William Faulkner — Ursul

faulkner 


ursul 


William Faulkner 


URSUL 


NUVELE 


Traducere şi prefaţă de 
RADU LUPAN 


EDITURA PENTRU LITERATURĂ 


Titlurile Victorie în munţi, Wash, Mireasmă de verbină, 
Soare în amurg, Vânătoare de vulpi, au fost traduse după 
ediţia: „Collected Stories of William Faulkner”, Random 
House, New York, 1964; nuvela Ursul a fost tradusă după 
volumul Go Down, Moses, ediţia „The Modern Library of the 
World's Best Books”, Random House, iar nuvelele O greşeală 


de chimie şi Fum din volumul Knight's Gambit, „Signet Book”. 
Random House. 


CUPRINS 


PREFAŢĂ 

TABEL CRONOLOGIC 
VICTORIE ÎN MUNŢI 
WASH 

URSUL 

MIREASMĂ DE VERBINĂ 
SOARE ÎN AMURG 

O GREŞEALĂ DE CHIMIE 
FUM 

VÂNĂTOARE DE VULPI 


PREFAŢĂ 


După opinia lui Malcolm Cowley, cunoscut critic american 
şi unul dintre cei mai autorizaţi! cercetători ai operei 
scriitorului, William Faulkner „nu este esențialmente un 
romancier... O parte a romanelor sale îmbină două sau mai 
multe teme care au prea puţină legătură între ele... iar 
celelalte tind să se dividă într-o serie de episoade care 
seamănă cu nişte mărgele dintr-un şirag... Faulkner, 
continuă criticul, este neîntrecut şi în cea mai mare măsură 
el însuşi, fie în povestirile mai lungi... fie în saga ținutului 
Yoknapatawpha în întregul ei.”? 

Deşi părerile lui Cowley mi se par a fi mult prea 
categorice ele atrag totuşi atenţia asupra unui aspect 
caracteristic al operei faulkneriene - frecvenţa şi excelența 
povestirii care s-ar situa între nuvelă şi roman, atât ca 
dimensiuni cât şi ca viziune. Faulkner a scris şi a publicat 
nuvele şi povestiri atât la începutul carierei sale literare cât 
şi în perioada apariţiei marilor sale romane. Mai mult chiar, 
o seamă de lucrări intitulate romane, cum ar fi The 


1 În 1946, când opera lui Faulkner şi importanţa ei în cadrul literaturii 
contemporane erau cam neglijate în Statele Unite, Malcolm Cowley a 
alcătuit o edificatoare culegere din cele mai bune pagini ale scriitorului: 
The Portable Faulkner. Alegerea textelor, prefața ca şi notele care au 
însoţit aceste texte au contribuit într-un mod hotărâtor să impună iar 
opiniei publice valorile artistice deosebite propuse de o operă şi un 
scriitor care în mod nejustificat nu se bucurau, de prețuirea ce li se 
cuvenea. 

? The Portable Faulkner, Viking Press, N. Y. 1946, Malcolm Cowley - 
Introduction, p. 10. 


5 


Unvanqguished (Neiînfrântul), Go Down, Moses (Coboară, 
Moise), sau The Wild Palms (Palmierii sălbatici), sunt în fapt 
suite de povestiri mai ample sau mai scurte, relaţionate sau 
nu între ele. Şi totuşi a susţine că Faulkner nu este 
esențialmente un romancier mi se pare a considera în mod 
unilateral relaţiile nu întotdeauna vizibile, e drept, dintre 
povestire şi roman în cadrul operei scriitorului. Nu intră în 
intenţiile acestor rânduri o examinare a legăturilor secrete 
sau mărturisite dintre povestire şi roman - graniţele acestor 
teritorii sunt adesea mai labile decât se spune şi se 
presupune - totuşi câteva precizări se cer a fi făcute. 

O caracteristică aproape generală a povestirilor sau 
nuvelelor lui Faulkner este faptul că ele se constituie ca 
momente ale unei vaste, complicate, dar interior coerente 
mitologii. Ale unei mitologii care, cuprinzând laolaltă 
romane şi povestiri, porneşte de la datele reale şi mitizate 
ale istoriei prezente sau trecute a Sudului. (Şi desigur nu 
numai această coerenţă a perspectivei le uneşte, ci şi 
gestul superb prin care, creând pe harta lumilor posibile 
comitatul Yoknapatawpha, autorul lui l-a dăruit cu o ordine 
materială şi temporală minuţios şi inepuizabil reconstituită, 
până la a înscrie oamenii şi întâmplările acestui teritoriu 
legendar într-un prezent care se numeşte eternitate şi într- 
o societate care se numeşte umanitatea.) 

Acesta e şi motivul pentru care s-a observat adesea că 
ritmurile imaginaţiei faulkneriene sunt prea ample, abia 
putând a fi cuprinse în cadrul unei cărţi. Ele şi-au găsit 
totuşi de multe ori o concentrată exprimare şi în povestirile 
mai scurte, cu precizarea făcută mai sus - aceea a 
subsumării lor, în mod obişnuit, marii construcţii. 

O comparaţie cu Hemingway, autorul câtorva dintre cele 
mai bune schiţe şi nuvele ale literaturii contemporane 
universale, va scoate şi mai bine în evidenţă această 
caracteristică a povestirii faulkneriene - concretizată, cum 
e şi firesc, într-o serie de trăsături specifice - şi va sublinia 
încă o dată cât de restrictivă e afirmaţia lui Malcolm Cowley 
şi în ce sens trebuie să fie ea amendată. 

Hemingway tinde să-şi considere materialul epic ca pe un 


6 


fapt bine circumscris, delimitat în sine însuşi; Faulkner 
dimpotrivă, din perspectiva unor întâmplări care îşi au 
originea în trecut şi au prelungiri în prezent. Simplitatea, 
reducerea la esenţial e caracteristică povestirii 
hemingwayene, la Faulkner se rețin şi se adaugă mereu 
amănunte care îmbogăţesc, nuanţează şi relaţionează 
continuu nişte fapte care nu mai sunt deloc aşa cum păreau 
a fi iniţial. În timp ce Hemingway e sensibil cu deosebire la 
momentul în care se dezvăluie sensul povestirii, Faulkner 
stăruie asupra întâmplărilor care l-au făcut posibil şi asupra 
a tot ce ar putea aştepta dincolo de ele, dezvăluind ceea ce 
realitatea vizibilă tăinuieşte, cercetând ce e ascuns, ce se 
relevă treptat, ceea ce pare contradictoriu dar se 
dovedeşte a fi de fapt unitar. Surpriza se datoreşte 
înlăturării câteodată febrile sau delirante, alteori 
răbdătoare şi lente, a vălurilor care drapează o realitate ce 
nu se oferă niciodată, pe deplin, observaţiei. 

Fireşte, nu am intenţia de a deduce din aceste câteva 
deosebiri, definind două atitudini artistice, nici 
incompatibilităţi, nici ierarhii. Este important să vedem însă 
limpede, dincolo de detaliile de ordin biografic care 
confirmă orientarea operei şi formarea unei anume 
concepţii despre timp şi realitate, că viziunea artistică a lui 
Faulkner este în general aceea a unui romancier. Şi de 
aceea nu de puţine ori - e interesant de notat că, 
exceptând primele povestiri, majoritatea schițelor şi 
nuvelelor sunt scrise în perioada marilor romane - unele 
povestiri devin nuclee de roman sau cuprind fapte şi 
personaje care capătă, şi nu prin dilatare, viaţă şi 
dimensiuni romaneşti. Stăruie mereu impresia că fiecare 
povestire mai amplă sau mai scurtă conţine mai mult decât 
spune, că subiectul fiecăreia e doar parţial enunțat şi că 
potenţial ele aparţin unui roman sau vor deveni romane. 

Aşadar, dacă afirmaţia lui Cowley trebuie relativizată şi 
rectificată în sensul celor arătate, nu putem fi de acord nici 
cu observaţia cel puţin nedreaptă, făcută de criticul Irving 
Howe, autorul unui studiu dens şi în general interesant 
despre opera marelui scriitor american, care, printre altele, 


7 


spune: „...dacă Hemingway n-ar fi scris schiţele şi 
povestirile sale (short stories), istoria acestui gen în 
America şi Europa ar fi radical deosebită de ceea ce este, în 
timp ce, dacă Faulkner nu şi-ar fi scris povestirile sale 
această istorie nu ar fi fost afectată în mod serios”?. 

Evoluţia prozei contemporane şi implicit aceea a 
povestirii a cunoscut mult mai mulţi factori care i-au 
determinat orientarea şi expresia, aşa că influenţa lui 
Hemingway e considerată, probabil aci, în special sub 
raportul tehnicei narative, şi mai puţin sub raportul 
expresiei artistice în toată complexitatea ei. Adevărul, 
precum se ştie, este că până la urmă generaţia de prozatori 
americani care i-au urmat lui Hemingway au căutat dincolo 
de această tehnică narativă posibilitatea exprimării cât mai 
adecuate a unor realităţi contradictorii, tulburătoare şi 
obsesive şi au găsit-o mai degrabă în opera şi în scrisul lui 
Faulkner. Pentru ca dincolo de empirismul psihic al eroilor 
hemingwayeni li se punea şi acestor scriitori ca şi 
înaintaşilor lor, dar cu o mai mare acuitate, problema 
definirii condiţiei umane în veacul în care trăiau. Şi în opera 
lui Faulkner aceasta e substanţa întregii sale mitologii. 
Fenomenul mi se pare a fi concludent nu numai pentru 
ceea ce s-a întâmplat în Statele Unite, unde aş aminti 
printre alţii pe Truman Capote, John Updike, Saul Bellow, 
William Styron, Carson McCullers, autori şi de povestiri şi de 
romane, ci şi în Europa, unde aş aminti pe Camus (din La 
Chute), pe Gunther Grass (din Hundejahre) ş.a. 

Evoluţia povestirii a urmat, cred, de ajuns de aproape 
evoluţia romanului: de la elucidarea unor cazuri, accentul 
dezbaterii s-a deplasat pe elucidarea unor situații cu 
caracter frecvent, ba chiar a unor situaţii limită, limita fiind 
aici condiţia care înglobează cel mai mare coeficient de 
generalitate, către care tind ca semnificaţie cazurile izolate 
sau întâmplătoare. Şi în acest sens influenţa lui Faulkner 
asupra povestirii moderne mi se pare mai importantă decât 
aceea a lui Hemingway, şi într-un sens chiar condiţionantă. 


3 Irving Howe, William Faulkner, ed. Il, N. Y. 1962, p. 262. 
8 


Am stăruit atât de mult asupra a două păreri extreme, 
contradictorii, despre povestirile faulkneriene, deoarece 
discutarea lor înlesneşte o precizare care i se cuvenea 
dintr-un început cititorului. 

Căile de acces spre lumea fascinantă şi încrâncenată a 
comitatului Yoknapatawpha nu sunt dintre cele mai facile şi 
nici dintre cele mai uşor de urmat. O bibliografie a lucrărilor 
mai importante consacrate operei faulkneriene, publicate în 
ultimii doi ani în S.U.A., a lucrărilor destinate să ofere 
cititorului mijloace mai lesnicioase de a pătrunde în 
universul complex şi complicat al acestei opere, enumera 
nu mai puţin de şase volume, ca să nu mai vorbim despre 
numeroasele articole, studii şi eseuri. Două volume se 
ocupă de personajele operei (unul chiar are titlul: Cine sunt 
personajele lui Faulkner), un altul e un glosar Faulkner, altul 
un manual Faulkner, un altul e o „cheie” pentru lectura lui 
Faulkner şi în sfârşit cel mai amplu volum indică „şapte căi 
de acces” la una dintre cele mai cunoscute povestiri 
faulkneriene: Ursu/. Numărul mare al acestor lucrări nu 
trebuie să ne mire: opera pe care o cercetează se 
întregeşte dintr-o infinitate de aspecte, precum realitatea şi 
se impune memoriei prin obsesie, precum visul. Din 
această perspectivă bivalentă a evenimentelor, nu este 
întotdeauna prea uşor de urmărit firul naraţiunii şi calea 
reconstituirii ordinii temporale a faptelor nu ne dă decât 
parţiale indicaţii asupra logicii desfăşurării lor. Ea nu 
reuşeşte decât să sugereze, şi uneori de ajuns de imprecis, 
cum s-au petrecut faptele, dar mai rar ne spune şi de ce s- 
au petrecut aşa. În opera lui Faulkner, datorită şi opticii ei 
bivalente, cum depinde foarte strâns de de ce, şi uneori 
chiar se şi confundă. Ordinea temporală s-a transformat 
într-o foarte particulară modalitate de a concepe acţiunea 
timpului asupra faptelor şi oamenilor, a oamenilor şi 
faptelor asupra timpului. Acest acut sentiment al timpului, 
asupra căruia mă voi opri ceva mai departe e specific 
viziunii lui Faulkner asupra vieţii şi mi se pare esenţial 


+ Mercure de France, nr. 1215, 1965: Faulkneriana. 
9 


pentru cititorul operei sale să-şi apropie această viziune, 
pentru a putea considera apoi cu luciditatea şi detaşarea 
care izvorăsc din înţelegere, drama faulkneriană. Este, 
desigur, mai dificil să  capeţi elementele necesare 
constituirii acestei viziuni, începând lectura operei cu un 
roman sau altul, pentru că foarte adesea ele sunt legate 
unul de celălalt în lămurirea acestei chinuitoare forţe a 
timpului. Am socotit de aceea ca ar fi potrivit, ca o 
introducere în universul şi în timpul faulknerian, în fixarea 
câtorva coordonate înlăuntrul cărora se înscrie o lume a 
damnării violent negate de obsesia ispăşirii şi a depăşirii, să 
propun cititorului e culegere din povestirile cele mai 
importante, pentru a înlesni astfel o privire mai sintetică 
asupra datelor fundamentale ale acestei lumi. Imaginea pe 
care o va avea pe această cale cititorul se va nuanţa şi se 
va amplifica, fireşte, odată cu lectura romanelor; dar ea îşi 
va îndeplini, sper, menirea de a pregăti o mai mare 
receptivitate la valoarea şi semnificaţia acestor nuanţe 
precum şi la ordonarea lor într-o viziune unitară. 


* 


Mitul antic sau popular se împlineşte, precum prea bine 
se ştie, într-un spațiu ideal, atemporal şi asocial. 
Dimensiunile fantasticului sau fabulosului îngăduie mai rar 
o reprezentare adecuată a relaţiilor temporale şi sociale şi 
de multe ori acestea transpar printr-o simbolistică de ajuns 
de vagă. Perspectiva realității se pierde de obicei în 
asemenea reprezentări într-o generoasă sau încrâncenată 
apoteoză. Substanţa acestor mituri o constituie în esenţă 
diferitele variante ala temei relaţiilor dintre om şi forţele 
supranaturale sau considerate ca atare, văzute sub diverse 
înfăţişări. 

Cu tot progresul cunoştinţelor umane în explicarea 
universului interior şi exterior, miturile n-au dispărut, 
desigur. Numai că în epoca modernă principala preocupare 
a lor este în general legată de relaţia om sau oameni şi 
timp. Sentimentul acesta al timpului, de fapt al 


10 


transformării realităţilor în timp şi prin oameni, este cu 
deosebire caracteristic înţelegerii moderne a vremurilor mai 
noi. A dispărut ideea timpului, infinitate în sine şi prin sine, 
a timpului căruia i se supun şi vremuri şi oameni, şi şi-a 
făcut tot mai mult loc ideea încercării de a domina timpul 
finit, de a-l înfrunta. 

Marii realişti francezi au fost poate, printre primii scriitori 
care au fost asaltaţi, torturați de acest sentiment al 
timpului finit. La Balzac, din sentimentul ireparabilului, 
nerepetabilului, s-a născut acea fantastică putere de a 
recrea, de a repopula o lume cu oamenii, detaliile şi faptele 
unui timp revolut. Stendhal a înţeles mai bine şi mai 
profund acest sentiment al timpului şi l-a explorat în 
formaţia şi evoluţia sentimentelor, în formaţia şi evoluţia 
caracterelor unor oameni care încearcă să se lupte cu 
timpul. De aceea dacă, într-un sens, nu vom găsi la el 
bogăţia amănuntelor, strădania uluitoare de a enumera 
rădăcinile materiale ale acţiunilor umane ca la Balzac, vom 
afla în schimb o mult mai subtilă analiză a interrelaţiei 
dintre timpul social - condiţiile sociale - şi timpul individual 
- formarea şi transformarea, evoluţia şi revoluția 
sentimentelor, ideilor, caracterelor. De aceea, Stendhal e 
considerat a fi la originea viziunii moderne a literaturii 
occidentale, aceea care a cunoscut, în toată amploarea ei şi 
a explorat cu uluire, cu panică, cu sfâşiere, despărţirea 
timpului individual de cel social, iremediabila şi 
apăsătoarea distanţă dintre o societate constituită după 
nişte legi menite să ignore omul şi să-i refuze posibilitatea 
afirmării personalităţii sale ca individ. Literatura apuseană 
reflectând această lume, aparent incomprehensibilă şi 
absurdă, a pus ades în centrul ei omul care caută, din ce în 
ce mai mult, refugiul într-un timp individual menit să-l 
cuprindă cât mai deplin, dar seninătatea şi senzaţia de 
infinit de altădată nemaiexistând, mitologiile de acuma nu 
mai pot comunica, precum în trecut, sentimentele tonice 
ale armoniei, puterii şi bucuriei, ci doar contrariul lor. Ele 
sunt mai puţin depărtate de realitate totuşi decât ne-am 
aştepta, deoarece sentimentul timpului nu poate duce la 


11 


ignorarea, la abolirea lumii înconjurătoare, şi voit sau nevoit 
el exprimă şi nu poate să nu exprime, direct sau indirect, 
relaţiile dintre timpul individual şi cel social, chiar dacă nu 
întotdeauna după o dialectică dintre cele mai riguroase. 

Mitologiile propuse de Proust în Căutarea timpului 
pierdut, de Kafka în romanele şi povestirile sale sau de 
Faulkner în saga sa, sunt dincolo de intenţiile sau chiar prin 
intenţiile autorilor lor acut interogative în legătură cu 
natura şi evoluţia umană, cu natura şi evoluţia omului în 
societatea din occident a veacului nostru. 

Proust, în opera sa, „cea mai de seamă comedie socială a 
literaturii franceze”, cum s-a spus, a căutat eternitatea în 
putinţa reînvierii, dincolo de ordinea şi limitele temporale, a 
oamenilor şi a faptelor lor, practicând o uluitoare geologie 
psihică. Zădărnicia acestei preocupări, conştientă şi 
chinuitoare în neputinţa ei, dă atitudinii scriitorului acea 
simultană identificare şi detaşare, poetică şi ironică, faţă de 
evenimentele unui timp „pierdut”. 

Eroii lui Kafka suportă o necruțătoare presiune a timpului 
care devine uneori aproape o prezenţă materială şi până la 
urmă sunt înfrânți şi ca urmare a inexorabilităţii lui 
(Castelul). 

Faulkner a pornit de la încercarea de a recrea mitul 
pământurilor natale, efortul lui creator a fost uriaş, dar el 
nu a putut ignora consecinţele acţiunii timpului, a 
prezentului din care scria, asupra legendei şi astfel legenda 
s-a transformat într-o modalitate de apreciere a realităţii, şi 
ceea ce ar fi putut fi doar o vastă parabolă a vieţii Sudului a 
devenit o torturantă dezbatere asupra condiţiei umane în 
vremea de azi. 

Mitul modern nu se mai poate împlini într-un timp 
absolut, conştiinţa temporalităţii omului, a faptelor sale 
care tind să înfrângă şi această limită, se infiltrează până şi 
în cele mai abstrase construcţii imaginative şi duce ades la 
sugestii privind mediul social asupra căruia vremea 
acţionează şi care, la rândul lui, acţionează asupra vremii. 

Într-unul dintre cele mai edificatoare interviuri ale sale, 
referindu-se la crearea imaginarului comitat 


12 


Yoknapatawpha, Faulkner declara: 

„Începând cu Sartoris am descoperit că merită să scriu 
despre măruntul meu petec de glie natală şi că nu voi trăi 
îndeajuns ca să termin tot ce se poate scrie despre el... şi 
astfel mi-am creat un cosmos propriu... Imi place să cred că 
lumea pe care am creat-o e un fel de cheie de boltă în 
univers; că neînsemnată aşa cum e această cheie de boltă, 
dacă ar fi îndepărtată de la locul ei însuşi universul s-ar 
prăbuşi.”> 

Mărturisirea aceasta ne indică în primul rând sursele unei 
opere care-şi are rădăcinile într-o realitate cunoscută 
minuţios şi pasionat, considerată cu afecţiune şi cu 
luciditate. Ea vădeşte convingerea - afirmaţii apropiate le 
cele de mai sus au fost făcute în repetate rânduri - marelui 
prozator că materialul cel mai fecund şi mai preţios al 
operelor de imaginaţie rămâne o realitate bine cunoscută. 
Şi aceasta era viaţa trăită în orăşelele atât de familiare: 
Oxford, Ripley, şi Holly Springs - recreate într-un fel sau 
altul în imaginea fictivului oraş Jefferson - printre oamenii, 
locurile şi amintirile regiunii Lafayette-Mississippi, a căror 
prezenţă va  bântui  fabulosul şi realul comitat 
Yoknapatawpha. 

Cu oarecare sagacitate s-ar putea identifica şi localiza, 
pe harta acestui comitat, al „cărui singur proprietar şi 
posesor e William Faulkner Esq.”, hartă întocmită de autor, 
mai toate casele şi locurile unde se petrec faptele cuprinse 
în vasta saga a Sudului, s-ar putea stabili, cu multe 
amănunte, datele de ordin biografic ale personajelor care o 
populează, precum şi, în numeroase cazuri, genealogiile lor. 

Amprenta distinctivă a claselor sociale, a profesiunilor ca 
şi a istoriei unor oameni sau unor familii ne este desluşită 
cu claritate, şi aflăm mereu cum vorbesc, ce obiceiuri au şi 
cum trăiesc personajele. La toate acestea am putea adăuga 
şi o conştiinţă exacerbată a istoriei tragice a Sudului, ca şi a 
grelei moşteniri a problemelor economice şi morale ale 
acestei regiuni. 


5 „William Faulkner, Three Decades of Criticism”, Michigan, 1960, 
pp. 81-82. 
13 


lată, aşadar, planul realist al operei în care se pot 
identifica oamenii, locurile, istoria unei regiuni anume din 
Sud sau a Sudului ca atare. 

Pornind de la aceste date ale experienţei, Faulkner le-a 
folosit ca mijloace pentru discutarea celor mai acute 
probleme morale ale omului de azi, inter pretându-le în 
lumina unei concepţii proprii asupra realităţii. Aceasta nu ar 
fi atât un fenomen determinat istoriceşte în timp şi spaţiu, 
cât o condiţie a conştiinţei. Realitatea se transformă dintr-o 
existenţă obiectivă, în ceea ce au făcut trecutul şi 
prezentul, adică timpul, dintr-un lucru sau dintr-un fapt, în 
anume condiţii psihice. Inglobând experienţa umană şi 
existând paralel cu conştiinţa, timpul încetează astfel de a 
mai fi pur şi simplu o cronologie şi devine o neîncetată 
încercare de a stabili valorile morale reale, regizorul 
principal al unei vaste mitologii axiologice. De aici şi 
propunerea unei alte înlănţuiri a faptelor decât ar cere-o 
regula cauzalităţii obiective a prozei tradiţionale, structura 
convenţională a timpului fiind înlocuită cu aspectul 
temporal al unor realităţi subiective. 

Este important, se înţelege, să cunoaştem amănuntele 
biografiei lui Faulkner, şi volumele dedicate acestor aspecte 
ca şi mărturisirile romancierului pot fi de multe ori 
edificatoares; esenţial mi se pare a avea în vedere în mod 
permanent procesul prin care planul acesta realist existent 
la originea operei se transformă într-un mit, o legendă. Cu 
toată admiraţia pe care o arăta uneori pentru Balzac, 
prozatorul american nu a năzuit să scrie o nouă comedie 
umană a Sudului, deşi unii dintre comentatorii săi au 
încercat să-i sistematizeze opera în „scene din viaţa de pe 
plantaţii”, „scene din viaţa albilor săraci” etc. Izvorâtă dintr- 
o profundă meditaţie asupra prezentului, dezamăgitor şi 
chinuitor, opera faulkneriană se construieşte pe tendinţa 
fundamentală a autorului ei de a afla, aşa cum am mai 


ê Interesante şi sugestive detalii privind originea unor personaje şi a 
atmosferei. din multe povestiri şi romane se găsesc în volumul de 
amintiri publicat de fratele prozatorului, John Faulkner, şi intitulat: 
Fratele meu Bill, N.Y., 1963. 

14 


spus, printr-o halucinantă, torturantă, dar nu disperată 
căutare, confirmarea ideii că experienţa istorică trecută şi 
actuală nu depune mărturie împotriva omului şi a valorilor 
lui etice, ci pentru om şi pentru valorile lui etice. În centrul 
acestei opere se află „glorificarea puterii de a supravieţui şi 
a strădaniilor oamenilor de-a lungul tuturor timpurilor”, se 
află acea hotărâre de a nu „accepta declinul omului”8. 

Pentru a găsi faptele şi argumentele care să-i dea 
această convingere, Faulkner respinge ades un prezent în 
care a aflat o cumplită dezordine morală, o lipsă acută de 
interes pentru valorile morale tradiționale, pentru 
interesele generale umane şi încearcă să exalte trecutul. 
Critica pe care o face romancierul vremii sale exprimă, e 
drept, nostalgia după o vreme în care omul îi pare să fi fost 
mai apropiat de semenii săi în căutarea adevărului şi a 
dreptăţii, în care să nu fi fost dominantă ideea absurdităţii 
şi a destrămării, specifice condiţiei omului modern. Dar, 
cum arată Robert Penn Warren în studiul menţionat, 
romancierul însuşi consideră că vechile aşezări nu au reuşit 
să satisfacă aspiraţiile comune spre bine, că erau nedrepte, 
damnate prin însuşi răul care stătea la baza lor, sclavajul. 
Fie îngăduiau totuşi afirmarea unor norme morale, 
adevărate sau false, arbitrare sau nu, şi le puteau impune 
prin invocarea unui ideal călăuzit de ideea dreptăţii. Chiar 
dacă omul vechilor timpuri, tradiţionale, târât de cursul 
tumultuos al existenţei nu înţelegea întotdeauna sau nu 
putea defini ideea de adevăr, nevoia lui îi era caracteristică, 
în timp ce în prezent, romancierul află de multe ori un 
dispreţ pentru dreptate şi adevăr, o cale liberă şi 
neîmpiedicată pentru manifestarea răului. 

Fireşte, opera lui Faulkner - poate mai puţin chiar ca alte 
opere cu profunde implicaţii filosofice - nu expune opiniile 
autorului ei despre relaţiile dintre trecut şi prezent, într-un 
mod sistematic, iar câteodată vădeşte o surprinzător de 
simplificată viziune a evenimentelor reale. Dar e vizibilă în 


7 Robert Penn Warren, Selected Essays - William Faulkner, N.Y., 
1938. 
8 Discursul lui William Faulkner la primirea premiului Nobel, 1960. 
15 


meandrele, revenirile, vârtejurile, înălţările şi prăbuşirile ei 
o imensă forţă, aceea care a îngăduit crearea din amintiri 
adevărate sau imaginare despre trecut, din cunoştinţe reale 
sau închipuite despre prezent, a unei obsesive, uluitoare şi 
vaste epopei, mărturie şi analiză, evocare şi invocare a 
omului care caută să-şi cunoască puterile şi să şi le afirme 
în luptă cu răul care-l oprimă. Şi ceea ce dă cu adevărat un 
accent dramatic şi pasionant acestei opere este faptul că 
scriitorul o construieşte opunându-se mitului şi acceptându- 
|, luptându-se cu el şi continuând să-i recunoască farmecul 
şi puterea, ambivalenţa şi instabilitatea poziţiei sale faţă de 
real şi ireal menţinând permanent o atmosferă de tensiune 
şi neprevăzut. În această neîncetată dezbatere în care sunt 
rând pe rând afirmate şi infirmate puterile realităţii şi ale 
imaginaţiei, omul cu destinul său, şi nu numai cel din Sud, 
omul care luptă cu o lume ostilă ca şi cu el însuşi, căutând 
să-şi confirme calitatea de fiinţă umană, să cunoască şi să 
înfrunte dificultăţile care stau în calea acestei confirmări, se 
conturează în toată plenitudinea tragicei sale condiţii. 

S-a vorbit, tocmai din acest motiv, de resemnarea, de 
sentimentul damnării care marchează vieţile personajelor 
faulkneriene, de blestemul care apasă asupra lumii din 
comitatul Yoknapatawpha. Andre Malraux vorbeşte despre 
„O lume unde omul nu există decât zdrobit”, iar J. P. Sartre 
îl consideră pe „omul lui Faulkner... pierdut din naştere şi 
înverşunat să se piardă”. Or, abisurile în care se prăbuşesc 
ca şi culmile la care ajung aceste personaje se datoresc 
încercării de a afla din confruntarea cu ei înşişi, cu ceilalţi şi 
cu istoria lor individuală sau comună, cine sunt. Intr-una 
dintre numeroasele convorbiri avute la universitatea din 
Virginia, romancierul declara de altfel „...pentru mine e 
condiţia cea mai tragică în care se poate afla un om: să nu 
ştie cine e”. Omul lui Faulkner are întotdeauna în faţa 
destinului sau a blestemului tendinţa temerară de a-şi 
descifra soarta sau de a se afirma pe sine, fiecăruia îi 
rămâne, tocmai pentru a se defini, pentru a se afla, 


” Faulkner in the University, Virginia, 1959, p. 118. 
16 


libertatea unui gest de revoltă sau de acceptare conştientă, 
în ambele cazuri o înfruntare. Sau aşa cum spune Irving 
Howe vorbind despre viziunea morală a prozatorului: 
„Pentru personajele lui Faulkner, gestul („the gesture”, 
termenul folosit de critic are o accepţie mai largă: fapta, 
n.n.) devine forma exterioară a integrităţii lor; e modul lor 
de a accepta deplina greutate a experienţei, aşa că până la 
urmă nimic să nu fi rămas neîmplinit sau neîncercat. Chiar 
când gestul nu este pe deplin săvârşit, ei sunt angajaţi în 
felul lor în viaţa conştientă a cunoaşterii şi a acceptării a tot 
ce se poate întâmpla, a recunoaşterii prezenţei simultane a 
întregii experienţe individuale în orice moment al vieţii. E 
un fel de libertate.” 1° 

Se înţelege că acest fel de „libertate” e, pe un alt plan, o 
anume înţelegere a necesităţii, ceea ce nu înseamnă nici 
resemnare şi poate nicio iremediabilă damnare. 


* 


Am căutat să includ în culegerea de faţă nuvelele şi 
povestirile cele mai semnificative pentru diferitele etape ale 
creaţiei faulkneriene, care să cuprindă într-o largă arie 
motivele ei cele mai caracteristice. Urmărind o anume 
cronologie, aceea a timpurilor evocate şi invocate de 
romancier, sumarul nu ţine seama de ordinea apariţiei 
lucrărilor, încercând a fi şi prin aceasta fidel intenţiilor 
autorului. 

De la războiul de Secesiune!! şi până la epoca modernă, 
timpul faulknerian se desfăşoară în aceste povestiri când 
dinspre trecut spre prezent, când dinspre prezent, spre 
trecut, cu adevărurile lui particulare, subiective, cu 
cauzalitatea lui care nu respectă de multe ori altă logică 
decât cea afectivă. Intr-un sens se poate spune că nu e 
vorba niciodată de un „prezent pur”, tot astfel cum nu ne 


* Irving Howe, op. cit. p. 153. 

1 Nu am inclus totuşi Red Leaves, una dintre cele mai bune povestiri 
despre timpurile când indienii erau stăpânii pământurilor din Sud, 
deoarece a mai apărut în româneşte. 

17 


vom afla nici prea ades în prezenţa unui „trecut pur”. Ca şi 
în restul operei lui Faulkner, vom întâlni şi aici cele două 
structuri ale folosirii timpului, descrise de comentatori: 
înceata, treptata, penibila şi stăruitoarea reconstituire a 
trecutului de către un povestitor sau povestitori care există 
în prezent sau au existat într-un trecut apropiat (Ursul) şi 
mişcarea din trecut spre prezent şi iar spre trecut sau cu 
puncte în trecut (Mireasmă de verbină). În ambele cazuri, 
prezentul nu este considerat mai niciodată ca un timp „pur” 
sau separat, el este saturat de trecut, şi are sens numai în 
raport cu el şi natura lui complexă rezultă din contopirea 
amândurora.!? Eroii naraţiunilor când ating deplina libertate 
a înţelegerii damnării lor (ca în Ursul sau în Mireasmă de 
verbină) şi acţionează, când se prăbuşesc în infernul 
acceptării ei înfricoşate (ca în Soare în amurg), ori culpabile 
(ca în Vânătoare de vulpi sau într-un altfel de sens în Fum). 
Şi prin aceasta acceptă sau nu ceea ce le impune trecutul 
sau prezentul-trecut de care sunt legaţi prin multiple relaţii. 

Considerată drept cea mai bună lucrare a lui Faulkner 
despre războiul de Secesiune, Victorie în munți aduce faţă 
în faţă, într-un conflict de o mare tensiune, reprezentanţi ai 
celor două tabere care s-au înfruntat pe front: aristocratul, 
proprietar de plantaţii, şi o familie de munteni săraci. 
Conflictul nu pare să evolueze totuşi pe linia mai vechii 
înfruntări, resentimentele violente pe care le nutreşte 
Vatch, cel mai mare dintre copiii familiei albe de munteni 
faţă de aristocrat, de Saucier Weddel, pornind de la 
originea rasială a acestuia: plantatorul e indian, dar e 
suspectat a fi negru. lIntenţionând a sublinia astfel 
ciudăţenia poziţiei în care se află Vatch, care a luptat de 
fapt în rândurile celor care i-au eliberat pe negri, Faulkner 
îşi exprimă încă o dată părerea amintită, de altfel, în 
treacăt şi de unul dintre eroi, că războiul de Secesiune nu a 
putut lămuri şi absolvi păcatul aservirii negrilor. Urmările 
acestui păcat aveau să ducă şi după aceea la noi victime, la 
noi nedreptăţi. Pe acest fond de complicate relaţii, mai ales 


12 Vezi şi Frederick J. Hoffman, William Faulkner, N. Y. 1961, p. 26. 
18 


morale, pe care încleştarea armată nu le-a putut limpezi, 
întâlnirea întâmplătoare a unor oameni străini până atunci 
ia o importanţă hotărâtoare, decide soarta lor şi le precipită 
sfârşitul. Povestită cu o mare sobrietate de mijloace, 
naraţiunea se desfăşoară într-o atmosferă de încordare, 
realizată remarcabil prin sugestii care proiectează 
personajele şi întâmplarea la dimensiunile unei drame a 
istoriei, care dincolo de reacțiile oamenilor le hotărăşte 
destinul. Folosind cu o desăvârşită artă, ceea ce în 
individualitatea fiecărui personaj aparține şi relațiilor 
complicate ale timpului în care trăieşte şi temperamentului 
propriu, Faulkner schiţează din câteva linii sigure şi nete, 
eroii unei violente, dure şi până la urmă tragice încercări de 
a accepta istoria, dar a-i condamna cruzimea. 

O altă şi mai îndepărtată urmare a războiului de 
Secesiune ale cărei istorisiri au fermecat copilăria, au 
chinuit adolescenţa şi apoi au obsedat maturitatea marelui 
prozator american, se întrevede în Wash. Vorbind despre 
această povestire, Faulkner spunea: „...Wash Jones 
reprezintă omul care a supravieţuit războiului civil. 
Aristocratul din casa cu coloane a fost ruinat, dar Wash 
Jones i-a supravieţuit neschimbat. El a fost Wash Jones 
înainte de 1861 şi după 1865 era acelaşi Wash Jones şi în 
cele din urmă Sutpen a intrat în conflict cu el.” Unora 
această viziune ar putea să le apară cam simplificată şi, 
deşi formularea aparţine autorului unei vaste opere de o 
mare complexitate, poate cam sumară. A judeca astfel ar 
însemna să nu ţinem sama de faptul că, preocupat a defini 
sursele şi consecinţele acţiunilor morale ale omului, ale 
omului timpului său, preocupat a cunoaşte relaţiile dintre 
om şi sursele şi urmările eterne ale acţiunilor morale, 
prozatorul căuta să şi le explice întotdeauna în raport cu 
faptele istoriei. Conflictul care-l opune pe Wash Jones, albul 
sărac, lui Sutpen, odată şi el sărac, apoi stăpânul unei mari 
plantaţii iar după război ruinat, se va întregi şi se va explica 
mai pe larg în romanul Absalom, Absalom. În povestire cel 
care-l judecă pe Sutpen împlineşte doar cu o sălbatică şi 
târzie trezire a demnităţii, condamnarea unui trecut de 


19 


turpitudini şi nelegiuiri pe temeliile căruia s-a ridicat averea 
plantatorului. 

În foarte multe din povestirile şi romanele lui Faulkner 
cuvântul „dăinuire” (endurance) revine. Nu e vorba de o 
simplă obsesie lexicală - există în scrisul marelui prozator şi 
asemenea obsesii - ci de o idee centrală şi anume aceea a 
„dăinuirii” prin suferinţă sau în ciuda suferinţei pe care o 
implică integrarea istoriei individuale în istoria mai largă a 
omenirii. O asemenea viziune a evoluţiei sociale este, 
fireşte, inadecuată, ea cuprinde însă şi o încercare de 
critică a cauzelor - considerate ca atare de autor - 
generatoare de nedreptăţi sociale şi de încercări morale. O 
concretizare a acestei critici ar fi, de pildă, acea 
reprezentare a damnării Sudului ca rezultat al împilării 
negrilor şi a exploatării muncii lor. Desigur că mai toate 
relele, în concepţia lui Faulkner, provin din transformarea 
pământului dintr-un simplu mijloc de trai într-o marfă, şi din 
exploatarea şi deci pângărirea lui, ca şi din înrobirea către 
pământ a unor oameni care trebuiau să fie liberi (negrii). 
Această părere nu este, evident, întru totul justificată de 
realităţile istorice şi economice, condamnarea are în vedere 
însă multiplele aspecte care decurg dintr-o mentalitate 
achizitivă, acea mentalitate care distruge respectul pentru 
om şi pentru tot ce este omenesc. Că această condamnare 
se rosteşte în numele idealizării unor rânduieli patriarhale şi 
că civilizaţia  maşinistă, pătrunderea ei în regiunile 
„edenice” este socotită ca o impietate, ca o violare a unui 
echilibru natural dintre om şi natură, este drept; nu mai 
puţin adevărat e că există conştiinţa şi a inevitabilităţii 
acestui proces. 

Am putea examina din această perspectivă - schiţată 
doar aici - povestirea Ursul, apreciată pe drept cuvânt ca 
„unul dintre nodurile fundamentale ale construcției 
faulkneriene şi desigur una dintre culmile ei”. Ar fi, fără 
îndoială, să alegem una dintre numeroasele şi posibilele 
interpretări. Ca ori; e scriere fundamentală a unei literaturi 


'3 Michel Butor, Essais sur les modernes, Paris, 1964, Les relations de 
parenté dans L'Ours de William Faulkner, p. 339. 


20 


sau a unei vaste opere, Ursul relevă la fiecare lectură noi 
laturi inexplorate încă de interpretarea critică. Cum am 
amintit şi la început, a apărut recent în Statele Unite un 
amplu volum - 429 pagini - care încearcă să prezinte 
„Şapte căi de acces” spre tainele şi vrăjile acestei povestiri. 
Articole şi eseuri au marcat, încă din anul apariţiei ei în 
culegerea Go Down, Moses (1942), un interes care nu a 
obosit, ci dimpotrivă a devenit mereu mai viu. Nu voi putea, 
în restrânsul spaţiu de care dispun, să trec în revistă toate 
opiniile suscitase de această amplă povestire, voi aminti în 
cursul discutării ei doar câte va din cele mai importante. 
Tot astfel nu-mi pot propune decât să fac o seamă de 
sugestii cu privire la aspectele ei esenţiale, rămânând a nu 
ştirbi din farmecul înfiorat şi lucid cu care cititorul va 
descoperi singur, pornind de aici, căile ce-l vor duce în 
inima vechilor codri din marginea ținutului Yoknapatawipha. 

Vorbind despre Ursul în faţa studenţilor Universităţii din 
Virginia, Faulkner îşi  prevenea  auditorii împotriva 
complicării excesive a tâlcurilor ascunse ale povestirii sau 
ale simbolisticii ei, spunând: 

„Vânătoarea (bătrânului urs n.n.) e pur şi simplu un 
simbol al urmăririi. Cea mai mare parte a vieţii oricui e 
urmărirea a ceva... Povestirea e simbolizarea urmăririi care 
e un lucru normal în viaţa oricui atâta vreme cât e în viaţă, 
relatată în termeni care pentru mine sunt şi obişnuiţi şi 
dramatici. Protagonistul putea fi oricine altcineva şi nu 
numai ursul. Pur şi simplu am povestit o istorie care eo 
parte firească, normală, din viaţa oricui în termenii obişnuiţi 
şi care pe mine mă interesau, fără nicio intenţie anume de 
a face din asta un simbol. Pur şi simplu am spus ceva care 
în cazul de faţă era copilul - nevoia, necesitatea băiatului 
de a se adapta la lumea adultă. Cum realizează asta, cum 
trăieşte mai departe, dacă e distrus încercând să se 
adapteze la lumea adultă sau dacă în ciuda faptului că e 
tânăr se adaptează potrivit posibilităţii lui. Şi întotdeauna 
să înveţi ceva, să înveţi ceva din asta - nu numai să 
urmăreşti ci să depăşeşti şi apoi să ai înţelegerea de a nu 
distruge, să prinzi, să atingi cu mâna şi apoi să laşi să fugă 

21 


pentru ca mâine să poţi urmări din nou... Urmărirea este 
lucrul principal, nu răsplata, câştigul...”1 

Procesul adaptării lui Isaac McCaslin la lumea adultă se 
face însă pe fundalul pătrunderii oamenilor în locurile unde 
altădată domnea netulburată „sălbăticia”, echilibrul şi 
atotputernicia firii neclintită în aşezările ei de secole. Şi 
numai când renunţă la tot ceea ce are la el ca produs al 
civilizaţiei umane, busola, ceasul şi puşca, poate comunica 
Isaac cu natura şi de aceea el şi renunţă la uciderea ursului. 
Nevoind a distruge echilibrul natural dintre om şi natură, 
băiatul îl va urmări pe moș Ben, ursul, dar lui va trage, deşi 
era aproape şi putea s-o facă. Cunoaşterea lumii nu pare să 
aibă altă finalitate decât înţelegerea acestei relaţii om- 
natură şi băiatul o câştigă, odată cu tragica înţelegere a 
necesităţii depăşirii ei de către mersul inevitabil înainte al 
societăţii umane. Urmând o veche tradiţie a prozei 
americane care a exprimat adesea prin scrierile lui Twain, 
Molville, Cooper, Anderson, Hemingway nostalgia după 
acele timpuri în care se putea duce o viaţă simplă, 
echilibrată, apropiată de natură, fără sfâşierile şi 
contradicţiile vieţii moderne, Faulkner transformă această 
temă pastorală dăruindu-i valorile unui dramatic proces al 
cunoaşterii, al refuzării şi acceptării lumii. Povestirea ar 
putea fi considerată aşadar, cum a făcut-o şi criticul R.W.B. 
Lewis ca „un alt Bildungsroman american al unui băiat care 
creşte în America, având de a face cu toate obstacolele 
speciale pe care cultura noastră le-a ridicat în calea 
maturității morale”. 

Ursul este însă mai mult decât atât, el e o încercare a lui 
Faulkner de a schiţa şi o cale de a trece dincolo de aceste 
obstacole, de a schiţa o morală activă, care l-ar putea face 
pe om să depăşească impasul îndepărtării de natură, al 
ruperii vechilor relaţii de armonie naturală. În partea a IV-a 
a povestirii - absentă din forma iniţială publicată în revista 
The Saturday Evening Post în 1942 - care-l prezintă pe 
Isaac McCaslin după trei ani de la evenimentele anterioare, 


14 Faulkner in the University, pp. 271-272. 
22 


eroul trece de la înţelegere la fapte, trăgând concluziile 
atitudinii sale pasive în faţa vidării şi călcării în picioare a 
vechilor rânduieli. Considerând, ce e drept, într-un dialog 
prolix, confuz, plin de meandre, purtat cu vărul său 
Edmonds, că transformarea pământului într-o marfă şi 
pângărirea lui în scopuri mercantile e la sursa tuturor 
pornirilor care-l fac pe om să încalce patriarhalul echilibru şi 
să înrobească pe alții- şi ca o confirmare evidentă stau 
mărturie vechile registre ale plantaţiei - McCaslin renunţă 
la pământ şi-şi propune să trăiască din munca mâinilor 
sale. devenind tâmplar asemeni lui lisus. S-a căutat să se 
dea, pornindu-se de la unele dintre faptele amintite în 
această parte şi extinzându-se şi lărgindu-se semnificaţia 
lor, o interpretare mistică, religioasă, întregii povestiri. 
Sudul, în mijlocul tradiţiilor şi obiceiurilor căruia a crescut 
şi a trăit Faulkner, este poate mai religios decât oricare altă 
regiune a Statelor Unite. Totuşi romancierul consideră 
religia, creştinismul, doar ca un punct ocazional de 
referinţă, ca un principiu de contrast cu realitatea. 
„Faulkner, spune Irving Howe, luptă să-şi definească 
viziunea lui morală în raport cu un fundal al destrămării 
credințelor tradiţionale, şi ceea ce are importanţă pentru 
opera sa nu e atât de mult fundalul, care e obişnuit, ci lupta 
care e unică."!> Creştinismul face parte din acest fundal, 
aşa că examinarea realităţii moderne nu-l poate duce pe 
scriitor la încercarea de a construi ceva din fărâmiturile 
realităţilor şi sentimentelor religioase sau regionale, ci la 
dorinţa de a enunţa principiile unei morale active, menite 
să-i dea speranţă omului, să-l treacă peste abisurile 
decăderii şi disperării. Referindu-se, de altfel, la 
semnificaţia renunţării lui McCaslin la plantație, scriitorul 
declara într-un interviu: „Cred că omul trebuie să facă mai 
mult decât să renunţe. El ar fi trebuit să fie mai pozitiv şi nu 
să evite oamenii."'€ În partea sa finală, a V-a, povestirea se 
reîntoarce la sfârşitul anilor de ucenicie ai lui McCaslin, 
reluând firul naraţiunii întrerupt de saltul peste trei ani 


'5 Irving Howe, op. cit. p. 143. 
16 Revista Accent, Summer, 1956, p. 175. 


23 


efectuat în partea a IV-a. Aceasta a făcut pe mulţi 
comentatori să pună sub semnul îndoielii necesitatea şi 
legitimitatea părţii a IV-a în desfăşurarea întregii povestiri, 
cu atât mai mult cu cât tonul ca şi factura relatării sunt aci 
total deosebite de rest. Indoiala aceasta nu ţine seama în 
primul rând de un procedeu frecvent în scrisul lui Faulkner, 
procedeu decurgând din concepţia scriitorului asupra 
modului în care se reflectă cunoaşterea realităţii în 
conştiinţa eroilor săi. Ei trăiesc de multe ori consecinţele 
unei acţiuni înainte de a discerne toate cauzele ei, ceea ce 
îl face pe cititor, ţinut mereu la acest nivel al eroilor, să 
parcurgă acelaşi proces de descoperire a realităţii ca şi eroii 
înşişi. Apoi hotărârea lui Ike, anunţată şi realizată în partea 
a IV-a, e o foarte stringentă necesitate şi concluzie după 
toate câte s-au întâmplat până atunci. Înfăţişarea în fapt, a 
deliberării şi apoi a hotărârii, întregeşte sensul povestirii, 
care nu rămâne numai o impresionantă dezbatere a 
situaţiei tragice a omului confruntat cu inevitabilul, ci indică 
şi o cale de acţiune, arată posibilitatea unei speranţe. 
Povestire cu profunde implicaţii filosofice, Ursu/ nu se 
pierde - cu excepţia doar a unor pasaje din partea a IV-a - 
în prelungi şi alambicate consideraţiuni asupra destinului 
uman, a posibilităţilor de a-l stăpâni a-l înfrânge. Universul 
material al povestirii este caracterizat printr-o mare 
acuitate senzorială, oamenii, animalele şi întâmplările oare- 
i amestecă pe unii cu alţii, trăiesc cu extraordinară 
vitalitate, sfârşindu-se odată cu o întreagă lume care se 
sfârşeşte cu ei. Paginile dedicate vânătorii, ritualului 
observat cu sfinţenie a întâlnirilor anuale cu moş Bem, sunt 
pregnante prin culorile lor vii, prin prezenţa copleşitoare a 
vieţii naturii, prin mişcarea şi tumultul celor porniţi după 
bătrânul staroste al pădurii. Chiar şi în partea a IV-a, 
Faulkner izbuteşte uneori în notații scurte să sugereze 
drame sau comedii, să marcheze cu compasiune destine 
sortite prăbuşirii. Şi este cazul să observăm şi aici, ca şi în 
alte scrieri ale prozatorului, forţa de sugestie abstractă a 
unor relatări despre fapte şi întâmplări detailate într-o 
obsesivă şi atotcuprinzătoare viziune materială a lumii 


24 


reale. Încercarea de a zvârli cititorul în modul cel mai direct 
în conştiinţa eroului, nu-l duce pe Faulkner doar la analiză, 
ci la reconstituire, şi această reconstituire este tot atât de 
mult materială cât şi morală, ea are densitatea atât a 
timpului trecut-prezent, cât şi aceea a realului pe care vrea 
să-l surprindă. De aici şi monologul interior, care are la 
Faulkner o cu totul altă valoare decât la Sherwood 
Anderson sau Joseph Conrad. Pentru aceştia monologul 
interior era un mijloc de a pătrunde în adâncurile sufletului 
omenesc, în timp ce pentru el constituie nu o tehnică 
literară ci „singura expresie valabilă a realităţii”, a realităţii 
care pentru romancier nu are decât o valoare subiectivă, 
fiind aceea trăită de eroii săi - aşa cum am văzut când am 
vorbit despre concepţia sa despre timp. Uneori aceste 
încercări ajung la forme în care cititorul se descurcă de 
ajuns de greu, cum se întâmplă şi în multdiscutata parte a 
IV-a a povestirii Ursul, unde scriitorul „duce la extrem 
efortul său de a cuprinde întreaga lume într-o singură 
frază”! şi unde, printre altele, există, cum s-a observat, o 
frază care, cu excepţia solilocului lui Molly Bloom din 
Ulysses al lui Joyce, e printre cele mai lungi din proza anglo- 
saxonă! 

Nu pot fi neglijate nici asemenea aspecte, evident, dar 
ele trebuie considerate în raport nu numai cu o tehnică 
literară ci şi cu concepţia care o impune. De aici şi 
excesele, de aici şi virtuțile... 

Mireasmă de verbină e povestirea cu care se încheie 
suita de întâmplări din perioada reconstrucției de după 
primul război civil descrisă în The Unvanquished. Concluzie 
şi speranţă, povestirea e o meditaţie dramatică asupra 
necesităţii de a privi din nou cu curaj şi cu luciditate 
valoarea omului ca individ, de a nu-l mai privi ca un simplu 
mijloc care poate fi înlăturat sau distrus după necesităţi, 
sau chiar fără necesitate. Însuşi eroismul Sudului, al 
aventuroaselor sale isprăvi, prin această naraţiune este 
considerat dintr-odată într-o altă perspectivă, şi dacă în 


1 Malcom Cowley, op. cit. p. 262. 
25 


restul povestirilor părea să stăruie o anume aură 
romantică, ea este dezminţită de această finală şi 
concluzivă _istorisire. A înfrânge prejudecata onoarei 
atotputernice, imperativul sălbaticei legi „sânge pentru 
sânge”, înseamnă pentru eroul din Mireasmă de verbină, 
Bayard, a câştiga o nouă putere asupra sa şi a celorlalţi, 
fireşte, nu fără sfâşieri şi renunţări. 

Şi în această nuvelă, ca şi în altele cuprinse în culegerea 
de faţă sunt ecouri sau anticipări ale unor romane ale lui 
Faulkner. Soare în amurg este strâns legată astfel de The 
Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) şi e una din- 
imaginile fugare din istoria familiei Compson - o imagine a 
terorii primitive care stăpâneşte o fiinţă umană ce aşteaptă 
înfricoşată să fie ucisă de alta. 

Am socotit necesar să includ şi două nuvele cu caracter, 
să spunem, poliţist: O greşeală de chimie şi Fum din 
volumul The Knight's Gambit (Gambitul calului), pentru că 
au în centrul lor figura lui Gavin Stevens care aci trece de la 
ineficienţa, înecată în vorbe, a împiedicării răului, vădită în 
alte romane, la acţiuni directe de prevenire sau sancţionare 
a răului. Intr-un sens e vorba de o victorie a inteligenţei 
umane asupra nemăsuratului orgoliu al puterilor malefice, 
şi aceasta e încă o izbândă care adevereşte convingerea lui 
Faulkner: „Refuz să accept declinul omului”. 

Aceasta a fost şi ideea - neconsiderată doar în forma ei 
concluzivă, afirmativă, ci şi în momentele ei de îndoială şi 
de înfrângere - care a călăuzit şi alcătuirea acestei 
introduceri la obsesiva, fascinanta, fabuloasa şi reala lume 
a comitatului Yoknapatawpha. Pe care cititorul o va putea 
cunoaşte, precum au cunoscut-o şi cei care o populează, 
ascultând glasul unicului şi inegalabilului ei demiurg, 
„Singurul ei posesor şi proprietar, William Faulkner, Esq.” 


* 

Considerând realitatea din unghiul de vedere particular al 
celui care o trăieşte într-un anume moment şi în anume 
împrejurări, Faulkner îşi modelează întotdeauna viziunea de 
detaliu potrivit ariei de cuprindere şi de conştiinţă a eroilor 


26 


săi. Se pot observa totuşi, în unele monologuri interioare, 
personaje care vădesc o pătrundere a situaţiilor şi o 
facilitate a formulării opiniilor despre aceste situaţii - 
mergând până la construcţii şi expresii verbale de o 
deosebită subtilitate - neaşteptate de la formaţia şi felul lor 
de viaţă. Scriitorul ne apare astfel a fi mai puţin preocupat 
de a respecta realitatea într-un sens naturalist, ceea ce 
caută el în primul rând este să sugereze cu toate mijloacele 
care-i stau la îndemână realitatea subiectivă a eroilor săi, 
să ne facă să participăm nemijlocit la acea clipă unic, a 
resuscitării şi trăirii unui fapt amintit sau trăit cu toate 
amintirile legate de el, exprimate sau sugerate, prezente 
sau iminente. Undeva Faulkner spune - evocând natura 
factorilor componenți ai acestei realităţi subiective care e 
pentru el prezentul-trecut sau pur şi simplu trecutul: 
„Aceasta este esenţa amintirii - sensibilitate, vedere, 
miros: muşchii cu care vedem, auzim şi simţim. Nu 
inteligenţa, nu gândirea; memoria nu există, creierul nu 
reproduce decât ceea ce muşchii caută bâjbâind, nici mai 
mult nici mai puţin; şi totalul care rezultă din asta este de 
obicei necorect şi fals şi nu merită decât numele de vis.” 
Există în aceste cuvinte, odată cu o apreciere lucidă a 
valorii obiective a lucrurilor amintite în raport cu realitatea, 
şi o enunţare a multiplelor elemente caracteristice unei 
viziuni care tinde să reconstituie o atât de instabilă şi 
imprecisă substanţă spirituală şi materială totodată. Potrivit 
acestei viziuni, eroii literaturii faulkneriene trec de obicei 
prin torturile încercării de a lua cunoştinţă de un anume 
adevăr şi izbutesc sau nu să-l afle, luminându-şi drumul, 
sau întunecându-l tocmai prin amintiri. Strădaniile lor de a 
acţiona sau de a-l accepta, potrivit înţelegerii pe care o au 
despre ceea ce le spune amintirea sau prezentul 
amintirilor, se exprimă într-o formulă stilistică, de multe ori 
incriminată şi criticată, care urmăreşte să reproducă prin 
structură, sintaxă, vocabular, „curentul conştiinţei” 
personajelor, o realitate, cum am mai spus, subiectivă şi 
foarte complicată, la densitatea materială a căreia 
contribuie factori deopotrivă senzoriali ca şi abstracţi. De 


27 


aici acea compoziţie uneori fluentă, alteori poticnită, 
sinuoasă, digresivă, cu reveniri sau anticipări imprevizibile 
de obicei, cu largile meandre care te îndepărtează parcă de 
la subiect, cu opriri neaşteptate, cu porniri gâfâite care nu 
par să ducă undeva; acea minuţiozitate a detaliilor, a 
topografiilor altădată sugerate doar; acea înaintare care e 
de fapt rezultatul unor acumulări mai degrabă decât al 
mişcării; frazele acelea de pagini întregi cu nenumăratele 
paranteze şi paranteze în paranteze; acea necontenită 
schimbare a perspectivei cu anonimatul pronumelor 
personale care face necesară câteodată adăugirea numelor 
proprii în paranteze şi mai ales torentul acela al timpului 
care integrează totul, unifică şi chinuie, care încheagă părți 
aparent disparate într-o structură ce rezultă până la urmă 
din logica internă a lucrării. 

Nu este deloc uşor pentru traducătorul lui Faulkner să-l 
urmeze în fascinanta şi luxurianta lume a verbului său, 
precum se vede atât de diversă şi de neîncetat alta. 
Scriitorul, care are tendinţa contemplării meditative nu este 
un static, istorisirile sale sunt întotdeauna în mişcare şi se 
organizează ades după legile neprevizibile ale curentului 
conştiinţei. Şi atunci frazele sale alunecă lin sau tumultuos, 
se întretaie, se încurcă sau se precipită, se răsfrâng în 
multiplele oglinzi ale lumii interioare şi sunt deformate, 
amplificate sau pierdute în ceţurile alburii ale amintirii. 
Alteori se pornesc în şiraguri de cuvinte care se rostogolesc 
unele după altele, aparent fără sens, iscând ritmuri şi 
cadenţe ciudate, de o stranie muzicalitate, şi cititorul se 
regăseşte cu greu, abandonat fără călăuză pe un drum fără 
de capăt. De cele mai multe ori ritmul prozei faulkneriene 
este lent, acumulările se produc mereu şi mereu, pentru ca 
într-un târziu, după amânări care prelungesc câteodată 
chinuitor aşteptările, şocul revelaţiei să se producă. Rareori 
în chip tranşant, mai întotdeauna relativizat printr-o 
posibilitate enunțată nu în mod categoric, dar existentă sau 
sugerată numai. Multitudinea amănuntelor, digresiunile şi 
revenirile nu dăunează acestui ritm, dimpotrivă, dozate cu 
o rară pricepere, ele dau adesea, o şi mai mare acuitate 


28 


amânării, acelui suspense caracteristic unei mari majorităţi 
a prozei moderne. 

Căutând a exprima cât mai sugestiv elementele analitice 
şi spontane ale curentului conştiinţei în care fiecare clipă se 
repercutează, după o foarte sinuoasă şi dificilă logică, în 
diferite epoci ale memoriei, deci ale timpului trăit sau 
povestit, Faulkner foloseşte o frază ale cărei elemente par 
foarte diferite, dar sunt unite prin această tensiune a sursei 
comune care le-a provocat, ca într-un şir de reacţii în lanţ. 
Ceea ce pare retorică, şi ritmul acesta lent cu repetiţii 
frecvente se apropie aparent de cel al perioadelor largi ale 
unei oraţiuni care se amplifică mai mult în sonoritate decât 
în substanţă, e numai o modalitate a comunicării 
complexităţii vii şi instantanee a mersului conştiinţei. ŞI 
prin aceasta scrisul marelui romancier american izbuteşte 
să dăruie povestirii în proză o nouă dimensiune. 

Procedeelor relatării discontinue a naraţiunii şi stilului 
oblic, deprinse din frecventarea lui James Joyce, Faulkner - 
le dă o viaţă proprie şi în loc de a căuta „simultaneitatea” 
caracteristică construcţiei lui Ulysses, el realizează ceea ce 
am putea numi cu un termen poate nu întru totul adecuat, 
„corelativitatea”. Îndepărtându-se de tehnica juxtapunerii 
diferitelor momente ale monologului interior cum se 
întâmplă uneori la Joyce sau frecvent la Virginia Woolf, la 
Faulkner condiţionarea dintre aceste momente ca şi a 
raţiunilor interioare care le dictează este supusă unui 
principiu ordonator fundamental. Ceea ce la prima vedere 
poate apărea ca discontinuu, necoerent, se dovedeşte a fi 
în fapt determinat de o legătură intimă, de structură, şi se 
organizează până la urmă într-o viziune coerentă 
semnificativă, demonstrând iar şi iar condiţiile în care o 
conştiinţă contemporană luptă pentru a se smulge din 
incertitudinile proprii situaţiei sale şi pentru a acţiona 
înfruntând şi timpul şi moartea. 

Există o foarte concretă dorinţă de comunicare a acestor 
idei în scrisul lui Faulkner, care e vizibilă până şi în folosirea 
mai frecventă a anumitor verbe (am remarcat că proza 
romancierului e în primul rând mişcare, a gândirii, a 


29 


simţurilor sau deplasare în timp şi spaţiu) şi a unei anume 
sintaxe, aceea care domină relaţiile dintre realitatea 
obiectivă şi cea înfăţişată în scris. Aş vrea să dau aci doar 
câteva sugestii, mai mult decât exemple. Mi se pare 
semnificativă astfel folosirea aproape obsesivă a două 
verbe care indică starea de reflecţie, de apreciere a 
realităţii în urma examinării ei. Aceste două verbe sunt: to 
watch şi to know. Unul înseamnă, în sensurile lui principale, 
a privi cu atenţie, a scruta, a observa, iar celălalt la 
Faulkner are foarte multe sensuri, de cele mai multe ori 
sintetizate într-unul major: „a înţelege”, „a pricepe”. Dar el 
mai înseamnă a fi convins, a-şi da seama, a-şi aminti, a 
cunoaşte, a afla şi foarte adeseori e înrudit ca sens cu un 
verb foarte apropiat: to think - a gândi. Diversitatea şi 
multiplicitatea sensurilor acestui verb to know, supleţea şi 
nuanţarea extremă a folosirii lui corespunde diversităţii de 
forme, de atitudine şi de certitudine, pe care o ia în 
conştiinţa eroilor faulknerieni apropierea de realitate, 
cunoaşterea. Şi afirmând printr-o folosire nuanţată a 
acestui verb relativitatea posibilităților cunoaşterii 
subiective, Faulkner izbuteşte apoi cu ajutorul sintaxei sale 
particulare să ne sugereze însăşi imaginea mersului 
orbecăit al cunoaşterii omului, care Încearcă să treacă de la 
universul limitat al făpturii sale, la vastul univers al 
cunoaşterii, deschis lumii moderne. Îl vezi parcă, pe acest 
om al creației faulkneriene bâjbâind către hotarele acestei 
lumi pe care nu le află niciodată, dar către care se 
îndreaptă mereu într-o năzuință de absolut, de cunoaştere 
totală sau definitivă. 

Din acest punct de vedere, o comparație între cele mai 
frecvente verbe folosite în scrisul lui Hemingway, care sunt 
to see (a vedea) şi to feel (a simţi) şi cele folosite în proza 
lui Faulkner, to know (a afla, a şti) şi to watch (a scruta, a 
observa) mi se pare deosebit de concludentă pentru sensul 
mai adânc al expresiei artistice a unuia şi a celuilalt scriitor. 

Spuneam mai sus că folosirii mai frecvente a unor verbe 
li se adaugă şi o sintaxă particulară, caracterizată, între 
altele, printr-o foarte complexă şi subtilă folosire a 


30 


subordonatelor şi a determinărilor atributive ale acţiunii 
principale. Ea reproduce uneori cu o deconcertantă 
fidelitate incertitudinea, imprecizia, virtualitatea realităţilor 
posibile sau probabile şi a relativităţii care intră în 
aprecierea lor. Verbele predicative sunt foarte adesea 
urmate de întregi propoziţii sau fraze de acest fel care 
diminuează mereu gradul de certitudine implicat în 
regentă. Li se adaugă de altfel într-un mod copios 
întrebuinţarea verbelor la timpurile, modurile care 
sugerează probabilitatea ca şi a unor locuţiuni ca maybe 
(poate), probable (probabil) etc., etc. 

Caracteristic scrisului faulknerian este faptul că definirea 
unui moment, fie că se petrece în afara personajelor, fie că 
se petrece în interiorul lor, este făcută cu dificultăţi, care nu 
sunt formale ci reale, reale în sensul exprimării scrise le 
simţi că au existat pentru romancier, dar au existat pentru 
el pentru că au existat şi pentru personajul respectiv şi din 
aceste tatonări, dibuiri sau înaintări nesigure şi ezitante se 
constituie mai pregnant decât printr-o enunţare fulgurantă 
şi sintetică (deşi nici asemenea enunţări nu lipsesc) 
momentul, cu senzaţia dibuielilor cunoaşterii până fixează 
un adevăr, care nici el nu e niciodată definitiv. Un adevăr al 
momentului care însoţeşte, dublează sau înlocuieşte, 
contrazicându-l, adevărul... adevărat. Ai zice că autorul se 
lasă înşelat odată cu eroul lui şi, de regulă, nu ştie mai mult 
ca el. La prima vedere s-ar spune că e o renunțare la 
luciditate, dar cititorul are la îndemână de fapt, şi nu-i sunt 
refuzate tocmai în acest act al cunoaşterii soartei eroilor cu 
toate nesiguranţele lor, elementele suficiente pentru a 
aprecia lucid un destin care eroilor le pare inevitabil, sau 
acceptabil doar cu demnitate. 

Se reflectă, şi nu se poate altfel, acest mers îndoielnic al 
luării contactului cu realitatea, şi într-o punctuație specifică 
prozei faulkneriene. Ea e foarte restrânsă, marcând numai 
perioadele mari, urmărind să nu stânjenească desfăşurarea 
gândurilor şi a reacţiilor în faţa faptelor relatate sau 
întâmplate. E excesivă uneori pe spaţii foarte reduse şi e ca 
şi inexistentă în paragrafe ample, arhitecturate capricios şi 


31 


baroc. Logica ei e mai puţin gramaticală, şi e mai mult a 
sensului, ceea ce era şi de presupus în cazul unei atât de 
concertate şi nuanţate folosiri a tuturor mijloacelor care 
stau la îndemâna expresiei literare. 

Am stăruit atât de mult asupra acestor mijloace pentru 
că folosirea lor e foarte riguros determinată de o concepţie 
literară, aşa cum am văzut, de o deosebită profunzime 
artistică, care se cere cunoscută pentru a se putea înţelege 
mai bine această căutare a celor mai adecuate, mai subtil 
şi mai pregnante corespondențe stilistice. Am mai stăruit 
asupra lor pentru că au fost tot atâtea dificultăţi ce s-au 
cerut rezolvate într-o transpunere românească, a cărei 
rigoare şi sugestivitate o va aprecia cititorul, înţelegându-l 
şi cunoscându-l mai în adâncime pe acest mare scriitor 
contemporan, care scria pentru că nu putea „accepta 
declinul omului”. 


Septembrie 1965 


RADU LUPAN 


32 


TABEL CRONOLOGIC 


1825 Se naşte William C. Falkner, străbunicul real şi 
legendar din Knox Country Tennessee, a cărui 
aventuroasă viaţă avea să fie ades punctul de 
pornire al multora din întâmplările relatate în 
scrierile lui Faulkner. 


1861-1865 Războiul de Secesiune dintre statele din Sud şi cele 
din Nord. William C. Falkner este colonel, comandant al 
regimentului 2 Mississippi. 


1863 Declaraţia de emancipare prin care se decreta eliberarea 
sclavilor de pe întreg teritoriul statelor americane. 


1881 Moare Dostoievski despre care Faulkner avea să spună: 
„El este cel care m-a influenţat mult şi îl citesc încă în fiecare 
an. Ca om de meserie precum şi prin forţa lui de pătrundere în 
psihologia oamenilor, prin capacitatea lui de a-i iubi, a fost unul 
dintre acei pe care orice scriitor doreşte să-l egaleze dacă 
poate.” 


1889 William C. Falkner este ucis de unul dintre rivalii săi 
în afaceri şi în viaţa politică. 


1897 25 septembrie. Se naşte în orăşelul New Albany, 
comitatul Union, Mississippi, William, primul fiu al lui 
Maud Butler şi Murry C. Falkner, funcţionar la calea 
ferată locală, proprietatea tatălui său. 


1898 Familia Falkner se mută la Ripley, orăşel de unde 
era originară, odată cu numirea lui Murry C. Falkner 
33 


ca trezorier şi cenzor al căii ferate. 


1899 Naşterea celui de al doilea fiu al familiei M. C. 
Falkner, Jack. 


1901 Naşterea celui de al treilea fiu al familiei M. C. 
Falkner. 


1902 Tatăl lui M. C. Falkner vinde calea ferată şi întreaga 
familie se mută la Oxford, comitatul Lafayette, 
Mississippi, oraşul care va deveni peste ani 
imaginarul Jefferson din miticul comitat 
Yoknapatawpha. al „cărui singur proprietar şi 
posesor e William Faulkner Esq.” 


1903-1913 Anii de învăţătură ai tânărului William: şcoala 
primară, apoi liceul pe care nu-l termină pentru a 
intra ca funcţionar la banca din Oxford, aparţinând 
bunicului său (modelul lui Sartoris). 


1914 începe prietenia cu Phil Stone - model al viitorului 
personaj din romane şi povestiri, Gavin Stevens - 
care-i deschide lui William orizonturile noi ale culturii 
şi literaturii moderne. 


1916 Încearcă să se înroleze în aviația militară americană 
pentru a pleca în război, dar e respins din cauză că 
n-are înălţimea necesară. 


1918 Lucrează într-o uzină de armament, după care se 
înrolează în aviația engleză „Royal Flying Corps”, la 
Toronto, în Canada, dar rămâne până la sfârşitul 
războiului ca elev-pilot în tabăra de antrenament din 
Toronto. 


1919 Întors la Oxford, se înscrie ca student special la 
cursurile de franceză, spaniolă şi literatură engleză 
ale universităţii din localitate „Ole Miss”, unde tatăl 


34 


său eşuase în cele din urmă ca secretar 
administrativ. li apare; în The New Republic, prima 
lucrare tipărită: un poem de patruzeci de versuri, 
intitulat: L'Apres-midi d'un Faune (După-amiaza unui 
faun) - titlu inspirat evident după poemul lui 
Mallarme. 


1920 Noiembrie. Se retrage de la universitate fără a-şi 
termina studiile. Cu ajutorul lui Phil Stone, William 
este invitat de către criticul şi romancierul Stark 
Young la New York. Aici va face tot felul de munci 
obscure, va fi vânzător într-o librărie (la „Lord & 
Taylor's”) unde o va cunoaşte pe Elizabeth Prall, 
viitoarea soţie a lui Sherwood Anderson. 


1921 Decembrie. Se întoarce de la New York pentru a 
lucra ca diriginte al biroului poştal al universităţii din 
Oxford, de unde îşi va da demisia în 1924. 


1919-1923 În această perioadă publică primele încercări 
literare şi desenează în publicaţiile universitare: O/e 
Miss, The Mississippian şi The Scream. Îi apar 16 
poeme, o primă nuvelă, şi şase articole de critică 
literară. Cunoscuta revistă din New Orleans: The 
Double Dealer, la care colaborau alături de scriitori 
cunoscuţi ca: Sherwood Anderson şi Ezra Pound, 
tineri ca Robert Penn Warren, Thornton Wilder ş.a. - 
care nu aveau să întârzie şi ei a deveni cunoscuţi - îi 
publică un poem în acelaşi număr din anul 1922 în 
care apărea şi o schiţă de Ernest Hemingway. 


1924 Apare, cu ajutorul lui Phil Stone, The Marble Faun 
(Faunul de marmură). Acest prim volum e o culegere 
de versuri, influențate de poetul romantic englez, 
Swinburne, şi e tipărit, pe socoteala autorului, la o 
editură obscură. 

La sfârşitul anului pleacă, împreună cu Stone, la New 
Orleans, unde îl cunoaşte, datorită lui Elizabeth Prall, 


35 


pe Sherwood Anderson. 


Moare Joseph Conrad despre care Faulkner avea să spună: 
„Sunt sigur că-l veţi putea găsi pe Conrad în lucrările mele. Am 
luat foarte mult de la Conrad.” 


1925 Lucrează în New Orleans pentru un boot/egger, 

făcând contrabandă de alcool şi colaborează la 
revista Double Dealer şi la ziarul local Times 
Picayune. 
Scrie primul său roman Soldier's Pay (Plata 
soldatului) pe care Anderson, legenda spune, îl 
recomandă fără a-l citi, editorului său, Liveright, 
care-l acceptă spre publicare. 


1926 Apare Soldier's Pay, roman al întoarcerii acasă din 
război, întâmpinat cu indiferenţă. Datorită însă unui 
contract mai generos încheiat cu Liveright, Faulkner 
are posibilitatea de a pleca în Europa, pe bordul unui 
vas comercial. Vizitează ltalia de nord, Elveţia şi 
ajunge la Paris, unde rămâne un timp fără a 
frecventa totuşi cercurile de artişti şi scriitori 
americani stabiliţi în acea perioadă în capitala 
Franţei, într-un soi de exil literar. 


1927 Apare Mosquitoes (Ţânțarii), roman al mediilor 
intelectuale din New Orleans, descrise cu vădite 
intenţii satirice. 


1929 Romanul Sartoris apărut în acest an marchează 
întoarcerea şi orientarea către istoria legendară sau 
reală a locurilor natale. Acest roman constituie în 
fapt începutul celebrei saga despre fabulosul 
comitat Yoknapatawpha. Cartea nu are un prea 
mare ecou. 

La câteva luni după Sartoris apar The Sound and the 
Fury (Zgomotul şi furia) roman care izbuteşte să 
realizeze, după o muncă stăruitoare la câteva 


36 


versiuni succesive, o imagine halucinantă a 
declinului unei mari familii din Sud. Cartea e 
întâmpinată cu un interes deosebit. Autorul ei este 
însă fochist de noapte la centrala electrică a 
universităţii Ole Miss. În timpul nopţilor petrecute 
lângă cazanele centralei electrice, scrie As / Lay 
Dying (În timp ce mor). 

Se căsătoreşte cu o veche prietenă din copilărie. 
Estelle Oldham. 


1930 Apare As I Lay Dying. 


1931 Publică romanul Sanctuary (Sanctuar), imagine 
sumbră şi violentă a mediilor avute şi interlope din 
Sud, care cunoaşte un mare succes de public. 

Apare primul volum de nuvele These Thirteen 
(Aceste treisprezece). 


1932 Apare Light in August (Lumină de august), roman în 
care tema relaţiilor dintre albi şi negri în Sud e 
tratată cu o sinceritate aspră şi impresionantă. 


1932-1933 Lucrează intermitent la Hollywood, ca 
scenarist şi consilier literar. 
Cumpără în Oxford o veche proprietate, unde va 
locui până la moarte. 


1933 Publică al doilea volum de poeme A Green Bough 
(O ramură verde). 


1934 Apare un nou volum de schiţe şi nuvele: Doctor 
Martino and Other Stories (Doctorul Martino şi alte 
povestiri). 


1935 Apare romanul lumii condamnate şi într-un fel 
disperate a aviatorilor din aviația civilă Pylon (Pilon). 


1936 Trece la editura Random House, care-i va publica 
37 


de aci înainte toate lucrările şi se reîntoarce la 
istoria familiilor din Sud, din care va apare 
fascinantul roman Absalom, Absalom. 


1938 Publică The Unvanquished (Neinvinsul), roman 
alcătuit din mai multe povestiri relaţionate între ele, 
despre familia Sartorişilor. Cumpără o fermă, situată 
la vreo şaptesprezece mile de Oxford, de care se va 
ocupa îndeaproape. 


1939 Apare The Wild Palms (Palmierii sălbatici). 


1940 Publică primul volum al trilogiei, despre 
ascensiunea şi declinul clanului de carpetbaggers, 
Snopes: The Hamlet (Cătunul), roman care are un 
larg ecou. 


1941 Moare Sherwood Anderson despre care Faulkner avea să 
spună: „Este tatăl întregii mele generaţii - al lui Hemingway. 
Erskine Caldwell, Thomas Wolfe, Dos Passos”. Moare James 
Joyce, considerat de Faulkner ca „unul dintre oamenii mari ai 
epocii mele. El a fost electrocutat de focul divin.” 


1942 Apare Go Down, Moses (Coboară Moise), culegere 
de povestiri care constituie o istorie fragmentară a 
familiei McCaslin. 


1946 Criticul american Malcolm Cowley publică antologia 
The Portable Faulkner (Faulkner de buzunar). 


1948 Apare romanul /ntruder in the Dust (Nechemat în 
țărână). 


1949 Apare culegerea de nuvele Knight's Gambit 
(Gambitul calului). 


1950 Apare romanul Requiem for a Nun (Requiem pentru 
o călugăriță). 


38 


| se decernează premiul Nobel, cu care prilej 
rosteşte o nobilă şi impresionantă profesiune de 
credinţă: „Glasul poetului nu trebuie să vorbească 
numai despre om, el poate fi un sprijin, un reazăm 
pentru a-l ajuta pe om să supravieţuiască şi să 
dăinuie”. 


1954 Romanul A Fable (Parabola), dramatică relatare, în 
termenii unei parabole religioase, a unui episod din 
primul război mondial. 


1955 Moare Thomas Mann, despre care Faulkner supunea: „El 
(şi Joyce) au fost marii scriitori ai timpului meu. A avut mai 
mult talent decât l-a putut stăpâni.” 


1954-1957 Călătorii în America de Sud, Filipine, Japonia, 
ţările nordice, Europa Occidentală, Grecia. 


1957 Apare cel de al doilea volum al trilogiei clanului 
Snopes, The Town (Oraşul). 


1957-1958 Ca „writer-in-residence” ţine o serie de 
prelegeri despre artă şi literatură la universitatea din 
Virginia, în Charlottesville. 


1958 Sunt publicate cele 16 schiţe şi povestiri apărute în 
1925 în paginile duminicale ale lui Times Picayune 
din New Orleans sub titlul New Orleans Sketches 
(Schițele din New Orleans). 


1959 Ultimul volum al trilogiei Snopes: „The Mansion 
(Conacul). 


1962 Apare romanul The Reivers (Hotii). 


6 iulie. În urma unei crize cardiace, Faulkner moare 
la spitalul din Oxford. 


39 


* 


1963 | se acordă pentru a doua oară (prima oară în 1955) 
premiul Pullitzer. 
Apare cartea de amintiri despre Faulkner: My 
Brother Bill (Fratele meu Bill) scrisă de John 
Faulkner, fratele său. 


40 


VICTORIE ÎN MUNŢI 


Prin fereastra cabanei, cei cinci oameni urmăreau atenţi 
călăreţii care urcau cu greu pe poteca noroioasă şi se 
opriseră în poartă. Intâi se ivi un bărbat care ducea un cal 
de căpăstru. Purta o pălărie cu boruri mari trasă peste ochi; 
pe umeri îi atârna o manta cenuşie decolorată din care-i 
ieşea mâna stingă, ţinând căpăstrul. Frâul era bătut în ţinte 
de argint, calul, un murg pur-sânge, costeliv, plin de noroi, 
avea în loc de şea o pătură cazonă albastru-închisă, prinsă 
c-o funie. Cel de al doilea cal, murdar şi el de noroi, un căluţ 
roib, îndesat şi cu capul mare, avea frâul cârpit cu sfoară şi 
sârmă şi o şea cazonă. Ghemuită deasupra scărilor, 
bălăbănindu-se, o făptură fără formă stătea cocoţată în 
şea; era ceva mai mare decât un copil şi din depărtare nu 
părea să poarte vreun veşmânt din acelea pe care le poartă 
bărbaţii. 

Unul dintre cei trei bărbaţi de la fereastra cabanei se- 
ndepărtă în grabă. Ceilalţi, fără să se-ntoarcă, îl auziră 
îndreptându-se spre capătul opus al încăperii şi revenind cu 
o carabină cu ţeava lungă. 

— Nu, asta nu, zise bărbatul mai în vârstă. 

— Nu vezi mantaua aceea? zise cel mai tânăr. Mantaua 
aceea a rebelilor. 

— N-ai să faci asta, zise celălalt. S-au predat. Au 
recunoscut că sunt bătuţi. 

Se uitau cu atenţie pe fereastră la caii care se opriseră în 
poartă. Poarta din lemn de nuc, gata să se prăbuşească, 
era prinsă în zidul din bolovani de piatră care cobora 


41 


şerpuind pe povârnişul pustiu, profilându-se net în umbra 
văii şi a lanţului de munţi din depărtare, care se pierdeau în 
cerul jos şi pierit. 

Se uitau la făptura de pe cel da al doilea cal care cobori 
şi trecu căpăstrul aceleiaşi mâini stingi a omului cu 
mantaua cenuşie care ţinea şi căpăstrul pur-sângelui. Se 
uitau la făptura aceea care intră pe poartă, urcă pe cărare 
şi dispăru după colţul ferestrei. Apoi îl auziră păşind în 
pridvor şi bătând în uşă. Stăteau aşa şi-l auziră ciocănind 
iar. 

După o clipă cel mai în vârstă spuse, fără să-şi întoarcă 
privirea: „Du-te şi vezi”. 

Una dintre cele două femei, cea mai în vârstă, plecă de la 
fereastră, păşind fără zgomot, cu picioarele goale, pe 
duşumea. Se duse la uşa de la intrare şi o deschise. Lumina 
rece şi umedă a după-amiezii târzii de aprilie o învălui - o 
femeie mărunţică cu un obraz zbârcit şi inexpresiv, 
îmbrăcată cu o rochie cenuşie, fără formă. In faţa ei, 
dincolo de prag, stătea o fiinţă ceva mai mare decât o 
maimuţă mare, îmbrăcată într-o imensă manta albastră de 
soldat din armata federală, având înfăşurată pe cap ca o 
glugă, o bucată de muşama ale cărei margini îi cădeau pe 
umeri, muşama care fusese probabil tăiată din coviltirul 
vreunei căruţe de cantinier; în deschizătura glugii femeia 
nu deosebi decât albul unor ochi mobili şi fantomatici; dintr- 
o singură aruncătură de ochi negrul o măsurase pe femeia 
care stătea în faţa lui, desculţă, cu rochia ei decolorată de 
bumbac şi interiorul mohorât şi pustiu al coridorului 
cabanei. 

— Dom' maior Soshay Weddel vă transmite salutări şi'ice 
că lui i-ar trebui o cameră să doarmă el şi servitoru' lui şi 
doi cai, zise negrul cu glasul ceremonios, ca un papagal. 
Femeia se uită la el. Obrazul îi rămase impasibil ca o 
mască. Am fost la luptă şi ne-am bătut cu Yankeii, zise 
negrul. S-a 'fârşit. Acuma ne-ntoarcem acasă. 

Femeia păru să vorbească de undeva dindărătul feţei ca 
de după o efigie sau un ecran pictat: „Să-l întreb”. 

— Vă plătim, spuse negrul. 


42 


— Să plătiţi? Şi apoi, părând să se gândească la ceva. Nu 
prea arată aici a han de munte. 

Negrul făcu un gest larg. 

— Nu-i nimic. Am mai do'mit noi şi-n alte locuri, mai rele 
decât ăsta de-aici. Spuneţi-i numai că-i dom’ Soshay 
Weddel... Şi atunci îşi dădu seama că femeia se uita peste 
capul lui. Se întoarse şi-l văzu pe bărbatul cu mantaua 
cenuşie uzată la mijlocul cărării care urca dinspre poartă. 
Se apropie, urcă în pridvor, şi cu mâna stângă îi scoase 
pălăria cu boruri largi, având pe ea galonul răsucit şi 
decolorat de ofiţer superior al armatei confederate!t. 
Oacheş la faţă, cu ochi întunecaţi şi părul negru, avea un 
obraz plin tras totuşi şi arogant. Nu era înalt, dar îl depăşea 
pe negru cu cinci sau şase inch-i. Mantaua îi era uzată, 
decolorată la umeri, acolo unde soarele bătuse mai tare. 
Poalele mantalei târâte prin noroi, erau ferfeniţite şi pline 
de glod: veşmântul fusese cârpit şi periat mereu şi perii 
stofei pieriseră. 

— Bună ziua, doamnă, zise el. N-aveţi cumva pentru o 
noapte un loc în grajd pentru caii mei şi-un adăpost pentru 
mine şi ordonanța mea? 

Femeia se uită la el cu o expresie placidă şi gânditoare, 
ca şi cum ar fi văzut, fără să i se facă frică, o fantomă. 

— Trebuie să văd, spuse ea. 

— Vă plătesc, spuse omul. Ştiu cum sunt timpurile. 

— Trebuie să-l întreb, zise femeia. Se întoarse, apoi se 
opri brusc. In spatele ei, bărbatul mai în vârstă apăruse în 
coridor. Un om voinic, cu haina de dril, cu o chică de păr 
cenuşiu şi cu ochi luminoşi. 

— Mă numesc Saucier Weddel. zise omul cu mantaua 
cenuşie. Sunt în drum spre casă, spre Mississippi şi vin din 
Virginia. Acum mă aflu în Tennessee? 


18 Armata Confederaţiei Sudului din timpul Războiului de Secesiune 
american (1861-1865), dus între statele din Nordul şi cele din Sudul 
S.U.A. (Federaţia Nordului şi Confederaţia Sudului), pentru abolirea 
sclaviei şi reglementarea altor divergențe de ordin economic. (Notele 
de subsol din cuprinsul volumului cu excepţia acelora urmate de 
menţiunea n. t. aparţin redacţiei.). 

43 


— Sunteţi în Tennessee, spuse celălalt. Intraţi. 

Weddel se-ntoarse spre negru. 

— Du caii la grajd, zise el. 

Negrul se duse spre poartă, o momâie cu gluga de 
muşama şi cu mantaua lui imensă, cu aerul acela arogant şi 
plin de ifos pe care şi-l luase din clipa în care o văzuse pe 
femeia desculţă şi interiorul pustiu al cabanei. Apucă 
căpestrele şi începu să strige la cai, înjurându-i fără rost şi 
ostentativ, cei doi cai nedându-i nicio atenţie, părând a fi 
obişnuiţi cu el de multă vreme. S-ar fi zis că nici negrul 
însuşi nu dădea nicio atenţie propriilor lui strigăte, ca şi 
cum strigătele ar fi fost pur şi simplu concomitente cu 
acţiunea de a scoate caii din câmpul vizual al uşii, ca o 
emanaţie a cailor şi a negrului, acceptată şi respinsă în 
aceeaşi clipă. 


Prin zidul bucătăriei fata auzea glasurile bărbaţilor din 
odaie, de unde tatăl ei o scosese când străinul se apropiase 
de casă. Era cam de vreo douăzeci de ani; o fată voinică cu 
părul mătăsos şi neted, cu mâini mari şi suple, desculţă şi 
îmbrăcată cu o rochie făcută din pânză de sac. Stătea lipită 
de zid, nemişcată, cu capul puţin plecat, cu ochii mari şi 
calmi şi goi ca o somnambulă, ascultând cum intră 
oaspetele şi tatăl ei în cealaltă încăpere. 

Bucătăria era un şopron de scânduri sprijinit de zidul din 
bârne al cabanei. Lutul dintre bârne, în partea dinspre ea se 
crăpase, uscat de căldura sobei şi se făcuse cum e creta şi 
căzuse ici şi colo. Aplecându-se, cu o mişcare lentă şi 
mlădioasă şi tăcută ca şi şopotitul paşilor ei desculți pe 
podea, fata îşi lipi obrazul de una dintre aceste crăpături. 
Zări o masă goală pe care era un ulcior de lut şi o cutie cu 
gloanţe marcată cu şablonul: U.S. Army. Cei doi fraţi ai ei 
şedeau pe scaunele de lemn cioplit, lângă masă, şi numai 

44 


cel mai mic, băiatul, se uita spre uşă, deşi ea îşi dădea 
seama acuma şi auzea că străinul intrase în cameră. 
Fratele mai mare, cu spatele spre uşă, unde ştia că stă 
acuma străinul, scotea cartuşele din cutie unul câte unul, le 
ştergea cu mâna şi le punea în picioare în faţa lui ca nişte 
soldaţi la defilare. Fata respira încetişor. „Vatch ar fi vrut 
să-l împuşte, îşi zise ea, şoptind şi se aplecă. Cred că mai 
vrea încă.” 

Apoi auzi din nou un zgomot de paşi şi maică-sa se 
îndreptă spre uşa bucătăriei, trecând şi acoperind o clipă 
crăpătura din perete. Totuşi, nu plecă de acolo nici când 
maică-sa intră în bucătărie. Stătea aplecată în faţa 
crăpăturii, respirând liniştit şi regulat, auzind-o pe maică-sa 
trântind în spatele ei capacele sobei. Şi atunci îl văzu pe 
străin pentru prima dată şi îşi inu uşurel respiraţia, 
nedându-şi măcar seama că a încetat să respire. Il zări 
stând în picioare, lângă masă, în mantaua lui ponosită, cu 
pălăria în mâna stângă. Vatch nu-şi ridică ochii spre el. 

— Mă numesc Saucier Weddel, spuse străinul. 

„Soshay Weddel”, şopti fata în crăpătura uscată din zidul 
scorojit şi prăfos. Acum îl vedea din plin, în mantaua lui 
pătată şi peticită şi periată, cu capul uşor înălţat, pe faţa lui 
istovită, aproape suptă, o expresie de cumplită oboseală şi 
totuşi de aroganță, ca o fiinţă din altă lume care ar respira 
un alt aer şi ar avea un alt sânge care să-i încălzească 
venele. „Soshay Weddel”, murmură ea. 

— Luaţi o gură de whisky, spuse Vatch fără să facă vreun 
gest. 

Şi deodată, la fel cum i se întâmplase să nu mai respire, 
nu mai ascultă ce vorbeau, ca şi cum n-ar fi avut nevoie să 
asculte, ca şi cum curiozitatea ei n-ar fi avut niciun rost în 
atmosfera care-l înconjura pe străin şi care o învăluia şi pe 
ea în clipa aceea aşa cum stătea şi-l observa pe străin 
stând în picioare lângă masă, uitându-se la Vatch şi Vatch, 
cu un glonte în mână, întors spre el şi privindu-l. Respiră 
uşurel lângă crăpătura din perete prin care vorbele se 
auzeau acum calme şi fără de sens, pornite din acea 
întunecată şi mocnită şi violentă şi puerilă vanitate a 


45 


bărbaţilor: 

— Aşadar, mi se pare că ştiţi ce sunt astea când le 
vedeţi? 

— Desigur. Le foloseam şi noi. N-aveam niciodată nici 
vreme, nici pulbere ca să mai stăm să le fabricăm. Aşa că 
eram câteodată siliţi să le folosim pe ale voastre, mai ales, 
în vremea din urmă. 

— Poate că le-aţi recunoaşte şi mai bine dacă v-ar izbi 
unul în obraz. 

— Vatch. În clipa aceea se uită la tatăl ei, căci el vorbise. 

Fratele ei mai mic se ridicase puţin de pe scaun, 
aplecându-se uşor înainte, cu gura întredeschisă. Avea 
şaptesprezece ani. Străinul stătea totuşi liniştit, şi-l privea 
pe Vatch, cu pălăria strâns lipită de mantaua lui uzată, 
având pe faţă expresia aceea de aroganță şi de oboseală şi 
oarecum zeflemisitoare. 

— Puteţi să ne arătaţi şi cealaltă mână, zise Vatch. Nu vă 
temeti să lăsaţi pistolul din mână. 

— Nu, spuse străinul. Nu mi-e teamă să o arăt. 

— Luaţi atunci o gură de whisky, zise Vatch, împingând 
spre el ulciorul, cu un gest dispreţuitor. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse străinul. Din cauza 
stomacului. Timp de trei ani a trebuit să-i cer iertare 
stomacului meu; acuma că s-a făcut pace trebuie să-mi cer 
iertare din cauza lui. Aş putea să capăt un pahar pentru 
ordonanța mea? După patru ani tot nu poate suporta frigul. 

„Soshay Weddel”, murmură fata cu gura spre zidul prăfos 
prin care se auzeau glasurile, încă nu furioase dar 
neîmpăcate în veci şi sortite de pe acum a fi unul al 
predestinatei victime, celălalt al predestinatului călău. 

— Sau poate că în spate l-aţi recunoaşte mai bine? 

— Ascultă, Vatch. 

— Lăsaţi-l, domnule. Dacă a făcut armată, măcar un an, a 
fugit şi el, măcar o dată. Poate că şi de mai multe ori. Dacă 
a avut de-a face cu armatele din Virginia de Nord. 

„Soshay Weddel”, murmură fata aplecându-se. Acuma îl 
zări pe Weddel mergând parcă drept spre ea, cu o cană în 
mâna stângă şi cu pălăria strânsă sub acelaşi braţ. 

46 


— Nu pe-acolo, zise Vatch. Străinul se opri şi se uită 
înapoi la Vatch. Unde vreţi să vă duceţi? 

— Să duc asta ordonanţei mele, spuse străinul. Afară, în 
grajd. Credeam că uşa asta... i se vedea obrazul în profil, 
obosit, trufaş, istovit, cu sprâncenele ridicate într-o 
întrebare ironică şi arogantă. Fără să se ridice, Vatch făcu 
un gest brusc cu capul înapoi şi într-o parte. „Plecaţi de- 
acolo”. Străinul nu se clinti. Işi întoarse doar uşor capul, ca 
şi cum şi-ar fi îndreptat privirile într-altă parte. 

„Se uită la tata, murmură fata, aşteaptă ca tata să-i 
vorbească. Nu-i e frică de Vatch. Ştiam eu.” 

— Pleacă de-acolo, zise Vatch. Negru afurisit. 

— Vasăzică e vorba de obraz şi nu de uniformă, zise 
străinul. Şi dacă am înţeles bine, aţi luptat patru ani ca să 
ne eliberaţi. 

Atunci îl auzi pe tatăl ei vorbind iar. 

— leşi prin aşa din faţă şi ia-o după casă, străine, zise el. 

„Soshay Weddel”, zise fata. In spatele ei maică-sa 
trebăluia, făcând zgomot, pe lângă sobă. „Soshay Weddel”, 
zise ea. Nu vorbea tare. Respiră iar, adânc şi calm şi fără 
grabă. „Parcă ar fi o melodie. Parcă ar fi un cântec.” 


Negrul stătea ghemuit pe vine la intrarea grajdului; între 
stănoagele prăpădite şi distruse nu erau decât doi cai. 
Lângă el, trântită pe jos, o raniţă uzată, deschisă. Era foarte 
ocupat cu lustruitul unei perechi de pantofi uşori de bal pe 
care-i freca cu o bucată de stofă şi cu crema dintr-o cutie în 
care nu mai rămăsese decât o pojghiţă subţire în jurul 
marginilor. Lângă el, pe podea, un pantof lustruit. Căputa 
era crăpată; pantoful fusese pingelit de curând într-un chip 
grosolan de o mână nepricepută. 

— Slavă Domnului că oamenii n-au cum să vadă şi talpa 
încălţărilor dum'eavoastră, zise negrul. Slavă Domnului că 

47 


ăştia nu-s decât nişte munteni nenorociţi, Tare n-aş vrea ca 
yankeii să vă vadă încălţat cu cestiile astea. Frecă pantoful, 
îl examină cu o privire piezişă, suflă peste el şi-l frecă iar de 
pulpă. 

— Ţine, zise Weddel, întinzându-i cana. În ea era un lichid 
incolor ca apa. 

Negrul se opri, cu bucata de stofă şi cu pantoful în aer. 
Se uită la cană. „Ce? zise el. Ce-i asta?” 

— Bea, spuse Weddel. 

— Asta-i apă. Pen’ ce-mi daţi apă? 

— la, zise Weddel. Nu-i apă. 

Negrul luă cana cu fereală. O ţinea în mâini de parc-ar fi 
conţinut nitroglicerină. Se uită la ea, clipi, şi o duse 
încetişor la nas. Clipi iar. 

— De unde aţi luat asta aici? Weddel nu răspunse. Luase 
în mână pantoful lustruit şi se uita la el. Negrul ţinea cana 
sub nas. 

— Miroase cam cum ar trebui, zise el. Dar să mă ia dracu 
dacă pare să fie ceva de capul ei. Oamenii ăştia vor să vă 
otrăvească. Înălţă cana şi sorbi încetişor, şi apoi lăsă cana 
jos, clipind. 

— N-am băut din el, zise Weddel. Lăsă pantoful jos. 

— Mai bine, zise negrul. Că eu de ani de zile caut să am 
grijă de dum'eavoastră şi să vă aduc acasă aşa cum mi-a 
zis cucoana şi dum'eavoastră dormiţi în grajdurile 
oamenilor ca un vagabond, ca un predicator negru 
ambulant. Duse cana la gură, şi-o dădu peste cap, dându-şi 
în acelaşi timp şi capul pe spate. Puse cana jos, goală; ţinea 
ochii închişi; zise: „Uf”, scuturând din cap şi cutremurându- 
se din tot trupul. Miroase cum trebuie şi te zgâlţâie cum 
trebuie. Da' să mă ia dracu dacă arată cum trebuie. Zic că 
mai bine să nu beţi, aşa cum aţi şi făcut. Cân’ vă dă să mai 
beţi să-i trimiteţi la mine. Am înghiţit atâtea, că pot să mai 
înghit şi asta de dragul cucoanei. 

Luă din nou pantoful şi cârpa în mână. Weddel se plecă 
peste raniţă. 

— Aş vrea să iau pistolul, zise el. 

Negrul se opri iar, cu cârpa şi cu pantoful în aer. 


48 


— De ce? Se aplecă şi se uită înspre povârnişul noroios 
care ducea spre cabană. Aştia-s yankei? şopti el. 

— Nu, zise Weddel căutând cu mâna stângă în raniţă. 
Negrul nu păru să-l fi auzit. 

— În Tennessee? Mi-aţi zis că suntem în Tennessee unde 
e şi Memphis, chiar dacă n-aţi zis că-n Memphis sunt 
dealuri şi văi ca p-aici. Ştiu că atunci când am fost cu tatăl 
dum'eavoastră la Memphis n-am văzut aşa ceva. Dar aşa 
aţi spus. Şi acuma îmi spuneţi că oamenii din Memphis sunt 
yankei? 

— Unde-i pistolul? zise Weddel. 

— Eu v-am zis, spuse negrul. Că vă purtaţi aşa cum vă 
purtaţi. Să-i lăsaţi pe oamenii ăştia să vă vadă mergând pe 
jos, ducându-l pe Caesar de căpăstru fiin'că aţi crezut că-i 
obosit, să mă puneţi pe mine să călăresc şi dum'eavoastră 
să mergeţi pe jos, când eu am putut merge întotdeauna 
mai mult decât dum'eavoastră şi ştiţi asta prea bine, cu 
toate că eu am patruzeci şi dum'eavoastră douăzeci şi opt. 
O să-i spun mamei dum'eavoastră. O să-i spun. 

Weddel se ridică, ţinând în mână un revolver greu cu 
butoi. Îl mângâie cu singura lui mână şi trase cocoşul şi-l 
lăsă iar. Negrul se uita la el, ghemuit ca o maimuţă în 
mantaua albastră a armatelor confederate. 

— Puneţi-l la loc, zise el. Războiul s-a 'fârşit. Ne-au spus 
acolo în Virginia că s-a terminat. Acuma nu mai aveţi 
nevoie de pistol. Puneţi-l la loc, m-auziţi? 

— Mă duc să fac baie, zise Weddel. Cămaşa mea e...? 

— Să faceţi baie? În ce? Oamenii ăştia n-au văzut în viaţa 
lor o cadă. 

— Fac baie la fântână. Cămaşa mea e curată? 

— Ce-a mai rămas din ea... Puneţi pistolul ăla la loc, dom’ 
Soshay. O să vă spun mamei dum'eavoastră. O să vă spun. 
De-ar fi domnu' aici. 

— Du-te la bucătărie, zise Weddel. Spune-le că vreau să 
fac baie în ghereta fântânii. Spune-le să tragă perdeaua la 
fereastră. Pistolul dispăruse sub mantaua cenuşie. Se duse 
în boxa unde stătea calul pur-sânge. Calul îşi frecă botul de 
el, rotindu-şi ochii blânzi şi speriaţi. II mângâie pe bot cu 

49 


mâna stângă. Calul necheză uşurel. Răsuflarea lui era dulce 
şi caldă. 


IV 


Negrul intră în bucătărie pe uşa din dos. Îşi scosese 
gluga de muşama şi purta o caschetă albastră de serviciu, 
care ca şi mantaua, îi era prea mare şi-i stătea pe vârful 
capului în aşa fel încât când se mişca, marginile nesprijinite 
de nimic se clătinau uşor, însufleţite parcă de o viaţă 
proprie. Nu se vedea din el decât partea din obraz dintre 
caschetă şi guler, aproape la fel de mică precum un trofeu 
dyak? uscat, şi frigul îi aşternuse pe faţă un soi de paloare 
ca de cenuşă. Femeia mai în vârstă stătea lângă sobă şi 
frigea ceva ce sfârâia şi pocnea; când intră negrul nici nu 
se uită la el. Fata stătea în mijlocul încăperii şi nu făcea 
nimic. Se uită cu o privire lentă, gravă, tainică şi fără să 
clipească la negrul care intrase cu aerul acela caricatural şi 
fanfaron, sigur de sine, şi acuma îşi trăgea o buturugă şi se 
aşeza lângă sobă. 

— Dacă aşa e vremea pe aici tot timpul, zise el, nici nu- 
mi pasă că yankeii sunt stăpâni prin locurile astea... Işi 
descheie mantaua, şi i se văzură picioarele, informe şi 
enorme, înfăşurate în ceva necunoscut şi plin de noroi care 
semăna cu o blană şi le făcea să pară a fi două animale 
murdare pline de noroi, cam de mărimea unor căţei care se 
tolăniseră pe podea: apropiindu-se ceva mai mult de fată, 
fata îşi zise încetişor. E o blană. A luat o haină de blană şi a 
tăiat-o ca să-i învelească picioarele. Da. dom'le, zise negrul. 
Să mă lase numai să mă-ntorc acasă, şi tot restul poate să 
rămână yankeilor. 

— De unde sunteţi cu casa? zise fata 

Negrul se uită la ea. 


19 Dyak - populaţie aborigenă din insulele Borneo. 
50 


— Din  Miss'ippi. La moşie. N-aţi auzit vorbindu-se 
niciodată de Countymaison? 

— Countymaison? 

— Da. Bunică-său i-a zis Countymaison fiin'că-i mai mare 
cât un comitat. Călare pe un catâr n-o străbaţi între 
răsăritul şi apusul soarelui. Aşa-i de mare. Îşi frecă greoi 
coapsele cu amândouă mâinile. Se întorsese cu faţa spre 
sobă: suflă zgomotos. li şi dispăruse paloarea aceea 
cenuşie de pe obraz, şi faţa îi rămăsese neagră, tuciurie, 
zbârcită, cu fălcile căzute, ca şi cum muşchii folosiţi mereu 
s-ar fi lăsat, ca nişte fâşii de cauciuc - nu muşchii 
masticatori, ci acei ai vorbirii. „Cred totuşi că ne apropiem 
de casă. In orice caz carnea asta de porc miroase ca şi pe la 
noi.” 

— Countymaison, zise fata pe un ton extatic şi visător, 
uitându-se la negru cu privirea ei gravă, fără să clipească. 
Apoi îşi întoarse capul şi se uită spre zid, cu o faţă complet 
senină, total impenetrabilă, fără grabă, într-o adâncă şi 
preocupată meditaţie. 

— Da, da, zise negrul. Chiar şi yankeii au auzit vorbindu- 
se de Countymaison şi de domnu' Francisc Weddel. Poate 
că l-aţi fi văzut trecând cu trăsura când s-a dus la 
Wash'nton să-i zică p'eşedintelui vostru că nu-i place cum 
se poartă p'eşedintele vostru cu oamenii. A mers până la 
Wash'nton cu trăsura, cu doi negri care mânau caii şi 
încălzeau cărămizile ca să-i fie cald la picioare şi Omul 
mergea înainte cu căruţa şi cu caii de schimb. l-a dus 
p'eşedintelui vostru doi urşi întregi împăiaţi şi opt jumătăţi 
de cerb afumat. Trebuie să fi trecut chiar prin faţa casei 
voastre. Cred că tată tău sau al ei l-o fi văzut trecând. 
Continuă să vorbească, aşa cu volubilitate, pe un ton 
monoton, adormitor, obrazu-i începând să lucească, să 
strălucească din cauza căldurii binefăcătoare, în timp ce 
mama  trebăluia, aplecată deasupra sobei, iar fata, 
nemişcată şi dreaptă, cu picioarele desculţe şi netede, 
apropiate strâns unul de celălalt, proptite bine în scândurile 
noduroase, cu trupul ei voinic, suplu şi tânăr, cu sânii ei 
rotunjiţi dulce şi generos sub veşmântul aspru, îl privea pe 


51 


negru cu ochii ei adânci şi nespus de atenţi, cu gura uşor 
întredeschisă. 

Negrul continua să vorbească, cu ochii închişi, fără 
sfârşit, pe tonul acela lăudăros, cu aerul lui lenos şi 
intolerant, ca şi cum ar fi fost acasă şi n-ar fi fost nici 
războiul şi nici zvonurile neliniştitoare ale eliberării şi ale 
schimbărilor, iar el (grăjdar, în ierarhia domestică un om la 
cai) şi-ar fi petrecut seara în mijlocul celor care lucrau la 
câmp, până ce femeia mai în vârstă pregăti mâncarea şi 
ieşi din bucătărie, închizând uşa după ea. Auzind zgomotul 
uşii, deschise ochii şi se uită spre uşă şi apoi spre fată. Fata 
se uita la perete, la uşa închisă prin care maică-sa 
dispăruse. „Nu mănânci la masă împreună cu ei?” zise el. 

Fata se uită la negru fără să clipească. 

— Countymaison, zise ea. Vatch spune că şi el e negru. 

— Cine? El? Negru? Dom' Soshay Weddel? Cine-o mai fi şi 
ăsta Vatch? Fata se uită la el. Dacă n-aţi fost nicăieri. N-aţi 
văz't nimic. Staţi aici, pe dealul ăsta pustiu, unde nu vezi 
nici măcar fumul altor case. El negru? Tare aş mai vrea ca 
maică-sa să te audă zicând una ca asta. Se uită prin 
bucătărie, cu faţa zbârcită, cu ochii ca nişte bile albe, 
rotindu-i-se fără încetare într-o parte şi într-alta. Fata îl 
privea cu atenţie. 

— Acolo fetele merg încălţate tot timpul? zise ea. 

Negrul se uită prin bucătărie. 

— Unde ţineţi apa aia de izvor din Tennessee? Pe undeva 
pe aici? 

— Apa de izvor? 

Negrul clipi rar. 

— Gazul ăla care se bea uşor. 

— Gaz? 

— Gazul ăla de lampă de culoare deschisă pe care-l beţi. 
N-ai cumva pe aici ascuns puţin gaz de ăla? 

— A, făcu fata. Vrei să zici rachiu de porumb. Se duse 
într-un colţ şi desprinse o scândură din podea, negrul 
urmărind-o cu privirea, şi scoase un ulcior de lut. Umplu o 
cană şi o dădu negrului şi-l privi cum o dă peste gât, cu 
ochii închişi. 

52 


— Uf! făcu el din nou şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. 
Ce mă întrebai? zise el. 

— Dacă fetele de-acolo, din  Countymaison, merg 
încălţate? 

— Doamnele, da. Dacă n-ar avea cu ce, dom' Soshay ar 
vinde o sută de negri şi le-ar cumpăra... Cine-a zis că dom’ 
Soshay e negru? 

Fata îl privea întruna. 

— E însurat? 

— Cine? Dom’ Soshay? Fata îl privea atent. Cum să fi 
avut timp să se-nsoare când ne batem cu yankeii de patru 
ani? Şi n-am mai fost nicăieri de patru ani, ca să găsim fete 
de măritat. O privi pe fată, cu ochii aceia albi cam injectaţi, 
lumina  licărind ici şi colo pe pielea lui lucitoare. 
Dezmorţindu-se, părea să fi devenit ceva mai mare. „Şi ce- 
ţi pasă dacă-i însurat sau nu?” 

Se uitară lung unul la celălalt. Negrul o auzea cum 
respiră. Apoi nu se mai uită la el, deşi nu clipi şi nici nu-şi 
întoarse capul. 

— Nu cred că ar avea timp să se ocupe de-o fată care n- 
are pantofi, zise ea. 

Se îndreptă spre perete şi se aplecă iar ca să se uite prin 
crăpătură. Negrul o privea. Femeia mai în vârstă intră şi luă 
un alt fel de mâncare de pe sobă şi plecă fără să se fi uitat 
la vreunul dintre ei. 


Cei patru bărbaţi, trei bărbaţi şi un băiat, şedeau în jurul 
mesei. Cinaseră. În farfuriile groase, rămăseseră resturi de 
mâncare. Cuţitele şi furculiţele erau de fier. Ulciorul tot pe 
masă stătea. Weddel îşi dezbrăcase mantaua. Se bărbierise 
şi părul lui ud încă era dat pe spate. Pe piept, dantela 
cămăşii se înfoia în lumina lămpii, mâneca dreaptă, goală, 
era prinsă în faţă cu un ac subţire de aur. Sub masă, 

53 


pantofii de bal prăpădiţi şi peticiţi se odihneau între 
bocancii celor doi bărbaţi şi picioarele mari şi desculţe ale 
băiatului. 

— Vatch spune că eşti negru, zise tatăl. 

Weddel se rezemă uşor pe speteaza scaunului. 

„Aşa se explică, spuse el. Credeam că e violent din fire. 
Sau că se crede obligat s-o facă pe învingătorul.” 

— Eşti negru? zise tatăl. 

— Nu, spuse Weddel. Se uita la băiat, obrazul lui uscăţiv 
şi obosit puţin cam ironic. Pe ceafă părul îi fusese retezat 
grosolan cu un cuţit parcă sau cu o baionetă. Băiatul se uita 
la el, total nemişcat, ca în extaz. Ca şi cum aş fi o fantomă, 
se gândi el. Un strigoi. Poate că sunt. Nu, zise el, nu-s 
negru. 

— Cine eşti? zise tatăl. 

Weddel stătea cam într-o parte pe scaun, cu mâna 
rezemată de masă. „Aşa e obiceiul în Tennessee, ca 
oaspeţii să fie întrebaţi cine sunt?”, spuse el. Vatch îşi turnă 
în cană din ulcior. Obrazul nu i se vedea, mâinile îi erau 
mari şi aspre. Şi faţa îi era aspră. Weddel se uită la el. 
„Cred că ştiu ce simţi, zise el. Şi eu eram înainte la fel. E 
tare greu însă să păstrezi aceleaşi sentimente timp de 
patru ani. Ba chiar să mai şi ai vreunul.” 

Vatch spuse deodată ceva jignitor. Trânti cana pe masă 
şi câteva picături de lichid ţâşniră pe-afară. Ai fi zis că-i 
apă, dar avea un miros violent, dinamic. Părea să aibă o 
iuţeală intrinsecă căci unele picături trecură peste masă şi 
ajunseră pe dantela zdrenţuită dar imaculată de pe pieptul 
lui Weddel, făcându-l să simtă, prin bluză, pe piele, o 
senzaţie bruscă de răceală. 

— Vatch, zise tatăl. 

Weddel nu făcu niciun gest; expresia lui trufaşă, ironică, 
şi obosită nu se schimbă. „N-a făcut-o înadins”, spuse el. 

— Când o s-o fac înadins, zise Vatch, n-o să pară că a fost 
un accident. 

Weddel se uită la Vatch. 

— Cred că v-am mai spus că mă numesc Saucier Weddel. 
Sunt din Mississippi. Locuiesc pe o moşie numită 


54 


Contalmaison. Tatăl meu a întemeiat-o şi a botezat-o. Era 
un şef de trib Choctaw? de care probabil n-aţi auzit 
niciodată, şi se numea François Weddel. Fiu al unei femei 
choctaw şi al unui emigrant francez din New Orleans, 
general în armata lui Napoleon şi cavaler al Legiunii de 
Onoare. Numele lui era François Vidal. Tatăl meu s-a dus 
odată cu trăsura până la Washington, la preşedintele 
Jackson?!, ca să protesteze împotriva felului în care se purta 
guvernul cu oamenii din neamul lui, trimițând înainte o 
căruţă cu provizii şi daruri şi cu cai de schimb pentru 
trăsură, de care avea grijă Omul, supraveghetorul indian, 
care era un choctaw pur-sânge şi văr cu tatăl meu. Pe 
vremuri Omul era titlul ereditar al şefului tribului nostru, dar 
după ce ne-am europenizat ca albii, am pierdut titlul în 
favoarea ramurii care a refuzat să se spurce, deşi noi am 
păstrat dreptul asupra sclavilor şi pământului. Omul 
locuieşte acuma într-o casă ceva mai mare decât colibele 
negrilor - e un servitor ceva mai de soi. La Washington, 
tatăl meu a cunoscut-o pe mama şi s-a însurat cu ea. A fost 
ucis în războiul din Mexic??. Mama a murit acum doi ani, în 
'63, în urma unei complicaţii survenite în timpul unei 
pneumonii, căpătată într-o noapte ploioasă când a stat şi a 
supravegheat cum i se îngroapă argintăria, deoarece 
trupele federale intraseră în comitat, şi ca urmare a unei 
hrane nepotrivite pentru ea; totuşi servitorul meu nu vrea 
să creadă că a murit. El nu vrea să creadă că ţara noastră a 
îngăduit celor din Nord să o lipsească de cafeaua importată 
din Martinica şi de pâinişoarele pe care le mânca duminica 
la prânz şi miercuri seara. El crede că ţara noastră s-ar fi 
ridicat mai degrabă la arme decât să îngăduie aşa ceva. 
Dar, la urma urmei, nu-i decât un negru, membru al unei 
rase asuprite, copleşită de povara libertăţii. El ţine o listă 


Populaţie indiană din Mississippi şi Alabama S.U.A., ai cărei 
descendenţi trăiesc astăzi pe teritoriul statului Oklahoma. 
1 Andrew Jackson (1767-1845), general american, al şaptelea 
preşedinte al S.U.A. (1829-1837). 
*2 Război dus între 1846-1848 între Statele Unite şi Mexic, în urma 
căruia Mexicul a pierdut mai mult de jumătate din teritoriu. 
55 


zilnică a nelegiuirilor mele pe care are să i le spună mamei, 
când o să ajungem acasă. Eu mi-am făcut studiile în Franţa, 
dar nu prea am învăţat. Până acum două săptămâni am 
fost maior în regimentul de infanterie din Mississippi, în 
divizia unui anume Longstreet? - despre care aţi auzit 
probabil vorbindu-se. 

— Vasăzică ai fost maior, zise Vatch. 

— După cât se pare e un cap de acuzare împotriva mea; 
da. 

— Am mai văzut cu un maior rebel, zise Vatch. Vrei să-ţi 
spun unde l-am văzut? 

— Spune-mi, zise Weddel. 

— Zăcea lângă trunchiul unui copac. A trebuit să ne 
oprim acolo ca să ne odihnim şi el zăcea la rădăcina 
copacului şi cerea apă. „N-ai puţină apă, prietene?” mi-a 
zis. „Da, am apă, i-am zis, am foarte multă apă.” A trebuit 
să mă târâi; nu eram în stare să mă ţin pe picioare. M-am 
târât spre el şi i-am ridicat capul şi i l-am sprijinit de 
trunchiul copacului. l-am întors faţa spre mine. 

— N-aveai baioneta? zise Weddel. A, dar am uitat că nu 
erai în stare să te ţii pe picioare. 

— Şi apoi m-am târât înapoi. A trebuit să mă târâi aşa o 
sută de yarzi, până la locul... 

— Înapoi? 

— Eram prea aproape. Cine poate trage ca lumea de atât 
de aproape? A trebuit să mă târâi înapoi şi atunci afurisita 
aia de puşcă... 

— Afurisita aia de puşcă? Weddel şedea pe marginea 
scaunului cu mâna pe masă, pe faţă cu o expresie ironică, 
sarcastică şi stăpânită. 

— Prima dată nu l-am nimerit. Îi sprijinisem capul şi-l 
întorsesem cu faţa spre mine şi mă privea cu ochii mari 
deschişi şi nu l-am nimerit. L-am lovit în gât şi a trebuit să 
trag din nou din cauza afurisitei ăleia de puşti. 

— Vatch, zise tatăl. 

Mâinile lui Vatch se sprijineau pe masă. Capul şi obrazul îi 


23 james Longstreet (1821-1904), general în armata Sudului în anii 
Războiului de Secesiune. 


56 


semănau cu ale tatălui său, fără să aibă însă aceeaşi 
expresie de cumpănire. Era stăpânit de o mânie calmă, 
neliniştitoare. 

— Afurisita aia de puşcă. A trebuit să trag de trei ori. Şi 
după asta a avut trei ochi, unul lângă altul, pe faţa lui 
sprijinită de trunchiul copacului, toţi trei deschişi, ca şi cum 
m-ar fi privit cu trei ochi. l-am dăruit încă un ochi ca să 
vadă mai bine. Dar a trebuit să trag de două ori din cauza 
puştii aceleia afurisite. 

— Hei, Vatch, zise tatăl. Se ridicase, rezemându-se cu 
mâinile de masă, ca să-şi sprijine trupul slăbit. Nu te supăra 
pe Vatch, străine. Războiul s-a sfârşit. 

— Nu mă supăr, zise Weddel. Duse mâna la piept, şi o 
ascunse sub dantela vaporoasă uitându-se ţintă la Vatch, 
cu căutătura aceea a lui, absentă, ironică, sarcastică. „Am 
văzut mulţi ca el, ani de-a rândul, aşa că încă unul nu mai 
contează.” 

— Nu iei o gură de whisky? zise Vatch. 

— Glumeşti? 

— Dă-l dracului de pistol, zise Vatch. Bei puţin whisky. 

Weddel puse din nou mâna pe masă. Dar în loc să-i 
toarne, Vatch se opri cu ulciorul în aer, deasupra cănii. Se 
uită peste umărul lui Weddel. Weddel se întoarse. Fata 
intrase în cameră, stând în pragul uşii, cu maică-sa în 
spate. Mama vorbi ca şi cum s-ar fi adresat duşumelei de 
sub picioarele ei. 

— Am încercat s-o împiedic, cum mi-ai spus. Am încercat. 
Dar e puternică, parc-ar fi bărbat; şi e încăpăţânată ca un 
bărbat. 

— Pleacă, zise tatăl. 

— Eu să plec? zise mama vorbind către podea. 

Tatăl spuse un nume; Weddel nu-l înţelese, nici nu-şi 
dădu seama că nu-l auzise. „Pleacă.” 

Fata se mişcă. Nu se uita la niciunul dintre ei. Se duse la 
scaunul pe care era pusă mantaua uzată şi cârpită a lui 
Weddel şi o deschise, lăsând să se vadă cele patru tăieturi 
neregulate ca şi cum căptuşeala de samur ar fi fost tăiată 
cu cuțitul. Se tot uita la manta când Vatch o apucă de umăr 


57 


şi atunci îşi întoarse privirile spre Weddel. 

— Ai tăiat-o şi ai dat-o negrului ăluia ca să-şi învelească 
picioarele, zise ea. Şi atunci tatăl îl apucă pe Vatch de 
umăr. Weddel nu se clintise privind, cu capul întors peste 
umăr; lângă el băiatul se ridicase în mâini, cu faţa lui tânără 
şi moale aplecată înainte în lumina lămpii. Dar în afară de 
răsuflarea lui Vatch şi a tatălui, nu se auzea niciun alt 
zgomot în încăpere. 

— Sunt încă mai puternic ca tine, zise tatăl. Încă mai 
puternic ca tine sau cel puţin tot atât de puternic. 

— N-o să fii mereu aşa, zise Vatch. 

Tatăl se uită peste umăr la fată. „Pleacă”, zise el. Fata se 
întoarse şi se îndreptă spre coridor, mergând fără zgomot 
de parcă ar fi avut tălpi de cauciuc. Tatăl pronunţă iar 
numele pe care Weddel nu-l înţelesese; şi nu-l înţelese iar şi 
nu-şi dădu seama iar că nu-l auzise. Fata ieşi. Tatăl se uită 
la Weddel. Atitudinea lui nu se schimbase, doar că mâna îi 
dispăruse iar sub dantela cămăşii. Se uitară unul la celălalt 
- obrazul rece, nordic şi obrazul tras şi obosit, pe jumătate 
galic, pe jumătate mongol ca o mască de bronz, cu ochi ca 
de mort, din care pierise imaginaţia dar nu şi vederea. 

— Luaţi-vă caii şi plecaţi, spuse tatăl. 


VI 


In coridor era întuneric şi rece, răceala întunecată a 
acelui aprilie de munte urcând din pământ în picioarele ei 
desculţe şi în trupul ei acoperit doar cu rochia aceea aspră. 
„A tăiat căptuşeala mantăii ca să-şi învelească picioarele 
negrul acela, zicea ea. A făcut asta pentru un negru.” Uşa 
din spatele ei se deschise. In lumina lămpii se profila silueta 
unui bărbat, apoi uşa se închise. „Cine-i, Vatch sau tata?”, 
zise ea. Apoi ceva o izbi peste spate - o lovitură de curea. 
„Mi-era teamă să nu fie Vatch”, spuse ea. Din nou, se abătu 
asupra ei o altă lovitură. 

58 


— Du-te la culcare, zise tatăl. 

— Pe mine mă poţi bate, dar pe el nu, zise ea. 

O nouă lovitură o atinse, un zgomot surd, încet, uşor pe 
carnea ei goală sub pânza aspră de sac. 


VII 


In bucătăria goală, negrul rămase încă o clipă pe 
buturuga de lângă sobă, uitându-se la uşă. Apoi se ridică 
încetişor, sprijinindu-se cu mâna de perete. 

„Uf! făcu el. Ce bine-ar fi să fie şi pe la noi un izvor din 
care să curgă aşa ceva. Ar călca vitele în picioare, da, 
omule.” Privi spre uşă, clipind, cu urechea la pândă, apoi se 
mişcă, mergând cu grijă de-a lungul peretelui, oprindu-se 
din când în când ea să privească spre uşă şi să asculte, cu 
aer şiret, nesigur şi precaut. Ajunse la colţul încăperii şi 
ridică  scândura din podea, aplecându-se cu grijă şi 
sprijinindu-se de perete. Trase ulciorul afară şi atunci îşi 
pierdu echilibrul şi căzu pe burtă, obrazul exprimându-i o 
mirare caraghioasă şi îngrijorată. Se ridică şi se aşeză pe 
podea, grijuliu, cu ulciorul între genunchi şi, ridicând 
ulciorul, bău. Bău îndelung. 

„Uf! zise el. La noi am da la porci aşa ceva. Dar proştii 
ăştia de munteni...” Bău iar; apoi, stând aşa cu ulciorul 
ridicat în aer, i se ivi pe faţă o expresie de îngrijorare şi 
după aceea de consternare. Puse ulciorul jos şi încercă să 
se ridice în genunchi deasupra ulciorului, şi în cele din urmă 
reuşi să se ţină pe picioare, aplecându-se, clătinându-se, 
balele curgându-i din gură, având pe faţă aceeaşi expresie 
de uimire jignită. Apoi căzu cu capul înainte, pe podea, 
răsturnând ulciorul. 


59 


VIII 


Se aplecară deasupra negrului, vorbind încetişor, 
Weddel cu cămaşa lui cu dantelă, tatăl şi băiatul. 

— O să trebuiască să-l ducem de-aici, zise tatăl, îl luară 
pe negru de jos. Cu singura lui mână, Weddel îi ridică 
negrului capul, zgâlţâindu-l. „Jubal”, zise el. 

Negrul se zbătu dând stângaci dintr-o mână. „La'mă-n 
pace”, mormăi el. „La'mă-n pace.” 

— Jubal! zise Weddel. 

Negrul izbucni deodată, violent. 

— La'mă-n pace, zise el. O să-i spun Omului. O să-i spun. 
Se opri, mormăind: Muncitori la câmp. Negri de la câmp. 

— O să trebuiască să-l ducem, zise tatăl. 

— Da, spuse Weddel. Vă cer iertare. Ar fi trebuit să vă 
spun. Dar n-am crezut că mai e şi un alt ulcior care o să-i 
cadă sub mână. Se aplecă; şi-şi trecu singura lui mână pe 
sub umerii negrului. 

— Dă-te deoparte, zise tatăl. Eu şi cu Hule o s-o scoatem 
la capăt. Il ridicară pe negru, de jos. Weddel deschise uşa. 
leşiră din casă în frigul acela aspru şi întunecat. În vale se 
zărea vag grajdul. Îl duseră pe negru în vale. „Scoate caii 
afară, Hule”, zise tatăl. 

— Caii? zise Weddel. Acuma nu-i în stare să se ţină pe 
cal. Nu poate călări. 

Se uitară unul la celălalt, privind fiecare în direcţia din 
care venea glasul celuilalt, într-o tăcere îngheţată. 

— Nu plecaţi acum? zise tatăl. 

— |lmi pare rău, dar vedeţi că nu pot pleca acuma. 
Trebuie să rămân până-n zori, când s-o trezi. Atunci vom 
pleca. 

— Lasă-l aici. Lasă-i un cal şi pleacă. Nu-i decât un negru. 

— Imi pare rău. Nu după patru ani. Vocea lui era ironică, 
aproape ciudată, cu acei accent permanent de neînvinsă 
oboseală. M-am chinuit cu el până acuma; cred că trebuie 
să-l iau cu mine acasă. 


60 


— Eu te-am avertizat, zise tatăl. 

— Vă mulţumesc. O să plecăm în zori. Dacă Hule e atât 
de bun să mă ajute să-l urc în pod. 

Tatăl plecă. 

— Lasă jos negrul ăla, Hule, zise el. 

__— O să îngheţe aici, zise Weddel. Trebuie să-l urc în pod. 
Il ridică pe negru în picioare, îl propti de zid şi se aplecă să 
ia trupul moale al negrului pe umăr. Reuşi fără greutate 
deşi nu-şi dădu seama de ce până nu-l auzi pe tatăl 
spunând iar: 

— Hule. Pleacă de acolo. 

— Da, du-te, spuse Weddel calm. Pot să-l urc pe scară. 
Auzi răsuflarea băiatului, grăbită, de om tânăr, agitată 
probabil din cauza emoţiei. Weddel nu se opri să mediteze 
care să fie cauza tonului uşor agitat al băiatului. 

— Te ajut eu. 

Weddel nu refuză. Plesnindu-l pe obraz pe negru îl trezi 
şi-i puseră picioarele pe treptele scării, împingându-l în sus. 
La mijlocul scării se opri, şi se zbătu din nou. 

— O să le spun. O să-i spun Omului. O să-i spun cucoanei. 
Muncitori la câmp. Negri de la câmp. 


IX 


In pod, se întinseră unul lângă altul, acoperindu-se cu 
mantaua şi cu două pături de cai. Nu era pic de fân. Negrul 
sforăia, şi răsuflarea lui greoaie duhnea. Jos, pur-sângele 
izbea cu copitele din când în când. Weddel stătea întins pe 
spate, cu braţul pe piept, ţinând cu mâna ciotul celuilalt 
braţ. Pe deasupra lor, prin crăpăturile acoperişului, se 
vedea cerul - cerul acoperit, rece şi întunecat, care vestea 
că avea să plouă iar a doua zi şi în zilele următoare, cât 
aveau să rătăcească prin munţi. „Dacă o să mai ies 
vreodată din munţii ăştia, murmură el, stând nemişcat pe 
spate, lângă negrul care sforăia şi uitându-se la cer. Eram 

61 


îngrijorat. Crezusem că s-a terminat cu asta; că am pierdut 
privilegiul de a mă teme. Dar nu l-am pierdut. Şi sunt 
fericit. Foarte fericit.” Rămase nemişcat, întins pe spate în 
întunericul acela rece, gândindu-se la cei de acasă. 
„Contalmaison. Vieţile noastre sunt rezumate în nişte 
sunete care le dau un sens. Victorie. Infrângere. Pace. 
Acasă. De aceea e atât de greu să inventezi un sens pentru 
aceste sunete; e afurisit de greu. Mai ales dacă eşti de 
ajuns de nefericit şi eşti victorios; e afurisit de greu. E 
plăcut să fii învins, e odihnitor să fii învins. Să fii învins şi să 
stai întins sub un acoperiş distrus, gândindu-te acasă.” 
Negrul sforăia. „E afurisit de greu”; i se părea că vede cum 
se formează pe tăcute cuvintele în întuneric, pe deasupra 
buzelor lui. „Ce s-ar întâmpla, să zicem, dacă în holl-ul 
hotelului «Gayoso» din Memphis, cineva s-ar apuca să râdă 
aşa, deodată, în hohote. Dar sunt chiar foarte fericit...” Şi 
atunci auzi zgomotul. Rămase aşa întins, fără să se mişte, 
apucând cu mâna pistolul cald de sub ciotul braţului său 
drept, ascultând zgomotul uşor, aproape imperceptibil, care 
urca pe scară. Dar nu făcu nicio mişcare până nu văzu o 
umbră acoperind întunecata deschizătură a chepengului. 

— Stai acolo, zise el. 

— Sunt eu, zise glasul; glasul băiatului, tot agitat şi gâfâit 
şi Weddel nu avu vreme nici acum să-şi dea seama că e 
emoţionat sau măcar să remarce asta. Băiatul se apropie 
de-a buşilea, mergând prin paiele tocate, uscate şi 
foşnitoare, împrăştiate prin pod. „Hai, trage”, zise el. Se ivi, 
în patru labe, deasupra lui Weddel, gâfâind. 

„Tare-aş vrea să mor. Tare-aş vrea. Să fim amândoi 
morţi. Aşa cum vrea Vatch. De ce a trebuit să vă opriţi 
aici?” 

Weddel nu se mişcase. 

— De ce vrea să mă omoare Vatch? 

— Pentru că vă aude încă urlând. Dormeam cu el şi se 
trezea în mijlocul nopţii şi o dată tata a trebuit să-l ţină să 
nu mă gâtuie înainte de a se trezi, lac de sudoare şi 
auzindu-vă mereu cum urlaţi. Cu nimic altceva decât 
puştile fără gloanţe şi urlând, zicea Vatch, gonind ca nişte 


62 


sperietoare pe un câmp de porumb. Acuma plângea fără 
zgomot. Dracu să vă ia! Dracu să vă ia odată! 

— Da, zise Weddel. l-am auzit şi eu. Dar de ce vrei să 
mori? 

— Fiindcă şi ea a vrut să vină. Numai că trebuia... 

— Cine? Ea? Sora ta? 

— ...Să treacă prin odaie ca să iasă afară. Tata era treaz. 
l-a zis: „Dacă ieşi pe uşa aia, să nu te mai întorci niciodată”. 
Şi ea a zis: „Nici n-am de gând să mă întorc”. Şi Vatch era 
treaz şi i-a zis: „Mărită-te repede fiindcă în zori o să fii 
văduvă”. Şi ea s-a întors şi mi-a spus totul. Dar şi eu eram 
treaz. Ea mi-a zis să-ţi spun. 

— Ce să-mi spui, zise Weddel. Băiatul plângea încetişor, 
cu un fel de disperare adâncă şi răbdătoare. 

— l-am zis că dacă ai fi un negru şi ar face asta... i-am zis 
că eu... 

— Ce? Ce să faci? Ce vrea ea să-mi spui? 

— Că e o fereastră la mansardă unde dormim şi eu şi ea. 
Acolo e o scară pe care-am pus-o ca sa urc când mă întorc 
noaptea de la vânătoare; poţi s-o foloseşti ca să urci acolo. 
Dar i-am spus că dac-ai fi un negru şi ar face assta, aş... 

— Şi-acuma, îl întrerupse deodată Weddel, ia linişteşte- 
te. Nu-ţi aminteşti? N-am văzut-o decât atunci când a intrat 
în cameră şi tatăl tău a dat-o afară. 

— Dar atunci ai văzut-o. Şi ea te-a văzut. 

— Nu, zise Weddel. 

Băiatul se opri din plâns. Stătea nemişcat la capul lui 
Weddel. 

— Nu, ce? 

— N-o să fac asta. N-o să mă urc pe scara voastră. 

O clipă, deasupra lui, băiatul păru să se gândească 
intens, nemişcat, respirând încet şi calm; apoi vorbi pe un 
ton gânditor, aproape ca-n vis: „Aş putea să te omor de 
ajuns de uşor. Chiar dacă eşti mai mare ca mine n-ai decât 
un braţ... Deodată, cu o iuţeală aproape de necrezut făcu o 
mişcare; Weddel îşi dădu seama abia când mâinile enorme 
şi aspre ale băiatului îl apucară de beregată. Weddel nici nu 
se mişcă. Aş putea să te omor de ajuns de uşor. Şi nu i-ar 


63 


păsa nimănui.” 

— Ssst, făcu Weddel, mai încet. 

— Nu i-ar păsa nimănui. Il ţinea pe Weddel de beregată, 
strângându-l stângaci, dar tare. Weddel simţea că 
strânsoarea care ar fi trebuit să-l gâtuie se istovea undeva 
în braţul băiatului înainte de a ajunge la mâini, ca şi cum 
legătura dintre creier şi mână nu era continuă. Nimănui nu 
i-ar păsa. Numai Vatch ar fi furios. 

— Am un pistol, zise Weddel. 

— Atunci trage-n mine. Dă-i drumul. 

— Nu. 

— Nu ce? 

— Ţi-am mai spus-o şi înainte. 

— Juri că n-ai s-o faci? Juri? 

— Ascultă o clipă, zise Weddel. Vorbea acum cu un soi de 
răbdare liniştitoare ca şi cum ar fi vorbit în monosilabe cu 
un copil. Nu vreau altceva decât să mă întorc acasă. Asta-i 
tot. Am rătăcit departe de casă timp de patru ani. Tot ce 
vreau e să mă întorc acasă. Nu înţelegi: Vreau să văd ce-a 
mai rămas pe acolo după aceşti patru ani. 

— Ce faci acolo? Băiatul slăbise strânsoarea dar mâinile 
lui aspre rămăseseră în jurul gâtului lui Weddel; braţele îi 
eraţi nemişcate şi ţepene. Vânezi toată ziua şi toată 
noaptea, dacă vrei, călare, şi negrii te servesc, îţi lustruiesc 
cizmele şi-ţi înşeuează calul, şi stai pe verandă şi mănânci 
până se face iar vremea ca să te duci din nou la vânătoare? 

— Sper că aşa o să fie. N-am mai fost acasă de patru ani, 
înţelegi. Aşa că nu mai ştiu. 

— la-mă cu tine. 

— Vezi, nu ştiu ce-o mai fi pe-acolo. S-ar putea să nu mai 
fi rămas nimic, nici cai de călărit şi nici ce să vânezi. Au 
trecut yankeii pe-acolo, şi mama a murit imediat după asta, 
şi nu ştiu ce-o să mai găsesc pe-acolo, înainte de a mă duce 
să văd ce e. 

— O să muncesc. O să muncim amândoi. Poţi să te însori 
la Mayesfield. Nu-i departe de aici. 

— Să mă-nsor? A! Vrei ca... 'nţeleg. De unde ştii că nu 
sunt însurat? Mâinile băiatului îl strânseră iar de beregată, 

64 


zgâlţâindu-l. Încetează, zise el. 

— Dacă zici că ai nevastă, te omor, zise băiatul. 

— Nu, spuse Weddel, nu-s însurat. 

— Şi nu vrei să urci pe scara aia? 

— Nu. N-am văzut-o decât o dată. Dacă aş vedea-o din 
nou nici n-aş recunoaşte-o. 

— Ea spune altceva. Nu te cred. Minţi. 

— Nu, zise Weddel. 

— Asta pentru că ţi-e frică? 

— Da. De asta. 

— De Vatch? 

— Nu de Vatch. Pur şi simplu mi-e frică. Cred că norocul 
m-a părăsit. Îmi dau seama că a ţinut prea mult; mi-e frică 
să nu descopăr că am uitat ce-i aia frică. Aşa că nu pot 
risca. Nu pot risca să descopăr că nu mai ştiu ce e aia 
adevărul. Nu ca Jubal, aici de faţă. El crede că încă îi 
aparţin; nu vrea să creadă că m-am eliberat de el. Nici nu 
vrea să mă lase să i-o spun. El n-are nevoie să se 
necăjească încercând să ştie care-i adevărul, înţelegi? 

— O să muncim. Ea nu seamănă poate cu femeile din 
Miss'ippi care merg încălţate tot timpul. Dar o să învăţăm. 
N-o să te facem de ruşine în faţa lor. 

— Nu, zise Weddel. Nu pot. 

— Atunci pleacă. Acuma. 

— Nu pot. Nu vezi că nu-i în stare să călărească, să se 
ţină în şea? Băiatul nu-i răspunse imediat; o clipă după 
aceea, deşi nu auzi niciun zgomot, Weddel simţi aproape 
încordarea, totala imobilitate a băiatului; îşi dădu seama că 
băiatul, ghemuit pe vine, ţinându-şi respiraţia, se uita spre 
scară. Cine-i? şopti Weddel. 

— Tata. 

— O să cobor. Tu rămâi aici. Ţine pistolul meu. 


65 


Văzduhul era înalt, întunecat, rece şi îngheţat. În 
întunecimea imensă şi oarbă se întindea valea, lanţul de 
munţi din faţă, invizibili şi îngheţaţi, negri pe cerul negru. 
Lipindu-şi de piept ciotul braţului său lipsă, dârdâia uşor şi 
întruna. 

— Pleacă, zise tatăl. 

— Războiul s-a sfârşit, zise Weddel. Victoria lui Vatch nu 
mă nelinişteşte. 

— la-ţi caii şi negrul şi pleacă. 

— Dacă e vorba de fiica dumitale, n-am văzut-o decât o 
dată şi nu cred s-o mai văd vreodată. 

— Pleacă, zise tatăl. la-ţi ce-i al dumitale şi pleacă. 

— Nu pot. Stăteau în întuneric unul în faţa celuilalt. După 
patru ani am dreptul să nu fiu silit să fug. 

— Îl ai până în zori. 

— Vreme de patru ani în Virginia n-am avut nici atât. Şi 
aici suntem în Tennessee. Celălalt însă se-ntoarse; dispăru 
pe povârnişul întunecat. Weddel intră în grajd şi urcă pe 
scară. Chincit pe vine, nemişcat, băiatul stătea lângă negrul 
care sforăia. 

— Lasă-l aici, zise băiatul. Nu-i decât un negru. Lasă-l şi 
pleacă. 

— Nu, spuse Weddel. 

Băiatul stătea chincit pe vine lângă negrul care sforăia. 
Nu se uita la Weddel, dar erau între ei, tăcute şi fără 
zgomot, tufişul, împuşcătura seacă şi violentă, săritura 
nebunească şi neaşteptată a calului care se ridica în două 
picioare, fumul care se risipea în aer. g 

— Îți pot arăta un drum mai scurt ca să cobori în vale. În 
două ore, n-ai să mai fi în munți. În zori ai să fii la zece mile 
de aici. 

— Nu pot. Şi el vrea să se întoarcă: acasă. Trebuie să-l 
iau şi pe el acasă. Se plecă şi, cu singura lui mână, întinse 
stângaci mantaua, ca să-l acopere mai bine pe negru. Il 


66 


auzi pe băiat îndepărtându-se, târâş, dar nu se uită spre el. 
După câteva clipe îl zgâlţâi pe negru. „Jubal”, zise el. Negrul 
gemu; se întoarse greoi şi adormi iar. Weddel se chinci pe 
vine lângă el, aşa cum făcuse şi băiatul. „Credeam că am 
pierdut pentru totdeauna, zise el... Pacea şi liniştea; putinţa 
de a-mi fi iar frică.” 


XI 


Cabana arăta posomorâtă şi pustie în zorii neguroşi şi 
reci, când cei doi cai trecură pe poarta dărăpănată şi 
apucară pe drumul noroios, negrul călare pe pur-sânge, 
Weddel pe calul cel roib. Negrul dârdâia. Stătea cocoţat în 
şea, ghemuit cu genunchii la gură, cu faţa aproape 
nevăzută sub gluga de muşama. 

— V-am spus eu c-au vrut să ne otrăvească cu porcăria 
aia, zicea el. V-am spus. Munteni afurisiţi Şi 'mneavoastră 
nu i-aţi lăsat numai să mă otrăvească, ba mi-aţi şi dat 
otravă cu mâna 'mneavoastră. Doamne, Doamne! De-am 
ajunge odată acasă. 

Weddel se uită înapoi spre cabană, spre clădirea pustie 
unde nu se zărea niciun semn de viaţă şi pic de fum. „Cred 
că are un prieten, un drăguţ.” Vorbea cu glas tare, 
meditativ, ironic. „Şi băiatul. Hule. Zicea să mergem până o 
să vedem un tufiş de lauri unde drumul se înfundă şi apoi 
să o luăm pe potecă la stingă. Zicea că nu trebuie să 
trecem de tufiş.” 

— Cum a zis, ce-a zis? spuse negrul. Eu nu merg nicăieri. 
Mă întorc să mă culc în pod. 

— Foarte bine, zise Weddel. Coboară. 

— Să cobor? 

— Am nevoie de amândoi caii. Când ai să termini cu 
dormitul, poţi să mergi şi pe jos. 

— O să vă spun mamei dum'eavoastră, zise negrul. O să- 
i spun. O să-i spun cum, după patru ani, n-aveţi nici atâta 

67 


minte ca să recunoaşteţi un yankeu când îl vedeţi. Să 
rămânem peste noapte la nişte yankei şi să-i lăsaţi să 
otrăvească pe unul dintre negrii cucoanei. O să-i spun eu. 

— Credeam că vrei să rămâi aici, zise Weddel. Dârdâia şi 
el. Totuşi nu mi-e frig. Nu mi-e frig. 

— Să rămân aici? Eu? Şi cum dracu aţi ajunge acasă fără 
mine? Şi ce-aş spune cucoanei când aş veni fără 
dum'eavoastră şi m-ar întreba unde sunteţi? 

— Hai, zise Weddel. Îndemnă roibul să meargă mai 
repede. Se uită liniştit spre casă şi apoi îşi continuă drumul. 
În urma lui, călare pe pursânge, negrul murmura şi 
mormăia ceva jelindu-se monoton. Drumul, lunga vale pe 
care o urcaseră ieri chinuindu-se, cobora. Noroios, semănat 
cu pietre, ca o cicatrice pe pământul acela pustiu şi pietros, 
şerpuia sub cerul ploios, în vale, spre locul unde se zăreau 
pilcurile de pini şi tufişurile de' lauri. După un timp cabana 
nu se mai văzu. 

— Şi iată că fug iar, zise Weddel. Când o să fiu acasă nu 
voi fi prea mândru de povestea asta. Ba da, voi fi. Asta 
înseamnă că sunt încă viu. Încă în viaţă, fiindcă încă ştiu ce- 
i aia frică şi dorinţă. Fiindcă viaţa e o afirmare a trecutului 
şi o promisiune a viitorului. Aşadar, sunt încă în viaţă.:. 
Ajunseră la tufişurile de lauri. În faţa lor, cam la vreo trei 
sute de yarzi, păreau să se fi ivit, nemişcate, întunecate şi 
misterioase din aerul saturat de apă. Trase brusc de hăţuri; 
negrul, ghemuit, gemând, cu faţa ascunsă cu totul, îl 
întrecu, fără să-şi dea seama, până în clipa în care pur- 
sângele se opri singur. Dar nu văd nicio potecă... zise 
Weddel; şi atunci din tufişuri se ivi o siluetă care alergase 
spre ei. Weddel puse hăţurile sub coapsă şi-şi băgă mâna 
sub manta. Şi atunci îşi dădu seama că era băiatul. Se 
apropia în fugă. Obrazul îi era palid, încordat, privirea foarte 
gravă. 

— Acolo, drept înainte, zise el. 

— Îţi mulţumesc, spuse Weddel. Ai fost foarte drăguţ că 
ai venit să ne-arăţi drumul, deşi cred că am fi putut să-l 
găsim şi noi. 

— Da, zise băiatul, ca şi cum n-ar fi auzit ce-i spune. Și 

68 


apucă de căpăstru calul cel roib. Exact de cealaltă parte a 
tufişurilor. Nu poţi s-o vezi decât când eşti în mijlocul lor. 

— Unde? zise negrul. O să-i spun. După patru ani n-aveţi 
mai multă minte... 

— Sst! zise Weddel. Apoi, adresându-se băiatului: îţi sunt 
recunoscător. O să trebuie să te mulţumeşti doar cu atât. Şi 
acum, întoarce-te acasă. O să găsim noi poteca. Acum totul 
e-n regulă. 

— Şi ei ştiu de poteca asta, zise băiatul. Trase roibul 
înainte. Hai. 

— Aşteaptă, spuse Weddel, oprind roibul. Băiatul trăgea 
totuşi de căpăstru, uitându-se înainte înspre tufişuri. Aşadar 
şi noi avem o şansă şi ei una, nu-i aşa? 

— Fir-ar să fie, hai odată! zise băiatul cu un soi de 
nebunie stăpânită. Sunt sătul de toată povestea asta, sătul. 

— Bine, spuse Weddel. Se uită în jur, ironic, batjocoritor; 
obrazul îi era tras, obosit, istovit. Dar trebuie să plec. Nu 
pot rămâne aici, chiar dacă aş avea o casă, un acoperiş sub 
care să mă adăpostesc. Aşa că trebuie să aleg între trei 
lucruri. Asta mă încurcă... această nouă posibilitate 
neprevăzută. Tocmai când îţi dai seama că viaţa constă 
într-o greşită alegere între două alternative, trebuie să alegi 
între trei posibilităţi. Du-te acasă. 

Băiatul se-ntoarse şi se uită la el. „O să muncim. Am 
putea să ne întoarcem acasă, acum că tata şi Vatch sunt... 
Am putea cobori pe cai, doi pe un cal şi doi pe celălalt. Am 
putea cobori în vale şi să te însori la Mayesfield. N-o să te 
facem de ruşine.” 

— Dar ea are un drăguţ, nu-i aşa? Cineva care o aşteaptă 
duminica, la biserică, şi o însoţeşte până acasă, şi ia masa 
de duminică împreună cu voi şi care se bate, poate, cu alţi 
tineri pentru ea? 

— Atunci, nu vrei să ne iei cu tine? 

— Nu, întoarce-te acasă. 

O clipă băiatul rămase aşa, cu căpăstrul în mână, cu faţa 
în jos. Apoi se întoarse şi spuse calm: „Hai odată. Trebuie 
să ne grăbim.” 

— Stai, zise Weddel, ce vrei să faci? 

69 


— Să merg cu voi o bucată de drum. Hai. Trase roibul de 
căpăstru spre marginea drumului. 

— Ascultă, zise Weddel, întoarce-te acasă. Războiul s-a 
terminat. Vatch o ştie prea bine. 

Băiatul nu-i răspunse. Trase roibul înspre tufişuri. Pur- 
sângele şovăi. 

— Hai, Caesar, zise negrul. Aşteptaţi-mă, dom’ Soshay. 
N-o să mergem aşa, fără... 

Băiatul se uită peste umăr, fără să se oprească. 

— Rămâi în urmă, zise el. Stai acolo unde eşti. 

Poteca abia se zărea, şerpuind şi făcând o mulţime de 
meandre printre tufişuri 

— Acuma ştiu care e, zise Weddel. Întoarce-te. 

— O să merg cu dumneata încă o bucată de drum, zise 
băiatul, atât de încet încât Weddel îşi dădu seama că, 
încordat şi la pândă, îşi ţinuse respiraţia. Răsuflă iar, în timp 
ce calul, sub el, cobora poticnindu-se. „Prostii, se gândi el. 
Dacă mai ţine cinci minute, o să ajungă să o facă pe 
indianul. Am vrut să recapăt puterea de a-mi fi frică, dar mi 
se pare totuşi că exagerez.” Poteca se lărgea; pursângele 
ajunse roibul din urmă; băiatul mergea pe jos între ei; îşi 
ridică privirea iar spre negru. 

— Ţi-am spus să rămâi în urmă, zise el. 

— De ce în urmă? spuse Weddel. Se uită la obrazul 
încordat şi livid al băiatului şi se gândi repede: „Nu ştiu 
dacă o fac pe indianul sau nu”. Tare zise: De ce să rămân în 
urmă? 

Băiatul se uită la Weddel; se opri şi opri şi roibul. 

— O să muncim, zise ei. N-o să te facem de ruşine. 

Obrazul lui Weddel era acum la fel de grav ca şi al 
băiatului. Se uitară unul la celălalt. 

— Crezi că am făcut o alegere proastă? Trebuia să 
alegem. Trebuia să alegem din trei posibilităţi, una. 

Şi din nou băiatul păru să nu-l audă. 

— N-o să spui că-i din cauza mea? Juri? 

— Da. Jur. Vorbea calm şi se uita ţinta la băiat; vorbeau 
acuma ca doi bărbaţi sau ca doi copii. Ce crezi că ar trebui 
să facem? 


70 


— Să ne întoarcem. La vremea asta or fi plecat. Am 
putea... Trase de căpăstru, pursângele îl ajunse şi-l întrecu. 

— Vrei să spui, că s-ar putea să se întâmple pe undeva 
pe-aici? zise Weddel. Dădu deodată pinteni roibului, 
trăgându-l pe băiat înainte. Să mergem, zise el. Băiatul se 
agăţă de căpăstru şi fu tras înainte până ce caii ajunseră iar 
unul lângă celălalt. Cocoţat pe şaua pursângelui, negrul, cu 
genunchii la gură, vorbea întruna, cu buzele umflate de 
vorbărie goală, uzate de atâta vorbă ca un pantof vechi de 
prea mult mers. 

— l-am zis şi i-am tot zis... spuse negrul. 

— Să mergem! zise Weddel, dând pinteni roibului, care-l 
împinse într-o parte pe băiat. Să mergem. 

— Nu vrei să te întorci? zise băiatul. Nu vrei? 

— Să mergem! zise Weddel. Pe sub mustață i se zăriră o 
clipă dinţii; sub împunsătura pintenilor calul se ridică în 
două picioare. Băiatul lăsă căpăstrul din mână şi se plecă 
sub gâtul pursângelui; când roibul o porni înainte, Weddel 
se uită în urmă şi-l văzu pe băiat că sare pe spinarea pur- 
sângelui şi-l împinge pe negru înapoi până-l dădu jos de pe 
cal. 

— O să-şi închipuie că eşti dumneata pe calul de rasă, 
zise băiatul cu glasul gâtuit şi gâfâit, le-am zis că o să 
treacă pe aici... Coboară peste munte! strigă el în clipa în 
care pur-sângele o luă înainte, calul te poate duce până 
acolo! Nu merge pe potecă! Nu merge pe... Weddel dădu 
pinteni roibului, aproape unul lângă celălalt, cei doi cai 
ajunseră la cotitura unde poteca se răsucea şi intra într-un 
tufiş des de lauri şi rododendroni. Băiatul se uită peste 
umăr înapoi. „Rămâi în urmă! strigă el. Fugi de pe potecă.” 
Weddel îşi îmboldi roibul. Obrazul i se crispă într-o uşoară 
grimasă de exasperare şi mânie, care semăna aproape cu 
un zâmbet. 

Când izbi ţărâna, cu piciorul prins în scară, ea stăruia 
încă pe obrazul lui fără viaţă. Roibul sări într-o parte auzind 
bubuitura şi-l târî pe Weddel până la marginea potecii, se 
opri, se întoarse, necheză şi se porni să pască. Pursângele 
ţâşni dincolo de cotitură, se întoarse şi o porni înapoi în 


71 


goană, cu pătura răsucită sub burtă, rotindu-şi ochii 
înnebunit, sărind peste trupul băiatului lungit pe potecă, cu 
faţa răsucită într-o parte, lipită de o piatră, cu braţele trase 
înapoi, cu palmele deschise, ca o femeie cu poalele sumese 
sărind peste o băltoacă. Apoi se-ntoarse şi se opri lângă 
trupul lui Weddel, nechezând, dând din cap, uitându-se la 
tufele de lauri şi la norul subţire de fum de pulbere neagră 
care se risipea. 

Negrul era încă în patru labe când se iviră din tufiş cei doi 
bărbaţi. Unul dintre ei alerga. Negrul se uită la el, cum fuge, 
strigând mereu: „Prostul dracului! Prostul dracului! Prostul 
dracului!” şi cum se opreşte deodată şi zvârle puşca; negrul 
îl văzu încremenit lângă puşca aruncată pe jos, urcându-se 
la trupul băiatului cu o expresie de groază şi de uimire, ca 
şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Atunci negrul îl zări pe 
celălalt om. Oprindu-se, cel de-al doilea bărbat ridică puşca 
şi o încărcă. Negrul nu se mişcă. In patru labe se uita la cei 
doi albi, cu pupilele zvâcnind înnebunite în albul ochilor 
injectaţi. Apoi se mişcă şi el, tot în patru labe, se întoarse şi 
se îndreptă grăbit spre locul în care Weddel zăcea trântit 
lângă calul roib şi se ghemui peste Weddel şi se uită iar şi-l 
văzu pe cel de-al doilea alb, dându-se încet înapoi pe 
potecă şi încărcându-şi arma. Il văzu că se opreşte; nu-şi 
închise ochii şi nici nu-şi întoarse capul. Privi arma care se 
lungi, apoi se înălţă şi se micşoră puţin câte puţin şi deveni 
un punct rotund pe faţa albă a lui Vatch, ca un punct pe o 
pagină de hârtie. 

Aşa cum stătea ghemuit, ochii negrului zvâcneau întruna 
înnebuniţi şi roşii, ca ochii unui animal hăituit. 


72 


WASH 


Sutpen stătea în picioare lângă salteaua de paie pe care 
zăceau mama şi copilul. Printre crăpăturile scândurilor din 
perete soarele de dimineaţă strecura raze prelungi şi 
subţiri, care se frângeau de picioarele crăcănate şi de 
cravaşa din mână lui şi treceau peste trupul imobil al 
mamei, care se uita în sus spre el cu ochii trişti, de 
nepătruns; copilul de lângă ea era învelit într-o cârpă 
cenuşie, curată totuşi. În spatele lor o negresă bătrână 
stătea chincită lângă căminul rudimentar în care mocnea 
un foc sărac. 

— Da, Milly, zise Sutpen, ce păcat că nu eşti iapă. Ţi-aş fi 
dat un loc ca lumea în grajd. 

Fata de pe salteaua de paie nu făcu nicio mişcare. 
Continua să se uite aşa la el cu ochii goi, cu faţa ei tânără, 
tristă şi impenetrabilă, palidă încă de abia trecutele chinuri 
ale facerii. Sutpen se întoarse şi în lumina razelor de soare 
subţiri şi frânte se ivi obrazul unui bărbat de şaizeci de ani. 

— Griselda a fătat azi dimineaţă, vorbi el cu glasul liniştit 
către negresa care stătea pe vine. 

— Mânz sau mânză? întrebă negresa. 

— Un mânz. Un mânz al dracului de frumos... Asta ce e? 
Cu mâna în care ţinea cravaşa arătă spre salteaua de paie. 

— Asta cred că-i o mânză. 

— Aha, zise Sutpen. Un mânz al dracului de frumos. O să 
semene leit cu bătrânul Rob Roy de pe vremea când am 
plecat cu el în Nord, în şaizeci şi unu. Îţi mai aduci aminte? 

— Da, stăpâne. 


73 


— A... Aruncă o privire spre salteaua de paie. Nimeni n-ar 
fi putut spune dacă fata se mai uita la el sau nu. Cu mâna 
în care ţinea cravaşa arătă din nou spre saltea. 

— Dă-le ce-au nevoie din ce-avem şi noi pe-aici. 

Plecă, ieşind pe uşa lăsată într-o parte şi cobori în 
bălăriile dese (coasa pe care i-o împrumutase acum trei luni 
lui Wash, ca să le taie, ruginea trântită pe marginea prispei) 
unde-l aştepta calul şi unde Wash stătea ţinându-l de 
dârlogi. 


Când colonelul Sutpen plecase cu calul să se lupte cu 
yankeii, Wash rămăsese pe loc. 

— Trebuie să am grijă de moşia şi de negrii lu’ don’ 
colonel, zicea el celor care-l întrebau şi chiar celor care nu-l 
întrebau - un bărbat jigărit, sleit de friguri, cu ochi spălăciţi, 
bănuitori, care arăta a treizeci şi cinci de ani, deşi se ştia că 
are nu numai o fiică, ci chiar şi o nepoată de opt ani. Era o 
minciună şi cei mai mulţi din cei cărora le-o spunea - puţinii 
bărbaţi între optsprezece şi cincizeci de ani rămaşi pe- 
acasă - ştiau asta, deşi unii dintre ei erau de părere că el 
chiar o crede, dar chiar şi aceştia erau convinşi că e de 
ajuns de deştept să n-o repete şi faţă de Mrs. Sutpen sau 
de sclavii lui Sutpen. Se ferea sau era prea leneş şi 
nepriceput să o facă, ziceau ei, ştiind că singura lui legătură 
cu plantaţia consta în faptul că în urmă cu mulţi ani 
colonelul Sutpen îi dăduse voie să se aciuiască într-o colibă 
dărăpănată aflată într-un loc mlăştinos de pe malul râului 
care trecea pe moşia lui, colibă înjghebată de Sutpen pe 
vremea când era flăcău, ca adăpost pentru pescuit şi care, 
de atunci, nefiind folosită, căzuse în ruină, aşa că acuma 
arăta asemeni unei fiare sălbatice, doborâtă de boală sau 
de ani, care s-ar fi târât cu greu până aici ca să bea înainte 
de a muri. 

Sclavii lui Sutpen auziră şi ei de vorbele lui Wash. Râseră. 
Nu era pentru prima oară că-şi băteau joc de el, spunându- 
i, când nu-i auzea, lepădătură albă. Incepură să-l întrebe, în 
grup, când îl întâlneau pe poteca abia vizibilă dinspre 
mlaştină şi vechea cabană de pescuit: 


74 


— De ce nu eşti la război, albule? 

Se oprea, se uita în jur la cercul acela de feţe negre, de 
ochi şi dinţi albi, îndărătul cărora se ascundea o lucire de 
batjocură. 

— Pentru că trebuie să ţin o fiică şi o familie, zicea el. Și- 
acuma, negrilor, daţi-vă la o parte din drum. 

— Negrilor? îl îngânau ei, negrilor? şi izbucneau în râs. 
Cine-i el să ne zică nouă negrilor? 

— Da, da, spunea el. Eu n-am negri care să-i slujească 
pe-ai mei dacă plec. 

— Dar nici altceva decât coliba aia din vale unde don’ 
colonel n-ar /ăsa pe niciunul dintre noi să stea. 

Atunci îi înjura. Altădată, se repezea la ei cu vreo 
scurtătură luată de pe jos şi se risipeau, deşi lui i se părea 
că n-au plecat şi că-l înconjoară cu râsul lor negru, 
batjocoritor, în doi peri, de care nu putea scăpa, care-l lăsa 
neputincios, gâfâind şi turbând de furie. Lucrul i se întâmplă 
odată chiar şi în curtea din dos a casei stăpânului. Asta 
după ce veniseră ştirile proaste din munţii Tennessee şi de 
la Vicksburg?* şi după ce Sherman? străbătuse plantaţia şi 
o mulţime de negri îl urmaseră. Şi nu numai ei, ci aproape 
toţi plecaseră pe urma trupelor federale şi Mrs. Sutpen îi 
trimisese vorbă lui Wash că poate lua strugurii cu boabe 
mari şi aurii? care se pârguiau pe bolta aceea din curtea 
din dos. De data asta îşi bătu joc de el o servitoare, rămasă 
şi ea printre cei câţiva negri care nu plecaseră; de data 
asta negresa trebui să se refugieze pe scările dinspre 
bucătărie, unde se opri şi se-ntoarse spre el: „Stai pe loc, 


24 Între 16 aprilie şi 4 iulie 1863, în timpul Războiului de Secesiune 
american, armata federată, sub conducerea generalului Grant, a 
obţinut o serie de victorii asupra armatei confederate, conduse de 
Pemberton, care ocupa oraşul Vicksburg; capitularea, la 4 iulie 1863, a 
armatei confederate de la Vicksburg precum şi victoria de la Gettysburg 
au însemnat o cotitură decisivă în cursul acestui război care a luat 
sfârșit prin victoria federaţilor. 

5 William Tecumseh Sherman (1820-1891), general al armatei 
Nordului în timpul Războiului de Secesiune american. 

26 În textul original: scuppernong, specie de struguri americani, din 
statele de pe coasta sudică a Atlanticului (n.t.). 

75 


albule. Stai acolo unde eşti. N-ai trecut de treptele astea 
cât a fost don' colonel aici, şi n-ai să treci de ele nici acum.” 

Asta aşa era. Dar o făcea dintr-un fel de mândrie: nu 
încercase niciodată să intre în conac, deşi era convins că 
dacă ar fi încercat, Sutpen l-ar fi primit şi i-ar fi dat voie. 
„Doar n-o să-i dau prilejul unui cioroi să-mi spună că n-am 
voie să intru, îşi zicea în sinea lui. Nici colonelului să-njure 
vreun negru din cauza mea.” Şi asta, deşi petrecuse mai 
mult de o după-amiază cu Sutpen în acele rare duminici 
când nu aveau invitaţi la conac. Poate îşi dădea el seama 
că asta se întâmplă din cauză că Sutpen n-are altceva mai 
bun de făcut, fiind un om care nu putea suporta să fie 
singur. Totuşi, nu era mai puţin adevărat că-şi petrecuseră 
amândoi după-amieze întregi sub bolta cu strugurii aceia cu 
boabe mari şi aurii, Sutpen în hamac iar Wash stând pe 
vine, rezemat de-un stâlp, o găleată cu apă de cisternă 
între ei, bând când unul când celălalt din aceeaşi 
damigeană. În timpul săptămânii, zărea silueta elegantă a 
bărbatului - erau de aceeaşi vârstă, născuţi fiind doar la 
câteva zile unul de altul, deşi niciunul dintre ei (poate 
fiindcă Wash avea o nepoată, iar fiul lui Sutpen mergea la 
şcoala primară) nu se gândise vreodată că aşa e - călare pe 
frumosul armăsar negru, galopând prin plantație. In clipele 
acelea sufletul i se umplea de linişte şi de mândrie. | se 
părea atunci că lumea asta în care negrii, creaţi, după cum 
spunea Biblia, şi blestemaţi de Dumnezeu să fie animale 
supuse tuturor oamenilor cu piele albă, erau mai bine 
chivernisiţi, aveau case mai bune şi erau mai bine îmbrăcaţi 
decât el şi ai lui; că lumea asta în care desluşea 
întotdeauna în preajma lui ecoul batjocoritor al râsului 
negrilor nu era decât un vis şi-o amăgire şi că adevărata 
lume e aceea în care propria sa apoteoză solitară părea să 
galopeze călare pe pur-sângele negru, gândindu-se că 
Scriptura mai zice că toţi oamenii au fost creaţi după chipul 
şi asemănarea Domnului şi că prin urmare cel puţin în ochii 
Lui toţi oamenii sunt la fel; aşa că putea spune, ca şi cum ar 
fi vorbit despre el însuşi: „Frumos şi mândru bărbat. Dacă 
Dumnezeu însuşi ar fi să coboare pe acest pământ şi s-ar 


76 


plimba călare, aşa ar voi să arate.” 

Sutpen se întoarse în anul 1865, călare pe armăsarul cel 
negru. Părea să fi îmbătrânit cu zece ani. Fiul său fusese 
ucis în luptă în aceeaşi iarnă în care-i murise nevasta. Se 
întoarse cu citaţia pentru fapte de vitejie, scrisă de însuşi 
generalul Lee”, într-o plantație pustiită, pe care fiica sa 
rezista de un an datorită într-o măsură şi generozităţii 
sărmane a omului căruia îi dăduse voie acum cincisprezece 
ani să locuiască în cabana aceea dărăpănată de pescuit, a 
cărei existenţă, în acea vreme, o uitase cu totul. Wash fu 
cel care-l întâmpină, neschimbat: la fel de jigărit, la fel de 
fără vârstă, cu ochii lui spălăciţi, bănuitori, cu aerul lui 
timid, puţin cam servil, puţin cam familiar. 

— Vasăzică, don' colonel, zise Wash, ne-au omorât dar 
încă nu ne-au bătut, nu-i aşa? 

Acesta fu subiectul discuţiilor lor vreme de cinci ani. 
Stăteau şi beau amândoi dintr-un ulcior de gresie whisky-ul 
acela prost, dar nu sub bolta cu strugurii aceia cu boabe 
mari şi aurii, ci în fundul dughenei pe care Sutpen izbutise 
s-o înjghebe pe şosea: o baracă de lemn cu rafturi, în care, 
Wash fiind slujbaş şi paznic totodată, colonelul vindea gaz 
şi produse alimentare de primă necesitate, bomboane 
uscate şi lucioase, mărgele şi panglici ieftine, negrilor sau 
albilor săraci de teapa lui Wash, care soseau pe jos sau 
călare pe catâri scheletici şi se târguiau îndelung pentru 
zece sau douăzeci şi cinci de cenți cu un om care altădată 
(armăsarul cel negru trăia încă; grajdul în care trăia 
invidiatul lui urmaş era într-o stare mai bună decât locuinţa 
stăpânului său) putea galopa cale de zece mile pe 
pământurile lui fertile şi care se bătuse vitejeşte în fruntea 
soldaţilor săi; până ce, furios, Sutpen îi dădea afară din 
prăvălie, şi închidea uşa pe dinăuntru cu cheia. Şi apoi, el şi 
Wash îşi găseau alinarea în fundul dughenei, în ulciorul, de 
gresie. Acum însă discuţia nu se mai desfăşura în linişte ca 
pe vremea când Sutpen stătea întins în hamac şi-şi rostea, 
îngâmfat, tiradele, iar Wash, pe vine, rezemat de stâlp, 


27 Robert Edward Lee (1807-1870), general al armatei Sudului. 
77 


hohotea zgomotos. Acuma şedeau amândoi jos, deşi 
Sutpen folosea singurul scaun existent iar Wash vreo ladă 
sau vreun butoi care-i erau mai la îndemână, şi chiar şi asta 
nu ţinea mult, fiindcă Sutpen ajungea într-un asemenea hal 
de furie neputincioasă şi revanşardă încât se ridica, 
clătinându-se şi împleticindu-se, şi declara încă o dată că o 
să ia pistolul şi armăsarul cel negru şi o s-o pornească 
singur-singurel la Washington şi o să-l omoare pe Lincoln, 
care era mort, şi pe Sherman, în prezent un simplu 
cetăţean. „O să-i omor! striga el. O să-i dobor ca pe nişte 
câini ce sunt”... 

— Desigur, don' colonel, desigur, zicea Wash prinzându-l 
pe Sutpen în clipa în care se prăbuşea. Apoi rechiziţiona 
prima căruţă care trecea pe-acolo sau, în lipsă de aşa ceva, 
se ducea cale de-o milă până la cel mai apropiat vecin şi 
împrumuta o căruţă şi-l ducea pe Sutpen acasă. Acuma 
intra în casă. Intra de mai multă vreme, aducându-l pe 
Sutpen acasă în orice fel de căruţă luată cu împrumut, 
îndemnându-l cu linguşiri şoptite să meargă, de parc-ar fi 
fost un cal sau un armăsar. Fata lui Sutpen îi întâmpina în 
prag şi le deschidea uşa larg, fără să spună un cuvânt. 
Wash trecea, ducându-l pe colonel în cârcă, pe intrarea 
principală, vopsită cândva în alb, pe deasupra căreia o 
scândură bătută în cuie înlocuia acum un geam care lipsea 
la imposta în evantai, adusă piesă cu piesă din Europa, 
păşind pe covorul de catifea, ros şi tocit acum, şi apoi urca 
pe scara cea mare, acuma o vagă umbră de scânduri goale 
între două dungi de vopsea ştearsă şi de aici în dormitor. La 
vremea aceea se întuneca şi îl trântea pe pat, îl dezbrăca şi 
se aşeza liniştit pe un scaun lângă pat. După un timp fata 
venea la uşă. 

— Totu-i în regulă, Miss Judith, îi zicea el. Nu vă mai 
necăjiţi. 

Şi apoi se însera şi mai trecea câtva timp şi se-ntindea pe 
podea, lângă pat, nu ca să doarmă, fiindcă după un 
oarecare răgaz - uneori înainte de miezul nopţii - omul din 
pat se mişca, gemea şi apoi vorbea: „Wash?” 

— S-aici, don' colonel. Dormiţi liniştit. Încă nu ne-au 


78 


bătut, nu? Le-arătăm noi doi... 

El observase încă de pe atunci panglica de la cordonul 
nepoatei sale. Avea cincisprezece ani acum şi se-mplinise 
înainte de vreme, cum se întâmplă cu fetele de felul ei. Ştia 
de unde vine panglica, de trei ani o tot văzuse ca şi altele 
de acelaşi fel, zilnic, chiar dacă fata, spunându-i de unde o 
are, ar fi minţit, ceea ce nu făcuse, îndrăzneață, ursuză şi 
timidă în acelaşi timp. 

— Bine, bine, zise el. Dacă vrea colonelul să ţi-o dea, 
sper că te-ai gândit să-i mulţumeşti. 

Nu se nelinişti nici când văzu rochia şi-o ascultă 
spunându-i cu o expresie tainică, sfidătoare şi sfioasă, că 
Miss Judith, fiica lui Sutpen, o ajutase să şi-o facă. Dar fu 
foarte solemn când, după ce închiseră prăvălia în după- 
amiaza aceea, îl urmă pe colonel în încăperea din fund. 

— Adu ulciorul, îi porunci Sutpen. 

— Aşteptaţi, zise Wash. Un minut, vă rog. 

Sutpen, totuşi, nu negă că-i dăduse rochia. „Şi ce-i cu 
asta?”, zise el. 

Wash însă nu cedă în faţa privirii lui trufaşe şi vorbi cu 
calm. 

— Vă cunosc de vreo douăzeci de ani. N-am refuzat 
niciodată să fac ce mi-aţi spus să fac. Şi sunt un om de 
aproape şaizeci de ani. Şi ea nu-i decât o fetişcană de 
cincisprezece ani. 

— Vrei cumva să spui că aş fi în stare să-i fac ceva rău 
unei fetişcane? Eu, un om de aceeaşi vârstă cu tine? 

— Dacă aţi fi un altul, aş zice că sunteţi de aceeaşi vârstă 
cu mine. Şi de-aceeaşi vârstă sau nu, nu i-aş da voie să 
poarte rochia aia şi nici orice i-aţi da. Dar cu 
dumneavoastră e altceva. 

— Cum altceva? Wash însă îl privea cu aceiaşi ochi 
spălăciţi, bănuitori şi gravi. Vasăzică de asta ţi-e teamă de 
mine? 

Acuma Wash nu-l mai privea bănuitor. Era liniştit, senin. 

— Nu mi-e teamă. Pentru că sunteţi un om viteaz. Şi n-aţi 
fost viteaz numai într-o anume clipă dintr-o zi şi aţi căpătat 
de la generalul Lee hârtia aceea care spune asta. Dar 


79 


sunteţi viteaz aşa cum trăiţi şi respiraţi. Şi aici e 
deosebirea. Şi n-am nevoie de biletul nimănui să-mi zică 
asta. Şi ştiu că pe orice-aţi pune mâna sau cu orice-aţi avea 
de-a face, fie că-i un regiment, fie că-i o fetişcană 
neştiutoare sau numai un câine, nu s-ar întâmpla nimic rău. 

Acuma Sutpen îşi feri privirile, întorcându-se deodată, 
brusc. 

— Dă-mi ulciorul, zise el tăios. 

— Da, don’ colonel, zise Wash. 


Aşa că, în zorii zilei aceleia de duminică, cu doi ani mai 
târziu, după ce o văzu pe moaşa neagră, făcuse trei mile pe 
jos ca să o aducă, că intră pe uşa prăpădită dincolo de care 
nepoata lui zăcea gemând, era încă liniştit deşi cam 
preocupat. Ştia ce spune lumea - negrii din colibele de prin 
împrejurimi, albii care se învârteau toată ziua prin jurul 
prăvăliei uitându-se la ei trei: Sutpen, el însuşi şi nepoata 
sa cu aerul ei de neruşinată şi spăsită sfidare, dat fiind că 
starea ei era din zi în zi mai vizibilă, ca la trei actori care 
joacă pe o scenă. „Ştiu bine ce-şi zic între ei, se gândea în 
sinea lui. Aproape că-i aud: Până la urmă l-a dus Wash 
Jones pe bătrânul Sutpen. l-au trebuit douăzeci de ani, dar 
până la urmă l-a dus” 

Nu mai era mult până la ziuă, dar nu se luminase încă. 

Dinspre casă, unde lucirea lămpii abia se zărea prin uşa 
strâmbă, glasul nepoatei lui se auzea la intervale regulate, 
de parc-ar fi fost reglat de un ceas, şi gândurile lui se 
învălmăşeau încet şi ameţitor, dibuind, însoţite într-un fel 
de un galop de copite din care deodată se desprinse liber în 
plin galop, frumoasa şi mândra făptură a bărbatului care 
galopa pe un frumos şi mândru armăsar: şi atunci ceea ce 
căutau dibuind gândurile lui se degajă cu o totală 
limpezime, nu ca o justificare sau măcar ca o explicaţie, ci 
ca o apoteoză, unică, revelatorie, dincolo de orice atingere 
umană înjositoare: „E mai mare decât toţi yankeii care i-au 
ucis fiul şi nevasta şi i-au luat negrii şi i-au pustiit 
pământurile, mai mare decât ţara asta blestemată pentru 
care a luptat şi care s-a lepădat de el făcându-l să ţină 


80 


dugheana asta de ţară; mai presus de renunţarea impusă 
buzelor sale, asemeni cupei pline de amărăciune din 
Scriptură. Şi cum aş fi putut trăi în preajma lui timp de 
douăzeci de ani fără să mă fi format şi să mă fi schimbat? 
Poate că nu-s la fel de mare ca el fi poate că n-am galopat 
niciodată. Dar cel puţin m-a tras după el. Eu şi cu el am fi în 
stare s-o facem, dacă va voi să-mi arate ce trebuie să fac.” 

Şi apoi se lumină de ziuă. Deodată văzu casa şi pe 
bătrâna negresă care stătea în uşă şi se uita ia el. Şi atunci 
îşi dădu seama că glasul nepoatei sale nu se mai auzea. 

— E o fată, zise negresa. Poţi să te duci să-i spui, dacă 
vrei. Şi intră din nou în casă. 

— O fată, repetă el, o fată; uluit, auzea galopul copitelor, 
vedea ivindu-se din nou mândrul călăreț galopând. | se 
păru că-l vede trecând în galop prin avataruri care marcau 
trecerea anilor, a timpului, până la apogeu când îl zărea 
galopând, cu sabia ridicată, sub un steag găurit de gloanţe, 
pornind la atac, profilat pe un cer de pucioasă, în furtună, şi 
se gândi pentru prima dată în viaţă că Sutpen e poate un 
om bătrân ca şi el. „O fetiţă,” se gândi el, încă buimăcit, şi 
apoi se gândi, cu uimirea încântată a unui copil: „Da, sir. Să 
mă ia dracu dacă n-am ajuns să mai fiu şi străbunic.” 

Intră în casă. Păşea nesigur, în vârful picioarelor, ca şi 
cum n-ar fi fost în casa lui, ca şi cum pruncul acela care 
abia prinsese să respire şi să scâncească îl deposedase, cu 
toate că era sânge din sângele lui. Dar, chiar aplecându-se 
deasupra saltelei de paie, nu izbuti să vadă prea mare lucru 
în afară de umbra nedesluşită a feţei istovite a nepoatei 
sale. Şi atunci negresa care stătea pe vine în faţa căminului 
vorbi: 

— Mai bine te-ai duce să-i spui, dacă vrei să te duci. S-a 
făcut ziuă. 

Dar n-avu nevoie să se ducă. Abia dădu colţul prispei 
unde stătea trântită secera împrumutată acum trei luni ca 
să taie bălăriile prin care mergea, că-l şi văzu pe Sutpen 
venind călare pe armăsarul lui cel bătrân. Nu se miră cum 
aflase Sutpen ştirea. | se păru firesc ca lucrul acesta să-l fi 
adus acolo pe celălalt la acea oră, într-o duminică 


81 


dimineaţă, şi se opri aşteptându-l să descalece şi luă hăţul 
din mâna lui Sutpen, zicând cu o expresie aproape imbecilă 
de biruinţă obosită pe faţa lui uscată: „E o fată, don’ 
colonel. Să mă ia dracu dacă nu sunteţi tot atât de bătrân 
ca şi mine...” Sutpen trecu pe lângă el şi intră în casă. 
Rămase locului cu hăţul în mână şi-l auzi pe Sutpen păşind 
înspre salteaua de paie. Auzi ce spuse Sutpen şi i se păru 
că în el se opreşte deodată ceva şi apoi se porneşte iar. 

Soarele se ridicase pe cer, soarele grăbit al ținuturilor de 
pe Mississippi, şi i se păru că se află sub un cer străin, într- 
un loc străin, cunoscut doar aşa cum îţi par cunoscute 
lucrurile în vis, cum visează că se prăbuşeşte cineva care n- 
a urcat niciodată. „Nu se poate să fi auzit ce am crezut că 
aud, se gândi el liniştit. Sunt convins că nu se poate.” Și 
totuşi glasul, glasul cunoscut care rostise acele cuvinte 
continua să vorbească, adresându-se acuma bătrânei 
negrese şi spunându-i despre mânzul fătat în dimineaţa 
aceea. „De aceea se sculase atât de devreme, se gândi el. 
Asta era. Nu pentru mine şi pentru ai mei. Nici măcar ce-i al 
lui nu l-a făcut să se dea jos din pat.” 

Sutpen se ivi în prag şi cobori printre bălării cu un mers 
hotărât şi apăsat, care în tinereţea colonelului trebuie să fi 
fost grăbit. Nici nu-l privise încă în faţă pe Wash. Zise: 

— O să rămână Dicey să o îngrijească. Tu ar trebui... Şi 
atunci păru să-şi dea seama că Wash îl priveşte fix şi se 
opri. Ce-i? zise el. 

— Aţi spus că... în urechile lui Wash, propriul său glas 
suna fornăit şi fără viaţă ca acela al unui surd. Aţi spus că 
de-ar fi iapă, i-aţi putea da un loc mai bun în grajd? 

— Ei şi? zise Sutpen. Deschise ochii mari şi-i miji cam 
cum şi-ar fi deschis şi şi-ar fi închis pumnii şi se plecă uşor 
înainte, când îl văzu pe Wash că se apropie de el. O clipă îl 
ţintui locului o profundă uimire şi se uită la omul pe care 
nu-şi amintea să-l fi văzut făcând, ca şi calul pe care-l 
călărea, altceva decât ce-i poruncise. Din nou deschise 
ochii mari şi-i miji; fără să facă nicio mişcare păru să se 
înalțe în şa deodată. 

— Înapoi, spuse el cu glas tăios. Nu m-atinge. 


82 


— Ba am să te ating, don’ colonel, zise Wash cu glasul 
acela fără viaţă, liniştit, aproape blând, înaintând spre 
Sutpen. 

Colonelul ridică mâna în care ţinea cravaşa; bătrâna 
negresă se ivi în pragul uşii strâmbe cu faţa ei neagră 
fioroasă de gnom decrepit. 

— Inapoi, Wash, zise Sutpen. Şi apoi lovi. Bătrâna 
negresă sări în bălării cu sprinteneala unei capre şi o luă la 
goană. Sutpen îl plesni iar pe Wash în obraz cu cravaşa şi-l 
îngenunchie. Când se ridică şi se îndreptă din nou spre el, 
Wash ţinea în mâini coasa pe care o împrumutase acum 
trei luni de la Sutpen şi de care Sutpen n-avea să mai aibă 
nevoie niciodată. 

Când intră în casă, nepoata lui se agită pe salteaua ei de 
paie şi-l chemă cu glasul neliniştit. 

— Ce a fost afară? zise ea. 

— Ce anume să fie, draga mea? 

— Gălăgia aia de-afară? _ 

— Nimic, zise el cu blândeţe. Ingenunchie şi puse 
stângaci mâna pe fruntea înfierbântată a fetei. Vrei ceva? 

— Aş vrea o înghiţitură de apă, zise ea tânguindu-se, zac 
aici de atâta vreme şi vreau o înghiţitură de apă şi nimeni 
n-are grijă de mine. 

— Da, desigur, zise el mângâietor. Se sculă greoi şi-i 
aduse căuşul cu apă şi-o ridică să bea şi o lăsă jos şi o văzu 
că se întoarce spre copil cu o faţă absolut imobilă, ca de 
piatră. Dar după o clipă îşi dădu seama că plânge încetişor. 
Hai, hai, zise el. Ce-i asta? Mama Dicey spunea că e o fetiţă 
grozav de frumoasă. Acuma totul e în regulă. S-a terminat. 
N-are rost să mai plângi. 

Fata continua totuşi să plângă încetişor, aproape 
înciudată, şi el se ridică din nou şi rămase aşa o vreme, 
lângă saltea, în picioare, gândindu-se ca atunci când îi 
zăcuse aşa nevasta şi apoi când îi venise rândul fii'cei sale: 
„Femei. Pentru mine-s o taină. Ai zice că vor asta şi când au 
ce-au vrut, plâng. Pentru mine-s o taină. Pentru orice 
bărbat.” Apoi se-ndepărtă de saltea, îşi luă un scaun şi se- 
aşeză lângă fereastră. 


83 


Rămase acolo la fereastră, aşteptând, toată dimineaţa 
aceea lungă, luminoasă şi însorită. Din când în când se 
ridica şi se apropia în vârful picioarelor de saltea. Nepoata 
lui dormea acuma, cu obrazul trist, liniştit şi istovit, cu 
copilul pe braţe. După aceea se întorcea la scaunul lui şi se 
aşeza iar, aşteptând, mirându-se de ce întârziau atâta, 
până îşi aduse aminte că era duminică. Şedea tot acolo, 
când spre mijlocul după-amiezii un băieţaş alb trecând pe 
lângă colţul casei dădu cu ochii de cadavru şi scoase un 
strigăt înăbuşit şi-şi ridică privirea şi se uită o clipă ca 
hipnotizat la faţa lui Wash în fereastră şi apoi se întoarse şi 
o luă a goană. Atunci Wash se ridică şi se-ndreptă din nou 
în vârful picioarelor spre saltea. 

Nepoata se trezise, poate din pricina strigătului scos de 
băieţaş, deşi nu-l auzise. 

— Milly, zise el, nu ţi-e foame? Fata nu-i răspunse, 
întorcându-şi capul. Aprinse focul în cămin şi se-apucă să 
facă mâncare. Cu o zi înainte adusese acasă slănină şi 
mălai rece; turnă apă în ibricul vechi de cafea şi-l puse pe 
foc. Când îi duse farfuria cu mâncare, fata nu voi să 
mănânce, aşa că mâncă fără grabă, singur, şi lăsă vasele 
aşa cum erau şi se întoarse la fereastră. 

Acum i se părea că-i simte, că-i vede pe oamenii care 
aveau să se adune cu cai, puşti şi câini - curioşii şi 
răzbunătorii: oamenii de teapa lui Sutpen, care fuseseră la 
masă la el pe vremea când el, Wash, nu avea voie să se 
apropie de casă mai departe de bolta cu strugurii aceia moi 
cu boabe aurii - bărbaţi care arătaseră şi ei inferiorilor lor 
cum să lupte în bătălie, care aveau şi ei poate hârtii 
semnate de generali care adevereau că fuseseră cei mai 
viteji dintre viteji; care galopaseră şi ei pe vremuri, aroganţi 
şi mândri, pe cai frumoşi de-a lungul unor frumoase 
plantaţii - simboluri şi ei ai admiraţiei şi speranţei, 
instrumente şi ei ale disperării şi suferinţei. 

Aceştia erau cei care se aşteptau să fugă de ei. Nu mai 
avea însă, îşi spunea, nici de cine şi nici încotro să fugă. 
Dacă ar fi plecat, n-ar fi făcut altceva decât să fugă de un 
soi de fantoşe trufaşe şi aducătoare de rele ca să dea de 


84 


altele de acelaşi neam, deoarece în lumea pe care o ştia 
erau cu toţii la fel, şi era bătrân, prea bătrân ca să poată 
fugi departe chiar de-ar fi fugit. N-avea să scape de ei 
nicăieri, oriunde şi oricât de departe s-ar fi dus: un om de 
aproape şaizeci de ani nu putea fugi atât de departe. Nu 
îndeajuns de departe ca să treacă dincolo de hotarele 
locurilor unde asemenea oameni trăiau, şi stabileau 
rânduiala şi legea după care trebuia să trăieşti. Şi i se păru 
că înţelege acum pentru prima dată, după cinci ani de zile, 
cum se făcuse că yankeii, sau oricare altă armată, 
izbutiseră să-i bată: pe ei, vitejii, mânarii, bravii; 
recunoscuţi şi aleşi dintre cei mai buni pentru a apăra 
curajul, onoarea şi mândria. Poate că i-ar fi înţeles mai 
devreme dacă ar fi fost în război alături de ei. Dar dacă i-ar 
fi înţeles mai devreme, ce-ar fi făcut cu viaţa lui de atunci 
încoace? Cum ar fi suportat să-şi amintească mereu, vreme 
de cinci ani, ce fusese viaţa lui mai înainte? 

Era cam pe la asfinţit. Copilul scâncise; când se-ndreptă 
spre saltea o văzu pe nepoată că-şi alăptează pruncul, cu 
aceeaşi faţă îngândurată, tristă, de nepătruns. 

— Tot nu ţi-e foame? zise el. 

— Nu vreau nimic. 

— Ar trebui să mănânci. 

Şi atunci, fata nu-i mai răspunse şi se uită la copil. Se 
întoarse la scaunul lui şi văzu că soarele a apus. „N-o să 
mai întârzie mult” se gândi el. Îi simţea acum parcă foarte 
aproape, pe curioşi şi pe răzbunători. | se părea chiar că 
aude ce spun despre el, ce gândesc în adâncul lor, dincolo 
de izbucnirea imediată a furiei: „Până la urmă a pățit-o şi 
bătrânul Wash Jones. Credea că l-a dus pe Sutpen, dar 
Sutpen şi-a bătut joc de el. Credea că l-a făcut pe Colonel 
să n-aibă încotro: sau o ia pe fată sau plăteşte. Şi Colonelul 
n-a vrut să ştie de nimic.” 

— Dar eu n-am făcut niciodată socoteala asta, don' 
colonel! strigă el cu glas tare, oprindu-se când îşi auzi 
propriul său glas şi uitându-se repede înapoi o zări pe 
nepoata sa că-l priveşte cu stăruinţă. 

— Cu cine vorbeşti acuma? zise ea. 


85 


— A, cu nimeni. Mă gândeam şi am vorbit tare fără să-mi 
dau seama. 

Obrazul fetei deveni iar neclar, o pată nedesluşită şi 
tristă în amurg. „Mă gândesc aşa, mă gândesc că ar trebui 
să zbieri mai tare decât ai strigat ca să te audă până acolo, 
la el acasă. Şi mă gândesc că ar trebui să faci mai mult 
decât să zbieri ca să-l aduci până aici.” 

„Desigur, zise el. Nu te mai necăji acum”. Dar gândurile 
lui îşi şi rulaseră şirul: „Ştii bine că niciodată. Ştii bine că n- 
am aşteptat şi că n-am cerut de la nimeni ce am aşteptat 
de la dumneata. Şi nu ţi-am cerut asta niciodată. Nu mă 
gândeam că va fi nevoie. Ziceam: Nu-i nevoie. Ce rost are 
ca unul cum e Wash Jones să-l intrebe sau să se îndoiască 
de cinstea unui om despre care generalul Lee în persoană 
spune, într-o hârtie scrisă cu mâna lui, că e un viteaz?” „Un 
viteaz, se gândi el. Mai bine nu s-ar mai fi întors acasă 
niciunul dintre ei, în '65”, gândi. Mai bine n-ar mai fi apucat 
să respire pe pământul ăsta niciunul ca mine şi niciunul ca 
el. Şi bine ar fi ca toţi cei de-o seamă cu noi să fie măturați 
de pe suprafața pământului ca niciun alt Wash Jones să nu- 
şi mai vadă întreaga lui viaţă sfârtecată fâşie cu fâşie şi să 
nu se mai zvârcolească asemeni unei păstăi uscate zvârlite 
pe foc. 

Se opri şi se linişti. Auzi caii, dintr-odată şi limpede; şi în 
curând zări felinarul şi mişcările oamenilor, lucirea ţevilor 
de puşcă în lumina aceea mişcătoare. Şi totuşi nu se clinti 
de la locul lui. Se întunecase de-a binelea şi stătea şi 
asculta foşnetul bălăriilor şi glasurile oamenilor care 
înconjurau casa. Felinarul se apropie; lumina lui căzu pe 
trupul nemişcat care zăcea în bălării şi se opri, caii păreau 
imenşi şi pierduţi în umbră. Un bărbat cobori şi se aplecă în 
lumina felinarului deasupra trupului din ierburi. În mână 
ţinea un pistol; se ridică şi se întoarse spre casă.. 

— Jones, chemă el. 

— Sunt aici, răspunse liniştit Wash de la fereastră. 
Dumneavoastră sunteţi, don' maior? 

— leşi afară. 

— Îndată, zise el liniştit. Vreau să văd numai ce-i cu 

86 


nepoata mea. 

— O să avem noi grijă de ea. Hai, ieşi afară. 

— Indată. O clipă numai. 

— Fă lumină. Aprinde lampa. 

— Imediat. Numai o clipă. Îi auziră glasul îndepărtându-se 
în interiorul casei, şi nu-l putură vedea cum se îndreaptă 
grăbit spre pervazul căminului unde ţinea un cuţit de 
măcelărie: singurul lucru din viaţa şi din casa lui nenorocită 
de care era mândru, fiindcă tăia ca un brici. Se apropie de 
salteaua de paie, de glasul nepoatei sale: 

— Cine-i? Aprinde lampa, bunicule. 

— Nu-i nevoie de nicio lumină, draga mea. N-o să dureze 
decât un minut, zise el, îngenunchind şi bâjbâind cu mâna 
în direcţia glasului ei, şoptind: 

— Unde eşti? 

— Aici, spuse ea neliniştită. Unde să fiu? Ce ai... Mâna lui 
îi atinse obrazul. „Ce ai... Bunicule! Buni...” 

— Jones, strigă şeriful. leşi odată afară! 

— Într-o clipă, dom” maior, zise el. Se ridică şi păşi grăbit 
prin casă. Ştia unde să găsească prin întuneric bidonul cu 
gaz, aşa cum ştia şi că e plin, deoarece nu trecuseră nici 
două zile de când îl umpluse la prăvălie şi-l ţinuse acolo 
până-l transportase acasă cu o căruţă, cele cinci galoane de 
gaz fiind de ajuns de grele. În cămin mai rămăsese ceva jar; 
şi în afară de asta magherniţa aceea dărăpănată era ea 
însăşi ca un amnar: jarul, căminul, pereţii, totul izbucni într- 
o singură vâlvătaie de flăcări albastre. Şi-n lumina lor 
oamenii care aşteptau afară îl văzură, într-o clipă 
halucinantă, ţâşnind spre ei cu coasa ridicată în faţa cailor 
care se cabrară şi dădură înapoi. Işi struniră caii şi-i 
întoarseră din nou spre vâlvătaia albastră, dar silueta 
deşirată, profilându-se fantastic în lumina flăcărilor, se 
năpustil iar asupra lor cu coasa ridicată. 

— Jones, zbieră şeriful; stai! Stai sau trag. Jones! Jones! 

Silueta deşirată continua să înainteze nebuneşte printre 
vâlvătăile şi părâiturile flăcărilor. Cu coasa ridicată, se 
îndrepta spre ei, spre ochii înnebuniţi ai cailor şi spre 
lucirile neliniştite ale ţevilor de puşcă, fără să strige, fără să 


87 


facă niciun zgomot. 


88 


URSUL 


De data aceasta venise încă un bărbat şi încă un câine. 
Două animale, punându-l la socoteală pe moş Ben, ursul, şi 
doi bărbaţi, punându-l la socoteală pe Boon Hoganbeck, în 
vinele căruia curgea ceva din acelaşi sânge care curgea în 
vinele lui Sam Fathers, chiar dacă Boon era din ramura lui 
plebeiană şi numai Sam, moş Ben şi Lion, corcitura, erau 
fără pată şi incoruptibili. 

Isaac McCaslin avea şaisprezece ani. De şase ani era un 
adevărat vânător. De şase ani asculta cele mai grozave 
povestiri. Despre ţinuturile acelea sălbatice, despre codrul 
fără de capăt, mai întins şi mai bătrân decât se spunea în 
orice hrisov cunoscut - fie el întocmit de vreun alb de ajuns 
de mărginit ca să-şi închipuie că a cumpărat vreo parte a 
pădurii, fie de vreun indian de ajuns de lacom ca să 
pretindă că a stăpânit vreo parte a ei şi că a transmis-o 
altcuiva; mai întins decât fâşia de pădure care, ştiind mai 
bine cum stau lucrurile, maiorul de Spain pretindea că-i a 
lui; mai vechi decât bătrânul Thomas Sutpen de la care o 
căpătase maiorul de Spain şi care ştia şi el cum stau 
lucrurile; mai vechi chiar decât bătrânul lkemotubbe, şeful 


89 


de trib Chickasaw? de la care o căpătase bătrânul Sutpen şi 
care ştia mai bine, la rândul lui, care-i adevărul. Despre 
bărbaţii nu albi, nici negri, nici roşii, ci despre bărbaţi, 
vânători, având voinţa şi tăria de a îndura totul ca şi 
umilinţa şi priceperea de a supravieţui şi despre câinii şi 
ursul şi cerbul amestecați în aceste lucruri dar şi opuşi lor, 
chemaţi de către şi împinşi spre locurile acelea sălbatice 
într-o străveche şi neostoită înfruntare petrecută după 
străvechi şi necruțătoare legi care fac zadarnice orice 
păreri de rău şi nu îngăduie nicio cruţare; cea mai frumoasă 
dintre petreceri, cea mai frumoasă când o trăieşti şi de-a 
pururea cea mai frumoasă când asculţi, printre trofeele 
reale - puştile agăţate în cui, căpăţânile şi pieile - glasurile 
liniştite şi grave şi aşezate, potrivite privirilor înapoi, 
aducerilor aminte şi exactităţii, în bibliotecile primăriilor sau 
în birourile de pe plantaţii sau (mai bine decât oriunde) în 
sălaşurile de vânătoare unde fiarele ucise atârnă calde încă 
în cuie iar bărbaţii care le-au ucis stau în faţa buturugilor 
arzând în cămin, acolo unde sunt case şi cămine, sau pe 
prelatele întinse pe jos în faţa grămezilor de vreascuri 
arzând fumegos, acolo unde nu sunt. Nu lipsea niciodată în 
aceste împrejurări şi o sticlă, aşa că lui i se părea că acele 
frumoase şi aprige clipe ale sufletului şi minţii, ale curajului 
şi ale dibăciei şi ale iuţelii erau concentrate şi distilate în 
licoarea aceea cafenie, pe care o beau nu femeile, nici 
băieţii sau copiii, ci numai vânătorii, bând nu sângele vărsat 
ci un soi de condensare a duhului sălbatic şi nemuritor, 
bându-l cu măsură, chiar cu smerenie, nu cu speranţa 
josnică şi deznădăjduită a sălbatecului de a dobândi astfel 
forţă, dibăcie şi iuţeală, ci în cinstea acestor virtuţi. Aşa că, 
în dimineaţa aceea de decembrie, i se păru nu numai firesc 
dar chiar şi potrivit ca totul să înceapă cu whisky-ul. 

Mai târziu, îşi dădu seama că totul începuse cu mult 
înainte de clipa aceea. Începuse încă din ziua aceea în care 
pentru prima dată îşi scrisese vârsta folosind două cifre şi 


28 indieni din puternicul şi războinicul trib Muskhogean răspândit pe 
vremuri în Mississippi şi Alabama şi ai cărui urmaşi trăiesc astăzi în 
statul Oklahoma. 

90 


în care, pentru prima dată, vărul său, McCaslin, îl adusese 
la sălaşul de vânătoare, în codrii aceia, ca să-şi câştige 
singur în acele locuri sălbatice, numele şi calitatea de 
vânător, dacă avea să se dovedească şi el de ajuns de 
modest şi de puternic. Fără să-l fi văzut vreodată, îl şi 
moştenise pe uriaşul urs bătrân, cu laba vătămată de o 
capcană, care îşi câştigase pe o întindere de aproape o sută 
de mile pătrate un nume, o denumire precisă ca oricare om 
- lunga poveste a pătulelor de porumb dărâmate şi pustiite, 
a godacilor şi a mascurilor şi chiar a viţeilor târâţi de vii în 
pădure şi devoraţi, a capcanelor şi a curselor făcute praf şi 
a câinilor sfârtecaţi în bucăţi şi ucişi, a împuşcăturilor chiar 
de carabină trase direct şi din apropiere, dar neavând un 
efect mai mare decât acela al unor boabe de mazăre 
împroşcate de-un copil printr-o ţeavă - un drum lung 
semănat cu ruine şi distrugeri începând înainte încă de a fi 
venit băiatul pe lume, şi de-a lungul căruia trecea, nu 
repede dar cu implacabila şi irezistibila hotărâre a unei 
locomotive, îngrozitoarea nălucă cu părul lăţos, înainte de 
a-l fi văzut vreodată îi bântuise gândurile. li apăruse, 
înălțându-se ameninţător în visurile lui înainte de a fi văzut 
pădurile neatinse de topoare în desişurile cărora îşi lăsa 
urma strâmbă, lăţos, îngrozitor, cu ochii roşii, nu rău la fire 
ci doar uriaş, mult prea uriaş pentru câinii care încercau să- 
| încolţească, pentru caii care încercau să-l răstoarne şi să-l 
calce în copite, pentru oamenii şi gloanţele trase în el; mult 
prea uriaş chiar pentru locul strâmt pe care se mişca. Totul 
se petrecea ca şi cum băiatul ar fi presimţit ceea ce 
simţurile şi gândurile lui nu puteau cuprinde încă: locurile 
acelea sălbatice sortite pieirii, din ale căror hotare oamenii 
muşcau mereu câte ceva cu toporul şi cu plugul şi de care 
se temeau pentru că erau sălbatice, mii, zeci de mii de 
oameni necunoscuţi unii altora şi fără de nume trăiau pe 
acelaşi pământ pe care bătrânul urs îşi câştigase un nume 
şi pe ale cărui poteci trecea nu o fiară muritoare ci un 
anacronism neîmblânzit şi invincibil rămas dintr-o vreme de 
mult apusă, o fantomă, sinteză şi apoteoză a vieţii sălbatice 
de altădată pe care firavele fiinţe umane se îmbulzeau cu 


91 


înverşunarea silei şi a spaimei să o ciopârţească, asemeni 
unor pigmei mişunând pe lângă gleznele unui elefant 
adormit - bătrânul urs, solitar, neîmblânzit şi singur; fără 
femelă fără pui şi uitat de moarte - bătrân Priam lipsit de 
bătrâna lui nevastă răpită, supraviețuind tuturor fiilor săi. 

Copil încă, înainte cu trei ani, apoi cu doi, apoi cu un an 
de a fi şi el unul dintre ei, se uita în fiecare noiembrie la 
căruţa plină cu câini, aşternuturi, saltele, hrană şi puşti, la 
vărul său McCaslin şi la Jim al lui Tennie şi la Sam Fathers - 
până ce Sam se stabili la sălaşul de vânătoare - care plecau 
spre Capătul Pământului, spre codrii de nepătruns. El ştia 
că nu plecau să vâneze urşi sau căprioare, ci se duceau la 
rendez-vous-ul anual fixat cu ursul pe care nici nu 
intenționau să-l omoare. Două săptămâni mai târziu aveau 
să se întoarcă, fără nicio pradă, fără nicio blană. Nu se 
aştepta la aşa ceva. Nici nu se temea că ar putea să-l 
găsească de data asta în căruţă, împreună cu celelalte 
căpăţâni şi blănuri. Şi nu-şi spunea, nici în sinea lui, că în 
trei ani, în doi, sau într-un an de aci înainte va fi şi el acolo 
şi s-ar putea să-l doboare. Ştia că numai după ce avea să-şi 
facă ucenicia în pădure şi avea să se dovedească demn de 
a fi vânător, avea să i se îngăduie doar să desluşească prin 
tufişuri urma strâmbă, şi că atunci chiar timp de două 
săptămâni din noiembrie avea să fie o neînsemnată fiinţă, 
alături de vărul său şi maiorul de Spain şi de generalul 
Compson şi de Walter Ewell şi de Boon şi de câinii care se 
temeau Să-l încolţească, şi de puştile şi de carabinele care 
nu izbuteau să-l facă măcar să sângereze, în rituala 
procesiune anuală închinată cruntei nemuriri a bătrânului 
urs. 

În sfârşit sosi şi ziua lui. În trăsură, cu vărul său, maiorul 
de Spain şi generalul Compson, zări codrii ivindu-se printr-o 
burniţă domoală de noiembrie, rece doar cât să nu îngheţe, 
aşa cum i se păru mai târziu că-i văzuse întotdeauna sau 
cel puţin cum şi-i amintea întotdeauna - peretele înalt şi 
nesfârşit al pădurilor dese de noiembrie, sumbru şi 
impenetrabil în după-amiaza aceea care se destrăma şi în 
acel sfârşit de an (nici nu putea măcar să desluşească pe 


92 


unde ar fi sperat să intre în pădure deşi ştia că Sam Fathers 
îi aştepta acolo cu căruţa), trăsura trecând printre cocenii 
scheletici de porumb şi de bumbac peste ultimul petec de 
pământ deschis, ultima urmă a măruntelor muşcături ale 
omului în coasta străveche, până ce, micşorată în această 
perspectivă la o dimensiune aproape, ridicolă, chiar şi 
trăsura i se păru că a încetat să se mai mişte (şi asta 
adăugându-se ceva mai târziu, cu ani după aceea, când 
devenise bărbat şi văzuse marea) la fel ca o luntre măruntă 
care atârnă suspendată şi pierdută în întinderea infinită a 
oceanului într-o solitară imobilitate, săltând doar în sus şi-n 
jos, în timp ce apa şi pământul aparent de neatins către 
care se-ndreaptă fără vreun apreciabil progres, se leagănă 
încetişor şi-i deschid un canal mereu mai larg care e locul 
de acostare. Intră în pădure. Sam îi aştepta, învelit într-o 
pătură, stând pe capra căruţei în spatele răbdătorilor catări 
din care ieşeau aburi. Işi începu noviciatul în viaţa 
adevăratelor locuri sălbatice avându-l pe Sam alături, la fel 
cum îşi începuse, în mic, ucenicia sa într-ale bărbăţiei, 
mergând după iepuri, tot cu Sam lângă el, amândoi înveliţi 
în pătura umedă, caldă, mirosind a negru, şi codrul se 
închise în urma lui aşa cum se deschisese o clipă ca să-l 
primească, deschizându-se în faţa înaintării lui aşa cum se 
închidea în urma trecerii lui, căruţa mergând nu pe o cărare 
anume ci pe o potecă inexistentă la o distanţă de zece yarzi 
în faţa lor şi încetând să mai existe în urmă cu zece yarzi 
după ce trecuseră, căruţa înaintând nu prin propria sa 
mişcare ci prin frecarea de mediul înconjurător neatins şi 
totuşi fluid, somnolent, surd, aproape fără lumină. 

| se părea, la vârstă de zece ani, că e martorul propriei 
sale naşteri. Şi nici tiu i se părea ciudat, încercase totul mai 
dinainte şi nu numai în vis. Văzu sălaşul de vânătoare - un 
bungalow nevăruit, cu şase camere, înălţat pe piloţi ca să 
fie deasupra apelor mari de primăvară - şi ştiu cum avea să 
se petreacă totul. Participă şi el la grăbita dezordine 
ordonată a stabilirii lor în sălaş, şi mişcările lui se dovediră 
îndemânatice, ca ştiute mai dinainte. Apoi, vreme de două 
săptămâni mâncă hrana grosolană şi pregătită în grabă - 

93 


pâinea acră şi fără formă, carnea cu gust ciudat de 
sălbăticiune, de vânat şi de urs şi de curcan sălbatic şi de 
raton pe care n-o gustase niciodată până atunci - pe care-o 
mâncau oamenii, gătită de bărbaţi care mai întâi erau 
vânători şi apoi bucătari; dormi învelit în pături aspre, fără 
aşternut, aşa cum dorm vânătorii. În fiecare dimineaţă, zorii 
cenuşii îl găseau, pe el şi pe Sam Fathers, la locul care-i 
fusese atribuit pe linie. Era cel mai prăpădit loc, cel mai 
pustiu. Se aşteptase la asta; nu îndrăznise să spere nici în 
sinea lui că de această primă dată va auzi măcar câinii 
gonind după fiare. Dar îi auzi. Era în a treia dimineaţă - un 
zvon, de nicăieri, aproape de nedesluşit, şi totuşi îşi dădu 
seama ce e deşi nu mai auzise niciodată atât de mulţi câini 
gonind împreună, zvonul crescu şi se transformă în glasuri 
distincte şi limpezi şi reuşi să-i deosebească pe cei cinci 
câini ai vărului său de ceilalţi. „Acuma, zise Sam, înalţă-ţi 
puţin puşca, trage cocoaşele şi stai liniştit.” 

Totuşi, nu i se întâmplă nimic, încă nu. Umilinţa, iat-o; 
învățase asta. Şi putea învăţa să fie răbdător. Avea numai 
zece ani, numai o săptămână. Clipa aceea trecuse. | se 
păruse că a şi văzut cu adevărat căprioara, cerbul fumuriu, 
cu trupul prelung în fugă, dispărând, tufişurile, singurătatea 
cenuşie vibrând încă deşi glasurile câinilor pieriseră în 
depărtare; de undeva departe din adâncul pădurii 
întunecate şi al dimineţii cenuşii, aproape transparente, se 
auziră două împuşcături. „Acuma poţi lăsa cocoaşele jos”, 
zise Sam. 

Ceea ce şi făcu. „Ţi-ai dat şi tu seama”, zise el. 

— Da, răspunse Sam. Vreau să te învăţ ce trebuie să faci 
când nu tragi. Abia atunci când şansa de a trage în urs sau 
în căprioare se iveşte şi piere, pot fi ucişi oamenii şi câinii. 

— Oricum nu era el, spuse băiatul. Nici măcar nu era un 
urs. Doar o căprioară. 

— Da, zise Sam, era doar o căprioară. 

Apoi, într-o dimineaţă, într-a doua săptămână, auzi iar 
câinii. De data aceasta înainte ca Sam să i-o spună, îşi 
pregăti puşca, prea lungă, prea grea, bună pentru un om 
mare, aşa cum îl învățase, deşi îşi dădu seama că acuma şi 


94 


câinii şi căprioara erau mai departe, abia de-i mai auzea. 
Nu mai auzise niciodată câini gonind care să latre astfel. Şi 
atunci văzu că Sam, care-l învățase ca, mai întâi şi întâi, să 
tragă cocoaşele şi să se aşeze astfel încât să poată vedea 
cât mai bine în orice direcţie şi apoi să nu se mai clintească 
din loc, se ridicase în picioare. „Acolo, zise el. Ascultă.” 
Băiatul ascultă şi auzi nu un cor de lătrături sunând 
puternic şi repede ca după o urmă proaspătă, ci un 
chelălăit chinuit, cu o octavă mai sus decât ar fi trebuit şi 
cu ceva mai mult decât nehotărâre şi chiar josnicie în glas 
pe care încă nu o putea recunoaşte, silnic, mişcându-se nu 
prea repede şi depărtându-se foarte încet, rămânând în aer 
ecoul acela vag de isterie aproape omenească, de tânguire 
jalnică, aproape omenească, de această dată nefiind nimic 
în faţa lui, nicio părelnică fugă a unei forme nevăzute, 
fumurii. Îl auzi pe Sam răsuflând zgomotos lângă umărul lui. 
Observă cum se arcuiseră nările bătrânului care-şi trăgea 
răsuflarea. 

— E moş Ben! exclamă el în şoaptă. 

Sam nu se clinti, ci-şi întoarse doar capul încet după 
glasurile care piereau, nările arcuindu-se abia într-un ritm 
grăbit. 

— Ha, făcu el. Nici nu aleargă măcar. Merge la plimbare. 

— Dar era aici! strigă băiatul. Aici, undeva în faţă! 

— Aşa face în fiecare an, zise Sam. O singură dată. Ash şi 
Boon spun că vine pe aici ca să-i alunge pe ceilalţi urşi mai 
mici. Să le spună să se ducă dracului de aici şi să stea 
deoparte până or pleca vânătorii. Aşa o fi. Băiatul nu mai 
auzea nimic, totuşi Sam îşi întorcea mereu capul încet- 
încet, până îi văzu ceafa. Atunci se întoarse şi-l privi - cu 
aceeaşi faţă, gravă, binecunoscută, fără expresie până în 
clipa în care-i zâmbi, cu aceiaşi ochi de bătrân în care se 
stingea treptat o lucire întunecată şi aprigă, pasionată şi 
mândră, „Nu-i mai pasă de urşi, cum nu-i mai pasă nici de 
câini nici de oameni. Vine să vadă cine mai e pe aici, cine a 
mai venit în anul acesta, dacă ştie să tragă sau nu, dacă 
rămâne sau nu. Dacă am adus câinele care va fi în stare să- 
| încolţească şi să-l ţină în loc până la venirea unui om cu 


95 


puşca. Fiindcă e starostele urşilor. E un om.” Se stinsese, 
pierise; şi ochii erau iar aşa cum îi ştiuse din totdeauna. „li 
lasă să-l urmărească până la râu. Şi apoi îi trimite acasă. 
De-acuma putem pleca şi noi; să vezi cum o să arate când 
o să se întoarcă la sălaş.” 

Câinii sosiră primii; stăteau ghemuiţi covrig, zece la 
număr, sub talpa bucătăriei; împreună cu Sam se chinciră 
amândoi ca să-i zărească în întunericul în care se băgaseră, 
liniştiţi, rotindu-şi ochii luminoşi, dispărând în umbră, fără 
zgomot, emanând acel miros pe care băiatul nu putea încă 
să-l identifice, de altceva decât de câine, de ceva mai 
puternic decât câinele şi nu doar de animal şi nici chiar de 
fiară. Pentru că dincolo de jalnicul şi chinuitul chelălăit nu 
fusese nimic altceva decât singurătatea şi sălbăticia, aşa 
că, pe la mijlocul după-amiezii, când se-ntoarse al 
unsprezecelea copoi şi, împreună cu Jim al lui Tennie, tinu 
în braţe căţeaua moale şi tremurând încă, ca Sam să-i ungă 
urechea zdrenţuită şi s-o frece pe grumaz cu terebentină şi 
unsoare de osii, tot nu o fiinţă vie ci doar sălbăticia, 
aplecându-se o clipă, o mângâiase uşor pentru îndrăzneala 
ei. „La fel ca oamenii, zise Sam. Aşa cum fac toţi oamenii. A 
amânat cât a putut momentul în care să-şi arate curajul, 
ştiind tot timpul că mai devreme sau mai târziu va trebui să 
fie curajoasă măcar odată, ca să-şi poată spune ea însăşi că 
e câine de vânătoare, şi ştiind dinainte ce are să se 
întâmple când o s-o facă.” _ 

Nu ştiu când Sam plecă. Află doar că dispăruse. In 
următoarele trei dimineţi se sculă şi-şi mâncă breakfast-ul 
fără ca Sam să-l aştepte. Se ducea singur la locul lui; îl 
găsea acuma fără niciun ajutor şi se aşeza aşa cum Îl 
învățase Sam să stea. In a treia dimineaţă auzi iar câinii, 
alergând liberi după o urmă adevărată şi-şi pregăti puşca 
aşa cum învățase şi-i auzi trecând pe lângă el fiindcă nu-i 
sosise încă vremea, nu i se cuvenea încă nimic în prea 
scurta perioadă de două săptămâni faţă de întreaga şi 
lunga viaţă pe care se şi hotărâse să şi-o închine locurilor 
acelora sălbatice cu răbdare şi umilinţă; auzi iar 
împuşcătura, o singură împuşcătură, plesnitura seacă a 


96 


puştii lui Walter Ewell. Acum ştia să-şi găsească nu numai 
locul şi să se întoarcă la sălaş fără călăuză, ci folosind 
busola pe care i-o dăduse vărul lui ajunse la tufişul unde 
Walter aştepta lângă căpriorul cu măruntaiele afară, 
înconjurat de câinii chelălăind, înaintea tuturor celorlalţi în 
afară de maiorul de Spain şi de Jim al lui Tennie care erau 
călări, înainte chiar ca unchiul Ash să vină cu catârul cel 
chior de la căruţă, căruia nu-i era teamă nici de mirosul de 
sânge şi nici, aşa se spunea, de acela de urs. 

însă nu unchiul Ash călărea pe catâr ci Sam, care se- 
ntorsese. Şi Sam îl aşteptă să-şi termine prânzul şi, 
încălecând pe catărul cel chior, iar Sam pe celălalt catâr de 
la căruţă, o porniră la drum în după-amiaza aceea fără 
soare care se grăbea către amurg, călărind mai mult de trei 
ore nu pe poteci şi nu după vreo urmă pe care ar fi putut-o 
desluşi, către un colţ de pădure unde nu mai fusese 
niciodată. Şi atunci înţelese de ce ţinuse Sam ca el să 
călărească pe catârul cel chior care nu se înspăimânta de 
mirosul sângelui, al fiarelor sălbatice. Celălalt catâr, fără 
beteşug, se opri deodată şi când Sam cobori încercă să se- 
ntoarcă şi s-o ia la goană, smucind şi trăgând de căpăstrul 
de care-l ţinea Sam şi-l îndemna cu binişorul să meargă mai 
departe, deoarece nu îndrăznea să-l priponească, trăgându- 
| în timp ce băiatul descălecă de pe catârul cel chior care 
rămase locului. Stând alături de Sam, în umbra deasă şi 
necuprinsă a codrilor străvechi şi a după-amiezii stinse de 
iarnă, se uită liniştit la buturuga putrezită de pe jos, 
crestată şi mâncată de scurmături de gheare şi la pământul 
umed din preajma ei unde se vedea urma unei labe enorme 
şi strâmbe cu două degete. Acum ştiu ce îl izbise în glasul 
câinilor în dimineaţa aceea în pădure şi ce mirosise când se 
aplecase să se uite la ei, cum stăteau ghemuiţi covrig, sub 
talpa bucătăriei. Era ceva ce stăruia şi în fiinţa lui, oarecum 
altfel, ei fiind doar nişte animale iar el nu, dar numai foarte 
puţin altfel - o nerăbdare, pasivă; o nevolnicie, un 
sentiment al propriei fragilităţi şi neputinţe faţă de codrii 
fără de moarte, lipsită totuşi de îndoială sau de spaimă; un 
gust de cocleală în gura năpădită deodată de salivă, un 


97 


spasm dureros şi ascuţit în creier sau în stomac, n-ar fi fast 
în stare să spună unde anume şi n-avea nicio importanţă 
unde; ştia doar că îşi dădea seama, pentru prima dată, că 
ursul despre care auzise şi care-i apăruse ameninţător în 
visurile lui încă înainte de a-şi aduce aminte când şi care 
existase aşadar în mintea şi visurile vărului său şi ale 
maiorului de Spain şi chiar ale bătrânului general Compson 
mai înainte ca să-şi poată aminti şi ei când începuse asta, 
era un animal muritor şi că plecau de fiecare dată, în 
noiembrie la sălaşul de vânătoare nu cu intenţia reală de a- 
| omori, nu fiindcă ursul nu putea fi omorât ci pentru că nu 
avuseseră până acum vreo speranţă întemeiată că ar fi în 
stare s-o facă. „Rămâne pe mâine”, zise el. 

— Vrei să spui că mâine o să încercăm, zise Sam. Dar n- 
avem încă un câine. 

— Avem unsprezece, zise el. Au gonit după el, luni. 

— Şi i-ai auzit, spuse Sam. Ba i-ai şi văzut, încă n-avem 
un câine. Nu-i nevoie decât de unul. Dar nu-l avem. Poate 
că nu există nicăieri. Altfel ar trebui să dea din întâmplare 
peste cineva care să aibă o puşcă şi să ştie cum să-l 
lovească. 

— N-o să fiu eu ăsta, zise băiatul. O să fie Walter sau 
maiorul sau... 

— Cine ştie, spuse Sam. Mâine să fii cu ochii în patru. 
Fiindcă e ager la minte. De aia a şi trăit atâta. Dacă o să fie 
încolţit şi va trebui să hotărască încotro s-o rupă, o să te 
aleagă pe tine. 

— Cum? întrebă el. Cum va şti... Se opri. Vrei să zici că 
mă şi cunoaşte că n-am mai fost niciodată în adâncul 
pădurii, că n-am avut încă timp să-mi dau seama dacă... Se 
opri iar şi se uită ţintă la Sam, zicând cu umilinţă şi fără 
uimire: Vasăzică pe mine mă căuta. Nu cred că are nevoie 
să vină mai mult de o dată. 

— Mâine să fii cu ochii în patru, spuse Sam. Şi acum cred 
că-i timpul să plecăm. O să ajungem la sălaş târziu după 
ce-o să se întunece. 

A doua zi dimineaţă o porniră cu trei ore mai devreme ca 
de obicei. Mergea cu ei până şi unchiul Ash, bucătarul, care 


98 


spunea că meseria lui e aceea de bucătar de tabără şi care 
nu prea făcea altceva decât să gătească la vânătorile şi 
excursiile maiorului de Spain, şi care fusese totuşi prins de 
locurile acelea sălbatice, trecând de la simpla apropiere 
faţă de ele la aceeaşi reacţie pe care o aveau cu toţii, până 
şi băiatul care acum două săptămâni venise pentru prima 
dată în aceste locuri sălbatice, faţă de urechea zdrenţuită şi 
grumazul sfâşiat al unui copoi şi faţă de urma lăsată de o 
labă diformă pe un petec de pământ muiat de ploaie. 
Mergeau cu căruţa. Era prea departe ca să meargă pe jos: 
băiatul, cu Sam şi cu unchiul Ash în căruţă, cu câinii, vărul 
lui şi maiorul de Spain şi generalul Compson şi Bonn şi 
Walter şi Jim al lui Tennie călăreau pe cai câte doi; din nou 
lumina cenuşie din zori îl găsi, ca şi în dimineaţa aceea 
dintâi de acum două săptămâni, pe locul în care-l pusese 
Sam şi-l lăsase apoi. Cu puşca prea mare pentru el, cu 
încărcătorul care nici măcar nu era al lui ci al maiorului de 
Spain şi cu care trăsese doar o dată, în prima zi, într-un ciot 
ca să se deprindă cu reculul şi ca să ştie cum să-l încarce 
iar cu cartuşe de carton, stătea sprijinit de trunchiul unui 
eucalipt lângă un pârâu a cărui apă neagră şi liniştită se 
scurgea fără nicio mişcare printr-un tufiş de rogoz, trecea 
printr-un luminiş şi se-ntorcea iar în tufiş, unde, nevăzută, o 
pasăre, marea ciocănitoare numită de negri Domnul 
Dumnezeu, ciocănea într-o tulpină uscată. Un loc ca oricare 
altul, deosebit doar prin unele amănunte de acela către 
care pleca timp de două săptămâni în fiecare dimineaţă, 
pentru el un teritoriu nou şi totuşi nu mai puţin cunoscut 
decât celălalt pe care după două săptămâni ajunsese să 
creadă că-l ştie oarecum - aceeaşi izolare, aceeaşi 
singurătate prin care omul temător şi fragil trecuse doar 
fără să o schimbe, nelăsând nicio urmă şi nicio cicatrice, 
care arăta întocmai cum trebuie să fi arătat în clipa când 
primul strămoş al înaintaşilor Chickasaw ai lui Sam Fathers 
pătrunsese aici şi se uitase în jur, cu parul, toporul de piatră 
sau săgeata de os trasă şi gata la orice, deosebindu-se de 
el, doar pentru că, stând la capătul bucătăriei, mirosise 
câinii ghemuiţi covrig şi pitiţi sub talpa casei şi văzuse 
99 


urechea şi grumazul sfâşiat al căţelei care, aşa cum 
spusese Sam, trebuise să fie odată curajoasă pentru a 
continua să-şi spună ea însăşi că e câine de vânătoare, şi 
pentru că văzuse ieri, pe pământul din preajma buturugii 
putrezite, urma unei labe de animal viu. Nu auzi niciun 
lătrat de câine. Nu fu niciodată sigur că-i auzise, îşi dădu 
numai seama că loviturile ciocănitoarei s-au oprit deodată, 
şi ştiu că ursul stă şi-l priveşte. Nu-l văzu. Nu ştiu dacă-l 
privea din faţă, dinspre tufişul de rogoz, sau din spate. Nu 
se mişca, ţinând în mână puşca inutilă cu care acum ştia că 
n-avea să tragă niciodată în el, nici acum şi nicicând, 
simțind în gură acel gust de cocleală pe care-l mirosise 
venind dinspre câinii ghemuiţi sub talpa bucătăriei, când se 
uitase la ei. 

Şi apoi ursul dispăru. La fel de brusc cum se opriseră, 
loviturile seci ale ciocănitoarei se porniră iar şi după câteva 
clipe i se păru că aude chiar câinii - un zvon, abia o părere 
de sunet, pe care îl auzea probabil de vreun minut sau 
două înainte de a-l fi băgat în seamă, ajungându-i la urechi 
şi apoi pierind iar în depărtare. Nu se apropiară nicicum de 
locul unde era. Să fi fost lătrat de câini ce auzise el, n-ar fi 
putut jura; dacă goneau vreun urs, atunci o fi fost un altul. 
Din tufişul de rogoz se ivi Sam care sări peste pârâu, urmat 
îndeaproape, aşa cum sunt învăţaţi să meargă câinii pentru 
vânatul păsărilor, de căţeaua rănită de urs. Veni şi se 
ghemui la picioarele lui, tremurând. 

— Nu l-am văzut, zise el. Nu l-am văzut, Sam. 

— Ştiu, zise Sam. A stat să se uite. Nici nu l-ai auzit, nu-i 
aşa? 

— Nu, zise băiatul. Eu... 

— E ager la minte, spuse Sam. Tare ager. Şi băiatul zări 
iar ivindu-se în ochii lui Sam lucirea aceea întunecată şi 
tulbure, în clipa în care se uită la căţeaua care tremura uşor 
şi fără oprire la piciorul lui Isaac. Pe grumazul ei sfâşiat se 
zăreau câteva picături de sânge proaspăt asemeni unor 
bobi strălucitori. 

— E prea mare. N-avem încă un câine. Dar cine ştie, într- 
o bună zi... 


100 


Fiindcă avea să fie mereu şi mereu, o dată viitoare. Avea 
numai zece ani. Şi i se păru că vede... ei doi... două umbre 
pe tărâmul de unde timpul se iveşte şi devine timp: 
bătrânul urs izbăvit de moarte şi el cel care avea să o 
cunoască întrucâtva. Pentru că acuma descoperise ce 
mirosise la câinii aceia ghemuiţi covrig şi ce simţise în 
gustul salivei, descoperise frica, aşa cum un băiat, un 
tânăr, descoperă existenţa dragostei şi a pasiunii şi a 
experienţei care sunt moştenirea dar nu încă şi bunurile lui, 
aflându-se din întâmplare în prezenţa sau poate pur şi 
simplu în dormitorul unei femei care a iubit şi a fost iubită 
de către mulţi bărbaţi. Așadar va trebui să-l văd, se gândi 
el, fără spaimă şi chiar fără speranţă. Va trebui să mă uit la 
el. Şi asta se întâmplă în luna iunie, în vara următoare. Erau 
din nou la sălaşul de vânătoare, sărbătorind ziua de naştere 
a maiorului de Spain şi a generalului Compson. Deşi unul se 
născuse în septembrie iar celălalt în miezul iernii şi aproape 
cu treizeci de ani mai devreme, petreceau amândoi, în 
fiecare iunie, dimpreună cu McCaslin şi cu Boon şi cu Walter 
Ewell (şi de acum înainte şi cu băiatul) câte două săptămâni 
la sălaşul de vânătoare, pescuind sau împuşcând veveriţe şi 
curcani sălbatici şi vânând noaptea, cu copoii, ratoni şi 
pisici sălbatice. Adică Boon şi negrii (şi acuma şi băiatul) 
pescuiau şi împuşcau veveriţe şi vânau ratoni şi pisici, 
fiindcă vânătorii încercaţi, nu numai maiorul de Spain şi 
bătrânul general Compson (care îşi petrecea aceste două 
săptămâni şezând într-un balansoar în faţa unei oale uriaşe 
unde fierbea înăbuşit o tocană Brunswick? mestecând şi 
gustând mereu şi certându-se cu unchiul Ash cum trebuie 
să o gătească şi spunându-i lui Jim al lui Tennie să toarne 
whisky în polonicul cositorit din care-l bea) ci şi McCaslin şi 
Walter Ewell care erau încă de ajuns de tineri, dispreţuiau 
asemenea îndeletniciri şi nu se ocupau decât cu 
împuşcarea curcanilor sălbatici cu pistolul, pentru a-şi 
dovedi calităţile de ţintaşi sau pentru a câştiga tot felul de 
rămăşaguri. 


2? Tocană de veveriţă, iepure sau găină, cu legume. 
101 


Vărul lui McCaslin şi ceilalţi credeau că el vânează 
veveriţe. Până în a treia seară crezu că şi Sam Fathers e de 
această părere. Dimineaţa, imediat după breakfast, pleca 
din tabără. Avea acum puşca lui, un încărcător nou, cadou 
de Crăciun, avea să o stăpânească şi să tragă cu ea timp de 
aproape şaptezeci de ani, punându-i două perechi noi de 
butoaie şi piedici şi un pat nou, aşa că din puşca originală 
nu mai rămase până la urmă decât trăgaciul cu încrustaţii 
de argint, pe care erau gravate numele lui şi al lui McCaslin 
şi anul 1878. Găsi copacul şi pârâiaşul unde stătuse la 
pândă în dimineaţa aceea. Folosind busola se apucă să 
cutreiere pădurea pornind din acest punct; se străduia să 
ştie mai multe decât un bun pădurar fără să-şi dea seama 
măcar că o face. |n a treia zi găsi şi buturuga putrezită în 
preajma căreia văzuse pentru prima oară urma. Se 
fărâmase aproape cu totul, topindu-se cu o iuţeală de 
necrezut, cu o pasionată şi aproape vizibilă renunțare în 
pământul din care copacul se înălţase. Cutreiera acum 
pădurile în vară, verzi în umbra deasă - de fapt ceva mai 
întunecate decât fuseseră în destrămarea cenuşie din 
noiembrie - nestrăbătute chiar şi la amiază decât ici şi colo 
de razele soarelui care cădeau în aerul nemişcat pe un 
pământ ce nu se usca de-a binelea niciodată, mişunând de 
şerpi-mocasini, şerpi de apă şi şerpi cu clopoței, şi ei de 
culoarea întunericului acela tărcat aşa că mai întotdeauna 
nu-i observa decât dacă se mişcau; se întorcea în tabără 
mereu mai târziu şi mai târziu şi mai târziu, în prima zi, în a 
doua zi, trecând în a treia zi în amurg pe lângă micul ţarc 
de lângă şopronul din bârne în care Sam ţinea animalele în 
timpul nopţii. „Încă nu l-ai văzut”, zise Sam. 

Se opri. O clipă nu spuse nimic. Apoi vorbi liniştit, 
izbucnind în grabă dar cu linişte, ca atunci când cedează 
digul ridicat în joacă de un copil în albia unui şuvoi: „Ei 
bine. Da. Dar cum? M-am dus acolo, la pârâu. Am găsit şi 
buturuga. Eu...” 

— Zic c-ai făcut bine. O fi stat şi te-a privit. Nu i-ai mai 
văzut urma? 

— Eu... zise băiatul. Eu nu am... Nu m-am gândit 


102 


niciodată că... 

— Din cauza puştii, zise Sam. Stătea pe după gard, 
nemişcat, un bătrân, fiul unui sclav negru şi al unui şef 
Chickasaw, îmbrăcat cu o salopetă uzată şi decolorată, 
având în cap pălăria de paie zdrenţuită care fusese 
însemnul sclaviei negrilor şi era acum emblema libertăţii 
sale. Tabăra - poiana, casa, şopronul şi petecul de pământ 
dimprejur pe care maiorul de Spain îl smulsese abia şi doar 
pentru o clipă din sălbăticie - se topea în amurg, în 
întunericul de veacuri al pădurilor. Pușca, se gândi băiatul. 
Puşca. 

— Va trebui să te hotărăşti, zise Sam. 

A doua zi dimineaţă plecă înainte de a se lumina, fără să 
mai mănânce, cu mult înainte ca unchiul Ash să se 
trezească în plăpumile lui aşternute pe podeaua bucătăriei 
şi să facă focul. Luase numai busola şi un băț pentru şerpi. 
Putea merge aproape o milă fără să aibă nevoie de busolă. 
Se aşeză pe un buştean, ţinând în mână busola al cărei 
cadran nu-l vedea; freamătul tainic al nopţii care se oprise 
la zgomotul paşilor lui crescu din nou în grabă ca să se 
potolească apoi cu totul şi ţipătul bufniţelor încetă şi 
păsările zilei care se trezeau le luară locul şi în desişurile 
umede şi cenuşii se făcu lumină şi putu să vadă cadranul 
busolei. Mergea repede şi totuşi fără zgomot, deprinzându- 
se din ce în ce mai bine cu viaţa pădurii fără a avea însă 
vreme să-şi dea seama de asta; dădu peste o ciută cu un 
ied şi-i scoase din culcuşul lor, era de-ajuns de aproape ca 
să-i vadă - pârâitul crăcilor, coada scurtă şi albă, iedul 
luând-o la goană alături de ciută, alergând mai repede 
decât îşi închipuise. Mergea bine, aşa cum îl învățase Sam, 
cu vântul împotrivă, dar pentru moment asta n-avea nicio 
importanţă. Îşi lăsase puşca acasă; acceptase de bunăvoie 
şi cu abandonare nu un gambit, nu o posibilitate de a alege, 
ci o condiţie potrivit căreia fuseseră părăsite nu numai 
anonimatul până atunci inviolabil al ursului ci şi toate legile 
şi învoielile străvechi cârmuind relaţiile dintre vânat şi 
vânător. Nici frică nu trebuia să-i fie, nici chiar în clipa în 
care frica avea să-i cuprindă tot trupul: sângele, pielea, 

103 


măruntaiele, oasele, amintirea venită dintr-o vreme 
îndepărtată încă de dinainte de a fi devenit propria lui 
amintire - totul în afară de acea ascuţită clară nepotolită 
luciditate, care ea singură îl făcea să se deosebească de 
acest urs şi de toţi ceilalţi urşi şi căprioare pe care avea să-i 
vâneze timp de aproape şaptezeci de ani şi în legătură cu 
care Sam spusese: „Să te temi că n-ai încotro. Dar să nu-ţi 
fie frică. In pădure nicio sălbăticiune n-o să-ţi facă rău dacă 
n-ai s-o sileşti sau dacă n-o să te miroasă că ţi-e frică. 
Fricosul îi înspăimântă pe urs şi pe căprioară la fel ca pe 
orice om curajos.” 

Pe la amiază se-ndepărtase bine de pârâiaş, pătrunzând 
mai departe decât i se întâmplase vreodată într-un ţinut 
nou şi străin; se folosea acum nu numai de busolă ci şi de 
ceasul vechi de argint, gros cât pumnul, rămas de la taică- 
său. Plecase din tabără acum nouă ore; de aci în nouă ore 
avea să se fi întunecat de o oră. Se opri, pentru prima dată 
de când se ridicase de pe buştean în clipa în care reuşise în 
sfârşit să vadă cadranul busolei şi se uită de jur împrejur, 
ştergându-şi faţa asudată cu mâneca hainei. Renunţase 
oricum, de bunăvoie, şi din propria lui nevoie, cu linişte şi 
umilinţă, fără să regrete, totuşi după cât se părea nu era de 
ajuns, faptul că lăsase puşca acasă nu era de ajuns. 
Rămase aşa o clipă - un copil, străin şi pierdut în întunericul 
acela boltit şi verde al sălbăticiei fără de urmă. Şi atunci se 
abandonă cu totul ei. Ceasul şi busola. Era încă mânijit. 
Trase din buzunarul salopetei lanţul unuia şi cureluşa 
împletită a celeilalte şi le atârnă de o cracă într-un tufiş şi o 
porni înainte. 

Când îşi dădu seama că s-a rătăcit, făcu ce-l învățase şi-l 
antrenase Sam să facă: încercă să se întoarcă pe urmele 
lui. In ultimele două sau trei ore nu mersese prea repede şi 
de când îşi lăsase busola şi ceasul în tufiş mersese şi mai 
încet. Aşa că o porni cu pasul rar, copacul neputând fi prea 
departe; de fapt îl găsi chiar înainte de a se fi aşteptat să-l 
vadă şi întorcându-se se îndreptă spre el. Lângă copac însă 
nu se zărea niciun tufiş şi nici urmă de busolă sau de ceas, 
aşa că se hotărî să încerce iar ce-l învățase şi-l antrenase 


104 


Sam să facă: să meargă în direcţia opusă într-un cerc şi mai 
larg în aşa fel încât amândouă circomferinţele aveau să taie 
undeva urma paşilor lui, dar nu dădu nicăieri peste vreo 
urm de paşi, ai lui sau ai altcuiva şi acum o porni la drum 
mai repede, totuşi fără panică, inima îi bătea ceva mai 
grăbit dar de ajuns de puternic şi de regulat, şi de data 
aceasta nu găsi nici copacul măcar fiindcă lângă el, pe jos, 
era un buştean şi după buştean o mică băltoacă, o 
musteală de apă, ceva între apă şi noroi şi făcu ce-l 
învățase şi-l antrenase Sam să facă, într-o nouă şi ultimă 
încercare, şi când se aşeză pe buştean văzu urma cea 
strâmbă, urma ştirbită a ghearelor în pământul umed şi în 
timp ce se uita la ea urma se umplu de apă ochi şi apa 
începu să se reverse şi marginile urmei începură să dispară. 
Când îşi ridică privirile văzu urma a doua şi pornind-o, cea 
de dincolo de ea; mergea, fără grabă, fără să fugă, 
potrivindu-şi paşii astfel încât să nu le piardă din vedere pe 
măsură ce se iveau înaintea lui de parcă s-ar fi întrupat din 
aerul transparent, mereu la o distanţă de un pas, dincolo de 
care le-ar fi pierdut pentru totdeauna şi s-ar fi pierdut şi el 
pentru totdeauna, neobosit, nerăbdător, fără îndoială sau 
spaimă, gâfâind puţin din cauza ciocăniturilor puternice şi 
repezi ale inimii, şi se pomeni deodată într-un mic luminiş şi 
pădurile din jur se contopiră într-un tot. Se năpustiră, fără 
zgomot, şi deveniră una - copacul, tufişul, busola şi ceasul 
lucind când le atinse o rază de soare. Şi atunci zări ursul. 
Nu apăru, nu se ivi: stătea acolo, imobil, prins în 
păienjenişul verde şi nemişcat al razelor fierbinţi ale 
amiezii, nu atât de enorm pe cât îl visase, dar la fel de 
enorm pe cât se aşteptase să fie, mai uriaş şi nemăsurat de 
mare în întunericul acela tărcat, şi-l privea. Apoi se mişcă. 
Străbătu luminişul fără grabă, trecând o clipă în lumina 
orbitoare a soarelui şi dincolo de ea, apoi se opri din nou şi 
se uită înapoi peste umăr la el. Apoi dispăru. Nu intră în 
desiş. Pieri, se cufundă în sălbăticia pădurilor fără nicio 
mişcare aşa cum văzuse odată un peşte, un biban imens, 
cufundându-se în adâncurile întunecate ale apei şi 
dispărând fără să fi mişcat măcar din aripioare. 
105 


Ar fi trebuit să-l urască pe Lion şi să se teamă de el. 
Avea pe atunci treisprezece ani. Omorâse o căprioară şi 
Sam Fathers îl mânjise pe faţă cu sânge fierbinte şi în 
celălalt noiembrie omori un urs. Dar încă înainte de această 
investitură, se descurca, în pădure, la fel de bine ca şi mulţi 
oameni mai vârstnici cu aceeaşi experienţă ca a lui. Acuma 
cunoştea însă mai bine viaţa pădurii decât foarte mulţi 
oameni mai vârstnici, având o mai mare experienţă ca a lui. 
Nu exista loc pe o rază de douăzeci şi cinci de mile în jurul 
taberei pe care să nu-l fi ştiut: pârâu, dealuri, cărări şi 
copaci-reper; ar fi putut duce direct pe oricine în oricare loc 
de pe acest teritoriu şi să-l aducă înapoi. Cunoştea locuri de 
vânat pe care nu le văzuse vreodată nici Sam Fathers; în a 
treia toamnă găsi singur culcuşul unei ciute şi fără să ştie 
vărul lui luă puşca lui Walter Ewell şi pândi ciuta în zori şi o 
omori când se întorcea la culcuş aşa cum îi spusese Sam că 
făceau strămoşii lui Chickasaw. 

Recunoştea acum urmele bătrânului urs mai bine decât 
pe-ale lui şi nu numai pe cea lăsată de laba beteagă. Putea 
să vadă oricare din celelalte trei urme lăsate de labele 
nebetegite şi să le deosebească pe loc de orice alte urme şi 
nu numai după mărimea lor. Pe o rază de cincisprezece 
mile mai trăiau şi alţi urşi care lăsau şi ei urme la fel de 
mari, sau cel puţin cam de aceleaşi dimensiuni, încât ai fi 
putut spune numai prin comparaţie care-s mai mari. Mai 
mult decât atât. Dacă Sam Fathers îi fusese mentor, iar 
veveriţele şi iepurii din ogradă kindergartenul, atunci 
pădurile prin care trecea bătrânul urs îi erau liceul iar 
bătrânul urs în persoană, trăind de atâta vreme fără 
ursoaică şi fără pui încât devenise propriul lui urmaş 
nenăscut, îi era alma mater”. 

Găsea acum urma cea strâmbă oricând voia, la zece 


3 Literal: doică; denumirea se aplică în mod obişnuit unei universităţi 
sau colegiu (lat.). 
106 


mile, la cinci mile şi uneori şi mai aproape de tabără. În 
următorii trei ani, pe când stătea la pândă, auzi de două ori 
câinii că-i dăduseră de urmă, iar odată când dăduseră peste 
el din întâmplare, se porniră să latre ascuţit, jalnic, aproape 
omeneşte în accesul lor de furie. Odată, pe când vâna tot 
cu puşca lui Walter Ewell, îl văzu străbătând un lung coridor 
făcut de copaci doborâţi de furtună. Alerga prin şi nu peste 
hăţişul acela de trunchiuri şi ramuri, ca o locomotivă, mai 
rapid decât ar fi crezut vreodată că poate să se mişte, 
aproape la fel de repede ca şi o căprioară, cu atât mai mult 
cu cât căprioara ar fi parcurs cea mai mare parte a 
distanţei aceleia prin aer; şi atunci îşi dădu seama de ce era 
nevoie de un câine nu numai de un curaj şi de o mărime 
neobişnuită, ci şi de o iuţeală asemănătoare, ca să-l poată 
încolţi vreodată. Ţinea acasă un căţel, o corcitură, căreia 
negrii nu-i ziceau altfel decât potaie, un şoricar, nu mult 
mai mare decât un şobolan şi care avea acel curaj care a 
încetat de mult să mai fie bravură şi a devenit temeritate 
nebunească. Îl luă cu el într-un iunie şi chibzuind bine în cât 
timp trebuie să ajungă, de parcă ar fi avut o întâlnire cu 
cineva, el cu şoricarul căruia îi trăsese un sac peste cap şi 
Sam Fathers cu o pereche de copoi pe care-i ţinea în 
zgardă, o porniră împotriva vântului pe urma ursului şi 
reuşiră chiar să-l prindă la strâmtoare. Erau atât de 
aproape de urs încât îl încolţiră, deşi mai târziu îşi dădu 
seama că lucrul acesta fusese posibil din cauza surprinderii 
şi uimirii provocate de zarva asurzitoare şi nebunească a 
şoricarului. li aştepta în faţa trunchiului unui chiparos uriaş, 
ridicându-se pe labele dinapoi; băiatului i se păru că n-avea 
să se mai oprească niciodată cum se ridica mereu mai sus 
şi mai sus, iar cei doi copoi păreau să fi căpătat şi ei de la 
şoricar un soi de curaj disperat şi dezesperant. Şi atunci îşi 
dădu seama că şoricarul n-avea să dea îndărăt deloc. Zvârli 
jos puşca şi alergă spre el. Când ajunse din urmă şi prinse 
cățelul care lătra şi se învârtea ca turbat, i se păru că e sub 
labele ursului. li simţi duhoarea tare, caldă şi grea. Mergând 
de-a buşilea, îşi ridică privirea în sus, acolo unde îl zărea 
înălțându-se ameninţător deasupra lui ca o lovitură de 


107 


trăsnet gata să cadă. Imaginea i se păru foarte cunoscută şi 
apoi îşi aduse aminte: aşa obişnuia să-i apară în vis. 

Şi deodată dispăru. Nu-l văzuse plecând. Se ridică în 
genunchi, ţinând la piept cu amândouă mâinile şoricarul 
ieşit din minţi şi-i auzi pe cei doi copoi lătrând jalnic şi din 
ce în ce mai departe. Sam se apropie de el, cu puşca în 
mână. O puse uşurel jos, lângă băiat, şi rămase aşa în 
picioare, uitându-se la el. „laca, l-ai întâlnit de două ori, cu 
puşca în mână, zise el. De data asta nu se putea să nu-l 
nimereşti.” 

Băiatul se ridică. Ţinea încă în braţe şoricarul. Chiar şi 
aşa, cățelul continua să  chelălăiască  nebuneşte, 
încordându-se şi smucindu-se înspre lătratul abia auzit al 
copoilor, de parc-ar fi fost un maldăr de arcuri vii. Băiatul 
gâfâia uşor. „Nici tu. zise el. Tu aveai puşca. De ce n-ai tras 
în el?” 

Sam nu părea să-l fi auzit. Întinse mâna şi-l atinse pe 
cățelul din braţele băiatului care mai chelălăia şi se zbătea 
deşi cei doi copoi nu se mai auzeau deloc. „A plecat, zise 
Sam. Potoleşte-te acuma şi odihneşte-te până la data 
viitoare.” Mângâie cățelul până se linişti. „Eşti cam ce ne 
trebuie, zise el. Numai că nu eşti de ajuns de mare. N-avem 
încă aşa ceva. Ar trebui să fie mai curând ceva mai mare 
decât mai deştept şi ceva mai curajos decât oricare altul.” 
Luă mâna de pe şoricar şi rămase aşa privind spre 
desişurile în adâncul cărora dispăruseră ursul şi copoii. 
„Cineva o s-o facă într-o bună zi.” 

— Ştiu, zise băiatul. De aceea trebuie să fie unul dintre 
noi. Şi n-o să se întâmple aşa până în ultima zi. Când el 
însuşi n-o să mai vrea să trăiască. 

Aşa că ar fi trebuit să se teamă de Lion şi să-l urască. Era 
în a patra vară, şi lua parte pentru a patra oară la 
sărbătorirea zilei de naştere a maiorului de Spain şi a 
generalului (Compson. La începutul primăverii iapa 
maiorului de Spain fătase un mânz. Într-o seară, când Sam 
aduse caii şi catârii să-i bage în grajd, mânzul lipsea şi Sam 
încercă tot ce se putea ca s-o facă pe iapa înnebunită să 
stea împreună cu ceilalţi cai. La început se gândise ca iapa 


108 


să-l ducă la locul în care se întâmplase să fie despărțită de 
mânz. Dar nu izbuti. lapa nici nu încercă măcar s-o ia într-o 
parte sau într-alta a pădurii sau în vreo direcţie anume. 
Alerga de parcă n-ar fi văzut nimic în jur, înnebunită încă de 
spaimă. Se învârtea de colo până colo şi la un moment dat 
se năpusti la Sam, gata să-l calce în picioare într-un acces 
de furie disperată, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama în clipa 
aceea că era un om şi încă unul cu care era obişnuită de 
mult. În cele din urmă izbuti s-o facă să stea cu ceilalţi cai. 
Era prea întuneric la ora aceea ca să o pornească pe 
drumul pe care-l urmase iapa, să descurce firul încâlcit, fără 
îndoială, al rătăcirilor ei prin pădure. 

Se duse la sălaş şi-l anunţă pe maiorul de Spain. Era 
vorba de un animal, desigur, un animal mai mare, şi la 
vremea aceea mânzul era mort, oriunde ar fi fost. Ştiau cu 
toţii asta. „Asta-i pantera, zise imediat generalul Compson. 
Aceeaşi. Care a omorât ciuta şi iedul acela în martie.” Sam 
trimisese vorbă maiorului de Spain despre cele întâmplate 
când Boon Hogganbeck venise în tabără, ca de obicei, să 
vadă cum au iernat vitele - fiara sucise beregata căprioarei 
şi doborâse apoi iedul neajutorat şi-l omorâse. 

— Sam n-a zis niciodată că e vorba de o panteră, spuse 
maiorul de Spain. Sam nu zicea nimic, în picioare în spatele 
maiorului de Spain care stătea cu ceilalţi la masă, 
impenetrabil, aşteptând parcă să înceteze discuţia ca să 
poată pleca acasă. Şi nici nu părea să se uite la ceva 
anume. O panteră poate să atace o ciută şi după aceea fără 
prea mare greutate să-i doboare şi iedul. Dar nicio panteră 
n-ar fi sărit la un mânz, când maică-sa era lângă el. Asta-i 
moş Ben, zise maiorul de Spain. M-a dezamăgit. A călcat 
regula. Nu credeam c-ar fi în stare să facă aşa ceva. Mi-a 
omorât copoii, pe-ai mei şi pe-ai lui McCaslin, dar avea 
dreptul s-o facă. Ne-am riscat câinii împotriva lui; ne-am 
avertizat reciproc. Dar acuma mi-a intrat în casă şi mi-a 
distrus un lucru care e-al meu, şi încă nu la vremea 
vânatului. A călcat regula. Sam, a fost moş Ben. Sam nu 
zicea totuşi nimic, stând aşa în picioare şi aşteptând ca 
maiorul de Spain să termine. Mâine o să mergem pe urma 

109 


iepei să vedem ce-a fost, zise maiorul de Spain. 

Sam plecă. Nu locuia în tabără; îşi ridicase singur o 
colibă, cam ca aceea a lui Joe Baker, numai ceva mai 
trainică, mai bine făcută, pe malul unui pârâu, la vreun 
sfert de milă de tabără, şi-şi făcuse şi un pătul solid din 
bârne ca să-şi ţină porumbul pentru godacii pe care-i 
creştea în fiecare an. Când se treziră, a doua zi dimineaţă, 
el îi aştepta. Găsise mânzul. Nu mai aşteptară breakfast-ul. 
Nu era departe, nici la cinci sute de yarzi de grajd - mânzul 
de trei luni zăcea pe-o coastă, cu beregata frântă şi cu 
măruntaiele şi o pulpă pe jumătate mâncate. Zăcea aşa de 
parcă n-ar fi fost doborât, ci lovit şi zvârlit, şi nu se zărea 
nicio urmă de gheară acolo unde pantera s-ar fi agăţat, 
căutând beregata. Găsiră urmele iepei care se-nvârtise 
înnebunită şi în cele din urmă se repezise cu aceeaşi 
disperare extremă cu care se năpustise în seara trecută 
asupra lui Sam Fathers şi urmele prelungi ale fugii 
înspăimântate şi mortale şi cele ale fiarei care nici nu se 
repezise la ea când se apropiase ci făcuse doar trei sau 
patru paşi în direcţia ei până ce iapa o luase la goană, şi 
generalul Compson spuse: „Doamne-Dumnezeule, ce lup!” 

Sam nu zicea însă nimic. Băiatul se uită la el când ceilalţi 
îngenuncheară şi măsurară urmele. Pe faţa lui se zărea 
ceva. Nu era nici exultare nici bucurie nici speranţă. Mai 
târziu, ca bărbat, băiatul îşi dădu seama ce se întâmplase şi 
că Sam ştiuse de la început ale cui erau urmele şi cine 
sfâşiase în primăvara aceea beregata ciutei şi omorâse 
iedul. Pe faţa lui Sam, în dimineaţa aceea, era o expresie de 
preştiinţă. Şi se bucura, îşi zise în sinea lui. Era bătrân. Nu 
avea nici copii, nici rude, pe nimeni din sângele lui nicăieri 
pe acest pământ ca să-i poată revedea. Şi chiar dacă avea 
să-i revadă, n-ar fi putut să-i atingă, să le vorbească, 
deoarece de şaptezeci de ani trebuise să fie negru. Acum 
totul se apropia de sfârşit şi se bucura. 

Se întoarseră în tabără, îşi luară breakfast-ul şi reveniră 
cu puştile şi câinii. Mai târziu băiatul îşi dădu seama că 
acuma ştiau probabil şi ei cine omorâse mânzul aşa cum o 
ştia şi Sam Fathers. Nu era însă nici pentru prima şi nici 


110 


pentru ultima oară când vedea că oamenii raţionează şi 
chiar acţionează pe baza unor păreri greşite. După ce Boon 
îi alungă cu cureaua stând crăcănat peste cadavrul 
mânzului, câinii începură să adulmece urmele. Unul dintre 
ei, un copoi crud şi fără minte, lătră o dată şi toţi începură 
s-alerge, făcând câţiva paşi după ceva ce părea a fi o urmă. 
Apoi se opriră, uitându-se înapoi spre oameni, de ajuns de 
neliniştiţi, dar nu încurcaţi, de parc-ar fi întrebat doar: „Şi 
acuma?” 

Şi din nou se repeziră la mânz, iar Boon, tot crăcănat 
peste cadavru, îi goni cu cureaua. 

— N-am mai văzut o urmă care să piară atât de repede, 
zise generalul Compson. 

— Cine ştie, poate că un lup atât de mare încât să 
omoare un mânz cu maică-sa lângă el nu lasă nicio urmă, 
zise maiorul de Spain. 

— Poate că era un strigoi, zise Walter Ewell. Se uită la Jim 
al lui Tennie. Ei, ce zici, Jim? 

Şi deoarece copoii nu mergeau mai departe, maiorul de 
Spain îl puse pe Sam să caute urma şi o găsi la vreo sută de 
yarzi mai departe şi puseră câinii s-o adulmece iar şi din 
nou copoiul cel tânăr lătră şi nimeni nu-şi dădu seama 
atunci că nu latră ca un câine care a dat de urma vânatului 
ci pur şi simplu că hămăie ca un câine de la ţară a cărui 
ogradă a fost călcată de străini. Generalul Compson le 
spuse băiatului, lui Boon şi lui Jim al lui Tennie, vânătorii de 
veveriţe: 

— Băieți, luaţi câinii cu voi în dimineaţa asta. Probabil că 
se ascunde el pe undeva, prin apropiere, şi aşteaptă să-şi ia 
porţia din cadavrul mânzului. Poate că daţi de el. 

Dar nu dădură. Băiatul îşi aduse aminte cum stătea Sam 
şi se uita la ei când o porniră în pădure cu copoii ţinuţi în 
zgardă - cu obrazul acela de indian pe care nu văzuse 
niciodată nimic decât când zâmbea şi, numai în acea 
dimineaţă dintâi când câinii îl descoperiseră pe moş Ben, 
uşoara arcuire a nărilor. Luară copoii cu ei şi a doua zi, deşi 
când ajunseră la locul în care speraseră să dea peste o 
urmă nouă, leşul mânzului dispăruse. Apoi, în dimineaţa 


111 


celei de a treia zi, Sam îi aşteptă din nou, de data aceasta 
până îşi terminară breakfast-ul. Le zise: „Veniţi”. Îi duse la 
el acasă, la coliba lui, la patului din spatele ei. Scosese din 
pătul porumbul şi transformase uşa într-o cursă, punând ca 
momeală leşul mânzului; uitându-se printre bârne, zăriră un 
animal de o culoare asemănătoare cu aceea a ţevii de 
puşcă sau a butoiaşului unui pistol, atât cât avură vreme să 
examineze culoarea şi forma lui. Nu şedea culcat şi nici nu 
era în picioare. Era în mişcare, în aer, venind spre ei - un 
trup greoi izbindu-se cu o putere uriaşă de uşă, atât de tare 
încât uşa se zgâlţăi şi se cutremură din usciori, animalul, 
ce-o fi fost el, repezindu-se din nou în uşă, parcă înainte de 
a fi atins pământul şi de a fi căpătat un nou punct de sprijin 
de unde să sară. „Să plecăm de aici, zise Sam, înainte de-şi 
frânge gâtul după plecarea lor, izbiturile puternice şi ritmice 
continuară, uşa solidă zgâlţâindu-se şi cutremurându-se de 
fiecare dată, fără ca fiara să scoată vreun mârâit sau vreun 
urlet. 

— Ce dracu mai e şi ăsta? întrebă maiorul de Spain. 

— Un câine, zise Sam, cu nările arcuindu-i-se uşor şi 
regulat şi în ochi din nou cu acea ceţoasă, aprigă abureală 
din prima dimineaţă când dăduseră câinii peste ursul cel 
bătrân. Câinele. 

— Câinele? zise maiorul de Spain. 

— Da, cel care o să-l încolţească pe moş Ben. 

— Câine, pe dracu, spuse maiorul de Spain. L-aş lua mai 
degrabă pe moş Ben în haita mea decât fiara asta. 
Impuşcă-l. 

— Nu, zise Sam. 

— N-o să-l domesticeşti niciodată. Cum îţi vine să crezi că 
unui animal ca ăsta o să-i fie vreodată frică de tine? 

— Nu vreau să-l domesticesc, zise Sam; şi băiatul 
observă iar că i se arcuiesc nările şi că în ochi îi apare 
lucirea aceea aprigă şi aburoasă. Dar mai degrabă să se 
domesticească decât să-i fie frică de mine, de cineva sau 
de ceva. N-o să se întâmple însă nici una, nici alta. 

— Şi atunci ce vrei să faci cu el? 

— O să vedeţi, zise Sam. 


112 


În săptămâna următoare, dimineaţa se duceau la pătulul 
lui Sam. Scosese într-un loc draniţa de pe acoperiş şi cu o 
frânghie făcută laţ trăsese afară leşul mânzului. In fiecare 
dimineaţă îl vedeau coborând o găleată de apă prin 
spărtura acoperişului în pătul, în timp ce câinele se repezea 
neobosit în uşă, cădea jos şi se repezea iar. Nu scotea 
niciun mârâit şi în tot ce făcea nu era nicio nebunie ci doar 
o hotărâre necruțătoare şi de neclintit. Către sfârşitul 
săptămânii încetă să se mai repeadă în uşă. Nu slăbise prea 
mult şi nu părea să fi încetat din pricină că pricepuse că uşa 
n-avea să cedeze. Avea aerul că, pur şi simplu, nu mai voia 
să se repeadă în uşă. Nu şedea culcat. Nimeni nu-l văzuse 
culcat. Stătea drept, în patru labe şi puteau acum să-l vadă 
- avea ceva de dog, ceva de Airedale“*? şi ceva din vreo 
alte douăsprezece soiuri, un grumaz lat de mai bine de 
treizeci de inch-i şi cântărea, aşa cum li se părea din ochi, 
cam vreo nouăzeci de funzi, ochii îi erau galbeni şi reci şi 
pieptul enorm iar părul de culoarea aceea ciudată vineţie 
ca butoiul pistolului. 

Trecură şi cele două săptămâni. Se pregăteau să ridice 
tabăra. Băiatul rugă să fie lăsat să rămână şi vărul său îl 
lăsă. Se mută în coliba lui Sam Fathers. În fiecare dimineaţă 
îl vedea pe Sam coborând găleata cu apă în pătul. Cam pe 
la sfârşitul săptămânii câinele se culcă la pământ. Se ridica, 
mai clătinându-se, mai târându-se spre apă, bea şi cădea 
iar jos. Într-o dimineaţă nu fu în stare să ajungă măcar la 
găleată şi nu se putu ridica nici pe labele dinainte. Sam luă 
o scurtătură şi se pregăti să intre în pătul. „Aşteaptă, îi zise 
băiatul, să iau puşca...” 

— Nu, zise Sam. Acuma nu mai poate nici să se mişte. ŞI 
chiar nu putea. Când Sam îi atinse capul şi trupul istovit, 
zăcea întins pe-o coastă, nemişcat, cu ochii gălbui deschişi. 


31 Câine (engl.); aci în sensul de exemplar obişnuit din familia 
canidelor. 

32 Câine mare din rasa terrier, cu părul aspru, crescut de braconieri 
care au nevoie de un câine cu instincte de vânător, cu o culoare care 
să-l facă greu de observat noaptea. 

33 Fund - măsură de greutate egală cu aproximativ 0,5 kg. 

113 


Nu erau crunţi şi în ei nu lucea niciun fel de răutate 
măruntă, ci o cruzime rece şi aproape impersonală ca un fel 
de forţă a naturii. Nici nu se uita la Sam şi nici la băiatul 
care-l privea printre bârne. 

Sam începu să-l hrănească. Prima dată trebui să-i ridice 
capul ca să poată lăpăi ciorba. In noaptea aceea îi lăsă un 
castron cu ciorbă, cu bucăţi de carne în ea. A doua zi 
dimineaţă castronul era gol şi câinele stătea întins pe burtă 
cu capul sus, uitându-se cu ochi gălbui şi reci la uşă când 
intră Sam, şi fără nicio schimbare în privirea ochilor gălbui 
şi reci şi fără glas sări; din pricina slăbiciunii însă mişcările 
nu-i erau bine coordonate şi nu-şi atinse ţinta, aşa că Sam 
avu timp să-l doboare cu parul şi să se repeadă afară 
trântind uşa înainte ca dulăul, fără să fi avut vreme să-şi 
mai îndoaie picioarele ca să sară din nou, se zvârli spre uşă 
ca şi cum cele două săptămâni de înfometare nici n-ar fi 
existat. 

În ziua aceea, pe la prânz, veni cineva chiuind prin 
pădure, dinspre tabără. Era Boon. Veni şi se uită câtva 
timp, printre bârne, la dulăul acela uriaş întins acum din 
nou pe burtă, cu capul sus, cu ochii gălbui clipind toropiţi, 
fără a se uita la ceva anume: firea neînfrântă şi 
neîmblânzită. „Ar trebui, zise Boon, s-o punem pe bestia 
asta să-l prindă pe moş Ben şi pe el să-l asmuţim împotriva 
câinelui.” Îşi întoarse spre băiat faţa cărnoasă şi arsă de 
vânt. „Strânge-ţi calabalâcul. Cass a zis să vii acasă. Te-ai 
aiurit de ajuns pe-aici cu javra asta care înghite carne de 
cal.” 

Boon avea în tabără un catâr luat de undeva; gabrioleta îi 
aştepta la marginea pădurii. In aceeaşi seară fu acasă. li 
povesti lui McCaslin ce se-ntâmpla cu dinele. „Sam vrea să-l 
ţină flămând din nou până o să poată intra ca să-l atingă 
iar. Apoi o să-l hrănească din nou. Şi apoi o să-l ţină iar 
flămând, dacă va trebui.” 

— Dar de ce? zise McCaslin. În ce scop? Nici chiar Sam n- 
o să poată domestici fiara aceea niciodată. 

— Dar nu vrem să-l domesticim. Noi vrem să rămână aşa 
cum e. Vrem să-şi dea seama numai, până la urmă, că 


114 


singura cale ca să iasă din pătulul acela şi să stea pe afară 
e să asculte ce-i spune să facă Sam sau altcineva. Asta-i 
câinele care o să-l încolţească pe moş Ben şi o să-l prindă. 
L-am şi botezat. Îl cheamă Lion. 

Şi veni, în sfârşit, şi luna noiembrie. Se reîntoarsei în 
tabără. Stătea, împreună cu generalul Compson, cu maiorul 
de Spain, cu vărul său, cu Walter şi cu Boon în curte, în 
mijlocul puştilor şi a păturilor şi a lăzilor cu alimente şi se 
uita la Sam Fathers care venea pe poteca dinspre grajd 
împreună cu Lion - indianul, un bătrân îmbrăcat cu o 
salopetă uzată, cu cizme de cauciuc în picioare, cu un cojoc 
prăpădit din blană de oaie pe spate şi-n cap cu o pălărie 
care fusese a tatălui său: dulăul acela uriaş păşind grav pe 
lângă el. Copoii se repeziră să-i întâmpine şi se opriră 
brusc, în afară de cel tânăr care încă n-avea prea multă 
minte. Alergă înspre Lion, gudurându-se. Lion nu-l lătră. Nici 
nu se opri. Cu o lovitură de labă, aşa cum ar fi făcut un urs, 
îl zvărli rostogolindu-se şi schelălăind la vreo cinci sau şase 
picioare şi intră în curte şi rămase aşa, clipind adormit fără 
să se uite la ceva sau la cineva anume. Boon zise: 
„Doamne, Doamne... Mă lasă să-l ating?” 

— Poţi să-l atingi, zise Sam. Nu-i pasă. Nu-i pasă de 
nimeni şi de nimic. _ 

Băiatul observă şi asta. Il observă timp de doi ani 
începând din clipa aceea în care Boon atinse capul lui Lion 
şi după aceea îngenunchie lângă el şi-i pipăi muşchii şi 
oasele, încercându-i puterea. Parcă Lion ar fi fost o femeie - 
sau poate că Bonn era femeia. Mai degrabă aşa părea - 
câinele acela uriaş, grav, cu un aer adormit, căruia, aşa 
cum spunea Sam Fathers, nu-i păsa de nimeni şi de nimic; 
şi omul violent, insensibil, cu faţa aspră, cu îndepărtatul lui 
amestec de sânge indian, şi cu o minte aproape ca de copil. 
Observă că Boon luă din seama lui Sam şi a unchiului Ash 
grija hranei lui Lion. Adeseori îl văzu pe Boon stând pe vine 
în ploaie, în faţa bucătăriei, uitându-se la Lion cum 
mănâncă. Fiindcă Lion nici nu dormea nici nu mânca 
împreună cu ceilalţi câini, deşi nimeni nu află unde doarme 
dinele decât în al doilea an, în noiembrie, crezându-se până 


115 


atunci că Lion doarme în cuşca lui de lângă coliba lui Sam 
Fathers, când vărul băiatului, McCaslin vorbi din întâmplare 
despre chestia asta cu Sam şi Sam îi spuse. Şi în noaptea 
aceea băiatul, cu maiorul de Spain şi cu McCaslin care avea 
în mână o lanternă intrară în camera din fund unde dormea 
Boon - o încăpere mică, strâmtă, fără aer, mirosind greu 
din pricina duhorii trupului nespălat al lui Boon şi a hainelor 
lui de vânătoare umede - care, întins pe spate şi sforăind, 
se înecă şi se trezi şi Lion, lângă el, îşi înălţă capul şi se uită 
la ei cu ochii lui gălbui, reci şi adormiţi. 

— Ce dracu, Boon, zise McCaslin. Scoate câinele afară. 
Mine dimineaţă trebuie să-l urmărească pe moş Ben. Cum 
dracu crezi c-o să poată adulmeca, după ce te-a mirosit 
toată noaptea, altă urmă decât cea de dihor. 

— N-am băgat de seamă să mă fi supărat vreodată la nas 
mirosul meu, zise Boon. 

— Şi ce importanţă ar avea dacă te-ar fi, zise maiorul de 
Spain. N-o să depindem de tine ca să vânăm ursul. Du-l 
afară. Du-l sub talpa casei, să stea la un loc cu ceilalţi câini. 

Boon începu să se scoale. 

— O să-l omoare pe primul câine care s-o în întâmpla să-i 
caşte sau să-i strănute în faţă sau o să-l atingă. 

— Eu nu cred, zise maiorul de Spain. Niciun câine n-o să 
îndrăznească să-i caşte în faţă sau să-l atingă, chiar când 
doarme. Du-l afară. Vreau ca mâine să adulmece cum 
trebuie. Moş Ben l-a dus anul trecut. Nu vreau să mai 
repete isprava asta. 

Boon îşi trase ghetele în picioare fără să-şi mai lege 
şireturile; şi în flanea şi cu izmenele murdare pe el, cu părul 
ciufulit de somn, ieşi afară cu Lion. Ceilalţi se întoarseră în 
camera din faţă, la pokerul la care cărţile lui McCaslin şi ale 
maiorului de Spain îi aşteptau pe masă. După un timp 
McCaslin spuse: 

— Nu vrei să mă duc să văd ce mai e pe-acolo? 

— Nu, zise maiorul de Spain. Eu vorbesc, spuse el către 
Walter Ewell. Şi din nou i se adresă lui McCaslin. Dacă te 
duci, nu-mi spune. Încep să observ la mine un prim semn al 
vârstei înaintate: nu-mi place să aflu că ordinele mele n-au 


116 


fost îndeplinite, chiar şi atunci când am ştiut din clipa în 
care le-am dat că nu vor fi. Perechi mici, zise el către 
Walter Ewell. 

— Cât de mici? întrebă Walter. 

— Foarte mici, spuse maiorul de Spain. 

Şi băiatul, ghemuit sub plapumă şi pături, aşteptând să 
adoarmă, ştiu şi el că Lion era din nou în patul lui Boon, şi 
avea să rămână acolo în noaptea aceea şi în cea următoare 
şi în toate nopţile lunii noiembrie următoare şi ale lui 
noiembrie viitor. Şi atunci se gândi: Mă întreb ce zice Sam. 
Ar fi putut să-l aibă pe Lion cu el chiar dacă Boon e alb. Ar fi 
putut să i-o ceară maiorului sau lui McCaslin. Și mai mult 
decât atât. Mâna lui Sam l-a atins pentru prima dată pe 
Lion şi Lion ştie asta. Şi apoi deveni bărbat şi înţelese şi 
asta. Aşa trebuia să fie. Sam era şeful, prinţul; Boon, 
plebeul, era vânătorul lui. Boon trebuia să aibă grijă de 
câini. 

In prima dimineaţă în care Lion duse haita de câini pe 
urmele lui moş Ben, apărură în tabără şapte străini. Erau 
oameni care trăiau prin mlaştini: jigăriţi, sleiţi de malarie, 
veniţi de cine ştie unde, care prindeau ratoni cu capcanele 
sau cultivau bumbac şi porumb pe mici petece de pământ 
de la liziera pădurii, îmbrăcaţi în haine ceva mai bune ca 
ale lui Sam Fathers, dar în niciun caz tot atât de bune ca 
ale lui Jim al lui Tennie, cu carabine şi puşti prăpădite, 
stând răbdători pe vine în curtea din dos şi aşteptând în 
burniţa rece, de îndată ce se crăpă de ziuă. Aveau un om 
care vorbea în numele tuturor - mai târziu Sam Fathers îi 
povesti maiorului de Spain că în cursul verii şi toamnei 
trecute se abăteau prin tabără câte unul sau câte doi sau 
câte trei, ca să se uite tăcuţi la Lion şi apoi plecau: 

— 'Mneaţa, dom'le maior. Auzirăm că puneţi în dimineaţa 
asta pe dulăul ăla vânăt pe urmele ursului acela bătrân, cu 
laba cu două gheare. Am zis să venim şi noi şi să ne uităm, 
dacă n-aveţi nimic împotrivă. N-o să tragem, numai dacă 
vine peste noi. 

— Fiţi bineveniţi, zise maiorul de Spain. Puteţi trage în el. 
E mai mult al vostru decât al nostru. 


117 


— Asta cam aşa e. l-am dat atâta porumb încât o parte e 
şi al meu. Ca să nu mai vorbesc de un godac, acum trei ani. 

— AŞ zice că şi eu am o parte, spuse un altul. Numai că 
nu din urs. Maiorul de Spain se uită la el. Omul mesteca 
tutun. Scuipă. E vorba de o viţică. Frumuşică ea. Anul 
trecut. Când am găsit-o până la urmă, arăta, cred, cam cum 
arăta şi mânzul acela al 'mneavoastră, atunci în iunie. 

— Aha, făcu maiorul de Spain. Fiţi bineveniţi. Dacă vedeţi 
vânatul în faţa câinilor, trageţi. 

În ziua aceea însă nu trase nimeni în moş Ben. Nimeni 
nu-l zări. Câinii îi dăduseră de urmă cam la vreo sută de 
yarzi de luminişul în care băiatul îl văzuse în ziua aceea în 
vara când avea unsprezece ani. Băiatul era la o depărtare 
de mai puţin de un sfert de milă. li auzise lătrând dar nu 
izbutise să deosebească niciun glas care să nu-i fie 
cunoscut şi care să fie al lui Lion şi se gândi, crezu, că Lion 
nu e cu ei. Faptul că alergau mai repede decât îi auzise 
vreodată alergând după moş Ben, că în lătrăturile lor nu se 
mai auzea sunetul acela ascuţit şi neputincios nu fu de 
ajuns ca să-l aducă la realitate. Nu reuşi să se lămurească 
decât în seara acelei zile când Sam îi spuse că Lion n-o să 
latre niciodată când o să dea de vreo urmă. 

— O să mârâie când o să-l apuce de beregată pe moş 
Ben, zise Sam. Dar n-o să facă gălăgie niciodată, aşa cum 
n-a făcut nici când se repezea în uşa aceea, groasă de două 
degete. Asta-i rasa aceea de câini vineţii. Cum îi spune? 

— Airedale, zise băiatul. 

Lion fusese acolo; urma era însă prea aproape de râu. 
Când Boon se întoarse cu Lion, cam pe la vreo unsprezece 
noaptea, se jură că Lion îl încolţise la un moment dat pe 
moş Ben, dar copoii nu se băgaseră şi ei, aşa că moş Ben 
izbutise să scape şi să se arunce în râu înotând vreo câteva 
mile în josul lui iar el, cu Lion, o porniseră de-a lungul 
malului cam vreo zece mile şi trecuseră pe malul celălalt, 
dar începuse să se-ntunece înainte de a da de locul în care 
moş Ben ieşise din apă, dacă nu cumva o fi fost încă în apă 
când trecuseră ei vadul. Apoi se apucă să-n jure copoii şi 
înghiţi cina pe care i-o păstrase unchiul Ash şi se duse să se 


118 


culce şi după câtva timp băiatul deschise uşa şi-l izbi 
mirosul stătut al odăiţei aceleia strâmte răsunând de 
sforăituri şi câinele uriaş şi grav îşi înălţă capul de pe perna 
lui Boon şi clipi la el o secundă apoi lăsă capul jos. 

În ultima zi a următorului noiembrie, zi care prin tradiţie 
era rezervată acuma lui moş Ben, se adunase în tabără mai 
mult de o duzină de străini. De data aceasta nu veneau toţi 
de prin mlaştini. Unii soseau de la oraş, din diferite centre 
cum era Jefferson; auziseră de Lion şi de Ben şi veniseră să 
asiste la rendez-vous-ul anual pe care-l avea dulăul cel 
vânăt cu bătrânul urs, cu laba cu două gheare. Unii nici n- 
aveau puşcă iar hainele şi bocancii lor de vânătoare 
fuseseră încă ieri în rafturile magazinelor. 

De data aceasta Lion dădu peste moş Ben la mai mult de 
cinci mile de râu şi-l încolţi şi-l opri şi copoii se băgară şi ei, 
într-un soi de disperată emulaţie. Băiatul îi auzi; era pe- 
aproape. Îl auzi pe Boon chiuind; auzi cele două 
împuşcături, când generalul Compson descărcă amândouă 
magaziile, una cu cinci gloanţe, cealaltă cu un singur 
cartuş, trase în urs cât mai aproape izbuti Compson să-şi 
mâne calul pe care abia-abia de-l stăpânea. Auzi câinii când 
ursul scăpă din nou. Şi atunci o luă la goană; gâfâind, 
poticnindu-se, cu plămânii gata să-i plesnească, şi ajunse la 
locul în care generalul Compson trăsese şi în care moş Ben 
omorâse doi copoi. Văzu sângele curs din rănile făcute de 
Compson, dar nu fu în stare să meargă mai departe. Se opri 
rezemându-se de un copac, ca să-şi tragă sufletul şi ca 
inima să-şi mai încetinească bătăile, şi auzi lătratul câinilor 
slăbind şi pierind în depărtare. 

În seara aceea, în sălaşul de vânătoare - aveau ca 
oaspeţi pe cinci dintre încă înspăimântaţii străini, cu haine 
şi bocanci de vânătoare noi, care rătăciseră prin pădure 
până târziu, când Sam Fathers se duse să-i adune - află şi 
restul: Lion îl încolţise şi-l oprise pe urs din nou dar numai 
catârul cel chior care nu se speria de mirosul sângelui de 
fiară se apropiase cu Boon în spinare şi se ştia prea bine că 
Boon nu era în stare să nimerească niciodată ceva. Trase 
de cinci ori în urs, cu puşca lui cu aer comprimat, şi nu-l 


119 


lovi, şi moş Ben omori încă un copoi şi scăpă încă o dată şi 
ajunse la râu şi dispăru. Din nou o porniră Boon şi cu Lion 
de-a lungul malului, aventurându-se cât putură mai 
departe. Prea departe însă; trecură râul în primele clipe ale 
înserării şi după o milă întunericul îi opri. Şi de data aceasta 
Lion găsise pe întuneric urma pierdută, poate că şi urmele 
de sânge, acolo unde moş Ben ieşise din apă, dar Boon îl 
ţinea, din fericire, legat de o frânghie, şi coborâse de pe 
catâr şi se bătuse cu el până-l făcuse să se întoarcă în 
tabără. Acum Boon nu mai înjura. Stătea în prag, plin de 
noroi, frânt, cu o expresie tragică şi uimită încă pe faţa lui 
mare şi pocită: „Nu l-am nimerit, zicea el. Eram la douăzeci 
şi cinci de picioare de el şi de cinci ori nu l-am nimerit.” 

— Dar l-am făcut să sângereze, zise maiorul de Spain. 
Generalul Compson l-a făcut să sângereze. Asta n-am mai 
izbutit până acum. 

— Dar nu l-am nimerit, zicea Boon. De cinci ori, şi nu l-am 
nimerit. Şi Lion se uita ţintă la mine. 

— Nu-i nimic, zise maiorul de Spain. Goana a fost grozav 
de frumoasă. Şi l-am făcut să sângereze. La anul o să-l 
punem pe generalul Compson sau pe Walter să încalece pe 
Katie şi o să-l prindem. 

Şi atunci McCaslin zise: „Boon, unde-i Lion?” 

— L-am lăsat la Sam, zise Boon dând să plece. Nu merit 
să dorm cu el. 

Aşa că ar fi trebuit să-l urască pe Lion şi să se teamă de 
el. Şi totuşi nici nu-l ura, nici nu-i era teamă de el. Avea 
sentimentul că toate acestea sunt cârmuite de o fatalitate. 
Avea sentimentul că se începe ceva, ce anume nu ştia; că 
şi începuse. Ceva cam ca ultimul act pe scena unui teatru. 
Începutul sfârşitului a ceva, a ce anume nu ştia, ştia doar 
că nu avea să-i pară rău. Avea să fie umil şi mândru că 
fusese găsit demn de a lua şi el parte sau măcar numai de 
a asista la ce avea să se întâmple. 


120 


Era în decembrie. Cel mai geros decembrie din câte îşi 
aducea el aminte. Rămaseră în tabără peste cele două 
săptămâni, încă patru zile, aşteptând ca vremea să se 
moaie, pentru ca înfruntarea anuală dintre Lion şi moş Ben 
să poată avea loc. După aceea aveau să ridice tabăra şi să 
plece acasă. Din cauza acestor zile suplimentare 
neprevăzute pe care trebuiseră să şi le petreacă aşteptând 
să se schimbe vremea, neavând altceva de făcut decât să 
joace poker, li se terminase whisky-ul şi el şi Boon fură 
trimişi la Memphis, cu o valiză şi cu o notă din partea 
maiorului de Spain către Mr. Semmes, fabricantul de 
băuturi spirtoase, ca să aducă altul. Adică maiorul de Spain 
şi McCaslin îl trimiteau pe Boon să aducă whisky şi-l 
trimiteau pe el să aibă grijă ca Boon să se întoarcă cu 
whisky-ul sau cu cea mai mare parte din el sau măcar cu 
ceva. 

La ora trei Jim al lui Tennie îl sculă. Se îmbrăcă repede, 
dârdâind, nu atât din cauza frigului căci în cămin pocnea şi 
pârâia un foc abia aprins, ci din pricina acelei ore moarte 
din iarnă când sângele şi inima se mişcă greu şi somnul e 
neterminat. Trecu din casă în bucătărie, păşind pe 
pământul acela tare ca fierul în noaptea scânteietoare şi 
încremenită, abia peste trei ore aveau să vină zorile, 
simțind, pe limbă, pe gâtlej şi până în fundul plămânilor, 
arsura întunericului şi intră în bucătărie, căldura de lampă 
aprinsă a cuptorului care se-nroşise aburind geamurile, şi-l 
găsi pe Boon aşezat la masă şi mâncând, aplecat deasupra 
farfuriei, cu nasul aproape în farfurie, mestecând cu fălcile 
lui vinete de neras, cu faţa neatinsă de apă, cu părul 
zburlit, ca o coamă de cal, neatins de pieptene - pe sfert 
indian, nepot al unei femei Chikasaw, care răspundea 
uneori cu pumnii grei şi furioşi afirmației că ar avea în vine 
măcar o singură picătură de sânge străin iar alteori, de 
obicei după ce bea whisky, susţinea cu aceiaşi pumni şi cu 


121 


aceeaşi furie că tatăl lui fusese un adevărat Chickasaw ba 
chiar un şef şi că maică-sa nu fusese decât pe jumătate 
albă. Avea şase picioare şi patru inch-i în înălţime, o minte 
de copil, o inimă de cal şi nişte ochi ca doi bumbi, aspri şi 
fără expresie, nici adânci nici răi, nici buni, nici 
ameninţători, în cea mai pocită faţă din câte văzuse 
vreodată. Parcă luase cineva o nucă ceva mai mare decât o 
minge de fotbal şi-i dăduse cu ciocanul o formă şi câteva 
trăsături şi o vopsise după aceea, mai mult cu roşu; nu cu 
roşul acela al indienilor ci cu o culoare tare, lucioasă, 
rumenie, care o fi avut ceva şi cu whisky-ul, dar care se 
datora în cea mai mare parte vieţii fericite şi aspre duse în 
aer liber, cutele de pe faţă fiind nu urme ale celor patruzeci 
de ani de viaţă, ci ale mijitului din ochi la soare sau prin 
întunericul stufărişului pe unde îl purtase vânatul, întipărite 
pe obraz de focurile de tabără în preajma cărora stătea 
întins încercând să doarmă pe pământul rece de noiembrie 
sau decembrie şi aşteptând să se facă ziuă ca să se poată 
scula şi vina iar, ca şi cum timpul ar fi fost ceva pe care pur 
şi simplu îl străbătea aşa cum trecea prin aerul din jur, 
neîmbătrânindu-l mai mult decât l-ar fi îmbătrânit aerul. Era 
curajos, credincios, neprevăzător şi nu te puteai bizui pe el; 
nu ştia nicio meserie şi niciun meşteşug şi avea un singur 
viciu şi o singură virtute: whisky-ul şi o nestrămutată 
fidelitate faţă de maiorul de Spain şi de vărul băiatului, 
McCaslin. „Uneori aş zice că amândouă-s virtuţi”, spusese 
odată maiorul de Spain. „Sau vicii”, adăugase McCaslin. 

Mâncă, ascultând câinii cum se foiesc sub talpa 
bucătăriei, treziţi de mirosul cărnii fripte sau poate de 
zgomotul paşilor. Îl auzi pe Lion, mârâind odată scurt şi 
categoric, aşa cum cel mai bun vânător dintr-o tabără le 
vorbeşte doar odată celorlalţi şi-i lasă deoparte pe nătărăi, 
şi niciunul dintre câinii maiorului de Spain sau ai lui 
McCaslin nu erau asemeni lui Lion nici ca mărime şi nici ca 
putere şi poate nici ca îndrăzneală, dar nu erau nătărăi; pe 
ultimul nătărău rămas printre ei îl omori se moş Ben în anul 
trecut. 

Când fură gata cu masa, veni şi Jim al lui Tennie. Căruţa îi 


122 


aştepta afară. Ash se hotărâse să-i ducă până la calea 
ferată, de unde aveau să ia trenul care transporta buşteni 
şi să-l lase pe Jim al lui Tennie să spele vasele. Băiatul ştia 
de ce. Nu l-ar fi auzit pentru prima oară pe Ash bătându-şi 
joc de Boon. 

Geruia. Roţile căruţei zăngăneau şi scârţâiau pe 
pământul îngheţat, cerul era încremenit şi scânteietor. Nu 
clănţănea din dinţi, tremura numai rar, regulat şi puternic, 
simțind încă înlăuntrul lui căldura şi tăria mâncării abia 
înghiţite, în timp ce pe dinafară (tremura rar şi regulat, ca şi 
cum stomacul i-ar fi plutit în voie, prin aer. 

— N-o să iasă azi la vânat, zise el. Azi niciun câine nu 
poate adulmeca urma. 

— Afar’ de Lion, spuse Ash. Lion n-are nevoie s- 
adulmece. El n-are nevoie decât de urs. Işi învelise 
picioarele în nişte saci de cânepă şi-şi trăsese peste capo 
plapomă din culcuşul lui de pe podeaua bucătăriei şi se 
înfofolise în ea, încât în lumina subţire şi scânteietoare a 
stelelor nu semăna cu nimic din tot ce văzuse băiatul până 
atunci. „E în stare să alerge după urs şi într-o gheţărie de o 
mie de acri. Şi să-l prindă. Ceilalţi câini nu contează pentru 
că nu pot ţine pasul cu Lion, când are ursul în faţă.” 

— Şi ce-au ceilalţi câini? zise Boon. Şi de unde dracu te 
mai pricepi şi tu în chestia asta? De când suntem pe-aici, n- 
ai scos nasul pe-afară decât ca să tai nişte surcele acolo, 
acuma-i pentru prima oară c-ai ieşit şi tu. 

— N-au nimic, zise Ash. Şi atâta vreme cât s-or bizui pe 
ei, n-o să se întâmple nimic. Numai c-aş vrea să fi ştiut 
toată viaţa mea să-mi îngrijesc sănătatea aşa cum ştiu s-o 
facă şi copoii ăştia. 

— Află că n-o să iasă la vânat în dimineaţa asta, zise 
Boon. Glasul lui era aspru şi hotărât. Maiorul mi-a promis că 
nu iese până nu mă întorc, eu şi cu Ike. 

— Azi o să se schimbe vremea. O să se moaie. La noapte 
o să plouă. Şi deodată Ash râse, undeva în plapoma care-i 
ascundea faţa. Dii, catârilor! zise el trăgând de hamuri. 
Catârii o porniră la goană târând câţiva paşi căruţa care se 
clătina şi zăngănea şi apoi îşi încetiniră mersul, revenind la 

123 


trapul lor repede şi mărunt. Fără de asta, aş vrea să ştiu de 
ce ar avea nevoie maiorul să te aştepte. El de Lion are 
nevoie. N-am auzit zicându-se despre tine că ai adus vreun 
urs sau vreun alt vânat în tabără. „Acuma Boon o să 
înceapă să-l înjure pe Ash sau chiar o să dea în el”, se gândi 
băiatul. Dar Boon nu făcu nici una,nici alta; băiatul ştia că 
n-avea să o facă niciodată deşi acum patru ani, în plină 
stradă, la Jefferson, Boon trăsese cu un pistol împrumutat 
într-un negru, de cinci ori, cu acelaşi rezultat ca şi atunci 
când trăsese de cinci ori în moş Ben, toamna trecută. „A 
nu, zise Boon, n-o să-L scoată nici pe Lion nici alt câine 
până nu mă-ntorc, la noapte. Doar mi-a promis. Dă bice 
catârilor şi ţine-o aşa. Vrei să-mi îngheţe şi inima în mine?” 

Ajunseră la calea ferată şi făcură un foc de vreascuri. 
După câtva timp trenul care transporta buşteni ieşi din 
pădure în lumina cenuşie a răsăritului şi Boon îi făcu semn 
să oprească. Şi apoi în cabina caldă băiatul adormi din nou 
în timp ce Boon, conductorul şi frânarul vorbeau despre 
Lion şi despre moş Ben, aşa cum mai târziu oamenii aveau 
să vorbească despre Sullivan şi Kilrain iar şi mai târziu 
despre Dempsey şi Tunney. Moţăind, legănându-se în 
clătinarea şi uruitul cabinei fără arcuri, îi auzea discutând 
despre godacii şi viţeii pe care-i omorâse moş Ben, despre 
câte pătule prădase şi câte curse şi capcane făcuse praf şi 
despre plumbii pe care-i avea sub piele - moş Ben, ursul cu 
laba cu două! gheare, într-o regiune în care, de cincizeci de 
ani, li se spunea urşilor cu labele betegite de capcane 
„Două deşte” sau „Trei deşte” sau „Şchiopul”, numai moş 
Ben fiind un urs deosebit de ceilalţi (starostele urşilor, aşa-i 
zicea generalul Compson) îşi câştigase un nume pe care l- 
ar fi putut purta oricare om fără să se supere. 

Ajunseră la Hoke pe la asfinţit. Coborâră din cabina 
călduroasă, cu hainele lor de vânătoare, cu cizmele 
murdare de noroi şi cu pantalonii pătaţi şi Boon cu fălcile 
vinete şi nerase. Dar n-avea nicio importanţă. În Hoke nu se 
afla decât o fabrică de cherestea şi un magazin şi două 
depozite şi o rampă de încărcare pe o linie secundară, ceva 
mai departe de linia principală şi toţi bărbaţii mergeau 

124 


îmbrăcaţi cu haine kaki şi erau încălţaţi cu cizme. Într-un 
târziu veni şi trenul de Memphis. Boon îşi luă trei pachete 
de popcornt cu melasă şi o sticlă de bere de la chioşcul de 
ziare şi băiatul adormi din nou în timp ce Boon clefăia. 

In Memphis însă avu importanţă. Clădirile înalte şi 
trotuarele de piatră, trăsurile elegante şi bărbaţii cu gulerul 
scrobit şi cu cravată făceau ca veşmintele şi cizmele lor să 
pară şi mai grosolane şi mai murdare cu noroi iar barba lui 
Boon să pară şi mai neîngrijită şi mai nerasă şi faţa lui să 
arate tot mai mult ca aceea a unui om care n-ar fi trebuit să 
iasă niciodată din pădure sau n-ar fi trebuit să treacă 
dincolo de hotarul moşiei maiorului de Spain sau a lui 
McCaslin sau a altcuiva care-l cunoştea şi putea spune: „Nu 
vă temeţi. N-o să vă facă niciun rău.” Mergea prin gară, pe 
podeaua lucioasă, dând din fălci, mestecând popcorn şi 
curăţindu-şi cu limba rămăşiţele rămase printre dinţi, cu 
picioarele crăcănate şi ţepene din şolduri de parc-ar fi 
călcat pe o podea de sticlă unsă cu unt şi perii aceia vineţi 
de pe obrajii lui arătau ca pilitura de fier rămasă de la 
strunjitul unui butoi de pistol. Trecură pe lângă prima 
cârciumă. Cu toate că uşile erau închise, băiatul simţi 
trecându-i pe la nas mirosul de talaş şi aburii de vin vechi. 
Boon începu să tuşească. Tuşi aşa aproape un minut. „Fir- 
ar să fie de răceală, zise el. Tare-aş vrea să ştiu unde-am 
luat-o.“ 

— Păi de-acolo, de la gară, zise băiatul. 

Boon începu să tuşească iar. Se opri. Se uită la băiat. 
„Cum?” zise el. 

— Când am plecat din tabără şi când am mers cu trenul 
nu erai răcit. Boon se uită la el, clipind mereu. Apoi încetă 
să mai clipească. Nu mai tuşi. Zise liniştit: 

— Imprumută-mi un dolar. Hai. Că ai. Dacă ai avut 
vreodată un dolar, îl mai ai şi acuma. Nu zic că eşti strâns 
la pungă, fiindcă nu-i adevărat. Dar parcă nu te-ai gândi 
niciodată că vrei ceva. Când aveam şaisprezece ani, am 
topit o hârtie de un dolar înainte de-a fi avut timp să citesc 


34 Specie de porumb indian (Zea mays everta), cu bobul mic şi dur, 
care se mănâncă prăjit (floricele) (n.t.). 
125 


numele băncii care a emis-o. Şi apoi încetişor: Hai, dă-mi un 
dolar, Ike. 

— Ai promis maiorului. Ai promis lui McCaslin. Până nu 
ne-ntoarcem în tabără nu bei. 

— Bine, zise Boon cu glasul liniştit şi răbdător. Şi ce-o să 
fac cu un dolar? Că doar n-o să-mi împrumuţi încă unul. 

— Poţi fi sigur că nu, zise băiatul şi el cu glasul liniştit, 
furios la culme dar nu pe Boon ci aducându-şi aminte: Boon 
sforăind pe un scaun în bucătărie aşa ca să se poată uita la 
ceas şi să-i trezească pe el şi pe McCaslin şi să-i ducă cu 
căruţa cele şaptesprezece mile până la Jefferson ca să ia 
de-acolo trenul spre Memphis, poney-ul acela sălbatic din 
Texas, nedat la ham şi vopsit, pe care, după ce-l 
convinsese McCaslin, îl lăsase să-l cumpere, şi pe care, el şi 
cu Boon, îl cumpăraseră la licitaţie, dând patru dolari şi 
şaptezeci şi cinci de cenți şi-l aduseseră acasă legat cu o 
bucată de sârmă ghimpată, între două iepe bătrâne şi 
blânde, şi care nu văzuse niciodată porumb boabe şi nici nu 
ştia ce-i asta, doar dacă grăunţele n-or fi fost cumva nişte 
gândaci şi într-un târziu (el avea zece ani şi Boon avusese 
întotdeauna zece ani) Boon zise că a îmblânzit poney-ul şi, 
cu un sac de cânepă tras peste cap şi cu patru negri ca să-l 
ţină, l-au înhămat la o căruţă veche cu două roţi şi i-au pus 
hăţurile şi el şi cu Boon s-au urcat în căruţă şi Boon a zis: 
„în regulă, băieţi. Daţi-i drumul” şi unul dintre negri - Jim al 
lui Tennie - trase sacul şi sări într-o parte ca să n-o 
păţească şi pierdură prima roată izbindu-se de unul dintre 
stâlpii porţii date în lături şi în clipa aceea Boon îl luă de 
ceafă şi-l zvârli în şanţul din marginea drumului aşa că văzu 
doar în parte ce se mai întâmplă: cealaltă roată care se izbi 
de uşa de din dos şi se rostogoli prin curte şi sări pe 
verandă şi resturile căruţei împrăştiate ici şi colo pe drum şi 
Boon dispărând rapid pe burtă într-un nor de praf care se 
înălţă răsucindu-se prin aer, ţinând totuşi în mâini hăţurile 
până se rupseră şi ele şi după două zile prinseră în cele din 
urmă poney-ul la vreo şapte mile de-acolo purtând încă 
gâtarul şi căpeţeaua hamului pe după gât ca o ducesă cu 
două rânduri de coliere. li dădu lui Boon un dolar. 


126 


— Bine, zise Boon. Vino înăuntru să te mai încălzeşti. 

— Nu mi-e frig, zise el. 

— Poţi să bei o limonadă. 

— Nu vreau să beau nicio limonadă. 

Uşa se închise după el. Soarele se înălţase sus pe cer. 
Era o zi splendidă, deşi Ash spusese că pe seară o să plouă. 
Se şi făcuse ceva mai cald; mâine aveau să poată ieşi la 
vânătoare. Simţi acea veche înălţare a inimii, aceeaşi ca 
dintotdeauna, ca în prima zi; n-avea să piară niciodată, 
oricât de mult avea să vâneze şi să umble după vânat: cea 
mai de preţ, cea mai de preţ dintre toate năzuinţele, 
umilinţa şi mândria. N-ar mai trebui să se gândească la 
asta. Se şi vedea alergând înapoi la gară, la calea ferată: 
primul tren care pleacă spre sud; trebuie să nu se mai 
gândească la asta. Strada era plină de oameni. Se uită la 
caii normanzi, greoi şi buni de tracţiune, Percheron:ii; la 
trăsurile elegante din care coborau bărbaţi cu paltoane 
frumoase şi femei în blănuri, cu obrajii îmbujoraţi şi intrau 
în clădirea gării. (Erau încă în faţa celei de a doua case de 
după gară.) Acum douăzeci de ani tatăl lui intrase în 
Memphis, unul dintre cavaleriştii colonelului Sartoris, de 
sub comanda lui Forrest”, trecuse pe strada principală şi 
(aşa spune legenda) de acolo în holul hotelului Gayoso 
unde ofiţerii yankei şedeau tolăniţi în fotolii de piele şi 
scuipau în scuipătorile înalte şi lucioase, şi apoi ieşise, 
teafăr şi nevătămat... 

In spatele lui se deschise o uşă. Boon îşi ştergea buzele 
cu dosul palmei. „Gata, zise el. Hai, să ne vedem de treabă 
şi să plecăm, dracului, de-aici.“ 

Se duseră şi le umplură valiza. Nu ştiu niciodată când şi 
unde pusese mâna Boon pe cea de a doua sticlă. Desigur 
că Mr. Semmes i-o dăduse. Când sosiră din nou la Hoke în 
amurg, era goală. Prinseseră un tren spre Hoke, abia după 
două ore; se duseseră de-a dreptul la gară aşa cum îi 
spuseseră lui Boon să facă maiorul de Spain şi apoi 
McCaslin şi apoi îi porunciseră să facă aşa şi îl trimiseseră şi 


5 Nathan Bedford Forrest (1821-1877), general al armatei Sudului 
şi comandant al cavaleriei în timpul Războiului de Secesiune american. 
127 


pe băiat ca să aibă grijă să facă aşa. Boon trase prima 
duşcă din sticlă în closet. Un bărbat cu o şapcă de uniformă 
veni şi-i spuse că n-are voie să bea acolo şi uitându-se la 
faţa lui Boon nu mai zise nici mâlc. A doua oară îşi turna 
whisky într-un pahar de apă, pe sub masă în restaurant, 
când se pomeni că patronul (era o femeie) vine şi-i spune 
că n-are voie să bea acolo şi atunci se duse iar la closet. Le 
povestise, chelnerului negru şi celorlalţi oameni din 
restaurant care n-aveau cum să nu-l asculte şi care n- 
auziseră de Lion şi nici nu voiau să audă, tot felul de lucruri 
despre Lion şi despre moş Ben. Şi atunci îi trecu prin minte 
gândul că în oraş e o grădină zoologică. Când se întoarse 
pentru a treia oară de la closet, descoperise că mai era un 
tren spre Hoke la ora trei, aşa că până atunci aveau să se 
ducă la grădina zoologică şi apoi aveau să ia trenul de trei. 
După aceea aveau să se urce în primul tren spre tabără, să- 
| ia pe Lion şi să se întoarcă la grădina zoologică, unde, 
zicea el, urşii sunt hrăniţi cu îngheţată şi degete de femei şi 
avea să-l pună pe Lion să se bată cu toţi. 

Aşa că pierdură primul tren, acela pe care ar fi trebuit să- 
| ia, dar reuşi să-l îmbarce pe Boon în trenul de trei şi totul 
era în regulă, şi Boon nu se mai ducea la closet ci bea 
acuma în vagon şi vorbea despre Lion şi oamenii pe care-i 
ţinea de nasturi nu aveau curajul să-i spună că n-are voie 
să bea acolo, aşa cum nu avusese curaj nici omul din gară. 

Când ajunseră la Hoke, în amurg, Boon dormea. Băiatul îl 
trezi cu chiu cu vai şi-l dădu jos din tren pe el şi valiza, ba îl 
şi convinse să mănânce ceva la economatul fabricii de 
cherestea. Aşa că totul era în regulă când urcară în cabina 
trenului de transportat buşteni, ca să se întoarcă în pădure, 
şi soarele roşu apunea şi cerul se şi întunecase şi pământul 
n-avea să îngheţe în noaptea aceea. Acum adormi băiatul, 
şezând pe jos în spatele sobei înroşite, în timp ce cabina 
fără arcuri sălta şi se clătina şi Boon şi frânarul şi 
conductorul discutau despre Lion şi moş Ben, şi ei ştiau 
despre ce vorbeşte Boon acum că erau acasă. „S-a 
întunecat şi a şi început să se topească, zicea Boon. Mâine 
Lion îl prinde” 

128 


Trebuia să-l prindă Lion sau altcineva. Însă nu Boon. 
După câte se ştia, el nu nimerise niciodată într-un animal 
mai mare decât o veveriţă, în afară de negresa din ziua 
când trăsese în negrul acela. Era înalt negrul şi nu era mai 
departe de zece paşi, dar Boon trase de cinci ori cu pistolul 
pe care-l împrumutase de la vizitiul negru al maiorului de 
Spain şi negrul în care trăgea îi răspunse cu un pistol de un 
dolar şi jumătate cumpărat prin poştă şi l-ar fi făcut praf pe 
Boon numai că pistolul nu luă foc, şi făcu numai 
pacpacpacpacpac de cinci ori şi Boon trăgea întruna aiurea 
şi făcu ţăndări o vitrină cu geamul gros de cristal care-l 
costă pe McCaslin patruzeci şi cinci de dolari şi lovi o 
negresă care trecea din întâmplare pe acolo în picior dar 
pentru lovitura asta plăti maiorul de Spain; el şi McCaslin 
jucară în cărţi care plăteşte vitrina şi care piciorul negresei. 
In prima zi de pândă din anul acela, în prima dimineaţă de 
tabără, o ciută trecu peste capul lui Boon; auzi puşca lui 
veche cu aer comprimat bubuind: bum, bum, bum, bum, 
bum şi apoi glasul lui Boon: „Dracu s-o ia, uite-o că vine! 
După ea! După ea!” şi când ajunse acolo între urmele ciutei 
şi cele cinci cartuşe trase nu era o distanţă mai mare de 
douăzeci de paşi. 

In seara aceea erau în tabără cinci oaspeţi din Jefferson: 
Mr. Bayard Sartoris cu fiul lui, feciorul generalului Compson 
şi alţi doi bărbaţi. A doua zi dimineaţă uitându-se pe 
fereastră la burniţa cenuşie şi măruntă de început de zi pe 
care Ash o proorocise, îi văzu în picioare sau chinciţi în 
ploaie măruntă; vreo doisprezece oameni din cei care-l 
hrăniseră pe moş Ben, timp de zece ani, cu porumb şi 
godaci şi chiar cu viței; cu pălăriile, hainele de vânătoare şi 
salopetele lor prăpădite pe care orice negru de la oraş le-ar 
fi aruncat sau le-ar fi dat foc şi cu cizmele de cauciuc, 
numai ele, bune şi întregi şi cu puştile lor fără culoare şi 
nenorocite şi unii chiar fără puşcă. Până mâncară, mai 
sosiră vreo doisprezece, călare şi pe jos: ţăpinari din tabăra 
aflată la vreo treisprezece mile mai jos şi oameni de la 
fabrica de cherestea din Hoke şi printre ei numai imul cu 
puşcă: conductorul trenului care transporta buştenii; aşa că 


129 


atunci când o porniră în dimineaţa aceea înspre pădure, 
maiorul de Spain era în fruntea unui detaşament tot atât de 
puternic, cu deosebirea că unii dintre oameni nu erau 
înarmaţi, ca şi unele dintre cele pe care le comandase în 
întunecatele zile de la sfârşitul lui '64 şi lui '65. Nu încăpeau 
cu toţii în curte. Stăteau şi pe-afară, pe poteca pe care 
maiorul de Spain, călare pe iapa lui aştepta ca Ash, încins 
cu şorţul lui murdar, să bage cartuşele unsuroase în cabină 
şi să i-o dea. Lângă scara şeii stătea dulăul cel vânăt, nu 
aşa cum ar st un câine ci cum ar sta un cal, clipind adormit 
din ochii lui de topaz, surd chiar şi la hămăitul copoilor pe 
care-i ţineau în zgardă Boon şi Jim al lui Tennie 

— În dimineaţa asta îl punem pe generalul Compson să 
încalece pe Katie, zise maiorul de Spain. Anul trecut l-a 
sângerat; dac-ar fi avut atunci un catâr care să nu dea 
înapoi, ar fi... 

— Nu, zise generalul Compson. Sunt prea bătrân ca să 
mai alerg prin pădure călare pe catâr, pe cal sau pe orice 
altceva. În afară de asta am avut odată prilejul să fac ceva 
anul trecut, şi n-am făcut nimic. În dimineaţa asta am să 
stau şi eu pe linie. Am să-l las pe băiat să călărească pe 
Katie. 

— Nu, stai aşa, zise McCaslin. Ike o să vâneze urşi o viaţă 
întreagă. Să punem pe altcineva să... 

— Nu, zise generalul Compson. Eu vreau ca lke să 
călărească pe Katie. E mai priceput oricum decât tine şi 
decât mine şi în zece ani o să-l ajungă şi pe Walter. 

Până în clipa în care-i vorbi maiorul de Spain nici nu-i 
veni să creadă. Apoi încălecă pe catârul cel chior care nu se 
speria când simţea sânge de fiară sălbatică şi se uită la 
dulăul nemişcat de lângă scara şeii maiorului de Spain, 
părând a fi în lumina cenuşie a zorilor mai mare decât un 
vitel, mai mare decât ştia că e de fapt - capul enorm, 
pieptul aproape cât al lui, pielea vineţie sub care muşchii 
tresăreau şi se-ncordau fără să-l fi atins cineva deoarece 
inima care pompa sânge în ei nu iubea pe nimeni şi nimic, 
stând aşa cum ar sta un cal, totuşi altfel decât un cal care 
înseamnă numai greutate şi viteză în timp ce Lion însemna 


130 


nu numai curaj şi tot ce intra în voinţa şi dorinţa de a 
urmări şi ucide, ci şi puterea de a îndura, voinţa şi dorinţa 
de a îndura dincolo de limitele imaginabile ale cărnii pentru 
a putea ajunge din urmă şi ucide. Şi atunci câinele se uită 
la el. Işi întoarse capul şi-l privi în larma prostească a 
copoilor, îl privi cu ochii lui galbeni tot atât de puţin adânci 
ca şi cei ai lui Boon, tot atât de lipsiţi de meschinărie sau 
generozitate sau blândeţe sau răutate ca şi cei ai lui Boon. 
Erau doar reci şi adormiţi. Apoi clipi şi-şi dădu seama că nu 
se uita la el şi nici nu se uitase, fără să se fi ostenit măcar 
să-şi întoarcă în altă parte capul. 

In dimineaţa aceea el auzi cel dintâi semnalul. Lion şi 
dispăruse în timp ce Sam şi Jim al lui Tennie înşeuau calul şi 
catârul care fuseseră înhămaţi la căruţă şi el se uita la 
copoii care o porniseră şi se agitau, adulmecând şi 
scheunând, până dispărură şi ei. Apoi el şi maiorul de Spain 
şi Sam şi Jim al lui Tennie o porniră călare după câini şi 
atunci auzi venind din pădurile umede, de undeva din faţă, 
de la vreo două sute de yarzi, primul chelălăit, ascuţit, 
strident, aproape omenesc şi jalnic, aşa cum îl ştia acum, 
iar ceilalţi copoi începură să latre şi ei şi pădurile întunecate 
răsunară de strigăte şi larmă. Dădură pinteni cailor. | se 
părea că şi vede dulăul cu părul vânăt luând-o înainte, în 
tăcere şi ursul la fel: făptura aceea imensă, ca o locomotivă 
pe care o văzuse acum patru ani în ziua aceea străbătând 
poiana cu arbori doborâţi, duduind înaintea câinilor mai 
repede decât ar fi crezut că poate să se mişte, 
îndepărtându-se de catării care alergau Auzi o împuşcătură, 
o singură împuşcătură. Pădurea se rărise, mergeau foarte 
repede, larma abia auzindu-se şi pierind undeva înaintea 
lor; trecură de omul care trăsese - un om din mlaştini, 
braţul arătând înainte, faţa slabă, gama îngustă şi neagră a 
strigătului său presărata cu dinţi putrezi. 

Băgă de seamă că larma copoilor suna altfel şi îi văzu 
înainte, la două sute de yarzi. Ursul făcuse cale întoarsă. ÎI 
văzu pe Lion ca se repede la el, fără să se oprească, şi-l 
văzu pe urs izbindu-l şi dându-l la o parte şi intrând în 
copoii care chelălăiau şi omorând unul aproape din mers, 

131 


răsucindu-se iar şi luând-o la goană. Şi atunci se pomeniră 
în mijlocul unui puhoi de câini care dădeau înapoi. Auzi pe 
maiorul de Spain şi pe Jim al lui Tennie că strigă şi pocnetul 
ca de pistol al biciului de piele al lui Jim al lui Tennie care 
încerca să-i întoarcă. Şi acuma, călărea alături de Sam 
Fathers. Unul dintre copoi îl urmase totuşi pe Lion. Îi 
recunoscu lătratul. Era copoiul cel tânăr care se dovedise şi 
acum un an a fi fără minte şi care, după ceilalţi copoi, n- 
avea nici acum. Poate că asta înseamnă să ai curaj, se 
gândi el. „La dreapta, zise Sam din spatele lui. La dreapta. 
Trebuie să-i cădem în coastă, dinspre râu, dac-om putea”. 
Acum în faţa lor se iviră desişurile de stuf. Ştia tot atât de 
bine ca şi Sam pe unde să treacă. leşiră dintre tufărişuri şi 
nimeriră cam aproape de locul unde începea cărarea. 
Trecea prin stufăriş şi răspundea tocmai pe o culme înaltă 
de deasupra râului. Auzi pocnetul sec al puştii lui Walter 
Ewell şi apoi încă două împuşcături „Nu, zise Sam. Aud 
copoiul. Să mergem.” 

leşiră la lumină din tunelul strâmt şi fără acoperiş al 
stufărişului foşnitor şi fremătător, în galop şi se pomeniră 
pe coama sub care râul galben şi tulbure, fără sclipiri, 
părea, în lumina cenuşie, încremenit. Acum auzea şi el 
copoiul. Nu alerga. Lătra nebuneşte, chelălăind şi Bonn 
alerga pe marginea malului abrupt, puşca lui veche săltând 
şi scuturându-i-se pe spate de cureaua ei făcută dintr-o 
chingă de bumbac. Se întoarse şi alergă spre ei, cu faţa 
furioasă, şi se aruncă pe spinarea catârului, în spatele 
băiatului. „Barca aia afurisită! striga el. E pe malul celălalt! 
A trecut de-a dreptul dincolo! Lion era prea aproape de el! 
Şi copoiul ăla mic! Lion era atât de aproape că n-am putut 
trage! înainte! strigă el, bătând cu călcâiul în burta 
catârului. Înainte!” 

Coborâră malul, alunecând pe pământul moale şi umed 
printre sălcii şi se prăbuşiră în apă. Nu simţi nicio senzaţie 
neplăcută, el de o parte a spinării catârului care înota, 
agăţat cu o mâna de ciochina şeii şi cu cealaltă ţinându-şi 
puşca deasupra apei, Boon de cealaltă. Sam era undeva în 
spatele lor şi dintr-odată râul, apa din jurul lor, fu năpădită 


132 


de câini. Înotau mai repede decât catârii; se căţărară pe 
mal înainte ca să fi atins albia catârii. Maiorul de Spain 
chiuia de pe malul pe care-l lăsaseră în urmă şi uitându-se 
înapoi îl văzu pe Jim al lui Tennie, pe cal, intrând în apă. 

Pădurea din faţa lor şi aerul greu de umezeală răsunau 
de o imensă larmă. Vuia şi ţiuia, răsuna şi se izbea de malul 
din spatele lor şi se-ntorcea iar vuind şi ţiuind, încât 
băiatului i se păru la un moment dat că toţi copoii care 
alergaseră vreodată după vânat prin locurile acelea lătrau 
la el. Când ieşise din apă îşi trecuse piciorul peste spinarea 
catarului. Boon nu mai încercase să încalece. Se ţinu de 
scara şeii cât urcară malul şi acuma mergea, călcând cu 
zgomot prin lăstărişul de pe marginea malului abrupt. 
Zăriră ursul, ridicat pe labele dinapoi, cu spatele la un 
copac iar copoii, hămăind, se învârteau în jur şi Lion se 
repezi, sărind, la el. 

De data aceasta ursul nu-l mai zvârli jos. Îl apucă în 
braţe, ca un îndrăgostit, şi se prăbuşiră amândoi la pământ. 
Cobori de pe catâr. Trase cocoaşele puștii dar nu izbutea să 
vadă decât trupuri tărcate de copoi zvârcolindu-se şi 
deodată ursul se ivi printre ei. Bonn urla ceva, n-ar fi putut 
spune ce; îl văzu pe Lion agăţat de beregata ursului, iar 
ursul ridicat pe jumătate izbi un copoi cu laba şi-l azvârli la 
vreo cinci sau şase picioare şi apoi, ridicându-se, ridicându- 
se mereu ca şi cum nu s-ar mai fi isprăvit, stând din nou în 
picioare, începu să scurme cu ghearele pântecele lui Lion. 
Şi atunci Bonn alergă spre ei. Băiatul văzu luciul lamei în 
mâna lui şi se uita cum sărea printre copoi, trecând peste 
ei, zvârlindu-i la o parte şi cum se aruncă în cârca ursului 
aşa cum se aruncase pe catâr, cu picioarele încolăcite pe 
greabănul ursului, cu mâna stângă sub beregata fiarei de 
care se agăţase Lion şi sclipirea cuţitului care se înălţă şi 
cobori. 

Cobori doar o singură dată. O clipă arătară ca un grup 
statuar: câinele agăţat de gâtul fiarei, ursul, omul în cârca l- 
ui, sucind şi răsucind cuțitul înfundat până în plasele. Şi 
apoi se prăbuşiră, traşi la pământ de greutatea lui Boon, 
Boon pe dedesubt. Spinarea ursului se ivi iar şi în clipa 


133 


următoare Boon îl încăleca. Nu lăsase cuțitul din mână şi 
băiatul urmări din nou mişcarea aproape infinitezimală a 
braţului şi umărului său când răsuci cuțitul şi apoi ursul 
ţâşni în picioare, ridicând odată şi câinele şi omul, se- 
ntoarse şi ducându-şi omul şi câinele în cârcă făcu pe labele 
dinapoi vreo doi sau trei paşi înspre desişul pădurii, ca un 
om care s-ar plimba şi se prăbuşi. Nu se îndoi de mijloc şi 
nu căzu în genunchi. Se prăbuşi, aşa cum cad copacii, şi toţi 
trei, omul, câinele şi ursul, fură în aceeaşi clipă la pământ. 

El şi cu Jim al lui Tennie se repeziră înainte. Boon 
îngenunchease la căpătâiul ursului. Urechea stângă îi era 
sfârtecată, mâneca stângă a hainei îi fusese smulsă din 
umăr, cizma din piciorul drept era sfâşiată de la genunchi 
până an talpă; sângele de-un roşu-viu i se scurgea într-un 
şiroi subţire pe picior şi pe braţ şi pe mână şi pe faţă care 
acum nu mai arăta încrâncenată ci foarte calmă. Se 
străduiră, toţi trei, să desfacă fălcile lui Lion din beregata 
ursului. „Uşurel, ce dracu, zise Boon. Nu vedeţi că i-a scos 
măruntaiele?” Apoi începu să-şi dezbrace haina. Îi spuse lui 
Jim al lui Tennie cu glasul acela liniştit: „Adu barca încoa. E 
trasă la mal cam la vreo sută de yarzi mai jos de-aici. Am 
văzut-o eu.” Jim al lui Tennie se ridică şi plecă. Şi atunci, şi 
nu fu în stare să-şi mai aducă aminte dacă Jim al lui Tennie 
strigase sau spusese ceva sau se uitase el într-acolo din 
întâmplare, îl văzu pe Jim al lui Tennie că se apleacă şi-i 
zări pe Sam Fathers zăcând nemişcat cu faţa în noroi. 

Nu-l zvârlise catârul pe jos. Işi aduse aminte că Sam 
descălecase încă înainte ca Boon să fi început a alerga. N- 
avea niciun semn că s-ar fi izbit undeva şi când, împreună 
cu Boon îl întoarseră cu faţa în sus, ochii îi erau deschişi şi 
spuse ceva în limba aceea în care vorbea pe vremuri cu Joe 
Baker. Dar nu se putea mişca. Jim al lui Tennie aduse 
luntrea; îl auziră strigând ceva peste apă maiorului de 
Spain. Boon îl înveli pe Lion în haina lui de vânătoare şi-l 
duse în barcă şi apoi îl luară pe Sam şi-l duseră şi pe el şi se 
întoarseră ca să agaţe ursul cu laţul de piele al lui Jim al lui 
Tennie de ciochina şeii de pe catârul cel chior şi-l traseră 
spre barcă şi-l băgară în ea şi-l lăsară pe Jim al lui Tennie să 


134 


treacă apa îndărăt cu calul şi cu cei doi catâri. Maiorul de 
Spain ţinu prova bărcii când Boon sări şi trecu pe lângă el 
înainte ca barca să fi atins malul. Se uită la moş Ben şi zise 
cu glasul liniştit: „Bine”. Apoi intră în apă, se aplecă şi-l 
atinse pe Sam şi Sam se uită la el şi spuse ceva în limba 
aceea veche pe care o vorbeau el şi Joe Baker. „Nu ştiţi ce 
s-a întâmplat?” întrebă maiorul pe Spain. 

— Nu, zise băiatul. Nu catârul. Şi nici altceva. Nu era 
călare când Boon se repezise după urs. Apoi când ne-am 
uitat l-am văzut pe jos, la pământ. Boon striga la Jim al lui 
Tennie, care era încă în mijlocul râului. 

— Hai, vino, ce dracu! strigă el. Adu odată catârul ăla! 

— Ce vrei să faci cu catârul? întrebă maiorul de Spain. 

Boon nici nu se uită la el. „Mă duc la Hoke, să aduc 
doctorul”, zise el cu glasul liniştit, cu faţa calmă pe care 
şiroia, subţire şi strălucitor, sângele. 

— Tu singur ai nevoie de doctor, zise maiorul de Spain. 
Jim al lui Tennie... 

— Fir-ar al dracului, zise Boon. Se întoarse către maiorul 
de Spain. Faţa îi rămăsese calmă, glasul însă era puţin mai 
ridicat. Nu vedeţi că i-a scos afară măruntaiele astea 
blestemate? 

— Boon! zise maiorul de Spain. Se uitară lung unul la 
celălalt. Boon era cu un cap mai înalt decât maiorul de 
Spain; acuma şi băiatul era mai înalt decât maiorul de 
Spain. 

— Trebuie s-aduc doctorul, zise Boon. Măruntaiele astea 
blestemate... 

— Bine, zise maiorul de Spain. Jim al lui Tennie ieşi din 
apă. Calul şi catârul cel teafăr îl şi simţiseră pe moş Ben şi 
se năpustiră într-o goană până în vârful falezei trăgându-l 
pe Jim al lui Tennie după ei, înainte de a-i fi putut opri, de a- 
i lega şi de a-i aduce înapoi. Maiorul de Spain îşi desprinse 
de la butonieră cureaua de piele a busolei şi o dădu lui Jim 
al lui Tennie. „Du-te drept la Hoke, zise el. Adu-l pe doctorul 
Crawford. Spune-i că are de îngrijit doi oameni. la calul 
meu. Ştii drumul de-aici?” 

— Da, sir, zise Jim al lui Tennie. 


135 


— Bine, spuse maiorul de Spain. Du-te. Se-ntoarse către 
băiat. la catârii şi calul şi du-te şi adu căruţa. Noi o să 
coborâm cu barca în josul râului spre podul de la Coon. Vii 
acolo. O să mai nimereşti drumul? 

— Da, sir, zise băiatul. 

— Bine. Atunci, la drum. 

Se întoarse la locul unde era căruţa. Şi abia atunci îşi 
dădu seama cât de departe alergaseră ei după urs. Trecuse 
de amiază când izbuti să înhame catârii între hulube şi să 
lege hăţul calului de coada căruţei. Ajunse la podul de la 
Coon pe înserat. Barca era acolo. Inainte de a o vedea şi 
aproape înainte de a zări apa trebui să sară din căruţa gata 
să se răstoarne într-o parte, şi cu hăţurile în mână, să se 
repeadă prin spate să apuce zăbala şi apoi frâul catarului 
cel teafăr care o luase la goană şi opintindu-se în tocuri să-l 
ţină în loc până urcă Boon malul. Hăţurile calului se 
rupseseră şi calul şi dispăruse pe drumul care ducea spre 
tabără. Intoarseră căruţa şi deshămă catării şi duse catârul 
cel teafăr la vreo sută de yarzi mai departe şi-l legă de un 
copac. Boon îl şi adusese pe Lion şi-l pusese în căruţă şi 
Sam şedea în barcă în capul oaselor şi când îl ridicară 
încercă să urce malul şi să se caţăre în căruţă, dar Boon nu 
mai aşteptă ci-l luă în braţe şi-l puse pe capră. Apoi îl legară 
din nou pe moş Ben de şaua catârului cel chior şi-l târâră 
sus pe mal şi cu ajutorul a doi pari aşezaţi oblic la coada 
căruţei îl traseră în căruţă şi se duse să ia catârul cel teafăr 
şi Boon îl înhamă cu forţa între hulube, lovindu-l peste botul 
care suna a gol până-l făcu să stea tremurând la locul lui. Şi 
apoi se porni ploaia, de parc-ar fi stat toată ziua, 
aşteptându-i. 

Se întoarseră în tabără prin ploaie, pe întunericul 
învăluitor şi de nepătruns, auzind cu mult înainte de a 
vedea vreo lumină, sunetul cornului şi împuşcăturile trase 
din când în când ea să-i călăuzească. Când ajunseră în 
dreptul colibei sale întunecate, Sam vru să se ridice. Vorbi 
iar în limba străbunilor săi, apoi spuse limpede: „Daţi-mi 
drumul. Daţi-mi drumul.” 

— N-are pic de foc în colibă, zise maiorul. Mergi înainte! 


136 


spuse el cu glasul tăios. 

Sam însă se zbătea încercând să se ridice. „Dă-mi 
drumul, stăpâne, zise el. Lasă-mă să mă duc acasă.” 

Aşa că opri căruţa şi Boon cobori şi-l dădu jos pe Sam. De 
data aceasta nu-l mai lăsă să încerce să meargă. Îl luă în 
braţe şi-l duse în colibă şi maiorul de Spain scormoni în 
jarul acoperit din vatră cu o bucată de hârtie răsucită şi 
aprinse lampa şi Boon îl aşeză pe Sam în pat şi-i scoase 
cizmele şi maiorul de Spain îl acoperi şi băiatul nu era 
acolo, el ţinea catării în frâu, cel teafăr încercase din nou să 
o ia la goană când se oprise căruţa şi mirosul lui moş Ben îl 
ajunse iar prin întunericul fremătător, dar ochii lui Sam erau 
probabil din nou deschişi privind cum privea el şi văzând 
departe, dincolo de ei sau de colibă, dincolo de moartea 
unui urs sau de agonia unui câine. Apoi o porniră mai 
departe, către tânguirea prelungă a cornului de vânătoare 
şi către împuşcăturile care păreau să întârzie în aerul dens 
şi fluid până le ajungeau şi celelalte şi se topeau laolaltă, 
către casa luminată, cu ferestrele strălucitoare, unde 
oamenii îl întâmpinară cu feţele calme pe Boon, care intră 
însângerat şi foarte liniştit, purtând în braţe haina strânsă 
ghem. Îl puse pe Lion, cu haina mânijită de sânge cu tot, pe 
patul neîngrijit şi fără aşternut pe care nici Ash, priceput în 
treburile casei ca şi o femeie, nu ar fi putut să-l facă mai 
moale. 

Doctorul fabricii de cherestea din Hoke era acolo. Boon 
nu vru să-i dea voie nici măcar să-l atingă până nu-l vede 
pe Lion. Doctorul nu îndrăzni să-l adoarmă. Îi puse 
măruntaiele la loc şi-l cusu fără cloroform, maiorul de Spain 
ţinându-l pe Lion de cap iar Boon de picioare. Câinele nici 
nu se clinti. Zăcea cu ochii lui gălbui deschişi, fără să se 
uite undeva şi oamenii tăcuţi în haine noi şi vechi de 
vânătoare, îngrămădiţi în odăiţa fără aer, mirosind a Boon 
şi a rufe nespălate, îl priveau. Doctorul curăţă şi dezinfecta 
după aceea faţa, braţul şi piciorul lui Boon şi le bandajă şi 
apoi, călăuziţi de băiatul care ţinea un felinar în mână, 
doctorul, McCaslin, maiorul de Spain şi generalul Compson 
urmându-l, se duseră la coliba lui Sam Fathers. Jim al lui 


137 


Tennie aprinsese focul; stătea chincit în faţa căminului 
moţăind. Sam nu se mişcase din clipa în care Boon îl 
pusese în pat şi maiorul de Spain îl acoperise cu păturile, 
totuşi deschise ochii şi se uită de la unul la celălalt şi când 
McCaslin îl atinse pe umăr şi-i zise: „Sam. Doctorul vrea să 
te vadă”, îşi scoase chiar mâna de sub pătură şi începu să 
bâjbâie încercând să-şi descheie nasturii cămăşii până ce 
McCaslin îi spuse: „Stai. Te ajutăm noi.” Îl dezbrăcară. 
Stătea acolo - cu trupul brun-arămiu, aproape fără un fir de 
păr, trupul unui om bătrân, omul bătrân, omul pădurilor 
care nu ieşise nici de o generaţie din mijlocul lor, fără copii, 
fără rude, fără cunoscuţi - nemişcat cu ochii deschişi dar 
nemaiuitându-se la ei, în timp ce doctorul îl examina şi 
trase pătura peste el şi-şi puse stetoscopul în geantă şi 
închise geanta şi numai băiatul ştiu că şi Sam avea să 
moară. 

— Epuizare, spuse doctorul. Cine ştie, poate că-i un şoc. 
Un om la vârstă lui să înoate în râu în decembrie. O să se 
facă bine. Aveţi grijă numai să stea în pat o zi, două. 
Rămâne cineva cu el, aici? 

— Da, va rămâne cineva cu el, zise maiorul de Spain. 

Se întoarseră la sălaş, în odăiţa puturoasă în care Boon 
stătea pe pat cu mâna sub capul lui Lion şi oamenii, cei 
care vânaseră cu Lion şi cei care nu-l văzuseră niciodată 
până atunci intrau tăcuţi să se uite la el şi ieşeau. Apoi se 
lumină de ziuă şi ieşiră cu toţii în curte să se uite la moş 
Ben, care zăcea cu ochii deschişi, cu botul rânjit cu dinţii 
tociţi, cu laba lui mutilată şi cu ghemurile acelea mici şi tari 
de sub piele care erau plumbii traşi în el (cincizeci şi două 
de gloanţe şi cartuşe) şi cu singura şi aproape invizibila 
crestătură de sub umărul stâng, acolo unde cuțitul lui Boon 
îi găsise în cele din urmă viaţa. Şi atunci Ash începu să bată 
cu o lingură grea într-o tingire ca să-i cheme la breakfast şi 
pentru prima dată de când îşi amintea el, li se întâmplă să 
mănânce fără să audă câinii foindu-se sub podeaua 
bucătăriei. Ca şi cum ursul cel bătrân, chiar mort acolo în 
curte, ar fi fost o ameninţare mai puternică decât ar fi putut 
s-o înfrunte, fără Lion printre ei. 


138 


În timpul nopţii ploaia încetă. Pe la mijlocul dimineţii 
apăru un soare palid care împrăştie repede şi păcla şi norii, 
încălzind aerul şi pământul; avea să fie una din acele zile de 
decembrie, fără vânt, obişnuite în Mississippi şi care sunt 
un soi de vară indiană a verii indiene. || scoaseră pe Lion pe 
veranda din faţă, să stea la soare. Boon avusese această 
idee. „Ce dracu, spuse el, n-a vrut să stea în casă decât 
atunci când l-am făcut eu sa stea. Doar ştiţi asta.” Luă o 
rangă şi desfăcu scândurile din podea de sub patul lui ca 
să-l poată duce pe Lion cu saltea cu tot, fără să-l clintească 
din loc, şi-l scoaseră pe verandă şi-l aşezară cu faţa spre 
pădure. 

Apoi el, cu doctorul şi cu McCaslin şi cu maiorul de Spain 
se duseră la coliba lui Sam. De data aceasta Sam nu mai 
deschise ochii şi respiraţia lui era atât de liniştită, atât de 
calmă, încât abia îl auzeau că respiră. Doctorul nu-şi scoase 
stetoscopul şi nici nu-l atinse. 

— E-n regulă, zise doctorul. Nici măcar n-a răcit. Pur şi 
simplu ne-a părăsit. 

— Ne-a părăsit? întrebă McCaslin. 

— Da. Bătrânii fac aşa câteodată. Apoi dorm bine o 
noapte sau mai trag o duşcă de whisky şi-şi schimbă 
părerea. 

Se întoarseră la sălaş. Şi după aceea începură să 
sosească oamenii de prin mlaştini, oamenii istoviţi care 
puneau capcane şi trăiau din chinină şi ratoni şi din pescuit, 
fermierii de pe micile petece de pământ de la marginea 
pădurii, cultivate cu porumb sau bumbac, ale căror câmpuri 
şi pătule şi coteţe de porci le bântuise ursul cel bătrân, 
ţăpinarii din tabăra apropiată, lucrătorii de la fabrica de 
cherestea din Hoke şi oameni de la oraş, de mai de 
departe, ai căror câini fuseseră omori ţi de către ursul cel 
bătrân şi ale căror curse şi capcane le făcuse praf şi ai căror 
plumbi îi avea sub piele. Veniseră călare şi pe jos şi cu 
căruţa, ca să intre în curte şi să se uite la urs şi apoi să se 
ducă la veranda din faţă unde zăcea Lion, umplând curtea 
cea mică şi îngrămădindu-se până se aflară pe acolo 
aproape o sută de oameni chinciţi sau stând în picioare în 


139 


soarele cald şi toropitor, vorbind liniştit despre vânătoare şi 
despre vânat şi despre câini, despre copoi şi despre urs şi 
despre căprioare şi despre oameni de altădată plecaţi de 
pe lumea asta, şi dulăul cel mare cu părul vineţiu deschidea 
ochii din când în când, nu ascultându-i parcă, ci parcă să se 
uite o clipă spre pădure înainte de a-şi închide ochii iar, ca 
să-şi aducă aminte de pădure sau să vadă dacă mai era la 
locul ei. Muri în amurg. 

In seara aceea maiorul de Spain ridica tabăra, îl duseră 
pe Lion în pădure, adică îl purtă Boon pe braţe, învelit în 
plapuma de pe pat, aşa cum cu o zi înainte nu lăsase pe 
nimeni să-l atingă până venise doctorul; Boon îl ducea pe 
Lion în braţe, şi băiatul şi generalul Compson şi Walter şi 
încă vreo cincizeci de oameni îl urmau cu felinare şi crengi 
de pin arzând - oameni din Hoke şi de mai departe, care 
trebuiau să călărească prin întuneric ca să iasă din pădure, 
şi oamenii de prin mlaştină şi trapper*-i care trebuiau să 
meargă pe jos. Imprăştiindu-se pe la colibele lor pierdute 
pe unde trăiau. Şi Boon nu lăsă pe nimeni să sape groapa şi 
să-l pună pe Lion în ea şi să-l acopere cu pământ şi în timp 
ce flăcările şi fumul crengilor de pin tremurau şi se 
pierdeau prin frunzişul de iarnă, generalul Compson stând 
pe marginea gropii vorbi aşa cum ar fi vorbit la căpătâiul 
unui om. Apoi se întoarseră în tabăra. Maiorul de Spain şi 
McCaslin şi Ash răsuciră şi legară păturile şi aşternuturile. 
Catârii fură înhămaţi la căruţă şi îndreptaţi spre ieşirea din 
pădure şi căruţa era plină şi soba din bucătărie era rece şi 
pe masă fuseseră puse resturi de mâncare rece şi pâine şi 
numai cafeaua era caldă şi băiatul intră în fugă în 
bucătărie. Maiorul şi McCaslin mâncaseră. „Cum? strigă el. 
Cum? Eu nu plec”. 

— Da, zise McCaslin, la noapte plecăm. Maiorul vrea să 
se întoarcă acasă. 

— Nu, zise el. Eu rămân. 

— Luni trebuie să fii la şcoală. Ai lipsit oricum mai mult cu 
o săptămână decât mă gândeam c-ai să lipseşti. Până luni o 


36 Cel care pune capcane (engl.). 
140 


să trebuie să înveţi întruna ca să-i ajungi. Sam o să se facă 
bine. L-ai auzit pe doctorul Crawford. O să-i las pe Boon şi 
pe Jim al lui Tennie cu el până va fi în stare să se scoale din 
pat. 

Gâfâia. Intraseră şi ceilalţi în cameră. Se uită repede şi 
aproape cu disperare la feţele lor. Bonn ţinea în mână o 
sticlă neîncepută. O puse jos şi săltă dopul lovind fundul 
sticlei cu latul palmei şi trase apoi dopul cu dinţii, îl scuipă 
şi bău. „Cred şi eu că trebuie să te întorci la şcoală, zise 
Boon. De nu, îţi trag chiar eu o chelfăneală, dacă nu ţi-o 
trage Cass, fie că ai şaisprezece ani, fie că ai şaizeci. Unde 
dracu crezi c-ai s-ajungi fără şcoală? Unde ar fi ajuns Cass? 
Unde dracu aş fi ajuns eu dacă n-aş fi mers deloc la 
şcoală?” 

Se uită iar la McCaslin. Simţea că i se taie respiraţia din 
ce în ce mai mult, că abia, abia mai poate respira, ca şi 
cum în bucătărie n-ar mai fi fost de ajuns de mult aer 
pentru atâţia oameni. „Acuma e joi. O să vin acasă 
duminică seara cu unul dintre cai. Atunci vin acasă 
duminică. Ca să-i ajung, o să învăţ toată noaptea de 
duminică, McCaslin”, zise el fără să fie măcar disperat. 

— Nu, îţi zic, spuse McCaslin. Şezi aici jos şi mănâncă. O 
să mergem la... 

— Ajunge, Cass, zise generalul Compson. Băiatul nu-şi 
dădu seama că generalul Compson s-a sculat de la masă 
decât când îi puse mâna pe umăr. Ce-i, băiete? întrebă el. 

— Trebuie să rămân, zise el. Trebuie. 

— Bine, zise generalul Compson. Poţi să rămâi. Dacă, 
lipsind încă o săptămână de la şcoală, va trebui să asuzi ca 
să afli ce a scris între scoarţele unei cărţi cine ştie ce 
pedagog plătit, atunci mai bine să te laşi păgubaş. Şi tu, 
Cass, să-ţi ţii gura, zise el, deşi Cass nu spusese nimic. Tu 
care eşti cu un picior la fermă şi cu celălalt la bancă; şi n-ai 
făcut niciodată ceva ca lumea, în timp ce băiatul ăsta era 
un om întreg încă înainte ca voi, blestemaţii ăştia de 
Edmondzi şi de Sartori şi, să fi inventat ferme şi bănci ca să 
nu trebuie să aflaţi ce ştia băiatul ăsta încă din naştere, şi 
temându-se, poate, dar fără să-i fie frică, care a fost în 


141 


stare să meargă zece mile, călăuzindu-se cu busola, fiindcă 
voia să vadă un urs de care niciunul dintre noi nu s-a 
apropiat îndeajuns ca să-l poată împuşca şi l-a văzut şi s-a 
întors cale de zece mile prin întuneric, tot cu busola; şi cine 
ştie, pe Dumnezeul meu, poate că de asta şi există ferme şi 
bănci... Mi se pare că încă nu vrei să ne spui ce e? 

Încă nu putea. „Trebuie să rămân”, zise el. 

— Bine, zise generalul Compson. A mai rămas o mulţime 
de mâncare. Şi vei veni acasă duminică, cum i-ai promis lui 
McCaslin? Nu duminică seara, duminică. 

— Da, sir, zise el. 

— Bine, zise generalul Compson. Staţi jos, băieţi, şi 
mâncaţi. Hai, să terminăm. O să se facă frig până ajungem 
acasă. 

Mâncară. Căruţa era încărcată, gata de plecare; n-aveau 
altceva de făcut decât să se urce în ea. Boon avea să-i ducă 
până la şosea, la grajdul fermierului unde lăsaseră trăsura. 
Stătea lângă căruţă profilându-se pe cer, cu un turban pe 
cap, ca un Paythan, mai înalt decât toţi ceilalţi, cu sticla 
dusă la gură. Apoi, luând sticla goală de la gură o zvârli în 
lături, învârtindu-se şi sclipind în lumina slabă a stelelor. 
„Acei care pleacă, zise el, să se urce odată în căruţa asta 
blestemată. Cei care nu, să se dea dracului la o parte.” 
Ceilalţi urcară. Boon se instală pe capră lângă generalul 
Compson şi căruţa se puse în mişcare, pornind înainte şi în 
întuneric până ce băiatul n-o mai zări, nici măcar ca un 
punct dens şi mişcător în imensa noapte. Dar auzi încă 
multă vreme lentul şi categoricul zăngănit al osiilor când 
căruţa trecea zgâlţâindu-se dintr-un făgaş al drumului într- 
altul. Şi chiar când nu mai auzi deloc uruitul căruţei îl mai 
auzi pe Boon. Cânta, răguşit, lălăind, cât îl ţinea gura. 

Asta fu joi. Sâmbătă dimineaţă Jim al lui Tennie plecă pe 
calul de vânătoare al lui McCaslin, care nu ieşise din pădure 
de şase ani, şi pe la sfârşitul după-amiezii trecea pe poartă 
şi se îndrepta spre administraţie unde McCaslin aranja cu 
arendaşii şi cu lucrătorii fermei treburile pentru săptămâna 
viitoare şi de data aceasta McCaslin preîntâmpină 
necesitatea şi riscul de a aştepta să se înhame caii la 


142 


trăsura maiorului de Spain. Luă trăsura lui şi cu Jim al lui 
Tennie, care şi adormise, pe bancheta din spate, trecu prin 
Jefferson şi-l aşteptă pe maiorul de Spain să-şi pună cizmele 
şi paltonul şi plecară mai departe făcând treizeci de mile în 
seara aceea, pe întuneric, şi când se lumină de zi, duminică 
dimineaţa, încălecară iapa şi catârul care-i aşteptau şi la 
răsăritul soarelui o porniră spre junglă şi spre dealul unde-l 
îngropaseră pe Lion: movila joasă de pământ nebătătorit pe 
care se mai vedeau încă urmele sapei lui Boon şi dincolo de 
mormânt o platformă de crengi tinere, proaspăt tăiate, 
înălţată pe patru stâlpi şi mormanul acela învelit în pătură 
de pe platformă şi Boon şi băiatul chinciţi între platformă şi 
mormânt şi deodată Boon, cu bandajul scos, smuls de pe 
rana de la cap, cu lungile zgârieturi făcute de ghearele lui 
moş Ben părând în soare nişte încrustaţii de smoală, ţâşni 
şi se repezi la ei cu puşca lui veche cu care se ştia că nu 
nimerise niciodată nimic deşi McCaslin coborâse de pe 
catâr, trăgându-şi picioarele din scări şi sărind jos înainte ca 
să se fi oprit catârul din mers şi se îndreptase spre Boon. 

— Înapoi, zise Boon. Pe Dumnezeul meu, n-o să te atingi 
de el. Înapoi, McCaslin. McCaslin mergea înainte repede, 
dar fără precipitare. 

— Cass, zise maiorul de Spain. Apoi zise? Boon! Ascultă, 
Boon! şi cobori şi el şi băiatul se ridică şi el în picioare, 
repede, şi McCaslin continua să meargă nu repede dar fără 
ezitare şi se îndreptă spre mormânt şi întinse hotărât mâna, 
repede şi totuşi nu precipitat şi apucă puşca de ţeava aşa 
că el şi cu Boon se înfruntau pe deasupra mormântului lui 
Lion, ţinând amândoi puşca în mâini, sub zgărieturile negre 
ale ghearelor ursului, faţa istovită neînduplecată uimită şi 
disperată a lui Boon mai sus cu un cap decât a lui McCaslin 
şi deodată pieptul lui Boon începu să tresalte ca şi cum n-ar 
mai fi fost de ajuns de mult aer prin toate pădurile acelea, 
prin toate locurile acelea sălbatice, pentru toţi, pentru el şi 
încă pentru altcineva şi nici măcar numai pentru el. 

— Lasă puşca, zise McCaslin. 

— Stârpitură nenorocită, zise Boon. Nu ştii că pot să ţi-o 
smulg din mână? Nu ştii că pot să ţi-o înfăşor în jurul gâtului 

143 


ca pe-o cravată afurisită? 

— Ştiu, zise McCaslin. Lasă puşca, Boon. 

— Aşa a vrut el. El ne-a spus. Ne-a spus întocmai ce să 
facem. Şi pe Dumnezeul meu, că n-o să-l mişcaţi de aici. 
Am făcut cum a zis el şi de atunci stau aici să nu-l atingă 
nicio pisică sălbatică şi nicio spurcăciune şi pe Dumnezeul 
meu... 

Şi în clipa aceea puşca fu în mâna lui McCaslin şi 
aplecând-o cu ţeava în jos, apăsă pe glisieră şi cele cinci 
gloanţe ţâşniră afară atât de repede încât ultimul abia ieşea 
şi primul nici nu atinsese pământul şi McCaslin zvârli puşca 
peste umăr fără să-şi ia ochii de la Boon. 

— L-ai omorât, Boon? întrebă el. Şi atunci Boon se mişcă. 
Se întoarse, se mişca de parc-ar fi fost încă beat şi pentru o 
clipă chiar şi orb, cu mâna întinsă înainte bâjbâind şi 
căutându-şi drumul spre copacul uriaş şi se opri parcă din 
mers înainte de a fi ajuns la copac aşa că se repezi, căzu 
spre el, agăţându-se cu amândouă mâinile de trunchiul 
copacului întorcându-se apoi cu spatele la copac şi 
rezemându-şi de trunchi faţa înnebunită istovită zgâriată şi 
înspăimântătoarea ridicare şi coborâre a pieptului său, 
McCaslin  urmărindu-l, aflându-se iar faţă în faţă, 
nedezlipindu-şi privirea din privirea lui. L-ai omorât, Boon? 

— Nu, zise Boon, nu! 

— Spune adevărul, zise McCaslin. Dacă mi-ar fi cerut, aş 
fi făcut-o. Şi atunci băiatul făcu un pas înainte. Era între ei 
cu faţa spre McCaslin; lacrimile ţâşniră, izbucniră parcă, nu 
numai din ochii lui ci de pe toată faţa, ca sudoarea. 

— Lasă-l în pace, strigă el. Ei, fir-ar al dracului! Lasă-l în 
pace! 


IV 


şi apoi avu douăzeci şi unu de ani. Putea zice că-i 
împlinise, el şi vărul lui, trăind nu în preajma locurilor 


144 


acelora sălbatice ci a pământurilor cultivate care aveau să 
fi fost moştenirea lui, pământurile pe care bătrânul 
Carothers McCaslin, bunicul lui, le cumpărase cu banii lui de 
alb de la sălbaticii ai căror străbuni vânaseră pe ele fără 
puşti şi le cultivase şi făcuse ordine în cuprinsul lor sau 
crezuse că le cultivase şi făcuse ordine în cuprinsul lor, din 
pricină că fiinţele pe care le ţinea în sclavie şi asupra cărora 
avea putere de viaţă şi de moarte tăiaseră pădurile şi 
zgâriaseră cu trudă şi sudoare pământul până la o 
adâncime de vreo paisprezece /nch-i ca să ivească din 
brazdă ceva ce până atunci nu existase pe acolo, şi care 
putea fi transformat iar în banii pe care el, cel care credea 
că l-a cumpărat trebuia să-i plătească pentru a-l obţine şi a- 
| păstra şi chiar cu un câştig rezonabil: şi din care pricină 
bătrânul Carothers McCaslin înțelegând asta, îşi putuse 
creşte copiii, urmaşii şi moştenitorii, în credinţa că 
pământul era al său pentru a-l stăpâni şi a-l lăsa moştenire, 
deoarece puternicul şi  neînduplecatul bărbat avea 
previziunea cinică a propriei sale vanităţi şi mândrii şi 
puteri şi dispreţ pentru toţi urmaşii lui: la fel cum, 
înțelegând, maiorul de Spain avu şi el partea sa din acele 
locuri sălbatice care erau mai întinse şi mai străvechi decât 
o atesta orice document cunoscut: la fel ca, înțelegând, 
bătrânul Thomas Sutpen de la care maiorul de Spain îşi 
căpătase partea lui pentru bani: la fel ca lkkemotubbe, 
şeful Chickasaw, de la care Thomas Sutpen căpătase partea 
lui în schimbul banilor sau a romului sau a cine ştie ce o fi 
fost, care ştia la rândul lui că nicio parte din el nu-i aparţine 
ca să o poată ceda sau vinde 

nu în preajma acelor locuri sălbatice ci a pământului, nu 
în goană după plăceri şi în desfrâu ci în renunțare, şi în 
biroul administraţiei, cum ar fi trebuit să fie, nu inima poate 
dar fără îndoială plexul solar a ceea ce era refuzat şi 
abandonat: clădirea pătrată de lemn cu galerii, ghemuită ca 
o prevestire pe deasupra câmpiilor ai căror muncitori îi 
ţinea în robie, '65 sau nu, şi plină cu afişe recomandând 
mărci de tutun de prizat şi leacuri pentru degerături şi 
pomezi şi poţiuni fabricate şi vândute de albi pentru a înălbi 


145 


pigmentul şi a întinde părul negrilor ca să poată semăna cu 
însăşi rasa care îi ţinea de două sute de ani în robie şi din 
care, vreme de încă o sută de ani, n-avea să-i elibereze pe 
deplin niciun război sângeros 

el şi vărul lui printre mirosurile vechi de brânză şi de 
carne sărată de gaz şi de hamuri, printre poliţele burduşite 
cu pachete de tutun şi salopete şi sticle de medicamente şi 
funii şi fiare de plug, printre butoaie şi balerci de făină şi 
mălai şi melasă şi piroane, lanţuri de plug în cuiele bătute 
în pereţi şi juguri şi curele de ham şi funii pentru hulube şi 
biroul şi poliţa de deasupra lui unde odihneau registrele în 
care McCaslin trecuse scurgerea înceată în afară a 
alimentelor şi a proviziilor şi a uneltelor care se întorceau în 
fiecare toamnă sub formă de bumbac cules şi egrenat şi 
vândut (două fire firave ca şi adevărul şi tot atât de 
palpabile ca şi liniile ecuatorului şi totuşi puternice ca nişte 
odgoane, legându-i pe viaţă pe cei care făceau bumbacul 
de țarina pe care le cădeau stropii de sudoare) şi registrele 
mai vechi, ciudate şi arhaice ca mărime şi formă, în ale 
căror pagini îngălbenite era consemnată, cu scrisul şters al 
tatălui său Theophilus şi al unchiului său Amodeus, de-a 
lungul celor douăzeci de ani dinaintea Războiului Civil, 
eliberarea, cel puţin cu numele, a sclavilor lui Carothers 
McCaslin 

— Renunţă, zise McCaslin. Renunţă. Tu, urmaşul 
bărbătesc direct al lui, cel care şi-a dat seama şi s-a folosit 
de prilejul ce i se oferea, şi a cumpărat, a luat, a căpătat 
pământul nu interesează cum, l-a păstrat ca să-l lase 
moştenire, nu interesează cum, din vechea concesiune, 
înscrisă în primul hrisov, când pe aici erau codri deşi, fiare 
sălbatice şi oameni şi mai sălbatici şi a desţelenit aceste 
locuri, le-a transformat în ceva care să poată fi lăsat 
moştenire copiilor lui, care să poată fi moştenit întru 
înlesnirea, securitatea şi mândria urmaşilor şi întru 
perpetuarea numelui şi a înfăptuirilor lui. Nu numai urmaşul 
bărbătesc ci singurul şi ultimul urmaş în linie bărbătească şi 
din a treia generaţie, în timp ce eu sunt nu numai a patra 
generaţie după bătrânul Carothers, dar şi cobori tor dintr-o 


146 


femeie şi chiar numele meu de McCaslin ș al meu numai 
datorită toleranţei şi bunăvoinţei şi mândriei bunicei mele 
faţă de cele înfăptuite de acest om, a cărei moştenire şi 
operă crezi că o poţi renega şi el 

— Eu nu pot să o reneg. Nu mi-a fost dat niciodată să o 
reneg. Nu i-a fost dat niciodată Tatii şi Unchiului Buddy să- 
mi lase drept moştenire renegarea ei, pentru că nu i-a fost 
dat niciodată Bunicului să le lase drept moştenire să-mi 
lase mie ca moştenire renegarea ei pentru că nu i-a fost dat 
niciodată bătrânului Ikkemotubbe să ne vândă pământul 
Bunicului ca să-l lase ca moştenire sau ca să se renunţe la 
pământ. Pentru că niciodată părinții părinţilor lui 
Ikkemotubbe n-aveau să-i lase cu limbă de moarte lui 
Ikkemotubbe să vândă Bunicului sau oricui deoarece în 
clipa când lkkemotubbe a descoperit, şi-a dat seama că 
putea vinde pământul pentru bani, în clipa aceea pământul 
a încetat să fi fost vreodată al lui, al tatălui tatălui tatălui, şi 
omul care l-a cumpărat n-a cumpărat nimic. 

— N-a cumpărat nimic? şi el 

— N-a cumpărat nimic. Doar El a spus în Scriptură cum a 
creat pământul, cum l-a făcut şi l-a privit şi a spus că e bine 
aşa şi atunci l-a făcut pe om. Întâi a făcut pământul şi l-a 
populat cu făpturi necuvântătoare şi apoi l-a creat pe om ca 
să fie supraveghetorul Lui pe pământ şi să fie suzeran 
peste pământ şi peste animalele aflătoare pe el în numele 
Lui, nu pentru a-şi păstra Lui şi urmaşilor Lui acest titlu în 
veci, de neatins, generaţie după generaţie, domnind asupra 
petecelor pătrate sau dreptunghiulare de pământ, ci pentru 
a păstra pământul în devălmăşie şi neştirbit în anonimatul 
comun al frăţietăţii, şi singurul preţ pe care Eli l-a cerut a 
fost milă şi umilinţă şi înţelegere şi puterea de a îndura şi 
sudoarea frunţii pentru a-şi câştiga pâinea. Ştiu ce vrei să- 
mi spui, zise el. Totuşi Bunicul... şi McCaslin 

— L-a stăpânit. Şi nu a fost primul. Nici singurul şi nici 
primul, din clipa în care, aşa cum o declară şi Cărţile tale, 
omul a fost alungat din Rai. Şi nici al doilea şi nici singurul, 
de-a lungul anilor, cum o spune cronica jalnică a aleşilor 
Săi, urmaşi ai lui Abraham; şi a fiilor celor care l-au 


147 


deposedat pe Abraham şi a celor cinci sute de ani de-a 
lungul cărora jumătate din lumea cunoscută şi tot ce exista 
în ea era în proprietatea unui singur oraş, aşa cum, pe 
vremea bunicului tău, această plantație şi întreaga viaţă de 
pe întinsul ei erau în proprietatea şi în robia fără de capăt a 
acestui birou al administraţiei şi a acestor registre de aici, 
şi a următorilor o mie de ani în răstimpul cărora oamenii s- 
au luptat pentru stăpânirea rămăşiţelor acestei prăbuşiri 
până când în cele din urmă chiar şi aceste rămăşiţe au fost 
nimicite şi oamenii se băteau, arătându-şi colții, pentru 
oasele roase ale apusului netrebnic al vechii lumi până în 
clipa în care, întâmplător un ou le-a dezvăluit existenţa unei 
noi emisfere. Aşa că iată îţi spun: cu toate aceste lucruri şi 
împotriva lor bătrânul Carothers l-a stăpânit într-adevăr. L-a 
cumpărat, l-a căpătat, n-are importanţă; l-a ţinut, l-a 
păstrat, n-are importanţă; l-a lăsat ca moştenire: altfel de 
ce ai mai sta aici renunțând şi renegând? L-a ţinut, l-a 
păstrat timp de cincizeci de ani până ai venit tu ca să-l 
renegi, în vreme ce El - acest Arbitru, acest Arhitect, acest 
Judecător - a iertat acest lucru - oare a iertat? a privit în jos 
şi a văzut - oare a văzut? Sau cel puţin n-a făcut nimic: s-a 
uitat şi n-a putut sau n-a văzut; s-a uitat şi n-a vrut sau 
poate că n-a vrut să vadă - capricios, neputincios sau orb, 
care din ele? şi el 

— L-a alungat, şi McCaslin 

— Cum? şi el 

— L-a alungat. Nu neputincios: El n-a iertat; nu orb, 
fiindcă El a privegheat. Şi iată îţi spun. L-a alungat din Rai. 
l-a alungat din Canaan şi pe acei care l-au alungat l-au 
alungat l-au alungat, şi cei când sute de ani de proprietari 
de pământ absenteişti din băile romane, şi cei o mie de ani 
de oameni sălbatici din pădurile din nord care i-au 
deposedat şi au devorat tot ce le fusese răpit o dată şi încă 
o dată şi apoi s-au înfruntat mârâind în ceea ce spuneai că 
era netrebnicul crepuscul al lumii vechi pentru oasele roase 
ale lumii vechi, hulind numele Lui până când El folosi un 
simplu ou ca să le descopere o lume nouă în care fu aflat 
un neam de oameni trăind în umilinţă şi milă şi înţelegere şi 


148 


mândrie. Şi Bunicul a stăpânit într-adevăr pământul cu 
toate aceste lucruri şi împotriva lor deoarece El a îngăduit- 
o, nu neputincios şi nici iertător şi nici orb fiindcă El a 
hotărât aşa şi a privegheat. El a văzut că pământul e 
blestemat chiar şi atunci când lkkemotubbe şi tatăl lui 
Ikkemotubbe bătrânul Issetibbeha şi părinţii bătrânului 
Issetibbeha îl stăpâneau, corupt încă înainte de a-l fi 
stăpânit vreun alb prin ceea ce Bunicul şi cei din neamul 
lui, părinţii lui, au adus pe acest pământ nou, hărăzit lor din 
mila şi îngăduinţa lui, cu condiţia să trăiască în milă şi 
umilinţă şi înţelegere şi îndurare, din acel netrebnic şi 
desfrânat crepuscul al vechii lumi, parcă în palele vântului 
corupt venit din vechea lume care a mânat corăbiile... şi 
McCaslin 

— Aha. 

— ...Şİ nicio speranţă de a căpăta pământ atâta vreme 
cât Ikkemotubbe şi urmaşii lui Ilkkemotubbe îl ţineau în 
neîntreruptă stăpânire. El şi-a dat seama, poate, că numai 
curăţind pământul pentru un timp de neamul lui 
Ikkemotubbe şi înlocuindu-l cu alt neam va izbuti să-şi 
îndeplinească vrerea. Poate că şi ştia care avea să fie 
celălalt neam poate că era mai mult decât un act de 
dreptate ca numai neamul albilor să fie la îndemână şi în 
stare să alunge blestemul care apăsa asupra albilor, mai 
mult decât o răzbunare ca... şi McCaslin 

— Aha. 

— „„ca să fi folosit neamul care a adus râul pentru a 
distruge răul, aşa cum doctorii folosesc febra ca să alunge 
febra, otrava ca să înlăture otrava. Poate că l-a ales pe 
Bunicul din toţi cei pe care i-ar fi putut alege. Ştia, poate, 
că Bunicul, el, n-avea să aducă la îndeplinire vrerea Sa 
deoarece Bunicul se născuse prea devreme, dar că avea să 
aibă urmaşi, urmaşi aşa cum trebuia; poate că şi prevăzuse 
ce urmaşi avea să aibă Bunicul, poate că şi văzuse în Bunic 
sămânţa din care aveau să se nască trei generaţii, cât îşi 
dăduse seama că avea să fie nevoie ca să fie eliberaţi cel 
puţin unii dintre umilii lui supuşi... şi McCaslin 


149 


— Fiii lui Ham”. Tu care citezi Bib/ia: fiii lui Ham şi el 

— In Biblie sunt unele lucruri pe care El le-a spus şi unele 
lucruri date drept ale Lui pe care El nu le-a spus. Ştiu ce-ai 
să-mi zici acuma: Dacă adevărul înseamnă un lucru pentru 
mine şi altul pentru tine, cum vom afla oare care e 
adevărul? N-avem ce alege. Inima o şi ştie. El n-a avut 
nevoie ca Scriptura să fie scrisă cu ceea ce ar trebui să 
alegi şi să deosebeşti, ci cu inima, nu de către înţelepţii 
pământului pentru că ei n-au nevoie, poate, de ea sau 
poate că înţelepţii nu mai au inimă, ci de către pierduţii şi 
umilii pământului care nu au cu ce citi decât cu inima. 
Fiindcă oamenii care au alcătuit pentru El Scriptura scriau 
despre adevăr şi nu există decât un singur adevăr 
cuprinzând toate lucrurile care ţin de inimă, şi McCaslin 

— Vasăzică aceşti oameni care au făcut Scriptura cum le- 
a zis El minţeau câteodată şi el 

— Da. Fiindcă erau oameni ca toţi oamenii. Ei încercau să 
aştearnă în scris adevărurile inimii desprinse din 
ameţitoarea complexitate a inimii, pentru toate inimile 
frământate şi complicate care umblau de colo până colo 
căutându-le. Ce încercau să spună ei, ce voia El ca ei să 
spună, era foarte simplu. Cei pentru care consemnaseră ei 
cuvintele Lui ar fi putut să nu le creadă. Trebuiau să fie 
spuse cu cuvintele de fiecare zi pe care le ştiau cu toţii şi le 
puteau înţelege, nu numai cei care ascultau ci şi cei care le 
spuneau, deoarece dacă acei care erau atât de apropiaţi de 
El încât fuseseră aleşi dintre toţi cei care suflau şi grăiau, ca 
să-l consemneze şi să-l transmită cuvintele puteau înţelege 
adevărul desprinzându-l doar din hăţişul de pasiune şi 
dorinţă şi ură şi frică în care se zbate inima, ce drum înapoi 
către adevăr trebuiau să străbată cei cărora adevărul li se 
arată numai prin vorbe rostite din gură? şi McCaslin 

— Aş putea să-ţi răspund că nu ştiu, întrucât vrei să-ţi 
dovedeşti părerile şi să le respingi pe ale mele bazându-te 
pe unul şi acelaşi text. Dar nu spun asta, pentru că tu 
singur ţi-ai răspuns: Niciunul dacă, aşa cum zici, inima 


37 În Biblie, cel mai tânăr dintre fiii lui Noe. 
150 


cunoaşte adevărul, infailibila şi neînşelata inimă. Şi s-ar 
putea să ai dreptate, deşi ai admis că sunt trei generaţii 
între bătrânul Carothers şi tine, şi nu sunt trei. Nici măcar 
două pe de-a-ntregul. Unchiul Buck şi unchiul Buddy. Şi ei 
nefiind nici primii şi nici singurii. O mie de alţi Buck şi 
Buddy în mai puţin de două generaţii şi câteodată în mai 
puţin de o generaţie pe acest pământ pe care tu pretinzi că 
Dumnezeu l-a creat şi omul l-a blestemat şi l-a corupt. Ca 
să nu mai vorbesc de anul 1865. şi el 

— Da. Au fost mult mai mulţi oameni, nu numai Tata şi 
unchiul Buddy, şi nici nu se uitară spre polita de deasupra 
biroului, nici el nici McCaslin. N-aveau nevoie să se uite. Era 
ca şi cum registrele, cu coperţile lor de piele crăpate şi 
scorojite, ar fi fost ridicate unul câte unul în nesfârşita lor 
succesiune şi ar fi fost deschise pe birou sau poate pe vreo 
Strană sau vreun Altar imaginar sau poate înaintea însuşi a 
Tronului pentru o ultimă lectură şi apreciere şi 
împrospătare a memoriei de către Atoateştiutorul înainte ca 
paginile îngălbenite şi cerneala subţire şi cenuşie cu care 
fusese consemnată nedreptatea şi în cele din urmă şi o 
parte a îndreptării şi înlăturării ei să piară pentru totdeauna 
în pulberea anonimă comună originară 

paginile îngălbenite mâzgălite cu o cerneală ştearsă de 
către mâna bunicului său la început şi apoi a tatălui şi a 
unchiului său, burlaci unul până la şi după cincizeci de ani 
şi celălalt după şaizeci, unul care avea grijă de 
administrarea plantaţiei şi de munca la câmp şi celălalt 
care se ocupa de gospodărie şi de gătit şi continuă să se 
ocupe de ele chiar după ce fratele său geamăn se căsători 
şi se născu băiatul 

cei doi fraţi care de îndată ce tatăl lor fu îngropat se 
mutară din clădirea concepută la proporţii uriaşe, arătând 
cam ca un hambar şi pe care nici nu o terminase, într-o 
cabană din bârne cu o singură încăpere pe care o clădiră ei 
înşişi şi căreia îi mai adăugară apoi şi alte încăperi, cât 
locuiră acolo, nedând voie nici unui sclav să se atingă de 
lemnăria de construcţie decât când era nevoie să fie pusă 
la locul ei vreo grindă pe care doi oameni nu o puteau urni 


151 


din loc şi băgară pe toţi sclavii în casa cea mare la care 
unele ferestre erau încă acoperite cu tot felul de scânduri 
sau cu piei de urs şi de căprioară, prinse de tocurile goale: 
în amurg fratele care avea în grijă munca la câmp trecea în 
revistă negrii aşa cum ar fi făcut un sergent-major cu 
compania lui şi-i băga, vrând-nevrând, pe bărbaţi femei 
copii, fără discuţie, protest sau împotrivire, în uriaşul 
neterminatul edificiu, abia trecut de faza embrionară, de 
parcă însuşi bătrânul Carothers McCaslin s-ar fi oprit 
înspăimântat văzând înfăţişarea concretă a întruchipării 
propriei sale vanităţi nemărginite: făcea apelul pe de rost 
şi-i băga înăuntru şi cu un piron făcut cu ciocanul, lung cât 
un cuţit de măcelărie şi agăţat cu o curea din piele de 
căprioară prinsă de uşorul uşii în acest scop, încuia uşa 
casei aceleia căreia îi lipseau jumătate din ferestre şi care 
în spate nu avea nicio uşă pe balamale aşa că şi atunci şi 
timp de cincizeci de ani după aceea, când băiatul fu de 
ajuns de mare ca să o audă şi să şi-o amintească, circula 
prin acele locuri un soi de poveste din popor: cât era 
noaptea de lungă sclavii fugari ai lui McCaslin rătăceau, 
evitând drumurile luminate de lună şi patrulele călare, şi se 
duceau în vizită la sclavii de pe alte plantaţii, şi exista o 
înţelegere nerostită între cei doi albi şi cei douăzeci şi patru 
de negri ca după ce albul îi număra şi închidea uşa din faţă 
cu pironul, la asfinţit, niciunul dintre albi să nu vină să se 
uite la uşa din dos, cu condiţia ca în zori toţi negrii să fie la 
uşa din faţă când fratele care îi încuiase scotea pironul de 
la locul lui 

gemenii care până şi la scris îşi semănau, numai să nu fi 
pus alături două probe de scris ca să le compari, şi chiar 
când amândouă scrisurile apăreau pe aceeaşi pagină (aşa 
cum se întâmpla adesea, de parcă, mult înaintea oricăror 
relaţii verbale, ar fi folosit paginile care înaintau zilnic 
pentru a călăuzi inevitabilul mers al constrângerii care 
străbătuse întreaga şi vasta sălbăticie a Mississippi-ului de 
Nord în anul 1830 şi 40 şi-i alesese pe ei să-l conducă) 
arătau ca şi cum ar fi aparţinut aceluiaşi, perfect normal, 
băiat de zece ani, până şi ca ortografie, doar că ortografia 


152 


nu se îmbunătăţi pe măsură ce unul câte unul sclavii pe 
care Carothers McCaslin îi moştenise şi-i cumpărase - 
Roscius şi Phoebe şi Thucydides şi Eunice şi urmaşii lor, şi 
Sam Fathers şi mama lui pentru care McCaslin dăduse un 
cal de curse oarecare bătrânului lkkemotubbe, şeful 
Chickasaw de la care cumpărase şi pământul, şi Tennie 
Beauchamp pe care Amodeus, fratele geamăn o câştigase 
la poker de la un vecin şi ciudăţenia care-şi spunea Percival 
Brownlee pe care Theophilus, fratele geamăn, îl cumpărase, 
nici el şi nici fratele său nu ştiură vreodată de ce, după cât 
se pare de la Bedford Forrest pe vremea când era încă 
negustor de sclavi şi nu general (O singură pagină, nu prea 
lungă şi acoperind mai puţin de un an, nici şapte luni de 
fapt, începută cu scrisul pe care băiatul învățase să-l 
distingă ca fiind al tatălui său: 
Percavil Brownly, 26 ani, funţionar & contabel. 
cumpărat de la N. B. Forest la Cold Water. 3 Mart. 
18563 265 dolar. 
şi dedesubt, cu acelaşi scris: 
5 Mart. 1856 în orice caz nu contabel. nu Ştie ceti. Ştie 
săşi scrie Numele dar Am Mai scris asta Zice că poate 
munci la Plug dar numi vine să Cred. trimis la Câmp azi 
Mart 5 1856 
şi cu acelaşi scris: 
6 Mart 1856 Nici la plug nui Bun Zice că vrea să fie 
Pedicator aşa că poatei în Stare să ducă Vitele la gârlă 
la Adăpat 
şi de data aceasta cu celălalt scris, cel pe care acuma îl 
recunoştea ca fiind al unchiului său când vedea amândouă 
scrisurile pe aceeaşi pagină: 
Mart 23 1856 Nici asta nui în stare Numai câte Una Am 
terminat cu el 
şi apoi iar primul: 
24 Mar 1856 Cine dracu osăl cumpere 
şi apoi al doilea: 
19 Apr 1856 Nimeni Teai băgat Singur la Târg la Cold 
Water acum două luni Nam zis căi vând îl Liberez 
primul: 


153 


22 Apr 1856 Osă scot Eu banii de la el 
al doilea: 
lun 13 1856 Cum 1$ pe an 265$ 265 ani Cineo să 
semneze actul lui de Eliberare 
şi apoi iar primul 
1 Oct 1856 Catâr josephine Rupt Picior & repezit grajd 
Aiurea negru murea totul aiurea $100 dolari 
şi acelaşi: 
2 Oct 1856 Descărcat Debit McCaslin & McCaslin $ 265 
dolari 
şi apoi iar al doilea: 
Oct 3 Debit Theophilus Mecasim Negru 265$ Catâr 
100$ 365$ Na plecat totuşi Tata ar trebui să Fie aici 
şi apoi primul: 
3 Oct 1856 Dracu săi ia nu vrea să Plece Cear fi făcut 
Tata 
al doilea: 
29 Oct 1856 lam dat alt nmne 
primul: 
31 Oct 1856 Dat alt nume cum 
al doilea: 
Crciun 1856 Spintrius 
căpătau fiinţă şi chiar şi un fel de simbolică viaţă cu 
pasiunile şi complicațiile lor pe măsură ce se înşirau 
paginile şi anii; totul era acolo, nu numai nedreptatea 
generală şi iertată şi înceata ei amortizare ci o tragedie 
anume, neiertată şi cu neputinţă de amortizat vreodată, 
pagină nouă şi un nou registru, scrisul pe care-l putea 
recunoaşte acum de la prima vedere ca fiind al tatălui său: 
Tata mort Lucius Quintus Carothers McCaslin, Callina 
1772 Missippy 1837. Mort şingropat 27 lunie 1837 
Roskus. crescut de Bunicu în Callina Nu ştiu cât ani 
Eliberat 27 lunie 1837 Na vrut să plece. Mort şingropat 
12 lan 1841 
Fibby Sotie Roskus. cumpărată de bunicu în Callina 
Zice Cincizeci Eliberată 27 lunie Na vrut să plece. 
Moartă şingropată 1 Aug 1849 Thucydus Fiu Roskus & 
Fibby născut în Callina 1779. Refuzat pământ 10 acri 


154 


Testament tata 28 lun 1837 Refuzat Bani $200 dolari 

de la A & T McCaslin 28 lun 1837 Vrea să Rămână săl 

lucreze 
şi sub asta şi acoperind următoarele cinci pagini şi aproape 
tot atâţia ani, lenta, zilnica acumulare a simbriei plătite şi a 
alimentelor şi a hainelor - melasa şi carnea şi mălaiul, 
cămăşile ieftine şi trainice şi pantalonii şi ghetele şi din 
când în când o haină pentru ploaie şi frig - socotite în 
raport cu lenta şi totuşi continua creştere a sumei de plată 
(şi i se părea băiatului că-l vede aievea pe negrul, pe 
sclavul pe care proprietarul lui alb l-a dezrobit pentru 
totdeauna prin însuşi actul de care negrul nu putea fi liber 
atâta timp cât dăinuia amintirea, intrând în biroul 
administraţiei, cerând poate voie de la fiul albului să vadă 
pagina din registru pe care nici nu o putea citi, necerând 
măcar albului cuvântul că e aşa şi trebuind să-l creadă 
pentru motivul că pentru el nu exista sub soare nicio altă 
cale ca să verifice cum stau socotelile, cât de departe putea 
să meargă şi să nu se mai întoarcă niciodată, chiar dac-ar fi 
fost numai până la Jefferson, la şaptesprezece mile 
depărtare) până la dubla notă încheind ultima însemnare: 

3 Noe 1841 De la Cash lui Thucydus McCaslin $200 

dolari Stabilit Ferar în J. Dec 1841 Mort şingropat în J. 

17 Feb 1854 

Eunice Cumpărată de Tata în New Orleans 1807 $650 

dolari. Căstorită cu Thucydus 1809 Necată în Gârlă în 

Ziua de Crciun 1832 
şi după asta scrisul celălalt, prima dată când îl văzuse în 
registru şi-l deosebise ca fiind al unchiului său, bucătarul şi 
gospodarul pe care chiar şi McCaslin, care-l cunoscuse ca şi 
pe tatăl băiatului timp de şaisprezece ani înainte de a se 
naşte băiatul, şi-l amintea şezând cât era ziua de lungă în 
balansoar, în faţa focului din bucătărie la care gătea, 
pregătind mâncarea: 

Iunie 21 1833 Necată ea singură 
şi primul scris: 

23 lun 1833 Cine dracu a mai auzit caun negru să se 

nece singur 


155 


şi al doilea, fără pripeală, pe un ton cu totul definitiv; cele 
două însemnări identice ar fi putut fi făcute cu o stampilă, 
în afară de dată: 
Aug 13 1833 Necată ea singură 

şi se gândi Dar de ce? Dar de ce? Avea atunci şaisprezece 
ani. Nu i se întâmpla pentru prima dată să fie singur în 
biroul administraţiei şi nici să ia pentru prima dată vechile 
şi cunoscutele registre de pe poliţa lor de deasupra biroului, 
după câte îşi aducea el aminte. Când era copil şi chiar şi 
după ce împlinise nouă şi zece şi unsprezece ani, când 
învățase să citească, se tot uita la cotoarele şi coperţile 
scorojite şi crăpate dar fără să fi dorit în mod deosebit să le 
deschidă şi deşi avea intenţia ca într-o bună zi să le 
cerceteze fiindcă îşi dădea seama că în ele era probabil 
consemnată o relatare cronologică mult mai cuprinzătoare 
deşi fără îndoială plicticoasă decât ar fi putut afla în oricare 
altă parte, nu numai despre propria sa spiţă ci şi despre tot 
neamul său, nu numai albi ci şi negri, care ca şi strămoşii 
lui albi erau una dintre ramurile obârşiei sale, şi despre 
pământul pe care toţi îl stăpâniseră şi-l folosiseră în comun 
şi din care şi pe care se hrăniseră şi aveau să continue să-l 
folosească în comun fără să ţină seama de culoare sau de 
proprietatea nominală, aceasta avea să se întâmple însă 
într-o zi de lena când avea să fie bătrân şi poate chiar şi 
puţin cam plictisit întrucât ceea ce se relata în acele 
registre vechi avea să fie după toţi aceşti ani imposibil de 
clintit, sfârşit, de neschimbat, inofensiv. Şi apoi avu 
şaisprezece ani. Ştia ce avea să afle înainte de a fi aflat. 
Luă cheia de la birou din camera lui McCaslin, după miezul 
nopţii, când McCaslin dormea şi cu uşa biroului închisă şi 
încuiată şi cu felinarul uitat reînviind mirosul greu, stătut şi 
îngheţat, se aplecă peste pagina îngălbenită şi se gândi nu 
De ce s-a înecat, ci la ce credea el că s-o fi gândit tatăl lui 
când a găsit prima înseninare a fratelui său: Din ce motiv 
oare se gândise unchiul Buddy că se înecase Eunice? 
găsind, începând să găsească pe pagina imediat următoare 
ceea ce ştia că avea să găsească, numai că asta nu era 
încă motivul fiindcă asta ştia mai demult: 


156 


Tomasina numită Tomy Fiică a lui Tucydus & a Eunicei 

Născută 1810 moartă la Naştere lunie 1833 

şingropată. Anu în care căzut stele. 
şi nici următoarea însemnare: 

Turl Fiu al lui Thucydus & al Eunicei Tomy născut lunie 

1833 anu în care Căzut stele Testament tata 
şi nimic altceva, pagina aceasta nemaifiind umplută cu 
consemnarea plicticoasă, zi de zi, a plăţii simbriei şi a 
alimentelor şi a veşmintelor date în schimbul ei, nicio 
însemnare privind moartea şi înmormântarea lui deoarece 
trăise mai mult decât cei doi fraţi vitregi ai săi şi registrele 
pe care le ţinea McCaslin nu cuprindeau şi necroloage: doar 
Testament tata şi el văzuse şi asta: scrisul bătrânului 
Carothers, colţuros şi înghesuit, cu mult mai puţin lizibil 
decât al fiilor săi şi nu cu mult mai corect ca ortografie, 
începând cu literă mare aproape toate substantivele şi 
verbele şi nefăcând niciun efort pentru a folosi cum trebuie 
punctuaţia sau pentru a construi frazele, tot aşa cum nu 
făcea niciun efort ca să explice sau să ascundă legatul de o 
mie de dolari lăsat fiului unei fete sclave necăsătorită, care 
să fie plătit la majoratul copilului, suportând consecinţa 
unui act pe care nu exista încă nicio dovadă indiscutabilă 
categorică că-l recunoaşte, nu din propriul său avut ci 
penalizându-i pe fiii săi, aruncând asupra lor o amendă 
bănească pentru accidentul survenit în însăşi paternitatea 
lor, nefiind aceasta măcar mita plătită pentru a obţine 
respectarea propriului său renume, fiindcă renumele avea 
să-i fie ştirbit abia după ce el nu avea să mai fie de faţă ca 
să-l poată apăra, zvârlind aproape cu dispreţ aşa cum ar fi 
aruncat o pălărie sau o pereche de pantofi uzaţi mia de 
dolari care în aceste condiţii nu avea mai multă realitate 
pentru el decât avea pentru negrul, sclavul care nici nu 
avea să o vadă până nu avea să fie major, cu douăzeci şi 
unu de ani prea târziu ca să mai înceapă a învăţa ce 
înseamnă banii. Aşa că aş zice că asta era mai ieftin decât 
să spună Fiul meu unui negru, se gândi el. Chiar dacă Fiul 
meu nu era altceva decât două vorbe. Dar trebuia să fi fost 
şi dragoste, se gândi el. Un fel de dragoste. Chiar şi ce ar fi 


157 


numit el dragoste: nu doar o scuipătoare de o după amiază 
sau o noapte. Şi iată-l pe bătrânul om, bătrân, cu cinci ani 
înainte de sfârşitul vieţii, văduv de multă vreme şi fiii lui 
fiind nu numai burlaci dar şi aproape între două vârste, 
singur în casă şi, fără îndoială, plictisit deoarece plantaţia 
mergea acum fără zguduiri şi aducea de ajuns de mulţi 
bani, prea mulţi, probabil, penti*u un om ale cărui vicii chiar 
şi în chip aparent rămâneau sub mijloacele sale; iat-o şi pe 
fată, fără bărbat şi tânără, având doar douăzeci şi trei de 
ani când copilul se născu: probabil că trimisese după ea la 
început din pricina singurătăţii, ca să fie în casă mai multă 
mişcare şi să audă un glas tânăr, îi porunci să vină, îi ceru 
mamei sale să o trimită în fiecare dimineaţă să măture 
podelele şi să facă paturile şi mama acceptase întrucât asta 
se înţelegea probabil de la sine, se şi plănuise: singurul 
copil al unei perechi care nu lucra la câmp şi care se 
considerau a fi deasupra celorlalţi sclavi nu numai din acest 
motiv ci fiindcă bărbatul şi tatăl şi mama lui fuseseră 
moşteniţi de către alb de la tatăl său, şi albul făcuse trei 
sute de mile şi mai bine până la New Orleans pe vremea 
când oamenii călătoreau cu calul sau cu vaporul şi o 
cumpărase pe mama fetei ca să-i fie femeie 

şi asta a fost totul. Filele vechi şi subţiri păreau să se- 
ntoarcă singure în timp ce el se gândea Propria lui fiică 
Propria lui fiică. Nu Nu Nici măcar el iar la vremea aceea în 
care albul (pe atunci nici măcar văduv) care nu plecase 
nicăieri ca şi fiii lui la vremea lor şi care nu avea nevoie de 
încă un sclav, făcuse tot drumul acela până la New Orleans 
şi cumpărase un sclav. Şi Terrel al lui Tomey era încă în 
viaţă când băiatul avea zece ani şi-şi dădu seama din ce 
observă singur ca şi din amintiri că Terrel al lui Tomey 
avusese ceva sânge alb înainte ca tatăl lui să-i mai dea şi 
restul; şi uitându-se la paginile îngălbenite de sub lumina 
gălbuie a felinarului fumegând şi răspândind în miez de 
noapte o duhoare grea în camera aceea friguroasă 
îmbâăcsită de mirosuri după cincizeci de ani, i se păru că o 
vede aievea îndreptându-se spre râul îngheţat în ziua aceea 
de Crăciun cu şase luni înainte de a se naşte copilul fiicei şi 


158 


al iubitului ei. (Primul ei iubit se gândi el. Primul ei), 
solitară, inflexibilă, neîndurerată, solemnă, negaţie gravă şi 
clară a durerii şi disperării, cea care trebuise să respingă de 
mult încrederea şi speranţa 
şi asta fu totul. N-avea nevoie să se mai uite încă o dată 

prin registre şi nici nu se uită; filele îngălbenite în înşiruirea 
lor pieritoare şi implacabilă făceau acum parte din 
conştiinţa sa şi aveau să rămână aşa pentru totdeauna, ca 
şi propria sa naştere: 

Tennie Beauchamp 21 an Câştigată de Amodeus 

McCaslinde la Hubert Beauchamp Probabil pe trei Treji 

la veder Ne botezată 1859 Mărtată cu Tomys Turl 1859 
şi nicio dată de eliberare fiindcă libertatea ei, ca şi aceea a 
primului ei copil în viaţă, se datora nu lui Buck şi lui Buddy 
McCaslin şi nici biroului administraţiei, ci unui străin din 
Washington şi niciodată a morţii sau a înmormântării, nu 
numai fiindcă McCaslin nu scria în registrele lui necroloage, 
ci fiindcă în acel an 1883 ea era încă în viaţă şi avea să 
rămână în viaţă şi avea să-şi vadă nepotul, fiul ultimului ei 
copil în viaţă: 

Amodeus McCaslin Beauchamp Fiul lui tomys Turl & lui 

Tennie Beauchamp 1859 Mort 1859 
şi apoi numai scrisul unchiului său, căci tatăl său făcea 
parte acuma din detaşamentul de cavalerie al acelui om al 
cărui nume ca negustor de sclavi nici nu-l putea scrie 
corect: şi nu o pagină şi nici măcar un rând întreg: 

Fică Tomes Turl şi tenny 1862 
şi nici măcar un rând şi nici măcar sexul şi niciun motiv deşi 
băiatul putea să ghicească fiindcă McCaslin avea pe atunci 
treisprezece ani şi îşi amintea că nu prea era ce să mănânci 
şi în alte locuri, nu numai la Vicksburg: 

Copil al lui tomes Turl şi Tenny 1863 
şi acelaşi scris iar şi copilul acesta trăi, ca şi cum 
perseverenta lui Tennie şi fantoma apusă şi îndepărtată a 
tăriei bătrânului Carothers ar fi învins până la urmă chiar şi 
foamea: şi însemnarea mai limpede, mai amplă, scrisă mai 
cu grijă decât cele pe care le văzuse băiatul până atunci, de 
parcă bătrânul bărbat care ar fi trebuit să fie femeie, 


159 


încercând între gătit şi grija de el şi de orfanul de 
paisprezece ani, să administreze, în lipsa fratelui său, ceea 
ce mai rămăsese din plantație, ar fi considerat ca un semn 
dătător de noi speranţe faptul că acest nenumit urmaş de 
sclavi rămăsese de ajuns de mult timp în viaţă ca să capete 
un nume: 
James Thucydus Beauchamp Fiu al lui Tomes Turl şi 
Tenny Beauchamp Născut 29 Decemvrie 1864 şi 
amândoi Au Vrut săi numească Theophilus dar Au 
Incercat Amodeus McCaslin şi Callina McCaslin şi 
amândoi au murt aşa că lam Covins să nu Născut la 
ora Două A, m, amândoi Bine 
dar nimic altceva, nimic; abia după doi ani, băiatul, acum 
aproape un bărbat în toată firea, avea să se întoarcă din 
călătoria sa nereuşită în Tennessee cu o treime încă 
neatinsă a legatului bătrânului Carothers lăsat fiului său 
negru şi urmaşilor săi, pe care, întrucât cei trei copii în 
viaţă îşi dovediseră unul după altul intenţia clară de a trăi, 
unchii lor vitregi albi îl măriseră la o mie de dolari de 
fiecare când deveniseră majori, împrejurările îngăduindu-le, 
şi să completeze pagina în măsura în care putea să o 
completeze ţinând seama că trecuse de mult de ziua aceea 
în care un om născut în 1864 (sau 1867, când văzuse şi el 
lumina zilei) mai putea fi crezut în viaţă sau el însuşi mai 
dorea şi spera să fie în viaţă; cu scrisul lui, semănând într- 
un mod de ajuns de ciudat nu cu al tatălui său şi nici cu al 
unchiului său şi nici măcar cu al lui McCaslin ci cu al 
bunicului său, în afară de ortografie: 
Dispărut probabil în noaptea în care implinea douăzeci 
şi unu de ani Dec. 29 1885. Semnalat de Isaac 
McCaslin în Jackson Tenn. şi apoi dispărut. Treimea sa 
din legat 1000 înapoiată spre păstrare lui McCaslin 
Edmonds astăzi 12 lan. 1886 
dar nu acuma: asta avea să se întâmple abia după doi ani, 
şi acuma din nou scrisul tatălui său, al cărui vechi 
comandant terminase şi cu negoţul de sclavi şi cu meseria 
de soldat; încă o dată în registru şi apoi niciodată şi mai 
ilizibil ca oricând, aproape indescifrabil din cauza 


160 


reumatismului care acuma aproape că-l paraliza şi aproape 
cu totul străin de orice fel de ortografia sau punctuație, ca 
şi cum cei patru ani cât urmase în lupte sabia singurului om 
care-i vânduse vreodată un negru, ca să nu mai vorbim că-l 
şi înşelase, îl convinseseră de zădărnicia nu numai a 
oricărei credinţe şi speranţe dar şi de aceea a ortografiei: 

Miss sophonsiba n fcă tt & t 1869 
dar nu şi de a convingerii şi a voinţei deoarece era scris 
acolo, aşa cum îi spusese McCaslin, cu mâna stângă, şi 
acolo în registru încă o dată şi apoi niciodată, căci băiatul 
avea un an şi când se născu Lucas, mai târziu cu şase ani, 
tatăl şi unchiul lui muriseră în cursul aceloraşi 
douăsprezece luni aproape cinci ani; din nou scrisul lui cel 
care era acolo şi văzuse, în 1886, ea avea tocmai 
şaptesprezece ani, cu doi ani mai mică decât el, şi el era în 
biroul administraţiei când intrase McCaslin venind de afară, 
pe înserate, şi spusese: „Vrea să se însoare cu Fonsiba” 
aşa: şi el se uitase peste umărul lui McCaslin şi-l văzuse pe 
străin, era mai înalt decât McCaslin şi avea haine mai bune 
decât ale lui McCaslin şi decât cele pe care le purtau în mod 
obişnuit mulţi dintre albii pe care băiatul îi cunoştea şi 
intrase în odaie ca un alb şi stătea acolo ca un alb, de parcă 
l-ar fi lăsat pe McCaslin să o ia înainte nu din pricină că 
McCaslin avea pielea albă ci pui7 şi simplu pentru că 
McCaslin locuia acolo şi ştia drumul şi vorbea ca un alb, 
uitându-se la el peste umărul lui McCaslin în treacăt şi 
cercetător doar o dată şi nu mai mult, fără să mai arate 
după aceea vreun interes, ca un alb reţinut şi chibzuit nu 
nerăbdător ci grăbit doar pentru că trebuia să ţii. seama de 
timp. „Să se-nsoare cu Fonsiba?” strigă el. „Să se-nsoare cu 
Fonsiba?” şi după aceea nemaizicând nimic, privind doar şi 
ascultând cum vorbeau McCaslin şi negrul: 

— Veţi locui în Arkansas, aşa mi se pare c-ai spus. 

— Da. Am acolo o proprietate. O fermă. 

— Proprietate? O fermă. Îţi aparţine? 

— Da. 

— Nu spui „Sir”, nu? 

— Celor mai în vârstă ca mine, da. 

161 


— Aha. Eşti din Nord. 

— Da. De când eram copil. 

— Atunci tatăl tău a fost sclav. 

— Da. Odată. 

— Atunci cum ai o fermă în Arkansas? 

— Mi-a fost Acordată. A fost a tatălui meu. Din partea 
Statelor Unite. Pentru serviciul militar. 

— Aha, făcu McCaslin. Armata yankee. 

— Armata Statelor Unite, zise străinul şi atunci din nou el, 
strigând în spatele lui McCaslin: 

— Cheam-o pe mătuşa Tennie! Mă duc s-o aduc! Mă... 
Dar McCaslin nici nu-l luă măcar în seamă; străinul nici nu- 
şi aruncă privirea în direcţia lui, amândoi vorbind iar între ei 
ca şi cum nici n-ar fi fost acolo: 

— Din moment ce-ai aranjat, după cât se pare, totul, zise 
McCaslin, de ce te-ai mai ostenit să mă mai şi întrebi dacă 
asta mi-e voia? 

— Nu te-ntreb, zise străinul. Ţin seama de voia dumitale 
numai în măsura în care îţi recunoşti responsabilitatea faţă 
de ea ca membru de sex feminin al familiei al cărei cap 
eşti. Nu-ţi cer permisia. Te... 

— Destul! zise McCaslin. Dar străinul nu se opri. Nu părea 
nici să-l fi ignorat şi nici să nu-l fi auzit. Parc-ar fi rostit nu 
vreo scuză şi nu chiar o justificare, ci pur şi simplu o 
declaraţie pe care situaţia o cerea şi o impunea cu 
necesitate să fie făcută în prezenţa lui McCaslin fie că 
McCaslin o asculta sau nu. Ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, ca 
să audă cuvintele acelea rostite cu glas tare. Stăteau faţă 
în faţă, nu foarte aproape, totuşi la mai puţin de un pas 
distanţă unul de celălalt, în picioare, vorbind fără să ridice 
glasul, fără să ţipe, ci numai concis: 

— „te informez, îţi aduc la cunoştinţă din vreme ca şef al 
familiei sale. Niciun om de onoare n-ar fi putut proceda 
altfel. În afară de aceasta, dumneata ai, în felul dumitale, 
potrivit vederilor şi educaţiei dumitale... 

— Ajunge, am spus, zise McCaslin. Pe înserat să nu te 
mai văd pe-aici. Pleacă. Timp de o secundă străinul nu se 
clinti din loc, măsurându-l pe McCaslin cu privirea aceea 


162 


detaşată şi fără căldură, ca şi cum ar fi căutat în pupilele lui 
McCaslin imaginea minusculă a propriei sale figuri. 

— Da, zise el. La urma urmei, asta-i casa dumitale. Şi în 
felul dumitale ai... Dar nu-i nimic. Ai dreptate. Ajunge. Se 
întoarse spre uşă, se opri iar o clipă, şi vorbi mergând: Să n- 
aveţi nicio grijă. Mă voi purta bine cu ea. Apoi plecă. 

— Dar când a putut să-l cunoască? strigă băiatul. N-am 
mai auzit vorbindu-se de el până acuma. Şi Fonsiba, de 
când s-a născut n-a plecat de acasă decât ca să se ducă la 
biserică... 

— Eh, făcu McCaslin. Nici măcar părinţii lor nu ştiu decât 
când e prea târziu, cum îi cunosc fetele de şaptesprezece 
ani pe bărbaţii cu care se căsătoresc, dacă au noroc. Şi a 
doua zi dimineaţă plecaseră amândoi, şi Fonsiba. McCaslin 
n-o mai văzu şi nici el, deoarece femeia pe care o găsi în 
cele din urmă, cinci luni mai târziu, nu era aceea pe care o 
cunoscuse. Purta cu el în chimir o treime din legatul de trei 
mii' de dolari, în monezi de aur, ca şi atunci când îl căutase 
cu un an mai înainte, pe Jim al lui Tennie în Tennessee. Îi 
lăsaseră - bărbatul - lui Tennie un fel de adresă şi după trei 
luni sosi o scrisoare, scrisă de bărbat deşi soţia lui 
McCaslin, Alice, o învățase pe Fonsiba să citească şi să scrie 
puţin. Scrisoarea avea însă o ştampilă care nu corespundea 
cu adresa lăsată de bărbat lui Tennie, şi mersese cu trenul 
cât putu mai departe şi după aceea cu diligenţa şi apoi cu 
cai închiriaţi şi apoi făcuse iar cu trenul o oarecare distanţă: 
acuma fiind un călător încercat şi un copoi încercat şi de 
data aceasta având noroc pentru că trebuia să aibă; pe 
când lentele interminabilele pustiile noroioasele mile din 
decembrie se târau una după alta şi dormea noapte de 
noapte în hoteluri, în hanurile de la marginea drumului 
făcute din bârne necioplite şi unde nu se găsea mai nimic 
altceva decât o tejghea şi în colibele unor străini şi în fânul 
şurilor singuratice, neîndrăznind nicăieri să se dezbrace din 
cauza ascunsei lui centuri de aur asemenea unui Mag 
deghizat călătorind incognito şi neavând speranţa să-l 
egaleze ci numai hotărârea şi disperarea, îşi tot spunea: 
Trebuie s-o găsesc. Trebuie. Am mai pierdut pe unul dintre 


163 


ei. De data asta trebuie s-o găsesc. O găsi. Cocoşat în 
ploaia domoală şi îngheţată, călare pe un cal luat cu chirie, 
istovit, plin de noroi până la piept şi mai sus, zări casa - o 
construcţie singuratică din bârne cu un coş de lut care 
părea să fie pe cale de a fi prefăcută de ploaie într-o 
grămadă neînsemnată şi fără nume de moloz şi ruină în 
acea întindere fără drum şi chiar fără cărare de pământ 
lăsat în pârloagă şi neîngrădit şi de junglă sălbatică - niciun 
hambar, niciun grajd şi nici măcar un coteţ de păsări: o 
cabană prelungă, ridicată de o mână nu prea pricepută, o 
grămadă săracă de lemne de foc tăiate la întâmplare, bună 
s-ajungă cam pentru o zi şi nici măcar un câine costeliv 
care să vină de sub talpa casei să-l latre când descălecă - o 
fermă dar în embrion, poate o fermă bună, şi cine ştie într-o 
bună zi chiar şi o plantație, dar nu acuma, nici mulţi ani de 
aci înainte şi atunci cu trudă, cu muncă grea şi istovitoare 
şi cu sacrificii; împinse uşa prăvălită într-o rână a bucătăriei 
şi intră într-o beznă îngheţată în care nu ardea nici măcar 
un foc pentru gătit şi după o clipă zări, pitită în colţul odăii, 
sub o masă necioplită, faţa de culoarea cafelei pe care o 
cunoştea de când se ştia dar pe care n-o mai recunoscu, 
fiinţa care se născuse la o sută de yarzi de încăperea în 
care se născuse el şi în vinele căreia curgea ceva din 
propriul lui sânge dar care era acum pe de-a-ntregul 
moştenitoare a generaţii după generaţii şi pentru care un 
alb necunoscut pe cal era un gardian în slujba albilor având 
câteodată şi un pistol şi întotdeauna o vină de bou; intră în 
încăperea alăturată, singura încăpere care mai exista în 
cabană şi-l găsi pe bărbat şezând într-un balansoar, în faţa 
căminului, citind - stând acolo pe singurul scaun din casă, 
înaintea acelui foc nenorocit pentru care nu existau de 
ajuns de multe lemne ca să-l facă să ardă timp de douăzeci 
şi patru de ore, îmbrăcat cu aceleaşi straie de predicator cu 
care intrase în biroul administraţiei acum cinci luni şi având 
pe nas o pereche de ochelari cu ramă de aur pe care, când 
îşi înălţă privirile şi apoi se ridică în picioare, băiatul îi văzu 
că n-au nici măcar lentile - citind o carte în mijlocul acelei 
pustietăţi, al acelei întinderi de noroi neîngrădită şi fără 


164 


cărare şi fără un şopron sub pereţii căruia să se 
adăpostească vitele: şi peste tot, pătrunzător, degajându-se 
din înseşi straiele omului şi emanat de însăşi pielea lui, 
mirosul acela greu de amăgire neîntemeiată şi imbecilă, 
acea rapacitate şi prostie fără de margini a carpetbaggert- 
ilor care urmau armatele victorioase. 

— Nu vezi? strigă el. Nu vezi? Tot acest pământ, întregul 
Sud, e blestemat şi toţi cei care ne tragem de acolo, pe 
care Sudul i-a alăptat vreodată, albi şi negri, sunt în 
puterea acestui blestem? Da, poporul meu a abătut 
blestemul asupra pământului: poate din acest motiv numai 
urmaşii lui pot - nu să reziste, nu să lupte împotriva lui - ci 
numai să-l îndure şi să dăinuiască până când blestemul va 
fi ridicat. Atunci va veni rândul poporului tău pentru că noi 
ni l-am pierdut pe-al nostru. Dar nu acum. Nu încă. Nu vezi? 

Celălalt era acum în picioare, straiele de predicator încă 
în bună stare chiar dacă nu atât de arătoase, cartea închisă 
cu degetul la pagina unde se oprise, ochelarii fără lentile 
ţinuţi ca o baghetă de dirijor în mâna liberă, iar proprietarul 
lor vorbind cu imbecilitatea măsurată şi sonoră a prostiei 
fără de margini şi a speranţei neîntemeiate: „Greşeşti. 
Blestemul pe care voi albii l-aţi abătut asupra acestui 
pământ a fost ridicat. A fost anulat şi înlăturat. Trăim o 
nouă eră, o eră închinată, aşa cum întemeietorii noştri au 
dorit-o, libertăţii, dreptăţii şi egalităţii pentru toţi, în care 
această ţară va fi noul Canaan...” 

— Canaan? Liberi de ce? De muncă? îşi aruncă mâna 
înainte, într-un gest cuprinzător, aproape cu violenţă: drept 
care totul păru să fie acolo între ei, intact şi complet şi 
vizibil în camera rece, umedă, neîncălzită, sărăcăcioasă, 
mirosind rânced şi greu a negru - câmpiile pustii fără plug 
şi sămânță cu care să le lucrezi, neîngrădite ca să nu fie 
călcate de vitele care nu existau nici înlăuntrul şi nici în 


38 Călător care-şi duce întreg avutul într-o boccea; termen peiorativ 
referindu-se iniţial la bancherii insolvabili care jefuiau populaţia dintr-o 
localitate şi dispăreau, iar apoi la aventurierii din nordul S.U.A. care, în 
urma Războiului de Secesiune se stabileau în Sud, pentru a obţine 
câştiguri sub auspiciile unei administrații adesea corupte. 

165 


afara zidurilor unui şopron care nici el nu se afla pe acolo. 
„Ce fel de colţ de Canaan mai e şi ăsta?” 

— Ai venit în locurile acestea la o vreme nepotrivită. E 
iarnă. Pe vremea asta niciun om nu lucrează la câmp. 

— Aha! Şi, fireşte, şi nevoia ei de hrană şi de haine o să 
aştepte cât timp o să fie lăsat pământul în paragină. 

— Am o pensie, zise celălalt. Spuse asta ca şi cum ar fi 
spus: Mila Domnului s-a pogorât asupra mea sau Sunt 
proprietarul unei mine de aur. Am şi pensia tatălui meu. Va 
veni la întâi ale lunii. În ce zi suntem? 

— Unsprezece, zise el. Mai sunt încă douăzeci de zile. Şi 
până atunci. 

— Am unele bucate în casă date pe credit de către 
negustorul din Midnight care încasează mandatul pentru 
mine. l-am dat procură să mânuiască banii ca... 

— Înţeleg. Şi dacă bucatele astea nu ţin douăzeci de zile? 

— Mai am un porc. 

— Unde-i? 

— Pe-afară, zise celălalt. Aici se obişnuieşte ca în timpul 
iernii să laşi vitele libere să-şi caute hrana. Din când în când 
vine înapoi. Dar nu contează dacă nu vine; cred c-o să-i pot 
da de urmă când nevoia de... 

— Da! strigă el. Pentru că nu contează: mai ai şi pensia. 
Şi omul din Midnight o va încasa şi-şi va lua banii pentru ce- 
ai şi mâncat până acuma şi dacă va mai rămâne vreun ban, 
va fi al tău. Şi la vremea aceea, porcul va fi mâncat sau 
poate că n-ai să-l prinzi şi atunci ce-ai să faci? 

— Atunci primăvara va fi pe-aproape, zise celălalt. La 
primăvară am de gând... 

— Întâi va fi ianuarie, zise el. Şi după aceea februarie. Şi 
apoi mai mult de jumătate din martie... şi când se opri din 
nou în bucătărie, femeia nu se clintise de la locul ei, parcă 
nici nu respira şi nici nu era vie, doar ochii ei îl pândeau; 
când făcu un pas spre ea tot nu se mişcă pentru că nici n-ar 
fi putut să se tragă mai înapoi: numai ochii de cerneală, 
imenşi şi nesfârşit de adânci în faţa îngustă, slabă, prea 
slabă, de culoarea cafelei îi priveau fără spaimă, fără să-l 
recunoască, fără speranţă. „Fonsiba, zise el, Fonsiba. Ai 


166 


nevoie de ceva?” _ 

— Sunt liberă, spuse ea. In Midnight se afla un han, un 
grajd pentru închiriat caii, o prăvălie mai mare (aici, se 
gândi el, era depus probabil cecul pentru pensie în vederea 
înlăturării reciproce a grijilor şi frământărilor) şi una mică, o 
cârciumă şi o fierărie. Dar mai exista şi o bancă. 
Preşedintele (în chip practic, proprietarul) ei era un om din 
Mississippi strămutat aici care luptase chiar sub comanda 
lui Forrest; şi trupul lui scăpă de povara chimirului cu banii 
de aur pentru prima dată de când plecase de acasă, acum 
opt zile, luând hârtie şi creion înmulţi trei dolari cu 
douăsprezece luni şi apoi împărţi cei o mie de dolari la 
suma obţinută; în felul acesta aveau să dureze timp de 
aproape douăzeci şi opt de ani şi vreme de cel puţin 
douăzeci şi opt de ani ea n-avea să moară de foame, 
bancherul făgăduind să trimită el însuşi cei trei dolari printr- 
un om de încredere în fiecare cincisprezece ale lunii şi să-i 
pună chiar în mâna ei, şi se întoarse acasă şi asta fu totul 
pentru că în 1874 tatăl şi unchiul lui erau amândoi morţi şi 
vechile registre nu mai coborâră niciodată de pe poliţa de 
deasupra biroului, unde tatăl lui le aşezase ultima dată în 
acea zi din anul 1869. Dar ar fi putut adăuga: 

Lucas Quintus Carothers McCaslin Beauchamp. Ultimul 

fiu în viaţă şi copil al lui Tomey's Terrel şi al lui Tennie 

Beauchamp. 17 Martie 1874 
numai că nu era nevoie: nu Lucius Quintus & c&câ&c,ci 
Lucas Quintus, nu refuzând să fie numit Lucius, ci pur şi 
simplu pentru că înlăturase cuvântul acesta din numele 
său; nu respingând, refuzând numele ca atare, fiindcă 
folosea trei sferturi din el; ci luând pur şi simplu numele şi 
schimbându-l, transformându-l, făcându-l să nu mai fie al 
albului ci al său, ales de el însuşi, el însuşi născându-se şi 
numindu-se, trăgându-se din el însuşi, tot aşa cum, deşi 
vechile registre spuneau cu totul altceva, era şi bătrânul 
Carothers şi asta fu totul: 1874 băiatul; 1888 bărbatul, 
renunțând, negând şi liber; 1895 şi soţ dar nu tată, nu 
văduv dar fără soţie, şi dându-şi seama de multă vreme că 
niciun om nu-i vreodată liber şi probabil că n-ar putea 


167 


suporta să fie; se căsători după aceea şi se stabili la 
Jefferson, locuind în micul şi noul bungalow clădit pentru 
speculă, pe care tatăl soţiei sale îl dărui proaspeţilor 
căsătoriţi; şi într-o dimineaţă se trezi cu Lucas în pragul 
odăii în care citea ziarul din Memphis şi se uită la data 
ziarului şi se gândi: E ziua lui de naştere. Împlineşte azi 
douăzeci şi unu de ani şi Lucas spuse: „Un'e-i restul banilor 
acelora lăsaţi de bătrânul Carothers? Îi vreau. Pe toţi.” 

asta fu totul: şi McCaslin 

— Mulţi oameni, mai mulţi decât acei Buck şi Budely 
aveau să tot caute bâjbâind acel adevăr atât de încurcat 
pentru ei încât îl discutară şi atât de neclar pentru ei încât ÎI 
auziră şi totuşi a fost un 1865; şi el 

— Dar n-a fost de ajuns. N-a fost de ajuns nici din partea 
Tatii şi nici din partea unchiului Buddy să caute bâjbâind 
chiar timp de trei generaţii nici chiar acele trei generaţii 
care i-au urmat Bunicului nici dacă n-ar fi existat nicăieri 
altcineva decât Bunicul asupra căruia El să-şi arunce 
privirea în aşa fel încât nici să n-aibă nevoie să 
deosebească şi s-aleagă. Dar El a încercat şi ştiu ce vrei să 
spui. Creându-i El însuşi, El n-ar fi trebuit să spere mai 
degrabă decât să fie mândru sau îndurerat dar El n-a 
sperat. El a aşteptat doar fiindcă El i-a creat: nu doar 
fiindcă El i-a făcut să fie vii şi să se mişte ci fiindcă se 
necăjise atât de mult cu ei: se necăjise atât de mult cu ei 
fiindcă văzuse că luaţi individual erau capabili de orice, de 
orice înălţări sau prăbuşiri amintite într-o înceţoşată 
neînțelegere în afara cerului unde fusese creat şi infernul şi 
aşa că El trebuia sau să-i admită sau să admită existenţa 
unui egal al Său undeva şi în felul acesta să nu mai fie 
Dumnezeu şi prin urmare a trebuit să-şi asume 
răspunderea pentru ce făcuse El însuşi ca să poată trăi cu 
Sine în supremul şi singuratecul Său cer. Şi El a ştiut 
probabil că e în zadar dar îi crease şi îi ştia în stare de orice, 
fiindcă El îi făurise din Absolutul originar care cuprindea 
totul şi-i observase de atunci în exaltarea şi ticăloşia lor 
individuală şi ei neştiind de ce nici cum nici măcar când: 
până ce, în cele din urmă, El îşi dădu seama că erau cu toţii 

168 


Bunicul, cu toţii, şi că şi dintre ei aleşii şi deosebiţii cei mai 
buni chiar cei mai buni pe care-i putea afla (nu spera, fii 
atent: nu spera) erau Bucks şi Buddies şi nici nu erau prea 
mulţi dintre ei şi în a treia generaţie nici nu mai erau Bucks 
şi Buddies ci... şi McCaslin 

— Aha, şi el 

— Da. Dacă putea să-l vadă pe Tata şi pe unchiul Buddy 
în Bunicul, trebuie să mă fi văzut şi pe mine - un Isaac adus 
în viaţă mai târziu decât acel al lui Abraham, şi neadmiţând 
sacrificiul; fără tată şi prin urmare refuzând nevătămat 
altarul deoarece de data aceasta, poate, Mâna exasperată 
n-a mai putut oferi copilului - şi McCaslin 

— Scăparea, şi el 

— Da. Scăparea... Până într-o zi El zise ce i-ai spus şi tu 
soţului Fonsibei în după-amiaza aceea în această cameră: 
Ajunge. De ajuns: nu exasperat şi nici furios sau măcar 
îngreţoşat de moarte aşa cum erai tu în ziua aceea: numai 
De ajuns şi se uită în jur pentru o ultimă dată, pentru încă o 
dată de când îi crease, la acest pământ, la acest Sud pentru 
care El făcuse atâtea dăruindu-i păduri cu vânat şi râuri cu 
peşti şi pământuri bogate, bune de însămânţat şi primăveri 
pline de sevă ca sămânţa să-ncolţească şi veri prelungi ca 
recolta să se pârguiască şi toamne senine ca să culegi şi 
ierni blânde şi scurte pentru binele oamenilor şi vitelor şi nu 
zări nicăieri nicio speranţă şi se uită dincolo de aceste locuri 
acolo unde ar fi trebuit să existe speranţă, într-acolo unde 
spre nord-est şi spre apus se întindea la nesfârşit acel 
întreg continent dătător de speranţe consfințit ca un refugiu 
şi un sanctuar al libertăţii şi al eliberării de ceea ce numeai 
tu apusul derizoriu al lumii vechi şi văzu pe bogaţii urmaşi 
ai negustorilor de sclavi, femele de ambele sexe, pentru 
care negrul la care strigau era o altă făptură, o curiozitate 
ca papagalii brazilieni aduşi în cuşcă de călători, adoptând 
rezoluţii despre grozăvii şi atrocități în săli calde şi ferite de 
curenţi de aer şi canonada tunătoare a politicienilor în 
goană după voturi şi bâlciurile vrăjitoreşti ale panglicarilor 
care umblau cu talgerul, pentru care atrocitatea şi 
nedreptatea erau abstracţiuni de acelaşi fel ca şi Preţurile 


169 


sau Argintul sau Nemurirea şi care se foloseau de înseşi 
cătuşele  servituţii şi de  sărăcăcioasele zdrenţe ale 
însemnelor ei aşa cum făceau pentru ceilalţi bere şi flamuri 
şi focuri de artificii şi scamatorii şi fierăstraie muzicale; şi 
maşinile care mergeau cu iuţeală şi fabricau cu câştig 
nepătatele lucruri care înlocuiau cătuşele şi veşmintele de 
postav care se uzau şi ţeseau bumbacul şi făceau maşinile 
de egrenat care-l egrenau şi trenurile şi vapoarele care-l 
transportau, şi oamenii care făceau maşinile să meargă 
pentru a avea câştig şi care stabileau şi adunau impozitele 
cu care era impus şi taxele pentru transport şi comisionul 
pentru vânzarea lui: şi El ar fi putut să-i renege căci erau 
creaţia Lui, acum şi în vecii vecilor, până la ultima 
generaţie până ce nu numai această lume veche din care îi 
scăpase dar şi aceasta nouă pe care El le-o arătase şi-i 
călăuzise spre ea ca spre un sanctuar şi refugiu ar fi 
devenit aceeaşi nevrednică şi părăsită stâncă răcindu-se în 
ultimul apus însângerat dacă nu s-ar fi iscat din toată 
această hărmălaie deşartă şi această inutilă mânie, o 
tăcere, printre toţi cei care se căzneau şi lărmuiau doar 
unul de ajuns de naiv ca să creadă că grozăvia şi 
atrocitatea sunt pur şi simplu grozăvie şi atrocitate şi e 
destul de rău să acţionezi bizuindu-te pe asta, neînvăţat şi 
fără a avea cuvinte ca să o spună sau poate că era doar 
ocupat şi nu avea vreme să o facă, unul din toţi care nu-L 
sâcâi cu linguşeli şi cu implorări când rugându-se când 
ameninţându-L şi nici nu se osteni să-L înştiinţeze din 
vreme ce avea de gând astfel încât cineva mai puţin 
însemnat ca El ar fi putut nici să nu ştie când a luat 
străvechea şi prelunga muschetă de pe coarnele de cerb de 
deasupra uşii, drept care El zise Și eu mă numesc Brown şi 
celălalt Și eu mă numesc la fel şi El Atunci şi tu şi eu nu ne 
putem numi la fel deoarece eu sunt împotrivă şi celălalt şi; 
eu sunt împotrivă şi El victorios Atunci unde te duci cu 
puşca aceea? şi celălalt îi spuse o propoziţie dintr-un singur 
cuvânt şi El: uimit: Care nu cunoştea nici speranţă nici 
mândrie nici durere Dar Societatea ta, Comitetul tău, 
Conducătorii tăi, Unde sunt Minutele tale, Moţiunile tale, 


170 


Dezbaterile tale Parlamentare? şi celălalt Nu-s împotriva 
lor. Sunt bune cred pentru cei care au timp. Sunt Împotriva 
celor slabi pentru că e vorba de negri ținuți în sclavie de 
către cei puternici numai pentru că sunt albi. Aşa că El se 
întoarse încă o dată spre ţara aceasta pe care voia totuşi să 
o salveze pentru că făcuse atât de multa pentru ea... şi 
McCaslin 

— Cum? şi el, 

„„pentru aceşti oameni faţă de care era obligat deoarece 
erau creaţia Lui... şi McCaslin 

— S-a întors spre noi? Cu faţa spre noi? şi el 

„.„.„ale căror femei şi fiice cel puţin le făceau ciorbă şi piftie 
când erau bolnavi şi duceau tăvile prin noroi şi zăpada în 
colibele acelea împuţite şi stăteau în colibele acelea 
împuţite şi ţineau focurile aprinse de când se ivea boala şi 
până trecea dar asta nu era de ajuns: şi când erau tare 
bolnavi îi duceau chiar în casa cea mare poate chiar şi în 
camera de primire şi îi îngrijeau acolo ceea ce albul ar fi 
făcut şi pentru oricare din vitele lui bolnave dar ceea ce n- 
ar fi făcut omul care închiria vite de la grajdul de închiriat şi 
aceasta încă nu era de ajuns: aşa că El spuse şi nu în 
durere El care-i crease aşa că nu putea cunoaşte durerea 
cum nu cunoştea nici mândria şi nici speranţa: După cât se 
pare ei nu pot învăța nimic decât prin suferință, nu-şi pot 
aminti nimic decât ce e însemnat cu sânge - şi McCaslin 

— Plecând într-o după-amiază călare să viziteze nişte 
verişoare îndepărtate de-ale mamei sale, rămase fete 
bătrâne, sau poate doar nişte cunoştinţe de-ale ei, Ashby 
nimereşte din întâmplare într-o încăierare între 
avanposturi, descalecă şi conduce, în mantaua lui cu 
căptuşală purpurie, o mână de oameni pe care nu-i mai 
văzuse până atunci la atac împotriva unei poziţii fortificata 
ocupate de puşcaşi-vânători. Ordinul de bătaie al lui Lee 
folosit probabil pentru a împacheta nişte ţigări de foi şi 
aruncat, fără îndoială, după ce a fost fumată ultima ţigară, 
găsit de un ofiţer yankeu din serviciul de spionaj pe 
podeaua unui bar din spatele liniilor yankee, după ce Lee îşi 


171 


şi împărţise forţele în faţa oraşului Sharpsburg. Jackson? pe 
şoseaua Plank, după ce învăluise flancul pe care Hooker“ îl 
crezuse cu neputinţă de întors şi, aşteptând doar să treacă 
noaptea pentru a continua hărţuiala brutală şi necontenită 
care avea să zvârle acea întreagă linie înapoi în cârca lui 
Hooker, în timp ce şedea pe o verandă în Chancellorsville 
bând grog şi telegrafiind lui Lincoln că-l bătuse pe Lee, e 
împuşcat el dintr-o grămadă întreagă de ofiţeri inferiori şi în 
plină noapte de una dintre propriile lui patrule, lăsându-l pe 
omul care-i urma în grad, pe Stuart“!, omul acela viteaz 
născut parcă pe cal şi cu sabia în mână şi care ştia de mult 
tot ce se putea şti despre război în afară de stupiditatea lui 
chinuitoare şi brutală: şi acelaşi Stuart pornind să ia cu 
asalt coteţele din Pennsylvania când Lee ar fi lovit dintre 
toate Meade, acolo unde Hancock se afla la Cemetery 
Ridge; şi Longstreet făcu la fel la Gettysburg şi acelaşi 
Longstreet împuşcat în şa de către propriii lui soldaţi pe 
întuneric, din greşeală, aşa cum fusese împuşcat şi Jackson. 
Cu faţa spre noi? Cu faţa spre noi? şi el 

— Cum i-ar fi făcut altfel să se lupte? Cine altcineva dacă 
nu Jacksonii şi Stuarţii şi Ashbyii şi Morganii şi Forrestii? - 
fermierii din centru şi din vestul de mijloc, stăpânind die un 
acru de pământ şi nu zeci sau chiar sute de acri, lucrându-l 
ei înşişi şi nu pentru a obţine o singură recoltă de bumbac 
sau de tutun sau de trestie de zahăr, neavând sclavi şi 
neavând nevoie şi nedorind să-i aibă şi uitându-se oricum 
spre coasta Pacificului, trăind pe acele locuri de nu mai 
mult de două generaţii şi stabiliţi acolo unde se aflau 
datorită doar nefericitei întâmplări că le murise un bou său 
li se rupsese o osie la căruţă. Şi meseriaşii din New England 
care nici n-aveau pământ şi măsurau toate lucrurile după 
greutatea apei şi costul menţinerii maşinilor în funcţie şi 
subţirea pătură de negustori şi armatori uitându-se încă 
înapoi peste Atlantic şi legaţi de continent numai prin 


3 Thomas Jonathan Jackson, supranumit Stonewall Jackson (1824- 
1863), general al armatei Sudului în timpul Războiului de Secesiune. 
9 Joseph Hooker (1814-1879), general al armatei Nordului. 
4 james Ewell Brown Stuart (1833-1864), general al armatei Sudului. 
172 


contoarele lor. Şi acei care ar fi trebuit să fie iscusiţi ca să 
vadă: măsluitorii veroşi din mitica sălbăticie a domeniilor de 
prin oraşe; şi să aibă agerimea necesară pentru a chibzui: 
bancherii posesori de ipoteci asupra pământului pe care 
primii abia aşteptau să-l lase în părăsire şi asupra 
drumurilor de fier şi a vapoarelor care să-i ducă şi mai 
departe spre apus, şi asupra fabricilor şi maşinilor şi asupra 
locuinţelor cu chirie în care trăiau cei care le făceau să 
meargă; şi răgazul şi priceperea de a înţelege şi de a se 
teme la timp şi chiar de a anticipa: fetele bătrâne crescute 
la Boston (chiar dacă nu născute în Boston) coborâtoare 
dintr-o lungă seminţie de mătuşi şi ele fete bătrâne şi 
crescute la fel şi de unchi ale căror mâini nu aveau nicio 
bătătură în afară doar de aceea făcută de tocul cu care 
scriau sentinţele, pentru care sălbăticia începea la capătul 
mării şi care se uitau, dacă se uitau la ceva în afară de 
Beacon Hill, numai spre cer - ca să nu mai vorbesc des-? 
pre turma zgomotoasă a celor care se ţineau după taberele 
de pionieri: pălăvrăgeala politicienilor, cântările mieroase 
ale unşilor de către ei înşişi oameni ai Domnului... şi 
McCaslin 

— Stai, stai. Aşteaptă o clipă; şi el 

— Lasă-mă să vorbesc. Incerc să explic capului familiei 
mele un lucru pe care trebuie să-l explic şi pe care nu-l 
înţeleg prea bine nici eu, nu pentru a-l justifica ci pentru a-l 
explica dacă pot face asta. Aş putea spune că nu ştiu de ce 
trebuie să o fac dar ştiu prea bine că trebuie să o fac, căci 
trebuie să trăiesc cu mine însumi toată viaţa şi tot ce 
doresc este tihna de a face acest lucru atât timp cât 
trăiesc. Dar tu eşti capul familiei. Mai mult decât atât. 
Ştiam de multă vreme că n-aveam să simt niciodată lipsa 
tatălui meu, chiar dacă tu îţi dai seama acuma că ai dus 
lipsa unui fiu... trăgătorii de cambii, cămătarii şi profesorii şi 
cei care se ungeau ei înşişi ca învăţători şi conducători şi 
toată hoarda aceea de semianalfabeţi cu o cămaşă albă dar 
fără o alta de schimb, cu un ochi la ce făceau ei şi cu un 
ochi pândindu-se unul pe celălalt. Cine altcineva ar fi putut 
să-i împingă să lupte, i-ar fi putut lovi atât de înfricoşat, ca 


173 


să se teamă şi să se înspăimânte încât să-i facă să se 
strângă umăr la umăr şi să-l înfrunte într-un fel şi chiar să 
se oprească un timp din pălăvrăgeală şi chiar după doi ani 
de la întâmplare să le fi băgat o asemenea spaimă în suflet 
încât unul dintre ei să fi propus cu seriozitate să-şi strămute 
chiar capitala într-o altă ţară numai să nu fie distrusă şi 
jefuită de un neam a cărui întreaga populaţie albă ar fi 
încăput în oricare din oraşele lor mai mari: în afară de 
Jackson în luptele din Valley şi trei armate căutând fiecare 
să-l prindă şi niciuna dintre ele neştiind dacă se retrăgeau 
sau intrau în luptă, şi Stuart călărind cu întregul său stat- 
major de jur împrejurul celei mai mari forţe armate pe care 
a văzut-o vreodată continentul acesta ca să-şi dea seama 
cam cum arăta de la spate şi Morgan“? în fruntea unei şarje 
de cavalerie năpustindu-se asupra unui vas de război eşuat 
pe țărm. Cine altcineva ai fi putut declara război împotriva 
unei puteri având un teritoriu de zece ori mai mare şi de o 
sută de ori mai mulţi soldaţi şi de o mie de ori mai multe 
resurse, decât nişte oameni care puteau crede că tot ce ai 
nevoie ca să duci un război şi să-l câştigi nu e nici 
priceperea nici dibăcia nici ştiinţa politicii, nici diplomaţia 
nici banii nici măcar cinstea şi aritmetica elementară, ci 
dragostea de ţară şi curajul... 

— Şi strămoşi nepătaţi şi viteji şi priceperea de a călări 
zise McCaslin. Să nu uiţi asta. Se înserase, amurgul liniştit 
de octombrie era înecat în vălurile de negură care veneau 
dinspre păduri. Bumbacul fusese cules şi egrenat de mult, 
şi cât era ziua de mare căruțele încărcate cu porumbul 
cules se învârteau între ogoare şi pătule, asemeni unei 
procesiuni care ar străbate pământurile veşnice. „Da, poate 
că asta a şi vrut. Şi cel puţin asta e tot ce-a căpătat El.” De 
data aceasta nu mai era vorba de procesiunea 
îngălbenitelor şi pieritoarelor şi nevătămătoarelor file din 
registre. Lucrul era trecut într-o cronică înscrisă într-o carte 
cu mult mai necruțătoare şi McCaslin, la paisprezece ani şi 
la cincisprezece şi la şaisprezece, îl văzuse cu ochii lui şi 


42 John Hunt Morgan (1825-1864), general al armatei Sudului. 
174 


băiatul îl moştenise aşa cum nepoţii lui Noe moşteniseră 
Potopul deşi nu fuseseră acolo ca să vadă revărsarea 
apelor: acea vreme întunecată coruptă şi sângeroasă în 
care trei neamuri deosebite încercaseră să se împace nu 
numai între ele dar şi cu pământul cel nou pe careul 
făuriseră şi-l moşteniseră şi pe care trebuiau să trăiască 
pentru motivul că acei ce-l pierduseră nu puteau să-l 
părăsească la fel cum nu puteau s-o facă nici cei ce-l 
câştigaseră: - acei asupra cărora libertatea şi egalitatea se 
abătuseră peste noapte fără avertisment sau deprindere 
sau vreo pregătire cum să le folosească sau să le suporte 
doar şi care le foloseau greşit, nu aşa cum ar fi făcut-o nişte 
copii, nu fiindcă fuseseră ţinuţi atâta vreme în sclavie şi 
apoi fuseseră eliberaţi prea brusc, ci le foloseau greşit aşa 
cum întotdeauna oamenii îşi folosesc greşit libertatea, 
astfel încât el se gândi După cât se pare există o 
înțelepciune ascunsă chiar şi în aceasta învățată prin 
suferință necesară omului pentru a deosebi între libertate şi 
abuz; acei care luptaseră timp de patru ani şi pierduseră 
pentru a păstra o orânduire în care această eliberare era o 
anomalie şi un paradox, nu fiindcă se opuneau libertăţii ca 
libertate ci pentru vechile temeiuri pentru care omul (nu 
generalii şi politicienii ci omul) a luptat întotdeauna şi a 
murit în războaie: pentru a păstra un status quo sau pentru 
a pune bazele unui viitor mai bun pentru copiii lui; şi în cele 
din urmă, ca şi cum n-ar fi existat de ajuns de multe motive 
pentru amărăciune şi ură şi teamă, aceea a treia rasă şi 
mai străină de neamul cu care semăna la pigment şi în 
vinele căruia curgea chiar acelaşi sânge, decât de neamul 
cu care nu erau asemeni - acea rasă de trei neamuri într- 
unul şi străine chiar între ele în afară de o unică dorinţă de 
pradă şi jaf, alcătuită din fii de locotenenţi de intendenţă 
între două vârste şi de cantinieri şi de furnizori de pături 
militare şi de bocanci şi de catâri de transport, care urmau 
bătălii în care nu luptaseră şi se bucurau de victorii la care 
nu dăduseră nicio mână de ajutor pentru a fi câştigate, 
sprijiniți şi protejaţi chiar când nu erau răniţi şi nu-şi lăsau 
oasele în luptă şi care în a doua generaţie aveau să fie 
175 


angajaţi într-o competiţie economică aprigă a micilor ferme 
lăsate în paragină cu negrii pe care s-ar fi zis că-i 
eliberaseră şi cu urmaşii albi ai unor părinţi care nu 
fuseseră stăpâni de sclavi şi pe care s-ar fi zis că-i 
dezmoşteniseră, şi în a treia generaţie aveau să fie iar în 
micile pierdutele reşedinţe de comitat ca frizeri şi mecanici 
de garaj şi ajutori de şerif şi lucrători la morile şi atelierele 
de egrenat şi pompieri la uzinele electrice conducând întâi 
în straie civile şi apoi în adevăratele şi ceremonioasele 
costume din cearşafuri cu glugă, cu lozinci şi simboluri 
creştine în flăcări, gloate de oameni porniţi să-i linşeze pe 
cei pe care strămoşii lor veniseră să-i salveze; şi din toată 
acea hoardă fără nume de speculanţi ai mizeriei umane, 
mânuitori de bani, politicieni şi neguţători de pământuri 
care adulmecă nenorocirile şi se apără singuri cum se 
apără lăcustele şi n-au nevoie de nicio binecuvântare şi nu 
asudă pe coarnele plugului sau pe coada securii şi care se- 
mbuibă şi dispar şi nu lasă în urmă niciun os, de parcă n-ar 
fi urmaşii cuiva, nu s-ar fi născut dintr-un trup muritor, nu 
dintr-o împlinire a dorinţei sau a pasiunii: şi Evreul care 
venea şi el fără nicio apărare, întrucât după două mii de ani 
se dezobişnuise de a fi sau de a avea nevoie să fie apărat, 
şi solitar, fără a cunoaşte măcar solidaritatea lăcustelor, şi 
în toate acestea cu un soi de curaj deoarece venise 
gândindu-se nu pur şi simplu la jaf ci la strănepoţii lui, 
căutând totuşi un loc unde aceştia să se poată stabili 
pentru a vieţui chiar dacă pentru totdeauna străini: şi 
nebinecuvântat: un paria trăind în această lume apuseană 
care chiar şi după douăzeci de veacuri se mai răzbuna pe el 
pentru basmul cu care o cucerise. McCaslin văzuse toate 
acestea cu ochii lui şi omul chiar la aproape optzeci de ani 
n-avea să fie în stare să deosebească niciodată în mod 
sigur între ceea ce văzuse şi ceea ce i se spusese; un 
pământ întunecat, prădat şi pustiu unde femeile se 
ghemuiau cu copiii îndărătul unor uşi închise şi bărbaţi 
înarmaţi cu măşti şi înfăşuraţi în cearşafuri călăreau pe 
drumurile tăcute şi trupurile albilor şi negrilor, victime nu 
atât de mult ale urii cât ale disperării şi deznădejdii, 


176 


legănându-se de crengile pustii: şi oameni împuşcaţi şi 
omorâţi în cabinele de votare cu tocul încă ud de cerneală 
într-o mână şi buletinul de vot încă neatins în cealaltă: şi un 
şef de poliţie la Jefferson care semna hârtiile oficiale cu o 
cruce stângace un fost sclav numit Sickymo, nu pentru că 
fostul lui stăpân era doctor sau farmacist ci pentru că, încă 
pe vremea când era sclav fura alcoolul de cereale al 
stăpânului său şi-l boteza cu apă şi-l vindea în sticle de o 
jumătate într-o scorbură de sub rădăcinile unui imens 
sicomor din spatele drugstore-ului, care ajunsese în această 
înaltă slujbă fiindcă sora lui pe jumătate albă era ţiitoarea 
prefectului de poliţie federal; şi de data aceasta McCaslin 
nici nu spuse măcar Uite ci pur şi simplu ridică mâna, fără 
să arate undeva anume, nici măcar spre poliţa cu registre 
ci către birou, către colţul în care stătea dincolo de bucata 
de podea roasă vreme de două decade de bocanci grei care 
se opriseră acolo în timp ce albul de la birou aduna şi 
înmulţea şi scădea. Şi din nou nu avu nevoie să se uite 
deoarece văzuse asta cu ochii lui şi după douăzeci şi trei de 
ani de la Capitulare şi douăzeci şi patru de la Proclamaţie 
tot o mai vedea: registrele, acuma noi şi umplute repede, 
înşirându-se unul după celălalt repede şi cuprinzând mai 
multe nume decât ar fi visat vreodată bătrânul Carothers 
sau chiar tatăl său şi unchiul Buddy; nume noi şi feţe noi 
care să meargă cu ele, printre care vechile nume şi feţe pe 
care tatăl şi unchiul său le-ar mai fi putut recunoaşte 
pieriseră, dispăruseră - Terrel al lui Tomey mort şi chiar 
tragicul şi nelalocul lui Percival Brownlee, care nu ştia nici 
să ţină registre şi nici să lucreze la câmp, îşi găsise în cele 
din urmă un refugiu potrivit, şi reapăru în 1862 pe vremea 
când tatăl băiatului lipsea şi după cât se pare locui la 
plantație cel puţin o lună înainte ca unchiul lui să afle acest 
lucru, prezidând adunări religioase improvizate ale negrilor, 
predicând şi dirijând corul cu vocea lui puternică şi dulce de 
adevărat sopran şi dispăru iar pe jos şi în mare grabă, nu 
după ei înaintea unei cete de agenţi federali călări şi 
reapăru pentru a treia şi ultima dată însoţind un casier 
militar în deplasare, trecând amândoi prin Jefferson într-o 


177 


trăsură exact în clipa în care tatăl băiatului (asta era în 
1866) se întâmpla să treacă prin Piaţă, trăsura cu ocupanţii 
ei traversând în viteză acel loc liniştit şi bucolic şi dând, 
chiar în acea clipă pieritoare şi altora nu numai tatălui 
băiatului, impresia unei fugi sau a unei petreceri necinstite 
cum ar fi excursia unui bărbat cu camerista soţiei sale în 
timp ce soţia e plecată, şi Brownlee înălţă capul şi-l zări pe 
fostul lui costăpân şi-i aruncă o privire de femeie sfidătoare 
şi apoi lăsă capul în jos, sări din trăsură şi dispăru, de data 
aceasta pentru totdeauna, şi numai printr-o întâmplare 
McCaslin auzi din nou de el, după douăzeci de ani, că 
bătrân şi foarte gras e bogatul proprietar al unui bordel 
select din New Orleans; şi Jim al lui Tennie plecat, nimeni 
nu ştia unde şi Fonsiba în Arkansas cu cei trei dolari ai ei pe 
lună şi cu soţul-cărturar cu ochelarii lui fără lentile şi cu 
redingota lui şi cu planurile lui pentru primăvară; şi numai 
Lucas rămăsese, pruncul, ultimul vlăstar în afară de băiat, 
din sângele fatal şi damnat al bătrânului Carothers care în 
linie bărbătească părea să distrugă tot ce avea legătură cu 
el şi chiar băiatul îl renega şi spera să scape de el; Lucas, 
băiatul de paisprezece ani al cărui nume nu avea să apară 
încă şase ani de aci înainte în acele grăbite pagini prinse în 
legături noi şi neprăfuite deoarece McCaslin le lua zilnic de 
la locul lor pentru a scrie continuarea acelei cronici întru 
încheierea căreia nu fuseseră de ajuns două sute de ani şi 
n-aveau să ajungă încă alţi o sută ca să o lichideze; acea 
cronică care era o întreagă ţară în miniatură, care 
multiplicată şi apoi adunată era întregul Sud, douăzeci şi 
trei de ani după capitulare şi douăzeci şi patru de la 
emancipare - acea înceată scurgere de melasă şi mălai şi 
carne, de ghete şi pălării de paie şi salopete, de funii pentru 
plug şi juguri şi scoabe şi piroane care se întorceau în 
fiecare an sub formă de bumbac - cele două fire la fel de 
fragile ca şi adevărul şi la fel de nevăzute ca şi linia 
ecuatorului totuşi puternice ca un odgon şi legând pe viaţă 
pe cei care făceau bumbacul de pământul pe care cădea 
sudoarea muncii lor; şi el 

— Da. Legându-i numai pentru o vreme, numai pentru 


178 


puţină vreme. Pentru şi dincolo de această viaţă, şi poate 
pentru şi dincolo de viaţa fiilor acestei vieţi şi poate chiar 
pentru şi dincolo de aceea a fiilor acestor fii. Dar nu pentru 
totdeauna, pentru că ei vor dăinui. Ei ne vor supravieţui 
pentru că ei sunt - şi nu se opri, abia de ezită, probabil că 
numai el îşi dădu seama, ca şi cum nu i-ar fi putut vorbi nici 
lui McCaslin, măcar pentru a-şi explica renegarea, ceea ce 
şi pentru el, chiar în momentul eliberării (şi probabil că 
aceasta era realitatea şi adevărul nevoii sale de a se 
elibera) era o erezie: aşa că eliberându-se chiar lua cu sine 
din acest rău şi păcătos bătrân care putea să ordone, 
deoarece fata era proprietatea lui, unei făpturi umane, 
deoarece ea era de-ajuns de bătrână şi femeie, să vină în 
casa lui de văduv şi să aibă un copil de la ea şi apoi să o 
alunge fiindcă era dintr-o rasă inferioară, şi apoi să-i lase 
prin testament pruncului o mie de dolari fiindcă atunci avea 
să fie mort şi nu va avea cum să plătească, chiar mai mult 
decât se temea că o să ia. „Da. El nu voia. Dar trebuia s-o 
facă. Fiindcă ei vor dăinui. Sunt mai buni ca noi. Mai 
puternici ca noi. Viciile lor sunt maimuţărite după cele ale 
albilor sau sunt ceea ce i-au învăţat albii şi sclavia: lipsă de 
prevedere şi lipsă de cumpătare şi sustragere de la lucru - 
nu lene: sustragere de la lucru; de la ce i-au pus albii să 
facă, nu pentru îndestularea sau măcar pentru bunăstarea 
lor ci pentru a lui” - şi McCaslin 

— Bun. Zi-i înainte: Promiscuitate. Violenţă. Instabilitate 
şi lipsă de control. Nepriceperea de a deosebi între ce-i al 
meu şi ce-i al tău... şiel 

— Cum să deosebeşti, când al meu nici n-a existat măcar 
pentru ei vreme de două sute de ani? şi McCaslin 

— În regulă. Zi-i înainte. Şi virtuțile lor... şi el 

— Da. Ale lor. Puterea de a îndura... şi McCaslin 

— Pe care o au şi catâării... şi el 

— Şi mila şi îngăduinţa şi îndurarea şi fidelitatea şi 
dragostea pentru copii... şi McCaslin 

— Pe care o au şi câinii; şi el 

— Fie că sunt ai lor fie că nu fie că sunt negri sau nu. ŞI 
mai mult: ce au căpătat nu numai de la albi ci chiar în ciuda 


179 


albilor fiindcă aveau aceste lucruri încă de la bătrânii lor 
părinţi liberi de mai multă vreme liberi decât noi pentru că 
noi n-am fost niciodată liberi... şi zări şi în ochii lui McCaslin, 
trebui doar să se uite în ochii lui McCaslin şi era acolo, 
amurgul acela de vară de acum şapte ani, se întorseseră 
cam de o săptămână din tabără când descoperi că Sam 
Fathers îi povestise lui McCaslin: un urs bătrân, sălbatic şi 
nemilos nu doar pentru a rămâne în viaţă ci nemilos din 
pricina sălbaticei mândrii a libertăţii şi a nesupunerii sale, 
ţinând atât de mult la şi îndeajuns de mândru de libertatea 
şi nesupunerea sa încât văzând-o ameninţată să nu se 
teamă şi nici să nu se alarmeze ci să pară că şi-o riscă 
intenţionat pentru a o gusta mai bine şi pentru a-şi menţine 
bătrânul şi puternicul lui trup şi mădularele mlădioase şi 
gata să o apere şi să o păstreze; un bătrân, fiul unui sclav 
negru şi al unui rege indian, urmaş pe de o parte al unei 
vechi cronici a unui popor care a învăţat ce e umilinţa prin 
suferinţă şi care a învăţat ce e mândria prin tenacitatea cu 
care a supravieţuit suferinţei şi pe de alta parte al cronicii 
unui popor şi de mai multă vreme pe acele locuri decât 
primul, şi care trăia acum în solitara tovărăşie a unui om de 
sânge străin a unui negru bătrân şi fără copii şi a 
sălbaticului şi neînvinsului duh al unui urs bătrân; un băiat 
care voia să înveţe ce e umilinţa şi mândria pentru a se 
pricepe şi a fi de folos în pădure dar căruia i se întâmplă să 
devină atât de repede priceput încât se temu că n-avea să 
fie niciodată folositor, pentru că nu învățase ce e umilinţa şi 
mândria deşi încercase, până ce într-o bună zi un bătrân 
care n-ar fi putut defini niciuna dintre ele, îl călăuzi ca şi 
cum l-ar fi ţinut de mână acolo unde un urs bătrân şi o 
corcitură de căţel îi arătară că, având una dintre ele, le 
avea pe amândouă; şi un căţel, fără nume şi corcitură şi cu 
mulţi taţi, ceva mai mare deşi nu mai greu de şase funzi, 
care nu putea fi primejdios pentru că n-ai fi găsit nicăieri 
unul mai mic ca el, nu sălbatic pentru că s-ar fi zis că face 
tărăboi, nu umil fiindcă era oricum prea aproape de pământ 
ca să mai îngenunchie, şi nu mândru fiindcă nimeni n-ar fi 
fost niciodată atât de aproape ca să-şi dea seama a cui e 


180 


umbra aceasta, şi care nici nu ştia că n-avea să se înalțe la 
ceruri întrucât se hotărâse de mult că nu avea un suflet 
nemuritor, aşa că nu-i rămânea decât să fie curajos, chiar 
dacă şi asta n-ar fi fost în ochii lor decât tărăboi. „Şi n-ai 
tras, zise McCaslin. Cât de aproape erai?” 

— Nu ştiu, Spuse el. Am zărit un păduche de lemn pe 
partea dinăuntru a labei drepte dinapoi. L-am zărit. Dar n- 
aveam puşca atunci. 

— Dar când ai avut puşca n-ai tras, zise McCaslin. De ce? 
McCaslin nu aşteptă însă răspunsul şi se-ndreptă, călcând 
pe blana ursului pe care-l omorâse acum doi ani şi pe aceea 
mai mare a ursului pe care-l omorâse înainte ca băiatul să 
se fi născut, către biblioteca de sub capul primului său cerb 
şi se întoarse cu o carte, se aşeză şi o deschise. Ascultă, 
zise el. Citi cele cinci strofe cu glas tare şi închise cartea 
ținând degetul între file şi se uită la băiat. Bine, zise el. 
Ascultă şi citi iar, de data aceasta însă numai 6 strofă şi 
închise cartea şi o puse pe masă. „Nu va păli, nicicând, deşi 
nu-ți va fi dată fericirea”, zise McCaslin: „Mereu o vei iubi, 
iar ea va fi frumoasă”. 

— Vorbeşte despre o fată, zise el. 

— Trebuia să vorbească despre ceva, zise McCaslin. Şi 
apoi zise: Vorbea despre adevăr. Adevărul e unul. Nu se 
schimbă. El e valabil pentru tot ce priveşte inima - onoare 
şi mândrie şi milă şi dreptate şi curaj şi dragoste. Acum 
înţelegi? Nu ştia. Într-un fel i se păruse mai simplu decât 
aşa, mai simplu decât un om care vorbeşte într-o carte 


13 Referire la poemul lui Keats Ode to a Grecian Urn (Odă la o urnă 
grecească), în care poetul cântă frumuseţea lumii spirituale: 

„Bold, Lover, never, cans't thou kiss, 

Though winning near the goal - yet do not grieve; 

She cannot fade, though thou hast not thy bliss, 

Forever wilt thou love, and she be fair!” 

„Tinere-ndrăzneţ, ce-atât de-aproape eşti de ţintă, 

nu te-ntrista, când sărutarea vrea să te dezmintă. 

Deşi dobânda n-o culegi, iubita nu va-mbătrâni. 

In veci tu vei iubi, de-a pururea frumoasă ea va fi.” 

Traducere de Lucian Blaga (Din lirica universală E.S.P.L.A, 1957, p. 
135). 

181 


despre an tânăr şi despre o fată de soarta cărora n-avea să 
se îngrijoreze niciodată, fiindcă niciodată nu avea să se 
poată apropia mai mult şi niciodată nu tivea să se 
îndepărteze mai mult. Auzise vorbindu-se despre un urs 
bătrân şi până la urmă se făcuse de ajuns de mare ca să-l 
vâneze şi-l vână vreme de patru ani şi în cele din urmă 
dădu peste el având puşca în mână şi nu trase. Din cauză 
că un căţel... Dar el ar fi putut trage cu mult înainte ca 
potaia să fi făcut cei douăzeci de yarzi ce-l despărțeau de 
locul unde stătea ursul şi Sam ar fi putut trage oricând în 
timpul acelui interminabil minut cât moş Ben se ridicase pe 
labele dinapoi deasupra lor. Tăcu. McCaslin îl privi, vorbind 
încă, glasul, cuvintele la fel de calme ca şi amurgul: Curajul 
şi onoarea şi mândria şi mila şi dragostea de dreptate şi de 
libertate. Toate țin de inimă şi lucrurile la care inima ţine se 
transformă în adevăr, atât cât ştim noi ce e adevărul. 
Acuma înţelegi? 

şi el îi putea auzi, întocmai în acest amurg ca şi în acela 
de acum şapte ani, nu mai zgomotoşi fiindcă nu aveau 
nevoie să fie fiindcă aveau să dăinuie: şi trebui să privească 
doar în ochii lui McCaslin dincolo de zâmbetul subţire şi 
amar, buza uşor ridicată căreia ar fi trebuit să-i spui 
zâmbet; neamul lui, aproape tatăl lui, care se născuse prea 
târziu pentru vremea de altădată şi prea devreme pentru 
cea nouă, unul aproape de celălalt şi străini acum unul de 
celălalt în faţa moştenirii lor pustiite, întunecata şi pustiita 
lor pa trie încă doborâtă şi gemând din cauza operaţiei 
făcută fără eter: 

— Atunci să-l stăpânească... Aşadar acest pământ este, 
fără putinţă de îndoială, blestemat de la sine şi prin sine, şi 
el 

— Blestemat: şi iar ridică mâna McCaslin, fără să 
vorbească şi fără să arate măcar spre registre: în aşa fel 
încât, precum o lanternă magică stereoscopică adună într-o 
cuprindere instantanee  miriadele de detalii ale unei 
imagini, şi gestul abia schiţat şi rapid aduse în încăperea 
strâmtă şi în neorânduială şi în penumbra amurgului nu 
numai registrele ci şi întreaga plantație în încurcata şi 


182 


complicata ei totalitate - pământul, ogoarele şi ce 
însemnau ele în bumbac egrenat şi vândut, bărbaţii şi 
femeile pe care îi hrăneau şi îi îmbrăcau şi le dădeau chiar 
şi ceva bani de Crăciun în schimbul trudei semănatului şi 
cultivatului şi culesului şi egrenatului, uneltele şi catării şi 
maşinile cu care cultivau bumbacul şi costul lor şi 
întreţinerea şi înlocuirea lor - acest întreg edificiu complicat 
şi complex, bazat pe nedreptate şi înălţat cu o rapacitate 
necruțătoare şi uneori chiar de-a dreptul cu sălbăticie 
vădită nu numai faţă de oameni ci chiar şi faţă de animalele 
de care era nevoie, totuşi folositoare şi eficientă şi mai mult 
decât atât: nu numai întreagă, ci mai mare. mai întinsă; 
păstrată totuşi neştirbită de către McCaslin, pe atunci un 
copil ceva mai mare, în timpul şi după prăbuşirea şi haosul 
de acum douăzeci de ani cărora abia un om din zece le-a 
putut supravieţui, şi mai mare şi mai întinsă, şi având să fie 
şi de aici înainte aşa, aducătoare de beneficii şi de roade şi 
neştirbită şi continuând să se întindă atâta vreme cât 
McCaslin şi urmaşii lui McCaslin aveau să trăiască, chiar 
dacă numele lor de familie n-aveau să mai fie atunci 
Edmonds; şi el 

— Să stăpânească de asemenea. Fiindcă asta e: nu 
pământul, noi. Nu numai sângele ci şi numele, nu numai 
culoarea lui ci şi titlul: Edmonds, alb, dar din ramura 
femeiască, nu putea avea alt nume decât acela al tatălui 
său; Beauchamp, din ramura mai veche şi bărbătească, 
dar, negru, putea să aibă orice nume ar fi vrut fără ca 
nimănui să-i pese, în afară de numele tatălui său care nu 
avea nume... şi McCaslin 

— Şi pentru că ştiu şi eu ce ştii şi tu o să spun acum, 
lasă-mă să spun încă o dată: Şi un altul, şi în a treia 
generaţie şi bărbat, şi cel mai în vârstă şi direct şi singur şi 
alb şi McCaslin chiar, tatăl fiului fiului... şi el 

— Sunt liber: şi de data aceasta McCaslin nici nu schiţă 
măcar vreun gest, care să sugereze filele îngălbenite, care 
să presupună vreun întreg stereoscopic, ci firul subţire şi de 
fier, trainic ca adevărul şi de nepătruns ca răul şi mai 
durabil decât însăşi viaţa şi trednd dincolo şi de cronică şi 


183 


de moştenire ca să-l înlănţuie cu dorinţele şi patimile, 
speranţele şi visurile şi durerile unor schelete ale căror 
nume chiar când erau cu carnea pe ele şi în viaţă nici chiar 
bunicul bătrânului Carothers nu le auzise vreodată; şi el 

— Şi de aceasta; şi McCaslin 

— Ales, presupun (o voi admite) din toată generaţia ta de 
către El, aşa cum spuneai că Buck şi Buddy au fost din a 
lor. Şi l-au trebuit un urs şi un bătrân şi patru ani numai 
pentru tine. Şi ţie ţi-au trebuit. paisprezece ani ca să ajungi 
aici şi cam tot atât, poate ceva mai mult, lui moş Ben, şi 
mai mult de şaptezeci lui Sam Fathers. Şi tu eşti numai 
unul. Atunci cât timp mai trebuie să treacă? Cât timp? şi el 

— Va mai dura. N-am spus altfel. Dar nu-i nimic pentru că 
ei vor dăinui... şi McCaslin 

— Şi oricum, tu vei fi liber... Nu, nu acuma şi nici pentru 
totdeauna, noi faţă de ei şi nici ei faţă de noi. Aşa că şi eu 
reneg totul. Aş nega totul chiar dacă aş şti că e adevărat. 
Aş trebui s-o fac. Chiar şi tu vezi că n-aş putea face altfel. 
Sunt ceea ce sunt; voi fi întotdeauna ce m-am născut şi ce- 
am fost întotdeauna. Şi alţii afară de mine. Alţii, aşa cum au 
fost şi alţii în afară de Buck şi Buddy, în ceea ce numeai tu 
primul Lui plan care a dat greş; şi el 

— Şi alţii în afară de mine; şi McCaslin 

— Nu. Nici măcar tu. Pentru că ia seama. Spuneai că în 
clipa aceea în care lkkemotubbe şi-a dat seama că putea 
vinde Bunicului pământul, el a încetat să fie al lui. Bine; 
continuă: Atunci a aparţinut lui Sam Fathers, fiul bătrânului 
Ikkemotubbe. Şi cine l-a moştenit de la Sam Fathers, dacă 
nu tu? comoştenitor probabil cu Boon, dacă nu poate al 
vieţii lui, cel puţin a-l părăsirii ei? şi el 

— Da. Sam Fathers m-a eliberat. 

Şi Isaac McCaslin, încă nu Unchiul Ike, cu mult înainte de 
a fi unchiul a jumătate din comitat şi totuşi tatăl nimănui, 
locuind într-o cameră mică şi strâmtă, fără foc, într-o 
pensiune din Jefferson unde împărțeau dreptatea curţile cu 
juri în timpul sesiunilor, şi unde trăgeau geambaşii de cai şi 
de catâri veniţi de prin alte oraşe, cu lada lui de scule noi 
nouţe de dulgher şi cu puşca cu numele lui gravat în argint 


184 


pe care i-o dăduse McCaslin şi cu busola bătrânului general 
Compson (şi când generalul muri, şi cu cornul lui de 
vânătoare montat în argint) şi cu patul de campanie de fier 
şi cu salteaua şi cu păturile pe care le lua cu el toamna şi 
pleca la pădure vreme de peste şaizeci de ani şi cu 
cafetiera lucioasă de cositor fusese şi o moştenire, lăsată 
de unchiul lui Hubert Beauchamp, naşul lui, bărbatul acela 
ursuz, voinic, gălăgios cu suflet de copil de la care unchiul 
Buddy o câştigase, în 1859 la un poker, pe Tennie soţia lui 
Terrel al lui Tomey - „probabil pe trei Trefle la vedere Ne 
botezată” - nu o vagă propoziţie sau însemnare mâzgălită 
într-un doborâtor acces de frică de moarte de o mână slabă 
şi tremurândă ca un ultim şi disperat dar zvârlit ca să 
împlinească o pedeapsă, ci o Moştenire, un Lucru, a cărui 
greutate o simţeai în mână, a cărui formă o vedeai şi care 
putea fi chiar auzit: o cupă de argint plină cu galbeni şi 
învelită într-o pânză groasă de sac şi sigilată cu inelul 
naşului său apăsat pe ceara fierbinte, care (încă neatinsă) 
chiar înaintea morţii unchiului său Hubert şi cu mult înainte 
de a ajunge la majorat, când avea să fie a lui, devenise nu 
numai o legendă ci unul dintre larii familiei. După căsătoria 
tatălui său şi a surorii unchiului Hubert se mutară din nou în 
casa cea mare, imensul bârlog pe care bătrânul Carothers îl 
începuse şi nu-l terminase niciodată, o curăţară de negrii 
care mai stăteau în ea şi cu banii din zestrea mamei sale o 
terminară, cel puţin îi puseră ce uşi şi ferestre îi mai lipseau 
şi se mutară în ea cu toţii, în afară de unchiul Buddy care 
nu vru să plece din cabana pe care o construise împreună 
cu fratele lui geamăn, mutarea fiind ideea miresei şi mai 
mult chiar decât o idee, şi nimănui nu-i fu dat să ştie dacă 
ea voia cu adevărat să locuiască în casa cea mare sau dacă 
ştia dinainte că unchiul Buddy avea să refuze să se mute: şi 
la două săptămâni după naşterea lui, în 1867, el şi maică- 
sa coborâră pentru prima dată scările într-o noapte şi cupa 
de argint era pusă pe masa goală din sufragerie, sub lampa 
luminoasă, şi în timp ce maică-sa şi tatăl său şi McCaslin şi 
Tennie (doica lui care-l purta în braţe) - cu toţii iar 
împreună în afară de unchiul Buddy - îl priveau, unchiul lui 


185 


Hubert zvârli monezile strălucitoare, zăngănind, una câte 
una în cupă şi apoi o înveli în pânza de sac şi încălzi ceara 
şi o sigilă şi o duse înapoi la el acasă acolo unde locuia 
acuma singur chiar şi fără sora sa care să-l ţină în frâu aşa 
cum zicea McCaslin sau să încerce să-l trezească, aşa cum 
zicea unchiul Buddy şi (vremuri întunecate pe atunci în 
Mississippi) unchiul Buddy spunea că-i plecaseră cea mai 
mare parte a negrilor şi de cei care nu plecaseră nici Hub 
Beauchamp n-avea nevoie; dar câinii rămăseseră şi unchiul 
Buddy spunea că Beauchamp se ţinea de fleacuri şi Nero 
alerga după vulpi 

aveau să meargă şi să vadă de asta acolo; în cele din 
urmă maică-sa avea să-şi impună punctul de vedere şi 
aveau să plece cu trăsura, din nou împreună cu toţii în 
afară de unchiul Buddy şi McCaslin care-i ţinea de urât 
unchiului Buddy, până într-o iarnă când unchiul Buddy 
începu să-şi piardă puterile şi atunci chiar el, începând 
acuma să-şi aducă aminte, călători cu maică-sa şi cu Tennie 
şi cu Terrel al lui Tomey: douăzeci şi două de mile în 
interiorul comitatului vecin, cei doi stâlpi de poartă pe unul 
din care stătea îşi amintea McCaslin un băiat ceva mai 
mare şi sufla din corn la breakfast, la prânz şi la cină şi 
sărea jos să deschidă poarta cui se întâmpla să audă 
chemarea, dar unde acuma nu mai existau porţi, intrarea 
tristă şi năpădită de buruieni a domeniului căruia maică-sa 
stăruia mereu să i se spună Warwick din cauză că fratele ei 
era îndreptăţit, dacă ar fi triumfat adevărul şi dreptatea ar 
fi învins, să poarte titlul de conte de Warwick, casa 
nezugrăvită care pe dinafară nu se schimbase dar care pe 
dinăuntru părea de fiecare dată mai mare fiindcă - era pe 
atunci prea mic ca să-şi dea seama de asta - lipseau mereu 
alte piese din mobila fină din lemn de trandafir de mahon şi 
de nuc, care pentru el nu existaseră nicicând şi nicăieri 
decât în tânguielile înlăcrimate ale mamei sale, şi piesa 
întâmplătoare de ajuns de uşoară ca să poată fi legată cu 
frânghii în spatele sau pe acoperişul trăsurii la întoarcere 
(Şi îşi amintea asta, văzuse scena: un moment, o clipită, 
glasul de soprană al mamei sale: „Chiar şi rochia mea! 


186 


Chiar şi rochia mea!” răsunând puternic şi indignat în holul 
pustiu şi plin de praf; un obraz tânăr şi de femeie şi mai 
deschis la culoare decât al lui Terrel al lui Tomey întrevăzut 
o secundă după o uşă care se-nchidea; un vârtej, o licărire 
a rochiei de mătase şi zornăitul uşor şi lucirea unui cercel: o 
apariţie fugară şi bătătoare la ochi şi nelalocul ei, şi totuşi 
chiar pentru copil, atunci aproape un ţânc, uimitoare şi 
aţâţătoare şi evocatoare: ca şi cum; ca două râuri limpezi şi 
transparente care se întâlnesc, copilul care era atunci 
stabilise o legătură şi o relaţie clară şi absolută şi perfectă 
între acel întrezărit fără nume nelalocul lui corcit trup 
femeiesc şi băiatul care existase în acest stadiu de neatinsă 
şi nemuritoare adolescenţă în unchiul lui vreme de aproape 
şaizeci de ani; rochia, obrazul, cerceii pierind în aceeaşi 
clipă înfricoşată şi glasul unchiului său: „E bucătăreasa 
mea! E noua mea bucătăreasă! Trebuie să am şi eu o 
bucătăreasă, nu?” şi apoi unchiul lui, cu o faţă alarmată şi 
înspăimântată şi totuşi inocentă şi iremediabil de băiat, ei 
retrăgându-se la rândul lor înapoi spre veranda din faţă şi 
din nou unchiul lui amărât şi încă uimit cu un soi de 
disperată revenire dacă nu a curajului cel puţin a afirmării 
de sine: „Acuma sunt liberi; Sunt şi ei oameni ca şi noi!” şi 
maică-sa: „Vasăzică asta era! Vasăzică asta era! Casa 
mamei mele! Pângărită! Pângărită!” şi unchiul său: „Dă-o 
încolo, Sibbey, cel puţin las-o să-şi facă bagajul” şi apoi 
totul gata, terminat, tărăboiul şi toate celelalte, el şi cu 
Tennie, şi îşi amintea faţa impenetrabilă a lui Tennie stând 
la fereastra fără obloane a camerei pustii care fusese odată 
salonul şi uitându-se cum se grăbeşte poticnindu-se pe 
alee, izgonita ţiitoare a unchiului său: spatele, obrazul fără 
nume pe care-l văzuse doar o clipă, poalele rochiei cândva 
cu crinolină, umflându-se şi fluturând sub un pardesiu 
bărbătesc, geamantanul de stofă legănându-se şi izbindu-i- 
se de genunchi, pusă pe fugă şi retrăgându-se chiar şi 
singură, tânără şi părăsită pe aleea pustie, cu toate acestea 
încă aţâţătoare şi evocatoare şi purtând încă flamura de 
mătase capturată în citadela însăşi a respectabilităţii şi de 
neuitat.) 


187 


cupa, pânza de sac sigilată şi impenetrabilă, stând pe o 
poliţă în dulapul încuiat, unchiul Hubert descuind uşa şi 
luând-o de pe raft şi trecând-o dintr-o mână într-alta: 
maică-sa, tatăl lui, McCaslin şi chiar Tennie, stăruind fiecare 
s-o ia şi s-o cântărească în mână să vadă cât e de grea şi să 
o scuture ca să audă cum sună, unchiul Hubert stând 
crăcănat în faţa căminului rece şi necurăţat în care până şi 
cărămizile se fărâmiţau într-o grămadă de funingine şi praf 
şi moloz şi murdărie, mereu gălăgios şi inocent şi 
încăpățânat: şi multă vreme crezu că nimeni în afară de el 
n-a băgat de seamă că unchiul îi dăduse cupa numai lui, 
descuiase uşa dulapului, o luase de pe poliţă şi i-o pusese 
în mâini şi stătuse aplecat asupra lui până o scuturase 
ascultător şi până sunaseră monezile din ea şi apoi i-o luă 
din mâini şi o încuie la loc în dulap înainte ca să fi spus 
cineva că vrea să pună mâna pe ea, şi chiar mai târziu, 
când fu în stare nu numai să-şi amintească dar să şi judece, 
n-ar fi putut spune ce era înăuntru sau dacă era ceva 
fiindcă pachetul era totuşi greu şi zornăia; nici chiar când, 
unchiul Hubert fiind mort şi tatăl lui, în cele din urmă şi 
după aproape şaptezeci şi cinci de ani stând în pat după 
răsăritul soarelui, îi zise: „Du-te şi adu cupa aia blestemată. 
Adu-l şi pa afurisitul acela de Hub Beauchamp dacă 
trebuie”, fiindcă mai zornăia deşi unchiul lui nu i-o dăduse 
acuma ci o purta el însuşi de la unul la celălalt, maică-sa, 
McCaslin, Tennie, scuturând-o în faţa fiecăruia şi zicând: 
„Auzi? Auzi?” cu obrazul încă inocent, nu chiar nedumerit ci 
numai uimit şi nu foarte uimit şi încă neînduplecat: 

şi, tatăl lui şi unchiul Buddy amândoi fiind morţi, într-o zi 
din senin în casa aproape goală în care unchiul lui şi 
străbunicul certăreţ şi uitat de vreme al lui Tennie (care 
pretindea că-l văzuse pe Lafayette şi McCaslin zicea că 
după încă zece ani avea să-şi aducă aminte că l-a văzut pe 
Dumnezeu) trăiau, găteau şi dormeau într-o singură 
încăpere, izbucni o vâlvătaie liniştită, o combustiune totală 
tăcută instantanee nu pornită dintr-un loc anume, care 
cuprinse zidurile podelele acoperişul; la răsăritul soarelui 
stătea acolo unde tatăl unchiului său o clădise acum şaizeci 


188 


de ani, la apusul soarelui cele patru coşuri înnegrite şi 
afumate se ridicau dintr-o movilă de pulbere albicioasă de 
cenuşă şi de resturi arse de grinzi care nici nu păreau să fi 
fost foarte fierbinţi: şi apărând în acea seară din urmă, în 
ultima din cele douăzeci şi două de mile, pe iapa albă 
bătrână ultima din acel grajd de care McCaslin îşi aducea 
aminte, cei doi bătrâni călărind amândoi pe spinarea iepei 
ivindu-se la uşa surorii lor, unul cu cornul de vânătoare 
agăţat de cureaua împletită din piele de căprioară şi 
celălalt ducând legătura din pânză de sac învelită într-o 
cămaşă, ghemul acela inform mânjit cu ceara galben- 
pământie aşezat iar pe o poliţă aproape la fel şi unchiul lui 
ţinând uşa pe jumătate deschisă, cu mâna pe clanţă şi cu 
piciorul proptit în uşă şi cu cheia aşteptând în cealaltă 
mână, cu faţa încăpăţânată şi nu încurcată ci încă şi mereu 
îndârjită nu foarte uimită şi el stând în pragul uşii pe 
jumătate deschisă uitându-se liniştit în sus la ghemul acela 
de pânză de sac, de aproape trei ori mai lung decât era şi 
subţiat mai mult decât pe jumătate şi întorcându-se şi 
plecând, şi de data aceasta îşi amintea nu de privirea 
mamei sale şi nici de expresia impenetrabilă a lui Tennie ci 
de faţa întunecată şi vulturească a lui McCaslin insuportabil 
de gravă şi de uluită: 

apoi într-o noapte îl treziră şi-l duseră pe jumătate 
adormit la lumina lămpii, mirosul de medicamente care 
stăruia acuma în acea încăpere şi mirosul de altceva băiatul 
nu mirosise până atunci aşa ceva şi ştiu îndată şi nu avea 
să uite niciodată ce era, perna, faţa răvăşită şi sleită în care 
veghea încă băiatul inocent şi nemuritor şi uimit şi 
încăpățânat, care se uita la el şi încerca să-i vorbească 
până ce McCaslin se apropie şi se aplecă peste pat şi trase 
de sub gulerul cămăşii de noapte o cheie mare de fier 
prinsă de un şnur unsuros, ochii care spuneau acum Da Da 
Da acuma, şi tăie şnurul şi deschise dulapul şi aduse 
legătura la pat, ochii încercând încă să-i vorbească chiar 
când luă legătura fără să o apuce, mâinile agăţându-se de 
ea chiar dându-i drumul, ochii mari, stăruitori ca 
întotdeauna încercând să-i vorbească dar nu-i mai vorbiră 


189 


niciodată: şi avu zece ani şi mama lui murise şi ea şi 
McCaslin îi spuse: „Tot eşti cam la jumătate de drum. Ai 
putea să-l deschizi” şi el: „Nu. A zis la douăzeci şi unu de 
ani” şi avu douăzeci şi unu de ani şi McCaslin trase lampa 
strălucitoare în mijlocul mesei goale din sufragerie şi puse 
pachetul lângă lampă şi briceagul deschis alături şi se dădu 
înapoi şi-l privi cu expresia aceea de altădată gravă 
intolerantă şi dezaprobatoare şi-l luă în mână, ghemul din 
pânză de sac care îşi schimbase cu totul forma într-o 
noapte acum cincisprezece ani, care scuturat zăngănea 
uşor nu chiar muzical, ci ciudat şi înăbuşit, lama sclipitoare 
a briceagului căutând printre sforile acelea încâlcite, printre 
picăturile bombate de ceară cu sigiliul unchiului său 
Beauchamp, zornăind pe tăblia lucioasă a mesei şi ivindu- 
se din faldurile pânzei de sac, cafetiera de cositor încă nou- 
nouţă, fără o pată, o mână de bănuţi de aramă şi acuma îşi 
dădu seama ce-i făcea să sune înfundat: un teanc de bucăţi 
de hârtie păturite cu grijă, care ar fi ajuns pentru căptuşitul 
unei găuri de şoarece, rupte din acţiuni făcute dintr-o hârtie 
bună din cârpe, din hârtia aceea grosolană pe care o 
folosesc negrii, din file de registru rupte fâşii şi din margini 
de file de ziar şi chiar şi o etichetă de pe o salopetă nouă, 
toate datate şi semnate, începând cu prima semnată la mai 
puţin de şase luni după ce-l văzuseră sigilând pachetul cu 
cupa de argint învelită în pânză de sac pe această aceeaşi 
masă în această aceeaşi cameră la lumina chiar a acestei 
aceleiaşi lămpi acum aproape douăzeci şi unu de ani: 

Datorez Nepotului meii Isaac Beauchamp McCaslin 

cinci (5) Galbeni de Aur, această chitanță fiind chitanța 

Mea de mână cu Dobândă de 5 la sută. 

Hubert Fitz-Hubert Beauchamp la Warwick 27 Noemb 

1867 
şi el: „În orice caz îi zicea şi el Warwick” dacă nu de mai 
multe ori măcar o dată. Dar mai erau: /saac 24 Dec 1867 îti 
datorez 2 galbeni Aur H. Fh. B. 

Iti datorez Isaac 1 galben Aur 1 lan 1868 H. Fli. B. 
apoi încă cinci apoi trei apoi unul apoi unul apoi un timp 
mai îndelungat şi ce vis, ce splendidă visată recuperare, 

190 


realizată nu printr-o înşelătorie sau vreun abuz de 
încredere, fiindcă fusese vorba doar de un împrumut: ba 
chiar de o tovărăşie: 
Datorez lui Beauchamp McCaslin sau moştenitorilor lui 
douăzeci şi cinci (25) galbeni Aur Aceasta & Toate cele 
mai dinainte fiind chitantele Mele de mână cu douăzeci 
(20) la sută dobândă socotită anual. 
Astăzi 19 lanuarie 1873 
Beauchamp 
nicio altă indicație decât aceea a datei şi semnată cu un 
singur nu nume ci cuvânt la fel cum însuşi bătrânul mândru 
conte ar fi mâzgălit Nevile: şi cu asta erau patruzeci şi trei 
şi el nu-şi mai putea aduce aminte dar legenda spunea că 
erau cincizeci, ceea ce se potrivea: unul: apoi unul: apoi 
unul: apoi unul şi apoi ultimii trei şi apoi ultima fiţuică, 
datată după ce venise să locuiască acolo împreună cu ei şi 
scrisă cu scrisul tremurat nu al unui bătrân învins fiindcă el 
nu fusese niciodată învins ca să o şi ştie ci al unui bătrân 
obosit poate chiar şi aşa obosit mimai pe dinafară dar încă 
îndărjit, simplitatea ultimei chitanţe nefiind simplitatea 
resemnării ci doar a uimirii, însemnând doar o apreciere 
sau o observaţie oarecare, şi nu prea mult nici asta: 
O cupă de argint. Hubert Beauchamp 
şi McCaslin: „Aşa că, oricum, ai o mulţime de bani de 
aramă. Dar nu-s de ajuns de vechi ca să constituie nişte 
rarităţi sau nişte relicve de familie. Aşa că trebuie să iei 
banii”: numai că el nu-l asculta pe McCaslin: stând liniştit 
lângă masă şi uitându-se împăcat la cafetiera şi cafetiera 
stând în noaptea următoare pe poliţa de deasupra a ceea 
ce nu era nici măcar un cămin în camera strâmtă şi 
îngheţată din Jefferson în timp ce McCaslin zvârlea 
bancnotele păturite pe pat şi stând în picioare (n-aveai 
unde să te aşezi decât pe pat) fără să-şi scoată pălăria şi 
paltonul: şi el 
— Ca împrumut. Din partea ta. De data asta: şi McCaslin 
— Nu. Eu n-am bani sa te pot împrumuta. Şi luna viitoare 
ai să te duci singur la bancă să-i iei, pentru că n-o să ţi-i 
mai aduc: şi nu-l mai auzi iar pe McCaslin, uitându-se liniştit 
191 


la McCaslin, ruda lui, aproape tatăl lui şi totuşi acuma 
nemaifiindu-i rudă, până la urmă nici părinţii şi fiii nu mai 
sunt rude: şi el 

— Ai de făcut şaptesprezece mile, călare, şi-i frig. Am 
putea dormi amândoi aici. şi McCaslin 

— De ce aş dormi aici în casa mea când tu nu dormi 
acolo în casa ta? şi plecă şi el se uita la vasul de cositor 
lucios nepătat neruginit şi se gândea, şi nu pentru prima 
dată, cât de multe lucruri trebuie pentru a împăca un om 
(Isaac McCaslin de pildă) şi la întortocheatul complicatul în 
alegere şi totuşi neabătutul drum pe care gândirea unui om 
(Isaac McCaslin de pildă) îl află printre toate aceste lucruri 
ca să devină până la urmă ceea ce este nu numai spre 
mirarea celor care (cei care-i dăduseră naştere lui McCaslin 
care le dăduseră naştere tatălui său şi unchiului Buddy şi 
surorii lor şi care-i dăduseră naştere lui Beauchamp care 
dăduse naştere unchiului său Hubert şi surorii unchiului 
Hubert) credeau că l-au format, ci şi a lui Isaac McCaslin 

ca împrumut şi-i folosi deşi n-ar fi avut nevoie: maiorul de 
Spain îi oferi o cameră în casa lui să stea acolo cât ar fi vrut 
şi fără să-l întrebe sau să se gândească să-l întrebe 
vreodată ceva, şi bătrânul general Compson îi oferi şi mai 
mult, să-l primească în propria lui cameră, să doarmă cu el 
în însuşi patul lui şi mai mult decât maiorul de Spain căci îi 
spuse deschis de ce: „Vei dormi cu mine şi înainte de a se 
termina iarna, o să ştiu motivul. O să mi-l spui. Pentru ca eu 
nu cred că ai renunţat aşa, fără motiv. S-ar părea că ai 
renunţat aşa, fără niciun motiv, dar eu te-am observat prea 
mult timp în pădure ca să cred că ai renunţat la toate, deşi 
al dracului mai pare că-i aşa”: folosindu-i ca împrumut, îşi 
plăti pensiunea şi chiria pe o lună şi cumpără uneltele, nu 
numai pentru că se pricepea să meşterească tot felul de 
lucruri fiindcă îşi pusese în gând să-şi folosească braţele şi 
ar fi putut s-o facă îngrijind de cai, şi nu numai ca o simplă 
şi promițătoare emulaţie a Nazarineanului, aşa cum un 
tânăr cartofor îşi cumpără o cămaşă pepit fiindcă l-a văzut 
cu o zi înainte pe un bătrân cartofor îmbrăcat cu o cămaşă 
de acelaşi fel câştigând, ci (fără aroganţa sau falsa umilinţă 


192 


şi fără falsa modestie a orgoliului, ca unul care voia să-şi 
câştige pâinea, nu voia cu tot dinadinsul să şi-o câştige dar 
trebuia să şi-o câştige şi mai mult decât pâinea) căci dacă 
Nazarineanul găsise dulgheritul potrivit pentru viaţa şi 
ţelurile pe care şi Le propusese şi se hotărâse să Le 
slujească, avea să fie foarte bun şi pentru Isaac McCaslin 
chiar dacă ţelurile lui Isaac McCaslin, deşi de ajuns de 
simple în motivarea lor aparentă, erau şi aveau să-i rămână 
pentru totdeauna de neînțeles, şi viaţa lui, de ajuns de 
imperioasă în nevoile ei, dacă ar fi putut, nefiind 
Nazarineanul, nu şi-ar fi ales-o: şi-i înapoie. Uitase de cei 
treizeci de dolari pe care McCaslin îi depunea lunar la bancă 
în contul lui, şi pe care-i adusese şi-i zvârlise pe pat atunci 
pentru prima dată şi atât; acum avea un tovarăş sau mai 
degrabă era el tovarăşul: un bătrân betiv priceput cârcotaş 
nelegiuit care construise în '62 şi în '63, la Charleston, 
corăbii pentru forțarea blocadei şi care de atunci fusese 
dulgher de vase şi apăruse în Jefferson de vreo dod ani, 
nimeni nu ştia cum şi de unde, şi-şi petrecuse o bună parte 
din acest timp în închisoare, unde se însănătoşise şi 
scăpase de accesele de delirium tremens; făcuseră un nou 
acoperiş la grajdul preşedintelui băncii şi (bătrânul fiind din 
nou în închisoare ca urmare a sărbătoririi acestei isprăvi) se 
duse la bancă să încaseze banii ce li se cuveneau şi 
preşedintele îi spuse: „Aş putea împrumuta de la dumneata 
în loc să te plătesc” şi trecuseră de atunci şapte luni şi-şi 
amintea pentru prima dată de acest lucru, două sute şi 
zece dolari, şi aceasta era prima comandă de o oarecare 
importanţă şi când plecă de la bancă contul lui se urca la 
două-douăzeci, la două-patruzeci fiind lichidat, lipsindu-i 
încă douăzeci de dolari, şi apoi fu lichidat deşi la vremea 
aceea totalul se urcase la trei sute şi treizeci şi el spuse: 
„Acuma am să-l transfer” şi preşedintele îi spuse: „Nu pot 
să fac asta. McCaslin mi-a zis să nu fac aşa ceva. Nu ai alţi 
bani pe care să-i poţi folosi pentru a deschide un alt cont?” 
dar nu se întâmplă nimic, monezile de aramă de argint şi 
bancnotele pe măsură ce se strângeau erau legate într-o 
batistă şi cafetiera învelită într-o cămaşă veche ca atunci 


193 


când străbunicul lui Tennie o adusese de la Warwick acum 
optsprezece ani, în fundul cufărului ferecat cu cercuri de 
fier pe care bătrânul Carothers îl cărase tocmai din Carolina 
şi gazda lui îi spusese: „Nici măcar un lacăt! Şi nici nu încui 
uşa, chiar când pleci!” şi el uitându-se la ea tot atât de 
liniştit cum îl privise pe McCaslin în acea primă seară în 
chiar această cameră, nemaifiindu-i deloc rudă şi totuşi mai 
mult ca o rudă aşa cum acei care-ţi slujesc chiar plătiţi fiind 
sunt rudele tale şi acei care-ţi fac rău sunt mai mult decât 
fraţii sau soţia ta 

şi acuma avea o soţie; îl scoase pe bătrân din închisoare 
şi-l aduse în camera închiriată şi-l trezi datorită voinţei sale 
mai puternice, nici nu-şi scoase ghetele vreme de douăzeci 
şi patru de ore, îl sculă şi-i dădu să mănânce şi construiră 
hambarul del data aceasta din temelii şi se căsători: un 
singur copil la părinţi, o fată micuță totuşi într-un chip 
ciudat mai mare decât părea la prima vedere, poate ornai 
voinică, cu ochi negri şi cu o faţă pasionată în formă de 
inimă, care avea vreme chiar şi la ferma aceea să se uite 
mai tot timpul zilei cum tăia scândurile după măsurile 
indicate de bătrân: şi ea: Tăticu mi-a vorbit de dumneata. 
Ferma asta e chiar a dumitale, nu-i aşa? şi el 

— Şi a lui McCaslin: şi ea 

— A existat vreun testament prin care i se lasă jumătate 
din fermă? şi el 

— Nu era nevoie să existe un testament. Bunica lui a fost 
sora tatălui meu. Am fost ca fraţii i şi ea 

— Nu sunteţi decât veri de al doilea şi aşa o să rămâneţi. 
Dar nu cred că are vreo importanţă: şi se căsătoriră, se 
căsătoriră şi noul tărâm, moştenire şi a lui aşa cum era a 
tuturor, în afara pământului, dincolo de pământ şi totuşi pe 
pământ deoarece era şi a lui precum spunea îndelungata 
cronică a pământului, şi a lui pentru că fiecare trebuie să o 
împartă cu altcineva pentru a ajunge aici şi în această 
împărţire amândoi devin unul: pentru acea clipă, unul: 
pentru acea clipită cel puţin unul: indivizibil, acea clipită cel 
puţin irevocabilă şi nerecuperabilă, locuind încă într-o 
cameră închiriată dar pentru puţină vreme şi camera aceea 


194 


fără pereţi şi fără acoperiş şi fără pardoseală într-un nimb 
de glorie pe care trebuia să o părăsească în fiecare 
dimineaţă şi în care se întorcea seara; tatăl ei şi cumpărase 
terenul în oraş şi le dăduse materialele şi el şi tovarăşul lui 
aveau s-o clădească, zestrea ei dăruită de unui: darul ei de 
nuntă dăruit de trei, ea netrebuind a şti de el până 
bungalow-ul avea să fie terminat şi pregătit ca ei să se 
mute şi el nu ştiu niciodată cine-i spusese, nu tatăl ei şi nu 
tovarăşul lui şi nici la băutură deşi un timp el crezu asta, 
venind acasă de la lucru şi având timp doar să se spele şi 
să se odihnească o clipă înainte de a cobori la cină, intrând 
nu într-un iatac închiriat care avea să fie aureolat de acel 
nimb de glorie chiar şi după ce ei vor fi bătrâni şi-l vor fi 
pierdut: şi el îi văzu atunci obrazul, cu o clipă înainte de a 
vorbi: „Şezi”: amândoi stând pe marginea patului, fără să 
se atingă, obrazul ei încordat şi teribil, glasul ei o şoaptă 
pasionată şi stinsă în care erau nemărginite făgăduieli: „Te 
iubesc. Ştii că te iubesc. Când ne vom muta?” şi el 

— Nu... nu ştiam... Cine ţi-a spus... mâna fierbinte 
pătimaşă i se lipi brusc de gură, strivindu-i buzele de dinţi, 
degetele rotunda şi înfrigurate apăsându-i obrazul cu podul 
palmei, se ridică doar atât cât să răspundă: 

— Ferma. Ferma noastră. Ferma ta: şi el 

— Eu... şi din nou mâna, degetele şi podul palmei, 
întreaga învăluitoarea ei apăsare deşi nu-l atingea decât cu 
mâna, glasul: „Nu! Nu!” şi degetele înseşi părând a urmări 
prin obraz intenţia de a vorbi care-i pieri pe buze, apoi 
şoapta, din nou răsuflarea dragostei şi a incredibilelor 
făgăduieli, palma ridicându-se iar ca să-i dea voie să 
răspundă: 

— Când? şi el 

— Eu... şi apoi se depărtă, şi mâna, şi rămase în picioare, 
cu spatele la el, cu capul plecat, glasul atât de liniştit încât 
o clipă i se păru că nu-i glasul ei pe care să-l fi auzit 
vreodată: „Ridică-te şi întoarce-te cu spatele şi include 
ochii”: şi-i spuse încă o dată înainte de a înţelege şi se 
ridică şi el cu ochii închişi şi avizi jos sunând clopotul pentru 
cină şi glasul liniştit iar: „încuie uşa” şi încuie şi îşi sprijini 

195 


fruntea de lemnul rece, cu ochii închişi, auzind cum îi bate 
inima şi sunetul pe care începuse să-l audă înainte de a se 
mişca şi până se opri şi clopotul sună jos din nou şi ştiu că 
de data aceasta era pentru ei, şi auzi patul scârţâind şi se 
întoarse şi nu o văzuse niciodată goală până atunci, o 
rugase o dată să o vadă şi de ce: voia să o vadă goală 
pentru că o iubea şi voia să o vadă uitându-se la el goală 
pentru că o iubea, dar după aceea nu-i mai pomenise de 
asta niciodată, întorcându-şi chiar faţa când îşi punea 
cămaşa de noapte. peste rochie seara ca să se dezbrace şi 
când îşi punea rochia peste cămaşa de noapte dimineaţa ca 
să-şi scoată cămaşa şi ea nu-i dădea voie să se urce în pat 
lângă ea până nu stingea lampa şi-n arşiţa verii trăgea 
cearşaful peste amândoi înainte de a-i da voie să se 
apropie de ea; şi gazda urcă, traversă coridorul şi bătu la 
uşă şi apoi îi strigă dar ea nu se clinti, întinsă pe pat 
nemişcată peste cuvertură, cu obrazul pe pernă întors, 
ascultând nimic, gândindu-se la nimic, în orice caz nu la el 
crezu el şi gazda plecă şi ea spuse: „Dezbracă-te”, cu capul 
întors încă, uitându-se la nimic, gândindu-se la nimic, 
aşteptând nimic, nici pe el, braţul ei mişcându-se de parcă 
ar fi fost însufleţit de o voinţă şi de intenţii proprii, 
apucându-l de mână exact în clipa când se opri lângă pat 
aşa că nici nu se opri ci îşi schimbă direcţia mişcării, acum 
în jos, braţul trăgându-l şi ea se mişcă în cele din urmă, îşi 
schimbă locul, o mişcare una singură totală înnăscută nu 
încercată şi mai dinainte de a fi existat bărbatul pe lume, 
privindu-l acuma, trăgându-l şi mai jos cu o singură mână 
mai jos şi mai jos şi nu văzu şi nu simţi când se opri, cu 
palma lipită acuma de pieptul lui ţinându-l la o oarecare 
distanţă cu aceeaşi aparentă lipsă de efort sau a nevoii de 
putere, şi acum nu se uita la el, nu avea nevoie să se uite, 
femeia castă, soţia, care-i privise de mult pe toţi bărbaţii 
care se împreunaseră vreodată şi acuma întreg trupul ei se 
schimbase, se transformase, nu-l văzuse decât o dată şi 
acuma nu mai era nici măcar acela pe care-l văzuse ci era 
făcut din toate trupurile de femeie care din propria lor 
voinţă s-au întins vreodată pe spate de când există 


196 


bărbatul şi s-au deschis şi venind de undeva, fără nicio 
mişcare a buzelor, stinsa şi invincibila şoaptă: „Promite-mi” 
şi el 

— Să promit? 

— Ferma. Se mişcă. El se mişcase, mâna dezlipindu-se de 
pe piept şi luându-l din nou de mână, apucându-l de mână, 
braţul rămânând moale şi numai uşoara presiune crescândă 
a degetelor ca şi cum braţul şi mâna ar fi fost dintr-un fir 
electric cu un nod răsucit la capăt, numai mâna 
strângându-l când el încercă să se desprindă din 
strânsoarea ei. „Nu”, zise el. „Nu”: şi ea nu-l privea dar nu 
ca şi cealaltă, dar îl ţinea totuşi de mână: „Nu îţi spun. Nu 
vreau. Nu pot. Niciodată”: şi mâna totuşi şi el spuse, pentru 
ultima dată, încercă să vorbească răspicat şi ştiu că 
vorbeşte totuşi afectuos şi se gândi Ea știe oricum mai 
multe decât mine, oricât am stat eu să-i ascult pe oameni 
vorbind în taberele de vânătoare unde n-aveai niciodată ce 
să citeşti şi nici măcar ce s-auzi. Se nasc gata plictisite de 
ceea ce poate înțelege un băiat doar pe la paisprezece sau 
cincisprezece ani greşind şi tremurând înspăimântat: Nu 
pot. Niciodată. Ţine minte: şi mereu mâna stăruitoare şi 
invincibilă şi el zise: „Da” şi se gândi E pierdută. Era 
pierdută când s-a născut. Ne-am născut cu toții pierduţi 
apoi încetă să se gândească sau chiar să spună Da, era aşa 
cum nu visase niciodată, necum să fi aflat din pălăvrăgelile 
obişnuite ale bărbaţilor până se întoarse după un timp fără 
de timp şi rămase istovit întins pe nesăţioasa străvechea 
plajă şi iar cu o mişcare de mai înainte de a fi existat 
bărbatul pe lume se întoarse şi se desprinse şi în noaptea 
nunţii lor ea plânsese şi la început crezu că acuma plângea, 
în perna mototolită care se zgâlţâia, glasul ei venind de 
undeva dintre pernă şi hohotele de râs: „Şi asta-i totul Din 
partea mea asta-i totul. Dacă asta n-o să-ţi aducă fiul acela 
despre care vorbeşti nu va fi din cauza mea”, stând întinsă 
pe-o coastă, cu spatele spre camera goală luată cu chirie, 
râzând şi râzând 


197 


Se mai întoarse în tabără încă o dată înainte ca oamenii 
fabricii de cherestea să intre în pădure şi să înceapă a tăia 
copacii. Maiorul de Spain nu mai călcă pe acolo niciodată. 
Dar le dădu voie să folosească sălaşul şi să vâneze prin 
locurile acelea oricând ar fi vrut, şi în iarna următoare, după 
ultima vânătoare în care muriseră Sam Fathers şi Lion, 
generalul Compson şi Walter Ewell lansară ideea ca vechiul 
grup să se constituie într-un club şi să închirieze tabăra şi 
drepturile de a vâna în pădure - o idee aparţinând, fără 
îndoială bătrânului şi într-un fel copilărosului general 
Compson dar de fapt demnă de însuşi Boon Hogganbeck. 
Până şi băiatul când o auzi, îşi dădu seama că era un 
subterfugiu: să-ncerci să schimbi petele de pe blana 
leopardului când n-ai cum să-i schimbi năravul, o speranţă 
fără temei şi iluzorie pe care chiar şi McCaslin păru un timp 
că o nutreşte, că odată ce-l vor convinge pe maiorul de 
Spain să se întoarcă în tabără s-ar putea să-şi schimbe 
părerea, ceea ce chiar şi băiatul ştiu că nu avea să se 
întâmple. Şi nu se întâmplă. Băiatul nu ştiu niciodată ce se 
petrecu anume când maiorul de Spain refuză propunerea. 
Nu fu de faţă când chestiunea se discută şi McCaslin nu-i 
spuse niciodată ce se întâmplase. Dar în luna iunie când 
veni vremea sărbătoririi celor două zile de naştere nici nu 
se vorbi de asta şi în noiembrie nimeni nu pomeni de 
folosirea cabanei maiorului de Spain şi nu ştiu niciodată 
dacă maiorul de Spain aflase sau nu că se duceau să 
vâneze prin locurile acelea deşi Ash îi spusese, fără 
îndoială: el şi McCaslin şi generalul Compson (şi aceasta 
avea să fie ultima vânătoare şi a generalului) şi Walter şi 
Boon şi Jim al lui Tennie şi bătrânul Ash încărcară două 
căruţe şi o porniră, mergând cale de două zile până la vreo 
patruzeci de mile dincolo de locurile pe care le ştia băiatul 
şi timp de două săptămâni locuiră în corturi. Şi în primăvara 
următoare auziră (nu de la maiorul de Spain) că-şi vânduse 


198 


pădurea unei societăţi din Memphis care se ocupa cu 
fabricarea de cherestea şi în iunie băiatul veni la oraş într-o 
sâmbătă, cu McCaslin şi se duseră la biroul maiorului de 
Spain - camera aceea de la etajul doi, mare, luminoasă, cu 
pereţii căptuşiţi cu cărţi, la un capăt ferestrele care dădeau 
spre ulițele mizere şi dosnice din spatele magazinelor şi la 
celălalt o uşă dând spre un balcon de fier de deasupra 
Pieței, cu nişa, ferită vederii de o perdea, în care se afla o 
găleată de apă din lemn de cedru şi o chisea cu zahăr şi o 
lingură  şi-pahare şi o damigeană de whisky într-o 
împletitură de paie, şi, atârnat în plafon, evantaiul imens 
din bambus şi hârtie, care se mişca încoace şi-ncolo pe 
deasupra biroului, fiind tras cu un şnur de către bătrânul 
Ash, care şedea pe un scaun capitonat lângă uşa de la 
intrare. 

— Fireşte, zise maiorul de Spain. Lui Ash o să-i facă 
plăcere să plece la pădure pentru câtva timp; acolo n-o să 
mai trebuie să mănânce ce-i găteşte Daisy. Oricum se tot 
plânge de asta. Luaţi şi pe altcineva cu voi? 

— Nu, sir, zise el. Mă gândeam că, poate Boon... De şase 
luni Boon era poliţai la Hoke; maiorul de Spain căzuse la 
învoială cu societatea pentru fabricarea cherestelei - sau 
poate că era pe cale, fiindcă societatea hotărâse ca Boon 
să fie mai curând poliţai decât şeful unei echipe de tăietori 


de copaci. j 
— Bine, zise maiorul de Spain. li voi telegrafia astăzi. Vă 
va aştepta la Hoke. Il voi trimite pe Ash cu trenul şi 


amândoi vor putea lua ceva provizii şi nu veţi avea de făcut 
altceva decât să încălecaţi pe cai şi să plecaţi mai departe. 
— Bine, sir, zise el. Vă mulţumesc. ŞIi-şi auzi glasul din 
nou. Nu ştia că avea să vorbească şi totuşi ştia prea bine, 
ştiuse de la început ce avea să spună: „Poate că dacă aţi...” 
Vocea i se stinse. Se oprise, nu ştiu cum fiindcă maiorul de 
Spain nu spusese nimic şi abia când tăcuse maiorul de 
Spain se mişcase, întorcându-se la birou şi la hârtiile 
împrăştiate pe birou şi chiar şi atunci fără să se mişte 
deoarece şedea la birou cu o hârtie în mână când băiatul 
intrase, băiatul stând acolo şi uitându-se la bărbatul scund 


199 


şi cam rotofei, cu părul cărunt, îmbrăcat într-o haină de 
stofă fină şi cu o cămaşă imaculată şi scrobită, pe care de 
obicei îl văzuse încălţat cu cizme şi îmbrăcat în haine de 
catifea mânjite de noroi, nebărbierit, călare pe iapa aceea 
voinică cu părul zburlit, cu chişiţa prelungă, cu carabina 
aceea veche Winchester, prinsă de ciochina şeii şi dulăul 
acela uriaş şi vineţiu stând nemişcat, de parc-ar fi fost de 
bronz, lângă scări, amândoi în acel din urmă an şi ajungând 
într-un fel să semene în ochii băiatului aşa cum se întâmplă 
uneori cu două fiinţe pricepute în dragoste sau în afaceri 
care s-au iubit sau care au făcut afaceri împreună o vreme 
îndelungată. Maiorul de Spain nu-şi ridică privirea. 

— Nu. Voi fi foarte ocupat. Dar îţi doresc să ai noroc. 
Dacă o să-ţi cadă în mână, ai putea să-mi aduci un pui de 
veveriţă. 

— Da, sir, zise el. Vă voi aduce. 

Călărea pe iapa lui, tretinul pe care-l hrănise şi-l crescuse 
şi-l dresase singur. Plecă de acasă ceva mai târziu de 
miezul nopţii şi după şase ore, fără ca iapa să fi năduşit, 
intra în Hoke, măruntul nod de cale ferată pentru 
transportul buştenilor pe care îl considerase întotdeauna a 
fi proprietatea maiorului de Spain, deşi maiorul de Spain 
vânduse societăţii (şi asta înainte cu mulţi ani) numai 
terenul pe care se aflau linia secundară, rampa de 
încărcare şi economatul, şi se uita în jurul lui uimit şi 
amărât şi surprins deşi fusese avertizat şi se credea 
pregătit: o fabrică nouă de făcut scânduri pe jumătate gata 
care avea să se întindă pe o suprafaţă de doi sau trei acri şi 
pe mile întregi înşiruindu-se stive de şine de oţel pătate de 
rugina aceea roşietică şi strălucitoare a metalului nou şi 
grămezi de traverse care miroseau înţepător a creozot, şi 
ţarcuri din sârmă ghimpată şi jgheaburi pentru hrănitul a 
cel puţin două sute de catâri şi corturi pentru oamenii care 
îi mânau; aşa că aranjă cât putu mai repede cele necesare 
ca iapa să-i fie adăpostită şi îngrijită şi fără să se mai uite 
ce se întâmplă în jurul lui se urcă în trenul care transporta 
buşteni, cu puşca pe umăr, şi se duse în cabina vagonului 
rezervat conductorului şi nu se mai uită decât spre zidul 


200 


codrilor dinaintea lui în mijlocul cărora avea să se poată 
ascunde în orice caz încă o dată de toate. 

Şi atunci locomotiva şuieră şi începu să se pună în 
mişcare; o ţâşnitură rapidă de aburi, o letargică lentă 
ciocnire de cuple transmiţându-se înapoi de-a lungul 
vagoanelor, ţâşnirea aburilor fă când loc unor încete grave 
zgomotoase zgâlţâituri şi vagonul începu să se mişte şi din 
cabină se uită la capătul din faţă al trenului care descriind 
prima şi singura curbă de pe întreaga linie dispăru în 
pădure, târând garnitura după el asemenea unui şarpe 
cenuşiu mărunt şi inofensiv care dispare printre ierburi, 
ducându-l şi pe el aşa că în curând alerga din nou ca pe 
vremuri cu viteză maximă şi zăngănind printre doi pereţi 
asemeni de copaci nedoborâţi. Cândva trenul fusese 
inofensiv. Nici nu trecuseră cinci ani de când Walter Ewell 
împuşcase un cerb cu o coroană cu şase ramuri chiar din 
vagonul acesta în mişcare şi mai era şi povestea ursului 
acela tânăr: prima călătorie a trenului pe drumul tăiat prin 
pădure cale de treizeci de mile, ursul stând între şine, cu 
fundul în sus ca un căţel care s-ar juca scormonind ca să 
vadă ce soi de furnici sau gândaci or fi pe-acolo sau doar ca 
să cerceteze ciudatele trunchiuri simetrice pătrate fără 
coajă care apăruseră peste noapte după cât se pare de 
nicăieri, aşezate într-un şir nesfârşit matematic, 
scormonind întruna până ce mecanicul, cu locomotiva 
oprită la mai puţin de cincizeci de yarzi, trase de sirenă, şi 
atunci ursul ţâşni nebuneşte şi sări în primul copac care-i 
ieşi în cale: un frasin tânăr nu mai gros decât coapsa unui 
om şi se căţără cât putu mai sus şi rămase agăţat acolo, cu 
capul băgat între umeri ca un bărbat (sau poate ca o 
femeie) şi frânarul aruncă în el cu bulgări de balast şi când 
locomotiva se întoarse, trei ore mai târziu cu primul 
transport de buşteni ursul coborâse cam pe la jumătatea 
trunchiului de frasin şi se căţără iar cât mai sus şi rămase 
agăţat acolo din nou când trecu trenul şi era tot acolo când 
locomotiva se-ntoarse în acea după-amiază şi tot acolo era 
când reveni în amurg; şi Boon plecase în după-amiaza 
aceea la Hoke, cu căruţa, ca să ia un butoi cu făină şi 


201 


oamenii din echipa de pe locomotivă îi povestiseră ce s-a 
întâmplat şi Boon şi cu Ash, pe atunci amândoi mai tineri cu 
douăzeci de ani, rămaseră acolo la rădăcina copacului toată 
noaptea ca să nu vină cineva să-l împuşte şi dimineaţa 
maiorul de Spain puse să se oprească trenul la Hoke şi a 
doua zi înainte de apusul soarelui, privit nu numai de Boon 
şi de Ash ci şi de maiorul de Spain şi generalul Compson şi 
Walter şi McCaslin, având pe atunci doisprezece ani, ursul 
cobori din copac fără să fi băut măcar o picătură de apă 
timp de aproape treizeci şi şase de ore şi McCaslin îi 
spusese cum crezuseră o clipă că avea să se oprească chiar 
la groapa lângă care stăteau şi avea să bea, cum se uitase 
spre apă şi se oprise şi se uitase la ei şi din nou la apă, dar 
nu bău şi plecă, alergând, aşa cum aleargă urşii, cele două 
perechi da picioare, din faţă şi din spate, lăsând două dâre 
separate deşi paralele. 

Pe vremea aceea fusese inofensiv. Câteodată auzeau din 
tabără cum trece trenul; câteodată pentru că nimeni nu se 
ostenea să-i aştepte sau nu trecerea. Il auzeau venind, 
alergând uşor şi repede, zăngănitul slab al vagoanelor, 
ţâşnirea aburilor din locomotiva miniaturală şi şuieratul ei 
ascuţit ca de cuptor pentru prăjit alune se înălţau pentru o 
clipită în aer şi erau absorbite de codrul neatent şi gânditor 
fără să fi stârnit măcar vreun ecou. Il auzeau întorcându-se, 
încărcat, mergând nu chiar atât de repede având totuşi 
aparenţa aceea de jucărie dezlănţuită cu o viteză de melc, 
nemaişuierind ca să-şi păstreze aburii, zvârlind în obrazul 
codrului străvechi  gâfâielile lui miniaturale  căznite 
întretăiate, cu o agitată şi inutilă trufie, zadarnic şi 
zgomotos şi pueril, ducând către nicio destinaţie şi fără 
niciun scop surcele care nu lăsau nicăieri nici cicatrice nici 
cioturi, aşa cum o jucărie de copil încarcă şi transportă şi 
descarcă nisipul şi se grăbeşte să se-ntoarcă să mai ia 
necurmat neobosită şi grăbită nefiind totuşi niciodată chiar 
atât de rapidă ca şi mâna care jucându-se cu ea mişcă 
povara jucăriei la loc ca să o încarce iar. Dar acuma era 
altceva. Era acelaşi tren, locomotivă vagoane cabină a 
conductorului, chiar şi aceiaşi mecanic frânar şi conductor 


202 


căruia Boon, beat apoi treaz apoi iar beat apoi iar de ajuns 
de treaz, toate astea în decurs de paisprezece ore, îi 
trăncănise în ziua aceea de acum doi ani ce aveau de gând 
să-i facă lui moş Ben a doua zi, alergând cu aceeaşi iluzie 
de agitată repeziciune printre aceiaşi pereţi asemeni de 
pădure de nepătruns şi de nestrăbătut, trecând pe lângă 
vechile borne, vechile poteci de vânătoare pe care urmărise 
cerbi răniţi şi nerăniţi şi-i văzuse nu o dată, în fel şi chip 
numai răniţi nu, ţâşnind dintre tufişuri şi fugind peste 
taluzul pe care erau trântite atunci şinele şi traversele şi 
năpustindu-se iar în pădure aşa cum se presupune că se 
mişcă făpturile pământene, dar trecând cum zbor săgețile, 
fără să atingă pământul, alungiţi, mai lungi de trei ori decât 
lungimea lor reală şi chiar mai şterşi, deosebiți la culoare, 
ca şi cum ar exista un punct între imobilitate şi mişcarea 
absolută la care până şi masa s-ar schimba în mod chimic, 
schimbându-se fără durere şi chin nu numai în volum în 
formă ci chiar şi în culoare, apropiindu-se de culoarea 
vântului, şi totuşi de această dată era ca şi cum trenul (şi 
nu numai trenul ci şi el însuşi, nu numai viziunea lui care şi- 
| reprezentase şi memoria lui care şi-l amintise ci şi hainele, 
aşa cum veşmintele duc cu ele în mişcarea necurmată a 
aerului curat duhoarea lâncedă a camerelor unde zac 
bolnavii sau a morţii) ar fi adus cu el în codrii sortiţi pieirii, 
chiar înainte de a fi atinşi de secure, umbra şi prevestirea 
noii fabrici încă neterminată şi traversele şi şinele care nici 
nu fuseseră încă aşezate pe pământ; şi ştiu în clipa aceea 
ce ştiuse de îndată ce păşise în Hoke de dimineaţă dar nu-şi 
formulase gândul în cuvinte: de ce nu mai revenise maiorul 
de Spain, şi de ce după această dată nici el care trebuise să 
mai vină în acele locuri încă o dată, nu avea să se mai 
întoarcă niciodată. 

Acum se apropiau. Ştiu asta înainte ca mecanicul să fi 
tras sirena ca să-l avertizeze. Apoi îl văzu pe Ash şi căruţa, 
cu hăţurile înfăşurate iar, fără îndoială, în jurul frânei, cum 
vreme de opt ani îşi aminti băiatul maiorul de Spain îl 
oprise să o facă, trenul îşi încetini mersul, cuplele slăbindu- 
şi strânsoarea şi zgâlţâindu-se, izbindu-se iar din vagon în 

203 


vagon, vagonul conductorului trecând încet pe lângă căruţă 
în timp ce el sărea jos cu puşca la el, conductorul 
aplecându-se deasupra lui ca să facă semn locomotivei, 
vagonul conductorului încetinindu-şi mersul şi mai mult, 
târându-se, deşi aburii locomotivei şi începuseră să 
ţâşnească într-un tempo crescând în codrii aceia fără de 
ecou, izbiturile tampoanelor fugind iar înspre capătul din 
urmă al trenului, vagonul conductorului luând în cele din 
urmă viteză. Şi după aceea dispăru. Nu existase. Nu-l mai 
auzea. Pădurea se întindea în jur, gânditoare, neatentă, 
infinită, veşnică, verde; mai bătrână decât orice hală de 
fabrică, mai întinsă decât orice ramificaţie de cale ferată. 
„Mr. Boon a venit?” zise el. 

— El m-a mânat aici, zise Ash. A pregătit căruţa gata 
încărcată şi m-a aşteptat ieri la Hoke când am ajuns acolo 
şi azi-noapte când am venit a şi pus piciorul pe treptele din 
faţă ale casei. A şi plecat în pădure încă înainte de a se face 
ziuă. Zicea că se duce la Eucalipt şi să mergeţi acolo să-l 
întâlniți. Ştia unde era asta: un eucalipt uriaş şi singuratic la 
marginea pădurii, într-un vechi luminiş; dacă te târai până 
acolo fără să faci niciun zgomot şi apoi năvăleai deodată în 
luminiş, puteai prinde până la o duzină de veveriţe, ca într- 
o capcană, fiindcă nu era niciun copac pe aproape pe care 
să se poată căţăra. Aşa că nu se urcă în căruţă. 

— Mă duc, zise el. 

— Îmi închipuiam că o să vă duceţi, zise Ash, v-am adus o 
cutie de cartuşe. li dădu cartuşele şi se apucă să 
desfăşoare hăţurile de pe frâna căruţei. 

— Cam de câte ori crezi că ţi-a spus maiorul să nu faci 
asta? zise băiatul. 

— Ce să fac? zise Ash. Apoi spuse: Şi ziceţi-i lui Boon 
Hogganbeck că masa o să fie gata peste un ceas şi dacă 
vreţi să veniţi şi să mâncaţi. 

— Peste-un ceas? zise el. Păi, nu-i nici nouă, îşi scoase 
ceasul şi-i arătă lui Ash cadranul. Uită-te. Ash nici nu se uită 
la ceas. 

— Asta e ora la oraş. Aici nu sunteţi în oraş. Sunteţi în 
pădure. 


204 


— Uită-te atunci la soare. 

— Nu-mi pasă mie de soare, zise Ash. Dacă vreţi să 
mâncaţi, dumneavoastră şi Boon Hogganbeck, să faceţi 
bine să veniţi la masă când v-am spus. Trebuie să termin cu 
gătitul, fiin'că trebuie să tai lemne. Şi aveţi grijă la picioare. 
Mişună. 

— O să am, zise el. 

Şi apoi se trezi în pădure, nu singur ci solitar; 
singurătatea îl înconjură, verde de vară. Nu se schimba şi, 
în afara timpului, n-avea să se schimbe, tot aşa cum n-avea 
să se schimbe nici verdele verii nici focul, nici ploaia de 
toamnă şi nici gerul şi uneori nici zăpada. 

în ziua, dimineaţa în care omorâse cerbul şi Sam îl 
dăduse pe faţă cu sângele acela fierbinte, se întorseseră în 
tabără şi-şi aminti clipitul şi mormăitul şi chiar neîncrederea 
jignită a lui Ash până ce, în cele din urmă, McCaslin trebuise 
să confirme faptul că el il omorâse cu adevărat; şi în 
noaptea aceea Ash şezuse îndărătul sobei mârâind şi 
nimeni nu se putuse apropia de el, aşa că Jim al lui Tennie 
trebuise să servească masa de seară şi a doua zi dimineață 
îi trezi cu breakfast-ui pus pe masă şi era abia unu şi 
jumătate şi din înjurăturile furioase ale maiorului de Spain 
şi din mărâielile şi răspunsurile posace ale lui Ash, reieşi în 
cele din urmă că Ash nu dorea numai să meargă în pădure 
şi să împuşte o căprioară dar chiar avea intenția să o şi facă 
şi maiorul de Spain zise „Dumnezeule dacă n-o să-l lăsăm o 
să trebuiască de acum înainte să gătim singuri” şi Walter 
Ewell spuse „Sau să ne trezim la miezul nopții ca să 
mâncăm ce ne găteşte Ash” şi deoarece la acea vânătoare 
el omorâse un cerb şi nu mai avea să tragă în niciun animal 
decât dacă ar fi fost nevoie de carne pentru mâncat îi oferi 
lui Ash puşca sa dar maiorul de Spain interveni şi-i dădu 
pușca lui Boon ca s-o folosească în acea zi dându-i lui Ash 
imprevizibila puşcă cu aer comprimat a lui Boon şi două 
gloanțe dar Ash spuse: „Am gloanţe” şi le arătă: patru la 
număr: unul pentru cerbi, unul pentru iepuri, şi două pentru 
păsări şi le povesti istoria şi proveniența lor una câte una ṣi- 
şi amintea nu numai fața lui Ash ci şi acea a maiorului de 


205 


Spain şi a lui Walter şi a generalului Compson şi glasul lui 
Ash: „Dacă-s bune? Mai e vorbă, sunt bunel Generalul 
Compson mi l-a dat pe ăsta - glontul pentru cerbi - l-a scos 
chiar din puşca cu care a omorât cerbul ăla mare acum opt 
ani. Şi ăsta - cel pentru iepuri: victorios - e mai bătrân ca 
băiatul ăsta de aici!” Şi în dimineaţa aceea încărcă el puşca 
punând cartuşele în ordine inversă: întâi cel pentru păsări, 
apoi cel pentru iepuri şi la urmă cel pentru cerbi ca acel 
pentru cerbi să vină primul la tras şi el fără puşcă el şi cu 
Ash mergând pe lângă caii maiorului de Spain şi al lui Jim al 
lui Tennie şi pe lângă câini (căzuse zăpada) până dădură de 
urma şi ei începură să hămăie lătrăturile lor puternice şi 
plăcute răsunând îndepărtate în aerul moale şi vătuit şi 
pierind aproape în aceeaşi clipă ca şi cum fulgii tăcuţi şi 
deşi ar fi şi îngropat chiar ecourile neauzite sub căderea lor 
uniformă şi fără greutate, maiorul de Spain şi Jim al lui 
Tennie dispărură şi ei chiuina în adâncul pădurii; şi atunci fu 
liniştit, ştiind tot atât de sigur de parcă i-ar fi spus Ash că 
Ash a doborât cerbul şi că şi anii lui tineri fuseseră iertati 
pentru că omorâse unul şi se întoarseră acasă prin 
ninsoarea care cădea - adică Ash spuse: „Și acum?” şi el 
spuse: „Pe aici” - el mergând înainte căci deşi erau la mai 
putin de o milă de tabără ştia că Ash, care-şi petrecuse în 
ultimii douăzeci de ani câte două săptămâni din viată în 
tabără, în fiecare an, habar n-avea unde se aflau până ce 
de ajuns de repede felul în care Ash ținea puşca lui Boon îl 
făcu să devină mai mult decât nervos şi-l puse pe Ash să 
meargă în frunte, făcând paşi mari, rostind un monolog 
zgomotos de om bătrân care începea cu locul în care se 
afla atunci şi apoi continua cu pădurea şi cu taberele în 
pădure şi cu mâncatul în tabere şi apoi cu mâncarea şi apoi 
cu gătitul ei şi apoi cu felul în care gătea nevastă-sa şi apoi 
pe scurt cu bătrâna lui nevastă şi apoi aproape imediat şi 
pe larg cu o nouă femeie cu pielea mai deschisă angajată la 
vecinii maiorului de Spain şi dacă nu-i păsa cui îi face ochi 
dulci avea el să-i arate cât de bătrân era sau nu un om 
bătrân numai să nu-l ţină nevastă-sa mereu din scurt, 
amândoi pe o potecă de vânătoare printre tufişuri dese de 


206 


trestie şi de mărăcini care avea să-i scoată cam la vreun 
sfert de milă de tabără apropiindu-se de trunchiul căzut al 
unui copac uriaş trântit de-a curmezişul potecii şi tocmai 
când Ash vorbind încă dădea să treacă peste el ursul, cel 
tânăr, se ridică de dincolo de trunchi în picioare cu labele 
din fată duse la piept, atârnânau-i, ca şi cum ar fi fost 
surprins pe când îşi acoperea faţa ca să se roage: şi după 
un timp puşca lui Ash săltă într-o parte şi el zise: „Încă n-ai 
niciun glonte în butoi. Pompează aer” dar puşca şi țăcâni şi 
el spuse: „Pompează aer. Incă n-ai glontul în butoi” şi Ash 
apăsă pe arc şi după câteva clipe puşca se-ndreptă iar şi 
țăcăni şi el zise: „Pompează aer” şi văzu glontul țâşnind, 
rotindu-se greoi prin aer şi nimerind printre trestii. Asta era 
pentru iepuri se gândi el şi puşca ţțăcăni şi se gândi: 
„Următorul e pentru păsări” şi nu mai trebui să spună 
Pompează aer; strigă: „Nu trage! Nu trage!” dar era prea 
târziu țăcănitul uşor uscat şi nesuferit! înainte de a putea 
vorbi şi ursul se întoarse şi se zvârli la pământ pe cele patru 
labe şi pieri şi rămase numai trunchiul copacului, trestiişul, 
zăpada catifelată şi statornică şi Ash zise: „Şi acuma?” şi el 
zise: „Pe aici. Hai”, şi o porni în jos pe potecă şi Ash zise: 
„Trebuie să-mi găsesc gloanțele” şi el zise: „Lasă-le 
dracului, lasă-le dracului, vino odată”; dar Ash rezemă 
pușca de trunchi şi se întoarse şi se aplecă şi începu să 
bâjbâie pe jos printre trestii până se întoarse şi el şi se- 
aplecă şi găsi gloanțele şi se ridicară şi în clipa aceea 
puşca, fără s-o atingă nimeni, rezemată de trunchi la şase 
picioare de ei şi în momentul acela uitată de amândoi bubui 
mugi şi scoase flăcări pe țeavă şi se opri: şi acum o luă el 
scoase şi ultimul glonț mumificat şi i-l dădu şi pe acesta lui 
Ash şi cu piedica încă trasă duse puşca pe umăr şi o aşeză 
într-un colț după patul lui Boon în tabără 

— vară şi toamnă şi zăpadă şi umezeală şi primăvara plină 
de sevă în succesiunea lor ordonată şi veşnică, 
nemuritoarele şi străvechile vârste ale mamei care-l 
formase dacă-l formase cineva ca să devină omul care 
aproape că era, şi mamă şi tată deopotrivă pentru bătrânul 
om născut dintr-o sclavă neagră şi un şef Chickasaw, care 


207 


fusese tatăl lui spiritual dacă fusese cineva, pe care-l 
venerase şi-l ascultase şi-l iubise şi-l jelise: şi cândva avea 
să se însoare şi aveau să se-mpărtăşească pentru un scurt 
răstimp din acea scurtă fără de substanţă glorie care prin 
ea însăşi nu poate dura aşadar de ce glorie: şi aveau, 
puteau să păstreze şi amintirea ei până în vremea când 
carnea nu mai vorbeşte cărnii deoarece cel puţin memoria 
dăinuie: dar totuşi pădurea avea să fie iubita şi soţia lui. 

Nu se-ndrepta spre Eucalipt. De fapt se ducea mai 
departe de locul unde era copacul. Fusese un timp şi nu 
prea îndepărtat când nu i s-ar fi îngăduit să treacă pe aici 
neînsoţit, şi ceva mai târziu, când începuse să afle cât de 
multe nu ştie, n-ar fi cutezat să treacă pe aici neînsoţit, şi 
ceva şi mai târziu, începând să întrevadă, chiar dacă mai 
tulbure, hotarele a ceea ce nu ştia, putea încerca să treacă 
pe aici cu o busolă, nu pentru că i s-ar fi arătat o încredere 
mai mare ci pentru că McCaslin şi maiorul de Spain şi 
Walter şi generalul Compson îl învăţaseră până la urmă să- 
şi creadă busola indiferent de ce părea să susţină ea. Acum 
nu se mai lua după busolă ci doar după soare şi asta în chip 
subconştient, şi totuşi ar fi putut arăta oricând pe o hartă 
redusă la scară, cu aproximaţie de o sută de picioare, unde 
se afla; şi desigur, chiar cam în clipa în care se aştepta, 
pământul începu să urce uşor, trecu pe lângă una dintre 
cele patru borne de beton puse de guardul societăţii pentru 
fabricarea cherestelei ca să marcheze cele patru laturi ale 
terenului pe care şi-l rezervase maiorul de Spain, apoi se 
urcă pe creasta movilei şi stând în picioare privi cele patru 
borne vizibile acum, albite şi mai mult de vremuiala iernii, 
lipsite de viaţă şi izbitor de străine în aceste locuri unde 
chiar descompunerea era o agitată învolburare de 
ejaculare, tumescenţă, concepţie, şi naştere, iar moartea 
nici nu exista măcar. După ce le acoperiseră frunzele a 
două ierni şi puhoaiele a două primăveri, nici urmă nu mai 
rămăsese din cele două morminte. Dar cei care veneau de 
atât de departe ca să le găsească n-aveau nevoie de pietre 
de căpătâi, găsindu-le aşa cum Sam Fathers însuşi îl 
învățase să găsească orice: după semnele de pe copaci: şi 


208 


le află, găsind aproape din prima lovitură a cuţitului de 
vânătoare (dar numai pentru a vedea dacă mai era acolo) 
cutia rotundă de tinichea pentru unsoare de osii în care se 
afla acum laba mutilată şi uscată a lui moş Ben, odihnind 
deasupra osemintelor lui Lion. 

Nu o mişcă de la locul ei. Nici nu mai căută celălalt 
mormânt în care el şi McCaslin şi maiorul de Spain şi Boon 
îngropaseră trupul lui Sam, dimpreună cu cornul lui de 
vânătoare, cu cuțitul şi cu pipa lui, în dimineaţa aceea de 
duminică de acum doi ani; nu avea nevoie să-l caute. 
Păşise peste el, poate pe el. Dar nu avea importanţă. Stia 
probabil că eram în pădure cu mult înainte de a ajunge aici, 
se gândi el, îndreptându-se spre copacul pe care fusese 
sprijinit un capăt al platformei pe care îl culcaseră pe Sam 
când îi găsiseră acolo McCaslin şi maiorul de Spain - 
copacul, cealaltă cutie de unsoare de osii prinsă cu un cui 
de trunchi, dar ruginită, decolorată de vreme şi străină 
totuşi integrată în generalitatea concordantă a pădurii, 
nescoţând nicio notă discordantă şi goală, golită de multă 
vreme de mâncarea şi tutunul pe care le pusese în ea în 
ziua aceea, aşa cum avea să fie în curând golită şi de ceea 
ce scoase el acum din buzunar: punga de tutun, basmaua 
cea nouă, punga de hârtie cu bomboane de mentă care-i 
plăceau lui Sam; dispărute şi acestea, aproape înainte de a 
se fi întors cu spatele, nu dispărute ci topite în viaţa aceea 
infinită care aşternea prin întunecatele lăcaşuri ale acestor 
locuri tainice şi fără soare urme fragile de zâne, care, 
respirând şi chemând şi nemişcate, îl priveau de după 
fiecare creangă şi frunză până se clinti din loc, se mişcă iar, 
mergând înainte; nu se oprise, zăbovise doar, coborând de 
pe movilă care nu era lăcaşul celor morţi pentru că nu 
exista moarte, nici Lion şi nici Sam: nu încătuşaţi în pământ 
ci liberi în pământ şi nu în pământ ci ai pământului, într-o 
infinitate de întrupări şi totuşi nerisipiţi în fiecare din ele, 
frunză şi cracă şi particulă, aer şi soare şi ploaie şi rouă şi 
noapte, ghindă şi frunză şi iar ghindă, întuneric şi zori şi 
întuneric şi iar zori în necurmata lor succesiune şi fiind o 
infinitate, unul: şi moş Ben de asemenea, şi moş Ben de 


209 


asemenea; îi vor da chiar şi laba înapoi; apoi îndelunga 
provocare şi îndelungata urmărire, nicio inimă care să fie 
gonită şi lovită, niciun trup care să fie chinuit şi sângerat... 
Chiar în clipa în care încremeni i se păru că-l aude pe Ash, 
avertizându-l, la despărţire. Auzi aievea glasul lui când 
înţepeni, nemişcat, cu un picior pe care-şi sprijinea 
greutatea trupului, cu vârful celuilalt abia ridicat în spatele 
lui, fără să respire, simțind iar şi ca întotdeauna ascuţita 
supărătoarea năvală dintr-o vreme pe care McCaslin o 
lăsase încă de mult în urmă, aşa că fu cuprins de teamă în 
toată regula, dar nu se înspăimântă uitându-se la el. Nu se 
încolăcise încă şi nici nu-i auzise şuieratul, se zgârcise doar, 
rapid, un nod zvârilit într-o parte, ca un simplu punct de 
sprijin de unde capul înălţat ar putea să o pornească uşor 
înapoi, fără spaimă şi încă neameninţător, mai lung de şase 
picioare, capul ceva mai sus de genunchi şi la o distanţă 
mai mică decât lungimea piciorului său până la genunchi şi 
bătrân, semnele altădată strălucitoare ale tinereţii lui acum 
întunecate şi decolorate concordante cu locurile prin care 
se târa şi stătea la pândă: bătrânul, străvechiul şi cel 
blestemat pe pământ, fatal şi solitar şi acuma îi simţea şi 
mirosul: mirosul subţire dezgustător de castraveți putrezi şi 
de încă ceva care nu avea nume, amintind de cunoaşterea 
tuturor lucrurilor şi de o străveche oboseală şi de urgisire şi 
de moarte. In cele din urmă se mişcă. Nu capul. Capul 
înălţat nu se clinti când prinse a aluneca îndepărtându-se, 
mişcându-se drept şi perpendicular ca şi cum capul şi acea 
treime a trupului său ar fi fost întreagă: o entitate mergând 
pe două picioare şi în afara tuturor legilor privind masa şi 
echilibrul, şi trebuia să fi fost aşa deoarece nici acuma nu 
putea crede pe de-a-ntregul că toată această mişcare şi 
alunecare a umbrei în urma acelui cap mişcător putea fi un 
singur şarpe: mergând şi apoi dispărând; îşi lăsă în cele din 
urmă şi celălalt picior jos şi nu-şi dădu seama, stând în 
picioare cu o mână ridicată aşa cum stătuse şi Sam în 
după-amiaza aceea de acum şase ani când Sam îl călăuzise 
prin pădure şi i-o arătase şi încetase de a mai fi copil, 
vorbind în vechea limbă în care vorbise Sam în acea zi tot 


210 


fără vreo intenţie anume: „Conducătorule”, zise el; 
„Bunicule”. 

N-ar fi putut spune când începuse să audă acel sunet, 
deoarece când băgă de seamă i se păru că-l auzea de mai 
multe secunde - un sunet de parcă ar fi izbit cineva o ţeavă 
de puşcă de o şină de cale ferată, un sunet puternic şi greoi 
şi nu grăbit deşi oarecum violent, ca şi cum cel care lovea 
era un om nu numai voinic dar şi puţin cam apucat. Totuşi 
nu se putea să vină de pe linia buştenilor deoarece, cu 
toate că drumul de cale ferată era în direcţia aceea, până 
acolo erau cel puţin vreo două mile şi sunetul venea de la o 
depărtare de mai puţin de trei sute de yarzi. Dar chiar când 
se gândea la asta îşi dădu seama de unde trebuia să vină 
sunetul: oricine ar fi fost omul şi orice ar fi făcut, el se afla 
undeva în apropiere de luminişul în care se înălța Eucaliptul 
şi unde trebuia să-l întâlnească pe Boon. Aşa că, înaintă 
urmărind sunetul, mişcându-se încet şi fără zgomot şi 
uitându-se cu atenţie şi pe jos şi printre copaci. Mergea, cu 
puşca neîncărcată, cu ţeava când ridicată când coborâtă ca 
să poată trece mai uşor printre tufişurile de mărăcini şi prin 
lăstăriş, apropiindu-se pe măsură ce se auzeau mereu mai 
tare loviturile acelea continui oarecum sălbatice ciudate şi 
năuce ale metalului izbit de metal, ieşind din pădure şi 
intrând în luminiş, eucaliptul solitar ivindu-i-se drept în faţă. 
La prima vedere copacul părea să tresalte de zbenguiala 
nebunească a veveriţelor. Erau probabil vreo patruzeci sau 
cincizeci de veveriţe sărind şi repezindu-se din creangă în 
creangă transformând întregul copac într-un vârtej verde 
de frunze înnebunite, şi din când în când singure sau câte 
două sau trei veveriţele se repezeau în jos pe trunchiul 
copacului apoi se răsuceau fără să se oprească în loc şi se 
repezeau iar în sus ca şi cum ar fi fost atrase cu violenţă 
înapoi de vidul provocat de vârtejul suratelor lor înnebunite. 
Şi apoi îl văzu pe Boon, şezând jos, cu spatele sprijinit de 
trunchiul copacului, cu capul plecat, ciocănind cu furie ceva 
ce era în poala lui. Cu ţeava puştii lui demontate izbea în 
culasa armei. Celelalte piese ale armei zăceau împrăştiate 
în jurul lui: erau vreo şase bucăţi, în timp ce el îşi apleca 


211 


peste piesa din poală faţa lui de nucă, stacojie şi asudată, 
izbind culasa cu ţeava într-o pornire dementă de nebun. 
Nici nu-şi ridică privirile să vadă cine era. Ciocănind întruna 
strigă doar către băiat cu o voce aspră şi sugrumată: 

— Pleacă de aici! Nu te-atinge de ele! Nu te-atinge de 
niciuna! Sunt ale mele! 


212 


MIREASMĂ DE VERBINĂ 


Era după cină. Pe masă, sub lumina lămpii, Coke“-ul 
deschis abia atunci; auzii paşii profesorului Wilkins şi apoi 
clipa de linişte când puse mâna pe clanţa uşii şi aş fi trebuit 
să înţeleg. Oamenii vorbesc mereu despre presentimente, 
eu n-am avut aşa ceva. Auzisem paşii apropiindu-se, întâi 
pe scări apoi în hol şi nu mi se păruse nimic deosebit în 
zgomotul acestor paşi, căci deşi stăteam în gazdă la el de 
trei ani şi deşi el şi Mrs. Wilkins îmi spuneau acasă pe 
nume, Bayard, n-ar fi intrat totuşi în camera mea fără să 
bată, aşa cum nici eu n-aş fi intrat în camera lui - sau a ei. 
Apoi, cu unul dintre acele gesturi prin care sau datorită 
căruia străşnicia aproape dureroasă, a unui educator al 
tineretului sfârşeşte prin a da greş, deschise larg uşa, 
izbind-o de perete, şi se opri în prag zicând: 

— Bayard. Bayard, fiul meu, dragul meu fiu. 

Aş fi trebuit să ştiu; aş fi trebuit să fi fost pregătit. Sau 
poate că şi eram pregătit căci îmi aduc aminte că am închis 
cartea cu grijă şi înainte de a mă ridica de pe scaun, am 
subliniat pasajul la care mă oprisem. El (profesorul Wilkins) 
făcea ceva, se tot foia acolo; îmi întinse pălăria şi pelerina 
şi le luai deşi n-aveam să am nevoie de pelerină, dacă nu 
mă gândeam chiar şi atunci (deşi eram în octombrie, mai 
aveam până la echinocţiu) că ploile şi vremea rea aveau să 
sosească înainte de a mă întoarce iar în această încăpere, 
aşa că aş fi avut nevoie oricum de pelerină ca să mă întorc 


Manual de drept - după numele juristului englez Edward Coke 
(1552-1643). 
213 


dacă aveam să mă întorc, şi mă gândeam: „Dumnezeule, 
de-ar fi făcut lucrul acesta aseară, de-ar fi deschis larg uşa 
fără să bată, trântind-o de perete cu zgomot, aseară ca să 
fi ajuns acolo înainte de a se fi întâmplat, să fi fost acolo 
când s-a întâmplat, alături de el oriunde va fi fost, oriunde 
va fi trebuit să cadă, culcat în ţărână şi noroi”. 

— Servitorul te aşteaptă jos în bucătărie, zise el. Abia 
după câţiva ani îmi povesti (cineva îmi povesti; trebuie să fi 
fost judecătorul Wilkins) că Ringo dăduse deoparte, după 
cât se pare, bucătăreasa, şi intrase în casă şi în bibliotecă 
unde şedeau el şi cu Mrs. Wilkins şi le spuse fără nicio 
introducere şi întorcându-se să plece: „L-au împuşcat pe 
colonelul Sartoris azi dimineaţă. Spuneţi-i că-l aştept în 
bucătărie.” Şi plecă înainte ca unul dintre ei să poată face 
vreo mişcare. Călărise cale de patruzeci de mile şi nu voise 
totuşi să mănânce ceva. Ne îndreptam spre uşă - uşa 
îndărătul căreia locuisem timp de trei ani ştiind ceea ce 
ştiam, ceea ce îmi dădeam seama acum că trebuie să fi 
crezut şi să fi aşteptat, de după care auzisem totuşi paşii 
apropiindu-se fără să fi desluşit ceva în zgomotul acestor 
paşi. 

— Aş putea să-ţi fiu de folos cu ceva? 

— Da, sir. Un cal odihnit pentru servitorul meu. O să vrea 
să se-ntoarcă odată cu mine. 

— Mai e vorbă, ia-l pe al meu - al lui Mrs. Wilkins, strigă 
el. Vorbise pe acelaşi ton ca şi până atunci şi totuşi aceste 
cuvinte le strigase şi în aceeaşi clipă cred că ne-am dat 
seama amândoi că lucrul era comic - o iapă, cu picioarele 
scurte, cu burta umflată ca un butoi şi care arăta ca o fată 
bătrână profesoară de muzică; Mrs. Wilkins o înhăma la 
faeton - ceea ce îmi făcu bine, aşa cum mi-ar fi făcut bine 
să mi se toarne în cap o găleată de apă rece. 

— Vă mulţumesc, sir, am zis. Nu vom avea nevoie de cal. 
Când mă voi duce să-mi iau iapa, voi găsi la poştă un cal 
proaspăt odihnit. 

Îmi făcu bine, deoarece chiar înainte de a sfârşi vorba, fui 
convins că nu va mai fi nevoie nici de asta, că Ringo se 
oprise la poştă înainte de a veni la colegiu şi aranjase 


214 


treaba asta şi că atât calul lui proaspăt odihnit cât şi iapa 
mea trebuiau să fie înşeuate şi să ne aştepte, afară, la 
gardul din spate al colegiului, şi că nu mai trebuia să 
străbatem tot Oxfordul. Dacă ar fi venit Loosh după mine 
nu s-ar fi gândit la asta; ar fi mers direct la colegiu, la 
profesorul Wilkins, ar fi spus ce avea de spus şi apoi s-ar fi 
aşezat pe un scaun şi m-ar fi lăsat să mă descurc singur de 
aici înainte. Dar nu Ringo. 

Când ieşii din cameră, mă urmă. Din clipa aceea şi până 
când aveam să călărim, Ringo şi eu, prin bezna fierbinte, 
densă şi plină de praf, nerăbdătoare şi încordată în 
aşteptarea echinocţiului întârziat asemeni unei femei în 
caznele unei faceri târzii, avea să fie undeva în preajma 
mea, lângă mine sau în spatele meu, fără să ştiu sau să 
vreau să ştiu unde e. Se străduia să găsească cuvintele 
potrivite ca să-mi ofere şi pistolul lui. Aproape că-l auzeam 
zicând: „Vai, nenorocită ţară, nici de zece ani întremată 
după frigurile morţii, în care oamenii mai trebuie să se 
ucidă încă unul pe celălalt şi noi să mai răscumpărăm încă 
greşeala lui Cain cu propriii lui arginţi”. Dar de fapt el nu 
spuse nimic. Mă urma doar, fiind undeva lângă mine sau în 
spatele meu când am coborât pe scară îndreptându-ne spre 
Mrs. Wilkins care aştepta în hol sub candelabru - o femeie 
firavă şi căruntă care-mi aducea aminte de Granny®, nu 
pentru că semăna cu Granny ci probabil pentru că o 
cunoscuse pe Granny - cu capul sus, abătută şi tăcută, 
gândindu-se Cine trage sabia de sabie va pieri, exact cum 
ar fi gândit şi Granny, către care mergeam, trebuia să merg 
nu pentru că eram nepotul lui Granny şi stăteam în gazdă 
în casa ei de trei ani şi aveam aproape vârstă fiului ei ucis 
acum nouă ani aproape în ultima bătălie, ci pentru că 
acuma eram întruchiparea tuturor Sartoris-ilor. 
(Intruchiparea tuturor Sartoris-ilor: aceasta fusese una 
dintre străfulgerările concomitente care-mi trecuseră prin 
minte odată cu în cele din urmă s-a întâmplat când 
profesorul Wilkins deschisese uşa camerei mele.) Nu-mi 


5 Diminutiv de la grandmother (engl.), bunică. 
215 


oferi un cal şi un pistol nu pentru că mă iubea mai puţin 
decât profesorul Wilkins ci pentru că era femeie şi prin 
urmare mult mai înţeleaptă decât oricare bărbat, căci altfel 
bărbaţii n-ar fi continuat Războiul doi ani după ce-şi 
dăduseră seama că erau bătuţi. Işi puse mâinile (o femeie 
mărunţică, nu mai înaltă decât fusese Granny) pe umerii 
mei şi spuse: 

— Transmite-i Drusillei şi mătuşii tale, Jenny, toată 
dragostea mea. Şi întoarce-te când vei putea. 

— Numai că nu ştiu când va fi asta, am zis eu. Cine ştie 
de câte lucruri va trebui să mă ocup. Da, o minţeam chiar 
pe ea; nu trecuse decât un minut de când deschisese larg 
uşa izbind-o de perete şi iată că şi începeam să-mi dau 
seama, să fiu conştient de ceea ce nu aveam încă măsură 
să măsor în afară doar de ceea ce, în ciuda mea însumi, în 
ciuda educaţiei şi a mediului (sau poate din cauza lor) ştiam 
de câtva timp că devin şi de a cărui încercare mă temusem; 
îmi amintesc că, în timp ce mâinile ei se odihneau încă pe 
umerii mei, mă gândeam: Cel puțin aşa voi avea prilejul să 
aflu dacă sunt ceea ce cred că sunt sau numai sper că sunt; 
dacă voi face ceea ce eu însumi învățasem să cred că e 
drept să fac sau dacă voi dori numai să o fac. 

Ne îndreptarăm spre bucătărie, profesorul Wilkins fiind 
mereu undeva lângă mine sau în spatele meu şi oferindu- 
mi mereu în fel şi chip pistolul şi calul. Ringo mă aştepta; 
îmi aduc aminte că mi-a trecut atunci prin minte gândul că 
orice s-ar întâmpla cu oricare din noi, pentru el n-aveam să 
fiu niciodată întruchiparea tuturor Sartoris-ilor. Şi el avea 
douăzeci şi doi de ani, într-un fel însă el se schimbase mai 
puţin ca mine din ziua aceea în care ţintuisem; trupul lui 
Grumby de uşa vechii mori de făcut baloturi. Poate fiindcă 
se întâmplase să crească mai repede decât mine, se 
schimbase atât de mult în vara aceea în care el şi Granny 
vindeau yankeilor catări, încât ca să ţin pasul cu el aş fi 
trebuit să mă fi schimbat foarte mult. Şedea. tăcut pe un 
scaun lângă soba rece, frânt de oboseală, el care călărise 
cale de patruzeci de mile (la un moment dat, fie în 
Jefferson, fie când rămăsese în sfârşit singur undeva pe 


216 


drum, plânsese; colbul se adunase şi se uscase pe dârele 
de lacrimi de pe faţa lui) şi avea să călărească iar cale de 
patruzeci de mile totuşi nu voia să mănânce şi se uita la 
mine cu ochii cam înroşiţi de oboseală (poate că mai mult 
de altceva decât de oboseală, aşa că în privinţa asta n- 
aveam să pot ţine pasul cu el niciodată) şi apoi se ridică 
fără să spună un cuvânt şi o porni spre uşă şi eu în urma lui 
şi profesorul Wilkins îmi oferea mereu calul şi pistolul fără 
să rostească niciun cuvânt şi se gândea mereu (simţeam şi 
acest lucru) De sabie va pieri. De sabie va pieri. 

Ringo legase cei doi cai înşeuaţi la poarta din spate, aşa 
cum ştiusem că avea să o facă - cel proaspăt odihnit pentru 
el şi iapa pe care Tata mi-o dăruise acum trei ani şi care 
făcea oricând o milă în mai puţin de două minute şi dacă ai 
fi călărit toată ziua o milă în opt minute. Incălecase, când 
îmi dădui seama că profesorul Wilkins vrea să-mi strângă 
mâna. l-am strâns mâna; ştiam că e convins că atinge un 
trup care mâine seară s-ar putea să nu mai fie în viaţă şi 
mă gândii o clipă dacă să-i spun ce am de gând să fac, 
deoarece discutaserăm împreună că, de există cumva în 
Biblie un cuvânt de speranţă şi de împăcare pentru oarba şi 
năuca speţă pe care El şi-o alesese între toate pentru a-i 
dărui nemurirea, acela trebuie să fie Să nu ucizi, şi acuma 
îşi închipuia probabil că mă învățase chiar el acest lucru; 
numai că nu el, şi nimeni altcineva, nici chiar eu însumi, nu 
mă învățase acest lucru, deoarece era mai profund decât s- 
ar fi putut învăţa. Dar nu i-am spus nimic. Era prea bătrân 
pentru a fi bruscat în felul acesta, pentru a putea ierta fie şi 
în principiu o asemenea hotărâre; era prea bătrân pentru a 
fi obligat să ţină seama de principii când era vorba de rasă, 
educaţie şi mediu, pentru a fi atacat fără niciun fel de 
avertisment şi a fi silit să se predea ca la somaţia unui hoţ 
de drumul mare ivit din beznă: un tânăr însă putea face aşa 
ceva - un om încă de ajuns de tânăr pentru ca tinereţea lui 
să-i furnizeze gratuit o explicaţie (dar nu şi o scuză) a 
laşităţii sale. 

Aşa că nu i-am spus nimic. l-am strâns doar mâna şi am 
încălecat, şi împreună cu Ringo am pornit-o la drum. De 


217 


data aceasta nu trebuia să mai străbatem Oxfordul şi 
curând (pe cer se ridicase o lună subţire ca o seceruică, 
asemănătoare cu urma unui toc de cizmă în nisipul ud) 
şoseaua spre Jefferson se ivi în faţa ochilor noştri, şoseaua 
pe care o străbătusem pentru prima dată alături de Tata, 
acum trei ani, şi de atunci de două ori la Crăciun şi în iunie 
şi septembrie şi iar de două ori de Crăciun şi apoi iar în 
iunie şi septembrie, la sfârşitul şi începutul fiecărui an de 
colegiu, călărind singur pe iapa mea, fără să simt măcar că 
e pace; şi de data aceasta şi poate pentru ultima oară, eu 
cel care nu avea să moară (eram sigur de asta) dar care, 
fără îndoială, nu avea să poată merge niciodată cu capul 
sus de aci înainte. Caii o ţineau într-un trap uşor pe care 
aveau să-l păstreze în tot lungul celor patruzeci de mile. 
lapa mea ştia că o aşteaptă un drum lung iar Ringo avea şi 
el un animal bun, izbutise să obţină de la Hilliard, la poştă, 
un cal ca lumea. Datorită poate lacrimilor, dârelor de noroi 
uscat de deasupra cărora ochii lui înroşiţi de oboseală mă 
priviseră, dar mai degrabă cred că datorită aceleiaşi însuşiri 
care-i înlesnise pe vremuri obţinerea, pentru el şi pentru 
Granny, a tuturor acelor scrisori cu en-tâte-ul armatei 
Statelor Unite - o neobrăzată siguranţă câştigată de pe 
urma unor prea îndelungate şi prea strânse legături cu doi 
albi: unul căruia el îi spunea Granny, celălalt cu care 
dormise împreună de când ne născusem şi până când Tata 
reclădise casa. Vorbirăm doar o singură dată, şi asta fu 
totul. 

— L-am putea hăitui prin pădure, zise el. Cum am făcut şi 
atunci, cu Grumby. Dar am impresia că nu prea merge cu 
pielea asta albă în care te tot plimbi de colo până colo. 

— Nu, am zis. 

Ne-am continuat drumul; era în octombrie; verbina avea 
să mai ţină încă multă vreme deşi trebuia să ajung acasă ca 
să-mi dau seama cât de necesar era acest lucru; avea să 
ţină încă multă vreme verbina din grădina în care mătuşa 
Jenny, asistată de moş Joby, se învârtea, cu o pereche de 
mănuşi vechi de cavalerie de-ale Tatei în mâini, printre 
straturile îngrijite şi ordonate, printre vechile nume pitoreşti 


218 


şi înmiresmate; căci deşi eram în octombrie nu începuseră 
încă ploile şi prin urmare nu dăduse nici îngheţul care să 
aducă (sau să lase după el) primele nopţi pe jumătate 
calde, pe jumătate reci ale verii indiene’ - văzduhul 
somnolent, îngheţat şi pustiu prin care trec rațele, toropit 
încă de vechile, ameţitoarele, prăfuitele miresme ale 
muscatului şi saxifragei - nopţile în care înainte de a deveni 
bărbat şi a mă duce la colegiu să învăţ dreptul, Ringo şi cu 
mine, cu felinarul, securea şi un sac de pânză groasă şi 
şase câini (unul ca să adulmece urmele animalelor iar 
ceilalţi când aşa, ca să latre, să facă hărmălaie) ne duceam 
să vânăm opposumi pe islaz unde, stând ascunşi, la pândă, 
am văzut în după-amiaza aceea primul nostru yancheu 
călare pe un cal minunat, unde de anul trecut se putea auzi 
şuieratul trenurilor care nu mai erau de multă vreme 
proprietatea lui Mr. Redmond şi pe care într-un anume 
moment, într-o anume clipă a dimineţii aceleia, le 
abandonase şi Tata odată cu pipa pe care, zicea Ringo, o 
fuma şi care-i alunecase din mână atunci când căzuse, 
doborât. Călăream spre casă, unde în clipa asta zăcea 
întins în salon, îmbrăcat în uniformă (şi cu sabia) şi unde 
Drusilla mă aştepta în strălucirea solemnă a candelabrelor, 
cu rochia ei aurie de bal, cu firul de verbină în păr, ţinând în 
mâini cele două pistoale încărcate (vedeam şi scena 
aceasta, eu care n-avusesem niciun fel de presentiment; o 
şi vedeam în încăperea aceea solemnă şi iluminată aranjată 
după datini pentru ceremonia înmormântării, înaltă, zveltă 
nu cum sunt femeile ci cum sunt tinerii, băieţii, nemişcată 
în rochia ei aurie, cu faţa calmă, aproape gânditoare, 
pieptănată simplu şi sever, cu firul de verbină prins în păr 
deasupra fiecărei urechi, cu braţele îndoite din cot, cu 
mâinile ridicate la înălţimea umerilor, cele două pistoale 
identice de duel ţinute nu în mână, ci odihnindu-se în 
palmă, fiecare într-o mână: o coeforă a violenţei sumare şi 
convenţionale). 


46 indian Summer, o perioadă de vreme mai caldă care urmează 
primelor înghețuri ale toamnei târzii în America de Nord (n. t.). 
219 


Drusilla zicea că el avea un vis. Pe atunci eram de 
douăzeci de ani şi ne plimbam şi ea şi eu prin grădină 
aşteptându-l pe Tata să vină de pe şantierul căii ferate. 
Abia împlinisem douăzeci de ani: în vara aceea la sfârşitul 
căreia am plecat la universitate pentru a-mi lua licenţa în 
drept, pe care Tata hotărâse că trebuie să o iau şi patru ani 
după aceea în ziua, în a cărei seară Tata şi Drusilla îl 
împiedicaseră pe Cash Benbow să fie ales judecător şi 
veniseră acasă tot necăsătoriți şi Mrs. Habersham îi băgase 
în trăsură şi o pornise înapoi la oraş şi-l scosese pe bărbatul 
ei din bârlogul lui întunecos de la banca cea nouă şi-l 
pusese să semneze cauţiunea Tatei pentru omorul celor doi 
carpet baggers şi luându-i de mână pe Tata şi pe Drusilla îi 
dusese în faţa pastorului pentru a fi căsătoriţi. Şi Tata 
reclădi casa, pe acelaşi loc pârjolit de foc, deasupra 
aceleiaşi pivnițe, acolo unde cealaltă fusese mistuită de 
flăcări, dar mai mare, mult mai mare: Drusilla spunea că 
această casă era materializarea visului Tatei tot aşa cum 
trusoul şi voalul de mireasă erau materializarea visului ei. 
Apoi mătuşa Jenny veni să locuiască împreună cu noi şi aşa 
se ivi şi grădina (Drusilla n-ar fi avut grijă de flori, ca şi Tata 
de altfel, ea care şi acuma, la patru ani după ce se sfârşise 
războiul, părea să trăiască, să respire în atmosfera acelui 
ultim an când călărea, îmbrăcată în haine bărbăteşti, cu 
părul tăiat scurt ca orice alt soldat din regimentul Tatei, 
străbătând Georgia şi amândouă Carolinele prin faţa 
armatelor lui Sherman), din care-şi culegea firele de 
verbină pe care şi le punea în păr, zicând că mireasma de 
verbină e singurul miros care poate fi pus mai presus de cel 
al cailor şi al curajului aşa că e singura care merita să o 
foloseşti. Calea ferată era abia la începuturile ei şi Tata nu 
era numai asociat cu Mr. Redmond ci şi prieten, ceea ce 
după cum spunea George Wyatt, era fără îndoială un record 
pentru Tata şi în zori el pleca de acasă, călare pe Jupiter, 


220 


parcurgând tot traseul liniei neterminate cu cei doi saci 
plini cu galbeni de aur Împrumutați vineri pentru a plăti 
oamenii sâmbăta, nefiind înaintea şerifului decât cu două 
traverse, cum zicea mătuşa Jenny. Aşadar ne plimbam 
încetişor în amurg, printre straturile cu flori ale mătuşii 
Jenny, şi Drusilla (acum în rochie, ea care ar fi purtat mereu 
pantaloni dacă Tata i-ar fi dat voie) se sprijinea uşor pe 
braţul meu şi eu simţeam mireasma de verbină din părul 
că, aşa cum simţisem mireasma ploii în părul ei şi în barba 
Tatii acum patru ani în noaptea aceea în care el şi Drusilla 
şi unchiul Buck McCaslin îl găsiseră pe Grumby şi veniseră 
apoi acasă şi ne găsiseră pe Ringo şi pe mine mai mult 
decât adormiţi: pierduţi în acea uitare pe care Dumnezeu 
sau Natura sau cine ştie cine ne-o fi dat-o atunci, nouă care 
trebuiseră să săvârşim mai mult decât s-ar fi cerut din 
partea unor copii, căci ar trebui să existe o limită de vârstă, 
cel puţin tinereţea, sub care n-ar trebui să omori. Asta se 
întâmpla puţin după ce, în seara aceea de sâmbătă, când 
se întorsese, îl văzusem curăţindu-şi pistolul şi încărcându-l 
şi aflasem că mortul fusese un fel de vecin de-al nostru, un 
om din regiunea de dealuri, care făcuse parte din primul 
regiment de infanterie în perioada când se votase 
scoaterea Tatii de la comanda lui: şi n-aveam să ştiu 
niciodată dacă omul voise chiar să-l jefuiască pe Tata sau 
nu, fiindcă Tata trăsese prea repede, ci doar că avea într-o 
cabană cu pământ pe jos în regiunea de dealuri, o soţie şi 
câţiva copii cărora a doua zi Tata le trimise ceva bani şi ea 
(soţia) veni la noi, după două zile, când şedeam la masă, şi- 
i aruncă banii lui Tata în obraz. 

— Dar nimeni n-ar fi putut avea un vis mai măreț decât 
colonelul Sutpen, spusei. Fusese ajutor de comandant în 
regimentul Tatii şi fusese ales colonel când regimentul îi 
retrăsese Tatii comanda, după a doua bătălie de la 
Manassas“, şi Tata nu-i iertase acest lucru lui Sutpen, nu 


+ Manassas sau Bull Run, oraş din Nord-Estul statului Virginia; aici au 
avut loc în timpul Războiului de Secesiune din S.U.A. bătăliile din 21 
iulie 1861 şi 29 şi 30 august 1862, bătălii în care armata Sudului, sub 
comanda lui J. E. Jhonston şi Beauregard (1861) şi Jackson (1862), au 

221 


oamenilor din regiment. Era un mitocan, un om crud şi rece 
care se stabilise în aceste locuri cu treizeci de ani înaintea 
Războiului, venind nimeni nu ştia de unde, numai Tata 
zicea că era de ajuns să te uiţi în ochii lui ca să ştii că n- 
avea să îndrăznească s-o spună. Pusese mâna pe ceva 
pământ şi nici asta nu ştia nimeni cum se întâmplase şi pe 
ceva bani de cine ştie unde - Tata zicea că oamenii bănuiau 
că fusese trişor pe nişte vapoare sau că fusese pur şi 
simplu, hoţ de drumul mare - şi construise o casă imensă, 
se însurase şi ducea o viaţă de gentleman. Apoi, ca toţi 
ceilalţi, pierduse totul în timpul Războiului, până şi speranţa 
de a avea urmaşi (fiul său îl omorâse pe logodnicul fiicei 
sale în ajunul nunţii şi după aceea dispăruse) şi totuşi se 
întoarse acasă şi se apucă singur-singurel să-şi refacă 
plantaţia. N-avea prieteni de la care să se împrumute şi n- 
avea pe nimeni care să-i lase moştenire şi era trecut de 
şaizeci de ani, totuşi se apucă să refacă totul aşa cum 
fusese; se zicea că era prea ocupat ca să se bage în politică 
sau în altceva; când împreună cu ceilalţi oameni Tata 
organiză grupele de cavaleri ai nopţii pentru a-i împiedica 
pe carpet baggers să-i ridice pe negri, el refuză să se 
amestece. Tata lăsă deoparte pentru câtva timp ura lui faţă 
de Sutpen şi se duse să-i vorbească, şi el (Sutpen) se ivi în 
uşă cu o lampă în mână şi nici nu-i invită măcar să intre în 
casă ca să discute; Tata îl întrebă: „Eşti cu noi sau eşti 
împotriva noastră?” şi el îi răspunse: „Sunt pentru 
pământul meu. Dacă fiecare din voi şi-ar îngriji pământul ca 
să-l facă aşa cum a fost, ţara ar putea să se ridice singură” 
şi Tata îi spuse să vină cu lampa afară şi s-o pună pe o 
buturugă ca să poată vedea amândoi să tragă şi Sutpen 
refuză. 

— Nimeni n-ar fi putut avea un vis mai măreț ca acesta. 

— Da. Dar visul lui nu-l privea decât pe e/. Al lui John nu. 
El se gândeşte la întreaga ţară pe care încearcă s-o ridice 
trăgându-i pe toţi de urechi, pentru ca toţi cei ce trăiesc în 
ea, nu numai cei de-o seamă cu el, sau cei din fostul lui 


înfrânt armata Nordului sub conducerea lui Mc. Dowell şi Pope. 
222 


regiment, ci toţi oamenii, negrii şi albii, femeile şi copiii din 
regiunea aceea de dealuri, desculţii... Nu înţelegi? 

— Dar cum le-ar putea fi de folos, ce vrea să facă pentru 
ei, dacă le-a... după ce a... 

— Omorât câţiva din ei? Te referi bineînţeles şi la cei doi 
carpet baggers pe care a trebuit să-i omoare pentru a 
împiedica ţinerea acelei prime alegeri, nu-i aşa? 

— Erau oameni. Fiinţe umane. 

— Erau din Nord, nişte venetici, care n-aveau ce căuta 
aici. Nişte tâlhari. 

Ne continuarăm plimbarea, abia simţindu-i apăsarea pe 
braţul meu, capul ei ajungându-mi nu mai sus de umăr. 
Fusesem întotdeauna ceva mai înalt ca ea, chiar şi în 
noaptea aceea la Hawkhurst când ascultam cum trec negrii 
pe şosea, şi de atunci se schimbase foarte puţin: acelaşi 
trup viguros de băiat, acelaşi cap neîmblânzit cu părul 
ciopârţit cu sălbăticie la care mă uitasem lung din căruţă pe 
deasupra valului de negri care cântau înnebuniţi, în 
momentul în care coboram spre râu, trupul zvelt nu ca al 
femeilor, ci ca al băieţilor. 

— Nu-i chiar atât de puţin primejdios să trăieşti în 
preajma unui vis, Bayard. Eu ştiu asta, am avut şi eu odată 
un vis. E ca un pistol încărcat gata să ia foc; dacă ţine de 
ajuns de multă vreme până la urmă cineva e rănit. Dacă e 
însă un vis frumos, atunci face. Nu sunt prea multe visuri 
pe lumea asta, în schimb sunt foarte multe vieţi omeneşti. 
Şi o viaţă de om sau două duzini... 

— N-au nicio importanţă? 

— Da. Niciuna... Ascultă. Îl aud pe lupiter. Să ştii că până 
acasă te întrec. 

O şi pornise la fugă, poalele fustei pe care nu-i plăcea să 
o poarte i se ridicaseră până la genunchi şi i se vedeau 
picioarele alergând aşa cum aleargă băieţii, tot aşa călărea 
cum călăresc bărbaţii. 

Pe atunci aveam douăzeci de ani. A doua oară însă 
împlinisem douăzeci şi patru; făcusem trei ani de facultate 
şi peste două săptămâni trebuia să mă întorc la Oxford 
pentru a urma cursurile ultimului an şi a-mi lua licenţa. Era 


223 


exact în vara trecută, în august, când Tata îl bătuse pe 
Redmond în alegerile pentru adunarea legislativă a statului. 
Lucrările la calea ferată se terminaseră şi tovărăşia dintre 
Tata şi Redmond fusese desfăcută de atât de multă vreme 
încât dacă n-ar fi fost duşmănia dintre ei, multă lume ar fi şi 
uitat că au fost vreodată asociaţi. Existase şi un al treilea 
asociat dar nimeni nu-şi mai amintea măcar cum îl 
chemase; el şi numele lui dispăruseră în înverşunarea 
conflictului care se ivise între Tata şi Redmond chiar înainte 
de a se începe punerea şinelor de fier, între pornirea 
dictatorială a Tatii, violentă şi nemiloasă, dorinţa sa de 
dominație (ideea fusese a lui; el se gândise întâi la 
construirea căii ferate şi apoi îl luase pe Redmond ca 
asociat) şi între acea însuşire a lui Redmond (cum spunea 
George Wyatt, nu era un laş, altfel Tata nu s-ar fi înhămat 
la aceeaşi treabă cu el) care-i îngăduise să ţină piept Tatii 
atât cât i-a ţinut, să reziste şi să reziste şi să reziste până 
când s-a rupt ceva (nici voinţa, nici curajul) în el. În timpul 
Războiului Redmond nu fusese soldat; se ocupase cu ceva 
treburi de colectare a bumbacului pentru guvern; ar fi putut 
câştiga mulţi bani cu povestea asta dar nu o făcuse şi toată 
lumea o ştia, o ştia şi Tata, totuşi îl batjocorea adesea 
fiindcă nu mirosise praful de puşcă. N-avea dreptate; îşi 
dădu seama că n-are când fu prea târziu şi nu se mai putea 
opri, la fel ca şi beţivul care ajunge la un stadiu când e prea 
târziu ca să se mai oprească, când îşi promite lui însuşi că 
se va opri şi crede, poate, că se va opri sau că va putea să 
se oprească dar e prea târziu. Într-un târziu ajunseră într-o 
asemenea situaţie (băgaseră amândoi în calea ferată tot 
ce-ar fi putut ipoteca sau împrumuta pentru ca Tata să 
străbată călare şantierul plătind lucrătorii şi facturile pentru 
şine în ultima clipă posibilă), încât până şi Tata îşi dădu 
seama că unul dintre ei trebuie să se retragă. Aşa că la 
vremea aceea nu-şi mai vorbeau; judecătorul Benbow le 
aranjă întrevederea, se întâlniră şi căzură de acord să 
cumpere sau să vândă, fixând ca preţ o sumă care, în 
comparaţie cu ce investiseră până atunci, era ridicol de 
mică dar pe care fiecare din ei credea că nu va putea s-o 


224 


strângă celălalt - cel puţin aşa susţinea Tata că Redrmond 
nu credea că va putea strânge banii. Aşa că Redmond fu de 
acord cu preţul şi descoperi cu surprindere că Tata avea 
banii. Şi, după spusele Tatii, de aici se porni totul, deşi 
unchiul Buck McCaslin zicea că Tata n-ar fi putut fi 
proprietarul măcar a unei jumătăţi de parc, ca să nu mai 
vorbim al unei căi ferate, fără să nu rupă învoiala şi să facă 
din fostul lui asociat fie un duşman de moarte fie un prieten 
pe viaţă. Aşa că se despărţiră şi Tata isprăvi calea ferată. 
Între timp, văzând că e aproape gata cu calea ferată, nişte 
oameni din Nord îi vândură pe credit o locomotivă pe care o 
boteză „Mătuşa Jenny” şi-i puse în marchiză un bidon de 
ulei, din argint, pe care îi gravă numele; şi vara trecută 
primul tren intră cu toată viteza în gara Jefferson, cu 
locomotiva împodobită cu flori şi Tata în marchiză trăgând 
de sirenă întruna când trecu prin faţa casei lui Redmond; şi 
la gară se ţinură discursuri, şi iarăşi flori şi un steag al 
Confederaţiei şi fete îmbrăcate în rochii albe cu cordoane 
roşii şi o orchestră şi Tata vorbind de pe tampoanele 
locomotivei şi făcând o aluzie complet inutilă la Mr. 
Redmond. Aşa stăteau lucrurile. Nu voia să-l lase deloc. 
George Wyatt veni să-mi vorbească imediat după aceea. „O 
fi aşa sau nu, zise. el, noi, camarazii lui şi cei mai mulţi 
dintre oamenii de pe aici ştim că John are dreptate. Trebuia 
totuşi să-l lase în pace pe Redmond. Ştiu eu care-i pricina: a 
trebuit să omoare prea mulţi oameni şi asta-i rău pentru un 
bărbat. Ştim cu toţii că John e viteaz ca un leu, dar nici 
Redmond nu-i un laş şi n-are rost să-l umileşti mereu pe un 
om care a greşit odată. N-ai putea să-i spui asta?” 

— Nu ştiu, i-am zis. Am să-ncerc. Dar n-am avut prilejul. 
Adică, i-aş fi putut vorbi şi el m-ar fi ascultat, dar nu ne-ar fi 
putut auzi, deoarece se aruncase de-a dreptul de pe 
tampoanele locomotivei în lupta pentru alegerile legislative. 
Poate că-şi dădea seama că Redmond avea să-i fie 
contracandidat. pentru a-şi salva onoarea, deşi el 
(Redmond) trebuia să fi ştiut că după sosirea acelui tren la 
Jefferson nu mai avea nicio şansă în lupta împotriva Tatii, 
sau poate că Redmond îşi anunţase candidatura şi Tata 


225 


intrase în luptă tocmai din cauza asta, nu-mi mai aduc 
aminte. În orice caz, candidau amândoi, durând o luptă 
acerbă în care Tata continuă să-l atace pe Redmond fără 
rost, inutil, fiindcă amândoi ştiau că Tata va repurta o 
victorie strălucită. Ceea ce se şi întâmplă, şi crezurăm că va 
fi mulţumit. Poate că şi el îşi închipui că e, aşa cum crede şi 
beţivul că a terminat-o cu băutura; şi în după-amiaza aceea 
mă plimbam cu Drusilla prin grădină, în amurg, şi-i ziceam 
ceva în legătură cu ce-mi spusese George Wyatt şi lăsându- 
mi braţul mă întoarse cu faţa spre ea şi zise: 

— Tu spui asta? Tu? L-ai uitat pe Grumby? 

— Nu, i-am zis. Nu-l voi uita niciodată. 

— Niciodată. Nu te voi lăsa să-l uiţi. Sunt lucruri şi mai 
rele, Bayard, decât să omori oameni. Câteodată mă 
gândesc că lucrul cel mai frumos care i se poate întâmplă 
unui bărbat e să iubească ceva, de preferat o femeie, mult, 
tare tare tare de tot şi apoi să moară tânăr, fiindcă a crezut 
ce nu putea să nu creadă şi a fost ce nu putea (nu putea? 
nu voia) să nu fie. 

În clipa aceea mă privi aşa cum nu mă mai privise 
niciodată. Nu-mi dădui seama atunci ce însemna asta şi n- 
aveam să-mi dau seama decât în seara aceea deoarece 
niciunul dintre noi nu ştia atunci că peste două luni Tata 
avea să moară. Vedeam doar că mă priveşte aşa cum nu 
mă mai privise niciodată şi mireasma verbinei din părul ei 
părea să fi sporit de o sută de ori, părea să fi devenit de o 
sută de ori mai puternică, să se fi împrăştiat peste tot în 
amurgul acela în care avea să se întâmple un lucru la care 
nu visasem niciodată. Şi în clipa aceea îmi spuse: 

— Sărută-mă, Bayard. 

— Nu. Eşti nevasta Tatălui meu. 

— Şi mai mare ca tine cu opt ani. Şi vara ta de gradul 
patru. Şi părul mi-e negru. Sărută-mă, Bayard. 

— Nu. 

— Sărută-mă, Bayard. 

Îmi plecai, deci, capul spre ea. Dar nu făcu nicio mişcare, 
stând aşa, cu trupul tras uşor înapoi, privindu-mă; acum ea 
spunea: „Nu”. O îmbrăţişai. Şi atunci se lipi de mine, 


226 


abandonându-se, aşa cum vor şi pot să o facă femeile, cu 
braţele, cu a căror putere din încheietură şi cot strunea caii, 
în jurul umerilor mei, apropiindu-mi cu palmele obrazul de 
al ei până ce nu mai fu nevoie să mi-l apropie; mă gândii 
atunci la femeia de treizeci de ani, simbol al străvechiului şi 
veşnicului Şarpe şi la bărbaţii care au scris despre ea, şi-mi 
dădui seama în clipa aceea ce prăpastie de netrecut se 
cască între viaţă şi scris - că acei care pot acţionează, iar 
acei care nu pot şi suferă îndeajuns că nu pot scriu despre 
asta. Apoi mă desprinsei, şi o văzui privindu-mă cu ochii 
aceia întunecaţi, de nepătruns, ţinând capul pe jumătate 
plecat; mă uitam cum îşi ridică braţele făcând aproape 
exact acelaşi gest cu care mă luase de gât ca şi cum ar fi 
repetat, în gol şi formal, gestul totalei dăruiri ca să nu-l uit 
niciodată, cu coatele îndoite în afară, când îşi duse mâna la 
firul de verbină din păr, eu stând drept şi ţeapăn în faţa 
capului ei uşor înclinat, a părului ei tăiat scurt, unghiul rigid 
şi ciudat de solemn al braţelor ei goale lucind slab în ultima 
licărire de lumină în clipa în care îşi scoase firul de verbină 
din păr şi mi-l puse la butonieră şi mă gândii cum încercase 
Războiul să făurească din toate femeile din generaţia şi din 
clasa ei, în Sud, acelaşi tip şi cum dăduse greş - suferinţele 
încercate (ale ei şi ale mătuşii Jenny fuseseră aproape 
aceleaşi doar că mătuşa Jenny petrecuse câteva nopţi cu 
bărbatul ei înainte de a-i fi fost adus acasă într-o căruţă cu 
muniții în timp ce Gavin Breckbridge nu fusese decât 
logodnicul Drusillei) stăruiau acolo în adâncul ochilor, 
dincolo de ele rămăsese însă femeia incorigibil de 
individuală: deloc asemănătoare cu atâţi bărbaţi care se 
întorc din războaie şi trăiesc în rezervaţiile guvernului ca 
nişte juncani jugăniţi şi lipsiţi de orice în afară de o aceeaşi 
experienţă pe care nu pot şi nu îndrăznesc să o uite, căci 
chiar în clipa aceea ar înceta din viaţă, uşor de schimbat 
între ei de n-ar fi vechea obişnuinţă de a răspunde la un 
nume dat. 

— Acuma, am zis, va trebui să vorbesc cu Tata. 

— Da, zise ea. Trebuie să-i vorbeşti. Sărută-mă. 

Şi atunci se întâmplă iar ce se întâmplase înainte. 


227 


Nu. De două ori, de o mie de ori şi niciodată la fel 

— Eterna şi simbolica femeie de treizeci de ani faţă în 
faţă cu un tânăr, un băieţandru, de fiecare dată întreagă în 
prezent şi totodată în trecut, neîndurător de neaceeaşi, 
amintirea înlăturând ele fiecare dată experienţa, experienţa 
anticipând de fiecare dată amintirea; dibăcia fără oboseală, 
priceperea nevinovată la culme, muşchii ascunşi şi iscusiţi 
în a călăuzi şi a supune aşa cum în încheietura mâinii şi în 
coate doarme puterea de a struni caii: se desprinse, şi 
întoarsă cu spatele, vorbindu-mi fără să mă privească, nu 
mă  privise niciodată, se-ndepărtă cu paşi repezi în 
întuneric: 

— Spune-i lui John. Vorbeşte-i în seara asta. 

Am vrut s-o fac. M-am îndreptat spre casă şi m-am dus 
imediat în birou; păşii, nu ştiu de ce, spre mijlocul covorului 
din faţa căminului fără foc, şi rămăsei acolo ţeapăn ca un 
soldat în poziţie de drepţi, uitându-mă drept înainte în 
cealaltă parte a camerei şi peste capul lui şi-i spusei: „Tată” 
şi apoi mă oprii. Deoarece nici nu mă auzea. 

Imi zise: „Da, Bayard?” dar nu mă auzea, deşi şedea în 
spatele biroului şi nu făcea nimic, nemişcat, la fel de liniştit 
pe cât eram eu de ţeapăn, cu mâna în care ţinea ţigara 
stinsă pe birou, cu o sticlă de coniac şi un pahar plin dar 
neînceput la îndemână, învăluit în gândurile caline ale cine 
ştie cărui triumf pe care-l încerca de când îi parveniseră 
către sfârşitul  după-amiezii ultimele şi  zdrobitoarele 
rezultate ale alegerilor. Aşa că am aşteptat până după cină. 
Ne-am dus în sufragerie şi am stat în picioare unul lângă 
altul până a intrat întâi mătuşa Jenny şi apoi, în rochia aurie 
de bal, Drusilla, care păşi drept spre mine şi-mi aruncă o 
privire intensă de nepătruns şi se îndreptă apoi spre locul ei 
şi aşteptă să-i trag scaunul să şadă în timp ce Tata îi trăgea 
scaunul mătuşii Jenny. In momentul acela era de ajuns de 
treaz, nu ca să vorbească, ci ca să stea în capul mesei şi să- 
i răspundă Drusillei care-i vorbea cu o volubilitate 
înfrigurată şi scânteietoare - să-i răspundă din când în când 
cu acea emfază curtenitoare şi intolerantă care devenise în 
ultima vreme puţin cam avocăţească, ca şi cum simplul 


228 


fapt de a fi fost amestecat într-o campanie politică plină de 
discursuri violente şi goale ar fi făcut din el, retroactiv, un 
avocat, el care era orice şi tot ce vrei numai avocat nu. 
Apoi Drusilla şi mătuşa Jenny se ridicară şi ne lăsară singuri 
şi el îmi zise: „Aşteaptă”, deşi nu făcusem nicio mişcare să 
le urmez şi-i porunci lui Joby să ne dea o sticlă de vin din 
acelea pe care le adusese de la New Orleans când fusese 
acolo ultima dată ca să împrumute bani pentru a lichida 
primele lui acţiuni de la calea ferată. Atunci am înţepenit iar 
în poziţia de drepţi, uitându-mă înaintea mea pe deasupra 
capului său, în timp ce el şedea întors pe jumătate spre 
masă, cu un început de burtă dar nu prea accentuat, puţin 
cam încărunţit, părul, căci barba îi era la fel de neagră ca şi 
înainte, cu aerul acela fals avocăţesc şi cu ochii aceia 
necruţători care în ultimii doi ani se acoperiseră cu pojghiţa 
aceea transparentă pe care o au ochii animalelor carnivore 
şi dincolo de care ele văd o lume pe care niciun rumegător 
nu o vede vreodată sau poate nu îndrăzneşte să o vadă, şi 
pe care o mai văzusem în ochii bărbaţilor care au omorât 
prea mult, care au omorât atât de mult încât nu vor mai fi 
singuri niciodată cât vor trăi. Îi spusei iar: „Tată” şi apoi îi 
povestii totul. 

— Aşa? zise el. Şezi. 

M-am aşezat, l-am privit în ochi, m-am uitat cum umple 
amândouă pali ar ele şi de data aceasta mi-am dat seama 
că se întâmplă cu el ceva mai rău decât dacă n-ar fi auzit: 
nici nu-l interesa măcar. 

— Te descurci bine cu dreptul, după cât îmi spune 
judecătorul Wilkins. Sunt bucuros că e aşa. Până acuma, în 
afacerile mele, n-am avut nevoie de tine, dar de aci înainte 
o să am. Mi-am realizat partea activă a scopurilor mele şi în 
treaba asta nu m-ai fi putut ajuta; am acţionat aşa cum mi- 
au cerut-o ţara şi vremurile şi tu erai prea tânăr pentru aşa 
ceva, voiam să te ştiu la adăpost. Acuma însă, ţara şi 
vremurile s-au schimbat, ce va urma de aci înainte va fi o 
problemă de consolidare, de târguieli avocăţeşti şi fără 
îndoială de şicane în care nu mă pricep deloc dar în care tu, 
care-ai făcut dreptul, vei putea să-ţi aperi averea, averea 


229 


noastră. Da. Mi-am atins țelul, şi acuma o să fac şi puţină 
curăţenie morală. Sunt sătul de atâta omorât, indiferent din 
ce motiv sau în ce scop. Mine, când mă voi duce la oraş să 
mă întâlnesc cu Ben Redmond, voi fi neînarmat. 


Am ajuns acasă puţin înainte de miezul nopţii; n-a mai 
trebuit să trecem nici prin Jefferson. Înainte de a ajunge la 
poartă, am zărit luminile, candelabrele - din hol, din salon 
şi din odaia pe care mătuşa Jenny (fără nici un efort şi 
probabil fără nicio intenţie anume) îl învățase pe Ringo s-o 
numească sala de primire, lumina revărsându-se dincolo de 
galerie, dincolo de coloanele ei. După aceea am zărit caii, 
luciul şters al pieii şi sclipirea cataramelor purtate de 
siluetele negre şi apoi oamenii - Wyatt şi ceilalţi vechi 
camarazi ai Tatii - uitasem că aveau să fie acolo. Uitasem 
că aveau să fie acolo; îmi amintesc cum m-am gândit, fiind 
istovit şi frânt de oboseală Acuma totul va începe în seara 
asta. Nu voi avea răgaz nici până mâine să pot apuca să 
rezist. Puseseră o sentinelă pe afară, pe cineva de pază, 
căci după cât se pare aflară imediat că eram pe aproape. 
Wyatt îmi ieşi în cale. Oprii iapa. Mă uitam de sus la el şi la 
ceilalţi, rămaşi cu câţiva metri mai în urmă, având aerul 
acela ciudat şi solemn de pasăre de pradă pe care cei din 
Sud îl au în asemenea împrejurări. 

— Ei, băiete, zise George. 

— A fost... am zis... Era... 

— Da, n-a fost nimic necinstit. În faţă. Redmond nu-i un 
laş. John avea în mânecă pistolul, ca de obicei, dar nici nu l- 
a atins, n-a făcut nicio mişcare ca să-l folosească. 

Îl văzusem cum proceda, odată mi-arătase cum: pistolul 
(nu mai lung de patru inch-i) era prins de încheietura mâinii 
stângi cu o copcă pe care şi-o făcuse singur dintr-o sârmă şi 
un arc vechi de ceas; ridica amândouă mâinile în acelaşi 

230 


timp, le încrucişa şi trăgea pe sub mâna stângă ca şi cum 
şi-ar fi ascuns propriilor lui ochi ce face; odată când omori 
un om îşi găuri mâneca de la haină, 

— Dar tu vrei să te duci întâi acasă, zise Wyatt, se dădu 
deoparte şi apoi continuă: O să avem noi grijă de treaba 
asta în locul tău, oricare din noi. Eu. Nici nu-mi îndemnai 
iapa să o pornească şi nici nu mă grăbii să-i răspund, dar el 
continuă repede, de parc-ar fi repetat toate acestea, rolul 
lui şi al meu, şi ar fi ştiut ce aveam să spun şi el însuşi n-ar 
fi vorbit decât ca şi cum şi-ar fi scos pălăria intrând în casa 
cuiva sau ar fi spus „sir”, adresându-se unui necunoscut: Tu 
eşti prea tânăr, un băieţandru, n-ai nicio experienţă în 
treburi de-astea. În afară de asta, tu mai ai şi cele două 
doamne la care trebuie să te gândeşti. El o să înţeleagă 
asta, sunt sigur. 

— Cred că o să mă ocup eu de treaba asta, am zis. 

— Bine, zise el; fără nicio urmă de mirare în glas, doar 
repetase scena: „Cred că eram cu toţii siguri că asta aveai 
să spui”. Se dădu în lături şi parcă el şi nu eu aş fi îmboldit 
calul să o pornească. Mă urmară toţi cu aceeaşi solemnitate 
onctuoasă şi feroce. Apoi o văzui pe Drusilla stând în capul 
scărilor din faţă, în lumina care se revărsa prin uşa deschisă 
şi prin ferestre ca pe scena unui teatru, cu rochia ei aurie 
de bal şi chiar de unde eram mi se păru că simt mireasma 
verbinei din părul ei, ea stând acolo nemişcată şi totuşi 
împrăştiind în jurul ei ceva care era mai zgomotos decât 
fuseseră cele două împuşcături - ceva pasionat şi lacom 
deopotrivă. Şi atunci, deşi descălecasem şi cineva îmi luase 
iapa, mi se păru că sunt încă în şea şi mă privesc cum intru 
în scenă, ea având un alt rol, şi, asemeni corului, Wyatt şi 
ceilalţi stând, în umbră, cu acea solemnitate onctuoasă pe 
care o au oamenii din Sud în faţa morţii - acea tristă 
biruinţă zămislită dintr-un protestantism  neguros 
transplantat pe pământul acestei ţări cu soare arzător, 
bântuită de contraste violente mergi mi de la zăpezi la 
arşiţă şi care a dat naştere unei rase nepăsătoare faţă de 
una ca şi de cealaltă. Am urcat treptele către acea imagine 
dreaptă, aurie, imobilă ca o lumânare, care se mişcă doar 


231 


ca să-mi întindă mâna; am stat acolo amândoi şi ne-am 
uitat spre grupul adunat jos, caii îngrămădiţi şi ei unul într- 
altul, în spatele lui, la marginea cercului de lumină oare 
venea dinspre uşa şi ferestrele luminate feeric. Unul dintre 
ei dădu din picior şi sforăi şi-i zăngăni zăbala. 

— Vă mulţumesc, gentleman, am zis. Mătuşa mea şi... 
Drusilla vă mulţumesc. Nu-i nevoie să mai rămâneţi. 
Noapte bună. Imi răspunseră. In şoaptă şi dădură să plece. 
George Wyatt se opri şi se-ntoarse spre mine, privindu-mă. 

— Pe mâine? întrebă el. 

— Pe mâine. 

Şi atunci plecară, cu pălăria în mână, păşind chiar pe 
pământ, pe pământul tăcut şi elastic, în vârful picioarelor, 
de parcă ar fi fost cineva în casa aceea care trezit ar fi 
încercat să adoarmă din nou, cineva care dormea şi ar fi 
putut să-l trezească. Apoi dispărură, iar Drusilla şi cu mine 
ne-am întors, am străbătut galeria, mâna ei atingându-mi 
uşor încheietura mâinii dar transmiţându-mi ca printr-o 
descărcare electrică pornirea aceea întunecată şi 
pasionată, obrazul ei îmi venea la umăr - părul ciopârţit, 
scurt, cu câte un fir de verbină pe deasupra urechilor, ochii 
privindu-mă intens cu acea exaltare pătimaşă. Am intrat în 
hol, l-am străbătut, mâna ei călăuzindu-mă fără insistenţă 
şi am intrat în salon. Atunci mi-am dat seama pentru prima 
dată ce-nsemna asta - schimbarea care este moartea - nu 
că era acuma doar ţărână, ci pentru că stătea întins. Dar nu 
m-am uitat la el fiindcă am ştiut că de o voi face voi începe 
să mă înăbuş; m-am îndreptat spre mătuşa Jenny care se 
ridicase tocmai de pe un scaun în spatele căruia stătea 
Louvinia. Era sora Tatii, mai înaltă decât Drusilla, dar nu 
mai mare în ani; bărbatul ei fusese ucis la Fort Moultrie 
chiar în primele zile ale Războiului de explozia unui obuz 
tras de pe o fregată federală şi venise, acum şase ani, din 
Carolina să stea la noi. Ringo şi cu mine ne duseserăm cu 
căruţa la Tennessee Junction să o întâmpinăm. Era prin 
ianuarie, vremea frumoasă şi rece, în făgaşurile drumurilor 
lucea gheaţa; ne-am întors înainte de căderea serii, mătuşa 
Jenny stătea pe capră lângă mine ţinând în mână o umbrelă 

232 


cu volane de dantelă iar Ringo în căruţă trebuia să aibă 
grijă de un coş de nuiele în care se aflau două sticle de 
sherry vechi, doi butaşi de iasomie, astăzi în floare în 
grădină, şi nişte geamuri colorate pe care le salvase 
luându-le din casa din Carolina, în care ea, Tata şi unchiul 
Bayard se născuseră şi pe care Tata le aranjase în formă de 
evantai pe deasupra uneia din ferestrele din salonul de 
primire pentru ea - cea care urca acum pe aleea dinspre 
casă şi Tata (întors de la şantier) cobori treptele şi o ajută 
să coboare din căruţă şi-i spuse: „Ei, Jenny?” şi ea-i spuse: 
„Ei, Johnny” şi începu să plângă. Stătea şi ea în picioare 
privindu-mă cum mă apropii - acelaşi păr, ace laşi nas 
semet, aceiaşi ochi ca şi ai Tatii doar că te priveau hotărâți 
şi plini de înţelepciune în loc să fie trufaşi. Nu spuse niciun 
cuvânt, mă sărută doar, ţinându-mă uşor cu mâinile de 
umeri. Şi atunci Drusilla, ca şi cum ar fi aşteptat cu un fel 
de răbdare atroce ca această zadarnică formalitate să ia 
sfârşit, vorbi cu o voce care răsună ca un clopot: limpede, 
impasibilă, egală, argintie şi triumfătoare. 

— Vino, Bayard. 

— N-ar fi mai bine să te duci să te culci? întrebă mătuşa 
Jenny. 

— Da, zise Drusilla cu vocea aceea a ei, argintie şi 
exaltată. O, da. O să avem timp de dormit berechet. Am 
urmat-o, mâna ei călăuzindu-mă din nou fără stăruinţă; de 
data aceasta mă uitai la el. Era exact cum îmi imaginasem 
- sabia, panaşul, totul - dar cu această schimbare, această 
deosebire irevocabilă la care ştiam că trebuie să mă aştept 
dar de care nu-mi dădeam seama încă, la fel cum introduci 
mâncare în stomac şi stomacul refuză un timp să o 
asimileze, imensa durere şi părere de rău când îmi coboram 
privirile spre obrazul pe care-l cunoşteam - nasul, părul, 
pleoapele închise peste ochii trufaşi - obrazul pe care îmi 
dădeam seama acuma că-l văd pentru prima dată în viaţa 
mea  odihnindu-se: mâinile goale, nemişcate acum, 
acoperite cu pete invizibile de ceea ce fusese (câteodată, 
desigur) sânge vărsat fără rost, mâinile acum stângace în 
însăşi imobilitatea lor, prea stângace ca să fi săvârşit acele 


233 


fapte ireparabile, cu amintirea cărora trebuie să se fi trezit 
şi să fi dormit mereu după aceea şi poate că fusese 
mulţumit să termine odată şi cu asta - acele ciudate 
adăugiri, la început închipuite fără noimă, şi cu care omul s- 
a învăţat totuşi să facă atâtea, cu mult mai mult decât erau 
prevăzute să facă sau ar putea fi iertate că fac, şi care 
abandonaseră acum acea viaţă la care inima lui 
neîndurătoare ţinuse atât de pătimaş şi atunci îmi dădui 
seama că în clipa următoare aveam să-ncep să mă înăbuş. 
Aşa că Drusilla trebuie să-mi fi repetat numele de două ori 
înainte de a o auzi şi când mă întorsei o văzui pe mătuşa 
Jenny şi pe Louvinia că ne privesc; acum o auzeam pe 
Drusilla, sunetul acela nepăsător de clopot pierise, glasul ei 
se auzea şoptind în încăperea aceea tăcută plină de 
prezenţa morţii, ca un murmur stins şi pasionat: „Bayard”. 
Stătea în faţa mea, aproape, foarte aproape; mireasma de 
verbină din părul ei mi se păru din nou că sporeşte însutit în 
timp ce îmi întindea, câte unul în fiecare mână, cele două 
pistoale de duel. „la-le, Bayard”, zise ea, cu acelaşi ton cu 
care-mi spusese vara trecută: „Sărută-mă”, şi mi le împinse 
în mână, privindu-mă cu aerul acela de exaltare, pasionat şi 
lacom, vorbind cu un glas înecat de patimă şi de aşteptare: 
„la-le. Le-am păstrat pentru tine. Ţi le dau ţie. O, ai să-mi 
mulţumeşti, ai să-ţi aduci aminte că ţi-am pus în mâini ceea 
ce se spune că e un atribut al lui Dumnezeu, că am luat 
ceea ce aparţine cerurilor şi ţi-am dat ţie. Pipăie-le, ţevile 
lungi şi precise asemeni dreptăţii, trăgacele (ai tras cu ele) 
repezi ca şi răsplata, fiecare din ele zvelt şi invincibil şi fatal 
ca şi forma carnală a dragostei.” Mă uitam iar la unghiul 
braţelor ei îndoite în afară şi în sus când îşi scoase, cu două 
mişcări mai iuți decât le-ar fi putut urmări privirea, cele 
două fire de verbină din păr şi-mi puse unul la butonieră, iar 
pe cel de al doilea îl strivi în mâna cealaltă şi-mi spuse cu 
aceeaşi voce pătimaşă şi grăbită, nu mai tare decât o 
şoaptă: „Aşa. Un fir ţi-l dau ca să-l porţi mâine (n-o să se 
ofilească), pe celălalt îl zvârl, uite aşa”, şi aruncă jos floarea 
strivită. „Mă lepăd de ea. Mă lepăd de floarea de verbină 
pentru totdeauna; am considerat-o mai presus decât 


234 


mirosul curajului; asta a fost tot ce-am vrut. Acuma lasă-mă 
să te privesc” Se dădu înapoi, mă privi ţintă cu expresia 
aceea exaltată pe obrazul ei fără lacrimi, cu ochii febrili, 
strălucitori şi lacomi: „Cât de frumos eşti: o ştii? Cât de 
frumos: tânăr ca să-ţi fie îngăduit să ucizi, să-ţi fie îngăduită 
răzbunarea, să poţi lua cu mâinile goale focul din cerul care 
l-a zvârlit pe Lucifer din înălţimi. Nu; eu. Eu ţi l-am dat; ţi l- 
am pus în mână; o, ai să-mi mulţumeşti, ai să-ţi aduci 
aminte de mine când voi fi moartă şi tu vei fi bătrân şi-ţi vei 
spune: «Am gustat din toate». Mâna ta dreaptă va trage, 
nu-i aşa?” Făcu o mişcare şi înainte de a şti ce vrea să facă, 
îmi luă mâna dreaptă în care ţineam unul dintre pistoale şi 
înainte de a fi înţeles de ce mi-a luat-o, se aplecă şi mi-o 
sărută. Apoi se opri, nemişcată, aplecată în acea atitudine 
de umilinţă exaltată şi ferventă; buzele ei fierbinţi şi mâinile 
ei fierbinţi lipite de mâna mea, uşoare asemeni unor frunze 
moarte şi totuşi transmiţându-i acel fluid electric, întunecat, 
pătimaş, care-ţi alungă pentru totdeauna liniştea. Fiindcă 
sunt pricepute femeile, sunt - o atingere, a buzelor sau a 
degetelor, şi gândul, ba chiar viziunea limpede se comunică 
de-a dreptul inimii fără să mai ţină seama de creierul încet 
şi leneş. Acum se înălţase şi mă privea ţintă cu o dureroasă 
şi uluită neîncredere care îi copleşi obrajii într-o clipită şi 
ochii i se goliră de orice gând; mi se păru că stau acolo de 
un minut, în timp ce mătuşa Jenny şi Louvinia se uitau spre 
noi, aşteptând ca ochii să i se însufleţească iar. Sângele îi 
pierise din obraji, buzele îi erau întredeschise şi palide 
asemeni inelelor de cauciuc cu care femeile prind capacele 
borcanelor cu fructe. Şi apoi în ochi i se ivi o expresie de 
amară şi pătimaşă dezamăgire. „Dar, el nu...” zise ea. „El 
nu... Şi eu i-am sărutat mâna” şopti ea îngrozită; „l-am 
sărutat mâna!” şi-ncepu să râdă, din ce în ce mai tare, 
ţipând aproape şi totuşi râzând, țipăt şi râs totodată, 
încercănd să-şi înnăbuşe hohotele cu mâna la gură, râsul 
prelingându-i-se printre degete ca şi cum ar fi vomitat, ochii 
neîncrezători şi dezamăgiţi privindu-mă mereu de după 
mâna apăsată pe gură. 

— Louvinia, zise mătuşa Jenny. Se duseră amândouă la 

235 


ea. Louvinia o luă de braţ şi o sprijini. Drusilla îşi întoarse 
faţa spre Louvinia. 

— l-am sărutat mâna, Lowvinia, strigă ea. Ai văzut? /-am 
sărutat mâna! şi râsul o podidi iar, transformându-se din 
nou într-un țipăt şi totuşi rămânând râs, ea încercând să-l 
înăbuşe cu mâna ca un copil care şi-a umplut peste măsură 
gura cu mâncare. 

— Du-o sus, zise mătuşa Jenny. Se şi-ndreptau spre uşă, 
Louvinia aproape ducând-o pe Drusilla, râsul stingându-se 
pe măsură ce se apropiau de uşă ca şi cum ar fi aşteptat să 
ajungă în spaţiul mai larg al holului pustiu şi inundat de 
lumină ca să izbucnească iar. Apoi nu se mai auzi nimic; 
stăteam acolo, mătuşa Jenny şi cu mine şi-mi dădui seama 
curând că aveam să încep să mă înăbuş. Simţeam cum 
începe, aşa cum simţi că ţi se face greață, ca şi cum nu mi- 
ar fi ajuns aerul din cameră, din casă, nu era de ajuns de 
mult aer nicăieri sub cerul apăsător fierbinte jos în care 
echinocțiul nu se împlinea, nu aveai aer ca să respiri, cu ce 
să-ţi umpli plămânii. Acum, mătuşa Jenny spuse: „Bayard” 
de două ori înainte de a o auzi: „Nu vrei să-l omori. Foarte 
bine.” 

— Foarte bine? 

— Da. Foarte bine. Să nu o facă Drusilla, o biată femeie 
tânără şi isterică. Şi nici el, Bayard, fiindcă e mort. Şi nici 
George Wyatt sau ceilalţi care te vor aştepta mâine 
dimineaţă. Ştiu că nu-ţi este teamă. 

— La ce bun însă toate acestea? am zis. La ce bun? Şi în 
clipa aceea aproape că-ncepu iar; mă stăpânii tocmai la 
timp. Trebuie să trăiesc cu mine, înţelegi? 

— Atunci nu-i vorba numai de Drusilla? Sau numai de el? 
Sau numai de George Wyatt şi de Jefferson? 

— Nu, am zis. 

— Îmi promiţi că nu pleci mâine în oraş înainte de a te 
vedea? Mă uitai la ea; ne uitarăm unul la celălalt. Apoi cu o 
singură mişcare mă luă de umeri, mă sărută şi-mi dădu 
drumul. „Noapte bună, fiule”, zise ea. Apoi plecă şi ea şi 
acuma putea începe. Ştiam că în clipa următoare aveam 
să-l privesc şi avea să înceapă şi-l privii, cu respiraţia oprită 

236 


îndelung, ca o pauză, înainte de a începe, gândindu-mă că 
poate aş trebui să spun: „Adio, tată”, dar n-am zis nimic. In 
loc de asta m-am dus spre pian şi am pus cu grijă pistoalele 
pe pian, silindu-mă să nu gâfâi prea tare şi prea curând. 
Apoi mă trezii pe verandă şi (nu ştiu cât timp trecuse) mă 
uitai pe fereastră şi-l văzui pe Simon stând ghemuit pe un 
scăunel lângă el. Simon fusese ordonanța lui în timpul 
Războiului şi când se întorseseră acasă Simon era şi el în 
uniformă - o manta de soldat confederat cu o stea de 
brigadier yankeu în piept - şi acuma o îmbrăcase, aşa cum 
îl îmbrăcaseră şi pe Tata şi stătea ghemuit pe scaun lângă 
el, fără să plângă, fără să verse lacrimi cu uşurinţa aceea 
obişnuită a albilor pe care negrii nu o cunosc, stătea acolo, 
nemişcat, cu buza de jos atârnându-i puţin; ridică braţul şi 
atinse sicriul, mâna aceea neagră, ţeapănă şi fragilă ca un 
mănunchi de surcele uscate, apoi lăsă braţul jos; la un 
moment dat îşi întoarse capul şi-i văzui ochii, rotindu-i-se în 
orbite, roşii şi ficşi, ca la o vulpe încolţită. Şi atunci începu; 
stăteam acolo şi mă înăbuşeam şi asta era totul - regretul, 
durerea, disperarea pe care le învinge tragicul insensibilul 
trup fără glas care poate îndura orice, orice. 


IV 


De la o vreme rândunica de noapte tăcu şi auzii prima 
pasăre de zi, un mierloi. Cântase şi el toată noaptea, dar 
acum îşi înălța cântul de zi, nu şuieratul acela lunatic 
visător. Apoi se porniră toate - vrăbiile din grajd, sturzul din 
grădina mătuşii Jenny, şi auzii şi-un pitpalac dinspre păşune 
şi în cameră se lumină de ziuă. Dar nu mă mişcai. Stăteam 
întins pe pat (nu mă dezbrăcasem) cu mâinile sub cap, 
mireasma verbinei dată de Drusilla plutea uşoară prin aer 
dinspre locul în care îmi pusesem haina pe un scaun şi mă 
uitam cum creştea lumina zilei, devenind roşiatică din 
cauza soarelui. După un timp o auzii pe Louvinia venind 

237 


dinspre curtea din dos şi intrând în bucătărie; auzii uşa, 
apoi zgomotul prelungit al braţului de lemne pe care-l 
trântea în ladă. În curând aveau să-nceapă a sosi trăsurile 
şi şaretele pe alee - deocamdată însă nu fiindcă şi ei 
aşteptau mai întâi să vadă ce aveam de gând să fac. Aşa că 
atunci când am coborât în sufragerie nu se auzea în casă 
alt zgomot decât sforăitul lui Simon, ghemuit probabil şi 
acuma pe scăunelul lui din salon, dar nu m-am dus să-l văd. 
Am rămas în picioare, la fereastra sufrageriei, şi am băut 
cafeaua pe care mi-o adusese Lowvinia şi după aceea m-am 
dus la grajd; l-am zărit pe Joby oare mă privea din uşa 
bucătăriei când am străbătut curtea şi în grajd Loosh, cu 
ţesala în mână, îmi aruncă o privire peste capul lui Betsy, 
dar Ringo nici nu se uită la mine. Apoi îl ţesălarăm pe 
lupiter. Nu ştiam dacă treaba avea să meargă atât de uşor, 
fiindcă de obicei întâi venea Tata şi-l mângâia şi-i zicea să 
stea liniştit şi el stătea ca un cal de marmură (sau mai 
degrabă de bronz) şi Loosh îl ţesăla. Dar ascultă şi de mine, 
puţin cam neliniştit dar ascultă, şi isprăvirăm, cu ţesălatul şi 
se făcu aproape nouă şi în curând aveau să-nceapă a sosi 
şi-i spusei, lui Ringo să o ducă pe Betsy în faţa casei. 

M-am întors în casă şi am intrat în hol. Câtva timp nu mă 
mai înăbuşisem dar acuma mă apucă din nou, mă aştepta 
acolo, făcea parte din acea schimbare, ca şi cum fiind mort 
şi nemaiavând nevoie de aer îl luase totul, tot ceea ce 
închisese şi reclamase şi ceruse între aceşti pereţi pe care-i 
ridicase, luase totul cu el. Mătuşa Jenny mă aştepta 
desigur; în aceeaşi clipă ieşi din sufragerie, fără să facă 
vreun zgomot, îmbrăcată, părul care semăna cu al Tatii, 
pieptănat lins pe deasupra ochilor care se deosebeau de 
ochii Tatii fiindcă nu erau semeţi ci doar cercetători şi gravi 
(era şi înţeleaptă) şi fără milă. 

— Pleci acum? zise ea. 

— Da. O privii. Da, slavă Domnului, fără milă. Ştii, n-aş 
vrea să fiu vorbit de rău. 

— Eu m-o să te vorbesc de rău, zise ea. Chiar dacă ţi-ai 
petrece ziua ascuns în fânarul din grajd, şi tot n-o să te 
vorbesc de rău. 


238 


— Poate, dacă ar fi ştiut că aveam să mă duc. Să mă duc 
în oraş în orice caz. 

— Nu, zise ea. Nu, Bayard. Ne uitarăm unul la celălalt. 
Apoi zise cu voce joasă: Fie. S-a sculat. Aşa că am urcat 
scările. Urcam, treaptă după treaptă, fără să mă grăbesc, 
căci dacă aş fi mers repede aş fi început iar să mă înăbuş şi 
aş fi trebuit să mă opresc o clipă la cotitură sau în capul 
scării şi m-aş mai fi mers mai departe. Aşa că am mers 
încet, fără grabă, de-a lungul coridorului, până la uşa 
camerei ei, am bătut şi am deschis uşa. Şedea la fereastră, 
într-un veşmânt de dimineaţă uşor şi suplu, în dormitorul ei, 
numai că nu avea aerul că se află dimineaţa într-un 
dormitor fiindcă nu-i cădea părul pe umeri. Îşi ridică privirile 
spre mine, şedea acolo şi se uita la mine cu ochii ei febrili şi 
strălucitori şi-mi amintii că firul de verbină rămăsese la 
butoniera mea şi deodată izbucni iar în râs. Sunetul nu 
părea să-i iasă din gură, ci să ţâşnească acoperindu-i toată 
faţa ca sudoarea şi cu o înspăimântătoare şi dureroasă 
convulsie ca atunci când ai vomitat de nu mai poţi şi totuşi 
îţi vine să mai vomiţi - îi acoperea toată faţa în afară de 
ochi, strălucitori, ochii ei neîncrezători care mă priveau 
străini de râsul acela ca şi cum ar fi fost ai altcuiva, ca şi 
cum ar fi fost doi bulgări inerţi de smoală sau de cărbune 
pe fundul unui recipient plin de apă tulbure: „l-am sărutat 
mâna! /-am sărutat mâna!” Louvinia intră în cameră, 
mătuşa Jenny trebuie s-o fi trimis imediat după mine; şi iar 
o pornii încet, fără grabă ca să nu înceapă din nou, coborâi 
scările şi o găsii pe mătuşa Jenny care mă aştepta sub 
candelabrul din hol aşa cum mă aşteptase ieri la 
Universitate Mrs. Wilkins. Avea în mână pălăria mea. 

— Chiar dacă te-ai ascunde toată ziua în grajd, Bay ard», 
spuse ea. 

Mi-am luat pălăria, şi atunci îmi spuse pe un ton calm, 
amuzat, ca şi cum ar fi vorbit cu un străin, cu un oaspete: 

— Pe vremuri, am cunoscut în Charleston o mulţime de 
oameni care încercau să străbată blocada... Intr-un sens 
erau nişte eroi, înţelegi, nu chiar nişte eroi pentru că în felul 
acesta prelungeau viaţa Confederaţiei, ci în sensul în care 


239 


Davy Crockett“* sau John Sevier“ ar fi apărut în ochii unor 
băieţaşi sau ai unor femeiuşti oarecare. Printre ei era şi un 
englez. N-avea ce să caute acolo; dar o făcea pentru bani 
ca toţi ceilalţi. Dar pentru noi el era Davy Crockett, fiindcă 
la vremea aceea uitasem cu toţii ce-s aia banii şi ce poţi 
face cu ei. Cândva o fi fost şi el un gent/eman sau o fi avut 
de-a face cu gent/leman-i, înainte de a-şi fi schimbat 
numele. Avea un vocabular compus din şase cuvinte, deşi 
trebuie să recunosc că se descurca de minune cu aceste 
şase cuvinte. Primele trei erau: „Un rom, mulţumesc” şi 
după ce i se dădea romul folosea şi celelalte trei - 
adresându-se pe deasupra paharului de şampanie oricărui 
piept cu jabou de dantele sau cu rochie decoltată: „Fără 
lună însângerată”. Fără lună însângerată, Bayard. 

Ringo aştepta cu Betsy în faţa scărilor de la intrare. Nici 
acum nu se uită la mine, chiar când îmi dădu hăţurile, cu 
faţa mohorâtă, abătută. Nu-mi spuse însă nimic, iar eu nu 
mă uitai înapoi. Şi desigur că plecam la timp; la intrare mă 
încrucişai cu trăsura Compson-ilor; ieşind mă salutai cu 
generalul Compson. Până la oraş erau patru mile, dar nu 
făcusem nici două când auzii venind după mine un cal şi nu 
m-am întors fiindcă ştiam că-i Ringo. Nu m-am întors; se 
apropia călărind un cal de la o trăsură, şi ajungând lângă 
mine mă privi în faţă cu un aer posomorât, hotărât, 
rostogolindu-şi ochii sfidători şi furioşi. Ne continuarăm 
drumul. Acum eram în oraş, pe strada lungă şi întunecată 
ducând spre piaţă, cu noua clădire a tribunalului la capătul 
ei; era ora unsprezece; cu mult după breakfast dar nu încă 
miezul zilei aşa că pe stradă nu treceau decât femei, care 
n-aveau poate să mă recunoască sau care, cel puţin, n- 
aveau să se oprească deodată, stând nemişcate cu un 
picior în aer ca şi cum piciorul ar fi căpătat deodată ochi, ar 
fi stat cu respiraţia tăiată, care n-aveau să înceapă a merge 
iar până nu am fi ajuns în piaţă, şi eu mă gândeam: De-aş 
putea fi invizibil până ajung în capul scărilor dinspre biroul 
lui şi încep să urc. Dar nu se putea, nu eram, ne 

48 David Crockett (1786—1836), pionier şi politician american. 


+9 John Sevier (1745-1815), pionier american, soldat şi politician. 
240 


îndreptarăm spre Holston House şi zării şirul de picioare de 
lângă balustrada galeriei coborând brusc şi în tăcere şi nu 
mă uitai la ei, oprii calul şi aşteptai până descălecă Ringo, 
apoi descălecai şi eu şi-i dădui hăţurile. 

— Aşteaptă-mă aici, i-am zis. 

— Merg cu tine, zise el nu prea tare; stăteam acolo sub 
privirile acelea liniştite bănuitoare şi vorbeam în şoaptă ca 
doi conspiratori. Şi deodată am văzut pistolul, conturul lui 
care se desena prin cămaşă, probabil acela pe care îl 
luasem de la Grumby în ziua în care îl omorâsem. 

— Nu, n-ai să vii, i-am zis. 

— Ba da. 

— Nu, n-ai să vii. Aşa că o pornii de-a lungul străzii în 
soarele acela fierbinte. Era aproape de miezul zilei şi nu 
simţeam altceva decât mirosul verbinei de la butoniera 
mea, de parcă ar fi strâns tot soarele, toată căldura aceea 
intensă plutind în atmosfera în care echinocțiul părea să nu 
se fi putut împlini, şi le-ar fi distilat, încât mergeam învăluit 
într-un nor de verbină aşa cum aş fi putut merge învăluit 
într-un nor de fum de ţigară. Apoi mă. trezii că George 
Wyatt e lângă mine (nu ştiu de unde venea) şi alţi cinci sau 
şase foşti camarazi de-ai Tatii mă urmează cu câţiva yarzi 
mai în urmă, (mâna lui George pe braţul meu, trăgându-mă 
în pragul unei porţi la adăpost de privirile lacome ca nişte 
respiraţii oprite. 

— Ai luat derringer”"-ul lui? întrebă George. 

— Nu, i-am zis. 

— Bun, zise George. Sculele astea sunt prea complicate 
ca să-ţi pierzi vremea cu ele. Numai colonelul ştia să umble 
cum trebuie cu el; eu n-am putut niciodată. Aşa că ia-l pe 
ăsta. L-am încercat azi dimineaţă şi sunt sigur că e în 
regulă. Ţine. Era gata să-mi bage pistolul în buzunar, când i 
se întâmplă probabil acelaşi lucru care i se întâmplase şi 
Drusillei aseară când îmi sărutase mâna 

— Ceva se comunică direct prin atingere codului naiv 
potrivit căruia trăia, fără să mai treacă deloc prin creier: 


Pistol de calibru mare denumit astfel după Henry Deringer, 
inventator american. 
241 


aşa că şi el se dădu brusc înapoi, cu pistolul în mână, 
uitându-se ţintă la mine cu ochii lui spălăciţi şi indignaţi, 
vorbindu-mi în şoaptă cu glasul sugrumat de furie: „Tu cine 
eşti? Te numeşti Sartoris? Pe Dumnezeul meu, dacă nu-l 
omori tu, o să-l omor eu.” În clipa aceea mă înăbuşi, nu 
gâfâitul, ci o teribilă poftă să râd, să râd ca şi Drusilla, şi să- 
i spun: „Asta a zis şi Drusilla”. Dar n-am făcut-o. l-am zis: 

— De treaba asta am eu grijă. Nu te amesteca în 
povestea asta. N-am nevoie de niciun ajutor. Furia din 
privirile lui se stinse treptat, exact ca atunci când întorci 
fitilul unei lămpi. 

— Bine, zise el şi-şi băgă pistolul înapoi în buzunar. Te 
rog să mă ierţi, fiule. Aş fi trebuit să-mi dau seama că n-ai 
să faci nimic care să-i tulbure liniştea lui John. Te vom urma 
şi te vom aştepta în josul scării. Şi nu uita: e un om viteaz 
dar stă singur în birou de ieri dimineaţă şi te aşteaptă şi 
nervii lui sunt în culmea încordării. 

— N-o să uit, am zis. N-am nevoie de niciun ajutor. O 
pornii din nou când deodată am zis fără să-mi fi dat seama 
ce aveam să zic: „Fără lună însângerată”. 

— Ce? zise el. Nu i-am răspuns. Eram acum în piaţă şi o 
traversam, în soarele acela fierbinte mă urmau dar la o 
oarecare distanţă aşa că nu-i văzui decât după aceea, 
înconjurat de ochii îndepărtați şi calmi care nu mă urmau 
nici ei, ci se opriseră acolo unde fuseseră în faţa 
magazinelor şi lângă poarta tribunalului, aşteptând. 
Mergeam cu paşi măsuraţi învăluit în mireasma, violentă 
acuma, a firului de vecină. Apoi intrai într-o zonă de umbră; 
nu mă oprii, mă uitai doar în treacăt la plăcuţa decolorată, 
bătută în cuie în peretele de cărămidă: B. J. Redmond, 
Avocat. Şi începui să urc scările, treptele de lemn tocite de 
cizmele nehotărâte şi grele ale ţăranilor care veneau cu 
procese şi pătate de scuipatul de tutun mestecat, şi apoi o 
luai pe coridorul întunecat către uşa pe care scria: B. J. 
Redmond şi bătui o dată şi o deschisei. Şedea după birou, 
nu mai înalt ca Tata dar mai îndesat, aşa cum sunt oamenii 
ca re-şi petrec cea mai mare parte a timpului stând şi 
ascultându-i pe alţii, proaspăt bărbierit şi cu o cămaşă 

242 


curată; un avocat care n-avea obrazul unui avocat - cu o 
faţă mai slabă decât ai fi crezut după cât era de voinic, 
încordată (şi, da, tragică; acuma înţeleg asta) şi istovită sub 
pielea rasă cu stăruinţă, pistolul pus pe birou în faţa lui, 
ţinut moale în mână, fără să fie îndreptat spre ceva. În 
camera îngrijită, curată şi întunecată nu se simţea miros de 
alcool nici de tutun, deşi ştiam că fumează. Nu m-am oprit. 
M-am îndreptat spre el. Nu erau nici douăzeci de paşi de la 
uşă la birou şi totuşi mi se părea că merg ca într-un vis în 
care timpul şi spaţiul pieriseră, iar simplul fapt de a merge 
nu însemna străbaterea unui spaţiu mai mult decât statul 
lui pe scaun. Tăceam amândoi. S-ar fi zis că ştiam amândoi 
ce-ar fi însemnat rostirea unor cuvinte şi cât de inutile ar fi 
fost; că el ar fi putut spune: „leşi, Bayard. Pleacă, băiete” şi 
după aceea: „Trage atunci. lţi dau voie să tragi” şi ar fi fost 
la fel ca şi cum n-ar fi spus nimic. Aşa că nu scoteam niciun 
cuvânt; mă îndreptam hotărât spre el şi pistolul se ridica de 
pe biroul lui. Mă uitam la pistol şi vedeam înclinarea prea 
scurtă a ţevii şi-mi dădui seama că nu mă va nimeri deşi 
mâna nu-i tremura. Mergeam spre el, spre pistolul din 
mâna aceea ca de piatră, nu auzii glonţul. Poate că nu auzii 
nici bubuitura deşi îmi aduc aminte de floarea portocalie şi 
de fumul ivite pe neaşteptate pe pieptul alb al cămăşii, aşa 
cum apăruseră şi pe mantaua unsuroasă de confederat a 
lui Grumby; mă uitam mereu la unghiul prea jos al înclinării 
ţevii care, ştiam, să nu mă ţinteşte şi văzui un al doilea 
fulger portocaliu şi fumul şi nu auzii nici de data aceasta 
şuieratul glontelui. Apoi mă oprii: şi atunci totul se sfârşi. 
Mă uitam cum coboară în scurte tresăriri pistolul spre birou; 
îl văzui pe Redmond că-l lasă din mână şi se aşază din nou, 
cu amândouă mâinile pe birou, mă uitai la faţa lui şi-mi 
dădui seama ce înseamnă să ai nevoie de aer când în jurul 
tău nu e niciun pic. Se ridică, împinse scaunul înapoi cu un 
gest convulsiv şi se ridică, dând din cap în chip ciudat; cu 
capul plecat pe-o parte şi cu mâna întinsă înainte ca şi cum 
n-ar fi putut să vadă şi cu cealaltă mână pe birou, ca şi cum 
nu s-ar fi putut ţine pe picioare, se întoarse, se îndreptă 
spre perete, îşi luă pălăria din cuier şi cu capul plecat pe-o 
243 


parte, cu mâna întinsă înainte, merse pe dibuite de-a lungul 
peretelui, trecu pe lângă mine, ajunse la uşă şi ieşi. Era un 
om viteaz, nu o nega nimeni. Cobori scările şi ieşi în stradă 
acolo unde aşteptau George Wyatt şi ceilalţi şase foşti 
camarazi de-ai Tatii şi unde alergau acuma ceilalţi oameni; 
trecu printre ei cu pălăria pe cap şi cu spatele drept (cineva 
îi strigase îmi povestiră ei: „L-ai omorât şi pe băiatul 
acela?”), fără să spună un cuvânt, uitându-se drept înainte 
şi întorcându-le spatele se îndreptă spre gară unde sosise 
tocmai trenul dinspre Sud şi se urcă în el, fără niciun fel de 
bagaje, fără nimic, şi plecă din Jefferson, din Mississippi şi 
nu se mai întoarse niciodată. 

Le auzii paşii pe scări, apoi în coridor, apoi în cameră, dar 
încă o clipă (nu tinu mai mult, bineînţeles) mai rămăsei pe 
scaun, după birou, cum şezuse şi el, prăseaua pistolului 
caldă încă sub mâna mea, mâna mea amorţind încet între 
pistol şi frunte. Atunci înălţai capul; cămăruţa era plină de 
oameni. 

— Dumnezeule! strigă George Wyatt. l-ai luat pistolul şi 
nu l-ai nimerit, nu l-ai nimerit de două ori? Apoi îşi răspunse 
el însuşi - cu aceeaşi violenţă ca a Drusillei şi care în cazul 
lui George era o adevărată apreciere morală: 

— Nu; stai. Ai venit aici fără să ai în buzunar măcar un 
briceag şi l-ai lăsat să nu te nimerească de două ori. 
Dumnezeule din ceruri. Se întoarse, strigând: leşiţi, 
dracului, de aici! White, pleacă la Sartoris şi spune-i familiei 
lui că totul s-a terminat şi că e bine sănătos. Fugi! 

leşiră, plecară; rămase numai George care mă privea cu 
privirea aceea a lui ternă şi tristă, meditativă dar nu critică. 

— O, Doamne, zise el. Nu vrei să bei ceva? 

— Nu, am zis. Mi-e foame. N-am mâncat nimic de 
dimineaţă. 

— Cred şi eu că nu, dacă te-ai sculat de dimineaţă cu 
intenţia de a face ce-ai făcut. Hai. Să mergem la „Holston 
House”. 

— Nu, i-am zis. Nu. Nu acolo. 

— D ce nu? N-ai făcut nimic de care să-ţi fie ruşine. Eu 
unul n-aş fi procedat aşa. Aş fi tras în el măcar o dată. Dar 


244 


tu aşa ai vrut, altfel n-ai fi făcut-o. 

— Da, am zis. Şi aş face-o din nou. 

— Să mă ia dracu, dacă aş face aşa ceva. Nu vrei să 
mergi acasă la mine? Am avea timp să mâncăm şi apoi să 
ne ducem acolo, la... 

Dar nici asta nu puteam face. 

— Nu, i-am zis. De fapt nici nu mi-e foame. Am să mă duc 
acasă. 

— Nu vrei să m-aştepţi, să mergem împreună? 

— Nu. Am să plec. 

— Nu cumva vrei să rămâi aici? Se uită în jur prin camera 
în care mai stăruia încă mirosul prafului de puşcă, deşi 
nevăzut acum totuşi persistent încă undeva în aerul 
înăbuşitor şi fără viaţă, clipind uşor din ochii lui furioşi, 
spălăciţi şi naivi. 

— O, Doamne, zise iar. Poate că ai dreptate, poate că au 
fost de ajuns de multe omoruri în familia ta şi fără... Hai. 

leşirăm din birou. Aşteptai în capul scărilor şi Ringo veni 
imediat cu caii. Străbăturăm piaţa din nou. În faţă, la 
Holston House nu se mai zărea niciun picior (era ora 
prânzului), dar un grup de bărbaţi, care stăteau în faţa 
porţii îşi ridicară pălăriile, le răspunsei şi împreună cu Ringo 
ne continuarăm drumul. 

Nu ne grăbeam. Curând se făcu ora unu, poate şi mai 
mult; trăsurile şi cabrioletele aveau să plece curând din 
piaţă aşa că la capătul izlazului ne abăturăm din drum şi 
fără să descalec, încercai să dau la o parte bariera, dar 
Ringo trebui să coboare să o dea el la o parte. Străbăturăm 
izlazul pe soarele acela puternic şi fierbinte; acuma aş fi 
putut vedea casa dar nu încercai s-o văd. Apoi o luarăm 
prin umbra deasă înăbuşitoare a albiei râului; parii vechi se 
mai zăreau printre bălării pe locul unde făcuserăm ţarcul 
odinioară, ca să ascundem catârii yancheilor. Puțin după 
aceea se auzi murmurul apei şi apoi o zării sclipind în 
soare. Descălecarăm. Mă lungii pe spate, gândindu-mă: 
Acuma poate să înceapă, dacă vrea „Dar nu începu. 
Adormii. Adormii aproape înainte de a-mi sfârşi gândul. 
Dormii vreo cinci ore, fără să visez, dar mă trezii plângând, 


245 


plângând atât de tare încât nu mă puteam opri. Ringo 
şedea lângă mine şi soarele asfinţise deşi nu ştiu ce pasăre 
mai cânta pe undeva şi se auzi şuieratul trenului de seară 
care mergea spre nord şi pufăiturile lui scurte şi precipitate 
când plecă din halta noastră, unde desigur se oprise. După 
cât va timp mă potolii şi Ringo îmi aduse pălăria lui pe care 
o umpluse cu apă de la râu, dar coborâi la râu şi mă spălai 
pe faţă. 

Izlazul era scăldat încă în lumină, deşi rândunica de seară 
începuse a ciripi şi când am ajuns acasă un mierloi cânta în 
tufele de magnolia cântecul acela de noapte, visător şi 
lunatic, şi luna părea din nou pe cer ca urma unui toc în 
nisipul umed. Numai holul era luminat acum aşa că totul se 
terminase deşi mirosul florilor mai stăruia, mai puternic 
decât mireasma verbinei de la butoniera mea. Nu mă 
uitasem la el a doua oară. Pornisem s-o fac înainte de a 
pleca de acasă dar n-o făcusem, nu-l mai văzusem încă o 
dată şi toate fotografiile lui erau proaste căci nicio 
fotografie n-ar fi putut să-i păstreze imaginea acum că era 
mort, aşa cum nici casa nu i-ar fi putut păstra trupul. Dar n- 
aveam nevoie să-l mai văd încă o dată fiindcă avea să 
rămână aici, avea să rămână aici pentru totdeauna; 
probabil că Drusilla asta voia să spună că visul lui nu era 
ceva material ci un lucru pe care ni-l lăsase şi pe care n- 
aveam să-l uităm niciodată, care avea să împrumute chiar 
forma lui corporală ori de câte ori vreunul dintre noi, alb 
sau negru, aveam să închidem ochii. Intrai în casă. Salonul 
nu era luminat decât de ultimele luciri ale asfinţitului care 
sclipeau în fereastra dinspre apus unde erau geamurile 
colorate ale mătuşii Jenny. Am dat să urc, când am văzut-o 
şezând lângă fereastră. Nu mă chemă şi eu nu-i pomenii de 
Drusilla, mă dusei doar spre uşă şi rămăsei acolo. 

— A plecat, zise Jenny. A plecat cu trenul de seară. A 
plecat la Montgomery, la Dennison. Denny se însurase 
acum un an; locuia la Montgomery unde studia dreptul. 

— Inţeleg, am zis. Atunci n-a... Dar şi asta era inutil: Jed 
White ajunsese probabil aici înainte de unu şi le povestise. 
Şi de altfel mătuşa Jenny nici nu-mi răspunse. Ar fi putut să 


246 


mă mintă dar n-o făcu şi-mi zise: _ 

— Vino aici. Mă apropiai de scaunul ei. Ingenunchează. 
Nu te pot vedea. 

— Nu vrei s-aprind lampa? 

— Nu. Îngenunchează. Am îngenuncheat lângă scaun. 
Aşadar ai petrecut o sâmbătă după-amiază admirabilă, nu-i 
aşa? Hai, povesteşte-mi. Apoi mă luă de umeri. Îi priveam 
braţele cum se ridică, ca şi cum ar fi încercat să le 
oprească; le simţii pe umeri ca şi cum ar fi avut o viaţă 
proprie şi ar fi vrut să facă un lucru pe care, de dragul meu, 
ea încerca să-l oprească, să-l prevină. Apoi renunţă sau nu 
avu putere să se opună fiindcă braţele se înălţară şi-mi 
prinseră capul între ele, cu putere, şi deodată lacrimile 
ţâşniră şiroind pe obrazul ei aşa cum şiroise râsul pe faţa 
Drusillei. 

— Oh!  blestemaţi fiţi voi, Sartorişii! zise ea. Fiţi 
blestemaţi! Fiţi blestemaţi! 

În clipa în care am trecut în hol lumina se aprinse în 
sufragerie şi o auzii pe Louvinia că pune masa de cină. Aşa 
că scările erau luminate din plin. Coridorul de sus rămânea 
însă în întuneric. Uşa camerei ei era deschisă (în felul acela 
neîndoielnic în care o uşă stă deschisă când nu mai 
locuieşte nimeni în camera aceea) şi-mi dădui seama că nu 
crezusem că a plecat chiar. Nu mă mai uitai prin cameră. 
Mă dusei la mine şi atunci, vreme de câteva clipe crezui că 
simt mireasma verbinei de la butoniera mea. Am crezut 
asta până în clipa în care m-am apropiat de pat şi m-am 
uitat la perna pe care era pus un fir, un singur fir (fără să se 
uite smulgea de obicei câte şase fire toate de aceeaşi 
lungime, toate de aproape aceeaşi formă, ca şi cum ar fi 
fost tăiate cu maşina) care umplea camera, amurgul, seara 
cu acea mireasmă pe care, singură, zicea ea, puteai s-o pui 
mai presus de mirosul cailor. 


247 


SOARE ÎN AMURG"! 


In Jefferson lunea nu se mai deosebeşte azi de celelalte 
zile ale săptămânii. Străzile sunt pavate, iar, societăţile de 
telefoane şi de electricitate doboară în fiecare zi alţi copaci 
umbroşi - stejari şi arţari, salcâmi şi ulmi - ca să facă loc 
stâlpilor de fontă împovăraţi de ciorchini cu boabe grele, 
fără de viaţă şi fără de sevă, şi avem o spălătorie comunală 
care în fiecare luni dimineaţă strânge maldărele de rufe cu 
camionete speciale, vopsite în culori vii: rufele murdare ale 
unei săptămâni întregi dispar ca o fantomă la chemarea 
unor claxoane electrice, zgomotoase şi mânioase, în 
fâşâitul prelung al cauciucurilor şi al asfaltului care se 
stinge asemeni unei sfâşieri de mătase; şi până şi 
negresele care mai spală rufele albilor după vechiul obicei 
le iau şi le aduc înapoi cu automobilul. 

Acum cincisprezece ani însă, luni dimineaţa străzile 
liniştite, prăfuite şi umbroase erau invadate de negrese cu 
boccele de rufe, legate bine cu cearşafuri, mari cât nişte 
baloturi de bumbac, purtate pe capul ţinut drept şi 


51 Titlul original este luat după un vers dintr-un „Saint Louis Blues”: „| 
hate to see that evening sun go down” (Nu vreau să văd soare în 
amurg coborând). (n. t.). 


248 


înfăşurat în turban; şi le duceau aşa, fără să pună mâna pe 
ele, de la uşa bucătăriei casei albe până la cazanul înnegrit 
şi afumat din spatele colibei din Groapa Negrilor. 

Nancy îşi punea bocceaua pe creştetul capului şi peste 
boccea canotiera neagră de pai, pe care o purta şi iarna şi 
vara. Era o femeie înaltă, cu o faţă prelungă şi tristă, puţin 
cam suptă acolo unde-i lipseau câţiva dinţi. O însoţeam 
câteodată o bună bucată de drum, pe potecă şi de-a lungul 
islazului, ca să ne uităm cum se leagănă legătura de rufe şi 
cum pălăria nu se clinteşte din loc şi nu se rostogoleşte, 
nici chiar atunci când cobora în şanţ şi urca de cealaltă 
parte şi se pleca să treacă prin gard. Ingenunchea şi se 
strecura, în patru labe, prin spărtura gardului, cu capul sus 
şi drept, cu bocceaua nemişcată de parc-ar fi fost o stâncă 
sau un balon, apoi se ridica şi-şi continua drumul. 

Bărbaţii spălătoreselor luau câteodată şi aduceau rufele 
dar Jesus nu făcu treaba asta pentru Nancy niciodată, chiar 
mai înainte ca tata să-i fi spus să nu-l mai vadă prin 
preajma casei noastre şi chiar atunci când Dilsey fu bolnavă 
şi Nancy veni să ne gătească. 

Şi atunci trebuia mereu să ne tot ducem pe poteca 
dinspre coliba lui Nancy şi s-o chemăm să vină să ne 
pregătească breakfast-ul. Ne opream în faţa şanţului, 
fiindcă tata ne spusese că n-avem nimic de-a face cu Jesus 
- un bărbat scund şi negru, cu faţa crestată de o tăietură de 
brici - şi zvârleam cu pietre în coliba lui Nancy până se 
ivea, despuiată, la uşă şi-şi scotea capul afară. 

— Ce-i asta, de ce zvârliţi cu pietre în casa mea? zicea 
Nancy. Ce vreţi, diavolilor? 

— Tata zice să vii să ne pregăteşti breakfast-ul spunea 
Caddy. Zice că ai şi întârziat cu jumătate de ceas şi să vii 
imediat. 

— De breakfast îmi arde mie acuma, zicea Nancy. Mă duc 
să dorm că pic de somn. 

— Pun rămăşag că te-ai îmbătat, spunea Jason. Tata zice 
că te-ai îmbătat. Eşti beată, Nancy? 

— Cine zice că-s? spunea Nancy. Pic de somn şi mă duc 
să dorm. Nu-mi arde mie acuma de breakfast. 


249 


Aşa că după o vreme nu mai zvârleam cu pietre şi ne 
duceam acasă. Când în sfârşit venea, era prea târziu ca să 
mă mai duc la şcoală. Credeam că întârzie din pricina 
băuturii până în ziua în care au arestat-o din nou şi au dus- 
o la închisoare şi pe drum au trecut pe lângă Mr. Stovall. 
Era casier la bancă şi diacon la biserica baptistă şi Nancy 
se-apucă să-i zică: 

— Ei, albule, când ai de gând să-mi plăteşti? Când ai de 
gând să-mi plăteşti, albule? E a treia oară că nu-mi dai 
niciun cent... Mr. Stovall o trânti la pământ, dar ea continuă 
să zică: „Când ai de gând să-mi plăteşti, albule? E a treia 
oară până când Mr. Stovall o lovi cu călcâiul în gură şi 
sergentul îl trase înapoi pe Mr. Stovall şi Nancy rămase 
întinsă pe jos râzând. Intoarse capul şi scuipă sânge şi dinţi 
şi zise: „E a treia oară că nu-mi dă niciun cent”. 

Aşa îşi pierdu ea dinţii şi toată ziua se vorbi decât de 
Nancy şi de Mr. Stovall, şi-n noaptea aceea oamenii care 
trecură prin faţa închisorii o auziră pe Nancy cântând şi 
strigând. li vedeau mâinile agăţate de gratiile ferestrei şi 
mulţi se opreau în faţa grilajului şi o ascultau, pe ea şi pe 
temnicerul care încerca s-o facă să tacă. Nu tăcu decât 
înspre ziuă, când temnicerul auzi deodată o izbitură şi apoi 
nişte tropăituri şi ducându-se sus o găsi pe Nancy 
spânzurată de una dintre gratiile de la fereastră. El zicea că 
asta-i din pricina cocainei şi nu a whisky-ului, fiindcă niciun 
negru n-ar încerca să se sinucidă dacă n-ar fi ameţit de 
cocaină, negrul ameţit de cocaină nemaifiind negru. 

Temnicerul tăie funia şi o aduse la viaţă; apoi o bătu, o 
biciui. Se spânzurase cu rochia. Şi-o răsucise ea bine şi o 
prinsese de gratii, dar când o arestaseră, n-avea pe ea 
decât rochia, aşa că nu avu cu ce să-şi lege mâinile şi nu 
putuse să şi le desprindă de pervazul ferestrei. Aşa că 
temnicerul auzise zgomotul şi fugise sus şi-o găsise pe 
Nancy, spânzurată de gratii, goală puşcă, cu pântecele cam 
umflat, ca un balon pentru copii. 

Când Dilsey zăcu bolnavă în coliba ei şi Nancy veni să ne 
gătească, văzurăm că şorţul cu care era încinsă se rotunjea 
pe dinainte; asta se întâmplă mai înainte ca tata să-i spună 


250 


lui Jesus să nu-l mai vadă prin preajma casei. Jesus şedea în 
bucătărie, după sobă, cu crestătura aceea de brici pe faţa 
lui neagră, de parc-ar fi fost un capăt de şiret murdar şi 
zicea că Nancy are sub rochie un pepene. 

— În orice caz, n-a crescut pe vrejul tău, zise Nancy. 

— Pe care vrej? spuse Caddy. 

— Ce-aş mai tăia eu odată vrejul ăla pe care a crescut, 
zise Jesus. 

— Ce te-a apucat să vorbeşti aşa în faţa copiilor? spuse 
Nancy. De ce nu te duci la lucru? De mâncat ai mâncat. 
Vrei să te prindă Mr. Jason pe-aici, prin bucătăria lui, 
vorbind aşa în faţa copiilor? 

— Cum aşa? zise Caddy. Care vrej? 

— Eu n-am voie să stau în bucătăria albilor, zise Jesuş, 
dar albii au voie să stea în bucătăria mea. Albii au voie să 
vină la mine în casă, dar eu n-am voie să-i dau afară. Când 
albii vor să vină la mine acasă, eu nu mai am casă. Eu nu-i 
pot opri, dar nici ei nu mă pot da afară. Asta nu se poate. 

În coliba ei, Dilsey era tot bolnavă. Tata îi spuse lui Jesus 
să nu mai vină pe la noi. Dilsey era tot bolnavă. De multă 
vreme. Stăteam în bibliotecă, după cină. 

— N-a terminat Nancy treaba la bucătărie? întrebă 
mama. Cred că a avut tot timpul să termine cu spălatul 
vaselor. 

— Să se ducă Quentin să vadă, zise tata. Quentin, du-te 
şi vezi dacă Nancy a terminat. Spune-i că poate să se ducă 
acasă. 

M-am dus la bucătărie. Nancy terminase. Vasele erau 
puse la locul lor şi focul era stins. Nancy şedea pe un scaun 
lângă soba rece. Se uită la mine. 

— Mama vrea să ştie dacă ai terminat treaba, i-am zis. 

— Da, zise Nancy. Se uită la mine. Am terminat. Se uită 
la mine. 

— Ce e? am zis. Ce s-a întâmplat? 

— Nu-s decât o biată negresă, zise Nancy. Nu-i vina mea. 

Se uita la mine, şezând pe scaunul de lângă soba rece, 
cu canotiera pe cap. M-am întors în bibliotecă. Soba rece şi 
toate astea, când te gândeşti că într-o bucătărie e 


251 


întotdeauna cald şi vesel şi-i treabă. Şi soba aceea rece şi 
vasele puse la loc şi nimeni care să vrea să mănânce la ora 
aceea. 

— A terminat? întrebă mama. 

— Da, mamă, am zis. 

— Ce face? zise mama. 

— Nu face nimic. A terminat treaba. 

— Mă duc să văd, zise tata. 

Îl aşteaptă poate pe Jesus să vină s-o ia acasă, zise 
Caddy. 

— Jesus a plecat, am zis. Nancy ne povestise că într-o 
dimineaţă s-a sculat şi a văzut că Jesus plecase de-acasă. 

— M-a părăsit, spusese Nancy. S-o fi dus, cred, la 
Memphis. Vrea să-i ducă o vreme pe ăia de la poliţie, aşa 
zic eu. 

— Bine-a făcut, spusese tata. Sper să rămână pe-acolo. 

— Lui Nancy i-e frică pe-ntuneric, zise Jason. 

— Ca şi ţie, zise Caddy. 

— Mie nu mi-e, zise Jason. 

— Fricosule, zise Caddy. 

— Mie nu mi-e, zise Jason. 

— Candace! zise mama. Tata se-ntoarse. 

— O s-o duc pe Nancy până după potecă, zise el. Spune 
că Jesus s-a întors. 

— L-a văzut? spuse mama. 

— Nu. Un negru i-a trimis vorbă că s-a întors în oraş. Nu 
stau mult. 

— Mă laşi singură ca s-o duci pe Nancy până acasă? 
spuse mama. Ţii mai mult la siguranţa ei decât la a mea? 

— N-o să întârzii mult. 

— Îi laşi pe copii singuri, cu negrul acesta care dă 
târcoale pe-aici? 

— Merg şi eu, zise Caddy. Tată, dă-mi voie şi mie să 
merg. 

— Ce le-ar face, dacă din nenorocire s-ar întâmpla să 
pună mâna pe ei? întrebă tata. 

— Vreau şi eu să merg, zise Jason. i 

— Jason, spuse mama. Se adresa tatii. |ţi dădeai seama 


252 


de asta după cum îi rostea numele. De parcă ar fi crezut că 
toată ziua tata se gândise ce să facă să-i fie ei cât mai 
neplăcut şi ştiuse tot timpul că până la urmă avea să 
găsească el ce. Eu tăceam chitic, fiindcă şi eu şi tata ştiam 
că mama o să-i ceară să mă lase cu ea dacă o să se 
gândească la asta din vreme. Aşa că tata nu se uita la 
mine. Eu eram cel mai mare. Aveam nouă ani, Caddy şapte 
şi Jason cinci. 

— Prostii, zise tata. N-o să întârziem. 

Nancy era cu pălăria pe cap. Ajunserăm la potecă. 

— Jesus s-a purtat întotdeauna bine cu mine, zise Nancy. 
Când avea doi dolari, îmi dădea unul mie. Mergeam pe 
potecă. Dacă ajungem la capătul potecii, zise Nancy, atunci 
totul e-n regulă. 

Pe potecă era întotdeauna întuneric beznă. 

— Aici s-a speriat Jason în seara de Hallowe'en”, zise 
Caddy. 

— Nu-i adevărat, zise Jason. 

— Mătuşa Rachel nu-i poate face nimic? întrebă tata. 
Mătuşa Rachel era bătrână. Locuia singură într-o colibă din 
spatele colibei lui Nancy. Avea părul alb şi stătea toată ziua 
în pragul uşii fumând din pipă. Nu mai lucra. Oamenii 
ziceau că-i mama lui Jesus. Odată spunea că e, şi altădată 
zicea că nu-i nici măcar rudă cu Jesus. 

— Ba-i adevărat, zise Caddy. Te-ai speriat mai rău decât 
Frony. Te-ai speriat mai rău chiar decât T. P. Mai rău ca 
negrii. 

— Nimeni nu poate să-i facă nimic, spuse Nancy. Zice c- 
am trezit diavolul în el şi numai un singur lucru poate să-l 
potolească. 

— Bine, dar acuma a plecat, zise tata. N-are de ce să-ți 
mai fie frică. Şi ai face bine să-i mai laşi pe albi în pace. 

— Să-i lase în pace? zise Caddy! Cum să-i lase pe albi în 
pace? _ _ 

— N-a plecat, zise Nancy. Il simt eu că-i aici. Il simt eu că- 
i aici, acuma, pe potecă. Ne aude cum vorbim, fiecare 


5 Seara de 31 octombrie, ajunul sărbătorii A// Saints Day (engl.), ziua 
tuturor sfinţilor. 


253 


cuvânt, e pe-aici pe undeva, stă la pândă. Nu l-am văzut şi 
n-o să-l mai văd decât odată, cu briciul ăla între dinţi. 
Briciul ăla legat cu sfoară de gât, sub cămaşă. Şi atunci nipi 
n-o să mă mai mir. 

— Nu mi-a fost frică, zise Jason. 

— Dacă ţi-ai fi văzut de treabă, n-ai fi intrat în povestea 
asta, zise tata. Acuma însă n-ai de ce să te temi. La ora 
asta o fi probabil în St. Louis. Probabil că e cu o altă femeie 
şi nu se mai gândeşte la tine. 

— Dacă e cu alta, mai bine nici să nu ştiu, zise Nancy. Aş 
sta lângă ei şi când ar luat-o în braţe, i-aş tăia mâinile. l-aş 
tăia capul şi i-aş spinteca pântecele femeii şi i-aş băga... 

— Gura, zise tata. 

— Cui i-ai spinteca pântecele, Nancy? întrebă Caddy. 

— Nu mi-a fost frică, zise Jason. Pot merge şi singur pe 
poteca asta. 

— Daa, zise Caddy. Nici n-ai îndrăzni să faci un pas dacă 
n-am fi şi noi cu tine. 


Diisey era tot bolnavă, aşa că în fiecare seară o duceam 
pe Nancy acasă până mama ne spuse într-o zi: 

— Cât o să mai ţină povestea asta? Să mă lăsaţi singură 
în casa asta mare ca să duceţi acasă o negresă fricoasă? 

Îi aranjarăm lui Nancy un culcuş în bucătărie. Într-o 
noapte ne trezirăm auzind un zgomot. Nu era nici cântec 
nici tânguială, şi urca spre noi în întuneric din josul scării. În 
camera mamei era lumină şi l-am auzit pe tata ducându-se 
în hol şi coborând pe scara de serviciu, şi atunci Caddy şi cu 
mine am ieşit în hol. Podeaua era rece. Stăteam şi ascultam 
şi ne zgârceam degetele de la picioare ca să nu simţim 
răceala. Parcă ar fi cântat cineva şi parcă n-ar fi cântat, aşa 
cum cântă negrii. 

Apoi zgomotul se opri şi-l auzirăm pe tata coborând pe 

254 


scara de serviciu şi ne-ndreptarăm spre capul scărilor. 
Atunci zgomotul se porni iar, urcând spre noi, nu prea tare, 
şi zărirăm ochii lui Nancy, la mijlocul scărilor, aproape de 
perete. Parc-ar fi fost nişte ochi de pisică, o pisică mare 
lipită de perete care s-ar fi uitat spre noi. Când am ajuns la 
locul unde stătea, încetă să mai facă zgomotul acela, şi 
rămaserăm acolo până se-ntoarse tata din bucătărie, cu 
pistolul în mână. Cobori din nou cu Nancy şi se-ntoarseră cu 
salteaua lui Nancy. 

Am întins salteaua pe jos în camera noastră. După ce s-a 
stins lumina în camera mamei, am zărit iar ochii lui Nancy. 

— Nancy, îi şopti Caddy, tu dormi, Nancy? 

Nancy mormăi ceva. O, sau nu, nu ştiu ce. Ca şi cum n-ar 
fi spus nimic, ca şi cum sunetul ar fi venit de nicăieri şi s-ar 
fi risipit nicăieri, de parcă Nancy nici n-ar fi fost acolo; iar eu 
mă uitasem pe scară atât de lung la ochii ei încât mi se 
întipăriseră pe pupilă, aşa cum ţi se-ntipăreşte soarele când 
ai închis ochii şi nu mai vezi soarele. 

— Jesus, spuse în şoaptă Nancy, Jesus. 

— Jesus era? zise Caddy. A-ncercat sa între în bucătărie? 

— Jesus, spuse Nancy. Dar aşa: Jeeeeeeeeeeeesus, până 
ce sunetul se stinse ca un chibrit sau ca o lumânare. 

— Vorbeşte de celălalt Jesus”, am zis. 

— Ne vezi, Nancy? o întrebă Caddy în şoaptă. Ne vezi şi 
ochii? 

— Nu-s decât o biată negresă, zise Nancy. Dumnezeu 
ştie. Dumnezeu ştie. 

— Ce-ai văzut acolo, în bucătărie? întrebă în şoaptă 
Caddy. Cine-a încercat să intre înăuntru? 

— Dumnezeu ştie, zise Nancy. Îi vedeam ochii. 
Dumnezeu ştie. 

Dilsey se făcu bine. Ne pregăti masa de prânz. 

— Ar fi bine să mai stai în pat încă o zi, două, zise tata. 

— La ce bun? Dacă aş mai fi întârziat o zi, bucătăria asta 
ar fi fost o ruină. Hai, acuma ieşiţi de-aici şi lăsaţi-mă să fac 
ordine iar în bucătăria mea. 


53 În engleză Jesus înseamnă lisus. 
255 


Dilsey ne pregăti şi cina. Şi în seara aceea, înainte de-a 
se însera, Nancy intră în bucătărie. 

— De unde ştii că s-a întors? zise Dilsey. Nu l-ai văzut. 

— Jesus e negru, spuse Jason. 

— Îl simt, zise Nancy. Îl simt că stă ascuns, acolo, în şanţ. 

— Acuma, în seara asta, e acolo? întrebă Dilsey. 

— Şi Dilsey e neagră, zise Jason. 

— Încearcă să mănânci ceva, zise Dilsey. 

— Nu vreau nimic, spuse Nancy. 

— Eu nu sunt negru, zise Jason. 

— Bea o cafea, zise Dilsey. li turnă lui Nancy o ceaşcă de 
cafea. Eşti sigură că e acolo în seara asta? De unde ştii că-i 
acolo, în seara asta? 

— Ştiu, spuse Nancy. E acolo, stă la pândă. Ştiu. 

Am trăit cu el prea multă vreme. Eu ştiu ce are de gând 
să facă înainte chiar de-a şti el însuşi ce vrea. 

— Bea-ţi cafeaua, zise Dilsey. Nancy duse ceaşca la gură 
şi suflă în cafea. Buzele i se-ncreţiră de parc-ar fi fost de 
cauciuc, de parcă suflând în cafea şi-ar fi suflat şi toată 
culoarea de pe buze. 

— Eu nu sunt negru, zise Jason. Tu eşti neagră, Nancy? 

— Eu, copile, sunt talpa iadului, zise Nancy. Şi în curând 
n-am să mai fiu nimic. Curând o să mă-ntorc de unde am 
venit. 


Se apucă să-şi bea cafeaua. Şi cum o bea, ţinând ceaşca 
cu amândouă mâinile, începu din nou să facă zgomotul 
acela. Făcea zgomotul acela în ceaşcă şi cafeaua i se vărsa 
pe mâini şi pe rochie. Se uita la noi şi şedea acolo, cu 
coatele pe genunchi, ţinând ceaşca în mâini, uitându-se la 
noi pe deasupra ceştii mânjite de cafea şi făcea zgomotul 
acela. 

— Uitaţi-vă la Nancy, zise Jason. Nancy nu mai poate să 

256 


ne gătească. Dilsey s-a făcut bine. 

— la tăceţi acolo, zise Dilsey. Nancy ţinea ceaşca cu 
amândouă mâinile, se uita la noi şi făcea zgomotul acela, 
de parcă ar fi fost două fiinţe: una care se uita la noi şi 
cealaltă care făcea zgomot. 

— De ce nu vrei ca Mr. Jason să telefoneze la poliţie? o 
întrebă Dilsey. Nancy se opri, ţinând ceaşca în mâinile ei 
prelungi şi cafenii. Încercă din nou să bea dar îşi vărsă 
cafeaua pe mâini şi pe rochie şi puse jos ceaşca. Jason se 
uita cu atenţie la ea. 

— Nu pot înghiţi, zise Nancy. Înghit dar nu se duce-n jos. 

— Du-te la mine, zise Dilsey. Frony o să-ţi dea o saltea ca 
să dormi şi o să vin şi eu imediat. 

— Niciun negru n-o să-l oprească, zise Nancy. 

— Eu nu sunt negru, spuse Jason. Nu-i aşa, Dilsey? 

— Cred că nu, zise Dilsey. Se uită la Nancy. Nu cred. 
Atunci, ce-ai de gând să faci? 

Nancy se uita la noi. Ochii i se mişcau repede, ca şi cum 
i-ar fi fost teamă că n-are vreme să se uite, şi totuşi abia 
păreau că se mişcă. Se uita la noi, la toţi trei în acelaşi 
timp. 

— Vă aduceţi aminte de noaptea aceea când am dormit 
în camera voastră? zise ea. Şi ne spuse că a doua zi 
dimineaţă ne-am trezit mai devreme şi ne-am jucat. A 
trebuit să ne jucăm în linişte, pe salteaua ei, până s-a sculat 
tata şi s-a făcut vremea să mâncăm. Duceţi-vă şi rugaţi-o 
pe mămica voastră să mă lase să dorm aici în noaptea asta, 
zise Nancy. N-am nevoie de nicio saltea. Şi o să ne jucăm 
iar. 

Caddy o rugă pe mama. Şi Jason se duse s-o roage. 

— Nu vreau ca negrii să doarmă la noi în dormitor, zise 
mama. Jason izbucni în plâns. Şi plânse întruna până ce 
mama îi spuse că dacă nu tace n-o să capete desert la 
masă trei zile la rând. Şi atunci Jason spuse că nu mai 
plânge dacă Dilsey o să-i facă un tort cu ciocolată. Tata era 
de faţă. 

— De ce nu faci nimic în chestia asta? întrebă mama. De 
ce avem poliţie? 


257 


— De ce i-e frică lui Nancy de Jesus? întrebă Caddy. 
Mamă, ţie ţi-e frică de tata? 

— Ce să facă sergenţii? întrebă tata. Dacă Nancy nu l-a 
văzut, poliţia de unde să-l ia? 

— Atunci de ce îi este frică? zise mama. 

— Spune că-i pe-aici. Spune că ştie că-i pe-aici în seara 
asta. 

— Şi mai plătim şi impozite, zise mama. Şi eu trebuie să 
rămân singură în casa asta mare ca tu să duci o negresă 
acasă. 

— Ştii bine că nu stau să pândesc pe-afară cu briciul la 
mine, zise tata. 

— Dacă Dilsey îmi face un tort cu ciocolată nu mai plâng, 
zise Jason. Mama ne spuse să ieşim din cameră şi tata 
spuse că nu ştie dacă Jason o să capete sau nu un tort cu 
ciocolată, dar ştie ce-o să capete acuma, pe loc. Ne 
întoarserăm în bucătărie şi-i spuserăm lui Nancy. 

— Tata a zis să te duci acasă şi să încui uşa şi n-o să-ţi 
facă nimeni nimic, zise Caddy. De ce să-ţi facă cineva ceva, 
Nancy? Jesus e supărat pe tine? Nancy ţinea iar ceaşca în 
mâini, cu coatele pe genunchi, şi cu mâinile ţinea ceaşca 
între genunchi. Se uita în ceaşcă. 

— Ce-ai făcut că l-ai supărat pe Jesus? o întrebă Caddy. 

Nancy scăpă ceaşca din mână. Nu se sparse, dar cafeaua 
se vărsă şi Nancy rămase acolo, de parc-ar fi ţinut ceaşca în 
mâini. Şi iar începu să facă zgomotul acela, nu prea tare. 
Nici nu cânta, nici nu făcea altceva. O priveam cu atenţie. 

— Ei, zise Dilsey. Încetează odată! Vinocţi în fire. 
Aşteaptă aici. Mă duc să-l caut pe Versh ca să te ducă 
acasă. Dilsey plecă. 

Ne uitam la Nancy. Umerii îi tremurau, dar nu mai făcea 
niciun zgomot. Ne uitam curioşi la ea. 

— Ce vrea să-ţi facă Jesus? zise Caddy. A plecat. 

Nancy se uită la noi. 

— Ce ne-am mai jucat în noaptea aceea când am dormit 
în camera voastră, nu-i aşa? 

— Eu, zise Jason, nu m-am jucat. 

— Tu dormeai în camera mamei, zise Caddy. Nu erai 


258 


acolo. 

— Haideţi, să mergem la mine, să ne jucăm din nou, zise 
Nancy. 

— Mama nu ne lasă, am zis. E prea târziu. 

— N-o mai deranjaţi, zise Nancy. O să-i spunem mâine 
dimineaţă. N-o să se supere. 

— N-o să ne lase, am zis. 

— N-o mai întrebaţi, zise Nancy. N-o mai deranjaţi 
acuma. 

— Mama n-a spus că n-avem voie să mergem, zise 
Caddy. 

— N-am întrebat-o, am zis. 

— Dacă vă duceţi, vă spun, zise Jason. 

— O să ne jucăm, zise Nancy. N-o să se supere, numai 
până la mine. Lucrez la voi de multă vreme. N-o să se 
supere. 

— Mie nu mi-e frică să merg, zise Caddy. Lui Jason i-e 
frică. O să ne spună. 

— N-o să vă spun. 

— Ba da, o să ne spui, zise Caddy. O să ne spui. 

— N-o să vă spun, zise Jason. Nu mi-e frică. 

— Lui Jason nu-i e frică să meargă cu mine, zise Nancy. 
Nu-i aşa, Jason? 

— Jason o să ne spună, zise Caddy. Pe potecă era 
întuneric beznă. Trecurăm de îngrăditura islazului. Pun 
rămăşag că dacă sare ceva de după îngrăditură, Jason 
începe să ţipe. 

— Nu-i adevărat, zise Jason. Coboram pe potecă. Nancy 
vorbea tare. 

— De ce vorbeşti atât de tare, Nancy? o întrebă Caddy. 

— Cine, eu? zise Nancy. la uitaţi-vă cum spune Quentin şi 
Caddy şi Jason că vorbesc tare. 

— Vorbeşti de parc-am fi cinci, zise Caddy. Vorbeşti de 
parc-ar fi şi tata cu noi. 

— Cine, eu vorbesc tare, Mr. Jason? zise Nancy. 

— Nancy i-a spus lui Jason „Mister”, zise Caddy. 

— la uitaţi-vă cum vorbesc Caddy, Quentin şi Jason, zise 
Nancy. 


259 


— Noi nu vorbim tare, zise Caddy. Tu vorbeşti ca şi cum 
tata... 

— Ssst, zise Nancy, sst, Mr. Jason. 

— Nancy i-a spus din nou lui Jason „Mister”. 

— Sst, zise Nancy. Când am trecut prin şanţ şi ne-am 
aplecat şi-am trecut prin gard acolo unde se apleca şi 
trecea ea cu rufele pe cap, vorbea tot tare. Şi după aceea 
am ajuns la ea acasă. Mergeam repede. A deschis uşa. 
Mirosul din casă era ca o lampă şi mirosul lui Nancy ca un 
fitil, de parcă se aşteptau unul pe celălalt ca să înceapă a 
mirosi. Aprinse lampa, închise uşa şi trase zăvorul. După 
asta nu mai vorbi tare şi se uită la noi. 

— Ei, acuma ce facem? zise Caddy. 

— Ce vreţi să faceţi? zise Nancy. 

— Ai zis că o să ne jucăm, spuse Caddy. 

În casa lui Nancy stăruia ceva neplăcut; ceva ce se 
simţea în afara mirosului casei şi al lui Nancy. Până şi Jason 
îşi dădu seama. 

— Nu vreau să mai stau aici, zise el. Vreau acasă. 

— Du-te atunci acasă, zise Caddy. 

— Singur nu vreau să plec, zise Jason. 

— Acum o să ne jucăm, zise Nancy. 

— Cum? întrebă Caddy. 

Nancy stătea lângă uşă. Se uita la noi, dar parc-ar fi avut 
ochii goi, parcă nu s-ar mai fi folosit de ei. 

— Ce vreţi să facem? zise ea. 

— Spune-ne o poveste, zise Caddy. Ştii o poveste? 

— Da, zise Nancy. 

— Spune-o, zise Caddy. Ne uitam la Nancy. Nu ştii nicio 
poveste. 

— Ba da, spuse Nancy. Ba da, ştiu. 

Se aşeză pe un scaun în faţa căminului Pe vatră abia 
pâlpâia focul. Nancy îl aţâţă deşi în casă era cald. Acum 
focul ardea bine. Nancy ne spuse o poveste. Vorbea cum ne 
privea, de parcă ochii cu care se uita la noi şi glasul cu care 
ne vorbea n-ar fi fost ale ei. Ca şi cum ar fi trăit altundeva, 
aşteptând altceva. Ea era afară. Glasul ei era înăuntru şi 
forma trupului ei, Nancy aceea care se apleca şi trecea pe 


260 


sub sârma ghimpată cu bocceaua de rufe pe capul ei, 
uşoară, în echilibru, ca un balon, era acolo. Dar atâta tot. 
„Şi atunci crăiasa ajunse la şanţul în care se ascundea omul 
cel rău. Se apropie de şanţ şi zise: Dacă aş putea numai să 
trec de şanţul acesta, asta zise ea...” 

— Ce fel de şanţ? întrebă Caddy. Un şanţ cum e acela de- 
afară? Şi de ce voia crăiasa să treacă prin şanţ? 

— Ca să ajungă acasă, zise Nancy. Se uita la noi. Trebuia 
să treacă şanţul ca să intre repede în casă şi să tragă 
zăvorul. 

— De ce voia să se ducă acasă şi să tragă zăvorul? zise 
Caddy. 


IV 


Nancy se uita la noi. Nu mai vorbea. Se uita la noi. 
Picioarele lui Jason, care stătea pe genunchii lui Nancy, îi 
ieşeau afară din pantaloni. 

— Povestea asta nu-i frumoasă, zise el. Vreau acasă. 

— Poate c-ar fi mai bine să plecăm, zise Caddy. Se ridică 
de pe podea Sunt sigură că ne caută. Se duse spre uşă. 

— Nu zise Nancy. Nu deschide uşa Se ridică repede şi 
trecu înaintea lui Caddy. Nu se-atinse de uşă şi nici de 
zăvorul de lemn. 

— De ce nu? întrebă Caddy. 

— Intoarce-te, vino lângă lampă, zise Nancy. O să ne 
jucăm. N-are rost să plecaţi. 

— Trebuie să plecăm, zise Caddy. Dacă nu, atunci să ne 
jucăm pe cinste. Ea şi cu Nancy se întoarseră la foc, lângă 
lampă. 

— Vreau acasă, zise Jason. Q să vă spun. 

— Ştiu o altă poveste, zise Nancy. Se aşeză aproape de 
lampă Se uită la Caddy, ca şi cum ar fi privit un băț ţinut în 
echilibru pe nas. Trebuia să privească în jos. ca s-o vadă pe 
Caddy, dar ea privea ca şi cum ar fi ţinut pe nas un băț în 

261 


echilibru. 

— Nu vreau s-o ascult. O să bat cu picioarele în podea. 

— E o poveste frumoasă, zise Nancy. E mai frumoasă 
decât cealaltă. 

— Despre ce e vorba? întrebă Caddy. Nancy stătea în 
picioare lângă lampă. Stătea cu mâna, prelungă şi cafenie, 
lipită de lampă, în contra luminii. 

— Ţii mâna pe globul acela fierbinte, zise Caddy, nu te 
frige? i 

Nancy se uită la mâna ei lipită de sticla de lampă. Işi 
dezlipi mâna de pe sticlă anevoie. Stătea acolo, uitându-se 
la Caddy şi-şi răsucea mâna prelungă de parcă ar fi fost 
prinsă de încheietură cu sfoară. 

— Hai să facem ceva, zise Caddy. 

— Vreau acasă, zise Jason. 

— Am popcorn, zise Nancy. Se uită la Caddy, apoi la 
Jason, apoi la mine şi din nou la Caddy. Am popcorn. 

— Nu-mi place popcorn, zise Jason. Vreau bomboane. 

Nancy se uită la Jason. 

— Tu o să ţii popper*“-ul. Îşi răsucea întruna mâna, mâna 
ei prelungă, moale şi cafenie. 

— Bine, zise Jason. Mai rămân dacă fac eu treaba asta. 
Caddy nu poate să-l ţină. Dacă ţine ea popper-ul, atunci o 
să vreau din nou să plec acasă. 

Nancy aţâţă focul. 

— Uite la Nancy, cum îşi bagă mâinile în foc, zise Caddy. 
Ce-i cu tine, Nancy? 

— Să vă dau popcorn, zise Nancy. Am. Luă popper-ul de 
sub pat. Era spart. Jason începu să plângă. 

Acum nu mai putem face popcorn, zise el. 

— Oricum ar trebui să plecăm acasă, zise Caddy. Hai, 
Quentin. 

— Aşteptaţi, zise Nancy, aşteptaţi. II dreg eu. Nu vreţi să 
mă ajutaţi să-l dreg? 

— N-aş prea vrea, zise Caddy. E tare târziu. 

— Ajută-mă, tu, Jason, zise Nancy. Nu vrei să m-ajuţi? 


5 Popper (engl.), sită specială în care se încălzesc boabele de 
porumb pentru popcorn (floricele) (n. t). 
262 


— Nu, zise Jason. Vreau acasă. 

— Sst, făcu Nancy, sst. Uite. Uită-te la mine. Uite cum îl 
dreg ca Jason să-l poată ţine să facă popcorn. 

Luă o bucată de sârmă şi drese popperul. 

— N-o să ţină, zise Caddy. 

— Ba da, o să ţină, spuse Nancy. Ai să vezi. Haideţi şi 
ajutaţi-mă să desfac ştiuleţii. Şi ştiuleţii erau sub pat. 
Puserăm boabele în popper şi Nancy îl ajută pe Jason să 
ţină popper-ul deasupra focului. 

— Boabele nu plesnesc, zise Jason. Vreau acasă. 

— Aşteaptă, spuse Nancy. Acum o să-nceapă. Atunci o să 
ne distrăm. Şedea lângă foc. Fitilul lămpii era tras atât de 
tare încât începuse să fileze. 

— De ce nu-l tragi mai jos? o întrebai. 

— Nu-i nimic, zise Nancy. Curâţ eu sticla de lampă. 
Aşteaptă puţin. Intr-un minut boabele o să-nceapă să sară. 

— Nu cred c-o să-nceapă să sară, spuse Caddy. Oricum 
ar trebui să o pornim spre casă. O să se necăjească. 

— Nu, zise Nancy. Acum încep să sară. Dilsey o să le 
spună că sunteţi cu mine. Lucrez de multă vreme la voi. N-o 
să se supere dacă staţi la mine. Aşteptaţi o clipă, dintr-un 
moment într-altul o să-nceapă să sară. 

Lui Jason îi intră fum în ochi şi-ncepu să plângă. ŞI 
popper-ul căzu în foc. Nancy luă o cârpă udă şi-l şterse pe 
Jason pe obraz, dar el plângea întruna. 

— Sst, îi spunea ea. Sst. Dar el nu tăcea. Caddy scoase 
popper-ul din foc. 

— S-au ars, zise ea. Nancy, trebuie să punem alte boabe 
de porumb. 

— Ai pus toate boabele în popper? o întrebă Nancy. 

— Da, zise Caddy. Nancy se uită la Caddy. Apoi luă 
popper-ul, îl deschise, scutură cenuşa în şori şi se apucă să 
culeagă boabele cu mâinile ei prelungi şi cafenii şi noi o 
priveam. 

— Nu mai ai alţi ştiuleţi? o întrebă Caddy. 

— Ba da, zise Nancy, am. Uitaţi-vă. Astea nu sunt arse. 
N-avem decât să... 

— Vreau acasă, zise Jason. O să vă spun. 


263 


— Sst, spuse Caddy. Ascultam cu toţii. 

Nancy, cu ochii inundaţi de lumina roşie a lămpii, îşi 
întorsese capul spre uşa zăvorâtă. 

— Vine cineva, zise Caddy. 

Şi atunci Nancy începu să facă din nou zgomotul acela, 
nu prea tare, şezând acolo aplecată deasupra focului, cu 
mâinile ei prelungi atârnându-i fără vlagă între genunchi; 
obrazul îi fu acoperit deodată de o sudoare care i se 
prelingea pe faţă în picături mari, şi cu fiecare picătură i se 
rostogolea pe obraz o boabă mică de foc, ca o văpaie, care 
pierea apoi căzând de pe bărbie. 

— Nu plânge, am zis eu. 

— Nu plâng, spuse Nancy. Tinea ochii închişi. Nu plâng. 
Cine-i? 

— Nu ştiu, zise Caddy. Se duse la uşă şi se uită afară. 
Trebuie să plecăm. Uite a venit tata. 

— O să vă spun, zise Jason. Tu m-ai silit să vin. 

Sudoarea se prelingea mereu pe faţa lui Nancy. 

Stând pe scaun se întoarse spre noi. 

— Auziţi. Să-i spuneţi. Să-i spuneţi că o să ne jucăm. 
Spuneţi-i că o să am grijă de voi până mâine dimineaţă. 
Spuneţi-i să-mi dea voie să vin cu voi şi să dorm pe podea. 
Spuneţi-i că n-am nevoie de saltea. O să ne jucăm. Vă 
aduceţi aminte cum ne-am jucat ultima dată? 

— Eu nu, zise Jason. M-ai chinuit. Mi-ai dat fum în ochi. O 
să te spun. 


Tata intră în casă. Se uită la noi. Nancy nu se ridică. 
— Spuneţi-i. 
— Caddy ne-a adus aici; zise Jason. Eu n-am vrut să vin. 
Tata se apropie de foc. Nancy îşi ridică privirea spre el. 
— Nu puteai să te duci la mătuşa Rachel să dormi acolo? 
o întrebă el. Nancy, cu mâinile între genunchi, ridică 
264 


privirile spre tata. Nu-i aici, zise tata. L-aş fi văzut. Nu-i nici 
ţipenie de om pe-afară. 

— E în şanţ, zise Nancy. Stă la pândă, acolo, în şanţ. 

— Prostii, zise tata. Se uită la Nancy. Ştii tu că-i acolo? 

— Am un semn. 

— Ce semn? 

— Semnul. Era pe masă când am intrat în casă. Un os de 
porc cu carnea sângerândă pe el, pus lângă lampă. E acolo, 
afară. Când o să ieşiţi pe uşa asta, s-a terminat cu mine. 

— Ce s-a terminat, Nancy? întrebă Caddy. 

— Nu sunt pârâtor, zise Jason. 

— Prostii, spuse tata. 

— El e afară, zise Nancy. Chiar în clipa asta se uită pe 
fereastră, aşteptând să plecaţi. Şi atunci s-a terminat cu 
mine. 

— Prostii, zise tata. Închide aici şi o să te ducem la 
mătuşa Rachel. 

— N-are rost, zise Nancy. Nu se mai uita la tata, el se uita 
în jos la ea, la mâinile ei prelungi, fără vlagă, care 
tremurau. N-are niciun rost s-o mai lungesc. 

— Atunci ce vrei să faci? o întrebă tata. 

— Nu ştiu, zise Nancy. N-am ce să fac. S-o lungesc doar. 
Şi asta n-are rost. Cred c-aşa mi-e scris. Şi ce-o să mi se- 
ntâmple, cred că mi se cuvine. 

— Ce-o să se-ntâmple? o întrebă Caddy. Ce ţi se cuvine? 

— Nimic, zise tata. Haideţi la culcare. 

— Caddy m-a adus aici, zise Jason. 

— Du-te la mătuşa Rachel, spuse tata. 

— N-are rost, zise Nancy. Şedea în faţa focului, cu 
coatele pe genunchi, cu mâinile ei prelungi între genunchi. 
Nici bucătăria voastră n-ar folosi la nimic. Chiar dac-aş 
dormi pe podea în cameră cu copiii, mâine dimineaţă aş fi 
aici, şi sângele... 

— Gura, zise tata. Închide uşa, stinge lampa şi culcă-te. 

— Mi-e teamă de întuneric, zise Nancy. Mi-e teamă să nu 
se întâmple pe întuneric. 

— Atunci ai să stai aici cu lampa aprinsă? o întrebă tata. 
Nancy începu să facă din nou Sunetul acela, şezând în faţa 


265 


focului, cu mâinile ei prelungi între genunchi. 

— Fir-ar să fie, zise tata. Haideţi, copii. De mult trebuia să 
vă culcaţi. 

— Când o să plecaţi, s-a terminat cu mine, zise Nancy. 
Acum era mai calmă, şi faţa şi mâinile i se liniştiseră. Şi- 
apoi banii de coşciug i-am strâns la Mr. Lovelady. 

Mr. Lovelady era un bărbat mărunt şi murdar care aduna 
ratele de asigurare de la negri, şi sâmbătă dimineaţă trecea 
pe la colibele negrilor sau pe la bucătăriile albilor şi 
strângea de la fiecare câte cincisprezece cenți. Locuia cu 
soţia lui la hotel. Intr-o dimineaţă nevasta lui s-a sinucis. 
Aveau un copil, o fetiţă. Luă copilul şi plecă din oraş. După 
o săptămână-două se-ntoarse singur. Sâmbăta dimineaţă îl 
vedeam bătând potecile şi străzile din spatele caselor. 

— Prostii, zise tata. Primul om pe care o să-l văd mâine 
dimineaţă în bucătărie o să fii tu. 

— O să vedeţi ce-o să vedeţi, zise Nancy. Dar numai 
Dumnezeu ştie ce-o să fie. 


VI 


O lăsarăm stând în faţa focului. 

— Vino şi pune zăvorul, zise tata. Ea nu se mişcă. Nu se 
mai uita la noi. Şedea acolo, cuminte, între lampă şi foc. De 
pe potecă, de la o oarecare distanţă, întorcându-ne puteam 
s-o vedem prin uşa dată la perete. 

— Ce e, tată? întrebă Caddy. Ce-o să se-ntâmple? 

— Nimic, zise tata. I| luase pe Jason în cârcă, aşa că 
acuma el era cel mai înalt din toţi. Am coborât în şanţ şi mă 
uitai în jur, liniştit. Acolo unde umbra şi lumina lunii se 
amestecau nu se prea vedea mare lucru. 

— Dacă Jesus s-a ascuns pe-aici, ne poate vedea, nu-i 
aşa? întrebă Caddy. 

— Nu-i aici, zise tata. A plecat de mult. 

— Tu m-ai adus aici, zise Jason de sus; dacă mă uitam la 

266 


cer tata avea parcă două capete, unul mic şi unul mare. Eu 
n-am vrut. 

leşirăm din şanţ. Casa lui Nancy cu uşa dată de perete se 
mai vedea, dar pe Nancy n-o mai zăream şezând în faţa 
focului, cu uşa deschisă, fiindcă era obosită. 

— Am obosit şi pace, zicea ea. Nu-s decât o biată 
negresă. Nu-i vina mea. 

De auzit însă o auzeam, pentru că în clipa în care ieşirăm 
din şanţ începu să facă zgomotul acela care nu era nici 
cântec, dar nici altceva nu era. 

— Şi-acuma, tată, cine o să ne spele rufele? am zis. 

— Eu nu sunt negru, zicea Jason de sus, lipit de capul 
tatii. 

— Eşti mai rău decât un negru, spuse Caddy, eşti un 
pârâtor. Dacă ti-ar sări ceva în faţă acum, te-ai speria mai 
rău ca un negru. 

— Nu-i adevărat, zise Jason. 

— Ai începe să plângi, zise Caddy. 

— Caddy, spuse tata. 

— Nu-i adevărat! zise Jason. 

— Fricosule, zise Caddy. 

— Candace, spuse tata. 


267 


O GREŞEALĂ DE CHIMIE 


Însuşi joel Flint îi telefonă şerifului că-şi omorâse 
nevasta. Şi când, însoţit de ajutorul lui, şeriful sosi la faţa 
locului - străbătuseră cu maşina vreo douăzeci de mile ca 
să ajungă în colțul pierdut de ţară unde locuia bătrânul 
Wesley Pritchel - Joel Flint în persoană îi întâmpină în prag 
şi-i pofti în casă. Nu era de prin partea locului, era un 
venetic, un yankeu pripăşit în regiunea noastră de vreo doi 
ani, când poposise pe aici un bilei ambulant; vedea şi el de 
o baracă - o magherniţă luminată cu o roată a norocului 
care se-nvârtea deasupra unei tejghele plină de pistoale 
nichelate, brice, ceasuri şi muzicuţe - şi nu plecase odată 
cu ceilalţi şi două luni mai târziu se însură cu singura fiică a 
lui Pritchel rămasă în viaţă, o fată bătrână de vreo patruzeci 
de ani, cu mintea întunecată, şi care până atunci trăise ca o 
pustnică la ferma, modestă dar prosperă a arţăgosului şi 
violentului ei tată. 

Dar chiar şi după căsătorie, bătrânul Pritchel păru să-şi 
ţină la distanţă ginerele. Le clădi, la vreo două mile de casa 
lui, o căsuţă unde fiică-sa începu curând să crească păsări 
pentru a le vinde la piaţă. Se zicea că bătrânul Pritchel, 
care nu ieşea din casă mai niciodată, nu călcase în casa cea 
nouă, aşa că-şi vedea singurul copil numai odată pe 
săptămână. Asta se-ntâmpla duminica, zi în care femeia şi 
bărbatul ei veneau cu camioneta cumpărată de ocazie 
pentru a duce păsările la piaţă, ca să ia masa cu bătrânul în 
casa Veche, unde Pritchel îşi pregătea singur de-ale 
mâncării şi-şi vedea de gospodărie. De fapt, spuneau 


268 


vecinii, chiar şi atunci singurul motiv pentru care îl lăsa pe 
ginere să-i intre în casă era ca fiică-sa să-i poată găti odată 
pe săptămână o masă bună şi caldă. 

Şi astfel vreme de doi ani, câteodată în Jefferson, capitala 
comitatului, dar mai ales în micul cătun aflat la răspântia 
drumului din apropierea casei sale, oamenii avură prilejul 
să-l vadă şi să-l audă pe ginerele lui Pritchel. Era un bărbat 
de peste patruzeci de ani, nici prea scund, nici prea înalt, 
nici prea gras şi nici prea slab (de fapt umbra lui ar fi putut 
să se confunde cu aceea a socrului ceea ce se şi întâmplă 
mai târziu, pentru scurtă vreme), cu o faţă rece, inteligentă 
şi dispreţuitoare, cu vorba tărăgănată, gata să spună tot 
felul de istorii despre tărâmurile îndepărtate şi pline de 
mişcare pe care ascultătorii lui nu le văzuseră niciodată - 
un orăşean, deşi, după cum singur spunea nu rămăsese 
prea multă vreme în niciun oraş, care încă din primele trei 
luni ale şederii lui printre ei îi uimise pe oamenii ale căror 
obiceiuri le luase, printr-un anume nărav care-l făcu în 
scurtă vreme cunoscut în întreaga regiune, chiar şi acelor 
care nu-l văzuseră niciodată. Se apucase să-şi bată joc, cu 
violenţă şi dispreţ, uneori chiar fără să-l fi provocat nimeni, 
aşa, din senin şi fără rost, de obiceiul pe care-l aveau 
oamenii aici în Sud de a bea whisky-ul amestecat cu apă şi 
cu zahăr. Zicea că ăsta e un obicei muieresc, că bem sirop 
pentru copii, el înghițind chiar whisky-ul nostru făcut din 
porumb, nefermentat, aspru, tare şi de contrabandă, fără 
un pic de apă. 

Aşadar, duminica trecută, dimineaţă, telefonă şerifului 
că-şi omorâse nevasta şi-i întâmpină pe oamenii legii în 
pragul casei socrului său, declarându-le: „Am dus-o în casă. 
Aşa că n-are rost să vă mai osteniţi spunându-mi că n-aş fi 
trebuit să o ating înainte de venirea voastră.” 

— Cred c-ai făcut bine că ai ridicat-o de jos, din praf, zise 
şeriful. A fost un accident, aşa mi se pare că mi-ai zis, nu? 

— Nu v-am zis aşa, spuse Flint. Am zis că am omorât-o. 

Şi asta fu tot. 

Şeriful îl aduse la Jefferson şi-l băgă într-o celulă a 
închisorii. În aceeaşi seară, după cină, şeriful intră pe uşa 


269 


laterală în biroul în care, sub supravegherea unchiului 
Gavin, întocmeam un memorandum pentru un proces. 
Unchiul Gavin nu era decât procuror al comitatului şi nu 
procuror federal. Dar el şi şeriful, care nu fusese şerif mai 
mulţi ani decât fusese unchiul Gavin procuror al 
comitatului, erau prieteni. Prieteni în sensul în care doi 
bărbaţi care joacă şah sunt prieteni, deşi uneori scopurile 
lor pot fi diametral opuse. Odată i-am şi auzit vorbind 
despre aceste lucruri. 

— Pe mine, zicea şeriful, mă interesează adevărul. 

— Şi pe mine, spunea unchiul Gavin. E atât de rar. Dar 
dreptatea şi oamenii mă interesează mult mai mult. 

— Adevărul şi dreptatea nu sunt oare acelaşi lucru? 

— De când? întrebă unchiul Gavin. Mi s-a întâmplat să 
cunosc în viaţă adevăruri care erau tot ce vrei numai juste 
nu, şi am văzut dreptatea folosind mijloace şi unelte pe 
care n-aş fi vrut să la ating nici cu un par lung de zece 
picioare. 

Şeriful ne povesti întâmplarea stând în picioare, 
profilându-se pe deasupra lămpii de birou - un bărbat 
voinic cu ochi mici şi duri, adresându-se capului ciufulit şi 
încărunţit înainte de vreme al unchiului Gavin şi feţei sale 
mobile şi fine, unchiul Gavin stând răsturnat pe scaunul lui, 
cu ceafa rezemată de spătar şi cu picioarele cocoţate pe 
birou, mestecând muştiucul pipei din cocean de porumb şi 
răsucind pe deget şi apoi desfăcându-l, lanţul de la ceas de 
capătul căruia era prinsă insigna Phi Beta Kappa” căpătată 
la Harvard. 

— De ce a făcut-o? întrebă unchiul Gavin. 

— Asta l-am întrebat şi eu, zise şeriful. Mi-a răspuns: De 
ce-şi omoară un bărbat nevasta? Să zicem, ca să încaseze 
polita de asigurare. 


5 Iniţialele a trei cuvinte greceşti: philosophia biou kybernetes 
(filosofia, călăuza vieţii); denumirea celei mai vechi asociaţii a 
eleniştilor din colegiile americane, întemeiată în 1776 la colegiul 
William and Mary din Virginia, asociaţie ai cărei membri aparţin unor 
familii cu o înaltă poziţie socială şi care, iniţial, avea un caracter secret; 
insigna asociaţiei reprezintă o cheie de ceas din aur. 

270 


— Nu-i adevărat, spuse unchiul Gavin. Femeile îşi 
asasinează soţii pentru a obţine un câştig imediat - poliţa 
de asigurare sau cedând, cred ele, instigării sau promisiunii 
unui alt bărbat. Cât despre bărbaţi, ei îşi omoară nevestele 
fie din ură, fie de furie, fie din disperare, fie ca să le facă să 
tacă, deoarece n-ai cum opri o femeie să pălăvrăgească, 
chiar dacă i-ai da bani şi chiar dacă ai părăsi-o pur şi 
simplu. 

— Asta aşa e, recunoscu şeriful, clipind din ochii lui mici 
către unchiul Gavin. Ai zice că ținea cu tot dinadinsul să fie 
băgat la puşcărie. Ca şi cum s-a lăsat arestat nu pentru că 
şi-a ucis nevasta ci şi-a ucis nevasta numai ca să fie arestat 
şi băgat la puşcărie. La loc sigur. 

— De ce? întrebă unchiul Gavin. 

— Pentru că aşa e normal, zise şeriful. Când un om se 
închide singur şi pune lacăt la uşă, înseamnă că-i e teamă 
de ceva. lar un om care vrea să fie închis sub acuzaţia că a 
omorât pe cineva... Se uită ţintă la unchiul Gavin cu ochii 
lui necruţători, clipind de vreo zece ori, în timp ce unchiul, 
fără să clipească îl privea la fel... inseamnă că nu i-a fost 
teamă. Nici atunci şi nici înainte. Întâlneşti aşa, câteodată, 
câte un om căruia nu i-a fost niciodată teamă, nici măcar 
de el însuşi. Asta-i omul. 

— Dacă el a vrut să faci asta, îl întrebă unchiul Gavin, de 
ce-ai făcut-o? 

— Crezi că aş fi trebuit să mai aştept puţin? 

O clipă se priviră fără să spună nimic. Unchiul Gavin nu-şi 
mai răsucea lanţul de la ceas. 

— Bine, zise el. Şi bătrânul Pritchel... 

— Aici voiam să ajung, îl întrerupse şeriful. Nu-i nimic de 
făcut. 

— Nimic de făcut? zise unchiul Gavin. Nici măcar nu l-aţi 
văzut! 

Şi şeriful îi povesti şi asta - cum, fiind împreună cu 
ajutorul lui şi cu Flint pe veranda casei, îl zăriseră la un 
moment dat pe bătrân privindu-i pe fereastră cu o faţă 
răvăşită, cu ochii plini de ură, şi în clipa următoare chipul 
bătrânului dispăru, lăsându-le o impresie de furie exultantă, 


271 


de triumf sălbatic şi de încă ceva... 

— Teamă? întrebă şeriful. Nu. Ţi-am zis că nu-i era 
teamă. A, zise el, vorbeai de Pritchel? De data aceasta se 
uită lung la unchiul Gavin, atât de lung încât unchiul Gavin 
îi spuse în cele din urmă: 

— Bine. Continuă. 

Şi şeriful îşi reluă povestirea: cum intraseră în casă prin 
vestibul, cum se opriseră în faţa uşii camerei la a cărei 
fereastră văzuseră chipul bătrânului; era încuiată cu cheia; 
bătuse şi chiar îl strigase pe bătrânul Pritchel, dar nu 
căpătase niciun răspuns. Apoi cum mergând mai departe, o 
găsiseră pe doamna Flint trântită pe pat în odaia din 
spatele casei, cu o rană la ceafă şi camioneta aceea 
prăpădită a lui Flint trasă în faţa treptelor din spatele casei, 
ca şi cum ar fi coborât abia cu câteva clipe mai înainte. 

— In camionetă zăceau trei veverite moarte, adăugă 
şeriful. Păreau să fi fost omorâte în ziua aceea în zori... şi 
sângele de pe trepte şi de pe pământ, pe locul dintre trepte 
şi camionetă, ca şi cum femeia ar fi fost împuşcată 
dinăuntrul camionetei şi puşca cu pricina, cu cartuşul ars 
încă pe ţeavă, rezemată de perete, de cealaltă parte a uşii 
care da pe terasă, la locul unde ar fi fost pusă de obicei 
când se intra în casă. Şi cum intrase din nou în vestibul şi 
bătuse din nou la uşa, tot încuiată... 

— Încuiată, cum? întrebă unchiul Gavin. 

— Pe dinăuntru, zise şeriful şi strigase în faţa uşii încuiate 
că o să spargă uşa dacă Mr. Pritchel n-o să-i răspundă şi n-o 
să-l lase să intre şi cum, de data aceasta auzise glasul 
acela bătrânesc spart şi furios, urlând: „Căraţi-vă de aici, 
luaţi-l pe asasinul ăla şi căraţi-vă din casa mea”. 

— Vom avea nevoie de mărturia dumitale, îi spusese 
şeriful. 

— O să depun mărturie când o să fie nevoie! urlase 
bătrânul. Şi acuma căraţi-vă cu toţii de aici! 

Şi cum îşi trimise el (şeriful) ajutorul cu maşina să aducă 
pe cel mai apropiat vecin şi rămăsese cu Flint, până ce 
ajutorul sa-ntoarse cu un bărbat şi cu nevastă-sa. După 
care îl adusese pe Flint în oraş şi-l băgase la închisoare; 


272 


apoi telefonase la casa bătrânului Pritchel şi vecinul îi 
răspunsese că bătrânul continua să stea închis în cameră, 
nu voia să iasă deloc şi nici măcar nu-i răspundea, 
strigându-le doar tuturor (ştirea dramei se răspândise şi 
între timp mai veniseră şi alţi vecini) să se care de-acolo. 
Câţiva dintre ei hotărâseră însă să rămână în casă, în ciuda 
blestemelor şi amenințărilor bătrânului care, după cât se 
părea, înnebunise şi înmormântarea urma să aibă loc a 
doua zi. 

— Asta-i totul? întrebă unchiul Gavin. 

— Da, totul. Pentru că acuma e prea târziu. 

— Adică? zise unchiul Gavin. 

— Cu victima e o greşeală la mijloc. 

— Se mai întâmplă, spuse unchiul Gavin. Dar nu înţeleg. 

— Povestea cu cariera de argilă. 

— Care poveste? Căci toţi oamenii ştiau că bătrânul 
Pritchel era stăpânul unei cariere de argilă. O groapă de 
argilă care se nimerise să fie pe pământurile lui, şi din care 
oamenii din împrejurimi făceau un fel de oale grosolane dar 
folositoare - atunci când reuşeau să ia de ajuns de mult lut 
fără ca Mr. Pritchel să-i observe şi să-i alunge. Generaţii 
întregi de ştrengari scoseseră din carieră tot felul de 
vestigii indiene, ba chiar şi aborigene - vârfuri de sulițe din 
silex, securi, vase, cranii, femure, pipe - şi acum vreo 
câţiva ani un grup de arheologi de la Universitatea de stat 
începuseră să facă săpături la carieră şi într-o bună zi se 
pomeniseră cu bătrânul Pritchel, de data asta înarmat cu o 
puşcă. Dar asta era o poveste pe care o ştia toată lumea; 
şeriful făcea însă aluzie la altceva şi unchiul Gavin se aşeză 
ca lumea pe scaun, cu picioarele pe podea. 

— Povestea asta n-o ştiam, zise unchiul Gavin. 

— Toţi oamenii de prin partea locului vorbesc despre 
treaba asta, reluă şeriful. A ajuns un fel de sport local. Totul 
a început acum vreo şase luni. E vorba de trei bărbaţi veniţi 
din Nord. Incearcă să-l convingă pe bătrânul Pritchel să le 
vândă tot pământul ca să pună mâna pe carieră, după câte 
am înţeles. Vor să fabrice un fel de material rutier pe bază 
de argilă. Oamenii de prin partea locului nu se amestecă şi-i 


273 


lasă să-ncerce să cumpere ferma. Trebuie să vii din Nord ca 
să nu-ţi dai seama că bătrânul Pritchel n-are nici cea mai 
mică intenţie să le vândă nici argila şi cu atât mai puţin 
ferma. 

— Şi probabil că i-au făcut vreo propunere, nu? 

— Da, şi fără îndoială că una foarte avantajoasă. Oamenii 
vorbesc de nişte sume care variază între două sute 
cincizeci de dolari şi două sute cincizeci de mii, după cum 
vorbeşti cu unul sau cu altul. Oamenii ăştia din Nord habar 
n-au cum să-l ia. Dacă ar încerca numai să-l convingă că 
toată lumea speră să nu le vândă ferma, târgul ar fi 
încheiat şi astăzi încă, până la cină. Se uită ţintă la unchiul 
Gavin şi clipi iar. Aşa. că vezi, cu victima e o greşeală la 
mijloc. Dacă urmărea să pună mâna pe cariera de argilă, 
astăzi nu-i mai aproape ca ieri. Ba chiar e mai departe. leri 
nu exista niciun obstacol între el şi banii socrului său, în 
afară de sentimentele, dorinţele sau speranţele pe care 
această fiică înapoiată ar fi putut să le aibă. Acuma, e zidul 
închisorii şi probabil funia spânzurătorii. Nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. Dacă-i era teamă de vreun eventual martor, şi-a 
înlăturat martorul nu numai înainte de a se fi întâmplat 
ceva, ci chiar înainte de a fi existat vreun martor de 
suprimat. De parcă ar fi purtat o pancartă pe care scria: 
„Priviţi cu atenţie ce am de gând să fac”, ca s-o citească nu 
numai oamenii din comitatul sau statul nostru, ci toţi cei 
care pe lumea asta cred în cuvintele Bibliei, acolo unde se 
spune: Să nu ucizi - ca după aceea să caute el însuşi să fie 
închis într-un loc creat anume pentru pedeapsă şi pentru a-l 
împiedica să comită o nouă crimă. E ceva care nu-i în 
regulă în toată istoria asta? 

— Sper şi eu, zise unchiul Gavin. 

— Speri? 

— Da, sper că mai degrabă e ceva în neregulă şi că aşa şi 
este, decât că tot ce s-a întâmplat nu s-a terminat încă. 

— Cum nu s-a terminat încă? zise şeriful. Cum poate să 
termine Flint ce-ar vrea să mai termine? Nu e după gratii, şi 
singurul om din tot comitatul care ar putea depune 
cauţiune pentru eliberarea lui nu e tatăl femeii pe care în 


274 


chip practic a mărturisit că a ucis-o? 

— Aşa s-ar părea; zise unchiul Gavin. Există vreo poliţă, 
de asigurare? 

— Nu ştiu, răspunse şeriful. Mâine o să lămuresc şi asta. 
Dar eu aş vrea să ştiu altceva. Aş vrea să ştiu de ce ținea 
să fie închis. Pentru că, îţi spun eu, nu i-a fost teamă nici 
atunci şi nici altădată. De altfel, ţi-ai şi dat seama cui îi era 
frică acolo? 

Deocamdată întrebarea aceasta avea să rămână fără 
răspuns. Şi, într-adevăr, exista o poliţă de asigurare. Dar 
când aflarăm lucrul acesta, se produse un alt fapt care 
împinse pentru moment tot restul în umbră. Când, a doua zi 
în zori, temnicerul se duse în celula lui Flint să vadă ce se 
mai întâmplă cu el, o găsi goală. Flint nu evadase. Pur şi 
simplu dispăruse din celulă, din închisoare, din oraş - şi 
probabil din regiune - fără urmă, fără alt semn, fără ca 
vreun om să-l fi văzut sau să fi văzut pe cineva care să-i 
semene. Nici nu răsărise soarele când îi deschisei şerifului 
uşa laterală a biroului; unchiul Gavin ne şi aştepta în pat, 
aşezat în capul oaselor. 

— Bătrânul Pritchel! spuse unchiul Gavin. Numai că 
acuma e prea târziu. 

— Ce tot vorbeşti acolo? zise şeriful. Ţi-am spus de 
aseară că era prea târziu când a apăsat cum nu trebuia pe 
trăgaci. De altfel, numai ca să te liniştesc, am şi dat un 
telefon la fermă. Doisprezece oameni şi-au petrecut toată 
noaptea stând la căpătâiul... doamnei Flint şi bătrânul 
Pritchel e tot acolo încuiat în camera lui. N-are nimic. L-au 
auzit înjurând şi tropăind chiar înainte de revărsatul zorilor 
şi atunci unul dintre vecini a bătut în uşă şi a continuat să 
bată şi să-l strige până când bătrânul a deschis uşa doar ca 
să-i trimită pe toţi la dracu şi să le poruncească să se care 
de-acolo şi să nu mai pună piciorul în casa lui. După carea 
încuiat uşa din nou. Mi se pare că s-a cam scrântit bătrânul. 
Trebuie să fi fost de faţă când s-a întâmplat toată povestea; 
şi la vârstă lui şi după ce s-a izolat, cum a făcut-o el, de toţi 
ceilalţi oameni, în afară de fiica asta mărginită care nici ea 
nu l-a mai putut suporta şi s-a hotărât să-l lase singur, fie 


275 


ce-o fi... Da, nu-i de mirare că până la urmă a luat de 
bărbat pe un om ca Flint. Îţi aduci aminte ce spune Biblia: 
„Cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Ei, în cazul bătrânului 
Pritchel, sabia a fost ce a preferat el oamenilor când era 
încă de ajuns de tânăr, de ajuns de zdravăn şi voinic ca să 
se descurce fără ajutorul nimănui. Dar ca să n-ai nicio grijă, 
l-am trimis pe Bryan Ewell la fermă acum o jumătate de 
ceas şi i-am spus ca, până la noi ordine, să nu scape din 
ochi uşa încuiată şi pe bătrânul Pritchel în cazul în care ar 
ieşi din odaie şi l-am mai trimis şi pe Ben Berry, cu încă 
vreo câţiva oameni, la casa lui Flint şi i-am spus lui Ben să- 
mi telefoneze ce-i pe-acolo. Dacă am vreo ştire, te chem 
eu. Dar n-o să fie nimic, pentru că tipul a plecat. leri a căzut 
în mâinile noastre din greşeală, şi un om care poate să iasă 
din închisoare cum a făcut-o el, n-o să mai săvârşească oa 
doua greşeală la mai puţin de cinci sute de mile de 
Jefferson şi chiar de Mississippi. 

— O greşeală? întrebă unchiul Gavin. Păi, în dimineaţa 
asta ne-a făcut să ştim de ce ţinea atât de mult să fie băgat 
în închisoare. 

— Şi care era motivul? 

— Ca să evadeze. 

— Şi de ce să evadeze, când oricum era liber şi putea să 
fie liber şi mai departe, luând-o pur şi simplu din loc, în loc 
să-mi telefoneze că a săvârşit o crimă? 

— Ştiu şi eu, răspunse unchiul Gavin. Eşti sigur că 
bătrânul Pritchel... 

— Dacă-ţi spun că oamenii l-au văzut şi au vorbit cu el 
azi dimineaţă prin uşa întredeschisă. Şi în clipa asta în care- 
ţi vorbesc, Bryan Ewell stă probabil ghemuit pe un scaun 
rezemat de uşă... în orice caz ar face bine să stea acolo. Te 
chem eu dacă e ceva nou. Dar cum ţi-am mai spus... n-o să 
se întâmple nimic. 

Telefonă după o oră. Vorbise chiar înainte cu ajutorul lui, 
care percheziţionase casa lui Flint şi care-i raportase că 
Flint trecuse pe acolo în noaptea trecută - uşa din spatele 
casei era deschisă, pe podea erau sfărâmăturile unei lămpi 
cu gaz pe care Flint o trântise probabil bâjbâind prin 


276 


întuneric, căci ajutorul găsise lângă un cufăr mare, deschis, 
cu lucrurile din el răscolite în grabă, o feştilă de hârtie 
răsucită pe care, era limpede, Flint o folosise pentru a face 
lumină ca să poată găsi ce căuta - o bucată de hârtie ruptă 
dintr-un buletin. 

— Din ce? zise unchiul Gavin. 

— Asta l-am întrebat şi eu, spuse şeriful. Şi Ben mi-a zis: 
În regulă, trimiteţi atunci pe altcineva, dacă vi se pare că 
nu ştiu să citesc de-ajuns de bine. E vorba de o bucată de 
hârtie care, ce mai încolo-încoace, a fost ruptă dintr-un 
buletin, fiindcă scrie ceva pe ea în engleză, aşa că pot citi şi 
eu... Dar eu îi zic: Spune-mi exact ce ţii în mână. Şi mi-a 
spus. E o pagină dintr-o revistă sau dintr-o fiţuică care se 
numeşte: Buletin sau Buletinul. Mai sunt câteva rânduri 
tipărite pe hârtia aceea, dar Ben nu le poate desluşi, pentru 
că şi-a pierdut ochelarii în pădure, căutând să încercuiască 
locuinţa lui Flint ca să pună mâna pe el în timp ce omul, 
după părerea lui, îşi pregătea probabil micul dejun. Tu ştii 
ce-o mai fi şi cu povestea asta? 

— Da, zise unchiul Gavin. 

— Ai idee ce-o fi însemnând asta, ce rost avea hârtia asta 
acolo? 

— Da, zise unchiul Gavin. Dar de ce? 

— Ei bine, eu nu. Şi el n-o să ne-o spună niciodată. 
Fiindcă a şters-o, Gavin. A, într-o bună zi, o să cadă el în 
mâinile noastre, sau fie în mâinile cuiva, undeva. Nu aici, şi 
nu pentru ce-a făcut aici. Ai zice că nebuna aceea 
nenorocită, acea sărmană nevinovată, nu făcea să fie 
răzbunată, chiar de către acea justiţie pe case tu vrei să o 
pui deasupra adevărului. 

Şi lucrurile păreau să fi rămas aici. Mrs. Flint fu 
înmormântată în după-amiaza aceea. Bătrânul rămase 
închis în odaia lui în timpul serviciului religios şi nu ieşi nici 
după ce plecară cu sicriul să-l ducă la cimitir; în casă 
rămase numai ajutorul şerifului care stătea tot acolo pe 
scaunul din faţa uşii încuiate, şi două vecine care-i 
pregătiră o mâncare caldă bătrânului Pritchel. Până la urmă 
bătrânul se îmblânzi şi deschise uşa, atât cât să ia tava pe 


277 


care i-o întindeau. Mormăi morocănos câteva. cuvinte de 
mulţumire, şi le mulţumi şi pentru tot ce făcuseră în 
ultimele douăzeci şi patru de ore. Când una dintre femei, 
înduioşată, se oferi să vină şi a doua zi să-i facă de 
mâncare, furia şi toanele îl cuprinseră din nou şi n-apucă 
biata femeie să-i pară rău că i-a vorbit, că bătrânul îi şi 
strigă cu glasul lui spart, închizând uşa: „N-am nevoie de 
niciun ajutor. Şi-aşa şi-aşa nu mai aveam nici fată de doi 
ani”, şi le trânti uşa în nas, trăgând zăvorul din nou. 

Cele două femei plecară şi în casă nu mai rămase decât 
ajutorul răsturnat pe scaunul lui de lângă uşă. A doua zi 
dimineaţă se-ntoarse în oraş şi povesti că în timp ce 
moţăia, se pomenise deodată că bătrânul deschide uşa şi 
dând cu piciorul în scaunul de sub el îl trântise cât colo, şi-i 
poruncise, înjurând, lui (ajutorului), căra sărise de pe scaun, 
să o şteargă de acolo chiar în clipa aceea şi că, după câteva 
minute când, ascuns pe după colţul şurii, se uita înspre 
casă, răsunase o împuşcătură la fereastra bucătăriei şi o 
salvă de alice pentru veveriţe izbi zidul grajdului la mai 
puţin de-un metru deasupra capului său. 

Şeriful îi telefonă iar unchiului ca să-i împărtăşească 
ştirea. 

— Aşa că a rămas din nou singur, la fermă. Şi deoarece s- 
ar părea că asta a vrut, n-am ce să-i mai fac. Desigur că mi- 
e milă de el. Aşa cum mi-ar fi milă de oricine ar trebui să o 
scoată la capăt având un caracter ca al lui. La vârstă asta 
fără nimeni pe-aproape şi după toate câte i s-au 
întâmplat... E ca şi cum ar fi fost prins într-un uragan, 
zvârlit în aer, ca să se trezească apoi trântit la locul de 
unde a plecat fără să fi avut măcar plăcerea sau norocul de 
a fi făcut o călătorie. Îţi aduci aminte ce-ţi ziceam ieri în 
legătură cu cei care scot sabia? 

— Nu, nu-mi amintesc, zise unchiul Gavin. leri mi-ai spus 
o mulţime de lucruri. 

— Şi am avut dreptate în privinţa multora. Ţi-am zis că 
totul s-a terminat ieri. Aşa a şi fost. Omul ăsta o să-şi dea el 
în petec până la urmă, dar nu pe la noi. 

Dar lucrurile nu se opriră aici. S-ar fi zis că Flint nici nu 


278 


călcase vreodată prin aceste locuri 

— Nici cea mai neînsemnată urmă, nici cel mai firav 
semn nu arăta că a fost într-adevăr închis într-una dintre 
celulele închisorii. Cei câţiva oameni miloşi, dar care nu 
simțeau nicio pierdere despărţindu-se, îndepărtându-se de 
mormântul proaspăt al femeii care însemnase atât de puţin 
în viaţa noastră, pe care unii dintre noi o cunoscuseră, fără 
s-o fi văzut vreodată, pe care alţii o văzuseră fără s-o 
cunoască vreodată... Moşneagul fără copii pe care cei mai 
mulţi dintre noi nici nu-l zăriseră vreodată, din nou, singur, 
în casa în care, şi-aşa şi-aşa, nu mai avea pe nimeni de doi 
ani... 

— Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, zise unchiul 
Gavin. Ca şi cum Flint, nu numai că n-ar fi fost niciodată în 
puşcărie, dar nici măcar n-ar fi existat. Şi acest triumvirat al 
ucigaşului, al victimei şi al celui îndoliat - n-ar fi alcătuit din 
trei fiinţe vii, în carne şi oase, ci din nişte închipuiri, nişte 
umbre chinezeşti pe un perete - nici bărbaţi, nici femei, nici 
tineri, nici bătrâni, nimic altceva decât trei etichete 
proiectând două umbre pentru simplul şi unicul motiv că 
trebuie să existe cel puţin doi pentru a se formula 
adevărurile nedreptăţii şi ale durerii. Da, da, asta e. N-au 
aruncat niciodată decât două umbre, în ciuda faptului că au 
fost trei etichete, trei nume. Ai zice că numai prin moartea 
ei, biata femeie a izbutit să capete de ajuns de multă 
realitate încât să poată avea o umbră. 

— Totuşi cineva a ucis-o, spusei. 

— Da, zise unchiul Gavin. Cineva a ucis-o. 

Era pe la prânz. În după-amiaza aceea, către ora cinci, 
telefonul sună. Era şeriful. 

— Unchiul tău e-acasă? mă întrebă el. Spune-i să m- 
aştepte. Vin imediat. Era însoţit de un străin - un bărbat 
venit de la oraş, într-un costum îngrijit. 

— Mr. Workman, zise şeriful. Din partea societăţii de 
asigurare. Avea o poliţă de asigurare. De cinci sute da 
dolari, încheiată acum şaptesprezece luni. Pentru o 
asemenea sumă nu face să omori pe nimeni. 

— Dacă e într-adevăr vorba de un omor, zise agentul de 


279 


asigurare. Vorbea liniştit, fără să se grăbească, dar dincolo 
de calmul aparent al glasului său simţeai că e un om 
pasionat. Poliţa va fi plătită pe loc, fără nicio dificultate şi 
fără nicio anchetă. Dar aş vrea să vă spun un lucru pe care 
am impresia că nu-l ştiţi încă. Bătrânul e nebun. Aşa că nu 
pe Flint ar fi trebuit să-l aduceţi la oraş ca să-l puneţi sub 
pază. 

Dar tot şeriful ne spuse întreaga poveste: biroul din 
Memphis al societăţii de asigurare primise, ieri, o telegramă 
semnată de bătrânul Pritchel, care le anunţa moartea 
clientei lor şi agentul ajunsese după-amiază, către ora 
două, la bătrânul Pritchel şi într-o jumătate de ceas izbutise 
să scoată de la bătrân adevărul asupra morţii fiicei sale: 
faptele pe care dovezile materiale - camioneta şi cale trei 
veverite moarte, urmele de sânge de pe pământ şi de pe 
trepte - le confirmau. Totul se petrecuse aşa: în timp ce 
fiica sa era ocupată cu pregătirea prânzului, Pritchel şi Flint 
plecaseră cu camioneta în pădure ca să omoare veveriţe 
pentru cină. 

— Asta e-adevărat, zise şeriful. M-am informat. Duminică 
dimineaţa se duceau întotdeauna să vâneze. Pritchel nu 
dădea voie nimănui să-i omoare veveriţele, numai lui Flint 
şi chiar şi în acest caz trebuia să-l însoţească. După ce 
omorâseră cele trei veveriţe, se întorseseră acasă cu 
camioneta şi Flint trăsese maşina în faţa treptelor din 
spatele casei şi femeia ieşise să ia veveriţele şi Flint 
deschisese portiera ca să coboare, luând şi puşca, şi se 
împiedicase, tocul ghetei prinzându-i-se în scara maşinii şi, 
întinzând mâna în care ţinea puşca pentru a-şi atenua 
căderea, ţeava puştii fu îndreptată spre capul nevestei sale 
şi glonţul o pornise. Cât despre bătrânul Pritchel, nu numai 
că spunea că nu trimisese nicio telegramă, dar susţinea cu 
vehemenţă, înjurând întruna, că nici habar n-avusese de 
existenţa poliţei de asigurare. El o ţinea morţiş că nu fusese 
vorba de un accident. Incercase să revină asupra 
declaraţiilor sale cu privire la cele ce se petrecuseră când 
fiica sa ieşise să ia veveriţele şi puşca se descărcase, şi-şi 
retractase spusele îndată ce-şi dăduse seama că în felul 


280 


acesta îşi dezvinovăţea ginerele şi smulsese din mâinile 
agentului de asigurare o hârtie care i se păru, desigur, că e 
poliţa de asigurare, încercând s-o rupă şi s-o facă bucăţi- 
bucățele înainte ca agentul să fi putut să-l împiedice. 

— De ce? zise unchiul Gavin. 

— De ce nu? răspunse şeriful. Flint ne-a scăpat printre 
degete; Mr. Pritchel ştie că omul se plimbă liber, pe undeva 
nu se ştie pe unde. Nu-ţi închipui cumva că după ce i-a 
omorât fiica avea să-l lase să încaseze şi banii? 

— Poate că-i aşa, zise unchiul Gavin. Eu însă nu cred. Nu 
cred că asta îl necăjea. Mie îmi vine să cred că Mr. Pritchel 
ştie că Joel Flint n-o să mai încaseze asigurarea asta şi nicio 
altă sumă de bani. Poate că-şi dădea seama că o puşcărie 
prăpădită ca a noastră n-o să-l ţină multă vreme sub gratii 
pe un fost circar umblat prin lume şi se aştepta probabil ca 
Flint să se-ntoarcă şi de data aceasta era gata să-l 
primească. Şi mă gândesc că de îndată ce oamenii o să-l 
mai lase în pace, o să trimită după tine ca să te pună el 
însuşi la curent. 

— Daa? îl întrerupse agentul. Atunci să ştiţi că a şi 
început să se simtă în largul lui. Ascultaţi numai o clipă: 
când am sosit azi după-amiază la fermă stătea de vorbă în 
camera de oaspeţi cu trei bărbaţi. Oamenii aveau la ei un 
cec la purtător. O sumă mare. Voiau să-i cumpere ferma, 
din pivniţă până în pod, cu toate dependinţele şi, la drept 
vorbind, habar n-aveam că pe aici pământurile au un preţ 
atât de mare. Actul era gata, semnat şi parafat, dar când 
le-am spus cine sunt, au fost de părere ca, din, moment ce 
tot aveam să trec din nou prin oraş, să mai aştepte pân-oi 
înştiinţa pe cineva - pe șerif, bănuiesc - ce se întâmpla pe- 
acolo. 

Şi am plecat, cu bătrânul acela ţicnit stând în uşă, 
strigându-mi şi fluturând hârtia spre mine: Du-te dracului şi 
spune-i şerifului! Adu şi-un avocat! Adu-l pe avocatul ăla, 
pe Stevens! Aud că se crede grozav de şiret! 

— Noi vă mulţumim, spuse şeriful. Vorbea şi se mişca de 
obicei cu acea politeţe calculată, puţin cam ceremonioasă 
şi demodată care nu convine decât oamenilor înalţi şi 


281 


impunători, numai că nu renunţa la ea niciodată; iar acuma 
pentru prima dată îl vedeam întrerupând atât de brusc o 
conversaţie, chiar dacă ea avea să fie reluată a doua zi. Nici 
măcar nu se mai uită la agent. 

— Maşina mea e afară, îi spuse el unchiului. 

Şi aşa, ajunserăm cu maşina cam pe la apusul soarelui în 
faţa gardului de ţăruşi care înconjura curtea pustie şi 
îngrijită şi casa curată şi îngrijită a bătrânului Pritchel în 
faţa căreia am zărit o maşină mare şi prăfuită cu număr de 
oraş şi camioneta prăpădită a lui Flint la volanul căreia 
stătea un tânăr negru, nu de prin partea locului - lucru 
ciudat - pentru că bătrânul Pritchel nu avusese niciodată 
vreun servitor în afară de fiică-sa. 

— Pleacă şi el, zise unchiul Gavin. 

— E dreptul lui, spuse şeriful. 

Urcarăm treptele. Dar n-apucarăm să ajungem la uşă că 
bătrânul Pritchel ne şi strigă să intrăm - glasul acela 
răguşit, spart şi strident al bătrânului venind de dincolo de 
intrare, de cealaltă parte a uşii care dădea în sufragerie, 
unde pe un scaun, aşezat aşa ca să-l vezi îndată, era pus 
un geamantan de pe vremuri, enorm, legat cu sfoară, 
îndesat de plesnea şi unde trei bărbaţi veniţi din Nord, 
îmbrăcaţi în mantale prăfuite, stăteau în picioare cu ochii 
spre uşă şi în faţa mesei, nemişcat, şedea bătrânul Pritchel. 

Şi atunci îi văzui pentru prima dată (unchiul Gavin îmi 
spuse că-l zărise în treacăt numai de două ori) chica albă şi 
ciufulită, sprâncenele stufoase şi zvârlite pe deasupra 
ochelarilor cu ramă de oţel, mustaţa groasă şi neîngrijită şi 
barba încâlcită şi pătată de tabac, gălbejită cum e 
bumbacul învechit. 

— Intraţi, zise el. Avocatul Stevens, nu? 

— EI, Mr. Pritchel, spuse şeriful. 

— Ihm, mârâi bătrânul. Ei, Hub, reluă bătrânul, am 
dreptul să-mi vând pământul sau nu? 

— Bineînţeles, Mr. Pritchel, răspunse şeriful. Nu se prea 
ştia că ai intenţia să-l vinzi. 

— Aşa! zise bătrânul. Probabil că povestea asta m-a făcut 
să-mi schimb părerea. Cecul şi actul de vânzare stăteau 


282 


păturite în faţa lui, pe masă. Împinse cecul spre şerif. Nici 
nu-şi întoarse capul spre unchiul Gavin, mulţumindu-se să 
zică: Şi dumneata. Unchiul Gavin şi şeriful se apropiară de 
masă ca să vadă cecul. Nu-l atinse niciunul. Mă uitam la ei. 
Pe obrazul lor nu se vedea nimic. 

— Ei, ce ziceţi? întrebă Mr. Pritchel. 

— Bun preţ, zise şeriful. 

Bătrânul scoase o exclamaţie scurtă şi răguşită: Aha. 
Despături actul de vânzare şi-l împinse nu spre şerif, ci spre 
unchiul Gavin. 

— Ei? întrebă el. Dumneata care eşti avocat, ce zici? 

— E în perfectă regulă, Mr. Pritchel, răspunse unchiul. 

Bătrânul se răsturnă pe speteaza scaunului şi cu mâinile 
pe masă îşi trase capul înapoi, uitându-se ţintă la şerif. 

— Vasăzică, zise el, am încheiat târgul? 

— Pământul e-al dumitale. Nimeni nu te poate opri să faci 
cu el ce vrei. 

— Aha, făcu Mr. Pritchel. Stătea acolo, pe scaun, de parc- 
ar fi fost țintuit locului. Atunci domnilor, ne-am înţeles. Nu 
schiţă niciun gest; unul dintre străini făcu un pas şi luă 
actul de vânzare de pe masă. 

— În jumătate de ceas am plecat din casă. O să vă puteţi 
instala aici imediat, dacă nu, veţi găsi cheia sub ştergător 
mâine dimineaţă. Când plecară avui impresia că nici nu se 
uită la ei, dar nu puteai fi sigur din cauza reflexelor 
ochelarilor. Apoi îmi dădui seama că-l privea pe şerif, că-l 
tot privea de cel puţin un minut şi observai că tremură, cu 
tremurul acela agitat al bătrânilor, deşi mâinile lui, pe care 
le ţinea pe masă, nu se mişcau de parcă ar fi fost de lut. 

— Vasăzică, l-aţi lăsat s-o şteargă, zise el. 

— Asta aşa e, răspunse şeriful. Dar n-aveţi grijă, Mr. 
Pritchel, o să punem mâna pe el. 

— Când? întrebă bătrânul. Peste doi ani? Peste cinci ani? 
Peste zece ani? Am şaptezeci şi patru de ani, mi-am 
îngropat nevasta şi patru copii. Unde am să mai fiu eu de 
aici în zece ani? 

— Sper că tot aici, zise şeriful. 

— Aici? reluă bătrânul. Nu m-ai auzit înainte spunându-i 


283 


individului acela că se poate instala în casa asta în 
jumătate de ceas? Şi acuma am camionetă, am bani de 
cheltuit şi am pe ce să-i cheltuiesc. 

— Pe ce să-i cheltuieşti? întrebă şeriful. Cecul? Păi chiar 
şi puştiul ăsta care a venit cu noi ar trebui să se scoale în 
zori şi să se culce noaptea târziu ca să facă praf banii ăştia 
în zece ani. 

— O să-i cheltuiesc ca să-l prind pe cel care mi-a omorât- 
o pe Ellie! 

Se ridică brusc în picioare, împingând scaunul cât colo. 
Se clătină, dar când şeriful se repezi spre el, bătrânul ridică 
deodată braţul de parc-ar fi vrut să dea în şerif să-l facă să 
dea înapoi. 

— N-am nimic, spuse el gâfâit. Şi deodată se porni să urle 
cu glasul aspru, răguşit, şi tremurând de furie: Căraţi-vă de- 
aici! Căraţi-vă cu toţii din casa mea! Şeriful însă nu făcu 
nicio mişcare, şi nici noi; după o clipă bătrânul încetă să 
tremure. Dar se ţinea de capătul mesei. Glasul lui era din 
nou liniştit: Daţi-mi whisky-ul. E pe etajeră. Şi trei pahare. 

Şeriful se duse să le ia - o carafă veche de sticlă şlefuită 
şi trei pahare de sticlă groasă - şi le puse în faţa bătrânului. 
Şi când vorbi din nou, glasul i-era aproape amabil, şi- 
nţelesei cum se făcuse că femeia de ieri seară ajunsese să-i 
propună să vină a doua zi să-i pregătească de mâncare. 

— Vă rog să mă iertaţi. Sunt obosit. În ultima vreme mi s- 
au întâmplat o mulţime de nenorociri care m-au istovit. 
Poate că aş trebui să plec de aici. 

— Dar nu în seara asta, Mr. Pritchel, zise şeriful. 

Apoi, din nou, ca şi atunci când femeia aceea îi 
propusese să revină ca să-i facă de mâncare, se zborşi: 

— S-ar putea să nu plec în seara asta. Dar s-ar putea să 
şi plec. Voi însă vreţi să vă întoarceţi în oraş, aşa că o să 
bem un păhăruţ înainte de a ne despărţi, pentru vremuri 
mai bune... Scoase dopul carafei, turnă whisky-ul în pahare 
şi căută ceva pe masă: 

— Hei, băiete, zise el, du-te şi adu găleata cu apă. O 
găseşti pe polita de pe veranda din spatele casei. Când să 
mă-ntorc spre uşă ca să ies din cameră, îl văzui că întinde 


284 


braţul, ia zaharniţa, bagă lingurita în zahăr şi atunci mă 
oprii locului. Şi-mi aduc aminte cum se uitau la el unchiul 
Gavin şi şeriful, şi nici mie nu-mi venea să-mi cred ochilor 
când îşi turnă o lingură de zahăr în paharul cu whisky şi se 
apucă să mestece. Pentru că ştiam bine cum procedau 
unchiul 

Gavin şi şeriful când venea să joace şah cu unchiul Gavin, 
şi nu numai ei, ci şi tatăl unchiului Gavin, bunicul meu, şi 
tatăl meu, când trăia, şi toţi ceilalţi oameni care veneau la 
bunicul şi care beau groguri reci, cum li se spune pe la noi, 
şi chiar şi eu ştiam că pentru a face un grog rece nu trebuie 
să pui zahărul în whisky, din cauză că zahărul, în loc să se 
dizolva în whisky, formează pe fundul paharului un fel de 
zaț ca nisipul; mai întâi trebuie să torni apă în pahar şi apoi 
să topeşti zahărul în apă, asta-i ca un fel de ritual; şi abia 
după aceea se toarnă whisky-ul şi toată lumea ştia asta, 
bineînţeles că şi bătrânul Pritchel, care trebuia să fi văzut 
preparându-se groguri reci de aproape şaptezeci de ani şi 
care-şi făcuse şi băuse şi el groguri reci cel puţin de vreo 
cincizeci şi trei de ani. Şi-mi aduc aminte şi acuma cum 
omul pe care-l luaserăm drept bătrânul Pritchel, dându-şi 
seama, dar prea târziu, ce face, îşi ridică privirea în clipa în 
care unchiul Gavin sări la el, întoarse braţul şi zvârli paharul 
pe care-l ţinea în mână în capul unchiului Gavin, îmi aduc 
aminte de zgomotul paharului izbindu-se de zid, de pata 
întunecată şi de trosnetul mesei răsturnate, şi de mirosul 
acru al whisky-ului curgând din carafă şi de unchiul Gavin 
strigându-i şerifului: Prinde-l, Hub, prinde-l! 

Săriserăm toţi trei pe el. Imi aduc aminte şi acum de 
agilitatea şi de forţa sălbatică a trupului acela, care nu era 
al unui bătrân; îl văzui prăbuşindu-se sub lovitura şerifului 
şi peruca îi căzu cât colo; mi se păru că-i văd obrazul 
schimonosindu-se de furie sub sulimanul cu care-şi făcuse 
zbârciturile şi sub sprâncenele false. Când şeriful îi smulse 
barba şi mustăţile, parcă-i luă şi pielea odată cu ele, obrajii 
ivindu-i-se mai întâi îmbujoraţi apoi stacojii, de parcă în 
acest ultim rol disperat ar fi trebuit să-şi ascundă sub 
barbă, să-şi deghizeze, nu faţa ci sângele pe care-l vărsase. 


285 


În mai puţin de jumătate de ceas găsirăm şi trupul 
bătrânului Pritchel. Era îngropat, la vreo câţiva centimetri 
adâncime, în grajd, lângă iesle, şi pământul abia de-l 
acoperea în groapa aceea săpată în grabă. Părul îi fusese 
cănit, şi tăiat scurt, sprâncenele fuseseră şi ele cănite şi 
tunse scurt, barba şi mustata îi fuseseră rase. Era îmbrăcat 
cu hainele pe care le purtase Flint la puşcărie; obrazul îi era 
stâlcit de cei puţin o lovitură puternică, dată după cât se 
pare cu dosul securii care-i despicase creştetul, aşa că abia- 
i mai deosebeai trăsăturile; după ce-ar fi zăcut vreo două- 
trei săptămâni în pământ, trupul ar fi fost de nerecunoscut. 
Sub capul bătrânului era aşezat cu grijă un registru mare, 
gros de aproape şase inch-i şi greu de aproape vreo 
douăzeci de livre, plin de tăieturi de ziare lipite cu grijă, 
tăieturi care acopereau o perioadă de mai bine de douăzeci 
de ani. Alcătuiau cronica, povestea talentului şi a darurilor 
pe care până la urmă. le pervertise şi le trădase şi care, din 
această pricină se întorseseră împotriva lui pentru a-l 
pierde. Totul se afla în acest registru: începuturile, 
momentele mai însemnate ale carierei, apogeul şi după 
aceea declinul: prospecte, programe, tăieturi de ziare şi 
chiar şi un afiş de zece picioare: 


SIGNOR CANOVA 
MAESTRU ILUZIONIST 
Dispare Sub Ochii Dumneavoastră Direcţia oferă 
Zece mii de Dolari, Bani Gheaţă, Oricărui Bărbat, 
Femeie, Copil Care... 


Ultima tăietură de jurnal era extrasă din jurnalul nostru 
local din Memphis şi datată din Jefferson, şi făcea parte din 
rubrica faptelor diverse şi nu din aceea a anunţurilor 
publicitare. Era vorba de povestea ultimei sale lovituri, pe 
care-şi jucase viaţa şi talentul pentru bani şi avere şi 
pierduse - tăietura de jurnal decupată cu grijă povestind 
sfârşitul nu numai al unei vieţi, ci a trei, deşi umbrele a 
două dintre ele se contopiseră şi acolo; nu numai al bietei 


286 


femei nevinovate, ci şi al lui Joel Flint şi al lui Signor 
Canova, pentru că în grămada aceea, risipite printre 
anunţurile care dădeau a înţelege că Signor Canova murise 
şi el, se aflau şi anunţurile redactate cu băgare de seamă 
pe care le înserase sub noul său nume în Variety şi 
Buletinul, fără a fi găsit probabil niciodată vreun 
angajament, deoarece, după moartea sa, marele Signor 
Canova trebuise să treacă prin purgatoriu: şase luni într-un 
circ, opt luni într-altul, fiind rând pe rând om în fanfară, 
îngrijitor în arenă şi sălbatic din Borneo, până în clipa în 
care ajungând în ultimul hal, trebuise s-o pornească dintr- 
un târg în altul, mereu pe drumuri, cu roata aceea a 
norocului şi cu ceasurile-imitaţie şi pistoalele stricate până 
în ziua în care, probabil, instinctul îl făcuse să-şi dea seama 
că are o ultimă şansă de a-şi folosi talentele. 

— Şi a pierdut, de data aceasta pentru totdeauna, zise 
şeriful. Ne aflam din nou în birou. Uşa dinspre curte era 
deschisă, în noaptea de vară clipeau luminile licuricilor, 
greierii ţârâiau şi brotacii orăcăiau. 

— Totul s-a pornit de la poliţa de asigurare. Dacă agentul 
n-ar fi trecut prin oraş să ne spună să trecem pe la fermă, 
nu l-am fi prins încercând să dizolve zahărul în whisky, iar 
el s-ar fi urcat liniştit în camionetă şi ar fi dispărut fără 
urmă. In loc să facă asta, el îl aduce pe agent la fermă şi în 
chip practic ne provoacă să mergem acolo ca să-l 
recunoaştem sub peruca şi sub machiajul lui... 

— leri mi-ai spus, nu-i aşa, că şi-a suprimat martorul 
puţin cam prea devreme, reluă unchiul Gavin. Martorul 
acela nu era ea. Martorul pe care l-a suprimat era cel pe 
care trebuia să-l găsim în grajd. 

— Care martor? întrebă şeriful. Cel care trebuia să ne 
arate că Joel Flint nu mai trăieşte? 

— Intr-un fel da. Dar mai ales martorul primei crime, al 
celei vechi: al aceleia care a dus la pieirea lui Signor 
Canova. Pe acesta voia să-l regăsim. Din pricina asta nici nu 
l-a îngropat mai adânc şi nici nu l-a ascuns mai bine. De 
îndată ce l-am fi găsit, ar fi fost bogat şi mai ales liber, 
scăpat nu numai de Signor Canova care-l trădase murind 


287 


acum opt ani, ci şi de Joel Flint. Chiar dacă trupul ar fi fost 
găsit înainte de a fi avut timpul să plece, ce crezi c-ar fi 
spus? 

— Ar fi trebuit să-i stâlcească obrazul mai bine, fu de 
părere şeriful. 

— Nu cred, răspunse unchiul Gavin. Ce crezi c-ar fi spus? 

— Ei, ce-ar fi spus după tine? zise şeriful. 

— Ei da, l-am omorât. Mi-a ucis fiica. Şi tu ce i-ai fi zis, tu, 
reprezentantul legii? 

— Nimic, spuse şeriful după o clipă. 

— Nimic, repetă unchiul Gavin. 

Un câine lătra undeva, dar nu era un dulău, apoi, din 
dudul din spatele casei se auzi ţipătul înfiorat şi speriat al 
huhurezului, şi toate vieţuitoarele mărunte începură să se 
mişte: şoarecii de câmp, oposumul, iepurii, vulpile şi 
târâtoarele, alergând, târându-se, alunecând pe pământul 
întunecat, care sub cerul înstelat al verii secetoase era 
numai întunecat nu şi pustiu. 

— Asta-i unul dintre motivele pentru care a făcut-o, zise 
unchiul Gavin. 

— Unul dintre motive? întrebă şeriful. Care sunt celelalte? 

— Mai e şi un altul, cel adevărat. Care n-are nicio 
legătură cu banii; şi chiar dacă ar fi vrut, şi tot n-ar fi putut 
să nu ţină seama de el. Mă gândesc la talentul lui. Ceea ce 
trebuie să regrete el acuma mai mult decât orice, nu e atât 
faptul că a fost arestat, cât faptul că a fost arestat prea 
devreme, înainte de a fi avut posibilitatea de a găsi trupul 
şi de a-i fi dat prilejul să-l identifice ca fiind al său; înainte 
ca Signor Canova să fi avut vreme să facă să-i dispară 
jobenul lucitor pe deasupra umărului şi să se încline în 
ropotul sacadat, uluit, asurzitor al aplauzelor admirative şi 
să dispară la rândul lui printr-un salt sau două din conul 
mişcător de lumină al proiectorului - ale hop! - odată 
pentru totdeauna. Când te gândeşti ce-a făcut: întâi s-a 
declarat vinovat de omor, deşi, după toate probabilitățile, 
ar fi putut foarte uşor să fugă; apoi s-a achitat singur, după 
ce şi-a recăpătat libertatea. După aceea a avut îndrăzneala 
să ne facă să venim la fermă, ca, prin prezenţa noastră, să 


288 


sancţionăm literalmente săvârşirea faptului însuşi pe care 
încercam să-l împiedicăm. Ce alt sentiment putea naşte în 
sufletul lui acest talent, sentiment ridicat mereu la o 
treaptă şi mai înaltă de priceperea cu care ştia să-şi 
folosească talentul, decât un dispreţ suprem faţă de 
oameni? Tu însuţi mi-ai spus că niciodată în viaţă nu i-a fost 
frică de nimic. 

— Da, zise şeriful. Scriptura spune şi ea undeva: 
„Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Nu există cumva o altă carte 
care să spună: „Omule, fie-ţi teamă de tine însuţi, de 
semeția, de deşertăciunea şi de trufia ta”? Tu ar trebui să 
ştii, pentru că ai pretenţia că te pricepi la cărţi. Nu mi-ai 
spus tu, odată, că asta înseamnă amuleta aia agăţată la 
lanţul de la ceasul tău? Atunci în ce carte se găsesc 
cuvintele acestea? 

— În toate cărţile, zise unchiul Gavin. Bineînţeles, în 
acelea bune. Lucrul acesta e spus în diferite feluri, dar în 
orice caz îl găseşti în aceste cărţi. 


289 


FUM 


Anselm Holland se stabilise în Jefferson cu mulţi ani în 
urmă. De unde venea nu ştia nimeni. Pe vremea aceea însă 
era tânăr şi şiret sau cel puţin chipeş, fiindcă în trei ani se 
însură cu singura fiică a unui om din comitat care avea 
două mii de acri de pământ din cel mai bun şi se mută în 
casa socrului său, unde, doi ani mai târziu nevastă-sa îi 
născu doi fii gemeni şi unde după vreo alţi câţiva ani îi muri 
socrul, lăsându-i întreaga proprietate, acum pe numele 
nevestei. Noi, cei din Jefferson, îl auziserăm însă şi înainte 
de asta vorbind ceva mai mult decât s-ar fi cuvenit despre 
„pământul meu, recolta mea”; şi acei dintre noi ai căror 
părinţi şi bunici se născuseră şi crescuseră prin aceste 
locuri ne uitam la el cu oarecare răceală şi dispreţ, 
considerându-l ca pe un om crud şi (după cum povesteau 
arendaşii lui şi albi şi negri ca şi cei care avuseseră de-a 
face cu el), brutal. Din consideraţie pentru soţia sa şi din 
respect pentru socrul său, îl tratam însă cu politeţe dacă nu 
cu deferenţă. Aşa că atunci când soţia muri şi ea, lăsându-l 
cu cei doi prunci, îl socotirăm vinovat, spunând că-i 
mâncase viaţa cu grosolănia şi violențele lui de venetic 
prost crescut. lar când fiii lui ajunseră la maturitate şi mai 
întâi unul şi apoi şi celălalt plecară de acasă, nu furăm 
surprinşi. Şi când, într-o bună zi, acum şase luni, fu găsit 
mort, cu piciorul prins în scara şeii calului pe care-l 
încălecase, cu trupul zdrobit groaznic, calul, după cât se 
pare, târându-l, trecuse cu el prin ostreţele unui gard (pe 
spatele şi pe crupa calului se mai vedeau încă urmele 


290 


loviturilor pe care i le dăduse într-un acces de furie), 
nimănui din noi nu-i păru rău, deoarece numai cu puţin 
înainte săvârşise un lucru pe care oamenii din oraşul 
nostru, din vremea noastră şi cu felul nostru de a gândi îl 
socoteau a fi o nelegiuire de neiertat. In ziua în care muri, 
oamenii aflară că se apucase să răscolească cimitirul 
familiei; deschizând mormintele rudelor din partea nevestei 
şi printre ele şi cel în care nevasta sa odihnea de treizeci de 
ani. Şi aşa se făcu că bătrânul smintit şi orbit de ură fu 
îngropat printre mormintele pe care încercase să le 
profaneze şi la vremea cuvenită testamentul său fu 
prezentat spre validare. Şi fără a fi surprinşi luarăm 
cunoştinţă de cuprinsul lui. Nu furăm deloc uimiţi când 
aflarăm că până şi de dincolo de mormânt lovise în singurii 
oameni cărora le mai putea face acum vreun rău; urmaşilor 
lui de carne şi sânge. 

În anul morţii tatălui lor, cei doi fii gemeni împliniseră 
patruzeci de ani. Mezinul, Anselm Junior, aşa se spunea, 
fusese preferatul maică-sii - poate pentru că semăna cel 
mai mult cu taică-său. În orice caz, de pe vremea când 
murise, şi când băieţii erau încă mici, auziserăm de 
certurile dintre bătrânul Anse şi tânărul Anse, în care 
Virginius, celălalt frate, intervenea ca să-i împace şi era 
afurisit pentru strădaniile lui şi de tată şi de frate; ăsta era 
Virginius, ce să-i faci. Şi tânărul Anse era la fel; înainte de a 
împlini douăzeci de ani fugi de acasă şi nu se mai întoarse 
decât după zece ani. Când reveni, atât el cât şi fratele lui 
erau majori şi Anselm ceru tatălui său ca pământul, pe care 
bătrânul Anse, după cum aflarăm. Il avea numai în 
folosinţă, să fie împărţit şi el - tânărul Anse - să-şi 
primească partea lui. Bătrânul Anse respinse cu violenţă 
această cerere. Fără îndoială că ea fusese formulată cu 
aceeaşi violenţă, dat fiind că amândoi, bătrânul Anse şi 
tânărul Anse îşi semănau foarte. Şi mai aflarăm că 
Virginius, ceea ce pare cu totul ciudat, fusese de partea 
tatălui său. Am auzit asta cu urechile noastre, da, da. ŞI 
pământul rămase ca la început, şi aflarăm că, în toiul unei 
scene de o nemaipomenită violenţă chiar şi pentru ei - o 


291 


scenă de o asemenea violenţă că toţi slujitorii negri fugiră 
din casă şi se împrăştiară în noapte - tânărul Anse plecă 
luând cu el perechea de catâri care-i aparţineau; şi din acea 
zi şi până la moartea tatălui său, chiar şi după ce Virginius 
fusese şi el silit să plece de-acasă, Anselm nu mai vorbi 
niciodată nici cu tatăl şi nici cu fratele său. De această dată 
nu mai plecă totuşi din comitat. Se retrase numai în 
regiunea deluroasă (de unde putea să observe ce fac 
bătrânul şi Virginius, aşa ziceau unii dintre noi şi aşa 
gândeam cu toţii); şi trăi acolo timp de cincisprezece ani, 
singur ca un pustnic, într-o cabană de două camere cu 
pământ pe jos, făcându-şi singur de mâncare, nevenind în 
oraş cu catârii lui, nici de patru ori pe an. Într-o vreme 
fusese arestat şi dat în judecată pentru fabricare ilegală de 
whisky. Nu se apără şi nu respinse acuzaţia, dar nici nu-şi 
recunoscu vina; fu condamnat să plătească o amendă atât 
pentru delictul ce i se imputa cât şi pentru disprețul arătat 
instanţei, şi se-nfurie cumplit, întocmai ca şi tatăl său, când 
fratele lui, Virginius, vru să plătească amenda. Se repezi la 
Virginius chiar în sala judecătoriei şi, la cererea sa, fu trimis 
la închisoare, de unde se reîntoarse la cabana lui opt luni 
mai târziu, grațiat datorită bunei sale purtări - un bărbat 
întunecat şi tăcut, cu un profil vulturesc, pe care atât 
vecinii cât şi ceilalţi oameni nu-l frecventau de fel. 
Virginius, celălalt geamăn, rămase locului, lucrând 
pământul pe care taică-său îl lăsase în paragină şi când 
trăia. (Lumea spunea despre bătrânul Anse: „Cine ştie de 
unde o fi venit şi cum o fi fost crescut, dar numai fermier nu 
erau. Şi asta ziceam şi noi între noi, fiind convinşi că 
spunem adevărul: „De asta se şi certa tânărul Anse cu 
bătrânul; fiindcă-l vedea pe tatăl său că-şi bate joc de 
pământul pe care maică-sa voise să i-l lase, lui şi lui 
Virginius") Dar Virginius rămase locului. Nu i-o fi venit prea 
la îndemână şi mai târziu furăm de părere că Virginius ar fi 
trebuit să ştie că o asemenea treabă nu putea ţine prea 
mult. Şi apoi, după asta, ziserăm: „Poate că ştia”. Pentru că 
ăsta era Virginius. Nu ştiai ce crede, şi nici atunci şi nici 
altădată. Bătrânul Anse şi tânărul Anse erau ca apa; 


292 


întunecată, desigur; dar îţi puteai da seama ce-au de gând. 
Dar nimeni nu ştia vreodată cedare de gând şi ce vrea să 
facă Virginius, decât după ce lucrurile se consumau. Noi nu 
ştiam nici cum se făcuse că Virginius* care rezistase singur 
timp de zece ani cât tânărul Anse lipsise, fusese până la 
urmă şi el alungat; el nu spuse nimic, nimănui, şi probabil 
că nici măcar lui Granby Dodge. Dar noi îl cunoşteam pe 
bătrânul Anse şi-l cunoşteam şi pe Virginius şi ne puteam 
închipui cam cum se petrecuseră lucrurile, probabil cam 
aşa: 

De vreun an, de când tânărul Anse îşi luase catârii şi 
plecase în regiunea de dealuri, îl tot vedeam pe bătrânul 
Anse furios, dar stăpânindu-se să nu izbucnească. Şi într-o 
zi se dezlănţui, poate cam aşa: 

— Acum că frate-tău a şters-o, ţi se pare că n-ai decât să 
te-nvârţi de colo până colo ca să pui mâna pe totul, nu? 

— Nu-ţi cer totul, zise Virginius. Nu vreau decât partea 
mea. 

— Aşa, făcu bătrânul Anse. Vasăzică acuma vrei şi tu să 
facem harcea-parcea din pământ, nu? Crezi şi tu c-ar fi 
trebuit să-mpărţim pământul când aţi devenit majori? 

— Eu unul n-aş vrea decât o palmă de pământ pe care s- 
o cultiv ca lumea şi nu să văd tot pământul în halul în care 
e, zise Virginius, mereu la locul lui, mereu liniştit - nimeni 
din comitat nu l-a văzut vreodată pe Virginius ieşindu-şi din 
fire sau mânios, nici măcar atunci când Anselm sărise la el 
să-l bată în sala judecătoriei din cauza amenzii aceleia. 

— Aşa vasăzică, asta ai vrea? zise bătrânul Anse. Şi eu, 
eu m-am spetit muncindu-l şi am plătit impozitele, ca tu şi 
frate-tău să puneţi bani deoparte, an de an, fără să vă 
coste nimic? 

— Ştii bine, spuse Virginius, că Anse n-a pus deoparte 
niciodată un ban. Poţi spune tot ce vrei despre el, dar că e 
un cărpănos, asta nu. 

— Ba, vezi bine că e! Uite că a avut îndrăzneala să vină 
la mine şi să-mi ceară ce credea el că-i al lui şi s-o şteargă 
când a văzut că n-a căpătat nimic. Şi tu, tu te-nvărţi de colo 
până colo, cu mutra asta blestemată şi spăsită, şi-aştepţi să 


293 


o iau din loc. Dă-mi înapoi jumătate din banii pe care i-am 
plătit pe impozite de când a murit maică-ta şi ia-ţi partea 
ta. 

— Nu, îi zise Virginius. N-am de gând să fac aşa ceva. 

— Nu, spuse bătrânul Anse. Nu. Te cred şi eu că nu. De 
ce să-ţi risipeşti banii ca să capeţi o jumătate din pământ, 
când poţi să stai aici şi să-l stăpâneşti în întregime fără să 
cheltuieşti un ban. Şi ni-l închipuiam atunci pe bătrânul 
Anse (îi vedeam pe amândoi şezând până în clipa aceea şi 
vorbind ca doi oameni civilizaţi) ridicându-se în picioare cu 
chica lui zburlită şi cu sprâncenele groase, şi strigând: „Să 
ieşi din casa mea!” Virginius însă nu se mişca, nu se ridica 
în picioare, şi se uita la tatăl său. Bătrânul Anse se-ndrepta 
spre el cu mâna ridicată: „Afară. Afară din casa mea. Pe 
Dumnezeul meu că...” 

Şi atunci Virginius plecă. Nu se grăbi şi nici nu o luă la 
goană. lşi împachetă lucrurile (avea desigur mai multe 
decât Anse; de ajuns de multe) şi se duse să stea la un văr 
- la vreo patru sau cinci mile de-acolo - fiul unei rude 
îndepărtate de-a mamei sale. Vărul trăia singur, într-o 
fermă cu pământuri bune, deşi la vremea aceea mâncate 
de ipoteci, pentru că vărul - un bărbat scund, roşcat şi 
şters, a cărui figură nu ţi-o mai aduceai aminte la un minut 
după ce o vedeai - nu era nici el fermier, fiind pe jumătate 
negustor de vite, pe jumătate predicator laic şi probabil tot 
atât de puţin priceput în aceste două îndeletniciri ca şi în 
aceea de fermier. Aşadar Virginius plecă fără să se 
grăbească şi fără să arate aceeaşi violenţă şi nesăbuită 
hotărâre ca şi fratele său; pentru care, oricât ar părea de 
ciudat, nu-l preţuiam mai puţin pe tânărul Anse. De fapt, 
întotdeauna îl priviserăm pe Virginius cam bănuitori; era 
puţin cam prea stăpân pe sine. Pentru că aşa e în firea 
omului, să aibă mai degrabă încredere în acei care nu sunt 
atât de siguri de ei. Despre Virginius ziceam că are o fire 
ascunsă, aşa că nu furăm deloc surprinşi când aflarăm cum 
îşi folosise economiile ca să plătească ipotecile care apăsau 
asupra fermei vărului său. Şi nu furăm surprinşi nici când, 
un an mai târziu, aflarăm că bătrânul Anse refuzase să 


294 


plătească impozitele ce le datora pentru ferma sa şi că, 
înainte cu două zile de termenul scadenţei, şeriful primise 
prin poştă, de la un necunoscut, suma, până la o centimă, 
datorată de Holland. „Aici e mâna lui Virginius”, ziserăm 
noi, crezând a şti că mandatul nu mai avea nevoie să fie 
semnat. Şeriful îi trimisese bătrânului Anse o somaţie. 

— Scoateţi-l la mezat şi dracul să vă ia, spusese bătrânul 
Anse. Dacă îşi închipuie cumva că n-au altceva mai bun de 
făcut decât să stea şi s-aştepte, banda aia de neisprăviţi... 

Şeriful îl înştiinţă pe tânărul Anse. 

— Pământul nu-i al meu, îi răspunse tânărul Anse. 

Şeriful îi trimise o somaţie lui Virginius. Virginius veni în 
oraş şi consultă registrul de impozite. „Pentru moment, zise 
el, ce-am putut face am făcut. Desigur, dacă el nu-l mai 
vrea, sper să-l pot lua eu. Dar nu ştiu. O fermă bună cum e 
asta nu va sta multă vreme fără cumpărător şi nici nu se va 
vinde la un preţ prea scăzut” Şi asta fu totul. Fără mânie, 
fără mirare şi fără părere de rău. Era însă o fire ascunsă; 
aşa că nu am fost surprinşi aflând că şeriful primise 
mandatul acela odată cu un bilet nesemnat: Banii pentru 
plata impozitelor datorate de ferma Holland. Să se trimită 
chitanta lui Anselm Holland, Senior. „Aici e mâna lui 
Virginius", ziceam noi. Ne gândirăm mult, în anul care 
urmă, la Virginius care locuia acolo la o fermă străină, 
lucrând un pământ străin, văzând cum cad în ruină ferma şi 
casa în care se născuse şi care de drept îi aparţineau. Căci 
bătrânul lăsa acuma totul în părăsire; an de an câmpiile 
întinse, cu pământ bun, cădeau în paragină şi erau 
năpădite de buruieni, deşi în fiecare început de an, în 
ianuarie, şeriful primea prin poştă banii aceia anonimi şi 
trimitea  chitanţa bătrânului Anse, deoarece bătrânul 
încetase să mai vină la oraş, şi chiar şi casa în care locuia 
începuse să se dărâme peste el şi nimeni, în afară de 
Virginius, nu mai trecea pe acolo. De cinci sau de şase ori 
pe an îşi oprea calul în faţa casei şi bătrânul ieşea în prag 
şi-ncepea să urle la el şi să-i zvârle în obraz tot felul de 
ocări sălbatice şi violente; Virginius îl asculta în tăcere, şi 
după ce se convingea cu ochii lui că tatăl său e sănătos, 


295 


vorbea cu cei câţiva negri care mai rămăseseră la fermă şi 
după aceea pleca. Afară de el însă nu mai trecea nimeni pe 
acolo, deşi câteodată, de la distanţă, vecinii îl mai zăreau 
pe bătrân călare pe calul acela alb şi bătrân care avea să-l 
omoare, străbătând câmpiile pustii şi năpădite de buruieni. 

Şi apoi, vara trecută, aflarăm că se apucase să 
dezgroape morţii din crângul de cedri unde strămoşii 
nevestei sale se odihneau de cinci generaţii. Vestea o 
aduse un negru şi inspectorul sanitar al comitatului se duse 
într-acolo şi dădu peste calul cel alb legat de un copac şi 
bătrânul se ivi printre copaci cu puşca de vânătoare în 
mână. Inspectorul se întoarse în oraş şi peste două zile 
trimise într-acolo un funcţionar care-l găsi pe bătrân zăcând 
la pământ lângă cal, cu piciorul prins în scara şeii, şi pe 
crupa calului urmele brutale ale ciomagului - nu ale joardei, 
ale ciomagului - cu care-l lovise iar şi iar şi iar. 

Şi astfel fu îngropat printre mormintele pe care le 
profanase. Virginius şi vărul său veniră la înmormântare. De 
fapt nici nu mai veni şi altcineva la înmormântare. Anse 
Junior nu veni. Şi nu se ivi pe-acolo nici mai târziu, cu toate 
că Virginius mai rămase încă o vreme ca să plătească şi să 
le dea drumul negrilor şi să închidă casa. După aceea plecă 
şi el şi se duse la vărul său, şi în termenul legal testamentul 
bătrânului Anse fu înaintat judecătorului Dukinfield pentru a 
fi validat. Cuprinsul testamentului nu rămase secret, îl 
aflarăm cu toţii. Testamentul era alcătuit în bună regulă, şi 
nu ne surprinse nici faptul că era în regulă, nici cuprinsul lui 
şi nici termenii în care era formulat: ...cu excepția acestor 
două legate, las... întreaga mea avere întâiului meu fiu, 
Virginius, cu condiţia ca să se dovedească în faţa... 
preşedintelui tribunalului că numitul Virginius a fost cel ce a 
plătit impozitele datorate de ferma mea... preşedintele 
tribunalului fiind singurul şi necontestatul judecător al 
adevărului acestei dovezi. 

Celelalte două legate sunau precum urmează: 

Fiului meu mai mic, Anselm, zi las două harnaşamente 
complete pentru  catăâri, cu condiția ca aceste 
harnaşamente să fie folosite de către Anselm pentru a veni 


296 


la mormântul meu. În caz contrar... harnaşamentele vor 
redeveni şi vor rămâne... parte a averii mele descrisă mai 
Sus. 

Vărului meu prin alianță Granby Dodge îi las... un dolar în 
numerar, ca să-l folosească pentru cumpărarea uneia sau 
mai multor cărți de imnuri, ca semn al recunoştinței mele 
pentru că l-a găzduit şi l-a hrănit pe fiul meu Virginius... din 
ziua în care Virginius a plecat din casa mea. 

Acesta era testamentul. Şi eram numai ochi şi urechi ca 
să vedem sau să auzim ce va spune sau ce va face tânărul 
Anse. N-auzirăm însă şi nu văzurăm nimic. Şi stam la pândă 
să vedem ce va face Virginius. Şi nu făcu nimic. Sau nu 
ştiurăm noi ce făcea sau ce gândea. Dar ăsta era Virginius. 
În orice caz, pentru moment, totul se terminase. Tot ce 
avea el de făcut era să aştepte până când judecătorul 
Dukinfield avea să valideze testamentul; atunci Virginius ar 
fi putut să-i dea lui Anse jumătatea sa de avere - dacă avea 
intenţia să facă aşa ceva. In chestiunea aceasta părerile 
erau împărţite. Unii ziceau: „Virginius nu s-a certat 
niciodată cu Anse”, alţii ziceau: „Virginius nu s-a certat 
niciodată cu nimeni. Dacă te-ai lua după asta ar trebui să-şi 
împartă averea cu toţi oamenii din comitat.” „Virginius a 
încercat totuşi să plătească amenda lui Anse”, ziceau 
primii. „Şi tot Virginius i-a luat partea tatălui său când 
tânărul Anse a vrut să împartă pământul”, ziceau ceilalţi. 

Aşa că aşteptam şi urmăream atenţi tot ce se întâmplă. 
Pentru moment urmăream ce face judecătorul Dukinfield; 
dintr-odată totul părea să se fi adunat în mâinile lui; ca şi 
cum ar fi planat, asemeni unui zeu, deasupra râsului 
vindicativ şi batjocoritor al bătrânului acela care nici în 
pământ fiind nu voia să moară şi deasupra celor doi fraţi 
care timp de cincisprezece ani fuseseră ca şi morţi unul 
pentru celălalt. Eram totuşi de părere că în această ultimă 
lovitură bătrânul Anse se întrecuse cu firea şi în furia lui, 
alegându-l pe judecătorul Dukinfield, se făcuse singur mat; 
deoarece socoteam că în persoana judecătorului Dukinfield 
bătrânul Anse îl alesese pe singurul om dintre noi care să 
aibă cinste, onoare şi bun-simţ atât cât trebuia. - acea 


297 


cinste şi onoare care n-avusese vreme să devină şovăitoare 
şi neclară din pricina unei prea îndelungate studieri a 
legilor. Însuşi faptul că validarea a ceea ce părea să fie un 
document de ajuns de simplu îi lua, după câte se pare, un 
timp îndelungat, fu pentru noi încă o dovadă că judecătorul 
Dukinfield era singurul dintre noi care socotea că dreptatea 
însemna pe jumătate cunoaştere a legilor şi pe jumătate 
zăbavă şi încredere în tine însuţi şi în Dumnezeu. 

Cum termenul legal se apropia de sfârşit, îl urmăream cu 
atenţie pe judecătorul Dukinfield în drumurile sale zilnice 
dintre casă şi biroul din palatul de justiţie. Mergea cu pasul 
ferm şi fără grabă. Avea şaizeci şi ceva de ani, era văduv, 
un om cu părul alb, cu o ţinută mândră şi impunătoare. 
Fusese numit preşedinte al tribunalului cu şaptesprezece 
ani în urmă; avea o slabă cunoaştere a legilor dar mult bun- 
simţ; şi de treisprezece ani nimeni nu se opunea la 
realegerea lui, şi chiar acei pe care îi scotea din sărite aerul 
său binevoitor şi condescendent afabil îl votau când era 
cazul, cu o hotărâre şi încredere aproape copilărească. Aşa 
că îl urmăream, fără să fim nerăbdători, ştiind că avea să 
procedeze până la urmă aşa cum trebuie, nu pentru 
motivul că era el în cauză, ci pentru că nu şi-ar fi îngăduit 
nici lui nici altora să facă vreun lucru care să nu fie făcut 
cum trebuie. Aşadar, în fiecare dimineaţă îl vedeam trecând 
prin piaţă exact la ora opt şi zece, îndreptându-se spre 
palatul de justiţie, unde îl aştepta uşierul negru care-i 
deschidea biroul şi care trecuse exact cu zece minute mai 
înainte, ca precizia de ceasornic a semnalului care anunţă 
sosirea trenului în gară. Judecătorul intra în birou şi negrul 
se aşeza pe un scaun stricat şi dres cu sârmă, pe culoarul 
cu pardoseala de piatră care despărţea biroul de tribunalul 
propriu-zis, unde - aşa cum se întâmpla de şaptesprezece 
ani - avea să stea şi să moţăie toată ziua. Apoi, la ora cinci 
după-amiază, avea să se trezească, să intre în birou şi 
probabil să-l scoale şi pe judecător, care trăise de ajuns de 
mult ca să ştie că grijile oricărei slujbe nu există de obicei 
decât în minţile înfierbântate ale acelor teoreticieni care n- 
au nicio treabă; şi după aceea îi vedeam trecând din nou 


298 


prin piaţă, unul după altul, îndreptându-se în sus spre casă, 
privind amândoi drept înainte, mergând la vreo 
cincisprezece paşi depărtare unul de celălalt, cu spatele 
atât de drept încât amândouă redingotele, făcute la acelaşi 
croitor pe măsura judecătorului, cădeau de pe cele două 
perechi de umeri asemeni unor scânduri, fără să se poată 
bănui unde vine talia sau unde vin şoldurile. 

Şi deodată, într-o după-amiază, puţin timp după ora cinci, 
câţiva oameni trecură prin piaţă alergând înspre palatul de 
justiţie. Alţii, văzându-i, se apucară s-alerge şi ei; paşii lor 
răsunau greoi pe caldarâm, printre căruţe şi maşini, iar 
glasurile lor întrebau încordate şi neliniştite: „Ce e? Ce s-a 
întâmplat?” „Judecătorul Dukinfield”, li se răspundea şi 
alergară mai departe, intrând pe coridorul cu pardoseala de 
piatră care despărţea tribunalul de birou, unde bătrânul 
negru, în picioare, în redingota lui căpătată de la judecător, 
dădea din mâini copleşit. Trecură pe lângă el şi se repeziră 
în birou. Judecătorul, răsturnat puţin pe spate, şedea la 
birou instalat foarte comod în jilţul lui. Ochii îi erau larg 
deschişi; fusese împuşcat în frunte, la rădăcina nasului, aşa 
că părea să aibă trei ochi. Impuşcat, şi totuşi niciun om din 
piaţă şi nici bătrânul negru care şezuse toată ziua pe 
scaunul lui din coridor nu auziseră nimic. 

In ziua aceea, Gavin Stevens ne luă cam multă vreme - 
ei şi cutia aceea de bronz. Fiindcă, la început, juriul nu ştia 
ce urmăreşte - dacă era cumva vreun om din sala aceea, în 
ziua aceea, juraţii, cei dai fraţi, vărul, bătrânul negru, care 
să ştie. Aşa că în cele din urmă primul jurat îl întrebă de-a 
dreptul: 

— Susţii, Gavin, că ar exista o legătură între testamentul 
lui Mr. Holland şi asasinarea judecătorului Dukinfield? 

— Da, spuse procurorul comitatului. Şi voi susţine chiar 
mai mult decât atât. 

Juraţii şi cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Numai 
bătrânul negru şi vărul au se uitau ia el. În ultima 
săptămână negrul. părea că-mbătrânise cu cincizeci de ani. 
Intrase în slujbă odată cu judecătorul; asta ce întâmplase 
pentru simplul motiv că era în serviciul familiei 


299 


judecătorului de mai multă vreme decât îşi amintea oricine. 
Era mai bătrân decât judecătorul, deşi până în după-amiaza 
aceea de acum o săptămână părea să fie mai tânăr decât el 
cu patruzeci de ani - un om sfrijit, pierdut în redingota lui 
largă, care ajungea la palatul de justiţie cu zece minute 
înaintea judecătorului, deschidea biroul, mătura, ştergea 
praful de pe birou, fără să clintească vreun lucru de pe 
făcând toate acestea cu o neglijenţă îndemânatică, rod al 
unei practici de şaptesprezece ani, şi după aceea se 
îndrepta spre scaunul dres cu sârmă de pe coridor şi se- 
aşeza să doarmă. De fapt părea să doarmă. (Singura cale 
de acces la biroul judecătorului, în afară de cea obişnuită, 
era o scară îngustă, secretă, care cobora din sala 
tribunalului, fiind folosită numai în timpul şedinţelor, de 
către preşedintele tribunalului, care şi în acest caz trebuia 
să treacă prin coridor, cam la vreo opt picioare distanţă de 
scaunul negrului, sau dacă nu, să ajungă pe coridor şi acolo 
unde coridorul cotea în unghi drept sub singura fereastră 
din birou să se caţăre şi să intre pe această fereastră.) 
Fiindcă niciun bărbat şi nicio femeie nu trecuse vreodată pe 
lângă scaun fără să vadă pleoapele zbârcite ale celui care-l 
ocupa ridicându-se instantaneu deasupra ochilor cafenii 
decoloraţi, de om tare bătrân. Câteodată ne opream să 
vorbim cu el şi-l ascultam cum repeta, stâlcind-o, 
frazeologia legală, bombastică şi fără de sens, care se 
prinsese de el fără să-şi dea seama, ca microbii unei boli, şi 
pe care o reproducea cu o solemnitate profesorală, ceea ce 
făcea ca mulţi dintre noi să-l ascultăm şi pe judecător cu un 
afectuos amuzament. Totuşi era un om bătrân; câteodată 
uita cum ne cheamă şi ne lua pe unii drept alţii, şi 
încurcându-ne între noi şi generaţiile din care făceam parte 
i se-ntâmpla să se trezească din moţăială şi să se adreseze 
unor oameni care nu erau acolo, care muriseră de mult. 
Totuşi nimeni nu trecuse vreodată pe lângă el fără ca 
negrul să nu-l observe. 

Ceilalţi inşi din sală se uitau cu atenţie la Stevens - juraţii 
din jurul mesei, cei doi fraţi care şedeau la cele două 
capete ale băncii, cu feţele lor vultureşti, identice şi 


300 


întunecate, cu braţele încrucişate în acelaşi fel. 

— Susţii că asasinul judecătorului Dukinfield se află în 
această sală? întrebă primul jurat. 

Procurorul comitatului se uită spre feţele celor care-l 
priveau. 

— Voi afirma mai mult decât atât, zise el. 

— Afirma? zise Anselm, cel mai tânăr dintre gemeni. 
Şedea singur la capătul băncii - între el şi fratele lui cu care 
nu vorbise de cincisprezece ani era toată lungimea băncii - 
şi se uita ţintă la Stevens cu o privire mânioasă şi rea. 

— Da, spuse Stevens. Stătea în picioare la celălalt capăt 
al mesei. Incepu să vorbească, fără să se uite la cineva 
anume, vorbind pe un ton degajat, ca şi cum ne-ar fi 
povestit nişte anecdote, spunându-ne ceea ce ştiam mai 
demult şi adresându-se din când în când lui Virginius pentru 
a-şi întări spusele. Vorbea despre tânărul Anse şi tatăl lui. 
Tonul pe care vorbea era amabil, plăcut. Avea aerul că 
pledează în favoarea celui în viaţă, spunând cum tânărul 
Anse plecase de acasă mânios, plin de o mânie firească dat 
fiind felul în care se purta tatăl lui cu acel pământ care 
fusese al mamei sale şi din care jumătate trebuia să-i 
revină de drept la majorat. Vorbea pe un ton normal, 
deschis, aparent pe dreptate; cel mult arătând o oarecare 
simpatie pentru Anselm Junior. Asta era. Din cauza acestei 
aparente parţialităţi, acestei aparente linguşiri, începu să se 
contureze o imagine a tânărului Anse care-l condamna 
pentru ceva ce nu ne apărea prea clar atunci, îl condamna 
tocmai din cauza acestei dorinţe de dreptate şi a dragostei 
sale pentru mama lui moartă, exasperată de violenţa pe 
care o moştenise tocmai de la omul care-l nedreptăţise. ŞI 
cei doi fraţi şezând acolo, despărțiți prin lungimea acelei 
tăblii de lemn, netedă de atâta frecat, cel mai mic 
aruncându-i lui Stevens nişte priviri pline de o mânie 
stăpânită, cel mai mare uitându-se atent dar cu o expresie 
de nepătruns. Stevens povestea cum tânărul Anse plecase, 
furios, şi cum, un an mai târziu, Virginius, cel liniştit, cel 
calm, cel care încercase de multe ori să păstreze pacea 
între ei, fu izgonit la rândul lui. Şi din nou schiţă un tablou 


301 


limpede şi net al celor doi fraţi despărțiți, nu de tatăl lor, în 
viaţă, ci de ceea ce moştenise fiecare de la el; aceşti fraţi 
născuţi împreună, crescuţi împreună pe aceste pământuri 
care nu erau numai, de drept ale lor, dar şi în care 
odihneau oasele mamei lor. 

lată-i deci, privind din depărtare acest pământ fertil căzut 
în paragină, casa în care s-au născut şi în care se născuse 
mama lor, dărăpănându-se din cauza unui bătrân smintit 
care, după ce-i alungase şi nu le mai putea face nimic, 
încercă în cele din urmă să-l facă să-l piardă cu totul, 
lăsându-l să fie scos în vânzare pentru neplata impozitelor. 
Dar cineva îi dejucă intenţiile, cineva de ajuns de 
prevăzător şi de ajuns de stăpân pe sine ca să-şi păstreze 
doar pentru el ceea ce nu-l privea decât pe el atâta vreme 
cât impozitele erau plătite. Aşa că nu: le rămânea decât să 
aştepte ca bătrânul să moară. Oricum era bătrân şi chiar 
dacă ar fi fost tânăr, aşteptarea n-ar fi fost prea grea pentru 
un om stăpân pe sine, chiar dacă n-ar fi cunoscut cuprinsul 
testamentului lui Holland. Totuşi această aşteptare n-ar fi 
fost tot atât de uşoară pentru un om iute; şi violent, mai 
ales dacă acest om violent s-ar fi întâmplat să cunoască 
sau să bănuie care e cuprinsul testamentului şi ar fi fost 
convins, ba mai mult ar fi ştiut sigur că a fost nedreptăţit în 
chip irevocabil; că a fost jefuit de drepturile sale civile şi de 
bunul său renume prin acţiunile unui om care-i luase totul 
şi-l lipsise de cei mai frumoşi ani din viaţă, făcându-l să 
fugă dintre oameni şi să trăiască asemeni unui pustnic într- 
o cabană. Un asemenea om n-ar fi avut nici răgazul şi nici 
dorinţa, să se mai frământe dacă să aştepte sau nu. 

Cei doi fraţi nu-l pierdeau din ochi. Ai fi zis - în afara 
ochilor lui Anselm - că-s două statui tăiate în piatră. 
Stevens vorbea liniştit şi nu se uita la nimeni anume. 
Fusese procuror aproape cam tot atâta timp cât fusese 
judecătorul Dukinfield preşedinte de tribunal. Îşi luase 
diploma la Harvard“; era un bărbat deşelat, cu o chică 


56 Cel mai vechi colegiu particular din cadrul învăţământului 
universitar din S.U.A.; fondat în anul 1636 de John Harvard (1607- 
1638). 

302 


ciufulită de păr cenuşiu ca fierul, capabil să poarte discuţii 
despre Einstein cu profesori universitari şi care-şi petrecea 
după-amieze întregi printre oamenii cinchiţi pe vine în faţa 
prăvăliilor, vorbindu-le în limba lor. Astea erau „recreaţiile” 
lui, aşa le numea el. 

Şi apoi, veni vremea ca tatăl să moară, ceea ce putea şti 
orice om cu cap şi cu oarecare prevedere. Şi testamentul fu 
înaintat spre validare; şi chiar oamenii din regiunea de 
dealuri aflară ce cuprindea, auziră că în cele din urmă acest 
pământ lăsat în paragină avea să aparţină proprietarului lui 
de drept. Sau proprietarilor, deoarece Anse Holland ştie tot 
atât de bine ca şi noi că Virge nu va primi acum mai mult 
decât cuvenita lui jumătate, indiferent ce spune 
testamentul, mai mult decât ar fi avut când tatăl lui i-ar fi 
dat posibilitatea să aibă. Anse ştie acest lucru deoarece ştie 
că şi el ar face la fel - i-ar da lui Virge jumătatea sa - dacă 
ar fi Virge. Fiindcă amândoi sunt fiii lui Anselm Holland, dar 
şi ai Corneliei Mardis. Dar chiar dacă Anse nu ştia, nu 
credea asta, ştia totuşi că pământul care fusese al mamei 
sale şi în care odihneau oasele ei avea să fie acuma bine 
îngrijit. Şi poate că în noaptea aceea când a auzit că tatăl 
său a murit, poate pentru prima dată de pe vremea când 
era copil, poate chiar şi mai înainte ca mama lui să fi murit, 
când venea seara sus şi se uita în camera unde dormea şi 
apoi pleca, poate pentru prima dată, de atunci, Anse dormi. 
Pentru că, vă daţi seama, în clipa aceea totul fusese 
răzbunat: umilinţele, nedreptatea, onoarea pierdută, pata 
închisorii - totul se risipise ca un vis. Acum trebuiau uitate 
toate, pentru că totul era cum trebuie. Totuşi, vă daţi 
seama, se obişnuise să ducă o viaţă de pustnic, să fie 
singur; după atâta vreme nu se mai putea schimba. Se 
simţea mai bine acolo, în singurătatea lui. Şi acum ştia că 
totul trecuse ca un vis rău, şi că pământul, pământul 
mamei sale, moştenirea şi lăcaşul ei de veci, era în mâinile 
unui om în care putea să aibă şi avea încredere, chiar dacă 
nu vorbea cu el. Inţelegeţi? 

Ne uitam la el, aşezaţi în jurul biroului care nu se clintise 
de la locul lui din ziua morţii judecătorului Dukinfield. Pe 


303 


birou se mai aflau încă lucrurile pe care, dimpreună cu 
ţeava pistolului, judecătorul le văzuse pentru ultima oară 
pe acest pământ, şi pe care le ştiam de ani de zile - hârtiile, 
călimara pătată de cerneală, tocul bont la care ţinea 
judecătorul atât de mult, şi cutia mică de bronz, presse- 
papiers-ul lui inutil. La cele două capete ale băncii de lemn, 
cei doi gemeni se uitau atenţi şi nemişcaţi la Stevens. 

— Nu, zise primul jurat, nu înţelegem nimic. Unde vrei să 
ajungi? Care-i legătura dintre toate aceste lucruri şi 
asasinarea judecătorului Dukinfield? 

— lată care-i, zise Stevens. Judecătorul Dukinfield se 
ocupa cu validarea testamentului când a fost ucis. 
Testamentul era de ajuns de ciudat, din partea lui Mr. 
Holland nu te puteai aştepta la altceva. Totuşi era făcut aşa 
cum trebuie, moştenitorii sunt mulţumiţi; ştim cu toţii că în 
clipa în care Anse ar vrea, jumătate din pământ ar fi al lui. 
Aşa că testamentul e făcut cum trebuie. Validarea lui ar fi 
trebuit să fie o simplă formalitate. Totuşi, în momentul în 
care judecătorul Dukinfield murea se împlineau mai mult de 
paisprezece zile de când tot amâna această validare. Aşa 
că omul care credea că tot ce are de făcut e să aştepte... 

— Care om? zise primul jurat. 

— O clipă, spuse Stevens. Tot ce avea de făcut omul 
acela era să aştepte. Dar nu aşteptarea îl chinuia, el care 
aşteptase oricum cincisprezece ani. Nu despre asta era 
vorba. Era vorba de altceva, de un lucru pe care-l află (sau 
şi-l aminti) când era prea târziu, un lucru pe care n-ar fi 
trebuit să-l uite; fiindcă e un om abil, un om stăpân pe sine 
şi prevăzător; de ajuns de stăpân pe sine ca să-şi aştepte 
norocul cincisprezece ani, şi de ajuns de prevăzător ca să 
prevadă orice piedică, în afară de una singură: propria lui 
memorie. Şi când fu prea târziu, îşi aduse aminte că mai 
există un om care ştie ceea ce uitase el. Şi acel om care 
ştia ce uitase el era judecătorul Dukinfield. Şi acel lucru pe 
care-l ştia era că acel cal nu-l putea ucide pe Mr. Holland. 

Când tăcu, în birou se făcu o tăcere deplină. Juraţii 
şedeau tăcuţi în jurul mesei şi se uitau la Stevens. Anselm 
se întoarse cu privirile pline de o furie stăpânită către 


304 


fratele său şi apoi, aplecându-se puţin înainte, se uită din 
nou la Stevens. Virginius nu se clinti; expresia feţei lui, 
atentă şi gravă, rămase neschimbată. Între el şi perete 
şedea vărul său. Mâinile i se odihneau pe genunchi şi stătea 
cu capul uşor înclinat de parcă ar fi fost în biserică. Ştiam 
despre el că e un fel de predicator ambulant, şi că din când 
în când aduna câte un tabun de mârţoage, cai şi catări, şi le 
ducea cine ştie unde ca să le vândă sau să le schimbe pe 
cine ştie ce. Căci era un om puţin comunicativ care în 
relaţiile lui cu ceilalţi vădea o sfială şi o lipsă de încredere 
atât de chinuitoare încât ţi se făcea milă, mila aceea 
amestecată cu silă pe care o încerci faţă de un vierme 
strivit, şi-ţi era teamă să nu-l chinui cumva, făcându-l să-ţi 
răspundă „da” sau „nu” la vreo întrebare pe care i-o 
puneai. Se spunea însă că duminica, în amvonul bisericilor 
de ţară devenea un alt om, se schimba: iar glasul lui răsuna 
clar, patetic şi sigur, contrastând cu firea şi înfăţişarea lui. 
— Şi acuma, spuse Stevens, închipuiţi-vă această 
aşteptare, omul acela ştiind ce avea să se întâmple înainte 
de a se întâmplă ceva, ştiind în cele din urmă de ce nu se 
întâmplă nimic, de ce nimeni şi nici el nu mai ştia nimic de 
soarta testamentului acela predat judecătorului Dukinfield, 
asta pentru că uitase un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l 
uite. Că judecătorul Dukinfield ştia că nu Mr. Holland era 
omul care bătuse calul acela. Ştia că judecătorul Dukinfield 
ştie că omul care a dat în calul acela cu ciomagul şi i-a lăsat 
urme pe crupă era omul care l-a ucis mai întâi pe Mr. 
Holland şi după aceea i-a băgat piciorul în scară şi a lovit 
calul ca s-o ia la goană. Dar calul n-a luat-o la goană. Omul 
ştia mai demult că n-avea s-o ia la goană, ştia lucrul acesta 
de mulţi ani, dar îl uitase. Fiindcă, odată, pe vremea când 
nu era decât un mânz crud, animalul fusese bătut atât de 
crunt încât, de atunci, numai la vederea unei nuieluşe în 
mâna călăreţului se trântea la pământ, ceea ce Mr. Holland 
ştia şi ceea ce ştiau toţi cei din preajma familiei lui Mr. 
Holland. Aşadar, calul se trânti peste trupul lui Mr. Holland. 
Dar şi asta era bine, la început; asta cădea foarte bine. ŞI 
aşa şi gândi omul în prima săptămână sau în zilele 
305 


următoare crimei, noaptea, în pat, aşteptând, el care 
aşteptase până atunci cincisprezece ani. Deoarece, chiar şi 
atunci, când era prea târziu şi-şi dăduse seama că a făcut o 
greşeală, nici atunci nu-şi aminti ce n-ar fi trebuit să uite 
niciodată. Şi după aceea îşi aminti şi asta, dar era prea 
târziu; cadavrul fusese găsit şi urmele loviturilor fuseseră 
observate pe crupa calului şi era prea târziu ca să le mai 
facă să dispară. De pe crupa calului ar fi dispărut ele, 
oricum, cu timpul. Dar ca să le înlăture din amintirea 
oamenilor nu se putea folosi decât de un singur mijloc. 
Inchipuiţi-vă cum arăta atunci, groaza, umilinţa, 
sentimentul lui că a fost înşelat de un lucru pe care nu se 
putea răzbuna; dorinţa lui turbată de a întoarce timpul 
înapoi doar pentru un minut, ca să desfacă sau să facă ce 
nu făcuse când era prea târziu. Fiindcă ultimul lucru pe care 
şi-l aminti când era prea târziu, fu că Mr. Holland 
cumpărase calul de la judecătorul Dukinfield, omul care 
şedea aici, la masa asta, având a se pronunța asupra 
validității unui testament care lăsa moştenitorilor două mii 
de acri din cel mai bun pământ din comitat. Şi aşteptă, 
neavând decât un singur mijloc ca să înlăture urmele lăsate 
de bâtă şi nu se întâmplă nimic. Şi nu se întâmplă nimic şi 
el ştia de ce. Şi aşteptă cât avu curajul s-aştepte, până se 
convinse că era în joc un lucru mult mai important decât 
cele câteva pogoane sau brazde de pământ. Aşa că, 
spuneţi-mi, ce-i mai rămânea de făcut dacă nu ce-a făcut? 

Abia termină ce-avuse de spus, că Anse şi interveni. 
Glasul lui era aspru, colţuros. 

— Te-nşeli, zise el. 

Ca un singur om ne întoarserăm spre el; şedea la 
marginea băncii, cu bocancii plini de noroi şi cu salopeta 
aceea uzată pe el, fulgerându-l cu privirea pe Stevens; 
chiar şi Virginius se întoarse şi se uită o clipă la el. Numai 
vărul şi negrul rămaseră imobili. Aveau aerul că nu-i 
interesează ce se întâmplă. 

— Cum mă-nşel? întrebă Stevens. 

Anselm nu-i răspunse. Îl fulgera cu privirea pe Stevens. 

— Virginius va căpăta pământul chiar dacă a... a... 


306 


— Chiar dacă ce? 

— Dacă el... a... 

— Vrei să spui dacă tatăl tău?... Dacă a murit de moarte 
naturală sau dacă a fost ucis? 

— Da, spuse Anselm. 

— Da. Pământul vă revine vouă, ţie şi lui Virge, indiferent 
dacă testamentul e valabil sau nu, fireşte, cu condiţia ca 
Virge să-l împartă cu tine în cazul în care testamentul e 
valabil. Omul care l-a omorât pe tatăl tău nu era însă sigur 
de acest lucru şi nu îndrăznea să întrebe dacă e aşa căci el 
nu voia să fie aşa. El voia ca Virge să capete totul. De 
aceea voia el ca testamentul să fie valabil. 

— Te-nşeli, zise Anselm cu glasul aspru şi colţuros. Eu l- 
am omorât. Dar nu din cauza fermei aceleia blestemate. Şi 
acuma, trimiteţi după şerif. 

Şi atunci, Stevens se uită lung la obrazul furios al lui 
Anselm şi zise calm: „Şi eu îţi spun, Anse, că te-nşeli”. 


După aceste cuvinte, cei care eram acolo martori şi 
spectatori la tot ce se-ntâmpla, am rămas o vreme ca 
năuciţi, de parcă totul ar fi fost ca într-un vis în care ştii 
dinainte ce are să urmeze, dar în acelaşi timp eşti conştient 
că totul n-are nicio importanţă deoarece oricum te vei trezi 
curând. Eram parcă proiectaţi în afara timpului şi observam 
tot ce se-ntâmplă de undeva din afară; din afară şi totuşi de 
dincolo de timp din chiar acea primă clipă când ne-am uitat 
din nou la Anselm de parcă nu l-am mai fi văzut până 
atunci. Se auzi un zgomot, un suspin slab, înăbuşit, probabil 
de uşurare - cam aşa părea. Ne gândeam, poate, cu toţii, 
cum ia sfârşit odată coşmarul lui Anse; şi parcă ne-am fi 
pomenit zvârliţi şi noi deodată cu ani în urmă în vremea în 
care, prunc fiind, stătea culcat în patul lui şi mama, despre 
care se spunea că-l prefera, a cărei moştenire o pierduse şi 
chiar al cărei loc de veşnică odihnă a sărmanelor ei 
rămăşiţe pământeşti fusese profanat, venea să-l privească 
o clipă înainte de a pleca iar. Era tare departe vremea 
aceea, deşi gândul te ducea de-a dreptul într-acolo. Şi 
oricât de drept era drumul într-acolo, copilul care stătea 


307 


culcat, neştiutor, în patul acela pierise pe acest drum, aşa 
cum se întâmplă, trebuie şi se va întâmplă întotdeauna cu 
noi toţi; copilul acela era mort, la fel ca oricare din 
neamurile lui îngropate în dumbrava aceea de cedri 
pângărită, şi pe bărbatul la care ne uitam îl priveam pe 
deasupra prăpastiei de netrecut, cu milă poate, dar fără a-l 
ierta. Sensul cuvintelor lui Stevens ni se dezvălui de aceea 
aproape tot atât de târziu ca şi lui Anse; Stevens trebui să 
repete: 

— lar eu îţi spun, Anse, că te-nşeli. 

— Ce? zise Anse. Apoi se mişcă. Nu se ridică şi totuşi 
avurăm impresia că a făcut o mişcare bruscă şi furioasă 
înainte. Eşti un mincinos, eşti... 

— Te-nşeli, Anse. Tu nu ţi-ai omorât tatăl. Omul care l-a 
ucis pe tatăl tău e omul care a fost în stare să premediteze 
şi să săvârşească uciderea bătrânului care şedea aici, la 
acest birou, în fiecare zi, zi de zi, până când venea un negru 
bătrân şi-l trezea şi-i spunea ca e vremea să se ducă acasă 
- un om care n-a făcut nimănui, bărbat, femeie sau copil 
decât bine, convins fiind că Dumnezeu îl vede. Nu tu l-ai 
omorât pe tatăl tău. Tu i-ai cerut ce ai crezut că ţi se, 
cuvine, şi când n-a vrut să-ţi dea nimic, l-ai lăsat şi-ai plecat 
şi nu i-ai mai vorbit niciodată. Ai auzit că lasă pământul în 
paragină dar n-ai făcut nimic, fiindcă pământul era pentru 
tine „ferma aceea blestemată”. N-ai făcut nimic până în 
ziua în care ai auzit că un bătrân smintit se apucase să 
dezgroape morţii de-un sânge cu maică-ta şi cu tine. 
Atunci, şi numai atunci, ai venit la el să protestezi. Dar tu 
nu erai omul care să protesteze şi nici el omul care să te 
asculte. Ai dat peste el, aşadar, în dumbrava aceea. Avea 
puşca de vânătoare în mână dar n-aş crede că ai dat o prea 
mare atenţie puştii. Îmi închipui că pur şi simplu i-ai smuls- 
o din mână şi l-ai bătut cu palmele goale şi l-ai lăsat acolo, 
pe jos, la picioarele calului; credeai poate că e mort. Și, 
după ce-ai plecat, a trecut cineva din întâmplare pe-acolo şi 
a dat de el; poate că acest cineva stătea acolo de la 
început şi pândea. Cineva care voia şi el ca bătrânul să 
moară; dar nu din pricina furiei sau a jignirii, ci din calcul. 


308 


Gândindu-se poate să câştige ceva. Aşadar trecu pe acolo 
şi găsi lucrurile cum le lăsaseşi tu şi le termină: agăţă 
piciorul tatălui tău în scara şeii şi lovi calul încercând să-l 
facă să o ia la goană ca totul să pară firesc, uitând în grabă 
ce n-ar fi trebuit să uite. Dar n-ai fost tu acela. Pentru că tu 
te-ai întors acasă şi când ai auzit ce s-a descoperit în 
crângul acela n-ai zis un cuvânt. Pentru că la vremea aceea 
te gândeai la un lucru pe care nu ţi-l spuneai nici ţie însuţi. 
Şi când ai aflat care era cuprinsul testamentului, ai crezut 
că ştii. Şi te-ai bucurat. Pentru că trăiseşi singur până la 
vremea în care şi tinereţea şi poftele te părăsiseră; acuma 
voiai doar să trăieşti în linişte şi rămăşiţele pământeşti ale 
mamei tale să nu fie tulburate. Şi ce ar mai fi însemnat 
pentru tine, un om lipsit de drepturi şi cu un nume pătat, 
pământul şi consideraţia oamenilor? 

Ascultam, fără să clintim, glasul lui Stevens care răsuna 
înăbuşit în camera aceea mică, unde aerul nu se mişca 
deloc, unde nu trecea niciun curent, încăperea fiind situată 
sub zidul protector al palatului de justiţie. 

— Nu, Anse, tu nu l-ai ucis nici pe tatăl tău şi nici pe 
judecătorul Dukinfield. Căci dacă omul care l-a ucis pe tatăl 
tău şi-ar fi adus aminte la vreme că judecătorul Dukinfield a 
fost cândva stăpânul calului acela, judecătorul Dukinfield ar 
mai fi fost şi astăzi în viaţă. 

Răsuflarăm  uşuraţi, stând în jurul mesei la care 
judecătorul Dukinfield şezuse în clipa în care ridicând 
privirea văzuse ţeava pistolului îndreptată spre el. Nimic din 
ce se aflase atunci pe masă nu fusese clintit de la locul lui. 
Toate rămăseseră la locul lor: hârtiile, condeiele, călimara, 
mica şi ciudat cizelata cutie de bronz pe care fiica sa i-o 
adusese din Europa acum doisprezece ani - în ce scop, nici 
ea nici judecătorul n-ar fi ştiut s-o spună, întrucât cutia 
putea fi folosită doar la păstrarea sărurilor pentru baie sau 
a tutunului, iar judecătorul nici nu fuma şi nici nu 
întrebuința săruri - şi pe care el o ţinuse ca un presse- 
papiers, şi acesta inutil într-o cameră unde nu trecea niciun 
curent de aer. El însă o ţinea acolo, pe birou şi toţi îl 
văzuserăm jucându-se cu ea în timp ce vorbea, deschizând 


309 


capacul cu resort şi uitându-se cum se închide pe 
neaşteptate la cea mai mică atingere. 

Acuma, când mă gândesc la toate acestea, îmi dau 
seama că restul dezbaterilor n-ar fi trebuit să dureze chiar 
atât de mult. Acuma mi se pare că ar fi trebuit să ştim de la 
început despre ce e vorba; încă şi acum mi se pare că 
încerc acel sentiment de dezgust neînduplecat care, mai la 
urma urmei, ţine loc de milă, ca atunci când vezi o omidă 
prinsă într-un ac cu gămălie, când ţi se face greață - şi 
totuşi, în lipsă de altceva, te serveşti de mâna goală, 
gândindu-te: „Hai. Striveşte-o. Zdrobeşte-o. Termină odată 
cu ea.” Dar nu acesta era şi planul lui Stevens. Pentru că 
avea un plan, şi mai târziu ne-am dat seama că, deoarece 
nu putea dovedi vinovăția acuzatului, voia ca omul să se 
dea singur de gol. Acest mod de a acţiona nu era corect; 
mai târziu i-am şi spus-o. („A, zise el. Dar dreptatea nu e 
întotdeauna incorectă? Nu e alcătuită, într-o măsură mai 
mică sau mai mare, din nedreptate, noroc şi din prostie?”) 

În orice caz, atunci nu ne dădeam încă seama ce 
urmăreşte, când începu să vorbească din nou pe tonul 
acela degajat, ca şi când ne-ar fi povestit nişte anecdote, 
cu mâna, acum, pe capacul cutiei de bronz. Oamenii se lasă 
adesea influenţaţi de idei preconcepute. Nu faptele sau 
realităţile ne uimesc, ci dezvăluirea neaşteptată a ceea ce 
ar fi trebuit să ştim dacă n-am fi fost atât de preocupaţi să 
credem ceea ce descoperim mai târziu că am luat drept 
adevăr, din niciun alt motiv decât acela că s-a întâmplat să 
credem aşa în clipa aceea. Vorbea din nou despre fumat, 
spunând că nimănui nu-i place să fumeze decât atunci când 
începe a crede că asta îi face rău şi că nefumătorii se 
lipsesc de una dintre cele mai mari plăceri din viaţa oricărui 
om cu minte: conştiinţa că te laşi pradă unui viciu care nu-ţi 
poate dăuna decât ţie însuţi. 

— Fumezi, Anse? zise el. 

— Nu, răspunse Anse. 

— Nici tu nu fumezi, nu-i aşa, Virge? 

— Nu, zise Virginius. Niciunul dintre noi n-a fumat 
niciodată, nici tata, nici Anse, nici eu. Cred că am moştenit 


310 


trăsătura asta. 

— O trăsătură de familie, zise Stevens. Dar cum e cu cei 
din familia mamei tale? Şi cu cei din partea voastră, 
Granby? 

Vărul se uită la Stevens, cât ar fi clipit din ochi. Fără să se 
fi mişcat, păru că se frământă în costumul lui ieftin, dar 
curat, din doc. 

— Nu, sir. N-am acest obicei. 

— Desigur, pentru că eşti predicator, zise Stevens. Vărul 
tăcu şi se uită din nou la Stevens, cu faţa lui blinda, dar 
deznădăjduit de umilă. Eu, continuă Stevens, am fumat 
dintotdeauna. Dintotdeauna din clipa în care, pe la 
paisprezece ani, tutunul a încetat - să-mi facă greață. E 
mult de atunci, de ajuns de mult ca să fi devenit mofturos 
în privinţa tutunului. Şi în ciuda psihologilor şi a tutunului 
de fabrică, cei mai mulţi dintre fumători aşa sunt. Sau, cine 
ştie, poate că numai ţigările sunt fabricate la maşină. Sau 
poate că par aşa celor care nu se pricep, nefumătorilor. Şi- 
ntr-adevăr, am observat că nefumătorii o fac pe experţii 
când vine vorba de tutun, aşa cum şi noi, ceilalţi, o facem 
pe atotştiutorii când e vorba de un lucru pe care nu-l 
folosim şi cu care nu suntem obişnuiţi, oamenii fiind, 
precum se ştie, călăuziţi de ideile lor pre (sau prost) 
concepute. Să luăm, de pildă, un om care vinde ţigări deşi 
nu fumează şi care, de după tejgheaua lui, se uită cum, 
client după client, desface fiecare pachetul şi-şi aprinde o 
ţigară. Intrebaţi-l dacă toate sorturile de tutun au acelaşi 
miros, dacă poate deosebi un sort de celălalt după miros. 
Sau, poate că intervin forma şi culoarea pachetului. Căci 
nici psihologii n-au precizat încă unde se opreşte văzul şi 
unde începe mirosul, sau unde se opreşte auzul şi unde 
începe văzul. Lucru pe care ni-l poate spune orice avocat. 

Primul jurat îl întrerupse iar. Îl ascultaserăm pe Stevens 
fără să dăm vreun semn de nerăbdare, dar cred că eram cu 
toţii de părere că una era să-l zăpăceşti pe criminal, şi alta 
era să faci acest lucru cu juriul. 

— Toate aceste cercetări trebuiau să fi fost făcute înainte 
de a ne fi adunat aici, zise primul jurat. Chiar dacă ar fi 


311 


vorba de o depoziţie, la ce bun ai mai face-o dacă persoana 
ucigaşului nu e în mâinile noastre? Ipoteza dumitale mi se 
pare destul de bună... 

— Bine, zise Stevens. Să-mi daţi voie să mai fac câteva 
presupuneri şi dacă o să vi se pară că nu progresez, să mă- 
ntrerupeţi şi mă voi opri şi voi proceda aşa cum veţi dori. 
Am impresia că o să-mi spuneţi mai întâi că-mi iau cam 
prea multe libertăţi chiar şi în materie de presupuneri. Dar 
l-am găsit pe judecătorul Dukinfield mort, împuşcat între 
ochi, aici, pe scaunul acesta din spatele mesei. Asta nu eo 
presupunere. Şi moş Job şedea cât era ziua de lungă pe 
acest scaun în coridor şi oricine intra în această cameră (în 
afară de cazul în care ar fi folosit scara secretă şi ar fi intrat 
pe fereastră) trebuia să treacă pe lângă el la o distanţă de 
opt picioare. Şi după cum se ştie, nimeni nu a putut trece 
pe lângă moş Job, în aceşti şaptesprezece ani. fără să fi fost 
văzut de către bătrân. Asta nu e o presupunere. 

— Atunci, ce presupui? 

Stevens începu să vorbească însă iar despre tutun şi 
despre fumat. 

— Săptămâna trecută am trecut pe la drugstore-ul lui 
West să-mi cumpăr nişte ţigări şi omul mi-a povestit de un 
individ care era şi el mofturos în privinţa ţigărilor. 
Căutându-mi marca de ţigări în raft, dădu peste un pachet 
şi mi-l întinse. Pachetul era prăfuit, mototolit, ca şi cum l-ar 
fi avut de multă vreme şi-mi spuse că un voiajor îi lăsase 
două pachete, acum vreo câţiva ani. „Ai fumat ţigări din 
astea vreodată?”, îmi zise el. „Nu, i-am zis. Astea trebuie să 
fie ţigări de la oraş.” Şi atunci îmi spuse că vânduse celălalt 
pachet chiar în ziua aceea. Şedea după tejghea şi-şi luase 
ziarul să se uite prin el, mai citind, mai uitându-se prin 
prăvălie, căci vânzătorul plecase să prânzească. Şi-mi 
spunea că nu l-a văzut şi nu l-a auzit pe omul acela decât în 
clipa în care şi-a ridicat privirea de pe ziar şi omul era în 
faţa lui, atât de aproape, încât a şi tresărit. Un om scund, 
îmbrăcat orăşeneşte, zicea West, care-i ceru un fel de ţigări 
de care West nu auzise niciodată. „N-am marca asta, spuse 
West. Nu ţin aşa ceva.” „De ce?” întrebă omul. „Fiindcă nu 


312 


se vând”, zise West. Şi mi-l descrise pe omul acela îmbrăcat 
orăşeneşte, cu obrazul lui ras, asemănător cu acela al unei 
păpuşi de ceară, cu ochii lui care-l priveau calmi şi cu glasul 
lui liniştit. Şi atunci, spuse West, se uită mai atent la ochii 
omului şi-şi cobori privirea spre nările lui şi-şi dădu seama 
ce nu mergea. Omul era, în momentul acela, drogat până 
peste poate. „Nimeni nu-mi cere asemenea ţigări”, zise 
West. „Dar eu ce fac acum? zise omul. Încerc să-ţi plasez 
hârtie de omorât muşte?” Apoi omul cumpără celălalt 
pachet şi plecă. West îmi spuse că era furios şi-l treceau 
năduşelile de parcă i-ar fi venit să vomite. Şi-mi mai spuse: 
„Dacă aş vrea să săvârşesc vreo ticăloşie şi mi-ar fi frică, 
ştii ce-aş face? l-aş da individului acela vreo zece dolari şi i- 
aş spune ce trebuie să facă şi l-aş ruga să nu-mi mai 
vorbească niciodată. Când a plecat, asta a fost ce-am 
simţit. Parcă-mi venea să vomit.” 

Stevens ne învălui într-o privire pătrunzătoare şi se opri o 
clipă. Nu-l pierdeam din ochi. 

— Omul acela de la oraş venise la noi cu maşina, un 
roadster” mare. Omul acela de la oraş, care nu mai avea 
ţigările pe care le fuma de obicei. Se opri iar, şi-şi întoarse 
încet capul, privindu-l pe Virginius Holland. Vreme de 
aproape un minut, aşa ni se păru nouă, se uitară lung unul 
la celălalt. Şi un negru mi-a spus că maşina aceea mare a 
fost garată în noaptea dinaintea zilei în care a fost ucis 
judecătorul Dukinfield în grajdul lui Virginius Holland. Şi iar 
îi văzurăm pe cei doi uitându-se lung unul la celălalt, ca şi 
mai înainte. Stevens vorbea acum liniştit, meditativ, 
aproape visător. Cineva încercase să-l oprească să vină la 
noi cu maşina aceea, cu maşina aceea mare pe care 
oricine-ar fi văzut-o odată n-ar fi uitat-o şi ar fi recunoscut- 
o. Poate că acest cineva voise să-i interzică să vină cu ea, îl 
ameninţase. Numai că omul căruia doctorul West îi vânduse 
ţigările acelea nu se prea temea de orice ameninţare. 

— Cineva, adică eu, asta vrei să zici, spuse Virginius. Nu- 
şi întoarse capul şi continuă să-l privească ţintă pe Stevens. 


5 Automobil deschis, cu un scaun extensibil şi un compartiment 
pentru bagaje prevăzut cu un scaun pliant. 
313 


Anselm însă se mişcă, îşi întoarse capul şi aruncă o privire 
rapidă spre fratele său. Se lăsase o tăcere deplină, totuşi, 
când vărul începu să vorbească nu izbutirăm să-l auzim sau 
să înţelegem dintr-odată ce spune; de când intraserăm în 
încăperea aceea şi Stevens încuiase uşa cu cheia nu 
vorbise decât odată. Glasul îi era stins; din nou şi fără să se 
fi mişcat, ni se păru că se frământă stânjenit în hainele 
acelea ale lui. Vorbea cu acea sfială umilă, cu acea dorinţă 
chinuitoare de a trece neobservat pa care i-o cunoşteam cu 
toţii. 

— Individul despre care vorbiţi a venit la mine, zise 
Dodge. A venit să stea de vorbă cu mine. A oprit în faţa 
casei pe înserat şi mi-a zis că e în căutare de cai din ăştia 
mărunți, buni pentru jocul acela... de... 

— Polo? zise Stevens. Vărul nu se uitase la nimeni cât 
vorbise, părea că se adresează mâinilor lui pe care şi le 
mişca încetişor pe genunchi. 

— Da, sir. Virginius era de faţă. Am vorbit despre cai. A 
doua zi, dimineaţa, a plecat mai departe cu maşina. N- 
aveam ce-i trebuia lui. Nu ştiu nici de unde a venit şi nici 
unde s-a dus. 

— Şi nici dacă a venit să vadă pe altcineva, zise Stevens. 
Şi nici ce voia să mai facă pe-aici. Nici asta nu poţi spune. 

Dodge nu răspunse. Nici nu era nevoie. Se refugiase iar 
la adăpostul umilinţei lui, ca o biată sălbătăciune în vizuina 
ei. 

— Asta-i ce presupun eu, zisa Stevens. 

Şi atunci ar fi trebuit să ne dăm seama. Era limpede, 
limpede ca lumina zilei. Ar fi trebuit să simţim, să ne dăm 
seama că era în încăperea aceea cineva care simţea ceea 
ce Stevens numise groaza, umilinţa, dorinţa aceea turbată 
de a întoarce timpul înapoi doar pentru o clipă, ca sa 
dezică, ca să desfacă... Dar poate că acei cineva nu simţise 
încă şocul, nu simţise încă lovitura, aşa cum timp de o 
secundă sau două nu-ţi dai seama că ai fost împuşcat. Și 
deodată se auzi glasul aspru al lui Virge: 

— Şi cum poţi dovedi toate acestea? 

— Să dovedesc ce? zise Stevens. Din nou se uitară unul 


314 


la celălalt, cu o căutătură aspră şi stăpânită, ca doi boxeri. 
Nu ca doi spadasini, ci ca doi boxeri, sau cel puţin ca într-un 
duel cu pistolul. Cine-a fost cel care l-a tocmit pe bruta 
aceea, pe ucigaşul acela venit de la Memphis? Asta nu 
trebuie s-o mai dovedesc. A spus el cine. La întoarcere spre 
Memphis, a călcat un copil, la Battenburg (era încă drogat; 
probabil că mai luase o doză când şi-a terminat treaba aici) 
şi l-au prins şi l-au închis şi când efectul stupefiantului a 
încetat să mai acţioneze asupra lui a spus acolo, în celula 
aceea a închisorii, zbătându-se şi arătându-şi colții, după 
ce-i luaseră pistolul cu amortizor, vinde a fost şi cu cine a 
vorbit. 

— Aha, făcu Virginius. Asta-i foarte bine. Atunci tot ce ar 
mai trebui să dovedeşti e că în ziua aceea a fost în 
încăperea asta. Şi asta cum o poţi dovedi? O să-i mai dai 
încă un dolar negrului acela bătrân, ca să-şi aducă aminte 
cum a fost? 

Stevens stătea în picioare, la celălalt capăt al mesei şi 
parcă nici nu-l auzise. Stătea acolo, între cele două şiruri de 
oameni şi vorbind, luase cutia de bronz în mână, întorcând- 
o, uitându-se la ea, continuând să vorbească pe tonul acela 
degajat şi meditativ. 

— Cunoaşteţi cu toţii ce însuşire deosebită are camera 
asta. Prin ea nu trece niciodată niciun curent de aer. ŞI 
atunci când se fumează aici sâmbătă, să zicem, fumul 
rămâne în încăpere până luni dimineaţă, când moş Job 
deschide uşa şi-l găseşte culcat pe lângă brâul de perete, 
ca să zic aşa, ca un dulău adormit. Aţi observat cu toţii 
treaba asta. 

Stăteam acuma cu trupul puţin aplecat înainte, ca şi 
Anse, fără a-l pierde o clipă din ochi pe Stevens. 

— Da, zise primul jurat. Am observat asta. 

— Da, zise Stevens calm, cu aceeaşi expresie de parcă n- 
ar fi auzit ce i se spune, întorcând cutia pe care-o ţinea în 
mână pe o faţă şi pe cealaltă. M-aţi întrebat ce presupun eu 
că s-a întâmplat? lată ce zic eu, presupunerea mea are însă 
în vedere un om care se pricepe să facă treburi de astea - 
un om în stare să se apropie de un negustor care stă după 


315 


tejghea şi citeşte ziarul cu un ochi şi cu celălalt se uită prin 
prăvălie să vadă dacă nu i-a venit vreun client, înainte ca 
negustorul să-şi dea măcar seama că e acolo. Un om de la 
oraş, care a stăruit să i se dea ţigări care se găsesc numai 
la oraş. Şi omul acesta a plecat de la prăvălie şi s-a dus vis- 
a-vis la palatul de justiţie, a intrat, a urcat scările, ca 
oricare cetăţean. L-au văzut poate vreo zece oameni, sau 
poate de două ori pe atâţia, căci mulţi nici nu s-or fi uitat la 
el, deoarece există două locuri în care oamenii nu se 
privesc în obraz: în sanctuarele legii şi în pisoare. A intrat, 
aşadar, în tribunal, a coborât pe scara secretă şi de aici a 
ajuns pe coridor unde l-a văzut pe moş Job dormind pe 
scaunul lui. Atunci şi-a continuat drumul, poate, pe coridor 
şi s-a căţărat pe fereastra din spatele judecătorului 
Dukinfield. Sau poate că a trecut de-a dreptul pe lângă moş 
Job, venind din spate, înţelegeţi. Şi să treacă la o distanţă 
de opt picioare pe lângă un bătrân adormit într-un scaun 
nu-i era prea greu unui om în stare să se apropie, 
neobservat, de un negustor care stă după tejgheaua lui. 
Poate că şi-a aprins şi o ţigară din pachetul vândut de West, 
înainte ca judecătorul Dukinfield să-şi fi dat seama că e în 
cameră. Sau poate că judecătorul dormea în jilţul lui, cum i 
se întâmpla uneori. Aşa că omul, chiar înainte poate de a 
scoate pistolul, şi-a terminat ţigara uitându-se cum pluteşte 
fumul alene pe deasupra mesei şi se loveşte de zid şi 
gândindu-se la banii câştigaţi uşor şi la provincialii ăştia 
nătăfleţi. Şi împuşcătura făcu mai puţin zgomot decât 
scăpăratul chibritului cu care-şi aprinsese ţigara, căci omul 
se ferea atât de mult să facă zgomot încât nu mai ştia ce e 
liniştea. Şi apoi a plecat la fel cum a venit, şi cei zece sau 
douăzeci de oameni l-or fi văzut sau nu l-or fi văzut şi, în 
după-amiaza aceea, la ora cinci, moş Job intră să-l 
trezească pe judecător şi să-i spună că e vremea să plece 
acasă. Nu-i aşa, moş Job? 

Bătrânul negru îşi ridică privirile spre Stevens. 

— Aveam grijă de el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei, zise 
el. Şi mă necăjeam cu el, c-aşa-i făgăduisem cucoanei. ŞI 
intru în birou şi la început mi-am zis că doarme, cum i se- 

316 


ntâmpla uneori... 

— Stai puţin, îl întrerupse Stevens. Ai intrat şi l-ai văzut 
şezând în jilţ, ca de obicei, şi traversând camera ai observat 
fumul care plutea pe lângă zidul din spatele mesei. Nu aşa 
mi-ai spus? 

Şezând pe scaunul lui vechi şi reparat, bătrânul negru 
începu să plângă. Arăta ca o maimuţă bătrână. plângând cu 
lacrimi amare şi ştergându-şi faţa cu dosul palmei lui 
noduroase care tremura din cauza vârstei şi încă din altă 
cauză. 

— Intram dimineaţa aici de multe ori ca să fac curăţenie. 
Fumul plutea acolo şi el care în viaţa lui nu s-a atins 
niciodată de-o ţigară intra şi trăgea aerul pe nas, cu nasul 
lui acela mare, şi zicea: „Ei bine, Job, să ştii c-aseară am 
afumat acest corpus juris? ca pe-un şobolan”. 

— Nu asta, interveni Stevens. Povesteşte-ne cum era 
fumul, aici, după birou. În după-amiaza aceea când ai venit 
să-l scoli ca să plecaţi acasă, când nimeni n-a trecut pe 
lângă dumneata în afară de Mr. Virge Holland, aci de faţă. 
Dar Mr. Virge nu fumează şi judecătorul nu fuma. Fumul era 
totuşi acolo. Spune ce mi-ai spus mie. 

— Era acolo. Şi eu credeam că dormea ca de obicei, şi m- 
am dus să-l trezesc... 

— Şi cutia asta stătea pe marginea mesei, unde-o pusese 
el când vorbise cu Mr. Virge şi când ai întins mâna să-l 
scoli... 

— Da, sir. A căzut de pe masă şi credeam că doarme... 

— Cutia a căzut de pe masă. Şi a făcut zgomot şi te-ai 
mirat de ce judecătorul nu s-a trezit şi te-ai uitat la cutia 
care stătea pe jos în fum, cu capacul deschis, şi te-ai gândit 
că s-a stricat. Aşa că ai întins mâna să vezi ce-i cu ea, 
pentru că judecătorul ţinea la cutie chiar dacă n-avea 
nevoie de ea în biroul lui ca să-i servească drept presse- 
papiers, fiindcă i-o adusese miss Emma de dincolo de 
Ocean. Ai închis capacul şi ai pus cutia la loc, pe masă. Și 
atunci ţi-ai dat seama că judecătorul nu e numai adormit. 


58 Corp de legi (lat.), culegere cuprinzând legile sau jurisdicţia unei 
ţări. 
317 


Tăcu. Răsuflăm fără zgomot, şi totuşi ne auzeam cum 
respirăm. Stevens părea să-şi admire mâna cu care răsucea 
cutia pe o faţă şi pe cealaltă. Vorbind cu bătrânul negru se 
îndepărtase puţin de masă, aşa că acum stătea în faţa 
băncii şi nu a juriului aşezat în jurul mesei. 

— Moş Job zice că această cutie e de aur. Ceea ce e bine. 
E mai bine decât să fie din altceva. Deşi metalele sunt cam 
toate la fel; se întâmplă doar ca unii să prefere anumite 
metale altora. Toate au însă o seamă de caractere comune, 
o seamă de puncte asemănătoare. Unul dintre acestea 
constă în faptul că orice-ai închide într-o cutie de metal 
rămâne acolo, nealterat, mai multă vreme decât într-o cutie 
de lemn sau de hârtie. De pildă, poţi închide într-o cutie de 
metal cu capacul bine închis, cum e ăsta, fum, şi chiar şi o 
săptămână după aceea fumul e încă acolo. Şi nu numai 
asta, un chimist sau un fumător sau un vânzător de tutun 
cum e doctorul West poate să-ţi spună de unde vine fumul, 
de la ce fel de tutun, mai ales dacă se întâmplă să fie vin 
sort mai deosebit, care nu se vinde în Jefferson şi din care 
s-a întâmplat să aibă doar două pachete şi să-şi aducă 
aminte cui i-a vândut unul. 

Nimeni nu făcu nicio mişcare. Şedeam acolo şi auzeam 
paşii aceia răsunând şovăitori şi grăbiţi pe podea, şi apoi îl 
văzurăm lovind cutia din mâna lui Stevens. Dar nici atunci 
nu ne uitarăm prea atenţi ce face. Priveam ca şi el cum 
dintr-odată cutia se desfăcu în două părţi, capacul 
deschizându-se brusc, şi cum iese din cutie un abur uşor 
care se risipi încetişor. Ca unul ne plecarăm toţi peste masă 
şi ne uitarăm cu dispreţ la capul roşcat, deznădăjduit de 
insignifiant, al lui Granby Dodge, care îngenunchease pe 
podea şi alunga cu mâinile fumul ce se risipea. 


— Totuşi, nu-nţeleg ce... zicea Virginius. Eram afară, toţi 
cinci. În curtea palatului de justiţie, şi clipeam mereu ca şi 
cum am fi ieşit dintr-o pivniţă. 

— N-ai făcut un testament, ia spune? întrebă Stevens. Şi 
atunci Virginius se opri, mut de uimire, şi se uită lung la 
Stevens. 


318 


— A! exclamă el în cele din urmă. 

— Unul dintre acele fireşti şi reciproce testamente pe 
care oricare din cei doi asociaţi într-o afacere îl poate aduce 
la îndeplinire, zise Stevens. Tu şi cu Granby, fiecare din voi 
devenind beneficiarul şi executorul testamentului celuilalt, 
în vederea protejării reciproce a bunurilor comune. Tot ce 
se poate mai normal. Probabil că Granby a fost cel care a 
venit la tine primul, spunându-ţi că te-a făcut moştenitorul 
lui. Aşa că ar fi mai bine să rupi testamentul tău, copia ta. 
Dacă vrei să-ţi faci testamentul instituie-l moştenitor pe 
Anse. 

— N-are nevoie el de aşa ceva, zise Virginius, jumătate 
din pământ e al lui. 

— Ai grijă de pământ aşa cum trebuie, şi cum Anse ştie 
că vei avea grijă, zise Stevens. Anse n-are nevoie de 
pământ. 

— Da, zise Virginius şi se uită undeva departe. Aş vrea 
totuşi să... 

— Ai grijă de pământ. El ştie că vei avea grijă. 

— Da, zise Virginius şi se uită iar la Stevens. Ştii... mi se 
pare că eu... că amândoi vă datorăm... 

— Mai mult decât crezi, zise Stevens. Era foarte serios. 
Sau mai exact calului acela. La o săptămână după moartea 
tatălui vostru, mi-a spus West, Granby a cumpărat o 
cantitate de otravă pentru şoareci, destulă ca să omoare şi 
trei elefanţi. Dar după ce şi-a adus aminte ce uitase în 
legătură cu calul acela, i-a fost teamă să-şi omoare şoarecii 
înainte ca testamentul să fie validat. Fiindcă era un om 
viclean şi ignorant în acelaşi timp: o îmbinare foarte 
primejdioasă. De ajuns de ignorant încât să creadă că legea 
e ceva asemănător cu dinamita: sclava oricui pune mâna 
pe ea mai întâi, şi chiar atunci o sclavă perfidă; şi de ajuns 
de viclean ca să creadă că oamenii se folosesc de ea, 
recurg la ea, numai în scopuri personale. Mi-am dat seama 
de asta vâra trecută când a trimis, într-o zi, un negru la 
mine ca să afle dacă modul în care moare un om are vreo 
urmare asupra validării testamentului său. Am aflat cine l-a 
trimis pe negru şi am fost convins că oricare ar fi lămuririle 


319 


pe care negrul avea să le dea omului care-l trimisese, acel 
om se hotărâse oricum să nu le creadă, întrucât eu nu eram 
decât un servitor al sclavei, dinamita. Aşa că în cazul în 
care ar fi fost vorba de un cal obişnuit, sau în care Granby 
şi-ar fi adus aminte totul la vreme, acum ai fi fost sub 
pământ. Nici Granby n-ar fi într-alt loc decât e acuma, dar 
tu ai fi fost mort. 

— O, făcu Virginius, liniştit şi grav. Mă simt foarte obligat. 

— Da, zise Stevens. Ai contractat o frumoasă obligaţie. Îi 
datorezi ceva lui Granby. Virginius se uită la el. Îi datorezi 
impozitele acelea pe care le plătea pentru pământ de 
cincisprezece ani încoace. 

— Aha! exclamă Virginius. Da. Eu credeam că tata... în 
fiecare an cam prin noiembrie, Granby îmi cerea bani cu 
împrumut, nu prea mulţi şi niciodată aceeaşi sumă. Ca să 
cumpere vite, zicea el. O parte din ei mi-i dădea înapoi. Dar 
mi-a mai rămas încă dator... nu. Acuma îi sunt eu dator. Era 
foarte serios şi grav. Când omul începe să facă rău, grav nu 
e ce face, ci ce nu poate face. 

— Dar ceilalţi trebuie să-l pedepsească pentru ce face. 
Căci cei care urmau să fie loviți de ceea ce nu a putut face 
nu-l vor pedepsi. Aşa că e foarte bine pentru noi toţi că prin 
ceea ce face, el le este smuls din mâini. Şi acuma ţi l-am 
smuls din mână. Virge, că este sau nu din neamul vostru, 
înţelegi? 

— Înţeleg, zise Virginius. Eu n-aş fi vrut totuşi să... Se 
opri şi-l privi pe Stevens. Gavin, zise el. 

— Ce-i? spuse Stevens. 

Virginius se uită lung la el. 

— Acolo, sus, ne-ai spus tot felul de lucruri despre 
chimie, despre, fum şi alte chestii de astea. Unele, ca să zic 
aşa, le-am crezut, altele însă nu. Şi am impresia că dacă ți- 
aş spune ce-am crezut şi ce nu, ai râde de mine. Era foarte 
serios. Şi faţa lui Stevens era la fel de gravă. Şi totuşi în 
ochii lui Stevens, în privirea lui era ceva neobişnuit, o lucire 
iute şi nerăbdătoare, dar nu ironică. Asta s-a petrecut acum 
o săptămână. În cazul în care ai fi deschis cutia să vezi 
dacă mai o fum înăuntru, s-ar fi risipit. Şi dacă n-ar fi fost 


320 


fum în cutia aceea, Granby nu s-ar fi dat de gol. Şi asta s-a 
întâmplat acum o săptămână. De unde ştiai că avea să fie 
fum în cutia aceea? 

— Nu ştiam, zise Stevens. Spuse cuvintele acestea 
repede, bucuros, aproape fericit şi radios. Nu ştiam. Am 
aşteptat cât am putut mai mult înainte de a pune fum în 
cutie. Înainte de a intra voi în cameră, am umplut cutia cu 
fum de pipă şi am închis-o. Dar nu eram sigur că o să ţină. 
Şi mi-era mai frică mie decât lui Granby Dodge. Dara ţinut. 
Fumul acela a rămas în cutie aproape un ceas. 


321 


VÂNĂTOARE DE VULPI 


Cu un ceas înainte de a se lumina de zi, trei grăjdari 
negri se apropiam de grajd cu un felinar. În timp ce unul 
dintre ei descuia uşa şi o împingea în lături, cel care ţinea 
felinarul îl ridică şi-i îndreptă lumina spre colţul întunecat în 
care un pâlc de pini îşi întindea ramurile peste gardul din 
jurul grajdului. Răsărind din întuneric, trei perechi de ochi 
larg deschişi luciră blând şi-n clipa următoare dispărură. 
„Hei, strigă negrul. Vi-e frig?” Din întuneric nu se auzi 
niciun răspuns, niciun zgomot: ochii catârilor nu se mai 
iviră. Negrii intrară în grajd, vorbind încet între ei: dinăuntru 
se auzi un hohot de râs, vesel şi fără de sens şi idiot. 

— Câţi ai văz't? întrebă cel de al doilea negru. 

— Numai trei catări, zise cel care ţinea felinarul. Dar sunt 
mai mulţi. Nea Mose s-a întors cam pe la două cu calul ăla, 
cu lupiter; zicea că şi atunci a văzut doi care stăteau acolo 
şi aşteptau. Mocofani. Ha, ha! 

Între stănoage caii începură să necheze şi să dea din 
picioare; pe deasupra uşilor date cu var boturile prelungi se 
înălţară zvârlind umbre neliniştite şi agitate; atmosfera era 
grea, caldă, mirosea a amoniac şi a curăţenie. Negrii se 
apucară să pună nutreţ în jgheaburi, trecând din stănoagă 
în stănoagă cu dibăcia şi abilitatea unor maimuțe, scoțând 
exclamaţii scurte, vesele şi fără rost: „Ha, ha! Stai aşa! Las’ 
c-o să prinzi vulpea aia azi.“ 


În întuneric, acolo unde pilcul de pini îşi întindea ramurile 
peste gardul din jurul grajdului, unsprezece bărbaţi stăteau 


322 


chinciţi pe vine, înconjurați de unsprezece catâri priponiţi. 
Era în noiembrie şi dimineaţa era rece şi oamenii stăteau 
pa vine, ghemuiţi şi nemişcaţi şi tăceau. Dinspre grajd 
venea zgomotul pe care-l făceau caii mâncând; înainte de a 
se lumina de zi sosi un al doisprezecelea om călare pe un 
catâr, descălecă şi se ghemuli şi el pe vine printre ceilalţi, 
fără să spună un cuvânt. Când se lumină de zi şi primul cal 
înşeuat fu scos din grajd, iarba era acoperită de brumă, şi 
în lumina argintie acoperişul grajdului părea de argint. 

Acum se putea vedea că oamenii aceia ghemuiţi pe vine 
erau albi şi că erau cu toţii îmbrăcaţi în salopete şi că 
numai doi dintre catâri erau înşeuaţi. Se adunaseră acolo, 
venind de prin cabanele cu o singură încăpere, cu pământ 
pe jos, de prin pădurile de pini, şi stăteau pe vine, demni, 
gravi şi răbdători printre catării lor jigăriţi şi plini de noroi şi 
cu părul ţintat de scaieţi, şi priveau caii înşeuaţi, caii aceia 
frumoşi cu obârşie mai veche decât a lui Harrison Blair, 
proprietarul lor, care erau scoşi unul câte unul din grajdul 
cu încălzire centrală şi duşi pe aleea aşternută cu pietriş 
spre casa în faţa căreia o haită de câini se agitau şi 
hămăiau şi pe veranda căreia bărbaţi şi femei cu cizme şi 
veste roşii începuseră să se adune. 

Murdari, greoi, părând abia că sunt atenţi la ce se 
petrece, bărbaţii în salopete se uitau absorbiți la Harrison 
Blair, stăpânul casei, al câinilor, şi, probabil, şi al unora 
dintre invitaţi, care încăleca un cal voinic, negru şi cam 
nărăvaş, şi se uitau cum un alt bărbat o ridica pe nevasta 
lui Harrison Blair în şeaua unei iepe roaibe şi încăleca apoi 
şi el pe un cal murg. 

Unul dintre oamenii îmbrăcaţi în salopetă mesteca alene 
tutun. În spatele lui stătea un flăcău şi el în salopetă, înalt 
şi deşelat, cu tuleie moi în barbă. Vorbeau şi nu se priveau, 
abia că-şi mişcau buzele. 

— Asta-i ăla? zise flăcăul. 

Cel mai în vârstă scuipă fără grabă, şi nu se întoarse. 

— Care ăla? 

— Ala a lui nevastă-sa. 

— A cui nevastă? 


323 


— A lui Blair. 

Celălalt se uită lung la grupul din faţa casei. Adică, păru 
că se uită lung. Avea o privire impenetrabilă, goală, deloc 
pripită; nimeni n-ar fi putut spune dacă se uita sau nu la 
bărbatul şi la femeia din faţa lui. 

— Nu crede nimic din ce ţi se spune şi nu mai mult de 
jumătate din ce vezi, zise el. 

— Dar tu ce crezi? zise flăcăul. 

Celălalt scuipă fără grabă, cu grijă. 

— Nu cred nimic, spuse el. Nu-i nevasta mea. Apoi spuse, 
fără să ridice glasul şi fără să-şi schimbe tonul, deşi acum 
se adresa rândaşului care se apropiase de el: Tipul acela 
nu-i cu calul lui. 

— Care tip? zise rândaşul. Albul i-l arătă pe bărbatul care 
ţinea murgul aproape de iapa roaibă. 

— A. făcu rândaşul, Mr. Gawtrey. Vai de cal, dac-ar fi al 
lui. 

— Vai şi de calul care e al lui, zise albui. Vai de tot ce are. 

— Vorbeşti de Mr. Harrison? întrebă rândaşul. Arată caii 
ăştia ca şi cum ar avea nevoie să le plângi de milă? 

— Nuu, zise albul. Asta aşa-i. l-o fi plăcând armăsarului 
ăla negru să fie călărit aşa cum îl călăreşte el. 

— la nu mai plânge de mila cailor lui Blair, spuse 
rândaşul. 

— Biine, zise albul. Avea aerul că se uită la caii de rasă 
care stăteau într-un grajd încălzit, la oamenii cu cizme şi 
veste stacojii şi la Blair călare pe calul cel negru care 
zvârlea din copite. Încearcă să prindă vulpea aia de trei ani, 
zise el. De ce nu vă lasă pe unul dintre voi s-o împuşcaţi 
sau s-o otrăviţi? 

— S-o împuşcăm sau s-o otrăvim? întrebă rândaşul. Nu 
ştii că vulpile nu se prind aşa? 

— De ce nu? 

— Asta nu-i vânătoare, zise rândaşul. Te-nvârţi pe-aici de 
ajuns de multă vreme ca să ştii cum vânează domnii. 

— Desigur, spuse albul. Nu se uită la rândaş. Mă întreb 
cum se face că un om atât de bogat cum zice lumea că e - 
scuipă din nou, ceva mai uşurel şi fără vreo intenţie 


324 


jignitoare, ca şi cum l-ar fi arătat pe Blair cu degetul - îşi 
pune mintea cu o păcătoasă de vulpe bătrână cum e asta. 
Şi nici nu vrea s-o prindă câinii. Incearcă să alerge mai 
repede decât câinii ca s-o poată omori cu ciomagul, ca pe 
un şarpe. Face atâta drum până aici în fiecare an, şi-i aduce 
pe toţi oamenii ăştia, şi-i găzduieşte, şi-i hrăneşte, ca să 
vâneze o vulpe bătrână şi râioasă pe care aş putea s-o 
prind într-o noapte cu o secure şi cu un câine. 

— Asta-i un lucru de-al domnilor pe care n-ai să-l înţelegi 
niciodată. 

— Te cred şi eu, zise albul. 


Dealurile se uneau într-un şir lung de creste acoperite cu 
pini şi nisipişuri, brăzdate într-o coastă de râpi printre care 
se zărea o orezărie lăsată în paragină, lungă cam de vreo 
milă; la capătul ei era un zăgaz năpădit de bălării. Cei doi 
bărbaţi în salopetă, cel mai în vârstă şi flăcăul îşi opriseră 
catârii într-una dintre râpile acestea, şi se uitau în vale 
înspre orezărie. Ceva mai departe, la poalele dealului, cam 
la vreo jumătate de mila, câinii se-opriseră încurcaţi, 
chelălăitul lor se auzea până sus pe deal, dezamăgit, 
puternic şi foarte stăruitor. 

— Şi crezi că în trei ani şi-a dat seama că n-o să prindă 
vulpea aia din Carolina cu câinii ăştia yankei de la oraş? 
zise flăcăul. 

— Ştie el asta, spuse celălalt. Dar nu vrea să lase câinii s- 
o prindă. Nici nu suportă să-i lase pe câinii ăştia de rasă să 
i-o ia înainte. 

— Totuşi acuma sunt înaintea lui. 

— Crezi? 

— Atuncea unde-i el? 

— Nu ştiu. Dar ştiu că nu-i mai aproape de câinii ăştia 
tâmpiţi decât vulpea. Unde se ascunde acuma vulpea aia, 
bătându-şi joc de câini, acolo se duce şi el. 

— Adică vrei să zici că sunt pe lumea asta oameni în 
stare să adulmece urma unei vulpi, când nici câinii ăştia de 
la oraş nu pot să dea de ea? 

— Câinii ăştia n-ar fi în stare să-i adulmece urma nici dac- 


325 


ar fi în faţa lor, fiindcă n-o urăsc pe vulpea asta. Un câine 
care se pricepe să vâneze vulpi, ratoni sau opossomi e bun 
pentru că urăşte vulpile, ratonii sau opossomii, nu fiindcă 
are un nas grozav. Nu nasul îl conduce, ci ura. Şi de aceea 
când îl văd încotro o ia pot să-ţi spun pe unde a tulit-o 
vulpea. 

Flăcăul pufni pe nas. „Un om la vârstă lui, să urască o 
vulpe bătrână şi râioasă. Să mă ia dracu dacă n-ai o 
mulţime de belele când eşti bogat. Să mă ia dracu dacă nu- 
i aşa.” 

Se uitară în jos, înspre orezărie. De departe, de la poalele 
dealului se auzea chelălăitul agitat şi zadarnic al câinilor. 
Ultimul călăreț cu cizme şi vestă roşie trecuse în galop prin 
faţa lor şi dispăruse, cei doi, călare pe catâri, stăteau în 
tăcerea aceea profundă, însorită şi ameţitoare, şi ascultau 
cu aceeaşi expresie de întunecată ironie pe feţele lor 
gălbejite şi supte. Apoi tânărul se întoarse şi se uită înapoi 
în direcţia de unde porniseră călăreţii. În momentul acela se 
întoarse şi cel mai vârstnic şi, nemişcaţi şi tăcuţi, se uitară 
după cei doi călăreţi care se apropiaseră şi trecură prin faţa 
lor. Erau femeia pe iapa roaibă şi bărbatul pe calul murg. 
Trecură asemenea unei singure făpturi, asemenea unui 
centaur dublu şi hermafrodit cu două capete şi opt picioare. 
Femeia îşi ţinea pălăria în mână; în lumina piezişă a 
soarelui norul uşor şi grațios al părului ei lung, a cărui 
povară părea prea grea pentru gâtul acela delicat, lucea ca 
un foc stins, asemeni părului de pe crupa iepei. Stătea în 
şea cu un soi de uşoară stângăcie, aplecată ca şi cum ar fi 
încercat s-o ia înaintea calului, de parcă s-ar fi mişcat cu o 
iuţeală proprie, separată şi deosebită de aceea a iepei. 

Bărbatul îşi ţinea murgul în galop, aproape de iapă. Cu 
mâna pe mâna cu care femeia ţinea hăţurile, el frâna 
încetişor dar ferm amândoi caii, încetinindu-le goana. Se 
aplecase spre femeie; cei doi călare pe catâri îl văzură din 
profil când trecu, avea pe faţă o expresie de cruzime rece 
ca un uliu care s-ar năpusti asupra prăzii; îşi dădură seama 
că-i vorbea femeii. Trecură aşa prin faţa lor, asemenea unei 
sturz şi a unui uliu plutind în văzduh într-o neliniştitoare 


326 


imobilitate, ivindu-se şi dispărând ca nişte arătări; un 
zgomot uşor de copite pe acele uscate de pin şi pieriră, 
bărbatul aplecat într-o parte, femeia înclinată uşor înainte 
ca într-o scenă de fugă şi de urmărire dintr-o năvalnică 
goană. 

Şi apoi dispărură. După un timp, tânărul spuse: „Nici ăsta 
nu pare să aibă nevoie de câini.” Stătea cu capul întors încă 
în direcţia în care pieriseră călăreţii. Celălalt nu-i răspunse. 
„Da, domnule, zise tânărul. Ca şi cu vulpea. Să mă ia dracu 
dacă ştiu cum se face că gâtul ăla subţire al ei... Ca atunci 
când te uiţi la o vulpe şi te-ntrebi cum poate o afurisită de 
sălbăticiune de nimic ca ea să târâie o coadă atât de lungă. 
Şi odată l-am auzit zicându-i un lucru - şi la rândul lui dădu 
să se-nţeleagă, fără să scuipe măcar, că era vorba de 
călăreţul de pe calul cel negru şi nu de pe cel murg - pe 
care bărbaţii nu-l spun în lume unei femei, şi ochii i se- 
nroşiseră ca la o vulpe şi apoi i se făcuseră iar castanii cum 
sunt ochii de vulpe.” Celălalt nu spuse nimic. Flăcăul se uită 
la el. 

Cel mai în vârstă se aplecase înainte peste coama 
catârului şi se uita jos în vale. „Ce se-ntâmplă acolo?” zise. 
Flăcăul se uită şi el. Dinspre marginea pădurii de sub ei le 
ajunse la urechi un zgomot târşit, înăbuşit, de copite şi apoi 
de lăstăriş călcat în picioare, şi-l văzură pe Blair ţâşnind din 
pădure în galop, pe calul cel negru. Se repezi în orezărie 
fără să mai încetinească pasul şi o porni de-a dreptul şi fără 
ezitare, cu iuţeala zborului de cioară, urmând un drum ca 
tras cu linia spre zăgazul din capătul celălalt al câmpului. 
„Ce ţi-am zis? spuse omul mai în vârstă. Vulpea aia s-a 
ascuns acolo, pe după zăgaz. Aşa, şi-acuma o să se 
întâlnească nas în nas cu el şi nu pentru prima dată. Acum 
doi ani a izbutit să se-apropie de ea atât de mult încât a 
plesnit-o cu cravaşa ceia a lui de piele.” 

— Da, da, zise flăcăul. Oamenii ăştia n-au nevoie de 
câini. 


Pe drumul nisipos, abia vizibil, care şerpuia pe creasta 
dealului, în faţa unui luminiş, dincolo de care se zărea o 


327 


fâşie îngustă din orezărie, şi într-un loc ceva mai depărtat 
de toată vânătoarea, era tras un Ford cu caroserie de 
camionetă. La volan şedea un şofer în livrea; lângă el, 
înfofolit într-un pardesiu negru, un bărbat cu melon. 
Obrazul îi era neted şi flasc, de om sedentar; fuma; avea o 
expresie sarcastică şi studiată, în clipa aceea însă puţin 
cam obosită şi furioasă, ca a omului care, obişnuit prin 
creştere şi înclinaţie să trăiască între patru pereţi, trebuie 
să înfrunte, neputincios, intemperii ale naturii cum ar fi 
frigul sau umezeala. Vorbea. 

— Desigur. Totul e al ei, şi casa şi toate celelalte. Tatăl lui 
era stăpân aici înainte de a pleca la New York şi de-a se- 
mbogăţi, iar Blair s-a născut aici. El a răscumpărat 
proprietatea asta, apoi a dat-o ei drept cadou de nuntă. 
Singurul lucru pe care l-a păstrat e chestia asta ce-o mai fi 
şi cu ea pe care încearcă să o prindă. 

— Şi nu reuşeşte, zise şoferul. 

— Te cred. Să vii aici în fiecare an şi să stai două luni, 
fără să ai ce vedea şi unde să te duci, în afară de mocofanii 
ăştia şi de negri. Dacă ţine atât de mult să trăiască două 
luni pe an în mijlocul unei turme de negri, de ce nu se duce 
să stea puţin pe Lenox Avenue? N-ai fi obligat să le bei şi 
ginul. Dar a trebuit să cumpere proprietatea asta şi să i-o 
dea cadou de nuntă, fiindcă ea e din Sud, şi ar putea să i se 
facă dor sau mai ştiu eu ce. Bine, aşa e, probabil, totul în 
regulă. Cât despre mine, dacă-i vorba de Sud, mi-ajunge şi 
Strada a Paisprezecea. Şi totuşi, dacă n-ar fi fost chestia 
asta, ar fi fost altceva, în Europa sau în altă parte. Şi nu ştiu 
ce ar fi fost mai rău. 

— Mai la urma urmei, de ce s-a însurat cu ea? spuse 
şoferul. 

— Vrei să ştii de ce s-a însurat cu ea? Nu era vorba de 
lovele, chiar dacă aveau o grămadă de pe urma petrolului 
acela al indienilor din Oklahoma. 

— Al indienilor? 

— Te cred. Guvernul a dat Oklahoma asta indienilor 
fiindcă nimeni nu voia s-o ia, şi când primul indian s-a dus 
acolo şi a văzut despre ce-i vorba a căzut mort la pământ şi 

328 


când au vrut să-l îngroape abia au apucat să bage lopata în 
pământ că petrolul a şi zvârlit lopata din mâna omului, şi 
atunci au năvălit albii. Veneau cu un Ford nou-nouţ şi cu 
omul de la garajul respectiv care-l conducea şi se duceau la 
indian şi-i ziceau: „la ascultă, John, cam câtă apă din aia 
murdară strângi tu din faţa casei?” şi indianul zicea cam cât 
era în trei puțuri sau în treisprezece sau în câte erau şi 
albul zicea: „Ce păcat. Tare rău şi-a mai bătut joc de voi, 
Tatăl cel Alb, tare rău. Dar nu-i nimic. Vezi maşina aia nouă 
şi frumoasă de-acolo? Uite, ţi-o dau cadou ca să-ţi încarci în 
ea familia şi să te duci într-un loc unde apa nu izvorăşte 
murdară din pământ şi unde Tatăl cel Alb n-o să-şi mai 
poată bate joc de tine.” Şi atunci indianul îşi încărca familia 
în maşină şi omul de la garaj o pornea probabil spre apus 
şi-i arăta indianului unde e maneta pentru benzină şi 
cobora şi oprea prima maşină ca să-l ducă înapoi la oraş. 
Înţelegi? 

— Aşa! făcu şoferul. 

— Păi da. Şi cum îţi spuneam, eram odată în Anglia şi ne 
vedeam de treabă când ne pomenim cu baba asta şi cu 
roşcata de fiică-sa că pică aşa pe capul nostru, venind din 
Europa sau de undeva unde fata îşi făcea studiile şi nu 
trece nicio săptămână şi Blair îmi zice: „la ascultă, Ernie, să 
ştii c-o să ne însurăm. Tu ce părere ai despre treaba asta?” 
Şi el, un om care toată viaţa nu făcuse altceva decât să se 
țină depărta de orice fustă ca să poată bea toată noaptea şi 
să gonească a doua zi cu calul până nu mai putea, fu gata 
însurat în mai puţin de o săptămână. Dar eu, din clipa în 
care o văzusem pe babă, îmi şi dădusem seama că ea şi nu 
bărbatu-su pusese mâna pe puţurile alea de petrol de la 
indieni. 

— Trebuie să se fi priceput, nu glumă, ca să-l fi 
îmbrobodit pe Blair şi încă atât de repede, zise şoferul. 
Totuşi, nu-i vine chiar atât de uşor. Eu unul nu m-aş bucura 
deloc ca fiică-mea să-i fie nevastă. Nu ca să-l vorbesc de 
rău, desigur. 

— Eu nici câinele nu i l-aş da. Odată l-am văzut cum a 
omorât un câine pentru că nu-l asculta. L-a omorât cu 


329 


bastonul dintr-o lovitură. Ş-apoi a zis: „Aşa. Ş-acuma 
trimite-l pe Andrews să ia chestia asta de-aici.“ 

— Eu nu ştiu cum poţi să te-mpaci cu el, zise şoferul. Una 
e să fi şoferul lui. Dar să stai cu el zi şi noapte... 

— M-am obişnuit. Când era beat, se tot lua de mine. ŞI 
într-o zi când a ridicat mâna să dea în mine i-am zis c-o să-l 
omor. „Când? a întrebat el Când ai să ieşi din spital?” 
„Poate că înainte”, i-am zis. Stăteam cu mâna în buzunar. 
„Sunt sigur c-ai s-o faci”, a zis el. Aşa că acuma merge. Nu 
mai port pistolul la mine, el nu mă mai bate la cap şi ne 
înţelegem. 

— De ce nu l-ai lăsat în plata Domnului? 

— Ştiu şi eu. Slujba e bună. chiar dacă trebuie tot timpul 
să te trambalezi. Doamne, jumătate din timp habar n-am 
dacă n-o să plecăm cu primul tren la Ty Juana sau în Italia 
şi-n cealaltă jumătate habar n-am unde mă aflu şi nici dacă 
a doua zi o să pot citi vreun ziar. Dar ţin la el şi el ţine la 
mine. 

— Poate că nu se mai lua de dumneata fiindcă avea de 
cine să se ia. zise şoferul. 

— Cine ştie. În orice caz, până la căsătorie, ea nu călărise 
niciodată, şi el i-a cumpărat calul ăla roib ca să i se 
potrivească cu părul. Ne-am dus tocmai până în Kentucky 
ca să-l găsim, şi la înapoiere el a călătorit cu iapa în acelaşi 
vagon. Eu n-am vrut; i-am zis că sunt gata să fac pentru el 
tot ce-i omeneşte posibil, dar nu să călătoresc într-un 
vagon pentru cai, chiar gol, darmite cu un cal înăuntru. Aşa 
că m-am întors cu clasa a treia. Nu i-a spus nimic de cal 
până nu l-a băgat în grajd... Dar eu nu ţin să călăresc”, i-a 
zis ea. 

— Soţia mea trebuie să ştie să călărească, i-a zis. Aici nu 
mai eşti în Oklahoma. 

— Dar nu ştiu, a zis ea. 

— Totuşi, în şea poţi să stai: şi lumea o să creadă că ştii, 
a zis el. Şi atunci ca s-a dus la Callaghan să se deprindă să 
călărească pe gloabele lui laolaltă cu copiii şi coristele care 
învățau să meargă cu calul ca să poată trece din music-hall- 
urile din Brooklyn sau New Jersey, în acelea din Drive sau 


330 


Central Park. Şi ea nu putea suferi caii de parc-ar fi fost 
vorba de şerpi încă de pe când era copilă şi i se făcuse 
odată rău la căluşei. 

— Şi cum ai aflat toate chestiile astea? spuse şoferul. 

— Eram acolo. Din când în când, după-amiezile, ne 
duceam să vedem cum se descurcă. Câteodată nici nu ştia 
că suntem acolo, sau poate că ştia. In orice caz, era acolo şi 
se învârtea în jurul manejului, cu copiii aceia şi cu una sau 
două dintre tipele mai de soi din trupa lui Zigfiefd, trecând 
pe lângă noi - fără să ne privească, şi Blair stătea şi se uita 
cu obrazul acela al lui întunecat ca un tunel de metro, de 
parcă ar fi ştiut dinainte că n-avea să poată călări niciodată, 
nici măcar pe un cal de lemn, şi ca şi cum puţin îi păsa dacă 
învăţa sau nu, dar îi făcea plăcere să se uite la ea cum 
încearcă şi nu reuşeşte. Aşa că în cele din urmă până şi 
Callaghan îi spuse că n-are niciun rost să continue. „Foarte 
bine, zice Blair. Callaghan îmi spune c-ai putea sta călare 
pe un cal vopsit, aşa c-o să-ţi cumpăr o gloabă din aia de la 
cotiuge şi-o să o leg la intrare, aşa ca să poţi cel puţin să 
stai pe ea când o să ne-ntoarcem.” „Mă duc acasă la 
mama”, zice ea. „Ar fi bine să te duci, zice Blair. Bătrânul 
meu a încercat o viaţă întreagă să mă facă bancher, dar 
maică-ta a izbutit în două luni.“ 

— Parcă spuneai c-aveau şi ele biştari, zise şoferul. De ce 
nu cheltuia din ei? 

— Habar n-am. Poate că la New York nu putea să 
schimbe banii ăia indieni. În orice caz ai fi zis că eo 
taxatoare din alea de pe tramvaiele din Broadway. 
Câteodată nici nu mai aştepta să-l bag sub duş şi să-i dau 
să bea ceva înainte de breakfast şi-l şi tapa. Aşadar fata se 
duce înapoi la babă (locuia în Park Avenue) şi... 

— Erai de faţă şi atunci? întrebă şoferul. 

— Se pune pe bocit... Ce? A, da. Mi-a spus camerista, o 
puştancă, o irlandeză, o chema Burke, eu şi ea mai ieşeam 
câteodată în oraş împreună. Ea mi-a povestit de tipul acela, 
de băiatul ăla de la Yale, drăguţul ăla al ei, indian. 

— Drăguţul ei indian? 

— Fuseseră amândoi la aceeaşi şcoală în Oklahoma sau 

331 


aşa ceva. Schimbaseră între ei nişte inele masonice, sau 
ceva de genul ăsta înainte ca bătrânul fetei să fi descoperit 
trei puțuri de petrol în curtea de păsări şi să fi murit şi ca 
baba s-o fi luat pe fată şi s-o fi dus în Europa să înveţe 
acolo. Aşa că băiatul cu pricina s-a dus la Yale să înveţe şi 
ce face anul trecut: se-nsoară cu o fată dintr-o trupă de 
reviste care se-ntâmplase să treacă prin oraş. Ei, şi când a 
văzut că Callaghan nu mai voia s-o înveţe, s-a dus la 
bătrâna ei în Park Avenue. Şi s-a pus pe bocit. „Când 
credeam şi eu că prietenii lui n-o să mai zică de mine că 
sunt o caraghioasă, vine el şi stă şi se uită la mine. Nu zice 
nimic, spune ea, numai stă şi mă priveşte.” 

— După toate câte am făcut pentru tine, zice baba. Ti-am 
găsit un bărbat pe care s-ar fi repezit să-l ia orice fată din 
New York. Şi singurul lucru care ţi-l cere e să te ţii dreaptă 
în şeaua unui cal şi să nu-l faci de ruşine faţă de prietenii 
lui. După tot ce-am făcut pentru tine. zice baba. 

— Eu n-am vrut, zice ea, eu n-am vrut să mă mărit cu el. 

— Cu cine ai vrut tu să te măriţi? zice baba. 

— N-am vrut să mă mărit cu nimeni, zice fata. 

Şi atunci baba s-apucă şi dezgroapă povestea cu băiatul 
ăla, cu Alien ăla pe care fata... 

— Parcă spuneai că-l cheamă Yale, zise şoferul. 

— Nu, Allen. Yale e universitatea unde se dusese să- 
nveţe. 

— Vrei să zici Columbia. 

— Nu, Yale. O altă universitate. 

— Credeam că cealaltă se numeşte Corneli sau cam aşa 
ceva. 

— Nu. Asta-i alta. De unde sunt toţi studenţii ăia pe care-i 
adună din barurile astea de noapte şi-i plimbă cu duba prin 
oraş. Nu citeşti ziarele? 

— Nu prea des. zise şoferul. Politica nu mă interesează. 

— Bine. Deci şi tatăl băiatului ăsta de la Yale găsise şi el 
un puț de petrol şi era şi el plin de biştari şi baba turba 
fiindcă Blair n-o lăsa să stea cu ei şi n-o lua nicăieri unde 
plecam noi. Aşa că baba se apucă să-i blesteme pe toţi trei 
- pe ea şi pe Blair şi pe studentul ăla - şi atunci fata se 


332 


scoală şi zice că ori va călări ori o va lua dracul şi Blair i-a 
spus mai bine s-o ia dracu decât să se apuce să călărească 
pe calul ăla roib pe care l-am adus tocmai din Kentucky. 
„Nu vreau să-mi strici un cal atât de bun, zice Blair. O să 
călăreşti pe calul pe care am să zic eu să-l călăreşti.” 

După care fata o şterse pe uşa din dos şi se duse să- 
ncerce să călărească pe calul acela, ăla bun, din Kentucky, 
mai întâi ca să se deprindă şi apoi ca să-i facă o surpriză. 
Prima dată nu păţi nimic, dar a doua oară îşi frânse 
clavicula, şi-i fu teamă ca Blair să nu afle, dar descoperi că 
el ştiuse de la început tot ce se-ntâmpla. Şi aşa, când am 
venit aici pentru prima dată în anul acela în care Blair s-a 
pornit să vâneze leul ăla sau ce dracu o mai fi... 

— Vulpe, zise şoferul. 

— Bine. Păi asta am zis şi eu. Şi aşa, când... 

— Ai zis leu, spuse şoferul. 

— Bine. Fie şi leu. În orice caz, ea călărea pe calul ăla 
roib şi căuta să se ţină după ceilalţi, şi Blair îi şi întrecuse 
pe câini şi pe toţi, ca şi acum doi ani când o luase înaintea 
câinilor şi se apropiase atât de mult de leul ăsta încât ar fi 
puiuţ să-l biciuiască cu cravaşa... 

— Vrei să spui de vulpe, zise şoferul. Vulpe şi nu leu. Zi... 

Celălalt, valetul, secretarul sau ce-o fi fost îşi aprinse o 
altă ţigară, ghemuit în pardesiul lui cu gulerul ridicat, cu 
pălăria tare trasă pe frunte. 

— Ce să zic? spuse el. 

— Mă-ntrebam şi eu, zise şoferul. 

— Ce te-ntrebai? 

— Dacă-i vine chiar atât de greu, pe cât crede el că-i 
vine, s-o ia înainte şi s-o lase în urmă. Ca să n-o vadă cum îi 
face praf calul ăla bun din Kentucky. Dacă trebuie să 
gonească atât de repede ca s-o facă, pe cât crede el că 
trebuie. 

— De ce mă-ntrebi asta? 

— Poate că anul ăsta n-ar trebui s-alerge tot atât de 
repede ca şi anul trecut, ca să fugă de ea. Dumneata ce 
părere ai? 

— Despre ce? 

333 


— Mă-ntrebam şi eu... 

— Ce te-ntrebai? 

— Dacă ştie sau nu că nu trebuie s-alerge anul ăsta chiar 
atât de repede. 

— Aha. Vorbeşti de Gawtrey. 

— Aşa-l cheamă? Gawtrey? 

— Da. Steve Gawtrey. 

— Şi ce-i cu el? 

— E un tip corect, nimic de zis. Îţi haleşte mâncarea, îţi 
bea vinul şi-i suceşte capul nevestii tale, dar se opreşte 
când i-o spui. 

— Ei, şi ce-i cu asta? 

— Nimic. Ti-am zis că e un tip corect. După mine s-a 
purtat chiar foarte bine. 

— Cum asta, după dumneata? 

— Da, chiar foarte bine. Odată i-am făcut un mic serviciu, 
şi mi-a făcut şi el un mic serviciu, înţelegi? 

— Aha, făcu şoferul. Nu se uită la celălalt. De când îl 
cunoaşte? 

— De şase luni şi aproape o săptămână. Eram în 
Connecticut şi era şi el pe acolo. Nu-i plac deloc caii, cam 
ca şi ei, dar eu şi cu Callaghan suntem în cele mai bune 
relaţii; odată i-am făcut şi lui Callaglian un mic serviciu, aşa 
că la vreo săptămână după ce ne-am întors din Connecticut 
l-am chemat pe Callaghan să-i vorbească lui Blair de calul 
ăstălalt că-i grozav, fără să-i spună lui Blair, a' cui e. Aşa că 
în seara aceea îi zic lui Blair: „Am auzit că Mr. Van Dyming 
vrea şi el să cumpere calul acela 1 lui Mr. Gawtrey”. „Ce cal 
vrea să cumpere?”, zice Blair. „Nu ştiu, zic eu. Pentru mine 
toţi caii sunt la fel atâta vreme cât stau acolo unde ar 
trebui să stea”, zic. „Şi pentru Gawtrey, zice Blair. De ce cal 
vorbeşti?” „De calul de care vă spunea Callaghan66, zic eu. 
Şi atunci începe să-l înjure pe Callaghan. „Mie mi-a spus că 
o să aranjeze să-l cumpăr eu”, zise el. „Dar nu-i al lui 
Callaghan, zic eu, e al lui Mr. Gawtrey.” Şi iată cum se făcu 
că două seri mai târziu îl aduce pe Gawtrey la masă, la el 
acasă. In seara aceea îi zic: „Mi se pare că aţi cumpărat 
calul”. Băuse şi se apucă să-l înjure pe Gawtrey şi pe 

334 


Callaghan. „Nu vrea să-l vândă”, zise el. „Nu trebuie să vă 
lăsaţi, îi zic. Până la urmă, omul vinde tot ce vrei.” „Cum să 
nu mă las, când nici nu vrea să audă de preţ?”, zice el. 
„Puneţi-o pe nevasta dumneavoastră să-i vorbească, zic eu. 
Pe ea o să o asculte.” Atunci m-a pocnit... 

— Parcă ziceai că s-a luat numai de dumneata, spuse 
şoferul. 

— Cum să-ţi spun, a ridicat aşa mâna vorbind şi tocmai 
atunci s-a întâmplat să mă întorc cu faţa spre el. N-a 
încercat niciodată să mă lovească, fiindcă ştia bine că l-aş fi 
omorât. O spusesem doar. Şi-n tot timpul ăsta, eram cu 
mâna pe revolverul din buzunarul hainei. 

Şi după povestea asta, Gawtrey începu să vină cam 
odată pe săptămână, fiindcă îi spusesem că am o slujbă 
bună şi nu vreau să fiu dat afară de dragul nimănui decât, 
poate, dacă am eu interes. Venea odată pe săptămână. 
Prima dată, femeia n-a vrut să-l primească. Şi într-o zi 
citesc în ziar (ar trebui să citeşti şi tu din când în când câte 
un ziar, măcar ca să ştii în ce zi suntem) că Alien acela de 
la Yale a fugit cu o fată dintr-o trupă de reviste şi că l-au 
dat afară din Universitate, probabil pentru că-şi pierduse 
calitatea lui de amator. Cred că asta l-a făcut să turbeze de 
furie, mai ales că oricum o ştersese de la Universitate. Aşa 
că am decupat ştirea din ziar şi puştanca asta, Burke (eu şi 
ea eram în cele mai bune relaţii) pune ziarul cu ştirea pe 
tava cu micul dejun din dimineaţa aia. Şi în aceeaşi după- 
amiază când Gawtrey trece pe acolo, femeia îl primeşte şi 
puştanca aia de Burke intră din întâmplare în odaie, 
aducând ce, va - nu ştiu ce anume - şi-i găseşte pe ea şi pe 
Gawtrey unul lângă altul ca atunci când se face întuneric în 
film. 

— Aşa că Blair a pus mâna pe cal, zise şoferul. 

— Care cal? 

— Calul pe care Gawtrey nu voia să i-l vândă. 

— Păi cum să-l vândă când n-a avut niciodată niciun cal, 
în afară poate de vreo mârţoagă scoasă la licitaţie anul 
trecut la Pimlico? Şi oricum Gawtrey încă nu-i datorează lui 
Blair niciun cal. 


335 


— Încă nu? 

— Fetei nu-i place, înţelegi. Când a venit s-o vadă prima 
dată, nu l-a primit. Nu l-ar fi primit nici a doua oară, dacă 
puştanca asta, Burke, nu i-ar fi pus pe tavă la micul dejun 
tăietura aia de ziar cu băiatul acela de la Universitate. Şi 
când a venit din nou, iar nu l-a primit, de parc-ar fi fost, mai 
ştii, un cal sau chiar un câine, fiindcă pe câini nu-i poate 
suferi mai rău chiar decât caii, deşi n-a silit-o nimeni să 
încalece un câine. Dac-ar fi fost vorba de-un câine, Blair n- 
ar fi putut s-o silească niciodată măcar să-ncerce să-l 
călărească. Aşa că a trebuit din nou să-l pun pe jăratic pe 
Callaghan până am ajuns ca unul dintre droşki aceia ruşi 
sau ceva de genul ăsta. 

— Ce anume ruşi? 

— Unul dintre ăia care nu ştiu nici măcar pe ce lume 
trăiesc. De fiecare dată când plecam de acasă mă duceam 
să mă-ntâlnesc cu Gawtrey în cine ştie ce tavernă şi după 
aceea trebuia să mă văd cu Callaghan ca să-l mai răcoresc, 
fiindcă e din tipii ăia care au mereu alte idei, înţelegi? 

— Ce fel de idei? 

— laca aşa, idei. Idei scoase din ziarele şcolilor de 
duminică5?. Că nu e drept, fiindcă ea îi plăcea şi-i părea rău 
de ea, aşa că voia să se ducă să-i spună lui Blair că-l 
minţise şi că Gawtrey n-a avut niciodată vreun cal. Căci un 
tip care n-ar lua un ban nici chiar dacă l-ai zvârli în obraz, 
nu se poartă, mai prost cu nimeni decât cu omul care ştie 
ce-i aia religie şi ţine toate regulile astea de aur, scoase din 
ziarele şcolilor de duminică. Dacă domnul n-ar vrea ca omul 
să-şi tundă singur pajiştea, atunci de ce a pus duminica 
duminică, aşa cum a pus-o? la spune-mi. 

— Cred că ai dreptate, zise şoferul. 

— Te cred şi eu că am. Dumnezeule! l-am spus lui 
Callaghan că Blair i-ar suci gâtul şi lui şi mie pentru o para, 
aşa cum ar face orice om cu minte, şi l-am întrebat dacă nu 
i se pare cumva că odată cu nevasta lui Blair s-a terminat 


5 În engleză denumirea de Sunday-school, şcoală de duminică, se 
referă la cursuri care se ţin sâmbăta sau duminica, având drept scop 
educaţia religioasă. 

336 


cu femeile de pe lumea asta şi că ea o fi ultima care o mai 
fi existând. 

— Aşadar, el n-a... zise şoferul. Şi se opri, apoi zise: la te 
uită acolo. 

Celălalt se uită. Printre copaci, în centrul fâşiei vizibile din 
orezărie, se zărea un punct foarte mic roşu şi negru. La o 
depărtare cam de vreo milă; nu părea să se mişte prea 
repede. 

— Ce-i aia? zise celălalt. Vulpea? 

— Nu, Blair, zise şoferul. Merge repede. Mă întreb unde-s 
ceilalţi. Se uitară la punctul acela roşu şi negru care le trecu 
prin faţa ochilor şi dispăru. 

— Dacă au minte, s-au dus acasă, zise celălalt. Aşa că 
am putea pleca şi noi. 

— Şi eu aş fi de părerea asta, zise şoferul. Vasăzică 
Gawtrey nu-i datorează încă niciun cal lui Blair. 

— Nu încă. Ei nu-i place. Din ziua aceea nu l-a mai primit, 
şi puştanca asta, Burke, mi-a zis că într-o seară s-a întors 
de la o petrecere fiindcă era şi Gawtrey. Şi dacă n-aş fi fost 
eu la mijloc, Gawtrey n-ar fi fost invitat aici, fiindcă ea i-a 
spus lui Blair că dacă vine el, ea nu mai vine. Aşa că a 
trebuit să-l înşurubez pe Callaghan să treacă din nou pe la 
Blair ca să-l aţâţe iar pe chestia calului şi să-l invite pe 
Gawtrey, fiindcă oricum Blair avea s-o silească să vină. 
Şoferul cobori din maşină şi se duse să învârte manivela. 
Celălalt îşi aprinse o ţigară. Blair însă, tot n-a pus mâna pe 
calul ăla. Atâta vreme cât o femeie cu părul lung ca alei e 
cu părul aranjat, e bine. Când o găseşti însă cu părul 
ciufulit, înseamnă că ce-a fost rău s-a întâmplat. 

Şoferul băgă manivela în radiator. Apoi se opri, se aplecă 
şi-şi întoarse capul. 

— Auzi? 

— Ce? 

— Cornul. 

Sunetul acela argintiu se auzi iar, vag, îndepărtat, 
prelung. 

— Ce-i asta? spuse celălalt. Sunt soldaţi pe aici? 

— Sună din corn, zise şoferul. Inseamnă că au prins 


337 


vulpea. 
— Dumnezeule, spuse celălalt. Poate că mâine ne- 
ntoarcem în oraş. 


Cei doi oameni, călare pe catări, străbătură orezăria şi 
urcând spre creastă intrară printre pini. 

— Ei, zise tânărul, cred că acum e mulţumit. 

— Crezi că e? zise celălalt. Călărea ceva mai înaintea 
tânărului. Când vorbi nu-şi întoarse capul. 

— Aleargă după vulpea asta de trei ani, zise tânărul. Şi 
acum a omorât-o. Cum să nu fie mulţumit? 

Omul mai în vârstă nu-şi întoarse capul. Stătea aplecat 
pe spatele catârului său costeliv şi prăpădit, bălăbănindu-şi 
picioarele vârâte în pantalonii salopetei. Vorbi cu un dispreţ 
ironic şi leneş. „Mi se pare mie că e un lucru cu domnii ăştia 
pe care n-ai să-l înţelegi niciodată”. 

— La mine, o vulpe e o vulpe, zise tânărul. Nu poţi s-o 
mănânci. Mai degrabă o otrăveşti şi-ţi cruţi caii. 

— Desigur, zise celălalt. Dar e ceva cu ei, ce n-ai să 
înţelegi tu niciodată. 

— Cu care ei? 

— Cu domnii ăştia. Urcau spre creastă şi o porniră pe 
poteca abia marcată, plină de nisip. „Vezi, zise cel mai în 
vârstă, domn sau nu, cred că e singura vulpe din Car'lina 
care a fost omorâtă în felul ăsta. Poate că acolo în Nord aşa 
omoară ei vulpile.” 

— Atunci să mă ia dracu dacă nu mă bucur că nu locuiesc 
pe-acolo, zise tânărul. 

— Şi eu zic laşa, spuse celălalt. Mă descurc de-ajuns de 
bine pe-aici de-o bună bucată de vreme. 

— Totuşi, aş vrea să văd şi eu odată cum e pe-acolo, zise 
tânărul. 

— Eu n-aş vrea, zise celălalt, dacă atunci când locuieşti 
pe-acolo. trebuie să te chinui atâta ca să omori o vulpe. 

Urcau spre creastă, printre pini, ilice, tufişuri de afine şi 
măcieş. Deodată cel mai în vârstă opri catăârul, întinzând 
mâna înapoi. 

— Ce-i? zise tânărul. Ce este? 

338 


Abia se opriseră că bărbatul mai în vârstă o porni iar, dar 
începu să fluiere, limpede şi vibrant, deşi nu prea tare, pe 
un ton grav şi solemn; de dincolo de tufişurile care 
mărgineau cărarea se auzi sforăitul unui cal. „Cine-i acolo?” 
zise tânărul. Celălalt nu spuse nimic. Cei doi catâri mergeau 
unul după altul. Atunci tânărul zise încetişor: „Are părul 
desfăcut. Parcă s-ar fi oprit soarele pe-o ramură 
primăvara.” Catării îşi continuară drumul pe pământul 
afânat care foşnea sub copite, cu urechile ciulite, cei doi 
oameni pe spinarea lor, cu picioarele, fără scări, 
bălăbănindu-se în voie. 

Călare pe iapă, cu părul pe umeri ca un nor strălucitor, o 
cascadă de aramă în soare, femeia, cu braţele ridicate, îşi 
aranja părul. Bărbatul călare pe calul murg stătea ceva mai 
la o parte. Îşi aprindea o ţigară. Cei doi catâri urcau, 
neobosiţi, cu paşi târşiţi, cu capul în jos, zvâcnind din 
urechi. Tânărul se uită lung la femeie cu o privire şi 
îndrăzneață şi tăinuită; cel mai în vârstă nu se opri din 
fluieratul lui domol, duios şi monoton; părea că nici nu se 
uită la ei. Părea că va trece de ei fără să le arate vreun 
interes, când bărbatul de pe calul murg îi vorbi. 

— Au prins-o, nu-i aşa? zise el. Am auzit cornul. 

— Mdaa, zise omul în salopetă, cu glasul uscat şi 
tărăgănat. Mdaa. Au prins-o. N-avea încotro, trebuia să se 
dea prinsă; 

Tânărul văzu că femeia se uită la omul mai în vârstă, 
rămânând o clipă cu mâinile nemişcate în păr. 

— Ce vrei să spui, zise bărbatul călare pe calul murg. 

— A ajuns-o pe calul acela negru, zise omul în salopetă. 

— Cum, nu era pe acolo niciun câine? 

— Cred că nu, zise omul. Câinii nu prea călăresc pe cai 
negri. 

Cei doi catâri se opriseră, omul mai în vârstă, cu obrazul 
ascuns de pălăria tuflită pe cap, abia se întoarse înspre 
bărbatul de pe calul murg. „Cred că a străbătut câmpul şi, 
lunecând de cealaltă parte a zăgazului de la marginea 
şanţului, s-a ascuns, lăsându-l să sară peste şanţ ca să se 
întoarcă după aceea înapoi. Cred că nu de câini îi era frică. 


339 


Îi purtase atâta încolo şi-ncoace încât nu cred că-i păsa de 
ei. De el, cred că-i păsa. După ăştia trei ani se cunoşteau 
bine, cred, aşa cum v-aţi cunoscut, poate, mama, sau poate 
nevasta. Deşi la drept vorbind n-aţi fost însurat până acum 
niciodată. În orice caz stătea ascunsă pe malul zăgazului şi 
el ştia că-i acolo şi a pornit-o spre ea fără să-i dea răgazul 
măcar să răsufle. Cred că l-aţi văzut călărind peste câmp 
drept într-acolo, ca şi cum ar fi avut ochi de uliu şi nas de 
copoi. Şi vulpea era acolo, pitită, după ce-i dusese pe câini 
de nas. Dar n-avu răgaz măcar să respire şi când fu silită să 
gonească iar şi să sară peste şanţul zăgazului, căzu, cred, 
între tufele de mărăcini şi era prea obosită ca să mai iasă 
de-acolo şi s-o şteargă. Şi el a venit şi a sărit peste şanţ, 
aşa cum se gândise şi vulpea c-o să facă. Numai că vulpea 
mai era încă în tufiş şi când a sărit s-a uitat în jos şi a văzut- 
o şi a sărit de pe cal şi a căzut cu picioarele în tufiş 
întocmai ca şi vulpea. Poate că o fi încercat ea atunci să 
scape, nu ştiu. El zice că s-a întors brusc şi s-a repezit la el 
şi că a doborât-o cu pumnul şi-a călcat-o cu cizmele până a 
omorât-o. Câinii nu erau încă acolo. Dar s-a întâmplat aşa 
că nici n-a avut nevoie de ei.” Tăcu şi rămase o clipă aşa, 
murdar şi nemişcat, călare pe catârul acela prăpădit şi 
răbdător, cu faţa umbrită de pălărie. „Şi acuma, spuse el, 
cred c-o să plec. N-am pus încă nimic în gură. Bună ziua.” 
îşi îndemnă catârul şi o porni; celălalt catâr se urni şi el. Nu 
se uită înapoi. 

Tânărul însă se uită. Se uită la bărbatul de pe calul cel 
murg, în mână cu ţigara aprinsă, al cărei fum urca drept şi 
uşor în tăcerea însorită şi la femeia de pe iapa roaibă, cu 
braţele ridicate şi cu mâinile umblând în părul ei strălucitor 
şi vaporos, închipuindu-se, încercând să se închipuie, aşa 
cum fac tinerii, aproape de această femeie distantă şi 
inaccesibilă, străduindu-se să înţeleagă această clipă 
fugară şi inconsistentă de despărţire şi disperare care la el, 
fiind tânăr, semăna foarte mult cu o clipă de furie: furie din 
cauza femeii pierdute, disperare din cauza bărbatului care 
întruchipa, pe acest tragic şi inexorabil pământ, decăderea 
ei. „Plângea”, zise el şi apoi se porni să înjure furios, aşa, 


340 


fără să înjure pe cineva sau ceva. 

— Hai, spuse cel mai în vârstă. Nu se uită înapoi. Cred că 
turtele acelea pregătite pentru breakfast o să fie gata când 
o să ajungem acasă. 


341 


faulkner 


editura pentru literatură 


„Refuz să accept sfîrşitul omului... Cred că omul 
nu va îndura numai, el va învinge. El este nemuritor 
nu fiindcă doar el dintre toate făpturile are un glas 
care nu se poate stinge, ci fiindcă are un suflet, 
un spirit capabil de compasiune şi de sacrificiu şi 
de rezistență. Datoria poetului, a scriitorului, este 
de a scrie despre aceste lucruri. E privilegiul său 
acela de a-l ajuta pe om să dureze, încurajîndu-l, 
amintindu-i de curajul şi onoarea și speranţa şi 
mîndria și compasiunea şi mila şi sacrificiul care au 
fost gloria trecutului său. Glasul poetului nu tre- 
buie să povestească doar despre om, el poate fi 
un sprijin, un stîlp de susținere, pentru a-l ajuta 
să dăinuie şi să învingă.“ 


W. FAULKNER (din discursul rostit la primirea 
premiului Nobel — 10 decembrie 1950) 


342