 
dată căminul şi foarte probabil că ar fi făcut-o din nou. 

Dar nu De Spain, care fără pic de curaj încercase să se 
târguiască, să dea în schimb, făcând uz de situaţia lui de 
primar al oraşului ca să-l plătească cu moneda meschină a 
administraţiei uzinei electrice şi cu privilegiul tacit al 
furtişagurilor mărunte, nu numai ca să-l recompenseze 
pentru poftele sale satisfăcute, ci ca să-şi ferească şi 
reputaţia, încercând să cumpere-n acelaşi timp şi patul 
nevestei, şi asigurarea că-i va rămâne numele neatins, de la 
bărbatul care dispunea şi de una, şi de alta - asta în 
schimbul privilegiului de a sfeterisi câteva robinete de alamă 
pe care el - Snopes - le-a subtilizat nu atât de dragul 
câştigului realizat, cât mai curând ca să vadă până unde va 
cobori De Spain în frica lui laşă şi sordidă. 

A văzut. Amândoi au văzut. N-a fost nici spre ruşinea lui - 
a lui Snopes, nici spre mândria lui De Spain c-atunci când s-a 
produs criza finală a alamei care ar fi putut să-l distrugă, De 
Spain şi-a găsit aliat în însuşi acuzatorul lui. Acuzatorul, 
magistrat comunal sub prestare de jurământ şi - aşa cel 
puţin crezuse până-n clipa aceea - cu intenţia manifestă de a 
fi devotat comunei, până-n ziua-n care se va dovedi şi el 
vulnerabil (nu apt: doar vulnerabil) la aceeaşi pasiune din 
care i se trăsese ceea ce ar fi putut fi ruina şi pierzania lui - 
a lui De Spain el, magistratul comunal sub prestare de 
jurământ şi hotărât pân-acum să-l respecte, şi care găsea că- 
i periculos să respire şi el acelaşi aer pentru că şi ea-l 
respira, se plimba-n el, se scălda-n el, suferea-n el; el, 
acuzatorul, campionul spiritului civic al comunităţii, fulgerat 

304 


şi doborât de trăsnetul căzut din aceeaşi străveche pasiune, 
aceeaşi străveche tortură. Dar lui (acuzatorului) nu-i era 
sortit decât să sufere fără să piardă; nu va avea parte nici 
măcar de ruină să-i fie-ncununare; numai pustiul pentru el, 
care nu era apt de pasiune, ci doar vulnerabil la ea, pentru 
că nici măcar să-i ţină mâna-ntr-ale lui nu-i era hărăzit. 

Aşa că De Spain scăpă prin impertinenţă şi de data asta, 
botezând curaj ceea ce nu fusese decât noroc. Şi ca şi cum n- 
ar fi fost destulă cutezanţă, destul cinism; de-abia murise 
colonelul Sartoris de atacul lui de inimă în automobilul de 
curse al nepotului său (aproape c-ai fi zis că el - De Spain - 
instigase automobilul şi provocase accidentul) şi de-abia 
fusese declarată vacantă preşedinţia băncii când el - De 
Spain - din nou fără să solicite sau fără să sugereze măcar, 
cu-aceeaşi prezumţiozitate crasă neobrăzată, considerând de 
la sine înţeles că el, Snopes, era pur şi simplu ahtiat după 
înc-o posibilitate nu numai de a rearanja lucrurile, ci de-a 
confirma din nou, în mod public, încornorarea lui, 
complicitatea lor intimă în necinstirea patului nevesti-sii - 
da, da, de-a confirma în public curvăsăria ei; mai răsuna încă 
ultimul bulgăre de pământ peste coşciugul colonelului 
Sartoris când De Spain se apropie, parcă frecându-şi 
palmele de satisfacţie, zicând: 

— All right, să-i dăm drumul. Teancul ăla de acţiuni pe 
care l-ai strâns ne va fi de folos, desigur. Dar avem nevoie 
de-un pachet masiv. Dă mâine o fugă la Moşia Franţuzului - 
astă-seară, dacă se poate - şi ia-l în primire pe moş Billy, 
până nu-l ia altcineva. Dă-i drumul. Sau poate că i-a vorbit 
pe faţă, zicând lucrurilor pe nume: Rubedenia aia a dumitale 
- vărul - a ruinat banca sustrăgând un inel, n-are importanţă 
cât de mic sau de mare, din lanţul probităţii ei băneşti. Ceea 
ce înseamnă nu numai valoarea acţiunilor pe care le ai, ci 
înşişi dolarii şi cenţii pe care te-ai trudit atât ca să-i aduni şi 
să-i depui în ea şi care, până aseară, erau exigibili şi 
disponibili la cerere, erau încă ai dumitale. Singurul mijloc 
de-a suda la loc acest lanţ este de a restitui inelul, până la 
ultimul gologan, furat de vărul dumitale. O voi face eu, dar 
în schimb trebuie să devin preşedintele băncii; oricine-ar 

305 


restitui aceşti bani ar cere-n schimb să devină preşedinte 
întocmai cum oricine ar deveni preşedinte ar trebui să 
restituie întâi aceşti bani. Ai de ales: sau iţi păstrezi 
portofoliul la paritate şi depunerile la întreaga lor valoare cu 
un preşedinte în care ştii precis câtă încredere poți avea, sau 
îţi încerci norocul cu un preşedinte necunoscut pentru care 
valoarea portofoliului dumitale ar putea să nu-nsemne mai 
mult decât a-nsemnat pentru vărul dumitale, Byron. 

S-a executat. N-a avut de ales. Pentru c-aici era inocenţa 
lui; ignoranţa, dacă preferaţi. Bineînţeles că-nvăţase tot ce 
putuse despre operaţiunile de bancă, pentru că trebuia să 
facă uz de ele sau de ceva echivalent ca să-şi ţină banii. Dar 
pân' acum singurele lui ocazii fuseseră cât aşteptase la 
coadă la vreun ghişeu, privind prin grilajul zăbrelit care 
despărţea banii şi metodele de mânuire a lor de lumea celor 
cărora le aparţineau, care-i aduceau şi-i lăsau acolo pe 
simpla încredere a unei fiinţe omeneşti în alta, pentru că nu 
există alternativă între această încredere lipsită de orice 
temei şi cutia de tinichea îngropată sub un tufiş în curtea din 
dos. 

Şi dacă s-a executat, n-a fost numai ca să-şi salveze banii 
lui. Ducându-se la Moşia Franţuzului să solicite pentru 
Manfred de Spain voturile pe pachetul de acţiuni al lui Will 
Varner, nu numai că aducea confirmarea faptului că simpla 
încredere între om şi om,  neîntemeiată pe nimic, 
negarantată şi negarantabilă cu nimic, era validă; susţinea şi 
întărea nu numai că putea să dăinuie: că trebuia să dăinuie, 
pentru că vigoarea unei naţiuni stă în sănătatea economiei, 
şi sănătatea economiei depinde de corectitudinea băncilor şi 
de sfinţenia fiecărui dolar depus, indiferent al cui ar fi fost 
acel dolar, şi că această corectitudine şi sanctitate trebuie să 
depindă, în ultimă analiză, de voinţa omului de a avea 
încredere şi de capacitatea omului de a inspira încredere; 
sacrificând sanctitatea căminului său pentru bunăstarea 
Jeffersonului, el jertfea castitatea soţiei sale pe altarul 
omenirii. 

Şi la ce preţ exorbitant: nu numai că-şi mortifica mândria: 
şi-o călca-n picioare, ducându-se acolo să-ncerce să 

306 


convingă, să pledeze şi poate să se şi roage, de bătrânul 
pirat în dugheana lui ţărănească de la Răspântia lui Varner - 
sfrijitul ăla de bandit bătrân, deşirat şi arţăgos şi neruşinat, 
cu scorpia lui de nevastă, nu bisericoasă, dar ţinând frâiele 
bisericii locale din care făcea parte, c-un despotism rece de 
temnicer, şi cu mulatrele lui de concubine (Ratliff zicea c- 
avea trei: primii negri aşezaţi în partea asta a ținutului şi-o 
vreme singurii pe care i-a admis, şi-acuma avea şi nepoți; ei 
- a doua generaţie - începând să se-ntunece din nou la piele, 
dar păstrând neatins tot ce era mai rău din trăsăturile noi de 
Varner alb, altoite pe ce-aveau mai rău, moştenit de la bunici 
care-avuseseră un tată sau doi taţi necunoscuţi) şi era - 
Varner - tot ce vrei pe lume, numai imoral nu, pentru că 
trăia după regulile morale cele mai rigide şi mai stricte: 
adică orice hotăra Will Varner era bun şi drept, şi cine-i 
stătea în cale, mai bine s-ar fi ferit dracului. 

Şi, cu toate astea, s-a dus să trateze cu bătrânul, care-l 
dispreţuia că luase de nevastă o dezonorată pe un preţ nu 
mai mare decât socotea el, Varner, că face locul de la Moşia 
Franţuzului; şi se şi temea, pentru că el, Snopes, fusese 
destul de deştept să scoată de pe loc cât el, Varner, nu 
izbutise-n douăşcinci de ani; căruia-i era frică de el, din 
cauza amenințării care zăcea implicit în deşteptăciunea asta 
şi deci îl ura că trebuia să-i fie frică de el. 

Şi-a şi tratat cu el, l-a convins sau l-a păcălit sau l-a forţat. 
Chiar şi Ratliff, a cărui reputaţie şi renume în ţinutul 
Yoknapatawpha pretindeau să aibă răspuns la toate, la asta 
n-avea, şi Ratliff însuşi nu ştia mai mult decât ştiam noi 
ăştilalţi, şi anume că-ntr-o bună zi s-a răspândit zvonul că s- 
ar fi constituit un cartel De Spain-Varner-Snopes; a doua zi, 
De Spain cu mâna lui a restituit banii cu care fugise Byron 
Snopes în Texas; a treia zi acţionarii l-au ales pe De Spain 
preşedinte al băncii şi pe Flem Snopes vicepreşedinte. 

Asta a fost tot. Pentru că în asta sta inocenţa lui. Nu în 
ignoranță; el nu cunoştea mecanismele lăuntrice ale băncilor 
nu din ignoranță, ci pur şi simplu pentru că nu avusese încă 
ocazia şi timp să-nveţe. Acuma nu-i mai rămăsese decât 
nevoia, obligaţia disperată de-a trebui să salveze toată banca 

307 


pentru ca să-şi poată elibera propriul său depozit, să-şi 
scoată banii şi să-i pună undeva în siguranţă. Şi-acuma, că 
era privilegiat, că era vicepreşedinte de-adevărat căruia nu-i 
vor mai putea fi ascunse nici cele mai secrete mecanisme şi 
ramificații ale operaţiunilor bancare şi ale instituţiei 
băncilor, nici puterea lor terorizantă, amenințătoare, şi nici 
aurul beneficiilor, avea şi mai puţin timp decât oricând. De 
fapt avusese timp doar să descopere cât de simplu şi de uşor 
era să furi de la o bancă, dacă până şi-un necioplit fără pic 
de curaj şi de imaginaţie ca văru-său Byron, care probabil că 
nu era în stare nici să conceapă măcar o sumă mai mare de o 
mie-două de dolari, a fost în stare s-o facă şi să scape 
nesancţionat; aşa că va-ncepe să-şi retragă frumuşel banii lui 
până să n-apuce toţi ceilalţi funcţionari, de sus de tot şi până 
jos la portarul negru, cerberul care mătura duşumelele-n 
fiecare dimineaţă, să-şi spună că alarma se potolise- 
ndeajuns, că praful s-aşternuse destul ca să rişte (sau poate 
că pur şi simplu depunerile-n numerar se urcaseră din nou 
destul ca să merite) să-l imite. 

Asta a fost: graba, repezeala, hărţuiala; şi-a amintit, 
probabil, cu ceva semănând tare mult a ruşine, că nu 
luciditatea lui, deloc, ci întâlnirea întâmplătoare cu un om 
ignorant de la ţară, alarmat de propriul său cont la bancă 
(probabil) sub o sută de dolari, a fost ceea ce i-a deschis 
ochii, prilejul nemaipomenit de-a combina într-o singură 
lovitură propria sa securitate cu revanşa faţă de duşmanul 
său - răzbunarea pe care pare-se o pregătea de zile-ntregi, 
poate de săptămâni, de când un dijmaş aproape anonim, 
care probabil că nu venea la oraş nici măcar de patru ori pe 
an, i-a dezvăluit-o pentru prima oară; răzbunare de care nu 
numai că nu ştia nimic, pe care nici măcar n-o plănuise, n-o 
instigase, ca şi cum zeii, sau ursitele - împrejurările - ceva, 
în fine - porniseră la acţiune în numele lui, fără măcar să-i 
ceară voie şi, de bună seamă, într-o bună zi se va pomeni cu 
nota de plată. 

Dar acuma vedea ce-avea de făcut. Nu să distrugă banca, 
s-o năruie, s-o prăbuşească peste capul lui De Spain, ca 
Samson, templul; ci, pur şi simplu, să i-o tragă de sub 

308 


picioare, intactă. Pentru că o bancă înseamnă bani. O bancă 
e bani şi, cum zicea şi Ratliff, el (Snopes) niciodată n-o să 
facă rău banilor, n-o să clatine nici măcar o secundă 
stabilitatea şi imunitatea banilor; prea avea pentru ei multă 
venerație. O să scoată pur şi simplu banca şi banii pe care-i 
simboliza şi-i reprezenta ea de sub De Spain, teafără şi 
nevătămată, şi fără ca ea să-şi dea măcar seama că fusese 
mutată din loc, că trecuse-ntr-un alt compartiment fizic al 
hegemoniei şi economiei oraşului, lăsându-l pe De Spain 
eşuat pe uscat, lefter, fără nimic alt decât ipoteca pe casă, 
pe care (după spusele lui Ratliff) i-o dăduse lui Will Varner 
pentru banii cu care plătise ce furase Byron Snopes. 

Numai că, de unde să-nceapă? Cum să-l scoată pe De 
Spain din bancă sau cum să scoată banca de sub De Spain 
fără ca s-o păgubească - s-o escamoteze intactă de sub 
picioarele lui De Spain, convingând sau alarmând deponenţi 
destul de mulţi ca să-şi retragă banii; cum să pornească 
avalanşa de dolari care s-o zvânte, s-o secătuiască; să 
convingă un număr destul de mare de deponenţi şi de 
acţionari să-şi retragă dintr-odată întreg portofoliul şi 
depozitul din banca asta şi să-i depună între alte ziduri, 
peste drum, tot în piaţă, sau poate (cine ştie) între zidurile 
imediat de-alături de cele ale lui De Spain, acum golite, şi 
fără măcar să tulbure din moţăială solvabilitatea băncii. 

Pentru că, chiar dacă jumătate din nepricopsiţii de dijmaşi 
din ţinut, care tot ce-aveau ca bani lichizi era ce prindeau pe 
vânzarea din octombrie sau noiembrie pe un bal, unul 
singur, de bumbac, ceea ce-nsemna că, cu cât rămăsese el 
din munca de-un an de zile, şi-ar fi retras conturile şi tot n-ar 
fi fost de ajuns. Şi nu putea număra printre armele sale nici 
natura, nici biologia, nici nepotismul. Cu toate că existau 
probabil mai mulţi oameni pe care să-i cheme Snopes, sau 
căsătoriţi c-un Snopes, sau care să fi datorat unui Snopes 
orice sumă de bani între douăşcinci de cenți şi cinci dolari, 
decât orice alt nume din această parte din Mississippi, cu o 
singură excepție, niciunul dintre ei nu reprezenta 
echivalentul măcar al unui bal de bumbac de dijmaş şi 
excepţia - Wallstreet Panic, băcanul - îşi avea contul la 

309 


cealaltă bancă, aşa că n-ar fi putut fi folosit, chiar dacă el - 
Flem - ar fi găsit un mijloc oarecare să facă faţă duşmăniei 
feroce implacabile a nevesti-sii - a lui Wallstreet. 

Şi cu-atât mai puţin poseda arma care l-ar fi putut servi 
mai bine decât toate: prietenia, o listă de oameni cu care-ar 
fi putut lua contact fără teamă, nici îndoială, şi le-ar fi 
sugerat sau ar fi montat o cabală împotriva lui De Spain. N- 
avea prieteni. Vreau să spun: ştia că n-avea niciun prieten, 
pentru că n-avusese (şi nici n-o să aibă vreodată) de gând să- 
şi facă, să se-mpiedice veşnic de ei, să fie la discreţia, sau, în 
orice caz, sub ameninţarea acestei pisălogeli insidioase şi 
sentimentale care-nsemna, din câte observase el, prietenia. 
Vreau să spun: probabil c-atunci a fost când a descoperit 
pentru prima oară-n viaţa lui c-aveai nevoie de prieteni, 
pentru simplul motiv că-n orice moment se putea ivi o 
situaţie - şi cu timpul se ivea, oricine ai fi fost - când ai fi 
putut face uz de ei, nu numai c-ai fi putut, ar fi trebuit să faci 
uz de ei, pentru că nu există nimeni altcineva decât un 
prieten căruia să-i poţi spune: 

— Nu-ntreba ce şi cum, acceptă ipoteca asta, sau gajul, 
sau garanţia, sau sechestrul, sau ia pistolul ăsta şi ocheşte 
unde-ţi spun şi-apasă pe trăgaci şi s-o facă. 

Şi-atunci, din nou, tot inocenţa lui: pentru că de mic 
trebuise să se zbată şi să smulgă cu ghearele şi să lupte 
aprig şi-ndelung, şi neînduplecat, să-şi strângă banii pe care 
trebuia să şi-i strângă, şi n-avusese timp să-nveţe cum să-i 
păstreze, cum să-i apere şi să-i ţină (şi asta tot fără regrete, 
pentru că şi-acuma tot n-avea timp de pierdut cu regrete). 
Da, fără să regrete lipsa acelui bun pe care viaţa nu-i dăduse 
prilejul de-a-nvăţa că va avea nevoie, nu pentru că-n acest 
moment n-avea timp să regrete, ci pentru că nu se 
produsese încă această criză disperată, în care nici măcar 
prietenia n-ar fi fost de ajuns. Chiar şi Timpul era de partea 
lui acum; aveau să mai treacă cinci ani până s-ajungă să fie 
forţat la un ultim şi disperat ori-ori, de-o fetiţă devenită 
acum fată mare. 

Totuşi, îşi avea şi el scula, arma, instrumentul - pătura 
aceea, cea mai de jos de fermieri dijmaşi fără viitor, de-abia 

310 


solvabili până la un bal de bumbac recoltă anuală, ce se- 
ntinseseră-n regiunea-ntreagă, o acoperiseră c-un strat 
subţire, şi care, în fond, era baza şi sprijinul întregii 
economii a bumbacului din ţinut; avea măcar atâta lucru, şi 
prin cap îi treceau probabil toate platitudinile răsuflate, 
toate palavrele despre cum se face avere din nimic: destule 
fire de nisip şi picături de apă, şi gologani economisiţi. Lucra 
pe dedesubt acum. De fiecare dată lucrase pe ascuns şi- 
nainte, până aşeza mina, şi exploda unde nimeni nu gândea. 
Dar, de data asta realmente se concertase cu cârtiţele şi cu 
termitele - nu cu Sartorisii şi Benbowii, şi Edmondsii, şi 
Habershamii, şi celelalte nume strălucind de mult în analele 
ținutului, deținători de pachete de acţiuni şi deponenţi de 
sume grele, ci cu ceilalţi, cu dijmaşii anonimi ca primul său 
interlocutor care, cum ar fi zis el însuşi, „simțeau şobolanu' 
după miros”. 

N-a-ncercat să facă prozelitism printre ei. Se mulțumea să 
s-arate, bazându-se pe acel primul care să fi lăţit vorba, 
ideea, el (Snopes) făcând aşa ca să fie văzut intrând sau 
ieşind de la cealaltă bancă, Banca Jefferson, potrivind 
lucrurile astfel ca să-ncerce ceilalţi să se-ntâlnească cu el ca 
din întâmplare, să obţină confirmarea, perechi sau în 
grupuri sau în mic comitet, făcând pe caraghioşii, vorbind 
cam aşa: 

— “Neaţa, domnu’ Snopes. N-ai greşit cumva adresa, c-ai 
nimerit la banca asta? 

— Poate că domnu' Snopes a făcut acuma-atâtea parale că 
nu-i mai încap numa-ntr-o bancă. 

— Nu, mã’ băieţi; e cum zicea babacu': cu două capcane 
prinzi de două ori atâţia şobolani câţi prinzi cu una. 

— Domnu' Snopes, babacu' dumitale l-o fi-ntrebat pe 
şmecheru' ăsta bătrân d-aici în ce capcană vrea să fie prins? 

— Nu, mă” băieţi. Tot ce-a zis guzganu' ăl' bătrân a fost că 
s-aibă grijă să nu nimerească-n capcana-n care nu trebuie. 

Atâta tot. Râdeau, hohoteau; câte unul mai plesnea o 
palmă pe genunchiul albastru decolorat al salopetei. Dar în 
după-amiaza aceea (sau poate că aşteptau o zi sau două, sau 
o săptămână) apăreau unul câte unul, la ghişeul casierului 

311 


de mult fondatei Bănci Jefferson şi din mâinile lor noduroase, 
deformate, arse de soare lăsau cu regret parcă ghemul 
pirpiriu de bancnote; niciodată n-ar fi transferat printr-un 
simplu cec la ghişeu, ci ducându-se-n persoană întâi la banca 
pe care-o abandonau din cauza unor vorbe şuşotite, întărite 
de-o parabolă stângace şi retrăgându-şi în numerar modesta 
sumă adunată cu trudă, şi-o duceau peste drum, tot în piaţă, 
la cealaltă bancă pe care la fel ar fi abandonat-o la altă 
şoaptă ocultă, anonimă, nefondată. 

Pentru că, într-adevăr, nu erau nici cârtiţe, nici termite. 
Cârtiţele pot submina temeliile şi termitele pot nărui casa- 
ntreagă, să facă din ea o grămăjoară de praf gălbui. Dar 
ăştia n-aveau nici hotărârea individuală a cârtiţei, nici 
determinarea colectivă a termitelor, cu toate că prin 
mulţimea lor semănau cu furnicile. Pentru că ei, ca şi 
Snopes, nu făceau decât să-ncerce să-şi salveze cei câţiva 
amărâţi de dolari ai lor, iar el - Flem - ştia: c-o altă şoaptă, o 
altă vorbă i-ar mâna speriaţi înapoi la cealaltă bancă; că De 
Spain, numai să fi vrut, dac-ar fi plasat judicios acel unic 
cuvânt, nu numai că şi-ar fi putut recupera toţi clienţii lui de- 
un balot pe an, dar şi tot restul clientelei Băncii Jefferson. 
Ceea ce nici el, nici orice alt bancher cu judecată sănătoasă 
n-ar fi dorit, pentru c-ar fi însemnat înc-atâţi de nu la catâri 
rebegiţi şi unelte agricole vechi, şi lucruri de-ale gospodăriei 
oferite-n garanţie pentru bani cu care să-şi cumpere un 
automobil de ocazie. 

Nu era de ajuns. N-ar fi fost nicăieri nici pe departe de 
ajuns. Revăzu în gând din nou, de sus până jos, lista de nume 
din ce în ce mai mică, mai inutilă, ştiută aproape pe de rost, 
ca şi cum nu le-ar fi cântărit pe fiecare de-atâtea ori pân- 
acum şi le-ar fi găsit fără valoare: nepotu-său sau văru-său 
Wallstreet Panic băcanul, care-acum mai puţin de zece ani 
doar prin sârguinţă şi cinste, şi muncă aprigă, plus mia de 
dolari compensație pentru moartea prin accident a tatălui 
său, cumpărase o participare la o mică băcănie de pe-o 
stradă laterală şi-acum, în aceşti zece ani, devenise 
proprietarul unui mic lanţ de sucursale răspândite prin tot 
nordul statului Mississippi, cu propriul depozit de angro care 

312 


să le alimenteze, el - Wallstreet - ar fi fost şi singur de ajuns 
ca să-i tragă lui De Spain banca de sub picioare dacă n-ar fi 
existat două obstacole insurmontabile: faptul că, din capul 
locului, îşi avea contul şi era acţionar la cealaltă bancă, şi 
duşmănia implacabilă a nevesti-sii împotriva până şi-a 
numelui de Snopes şi care, aşa se vorbea-n Jefferson, încerca 
chiar să-l convingă pe bărbatul ei să şi-l schimbe pe cale 
legală. Apoi restul tribului Snopes, şi ceilalţi Snopeşi, 
răspândiţi prin ţinut, care nu erau nici Snopeşi, nici fermieri 
în dijmă şi care-i plăteau camătă la împrumuturi de cinci sau 
zece, sau douăzeci de dolari de tot atâţia ani de zile; ăştia, 
chiar dacă ar fi putut să şi-i alăture cu preţul iertării câtorva 
dintre datorii sau chiar a tuturor în bloc, nu i-ar fi consolidat 
situaţia pentru simplul motiv că oricine având o sumă 
oarecare de bani într-o bancă, oriunde-n ţară, n-ar fi- 
ndrăznit niciodată să-şi pună semnătura pe nicio bucată de 
hârtie, dacă era sortită să rămână-n mâna lui - a lui Flem. 

Ceea ce-l aducea acolo de unde pornise; din nou să-şi bată 
capul să revadă de sus şi până jos lista inutilă şi mereu mai 
mică, dându-şi seama că-şi realizase din capul locului care 
era acel unic nume la care va fi-n cele din urmă silit să 
recurgă şi că-ncercase să se eschiveze. Bătrânul Will Varner, 
socru-său - ştiind tot timpul că-n cele din urmă va trebui să- 
nghită şi şopârla asta: s-o ia de la-nceput cu bătrânul arţăgos 
şi irascibil, care nu-i iertase şi nu-i va ierta niciodată că-l 
păcălise cu vânzarea locului de la Moşia Franţuzului pe cinci 
sute de dolari pe care el, Flem, l-a revândut peste două 
săptămâni cu un câştig de trei sau de patru sute la sută; iar 
s-o ia de la-nceput cu bătrânul în faţa căruia acum cinci ani 
îşi călcase-n picioare mândria, ducându-se să-l convingă să 
facă uz de toată ponderea acţiunilor şi depunerilor sale ca 
să-l aleagă preşedintele băncii p-acelaşi om pe care trebuia 
acuma să-l convingă pe Varner să-l dărâme. 

Inţelegi? Pentru el, asta era problema. Să nu fi fost 
ghinionul realmente incredibil ca bastardul căruia-i dăduse 
numele să se fi nimerit să iasă fată, probabil că n-ar fi avut 
niciodată nevoie să-i facă faţă. S-ar fi mulţumit cu vise vagi 
de răzbunare, adormit pe jumătate în îmbrăţişarea de mult 

313 


familiară a încornorării sale, aşa cum te laşi comod într-un 
fotoliu familiar c-o carte familiară-n mână, dacă bastardul 
nevesti-sii n-ar fi fost fată. 

Dar era fată. Fapt care (oh, da, şi pe bărbaţi îi interesează 
faptele, chiar şi pe cei pe care-i cheamă Flem Snopes) 
trebuie să-i fi produs în cele din urmă, într-o zi, într-un 
moment, când va fi fost, un şoc teribil, neverosimil, 
neprevăzut. lată o făptură pe care-ai fi putut zice c-o văzuse 
născându-se, că de-atunci încoace, zi de zi, o privise, o 
observase toată viaţa ei. Dar cu o totală inocenţă, fără 
suspiciune, fără idei preconcepute. Oh, desigur, ştia foarte 
bine că-i fată şi că, trăind, trebuia inevitabil să crească şi, 
făptură omenească fiind, crescând, să devină femeie. Dar 
prea fusese ocupat cu făcutul averii, trebuind să pornească 
de la zero (zero? zero era un veritabil eufemism pentru 
mizeria de la care pornise el) ca să facă avere, fără să aibă 
sau măcar să spere să capete-un mijloc cu care s-o facă, 
pentru ca să aibă timp să-nveţe, sau măcar să descopere, c- 
ar putea să aibă timp să-nveţe câte ceva despre femei. Se 
naşte ceva mititel, o făptură; zici: o să fie-un cal sau o vacă şi 
cu timpul devine calul sau vaca la care te-aşteptai şi se- 
adaptează, se-amestecă, se pierde-n mediul înconjurător fără 
să se vadă nici cusătură, nici înnăditură, nici sutură. Dar 
asta nu c-o drăcie, c-o fiinţă femelă, care devine (n-ai ce-i 
face; nici chiar Flem Snopes n-are ce-i face) femeie-femeie, 
care nu se mulează, nu se adaptează la niciun mediu, îi 
dispreţuieşte încremenirea mohorâtă şi toate tipicurile de 
comportare acceptate de comun acord ca fiind cele mai bune 
pentru cei mai mulţi; ba dimpotrivă, prin simplul fapt că 
respiră, prin simpla prezenţă, această carne gingaşă, fină, 
suceşte şi răsuceşte tot mediul şi-i rotunjeşte colţurile, şi-i 
îndulceşte curbele, şi-i moaie suprafeţele. 

De asta avusese parte. Asta i se-ntâmplase. Pentru că 
între timp se resemnase la visul lui van şi fără speranţă al 
răzbunării şi revanşei împotriva duşmanului său. Vreau să 
spun, să solicite şi iar să solicite, să cântărească şi să 
răscântărească, pentru ca, pân’ la urmă, s-ajungă totdeauna 
tot la drojdia dijmaşilor c-un bal de bumbac pe an care, şi de 

314 


şi-ar fi pus toţi resursele grămadă la un loc, plus valoarea de 
haine vechi a salopetelor pe deasupra, rezultatul n-ar fi 
zdruncinat nici măcar finanţele unei biserici de ţară, ce să 
mai vorbim de-o bancă dintr-o reşedinţă de ţinut. Aşa că 
probabil că renunţase, că se resemnase nu s-accepte 
coarnele, dar să le poarte. 

Apoi, iată, copilul din flori, căruia s-ar putea zice că el, în 
deplină curăţenie de cuget, îi dăduse numele, nu se 
mulțumea să devină doar o femeie, trebuia să devină, sau 
ameninţa să devină această anume femeie şi nu alta. Fiind 
femelă trebuia să devină femeie, ceea ce se şi aşteptase din 
partea ei şi nu i-ar fi luat-o în nume de rău, desigur, cu 
condiţia să devină o femeie obişnuită. Dacă i-ar fi fost dat s- 
aleagă, fără vorbă c-ar fi preferat una mai urâţică, nu 
realmente diformă, doar mai urâţică, sperioasă din naştere 
şi deci condamnată să rămână fată bătrână, urâţică pân-ntr- 
atât, încât tinerii din generaţia ei, după ce-şi vor fi aruncat o 
dată ochii la ea, să uite până şi c-au văzut-o măcar; iar acel 
unul, care-n cele din urmă îi va cere mâna, să fie c-un ochi, 
probabil cu amândoi, la bani (la pretinşii bani) ai tatălui ei şi, 
deci, ca un aluat în mâna lui. 

Dar nu asta, care nu numai că era vădit sortită măritişului 
din chiar momentul pubertăţii, dar tot atât de vădit era 
sortită măritişului cu cineva asupra căruia el n-avea putere, 
fie din cauza geografiei, fie din a vârstei sau, mai rău, mai 
scandalos decât orice: pur şi simplu pentru c-având bani nici 
n-o să aibă nevoie de-ai lui, nici c-o să-i vrea. Vide 
mardeiaşul cât o gorilă atras tocmai din Ohio când ea n-avea 
decât cincisprezece ani încă şi care, cu pumnii ce-i 
aduseseră Mănuşile de Aur sau poate doar cu simpla 
reputaţie a Mănuşilor de Aur, făcea vid în atmosfera din 
jurul ei, un deşert masculin cu el unică excepţie; până ce fu 
deposedat de-un fapt împotriva căruia chiar şi Mănuşile lui 
de Aur erau neputincioase: faptul că era femeie şi, deci, nu 
numai cu reacţii imprevizibile, ci şi incorigibile. 

Pricepi? Gorila destinată să posede-o agenţie Ford, dacă 
nu un întreg sindicat muncitoresc, nu deposedată de nici 
măcar înlocuită de pentru că şi el, şi cel ce-i lua locul făceau 

315 


acelaşi lucru; prinţul moştenitor al evului automobilului 
pleca pentru că succesorul lui era înăuntru; magistratul 
burlac, având de două ori vârsta ei, care, cu toate că acum 
părea fixat solid în matricea orăşelului şi incapabil să facă 
rău cuiva, introducea în viaţa şi-n imaginaţia ei aceeaşi 
mireasmă ucigătoare a străinătăţii, întâlnind-o după-amiezile 
în prăvălii cu siropuri, nu ca s-o momească, să corupă trupul 
ei de femeie; ceva mult mai grav: să-i corupă mintea, să-i 
vâre-n cap şi-n imaginaţie nu visele nesocotite şi irealizabile 
ale părţilor de poezie, ci otrava fatală a viselor şi speranţelor 
unui suflet nesatisfăcut. 

Pricepi? Bărbatul între două vârste (şi cărunt pe 
deasupra), magistrat de provincie pe care l-ai fi crezut 
inofensiv şi deci neprimejdios, şi care efectiv îi slujise lui, lui 
Flem, de campion la izgonirea primejdiei dintâi, a gorilei din 
Ohio, devenise acum un pericol şi mai mare, pentru că se 
străduia să convingă însăşi fata să fugă, să iasă din zona 
dominaţiei lui, nu numai sădindu-i dezgustul pentru locu-n 
care se afla şi-n care trebuia să se afle, ci chiar arătându-i 
unde-ar putea să se ducă să caute imagini şi forme, despre 
care ea nici nu ştia că-s ale ei pân-a nu i le fi vârât el în 
minte. 

Pentru el, asta era problema. Nu putea s-o rezolve nici 
măcar alegându-i, cumpărându-i un bărbat pe care să-l poată 
mânui şi stăpâni. Pentru că nu-ndrăznea s-o lase să se mărite 
deloc, cu nimeni, până ce Dumnezeu sau dracu’, sau 
dreptatea, sau poate pur şi simplu natura însăşi, sătulă de el, 
de bătrânul Will Varner, să-l ia de pe lumea asta. Pentru că, 
din clipa-n care s-ar mărita, nevasta care-l luase pe el de 
bărbat pentru unicul motiv de-a face rost de-un nume 
copilului ei nenăscut (puţin poate şi din cauza moralei 
ultragiate a bătrânului Will şi-a furiei lui, mult mai mult 
poate ca să scape de tărăboiul pe care probabil că-l făcea în 
momentul acela, dar în cea mai mare măsură pentru copil, 
aproape numai pentru copil) îl va părăsi şi ea, fie cu actualul 
ei amant, fie fără; în orice caz, cu testamentul tatălui ei făcut 
cu optsprezece ani înainte de-a se fi măritat ea cu Flem 
Snopes şi cu zece sau doisprezece ani înainte de-a fi auzit 

316 


măcar de el, şi până astăzi neschimbat. 

Nu trebuia să se mărite deloc încă. Ceea ce era destul de 
greu de împiedicat, chiar cât stătea acasă la Jefferson, cu 
jumătate din echipele de fotbal şi de baseball escortând-o de 
la şcoală acasă după-amiezile şi făcând pe cavalerii, în 
bandă, seara la cinematograf, cât a urmat liceul. Pentru că 
măcar stătea acasă şi tatăl ei putea mai mult sau mai puţin 
să rămână stăpân pe situaţie, fie în postura de tată al ei (oh, 
da, tatăl ei; un altul nu-şi ştia şi, în fond, ar fi tăgăduit, ar fi 
repudiat adevărul, dac-ar fi încercat cineva să i-l spună, 
pentru că pe femei nu le interesează adevărul sau 
romanţiosul, ci numai faptele, fie că sunt sau nu sunt 
adevărate, numai să se potrivească cu celelalte fapte, şi 
pentru ea fapt era că el era tatăl ei, pentru simplul motiv că 
toate celelalte fete, şi băieţii şi ei, fireşte, aveau taţi, afară 
doar dacă erau morţi, sub o piatră funerară, la loc ştiut), fie 
ameninţându-l cu cererea de plată la scadenţă a unei poliţe 
cu camătă sau a unei ipoteci semnate de tatăl, sau de vreun 
neam al viitorului ginere; sau - dacă el, Flem, avea noroc - 
semnate chiar de ginere personal. 

Şi atunci, cine trebuia să apară dacă nu intrusul, 
nepoftitul ăla cărunt, s-o încânte cu îngheţate şi cu 
prospecte de pensionate din alte state şi s-o convingă-n cele 
din urmă că nu numai plăcerea şi interesul, dar că şi datoria 
ei îi dictau să părăsească Jeffersonul, să plece din clipa-n 
care absolvea liceul. După care ea afişa aerul acela 
provocator magnific, de femelă care făcuse să curgă sânge 
(da, da, sânge veritabil, o dată-n orice caz) de-o duzină de ori 
în Jefferson, într-o lume mişunând de tineri ameninţaţi de 
căsătorie, fie că-şi dădeau seama, fie că nu, încă-nainte de-a 
o fi văzut. Ceea ce el reuşi să prevină sau mai curând să 
amâne cu încă un an, silind-o, convingând-o (nu ştiu ce-a 
folosit; poate chiar lacrimi; cu siguranţă lacrimi, dac-o fi 
găsit câteva, să le verse) să şi-l piardă de pomană la pension 
(unul din acele ultime anacronisme ale „lumii bune”, sortite 
irevocabil pieirii, care se chemau cam aşa: Institutul de 
domnişoare Miss Cutare sau Pensionul pentru fete de familie 
condus de Miss Cutare, şi în al căror program de studii 

317 


figurau lecţii de ţinută şi de pictură pe porțelan, pensioane 
continuând să mai existe răspândite prin statele sudiste, 
chiar dacă în restul Statelor Unite dispăruseră); astea toate 
în timp ce-şi muncea creierul să vadă cum să elimine 
primejdia, ameninţarea pentru moştenirea nevesti-sii, pe 
care o constituia magistratul provincial între două vârste cu 
permanenta ispită a prospectelor despre şcoli din alte state. 
De fapt, era acelaşi magistrat între două vârste, care 
înlăturase primejdia precedentă: mecanicul de garaj din 
Ohio. Dar pare-se că nu se găsise nimeni să-l înlăture pe 
magistrat, nimeni afară de el, părintele gata de luptă, şi 
unica unealtă cu care se pricepea să umble era banul. Aşa că 
mi-l pot imagina: Flem Snopes obligat tot anul să fie 
permanent în gardă împotriva oricărui străin picat din 
întâmplare, vreun voiajor comercial cu mostre de săpunuri 
sau de articole de menaj coborându-şi şi torturându-şi 
imaginaţia tracasată în căutarea unui mijloc de a mă sili să 
accept un împrumut de bani destul de mare la o dobândă şi 
mai mare ca să pună gheara pe mine. 

Adică exact ceea ce mă aşteptam, fireşte. Mersesem chiar 
până acolo că-mi făceam planuri, visuri, ce-aş putea începe 
cu banii, ce-aş putea cumpăra cu ei şi pe urmă să conţinu să- 
i înşel încrederea. Dar n-a-ncercat. M-a păcălit. Sau poate că 
mi-a făcut o cinste, anume: nu numai că a salvat onoarea 
mea, în locul meu, scutindu-mă de tentaţia care mi-ar fi 
pătat-o, dar a presupus c-aş fi în stare să-mi vând onoarea 
încă înainte de a mi-o păta, aşa că ispita de-a face una ar fi 
fost respinsă automat din cauza celeilalte. Cum-necum, nu 
mi-a oferit mită. Şi-acuma ştiu şi de ce. Renunţase. Vreau să 
zic, îşi dăduse-n cele din urmă seama că nu-i era în putinţă s- 
o împiedice de a se mărita chiar dac-ar fi ţinut-o în Jefferson 
şi că, din momentul în care s-ar fi întâmplat, putea să se 
şteargă pe bot de banii lui moş Will Varner. 

Pentru că, la un moment dat în timpul verii trecute - vara 
trecută sau mai curând toamna, pentru că şcolile se 
deschiseseră şi chiar şi ea începuse al doilea an la pension, 
pierzându-şi încă un an între zidurile sortite pieirii unde 
Miss Melissa Hogganbeck le mai învăţa cu încăpățânare pe 

318 


cele câteva (din ce în ce mai puţine) fete care mai veneau, că 
nu numai istoria Americii, dar tot restul istoriei n-ajunsese 
încă la ziua de Crăciun a anului 1865, pentru că deşi 
generalul Lee (şi alţi ostaşi de asemenea, între care şi 
propriul ei bunic) se predase, războiul nu se isprăvise şi, de 
fapt, cei zece ani următori aveau să demonstreze că acele 
capitulări simbolice fuseseră erori - a stat mai multă vreme 
şi-a reflectat. Desigur, el - şi oricare alt bărbat - n-avea 
decât să se uite la ea ca să-şi dea seama că nu mai putea ţine 
multă vreme aşa, chiar dacă n-ar mai fi lăsat-o nici să iasă 
din curtea din faţă, că o fată ca asta (femeie-n toată firea 
acuma, împlineşte luna asta nouăsprezece ani), care, prin 
simplul fapt că se mişca, exista, promitea şi pretindea, nu s- 
ar fi mulţumit numai cu pasiunea, cu abandonul stângaci şi 
pătimaş al maică-sii, noaptea, într-un tufiş, la o margine de 
drum cu un amant încă sângerând dup-o bătaie cu o bandă, 
ci voia dragoste, un sentiment demn de-a satisface nu numai 
pasiunea azi inocentă şi înspăimântată şi-nspăimântătoare, 
voia sentimentul puternic de mâine şi posibilitatea unei vieţi 
senine, în înflorire şi desăvârşire, în realizarea speranţelor, 
şi în fond, în mulţumirea liniştii lăuntrice a vieţii în 
înţelegere intimă până-n bătrâneţe, alături de cel ales. Asta - 
dezastrul, catastrofa, ruina, tot ce era mai rău, ultima şi 
irevocabila şansă de-a pune mâna pe-o părticică din averea 
bătrânului Varner - putea să se producă-n orice moment 
acum, şi cine ştie ce uşurare ar fi putut afla în simpla 
constatare că de-acum înainte, în orice clipă, ar putea să nu 
se mai frământe, nu numai din pricină că pierduse banii, ci şi 
pentru că nu mai trebuia să spere-n ei, ca atunci când 
asistenta deschide uşa camerei de tortură a dentistului, şi se 
uită la tine şi zice „următorul”, şi-i desigur prea târziu, nu te 
mai lasă obrazul să sari şi s-o iei la goană. 

Pricepi? Linişte. Să nu mai trebuiască să-şi piardă vremea 
sperând sau măcar regretând după ce-şi cântărise toate 
mijloacele şi le-nlăturase pe toate, pentru că, cine ştie dacă- 
n aceeaşi vară, în timp ce-şi storcea creierul chinuit şi 
batjocorit să găsească vreun mijloc să mă silească să accept 
un împrumut cu dobândă de sută la sută, nu cochetase cu 

319 


posibilitatea de-a se găsi vreun fanatic hărăzit martirajului, 
ahtiat după el din pură filantropie, care să-l împuşte pe moş 
Will prin fereastra bucătăriei, şi-apoi respinse gândul ăsta 
renunțând nu atât la speranţă, cât la frământare. 

Şi nu numai linişte, ci şi bucurie, pentru că acuma putea 
renunţa pentru totdeauna la această amăgeală, care era 
averea lui socru-său, putea să se-ntoarcă la speranţa sa 
iniţială, la visul de răzbunare şi de revanşă asupra omului 
vinovat de situaţia din cauza căreia trebuia să renunţe la 
orice speranţă la moştenirea nevesti-sii. De fapt, acuma-şi 
dădea seama de ce amânase atât de multă vreme această 
răzbunare, de ce se eschivase ca un laş de-a introduce 
numele lui moş Will în calculul posibilităţilor. Pentru că tot 
timpul ăsta îşi dăduse instinctiv seama că numai Will îi putea 
fi de folos, şi că, odată ce-l va fi folosit pe Will pentru 
răzbunare, prin aceeaşi lovitură îşi va fi distrus singur, 
pentru vecii vecilor, orice şansă de a participa la acea 
moştenire. 

Dar acum toate astea erau gata, sfârşite, lăsate-n urmă. 
Era liber. Mai rămânea numai metoda: constrângerea, forţa, 
linguşirea, convingerea, viclenia - care va fi mai la-ndemână 
sau mai rapidă sau mai eficace - de a obţine voturile 
reprezentate de acţiunile lui moş Will, plus ale celor cărora 
prea le era frică de bătrân ca să-i reziste şi, pe deasupra alor 
sale - ale lui Flem - trupa lui de dijmaşi de-un balot recoltă, 
cu depunerile lor şi campania lor de zvonuri, ca să-i tragă lui 
De Spain banca de sub picioare, dându-l jos de la 
preşedinţie, prin voturi. 

Tot ce mai rămânea de văzut era cum; cum să-l manevreze 
- într-un cuvânt, cum să-l „ducă” pe Will Varner. Şi care-i ăla 
să conteste că el (Flem), şi asta ştia, planul, încercat şi 
răsîncercat încă de pe vremea-n care se mai codea să se 
slujească de numele bătrânului. Pentru că, pare-se, odată 
luată hotărârea de a-şi tăia cu mâna lui şi a-şi cauteriza 
singur speranţa lui veche şi deşartă de-a avea parte de 
moştenirea nevesti-sii, n-a mai ezitat. Avea fata, unicul pion 
în jocul lui care putea să-i năruie speranţele-n averea lui 
Varner; o ţinuse acasă, unde putuse să-ntârzie cel puţin până 

320 


acum inevitabilul măritiş, care-avea să-l ruineze, o ţinuse 
acasă nu numai împotriva dorințelor ei, ci şi împotriva celor 
ale mă-sii (ca să nu mai pomenim de vecinul băgăreţ); o 
tinuse acasă chiar când, până şi pentru el, neantul anacronic 
care era pensionul de domnişoare însemna pierdere de 
vreme. Asta un an întreg şi-al doilea an până la vacanţa 
Crăciunului; apoi, deodată, fără niciun fel de semn 
prevestitor, peste noapte, îi dădu voie să se ducă, să plece 
din Jefferson şi să intre la Universitatea de Stat, numai la 
cincizeci de mile depărtare e-adevărat, dar totuşi cincizeci 
de mile, de unde-i era imposibil să se-ntoarcă seara acasă şi 
unde-şi va petrece fiecare ceas din zi între o mie de tineri, 
toţi burlaci, toţi masculi. 

De ce? Era evident de ce. De ce făcea el totdeauna ce 
făcea? Ca să capete în schimb ceva, care, pentru el, valora 
mai mult decât ceea ce dădea. Aşa că nici n-aveţi nevoie să 
vă imaginaţi realmente scena: el şi nevastă-sa stând 
împreună de vorbă (fireşte că uneori stăteau împreună de 
vorbă; erau bărbat şi nevastă, şi câteodată trebuie să stai de 
vorbă cu câte cineva, chiar şi când nu eşti bărbat şi nevastă) 
- sau patru pentru că trebuiau să fie şi doi martori aşteptând 
în holul mobilat cu imitații până-n clipa-n care ea va lua 
condeiul în mână: Semnează actul ăsta care-mi garantează 
jumătate din orice ai moşteni de pe urma testamentului 
tatălui tău, indiferent de raporturile legale care or fi între 
noi în acel moment, şi îi dau voie Lindei să se ducă la şcoală 
afară din Jefferson. All right, cu toate că actul putea fi 
încălcat, anulat, ignorat, putea să nu poată fi aplicat. Ea n-o 
să ştie. Şi, chiar dac-ar fi ştiut, dac-ar fi ţinut în clipa aia-n 
palmă moştenirea, ar fi refuzat ea să-i dea jumătate-n 
schimb?  Şi-afară de asta, nu era în firea ei să se 
neliniştească, să lase tărâmul rece, sănătos al bunului-simţ şi 
să se avânte-n năluciri. 

Asta era „cum”. Mai rămânea acuma „când“; trecu restul 
iernii, ea plecată la universitate acum, şi el încă în oraş, 
placid, impenetrabil, neschimbat, cu pălăria lui neagră de 
cultivator de bumbac, cu boruri mari, şi cu cravata 
minusculă, putând fi văzut, cel puţin o dată pe zi, pe undeva 

321 


prin piaţă, cu-aceeaşi regularitate, ca şi a orologiului din 
foişorul tribunalului; toată iarna şi-n primăvară, până ieri 
dimineaţă. 

Exact. De-abia plecase. Aşa că şi asta trebuie să v-o 
imaginati, pentru că, de data asta, n-or să fie nici măcar 
martori aşteptând în holul cu mobilă imitație: iarăşi pe 
drumul lung pietruit, de pe care-ncepuse să se ridice praful 
verii (fusese un simplu şleau când îl străbătuse pentru prima 
oară, acum optsprezece ani) până la prăvălia lui Varner. Şi 
de data asta cu un automobil, c-atât era de imperios acum, 
când, în fine, „cum” şi „când” coinciseseră. Şi-n secret: 
automobilul era închiriat. Vreau să zic închiriat din altă 
parte. Cu toate că aproape toţi oamenii mai de seamă din 
Jefferson şi chiar din tot ţinutul aveau acum automobil, el nu 
făcea parte dintre ei. Şi nu numai din cauza cheltuielii, 
pentru că, şi după alţii din ţinutul Yoknapatawpha, nu numai 
după el, era o nebunie, era ceva aproape criminal să 
imobilizezi atâţia dolari şi-atâţia cenți în ceva care, chiar 
dacă l-ai fi exploatat pe piaţă şi tot nu s-ar fi amortizat 
înainte de-a nu mai fi bun de nimic, ci pentru că nu numai că 
nu era încă un om de seamă în Jefferson, dar nici nu voia să 
fie: s-ar fi luptat, ca pentru viaţa lui, să-şi apere secretul la 
cât anume i se ridică averea. 

Dar chestia era atât de urgentă, încât îi trebuia unul 
pentru viteză, şi-atât de secretă, c-ar fi trebuit să ia unul de 
piaţă şi să plătească bani buni pentru utilizarea lui chiar dac- 
ar fi avut şi el unul, numai ca să nu fie văzut ducându-se 
acolo cu al lui; prea secretă ca să se fi putut măcar duce cu 
furgoneta poştei, care l-ar fi costat doar un dolar; prea 
secretă chiar ca să fi împrumutat de la vreunul dintre clienţii 
lui o maşină, care, în realitate, a lui era, pentru că, cu banii 
lui fusese cumpărată, procuraţi pe una din mijloacele lui de 
poliţe cămătăreşti. Da-n loc de toate astea a luat unul de 
piaţă. N-o să ştim niciodată nici care, nici de unde; numai că 
n-avea număr din Yoknapatawpha, şi s-a dus cu el înc-o dată 
la Răspântia lui Varner, pentru ultima dată, stârnind, lăsând 
în urmă risipindu-se un nor de praf galben pe drumul pe 
care-acum optsprezece ani îl făcuse cu căruţa trasă de 

322 


catâri, în care-şi ducea tot ce-avea: nevasta şi fata (copilul 
din flori), câteva mobile amărâte date de Mrs Varner, actul 
pe jumătatea de birt al lui Ratliff, de pe strada dosnică din 
Jefferson, şi cei câţiva dolari, câţi îi mai rămăseseră din cât 
reuşise Henry Armstid (acum închis pe viaţă într-un azil de 
nebuni din Jackson) şi cu nevastă-sa să-şi rupă de la gură şi 
să pună deoparte în zece ani de zile, şi pe care Ratliff şi cu 
Armstid i-i plătiseră pe Moşia Franţuzului, unde îngropase 
douăzeci şi cinci de dolari de argint, ca să-i găsească ei cu 
cazmalele. 

Pentru ultima dată, încheind astfel elipsa care-i cuprindea 
întregi cei optsprezece ani din viaţa lui, pentru că Mogşia 
Franţuzului şi Răspântia lui Varner şi prăvălia lui Varner va 
fi unul din locurile, sau poate locul unde n-o să-i calce 
piciorul câte zile o mai avea, pentru că, o câştiga, n-o 
câştiga, tot n-o să mai aibă nevoie şi, fie c-o câştiga, fie că n- 
o câştiga, tot n-o să mai îndrăznească, asta era sigur. Şi, cine 
ştie, gândind chiar şi atunci că era mai mare ruşinea să 
trebuiască să se ducă la moş Will la prăvălie-n loc să se ducă 
la Varneri acasă, unde, la ora asta a dimineţii, n-ar fi fost 
nimeni decât Mrs Varner şi bucătăreasa negresă - să 
trebuiască să se ducă la prăvălie, să braveze şi să-l învingă 
pe bătrânul pirat agresiv şi arţăgos prin simpla 
impasibilitate şi-o bucată de hârtie semnată şi atestată de 
doi martori. Pentru că pe femei nu le interesează 
romanţiosul sau morala, sau păcatul şi ispăşirea, ci numai 
faptele, realităţile imuabile, necesare ca să-ţi trăieşti viaţa, 
dacă tot ai apucat să vii pe lume, şi au o grijă-a-dracului că 
nu umbli la ele, la fapte, să le-ncurci, să le tergiversezi, să le 
alterezi. Ce simplu-ar fi fost să se fi dus de-a dreptul la ea, o 
femeie (o femeie înaltă şi voinică, tare şi rece şi căruntă, 
care nu mai venea la oraş acum, petrecându-şi timpu-ntre 
casă şi biserică, ale ei amândouă şi pe-amândouă 
conducându-le la fel: se numise singură casier al cutiei 
milelor, pe care le storcea de la enoriaşii intimidaţi, 
terorizaţi, ea însăşi alegând şi numind preoţii şi tot ea 
dându-i afară când nu-i conveneau; mergea vorba că pe unul 
dintre ei l-a scos dintr-un lan de bumbac, când trecea pe- 

323 


acolo cu cabrioleta, l-a tras de la coarnele plugului şi i-a 
poruncit să se ducă acasă să se scalde, să-şi pună haine 
curate şi, după juma de ceas, s-a dus după el şi l-a uns 
preot). 

Ce simplu-ar fi fost să fi mers până la poartă şi să-i fi spus 
şoferului: „Aşteaptă-aici! N-am să stau mult”, şi să apuce pe 
alee, şi să intre-n casa bătrânească (all right, a nevesti-sii; 
acuma era pe cale să pună dinamită sub partea lui), să 
treacă prin odăi pân-o va fi găsit pe Mrs Varner pe unde va fi 
fost şi să-i fi zis: „Bună dimineaţa, mamă-soacră. Am aflat de- 
abia aseară că, de opsprezece ani de zile, Eula a noastră se 
culcă cu un tip din Jefferson, unu' Manfred de Spain. Înainte 
de-a veni aici mi-am împachetat lucrurile şi-am plecat de- 
acasă, dar n-am intentat încă acţiune de divorţ pentru că 
judecătoru' mai dormea azi-dimineaţă când am trecut pe la 
el pe-acasă. Am să m'ocup de chestia asta deseară când mă- 
ntorc”, şi să se-ntoarcă, şi să se ducă la maşină, şi să-i spună 
şoferului: „All right, tinere. Înapoi în oraş!” şi s-o lase pe Mrs 
Varner să se descurce ea, să intre ea în vizuina-n care moş 
Will şedea-ntre simbolicele oase roase - rafturi cu hamuri şi 
coarne de plug, hălci de slănină râncedă şi făină, şi melasă 
ieftină, şi brânză, şi ghete, şi gaz, şi mănuşi de protecţie, şi 
tutun de prizat, şi acadele pătate de muşte, şi actele de 
cesiune şi de ipotecă, pe recolte şi pe unelte agricole, şi 
catâri, şi cai, şi pământ - ale averii sale. Trebuie c-ar fi dat 
acolo peste câţiva gură-cască, nu mulţi, pentru că era 
vremea săditului, şi chiar şi ăştia ar fi trebuit să fie la câmp, 
ceea ce aveau să-şi dea seama şi ei, luând-o din loc, împinşi 
ca de-o zvâcnire de vinovăţie, când or să dea cu ochii de ea - 
dar nu destul de repede. 

„Plecaţi de-aici, să le zică ea în timp ce ei ar fi fost pe 
plecate. Am de vorbit cu Will... Stai! Unu' din voi să dea fuga 
pân-la fierăstrău şi să-i spună lu' Jody c-am nevoie de- 
automobilul lui. Repede!” Şi ei să spună: „Da, doamnă 
Varner”, şi ea nici măcar să nu mai audă, aplecată cum ar fi 
fost, peste scaunul lui, căptuşit acum cu piele netăbăcită. 

— Scoal' de-acolo. Dar, în cele din urmă, Flem a prins-o pe 
Eula, sau zice c-a prins-o: N-a intentat încă acţiune, aşa că 

324 


mai ai timp până să n-apuce să se-ntindă vorba-n tot tinutu’. 
Nu ştiu după ce umblă, da' du-te pân-acolo şi aranjează. N- 
am poftă de aşa ceva. Destule necazuri am avut cu Eula 
acum douăj'de ani. Nu vreau s-o mai am pe cap în casa mea, 
să-mi scoată sufletu'. 

Dar asta nu putea nici el. Nu era chiar aşa de simplu. 
Pentru că pe bărbaţi, şi-n special pe unul ca moş Will 
Varner, îi interesau şi pe ei faptele şi îndeosebi pe un bărbat 
ca moş Will îl interesa un fapt precum acela pe care el, 
Flem, îl avea în buzunarul de la piept, împăturit şi iscălit, şi 
atestat de doi martori. Aşa că trebuia să se ducă singur, să 
intre el însuşi în vizuină, să-ntindă mâna şi să-l tragă de 
barbă pe-ăl ce nu ştia încă nimic, apoi s-aştepte impasibil să 
se dezlănţuie şi să se domolească vacarmul, furtuna peste 
capul lui până ce se va fi epuizat destul ca să i s-audă glasul: 

— Asta-i iscălitura ei. Dacă n-o recunoşti, ăştia doi martori 
o recunosc. Tot ce-ţi pretind este să m-ajuţi să-l scot pe 
Manfred de Spain de la bancă - să-mi transfere mie acţiunile 
care-s pe numele dumitale; uite cecul ăsta postdatat, dacă 
vrei, acţiunile-s iar ale dumitale, cum îl dau pe Manfred de 
Spain afară din bancă, sau, dacă ai chef, votează personal cu 
acţiunile dumitale - şi-a dumitale-i şi hârtia asta. [ţi ţin eu 
chibritu' să-i dai foc. 

Asta a fost tot. Şi iată-l din nou pe Ratliff (ei da, 
Jeffersonul putea să trăiască fără Ratliff, dar nu eu - noi - ai 
noştri; nici eu, nici tot clanul ăla blestemat al Snopeşilor nu 
puteam trăi fără el), elegant, curat, fără cravată la cămaşa 
albastră, clipind uşurel din ochi la mine. 

— Moş Billy a venit în oraş cu maşina lui Jody az’ 
dimineaţă, pe la patru, şi s-a dus la Flem acasă. Da' Flem nu 
era-n oraş az” dimineaţă. Ce zici c-o să mai iasă-acum? Clipi 
la mine: Ce zici c-a fost? 

— Ce-a fost ce? 

— Ce i-a dus ieri lu’ madam Varner ca să fie destul de 
important să-l pună pe moş Billy pe drumuri, să vină 
dimineaţa la patru-n oraş? 

— Lu' madam Varner? Lui Will i-a dus, am zis eu. 

— Nu, nu, a zis Ratliff. Pe Will nici nu l-a văzut. Ştiu 

325 


precis. Eu l-am dus pân-acolo. Aveam de livrat o maşină 
pentru madam Ledbetter la Rockyford, şi el mi-a zis, dac-aş 
avea ceva contra să trecem pe la Moşia Franţuzului, c-ar 
avea de vorbit un minut cu madam Varner, şi-am trecut, şi-a 
stat în casă cam un minut, şi-a venit înapoi, şi ne-am dus de- 
am mâncat de prânz la madam Ledbetter, şi i-am instalat 
maşina, şi p'ormă ne-am întors în oraş. Clipi la mine. Doar 
un minut. Ce crezi c-a putut să-i spună sau să-i dea lu' 
madam Varner într-un minut, ca să-l pună pe bătrân pe 
drumu' Jeffersonului, îndată după miezul nopţii? 


326 


18 
V.K. RATLIFF 


Nu, nu, nu şi nu. Se-nşela. El e jurist, şi, pentru un jurist, o 
chestie, dacă nu-i încâlcită, n-are importanță dacă merge sau 
nu merge, pern’ că, dacă nu-i încâlcită, nu-i dreaptă, aşa că şi 
dacă merge, tot nu te crede. Aşa că nu aia era - o hârtie 
ticluită la repezeală, când i-a dat prin cap, care ce-mi pasă 
mie de câţi martori o iscăliseră, un jurist nici pe departe atât 
de deştept ca procuroru' Stevens, şi l-ar fi plătit el pe client, 
numai aşa, de haz, ca s-o deschidă, s-o dea pe faţă. 

Nu era asta. Ce era nu ştiu, ce ştiu e c-a venit la mine 
atunci, seara-n piaţă, şi mi-a zis: 

— Am auzit c-a sosit az'dimineaţă maşina lu’ madam 
Ledbetter. Când te duci să i-o duci, merg şi mă-ntorc şi eu cu 
dumneata, dacă n-ai nimic contra să trecem un minut pe la 
Mogşia Franţuzului. 

Da, da, desigur. Niciodată nici nu te-ntrebi măcar cum de 
afla de lucruri de-astea, pen' c-atunci când începi să te- 
ntrebi cum de-a făcut să afle e prea târziu, pen’ că el ce-avea 
de profitat pe chestia asta profitase. Aşa c-am auzit: 

— Ei, dacă vrea omu' să meargă la Rockyford poa' să 
treacă şi pe la Mogşia Franţuzului, fireşte. Da’ atunci, şi ăl de 
vrea să meargă la Memphis ar putea trece prin Birmingham. 

Obligat nu-i, da' de putut ar putea... Ştii, doar aşa, să-l fac 
să se tocmească. Da' m-a prostit. 

— Aşa-i, zise el. E-un ocol de şase mile bune. Juma’ de 
dolar pe milă-ţi convine? 

— Mai mult decât îmi convine, zic eu. Dac-ar fi să mergem 
de trei dolari, eu şi dumneata, ne-am întoarce-n oraş de-abia 
miercuri dimineaţă. Aşa că uite ce-o să facem. Cumperi două 
trabucuri, şi, dacă fumezi dumneata unv’, te duc pentr-un 
minut la Moşia Franţuzului, numai de dragu’ de-a merge cu 
dumneata şi de-a sta de vorbă. 


327 


— 'Ţi le dau p-amândouă, zise el. Şi-aşa am şi făcut. Ei da, 
desigur, mi-a umflat jumatea mea de birt, pe care-l aveam pe 
din două cu Grover Winbush, da' cine poa' să zică azi care-i 
păgubaşu'? Dacă n-ar fi luat el birtu’, Grover poate c-ar fi 
ajuns şi el la taraba cu fotografiile franţuzeşti, şi poate că eu 
aş fi fost unde-i Grover azi, paznic de noapte la fabrica de 
cărămidă. 

Aşa că l-am dus la Moşia Franţuzului. Şi-am făcut şi 
conversaţie, dacă poţi să zici că-i conversaţie un monolog cu 
Flem Snopes alături. Da' de-ncercat încerci mereu. Pen' că 
speri să-i storci ceva. Ştii, tăcerea-i de aur, pen' că trebuie 
să fie, că-i puţină. Aşa că de fiecare dată-ţi zici: Vite-acu-am 
ocazia să văd ce face-un expert cu ea. Fireşte că nu vezi 
nimic, nici atunci, nici niciodată, că de aia-i expert. Da’ tu 
speri, speri întruna c-ai să vezi. 

Aşa c-am mers, şi-am vorbit de unele şi de altele, mai mult 
de altele, desigur, el la fiecare trei-patru mile oprindu-se din 
mestecat să scuipe pe fereastră şi zicând: „Ihi” sau „Cam aşa 
s-arată”, până când, în fine - dincolo de pantă venea 
Răspântia lu' Varner - zice: 

— Nu la prăvălie. Acasă. Eu zic: 

— Ce? Moş Billy nu-i acasă. La ora asta-i la prăvălie. 

— Ştiu, zise el. Ia-o p-aici pe drumu” ăsta. 

Aşa c-am luat-o pe drumu' ăla; prăvălia nici n-am văzut-o 
măcar, ce să mai zic de trecut pe-acolo; am mers de-a 
dreptu' acasă, la poartă. 

— Ai zis un minut, fac eu. Dacă stai mai mult, mai dai două 
trabucuri. 

— All right, zice el. Şi a coborât şi a luat-o pe alee, şi a 
intrat în casă, şi-am oprit motoru’, şi-am stat şi m-am gândit: 
Ce? Cum? Madam Varner. Nu moş Billy. MADAM Varner. Că 
moş Billy, să nu-l vadă-n ochi pe Flem, pen' că-l arsese cu 
terenu’ de la Conacu' Franţuzului, cu toate că-l arsese 
cinstit, negustoreşte, cât i-a cerut bătrânu', atât i-a dat; şi 
madam Varner, să nu-l vadă-n ochi nici ea, de parc-ar fi fost 
sectant de-ăia, de-i apucă tremuriciu', sau chiar baptist, 
pentru că nu numai că devenise complice la păcat 
însurându-se cu fie-sa după ce-o lăsase altu’ borţoasă, da’ 

328 


mai şi profita de pe urma păcatului, se săltase, ajunsese 
vicepreşedinte la bancă mulţumită lui. Şi, cu toate astea, el, 
ca s-o vadă pe madam Varner, a luat tot drumu” ăsta şi-a fost 
gata să-mi dea şi trei dolari pe deasupra. (Vreau să zic, mi-a 
oferit. Pentru c-acuma-mi dau seama c-aş fi putut să-i cer şi 
zece.) 

Nu, nu-mi ziceam: Ce? Cum? Pentru că ce-mi ziceam era: 
Cine? Cine putea şti de chestia asta, încercând să mă 
gândesc, în timpul scurt cât îmi rămăsese, pentru că el 
fusese ăl de zisese c-o să stea un minut, aşa că un minut 
avea să fie, în care să aflu de care cine era vorba. Nu de 
mine, pentru că nu mai rămăsese nimic, niciun mărunţiş din 
Ratliff să-i mai fie lui bun la ceva; şi nici procuroru' Stevens 
şi Linda, şi Eula şi-afacerea cu plecatu' la şcoală, care fusese 
ca să zic aşa ultimul scandal Snopes s-atragă atenţia pe 
scena locală, pentru că se potolise şi ăsta acum, Linda 
plecase-n cele din urmă, acolo, la Oxford, chiar dacă nu la 
una din universităţile din Virginia sau din New England 
pentru care se agitase procuroru'. Pe Manfred de Spain nu-l 
puneam la socoteală pentru că nu eram de partea lui. Nu 
eram nici contra lui; eram, cum ar fi zis chiar şi procuroru' 
Stevens: ca tipu' care ştia cât ştia şi Manfred de Spain - sau 
în orice caz cât credea oricine din Jefferson, care n-avea ce 
să s-amestece-n chestia asta, că ştie - sau credea că ştie şi 
că n-are nevoie să ştie mai mult. Ca să nu mai vorbim că nici 
nu merita. 

Numai că n-aveam timp. N-a fost chiar un minut, da' nici 
două n-au fost, şi-a apărut pe uşă, cu pălăria aia a lui neagră 
şi cu cravata cât nodu’, tot mestecând pen’ că eu nu cred că 
el se opreşte vreodată din mestecat, cum nu cred că-şi 
scosese pălăria de pe cap cât fusese-năuntru, şi se întoarse 
la maşină şi scuipă, şi se urcă şi eu am pornit motoru' şi-am 
zis: 

— N-au fost chiar două, aşa că-ţi scad unu. Şi el zice: 

— All right. Şi-am băgat într-a-ntâia şi-am pus picioru' pe 
ambreiaj să schimb şi-am zis: 

— În caz că nu era acasă, dacă vrei să trecem pe la 
prăvălie să-i spui lu' moş Billy c-ai lăsat la cuier un bilet 

329 


pentru ea, şi el a mai mestecat o dată sau de două ori şi şi-a 
făcut dumicatu' cocoloş în gură şi a scos capu' pe fereastră 
şi-a scuipat şi s-a aşezat la loc şi ne-am dus la Rockyford şi- 
am instalat maşina lu' madam Ledbetter şi ea ne-a poftit la 
masă şi-am mâncat şi-am plecat acasă, şi azi-dimineaţă, la 
patru, moş Billy a tras în faţa casei lu’ Flem în maşina lu’ 
Jody şi cu şoferu' negru, şi ştiu şi de ce la patru: din cauza 
lu’ madam Varner. 

Vreau să zic că moş Billy se culcă devreme, cum mănâncă 
de cină, care pe vremea asta-nseamnă-nainte de-apusu' 
soarelui, aşa că se scoală cam pe la unu-două noaptea. De 
bună seamă c-a deprins-o şi pe bucătăreasă să se scoale- 
atunci şi să-i facă ceva de mâncare, da' numai cu o singură 
negresă zdrăngănind tingiri în bucătărie nu-i e destul lu’ 
moş Billy: trebuie toţi, nu numai să se trezească, trebuie să 
se şi scoale, să tropăie, să trântească uşile, să răcnească 
după una sau după alta, până ce se scoală şi se-mbracă şi 
madam Varner. Numai moş Billy îşi ia atunci gustarea de 
dimineaţă, p'ormă s-aşază-ntr-un fotoliu şi-şi fumează 
luleaua şi p'ormă se duce să se culce din nou până se 
luminează de ziuă. Decât că madam Varner nu mai putea s- 
adoarmă după ce-o trezeau de-a binelea. 

Aşa că ăsta a fost norocu' ei. Nu ştiu ce i-o fi spus Flem 
sau ce i-o fi dat ca să fie destul de important să-l facă pe 
bătrân s-o pornească la oraş la două noaptea. Da' pentru 
madam Varner n-a fost mai important decât ocazia să se 
culce din nou în linişte şi pace şi să doarmă până la o oră 
mai creştinească. Aşa că nu i-a spus sau nu i-a dat nimic pân’ 
nu s-a sculat la ora lui obişnuită, la două a.m.; de-o fi fost 
ceva ce-i dăduse Flem şi n-avea nevoie să mai repete, 
probabil că n-a avut nevoie nici să se scoale deloc, doar să i- 
o rezeme de lampă şi, când moş Billy o scăpăra chibritu' 
dimineaţa s-o aprindă, să dea cu ochii de ea şi să trezească 
toată casa şi vecinii. 

Aşa că, ce-a fost nu ştiu. Da' n-a fost o buca' de hârtie 
ticluită doar aşa, să-l sperie pe moş Billy, să-l facă să facă 
ceva ce n-avusese pân-atunci de gând să facă. Pen' că pe 
moş Billy nu-l sperii, şi Flem Snopes ştie asta. Era ceva în 

330 


legătură cu lumea, cu oamenii, şi singurii oameni legaţi de 
Jefferson care să-l facă pe moş Billy să facă ceva ce n-ar fi 
crezut el până-n clipa aia c-o să facă erau Eula şi Linda. Nu 
Flem; de douăj'de ani ştia bătrânu' ce-avea de gând să-i facă 
lu’ Flem îndată ce s-o-ntâmpla să i se tulbure lu’ Flem 
vederea sau să-i tremure mâna sau să-i slăbească atenţia. 

Şi cu atât mai puţin să se ducă să-i spună singur lui moş 
Billy. Pentru că orice lucru-n legătură cu banca pe care l-ar 
fi aflat mai întâi Flem şi să-l fi înmânat sau să-l fi spus lu' 
madam Varner şi care să fie destul de serios ca să-l facă pe 
bătrân să ia drumu’ de la Moşia Franţuzului la Jefferson 
îndată după ce-a aflat avea s-o lovească sau cel puţin s-o 
atingă pe Eula. Şi-i drept că moş Billy nu se sperie uşor şi că 
Flem Snopes ştie asta, da’ nici Flem Snopes nu-i om să se 
sperie uşor şi-s mulţi care ştiu şi asta. Şi nu-i absolută nevoie 
să fii cine ştie ce laş ca să nu vrei să intri-n dugheana aia să 
te duci drept la moş Varner şi să-i spui că fie-sa tot nu s-a 
liniştit, că uite's optsprezece ani de când se culcă p'ân 
străini cu unu' cu care nu-i cu cununie şi că pe bărbatu-său 
nu-l ţin curelele să facă ce-ar trebui să facă. 


331 


19 
CHARLES MALLISON 


Parc-ar fi venit un circ sau parc-ar fi fost bâlci regional. 
Sau, mai mult: parc-ar fi fost zi de campionate atletice pe 
regiune sau chiar pe statul întreg, pentru c-am avut şi 
vacanţă. Numai c-a fost mai mult decât zi de bâlci sau de 
campionat atletic, pentru c-avea să se-ntâmple şi o moarte 
cu toate că, natural, asta n-o ştiam încă. 

A-nceput chiar c-o vacanţă, despre care nici măcar nu 
ştiam c-o s-o avem. Ai fi zis că timpul, împrejurările, locurile 
aveau ceva care trebuia să se-ntâmple, avea să se-ntâmple-n 
orice caz şi momentul era acum şi locul era Jefferson în 
Mississippi, aşa că s-a eliberat scena, s-a pregătit. 

Vacanţa a-nceput marţi dimineaţă. Săptămâna trecută 
apăruse la Jefferson lume nouă, un inginer de la construcţii 
de şosele cu familia, şi băieţelul lor a intrat în cursul 
preparator. Trebuie să fi fost bolnav încă de când îl adusese 
maică-sa, pentru c-a trebuit să se ducă acasă; au trimis s-o 
cheme şi a venit şi l-a luat şi l-au dus la Memphis. Asta a fost 
joi, dar de-abia luni după-amiază li s-a comunicat c-avea 
polio şi-au trimis vorbă la toată lumea că şcoala o să fie 
închisă pân-or să stabilească ce trebuie făcut sau ce nu 
trebuie făcut, sau, în fine, ce-o fi fost, în timp ce-ncercau să 
mai afle câte ceva despre polio sau despre băieţelul 
inginerului, sau mai ştiu eu ce. În orice caz, era o vacanţă la 
care nu ne-aşteptasem, nici măcar nu sperasem la ea, în 
aprilie; o dimineaţă de aprilie în care te trezeai şi-ţi ziceai 
cum aprilie-i cea mai bună, cea-mai-cea-mai bună lună dintre 
toate în care să nu trebuiască să te duci la şcoală, până ce-ţi 
ziceai: Afară de toamnă, când începe vremea să mai 
ciupească, fără să fie chiar frig, şi copacii-s galbeni şi roşii, 
şi-ai putea merge la vânătoare ziulica-ntreagă; şi pe urmă-ţi 
zici: Afară de iarnă, după ce-a trecut vacanţa Crăciunului şi 


332 


nu mai ai nimic de aşteptat până-n vară; şi pe urmă-ţi zici că 
nu există timp să nu fie cel mai bun să nu trebuiască să 
mergi la şcoală, aşa că, la urma urmei, e şi şcoala un lucru 
bun, pentru că, fără ea, n-ar mai fi nici sărbători, nici 
vacanțe. 

În orice caz, vacanţă aveam, dar nu ştiam cât; şi era bine 
şi-aşa pentru că nu trebuia să-ţi zici: N-au mai rămas decât 
două zile sau N-a mai rămas decât o zi, pentru că n-aveai 
nimic de făcut decât să ai vacanţă, să mănânci vacanţă cu 
pâine şi azi, şi mâine, şi, cine ştie, poate şi poimâine şi, cine 
ştie, poate şi răspoimâine. Aşa că miercuri, când până şi 
copiii care, dacă n-ar fi fost băieţelul inginerului de şosele, 
ar fi fost la şcoală, începuseră să ştie că se-ntâmpla ceva în 
biroul preşedintelui băncii - nu cea veche, Banca Jefferson, 
cealaltă, căreia încă-i mai ziceau banca nouă sau chiar banca 
lui Sartoris, cu toate că se-mpliniseră şapte ani de când 
murise şi acuma preşedinte era Mr de Spain - nu era ceva 
neaşteptat, pentru că şi ăsta nu era decât unul din 
elementele acelui ceva, ce-o fi fost, timpul sau împrejurările, 
sau ce-o fi fost, pentru că se eliberase scena şi se golise 
şcoala ca să se poată-ntâmpla. 

Nu, să zici că scena se limita doar la una din bănci, să zici 
că timpul, împrejurările, locul, ce-o fi fost, făcuseră să se- 
nchidă şcoala în mijlocul lui aprilie, în cinstea a ceva care 
voiau să se-ntâmple numai între patru pereţi, ar fi fost 
greşit. Era tot Jeffersonul. Erau toţi pereţii din Jefferson, 
pământul pe care se rezemau, aerul în care se ridicau; toţi 
pereţii şi tot aerul din Jefferson, între care şi în care oamenii 
se mişcau şi respirau, şi vorbeau; eram cu toţii la cină, afară 
de unchiu' Gavin, care nu-ntârzia niciodată, decât doar dacă 
era plecat din oraş pentru treburile regiunii, şi când a venit 
şi el lucrurile se-ncurcaseră. Vreau să zic că eu nu 
observasem întotdeauna când începeau lucrurile să nu mai 
meargă tocmai bine la el, dar asta nu era din cauză că n- 
aveam decât doisprezece ani, era din cauză că n-aveai 
nevoie să-l observi pe unchiu' Gavin, pentru că puteai să vezi 
după mama, că erau gemeni; când îi spuneai mamei: Ce s-a- 
ntâmplat? şi tu, şi ea, şi toţi ştiam că-ntrebi ce s-a-ntâmplat 

333 


cu unchiu' Gavin. N 

Dar puteam totdeauna să ne bazăm pe tata. In fine, a venit 
şi unchiu’ Gavin şi s-a aşezat la masă, şi şi-a desfăcut 
şervetul, şi-a spus ceva, greşit, şi tata s-a uitat la el, pe urmă 
a continuat să mănânce, şi pe urmă iar s-a uitat la unchiu’ 
Gavin. 

— Ei, zise tata, am auzit că l-au scos azi-noapte la două pe 
Will Varner din pat şi l-au adus pân-aici în oraş, să-l 
avanseze pe Manfred de Spain. Să-l avanseze ce? 

— Cum? făcu unchiu' Gavin. 

— Ce-l avansează pe unu’ care-a ajuns preşedintele 
băncii? 

— Charley, făcu mama. 

— Sau poate că avansare nu-i termenul care-mi trebuie, 
zise tata. Termenul care-mi trebuie e când îl dai pe cineva 
repede din pat afară... 

— Charley! făcu mama. 

— ... mai ales dintr-un pat în care n-a avut niciodată ce să 
caute, ca să nu mai vorbim c-au trebuit să trimită tocmai 
până la Moşia Franţuzului, să-l aducă pe tata-socru, să spună 
el vorba cea mare... 

— Charles! făcu mama. 

Aşa stăteau lucrurile. Ca şi cum, de optsprezece ani, am fi 
avut în Jefferson ceva, şi dacă la-nceput va fi fost bun sau va 
fi fost rău nu mai avea acuma nicio importanţă, pentru că 
devenise al nostru, trăisem cu el, şi-acuma nu se mai vedea 
nici măcar o cicatrice, ca un cui bătut într-un copac acum 
trei ani şi care a violat, a rănit, a chinuit copacul. Decât că, 
mare lucru de ales copacul n-avusese: sau punea principiul 
deasupra sevei şi respingea şi rana, şi seva anului viitor, sau 
accepta şi rana, şi seva în schimbul privilegiului de-a 
continua să rămână copac cât mai multă vreme cu putinţă, şi 
încet-încet cuiul va dispărea. Nu iese; doar nu mai luceşte-n 
ochi, creşte scoarţa peste el; rămâne fireşte o umflătură, un 
cucui, dar, cu timpul, ceilalţi copaci îl iartă, şi toată lumea 
acceptă copacul cu cucui cu tot, până-ntr-o bună zi când 
ferăstrăul sau securea încep să-l taie şi dau peste cui. 

Pentru c-aveam doisprezece ani pe-atunci. Atinsesem, 

334 


pentru a doua oară, punctul acela din cercurile spirale pe 
care le descriu copiii - băieţii în orice caz - crescând, când 
pentru un scurt răstimp pătrund, trăiesc în aceeaşi ambianţă 
de civilizaţie în care se mişcă oamenii maturi, şi când îţi dai 
seama că poate lucrurile rezonabile şi inofensive, pe care ei 
nu te lasă să le faci, li se par lor realmente tot atât de 
stupide cât ţi se par ţie stupide lucrurile pe care ei, pare-se, 
sau vor, sau trebuie să le facă. Nu: când râd de tine şi tu-ţi 
zici deodată: Fi, poate-oi fi caraghios, aşa că spusele lor nu 
mai sunt deloc nici jignitoare, nici stupide, nici supărătoare: 
nu-s decât caraghioase; şi ceva mai mult, la fel de 
caraghioase. Aşa c-acuma aş putea întreba. Câţiva ani încă, 
şi-o să ştiu mai multe decât ştiam atunci. Dar cercul, spirala 
îşi va fi reluat mersul în spaţiu, unde nu-i poţi întreba pe 
oamenii maturi, pentru că nu poţi vorbi cu nimeni, nici 
măcar cu ceilalţi de vârsta ta, pentru că şi ei gonesc în 
spaţiu, unde nu poţi atinge pe nimeni, nici să-ncerci măcar 
nu cutezi, prea eşti prins de grija de-a te crampona; şi ştii că 
şi celorlalţi, tuturor, acolo sus, le e tot atât de frică să-ntrebe 
cât îţi e şi ţie, n-ai pe cine-ntreba, n-ai nimic de făcut, decât 
zgomot, cu cât mai mult, cu-atât mai bine, pentru că ceilalţi 
speriaţi n-or să ştie cât de speriat eşti tu. 

Dar acum mai puteam totuşi întreba, încă o bucată de 
vreme, scurtă. Am întrebat-o pe mama. 

— De ce nu-l întrebi pe unchiu' Gavin? a zis. 

Ar fi vrut să-mi spună. Poate c-a şi încercat. Dar n-a putut. 
Nu din cauză că n-aveam decât doisprezece ani. Din cauză 
că eram copilul ei, făcut de ea şi de tata, pentru că voiau să 
se culce-mpreună, şi numai asta voiau şi altceva nu, şi numai 
pe ei se voiau, pe-alţii nu. Pricepi? Dacă doamna Snopes şi 
domnul De Spain ar fi fost orice altceva numai oameni nu, 
poate că mi-ar fi spus. Dar erau oameni şi ei, întocmai ca ea 
şi ca tata; şi asta nu că copilul n-ar trebui să ştie că aceeaşi 
forţă magică, din care fusese zămislit el, era acelaşi lucru ce- 
| mânase pe-un om bătrân ca Mr Will Varner la oraş la patru 
dimineaţa, numai ca să-l lipsească pe-un alt om, pe care-l 
chema Manfred de Spain, de ceva atât de trist şi de meschin 
ca o bancă plină de bani: asta pentru că un copil n-ar crede. 

335 


Copilul nu crede că a fost creat de pasiunea mamei şi a 
tatălui său, sau de aptitudinea lor de a-l face. N-ar fi putut fi, 
pentru că el a existat înaintea lor, el a venit întâi, înaintea 
pasiunii; el a creat pasiunea, şi nu numai pasiunea, ci şi 
bărbatul şi femeia care i-au slujit; tatăl său nu-i tatăl său, ci 
ginerele său, mama sa, nu-i mama sa, ci nora sa, dacă ele 
fată. 

Aşa că ea n-a putut să-mi spună pentru că nu putea. Şi 
unchiu' Gavin n-a putut să-mi spună, pentru că nu era în 
stare, nu s-ar fi putut opri la timp din vorbit. Adică asta-i ce 
credeam atunci. Vreau să spun că asta-i ce credeam atunci 
că-i motivul pentru care ei - mama - nu mi-au spus: că 
motivul era doar inocenţa mea, nu şi-a lui unchiu' Gavin, şi 
ea trebuia să le menajeze pe-amândouă pentru că, dacă era, 
poate, mama mea era şi sora geamănă a lui unchiu' Gavin, şi 
dacă un băiat sau o fată erau într-adevăr socrul sau soacra 
tatălui sau mamei lui sau al ei, ceea ce ar face fata să fie 
mama fratelui ei şi, n-are importanţă cu cât ar fi ea mai 
tânără decât el, atunci o fată cu numai un singur frate, şi-ăla 
geamăn, i-ar fi, poate, şi mamă, şi nevastă. 

Aşa că poate de-asta: nu că nu eram destul de mare să 
accept poruncile biologiei, ci pentru că orice făptură 
omenească ar trebui să fie, merită să fie, trebuie să fie 
apărată şi protejată împotriva martorilor propriei sale 
pasiuni, afară doar de termenii cei mai generali, cei mai 
vagi, cei mai iresponsabili, termeni folosiţi de manechinele 
din literatură şi din piesele de teatru, când îşi exprimă 
pasiunea în poze de triumf sau suferinţă-n care nici sânge- 
adevărat nu curge, nici lacrimi adevărate; că nu-i om să fie 
demn de dragoste, pentru că natura nu ne-a înzestrat s-o 
purtăm, ci doar s-o-ndurăm şi să-i supravieţuim, aşa că de 
asta nu trebuia să ne uităm la unchiu' Gavin când ea (mama) 
îl putea ajuta şi apăra, când dragostea-i sfârteca pân’ la os 
trupul lui făr' de apărare. 

Cu toate că, chiar dacă-ar fi-ncercat să-mi spună ar fi 
trebuit să mai treacă ani, nu din cauza inocenţei, ci din 
cauza neştiinţei, până să fi ştiut, să fi priceput ce era 
realmente ceea ce se petrecea în faţa ochilor mei în după- 

336 


amiaza aceea de miercuri, în timp ce tot Jeffersonul aştepta 
ferăstrăul s-ajungă la cuiul îngropat. Nu: nu îngropat, nu 
absorbit sau digerat de copac, ci doar închistat în el, corp 
străin şi otrăvitor; nu cicatrizat şi vindecat, ci o bubă cu 
crustă, care veşnic se schimba, dar nu se vindeca niciodată, 
parc-ar fi fost stâlp de telegraf. 

Pentru că oraşul nostru era un oraş întemeiat de baptişti 
arieni şi de metodişti, pentru baptişti arieni şi pentru 
metodişti. Aveam un chinez care ţinea o spălătorie şi doi 
ovrei, doi fraţi cu familiile lor, care ţineau două prăvălii cu 
îmbrăcăminte. Dar unul dintre ei învățase în Rusia să se facă 
rabin şi ştia şapte limbi, inclusiv greaca veche şi latina, şi, 
când voia să se relaxeze, rezolva probleme de geometrie, aşa 
că fusese iertat, vărsat în aceeaşi categorie cu bătrânul 
doctor Wyott, preşedintele de onoare al pensionului de 
domnişoare (înfiinţat de bunicul lui), care ştia să citească nu 
numai greaca veche şi ebraica, ci şi sanscrita, şi care avea 
două decoraţii străine pentru că (aşa credeam noi, 
Jeffersonul) nu numai că profesase şi militase pentru ateism, 
dar îl şi afişase ostentativ şaizeci din cei optzeci de ani ai săi, 
şi care-l bătuse la şah chiar şi pe domnul Wildemark 
bătrânul; iar celălalt frate ovrei cu familia şi chinezul, toţi, 
asistau, erau membri ai bisericii metodiste, aşa că nici ei nu 
contau, fiind în ochii noştri doar nişte ne-albi, nu realmente 
de culoare. Chinezul, cu toate că era categoric om de 
culoare, chiar dacă nu negru, nu era decât el, specimen unic 
şi special, şi fără descendenţi, nu numai fără rubedenii, dar 
fără absolut nimeni de-un neam cu el, cu o jumate de lume 
sau în orice caz o jumate de continent (ştiam toţi despre San 
Francisco şi despre oraşul chinezesc de-acolo) despărţindu-l 
de cei de felul lui şi deci tot atât de inofensiv ca şi-un catâr. 

Există la Jefferson o biserică episcopală mică, cea mai 
veche clădire din oraş (a fost construită cu sclavi şi se zice 
că-i cea mai bine făcută şi cea mai frumoasă, adică ziceau 
turiştii din nord, care treceau prin Jefferson cu aparate 
fotografice, aşteptându-se - nu ştiu de ce, pentru că chiar ei 
îi dăduseră foc şi-l aruncaseră în aer cu dinamită în 1863 - 
să găsească un Jefferson mult mai vechi, sau, în orice caz, 

337 


arătând mai vechi decât era şi imputându-ne parcă nouă că 
nu era), dar şi o congregaţie prezbiteriană, amândouă fiind 
cele mai vechi congregaţii din ţinut, încă din zilele de demult 
ale lui Issetibbeha, căpetenia Chickasaw, şi ale fiului surorii 
lui, Ikkemotubbe, căruia-i zicea Judele, încă înainte de-a fi 
fost ţinutul ţinut şi Jeffersonul Jefferson. Dar astăzi nu mai 
era mare deosebire între bisericile episcopală şi 
prezbiteriană, şi vechii tumuli de pe vremea lui Issetibbeha, 
împrăştiaţi prin toate fundurile de văi, pentru că baptiştii şi 
metodiştii le moşteniseră de la ei, le uzurpaseră şi-i 
deposedaseră; şi oraşul nostru era un oraş întemeiat şi 
stăpânit nu de catolici, nici de protestanți şi nici măcar de 
atei, ci de nonconformişti incorigibili, neconformişti nu 
numai faţă de toţi ceilalţi, ci şi între ei, printr-un acord tacit; 
un nonconformism apărat şi păstrat de descendenţi ai căror 
strămoşi nu-şi părăsiseră locurile natale şi viaţa în siguranţă 
pentru o pustietate în care să găsească, aşa cum pretindeau 
şi, da, da, chiar credeau, libertatea de gândire, ci să 
găsească şi libertatea de-a fi incorigibil şi iremediabil 
baptişti şi metodişti; nu ca să scape de-o tiranie, cum 
pretindeau şi credeau, ci ca să instaureze una. 

Şi-acum, după optsprezece ani, ferăstrăul judecății şi al 
ispăşirii, pe care noi desigur că-l numeam al virtuţii şi-al 
justiţiei elementare, era aproape s-atingă cuiul acela tainic şi 
ascuns, şi neasimilat, înfipt în copacul moral al comunităţii 
noastre - cuiul acela nu numai ruginit şi mâncat, şi 
neasimilat, şi neasimilabil, pentru că era nu un simplu păcat, 
ci păcat de moarte - un lucru care nu trebuia deloc să existe, 
un lucru a cărui concepere însăşi ar trebui să-i fie 
autoanihilare, şi cu toate astea un păcat pe care oamenii 
pare-se că-l comit în permanenţă, şi-aproape-n lumea- 
ntreagă, într-o totală impunitate; mărturie aceştia doi, timp 
de optsprezece ani, nu numai batjocorind decenţa şi morala, 
ci chiar silind decenţa şi morala să-i tolereze, pentru că 
păstrau discreţie: nu-i prinsese încă nimeni pân-acum; 
jignind morala însăşi: atrăgând de partea lor puterea 
economicului, şi, astfel, demascarea lor ar fi periclitat însăşi 
integritatea şi solvabilitatea unei bănci. 

338 


De fapt, oraşul era divizat în două tabere, fiecare la rândul 
ei dezbinată în ceea ce-ai putea numi sute de bivuacuri 
individuale şi neconformiste: femeile, care-o urau pe Mrs 
Snopes pentru că fusese prima care să pună gheara pe Mr 
de Spain, sau îl urau pe Mr de Spain pentru c-o preferase pe 
Mrs Snopes, şi bărbaţii, care erau geloşi pe Mr de Spain 
pentru că nu erau în locul lui, sau că nu erau mai tineri 
decât el, sau mai curajoşi decât el (ei ziceau mai norocoşi, 
normal); şi cei de ambele sexe - nu: acelaşi sex acrit, asexuat 
- care-i urau pe-amândoi pentru că descoperiseră sau 
realizaseră împreună ceva ce ei încercaseră şi eşuaseră, 
indiferent din ce motive; şi, drept urmare, această superbă 
minune nu numai că trebuia să nu existe, trebuia să nu fi 
existat niciodată - femelele, care detestau superba minune 
pentru că era, trebuia să fie sterilă; bărbaţii, care urau 
superba minune, pentru că ei puseseră stabilitatea rece a 
banului deasupra clocotului strălucitor al sângelui; ei care 
nu numai că încurajaseră păcatul, dar aţâţaseră focul sub 
tortura propriului regret tăinuit, cu care asiguraseră 
securitatea păcătoşilor, de dragul băncii lui De Spain. Două 
tabere: una care zicea c-a venit timpul să demaşte păcatul, 
ceea ce de-acu' optsprezece ani de zile ar fi trebuit s-o facă; 
cealaltă, care zicea că nu trebuie îndrăznit să se demaşte 
acum, pentru că s-ar dezvălui astfel propria noastră josnicie 
în a-i ajuta s-o ţină ascunsă atâta lungă vreme. 

Pentru că ferăstrăul nu căuta numai cuiul. Pentru că 
Jeffersonul, în măsura-n care-l privea, îl atinsese; aşteptam 
acum doar să vedem încotro or să se-mprăştie aşchiile, 
dezagregând acest anume copac din pădurea noastră (nu 
aşchiile ferăstrăului, niciodată ale ferăstrăului, dacă lama 
asta virtuoasă şi invincibilă a moralei se va face bucăţi la 
contactul cu el, cu cuiul, am fi putut foarte bine renunţa cu 
toţii, pentru că țesutul însuşi al vieţii baptiste şi metodiste e 
iluzie, neant). 

Asta a ţinut toată după-amiaza, în timp ce bătrânul Mr 
Varner stătea încă ascuns, sau, în orice caz, invizibil, în casa 
domnului Snopes. Nici nu ştiam măcar sigur că era-n oraş; 
nu-l văzuse nimeni; ştiam doar ce ne spusese Ratliff, că 

339 


venise cu automobilul lui Jody, la patru dimineaţa, şi nici de 
asta nu eram siguri, decât dacă Ratliff va fi stat de veghe 
toată noaptea la uşa din faţă a Snopeşilor. Dar, pe de altă 
parte, Mr Varner venise, trebuia să fi venit, pentru că 
altminteri tot restul n-ar mai fi avut niciun rost. Şi banca 
domnului De Spain continua să-şi vadă de treburile ei 
uzuale, liniştite şi active, şi prospere, aureolate cu aur, până 
la ora închiderii la trei după-amiază, când aproape imediat 
băiatul de prăvălie al lui Christian de la drugstore bătu la 
uşa laterală şi i se dădu drumul, cu tava lui rituală cu patru 
sticle de Coca-Cola pentru cele două fete de la contabilitate 
şi pentru Miss Killebrew, casieriţa de la ghişeu, şi pentru Mr 
Hovis, casierul principal. Şi, îndată după aceea, la ora lui 
obişnuită, Mr de Spain apăru şi se urcă în automobil, ca de 
obicei, şi porni să vadă cum merg treburile la una din 
fermele lui, sau ţinute de bancă pentru vreo ipotecă, cum 
făcea întotdeauna: fără grabă, fără panică, să nu cumva să 
influenţeze dispoziţia financiară a zilei. Şi, la un moment dat 
în cursul zilei, dimineaţa sau poate după-amiază, cineva 
pretindea că l-ar fi văzut chiar pe Mr Snopes personal, şi el 
tot neschimbat, fără zor, nici neliniştit, cu pălăria lui neagră 
cu borurile mari, de cultivator de bumbac, arătând nouă încă 
(şi cravata minusculă, pe care-o purta de optsprezece ani de 
zile, totdeauna arăta nouă), umblând după treburile lui 
impenetrabile şi incomunicabile. 

Aşa că se făcu cinci şi nu se-ntâmplase încă nimic; n-o să 
treacă mult şi lumea o să-nceapă să se ducă acasă la cină, şi 
după aceea o să fie prea târziu, şi la-nceput m-am gândit să 
mă duc sus la birou, să-l aştept pe unchiu' Gavin, să mergem 
împreună acasă, numai c-ar fi trebuit să urc scările şi-apoi să 
le cobor din nou, imediat, şi să mă-ntorc, şi m-am gândit ce 
bun pretext era febra primăverii ca să nu faci ceva ce n- 
aveai poftă să faci, şi pe urmă m-am gândit că poate că febra 
primăverii nu era deloc un pretext, poate că exista efectiv. 

Aşa c-am rămas în colţ, unde trebuia să treacă, să-l aştept. 
Atunci am văzut-o pe Mrs Snopes ieşind de la beauty parlor, 
de la salonul de înfrumusețare, şi cum te uitai la ea erai 
sigur c-acolo fusese, şi mi-am adus aminte cum mama mi-a 

340 


zis odată că ea era singura femeie din Jefferson care 
niciodată nu se ducea acolo, pentru că la beauty parlor nu 
găseai nimic care să-i fi lipsit ei. Dar de data asta se dusese, 
oprindu-se o clipă-n prag, şi efectiv s-a uitat pe stradă şi-ntr- 
o parte, şi-n cealaltă, şi de-abia după aceea s-a-ntors şi-a 
pornit în direcţia mea, şi-apoi m-a văzut şi-a venit la mine, şi 
mi-a zis: 

— Bună ziua, Chick. Şi eu am dus mâna la şapcă, dar ea s- 
a apropiat şi s-a oprit, şi eu am scos şapca din cap; avea pe 
braţ o poşetă cum au cucoanele, şi a deschis-o şi a băgat 
mâna înăuntru: Te căutam, a zis. Vrei să dai asta unchiului 
dumitale când te duci acasă? 

— Da, doamnă, am zis. Era un plic. 

— Îţi mulţumesc, a zis. S-a mai aflat ceva despre băieţelul 
lui Riddel? 

— Nu ştiu, doamnă, am zis. Nu era lipit. Nici adresă n- 
avea. 

— Să sperăm c-a ajuns la timp la Memphis, a zis. Pe urmă 
a zis din nou: „Mulţumesc” şi a plecat mergând cum merge 
ea, nu ca un câine de vânătoare apropiindu-se de vânat, ca 
Linda, ci ca o apă care curge. Ar fi putut să-i telefoneze 
acasă, şi eram gata să-i zic: Vreţți să nu ştie mama de el, dar 
m-am oprit la timp. Pentru că nu era lipit. Da-n orice caz, tot 
nu i l-aş fi arătat. Şi-afară de asta, mama nici măcar nu era 
acasă încă, şi pe urmă mi-am adus aminte: miercuri e dusă la 
Sartorişi, la şedinţă, la Societatea Byron, cu toate că mama 
zicea că-i mult de când n-a mai auzit nimeni pe cineva citind 
ceva, pentru c-acuma jucau bridge, dar cel puţin atunci când 
venea şi Miss Jenny du Pre li se oferea grog rece şi punch cu 
mentă, în loc de cafea sau Coca-Cola. 

Aşa că nu se-ntâmplase nimic şi-acuma era prea târziu, 
soarele cobora prin părul din curtea laterală, care-nflorise 
acum o lună şi se şi scuturase, şi huhurezul se mutase-n 
măceşul roz începând din nou să cânte-n locu-n care cântase 
săptămâna trecută, cât era noaptea de lungă, că-ncepeai să 
te-ntrebi de ce, Doamne, iartă-mă, nu se duce să cânte-n altă 
parte şi să lase lumea-n pace să doarmă. Şi acasă nu era 
absolut nimeni în afară de Aleck Sander şezând pe treptele 

341 


din faţă cu mingea şi cu bătătorul. 

— Hai, a zis. Îţi trag câteva mingi de te fac marţ. Şi pe 
urmă a zis: All right, tu tragi şi eu fug după ele. 

Aşa că-n casă era aproape întuneric; aproape că simţeam 
mirosul cinei gătindu-se-n bucătărie, şi-acuma era prea 
târziu, se isprăvise: Mr de Spain plecase cu Buickul lui nou, 
să vadă câte parale o să scoată pe bumbac, şi Mrs Snopes, 
ieşind de la beauty parlor cu ondulaţie permanentă, sau cu 
ceva cu ce-o fi fost poate pentru vreo petrecere la ei acasă 
astă-seară, aşa că poate că nici nu-ncepuse încă; poate că 
bătrânul Mr Varner nici nu era-n oraş măcar, nu numai că nu 
venise, dar că nici n-avusese de gând să vină, aşa că tot ce 
făcuse băieţelul lui Riddel, molipsindu-se de polio, a fost s- 
avem noi o vacanţă la care nici nu ne-aşteptasem şi cu care 
nu ştiam ce să facem; până ce l-am auzit pe unchiu' Gavin 
intrând şi urcând scările, şi i-am ieşit înainte cu plicul în 
mână: îi vedeam doar silueta urcând scările şi prin hol până 
ce chiar şi-n lumina aia i-am văzut deodată faţa şi deodată i- 
am zis: 

— Nu rămâi la masă? 

— Nu, a zis. Fii bun şi spune-i mamei. 

— Uite, i-am zis şi i-am întins plicul. Şi l-a luat. 


342 


20 
GAVIN STEVENS 


Cu toate astea, trebuie să mănânci. Aşa că după ce m-am 
dus înapoi şi am descuiat uşa biroului, şi am lăsat-o închisă 
numai în clanţă, am plecat cu maşina la Dealul Seminarului, 
să mănânc brânză cu pesmeţi şi să-l ascult pe bătrânul 
Garraway înjurându-l pe Calvin Coolidge, în timp ce dădea 
afară din prăvălie pe ultimii negri fluieră-vânt, ca să-nchidă 
pentru noapte. 

Sau, cel puţin, aşa credeam. Pentru că nu poţi, e imposibil 
să mergi împotriva întregii comunităţi. Poţi rezista singur 
oricărei unanimităţi trecătoare, chiar şi comportării unui 
întreg oraş, chiar şi-a unei gloate. Dar nu poţi rezista 
abstracţiei reci, inflexibile a principiilor morale ale unei 
comunităţi, care de mult suferea-n tăcere. Mr Garraway 
fusese unul dintre cei dintâi - nu, chiar cel dintâi - să-şi 
transfere contul de la Banca Sartoris la Banca Jefferson, 
înainte ca Flem Snopes să se fi gândit măcar, sau să fi avut 
măcar motiv să se gândească să stârnească panică printre 
cultivatorii dijmaşi. De fapt transferase îndată ce noi - 
oraşul, ţinutul - aflasem că Manfred de Spain avea să devină 
definitiv preşedintele băncii. Pentru că el - Mr Garraway - 
fusese unul dintre membrii acelui mic grup iniţial de puritani 
inflexibili, ireconciliabil opuşi rezultatelor războiului civil, şi 
de baptişti şi metodişti din ţinut, care-ar fi fost în stare şi 
impozitele să le plătească-n altă parte decât în Jefferson, 
câtă vreme De Spain avea să fie primar, ca nu cumva să se 
mânjească moralmente şi ca să-şi manifeste poziţia faţă de 
adulterul pe care-l încarna, dac-ar fi existat în ţinut un alt 
oraş în care să se mute. Cu toate că, mai târziu, după un an 
sau doi, şi-a transferat contul înapoi, poate pentru că 
îmbătrânise sau poate pentru c-acuma putea să rămână la 
dugheana lui amărâtă din Dealul Seminarului şi să nu mai 


343 


trebuiască, dacă n-avea chef, să vină-n oraş să vadă cu ochii 
lui şi să i se pună-n faţă ruşinea şi dezonoarea, şi păcatul. 
Sau poate că, dac-apuci o dată s-accepţi ceva, nu mai are 
realmente nicio importanţă dacă-ţi place sau nu-ţi place. 
Sau, cel puţin, aşa credeam. 

Pe bilet scria ora zece. Asta era tot: Te rog, aşteaptă-mă la 
dumneata la birou deseară la zece. Nu dacă poți, necum 
când ai putea să mă primeşti, ci pur şi simplu deseară la 
zece, te rog. Pricepi? Pentru că, în primul rând, de ce eu? De 
ce eu? Ca să le zic la toţi trei - nu, la toţi patru, socotindu-l şi 
pe De Spain cu mine: De ce nu mă puteți lăsa în pace? Ce 
puteți să mai vreţi de la mine mai mult decât n-am fost în 
stare să fac? Dar mai era timp destul pentru asta; mai aveam 
timp destul să-mi mănânc sardelele şi pesmeţii, şi să spun: 
Ce ruşine, ascultând la cine ştie ce abuz vor fi comis 
preşedintele şi partidul lui împotriva domnului Garraway, 
când el - Mr Garraway - zise deodată (om bătrân cu ochi 
înceţoşaţi de om bătrân, măriţi, enormi, în dosul lentilelor 
groase ale ochelarilor cu ramă de sârmă): 

— E adevărat c-a venit Will Varner azi-dimineaţă-n oraş? 

— Da, am zis. 

— Vasăzică i-a prins. 

Incepuse să tremure, se zgâlţâia tot în picioare-ndărătul 
tejghelei vechi şi roase, pe care-o moştenise de la tatăl său, 
cu rafturile pline cu cutii de conserve de carne şi de mosoare 
de aţă, şi piepteni, şi ace, şi sticle de sosuri de bucătărie, şi 
tonice contra frigurilor, şi chestii pentru femei, dintre care 
unele probabil că tot moştenite erau, zicând cu-o voce 
tremurătoare: 

— Nu bărbatul! A trebuit să vină chiar tatăl ei să-i prindă, 
după optsprezece ani! 

— Dar dumneata îţi transferaseşi banii înapoi, am zis. Întâi 
i-ai retras; cum ai aflat, din auzite, despre adulter şi ruşine şi 
dezonoare i-ai retras. Şi pe urmă i-ai dus înapoi. Asta pentru 
că până la urmă ai văzut-o şi dumneata? A venit într-o bună 
zi aici la dumneata în prăvălie şi ai văzut-o, te-ai convins că 
ea cel puţin e nevinovată? Asta a fost? 

— Il ştiam pe bărbat-su, a zis, aproape c-a strigat, 

344 


domolindu-şi apoi vocea să nu ne-audă negrii despre ce 
vorbeam - despre ce vorbea el. Il ştiam pe bărbat-su! 
Merita! 

Atunci mi-am adus aminte. 

— Da, am zis. Cred că te-am zărit în oraş azi după-amiază. 
Atunci mi-am dat seama. [i i-ai transferat din nou azi, nu-i 
aşa? Ţi-ai retras banii şi i-ai depus iar la Banca Jefferson, nu- 
i aşa? Şi el sta-n picioare tremurând cu toate că-ncerca să se 
stăpânească. De ce? Am zis. De ce i-ai transferat iarăşi? 

— Trebuie să plece de-aici? a zis. Amândoi trebuie să 
plece - şi ea, şi De Spain. 

— Da’ de ce? am zis, am murmurat să nu m-audă ceilalţi: 
doi albi, într-o prăvălie plină de negri, discutând despre 
adulterul unei albe. Mai mult chiar: adulter în pătura cea 
mai de sus într-un oraş şi-ntr-o bancă de albi. 

— De ce de-abia acum? Era una, câtă vreme bărbatul 
înghiţea, şi se schimbă lucrurile când vine altul şi - cum ai 
zis? - îi prinde, dă totu-n stambă? Atunci devin nişte 
păcătoşi, nişte criminali, nişte leproşi? Nu mai înseamnă 
nimic constanţa lor, fidelitatea lor, devotamentul lor, un 
devotament pe care nu legea l-a impus, optsprezece ani de 
devotament, astea toate nu mai înseamnă nimic? 

— Mai ai nevoie de ceva? a zis el. Sunt obosit. Vreau să 
mă duc acasă. Şi-am rămas o clipă amândoi pe verandă 
unde-şi mai pierdeau încă vremea câţiva negri cu feţele şi 
braţele pierzându-se-n întuneric, îndărătul umbrelor ceva 
mai luminoase ale cămăşilor şi pălăriilor, şi pantalonilor, ca 
şi cum încet-încet le lăsau goale, în timp ce el bâjbâia cu 
mâinile tremurânde cu lacătul mare şi greu la belciugul 
drugului şi-l închise tot pe bâjbâite; când deodată mă 
pomenesc spunând destul de tare: 

— Cu toate că ăl' care-o veni după el o să fie şi mai rău, 
pentru că viitorul preşedinte o să fie probabil guvernatorul 
Smith, şi precis că ştii foarte bine cine-i guvernatorul Smith: 
e catolic. Şi-aş fi vrut să mă fi oprit din timp, de pură ruşine, 
dar n-am fost în stare, sau poate c-ar fi trebuit să mă opresc 
la timp de pură ruşine şi n-am vrut. Pentru că, la urma 
urmei, cine eram eu, ce mesager al suferinţei, ca s-o 

345 


împrăştii orbeşte-n dreapta şi-n stânga, ca o minoră forţă a 
naturii, oarbă şi absurdă? Cine eram că-i încurcasem şi cina 
şi-i stricasem şi somnul bătrânului ăstuia, care sta şi bâjbâia 
la lacătul lui greoi, de parcă l-aş fi lovit - om bătrân care-n 
felul lui, în felul a o mulţime de oameni, era într-adevăr un 
bătrân de treabă, care-n viaţa lui nu făcuse, cu ştiinţă sau 
fără ştiinţă, vreun rău nimănui, nici unui negru, nici unui 
alb, adică un rău serios: altceva decât să fi adăugat câţiva 
cenți la ce-ar fi fost pe bani gheaţă, când luai pe datorie; sau 
să fi vândut unui negru pe juma’ de preţ şi deseori şi pe mai 
puţin (da, da, dădea şi gratis) carne alterată, sau slănină 
râncedă, sau făină gărgăriţată, pe care n-ar fi permis unui 
alb - normal, unui alb de familie bună, protestant - s-o 
mănânce-n niciun caz de la el din prăvălie; stând acolo şi 
moşmondind la lacătul ăla gigantic, parcă-ntr-adevăr i-aş fi 
dat cu el în cap şi zicând: 

— Trebuie să plece de-aici, trebuie să plece de-aici, 
amândoi. 

E acolo o creastă; treci de Dealul Seminarului şi ajungi 
imediat: un drum de ţară moale, lesnicios, care urcă încet şi 
trece creasta şi intră-n şoseaua principală, care pleacă din 
Jefferson în lumea largă. Şi de-aici, dacă te uiţi îndărăt în 
vale, vezi, în ziua care amurgeşte, toată Yoknapatawpha la 
picioarele tale. Apar stele acum, unele de-abia sclipind când 
le priveşti, printre altele care ard molcom şi reci; ziua 
stingându-se e un vast murmur verde, mut, de la 
miazănoapte şi apus până-n cer, deasupra capului. Şi, cu 
toate astea, ai zice că lumina nu s-a tras de pe pământ, 
sorbită de-a-ndărătelea-n sus, în verdele răcoros, ci mai 
curând că s-adună, se strânge-o clipă nemişcată încă, prin 
locurile-adâncite jos pe pământ, aşa că pământul, ţărâna 
însăşi e luminoasă, şi numai pâlcuri dense de copaci sunt 
întunecate, întunecate şi nemişcate, şi ieşind în relief. 

Apoi, ca la un semnal, licuricii - gâzele de foc, cum spun 
copiii din Mississippi -, miriade frenetice într-o sarabandă 
dementă şi oarbă, nici joacă, nici ordine: un cor, parc-ar fi 
neîntrerupte, nepotolite minuscule voci, strigăte, vorbe. Şi tu 
stai, domn şi stăpân solitar deasupra sumei întregii tale vieţi, 

346 


întinsă dedesubtul acestei neîntrerupte scânteieri efemere. 
Întâi Jeffersonul, centrul, radiind în spaţiu palide lumini 
mărunte; dincolo de el ţinutul, legat de centru cu drumuri 
divergente, cum leagă la roată spiţele obada de butuc; dar tu 
eşti deasupra, ca Domnul Dumnezeu, deasupra leagănului 
din ieslele naşterii tale, şi bărbaţii, şi femeile care te-au 
făcut, analele şi cronica pământului tău natal oferite privirii 
tale, inele concentrice la nesfârşit, ca unduirile apei vii peste 
somnul fără vise al trecutului tău; şi tu, impasibil şi senin, 
prezidezi acest microcosmos de pasiuni şi speranţe, şi 
dezastre omeneşti - ambiţie şi frică, şi poftă, şi curaj, şi 
abnegaţie, şi milă, şi onoare, şi imoralitate, şi mândrie - 
toate legate precar, şubred, ţinute laolaltă doar de- 
mpletitura, de urzeala, subţire ca beteala, a rapacităţii, dar, 
cu toate astea, închinată şi ea tot visurilor sale. 

Sunt toţi acolo, străbunii, întinşi pe spate la picioarele 
tale, în straturi suprapuse, fosilizaţi, eterni, amestecați cu 
ţărână sfărâmicioasă şi cu stafii - în pământul gras aluvionar 
al albiei râului, pământul bătrânului Issetibbeha, aprigul 
rege Chicksaw cu sclavii lui negri, şi-al feciorului surorii 
sale, căruia-i zicea Judele, şi care-şi deschisese drumul la 
tron ucigând şi, spune legenda (spune şi cronica însăşi 
pentru că mai erau în copilăria mea prin ţinut oameni 
bătrâni care văzuseră cu ochii lor) că furase un vapor întreg 
şi că l-au tras intact unsprezece mile pe uscat, să facă din el 
un palat, care să-i ridice prestigiul; acelaşi pământ de 
plantație negru şi gras, şi rodnic, cunoscut şi azi după 
mândrele nume de plantatori albi, ce-ncep să pălească-n 
uitare, fie că am - vreau să zic, fireşte, ei - că au stăpânit 
vreodată vreo plantație sau nu: Sutpen şi Sartoris şi 
Compson şi Edmonds şi McCaslin şi Beauchamp şi Grenier şi 
Habersham şi Holston şi Stevens şi De Spain, generali şi 
guvernatori şi judecători, soldaţi (chiar dacă numai 
locotenenţi cubani) şi oameni de stat cu succese, sau fără, şi 
politicieni mărunți şi şarlatani şi simpli rataţi, care-au prădat 
şi-au adunat şi s-au stins şi-au pierit, şi nume şi mutre şi tot. 
Apoi ţinutul de dealuri prăpăstioase, fără drumuri, aproape 
şi făr' de poteci, unde-i găseai pe McCallum şi pe Gowrie şi 

347 


pe Frazier şi pe Muir, transplantaţi aşa cum erau, 
neschimbaţi, cu cazanele lor rudimentare de rachiu cu tot şi 
vorbind numai limba lor celtă din Scoţia şi nici aia cine ştie 
ce, transplantaţi, zic, de la Culloden, direct în Carolina, şi 
din Carolina-n Yoknapatawpha, tot atât de neschimbaţi şi de 
taciturni în toate şi-ntotdeauna, numai c-acum ziceau 
cazanului ibric cu toate că băutura (de asta-mi aduc aminte 
chiar eu) tot usquebaugh era, cum ziceau ei la whiskey pe 
limba lor; şi mai încolo în fine, dincolo de orizont, Moşia 
Franţuzului, leagănul Varnerilor şi furnicarul de Snopeşi, de 
unde începuseră să se târâie-n spre nord-vest. 

Şi tu stai locului - tu, om bătrân, albit (pentru că n-are 
importanţă că ei spun c-ai încărunţit prematur, viaţa însăşi e 
prematură, e-ntotdeauna prematură şi de asta te doare şi te 
chinuie) şi te-apropii de patruzeci, doar câţiva ani şi-s 
patruzeci - în timp ce umbra se ridică pân' la tine, ţi se 
oferă, întunericul primăverii, întunericul neadormit, care, cu 
toate că-i din tenebre făcut, respinge tenebrele, pentru că 
ele-s doar o moarte mai mică, numită somn. Pentru că, uite, 
nici chiar apusul la marginea lui nu mai e verde şi tot 
firmamentul e-acuma o unică boltă descoperită ţintuită cu 
stele rotindu-se-ncet şi lumina ghemuită la pământ, câtă mai 
rămăsese, s-a scurs şi n-a rămas decât o paloare difuză, şi, 
dacă te uiţi în panoramă-n întuneric vezi, ca nişte şoapte 
stinse: luminescenţa palidă, neconturată, a măceşului galben 
în floare, restituind luminii lumina-mprumutată, cum ar face 
fantomele cu lumânările. 

Şi tu, omul bătrân, stai locului şi-n timpul ăsta se ridică-n 
spre tine, se ridică-n jurul tău, te-ajung, te-năbuşă tenebrele 
primăverii, mişunând de vietăţi, miriade, perechi-perechi, 
căutând nu solitudinea, deloc, ci doar intimitatea, intimitatea 
decretată şi creată pentru ele de-ntunericul primăverii, de 
vremea de primăvară, de primăvară, pe care - un poet 
american, un poet încântător, o femeie, aşa că ştia, a numit-o 
vremea fetelor şi norocul băieţilor. Nu era deloc ziua dintâi a 
Facerii, nici dimineaţa paradisului pentru că vremea fetelor 
şi norocul băieţilor e suma tuturor zilelor: e cupa oferită o 
singură dată buzelor, în tinereţe, şi-apoi niciodată, oferită să 

348 


stingă setea sau să înmoaie buzele sau să fie sorbită, acea 
unică singură dată şi chiar şi asta uneori prematur, prea 
devreme. Pentru că tragedia vieţii e că este, că trebuie să fie 
prematură, inconcludentă şi fără concluzie posibilă, pentru 
ca astfel să poată fi viaţă; ca să fie, trebuie să fi fost înainte 
de-a fi, să-şi fie ei însăşi prealabilă. 

Şi-acuma adevărul era unica şi ultima mea şansă s-aleg, să 
hotărăsc dacă să-i zic sau să nu-i zic: De ce eu? Ce ai cu 
mine? De ce nu-mi dai pace? De ce trebuie eu să rezolv 
problema dacă am eu dreptate şi bărbatul dumitale nu vrea 
decât capul amantului dumitale sau are dreptate Ratliff şi 
bărbatul dumitale nu dă doi bani nici pe dumneata, nici pe 
onoarea lui şi nu vrea decât banca lui De Spain? - şi piaţa 
goală sub cele patru cadrane identice ale orologiului de la 
tribunal, spunând nordului şi estului şi sudului şi vestului că- 
i zece fără zece, pustie-acum în lumina lămpilor voltaice şi-n 
umbrele perforate lăsate de frunzişul tânăr pe pavajul plin 
ca de muşcături mărunte, magazinele-nchise, şi nu mai 
mişcau decât întârziaţii de la a doua reprezentaţie a 
cinematografului, îndreptându-se agale spre casă. Sau şi mai 
bine, ce-ar fi trebuit să-şi spună ea singură, fără să mai am 
eu nevoie să-i spun: Ia-l] pe Manfred de Spain, în criza asta 
nouă sau ce-o fi a dumitale, dacă n-ai ezitat să-ţi astâmperi 
setea cu el la celălalt foc de-acum optsprezece ani. Sau ştii 
poate dinainte că de data asta n-o să-ți fie de niciun folos, 
pentru c-o bancă nu-i femelă, e neutră? 

Şi fireşte c-a apărut Otis Harker. 

— “Nă seara, domnu' Stevens, a zis. Când aţi apărut cu 
maşina, aproape c-am sperat c-au venit în fine gangsterii, să 
spargă la poştă, sau la bancă, sau ceva, să mai ne pice şi 
nouă ceva senzaţional, o schimbare... 

— Şi n-a fost decât tot un om al legii, am zis eu, şi oamenii 
legii n-aduc nimic senzaţional: n-aduc decât nenorocire. 

— Nu cred să fi spus eu una ca asta, a zis el, nu, nu cred. 
Dar cel puţin oamenii legii stau treji, aşa că dacă aveţi de 
gând să mai staţi p-aici o bucată de vreme, poate mă reped 
pân’ la post, să trag un pui de somn, cât vă mai uitaţi puţin 
la acele astea de ceasornic cum se-nvârtesc. Numai că el la 

349 


mine se uita. Nu, deloc; nu se uita: mă observa, respectuos 
faţă de părul meu cărunt cum ar trebui să fie orice 
mississippian „bine-crescut”, dar nu faţă de demnitarul din 
mine, de şeful lui; deloc servil, deloc insolent, poate-ntr-un 
fel în expectativă sau poate cântărind lucrurile. 

— Spune, am zis eu. Afară doar că... 

— Afară doar că Mr Flem Snopes şi Mr Manfred de Spain 
ar putea să treacă-n orice moment prin piaţă cu moş Will 
Varner după ei gonindu-i cu pistolul afară din oraş. 

— Noapte bună, i-am zis. Dacă nu ne mai întâlnim. 

— Noapte bună, a zis. Probabil să fiu p-undeva p-aici p- 
aproape, treaz. Nu mi-ar conveni să trebuiască să se scoale 
Mr Buck personal să facă tot drumu' până-n oraş ca să mă 
prindă dormind. 

Pricepi? Asta-i culmea! Vasăzică şi Otis Harker, şi el, care- 
ar fi de presupus că, dacă stă treaz toată noaptea, pentru că 
de asta-i plătit, să stea, ziua ar trebui să fie-n casă-n pat să 
doarmă. Dar normal c-a fost şi el de faţă, că l-a văzut cu 
ochii lui pe bătrânul Varner azi-dimineaţă la patru ducându- 
se la Flem acasă. Da. Asta-i culmea: însuşi oraşul trecut 
oficial în istorie prin glasul poliţaiului său de noapte; ţinutul 
însuşi se rostise prin glasul unuia dintre clovnii lui cei mai 
umili; acum optsprezece ani, când Manfred de Spain credea 
că se culcă cu înc-o Lilith bucolică şi fragedă la ridicatul 
fustei, crea în fond o piesă de folclor bufon. 

Cu toate că mai aveam zece minute şi lui Otis Harker îi 
trebuiau cel puţin douăzeşcinci ca să „facă turu'”, pe la 
atelierul de egrenat şi de presat bumbac şi pe-acolo prin 
împrejurimi, şi să se-ntoarcă pe urmă-n piaţă. Şi acuma-mi 
dau seama că simţisem mirosul de tutun încă înainte de-a fi 
pus mâna pe ce credeam eu că-i o uşă descuiată pentru 
bunul motiv că făcusem un drum anume pân-acolo ca să o 
las descuiată, şi mai mirosea a tutun şi când încercam să 
sucesc clanţa, până ce zăvorul ţăcăni tras de dincolo şi uşa 
se deschise, ea profilându-se pe întunericul dinăuntru în câtă 
puţină lumină mai rămăsese. Cu toate că era de ajuns să-i 
vezi părul ca să-ţi dai seama că fusese la un salon de 
înfrumusețare; ea, care, după câte spunea Maggie, nu 

350 


călcase niciodată pragul vreunuia, cu părul nu tuns 
băieţeşte, desigur, nici ondulat, dar totuşi ceva, nu-mi dau 
seama ce, că se vedea că fusese la un salon de 
înfrumuseţare-n după-amiaza aia. 

— Bine-ai făcut c-ai încuiat, am zis. Nici lumina n-avem 
nevoie s-o aprindem. Dar cred că Otis Harker... 

— N-are importanţă, a zis. Aşa că am închis uşa la loc şi 
am încuiat-o, şi am aprins lampa de pe birou. 

— Aprinde-le pe toate, dacă vrei, a zis. Nu-ncercam să m- 
ascund. Nu voiam să fiu obligată să vorbesc cu cineva. 

— Da, am zis şi m-am aşezat la birou. 

Ea şezuse-n fotoliul clienţilor, şezuse-n întuneric fumând; 
o ţigaretă mai ardea încă în scrumiera mică, alături de două 
mucuri. Acuma şedea din nou în fotoliul clienţilor, la colţul 
biroului, unde lumina cădea pe ea de la umăr în jos, dar mai 
ales pe mâinile nemişcate, pe poşetă, în poală. Cu toate 
astea, puteam să-i văd încă şi părul - nefardată, nici buzele 
făcute, nici unghiile: numai părul fusese la salonul de 
înfrumusețare. 

— Ai fost la salonul de înfrumusețare, am zis. 

— Da, a zis. Acolo l-am întâlnit pe Chick. 

— Dar nu înăuntru, am zis, încercând s-o-ntrerup. Nu unde 
apa şi săpunul sunt concomitente, conjugate, continuând să- 
ncerc s-o-ntrerup. Mai sunt câţiva ani pân-atunci, şi cu ast- 
am reuşit: Al right, am zis, spune-mi. Ce s-a dus el ieri să-i 
ducă mamei dumitale, de l-a făcut pe moş Will s-o pornească 
la drum azi-dimineaţă de la două? 

— Uite, ai lulele de cocean, a zis ea. Erau în castronaşul 
de alamă alături de borcanul cu tutun: Ai trei. Nu te-am 
văzut niciodată fumând. Când fumezi? 

— All right, am zis. Da. Cu ce s-a dus? 

— Cu testamentul, a zis. 

— Nu, nu, am zis. Ştiu de testament; mi-a spus Ratliff. 
Vreau să zic, ce-a luat Flem, de i-a dus mamei dumitale ieri... 

— Ţi-am zis. Testamentul. 

— Testamentul? 

— Testamentul Lindei. Prin care partea ei din ce-o moşteni 
de la mine i-o lasă ta... i-o lasă lui. Şi şedeam acolo, şedea şi 

351 


ea, unu-n faţa altuia, de-o parte şi de alta a biroului, cu 
lampa scundă între noi, aşa că tot ce puteam vedea unul la 
altul erau probabil mâinile: ale mele pe birou şi ale ei, 
nemişcate, parc-ar fi fost două vietăţi mici adormite, pe 
poşetă în poală, glasul ei adormit parcă şi el, aşa că nu se 
simţea frământare, nelinişte, indignare, nicăieri în acest mic, 
tăcut, sordid mausoleu al pasiunilor omeneşti, la etaj cum 
eram, şi la adăpost chiar şi de excesele intempestive, care i 
se băgase-n cap lui Otis Harker, c-ar face parte din datoria 
lui, pentru care era plătit cu leafă, pentru că el ştia că 
înăuntru eu eram: Testamentul. A fost ideea ei. L-a făcut ea 
singură. Vreau să zic: ea crede că ei i-a venit ideea să-l facă, 
că ea a vrut să-l facă, că ea l-a făcut. Nimeni nu-i poate 
scoate asta din cap. Nici nu vrea cineva. Nimeni. De asta ți- 
am trimis biletul. 

— Trebuie să-mi spui tot, am zis. Trebuie! 

— A fost de la... chestia cu şcoala. Când i-ai spus că vrea 
să plece, să scape de-aici; cu toate şcolile alea-ntre care s- 
aleagă, de care-nainte nici n-auzise măcar, când i-ai zis că 
era perfect natural ca o fată - tineretul, să vrea să meargă la 
şcoli de-astea şi să se şi ducă, ei care pân-atunci nici prin 
cap nu-i trecuse, necum să-şi fi dat seama că voia să şi 
meagră la una din ele. Ca şi cum tot ce-i trebuia ca să 
meargă era doar s-aleagă care-i place mai mult şi să plece, 
mai ales după ce eu am zis: „Da”. Dar atunci ta... atunci ela 
zis: „Nu”. 

— Parc-ar fi fost prima oară când s-ar fi gândit la „Nu”, c- 
ar fi auzit de „Nu”. Şi-atunci a făcut o... scenă. Nu-mi plac 
scenele. Nu-s bune la nimic. Nimeni n-are nevoie să facă 
scene ca să obţină ce vrea. ţi iei ce vrei şi gata. Dar ea nu 
ştia, înţelegi? N-avusese timp să-nveţe, poate; n-avea decât 
şaptesprezece ani. Dar asta o ştii şi dumneata. Sau poate că 
nu era numai că nu ştia cum să procedeze. Poate că se 
săturase. Poate că-şi dăduse seama, poate că simţise că el 
câştigase partida. Ea zicea: „Vreau să mă duc! Vreau! Nu 
poţi să m-opreşti! Să fie-ai dracului toţi banii tăi! Dacă mama 
n-o vrea să-mi dea, o să-mi dea bunicu', o să-mi dea domnu' 
Stevens (da, da, a zis şi asta), o să-mi dea...” Şi-n timpul 

352 


ăsta, el şedea - şedeam toţi, eram încă la masă; numai Linda 
se sculase-n picioare -, şedea acolo zicând: „Ai dreptate. Nu 
te pot opri”. Atunci ea a zis: „Te rog”. Oh, da, ea şi-a dat 
seama că pierduse partida, cum îşi dădea foarte bine seama 
şi el. „Nu, a zis el. Vreau să rămâi acasă şi să te duci la 
pension”. 

— Şi asta a fost tot. Adică... nimic. Asta-i absolut tot ce-a 
fost. Pentru că - cel puţin, când eşti fată - nu poţi să-ţi urăşti 
tatăl cu-adevărat, oricât îţi închipui tu că-l urăşti sau c-ar 
trebui, sau că vrei, pentru că lumea-ţi pretinde, sau pentru c- 
aşa ţi-ar sta mai bine, că-i mai romantic... 

— Da, am zis... pentru că pe fete, pe femei nu le 
interesează romanticul, ci faptele. Da, da, nu eşti singura: 
Ratliff mi-a zis acelaşi lucru, şi de fapt în aceeaşi zi chiar. 

— Şi Vladimir? a zis ea. 

— Nu. Ratliff, am zis eu. Pe urmă am zis: Stai puţin. Pe 
urmă am zis: Vladimir? Vladimir ai zis? V.K. Vasăzică 
Vladimir îl cheamă? 

Şi-acuma ea într-adevăr că n-a mai făcut nicio mişcare; 
chiar şi mâinile de pe poşetă, care păreau două vietăţi mici 
adormite respirându-şi viaţa lor aparte, păreau să fi 
încremenit. 

— N-am vrut, a zis ea. 

— Da, am zis. Ştiu: nimeni altul pe pământ nu ştie că-l 
cheamă Vladimir; cum ar putea cineva pe care-l cheamă 
Vladimir să spere să-şi câştige existenţa vânzând maşini de 
cusut sau orice, la ţară-n Mississippi? Dar dumitale ţi-a spus: 
un secret pe care l-ar fi ascuns ca pe-un caz de nebunie-n 
familie sau un copil din flori. De ce?... Nu, nu-mi răspunde. 
De ce să nu ştiu şi eu de ce ţi-a spus dumitale; n-am sorbit şi 
eu parfumul ametitor al aceleiaşi licori vrăjite? Spune-mi. N- 
am s-o spun altora. Vladimir K. Vladimir şi mai cum, K? 

— Vladimir Kirilici. 

— Vladimir Kirilici ce? Nu Ratliff. Kirilici nu-i decât al 
doilea prenume; toate prenumele de-al doilea ruseşti se 
sfârşesc cu ici sau cu ovna. Înseamnă fiul sau fiica lui cutare. 
Cum îl chemase până s-a făcut Ratliff? 

— Nu ştie. Stră-străbunicul lui de a şasea sau a opta saua 

353 


zecea generaţie a fost... nu locotenent... 

— Cadet. 

— ... Într-o armată engleză care s-a predat în timpul 
revoluţiei... 

— Da, am zis. A lui Burgoyne. La Saratoga. 

— ... Şi i-au trimis în Virginia şi-au uitat de ei şi Vla... şi 
străbunicul lui a fugit. Şi, fireşte, o femeie, o fată l-a ascuns 
şi l-a hrănit. Numai că ea scria numele lui R-a-t-c-l-i-f-f-e şi s- 
au luat şi-au făcut un băiat, sau întâi au făcut un băiat şi pe 
urmă s-au luat. În orice caz, a-nvăţat englezeşte şi s-a făcut 
fermier în Virginia. Şi nepotul lui, care tot cu „c” la mijloc şi 
cu „e” în coadă îşi scria numele şi prenumele, tot Vladimir 
Kirilici îl avea, cu toate că nu ştia nimeni, a venit în 
Mississippi cu doctorul Habersham bătrânu' şi cu Alexander 
Holston şi cu Louis Grenier, şi ei au întemeiat Jeffersonul. 
Numai c-au uitat cum se scrie Ratcliffe şi l-au scris cum s- 
aude, dar totdeauna unul din băieţi era botezat Vladimir 
Kirilici. Numai că nimeni pe care-l cheamă Vladimir Kirilici 
n-ar putea să-şi câştige-o pâine-n Mississippi la ţară, cum 
spuneai şi dumneata... 

— Nu, am zis, am strigat. Stai puţin. Nu-i aşa. Greşim 
amândoi. Suntem nişte retrograzi. Dac-ar fi ştiut toată lumea 
că-n realitate-l cheamă Vladimir Kirilici ar fi fost milionar 
pân’ acuma, pentru că orice femeie, de oriunde-ar fi fost, i-ar 
fi cumpărat orice-ar fi avut de vânzare, tot ce-ar fi avut de 
vânzare. Sau poate c-o şi fac? am zis, am strigat. Sau poate 
c-o şi fac?... All right, am zis. Spune-mi mai departe. 

— Dar în fiecare generaţie trebuie să fie unul pe care să-l 
cheme Vla... şi V.K. zice că numele ăsta le-aduce noroc. 

— Numai cu Flem Snopes nu i-a mers, am zis. Atunci când 
s-a-ncurcat cu Flem Snopes, în noaptea aia-n grădină la 
Moşia Franţuzului, după ce v-aţi întors din Texas... Al right, 
am zis. Vasăzică-i „pentru că nu poţi să-ţi urăşti tatăl cu- 
adevărat...” 

— A făcut o mulţime de lucruri pentru ea. Ea nici nu s- 
aştepta, nici prin gând nu-i trecuse să i le ceară. Lucruri 
care plac fetelor, ai fi zis că-i în stare să ghicească ce-i în 
mintea unei fete încă-naintea ei. Mi-a dat bani şi ne-a trimis 

354 


pe-amândouă la Memphis, să-i cumpăr lucruri pentru 
absolvirea liceului - nu numai rochia de serbare, şi o rochie 
de bal, şi-alte lucruri, pentru vară; aproape-un trusou întreg. 
Ba a-ncercat chiar - în orice caz, i-a oferit, i-a spus că are de 
gând - să-i fac un picnic, cu toate absolventele din clasa ei, 
dar ea a refuzat, înţelegi? Era tatăl ei, chiar dacă trebuia să 
fie şi duşmanul ei. Dă-ţi seama: aia care-i zice: „Te rog” îi 
acceptă rochiile, în timp ce aia care-l sfidează pe chestia 
plecării îi refuză picnicul. 

— Atunci vara mi-a dat bani şi a rezervat şi camere la 
hotel pentru noi, să ne ducem la mare - poate că-ţi mai aduci 
aminte...? 

— Mi-aduc aminte, am zis. 

— ... Să stăm o lună de zile ca ea să poată să-noate şi să- 
ntâlnească tineri; astea-s vorbele lui: să-ntâlnească tineri. 

Şi ne-am întors, şi toamna a intrat la pension, şi-a-nceput 
să-i dea bani de buzunar, săptămânal. Îţi vine să crezi una ca 
asta? 

— Acuma cred, am zis. Şi pe-urmă? 

— Îi dădea prea mult, mai mult decât avea nevoie, prea 
mult pentr-o fată de şaptesprezece ani de cheltuit într-o 
săptămână, la Jefferson. Şi cu toate astea-i lua, n-avea 
realmente nevoie, dă-i lua, cum s-a dus la pension, cu toate 
că nu vrusese. Pentru că era tatăl, înţelegi? Să nu uiţi asta. 
Ai să poţi? 

— Pe urmă? : 

— Asta a fost toamna, iarna. li făcea mereu cadouri - 
rochii de care n-avea nevoie, n-avea ce face cu ele la 
şaptesprezece ani, în Jefferson; poate c-ai băgat de seamă şi 
dumneata; chiar şi-o haină de blană a vrut să-i dea, dar a 
refuzat-o, nu l-a lăsat, a zis: „Nu” la vreme. Pentru că, 
înţelegi, era un alt „Nu poți să m-opreşti”; ea-i aducea 
aminte, din când în când, că-l sfidase; accepta darul tatălui, 
nu mita duşmanului. 

— Pe urmă a venit vara, vara trecută. Atunci a fost când s- 
a-ntâmplat. Am văzut cu ochii mei, eram cu toţii la masă, ca 
şi data trecută, şi el a zis: „Unde vrei să mergi vara asta? Tot 
la mare? Sau poate vrei la munte? Dar ce-ai zice s-o iei pe 

355 


mama şi să vă duceţi amândouă la New York?” Şi cu asta a 
prins-o, a dat-o gata; ea a zis: „N-ar costa prea mult?” Şi ela 
zis: „N-are importanţă. Când ai vrea să te duci?” Şi ea a zis: 
„Nu. Ar costa prea mult. Mai bine stăm acasă”. Pentru c-o 
dăduse gata, ea pierduse partida. Şi... groaznic era că ea nu- 
şi dădea seama, nu vedea că se dăduse-o bătălie şi că ea 
capitulase. Pân-atunci îl sfidase şi cel puţin ştia că-l sfidase, 
chiar dacă nu ştia la ce bun, la ce-i putea folosi, ce profit să 
tragă. Acuma trecuse de partea lui şi nici măcar nu-şi dădea 
seama. Şi asta a fost tot. Pe-urmă a venit toamna, octombrie 
trecut, şi era din nou la pension, şi de data asta terminasem 
cina, eram cu toţii în living room, la gura sobei, şi ea şedea 
într-un fotoliu, citind, îmi aduc aminte, c-un picior sub ea, şi- 
mi aduc aminte şi de carte, era John Donne pe care i-o 
dăduseşi dumneata - vreau să zic cea nouă, a doua, în locul 
celei rupte, celei pe care băiatul ăla - cum îl cheamă, 
mecanicul de la garaj, Matt Numai-ştiu-cum, Levitt - o 
rupsese atunci la dumneata-n birou - când a zis: „Linda”, şi 
ea a ridicat ochii, cu cartea-n mână (mi-aduc aminte c-atunci 
am văzut ce carte e), şi el a zis: „N-am avut dreptate. Am 
crezut că pensionul e destul de bun pentru tine, pentru că n- 
am mers niciodată la şcoală şi nu m-am priceput. Dar acuma- 
mi dau seama, văd că pensionul nu face. Vrei să renunţi la 
şcolile yankee şi să te duci la Oxford la Universitate?” Şi ea a 
rămas locului, şezând, lăsând cartea să-i alunece-ncet în 
poală, cu ochii la el. Pe urmă a zis: „Ce? Vrei să renunţi 
pentru anul ăsta la şcolile alea din Virginia şi din Nord şi să 
te-nscrii după Crăciun la universitate?” A zvârlit cartea, n-a 
pus-o jos: a zvârlit-o, a dat-o-ncolo, ridicându-se de pe scaun 
şi-a zis: „Tăticule!” Niciodată n-o văzusem punând mâna pe 
el. Era tatăl ei, niciodată nu refuza să vorbească cu el, 
totdeauna nu-i vorbea decât respectuos. Dar era duşmanul 
ei; trebuia totdeauna să-i aducă-aminte că, deşi el câştigase 
partida în chestia şcolii, ea nu capitulase niciodată. Dar n-o 
văzusem punând mâna pe el niciodată pân-acum, sărind, 
aruncându-i-se pe genunchi, apucându-l de umeri, lipindu-şi 
obrazul de gulerul lui, plângând şi zicând: „Lăticule! 
Tăticule! Tăticule! Tăticule!” 
356 


— Şi p-urmă? 

— Asta-i tot. Oh, era destul; ce mai avea nevoie să facă-n 
afară de asta? Drăcia aia - peticul de hârtie - să-l scrie 
singur şi să-i sucească mâna până-l iscălea? N-avea nevoie 
să-i pomenească de nicio hârtie. Probabil că nici s-o vadă 
încă o dată n-a avut nevoie şi, chiar dac-a văzut-o, tot ce-ar fi 
avut nevoie - ea ştia de testament, vreau să zic de 
testamentul tatii care-mi lăsa partea mea, dar - zicea Eula 
Varner, fără să pomenească măcar cuvântul Snopes - tot ce- 
ar fi avut nevoie-ar fi fost s-arunce, doar aşa, câteva vorbe: 
„Oh, da, bunicul tău e-un bătrân distins şi de treabă, dar pe 
mine n-a putut să mă sufere niciodată. N-are importanţă; de 
mama ta a avut el grijă, orice mi s-ar întâmpla mie; a aranjat 
lucrurile-n aşa fel încât nici eu, nici nimeni, să nu ne putem 
atinge de banii ei până n-ajungi să-i moşteneşti tu”, ceva în 
genul ăsta. Sau poate că nici măcar de-atât n-a avut nevoie; 
era sigur că n-o să aibă. Cu una ca ea. Era tatăl ei, şi dacă n- 
o lăsase să plece la şcoală era c-o iubea, pentru că ăsta-i 
motivul pe care pare-se că-l dau toţi părinţii când nu vor să- 
şi lase copiii să facă unele lucruri; şi când, pe negândite, se- 
ntoarce complet pe dos şi-aproape că-i porunceşte să facă 
exact ce-şi dorea ea şi ce-i interzisese aproape doi ani de 
zile, ce motiv putea să aibă decât c-o iubea şi mai mult: o 
iubea atât încât o lăsa să facă şi singurul lucru din viaţa ei 
pe care i-l interzisese vreodată? Sau nu-mi dau eu seama. 
Poate să-i fi sugerat el, poate chiar să-i fi spus cuvânt cu 
cuvânt ce să scrie; ce importanţă mai are-acum? S-a făcut, 
gata: tata, azi-dimineaţă la patru, a intrat ca o furtună şi mi 
l-a aruncat pe pat; nici nu mă trezisem încă. „Un moment, a 
zis ea, le ştiu şi eu toate astea, le-am făcut şi eu. E legal, e-n 
regulă... cum se zice?” „Redactat”. „... Redactat de-un 
avocat din Oxford, Mr Stone - nu bătrânul, tânărul. I-am dat 
telefon azi-dimineaţă. A fost foarte drăguţ. Zicea...” „Il 
cunosc, am zis. Cu toate că a fost la New Haven”. „... C-ar fi 
vrut să stea de vorbă cu mine despre asta, dar că era...” 
„Secret profesional”. „Secret profesional - între client şi 
avocat. Zicea c-a venit la el, trebuie să fi fost imediat după 
ce-ajunsese la Oxford. „Un moment”, a zis ea. Şi asta l-am 

357 


întrebat: cum de-a ajuns ea la el, şi mi-a răspuns că eo 
încântătoare tânără doamnă, care-o s-ajungă departe după 
ce s-o degaja de... 

— Perspectiva... 

— ... De perspectiva moştenirii - ea-i spusese că-ntrebase 
pe cineva care era avocatul cel mai drăguţ la care să se 
poată duce şi i s-a răspuns că el. Aşa că i-a zis ce vrea şiela 
formulat aşa; da, da, am văzut: „Partea ce mi se cuvine din 
tot ce-aş putea moşteni de la mama mea, Eula Varner 
Snopes, distinctă şi aparte de orice soţul ei ar putea poseda 
în comun cu ea, tatălui meu Flem Snopes”. Oh, da, e-n 
regulă totul, e legal, cu toate că el zice c-a-ncercat să-i 
explice că ea nu testa o cantitate, ci o simplă... cum se zice, 
o simplă eventualitate, şi că probabil nimeni n-o s-o ia prea 
în serios, pentru că s-ar putea foarte bine ca ea să moară 
înainte de a moşteni, sau să se mărite, sau să-şi schimbe 
părerea chiar fără un bărbat care s-o sfătuiască, sau s-ar 
putea ca mama ei să nu moştenească nici peste cele 
specificate, sau să-şi cheltuiască averea sau s-ar putea 
întâmpla să moară tatăl ei şi-atunci i-ar reveni jumate din 
averea asupra căreia testa în favoarea lui acum, plus 
cealaltă jumătate, pe care-ar moşteni-o mama ei ca văduvă a 
tatălui ei, bunuri care tot ei i-ar reveni ca făcând parte din 
averea paternă, de unde-ar trece mamei sale în calitatea ei 
de văduvă şi pe care tot ea o va moşteni; dar fata avea 
optsprezece ani şi-avea dreptul, şi el, Mr Stone, era avocat 
calificat, sau, în orice caz, avea o diplomă care-aşa spunea şi 
actul era redactat în termeni juridici şi pe hârtie timbrată 
cum trebuie. El - Mr Stone - a-ntrebat-o chiar de ce-avea 
sentimentul că trebuie să facă testamentul şi ea i-a spus: 
„Pentru că tata a fost bun cu mine şi-l iubesc, şi-l admir, şi-l 
respect” - auzi? Îl iubeşte şi-l admiră, şi-l respectă. Oh, da, 
legal. Ca şi cum ar avea vreo importanţă, legal sau nelegal, 
eventualitate sau neeventualitate... 

N-a avut nevoie să-mi povestească nici altceva: bătrânul, 
acolo-n dugheana lui de la ţară, cum de optsprezece ani sta 
şi fierbea că-l păcălise ginere-său, îi suflase plantaţia aia 
părăginită şi mai trăsese şi profit de pe urma ei, turbând 

358 


acuma de furie, rău de pagubă, nu numai că fusese tras pe 
sfoară şi că-l întrecuse-n tâlhărie chiar pe el, tâlhar bătrân, 
dar că-l întrecuse şi-n cămătăria lui trândavă, şi c-acuma se 
slujise de inocenţa unei fetiţe, de chiar nepoţica lui, care-i 
răsplătise ce credea ea că-i dragoste cu recunoştinţă şi cu 
generozitate, ca să-l lipsească pe el, pe bătrân, de una din 
ultimele sale arme ce-i mai rămăseseră, cu care să-şi 
amenințe duşmanul. Oh, da, desigur, nu făcea nici cât 
bucata de hârtie pe care era scris, dar ce importanţă avea, 
chiar dacă era legal şi valabil. Nu mai avea importanță- 
acuma nici dacă-l distrugea (pentru că, fireşte, în primul 
rând Flem de asta-l lăsase din mână); numai să-l vadă, să-l 
citească, să priceapă; şi-a aruncat ochii pe el, scandalizat, 
nu-i venea să creadă, şi-a pornit la oraş ca o furtună... 

— N-am reuşit să-l potolesc, a zis ea. N-am putut să-l 
opresc, să-l calmez. N-a vrut nici măcar s-aştepte să se 
lumineze de ziuă ca să pună mâna pe Manfred. 

— De Spain, am zis. Atunci? La patru dimineaţa? 

— Nu ţi-am zis că n-am putut să-l opresc, n-am putut să-l 
fac să tacă sau să vorbească mai încet? Oh, da, s-a dus direct 
la Manfred. Şi Manfred a făcut tot ce-a trebuit. Pentru el era 
foarte simplu. Adică, după ce-am reuşit în fine să-i fac pe-a 
amândoi, şi pe el, şi pe tata să-şi dea seama c-or să trezească 
vecinii toţi, c-or să şi-i ridice-n cap, şi le-am spus că pân’ să 
se-ntâmple una ca asta eu iau maşina tatii - a lui Jody - şi 
plec la Oxford şi-o iau pe Linda şi niciunul dintre ei n-or să 
ne mai vadă-n viaţa lor. Aşa că şi el, şi tata au tăcut atunci... 

— Dar Flem? am zis. 

— Era acolo... a stat şi el un timp... destul... 

— Dar ce făcea? 

— Nimic. Ce să fi făcut? Ce nevoie-avea să mai facă ceva? 

— Oh, am zis, a stat destul ca să ce? 

— ... Destul ca Manfred să rezolve totul: plecăm, plecăm 
împreună, el şi cu mine, lucru pe care-ar fi trebuit să-l facem 
de-acum optsprezece ani... 

— Cum? Să plecaţi... să fugiţi? Am zis, am strigat eu. 

— Da, da, s-a aranjat totul; el rămăsese nemişcat şi tata 
aplecat deasupra lui înjurându-l şi blestemându-l - pe el sau 

359 


pe Flem; nu mai ştiai cu cine vorbea sau despre cine vorbea 
sau la cine striga - şi a scris actul de vânzare. Tata era - cum 
se zice - neutru. Voia să-i scoată pe-amândoi de la bancă, 
avea de gând să-i dea afară pe-amândoi, făcuse drumul de- 
acasă la patru dimineaţa, să-i zvârle pe-amândoi din 
Jefferson, din Yoknapatawpha, din Mississippi, din toate trei 
- pe Manfred, pentru că fusese amantul meu optsprezece ani 
de zile, şi pe Flem c-a aşteptat optsprezece ani ca să nu facă 
nimic. Tata nu ştiuse de Manfred până azi-dimineaţă. Adică, 
s-a purtat ca şi cum n-ar fi ştiut. Cred că mama ştia. Cred c-a 
ştiut din capul locului. Dar poate că nu. Pentru că, să ştii, 
oamenii sunt tare cumsecade. Toată lumea asta din 
Yoknapatawpha care-ar fi putut să se ducă la ea, să vadă 
dacă mama ştia de noi, spre binele ei, ca să-i poată spune 
tatii, spre binele lui. Spre binele tuturor. Dar eu nu cred că 
tata să fi ştiut. El e ca dumneata. Vreau să zic, şi dumneata 
poţi să faci la fel. 

— Să fac ce? 

— Să fii în stare să nu crezi ceva numai pentru că s-ar 
putea să fie aşa, sau pentru că zice cineva c-ar fi aşa, sau 
poate că-i chiar aşa. 

— Stai puţin, am zis. Stai puţin. Ce act de vânzare? 

— Pentru acţiunile băncii. Pachetul de acţiuni al lui 
Manfred. I l-a trecut lui Flem. Să-i dea banca lui Flem, că 
doar pentru asta-i tot tărăboiul şi toată frământarea. Şi pe 
urmă cecul, să-l semneze Flem, cecul cu care cumpăra şi 
care-i datat peste-o săptămână, să-i dea timp lui Flem să-şi 
facă rost de bani până când să-i încasăm în Texas - când 
oamenii nu-s căsătoriţi sau nu-s încă, sau ar fi trebuit să fie 
şi nu-s, de ce-şi închipuie oare că Texasu-i destul de departe 
sau că-i destul de mare - sau California, sau Mexico, sau 
oriunde-am putea să ne ducem? 

— Dar Linda? am zis. Linda? 

— All right, a zis. Linda. 

— Nu-nţelegi? Orice-ai face, ea-i pierdută. Fie c-ar merge 
cu dumneata, dac-ar fi posibil, când dumneata-l părăseşti pe 
tatăl ei pentru un alt bărbat, fie c-ar rămâne-aici, în tot 
scandalul ăsta, fără dumneata care s-o protejezi, şi să afle-n 

360 


cele din urmă că el nu-i nicidecum tatăl ei, aşa că nu mai are 
pe nimeni, pe nimeni. 

— De asta ţi-am scris biletul. Însoară-te cu ea. 

— Nu. i-am mai spus. De altfel, tot n-ar scăpa-o. Numai 
Manfred poate s-o scape. Să-i vândă lui Flem acţiunile, să-i 
dea blestemata aia de bancă şi-atât; e ăsta un preţ prea 
mare pentru ce... pentru ce-a... 

— Am încercat, a zis ea. Nu vrea. 

— Am să vorbesc eu cu el, am zis. Am să-i spun. Trebuie. E 
obligat; nu există altă... 

— Nu, a zis ea. Nu Manfred. 

M-am uitat atunci la mâinile ei, deschizând fără grabă 
poşeta şi scoțând un pachet de ţigări şi un chibrit de 
bucătărie şi scoțând din pachet o ţigară şi punând pachetul 
la loc în poşetă şi închizând-o şi (nu, nu m-am clintit) 
aprinzând chibritul de talpa întoarsă a pantofului şi 
aprinzându-şi ţigara şi punând chibritul în scrumieră şi 
mâinile la loc pe poşetă. 

— In niciun caz Manfred. Nu-l cunoşti pe Manfred. Şi 
poate că nici eu. Poate că nici nu mă pricep la bărbaţi. Poate 
c-am greşit cu totul atunci, în dimineaţa aia când am spus 
cum pe femei nu le interesează decât faptele, pentru că 
poate că şi pe bărbaţi îi interesează faptele, şi că singura 
deosebire e că pe femei nu le interesează dacă-s reale sau 
nu, numai să se potrivească şi că bărbaţii nu se sinchisesc 
dacă se potrivesc sau nu, numai reale să fie. Când eşti 
bărbat ţi se poate-ntâmpla s-ajungi să zaci fără cunoştinţă-n 
rigola trotuarului, plin de sânge, cu dinţii scoşi şi să-ţi fi luat 
cineva şi portofelul şi să te scoli şi să te speli de sânge şi-i 
totul în regulă; dinţii poţi să ţi-i pui la loc, găseşti 
întotdeauna destui, şi chiar şi-un portofel îţi iei, mai curând 
sau mai târziu. Dar nu poţi să stai ca un bleg cu capul plecat 
şi cu toţi dinţii-n gură în timp ce-ţi ia cineva portofelul, 
pentru că, chiar dac-ai să poţi da după aia ochi cu prietenii 
care te iubesc, n-ai să poţi niciodată să dai ochi cu străinii 
care n-au auzit de tine niciodată. Aşa-i Manfred. Dacă nu 
plec cu el, o să trebuiască să lupte. Şi-atunci s-ar putea să 
cadă şi să distrugă pe toţi şi pe toate cu el odată, dar de 

361 


luptat, tot o să trebuiască să lupte. Pentru că-i bărbat. Vreau 
să zic, e-n primul rând bărbat. Vreau să zic, trebuie să fie-n 
primul rând bărbat. Poate să-i dea lui Flem Snopes banca pe 
nevastă, dar nu poate sta să privească cum îi ia Flem banca. 

— Aşa că Linda-i pierdută, am zis. S-a isprăvit cu ea. S-a 
dus. E pierdută, am zis, am strigat aproape. Dar dumneata, 
în orice caz, scapi de ceva! Scapi, pleci de-aici cel puţin, să 
nu mai trebuiască niciodată... niciodată, cu Flem Snopes... 
niciodată... 

— Oh, asta, a zis ea. Asta voiai să spui. N-are importanţă. 
N-a fost niciodată o problemă. El... nu poate. E - cum se 
zice? - impotent. Dintotdeauna-i aşa. Poate că ăsta-i şi unul 
din motive. Înţelegi? Trebuie să bagi de seamă, c-altfel o să 
ţi se facă milă de el. N-o să ai încotro. El n-o să poată 
suporta, şi n-are niciun rost să răneşti oamenii, dacă nu ai 
ceva în schimb. Pentru că n-ar putea suporta să-i fie cuiva 
milă de el. E ca Vladimirul lui V.K. Ratliff poate să suporte 
Vladimirul lui Ratliff, şi dumneata poţi suporta Vladimirul lui 
Ratliff. Dar să nu-ncerci, să nu te crezi cumva vreodată-n 
drept să-ţi permiţi. Şi el tot aşa, îşi poate suporta impotenta, 
dar să nu-ncerci să-l ajuţi cu mila dumitale. De Vladimir mi- 
ai promis, dar vreau acum să-mi promiţi şi asta. 

— Îţi promit, am zis. Apoi am zis: Da. Pleci astă-seară. De 
asta te-ai dus la coafor azi după-amiază: nu pentru mine, 
pentru Manfred. Nu, nici măcar pentru Manfred, după 
optsprezece ani: ca să fugi cu el, să te sui cu el în tren. Să fii 
frumoasă când ai să-ntorci spatele Jeffersonului. Asta-i, nu-i 
aşa? Pleci astă-seară. 

— Însoară-te cu ea, Gavin! a zis. 

O cunoşteam din vedere de optsprezece ani, scăzând, 
natural, timpul războiului; am visat-o nopţile optsprezece 
ani, inclusiv timpul războiului. De vorbit cu ea vorbisem de 
două ori: aici, în birou, acum paisprezece ani, şi la ea în 
living room, într-o dimineaţă, acum doi ani. Dar nici o 
singură dată nu mi-a spus măcar „domnule Stevens”. Acuma 
a zis: „Gavin”. 

— Însoară-te cu ea, Gavin! Ca să-şi schimbe numele prin 
căsătorie, şi-atunci n-o să-i ducă lipsa ălui' pe care-o să-l 

362 


piardă când ai s-o părăseşti. Însoară-te cu ea, Gavin! 

— Să zicem nu atât c-aş fi prea bătrân, cât că-i prea mare 
diferenţa dintre noi; odată măritată cu mine, nici văduvă n- 
am s-o las altuia. Aşa să punem problema. 

— Însoară-te cu ea, Gavin! a zis ea. 

Şi-acuma am tăcut, ea şezând în partea cealaltă a biroului, 
ţigara arzând în scrumieră, spirala de fum legănându-se în 
tăcere, în aerul nemişcat, neatinsă o singură dată măcar de 
când o aprinsese şi-o rezemase-acolo, cu mâinile tot 
nemişcate pe poşetă şi cu faţa întoarsă spre mine acum în 
penumbra de deasupra cercului de lumină făcut de lampă - 
gura ei frumoasă cu buze mari, cărnoase, simple, nevopsite, 
ochii de-un albastru nu dur şi prăfuit de toamnă, de-albastrul 
florilor de primăvară, un amestec inextricabil de glicină şi 
albăstriţe şi nemţişori şi clopoței şi buruieni şi câte toate, 
toată vremea fetelor şi norocul băieţilor, pierdute şi prea 
târziu să le mai plângi, prea târziu. 

— Atunci să zicem aşa. După ce pleci, dacă şi când voi fi 
convins că situaţia a ajuns de-aşa natură, încât ceva trebuie 
să fie făcut şi că nimic alt' decât măritatul cu mine n-ar 
putea-o ajuta, şi dac-o să mă vrea, dac-o să vrea să mă ia, să 
mă ia. Dar nu ca o renunțare, ca o capitulare. 

— Atunci jură-mi, a zis ea. 

— Îţi promit. Ţi-am mai promis. Îţi promit din nou. 

— Nu. Jură-mi! 

— Îţi jur, am zis. 

— Şi chiar dacă n-o să te vrea de bărbat. Chiar şi-atunci. 
Chiar şi dacă ea nu... dacă nu te poţi însura cu ea. 

— Atunci cum ar putea avea nevoie de mine? am zis. Flem 
- afară de cazul în care-ntr-adevăr tatăl dumitale se satură 
de toată-afurisita asta de tevatură şi-l dă şi pe Flem afară din 
Jefferson - o să-şi aibă banca lui şi n-o să mai aibă nevoie să- 
şi dea fata pe ceva, s-o vândă, s-o scoată la mezat; poate 
chiar c-o să prefere s-o trimită la vreo şcoală-n New England 
şi chiar şi mai departe, dac-o să poată. 

— Jură, a zis ea. 

— All right, am zis. Oricând. Oriunde. Indiferent de ce se- 
ntâmplă. 

363 


— Jură! 

— Jur. 

— Acuma plec, a zis ea, şi s-a ridicat şi a luat ţigara 
arzând încă, şi a strivit-o în scrumieră, şi m-am ridicat şi eu. 

— Desigur, am zis. Ai de făcut bagaje, chiar şi pentru 
fugit, nu-i aşa? Te duc cu maşina pân acasă. 

— Nu-i nevoie, a zis ea. 

— O doamnă mergând singură spre casă - e trecut de 
miezul nopţii. Ce-o să zică Otis Harker? inţelegi? Trebuie să 
fiu şi eu bărbat; altfel n-am să pot da ochii cu Otis Harker: 
pentru el nu-ncetezi să fii o doamnă până mâine la trenul de 
Sud; cred c-ai zis Texas, nu? Cu toate că de data asta, Otis 
nu apăruse la orizont, chiar dacă cu creion şi hârtie şi-un 
ornic aş fi putut calcula cam pe unde-ar trebui să fie acum. 
Dar calculele mele puteau fi greşite... numai Otis nu era 
vizibil, noi eram, traversând piaţa muşcată de umbre 
îndărătul lamei plate şi rapide a farurilor sabrând cristalul 
vitrinelor prăvăliilor, şi-apoi în întunericul autentic de 
primăvară în care felinarele rare de pe străzi erau mai palide 
decât stelele. Şi-am fi putut vorbi, dac-am fi avut despre ce 
vorbi, sau poate c-am fi avut mai multe de vorbit, dac-am fi 
vorbit. Apoi portiţa, în dreptul aleii scurte spre casa mică în 
beznă, nu închiriată acum, normal, şi fireşte că nu goală 
încă, cu înc-un mic răstimp, din decenţă, şi mă întrebam: 
Oare Manfred o să-i vândă şi casa odată cu banca sau o să-i 
le dea pe amândouă - presupunând, desigur, că bătrânul 
Will Vamer îi lasă timp să le ia şi pe una, şi pe cealaltă? Şi 
am oprit. 

— Nu cobori, a zis şi a coborât, şi a închis portiera, 
oprindu-se puţin să se uite la mine pe sub capotă. 

— Jură-mi înc-o dată! 

— Îţi jur, am zis. 

— Îţi mulţumesc, a zis. Noapte bună! Şi s-a dus, şi mă 
uitam după ea, pe poartă, pe alee, cum se făcea mai mică, 
profilată sau mai curând absorbită de umbra micii galerii, 
dispărând, topindu-i-se până şi substanţa. Apoi am auzit uşa, 
şi pe-urmă parcă nici n-ar fi fost. Nu, nu aşa; nu n-ar fi fost, 
ci mai degrabă nu mai este pentru că a fost rămâne- 

364 


ntotdeauna, e etern, inexplicabil, intangibil, de unde şi 
durerea din el. Asta voiam să spun: pierdere în dimensiune, 
pe urmă pierdere în substanţă, pe urmă un zgomot de uşă şi 
pe-urmă, nu v-a fost niciodată, ci un simplu nu mai este 
pentru că-ntotdeauna şi-n veci a fost dăinuie, ca şi cum cele 
ce-ar fi să se-ntâmple cuiva mâine s-ar vedea de pe-acum 
într-o plăpândă lucire de-abia vizibilă, dacă spectatorul ar 
avea măcar atâta înţelepciune ca să discearnă, sau măcar 
atâta curaj. 

Noaptea de primăvară-i mai răcoroasă acum, ca şi cum 
câtva timp, puţintel, până mâine-n zori, când toate-ncep de 
la-nceput, pârjolul uluit al speranţelor şi-al viselor zămislite 
de câte-un băiat c-o fată s-a domolit, a adormit p-undeva în 
fine, într-un suspin. În zori o să fie destul de rece chiar, când 
s-o lumina de ziuă. Dar chiar şi-atunci nu va fi destul de rece 
ca să te pătrundă, s-o facă să tacă şi să se culce pe-afurisita 
aia de păsăruică: de trei nopţi face-o zarvă ne-ntreruptă în 
măceşul trandafiriu al lui Maggie de sub fereastra 
dormitorului meu. Aşa că lovitura ar fi, desigur, separaţia, de 
ea nu, de larma ei, de faptul că-s silit s-o aud: să fiu şi eu un 
Gavin Stevens care să traverseze veranda-n întuneric, să 
intre-n casă, să urce scările, să-şi bage capul sub cuvertură, 
pierzând la rândul lui şi el din dimensiunea lui Gavin 
Stevens, să rămână o ectoplasmă, impenetrabilă şi la frig, şi 
la auz, să-ndure numai jumătatea lui din fiecare, să-ndure 
jumătatea lui sau totul din orice alte poveri ale oricui ar vrea 
să-şi dezghioace pe-ale lui şi să le dea-ncolo, pentru că el 
chiar în clipa asta-şi asumase răspunderea pentru o fată 
părăsită. 

Şi-ntr-adevăr, cui i-ar lipsi o dimensiune pierdută? Cine n- 
ar fi, sincer, mai câştigat pierzând-o, când în primul rând că 
n-ar fi avut de dat în schimb decât doar devotament, 
optsprezece ani de devotament, ectoplasma devotamentului, 
prea firavă ca să i se pună disprețul cunună, să fie avertizată 
de ură, călită de durere. Asta-i: desfă-i acul, dezghioacă, 
zvârle şi ultima dimensiune, grosolană şi chinuitoare, şi, 
astfel, liberează-te. Să desfaci acul: asta-i şmecheria, 
amintindu-mi de Vladimir Kirilici cum spusese: „Nu l-a 

365 


desfăcut încă...” - piesa de aur de douăzeci de dolari prinsă 
c-un ac de siguranţă în colţul îndoit din poala cămăşii 
băiatului de la ţară când se duce prima oară la Memphis şi, 
cu toate că nu fusese niciodată acolo pân-atunci, are tot 
atâta drept ca oricine să spere că poate fi, c-ar putea să şi 
fie, că va fi chiar momit, atras într-un bordel înainte de-a 
trebui să se-ntoarcă acasă. De data asta l-a desfăcut, mi-am 
zis. 


366 


21 
CHARLES MALLISON 


Ştii cum e, te trezeşti dimineaţa şi-ţi dai seama-ndată că 
gata, s-a-ntâmplat, c-ai întârziat. Nu ştiai ce-avea să fie, şi 
din pricina asta trebuia să fii cu ochii-n patru, să vezi în 
toate părţile deodată. Pe urmă, numai o secundă-ţi slăbeşte 
atenţia, închizi ochii doar o secundă, şi bang! S-a-ntâmplat 
şi-i prea târziu, n-ai timp nici să te trezeşti, să ţii lucrurile o 
clipă-n loc, doar cât să te-ntinzi şi să-ţi zici: Ce se-ntâmplă de 
unde senzaţia asta că ziua de azi e-atât de agreabilă? Apoi o 
laşi să intre, să pătrundă valuri-valuri: Ob, da, azi n-avem 
şcoală. Şi pe urmă: E joi şi-i aprilie şi tot n-avem şcoală deloc 
azi. 

Da' nu-n dimineaţa asta. Abia ajunsesem la jumătatea 
scării coborând, c-am auzit fâşâitul uşii de la cămară 
închizându-se şi-am avut impresia c-o aud pe mama spunând 
către Guster: 

— Uite că vine. leşi! Repede! Şi-am intrat în sufragerie şi 
tata mâncase, vreau să zic că şi-atunci când Guster 
strânsese farfuriile şi ceaşca şi toate, tot poţi să ştii dacă 
tata mâncase ceva şi, după cum arăta locul lui, unchiu' Gavin 
nu fusese deloc la masă şi mama şedea la locul ei bând 
numai o cafea, cu pălăria pusă şi cu pardesiul pe scaunul lui 
unchiu' Gavin şi poşeta, şi mănuşile alături de farfurie la un 
loc cu ochelarii negri pe care-i purta în automobil, ori de 
câte ori ieşea în oraş, ca şi cum lumina n-ar fi fost 
strălucitoare decât de la o milă dincolo de oraş. Şi am 
impresia că o clipă şi-a dorit să nu fi avut eu decât trei ani 
sau patru, pentru c-atunci şi-ar fi putut trece braţul pe după 
mine şi să mă fi lipit de genunchi, şi cu cealaltă mână mi-ar 
fi luat capul mai sus de ceafă. Dar acuma n-a făcut decât să 
mă ia de mână şi privirea a trebuit să şi-o ridice la mine. 

— Mrs Snopes s-a sinucis azi-noapte, a zis. Mă duc la 


367 


Oxford cu unchiu' Gavin s-o aducem pe Linda acasă. 

— S-a sinucis? am zis. Cum? 

— Ce? făcu mama. Pentru că n-aveam decât doisprezece 
ani atunci, n-aveam nici treisprezece. 

— Cu ce s-a sinucis? Am zis. Dar mama şi-a adus şi ea 
aminte între timp. Se şi sculase de la masă. 

— Cu un revolver, a zis. Îmi pare rău că nu m-am gândit 
să-ntreb cu-al cui. Aproape că-şi pusese şi pardesiul. Apoi şi- 
a luat mănuşile şi poşeta, şi ochelarii: S-ar putea să ne- 
ntoarcem până la masă, dar nu sunt sigură. Încearcă să stai 
acasă, în orice caz, nu te duce prin piaţă, caută ceva de făcut 
cu Aleck Sander prin curtea din dos, vrei? Guster n-o să-l 
lase să plece de-acasă astăzi, nu văd de ce n-ai sta şi tu cu 
el. 

— Da, mamă, am zis. Pentru că n-aveam decât doisprezece 
ani; pentru mine nodul mare de crep negru care se 
bălăngănea la uşa din faţa băncii domnului De Spain nu- 
nsemna decât risipă: încă o zi de vacanţă în timp ce şcoala 
era închisă pe nu se ştie câtă vreme şi când nici cel mai bun, 
cel mai mare chiulangiu din lume tot nu poate folosi două 
deodată, în loc s-o fi păstrat, s-o fi adăugat la urmă, când 
băieţelul lui Riddel ar fi murit sau s-ar fi făcut bine, sau, în 
orice caz, când ar fi-nceput şcoala. Sau şi mai bine: s-o fi 
păstrat pentru una din zilele alea triste, când vacanţa de 
Crăciun a trecut de mult c-ai şi uitat că fusese vreodată şi ţi 
se pare că şi vara va fi murit pe-undeva şi că n-o să mai vină. 

Pentru că n-aveam decât doisprezece ani; ar fi trebuit să 
mi se-atragă atenţia că şi cea mai lungă vacanţă şcolară din 
lume nu-nsemna absolut nimic pentru oamenii pe care 
coroana funerară de pe uşa băncii îi scăpa de-o zi de muncă. 
Şi trebuia să fiu mult mai mare de doisprezece ani până s- 
ajung să-nţeleg că acea coroană funerară nu era din mirtul 
durerii, ci din laurii victoriei: că bucata de tul negru şi florile 
artificiale şi panglicile purpurii erau eternul şi nemuritorul 
triumf public al înseşi virtuţii, care înc-o dată se dovedea 
supremă şi invincibilă. 

Nu puteam să-nţeleg nici măcar la ce mă uitam. O, da, 
desigur, m-am dus în oraş, nu imediat ce mama şi unchiu' 

368 


Gavin nu s-au mai văzut, dar nici mult după aia. Şi Aleck 
Sander la fel. O auzeam pe Guster strigându-ne pe-amândoi 
încă multă vreme după ce trecusem colţul, amândoi 
ducându-ne să ne uităm la coroana funerară de pe uşa băncii 
închise, şi-am văzut şi-o mulţime de altă lume, oameni în 
toată firea, venind să se uite la ea fără vreun motiv mai de 
soi decât al lui Aleck Sander şi-al meu. Şi când Mr de Spain 
a venit în oraş exact la nouă, fără nimic special, la fel ca- 
ntotdeauna, şi şi-a luat corespondenţa de la poştă la fel ca- 
ntotdeauna şi a intrat la bancă pe uşa din dos, cu cheia lui, 
la fel ca-ntotdeauna, pentru că uşa din dos era-ncuiată- 
ntotdeauna, noi - eu - n-aveam de unde să ştiu că motivul 
pentru care arăta exact ca şi cum nu s-ar fi-ntâmplat nimic 
era pentru că ăsta era exact felu-n care trebuia să vină azi în 
oraş şi-n care trebuia s-arate. Că trebuise azi-dimineaţă să 
se scoale şi să se bărbierească şi să se-mbrace şi poate să se 
studieze puţin în faţa oglinzii ca s-ajungă-n piaţă la ora la 
care-ajungea-ntotdeauna, aşa ca toată lumea din Jefferson 
să-l vadă făcând exact aceleaşi lucruri pe care le făcea- 
ntotdeauna, să aibă aerul că, dacă pe-undeva, prin Jefferson, 
erau durere şi necazuri, nu erau durerea şi necazurile lui, 
om fără părinţi şi fără nevastă; mergând până la a intra în 
banca închisă pe uşa din dos, ca şi cum ar mai fi avut 
dreptul. 

Pentru că acuma ştiam că noi - tot Jeffersonul - ştiam că 
pierduse banca. Vreau să zic că, chiar dacă Mr Will Varner 
bătrânul l-ar fi dat după asta şi pe Mr Flem Snopes afară din 
Jefferson, Mr de Spain tot n-ar fi rămas. Într-un fel era dator 
s-o facă, nu numai în memoria iubirii sale răpuse, a amantei 
sale moarte; datora asta chiar Jeffersonului. Pentru că ne 
ofensase. Nu numai că batjocorise morala căsătoriei, care 
ordonă că bărbat şi femeie nu pot să se culce-mpreună fără 
autorizaţie de la poliţie, ofensase economia căsătoriei care e 
procrearea copiilor, etalând la lumina zilei că ei pot fi sterili 
după bunul lor plac şi în deplină impunitate; ofensase 
instituţia căsătoriei de două ori: nu numai pe seama lui, ci şi 
pe seama lui Flem Snopes. Aşa că-l urau de două ori: o dată 
pentru c-o făcuse, şi o dată pentru că optsprezece ani de zile 

369 


nu-l prinseseră. Dar asta n-ar fi fost nimic faţă de ura ce-ar fi 
dezlănţuit-o dacă, după ce tovarăşa lui de vinovăţie plătise 
cu viaţa partea ei de crimă, el n-ar fi plătit partea lui, nici 
măcar pierzând cheia asta de la uşa din dos a băncii. 

Asta o ştiam cu toţii. O ştia şi el. Şi ştia că ştim. Şi noi, la 
rândul nostru ştiam că ştie că ştim. Aşa că totul era-n regulă. 
Era un om sfârşit, vreau să zic era lichidat. Rolul lui apusese. 
Nu: era mai bine cum spusesem la-nceput; şi-acum-mi dau 
seama şi de asta. Se isprăvise cu el, gata. ÎImpuşcătura aia-l 
doborâse şi pe el şi-acuma ce făcea sau ce nu făcea nu mai 
avea nicio importanţă. Acuma numai Linda mai avea 
importanţă; şi, când m-am făcut destul de mare, mi-am dat 
seama de ce nimeni dintre noi nu se aşteptase să-l vadă pe 
Mr Varner bătrânul năvălind din casa domnului Snopes cu 
revolverul în mână, avid de sânge, dacă nu pentru alt motiv, 
pentru c-ar fi fost absolut inutil. Nici n-am fost surprinşi 
când (după un discret răstimp impus, natural, de decenţă, 
decenţa durerii şi-a doliului) am aflat că, „pentru 
consideraţiuni de afaceri şi de sănătate”, Mr de Spain 
demisionase de la bancă şi că pleca în vest (de fapt a plecat 
chiar în după-amiaza înmormântării; a apărut un moment - 
singur, nimeni nu i-a adresat un cuvânt, doar câte un semn 
din cap - cu doliu la braţ, ceea ce fireşte, era-n regulă, 
pentru că răposata era soţia vicepreşedintelui lui, şi a plecat 
de la cimitir odată cu noi toţi, numai că el a fost primul, şi 
după un ceas Buickul lui trecea repede prin piaţă apucând 
pe şoseaua spre Memphis, el înăuntru şi în spate plin cu 
bagaje) şi că pachetul lui de acţiuni - nu casa; Ratliff zicea 
că nici chiar Flem Snopes n-a avut atâta tupeu: să-i cumpere 
casa-n aceeaşi zi în care-i cumpărase acţiunile - fusese oferit 
spre vânzare şi am fost şi mai puţin surprins de faptul că (şi 
mai discret chiar) îl cumpărase Mr Snopes. 

Acum era vorba de Linda. Şi-acuma-mi dau seama că 
cealaltă lume, oamenii-n toată firea care veniseră să se uite 
la coroana funerară din uşa băncii, exact pentru aceleaşi 
motive pentru care venise Aleck Sander şi cu mine, veniseră 
numai în mod accesoriu să se uite la coroană, pentru că, în 
realitate, veniseră exact pentru motivul pentru care-n 

370 


realitate venise şi Aleck Sander şi cu mine: s-o vedem pe 
Linda Snopes când mama şi cu unchiu' Gavin aveau s-o 
aducă acasă; chiar dacă motivul meu şi-al lui Aleck Sander 
era să vedem cât de mult faptul că Mrs Snopes se omorâse o 
schimbase pe Linda, ca să ştim cât ne-am fi schimbat şi noi 
dacă mama sau Guster s-ar fi omorât. Era vorba de Linda 
pentru că acuma ştiu ce credea unchiu' Gavin atunci (nu 
ştia: credea, n-ar fi putut şti pentru că unicul om care i-ar fi 
putut spune ar fi fost Mrs Snopes în persoană, şi, dacă i-ar fi 
spus în biletul pe care mi l-a dat, în după-amiaza dinainte de 
a se omori, ar fi împiedicat-o sau ar fi încercat măcar, pentru 
că-n orice caz mama ar fi ştiut dacă el încercase şi nu 
reuşise), şi nu numai unchiu' Gavin ci şi altă lume din 
Jefferson. Aşa c-acuma ei chiar îi iertau doamnei Snopes cei 
optsprezece ani de păcat trupesc, şi-acuma-şi puteau ierta 
chiar şi lor complicitatea la adulter, pentru că-l iertaseră 
amintindu-şi lor înşişi (şi unul altuia, socot) că, dacă ea n-ar 
fi fost o grozăvie-n ochii Domnului optsprezece ani în şir, n- 
ar fi ajuns până-acolo încât să trebuiască s-aleagă moartea 
ca să-i poată lăsa fie-sii drept mamă o simplă sinucigaşă-n 
loc de-o curvă. 

Oh, da, era vorba de Linda. Avea acum oraşu-ntreg de 
partea ei, oraşul şi ţinutul şi toţi care auziseră vreodată de 
maică-sa şi de Mr de Spain, sau ştiau, sau bănuiau, sau 
ghiciseră ceva despre cei optsprezece ani şi socoteau că ea 
nu trebuia să afle nimic din ce ghiciseră sau bănuiseră sau 
realmente ştiuseră (dacă fusese vreunul, dacă va fi vreodată 
vreunul să ştie). Pentru că, acuma-mi dau seama, că oamenii 
sunt într-adevăr buni, într-adevăr sunt buni; de-o mulţime de 
ori încetează de a-şi mai face rău unul altuia, nu numai când 
ar dori să continue să-şi facă, ci chiar când ar fi siliţi; chiar şi 
cel mai metodist şi mai baptist dintre metodişti şi baptişti, şi 
prezbiterieni - mă rog, şi episcopali; şi-n fine automobilul 
apăru-n cele din urmă cu Linda în faţă între mama şi unchiu' 
Gavin; au traversat piaţa şi s-au oprit la Linda acasă, aşa că 
Aleck Sander şi cu mine am avut timp destul să aşteptăm în 
colţ să-i facem un semn cu mâna lui unchiu' Gavin când s-a- 
ntors. 

371 


— Mi se pare că Guster şi cu mama v-au spus amândurora 
să nu plecaţi de-acasă-n dimineaţa asta, a zis. 

— Da, vă rog, am zis noi. Şi ne-am dus acasă. Şi nici el n-a 
mâncat: doar a-ncercat să mă facă pe mine să mănânc, nu 
ştiu de ce. Vreau să zic nu ştiu de ce toţi oamenii mari de 
care dai cu ochii se cred datori să te convingă să mănânci şi 
când ai poftă şi când n-ai sau chiar dacă ei au chef să te 
convingă sau nu, până când în cele din urmă şi tata a băgat 
de seamă cum stau lucrurile. 

— Hai, mi-a zis. Ori mănânci, ori pleci de la masă. N-am 
chef să-i spun mamei minciuni când s-o-ntoarce-acasă ş-o să 
mă-ntrebe de ce n-ai mâncat, pen' că nu-i pot spune 
totdeauna c-ai trebuit să pleci pe negândite-n Texas. Apoi a 
zis: Da’ cu tine ce-i? pentru că unchiu' Gavin se sculase 
deodată de la masă zicând: 

— Scuză-mă. Şi a ieşit; da, şi unchiu' Gavin; cu Mr de 
Spain se isprăvise-acum, în măsura-n care era vorba de 
Jefferson, şi-acuma noi - Jeffersonul - puteam să ne- 
ndreptăm toată atenţia spre cine venea la rând, spre ceilalţi 
pe care străfulgerarea-mpuşcăturii îi pusese-n lumină, ca 
atunci când dai foc la nişte pulbere de magneziu-ntr-o 
peşteră; şi unul dintre ei era unchiu' Gavin. Pentru c-acuma 
ştiu că era atunci lume-n Jefferson care credea că şi unchiu' 
Gavin fusese amantul ei, sau, dacă nu fusese, ar fi trebuit să 
fi fost, pentru c-altminteri, toată spiţa masculilor nu numai 
din Jefferson, toată spiţa masculilor de peste tot care-şi zic 
că-s bărbaţi ar fi trebuit să le fie ruşine. 

Pentru că se ştia despre balul de Crăciun de-atunci de 
demult, dinainte de-a mă fi născut eu şi tot oraşul văzuse şi 
mai târziu auzise, aşa că putuseră să vină sau să treacă din 
întâmplare şi să-l vadă cu ochii lor pe unchiu' Gavin cu Linda 
mâncând îngheţată la drugstore la Christian, cu o carte de 
versuri pe masă între ei. Numai că-n realitate ei ştiau că nu 
fusese şi el amantul doamnei Snopes, ştiau că şi dac-ar fi 
dorit-o, dac-ar fi încercat s-o aibă, ar fi eşuat şi-n asta, din 
pură consecvență, şi că, dacă, dintr-un incredibil hazard sau 
accident, i-ar fi luat-o-nainte lui De Spain, i s-ar fi citit pe 
faţă, pentru simplul motiv că unchiu' Gavin era incapabil de- 

372 


a avea o viaţă secretă care să rămână secretă; era, cum 
zicea Ratliff, „un tip care şi dacă-i creşte unghia-n carne i se 
vede prin gheată”. 

Aşa că, întrucât unchiu' Gavin eşuase, el era cel pur, 
unicul pur, nu Mr Snopes soţul, care dac-ar fi fost bărbat ar 
fi pus mâna pe-un pistol, chiar dac-ar fi trebuit să şi-l 
cumpere, şi i-ar fi curăţat pe-amândoi, şi pe nevastă-sa, şi pe 
amantul ei de bancher, ar fi curăţat Jeffersonul de ei. 
Unchiu' Gavin era. El era îndoliatul, soţul trădat, iertând de 
dragul copilului rămas jumătate orfan. Atunci după-amiază 
plecase imediat ce ieşise din sufragerie, apoi s-a întors 
mama singură cu maşina, apoi pe la trei unchiu' Gavin s-a- 
ntors c-un taxi şi mi-a zis (Oh, da, Aleck Sander şi cu mine- 
am rămas acasă după ce-a pus Guster mâna pe noi, ca să nu 
mai vorbim de mama): 

— Or să vină patru domni să mă vadă. Sunt pastori, aşa că 
mai bine să-i pofteşti în salon. 

Şi i-am poftit în salon: metodistul, baptistul, prezbiterianul 
şi-al nostru, episcopalul, şi toţi arătau la fel ca nişte bancheri 
sau doctori sau negustori, afară de Mr Thomdyke, şi singurul 
lucru de obiectat la el era gulerul scrobit care se-ncheia pe 
la spate; toţi foarte gravi şi cu nişte feţe lungi ca de cal; 
vreau să zic nu c-arătau trişti: pur şi simplu aveau nişte 
mutre lungite ca de cal, şi fiecare mi-a strâns mâna 
mormăind ceva-ntre ei, în timp ce intrau pe uşă în salonu-n 
care-i aştepta unchiu' Gavin în picioare adresându-se 
nominal fiecăruia dintre ei, în timp ce-şi strângeau mâna, 
spunându-le tuturor domnule doctor, toţi patru mormăind 
din nou între ei, până când cel mai în vârstă, prezbiterianul, 
începu să vorbească: au venit să se pună la dispoziţie, 
individual sau toţi laolaltă, să oficieze slujba religioasă; Mr 
Snopes era baptist, iar Mrs Snopes se născuse metodistă, 
dar niciunul dintre ei nu asistaseră niciodată la slujbă, nu se 
împărtăşiseră la niciuna din bisericile din Jefferson; că Mr 
Stevens îşi asumase... îşi oferise... adică, fuseseră îndrumați 
să se adreseze domnului Stevens în ce priveşte chestiunea, 
până când unchiu' Gavin a zis: 

— Cu alte cuvinte, aţi fost trimişi. Trimişi de-o gaşcă 

373 


blestemată de baborniţe-afurisite de ambele sexe şi de 
niciunul. Nu s-o-nmormânteze. S-o ierte. Vă mulţumesc, 
dom'lor. Am de gând să celebrez eu însumi slujba. 

Dar asta se-ntâmplase imediat înainte de-a se fi întors tata 
acasă la cină, aşa că mama a apucat să-i sufle două vorbe şi 
despre unchiu' Gavin. Pentru că noi toţi gândeam, credeam 
că-i de la sine înţeles că Varnerii (şi poate şi Mr Snopes) or 
să vrea, desigur, s-o-nmormânteze la Moşia Franţuzului; vor 
s-o ia şi pe ea acasă cu tot ce-adusese cu el Mr Varner când 
venise la oraş (Ratliff zicea că nu era mare lucru, că singura 
vietate care călătorea cu mai puţin bagaj decât moş Billy 
Varner era cioara). Dar unchiu' Gavin a zis nu, vorbind în 
numele Lindei - şi era destul de multă lume care să spună că 
Gavin Steven a zis nu, vorbind cu Linda. Cum-necum, a fost 
nu, înmormântarea urmând să aibă loc mâine, după ce 
automobilul lui Jody Varner se va putea întoarce de la Moşia 
Franţuzului cu Jody şi cu Mrs Varner; şi-acuma unchiu' 
Gavin îl avea şi pe tata pe cap. 

— Dă-o-ncolo de treabă, Gavin, a zis tata. Nu poţi face una 
ca asta. Admitem cu toţii că te pricepi la o mulţime de 
lucruri, da popă n-ai fost. 

— Şi ce-i cu-asta? a zis unchiu' Gavin. Crezi că e un singur 
om în oraşul ăsta în stare să creadă că există popă pe 
pământ care să-i poată deschide porţile cerului, fără ca s-o 
treacă prin Jefferson, şi că Hristos în persoană ar fi în stare 
dac-ar trebui să treacă pe drumul ăsta? 

— Stai puţin, a zis mama. Tăceţi din gură amândoi. Se uita 
la unchiu' Gavin. Gavin, la-nceput am crezut că n-am să- 
nţeleg de ce-a făcut Eula ce-a făcut. Dar acuma-ncep să cred 
că poate c-am să-nţeleg. Vrei ca Linda să trebuiască să 
spună dup-aceea c-a trebuit să vină-un alt burlac s-o- 
nmormânteze? 

Şi asta a fost tot. Şi a doua zi a venit Mrs Varner cu Jody şi 
l-au adus cu ei pe pastorul metodist care-o botezase acum 
treizeci şi opt de ani - un om bătrân, care fusese pastor de 
când ajunsese adult, dar care, pentru restul zilelor, avea să 
aibă şira spinării gheboşită şi nişte mâini amărâte şi 
deformate de munca de ţăran calic - şi noi - tot oraşul - 

374 


adunaţi la căsuţa lor, femeile înăuntru, bărbaţii stând prin 
curticica din faţă şi pe stradă, toţi îmbrăcaţi frumos, curat şi 
purtând veston şi vorbind fără să se uite unul la altul, cu glas 
scăzut, despre recoltă şi despre vreme; apoi spre cimitir, la 
parcela nouă, unde nu era încă niciun mormânt decât groapa 
proaspătă, şi nici asta multă vreme, acoperită repede, 
ascunsă-n grabă sub grămezi de flori sortite să moară-n 
formele simbolice - coroane funerare, ghirlande, jerbe - ale 
morţii, ale cărei lovituri le atenuau, le-mblânzeau; şi era şi 
Mr de Spain, nu deoparte, dar solitar, cu crep la braţ şi- 
arătând la faţă cum trebuie să fi arătat când fusese 
locotenent în Cuba, atunci pe vremuri, în ziua, în momentu-n 
care ducea oamenii la atac, oamenii care-aveau încredere-n 
el sau, în orice caz, îl urmau pentru c-aşa li se cerea, într-un 
loc din care ştiau toţi că unii nu se vor întoarce pentru c-aşa 
li se cerea, să nu se-ntoarcă toţi, ceea ce era-n regulă şi asta, 
dacă domnul locotenent zicea că e. 

Pe urmă ne-am întors acasă şi tata a zis: 

— Dă-o dracului de treabă, Gavin, de ce nu te-mbeţi? Şi 
unchiu' Gavin a zis: 

— Desigur, de ce nu? - fără să-şi ridice măcar ochii de pe 
jurnal. Apoi s-a făcut vremea cinei şi mă-ntrebam de ce 
mama nu stă de capul lui să mănânce. Dar, cel puţin câtă 
vreme nu-i era ei gândul la mâncat, nici n-o să-şi arunce 
ochii-n jur să dea de mine. Pe urmă noi - unchiu' Gavin, 
mama şi cu mine - ne-am dus în birou. Vreau să zic că, o 
bucată de vreme după moartea bunicului, mama încercase 
să ne facă să spunem în bibliotecă, dar acuma chiar şi ea 
zicea birou tot aşa cum zicea şi bunicu’, şi unchiu' Gavin 
şedea lângă lampă cu o carte şi din când în când chiar 
întorcea câte o pagină, până ce se auzi soneria de la uşă. 

— Mă duc eu, a zis mama. Dar afară de mama nimeni nu 
părea dispus să se ducă sau măcar curios să ştie cine-i. Apoi 
s-a-ntors prin hol până-n uşa biroului şi-a zis: 

— E Linda. Intră, draga mea! Şi s-a dat într-o parte şi, 
când Linda a intrat, şi unchiu' Gavin s-a sculat în picioare, 
mama mi-a făcut un semn cu capul, şi pe urmă iar mi-a făcut 
semn şi-a zis: Chick! Şi Linda s-a oprit lângă uşă, şi de data 

375 


asta mama a zis: Charles! Aşa c-a trebuit să mă scol şi-am 
ieşit, şi ea a închis uşa după noi. Dar era-n regulă, mă 
obişnuisem de-atâta vreme. Îndată ce văzusem cine-i, mă şi 
aşteptam. 


376 


22 
GAVIN STEVENS 


În cele din urmă, Magie l-a scos pe Chick afară şi a închis 
uşa. Am zis: 

— Ia loc, Linda. Dar ea sta locului: Plângi! i-am zis. Dă-ţi 
drumul, plângi! 

— Nu pot, a zis. Am încercat. Se uita la mine: Nu-i tatăl 
meu, nu-i aşa? 

— Fireşte că-i tatăl tău, am zis. Fără-ndoială că e. Ce, 
Doamne, iartă-mă, vrei să spui? 

— Nu, a zis ea. 

— Ba da, am zis eu. Vrei să jur? All right. Jur că e tatăl 
tău. 

— N-ai fost acolo. Nu ştii. Nici n-ai văzut-o până ce ea... 
Până ce n-am venit noi la Jefferson. 

— A văzut Ratliff. Ratliff a fost acolo. Ştie. Ştie cine-i tatăl 
tău. Şi eu ştiu de la Ratliff. Sunt sigur. Te-am minţit eu 
vreodată? 

— Nu, a zis ea. Eşti singurul om din lume care ştiu că n-o 
să mă mintă niciodată. 

— All right, am zis. Atunci îţi jur. Tatăl tău e Flem Snopes. 
Şi-acuma ea n-a mai făcut niciun gest: i-au dat lacrimile, nu 
ţâşneau, curgeau liniştit şi repede pe faţa ei. M-am îndreptat 
spre ea. 

— Nu, a zis ea. Nu m-atinge încă! Şi mi-a apucat 
încheieturile mâinilor, mi-a prins mâinile şi mi le-a strâns la 
pieptul ei: Cât am crezut că nu-i tatăl meu, o uram şi pe ea, 
şi pe Manfred, pe-amândoi. O, da, ştiam de Manfred. l-am... 
văzut uitându-se unul la altul, glasul lor când îşi vorbeau, 
când îşi spuneau unul altuia pe nume, şi nu puteam suporta, 
îi uram pe amândoi. Dar acuma, că ştiu că el e tatăl meu, e-n 
regulă. Sunt bucuroasă. Vreau ca ea să fi iubit, să fi fost 
fericită. Acuma pot să plâng, a zis. 


377 


23 
V.K. RATLIFF 


Ai fi zis că-i un fel de competiţie: procurorul parcă şi-ar fi 
vârât în buzunarul de la spate un cartuş de dinamită şi- 
aprinsese-un fitil lung la el, şi-acuma sta şi aştepta, curios să 
vadă dac-o să intervină cineva la timp să calce cu piciorul pe 
fitil. Sau o întrecere: o să reuşească-ntâi s-o scoată pe Linda 
din Jefferson şi-n fine să se debaraseze pentru totdeauna de 
tribul Snopeşilor, sau o să facă el explozie-ntâi şi-o s-arunce- 
n aer pe toţi şi pe toate din jur. 

Nu, nu era o competiţie. In orice caz nu o competiţie cu 
Flem Snopes, pentru că la o competiţie-ţi trebuie doi, şi Flem 
Snopes nu era al doilea. Dacă era ceva, era arbitru. Nu, nici 
măcar arbitru nu era. Parc-ar fi jucat un fel de joc cu el 
însuşi, liniştit şi fără pasiune, să se distreze, ca o pasienţă. 
Avea acuma tot ce venise să caute la Jefferson. Avea mai 
mult. Avea lucruri despre care nici nu-şi dăduse seama c-o 
să le vrea vreodată pân’ a nu fi venit în Jefferson pentru că 
pe-atunci nici nu ştiuse că erau. Işi avea banca, îşi avea 
banii, se-avea pe el preşedinte, aşa că nu numai că-şi putea 
păzi banii să nu cumva să i-i fure vreodată vreun alt mârlan 
calibru douăjdoi, ca văru-său Byron, dar nimeni n-o să-i mai 
poată fura vreodată respectabilitatea de-a fi preşedintele 
uneia din cele două bănci cu care-avea de-a face 
Yoknapatawpha. Şi-o să aibă una din cele mai mari locuinţe 
din regiune, sau poate din tot Mississippiul, după ce-or 
isprăvi dulgherii cu fosta casă a lui Manfred de Spain. Şi, 
când a reuşit în fine să-i dea afară din oraş pe Montgomery 
Ward şi pe I.O., însemna că se descotorosise de singurii doi 
Snopeşi care erau absolut şi categoric scandaloşi, şi, cel 
puţin pentru moment, singurul alt Snopes care mai activa 
între zidurile oraşului era un băcan angrosist, nu numai tot 
atât de respectabil, dar poate că mai solvabil chiar decât un 


378 


simplu bancher. Aşa c-ai fi zis c-acuma era mulţumit. Da’ nu 
era. Mai trebuia s-ajungă s-o facă pe-o fată (femeie acum) 
care nici măcar fata lui nu era, să-i zică: 

— 'Tăticule, îţi mulţumesc cu recunoştinţă c-ai fost atât de 
bun cu mine. 

Asta da, era o competiţie. Şi nici măcar cu Linda şi, mai 
puţin decât orice, cu procurorul Stevens, pentru că din 
procurorul Stevens mulsese tot ce-avusese nevoie, adică să-l 
facă să-i îngroape nevasta aşa cum trebuie, decent, cu tot 
dichisul, onorabil, fără nimic ţipător, care să facă din 
afacerea asta un spectacol neconvențional. Juca pasienţa lui 
contra Jeffersonului. Parcă-ar fi-ncercat să vadă până unde-o 
să poa’ să meargă, cât o să vrea să suporte, Jeffersonul. Ai fi 
zis că-şi dăduse seama că onorabilitatea lui depindea cu 
totul de Jefferson, dac-o să vrea să-l accepte sau nu, dacă-n 
cele din urmă el - Jeffersonul - o să se deprindă cu gându' că 
nu numai că-l gonise pe Manfred de Spain de la banca lui, 
da' că-i luase şi casa-n care se născuse şi i-o transforma 
acuma să se mute-n ea, şi singuru' lucru care-l mai ameninţa 
era că fata asta, care pân-acuma crezuse fără vorbă că el era 
tatăl ei, să nu dea peste cine ştie ce, de unde să afle că 
lucrurile stăteau altfel. C-ar putea afla printr-o-ntâmplare că 
bărbatul care-n orice caz avea un amestec în sinuciderea 
maică-sii, fie c-o provocase direct sau nu, nu era nici măcar 
el tatăl ei, şi că dacă cineva trebuia să fie responsabil că 
maică-sa s-a omorât, măcar să fie-o rubedenie, nu un străin. 

Aşa c-ai fi zis că primul lucru pe care-o să-l facă după ce s- 
ar mai fi potolit lucrurile după-nmormântare o să fie s-o 
trimită frumuşel undeva-ntr-altă parte, cât mai departe-ar fi 
fost în stare s-o facă el să creadă că vrea ea. Dar, ţi-ai găsit. 
Şi motivu’ pe care l-a dat a fost monumentu'. Şi, desigur, cu 
chestia asta tot procuroru' Stevens era. Vreau să zic că nu 
ştiu cine i-o fi dat procurorului delegaţie să s-amestece-n 
chestia cu monumentu', cine l-a-mputernicit, sau, dacă 
cumva nu şi-a luat-o singur, sau poate c-au ajuns lucrurile- 
aşa c-acuma relaţiile dintre el şi unu' pe care-l cheamă 
Snopes sau, cine ştie, poate că-l cheamă chiar şi Flem 
Snopes (ba nu: era din cauza că pentru el Eula Varner nu 

379 


murise niciodată şi nici n-o să moară vreodată pentru că, da, 
da, ştiam şi asta) să fie ca şi cu ăla pe care-l prinde-o ploaie 
groaznică-n mijlocul câmpului: ce-l mai întreabă cineva dacă 
vrea sau dacă acceptă: îl plouă şi gata. 

În orice caz el a fost - procuroru' - care-a ajutat-o pe 
Linda să scotocească prin casă, prin lucrurile maică-sii până 
ce-au găsit o fotografie potrivită şi-a dat-o - tot procuroru' - 
la mărit, numai capu' - şi-a trimis-o-n Italia la sculptat, să-i 
facă un... da, un medalion pe care să-l fixeze pe faţa 
monumentului şi lui trebuiau să-i trimeată proiectele ca să 
hotărască şi să mai schimbe pe ici, pe colo şi să le trimită- 
napoi la făcut. Şi-ar fi fost dreptu' lui şi voia lui, chiar dacă 
Flem ar fi-ncercat să s-amestece şi să-l oprească, pentru că 
el voia ca monumentu' să fie ridicat acolo pe-unde Flem să 
poată trece prin faţa lui mai des decât avea cineva poftă, 
pentru c-atunci Flem o s-o lase să plece. Da' monumentu' era 
a lu' Flem, pe chestia asta nu-ncăpea vorbă. Flem l-a plătit, 
s-a gândit cel dintâi să-l ridice, i-a făcut planu' şi l-a desenat, 
a hotărât ce mărime şi ce să scrie pe el - modelu' şi mărimea 
literelor - şi o dată măcar n-a pomenit de preţ. Pe chestia 
asta nu-ncape vorbă. Flem a fost. Pentru că şi pentru asta 
venise el la Jefferson şi trecuse prin câte-a trebuit să treacă 
după aia. 

Oh, da, desigur, procuroru' aranjase totul cu plecarea 
Lindei, să poată-n fine să scape; tot de ce depindea era 
monumentul, pentru că Flem îşi dăduse cuvântu' că după aia 
o lasă să plece. Pleca undeva unde-i zicea Greenwich Village, 
la New York; procuroru' aranjase tot, prieteni pe care-i 
cunoscuse la Harvard, care s-o primească la gară şi să aibă 
grijă de ea, s-o instaleze şi tot. 

— E-o universitate? am zis eu. Ca Dealu’ Seminarului la 
noi? 

— Nu, nu, a zis. Adică da. Dar nu în genul ăleia de care 
vorbeşti. 

— Parcă ştiam că-ţi puseseşi în gând să se ducă lao 
universitate. 

— Asta era-nainte, a zis el. Prea s-au întâmplat multe de- 
atunci. Prea multe şi prea repede, mult prea repede. A trecut 

380 


de vârsta universităţii în douăşpa' de ore, acu’ două 
săptămâni. O să trebuiască să se-ntoarcă la ea, poate-ntr-un 
an, în doi. Da' acuma Greenwich Village-i locu' cel mai 
potrivit pentru ea. 

— Ce-i aia, Greenwich Village? am zis. Tot nu mi-ai spus. 

— E-un loc cu nişte hotare care nu se prea bagă-n seamă 
şi făr' de-ngrădiri, unde tineretul de toate vârstele se duce 
să-şi caute visuri. 

— Habar n-aveam pân-acum de-un loc să n-aibă hotare, 
am zis eu. Gândeam că gângănii d-astea poţi vâna p-oriunde. 

— Nu totdeauna. Şi-n orice caz, nu ea. Câteodată ai nevoie 
de-o pădure-ntinsă, bună de vânătoare, un loc unde oamenii 
au mai vânat şi-au mai găsit vânat din care cauţi. Câteodată, 
unii oameni chiar au nevoie de-ajutor ca să-l găsească. 

Vânatu-anume pe care vor ei să-l prindă trebuie-ntâi să şi-l 
facă. Şi pentru asta-i nevoie de doi. 

— De doi ce? am zis. 

— Da, a zis. De doi. 

— Vrei să zici de-un bărbat? 

— All right. Zi-i şi-aşa. N-are importanţă cum îi zici. 

— Păi bine, procurorule, am zis, aşa cum vorbeşti, o 
mulţime de lume, de fapt lume foarte bine, aproape toţi, de 
fapt absolut toţi creştinii noştri cumsecade, oameni cinstiţi şi 
drepţi şi cu frica lui Dumnezeu din tot Jeffersonul şi din toată 
Yoknapatawpha, care pot să spună cu mândrie că-n toată 
viaţa lor, o dată n-au gustat o clipă de plăcere la care să nu fi 
putut sta de faţă, acolo lângă ei şi să-i privească, copilu' cel 
mai fraged şi mai nevinovat, ar zice că-i provocare, că-i 
codoşlâc în toată regula, că-i uneltire diavolească. 

Numai că procuroru' nu râdea. Da’ nici eu. 

— Da, a zis. Aşa-i cu ea. O să-i fie greu. O să trebuiască să- 
i observe, pe mulţi, multă vreme. Pentru că el o să se afle-n 
faţa unei făpturi aproape imposibil de egalat. Va trebui ca el 
să aibă curaj pentru c-o să-i fie fatal, o să fie-un dezastru, 
poate. Asta-i soarta ei. E sortită să sufere şi să-ndure, sortită 
unei singure pasiuni şi-unei singure suferinţe, şi tot restul 
vieţii ei o s-o-ndure, aşa cum unii de la naştere-s sortiţi să fie 
jefuiţi sau trădaţi, sau ucişi. 

381 


Atunci i-am zis: 

— Însoară-te cu ea! Bineînţeles, la asta nu te-ai gândit. 

— Eu? a zis. Liniştit: nici surprins, nici nimic. Ziceam că 
tocmai despre asta vorbim de zece minute. Ea trebuie să-l ia 
pe cel mai bun. Şi chiar şi-atunci va fi imposibil. 

— Însoară-te cu ea, am zis. 

— Nu, a zis. Aşa mi-e scris: să trec p-alături. 

— Adică, să scapi. 

— Nu, nu, a zis. N-o să scap, niciodată. Căsătoria-i în 
permanenţă-n viaţa mea. Soarta mea-i întotdeauna să trec p- 
alături sau, fără primejdie, totdeauna fără primejdie, să 
treacă ea p-alături de mine. 

Aşa că totul era aranjat şi-acuma ce mai trebuia era să-i 
vină din Italia medalionul de marmură, şi el pisa aproape-n 
fiecare zi cu telefoane interurbane şi telegrame în cei mai 
curtenitori şi mai afabili şi mai juridici termeni pe care ţi-i 
puteai dori pe consulu' italian de la New Orleans, ca să-l 
poată fixa pe monument, şi după aia (dac-o fi nevoie) să-l ia 
cu-o mână pe Flem de guler şi să-l vâre-n maşină, să-l ducă 
la cimitir şi să tragă vălu”, şi cu biletu’ Lindei pentru New 
York (l-ar fi plătit tot el şi p-ăsta, dar n-a fost nevoie pentru 
că moş Billy, la urmă, înainte de-a pleca acasă după 
înmormântare, a fost şi-a depus la bancă - nu la Flem: la 
bancă, cu procuroru' Stevens ca executor - o tranşă masivă 
din ce-ar fi alcătuit moştenirea Eulei pe baza testamentului 
ăluia al lui, pe care nu-l schimbase deloc, numai ca să nu 
poţi citi-n el cuvântul Snopes) în cealaltă. 

Aşa c-a trebuit s-aşteptăm. Ceea ce-a fost destul de 
interesant. Vreau să zic că procuroru' avea destule de făcut 
bătând capu' guvernului italian, şi mie tot ce-mi trebuia era 
doar să am ceva la ce să mă uit, să observ, cu condiţia - 
desigur - să fie şi oameni acolo. Ei - Flem şi Linda - mai 
stăteau încă în căsuţa pe care lumea ani de zile după ce-o 
cumpărase o mai credea încă doar închiriată. Cu toate astea, 
Flem şi-a cumpărat destul de repede un automobil. Vreau să 
spun îndată, a lăsat doar să treacă-un răstimp convenabil 
după ce-a ajuns preşedinte; atât cât să nu zici c-a răsturnat 
Moş Crăciun toate darurile deodată. Nu un automobil 

382 


scump: doar bun, nici mare, nici mic, exact cât să nu bată la 
ochi, de-un negru frumos şi cuviincios, tot aşa ca să nu-l bagi 
în seamă şi a-nvăţat chiar să-l conducă, pentru că poate că 
era chiar obligat acuma, că-n fiecare după-amiază după ce 
se-nchide banca o să trebuiască să se ducă să vadă cum 
merg dulgherii cu treaba la noua lui casă (o să aibă coloane- 
n faţă, vreau să zic nişte coloane mari de tot, aşa că şi unu’ 
care n-a văzut coloane-n viaţa lui să nu mai aibă nici o- 
ndoială despre ce-i vorba, ca-n fotografiile unde iubita 
confederatului în rochie cu crinolină şi cu-o floare de 
magnolia-n mână îşi ia adio de la confederatul ei iubit gata 
să-ncalece să se ducă-n armata generalului Grant) şi Flem va 
trebui să conducă singur, pentru că, deşi Linda-nvăţase 
imediat să conducă şi chiar conducea din când în când, şi, cu 
toate că pe femei le-nteresează făcutu' caselor şi 
transformatu' lor, indiferent a cui e casa, aşa cum pe păsări 
le-nteresează cuiburile, şi, cu toate că-n prima după-amiază 
l-a dus pân-acolo să vadă casa, ea n-a vrut să intre-năuntru şi 
după prima dată nu l-a mai dus niciodată. 

Da', cum am mai zis, aveam toţi treburi sau, oricum, eram 
ocupați, sau cel puţin ne interesa, aşa că puteam s-aşteptăm. 
Şi, fireşte, are şi-aşteptatu' un sfârşit dacă ai răbdare s- 
aştepţi cât trebuie. Aşa că-n cele din urmă a venit şi 
medalionu'. Se făcuse octombrie acum, o parte frumoasă a 
anului, una din cele mai frumoase. Bineînţeles că la gară, să- 
l scoată, procuroru' s-a dus, cu toate că-s sigur că 
transportu’ Flem l-a plătit, pentru simplul motiv că 
procuroru' n-ar fi avut răbdare s-aştepte ca funcţionaru' să-i 
facă socoteala, mânând din urmă, parc-ar fi fost două gâşte, 
pe cei doi negri care-l cărau înfăşurat în paie şi-nchis într-o 
ladă de lemn bătută-n cuie de-a lungul peronului, până la 
maşina lui. Şi-n cele trei zile care-au urmat, biroul lui, dacă-l 
vedea ai fi zis că-l vedea din zbor, de la distanţă când se- 
ntâmpla să treacă. Şi-a fost un noroc că nu s-a-ntâmplat pe- 
acolo vreo bandă de briganzi, tâlhari la drumul mare sau 
antreprenori sau simpli avocaţi, să dea-n timpul ăsta un atac 
financiar organizat asupra Yoknapatawphei, pen' c-atunci 
Yoknapatawpha ar fi trebuit să se descurce singură, cum ar 

383 


fi dus-o capu', făr' de-ajutoru' procurorului ei. Pen’ că el 
avea zidarii gata angajaţi şi aşteptând, şi foarte probabil că 
şi cu mortaru' gata făcut, chiar dinainte de-a fi sosit 
medalionu'; într-o dimineaţă l-am prins chiar, am pus mâna 
pe uşa maşinii şi-am zis: 

— Vin şi eu cu dumneata pân’ la cimitir. Şi el doar ce s-a- 
ntins, cu motoru' gata ambreiat şi ambalat şi mi-a dat mâna 
la o parte şi-a zis: 

— Dă-te din drum! Şi-a plecat, aşa că m-am urcat în birou, 
că uşa-n orice caz nu era-ncuiată niciodată, chiar când era 
plecat cea mai mare parte din timp, şi-am deschis sertaru' 
de jos, unde ţinea sticla, da' nici miros de whiskey măcar nu 
mai rămăsese-n ea. Aşa c-am aşteptat în stradă pân-au ieşit 
copiii de la şcoală şi-n fine-am dat de băiat, de Chick, şi i-am 
zis: 

— N-are unchiu' dumitale ceva whiskey p-acasă, p- 
undeva? Şi el a zis: 

— Nu ştiu. Să mă uit. Vrei să torn puţin în ceva şi să-ţi 
aduc? Şi i-am zis: R 

— Nu. Nu-i trebuie puţin. li trebuie-o sticlă-ntreagă, dacă-i 
destul de mare şi destul de plină. Ad-o toată; eu rămân aici 
să-l aştept. 

P'orm-au isprăvit monumentu', bun să treacă Flem să-l 
vadă, şi el - procuroru' - mi-a trimis vorbă şi mie, scurt, 
tăios, ca un general gata să ia cu asalt un oraş: 

— Fii la birou la trei jumate, să-l putem lua pe Chick. 
Trenul pleacă din Memphis la opt, aşa că n-avem timp de 
pierdut. 

Aşa c-am fost. Numai n-a fost deloc în birou, pen’ că era 
gata-n maşină, cu motoru-n mers, când am ajuns. 

— Ce tren la opt şi-ncotro şi-al cui? am zis. 

— Al Lindei, a zis. Sâmbătă dimineaţa-i la New York. Are 
totu-mpachetat şi-i gata de plecare. O duce Flem cu maşina 
lui la Memphis, îndată ce terminăm. 

— Flem o trimite? am zis. 

— De ce nu? a zis el. 

— Nu-i fata lui? La urma urmei eşti dator să faci ceva şi 
pentru copilul tău, chiar dacă nu-i din vina ta. Urcă-te! a zis. 

384 


Uite-l pe Chick. 

Aşa că ne-am dus acolo la cimitir şi uite-l - tot o coloană, 
nu se vedea deloc cât îl costase pe Flem Snopes pen’ că se 
vedea altceva, se vedea exact cât făcea el pentru Flem 
Snopes, aşa cum stătea acolo-n mijlocu' lotului c-un singur 
mormânt, la capu’ acelui singur mormânt cu ţăr'na încă 
proaspătă, arătând - piatra, marmura - mai albă decât însuşi 
albul în soarele cald de octombrie pe galbenul strălucitor şi 
pe roşul, şi pe purpuriul nucilor şi oţetarilor, şi eucalipţilor, 
şi stejarilor, foc ţâşnind pe verdele sumbru al cedrilor. Şi 
p'ormă a doua maşină cu el şi cu Linda pe locurile din spate 
şi cu şoferul negru care-o să-i ducă la Memphis, în faţă cu 
valizele (noi şi ele, toate), una peste alta, pe locul de-alături; 
sosi şi se opri, el rămânând locului cu pălăria aia neagră a 
lui arătând tot nou-nouţă, de parc-ar fi fost de împrumut, şi 
cu cravata minusculă, care n-arătase şi n-o s-arate niciodată 
decât nouă, mestecându-şi agale şi ne-ntrerupt tutunul; şi 
fata şezând lângă el acolo ţeapănă şi nemişcată şi cu 
spinarea fără măcar s-atingă spatele scaunului, într-un fel de 
costum de voiaj de culoare închisă şi cu pălărie cu un voal 
mic şi cu mănuşi albe în mâinile nemişcate, crispate parcă, 
pe genunchi, fără să se uite o dată, o dată măcar la 
monumentu' de piatră cu medalionu' de marmură pe el, pe 
care-l alesese procuroru' şi care la-nceput ai fi zis că nu 
seamănă deloc cu Eula, că n-a semănat niciodată cu nimeni 
de nicăieri până când vedeai c-ai greşit, pentru că ea 
niciodată n-arătase ca alte femei, arătase ca o femeie de 
care orice bărbat care-avea norocu' să fie bărbat zicea: „Da, 
asta-i ea. Am cunoscut-o acum cinci ani, sau zece ani, sau 
cinzeci de ani, şi-ai fi crezut că pân-acuma-mi câştigasem 
dreptu' să nu mai trebuiască să-mi aduc aminte de ea”, şi 
dedesubt erau săpate literele pe care el însuşi - şi de data 
asta nu de procuror e vorba - le-alesese: 


EULA VARNER SNOPES 
1889 - 1927 


O soție virtuoasă este o coroană pentru soțul ei. 
Copiii ei cresc şi-o numesc preafericita 


385 


Şi el, şezând acolo şi mestecând domol şi ne-ntrerupt, şi ea, 
ţeapănă şi nemişcată ca un stâlp lângă el, fără să se uite la 
nimic, şi pumnii ei ca două mingi albe în poală. Atunci se 
mişcă el. Se aplecă puţin şi scuipă pe fereastră, şi-apoi se 
lăsă pe spate în scaun. 

— Poţi să-i dai drumu”, a zis. 


386 


24 
CHARLES MALLISON 


Aşa că maşina a pornit. Atunci m-am întors şi voiam să 
mă-ndrept spre maşina noastră, când Ratliff a zis în spatele 
meu: 

— Stai puţin. Ai o batistă curată? Şi m-am întors şi l-am 
văzut pe unchiu' Gavin pornind, depărtându-se de noi cu 
spatele la noi, nu ducându-se undeva: doar aşa, mergând 
fără rost, până când Ratliff mi-a luat batista din mână şi l-am 
ajuns. Dar îşi revenise-ntre timp; a zis: 

— Ce s-a-ntâmplat? Apoi a zis: Ei, hai să ne-ntoarcem. Voi, 
măi băieţi, sunteţi liberi să hoinăriţi toată ziua dacă vă place, 
da' eu la urma urmei sunt în slujba regiunii, aşa că trebuie 
să stau pe-aproape de birou, că, dac-o vrea careva să facă 
vreo crimă contra ei, să aibă de unde mă lua. 

Aşa că ne-am urcat în maşină şi-am pornit să ne-ntoarcem 
în oraş. Numai c-acuma vorbea despre rugby, şi-mi zicea: 

— De ce nu te scuturi niţel de kindergarten-ul tău, să treci 
în cursul superior, ca să poţi intra-n echipă? O să am nevoie 
de cineva cunoscut acolo, pentru că cred că-mi dau seama 
acuma de ce merge prost treaba în rugby, aşa cum se joacă 
azi. Şi-ncepând cu asta a vorbit şi-a tot vorbit, şi a-nceput 
chiar să sucească volanul într-o parte şi-n alta cu amândouă 
mâinile, ca să ne explice ce voia să spună; cum beleaua la 
rugby era că numai un iniţiat putea pricepe jocul, pentru că 
nimeni altul nu putea să-i urmărească fazele; cum la baseball 
toată lumea stătea locului şi nu se mişca decât mingea, aşa 
că puteai vedea ce se petrece. Dar la rugby, şi mingea, şi 
toată lumea se mişcă-n acelaşi timp, şi nu numai asta, dar 
totdeauna-n grămadă, în învălmăşeală, cu mingea ascunsă la 
mijloc, aşa că nici măcar nu ştiai la cine-i, ce să mai vorbim 
la cine-ar fi trebuit să fie; fără să mai punem la socoteală că 
mingea era de culoarea ţărânei şi că toţi jucătorii se 
tăvăleau şi se rostogoleau în noroi şi-n ţărână, până ce- 


387 


ajungeau toţi o culoare; şi-aşa mai departe, gesticulând cu 
amândouă mâinile şi Ratliff şi cu mine strigând: 

— Vezi la volan! Vezi la volan! Şi unchiu' Gavin zicându-i 
lui Ratliff: 

— Nu eşti de părere sau susţii tocmai contrariul, desigur 
sau orice-ai spune. Şi Ratliff care zicea: 

— Dar nu, niciodată. Sau: Nu, n-am zis. Sau: Nici măcar n- 
am pomenit de rugby. Până ce în fine, el - Ratliff - către 
mine: 

— Ai găsit sticla? 

— Nu dom'le, am zis. Cred c-a băut-o tata. Şi domnu’ 
Gowrie n-aduce alt coş decât duminică seara. 

— Opreşte-aici, să cobor, a zis Ratliff către unchiu' Gavin. 

— Ce? 

— Cobor aici, a zis Ratliff. Vă găsesc sus, îndată. 

Aşa că unchiu' Gavin a oprit ca să coboare Ratliff (tocmai 
ajunsesem în piaţă) şi-apoi am pornit din nou, unchiu' Gavin 
începând din nou să vorbească sau continuând să vorbească 
pentru că nu se oprise decât atât cât să-i zică: „Ce?” lui 
Ratliff. Şi a parcat maşina, şi s-a urcat în birou şi tot mai 
vorbea, aceleaşi prăpăstii, de nu ştiai niciodată dacă n-aveau 
niciun sens sau nu, şi-a luat una din lulele din castronaş, şi-a 
început să se uite-n jur pe birou, până ce m-am dus şi i-am 
împins înainte borcanul cu tutun, şi s-a uitat la borcan, şi-a 
zis: 

— Ah, da, mulţumesc! Şi a pus luleaua jos, vorbind mai 
departe. Apoi a venit Ratliff şi s-a dus la răcoritor, şi a luat 
din dulăpior un pahar şi-o linguriţă, şi zaharniţa, şi-a scos de 
sub cămaşă o sticlă de-o jumate de whiskey - unchiu' Gavin 
vorbea mereu - şi a făcut un grog şii l-a întins. 

— Ia, a zis. 

— Ah, îţi mulţumesc foarte mult, a zis unchiu' Gavin. Arată 
fain. Arată grozav. 

Dar nu l-a atins. Nu l-a luat nici măcar după ce Ratliff l-a 
pus pe birou, unde cred că mai era şi-a doua zi dimineaţă, 
când Clefus a venit să măture biroul şi l-a găsit, şi probabil 
că pusese mâna pe pahar gata să-l verse, când s-a oprit la 
timp să-l miroasă, sau să vadă ce-i, sau în orice caz să-l bea. 

388 


Şi-acuma unchiu' Gavin apucase luleaua din nou şi şi-o 
umpluse şi se scotocea prin buzunare şi Ratliff i-a-ntins un 
chibrit şi unchiu' Gavin s-a oprit din vorbit şi s-a uitat la el şi 
a zis: „Ce?” Apoi a zis: „Mulţumesc” şi a luat chibritul şi l-a 
frecat de marginea biroului lui pe dedesubt şi l-a stins cu 
grijă şi l-a pus în scrumieră şi a pus şi luleaua în scrumieră şi 
şi-a împreunat mâinile pe birou şi i-a zis lui Ratliff: 

— Aşa că poate c-ai să-mi spui dumneata pentru că, pe 
viaţa mea, eu nu pot să-mi imaginez. De ce-a făcut-o? De ce? 
Pentru că, în general, pe femei nu le interesează faptele, 
dacă se potrivesc; numai bărbaţii nu se sinchisesc nici de doi 
bani dacă se potrivesc sau nu, pe cine-l doare, pe câţi îi 
doare, numai să doară, să doară-n lege. Aşa că vreau să-ţi 
cer dumitale părerea. Te pricepi la femei, vânturi tot ţinutul 
cât e ziua de mare, eşti în mijlocul lor, din salon în salon de 
dimineaţă până seara, mare şi tare, elegant şi mieros şi bine- 
venit, parc-ai fi un afurisit de rus... Şi se opri, şi Ratliff zise: 

— Ce? Ce rus? Unde rus? 

— Am zis rus? a făcut unchiu' Gavin. Nu, nu, altceva am 
zis, am zis: De ce? Durerea, chinul unei fete... dar fetelor le 
place chinul şi durerea, şi afară de asta, pot trece peste ele. 
Trec peste ele. Şi asta doar la o săptămână înainte de 
aniversarea ei, natural, dar la urma urmei Flem e de vină: de 
vină c-a ratat, pentru o săptămână, ceva atât de frumos cum 
e a nouăsprezecea aniversare a unei fete. Şi lăsând toate 
astea la o parte, n-a zis cineva că fetelor le place durerea şi 
chinul? Nu, nu, ce-am vrut eu să zic e: „De ce? Şedea 
uitându-se la Ratliff: De ce? De ce-a trebuit să facă asta? De 
ce? Ce păcat! Teribil păcat! Să irosească totul, când ea n- 
avea dreptul să irosească, n-avea dreptul să distrugă, pentru 
că-i mult prea de preţ, prea bucura pe mulţi, prea era puţină 
lume ca să poţi irosi, nimici, arunca, să faci să dispară. Se 
uită la Ratliff: Spune-mi, de ce? 

— Poate că-i era lehamite, a zis Ratliff. 

— Lehamite, a zis unchiu' Gavin. Apoi a spus din nou, nu 
tare: „lehamite”. Şi-atunci a fost când a-nceput să plângă, 
şezând drept în scaunul lui de la birou, cu mâinile- 
mpreunate pe birou, fără măcar să-şi acopere faţa: Da, a zis. 

389 


Îi era lehamite. Iubea, ştia să iubească. Era făcută pentru 
dragoste, să dea şi să primească dragoste. De două ori a 
încercat şi, din nenorocire, de două ori n-a izbutit să 
găsească un om destul de puternic s-o merite, s-o câştige, să 
fie demn de ea sau măcar destul de curajos ca să primească: 
Da, a zis, şezând şi plângând fără să-ncerce să-şi ferească 
faţa de noi; fireşte, îi era lehamite. 


Un singur lucru încă. Într-o dimineaţă - era din nou vară 
acum, iulie - trenul care pleacă din New Orleans spre nord 
s-a oprit, şi primul om să coboare era de obicei îngrijitorul 
negru - nu îngrijitorii de la vagoanele Pullman, ăia erau 
totdeauna-n coada trenului, rar dacă-i vedeam, ci cel de la 
vagoanele fără paturi, din capul trenului - cobora şi se 
fâţâia, fudul, stând de vorbă cu zilierii şi cu alţi negri care s- 
adunau totdeauna să vadă un tren de călători. De data asta 
însă a coborât chiar conductorul, aproape c-a sărit înainte 
de-a se fi oprit bine trenul, cu frânarul alb după el, călcându- 
i pe urme îngrijitorul n-a coborât deloc: doar capul şi l-a scos 
pe fereastră, pe la mijlocul vagonului. 

Apoi au coborât patru vietăţi, vreau să zic copii. Cea mai 
înaltă era o fată, dar n-am să ştiu niciodată dacă era şi cea 
mai mare sau numai cea mai înaltă, apoi doi băieţi, toţi trei 
în salopete, apoi unul mititel, într-un fel de rochiţă dintr-o 
singură bucată care-i ajungea la călcâie, ca o cămaşă 
bărbătească, făcută dintr-un sac de făină sau dintr-o bucată 
de foaie de cort. Pe pieptul fiecăruia era prinsă cu sârmă o 
etichetă de francare pe care sta scris cu creionul. 


Expeditor: BYRON SNOPES, EL PASO, TEXAS 
Destinatar: Mr Flem Snopes, Jefferson, Mississippi 


Dar Mr Snopes nu era de faţă. Avea treabă, era bancher 
acum şi epitrop al bisericii baptiste, locuind văduv şi solitar 
în fosta casă a lui De Spain, pe care o transformase într-o 
reşedinţă în stil colonial sudist de dinaintea războiului; aşa 
că nu era de faţă să-i primească. Venise Dink Quistenberry. 
El se-nsurase cu una din surorile sau nepoatele, sau ceva în 

390 


fine, ale domnului Snopes, de la Moşia Franţuzului, şi când 
Mr Snopes l-a trimis pe I.O. înapoi la ţară, Quinstenberryii 
au venit la oraş ca să cumpere sau să arendeze, sau în orice 
caz să ţină hotelul Snopes, care acuma nu mai era hotel 
Snopes, era hotel Jefferson, cu toate că de stat acolo tot 
negustorii de vite stăteau şi juraţii claustraţi de tribunalul 
itinerant. Ce vreau să zic e că Dink era destul de în vârstă ca 
să fie cumnatul domnului Snopes sau ce i-o fi fost, dar era 
genul de om căruia nu-ţi vine să-i zici domnule. 

El era de faţă; socot că-l trimisese Mr Snopes. Şi când i-a 
văzut socot c-a avut exact aceeaşi impresie pe care am avut- 
o şi noi când i-am văzut, şi pe care trebuie s-o fi avut şi 
conductorul şi frânarul şi îngrijitorul de când plecase trenul 
din New Orleans, unde pare-se că se urcaseră. Că nu 
semănau a oameni, semănau a şerpi. Dar poate c-am folosit 
un cuvânt prea tare. În orice caz, a copil nu semănau; dacă 
era pe lume ceva cu care nu semănau, erau copiii, c-aveau 
nişte feţe pământii şi-un păr negru parcă le pusese cineva un 
castron pe cap şi le tăiase părul după marginea castronului 
c-un cuţit ştirb, şi nişte ochi de-un negru absolut şi absolut 
neclintiţi, că după aia nimeni din Jefferson (şi din 
Yoknapatawpha) n-a pretins vreodată că-i văzuse clipind. 

Nu ştiu cum o fi vorbit Dink cu ei, pentru că conductorul 
apucase să povestească tuturor care voiau să-l asculte (şi se 
strânse lume o mulţime între timp) că nu vorbeau nicio limbă 
sau ceva să semene, sau despre care să fi auzit el vreodată, 
şi că să aibă grijă, că unul dintre ei avea un cuţit cu resort 
cu lama lungă de-o palmă, nu ştia care dintre ei şi el 
personal nici gând n-avea să-ncerce să afle. Dar în orice caz 
Dink i-a urcat în maşină şi trenul a plecat. 

Poate că la fel făceau şi pe la diversele magazine, sau cel 
puţin la Christian cu Skeets McGowan, pentru că nicio 
săptămână nu trecuse şi se duceau la Christian la drugstore 
toţi patru (totdeauna erau toţi patru, de parcă felcerul care-i 
adusese pe lume şi-i separase de mamă îi legase fiecăruia 
cordonul ombilical, după ce-l tăiase, de cel născut înaintea 
lui. Pentru că între timp se aflase ai cui erau: ai lui Byron 
Snopes, cu o piele roşie din tribul de Apaşi Jicarilla din Old 

391 


Mexico) şi după două minute ieşeau mâncând fiecare câte un 
cornet de îngheţată. 

Erau totdeauna-mpreună oriunde-n oraş sau prin jurul lui, 
la orice oră din zi, până ce-am descoperit că şi la orice oră 
din noapte; într-una din nopţi pe la două i-a prins Otis 
Harker ieşind în monom din dosul halei de îmbuteliat Coca- 
Cola; Otis zicea că nu-şi dădea seama cum dracu' făcuseră 
de intraseră, pentru că nicio uşă nu era deschisă, niciun 
geam spart, dar mirosea de la cinci-şase paşi a sirop cald de 
Coca-Cola prelins pe cămaşa de noapte sau pe rochiţa de 
sac, sau de ce-o fi fost, a ăluia mic. Pentru că mai mult nu s-a 
apropiat; zicea c-a strigat la ei să se ducă acasă la Snopes, 
adică la hotel Jefferson, dar ei stăteau locului uitându-se la el 
şi, zicea el, n-avusese de gând să le facă nimic: numai să-i 
convingă s-o ia din loc, pentru că nici nu-nţelegeau ce le 
zicea. Aşa c-a ridicat braţele şi le-a agitat, ca şi cum ar fi 
vrut să-i gonească, dar a avut noroc că s-a oprit la timp, că-n 
mâna unuia apăruse lama de cuţit lungă de-o palmă, aşa de 
repede, că nici n-a văzut de unde-a apărut, şi-n clipa 
următoare dispăruse-atât de repede că nici n-a putut să-şi 
dea seama care dintre cei trei în salopete - fata sau cei doi 
băieţi - o avusese-n mână; atunci a fost când Mr Connors s-a 
dus la Dink Quistenberry a doua zi dimineaţă şi i-a spus să 
nu-i mai lase noaptea pe străzi. 

— Încearcă, a zis Dink. Încearcă dumneata. Nu-i mai lăsa 
dumneata pe stradă sau nu-i mai lăsa oriunde. Ai de la mine 
autorizaţie deplină. Îţi mulţumesc chiar! 

Aşa c-atunci când s-a-ntâmplat chestia cu câinele, nici 
măcar Mr Hub Hampton nu s-a apropiat de ei mai mult de- 
atât. Cu câinele, uite ce-a fost. Se pavau străzile din 
Jefferson acum, şi începuseră să se mute-n oraş familii noi, 
ingineri şi antreprenori şi alţii, cum fusese şi cu băieţelul 
Riddell, de pe urma căruia ne-alesesem cu-o vacanţă acum 
doi ani. Una din familiile astea n-avea copii, dar avea un 
Cadillac şi nevasta avea un câine care costase, ziceau eu, 
cinsute de dolari, unicul câine mai scump de cinzeci de 
dolari afară de pointerii şi setterii de concurs (şi un Airedale 
de valoare pentru vânătoarea de urşi, pe care-l chemase 

392 


Lion şi fusese-al maiorului De Spain, tatăl domnului De 
Spain şi despre care vânătorii din Mississippi mai vorbeau şi 
astăzi) pomenit vreodată-n Jefferson, ce să mai zicem de 
văzut - un pechinez cu o plăcuţă de aur la zgardă cu numele 
scris pe ea, care probabil că nici nu-şi dădea seama că-i 
câine, şi mergea cu Cadillac-ul şi rânjea prin fereastră, nu 
numai la câini, ci şi la oameni, şi mânca un fel de carne 
specială, pe care-o comanda anume măcelarul lui Wall 
Snopes, tocmai de la Kansas City, că pentru oameni era prea 
scumpă. 

Într-o bună zi a dispărut. Nimeni nu ştia cum, pentru că 
atunci când nu rânjea din fereastra Cadillac-ului, rânjea din 
fereastra casei lui - adic-a lor. Dar de dispărut dispăruse şi 
nu cred să se fi văzut pe altundeva vreodată o femeie-n halu- 
n care era Mrs Widrington, cu recompense anunţate-n toate 
jurnalele din Memphis şi din Mississippi de nord, şi din 
Tennessee de vest, şi din Arkansas de est, şi Mr Hampton, şi 
Mr Connors, care nu mai erau în stare să-nchidă noaptea 
ochii de telefoanele ei, şi omul de la asigurări la fel (viaţa lui 
- a câinelui - era asigurată şi ea, aşa că erau poate mai mulţi 
oameni asiguraţi în Jefferson decât câini, dar şi oameni 
neasiguraţi erau mai mulţi decât câini în Jefferson) şi te 
puteai pomeni la orice oră din zi sau din noapte cu Mrs 
Widrington că-ţi intră-n curtea din dos întrebând, strigând 
ce crede Aleck Sander sau ce cred eu despre Yow! Yow! 
Yow! până când unchiu' Gavin ne-a spus că-l chema Lao Ţzi 
după un poet chinez de demult. Până când, într-o bună zi, cei 
patru indieni Snopes ieşeau de la drugstore de la Christian şi 
cineva care tocmai trecea pe stradă a strigat: 

— Uite! arătând cu degetul. 

Era zgarda cu plăcuţa de aur cu numele. O purta ăl' mic la 
gât peste cămaşa de noapte. Mr Connors a venit repede şi-a 
trimis după Mr Hampton tot aşa de repede. Şi-atunci a fost 
când Mr Hampton nu s-a apropiat mai mult de ei şi cred că 
noi toţi ne gândeam cum arăta: la ce porcărie s-ar face pe 
trotuar dacă s-ar apropia cu burtoiul lui prea mult de cuţit 
fără să-şi dea seama. Şi cei patru indieni Snopes, sau Snopes 
indieni, cum o fi corect, nu mai ştiu, stăteau în şir uitându-se 

393 


la el; n-arătau periculoşi, n-arătau în niciun fel; nu chiar 
nişte mieluşei, şi nimeni n-ar fi zis că prietenoşi, dar nici 
periculoşi, în sensul în care n-arată amenințătoare patru 
bricege închise: n-arată mortale. Până ce Mr Hampton a zis: 

— Ce fac ăştia, când nu mănâncă îngheţată p-aici sau nu 
sparg fabrica de Coca-Cola, la două noaptea? 

— Au un fel de tabără sau de adăpost, sau cum vrei să-i 
zici, într-o peşteră pe care şi-au săpat-o singuri în şanţul ăla 
mare din dosul şcolii, a zis Mr Connors. 

— Te-ai uitat ce-i pe-acolo? a zis Mr Hampton. 

— Desigur, a zis Mr Connors. Nu-i nimic, câteva fleacuri şi 
oase, şi drăcii cu care se joacă. 

— Oase? a zis Mr Hampton. Ce oase? 

— Oase, a zis Mr Connors. Oase de pui, oase de cotlete, 
rămase de la mâncare cred. 

Aşa că Mr Hampton s-a dus şi s-a urcat în maşina lui, şi 
Mr Connors într-a lui, care era cu far roşu şi sirenă, şi s-au 
mai urcat şi alţii, câţi au încăput, şi cele două maşini au 
pornit spre şcoală; noi ceilalţi ne-am dus pe jos, pentru că 
voiam să vedem dacă Mr Hampton cu burta lui o să-ncerce- 
ntr-adevăr să coboare-n şanţ, şi dac-o să coboare cum o să 
iasă. A coborât: i-a arătat Mr Connors unde-i peştera, dar l-a 
lăsat să coboare el întâi pentru că doar era şeriful; s-a dus 
până la grămăjoara de oase de lângă focul stins şi le-a 
răsturnat cu vârful piciorului şi pe urmă a tras câteva 
deoparte. Pentru că era vânător, vânător straşnic, priceput 
şi la capcane, dă-i crescuse burta, nu mai putea trece prin 
hăţişuri. 

— Iată-vă câinele, a zis. 

Şi asta-mi aduce aminte de ziua, sunt cinci ani de-atunci, 
când eram cu toţii la masă şi maşina de curse a lui Matt 
Lewitt trecea pe stradă, şi tata i-a zis lu' unchiu' Gavin: 

— Ce zgomot miroase p-aici? 

Numai că afacerea domnului Snopes cu alama de la uzina 
electrică fusese-nainte de-a mă fi născut eu: în birou la 
unchiu' Gavin, atunci dimineaţa, erau Mrs Widrington şi 
omul de la asigurări, pentru că viaţa căţelului fusese 
asigurată numai la boală şi la accident, sau la caz de forţă 

394 


majoră, şi omul de la asigurări pretindea (cred că era de 
destulă vreme-n Jefferson ca să fi stat de vorbă cu Ratliff; 
orice străin, dacă stătea-n oraş o juma de zi, nu o 
săptămână-ntreagă, cu siguranţă că vorbea cu Ratliff) că 
patru făpturi jumate Snopes, jumate indieni Apaşi Jicarilla 
nu îndeplineau niciuna din aceste condiţii, aşa că 
răspunderea cădea pe Jefferson, care devenea susceptibil a 
fi acţionat în justiţie. Aşa că despre Mr Snopes şi despre 
alama lipsă auzisem de la unchiu' Gavin, dar mi-am adus 
aminte de zisele tatii de-atunci, c-acuma eram de faţă: 

— Ce zgomot miroase p-aici? când a intrat Mr Snopes şi 
şi-a scos pălăria, şi-a zis „Neaţa”, fără să se adreseze cuiva 
anume, şi-apoi către omul de la asigurări: 

— Cu cât era asigurat? 

— Câine de rasă, cu pedigree complet, domnu’ Snopes. 
Cin's'te de dolari, a zis omul de la asigurări. Şi Mr Snopes 
(omul de la asigurări se sculase-n picioare şi-i oferise 
scaunul, împingându-l până lângă birou) se aşeză şi scoase 
un formular de cec din buzunar, şi-l completă cu suma, şi-l 
împinse pe birou, în faţa lu' unchiu' Gavin, şi se ridică 
zicând: 

— “'Neaţa, fără să se adreseze cuiva anume şi-şi puse 
pălăria pe cap, şi ieşi. 

Numai că nu s-a oprit aici. Pentru c-a doua zi indienii lui 
Byron Snopes plecaseră. A venit Ratliff şi ne-a spus. 

— Da, da, desigur, a zis. I-a expediat Flem în sat. Niciuna 
din bunici, vreau să zic din nevestele lu’ I.O. n-a vrut să-i ia, 
da’ pân’ la urmă Deewit Binford - Dewitt Binford se-nsurase 
c-o alta din fetele Snopes. Locuiau aproape de prăvălia lui 
Varner - i-a primit. C-o-nvoială: ca toţi Snopeşii să dea câte-o 
cotă pro rata să-i asigure lui Deewit un dolar de cap pe 
săptămână, cu condiţia, fireşte, că rezistă o săptămână. Da' 
normal că primii patru dolari au fost cu banii-nainte, un fel 
de arvună-ai putea zice. 

Aşa a fost. Vreau să zic cam o săptămână. lar a venit 
Ratliff; era dimineaţa. 

— Am terminat-o şi cu Moşia Franţuzului ieri la prânz; şi- 
acuma scapă tinutu’ de ei. Suntem cu toţii-acolo la gară-n 

395 


momentul de faţă, cu fraht, cu etichetă, cu drumu-plătit cu 
tot, şi-aşteptăm pe Douăştrei direcţia sud sau orice alt tren 
cu legătură cu El Paso, Texas sau ceva p-aproape - 
povestindu-ne-n plus şi asta: O combinaţie, ai putea zice, de 
interes ştiinţific şi, cum îi spune...? Până ce unchiu' Gavin a 
zis antropologic: 

— De coincidenţă antropologică, da; ăşti' patru americani 
pe cale de dispariţie erau gata-gata să cureţe-un alb dacă n- 
ar fi sărit la timp mama lui Doris Snopes şi câţiva vecini. 

Şi ne-a povestit: cum când Dewitt Binford i-a dus acasă a 
descoperit că nu vor cu niciun preţ să doarmă-n pat; au tras 
pătura jos pe duşumea şi s-au culcat pe ea la rând şi a doua 
zi dimineaţa el şi nevastă-sa au constatat că desfăcuseră şi 
patul şi rezemaseră bucăţile de perete într-un colţ, să nu le 
fie-n drum; şi că n-auziseră absolut nimic în tot timpul ăsta. 
El - Dewitt - zicea că asta l-a neliniştit la-nceput, chiar 
înainte de-a apuca să fie-ngrijorat cu ăl' mic: nu-i auzeai; nici 
nu ştiai dacă-s în casă sau nu-s, când intraseră sau când 
ieşiseră; puteau foarte bine să fie şi la tine-n dormitor în 
întuneric, zgâindu-se. 

— Atunci a făcut o-ncercare, a zis Ratliff. S-a dus pân’ la 
Tull acasă şi i-a cerut lu' Vernon lanterna lui electrică şi-a 
aşteptat pân' pe la miezul nopţii, şi zicea că-n viaţa lui nu se 
mişcase mai încet, prin hol pân la uşa odăii, silindu-se nici 
măcar să nu răsufle dac-o putea; făcuse dinainte, nişte găuri 
în tăblia uşii, aşa c-atunci când şi-o-ndrepta pe pipăite 
lanterna spre ei, lumina să bată drept în locu' unde-ar trebui 
să fie ăle două capete de la mijloc, jos pe saltea; şi iar şi-a 
ţinut răsuflarea ascultând pân’ a fost sigur că nu s-aude 
niciun zgomot, nimic şi-a aprins lanterna. Şi a văzut alea 
patru perechi de ochi larg deschişi căscându-se la el. 

— Şi zicea Deewit c-ar fi vrut să renunţe, atunci. Da’ àl 
mic nu-i mai dădea pace deloc. Numai că nu ştia ce să facă, 
pen’ că şi lui îi spuseseră de chestia cu cuţitu'; cu toate că 
de văzut nu l-a văzut niciodată. Atunci şi-a adus aminte de 
pilule, de sticluţa cu pilulele de opiu-n stare să-ţi doboare 
omu' jos, pe care doctoru' Peabody i le dăduse lu’ madam 
Deewit, când a făcut explozie lampa de la clocitoare şi i-a ars 

396 


aproape tot păru' de la frunte-n sus, şi a luat opt pilule şi a 
cumpărat patru sticle de suc de la prăvălie şi a pus câte 
două-n fiecare sticlă şi a pus capsulele la loc ca-nainte şi a 
ascuns sticlele exact acolo unde şi-a făcut el socoteala c-o să 
aibă ei mai mult de căutat ca să dea peste ele. Şi p'ormă 
când s-a-ntunecat alea patru sticle dispăruseră şi iar a 
aşteptat, să fie sigur c-a avut timp să-şi facă efectul şi a luat 
lanterna lu' Vernon şi a trecut holul şi s-a lăsat în patru labe 
şi s-a târât spre saltea - acuma ştia din experienţă exact 
locul pe saltea unde dormea sau în orice caz zăcea ăl mic - şi 
o mână a-ntins-o şi a găsit uşor tivul cămăşii ăleia de noapte 
şi-n mâna ailaltă ţinea lanterna gata s-o aprindă. 

— Şi când ne-a povestit ce-a păţit plângea de-a binelea, nu 
atât de spaimă cât pur şi simplu că nu-i venea să creadă. 
„Nu-i făceam nimic, zicea. N-aveam de gând să-i fac niciun 
rău. Tot ce voiam era să văd care-i...” 

— Care era? a zis unchiu' Gavin. 

— Tocmai asta povestesc şi eu, a zis Ratliff. N-a apucat 
nici măcar s-aprindă lanterna. A simţit ca două şfichiuiri 
subţiri de foc, câte unul pe fiecare obraz; zicea că-n timpul 
ăsta fugea de-a-ndărătelea-n patru labe spre uşă şi-şi dădea 
seama că n-o să aibă timp nici măcar să se-ntoarcă, ce vorbă 
să se mai ridice-n picioare şi s-o şteargă şi să mai închidă şi 
uşa după el; şi când a apucat s-ajungă-napoi în odaie la el şi 
la madam Deewit credea că n-o să aibă timp s-o-nchidă nici 
p-aia, decât c-a trebuit, a trântit-o, şi-a strigat-o pe madam 
Deewit şi a tras birov’ şi l-a-mpins în uşă în timp ce madam 
Deewit a aprins lampa şi p'ormă a venit să-i ajute da' ela 
strigat la ea să-nchidă-ntâi ferestrele; aproape că plângea, 
cu alea două tăieturi pân’ la urechi, una aproape să-i atingă 
ochiul, şi până jos la colţul buzelor, ca un rânjet căscat cât 
toate zilele şi coaja care-o să se prindă o să plesnească cum 
o mişca din obraji; povestea cum nu ştia ce să facă: dacă nu 
era mai bine să stingă lampa şi să stea pe-ntuneric, până ce 
şi-a adus aminte cum intraseră-n fabrica de Coca-Cola fără s- 
atingă măcar semnalul de alarmă antihoţ brevetat. 

— Aşa că s-au mulţumit să-nchidă ferestrele şi să pună 
zăvorul şi-au lăsat lampa să ardă, stând acolo-n odaie fără 

397 


aer, în noaptea fierbinte de vară, pân’ s-a luminat destul ca 
madam Deewit să poată da’ fuga-n zigzag pân’ la bucătărie 
s-aprindă focu-n maşina de gătit să facă ceva de mâncare. 
Cu toate că era goală casa, atunci. Nu în siguranţă, 
bineînţeles: doar goală, nu mai era nimeni afară de ei, care- 
ncercau să se hotărască ce-i mai bine, să-i trimită vorbă lui 
Flem sau lui Hub Hampton să vină să-i ia, sau să-şi facă mai 
bine bagajele fără să mai aştepte măcar să spele vasele, şi să 
se mute la Tull. În orice caz, Deewit zicea că şi el, şi madam 
Deewit, nici vorbă, erau sătui până-n gât, cu patru dolari pe 
săptămână sau făr-de; aşa că pe la nouă era în drum spre 
prăvălie ca să telefoneze de-acolo la Jefferson, când l-a scutit 
madam I.O. Snopes, vreau să zic madam 1.O. număru' doi, 
aia care-a fost înlocuită încă-nainte de-a fi apucat să se mute 
la oraş. 

Pe Doris Snopes îl cunoşteam şi noi. Şi chiar dacă nu l-am 
fi cunoscut, l-am fi recunoscut de la prima vedere pentru că 
arăta aproape întocmai ca frate-său mai mare, Clarence 
(senatorul C. Eggleton Snopes, alesul nostru - sau, cum 
ziceau Ratliff şi cu unchiu' Gavin, al lui moş Billy Varner - în 
camera superioară a corpului legislativ al statului) aproape 
întocmai ca el, cu (asta tot după spusa lui unchiu' Gavin) 
aceeaşi mentalitate de copil şi aceleaşi principii morale de 
căpcăun nesăţios; mai tânăr decât Clarence la ani, fără ca s- 
arate mai tânăr, nici mai nevinovat, ci doar ceva mai nou, 
cum arată ceva mai nou un topor nu chiar atât de uzat sau o 
mitralieră - o matahală, un vlăjgan de vreo şaptesprezece 
ani, care, ca şi frate-său Clarence, era cenuşiu de sus până 
jos: o umbrelă de cărunţeală la părul lui în două nuanţe, 
pământiu la piele de parcă nu sânge ar fi curs din el de-ai fi 
tăiat, ci un lichid decolorat, ca o zeamă subţire de orez; era 
unicul Snopes sau unicul locuitor din Moşia Franţuzului sau 
din toată Yoknapatawpha dacă-i vorba, care i-a primit bine 
pe verii lui din Texas. 

— Ai fi putut spune că-i adoptase, zicea Ratliff. Din prima 
zi. Pretindea chiar că putea vorbi cu ei şi c-o să încerce să-i 
dreseze, să vâneze cu ei în loc de câini; or să fie mai buni 
decât orice haită zicea: câinii, mai curând sau mai târziu, se 

398 


satură şi pleacă-acasă, da' pentru ăştia nu conta unde erau. 

— Aşa că i-a dresat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să 
pună o sticlă de suc pe-un ciot în faţa prăvăliei, s-o lege cu-o 
sfoară până la el pe verandă unde şedea, şi s-aştepte clipa-n 
care, după ce-i dăduseră târcoale, ţâşneau în fine din 
ascunzătoarea lor, şi unul din ei se repezea s-o apuce, şi- 
atunci o trăgea de la ciot cu sfoara până unde n-o mai putea 
apuca. Numai că sistemu' ăsta n-a mers decât o dată, aşa că 
după aia a trebuit să bea el sticlele, să le golească ca să le 
umple la loc cu apă din băltoace sau alte porcării, şi altă 
metodă bună de dresat era s-adune de pe jos câteva hârtii în 
care fuseseră-nvelite acadele şi să le ambaleze la loc c-un 
gunoi înăuntru, sau chiar cu nimic, şi-atunci trebuia o 
mulţime de vreme să-i facă să renunţe, mai ales că din timp 
în timp punea câte-o acadea veritabilă sau o sticlă cu suc de 
fragi sau de portocale. 

— În orice caz era totdeauna cu ei, strângându-le sau 
făcându-le semne cu mâna să se ducă-ntr-o parte sau într- 
alta şi sta lumea şi se uita, parc-ar fi fost câini; aveau chiar şi 
un fel de sală de joc, sau o grotă, sau ceva într-un alt şanţ, 
cam la juma de milă de-acolo, lângă drum. Aşa-i. Ţi se părea 
că râzi la gându' că un vlăjgan, aproape om în toată firea, 
cum era Doris, se mai ţinea de joacă, până ce constatai 
deodată că-n fond ce era de râs era că-i ziceai joacă la ceva 
care putea interesa pe ăle patru făpturi. 

— Aşa că Deewit tocmai ajunsese la prăvălie când apăru 
pe drum mama lui Doris urlând: „Indienii ăia! Indienii ăia!” 
întocmai cum vă spun; pur şi simplu un caz de dragoste de 
mamă, de instinct matern. Probabil că ea încă nu ştia nimic 
şi, chiar dacă-ar fi ştiut, tot n-ar fi fost în stare să spună ceva 
în halu-n care era, înfiptă acolo-n mijlocul drumului în faţa 
prăvăliei şi frângându-şi mâinile şi răcnind: „Indienii ăia!” 
până ce oamenii care şedeau lăsaţi pe călcâie de-a lungul 
verandei începură să se ridice şi p'ormă s-alerge, că-ntre 
timp venise Deewit. Că el îşi dădea seama de ce urla madam 
Snopes şi ce-ncerca ea să spună. Poate că el n-avusese-n 
viaţa lui dragoste de mamă şi instinct matern, da' nici 
madam Snopes n-avusese parte az’ noapte de tăieturi în 

399 


obraji. 

— „Indienii ăia”? făcu el. Pentru Dumnezeu, oameni buni, 
să dăm fuga! Să nu fie cumva prea târziu! 

— Da’ n-a fost. Au ajuns la timp. L-au putut auzi destul de 
repede pe Doris mugind şi ţipând, şi-atunci şi-au putut da 
seama unde e şi cei mai iuți de picior au luat-o-nainte 
coborând în şanţ, unde Doris era legat de-un puiet de stejar 
şi-n jur, grămadă, nu mai puţin de doi stânjeni de lemne, 
care tocmai începuseră să ardă de-a binelea. 

— Aşa c-ajunseseră la vreme. Jody i-a telefonat pe loc lui 
Flem şi de fapt toate astea ar fi trebuit să se-ntâmple aseară, 
numai că haita lui Doris n-a apărut decât az’ dimineaţă, când 
Deewit a ridicat puţin storul şi i-a văzut aşteptând în faţă, pe 
verandă, mâncarea. Da' casa lui era baricadată din timp, 
pentru că nici n-o dezbaricadase de noaptea trecută. Şi 
maşina lui Jody sta gata pentru orice eventualitate, cum se 
zice în stare de alarmă, şi n-a fost mare lucru să-i încarce 
pentru că, vorba lui Doris, ori stau ici, ori colo, pentru ei tot 
aia era. 

— Aşa c-acuma-s la gară. Vrea careva din dumneavoastră, 
dom'lor, să meargă cu mine pân’ acolo, să asistăm la cum s- 
ar zice, sfârşitul unei ere, dac-aşa se cheamă ce vreau eu să 
spun? Ultimul şi cel de pe urmă din faptele făr' de-obraz ale 
unui Snopes în Jefferson, dacă asta-i ce-ncerc eu să spun. 

Aşa că Ratliff şi cu mine ne-am dus la gară în timp ce el 
îmi povestea restul. Miss Habersham, ea fusese; ea dăduse 
toate telefoanele: şi la Oficiul de ocrotirea călătorilor la New 
Orleans, să fie cineva la sosirea trenului de Jefferson şi să-i 
ducă la cel de El Paso, şi la oficiul din El Paso, să-i primească 
şi să-i treacă peste frontieră, să-i predea poliţiei mexicane ca 
să fie trimişi acasă la Byron Snopes sau în rezervaţie, sau 
unde-o fi fost. Pe-urmă am văzut cutia, ş-am întrebat: 

— Asta ce-i? Dar nu mi-a răspuns. A parcat furgoneta şi a 
luat cutia de carton şi ne-am dus pe peron unde erau şi ei: 
cei trei în salopete şi, cum zicea Ratliff, puştiu' ăl mic în 
cămaşa de noapte, fiecare cu-o altă etichetă de francare 
prinsă cu sârmă de haină la piept, dar de data asta imprimat 
mare gros cu majuscule: 

400 


Expeditor: Flem Snopes, Jefferson, Mississippi 
Destinatar: BYRON SNOPES EL PASO, TEXAS 


Era o adevărată mulţime adunată când am ajuns, se ţinea 
la distanţă respectabilă, şi Ratliff a deschis cutia: conţinea 
câte patru din fiecare: patru portocale şi mere, şi bucăţi de 
zahăr candel, şi pungi cu alune, şi pachete de gumă de 
mestecat. 

— Bagă de seamă, acuma, a zis Ratliff. Poate c-ar fi mai 
bine să punem cutia jos şi s-o-mpingem c-un băț sau cu ceva. 
Dar nu vorbea serios. În orice caz n-a făcut aşa. Mi-a zis 
numai: Hai, nu eşti chiar aşa de mare, poate că n-au să te 
muşte. Şi s-a apropiat, şi a întins una din cele patru 
portocale; cele patru perechi de ochi nici măcar o dată nu s- 
au uitat la ea, nici la noi, nici la nimic la ce puteam vedea şi 
noi; până ce fata, cea mai înaltă dintre toţi, a zis ceva, ceva 
repede şi tăios, care a sunat destul de ciudat în glasul 
subţire de copil; şi prima mână se-ntinse şi apucă portocala, 
apoi următoarea, apoi următoarea, în ordine, nu pe furiş; 
numai că repede, în timp ce Ratliff şi cu mine împărţeam 
fructele, zaharicalele, pungile, o mână goală era gata întinsă 
din nou, lucrurile dispărând undeva mai repede decât 
puteam noi să le dăm, afară de cel mic, în cămaşa de noapte, 
care pare-se că n-avea buzunare: până ce s-a aplecat fata şi 
l-a uşurat de prea-plin. 

Pe urmă a sosit trenul şi s-a oprit; uşa vagonului fără 
cuşete s-a deschis cu zgomot şi scara s-a lăsat în jos ca o 
falcă îngustă, căzută. Era evident, manifest, Miss 
Habersham telefonase unui şef de tren, unui inspector 
(poate unui vicepreşedinte) pe-undeva, pentru că au coborât 
şi conducătorul s-a uitat repede la cele patru etichete, şi i-a 
mânat înainte, şi noi - noi toţi; reprezentând Jeffersonul - ne 
uitam cum se urcă şi dispar unul câte unul, în falca 
nerăbdătoare de fier: fata şi cei doi băieţi în salopete, şi 
puştiu' ăl' mic al lui Ratliff, cu hăinuţa lui până la călcâie, 
făcută dintr-un sac de făină sau poate dintr-o bucată de cort. 
N-am ştiut niciodată ce a fost. 

401 


Cuprins 


William Faulkner citadin............eesseesosesosesosesosssesesssooosssssssocsseessoosee 4 
Tabel-cronologic.... sis pete ca ceata dna caa pn decta n edoala sea iiaeoadsaieniiaeesiză 19 
1 CHARLES MALLISON.s ces csia a dios io eu do dece cotata deea ii a oa dn dastea aia 36 
2 GAVIN: STEVENS sei ates does ssori treie stesa sia sea ua diete se vea iii 64 
3 CHARLES MALLISON.; ce sense oo ninioncnisienosinouta seen rossis sses desista 80 
AV.K RATLIFE.,, cica ion ieaeiie cca E ideia an diacie E dala da ala 113 
5: GAVIN: STEVENS ;csssesressssesssssesessesrsevessireisss orero ăia ue soso stees ea aassi 124 
0:V.K- RATLIFF oense esne soe Eanes nes rae ale ie ie alea din deasă sist 133 
7 CHARLES MALLISON.........sessessessescescesessesoesosecesoesceccesseocecesoeeso 140 
8 GAVIN:STEVENS. sc sis ceas sui aa sansa ocaataaitan daia deselor aie 170 
9V K -RAILIEE: societ a aaa atasat odaie aa aie oa ies bla aia aaa aaa eat 191 
10 CHARLES MALLISON.........essessesceseecssoesossoescescescesceoeesessesoesoses 192 
11 VK; RATLIFE... se scseoco esse dasiniaea see danone sini csati e tiet inas 215 
12 CHARLES MALLISON.........essessescesesscscesoesoesceseesceseeoeesesoesoesoees 216 
13 GAVIN STEVENS, cei ien ones esenenta sasa sisasade ae ce sana aaa sasa des invsssnu 230 
14: CHARLES MALLISON.........essessescesescsscesoesoescesceseeseeoeesesoesoesoses 232 
15 GAVIN: STEVENS: eeisisrose ies acea n aula ca aaa oa 9 aaa stai alcan 240 
16. CHARLES MALLISON..........ssessessesescsscesossoescesceseesesoescesoesossoses 270 
1:7:GAYIN:STEVENS. scie cas orse rinni ta EEn SEERE ATENTE 302 
18 V.K; RATLIFF re AE s i acei alinta aul 336 
19 CHARLES MALLISON.........essesseseesessesoesocscescescesceseeoeesesoesoesoses 341 
20 GAVIN STEVENS; css sotie ee secete avene caca unea se adaos aa dana enoii sea sate 352 
21 CHARLES MALLISON.. ce css eieesu seste oa eosoaoinieisaeeaa aaa odeneneaeti sissuas 376 
22:GAVIN':STEVENS.;. sist ostee ev ustae oi să ia aula sas da ulita bene iale astia 386 
23 VK. RATLIFE. eoi oo ceea ele toeie ca cui cae aaa tao tăia iveste e Esaa 388 
24 CHARLES: MALLISON ineei r E aa a ară azi dr is tu ret 397 


402