William Faulkner — Pogoarate Moise

William Faulkner 
Pogoară-te, Moise 


Planetarium 

Pogoară-te, Moise apare în luna mai a anului 1942, într-o 
perioadă cînd William Faulkner nu se mai sfia să-şi ascundă 
sărăcia. îşi amanetase cam toate obiectele de valoare din casă - 
inclusiv armele de vînătoare şi calul - şi era la un pas de a-şi 
declara falimentul. Curentul şi apa rămîneau neplătite cu lunile, 
iar povestirile scrise pentru bani - aşa-numitele trash stories, 
„povestiri de doi bani" - nu interesau pe nimeni, în disperare de 
cauză, încearcă să scoată de la naftalină citeva subiecte 
„violente", în speranţa că acest gen de literatură îl va ajuta să 
depăşească impasul. Dar conştiinţa artistică îl împiedică să le 
publice imediat: scrie şi rescrie, reface capitole şi regîndeşte 
personaje, obsedat de „marele model" numit Yoknapatawpha 
Saga. 

în această postură, autorul se identifică dramatic cu personajul 
central din Absalom, Absalom, Thomas Sutpen: e, şi el, un 
întemeietor de dinastie, un constructor încrincenat al unui 
edificiu menit să dovedească măreţia şi identitatea unică a unui 
spirit hrănit din tragedia lumii sufocate de miturile negative 
care-au împărţit universul cu o strimbă măsură. Lionel Trilling 
avea dreptate să observe că obsesia principală a lui Faulkner, 
nu doar în Pogoară-te, Moise, este nu atit „soarta negrilor, cît 
condiţia spirituală a oamenilor albi în puterea cărora se află 
această soartă" (Trilling, 1942, p. 632). Invadarea de către 
colonizator a ultimului paradis terestru semnifică o cădere nu 
doar în ordine morală, ci şi în calitatea vieţii spirituale. 

„Pentru Faulkner, ca pentru mulţi alţi scriitori americani, există o 
disjuncţie radicală între omul social Şi lumea naturală. Sălbăticia 
reprezintă începutul, sursa şi scena mişcării, libertăţii, inocenţei. 
Odată cu apariţia ei, societatea începe să năruie aceste valori. 
Indiferent ce societate, fie că e bună sau rea, însăşi ideea de 
societate începe să fie privită cu scepticism şi dezgust" (Howe, 
1990, p. 103) - iată o bună introducere la tema abordată de 
William Faulkner în Pogoară-te, Moise. Cartea creşte pe 
scheletul cîtorva povestiri scrise şi publicate de-a lungul anilor. 
Unele sînt reproduse exact aşa cum apăruseră în reviste 


(Pantalone în negru şi Pogoară-te, Moise, altele (A fost, Bătrînii, 
Toamnă în Deltă) sînt uşor modificate în ce priveşte numele 
personajelor sau amănuntele narative. Faulkner urmărea, în 
felul acesta, să întărească „rama" mitologică, să dea coerenţă 
suitei de nuvele, înglobîndu-le într-o formulă cvasiromanescă. 
Consecvent cu sine, autorul era perfect legitim să descrie 
volumul drept un roman. în fond, Zgomotul şi furia, Absalom, 
Absalom sau chiar Pe patul de moarte erau cel puţin la fel de 
„dezorganizate" narativ ca şi aceste povestiri. Felul în care 
Faulkner şi-a gîndit cartea poate fi explicat urmărind, de pildă, 
metamorfozele secțiunii Ursul. Intrările şi ieşirile dintr-o 
structură narativă fermă sînt o specialitate a autorului; veşnic 
nemulţumit nu doar de turnura luată de intrigă, ci şi de biografia 
personajelor, el revine adesea cu noi tuşe psihologice, cu 
informaţii suplimentare şi cu descoperiri menite să sugereze 
complexitatea universului uman descris. Se ştie că aproape 
fiecare roman important al lui Faulkner „satelizează" povestiri 
mai mult sau mai puţin legate de substanţa narativă primă, 
percepută ca o planetă greoaie, înconjurată de mici şi 
strălucitoare corpuri cereşti. 

Ursul este rescrierea unei povestiri mai vechi, Lion, căreia 
Faulkner a încercat să-i confere o greutate suplimentară, fără să 
fie conştient că ea va deveni segmentul principal al unui 
planetariu de o neaşteptată expresivitate. în Lion, personajul 
principal nu e Ike McCaslin, ci... Quentin Compson, protagonistul 
din Zgomotul şi furia şi Absalom, Absalom. Faulkner a păstrat 
pînă în ultima clipă o atitudine ambivalenţă faţă de această 
povestire: pe de o parte încearcă s-o individualizeze, publicînd-o 
în Saturday Evening Post chiar cu cîteva zile înainte de apariţia 
în volum, pe de alta se străduieşte să facă din ea „centrul lui 
Pogoară-te, 

AjJloise aşa cum crezuse că Parfum de verbenă fusese centrul 
Neînfrînţiloru (Gray, 1996, p. 272). 

întîlnirile de la Virginia University i-au oferit lui Faulkner prilejul 
de a-şi spune, pentru ultima oară, ounctul de vedere asupra 
intenţiilor sale reale în legătură cu cartea. întrebat de ce a 
modificat structura nuvelei Ursul, aşezind capitolul al cincilea 
după cel de-al patrulea, el punctează: „Acea povestire era o 
narte dintr-un roman. Urmărirea ursului nu e decit o rainin:caţie 
textuală în descrierea acelui bărbat pe cînd era copil- Cînd a fost 


extrasă din carte şi publicată ca povestire independentă, 
editorul, care e foarte atent si are un mare respect pentru orice 
creaţie şi pentru a mea în special, n-ar fi schimbat nici un cuvînt 
fără să mă întrebe, însă nu m-a întrebat. Dacă mi-ar fi spus că 
are de gînd s-o publice separat, i-aş fi spus, lasă asta afară, 
fragmentul ăsta nu se potriveşte în povestire, e o parte a 
romanului, dar nu şi a povestirii" (Gwynn, Blotner, 1995, p 273). 
Această punere la punct retrospectivă escamotează motivul 
principal al publicării volumului: credinţa lui Faulkner că romanul 
are şanse mai mari de vin-zare decit o culegere de povestiri. 
Aşezat sub un titlu spectaculos, în maniera din ce în ce mai 
dragă autorului de a conota biblicul (.The Wild Palms se numise 
iniţial If | Forget Thee, Jerusalem, A Fable rescrie biografia 
eristică în termenii începutului de secol XX, o povestire poartă 
titlul Shingles for the Lord, alta Shall Not Perish...), „romanul" 
din 1942 ar fi trebuit să intre în rezonanţă cu drama planetară a 
celui de-al doilea război mondial prin apelul înfrigurat la emoţiile 
unei lumi pentru care mitologicul continua să rămînă o valoare 
de prim ordin. 

Mai importantă decit structura cărţii e însă organizarea de 
profunzime a ideilor. în ciuda lipsei de respect pentru cronologie 
(nimic neobişnuit la Faulkner!), în ciuda arborelui genealogic 
stufos al personajelor, în ciuda reluărilor şi repetiţiilor, a dublării 
sau chiar a triplării numelor, a împărţirii acestui fabulos peisaj 
onomastic, ca la tenis, în două tablouri - tabloul «albilor" şi 
tabloul „negrilor“, prea puţini dintre ei fiind, de altfel, pur albi 
sau pur negri —, întîmplările 

se organizează într-o suită muzicală: o uvertură comică, A fost, 
urmată, în crescendo, de arii din ce în ce mai dramatice, pentru 
a se încheia, funebru, cu povestea tragică a nepotului lui Lucas 
şi Molly Beauchamp, executat pentru uciderea unui poliţist din 
Chicago. 

De la Lucius Quintus Carothers McCaslin, întemeietorul dinastiei, 
părintele mitologic născut în 1772, care şi-a distribuit sămînţa 
cu egală generozitate între albi şi negri, pînă la Lucius Priest III, 
copilul căruia, aproape două secole mai tirziu, bunicul său, 
Lucius Priest II (Loosh) îi povesteşte, în ultimul roman al lui 
Faulkner, Hoţomanii, aventura iniţierii în viaţă, la Memphis, 
împreună cu Ned şi cu Boon Hogganbeck, se deschide un amplu 
evantai de întîmplări simbolice, focalizate pe figura complexă a 


lui Isaac „Ike" McCaslin, cel care face legătura între lumea veche 
şi lumea nouă: născut în 1867, pe cînd tatăl lui, Theophilus 
(„Unchiul Buck") avea aproape şaptezeci de ani, el moare 
cîndva după al doilea război mondial, probabil în 1947, lăsînd 
drept moştenire ideea generos-utopică a refuzului de a-şi asuma 
orice fel de drept de proprietate asupra pămîntului - mitologic, 
sacru - al vechilor indieni. 

Ca „rescriere'", cel mai serios prelucrate dintre cele şapte 
secţiuni ale romanului sînt părţile intitulate Focul şi vatra şi 
Ursul, de altfel povestirile cele mai ample. Focul şi vatra - 
născută din contopirea a trei schiţe independente - poate fi 
considerată secţiunea „ideologică" a cărţii: pe lîngă nararea 
aventurilor pline de pitoresc ale soţilor Molly (Mollie) şi Lucas 
Beauchamp (acesta din urmă descinzînd din legătura dintre un 
„Yankeu" şi Sophonsiba „Fonsiba" Beauchamp - astfel numită 
pentru a fi distinsă de cealaltă Sophonsiba Beauchamp, „Fibby", 
mama lui Ike McCaslin!), naraţiunea propune o veritabilă 
arheologie atît în ce priveşte relaţiile dintre albi şi negri în 
comitatul Yoknapatawpha, cît şi încercarea de a explica stu- 
foasele relaţii de înrudire ale familiilor McCaslin, Beauchamp şi 
Edmonds. 

Tranformarea treptată a lui „Luke", negrul simpatic, şmecher, 
plin de inițiative, în posesorul pomposului nume Lucas Quintus 
Carothers McCaslin Beauchamp ţine de dorinţa lui Faulkner de a 
aduna în aceeaşi 

matcă pîriurile ce brăzdau, cam anapoda, comitatul imaginar al 
cărui „unic stăpîn şi proprietar" se miîn-drea a fi. Stereotipiile de 
limbaj şi de situaţii conferă soliditate şi coerenţă fragmentelor 
disparate şi inevitabilelor inconsecvenţe ale naraţiunii. Aduse pe 
aceeaşi linie, ele reorganizează din interior un text ce părea 
greu „compatibilizabil" cu exigenţele unui „roman" ce vorbeşte 
explicit despre izbăvirea suferințelor şi despre eliberarea 
spirituală a celor care retrăiau, la nivelul secolelor al XIX-lea şi 
XX, drama poporului ales: 

Go down, Moses, 

'Way down in Egypt's land. 

Teii ole Pharaoh, 

Let my people go 

(„Pogoară-te, Moise/ Du-te în țara Eghipetului/ Spune-i bătrînului 
Faraon/ Să-mi elibereze poporul"). 


O strategie similară a transferării din spaţiul imaginarului pur în 
cel al „romanului" atent cartografiat e dezvoltată şi în Ursul. 
Povestirea Lion e rescrisă în funcţie de intenţiile de ultimă oră, 
respectiv crearea unei armături simbolice şi a unui cadru 
emoţional irezistibil. Partea a patra a povestirii, în care Ike 
McCaslin descoperă germenii tragediei care avea să-i macine 
familia, este una dintre cele mai spectaculoase din întreaga 
creaţie a lui Faulkner. Descoperind că strămoşul său comisese 
ambele păcate de moarte pentru lumea lui, incestul şi 
miscegeneza, Ike îşi asumă rolul de supravieţuitor damnat, 
refuzînd să facă parte din lumea plină de confuzii şi orori morale 
în care se zbat absolut toate personajele. 

„Joaca de-a romanul", convenţia acceptată de cititor cum c-am 
avea în faţă o scriere unitară, e contrazisă chiar la nivel formal: 
unele povestiri sînt împărţite în secvenţe numerotate cu cifre 
arabe, altele sînt divizate în „capitole“, una, Toamnă în Deltă, nu 
e secţionată de nici o formulă grafică. Chestionat asupra 
prezenţei în volum a lui Pantalone în negru, în care istoria 
clanului McCaslin e eludată cu desăvirşire, Faulkner a dat un 
răspuns plin de umor: Rider, eroul povestirii, „trăia într-o baracă 
închiriată de la familia McCaslin" (Brooks, 1983, p. 129). 

în fapt, ideea de a aduce seria de şapte povestiri în proximitatea 
celei mai de succes formule narative, romanul, nu i-a fost 
limpede nici lui Faulkner însuşi. Primul tiraj din prima ediţie a 
cărţii poartă un titlu cît se poate de explicit în acest sens: Go 
Down, Moses and Other Stories. Fie c-a fost vorba de lipsa de 
comunicare cu editorul (aşa cum s-a văzut şi din citatul de mai 
sus), fie că Faulkner n-a identificat de la început potenţialul 
romanesc al cărţii, el propunea, aparent, încă un apendice la 
istoria comitatului Yoknapatawpha, coborind în protoistoria 
acestuia şi clarificind relaţiile de înrudire şi complicităţile ce 
depăşesc zonele psihologice investigate în marile romane. 
Lăsînd la o parte cvasiomniprezenţa lui Ike McCaslin ca personaj 
unificator al întîmplărilor narate, putem vorbi de o uniformizare 
prin abordare tematică. Relaţia dintre albi şi negri şi distrugerea 
paradisului natural - cu o sub-temă ea însăşi majoră : vînătoarea 
ca iniţiere - se impun cu suficientă forţă, încît micile 
inconsecvenţe aproape că nu mai contează. Ca un paradox, 
povestirea menţionată, Pantalone în negru, ex-centrică prin 
păstrarea numelui iniţial al personajului, Rider, se integrează 


aceluiaşi scenariu prin accentul pus, cumva din afară, asupra 
obsedantei confruntări nu doar între două rase, ci şi între două 
feluri de a se raporta la univers. 

Ambivalenţa lui Faulkner faţă de textele iniţiale -unele suferă 
modificări substanţiale, altele sînt preluate tel-quel - ascunde, 
trebuie să ascundă, o semnificaţie aparte. Michael Millgate, cel 
mai important specialist în manuscrisele faulkneriene, emite o 
ipoteză plină de sugestii: „Refuzul lui Faulkner de a opera cîteva 
mici schimbări prin care Rider să devină un McCaslin nu izolează 
episodul în care acesta este personajul central, ci extinde 
dincolo de limitele familiei McCaslin întreaga semnificaţie şi 
relevanţă a cărţii" (Miligate, 1966, p. 204). într-adevăr, 
depăşirea acestui spaţiu „vital" are rolul unei oglinzi, al unui 
„evaluator extern" al ramificatei şi tulburei istorii a strămoşilor 
direcţi şi a urmaşilor indirecţi ai lui Ike McCaslin. 

Pe de altă parte, personajele sînt legate între ele pe deasupra 
rolurilor atribuite de autor şi dincolo de ele. Ele comunică nu 
doar direct, ci şi prin întîmplările şi locurile pe care le străbat şi, 
mai ales, prin temele dezvoltate în cele şapte secţiuni ale cărţii. 
Dragostea, în multiplele ei aspecte, formează o suprastructură 
în cadrul căreia se epuizează întreaga energie a reprezen- 
tanţilor, albi şi negri, obsedaţi de identificarea lumii sălbatic- 
paradisiace din care provin: „în episoadele de viînătoare, 
dragostea este mai ales a omului faţă de animalul pe care-l 
vînează şi-l ucide şi pentru animalul care-l ajută şi-l însoţeşte 
la vînătoare. De pildă, Faulkner insistă în repetate rînduri asupra 
iubirii despovărate de orice egoism a lui Boon pentru Lion. în 
altă parte a romanului e prezentă tema iubirii fraterne între 
generaţii succesive de copii albi şi negri, îndeosebi între Lucas şi 
Zack şi între fiii lor, Henry şi Roth, dar mai ales prin înfăţişarea 
unei serii de căsătorii" (Millgate, 1966, p. 205). 

Cu adevărat cruciale însă pentru configurarea coerentă a cărţii 
sînt temele care se leagă, mai întîi, de Ike McCaslin. Dintre 
acestea, vinătoarea şi conotaţiile ei iniţiatice îi ţin prizonieri pe 
mai toţi protagoniştii povestirilor. Dacă în Ursul vînătoarea e 
prezentată în formula ei maiestuoasă, de o rezonanţă şi de o 
gravitate excepţionale pentru destinul personajului central şi al 
lumii simbolizate de acesta, ea poate lua şi forme ludice sau 
derizorii: în A fost, urmărirea de către Theophilus şi McCaslin 
(„Unchiul Buck", ajutat ulterior de geamănul său, Amodeus, 


„Unchiul Buddy", cel care nu-şi părăsea niciodată domeniul) a 
lui Terrel Beauchamp (,„Turl al lui Tomey"), rudă şi sclav 
totodată, are toate atributele unei vînători la capătul căreia - ca 
aproape de fiecare dată - nu există nici învingători, nici învinşi. 
Deşi „vînătorii" îşi recuperează prada, unul dintre ei, Buck, e 
„Vînat" de voluntara Sophonsiba, viitoarea mamă a lui Ike, 
sfirşind în mrejele întinse cu abilitate de către aceasta şi fratele 
ei. 

Una dintre marile calităţi ale cărţii constă în amestecul de 
indiferenţă şi terorism auctorial degajat la lectură. Nu doar 
ambivalent, ci şi ambiguu, autorul pare angrenat într-o cursă 
hipică, strîngînd şi lăsînd libere hăţurile naraţiunii în funcţie de 
strategii doar de el ştiute. Unele zone sînt, prin urmare, 
haşurate mai intens, altele sînt abia sugerate. Personajele sînt 
invitate să vorbească, să-şi asume propria identitate, pentru ca 
abia în final, cînd au fost acoperite de zgomotul şi furia 
vremurilor şi a spaţiului pur care subzistă doar în memoria lor, 
să le descoperim aşa cum sînt: fragile şi puternice, tandre şi 
nemiloase, iresponsabile şi grave, indiferente şi patetice, pline 
de înţelepciune şi pline de deşertăciune. 

Istoria clanului McCaslin este, de fapt, aventura uniunii rasiale 
cu sîngele plin de vitalitate al familiei Edmonds. Tema decăderii, 
fundamentală în marile romane faulkneriene, este astfel 
contrabalansată de aceea a viziunii unei noi rase umane, a 
amalgamului de pasiune şi durere din care-a fost plăsmuită 
„galanta" şi „viteaza" lume a Sudului american. Dacă, de regulă, 
Faulkner şi-a sistematizat obsesiile privind blestemul care apăsa 
asupra acelui univers exemplificîndu-l prin decăderea clasei 
privilegiate, a aristocrației rurale sau militare, în Pogoară-te, 
Moise vocea raţiunii aparţine oamenilor obişnuiţi. Albi săraci, 
mulatri sau negri, ei tînjesc după o realitate paradisiacă, din 
care au fost izgoniți nu doar din cauza păcatelor vechi, ci şi a 
iresponsabilităţii lor de zi cu zi. 

Dezvăluirea motivelor care transformă universul simbolic, 
matricea generatoare, într-un coşmar nu se produce abrupt, ci 
prin fine şi repetate sondări ale memoriei şi mobilurilor, 
aparente şi inaparente, născute din energia malefică a spaţiului 
în care şi-au găsit refugiul: „Motivele lor nu sînt limpezi; 
acţiunile le sînt adesea învăluite într-o lumină crepusculară, iar 
întreaga comunitate pare ciudat de ireală" (Hansen, 1942, p. 


19). Faulkner a simţit, fără îndoială, precaritatea mesajului 
purtat de personaje, dificultatea lor de a se raporta la un singur 
model. Drept urmare, le-a lăsat libertatea să-şi interpreteze 
fiecare propria partitură, mizînd pe un scenariu de tip puzzle. 
Din acest motiv, cartea nu e purtătoarea unei singure 
semnificaţii majore, ci a unui set de simboluri şi imagini 
unificate prin voinţa comună de a vorbi despre tragedia Sudului. 
Acoperind întregul palier, de la „farsa comică pînă aproape de 
tragedia greacă" (Abrahams, 1942, p. 19), William Faulkner 
miza pe capacitatea de a semnifica a tipurilor umane aduse în 
prim-planul povestirilor. Fiecare dintre personaje are propria 
răfuială cu timpul: mărunți moştenitori ai unei tradiţii glorioase, 
ei sînt incapabili să se ridice la înălţimea modelelor. Aici, în 
insatisfacţia metafizică, în malaise-ul exhibat cu un fel de 
candidă, necontrafăcută mîndrie stă întreaga forţă de expresie a 
eroilor, dar şi iritarea pe care le-o provoacă negrii. Nu e vorba 
de un discurs rasist, ci de două feluri de raportare la realitate: 
decăzuţi, eliminaţi din prim-planul scenei, albii nu pot înţelege 
vitalitatea, „sănătatea primitivă şi integritatea" (Abrahams, 
1942, p. 19) foştilor sau actualilor sclavi, cîştigători în cursa 
istoriei. 

în Pogoară-te, Moise, Faulkner confirmă, cu un fel de jubilaţie 
secretă, mitul conform căruia, asemeni uftui chirurg sadic, 
explorează neobosit cadavrul intrat în putrefacție al Sudului 
damnat, dîndu-i la iveală secretele întunecate. Şi totuşi el nu se 
poate stăpiîni să nu fie admiratorul acestei lumi care iubeşte cu 
violenţă, trădează cu umor şi urăşte cu ironie. într-adevăr, 
tonalitatea povestirilor te plasează, ca în scrierile lui Joseph 
Conrad, într-o lume de „exploratori" ai sufletului uman. 
Indiferent de stratul social căruia îi aparţin, eroii manifestă o 
egală pasiune în înfruntarea forţelor ultime ale universului. 
Gesturile lor se încarcă de-o energie simbolică, fie că e vorba de 
vîinătoarea unui urs, fie de povestea comică a unei iubiri 
tomnatice. în fiecare caz în parte, povestirea e doar pretextul 
unui proces de simbolizare. Acest lucru e exprimat cu eclatantă 
în povestea mitic-parabolică Ursul, în care Sam Fathers îl iniţiază 
pe copilul Ike în tainele vînătorii, dar şi ale existenţei: „Nu doar 
viaţa oamenilor e pusă în joc, ci şi lucrurile lor sfinte, caracterul, 
onoarea şi credinţele, pentru că dacă n-ar fi cinstiţi cu ursul pe 
care-l caută cu atita nelinişte, cum ar putea găsi cinstea în 


propriile lor suflete?" (Weissbal, 1942). 

Şi totuşi, prin ce miracol suita de violenţe din carte se aranjează, 
în cele din urmă, într-un şirag strălucitor, îritr-un elogiu 
deconcertant, dar plin de forţă, al umanităţii? O posibilă 
explicaţie a acestui mister stă în însăşi tăietura stilistică a 
textelor lui Faulkner. Oricît de „anormale" ar fi personajele şi 
oricît de „obscur" discursul, acestea sînt subsumate unei 
extraordinare retorici a  nostalgiei. Ike McCaslin este un 
„aboliţionist", aşa cum sînt şi înaintaşii săi, Buck şi Buddy, însă 
el înţelege libertatea sclavilor negri în termenii unui tîrg 
metafizic: prin renunţarea la însăşi ideea de proprietate, „bazată 
pe nedreptate şi ridicată pe rapacitate nemiloasă". 

Metoda aleasă de Faulkner, a topirii unor materiale diferite într-o 
formă unică („povestirile sînt, toate, ciudat de realiste şi de 
imaginare, puternice şi sentimentale, uneori directe, alteori 
confuze" [Govan, 1942, p. 5-M.]), probează coerenţa universului 
pe care 1-a studiat în atitea dintre romanele sale. Că se numesc 
McCaslin sau Edmonds, că sînt descendenţii ajunşi la sapă de 
lemn ai vechii aristocrații, că sînt negri emancipaţi sau negri 
credincioşi stăpiînilor tradiţionali, aceste fiinţe sînt purtătoarele 
unor mesaje. Ele vorbesc despre vechile obsesii ale lumii 
faulkneriene, despre suferinţă şi dragoste, despre păcat şi 
expiere. 

Cu atât mai pregnante sînt aceste sentimente cu cît ele sînt 
arareori prezentate în stare pură: „în loc să înfrumuseţeze 
monstruoasele poveşti spuse mai întîi în junglă şi în peşteri, iar 
mai tîrziu în fiecare tabără în care se schimbau caii în noua 
Americă, încearcă să acopere întreaga scenă a Sudului cu o 
critică radicală, oferind nişte povestiri al căror misticism miroase 
asemeni vrăjitoriilor indienilor Choctaw" (Peery, 1942, p. 10). Or, 
tocmai impuritatea stilistică şi ideologică ridică la înălţimea 
simbolului multe dintre gesturile personajelor, altminteri 
normale în acea lume. La Faulkner, iubirea e consecinţa directă 
a spunerii adevărului, a mărturisirii păcatului şi a dorinţei 
sincere de a plăti pentru răul provocat. Dimensiunea mitic-reli- 
gioasă organizează textul după o logică implacabilă, într-un 
discurs dedicat unor eroi care au pierdut totul -în afara 
speranţei. 

Inocenta şi puritatea sînt valorile cele mai periclitate ale acestei 
lumi şi din acest motiv copiii şi femeile au mereu în preajma lor 


cîte un „înger păzitor". în 

Pantalone în negru, unde femeia e victimă absolută, fiind şi 
negresă şi... moartă, acest scenariu atinge apogeul: îngerul 
păzitor devine înger al morţii. Rider, personajul principal al 
povestirii, chinuit de suferinţă, ajunge la crimă, fiind spînzurat 
după ce ucisese un alb pe care-l surprinde trişind la zaruri. La 
rîndul lor, copiii, şi îndeosebi Ike McCaslin, a cărui intrare în 
viaţă e înfăţişată în două episoade egal de relevante pentru 
scenariul mitico-religios pregătit de protectorii săi, în Bătrînii şi 
în Ursul, trăiesc într-un cerc în care păcatul, răutatea şi moartea 
nu pătrund decit ca ecouri ale unei lumi îndepărtate. 

Unitatea „capitolelor, pe lîngă elementele menţionate, e 
asigurată de o caracteristică a scriiturii lui Faulkner, de o 
tehnică a acumulării detaliilor, a întreţe-serii de personaje şi 
evenimente astfel încît cititorul să nu mai facă distincţia între un 
spaţiu narativ şi altul. Acoperit de materiale adeseori lipsite de 
relevanţă pentru firul roşu al povestirii, textul se naşte la inter- 
secţia mai multor structuri bine ancorate în acelaşi sol, 
despărțite la suprafaţă de focalizarea prea intensă pe episoade 
individualizate. însă intensa combustie simbolică sau parabolică 
în care le-a învăluit autorul are tocmai rolul de a le integra în 
construcţii epice mai ample. 

„Poezia sumbră" şi „frazeologia eliptică" a cărţii (Molloy, 1942, 
p. 40) contribuie în egală măsură la unificarea şi la conferirea 
unei coerenţe de ansamblu acolo unde domină fractura, 
fragmentul şi sugestia. Faulkner reuşeşte, în cele din urmă, să 
pună în mişcare o imensă maşinărie a semnificaţiilor, bazată pe 
cîteva certitudini: pe existenţa unor personaje şi a unor 
întîmplări prin care acestea se definesc. Acoperind, ca şi 
Absalom, Absalom, aproximativ o sută de ani de istorie, ele 
propun o etică şi o filozofie a existenţei. Starea de tensiune 
permanentă între membrii albi ai familiei McCaslin şi rudele lor 
mulatre îşi găseşte rezolvarea simbolică în decizia lui Ike 
McCaslin, „Unchiul Ike", de a nu accepta moştenirea şi de a nu 
recunoaşte dreptul nimănui de a cumpăra sau de a vinde 
pămîntul. în mentalitatea sa, născută din infuzia gîndirii magice, 
în timpul vînătorii alături de 

semi-indianul Sam Fathers, tot ce ţine de constituţia terestră nu 
e decit reflexul iluzoriu al unei realităţi intangibile. 

Ca în majoritatea covirşitoare a cărţilor lui Faulkner, adevăratul 


personaj principal este Sudul. Vocea lui s-a impus cu o 
asemenea autoritate, încît „puţini alţi autori îndrăznesc s-o 
transpună în cuvinte tipărite" (Keller, 1942, p. 4). Un avantaj şi 
totodată un handicap. Forţa vizionară ieşită din comun a lui 
Faulkner a redus contribuţiile, mai mult decit onorabile, ale unui 
Erskine Caldwell la statutul de cartograf de mîna a doua, punînd 
în umbră posibile teme importante doar pentru că ele n-au intrat 
în atenţia „titularului" cvasidictatorial. Dezavantajul major, 
constatat de un critic de talia lui Lionel Trilling, constă în 
recursul la o singură metodă, cea a „memoriei" (Trilling, 1942, 
p. 632). 

Oricîtă îndreptăţire ar avea observaţia de mai sus, e greu să nu-i 
opui o întrebare : dar ce altă metodă i-ar fi îngăduit unui autor 
să recontruiască un univers Acţionai, dacă nu propria lui 
memorie afectivă ? Faulkner nu face, de fapt, istorie. El nu 
alunecă pe conturul unor evenimente ce pot fi reconsituite din 
documente sau din relatarea altor autori. Lumea descrisă de el 
aparţine unei sensibilităţi vulnerate, unei memorii dotate cu o 
extraordinară capacitate de a se pune în criză. In subtext, 
dramele personajelor sînt dramele autorului însuşi, resimţite 
asemeni undei de şoc a cutremurelor. Particularitatea acestei 
influenţe este că ele nu-l afectează în raport direct proporţional 
cu distanţa la care se află de ele. Ele îi excită memoria după 
logica misterioasă a sensurilor pe care autorul le caută, el 
însuşi, cu un amestec de uimire, dramatism şi fanatică, 
religioasă credinţă în valorile acelei lumi. 

Decorul în care se desfăşoară acţiunea povestirilor pune 
oarecum în umbră intenţia de adincime a scriitorului. Pogoară- 
te, Moise nu este decit în a doua instanţă o carte despre 
încleştarea omului cu natura. Ea este, mai presus de orice, o 
încercare de a vorbi despre „purul adevăr" ca formă de 
manifestare a „naturii pure" (Greenspan, 1942). Rolul 
episoadelor  „excentrice' atrage atenția tocmai asupra 
încrîncenării de a vorbi despre personaje de dincolo de destinul 
lor. Pasivitatea autorului faţă de întimplările „primite" cu o 
seninătate aproape iresponsabilă i-a atras, de altfel, acuza de 
„mMacabru" (Snell, 1942, p. 13-C), răscumpărată doar de 
calitatea artistică nemaiîntilnită a „nostalgiei" şi a „lamentoului" 
după o lume dispărută. 

Lupta cu ceea ce „nu poate fi înfrînt", adică tradiţia, adică 


mitologia, reprezintă coloana vertebrală a celei mai cunoscute 
dintre povestirile volumului, Ursul (nu neapărat şi cea mai bună; 
Focul şi vatra, microromanul ce narează tribulaţiile lui Lucas 
Quintus Carothers McCaslin Beauchamp, descendent din 
legătura lui Lucius McCaslin cu sclava Tomasina, rivalizează cu 
oricare alt text faulknerian prin complexitatea stilistică şi prin 
splendoarea evocării unei lumi tulburi). Bătrînul Ben, uriaşa 
dihanie vinată de ani şi ani, devine un personaj la fel de 
legendar ca şi eroii care, într-o expediţie războinică rituală, 
încearcă să-l răpună. 

Dimensiunea religioasă a povestirii n-a scăpat aproape nici unui 
comentator al cărţii. Cleanth Brooks vorbeşte explicit despre 
Sam Fathers ca despre un fel de „preot al sălbăticiei" şi despre 
vînătoare ca despre „o simplă ceremonie, de vreme ce nimeni 
nu crede cu adevărat că vor fi în stare să ademenească animalul 
şi să-l ucidă" (Brooks, 1983, p. 138). Ike McCaslin îşi începe 
astfel „noviciatul", participarea la vînătoare reprezentind în mod 
limpede o „renaştere". 

Secvenţele sînt construite într-un crescendo meticulos controlat, 
astfel încît Ike ajunge să-l vadă pe Old Ben doar atunci cînd a 
renunţat la toate atributele „civilizaţiei" (la puşcă, la ceas şi la 
busolă) şi cînd s-a reintegrat purității naturii. Abia după această 
purificare i se îngăduie, ca într-o revelaţie mistică, să ia contact 
cu lumea secretă pe care încearcă s-o cucerească: ,... sălbăticia 
se contopi deodată cu ea însăşi. Izbucni brusc, tăcută şi 
solidificată - copacul, tufişul, busola şi ceasul licărind acolo unde 
le atingea o rază de soare. Pe urmă văzu ursul. Nu ieşi la iveală, 
nu apăru; era pur şi simplu acolo, imobil, țintuit în lumina 
bălţată, fierbinte, verde şi fără vînt a amiezii, nu chiar atît de 
mare cum îl visase el, ci exact la fel de mare cum se aşteptase 
să-l vadă, mai mare, fără dimensiuni pe fundalul obscurităţii 
bălţate, privindu-l. Pe urmă se mişcă. Străbătu luminişul fără 
grabă, păşind o clipă în licărirea deplină a soarelui şi ieşind din 
ea, şi se opri iarăşi şi privi îndărăt, peste umăr, spre el. Pe urmă 
dispăru. Nu intră în pădure. Pieri, se cufundă iar în sălbăticia 
nemişcată, aşa cum văzuse o dată un peşte, un biban bătrîn şi 
uriaş cufundindu-se înapoi în adîncimile întunecate ale bălții 
sale, fără nici măcar o singură mişcare a înotătoarelor lui". 
Partea cu adevărat neobişnuită a vînătorii constă în faptul că 
nici Ike, nici Sam nu vor cu adevărat să ucidă bătrînul urs. Ei îşi 


dau seama că se află în faţa unui eveniment unic în viaţa lor, a 
unui ritual cu totul ieşit din comun. Apropierea de Bătrînul Ben 
semnifică „apogeul unei acţiuni auguste, care trebuie îndeplinită 
într-un anumit fel şi într-un anumit moment" (Brooks, 1983, pp. 
140-141). Aşa cum serviciile religioase se desfăşoară în lăcaşuri 
special pregătite, acest „sacrificiu solemn" trebuie să-şi aibă 
clipa şi ceremonialul specifice. 

Dacă s-ar fi rezumat la detaliile fabuloasei confruntări dintre om 
şi natură (cu un splendid episod al luptei finale dintre urs şi 
cîinele Leu, precum şi cu efectul morţii animalului totemic 
asupra lui Sam Fathers), ne-am situa în buna, spectaculoasa 
tradiţie a „romanului frontierei", dar nu mai mult de-atit. Pentru 
Faulkner, vînătoare este doar o etapă din iniţierea în viaţă a lui 
Ike. Capitolul al patrulea, unul dintre cele mai enigmatice şi mai 
complexe din tot ce-a scris Faulkner, este o amplă dizertaţie pe 
tema libertăţii, a proprietăţii şi a împlinirii Visului American într-o 
lume fără credinţă, obsedată de valori materiale. 

Ca urmaş direct al lui Carothers McCaslin, Ike moşteneşte 
plantaţia şi pămîntul cumpărate de bunicul său de la indieni. 
Ajuns la majorat, el refuză cu încăpăţinare ideea de a prelua de 
la vărul său Cass ceea ce, legal, i s-ar cuveni, motivînd că nu 
există nici un fel de lege care să le îngăduie oamenilor să-şi 
treacă unul altuia posesiunea unor lucruri ce aparţin naturii, 
adică lui Dumnezeu. înşişi indienii au pierdut dreptul de 
proprietate asupra pămîntului în momentul în care au decis să-l 
vîndă lui Carothers. Disputa aceasta - rezumată aici pe scurt - 
este redată de autor în cîteva dintre cele mai strălucitoare 
pagini scrise de el vreodată, într-o „faulknereză" contorsionată 
ce captează atit subtilităţile de gîndire, meandrele fluxului 
conştiinţei unui om profund religios - Ike -, cît şi un mic tratat 
asupra semnificaţiilor Bibliei. „Sînt unele lucruri pe care EI 
[Dumnezeu] le-a spus în Carte şi unele lucruri atribuite Lui, dar 
pe care El nu le-a spus", afirmă Ike. Nu înţelepţii, ci oamenii 
simpli, cei care mai posedă o inimă, pot asculta mesajul 
Domnului, pentru că sufletele lor au rămas deschise Adevărului. 
La un alt nivel, decizia lui Ike de a nu accepta moştenirea are şi 
o explicaţie de ordin moral: în urmă cu mai mulţi ani, el 
descoperise, răsfoind documentele de familie, că bunicul său 
comisese nu doar păcatul miscegenezei, făcînd un copil cu o 
sclavă, Eunice, dar mai concepuse un copil, Tomasina, mama lui 


Terrel (Turl al lui Tomey - sclavul fugar din A fost) cu propria lui 
fiică! Ike înțelegea astfel să plătească pentru păcatele 
strămoşului, încercînd să-i salveze sufletul de pedeapsa la care 
cu siguranţă se expusese. 

Aceste scenarii paralele - cel mistic şi cel etic -se întîlnesc cu al 
treilea. Lunga discuţie dintre Ike şi vărul său Cass atinge veşnic 
dureroasa chestiune a Războiului Civil. Pentru Ike, sudiştii au 
pierdut nu pentru că n-ar fi fost viteji sau pentru că n-ar fi fost 
iubiţi de Dumnezeu. Dimpotrivă, înfrîngerea lor a fost un fel de 
lecţie divină, născută din constatarea că „...ei nu pot să înveţe 
nimic decit prin suferinţă, nu pot să-şi aducă aminte de nimic 
dacă nu este scris şi subliniat cu sînge..." 

Tentaţia eristică, limpede afirmată în povestire -lke încearcă să 
trăiască o viaţă cît de poate de simplă, ca dulgher —, nu e dusă 
pînă la capăt, pentru că eroul e sortit să rămînă ultimul 
supravieţuitor al stirpei sale. Idealismul lui Ike, elevul perfect al 
lui Sam Fathers, cel care-l învățase să iubească natura ca pe o 
catedrală, nu poate fi pus în aplicare pentru că lumea în care 
ajunge el să se maturizeze nu mai are nimic din inocenţa 
primordială şi din demnitatea religioasă a începuturilor. 

Chiar dacă în ultima secţiune există un episod care vorbeşte 
despre supraviețuirea codului onoarei -Boon Hogganbeck 
veghează o zi şi o noapte un pui de urs căţărat în copac, speriat 
de locomotiva care străbătea pădurea vindută de către maiorul 
de Spain unei companii de exploatări forestiere -, valorile acelei 
lumi sînt grav primejduite şi amenințate cu dispariţia iminentă. 
Rolul de unificator al povestirii Ursul trebuie privit şi din acest 
punct de vedere, ca text spre care migrează, într-un fel sau 
altul, povestirile volumului. Cel mai puternic alterat, prin 
rescriere, prin adăugarea secţiunii a patra, Ursul e mai puţin un 
testament artistic cît unul metafizic. Lăsînd să pătrundă în 
decorul sumbru al unei poveşti despre violenţă, moarte, incest şi 
sinucidere razele întremătoare ale comediei, Faulkner dă o 
adevărată lovitură de maestru: micile episoade comice nu au 
doar rolul de a risipi tensiunea insuportabilă a naraţiunii, ci şi 
„de a da o perspectivă diverselor întîmplări, de a prezenta o 
viziune totală în care toate valorile povestirii - cuvîntul valori e 
folosit oarecum în sensul pictorului - pot fi stabilite şi definite" 
(Brooks, 1963, p. 245). 

Chiar dacă descrierea, strict tehnic vorbind, a volumului drept 


„roman" rămîne problematică, Pogoară-te, Moise conţine 
suficiente elemente care să-l califice drept un reper important 
al creaţiei lui William Faulkner. Bogăția stilistică, rafinamentul 
jocurilor temporale, fracturile narative şi, mai ales, seducătoarea 
tipologie a personajelor alcătuiesc un spectacol romanesc plasat 
dincolo de artificialitatea unor definiţii limitatoare. Saga familiei 
McCaslin, ca şi istoriile întretăiate cu aceasta, a familiilor 
Beauchamp şi Edmonds, se alătură celorlalte mari clanuri ale 
comitatului Yoknapatawpha -Sartoris, Compson, Sutpen sau 
Snopes, astfel încît măruntele derobări de la logica povestiri îşi 
găsesc mereu explicaţia în scenariul mai larg, vizionar, construit 
de scriitor de-a lungul unei întregi vieţi. Pogoară-te, Moise e una 
din piesele cîştigătoare ale lui William Faulkner, poate chiar asul 
din mînecă, scos într-un moment cînd cariera sa dădea serioase 
semne de criză. Şi, cu siguranţă, cea mai bună introducere în 
protoistoria Sudului american. O introducere care, 

aşa cum se cuvine, lansează mai multe întrebări decit 
răspunsuri. lar atunci cînd rezolvă misterele, o face doar pentru 
a le înlocui cu altele, într-o interminabilă poveste despre viaţă şi 
moarte. 

Mircea Mihăieş 


Referinţe: 

Abrahams, William, „William Faulkner at His Best 

in Collection of Seven Stories", Boston Globe, 6 

mai 1942, în Inge, 1995. Brooks, Cleanth, William Faulkner. The 
Yoknapatawpha 

County, Yale University Press, New Haven şi 

Londra, 1963. Brooks, Cleanth, William Faulkner. First 
Encounters, 

Yale University Press, New Haven şi Londra, 1983. Govan, 
Gilbert E., „Genuine Faulkner", Chattanooga 

Times, 10 mai 1942, în Inge, 1995. Gray, Richard, The Life of 
William Faulkner, Blackwell 

Publishers Ltd., Oxford, 1996. Greenspan, Jeanette, „Faulkner At 
His Best", Brooklyn 

Citizen, 1942, în Inge, 1995. Gwynn, Frederick L.; Blotner, 
Joseph H., Faulkner 

in the University, University Press of Virginia, 


Charlotteville şi Londra, 1995. Howe, Irving, Selected Writings 
1950-1990, A Harvest/ 

HBJ Book, San Diego, New York şi Londra, 1990. Hansen, Harry, 
„The First Reader: Go Down, Moses 

and Other Stories by William Faulkner, Illuminate 

the Racial Situation in the South", New York 

World-Telegram, 14 aprilie 1942, în Inge, 1995. Inge, Thomas 
M., William Faulkner. The Contemporary 

Reviews, Cambridge University Press, Cambridge, 

1995. Keller, Jack, „Faulkner Southern Stories Gathered 

under One Title", Columbus (Ohio) Citizen, 24 mai 

1942, Magazine Section, în Inge, 1995. Millgate, Michael, The 
Achievement of William 

Faulkner, Vintage Books, New York, 1966. 

MoUoy, Robert, „The Book of the Day: William Faulkner 

Writes About Deep South He Has Made Familiar", 

New York, 19 mai 1942, în Inge, 1995. Peery, James Robert, 
„Critic Outfaulkners Faulkner 

in Praise of New Stories", Memphis Commercial 

Appeal, 10 mai 1942, secţiunea IV. Snell, George, „New Faulkner 
Tales Keep to Tradition", 

în Salt Lake City Tribune, 7 iunie 1942. Trilling, Lionel, „The 
McCaslins of Mississippi", Nation, 

30 mai 1942, în Inge, 1995. Weissblat, Harry A., „Book Fog: 
William Faulkner", 

în Trenton Times, 9 mai 1942. 

Lui Mammy 

CAROLINE BARR 

Mississippi [1840-1940] 

care s-a născut în sclavie şi s-a dăruit familiei mele cu o credinţă 
neţărmurită, fără a se gîndi la vreo răsplată, şi care mi-a 
vegheat copilăria cu o dragoste şi un devotament fără egal 


1 

Isaac McCaslin, „Unchiul Ike", trecut de şaptezeci de ani şi mai 
aproape de optzeci decît ar mai fi vrut vreodată să recunoască, 
acum văduv şi unchiul a jumătate de district şi tată al nimănui 
istoria asta nu a fost ceva la care el să fi luat parte sau măcar 
pe care să o fi văzut cu ochii lui, ci doar vărul său mai mare, 
McCaslin Edmonds, nepotul surorii tatălui lui Isaac, aşadar rudă 
cu ei din partea femeiască, dar cu toate acestea moștenitorul şi 
cel care la vremea lui avea să lase moştenire ceea ce unii 
crezuseră de pe atunci şi unii încă mai credeau că ar fi trebuit să 
fie bunul lui Isaac, întrucît al lui era numele pe care fusese 
trecut titlul de proprietate al pămîn-tului din hrisovul de 
cumpărare de la indieni şi pe care unii din descendenţii sclavilor 


tatălui său îl mai purtau şi acum prin partea locului. Insă Isaac 
nu era unul dintre aceştia: de acum văduv de douăzeci de ani, 
toată viaţa lui nu avusese ca proprietate decit cu un singur 
obiect mai mult decit ceea ce ar fi putut purta pe el, în 
buzunarele şi în mîinile lui deodată, şi acesta era patul lui de 
fier, îngust, şi salteaua subţiată, pătată, pe care le folosea cînd 
înnopta în pădure, la vinătoare de căprioare şi urşi sau la 
pescuit sau doar aşa, pentru că iubea pădurea; care nu avusese 
nici o proprietate a lui şi nici nu dorise vreodată să aibă, întrucit 
pămîntul nu era al unui singur om, ci al tuturor oamenilor, aşa 
cum erau lumina şi aerul şi vremea schimbătoare; care trăia mai 
departe în coliba sărăcăcioasă de lemn din Jefferson pe care 
tatăl soţiei sale le-o dăduse cînd se luaseră şi pe care soţia lui i- 
o lăsase prin testament cînd murise şi pe care el se prefăcuse 
că o primeşte, consimte să o primească, aşa, ca să-i facă ei pe 
plac, ca să-i fie ei mai uşor să se ducă, dar care nu era a lui, cu 
testament sau fără, cu ultimele dorinţe autentificate sau nu, ca 
proprietate dată în folosinţă sau fără drept de înstrăinare sau 
ce-o mai fi fost, el însuşi stăpi-nind-o acum doar pentru sora 
nevestei sale şi copiii acestei surori, care locuiseră acolo cu el 
de la moartea soţiei sale, socotindu-se el însuşi binevenit să 
stea într-o singură cameră, aşa cum făcuse şi pe vremea soţiei 
sale sau ea la vremea ei sau cumnata şi copiii pe tot timpul lui şi 
după aceea 

nu ceva la care el să fi luat parte sau de care măcar să-şi fi adus 
aminte decît din auzite, ascultîndu-1, aşa cum ajunsese pînă la 
el prin şi de la vărul său McCaslin, născut în 1850 şi cu 
şaisprezece ani mai mare decit el şi deci, propriul său tată fiind 
de aproape şaptezeci de ani atunci cînd Isaac, copilul lui unic, se 
născuse, fiindu-i mai degrabă frate decît văr şi mai degrabă tată 
decit unul sau altul, venind de demult, din timpul străvechi, din 
vremurile de demult 


2 

Cînd el şi cu Unchiul Buck alergaseră îndărăt acasă, după ce 
aflaseră că Turl al lui Tomey fugise iarăşi, îl auziseră pe Unchiul 
Buddy înjurînd şi 

urlînd în bucătărie, pe urmă vulpea şi cîinii ieşiseră din bucătărie 
şi o tăiaseră prin hol în camera cîinilor şi-i auziseră alergînd prin 


camera cîinilor înspre camera lui şi a Unchiului Buck, pe urmă-i 
văzuseră străbătind iarăşi holul înspre camera Unchiului Buddy 
şi-i auziseră gonind prin camera Unchiului Buddy şi iar în 
bucătărie si de data asta ai fi zis că se dărimase tot hornul de la 
bucătărie şi Unchiul Buddy răgea cum urlă sirena vaporului şi de 
data asta vulpea şi cîinii şi cinci sau şase surcele de foc ţişniseră 
cu toţii deodată din bucătărie şi cu Unchiul Buddy la mijloc 
pocnind în tot ce vedea cu ochii cu altă surcea mai mare. Fusese 
o cursă splendidă. 

Cînd el şi cu Unchiul Buck alergaseră în camera lor ca să ia 
cravata Unchiului Buck, vulpea se căţărase în spatele ceasului 
de pe consola căminului. Unchiul Buck scosese cravata din 
sertar şi-i gonise pe cîini cu piciorul şi ridicase vulpea de ceafă 
şi-o împinsese la loc în lada de sub pat şi se duseseră la 
bucătărie, unde Unchiul Buddy culegea micul dejun din cenuşa 
risipită peste tot şi ştergea lucrurile de cenuşă cu şorţul. „Ce 
dracu' v-aţi apucat să faceți", spunea, „c-aţi dat drumu' la 
vulpea aia blestemată cu cîini cu tot pe-aici prin casă?" 

„Lasă dracului vulpea", spuse Unchiul Buck. „Turl al lui Tomey 
iar a-ntins-o. Dă-ne ceva să mîncăm repede, mie şi lui Cass. S-ar 
putea să mai apucăm să punem mîna pe el înainte s-ajungă 
acolo." 

Pentru că ei ştiau exact unde o-ntinsese Turl al lui Tomey; într- 
acolo se ducea de fiecare dată cînd reuşea să scape, ceea ce se 
întîmpla cam de două ori pe an. O lua spre locul domnului 
Hubert Beauchamp, chiar la hotarul cu districtul de-alături, locul 
căruia sora domnului Hubert, 

Miss Sophonsiba (domnul Hubert era şi el holtei, ca şi Unchiul 
Buck şi Unchiul Buddy), tot mai încerca să-i facă pe oameni să-i 
spună Warwick, după numele domeniului din Anglia al cărui ade- 
vărat lord cu titlu zicea că era probabil domnul Hubert, decit că 
el n-avea destulă mîndrie, ca să nu mai vorbim şi de energie, să- 
şi dea osteneala să-şi facă recunoscute drepturile cuvenite. Turl 
al lui Tomey o-ntindea într-acolo ca să dea tiîr-coale fetei 
domnului Hubert, Tennie, pînă cînd venea cîte cineva şi punea 
mîna pe el. Nu puteau să-l ţină pe lîngă casă cumpărîndu-i-o pe 
Tennie de la domnul Hubert, pentru că Unchiul Buck zicea că el 
şi Unchiul Buddy aveau deja atît de mulţi negri că de-abia mai 
puteau să se mişte pe pămiîn-turile lor printre ei şi nu puteau să- 
1 vîndă pe Turl al lui Tbmey lu' domnul Hubert pentru că domnul 


Hubert zicea că el nu numai că nu l-ar fi cumpărat pe Turl al lui 
Tomey, dar nici măcar n-ar fi vrut să o vadă pe corcitura aia 
blestemată de alb pe jumătate McCaslin pe pămîntul lui, nici 
măcar dacă i s-ar fi dat gratis, ca dar, nici măcar dacă Unchiul 
Buck şi unchiul Buddy ar fi plătit casa şi masa pentru el. Şi dacă 
nu se ducea nimeni să-l ia pe loc înapoi pe Turl al lui Tomey, 
atunci domnul Hubert avea să-l aducă îndărăt el însuşi şi avea 
s-o aducă şi pe Miss Sophonsiba şi urmau să stea la ei o 
săptămînă sau mai mult, Miss Sophonsiba instalîndu-se în 
camera Unchiului Buddy şi Unchiul Buddy plecînd atunci de- 
acasă, să doarmă în vreuna din colibele din locul unde trăiseră 
odinioară negrii, pe vremea stră-stră-bunicului lui, pînă cînd 
stră-străbunicul lui murise şi Unchiul Buck şi Unchiul Buddy îi 
mutaseră pe toţi negrii în casa cea mare, pe care stră-stră- 
bunicul lui nu avusese vreme s-o termine, şi nici măcar nu mai 
făcea de mincare cîtă vreme erau 

ei acolo şi nici măcar nu se mai întorcea acasă decit ca să stea 
pe veranda din faţă după masa de seară, stătea acolo, pe 
întuneric, între domnul Hubert şi Unchiul Buck pînă cînd pînă şi 
domnul Hubert se lăsa păgubaş să mai spună cite capete de 
negri şi acri de pămînt mai avea încă să adauge la ce-avea să-i 
dea lui Miss Sophonsiba cînd avea să se mărite şi se ducea la 
culcare. Şi într-un miez de noapte, vara trecută, Unchiul Buddy 
s-a nimerit din întîmplare să fie treaz şi 1-a auzit pe domnul 
Hubert plecînd cu maşina şi, pînă cînd i-a trezit şi-au sculat-o şi 
pe Miss Sophonsiba şi-au îmbrăcat-o şi-au pus atelajul la trăsură 
şi l-au ajuns pe domnul Hubert, se făcuse aproape ziuă. Aşa că 
întotdeauna el şi cu Unchiul Buck se duceau să-l ia pe Turl al lui 
Tomey înapoi, pentru că Unchiul Buddy nu se ducea niciodată 
nicăieri, nici măcar pînă la oraş şi nici măcar ca să-l aducă 
îndărăt pe Turl al lui Tomey de la domnul Hubert, cu toate că 
ştiau toţi că Unchiul Buddy ar fi putut să rişte de zece ori mai 
mult decit ar fi îndrăznit Unchiul Buck. 

Micul dejun şi l-au mîncat repede de tot. Unchiul Buck şi-a pus 
cravata în vreme ce alergau către ţarc să prindă caii. Singura 
dată cînd purta cravată era cînd cu Turl al lui Tomey şi nici 
măcar nu şi-o mai scosese din sertar din noaptea aceea, vara 
trecută, cînd Unchiul Buddy îi trezise pe întuneric şi le spusese 
„Sculaţi-vă şi daţi-vă jos din pat dracului cît puteţi mai repede". 
Unchiul Buddy nici n-avea defel cravată. Unchiul Buck zicea că 


Unchiul Buddy nu şi-ar fi luat riscul asta nici chiar într-un loc ca 
acela unde şedeau ei> unde, fir-ar să fie, doamnele erau atit de 
rare, njulţumesc lui Dumnezeu că un bărbat putea să călărească 
zile întregi drept înainte, cît vedea cu ochii, fără să trebuiască să 
se ascundă măcar de vreuna. Bunica lui (era sora Unchiului 
Buck şi a Unchiului Buddy; ea îl crescuse după moartea maică- 
sii. De la ea îşi avea numele de botez: McCaslin, Carothers 
McCaslin Edmonds) spunea că Unchiul Buck şi Unchiul Buddy 
foloseau amindoi cravata aia doar ca să-i provoace pe ceilalţi să 
spună că seamănă ca nişte gemeni, pentru că pînă şi acuma, la 
şaizeci de ani, erau gata să sară la bătaie cu oricine ar fi pretins 
că nu poate să-i deosebească unul de altul; la care tatăl său 
răspunsese că orice om care jucase o dată pocher cu Unchiul 
Buddy nu l-ar mai confunda niciodată cu Unchiul Buck sau cu 
oricine altcineva. 

Jonas pusese şaua pe doi cai şi stătea acolo să-i aştepte. Unchiul 
Buck nu şedea pe cal ca unul de şaizeci de ani, era zvelt şi agil 
ca o pisică, cu capul rotund, părul alb, tuns scurt, cu ochii aspri, 
mici şi cenuşii, şi falca nerasă, cu ţepi încărunţiţi, cu piciorul în 
scară, şi calul care o şi luase din loc, pornind deja în trap prin 
poarta deschisă cînd Unchiul Buck abia apucase să se aşeze şi el 
în şa. Se căţărase şi el pe poneiul cel scund, înainte ca Jonas să 
fi apucat să-l salte, îndemnînd poneiul cu călciiele la trap 
țeapăn, mărunt, ieşind pe poartă după Unchiul Buck, cînd 
Unchiul Buddy (nici nu-l băgase în seamă) ieşi dintre canaturile 
porţii şi-i apucă Mul. „Fii cu ochii pe el", spuse Unchiul Buddy. 
„Fii atent la Teophilus. în momentul cînd începe s-o ia razna, mii 
calul cu toată viteza înapoi aici şi mă iei pe mine. Auzi ce-ţi 
spun?" 

„Da, domnule", spuse el. „Dă-mi drumul acum. Că nu-1 mai 
prind nici pe Unchiul Buck, cu atît mai puţin pe Turl al lui 
Tomey." 

Unchiul Buck era călare pe John cel Negru, pentru că, dacă ar fi 
apucat să-1 vadă pe Turl al lui Tomey la cel puțin o milă de 
poarta domnului 

Hubert, John cel Negru l-ar fi ajuns în două minute. Aşa că, 
atunci cînd ieşiră pe cărarea cea lungă, cam la vreo trei mile de 
domnul Hubert, sigur că Turl al lui Tomey era acolo, pe catîrul 
Jack, cam la o milă în faţa lor. Unchiul Buck îşi zvîcnise braţul în 
afară şi îndărăt, trăgind de frîu, chircindu-se pe calul lui uriaş, cu 


capul lui mic şi rotund şi cu gitul noduros împins înainte, ca ale 
unei broaşte țestoase. „Prăpăditul!" şoptise. Tu stai îndărăt, să 
nu te vadă şi s-o ia mai repede din loc. Eu dau ocol prin pădure 
şi-l încolţim la vadul pîrîului." 

El aşteptase pînă cînd Unchiul Buck dispăruse în pădure. Apoi 
pornise mai departe. Dar Turl al lui Tomey îl văzuse. Se 
apropiase prea repede; poate că-i fusese frică că n-avea să 
ajungă la timp să-l vadă cînd avea să se pitească. A fost cea 
mai frumoasă viînătoare la care asistase el vreodată. Nu-l mai 
văzuse pe bătrînul Jack aler-gind aşa repede şi nimeni nu-l 
ştiuse vreodată pe Turl al lui Tomey mergind mai repede decit 
mersul lui natural, chiar călare pe un catîr fiind. Unchiul Buck 
chiuise o dată din pădure, galo-pînd la vedere, şi pe urmă John 
cel Negru ieşise dintre copaci, avintindu-se, parcă una cu 
pămîntul, în galop, ca un uliu, cu Unchiul Buck acum drept între 
urechile lui şi chiuind, aşa că arătau exact ca un uliu mare şi 
negru cu o vrabie în spinare, peste cîmp şi sărind şanţul şi peste 
cîmpul celălalt şi galopa şi el acum; iapa o pornise înainte ca el 
să-şi fi dat seama că era gata să pornească Şi chiuia şi el. 
Pentru că era un negru, Turl al lui Tomey ar fi trebuit să sară jos 
de pe catir şi s-o ia la picior de cum îi văzuse. Dar n-a făcut-o; 
poate că Turl al lui Tomey tot fugea de la Unchiul Buck de atit 
de multă vreme încît se obişnuise sa fugă aşa cum ar fi făcut-o 
un alb. Şi era ca şi cum el şi cu bătrînul Jake ar fi adăugat 
iuţeala naturală de mers pe jos a lui Turl al lui Tomey şi viteza 
cea mai bună pe care o atinsese vreodată bătrînul Jake în viaţa 
lui şi asta era întocmai de-ajuns ca să-l bată pe Unchiul Buck 
pînă la vad. Pentru că, atunci cînd el şi cu poneiul ajunseseră, 
John cel Negru era acolo, trăgindu-şi sufletul şi tot numai spume, 
şi Unchiul Buck sărise din şa şi-l mîna binişor în cerc să-şi vină 
în fire şi auzeau de acum cornul sunînd de dejun la domnul 
Hubert, la o milă mai încolo. 

Decit că o vreme s-ar fi zis că Turl al lui Tomey nu e nici la 
domnul Hubert. Băiatul stătea încă iţit pe stilpul porţii, sunînd 
din corn - nici nu era vreo poartă acolo, doar două coloane şi un 
băiat de negru cam cit el de înalt cocoţat pe una din ele, sunînd 
dintr-un corn de vinătoare de vulpi -, şi asta era ceea ce Miss 
Sophonsiba încă le mai atrăgea atenţia oamenilor că se numea 
Warwick chiar şi cînd ei ştiau deja de mult că aşa ar fi vrut ea să 
vadă că i se spune, pînă cînd, dacă ei nu voiau să-i spună 


Warwick, ea nici măcar nu mai părea să ştie despre ce vorbeau 
ei şi atunci, auzindu-i, s-ar fi zis că ea şi cu domnul Hubert 
stăpîneau două plantaţii deosebite acoperind aceeaşi suprafaţă 
de pămînt, una aşezată peste cealaltă. Domnul Hubert şedea 
comod în pavilionul cu izvorul, cu cizmele scoase din picioare şi 
picioarele în apă, bînd un grog. Dar nimeni de aici nu-l văzuse 
pe Turl al lui Tomey; o vreme s-ar fi zis că domnul Hubert nici 
măcar nu înţelegea despre ce vorbea Unchiul Buck. „A, negrul 
ăla", spuse el în cele din urmă. „îl găsim noi după masă." 

Numai că nici nu păreau să aibă de gind să mănînce. Domnul 
Hubert şi Unchiul Buck băură cîte un grog, pe urmă domnul 
Hubert trimise 

să-i spună băiatului de pe stilpul porţii că putea să se oprească 
din sunatul din corn, iar el şi cu Unchiul Buck mai băură un grog 
şi Unchiul Buck încă îi mai spunea „îmi vreau negrul înapoi. Şi 
pe urmă putem s-o pornim îndărăt spre casă". „După masă", 
spuse domnul Hubert. „Dacă nu-1 stîrnim de pe undeva de lîngă 
bucătărie, punem ciinii pe urmele lui. Au să-l găsească, dacă 
stă în puterea unor cîinii dresați şi muritori să urmărească 
omul." 

însă în cele din urmă o mînă începu să fluture o batistă sau ceva 
alb printr-o spărtură dintr-un oblon de la etaj. S-au îndreptat 
către casă, străbătind veranda din spate, domnul Hubert 
atrăgîndu-le şi de data asta atenţia, cum făcea întotdeauna, să 
fie atenţi la duşumeaua de scîn-dură putredă pe care nu 
ajunsese încă să o repare. Pe urmă se opriră în hol, pînă cînd, 
curînd, se auzi un zgomot de clinchete şi foşnete şi începură să 
simtă parfumul şi Miss Sophonsiba apăru, cobo-rînd scara. Părul 
îi era strîns într-o scufie de dantelă; era în rochia de duminică şi 
cu mărgele şi cu o panglică roşie în jurul gitului şi cu o fetiţă 
negresă purtîndu-i evantaiul, şi el aşteptase puţin, liniştit, în 
spatele  Unchiului Buck, pîndindu-i buzele pînă cînd se 
întredeschiseră şi el îi văzu dintele înnegrit. Nu mai văzuse 
niciodată pînă atunci pe cineva cu un dinte înnegrit şi ţinea 
minte cum, o dată, bunica lui şi tatăl lui stăteau de vorbă despre 
Unchiul Buddy şi Unchiul Buck Şi bunica spusese că Miss 
Sophonsiba devenise într-o vreme o femeie frumoasă. Poate că 
devenise. El nu avea cum să ştie. Nu avea decit nouă ani. „la te 
uită, domnul Theophilus", spuse ea. „Şi McCaslin", spuse. Nici nu 
se uitase la el şi nu-i vorbea lui şi el ştia asta, deşi era pregătit şi 


sta 

gata să-şi îndoaie piciorul cînd avea s-o facă şi Unchiul Buck. 
„Bine aţi venit la Warwick." 

El şi Unchiul Buck îşi îndoiră piciorul. „Am venit doar să-mi iau 
negrul înapoi", spuse Unchiul Buck. „Pe urmă trebuie s-o pornim 
îndărăt spre casă." 

Pe urmă Miss Sophonsiba spusese ceva despre un bărzăune, dar 
nu-şi mai aducea aminte ce Vorbise prea repede şi prea mult, 
cerceii şi mărgelele izbindu-se şi clinchetind ca nişte lănţugur: 
pe un catiîr de jucărie tropăind, iar parfumu' simțindu-se acum şi 
mai puternic, ca şi curn cerceii şi mărgelele l-ar fi pulverizat în 
aer de fiecare dată cînd se mişcau şi el îi pîndea dintele înnegrit 
ţişnind şi licărind printre buze - ceva cum că Unchiul Buck ar fi 
fost o albină sorbind din floare în floare şi neoprindu-se prea 
mult nicăieri şi toate dulceţurile acestea strînse să se risipească 
în aerul pustiu al Unchiului Buddy, spunîndu-i Unchiului Buddy 
domnul Amodeus, aşa cum îi spusese şi Unchiului Buck domnul 
Theophilus, sau poate mierea era strinsă pentru sosirea unei 
regine şi cine era norocoasa regină şi pe cînd... ? „Nu înţeleg, 
doamnă", i-a răspuns Unchiul Buck. Pe urmă domnul Hubert le-a 
zis : 

„Ha. Faină albină. Negru' ăla mi-nchipui c-o să se creadă un 
bărzăune pe cinste o dată ce pune mîna pe el. Dar eu cred că 
Buck ar vrea să soarbă acuma ceva sos de friptură, cu nişte 
piine prăjită şi-o ceaşcă de cafea. Şi tot aşa şi eu." 

Intrară în sufragerie şi se aşezară la masă ş: Miss Sophonsiba 
zicea că serios acuma nişte vecini care nu locuiesc mai departe 
de jumătate de zi călare unul de altul n-ar trebui să stea atita 
fără să se vadă, cum făcea Unchiul Buck, şi Unchiul Buck zicea 
că Da, doamnă, şi Miss Sophonsiba zicea că Unchiul Buck era un 
holtei înrăit şi un 

flusturatic încă din leagăn, de cînd se născuse, şi de data asta 
Unchiul Buck se opri chiar din mestecat ca să se uite la ea şi să 
spună Da, doamnă, chiar aşa, sigur, şi că se născuse aşa şi era 
prea tîrziu ca să se mai schimbe acum, dar cel puţin putea să 
aducă mulţumiri Domnului că nici o doamnă nu ar avea 
vreodată să sufere nefericirea să trăiască laolaltă cu el şi 
Unchiul Buddy şi Miss Sophonsiba zicea că ah, poate că Unchiul 
Buck încă nu întîlnise tocmai femeia care ar fi acceptat nu 
numai ceea ce Unchiului Buck îi plăcea să spună c-ar fi o 


nefericire, dar care l-ar face pe Unchiul Buck să considere chiar 
libertatea lui un preţ prea ieftin de plătit, şi Unchiul Buck spunea 
„Nu, doamnă. Nu încă". 

Apoi el şi cu domnul Hubert şi cu Unchiul Buck au ieşit pe 
veranda din faţă şi s-au aşezat acolo. Domnul Hubert nici nu 
apucase încă să-şi scoată iar pantofii şi să-l poftească pe 
Unchiul Buck să şi-i scoată şi el pe-ai lui, cînd Miss Sophonsiba 
ieşi pe uşă, aducînd o tavă cu alt grog pe ea. „Dă-o-ncolo de 
treabă, Sibbey'", spuse domnul Hubert. „De-abia a mîncat. Nu 
vrea să mai bea asta acuma." Dar Miss Sophonsiba părea că nici 
nu-l aude ce spune. Se oprise acolo şi dintele înnegrit nu-i mai 
licărea acum, ci sta la un loc, pentru că acum nu mai vorbea, 
doar ce i-a întins Unchiului Buck grogul, pînă cînd, după o 
vreme, începu să spună că tăticul ei totdeauna spunea că nimic 
nu-ndulcea mai bine un grog de Mississippi decît mînuşiţa unei 
doamne din Mississippi şi n-ar vrea Unchiul Buck să vadă cum îi 
îndulcea ea grogul lu' tăticul ei cînd îl bea? A ridicat paharul cu 
grogul şi a sorbit o dată din el şi i 1-a întins din nou Unchiului 
Buck şi de data asta Unchiul Buck 1-a luat. Şi-a-ndoit din nou 
piciorul ŞI a băut grogul şi a spus că, dacă domnul Hubert avea 
să se întindă niţel, atunci avea să se întindă şi el puţin, întrucît, 
după cum păreau că stau lucrurile, Turl al lui Tomey avea să le 
dea mult de furcă, afară de cazul că de data asta ciinii lui 
domnul Hubert ar fi cu foarte mult mai buni decit fuseseră. 
Domnul Hubert şi Unchiul Buck s-au dus înapoi în casă. După o 
vreme, s-a ridicat şi el şi s-a dus dincolo, în curtea din spate, să-i 
aştepte. Primul lucru pe care 1-a văzut acolo a fost capul lui Turl 
al lui Tomey alunecînd pe deasupra gardului dinspre drumeag. 
Dar cînd a traversat curtea ca să-l strige îndărăt, Turl al lui 
Tomey nici măcar nu fugea. Se chircise după un tufiş, pîndind 
spre casă, cu ochii pe după tufiş, la uşa din spate şi la geamurile 
de sus, nu chiar şoptind, dar nici vorbind cu glas tare: „Ce fac ei 
acolo acuma?" 

„Acuma trag un pui de somn", a zis el. „Dar lasă asta; au de 
gînd să pună ciîinii pe tine cînd s-or scula." 

„Ha", spuse Turl al lui Tomey. „Lasă şi tu asta. Acuma mă bucur 
şi eu de protecţie. Tot ce mai trebuie eu să fac este să nu-l las 
pe Moş Buck să pună mîna pe mine pînă nu primesc eu de 
ştire." 

„Ce ştire ?" întrebă el. „Ştire de la cine ? Are de gînd domnul 


Hubert să te cumpere de la Unchiul Buck?" 

„Păi", spuse iarăşi Turl al lui Tomey. „Acuma mă bucur de mai 
multă protecţie decit are chiar şi domnul Hubert." Se ridicase în 
picioare. „Am să-ţi spun acuma ceva să mă ţii minte: ori de cite 
ori ai să vrei să faci ceva ca lumea, fie c-o fi să strîngi recolta de 
pe cîmp, fie că-i vrea să te-nsori, pune-le pe femei la treabă. 
Atunci tot ce-o să mai ai de făcut este să te aşezi frumos jos şi s- 
aştepţi. Să ţii minte ce-ţi spun eu acuma " 

pe urmă Turl al lui Tomey se făcu nevăzut. Şi după o vreme el s- 
a întors spre casă. Dar acolo nu era nimic, doar sforăitul venind 
din camera unde erau Unchiul Buck şi domnul Hubert şi încă un 
sforăit mai delicat care se auzea venind de la etaj. S-a dus 
atunci în pavilionul cu izvorul si a stat acolo cu picioarele în apă, 
aşa cum stătuse şi domnul Hubert, pentru că acuma avea să fie 
curînd de-ajuns de răcoare ca să pornească iarăşi goana. Şi, 
într-adevăr, după o vreme domnul Hubert şi Unchiul Buck ieşiră 
pe veranda din spate, cu Miss Sophonsiba după ei cu tava cu 
grogul, numai că de data asta Unchiul Buck şi 1-a băut pe al lui 
înainte ca Miss Sophonsiba să aibă timp să-1 îndulcească, iar 
Miss Sophonsiba le-a spus să vină îndărăt devreme, că tot ce 
apucase Unchiul Buck să vadă din Warwick erau doar cîinii şi 
negrii şi acuma, că ea îl avea aici, voia să-i arate grădina ei, la 
care numai domnul Hubert şi nimeni altcineva avea un cuvint de 
spus. „Da, doamnă", a spus Unchiul Buck. „Eu nu vreau decit să- 
mi iau negru-napoi. Pe urmă trebuie să pornim îndărăt spre 
casă." 

Patru sau cinci negri aduseră cei trei cai. Auzeau de acum ciinii, 
încă legaţi cîte doi de zgardă, aşteptind pe drumeag, către 
colibele negrilor, Unchiul Buck fiind acuma chiar şi înaintea 
cîinilor. Aşa că el nici n-a ştiut cînd şi unde trecuseră pe lîngă 
Turl al lui Tomey, de cumva ţişnise din vreuna din colibe sau nu. 
Unchiul Buck era mult înaintea lor, călare pe John cel Negru, şi 
încă nici nu dăduseră drumul la cîini cînd Unchiul Buck a strigat 
deodată „Uite-1 colo! A ieşit dracului la iveală!" şi copitele lui 
John cel Negru păcăniră de patru ori ca nişte împuşcături de 
pistol cînd el se încorda să pornească în galop Şi pe urmă el şi 
cu Unchiul Buck dispărură peste 

deal ca şi cum ar fi sărit chiar dincolo de marginea lumii. 
Domnul Hubert urla şi el: „A scăpat! Daţi drumu' la cîini!" şi cîinii 
dădură buzna cu toţii peste creasta dealului, tocmai la timp să-l 


vadă pe Turl al lui Tomey hăt departe, peste şes, aproape de 
pădure, şi cîinii şirag în jos pe deal şi tăind peste landă. 
Lătraseră o singură dată şi, cînd se strinseră ca o bulboană în 
jurul lui Turl al lui Tomey, ai fi zis că se tot căzneau să sară în 
sus şi să-l lingă pe faţă, pînă cînd şi Turl al lui Tomey rări pasul 
şi el şi cu cîinii intrară cu toţii împreună în pădure, mergînd la 
pas, ca şi cum s-ar fi întors acasă de la vînătoarea de iepuri. Şi 
cînd ei îl ajunseră pe Unchiul Buck în pădure, nu mai erau nici 
Turl al lui Tomey şi nici cîinii, nimic, doar, cam peste vreo 
jumătate de oră, bătrînul Jake priponit lîngă nişte desişuri, cu 
haina lui Turl al lui Tomey legată peste el ca o şa şi aproape 
jumătate de găleată de ovăz al domnului Hubert risipit pe 
pămînt în jurul lui, ovăz pe care bătrînul Jake nici nu avusese 
măcar atita poftă de mîncare cît să-l ciugulească de pe jos şi 
să-l scuipe îndărăt jos. Nu mai fusese nici o goană, cum s-ar 
zice. 

„Lasă că tot îl prindem noi în noaptea asta", spuse domnul 
Hubert. „îl momim noi. Punem nişte negri cu cîini pe lîngă casa 
lui Tennie pe la miezul nopţii şi punem mîna pe el." 

„La noapte pe dracu'", spuse Unchiul Buck. „Eu şi cu Cass şi cu 
negru' ăla o să fim toţi trei la jumătatea drumului spre casă cînd 
se face întuneric. N-are vreunul din negrii dumitale vreun şoricar 
sau ceva să-i găsească pe dulăii ăştia de pe urma lui?" 

„Şi să orbecăim pe-aici prin pădure jumătate de noapte?" replică 
domnul Hubert. „Cînd eu pun pariu cu dumneata pe cinci sute 
de dolari că 

tot ce-ai de făcut ca să-l prinzi pe negru' ăsta este să te duci 
frumuşel pînă la coliba hi Tennie după ce s-a făcut noapte şi să- 
1 strigi acolo?" 

„Cinci sute de dolari?" spuse Unchiul Buck. „S-a făcut! Pentru că 
nici eu şi nici el, nici unul din noi n-are să mai fie pe undeva pe 
aproape de casa lui Tennie cînd s-o face întuneric. Cinci sute de 
dolari!" El şi cu domnul Hubert se uitau urit unul la altul. 

„Ţin pariul!" spuse atunci domnul Hubert. 

Aşa că statură acolo să aştepte cîtă vreme domnul Hubert îl 
trimise pe unul din negri îndărăt acasă, călare pe bătriînul Jake, 
şi într-o jumătate de oră negrul se întorsese cu un şoricar mic şi 
negru, cu coada tăiată, şi cu altă sticlă de whisky. Pe urmă se 
apropiase aşa, călare, de Unchiul Buck şi-i întinsese ceva 
înfăşurat într-o bucată de hirtie. „Ce-i?" întrebase Unchiul Buck. 


„E pentru matale", i-a zis negrul. Atunci Unchiul Buck luă 
pachetul şi-l desfăcu. Era bucata de panglică roşie care fusese 
la gitul lui Miss Sophonsiba şi Unchiul Buck rămase acolo, călare 
pe John cel Negru, ţinînd în mînă panglica de parcă ar fi fost un 
şarpe de apă mic, numai că nu voia să lase pe cineva să vadă că 
i-ar fi fost frică de el, şi clipind din ochi des şi repede către 
negru. Pe urmă, după o vreme, nu mai clipi. 

„Ce-i cu asta?" spuse. 

„Păi, ţi-a trimis-o matale", zise negrul. „A zis că să-ţi spun 
«Succes». 

„A zis că să-mi spui ce?" întrebă Unchiul Buck. 

„Eu nu ştiu, domnu', vă rog", spuse negrul. „A zis doar atit, 
«Succes». 

„Aha", a spus Unchiul Buck. Şi şoricarul a găsit cîinii. La început 
i-au auzit, de la foarte mare distanţă. Era chiar înainte de apusul 
soarelui şi cîinii se cunoştea că nu erau pe urmele vinatului, 
făceau doar vacarmul pe care-l fac cîinii cînd vor să iasă de 
undeva. Şi au şi văzut de unde. Era un şopron de bumbac, o 
colibă de vreo zece picioare pe latură, pe un cîmp la vreo zece 
mile de casa domnului Hubert, şi cîinii, toţi unsprezece, erau 
înăuntru şi uşa era înţepenită cu o bucată de lemn. Statură să 
vadă ciinii cum se revarsă afară cînd negrul deschise uşa, 
domnul Hubert stînd călare pe calul lui şi privind ceafa Unchiului 
Buck. „E şi asta ceva, oricum. Acuma poţi să te foloseşti de ei 
mai departe. S-ar zice că se-nţeleg cu negrul dumitale la fel de 
bine cît se-nţelege el cu ei." 

„Nu de-ajuns de bine", spuse unchiul Buck. „Asta e valabil 
pentru amîndouă părţile. Eu mă ţin după şoricar." 

„Foarte bine", spuse domnul Hubert. Pe urmă spuse „La dracui', 
'Filus, las-o baltă. Hai să mîncăm de seară. îţi spun eu, tot ce-ai 
de făcut ca să-l prinzi pe negru' ăsta este să..." 

„Cinci sute de dolari", spuse Unchiul Buck. 

„Ce?" întrebă domnul Hubert. El şi Unchiul Buck se uitau unul la 
altul. Nu se mai uitau urit acum. Dar nici nu mai glumeau. 
Stăteau acolo, în amurgul care se lăsa, privindu-se unul pe altul, 
clipind doar puţin. „Care cinci sute de dolari?" spuse domnul 
Hubert. „Că n-ai să-l prinzi pe negrul ăsta în coliba lui Tennie la 
miezul nopţii în noaptea asta?" 

„Că nici eu şi nici negrul ăsta, nici unul din noi n-are să fie pe 
aproape de casa oricui o fi, afară de casa mea, azi la miezul 


nopţii." Acuma se uitau urit unul la altul. 

„Cinci sute de dolari", spuse domnul Hubert. „Ţin pariul." 

„S-a făcut", spuse Unchiul Buck. 

„S-a făcut", spuse domnul Hubert. 

„S-a făcut", spuse Unchiul Buck. 

Aşa că domnul Hubert a luat cîinii şi pe unii dintre negri şi s-a 
dus îndărăt acasă. Pe urmă, el şi cu Unchiul Buck şi cu şoricarul 
au pornit mai departe, negrul conducîndu-1 pe bătrînul Jake cu o 
mînă şi ţinînd zgarda şoricarului (era o bucată de sîrmă roasă) 
cu cealaltă. Acum, Unchiul Buck îi dăduse şoricarului să miroasă 
haina lui Turl al lui Tomey şi totul era exact ca la început, acum 
că şoricarul înţelesese ce anume căutau şi ar fi vrut să-i dea 
drumul din zgardă şi să se ţină după el pe caii lor, decit că la 
vremea aceea băiatul negru începuse să sune din cornul de 
vînătoare de vulpi, anunţind masa de seară dincolo, în casă, şi 
n-au mai avut curaj să rişte. 

Pe urmă se făcu întuneric de tot. Şi pe urmă -el nu mai ştia cît 
de multă vreme mai tirziu şi nici unde erau, cît de departe de 
casă, decit că era o bucată bună de drum şi se întunecase de 
multă vreme şi tot mergeau înainte, cu Unchiul Buck aplecîndu- 
se în şa din cînd în cînd să-i mai dea şoricarului să miroasă 
haina lui Turl al lui Tomey, în vreme ce Unchiul Buck mai trăgea 
un git din sticla de whisky - descoperiră că Turl al lui Tomey 
făcuse o buclă şi se îndrepta acum spre casă pe o cale mai 
lungă. „Eu zic că l-am prins dracului", spuse Unchiul Buck. 
„Trage spre casă. O tăiem acuma spre casă şi-i ieşim înainte 
pînă n-apucă să se dea iar la fund." Aşa că îl lăsară pe negru să- 
1 pună pe şoricar pe urme şi să meargă după el şi bătrinul Jake, 
iar el şi cu Unchiul Buck porniră călare spre casa domnului 
Hubert, oprindu-se pe colină să mai lase caii să răsufle şi 
ascultîndu-1 pe şoricar jos, în albia piriului, pe unde Turl al lui 
Tomey îşi făcea ocolul. 

Dar nu-l prinseră. Ajunseră la colibele negrilor, acuma 
întunecate; mai vedeau luminile încă arzînd în casa domnului 
Hubert şi cineva suna 

iar din corn şi nu mai era nici un băiat negru, iar el nu mai 
auzise niciodată pînă atunci un corn de vînătoare de vulpi să 
sune aşa de furios Şi el şi cu Unchiul Buck coborau acum fiecare 
de unul singur panta colinei din spatele colibei lui Tennie. Pe 
urmă auziră şoricarul, care acum nu mai era pe urme, ci lătra 


furios de-a binelea, cam la vreo milă depărtare, pe urmă negrul 
strigase o dată miînios şi atunci înţeleseseră că şoricarul 
pierduse urma. Era în rîpa piriului. Cotrobăiră pe maluri în sus şi 
în jos, de o parte şi de alta, mai bine de un ceas, dar nu mai 
dădură de urma lui Turl al lui Tomey. în cele din urmă, Unchiul 
Buck se lăsă păgubaş şi o porniră îndărăt spre casă, şoricarul şi 
el acuma călare, în braţele negrului, pe catiîr. Veneau tocmai pe 
drumeag, către colibele negrilor; puteau vedea virful dealului, 
acolo unde casa domnului Hubert era acum cu toate luminile 
stinse, cînd deodată şoricarul scoase un schelălăit şi sări jos de 
pe Bătrînul Jake şi o luă la picior, schelălăind la fiecare salt pe 
care-l făcea, şi Unchiul Buck sări şi el jos de pe cal şi-l smulse 
şi pe el de pe ponei aproape înainte ca el să fi apucat să-şi 
scoată picioarele din scări şi alergau acum şi ei prin faţa 
colibelor întunecate către cea la care lătra şoricarul. „Am pus 
mîna pe el!" spuse Unchiul Buck. „Tu fugi în spate. Nu striga; ia 
un lemn de jos şi bate numai la uşa din spate, tare." 

După aceea Unchiul Buck recunoscu că fusese greşeala lui, că 
uitase pur şi simplu - cînd pînă şi un copil mic ar fi trebuit să-şi 
dea seama - că nu trebuie să stai niciodată chiar în faţa sau 
chiar în spatele unui negru cînd vrei să-l umfli; întotdeauna să 
stai puţin într-o parte faţă de el. Unchiul Buck uitase asta. El 
stătea acum în faţa uşii din spate, chiar în faţa ei, cu şoricarul 
exact 

în faţa lui> schelălăind şi lătrînd de mama focului Ori de cîte ori 
putea să-şi tragă sufletul. A spus apoi că primul lucru de care şi- 
a mai putut da seama a fost cînd şoricarul a scos un fel de sche- 
lălăit şi s-a rostogolit o dată şi Turl al lui Tomey era chiar în 
spatele lui. Unchiul Buck a spus că el nici n-a văzut măcar cînd 
s-a deschis uşa, că şoricarul schelălăise o dată şi se trăsese 
între picioarele lui şi pe urmă Turl al lui Tomey dăduse buzna 
chiar peste el. Nici măcar nu sărise-ntr-o parte pe lîngă el; îl 
răsturnase pe Unchiul Buck si pe urmă-l prinsese înainte de a fi 
apucat să cadă, fără ca măcar să se fi oprit din fugă, îl înşfăcase 
la subsuoară, alergind mai departe, şi-l dusese aşa cu el vreo 
trei metri, spunînd „[in-te departe de chestia asta, Moş Buck. 
Ţin-te departe de chestia asta, Moş Buck", înainte ca să-l 
arunce în lături şi să alerge mai departe. La vremea aceea nici 
măcar nu-l mai auzeau pe şoricar. 

Unchiul Buck nu fusese rănit; atit că-i pierise suflul cînd Turl al 


lui Tomey îl aruncase jos, mai încolo, şi el căzuse pe spate. Dar 
avea sticla de whisky în buzunarul de la spate, că-şi ţinuse 
ultima duşcă pînă cînd aveau să-l prindă pe Turl al lui Tomey, şi 
a refuzat să se mişte de acolo de pe jos pînă cînd a fost sigur că 
era doar whisky şi nu sînge. Aşa că Unchiul Buck s-a întors bini- 
şor pe o parte şi el s-a pus în genunchi în spatele lui şi-a cules 
sticla spartă din buzunar. Pe urmă se îndreptară spre casă. 
Mergeau pe jos. Negrul venea în urmă, cu caii, dar nimeni nu 1- 
a mai întrebat pe Unchiul Buck dacă n-ar mai fi vrut să încalece. 
Pe şoricar nu-l mai auzeau deloc acum. „De mişcat se mişca 
repede, e-adevărat', spuse Unchiul Buck. „Dar nici chiar el nu 
cred ca poate să-l prindă pe şoricarul ăla. Domnule, ce noapte." 
„Îl prindem miine", spuse el. 

„Miine pe dracu'", spuse Unchiul Buck. „Miine sîntem acasă. Și 
prima dată cînd Hubert Beauchamp sau negrul ăla, oricare din 
ei, mai pun piciorul pe pămîntul meu, pun să-i aresteze pentru 
violare de proprietate şi vagabondaj." 

Casa era cufundată în întuneric. Il auzeau pe domnul Hubert 
sforăind bine de tot acum, ca şi cum s-ar fi pus cu adevărat pe 
treabă dormind. Dar nu auziră nimic dinspre etaj, nici măcar 
cînd intrară în holul cufundat în beznă şi se opriră la piciorul 
scărilor. „Mă gîndesc că a ei e undeva în spate", spuse Unchiul 
Buck. „De unde să poată să zbiere jos la bucătărie fără să aibă 
nevoie să se dea jos din pat. Şi, pe urmă, o doamnă necăsătorită 
sigur că-şi ţine uşa încuiată cînd sînt străini în casă." Aşa că 
Unchiul Buck se aşeză binişor pe treapta cea mai de jos şi el 
îngenunche şi-i trase cizmele Unchiului Buck. Pe urmă şi le 
scoase şi pe-ale lui, le sprijini de perete şi el şi cu Unchiul Buck 
urcară pe scară, pipăindu-şi drumul în sus şi pe palierul de la 
etaj. Şi acolo era beznă şi tot nu se auzea nici un sunet de 
nicăieri, doar domnul Hubert sforăind jos, aşa că-şi croiră drum 
pe bijbiite pe coridorul de la etaj către partea din faţă a casei, 
pînă cînd dădură de o uşă. Nu auzeau nimic din spatele uşii şi, 
cînd Unchiul Buck a încercat clanţa, uşa s-a deschis. „Gata', 
şopti Unchiul Buck. „Binişor." Acum puteau să vadă cite ceva, 
de-ajuns cît să distingă conturul patului şi plasa de ţinţari. 
Unchiul Buck îşi lăsă jos bretelele şi-şi descheie pantalonii, se 
îndreptă către pat şi se lăsă binişor pe marginea lui, iar el 
îngenunche din nou şi-i trase pantalonii Unchiului Buck şi tocmai 
şi-i scotea pe ai lui cînd Unchiul Buck ridică plasa de ţînţari şi se 


întinse pe o parte în pat. Şi atunci 
a fost cînd Miss Sophonsiba s-a ridicat în capul oaselor de 
cealaltă parte a Unchiului Buck şi a scos primul țipăt. 


3 

Cînd ajunse acasă, în ziua următoare, chiar înainte de masă, era 
de-a dreptul frînt. Era prea obosit ca să mai măniînce, chiar dacă 
Unchiul Buddy aşteptase să stea să măniînce el întîi. N-ar mai fi 
putut să se ţină-n şa pe ponei nici măcar o singură milă fără să 
adoarmă. De fapt, probabil că şi adormise în timp ce-i povestea 
Unchiului Buddy, pentru că nu-şi mai aducea aminte decit că se 
trezise şi era tîrziu după-amiază şi el era întins pe nişte fin, pe 
fundul unei căruţe care îl zdruncina tot, cu Unchiul Buddy stînd 
pe capră deasupra lui, exact în felul în care sta în şa pe cal sau 
în balansoar, în faţa plitei de la bucătărie, cînd făcea mîncare, 
ţinînd biciul exact aşa cum ţinea lingura sau furculita cu care 
învîrtea în oală sau gusta mîncarea. Unchiul Buddy avea nişte 
piine şi friptură rece şi un urcior cu lapte bătut înfăşurat într-o 
pînză de sac udă pentru cînd avea să se trezească. Mîncase în 
căruţă, stînd în capul oaselor, pe cînd după-amiaza se stingea în 
seară. Trebuie să fi făcut o bucată bună de drum, pentru că nu 
mai aveau mai mult de două mile pînă la domnul Hubert. 
Unchiul Buddy îl aşteptă pînă termină de mîncat. Pe urmă spuse 
„Mai povesteşte-mi o dată". Şi el îi mai povesti o dată: cum el şi 
Unchiul Buck găsiseră în cele din urmă o cameră în care să nu 
mai fie nimeni, cu Unchiul Buck aşezat pe marginea patului şi 
spunînd „O, Doamne, Cass. O, Doamne, Cass", şi pe urmă 
auziseră paşii domnului Hubert pe scară şi văzuseră lumina 
apropiindu-se pe coridor şi domnul Hubert intrase, numai în 
cămaşă de noapte, şi străbătuse camera şi pusese luminarea pe 
masă şi se oprise, privindu-l pe Unchiul Buck. 

„Maa, 'Filus", spusese. „A pus pînă la urmă mina pe tine." 

„A fost o întîmplare", spusese Unchiul Buck. „Mă jur pe 
Dumnezeul meu..." 

„Mde", replicase domnul Hubert. „Nu-mi spuni mie. Spune-i ei." 
„l-am spus", zisese Unchiul Buck. „l-am spus. Mă jur pe 
Dumnezeul meu..." 

„Da, sigur", spusese domnul Hubert. „la ascultă." Ascultară un 
moment. El o auzise tot timpul. Nu se mai auzea nici pe departe 
atit de tare ca la început, doar că femeia nu se întrerupea nici o 


secundă. „N-ai vrea să te duci îndărăt acolo şi să-i mai spui o 
dată că a fost numai din întîmplare, că n-ai avut nimic de gînd şi 
doar să te scuze pur şi simplu şi să ştergem cu buretele tot ce-a 
fost? Te rog." 

„Mă rogi ce?" întrebase Unchiul Buck. 

„Să te duci îndărăt acolo şi să-i mai spui o dată", spusese 
domnul Hubert. Unchiul Buck se uitase un timp fix la domnul 
Hubert. Clipea des şi repede. 

„Şi atunci ce-am să-ţi mai spun ţie cînd am să mă întorc aici?" 
întrebase el. 

„Mie ?" spusese domnul Hubert. „Eu aş spune atunci că-i o altă 
mîncare de peşte. Dumneata n-ai face la fel?" 

Unchiul Buck îl privise fix pe domnul Hubert. Clipea iarăşi 
repede. Pe urmă, o vreme, iarăşi nu mai clipi. „Stai niţel", 
spusese. „Gindeşte-te şi dumneata. Să zicem c-am intrat în 
iatacul unei doamne, fie el chiar al lui Miss Sophonsiba; să 
zicem, aşa, de dragul discuţiei, că n-ar mai exista o altă doamnă 
pe faţa pămîntului decit ea şi deci că eu aş fi intrat în camera ei 
de culcare şi că aş fi încercat să mă sui în pat la ea. Aş mai fi 
luat atunci cu mine un băiat de nouă ani?" 

wDe gîndit mă gîndesc şi eu", spusese domnul Hubert. „Ai intrat 
în bîrlogul ursului, liber şi nesilit de nimeni. Foarte bine; eşti om 
în toată firea şi ştiai că este birlogul ursului şi ştiai şi cum să ieşi 
şi cum să intri şi ai avut toată libertatea să-ţi alegi drumul. Dar 
nu. A trebuit să te strecori în birlog şi să te întinzi alături de urs. 
Şi, că ştiai sau nu ştiai că ursul e-n biîrlog, asta nu mai are acum 
importanţă. Aşa că, dacă ieşi acuma din biîrlogul ăsta fără măcar 
o urmă de gheară pe dumneata, atunci s-ar chema nu numai că 
nu sînt în stare să judec, s-ar chema că sînt un idiot incurabil. în 
fond, vreau şi eu să am puţină linişte şi pace şi libertate, acuma 
că am o şansă să le capăt. Da, domnul meu. A pus mîna pe tine, 
'Filus, şi ştii asta foarte bine. A fost o vînătoare lungă şi ai ţinut 
bine la tăvăleală, dar uite că ai dat o dată prea mult tîrcoale la 
coteţul de găini." 

„Da", spusese Unchiul Buck. Trăsese o dată aer în piept şi-i 
dăduse iarăşi drumul afară, fără să se grăbească şi fără să facă 
zgomot. Dar se auzise cum făcuse. „Mda“, spusese. „Atunci mă 
gîndesc c-o să trebuiască să-mi încerc norocul." 

„Ti l-ai încercat deja", spusese domnul Hubert. „Ai făcut asta 
cînd te-ai întors aici." Pe urmă tăcuse şi el. Pe urmă clipise şi el, 


dar numai de vreo şase ori. Pe urmă nu mai clipise şi stătuse să 
se uite la Unchiul Buck aşa, mai mult de un minut întreg. „Ce 
noroc?" spusese. 

«Aia cinci sute de dolari", spusese Unchiul Buck. 

„Care cinci sute de dolari ?" întrebase domnul Hubert. El şi cu 
Unchiul Buck stăteau şi se uitau unul la altul. Acum domnul 
Hubert era cel care clipea iarăşi şi pe urmă iar n-a mai cilipit. 
„Credeam c-ai spus că l-ai găsit în coliba lui Tennie." „L-am 
găsit", spusese Unchiul Buck. „Ce-ai pariat 'mneata cu mine a 
fost c-am să pun mîna pe el acolo. Şi, chiar dac-ar fi fost zece 
oameni ca mine acolo, în faţa uşii ăleia, n-am fi reuşit să-l 
prindem." Domnul Hubert clipea, privindu-l pe Unchiul Buck, 
clipea rar şi fără să se oprească. „Adică vrei să mă ţin de pariul 
ăla prostesc", spusese. 

„Şi tu ai avut toată libertatea", spusese Unchiul Buck. Domnul 
Hubert se uita la Unchiul Buck şi clipea mereu. Pe urmă nu mai 
clipi. Pe urmă se duse şi luă luminarea de pe masă şi ieşi din 
cameră. Ei stăteau pe marginea patului şi se uitau cum lumina 
se îndepărta pe coridor şi auzeau paşii domnului Hubert urcînd 
pe scară. După o vreme, începură să vadă iarăşi lumina şi auziră 
paşii domnului Hubert coborind pe scară. Pe urmă domnul 
Hubert intră în încăpere şi se duse pînă la masă şi puse 
luminarea acolo şi aşeză un pachet de cărţi de joc alături de ea. 
„O singură mină", spusese. „Tragi o singură dată. Tu le 
amesteci, eu tai şi băiatul ăsta împarte. Cinci sute de dolari 
contra lui Sibbey. Şi aranjăm şi chestia asta cu negrul, o dată 
pentru totdeauna. Dacă tu cîştigi, o cumperi pe Tennie; dacă eu 
cîştig, ţi-l cumpăr pe negrul ăla al tău. Preţul are să fie acelaşi 
pentru oricare: trei sute de dolari." _ 

„Cîştig?" întrebase Unchiul Buck. „Ala care cîştigă îi cumpără pe 
negri?" 

„O cîştigă pe Sibbey, la dracu'!" spusese domnul Hubert. „O 
cîştigi pe Sibbey! Ce dracu' stăm pînă la miezul nopţii să 
discutăm atita? Care trage 

caftea mai mică o cîştigă pe Sibbey şi-i cumpără pe negri." 
„Bine", spusese Unchiul Buck. „O cumpăr eu pe negresa aia 
blestemată şi lăsăm dracului toată idioţenia asta." 

„Ha", spusese domnul Hubert iarăşi. „Asta eSte cea mai 
serioasă idioţenie la care-ai luat vreodată parte în toată viaţa ta. 
Nu. Ai spus că vrei să-ţi încerci norocul şi acum ai să ţi-l încerci. 


Uite-1 aici, norocul tău, aici pe masa asta, aştep-tindu-te să ţi-l 
încerci." 

Aşa că Unchiul Buck amestecase cărţile şi domnul Hubert le 
tăiase. Pe urmă el ridicase pachetul de cărţi şi le împărţise pînă 
cînd Unchiul Buck şi domnul Hubert aveau cite cinci cărţi. Şi 
Unchiul Buck se uitase multă vreme la cărţile pe care le avea în 
mînă şi pe urmă ceruse două cărţi şi el i le dăduse şi domnul 
Hubert aruncase repede o privire la cărţile din mîna lui şi ceruse 
o carte şi el i-o dăduse şi domnul Hubert îşi aruncase cartea de 
aruncat peste cele două pe care le lăsase jos Unchiul Buck şi-şi 
strecurase cartea cea nouă în palmă şi-şi deschisese cărţile în 
evantai şi se uitase iarăşi repede la ele şi şi le strînsese la loc şi 
se uitase la Unchiul Buck şi spusese „Ei? Ţi-au ajutat la alea 
trei?" 

„Nu", spusese Unchiul Buck. 

„Mie da", spusese domnul Hubert. îşi aruncase cărţile din mînă 
pe masă, în aşa fel încît îi căzuseră cu faţa în sus înaintea 
Unchiului Buck şi erau trei regi şi doi cinciari şi îi spusese „Pe 
Dumnezeul meu, Buck McCaslin, ţi-ai găsit şi tu în sfîrşit naşul". 
„Şi asta a fost tot?" a zis Unchiul Buddy. Se făcuse tirziu, 
aproape de apusul soarelui; aveau să ajungă la domnul Hubert 
peste încă un sfert de oră. 

„Da, domnule", a răspuns el, mai spunîndu-i şi asta: cum 
Unchiul Buck îl trezise cînd se făcuse ziuă şi el ieşise pe 
fereastră şi luase poneiul şi pornise, şi cum Unchiul Buck 
spusese că, dacă-l încolţeau prea tare între timp, avea să se 
strecoare şi el pe burlan şi să se ascundă în pădure pînă avea să 
ajungă Unchiul Buddy. 

„Ha", spuse Unchiul Buddy „Turl al lui Tomey era acolo?" 

„Da, domnule", spuse el. „Aştepta la gard cînd am luat eu 
poneiul. A zis «N-au căzut la învoială ?»" 

„Şi tu ce-ai spus?", întrebă Unchiul Buddy. 

„Am spus «Unchiul Buck s-ar zice că a căzut la învoială. Dar 
Unchiul Buddy n-a ajuns încă aici.»" 

„Ha", spuse Unchiul Buddy. 

Şi cam asta a fost totul. Au ajuns. Poate că Unchiul Buck îi 
pîndise, dar, chiar dacă i-o fi pîndit, de arătat nu s-a arătat, n-a 
ieşit deloc din pădure. Miss Sophonsiba nu era nici ea de văzut 
pe nicăieri, aşa că Unchiul Buck nu capitulase chiar cu totul; cel 
puţin n-o ceruse încă. Şi el cu Unchiul Buddy şi cu domnul 


Hubert mîncaseră de seară şi se întorseseră din bucătărie şi 
strin-seseră masa, lăsînd pe ea doar lampa şi pachetul de cărţi 
de joc. Pe urmă a fost exact ca în noaptea dinainte, numai că 
Unchiul Buddy nu avea cravată şi domnul Hubert avea acum 
haine în loc de cămaşa de noapte şi pe masă era o lampă cu 
abajur în loc de o luminare, şi domnul Hubert era aşezat la 
capătul lui de masă, cu pachetul de cărţi în mînă, alunecîndu-şi 
degetul gros peste marginile lor şi privindu-l pe Unchiul Buddy. 
Pe urmă el bătuse cărţile să se aşeze în teanc şi aşezase teancul 
în mijlocul mesei, sub lampă, şi-şi încrucişase braţele, 
sprijinindu-şi-le pe marginea mesei, şi se aplecase puţin peste 
masă, privindu-l pe Unchiul Buddy, care era aşezat la capătul 
lui de masă, cu mîinile în poală, o formă de o singură culoare, 
cenuşie, ca o stincă veche si cenuşie sau ca un trunchi cu 
muşchi cenuşiu pe el, la fel de nemişcat, cu capul lui rotund şi 
alb ca al Unchiului Buck, numai că nu clipea ca Unchiul Buck şi 
era ceva mai masiv decit Unchiul Buck, ca şi cum tot stînd aşa şi 
aşteptind mîn-carea să fiarbă, ca şi cum toate lucrurile acelea 
pe care le punea să fiarbă îl făcuseră să fie ceva mai masiv decit 
ar fi fost altfel şi lucrurile cu care făcea de mincare, făina şi 
altele de felul acesta, îl făcuseră şi pe el să capete culoarea asta 
ştearsă, liniştită, a lor. 

„Vrei un grog înainte să începem ?" spuse domnul Hubert. 

„Eu nu beau", declară Unchiul Buddy. 

„Ai dreptate", spuse domnul Hubert. „Ştiam eu că mai era ceva 
pe lîngă slăbiciunea asta cu femeile care-l face pe 'Filus să pară 
mai uman. Dar nu-i nimic." Clipise de două ori, privindu-l pe 
Unchiul Buddy. „Buck McCaslin contra pămin-tului şi a negrilor 
pe care m-ai auzit că i-am promis ca zestre Sophonsibei în ziua 
cînd se mărită. Dacă te bat eu, 'Filus se-nsoară cu Sibbey fără 
nici o zestre. Dacă mă baţi tu, ţi-l iei pe 'Filus. Dar mie-mi rămîn 
oricum ăia trei sute de dolari pe care mi-i datorează 'Filus 
pentru Tennie. E corect aşa?" 

„E corect", spuse Unchiul Buddy. 

„li dăm drumul", spuse domnul Hubert. „Un singur joc. Tu le- 
amesteci, eu le tai, băiatul ăsta le-mparte." 

„Nu' , spuse Unchiul Buddy. „Nu Cass. E prea nuc. Nu vreau să 
se amestece în jocuri de noroc." 

„Ha", spuse domnul Hubert. „Se zice că, atunci cînd joci cărţi cu 
Amodeus McCaslin, asta nu se cheamă că joci jocuri de noroc. 


Dar n-are a face." însă se uita tot timpul la Unchiul Buddy; nici 
măcar nu-şi întoarse capul cînd spuse „Du-te pînă la uşa din 
spate şi strigă. Adu-ncoace prima făptură care răspunde, 
animal, catîr sau om, ce-o fi, oricine e-n stare să-mpartă zece 
cărţi de joc". 

Aşa că el se duse la uşa din spate. Dar nu a fost nevoie să 
strige, că Turl al lui Tomey era chircit pe jos, sprijinit de perete, 
chiar lîngă uşă, şi se întoarseră în sufragerie, unde domnul 
Hubert era aşezat tot aşa, cu braţele încrucişate, la capătul lui 
de masă, şi Unchiul Buddy şedea cu miinile în poală la capătul 
lui şi cu pachetul de cărţi de joc cu faţa în jos, sub lampă, între 
ei. Nici unul din ei nu-şi ridică măcar ochii cînd intrară el şi cu 
Turl al lui Tomey. „Amestecă-le", spuse domnul Hubert. Unchiul 
Buddy le amestecă şi aşeză cărţile la loc sub lampă şi-şi lăsă 
mîinile la loc în poală şi domnul Hubert tăie şi-şi încrucişa iarăşi 
braţele pe marginea mesei. „împarte", spuse. Şi nici el şi nici 
Unchiul Buddy nu-şi ridicară nici acum privirile. Şedeau mai 
departe la locurile lor, în vreme ce mîinile lui Turl al lui Tomey, 
întunecate la culoare ca o şa, intrară în lumina lămpii şi ridicară 
pachetul de cărţi de joc şi împărţiră, o carte cu faţa în jos pentru 
domnul Hubert şi una cu faţa în jos pentru Unchiul Buddy şi una 
cu faţa în sus pentru domnul Hubert şi era un rege şi una cu faţa 
în sus pentru Unchiul Buddy şi era un şase. 

„Buck McCaslin contra zestrea lui Sibbey', spuse domnul 
Hubert. „împarte." Şi mîna îi aruncă domnului Hubert o carte şi 
era un trei, şi Unchiului Buddy o carte şi era un doi. Domnul 
Hubert îl privea pe Unchiul Buddy. Unchiul Buddy izbi o dată cu 
încheieturile degetelor în masă. 

„Împarte“, spuse domnul Hubert. Şi mîna îi împărţi domnului 
Hubert o carte şi era încă un 

trei şi Unchiului Buddy o carte şi era un patru. Domnul Hubert se 
uită la cărţile Unchiului Buddy. pe urmă se uită la Unchiul Buddy 
şi Unchiul Buddy izbi din nou în masă cu încheieturile degetelor. 
„Împarte“, spuse domnul Hubert şi mîna îi aruncă lui un as şi 
Unchiului Buddy un cinci şi acum domnul Hubert rămase cu totul 
şi cu totul nemişcat. Nu se mai uita la nimic şi nici nu se mişcă 
deloc timp de un minut întreg; şedea pur si simplu la locul lui şi 
se uita cum Unchiul Buddy îşi întinde o mînă peste masă, pentru 
prima dată de cînd amestecase cărţile, şi ridică un colţ al cărţii 
sale întoarse cu faţa în jos şi se uită la ea şi pe urmă îşi lasă la 


loc mîna în poală. „Cip", spuse domnul Hubert. 

„Pariez pe ăştia doi negri", spuse Unchiul Buddy. Nici el nu se 
mişca deloc. Şedea pur şi simplu, aşa cum şezuse în căruţă sau 
cum sta pe cal sau în balansoarul de unde făcea mîncare. 
„Contra ce?" întrebă domnul Hubert. 

„Contra cei trei sute de dolari pe care ţi-i datorează Theophilus 
pentru Tennie şi cei trei sute de dolari în legătură cu care tu şi 
cu Theophilus aţi căzut la învoială pentru Turl al lui Tomey", 
spuse Unchiul Buddy. 

„Ha", spuse domnul Hubert, numai că de data asta nu mai 
grăise răstit şi nici măcar scurt şi tăios. Pe urmă spuse „Ha. Ha. 
Ha". Şi nici de data asta nu vorbise răstit. Pe urmă spuse „Mda, 
mda". Pe urmă spuse „Să vedem o clipă. Dacă eu cîştig, o luaţi 
pe Sibbey fără zestre şi pe cei doi negri şi eu nu-i datorez lui 
'Filus nimic. Dacă tu cîştigi'.." 

„...Theophilus e liber. Şi tu-i datorezi cei trei sute de dolari 
pentru Turl al lui Tomey", spuse Unchiul Buddy. 

„Asta dacă eu zic sec", zise domnul Hubert. „lar dacă zic pas, 
'Filus nu-mi datorează mie nimic şi eu nu-i datorez lui 'Filus 
nimic, decît dacă-l iau pe negrul ăla despre care tot încerc să 
vă explic şi ţie şi lui de ani de zile că nu vreau să-l mai văd pe- 
aici. Sîntem iar de unde-am plecat, în punctul în care eram cînd 
a început toată nebunia, doar cu excepţia asta. Aşa că toată 
chestia la care se ajunge e că eu sau trebuie să dau un negru 
de-al meu, sau risc să cumpăr unul pe care voi aţi recunoscut că 
nu sînteţi în stare să vi-l ţineţi acasă." Pe urmă tăcu. Era ca şi 
cum el şi Unchiul Buddy adormiseră amindoi. Pe urmă domnul 
Hubert îşi ridică de pe masă cartea cu faţa în jos şi o întoarse pe 
faţă. Era un alt trei şi domnul Hubert rămase aşa, fără să se mai 
uite la nimic, cu degetele bătînd darabana, rar şi ritmat şi nu 
foarte tare, pe masă. „Hm', spuse. „Şi tu ai nevoie de un trei şi 
nu sînt decit patru de-ăştia şi eu am deja trei. Şi tu ai amestecat 
cărţile. Şi eu le-am tăiat pe urmă. Şi dacă o să cer carte, o să 
trebuiască să-l cumpăr pe negrul ăla. Cine a împărţit cărţile, 
Amodeus ?" Numai că nu mai aşteptă să i se răspundă. îşi 
întinse mîna şi aplecă abajurul într-o parte, lumina urcînd acum 
pe braţele lui Turl al lui Tomey, care ar fi fost de presupus să fie 
negre, dar nici chiar albe nu erau, în sus pe cămaşa sa de 
duminică, despre care s-ar fi presupus să fie albă, dar nici ea nu 
era chiar aşa, cea pe care şi-o punea de fiecare dată cînd fugea 


de acasă, tot aşa cum Unchiul Buck îşi punea cravata de fiecare 
dată cînd se ducea să-l aducă înapoi, şi peste faţa lui; şi domnul 
Hubert şedea acolo, ţinînd abajurul aplecat şi uitîndu-se la Turl 
al lui Tomey. Pe urmă aşeza la loc abajurul şi-şi ridică de pe 
masă cărţile şi le întoarse cu faţa în jos şi le împinse către 
mijlocul mesei. „Pas, Amodeus", spuse el. 


4 
Era încă prea istovit şi adormit ca să poată sta în şa pe cal, aşa 
că de data asta el şi cu Unchiul Buck şi cu Tennie se urcară cu 
toţii în căruţă, în vreme ce Turl al lui Tomey mîna poneiul de pe 
bătrînul Jake. Şi cînd ajunseseră acasă, chiar după ce se 
luminase de ziuă, de data asta Unchiul Buddy nici nu mai avu 
vreme să înceapă să pregătească micul dejun şi vulpea nici 
măcar nu mai ieşi din lada ei, pentru că toţi cîinii erau de acum 
în cameră. Bătrînul Moise intră de-a dreptul în ladă, peste vulpe, 
aşa că ea şi cu el ieşiră amîndoi direct pe la capătul celălalt al 
lăzii. Adică vulpea ieşi, pentru că, atunci cînd Unchiul Buddy 
deschise uşa ca să intre, bătrînul Moise încă mai era cu cea mai 
mare parte a lăzii pe după git, asta pînă reuşi Unchiul Buddy să 
i-o scoată. Aşa că nu mai dădură decit un ocol prin veranda din 
faţă şi în jurul casei şi pe urmă auziră ghearele vulpii, care se 
căţăra în sus pe stilp, pe acoperiş - o cursă frumoasă, atit cit 
durase, decit că se urcase prea devreme în copac, cum ar veni. 
„Ce dracu-i în capu' ăsta al tău", spuse Unchiul Buddy, „să dai 
drumul dracului la animalul ăsta cu toţi cîinii aici în cameră?" 
„Lasă dracului vulpea", spuse Unchiul Buck. „Du-te şi fă-ne ceva 
de mîncare. Am impresia c-am lipsit dracului de-acasă o lună 
întreagă." 

FOCUL ŞI VATRA 

Capitolul | 

ÎNTÎI ŞI ÎNTÎI, pentru ca să poată scăpa de grija lui George 
Wilkins o dată pentru totdeauna, trebuia să-şi ascundă 
alambicul. Şi nu numai asta, dar trebuia s-o facă singur, cu mîna 
lui -să-l demonteze pe întuneric şi să-1 transporte fără ajutorul 
nimănui în vreun loc de-ajuns de departe şi de-ajuns de tainic ca 
să scape de scandalul şi agitația care aveau să urmeze şi să-l 
ascundă acolo. Gîndul la asta era ceea ce-l făcea să turbeze, 
calculînd dinainte toată oboseala şi istoveala fizică care aveau 
să urmeze unei asemenea nopţi. Nu-i păsa că trebuia să- 


ntrerupă treaba; treaba asta a lui mai fusese tulburată de 
amestec străin şi înainte, acum vreo cinci ani, şi el făcuse faţă 
acelei crize la fel de prompt şi eficient cum făcea faţă şi acesteia 
din urmă, în vreme ce, începînd de atunci, celălalt concurent al 
său, al cărui exemplu George Wilkins s-ar fi putut să-l urmeze 
dacă acuma Carothers Edmonds ar fi tot atît de corect informat 
în ce priveşte intenţiile lui pe cît pretindea că este cu privire la 
contul lui de la bancă, cultiva şi secera şi culegea bumbac care 
nu era al lui la ferma penitenciară de stat de la Parchman. 

Şi nu era vorba nici de pierderea veniturilor pe care ar pricinui-o 
întreruperea trebii. El avea şaizeci şi şapte de ani; avea de pe 
acum mai mulţi bani la bancă decit ar fi putut să cheltuiască 
vreodată, mai mulţi decît Carothers Edmonds însuşi, asta dacă l- 
ai fi crezut pe Carothers Edmonds cînd era vorba să scoată ceva 
suplimentar în bani peşin sau în mărfuri de la bancă. Era vorba 
că trebuia să o facă el însuşi, singur, trebuia să se întoarcă de la 
cîmp după o zi de muncă tocmai cînd vremea semănatului era în 
toi şi să bage în grajd catirii lui Edmonds şi să-i hrănească şi să 
mănînce şi el şi pe urmă să-şi înhame iapa la trăsurică şi să facă 
drumul de trei mile pînă la alambic şi să-l demonteze pe 
pipăite, în întuneric, şi să-l mai care o altă milă pînă la locul cel 
mai bun la care putea să se gindească şi unde să fi fost pe cît 
posibil în siguranţă după ce avea să înceapă tămbălăul, probabil 
ajungînd îndărăt acasă cînd din noapte de abia dacă ar mai fi 
rămas de-ajuns de mult ca să mai merite osteneala să se întindă 
în pat înainte de a se face vremea să se reîntoarcă la cîmp, pînă 
cînd avea să vină momentul potrivit să-i spună ce trebuia lui 
Edmonds; şi toate astea singur şi fără ajutor, pentru că acele 
două făpturi de la care ar fi putut în mod raţional şi logic nu 
numai să aştepte, dar chiar şi să ceară ajutor erau cu 
desăvirşire inaccesibile: soţia lui, care era prea bătrină şi prea 
firavă pentru o asemenea chestie, chiar dacă ar fi putut să se 
încreadă nu în fidelitatea, ci în discreţia ei, cît despre fiică-sa, să 
o lase pe ea să bănuiască măcar ce avea de gînd ar fi însemnat 
că ar fi făcut la fel de bine dacă-i cerea lui George Wilkins însuşi 
să-l ajute să-şi ascundă alambicul. Nu că ar fi avut ceva împo- 
triva lui George personal, în ciuda exasperării mintale şi a 
muncii fizice pe care trebuia să le îndure cînd de fapt ar fi putut 
să stea acasă la 

el în pat, adormit. Dacă George s-ar fi ţinut de treabă şi ar fi 


cultivat pămîntul pe care i-l alocase Edmonds, atunci ar fi 
preferat ca Nat să se mărite mai degrabă cu George decit cu 
oricine altcineva, mai degrabă cu el decît cu cei mai mulţi dintre 
negroteii pe care-i ştia. Dar n-avea de gînd să-l lase pe George 
Wilkins sau pe oricine altcineva să se mute nu numai prin partea 
locului, unde trăia el de aproape şaptezeci de ani, ci nici măcar 
în locul unde se născuse şi-şi stabilise concurenţa în afacerile pe 
care le iniţiase şi de care se preocupase cu grijă şi discreţie timp 
de douăzeci de ani din cei şaptezeci, chiar de pe cînd îi dăduse 
drumul, la început doar aşa, de plăcerea lui, la nici o milă de uşa 
bucătăriei lui Jack Edmonds, cu totul în secret, desigur, căci nu 
era nevoie să-i spună careva ce-ar fi făcut Zack Edmonds sau 
fiul său, Carothers (sau, la urma urmei, chiar bătrînul Cass 
Edmonds), dacă ar fi aflat de toată chestia asta. Nu-i era teamă 
că George ar fi putut să-i facă vreo concurenţă în comerţul lui 
bine statornicit faţă de vechea lui clientelă stabilă, nu cu lăturile 
astea pentru porci pe care George începuse să le dea pe piaţă 
acum două luni şi le zicea whisky. Dar George Wilkins era un 
prostănac care nici nu ştia să-şi ţină gura, care mai devreme sau 
mai tîrziu avea să fie prins, drept pentru care în următorii zece 
ani oricare tufiş de pe pămîntul lui Edmonds avea să aibă cîte un 
ajutor de şerif pitit după el, de la apusul pînă la răsăritul 
soarelui, în fiecare noapte. Şi nu numai că nu voia un idiot de 
ginere, dar n-avea de gînd să aibă un idiot care să stea Pe 
acelaşi loc unde trăia el. Dacă George trebuia sa intre la 
puşcărie ca să se rezolve problema, asta era o afacere între 
George şi Roth Edmonas. 

Dar acum toată chestia era aproape terminată. 

încă un ceas sau poate nici atit şi avea să fie 

îndărăt acasă, să mai prindă cît de puţin somn 

din ce mai rămăsese acum din noapte, înainte să 

se facă vremea să se întoarcă la cîmp şi să lase 

să treacă ziua pînă avea să vină momentul potrivit 

să stea de vorbă cu Edmonds. Probabil că scandalul 

avea să se fi potolit pînă atunci şi nu i-ar mai 

rămîne altceva decit oboseala. Dar era cîmpul 

lui, deşi nu era proprietatea lui şi nici nu şi-o 

dorea şi nici măcar n-avea nevoie de ea. Cultiva 

bucata asta de pămînt de patruzeci şi cinci de 

ani, chiar dinainte de a se fi născut Carothers 


Edmonds, arînd-o şi semăniînd-o şi lucrînd-o cînd 

şi cum socotea el necesar să o facă (sau poate 

nefăcînd nici măcar aşa ceva, poate doar stînd 

cîte o dimineaţă întreagă pe veranda din faţa 

casei, uitîndu-se la ea şi gindindu-se, dacă asta 

avea el chef să facă), cu Edmonds, care venea 

călare pe catîrul lui poate de trei ori pe săptămînă 

ca să se uite la cîmpul ăsta şi poate, cîteodată, 

la vremea muncilor, oprindu-se de ajuns de multă 

vreme ca să-i dea vreun sfat pe care el îl ignora 

cu totul, ignorînd nu numai sfatul, dar chiar şi 

glasul care i-l dădea, ca şi cum celălalt nici n-ar 

fi spus vreun cuvînt, la care Edmonds avea să 

călărească mai departe pe catirul lui şi el avea 

să continue să facă ceea ce făcea, incidentul fiind 

de îndată uitat, trecut cu vederea şi dat uitării, 

o dată ce nevoia şi momentul îşi găsiseră folosinţa. 

Astfel ziua avea să treacă în cele din urmă. Apoi 

el avea să se apropie de Edmonds şi să spună ce 

avea de spus şi avea să fie ca atunci cînd strecori 

moneda în maşinărie şi tragi de manetă; tot ce 

ar mai fi avut de făcut era doar să stea şi să 

urmărească mersul lucrurilor. 

Ştia exact unde voia să meargă, chiar pe întunericul ăsta 
desăvirşit. Se născuse pe pămiînturil acestea, cu douăzeci şi 
cinci de ani înaintea Ui Edmonds, care le stăpinea acum. 
Lucrase pe el, încă de cînd se făcuse de ajuns de mare ca si ţină 
drept un plug; vînase pe fiecare palmă di* ele în timpul copilăriei 
şi chiar adolescenţei salt pînă la vremea cînd lăsase baltă 
vînătoarea, m din cauză că picioarele nu i-ar mai fi rezistat 1^ o 
vînătoare de o zi sau chiar de o noapte, ci pentr” că socotise că 
urmărirea iepurilor şi oposumiloi-pentru carnea lor nu mai era 
compatibilă c! poziţia lui, nu numai de cel mai bătrîn bărbat, dar 
de cea mai virstnică persoană în viaţă pł plantaţia lui Edmonds, 
cel mai vîrstnic descendent din stirpea McCaslin, chiar dacă în 
ochii lumii el descindea nu din McCaslini, ci din sclavii lui 
McCaslin, aproape la fel de bătrin ca şi bătrînu] Isaac McCaslin, 
care trăia acum la oraş, între-ţinîindu-se din ceea ce Roth 
Edmonds se învoia să-i dea, care ar fi stăpînit toate pămînturile 
de aici şi tot ce era pe ele dacă i s-ar fi recunoscut drepturile lui 


legale, dacă oamenii ar fi ştiut măcar cum bătrînul Cass 
Edmonds, bunicul celui de acum, îl lipsise de moştenirea lui; 
aproape la fel de bătrîn ca şi bătrînul Isaac, aproape de aceeaşi 
vîrstă - aşa cum era bătrîinul Isaac - cu bătrînii Buck şi Buddy 
McCaslin, care trăiau cînd tatăl lor, Carothers McCaslin, luase 
îndărăt pămîntul de la indieni în vremea de demult cînd oamenii 
negri şi albi erau oameni. 

Ajunsese acum în fundul rîpei piîrîului. Curios era că vizibilitatea 
părea să fie mai bună, ca şi cum jungla aceasta riîncedă şi 
neînsorită, de chiparoşi şi sălcii şi mărăciniş, în loc să sporească 
obscuritatea, o  solidificase în componentele concrete ale 
trunchiurilor şi crengilor, lăsînd aerul, spaţiul, eliberat de 
întunecime şi, prin comparaţie, mai uşor, mai luminos, 
penetram! văzului, văzului iepei în orice caz, făcîndu-i ei cu 
putinţă să-şi fef estruiască drumul înainte şi îndărăt printre 
trunchiurile copacilor şi tufişurilor de nepătruns. Pe urmă văzu 
locul pe care-l căuta - o movilă scundă, cu virful neted, aproape 
simetrică, ridi-cîridu-se fără motiv de pe şesul văii, bătătorit ca o 
duşumea. Albii spuneau că e o movilă indiană, într-o zi, cu cinci 
sau şase ani în urmă, un grup de albi, printre care două femei, 
cei mai mulţi diutre ei purtînd ochelari şi cu toţii îmbrăcaţi în 
haine kaki care se vedea că stătuseră împăturite pe rafturile 
unei magazii cu douăzeci şi patru de ore înainte, veniseră cu 
sape şi tirnăcoape şi găleți şi sticle şi pierduseră o zi săpînd prin 
jurul ei, timp în care majoritatea celor de pe aici, bărbaţi, femei 
şi copii, veniseră într--un moment sau altul în cursul zilei şi se 
uitasea-ă la ei. Mai tirziu - de fapt în decursul următoarelor două 
sau trei zile - avea să-şi aminteas<ă şi el cu o uimire aproape 
înspăimîntată de curLozitatea rece şi dispreţuitoare cu care el 
însuşi stătuse să-i privească. 

Dar asta avea să fie mai tirziu. A».cum era pur şi simplu ocupat. 
Nu putea să-şi vadă cadranul ceasului, dar ştia că era aproape 
de raaiezul nopţii. Opri trăsurica alături de movilă şi descarcă 
alambicul - cazanul căptuşit cu ajamă, care-l costase mai mult 
decit i-ar fi plăcuţi şi acum să stea să-şi amintească, în ciuda 
disjpreţului său de o viaţă faţă de uneltele de calitaate proastă - 
şi ţeava şi lopata şi tîirnăcopul. Loocul pe care-l căuta el era o 
ieşitură pe una din fetţele movilei; într-un fel, o latură a săpăturii 
soaie era gata făcută, el neavînd decit s-o lărgească ppuţin, 
pămiD' tul cedînd uşor sub hirleţul lui invizsibil, şoptii uşor şi 


egal în ritmul sapei lui inwvizibile, pîl” cînd gaura ajunse 
suficient de maare ca să se potrivească înăuntru cazanul şi 
ţeava, iar atunci--. si probabil că fusese doar o şoaptă, dar lui i 
s^ păruse mai răsunătoare decit o avalanşă, ca şi cînd întreaga 
movilă s-ar fi plecat gemînd asupr” lui - toată panta de 
deasupra se surpă deodată. ge revărsă, răsunînd ca o tobă 
peste cazanul găunos, acoperindu-l pe acesta şi ţeava, şi s^ 
răspîndi la picioarele lui, iar cînd el sări îndărăt si se împiedică şi 
căzu şi în jurul trupului său, împroşcîndu-1 cu bulgări şi noroi, la 
urm” lovindu-1 în plină faţă cu o lovitură de ceva doar un pic 
mai mare decit un bulgăre - o lovitură nu atit rea, cît dată de o 
mînă grea, un fel de ultim, dojenitor avertisment din partea 
duhului întunecimii şi al singurătăţii, al pămîntului bătrhi, poate 
al bătrînilor strămoşi înşişi. Pentru că, ridicîndu-se în picioare, 
regăsindu-şi în sfîrşit suflul, gifiind şi clipind către forma în 
aparenţa neschimbată a movilei care părea să se cumpănească 
în echilibru deasupra lui, într-un rîş dispreţuitor şi prelung, mîna 
sa întîlni obiectul care-l izbise şi-i învăţă conturul în 
întunecime” oarbă - un fragment dintr-o oală de lut care, 
intactă, trebuie să fi fost mare cît o putinică şi care, chiar în 
clipa cînd îl ridică, i se risipi iarăşi în mînă şi-i lăsă în palmă, ca şi 
cum i-ar fi înmînat-o, o singură monedă. 

N-ar fi putut să spună cum ştiuse că era aur. Dar nici măcar nu 
avu nevoie să aprindă un chibrit. Nu îndrăznea să rişte să facă 
lumină, în timp ce, mintea fierbîndu-i cu toate imaginile 
comorilor îngropate despre care ascultase sau auzise vorbindu- 
se, următoarele cinci ceasuri se tirise în patru labe prin pămîntul 
afinat, cer-cetind aproape fir cu fir lutul năruit şi acum miştit, 
oprindu-se din timp în timp să calculeze uPa stele cît mai 
rămînea din noaptea grăbită şi mereu scurtîndu-se în primăvară, 
pe urmă cotrobăind iarăşi prin pulberea inertă şi uscată care se 
căscase o clipă şi-i dăruise o singură licărire orbitoare a 
absolutului şi apoi se închisese la loc. 

Cînd cerul începu să se facă mai palid spre răsărit, el se opri şi-şi 
îndreptă spinarea, încă în genunchi, încordîndu-şi muşchii 
anchilozaţi şi îndureraţi într-o postură care să se apropie de 
statura dreaptă pentru prima dată de la miezul nopţii încoace. 
Nu mai aflase nimic altceva. Nu mai găsise nici măcar alte 
fragmente din putinică sau urcior. Asta însemna că resturile 
rămase ar fi putut fi răspîndite oriunde prin pămîntul năruit. Ar fi 


trebuit să caute săpînd, să scoată monedă cu monedă, cu sapa 
şi tîrnăcopul. Asta însemna timp, dar, mai mult decit atit, 
singurătate. Era limpede că nu trebuia să mai existe nici măcar 
cel mai mic risc ca şerifii sau oamenii legii să se învirtească pe 
la faţa locului căutînd alambicuri de whisky. Astfel că George 
Wilkins căpătă acum o aminare, fără ca măcar să ştie ce noroc 
avusese, tot aşa cum fusese la mare ananghie fără să fi ştiut 
primejdia care-l ameninţase. Un moment, amintindu-şi de forţa 
teribilă care, cu trei ceasuri înainte, îl răsturnase pe spate fără 
să-l fi atins de-a dreptul, se gîndi chiar să şi-l ia pe George 
părtaş cu o parte măruntă ca să facă el săpăturile propriu-zise; 
la drept vorbind, nu numai ca să facă munca propriu-zisă, ci şi 
ca un fel de dreptate, echilibrare, libaţie acordată Şansei şi 
Fortunei, întrucît, dacă n-ar fi fost George la mijloc, el n-ar fi 
găsit nici acea singură monedă. Dar înlătură gîndul acesta încă 
dinainte să fi avut timp să devină o idee. El, Lucas Beauchamp, 
cel mai vîrstnic descendent în viaţă al McCaslinilor ce încă mai 
trăiau pe pămînturile strămoşeşti. 

care îşi mai amintea de bătrînii Buck şi Buddy în carne şi oase, 
mai bătrîn decît Zack Edmonds, chiar dacă Zack ar mai fi trăit, 
aproape la fel de bătrîn ca şi bătrînul Isaac care, într-un sens, 
zică oricine ce-o zice, ajunsese un apostat faţă de numele şi 
stirpea sa, renunţind cu laşitate la pămînturile care erau de 
drept ale lui ca să trăiască la oraş din mila strănepotului său; el 
să împartă acum o părticică cît de mică, o singură para din banii 
pe care bătrînii Buck şi Buddy îi îngropaseră acum aproape o 
sută de ani, cu un băgăreţ fără strămoşi, ieşit de nicăieri şi 
căruia pîna şi numele îi fusese neştiut prin partea locului acum 
douăzeci şi cinci de ani, o paiaţă cu fălcile lălfi, care nici măcar 
nu învățase cum se face whisky-ul, care nu numai că încercase 
să se amestece în afacerile lui ca să i le încurce şi să-i semene 
discordie în familie, dar îl şi făcuse să treacă prin griji 
înnebunitoare şi exasperări chinuitoare o săptămînă întreagă, 
culminind cu noaptea asta - sau, de-acum, noaptea trecută - 
care nici măcar nu se terminase, întrucît mai avea de ascuns 
cazanul şi ţeava? Niciodată. George n-avea decit să-şi aibă drept 
răsplată faptul că nu trebuia să intre în puşcăria în care Roth 
Edmonds probabil că l-ar fi trimis chiar dacă Legea n-ar fi făcut- 
o pe contul ei. 

Se făcuse aproape lumină; de-acum se putea vedea. Valul de 


pămînt acoperise alambicul. Nu ar mai fi fost nevoie decit de 
cîteva crengi îngrămădite deasupra, pentru ca pămîntul 
proaspăt să nu-i bată prea tare la ochi celui ce s-ar fi întîmplat 
să treacă prin partea locului. Se ridică în picioare. Dar tot nu 
putea să-şi îndrepte complet trupul. Sprijinindu-şi cu o mînă 
spinarea şi încă puţin încovoiat, începu să calce ţeapăn şi, sim- 
tind dureri în tot trupul, o porni către un pilc de plopi tineri, la 
vreo douăzeci de metri mai încolo, cînd ceva ţişni pe 
neaşteptate dintre sau din spatele plopilor şi se avintă mai 
departe, zgomotul îndepărtîndu-se şi începînd să se piardă către 
marginea vegetației, pe cînd el rămase locului, poate timp de 
zece secunde, cu gura căscată, buimac şi nevenindu-i să 
creadă, măcar ca începea să înţeleagă, şi capul i se întoarse să 
urmărească zgomotul fugii nevăzute. Apoi se roti pe călciie şi 
țişni şi el, nu către zgomotul de adineauri, ci alergînd paralel cu 
el, sărind cu o agilitate şi iuţeală incredibile printre copaci şi 
desişuri, ieşind din hăţiş tocmai la timp ca să vadă la lumina 
zorilor care prindeau repede viaţă făptura aceasta pe care o 
auzise zburind ca o căprioară peste cîmp şi intrîind adînc în 
pădurea încă noptatecă. 

Ştiu cine fusese chiar înainte de a se fi întors spre desişul de 
unde ţişnise, ca să se oprească cu ochii ţintă la amprenta 
picioruşului gol al fiicei sale, acolo unde stătuse chircită în noroi, 
cunos-cînd această urmă aşa cum ar fi cunoscut-o pe cea a iepei 
sau a clinelui său, oprit acolo lîngă ea o vreme şi privind în jos 
spre ea, dar fără s-o vadă. Aşadar, asta era. într-un fel, asta 
simplifica lucrurile. Chiar dacă ar mai fi fost timp (încă un ceas şi 
pe toate cîmpurile de-a lungul pirîului ar fi fost cîte un negru şi 
un catîr pe fiecare lot), chiar dacă ar fi putut nădăjdui să şteargă 
orice urmă de pămînt răvăşit de pe lîngă movilă, n-ar mai fi 
folosit la nimic să-şi mute alambicul într-o altă ascunzătoare. 
Pentru că, atunci cînd aveau să vină la movilă să sape, trebuia 
nu numai să găsească ceva, trebuia să găsească acest ceva 
repede şi îndată, iar descoperirea şi dezgroparea acelui ceva 
trebuia să-i facă să se oprească şi să plece de-acolo - să zicem 
c-ar fi doar în parte 

îngropat şi cu tocmai de-ajuns tufăriş în faţă încît sâ nu aibă 
încotro şi să-l găsească chiar înainte să apuce să dea la o parte 
desişurile. Pentru că era o chestiune care nu mai lăsa, nu mai 
tolera nu vreo controversă, dar nici măcar discuţie. George 


Wilkins trebuia să dispară. Trebuia să fie plecat de aici încă 
înainte de a mai trece fie şi o singură noapte. 


2 

îşi împinse îndărăt scaunul de la masa unde îşi mîncase cina şi 
se ridică. li aruncă feţei tainice, aplecate, a fiicei sale o singură 
privire, nu posomorită, ci rece. însă nu se adresă direct nici ei şi 
nici soţiei sale. Ar fi putut la fel de bine să se spună că le vorbea 
fiecăreia din ele sau amîndu-rora sau nici uneia. „Mă duc niţel în 
jos pe drum." 

„Unde te duci la vremea asta, noaptea?" spuse nevastă-sa. „Te 
tot învirteşti pe acolo prin ripă toată noaptea! Abia ajungi acasă 
la vreme să înhami şi să porneşti la cîmp la mai bine de-un ceas 
după ce-a răsărit soarele! Ar trebui să te culci în pat, ca 
oamenii, dacă vrei să-ncepi bucata aia de lingă piriu pe care 
zicea domnu' Roth..." 

Pe urmă ieşise din casă şi nu mai trebui s-o mai audă mai 
departe. Era iarăşi noapte. Drumeagul îngust şi noroios se 
întindea nelămurit, palid, pe sub cerul fără lună - căci era 
vremea cînd se semăna porumbul. Curînd o coti chiar pe lîngă 
pămîntul pe care urma să-şi planteze el bumbacul cînd începură 
rindunelele-de-noapte. Dacă n-ar fi fost treaba cu George 
Wilkins, acum l-ar u avut pe tot arat şi semănat şi gata. Dar 
treaba era ca şi terminată. încă zece minute si ar fi fost ca 
atunci cînd laşi banul să cadă în automat şi nu să i se reverse o 
ploaie de aur la picioare, nu cerea asta, n-avea nevoie ; avea să 
se îngrijească el însuşi de pleaşca lui, numai să i se lase liniştea 
şi tihna ca să-şi vadă de treabă. Treaba în sine, chiar şi munca 
de noapte şi fără ajutor şi chiar dacă ar fi trebuit să mişte din loc 
jumătate de movilă, asta nu-l deranja. N-avea decit şaizeci şi 
şapte de ani şi era mai în puteri decit unii pe jumătate de virsta 
lui; să fi fost cu zece ani mai tînăr, ar fi putut să le facă pe 
amîndouă, şi munca de noapte şi aia de zi. Dar acum n-o să mai 
încerce aşa ceva. într-un fel, îi părea niţel rău că avea să 
renunţe la fermă. îi plăcuse ; ţinuse la pămîntul lui şi îi plăcuse 
să lucreze, plin şi el de mîndria de a avea unelte cum trebuie şi 
de a le folosi bine, dispreţuind şi uneltele proaste şi lucrul prost, 
tot aşa cum cumpărase cazanul cel mai bun pe care-l găsise 
cînd îşi aranjase alambicul lui - cazanul acela cu fund de aramă 
de preţul căruia îi plăcea mai puţin decit oricind să-şi 


amintească acum, cînd avea nu numai să-l piardă, dar chiar să- 
1 facă pierdut el însuşi, intenţionat, îşi pregătise chiar şi 
propoziţiile, dialogul cu care, după ce avea să aranjeze prima 
chestiune, avea să-l informeze pe Edmonds că se hotărise să 
renunţe la fermă, că era acum de ajuns de bătrîn ca să se 
retragă şi Edmonds să-şi dea pămîntul altcuiva să-l termine de 
recoltat. „Bine'", avea să spună Edmonds. „Dar nu te poţi 
aştepta din partea mea să dau o casă şi lemne şi apă unei 
familii care nu mai lucrează pămîntul." Şi el avea să spună, dacă 
într-adevăr avea să se ajungă pînă acolo - şi probabil avea să se 
ajungă, întrucit el, Lucas, avea să afirme pînă la moartea lui că 
Zack Edmonds fusese un om mai bun decit fiu-său, tot aşa cum 
bătrînul Cass Edmonds fusese mult mai 

bun decit ei amîndoi la un loc -, „Foarte bine. li iau cu chirie 
casa. Spune preţul şi am să ţi-l plătesc în fiecare sîmbătă seară 
atita vreme cît hotărăsc eu să mai stau aici". 

Dar asta avea să fie la vremea cuvenită. Cealaltă chestiune 
venea în primul şi în primul rînd. La început, cînd se întorsese 
acasă dimineaţa, planul său fusese să-l înştiinţeze el însuşi pe 
şerif, aşa încit să nu existe absolut nici un risc de încurcătură în 
cazul în care Edmonds s-ar fi mulţumit să-i distrugă alambicul şi 
ascunzătoarea lui George şi să-l gonească pe George de pe 
pămîntul lui. în cazul acesta, George ar fi continuat să dea 
tircoale pe acolo, avind grijă doar să nu fie văzut de Edmonds; 
drept care, fără să mai aibă măcar vreo treabă pe cîmp - şi cu 
atit mai puţin cu alambicul - care să-l ţină ocupat, ar fi fost de 
capul lui toată ziua şi deci în largul lui toată noaptea şi ar fi 
însemnat o ameninţare mai mult decit oricînd. Denunţul trebuia 
să vină de la Edmonds, albul, fiindcă pentru şerif Lucas era doar 
un negru ca oricare altul şi atit şeriful, cît şi Lucas ştiau asta, 
deşi numai unul din ei ştia că în ochii lui Lucas şeriful nu era 
decit un parvenit fără vreun temei de a se mîndri cu strămoşii 
lui şi fără vreo speranţă în ce priveşte urmaşii lui. Şi dacă 
Edmonds avea să se hotărască să acţioneze în problema asta pe 
cale particulară, fără să recurgă la lege, mai era încă o persoană 
în Jefferson pe care Lucas putea s-o informeze că nu numai el şi 
cu George Wilkins ştiau de un alambic pe pămin-turile lui 
Edmonds, dar şi Carothers Edmonds ştia despre asta. 

Intră pe poarta largă, pentru trăsuri, de la care aleea se arcuia, 
urcînd spre ridicătura cu stejari şi cedri, de unde putea de acum 


să vadă, mai luminoasă decit orice lampă cu petrol, strălucirea 
luminii electrice în casa în care oameni mai buni decit cel de 
acum se mulţumiseră cu lămpi sau chiar luminări. Exista un 
tractor în grajdul catîrilor, pe care Zack Edmonds nu l-ar fi 
tolerat acolo la vremea lui, şi un automobil într-un adăpost făcut 
special pentru el, în care bătrinul Cass nici măcar n-ar fi pus 
piciorul. Dar acelea erau vremurile de demult, de altădată, cu 
oameni mai buni decît aceştia de acum; Lucas însuşi era unul 
din ei, el şi cu bătrînul Cass fiind de o vîrstă chiar mai mult decit 
doar în spirit, analogia fiind şi mai adevărată prin însuşi para- 
doxul ei: bătrînul Cass - un McCaslin doar din partea mamei şi 
astfel purtind numele tatălui său, deşi stăpînea pămînturile şi 
beneficiile şi responsabilităţile pentru ele, Lucas - un McCaslin 
din partea tatălui, deşi purtind numele mamei sale şi avind 
folosinţa şi beneficiul  păminturilor fără nici una din 
responsabilităţi. Oameni mai buni: bătrînul Cass, un McCaslin 
doar dinspre partea femeiască, totuşi avînd de ajuns din sîngele 
bătriî-nului Carothers McCaslin în vinele sale ca să fi luat 
pămînturile de la adevăratul moştenitor numai pentru că le voia 
şi ştia că putea să le folosească mai bine, de ajuns de puternic, 
de ajuns de lipsit de scrupule pentru asta, avind de ajuns din 
bătrînul Carothers McCaslin; chiar şi Zack, care nu era omul care 
fusese tatăl lui, dar pe care Lucas, bărbatul McCaslin, îl 
acceptase ca egalul lui pînă într-acolo încît intenţionase să ÎI 
omoare, chiar pînă la punctul în care, după ce-şi pusese 
treburile în ordine ca un om care se pregăteşte să moară, se 
oprise alături de albul adormit, în dimineaţa aceea, acum 
patruzeci şi trei de ani, cu briciul deschis în mînă. 

Se apropie de casă - cele două aripi clădite din buşteni pe care 
le construise Carothers McCaslin şi care fuseseră de ajuns 
pentru bătrînii Buck şi Buddy, legate de holul deschis pe care, ca 
un monument şi epitaf al mîndriei sale, bătrînul Cass Edmonds îl 
închisese şi îi aşezase deasupra un cat de lemn alb şi-i pusese 
un portal în faţă. Nu ocolise prin spatele casei, spre uşa de la 
bucătărie. Făcuse asta numai o singură dată de cînd se născuse 
actualul Edmonds; n-avea s-o mai facă niciodată cît avea să 
trăiască. Nici nu urcă treptele. în loc de asta, se opri pe întuneric 
în faţa verandei şi bătu cu încheieturile degetelor pe balustrada 
ei pînă cînd albul veni în hol şi privi afară prin uşa din faţă. 

„Ei, ce-i?" spuse Edmonds. „Ce e?" 


„Eu sînt", spuse Lucas. 

„Da, intră", spuse celălalt. „Ce stai acolo aşa, afară?" 

„Vino 'mneata aici afară", spuse Lucas. „N-avem de unde să 
ştim, nici dumneata, nici eu, dacă George nu stă pe-undeva pe- 
aici chiar în momentul ăsta, să asculte ce spunem noi." 

„George ?" se miră Edmonds. „George Wilkins ?" leşi afară pe 
verandă - un om tînăr încă, neînsurat, patruzeci şi trei de ani 
împliniţi în martie trecut. Lucas n-avea nevoie să-şi amintească 
asta. N-avea să uite niciodată - noaptea aceea de început de 
primăvară, urmînd după zece zile de asemenea ploaie că nici 
chiar bătrînii nu-şi aminteau de ceva cu care să se poată 
compara, şi nevestei albului venindu-i vremea şi pîrîul ieşindu-şi 
din albie pînă cînd toată valea se revărsase, transformată într-o 
albie de rîu înecîndu-se sîngeriu cu trunchiuri şi buşteni şi vite 
înecate pînă cînd nici chiar un călăreț n-ar mai fi putut trece pe 
mtuneric să ajungă pînă la un telefon şi să-l aducă pe doctor 
înapoi. Şi Molly, pe atunci tînără şi ea şi îngrijind de primul lor 
copil, trezită la miezul nopţii de alb în persoană şi atunci ei îl 
urmaseră pe alb prin întunecimea de ape revărsate pînă acasă 
la el şi Lucas aşteptase în bucătărie, ţinînd focul aprins la plită, 
şi Molly îi moşise pe copilul alb fără nimeni care s-o ajute în 
afară de Edmonds şi pe urmă ştiuseră că trebuia adus doctorul. 
Aşa că, înainte chiar de a se crăpa de ziuă, el era în apă şi 
traversa riul, nu mai ştia nici el cum, şi fusese îndărăt la lăsarea 
serii cu doctorul, ieşind la mal din moartea aceea (La un 
moment dat, crezuse că s-a dus şi el, că-i gata, curînd amîndoi - 
şi el, şi catîrul - neavînd să mai fie decît alte două epave cu ochii 
albi şi fălcile căscate, de care n-avea să se mai ştie decit după 
vulturii rotindu-se deasupra, umflaţi şi deja de neidentificat, la o 
lună după momentul acela, cînd apele aveau să se retragă.) în 
care intrase nu pentru el însuşi, ci pentru bătrînul Carothers 
McCaslin, care le zămislise stirpea amiîndurora, lui şi lui Zack 
Edmonds, ca s-o găsească pe nevasta albului moartă şi pe 
propria lui nevastă stabilită în casa albului. Era ca şi cum, în ziua 
aceea întunecoasă şi tumultuoasă, el traversase şi pe urmă 
trecuse îndărăt un fel de Lethe, ieşind de acolo, fiindu-i îngăduit 
să scape, cumpărind, cum ar veni, cu preţul vieţii o lume, 
aceeaşi pe dinafară şi totuşi subtil şi irevocabil schimbată. 

Era ca şi cum femeia albă nu numai că nu părăsise niciodată 
casa, dar nici măcar nu existase vreodată - obiectul pe care-l 


îngropaseră în livadă două zile mai tirziu (tot nu puteau să 
traverseze valea ca să ajungă la cimitir) fiind un lucru fără 
însemnătate, nesfinţit, nimic; propria lui nevastă, femeia 
neagră, trăind acum singură în casa pe care bătrînul Cass o 
clădise pentru ei 

cînd se căsătoriseră, ţinînd viu în vatră focul pe care el îl 
aprinsese acolo în ziua nunţii lor şi care arsese mereu încă de 
atunci, deşi acuma prea puţină mîncare se mai făcea acolo; şi 
tot aşa, pînă ce trecuse aproape o jumătate de an şi într-o zi se 
dusese la Zack Edmonds şi-i spusese O vreau pe nevastă-mea. 
Am nevoie de ea acasă". Chiar atunci, pe loc, deşi nu avusese 
intenţia să spună asta. Dar acea jumătate de an aproape 
trecuse, iar el ţinuse singur viu focul care ar fi trebuit să ardă în 
vatră pînă cînd nici el şi nici Molly n-aveau să mai fie să-l aţiţe, 
cu el însuşi stînd în faţa lui noapte după noapte toată primăvara 
şi vara aceea, pînă cînd, într-o noapte, se trezise în picioare în 
faţa lui, mînios, răbufnind de furie, orbit, cu găleata din lemn de 
cedru deja ridicată şi înclinată, pînă cînd îşi oprise gestul şi 
pusese găleata la loc pe raft, încă tremurind, neînstare să-şi 
aducă măcar aminte că ridicase găleata, iar pe urmă spusese: 
„Mi-nchipui că te gindeai că n-aş mai vrea s-o iau înapoi, nu-i 
aşa ?" 

Albul şedea pe scaun. După vîrstă, el şi Lucas ar fi putut fi fraţi, 
şi încă aproape gemeni. Se lăsase încet pe spate în scaunul lui, 
uitîndu-se la Lucas. „Aşa, Doamne", spusese calm. „Aşadar asta 
crezi tu. Ce fel de om îţi închipui că sînt eu? Ce fel de om îţi spui 
tu că eşti?" 

„Eu sînt negru", spusese Lucas. „Dar sînt şi om. Sînt ceva mai 
mult decît doar un om. Acelaşi lucru care 1-a făcut pe taţi al 
meu a făcut-o şi pe bunica matale. Am de gînd s-o iau înapoi." 
„Dumnezeule", spusese Edmonds, „n-am crezut niciodată că am 
să mă jur vreodată faţă de un negru. Dar am să mă jur..." Lucas 
se întorsese cu spatele, pornit de acum să se îndepărteze. Se 
rotise pe călciîie. Celălalt se ridicase în picioare. Stăteau faţă în 
faţă, deşi o clipă Lucas nu putu să-i vadă chipul. 

„Nu faţă de mine!" spusese Lucas. „Eu o vreau acasă la mine în 
noaptea asta. înţelegi ?" Se întor-şese pe cîmp, la plugul oprit în 
mijlocul brazdei, unde-l lăsase cînd îşi dăduse deodată seama 
că avea să se ducă acum, în clipa aceasta, la birou sau acasă 
sau oriunde o fi fost albul, în camera lui de culcare dacă avea să 


fie necesar, şi să i se oprească în faţă. Legase catîrul sub un 
copac, cu hamul încă pe el. Acum înhamă iarăşi catîrul la plug şi 
ară mai departe. Cînd se întorcea, la capătul fiecărei brazde, ar 
fi putut să-şi vadă casa. Dar nici nu se uită vreodată spre ea, 
nici chiar cînd ştiu că ea era iarăşi înăuntru, nici chiar cînd fumul 
de lemn proaspăt începu să se înalțe din horn aşa cum nu se 
mai înălţase la mijlocul dimineţii de aproape jumătate de an, nici 
chiar cînd, la amiază, ea venise de-a lungul gardului, ducînd o 
găleată şi o cratiţă acoperită, şi se oprise, privindu-l o clipă, 
înainte de a aşeza găleata şi cratiţa jos şi de a se duce îndărăt. 
Pe urmă clopotul de la plantație bătuse de amiază, bătaia aceea 
hotărită, fără ecou, muzicală. El deshămase catirul şi-l adăpase 
şi-i dăduse să mănince şi doar după aceea se dusese pînă la 
colţul gardului şi iată-le acolo - cratita cu plăcinta caldă încă, 
găleata plină pe jumătate cu lapte, alama lustruită şi frecată şi 
mîncată de îndelungă folosinţă pînă cînd căpătase o patină ca 
argintul vechi -întocmai aşa cum fusese pe vremuri. 

Pe urmă după-amiaza trecuse şi ea. Băgase în grajd şi hrănise 
catîrul lui Edmonds şi-i atirnase hamul de cuiul lui pentru a doua 
zi. Pe urmă în drumeag, în semiîntunecimea verde a verii, în 
timp ce licuricii luceau şi se roteau şi rindu-nelele-de-noapte 
săgetau laolaltă încolo şi încoace şi broaştele săreau greoaie şi 
orăcăiau de-a lungul pîrîului, el privi casa pentru întîia oară, dira 
subţire de fum de la masa de seară, dreaptă în aerul fără vînt 
deasupra hornului, şi suflarea îi era tot mai adîncă şi tot mai 
grea, pînă cînd cămaşa decolorată i se întinse de tot peste nas- 
turii de la piept. Poate cînd avea să fie bătrin avea să se 
resemneze şi cu asta. Dar ştia că n-avea să se resemneze 
niciodată, nici chiar dacă ar fi ajuns la o sută de ani şi le-ar fi 
uitat faţa si numele, ale ei şi ale albului şi chiar şi pe ale lui 
însuşi. O să trebuiască sâ-l omor, se gindea, sau o să trebuiască 
să o iau pe ea şi să plec de aici. O clipă se gindi să se ducă la 
alb şi să-i spună că aveau să plece, acum, în noaptea asta, 
imediat. Numai că, dacă mai trebuie să-l mai văd iar chiar acum, 
s-ar putea să-l omor, se gîndi el. Cred că m-am hotărît ce am să 
fac, dar dacă ar mai trebui să-l văd, să mă întîlnesc cu el acum, 
s-ar putea să mă răzgîndesc. Şi uite, aşa-i omul ! se gîndi. O ţine 
în casă cu el şase luni de zile şi eu nu fac nimic; o trimite îndărăt 
la mine şi eu îl omor. Ar fi ca şi cum m-aş duce şi aş spune în 
gura mare la toată lumea că el nu mi-a trimis-o îndărăt pentru 


că i-am spus eu să mi-o trimită, ci mi-o dă acuma îndărăt pentru 
că s-a plictisit de ea. 

Intră pe poarta din gardul de scînduri pe care-l făcuse el însuşi 
cînd bătrînul Cass le dăduse casa, aşa cum cărase şi bătătorise 
pietrele pentru cărarea prin curtea fără iarbă pe care nevastă-sa 
o mătura în fiecare dimineaţă cu o mătură din crengi de salcie 
legate laolaltă, împingînd praful curat în desene complicate 
arcuite printre răsadurile de flori mărginite cu bucăţi de 
cărămidă Şi sticlă şi cioburi de porțelan şi de sticlă colorată. Ea 
se mai întorsese din cînd în cînd în cursul Primăverii ca să 
îngrijească răsadurile de flori, astfel că acum ele înfloreau ca de 
obicei - înfloririle 

viguroase şi viu colorate îndrăgite de stirpea ei şi a lui: 
amarante şi floarea-soarelui, cane şi nalbe -, dar pînă astăzi 
aleea dintre ele nu mai fusese măturată de anul trecut. Da, se 
gîndi. Trebuie să-l omor sau trebuie să plec de aici. 

Intră în hol, pe urmă în camera în care aprinsese focul cu doi ani 
înainte şi care ar fi trebuit să dăinuie mai mult decit ei amindoi. 
Mai tîrziu n-avea să mai poată să-şi amintească întotdeauna ce 
spusese, dar n-avea să uite niciodată minia uluită şi 
neîncrezătoare cu care se gindise Adică ea nici măcar n-a ştiut 
pînă în clipa asta că eu am bănuit vreodată ceva. Ea era aşezată 
în faţa vetrei unde fierbea mîncarea, ţinind copilul în braţe, 
apărîndu-i faţa de lumină şi căldură cu mîna, o femeie mică încă 
de atunci, cu ani de zile înainte ca trupul şi pînă şi oasele, cum 
se părea, să înceapă să i se usuce şi să i se chircească înăuntru, 
stringindu-se laolaltă, şi el se opri lîngă ea, dominînd-o, uitîndu- 
se în jos nu la propriul lui copil, ci la faţa celui alb, cuibărită în 
sfera întunecoasă a sinului ei - nu nevasta lui Edmonds, ci a lui, 
care fusese pierdută; nu fiul lui, ci al albului, care-i fusese acum 
dat înapoi -, şi glasul îi era răstit, mîna lui cu degetele chircite 
tîşni spre copil şi mîna ei tresări deodată şi-i apucă încheietura. 
„Unde-i al nostru?" strigă. „Unde-i al meu?" 

„Colo-n pat, doarme!" spuse ea. „Du-te şi uită-te la el!" El nu se 
urni din loc, aplecat asupra ei, împletindu-şi palma şi încheietura 
cu ale ei. „N-am putut să-l las aşa! Ştii bine că nu puteam să-l 
las! A trebuit să-l aduc!" 

„Pe mine să nu mă minţi!" zise el. „Să nu-mi spui mie că Zack 
Edmonds ştie unde e." 

„Ştie! l-am spus eu!" îşi scutură încheietura din mina ei, 


azviîrlindu-i mîna şi braţul îndărăt; 

auzi sunetul sec şi stins al dinţilor cînd îşi lovi bărbia cu propria-i 
palmă şi o privi cum începe să.si ridice mina la gură şi apoi o 
lasă să cadă 

la loc 

„Aşa", spuse. „Nu-i sînge din sîngele tău care încearcă acuma să 
fugă de aici!" 

BProstule!" strigă ea. „O, Doamne", spuse. „O, Doamne. Foarte 
bine. îl duc îndărăt. Oricum voiam să-l duc. Tuşa Thisbe poate 
să-i facă nişte zeamă de melasă..." 

„Nu tu", spuse el. „Şi nici eu. Crezi tu că Zack Edmonds are să 
stea acasă la el cînd s-o întoarce si-o să vadă că el nu e? Nu!" 
spuse. „M-am dus acasă la Zack Edmonds şi mi-am cerut 
nevasta îndărăt. Lasă-l pe el acuma să vină acasă la mine şi să 
mi-l ceară pe fiu-său!" 

Aşteptă pe verandă. Vedea dincolo, peste vale, lumina licărind 
în casa cealaltă. Nu s-a întors încă acasă, se gîndi. Respira acum 
rar şi liniştit. Nu-i nici o grabă. O să facă el ceva şi atunci am să 
fac şi eu ceva şi o să se termine totul. Are să fie bine. Pe urmă 
lumina dispăru. El începu să-şi spună liniştit, cu voce tare, 
„Acuma. Acuma. îi trebuie timp ca să ajungă aici". Continuă să 
spună asta mult timp după ce-şi dădu seama că bărbatul celălalt 
avusese vreme să facă de zece ori pe jos, înainte şi îndărăt, 
drumul dintre cele două case. Şi i se păru atunci că ştiuse toată 
vremea că nu avea să vină, ca şi cum ar fi fost şi el în casa în 
care albul stătea şi aştepta, pîndind la rîndul său casa lui, a lui 
Lucas. Pe urmă ştiu că insul celălalt nici măcar nu aştepta şi era 
ca şi cum el ar fi fost de acum chiar în camera de culcare, 
aplecat deasupra respirației liniştite din somn, deasupra gitului 
lipsit de apărare şi neştiutor, cu briciul deschis în mînă. 

Intră iarăşi în casă, în camera în care nevastă-sa Şi cei doi copii 
erau adormiţi în pat. Mîncarea de seară, care era pe plită cînd se 
întorsese el în amurg, nici măcar nu fusese luată de pe foc şi ce 
mai rămăsese din ea era de mult ars şi carbonizat şi probabil se 
şi răcise acum în cenuşa abia licărind. împinse tigaia şi oala de 
cafea la o parte şi ricii cu un beţigaş de lemn cenuşa dintr-un 
colţ al plitei, curăţind cărămizile, şi atinse una din ele cu degetul 
umezit. Era caldă, nu fierbinte să-l ardă, dar avind o căldură 
înceată, adîncă, solidă parcă, o condensare a acelor doi ani în 
cursul cărora focul arsese constant deasupra ei, o condensare 


nu a focului, ci a timpului, ca şi cum nici stingerea focului şi nici 
chiar apa n-ar mai fi putut s-o răcească, ci doar timpul ar mai fi 
fost în stare de asta. Ridicase cărămida cu lama cuţitului şi 
ricîise funinginea caldă de sub ea şi trăsese afară o cutie mică 
de metal care fusese a bunicului său alb, Carothers McCaslin 
însuşi, acum aproape o sută de ani, şi scosese din ea cîrpa 
înnodată strîns, grea de monede, unele dintre ele datînd 
aproape de pe vremea lui Carothers McCaslin, pe care începuse 
să le pună deoparte încă înainte de a fi împlinit zece ani. 
Nevastă-sa îşi scosese numai pantofii (îi recunoştea şi pe ei. îi 
aparținuseră femeii albe care nu murise, care nici măcar nu 
existase.) înainte de a se întinde în pat. Lăsă cîrpa înnodată în 
unul din ei şi se îndreptă spre biroul din lemn de nuc, pe care 
Isaac McCaslin ° i-l dăduse ca dar de nuntă, şi-şi scoase briciul 
din sertar. 

Aştepta să se facă ziuă. N-ar fi putut să spună de ce. Se aşezase 
pe pămînt, cu spatele sprijinit de un copac, la jumătatea 
drumului între poarta căruţelor şi casa albului, nemişcat ca 
însuşi obscuritatea lipsită de vint, în vreme ce constelaţiile se 
roteau încet şi rindunelele-de-noapte săgetau tot mai repede şi 
pe urmă încetaseră şi cîntaseră 

primii cocoşi şi prima licărire înşelătoare a zorilor venise şi 
pierise şi păsările începuseră şi noaptea se sfirşise. în prima 
lucire a zorilor, urcă treptele din faţă ale casei albului şi intră 
prin uşa din fată, neîncuiată, şi străbătu holul tăcut şi intră în 
camera de culcare în care i se păru că mai intrase deja şi asta 
numai cu o clipă înainte, oprindu-se cu briciul desfăcut asupra 
respirației, a gitlejului neocrotit şi neprotejat, faţă în faţă iarăşi 
cu gestul pe care i se părea că-l mai făcuse deja înainte. Atunci 
văzuse ochii feţei de pe pernă privind liniştiţi în sus spre el şi 
atunci ştiuse de ce-a trebuit să aştepte pînă ce s-a făcut ziuă. 
„Pentru că şi tu eşti un McCaslin", spuse. „Chiar dacă ai fost 
făcut aşa prin partea femeiască. Poate ăsta-i motivul. Poate din 
cauza asta ai făcut-o -pentru că tot ceea ce tu şi cu tatăl tău aţi 
primit de la bătrînul Carothers a trebuit să ajungă la voi printr-o 
femeie, o făptură a lui Dumnezeu lipsită de răspundere, nu aşa 
cum sînt bărbaţii, responsabili, şi care nu poate fi ţinută să dea 
socoteală aşa cum pot fi ţinuţi bărbaţii. Aşa că poate că eu te- 
am şi iertat, decit că nu pot să te iert pentru că poţi să-i ierţi 
numai pe cei care ţi-au făcut rău; nici măcar Cartea Sfintă nu-i 


cere cuiva să-i ierte pe cei cărora are de gind să le facă vreun 
rău, pentru că şi lisus Hristos a văzut pînă la urmă că asta 
înseamnă să ceri prea mult de la un om." 

„Lasă briciul jos şi am să stau de vorbă cu tine", spuse 
Edmonas. 

„Ştiai că nu-mi era frică, pentru că ştiai că şi eu sînt un 
McCaslin, chiar unul făcut prin bărbat. Şi tu nu te-ai gîndit că, 
din cauză că şi eu sînt un McCaslin, n-aveam s-o fac. Nu te-ai 
gîndit nici că, pentru că mai sînt şi negru, n-aş îndrăzni s-o fac. 
Nu. Te-ai gîndit că, pentru că eu sînt 

negru, nici măcar nu mi-ar păsa. Şi nici nu m-am gindit la brici. 
Dar ţi-am dat o şansă. Poate că nu ştiam ce aş fi putut să fac 
cînd tu ai fi intrat pe uşă în casa mea, dar ştiam ce voiam să fac, 
ce credeam eu c-am să fac, ce ar fi vrut Carothers McCaslin ca 
eu să fac. Dar tu n-ai venit. Nici măcar nu mi-ai lăsat şansa să 
fac ceea ce bătrînui Carothers mi-ar fi spus să fac. Ai încercat să 
mă baţi aşa. Şi n-ai să poţi, niciodată, nici chiar miine pe vremea 
asta, atunci cînd am să fiu acolo, spîn-zurat, mort, cu fringhia de 
git, cu uleiul aprins încă arzînd, tot n-ai să poţi să mă baţi." 
„Lasă briciul jos, Lucas", spuse Edmonds. 

„Ce brici?" spuse Lucas. îşi ridică mîna şi privi briciul ca şi cum 
n-ar fi ştiut pînă atunci că-l ţinea în mină, ca şi cum nu-l mai 
văzuse pînă atunci, şi, fără să-şi oprească mişcarea miinii, îl 
azvirli către fereastra deschisă, lama dezgolită zvicnind aproape 
în culoarea sîngelui în prima rază arămie a soarelui înainte de a 
se face nevăzută. „N-am nevoie de nici un brici. Miinile mi- 
ajung. Acuma scoate-ţi pistolul de sub pernă." 

Celălalt tot nu se mişca încă, nici măcar ca să-şi scoată mîinile 
de sub pătură. „Nu e sub pernă. E-n sertar, acolo unde stă 
dintotdeauna, şi tu ştii asta. Du-te şi te uită. N-am să fug. Nici n- 
aş putea." 

„Ştiu că n-o să fugi", spuse Lucas. „Şi ştii şi tu că n-o să fugi. 
Pentru că ştii că tot ce-mi trebuie, tot ce vreau eu, e ca tu să- 
ncerci să fugi, să te-ntorci cu spatele la mine şi să fugi. Ştiu că 
n-ai s-o faci. Pentru că eu sînt tot ce trebuie să baţi, să înfrîngi 
tu. Eu trebuie să-l înving pe bătrinui Carothers. Scoate-ţi 
pistolul." 

„Nu", spuse celălalt. „Du-te acasă. Pleacă de-aici. Astă-seară viu 
acasă la tine..." 

„După asta?" spuse Lucas. „Eu şi cu tine pe aceleaşi pămîntuuri, 


respirînd chiar şi acelaşi aer ? 

Or ce-ai mai putea spune tu, ce-ai putea oare măcar să 
dovedeşti după asta aşa ca eu să trebuiască să şi cred? Scoate 
pistolul." 

Celălalt îşi trase mîinile de sub pătură şi şi le lăsă peste ea. 
„Foarte bine", spuse. „Du-te dincolo şi sprijină-te de perete pînă 
ajung eu la el." „Ha", spuse Lucas. „Ha." Celălalt îşi băgă mîinile 
la loc sub pătură, “tunci du-te şi-ţi ia briciul", spuse. 

Lucas începu să gifiie, să tragă aerul în piept 

cu suflări scurte, fără să expire deloc. Din unghiul 

din care privea, albul îi vedea pieptul scurtat, cu 

cămaşa decolorată întinzîndu-se peste el. „Cînd 

tocmai m-ai văzut cum l-am aruncat?" spuse 

Lucas. „Cînd ştii că, dacă ies acuma din camera 

asta, nu m-aş mai întoarce ?" Se îndreptă spre 

perete şi se opri cu spatele sprijinit de el, cu faţa 

încă întoarsă spre pat. „Pentru că eu deja te-am 

bătut", spuse. „E bătrînui Carothers. la-ţi pistolul, 

albule." Stătea acolo, gifiind în inhalaţii grăbite, 

pînă cînd i se păru că plăminii lui n-ar mai fi 

putut ţine mai departe aerul. II privi pe celălalt 

ridicîndu-se din pat şi apucînd piciorul patului 

şi trăgindu-1 de la perete pînă cînd putea fi ocolit 

şi de o parte şi de alta; îl privi pe alb străbătind 

camera spre birou şi scoţind pistolul din sertar. 

Lucas nu se mişca încă. Stătea rezemat de perete 

şi-l privea pe alb traversînd camera spre uşă şi 

închizînd-o şi întorcînd cheia în broască şi întor- 

cîndu-se spre pat şi aruncînd pistolul pe pat şi 

abia atunci întorcîndu-se către el. Lucas începu 

să tremure. „Nu", spuse. 

„Tu dintr-o parte, eu din cealaltă", spuse albul. »Ne aşezăm în 
genunchi şi ne ţinem de nuim. Nici n-avem nevoie să numărăm." 
„Nu!" spuse Lucas cu o voce 

înăbuşită. „Pentru 

ultima oară. la-ţi pistolul. Vin la tine." 

„N-ai decît, atunci. Crezi că eu sînt mai puţin decît un McCaslin 
doar pentru că am fost făcut cum spui tu, prin femeie? Sau 
poate că tu nici măcar nu eşti un McCaslin făcut prin femeie, ci 
doar aşa, un negru care şi-a ieşit din pepeni?'* 


Apoi Lucas apăru deodată lîngă pat. Nici nu-şi amintea să se fi 
mişcat. Era în genunchi şi se ţinea de miini cu celălalt, înfruntînd 
pe deasupra patului şi a pistolului omul pe care-l cunoscuse din 
prima copilărie, cu care trăise laolaltă pînă se făcuseră mari, 
aproape ca fraţii. Se duseseră la pescuit şi la vînătoare 
împreună, învăţaseră să înoate în aceleaşi ape, miîncaseră la 
aceeaşi masă în bucătăria copilului alb şi în coliba mamei 
negrului; dormiseră sub aceeaşi pătură în faţa focului, în pădure. 
„Pentru ultima oară", spuse Lucas. „îţi spun..." Pe urmă strigă, şi 
nu către alb, şi albul ştia asta -văzu albul ochilor negrului 
năclăindu-se deodată cu roşu ca ochii unui animal hăituit, un 
urs, o vulpe: „îţi spun! Să nu ceri prea mult de la mine!" Am 
greşit, se gîndi albul. Am mers prea departe. Dar era prea tirziu. 
Chiar cînd încercă să-şi tragă mîna îndărăt, să şi-o elibereze, 
mîna lui Lucas se închise peste ea. îşi zvicni mîna stingă spre 
pistol, dar Lucas i-o prinse şi pe ea de încheietură. Pe urmă ei nu 
se mai mişcară deloc, doar antebraţele, mîinile lor încleştate 
una într-alta aplecîndu-se treptat pînă cînd mîna albului era 
apăsată acum cu dosul palmei peste pistol. Nemişcat, prins în 
cleşte, neînstare să se mai mişte, albul privea fix faţa istovită şi 
încrîncenată care-i stătea înainte. „Ti-am dat o şansă", spuse 
Lucas. „Şi atunci tu ai stat aici, ai dormit cu uşa descuiată şi mi- 
ai dat şi mie o şansă. Pe urmă eu mi-am aruncat briciul şi ţi-am 
dat-o înapoi. Şi pe urmă tu mi-ai aruncat-o îndărăt mie. Aşa e, 
nu?" 

„Da", spuse albul. 

„Ha!" spuse Lucas. Azvirli la o parte mîna şi braţul stîng al 
albului, izbindu-l şi, cînd mîna lui dreaptă zvicni liberă, 
aruncîndu-l îndărăt pe celălalt de lîngă pat. Cu acelaşi gest, 
apucase pistolul, sărind în picioare şi îndărăt cînd albul se 
ridicase si el, iar patul rămăsese între ei. Trase în jos ţeava 
pistolului şi aruncă o privire în butoiaşul încărcătorului şi-l roti 
pînă cînd canalul gol din dreptul cocoşului ajunse la fund, astfel 
că acum un cartuş avea să intre sub cocoş în oricare direcţie s- 
ar fi rotit butoiaşul. „Pentru că o să am nevoie de două", spuse. 
închise pistolul cu un zgomot sec şi-şi ridică faţa spre alb. Şi 
albul îi văzu iarăşi ochii injectîndu-i-se pînă cînd nu se mai 
distingeau nici corneea, nici irisul. Asta e, se gîndi albul, cu acea 
claritate grăbită şi nici măcar uimită, încordîndu-şi trupul atît cît 
mai îndrăznea s-o facă. Lucas părea să nu bage de seamă. Mei 


măcar nu mă mai vede acuma, se gîndi albul. Dar şi asta era 
prea tîrziu. Acuma Lucas se uita la el. „Credeai că n-am s-o fac, 
aşa credeai?" spuse Lucas. „Ştiai că tot eu te bat, aşa că te-ai 
gindit că ai să mă baţi cu bătrînul Carothers, aşa cum Cass 
Edmonds a făcut cu Isaac: s-a folosit de bătrînul Carothers ca 
să-l facă pe Isaac să renunţe la pămîntul care era al lui pentru 
că el, Cass Edmonds, era un McCaslin prin femeie, de parte 
femeiască, dinspre soră, şi bătrînul Carothers i-ar fi spus lui 
Isaac să se dea bătut în faţa rubedeniilor de parte femeiască, 
care nu se puteau apăra singure. Şi-ai crezut că am să fac şi eu 
aşa, nu? Ai crezut că am s-o fac repede, mai repede decit Isaac, 
pentru că nu e la mijloc nici un pămînt la care eu să renunţ. Eu 
n-am nici o fermă mare şi frumoasă de-a lui McCaslin la care să 
renunţ. La ce pot eu renunţa din tot ce am e sîngele de 
McCaslin, care nici măcar nu e de drept al meu sau cel puţin nu 
face prea mult, din moment ce despre bătrînul Carothers nici 
măcar nu s-ar fi zis vreodată că i-ar fi lipsit prea mult ce i-a dat 
lui Tomey în noaptea aceea cînci 1-a făcut pe tata. Şi dacă asta 
e ce mi-a adus mie sîngele de McCaslin, eu nici nu-l mai vreau. 
Şi dacă atunci cînd s-a scurs în sîngele meu negru nu 1-a durut 
pe el mai mult decit are să mă doară pe mine acum, cînd se va 
scurge afară din mine, atunci înseamnă că nici măcar bătrînul 
Carothers n-a fost acela care a avut plăcerea cea mai mare... 
Sau nu", strigă el. Acuma iar nu mă vede, gîndi albul. Acuma. 
„Nu!" strigă Lucas. „Să zicem că nici măcar nu mă folosesc 
deloc de primul glonte, să zicem că-l folosesc doar pe ultimul şi 
atunci v-am bătut, şi pe tine şi pe bătrînul Carothers, pe 
amindoi, îţi las ceva la care să te gîndeşti acuma şi pe urmă, 
cînd n-ai să fii prea ocupat încercînd să te gindeşti ce-ai să-i spui 
bătrînului Carothers cînd ai să ajungi acolo unde el a şi ajuns, în 
ziua de miine şi în ziua de după ziua de miine şi de după aceea, 
atita vreme cit are să fie o zi de miine..." Albul sări, aruncîndu-se 
pe pat, încercînd să apuce pistolul şi mîna care-l ţinea. Lucas 
sări şi el. Se întilniră deasupra mijlocului patului, unde Lucas îl 
cuprinse pe celălalt cu braţul stîng, aproape într-o îmbrăţişare, 
şi împinse pistolul în coasta albului şi apăsă pe trăgaci şi-l 
azvirli pe alb departe de el cu acelaşi gest, auzind chiar în timp 
ce făcea asta ţăcănitul uşor, sec, incredibil de sonor al izbiturii 
cocoşului, care nu percutase cartuşul. 

Fusese un an bun, deşi începuse tîrziu, după ploile cele mari şi 


după inundaţii - anul cu vara cea mai lungă. Anul acesta avea să 
scoată recoltă bogată, cum nu mai avusese de multă vreme, 
chiar dacă în august o parte din porumbul lui nu avusese parte 
de ultima arătură. Făcea asta acum, urmîndu-şi singurul catîr 
printre  şirurile de tulpini puternice, care-i ajungeau pînă la 
mijloc, şi printre frunzele bogate, întunecoase, lucitoare, 
oprindu-se o clipă la capătul fiecărei brazde ca să scoată plugul 
din pămînt şi să-l întoarcă, o dată cu catirul, spre brazda de 
alături, pînă cînd, în cele din urmă, fumul ce anunţa masa se 
ridică diafan în aerul luminos de deasupra hornului casei şi pe 
urmă, la vremea dintotdeauna, ea veni de-a lungul gardului cu 
tigaia acoperită şi căldarea. Nu o privi. Ară mai departe pînă 
cînd clopotul de la plantație bătu de amiază. Adapă şi hrăni 
catîrul şi mîncă şi el - laptele, posmagul cald încă - şi se odihni la 
umbră pînă cînd clopotul bătu iarăşi. Apoi, fără să se ridice încă, 
scoase cartuşul din buzunar şi se uită iarăşi la el, dus pe ginduri 
- cartuşul bun, nici măcar pătat şi nici ruginit, cu urma acului de 
cocoş împlîntată ascuţit şi adînc în capătul lui neexplodat -: un 
cilindru mic, mat, de alamă, nu aşa de lung ca un chibrit, nu cu 
mult mai mare decît un creion, nu cu mult mai greu, totuşi 
destul de mare ca să cuprindă două vieţi. Cuprinsese adică. 
Pentru că nu l-aş mai fi folosit pe al doilea, se gîndi. Aş fi plătit. 
Aş fi aşteptat frînghia, chiar şi focul, uleiul aprins. Aş fi plătit. 
Aşa că eu zic că, la urma urmei, n-am căpătat degeaba sîngele 
bătrînului Carothers. Bătrînul Carothers, se gîndi. Am avut 
nevoie de el şi el a venit şi a vorbit pentru mine. Ara acum mai 
departe. Curind ea veni îndărăt de-a lungul gardului şi luă 
cratita Şi căldarea, în loc să-1 lase pe el să le aducă atunci cînd 
avea să se întoarcă acasă. Dar astăzi după-masă ea avea treabă 
şi după-amiază, cînd văzu fumul de la masa de seară - cina pe 
care ea avea să o lase pentru el pe plită înainte de a se întoarce 
în casa cea mare, cu copiii -, i se păru încă devreme. Cînd el 
ajunse acasă, în amurg, ea tocmai pleca. Dar acum nu mai purta 
pantofii femeii albe şi rochia ei era aceeaşi bucată de stambă 
informă, decolorată de soare, pe care o avusese şi dimineaţă. 
„Mîncarea ta e gata", zise ea. „N-am avut timp să mulg laptele 
pînă acuma. Va trebui s-o faci tu." 

„Dacă eu pot să aştept laptele ăla, mi-nchipui că poate să 
aştepte şi vaca", spuse el. „Poţi să-i duci pe amindoi?" 

„Eu zic că pot. Am avut deja grijă de amîndoi de multă vreme, 


fără ajutorul nici unui bărbat." Nu mai privi în urmă. „Mă-ntorc 
îndărăt după ce-i culc." 

„Eu zic să-ţi potriveşti ceasul după ei", spuse el morocănos. „Că 
şi aşa tot ai început s-o faci." Ea merse mai departe, fără să-i 
răspundă sau să se uite îndărăt, impenetrabilă, liniştită, într-un 
fel senină. Nici el nu se mai uita acum după ea. Respira rar şi 
liniştit. Femeile, se gindea. Femeile. N-am să ştiu niciodată. Nici 
nu vreau. Mai degrabă să nu ştiu niciodată decît să aflu c-am 
fost tras pe sfoară. Se întoarse către încăperea unde era focul, 
unde îl aştepta miîncarea de seară. De data asta vorbi tare. 
„Cum Dumnezeu", spuse, „poate un negru să-i ceară unui alb să 
nu se culce, mă rog frumos, cu nevasta lui neagră? Şi, chiar 
dacă i-ar putea-o cere, cum Dumnezeu poate un alb să-i promită 
că n-o s-o facă?" 


3 

„George Wilkins?" spuse Edmonds. leşise pînă în marginea 
verandei — un om încă tînăr, dar avînd de pe acum ceva din 
acea nerăbdare aproape uifnioasă pe care Lucas şi-o amintea la 
bătrînul Cass Edmonds, dar care, în şirul generaţiilor, îl sărise pe 
Zack. Ca virstă, ar fi putut să fie fiul lui Lucas, dar în realitate 
era inferiorul lui, din mai multe pricini decît doar aceasta, 
întrucit nu Lucas era cel care plătea impozite, asigurări sociale şi 
dobînzi sau care stăpînea ceva ce trebuia săpat, irigat, îngrădit 
şi hrănit cu îngrăşăminte sau care punea ca miză orice altceva 
în afară de sudoarea lui, şi asta numai cum socotea el necesar, 
înfruntîndu-se cu Dumnezeu pentru întreţinerea lui de la un an 
la altul. „Ce dracu' are George Wilkins..." 

Fără să-şi schimbe inflexiunea vocii şi în aparenţă fără efort sau 
chiar intenţie, Lucas deveni deodată nu un om de culoare, ci un 
negrotei, nu atit tainic, cît impenetrabil, nu servil şi nici 
slugarnic, ci înfăşurindu-se într-o aură de impa-sivitate fără 
vîrstă şi stupidă, ce se simţi aproape ca un miros. „îşi are 
cazanul în rîpa aia de scurgere, acolo în spate, pe vechiul cîmp 
de vest. Dacă vrei şi whisky-ul, caută-l sub duşumeaua de la 
bucătărie." 

„Are un alambic?" spuse Edmonds. „Pe pămîn-tul meu ?" începu 
să zbiere. „N-am spus de-o mie de ori la fiecare bărbat, femeie 
şi copil de pe-aici ce-am să-i fac la prima picătură de băutură 
de-asta clandestină pe care am s-o găsesc pe pămîntul meu ?" 


„Mie n-ai avut nevoie să-mi spui", spuse Lucas. „Eu trăiesc pe 
locurile astea de cînd m-am născut, încă dinainte de a se fi 
născut tatăl matale. Şi nici 'mneata sau el şi nici bătrînul Cass n- 
au auzit despre mine c-aş fi avut de-a face cu ceva whisky decit 
sticla aia de whisky de la oraş pe care el şi cu matale i-aţi dat-o 
lui Molly de Crăciun." 

„Ştiu", spuse Edmonds. „Şi aş fi crezut că George Wilkins..." 
Tăcu. „Ha. Am auzit eu bine sau n-am auzit ceva cum că George 
ar vrea să se-nsoare cu fata aia a ta?" 

Lucas avu o clipă de ezitare înainte să răspundă. Apoi spuse 
„Aşa e". 

„Ha", spuse Edmonds iarăşi. „Aşa că te-ai gîn-dit că, dacă mi-l 
spui pe George înainte ca să fie prins de capul lui, eu m-aş 
mulţumi atunci dacă şi-ar stinge cazanul şi şi-ar vărsa whisky-ul 
şi pe urmă să zic c-am uitat totul." 

„Nici nu ştiam", spuse Lucas. 

„De, acuma ştii", îi răspunse Edmonds. „Şi are să ştie şi George 
cînd şeriful..." Intră înapoi în casă. Lucas ascultă tropăitul dur, 
grăbit, mînios al tălpilor pe duşumea, pe urmă rişnetul violent, 
prelung al manivelei de la telefon. Pe urmă nici nu mai ascultă, 
ci doar stătu nemişcat în semi-întunecimea din jur, clipind puţin. 
îşi spuse Toată bătaia asta de cap. Eu nici măcar nu m-am gîndit 
la asta. Edmonds se întoarse. „Bine", spuse el. „Poţi să te duci 
acasă acuma. Du-te la culcare. La naiba, ştiu că n-are nici un 
rost să-ţi mai spun şi asta, dar pînă miine seară aş vrea să văd 
bucata aia de pămînt de lîngă malul dinspre miazăzi semănată. 
Astăzi te-ai învirtit pe-acolo dormind de-a-n picioarelea, ca şi 
cînd n-ai mai fost în patul tău de-o săptămînă. Nu ştiu ce faci tu 
noaptea, dar eşti prea bătriîn ca să te mai învirţi ca un cotoi 
nopţile pe ici, pe colo, orice-ai crede tu." 

Se întoarse acasă. Acum, că totul era aranjat, făcut, îşi dădu 
seama cît de obosit era în realitate. Era ca şi cum valurile 
alternante de alarmă şi indignare şi miînie şi frică din ultimele 
zece zile, culminînd cu toată agitația febrilă din noaptea trecută 
şi din ultimele treizeci şi şase de ore, în 

care nici măcar nu-şi mai scosese hainele de pe el, îl 
narcotizaseră, amorţindu-i pînă şi istoveala. par acum era totul 
bine. Dacă puţină oboseală fizică, chiar alte zece zile sau două 
săptămîni de muncă, era tot ce se mai cerea de la el în schimbul 
momentului acela din noaptea trecută, n-avea să se plingă. Pe 


urmă îşi aduse aminte că nu-i spusese lui Edmonds de hotărîrea 
lui de a renunţa la fermă, ca Edmonds să aibă grijă şi să 
arendeze pămîntul pe care-l lucrase el altcuiva, care să-i 
termine recoltatul. Dar poate că era mai bine aşa; poate că şio 
singură noapte tot avea să fie de ajuns ca să găsească restul de 
bani pe care o putinică de mărimea aceea ar fi putut să-i 
conţină şi atunci avea să ţină mai departe pămîntul, recolta, 
aşa, dintr-o obişnuinţă de ani de zile, ca să aibă ceva de făcut. 
Decit să nu trebuiască sâ-l ţin mai departe pentru un alt motiv şi 
mai bun, se gîndi posomorit. întrucît probabil că nici n-am ajuns 
să zgirii niţel la suprafaţă felul de noroc care poate să m-aştepte 
şi pe mine pînă ce-am să fac şaizeci şi şapte de ani, cînd oi fi 
aproape prea bătrîn ca măcar să mi-l mai doresc, ca să mă fac şi 
eu om bogat. 

Casa lui era acum întunecată cu totul, cu excepţia unei licăriri 
palide de la vatra din camera lui şi a nevesti-sii. Era întuneric şi 
în camera de dincolo de hol, unde dormea fiică-sa. Probabil că 
încăperea mai era şi goală. Se aşteptase la asta. Mi-nchipui că 
George Wilkins are şi el dreptul la încă o noapte cu o femeie, se 
gîndi. Din cîte am mţeles eu, n-are să mai găsească femei acolo 
unde se duce el miine. 

Cînd se urcă în pat, nevastă-sa spuse fără să se scoale „Unde-ai 
fost ? Ai bătut drumurile toată n“aptea trecută. Baţi pămînturile 
toată noaptea S1 Pămiîntu' ăla plinge să-l semeni. Aşteaptă tu 
pînă domnu' Roth..." şi pe urmă se opri din vorbit, fără să se fi 
trezit măcar. Ceva mai tîrziu, se trezi şi el. Era trecut de miezul 
nopţii. Era întins sub pătură pe salteaua goală. Cam acuma pro- 
babil că se întîmpla. Ştia cum făceau asta -şeriful alb şi agenţii 
fiscali şi ajutoarele furi-şindu-se şi tîrindu-se prin tufişuri cu 
pistoalele scoase, înconjurînd cazanul, mirosind şi amuşi-nînd ca 
nişte cîini de vinătoare la fiecare ieşitură şi adincitură a 
terenului pînă ce fiecare oală şi ulcică aveau să fie găsite şi duse 
îndărăt unde aştepta maşina; poate că aveau să tragă chiar o 
duşcă sau două, să le alunge răcoarea nopţii din oase, înainte 
de a se întoarce la cazan să se pituleze acolo pînă cînd avea să 
vină, cu totul neştiutor, George. Nu era nici răzbunător, nici 
triumfător. Acum chiar simţea un fel de simpatie şi regret pentru 
George. E tînăr încă, se gîndea. N-au să-l ţină acolo o veşnicie. 
De fapt, în ce-l privea pe el, Lucas, două săptămîni aveau să fie 
de ajuns. Poate să-şi permită să dea un an sau doi de la el. Şi 


poate că, atunci cînd or să-i dea drumul, asta are să fie o lecţie 
pentru el cînd o să-şi aleagă o fată cu care să-şi mai facă de cap 
data viitoare. 

Pe urmă nevastă-sa se aplecase peste pat, scuturindu-l şi 
țţipînd. Tocmai se crăpase de ziuă. Numai în cămaşă şi în 
izmene, alergă după ea afară, pe veranda din spate. Aşezat pe 
pămînt, în faţa verandei, era cazanul cîrpăcit şi dogit al lui 
George Wilkins; chiar pe verandă era un amestec de urcioare de 
lut, borcane de fructe, unul sau două butoiaşe şi o canistră de 
petrol ruginită de cinci galoane care, în ochii îngroziţi şi adormiţi 
ai lui Lucas, părea în stare să conţină îndeajuns lichid ca să 
umple o iesle de cal lungă de zece picioare. Putea chiar să-l 
vadă în borcanele 

„je sticlă - un lichid palid, decolorat, în care mai pluteau cojile de 
porumb pe care alambicul de piina a zecea al lui George nu le 
topise încă. Unde-a fost Nat azi-noapte ?" strigă el. O apucase 
pe nevastă-sa de umăr şi o scutura. „Unde-a fost jsfat, femeie?" 
„A plecat numaidecit după tine!" ţipă nevastă-sa. 1fe-a urmărit 
iar, ca şi noaptea trecută! Ce, nu ştiai?" 

„Acuma ştiu", spuse Lucas. „Adu securea!" spuse. „Sparge-l! 
Nu mai avem timp să-l cărăm de-aici." Dar nu mai era timp nici 
pentru asta. Nici unul din ei nu se miscase încă din loc cînd 
şeriful ținutului, urmat de unul dintre ajutoare, veni pe după 
colţul casei - un bărbat voinic, gras, care în mod evident fusese 
în picioare toată noaptea şi căruia, la fel de evident, nu-i plăcuse 
deloc asta. 

„Dă-o dracului de treabă, Lucas", spuse. „Aş fi crezut că ai mai 
multă minte." 

„Da' astea nici nu sînt ale mele", spuse Lucas. „Ştii bine că nu-s 
ale mele. Şi chiar dacă-ar fi fost, le-aş fi ţinut aici? George 
Wilkins..." 

„Lasă-l acum pe George Wilkins", spuse şeriful. „Am pus mîna 
şi pe el. E-acolo, în maşină, cu fata aia a ta. Pune-ţi pantalonii pe 
tine. Mergem la oraş." 

Două ore mai tîrziu era în biroul comisarului, în tribunalul federal 
din Jefferson. îşi păstra încă o faţă impenetrabilă, clipind doar 
puţin, ascultîndu-l pe George Wilkins cum suflă greu lîngă el şi 
glasurile albilor. 

„Ce dracu', Carothers", spuse comisarul, „ce circ senegambilez 
de Montague şi Capulet mai e Şi ăsta, fir-ar el să fie?" 


„Intreabă-i pe ei!" îi răspunse Edmonds cu violenţă. „întreabă-i 
pe ei! Wilkins şi fata asta a lui Lucas vor să se-nsoare. Lucas nu 
vrea s-audă de-aşa ceva, nu ştiu din ce pricină - adică mi se 
pare că-ncep să descopăr acuma de ce. Aşa că azi-noapte Lucas 
a venit la mine acasă şi mi-a spus că George are în funcţiune un 
alambic pe pămîntul meu pentru că" (fără să facă măcar o 
pauză ca să-şi tragă sufletul, Edmonds începu să zbiere iarăşi) 
„Ştia al dracului de bine ce-am să fac, pentru că eu le-am tot 
spus de ani de zile la toţi negrii de pe pămîntul meu ce-am să 
fac dac-am să găsesc vreodată o singură picătura din 
blestemăţia asta clandestină de..." 

„Da, da", spuse comisarul, „bine, bine. Aşa că tu i-ai telefonat 
şerifului..." 

„Şi noi am primit denunţul" - era unul dintre ajutoarele de şerif, 
un bărbat durduliu, deşi nici pe departe la fel de masiv ca 
şeriful, volubil, murdar de noroi pe poalele pantalonilor şi cu faţa 
destul de încordată şi obosită - „şi ne-am dus la faţa locului şi 
domnul Roth ne-a spus unde să căutăm. Dar nu era nici un 
cazan în rîpa unde spusese el, aşa că am stat jos şi ne-am gîndit 
cam unde-am ascunde noi un cazan dacă am fi unul dintre 
negrii domnului Roth şi ne-am dus acolo şi poţi să fii sigur că 
acolo era, curăţel şi pus cu grijă cum e mai bine, totul desfăcut 
bucată cu bucată şi îngropat cam pe jumătate şi acoperit de 
tufişuri într-un fel de movilă în fundul rîpei. Numai că începea să 
se crape de ziuă atunci, aşa că ne-am gindit să ne întoarcem 
acasă la George şi să ne uităm sub duşumeaua de la bucătărie, 
aşa cum ne spusese domnul Roth, şi pe urmă să stăm puţin de 
vorbă cu George. Aşa că ne-am pornit înapoi acasă la George, 
numai că acolo nu era nici un George şi nici altcineva în casă şi 
nici sub duşumeaua de la bucătărie, aşa că am luat-o înapoi 
acasă la domnul Roth ca 

să-l întrebăm dacă nu cumva nu s-a gîndit poate din greşeală la 
altă casă şi-acuma se făcuse ziuă de-a binelea şi noi eram la 
vreo sută de metri de casa lui Lucas cînd numai ce-i vedem pe 
George şi pe fetică luînd-o la picior în sus pe deal, către coliba 
lui Lucas, cu cîte-un urcior de un galon în fiecare mînă, decit că 
George a dat cu urcioarele de pămînt într-o rădăcină înainte de 
a ajunge noi la ele. Şi cam la vremea asta nevasta lui Lucas 
începe să zbiere dincolo în casă şi noi o luăm prin spate şi, ce să 
vezi?, încă un alambic cu tot dichisul în curtea din spate a lui 


Lucas şi vreo patruzeci de galoane de whisky frumos aranjate pe 
veranda lui din spate, de-ai fi zis că voia să le scoată la licitaţie, 
şi Lucas stînd acolo numai în izmene şi-n cămaşă, urlînd «Adu 
toporu' şi sparge-l! Adu toporu' şi sparge-l!»" 

„Mda", spuse comisarul. „Dar acum pe cine acuzi ? Te-ai dus 
acolo ca să-l prinzi pe George, dar toate dovezile tale-s acuma 
împotriva lui Lucas." 

„Păi era cu totul două alambicuri", spuse ajutorul de şerif. „Şi 
George şi fata asta, amindoi se jură că Lucas face şi vinde 
whisky chiar în curtea din spate a lui Edmonds de douăzeci de 
ani." Vreme de o clipă, Lucas îşi ridică ochii şi întîlni privirea 
tăioasă a lui Edmonas, nu de reproş şi de-acuma nici măcar de 
surpriză, ci plină de o indignare posomorită şi mînioasă. Pe urmă 
îşi abătu privirea, clipind, ascultîindu-l pe George Wilkins cum 
suflă din greu alături de el, ca un om cufundat în adincurile cele 
mai profunde ale somnului, şi mai apoi glasurile lor. 

„Dar nu poţi s-o pui pe propria lui fiică să depună mărturie 
împotriva lui", spuse comisarul. 

„Dar George poate", spuse ajutorul de şerif. «George nu e nici 
un fel de rudă cu el. Fără să mai vorbim de faptul că George e- 
ntr-o încurcătură 

atit de mare că trebuie să se gindească la ceva mai ca lumea de 
spus şi să se gindească repede." 

„Să lăsăm tribunalul să decidă în chestia asta, Tom", spuse 
şeriful. „Am stat treaz toată noaptea şi nici n-am mîncat încă în 
dimineaţa asta. [i-am adus un arestat şi treizeci sau patruzeci 
de galoane ca dovadă şi doi martori. Să terminăm o dată cu 
asta." 

„Cred că ai adus doi arestaţi", spuse comisarul, începu să scrie 
pe foaia de hirtie din faţa lui. Lucas urmărea cum i se mişcă 
mîna şi clipea. „Am să-i trimit în judecată pe amindoi. George 
poate să depună mărturie împotriva lui Lucas şi fata aia poate 
să depună mărturie împotriva lui George. Ea nu e nici un fel de 
rudă cu George." 

Lucas ar fi putut să depună cauţiunea pentru el şi pentru George 
fără să-şi schimbe prima cifră din contul lui de la bancă. După ce 
Edmonds completă un cec de-al lui ca să acopere suma, se 
reîntoarseră la maşina lui Edmonds. De data asta George 
conducea, cu Nat în faţă, alături de el. Erau şaptespezece mile 
pînă îndărăt acasă. Cit străbătură aceste şaptesprezece mile, el 


stătu alături de albul posomorit şi fierbînd, pe bancheta din 
spate, neavînd nimic la ce să se uite decit aceste două capete - 
cel al fiică-sii, care se trăgea cît mai departe cu putinţă de 
George, în colţul ei, neuitîndu-se nici măcar o singură dată în 
spate; cel al lui George, cu pălăria lui jerpelită de panama trasă 
într-o parte, peste urechea dreaptă, care părea să se fudulească 
chiar şi aşa, stînd locului pe banchetă. Cel puţin faţa lui nu mai e 
acuma toată numai dinţi rînjiţi, cum e de obicei ori de cîte ori 
simte că se uită cineva la el, se gîndi cu răutate. Dar nu mai 
făcea să-şi bată capul nici cu asta, nu acum. Aşa că rămase mai 
departe în maşină şi, cînd aceasta se opri la o0arta pentru 
trăsuri, o privi pe Nat cum sare afară şi aleargă ca o căprioară 
speriată în sus pe alee, către casa lui, fără a se uita nici acum 
îndărăt, fără să-i arunce nici lui măcar o privire. pe urmă maşina 
merse mai departe spre ţarcul catîrilor, spre grajd, şi el şi cu 
George coboriră si iar îl auzi pe George suflind în spatele lui, în 
vreme ce Edmonds, acum la volan, îşi rezemase cotul de 
fereastră şi se uita urit la amindoi. 

„Luaţi-vă catirii!" spuse Edmonds. „Ce dracu' mai aşteptaţi ?" 
„Credeam că voiai să spui ceva", zise Lucas. “Aşa adică, 
rubedeniile unui om pot să vorbească la tribunal împotriva lui." 
„Nu-ţi mai bate capul cu asta!" spuse Edmonds. „George poate 
să vorbească o grămadă şi el nu e nici un fel de rudă cu tine. Şi, 
dacă el ar începe să uite, Nat nu e nici un fel de rudă cu George 
şi ea poate să spună o grămadă de lucruri. Ştiu la ce te gindeşti. 
Dar ai aşteptat prea mult. Dacă George şi cu Nat ar încerca să 
facă rost de o autorizaţie de căsătorie acuma, ăştia probabil că 
au să vă spînzure şi pe tine şi pe George, pe amindoi. Pe lîngă 
asta, pe toţi dracii, eu am să vă duc pe amindoi la puşcărie 
imediat ce terminaţi cu muncile. Acuma ia-o din loc spre bucata 
aia de pămînt din sudul pirîului. Pe Dumnezeul meu, măcar de 
data asta ai să asculţi ce-ţi spun eu. Şi uite ce-ţi spun: să nu mai 
vii de-acolo pînă n-o termini. Dacă te-apucă noaptea, să nu-ți 
faci griji. îţi trimit eu acolo pe cineva cu un felinar." 

A terminat bucata de pămînt de lîngă piriu înainte de a se face 
întuneric; oricum avea de gînd s-o termine astăzi. Era îndărăt la 
grajd, cu catirii spălaţi şi ţesălaţi şi băgaţi în boxă şi hrăniţi, în 
vreme ce George încă îi mai deshăma pe ai lui. Pe urmă o luă pe 
drumeag şi, în amurgul care începuse să se lase, se îndreptă 
spre casa lui, deasupra (hornului căreia se înălța fumu} neclintit 


de vint al mesei de seară. Nu mergea repede şi nici măcar nu 
privi peste umăr cînd începu să vorbească. „George Wilkins", 
spuse. 

„Da", domnule", spuse George în spatele lui. Mergeau în şir unul 
după altul şi aproape în acelaşi pas, la vreo doi metri depărtare 
unul de altul.! 

„Ce-a fost adică-n capul tău?" 

„Eu nici nu ştiu, vă rog, domnule", spuse George. „Mai mult Nat 
a fost de vină. Noi n-am vrut să te băgăm pe matale în 
încurcătură. 'Cea că poate, dacă punem mina şi luăm cazanu' 
ăla de-unde matale şi domnu' Roth le-aţi spus la şerif şi la ăia că 
era şi matale-l găseşti acolo pe veranda matale, poate atunci, 
dacă noi ne-am fi oferit să te-ajutăm să scapi de el 'nainte s- 
ajungă ei acolo, atunci poate că matale o să te mai răzgîndeşti 
că să ne-mprumuţi banii să... adică ziceam să ne dai voie să ne 
luăm şi noi." 

„Ha", spuse Lucas. Merseră mai departe. Acuma simţea şi 
mirosul cinei. Ajunse la poartă şi se întoarse spre celălalt. 
George se oprise şi el, uscăţiv, cu talia lui de viespe, fercheş 
chiar şi în salopeta lui decolorată de soare, sub înclinarea 
cochetă a pălăriei. „Acuma au intrat în toată încurcătura asta 
mai mulţi oameni, nu numai eu." 

„Da, domnu'", spuse George. „Aşa s-ar părea că stau lucrurile. 
Trag nădejde că asta are să fie o lecţie pentru de-alde mine." 

„Şi eu trag nădejde tot aşa", spuse Lucas. „După ce-au să 
termine şi-au să te trimită la Parchman, la-nchisoare, ai să ai 
toată vremea să înveţi lecţia asta, cînd n-ai să munceşti la 
bumbac şi la porumb, din care n-ai să primeşti nici o treime şi 
nici o pătrime." Se uitară unul la altul. 

“Da, domnu'", spuse George: ijVfcW al&s&U matalej aColo să 
mă ajuţjj să mă strădxq”ij să-nţeleg.'" 1 

„Ha“, spuse DucasL Nu ş.e“cjinti“din-lor, du ajjja dacă ridică 
puţin glasul: „Nat..." Nici măcar ou privi către casă cînd fata veni 
în jos pe cărare, în picioarele goale, într-o rochie curată, de 
stambă decolorată, şi cu un turban viu colorat pe cap. Faţa îi era 
umflată de plins, dar vocea îi era sfidătoare, nu isterică. 

„Nu eu am fost aia de i-a spus lui domnu' Roth să le dea telefon 
la şerifi!" strigă ea. El o privi atunci în faţă pentru prima dată. Se 
uită la ea pînă cînd sfidarea începu să i se risipească de pe chip, 
lăsîndu-se înlocuită de ceva atent şi ginditor. îi văzu privirea 


săgetind pe lîngă umărul lui, spre locul unde stătea George, şi 
apoi întor-cîndu-se spre el. 

„Eu m-am răzgindit", spuse el. „Am să vă las să vă-nsuraţi, pe 
tine şi pe George." Fata îl privea fix. Din nou îi văzu privirea 
ţişnind către George şi întorcîndu-se. 

„Te-ai răzgîndit repede", spuse ea. îl privea ţintă. Mina ei, lungă, 
mlădioasă, îngustă, cu palma deschisă la culoare, ca a celor din 
rasa ei, se ridică şi atinse o clipă bumbacul viu colorat care-i 
înfăşură capul. Inflexiunile, însuşi tonul şi înălţimea vocii ei se 
schimbaseră. „Eu să mă mărit cu George Wilkins şi să mă duc să 
trăiesc într-o casă la care toată partea din spate e de pe-acuma 
o ruină şi s-a dărimat de tot şi unde trebuie să fac juma' de milă 
dus şi-ntors de la izvor ca să aduc apă ? Asta n-are nici măcar o 
sobă!" 

„Hornul meu trage bine", spuse George. „Şi pot să proptesc şi 
veranda." 

„Şi eiMsofc-să: mă "obişnuiesc să umblf o milă Pentru 
cţouă” galeți pline cu apă", spuse iea. „Eu nu vreau nici o 
verandă proptită. Eu Vreau o 

verandă nouă la casa lu' George şi o plită do gătit şi un puț. ŞI 
cum ai să faci să ai toate astea ? De-unde-o să ai să dai bani pe- 
o plită şi pe-o verandă nouă şi cuiva care să te ajute să sapi un 
puț?" Dar la Lucas se uita ea ţintă mai departe, fără să-şi 
coboare în nici un fel tonul glasului ei înalt, limpede, de soprană, 
pîndindu-i faţa tatălui ei ca şi cum ar fi fost prinsă cu el într-un 
duel cu florete. Faţa acestuia nu era posomorită şi nici rece şi 
nici mînioasă. Era absolut lipsită de expresie, impenetrabilă. S- 
ar fi putut spune la fel de bine că adormise stînd în picioare, 
cum dorm caii. Cînd vorbi şi el, s-ar fi putut la fel de bine zice că 
vorbeşte singur. 

„O plită la bucătărie", spuse. „Veranda din spate dreasă. Un 
puț." 

„Veranda din spate - una nouă", spuse ea. Dar el parcă nici n-ar 
fi auzit-o. Era ca şi cum ea n-ar fi spus nimic. 

„Veranda din spate dreasă", spuse. Pe urmă fata nu se mai uită 
la el. Mîna ei se ridică iarăşi, zveltă şi delicată şi fără nici o urmă 
de muncă grea, şi atinse partea din spate a basmalei de pe cap. 
Lucas se clinti din loc. „George Wilkins", spuse. 

„Da, domnule", spuse George. 

„Vino-n casă", îi zise Lucas. 


Şi astfel, la vremea ei, veni în sfîrşit şi ziua cealaltă. în hainele 
lor de duminică, el şi cu Nat şi cu George stăteau lingă poarta 
pentru trăsuri, în vreme ce maşina se apropie şi se opri. „Bună 
dimineaţa, Nat", spuse Edmonds. „Cînd ai ajuns acasă?" 

„leri am venit acasă, domnu' Roth." 

„Ai stat o grămadă la Vicksburg. Nici n-ad 

ştiut că te duci acolo pînă cînd Tuşa Molly nu-a 

spus c-o şi porniseşi." 

„Da, domnule", spuse ea. „Am plecat a doua zi după ce şerifii 
ăia au fost aici - nici eu n-am ştiut", spuse. „Eu nici n-am prea 
vrut să mă duc. A fost ideea lu' tăticu' să mă duc s-o vizitez pe 
mătuşa..." 

„Taci din gură şi urcă-te în maşină", spuse Lucas. „Dacă e să-mi 
termin recolta aici, în districtul ăsta, sau recolta altcuiva în 
districtul parchman, ar fi mai bine să aflu şi eu cît de repede 
pot." 

„Da", spuse Edmonds. li vorbea iarăşi lui Nat. Tu şi cu George 
luaţi-o înainte niţel. Vreau să stau de vorbă cu Lucas." Nat şi cu 
George o porniră înainte. Lucas rămase în picioare alături de 
maşină, în vreme ce Edmonds se uita la el. Era prima dată cînd 
Edmonds îi adresa cuvintul, din dimineaţa aceea de acum trei 
săptămîni, ca şi cum ar fi fost nevoie de aceste trei săptămîni ca 
furia lui să se consume sau să piară în sfirşit. Acuma albul se 
apleca în afară pe fereastra maşinii, privind impenetrabil cu 
unda aceea de sînge alb, acelaşi sînge care curgea şi prin vinele 
lui însuşi, care nu numai că ajunsese la negru prin urmaşi de 
parte bărbătească, în vreme ce la el ajunsese de la o femeie, ci 
ajunsese la negru chiar cu o generaţie mai devreme - un chip 
stăpiînit, de nepătruns, chiar puţin arogant, modelat chiar Şi în 
aşezarea trăsăturilor după modelul chipului stră-străbunicului 
său McCaslin. „Mi-nchipui că Ştii ce are să se întîmple cu tine", 
spuse. „Cînd judecătorul ăla federal are să termine cu Nat, şi 
Nat are să termine cu George, şi George are să termine cu tine, 
şi judecătorul Gowan are să termine cu voi toţi. Ai trăit aici, pe 
locurile astea, “ată viaţa ta, aproape de două ori mai mult decit 
mip6'lai cunoscut Pe toţi din neamul McCaslin Edmonds care au 
trăit vreodată aici, cu excepţia bătrînului Carothers. Era al tău 
cazanul ăla de pe veranda ta din spate?" 

„Ştii că nu era", spuse Lucas. 

„Bine“, spuse Edmonds. „Alambicul ăla pe care l-au găsit în 


fundul rîpii era al tău?" 

Se priveau unul pe altul. „Eu nu sînt judecat pentru ăla", spuse 
Lucas. 

„Era al tău alambicul ăla, Lucas?" spuse Edmonds. Se uitau unul 
la altul. Dar pînă şi acum faţa pe care o vedea Edmonds era 
absolut goală de orice expresie, impenetrabilă. Pînă şi ochii 
păreau să nu aibă nimic în spatele lor. Se gindea, şi nu pentru 
prima dată: Privesc acum nu numai o faţă mai bătrină decit a 
mea şi care a văzut şi a ştiut să discearnă mai multe, ci şi la un 
om al cărui sînge era pur de zece mii de ani cind propriile mele 
începuturi fără nume au ajuns să se amestece laolaltă îndeajuns 
ca să mă producă pe mine. 

„Vrei să-ţi răspund la asta?" întrebă Lucas. 

„Nu!" spuse violent Edmonds. „Urcă-n maşină!" 

Cînd ajunseră în oraş, străzile care duceau înspre centru şi Piaţa 
Centrală însăşi erau pline de maşini şi căruţe; steagul unduia şi 
flutura în aerul limpede de mai deasupra tribunalului federal. 
Urmîndu-l pe Edmonds, el şi cu Nat şi cu George traversară 
trotuarul aglomerat, tre-cînd printr-o alee îngustă de chipuri pe 
care le cunoşteau - alţi oameni de prin părţile lor, oameni din 
alte locuri de-a lungul pîrîului şi din vecinătate, veniţi şi ei cale 
de şaptesprezece mile fără nici o nădejde de a intra chiar în sala 
de şedinţe, ci doar ca să stea să aştepte în stradă şi să-i vadă 
trecînd - şi de feţe pe care le cunoşteau doar din auzite: avocaţii 
şi judecătorii şi şerifii, cei albi şi bogaţi, vorbindu-şi unii altora în 
timp ce-şi mestecau ţigările lor fudule de foi, cei mari şi 
puternici de pe faţa pămîntului. Intrară în holul de marmură, şi 
el plin de oameni şi răsunînd de glasuri, unde George începu să 
păşească uşor pe tălpile aspre ale pantofilor lui de duminică. Pe 
urmă Lucas îşi scoase din haină documentul gros, oâtat tot, 
împăturit, care fusese ascuns sub cărămida ce se desprindea 
din vatra plitei sale timp de trei săptămîni de acum şi-i atinse 
braţul lui Edmonds cu el - hiîrtia de ajuns de groasă şi de ajuns 
de murdară părea acum să se despătu-rească singură la o 
simplă atingere, ţeapănă, dar şi moale pe după cutele vechi, 
pătate de urme de deget, expunînd la lumină, înfăţişind printre 
literele fără înţeles şi necitite dintre formula de început şi sigiliu 
cele trei fraze, în scrierea chinuită a oricui o fi fost funcţionarul 
acela fără nume, singurele pe care, din întreaga masă de 
scriere, Lucas îşi bătuse cel puţin capul să le citească: George 


Wilkins şi Nathalie Beauchamp şi o dată din octombrie anul 
trecut. 

„Vrei să spui", întrebă Edmonds, „că ai avut asta tot timpul? 
Toate astea trei săptămîni?" Dar şi acum chipul pe care-l privea 
tăios era impenetrabil, arătînd aproape ca şi cum ar fi fost 
somnoros. 

„Dă-i-o 'mneata lu'judecătoru' Gowan", spuse Lucas. 

El şi cu Nat şi cu George şedeau liniştiţi pe o bancă tare de 
lemn, într-un birouaş, unde un alb ceva mai virstnic - Lucas îl 
cunoştea, chiar dacă nu prea bine, fiind un ajutor de şerif- mes- 
teca o scobitoare şi citea un ziar din Memphis. Pe urmă un alb 
tînăr, grăbit, cu faţa puţin răvăşită şi cu ochelari, deschise uşa 
şi-şi sclipi ochelarii o clipă şi dispăru; apoi, urmîndu-l pe altul 
bătrîn, străbătură iarăşi holul, caverna de marmură răsunînd 
murmurătoare în zgomotul constant de paşi Şi de glasuri, şi 
feţele îi pîndeau iarăşi cum urcau scara. Străbătură sala de 
şedinţe pustie, fără să se oprească, şi intrară într-un alt birou, 
mai mare, mai frumos, mai liniştit. Era acolo un bărbat care 
părea furios şi pe care Lucas nu-l cunoştea - procurorul federal, 
care se mutase la Jefferson numai după ce administraţia se 
schimbase, cu opt ani în urmă, după ce Lucas încetase să mai 
vină la oraş atit de des. Dar era şi Edmonds acolo, iar în spatele 
mesei şedea un bărbat pe care Lucas îl cunoştea, care venea 
des pe la ei pe vremea bătrînului Cass, cu patruzeci sau cinci- 
zeci de ani în urmă, şi şedea acolo cu săptăminile la vremea 
vînătorii de potîrnichi, vînînd împreună cu Zack, şi Lucas le ţinea 
caii cînd ei descălecau ca să urmărească vînatul cu puşca cînd îi 
luau cîinii urma. Se termină aproape numaidecit. 

„Lucas Beauchamp ?" spuse judecătorul. „Cu treizeci de galoane 
de whisky şi-un alambic la vedere pe veranda lui din spate, ziua 
în amiaza mare? Prostii." 

„Vezi şi dumneata", spuse bărbatul cel furios, desfăcîndu-şi 
mînios braţele. „Nici eu n-am ştiut nimic despre toată chestia 
asta pînă cînd Edmonds..." Insă judecătorul nici nu-l mai 
asculta. Se uita la Nat. 

„Vino-ncoace, fato", spuse. Nat făcu un pas înainte şi se opri. 
Lucas o vedea cum tremură. Părea mică de tot, slabă ca o nuia, 
tînără; era copilul lor cel mai mic şi ultimul - şaptesprezece ani, 
născut la bătrineţile nevesti-sii şi uneori i se părea că şi ale lui. 
Era prea tînără ca să fie deja măritată şi să facă faţă tuturor 


necazurilor prin care trebuie să treacă oamenii căsătoriţi ca să 
poată ajunge şi ei bătrîni şi să descopere singuri gustul şi 
savoarea liniştii şi păcii. Doar o plită şi o verandă nouă şi un puț 
nu erau de ajuns. „Tu eşti fata lui Lucas ?" întrebă judecătorul. 
„Da, domnule", spuse Nat cu vocea ei de soprană, limpede, 
dulce, cîntătoare. „Mă cheamă 

pjat- Nat Wilkins, nevasta lu' George Wilkins. E hiîrtia care spune 
asta acolo, în mîna matale." 

„Văd că e", spuse judecătorul. „E datată din octombrie trecut." 
„Da, vă rog, domnu' judecător, domnule", spuse George. „Noi o 
avem încă de cînd mi-am vîndut eu bumbacu' toamna trecută. 
Ne-am luat (je-atunci, numai că ea n-a vrut să vină să stea la 
mine acasă pînă cînd domnu' Lu... vreau să zic pînă cînd să am 
şi eu plită şi veranda reparată şi un puț săpat al meu." 

„Şi ai toate astea acuma?" 

„Da, vă rog, domnu'judecător, domnule", spuse George. „Am 
banii pentru ele acuma şi am să am tot restu' cum m-oi pune să- 
ncep cu ciocănitu' şi săpatu'." 

„Mda", spuse judecătorul. „Henry", se întoarse el către celălalt 
bătrîn, cel cu scobitoarea, „ai whisky-ul ăla la-ndemiînă să poţi 
să-l verşi dracului ?" 

„Da, domnule judecător", spuse celălalt. 

„Şi-alea două alambicuri - poţi să dai cu toporul în ele, să le faci 
fărime cum trebuie?" 

„Da, domnule judecător." 

„Atunci ieşiţi afară cu toţii din biroul meu. Căraţi-vă de-aici! 
Scoate-o pe paiaţa asta cu fălcile atirnîndu-i, cel puţin ăsta să se 
ducă de-aici." 

„Despre tine vorbeşte, George Wilkins", murmură Lucas. 

„Da, domnule", spuse George. „Aşa s-ar părea." 


4 
La început se gîndise că două sau trei zile pe-afară aveau să 
ajungă - sau nopţi, adică, pentru că George ar fi trebuit să-şi 
vadă de recolta lui ziua, lăsînd la o parte faptul că el şi cu Nat 
trebuiau să se aşeze, ca oamenii căsătoriţi la casa lor. însă trecu 
o săptămînă şi, deşi Nat venea îndărăt acasă cel puţin o dată pe 
zi, de obicei să ceară ceva cu împrumut, pe George nu-l văzu 
aproape deloc. înţelegea foarte bine de ce era atit de 
nerăbdător - movila şi taina ei pe care cineva, oricine altcineva, 


ar fi putut să o descopere din întîmplare, aşa cum o descoperise 
şi el, răgazul puţin, scurtîndu-se zilnic, timp în care trebuia nu 
numai să găsească comoara, ci şi să se aleagă cu vreun folos 
sau vreo plăcere de pe urma ei, totul trebuind să aştepte pînă 
cînd va fi terminat tot caraghioslicul ăsta care se ivise între timp 
şi nimic cu care să-şi treacă vremea în răstimpul acesta de 
aşteptare; anul fusese bun, anotimpul fusese bun de timpuriu şi 
bumbacul şi porumbul aproape că răsăreau pe urmele paşilor 
semănătorului, aşa că acum nu mai avea nimic de făcut decit să 
stea sprijinit de gard şi să se uite la ele cum cresc; - pe deo 
parte era treaba pe care voia să o facă şi nu putea, pe de alta, 
treaba pe care ar fi putut să o facă şi nu mai avea nici o nevoie 
de ea. Dar în cele din urmă, în cea de-a doua săptămînă, cînd 
ştiu că după încă o zi avea să-şi piardă cu totul răbdarea, se 
propti tocmai în bucătărie, lîngă uşă, şi îl privi pe George intrînd 
în curte şi străbătind-o în pragul amurgului şi intrînd în grajd şi 
ieşind cu iapa lui şi înhămînd-o la căruţă şi plecînd cu ea. Astfel 
că, a doua zi dimineaţa, el nu mai ieşi decît pînă la primul lui lot 
de pămînt şi se rezemă de gard în rouă strălucitoare şi stătu să 
se uite la bumbacul lui pînă cînd nevastă-sa începu să strige la 
el din casă. 

Cînd intră, Nat şedea pe scaunul lui, lîngă vatră, cu trupul plecat 
înainte, şi mîinile ei lungi . --guste îi atiîrnau fără vlagă între 
genunchi şi | ta îi era umflată Şi buhăită de plins. „Tu şi cu 
Teorge Wilkins al tău!" spuse Molly. „Haide, spune-i şi lui." 
jj-a-nceput nici puţul, nici nimic altceva", use Nat. „Nici măcar n- 
a proptit veranda din coate. Cu toţi banii ăia pe care i i-ai dat, 
nici măcar n-a-nceput. Şi l-am tot întrebat şi 'cea că încă n-a 
ajuns să se apuce de-asta şi-am aşteptat -i iar l-am întrebat şi el 
toată vremea tot 'ce că n a ajuns încă să se apuce de asta. Pînă 
cînd la urmă i-am spus şi eu că, dacă nu se apucă, aşa cum a 
promis, aş putea şi eu să mă răzgindesc despre ce-am văzut în 
noaptea aia cînd au venit şerifii ăia atunci şi aşa că azi noapte el 
'cea că se duce un pic pe drumeag mai încolo şi eu n-aş vrea să 
mă întorc acasă să stau un timp, că el s-ar putea să nu se- 
ntoarcă o bucată de vreme pînă se face tirziu, şi am zis că pot 
să pun drugu' la uşă, că mă gindeam că se-apucă de putu' ăla. 
Şi cînd l-am văzut că ia iapa lu' tăticu' şi căruţa, am crezut că 
asta era. Şi se făcuse aproape ziuă cînd s-a întors şi n-avea 
nimic cu el. Nimic cu ce să sape şi nici scînduri să dreagă 


veranda şi mai cheltuise şi banii pe care i-a dat tăticu'. Şi atunci 
i-am spus ce-aveam să fac şi am aşteptat în casă pînă cînd s-a 
sculat domnu' Roth şi i-am spus lu' domnu' Roth că m-am 
răzgîndit despre ce-am văzut în noaptea aia şi domnu' Roth a 
început să înjure şi-a zis c-am aşteptat prea tirziu, fin'că acuma 
îs nevasta lui George şi Legea nu mai ascultă de ce spun eu şi 
că eu să vin şi să-ţi spun că tu şi cu George să fiţi amîndoi la el 
acasă la apusul soarelui." _ 

„Asta e !" strigă Molly. „Asta-i George Wilkins al tău!" Lucas 
pornise deja spre uşă. „Un' te duci?" spuse. „Unde o să ne 
mutăm acuma?" „Aşteaptă 

să-ţi faci griji unde-o să ne mutăm pînă cîruj Roth Edmonds o 
începe el să-şi facă griji că de ce nu ne mutăm", spuse Lucas. 
Soarele se ridicase deja de-a binelea. Avea să fie cald astăzi; 
avea să se coacă o bună bucată de bumbac şi porumb înainte 
ca soarele să apună, Cînd ajunse acasă la George, George 
stătea liniştit afară, după colţul casei. Lucas străbătu curtea fără 
iarbă, arsă de soare, cu praful măturat uşor, în desene 
complicate şi arcuite, pe care Nat învățase de la Molly cum să le 
facă. „Unde e ?" întrebă Lucas. 

„L-am ascuns în rîipa aia de scurgere unde era mina", spuse 
George. „Că, dacă şerifii ăia n-au găsit nimic acolo data trecută, 
au să se gindească că n-are rost să se mai uite după el acolo și- 
acuma." 

„Tîmpitule", spuse Lucas. „Nu ştii că n-are să treacă nici o 
singură săptămînă de acuma şi pînă la alegerile viitoare fără ca 
unul din ei să mai caute în rîpa aia tocmai pentru că Roth 
Edmonds le-a spus că acolo a fost odată un cazan ? Şi cînd te 
prind de data asta, n-ai să mai ai nici un martor cu care să fi fost 
tu însurat încă din toamna trecută." 

„N-au să mă prindă de data asta", spuse George. „Eu mi-am 
învăţat lecţia. Pe ăsta-1 ţin acuma aşa cum m-ai învăţat matale 
să fac." 

„Aşa să faci", spuse Lucas. „Cum se face noapte, ai să iei căruţa 
aia şi-ai să scoţi chestia din rîpa de-acolo. Am să-ţi arăt eu unde 
să-l pui. Ha", spuse. „Şi mi-nchipui că ăsta de-acum seamănă la 
fel de tare cu ăla care a fost în rîpă înainte, ca şi cum nici n-ar fi 
fost mutat de-acolo." , 

„Nu, domnule", spuse George. „Asta-i unul bun. Ţeava la el e 
aproape nou-nouţă. Din cauza asta nici n-am putut să-l mai fac 


să lase din cit 

cerut. Din banii ăia pentru verandă şi puț mai lipseau cîțiva 
dolari ca să fie de ajuns, da' mi-am completat eu fără să mai fie 
nevoie să te deranjez pe matale. Da' nu gîndul că au să mă 
prindă, nu aSta mă ricîie acuma. Că nu pot să nu stau şi să mă 
tot gîndesc că noi ce-o să-i spunem lu' Nat cu veranda aia din 
spate şi cu putu' ăla." 

„Ce-o să-i spunem noi?" întrebă Lucas. 

„Ce-o să-i spun eu, atunci", reluă George. Lucas îl privi un 
moment. 

„George Wilkins", zise el. 

„Da, domnule", spuse George. 

„Eu nu dau nimănui sfaturi despre nevasta lui", spuse Lucas. 


Capitolul al Il-lea | 

CAM LA VREO SUTA DE METRI înainte de a ajunge la biroul 
administraţiei, Lucas vorbi peste umăr, fără să se oprească din 
mers. „Aşteaptă aici", spuse el. 

„Nu, nu", spuse negustorul. „Am să vorbesc eu personal cu el. 
Dacă eu nu pot să i-l vind, atunci nu e nici o şansă să..." Tăcu. 
Se trase de fapt îndărăt; încă un pas şi s-ar fi izbit de Lucas. Era 
un om tînăr, de nici treizeci de ani, cu siguranţa de sine şi 
impertinenta şi avîntul uşor sordide ale meseriei sale, şi era alb. 
Dar el se întrerupse din vorbă şi rămase să se uite la negrul în 
salopetă ponosită, care stătea privind de sus la el, nu numai cu 
demnitate, ci şi cu un aer parcă poruncitor. 

„Aşteaptă aici", spuse Lucas. Aşa că negustorul se sprijini de 
gard, în dimineaţa aceea strălucitoare de august, în timp ce 
Lucas păşi mai departe spre administraţie. Urcă treptele, în faţa 
cărora o iapă tînără, bălţată, cu o pată albă pe frunte şi cu trei 
călcîie albe, stătea priponită, sub şaua ei lată, de animal de 
plantație, şi intră în încăperea lungă cu şiruri de rafturi pline cu 
cutii de conserve şi tutun şi leacuri şi doctorii, cu cîrlige şi lanţuri 
şi căpestre şi hamuri. Edmonds şedea la un pupitru cu rulou, 
lîngă fereastra din fata, scriind într-un registru. Lucas se opri 
liniştit, orîvind ceafa lui Edmonds, pînă cînd acesta se întoarse 
spre el. „A venit", spuse Lucas. 

Edmonds îşi roti cu totul scaunul, înclinat pe gpate. începuse să 
se încrunte urit înainte ca scaunul să se fi oprit din rotire şi 
spuse cu o violenţă surprinzătoare : „Nu!" 


„Da", spuse Lucas. 

„Nu!" 

„L-a adus cu el", continuă Lucas. „Am văzut eu cu ochii mei..." 
„Vrei să-mi spui că i-ai scris să vină aici după ce ţi-am spus că n- 
am să-ţi împrumut trei sute de dolari şi nici trei sute de cenți şi 
nici măcar trei cenți..." 

„L-am văzut eu, îţi spun", zise Lucas. „L-am văzut eu cum 
merge, cu ochii mei. Am îngropat un dolar în curtea mea din 
spate, azi-dimineaţă, şi aparatul ăsta a mers drept la locul unde 
era şi l-a găsit. O să găsim banii ăia încă-n noaptea asta şi-am 
să-ţi plătesc înapoi miine dimineaţă." 

„Bine!“ spuse Edmonds. „Foarte frumos! Tu ai peste trei mii de 
dolari la bancă. împrumută-ţi singur banii ăştia. Atunci n-o să 
mai trebuiască nici să-i dai îndărăt." Lucas se uita la el. Nici 
măcar nu clipea. „Aha", spuse Edmonds. „Şi pentru ce? Pentru 
că ştii dracului tot aşa de bine cum ştiu şi eu că nu sînt nici un 
fel de bani îngropaţi pe undeva pe-aici. Eşti aici de şaizeci şi 
şapte de ani. Ai auzit vreodată de cineva de prin părţile astea 
care să fi avut destui bani ca să-i îngroape ? Poţi să-ţi închipui că 
ar fi cineva prin părţile astea care să îngroape ceva în valoare 
de măcar două parale şi pe care rudele sau prietenii sau vecinii 
să nu-i fi dezgropat şi cheltuit înainte ca el să fi apucat măcar să 
se-ntoarcă acasă şi să lase lopata din mînă?" 

„N-ai dreptate", spuse Lucas. „Au fost oameni care au găsit. Nu 
ţi-am spus eu de-ăia doi albi străini, care-au venit aici pe 
întuneric în noaptea aia, acum trei sau patru ani, şi-au 
dezgropat douăj'două de mii de dolari într-o putinică veche şi-au 
plecat de-aici înainte să fi dat cineva ochii cu ei ? Am văzut eu 
groapa pe care-au umplut-o ei la loc. Şi putinică." 

„Da", spuse Edmonds. „Mi-ai spus. Şi nici tu nu credeai asta, nici 
măcar atunci. Decit că acuma zici altfel. Aşa e?" 

„l-au găsit", spuse Lucas. „Şi-au luat-o din loc cu ei înainte să fi 
prins cineva de veste, înainte să fi ştiut cineva c-au fost măcar 
aici." 

„Atunci cum ştii tu c-au fost douăzeci şi două de mii de dolari?" 
Dar Lucas nu făcea altceva decit să stea şi să se uite la el. Nu 
era încăpăţi-nare, ci o răbdare infinită, aproape ca a lui lehova, 
ca şi cum ar fi stat să urmărească maimuţărelile unui copil 
cretin. 

„Tata matale mi-ar fi împrumutat el trei sute de dolari dacă ar fi 


fost aici", spuse. 

„Dar eu nu ti-i împrumut", spuse Edmonds. „Şi, dacă aş putea să 
te ţin să nu cheltuieşti din banii tăi pe o blestemată de 
maşinărie ca să vînezi bani îngropaţi cu ea, aş face-o. Dar decit 
că tu, tu n-ai de gînd să te foloseşti de banii tăi pentru asta, aşa- 
i? De-asta ai venit la mine. Tu ai destulă glagore în cap. Ai 
sperat doar că eu n-o să am. Aşa-i?" 

„S-ar părea c-o să trebuiască pînă la urmă să mi-i folosesc pe-ai 
mei", spuse Lucas. „Te mai întreb o singură oară..." 

„Nu!" spuse Edmonds. Lucas se uită ţintă la el, de data asta un 
minut întreg. Nu oftă. 

„Bine", spuse. 

Cînd ieşi din clădire, îl văzu şi pe George, cu licărirea murdară a 
pălăriei lui ponosite, de paie. 

cOlo unde George şi negustorul stăteau chirciţi la umbra unui 
copac, aşezaţi pe vine şi fără să se sprijine de nimic. Aha, se 
gîndi. Vorbeşte el ca unul de la oraş şi poate chiar că se şi crede 
orăşean. T)a eu ştiu acuma unde s-a născut ăsta. Negustorul îşi 
ridică privirile cînd se apropie Lucas. îi aruncă lui Lucas o 
singură privire grăbită, dură, şi se ridică, pornind spre clădirea 
administraţiei. „Ce dracu'"', spuse. „Ti-am spus tot timpul să mă 
laşi pe mine să stau de vorbă cu el." 

„Nu", spuse Lucas. „Nu te amesteca matale în treaba asta." 

„Şi atunci ce-ai de gind să faci ?" spuse negustorul. „Uite-aici, 
am venit tot drumul de la Memphis... Şi, mai întîi de toate, nu 
pot să pricep cum i-ai convins pe-ăia de-acolo, de la Saint Louis, 
să trimită maşina-ncoace fără nici un fel de acont. Şi eu îţi spun 
acuma că, dacă o să trebuiască s-o iau îndărăt, să completez 
bonul de cheltuieli pentru tot drumul ăsta, fără să am nimic la 
mînă să le-arăt, atunci ceva are să..." 

„Cel puţin stînd aici, aşa, nu facem nici o treabă", spuse Lucas. 
Porni mai departe, cu ceilalţi urmărindu-1, îndărăt spre poartă şi 
spre şosea, unde aştepta maşina negustorului. Maşinăria de 
găsit comori era aşezată pe bancheta din spate şi Lucas se opri 
în faţa portierei deschise, privind în jos spre ea - o cutie 
pătrăţoasă, de metal, cu cîte un miner de care să o apuci la 
fiecare capăt, compactă şi solidă, eficientă şi gata de treabă şi 
complicată, cu butoane şi cadrane. N-o atinse. Se aplecă doar 
peste portiera maşinii şi rămase aşa, privind-o de sus, clipind, 
dus pe gînduri. Nu vorbea cu nici unul din ei. „Şi am văzut-o eu 


cum merge", spuse. „Am văzut-o eu cu ochii mei." 

„Da' ce-ai fi vrut ?" spuse negustorul. „De asta-i făcută, să 
meargă. De asta vrem trei sute de dolari. Ei ?" adăugă el. „Ce 
faci acuma ? Eu trebuie să ştiu, ca să ştiu ce am să fac şi eu. N- 
ai trei sute de dolari? Nu-ncerci pe la vreo rudă? Nevasta matale 
n-are trei sute de dolari ascunşi pe undeva prin saltea ?" Lucas 
sta gînditor, cu ochii la maşi-nărie. Nu-şi ridică încă privirile. 
„Găsim banii ăia-n noaptea asta", spuse el. „'Mneata pune 
maşina să lucreze şi eu am să-ţi arăt unde să cauţi şi împărţim 
pe din două." 

„Ha, ha, ha", spuse negustorul pe un ton aspru şi nici un muşchi 
nu i se clinti pe faţă, decit cei care făceau să i se întredeschidă 
buzele. „Să-ţi zic şi eu un banc?" Lucas stătea mai departe pe 
gînduri, aplecat deasupra cutiei. 

„O găsim la sigur, şefule", spuse George deodată. „Doi albi s-au 
strecurat pe-aici acu' trei ani şi-au dezgropat douăj'două de mii 
de dolari într-o putinică veche într-o noapte şi 'nainte de a se 
face ziuă erau departe." 

„Te cred", spuse negustorul. „Şi 'mneata ştii acuma că au fost 
tocmai douăzeci şi două de mii pentru că aţi găsit pe ici pe colo 
mărunţişu' cu care n-au mai vrut să se-ncurce." 

„Păi nu, domnu'", spuse George. „S-ar putea să fi fost chiar mai 
mult de douăj'două de mii de dolari. Era o putină mare." 
„George Wilkins", spuse Lucas. Era încă şi acuma cu jumătate 
de trup înăuntrul maşinii. Nici măcar nu-şi întoarse capul. 

„Da, domnule?" spuse George. 

„Taci din gură", îi aruncă Lucas. îşi trase capul şi partea de sus a 
trupului afară din maşină, se întoarse şi îl privi pe negustor. Şi 
tînărul alb văzu iarăşi o faţă absolut impenetrabilă, chiar puţin 
ostilă. „îţi dau pentru ea un catîr la schimb", spuse Lucas. 

„Un catîr?" 

„Cînd găsim banii la noapte, cumpăr catîru-nctărăt de la matale 
pe trei sute de dolari." George trase aer în piept cu un sunet 
uşor şuierător. Negustorul aruncă o privire grăbită spre pălăria 
lui pusă pe o parte, spre ochii clipind repede. Pe urmă 
negustorul îl privi din nou pe Lucas. Se uitau unul la altul - faţa 
vicleană, deodată trează, deodată atentă a albului tînăr şi cea 
cu totul lipsită de expresie a negrului. 

„E catirul matale?" 

„Cum aş putea să ţi-l dau la schimb dacă n-ar fi al meu?" spuse 


Lucas. 

„Să-l vedem", spuse negustorul. 

„George Wilkins", rosti Lucas. 

„Da, domnule?" răspunse George. 

„Du-te pînă-n grajdu' meu şi adu-mi căpăstrul." 

în seara aceea, Edmonds descoperi că-i lipseşte catirul imediat 
ce ciobanii lui, Dan şi Oscar, aduseră turma de la păşune. Era o 
catircă de trei ani, cîntărea unsprezece sute de livre, era numită 
Alice Ben Boit şi refuzase trei sute de dolari pe ea primăvara 
trecută. Nici măcar nu înjură. îi dădu doar lui Dan iapa pe care o 
călărea şi aşteptă lîngă gardul ţarcului, în vreme ce tropotul 
grăbit al copitelor iepei se stinse în amurg, şi pe urmă se 
întoarse şi Dan sări jos din şa şi-i dădu în mînă lanterna şi 
pistolul. Pe urmă, el însuşi călare pe iapă şi cei doi negri pe 
catirii lor ftră şa, trecură îndărăt peste păşune, prin vad, peste 
rîpa piîrîului, spre gaura din gard pe unde fusese minată catirca. 
De aici merseră pe urmele catîrului şi ale omului prin pămîntul 
moale de pe marginea unui cîmp de bumbac, către şosea. Şi 
chiar şi acolo puteau să le mai vadă urmele cu Dan mergiînd 
acum pe jos şi ţinînd lanterna, pe unde omul minase catirul 
nepotcovit prin noroiul moale ce mărginea asfaltul. „Asta-i 
piciorul lu' Alice", spuse Dan. „L-aş recunoaşte oricind". 

Mai tîrziu, Edmonds avea să-şi dea seama că amindoi negrii 
recunoscuseră şi urmele omului. Dar la vremea aceea furia şi 
grija îi scurtcircuitaseră sensibilitatea lui normală faţă de 
comportarea negrilor. Ei nu i-ar fi spus cine făcuse urmele chiar 
dacă el le-ar fi cerut-o, dar, dacă şi-ar fi dat seama că ei ştiau 
asta, l-ar fi ajutat să ajungă la o prezumție corectă şi astfel să-şi 
scutească cele patru sau cinci ceasuri de chin mintal şi efort 
fizic care-l aşteptau. 

Pierdură urmele. Se aşteptase să găsească semnele în locul 
unde catîrul fusese urcat în camionul lăsat să aştepte acolo, caz 
în care s-ar fi întors acasă şi i-ar fi telefonat şerifului la Jefferson 
şi poliţiei la Memphis ca să controleze pieţele de cai şi catîri de a 
doua zi. Dar nu se vedeau asemenea semne. Le trebui aproape 
un ceas ca să descopere unde dispăruseră urmele pe pietrişul 
drumului, traversîndu-l, coborînd prin desişurile de pe cealaltă 
parte a şoselei, ca să reapară în alt cîmp, la trei sute de metri 
mai departe. Fără să fi mîncat nimic de cină, fierbînd de miînie - 
iapa pe care o călărise toată ziua era şi ea nemîncată -, urmărea 


mai departe cei doi catîri, asemenea unor umbre, blestemînd-o 
pe Alice şi întunecimea şi luminiţa aceea singuratică, slabă, de 
care erau siliţi să depindă. 

Două ceasuri mai tirziu, erau în fundul rîpei, la patru mile 
depărtare de casă. Descălecase şi el acum, ca să nu-şi spargă 
capul de vreo creangă, orbecăia şi se împleticea printre scaieţi 
şi desişuri 

si buŞ*eni putrezi şi ramuri ce i se iţeau în faţă, mînînd iapa cu 
un braţ şi ferindu-şi faţa cu celălalt braţ şi încercînd să simtă 
unde-şi punea picioarele, aşa că se ciocni de unul din catiri, 
sărind instinctiv în direcţia cea bună cînd animalul izbi 
duşmănos înspre el cu copita, înainte sâ-şi fi dat seama că negrii 
se opriseră. Pe urmă, blestemînd cu glas răstit şi sărind iarăşi 
repede ca să-1 evite pe cel de-al doilea catîr invizibil, care ar fi 
trebuit să fie undeva prin partea aceea, îşi dădu seama că 
lanterna era stinsă şi văzu şi el printre copacii din faţă licărirea 
slabă, fume-gindă, a unei torţe. Se mişca. „Asta e", spuse 
repede. „Lăsaţi lumina stinsă." îl chemă pe Oscar pe nume. „Dă- 
i catîrii lui Dan şi vino-ndărăt aici si ia şi iapa." Aşteptă, pîndind 
lumina din faţă, pînă cînd mîna negrului i se furişă pe pipăite 
într-a lui. Dădu drumul frîului şi se mişcă pe lingă catiri, 
scoţindu-şi pistolul şi urmărind încă luminiţa ce se mişca în faţă. 
„Dă-mi mie lanterna", spuse. „Tu şi cu Oscar aşteptaţi aici." 

„Mai bine să vin şi eu cu matale", spuse Oscar. 

„Bine", răspunse Edmonds, pîndind mai departe luminiţa. „Lasă- 
1 pe Oscar să ţină catirii.' Merse înainte fără să mai aştepte, 
deşi îl auzi curînd pe negru imediat în spatele lui, amindoi 
înaintînd acum cît de repede îndrăzneau. Furia lui deja nu mai 
era rece. Era fierbinte şi coborise asupra lui un fel de dorinţă 
ascuţită, un fel de exaltare răzbunătoare, pe măsură ce se 
avinta înainte, fără să mai ţină seama de mărăcini sau de 
buşteni, cu lanterna în mîna stingă şi pistolul în dreapta, 
apropiindu-se repede de torţă. 

„E movila Bătrînului Indian", murmură Dan în spatele lui. „De 
asta se vedea lumina aia aşa de sus. La ora asta, el şi cu George 
Wilkins trebuie că au străpuns-o aproape complet." 

„El şi cu George Wilkins?" se miră Edmonds. Se opri brusc din 
mers. Se răsuci pe călcîie. Nu numai că era pe punctul să 
înţeleagă întreaga situaţie în întregimea ei desăvirşită şi 
instantanee, ca atunci cînd explodează becul fotografului, ci îşi 


dădea seama acum că ştiuse tot timpul curţi stau lucrurile şi 
refuzase pur şi simplu să creadă, pentru că ştia că, dacă ar fi 
acceptat situaţia, creierul i-ar fi luat foc. „Lucas şi George?" 
„Sapă în movila aia", spuse Dan. „Sapă la ea în fiecare noapte 
de cînd Moş Lucas a găsit banu' ăla de aur de-o mie de dolari în 
ea, astă primăvară." 

„ŞI tu ştiai asta?" 

„Toţi ştiam. l-am urmărit cum fac. Un ban de aur de-o mie de 
dolari pe care 1-a găsit Moş Lucas în noaptea aia cînd încerca 
să-şi ascundă..." Glasul i se stinse. Edmonds nu mai era în stare 
sâ-l audă, înecat în capul lui de o năvală de sînge care, dacă ar 
fi fost cu cîţiva ani mai bătrîn, i-ar fi provocat un atac de 
apoplexie. Pentru o clipă, nu fu în stare nici să respire şi nici să 
vadă nimic. Pe urmă se roti iar dintr-o dată. Spuse ceva cu o 
voce răguşită, strangulată, şi sări drept înainte, răzbătind în 
sfîrşit din hăţişuri în luminişul unde movila turtită îşi înălța gaura 
căscată în coasta ei bortelită ca un decor de fotograf în faţa 
căruia două siluete încremenite se întoarseră cu gura căscată 
spre el, unul din ei ţinînd în faţă ceea ce Edmonds ar fi putut lua 
drept un receptacul- conținînd furaj, decit că acuma ştia că nici 
unul din ei doi nu-şi mai pierduse vremea să o hrănească pe 
Alice sau pe oricare alt catîr de cînd se lăsase întunericul, iar 
celălalt ţinînd o creangă fumegiîndă de pin deasupra borului teşit 
al ponositei sale pălării de paie. 

„Lucas!" strigă el. George aruncă cît colo torta, dar lanterna lui 
Lucas îi prinsese deja pe amindoi. 

pe urmă îl văzu pe alb, pe negustor, pentru prima dată, cu o 
pălărie cu boruri mici, cu cravată şi toate celelalte, tocmai 
ridicîndu-se din spatele unui copac, cu pantalonii suflecaţi pînă 
la genunchi si picioarele invizibile în noroiul încleiat. „Aşa-i 
bine", spuse Edmonds. „Dă-i drumul, George. Fugi. Cred că pot 
să-ţi dau jos pălăria fără măcar să te ating." Se apropie, iar raza 
lanternei se concentra asupra cutiei de metal pe care Lucas o 
ţinea în braţe, licărind şi sticlind printre butoanele şi cadranele 
ei. „Aşadar, asta e", spuse. „Trei sute de dolari. Aş vrea să se 
găsească unul să vină pe-aici cu vreo sămînţă de grîne pentru 
care să fie nevoie să trudească zi de zi, de la Anul Nou pînă la 
Crăciun. Cum rămineţi fără lucru pe cîmp voi, negrii, şi-ncep 
încurcăturile. Dar lasă asta acuma. Pentru că în noaptea asta 
nici nu-mi bat capul cu Alice. Şi dacă tu şi cu George vreţi să vă 


pierdeţi ce-a mai rămas din noapte învir-tindu-vă pe aici cu 
maşinăria asta blestemată, e treaba voastră. Dar catîrul ăla 
trebuie să ajungă în grajdul meu pînă cînd răsare soarele. Auzi 
ce-ţi spun?" Acum negustorul apăru deodată chiar lîngă Lucas. 
Edmonds îl uitase. 

„Ce catir e ăsta?" întrebă el. Edmonds îşi întoarse o clipă 
lanterna spre el. 

„Catirul meu, domnule", spuse. 

„Aşa?" spuse celălalt. „Eu am un act de vînzare pe catîrul ăsta. 
Semnat de Lucas, aici de faţă." 

„Ai, da? Uite ce, domnule Cum-te-o-fi-che-mînd..." Dar Edmonds 
îşi întoarse de acum lanterna spre Lucas, care încă mai ţinea în 
braţe, în faţa lui, maşina de descoperit comori, ca şi cum ar fi 
fost cine ştie ce obiect simbolic şi sfinţit pentru o ceremonie, un 
ritual. 

„Dacă stau şi mă gîndesc mai bine", spuse Edmonds, „nici 
măcar n-am să-mi mai bat capul, dar deloc, cu catîru' ăsta. Ti- 
am spus azi-dimineaţă ce cred eu despre toată chestia. Dar tu 
eşti om în toată firea; dacă vrei să faci pe tîmpitul aşa, eu nu pot 
să te opresc. Ce Dumnezeu, nici nu vreau să te opresc! Dar 
dacă miine, la răsăritul soarelui, catirca aia a mea nu-i în grajdul 
ei, am să-i telefonez şerifului. Mă auzi?" 

„Te aud", spuse Lucas posomorit. Acum negustorul vorbi iarăşi. 
„Foarte bine, grozavule", spuse el. „Dacă această catircă o să 
fie clintită de-acolo de unde e înainte ca eu să fiu gata să o 
îmbarc şi să o duc de aici, eu am să-i telefonez şerifului. Ai auzit- 
o şi pe-asta?" Acum însă Edmonds zvicni, tresări şi azvirli raza 
de lumină în faţa negustorului. 

„Cu mine vorbeai, domnul meu?" spuse el. 

„Nu", spuse negustorul. „Cu el vorbesc. Şi el m-a auzit." 
Edmonds ţinu încă o clipă raza de lumină pe faţa celuilalt. Pe 
urmă o lăsă în jos, aşa că acum se vedeau numai picioarele lor, 
partea de jos a gambelor, labele plantate în balta de lumină şi 
refracția ei, ca şi cum ar fi stat în apă. îşi băgă pistolul la loc în 
buzunar. 

„Bine, dumneata şi cu Lucas aveţi timp pînă se face ziuă să 
rezolvaţi asta între voi. Pentru că acea catircă are să fie îndărăt 
în grajdul meu la răsăritul soarelui." Se întoarse pe călciie. Lucas 
îl privi cum se îndepărtează spre locul unde îl aştepta Dan, la 
marginea luminişului. Pe urmă ei doi merseră mai departe, cu 


lumina legă-nîndu-se şi piîlpiind printre copaci, prin hăţişuri. 
Curînd dispăru. 

„George Wilkins", spuse Lucas. 

„Da, domnule?" spuse George. 

„Găseşte creanga aia de pin şi aprinde-o la loc." George făcu ce 
i se spusese şi licărirea roşiatică se revărsă iarăşi, sărăcăcioasă 
şi urît mirositoare, 

prin fumul gros, urcînd spre stelele ce acum “lunecaseră 
dincolo de miezul de noapte. Lucas atşeză jos maşina de 
descoperit comori şi luă torta în mînă. „Agaţă-te pe chestia 
asta", spuse. „Acum a m să o găsesc." 

Dar nici cînd se lumină de ziuă tot nu o găsiseră. Torța păli în 
lumina palidă, grea de rouă. Negustorul adormise acum pe 
pămîntul reavăn, s'"trins colac în răcoarea umedă a zorilor, 
neras, cvl pălăria lui cochetă de orăşean mototolită sub ol>raz, 
cu cravata sucită într-o parte, sub gulerul cămăşii albe, acum 
murdare, cu pantalonii pătaţi de noroi şi suflecaţi pînă la 
genunchi şi cu pantofii frumos lustruiţi de ieri deveniți două 
cioturi diforme de noroi încleiat. Cînd îl treziră în cele din urmă, 
se ridică înjurînd. Dar ştiu de îndată unde era şi de ce. „Aşa stau 
lucrurile", spuse. „Dacă acel catîr îşi mişcă un singur picior din 
şopronul unde l-am lăsat, eu îi telefonez şerifului." 

„Mai am nevoie de o singură noapte", spuse Lucas. „Banii ăia-s 
aici." 

„Mai ia-ţi o noapte", spuse negustorul. „la-ţi încă o sută. N-ai 
decit să-ţi petreci tot restul vieţii aici, dacă aşa vrei. Dar să-mi 
spui mie întîi ce-i cu tipu' ăla care zice că-i catiru' lui?" 

„De omu' ăla am eu grijă", spuse Lucas. „Mă ocup eu de el în 
dimineaţa asta. Matale nu trebuie să-ţi faci griji cu el. Pe lîngă 
asta, dac-ai să încerci astăzi să scoţi catîru' ăla dumneata 
singur, şeriful ţi-l şi ia. Lasă-l numai acolo unde e şi nu-ţi mai 
bate nici dumneata capul şi nici mie nu-mi mai spune. Mai lasă- 
mă numai o singură noapte cu maşinăria asta şi aranjez eu 
totul." 

„Bine", spuse negustorul. „Dar ştii cît are să te mai coste încă o 
noapte ? Are să te coste exact încă douăzeci şi cinci de dolari. 
Acuma eu mă duc în oraş şi mă culc." 

Se întoarseră la maşina negustorului. Acesta aşeză maşina de 
ghicit comori înapoi în portbagajul maşinii şi-l încuie. li lăsă pe 
Lucas şi pe George la poarta lui Lucas. Maşina se îndepărtă pe 


drum, mergînd deja repede. George clipi des în urma ei. 

„Şi acuma ce facem?" spuse. 

„Acuma măniînci de dimineaţă cît poţi de repede şi te întorci 
aici", spuse Lucas. „Trebuie să ajungi în oraş şi înapoi pînă la 
prînz." 

„Da' trebuie să mă duc să mă şi culc", spuse George. „Sînt în 
urmă de tot cu somnu'". 

„Poţi să dormi miine", spuse Lucas. „Poate chiar şi cea mai mare 
parte din noaptea asta." 

„AŞ fi putut să mă duc cu maşina şi să mă întorc cu el, dacă ai fi 
spus mai devreme", zise George. 

„Da", spuse Lucas. „Da' nu ţi-am spus mai devreme. Du-te să 
măniînci cît poţi de repede. Sau, dacă nu crezi că ai noroc de 
vreo ocazie să te duci cu maşina la oraş, mai bine-ai face să 
porneşti de-acuma, fără să mai aştepţi micul dejun. Pentru că au 
să fie treizeci şi patru de mile de mers pe jos şi trebuie să fii 
îndărăt aici la prînz." Zece minute mai tîrziu, cînd George ajunse 
la poarta lui Lucas, Lucas îl aştepta cu cecul gata completat cu 
scrisul lui de mînă trudnic, chinuit, dar foarte lizibil. Era pentru 
cincizeci de dolari. „la-i în dolari de argint", spuse Lucas. „Şi să 
fii înapoi aici la prînz." 

Tocmai se lăsase amurgul cînd maşina negustorului se opri 
iarăşi la poarta lui Lucas, unde aşteptau Lucas şi George. 
George avea cu el un hirleţ şi o lopată cu coadă lungă. 
Negustorul era proaspăt bărbierit şi avea chipul odihnit. Pălăria 
lui cu boruri mici, cochetă, fusese periată şi cămaşa îi era 
curată. Dar acum purta o pereche de antaloni kaki, de bumbac, 
avînd încă pe ei eticheta fabricii şi încă arătîndu-şi cutele, cum 
fuseseră împăturiţi pe raftul prăvăliei cînd se deschisese, 
dimineaţa. Cînd Lucas şi George se apropiară, îi aruncă lui Lucas 
o privire dură, ruljitoare. „N-am să te-ntreb de catirca mea "J 
spuse. „Pentru că n-am nevoie să te-ntreb. Nu ?" 

„E totu-n regulă", spuse Lucas. El şi cu George se aşezară pe 
bancheta din spate. Maşina de descoperit comori era aşezată pe 
scaunul din faţă, alături de negustor. Cînd intrase pe jumătate în 
maşină, George se opri şi clipi repede înspre ea. 

„Stăteam tocmai şi mă gîndeam că eu ce bogat aş fi dacă aş şti 
şi eu ce ştie ea", spuse. „Cu toţii am fi- N-am mai avea nevoie 
nici să ne mai pierdem noapte după noapte vînînd bani îngro- 
paţi, nu-i aşa?" Acum i se adresa negustorului, afabil, cu 


deferentă, vorbăreţ: „Atuncea şi 'mneata şi domnu' Lucas pe 
nici unu' nu v-ar mai durea nici capu' că acu' cine-i stăpînu' 
catîrului, nici chiar dacă ar mai fi cazul să fie cineva stăpiînu' 
unui catiîr, nu-i aşa?" 

„Taci din gură acolo şi urcă-n maşină", spuse Lucas. Negustorul 
porni motorul, dar maşina nu se urnise încă. Albul şedea întors 
pe jumătate, privindu-l peste umăr pe Lucas. 

„Ei?" întrebă el. „Unde-ai mai vrea să-ţi faci plimbarea în 
noaptea asta? Tot în locu' ăla?" 

„Nu acolo", spuse Lucas. „Am să-ţi arăt eu unde. Am căutat în 
locu' greşit. Am citit greşit hiîrtia." 

„Te cred", spuse negustorul. „Chiar că face ăia douăzeci şi cinci 
de dolari suplimentari ca să-ţi dai seama de asta..." Pornise 
maşina. Acum o opri atît de brusc încît Lucas şi George, care 
şedeau delicat pe marginea banchetei, fură azvirliţi înainte, 
izbindu-se de speteaza banchetei din fată. „Ce ziceai?" întrebă 
negustorul. „Ai făcut... ce cu hirtia?" 

„Am citit-o greşit", spuse Lucas. 

„Ai citit greşit ce?" 

„Hirtia." 

„Vrei să spui că ai o scrisoare sau ceva care spune unde au fost 
îngropaţi?" 

„Aşa e", spuse Lucas. „Am citit eu greşit ieri." 

„Unde e?" 

„E pusă bine acasă la mine." 

„Du-te şi ad-o încoace." 

„Lasă acuma", spuse Lucas. „N-avem nici o nevoie de ea acum. 
De data asta am citit-o bine." Negustorul se mai uită preţ de-o 
secundă peste umăr, la Lucas. Pe urmă îşi întoarse capul şi-şi 
lăsă mîna pe schimbătorul de viteze, dar viteza era deja 
schimbată. 

„Bine", spuse. „Unde-i locul?" 

„Matale mergi înainte", spuse Lucas. „lţi arăt eu." 

Le trebuiră aproape două ceasuri ca să ajungă acolo, drumul 
nemaifiind acuma nici măcar un drum, ci o cărare ca un făgaş, 
năpădită de buruieni, întortochindu-se printre coline, locul pe 
care-l căutau nefiind în fundul rîpei, ci pe un deal care domina 
pîrîul, cu un mănunchi de cedri zdrenţuiţi, ruinele unor hornuri 
vechi de pe care căzuse cimentul, o depresiune care fusese 
odată un puț sau o cisternă şi cîmpul îmbătrinit, înecat în 


mărăcini şi rogoz care acoperiseră totul, cu cîţiva copaci fără 
crengi, rămaşi din ceea ce fusese odată o livadă, profilindu-se 
ca nişte umbre firave şi nelămurite sub cerul fără lună unde 
înotau stelele sălbatice ale verii tîrzii. „E-n livadă", spuse Lucas. 
„E-mpărţită, îngropată în două locuri separate. Unul din ele e-n 
livadă." 

„Cu condiţia ca tipul care ţi-a scris matale scrisoarea să nu fi 
venit îndărăt şi să le fi pus pe amîndouă la un loc", spuse 
negustorul. „Ce 

plai aşteptaţi? Haide, Jack", îi spuse lui George, apucă de-aici 
chestia asta." George scoase maşinăria pentru comori din 
automobil. Negustorul avea o lanternă acum, una aproape nouă, 
vîrîtă jn buzunarul de la şold, deşi nu o aprinse chiar imediat. 
Privi în jur spre orizontul întunecat al celorlalte dealuri, vizibile 
chiar şi pe întuneric cale de mile întregi. „Pe Dumnezeul meu, 
aţi face bine să o găsiţi de data asta chiar de la prima încercare. 
Probabil că nu o să existe om în stare să umble pe două picioare 
pe o rază de zece mile care să nu fie aici în mai puţin de un ceas 
ca să stea să se uite la noi." 

„Nu-mi spune mie asta", rosti Lucas. „Spune.-i-o la maşina asta 
vorbitoare de trei sute douăş' cinci de dolari pe care am 
cumpărat-o şi care s-ar zice că nu ştie să spună altceva decit 
Nu." 

„Cutia asta n-ai cumpărat-o încă, grozavule", spuse negustorul. 
„Spui că unul din locuri e printre copacii ăştia de-aici. Foarte 
bine. Unde?" 

Lucas, ţinînd sapa pe umăr, intră în livadă. Ceilalţi îl urmară. 
Negustorul îl privi pe Lucas cum se opreşte, uitîndu-se chioriîş la 
copaci şi la cer ca să se orienteze, apoi pornind iarăşi. în cele 
din urmă se opri. „Putem să-ncepem aici", spuse. Negustorul 
aprinse lanterna, concentrind cu o mînă raza peste cutia din 
braţele lui George. 

„Bine, Jack", spuse. „Dă-i drumul." 

„Mai bine s-o duc eu", propuse Lucas. 

„Nu", spuse negustorul. „Matale eşti prea bătrîn. Nici nu ştiu 
dac-ai să poţi să te mai ţii de noi." 

«Astă noapte am putut", spuse Lucas. 

«Acuma nu mai e astă-noapte", spuse negustorul. „Dă-i drumul, 
Jack", adăugă el aspru. "Mergeau mai departe, cu George la 
mijloc, pur-tînd maşina în braţe, în vreme ce toţi trei pîndeau 


cadranele mici, criptice, în cercul de lumină al lanternei, pe 
măsură ce acestea se mişcau în sus şi în jos prin livadă, în 
trasee paralele, toţi trej atenţi cînd acele înviau brusc şi se 
roteau şi se învirteau cîte o clipă, apoi se opreau, tremurînd. Pe 
urmă Lucas ţinu cutia şi-l urmări pe George cum săpa în ochiul 
de lumină şi văzu cum canistra ruginită iese în cele din urmă la 
iveală şi cascada de dolari de argint licări şi se revărsă peste 
mîinile negustorului: şi auzi glasul negustorului „Ca să vezi, 
Doamne". Lucas se lăsă şi el pe vine. El şi cu negustorul se 
chirciseră amindoi unul în faţa altuia peste groapa dintre ei. 
„De, pe-asta am găsit-o, oricum", spuse Lucas. Negustorul, 
ţinînd o mînă cu degetele desfăcute peste monedele risipite, îşi 
ridică celălalt braţ într-un gest tăios, de parcă Lucas s-ar fi întins 
după bani. Stînd pe vine, îi ridea lui Lucas în faţă, scrişnit şi fără 
să se oprească. 

„Ai găsit-o tu ? Maşina asta nu-ţi aparţine ţie, bătrîne." 

„Eu am cumpărat-o de la matale", spuse Lucas. 

„Cu ce?" 

„Cu un catîr', răspunse Lucas. Celălalt îi rise în faţă, scrişnit şi 
fără să înceteze nici o clipă, pe deasupra gropii. „Ti-am dat un 
act de vinzare pe ea", mai spuse Lucas. 

„Care n-a avut niciodată nici o valoare, nici atitica", spuse 
negustorul. „E-n maşina mea, acolo. Du-te şi-l ia de-acolo 
oricînd vrei. E-atita de fără valoare că nici nu m-am ostenit să-l 
rup." înghesuia monedele îndărăt în canistră. Lanterna zăcea pe 
jos, unde-o lăsase să cadă, o aruncase arzînd încă. Se ridică 
repede în picioare, ieşind din lumină, pînă cînd nu i se mai văzu 
decit partea de jos a picioarelor, în pantalonii cei noi de bumbac, 
acum boţiţi, cu pantofii negri, fără tocuri, care nu mai fuseseră 
lustruiţi din nou, ci doar spălaţi- 

Foarte bine", spuse. „Asta nici nu e toată. Ziceai câ a fost 
împărţită în două locuri diferite. Unde-i partea ailaltă?" 
„întreabă-ţi maşina asta de găsit", spuse Lucas. Nu trebuie ea 
să ştie? Nu de asta vrei matale trei sute de dolari pe ea?" 
Stăteau unul în faţa celuilalt, două umbre fără chip. Lucas se 
urni jjn loc. „Atunci eu socotesc că noi putem să mergem 
acasă", spuse. „George Wilkins." 

„Da, domnule?" spuse George. 

„Stai", spuse negustorul. Lucas se opri. Se înfruntau din nou, 
unul în faţa altuia, invizibili. “Aici n-au fost mai mult de-o sută", 


spuse negustorul. „Partea cea mai mare e-n locu' ălălalt. îţi dau 
zece la sută." 

„Scrisoarea era a mea", spuse Lucas. „Nu-i de ajuns atit." 
„Douăzeci", spuse negustorul. „Şi asta-i totul." 

„Eu vreau jumătate", spuse Lucas. 

„Jumătate ?" 

„Şi actu' ăla de catîr îndărăt şi un alt act care să spună că 
maşina asta-i a mea." 

„Ha, ha", spuse negustorul. „Şi ha, ha, ha. Zici că în scrisoarea 
aia spunea că în livadă. Livada nici nu e foarte mare. Şi mai 
avem încă mai mult de jumătate de noapte, ca să nu mai vorbim 
de miine..." 

„Am spus că zicea că o parte din ea e-n livadă", preciza Lucas. 
Stăteau nemişcaţi unul în faţa altuia, pe întuneric. 

„Miine", spuse negustorul. 

„Acuma", spuse Lucas. 

„Miine." 

„Acuma", spuse iar Lucas. Faţa invizibilă privea ţintă la faţa lui 
invizibilă. Amîndurora, şi lui Şi lui George, li se părea că simt 
aerul fără vînt al verii vibrînd de la dîrdiitul albului. 

„Jack", spuse negustorul, „cît ziceai tu c-au găsit tipii ăilalţi?" 
Dar Lucas îi răspunse înainte ca George să fi apucat să 
vorbească. 

„Douăj'două de mii de dolari." 

„Se poate să fi fost mai mult de douăjdouă de mii", spuse 
George. 

„Era o putinică uite-aşa..." 

„Bine, bine", spuse negustorul. „îţi dau un act de vinzare pentru 
maşinărie imediat ce terminăm." 

„Eu îl vreau acuma", spuse Lucas. Se întoarseră la maşină. 
Lucas ţinea lanterna. îl priviră pe negustor deschizîndu-şi zvicnit 
servieta de lac şi smulgînd afară din ea şi aruncîndu-i lui Lucas 
actul de vinzare a cattrului, pe urmă îi priviră mîna, care-i 
zvicnea mereu, cum completează formularul lung, cu copii la 
indigo, şi îl semnează şi smulge unul din duplicate. 

„Intri în posesia ei miine dimineaţă", spuse. „Pînă atunci îmi 
aparţine mie." Sări afară din maşină. „Haide." 

„Şi jumate din ce găseşti îmi vine tot mie", spuse Lucas. 

„De unde dracu' să vină vreo jumătate sau orice altceva dacă 
stai aici şi tot îţi baţi gura fără să faci nimic?" spuse negustorul. 


„Haide." Dar Lucas nu se clintea din loc. 

„Şi cu ăia cincizeci de dolari pe care i-am şi găsit adineaori cum 
facem?" spuse. „Nu am eu jumătate din ei?' De data asta 
negustorul se opri doar, rizîndu-i în faţă, scrişnit şi continuu şi 
fără veselie. Pe urmă dispăru. Nici măcar nu-şi închisese 
servieta. Smulse maşina din braţele lui George şi lanterna de la 
Lucas şi alergă îndărăt către livadă, lumina zvicnind şi dănţuind 
în ritmul fugii lui. „George Wilkins", spuse Lucas. 

„Da, domnule?" spuse George. 

Du catiru' ăla îndărăt de unde l-ai luat. Pe urmă du-te şi spune-i 
lui Roth Edmonds că poate să nu-i mai bată la cap pe oameni cu 
el." 


3 

Urcă treptele mîncate de vreme, în fața cărora sta iapa lucioasă 
sub şaua ei largă, şi intră în încăperea prelungă, cu şirurile ei de 
etajere pline de cutii de conserve, cîrligele de care atîrnau 
câpestre şi laţuri şi hamuri şi curele de plug, cu mirosurile ei de 
melasă şi brînză şi piele şi gaz lampant. 

Edmonds îşi suci scaunul din faţa pupitrului. „Unde-ai fost ?" 
spuse. „[i-am trimis vorbă de acum două zile că vreau să te 
văd. De ce n-ai venit?" 

„Eu zic c-am fost în pat", spuse Lucas. „Am fost în picioare cît a 
fost noaptea de lungă, trei nopţi la rînd. Nu mai pot să mă ţin ca 
atunci cînd eram tînăr. Nici matale n-ai mai putea de-ai fi de 
vîrsta mea." 

„Şi am mai mult cap acum, cînd am jumătate din vîrsta ta, ca să 
nu încerc aşa ceva. Şi poate că şi tu, cînd ai să fii de două ori 
mai bătrîn ca mine, ai să ai atita minte. Dar nu asta voiam. 
Vreau să ştiu ce-i cu şarlatanul ăla neisprăvit din Saint Louis. 
Dan zice că e tot pe-aici. Ce face?" 

„Caută bani îngropaţi", spuse Lucas. 

O clipă Edmonds nu zise nimic. Pe urmă exclamă „Ce? Caută 
ce? Ce-ai zis?" 

„Caută bani îngropaţi", spuse Lucas. Se sprijinea acum uşor de 
marginea tejghelei. îşi scoase din buzunarul de la vestă o cutie 
mică de tutun Şi-i deşurubă capacul şi i-l umplu, grijuliu şi 
precis, cu praf de tutun, apoi îşi trase în afară buza de jos cu 
degetul gros şi arătătorul şi înclină tutunul peste ea şi înşuruba 
cutia la loc şi o puse îndărăt în buzunarul de la vestă. „Foloseşte 


maşina mea de comori. O închiriază de la mine cu noaptea. De- 
asta a trebuit să stau toată noaptea treaz, să am grijă să-mi iau 
cutia aia înapoi. Dar astă-noapte nici n-a mai venit, aşa că de 
data asta m-am odihnit şi eu ca lumea. Aşa că acuma-mi 
închipui că s-a dus îndărăt de-acolo de unde-a venit." 

Edmonds şedea în scaunul pivotant şi se uita la Lucas. „O- 
nchiriază de la tine ? Tot maşina aia pentru care mi-ai furat 
mie... pe care... tot maşina aia..." 

„Pe douăşcinci de dolari pe noapte", spuse Lucas. „Aşa m-a 
taxat şi el pe mine cînd am folosit-o-ntr-o noapte. Aşa că 
socotesc că atita se ia de obicei chirie pe aşa ceva. El vinde 
maşinile astea, aşa că el ştie. Cel puţin eu atita iau." Edmonds 
îşi lăsase miinile pe braţele scaunului, dar nu se mişca încă. 
Şedea perfect imobil, aple-cîndu-se puţin înainte, privindu-l 
ţintă pe negrul care se sprijinea de tejghea, la care numai fălcile 
uşor căzute arătau că e vorba de un om bătrîn, în pantaloni 
uzaţi de mohair, aşa cum ar fi putut să poarte şi Grover 
Cleveland sau preşedintele Taft vara, cu o cămaşă albă, fără 
guler, dar cu plastron, purtată sub o vestă de pichet îngălbenită 
de vreme şi înnodată, peste care se petrecea curba lanţului gros 
de aur de la ceas, şi cu pălăria de blană de castor făcută de 
mînă şi valorînd şaizeci de dolari, pe care bunicul lui Edmonds i- 
o dăruise cu cincizeci de ani în urmă, deasupra feţei care nu era 
trează şi nici gravă şi nici nu avea vreun alt fel de expresie. 
„Pentru că nu căuta unde trebuia", spuse Lucas. „Căuta acolo 
sus, pe dealu' ăla. Banii-s îngropaţi dincolo jos, prin rîpă pe 
undeva. Aia doi albi care s-au strecurat aici acum patru ani şi-au 
şters-o cu douăj'două de mii de dolari..." Acum Edmonds se urni 
din scaun şi se ridică în picioare. Respiră 0 dată adînc şi începu 
să se îndrepte cu paşi fermi către Lucas. „Şi acum ne-am scăpat 
de el, eu şi cu George Wilkins..." înaintînd cu paşi decişi către el, 
Edmonds dădu drumul la aerul pe care-l trăsese în piept. 
Crezuse că avea să scoată un răcnet, dar nu i-a ieşit mai 
puternică decit o şoaptă. 

„leşi afară de-aici", spuse. „Du-te acasă la tine. Şi să nu te mai 
întorci niciodată. Cînd ai nevoie de mincare, trimite-o pe Tuşa 
Molly să ia." 


Capitolul al III-lea 
CIND EDMONDS aruncă o privire pe deasupra registrului şi o 


văzu pe bătrină venind în sus pe drumeag, nu o recunoscu. Se 
întoarse la registrul lui şi de abia cînd o auzi muncindu-se în sus 
pe trepte şi o văzu intrînd în încăpere îşi dădu seama cine era. 
Asta pentru că de vreo patru sau cinci ani buni n-o mai văzuse 
afară din curtea ei. Trecea prin faţa casei, călare pe iapa lui, 
cînd se ducea să-şi vadă recolta, şi o vedea stînd pe verandă, cu 
faţa ei scorojită năruită peste ţeava de trestie a unei pipe de lut, 
sau mişcîndu-se în jurul albiei de rufe şi a frînghiei de uscat prin 
curtea din spate, umblind încet şi trudit, cum umblă oamenii 
foarte bătrîni, părînd mult mai bătrînă chiar şi pentru Edmonds, 
cînd gîndul îi mai fugea şi la asta, decit ştia el cu siguranţă că 
este în realitate. Şi regulat, în fiecare lună, el descăleca şi lega 
iapa de gard şi intra în casă cu o cutie de tutun şi un săculeţ plin 
cu zahăr candel moale şi ieftin, care-i plăcea bătrînei atit de 
mult, şi-i făcea o vizită de o jumătate de ceas. El spunea că asta 
e o libaţie pentru ca să aibă noroc, aşa cum centurionul vărsa 
pe jos un pic din vinul pe care-l bea, deşi de fapt era pentru 
strămoşii lui şi pentru conştiinţa despre care el probabil ar fi 
afirmat că nici nu o are, întrupată 

tn forma, în persoana negresei care fusese singura mamă pe 
care el şi-o ştiuse vreodată, care nu numai că-l moşise în 
noaptea aceea cu ploaie şi revărsări de ape, cînd bărbatul ei 
fusese cît pe-aci sâ-Şi piardă viaţa aducîndu-l pe doctorul care 
aiunsese prea tîrziu, ci chiar se şi mutase în casa lui, aducîndu-şi 
propriul copil, copilul alb şi cel negru dormind în aceeaşi cameră 
cu ea, pentru ca ea să-i poată alăpta pe amindoi pînă cînd el 
avea să fie înţărcat, şi nelipsind niciodată din casă mai mult 
timp la vremea aceea, pînă cînd el se dusese la şcoală, asta cînd 
împlinise doisprezece ani - o femeie micuță, aproape măruntă, 
care în următorii patruzeci de ani părea să se fi făcut şi mai 
mică, cu acelaşi turban şi şorţ albe şi curate pe care şi le 
amintea de la început, pe care el o ştia ca fiind mai tînără ca 
Lucas, dar care arăta mult mai bătrînă, incredibil de bătrină, 
care în ultimii cîţiva ani începuse să i se adreseze cu numele 
tatălui său ori chiar cu titlul cu care negrii mai bătrîni se 
refereau la bunicul lui. 

„Doamne Dumnezeule", spuse el. „Ce te-a adus tocmai pînă aici 
? De ce nu l-ai trimis pe Lucas ? Ar trebui să aibă mai mult cap 
decit să te lase..." „El e-n pat acuma, doarme", spuse ea. Gifiia 
puţin după atita mers. „De-asta am şi putut veni. Nu vreau 


nimic. Am venit să stau de vorbă cu tine." Se întorsese puţin 
către fereastră. Atunci el îi văzu faţa străbătută de mii de riduri. 
„Dar ce e ?" întrebă el. Se ridicase din scaunul lui şi-l trăsese pe 
celălalt, un scaun cu spetează şi cu picioare arcuite, din spatele 
pupitrului. „Şezi", spuse. Dar ea doar se uita cînd la el, cînd la 
scaun, cu aceeaşi privire oarbă, pînă cînd el o luă de braţul care, 
sub cele două sau trei straturi de veşminte de sub rochia 
decolorată, desăvirşit de curată, nu se simţea mai gros decit 
teava de trestie a pipei pe care o fuma ea. O conduse pînâ la 
scaun şi o ajută să se aşeze, cu straturile voluminoase, 
suprapuse, ale rochiei ei răspîn-dindu-i-se în jur. Imediat ea îşi 
plecă uşor capul şi-l întoarse într-o parte şi-şi ridică o mină 
noduroasă, ca un mănunchi micuţ de rădăcini uscate şi 
înnegrite, în faţa ochilor. 

„Mă dor la lumină", spuse. El o ajută să se ridice şi întoarse 
scaunul cu spatele la fereastră. De data asta ea îl găsi singură şi 
se aşeză. Edmonds se întoarse la scaunul lui rotativ. 

„Aşa", spuse el. „Ce e?" 

„Vreau să plec de la Lucas", spuse ea. „Vreau să fac un... un 
asta..." Edmonds şedea perfect imobil, privind ţintă la faţa pe 
care acum nu putea să o vadă distinct. 

„Să faci ce ?" spuse. „Să divorţezi ? După patruzeci şi cinci de 
ani, la vîrsta matale? Ce-ai să faci? Cum ai să te descurci dacă 
n-ai pe nimeni..." 

„Pot să muncesc. Am să..." 

„Lasă dracului asta", spuse Edmonds. „Ştii că nu la asta mă 
gîndeam. Chiar dacă tata n-ar fi lăsat scris în testamentul lui să 
am grijă de matale pentru tot restul vieţii matale. Vreau să 
spun, ce-ai să faci ? Să pleci din casa aia care e-a matale şi a lui 
Lucas şi să te duci să stai cu Nat şi cu George?" 

„Asta ar fi la fel de rău", spuse ea. „Eu trebuie să plec de-aicea. 
Pentru că a-nnebunit de tot. încă de cînd are maşina aia, a- 
nnebunit de tot. El şi cu... cu..." Deşi el tocmai îi pronunţase 
numele, îşi dădu seama acum că ea nici măcar nu putea să se 
gîndească la George. Bătrîna vorbi iarăşi, nemişcată, neuitîndu- 
se la nimic anume, din cîte-şi dădea el seama, cu miinile ca 
două pete mari, năclăite de cerneală, în poala şorţului imaculat, 
„...stă pe-afară, în picioare, 

noaptea întreagă, noapte de noapte cu ea, şi scormoneşte după 
banii ăia îngropaţi. Nici măcar nu mai vede cum trebuie de 


vitele lui. Eu dau de mincare la iapă şi la porci şi mulg vaca, 
încerc s-o mulg. Da' asta nu-i nimic. Pot s-o fac. îmi pare şi bine 
să fac aşa ceva cînd el e bolnav la trup. Da' acuma el e bolnav la 
minte. Bolnav rău. Acuma nici nu se mai scoală să se ducă la 
biserică duminica. E bolnav rău, stăpîne. Face un lucru pe care 
Domnul Dumnezeu nu i-a lăsat pe oameni să-l facă. Şi mi-e 
frică." 

„Frică de ce?" spuse Edmonds. „Lucas e voinic ca un taur. 
Acuma chiar e mai în putere decit mine. Decît că stă degeaba, 
n-are nimic de făcut cît i se coace recolta. N-are ce să-i strice 
dacă stă toată noaptea pe picioare şi se învirteşte cu George în 
sus şi în jos prin rîpa aia o vreme. Luna viitoare tot trebuie să se 
oprească şi să se-apuce să-şi culeagă bumbacul." „Da' nu de 
asta mi-e frică mie." „Atunci de ce?" spuse el. „Ce mai e?" „Mi-e 
frică să nu cumva să-i găsească." Edmonds şedea mai departe 
pe scaunul lui, uitîndu-se la ea. „[i-e frică acum că are să-i 
găsească?" Ea era tot aşa, cu ochii cătînd la nimic din ce-ar fi 
putut el să vadă, nemişcată, micuță de tot, ca o păpuşă, ca un 
ornament. 

„Pentru că Domnul a spus «Ce s-a dat înapoi în pămîntul Meu e 
al Meu şi Eu pot să-l fac să învie. Şi dacă el sau ea au să se 
atingă de asta, atunci au să vadă.» Şi mi-e frică. Trebuie să plec 
de-aicea. Trebuie să mă scap de el." 

„Dar nu există bani îngropaţi prin locurile astea", spuse 
Edmonds. „Nu scormoneşte el pe-acolo prin fundul rîpii încă de 
astă primăvară, căutînd întruna? Şi nici maşina aia n-are să 
găsească ceva. Am făcut tot ce-am putut să-l opresc s-o 
cumpere. Am făcut tot ce-am putut, doar că n-am pus să-l 
aresteze pe blestematu' ăla de vinzător ambulant că intră pe 
pămîntul meu. Acuma văd că mai bine-aş fi făcut şi aşa ceva. 
Dacă m-aş fi gîndit... Da' nici aşa n-ar f[ ajutat la nimic. Lucas 
tot s-ar fi întîlnit cu el, pe drum pe undeva, şi i-ar fi cumpărat-o. 
Dar tot n-are să găsească cu maşina asta bani îngropaţi, aşa 
cum n-a găsit nici învîrtindu-se în sus şi în jos prin rîpă şi 
punîndu-l pe George Wilkins să sape pe unde credea el c-ar 
putea să fie. Chiar şi el are să-şi dea seama curînd de asta. Se 
lasă el păgubaş pînă la urmă. Şi are să fie bine atunci, îţi spun 
eu." 

„Nu“, spuse ea. „Lucas e bătrîn acuma. Nu se vede pe el, da' are 
şaizej'şapte de ani. Şi cînd un om la virsta asta se-apucă să 


caute bani, e ca şi cum s-ar apuca de jocuri de noroc sau de 
whisky sau de femei. N-o să mai aibă timp să se lase. Şi-atuncea 
are să fie pierdut, pierdut..." Tăcu. Nu se mişca deloc din 
scaunul ei tare, nu i se clinteau nici umflăturile pătate care erau 
mîinile ei împreunate peste şorţul scrobit, întins în poală. La 
dracu', la dracu', la dracu', se gîndi Edmonds. 

„Eu aş putea să-ţi spun cum să-1 lecuieşti de asta în două zile", 
spuse el. „Dacă ai fi cu douăzeci de ani mai tînără. Da' acum n- 
ai să mai poţi s-o faci." 

„Spune-mi cum. Că pot s-o fac." 

„Nu", spuse el. „Acum eşti prea bătrînă." 

„Spune-mi. Că pot." 

„Aşteaptă pînă vine el îndărăt, miine dimineaţă, cu maşina aia şi 
pe urmă ia-o matale şi du-te jos la pîrîu, în rîpă, şi caută şi 
matale bani îngropaţi. Fă-o şi-n dimineaţa de după asta, şi-n 
dimineaţa de după aia. Ai grijă ca el să vadă ce faci matale - că-i 
foloseşti maşina cîtă vreme el 

doarme, toată vremea cît doarme şi nu poate să aibă grijă de 
ea, nu poate să caute el. Lasă-1 să vină dimineaţa şi să vadă că 
masa de dimineaţă nu-i gata, să se trezească şi să vadă că nu e 
gata masa pentru că matale eşti tot acolo, la pîrîu, să cauţi bani 
cu maşina lui. Asta are să-l lecuiască. Dar matale eşti prea 
bătrînă. N-ai putea să rezişti, pu-te acuma acasă şi, cînd Lucas 
se trezeşte, matale şi cu el... Nu, eşti prea bătrînă ca să faci 
drumu' ăsta de două ori într-o singură zi. Spune-i că am zis eu 
să m-aştepte acolo. Vin eu după cină şi stau de vorbă cu el." 
„Dacă stai de vorbă cu el, tot nu-1 faci să-şi schimbe gîndul. Eu 
n-am putut. Şi nici matale nu poţi. Tot ce pot să fac eu e să plec 
de la el." 

„Poate că n-o să şi-l schimbe", spuse Edmonds. „Da' sînt al 
dracului de sigur că pot să-ncerc. Şi al dracului să fiu dacă n-o 
să stea el să m-asculte. 0 să fiu acolo după masa de seară. 
Spune-i să mă aştepte." 

Atunci ea se ridică. O urmări cu privirea cum se muncea pe 
drum în jos, către casă, măruntă, aproape ca o păpuşă. Nu era 
doar grijă şi, dacă ar fi stat să fie sincer cu el însuşi, nu era nici 
un fel de grijă faţă de ea. Era însă turbat - era o fierbere, 
răbufnind deodată dintr-o acumulare de batjocuri şi de jigniri, 
înecîndu-i nu numai durata vieţii lui, ci şi a vieţii tatălui lui, pînă 
îndărăt la vremea bunicului, McCaslin Edmonds. Lucas era nu 


numai făptura cea mai bătrină care mai trăia pe pămînturile 
acestea, mai bătrîn chiar decit ar fi fost tatăl lui Edmonds, dar 
mai era şi vîna aceea, sfertul acela nu numai de sînge alb şi nici 
chiar din sîngele lui Edmonds, ci chiar din cel al bătrînului 
Carothers McCaslin însuşi, din care se trăgea Lucas nu numai pe 
linie bărbătească, dar şi de doar două generaţii, pe cîtă vreme 
Edmonds se trăgea pe partea femeiască şi cu cinci generaţii mai 
din urmă. Chiar de pe cînd era copil, băiatul băgase de seamă 
că Lucas vorbea întotdeauna despre tatăl lui numindu-l domnul 
Edmonds şi niciodată domnu' Zack, aşa cum făceau ceilalţi 
negri, şi cum, cu un calcul rece, deliberat, el evita totdeauna să i 
se adreseze albului cu vreun nume oarecare atunci cînd îi 
vorbea. Şi totuşi nu era ca şi cum Lucas ar fi vrut să profite de 
pe urma sîngelui alb sau chiar a sîn-gelui de McCaslin, ci 
dimpotrivă. Era ca şi cum nu numai că ar fi fost surd la glasul 
sîngelui acesta, ci ar fi fost cu totul indiferent faţă de el. Nici 
măcar n-avea nevoie să se lupte cu el. Nici măcar nu trebuia să 
se ostenească să-1 sfideze, îi rezista pur şi simplu, fiind doar 
amestecul a două rase şi stirpe care-l făcuseră aşa cum era, 
înstăpînindu-se asupra lui. în loc să fie pur şi simplu cîmpul de 
bătaie şi victima acestor două şuvoaie, el era un vas trainic, fără 
vîrstă şi deloc bun conducător de energie, în care toxina şi anti- 
toxina se cumpăneau una pe alta fără clocot, fără murmur, în 
aerul de afară. Odinioară fuseseră trei: james, pe urmă o soră 
pe care o chema Fonsiba, pe urmă Lucas, copiii lui Turl al 
Mătuşii Tomey, fiul bătrînului Carothers McCaslin şi al lui Tennie 
Beauchamp, pe care stră-unchiul lui Edmonds, Amodeus 
McCaslin, o ciîştigase de la un vecin la o partidă de pocher, în 
1859. Fonsiba se măritase şi se stabilise în Arkansas şi nu se 
mai întorsese niciodată, deşi Lucas mai auzise de ea pînă la 
moartea ei. Dar James, cel mai mare, fugise de acasă înainte de 
a ajunge la majorat şi nu se mai oprise pînă nu trecuse de riul 
Ohio şi nu mai auziseră niciodată nimic de la el sau despre el - 
adică vreo veste pe care s-o mai fi aflat vreodată rudele lui albe. 
Era ca şi cum el (aşa 

cixta avea să facă mai tîrziu şi soră-sa) nu numai că pusese apa 
curgătoare între el şi pămîntul trădării bunicii sale şi al naşterii 
fără nume a tatălui său, ci pusese între el şi-ai lui latitudinea şi 
chiar şi geografia, scuturindu-şi pentru totdeauna de pe tălpi 
pînă şi praful pămîntului jn graniţele căruia strămoşul lui putea 


să-l recunoască sau să-l repudieze de la o zi la alta, după cum 
avea chef, dar unde el nu îndrăznea nici piăcar să-şi repudieze 
strămoşul alb decit atunci cînd asta se potrivea cu cheful de-o 
clipă al albului, însă Lucas rămăsese. N-ar fi fost nevoie să stea. 
Dintre cei trei copii, el nu numai că nu avea cătuşe concrete, 
vizibile (şi nici, aşa cum Carothers Edmonds începuse să 
înţeleagă mai tîrziu, din cele morale), care să-l ţină locului, dar 
el singur fusese înzestrat de la început cu independenţă 
materială, astfel încît ar fi putut pleca pentru totdeauna, oricînd, 
după ce împlinise douăzeci şi unu de ani. Se ştiuse din tată în fiu 
şi iarăşi în fiu, prin stirpea lui Edmonds, pînă cînd ajunsese la 
rindul lui la Carothers, cum la începutul anilor cincizeci, cînd fiii 
gemeni ai bătrinului Carothers McCaslin, Amodeus şi Theophilus, 
puseseră la început în aplicare planul lor pentru eliberarea 
sclavilor tatălui lor, se făcuse o menţiune specială (şi deci o 
recunoaştere oficială, chiar dacă numai prin deducție şi numai 
din partea fraţilor lui vitregi albi) în ce-1 privea pe fiul negru al 
tatălui lor. Era vorba de o sumă de bani, cu o dobindă 
acumulată în timp, care să ajungă la fiul negru la cererea lui 
verbală, dar de care Turl al lui Tomey, care alesese să rămînă pe 
loc chiar după eliberarea lui prin Constituţie, nu se prevalase 
niciodată. Şi el murise, iar bătrînul Carothers McCaslin era mort 
de mai bine de cincizeci de ani la vremea aceea, iar Amodeus şi 
Theophilus erau morţi şi ei, oameni de şaptezeci de ani şi mai 
bine, morți în acelaşi an, aşa cum se născuseră tot în acelaşi an, 
şi McCaslin Edmonds stăpinea acum pămîntul, plantaţia, în 
folosinţa şi cu titlu de proprietate, cedată lui de Isaac McCaslin, 
fiul lui Theophilus, din ce motive şi pentru ce considerente, 
altele decît pensia pe care McCaslin şi fiul său Zachary şi fiul său 
Carothers i-o mai vărsau încă lui Isaac în căsuţa lui cîrpăcită din 
Jefferson, era sigur că nimeni nu ştia. Insă cedată îi fusese în 
mod sigur, cumva şi cîndva demult, în vremurile acelea 
întunecate din Mississippi cînd un bărbat trebuia să fie dur şi 
nemilos ca să cîştige o avere pe care să o poată lăsa în urma lui 
şi puternic şi dur ca s-o păstreze pînă avea să o lase moştenire; 
cedată, repudiată chiar, de adevăratul moştenitor (Isaac, „Moş 
Ike", fără copii, acum văduv, ce trăia în casa nevestei sale 
moarte, al cărei titlu de proprietate de asemenea refuza să îl 
preia, născut la bătri-neţile tatălui său, şi el născut bătrîn şi 
devenind treptat mai tînăr şi mai tînăr, pînă cînd, el însuşi trecut 


de şaptezeci de ani şi cel puţin cu atiţia ani mai aproape de 
optzeci decit ar fi recunoscut vreodată, dobindise ceva din 
inocenţa nobilă şi dezinteresată a unui adolescent), care-şi păs- 
trase o parte din avere şi, la cererea sa, numai administrarea 
moştenirii pe care unchiul său negru încă nu părea că poate să 
înţeleagă pe de-a-ntregul că ar fi fost a lui, numai s-o ceară. Nu 
a cerut-o niciodată. A murit. Pe urmă fiul dintii, James, fugi, îşi 
părăsi coliba în care se născuse, plantaţia, chiar şi statul 
Mississippi, noaptea şi fără nimic altceva decit hainele pe care le 
avea pe el. Cînd Isaac McCaslin află despre asta acolo, la oraş, 
scoase o treime din bani, din moştenire, cu dobinda acumulată, 
în bani 

peşin şi plecă şi el şi rămase plecat o săptămînă şi se întoarse şi 
puse banii înapoi la bancă. Pe urmă fiica lui, Fonsiba, se mărită 
şi se mută în Arkansas. De data asta Isaac plecă împreună cu ei 
şi transferă o treime din moştenire la o bancă locală din 
Arkansas şi aranja ca Fonsiba să scoată din ea trei dolari în 
fiecare săptămînă şi Se întoarse acasă. Pe urmă, într-o 
dimineaţă, Isaac era acasă, uitîndu-se printr-un ziar, nu citindu- 
1, uitîndu-se numai prin el, cînd îşi dădu seama ce era în 
neregulă şi de ce. Era data. E ziua cuiual se gîndi el. Spuse cu 
voce tare „E a lui Lucas. împlineşte douăzeci şi unu de ani azi", 
cînd nevastă-sa intră în cameră. Pe atunci era o femeie tînără; 
erau însuraţi doar de cîţiva ani, dar ajunsese să cunoască 
expresia pe care o avea faţa ei, uitîndu-se la ea întotdeauna aşa 
cum făcea acum: liniştit şi plin de milă şi simțind regret pentru 
ea, pentru ei amindoi, cunoscîndu-i vocea încordată, amară, 
neîmblînzită, la fel de bine cum îi cunoştea şi expresia. 

„Lucas Beauchamp e în bucătărie", zise ea. „Vrea să te vadă. 
Poate că văru-tu îţi trimite vorbă că s-a hotărît să nu-ţi mai 
plătească nici ăia cincizeci de dolari pe lună pentru care ţi-a 
furat ferma tatălui tău." Dar era bine aşa. Nu conta. Putea să-i 
ceară să-l ierte tot atit de răstit ca şi cum i-ar fi strigat vorbele 
astea, să-şi exprime mila şi suferinţa; bărbatul şi nevasta nu 
aveau nevoie să-şi vorbească în cuvinte, nu doar din îndelunga 
obişnuinţă de a trăi laolaltă, ci pentru că în acea singură clipă de 
demult, cel puţin din întinderea lungă şi sordidă a vieților lor 
omeneşti, chiar dacă la vremea aceea ştiau că nu avea şi nu 
putea să dăinuie, ei se atinseseră unul pe altul şi deveniseră 
precum Dumnezeu atunci cînd, de bună voie şi anticipat, se 


iertaseră unul pe altul pentru tot ceea ce fiecare din ei ştia 
despre celălalt că nu putea să fie vreodată. Pe urmă Lucas era 
în cameră, oprit chiar de partea dinăuntru a uşii, cu pălăria într- 
o mînă întinsă de-a lungul piciorului, cu faţa lui de culoarea unei 
şei uzate, trăsăturile siriene, nu în sens rasial, ci ca un 
moştenitor a zece secole de călăreţi nomazi ai pustiului. Nu era 
deloc faţa bunicului lor Carothers McCaslin. Era chipul generaţiei 
care tocmai îi precedase - chipul complex, minuţios alcătuit, a 
zece mii de soldaţi confederați neînfrînţi, aproape fără a mai 
putea fi deosebiți unul de altul, într-o singură caricatură, 
stăpiînită, rece, mai rece decit propria lui faţă, mai fără scrupule 
decit a lui, cu mai multă adîncime decit a lui. 

„La mulţi ani!" spuse Isaac. „Ca să vezi, tocmai mă..." 

„Da", spuse Lucas. „Restul de bani. îi vreau." 

„Bani?" spuse Isaac. „Bani?" 

„Stăpînul cel Bătrîn i-a lăsat pentru tata. Sînt şi acuma ai noştri. 
Dacă ai să ni-i dai." 

„Nu-s ai mei ca să-i dau sau să-i ţin. Au fost ai tatălui tău. Tot 
ce-aveaţi de făcut, oricare dintre voi, era să-i cereţi. Am încercat 
să dau de Jim după ce ela..." 

„Îi cer acuma", spuse Lucas. 

„Toţi? Jumătate din ei sînt ai lui Jim." 

„Pot să-i păstrez eu pentru el, tot aşa cum ai făcut matale." 
„Da", spuse Isaac. „Şi pleci şi tu", spuse. „Pleci şi tu de aici." 

„Nu m-am hotărit încă", răspunse Lucas. „S-ar putea să plec. 
Acum sînt bărbat în toată firea. Pot să fac şi eu ce vreau. Vreau 
să ştiu că pot să plec cînd mă hotărăsc să plec." 

„Puteai să faci asta oricînd. Chiar dacă bunică-tu n-ar fi lăsat 
bani pentru Turl al lui lbmey- Tot ce-ar fi trebuit să faceţi, 
oricare din voi, ar fi fost să veniţi la mine..." Vocea i se stinse. Se 
gîndea Cincizeci de dolari pe lună. Ştie că asta e tot. Că eu am 
renegat, am cedat, mi-am ulndut dreptul întîiului născut, mi-am 
trădat gingele pentru ceea ce şi el spune că nu e liniştea, ci 
pieirea, şi puţină mîncare. „Sînt la bancă", spuse. „Mergem să-i 
luăm." 

Numai Zachary Edmonds şi, la vremea lui, fiul său Carothers 
ştiau partea asta din poveste. Dar ceea ce urmase ştia cea mai 
mare parte din oraşul Jefferson, astfel că anecdota nu numai că- 
şi avea locul în analele familiei Edmonas, ci şi în analele mai 
puţin importante ale oraşului: cum în dimineaţa aceea verişorii, 


unul alb şi altul negru, se îndreptară împreună spre bancă şi 
Lucas spuse „Aşteaptă. Sînt o grămadă de bani." 

„Sînt prea mulţi", spuse albul. „Prea mulţi ca să-i ţii ascunşi sub 
o cărămidă în vatră. Lasă-mă să ţi-i ţin eu. Lasă-mă să-i ţin eu." 
„Stai niţel", spuse Lucas. „li ţine banca şi pentru un negru la fel 
cum îi păstrează şi pentru un alb ?" „Da", spuse albul. „Le cer eu 
s-o facă." „Şi cum pot să-i iau înapoi ?" spuse Lucas. Albul îi 
povesti despre contul curent. „Bine“, spuse Lucas. Se opriră 
unul lîngă altul la ghişeu, în timp ce albul executa transferul de 
cont şi completa noul formular, şi Lucas spuse iarăşi „Stai niţel" 
şi pe urmă se opriră unul lîngă altul la etajera pătată de 
cerneală, în vreme ce Lucas îşi completa cecul, scriind 
concentrat la indicaţiile albului cu scrisul lui de mînă, chinuit, 
dar cu totul lizibil, pe care îl învăţaseră de la mama albului şi el, 
şi fratele lui, şi sora lui. Pe urmă se opriră iarăşi ia ghişeu, în 
vreme ce casierul valida transferul, Şi Lucas, ocupind mai 
departe singurul ghişeu, numără banii fără să se grăbească şi 
atent de tot, de două ori, şi-i împinse la loc casierului din spatele 
grilajului. „Acuma pune-i la loc", spuse „Şi dă-mi hîrtia mea." 
însă nu plecă. In acelaşi an se însura, nu cu o femeie din partea 
locului, o femeie de la ţară ci cu una de la oraş, şi McCaslin 
Edmonds ridică o casă pentru el şi-i alocă lui Lucas o anumită 
suprafaţă de pămînt ca să o lucreze cum socotea el atîta vreme 
cît trăia sau răminea acolo. Pe urmă McCaslin Edmonds muri şi 
fiul său se însura şi, în noaptea aceea de primăvară cu inun- 
daţia, cînd apele îi tăiară de restul lumii, se născu băiatul 
Carothers. încă din copilărie îl acceptase pe negru ca pe un 
ajutor al femeii care era singura mamă de care avea să-şi aducă 
aminte, la fel de simplu cum îl acceptase pe fratele său vitreg 
negru, la fel de simplu cum îl acceptase pe tatăl lui ca un ajutor 
pentru propria sa existenţă, încă înainte de a fi ieşit din 
copilărie, cele două case ajunseseră pentru el deopotrivă: el şi 
fratele său vitreg dormeau în acelaşi culcuş în casa albului sau 
în acelaşi pat în a negrului şi mîncau din aceeaşi mîncare, la 
aceeaşi masă, în oricare din case, de fapt preferind casa 
negrului, vatra în care chiar şi vara ardea întotdeauna un foc 
mic, alcătuind miezul vieţii din ea, faţă de cea a lui. Nici nu 
fusese nevoie să ajungă pînă la el ca o parte a cronicii familiei 
sale faptul că tatăl său alb şi cel al fratelui său vitreg, negrul, 
făcuseră la fel; nici măcar nu-i trecuse prin minte că ei, la rîndul 


lor şi în acelaşi timp, nu-şi avuseseră prima amintire proiectată 
asupra unei singure femei, a cărei piele fusese de asemenea 
neagră, într-o zi ştiu, fără să se mire sau să-şi mai amintească 
măcar cînd şi cum aflase asta, că femeia neagră nu era mama 
lui, şi nu regretă asta; ştiu că propria lui mamă murise şi nu 
simţi vreo iurere. îi rămînea mai departe femeia neagră, 
constantă, mereu acolo, şi bărbatul negru, pe care-l vedea la fel 
de mult şi chiar mai mult decît pe propriul său tată, şi casa 
negrului, mirosul puter-jyC> cald, de negru, vatra în timpul 
nopţii şi focul arzînd în ea chiar şi vara, casă pe care o prefera 
mai departe celei proprii. Şi, pe lîngă asta, nu mai era un copil. 
El şi cu fratele său vitreg călăreau caii şi catîrii plantaţiei, aveau 
o haită de cîini mici cu care să vineze şi promisiunea unei puşti, 
asta peste un an sau doi; îşi ajungeau, erau întregi în ei înşişi, 
dorindu-şi, cum îşi doresc toţi copiii, nu să fie înţeleşi, 
încordindu-se cu o îndirjire comună, reciprocă, împotriva oricărei 
ameninţări la adresa propriei integrităţi, ci doar să iubească, să 
pună întrebări, să cerceteze fără a li se contesta dreptul acesta 
şi să fie lăsaţi în pace. 

Pe urmă, într-o zi blestemul străvechi al părinţilor lui, străvechea 
mîndrie arogantă, bazată nu pe vreo valoare, ci pe un accident 
al geografiei, trăgîndu-se nu din curaj şi onoare, ci din 
nedreptate şi ruşine, cobori asupra lui. Atunci nu o recunoscuse. 
El şi fratele său vitreg, Henry, aveau şapte ani. Terminaseră de 
mîncat de seară, acasă la Henry, şi Molly tocmai îi trimisese la 
culcare în camera lor de dincolo de hol, unde dormeau cînd 
înnoptau acolo, cînd, dintr-o dată, el spuse „Eu mă duc acasă." 
„Hai să stăm aici", spuse Henry. „Mă gîndeam să ne sculăm cînd 
se scoală tata şi să mergem la vinătoare." 

„Tu n-ai decit", spuse el. Se îndrepta de acum către uşă. „Eu mă 
duc acasă." 

„Bine", spuse Henry, urmîndu-l. Şi îşi aducea aminte cum 
merseseră jumătatea de milă pînă la casa lui prin întunericul 
văratic care începuse să se lase, el însuşi mergînd de ajuns de 
repede ca băiatul negru să nu poată ţine pasul, nici un moment 
în acelaşi pas cu el, intrînd în casă unul după altul şi în sus pe 
scări şi în camera cu patul şi culcuşul de pe podea, unde 
dormeau cînd petreceau noaptea aici, şi cum el se dezbrăcase 
de ajuns de încet ca Henry să i-o ia înainte la culcuş şi să se 
întindă acolo. Apoi el se dusese spre pat şi se întinsese în el, 


ţeapăn, privind ţintă spre tavanul întunecat chiar şi după ce-l 
auzise pe Henry ridicîndu-se într-un cot şi privind spre pat cu o 
uimire înceată şi cumpănită. „Dormi acolo sus?" spuse Henry. 
„Bine, foarte bine. Eu dorm foarte bine şi-aici în culcuş, da' pot 
să dorm şi sus, dacă vrei", şi se ridică şi se apropie de pat şi se 
opri lîngă băiatul alb, aşteptîndu-1 să se dea la o parte şi să-i 
facă loc, pînă cînd băiatul acela spuse, aspru şi cu violenţă, 
chiar dacă nu prea tare: 

„Nul!" 

Henry nu se mişcă. „Adică vrei să spui că nu vrei să dorm şi eu 
în pat ?" Băiatul celălalt nu se mişcă nici el. Nu răspunse; 
rămase aşa, ţeapăn, întins pe spate, privind în sus. „Foarte 
bine", spuse Henry şi se întoarse la culcuş şi se întinse iarăşi. 
Băiatul îl auzise, îl ascultase - nu putea să n-o facă. Sta întins, 
încordat şi ţeapăn şi cu ochii deschişi, auzind vocea înceată şi 
egală „Şi eu zic că într-o noapte aşa călduroasă cum e acuma 
dormim mai bine dacă..." 

„Taci din gură!" spuse băiatul. „Cum o să mai putem dormi şi tu, 
şi eu dacă tot îi dai înainte cu gura?" Atunci Henry tăcu. Dar 
băiatul nu adormi multă vreme după ce începuse respiraţia 
liniştită şi netulburată a lui Henry, întins acolo într-o furie 
ţeapănă din cauza suferinţei pe care nu şi-o putea explica, a 
ruşinii pe care nu voia să şi-o recunoască. Pe urmă adormi şi i se 
păru că e tot treaz, conştient, şi nici măcar nu ştiu că adormise 
pînă cînd văzu în lumina cenuşie a zorilor culcuşul gol de pe 
duşumea. Nu mai mer-geră la vinătoare în dimineaţa aceea. 
După aceea nu mai dormiră niciodată în aceeaşi cameră şi 0u 
mai mîncară niciodată la aceeaşi masă, pentru că el recunoştea 
acum faţă de sine însuşi că era deja ruşinos şi nu se mai duse 
acasă la Henry şi vreme de o lună de zile nu-l mai văzu pe 
Henry decit de departe, cu Lucas pe cîmp, păşind alături de tatăl 
său şi ţinînd friiele atelajului, în vreme ce Lucas ara. Pe urmă, 
într-o zi ştiu că era suferinţă şi era gata să recunoască şi că era 
şi ruşine, voia să recunoască, numai că era prea tirziu atunci, 
prea tîrziu pentru totdeauna şi pentru veşnicie. Se duse acasă la 
Molly. Era de acum după-amiaza tirziu; Henry şi cu Lucas urmau 
să vină în orice moment. Molly era acolo, privindu-l din uşa 
bucătăriei, în vreme ce el străbătea curtea. Pe faţa ei nu se 
citea nimic. El spuse cum putea mai bine în clipa aceea - pentru 
că mai tirziu avea să fie în stare să o spună cum trebuie, să o 


spună o dată pentru totdeauna, aşa încît să se termine pentru 
totdeauna -, stînd în faţa ei înainte de a fi intrat încă în casă, 
oprindu-se cu picioarele uşor depărtate, tremurînd puţin, cu glas 
convins, de stăpiîn: „Am să cinez cu voi toţi în seara asta". 

Era bine aşa. Pe faţa ei nu se citea nimic. Acum, cînd venise 
vremea, putea să o spună aproape oricînd. „Sigur că da", zise 
ea. „îţi frig un pui." 

Pe urmă era ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, niciodată. 
Henry veni aproape imediat -trebuie că-l văzuse de pe cîmp =, 
iar el şi Henry tăiară şi curăţară puiul de pene. Pe urmă veni şi 
Lucas şi el merse în şopron cu Henry şi cu Lucas, iar Henry 
mulse vaca. Pe urmă-şi făcură de lucru prin curte, în amurg, 
mirosind puiul care se frigea, pînă cînd Molly îl strigă pe Henry şi 
puţin mai tîrziu şi pe el, glasul ei sunînd ca întotdeauna liniştit şi 
egal: „Vino să măniînci". 

Dar era prea tîrziu. Masa fusese pusă în bucătărie, unde fusese 
totdeauna, şi Molly era î^ picioare, la plită, scoţind turta de pe 
foc, asa cum făcea totdeauna, dar Lucas nu era acolo si nu era 
decit un scaun, o farfurie, cu paharul luj de lapte alături, platoul 
plin, cu puiul neatins, si chiar în clipa cînd el sări îndărăt, cu 
respiraţia tăiată, clătinîndu-se, orb pentru o clipă în fata 
pereţilor camerei care îi ţişniseră în faţă, Henry se şi întoarse 
spre uşă ca să iasă. 

„Ţi-e ruşine să măniînci unde mănînc şi eu?" strigă. 

Henry se opri o clipă, întorcîndu-şi puţin capul ca să-i vorbească, 
şi glasul îi era încet şi fără însufleţire. „Mie nu mi-e ruşine de 
nimeni", spuse el liniştit. „Nici măcar de mine." 

Şi astfel îşi primise moştenirea. îi gustase fructul amar. Asculta 
cum Lucas vorbea despre tatăl său ca despre domnul Edmonas, 
niciodată ca despre domnu' Zack; îl vedea cum evită să se 
adreseze direct albului şi să folosească vreun nume, orice nume, 
cu un calcul atît de rece şi constant, o fineţe atît de deliberată şi 
neşovăitoare, încît o vreme nici n-ar fi putut spune dacă tatăl lui 
ştia că negrul refuza să-i spună domnu'. în cele din urmă stătu 
de vorbă cu tatăl lui despre asta. Celălalt îl ascultă cu gravitate, 
avînd pe faţă o expresie pe care băiatul nu putea s-o înţeleagă 
şi căreia nici nu-i dăduse prea multă atenţie la vremea aceea, 
întrucît pe atunci era tînăr, un copil încă; nu ghicise încă faptul 
că era ceva între tatăl lui şi Lucas, ceva mai mult decit ar fi 
putut explica deosebirea de rasă, întrucit 


acel ceva nu exista între Lucas şi oricare alt alb, ceva mai mult 
decit ar fi putut explica sîngele alb, chiar sîngele de McCaslin, 
întrucît nu exista pici între unchiul său Isaac McCaslin şi Lucas. 
Crezi că, din cauză că Lucas e mai bătrîn decit mine, chiar 
destul de bătrîn ca să-şi mai aducă aminte de Unchiul Buck şi de 
Unchiul Buddy puţin, şi se trage din oamenii care au trăit pe 
locul acesta unde noi, alde Edmonds, sîntem uzurpatori, ciuperci 
de ieri, de alaltăieri, crezi că asta nu-i de ajuns pentru el ca să 
nu vrea să-mi spună mie domnule?" îi spusese tatăl lui. „Noi doi 
am crescut împreună, am mîncat şi am dormit laolaltă, am fost 
la vînătoare şi la pescuit împreună, ca şi tine, cu Henry. Am 
făcut aşa pînă am ajuns oameni în toată firea. Doar că eu l-am 
bătut întotdeauna la trasul cu arma, cu o singură excepţie. Şi, 
cum s-a văzut pe urmă, de fapt l-am bătut şi atunci. Crezi că 
ăsta nu-i un motiv de ajuns de puternic?" 

„Noi nu sîntem uzurpatori", spusese băiatul -aproape strigase. 
„Bunica noastră McCaslin era şi ea la fel de rudă cu bătrînul 
Carothers ca şi Unchiul Buck şi Buddy. Unchiul Isaac, chiar el a 
dat... Unchiul Isaac, chiar el zice..." Tăcuse. Tatăl său îl privea 
ţintă. „Nu, domnul meu", spusese aspru. „Ăsta nu-i un motiv de 
ajuns de puternic." 

„Aha", adăugase tatăl lui. Atunci băiatul reuşi să citească lucrul 
acela pe faţa părintelui său. îl mai văzuse înainte, cum văd toţi 
copiii - momentul acela cînd, încă învăluit şi împrejmuit de 
căldura şi încrederea dintotdeauna, îşi dă seama că reținerea de 
care crezuse că a trecut se mutase doar mai în spate şi ridicase 
acolo o altă barieră, încă inexpugnabilă; momentul acela cînd 
copilul înţelege, cu durere, revoltă şi furie că părintele său îl 
precedă, că a trecut prin multe, atît înfrîngeri, cît şi triumfuri, la 
care el nu poate lua parte. „Am să fac un pact cu tine. Lasă-mă 
pe mine şj pe Lucas să stabilim cum trebuie să se poarte cu 
mine şi eu am să vă las pe voi doi să aranjaţi cum să se poarte 
el cu tine." 

Pe urmă, cînd ajunse adolescent, reuşi să priceapă ce văzuse pe 
faţa tatălui său în dimineaţa aceea, ce umbră, ce pată, ce semn, 
acel ceva care se întimplase între Lucas şi tatăl său, pe care 
nimeni în afară de ei nu-l ştia şi nu avea să-l ştie dacă 
dezvăluirea avea să depindă de ei, ceva care se întimplase 
pentru că erau ei înşişi, oameni, şi nu izvorise din vreo 
deosebire de rasă şi nici pentru că un singur flux de sînge 


curgea prin vinele amîndurora. Atunci, cînd avea aproape 
douăzeci de ani, cînd era aproape bărbat în toată firea, ştiu 
chiar şi ce se petrecuse. A fost o femeie, se gîndi. Tatăl meu şi 
un negru, pentru o femeie. Tatăl meu şi un bărbat negru pentru 
o femeie neagră, pentru că pur şi simplu refuza să înţeleagă 
pînă şi faptul că refuza să gindească măcar o femeie albă. Nici 
nu se gîndi la numele lui Molly. Asta nu mai conta. Şi, Doamne, 
Lucas l-a învins, se gîndi el. Edmonds, îşi zise, cu asprime, cu 
răutate. Edmonds. Chiar şi un negru McCaslin e mai bun, mai 
bun decît noi toţi. Bătrînul Carothers şi-a făcut bastarzii lui negri 
în curtea din dos şi aş fi vrut să-l fi văzut pe bărbatul ei sau pe 
oricine altcineva care să-i fi spus nu. Da, Lucas l-a bătut, 
altminteri Lucas n-ar mai fi aici. Dacă tata l-ar fi bătut pe Lucas, 
n-ar mai fi putut să-l lase pe Lucas să mai stea aici nici măcar ca 
să-l ierte. Nu poate să însemne decit că Lucas a rămas mai 
departe, pentru că Lucas e insensibil la orice, chiar şi la ideea de 
a-i ierta sau de a fi nevoit să-i rănească. 

Insensibil, impenetrabil chiar şi în faţa timpului. Zachary 
Edmonds murise şi el, la rîndul lui, moştenise plantaţia al cărui 
adevărat moştenitor - prin descendență pe partea bărbătească 
şi în mod sigur din punct de vedere moral şi, dacă s-ar fi ştiut 
adevărul, probabil şi din punct de vedere legal - mai trăia încă, 
ducîndu-şi zilele cu pomana aceea jalnică pe care strănepotul 
lui, la rîndu-i, i-o trimitea acum în fiecare lună. Erau deja 
douăzeci de ani de cînd o conducea, încercînd s-o adapteze la 
noile vremuri, aşa cum făcuseră înaintea lui tatăl său şi bunicul 
său şi străbunicul său. Şi totuşi, cînd se uita îndărăt la aceşti 
douăzeci de ani, i se păreau un singur şir, lung şi neîntrerupt, de 
necazuri şi conflicte agresive, nu cu pămîntul sau vremea (sau 
chiar, în vremea din urmă, cu guvernul federal), ci cu bătrînul 
negru care în cazul lui nici măcar nu-şi mai dădea osteneala să- 
şi aducă aminte să nu-i spună „domnu"', care-i spunea „domnu' 
Edmonds" şi „domnu' Carothers" sau „Carothers" sau „Roth" sau 
„fiule" sau îi vorbea cînd se adresa şi unui grup de negri mai 
tineri, îngrămădindu-l laolaltă cu ei în vorbele „măi băieţi". 
Fuseseră anii în care Lucas continuase să-şi lucreze bucata de 
pămînt, măsurată în acelaşi mod străvechi şi stîingaci în care o 
făcuse probabil şi (Carothers McCaslin însuşi, respingînd 
sfaturile, refuzînd să se folosească de îmbunătățirile şi uneltele 
noi, refuzînd să lase vreun tractor să traverseze măcar pămîntul 


pe care strămoşii lui McCaslin i-l dăduseră fără condiţii pe 
timpul vieţii lui, refuzind chiar să-i permită pilotului care 
împrăştia insecticid peste restul bumbacului să zboare cu 
aeroplanul încărcat prin aerul de deasupra lui, dar luîndu-şi 
proviziile de la administraţie ca şi cum ar fi fost arendaş şi avind 
un profit sfidător şi incredibil, o mie de acri, avind în registrele 
administraţiei un cont datînd de peste treizeci de ani, pe care 
Edmonds ştia că n-avea să-l achite niciodată pentru bunul şi 
simplul motiv că Lucas nu numai că avea să-i supravieţuiască 
actualului Edmonds, aşa cum le supravieţuise celor doi care-l 
precedaseră, ci probabil că avea să supravieţuiască pînă şi 
registrelor care-i ţineau contul. Pe urmă, alambicul pe care 
Lucas îl ţinuse în funcţiune aproape în curtea lui din spate, a lui 
Edmonds adică, vreme de cel puţin douăzeci de ani, după 
spusele fiică-sii, pînă cînd propria lui avariţie îl dăduse de gol, şi 
catîrul de trei sute de dolari pe care-l furase de la cel care era 
nu numai singurul lui partener de afaceri şi garant, ci şi propria 
lui rudă de sînge, şi-l schimbase apoi pe o maşină de ghicit 
ascunzişul unor bani îngropaţi; iar acum mai era şi asta: 
distrugea, după patruzeci şi cinci de ani, căminul femeii care 
fusese singura mamă pe care el, Edmonds, o cunoscuse 
vreodată, care-l crescuse, îl hrănise de la propriul ei sîn, aşa 
cum făcuse cu propriul ei copil, care-l înconjurase totdeauna cu 
grijă pentru trupul lui fizic şi pentru spiritul lui, învăţindu-l cum 
să se poarte, bunele obiceiuri - să fie blind cu inferiorii, cinstit cu 
egalii, generos cu cei slabi şi plin de consideraţie cu cei vîrstnici, 
curtenitor, sincer şi curajos faţă de toţi -, cea care-i dăruise lui, 
rămas fără mamă, fără vreo reţinere şi fără să se aştepte la vreo 
răsplată, devotamentul şi iubirea ei constante şi dăinuitoare, 
care pentru el nu mai existau nicăieri în altă parte pe lumea 
aceasta; îi distrugea căminul, ei, care nu mai avea nici o altă 
rubedenie decît un frate mai mare la Jefferson, pe care ea nici 
măcar nu-l mai văzuse de zece ani, şi fata ei de optsprezece 
ani, acum măritată şi cu 

care fără îndoială că avea să refuze să locuiască laolaltă, întmcit 
bărbatul fiică-sii se lăsase şi el să cadă pradă blestemului pe 
care credea ea că şi-l atrăsese propriul e i bărbat. 

Invulnerabil chiar în faţa timpului. Lui Edmonds, aşezat la 
singuratica sa masă de seară la care nu putea să mănince, i se 
părea că îl vede acuma pe Lucas stînd acolo, în încăpere, în 


picioare, în faţa lui - faţa lui care, la şaizeci şi şapte de ani, arăta 
în realitate mai tînără decit a lui Edmonds la patruzeci şi trei, 
trăda mai puţin din urmele distrugătoare ale patimilor şi 
gîndurilor şi exceselor şi frustrărilor decit propria lui faţă, faţa 
aceea care nu era cîtuşi de puţin o replică (nici măcar o 
caricatură) a chipului bunicului său McCaslin, dar care 
moştenise şi acum reproducea cu o absolută şi izbitoare 
fidelitate întreaga stirpe şi gindire a batonului strămoş, faţa 
care, aşa cum o văzuse bătrînul Isaac McCaslin în dimineaţa 
aceea, acum patruzeci şi cinci de ani, era un amestec dintr-o 
întreagă generaţie de tineri soldaţi confederați încrîncenaţi şi 
neînfrînţi, îmbălsămaţi şi, într-un fel, aproape mumificaţi -şi se 
gîndea cu uimire şi cu ceva care semăna foarte bine a oroare: 
Seamănă mai bine cu bătrînul Carothers decit noi toţi ăştilalţi 
laolaltă, inclusiv bătrînul Carothers însuşi. Este în acelaşi timp 
moştenitorul şi totodată prototipul întregii geografii şi clime şi 
biologii care l-au zămislit pe bătrînul Carothers şi pe noi toţi şi 
tot neamul nostru, puzderie, nenumărați, fără chip, chiar şi fără 
nume acum, cu excepţia lui însuşi, care s-a zămislit pe sine, 
intact şi desăvirşit, dispreţuitor -aşa cum trebuie să fi fost 
bătrînul Carothers -față de orice fel de sînge negru, alb, galben 
sau roşu, inclusiv faţă de propriul lui sînge. 


2 

Era întuneric de tot cînd şi-a legat iapa de gardul lui Lucas, a 
luat-o în sus pe aleea de piatră frumos mărginită cu cărămizi 
sparte, sticle îngropate cu fundul în sus şi alte asemenea lucruri 
băgate în pămînt, a urcat treptele şi a intrat. Lucas aştepta chiar 
în uşă, stînd în picioare, cu pălăria pe cap, profilindu-şi silueta în 
lumina focului din vatră. Bătrina nu se ridică. Şedea, cum şezuse 
la administraţie în după-amiaza aceea, nemişcată, doar puţin 
aplecată înainte, cu mîinile ei mici şi noduroase iarăşi imobile 
peste şorţul alb, masca ei împuţinată şi tragică scoasă ici şi colo 
în relief de lumina focului, şi, pentru prima dată de cînd îşi 
aducea aminte s-o fi văzut înăuntrul sau în jurul casei, fără pipa 
ei de lut în gură. Lucas trase un scaun pentru el. Dar Lucas nu 
se aşeză. Se duse şi se opri de cealaltă parte a vetrei, în 
picioare, lumina focului atingîndu-l1 şi pe el acum, şi borul larg al 
pălăriei de castor făcută la comandă, pe care bunicul lui 
Edmonds i-o dăduse cu cincizeci de ani în urmă, şi trăsăturile 


uşor siriene ale chipului, şi lanţul greu de aur de la ceas, care 
făcea o buclă mare peste vesta neîncheiată. „Ce mai e şi asta 
acuma?" spuse Edmonas. 

„Ea vrea să 'vorţeze", spuse Lucas. „Foarte 

bine." 

„Foarte bine?" întrebă Edmonds. „Foarte bine?" 

„Da. Ce are să mă coste pe mine?" „înţeleg", spuse Edmonds. 
„Dacă o să trebuiască să plăteşti tu bani pentru asta, nu accepţi 
să divorţeze. Ei bine, ăsta e un lucru pentru care n-ai să mai 
pungăşeşti pe nimeni de data asta-Acuma nu mai cumperi sau 
vinzi o maşină găsit aur, bătrine. Ea nu vrea nici un catir. 

„Poate să şi-l aibă", spuse Lucas »*Vreau numai să ştiu cît are 
să mă coste. De ce nu* poţi matale să ne declari 'vorţaţi, aşa 
cum ai fă<*cut cu Oscar şi cu tirfa aia gălbejită pe care a adu*s- 
o el aici de la Memphis astă-vară ? Nu numa' că i-ai declarat 
'vorţaţi atunci, da' ai şi dus-o chiar nxatale la oraş şi i-ai şi 
cumpărat bilet de tren pînă-^n Memphis." 

„Pentru că ei nu erau însuraţi prea tare" spuse Edmonds. „Şi, 
mai devreme sa”u mai tîrziu ea avea să bage în el briciul ăla pe 
care-l avea. Şi, dacă n-avea să-l nimerească d” ia început sau 
se încurca, Oscar i-ar fi sucit gitv”l. El de-abia aştepta 
momentul. Din cauza asta am făcut-o. Dar tu nu eşti Oscar. Asta 
e altceva” Ascultă-mă pe mine, Lucas. Eşti mai bătrîn decitt 
mine, recunosc asta. S-ar putea să ai mai flVuLţi bani decît mine 
şi chiar cred că-i ai, şi s-ar PKitea să ai şi mai mult cap decit 
mine, aşa cui» c*-ezi tu că ai. Dar asta nu poţi s-o faci." 

„Nu-mi spune mie", zise Lucas. ,.Sjjune-i ei. Nu sînt eu ăla care 
vrea. Eu sînt foarte mixilţurnit asa." 

„Da. Sigur. Atîta vreme cît poţi să faci ce-ai tu chef să faci - să-ţi 
pierzi tot timPVil în care nu dormi şi nu mănînci punîndu-l pe 
Cte orge Wilkins să umble-n sus şi-n jos prin rîpa pîrîului, ducînd 
în braţe blestemata aia... blestemata aia de..." Pe urmă tăcu şi 
începu iar, contr*li*idu-şi vocea nu numai în privinţa volumului, 
daţ- şi a vitezei cu care vorbea, cel puţin încă o vr”me: MŢi-am 
spus şi ţi-am tot spus că pe aici, prui părţile astea, nu sînt nici 
un fel de bani îngropaţi. Că-ţi Pierzi pur şi simplu vremea. Dar 
asta nu-i nimic. Din partea mea, tu şi cu George Wilkins n-aveţi 
ecit să vă-nvirtiţi pe-acolo prin fîp& pînă cădeţi 0111 Pe picioare, 
cît îmi pasă mie. D&x Tuşa Molly..." 

»Eu sînt bărbat", spuse LucaS- „Eu sînt băr- 


batul casa 

aici. Eu sînt cel care-şi spune cuvîntul în mea, aşa cum matale şi 
tate matale şi tata lui au fost cei care şi l-au spus în a lor. N-ai 
de ct să te pliîngi de felul în care-mi lucrez eu pămîntul şi-mi 
scot recolta, nu?" 

„N-am de ce să mă pling?" spuse Edmonds „N-am de ce să mă 
pling?" Celălalt nici măcar nu se întrerupse. 

„Atita vreme cit fac astea, eu sînt ăla care hotă-răşte în treburile 
mele personale şi tata matale ar fi primul să-ţi spună asta, dacă 
ar fi aici. Pe lîngă asta, în curînd o să trebuiască să renunţ să 
mai caut în fiecare noapte şi să încep să-mi strîng bumbacul. 
Atunci am să caut numai sîmbăta si duminica noaptea." Pînă 
acum, din cîte se părea, vorbise adresîndu-se tavanului. Acum îl 
privi pe Edmonds. „Dar astea două nopţi îs ale mele. In alea 
două nopţi nu lucrez pămîntul nimănui. Nu-mi pasă cine-o fi ăla 
care zice cum că ar fi pămîntul lui." 

„Mda", spuse Edmonds. „Două nopţi pe săptă-mînă. O să 
trebuiască să-ncepi de săptămîna viitoare, pentru că o parte din 
bumbacul tău e gata." Se întoarse către bătrină. „Uite, Tuşă 
Molly", spuse. „Două nopţi pe săptămîna şi e sigur, chiar şi fiind 
vorba de Lucas, că o să-i vină mintea la cap în curînd..." 

„Eu nu-i cer să se oprească din căutat altcîndva decit în alea 
două nopţi pe săptămîna", spuse ea. Nu se mişcase, iar vorbele 
îi ieşiseră într-un fel de cîntat monoton. Nu se uitase la nici unul 
din ei. „Eu nu-i cer nici să se oprească de tot din căutat. Pentru 
că acuma e prea tîrziu. Acuma nu mai poate să se oprească. Şi 
eu trebuie să mă eliberez." Edmonds îşi ridică iarăşi ochii spre 
faţa impasibilă, impenetrabilă, de sub pălăria largă, demodată. 
„Vrei ca ea să plece?" spuse. „Asta e?" 

„Eu am să fiu bărbatu-n casa asta", răspunse Lucas. Nu era 
încăpăţinat. Era liniştit şi de neclintit. Privirea lui era la fel de 
dreaptă ca a iui Edmonds şi mult, incomensurabil de mult pjai 
încărcată de răceală. 

” Ascultă", spuse Edmonds. „îmbătrineşti şi tu. jju mai ai prea 
multă vreme de stat aici. Spuneai ceva de tata acum un 
moment. Foarte bine. Dar cînd i-a venit şi lui vremea şi s-a întins 
pe pat să moară, s-a întins cu liniştea-n suflet. Pentru câ el 
niciodată" n-a avut ceva, Doamne, aproape c-o spusese cu glas 
tare. La dracu' la dracu' la dracu', se gîndea, n-a trecut prin ceva 
despre care bătrina, nevastă-sa, la bătrlneţile ei, să poată să 


spună să mă ierte Dumnezeu c-am făcut asta. Aproape cu glas 
tare; se oprise tocmai la timp. BŞIi vine vremea să te întinzi şi tu 
întru odihnă şi nici nu ştii cînd." 

„Nici matale nu ştii." 

„Asta aşa e. Dar eu am patruzeci şi trei de ani. Tu ai şaizeci şi 
şapte." Se uitară unul la altul. Şi faţa de sub pălărie era încă 
impasibilă, impenetrabilă. Pe urmă Lucas se urni din loc. Se 
întoarse şi scuipă cu precizie în foc. 

„Bine" spuse el calm. „Şi eu vreau să mă întind pe patul meu, cu 
liniştea în suflet. Am să mă scap de maşina aia. Am să i-o dau lui 
George Wilkins..." Şi atunci se mişcă bătrîna. Cînd Edmonds îşi 
întoarse capul, ea încerca să se ridice de pe scaunul ei, încerca 
să se împingă în sus cu o mînă, cu celălalt braţ întins nu ca să-l 
dea pe Lucas la o parte, ci către el, Edmonds. 

„Nu!" strigă ea. „Domnu' Zack! Nu înţelegi ? Nu numai că ar 
continua s-o folosească tot aşa ca şi cum ar ţine-o el, dar ar 
aduce şi peste Nat, cea din urmă şi cea de pe urmă picătură din 
sîngele meu, blestemul Domnului, care are să nimicească pe 
omu' sau femeia care se ating de Ceea ce i s-a dat înapoi 
Domnului! Vreau să şi-o ţină el! De asta trebuie să plec eu, ca el 
să şi-O ţină şi nici măcar să nu se gindească să i-o de” lui 
George! Nu înţelegi?" 

Edmonds se ridică şi el, iar scaunul se răsturnă cu zgomot în 
spatele lui. Tremura, cu ochii holbaţi la Lucas. „Aşa că acuma 
încerci trucurile tale cu mine. Cu mine", spuse cu vocea tremu. 
rîndu-i. „Foarte bine. N-ai să obţii nici un divorţ. Şi ai să te 
descotoroseşti de maşina asta. Ai s-aduci blestemăţia asta 
dincolo, acasă la mine, mîine dis-de-dimineaţă. Mă auzi?" 

Se întoarse acasă sau la grajdul lui. Era lună acum, luminînd 
palid peste cîmpurile de bumbac aproape gata de cules. 
Blestemul Domnului. Ştia ce voise ea să spună, înţelesul acela 
după care bijbiia ea ca o oarbă. Chiar şi în eventualitatea 
aproape incredibilă că ar exista, să zicem, o mie de dolari 
îngropaţi şi uitaţi pe undeva prin locurile pe care le bîntuia 
Lucas şi chiar luînd în calcul eventualitatea încă şi mai 
imposibilă ca Lucas să-i găsească, ce ar fi putut să însemne asta 
pentru el, adică pentru un om de şaizeci şi şapte de ani care 
avea, cum bine ştia Edmonds, de trei ori suma asta la o bancă 
din Jefferson ?; fie şi o mie de dolari pentru care nu cursese nici 
un fel de sudoare, cel puţin nu a lui. Şi ce-ar fi însemnat pentru 


George, bărbatul fetei, care nu avea nici un singur dolar nicăieri, 
care nici nu împlinise douăzeci şi cinci de ani şi avea o nevastă 
de optsprezece ani ce aştepta un copil primăvara viitoare. 

Nu mai era nimeni să-i ia iapa. li spusese lui Dan să nu-l mai 
aştepte. îi scoase el singur şaua, îi frecă trupul, deschise poarta 
spre pajiştea îngrădită, îi scoase căpăstrul şi o lovi uşor peste 
crupa luminată de lună şi ea se depărta tropăind, săltînd 
frumos, cu cele trei glezne albe şi pata din frunte 

jicărindu-i lunatic o clipă cînd se întoarse spre el. „Fir-ar al 
dracului", spuse, „ce n-aş da dracului ca eu sau Lucas 
Beauchamp să fie cal. Ori 

catîr". 

Lucas nu apăru a doua zi dimineață cu maşina de căutat comori. 
Cînd Edmonds însuşi plecă de acasă la ora nouă (era duminică), 
el încă nu-şi făcuse apariţia. Edmonds e"ra cu maşina acum; se 
gîndi o clipă să treacă pe la casa lui Lucas, oprindu-se acolo, în 
drum. Dar era duminică. | se părea acum că-şi bătuse capul, 
fierbînd de minie, pentru chestiile lui Lucas şase zile pe 
săptămînă încă din luna mai încoace şi că, foarte probabil, miine 
avea să reînceapă să-şi bată capul şi să fiarbă gîndindu-se la ele 
încă de cînd avea să răsară soarele şi, întrucît Lucas însuşi afir- 
mase că, începînd de săptămînă viitoare, avea să-şi consacre 
maşinii doar sîmbetele şi duminicile, era cu putinţă ca pînă 
atunci să considere că avea dispensă de la sine însuşi să se 
abţină s-o folosească în aceste două zile. Aşa că merse mai 
departe. Lipsi toată ziua - la biserică, la cinci mile depărtare, pe 
urmă la masa de duminică cu nişte prieteni, la alte trei mile mai 
departe, unde îşi petrecu după-amiaza privind bumbacul altora 
şi alăturîndu-şi şi el glasul la blestemele împotriva amestecului 
guvernamental în strîngerea şi comercializarea lui. Aşa că, 
atunci cînd ajunse iarăşi la el la poartă şi-şi aduse iarăşi aminte 
de Lucas şi de Molly şi de maşina de ghicit comori, se lăsase 
întunericul. Lucas n-ar fi lăsat-o în casa goală în absenţa lui, aşa 
că întoarse maşina Şi se mai duse pînă la coliba lui Lucas. Era 
cufundată în întuneric. Cînd strigă, nu răspunse nimeni. Aşa că 
mai merse cu maşina şi sfertul de milă pînă la coliba lui George 
şi Nat, dar şi acolo era întuneric şi nu primi nici un răspuns 

la chemarea lui. Poate că e bine acum, se gîndi Poate că s-au 
dus cu toţii la biserică. Oricum abia miine, peste încă 
douăsprezece ceasuri, o sft trebuiască să încep să-mi bat capul 


cu Lucas şi celelalte, aşa că mai bine să fie asta, un lucru pe 
care-l ştiu, cu care m-am obişnuit. 

Pe urmă, a doua zi dimineaţa, luni, era deja în grajd de aproape 
o oră şi nici Dan, nici Oscar nu apăruseră încă. Deschisese 
boxele singur si mînase atelajul de catiri pe drumeagul spre 
păşune şi tocmai ieşea din boxa iepei cu coşul de nutreţ cînd 
Oscar intră în sala din faţă, nu alergînd, dar într-un fel de trap 
susţinut şi obosit. Atunci Edmonds văzu că era încă în hainele de 
duminică - o cămaşă viu colorată şi cravată, pantaloni de serj cu 
unul din craci sfişiat - şi că era stropit de noroi pînă la genunchi. 
„Tuşa Molly Beauchamp", spuse Oscar. „A plecat de-acasă de la 
ea de ieri, nu-ş' cînd. Am umblat după ea cu toţii toată noaptea. 
Am văzut urmele pe unde a coborit în ripă şi am tot mers pe 
urmele ei. Numai că ea-i aşa mică şi uşoară că aproape nici nu- 
şi lasă urma la picior pe pămînt. Moş Luke şi George şi Nat şi 
Dan şi încă unii o mai caută încă." 

„Pun eu şaua pe iapă", spuse Edmonds. „Catirii i-am scos afară; 
o să trebuiască să te duci tu pînă la păşune şi să prinzi unul. 
Grăbeşte-te." 

Catirii, liberi pe pajişte, erau greu de prins; trecu aproape o oră 
pînă cînd Oscar se întoarse, călărind fără şa pe unul din ei. Şi 
mai trecură încă alte două ore pînă cînd îi ajunseră pe Lucas şi 
George şi Nat şi Dan şi încă un alt bărbat pe unde urmaseră şi 
pierduseră şi căutaseră şi găsiseră şi urmaseră iarăşi 
amprentele slabe, uşoare, ale picioarelor bătrînei, care păruse 
să rătăcească fără rost prin desişul de mărăcini şi buşteni putre- 
ziţi de-a lungul rîului. Era aproape amiază cînd 

găsiră, zăcînd cu faţa în jos în noroi, cu şorţul ej odinioară 
imaculat, şi fustele ei decolorate şi curate, acuma pătate şi 
sfişiate, cu o mînă încă încleştată pe minerul maşinii de găsit 
comori, căci căzuse cu ea în braţe. Nu era moartă. Cînd Oscar o 
ridică de jos, îşi deschise ochii, fără să privească la nimeni, la 
nimic, şi îi închise iarăşi. Dă fuga", îi spuse Edmonds lui Dan. „la 
iapa. pu-te-ndărăt la maşină şi adu-l pe doctorul Rideout. 
Grăbeşte-te. — Poţi s-o duci?" 

„O duc eu", spuse Oscar. „Nici nu atîrnă aproape deloc. Nici pe 
departe cît maşina aia de comori." 

„O duc eu", spuse George. „Fiind mama lui Nat..." Edmonds se 
întoarse spre el şi spre Lucas. 

„Tu du lada aia", spuse el. „Duceţi-o amindoi. Să sperăm că 


găseşte ceva de-aici pînă acasă. Pentru că, dacă acele alea de 
pe ea au să se mai mişte acolo, la mine acasă, nici unul din voi 
toţi de-aici n-o să le mai vedeţi. — Mă duc să văd cu divorţul 
ăla", îi spuse lui Lucas. „Asta pînă n-ajunge să se omoare 
singură. Pînă tu şi cu maşina asta n-o omoriţi, voi laolaltă. 
Dumnezeule, ce bine-mi pare că nu sînt în locul tău acuma, îmi 
pare bine că n-am să stau eu întins în patul tău la noapte, 
gîndindu-mă la ce o să te gîndeşti tu." 

Şi veni şi ziua aceea. Bumbacul fusese strîns şi egrenat şi făcut 
baloturi şi căzuse bruma, iar porumbul se îngălbenise şi era 
acum strîns şi măsurat în troace. Cu Lucas şi Molly pe bancheta 
din spate, conduse maşina pînă la Jefferson şi se opri în faţa 
tribunalului districtual unde-şi avea sediul judecătorul. „Tu n-ai 
nevoie să intri", îi spuse lui Lucas. „Probabil că nici n-au să-ţi 
dea drumul înăuntru. Dar stai pe-aici, pe-aproape. Eu n-am să 
stau să te-aştept. Şi ţine minte: Tuşa Molly ia casa şi jumătate 
din recolta ta de 

anul ăsta şi jumătate din ea în fiecare an, atita vreme cît mai 
stai pe pămîntul meu." 

„Adică vrei să spui atita timp cît mai lucrez la fermă pe bucata 
mea de pămînt." 

„Adică vreau să spun în fiecare an pe care-l mai stai pe 
pămîntul meu, fir-ar să fie! Exact cum am spus." 

„Cass Edmonds mi-a dat mie pămîntu' ăla să fie al meu atita 
vreme cit eu..." 

„Ai auzit ce-am spus", spuse Edmonds. Lucas îl privi. Clipi. 

„Vrei să mă mut de pe el?" spuse. 

„De ce ?" spuse Edmonds. „La ce bun ? Cînd tot ai să fii pe el cît 
e noaptea de lungă, căutînd bani îngropaţi noapte de noapte ? 
Poţi atunci să şi dormi pe el din zori şi pînă-n seară. Pe lîngă 
asta, o să trebuiască să stai pe el ca să faci jumătatea de 
recoltă pentru Tuşa Molly. Şi nu vreau să spun că numai anul 
ăsta. Vreau să spun în fiecare..." 

„Poate să şi-o ia pe toată", spuse Lucas. „Am să i-o culeg eu. Şi 
poate să şi-o ţină toată. Eu am ăia trei mii de dolari pe care mi i- 
a lăsat bătrînul Carothers, uite chiar acolo, în banca de-o vezi 
colea. îmi ajung ei cît mai trăiesc... asta dacă nu te-ai gindit 
matale să dai jumătate din ei la cineva. Şi cînd eu şi cu George 
Wilkins găsim banii ăia..." 

„Dă-te jos din maşină", spuse Edmonds. „Haide. leşi afară din 


ea." 

Judecătorul era în biroul lui - o clădire mică, separată de 
tribunalul propriu-zis. Pe cînd se îndreptau într-acolo, Edmonds 
trebui să apuce deodată braţul bătrînei, prinzînd-o tocmai la 
vreme, simțind iarăşi braţul subţire, aproape descărnat pe sub 
straturile de miîneci, uscat şi uşor şi firav şi fragil ca un băț 
putred. Se opri, susţinînd-o. „Tuşă Molly", spuse, „tot mai vrei să 
faci asta? N-ai nevoie s-o faci. lau eu blestemăţia aja de la el. Pe 
Dumnezeul meu, îi..." 

Ea încercă să meargă mai departe, trăgindu-se din mîna lui. 
„Trebuie", spuse. „îşi ia alta. Pe urmă primu' lucru care-l face e 
s-o dea pe asta lui George ca să nu i-o iei tu. Şi au s-o găsească 
într-o zi şi poate că eu m-am dus pînă atunci şi nu mai am ce să 
fac. Şi Nat a fost cea din urma şi cea mai de pe urmă picătura 
din sîngele meu. pe-ăilalţi n-o să-i mai văd pînă mor." 

„Haide", spuse Edmonds. „Haide atunci." Mai erau cîţiva oameni 
care intrau şi ieşeau din birou şi cîţiva înăuntru, nu mulţi. 
Aşteptară liniştiţi în fundul încăperii pînă cînd le veni rîndul. 
Atunci îşi dădu seama că o ridica pur şi simplu pe sus. O 
conduse cîțiva paşi în faţă, încă sprijinind-o, simțind că, dacă o 
să-i dea drumul o singură clipă, avea să se năruie la picioarele 
lui într-un mănunchi de beţigaşe uscate şi fără viaţă, acoperite 
de veşmintele vechi, decolorate, desă-virşit de curate. „A, 
domnul Edmonds", spuse judecătorul. „Ea e reclamantul?" 

„Da, domnule", spuse Edmonds. Judecătorul (era un om destul 
de bătrîn) îşi înclină capul ca să se uite la Molly pe deasupra 
ochelarilor. Pe urmă şi-i săltă pe nas şi o privi prin ei. Scoase un 
sunet cu limba. „După patruzeci şi cinci de ani. Nu poţi să faci 
nimic?" 

„Nu, domnule," spuse Edmonds. „Am încercat. Am..." 
Judecătorul scoase din nou sunetul acela. Privi în jos peste actul 
pe care grefierul i-1 aşezase în faţă. 

„Are să se aibă grijă de ea, bineînţeles." „Da, domnule. O să mă 
îngrijesc eu de asta." Judecătorul privea ginditor actul. „Nu e nici 
o contestare, presupun." 

„Nu, domnule", spuse Edmonds. Şi pe urmă -căci nici măcar nu 
ştiuse că Lucas îi urmase pînă cînd îl văzu pe judecător că-şi 
înclină iarăşi capul şi se uită pe desupra lor, de data aceasta 
prin ochelari, şi-l văzu pe grefier ridicîndu-şi privirea şi-l auzi 
spunînd „Tu, negrule ! Scoate-ţi pălăria!", pe urmă Lucas o 


împinse pe Molly la o parte şi se apropie de masă, scoţindu-şi în 
acelaşi timp şi pălăria. 

„N-o să avem nici contestaţie, şi nici Vorţare", spuse. 

„N-aveţi ce ?" întrebă judecătorul. „Ce mai e şi asta ?" Lucas nu- 
i aruncase nici măcar o privire lui Edmonds. Din cîte putea să-şi 
dea seama Edmonds, nu se uita nici la judecător. Edmonds se 
gîndi deodată prosteşte că trebuie să fi trecut ani de zile de cînd 
nu îl mai văzuse pe Lucas cu capul descoperit; de fapt, nu-şi 
aducea aminte deloc să fi ştiut vreodată că Lucas avea părul 
cărunt. 

„Nu vrem nici o Vorţare", spuse Lucas. „Am ajuns de m-am 
răzgiîndit." 

„Tu eşti soţul ?" întrebă judecătorul. 

„Aşa e", spuse Lucas. 

„Spune domnule cînd te adresezi curţii", zise grefierul. Lucas îi 
aruncă o privire scurtă. 

„Ce ?" spuse. „Eu nu vreau nici o curte. M-am răz..." 

„Cum, imperti...", începu grefierul. 

„Aşteaptă niţel", spuse judecătorul. îl privi pe Lucas. „Ai aşteptat 
prea mult. Actul acesta a fost prezentat cu toate formele în 
regulă. Sînt pe cale să pronunt sentinţa." 

„Nu acum", spuse Lucas. „Nu mai vrem nici o 'vorţare. Roth 
Edmonds ştie ce vreau eu să spun." 

„Ce? Cine ştie?" 

„Ascultă, mă imperti...", sări grefierul. „înălţimea Voastră..." Din 
nou judecătorul îşi ridică uşor mina spre grefier. încă se mai uita 
la Lucas. 

166 

„Domnu' Roth Edmonds", spuse Lucas. Edmonds făcu repede un 
pas înainte, ţinînd încă braţul bătrînei. Judecătorul îl privi acum 
pe el. 

„Da, domnule Edmonds?" 

„Da, domnule", spuse Edmonds. „Aşa e. Nu mai vrem acum." 
„Vreţi să vă retrageţi plingerea?" 

„Da, domnule. Dacă sînteţi de acord, domnule judecător." 
„Mda", spuse judecătorul. împături actul şi-l înmînă grefierului. 
„Şterge procesul acesta de pe rol, domnule Hulett", spuse el. 
Cînd ajunseră afară din biroul judecătorului, aproape că o ducea 
pe sus, deşi ea încerca să meargă singură. „Haide'", spuse 
aproape răstit, „acum e-n ordine. N-ai auzit ce-a spus judecă- 


torul ? Nu l-ai auzit pe Lucas cum i-a zis că Roth Edmonds ştie 
ce vrea el să spună?" 

O urcă aproape pe sus în maşină, cu Lucas imediat în spatele 
lor. Dar, în loc să urce şi el, Lucas spuse „Staţi un pic". 

„Să stăm un pic?" întrebă Edmonds. „Ha!" spuse. „Ţi-ai 
consumat aşteptarea. De-acum tu nu mai ai..." Dar Lucas 
pornise înainte. Şi Edmonds aşteptă. Rămase în picioare alături 
de maşină şi-l privi pe Lucas cum traversează piaţa către 
prăvălii, ţinîndu-se drept sub pălăria veche, frumoasă, bine 
îngrijită, mergînd cu acea hotărîre neabătută şi demnă pe care 
din cînd în cînd - şi atunci cu o stringere ascuţită de inimă - 
Edmonds o recunoştea ca fiind ajunsă pînă la el de la strămoşi, 
ai lui chiar, tot aşa cum îi venise şi pălăria. Nu lipsi mult. Se 
întoarse, fără să se grăbească, şi urcă în maşină. Avea în mînă o 
pungă mică - în mod evident cu zahăr candel, să fi fost cam de-o 
para. O puse în mîna lui Molly. 

„Uite aici", spuse. „Nu mai ai dinţi, da' tot poţi să-l mai molfăi 
cu gingiile." 


3 

în noaptea aceea s-a făcut răcoare. A aprins puţin focul şi şi-a 
pus pe masă prima şuncj din cămara cu afumături şi s-a aşezat 
la cina ]Uj singuratică, mîncînd cu mai multă poftă decit j se 
părea că avusese de luni de zile, cînd auzj bătaia venind din faţa 
casei, sunetul încheieturilor degetelor pe balustrada verandei, 
nu prea tare, nici grăbit, doar categoric. îi strigă bucătăresei prin 
uşa bucătăriei. „Spune-i să intre aici", zise. Continuă să 
mănînce. Mînca mai departe cînd Lucas intră şi trecu pe lîngă el 
şi  aşeză maşina de găsit comori la capătul celălalt al mesei. 
Acum era curățată de noroi. Arăta ca şi cum ar fi fost lustruită, 
deopotrivă compactă şi complexă şi eficientă, cu cadranele ei 
criptice strălucind şi butoanele licărind. Lucas mai rămase o 
clipă cu privirea aţintită în jos, spre ea. Pe urmă se întoarse pe 
călcîie. Pînă să iasă din cameră nu mai privi nici măcar o singură 
dată spre ea. „Asta este", spuse. „Scapă-te de ea." 

„Foarte bine. O pun pe undeva prin pod. Poate 

pînă la primăvară Tuşa Molly uită de toată chestia 

şi atunci ai să poţi..." 

„Nu. Arunc-o." 

„Adică de tot?" 


„Da. Arunc-o departe de aici, undeva unde să n-o mai văd 
niciodată. Nici să nu-mi spui unde. Vinde-o, dacă poţi, şi 
păstrează banii. Dar vinde-o undeva mai departe, unde să n-o 
mai văd niciodată şi nici să nu mai aud de ea vreodată." 

„în ordine", spuse Edmonds. „în ordine". îşi împinse îndărăt 
scaunul din faţa mesei şi rămase aşezat, privind în sus spre 
celălalt, spre bătrînul 

e râzbise din complexitatea tragică a copilăriei C • lipsite de 
mamă sub înfăţişarea soţului femeii 

re fusese singura mamă pe care el o cunoscuse 

° eodată, care nu-i spusese niciodată „domnu"' 

pPUlui său cu piele albă şi despre care ştia 

f arte bine că-i spunea Roth nu numai pe la 

ate, ci şi de-a dreptul în faţă. „Uite ce", spuse, isju-i nevoie de 
asta. Tuşa Molly-i bătriînă şi are ": ea nişte gînduri aşa, mai 
ciudate. Dar dacă ea n ajunge să ştie... Pentru că tu n-ai să 
găseşti njCi un ban, îngropat sau nu, pe aici sau pe oriunde 
altundeva. Şi, dacă mai vrei să iei drăcia din cînd în cînd, să 
zicem o dată sau de două ori pe lună, şi să-ţi pierzi noaptea 
învîrtindu-te în sus şi în jos prin rîpa aia, fir-ar ea să fie..." 

„Nu", spuse Lucas. „Arunc-o. Nu mai vreau s-o văd niciodată. 
Omu' are de trei ori douăzeci şi-o dată zece ani de trăit pe 
pămiîntu' ăsta, aşa zice Cartea Sfintă. Poate să-şi dorească o 
grămadă de lucruri în toată vremea asta şi-o grămadă din 
lucrurile pe care poate să şi le dorească tot au s-ajungă pînă la 
el dacă începe destul de devreme. Da' eu am aşteptat prea 
tirziu ca să-ncep. Banii ăia-s colo-'şa. Aia doi albi care s-au 
strecurat pe aici în noaptea aia, acum trei ani, şi-au săpat pînă- 
au scos douăj'două de mii de dolari şi au luat-o din loc cu ei pînă 
n-a apucat nimenea să dea ochii cu ei. Eu ştiu. Am văzut eu 
groapa de-au umplut-o ei la loc şi putinica în care fuseseră ei 
îngropaţi. Da' eu sînt aproape de capătu' ăstor de trei ori 
douăzeci şi o dată zece şi acuma cred şi eu că nu mi-e mie sortit 
să găsesc banii ăia." 


PANTALONE IN NEGRU 


1 

STĂTEA ACOLO în salopeta aceea uzată, curată, decolorată, pe 
care Mannie i-o spălase cu mîinile ei numai cu o săptămînă în 
urmă, şi auzea primii bulgări izbind în lada din lemn de pin. 
Curînd luă şi el una din lopeţi, care în mîinile lui (era înalt de mai 
bine de şase picioare şi cîntărea mai bine de două sute de livre) 
semăna cu o lopăţică din cele cu care se joacă un copil pe plajă, 
iar jumătatea de picior cubic de noroi pe care-l aruncă nu părea 
nici ea mai mare decit ghemul uşor de nisip încleiat pe care l-ar 
fi azvirlit lopăţică aceluiaşi copil. Un alt membru al echipei lui de 
la joagăr îi puse mîna pe braţ şi spuse „Dă-mi-o mie, Rider". El 
nici nu-şi întrerupse gestul. îşi desprinse doar o mină în aer şi o 
zvicni îndărăt, lovindu-l pe celălalt în piept, zvirlindu-1 un pas în 
spate, şi puse iar mîna pe lopata încă în mişcare, aruncînd 
noroiul cu acea furie lipsită de orice efort, astfel că movilita 
părea să se înalțe din propria ei voinţă, nu îngrămădită de sus, 
ci izbucnind vizibil în sus, ieşind chiar din pămînt, pînă cînd, în 
cele din urmă, mormîntul, exceptind faptul că pămîntul era 
proaspăt, semăna cu oricare altul din cele marcate fără nici o 
ordine peste tot, prin lotul de pămînt gol, presărat cu cioburi de 
oale şi sticle sparte şi cărămizi vechi şi alte obiecte neînsemnate 
la vedere, dar avînd în realitate un înţeles profund şi fatal la 
atingere, pe 

care nici un alb nu ar fi putut să-l desluşească. Pe urmă îşi 
îndreptă trupul şi, cu o singură mînă, aruncă lopata, care 
rămase în movilă, dreaptă şj tremurătoare ca o lance, şi se 
întoarse şi începe să se îndepărteze, mergind mai departe chiar 
ş atunci cînd o bătrină se desprinse din grupul puţin numeros al 
rudelor şi prietenilor şi al celor cîtorva bătrîni care-l 
cunoscuseră şi pe el şi pe soţia sa moartă de cînd se născuseră 
şi-i apucă antebraţul. Era mătuşa lui. Ea îl crescuse. De părinţii 
lui nu-şi amintea deloc. „Un' te duci?" spuse ea. „Mă duc acasă", 
îi răspunse. „Nu trebuie să te duci 'colo singur acuma", spuse 
ea. „Trebuie să măniînci. Hai cu noi acasă şi mănîncă ceva." 


„Mă duc acasă", repetă el, păşind înainte, elibe-rindu-se din 
strinsoarea miinii ei şi simţindu-şi antebraţul ca de fier, ca şi 
cum greutatea care-l apăsase n-ar fi fost mai mare decit a unei 
muşte, ceilalţi membri ai echipei de la ferăstrău, al cărei şef era, 
făcîndu-i tăcuţi loc să treacă. Dar, înainte de a ajunge la gard, 
unul dintre ei îl ajunse din urmă; nu trebuia să-i spună nimeni că 
era mesagerul mătuşii sale. 

„Aşteaptă niţel, Rider", spuse celălalt. „Avem un urcior ascuns 
aici, în tufişuri..." Pe urmă celălalt spuse ceea ce nu voise să 
spună, ceea ce nici n-ar fi conceput să spună în împrejurări ca 
acestea, chiar dacă toţi de acolo ştiau asta -morții care sau nu 
vor, sau nu pot părăsi încă pămîntul, deşi carnea în care au trăit 
odată li s-a întors în el, oricît ar spune şi ar repeta şi ar afirma 
ăştia cu predicile lor că l-au părăsit nu numai fără regrete, ci şi 
cu bucurie, urcînd către slava cerului: „Nu trebuie să te duci 
acolo, îndărăt. Ea are să fie acolo, să biîntuie..." 

El nu se opri din mers, ci îi aruncă o singură privire, în jos, 
celuilalt, şi ochii îi erau roşiatici pe la colţuri, pe faţa lui înălţată, 
uşor răsturnată pe spate. „Lasă-mă-n pace, Acey'", spuse. „Nu 
mă pate-acu' la cap." Apoi merse mai departe, păşind peste 
gardul din trei toroane de sîrmă fără ca măcar să-şi lungească 
pasul, şi traversă drumul si intră în pădure. începuse să se facă 
de-a binelea întuneric cînd ieşi din pădure şi străbătu ultimul 
cîmp, sărind dintr-un singur pas şi peste gardul de acolo, şi ieşi 
în drumeag. Era pustiu la ceasul acela de duminică seara - nici o 
familie în căruţă, nici călăreţi, nici inşi care să meargă spre bise- 
rică, să-i vorbească şi să evite cu grijă să se uite după el după 
ce trecuse -; praful palid, spulberat în luminiscenţe, uscat, de pe 
care urmele copitelor şi ale roţilor din tot timpul săptămînii 
fuseseră şterse de încălţările plimbăreţe şi deloc grăbite de 
duminică, cu ceva rămas sub ele, dispăruse, dar nu pierise, fixat 
şi menţinut în pulberea smălțuită, în amprentele înguste, cu 
degetele răsfirate, ale picioarelor goale ale soţiei sale, acolo pe 
unde se îndrepta sîmbetele după-masa spre administraţie, să-şi 
cumpere proviziile pentru săptămîna următoare, în timp ce el 
făcea baie; el însuşi, cu urmele lui, punea acum capăt acestor 
drumuri în timp ce păşea mai departe, umblînd aproape la fel de 
repede ca un bărbat mai scund care ar fi alergat, înfruntînd cu 
trupul aerul pe care trupul ei îl părăsise, atingînd cu ochii 
obiectele - stilpul şi copacul şi cîmpul şi casa şi dealul - pe care 


ochii ei le pierduseră. 

Casa era cea din urmă de pe drumeag, nu a lui, ci închiriată de 
la Carothers Edmonds, proprietarul alb de prin partea locului, 
însă chiria era plătită cu promptitudine înainte şi, într-un răstimp 
de doar şase luni, el deja podise din nou veranda 

şi clădise din nou şi acoperise bucătăria, muncind el însuşi în 
fiecare sîmbătă după-masa şi în fiecare duminică, cu nevastă-sa 
ajutîndu-1, şi cumpărase şi plita. Pentru că el cîştiga bani buni: 
lucrase la joagăr încă de cînd începuse să crească în toată firea, 
de la cincisprezece şi şaisprezece ani şi acum, la douăzeci şi 
patru de ani, devenise însuşi şeful echipei de cherestea, căci 
echipa pe care o conducea el dădea, de la răsăritul şi pînă la 
apusul soarelui, cu o treime mai multă cherestea decit dădea 
oricare din celelalte, ridicînd el singur, uneori doar din vanitatea 
propriei sale forţe fizice, buşteni pe care în mod obişnuit doi 
bărbaţi i-ar'fi manevrat cu căngile, şi nu rămăsese niciodată fără 
lucru, nici chiar în zilele de demult, cînd de fapt nici nu avusese 
nevoie de bani, cînd o grămadă din lucrurile pe care le-ar fi 
dorit, de care ar fi avut poate nevoie, nu costau bani - femeile 
blonde şi brunete, întotdeauna fără nume, oricum n-avea nevoie 
să le cumpere şi nici nu-i păsa ce îmbrăca şi întotdeauna era 
ceva de mîncare pentru el, la orice oră din zi sau din noapte, 
acasă la mătuşa lui, care nici măcar nu voia să primească cei 
doi dolari pe care i-i dădea în fiecare sîmbătă -, aşa că nu 
fuseseră decit zarurile şi whisky-ul de sîmbătă şi duminică 
pentru care avea nevoie să fie plătit, pînă în ziua aceea, cu şase 
luni în urmă, cînd o văzuse pentru prima dată pe Mannie, pe 
care o ştia dintotdeauna, şi-şi spusese „Acum am terminat cu 
toate astea" şi se însurase şi închiriase coliba de la Carothers 
Edmonds şi aprinsese focul în vatră în noaptea nunţii, aşa cum 
spunea povestea că făcuse Unchiul Lucas Beauchamp, chiriaşul 
cel mai vechi al lui Edmonds, cu patruzeci şi cinci de ani înainte, 
şi focul arsese fără întrerupere de atunci încoace; şi se trezea şi 
se îmbrăca şi mînca 

„j”ineaţă la lumina lămpii ca să facă pe jos 

de patru mile pînă la joagăr înainte de răsăritul cele «lui si 
exact la o oră după apus 

" se făcea sîmbătă. Atunci primul ceas de 

“eie..plui si exact la o oră după apusul soarelui 

-.-"oi in msa lui. cinci zile De saotamma. 


S*TroOi iarăşi în casa lui, cinci zile pe săptămînă, |" ă se făcea 
sîmbătă. Atunci primul ceas de ^ 0ă amiază nici nu trecea bine 
înainte ca el să ce treptele şi să bată, nu în stilp sau în cadrul -ji 
ci chiar în partea dinăuntru a acoperişului Landei, şi să intre şi 
să reverse cu clinchet aScada strălucitoare de dolari de argint 
pe masa ujne lustruită din bucătărie, unde mîncarea lui aştepta 
aburindă pe foc şi cada galvanizată cu apă fierbinte şi cutia de 
praf de copt plină cu săpun moale şi prosopul făcut din saci de 
făină opăriţi şi cusuţi laolaltă şi salopeta şi cămaşa lui curată îl 
aşteptau şi ele şi Mannie strîingea banii si mergea jumătate de 
milă pînă la administraţie si cumpăra proviziile lor pentru 
săptămînă următoare şi punea la păstrare restul de bani în casa 
de bani a lui Edmonds şi se întorcea şi, după cinci zile, mîncau 
din nou împreună, fără grabă sau precipitare, carnea friptă, 
verdeaţa, pîinea de porumb, laptele prins scos din puț, prăjitura 
pe care ea o făcea în fiecare sîmbătă, acum că avea o plită la 
care să o coacă. 

Dar cînd îşi puse mîna pe poartă i se păru deodată că nu mai 
era nimic dincolo de ea. Oricum, casa nu fusese niciodată a lui, 
dar acum chiar şi noile scînduri şi pervazuri şi ţigle, vatra şi plita 
şi patul, toate erau o parte a amintirii altcuiva, aşa că se opri în 
poarta deschisă pe jumătate şi spuse cu glas tare, ca şi cum ar 
fi adormit într-un loc şi pe urmă s-ar fi deşteptat deodată, regă- 
sindu-se într-altul, „Ce caut io aici ?", înainte de a păşi mai 
departe. Pe urmă văzu cîinele. II uitase. Nu-şi mai amintea să-l 
fi văzut sau să-l fi auzit de ieri, cînd începuse să urle, chiar 
înainte 


de a se face ziuă - un cîine mare, de vînătoare, cu ceva sînge de 
buldog, nici el nu ştia exact (îi spusese lui Mannie, la o lună 
după ce se căsătoriseră, „Am nevoie de-un cîine mare. E singura 
fiinţă care o să te ajute să te poţi ţine de mine măcar o zi, ca să 
nu mai zic ce-o fi după nişte săptămiîni".) -, ieşind de undeva de 
sub verandă şi apropiindu-se, nu repede, ci părînd mai degrabă 
să plutească prin întunecimea amurgului pînă cînd se sprijini 
uşor de piciorul lui, ridicîndu-şi capul pînă ajunse să-i atingă 
puţin vîrful degetelor, cu faţa spre casă şi fără să scoată nici un 
sunet; şi atunci, ca şi cum animalul ar fi stăpiînit-o, ar fi fost 
paznicul ei pe timpul absenței lui şi abia în clipa aceasta i-ar fi 
încetat misiunea, alcătuirea asta de scînduri şi ţigle din faţa lui 


deveni deodată solidă, plină, şi pentru o clipă crezu că n-avea să 
poată să pătrundă în ea. „Da' trebuie să minc ceva", spuse. 
„Amîndoi trebuie să mîncăm", mai zise el, pornind înainte, deşi 
cîinele nu-l urmă pînă cînd nu se întoarse şi-l înjură. „Vino- 
ncoace!" spuse. „De ce ţi-e frică? Ţinea şi ea la tine, ca şi mine", 
şi urcară treptele şi străbătură veranda şi intrară în casă - 
singura încăpere plină de amurg, unde toate aceste şase luni 
erau acum îndesate şi înghesuite într-un singur moment al 
timpului pînă cînd nici nu mai rămăsese spaţiu de respirat, 
îndesate şi înghesuite în jurul vetrei unde focul, care ar fi trebuit 
să dăinuie pînă la sfîrșitul lor, în faţa căruia, în zilele dinainte ca 
el să fi fost în stare să cumpere plita, intra după drumul lui de 
patru mile de la joagăr şi o găsea, profilindu-şi spatele şi 
şoldurile ei înguste, chircită acolo, cu mîna ei slabă întinsă, ca 
paravan, ca să-şi apere faţa de lucirea focului peste care, cu 
cealaltă mînă, ţinea oala, se năruise într-o grămăjoară de 
cenuşă murdară, uscată, 

uşoară, ieri, atunci cînd răsărise soarele - şi el însuşi se opri 
acum în picioare, în vreme ce ultima lucire a luminii murea în 
jurul bătăii puternice şi neîmblinzite a inimii sale şi al boltirii şi 
înfundării ritmice şi profunde a pieptului său, pe care mersul 
grăbit pe pămîntul aspru al pădurii şi al cîmpului nu-l făcuse să 
se umfle mai tare si pe care acum încremenirea sa în încăperea 
tăcută şi semiîntunecată nu-l făcea să-şi încetinească mişcarea. 
Pe urmă cîinele plecă de lîngă el. Apăsarea uşoară pieri de pe 
piciorul său; auzi tropăitul uşor şi scrişnetul moale ale labelor 
peste scîndu-rile duşumelei cînd animalul se îndepărtă şi la 
început se gîndi că poate fugea. Dar se oprise afară, chiar în 
faţa uşii, unde putea să-l vadă acum, inclusiv cum şi-a ridicat 
botul cînd a început să urle, şi pe urmă o văzu şi pe ea. Stătea în 
uşa bucătăriei, uitîndu-se la ei. El nu se mişcă. Nu respiră şi nu 
vorbi pînă cînd ştiu că glasul avea să-i sune normal, iar faţa îi 
înţepenise şi ea ca să n-o sperie. „Mannie", spuse. „E bine. Nu 
mi-e frică." Pe urmă făcu un pas spre ea, încet, nici măcar 
ridicîndu-şi mînă încă, şi se opri. Pe urmă făcu încă un pas. Dar 
de data aceasta, îndată ce se mişcă, ea începu să se risipească. 
Se opri îndată, iarăşi fără să mai respire, imobil, poruncindu-le 
ochilor săi să vadă că şi ea se oprise. Dar ea nu se oprise. Se 
risipea, se ducea. „Stai", spuse, vorbind cu mai multă blindeţe 
decit îşi auzise vreodată glasul vorbindu-i vreunei femei. „Atunci 


lasă-mă să vin şi eu cu tine, iubito." Dar ea pierea. Se risipea 
acum repede, putea să simtă chiar între ei bariera de netrecut a 
acelei forţe care putea s& ridice, ea singură, un buştean pentru 
care ar fî fost nevoie de doi oameni ca să-l ridice, a sîngelu* Şi 
oaselor şi trupului prea puternic, invincibil îi* 

faţa vieţii, pentru că învățase o dată, văzînd cu propriii lui ochi, 
cît de puternice, chiar în faţa morţii neaşteptate şi violente, 
fuseseră poate în realitate nu oasele şi carnea unui bărbat tînăr, 
ci voinţa acelor oase şi a acelui trup de a rămîne în viaţă. 

Pe urmă ea dispăru. Bărbatul trecu prin uşa unde ea stătuse în 
picioare şi se îndreptă către plită. Nu aprinse lampa. Nu avea 
nevoie de lumină. Montase el însuşi plita şi făcuse rafturile 
pentru farfurii, de unde luă pe pipăite două farfurii şi din oala 
rece de pe plita rece puse cu lingura în farfurii mîncarea pe care 
mătuşa sa i-o adusese ieri, deşi nu-şi aducea aminte cînd 
mîncase şi ce anume mincase, şi duse farfuriile la masa bine 
lustruită, goală acum, sub singura fereastră, tot mai întunecată, 
şi trase două scaune şi se aşeză, aşteptind iarăşi pînă ştiu că 
glasul lui avea să fie aşa cum voia el să fie. „Haide acuma", 
spuse aspru. „Vino-ncoace şi mănîncă. Eu n-am să..." şi tăcu, 
privind în jos spre farfuria lui, respirînd cu gifiieli puternice, 
adinci, pieptul urcîndu-i-se şi căzindu-i pînă cînd se opri curînd şi 
rămase astfel, nemişcat, timp de jumătate de minut, poate, şi 
ridică o lingură cu mazărea rece şi cleioasă spre gură. Masa 
aceea sleită şi fără viaţă păru să sară înapoi în contact cu buzele 
lui. Nici măcar încălzite de căldura gurii, boabele de mazăre şi 
lingura se risipiră, sunînd peste farfurie; scaunul i se răsturnă pe 
spate cu o bufnitură şi el era acum în picioare, simțind că 
muşchii fălcii încep să-i tragă gura, deschi-zîndu-i-o, încordîndu- 
se peste toată jumătatea de sus a capului. Dar opri şi mişcarea 
asta înainte de a ajunge sunet, stăpînindu-se iarăşi în vreme ce 
răzuia grăbit mîncarea din farfuria sa, trecînd-o în cealaltă, şi o 
ridică şi ieşi din bucătărie, străbătu cealaltă cameră şi veranda 
şi puse farfuria pe treapta cea mai de jos şi merse mai departe 
către poartă. 

Cîinele nu era acolo, dar îl ajunse din urmă cînd încă nu 
străbătuse prima jumătate de milă. Acum era lună şi umbrele lor 
licăreau amîndouă, frînte şi intermitente, printre copaci sau se 
întindeau prelungi şi intacte peste panta pajiştii sau peste 
cîmpurile bătrine, părăsite, de pe dealuri, bărbatul înaintînd 


acum aproape la fel de repede cit ar fi putut s-o facă un cal pe 
terenul acela, schimbîndu-şi direcţia de fiecare dată cînd îi ieşea 
în faţa ochilor o fereastră luminată, cu cîinele tropăindu-i la 
picioare, în vreme ce umbrele li se scurtau după arcul lunii pînă 
cînd, la urmă, călcau peste ele şi ultima lampă depărtată 
dispăru şi umbrele începură să se alungească de cealaltă parte 
şi cîinele se tinu la piciorul omului, păstrînd ritmul chiar şi cînd 
un iepure ţişni aproape de sub piciorul bărbatului, lungindu-se 
pe urmă în zorii cenuşii alături de trupul răsturnat al bărbatului, 
alături de ridicările şi căderile trudnice ale pieptului, de sforăitul 
aspru, puternic, care nu suna precum gemetele de suferinţă, ci 
venind parcă de la cineva prins într-o luptă prelungă, fără braţe, 
cu un singur duşman. 

Cînd ajunse la joagăr, acolo nu era decit fochistul, un om mai în 
vîrstă care tocmai venea dinspre grămada de lemne, privindu-l 
liniştit cum traversa luminişul, păşind drept, ca şi cum ar fi vrut 
să treacă nu numai prin şopronul boilerului, ci exact prin (sau 
peste) boiler, cu salopeta care ieri fusese curată, iar acum era 
mototolită şi pătată şi umedă pînă la genunchi de rouă, cu şapca 
de pînză trîntită pe o parte pe cap, atîr-nîndu-i cu cozorocul în 
jos peste o ureche, aşa cum o purta totdeauna, cu albul ochilor 
încercănat cu roşu şi cu o expresie grăbită şi încordată în ei. 
„Unde ţi-e gamela?" spuse. Dar, înainte ca fochistul să-i fi putut 
răspunde, el şi păşise pe lîngă el şi ridicase găleata lustruită 
dintr-un cui de pe un stilp. „Nu vreau decit o bucată de turtă", 
spuse. 

„Mănîncă tot", răspunse fochistul. „Eu am să mănînc din găleţile 
ălorlalţi la masă. Pe urmă du-te acasă şi culcă-te. Nu arăţi deloc 
bine." 

„N-am venit aici să stau să mă uit", spuse el, aşezat acum pe 
pămînt, cu spatele sprijinit de stilp, cu găleata căscată între 
genunchi, vîrîndu-şi mîncarea în gură cu mîinile, înfulecînd-o - 
tot mazăre, şi asta cleioasă şi rece, o bucată din puiul de 
duminică fript ieri, cîteva bucăţi la întâmplare din costiţa friptă 
azi dimineaţă, o bucată de turtă de mărimea unui genunchi de 
copil -, fără să aleagă, fără să simtă gustul. Restul echipei 
începea să se stringă acum, cu glasuri şi zgomote de mişcare, 
afară, în faţa şopronului boilerului. Maistrul, un alb, intră brusc 
călare în luminiş. El nu-şi ridică privirea, lăsînd găleata goală la 
o parte, ridicîndu-se fără să se uite la nimeni, şi se duse la cotul 


pîrîului şi se întinse pe burtă şi-şi cufundă faţa în apă, trăgînd 
apa în trup cu aceleaşi aspirații adinci, puternice, tulburi, cu 
care sforăia sau pe care le scosese atunci cînd se oprise în 
picioare în casa pustie, ieri în amurg, încercînd să tragă aerul în 
piept. 

Pe urmă huruiră camioanele. Aerul pulsa în bătaia grăbită a 
eşapamentelor şi în geamătul şi pocnetul joagărului, camioanele 
lunecînd unul cîte unul spre făgaşul pe unde alunecau buştenii, 
el urcind pe rînd în cîte un camion, oprit în picioare, 
cumpănindu-se pe greutatea pe care avea să o lase, scoţind 
penele de distanţare şi eliberînd treptat lanţurile şi potrivind cu 
cangea 

lui cu cîrlig butucii de chiparos şi eucalipt şi stejar, unul cîte 
unul, spre planul înclinat şi ţinîndu-i pînă cînd următorii doi 
oameni din echipa lui erau gata să-i primească şi să-i ghideze 
mai departe, pînă cînd descărcarea fiecărui camion se prefăcu 
într-un singur muget lung, huruitor, punctat de strigăte icnite, şi, 
pe măsură ce dimineaţa trecea si începea sudoarea, fraze 
legănate din cîte un cîntec începură să treacă de la unul la altul. 
El nu cîntă laolaltă cu ei. Cînta rareori şi dimineaţa aceasta ar fi 
putut să nu se deosebească de oricare alta şi el însuşi apăru 
iarăşi cu un stat de om deasupra capetelor care se reţineau cu 
grijă să nu se uite la el, dezgolit acum pînă la brîu, cu cămaşa 
scoasă şi cu salopeta priponită de bretele în jurul şoldurilor, cu 
partea de sus a trupului dezgolită, în afară de batista legată în 
jurul gitului şi şapca pusă într-o parte, ţinîndu-se, nu se ştia 
cum, peste urechea dreaptă, iar soarele urca licărind prin 
sudoare ca oţelul albăstriu peste nodurile şi lunecările muşchilor 
lui întunecaţi ca miezul de noapte, pînă ce se auzi fluierul de 
amiază şi el le spuse celor doi de la capătul făgaşului „Fiţi 
atenţi. Daţi-vă la o parte" şi lăsă buşteanul să alunece în jos, pe 
jgheabul înclinat, cumpănindu-se drept pe el cu paşi scurti, 
repezi, călcînd îndărăt pe deasupra vuietului tunător. Bărbatul 
mătuşii sale îl aştepta - un bătrîn la fel de înalt ca şi el, dar slab, 
aproape firav, avind o căldare de tablă într-o mînă şi o farfurie 
acoperită în cealaltă. Se aşezară şi ei la umbră, lîngă apă, la 
mică depărtare de locul unde ceilalţi îşi deschideau gamelele cu 
mîncare. Găleata cuprindea un borcan de fructe plin cu lapte 
bătut şi înfăşurat într-o bucată de sac curată şi umedă. Farfuria 
acoperită era cu o tartă de fructe, caldă încă” „A făcut-o ea 


pentru tine azi-dimineaţă", spuse unchiul. „Zice că să vii acasă." 
El nu răspunse; sta puţin aplecat, cu coatele pe genunchi, ţinînd 
tarta cu amîndouă mîinile şi muşcînd din ea cu lăcomie de lup, 
umplutura siropoasă miînjindu-1 şi lunecîndu-i în jos pe bărbie, 
iar el clipea grăbit în vreme ce mesteca, cu albul ochilor 
acoperit puţin mai mult de roşeaţa care se întindea pe ei. „Am 
fost acasă la tine azi-noapte, da' nu erai acolo. M-a trimis ea. 
Vrea să vii acasă. A ţinut lampa aprinsă toată noaptea pentru 
tine." „Eu sînt foarte bine aşa", spuse el. „Nu eşti foarte bine. 
Domnul a dat, Domnul a luat. Pune-ţi credinţa şi nădejdea în El. 
Şi ea poate să te ajute." 

„Ce credinţă şi nădejde?" spuse el. „Ce l-a făcut Lui Mannie 
vreodată ? Ce-a avut El să vină şi să se amestece în..." 

„Ș$Ş!" spuse bătrînul. „Şşş!" Pe urmă camioanele huruiră iarăşi. 
Apoi el putu să înceteze să-şi inventeze motive ca să respire, 
pînă cînd, după o vreme, începu să creadă că uitase de 
respiraţie, pentru că acum nu-şi mai auzea suflul pe deasupra 
tunetului continuu al buştenilor rostogolindu-se; la care, îndată 
ce se surprinse crezind că uitase de asta, îşi dădu seama că nu 
uitase, astfel că, în loc să mai răstoarne buşteanul din urmă pe 
jgheab, se ridică în picioare şi-şi aruncă în lături cangea ca şi 
cum ar fi fost un chibrit ars şi, în reverberaţia muribundă a 
ultimului buştean ce cobora huruind, sări jos, între cele două 
margini înclinate ale făgaşului, cu faţa spre buşteanul care mai 
rămăsese în camion. Mai făcuse asta şi altă dată, luase un 
buştean din camion cu miinile goale, se cumpănise şi se 
întorsese cu el în braţe şi-l aruncase pe jgheab, dar niciodată cu 
un trunchi atît de mare, astfel că, în întreruperea completă a 
oricărui sunet în afară de pulsul eşapamentului si de geamătul 
uşor, monoton, al joagărului mer-gînd liber - întrucît toţi ochii 
celor de acolo, inclusiv ai maistrului alb, erau acum opriţi pe el-, 
rostogoli buşteanul la marginea platformei camionului şi se lăsă 
pe vine şi-şi pe trecu palmele pe sub el. Un timp nu se văzu nici 
o mişcare. Era ca şi cum lemnul lipsit de rațiune şi de viaţă îl 
vrăjise, îl învestise pe omul din faţa lui cu ceva din inerția lui 
primordială. Pe urmă o voce spuse calm: „L-a apucat. L-a ridicat 
di n camion" şi văzură crăpătura şi apoi spaţiul tot mai căscat de 
aer, pîndind încordarea infinitezimală a picioarelor crispate pînă 
cînd genunchii se împletiră, mişcarea urcînd infinitezimal prin 
pîntecul supt, prin arcul pieptului, prin corzile gitului, ridi-cîndu-i 


în trecere buza de pe încleştarea albă a dinţilor, trăgindu-i tot 
capul spre spate, şi doar ochii ficşi, înecaţi în sînge, rămîneau 
imuni la toate acestea, impulsul deplasîndu-se în susul braţelor 
şi al coatelor care se îndreptară încet, pînă cînd buşteanul 
cumpănit ajunse mai sus decit capul. „Numai că n-are să se mai 
poată întoarce cu el", spuse vocea. „Şi cînd o să-ncerce să-l 
pună la loc în camion, are să-l omoare." Dar nici unul dintre ei 
nu se mişcă. Pe urmă - nu fusese nici o crispare de efort suprem 
- buşteanul păru să salte dintr-o dată spre spate din propria-i 
voinţă, rostogolindu-se, bufnind şi tunînd în jos, pe panta 
jgheabului. El se întoarse şi păşi peste marginea înclinată dintr- 
un singur salt şi trecu printre ei pe măsură ce ei se trăgeau la o 
parte şi străbătu luminişul, mergînd mai departe, spre pădure, 
deşi maistrul strigă după el „Rider!" şi încă o dată „Rider, n- 
auzi?" 

La apusul soarelui, el şi dinele erau în mlaştina rîului, la patru 
mile depărtare, într-un alt luminiş, unul nu cu mult mai mare 
decit o cameră, cu 0 colibă, o dărăpănătură, parte din scînduri şi 
parte din mucava, unde un alb nebărbierit sta în picioare în 
dreptul uşii, alături de care era sprijinită o puşcă, privindu-l cum 
se apropia, cu mîna întinsă şi cu patru dolari de argint în palmă. 
„Vreau un urcior", spuse. 

„Un urcior?" se miră albul. „Vrei să spui o jumătate de măsură. 
Azi e luni. Nu lucraţi săptă-miîna asta?" 

„Eu am plecat", spuse. „Unde-i urcioru'?", aşteptind, în aparenţă 
fără să se uite la ceva din jur, clipind repede din ochii injectaţi, 
cu capul înălţat, puţin răsturnat pe spate, pe urmă întor-cîndu- 
se pe călciie, cu urciorul atîrnîndu-i de degetul mijlociu îndoit, 
izbindu-i-se uşor de picior, moment în care albul îi privi deodată 
atent ochii ca şi cînd atunci i-ar fi văzut pentru prima dată -ochii 
care păruseră încordaţi şi insistenţi în dimineaţa aceasta şi care 
acum păreau lipsiţi de vedere Şi în care albul nu se mai oglindea 
deloc - şi spuse 

„Stai! Dă-mi urcioru-ndărăt. N-ai nevoie de-un galon. Am să-ţi 
dau o jumătate de măsură, ţi-o dau cadou. Pe urmă pleci de aici 
şi stai la distanţă. Nu mai vii îndărăt pînă..." Pe urmă albul se 
întinse şi apucă urciorul, la care celălalt îl trase repede în 
spatele lui, zvicnindu-şi celălalt braţ în sus şi în afară, astfel că-l 
lovi pe alb peste Piept. 

„Fii atent, albule", spuse. „E-al meu. Ţi l-am plătit." Albul îl 


înjură. „Nu, nu l-ai plătit. Uite-ţi aici banii. Pune jos urcioru' ăla, 
negrule." 

„E-al meu", spuse el, cu glasul liniştit, blînd chiar, cu faţa calmă, 
în afară de clipirea grăbită a ochilor înroşiţi. „Am plătit pentru 
el",  întor-cîndu-se, întorcîndu-i spatele albului şi  puştii, 
amîndurora, şi străbătu din nou luminişul spre locul unde cîinele 
aştepta alături de cărare să-i vină iarăşi lîngă picior, pe urmele 
lui. înaintau grăbiţi printre pereţii înguşti ai trestiilor impene- 
trabile, care răspîndeau în amurg un fel de lumină blondă şi care 
aveau ceva din apăsarea, din lipsa de spaţiu de respirat pe care 
le avuseseră şi pereţii casei sale. Dar de data aceasta, în loc să 
fugă din ea, se opri şi ridică urciorul şi trase coceanul de peste 
duhoarea crincenă şi întunecată de alcool prost rafinat şi bău, 
înghițind lacom lichidul solid şi rece ca o apă îngheţată, fără 
gust sau căldură, pînă cînd cobori urciorul şi aerul reveni. „Ha", 
spuse. „Aşa. la-ncearcă. la-ncearcă şi cu mine, grozavule. Am eu 
ceva care-ţi vine ţie de hac." 

Şi, o dată ce ieşi din întunecimea irespirabilă a ripei, luna se ivi 
din nou, iar umbra lui alungită şi cea a urciorului ridicat se 
aşternură oblic, în timp ce el bău şi-şi inu apoi urciorul 
cumpănit în aer, înghițind lacom aerul argintiu în gitlejul ridicat 
pînă cînd putu respira iarăşi, vorbind acum cu urciorul: „Haide 
acuma. Totdeauna spui că eşti mai om decît mine. Vino-ncoa' 
acuma. Dovedeşte-o". Bău iarăşi, înghițind lichidul rece, curăţat 
şi de gust şi de căldură atit cît dura înghiţitul, simţindu-l cum 
curge solid şi rece ca focul, trecînd şi învăluind apoi gifiitul 
puternic şi neîntrerupt al pieptului, pînă cînd plămiînii i se 
eliberară brusc, în timp ce trupul agitat îi alerga prin zidul solid, 
argintiu, de aer pe care-1 străpunse. Şi acum era bine, umbra lui 
înainta cu paşi mari şi cea a cîinelui tropăia mărunt, alunecînd 
iuți ca umbrele lăsate de doi nori de-a lungul dealului; înclinarea 
prelungă a umbrei lui nemişcate şi cea a urciorului ridicat se 
curbau peste vale, iar el privea silueta firavă a soţului mătuşii 
sale trudindu-se în sus pe deal. 

„Mi-au spus de la joagăr c-ai plecat", spuse bătrînul. „Am ştiut 
un' să te caut. Haide acasă băiete. Treaba asta nu poa' să te- 
ajute." 

„Da' m-a şi ajutat", spuse el. „Eu am şi ajuns acasă. Eu acuma-s 
mare şi grozav şi nimica nu poate să mă mai atingă." 

„Atunci treci doar s-o vezi. Las-o să te vadă şi ea. Asta-i tot ce 


vrea: doar să te vadă..." Dar el pornise deja mai departe. „Stai!" 
strigă bătrînul. „Aşteaptă!" 

„Nu mai poţi să te ţii de mine" spuse el, vorbind în aerul 
argintiu, străpungînd cu pieptul aerul de argint solid care 
începuse să curgă pe lingă el aproape la fel de repede cum ar fi 
curs pe lîngă un cal în galop. Vocea slabă, firavă, se pierduse 
deja în infinitatea nopţii, umbra lui şi a cîinelui străbătînd în 
goană întinderile libere, gifiitul puternic, adînc, al pieptului său 
curgînd liber ca aerul largurilor pentru că acum el se simţea 
bine. 

Pe urmă, bînd, îşi dădu deodată seama că 

nu-i mai intra lichid în gură. înghițind, nimic 

nu-i mai trecea prin gitlej, gîtul şi gura lui erau 

pline acum de o coloană solidă şi nemişcată care 

sărea îndărăt fără ca el să vrea sau să-i fie silă, 

înaltă şi intactă şi încă reţinînd tiparul gitlejului 

său, licărind în afară în lumina lunii, spulbe- 

rindu-se în ţăndări, risipindu-se în murmurul 

necuprins al ierbii ude de rouă. Bău din nou. ŞI 

iarăşi gitlejul i se umplu doar cu ceva solid pînă 

cînd două şiroaie mici, îngheţate, îi alunecară pe 

la colţurile gurii; iarăşi coloana aceea intactă 

țişni, argintind aerul din jur, licărind, tremurînd, 

pe cînd el înghiţea gifiind răceala aerului pe 

gitlej, cu urciorul înălţat în faţa gurii, în vreme 

ce vorbea, adresîndu-se acum urciorului: „Bine. 

Mai încerc o dată cu tine. Pînă văd că te aşezi 

tfn<ie te pun eu. Şi de data asta te las în pace". Jjău, umplîndu- 
şi gitlejul pentru a treia cară, şi cobori o clipă urciorul în faţa lui 
înainte de repetarea luminoasă, intactă, a golului solid din git, 
gifiind, trăgînd în gitlej aerul rece, pînă cînd putu să respire din 
nou. îndesă cu grijă coceanul la loc în urcior şi se opri în 
picioare, gifiind, clipind, jar umbra lui singuratică şi prelungă se 
curba tot mai încolo, peste deal şi dincolo, peste infinitatea 
labirintică a întregului pămînt înlănţuit de noapte. „Bine", spuse. 
„Am înţeles adică greşit semnul. A venit şi mi-a dat tot ajutora' 
de care am nevoie. Acuma sînt bine. Acuma nu mai am nevoie 
de mai mult." 

Văzu lampa aşezată în fereastră pe cînd străbătea păşunea, 
trecu de sfirtecarea neagră şi argintie a şanţului înecat în nisip 


pe unde, cînd era copil, se jucase cu cutiile goale de tablă 
pentru tutun şi cu cataramele ruginite ale hamurilor şi cu 
bucăţile din lanţuri şi, din cînd în cînd, şi cu cîte o roată 
adevărată, trecu pe lîngă aleea din peticul de grădină unde 
săpase în zilele de primăvară, în timp ce mătuşa sa îl 
supraveghea de la fereastra bucătăriei, străbătu curtea fără 
iarba prin al cărei praf se tăvălise şi se tîrîse înainte de a fi 
învăţat să meargă. Intră în casă, în cameră, în însăşi lumina de 
acolo, şi se opri în uşă, cu capul puţin răsturnat pe spate, ca şi 
cum n-ar fi. putut să vadă, cu urciorul atîrnîndu-i de degetul 
îndoit, izbindu-i-se uşor de picior. „Unchiu' Alee 'cea că vrei să 
mă vezi", spuse. 

„Nu numai să te văd", spuse mătuşă-sa. „Sa vii acasă, aici, unde 
să putem să te-ajutăm." 

„Eu mă simt foarte bine", spuse el. „N-am nevoie de vrun 
ajutor." 

„Nu", spuse ea. Se ridică de pe scaun şi veni şi-l apucă de braţ, 
aşa cum îl apucase ieri lînga mormînt. Din nou, ca și ieri, 
antebraţul îi era ca o bucată de fier sub mîna ei. „Nu! Cînd Alee 
s-a întors şi mi-a zis că ai plecat de la joagăr şi soarele nu 
apusese încă nici pe jumate. Am ştiut atunci de ce şi unde te-ai 
dus. Şi asta nu poate să te ajute." 

„M-a şi ajutat. Acuma îs bine." 

„Să nu mă minţi", spuse ea. „Nu m-ai minţit niciodată. Să nu mă 
minţi acuma." 

Şi atunci ei îi spuse. Era glasul lui, fără urmă de suferinţa sau 
uimire, vorbind din adîncul gifiitului uriaş al pieptului care era 
gata să înceapă să se încordeze, simțind şi aici pereţii acestei 
încăperi. Dar avea să plece într-o clipă. 

„Nu", spuse. „Nu m-a ajutat deloc." 

„Şi nici nu poate! Nimica nu poa' să te-ajute, decît Domnul! 
Spune-l Lui, Domnului, ce te doare! El vrea să te audă şi să te 
ajute!" 

„Dacă El e Dumnezeu, eu nu mai am nici o nevoie să-l mai spun. 
Dacă El e Dumnezeu, El ştie deja. Foarte bine. Uite-mă. N-are 
decit să vină El aici-'şa şi să mă ajute." 

„în genunchi!" strigă ea. „Pune-te-n genunchi şi roagă-te la El!" 
Dar nu genunchii lui erau pe duşumea, ci tălpile lui. Şi o vreme 
mai putu auzi şi tălpile ei pe seîndurile verandei, în spatele lui, şi 
vocea ei strigind după el din uşă „Spoot! Spoot!", strigînd după 


el, peste curtea bălţată de lună, numele cu care-l strigaseră 
cînd era copil şi adolescent, înainte ca oamenii cu care lucra şi 
femeile strălucitoare, întunecate, fără nume, pe care el le luase 
ca pe un lucru de la sine înţeles şi le uitase pînă cînd o văzuse 
pe Mannie în ziua aceea şi spusese „Acuma am terminat cu 
toate astea", să înceapă să-i spună Rider. 

Se făcuse miezul nopţii cînd ajunse la joagăr. De-acum cîinele 
dispăruse. De data asta nu-şi mai amintea nici cînd, nici unde. 
Mai întîi, i se 

păru că-şi aminteşte cum aruncase cu urciorul gol după el. Dar 
urciorul mai era încă în mîna jui şi încă nu era gol, deşi acum de 
fiecare dată cînd bea cele două piriiaşe îngheţate îi şiroiau pe la 
colţurile gurii, udîndu-i cămaşa şi salopeta pînă cînd ajunse să 
înainteze constant în răceala crîncenă a lichidului lipsit de-acum 
de gust şi de căldură şi de miros chiar cînd îşi încetă înghi- 
ţiturile. „Pe lîngă asta", spunea el, „nici n-aş fi aruncat cu nimic 
după el. l-aş fi dat un picior dacă ar fi fost nevoie să-l împing 
mai încolo şi era de ajuns de-aproape. Dar n-aş vrea să schi- 
lodesc un cîine, să arunc cu ceva-n el." 

Urciorul mai era încă în mîna lui cînd intră în luminiş şi se opri 
printre grămezile mute ale stivelor de lemne, blonde sub lumina 
lunii. Era acum chiar în mijlocul umbrei pe care n-o mai fringea 
nimic şi peste care calcă iarăşi, cum călcase şi noaptea trecută, 
clătinîndu-se puţin pe picioare, clipind înspre grămezile de 
lemne, înspre jgheab, înspre buştenii îngrămădiţi, aşteptând 
lucrul de a doua zi, cu şopronul boilerului acum liniştit şi albit 
sub lună. Şi pe urmă era bine. Se mişcă iarăşi. Dar de fapt nu se 
mişcă, bău iarăşi, lichidul rece şi iute şi fără gust şi care nici nu 
se mai cerea înghiţit, aşa că nici n-ar mai fi putut să spună dacă- 
i intra în jos, pe git, sau curgea pe afară. Dar era bine. Şi acum 
se mişcă iarăşi, fără urcior, şi nici de data asta nu mai ştiu nici 
cînd, nici unde, nici nimic. Traversă luminişul şi intră în şopronul 
boilerului şi trecu prin el, străbătind şi nişa din seînduri 
neîncheiate, pînă la uşa cămării cu unelte, cu lucirea slabă a 
felinarului dincolo de seîndurile peretelui, tremurul umbrelor vii, 
mormăitul glasurilor, sunetul sec şi rostogolit al zarurilor, şi 
mîna lui se repezi peste uşa încuiată, şi glasul lui, tot repezit: 
„Deschideţi. Eu sînt. Sînt muşcat de şarpe şi o să mor". 


Pe urmă trecu de uşă şi ajunse în cămara cu unelte. Erau 


aceleaşi feţe - trei oameni din echipa lui, alţi trei sâu patru de l» 
joagăr, pa” nicul de noapte alb şi pistolul lui greoi în tocul de la 
şold şi grămăjoara de monede şi bancnote uzate pe duşumea, în 
fata lui, şi unul căruia i Se spunea Rider şi care erâ Rider, oprit 
în picioare pe deasupra cercului de fiinţe ghemuite, clăti, nmdu- 
se puţin, clipind, cu muşchii morţi ai fetei capatmd forma unui 
suris, în timp ce albul şedea mtmdu-se în sus la el. „Faceţi loc, 
voi care jucaţi! ai" , spuse. „Faceţi loc. Pe mine m-a muşcat şar- 
pele şi-acuma nimic nu mai poate să-mi facă rău." 

TT i Irl beat"' Spuse albul »lesi afară de aici-unui din voi, 
negrilor,  deschideţi'uşa şi  scoateti-l afara de aici." 


„E bine, şefule", spuse el, cu vocea liniştită, cu ţaţa mcă 
înlemnită într-un suris uşor ţeapăn sub ochii lui roşii, clipind 
neîntrerupt, „Nu-s beat. iNuma ca nu mai po' să merg drept că 
mă trag in jos banii ăştia." 

Acum era şi el în genunchi, cu ceilalţi şase aolan din ultima lui 
plată săptăminală pe dusu-mK3î ""/aţa lui, clipind, încă 
suriziiidu-i în faţă albului dinaintea lui, pe urmă, tot suriziind, 
urmări zarurile trecînd din mînă în mînă în jurul cercului in timp 
ce albul acoperea miza, pîndind cum banii pătaţi şi uzaţi de 
folosinţă din faţa albului cresc treptat şi constant, piudindu-l pe 
JiDwcum aruncă zarurile şi cîştigă două mize a.uble |a nnd, pe 
urmă pierzind preţ de douăzeci Şi cinci de cenți, zarurile 
ajungînd în sfirşit la el, cu ţăcănitul lor sec strîns acum în 
pumnul lui. împinse o monedă în centru. 

„Pe un dolar", spuse şi aruncă zarurile şi-l privi pe alb cum 
culege zarurile şi i le aruncă inoarat. „A, lasă-le-n joc", spuse. 
„Ea-s muşcat ae şarpe. Pot să fac orice", şi arunca iar şi de data 
aceasta unul dintre negri i le azvirli îndărăt. “A, lasă-le-acolo", 
spuse şi aruncă din nou şi se mişcă atunci cînd se mişcă şi albul, 
apucîndu-l pe alb de încheietură înainte ca mină lui să atingă 
zarurile, amindoi chirciţi pe vine, faţă în faţă pe deasupra 
zarurilor şi a banilor, mînă lui stingă încleştată pe încheietura 
miîinii albului, faţa lui înţepenită în surisul rigid şi mort, glasul 
liniştit, aproape respectuos: „Eu pot să joc şi cu-ăia de trişează. 
Dar băieţii ăştia...", pînă cînd mîna albului se deschise zvicnind 
şi cea de-a doua pereche de zaruri clămpăni pe duşumea lingă 
cele două zaruri dintii şi albul îşi smulse mîna şi sări în picioare 
şi se trase înapoi şi-şi duse mîna la spate, unde era pistolul. 


Briciul îi atîrna între omoplaţi de o buclă de sfoara de bumbac, 
legată în jurul gitului şi adusă pe sub cămaşă. Aceeaşi mişcare a 
miîinii care adusese briciul în faţă, peste umăr, îi deschise şi 
lama şi o şi eliberă din sfoară, lama deschizîndu-se pînă cînd 
marginea ei din spate se arătă printre încheieturile degetelor 
strînse în pumn, degetul gros apăsînd minerul între celelalte 
degete strînse, astfel că, în secunda dinainte ca pistolul pe 
jumătate tras afară din buzunar să explodeze, el şi lovise gitul 
albului, nu cu lama, ci cu o lovitură sălbatică a pumnului, 
continuîndu-şi acelaşi gest, astfel că nici măcar primul jet de 
sînge nu-i atinse mîna sau braţul. 


2 

După ce se termină totul - nu durase mult; îl găsiseră pe arestat 
a doua zi, spînzurat de frînghia clopoţelului, într-o şcoală de 
negri, cam 

la două mile depărtare de joagăr, iar procuror . pronunţase 
verdictul, cum că moartea fusese r>ri cinuită de miinile unei 
persoane sau ale un persoane necunoscute, şi predase trupul 
rudelo celor mai apropiate, totul în decursul a cinC' minute -, 
ajutorul de şerif care fusese însărcinat oficial cu toată problema 
îi povesti soţiei sale ce se întîmplase. Erau în bucătărie. Soţia lui 
pre. gătea masa de seară. Ajutorul de şerif ieşise din pat şi era 
în picioare încă de la scoaterea din închisoare, puţin înainte de 
miezul nopţii dinainte şi de atunci străbătuse cale lungă şi acum 
era istovit de lipsa de somn şi de mîncatul pe apucate şi la 
ceasuri nepotrivite şi, aşezat pe un scaun lîngă plită, era şi într-o 
dispoziţie oarecum isterică. „Negrii ăştia ai dracului", spunea. 
„Pe cinstea mea, e de mirare că n-avem cu ei chiar mai multe 
necazuri decit avem şi aşa. Şi de ce ? Pentru că ăştia nu sînt 
oameni. Arată ca oamenii şi merg pe picioarele dindărăt ca 
oamenii şi pot să vorbească şi poţi să-i înţelegi şi crezi chiar că 
şi ei te înţeleg ce le spui, cel puţin din cînd în cînd. Dar cînd e 
vorba de sentimente omeneşti normale şi de sentimente de 
fiinţe omeneşti, ar putea la fel de bine să fie o turmă de bivoli 
sălbatici. Să-1 luăm pe ăsta de azi..." 

„Bine-ar fi fost dacă l-ai fi putut lua", îi spuse nevastă-sa aspru. 
Era o femeie corpolentă, odinioară frumoasă, acum încărunţind 
şi cu un git în mod clar prea scurt, şi care nu părea deloc 
agitată, ci de fapt chiar stăpină pe sine, doar cu un 


temperament coleric. Luase şi ea parte în după-amiaza aceea la 
o şedinţă de club unde jucaseră dame şi cîştigase premiul întîi, 
cel de cincizeci de cenți, pînă cînd o altă membră insistase să se 
verifice rezultatele şi obținuse în cele din urmă anularea unui 
întreg tur de partide. 

din bucătăria mea 1 -au luat. Voi, şerifii! „O^de'geaba pe lingă 
tribunal cît e ziua de Statl, . j daţj cu gura. Nici nu-i de miraje că 
doi Itinga 9. oam'eni pot să vină frumuşel şi să vă ia S&* rtii ue 
sub nas. V-ar lua şi scaunele şti mesele areS rvazurile de la 
ferestre dacă v-aţii ridica şi ^ arele şi dosul de pe ele mai multă 
vreme." piCl.Astia, alde Birdsong, sînt ei mai muUţi decit «sau 
trei oameni", spuse ajutorul de şerif. 3"nt patruzeci şi două de 
voturi active în combi- 

tia l«r- Eu ?i cu Maydevv am luat "-stele de “atare şi i-am 
numărat într-o zi. Dar ascultă..." Nevastă-sa se întorcea dinspre 
plită, cu a farfurie to jnînă. Ajutorul de şerif îşi trase repede 
picioarele a o parte din drum cînd ea trecu pe lingă el, aproape 
peste el, şi intră în sufragerie. Apoi ridică puţin glasul ca să se 
facă auzit la mai mare distanţă. „îi moare nevasta. Foarte bine. 
Şi el o jeleşte? El e cel mai grozav şi cel mai ocupat la 
înmormiîntare. Pune mîna pe lopată chiar înainte de a fi băgat 
lada în groapă, cum mi s-a spus, şi-ncepe să arunce pămînt 
deasupra mai repede decit ar fi putut s-o facă un excavator. Dar 
foarte bine..." Nevastă-sa se întoarse. El îşi trase iar picioarele 
şi-şi schimbă iarăşi volumul vocii, ținînd seama de schimbarea 
distantei : „...poate că aşa simţea el. Nu e nici o lege care să-l 
oprească pe unu' să se grăbească să-şi bage nevasta-n pămînt, 
cu condiţia să nu fi avut nimic de-a face şi cu graba de a o duce 
la cimitir. Dar uite că a doua zi e primu' la lucru, cu excepţia 
fochistului, întorcîndu-se la joagăr înainte ca fochistul să-şi fi 
aprins focul, ca să nu mai vorbim de pornirea aburului. Să fi 
venit Cu cinci minute mai devreme şi-ar fi putut să-l ajute pe 
fochist să-l trezească pe Birdsong, ca Birdsong să se poată 
duce acasă şi să se culce iar, sau ar 

fi putut să-i taie gitul lui Birdsong de-atunci şi să-i scutească pe 
toţi de tămbălău'. 

„Aşa că vine la lucru, primul din toţi, cînd McAndrews şi toţi 
ăilalţi s-ar fi aşteptat să-şi ia zi liberă, întrucît nici chiar un negru 
n-ar fi putut să găsească o scuză mai bună de zi liberă decit că 
tocmai îşi îngropase nevasta, cînd un alb şi-ar fi luat zi liberă din 


pur respect, indiferent de ce ar fi simţit pentru nevastă-sa, cînd 
chiar şi un copil mic ar fi avut destul cap să-şi ia o zi liberă, că ar 
fi fost oricum plătit pentru ea. Dar el nu. Primul acolo, sărind de 
la un camion de descărcare la altul înainte ca măcar să fi sunat 
fluierul de începere, înşfâcînd buşteni de chiparos de zece 
picioare lungime, numai el singur, şi aruncîndu-i cît colo ca pe 
nişte chibrituri. Şi pe urmă, cînd toată lumea se hotărise în sfîrșit 
să-l ia aşa cum voia el să fie luat, pleacă de la lucru în toiul 
după-amiezii fără dacă-mi daţi voie sau mulţumesc foarte mult 
sau la revedere către McAndrews şi către nimeni, îşi face rost de 
un galon întreg de whisky din ăla clandestin, care-ţi mută capu' 
din loc, se întoarce drept la joagăr şi tot la jocu' ăla de zaruri la 
care Birdsong le tot ia de cincisprezece ani banii negrilor de- 
acolo cu zaruri măsluite, se duce de-a dreptul la acelaşi joc unde 
a tot pierdut mereu, foarte liniştit, probabil în medie nouăzeci şi 
nouă la sută din plata lui, încă de cînd s-a făcut destul de mare 
ca să ştie să numere punctele de pe zarurile alea măsluite, şi-i 
taie gitul lui Birdsong pînă la os în următoarele cinci minute." 
Nevastă-sa trecu din nou pe lîngă el şi intră în sufragerie. Din 
nou îşi trase picioarele la o parte şi-şi ridică glasul: 

„Aşa că eu şi cu Maydew o luăm într-acolo. Nu că ne-am fi 
aşteptat să mai putem face ceva, pentru că el probabil că 
trecuse de Jackson, 

lfennessee, înainte de a se face ziuă şi, de altfel, metoda cea 
mai simplă ca să-l fi găsit ar fi fost să ne ţinem pur şi simplu de 
băieţii lui Birdsong. Bineînţeles că n-ar mai fi rămas nimic din el 
care să merite osteneala să mai fie adus îndărăt la oraş după ce 
l-ar fi găsit ei, dar asta ar fi încheiat toată povestea. Aşa că doar 
aşa, la marele noroc, mai trecem pe la el pe acasă; nici nu mai 
tin minte de ce ne-am dus pe-acolo, dar oricum ne-am dus şi el 
e acolo. Stînd în spatele uşii din faţă baricadate, cu un brici pe 
un genunchi şi o puşcă încărcată pe celălalt ? Nu. Dormea. O 
oală mare cu mazăre, miîncată frumos, goală, pe plită, şi el 
întins în curtea din spate, dormind frumos la soare, doar cu 
capul sub marginea porţii, la umbră, şi cu un cîine care semăna 
cu o corcitură între un urs şi un cerb mare lătrînd şi schelălăind 
de mama focului pe la uşa din dos. Şi noi îl trezim şi el se ridică 
în capul oaselor şi zice «Da, albilor. Am făcut-o. Decit că să nu 
mă-nchideţi» şi Maydew zice «Rudele lui domnu' Birdsong nici 
ele n-au să te-nchidă. Ai să te bucuri de o grămadă de aer curat 


cînd or pune ăia mîna pe tine», şi el zice «Am facut-o. Decit că 
să nu mă-nchideţi» - sfătuindu-1, dîndu-i sfaturi şerifului să nu-l 
închidă, el a făcut treaba adică şi îi pare rău, decit că nu-i 
convine să fie scos de la aer curat în clipa aceea. Aşa că l-am 
încărcat în maşină, cînd uite că vine şi baba -maică-sa sau 
mătuşa-sa sau ceva -, gifiind pe drum ca un ogar la curse, vrînd 
să vină şi ea cu noi, şi Maydew încearcă să-i explice ce s-ar 
putea întîmpla cu ea dacă rudele alea ale lui Birdsong ne-ajung 
din urmă înainte să-l fi închis, decit că ea nu şi nu, că vine cu 
noi oricum şi, cum zice şi Maydew, faptul că ar fi şi ea în maşină 
s-ar putea să fie mai bine dacă alde Birdsong s-ar întîmpla să 
dea peste noi, pentru că la urma urmei amestecul în aplicarea 
legii nu poate fi admis, chiar dacă şleahta lui Birdsong a fost aia 
care i-a adus pînă la urmă victoria lui Maydew astă vară." 

„Aşa că am luat-o şi pe ea şi am ajuns cu bine la oraş şi la 
închisoare şi i l-am dat lui Ketcham în grijă şi Ketcham 1-a dus în 
sus pe scări şi baba veni şi ea, chiar pînă la celulă, tot zicîndu-i 
lui Ketcham «Eu am căutat să-l cresc bine. A fost băiat cuminte. 
N-a intrat niciodată în bucluc pînă acuma. Are să sufere pentru 
ce a făcut. Da' nu-i lăsaţi pe albi să-l ia», pînă cînd Ketcham 
zice «Tu şi cu el ar fi trebuit să vă gindiţi la asta înainte ca el să 
se apuce să-i bărbierească pe albi fără să-i săpunească întîi». 
Aşa că i-a încuiat pe amîndoi în celulă, pentru că zicea şi el, ca şi 
Maydew înainte, că ea cu el acolo, înăuntru, poate să fi fost o 
influenţă bună pentru băieţii lui Birdsong dacă ar începe ceva şi 
dacă ar fi ca şi el să candideze pentru postul de şerif sau ceva 
de felul ăsta cînd îi expiră mandatul lui Maydew. Aşa că el, 
Ketcham, a coborit îndărăt pe scară şi curînd au venit echipele 
de la muncă şi s-au dus la celulele lor şi el s-a gindit că acum 
lucrurile s-au mai liniştit o vreme, cînd deodată a început să 
audă zbierete, nu urlete, zbierete, chiar dacă nu se distingeau 
cuvinte, şi-atunci şi-a luat pistolul şi a fugit îndărăt, în sus pe 
scări, la celulele unde erau ăia de la echipele de deţinuţi, şi 
Ketcham a văzut înăuntru în celulă baba care şedea chircită într- 
un colţ şi negru' ăla care smulsese patul de fier de era înşurubat 
în duşumea şi stătea-n mijlocul celulei, ţinînd cu amîndouă 
mîinile patul deasupra capului ca şi cum ar fi fost un leagăn de 
copil, şi zbiera şi zicea către băbătie «Ţie nu-ţi fac nici un rău» şi 
o dată a aruncat cu patu-n perete şi-a venit şi-a apucat uşa aia 
de oţel cu gratii şi-a smuls-o cu canaturi cu tot din perete, 


cu cărămizi cu tot unde era prinsă de zid, şi-a ieşit din celulă 
ţinîndu-şi uşa deasupra capului ca şi cum ar fi fost o plasă de 
ţinţari de la fereastră si urla-n vremea asta «E-n regulă. E-n 
regulă. Nu-ncerc să fug»." 

„Bineînţeles că şi Ketcham ar fi pmtut să-l împuşte pe loc, dar, 
cum zicea şi el, dacă legea tot n-avea să-şi urmeze cursul, 
atunci mai bine să-i lase pe băieţii lui Birdsong să se arunce 
primii pe el. Aşa că n-a tras. In loc de asta, a sărit îndărăt, unde 
erau negrii din echipele de muncă, care se trăseseră din uşă, şi 
a zbierat la ei «Puneţi mîna pe el! Săriţi pe el!», decit că negrii 
se tot codeau la început, pînă cînci i-a venit bine lui Ketcham să- 
nceapă să dea cu picioru-n ei, pe care-i nimerea, şi pe-ăilalţi îi 
pocnea peste cap cu patul pistolului, pînă i-a convins să sară pe 
el. Şi Ketcham zice că un minut întreg negru' ăla îi înşfăca pe 
care veneau şi-arunca cu ei prin cameră ca şi cum ar fi fost 
păpuşi de cîrpe, tot zicînd «Eu nici nu vreau să fug! Eu nici nu 
vreau să fug!», pîn-au reuşit la urmă să-l tragă în jos, într-o 
amestecătură de capete şi braţe şi picioare de negri care se 
zvircoleau acolo, pe duşumea, şi chiar şi atunci Ketcham îmi 
zicea că din cînd în cînd tot mai zbura cîte un negru prin aer, 
într-o parte şi într-alta, cu miinile şi picioarele răşchirate ca o 
veveriţă care s-ar fi apucat să zboare şi cu ochii holbaţi ca nişte 
faruri de automobil, pînă cînd, în cele din urmă, au reuşit să-l 
ţină locului la pămînt şi atunci Ketcham s-a dus şi a început să 
cojească negrii din grămadă pînă 1-a văzut zăcînd sub grămadă, 
acolo, pe jos, şi ridea şi-n vremea asta-i curgeau lacrimile ca 
nişte mărgele de sticlă pe faţă şi în jos, pe după urechi, şi se şi 
auzea cum cădeau pe duşumea, ca şi cînd ar fi aruncat cineva 
cu ouă de pasăre pe jos, şi ridea, ridea de mama focului şi zicea 
«Numai că uite, mi se pare că nu pot să mă opresc să nu mg 
gîndesc. Mi se pare că nu pot să mă opresc să nu mă gindesc». 
Şi-acum ce mai zici de asta?" 

„Zic că, dacă vrei să mănînci ceva în casa asta, ai s-o faci în 
următoarele cinci minute" spuse nevastă-sa din sufragerie. „Că 
după aia eu string masa şi mă duc la film." 


1 

LA ÎNCEPUT n-a fost nimic. Pe urmă a fost ploaia uşoară, rece, 
continuă, lumina cenuşie ai constantă a zorilor tîrzii de 
noiembrie, cu glasţi' rile cîinilor strîngîndu-se laolaltă în licărirea 


zorilor şi venind către ei. Pe urmă Sam. Fathers stînd chiar în 
spatele băiatului, aşa cum stătuse atunci cînd băiatul împuşcase 
primul lui iepure cu prima lui puşcă şi aproape cu primul glonte 
pe care-l încărcase, îi puse mîna pe umăr şi atunci el începu să 
tremure, dar nu de frig. Pe urmă a apărut cerbul. Nu se vedea; 
era doar acolo, arătînd nu ca o fantomă, ci ca şi cum întreaga 
lumină din jur ar fi fost condensată în el şi el ar fi fost sursa ei, 
nu numai mişcîndu-se în ea, ci şi răspîndind-o, fugind încă de pe 
atunci văzut la început aşa cum vezi întotdeauna cerbii în 
frintura aceea de secundă după ce te-a văzut şi el pe tine, deja 
zvicnind într-o parte în primul lui salt avîntat, cu rămurişul 
coarnelor părind -chiar şi în lumina aceea nelămurită - un 
balansoar mic de răchită cumpănit deasupra capului lui, 
„Acum", spuse Sam Fathers, „trage repede şi ocheşte-ncet". 
Băiatul nu-şi amintea deloc de acea împuş. cătură. Avea să 
trăiască pînă la optzeci de ani ca şi tatăl său şi fratele geamăn 
al tatălui său şi cît trăise, la rîndul lui, şi tatăl lor, dar n-avea si 
audă niciodată împuşcătura aceea şi nici măcar n-avea să-şi 
amintească de reculul armei. Nu-şi amintea nici ce făcuse cu 
puşca după aceea. Alergase. Pe urmă se oprise lîngă cerb, acolo 
unde zăcea pe pămîntul ud, cu trupul încremenit, dar care parcă 
alerga încă, şi fără să pară deloc mort, se oprise acolo, deasupra 
lui, tremurînd şi zvicnind tot, cu Sam Fathers iarăşi lîngă el, 
întinzîndu-i cuțitul. „Nu-i trece prin faţă", i-a spus Sam. „Dacă 
nu-i mort, te sfişie tot cu copitele. Apropie-te din spate şi apucă- 
1 întîi de coarne, ca să poţi să-i ţii capul jos pînă apuci să sari în 
lături. Pe urmă-ţi petreci mîna ailaltă pe dedesubt şi-ţi viri 
degetele în nările lui." 

Băiatul făcu aşa - îi răsturnă capul pe spate şi-i întinse gitul şi-i 
lunecă cuțitul lui Sam Fathers peste gitlej şi Sam se aplecă şi-şi 
înmuie mîinile în sîngele cald şi fumegiînd şi le şterse în sus şi în 
jos peste faţa băiatului. Pe urmă cornul lui Sam răsună în 
pădurea udă şi cenuşie iarăşi şi iarăşi. In jurul lor se stîrni valul 
spumegiînd al dinilor, cu Jim al lui Tennie şi Boon Hogganbeck 
gonindu-i îndărăt cu biciul, după ce fiecare apucase să lingă o 
dată din sînge, pe urmă bărbaţii, adevărații vînători - Walter 
Ewell, a cărui puşcă nu dădea greş niciodată, şi maiorul de 
Spain şi bătrinul general Compson şi vărul băiatului, McCaslin 
Edmonds, nepotul surorii tatălui său, cu şaisprezece ani mai 
mare decit el şi (întrucît amîndoi, şi el şi McCaslin, erau copii 


unici şi tatăl băiatului avea aproape şaptezeci de ani cînd se 
născuse el) mai mult fratele decit vărul lui şi mai mult tată decit 
şi una şi alta -, stînd pe caii lor, s-au uitat în jos spre ei: la 
bătrînul de şaptezeci de ani care fusese negru de-a lungul a 
două generaţii, dar a cărui faţă şi prestanţă erau şi acum cele 
ale şefului Chickasaw care fusese tatăl lui, şi la 

băiatul alb de doisprezece ani, cu urmele miinilor însîngerate pe 
faţă, care acum nu mai avea de făcut nimic altceva decit să stea 
drept şi să nu lase să i se vadă tremurul trupului. 

„A făcut-o cum trebuie, Sam?" întrebă vărul său, McCaslin. 

„A făcut-o cum trebuie", spuse Sam Fathers. 

Erau ei doi: băiatul alb, însemnat de acum pentru totdeauna, şi 
bătrînul cu pielea întunecată, zămislit şi într-o stirpe şi în 
cealaltă de regi sălbatici, cel care-l însemnase, ale cărui miini 
însîngerate nu făcuseră decit să-l consacre formal întru ceea 
ce, sub tutela bărbatului acesta, el acceptase deja, cu umilinţă 
şi cu bucurie, cu abnegaţie, dar şi cu mîndrie, mîinile, atingerea, 
primul sînge de preţ pe care se dovedise în sfîrşit vrednic să-l 
verse, unindu-i pe el şi pe bărbatul acela întunecat pentru 
totdeauna, astfel că bărbatul avea să continue să trăiască 
dincolo de cei şaptezeci şi apoi optzeci de ani ai băiatului, multă 
vreme după ce bărbatul însuşi intrase în pămînt aşa cum intrau 
şefii şi regii; copilul, nu încă bărbat, al cărui bunic trăise în 
aceeaşi regiune şi aproape în acelaşi fel în care băiatul însuşi 
avea să crească şi să trăiască, lăsîndu-şi la rîndul său urmaşii pe 
pămînturile acestea, aşa cum făcuse şi bunicul său, şi bătrînul 
de peste şaptezeci de ani ai cărui bunici stăpiîniseră pămînturile 
acestea cu mult înainte ca albii să le fi văzut vreodată şi care 
acum dispăruseră de pe ele cu toţi cei asemenea lor, iar ce mai 
rămăsese din sîngele pe care-l lăsaseră în urmă curgea acum 
într-o altă rasă, pentru o vreme încă în robie, şi se apropia acum 
de capătul traseului său străin şi irevocabil, sterp, întrucît Sam 
Fathers nu avea copii. 

Tatăl său fusese însuşi lkkemotubbe, care îşi spusese singur 
Doom. Sam îi povestise băiatului despre asta - cum 
Ikkemotubbe, fiul surorii bătrînei Issetibbeha, fugise în tinereţea 
sa la New Orleans şi se întorsese şapte ani mai tirziu cu un 
tovarăş francez care-şi spunea Chevalier Soeur-Blonde de Vitry, 
care trebuie să fi fost şi el lkkemotubbe-le familiei sale şi care 
de pe atunci i se adresa lui lkkemotubbe spunîndu-i Du Homme; 


se întorsese, revenise acasă cu Aramisul acesta străin al lui şi cu 
sclava pe un sfert negresă care avea să fie mama lui Sam şi cu 
o pălărie şi o haină cu dantele aurite şi un coş de răchită 
cuprinzînd o droaie de căţeluşi de o lună şi o tabacheră de aur 
plină cu un praf alb semănind cu zahărul pudră. Şi cum fusese 
întîmpinat la debarcaderul de pe Fluviu de trei sau patru dintre 
tovarăşii tinereţii sale de holtei şi, cu lumina torţei fumegînde 
licărind pe fireturile pălăriei şi hainei sale, Doom se aşezase pe 
vine în noroiul pămîntului de la marginea rîului şi scosese din 
coş unul din căţeluşi şi-i pusese pe limbă un virf de deget din 
praful alb şi căţeluşul murise înainte ca omul care-l ţinea în 
braţe să-l fi putut arunca. Şi cum se întorseseră la Plantaţia 
unde Issetibbeha, moartă acum, fusese moştenită de fiul ei, 
vărul cel durduliu al lui Doom, Moketubbe, şi a doua zi băiatul de 
opt ani al lui Moketubbe murise pe neaşteptate şi în după- 
amiaza aceea, în prezenţa lui Moketubbe şi a celor mai mulţi 
dintre ceilalţi (Oamenii, cum le spunea Sam Fathers), Doom 
scosese alt căţeluş din coş şi-i pusese un virf de deget de praf 
alb pe limbă şi Moketubbe abdicase şi Doom devenise în fapt 
Omul, aşa cum prietenul lui franţuz îi spunea deja dinainte. Şi 
cum în ziua următoare, în timpul ceremoniei de înscăunare, 
Doom pronunţase înfăptuită căsătoria între sclava pe un sfert 
neagră, deja însărcinată, şi unul din sclavii pe care tocmai îi 
moştenise (astfel îşi căpătase Sam Fathers numele, care în 
limba Chickasaw fusese A-Avut-Doi-Taţi) şi doi ani mai tirziu îi 
vînduse pe bărbat, pe femeie şi pe copilul care era propriul său 
fiu vecinului său alb, Carothers McCaslin. 

Asta fusese cu şaptezeci de ani înainte. Acel Sam Fathers pe 
care îl cunoştea băiatul împlinise şaizeci de ani - un bărbat nu 
prea înalt, mai degrabă îndesat, aproape sedentar, arătînd cam 
flasc, deşi în realitate nu era astfel, cu părul asemenea coamei 
unui cal, care nici chiar la şaptezeci de ani nu avea nici o urmă 
ie fir alb, şi cu o faţă care nu trăda nici un fel de vîrstă pînă cînd 
suridea, a cărui singură urmă vizibilă de sînge negru era un uşor 
aspect întunecat al părului şi unghiilor şi mai ceva, care i se 
vedea în ochi şi care se remarca, pentru că nu era prezent 
întotdeauna, numai cînd se odihnea şi nici atunci întotdeauna, 
ceva nu în formă şi pigmentaţie, ci în expresia lor, şi vărul 
băiatului McCaslin îi spusese ce era: nu moştenirea lui Ham, nu 
semnul servitutii, ci al robiei, ştiinţa faptului că, o vreme, partea 


aceea din sîngele lui fusese sînge de sclav. „Ca un leu bătrîn sau 
un urs în cuşcă", spusese McCaslin. „S-a născut în cușcă şi a 
stat în ea toată viaţa lui; nu ştie nimic altceva. Pe urmă simte un 
miros. Poate fi orice, orice suflare de vînt trecînd pe lingă ceva şi 
ajungînd pe urmă la nările lui. Dar au fost acolo, pentru o clipă, 
nisipul fierbinte sau trestia de zahăr pe care el nici n-a văzut-o 
cu ochii lui vreodată, poate nici n-ar cunoaşte-o dacă ar vedea-o 
şi probabil că şi ştie că n-ar putea să-i facă faţă dacă ar fi să se 
întoarcă îndărăt la ea. Dar nu astea le mirosea el atunci. Cuşca 
o mirosea. Nu simţise mirosul cuştii pînă în clipa aceea. Pe urmă 
mirosul de nisip fierbinte şi cel de trestie de zahăr i-au trecut 
prin nări şi au trecut mai departe şi el n-a 

mai simţit decît mirosul cuştii. Asta face ca ochii lui să arate 
aşa." 

„Atunci lasă-l să plece!" strigase băiatul. „Dă-i drumul să 
plece!" 

Vărul său risese scurt. Pe urmă se oprise din ris, adică îşi 
amuţise sunetul risului. Nu fusese de fapt ris. „Cuşca lui nu sînt 
McCaslinii", spusese. „El a fost un sălbatic. Cînd s-a născut, tot 
sîngele lui, şi din partea tatălui şi dintr-a mamei, din toate 
părţile, în afară de părticica aia albă, ştia lucruri care fuseseră 
îmblînzite şi stîrpite din sîngele nostru de aşa de multă vreme 
încît noi nu numai că le-am uitat, dar acum şi trebuie să trăim 
laolaltă, în turme, ca să ne apărăm de propriile noastre rădăcini. 
El era urmaşul direct nu numai al unui războinic, ci şi al unui şef. 
Pe urmă a crescut mare şi a început să înveţe tot felul de lucruri 
şi deodată, într-o zi, a aflat că a fost trădat, că sîngele 
războinicilor şi şefilor fusese trădat. Nu de tatăl său", adăugase 
repede. „El probabil că nu i-a reproşat niciodată bătrinului Doom 
că i-a vîndut, pe el şi pe maică-sa, ca sclavi, pentru că probabil 
credea că, la vremea aceea, răul fusese deja făcut şi era acelaşi 
sînge de războinici şi de şefi în el şi în Doom, în amîndoi, cel 
care fusese trădat prin sîngele negru pe care i-l dăduse maică- 
sa. Nu trădat de sîngele negru şi nu trădat intenţionat de maică- 
sa, dar totuşi trădat de ea, care-i lăsase lui nu numai sîngele 
sclavilor, ci chiar puţin din însuşi sîngele care-l aruncase în 
robie, el însuşi fiind propriul lui cîmp de bătaie, scena propriei 
sale înfringeri şi mausoleul înfrîingerii sale. Cuşca lui nu sîntem 
noi", spusese McCaslin. „Ai văzut tu pe cineva pînă acum, fie 
chiar tatăl tău şi Unchiul Buddy, care să-i fi spus vreodată să 


facă sau să nu facă ceva şi pe care el să-1 fi băgat cît de cît în 
seamă ?" 

Era adevărat. Băiatul îşi aminti pentru întiia dată de el, cum 
stătea în uşa fierăriei de pe plantație, unde ascuţea cuie de plug 
şi repara unelte şi făcea chiar şi cîte vreo treabă oarecare de 
timplărie, asta cînd nu umbla prin pădure. Şi uneori, chiar cînd 
pădurea nu-l chema, chiar cînd atelierul lui era încărcat de 
cereri pentru muncile cîmpului, Sam putea să stea pur şi simplu, 
nefăcînd nimic şi o jumătate de zi sau o zi întreagă, şi nimeni, 
nici chiar tatăl băiatului şi unchiul lui geamăn, la vremea lor, nici 
vărul său, McCaslin, după ce devenise stăpînul recunoscut, chiar 
dacă nu şi titular, al locului, nu-i spusese vreodată „Vreau ca 
asta să fie gata pînă la apusul soarelui" sau „De ce nu s-a făcut 
asta ieri?" Şi, o dată pe an, toamna tîrziu, în noiembrie, băiatul 
stătea şi se uita cum căruţa, cu coviltirul boltit de-acum ridicat, 
era încărcată cu provizii, şuncile şi cîrnaţii din cămara de 
afumături, cafeaua şi făina şi melasa din prăvălia administraţiei, 
un bou întreg, tăiat chiar în noaptea dinainte, pentru cîini, pînă 
avea să fie carne proaspătă în tabără, lada cu ciinii înşişi, pe 
urmă păturile, puştile, goarnele şi felinarele şi securile, iar vărul 
său, McCaslin, şi Sam Fathers, în hainele lor de vînătoare, urcau 
pe capră, cu Jim al lui Tennie aşezat pe lada cu cîini, şi porneau 
spre Jefferson, să se întilnească acolo cu maiorul de Spain şi cu 
generalul Compson şi Boon Hogganbeck şi Walter Ewell, şi 
porneau mai departe spre rîpa de la Tallahatchie, unde erau 
cerbii şi urşii, şi rămîneau plecaţi două săptămîni. Dar, înainte să 
se încarce căruţa, băiatul simţea că nu mai poate să stea să se 
uite. Se îndepărta, aproape fugind, ca să se oprească în picioare 
după colţul casei, de unde nu mai putea să vadă căruţa şi unde 
nimeni nu putea să-l vadă pe el, nu plîngînd, ţinîndu-se drept şi 
teapăn, decit că tremura şi-şi şoptea numai lui însuşi: „Curînd 
de-acuma. Curînd. încă trei ani" (sau încă doi sau încă unul) „şi o 
să am zece ani. Atunci zice Cass că pot să merg şi eu." 

Treabă de alb, cînd făcea treabă Sam. Pentru că altceva nu 
făcea: nu lucra la plantație sau pe vreo bucată de pămînt care 
să-i fi fost dată lui, cum făceau ceilalţi foşti sclavi ai bătrînului 
Carothers McCaslin, nu lucra pe cîmp ca zilier, cum făceau negrii 
mai tineri şi mai noi, iar băiatul n-avea să ştie niciodată exact 
cum se stabilise asta între Sam şi bătrinul Carothers sau poate 
cu fiii gemeni ai bătrînului Carothers, după el. Pentru că, deşi 


Sam trăia printre negri, într-o colibă printre celelalte colibe ale 
negrilor, şi se aduna cu negrii (cît se mai aduna Sam cu cineva 
după ce băiatul se făcuse destul de mare ca să poată merge 
singur de acasă pînă la fierărie şi pe urmă să aibă şi el o puşcă) 
şi se îmbrăca exact ca ei şi vorbea ca şi ei şi chiar mergea din 
cînd în cînd cu ei la biserica negrilor, el răminea fiul acelui şef 
Chickasaw şi negrii ştiau asta. Şi, i se părea băiatului, nu numai 
negrii. Bunica lui Boon Hogganbeck fusese şi ea o femeie 
Chickasaw şi, deşi sîngele lor se făcuse alb de atunci încoace şi 
Boon era alb, nu era sînge de şef. Pentru băiat cel puţin, 
deosebirea era clară imediat ce-i vedeai pe Boon şi pe Sam 
laolaltă şi chiar şi Boon părea să ştie că deosebirea asta exista - 
chiar şi Boon, căruia în tradiţia pe care o moştenise el nu i-ar fi 
trecut niciodată prin minte că cineva ar fi putut fi mai bun decit 
el prin naştere. Un altul putea să fie mai deştept, recunoştea 
asta, sau mai bogat (mai norocos, spunea el), dar nu de neam 
mai bun. Boon era un dulău cu totul şi cu totul credincios, 
împărţindu-şi credinţa în mod egal între maiorul de Spain şi 
vărul McCaslin al băiatului, complet dependent 

de alţii chiar şi pentru pîinea lui cea de ta ate zilele 

şi împărțind şi dependenţa asta în mod imparţial 

între maiorul de Spain şi McCaslin, rxezistent 

generos, destul de curajos, robit tuturor poftelor 

şi aproape complet lipsit de puterea de a. raţiona. 

In ochii băiatului cel puţin, Sam Fathej-” negrul, 

era cel care se comporta nu numai faţă <je vărul 

său McCaslin şi maiorul de Spain, ci faţă de toţi 

albii, cu gravitate şi demnitate şi fâră slugărnicie 

sau fără a recurge la acel perete impenetrabil de 

veselie pretins spontană şi facilă pe cai-e negrii 

îl ridică între ei şi albi, comportîndu-s” faţă de 

vărul său McCaslin nu numai ca un băi-Dat faţă 

de alt bărbat, ci şi ca un om mai în vij-stă faţă 

de unul mai tînăr. 

îl învățase pe băiat tainele pădurii, îl învățase 

să vineze, cînd să tragă cu puşca şi cîtjd să nu 

împuşte, cînd să omoare şi cînd să nu oţnoare şi, 

încă şi mai mult, ce să facă după aceea. pe urmă 

şedea de vorbă cu băiatul, numai ei doi> aşezaţi 

sub stelele crincene şi deodată apropiate, pe vîrful 


vreunui deal, vara aşteptând dinii să aducă vulpea 
îndărăt în raza auzului lor sau lîngă Vreun foc 

în pădurile de noiembrie şi decembrie 

» in vreme 

ce cîinii adulmecau urmele vreunui raton de-a 
lungul rîului, sau fără foc, în bezna cruntă şi rouă 
grea a dimineţilor de aprilie, în timp ce pîndeau 
ghemuiţi lîngă curcanii sălbatici. Băiatul nu-l 
întreba niciodată; Sam nu reacţiona la întrebări. 
Băiatul stătea să aştepte şi pe urrflă să asculte 

şi Sam începea, vorbind despre zilele de demult 
şi despre Oamenii pe care el nici nu avusese 
vreme să-i cunoască şi deci nu şi-i Putea aminti 
(el nu-şi amintea nici măcar să fi văzut vreodată 
chipul tatălui său) şi în locul cărora cealaltă 

rasă, prin care curgea acum sîngele lui, nu lăsase 
pe nimeni în schimb. 


Şi, pe măsură ce el vorbea despre vremurile acelea vechi şi 
despre oamenii aceia morţi şi dispăruţi, din altă rasă decit cele 
două cunoscute de băiat, pentru băiat acele vremuri vechi 
încetau treptat să mai fie vremuri vechi şi deveneau o parte a 
prezentului băiatului, nu numai ca şi cînd s-ar fi petrecut ieri, ci 
ca şi cînd s-ar mai petrece şi acum, ca şi cum oamenii care le 
străbătuseră mai călcau şi acum prin aerul de acolo, respirîndu- 
1 şi aruncînd o umbră vizibilă peste pămîntul pe care nu-l 
părăsiseră de tot. Şi mai mult încă: era ca şi cum unele din 
lucrurile acelea nici nu s-ar fi petrecut încă, ci aveau să se 
întîmple a doua zi, pînă cînd băiatul ajungea să creadă că el 
însuşi nu ajunsese încă la existenţa adevărată, că nimeni din 
rasa lui şi nici din cealaltă rasă robită, pe care oamenii lui o adu- 
seseră cu ei în ţara aceasta, nu ajunsese încă aici şi că, deşi 
pămîntul acesta pe care el şi Sam vînau acum fusese al 
bunicului său şi apoi al tatălui şi unchiului său şi era acum al 
vărului său şi într-o zi avea să fie al lui, stăpînirea lor asupra lui 
era tot atit de meschină şi lipsită de suport real pe cît era şi 
Zapisul acela din arhivele din Jefferson, acum decolorat şi scris 
într-un stil arhaic, prin care le era alocat lor şi că el, băiatul, era 
oaspetele aici, iar glasul lui Sam Fathers era glasul gazdei. Pînă 
acum trei ani fuseseră doi, celălalt fiind un Chickasaw pur sînge, 


într-un anumit sens o făptură încă şi mai incredibil de pierdută 
decît Sam Fathers. îşi spunea sieşi Jobaker, într-un singur cuvînt. 
Nimeni nu-i cunoştea de fapt povestea. Era un fel de pustnic şi 
trăia într-o colibă mică, dărăpănată, la cotul rîului, la cinci mile 
de plantație şi cam tot atitea de oricare altă aşezare 
omenească. Era vînător şi pescar pentru piaţă şi nu se însoțea 
cu nimeni, negru sau alb. Nici un negru nu ţinea să-i taie calea şi 
nimeni nu îndrăznea să se apropie de coliba lui în afară de Sam. 
Şi, cam o dată pe lună, băiatul îi găsea pe amindoi la fierăria lui 
Sam - doi bătrîni chirciţi pe vine, pe duşumeaua de pămînt, 
vorbind între ei într-un amestec de englezească negroidă şi 
dialect de coline şi, din cînd în cînd, cu cîte o frază din limba 
aceea străveche pe care, pe măsură ce trecea timpul şi băiatul 
se aşeza şi el pe vine să-i asculte, începuse să o înveţe. Pe urmă 
Jobaker muri. Adică nimeni nu-l mai văzuse de cîtva vreme. Pe 
urmă, într-o dimineaţă dispăru şi Sam şi nimeni, nici chiar 
băiatul, nu ştiu cînd sau unde, pînă în noaptea aceea cînd nişte 
negri, vînînd prin rîpa piîriului, văzuseră izbucnirea bruscă a 
flăcării şi se apropiaseră. Era coliba lui Jobaker, dar, înainte să 
apuce să se apropie, cineva trase cu puşca în ei din umbrele de 
dincolo de ea. Sam fusese cel care trăsese cu arma, dar nimeni 
nu a găsit vreodată mormîntul lui Jobaker. Dimineaţa următoare, 
pe cînd şedea la micul dejun împreună cu vărul său, băiatul îl 
văzu pe Sam trecînd prin faţa ferestrei sufrageriei şi îşi aminti 
atunci că niciodată în viaţa lui nu-1 văzuse pe Sam mai aproape 
de casă decit pînă la fierărie. Se opri din mîncat chiar; şedea 
acolo şi el şi cu văru-su auziră glasurile de dincolo de uşa bucă- 
tăriei şi pe urmă uşa se deschise şi Sam intră, ţinîndu-şi pălăria 
în mînă, dar fără să bată - aşa cum ar fi făcut oricine altcineva 
de prin partea locului, în afară de vreun servitor din casă -, intră 
în cameră doar cît să aibă loc să închidă uşa în spatele lui şi se 
opri, fără să se uite la nici unul din ei, cu faţa lui de indian pe 
deasupra îmbrăcămintei de negru, fără să privească la ceva pe 
deasupra capetelor lor sau măcar la ceva anume din cameră. 
„Eu vreau să plec", spuse el. „Vreau să mă duc şi să stau la 
Rîpa cea Mare." 
„Să stai acolo?" întrebă vărul băiatului. 
„Unde-i tabăra maiorului de Spain şi a matale, cînd vă duceţi la 
vînătoare", spuse Sam. „Să am grijă de tot cînd nu sînteţi acolo. 
Am să-mi fac o căsuţă în pădure dacă nu vreţi să stau în casa 


mare." 

„Şi ce faci cu Isaac, ăsta de-aici ?" spuse vărul lui. „Cum să pleci 
de la el? Vrei să-l iei şi pe el cu tine ?" Dar nici acum Sam nu se 
uita la nici unul din ei, oprit doar puţin înăuntrul camerei, cu faţa 
lui care nu arăta nimic, care arăta că e un om bătrîn numai cînd 
suridea. 

„Vreau să mă duc", spuse. „Lasă-mă să plec." 

„Da", spuse vărul cu voce domoală. „Sigur că da. Am să aranjez 
eu cu maiorul de Spain. Vrei să pleci curînd?" 

„Plec acum", spuse Sam. leşi. Asta fusese tot. Băiatul avea nouă 
ani pe atunci şi i se păruse cu totul firesc ca nimeni, nici măcar 
vărul său McCaslin, să nu fi stat la discuţie cu Sam. Tot aşa, 
avînd acum nouă ani, putea să înţeleagă că Sam ar fi putut să-l 
părăsească şi pe el, şi zilele şi nopţile lor împreună în pădure, 
fără vorbă multă. Credea că şi el şi Sam, amindoi, ştiau că 
aceasta nu era numai ceva temporar, ci şi că obligaţiile 
maturității lui, lucrul pentru care Sam îl pregătise toată viaţa lui, 
să ajungă să i se consacre într-o zi, cereau asta. Stabiliseră asta 
într-o noapte, în vara dinainte, pe cînd stăteau să asculte cum 
cîinii aduceau o vulpe îndărăt în susul rîpei. Acum băiatul 
înţelese că în convorbirea aceea sub stelele înalte, sălbatice, de 
august, era o prevestire, un avertisment legat de clipa aceasta 
de astăzi. „Te-am învăţat tot ce este pe pămîntul ăsta, aşa cum 
e el aşezat aicea", spuse Sam. „Poţi să vinezi acum la fel de 
bine ca şi mine. Eşti gata acum pentru Rîpa cea Mare, pentru 
urşi şi pentru cerbi. Carnea vînătorului", îi spuse. „La anu' ai să 
ai zece ani. Ai să-ţi scrii atunci vîrsta cu două numere şi-ai să fii 
gata să devii bărbat. Tăticu' tău" (Sam vorbea întotdeauna 
despre vărul băiatului ca fiind tatăl lui, stabilind astfel, chiar 
înainte ca situaţia de orfan a băiatului să fi impus asta, acea 
legătură care nu era cea dintre pupil şi tutore sau între ruda de 
sînge şi şeful şi capul stirpei sale de sînge, ci dintre copil şi 
bărbatul care-i zămislise şi carnea, şi gîndirea) „a promis că 
atunci poţi să mergi cu noi." Astfel că băiatul înţelegea acum 
plecarea lui Sam. Dar nu putea să înţeleagă de ce acuma, de ce 
în martie, cu şase luni înainte de luna vinătorii. 

„Dacă Jobaker a murit, aşa cum se spune", zise el, „şi Sam nu 
mai are alte rude de-ale lui decît pe noi, de ce vrea să se ducă la 
Rîpa cea Mare acum, cînd mai sînt şase luni pînă ne ducem toţi 
acolo". 


„Poate că aşa vrea el", spuse McCaslin. „Poate că vrea să plece 
de la tine pentru o vreme." 

Dar asta era în ordine. McCaslin şi alţi oameni mari spuneau 
adesea lucruri de felul acesta şi el nu le dădea nici o atenţie, tot 
aşa cum nu dădea nici o atenţie faptului că Sam spusese că 
vrea să se ducă să stea la Riîpa cea Mare. în fond, trebuia să 
stea acolo şase luni, pentru că n-ar fi avut nici un rost să se 
ducă doar ca să se ducă şi pe urmă să se întoarcă îndărăt. ŞI, 
aşa cum îi spusese şi Sam, el ştia deja tot ceea ce trebuia să 
ştie în legătură cu vînătoarea prin părţile astea locuite de 
oameni, tot ce l-ar fi putut învăţa Sam sau oricine altcineva. Aşa 
că totul era în regulă. Era vara, pe urmă zilele strălucitoare de 
după primele brume, pe urmă frigul, şi de data aceasta 

avea să fie şi el în căruţă cu McCaslin şi avea să vină momentul 
şi avea să verse şi el sînge, sîngele cel mare, care avea să facă 
din el un bărbat, un vînător, şi Sam urma să se întoarcă acasă 
cu el şi urma să lase şi el în urmă goana de copil după iepuri şi 
oposumi. Pe urmă o să stea şi el la focul de iarnă, vorbind 
despre vînătorile de altădată şi despre vinătorile care aveau să 
vină, aşa cum vorbeau între ei vinătorii adevăraţi. 

Astfel că Sam plecă. Avea atit de puţine lucruri ale lui că putea 
să le ia cu el în mînă. Plecă pe jos. Nu vru nici să-l lase pe 
McCaslin să-1 trimită acolo cu căruţa, nici să-şi ia un catîr şi să 
plece călare. Nici măcar nu-1 văzu nimeni plecînd. Pur şi simplu 
într-o dimineaţă el era plecat, coliba în care nu fuseseră 
niciodată prea multe lucruri era acum pustie şi goală, fierăria în 
care nu se lucrase niciodată prea mult deveni tăcută. Pe urmă 
veni în sfîrşit noiembrie şi acum băiatul era şi el unul din ei - el 
cu vărul McCaslin şi Jim al lui Tennie şi maiorul de Spain şi 
generalul Compson şi Walter Ewell şi Boon şi bătrînul Unchi Ash 
care să le facă de mîncare, aşteptindu-i la Jefferson cu cealaltă 
căruţă, şi trăsurica în care aveau să vină el şi McCaslin şi 
generalul Compson şi maiorul de Spain. 

Sam îi aştepta la tabără. Dacă-i părea bine că-i vede, asta nu se 
vedea pe faţa lui. Şi dacă, după două săptămîni, atunci cînd 
ridicară tabăra ca să se întoarcă acasă, îi părea rău că-i vede 
plecînd, nici asta nu se vedea. Pentru că nu veni cu ei îndărăt. 
Se întoarse numai băiatul, se întoarse singuratic şi însingurat pe 
pămîntul familiar, cu aşezările lui, ca să-şi continue timp de 
unsprezece luni îndeletnicirile copilăreşti, cu iepurii şi altele 


asemenea, aşteptind să se întoarcă acolo, pentru că adusese cu 
el, chiar după această primă şi 

scurtă şedere, un sentiment de neuitat al marii păduri - nu ceva 
primejdios sau deosebit de ostil, ci profund, simţitor, gigantic şi 
întunecat, ceva prin care i se îngăduise să umble încolo şi 
încoace după voie, neatins, nici el nu ştia bine de ce, dar 
simțindu-se mărunt şi, pînă cînd avea să verse în luptă cinstită 
sînge vrednic de a fi vărsat, străin. 

Pe urmă noiembrie şi revenirea. In fiecare dimineaţă Sam îl 
conducea pe băiat pînă la locul care-i era atribuit. Era unul din 
locurile de pîndă cele mai neînsemnate, fireşte, întrucit el avea 
doar zece şi pe urmă unsprezece şi pe urmă doisprezece ani şi 
nici măcar nu văzuse vreodată un cerb hăituit. Dar stăteau 
acolo, Sam puţin în spatele lui, fără puşcă, tot aşa cum stătuse 
cînd băiatul împuşcase iepurele gonind, cînd era de opt ani. 
Stăteau acolo în zorii de noiembrie şi după o vreme auzeau 
cîinii. Uneori vinătoarea vuia spre ei şi trecea foarte aproape, 
lătrătoare şi invizibilă; o dată auziră cele două bufnituri greoaie 
de la puşca cea veche a lui Boon Hogganbeck, cu care el nu 
omorise niciodată ceva mai mare decit o veveriţă şi atunci 
numai dacă ea stătea pe loc, şi de două ori pocnetul sec, 
nereverberant, al armei lui Walter Ewell, după care nici nu mai 
aşteptai să-i auzi cornul. 

„Eu n-am să ajung niciodată să trag", spuse băiatul. „N-am să 
ajung niciodată să ucid." 

„Ba da, ai să ucizi", spuse Sam. „Aşteaptă. Ai să fii vînător. Ai să 
fii bărbat." 

Dar Sam nu voia să plece. îl lăsau acolo. Venea doar pînă la 
drumul mare, unde aştepta trăsurica, aducea caii înapoi şi asta 
era tot. Oamenii veneau călare şi Unchiul Ash şi cu Jim al lui 
Tennie şi cu băiatul îi urmau în căruţă, cu Sam şi cu 
echipamentul de tabără şi cu trofeele, carnea, 

capetele, coarnele - cele bune de trofeu -, căruţa urmînd drumul 
întortocheat printre eucalipţi şi chiparoşi şi stejari uriaşi, pe 
unde nu răsunase niciodată vreo secure în afară de cea a 
vînăto-rului, printre zidurile impenetrabile de trestie şi mărăcini, 
cele două ziduri schimbătoare şi totuşi constante pe deasupra 
cărora sălbăticia, al cărei semn el îl ducea de acum pentru 
totdeauna în duhul său, chiar după primele două săptămîni, 
părea să se aplece, înclinîndu-se puţin înspre ei, pîndindu-i şi 


ascultîind, nu cu totul ostilă - pentru că ei erau prea mărunți, 
chiar şi cei asemenea lui Walter şi maiorului de Spain şi 
bătrînului general Compson, care omoriseră mulţi cerbi şi urşi, 
şederea lor fiind prea scurtă şi prea inofensivă pentru a o îndirji 
spre aşa ceva -, ci doar ginditoare, tainică, uriaşă, aproape 
neatentă. 

Pe urmă ei ieşeau la lumină, răzbeau prin ea, treceau de linia 
aceasta tot atit de precisă ca şi demarcaţia unui zid cu poartă. 
Dintr-o dată, cîm-puri de bumbac şi de porumb, acum 
scheletice, aveau să se reverse de o parte şi de alta pînă 
departe, hirsute şi imobile sub ploaia cenuşie; apăreau o casă, 
şoproane, garduri, unde mîna omului se agăţase pentru o clipă, 
cuprinzînd ceva, cu zidul sălbăticiei acum în urma lor, uriaş şi 
tăcut şi în aparenţă impenetrabil în lumina cenuşie şi tot mai 
risipită, micul orificiu prin care ieşiseră părînd a fi de acum 
înghiţit. Trăsurica îi aştepta, cu vărul McCaslin şi maiorul de 
Spain şi generalul Compson şi Walter şi Boon descălecaţi, alături 
de ea. Pe urmă Sam cobora din căruţă şi încăleca pe unul din cai 
şi, cu ceilalţi înşiruiţi în urma lui, se întorcea. Băiatul îi mai 
privea o vreme cum se profilau pe zidul înalt şi tainic, făcîndu-se 
tot mai mici pe fondul zidului, fără să se uite măcar o dată 
îndărăt. Pe urmă el intra iarăşi acolo, reîntorcîndu-se spre ceea 
ce credea băiatul - şi se giîndea că şi vărul său “VicCaslin 
credea - că era singurătatea şi îasmgu;rarea lui. 


2 

Aşadar, venise momentul. El apăsase pe trăgaci şi Sam Fathers 
îi însemnase faţa cu sîngel” fierbinte pe care îl vărsase şi 
încetase sa mai f5.e copil şi ajunsese vinător şi bărbat. Era 
ultima zx. Ridicară tabăra în după-amiaza aceea şi plec”ră, 
vărul său şi maiorul de Spain şi generalul Coj^pgQjj ^ Boon 
călare, Walter Eweiîl şi negrii în Căruţă, cu el şi cu Sam şi cu 
pielea jupuită şi cu coarnele care erau ale lui. Ar mai fi putut fi 
(şi :mai erau) şi alte trofee în căruţă. Dar pentru el acestea nu 
existau, tot aşa cum, din raţiuni practice, el şi cu Sam erau tot 
singuri şi împreună, aşa cum fuseseră şi în dimineaţa aceea. 
Căruţa  ocolea şi se hurduca printre zidurile lente şi 
scmmbătoare şi totuşi constante de dincolo de care şi deasupra 
cărora sălbăticia îi pîndea cînd treceau, şi mai puţin decit ostilă 
acum şi care nu mai “vea să fie ostilă vreodată, întrucît cerbul 


mai sărea încă şi avea să continue să alerge veşn.iC; ţevilg 
tremurătoare ale puştilor ridicîndu-se mereu şi aţintindu-se întru 
veşnicie, tupînd în. ceje ^ urmă, şi, încremenit în clipa sa de 
nemurire, cerbul sărea veşnic, nemuritor, căruţa zvicnea şi se 
hîtîna mai departe, clipa cerbului, detunături puştii, Sam Fathers 
şi el însuşi şi sîngele cu care Sam îl însemnase pentru veşnicie 
acum una C1l sălbăticia care-1 primise, întrucît Sai” spusese că 
făcuse bine ce trebuia să facă, cînd deodată Sam trase de frîuri 
şi opri căruţa şi auziră cu 

toţii sunetul cu neputinţă de confundat, zgomotul de neuitat al 
unui cerb care zvicneşte din hăţişuri. 

Pe urmă Boon strigă de dincolo de cotul drumeagului şi, în timp 
ce ei stăteau nemişcaţi în căruţa oprită, Walter şi băiatul 
întinzîndu-şi deodată mîinile spre puşti, Boon veni în galop 
îndărăt, biciuindu-şi catîrul cu pălăria, cu faţa sălbăticită şi 
uluită, strigînd spre ei. Pe urmă ceilalţi călăreţi veniră de după 
cotul drumeagului, dînd şi ei pinteni cailor. 

„Aduceţi cîinii!" striga Boon. „Aduceţi cîinii! Are pe cap o 
coroană de cel puţin paisprezece ramuri! E-acolo, de-a dreptul 
în mijlocul drumului, în desişu' ăla de papaia! Dac-aş fi ştiut că 
e-acolo, i-aş fi putut tăia gitul cu briceagu'!" 

„Poate de-asta a şi fugit", spuse Walter. „Te-a văzut că n-ai 
puşca cu tine." Sărise de-acum jos din căruţă, cu puşca în mînă. 
Pe urmă sărise şi băiatul, şi el cu puşca, şi ceilalţi călăreţi se 
apropiau şi Boon descălecase într-un fel sau altul de pe catirul 
lui şi cotrobăia şi scormonea prin harababura din căruţă, strigind 
tot timpul „Daţi drumu' la cîini! Daţi drumu' la cîini!" Şi băiatului 
i se părea că n-au să mai reuşească niciodată să se decidă ce să 
facă - bătriînii aceştia în vinele cărora sîngele curgea rece şi 
încet, în vinele cărora, în cursul anilor ce se scurseseră între ei şi 
el însuşi, sîngele se preschimbase într-o substanţă diferită şi mai 
rece decît cea care curgea în vinele lui şi chiar ale lui Boon şi 
Walter. 

„Ce crezi, Sam?" întrebă maiorul de Spain. „Cîinii ar putea să-l 
mai aducă înapoi?" 

„N-avem nevoie de cîini", spuse Sam. „Dacă nu 

aude ciinii după el, are să facă un cerc şi se-ntoarce 

îndărăt aici la apusul soarelui, ca să se culce." 

„Bine", spuse maiorul de Spain. „Voi, băieţi, 

luaţi caii. Noi mergem mai departe în jos, pe drum, 


cu căruţa, şi aşteptăm acolo." El şi cu generalul Compson şi cu 
McCaslin se urcară în căruţă şi Boon cu Walter şi cu Sam şi cu 
băiatul înc* lecară şi se întoarseră pe drumeag şi apoi ieşiră da 
pe el. Sam îi conduse timp de un ceas prin după-a-miaza 
cenuşie şi nelămurită a cărei lumină se d«C>sebea prea puţin 
de cea care fusese în zori şi care avea să ajungă întunecime fără 
nici o treceri între momentele zilei. Pe urmă Sam îi opri. 

„Aşa e destul de departe", spuse. „O ^ vină contra vîntului şi nu 
trebuie să simtă mirosul catirilor." Legară animalele într-un tufiş. 
Sam îi conduse apoi pe jos, prin desişurile neiflarcate ale după- 
amiezii fără nume, băiatul ţintadu-se foarte aproape în urma lui, 
ceilalţi doi iftiediat după el, sau cel puţin aşa i se păru băiatului. 
Dar de fapt nu era aşa. De două ori S^m îşi întoarse puţin capul 
şi-i vorbi peste umăr-, mer-gînd în continuare: „Ai tot timpul. 
Ajungem acolo înaintea lui". 

Astfel că încercă să meargă mai încet. lticercă cu tot dinadinsul 
să încetinească năvala ameţitoare a timpului în care se mişca 
cerbul acesta pe care nici măcar nu-l văzuse, timp care i se 
părea lui că-l poartă pe cerb tot mai departe, mereu mai 
departe şi mai intangibil, departe de ei, chiar dacă acum nu 
erau cîini care sâ'l fugărească, chiar dacă, după cum spunea 
Sam, probabil că-şi încheiase acum cercul pe care-l descrisese 
şi se îndrepta îndărăt spre ei. Mergeau înainte; poate să fi trecut 
încă o oră sau de două “ri mai mult sau mai puţin de jumătate 
din vremea aceasta, băiatul n-ar fi putut spune. Pe urmă se 
opriră pe o înălţime. Pînă atunci, nu mai fusese niciodată aici şi 
nici nu vedea că era o înălţime. Ştia însă că pămîntul se ridicase 
uşor pefltru că lăstărişul de sub picioare se rărise puţin, 
pâftiîntul 

urcînd nevăzut către un perete dens de trestie. Sam se opri. 
„Asta e", spuse. Vorbea cu Walter şi Boon: „Urmaţi ridicătura 
asta şi o să ajungeţi la o răspîntie. O să vedeţi urmele cerbului. 
Dacă vine-ncoace, o să vină pe unul din drumeagurile alea trei". 
Walter privi înjur o clipă. „Ştiu“, spuse. „Ti-am şi văzut cerbu' 
ăsta. Am fost pe-aici lunea trecută. Nu-i decit un pui de-un an." 
„Un an?" spuse Boon. Gifiia de la mersul grăbit. Faţa îi era încă 
puţin buimacă. „Dacă ăsta pe care l-am văzut eu e un cerb de- 
un an, atunci eu mai sînt încă la grădiniţă." 

„Atunci probabil că am văzut un iepure", spuse Walter. „Am tot 
auzit că tu ai renunţat la şcoală cu doi ani înainte de a intra în 


clasa întiia." 

Boon se uită urit la Walter. „Dacă nu vrei să-mpuşti cerbu' ăsta, 
mai bine dă-te la o parte", spuse el. „Aşază-te pe-aici pe 
undeva. Pe Dumnezeul meu, am să..." 

„Nimeni n-o s-ajungă să-1 împuşte dacă stăm de palavre aici", 
interveni Sam calm. 

„Are dreptate Sam", spuse Walter. Porni, înclinînd într-o parte 
teava uzată, argintie, a puştii ca să poată înainta mai bine. „Să 
ne mai şi mişcăm niţel, şi chiar un pic mai pe tăcute. Cinci mile 
e raza de acţiune a lui Hogganbeck, chiar dacă n-ar avea vîntu-n 
spate." Merseră mai departe. Băiatul îl mai auzea încă pe Boon 
vorbind, deşi curînd i se pierdu şi sunetul glasului. Pe urmă el şi 
cu Sam rămaseră iarăşi laolaltă, nemişcaţi, lîngă un stejar uriaş 
dintr-un luminiş mic şi iarăşi nu mai era nimic. Se simţea doar 
singurătatea deschizîndu-se uriaşă şi sumbră în lumina slabă, 
doar murmurul subţire al ploii lente şi reci care nu încetase 
deloc toată ziua. Pe urmă, ca şi cînd ar fi aşteptat ca ei să-şi 
găsească locul 

şi să rămînă nemişcaţi, sălbăticia din jur respiră iarăşi. S-ar fi zis 
că se apleca înspre ei, cuprin-zîndu-i, peste el şi Sam şi Walter şi 
Boon, peste fiecare din ei în locurile lor diferite de pîndă, 
copleşitoare, atentă, imparţială şi atotştiutoare, cerbul înaintînd 
pe undeva prin ea, nu alergînd încă, pentru că nu fusese hăituit, 
nici speriat încă şi deloc temător, ci doar atent, aşa cum şi ei 
erau atenţi, poate încheindu-şi de pe acum drumul în cerc, 
poate foarte aproape de ei, poate simțind şi ochiul judecătorului 
străvechi, nemuritor. Pentru câ pe atunci el nu avea decit 
doisprezece ani şi în dimineaţa aceea i se întîmplase ceva: în 
mai puţin de o clipă, încetase pentru totdeauna să fie copilul 
care era cu o zi înainte. Sau poate că toate astea nu schimbau 
nimic, poate că nici un om în toată firea, crescut la oraş (şi cu 
atit mai puţin un copil), n-ar fi putut înţelege despre ce era 
vorba; poate că numai unul care fusese crescut la ţară ar fi 
putut înţelege cum să iubeşti viaţa pe care o ucizi. începu să 
tremure din nou. 

„îmi pare bine că a început acuma", şopti. Nu-şi mişcă deloc 
trupul cînd vorbi, doar buzele îi formară vorbele acestea uşoare 
ca suflul pe care-l respira: „Atunci are să piară iarăşi, cînd am 
să-mi ridic puşca..." 

Nici Sam nu se mişcă. „Şşş", spuse el. 


„E chiar aşa de aproape ?" şopti băiatul. „Crezi că..." 

„Ş$$Ş", spuse Sam. Aşa că tăcu. Dar nu-şi putea opri tremurul. 
Nici nu încercă, pentru că ştia că avea să-i piară atunci cînd va 
avea nevoie de siguranţă: nu-l hirotonisise deja Sam Fathers şi 
nu-l scăpase de slăbiciune şi de regret?, nu de dragoste şi milă 
faţă de tot ce trăia şi alerga şi apoi, într-o clipă, înceta să 
trăiască în însuşi miezul splendorii şi iuţelii, ci de slăbiciune şi de 
regret. Astfel că stăteau acolo nemişcaţi, respirind adînc şi 
liniştit şi egal. Dacă ar fi fost soare, ar fi fost aproape de apus 
acum; era o condensare, o îndesire a ceea ce el crezuse că 
fusese lumina cenuşie şi neschimbătoare pînă cînd îşi dăduse 
seama deodată că era propria lui respiraţie, inima lui, sîngele lui 
- ceva, totul -, şi că Sam Fathers îl însemnase într-adevăr, nu 
doar ca simplu vînă-tor, ci cu ceva din ceea ce Sam primise la 
rindul lui de la neamul său dispărut şi uitat. Apoi îşi tinu 
respiraţia. Era numai inima lui, sîngele lui, şi, în tăcerea care 
urmă, sălbăticia încetă şi ea să mai respire, aplecîndu-se, 
înclinîndu-se asupra lor cu respiraţia tăiată, copleşitoare şi 
imparţială şi în aşteptare. Pe urmă tremurul îi pieri şi el, aşa 
cum ştiuse că o să se întîmple, şi el ridică cele două cocoaşe 
grele ale puştii. 

Pe urmă trecu, se sfirşi. Singurătatea începu iarăşi să respire; 
încetase doar să-l mai pîn-dească şi îşi întorsese privirile în altă 
parte, chiar întorcîndu-i spatele, privind dincolo de culmea 
colinei, spre alt punct, şi băiatul ştiu la fel de bine, de parcă l-ar 
fi văzut cu ochii lui, că el, cerbul, venise pînă la marginea 
peretului de trestii şi fie îi văzuse, fie îi mirosise, şi se pierduse 
iarăşi înăuntrul acestui perete. însă singurătatea nu mai începu 
să respire. Atunci ar fi trebuit să suspine iarăşi, dar nu o mai 
făcu. Era încă în faţa lor, pîndind ceea ce pîndise înainte şi nu 
mai era aici, nu acolo unde erau el şi cu Sam. Ţeapăn, fără să 
mai respire nici el, se gîndi, strigă Nu | Nu !, ştiind dinainte că 
era prea tirziu, gîn-dindu-se cu deznădejdea veche de acum doi 
sau trei ani: N-am să reuşesc să trag măcar o dată. Pe urmă o 
auzi - singura detunătură, surdă, a puştii lui Walter Ewell, cea 
care nu greşea niciodată. Apoi sunetul tomnatic al cornului 
alunecă în 

josul colinei şi ceva se stinse în el şi ştiu atunci că nu se 
aşteptase de fapt să poată să tragă şi el. 

„Cred că asta e", spuse. „Walter 1-a-mpuşcat." îşi ridicase puţin 


puşca fără să-şi dea seama că o făcuse. O cobori iarăşi şi lăsă în 
jos unul din cocoaşele armei şi începu să iasă din tufiş cînd Sam 
vorbi. 

„Aşteaptă." 

„S-aştept?" strigă băiatul. Şi îşi amintea apoi mereu de asta - 
cum se întorsese către Sam cu agresivitatea suferinţei copilului 
în faţa prilejului acesta pierdut, a norocului pe care nu-l 
avusese. „Ce să mai aştept? N-auzi cornul?" 

Şi avea să-şi amintească şi cum Sam stătea locului acolo. Sam 
nu se clintise. Nu era înalt, ci mai degrabă îndesat şi lat în 
umeri, iar băiatul crescuse repede şi de un an de zile sau mai 
bine nu mai era prea mare deosebire de înălţime între ei, dar cu 
toate acestea Sam privea peste capul băiatului în susul colinei şi 
către sunetul cornului şi băiatul ştiu că Sam nici măcar nu-l 
vedea pe el, Sam ştia că el era încă acolo, alături de el, dar nu-l 
vedea pe băiat. Pe urmă băiatul văzu cerbul. Venea în josul 
culmii, ca şi cum ar fi ieşit din însuşi sunetul cornului care-i 
povestea moartea. Nu alerga; mergea : uriaş, fără să se 
grăbească, puţin oblic şi înclinîndu-şi capul ca să-şi treacă 
coarnele prin lăstăriş, şi băiatul sta acolo, acum cu Sam alături 
de el şi nu în spatele lui, cum stătea Sam întotdeauna, şi cu 
puşca încă pe jumătate ridicată ca să ochească şi una din ţevi 
încă armată. 

Pe urmă cerbul îi văzu. Şi tot nu începu să alerge. Se opri doaro 
clipă, mai înalt decit orice om, privindu-i. Pe urmă muşchii i se 
făcură mai supli, încordîndu-se. Nici măcar nu-şi schimbă 
direcţia, nu zvicni, nici măcar nu o luă la fugă, 

mişcîndu-se doar cu uşurinţa înaripată şi lipsită de efort cu care 
se mişcă de obicei cerbii, trecînd la mai puţin de zece metri de 
ei, cu capul înălţat şi ochii nu mîndri şi nici aroganţi, ci doar larg 
deschişi şi sălbatici şi neînfricaţi, şi Sam sta în picioare acum 
alături de băiat, cu braţul ridicat cît era de lung, cu palma 
deschisă în afară, vorbind în limba aceea pe care băiatul o 
învățase ascultîndu-i pe el şi pe Joe Baker în fierărie, în vreme ce 
în susul culmii cornul lui Walter Ewell mai suna încă, anunţindu-i 
despre un cerb mort. „Ole, Mare Şef, spuse Sam. „Bunicule." 
Cînd ajunseră la Walter, el era încă în picioare, cu spatele la ei, 
complet nemişcat, aproape uluit, privind în jos spre propriile-i 
picioare. Nu-şi ridică deloc privirea. 

„Vino încoace, Sam", spuse fără să-şi ridice glasul. Cînd ajunseră 


la el, tot nu-şi ridicase privirile, privind la picioarele lui cerbul 
micut care fusese încă ied primăvara trecută. „Era atît de mic că 
aproape l-am lăsat să fugă", spuse Walter. „Dar uită-te la urma 
pe care-o făcea. E aproape la fel de mare ca a unei vaci. Dacă ar 
mai fi şi alte urme decit astea peste care zace el, aş putea să jur 
că mai era un cerb aici şi nici măcar nu l-am văzut." 

Se făcuse întuneric cînd ajunseră la drumeagul unde aştepta 
trăsurica. Se făcuse şi frig, iar ploaia se oprise şi cerul începea 
să se însenineze. Vărul său şi maiorul de Spain şi generalul 
Compson aprinseră un foc. „L-aţi găsit ?" spuse maiorul de 
Spain. 

„Am găsit un pui mărişor cu coarne atitica", răspunse Walter. 
Lăsă cerbuleţul să alunece de pe catirul lui. Vărul băiatului, 
McCaslin, se uită la el. 

„Nici unul nu l-aţi văzut pe-ăla mare ?" întrebă. 

„Nici nu cred că Boon 1-a văzut", spuse Walter. “A speriat 
probabil în tufişul ăla vaca rătăcită a vreunuia." Boon începu să 
blesteme, înjurîndu-i pe Walter şi pe Sam că nu aduseseră ciinii, 
ca să-i trimită de la început pe urmele cerbului, şi cîte altele. 
„Lasă asta acuma", spuse maiorul de Spain. „Are să fie aici 
toamna viitoare. Hai să pornim spre casă." 

Trecuse de miezul nopţii cînd îl lăsară pe Walter la poarta lui, la 
două mile de Jefferson, şi se făcu şi mai tîrziu cînd îl duseră pe 
generalul Compson acasă la el şi pe urmă se întoarseră acasă la 
maiorul de Spain, unde el şi McCaslin aveau să-şi petreacă 
restul nopţii, pentru că mai aveau încă şaptesprezece mile pînă 
acasă la ei. Era frig şi cerul era acum senin. Avea să cadă brumă 
groasă la răsăritul soarelui şi pămîntul îngheţase deja sub 
copitele cailor şi sub roţi şi sub picioarele lor cînd străbătură 
curtea maiorului de Spain şi intrară în casă, în casa caldă şi 
cufundată în beznă, urcînd pe pipăite pe scara întunecată, pînă 
cînd maiorul de Spain găsi o luminare şi o aprinse, şi apoi în 
camera străină, cu patul mare şi adînc, cu cearşafurile încă reci, 
pînă cînd începură să se încălzească de la trupurile lor, şi în cele 
din urmă tremuratul i se opri şi brusc îi povesti lui McCaslin cum 
fusese, în vreme ce McCaslin ascultă în tăcere pînă cînd 
termină. „Nu crezi", spuse băiatul. „Ştiu că nu..." 

„De ce nu?" spuse McCaslin. „Gîndeşte-te la toate cîte s-au 
întîmplat aici, pe pămîntul acesta. Tot sîngele fierbinte şi viguros 
care era dornic să 


trăiască şi să simtă plăcere, care s-a scurs îndărăt în pămîntul 
acesta. Sînge pregătit şi pentru jale şi suferinţă, sigur, dar ştiind 
să scoată totu” ceva din el, scoţind o mulţime din el, pentru ca 
la urma urmei nu trebuie să continui să înduri ceea ce crezi tu 
că este suferinţa; poţi întotdeauna să alegi s-o opreşti, să-i pui 
capăt. Şi chiar si suferinţa şi jalea după ceva tot sînt mai bune 
decit nimic. Nu există decit un singur lucru mai rău decit să nu 
mai fii viu şi acesta este ruşinea. Dar nu poţi să trăieşti veşnic şi 
întotdeauna îti consumi viaţa cu mult înainte de a fi epuizat 
posibilităţile de a trăi. Şi toate astea trebuie să fie undeva, nu se 
poate să fi fost inventate şi create doar ca să fie aruncate. ŞI 
pămîntul e o coajă; nu e prea mult din el înainte să dai de 
stîncă. Şi pămîntul nu vrea doar să ţină în el lucrurile, să le 
stringă pentru el; vrea să le folosească iarăşi. Uită-te la seminţe, 
la ghinda stejarului, la ce se întîmplă chiar şi cu stîrvul cînd 
încerci să-l îngropi - pînă şi el refuză, fierbe şi se zbate şi se 
răzvrăteşte pînă răzbeşte iarăşi la lumină şi la aer, căutînd mai 
departe soarele. Şi el..." - băiatul îi văzu mîna profilîndu-şi con- 
turul pe fondul ferestrei, dincolo de care, pentru că acuma se 
obişnuise cu întunericul, putea să vadă cerul unde licăreau 
stelele bătrîne şi îngheţate - „...ele nici nu-1 vor, n-au nevoie de 
el. De altfel, ce şi-ar mai putea dori ea însăşi, viaţa, muncindu- 
se, smucindu-se, cînd n-a avut niciodată vreme de ajuns pe 
pămîntul ăsta, aşa cum a fost, cînd e loc de ajuns pe pămînt, 
cînd mai sînt atîtea locuri rămase neschimbate faţă de cum erau 
pe vremea cînd sîngele trăia şi simţea plăcerile lui în toate cite 
erau, pe vremea cînd sîngele mai era încă sînge?" 

Dar noi vrem asemenea lucruri", spuse băiatul, tfoi le vrem. E 
loc de ajuns şi pentru noi şi oeotru ele." 

E adevărat", îi răspunse McCaslm. „Dar încni-yje-ţi că ele nu au 
substanţă, nu pot arunca umbra... 

Dar eu am văzut cu ochii mei!" strigă băiatul. ru l-am văzut!" 
„Stai liniştit", spuse McCaslin. O clipă mîna lui atinse şoldul 
băiatului sub pătură. „Stai liniştit. Ştiu că l-ai văzut. Şi eu l-am 
văzut. Sam m-a dus şi pe mine o dată acolo, după ce am omorit 
primul meu cerb." 


1 
DE DATA ACEASTA a fost un om împreună cu un cîine. Două 
animale, numărîndu-l şi pe Bătrînul Ben, ursul, şi doi oameni, 


numărîndu-l şi pe Boon Hogganbeck, în vinele căruia curgea 
ceva din acelaşi sînge care curgea şi prin vinele lui Sam Fathers, 
chiar dacă al lui Boon era zvicnire plebee din sîngele acesta şi 
numai Sam şi Bătrînul Ben şi dulăul Leu erau fără pată şi 
incoruptibili. El avea şaisprezece ani. Erau deja şase ani de cînd 
devenise vinător în grupul unui bărbat adevărat. Erau deja şase 
ani de cînd ascultase şi el tot ce era mai bun din vorbele lor. 
Vorbe despre sălbăticie, despre marile păduri, mai mari şi mai 
bătrîne decit orice însemnare din hrisoave, despre albii de ajuns 
de aroganţi ca să creadă că ar fi cumpărat vreo părticică din ea, 
despre indianul de ajuns de lipsit de scrupule ca să pretindă că 
vreo părticică din ea ar fi fost a lui, ca să o poată da mai 
departe; mai mari decît maiorul de Spain şi peticul asupra căruia 
ridica el pretenţii, de fapt ştiind el bine ce ştia; mai bătrîne decit 
bătrînul Thomas Sutpen, de la care îl primise maiorul de Spain şi 
care ştia şi el mai bine; mai bătrine chiar decît bătrînul 
Ikkemotubbe, şeful Chickasaw, de la care îl avea bătrînul Sutpen 
şi care, la rîndul său, ştia şi el mai bine. Vorbe despre oameni, 
nu albi şi nici negri şi nici roşii, ci oameni, 

vînători, cu voinţa şi dirzenia de a îndura şi cu umilinţa şi 
viclenia de a supravieţui, şi cîinii şi cerbul şi ursul aduşi aici 
laolaltă şi profilindu-se în relief pe fundalul acestei sălbăticii, 
aşezaţi şi constrînşi de către şi în sălbăticie la înfruntarea 
străveche şi neîmblînzită potrivită legilor vechi şi neîndurătoare 
care risipeau orice regret şi nu îngăduiau nici o îndurare ; vorbe 
despre jocul cel mai bun dintre toate, tot ce era mai bun în 
întreaga lor respiraţie şi tot ce era mai bun din ascultarea lor 
veşnică, glasurile liniştite şi greoaie şi cumpănite în amintiri şi 
rememorare şi exactitate, printre toate trofeele concrete - 
puştile din ras-teluri şi capetele şi pieile - din bibliotecile caselor 
de la oraş sau din birourile caselor de pe plantaţii sau (şi asta 
era cel mai bine) chiar în taberele de vînătoare, unde carnea 
neatinsă şi caldă încă mai atîrna deoparte, bărbaţii care o 
jupuiseră fiind aşezaţi în faţa buştenilor aprinşi în vetre acolo 
unde erau case şi vetre sau în jurul flăcărilor fumegoase ale 
lemnelor îngrămădite în faţa pîn-zelor de cort întinse acolo unde 
nu erau. Se găsea întotdeauna şi cîte o sticlă acolo, astfel că lui i 
se părea că aceste clipe frumoase şi crincene ale inimii şi 
creierului şi curajului şi vicleniei şi iuţelii erau concentrate şi 
distilate în alcoolul acela cafeniu pe care nici femeile, nici 


adolescenţii şi copiii, ci numai vinătorii îl beau, bînd nu sîngele 
pe care ei îl vărsaseră, ci o anume condensare a spiritului 
sălbatic şi nemuritor, bîndu-l cu moderație, cu umilinţă chiar, 
nu cu speranţa josnică şi neîntemeiată a păginului de a dobiîndi 
astfel virtuțile isteţimii şi puterii şi iuţelii, ci pentru a onora 
aceste însuşiri. Astfel, în acea dimineaţă de decembrie, i se păru 
că era nu numai firesc, ci şi cu adevărat nimerit să se înceapă 
cu whisky. 

Mai tîrziu înţelese că începuse cu mult înainte de asta. începuse 
încă din ziua cînd îşi scrisese prima dată virsta cu două cifre şi 
vărul său McCaslin îl adusese pentru prima dată în tabăra de 
vînătoare, în pădurea cea mare, ca să-şi cîştige el însuşi de la 
sălbăticie numele şi statutul de vinător, cu condiţia ca el să fie la 
rindul său de ajuns de umil şi răbdător. II moştenise încă de pe 
atunci, fără să-1 fi văzut vreodată, pe marele şi bătrînul urs cu o 
labă betegită de o cursă, care, într-o regiune de aproape o sută 
de mile pătrate, îşi cîştigase pentru sine un nume, o denumire 
precisă, ca un om viu, cu legenda statornică a surelor de coceni 
sparte şi jefuite, a purceilor şi a porcilor îngrăşaţi şi chiar a 
viţeilor duşi pe sus în pădure şi devoraţi, a curselor şi gropilor 
răvăşite şi distruse şi a cîinilor schilodiţi şi ucişi şi a puştilor de 
vînătoare şi chiar a carabinelor descărcate de la mică distanţă 
cu un efect nu mult mai puternic decit tot atitea boabe de 
mazăre suflate printr-o ţeava de un copil - un coridor de 
sfărimături şi distrugeri începute de mult, încă dinainte să se fi 
născut băiatul, prin care trecea, nu repede, ci mai degrabă cu 
hotărîrea nemiloasă şi irezistibilă a unei locomotive, forma 
aceasta hirsută şi uriaşă. îi intrase în conştiinţă încă înainte să-l 
fi văzut vreodată. Se înălța şi îi domina visele încă înainte de a fi 
văzut măcar pădurea neatinsă de secure pe unde-şi lăsase urma 
schi-loadă, hirsut, copleşitor, cu ochii roşii, nu răuvoitor, ci doar 
mare, prea mare pentru ciinii care încercau să-l încolţească, 
pentru caii care încercau să-l fugărească, pentru oameni şi 
pentru gloanţele pe care le slobozeau în el, prea mare pentru 
însăşi regiunea asta care era spaţiul său constringător. Era ca şi 
cum băiatul ar fi ghicit dinainte ceea ce simţurile şi intelectul lui 
încă nu cuprinseseră: sălbăticia aceasta care avea să piară şi ale 
cărei margini erau constant şi mărunt roase trudnic de oameni 
cu pluguri şi securi care se temeau de ea pentru că era 
sălbăticie, oameni nenumărați şi fără nume chiar şi unul faţă de 


celălalt în ţara unde ursul cel bătrîn îşi cîştigase un nume şi prin 
care trecea nici măcar ca o fiară muritoare, ci ca un anacronism 
neîmblînzit şi invincibil venit dintr-o epocă străveche şi moartă, 
o fantomă, epitom şi apoteoză a străvechii vieţi sălbatice prin 
care omuleţii mărunți, insignifianţi, roiau şi izbeau în ea cu furia 
ororii şi a spaimei, ca nişte pigmei în gleznele unui elefant 
somnoros; el, ursul cel bătrîn, solitar, nesupus şi singur, văduvit, 
fără copii şi absolvit de mortalitate, cu adevărat bătrîn, Priam 
văduvit de bătrîna lui nevastă şi care trăise mai mult decit toţii 
copiii săi. 

Copil încă, mai avînd de aşteptat trei ani, pe urmă doi ani, pe 
urmă un an pînă să ajungă şi el unul dintre ei, în fiecare 
noiembrie stătea să privească la căruţa în care intrau ciîinii şi 
păturile şi proviziile şi puştile şi vărul său McCaslin şi Jim al lui 
Tennie şi, desigur, Sam Fathers, asta pînă cînd Sam s-a dus să 
stea în tabără, a plecat la Rîpa cea Mare, în pădurea cea mare. 
în mintea lui, ei nici nu plecau să vineze urşi şi cerbi, ci doar la 
întîlnirea lor anuală cu ursul pe care nici nu se gindeau să-l 
ucidă. Două săptămîni mai tîrziu se întorceau, fără trofeu, fără 
pielea aceea. Nici nu se aştepta la altceva. Nici măcar nu-i era 
teamă că de data aceasta El ar putea fi în căruţă, cu celelalte 
piei şi capete. Nici măcar nu-şi spunea că peste trei ani sau doi 
ani sau încă un an avea să fie şi el acolo şi că ar fi putut să fie 
chiar puşca lui. Credea că numai după ce-şi va fi făcut ucenicia 
în pădure, arătîndu-se astfel vrednic de a fi vinător, avea să i se 
îngăduie să distingă şi el cu ochii lui urma strimbă şi chiar şi 
atunci, timp de două săptămîni de noiembrie, el însuşi avea să 
fie doar un personaj mărunt, laolaltă cu vărul său si maiorul de 
Spain şi generalul Compson şi Walter Ewell şi Boon şi ciinii 
cărora le era frică să-l atace si puştile şi carabinele care nu 
reuşeau nici măcar să-l facă să sîngereze, în ritualul somptuos 
de fiecare an al nemuririi furioase a bătrînului urs. în cele din 
urmă, veni şi ziua lui. în trăsurica lor, cu vărul său şi maiorul de 
Spain şi generalul Compson, văzuse sălbăticia printr-o burniţă 
înceată, de ploaie de noiembrie aflată pe punctul de a îngheţa, 
aşa cum avea să i se pară mai tîrziu că a văzut-o totdeauna sau 
cel puţin şi-o amintea întotdeauna aşa, peretele înalt şi nesfîrşit 
al pădurii dense de noiembrie în după-amiaza ce se destrăma şi 
în moartea anului, sumbră, impenetrabilă (nici nu putea să 
distingă cum şi prin ce loc ar fi putut nădăjdui să pătrundă în ea, 


deşi ştia că Sam Fathers îi aştepta acolo cu căruţa), trăsurica 
înaintînd printre tulpinile  scheletice ale bumbacului şi 
porumbului de pe ultimele cîmpuri deschise, ultimele urme ale 
încercării bicisnice a omului de a-i roade coasta imemorială, 
pînă cînd, strivită în perspectiva din jur pînă la o nimicnicie 
aproape ridicolă, trăsurica însăşi păru că a încetat să mai 
înainteze (şi imaginea asta avea să se rotunjească mai tîrziu, ani 
mai tîrziu, după ce a ajuns om în toată firea şi a văzut marea), 
aşa cum o barcă mică şi singuratică pluteşte într-o imobilitate 
însingurată, doar înălţindu-se şi scufun-dîndu-se în pustietatea 
nesfirşită a oceanului, în vreme ce apa şi apoi pămîntul în 
aparenţă impenetrabil, de care se apropie fără vreun progres 
vizibil, se leagănă încet şi-şi deschide tot mai larg golful care-i 
este locul de ancorare. Pătrunse. Sam aştepta, înfăşurat într-o 
pătură, pe capra căruţei, în spatele cattrilor răbdători şi Cu 
transpiraţia  aburindă. îşi făcuse noviciatul în adevărata 
sălbăticie, alături de Sam, după cum îşi începuse miniaturala 
ucenicie în ale bărbăţiei umblînd după iepuri şi altele asemenea 
tot împreună cu Sam, amindoi înfăşuraţi în pătura umedă, caldă, 
mirosind a negru, în vreme ce sălbăticia se închidea după 
intrarea lui, aşa cum se deschisese o clipă ca să-l primească, 
deschi-zîndu-i-se în faţă pe măsură ce înainta, aşa cum se şi 
închidea în urma lui, iar căruţa nu urmă vreun drumeag anume, 
ci un şanţ inexistent la zece metri în faţa ei şi încetind să mai 
existe la zece metri după ce trecuse, căruţa înaintînd nu prin 
propria-i voinţă, ci prin uzura mediului lor înconjurător, intact şi 
totuşi fluid, somnoros, surd şi aproape lipsit de lumină. 

| se părea că acum, la virsta de zece ani, era martorul propriei 
sale naşteri. Nu era nici măcar ceva ciudat pentru el. Mai trăise 
toate astea înainte şi nu numai în vise. Văzu tabăra - o colibă de 
şase camere din lemn nevopsit, înălţată pe piloni deasupra 
apelor înalte ale izvorului - şi ştiu dinainte cum avea să arate. 
Ajută şi el la dezordinea grăbit-ordonată a stabilirii lor acolo, în 
ea, şi chiar şi gesturile lui îi erau familiare, dinainte cunoscute. 
Pe urmă timp de două săptă-miîni mîncă hrana aspră, grăbită - 
piinea acră, fără formă, carnea ciudată de sălbăticiune, vînat şi 
urs şi curcan şi raton, din care nu mai gustase pînă atunci -, pe 
care o mîncau bărbaţii, preparată de oameni care erau mai întîi 
vînători şi în al doilea rînd bucătari, dormi între pături aspre şi 
fără cearşafuri, cum dorm vinătorii. In fiecare dimineaţă zorii 


cenuşii îi găseau pe el şi pe Sam Fathers la locul de pîndă care-i 
fusese ales în luminiş. Era locul cel mai sărăcăcios, cel mai 
nerodnic. Se aşteptase la asta. Nu îndrăznise să nădăjduiască 
nici faţă de sine însuşi că o să audă măcar ciinii în goană acum, 
de prima dată. Dar îi auzi. Era în cea de-a treia dimineaţă - un 
murmur fără sursă, aproape indistinct, dar el ştiu ce era, cu 
toate că nu auzise niciodată înainte atiţia cîini alergind laolaltă, 
murmur care crescu în glasuri separate şi distincte pînă cînd 
izbuti să-i recunoască dintre toţi ceilalţi pe cei cinci cîini ai 
vărului său. „Acuma", spuse Sam, „ridică-ţi puşca puţin într-o 
parte şi trage cocoşul la amîndouă ţevile şi pe urmă stai liniştit". 
Dar nu era pentru el, nu încă. Acolo era vorba de umilinţă; 
învățase asta. Şi putea să înveţe şi răbdarea. împlinise zece ani 
numai de o săptă-miînă. Clipa trecuse. | se păru că văzuse cu 
adevărat cerbul, masculul fumuriu, cu trupul alungit de goană, 
dispărînd, pădurile, singurătatea cenușie vibrînd încă şi după ce 
glasurile cîinilor se stinseseră; de undeva, de departe, prin 
pădurea întunecată şi prin dimineaţa cenuşie, aproape lichidă, 
se auziră două împuşcături. „Acum lasă-ţi cocoşul în jos", spuse 
Sam. 

Făcu aşa cum i se spusese. „Ai ştiut şi tu", spuse. 

„Da", răspunse Sam. „Vreau să te învăţ ce să faci cînd nu ai 
tras. Numai după ce şansa ursului sau a cerbului a venit şi s-a 
dus, numai atunci se poate întîmpla să piară oameni şi cîini." 
„Oricum, n-a fost el", spuse băiatul. „N-a fost nici măcar un urs. 
A fost doar un cerb." 

„Da", spuse Sam. „A fost doar un cerb." 

Pe urmă, într-o dimineaţă - era într-a doua săptămînă - auzi 
iarăşi cîinii. De data aceasta, înainte chiar ca Sam să-i fi spus 
ceva, îşi pregăti puşca prea mare, prea grea, puşca de bărbat 
adevărat, aşa cum îl învățase Sam, deşi de data aceasta ştia că 
ŞI cerbul şi cîinii aveau să treacă şi mai putin aproape decit în 
orice alt moment -de abia d&ca aveau sa se audă. Nici măcar nu 
se auzeau ca nişte cîini pe care îi mai auzise înainte fugărind 
viatul. Pe urmă constată că Sam, care îl învățase întîi şi întîi să- 
şi pregătească puşca şi să-şi aleaSa un [°c de unde să vadă cel 
mai bine în to“e direcţiile şi pe urmă să nu se mai clintească ^n 
l*c> se urnise el însuşi şi se apropiase de el. -Acu*1181"' sPuse- 
„Ascultă." Băiatul ascultase, dar nu erflun cor răsunător, viguros 
şi grăbit, pe o urmă prOasPătă, ci un fel de schelălăit trudnic, cu 


o octav” prea sus şi avind ceva care era mai mult decit 
nehotărire şi chiar nevolnicie, ceva ce el nu reusea sa 
recunoască încă, ezitant, fără să înainteze măcar foarte repede, 
luîndu-şi mult timp ca sâse depărteze de ceea ce auzea, lăsînd 
chiar si atunci *n urmă, prin aer, ecoul acela de isterie' sut>ţire 
$* aproape omenească, umil, cu o suferinţă aproape umană, şi 
de data asta cu nimic în fata> fără să creeze senzaţia vreunei 
siluete grăite» nevăzute, fumurii. II auzea pe Sam respirmd Pe 
deasupra umărului lui. Vedea arcuirea pitită a nărilor bătrînului 
în timp ce acesta in” la aerul rece. 

E Bătfinul “en'" strigă, dar în şoaptă. Sam i4 se miŞca din loc, ci 
doar întoarse încet treptat caPu” Pe măsură ce glasurile se 
stingeau fl18* departe şi numai nările i se umflau si i se 
strin6eau uŞor, ritmic şi neîntrerupt. „Ha", spuse. „N^1 macar 
nu aleargă. Merge la pas." 

Dar încoace!" strigă băiatul. „Trece pe aici." Trece pe >1C1 m 
fiecare an", spuse Sam. „O dată. Ash şi Bo«n sPun ca v*ne ca 
sa'i alunge pe urşii ăilalţi m«i mici- Le spune să se care dracului 
de aici şi să iima* ^ă Pma cînd nu pleacă vinătorii. Aşa o fi." 
tăiatul nu mai auzea acum chiar nimic, 

totuşi Sam continua să-şi întoarcă t*e 

dacă noul venit ştie să împuşte sau nu, ca ^&î* 

dacă să stea sau nu. Măcar dacă am găsi (0^%.. care să poată 
să-l încolţească şi să-l ţină |. kt' pînă ajunge la el un om cu 
puşca. Pentriv j\j e căpetenia urşilor. El este bărbatul." Acel ^ )0 
se risipise, pierise, şi ochii lui Sam erau ^ cei pe care-i 
cunoscuse toată viaţa. „îi la” } 

urmărească pînă la rîu. Pe urmă-i trimite i acasă. Putem să 
mergem şi noi, să-i vedervv” arată cînd se întorc la tabără." 
As A 

Cîinii ajunseseră acolo primii, zece din ei 

laolaltă sub bucătărie, iar el şi cu Sam se lăs”t 

vine să privească întunecimea unde se chir Ai | tăcuţi, cu ochii 
mobili şi luminoşi stingîndq\ ty> fără nici un sunet, doar mirosul 
acela nelă”ljf” pe care băiatul nu-l recunoştea încă, de cevi”, 
puternic decit cîinele, mai pătrunzător deV^t cîine, şi nu doar un 
miros animal, nici măc&vV^i de fiară. Pentru că în faţa acelui 
schelălăit iS şi dureros nu fusese nimic, ci doar singurii kV 
sălbăticia, astfel că, atunci cînd al unsprez”k 

cîine se întoarse pe la mijlocul după-amiezi” V' el şi cu Jim al lui 


Tennie o ţineau pe că.» cjj? inertă şi încă tremurînd, în timp ce 
Sam îitarvV urechea sfişiată şi-i ungea umărul jupuit ci” boţ 
bentină şi ulei de maşină, ea tot nu era o fiUW vie, ci doar 
sălbăticia care, aplecîndu-se s& |, 

aceasta ştia că şi cerbul şi cîinii aveau să treacă şi mai puţin 
aproape decit în orice alt moment -de abia dacă aveau să se 
audă. Nici măcar nu se auzeau ca nişte cîini pe care îi mai 
auzise înainte fugărind vînatul. Pe urmă constată că Sam, care îl 
învățase întîi şi întîi să-şi pregătească puşca şi să-şi aleagă un 
loc de unde să vadă cel mai bine în toate direcţiile şi pe urmă să 
nu se mai clintească din loc, se urnise el însuşi şi se apropiase 
de el. „Acuma'", spuse. „Ascultă." Băiatul ascultase, dar nu era 
un cor răsunător, viguros şi grăbit, pe o urmă proaspătă, ci un 
fel de schelălăit trudnic, cu o octavă prea sus şi avind ceva care 
era mai mult decit nehotărîre şi chiar nevolnicie, ceva ce el nu 
reuşea să recunoască încă, ezitant, fără să înainteze măcar 
foarte repede, luîndu-şi mult timp ca să se depărteze de ceea ce 
auzea, lăsînd chiar şi atunci în urmă, prin aer, ecoul acela de 
isterie subţire şi aproape omenească, umil, cu o suferinţă 
aproape umană, şi de data asta cu nimic în faţă, fără să creeze 
senzaţia vreunei siluete grăbite, nevăzute, fumurii. îl auzea pe 
Sam respirînd pe deasupra umărului lui. Vedea arcuirea boltită a 
nărilor bătrînului în timp ce acesta inhala aerul rece . 

„E Bătrînul Ben!" strigă, dar în şoaptă. Sam nu se mişcă din loc, 
ci doar întoarse încet, treptat, capul pe măsură ce glasurile se 
stingeau mai departe şi numai nările i se umflau şi i se strîngeau 
uşor, ritmic şi neîntrerupt. „Ha", spuse. „Nici măcar nu aleargă. 
Merge la pas." „Dar încoace !" strigă băiatul. „Trece pe aici." 
„Trece pe aici în fiecare an", spuse Sam. „O dată. Ash şi Boon 
spun că vine ca să-i alunge pe urşii ăilalţi, mai mici. Le spune să 
se care dracului de aici şi să nu mai vină pînă cînd nu pleacă 
vînătorii. Aşa o fi." Băiatul nu mai auzea acum chiar nimic, totuşi 
Sam continua să-şi întoarcă treptat şi constant capul pînă cînd 
ajunse cu ceafa întoarsă spre el. Pe urmă se întoarse iarăşi şi 
privi în jos către el - acelaşi chip grav, familiar, lipsit de expresie 
pînă cînd suridea, aceiaşi ochi de om bătrîn din care, pe măsură 
ce-i privea, se risipea încet ceva întunecat şi intens pilpiitor, 
pasionat şi mindru. „Lui nu-i pasă deloc de urşi, aşa cum nu-i 
pasă nici de cîini şi nici de oameni. Vine să vadă cine e pe aici, 
cine e nou anul ăsta la tabără, dacă noul venit ştie să împuşte 


sau nu, ca să ştie dacă să stea sau nu. Măcar dacă am găsi 
cîinele care să poată să-l încolţească şi să-l ţină în loc pînă 
ajunge la el un om cu puşca. Pentru că el e căpetenia urşilor. El 
este bărbatul." Acel ceva se risipise, pierise, şi ochii lui Sam 
erau iarăşi cei pe care-i cunoscuse toată viaţa. „li lasă să-l 
urmărească pînă la rîu. Pe urmă-i trimite îndărăt acasă. Putem 
să mergem şi noi, să-i vedem cum arată cînd se întorc la 
tabără." 

Cîinii ajunseseră acolo primii, zece din ei strînşi laolaltă sub 
bucătărie, iar el şi cu Sam se lăsară pe vine să privească 
întunecimea unde se chirciseră tăcuţi, cu ochii mobili şi luminoşi 
stingîndu-li-se, fără nici un sunet, doar mirosul acela nelămurit 
pe care băiatul nu-1 recunoştea încă, de ceva mai puternic decît 
cîinele, mai pătrunzător decît de cîine, şi nu doar un miros 
animal, nici măcar doar de fiară. Pentru că în faţa acelui 
schelălăit umil şi dureros nu fusese nimic, ci doar singurătatea, 
sălbăticia, astfel că, atunci cînd al unsprezecelea cîine se 
întoarse pe la mijlocul după-amiezii, cînd el şi cu Jim al lui 
Tennie o ţineau pe căţeaua inertă şi încă tremurînd, în timp ce 
Sam îi tampona urechea sfişiată şi-i ungea umărul jupuit cu 
terebentină şi ulei de maşină, ea tot nu era o făptură vie, ci doar 
sălbăticia care, aplecîndu-se spre ea 

o clipă, îi atinsese cu o lovitură uşoară, o singură dată, 
temeritatea. „întocmai ca un om", spuse Sam. „Exact aşa fac şi 
oamenii. A tot aminat cît a putut clipa în care trebuia să fie 
curajoasă ştiind tot timpul că, mai devreme sau mai tirziu, o să 
trebuiască să fie curajoasă o dată, aşa, ca să poată să continue 
să se considere un cîine adevărat, şi ştiind de la început ce avea 
să se întîmple cînd avea să o facă." 

Nu şi-a dat seama cînd anume plecase Sam. Constată doar că 
plecase. Următoarele trei dimineţi se trezi şi mîncă de dimineaţă 
şi Sam nu era acolo să-l aştepte. Se ducea singur la locul lui de 
pîndă; acum îl găsea fără ajutor şi stătea acolo aşa cum îl 
învățase Sam. în a treia dimineaţă auzi iarăşi cîinii alergînd 
puternici şi liberi pe o urmă iarăşi adevărată şi îşi pregăti puşca 
întocmai cum învățase s-o facă şi auzi vinătoarea trecînd pe 
lîngă el, pentru că el nu era gata încă, nu meritase altceva într-o 
perioadă atît de scurtă, de două săptămîni, în comparaţie cu 
îndelungata viaţă pe care, cu răbdare şi umilinţă, o închinase 
acum sălbăticiei, apoi auzi iarăşi împuşcătura, o singură 


împuşcătură, detunătura unică, seacă, a puştii lui Walter Ewell. 
La vremea aceea el putea nu numai să-şi găsească locul şi apoi 
să se întoarcă la tabără fără călăuză, ci, folosind busola pe care 
i-o dăduse vărul său, ajunse chiar pînă la Walter, care aştepta 
lîngă cerb şi lîngă truda stearpă a cîinilor cu măruntaiele scoase, 
înaintea tuturor celorlalţi cu excepţia maiorului de Spain şi a lui 
Jim al lui Tennie, care veniseră călare, înainte chiar ca Unchiul 
Ash să fi ajuns cu catiîrul chior de la căruţă, căruia nu-i păsa de 
mirosul de sălbăticiune şi, din cîte se zicea, nici chiar de urs. 

Nu era Unchiul Ash pe catiîr. Era Sam - se întorsese. Şi Sam ÎI 
aşteptă să termine de mîncat 

si, el însuşi pe catiîrul chior şi Sam pe celălalt catîr de la atelajul 
căruţei, călăriră mai bine de trei ceasuri prin după-amiaza fără 
soare şi scur-tîindu-se tot mai grăbită, fără să meargă pe vreo 
cărare sau măcar pe vreo urmă pe care el s-o fi putut distinge, 
într-o parte a ținutului pe care nu o mai văzuse niciodată pînă 
atunci. Pe urmă înţelese de ce Sam îl făcuse să încalece pe 
catîrul cu un singur ochi, care nu se speria de mirosul animalelor 
sălbatice. Celălalt, cel teafăr, se opri deodată şi încercă să se 
întoarcă şi s-o ia la goană chiar cînd Sam cobori, zvicnind şi 
trăgînd de friul ce-l ţinea Sam, care-l îndemna înainte cu 
glasul, căci nu îndrăznea să rişte să-l smucească, tîrîndu-1 mai 
departe, în vreme ce băiatul descăle-case de pe cel însemnat, 
care voia să se oprească. Pe urmă, oprit alături de Sam în 
întunecimea mare şi deasă a pădurilor străvechi şi a după- 
amiezii muribunde de iarnă, privise la picioarele lui, la buşteanul 
putred scrijelit şi spintecat de urme de gheare şi, în pămîntul ud 
de alături, la urma labei enorme, schilodite, cu două degete. 
Acum ştia ce auzise în glasurile cîinilor din pădure în dimineaţa 
aceea şi ce mirosise cînd se uitase pe sub duşumeaua 
bucătăriei, unde se ascunseseră. Era şi în el acuma, puţin 
diferită, pentru că ei erau nişte animale fără minte şi el nu era 
aşa, dar numai puţin diferită - o încordare pasivă, o umilinţă, un 
sentiment al propriei fragilităţi şi neputinţe în faţa pădurii fără 
vreme, totuşi lipsit de îndoială sau spaimă, un gust ca de aramă 
în izbucnirea neştiută a salivei în gura lui, o strîn-gere aspră, 
dureroasă, în creierul sau în stomacul lui, n-ar fi putut să spună 
unde şi nici n-avea importanţă; ştia doar că, pentru prima dată, 
înţelesese că ursul, care îi bîntuise auzul şi dăinuise în visele lui 
încă dinainte de a-şi putea 


aduce el aminte şi care trebuie deci să fi existat în auzul şi în 
visele vărului său şi ale maiorului de Spain şi chiar ale bătrînului 
general Compson dinainte de vremurile în care, la rîndul lor, 
puteau avea amintiri, era un animal muritor şi că ei plecaseră 
spre tabără în fiecare noiembrie fără să aibă într-adevăr intenţia 
să-l ucidă, nu pentru că el nu putea fi ucis, ci pentru că pînă 
acum ei nu nădăjduiseră niciodată cu adevărat că ar fi în stare 
s-o facă. „Are să fie miine", spuse băiatul. 

„Vrei să spui că o să încercăm miine", spuse Sam. „N-avem 
cîinele încă." 

„Avem unsprezece", răspunse el. „L-au fugărit luni." 

„Şi tu i-ai auzit", spuse Sam. „l-ai şi văzut. N-avem cîinele încă. 
Nu trebuie decit unul. Dar ăla nu-i aici. Poate că nu e nicăieri. 
Singura posibilitate care mai există e ca el să dea din întîmplare 
peste cineva care are o puşcă şi ştie să şi tragă cu ea." 

„N-am să fiu eu", zise băiatul. „Are să fie Walter sau maiorul 
sau..." 

„S-ar putea", spuse Sam. „Tu să fii foarte atent miine. Pentru că 
el e viclean. De asta a ajuns să trăiască atita. Dacă o să fie 
strins cu uşa şi va trebui să aleagă pe cineva peste care să 
treacă, o să te-aleagă pe tine." 

„Cum?" spuse el. „Cum are să ştie el..." Tăcu. „Vrei să spui că el 
mă ştie pe mine, ştie că pînă acum eu n-am fost niciodată în 
ripă, că n-am avut încă timp să văd dacă eu..." Tăcu iarăşi, 
privindu-l pe Sam, şi spuse umil, nici măcar uluit: „Pe mine mă 
pîndea. Mi-nchipui că n-a avut nevoie să vină pînă aici decit o 
singură dată'. 

„Tu fii atent miine", spuse Sam. „Acuma eu zic că ar fi mai bine 
să pornim îndărăt. Are să fie întuneric de mult pînă ajungem noi 
la tabără." 

Dimineaţa următoare pplecară cu trei ceasuri mai devreme 
decit oricîndx. Merse cu ei chiar şi Unchiul Ash, bucătarul, care 
spunea singur că e de profesie bucătar de taabără de vinătoare 
şi care nu mai făcea aproape nimic altceva decit să gătească la 
vînătorile şi Isa tabăra maiorului de Spain, dar care fusese 
totiuşi însemnat de sălbăticie doar alăturîndu-se eii pînă cînd 1-a 
prins şi atunci a reacţionat aşa curm reacţionau toţi, chiar şi 
băiatul care acum două. săptămîni nici măcar nu văzuse 
vreodată sălbă-ticia, după urechea şi umărul sfişiat al unui 
cîime şi după urma unei labe schiloade într-un pe tic de pămînt 


ud. Au luat caii. Era prea depart-e ca să meargă pe jos. Băiatul 
şi Sam şi Unchiul Ash erau în căruţă, cu cîinii, vărul său şi 
maiorul de Spain şi generalul Compson şi Boon şi Walter şi Jim al 
lui Tennie călare pe cai, cîte doi, iar prima lumină cenuşie a 
zorilor îl găsi din nou, ca în acea primă dimineaţă, cu două 
săptămîni mai înainte, la locul unde îl plasă şi-l lăsă Sa-m. Cu 
puşca care era prea mare pentru el, arma care se încărca pe 
dinapoi şi care nici măcar nu-i aparţinea lui, ci maiorului de 
Spain, şi cu care nu trăsese decit o singură dată, în prima zi, 
într-un ciot, ca să-i înveţe reculul şi cum s-o încarce cu cartuşele 
de vinătoare, stătea sprijinit cu spatele de un eucalipt gros, 
lîngă o baltă mică. a cărei apă neagră, tăcută, se tîra imobilă 
dintr-un desiş de trestie, peste un mic luminiş şi iarăşi înapoi 
printre trestii, unde, invizibilă, o pasăre, ciocănitoarea mare 
căreia negrii-i spun Doarnne-Doamne, ciocănea într-un trunchi 
mort de copac. Era un loc de pîndă ca oricare alt loc de pîndă, 
deosebit doar în amănunte de celălalt, unde stătuse în fiecare 
dimineaţă timp de două săptămîni, un teren nou pentru el şi 
totuşi nu mai puţin familiar decit 

celălalt, pe care, după două săptamini, ajunsese să creadă că-l 
cunoştea puţin - «****«W-rătate, aceeaşi însingurare prin care 
omul firav si temător abia trecuse, fără sa o schimbe, nela-sînd 
nici semn, nici cicatrice, care arata exact asa cum trebuie să fi 
arătat cînd cel dmtii strămoş din predecesorii Chickasaw ai lui 
Sam Fathers se strecurase înăuntrul ei şi & °P"se sa+s? Ulte în 
jur, cu măciuca sau toporul de piatra sau săgeata de os scoase 
şi la-ndemma -, diferit doar pentru că acolo, chircit la m”gmea 
bucătăriei, simţise mirosul dinilor tupflaţi şi strms înghesuiți 
laolaltă sub ea şi văzuse urechea şi coasta gfisiată a căţelei 
care, aşa cum spusese !3am, trebuia să fie curajoasă o dată 
pentru ca sa poată continua să-şi spună singură *?^J^?T cu o zi 
înainte în pămînt, lînga buşteanu Isfir-tecat, amprenta labei vii. 
Nu auzi defel latratu dinilor. Nu-i auzi nici o clipa in mod f^A™ 
doar bătaia ciocănitoarei opnndu-se deodată ŞI ştiu atunci că 
ursul era acolo, privmdu-l. De văzut nu-l văzu nici o clipa- Nu 
ştia daca era acolo, în faţa lui, între trestii, sau undeva in spate. 
Nu se mişcă, ţinîndu-şi puşca inutila, cu care ştia acum că n- 
avea să tragă niciodată in e , nici acum şi nici altă dată, simțind 
m eakva lu gustul acela uşor de cocleală al cărui miros ii Lăţise 
la dinii înghesuiți laolaltă cînd se uitase sub duşumeaua 


bucătăriei. 

Pe urmă s-a dus. Tot atit de brusc pe cit se oprise, bătaia seacă 
a ciocănitorn mcepu iarăşi si după o vreme i se păru că auzea 
chiar şi ciinn -un murmur, abia dacă s-ar fi putut spune ca era 
un sunet, pe care probabil c*-l auzise de un timp, poate de un 
minut sau două, înainte de a-1 remarca, pătrunzîndu-i în auz şi 
apoi depar-tîndu-se iarăşi, pierzindu-se. Nu se apropiara 

deloc de el. N-ar fi putut jura că auzea sa cîini sau altceva, iar 
dacă fugăreau vin urs, era alxXjalt urs. Sam însuşi ieşi dintre 
trestii şi traversă, jgi balta, cu căţeaua rănită urmîndu-1 foarte 
aproaoape, ca un dine de aport la păsări înhăţat să umb cfcle pe 
lîngă vînător. Ea se apropie şi i se lipi de picilor, tremu-rînd. „Nu 


l-am văzut", spuse. „Nu I-- -am văzut, 
„Ştiu", îi răspunse Sarn. „El a fost co cel care s-a uitat la tine. Tu 
nici nu l-ai auzit, r»»»u-i aşa?" ,.Nu", spuse băiatul. „Am..." ',E 


deştept", spuse Sam. „Foarte?**) deştept." Băiatul văzu iarăşi 
în ochii lui acea pîl Slpiire întunecată şi îngîndurată atunci cînd 
San“en îşi cobori privirile ca să se uite la căţeaua caiţje tremura 
abia simţit, dar fără încetare, lipită de piciorul băiatului. De 
umărul ei sfişiat atir:—nau cîteva picături de sînge proaspăt, ca 
nişte bo”abe strălucitoare de zmeură. „E prea mare. N-a-_ vem 
cîinele încă. Dar poate că într-o zi..." 

Pentru că avea să mai fie o dată _ viitoare şi după aceasta, şi 
încă după aceea. El i*r»-avea decit zece ani. | se părea că putea 
să-i vadă, pe amindoi, ca pe nişte umbre, în limbul din care i» 
“sea timpul si devenea timp: ursul bătrîn, absolvit de morta- 
litate, şi el însuşi, care se împărtăşe s & puţin din asta. Pentru 
că recunoştea acum l^-»icrul acela căruia îi simţise mirosul în 
cîinii învălmăşiţi laolaltă şi pe care-l gustase în propri”-jt lui 
salivă, recunoscuse frica aşa cum un băiat,., un adolescent, 
recunoaşte existenţa iubirii şi e”, pasiunii şi a experienţei care 
este moştenirea, “Jar încă nu şi patrimoniul său, ajungînd de 
pildei din întîm-plare în preajma sau poate doar în dormitorul 
unei femei care a iubit şi a fost iubii.-tă de mulţi bărbaţi. Aşa o 
să trebuiască să-l văd, Si.«3 gîndi, fără teamă şi chiar fără 
speranţă. O să tr” buiască să mă uit la el. Şi a venit şi iunie, 
vara următoare Erau iarăşi la tabără, sărbătorind zilele de 
naştere a maiorului de Spain şi a generalului Compson Deşi unul 
din ei se născuse în septembrie, iar celălalt în miezul iernii şi cu 
aproape treizeci de ani mai înainte, în fiecare iunie ei doi şi 


McCaslin şi Boon şi Walter Ewell (şi de acum înainte si băiatul) 
petreceau două săptămîni în tabără, pescuind şi vînînd veveriţe 
şi curcani sălbatici şi ratoni tineri şi pisici sălbatice, cu cîinii, 
noaptea. Adică Boon şi cu negrii (şi acum şi băiatul) pes-cuiau şi 
vînau veveriţe şi fugăreau ratonii şi pisicile, pentru că vînătorii 
încercaţi, nu numai maiorul de Spain şi bătrînul general 
Compson (care îşi petrecea aceste două săptămîni stînd într-un 
balansoar, în faţa unui cazan uriaş de fier cu fiertură de 
Brunswick, mestecînd şi gustînd, cu Unchiul Ash alături, cu care 
se certa şi-i spunea că nu era bine aşa, şi cu Jim al lui Tennie ca 
să-i toarne whisky în polonicul mare de tablă din care îl bea), ci 
chiar şi McCaslin şi Walter Ewell, care erau încă destul de tineri, 
nu-şi pierdeau vremea cu fleacuri din astea şi nu-mpuşcau decit 
curcani sălbatici cu pistolul, la pariu sau ca să-şi testeze 
precizia. 

Adică vărul său McCaslin şi ceilalţi credeau că el vina veveriţe. 
Pînă în a treia seară, el era sigur că şi Sam Fathers credea tot 
aşa. în fiecare dimineaţă pleca de la tabără imediat după ce 
mînca. Avea acum pușca lui, tot una care se-ncărca pe la spate, 
dar una nouă, primită în dar de Crăciun. Avea să o stăpînească 
şi să vîneze cu ea aproape şaptezeci de ani, prin două perechi 
noi de ţevi şi piedici şi un pat nou, pînă cînd tot ceea ce va mai 
rămîne din puşca originală va fi garda trăgaciului, lucrată în 
argint, avind gravată pe ea numele lui şi al lui McCaslin şi data 
din 1878. 

Găsi copacul de lingă balta cea mică, unde stătuse în dimineaţa 
aceea. Folosind busola, se mişca pornind de la punctul acela, 
învăţa el singur cum să fie mai bun decit un pădurar bun fără 
măcar să ştie că făcea aşa ceva. In cea de-a treia zi găsise chiar 
şi buşteanul sfirtecat unde văzuse prima dată urmele. Era acum 
aproape complet fârimiţat, vindecîndu-se uimitor de repede, o 
destrămare pătimaşă şi aproape vizibilă, întorcîndu-se îndărăt în 
pămîntul din care crescuse copacul. Străbătea acum pădurea de 
vară, verde în întunecimea ei, într-un fel mai întunecată decit 
fusese în destrămarea ei cenuşie de noiembrie, unde chiar şi la 
amiază soarele cădea doar într-o scuturare bălţată, fără vint, 
peste pămîntul care nu ajungea să se usuce niciodată cu totul şi 
care mişuna de şerpi-mocasini şi şerpi de apă şi şerpi cu 
clopoței, ei înşişi de culoarea întunecimii bălţate, astfel că nici el 
nu-i vedea întotdeauna pînă cînd nu se mişcau. Se întorcea la 


tabără tot mai tirziu şi mai tirziu şi mai tîrziu, în prima zi, în a 
doua zi, trecînd în amurgul celei de-a treia seri pe lîngă ţarcul 
mic de buşteni ce înconjura şopronul de lemn în care Sam 
stringea vitele noaptea. „Nu te-ai uitat încă unde trebuie", spuse 
Sam. 

El se opri locului. O clipă nu-i răspunse. Pe urmă spuse liniştit, 
într-o izbucnire revărsîndu-se paşnic, ca atunci cînd stăvilarul 
mărunt făcut de un copil într-un pirîu se răstoarnă: „Foarte bine. 
Da. Dar cum? Am fost la baltă. Am găsit chiar şi buşteanul. 
Am..." 

„Mi-nchipui că era bine aşa. Probabil că el stă şi te pîndeşte. Nu 
i-ai văzut niciodată laba?" 

„Eu..." spuse băiatul. „N-am... Nu tn-am gindit..." 

„E puşca", spuse Sam. Se oprise alături de gard, nemişcat, 
bătrînul, fiul unei sclave negre şi al unui şef Chickasaw, în 
salopeta lui uzată şi 

decolorată şi cu pălăria de paie ponosită, de cinci cenți, care 
fusese însemnul sclaviei negrului şi era acum emblema libertăţii 
sale. Tabăra - lumi-nişul, casa, şopronul şi peticul de pămînt pe 
care maiorul de Spain îl zgiriase la rîndul său superficial şi 
efemer în marginea sălbăticiei - se risipi în amurg, se retrase iar 
în întunecimea imemorială a pădurii. Puşca, se gîndi băiatul. 
Puşca. „Va trebui să alegi", spuse Sam. 

Porni a doua zi dimineaţa, înainte de a se lumina, fără să fi 
mîncat, cu mult înainte ca Unchiul Ash să se fi sculat din păturile 
lui de pe duşumeaua bucătăriei şi să fi aprins focul. Nu avea cu 
el decît busola şi un băț pentru şerpi. Putea să meargă aproape 
o milă fără să fie nevoit să se uite la busolă. Se aşeză pe un 
butuc, cu busola, invizibilă, încă în mînă, în timp ce sunetele 
tainice ale nopţii, care încetaseră la paşii şi mişcările lui, se 
stîrniră iarăşi şi apoi încetară cu totul şi bufniţele îşi opriră 
zborul şi lăsară loc păsărilor de ziuă, care începeau să se 
trezească, şi apoi în pădurea udă şi cenuşie se făcu lumină şi el 
putu să vadă acum busola. Apoi înainta repede, dar încă tăcut, 
căci treptat se orienta tot mai bine în drumurile lui prin pădure, 
fără să fi avut timp să-şi dea seama de asta, sperie o căprioară 
şi un pui de cerb, îi stîrni din culcuşul lor, şi erau de ajuns de 
aproape ca să-i vadă -foşnetul lăstărişului, codiţa ei scurtă şi 
albă, cu puiul tropăind firav după ea, mai repede decit ar fi 
crezut el că puteau să fugă. înainta întocmai cum trebuia pentru 


vînătoare, sub vînt, aşa cum îl învățase Sam, dar asta nu avea 
importanţă acum. Nu-şi luase puşca, din propria lui voinţă şi 
renunţind de bună voie, nu ca să accepte un schimb, nu ca o 
alegere, ci ca o stare de fapt în care fuseseră abrogate nu 
numai anonimatul pînă atunci inviolabil al ursului, ci toate 
normele si echilibrele străvechi ale vînătorului şi vîna-tului. Nici 
măcar nu i-a fost frică, nici chiar în clipa cînd spaima avea să-l 
cuprindă cu totul -sîngele, pielea, măruntaiele, oasele, amintirea 
timpului îndelung dinainte de a fi ajuns să fie propria lui amintire 
-, tot, în afară de acea luciditate clară şi neistovită, singura care 
îl deosebea de acest urs şi de toţi ceilalţi urşi şi cerbi pe care 
avea să-i urmărească de-a lungul a aproape şaptezeci de ani, 
căci Sam îi spusese: „Să te sperii poţi. De asta n-ai cum să 
scapi. Dar să nu-ţi fie frică. Nu-i nimic în pădure care să poată 
să-ţi facă rău dacă tu nu-l ataci sau dacă nu te miroase că ţi-e 
frică. Un urs sau un cerb trebuie să se sperie şi ei de un fricos, 
tot aşa cum ar face-o şi un om curajos". 

La amiază trecuse de mult de răspiîntia de la balta cea mică, 
intrînd mai adînc decit fusese vreodată în ţara aceasta nouă şi 
străină, înaintînd acum nu numai după busolă, ci şi după ceasul 
de argint vechi, greu, gros ca un pesmete, care fusese al tatălui 
său. Plecase din tabără de nouă ceasuri; peste alte nouă ceasuri 
întunericul ar fi fost înstăpinit deja de o oră. Se opri, pentru 
prima dată de cînd se ridicase de pe butucul unde putuse în 
sfîrşit să vadă cadranul busolei, şi privi în jur, ştergîndu-şi cu 
miîneca hainei faţa asudată. De renunţat renunţase deja, din 
proprie voinţă şi pentru că fusese nevoit, cu umilinţă, liniştit şi 
fără regret, dar se părea că nu fusese de ajuns, faptul că nu-şi 
luase cu el puşca nu fusese de ajuns. Rămase astfel imobil o 
clipă - un copil, străin şi pierdut în întunecimea verde şi uriaşă a 
sălbăticiei nemăsurate. Pe urmă i se lăsă cu totul în voie. De 
vină erau ceasul şi busola. Era încă legat de ele. îşi desprinse 
din salopetă anţul unuia şi cureaua buclată a celeilalte şi le 
itîrnă pe amîndouă de un tufiş şi-şi sprijini băţul îngă el şi intră în 
sălbăticie. 

Cînd îşi dădu seama că se rătăcise, făcu aşa cum îl învățase şi îl 
antrenase Sam: încercă sa se întoarcă pe propriile-i urme. Nu 
mersese prea repede în ultimele două sau trei ceasuri şi îna- 
intase încă şi mai încet de cînd îşi lăsase busola şi ceasul în 
tufiş. Aşa că acum merse şi mai încet, întrucît copacul nu putea 


fi foarte departe; de fapt, îl găsi chiar înainte de a se fi aşteptat 
să-l găsească şi se întoarse şi se îndreptă spre el. Dar nu era 
nici un tufiş în spatele lui, nici busola, nici ceasul, aşa că făcu 
apoi ceea ce îl învățase şi îl antrenase Sam: descrise cercul 
următor în direcţia opusă şi mult mai larg, astfel ca figura pe 
care o înscriau cele două cercuri să intersecteze urma sa 
undeva, dar nu întîlni nicăieri nici o urmă şi nici un semn ale 
paşilor săi sau al oricăror alţi paşi, iar acum merse mai” grăbit, 
deşi nu intrase încă în panică, inima bătîndu-i puţin mai repede, 
dar încă puternic şi regulat, şi de data aceasta nu mai era nici 
măcar copacul, pentru că nimeri peste un buştean prăvălit ală- 
turi, pe care el nu-l văzuse niciodată înainte, şi dincolo de 
buştean era o mlaştină mică, o scursură de umezeală undeva 
între pămînt şi apă, şi făcu ceea ce-l învățase şi antrenase Sam 
ca următoarea şi ultima încercare, văzind, cînd se aşeză pe 
buştean, amprenta strimbă, adîncitura schi-loadă în pămîntul 
umed care, pe cînd el îl privea, continua să se umple cu apă 
pînă cînd urma se umplu pînă sus şi apa începu să se reverse de 
pe margini şi marginile amprentei începură să se risipească. 
Cînd îşi ridică puţin ochii, o văzu pe următoarea şi, înaintînd, pe 
cea care-i urma; înainta fără să se grăbească, fără să alerge, ci 
a ar tinînd pasul cu ele cînd îi apăreau în faţă 

si cum şi-ar ii luat forma din aer, cu un pas 

C urt, constant, înainte de locul unde avea să le 

Se rd'ă pentru totdeauna şi el însuşi avea să fie 

P. r(jut pentru totdeauna, neobosit, încordat, fără 

**| simtă îndoială sau spaimă, gifiind puţin peste 

v,"taia mică, gră-bită şi puternică a inimii sale, şi 

3 i deodată într-un mic luminiş şi acolo sălbăticia 

>' contopi deod ată cu ea însăşi. Izbucni brusc, 

sută 

asul 

pe urmă văzu ursul. Nu ieşi la iveală, nu 

a ută şi solidificată - copacul, tufişul, busola şi + asul licărind 
acolo unde le atingea o rază de 

soare. 

ăru ; era pur şi simplu acolo, imobil, țintuit în 

| mina bălţată, fierbinte, verde şi fără vînt a 

iezii, nu chiar atît de mare cum îl visase el, 

e exact la fel de mare cum se aşteptase să-l vadă, 


ai mare, fără dimensiuni pe fundalul obscurităţii 
hi'ltate, privindu-l. Pe urmă se mişcă. Străbătu 
luminişn! fără grabă, păşind o clipă în licărirea 
deplină a soarelui şi ieşind din ea, şi se opri iarăşi 
' privi îndărăt, peste umăr, spre el. Pe urmă 
dispăru. Nu intră în pădure. Pieri, se cufundă 

|n sălbăticia nemişcată, aşa cum văzuse o dată 
un peste, un biban bătrîn şi uriaş cufundîndu-se 
'napoi în adîncimile întunecate ale bălții sale, fără 
nici măcar o singură mişcare a înotătoarelor lui. 
Asa că ar fi trebuit să se teamă de Leu şi să-l urască. La vremea 
aceea avea treisprezece ani. îsi omorise cerbul şi Sam Fathers îi 
însemnase fata cu sîngele lui fierbinte şi anul următor, în 
noiembrie, omori un urs. Dar încă înainte de acolada aceea el 
ajunsese tot atît de competent 
în pădure ca mulţi oameni în toată firea şi cu tot atita experienţă 
ca şi ei. La vremea aceea era de fapt un vînător al pădurilor mai 
bun decit cei mai mulţi bărbaţi în toată firea şi cu mai multă 
experienţă decit avea el. Pe o rază de douăzeci şi cinci de mile 
în jurul taberei, nu exista petic de pămînt pe care să nu-l 
cunoască - baltă, colină, copaci de reper şi cărare. Ar fi putut să 
conducă pe oricine direct la orice punct şi loc de aici şi apoi să-l 
aducă îndărăt. Cunoştea cărări de animale pe care nici măcar 
Sam Fathers nu le văzuse vreodată; în a treia toamnă găsi 
singur locul de culcuş al unui cerb şi, fără ca vărul său să ştie, 
împrumută puşca lui Walter Ewell şi se aşeză la pîndă în zori şi-l 
împuşcă pe cerbul care se întorcea în culcuş, aşa cum îi spusese 
Sam că făceau bătrînii strămoşi Chickasaw. 
La vremea aceea ajunsese să cunoască urmele labei bătrînului 
urs mai bine decit şi le ştia pe ale lui însuşi, şi nu numai pe ale 
celei schiloade. Putea să vadă oricare dintre cele trei urme 
tefere şi să o deosebească de îndată de oricare alta, şi nu numai 
din cauza mărimii. Pe o rază de cincizeci de mile, erau şi alţi urşi 
care lăsau urme aproape la fel de mari sau cel puţin aproape la 
fel de mari, pînă într-atit încît cea a ursului bătrîn ar fi apărut 
mai mare numai dacă erau puse alături. Era ceva mai mult decit 
atit. Dacă Sam Fathers fusese mentorul său şi iepurii şi veve- 
riţele din curtea din spate grădiniţa lui de copii, atunci sălbăticia 
prin care bîntuia ursul era colegiul la care învăţa mai departe şi 
ursul cel bătrîn însuşi, de atita vreme fără soaţă şi copii încît 


devenise propriul său progenitor, el însuşi nezămislit, era acum 
universitatea lui. 

Putea să găsească acum urma schiloadă oriunde ar fi vrut, la 
zece mile sau la cinci mile 

sau, uneori, chiar mai aproape de tabără. în timp ce stătea la 
pîndă în decursul următorilor trei ani, auzi de două ori cîinii 
întîlnindu-i urma şi o dată chiar dînd ochii cu el din întîmplare, 
cu glasuri ascuţite, abjecte, aproape omeneşti în izbucnirile lor 
isterice. O dată, vînînd de unul singur cu puşca lui Walter Ewell, 
îl văzuse tra-versînd un coridor lung de copaci răsturnaţi, pe 
unde trecuse un uragan. Ţişnise prin - mai degrabă decit printre 
- hăţişul de trunchiuri şi crengi, cum ar fi făcut-o o locomotivă, 
mai repede decit ar fi crezut el vreodată că s-ar putea mişca în 
realitate, chiar aproape la fel de repede ca şi un cerb, pentru că 
un cerb ar fi străbătut acea distanţă în cea mai mare parte în 
plin salt în aer. înţelese atunci de ce ar fi fost nevoie de un cîine 
nu numai cu un curaj, dar şi cu o mărime şi o iuţeală nefireşti, 
ca să-l încolţească. Avea un căţelandru acasă, o corcitură de 
felul celor cărora negrii le spun şoricari, un şoricar nu mai mare 
decît un şobolan şi avînd soiul acela de curaj care încetase de 
mult să mai fie bravură şi devenise aproape prostie temerară. îl 
luase cu el într-o zi de iunie şi, măsurînd timpul scurs ca şi cum 
ar fi fost vorba de o întîlnire cu o altă fiinţă omenească, el însuşi 
ducînd în braţe şoricarul cu un sac pe cap şi Sam Fathers cu o 
pereche de cîini într-o lesă de sfoară, porniră sub vînt pe urme şi 
stîrniră cu adevărat ursul. Erau atît de aproape încît ursul le ţinu 
piept, deşi mai tîrziu băiatul îşi dădu seama că o făcuse probabil 
ca urmare a surprizei şi uluirii la auzul vacarmului şi 
schelălăitului isteric al şoricarului. Se întorse să le ţină piept, cu 
spatele la trunchiul unui chiparos mare, ridicat pe labele 
dinapoi, şi băiatului i se păru că n-avea să mai termine niciodată 
să se ridice, să se înalțe, tot mai înalt şi mai înalt, 

şi chiar şi ceilalţi doi cîini păreau să se fi molipsit de la şoricar de 
un soi de curaj disperat şi deznădăjduit. Pe urmă pricepu că 
şoricarul nu avea de gînd să se mai oprească. Aruncă puşca şi 
fugi spre el. Cînd îl ajunse şi-l înşfacă pe căţelanarul 
schelălăitor, zbătîndu-se în isterie neputincioasă, i se păru că e 
chiar sub urs. îi simţea mirosul puternic şi fierbinte şi stătut. 
Aplecat pe vine, îşi ridică privirile spre el, văzindu-l cum îl 
domină, strivindu-l parcă, asemenea unui tunet. Era ceva de-a 


dreptul familiar şi apoi îşi aduse aminte : în felul acesta îl visase 
el de obicei. 

Pe urmă dispăru. Nu-l văzuse mişcîndu-se. Era în genunchi, 
tinîndu-1 cu amîndouă mîinile pe căţeluşul care-şi ieşise cu totul 
din fire, auzind jeluitul umilit al celorlalţi doi cîini îndepărtîndu-se 
tot mai mult, pînă cînd se ivi Sam cu puşca. O lăsă liniştit la 
pămînt, alături de băiat, şi rămase în picioare, privindu-l. „L-ai 
văzut de două ori pînă acuma, cu puşca în mînă", zise el. „De 
data asta n-ai fi putut să dai greş." 

Băiatul se ridică în picioare. Mai ţinea încă şoricarul în braţe. 
Chiar acolo, în braţele lui, animalul continua să schelălăie 
ascuţit, isteric, zvîrcolindu-se şi zbătindu-se către sunetul tot 
mai stins al cîinilor, şi lui i se păru că are în braţe un ghem de 
arcuri de oţel vii, gata să-i sară din miini. Băiatul gifiia puţin. 
„Nici tu n-ai fi putut să dai greş", spuse. „Tu aveai puşca. De ce 
nu l-ai împuşcat?" 

Sam nu părea să-l fi auzit. îşi întinse mîna şi atinse căţelandrul 
din braţele băiatului, care încă schelălăia şi se zbătea, deşi 
acum ceilalţi doi cîini nu se mai auzeau. „S-a dus", spuse Sam. 
„Poţi să te linişteşti şi să te odihneşti acum, pînă data viitoare." 
îl mîngiie pe căţeluş pînă cînd acesta începu să se liniştească 
sub mîna sa. „Tu 

aproape că eşti ăla de care avem noi nevoie", mai spuse. „Doar 
că nu eşti destul de mare. Nu avem încă unu' destul de mare. O 
să trebuiască să fie în primul rînd mare şi abia apoi deştept, dar 
mai întîi de toate să fie curajos şi abia apoi vin celelalte." îşi 
trase mîna de pe capul şoricarului şi rămase cu privirea aţintită 
spre pădure, spre locul unde pieriseră ursul şi cîinii. „Are să se 
ivească unul tocmai bun într-o zi." 

„Ştiu“, spuse băiatul. „De asta trebuie să fie unul din noi. Aşa că 
nu o să se-ntimple decit în ultima zi. Cînd chiar şi el n-o să mai 
vrea să dăinuiască mai mult." 

Astfel că ar fi trebuit să-l urască pe Leu şi să se teamă de el. 
Era în cea de a patra vară, a patra oară cînd era laolaltă cu ei la 
sărbătorirea zilei de naştere a maiorului de Spain şi a 
generalului Compson. Primăvara devreme, iapa maiorului de 
Spain fătase un mînz. într-o seară, cînd Sam adusese caii şi 
catiîrii la grajd pentru noapte, mînzul lipsea şi trebui să se 
străduiască din răsputeri ca s-o bage în ţarc pe iapa ieşită din 
minţi. Se gîndi la început s-o lase pe iapă să îl conducă îndărăt 


la locul unde se separase de mînz. Dar ea nu voia. Nici măcar nu 
mai trăgea spre vreun loc anume din pădure sau în vreo direcţie 
anume. Alerga doar, ca şi cum n-ar mai fi fost în stare să vadă 
nimic, încă înnebunită de groază. Se roti pe loc şi se năpusti o 
dată asupra lui Sam, de parcă ar fi vrut să-l atace, minată deo 
disperare fără margini, ca şi cum pentru moment nu şi-ar mai fi 
dat seama că avea de-a face cu un om şi încă unul ştiut de 
multă vreme. Reuşi în cele din urmă s-o vire în ţarc. La vremea 
aceea era prea întuneric ca să-i mai ia urmele, să refacă drumul 
dezordonat pe care-l făcuse, fără îndoială, Şi ea. 

Se întoarse acasă şi-i spuse maiorului de Spain Fusese o fiară, 
fireşte, una mare, şi mînzul era acum mort, oriunde s-o întîmpla 
să-l găsească Cu toţii ştiau asta. „E o panteră", spuse imediat 
generalul Compson. „Aceeaşi. Cu cerbul şi puiul din martie 
trecut." Sam îi trimisese maiorului de Spain ştire despre asta 
cînd Boon Hogganbeck venise într-o vizită obişnuită la tabără ca 
să vadă cum iernaseră turmele - puiul de cerb cu gitul sfişiat şi 
fiara care fugărise şi cerboaica neajutorată şi o omorise şi pe ea. 
„Sam n-a spus c-ar fi fost o panteră", zise maiorul de Spain. Sam 
nu spunea nimic acum, doar stătea în picioare în spatele 
maiorului de Spain în timp ce şedeau la masa de seară, enigma- 
tic, ca şi cum ar fi aşteptat doar ca ei să termine de vorbit ca să 
se poată duce acasă. Nici măcar nu părea că se uită la ceva 
anume. „O panteră ar putea să sară pe un pui de cerb şi n-ar 
avea prea multă bătaie de cap să prindă şi cerboaica după 
aceea. Dar nici o panteră n-ar fi sărit pe mînzul ăla cu iapa chiar 
lîngă el. A fost Bătrînul Ben", spuse maiorul de Spain. „Mă 
dezamăgeşte. A încălcat regulile. N-aş fi crezut că o să facă 
asta. Mi-a omorît cîinii, mie şi lui McCaslin, dar asta nu-i nici o 
problemă. Noi am mizat pe cîini împotriva lui; ne-am avertizat 
unul pe altul. Dar acum a venit acasă la mine şi mi-a distrus 
avutul şi, mai mult, în afara sezonului. A încălcat regulile. A fost 
Bătrînul Ben, Sam." Sam încă nu spunea nimic, doar sta acolo, 
în picioare, aşteptînd ca maiorul de Spain să termine ce avea de 
spus. „Mergem miine pe urmele ei şi vedem", spuse maiorul de 
Spain. 

Sam plecă. El nu stătea la tabără. îşi făcuse singur o colibă 
micuță, cam ca a lui Joe Baker, dar mai solidă, mai trainică, lîngă 
o baltă, la un 

gfert de milă mai încolo, şi un şopron mic, scund, din biîrne, 


unde-şi ţinea puţin porumb pentru purceii pe care îi creştea în 
fiecare an. Dimineaţa următoare, cînd se treziră, el îi aştepta. 
Găsise deja mînzul. Nici nu mai aşteptară să mănînce. Nu era 
departe, nici la cinci sute de metri de grajd - mînzul de trei luni 
zăcînd pe-o coastă, cu gitul sfişiat şi măruntaiele şi o coapsă 
mîncate în parte. Zăcea acolo nu ca şi cînd ar fi fost lăsat să 
cadă, ci ca şi cum ar fi fost lovit şi azvîrlit într-o parte, şi fără nici 
o urmă de felină, fără vreo urmă de gheară, cum ar fi fost dacă 
l-ar fi apucat o panteră ca să-i caute gitul. Vedeau urmele pe 
unde iapa înnebunită se învirtise în cerc şi în cele din urmă se 
năpustise cu aceeaşi deznădejde de pe urmă cu care se 
aruncase asupra lui Sam Fathers în seara dinainte, şi urmele 
lungi ale prăzii moarte şi ale fugii înspăimiîntate şi pe cele ale 
fiarei care nici măcar nu se năpustise asupra ei cînd ea 
înaintase, ci doar făcuse trei sau patru paşi pînă cînd ea fugise, 
înnebunită, şi generalul Compson spuse „Doamne Dumnezeule, 
ce lup!" Şi Sam nu spunea încă nimic. Băiatul îl privea, în timp 
ce bărbaţii ceilalţi îngenuncheaseră, măsu-rind urmele. Era ceva 
pe chipul lui Sam. Nu era nici exaltare, nici bucurie, nici nădejde. 
Mai tîrziu, cînd ajunse bărbat în toată firea, băiatul pricepu ce 
era şi că Sam ştiuse tot timpul ce anume făcuse urmele acelea 
şi ce anume sfişiase gitul puiului de cerb în primăvara aia şi 
omorise cerboaica. Fusese preştiinţă pe faţa lui Sam în dimi- 
neaţa aceea. Şi li părea bine, îşi spuse el. El era bătrîn. Nu avea 
copii, nici rude nicăieri pe faţa pămîntului pe nimeni din sîngele 
lui pe care să-l mai întîlnească vreodată. Şi, chiar dacă ar fi fost 
cineva, el nu l-ar mai fi atins, nu i-ar mai fi adresat cuvîntul, 
pentru că de şaptezeci de ani de-acum el fusese nevoit să fie un 
negru. Acum aproape că se terminase şi lui îi părea bine. 

Se întoarseră la tabără şi mîncară de dimineaţă şi se întoarseră 
iarăşi aici cu puştile şi cu cîinii. După aceea băiatul înţelese că şi 
ei trebuie să fi ştiut ce anume omorise miînzul tot atit de bine 
cum ştiuse şi Sam Fathers. Dar atunci nu fusese nici prima, nici 
ultima dată cînd văzuse oameni raţionind, pornind de la 
înţelegerea lor greşită şi chiar acţionînd pe baza unei asemenea 
premise greşite. După ce Boon, cu picioarele desfăcute pe 
deasupra mînzului, îi gonise pe cîini cu cureaua, cîinii amuşinară 
urmele. Unul dintre ei, un cîine tînăr, încă fără minte, lătrase o 
dată şi porniră cu toţii cîţiva metri pe ceea ce părea să fie o 
urmă. Pe urmă se opriră, privind îndărăt spre oameni, oarecum 


încordaţi, nu contrariaţi, doar întrebători, ca şi cum ar fi zis „Şi 
acum ce facem?" Pe urmă se năpustiră iarăşi asupra mînzului, 
unde Boon, încă peste el, cu picioarele desfăcute, îi lovea cu 
cureaua. 

„N-am mai văzut o urmă care să se răcească aşa de repede', 
spuse generalul Compson. 

„Poate că un lup singur, de ajuns de mare ca să omoare un mînz 
chiar cu iapa alături, nu lasă miros", spuse maiorul de Spain. 
„Poate că a fost un strigoi", spuse Walter Ewell. îi privi pe Jim al 
lui Tennie. „Ce zici, Jim?" 

Pentru că acuma ciinii nu voiau s-o pornească pe urme, maiorul 
de Spain îl puse pe Sam să caute şi Sam găsi urmele la vreo 
sută de metri mai încolo şi puseră acolo cîinii pe urme şi cîinele 
cel tînăr latră iarăşi şi nici unul dintre ei nu-şi dădu seama că de 
data asta cîinele nu lătra ca un cîine care a găsit urma vînatului, 
ci lătra ca un cîine de ţară în curtea căruia a intrat cineva. 
Generalul Compson le vorbi atun«ci băiatului şâ lui Boon şi lui 
Jim al lui Tennie, vinătorilor de veveriţe: „Băieți, ţineţi cîinii cu 
voi dimineaţa asta. Probabil că se învirte pe und eva, aşteptin(d 
să-şi ia micul dejun din mînz. S-ar putea să-l dibuiţi". 

însă nu-l dibuiră. Băiatul îşi amintea cunn Sam stătuse mai 
departe locului, privindu-i cuna intrau în pădure cu ciinii de lat, 
cxi chipul lui de indian în care el nu văzuse niciodată nimic pîn& 
cînd suridea, în afară de arcuirea vagă a nărilor în dimineaţa 
aceea dintii, cînd cîinii îl găsiseră pe Bătrînul Ben. Luară ciinii cu 
ei şi a doua zi, deşi cînd ajunseră la locul unde nădăjduiseră sa 
găsească o urmă proaspătă stîrvul mînzului nu mai era. Pe 
urmă, în a treia dimineaţă, Sam îi aşteptă iarăşi, de data 
aceasta pînă cînd terminară de mîncat. Spuse „Veniţi”. îi 
conduse la el acasă, la coliba aceea mică, la şopronul de 
porumb din spatele ei. Scosese porumbul din el şi făcuse o cursă 
la uşă, punînd ca momeală stirvul mînzului. Privind printre 
buştenii din care era făcut şopronul, văzură un animal aproape 
de culoarea unei puşti sau a unei ţevi de pistol, în răstimpul 
scurt în care îi putură vedea culoarea şi forma:. Nu sta chircit şi 
nici pe labele dindărăt. Se mişca prin aer, venind înspre ei - un 
trup greu izbindu-se cu bufnituri şi cu o forţă uriaşă de uşă, aşa 
de puternic că uşa cea groasă sălta şi trosnea în cadrul ei, iar 
animalul acela, orice va fi fost, Se arunca iarăşi în uşă, parcă 
încă înainte de-a fi atins pămîntul din săritură şi înainte să-şi fi 


adunat puterile ca să sară iarăşi. „Haideţi încoace*, spuse 
Sam, „,'nainte să-şi frîngâ gitul". Chiar după ce se traseră 
îndărăt, bufniturile greoaie şi măsurate continuau, uşa solidă 
săltînd şi trosnind 

-k r,iri u.n sunet de 3 fiecare dată, şi tot nu se auzi”u ^^^ 
„animalul acela, nici un^£?"££ maiorul de „Cedracu'maieşiasta? 
întreDa 


pain. „-$ j,rCixinciu-i-se 
„E-unciine", spuse Sam, cu narile ar cad 
i contractîndu-i-se uşor şi regulat Pai 


amină vagă, sălbatică, laPtoasa> w ţi'dibuiseră a în acea 
dimineaţă dintii cind clinii ,e ursul cel bătrîn. „Este dinele. 
„Clinele ?" se miră maiorul de &P u „Care o să-l prindă pe 
Bătnnu Be W Cîine pe dracu'", spuse ««^^^ în „Mai degrabă l- 
aş lua pe Bătrinul Be» .. haita mea decit pe fiara asta. împuşc 


„Nu", spuse Sam ţi înChipui 

„N-ai să-l dresezi ia Ha, ă de tine?" c-ai să faci o bestie ca asta 
sa s> tean tul j. 

„Nu-l vreau dresat", spuse Samş la toasă pîndi iarăşi nările 
şi lumina crincen , & ^ 

din ochi. „Dar aproape c-aş vrea max s^ ^ fie dresat decît 


speriat, de nune sau 

om sau alt lucru. Dar n-are sa fie nic alta, de nimic." 
W el?" 

„Si atunci ce-ai de gînd sa faci cu „Poţi să stai să vezi" spuse 


Sam” găpta. în fiecare dimineaţa din acea a nul lui 

mînă după întîmplare, se duceau la.9 y ^^ Sam. Scosese citeva 
ţigle din acoper , ^ ^^ o fringhie pe după stirvul 
mmZU'Ufi<;care dimi-afară cînd trapa cursei ^n Q 
găleată 

neaţă, stăteau să se uite cum Sam cod ^ ^^ de apă înlăuntrul 
şopronului, in vr nt şi 

se azvirlea neobosit în uşa şi canea” ^ era 


sărea iarăşi. Nu scotea nici un suf ' asta> ci nimic febril sau 
isteric in toata “îmbliînzita. doar o hotărîre rece şi posomorita şi 
sarituriie 

Către sfirsitul săptămînn se oprise 

acelea în uşă. Totuşi nu slăbisesse apreciabil şi nu 

dădea impresia că ar fi înţelesaeas raţional că uşa 

n.avea să cedeze. Era ca şi cumirrrn, pentru moment, 


nu mai avea chef să mai sară în e£U ea. Nu se aşezase. 

Nici unul dintre ei nu-l văzuse 9-ae vreodată aşezat. 

Stătea în picioare şi acum îl puti”teau şi vedea - în 

parte dulău mastiff, cu ceva dini-ftn rasa Airedale şi 

probabil ceva din o duzină de alttute rase, cu greabă- 

nul lat de aproape un metru ş şi cîntărind, după 

cum au apreciat ei, cam nouăze.a.”ci de livre, cu ochi 

reci si galbeni şi un piept uri:riaş şi peste tot de 

culoarea aceea albăstrie ca a ui/ urnei ţevi de puşcă. 

Pe urmă cele două săptăs&nini trecură. Se 

pregăteau să ridice tabăra. BsS”iatul se rugă să-l 

mai lase să rămînă şi vărul său u* îl lăsă. Se mută în 

coliba cea mică, laolaltă cu Sam mx Fathers. In fiecare 
dimineaţă îl privea pe Sam co=*oborînd găleata cu 

apă în şopron. La sfirsitul acele f*âi săptămîni, cânele 

se aşezase. Se ridica şi se înd:fc*repta spre apă, pe 

jumătate mergiînd, pe jumâtat J-te tîrîndu-se, şi bea 

şi se prăbuşea iarăşi la pămiînttnt. Intr-o dimineaţă, 

nu mai putu nici măcar să aa ajungă la apă, nici 

măcar nu-si mai putea ridica Isflabele din faţă de pe 

duşumea. Sam luă un băț scu=urt şi se pregăti să 

intre în şopron. „Stai“, spusei băiatul. „Lasă-mă 

să iau puşca..." 

„Nu“, spuse Sam. „Acums-iSi nu se mai poate mişca "Şi, într- 
adevăr, nu putea. Zăcea pe o parte, iar Sam îl atinse, îi atfcinse 
capul şi trupul sleit, dinele zăcînd nemişcat,,-, cu ochii lui 
galbeni deschişi. Nu erau crînceni şi H Hu era nici un fel de 
răutate urită în ei, ci o sălbătf-ticie rece şi aproape impersonală, 
asemenea unei + forţe naturale. Nici măcar nu se uita la Sam 
saau la băiatul care îl privea printre buştenii perestelui. 

Sam începu să-l hrănească iarăşi. Prima dată trebui să-i ridice 
capul ca să - poată lipăi fiertura. 

263 

lăsă o strachină cu zeama şi oaptea aceea lasă o ditai 
putea s 

Iti de carne ™*™ff* strachina era goala lga. Dimineaţa 
urmato” "su cu m 

inele zăcea pe burta, cu PAI ss ra reci, galbeni, 
pmchnd£f i ^ de ala 

i un fel de schimbare in o ^ macar 


buie şi tot nu scoase nici un coordonarea 


nS cînd sări, cu onent“ea a Sam 

Sproaste din cauza.A abxaun a de 

uvreme să-l lovească ££ uş& în 

sa sară “dărat şi sa tri t 

i pe cînd dinele, parca se bl 

t'/strîngă labele> <**£M săptămîm de libaţie în uşa, ca şi cu 
afometare nici n-ar ii d n pădure 

La amiază veni cineva c ge 

panul în sus, clipind soim neimblmzit. 
STnveauîngolr-“Boon, >â i-m da ^ ^rSe^mătia asta şi lj»” g 
de vreme ,Srmgeut e a*x 

vii acasă, li ai p poate să-nghita şiun sălbăticiunea asta care 
p de ^ tabăra ar 

Boon împrumuta»e”n rîpei. In noaptea 

trăsuricaii aştept£**» McCaslin ce vak** 
aceeaera” “Jflămîndpînăcîndpoate sa 

E Mînd Vremsărămînă 

* 1 oprească pe Batnn ă Leu. 

sa-iov1^ nume. U cnett ,.  Sereîntoar- 

X.am şi datunn noieiribrie. be şi 

Pe urma venii ^ generalul ^ P 

VT* "IlZle de oaie şi cu o palar trUOs 

excepţia ceiui LeUj g*du* S 


tea la «?^fN& măcar nu f °^elaiăini nici numirii la el- 
rostogolească sen 

îl izbi, racîndu-1sa s^ & zvicnire a 

labe, cum ar fa» .du.se acolo,c"P &_. 
intrîndîncurte jo” ^ ^ anume, ^ ^ 
noros,farasa^e ^dinei ^B în” 
privească pe m ga ma laSe sav 
"Măicuhţă Doamne. E Vie ie 
Aşa s-ar fi putut spune mai bine - cîinele uriaş, 
grav, părînd somnoros, căruia, aşa cum spusese 
Sam Fathers, nu-i păsa de nimeni şi de nimic, şi 
bărbatul violent, nesimţitor, cu faţa aspră şi cu 
firul lui îndepărtat de sînge indian curgîndu-i în 
vine şi cu mintea aproape ca a unui copil. Văzu 
cum Boon preia de la Sam şi de la Unchiul Ash. 
sarcina să-i dea de mîncare lui Leu. II privea pe 


Boon lăsîndu-se pe vine în ploaia îngheţată, afară, 

în faţa bucătăriei, în vreme ce Leu mînca. Pentru 

că Leu nici nu dormea, nici nu mînca laolaltă cu 

ceilalţi cîini şi nimeni dintre ei nu ştiuse unde 

dormea pînă în noiembrie următor şi crezură pînă 

atunci că Leu dormea în cuşca lui, lîngă coliba 

lui Sam, pînă cînd vărul băiatului McCaslin îl 

întrebă pe Sam ceva în legătură cu asta şi Sam 

îi spuse şi în noaptea aceea băiatul şi maiorul de 

Spain şi McCaslin intrară cu o lampă în camera 

din spate, unde dormea Boon - o cameră mică, 

îngustă, neaerisită, rincedă de mirosul trupului 

nespălat al lui Boon şi al hainelor lui ude de 

vînătoare -, unde Boon, sforăind pe spate, se 

înecă horcăind şi se trezi şi Leu îşi înălţă capul 

de lîngă el şi-i privi cu ochii lui reci, somnoroşi 

şi galbeni. 

„Dă-o dracului, Boon", spuse McCaslin. „Dă cîinele ăsta afară de- 
aici. Miine dimineaţă îl punem pe urmele lui Ben Bătrînul. Cum 
dracu' vrei să mai poată să miroasă ceva care pute mai slab 
decît un sconcs după ce stă toată noaptea aici şi te miroase pe 
tine?" 

„Cum miros eu nu m-a deranjat niciodată la nas, după cum am 
băgat eu de seamă", spuse Boon. 

„Nici n-ar avea nici o importanţă, chiar dacă te-ar fi deranjat", 
spuse maiorul de Spain. „Nu în tine ne punem nădejdea să luăm 
urma ursului. 

Scoate-l afară. Punc-l acolo sub verandă, la un loc cu ciinii 
ăilalţi." 

Boon începu să se ridice din pat. „Are să-l omoare pe primul din 
cîinii ăia care s-ar întîmpla să-i caşte sau să-i strănute în nas sau 
care s-o atinge de el." 

„Eu cred că nu", spuse maiorul de Spain. „Nici unul din ei m-are 
să rişte să caşte în nasul lui sau să se atingă de el, nici chiar prin 
somn. Scoate-l afară. Vreau ca miine dimineaţă să aibă nasul 
limpede. Bătrînul Ben 1-a păcălit anul trecut. Dar nu cred c-are 
s-o mai facă vreodată." 

Boon îşi încălţă pantofii fără să le lege şireturile şi ieşi în cămaşa 
lui de noapte, lungă şi murdară, ca părul încă vilvoi, cum se 
trezise, scoţindu-l pe Leu afară. Ceilalţi se întoarseră în camera 


din faţă, la partida lor de pocher, unde cărţile împărţite pentru 
McCaslin şi maiorul de Spain aşteptau pe masă. După o vreme, 
McCaslin spuse „Vrei să mă duc în spate şi să mă mai uit o 
dată?" 

„Nu", spuse maiorul de Spain. „îl strig eu", îi zise lui Walter 
Ewell. | se adresă iarăşi lui McCaslin : „Dacă te duci, nu-mi 
spune mie. încep să simt primele semne ale bătrîneţii: nu-mi 
place să văd că ordinele mele nu sînt ascultate, chiar dacă ştiam 
de cînd le-am dat că n-au să fie luate în seamă. — Pereche 
mică", îi spuse apoi lui Walter Ewell. 

„Cît de mică?" întrebă Walter. 

„Foarte mică", răspunse maiorul de Spain. 

Şi băiatul, lungit sub păturile puse una peste alta, aşteptind să 
adoarmă, ştiu şi el că Leu venise de fapt îndărăt, în patul lui 
Boon, şi avea să rămînă acolo tot restul nopţii şi noaptea urmă- 
toare şi toate nopţile din luna noiembrie din anul următor şi din 
anul de după acesta. Se gîndi 

267 

atunci: Mă întreb ce-o fi gindind Sam. Ar putea să-l tină pe Leu 
cu el, chiar dacă Boone alb Ar putea să le spună maiorului sau 
lui Mc“asiin. Si mai mult încă. Mina lui Sam a fost cea care la 
atins pe Leu întîi şi Leu ştie asta Pe urma se făcu bărbat în toată 
firea şi înţelese şi el. Fusese bine asa. Aşa trebuiau să stea 
lucrurile. Sam era şeful, prinţul; Boon, plebeul, era vina-torul în 
siujba lui. Boon era cel care se cuvenea să aibă grijă de cîini. 

în prima dimineaţă în care Leu conduse haita pe urmele 
Bătrînului Ben, în tabăra îşi facura apariţia şapte străini. Erau 
nişte sălbăticiţi din pădurile locului, nişte bărbaţi bîntuiţi de 
malarie, uscați, ieşind parcă din pămîntul mlăştinos, dintre cei 
care puneau curse pentru ratoni sau poate lucrau vreun petic de 
pămînt cu bumbac şi porumb de-a lungul rîpei, în haine doar cu 
un pic mai bune decit ale lui Sam Fathers şi nici pe departe la fel 
de bune ca ale lui Jim al lui Tenme, cu nişte puşti şi carabine 
rablagite, care şedeau chirciţi pe vine, aşteptind răbdători prin 
burniţa îngheţată în curtea din spate încă dinainte dea se fi 
crăpat de ziuă. Aveau un purtător de cuvint. După aceea, Sam 
Fathers îi povesti maiorului de Spain cum toată vara şi toamna 
trecuta se perindaseră pe la tabără, cîte unul sau cite doi sau 
trei, să se uite tăcuţi la Leu o vreme şi apoi sa plece. „Neaţa, 
dom' maior. Am auzit ca ai de gînd să pui dinele ăsta grozav pe 


urmele lu ursu ăla cu două deşte la o labă acuma,” dimineaţa 
asta. Ne-am gîndit să venim şi noi sa ne uitam, dacă n-ai nimica 
împotrivă. De tras n-o sa tragem în el decit dacă se dă el la noi." 
„Sînteţi bine veniţi", spuse maiorul de bpam „Sînteţi bine veniţi 
şi să trageţi în el. h mai mult ursul vostru decît al nostru." 

„Aicea cred că nu-i minciună. L-am hrănit cu destule vite ca să 
am şi eu o parte din el. Nu r%jai pun la socoteală o împuşcătură 
după el acu”na trei ani." 

„Şi eu am o parte, zic eu", spuse altul. „Nun“ai că nu din urs." 
Maiorul de Spain se întoarse sţa-l privească. Omul mesteca 
tutun. Scuipă. „Er% O viţică. Frumuşică, zău. Anu' trecut. Pîn' la 
urn”ă cînd am găsit-o, cred că n-arăta mai bine de^cft mînzu' 
ăla al matale în iunie trecut." 

„Aha", spuse maiorul de Spain. „Fii şi mat^ie bine venit. Dacă 
vedeţi vînatu' înaintea cîini jor mei, trageţi în el." 

Nimeni nu trase în Bătrînul Ben în ziua ace«”a. Nu-l văzu 
nimeni. Cîinii luară o urmă cam ţa vreo sută de metri de 
luminişul în care-l văzi”se băiatul în ziua aceea din vara cînd 
împlin”se unsprezece ani. Băiatul era la mai puţin de un sfert 
de milă de acolo. Auzi lătrăturile, dar nu distinse printre cîini nici 
un glas pe care să n U-I ştie şi care, prin urmare, să fi fost al lui 
Leu, şi se gîndi, crezu că Leu nu era printre ei. N'ici faptul că se 
mişcau mult mai repede decit îi auzise vreodată alergind după 
Bătrînul Ben îrja-inte de asta şi nici faptul că nota de isterie 
lipsjea acum din lătratul lor nu-i fuseseră de ajuns ca să-l facă să 
înţeleagă. Nu pricepu decît noaptea tîrziu, cînd Sam îi spuse că 
Leu n-avea să fie niciodată auzit lătrînd pe urmele vînatului. 
„Are să mirîie cînd l-o apuca pe Bătrînu' Ben de gtt", spuse Sam. 
„Dar n-are să urle sau să latre, ciim n-a făcut-o nici atunci cînd 
se izbea de uşa aia. E vina aia de cîine cu sînge albastru din el. 
Cvim îi ziceai?" 

„Airedale", spuse băiatul. 

Leu fusese acolo, numai că fusese stîrnit prea aproape de rîu. 
Cînd Boon se întoarse cu Leu, pe 

Lsprezece noaptea, se jură că Leu îl oprise itrîinul Ben o dată, 
dar cîinii nu vruseseră Ltre şi Bătrînul Ben se scuturase de el şi 
se în rîu şi înotase mile întregi în josul apei 

şi Leu o luaseră pe mal vreo zece mile şi jrsaseră şi se 
reîntorseseră pe malul celălalt, începuse să se facă întuneric 
înainte să fi le vreo urmă acolo unde Bătrînul Ben ieşise ipă, 


asta dacă n-o fi fost tot în apă cînd trecuse radul pe unde 
traversaseră ei. Pe urmă se că să înjure ciinii şi se duse să 
mănînce masa eară, pe care Unchiul Ash i-o păstrase, şi se e să 
se culce şi după o vreme băiatul deschise 

camerei mici şi mirosind greu, bubuind de ăituri, şi cîinele mare 
şi grav îşi înălţă capul pe perna lui Boon şi clipi la el un moment 
şi i îşi lăsă iarăşi capul jos. Cînd veni noiembrie următor şi ultima 
zi, ziua e de-acum era păstrată prin tradiţie pentru trînul Ben, 
aşteptau mai mult de o duzină de ăini. De data asta nu erau toţi 
din locurile ăştinoase. Unii dintre ei erau orăşeni, din alte 
şedinţe de district de genul Jeffersonului, care ziseră despre Leu 
şi Bătrînul Ben şi veniseră 

se uite la cîinele cel mare cu sînge albastru, întîlnirea lui de 
fiecare an cu ursul cel bătrîn, 

două degete la o labă. Unii dintre ei nici acar nu aveau puşti, iar 
hainele de vînătoare 

cizmele de pe ei fuseseră încă în rafturi la ăvălie cu o zi înainte. 
De data aceasta Leu îl stîrni pe Bătrînul Ben i mai bine de cinci 
mile de rîu şi-l încolţi şi-l nu locului şi de data aceasta ciinii se 
repeziră i el, într-un fel de întrecere disperată. Băiatul 

auzi - atit de aproape era. Il auzi pe Boon hiuind - auzi cele două 
împuşcături pe care le lobozise cu amîndouă ţevile generalul 
Compson, 

Singur 

una avînd cinci alice mari, cealaltă un singur roape glonte 
mare, de-a dreptul în urs, de atît de aproape a să-l pe cît îşi 
putuse sili calul, pe care abia putea să-l ursul stăpinească, 
să se apropie. Auzi cîinii cînd ursul j.iedi-se scuturase de ei. 
Alerga acum; gifiind, împiedi- „Kil de cîndu-se, cu pieptul 
plesnindu-i, ajunse la locul de trînul unde trăsese generalul 
Compson şi unde Bătrînul t|lpuş-Ben omorise doi cîini. Văzu 
sîngele de la împuş- ru să caturile generalului Compson, dar 
nu putu să ;»e un meargă mai departe. Se opri, se rezemă de 
un pa şi copac asteptind să i se liniştească respiraţia şi 
tnde-inima, şi ascultă vacarmul cîinilor, care se îndepărta si se 
pierdea. speti în tabără, în 
noaptea aceea - aveau ca oaspeţi ki cu pe cinci dintre străinii 
încă înspăimîntaţi, cei cu nbla-hainele de vînătoare şi cizmele 
noi, care umbla- £Sam seră rătăciţi toată ziua, pînă cînd se 
dusese Sam ;1 cum Fathers să-i aducă îndărăt -, auzise restul: 


cum ), dar Leu îl oprise si-l ţinuse iarăşi în loc pe urs, dar 
rosul numai catîrul'chior, căruia nu-i păsa de mirosul p care 
sîngelui de sălbăticiune, fusese singurul care  ttîrul îndrăznise 
să se apropie şi Boon călărea catirul „?_sese şi despre Boon 
ştia toată lumea că nu fusese |Wnă-niciodată în stare să 
nimerească nimic la vină-  pceea toare. Trăsese în urs de cinci 
ori cu puşca aceea ji.mic, a lui cu repetiţie, dar fără să 
nimerească nimic,  putuşi Bătrînul Ben mai omorise un cîine şi 
se scutu- Boon rase iarăşi de ei şi ajunsese la rîu şi pierise. 
Boon «aluri şi cu Leu îl urmăriseră iarăşi pe unul din maluri ji 
tra-cit putuseră ei mai departe. Prea departe - tra- pul îi 
versaseră cînd se lăsa amurgul şi întunericul 11 i mea 
ajunsese înainte de a fi făcut o milă. La vremea pate, aceea 
Leu găsise urma întreruptă, sîngele poate,  .şsşise în întuneric, 
în locul unde Bătrînul Ben ieşise |O din din apă, dar Boon îl 
ţinea legat cu o frînghie, din, f tase fericire,' şi se dăduse jos de 
pe catiîr şi se luptase* joără. cu el corp la corp pînă-1 adusese 
îndărăt la tabără” 

De data aceasta Boon nu mai înjura. Se oprise n uşă, plin de 
noroi, istovit, cu faţa lui de gargui, ariaşă, tragică şi totuşi încă 
uimită. „Nu l-am nimerit", spuse. „Eram la opt metri de el şi-am 
tras pe lîngă el de cinci ori." 

„Dar l-am făcut să sîngereze", spuse maiorul de Spain. 
„Generalul Compson l-a rănit. N-am reuşit asta niciodată 
înainte." 

„Da' eu nu l-am nimerit", replică Boon. „Am tras de cinci ori pe 
lîngă el. Şi cu Leu uitîndu-se 

drept la mine." 

„Lasă", spuse maiorul de Spain. „A fost o vînă-toare a dracului 
de frumoasă. Şi l-am făcut să sîngereze. La anul îl lăsăm pe 
generalul Compson sau pe Walter să călărească pe Katie şi 
atunci al 

nostru e." 

Pe urmă McCaslin întrebă „Unde e Leu, Boon?" „L-am lăsat la 
Sam", spuse Boon. Dădea să plece- „Eu nu mai sînt bun să dorm 
cu el." 

Aşa că ar fi trebuit să-l urască pe Leu şi să-i fie frică de el. Cu 
toate acestea, nu simţea nici una, nici alta. | se părea că în toate 
astea era un semn al sorții. | se părea că ceva, nu ştia ce, 
începea, începuse acum. Era ca ultimul act al unei piese, jucat 


pe o scenă deschisă. Era începutul sfirşitului a ceva, nu ştia ce, 
dar ştia că n-avea să-i pară rău. Avea să fie umil şi mîndru că 
fusese găsit demn să fie şi el o parte din acel ceva sau măcar să 
asiste şi el. 


3 

Era decembrie. Era cel mai geros decembrie de care-şi aducea 
el aminte. Erau deja în tabăra de două săptămîni şi patru zile, 
aşteptind sa 

înmoaie gerul, pen _trui «ca Leu şi Bătrînul Ben să—şi înceapă 
întrecere a Lo,r de fiecare an. Pe urirmă aveau să ridice tabăr-a 
şi să se întoarcă acas să. Din cauza acestor”ne p revăzute zile 
suplimentai-re pe care trebuisera. să ^e petreacă aşteptind să s 
se schimbe vremea, fărăi *iimic de făcut decit să joa.ice pocher, 
whisky-ul se terminase şi el şi cu Booon fuseseră trimişi la 
Mesmphis cu o valiză şi o nottă de la maiorul de Spin către 
domnul Semmees, proprietarul distilerie”, sa mai ia whisky. De 
fapot, maiorul de Spain şi c\i McCaslin îl trimiteau ppe Boon să 
aducă whisk^.ui şi îl trimiteau pe el ssă aibă grijă ca Boon s^ se 
întoarcă cu whisky-vul sau cu cît mai rnulft din el sau cel puţin 
cu o parte din el. 

Jim al lui Teranie îl trezi la trei dimineaţsa. Se îmbrăcă repede, 
ti-emurînd, nu atît de frigg, pentru că un foc p«-Qaspăt trosnea 
şi vijiia ESn cămin, cît de ceasul acela iernatic, mort, cînnd 
sîngele şi inima sînt încete şi somnul nu e duus pînă la capăt. 
Trecu pr-in golul dintre casă şi bucătărie, vidul de păunim t 
îngheţat de sub noapteea strălucitoare şi ţeap-ămă, unde zorii 
nu aveau ssă înceapă să se ivească încă trei ceasuri de acurm 
înainte, simțind pe ldrnbă, pe cerul gurii, pînă î::n adîncul 
pieptului gustul tăios al întunericului, ^i intră în bucătărie, îr» 
căldura luminată de lamp «ă unde soba licărea roşiatică, 
înceţoşind ferestrele, şi unde Boon se şi aş e2ase la masă, 
aplecat pestce farfuria lui, aproape intrat în farfurie, cu fălcii le 
mişcîndu-i-se albăstzrii şi ţepoase şi faţa nespurr-cată de apă şi 
părul luj aspru ca o coamă de caal nepiîngărită de pieptene - 
Boon, pe un sferrt indian, nepotul unesi indience Chickasaw, 
car*e uneori răspundea jLgnit, cu pumnii lui duri şşi furioşi, la 
orice alu.zie legată de vreo singursă Picătură de sînge str-ăin şi 
alteori, de obicei dupsă 

ce băuse whisky, afirma cu aceiaşi pumni şi Cu aceeaşi furie că 


tatăl său fusese indian Chickasaw pursînge şi încă şi şef şi că 
pînă şi mama IUj fusese albă numai pe jumătate. Avea cu patru 
degete peste şase picioare înălţime*, avea mintea unui copil, 
inima unui cal şi ochii mici şi aspri ca butonii de la ghete, fără 
adincime sau meschinărie sau generozitate sau răutate sau 
blîndeţe sau orice altceva, pe faţa cea mai urită pe care o 
văzuse vreodată băiatul. Era ca şi cînd cineva găsise o alună 
ceva mai mare decit o minge de fotbal şi, cu un ciocan de 
mecanic, fasonase în ea nişte trăsături omeneşti şi apoi o 
zugrăvise, mai ales în roşu - nu un roşu indian, ci o culoare 
roşcată, de o strălucire fină, la care whisky-ul s-ar fi putut să 
aibă o contribuţie, dar care era datorată în cea mai mare parte 
doar vremii fericite şi violente de afară, de sub cerul liber, iar 
ridurile de pe ea nu erau rămăşiţele celor patruzeci de ani 
cărora le supravieţuise, ci veneau de la uitatul chiondoriş în 
soare sau în întunecimea trestiilor de zahăr pe unde fugise 
vînatul, riduri coapte pe faţa asta la focurile de tabără unde se 
lungise, încercînd să adoarmă, pe pămîntul îngheţat de 
noiembrie sau decembrie, aşteptînd zorii ca să se poată ridica 
să vîneze iarăşi, ca şi cum timpul ar fi fost doar ceva prin care 
păşea aşa cum păşea prin aer, neîmbătrînindu-1l mai mult decit 
reuşea s-o facă aerul. Era brav, credincios, neglijent şi nu te 
puteai bizui pe el; n-avea nici profesie, nici slujbă, nici vreo 
calificare de vreun fel şi nu avea decit un viciu şi o virtute: 
whisky-ul şi acea credinţă şi fidelitate absolută şi dincolo de 
orice îndoială faţă de maiorul de Spain şi faţă de vărul McCaslin 

* Aproximativ 1,95 metri (n.r.). 

al băiatului. „Uneori le-aş spune la amîndouă virtuţi", declarase 
o dată maiorul de Spain. „Sau vicii", adăugase McCaslin. 

Mîncă şi el de dimineaţă, auzind ciinii sub duşumeaua 
bucătăriei, treziţi de mirosul cărnii care se frigea aici sau poate 
de paşii de deasupra lor. îl auzi pe Leu o dată, scurt şi 
poruncitor, aşa cum viînătorul cel mai bun din orice tabără de 
vînătoare nu trebuie să vorbească decit o singură dată ca să fie 
înţeles de toţi în afară de nătărăi, şi nici unul dintre cîinii 
maiorului de Spain şi ai lui McCaslin nu erau egalii lui Leu în 
mărime şi în putere şi poate nici măcar în ceea ce priveşte 
curajul, dar nătărăi nu erau - Bătrînul Ben îl omorise anul trecut 
pe ultimul nătărău dintre ei. 

Jim al lui Tennie intră tocmai cînd ei terminau. Căruţă era afară. 


Ash se hotărise să-i ducă el cu căruţa pînă pe traseul buştenilor, 
unde aveau să se urce în trenul cu buşteni, care mergea spre 
exterior, şi să-l lase pe Jim al lui Tennie să spele el vasele 
acum. Băiatul ştia de ce. Nu era prima dată cînd îl asculta pe 
bătrînul Ash cicălindu-1 pe Boon. 

Era frig. Roţile căruţei bufneau şi trosneau peste pămîntul 
îngheţat. Cerul era ţeapăn şi strălucitor ca de sticlă. El nu 
tremura, se zguduia tot, în fiori înceţi şi continui şi puternici, cu 
miîncarea pe care tocmai o înghiţise caldă încă şi solidă 
înăuntrul lui, în vreme ce partea exterioară a trupului i se 
scutura încet şi necontenit în jurul lui, ca şi cum stomacul i-ar fi 
plutit pe dinăuntru. „N-au să-l vineze astăzi", spuse. „Nici un 
cîine n-are cum să simtă ceva azi." 

„Decit Leu", spuse Ash. „Leu nici n-are nevoie de nas. Tot ce-i 
trebuie lui e un urs." îşi înfăşurase picioarele în saci, luase o 
pătură de la culcuşul de pe duşumeaua bucătăriei ca să şi-o 
petreacă peste 

cap şi să şi-o înfăşoare în jurul trupului pînă cînd, în lumina 
subţire, scînteietoare, a stelelor, nu mai semăna cu nimic din ce 
văzuse băiatul vreodată pînă atunci. „Asta vinează un urs şi 
printr-o gheţărie de o mie de acri. Şi-1 şi prinde. Cîinii ăilalţi nu 
contează, pentru că tot nu se pot ţine nicidecum de Leu atita 
vreme cit el are un urs în faţa lui." 

„Da' ce-i rău cu cîinii ăilalţi?" spuse Boon. „Ce dracu' te pricepi şi 
tu la asta ? E prima dată că ţi-ai scos şi tu coada din bucătăria 
aia de cînd am venit aici, în afară de-atunci cînd mai tai şi tu 
ceva lemne." 

„Nu-i nimica rău cu ei", spuse Ash. „Şi-atita vreme cit e după ei, 
nici n-are să fie nimic rău cu ei. Eu nu doresc decit să fi ştiut şi 
eu toată viaţa mea cum să am grijă de sănătatea mea tot aşa 
bine cum ştie cîinii ăştia." 

„Oricum, ei n-au să iasă la vinătoare în dimineaţa asta", spuse 
Boon. Glasul îi era aspru şi hotărît. „Dom' maior mi-a promis că 
nu-i scoate pînă nu mă-ntorc eu şi cu Ike." 

„Geru' se-nmoaie azi. Se-ncălzeşte. Pînă la noapte plouă." Pe 
urmă Ash rise, chicoti undeva înăuntrul păturii care-i ascundea 
pînă şi faţa. „Luaţi-o din loc, mă catirilor!" spuse, smucind din 
hăţuri, astfel încît catîrii făcură un salt înainte şi smulseră căruţa 
tremurătoare şi trosnitoare, azvirlind-o cîţiva metri, înainte de a 
reveni la trapul lor grăbit, risipit în paşi mărunți. „Şi p-ormă, aş 


vrea şi eu să ştiu de ce-ar mai sta dom' maior să te-aştepte pe 
tine. Cu Leu are el treabă. Nu l-am auzit niciodată să spună că 
tu ai fi adus vreun urs sau altceva cu carne pe el aici în tabără." 
Acuma Boon o să-l înjure pe Ash sau poate chiar o să dea în el, 
se gîndi băiatul, însă Boon 

nu făcea asta niciodată, n-o făcuse niciodată. Băiatul ştia că n- 
avea s-o facă niciodată, eh* a* dacă atunci, cu patru ani înainte, 
pe strada i” Jefferson, Boon trăsese într-un negru de cinci <^ri 
la rînd, cu un pistol împrumutat şi cu acelsşişi rezultat ca şi 
atunci cînd trăsese de cinci on în Bătrînul Ben, toarfina trecută. 
„Pe Dumneze”“ţ meu", spuse Boon, „n-are să-l pună pe Leu ? pe 
nici un alt cîine pe urmele la nici un. vînat pi” nu mă-ntorc eu 
dispară. Pentru că rai-a proffVis Dă odată-n catirii ăştia şi fă-i să 
se mişte nr”ai repede. Vrei să mă vezi că-ngheţ?" 

Ajunseră la traseul buştenilor şi făcură ^ foc acolo. După o 
vreme, trenul cu buşteni i^şj din pădure dinspre cerul palid al 
răsăritului Şj Boon îi făcu semn. Pe urmă, în cabina încâlz” a 
vagonului de serviciu, băiatul adormi iarăşi» îtl vreme ce Boon şi 
conductorul şi frinarul discutay despre Leu şi Bătrânul Ben aşa 
cum oamenii de mai tîrziu aveau să stea de vorbă despre Sultan 
şi Kilrain şi, încă ş* mai tîrziu, despre Demp”ey şi Tunney. 
Moţăinc*, smucindu-se după cum Se smucea şi clănţăne a 
vagonaşul lipsit de arcuri îi auzea vorbind n»ai departe despre 
purceu. şi viţeii pe care-i orneze Bătrinul Ben şi desţ)re 
şoproanele pe care le spărsese şi despre curseie şi capcanele pe 
care* le stricase şi despre plurrit)ij pe care probabil că-i purta 
sub blană - Bătn^ Ben, ursul cu două degete la o labă, dintr-o 
reg'4ne în care de cincizeci de ani de zile urşii cu lahele 
schilodite de curse fuseseră porecliţi Două-Peşte sau Trei-Deşte 
sau* Ologul, numai că Bătnnuj Ben era un urs de* excepţie 
(căpetenia urŞ%r, cum îi spunea generalul Compson) şi astfel îşj 
cîştigase un nume cum ar fi putut purta Şi O fiinţă omenească 
f^ră să-i fie ruşine cu el 

Ajunseră la Hoke* la răsăritul soarelui. Cob<Mră din vagonul 
încălzi” în hainele lor de vînăto”re 

276 

277 

cu cizmele murdare de noroi şi cu pantalonii kaki stropiţi şi cu 
fălcile albăstrii, nebărbierite, ale lui Boon. Dar era bine aşa. Aici, 
la Hoke, erau un j oagăr şi un magazin universal şi două prăvălii 


si o rampă de încărcare mai la o parte de jgheabul principal şi 
toţi bărbaţii de acolo aveau şi ei cizme si pantaloni kaki. în 
curînd sosi şi trenul de Memphis. Boon cumpără trei pungi cu 
floricele de porumb cu melasă şi o sticlă de bere de la chioşcul 
de ziare, iar băiatul adormi din nou în ronţăitul şi mestecatul lui. 
însă la Memphis nu mai era bine. Era ca şi cum casele înalte şi 
caldarimul tare sub picioare şi trăsurile frumoase şi căruțele cu 
cai şi oamenii cu gulere scrobite şi cravate făceau ca straiele lor 
kaki şi cizmele să pară şi mai aspre, şi mai murdare, barba lui 
Boon să pară şi mai ţepoasă, şi mai nerasă, şi faţa lui să arate 
ca şi cînd n-ar fi trebuit să şi-o scoată niciodată din pădure sau 
cel puţin nu de lîngă maiorul de Spain şi McCaslin sau oricine 
altcineva care o cunoştea şi ar fi putut să spună „Nu vă fie frică. 
Nu e periculos". Boon străbătu clădirea gării, călcînd pe lespezile 
lucioase, cu faţa încreţindu-i-se cînd îşi scobea floricele dintre 
dinţi cu limba, cu picioarele desfăcute şi ţepene din şolduri, ca şi 
cînd ar fi călcat pe sticlă unsă cu unt, şi cu ţepii albăstrii de pe 
faţă arătînd ca pilitura de pe o ţeava de puşcă. Trecură pe lingă 
prima cîrciumă. Pînă şi prin uşa închisă băiatului i se păru că 
simte mirosul de rumeguş şi duhoarea de băutură stătută. Boon 
începu să tuşească. Tuşi timp de ceva mai puţin de un minut. 
„La dracu' cu răceala asta", spuse. „Aş vrea să ştiu şi eu unde- 
am răcit aşa." „Acolo, la gară", spuse băiatul. 

Boon începu să tuşească iarăşi. Se opri. II privi pe băiat. „Ce?" 
spuse. 

278 

„Nu erai răcit cînd am plecat de la tal| Dara şi nici în tren." Boon 
îl privea, clipind. Pe ur^n^ă nu mai clipi. Nici nu mai tuşi. Spuse 
linişti jjt: 

„Împrumută-mi un dolar. Haide. Ai ban”. Dacă ai avut vreodată, 
ai şi acuma. Nu vreau s^a spun că eşti zgircit cu banii, pentru 
că nici n^u esn S-ar zice că nici nu te gîndeşti vreodată 1% 
vreun lucru pe care să ţi-l doreşti să-l ai. Cînd aveam eu 
şaisprezece ani, o bancnotă de un di olar se topea de la mine 
înainte să fi avut vrogme ga citesc pe ea numele băncii de unde 
venea"' Spuse încet: „împrumută-mi un dolar, Ike". 

„l-ai promis maiorului. l-ai promis lui Mc“Caslin. Nimic pînă nu 
ne întoarcem la tabără." 

„Bine, bine", spuse Boon cu aceeaşi voce liniştită şi răbdătoare. 
„Ce pot să fac eu numai” cu' un dolar? N-ai să-mi mai dai după 


aia încă” unul." 

„Ai al dracului de multă dreptate - nuci n-am s-o fac", spuse 
băiatul şi glasul lui era şi el liniştit, rece, din pricina furiei, care 
nu era înd reptată împotriva lui Boon, apoi îşi aminti: Boon 
s”forăind pe un scaun grosolan în bucătărie, în asa fej încît să 
poată urmări ceasul şi să powtă să-i trezească pe el şi pe 
McCaslin şi să-i c“ucă cu căruţa cele şaptesprezece mile pînă la 
Je fferson, ca să prindă trenul de Memphis; poneiul d” Texas, 
cel sălbatic, niciodată înşeuat pînă atunciv pe care îl convinsese 
pe McCaslin să-l lase să şi-l cumpere şi pe care el şi cu Boon îl 
cumpăraseră la licitaţie cu patru dolari şi şaptezeci şi cinci de 
cînti şi-l aduseseră acasă într-o boxă de sirmă ghimpată, între 
două iepe blinde, şi care nu mai văzuse niciodată pînă atunci 
boabe curățate de porumb şi nici nu ştia ce erau, dacă nu 
cumva boabele vor fi fost poate nişte gîngănii, şi în <jele din 
urmă (el avea pe atunci zece ani şi Boon avusese zece ani toată 
viaţa lui) Boon spusese că poneiul 

279 

era de-acum îmblînzit şi, cu un sac peste cap şi patru negri care 
să-l ţină, îl împinseseră cu spatele pînă la o trăsurică cu două 
roţi şi-i petrecuseră hamurile pe după git şi deblocaseră piedica 
de la roţi şi el şi cu Boon se urcaseră în trăsurică şi Boon 
spusese „Gata, băieţi. Daţi-i drumu'" şi unul din negri - era Jim al 
lui Tennie - îi trăsese sacul de peste cap şi sărise îndărăt să 
scape cu viaţă şi prima roată o pierduseră cînd se izbise de un 
stîlp al porţii deschise, numai că în clipa aceea Boon îl apucase 
de ceafă şi-1 azvirlise în şanţul de la marginea drumului, aşa că 
văzuse restul numai pe bucățele - cealaltă roată izbindu-se prin 
portiţa laterală şi străbătind curtea din spate şi sărind în sus pe 
verandă şi ţăndări din trăsurică ici şi colo de-a lungul drumului şi 
Boon dispărînd repede de tot, alunecînd pe burtă în praful care 
zvicnea şi ţişnea în toate direcţiile, dar ţinînd încă strîns în miini 
hăţurile, pînă se rupseseră şi ele, şi două zile mai tirziu îl 
prinseseră în sfîrşit pe ponei la vreo şapte mile depărtare, cu 
hamurile încă la git şi capătul căpăstrului atîrnîndu-i acolo, ca o 
ducesă cu două coliere deodată. îi dădu dolarul lui Boon. 

„Foarte bine", spuse Boon. „Vino-năuntru, că-i frig afară." 

„Mie nu mi-e frig", spuse el. 

„Bei şi tu o limonada." 

„Nu vreau nici o limonada." 


Uşa se închise în spatele lui. Soarele se ridicase deja zdravăn pe 
cer. Era o zi strălucitoare, deşi Ash spusese că pînă seara avea 
să plouă. Se făcuse şi mai cald de acum - miine puteau să iasă 
la vînat. Simţea în inimă tresărirea aceea străveche, la fel de 
adîncă şi vie ca întotdeauna, ca în prima zi. N-avea să o piardă 
niciodată, oricît de mult ar fi îmbătriînit la vînătoare şi la 

280 

urmărirea vînatului, asta era cea mai buiv” cea mai frumoasă 
parte în orice suflare şi «&j-a oj umilinţa şi mîndria sa. Trebuia 
să nu s^ maj gîndească la asta. | se părea de pe acum că începe 
să alerge îndărăt spre gară, pe şine chir cu primul tren care se 
îndrepta către sud. TV”tmia să nu se mai gindească la asta. 
Strada er” aglomerată. Privea caii mari de tracţiune, norrnanzj 
rasa Percheron, trăsurile elegante din care bărbaţi în pardesie 
frumoase şi doamne trancl£ifirjj în blănuri, coborau şi intrau în 
gară. (Erau. despărțiți doar printr-o clădire de localul gării j Qn 
douăzeci de ani în urmă, tatăl său sosise călare la Memphis, 
într-una din unităţile de cavalerie ale colonelului Sartoris, cea de 
sub comanda lui Forrest, în sus pe strada principală, şi (aşa 
Spunea povestea) intrase în holul hotelului Gayosa, Unde ofiţerii 
yankei erau instalaţi în fotoliile de piele şi scuipau în scuipătorile 
înalte şi lucioase, si pe urmă ieşise teafăr, liber şi nevătămat... 
Uşa se deschise în spatele lui. Boon se ştergea la gură cu dosul 
palmei. „Aşa", spuse. „Hai să mergem să ne facem treaba şi să 
plecăm dracului de-aici." 

Se duseră şi-şi încărcară valiza. El nu află niciodată de unde sau 
cînd luase Boon cealaltă sticlă. Fără îndoială, i-o dăduse domnul 
Semmes Cînd ajunseră iarăşi la Hoke, la apusul soarelui era 
goală. Puteau să prindă un tren îndărăt, Spre Hoke, în două 
ceasuri. Se întoarseră direct la gară, aşa cum maiorul de Spain 
şi pe urmă McCaslin îi spuseseră lui Boon să facă şi pe urmă îi 
porunciseră s-o facă şi-l trimiseseră pe băiat cu el ca să aibă 
grijă s-o şi facă. Boon băuse prima înghiţitură din sticla lui la 
toaletă. Un om cu o şapcă de uniformă veni să-i spună că n-are 
voie să bea acolo şi se uită o dată la faţa lui Boon 

281 

şi nu mai spuse nimic. Data următoare îşi turnă în paharul de 
apă, pe sub marginea mesei, în restaurant, cînd proprietarul 
(era o femeie) îi spuse că n-are voie să bea acolo şi atunci se 
întoarse la toaletă. Le povesti, chelnerului negru şi tuturor 


celorlalţi din restaurant, care erau obligaţi să-l asculte şi care 
nu auziseră niciodată de Leu şi nici nu voiau să audă, despre 
Leu şi Bătrînul Ben. Pe urmă îşi aduse aminte de grădina 
zoologică. Descoperi că mai era un tren spre Hoke la ora trei, 
aşa că pînă atunci aveau să-şi treacă timpul la grădina zoologică 
şi să ia trenul de trei - asta pînă cînd se întoarse de la toaletă a 
treia oară. Atunci aveau să ia primul tren îndărăt la tabără, să-l 
ia pe Leu şi să se întoarcă la grădina zoologică unde, zicea el, 
urşilor li se dădea să măniînce îngheţată şi pişcoturi şi el o să-l 
pună pe Leu să se lupte cu ei toţi. 

Aşa că pierdură primul tren, cel pe care ar fi trebuit de fapt să-l 
ia, dar îl urcă pe Boon în trenul de la ora trei şi acum era iarăşi 
bine şi Boon nici măcar nu se mai ducea la toaletă, ci bea acolo, 
în compartiment, şi vorbea despre Leu şi oamenii pe care-i 
oprea, apucîndu-i de haină, să le povestească nu îndrăzneau să-i 
spună lui Boon că n-avea voie să bea acolo, cum nu îndrăznise 
nici omul de la gară. 

Cînd ajunseră la Hoke, la apusul soarelui, Boon dormea. Băiatul 
îl trezi în cele din urmă şi-l cobori, pe el şi valiza, din tren şi 
chiar îl convinse să măniînce ceva de seară la magazinul de lîngă 
joagăr. Aşa că totul era în ordine cînd au urcat în vagonul de 
serviciu din trenul cu buşteni, ca să se întoarcă în pădure, şi 
soarele cobora roşu şi cerul era deja înnorat şi pămîntul nu avea 
să mai îngheţe în noaptea aceea. Băiatul era cel care dormea 
acum, aşezat în spatele sobei înroşite, în 

vreme ce vagonaşul fără arcuri se smucea şi clănţănea şi Boon 
şi frînarul şi conductorul vorbeau despre Leu şi Bătrinul Ben, 
pentru că ştiau despre ce vorbeşte Boon, pentru că erau de- 
acum acasă. „Ceru-nnorat şi se topeşte deja", spuse Boon. „Leu 
îl prinde miine." 

Leu avea s-o facă, sau altcineva. Dar nu Boon. El nu nimerise 
niciodată ceva mai mare decit o veveriţă, după cum ştia oricine, 
decit pe negresa aceea, în ziua cînd trăsese cu puşca după 
negru. Era un negru mare şi la nu mai mult de trei metri de el, 
dar Boon trăsese de cinci ori cu pistolul pe care-l împrumutase 
de la vizitiul negru al maiorului de Spain şi negrul în care trăgea 
scosese un pistol din cele care se comandau prin poştă cu un 
dolar şi jumătate şi l-ar fi doborit pe Boon, doar că pistolul acela 
nu luă foc, făcu doar clicliclicliclic, de cinci ori, şi Boon încă mai 
trăgea şi sparse o vitrină din geam turnat care-l costă pe 


McCaslin patruzeci şi cinci de dolari şi nimeri în picior o negresă 
care se întîmpla să treacă pe acolo, numai că pentru asta plătise 
maiorul de Spain - el şi cu McCaslin jucaseră cărţi, vitrina din 
geam turnat contra piciorului negresei. Şi în prima zi cînd 
ieşiseră la vinat în anul acesta, în prima dimineaţă la tabără, 
cerbul trecuse de-a dreptul peste Boon; auzise şi el puşca 
veche, cu repetiţie, a lui Boon făcînd uau, uau, uau, uau, uau şi 
pe urmă glasul lui, „Fir-ar dracu-al dracu'! Uite-1 că se duce! Pe 
el! Pe el!", şi, cînd ajunsese şi el acolo, văzuse urmele cerbului 
Şi, la nici măcar douăzeci de paşi de ele, cele cinci tuburi de 
cartuş. 

In noaptea aceea în tabără erau cinci oaspeţi, veniţi de la 
Jefferson: domnul Bayard Sartoris şi fiul său şi fiul generalului 
Compson şi încă doi bărbaţi. Şi în dimineaţa următoare el se 
uitase pe fereastră afară, în burniţa cenuşie, subţire, a 

282 

283 

zorilor, pe care o prezisese Ash, şi erau acolo, în picioare sau 
chircindu-se pe vine în ploaia măruntă, aproape două duzini 
dintre cei care-l hrăniseră pe Bătrînul Ben cu porumb şi purcei 
şi chiar vitei de zece ani de zile, în pălăriile lor ponosite şi 
hainele şi mantalele de vînătoare pe care orice negru de la oraş 
le-ar fi aruncat sau le-ar fi ars şi doar cu cizmele de cauciuc 
bune şi solide, cu puştile uzate şi care nu mai erau albăstrii, iar 
unii chiar fără puşti. Pe cînd ei mîncau de dimineaţă, mai sosiră 
încă vreo duzină, călare sau pe jos - muncitori forestieri de la 
şantierul de la treisprezece mile mai jos şi oameni de la joagărul 
de la Hoke, ce nu aveau în grup decit o singură puşcă, a 
conductorului trenului cu buşteni -, astfel că, atunci cînd intrară 
în pădure în dimineaţa aceea, maiorul de Spain conducea o 
unitate aproape la fel de puternică -decît că unii dintre ei nu 
erau înarmaţi - ca şi unele dintre cele pe care le comandase în 
ultimele zile întunecate din '64 şi '65. Nici nu mai încăpeau în 
curticică. Se revărsau dincolo, pe drumeagul unde maiorul de 
Spain încălecase de acum pe iapa sa, în timp ce Ash, în şorţul lui 
murdar, împingea cartuşele unsuroase în carabina acestuia şi i-o 
întindea în sus şi cîinele uriaş, grav, cu sînge albastru, stătea la 
scara şeii lui, nu cum stă un cîine, ci cum stă un cal, clipind din 
ochii lui somnoroşi, de topaz, şi neuitîindu-se la nimic, surd chiar 
şi la schelălăitul cîinilor pe care-i ţineau de zgărzi Boon şi Jim al 


lui Tennie. 

„Îl punem pe generalul Compson pe Katie în dimineaţa asta", 
spuse maiorul de Spain. „El 1-a făcut să sîngereze anul trecut. 
Dacă ar fi avut atunci un catîr curajos, el ar fi..." 

„Nu", spuse generalul Compson. „Eu sînt prea bătrîn ca să mai 
cutreier pădurile pe un catir 

sau pe un cal sau pe orice altceva. Pe lingă asta, eu am avut 
şansa mea anul trecut şi-am pierdut-o. In dimineaţa asta eu stau 
la un loc de pîndă. Am să-l las pe băiatul ăsta s-o călărească pe 
Katie." 

„Nu, stai", spuse McCaslin. „Ike are timp tot restul vieţii să 
vîneze urşi. Altcineva să..." 

„Nu", spuse generalul Compson. „Eu vreau ca lke să urce pe 
Katie. El se descurcă deja mai bine decit tine sau decit mine în 
pădure şi, în încă zece ani, are să fie la fel de bun ca Walter." 

La început el nu putea să-şi creadă urechilor, asta pînă cînd 
maiorul de Spain i se adresă. Pe urmă se trezi sus în şa, pe 
catîrul cu un singur ochi, care nu se speria de fiarele sălbatice, 
privind în jos spre cîinele nemişcat de lîngă scara şeii maiorului 
de Spain, privindu-l în şuvoiul de lumină cenuşie: mai mare 
decit un vițel, mai mare decit ştia el de fapt că era, cu capul 
uriaş, pieptul aproape la fel de mare ca al lui, blana albăstrie 
sub care muşchii îi tresăreau sau tremurau fără să fi fost atinşi, 
întrucît inima care le trimitea sînge nu iubea nici un om şi nici 
un lucru, stînd aşa cum stă un cal, dar altfel decit un cal, care 
lasă să se vadă numai greutate şi iuţeală, pe cînd Leu lăsa să se 
vadă nu numai curaj şi toate cele care-i trebuiau ca să 
alcătuiască voinţa şi dorinţa de a urmări şi ucide, ci şi rezis- 
tenţa, voinţa şi dorinţa de a îndura dincolo de orice limită 
imaginabilă a rezistenţei trupului pentru a ajunge din urmă şi a 
ucide. Pe urmă cîinele îl privi pe el. îşi mişcă încet capul şi se 
uită la el peste vacarmul meschin al cîinilor de vinătoare, cu 
ochii lui galbeni la fel de lipsiţi de adincime ca şi cei ai lui Boon, 
lipsiţi de meschinărie sau generozitate sau blindeţe sau răutate, 
tot ca ai lui Boon. Erau doar reci şi somnoroşi. Pe urmă clipi şi el 
ştiu atunci că nu se uita la el 

284 

285 

şi nici nu se uitase vreodată, deşi nici măcar nu-şi mai dăduse 
osteneala să-şi întoarcă privirea în altă parte. 


In dimineaţa aceea auzi primul lătrat. Leu dispăruse deja, în 
vreme ce Sam şi Jim al lui Tennie puneau şeile pe catîrul şi calul 
care trăseseră căruţa şi el privea ciinii care se smuceau şi se 
trăgeau într-o parte, amuşinînd şi gemînd, pînă cînd se făcură şi 
ei nevăzuţi. Pe urmă el şi cu maiorul de Spain şi cu Sam şi cu Jim 
al lui Tennie plecară călări după ei şi auziră primul urlet din 
pădurea udă şi picurînd de dezgheţ, la nici două sute de metri în 
faţă, ascuţit, cu nota aceea abjectă, aproape omenească, pe 
care ajunsese să o cunoască, şi ceilalţi cîini alăturîndu-i-se, pînă 
cînd toată pădurea răsună şi vibra întunecoasă. Dădură atunci 
pinteni cailor. | se părea că vede cu ochii lui cîinele uriaş, 
albăstriu, aţinîindu-se tăcut, şi ursul, forma grea, ca a unei 
locomotive, pe care o văzuse în ziua aceea, acum patru ani, 
străbătînd luminişul, răzbind prin desişuri în faţa cîinilor mai 
repede decit îşi închipuise el că ar fi putut să se mişte, mai 
repede chiar decit cattîrii în goană. Auzi şi o împuşcătură, una 
singură. Pădurea se rărise acum; înaintau repede, cu vacarmul 
din faţă pierdut şi pierzîindu-se. Trecură şi pe lîngă omul care 
slobozise acea împuşcătura - unul din ţinutul din mlaştini, un 
braţ întins arătînd, o faţă trasă, uscată, orificiul mic şi negru al 
urletului lui presărat cu dinţi putrezi. 

Auzi tonul schimbat din lătratul cîinilor şi îi văzu la două sute de 
metri în faţă. Ursul se întorsese pe călciie. îl văzu pe Leu 
azvirlindu-se în el fără oprire şi-l văzu pe urs izbindu-l şi 
aruncîndu-l într-o parte şi năpustindu-se în grupul cîinilor ce 
urlau ascuţit şi ucigîndu-1 pe unul 

dintre ei aproape în trecere şi rotindu-se şi luînd-o iarăşi la fugă. 
Pe urmă fură prinşi într-un val neîntrerupt de cîini. li auzi pe 
maiorul de Spain si pe Jim al lui Tennie răcnind şi sunetul ca de 
pistol al biciului de piele al lui Jim al lui Tennie, ce încerca să-i 
întoarcă pe urme. Pe urmă el şi cu Sam Fathers călăriră singuri 
înainte. Unul dintre cîini se ţinuse totuşi de Leu. îi recunoscu 
glasul. Era cîinele cel tînăr, care nici acum un an nu avusese 
destul cap şi care, judecind după cum se comportau ceilalţi cîini, 
nici acum nu-şi avea minţile toate. Poate că ăsta este curajul, se 
gîndi el. „Aşa", spuse Sam în spatele lui. „Are dreptate. Trebuie 
să-l abatem de la rîu, dacă putem." 

Acum intraseră printre trestii, în stufăriş. Cunoştea cărarea 
printre ele la fel de bine ca şi Sam. leşiră din lăstăriş şi răzbiră 
aproape direct în drumeag. Drumul traversa stufărişul şi ieşea 


pe o culme înaltă ce se deschidea deasupra rîului. Auzi trosnetul 
sec al puştii lui Walter Ewell, pe urmă încă două împuşcături. 
„Nu", spuse Sam. „Aud cîinele. Mergi înainte." 

leşiră din tunelul îngust şi neacoperit al trestiilor care trosneau 
şi şuierau, galopînd încă pe culmea deschisă, sub care rîul gros 
şi galben, opac în lumina cenuşie şi fluidă, părea să nu se mişte 
deloc. Acum reuşi şi el să audă cîinele. Nu alerga după ceva. 
Urletul îi era un lătrat ascuţit, febril, şi Boon alerga pe marginea 
rîpei, cu vechitura lui de puşcă săltîndu-i şi izbindu-i-se de 
spinare, prinsă în cureaua făcută dintr-o bucată de frîinghie de 
bumbac. Se roti în jurul propriului trup şi alergă în sus spre ei, cu 
faţa sălbăticită, şi sări pe catir în spatele băiatului. „Barca aia 
blestemată!" strigă. „E pe partea aialaltă! A trecut direct prin 
apă! Leu era prea aproape de el! Şi cîinele ăla mic! Leu era aşa 
de aproape că n-am 

286 

287 

putut să trag! Dă-i drumu'!" strigă, izbind cu călciiele în crupa 
catîrului. „Dă-i drumu'!" 

Se aruncară în jos pe pantă, poticnindu-se si alunecînd pe 
pămîntul pe care se topise chiciura bufnind printre sălcii şi 
năpustindu-se în apă' Nu simţi nici fiorul, nici frigul apei, el de o 
parte a catirului care înota acum, încleştat cu o mînă de oblîncul 
şeii şi cu cealaltă ridicîndu-şi puşca deasupra apei, iar Boon în 
partea opusă. Sam era undeva în spatele lor şi pe urmă rîul, apa 
din jurul lor se umplu de cîini. înotau mai repede decit catirii. 
începuseră să se caţere pe malul celălalt înainte ca vreun catîr 
să fi dat de fund. Maiorul de Spain răcnea ceva de pe malul de 
unde intraseră ei şi, privind îndărăt, îi văzu pe Jim al lui Tennie şi 
calul lui tocmai cînd se aruncau în apă. 

Acum pădurea din faţa lor şi aerul greu de ploaie erau o singură 
vibraţie a vacarmului din jur. Răsuna şi tremura; ecoul se înălța 
şi se spărgea de malul din spatele lor şi se forma iarăşi şi răsuna 
cu tunet şi cu tremur mare pînă cînd băiatului i se păru că toţi 
cîinii care se avin-taseră vreodată după vreun vinat prin 
regiunea aceasta schelălăiau acuma spre el. îşi petrecu piciorul 
peste spinarea catîrului de cum ieşi din apă. Boon nu încercă să 
mai încalece. Se agăţase de o scăriţă a şeii pe cînd urcau malul 
şi trosnea prin lăstărişul care mărginea cărarea şi văzură ursul, 
ridicat pe labele dindărăt, cu spinarea rezemată de un copac, în 


vreme ce ciinii, urlînd înnebuniţi, şiroiau în jurul lui şi Leu se 
aruncă asupra lui încă o dată, înălţindu-se cu tot corpul de la sol. 
De data aceasta ursul nu-l mai dobori la pămînt. Prinse cîinele 
cu amîndouă labele, aproape într-un gest de iubire, şi se 
răsturnară amîndoi 

288 

ja pămînt. Băiatul sărise acum de pe catir. Ridicase cocoaşele la 
amîndouă ţevile, dar nu vedea nimic, doar trupuri de cîine 
zvircolindu-se bălţate, pînă cînd ursul se înălţă iarăşi dintre ei. 
Boon tipa ceva, el nu înţelegea ce; îl vedea pe Leu încă atîrnînd 
de gitul ursului şi-l văzu pe urs, pe jumătate ridicat în două 
labe, izbind unul din cîini cu o labă şi azvirlindu-1 la vreo doi-trei 
metri distanţă şi pe urmă ridicîndu-se şi ridicîndu-se, ca şi cum 
n-avea să mai termine niciodată, stînd iarăşi drept şi începînd să 
ricîie în pîntecele lui Leu cu labele din faţă. Pe urmă Boon o luă 
la fugă. Băiatul văzu în mîna lui licărirea lamei şi-l urmări cum 
sare printre catiîri, împingindu-i, izbindu-i cu piciorul la o parte 
din fugă, alergînd şi aruncîndu-se dintr-o parte asupra ursului, 
aşa cum se azvirlise dintr-o parte pe catîrul lui, cu picioarele 
încîrligate de pîntecele ursului, cu braţul stîng sub gitul fiarei, 
acolo unde se agăţase Leu, şi mai văzu lucirea cuţitului cînd se 
ridica şi izbea. lzbi o singură dată. Pentru o clipă, arătară 
aproape ca o statuie: cîinele atîrnat, ursul, omul cocoţat în 
spinarea lui ca şi cum l-ar fi călărit, împingînd şi învîrtind acolo 
lama îngropată. Pe urmă se răsturnară, traşi pe spate de 
greutatea lui Boon, cu Boon dedesubt. Spinarea ursului a fost 
cea care a reapărut prima, dar imediat Boon era iarăşi călare 
peste ea. Nu dăduse drumul nici o clipă la cuţit şi băiatul văzu 
iarăşi mişcarea aproape infinitezimală a braţului şi umărului cînd 
împingea şi smucea într-o parte şi într-alta. Apoi ursul se înălţă 
iarăşi în două labe, ridicînd şi omul şi cîinele o dată cu el, şi se 
întoarse şi, încă ducînd cu el omul şi cîinele, făcu doi sau trei 
paşi către pădure pe labele dindărăt, mergînd cum ar fi mers un 
om, şi apoi căzu cu bufnet mare la pămînt. Nu se nărui, nu se 
surpă. Căzu 

289 

dintr-o dată, cum cade un om, astfel că toţi trei omul, cîinele şi 
ursul, părură să mai salte o dată de la pămînt. 

El şi Jim al lui Tennie alergară într-acolo Boon îngenunchease la 
capul ursului. Urechea stingă îi era zdrenţuită, mîneca stingă a 


hainei se dusese cu totul, cizma dreaptă îi fusese sfişiată de la 
genunchi pînă la începutul labei, sîngele roşu si strălucitor i se 
scurgea, subţiat de ploaia măruntă în jos pe picior şi pe mînă şi 
pe braţ şi în jos pe un obraz şi faţa nu-i mai era acum sălbatică, 
ci cu totul calmă. Desfâcură împreună fălcile lui Leu de pe gitul 
ursului. „încet, ce dracu'", spuse Boon. „Nu vezi că i-au ieşit 
matele afară ?" începu să-şi scoată haina. îi vorbi lui Jim al lui 
Tennie cu aceeaşi voce liniştită, calmă: „Adu barca-ncoace. E la 
vreo sută de metri mai jos, la mal. Am văzut-o eu". Jim al lui 
Tennie se ridică şi se îndepărtă. Pe urmă - şi el nu-şi mai 
amintea dacă Jim al lui Tennie îl chemase pe unul din ei sau 
exclamase ceva sau dacă el doar îşi ridicase privirile şi aruncase 
o privire într-acolo din întîmplare - îl văzu pe Jim al lui Tennie 
aplecîndu-se şi-l văzu pe Sam Fathers întins nemişcat, cu faţa 
în noroiul bătătorit. 

Nu catirul îl aruncase acolo. îşi aducea aminte că Sam 
descălecase şi el înainte ca Boon să fi început să alerge. N-avea 
nici o rană, de nici un fel, şi, cînd el şi cu Boon îl întoarseră cu 
faţa în sus, ochii îi erau deschişi şi spuse ceva pe limba aceea în 
care stăteau de vorbă el şi cu Joe Baker. Dar nu se putea mişca. 
Jim al lui Tennie trase luntrea la mal. îl auzeau strigind ceva 
peste rîu, către maiorul de Spain. Boon îl înfăşură pe Leu în 
haina de vinătoare şi-l cobori pînă la luntre şi-l duseră şi pe 
Sam şi se întoarseră şi-l agăţară pe urs de oblîncul şeii catîrului 
cu un singur ochi, 

290 

cu frînghia pe care Jim al lui Tennie o folosea ca zgardă pentru 
cîini, şi-l tîrîră în jos la luntre şi-l urcară şi-l lăsară pe Jim al lui 
Tennie să treacă fiul înot îndărăt, cu calul şi cu cei doi catiri. 
Maiorul de Spain prinse botul luntrei cînd Boon sări pe lîngă el şi 
încă înainte ca Boon să fi atins malul. Se uită o dată la Bătrînul 
Ben şi spuse liniştit „Mda". Pe urmă intră în apă şi se aplecă şi 
puse mina pe Sam şi Sam îşi ridică ochii şi spuse ceva în limba 
aceea străveche în care vorbeau el şi cu Joe Baker. „Nu ştii ce s- 
a întîmplat?" spuse maiorul de Spain. 

„Nu, domnule", răspunse băiatul. „N-a fost catîrul. N-a fost 
nimic. Descălecase de pe catîr cînd Boon alerga spre urs. Pe 
urmă ne-am uitat după el şi l-am văzut întins pe jos." Boon 
striga la Jim al lui Tennie, care era încă în mijlocul rîului. 

„Vino odată, ce dracu'", spuse. „Adu-*ni catîru' ăla-ncoace." 


„Ce nevoie ai de catîr?" întrebă maiorul de Spain. 

Boon nici măcar nu se uită la el. „Mă duc la Hoke s-aduc 
doctorul", spuse cu glasul acela calm, cu faţa cu totul calmă sub 
scurgerea continuă, subţiratică, a sîngelui strălucitor. 

„Şi tu ai nevoie de-un doctor", spuse maiorul de Spain. „Poate 
Jim al lui Tennie..." 

„La dracu' cu asta", spuse Boon. Se întoarse spre maiorul de 
Spain. Faţa îi era încă liniştită, numai glasul îi era cu un ton mai 
ridicat. „Nu vezi că i-au ieşit dracului maţele?" 

„Boon!" spuse maiorul de Spain. Se uitară unul la altul. Boon era 
cu mai bine de un cap mai înalt decît maiorul de Spain; chiar şi 
băiatul era acum mai înalt decît maiorul de Spain. 

„Trebuie să-l aduc pe doctor", reluă. Boon. „îi ies dracului 
maţele..." 

291 


„Bine, bine", spuse maiorul de Spain. Jim aj lui Tennie ieşi din 
apă. Calul şi catîrul teafăr îl mirosiseră de acum pe Bătrînul Ben. 
Zvicniră deodată şi ajunseră pe coama malului, trăgîndu-1 şi pe 
Jim al lui Tennie după ei înainte ca el să-i poată opri şi lega şi să 
se întoarcă îndărăt. Maiorul de Spain îşi desfăcu bucla de la 
cureaua de piele a busolei sale şi i-o dădu lui Jim al lui Tennie. 
„Te duci direct la Hoke", spuse. „îl aduci pe doctorul Crawford cu 
tine. Spune-i că aici sînt doi oameni pe care trebuie să-i vadă. la 
iapa mea. Ştii să ieşi în drum de aici?" 

„Da, domnule", spuse Jim al lui Tennie. 

„Bine“, zise maiorul de Spain. „Du-te." Se întoarse către băiat. 
„la catîrul şi du-te îndărăt şi adu căruţa. Noi mergem în jos pe 
rîu, cu barca, pînă la podul Ratonului. Ne-ntilnim acolo. Ştii s- 
ajungi acolo?" 

„Da, domnule", spuse băiatul. 

„Bine. Dă-i drumul." 

Se întoarse la căruţă. Abia atunci îşi dădu seama cît de departe 
ajunseseră urmărindu-l. Se făcuse după-amiază cînd înhamă 
catiîrii şi priponi calul de stîlpul porţii. Ajunse la podul Ratonului 
în amurg. Luntrea era deja acolo. înainte de a o zări şi aproape 
înainte de a ajunge să vadă apa, a fost nevoit să sară din căruţa 
care se înclinase pe pantă, ţinînd încă hăţurile, şi să ocolească 
printr-o parte pînă să ajungă să apuce crupa şi pe urmă urechea 
teafără a catirului care se zbătea şi să-şi înfigă bine călcîiele în 


pămînt şi să-l ţină pînă urcă Boon din josul malului. Frînghia 
care ţinea calul se rupsese deja şi calul se făcuse de acum 
nevăzut pe drumul către tabără. întoarseră căruţa şi deshămară 
catiîrii şi el duse catiîrul cel teafăr la vreo sută de metri mai în sus 
pe drum şi-l legă acolo. Boon îl adusese deja pe Leu la 

292 

căruţă şi Sam se ridicase în capul oaselor în luntre şi, cînd îl 
ridicară, încercă să meargă pe picioarele lui în sus pe mal şi pînă 
la căruţă şi încercă să se suie în căruţă, dar Boon nu mai 
aşteptă; îl luă pe sus şi-l aşeză pe capră. Pe urmă-l legară 
iarăşi pe Bătrînul Ben de şaua catîrului chior şi-l tîrîră în sus pe 
culmea m aiului si aşezară două scînduri înclinate pe marginea 
din spate a căruţei şi-l urcară în ea şi el se duse si aduse catiîrul 
cel teafăr şi Boon se luptă cu el ca să-l prindă iarăşi în hamuri, 
lovindu-l peste capul lui aspru şi care suna a gol pînă cînd îl 
aduse în poziţia în care trebuia şi-l ţinu acolo, tremurînd. Pe 
urmă ploaia se lăsă asupra lor ca şi cum s-ar fi abținut toată 
ziua, aşteptîndu-i. Se reîntoarseră la tabără prin ploaie, prin 
întunericul şiroind ce le împiedica vederea cu totul, auzind cu 
mult înainte de a vedea vreo lumină cornul şi împuşcăturile 
slobozite la intervale regulate ca să-i călăuzească. Cînd ajunseră 
la coliba întunecată a lui Sam, el încercă să se ridice. Vorbi 
iarăşi pe limba aceea a strămoşilor şi pe urmă spuse limpede: 
„Lăsaţi-mă afară. Lăsaţi-mă afară". 

„N-are nici foc", spuse maiorul. „Mergi înainte!" zise apoi răstit. 
Insă Sam se zbătea acum, încercînd să se ridice. „Lasă-mă 
afară, stăpîne", spuse. „Lasă-mă să mă duc acasă." 

Aşa că el opri căruţa şi Boon cobori şi-l ridică în braţe pe Sam. 
De data aceasta nu mai aşteptă să-l lase pe Sam să încerce să 
meargă singur. îl duse pe braţe în colibă şi maiorul de Spain 
aprinse o fişie de hirtie de la cărbunii îngropaţi în cenuşă, pe 
vatră, şi aprinse lampa şi Boon îl întinse pe Sam pe culcuşul lui 
şi-i trase cizmele şi maiorul de Spain îl acoperi şi băiatul nu era 
acolo, ţinea 

293 

catiîrii, şi pe cel teafăr, care încercase să fugă iarăşi, întrucît, 
încă de cînd se oprise căruţa mirosul Bătrînului Ben străbătea 
iarăşi întunecimea şiroitoare a văzduhului, însă ochii lui Sarri 
erau probabil iarăşi deschişi, cu privirea aceea profundă care 
vedea mai departe de moartea unui urs şi cîinele muribund. Pe 


urmă merseră mai departe, către jelania prelungă a cornului şi 
împuşcăturile care, fiecare în parte, păreau să întirzie intacte 
undeva în fluxul de aer întunecat, pînă cînd detunătura 
următoare se unea după o vreme cu ea şi se topea în ea, spre 
casa luminată, cu ferestrele ce revărsau lumină, cu feţele liniş- 
tite atunci cînd intră Boon, însîngerat şi absolut calm, ţinînd în 
braţe haina împăturită. II lăsă pe Leu, cu haina însîngerată cu 
tot, pe culcuşul său de rogojină, stătut şi fără cearşaf, pe care 
nici măcar Ash, care era la fel de îndemiînatic prin casă ca şi o 
femeie, nu-l putuse netezi vreodată complet. 

Doctorul de la joagărul din Hoke sosise deja. Boon nu-l lăsă pe 
doctor să se atingă de el pînă cînd nu se îngriji de Leu. Nu vru să 
rişte să i se dea cloroform cîinelui. îi băgă măruntaiele la loc şi-i 
cusu burta, în vreme ce maiorul de Spain îi ţinea capul şi Boon 
labele. Dar cîinele nici nu încercă să se mişte. Zăcea acolo, cu 
ochii lui galbeni aţintiţi înspre nimic anume, în vreme ce oamenii 
în haine noi şi în haine vechi de vinătoare se înghesuiau în 
cămăruţa îngustă şi neaerisită, rîncedă de mirosul trupului şi 
veşmintelor lui Boon, şi se uitau. Pe urmă doctorul curăţă şi 
dezinfecta faţa şi braţul şi piciorul lui Boon şi le bandajă şi, cu 
băiatul în frunte, cu o lanternă, şi doctorul şi McCaslin şi maiorul 
de Spain şi generalul Compson în urmă, se îndreptară spre 
coliba lui Sam Fathers. Jim al lui Tennie aprinsese 

294 

focul. Sta pe vine în faţa lui, moţăind. Sam nu se mişcase de 
cînd Boon îl întinsese pe culcuş şi maiorul de Spain îl învelise cu 
pătura, însă acum deschise ochii şi se uită la fiecare din feţele 
lor şi, atunci cînd McCaslin îi puse mîna pe umăr şi-i spuse 
„Sam, doctorul vrea să se uite la tine", el îşi trase chiar mîinile 
de sub pătură şi începu să tragă de nasturii cămăşii pînă cînd 
McCaslin spuse „Stai. Lasă-ne pe noi". Il dezbrăcară. Zăcea 
acolo, cu trupul lui cafeniu-arămiu, lipsit aproape cu totul de păr 
- trupul unui bătrîn, bătrînul, sălbaticul, ieşit din pădure de nici 
măcar o generaţie, fără copii, fără neamuri, fără neam -, fără să 
se mai mişte, cu ochii deschişi, dar nemai-uitîindu-se la nici unul 
dintre ei, în timp ce doctorul îl examina şi trase pătura în sus şi- 
şi puse stetoscopul la loc în trusă şi închise trusa cu un pocnet şi 
numai băiatul ştiu că Sam avea să moară. 

„Epuizare", spuse doctorul. „Poate şi şoc. Un om de virsta lui să 
se-apuce să-noate în rîu în decembrie! Se va face bine. Lăsaţi-l 


să stea în pat o zi sau două. Are cine să stea cu el aici?" 

„O să stea cineva cu el aici", spuse maiorul de Spain. 

Se întoarseră în casă, în cămăruţa rincedă unde Boon şedea mai 
departe pe culcuşul lui, ţinînd capul lui Leu sprijinit în palmă, în 
timp ce oamenii, cei care vinaseră în urma lui Leu şi ceilalţi, 
care nici nu-l văzuseră vreodată pînă atunci, intrau liniştiţi ca să 
se uite la el şi pe urmă ieşeau. Apoi se făcu ziuă şi ieşiră cu toţii 
în curte să se uite la Bătrînul Ben, şi el cu ochii deschişi şi cu 
buzele trase îndărăt, dezgolindu-i dinţii tociţi, şi cu piciorul lui 
mutilat şi micile gogoloaşe tari de sub piele care erau gloanţele 
vechi (erau cincizeci şi două de alice şi gloanţe) Şi despicătura 
unică, aproape invizibilă, de sub 

295 

umărul stîng, acolo unde lama lui Boon îi găsise pînă la urmă 
viaţa. Pe urmă Ash începu să bată în fundul unei tingiri cu o 
lingură grea ca să-i cheme la micul dejun şi acum era prima 
dată de cînd îşi aducea el aminte că nu-i auzea pe cîinii de sub 
duşumeaua bucătăriei scoţind măcar un sunet în timp ce ei 
mîncau. Era ca şi cînd bătrînul urs, chiar şi mort, acolo în curte, 
era o ameninţare mult mai îngrozitoare decit ar fi putut înfrunta 
ei fără Leu alături. 

Ploaia se oprise peste noapte. Pe la mijlocul dimineţii apăru 
soarele, arzînd ceața şi norii, încălzind aerul şi pămîntul. Avea să 
fie una din zilele acelea de decembrie fără vînt din Mississippi, 
care sînt un fel de vară indiană a verii indiene, îl scoaseră pe 
Leu afară, pe veranda din faţă, la soare. Fusese ideea lui Boon. 
„Ce dracu'", spuse, „nici n-a vrut să stea în casă pînă nu l-am 
silit eu. Ştiţi asta". Luă o rangă şi desprinse scîndu-rile de sub 
culcuş, aşa că îl puteau lua pe sus, cu saltea cu tot, fără să-i 
schimbe poziţia, şi-l duseră afară, pe verandă, şi-l aşezară jos, 
cu faţa spre 

pădure. 

Pe urmă el şi cu doctorul şi cu McCaslin şi cu maiorul de Spain 
se duseră în coliba lui Sam. De data aceasta Sam nu mai 
deschise ochii şi respiraţia îi era atît de calmă, de liniştită, încît 
de abia puteau să-şi dea seama că mai suflă. Doctorul nici nu-şi 
mai scoase stetoscopul şi nici măcar nu mai puse mîna pe el. 
„N-are nimic", spuse doctorul. „Nici măcar n-a răcit. Se duce pur 
şi simplu." 

„Se duce?" spuse McCaslin. 


„Da. Aşa fac bătrînii uneori. Pe urmă dorm bine o noapte sau 
poate trag o duşcă de whisky şi se răzgindesc." 

Se întoarseră în casă. Şi pe urmă începură să sosească oamenii 
- cei din ţinuturile din mlaştini, 

296 

părbaţi slăbănogi şi supţi la faţă, care puneau 

capcane şi trăiau cu chinină şi ratoni şi apă de 

rîu, fermierii de pe peticele de pămînt cu porumb 

si bumbac de-a lungul rîpei, ale căror cîmpuri şi 

soproane şi coteţe de porci le tot jefuise ursul cel 

bătrîn, muncitorii forestieri de la tabără şi oamenii 

de la joagărul din Hoke şi orăşenii de şi mai 

departe, ai căror cîini îi omorise bătrînul urs şi 

ale căror capcane şi curse le stricase şi ai căror 

plumbi îi purtase el sub blană. Veneau călare şi 

pe jos şi în căruţe, intrau în curte şi se uitau la 

el şi pe urmă treceau în faţă, unde zăcea Leu, 

umplînd curticica şi revărsîndu-se afară pînă 

cînd se strinseseră aproape o sută, stînd pe vine 

sau în picioare în lumina caldă şi somnoroasă a 

soarelui, vorbind liniştiţi despre vinătoare, despre 

vînat şi cîinii care-l urmăreau, despre cîini şi 

urşi şi cerbi şi despre oamenii din trecut, acum 

duşi de pe faţa pămîntului, în vreme ce cîinele 

cel mare şi albăstriu îşi deschidea din cînd în 

cînd ochii, nu ca şi cînd i-ar fi ascultat, ci ca să 

se uite parcă la pădure încă o clipă înainte de a-şi 

închide iarăşi ochii, să-şi amintească de pădure, 

sau ca să vadă că ei mai sînt încă acolo. Muri la 

apusul soarelui. 

în noaptea aceea maiorul de Spain pleca din tabără. îl duseră pe 
Leu în pădure, sau - de fapt -Boon îl duse, înfăşurat într-o pătură 
de pe culcuşul lui, tot aşa cum ieri refuzase să lase pe oricine 
altcineva să-l atingă pe Leu pînă cînd ajunsese doctorul, Boon 
purtîndu-1 pe Leu şi băiatul şi generalul Compson şi Walter şi 
încă aproape cincizeci dintre ei urmîndu-1 cu lanterne şi cu torţe 
de pin aprinse - oameni de la Hoke şi chiar şi de mai departe, 
care nu puteau să plece decit călare, pe întuneric, de aici, de la 
ripă, şi chiar oamenii din mlaştini şi vînătorii cu curse, care 


297 

nu mai puteau să plece decit pe jos, risipindu-se spre micile 
colibe ascunse în hăţişuri, unde trăiau ei. Şi Boon nici nu vru să 
lase pe nimeni altcineva să-i sape mormîntul şi-l aşeză pe Leu 
înăuntru şi-l acoperi şi apoi generalul Compson stătu în picioare 
la căpătiiul gropii, în timp ce licăririle şi fumul torţelor de pin 
şiroiau printre crengile iernatice, şi vorbi aşa cum ar fi vorbit la 
mormîntul unui om. Pe urmă se întoarseră la tabără. Maiorul de 
Spain şi McCaslin şi Ash strîn-seseră şi legaseră păturile. Catirii 
erau înhămaţi la căruţă şi întorşi cu faţa spre ieşirea din rîpă şi 
căruţa fusese încărcată şi soba din bucătărie era rece şi masa 
era întinsă cu resturi de hrană rece şi piine şi doar cafeaua era 
caldă cînd băiatul intră în fugă în bucătărie, unde maiorul de 
Spain şi McCaslin tocmai terminaseră de mîncat. „Ce ?" strigă. 
„Ce-i asta? Eu nu plec." 

„Da", spuse McCaslin, „plecăm în noaptea asta. Domnul maior 
vrea să ne întoarcem acasă". 

„Nu", spuse el. „Eu rămîn." 

„Trebuie să fii îndărăt la şcoală luni. Ai lipsit deja cu o săptămînă 
mai mult decit mă gindisem. O să fii nevoit să înveţi de azi şi 
pînă luni ca să recuperezi absenţa. Sam e bine. Ai auzit ce-a 
spus doctorul Crawford. îi las pe Boon şi pe Jim al lui Tennie, pe 
amindoi, să stea cu el pînă poate să se dea jos din pat." 

El gifiia. Ceilalţi intraseră şi ei. Privi în grabă, aproape 
înspăimiîntat, în jur, spre chipurile celorlalţi. Boon avea o sticlă 
nouă. O răsturnă şi făcu să-i salte dopul, lovind fundul sticlei cu 
dosul palmei, şi scoase dopul cu dinţii şi-l scuipă şi bău. „Ştii al 
dracului de bine că trebuie să te întorci la şcoală", spuse el. 
„Sau, dacă n-o face Cass, te fac eu s-o iei din loc de-aici şi nici 
nu-mi pasă dacă ai şaisprezece sau şaizeci de ani. Unde 

298 

dracu-ţi închipui c-ai s-ajungi fără şcoală? Undear fx ajuns Cass? 
Unde dracu-aş fi ajuns eu dacă nu m-aş fi dus niciodată la 
şcoală?" 

îl privi iarăşi pe McCaslin. îşi simţea respiraţia tot mai scurtă şi 
tot mai neputincioasă, ca şi cum în bucătărie n-ar mai fi fost aer 
de ajuns pentru toţi cîţi erau acolo. „Azi e de-abia joi. Am să vin 
acasă duminică noaptea cu unul din caii ăştia. Vin acasă 
duminică, îţi spun. Cîştig timpul pe care l-am pierdut, că stau și- 
nvăâţ duminică noaptea, McCaslin", spuse, fără măcar să simtă 


deznădejdea. 

„Ți-am zis că nu", spuse McCaslin. „Staij*s aici şi mănîncă. 
Plecăm la..." 

„Stai niţel, Cass", spuse generalul Compson. Băiatul nici nu-şi 
dăduse seama că generalul Compson se mişcase de la locul lui 
pînă cînd " puse mîna pe umăr. „Ce e, băiete?" întrebă el. 
„Trebuie să stau", răspunse el. „Trebuie." 

„Bine", spuse generalul Compson. „Poţi să rămii. Dacă pentru că 
ai lipsit o săptămînă itiai mult de la şcoală rămii aşa de mult de 
căruţă că trebuie să te treacă toate năduşelile ca să înveţi 
singur ce-au băgat nişte belferi între scoarţele unei cărţi, atunci 
mai bine te laşi păgubaş de pe acuma. — ŞI tu taci din gură, 
Cass", adăugă, deşi McCaslin nu spusese nimic. „Tu eşti proţapit 
cu un picior într-o fermă şi cu piciorul celălalt într-o bancă. Nici 
n-ai ajuns să ai de ce să te-apuci bine cu o singură mînă, pe cînd 
băiatul ăsta era deja un om bătrîn cu mult înainte ca voi, alde 
Edmonds şi Sartoris, să fi inventat dracului ferme şi bănci ca să 
nu mai aveţi nevoie să aflaţi şi voi lucrurile pe care băiatul ăsta 
s-a născut ştiinda-le şi fiindu-i şi frică poate, dar fără să fie 
speriat, băiatul ăsta care-a fost în stare să meargă «ece mile pe 
jos după busolă pentru c-a vrut să vadă 

299 

cu ochii lui un urs de care nici unul dintre noi n-a reuşit să se 
apropie vreodată destul de mult ca să bage un glonte în el şi 
care a văzut ursul şi s-a întors cale de zece mile îndărăt la 
tabără după busolă şi pe întuneric. Poate, aşa să-mi ajute 
Dumnezeu, ăsta o fi rostul şi justificarea fermelor şi băncilor. — 
Mi-nchipui că tot n-ai să ne spui ce e?" 

Dar el tot nu putea. „Trebuie să rămîn", repetă. 

„Foarte bine", spuse generalul Compson. „Mai e destulă 
mîncare. Şi ai să vii acasă duminică, aşa cum i-ai promis lui 
McCaslin ? Nu duminică noaptea - duminică." 

„Da, domnule", spuse băiatul. 

„Foarte bine", conchise generalul Compson. „Staţi acuma jos şi 
mîncaţi, băieţi. Şi hai să plecăm odată. O să se facă frig de tot 
pînă ajungem acasă." 

Mîncară. Căruţa era deja încărcată şi gata de plecare. Tot ce mai 
aveau de făcut era să se urce în ea. Boon avea să-i conducă 
pînă la drum, pînă la grajdul fermierului, unde lăsaseră 
trăsurica. Se opri o clipă în picioare, lîngă căruţă, cu silueta 


proiectată pe cer, cu un turban ca de musulman şi mai înalt 
decit oricare din cei de acolo, cu sticla înclinată la gură. Pe urmă 
aruncă sticla direct de la buze, fără s-o mai coboare măcar, 
făcind-o să se rostogolească licăritoare în lumina slabă a 
stelelor, goală. „Aştia care mergeţi", spuse, „urcați dracului în 
căruţă. Aia care nu mergeţi, daţi-vă dracului la o parte din 
drum". Ceilalţi urcară în căruţă. Boon se sui pe capră alături de 
generalul Compson şi căruţa se urni, pierzîndu-se în întuneric, 
pînă cînd băiatul nu mai reuşi să o vadă, nici măcar să-i simtă 
densitatea în mişcare prin noaptea tot mai adincă. Dar mai putu 
s-o audă încă multă vreme - dangătul lent, hotărit, al cadrului de 
lemn ce se zdruncina din rădăcină 

în rădăcină peste brazde şi prin gropi. Şi mai putea să-l audă pe 
Boon, chiar şi atunci cînd nu mai auzea căruţa. Cînta cu glas 
aspru, deloc melodios, şi răstit. 

Asta se întîmpla joi. Sîmbătă dimineaţă Jim al lui Tennie plecă pe 
căluţul de munte al lui McCaslin, care nu mai ieşise din rîpă nici 
o singură dată de şase ani încoace, şi în după-amiaza aceea, 
tirziu, intră pe poartă călare pe calul de-acum epuizat şi se 
îndreptă spre magazinul administraţiei, unde McCaslin împărțea 
rațiile arendaşilor şi lucrătorilor cu ziua pentru săptămîna urmă- 
toare, şi de data aceasta McCaslin renunţă şi la nevoia şi la 
riscul de a mai trebui să aştepte pînă cînd o să se aducă şi o să 
se înhame calul la trăsurica maiorului de Spain. Luă trăsura lor 
şi, cu Jim al lui Tennie deja adormit pe bancheta din spate, mînă 
tot într-o goană pînă la Jefferson şi aşteptă acolo, în vreme ce 
maiorul de Spain se schimbă de cizme şi-şi puse paltonul, şi 
făcură cu trăsura lor cele treizeci de mile pe întuneric, toată 
noaptea, şi duminică dimineaţă în zori încă-lecară pe iapa şi 
catîrul care-i aştepta şi, cînd soarele se ridică pe cer, intrară în 
junglă şi trecură prin ea pînă la coasta nu prea înaltă unde-l 
îngro-paseră pe Leu, movilita scundă de pămînt nebătătorit 
unde se mai cunoşteau încă urmele sapei lui Boon şi, dincolo de 
groapă, postamentul de crenguţe tinere, proaspăt tăiate şi 
legate laolaltă între patru pari şi cu forma nelămurită înfăşurată 
-în pături pe postament, şi Boon cu băiatul stăteau pe vine între 
postament, şi mormiînt pînă cînd Boon, cu bandajul scos, smuls 
de pe cap, astfel că, în lumina soarelui, juliturile prelungi ale 
ghearelor Bătriînului Ben păreau cruste de catran, sări în 
picioare şi se azvirli înspre ei cu puşca lui veche cu care nimeni 


nu ştiuse vreodată să fi 

300 

301 

nimerit ceva, deşi McCaslin sărise deja de pe catiîr, smucindu-şi 
amîndouă picioarele din scările şeii şi aterizind încă dinainte de 
a fi oprit catîrul, iar acum se îndrepta spre Boon. 

„înapoi", spuse Boon. „Pe Dumnezeul meu, n-o să vă atingeţi de 
el. înapoi, McCaslin." Dar McCaslin înainta mai departe, repede, 
dar fără să se grăbească. 

„Cass!" strigă generalul Compson. Pe urmă strigă „Boon! 
Ascultă, Boon !" şi sări şi el jos, iar băiatul se ridică şi el repede, 
dar McCaslin continuă să înainteze, nu repede, dar hotărît, şi 
merse spre mormînt şi întinse cu un gest ferm mîna, repede, dar 
tot fără grabă, şi apucă puşca de mijlocul ţevii, astfel că el şi cu 
Boon stăteau faţă în faţă, cu mormîntul lui Leu între ei, amîndoi 
ţinînd puşca, cu faţa istovită, neîmbliînzită, uluită şi arsă de febră 
a lui Boon cu aproape un cap mai înaltă decit cea a lui McCaslin 
şi încununată de crestăturile negre ale ghearelor fiarei, şi apoi 
pieptul lui Boon începu să suspine ca şi cum n-ar mai fi fost de 
ajuns aer în toată pădurea, în toată pustietatea, pentru ei toţi, 
pentru el şi pentru altcineva, nici măcar pentru el singur. 

„Dă-i drumul, Boon", spuse McCaslin. 

„Tu, puţoiul dracului..." îi răspunse Boon. „Nu ştii că pot să ţi-o 
iau uite-aşa din mînă ? Nu ştii că pot să ţi-o leg dracului de git 
ca pe-o cravată ?" 

„Da, ştiu", spuse McCaslin. „Dă-i drumul, Boon." 

„Aşa a vrut el. Ne-a spus. Ne-a spus exact cum să facem. Şi, pe 
Dumnezeul meu, îţi spun că n-ai să-l mişti de aici. Am făcut 
cum ne-a spus el şi eu am stat de atunci aicea ca să-l păzesc 
de  blestematele astea de pisici sălbatice şi să nu las 
spurcăciunile să se apropie de el şi, pe Dumnezeul meu..." Pe 
urmă McCaslin ţinea doar el puşca, 

302 

înclinată într-o parte, apoi îi deschise magazia 

e 

cele cinci cartuşe ţişniră afară atit cle ren j încît ultimul aproape 
că ieşise înainte ca primul să fi atins pămîntul, şi McCaslin lăsă 
puşca să cadă la pămînt, în spatele său, fă^ră să-şi fi clin. tit 
nici o singură clipă ochii din ochii lui Boon 

„L-ai omorît tu, Boon?" spuse. Atunci Boon se urni din loc. Se 


întoarse, se mişcă de parcă ar- fi 

fost încă beat şi pe urmă si orb oclină r>„^~~ -! -- e 

j\< . „A. ^"p*, cu o mixia întinsa in ţaţa, 

impleticmdu- se în "drum copacul cel mare, astfel că se azvîrli, 

căzu în copac, azvirlindu-şi în sus amîndouă mîinile si agăţindu- 

se de el şi întorcîndu-se pînă cfnd ajun.se cu spatele la trunchi, 

alunecînd în jos de-a lung-ul trunchiului, cu faţa julită, istovită, şi 

Cu pieptul zbătindu-i-se teribil, urcînd şi năruindu-i-se " 

McCaslin veni după el, din nou cu fata spre 1 

fără să-si fi luat nici măcar acum o rli”s —i -,. pe taie T 
"" c«pa ochii 

din ochii lui Boon. „L-ai omorît tu, Boon9" 

„Nu!" spuse Boon. „Nu!" 

„Spune adevărul", insistă McCaslin. ^n as fi făcut-o dacă mi-ar fi 

cerut-o." Atunci băiatul se 

mişcă de la locul lui. Era acum între »i „e + ,„»,,,. as, 
„11-10 ei, cu fa-ta 

la McCaslin; apa izbucnise ca şi cum i-ar fi tis t 

şi i-ar fi şiroit nu doar din ochi, ci de pe toată faţa, precum 

sudoarea. 

„Lasă-l în pace!" strigă el. „Fir-ar dracu-al dracului! Lasă-1 în 

pace !" 

Şi pe urmă ajunse de douăzeci şi unu de ani Put s-o spună 

acum, el însuşi şi vărul lui, alăturaţi nu pe fondul sălbăticiei, ci 

pe fondul pămiîntuliii îmblînzit care ar fi urmat să fie moştenirea 

lui 

303 

pămîntul pe care bătrinul Carothers McCaslin bunicul său, îl 

cumpărase cu bani de om alb de la sălbaticii ai căror bunici lară 

puşti îl avuseseră ca să vineze pe el, şi-l îmblinzise şi-l pusese 

în ordine sau crezuse că-l îmblinzise şi-l pusese în ordine, asta 

pe motivul că fiinţe omeneşti pe care el le ţinuse în sclavie, 

avind asupra lor putere de viaţă şi de moarte, curăţiseră 

pădurea de pe el şi cu sudoarea frunţii lor îi ricîiseră suprafaţa 

pînă la o adîncime de vreo treizeci de centimetri pentru ca să 

scoată din el ceva ce nu mai fusese înainte şi care putea fi 

transformat iar în banii pe care el, care-şi închipuia că-l 

cumpărase, fusese nevoit să-i plătească pentru a-l avea şi a-l 

păstra mai departe şi chiar cu un profit rezonabil şi din acelaşi 

motiv bătrînul Carothers McCaslin, care ştia el mai bine, putuse 


să-şi crească urmaşii, descendenţii şi moştenitorii cu credinţa că 
pămîntul era al lui şi o să-l păstreze şi o să-l lase moştenire 
mai departe, întrucît bărbatul acesta puternic şi lipsit de 
scrupule avea o preştiinţă cinică a propriei lui vanităţi şi mîndrii 
şi puteri şi un dispreţ pentru toate progeniturile lui, tot aşa cum, 
ştiind şi el mai bine, făcea şi maiorul de Spain cu bucata lui din 
acea sălbăticie care era mai mare şi mai străveche decit orice 
eveniment înregistrat şi tot aşa, ştiind şi el mai bine, făcuse şi 
bătrînul Thomas Sutpen, de la care maiorul de Spain îşi luase 
bucata lui pentru bani şi, de fapt, tot aşa şi lkkemotubbe, şeful 
Chickasaw de la care Thomas Sutpen îşi luase bucata pe bani 
sau pe rom sau pe ce-o fi fost, ştiuse la rîndul său că nici măcar 
o bucată din el nu fusese a lui ca s-o dea altuia sau s-o vîndă 

nu pe fondul sălbăticiei, ci pe fondul pămîn-tului, nu în căutare şi 
poftă, ci întru renuntare, şi în clădirea administraţiei, aşa cum se 
cuvenea, 

care poate că nu era inima, dar era cu siguranţă plexul solar al 
acestei stăpîniri repudiate şi pără-gite - clădirea de lemn pătrată 
şi scundă, cu verandă, înălţindu-se ca un semn deasupra cîm- 
purilor pe unde încă îi mai ţinea pe lucrătorii lor sub stăpînirea 
sa, cu sau fără povestea din '65, şi presărată peste tot cu 
pancarte cu reclame pentru tutun de mestecat şi leacuri de 
răceală şi alifii şi poţiuni făcute şi vindute de albi pentru a 
decolora pigmenţii şi a îndepărta părul negrilor, astfel ca să 
poată să semene şi ei cu însăşi stirpea care îi ţinea în sclavie de 
două sute de ani şi de care nici o altă sută de ani şi nici chiar un 
război civil sîngeros n-a izbutit să-i elibereze pe deplin 

el şi vărul său în mirosurile vechi de brînză şi carne sărată şi 
benzină şi hamuri, printre rafturile putrede cu tutun şi salopete 
şi sticle cu doctorii şi aţă şi fiare de plug, butoaie şi poloboace 
cu făină şi mălai şi melasă şi cuie, cu cîrligele din pereţi 
îngreunate de hamuri de plug şi căpestre şi friuri şi chingi, şi 
pupitrul şi raftul de deasupra, pe care şedeau registrele în care 
McCaslin trecea piriiaşul de alimente şi provizii şi echipament ce 
se scurgea încet în afară şi care se întorcea îndărăt în fiecare 
toamnă sub formă de bumbac cules şi prelucrat şi vindut (două 
fire împletite, firave ca adevărul şi impalpabile ca ecuatorul, dar 
puternice ca nişte cabluri care îi legau pe toată viaţa pe cei care 
scoteau bumbacul de pămîntul peste care picura sudoarea 
frunţii lor) şi registrele şi mai vechi, greoaie şi arhaice ca 


mărime şi formă, pe ale căror pagini îngălbenite fusese trecut cu 
scrisul de-acum decolorat al tatălui său Theophilus şi al 
unchiului său Amodeus, de-a lungul celor două decenii dinaintea 
Războiului Civil, actul de posesiune cel puţin pentru sclavii lui 
Carothers McCaslin 

304 

305 

«Renunţi» spuse McCaslin.  «Renunţi. Tu descendentul 
direct, de parte bărbătească, al celui care a văzut ocazia şi s-a 
folosit de ea, a cumpărat pământul, a luat pămîntul, a pus mîna 
pe pămîntul acesta, nu contează cum, l-a păstrat ca să-l lase 
moştenire, nu contează cum, din vechea concesie, din primul 
act de stăpiînire, cînd fusese o junglă cu fiare sălbatice şi oameni 
şi mai sălbatici, 1-a defrişat, 1-a prefăcut în ceva pe care să-l 
lase moştenire pentru folosinţa şi siguranţa şi mîndria urmaşilor 
lui şi pentru a-i perpetua numele şi înfăptuirile lui. Nu numai 
urmaşul de parte bărbătească, ci şi singurul şi ultimul urmaş din 
stirpea bărbătească şi la a treia generaţie, în timp ce eu nu 
numai că sînt la patru generaţii de bătri-nul Carothers, ci, mai 
mult, mă şi trag dintr-o femeie şi pînă şi acest McCaslin din 
numele meu este al meu numai prin îngăduinţa şi respectul şi 
mîndria bunicii mele faţă de ceea ce a realizat bărbatul acela a 
cărui moştenire şi monument tu te gindeşti că-l poţi repudia», 
şi el 

«Nu-l pot repudia. Nu a fost niciodată al meu, ca să-l pot 
repudia. Nu a fost niciodată al Tatii şi al Unchiului Buddy ca să 
mi-l lase mie moştenire să-l repudiez, pentru că nu a fost 
niciodată al Bunicului, care să li-1 lase lor şi ei să mi-l lase mie 
ca să-l repudiez, pentru că nu a fost niciodată al bătrînului 
Ikkemotubbe, care să-l vîndă Bunicului pentru ca să-l poată 
lăsa să fie moştenit şi repudiat. Pentru că nu a fost niciodată al 
părinţilor părinţilor lui lkkemotubbe, care să i-l lase lui 
Ikkemotubbe ca să-l vîndă Bunicului sau oricui altcuiva, pentru 
că, în clipa cînd Ikkemotubbe a descoperit, a înţeles că putea să- 
1 vîndă pe bani, în clipa aceea a încetat pentru totdeauna să 
mai fie al lui vreodată, pentru vecie, de la părinte la părinte la 
părinte, şi omul care 1-a cumpărat nu a cumpărat nimic.» 

306 

«N-a cumpărat nimic?», şi el 

«N-a cumpărat nimic. Pentru că El a spus acolo, în Carte, cum a 


creat pămîntul, 1-a făcut şi s-a uitat la el şi a spus că e bine, şi 
pe urmă JC11-a făcut pe om. El a făcut pămîntul întîi şi 1-a 
populat cu creaturi necuvintătoare şi pe urmă El 1-a creat pe om 
ca să fie vătaful Lui pe pămînt şi să stăpinească asupra 
pămîntului şi asupra animalelor de pe el în numele Lui, nu ca să- 
1 ţină pentru el şi pentru urmaşii lui, cu zapis de neclintit pentru 
vecie, generaţie după generaţie, peste dreptunghiurile şi 
pătratele pămîntului, ci să ţină pămîntul, prin bună învoială şi 
intact, în anonimitatea obştească a frăţiei şi toată arenda care i 
s-a cerut s-o plătească era în milă şi umilinţă şi suferinţă şi 
rezistenţă şi sudoarea frunţii pentru a-şi scoate pîinea. Şi ştiu ce 
ai să spui acuma», zise el. «Că, indiferent de asta, Bunicul...», şi 
McCaslin 

«...1-a stăpinit cu adevărat. Şi n-a fost primul. Nu singur şi nu 
primul, întrucît, aşa cum arată Autoritatea asta pe care o citezi, 
omului i s-a luat Grădina Raiului. Şi nu a fost nici măcar al doilea 
şi nici aşa singur, dacă mergi în trecut de-a lungul cronicii lungi 
şi sordide a aleşilor Lui descinşi din Avraam şi a fiilor acelora 
care l-au deposedat pe Avraam şi a celor cinci sute de ani de-a 
lungul cărora jumătate din lumea cunoscută şi tot ceea ce 
cuprindea ea a fost patrimoniul unui singur oraş, aşa cum 
plantaţia asta şi toată viaţa pe care o cuprindea a fost 
patrimoniul şi posesiunea fără putinţă de revocare a acestei 
clădiri de administraţie şi a registrelor de acolo de-a lungul vieţii 
bunicului tău, şi a următoarei mii de ani, cît timp oamenii s-au 
luptat peste fragmentele şi bucăţile acestei ruine pînă cînd, în 
cele din urmă, chiar şi bucăţile din ea s-au 

307 

epuizat şi oamenii au rămas să miriie unul la altul peste oasele 
roase ale înserării netrebnice a vechii lumi şi pînă cînd, din 
întîmplare, un ou le-a dezvăluit o nouă emisferă. Aşa că stai să- 
ţi spun că, în ciuda acestora şi cu toate acestea bâtriînul 
Carothers 1-a stăpinit. L-a cumpărat, 1-a luat, n-are importanţă; 
l-a ţinut, l-a păstrat, n-are importanţă; l-a lăsat moştenire - 
altminteri de ce stai tu aici, lepădîndu-te de el şi repu-diindu-1 ? 
L-a ţinut, l-a păstrat timp de cincizeci de ani, pînă cînd ai putut 
tu să-l repudiezi, în timp ce El - Arbitrul acesta, Arhitectul 
acesta, Judecătorul acesta - a încuviinţat... sau n-a făcut-o ? s-a 
uitat în jos şi a văzut... sau n-a făcut-o ? Sau cel puţin n-a făcut 
nimic; a văzut şi n-a putut sau nu a văzut; a văzut şi n-a vrut ori 


poate El — pervertit, neputincios sau orb - n-a vrut să vadă. 
Care din astea?», şi el 

«Deposedat.», şi McCaslin 

«Ce?», şi el 

«Deposedat. Nu neputincios - El n-a încuviinţat ; nu orb, pentru 
că Ela stat să privească. Şi lasă-mă să-ţi spun. | s-a luat Grădina 
Raiului. l-a fost luat şi Canaanul, iar cei care l-au deposedat l-au 
deposedat pe cel deja deposedat şi cei cinci sute de ani de 
absenţă a proprietarilor din vilele romane şi acea mie de ani de 
oameni sălbatici din pădurile nordice care-i deposedaseră pe ei 
şi le devoraseră substanţa jefuită, fiind la rîndul lor jefuiţi, şi 
care pe urmă s-au miriit şi muşcat unii pe alţii în ce spui tu că a 
fost amurgul netrebnic al lumii vechi, pentru oasele roase ale 
lumii vechi, blasfematori în numele Lui, asta pînă cînd El a 
folosit un simplu ou ca să le dezvăluie o lume nouă unde să 
poată întemeia un neam de oameni în umilinţă şi milă şi 
suferinţă şi mîndrie unul faţă de altul. Şi, cu toate acestea şi în 
ciuda 

308 

a twate acestea, Bunicul a stăpiniit pămîntul pentru că El i-a 
îngăduit asta, nu meputincios şi nu încuviinţind şi nu orb, pentru 
că El a poruncit astfel şi a stat să supraveghez* asta. El a văzut 
pă miîntul blestemat încă de cînid lkkemotubbe şi tatăl lui 
Ikkemotubbe,  bătrinml  Issetibbeha, şi  pă.rinţii  bătrînului 
Issetibbehaa îl ţineau şi ei, însemnat chiar de pe atunci, dinainte 
ca vreun alto să-l fi stăpiînit prin ceea ce Bunicul şi neamul lun, 
părinţii lui, aduseseră în ţţara asta nouă pe care El binevoise să 
le-o ofere, din milă şi îngă-duunţă, cu condiţia acceptării imilei 
şi suferinţei şi îngăduinţei şi rezistenţei răbdătoare, din amurguri 
acela netrebnic şi corupt al lumii vechi, de parcă le-ar fi adus în 
pînzele uimflate ale vîntului putred al lumii vechi, care He 
împingea corăbiile...», şi McCaslin 

«Aha.» 

«...Şi fără nici o speranţă nicăieri în țara asta, atîta vreme cît 
Ikkemotubbe şi urmaşii lui Ikkemotubbe şi-au păstrat-o lo*, fără 
să întrerupă vreodată şirul moştenitorilor. Poate că El şi-a dat 
seama că numai golind o vreme pămîntul de sîngele lui 
Ikkemotubbe şi înlocuindu-l cu un alt sînge ar mai fi putut să-şi 
atingă scopul. Poate că El ştia dinainte care avea să fie celălalt 
sînge, poate că era ceva mai mult decit dreptatea în faptul că 


numai sîngele omului alb era dispus şi capabil să rupă blestemul 
omului alb, ceva mai rnult decit răzbunarea atunci cînd...», şi 
McCaslin 

«Aha.» 

«...atunci cînd El s-a folosit de sîngele care adusese aici răul ca 
să distrugă răul, aşa cum doctorii se folosesc de febră ca să 
ardă febra, de otravă ca să ucidă otrava. Poate că El l-a ales pe 
Bunicul dintre toţi cei pe care i-ar fi putut alege. Poate că El ştia 
că nici măcar Bunicul nu avea 

309 

să-i slujească scopul, pentru că Bunicul se născuse şi el prea 
devreme, dar că Bunicul avea să aibă urmaşi, urmaşii cuveniţi. 
Poate că El prevăzuse dinainte ce urmaşi avea să aibă, poate că 
Ej văzuse dinainte în Bunicul sămînţa zămislitoare a acestor trei 
generaţii pe care El le-a văzut necesare ca să-i elibereze măcar 
pe unii dintre umilii poporului Său...», şi McCaslin 

«Fiii şi urmaşii lui Ham. Tu, care citezi Cartea -sînt fiii şi urmaşii 
lui Ham.», şi el 

«Sînt unele lucruri pe care El le-a spus în Carte şi unele lucruri 
atribuite Lui, dar pe care El nu le-a spus. Şi ştiu ce ai să spui 
acum: că, dacă adevărul înseamnă un lucru anume pentru mine 
şi un altul pentru tine, cum să decidem care este adevărul? N-ai 
nevoie să alegi. Inima ştie de la început. El nu a pus să i se scrie 
Cartea ca să fie citită de aceia care trebuie să aleagă şi să 
opteze, ci de inima omului, nu de înţelepţii pămîntului - pentru 
că ei poate nici n-au nevoie de asta sau poate că înţelepţii nu 
mai au inimă -, ci de osîndiţii şi umiliţii pămîntului, care nu au 
nimic altceva cu care să citească decit inima. Pentru că oamenii 
care au scris Cartea Lui în numele Lui scriau despre adevăr şi 
există numai un singur adevăr şi el cuprinde întreg pămîntul şi 
merge drept la inimă.», şi McCaslin 

«Aşa că oamenii aceia care au transcris Cartea Lui în numele Lui 
au fost uneori mincinoşi.», şi el 

«Da. Pentru că ei erau oameni cu fire omenească, încercau să 
scrie în Carte adevărul inimii din însăşi complexitatea 
tumultuoasă a inimii, pentru toate inimile complicate şi 
neliniştite care aveau să bată după ei. Ce încercau ei să spună, 
ce voia El să se spună, era ceva mai simplu. Cei pentru care 
transcriau ei cuvintele Lui nu le-ar fi crezut. Trebuia ca lucrul 
acela să fie spus în 


310 

cuvinte de toate zilele, cu care ei să fie familiari si pe care ei să 
le înţeleagă, nu nuniaj cej care le ascultau, ci şi cei care le 
spuneau, pentru câ) dacă aceia care erau atît de aproape d” EIl 
încît să fi fost aleşi dintre toţi cei care respirau şi vorbeau limba 
în care să se transcrie şi să se de'a mai departe cuvintele Lui ar 
fi putut să i înte. leagă adevărul numai prin complexitate” 
pasiunii şi poftelor şi urii Şi fricii care însufleţeşte inima Ce drum 
îndărăt pînă la adevăr trebuie să mai străbată cei pe care 
adevărul nu-i r” poate ajunge decit prin cuvintele transmise d” 
ia om ja om?», şi McCaslin 

«Aş putea să-ţi răspund că, întrucît tu te-ai apucat să-ți 
dovedeşti punctele tale de vedere şi să le respingi pe ale mele 
cu ajutorul aceluiasi text, eu nu Ştiu. Dar nu spun asta, Pentm 
c'ă ţi-ai răspuns singur: nu trebuie deloc timp dacă, aşa cum 
spui tu, inima cunoaşte adevăr” inima care nu greşeşte şi care 
nu se înşală. Şi poate că ai dreptate, întrucît, deşi tu ai 
recunoscut că ar fi fost trei generaţii de la bătrînul Carothers 
pînă la tine, nu au fost de fapt trei. Nu au fost nici măcar două 
pe de-a întregul. Unchiul Buck şi Unchiul Buddy. Şi ei nu au fost 
prii” şi nici singurii. O mie de alţi Buck şi alţi Bud<Jy; în mai 
puţin de dcă generaţii şi uneori în mai puţin de una singură, pe 
pămîntul acesta pe care tu spui că Dumnezei 1-a creat şi omul 
însuşi l-a blestemat şi pătat cu însemnul lui. Ca să nu mai 
vorbim de 1865.», şi el 

«Da. Mai mulţi oameni decit Tata şj Unchiul Buddy», fără să 
arunce măcar vreo prjvire spre raftul de deasupra pupitrului, şi 
nici McCaslin nu se uită într«olo. Nu aveau nevoie s-o faci. 
pentru el era ca şit'” registrele, în legăturile IOf je piele 

311 

julită şi crăpată, ar fi fost luate de acolo unul cîte unul, în ordine, 
tot mai îndepărtate şi decolorate şi deschise pe pupitru sau 
poate pe vreo Bancă apocrifă sau chiar pe vreun Altar de acelaşi 
fel ori poate chiar în faţa Tronului Ceresc pentru o ultimă privire 
şi contemplare şi împrospătare a Atotcunoaşterii, înainte ca 
filele îngălbenite şi cerneala subţire, cafenie, în care erau 
înscrise acolo nedreptatea şi măcar o mică parte din îndreptarea 
şi răsplata ei să fi dispărut pentru totdeauna în pulberea 
comună, originară şi anonimă 

filele îngălbenite, scrise cu cerneală tot mai decolorată, întîi de 


mîna bunicului său şi pe urmă a tatălui şi unchiului său, holtei 
pînă la şi dincolo de vîrsta de cincizeci şi apoi şaizeci de ani, 
unul care se ocupa de plantație şi de îngrijirea ei şi celălalt care 
avea grijă de treburile casnice şi de gătit şi continuase să le facă 
şi după ce fratele său geamăn se căsătorise şi chiar după ce se 
născuse băiatul însuşi 

cei doi fraţi care, îndată ce tatăl lor fusese îngropat, se 
mutaseră din edificiul conceput să fie impunător şi mare, 
aproape cît un hambar, dar care nici măcar nu fusese terminat, 
într-o colibă din buşteni cu o singură încăpere, pe care ei doi o 
construiseră singuri şi adăugaseră alte camere la ea cît trăiseră 
acolo, refuzînd să-i permită vreunui sclav să se atingă de vreun 
singur buştean din ea altminteri decit să ridice la locul lor 
trunchiurile pe care cei doi bărbaţi nu puteau să le minuiască 
singuri, şi îi instalaseră pe toţi sclavii în casa cea mare, unele 
dintre ferestrele căreia erau şi acum închise cu bucăţi de 
scîndură sau cu piei de urs şi cerb bătute în cuie în cadrele 
goale. La fiecare apus de soare, fratele care supraveghea ferma 
îi strîngea pe negri la raport, cum 

312 

ar fi făcut un sergent la trimiterea unei companii la culcare, şi-i 
mîna, vrînd-nevrind, bărbaţi, femei şi copii, fără întrebări, 
proteste sau împotrivire, în edificiul impresionant, avortat, abia 
trecut de faza de embrion, ca şi cum însuşi bătrînul Carothers 
McCaslin s-ar fi oprit, înspăimîntat de mărturia aceasta concretă 
a imaginii propriei sale vanităţi neţărmurite, şi le făcea apelul în 
gînd şi-i mîna ca pe o turmă înăuntru în casă şi, cu un cui mare, 
făcut de mînă, lung cît un cuţit de spintecat balene şi agăţat de 
o chingă din piele de cerb prinsă de uşorul uşii în acest scop, 
bloca uşa acelei case care n-avea jumătate din ferestre şi a 
cărei uşă din spate nu era prinsă în nici un fel de ţiţină, astfel 
încît foarte repede şi timp de cincizeci de ani după aceea, cînd 
băiatul însuşi se făcuse destul de mare ca să audă şi să ţină 
minte asta, circula prin partea locului un fel de poveste 
folclorică: cum toate împrejurimile, noaptea întreagă, foiau de 
sclavi de-ai lui McCaslin, care ocoleau drumurile bătute de lună 
şi patrulele şi vizitau alte plantaţii, şi cum se făcuse o înţelegere 
ca între oameni de lume, nescrisă şi nici măcar pomenită în 
spusele lor, între cei doi albi şi cele două duzini de negri, 
conform căreia, după ce albul îi numărase şi înţepenise cuiul 


făcut de mină în uşa din faţă, după apusul soarelui nici unul din 
cei doi albi nu avea să mai treacă prin spatele casei şi să se uite 
la uşa din dos, cu condiţia ca toţi negrii să fie în spatele uşii din 
faţă atunci cînd fratele care pusese cuiul avea să-l scoată din 
nou la răsăritul soarelui 

gemenii care erau identici chiar şi în ce priveşte scrisul de mînă, 
de-l deosebeai numai dacă le puneai scrisul unul lîngă altul ca 
să-l compari, şi 

313 

chiar şi atunci cînd amiîndouă tipurile de scris apăreau pe 
aceeaşi filă (aşa cum se întîmpla adesea, ca şi cum, 
nemaiputind de multă vreme să aibă un schimb de cuvinte, ei 
folosiseră filele ce avansau de la o zi la alta ca să ducă mai 
departe treaba aceasta inevitabilă a  constringerii, care 
cuprinsese şi străbătuse toată sălbăticia aceea pustie din nordul 
Mississippi-ului în anii 1830 şi 1840 şi-i alesese numai pe ei doi 
s-o facă), amîndouă arătau ca şi cum ar fi fost scrise de acelaşi 
băiat de zece ani, perfect normal, chiar şi în privinţa ortografiei, 
decit că ortografia nu li se îmbunătăţise, deşi în răstimpul 
acesta, unul cîte unul, sclavii pe care Carothers McCaslin îi 
moştenise şi-i cumpărase - Roscius şi Phoebe şi Thucydides şi 
Eunice şi urmaşii lor şi Sam Fathers şi mama sa - şi pentru ei doi 
el îi dăduse în schimb un armăsar trăpaş jugănit, dar nu de rasă, 
bătrînului Ikkemotubbe, şeful Chickasaw de la care cumpărase 
şi pămîntul - şi Tennie Beauchamp, pe care geamănul Amodeus 
o cîş-tigase de la un vecin la o partidă de pocher, şi anomalia 
care-şi spunea singur Percival Brownlee şi pe care geamănul 
Theophilus îl cumpărase, aparent neştiind vreodată de ce, nici el 
şi nici fratele său, de la Bedford Forrest pe cînd acesta mai era 
încă un negustor de sclavi şi nu ajunsese încă general (Era o 
singură filă, nu lungă şi cuprinzind mai puţin de un an, nici şapte 
luni de fapt, începută de mîna pe care băiatul învățase să o 
distingă, fiind a tatălui său, 

Percivil Brownly Virsta 26 ani funcţionar şi să socotească 
cumpărat de la N.B. Forest la Cold Water 3 mar 1856 265 dolari 
şi sub asta, cu acelaşi scris, 

314 

5 mar 1856 Nu-i nici vorbă socotitori Nu şti” citi. Poate saşi 
scrie Numele dar pe ăsta lar” scris Eu Zice că ştie să Are dar 
Mie nu mi s^ pare. lam trimis la Câmp astăzi mar 5 185$ 


şi cu aceeaşi scriere 

6 Mar 1856 Nu ştie nici să are Zice că vrea sţj se facă Predicator 
aşa că sar putea să fie” stare să miie vitele la Piriu să le Adape 
şi de data aceasta era celălalt scris, scrisul p^ care acum îi 
recunoştea ca fiind al unchiul” său atunci cînd le vedea pe 
amîndouă pe aceeaşi filă, 

Mar 23 1856 Nu poate să facă nici asta Declt una deodată Să ne 
scăpăm de el 

„pe urmă primul scris din nou 

24 Mar 1856 Cine dracu' săi cumpere 

„pe urmă al doilea scris 

19 Apr 1856 Nimeni Singur ţiai stricat piaţY% la Cold Water acum 
două luni N-am spus de loc vindel Libereazăl 

„primul 

22 Apr 1856 îmi scot eu banii pe el 

„al doilea 

lun 13 1856 Cum 1 dolar pe an 265$ 265 cwij Cinei semnează 
Actul de liberare 

3 


„pe urmă iarăşi primul scris 

1 Oct 1856 Catlrul josephine şia Rupt Piciorul şi împuşcată 
Grajdul prost negru prost totul prost 100 dolari 

şi acelaşi scris 

2 Oct 1856 Eliberat Debit McCaslin şi McCaslin - 265 dolari 

„pe urmă iarăşi al doilea 

3 Oct Debit Theophilus McCaslin Negru 265$ Catîr 100$ 365$ Na 
plecat încă Tata ar trebui să fie aici 

„pe urmă primul 

3 Oct 1856 Porcu nu vrea să plece Cear fi făcut tata 

„al doilea 

29 din Oct 1856 iar fi Schimbat numele , primul 

31 Oct 1856 Schimbat numele cum , al doilea 

Crăciun 1856 Spintrius 

.), toţi căpătaseră substanţă şi poate chiar un fel de viaţă 
fantomatică cu pasiunile şi chiar şi complexi-tăţile lor pe măsură 
ce fila urma filei şi anul anului şi acolo era totul, nu numai 
nedreptatea generală 

316 

şi încuviinţată şi îndreptarea ei lentă, ci şi tragedia specifică şi 


care nu fusese încuviinţată şi nu avea sâ fie niciodată 
amortizată, fila cea nouă şi registrul cel nou, scrisul pe care 
acum putea să-l recunoască de la prima privire ca fiind al 
tatălui său, 

Tata murit Lucius Quintus Carothers McCaslin, Callina 1772 
Mississippy 1837. Mort şi îngropat 27 lunie 1837 

Roskus, creskut de Bunicu în Callina Nu ştiu ce vîrstă Eliberat 27 
lunie 1837 Nu vrea să plece. Mort şi îngropat 12 lan 1841 
Nevasta Fibby Roskus, cumpărată de bunicu în Callina zice 
Cincizeci de ani Eliberată 27 lunie 1837 Nu vrea să plece. 
Moartă şi îngr 1 Aug 1849 

Thucydus Roskus şi Fiu Fibby născut în Callina 1779. Refuzat 
bucată 10 acri după Testament tata 28 lun 1837 Refuzat ofertă 
Bani peşin 200 dolari de la A. şi T. McCaslin 28 lun 1837 Vrea să 
rămînă şi să lucreze mai departe 

şi sub aceasta şi acoperind următoarele cinci file şi aproape tot 
atiţia ani, creşterea înceată de zi cu zi a salariilor acordate 
acestuia şi mîncarea şi îmbrăcămintea - melasa şi carnea şi 
mălaiul, cămăşile ieftine şi durabile şi pantalonii şi pantofii şi din 
cînd în cînd o manta pentru ploaie şi frig -, calculate faţă de 
suma crescînd încet, dar constant, a profitului (şi băiatului avea 
să i se pară că-l vedea cu ochii lui pe negru, pe sclavul pe care 
proprietarul lui alb îl eliberase pentru vecie prin însuşi actul de 
care negrul nu avea să poată să se elibereze niciodată atita 
vreme cît avea să dăinuie amintirea, intrind în clădirea 
administraţiei, cerînd permisiunea - poate de la fiul albului - să 
vadă fila registrului pe care nici 

317 

| 

n-o putea citi, fără ca măcar să-i ceară albului să-şi dea cuvîntul, 
pe care ar fi trebuit să-l ia drept bun pentru că nu exista 
absolut nici o cale sub soare prin care el să fi putut să verifice 
acest cuvint, ca să vadă situaţia contului său din acel moment şi 
cît mai avea înainte de a putea pleca astfel încît să nu se mai 
întoarcă niciodată, chiar dacă ar fi fost să se ducă doar pînă la 
Jefferson, la şaptesprezece mile depărtare), şi mai departe, pînă 
la linia dublă a peniţei încheind ultima însemnare, 

3 Nov 1841 Bani Peşin lui Thucydus McCaslin 200 dolari Stabilit 
fierar la J. Dec 1841 Mort şi îngr la J. 17 feb 1854 Eunice 
Cumpărată de Tata la New Orleans 1807 650 dolari Măritată cu 


Thucydus 1809 Necată în Pîrîu Ziua de Crăciun 1832 

şi pe urmă apărea cealaltă scriere, prima dată cînd o văzuse în 
registru ca s-o distingă drept a unchiului său, bucătarul şi 
îngrijitorul casei pe care chiar şi McCaslin, care-l cunoscuse, pe 
el şi pe tatăl băiatului, cu şaisprezece ani înainte ca băiatul să 
se fi născut, şi-l amintea stînd ziua întreagă în balansoarul din 
care gătea miîncarea, în faţa focului de bucătărie la care o 
gătea, 

lunie 21 1833 Sa necat ea singură 

şi primul 

23 lun 1833 Cine dracu' a mai auzit un negru să se nece el 
singur 

şi al doilea scris, fără grabă, cu o finalitate desăvir-şită, cele 
două înregistrări identice putînd părea făcute cu o ştampilă dacă 
n-ar fi fost data, 

Aug 13 1833 Sa necat ea singură 

şi el se gindea Dar de ce ? Dar de ce ? Pe atunci avea 
şaisprezece ani. Nu era nici prima dată cînd fusese singur în 
clădirea administraţiei, nici prima dată cînd luase vechile 
registre atit de cunoscute de la locul lor din raft, deasupra pupi- 
trului, aflate acolo dintotdeauna, după cum îşi aducea el aminte. 
Copil fiind şi chiar şi după ce împlinise nouă şi zece şi 
unsprezece ani, cînd învățase să citească, se uita la cotoarele şi 
colţurile julite şi crăpate, dar fără vreo dorinţă anume de a le 
deschide, şi, deşi intenţionase să le cerceteze într-o zi, pentru că 
îşi dădea seama că ele cuprindeau probabil o înregistrare 
cronologică mult mai cuprinzătoare - deşi fără îndoială plicti- 
coasă - decit ar fi putut obţine vreodată din vreo altă sursă, nu 
numai de la propriile lui rude de carne şi sînge, dar de la toţi din 
neamul lui, nu numai de la albi, dar chiar şi de la negri, care 
făceau parte din ascendenţa lui în egală măsură cu progenitorii 
lui albi, şi din pămîntul pe care cu toţii îl păstraseră şi-l 
folosiseră în comun şi se hrăniseră din el şi de pe el şi aveau să 
continue să-l folosească în comun, fără să ţină seama de 
culoare sau de titularul proprietăţii, avea să o facă doar într-o zi 
tihnită, cînd avea să fie bătrîn şi poate chiar puţin plictisit, 
pentru că ceea ce cuprindeau registrele acestea vechi aveau să 
fie în fond toţi anii aceştia, ţintuiţi imuabil, încheiaţi, inalterabili 
şi inofensivi. Pe urmă ajunse de şaisprezece ani. Ştia ce avea să 
găsească chiar înainte de a fi găsit acel lucru. Luase cheia de la 


administraţie din camera lui McCaslin, după miezul nopţii, pe 
cînd McCaslin dormea, şi, cu uşa administraţiei închisă şi 
încuiată în spatele lui şi cu felinarul uitat acolo, duhnind din nou 
în 

318 

319 

aerul stătut, mort, îngheţat, se aplecase peste fila îngălbenită şi 
se gîndise, nu De ce s-a înecat ea singură, ci se gîndise la ce-şi 
închipuia că se gindise tatăl său cînd găsise primul comentariu 
al fratelui lui: De ce credea Unchiul Buddy că ea se înecase de 
bună voie?, găsind, începînd sa găsească pe următoarea filă 
ceea ce ştia că avea să găsească, numai că asta nu era încă 
lucrul acela, pentru că ştia dinainte asta, 

Tomasina i se spune Tomy Fiica lui Thucydus şi Eunice Născută 
1810 moartă la Naştere lunie 1833 şi îngr An de au căzut stele 
şi nici următoarea 

Turl Fiul lui Thucydus şi Eunice Tomy născut lun 1833 an de au 
căzut stele testamentul Tatii 

şi altceva nimic, nici o înregistrare plicticoasă care să umple 
această filă cu salariile din fiecare zi şi hrana şi îmbrăcămintea 
trecute în cont, nici o înregistrare a morţii şi îngropării lui, 
pentru că el supravieţuise fraţilor săi vitregi albi şi registrele pe 
care le ţinea McCaslin nu cuprindeau necrologuri, doar 
testamentul Tatii şi el îl văzuse şi pe acesta: scrisul mare, 
tremurat, al bătrînului Carothers, mult mai puţin citeţ chiar decit 
al fiilor lui şi nu cu mult mai corect în ceea ce priveşte 
ortografia, care, în timp ce începea cu literă mare aproape orice 
substantiv şi verb, nu făcea nici un fel de efort la punctuaţia sau 
construcţia propoziţiilor, tot aşa cum nu făcea nici un efort să 
explice sau să tăinuiască moştenirea de o mie de dolari lăsată 
fiului unei fete sclave nemăritate, care să fie plătită numai cînd 
copilul 

320 

avea să devină major, asumîndu-şi consecinţele actului pentru 
care nu exista încă nici o dovadă clară şi de netăgăduit pe care 
să o fi recunoscut, nu din propria lui substanţă, ci penalizindu-şi 
fiii cu ea, încărcîndu-i cu o pierdere de bani peşin pentru 
accidentul propriei paternităţi; nici măcar nu încercase să dea 
vreo mită pentru a obţine tăcerea şi păstrarea prestigiului 
propriului său nume, pentru că numele său ar fi avut de suferit 


numai după ce el n-avea să mai fie de faţă ca să şi-l apere, 
aruncînd aproape cu dispreţ, aşa cum ar fi lepădat o pălărie 
uzată sau o pereche de pantofi, acea mie de dolari care în 
aceste condiţii n-ar fi putut avea mai multă valoare pentru el 
decit ar fi avut pentru negru, sclavul care nici măcar n-avea să o 
vadă pînă cînd n-avea să ajungă major, cu douăzeci şi unu de 
ani prea tirziu ca să mai înceapă să înveţe ce sînt banii. Aşa că- 
mi închipui că a fost mai ieftin aşa decît să-i spună Fiule unui 
negru, se gîndi el. Chiar dacă Fiul meu nu erau decit două 
cuvinte. Dar trebuie să fi fost şi dragoste, se gîndi. Un fel sau 
altul de dragoste. Ceva ce chiar şi el ar fi spus că e dragoste, nu 
doar o scuipătoare pentru o după-amiază sau o noapte. Fusese 
bătrînul acela, bătrîn, cu cinci ani înainte de sfîrşitul vieţii, de 
multă vreme văduv, şi, pentru că fiii lui erau nu numai holtei, ci 
se şi apropiau de virsta mijlocie, singur în casa aceea şi fără 
îndoială chiar şi plictisit, fiindcă plantaţia lui era stabilă acum şi 
mergea cum trebuie şi erau şi bani de ajuns, probabil prea mulţi 
bani pentru un om ale cărui vicii rămîneau chiar şi în aparenţă 
mai prejos de mijloacele lui; fusese apoi fata, fără bărbat şi 
tînără, doar de douăzeci şi trei de ani cînd se născuse copilul. 
Poate că el trimisese după ea, la început din singurătate, ca să 
aibă un glas tînăr 

321 

i ceva tînăr să i se mişte prin casă, o chemase, poruncise mamei 
ei să o trimită în fiecare imineată să măture duşumelele şi să 
facă patu-ile si mama se învoise, întrucit lucrul acesta usese 
probabil înţeles de la început, pus la cale e la început, singurul 
copil al unei perechi care iu erau muncitori la cîmp şi care se 
ţineau ceva nai presus de ceilalţi sclavi nu numai din acest 
notiv, ci si pentru că soţul şi tatăl şi mama lui ii ei fuseseră 
primiţi moştenire de către alb de a tatăl lui si albul însuşi 
călătorise pentru ei trei sute de miie şi mai bine pînă la New 
Orleans, ntr-o vreme cînd oamenii călătoreau călare sau ;u 
vaporul, şi o cumpărase pe mama fetei ca soţie pentru 

'şi asta era tot. Filele vechi şi firave păreau sa se întoarcă 
singure, în vreme ce el se gîndea Propria lui fiică Propria lui fiică. 
Nu Nu Nici măcar el, îndărăt pînă la cea unde albul (nici măcar 
văduv pe atunci) care nu se ducea niciodată nicăieri, tot aşa 
cum, la vremea lor, nici fiii lui nu se duceau vreodată nicăieri, şi 
care nu avea nevoie de o altă sclavă se dusese tot drumul pînă 


la New Orleans şi-şi cumpărase una. Şi Terrel al lui Tomey mai 
trăia încă atunci cînd băiatul împlinise zece ani şi el ştia din 
propriile lui observaţii şi amintiri că fusese deja ceva singe alb în 
sîngele lui Terrel al lui Tomey înainte ca tatăl lui să-i fi spus 
restul şi, privind în jos peste fila îngălbenită, deschisă sub 
licărirea galbena a felinarului fumegind şi duhnind în încăperea 
aceea rînced-îngheţată dintr-un miez de noapte, cincizeci de ani 
mai tîrziu, i se păru că o vede în realitate păşind în piriul 
îngheţat în acea zi de Crăciun, cu sase luni înainte ca odrasla 
fiicei ei si a iubitului'ei (Primul ei iubit se gîndi. Primul) să se fi 
născut, solitară, inflexibilă, fără suferinţa, 

322 

solemnă în repudierea, formală şi succintă a suferinţei şi 
deznădejdei, ea, care trebuise dinaimte să se lepede de credinţă 
şi speranţă 

asta era tot. Niciodată n-avea să mai aib” nevoie să se mai uite 
în registrele acelea şi ni|ci nu se mai uitase; filele îngălbenite în 
succesiune” lor decolorată şi implacabilă făceau acum. la f|y de 
mult parte din conştiinţa lui - şi aveau “ă rămînă astfel pentru, 
totdeauna - ca şi faptei propriei lui naşteri; 

Tennie Beauchamp 21 ani Ciştigată ($e Amodeus McCaslin de la 
nobilul ţiube”rt Beauchamp Poate Cacialma cu trei Treiari ia 
vedere şi sa Zis Pas 1869 măritată cu Ttirl aju Tomey 1859 

şi nici o dată a eliberării, întrucît libertatea ^ ca şi cea a 
primului ei copil supravieţuitor, venea nu de la Buck şi Buddy 
McCaslin din cLădirea administraţiei, ci de la un străin din 
Washingtg>n> şi nici o dată de moarte şi îngropăciune, nu 
nuir” pentru că McCaslin nu ţinea necrologuri îr* regjs. trele 
sale, ci şi pentru că în anul acesta 1 883 ea încă mai trăia şi 
avea să trăiască mai departe să-şi vadă un nepot de la ultimul ei 
copil răn\as în viaţă, 

Amodeus McCaslin Beauchamp Fiu atu Tri alu tomy şi Tennie 
Beauchamp 1859 mort I&59 

„pe urmă numai scrisul unchiului său, pentru că tatăl său era 
acum sub arme, în compania de cavalerie a acelui bărbat al 
cărui nume ca neg^g. tor de sclavi el nici nu-l putuse ortografia 
cm trebuie, şi nici măcar o filă, nici măcar vxn And întreg 

^23 

Fică Turl alu Tome şi tenny 1862 

şi nici măcar un rînd şi nici măcar sexul şi nici măcar cauza 


indicată, chiar dacă băiatul putea s-o ghicească, pentru că 
McCaslin avea pe atunci treisprezece ani şi el îşi amintea cum 
nu fusese întotdeauna destulă mîncare în mai multe locuri decît 
doar la Vicksburg 

Copil alu Turl alu tome şi Tenny 1863 

şi din nou acelaşi scris şi acesta trăise, ca şi cum perseverenţa 
lui Tennie şi stafia tot mai decolorată şi diluată a lipsei de 
scrupule a bătrînului Carothers învinseseră în cele din urmă pînă 
şi foametea; şi mai limpede, mai pe de-a întregul şi mai cu grijă 
decit văzuse pînă atunci băiatul scris şi ortografiat, ca şi cum 
bătrînul, care în primul rînd ar fi trebuit să fie femeie, încercînd 
să administreze ce mai rămăsese din plantație în absenţa 
fratelui său în intervalele dintre gătitul mîncării şi grijii 
întreţinerii lui însuşi şi a orfanului de paisprezece ani, luase ca 
un semn de speranţă reînnoită faptul că acest moştenitor fără 
nume al sclavilor avea să rămînă viu cel puţin de ajuns de mult 
ca să primească un nume, 

James Thucydus Beauchamp Fiul lui Turl alu Tome şi Tenny 
Beauchamp Născut 29 decembrie 1864 şi amîndoi Bine Vrut să-l 
numesc Theophilus dar am mai încercat Amodeus McCaslin şi 
Callina McCaslin şi amindoi or murit aşa că l-am făcut să 
Renunţe Născut la orele Două A,m, amindoi Bine 

„ dar nu mai mult, nimic; aveau să mai treacă încă doi ani 
înainte ca băiatul, acum aproape bărbat 

324 

în toată firea a, să se întoarcă din călătoria sa eşuaţa pînă în 
Teîme»essee, avind încă la el, intactă, treim”“a din moştenirirea 
lăsată de bătrînul Carothers fiului său negru şiiu urmaşilor lui, 
care, întrucît cei tre” copii rămaşi i în viaţă îşi impuseseră în 
sfîrşit, un^i cîte unul, i'nntenţia lor evidentă de a supravieţx” 
unchii lor vitregi albi le-o măriseră la o mie <ţe dolari fiecar9'e, 
condiţiile permiţind-o, dar asta cî*” aveau să. ajrjungă majori, şi 
completase el însu.sj fila, atît cît : putea ea să fie vreodată 
completată cînd trecuse* deja de mult ziua aceea cînd un om 
născut în 11864 (sau 1867, adică atunci cînd ei însuşi vă2;usse 
lumina zilei) ar mai fi fost de aştept” sau el în”uşgi ar mai fi 
sperat sau chiar ar fi do^t să mai fie vviu, propriul lui scris acum 
şi, ciudat, semăniîn d rfiu cu cel al tatălui său, nici cu cel ai 
unchiuliai ssău şi nici măcar cu al lui McCaslin> ci mai raultft cu 
cel al bunicului său, cu excepta ortografiei,. 


DispăLruit cîndva, în noaptea celei de-a douăz” şi una, z&le de 
naştere 29 Dec. 1885. Găsit «r^a de Iscaac? McCaslin la Jackson 
Tenn. şi acoi0 pierdut. Treimea sa de moştenire, 1000,qq dolari, 
„restituită lui McCaslin Edmonds Ca Epitr-op astăzi, 12 lan 
1886 

„dar nu. în«că, asta avea să fie abia peste doi a” şi acunu iarăşi 
al tatălui său, al cărui bătiţn comand: anlt ieşise acum şi din 
militărie şi (Jjn negoţul dee sclavi, încă o dată în registru şi jje 
urmă gaiţa-, şi mai ilizibil decit fusese vreodat” aproapea ca 
totul indescifrabil de la reumatismul care-l ol-log;ea acum şi 
aproape complet igr>or”t în priviinţ-a oricărui fel de ortografie 
s#u ^ punctuație, ca şi cum cei patru ani în t>nipul cărora T 
urinase sabia singurului om de p^ if»ţa 

hz 

pămîntului care-i vinduse vreodată un negru fără să mai socotim 
că-l şi întrecuse într-o tranzacţie comercială, îl convinseseră nu 
numai de deşertăciunea credinţei şi speranţei, ci şi de a 
ortografiei, 

Miss sophonsiba n fca tt şi t 1869 

„ dar nu şi a credinţei şi voinţei, pentru că stătea acolo, scris, 
aşa cum îi spusese McCaslin, cu mîna stingă, dar acolo în 
registru, încă o dată şi pe urmă deloc, pentru că băiatul însuşi 
avea un an, şi cînd se născuse Lucas, şase ani mai tîrziu, tatăl 
său şi unchiul său erau morţi de aproape cinci ani, la mai puţin 
de douăsprezece luni diferenţă unul de altul, şi din nou propriul 
său scris, căci el fusese acolo şi văzuse, 1886, şi ea tocmai 
împlinise şaptesprezece ani, cu doi ani mai tînără decit el, şi el 
era în clădirea administraţiei cînd McCaslin intrase la lăsarea 
amurgului şi spusese «Vrea să se însoare cu Fonsiba», chiar aşa, 
şi el privise pe lîngă McCaslin şi-l văzuse pe bărbatul acela, 
străinul, mai înalt decît McCaslin şi purtînd haine mai bune decit 
McCaslin şi decît purtau de obicei cei mai mulţi dintre albii pe 
care-i cunoştea băiatul, care intrase în încăpere ca un alb şi se 
oprise acolo, în încăpere, în picioare, ca un alb, ca şi cum l-ar fi 
lăsat pe McCaslin să intre înainte nu pentru că pielea lui 
McCaslin era albă, ci pur şi simplu pentru că McCaslin locuia aici 
şi ştia drumul, şi care şi vorbea ca un alb, privindu-l peste 
umărul lui McCaslin, repede şi pătrunzător, o dată şi apoi deloc, 
fără să mai manifeste vreun interes, aşa cum l-ar fi privit un alb 
matur şi stăpiînit, nu nerăbdător, ci doar presat de timp. «Să se 


însoare cu Fonsiba ?» strigase. «Să se însoare cu Fonsiba?», şi 
pe urmă nu 

326 

tnai spusese nici el nimic, doar privise şi ascultase, în vreme ce 
McCaslin şi negrul vorbeau: 

«Ca să locuiţi în Arkansas, mi se pare c-ai spus.» 

«Da. Am o proprietate acolo. O fermă.» 

«Proprietate? O fermă? Proprietatea ta?» 

«Da.» 

«Nu spui domnule, nu?» 

«Cînd vorbesc cu cei mai bătrîni decît mine, 

«înțeleg. Eşti din Nord.» 

«Da. De copil.» 

«Deci tatăl tău a fost sclav.» 

«Da. Odată.» 

«Atunci cum se face că ai o fermă în Arkansas?» 

«Am primit o rentă. A fost a tatălui meu. De la guvernul 
american. Pentru fapte de arme.» 

«înțeleg», spuse McCaslin. «Armata yankee.» 

«Armata Statelor Unite», spuse străinul şi pe urmă iarăşi el 
însuşi, strigînd asta în spatele lui McCaslin: 

«Cheam-o pe Mătuşa Tennie! Mă duc eu s-o aduc! Am să...» Dar 
McCaslin nici măcar nu-1 includea în asta, iar străinul nu aruncă 
nici măcar o singură privire spre glasul lui, ei doi vorbind acum 
iarăşi unul cu altul, ca şi cum el nici n-ar 

fi fost acolo: 

«Pentru că se pare că aţi stabilit totul», spuse McCaslin, «de ce 
te-ai mai ostenit să mă consulţi pe mine ca pe o autoritate în 
privinţa aceasta?» 

«Eu nu te consult», spuse străinul. «îţi recunosc autoritatea 
numai în măsura în care-ţi accepţi şi dumneata răspunderea 
faţă de ea ca membru feminin al familiei căreia dumneata îi eşti 
capul. Nu-ţi cer permisiunea. Am să...» 

«Ajunge!» spuse McCaslin. însă străinul nici nu şovăi în spusele 
lui. Nu era nici ca şi cum l-ar fi ignorat pe McCaslin, nici ca şi 
cum nu l-ar fi 

327 

auzit. Era ca şi cum el nu ar fi formulat deloc o scuză şi nu chiar 
o justificare, ci pur şi simplu o declaraţie pe care situaţia o 
impunea şi cerea în mod absolut să fie făcută în prezenţa lui 


McCaslin, fie că McCaslin o asculta, fie că nu. Era ca si cum ar fi 
vorbit singur, pentru sine, ca el însuşi să-şi audă cuvintele 
pronunţate cu voce tare. Stăteau unul în faţa celuilalt, nu foarte 
aproape, dar la ceva mai puţin decit distanţa între două florete, 
drepţi, cu glasurile nu ridicate, nu agresive, doar concise: 

«...te informez, te anunţ dinainte ca şef al familiei ei. Nici un om 
de onoare n-ar fi făcut altfel. Pe lîngă asta, dumneata, în felul 
dumitale, potrivit cu înţelegerea şi creşterea dumitale, ai...» 
«Ajunge, ţi-am spus», spuse McCaslin. «Să părăseşti locul 
acesta pînă s-o face noapte deplină. Pleacă.» Dar, pentru încă o 
clipă, celălalt nu se clinti, contemplindu-l pe McCaslin cu 
privirea aceea detaşată şi lipsită de căldură, ca şi cum şi-ar fi 
pîndit, oglindită în pupilele lui McCaslin, imaginea micuță a 
siluetei pe care o reprezenta el însuşi. 

«Da», spuse el. «In fond, aceasta este casa dumitale. Şi în felul 
dumitale ai... Dar n-are importanţă. Ai dreptate. Ajunge.» Se 
întoarse spre uşă, se opri din nou, dar numai timp de o secundă, 
deja mişcîndu-se iarăşi cînd vorbi: «Fii liniştit. Am să fiu bun cu 
ea». Pe urmă pieri. 

«Dar cum a ajuns ea să-l cunoască?» strigă băiatul. «Eu nici n- 
am auzit de el pînă acum! Şi Fonsiba, ea nici n-a ieşit de aici de 
cînd s-a născut decit ca să se ducă la biserică şi...» 

«Ha...» spuse McCaslin. «Nici chiar părinţii nu ştiu decît cînd e 
prea tîrziu cum ajung fetele lor de şaptesprezece ani să-i 
cunoască pe bărbaţii cu care au să se mărite, dacă au noroc.» Și 
în 

328 

dimineaţa următoare dispărură amîndoi, adjcă şi Fonsiba. Nici 
McCaslin, nici el n-o mai văzus”ră niciodată, pentru că femeia 
pe care o găsi în c^je din urmă, cinci luni mai tîrziu, nu era vreo 
friptă pe care s-o fi cunoscut vreodată. Ducea cu ej într-un 
chimir, o treime din fondul de trei mii de' dolari în aur, ca atunci 
cînd îi luase în z&cjar urma lui Jim al lui Tennie în Tennessee, cu 
un an înainte. Ei - bărbatul, de fapt - lăsaseră o adr”să de un fel 
sau altul la Tfennie şi, trei luni mai tîrz ju venise o scrisoare, 
scrisă de bărbat, deşi neva”ta lui McCaslin, Alice, o învățase pe 
Fonsiba s^ citească şi să şi scrie puţin. Dar avea o ştampilă de 
poştă diferită de adresa pe care bărbatul 0 lăsase la Tennie şi el 
merse cu trenul cît ţye departe putu şi pe urmă cu diligenta şi 
dupa aceea cu o trăsură închiriată şi pe urmă iar”sj cu trenul o 


bucată de drum, fiind deja un călător cu experienţă acum şi 
chiar şi un ogar cu expe_ rienţă şi de data aceasta şi cu succes, 
pentru C£ trebuia să aibă, pe măsură ce încetele, intens, 
nabilele, goalele, noroioasele mile de decembtje se tîrau înainte 
şi noaptea urma nopţilor în hote. luri, în taverne de la marginea 
drumului, în caba”g din buşteni grosolani şi cuprinzind prea 
puţin În afară de sala barului, în cocioabele străinilor şi m finul 
şoproanelor singuratice, în care nu îndraznea să se dezbrace 
nicăieri din cauza chimirului sju tainic cu aur cum va fi fost cel al 
unuia dintfe Magii deghizați, călătorind incognito, şi nici măcar 
nu-l mai mîna speranţa, ci doarhotărirea şi dispe. rărea, şi îşi 
spunea O să trebuiască să o găseș$c. L-am pierdut deja pe unul 
din ei. O să trebuio-^Q să o găsesc pe ea de data aceasta. O 
găsi. Stra_ bătînd încovoiat ploaia înceată şi îngheţată, j>e un 
cal închiriat şi istovit, stropit pînă la piept şi chiar şi mai sus, o 
văzu - o clădire izolată, <)e 

329 

buşteni, cu un horn de lut, care părea pe cale de a fi turtită de 
tot de ploaie, urmînd să ajungă o ruină fără nume şi fără valoare 
în pustietatea aceea fără drumuri şi chiar fără cărări de vreun 
fel, de cîmpuri desfundate şi fără garduri şi de junglă sălbatică, 
dar nici hambar, nici grajd, nici măcar un coteţ de găini, doar o 
cocioabă de buşteni ridicată cu mîna şi nici măcar cu o mînă 
îndemiînatică, cu o stivă sărăcăcioasă de lemne de foc tăiate de 
mîntuială, suficiente pentru cel mult o zi, şi fără măcar vreun 
cîine slăbănog care să iasă lătrînd de sub casă cînd se apropie el 
călare -, o fermă doar în embrion, poate o fermă bună, poate 
chiar o plantație, vreodată, dar nu acum, nu ani de zile de acum 
înainte, şi chiar şi atunci doar cu trudă, cu muncă şi sacrificii 
grele şi îndelungi şi neabătute. împinse uşa prăpădită a 
bucătăriei, ce abia se ţinea în ţiţinile strimbe, şi intră în 
întunecimea îngheţată unde nu ardea nici măcar un foc de gătit 
şi după o altă clipă văzu, chircită în unghiul peretelui, în spatele 
mesei grosolane, faţa de culoarea cafelei cu lapte pe care o 
cunoscuse toată viaţa lui, dar pe care nu o mai cunoştea acum, 
trupul care se născuse la mai puţin de o sută de metri de 
încăperea în care se născuse şi el şi prin care curgea o parte din 
propriul lui sînge, dar care era acum moştenitorul deplin al 
acelui şir de generaţii după generaţii pentru care un alb 
neanunţat sosind călare era o patrulă plătită de un alb, purtînd 


uneori pistol şi întotdeauna un bici cu şfichi de şarpe. Intră în 
încăperea următoare, singura altă încăpere pe care o avea 
coliba aceasta, şi-l găsi, stînd într-un balansoar în faţa vetrei, 
pe însuşi bărbatul acela, citind, stînd acolo, pe singurul scaun 
din casă, în faţa focului nenorocit pentru care nu erau suficiente 
lemne cît să ajungă 

douăzeci şi patru de ceasuri, în aceleaşi haine de predicator cu 
care intrase în clădirea administraţiei cu cinci luni înainte şi cu o 
pereche de ochelari cu ramă de aur care, cînd îşi ridică ochii şi 
pe urmă se ridică în picioare, băiatul văzu că nici măcar nu 
aveau lentile, citind o carte în miezul acelei dezolări, al acelei 
pustietăţi noroioase, fără gard şi chiar fără cărare şi chiar fără 
un şopron cu perete sub care să stea vitele, şi peste tot, 
pătrunzător, agăţindu-se de însăşi îmbrăcămintea bărbatului şi 
exhalînd din însăşi pielea lui, mirosul rînced al înşelăciunii fără 
margini şi imbecile, acea rapacitate şi nebunie fără limite a 
negustoraşilor cu  bocceluţă venind în urma armatelor 
victorioase. 

«Nu vezi ?» strigă. «Nu vezi ? Ţara asta întreagă, tot Sudul este 
blestemat, şi noi, toţi cei care ne tragem din el, pe care i-a 
alăptat el vreodată, albi şi negri deopotrivă, sîntem legaţi de 
blestemul acesta. Să spunem că neamul meu a adus blestemul 
în ţara asta. Poate acesta e motivul pentru care numai urmaşii 
lor sînt în stare nu să-i reziste, nu să lupte împotriva lui, dar, 
cine ştie, poate doar să îndure şi să dăinuie pînă cînd blestemul 
e ridicat de pe noi. Atunci are să vină rîndul oamenilor voştri, 
pentru că noi am avut ocazia şi nu am izbîndit. Dar nu acum. Nu 
încă. Nu vezi?» 

Celălalt se ridică acum în picioare, cu veşmintele lui de 
predicator încă nemototolite, chiar dacă nu la fel de frumoase, 
cu cartea închisă şi un deget înăuntru ca să marcheze locul 
unde rămăsese, cu ochelarii fără lentile ţinuţi ca o baghetă de 
şef de orchestră în cealaltă mînă, rămasă neutilizată, în vreme 
ce posesorul ei îşi pronunţa imbecilitatea măsurată şi sonoră a 
nebuniei fără de margini şi a speranţei lipsite de orice temei: 
«N-ai dreptate. Blestemul pe care voi, albii, l-aţi 

330 

331 

adus în ţara asta a fost răscumpărat. A fost anulat şi aruncat în 
lături. Noi vedem acum o eră nouă o eră consacrată, aşa cum au 


dorit-o întemeietorii noştri, eliberării, libertăţii şi egalităţii pentru 
toţi, pentru care ţara aceasta are să fie un nou Canaan...» 
«Eliberare de ce? De muncă? Canaan?» îşi zvicni braţul, cu gest 
cuprinzător, aproape violent, şi imediat după aceea toate 
dădură impresia că se înalţă acolo, în jurul lor, intacte şi 
complete şi vizibile în încăperea aceea mizeră, străbătută de 
curent, umedă, neîncălzită, cu mirosuri stătute, rîncede - 
cîmpurile goale, fără arătură sau seminţe care să rodească, fără 
garduri ca să ţină turmele care nici nu existau înăuntrul sau în 
afara grajdului zidit care nici el nu exista acolo. «Ce colţ al 
Canaanului mai e şi ăsta?» 

«îl vezi într-un moment nepotrivit. Acum e iarnă. Nimeni nu 
lucrează pămîntul în perioada asta a anului.» 

«înţeleg. Şi, fireşte, nevoia ei de mîncare şi îmbrăcăminte are să 
stea şi ea să aştepte, în vreme ce pămîntul stă nemuncit.» 

«Am o pensie», spuse celălalt. O spunea de parcă ar fi zis Eu am 
harul sau Sînt proprietarul unei mine de aur. «Am şi pensia 
tatălui meu. Vine la întîi ale lunii. Ce zi e azi?» 

«Unsprezece», spuse el. «încă douăzeci de zile. Şi pînă atunci?» 
«Am cîteva produse în casă, din creditul pe care-l am la 
băcanul din Midnight ce încasează cecul meu de pensie. l-am 
dat procură să mă reprezinte într-un contract reciproc de...» 
«înţeleg. Şi dacă produsele astea de băcănie nu-ţi ajung 
douăzeci de zile?» 

«Mai am încă un porc.» 

«Unde ?» 

332 

«Afară», spuse celălalt. «Pe-aici, pri” partea locului, e lucru 
obişnuit să laşi animalei” sj vitele să umble libere pe timp de 
iarnă ca să-s'i caute de mîncare. Apare cînd şi cînd. Dar n-aţ»e' 
importanţă, chiar dacă nu vine. Probabil ar” Sa pot să-i iau 
urma, dacă-i nevoie...» 

«Da !» strigă el. «Pentru că n-are importanţa. ai oricum cecul 
de pensie. Şi omul acela din Midnight îl încasează el şi-şi reţine 
banjj pentru ce-ai mîncat deja şi, dacă mai rămîne ceva e aj tău. 
Şi pînă atunci porcu' are să fie mişcat sau dacă nu, înseamnă că 
nu l-ai mai prins şj atunci ce te faci?» 

«Pînă atunci are să fie aproape priroavara>> spuse celălalt. «La 
primăvară mă gînd”sc să. » 

«Are să fie ianuarie», spuse el. «Şi jje urma februarie. Şi pe 


urmă mai mult de jumătate din martie...» şi cînd se opri iarăşi, 
în bucătărie ea încă nu se mişcase din loc, nici măcar nu părea 
să respire şi nici nu s-ar fi zis că e vie dacă n“ ar fj fos”. ochii 
care-l urmăreau. Cînd făcu un pas către ea tot nu s-ar fi putut 
spune că se mişcase, Pentru că n-ar fi avut unde să se tragă mai 
în spate. Doar ochii uriaşi, fără adincime, de culoarea cernelii pe 
faţa de culoarea cafelei cu lapte, îngustă slabă, prea slabă, îl 
pîndeau fără îngrijorare f^r^ vreun semn de recunoaştere, fără 
Sferanţa «Fonsiba», spuse. «Fonsiba. Ce-i cu tine?» 

«Sînt liberă», răspunse ea. Midnight era o tavernă, un grajd 
unde se închiriau cai şi trăsuri un magazin mare (aici era locul 
unde s^ încasa cecul de pensie în cadrul aranjamentului 
reciproc de achitarea împrumuturilor şi comenzilor, se gţndj el) 
şi unul mai mic, o circiumă şi o fierărie. Dar mai era acolo şi o 
bancă. Preşedintele ej (pro. prietarul, mai degrabă) era un 
mississippian care se stabilise aici şi care fusese şi el unu) 
dintre 

333 


oamenii lui Forrest şi trupul său, uşurat de chimirul cu aur 
pentru prima dată de cînd plecase de acasă, cu opt zile înainte, 
înmulţi cu creionul pe hirtie trei dolari ori douăsprezece luni şi 
împărţi la o mie de dolari. Avea să le ajungă în felul acesta 
aproape douăzeci şi opt de ani şi cel puţin timp de douăzeci şi 
opt de ani ea n-avea să moară de foame, bancherul promiţindu - 
i să-i trimită cei trei dolari el personal, cu un mesager de încre- 
dere, la cincisprezece ale fiecărei luni, şi să-i fie daţi ei personal, 
în mînă, şi el se întoarse acasă şi asta a fost tot, pentru că în 
1874 tatăl său şi unchiul său erau amindoi morţi şi registrele 
cele vechi nu au mai fost coborite niciodată de la locul lor de pe 
raftul de deasupra pupitrului, unde tatăl său le pusese la loc 
pentru ultima dată în ziua aceea din 1869. Dar el ar fi putut 
completa 

Lucas Quintus Carothers McCaslin Beauchamp. Ultimul fiu şi 
copil rămas în viaţă al lui Terrel al lui Tomey şi Tennie 
Beauchamp. 17 Martie 1874 

„ decit că nu mai era nevoie; nu Lucius Quintus etc. etc. etc, ci 
Lucas Quintus, nu refuzind să se numească Lucius, pentru că 
pur şi simplu eliminase cuvintul acela din lume, nu negind, 
refuzîind numele însuşi, pentru că folosea trei sferturi din el, ci 


pur şi simplu luînd numele şi schimbiîndu-l, preschimbîndu-l1, 
făcîndu-l să nu mai fie de acum încolo cel al albului, ci al lui, de 
el însuşi alcătuit, el însuşi progenitor al său şi de sine numit, 
propriul lui strămoş, aşa cum, în ciuda a tot ceea ce 
înregistraseră registrele cele vechi împotriva acestei idei, fusese 
însuşi bătrînul Carothers 

şi asta era tot: 1874 - băiatul, 1888 - bărbatul, repudiat, respins 
şi liber, 1895 - şi soţ, dar nu 

tată, nevăduwvit, dar fără soţie, şi descoperind cu mult înainte că 
nici un om nu este vreodată liber şi nici n-ar putea îndura dacă 
ar fi, căsătorit şi locuind pe atunci la Jefferson, în cabana cea 
mică şi cu pereţi subţiri pe care le-o dăduse tatăl soţiei sale, şi 
într-o dimineaţă Lucas se oprise deodată în pragul încăperii 
unde el citea ziarul de Memphis şi se uita la data ziarului şi 
tocmai ce se gindea E ziua lui. Astăzi împlineşte douăzeci şi unu 
de ani şi Lucas spusese «Ce-a mai rămas din restul din banii ăia 
pe care i-a lăsat bătrînul Carothers? li vreau eu. Pe toţi». 

asta fusese tot. Şi McCaslin 

«Au existat mai mulţi oameni decit acel Buck şi acel Buddy care- 
au bijbiit după adevărul acela atît de înciîlcit pentru ei încît au 
ajuns să-1 spună în cuvinte şi atît de confuz pentru ei încît au 
ajuns să-l asculte spus şi totuşi a existat 1865...», şi el 

«Dar nu îndeajuns. Nici măcar îndeajuns de mulţi oameni ca 
Tata şi Unchiul Buddy, care să bijbiie după el de-a lungul a chiar 
trei generaţii zămislite de Bunicul, nici chiar dacă n-ar fi mai 
existat nicăieri sub ochii Lui vreun alt om decit Bunicul, astfel 
încît El să nu mai fi avut nevoie să aleagă şi să-l numească pe 
unul din ei. însă El a încercat şi ştiu acuma ce-ai să spui. Că, 
pentru că El îi crease, asta ar fi însemnat că El n-ar mai fi avut 
cum să aibă mai multă speranţă decit miîndrie şi suferinţă, 
numai că El nu spera, El doar aştepta, pentru că El îi făcuse; nu 
doar pentru că El îi făcuse vii şi în mişcare, ci pentru că El se 
chinuise pînă atunci atita vreme cu ei, se chinuise cu ei atita 
vreme pentru că El văzuse cum, în unele cazuri individuale, ei 
erau capabili de orice gest şi trăire de ajuns de înaltă şi de 
profundă de care să-şi aducă aminte în 

334 

335 

neînţelegerea încîlcită pogorită asupra lor din cerul unde fusese 
creat şi iadul, astfel că El trebuia să-i îngăduie pe ei toţi sau, 


altminteri, să admită că există undeva un egal al Lui însuşi si 
astfel să nu mai fie El Dumnezeu, trebuind aşadar să accepte 
răspunderea pentru ceea ce El însuşi făcuse pentru ca să poată 
să trăiască împăcat cu Sine însuşi în cerul Lui singuratic, model 
pentru toate cele ce există. Şi probabil că El ştia că e în zadar, 
dar El îi crease şi-i ştia capabili de toate lucrurile, pentru că El îi 
făurise din Absolutul originar, care cuprindea totul, şi îi urmărise 
încă de la început în exaltarea şi josnicia lor, a fiecăruia dintre 
ei, şi ei înşişi nici nu ştiau de ce şi nici cum şi nici măcar cînd, 
asta pînă cînd, în cele din urmă, El a văzut că ei erau toţi 
Bunicul, ei cu toţii, şi că, pînă şi dintre ei, cei numiţi şi aleşi 
drept cei mai buni, chiar cei mai buni dintre cei buni la care El s- 
ar fi putut aştepta (nu în care să spere, bagă de seamă: nu în 
care să spere) aveau să fie tot nişte Buck şi Buddy şi nici măcar 
nu vor fi destui din aceştia, iar în a treia generaţie nu vor mai fi 
nici măcar de-alde Buck şi Buddy sau alţii ca ei, ci...», şi 
McCaslin 

«Aha», şi el 

«Da. Dacă El putea să-i vadă pe Tata şi pe Unchiul Buddy în 
Bunicul, ar fi putut să mă vadă şi pe mine - un Isaac născut într- 
o viaţă mai tirzie decît a lui Avraam şi care refuză să se 
jertfească, fără de tată şi deci fără a putea fi pedepsit fiindcă a 
refuzat altarul, pentru că s-ar putea ca, de data asta, Mina 
exasperată să nu mai ofere mielul...», şi McCaslin 

«Să scape», şi el 

«Foarte bine. Să scape... Pînă cînd, într-o zi, El a spus ceea ce i- 
ai fi spus tu bărbatului Fonsibei în după-amiaza aceea, aici, în 
camera asta: Ajunge 

336 

acum. Destul, nu exasperat sau minios şi nici măcar obosit de 
moarte, aşa cum erai tu de obosit în ziua aceea, doar Destul, şi 
s-a mai uitat în jur pentru o singură şi ultimă dată, încă o dată 
de cînd El îi crease, peste pămîntul acesta, Sudul acesta pentru 
care El făcuse atita de mult cu pădurile pentru vînat şi rîurile 
pentru peşte şi cu pămînturile adînci şi bogate, pentru ca din ele 
să răsară seminţe şi crengi tinere, şi făcuse veri lungi, ca să le 
coacă, şi toamne senine, ca să le culeagă, şi ierni scurte şi 
blînde pentru oameni şi animale şi n-a mai văzut nicăieri nici o 
speranţă şi s-a uitat dincolo de locul unde ar fi trebuit să fie 
speranţa, unde - către Est, Nord şi Vest - se întindea nelimitat 


acel întreg continent plin de speranţă, consacrat ca un refugiu şi 
sanctuar al libertăţii şi eliberării de sub ceea ce tu ai numit 
înserarea fără demnitate a lumii vechi, şi i-a văzut pe urmaşii 
bogaţi ai stăpinilor de sclavi, femele de ambele sexe, pentru 
care negrul de spaima căruia ţipau ei era doar un alt specimen, 
o altă mostră de viaţă, ca un fel de papagal brazilian adus acasă 
în colivie de vreun călător, votind rezoluţii despre oroare şi 
despre ultragiu în săli calde şi cu aer condiţionat, şi canonada 
tunătoare a politicienilor ce acumulau voturi şi pantomimele 
vrăjitoreşti ale predicatorilor de amvon ce cîştigau bani pe 
taxele de intrare, pe cei pentru care atrocitatea şi nedreptatea 
erau la fel de abstracte ca şi Taxele Vamale sau Argintii sau 
Nemurirea şi care se foloseau pînă şi de cătuşele robiei de pe 
continent şi de zdrenţele jalnice ale podoabelor lui tot aşa cum 
se foloseau de celelalte, de bere şi de steaguri şi de lozincile 
împurpurate şi de focurile bengale şi de prestidigitaţia de bilci şi 
de fanfara de iarmaroc; a mai văzut roţile huruitoare care 
fabricau pentru 

337 

profit surogatele eterne ale cătuşelor şi veşmintele sordide pe 
măsură ce se purtau şi uzau, pe cei care ţeseau bumbacul, 
făceau ţesătoriile care să-l ţeasă şi vagoanele şi vapoarele care 
să-l transporte şi oamenii care mişcau roţile pentru profitul 
acela şi stabileau şi stringeau taxele şi impozitele cu care erau 
taxate şi adaosurile pentru că-l transportau şi taxe pentru că ÎI 
vindeau; şi El ar fi putut să-i repudieze pe toţi şi pe toate, 
întrucit acestea erau creaţia lui acuma şi chiar pentru vecie, de- 
a lungul tuturor generaţiilor lor, pînă cînd nu numai lumea aceea 
veche din care El îi mîntuise, ci şi asta nouă, pe care El le-o 
dezvăluise şi către care El îi minase ca spre un sanctuar şi 
refugiu, deveneau treptat aceeaşi stincă neroditoare şi fără 
viaţă răcindu-se în ultima înserare stacojie, doar că din toate 
aceste zgomote găunoase şi din toată această furie inutilă 
răsărise o singură tăcere, din tot acest vacarm şi harababură a 
tot şi a toate, doar o singură făptură de ajuns de simplă ca să 
creadă că oroarea şi atrocitatea erau de la început şi pînă la 
sfîrşit doar oroare şi atrocitate şi care era de ajuns de naivă ca 
să şi acţioneze pe o asemenea bază, fără ştiinţă de carte şi fără 
să aibă cuvinte cu care să vorbească - sau poate era prea 
preocupat şi nu avea timp să vorbească -, unul dintre ei toţi nu 


l-a mai tulburat pe El cu linguşeli şi rugăminţi, cînd implorînd, 
cînd ameninţind, şi nici măcar nu s-a mai ostenit să-L avertizeze 
dinainte ce avea de gind să facă, astfel că un altul mai puţin 
desăvirşit decit El poate că nici n-ar fi băgat de seamă gestul 
simplu de a ridica muscheta străveche, cu ţeava lungă, dintre 
coarnele unui cerb de deasupra uşii, la care El a spus Şi pe mine 
mă cheamă Brown şi celălalt Dar şi pe mine şi El Atunci şi pe 
mine şi pe tine nu poate să ne cheme tot aşa pentru că Eu 

338 

sînt împotrivă şi celălalt Şi eu sînt împotrivă şi El, triumfător, 
Atunci unde te duci cu puşca aia ? si celălalt i-a spus într-o 
singură propoziţie, cu un singur cuvînt, şi El, uimit, El, care nu 
cunoştea nici speranţa, nici miîndria, nici suferinţa, Dar 
Asociaţiile tale, Comitetele, împuterniciţii tăi. Unde sînt dările de 
seamă, moţiunile, procedurile tale parlamentare ? şi celălalt Eu 
nu sînt împotriva lor. Mi-nchipui că şi ele sînt bune pentru cei 
care au timp de ele. Eu sînt pur şi simplu împotriva, celor slabi 
pentru că ei sînt negri ţinuţi în sclavie de cei care sînt puternici 
tocmai pentru că sînt albi. Astfel că El s-a mai întors o dată către 
ţara aceasta pe care El încă mai intenţiona să o mîntuie, pentru 
că făcuse atitea pentru ea...», şi McCaslin «Ce?», şi el 

«...pentru oamenii aceştia faţă de care El se mai simţea încă 
obligat, pentru că erau creaţiile lui...», şi McCaslin 

«Şi-a întors îndărăt faţa către noi? Faţa Lui către noi?», şi el 
«...ale căror soţii şi fiice cel puţin fierbeau supa şi făceau piftie 
pentru ei cînd erau bolnavi şi duceau tăvile prin noroaie şi prin 
vreme de iarnă în cocioabele duhnitoare şi şedeau în cocioabele 
acelea urit mirositoare şi se îngrijeau să ardă focurile pînă cînd 
necazurile veneau şi treceau, dar asta nu era de ajuns; şi, cînd 
se îmbolnăveau tare, puneau să-i ducă în casa mare, poate 
chiar în camera de primire, şi-i îngrijeau acolo, ceea ce bărbatul 
alb ar fi făcut şi el, poate, pentru oricare alta din vitele lui dacă 
s-ar fi îmbolnăvit, dar cel puţin omul care ar fi închiriat un 
animal de la grajd n-ar fi făcut-o, şi asta încă nu era de ajuns; 
astfel că El a spus - şi nici nu suferea El, cel care îi făcuse pe ei 
şi care astfel nu putea să cunoască 

339 

suferinţa, tot aşa cum nu putea să cunoască mîndria sau 
speranţa -: S-ar zice că ei nu pot să înveţe nimic decit prin 
suferinţă, nu pot să-şi aducă aminte de nimic dacă nu este scris 


şi subliniat cu sînge...», şi McCaslin 

«Ashby, pornind călare într-o după-amiază ca să viziteze nişte 
fete bătrîne, verişoare îndepărtate ale maică-sii sau poate doar 
nişte cunoştinţe ale ei, intră din întîmplare într-o ciocnire de 
patrule şi descăleca şi, în tunica lui cu fireturi stacojii care îl face 
o ţintă atit de vizibilă, conduce o mînă de soldaţi pe care nu-i 
mai văzuse niciodată în viata lui împotriva unor poziţii întărite, 
ocupate de puşcaşi cu experienţa luptelor de pădure. Ordinul de 
bătălie al generalului Lee, în care fusese înfăşurat poate un 
pumn de ţigări şi care fusese, fără îndoială, aruncat cînd ultima 
țigară fusese fumată, e găsit de un ofiţer yankeu de spionaj pe 
duşumeaua unei cîrciumi, în spatele liniilor yankee, după ce 
Lee îşi divizase deja forţele înainte de Sharpsburg. Jackson pe 
Plank Road, care deja spărsese flancul despre care Hooker 
credea că nu putea fi întors, aşteptind doar să treacă noaptea 
ca să continue izbiturile brutale şi necontenite prin care să 
arunce întregul flanc îndărăt în poala lui Hooker, acolo unde 
şedea el, pe o verandă la Chancellorsville, bînd grog de rom şi 
telegrafiindu-i lui Lincoln că-l învinsese pe Lee, e împuşcat, el 
singur dintr-un grup întreg de ofiţeri inferiori şi în toiul nopţii 
oarbe, de un soldat din propriile lui patrule, lăsîndu-l ca 
înlocuitor, după vechime, pe Stuart, omul acela viteaz care, 
după toate aparențele, se născuse de-a dreptul călare şi cu 
sabia în mînă şi ştiind dinainte tot ce se putea şti despre război, 
în afară de partea care constă din atacurile nemiloase şi 
stupiditatea brutală a războiului; şi acelaşi Stuart face raiduri 
340 

prin coteţele de găini prin Pennsylvania, cînd Lee ar fi trebuit 
deja să ştie ce trebuia despre Meade, şi asta tocmai cînd 
Hancock era la Culmea Cimitirului ; şi Longstreet la Gettysburg, 
ca şi ceilalţi, şi acelaşi Longstreet împuşcat în şa de proprii lui 
oamenii; noaptea, din greşeală, exact aşa cum fusese împuşcat 
şi Jackson. Faţa Lui către noi? Faţa Lui către noi?», şi el 

«Dar cum altfel ar fi putut să-i facă să se lupte ? Cine altul decit 
alde Jackson şi Stuart şi Ashby şi Morgan şi Forrest? Fermierii din 
Vestul central şi mijlociu, avînd pămîntul cu acrii şi nu cu zecile 
sau poate chiar sutele de acri, muncindu-şi-l singuri şi fără nici 
măcar o singură recoltă de bumbac sau tutun sau trestie de 
zahăr, neavînd sclavi şi neavînd nevoie şi nedorindu-şi să aibă 
sclavi şi încă de pe atunci îndreptîndu-şi privirile spre coasta 


Pacificului, adesea fără să stea într-un loc măcar vreme de două 
generaţii şi oprindu-se unde se opreau doar accidental, din 
ghinion, fiindcă le murise un bou sau li se rupsese osia la căruţă. 
Şi fochiştii din Noua Anglie, care nici măcar nu stăpîneau pămînt 
şi măsurau toate lucrurile după greutatea apei şi după costul 
roţilor învîrtindu-se, şi şirul rar de negustori şi armatori cu 
privirile încă întoarse îndărăt, spre Atlantic, legaţi de continentul 
acesta doar prin birourile lor comerciale. Şi cei care ar fi trebuit 
să aibă capacitatea de a prevedea - speculanţii care se lansau în 
oraşele lor mitice din pustietate - şi abilitatea de a acţiona 
raţional - bancherii care deţineau ipoteci pe pămîntul pe care cei 
dintii nu făceau altceva decit să aştepte să-l poată părăsi, şi pe 
căile ferate şi vapoarele care să-i ducă şi mai departe către 
Vest, şi pe fabricile şi roţile şi pe casele de raport în care locuiau 
cei care le manevrau - şi răgazul şi viziunea necesare pentru a 
înţelege şi 

341 

e înfricoşa la timp şi chiar cu anticipație - cei iscuţi în Boston 
(chiar dacă nu erau născuţi la ston), fete bătrine, urmaşe ale 
unor şiruri lungi unchi şi mătuşi la fel de singure şi nemăritate, 
căror miini nu cunoşteau bătăturile, cu excepţia or făcute de 
penelul cu care scriau acuzaţii şi «teste, pentru care pustia 
însăşi începea acolo ie se oprea fluxul şi care priveau, dacă mai 
veau altundeva decît spre Beacon Hill, doar re cer, ca să nu mai 
vorbim de plebea zgomo-să a celor care urmau taberele 
pionierilor -, ca nu mai pomenesc şi de urletele politicienilor, 
urile mieroase ale acelora care-şi spuneau aenii Domnului, 
cei...», şi McCaslin <Stai. Stai un moment...», şi el <Lasă-mă să 
vorbesc eu acum. încerc să-i explic ului familiei mele ceva ce eu 
trebuie să fac, a ce nici eu nu înţeleg bine, nu ca o justificare 
cestui lucru, ci ca o explicaţie a lui, dacă am >ot s-o fac. Aş 
putea să spun că nu ştiu de ce mie să fac asta, dar ştiu că 
trebuie s-o fac, tru că o să fiu nevoit să trăiesc cu mine îmi tot 
restul vieţii mele şi tot ce vreau este stea de care am nevoie ca 
să pot trăi aşa. Dar işti capul familiei mele. Mai mult; ştiam de t 
că n-o să fiu nevoit niciodată să-i simt lipsa i, chiar dacă tu abia 
ce ai aflat că ai simţit a fiului tău... Oamenii ăştia care încheie 
con-şi socotesc note de plată şi directorii de şcoli ei care se 
erijează singuri în învăţători şi lucători ai altora şi toată hoarda 
asta de idocţi cu o singură cămaşă albă şi fără vreo de schimb, 


cu un ochi supraveghindu-se sin-şi cu celălalt pîndindu-se unul 
pe altul. Cine neva ar fi putut să-i facă să lupte, cine ar fi tt să-i 
lovească şi să-i uluiască cu atita frică «aimă încît să-i facă să se 
întoarcă, umăr la 

umăr, şi să meargă într-o singură direcţie şi chiar să se oprească 
din sporovăit o vreme şi, chiar şi după ce-i ţinuse doi ani de zile 
liniştiţi, să-i mai ţină şi pe mai departe tot astfel, atît de 
înspăimîn-taţi încît unii dintre ei au ajuns să propună cu toată 
seriozitatea să-şi mute propria capitală într-o ţară străină, ca să 
nu fie devastată şi jefuită de un neam a cărui întreagă populaţie 
de bărbaţi albi abia dacă ar fi putut să le umple, ca număr, 
vreunul dintre oraşele lor mai mari ? Doar Jackson, în Valea 
aceea şi cu trei armate diferite încercînd să-l prindă şi nici una 
din ele n-a reuşit să afle dacă tocmai se retrăgeau dintr-o luptă 
sau intrau chiar atunci în luptă, şi Stuart, călare, deplasîndu-şi 
toată armata pe care o comanda ca să facă un ocol complet pe 
lîngă cea mai mare forţă armată pe care a văzut-o vreodată 
continentul acesta, ca să vadă cum arăta ea văzută din spate, şi 
Morgan, conducînd o şarjă de cavalerie împotriva unui vas de 
război eşuat pe țărm. Cine altcineva ar fi putut declara un război 
împotriva unei puteri cu un teritoriu de zece ori mai mare şi cu 
un număr de oameni de o sută de ori mai mare şi cu o cantitate 
de resurse de o mie de ori mai mare, dacă nu oamenii care 
credeau că tot ceea ce îi trebuia cuiva ca să ducă un război 
încununat de succes nu era nici ascuţimea minţii, nici viclenia, 
nici priceperea politică, nici diplomaţia, nici banii şi nici măcar 
integritatea şi simpla aritmetică, ci doar dragostea de ţară şi 
curajul...» 

«Şi strămoşi fără pată şi curajoşi şi puterea de a călări pe un 
cal», spuse McCaslin. «Nu le uita pe astea.» Era seară acum, 
amurg liniştit de octombrie îngreunat de fumul lemnelor arse, ce 
se ridica în aerul neclintit de vînt. Bumbacul fusese de mult 
cules şi egrenat şi de-acum ziua întreagă căruțele încărcate cu 
porumbul cules treceau de 

343 

la cîmp spre şoproane, procesiuni nesfirşite de-a lungul şi de-a 
latul pămiînturilor răbdătoare. «Da, poate că asta e ceea cea 
vrut El. Sau măcar ce a obţinut.» De data aceasta nu mai era 
procesiunea, îngălbenită a filelor de registru decolorate şi ino- 
fensive. Lucrul respectiv era trecut într-o cronică mai aspră şi 


McCaslin îl văzuse la paisprezece şi la cincisprezece şi la 
şaisprezece ani şi însuşi băiatul îl moştenise, aşa cum nepoţii lui 
Noe moşteniseră Potopul, deşi nu fuseseră de faţă să vadă 
revărsarea de ape: timpul acela întunecat, corupt şi sîngeros, 
cînd trei neamuri diferite încercaseră fiecare în parte să se 
înţeleagă nu numai unul cu altul, ci şi cu ţara aceasta nouă pe 
care ei o creaseră şi pe care o şi moşteniseră şi în care trebuiau 
să trăiască, pentru că aceia care o pierduseră nu erau mai puţin 
liberi să o părăsească decit erau cei care o cîştigaseră - cei 
asupra cărora libertatea şi egalitatea pogoriseră peste noapte şi 
fără vreun avertisment, vreo pregătire sau vreo învăţătură 
despre felul în care să fie folosite sau măcar să fie îndurate şi 
care o foloseau greşit, nu cum ar fi făcut-o nişte copii şi nici 
pentru că fuseseră ţinuţi atît de multă vreme în robie şi pe urmă 
fuseseră eliberaţi atit de pe neaşteptate, ci o foloseau greşit aşa 
cum fiinţele omeneşti folosesc întotdeauna greşit libertatea, 
astfel încît el se gîndea S-ar zice că există o înţelepciune chiar şi 
dincolo de cea învățată prin suferinţa necesară omului ca să 
distingă între libertate şi desfriu, cei care se luptaseră patru ani 
de zile şi pierduseră ca să menţină o condiţie în care eliberarea 
ar fi fost o anomalie şi un paradox, nu pentru că s-ar fi opus 
libertăţii ca libertate, ci din vechile motive pentru care omul (nu 
generalii şi politicienii, ci omul) s-a luptat şi a murit 
dintotdeauna în războaie : pentru ca să menţină un stătu quo 
sau ca 

344 

să creeze un viitor mai bun, care să dăinuie pentru copiii lui; şi, 
în cele din urmă, ca şi cum astea n-ar fi fost de ajuns în 
amărăciune şi ură şi spaimă, stirpea aceea a treia, încă şi mai 
străină oamenilor cu care semănau la pigmentaţie şi în vinele 
cărora curgea chiar acelaşi sînge decit oamenilor cu care nu 
semănau, stirpea aceea întreită într-una singură şi cu oameni 
străini chiar faţă de ei înşişi, excepţie făcînd o voinţă unică şi 
crîncenă de distrugere şi jaf, alcătuită din fiii unor locotenenţi de 
intendenţă bătrînicioşi şi ai vivandierelor şi ai furnizorilor de 
pături militare şi încălţăminte şi catiri de transport pentru 
armată, care urmaseră bătăliile în care ei înşişi nu luptaseră şi 
moşteniseră cuceririle pe care ei înşişi nu ajutaseră să fie 
cîştigate, îngăduiţi şi protejaţi, chiar dacă nu binecuvintaţi, şi ei 
îşi lăsaseră oasele aici şi, după încă o generaţie, aveau să se 


afle angajaţi într-o competiţie economică crincenă, pe ferme 
mici şi sărăcăcioase, cu negrii pe care se presupunea că i-au 
eliberat şi cu urmaşii albi ai unor părinţi care nici nu avuseseră 
sclavi, pe care ei oricum se presupunea că i-ar fi dezmoştenit, şi 
în a treia generaţie aveau să revină iarăşi în mici reşedinţe 
uitate de la ţară, ca frizeri şi mecanici de garaj şi ajutoare de 
şerifi şi muncitori la ţesătorii şi fabrici de prelucrarea 
bumbacului şi fochişti la centralele electrice, conducînd, întîi în 
haine civile, apoi, mai tîrziu, în uniforme de-a dreptul sărbă- 
toreşti, cu cearşafuri cu glugă şi lozinci secrete şi simboluri 
creştine de foc, gloate de ucigaşi porniţi împotriva rasei şi stirpei 
pe care strămoşii lor veniseră să o mintuie; şi, din toate, cealaltă 
hoardă fără nume de speculanţi ai mizeriei umane, miînuitori de 
bani şi de politică şi de pămiînturi, care urmează dintotdeauna 
flagelurile şi îşi 

345 

creează propriul sistem de apărare, aşa cum fac lăcustele, şi nu 
au nevoie de binecuvintare şi nu asudă deasupra plugului sau 
securii în pădure şi se îngraşă şi pier şi nu lasă în urma lor oase, 
tot aşa cum nu se trag, după toate aparențele, din nici un fel de 
strămoşi, nu din trup de carne muritoare, nici măcar din vreo 
acţiune a pasiunii sau măcar a poftei trupeşti; şi ludeul care a 
venit şi el fără apărare, pentru că, după două mii de ani, şi-a 
pierdut obişnuinţa de a mai fi protejat sau de a mai avea nevoie 
de protecţie, singuratic, lipsit chiar şi de solidaritatea lăcustelor, 
şi prin asta cu un fel de curaj, întrucît ajunsese să gindească nu 
în termenii unui simplu jaf, ci din perspectiva strănepoţilor săi, 
căutînd încă un loc în care să-i aşeze pe aceştia astfel încît să 
dăinuie, chiar dacă urmau să fie veşnic străini, lipsit de 
binecuviîntare - un paria, undeva pe faţa pămîntului occidental 
care, după douăzeci de secole, încă se mai răzbuna pe el pentru 
basmul cu care el îl cucerise. McCaslin îl şi văzuse în realitate şi 
băiatul, chiar cînd va împlini aproape optzeci de ani, tot nu va fi 
niciodată în stare să deosebească singur între ceea ce văzuse şi 
ceea ce i se spusese: un pămînt fără lumină şi sfîrtecat şi pustiu, 
unde femeile se chirceau cu copiii în braţe în spatele uşilor 
încuiate şi bărbaţii înarmaţi, înveşmiîntaţi în cearşafuri şi cu 
măşti pe faţă, călăreau pe drumuri tăcute şi trupurile, ale albilor 
şi ale negrilor, victime nu atit ale urii, cît ale deznădejdii şi 
disperării, se legănau spînzurate de crengi singuratice, şi 


bărbaţii împuşcaţi în cabinele de votare, cu tocul încă umed într- 
o mînă şi buletinul de vot neatins în cealaltă, şi un şerif federal 
de la Jefferson, care-şi semna hirtiile oficiale cu o cruce 
grosolană, un fost sclav numit Sickymo, în nici un caz pentru că 
fostul lui 

346 

proprietar fusese doctor şi farmacist, ci pentru că, pe vremea 
cînd încă era sclav, fura alcoolul medicinal al stăpînului şi-l 
dilua cu apăi şi-l vindea în sticle de o jumătate de litru într-o 
ascunzătoare dintre rădăcinile unui sicomor uriaş «din spatele 
păcăniei, care ajunsese pînă la postul acesta înalt pentru că sora 
lui, pe jumătate albă, era concubina unui judecător federal, şi de 
data aceasta McCaslin nici măcar nu mai spuse Priveşte, ci-şi 
ridică doar o mînă, nici măcar arătînd cu ea, nici măcar de-a 
dreptul către raftul cu registre, ci către pupitru, către colţul 
unde stătea, alături de bucata mincată de duşumea unde se 
opriseră două decenii de ghete greoaie, în vreme ce albul de la 
pupitru aduna şi înmulţea şi scădea. Şi nici acum nu avu nevoie 
să se uite, pentru că văzuse asta şi el, douăzeci şi trei de ani 
după Capitulare şi douăzeci şi patru după Proclamaţie, şi mai 
vedea încă: registrele, acum unele noi şi umplindu-se grăbit, 
succedindu-se rapid unul altuia şi conţi-nînd mai multe nume 
decit visaseră vreodată bătrînul Carothers sau chiar tatăl său 
sau Unchiul Buddy, nume noi şi feţe noi care li se potriveau, 
printre care numele şi feţele vechi pe care chiar şi tatăl şi 
unchiul său le-ar fi recunoscut erau pierdute, dispărute - Terrel 
al lui Tomey era mort şi chiar şi tragicul şi mereu-nelalocul-lui 
Percival Brownlee, care nu putea să ţină socotelile şi nici să 
muncească pămîntul, îşi găsise în sfîrşit locul potrivit, reapăruse 
în 1862, în timpul absenței tatălui băiatului, şi, după toate 
aparențele, trăise pe plantație timp de cel puţin o lună înainte 
ca unchiul său să-şi fi dat seama de asta, ţinind mitinguri 
improvizate consacrate renaşterii spiritului negrilor, predicînd şi 
conducînd cîntările cu glasul lui limpede, dulce, înalt, de 
adevărat sopran, şi dispăruse iarăşi, plecînd pe 

347 

jos şi în toată graba, nu în spatele, ci în faţa unui corp federal de 
cavalerie care făcuse un raid pe acolo, şi reapăruse pentru a 
treia şi ultima dată în anturajul unui casier ambulant al armatei, 
ei doi trecînd prin Jefferson într-o trăsură exact în momentul în 


care tatăl băiatului (era în 1866) se întîmpla să traverseze şi el 
Piaţa, trăsura şi ocupanţii ei străbătînd rapid acea scenă liniştită 
şi bucolică şi, chiar în acelaşi moment repede trecător, lăsîndu- 
le şi altora, nu doar tatălui băiatului, iluzia unei fugi şi a unei 
permisii ilegale, ca a unui bărbat făcînd o excursie în absenţa 
soţiei sale cu slujnica nevestei, pînă cînd Brownlee îşi ridicase 
ochii şi îl văzuse pe fostul său co-stăpin şi-i aruncase o singură 
privire sfidătoare, femeiască, şi apoi o rupsese din nou la 
sănătoasa, sărind din trăsură şi dispărind, de data aceasta 
definitiv, şi doar din întîmplare McCaslin, douăzeci de ani mai 
tîrziu, mai auzise iarăşi de el, bătrîn acum şi gras de tot, ca pro- 
prietar înstărit al unui bordel select din New Orleans; şi Jim al lui 
Tennie dispăruse şi el, nimeni nu ştia unde, şi Fonsiba în 
Arkansas, cu cei trei dolari ai ei în fiecare lună şi soţul ei studios, 
cu ochelarii lui fără lentile şi tunica lui şi planurile lui pentru la 
primăvară; şi doar Lucas mai rămăsese, copilaşul, ultimul - în 
afară de el - din sîngele condamnat şi fatal al bătrînului 
Carothers care, în descendența lui bărbătească, părea să 
distrugă tot ce atingea şi pe care chiar şi el îl repudia şi 
nădăjduia cel puţin să se scape de el, Lucas, băiatul de 
paisprezece ani al cărui nume nici măcar nu mai avea să apară 
timp de încă şase ani în paginile acelea grăbite, între legăturile 
noi şi, pe deasupra, neatinse, pentru că acum McCaslin le scotea 
zilnic din raft ca să scrie continuarea acelei cronici pentru care 
două 

348 

sute de ani nu fuseseră de ajvmas ca să Q completeze şi o altă 
sută nu avea s& f*je ^e ajuns ca să o ispăşească, această 
cronică fiimd_ acum o întreagă ţară în miniatură, care, 
muutiplicată si adunată laolaltă, era întreg Sudul, odoiaăzeci si 
trei de ani după capitulare şi dou4zeâci sj patru de la 
emancipare - acea scurgere înceată de melasă şi grîu şi carne, 
de ghete şi pălării de paie şi salopete, de brăzdare de plugv si 
hamuri şi potcoave şi foarfece de crengi şi Şur-uîmri, care se 
reîntorcea în fiecare toamnă sub frbrnoa bumbacului -, cele 
două fire firave c^ %de-vărul si intangibile ca ecuatorul şi totuşi 
de tcări a cablurilor oţelite, care-i legau laolaltă, pe wiaţ”; pe 
cei care făceau bumbacul de pămîntul p^ste care le cădea 
sudoarea, şi el 

«Da. Legindu-i pentru încă un tiunp,„, pentru încă puţin timp. 


Pentru timpul şi dincolo de timpul acestei vieţi şi poate pentrm 
timpul şi dincolo de timpul vieţii fiilor acelei vi.eti şi poate chiar 
pentru timpul şi dincolo de tircipul celei a fiilor acelor fii. Dar nu 
pentru totd&avma, pentru că ei vor dăinui. Ei vor dăinui mai 
mia.lt decît noi, pentru că ei sînt...» Nu era o poauză, abia dacă 
o puteai numi ezitare, pe care numai el ar fi putut s-o evalueze, 
ca şi cum ^.ar ft fost în stare să vorbească despre asta laC| 
m_âcar cu McCaslin, nici măcar ca să-i explice Repudierea acel 
lucru care şi pentru el, chi ar pr^ôn faptei c£ evada acum (şi 
poate aceasta erq realitatea si adevărul nevoii lui de a evada), 
era0 erezie astfel încît, chiar evadînd, lua cu el din %Cei băi;rîn 
râu şi nemiîntuit - care putea aduce in casa hu Je văduv, fiind 
proprietatea lui, o fiinţă omenească pentru că ea era îndeajuns 
de vtrstnieă $L femeie! putea zămisli un copil în ea şi îutea apoi 
S-o gonească pentru că era dintr-o nsa inferioară 

349 

ca ap°i să-i lase copilului moştenire o mie de dolari» pentru că 
atunci avea să fie mort şi nu ar mai fi trebuit să-i şi plătească - 
mai mult decit se teinuse chiar şi el că ar fî putut lua. «Da. £j n.a 
vrut. A trebuit. Pentru că ei au să dăinuie Ei sînt mai buni decit 
sîntem noi. Mai puternici decit sîntem noi. Viciile lor sînt vicii 
maimuţărite de la oamenii albi sau cu care i-au învăţat oamenii 
albi, uşurătatea şi lipsa de măsură şi putinţa de a se eschiva - 
nu lenea, eschivarea de la ceea ce albii îi puneau să facă, nu 
pentru cîştigul lor şi nici iiiăcar pentru confortul lor, ci numai 
pentru propria lor...», şi McCaslin 

«Foarte bine. Dă-i înainte: Promiscuitate. Violenţă- Instabilitate 
şi lipsă de control. Neputinţa de a deosebi între al meu şi al 
tău...», şi el 

«Cum să facă distincţia, atunci cînd, timp de două sute de ani, al 
meu nici măcar nu exista pentru ei?», şi McCaslin 

«Foarte bine. Spune înainte. Şi virtuțile lor...», 

şi el 

«Da. Virtuţile lor. Putinţa de a îndura...», şi McCaslin 

«Asta o au şi catirii», şi el 

«.„Şi mila şi toleranța şi răbdarea şi fidelitatea Şi dragostea de 
copii...», şi McCaslin 

«Asta o au şi ciinii», şi el 

«.,„fie că sînt sau nu ale lor, fie că sînt negri sau nu. Şi mai mult: 
ceea ce nu numai că nu au căpătat de la albi, ci nici chiar în 


ciuda albilor, pentru că o aveau dinainte, de la bătrînii lor părinţi 
liberi, liberi mai multă vreme decit noi, pentru că noi n-am fost 
niciodată liberi...», şi era şi în ochii lui McCaslin, ajungea doar să 
se uite în ocMi lui McCaslin şi era acolo, în amurgul acela de 
vară de acum şapte ani, aproape la o săptăinină după ce se 
reîntorseseră de la tabără, 

350 

înainte ca el să fi descoperit că Sam Fathers îi spusese lui 
McCaslin - un urs bătrîn, fioros şi nemilos nu numai pentru ca să 
rămînă viu, ci nemilos din mîndria feroce a libertăţii şi neatâr- 
nării, de ajuns de gelos şi mîndru de libertate si independenţă 
ca să şi-o vadă ameninţată nu cu teamă sau măcar cu 
îngrijorare, ci aproape cu bucurie, părînd să şi-o pună deliberat 
în joc pentru a o savura şi a-şi menţine bătrinele lui oase şi 
carnea lui bătrină puternice, suple şi rapide cînd e să se apere şi 
să rămînă în viaţă; un bătrîn, fiul unei sclave negre şi al unui 
rege indian, moştenitor pe de o parte al îndelungii cronici a unui 
popor care învățase umilinţa din suferinţă şi învățase mîndria 
din puterea de a îndura care supravieţuise suferinţei şi pe de 
altă parte al cronicii unui popor care se afla pe pămîntul acesta 
de mai multă vreme decit primul şi care acum mai exista aici 
doar în fraternitatea singuratică a unui sînge străin, de negru 
bătrîn şi fără urmaşi, cu spiritul sălbatic şi invincibil al unui urs 
bătrîn; un băiat care voia să înveţe umilinţa şi mîndria pentru a 
deveni îndemiînatic şi demn de pădure, dar descoperise că a 
devenit atît de îndemînatic şi atît de rapid încît se temea că nu 
mai avea să ajungă vreodată demn de ea, pentru că nu învățase 
umilinţa şi mîndria, deşi încercase, pînă cînd, într-o zi, un bătrîn 
care n-ar fi ştiut să spună ce înseamnă nici una, nici alta, îl 
condusese, ducîndu-1 parcă de mînă, pînă la locul unde un urs 
bătrîn şi un căţelandru micuţ şi corcit îi arătaseră că, dacă avea 
să aibă unul sau altul din lucrurile acestea, avea să le aibă pe 
amiîndouă; şi un căţel fără nume şi corcit, cu mulţi taţi, deja 
matur, dar cîntărind mai puţin de trei kilograme, care n-avea 
cum să fie periculos, pentru că nicăieri nu exista ceva mult mai 
mic decit el, nici fioros, 

551 

pentru că tot ce făcea el nu putea fi numit altfel decît zgomot, 
nici umil, pentru că era de la început prea aproape de pămînt ca 
să mai poată îngenunchea, şi nici mîndru, pentru că nu fusese 


niciodată îndeajuns de aproape de cineva ca să deosebească ce 
anume arunca acea umbră, şi care nici măcar nu ştia că nu avea 
să se urce la cer, întrucît ei hotăriseră dinainte că el n-avea un 
suflet nemuritor, astfel încît tot ce putea fi el era să fie curajos, 
deşi probabil că pînă şi despre asta ei aveau să spună că e doar 
zgomot. «Şi n-ai tras», spuse McCaslin. «Cit de aproape erai ?» 
«Nu ştiu», spuse el. «Era o căpuşă mare de lemn chiar pe partea 
dinăuntru a labei lui din spate. Am văzut-o. Dar n-aveam puşca 
atunci.» 

«Dar n-ai tras cînd ai avut puşca», spuse McCaslin. «De ce ?» 
Dar McCaslin nu aşteptă răspunsul, ci se ridică şi străbătu 
camera, păşind peste blana ursului pe care el îl ucisese cu doi 
ani înainte şi a celui mai mare, pe care îl ucisese McCaslin 
înainte ca el să se fi născut, spre biblioteca de sub capul cu 
coarne al primului lui cerb, şi se întoarse cu cartea şi se aşeză 
iarăşi şi o deschise. «Ascultă», spuse. Citi primele cinci strofe cu 
glas tare şi închise cartea, ţinîndu-şi degetul între pagini, şi-şi 
ridică ochii. «Foarte bine», spuse. «Ascultă», şi citi iarăşi, dar de 
data asta numai o strofă, şi închise cartea şi o lăsă pe masă. «Ea 
nu poate să piară, chiar dacă tu nu ai binecuviîntarea», spuse 
McCaslin. «Veşnic o vei iubi, iar ea/ Va fi frumoasă veşnic.» 
«Vorbeşte despre o fată», spuse el. 

«Trebuie să vorbească despre ceva», îi răspunse McCaslin. Pe 
urmă spuse «Vorbea despre adevăr. Adevărul este unul singur. 
El nu se schimbă. El cuprinde toate lucrurile care ating inima - 
onoarea şi mîndria şi mila şi dreptatea şi curajul şi iubirea. 

352 

înţelegi acuma ?» Şi el nu ştia. într-un fel, i se păruse mai simplu 
decit atita, mai simplu decît cineva care vorbeşte într-o carte 
despre un tînâr şi o fată după care el n-ar fi trebuit să sufere 
vreodată, pentru că n-ar fi putut ajunge niciodată mai aproape 
de ea şi n-ar fi trebuit niciodată să se îndepărteze mai mult de 
ea. Auzise vorbindu-se despre un urs bătriîn şi, în cele din urmă, 
se făcuse de ajuns de mare ca să-l vineze şi-l vinase timp de 
patru ani şi în cele din urmă îl întîlnise, cu o puşcă în miini, şi nu 
trăsese. Pentru că un căţel... Dar ar fi putut să tragă cu mult 
înainte ca acel căţelandru să fi străbătut cei douăzeci de metri 
pînă la locul unde aştepta ursul şi Sam Fathers ar fi putut să-l 
împuşte în orice clipă în timpul acelui minut interminabil în care 
Bătrînul Ben se înălţase pe labele din spate, dominîndu-i... Tăcu. 


McCaslin îlpîndi, vorbind încă, glasul, cuvintele fiindu-i la fel de 
liniştite cum era amurgul însuşi: «Curajul şi onoarea şi mîndria şi 
mila şi dragostea de dreptate şi de libertate. Ele toate ating 
inima şi lucrurile de care se agaţă inima devin adevăr, atit cit 
putem cunoaşte noi adevărul. înţelegi acuma ?», şi el putea să 
le mai audă încă, intacte în amurgul acesta, ca şi în celălalt, cu 
şapte ani înainte, nu mai puternice, pentru că nu aveau nevoie 
să fie spuse mai tare, fiindcă ele aveau să dăinuie; şi nu trebuise 
decit să se uite în ochii lui McCaslin, dincolo de surisul acela vag 
şi amar, de uşoara ridicare a buzelor care ar fi trebuit să se 
numească suris - ruda lui, tatăl lui aproape, care se născuse 
prea tirziu pentru lumea veche şi prea curînd pentru cea nouă, 
ei doi alături şi de-acum străini unul pentru altul, în faţa 
moştenirii lor acum devastate, patria lor întunecată şi 
devastată, încă răsturnată şi gifiind după operaţia fără narcoză 
la care fusese supusă: 

353 

«Aşa să fie atunci... Astfel că ţara aceasta este, fără îndoială, 
blestemată de ea însăşi si prin ea însăşi», şi el 

«Blestemată,» şi McCaslin îşi ridică iarăşi doar o mină, fără să 
scoată măcar un cuvint si fără să arate spre registre, astfel încît, 
aşa cum lanterna magică îşi concentrează într-un singur cîmp, 
instantaneu, nenumăratele detalii ale imaginii integrale, tot 
astfel făcu şi gestul acela vag şi rapid ce interveni în încăperea 
micuță, dezordonată şi înghesuită, abia luminată de amurg, nu 
numai cu registrele, ci şi cu întreaga plantație în integralitatea 
ei labirintică şi întortocheată -pămiîntul, cîmpurile şi ceea ce 
reprezentau ele, măsurat în bumbac prelucrat şi vîndut, bărbaţii 
şi femeile pe care ele îi hrăneau şi-i îmbrăcau şi chiar îi plăteau 
cu o mînă de bani peşin la vremea Crăciunului în schimbul 
muncii lor, cei care semănau şi creşteau şi culegeau şi prelucrau 
bumbacul, maşinăria şi catirii şi uneltele cu care-l creşteau şi 
cheltuielile şi întreţinerea şi înlocuirea lor -, întregul edificiu 
complicat şi complex şi bazat pe nedreptate şi înălţat din 
rapacitate nemiloasă şi dus mai departe, în anumite clipe de-a 
dreptul cu sălbăticie, nu numai faţă de fiinţele omeneşti, ci şi 
faţă de animalele preţioase, însă solvabil şi eficient şi, mai mult 
decit atit, intact încă, ci şi extins, sporit, cumpărat încă intact 
de către McCaslin, pe atunci el însuşi de abia puţin mai mare 
decit un copil, pe timpul dezastrului şi ieşind din dezastrul şi 


haosul de acum douăzeci de ani, cînd abia dacă supravieţuise 
un om din zece, şi mărit şi sporit şi avînd să continue astfel, 
solvabil şi eficient şi intact şi încă sporind, atita vreme cît aveau 
să dureze alde McCaslin şi urmaşii lui McCaslin, chiar dacă era 
posibil ca atunci prenumele lor nici să nu mai fie Edmonds, şi el 
354 

“Aşa să fie. Pentru că asta este : nu pămîntul, ci noi- Nu numai 
sîngele, ci şi numele, nu numai culoarea lui, ci şi menirea - 
Edmonds, alb, dar je stirpe femeiască, nu ar fi putut avea nici un 
alt nume decit cel pe care-l purtase tatăl său; geauchamp, 
stirpea mai virstnică şi cea bărbătească, dar neagră, ar fi putut 
avea orice nume ar fi vrut (şi nimănui nu i-ar fi păsat) în afară 
de numele pe care-l purtase tatăl său, care nu avea nici un 
nume...>», şi McCaslin 

«Şi, pentru că eu ştiu ce ştii tu, am s-o spun acum, lasă-mă încă 
o dată s-o spun: Şi încă un altul, şi încă dintr-a treia generaţie, şi 
bărbat, cel mai vîrstnic, cel direct şi singur şi alb, ba chiar şi 
McCaslin, tată pentru fiu şi pentru fiul...», şi el 

«Eu sînt liber», şi de data aceasta McCaslin nici măcar nu mai 
făcu vreun gest, nu mai amestecă filele îngălbenite, nu mai 
postulă în nici un fel întregul lanternei magice, ci doar 
împletitura firavă şi trainică, oţelită, dăinuitoare ca adevărul şi 
impenetrabilă ca şi răul şi mai îndelungată decit viaţa însăşi şi 
ajungînd pînă dincolo de cronică şi de patrimoniu laolaltă ca să- 
1 unească pe el cu poftele şi pasiunile, speranţele şi visele şi 
suferinţele oaselor al căror nume, pe vremea cînd fuseseră încă 
îmbrăcate în carne şi în stare să se mişte, nici chiar bunicul 
batonului Carothers nu îl auzise vreodată, şi el «Şi de asta sînt 
liber», şi McCaslin 

«Ales, îmi închipui (am să accept asta), dintre toate vremurile 
tale de Acela, aşa cum spui tu că Buck şi Buddy au fost dintr-ale 
lor. Şi El a avut nevoie de un urs şi de un bătrîn şi de patru ani 
numai pentru tine. Şi ţie ţi-au trebuit paisprezece ani ca să 
ajungi la punctul acela şi aproape tot atiţia, poate mai mulţi, 
pentru Bătrînul Ben şi mai mult de şaptezeci pentru Sam 
Fathers. ŞI 

355 

tu eşti doar unul singur. Şi atunci cît ma; durează? Cit?», şi 
el 

«Are să dureze mult. N-am spus niciodată altfel. Dar o să fie 


totul bine, pentru că ei au să dăinuiască...», şi McCaslin 

«Şi, oricum, tu ai să fii liber... Nu, nu acum şi nici altcîndva, nici 
noi faţă de ei şi nici ei fată de noi. Aşa că şi eu te repudiez. Aş 
nega, chiar dacă aş şti că ar fi adevărat. Va trebui s-o fac. Pînă 
şi tu poţi să înţelegi că n-aş putea să fac altceva. Eu sînt ceea ce 
sînt şi am să fiu întotdeauna ceea ce am fost născut şi ceea ce 
am fost totdeauna. Şi aici nu e vorba doar de mine, ci de mai 
mult. Mai mult decit mine, tot aşa cum e vorba de ceva mai mult 
decit Buck şi Buddy în ceea ce tu ai spus că a fost primul Lui 
plan care a dat greş», şi el 

«Şi mai mult decît mine», şi McCaslin «Nu. Nici măcar tu. Pentru 
că... bagă de seamă. Tu ai spus cum, chiar în clipa aceea, cînd 
Ikkemotubbe şi-a dat seama că putea să vindă pămîntul 
Bunicului, pămîntul a încetat pentru totdeauna să mai fie al lui. 
Foarte bine; spune mai departe: atunci îi aparţinea lui Sam 
Fathers, fiul bătrînului Ilkkemotubbe. Şi cine 1-a moştenit de la 
Sam Fathers, dacă nu tu ? Moştenitor părtaş poate cu Boon, 
dacă nu al vieţii lui, poate cel puţin al faptului că el o lepăda?», 
şi el 

«Da. Sam Fathers m-a eliberat.» Şi Isaac McCaslin, care pe 
atunci încă nu era Unchiul Ikes ba chiar cu multă vreme înainte 
de a fi devenit unchiul a jumătate din ţinut şi totuşi tată al 
nimănui, ce trăia într-o singură cameră închiriată, mică, 
înghesuită, fără foc, într-o pensiune din Jefferson unde locuiau 
juraţii mărunți în cursul sesiunilor tribunalului şi şedeau şi 
negustorii ambulanți de cai şi de catîri, cu cutia lui de 

356 

unelte de tîmplărie nou nouţe şi cu puşca pe care j-o dăduse 
McCaslin, cu numele lui gravat în argint si aur, şi cu busola 
bătrînului general Compson (şi, cînd generalul murise, şi cu 
cornul lui de vînătoare cu montură de argint) şi cu patul militar, 
de fier, si cu salteaua şi păturile pe care le lua în fiecare toamnă 
în pădure, asta timp de mai bine de şaizeci de ani, şi cu 
cafetiera de tablă strălucitoare 

fusese o moştenire de la Unchiul său Hubert Beauchamp, naşul 
său, bărbatul acela jovial, grăsuliu, zburlit, hohotitor, copilăros, 
de la care Unchiul Buddy o ciştigase pe Tennie, nevasta lui 
Terrel al lui Tomey, într-o partidă de pocher din 1859 - «Poate 
Cacialma cu trei Treiari la Vedere şi sa Zis Pas», nu o propoziţie 
sau un paragraf palide, mizgălite în spaima paralizantă a morţii 


de o mînă slăbită şi tremurătoare într-o ultimă şi deznădăjduită 
zvicnire încercată împotriva răsplăţii finale, ci o Moştenire, un 
Lucru cu greutate pentru mînă şi volum pentru ochi şi chiar 
audibil: o cupă de argint umplută cu monezi de aur şi înfăşurată 
în pînză de sac şi pecetluită cu inelul bunicului său peste ceară 
fierbinte, care (încă intactă), încă înainte de moartea Unchiului 
său Hubert şi cu mult înainte ca el să fi ajuns major, cînd ar fi 
putut fi a lui, devenise nu numai o legendă, ci unul din larii 
familiei. După căsătoria tatălui său şi a surorii Unchiului Hubert, 
ei se mutaseră îndărăt în casa cea mare, în caverna 
cutremurătoare pe care bătrinul Carothers o începuse şi n-o 
terminase niciodată, îi dăduseră afară din ea pe negrii care mai 
rămăseseră, o terminaseră cu zestrea mamei sale - cel puţin 
restul ferestrelor şi uşilor - şi se mutaseră în ea, ei toţi, cu 
excepţia Unchiului Buddy, care refuzase să părăsească acea 
colibă pe care o construiseră el şi cu fratele său geamăn, 
mutarea asta fiind 

357 

ideea miresei şi mai mult decit o simplă idee şi nimeni nu avea 
să ştie vreodată dacă ea îşi dorise cu adevărat să locuiască în 
casa cea mare sau dacă ştiuse dinainte că Unchiul Buddy avea 
să refuze să se mute, şi la două săptămîni după naşterea lui, în 
1867, prima dată cînd el şi cu maică-sa coboriseră pe scări, într- 
o noapte, iar cupa de argint era aşezată pe masa din sufragerie 
de pe care se luaseră orice alte obiecte, sub lampa 
strălucitoare, în vreme ce mama lui şi tatăl lui şi McCaslin şi 
Tennie (doica lui, care-l ţinea în braţe) - strînşi iarăşi cu toţii, în 
afară de Unchiul Buddy - priveau, Unchiul Hubert făcuse să sune 
în cupă, una cite una, monezile sclipitoare şi înfăşurase cupa în 
punga ei de pinză de sac şi încălzise ceara şi o pecetluise şi o 
luase cu el îndărăt, acasă la el, unde locuia acum singur, fără ca 
măcar soră-sa să-l ţină în frîu, cum spunea McCaslin, sau să 
încerce să-l crească, aşa cum spunea Unchiul Buddy, şi (vre- 
muri întunecate atunci în Mississippi) Unchiul Buddy spunea că 
majoritatea negrilor fugiseră şi pe cei care nu fugiseră nici chiar 
Hub Beauchamp nu şi i-ar fi dorit, însă dinii rămăseseră şi 
Unchiul Buddy spunea că Beauchamp tăia frunză la cîini în timp 
ce Nero vina vulpi 

se duceau să-l viziteze acolo; în cele din urmă maică-sa îi 
convingea şi plecau cu trăsura, încă o dată toţi laolaltă, în afară 


de Unchiul Buddy şi de McCaslin, care rămiînea să-i ţină de urit 
Unchiului Buddy, pînă cînd, într-o iarnă, Unchiul Buddy începu să 
îmbătrinească şi de atunci încoace doar el, care începea acum 
să-şi aducă aminte, şi maică-sa şi Tennie şi Terrel al lui Tomey 
mai mergeau cu trăsura cele douăzeci şi două de mile pînă în 
ţinutul vecin, cu cei doi stilpi gemeni de poartă, iar pe unul din 
ei McCaslin îşi mai amintea 

358 

că stătea un adolescent car” sufla într-un corn de vînătoare la 
micul dejun sşi la prijvz şi ia cină şi care sărea jos să-i deschidă 
oricărui' trecător pe care s-ar fi întîmplat s”-1 aud”, dar- urxde 
acum nu mai erau deloc p»orţi, intrarea fiind sordidă şi năpădită 
de bălării sspre ceea ce maică-sa încă mai insista ca oamenii s^ 
numească Warwick pentru că fratele său mai era , dacă 
adevărul avea să triumfe şi dreptatea să izbîndească, nobilul 
stăpîn de drept al domeniului, casa fară zugrăveală, care pe 
dinafară nu se schimba, dar care înăuntru părea de fiecare dată 
mai mare, pentru că era prea mic pe atunci ca. să-şi dea seama 
că erau tot mai puţine şi mai puţine mobilele splendide, din 
lemn de trandafir şi de rnahor> şi de nuc, care pentru el oricum, 
nici nu existaseră niciodată decit în lamentaţiile înlăcrimate ale 
maică-sii şi în cîte vreo piesă răzleaţă, de ajuns de mică pentru 
a putea fi legată în vreun fel cu sfoară de spatele sau de 
vîrful trăsurii la întoarcerea lor (Şi îşi amintea de asta, văzuse 
asta: o clipă, o fulgerare, ţipătul de soprană al maică-sii «Pînă şi 
rochia mea! Pînă şi rochia mea!», ascuţit şi plin de revoltă în 
holul pustiu şi nemăturat; un chip tînăr şi feminin şi chiar mai 
deschis la culoare decit al lui Terrel al lui Tomey apărînd o clipă 
în Cadrul unei uşi ce se închidea; o înfoiere, o fulgerare de 
rochie de mătase şi scînteierea şi licărirea urnii cercel; 0 apariţie 
grabnică şi stridentă şi ilicită şi totuşi într-un fel - chiar pentru 
copilul de atunc i, încă un copilaş aproape - răpitoare şi 
excitantă si evocatoare, ca şi cum (ca atunci cînd două rfire de 
apă limpezi şi transparente se întîlnesc) copilul care mai era 
încă stabilise un raport şi un aontact senin şi absolut şi 
desăvirşit prin trupul acelei femele abia văzute, fără nume, 
ilicite, hibride, 

359 

cu băiatul care existase în unchiul s-ău în faza aceea a 
adolescenţei inviolabile şi nemuritoare timp de aproape şaizeci 


de ani; rochi», f»ţa, cerceii pierind în aceeaşi fulgerare 
înspăLmiîntată şi glasul unchiului său, «E bucătăreasa mea! £ 
bucătăreasa mea cea nouă! Trebuia »ă-r*ii iau o bucătăreasă, 
nu?>, pe urmă unchiul său însuşi, cu faţa alarmată şi 
înspăimîntată, dar totuşi cu nevinovăție şi chiar cu îndirjire, ca 
cm băieţaş, ei retrăgîndu-se la rîndul lor acum îndărăt, spre 
veranda din faţă, şi unchiul său iarăşi, îndurerat şi încă uimit, cu 
un fel de deznădăjduită reînviere, dacă nu a curajului, cel puţin 
a încercării de a se afirma «Sînt liberi acuma! Sînt şi ei oameni 
exact ca noi!», şi maică-sa «Din cauza asta ! Din cauza asta! 
Casa mamei mele ! Pîngărită! Pîngărită!», şi unchiul său «Dă-o 
dracului, Sibbey, cel puţin lasă-i timp să-şi facă bocceaua», şi pe 
urma gata, totul terminat, tot vacarmul şi restul, el însuşi şi cu 
Tennie, şi îşi mai amintea de faţa impenetrabilă a lui Tennie la 
fereastra sfărimată şi fără obloane a camerei pustii care fusese 
odinioară salonul în timp ce priveau cum se grăbea în jos pe 
alee, într-un trap împleticit, alcătuirea acuma dezarticulată a 
aşa-zisei căsnicii a unchiului său: spinarea, faţa fără de nume pe 
care o văzuse doar o clipă, rochia odinioară cu crinolină 
înfoindu-se şi fluturînd sub paltonul de bărbat, bocceaua de pislă 
roasă şi greoaie legănîndu-se şi izbindu-se de genunchi, izgonită 
şi bătînd în retragere, e-adevă-rat, şi pe aleea aceea singuratică 
părînd încă tînără şi deznădăjduită şi cu toate acestea încă 
excitantă şi evocatoare, purtînd încă stindardul de mătase 
capturat chiar dinlăuntrul citadelei respectabilităţii, şi de 
neuitat.) 

cupa, pinza de sac impenetrabilă, pecetluită, aşezată pe raft în 
dulapul încuiat, Unchiul Hubert 

360 

descuind uşiţa şi scoţind-o şi trecînd-o din mîr^x în mînă, maică- 
sa, tatăl său, McCaslin şi chi” şi Tennie, insistînd ca fiecare s-o 
ia pe rînd ţ mînă şi s-o legene ca s-o cîntărească şi s-o m^j 
scuture iarăşi ca să-i audă clinchetul, Unchiul Hubert însuşi oprit 
cu picioarele depărtate Jn faţa căminului rece şi necurăţat în 
care pînă &j cărămizile se năruiau într-un morman de funi”_ 
gine şi praf şi mortar şi gunoaie de la curăţat”j coşului, încă 
hohotitor şi încă inocent şi înţs neîmblinzit; şi multă vreme el 
crezuse că nime”j în afară de el nu băgase de seamă că unchiul 
sa”. aşeza acum cupa numai în mîinile sale, descuia uşiţa şi o 
scotea şi o aşeza în mîinile sale şi § oprea lîngă el pînă cînd el o 


scutura ascultător pînă cînd suna, şi pe urmă i-o lua şi o încuia ^ 
loc în dulap înainte ca oricine altcineva să fi încercat să o atingă, 
şi chiar mai tirziu, cîm ajunsese în stare nu numai să-şi 
amintească dar şi să gîndească raţional, n-ar fi putut spui” ce 
era acolo sau măcar dacă fusese ceva, pentr” că pachetul era 
încă greu şi suna încă, nici chi”j. cînd, Unchiul Buddy fiind mort, 
tatăl său, care ^ sfîrşit şi după aproape şaptezeci şi cinci de ai” 
rămăsese în pat şi după ce răsărise soarele spusese «Du-te şi 
adu cupa aia blestemată. Adu,| şi pe blestematul ăla de Hub 
Beauchamp, dac” nu se poate altfel», pentru că tot mai suna, 
deşi acum unchiul său nu i-o mai punea nici lui î^ miini şi o 
purta el însuşi de la unul la altul, \^ maică-sa, McCaslin, Tennie, 
scuturînd-o în faţ4 fiecăruia dintre ei, pe rînd, spunînd «Auziţi? 
Auziţi?», cu faţa încă nevinovată, nu cu totuj buimacă, ci numai 
uimită şi nu foarte uimită şi încă de neîmblinzit; şi, tatăl său şi 
Unchiul Buddy fiind amîndoi duşi acum, într-o zi, fără nici uţ 
motiv sau fără nici un avertisment, casa aproape 

36] 

complet gdală în care unchiul său şi străbunicul bătrîn şi 
certăreţ al lui Tennie (care pretindea că-l văzuse pe Lafayette şi 
care, cum spunea McCaslin, peste încă zece ani avea să-şi 
aducă aminte şi de Dumnezeu) trăiau încă, îşi făceau de 
mîncare şi dormeau într-o singură cameră izbucnise într-o 
pălălaie liniştită, o combustie unanimă, calmă, instantanee, fără 
sursă, pereţii, duşumelele şi acoperişul deodată; la răsăritul 
soarelui se înălța acolo unde tatăl unchiului său o construise cu 
şaizeci de ani în urmă, iar la apusul soarelui cele patru hornuri 
înnegrite si fără fum se ridicau dintr-o pulbere uşoară, albă, de 
cenuşă, şi dintre citeva capete carbonizate de scîndură, care 
nici măcar nu păreau prea fierbinţi; şi, iscîndu-se din ultima 
întunecime a serii, din ultima din cele douăzeci şi două de mile, 
pe catiîrul alb şi bătrîn care rămăsese ultimul din grajdul acela 
de care-şi mai aducea aminte McCaslin, cei doi bătrîni călărind 
unul lîngă altul apărură în faţa uşii surorii lor, unul purtînd cornul 
de vină-toare de şnurul lui împletit din piele de căprioară şi 
celălalt purtînd pachetul din pînză de sac înfăşurat într-o 
cămaşă, ghemotocul înnegrit, pătat cu ceară, diform, aşezat 
iarăşi pe un raft aproape identic, şi unchiul său ţinea acum uşiţa 
întredeschisă, cu mîna nu numai pe butonul ei, ci şi sprijinindu-o 
cu un picior şi cu cheia aşteptind în mîna cealaltă, cu faţa 


încordată şi încă nu buimacă, ci liniştită şi chiar nu foarte uimită 
în neîmblîn-zirea ei, şi el însuşi se oprise în picioare în uşa 
întredeschisă, privind liniştit în sus, spre forma în pînză de sac 
ajunsă acum de aproape trei ori înălţimea ei originară şi cu mai 
bine de jumătate din grosimea ei originară, şi întorcîndu-se cu 
spatele, şi el avea să-şi amintească nu de felul în care arătase 
de data aceasta mama lui şi nici de 

362 

expresia inscrutabilă a lui Tennie, ci de faţa întunecată şi 
acvilină a lui McCaslin, gravă şi arogantă şi bănuitoare; pe urmă, 
într-o noapte îl treziseră şi-l aduseseră încă pe jumătate 
adormit la lumina lămpii, în mirosul de doctorie care era acum 
familiar în camera aceea şi mirosul a încă altceva pe care el nu- 
1 mai mirosise pînă atunci şi pe care-l recunoscu de îndată şi 
nu-l mai uită niciodată, perna, faţa trasă şi răvăşită din care 
privea încă adolescentul inocent şi nemuritor şi uimit şi 
insistent, privindu-l pe el şi încercînd să-i vorbească lui, pînă 
cînd McCaslin se urnise de la locul lui şi se aplecase peste pat şi 
scosese din gulerul cămăşii de noapte cheia mare de fier şi 
sfoara unsuroasă de care era agăţată, ochii spunînd Da Da 
acum, şi tăiase sfoara şi descuiase dulapul şi adusese pachetul 
la pat, ochii încercînd încă să-i vorbească şi cînd luase pachetul, 
aşa că încă nu era asta, mîinile încă agăţindu-se de pachet chiar 
în timp ce lăsa să i se ia dintre ele, ochii mai insistenţi decit 
oricind încercînd să-i vorbească lui, dar nu i-au mai spus 
niciodată nimic; şi el avea acum zece ani şi mama lui murise şi 
ea şi McCaslin spusese «Tu eşti aproape la jumătatea drumului 
acum. Ai putea la fel de bine s-o deschizi» şi el «Nu. El a spus la 
douăzeci şi unu de ani» şi împlinise douăzeci şi unu de ani şi 
McCaslin mutase lampa strălucitoare în centrul mesei din 
sufragerie, de pe care fuseseră date la o parte toate celelalte 
lucruri, şi aşezase pachetul alături de ea şi pusese cuțitul lui 
desfăcut alături de pachet şi se trăsese îndărăt cu expresia 
aceea de odinioară, gravă şi intolerantă, de respingere, pe faţă, 
şi el îl ridicase, ghemotocul de pinză de sac care cu 
cincisprezece ani înainte îşi schimbase forma complet, peste 
noapte, care, odată 

363 

scuturat, scotea un zornăit subţire, fără greutate, nu chiar 
muzical, curios de înăbuşit, lama strălucitoare a cuţitului 


pătrunzînd prin încîlceala labirintică a sforii, boabele noduroase 
de ceară purtînd pecetea unchiului său Beauchamp căzînd cu 
zgomot pe tăblia lustruită a mesei şi, dreaptă între cutele 
năruite ale pînzei de sac, cafetiera de tablă încă fără pată, nou- 
nouţă, pumnul de monede de aramă, şi acuma ştia ce scosese 
sunetul acela înăbuşit: o grămăjoară de petice de hîrtie minuţios 
împăturite, aproape de ajuns ca să căptuşească un cuib de 
şobolan, hîrtie bună, pînzată, hirtie grosolană şi liniată, de felul 
celei folosite de negri, file de registru smulse şi zdrenţuite pe 
margine şi margini de ziare şi o etichetă de hirtie de pe o 
salopetă odinioară nouă, toate datate şi toate semnate, începînd 
cu prima, la mai puţin de şase luni după ce-l priviseră cum 
pecetluieşte cupa de argint înfăşurată în pînza de sac pe 
această masă, aceeaşi, în această cameră, aceeaşi, chiar la 
lumina aceleiaşi lămpi, cu aproape douăzeci şi unu de ani în 
urmă, 

îi datorez Nepotului meu Isaac Beauchamp McCaslin cinci (5) 
piese de Aur care chitanţă constituie nota Mea de recunoaştere 
cu Dobîndă de 5 la sută. 

Hubert Fitz-Hubert Beauchamp la Warwick 27 Nov 1867 

„ Şi el «Oricum i-a spus Warwick», o dată cel puţin, chiar dacă nu 
de mai multe ori. Dar mai erau: 

Isaac 24 Dec 1867 îi datorez 2 piese Aur H.Fh.B. îi datorez lui 
Isaac 1 piesă Aur 1 lan 1868 H.Fh.B. 

364 

„pe urmă alte cinci, pe urmă trei, pe urmă una, pe urmă una, pe 
urmă multă vreme şi ce vis, ce reechilibrare splendidă visată, nu 
a unei cupe sau trădări a încrederii, pentru că fusese doar un 
împrumut, nu, o relaţie ca între parteneri, 

li datorez lui Beauchamp McCaslin sau moştenitorilor săi 
douăzeci şi cinci (25) piese Aur Aceasta şi Toate cele precedente 
constituind notele Mele de recunoaştere scrise şi semnate, 
adâugiîndu-se anual douăzeci (20) la sută. La data de azi, 19 
lanuarie 1873 

Beauchamp 

„fără indicaţia locului, ci numai a datei, şi semnată de simplul... 
nu nume, ci doar un cuvînt, aşa cum însuşi bătrînul şi mîndrul 
nobil ar fi putut să mizgălească neglijent Nevile, şi aşa se făceau 
patruzeci şi trei şi el însuşi nu putea să-şi amintească, fireşte, 
însă legenda spunea de cincizeci, ceea ce se şi strîngea: una, pe 


urmă una, pe urmă una, pe urmă una şi pe urmă ultimele trei şi 
pe urmă ultima chitanţă, datată după ce el venise să locuiască 
în casă cu ei şi scrisă cu mîna tremurătoare nu a unui bătrîn 
înfrînt, pentru că el nu fusese niciodată înfrînt în aşa fel încît să 
afle că ar fi fost, ci a unui bătrîn poate obosit şi, chiar dacă era 
obosit numai pe dinafară şi încă neîmblinzit, cu simplitatea celui 
din urmă, simplitate nu a resemnării, ci numai a uimirii, cu un 
simplu comentariu sau o remarcă şi nici chiar din asta foarte 
mult: 

O cupă de argint. Hubert Beauchamp 

, Şi McCaslin «Aşa că acuma ai oricum o grămadă de bănuţi de 
aramă. Dar nu sînt destul de vechi 

365 

încă să fie sau rarităţi sau valori de familie. Aşa că o să 
trebuiască să iei banii», decît că el nu-l auzise pe McCaslin, 
stătea liniştit locului în picioare, alături de masă, şi privea liniştit 
la cafetieră şi la oala asta de cafea aşezată o noapte mai tirziu 
pe consola de deasupra a ceea ce nici nu era măcar o vatră, în 
cămăruţa strimtă si îngheţată din Jefferson, pe cînd McCaslin 
aruncase bancnotele împăturite pe pat şi, încă în picioare (nici 
nu ar fi avut unde să se aşeze decit pe pat), nici măcar nu-şi 
scosese pălăria şi paltonul, şi el 

«Ca împrumut. De la tine. De data asta», şi McCaslin 

«Nu se poate. N-am bani să-ţi împrumut. Şi o să trebuiască să te 
duci la bancă şi să-i scoţi luna viitoare, pentru că eu n-am să ti-i 
aduc», şi nu-l putea auzi pe McCaslin nici de data aceasta, dar îl 
privea liniştit - ruda sa, aproape tatăl său, şi totuşi nemaifiindu-i 
rudă acum, aşa cum, în cele din urmă, nici chiar taţii şi fiii nu 
sînt rude, şi el 

«Sînt şaptesprezece mile, călare şi pe frig. Am putea dormi 
amîndoi aici», şi McCaslin 

«De ce aş dormi eu aici, în casa mea, cînd tu nu vrei să dormi 
dincolo, într-a ta ?», şi dus a fost, şi el privea la tabla 
strălucitoare şi fără urmă de rugină şi fără o pată şi se gindea, 
nu pentru prima dată, cît de mult trebuie ca să alcătuieşti un om 
(Isaac McCaslin, de exemplu) şi la cărarea întortocheată şi 
ocolită aleasă, dar neabătută, pe care duhul acelui om (al lui 
Isaac McCaslin, de exemplu) o alege din toată încîlceala ca să-l 
facă în sfirşit ceea ce trebuie să fie, nu numai spre uimirea lor (a 
celor care îl zămisliseră pe McCaslinul care îi zămislise pe tatăl 


său şi pe Unchiul Buddy şi pe sora lor, şi a celor care îl 
zămisliseră pe 

366 

Beauchampul care îi zămislise pe Unchiul său Hubert şi pe sora 
Unchiului său Hubert), care credeau că-l formaseră pe el, ci şi a 
lui Isaac McCaslin 

cu împrumut şi se folosise de ei, deşi nu ar fi trebuit să o facă; 
maiorul de Spain îi oferise o cameră în casa lui atita vreme cit ar 
fi vrut el şi nu-i pusese şi nici nu avea să-i pună vreodată nici o 
întrebare, şi bătrînul general Compson îi oferise mai mult decit 
atit, să-l ia în propria lui cameră, să doarmă în jumătate din 
propriul lui pat, şi oferise mai mult decit maiorul de Spain pentru 
că îi spusese de-a dreptul de ce: «Să dormi cu mine şi, înainte 
de a se termina iarna asta, am să ştiu motivul. Ai să mi-1 spui. 
Pentru că eu nu cred că renunţi pur şi simplu. S-ar părea că 
renunţi pur şi simplu, dar eu te-am urmărit prea multă vreme în 
pădure şi nu cred că renunţi pur şi simplu, chiar dacă să fiu al 
dracului dacă nu aşa pare», îi folosise ca pe un împrumut, îşi 
plătise întreţinerea şi chiria pe o lună şi-şi cumpărase unelte, nu 
pur şi simplu pentru că era îndemînatic, ci pentru că intenţiona 
să lucreze cu mîinile şi ar fi putut la fel de bine să se apuce de 
cai şi nu doar dintr-o emulaţie statică şi plină de speranţă a 
Nazarineanului, aşa cum cartoforul cel tînăr îşi cumpără o 
cămaşă cu picăţele deoarece cartoforul cel bătrîn a cîştigat una 
cu o zi înainte, ci (fără aroganţa falsei umilinţe şi fără falsa 
umilinţă a mîndriei, el, care intenţiona să-şi cîştige, pîinea, nu 
voia în mod special să şi-o cîştige, dar trebuia să şi-o cîştige şi 
pentru ceva mai mult decit o piine) pentru că, dacă 
Nazarineanul constatase că lucrul ca dulgher era bun pentru 
viaţa şi ţelurile pe care El şi le asumase şi alesese să le 
slujească, avea să fie la fel de bun şi pentru Isaac McCaslin, 
chiar dacă 

367 

ţelurile lui Isaac McCaslin, deşi de ajuns de simple în motivaţia 
lor aparentă, erau şi aveau să fie întotdeauna de neînțeles 
pentru el şi, dacă ar fi fost după el, el nefiind Nazarineanul, viaţa 
lui fiind de ajuns de invincibilă în nevoile ei, el unul nu şi-ar fi 
ales-o. Şi îi returnase datoria. Uitase de cei treizeci de dolari pe 
care McCaslin îi depunea la bancă pe numele lui în fiecare lună, 
pe care i-i adusese şi i-i aruncase pe pat în acea primă şi singură 


dată, dar niciodată după aceea; avea un partener acum sau mai 
degrabă el era partenerul: un dipsoman bătrîn şi hulitor, fără frîu 
la gură, inteligent, care organizase o reţea pe vremea blocadei 
de la Charleston, în '62 şi '63, şi de atunci mai fusese dulgher de 
nave, care apăruse la Jefferson cu doi ani înainte, nimeni nu ştia 
de unde şi nici de ce, şi de atunci îşi petrecuse o mare parte din 
timp în închisoare, refăcîndu-se după crizele de delirium 
tremens. Ei puseseră un acoperiş nou pe grajdurile preşedintelui 
băncii şi (bătrînul fiind pe atunci iarăşi în închisoare, sărbătorind 
încă faptul că avusese slujba aceasta) el se dusese la bancă să- 
şi încaseze onorariul şi preşedintele îi spusese «Ar trebui să 
împrumut eu bani de la tine în loc să te plătesc» şi trecuseră 
şapte luni de acum şi el îşi amintise pentru prima dată, două 
sute zece dolari şi aceasta fusese prima lui slujbă de vreun fel 
sau altul şi, cînd plecase de la bancă, balanţa contului era de 
două sute douăzeci la două sute patruzeci de achitat, numai că 
mai trebuiau douăzeci de dolari, pe urmă se echilibrase, deşi la 
vremea aceea totalul sporise la trei sute treizeci şi el spusese 
«Am să-i transfer acum» şi preşedintele spusese «Nu pot să fac 
asta. McCaslin mi-a spus să nu fac aşa ceva. N-ai altă iniţială pe 
care s-o foloseşti ca să deschizi un alt cont?», dar era bine şi 
aşa, monedele, 

368 

banii de argint şi bancnotele aşa cum se stringeau laolaltă, 
înnodate într-o batistă, şi cafetiera înfăşurată într-o cămaşă 
veche, ca atunci cînd străbunicul lui Tennie o adusese de la 
Warwick, cu optsprezece ani înainte, acum în fundul cufărului cu 
bare de fier pe care bătrînul Carothers îl adusese din Carolina şi 
proprietăreasa lui spusese «Nici măcar un lacăt! Şi nici măcar 
nu încuiaţi uşa, nici chiar cînd plecaţi de acasă!» şi el însuşi 
privind-o la fel de liniştit cum îl privise pe McCaslin în acea 
primă noapte în această cameră, aceeaşi, nu rudă cu el şi totuşi 
mai mult decit rudă, aşa cum cei care te slujesc chiar şi pe bani 
sînt rude cu tine şi cei care îţi fac rău îţi sînt mai mult decit frate 
sau soţie 

şi avea o soţie acum, îl scosese pe bătrîn din închisoare şi-l 
adusese în camera închiriată şi-l trezise din beţie, el fiind mai 
puternic, nici măcar nu-şi scosese ghetele din picioare douăzeci 
şi patru de ore, îl pusese pe picioare şi băgase hrană în el şi ei 
doi construiseră şopronul, de data aceasta din temelii, şi se 


căsătorise cu ea: un copil unic, o fetiţă şi totuşi, în mod curios, 
mai mare decit păruse la început, poate mai rezistentă, cu ochi 
negri şi o faţă pasionată, în formă de inimă, care avea vreme să 
stea să se uite la el cea mai mare parte din zi chiar şi la ferma 
aceea, în vreme ce el tăia lemne cu ferăstrăul după măsurile 
bătrînului, şi ea «Tata mi-a povestit despre dumneata. Ferma 
asta e cu adevărat a dumitale, nu?», şi el 

«Şi a lui McCaslin», şi ea 

«A fost vreun testament care să-i lase lui jumătate din ea?», şi 
el 

«N-a fost nevoie să fie vreun testament. Bunica lui a fost sora 
tatălui meu. Am fost ca fraţii», şi ea 

369 

«Siînteţi la fel ca nişte veri de-al doilea şi asta o să şi rămîneți 
pentru totdeauna. Dar nu cred că asta are vreo importanţă», şi 
se căsătoriseră, se căsătoriseră şi acuma era ţara cea nouă şi, 
moştenirea lui, aşa cum era moştenirea tuturor, venind din 
pămînt, de dincolo de pămînt şi totuşi din pămînt, pentru că şi a 
lui ţinea de îndelungata cronică a pămîntului, şi a lui, căci 
fiecare trebuia să o împărtăşească cu altul pentru a putea intra 
în posesia ei şi, împărtăşind-o, deveneau o singură fiinţă, o 
singură fiinţă pentru acel moment în timp, o singură fiinţă cel 
puţin pentru acel scurt moment în timp, cel puţin acea mică 
parte din timp indivizibilă, irevocabilă şi nerecuperabilă, trăind 
încă într-o cameră închiriată, dar doar pentru încă puţin timp, şi 
camera aceea fără pereţi şi fără acoperiş şi fără podele, de era o 
splendoare pentru el să o părăsească în fiecare dimineaţă şi să 
revină în ea noaptea; tatăl el era deja proprietarul locului din 
oraş şi le furnizase materialul, iar el şi partenerul său aveau s-o 
construiască, zestrea ei din partea unuia şi darul ei de nuntă din 
partea celor trei, dar ea nu trebuia să ştie pînă cînd căsuţa avea 
să fie terminată şi gata să se mute în ea şi el nu ştiuse niciodată 
cine-i spusese - nu tatăl ei şi nu partenerul lui şi nici măcar el, 
cînd se îmbătase, deşi o vreme crezuse asta -, el se întorsese 
acasă de la lucru tocmai la timp ca să se spele şi să se 
odihnească o clipă înainte de a cobori la masă, intrînd nu într-o 
cămăruţă cu chirie, întrucît avea să se mai împărtăşească încă 
din splendoarea aceea chiar după ce ei vor fi îmbătriînit şi vor fi 
pierdut-o, şi văzuse faţa ei atunci, chiar înainte ca ea să-i 
vorbească, «Stai jos», amîndoi stînd pe marginea patului, nici 


măcar atin-gindu-se încă, faţa ei încordată şi teribilă, vocea 
370 


ea. 
ei pasionată, expirind  şoapta unei  promis.iUJl- 
incomensurabile: «Te iubesc. Ştii că te iub>e Cînd ne mutăm?», 
şi el Sc" 

«N-am... N-am ştiut... Cine ţi-a spus palma fierbinte 


apăsată sălbatic peste gura w' strivindu-i buzele de dinţi, 
curbura sălbatică *' degetelor adîncindu-i-se în obraz şi palma 
gj/ bindu-şi apăsarea doar atit cît să gale el răspunci" «Ferma. 
Ferma noastră. Ferma ta», şi el «Am...», pe urmă iarăşi mîna, 
degetul şi pal” întreaga ei greutate alui nelu 1, deşi ea ”.j 
atingea încă decît cu mîna, vocea «Nu! Nu U E degetele 
însele părînd să-i urmărească prin obra? impulsul de a vorbi 
chiar în timp ce îi mure” D buze, pe urmă şoapta, iarăşi 
respiraţia, a iubiri şi a unei promisiuni incredibile, palma 
slăbindij.sj iarăşi apăsarea ca să-l lase pe el să-i răspundă 
«Cînd?», şi el 

«AM...», pe urmă ea nu mai era, şi nici mîna se oprise, stătea în 
picioare, cu spatele la el şi cu' capul plecat şi vocea atît de 
calmă acum înCit pentru o clipă, nici nu păru să fie vreo voce 
de.] ei de care el să-şi amintească în vreun fej «Ridică-te şi 
întoarce-te cu spatele şi închide' ochii», şi repetînd înainte ca el 
să fi înţeles şi sg se ridice în picioare cu ochii închişi şi să audă 
clopotul sunînd pentru masa de seară în jo”ui scărilor şi vocea 
iarăşi liniştită, «încuie uşa», s; el făcu întocmai şi-şi sprijini 
fruntea de lemnul rece, cu ochii închişi, auzindu-şi inima şi 
sunete pe care începuse să-l perceapă înainte de a se fi mişcat 
spre uşă pînă cînd încetă, şi clopotul suoa iarăşi în josul scărilor 
şi el ştiu că era pentru ej de data aceasta şi auzi patul şi se 
întoarse şi n_0 mai văzuse niciodată înainte goală, o rugase 
odată Şi-i spusese şi de ce: că voia să o vadă goală pentru că o 
iubea şi voia să o vadă pe ea uitîndu-Se 

371 

la el fiind goală pentru că o iubea, dar după aceea nu mai 
vorbise niciodată despre asta, întor-cîndu-şi chiar faţa într-o 
parte noaptea, cînd ea îşi punea întîi cămaşa de noapte peste 
rochie ca să se dezbrace şi-şi punea rochia peste cămaşa de 
noapte ca să şi-o scoată dimineaţa şi nu voia să-l lase să se 
urce în pat lîngă ea pînă cînd nu era stinsă lampa şi chiar şi în 


arşiţa verii ea trăgea cearşaful peste ei amindoi înainte ca să-l 
lase să se întoarcă spre ea; şi proprietăreasa urcă scările pînă 
pe palier şi bătu la uşă şi pe urmă îi strigă pe nume, darea nu 
se mişcă, întinsă liniştită pe pat, deasupra păturii, cu faţa 
întoarsă într-o parte pe pernă, neascultind nimic, negîndindu-se 
la nimic, oricum nu la el se gindea ea, pe urmă el se gîndi că 
proprietăreasa plecase şi ea spuse «Scoate-ţi hainele», cu capul 
încă întors într-o parte, neprivind la nimic, neaştep-tind nimic, 
nici măcar pe el, mîna mişcîndu-i-se ca şi cînd ar fi avut o voinţă 
şi o viziune proprii, prinzîndu-1 de încheietură exact în clipa cînd 
el se opri lingă pat, aşa că el nici măcar nu se opri, ci doar îşi 
schimbă direcţia mişcării, în jos acum, mîna îl trăgea şi ea se 
mişcă în sfîrşit, alunecă într-o parte, o mişcare, una singură, 
completă şi firească, dar nu experimentată şi odinioară mai 
bătrînă decit oamenii înşişi, privindu-l acum, trăgîndu-l încă în 
jos cu acea singură mînă, în jos, tot mai în jos, şi el nici n-o văzu 
şi nici n-o simţi alunecînd, cu palma deschisă peste pieptul lui şi 
tinîndu-1 la distanţă cu aceeaşi aparentă lipsă a vreunui efort 
sau a vreunei nevoi de forţă, acum nemaiprivindu-l, nu mai 
avea nevoie să-l privească femeia aceasta castă, soţia, cea pe 
care deja o priviseră toţi bărbaţii care simţiseră vreodată 
dorinţa, şi acum întregul ei trup se schimbase, era altul, el nu- 
1 văzuse decit o 

singură dată şi acum nu era nici măcar cel pe care-l văzuse, ci 
alcătuit din toate trupurile de femeie de cînd exista omul şi care 
se răsturnă din proprie voinţă pe spate şi se deschise şi de 
undeva din el, fără nici măcar vreo mişcare a buzelor, şoapta 
aceea murind şi invincibilă, «Promite», şi el 

«Să promit?» 

«Ferma.» El se mişcă. Se mişcase, iar mîna alunecă de pe 
pieptul lui iarăşi spre încheietură, apucîndu-i-o, cu braţul încă 
destins, şi doar apăsarea uşoară a degetelor crescu, ca şi cum 
braţul i-ar fi fost un fir de sîrmă cu un capăt legat în buclă şi 
doar mîna se încordase cînd el trăsese de ea. «Nu», spusese el. 
«Nu», şi ea încă nu-l privea, dar nu era ca data trecută, şi mîna 
încordată încă, «Nu, îţi spun. Nu vreau. Nu pot. Niciodată», şi 
mîna tot încordată şi el spuse, pentru ultima oară, încercă să 
vorbească limpede, şi ştia că era pe un ton încă blînd şi se gîndi 
Ea ştie dinainte mai multe decît mine, cu tot ce-am auzit eu 
vreodată ascultindu-i pe bărbaţii din tabere, unde nici nu era 


nimic de citit. Ele se nasc de la început plictisite de lucrul acesta 
de care băieţii se apropie numai la paisprezece sau 
cincisprezece ani, stîngaci şi tremurînd speriaţi; «Nu pot. Nici- 
odată. Ţine minte asta», şi mereu mîna fermă şi invincibilă şi el 
spuse Da şi se gîndi E pierdută. S-a născut pierdută. Cu toţii ne- 
am născut pierduţi, pe urmă nu mai gîndi şi chiar spuse Da, nu 
era asemenea nici unui lucru la care visase vreodată, cu atît mai 
puţin despre care să fi auzit în vorbele goale ale bărbaţilor, pînă 
cînd, după un netimp, reveni şi zăcu epuizat pe ţărmul nesătul, 
imemorial, şi, iarăşi cu o mişcare odinioară mai bătrină decit 
bărbatul, ea se întoarse şi se eliberă şi în noaptea nunţii lor ea 
plinsese 

372 

373 

şi el crezuse la început că ea plingea şi acum în perna 
mototolită şi moale, vocea venind de undeva dintre pernă şi 
chicotind înăbuşit, «Şi asta-i tot. Asta-i totul de la mine. Dacă 
asta nu-ţi aduce fiul despre care tot vorbeşti, să ştii că nu-i vina 
mea», întinsă acum pe o parte, cu spatele spre camera 
închiriată, goală, rizînd şi rizînd 

5 

Se mai întorsese în tabără o singură dată înainte ca acea 
companie forestieră să preia terenul si să înceapă să taie 
pădurea. Nici chiar maiorul de Spain n-o mai văzu niciodată. 
însă le spuse că pot să folosească oricind casa şi să vineze peste 
pămînturile de acolo oricînd ar fi vrut şi, în iarna care urmase 
ultimei vînători, cînd muriseră Sam Fathers şi Leu, generalul 
Compson şi Walter Ewell puseseră la cale un plan să se 
reunească, ei, vechiul grup, într-un club şi să cumpere în rate 
tabăra şi privilegiile de vînătoare în pădure -fără îndoială, o 
invenţie a bătriînului general, care era cam copilăros, dar de fapt 
demnă de Boon Hogganbeck însuşi. Pînă şi băiatul, ascultîndu-i, 
îl înţelesese ca pe un subterfugiu, aşa cum şi era în realitate: să 
schimbe petele leopardului cînd nu mai puteau să-l schimbe pe 
leopard, o speranţă neîntemeiată şi iluzorie, la care chiar şi 
McCaslin păru să adere o vreme, pornind de la ideea că, o dată 
ce l-ar fi convins pe maiorul de Spain să se reîntoarcă la tabără, 
el s-ar fi răz-gîndit, ceea ce chiar şi băiatul ştia că n-avea s-o 
facă. Şi nu se răzgîndise. Băiatul nu a aflat niciodată ce se 
petrecuse atunci cînd maiorul de Spain refuzase. Nu a fost de 


faţă cînd discutaseră 

374 

despre asta şi McCaslin nu i-a spus niciodată. Dar cînd veni iunie 
şi vremea pentru dubla sărbătorire a zilelor de naştere, nu se 
pomeni nimic de asta şi cînd veni noiembrie nimeni nu mai vorbi 
de faptul că ar putea folosi casa maiorului de Spain şi el n-a 
aflat niciodată dacă maiorul de Spain ştia sau nu că aveau să se 
ducă la vînătoare, deşi fără îndoială că bătrînul Ash îi spusese, 
probabil. El şi cu McCaslin şi cu generalul Compson (şi aceea 
fusese şi ultima vinătoare a generalului Compson) şi Walter şi 
Boon şi Jim al lui Tennie şi bătrînul Ash încărcară două căruţe şi 
merseră două zile şi aproape patruzeci de mile dincolo de orice 
ţinut pe care băiatul îl văzuse vreodată înainte şi trăiră în corturi 
timp de două săptămîni. Şi primăvara următoare auziră (nu de 
la maiorul de Spain) că el concesionase tăierea pădurii unei 
companii forestiere din Memphis şi în iunie băiatul veni într-o 
sîmbătă la oraş cu McCaslin şi se duse la biroul maiorului de 
Spain - camera mare de la etaj, aerisită, căptuşită cu cărţi, cu 
ferestrele des-chizîindu-se la un capăt către curţile din spatele 
sordid al prăvăliilor şi la celălalt capăt cu o uşă dînd în balconul 
cu balustradă de deasupra Pieței, cu alcovul ei despărţit cu o 
draperie unde erau o găleată de apă din lemn de cedru şi o 
zaharniţă şi linguriţa şi paharul înalt, cu picior, şi o damigeana 
cu whisky îmbrăcată în nuiele şi evantaiul exotic de bambus şi 
hîrtie legănîndu-se încolo şi încoace deasupra pupitrului, în 
vreme ce bătrinul Ash, aşezat într-un scaun rezemat pe 
picioarele din spate de peretele de lîngă uşă, trăgea de cordonul 
care-l punea în mişcare. 

„Bineînţeles", spuse maiorul de Spain. „Lui Ash probabil că o să-i 
placă să meargă şi el în pădure o vreme, ca să nu mai fie silit să 
mănînce 

375 

ce găteşte Daisy. Se plîingea de asta, oricum. Mai luaţi pe cineva 
cu voi?" 

„Nu, domnule maior", spusese el. „Mă giîn-deam că poate 
Boon..." Trecuseră şase luni de cînd Boon era şerif comunal la 
Hoke. Maiorul de Spain aranjase cu compania forestieră - sau 
poate compromis ar fi un cuvînt mai potrivit, întrucît compania 
forestieră fusese cea care hotărise că lui Boon i-ar fi fost mai 
bine ca şerif comunal decit ca şef al unei echipe de tăietori de 


lemne. 

„Da", spuse maiorul de Spain. „Am să-i trimit o telegramă 
astăzi. Se întîlneşte cu voi la Hoke. O să-1 trimit pe Ash înainte, 
cu trenul, şi ei au să vă aducă proviziile şi voi n-o să aveţi decit 
să vă urcați pe cai şi să-i daţi bice." 

„Da, domnule maior", spuse el. „Vă mulţumesc." Şi îşi mai auzi 
vocea încă o dată. Nu ştiuse că avea să spună asta şi totuşi 
ştiuse asta, o ştiuse tot timpul. „Poate dacă dumneavoastră..." 
Vocea îi muri. Se opri, nici nu ştiu vreodată cum, căci maiorul de 
Spain nu spuse nimic şi de abia după ce vocea lui pierise se 
mişcă şi maiorul de Spain, se întoarse la loc la pupitru şi la 
hîrtiile răs-pîndite acolo şi chiar şi asta fără să se fi mişcat, 
pentru că era aşezat acolo, cu o hirtie în mînă, atunci cînd 
intrase băiatul, băiatul oprit acolo, în picioare, privind în jos spre 
bărbatul scund şi durduliu, cu părul cărunt, îmbrăcat într-un cos- 
tum sobru de postav fin şi cu o cămaşă scrobită, imaculată, şi 
pe care era obişnuit să-1 vadă în cizme şi în pantaloni de doc 
murdari de noroi, neras, călare pe iapa lui voinică, lungă în 
crupă, cu părul aspru, cu carabina Winchester uzată de-a 
curmezişul şeii şi cîinele mare şi albăstriu stînd nemişcat, ca 
turnat în bronz, la scara şeii, amîndoi în anul acela ultim şi - în 
ochii băiatului, în orice caz - ajungînd să semene într-un fel 

376 

unul cu altul, aşa cum doi oameni comp etenti în privinţa 
dragostei sau a afacerilor, care s -au iubit sau au făcut afaceri 
împreună multă vreme, ajung uneori să semene. Maiorul de 
Spain nu-şi mai ridică ochii. 

„Nu. Eu am să fiu foarte ocupat. Dar vă urez noroc. Dacă aveţi 
aşa ceva, ai putea să-mi aduci un pui de veveriţă." 

„Da, domnule maior", spuse el. „Am să v-aduc." Călări pe iapa 
lui, mînza de trei ani pe care el o crescuse şi o antrenase şi o 
încălecase prima dată. Plecă de acasă puţin după miezul nopţii 
şi, şase ore mai tirziu, fără măcar să o fi făcut să asude, ajunse 
la Hoke, gara micuță a liniei forestiere la care se gindise 
întotdeauna ca fiind şi ea proprietatea maiorului de Spain, deşi 
maiorul de Spain vînduse companiei (şi asta cu mulţi ani înainte) 
doar pămîntul pe care erau acum şinele şi rampele de încărcare 
şi prăvălia, şi privi în jur cu o uimire şocată şi dureroasă, chiar 
dacă. fusese prevenit dinainte şi se crezuse pregătit: vin nou 
atelier de finisare a scîndurilor, deja pe jumătate gata, care 


avea să acopere doi sau trei acri, şi ceva ce i se părea a alcătui 
mile întregi de şine de oţel roşiatice de la rugina luminoasă, 
strălucitoare, a lucrului nou şi stiva de traverse mirosind ascuţit 
a creozot şi îngrădituri de sirmă şi troace pentru cel puţin două 
sute de catiri şi corturi pentru oamenii care să-i mine; astfel că 
se îngriji de hrană şi de grajdul iepei sale cît putu mai repede şi 
nu se mai uită în jur, urcă în vagonul de serviciu al trenului 
forestier, cu puşca în braţe, şi se caţără în cuşca frînarului şi nu 
se mai uită deloc în jur, ci doar spre peretele de sălbăticie care îi 
era în faţă şi în care oricum avea să poată să se mai ascundă de 
toate acestea cel puţin încă o dată. 

377 

Pe urmă mica locomotivă ţipă şi începu să se mişte, o năvală 
grăbită de aburi, un zăngănit letargic, lent, de legături destinse 
transmiţindu-se îndărăt de-a lungul trenului, aburul preschim- 
bîndu-se în lătratul adînc, lent muşcător, al forţei cînd vagonul 
începu să se urnească, iar el, din cuşca de deasupra, privea 
capul trenului încheindu-şi prima şi singura curbă de pe întreaga 
lungime a liniei şi dispărînd în sălbăticie, trăgînd după el tot 
trenul, cît era de lung, aşa că acum semăna cu un mic şarpe 
negricios şi inofensiv dispărînd printre ierburi, trăgîndu-1 şi pe 
el, pînă cînd în curînd alerga iarăşi cu viteza lui zăngănitoare 
maximă printre pereții subţiri de sălbăticie neatinsă de 
secure, asemeni celei de odinioară. Fusese inofensiv odinioară. 
Cu mai puţin de cinci ani în urmă, Walter Ewell împuşcase un 
cerb cu şase rînduri de coarne din acelaşi vagon de serviciu şi 
mai era şi povestea cu ursul pe jumătate pui - primul drum al 
trenului pînă la parchetul de la treizeci de mile depărtare, ursul 
pe şine, cu partea din spate a corpului ridicată în sus, ca un 
căţel jucîndu-se, în vreme ce săpa cu ghearele să vadă ce fel de 
furnici sau gîngănii ar putea să fie acolo sau poate doar ca să 
examineze buştenii aceştia tăiaţi simetric şi fără scoarță care 
apăruseră după toate aparențele de nicăieri, peste noapte, într- 
un şir nesfirşit şi matematic, săpînd măi departe pînă cînd 
mecanicul de pe locomotiva frîinată la mai puţin de douăzeci de 
metri dăduse drumul la şuier, la care o rupsese la fugă 
înspăimiîntat şi se urcase în primul copac pe lîngă care trecuse, 
un puiet de arțar nu mult mai gros decit o coapsă de bărbat, şi 
se urcase cît de sus putuse şi se agăţase acolo, cu capul între 
labe, cum ar fi făcut un om (o femeie poate), în vreme ce 


mecanicul arunca cu bucăţi de cărbune 

378 

şi balast în el, şi cînd locomotiva se întorsese, trei ceasuri mai 
tîrziu, cu prima încărcătură de buşteni care trebuia transportată, 
ursul era la jumătatea trunchiului copacului şi se căţărase la loc 
cît de sus fusese în stare să se suie si se agăţase iar acolo cit a 
trecut trenul şi era tot acolo cînd locomotiva trecu din nou în 
după-amiaza aceea şi tot acolo cînd se reîntoarse în amurg, iar 
în ziua aceea, pe la prînz, Boon fusese la Hoke cu căruţa după 
un butoi de făină şi echipajul trenului povestise despre asta şi 
Boon şi Ash, amindoi cu douăzeci de ani mai tineri atunci, 
stătuseră sub un copac toată noaptea aceea ca să nu lase pe 
nimeni să împuşte ursul şi în dimineaţa următoare maiorul de 
Spain oprise trenul la Hoke şi a doua zi, chiar înainte de apusul 
soarelui, nu numai cu Boon şi Ash, dar şi cu maiorul de Spain şi 
generalul Compson şi Walter şi McCaslin, pe atunci de 
doisprezece ani, stînd şi privind, ursul cobori din pom după 
aproape treizeci şi şase de ore fără apă şi McCaslin îi povestise 
cum o clipă crezuseră că avea să se oprească chiar acolo, la 
sacaua cu apă unde stăteau ei, şi o să bea, cum se uitase la apă 
şi se oprise şi se uitase la ei şi iarăşi la apă, dar nu băuse, 
plecase, fugind aşa cum fug urşii, cu cele două perechi de labe, 
din faţă şi din spate, lăsînd două şiruri separate, deşi paralele, 
de urme. 

Fusese inofensiv atunci. Auzeau uneori din tabără cum trecea 
trenul cu buşteni, uneori doar, pentru că nimeni nu-şi bătea 
capul să stea să-l asculte. Il auzea trecînd, alunecînd uşor şi 
grăbit, auzeau ţăcănitul uşor al şinelor, pufăitul micuţei 
locomotive şi şuierul ei ascuţit, ca de ibric, ţişnind scurt cîte un 
moment şi absorbit de sălbăticia mohorită şi neatentă fără 
măcar un ecou. îl auzeau plecînd, încărcat, acum nu chiar atît de 
379 

repede, dar lăsînd totuşi iluzia febrilă de iuţeală tiritoare, ca o 
jucărie, fără să mai şuiere, ca să-şi economisească aburul, 
azvirlindu-şi pufăiturile sacadat-laborioase spre faţa imemorială 
a pădurii cu o aroganță găunoasă şi febrilă şi lipsită de sens, 
zadarnică şi zgomotoasă şi puerilă, ducînd spre nici un fel de 
destinaţie sau ţel nişte vreascuri care nu lăsau nicăieri vreo 
cicatrice sau vreun ciot, aşa cum o jucărie de copil încarcă şi 
transportă şi descarcă nisipul ei mort şi se grăbeşte îndărăt să ia 


altă încărcătură, neobosită şi neabătută şi grăbită şi totuşi 
niciodată la fel de rapidă ca Mina care se joacă cu ea, mişcă 
povara asta de jucărie îndărăt ca să încarce iarăşi jucăria. Dar 
era altfel acum. Era acelaşi tren, locomotiva şi vagoanele şi 
vagonul de serviciu, chiar şi aceiaşi mecanici, frînar şi conductor 
faţă de care Boon, beat, pe urmă treaz, pe urmă iarăşi beat, pe 
urmă aproape treaz, toate astea încă o dată în interval de 
paisprezece ceasuri, se lăudase în ziua aceea, cu doi ani înainte, 
cu ceea ce aveau ei să-i facă Bătrinului Ben miine, alergind cu 
aceeaşi iluzie de rapiditate febrilă printre aceiaşi pereţi gemeni 
de pădure impenetrabilă şi nepăsă-toare, trecînd pe lingă 
aceleaşi vechi semne ale drumului, vechile locuri de trecere ale 
vînatului peste care el urmărise cerbi răniţi şi teferi şi îi văzuse 
nu o dată, cituşi de puţin răniţi, ţişnind din pădure şi urcînd şi 
traversînd terasamentul care purta şinele şi legăturile lor, pe 
urmă în jos şi intrînd iarăşi în pădure, aşa cum se mişcă, din cite 
se spune, creaturile legate de pămînt, dar traversînd aşa cum 
zboară săgețile, fără să atingă pămîntul, alungite, de trei ori 
lungimea lor reală, şi chiar mai palide, diferite la culoare, ca şi 
cum ar fi existat un punct între imobilitate şi mişcarea absolută 
în care chiar şi masa se schimbă chimic, 

380 

modificîndu-şi fără durere sau suferinţă nu numai volumul şi 
forma, ci şi culoarea, apropiindu-se de culoarea vintului, şi totuşi 
de data aceasta era ca şi cum trenul (şi nu numai trenul, ci şi el 
însuşi, nu numai viziunea pe care o avusese el şi pe care 
memoria lui şi-o amintea, ci şi hainele lui, aşa cum veşmintele 
poartă îndărăt în suflul limpede şi necolţuros de aer efluviile 
dăinuind încă într-o cameră de bolnav sau de mort) adusese cu 
el în sălbăticia aceasta, condamnată chiar dinainte de securea 
reală, umbra şi semnul noii fabrici de cherestea, neterminate 
încă, şi şinele şi pinioanele lor, care nici nu fuseseră încă întinse; 
şi ştia acum ceea ce ştiuse de îndată ce văzuse Hoke în 
dimineaţa aceea, dar nu formulase încă în cuvinte - de ce 
maiorul de Spain nu mai venise şi că după data aceasta nici el 
însuşi, care trebuia să o mai vadă o dată altfel, nu avea să se 
mai întoarcă vreodată. 

Acum erau aproape. Ştia asta înainte ca locomotiva să şuiere ca 
să-l anunţe. Pe urmă îl văzu pe Ash şi căruţa, cu friiele fără 
îndoială petrecute iarăşi pe după maneta de frînă, aşa cum - de 


cînd ţinea minte băiatul - maiorul de Spain îi interzisese timp de 
opt ani s-o facă, trenul încetini, tampoanele destinse ale 
vagoanelor zvicniră şi se loviră iarăşi unul de altul de la un 
vagon la altul, vagonul de serviciu încetini pe lîngă căruţă ; în 
vreme ce el sări jos, cu puşca în mînă, conductorul se aplecă în 
afară pe deasupra lui ca să facă semn locomotivei, vagonul de 
serviciu încă încetinind, tîrîndu-se, deşi aburul locomotivei urca 
de acum în ritm mai grăbit către sălbăticia lipsită de ecou, şi 
trosnetul tampoanelor se transmise iarăşi îndărăt de la un 
vagon la altul, de-a lungul trenului, vagonul prinzînd în sfîrşit 
viteză. Pe urmă dispăru. Nici nu fusese. 

381 

Acum nu-l mai auzea. Sălbăticia se înălța, gînditoare, neatentă, 
enormă, veşnică, verde; mai bătrină decit orice fabrică de 
cherestea, mai lungă decit orice linie de urme. „Domul Boon n-a 
ajuns încă?" întrebă el. 

„M-a întrecut", spuse Ash. „Era cu căruţa încărcată gata şi mă 
aştepta la Hoke ieri, cînd am ajuns eu acolo, şi stătea pe 
treptele din faţă la tabără azi-noapte cînd am ajuns eu. El era în 
pădure încă 'nainte de a se face ziuă azi dimineaţă. Zicea că s-a 
dus la Eucalipt să-ţi pregătească terenu' şi tu să te duci pe 
drumu' ăla să vă-ntilniţi acolo." El ştia unde era asta: un eucalipt 
solitar, chiar la ieşirea din pădurea propriu-zisă, într-un luminiş 
vechi. Dacă te apropiai de el foarte discret la vremea asta a 
anului şi pe urmă dădeai deodată buzna în luminiş, uneori 
puteai să prinzi chiar şi o duzină de veveriţe în el, prinse ca în 
capcană, pentru că n-aveau alt pom pe aproape în care să poată 
să sară. Aşa că nu se mai sui deloc în căruţă. 

„Mă duc", spuse. 

„Aşa am zis şi eu, că o să te duci", spuse Ash. „Ti-am adus şi o 
cutie cu cartuşe." îi întinse în jos cartuşele şi începu să-şi 
desfăşoare friiele de pe maneta de frînă. 

„De cîte ori pînă acuma zici tu că ţi-a spus domnul maior să nu 
mai faci aşa?" zise băiatul. 

„Să fac ce?" spuse Ash. Pe urmă reluă: „Şi spune-i lu' Boon 
Hogganbeck că mîncarea are să fie pe masă într-o oră şi, dacă 
vreţi să şi mîncaţi, să veniţi să mîncaţi." 

„într-o oră?" întrebă el. „Dar nu-i nici nouă încă." îşi scoase 
ceasul şi îl întinse cu faţa în sus spre Ash. „Uite." Ash nici nu se 
uită la ceas. 


„Asta-i ora de la oraş. Aici nu eşti la oraş. Eşti în pădure." 

382 

„Uită-te la soare atunci." 

„N-am eu treabă cu soarele ", spuse Ash. „Dacă tu şi cu Boon 
Hogganbeck vreţi să mîncaţi ceva, aţi face bine să veniţi şi să 
mîncaţi cînd v-am spus io. Vreau să termin treaba la bucătărie, 
că am de tăiat lemne. Şi ai grijă p-unde calci. Mişună p-aici." 
„Am grijă", spuse el. 

Pe urmă era în pădure, nu singur, ci singuratic. Singurătatea se 
închise în jurul lui, verde de prea multă vară. Pădurea nu se 
schimba şi, fără vîrstă, nu avea să se schimbe, după cum n- 
aveau să se schimbe verdele verii şi focul şi ploaia toamnei şi 
frigul aspru şi uneori nici măcar zăpada. 

în ziua, dimineaţa cînd împuşcase cerbul şi Sam îi însemnase 
faţa cu sîngele lui fierbinte, se reîntorsese la tabără şi îşi 
amintea cum bătrînul Ash clipea şi mormăia şi era chiar 
revoltător de neîncrezător, pînă cînd în cele din urmă McCaslin 
trebuise să afirme el faptul că îl împuşcase cu adevărat; şi în 
noaptea aceea Ash rămăsese pufăind şi inabordabil în dosul 
sobei şi la masă trebuise să servească Jim al lui Tennie şi-i 
trezise a doua zi dimineaţa cu micul dejun pe masă şi era doar 
unu şi jumătate şi în cele din urmă din blestemele furioase ale 
maiorului de Spain şi din răspunsurile pufnite şi posomorite ale 
lui Ash reieşise faptul că Ash nu numai că voia să se ducă în 
pădure şi să împuşte un cerb, dar că şi intenţiona s-o facă, şi 
maiorul de Spain spusese «Pe Dumnezeul meu, dacă nu-l lăsăm, 
probabil c-o să trebuiască să gătim noi de acum încolo» şi 
Walter Ewell spusese «Sau să ne sculăm la miezul nopţii ca să 
mîncâm ce-o să gătească Ash» şi, pentru că îşi omorise deja 
cerbul de la vînătoarea asta şi nu trebuia să mai tragă iarăşi 

383 

cu arma decit dacă ar fi avut nevoie de carne, ti oferise el puşca 
lui Ash pînă cînd maiorul de Spain preluase comanda şi-i alocase 
puşca aceea lui Boon pe ziua respectivă şi-i dăduse lui Ash 
puşca aceea imposibilă a lui Boon, cu repetiţie care se încărca 
pe la spate, cu două cartuşe cu alice de cerb, dar Ash spusese 
«Am eu cartuşe» şi i le arătase, patru : unul pentru cerbi, unul 
cu cartuşe numărul trei pentru iepuri, două cu alice de păsări, şi 
le spusese la fiecare, rînd pe rînd, povestea lor şi originea lor şi 
el îşi aducea aminte nu numai de faţa lui Ash, ci şi de cea a 


maiorului de Spain şi a lui Walter şi a generalului Compson şi 
vocea lui Ash : «Merg în puşcă ? Sigur că merg în puşcă ! 
Domnu' ge'ral Compson mi l-a dat pe ăsta !» - cel de cerbi - 
«chiar de la puşca aia cu care a puşcat cerbu' ăla mare acuma 
opt ani. Şi ăsta de-aicea» — era cartuşul pentru iepuri -, pe un 
ton triumfător, «e mai bătrîn decit băiatu' ăsta !» Şi în dimineaţa 
aceea şi-a încărcat puşca el însuşi, în ordine inversă : alicele 
pentru păsări, pentru iepure şi la urmă cartuşul pentru cerbi, 
aşa ca să vină întîi în magazia puştii cartuşul pentru cerbi, şi el 
însuşi fără puşcă, el şi cu Ash mergind pe jos pe lîngă calul 
maiorului de Spain şi al lui Jim al lui Tennie şi pe lîngă cîinii lor 
(atunci fusese şi zăpadă) pînă cînd au prins urma şi au pornit pe 
ea, lătratul dulce şi puternic răsunînd departe în aerul înăbuşit 
prin care cădea zăpada şi pierzindu-se aproape imediat, ca şi 
cum fulgii uniformi şi nemurmurători ar fi îngropat de la început 
chiar şi ecourile care nu apucau să se formeze sub căderea lor 
neîntreruptă şi fără greutate, iar maiorul de Spain şi Jim al lui 
Tennie se duseseră şi ei, chiuind, prin pădure. Şi pe urmă totul 
fusese bine, ştiuse la fel de bine ca şi cînd i-or fi spus Ash că Ash 
îşi vînase acum cerbul şi ca 

384 

pînă şi anii lui fragezi erau acum iertaţi, pentru că şi el 
împuşcase unul; şi se întorseseră către casă prin ninsoare - 
adică Ash spusese «Acuma ce facem ?» şi el spusese «Pe aici» -, 
el însuşi în faţă, pentru că, deşi erau la mai puţin de o milă de 
tabără, ştia că Ash, care petrecuse cîte două săptămîni din viaţa 
lui în tabără în fiecare an din ultimii douăzeci, nu avea nici o 
idee unde se găseau acum, pînă cînd foarte curînd felul în care 
Ash ţinea puşca lui Boon îl făcuse să se simtă mult mai mult 
decit doar nervos şi-l făcuse pe Ash să meargă el înainte, păşind 
voiniceşte, vorbind de-acum într-un monolog certăreţ de bătrîn, 
începînd cu unde era acum, pe urmă despre pădure şi despre 
tabăra din pădure şi despre felul în care se mînca în tabăra din 
pădure şi pe urmă despre mîncare şi pe urmă despre făcutul 
mîncării şi despre felul în care nevasta lui făcea mîncare, pe 
urmă, pe scurt, despre bătrîna lui nevastă şi aproape îndată şi 
pe larg despre o nouă femeie, cu pielea mai deschisă la culoare, 
care era doică undeva alături de casa maiorului de Spain şi că 
dacă ea nu era atentă către cine tot dădea din coadă avea să-i 
arate el cît de bătrîn era un bătrîn, numai dacă nevastă-sa n-ar 


fi stat toată vremea cu ochii pe el, amîndoi pe o cărare de 
vînătoare, printr-un hăţiş des de trestii şi mărăcini care îi scotea 
la vreun sfert de milă de tabără, apropiindu-se de un trunchi 
mare de copac răsturnat pieziş pe cărare, şi tocmai cînd Ash, tot 
vorbind mai departe, era gata să păşească peste trunchi, ursul, 
ursul tînăr de un an, s-a ridicat deodată de după buştean, 
înălţîndu-se pe labele din spate, cu labele din faţă strînse la 
piept şi cu încheieturile moi oprite în aer, ca şi cum ar fi fost 
surprins tocmai cînd îşi acoperea faţa ca să-şi facă rugăciunea ; 
şi, după o anumită 

385 

vreme, puşca lui Ash zvicnise tremurat în aer şi el spusese «N-ai 
nici un cartuş pe ţeava acuma, încarc-o prin spate», dar puşca 
îşi şi sunase cocoşul şi el spusese «încarc-o. N-ai nici un cartuş 
pe ţeava acuma» şi Ash o încărcase pe la spate şi după o 
anumită vreme puşca se ridicase iarăşi şi-şi sunase trăgaciul şi 
el spusese «încarc-o» si văzuse cum cartuşul de cerb zvicneşte 
în butoiaş, greoi, intrînd pe ţeava. Asta e cartuşul de iepure, se 
gîndise el şi puşca îşi sunase iar trăgaciul şi el se gîndise Asta de 
acum e cu alicele de păsări şi nu mai trebuise să spună încarc- 
o ; strigase «Nu trage ! Nu trage !», dar şi de data asta era prea 
tirziu, făcuse iar, uşor, răutăcios, clic ! înainte ca el să mai fi 
apucat să spună ceva şi ursul se întorsese şi se lăsase pe toate 
patru labele şi pe urmă nu mai era şi pe cărare rămăseseră doar 
buşteanul, trestiile, zăpada catifelată şi uniformă şi Ash spusese 
«Acum ce facem ?» şi el spusese «Pe aici. Haide» şi începuse să 
se tragă îndărăt pe cărare şi Ash spusese «Trebuie să-mi caut 
cartuşele» şi el spusese «Dă-le dracului, dă-le dracului, haide 
odată», dar Ash îşi rezemase puşca de buştean şi se întorsese şi 
se aplecase şi bijbiise printre rădăcinile de trestie pînă cînd se 
întorsese şi el şi se aplecase şi găsise cartuşele şi amîndoi 
tocmai îşi îndreptaseră trupurile şi în clipa aceea puşca, pe care 
n-o atinsese nimeni, rezemată de buştean la doi metri de ei şi în 
momentul acela uitată de-a binelea de amindoi, uriaşe deodată, 
lătrase si sco-şese o flacără şi tăcuse şi el o apucase apoi, 
zvicnise afară ultimul cartuş mumificat şi i-l dăduse şi pe acesta 
lui Ash, iar puşca, încă în poziţie de tragere, o dusese el în mină 
pînă cînd o pusese în colţul din spatele patului lui Boon în tabără 
, Şi vara, şi toamna, şi zăpada, şi primăvara umedă şi cu 
seva proaspătă, în suita lor 


nemuritoare dinainte hotărită, fazele nemuritoare 

] şi imemoriale ale mamei care-l formase şi pe el, dacă fusese 
cineva care să-i dea forma bărbatului care aproape că era, 
mamă şi tată deopotrivă pentru bărbatul născut dintr-o sclavă 
negresă şi 

[ un şef Chickasaw care fusese tatăl duhului său, dacă fusese 
cineva să-i fie tată, pe care el îl respectase şi de care ascultase 
şi îl iubise şi îl pierduse 

> şi îl jelise, apoi avea să se însoare şi el într-o zi şi aveau să 
stăpiînească şi ei, pentru scurt timp, acea splendoare scurtă şi 
lipsită de substanţă care prin ea însăşi nu poate să dăinuie şi 
atunci 

j de ce să-i mai spună splendoare, şi aveau să poarte şi ei, poate 
că aveau să poarte şi ei pînă şi amintirea ei pînă la vremea cînd 
trupul nu mai vorbeşte către alt trup, pentru că amintirea cel 
puţin dăinuie; dar pădurea avea să rămînă mereu iubita şi soţia 
lui. 

Nu se îndreptă spre Eucalipt. De fapt se îndepărtă de el. Fusese 
o vreme - şi nici nu trecuse chiar atît de mult de atunci - cînd nu 
i s-a mai dat voie să o ia într-acolo fără să fie cineva cu el şi, 
puţin mai tîrziu, cînd începuse să descopere cît de multe nu ştia, 
nici n-ar fi îndrăznit să meargă acolo fără cineva alături şi, mai 
tîrziu încă, începînd să cunoască, chiar dacă doar vag, limitele a 
ceea ce nu ştia, a putut să încerce şi să-şi găsească drumul cu o 
busolă, nu pentru că vreo busolă i-ar fi sporit încrederea în el 
însuşi, ci pentru că McCaslin şi maiorul de Spain şi Walter şi 
generalul Compson îl învăţaseră în cele din urmă să se încreadă 
în busolă, indiferent de ce ar fi părut ea să-i spună. Acum el nici 
măcar nu folosea busola, ci doar soarele, şi pe acesta doar 
inconştient, dar la fel de bine ar fi putut să ia o hartă la scară şi 
ar fi putut să marcheze pe ea oricînd, cu o aproximaţie de 
treizeci de metri, 

386 

387 

locul exact unde se afla; şi, fireşte, aproape exact în momentul 
cînd se aştepta, pămîntul începu să urce uşor, el trecu pe lingă 
unul din cei patru stilpi indicatori de beton puşi de topograful 
companiei forestiere ca să marcheze cele patru colţuri ale 
locului pe care maiorul de Spain îl rezervase pentru vînzare, pe 
urmă se opri chiar pe creasta colinei, de unde cele patru 


însemne de colţ erau acum toate vizibile, albe chiar şi pe 
vremea rea de iarnă, fără viaţă şi izbitor de străine în locul acela 
în care însăşi degradarea era un virtej fierbînd de ejaculare şi 
turgescenţă şi zămislire şi naştere, iar moartea nici măcar nu 
exista. După două sedimentări iernatice de frunze şi în urma 
apelor torentelor a două primăveri, nu mai era nici o urmă din 
cele două morminte. Dar cei care ar fi venit pînă aici ca să le 
găsească n-ar fi avut nevoie de lespezi, ci le-ar fi găsit aşa cum 
Sam Fathers însuşi îl învățase să găsească aşa ceva: după 
urmele de pe copaci. Şi le găsi, aproape la prima împlintare a 
cuţitului de vinătoare (dar numai ca să se convingă că mai erau 
acolo) - cutia rotundă de tablă făcută pentru unsoare de roţi şi 
cuprinzînd acum laba mutilată şi uscată a Bătri-nului Ben, 
odihnindu-se peste oasele lui Leu. 

N-o clinti de la locul ei. Nici măcar nu se uită după celălalt 
mormiînt, unde el şi McCaslin şi maiorul de Spain şi Boon 
aşezaseră trupul lui Sam, laolaltă cu cornul său de vînătoare şi 
cuțitul său şi pipa sa, în dimineaţa aceea de duminică, cu doi ani 
în urmă. Nu avea nevoie să se uite. Păşise pe deasupra lui, 
poate chiar peste el. Dar era bine aşa. El ştia probabil că sînt în 
pădure cu mult înainte să fi ajuns eu aici, se gîndi, mergînd mai 
departe, către copacul care sprijinise un capăt al platformei 
unde zăcuse întins Sam atunci cînd McCaslin şi maiorul de Spain 
i 

388 

găsiseră - copacul, cealaltă cutie de unsoare de roţi bătută în 
cuie pe trunchi, dar bătută de vreme, ruginită, şi ea străină, dar 
deja acceptată şi topită în generalitatea împăciuitoare a sălbă- 
ticiei, nemaitrezind nici o notă discordantă, şi goală, de multă 
vreme golită de hrana şi de tutunul pe care el le pusese în ea în 
ziua aceea, la fel de goală de acea încărcătură cum avea să fie 
curînd şi de cea pe care o scotea el acum din buzunarul lui: 
bucata de tutun, batista nouă cu picăţele, punguliţa cu 
bomboane de mentă, care îi plăceau atita lui Sam. Şi acestea 
pieriră, aproape înainte ca el să-şi fi întors spatele, nu dispărură, 
ci mai degrabă se integrară în viaţa incomensurabilă care îşi 
aşeza pecetea peste putreziciunea întunecată a acestor locuri 
tainice şi fără soare cu nişte urme delicate, ca de basm, şi care, 
res-pirînd încet, în aşteptare, imobilă, îl pîndea de după fiecare 
creangă şi frunză pînă cînd el se urni, mişcîndu-se din nou, 


mergînd mai departe. De fapt, nu se opri, făcu numai o pauză, 
părăsind colina care nu era un adăpost pentru morţi, pentru că 
nu exista moarte, nici Leu şi nici Sam, nu cuprinşi în pămînt, ci 
liberi în pămînt, şi nu în pămînt, ci ai pămîntului, nenumărați şi 
totuşi nu risipiţi în fiecare părticică nesfirşită, frunză şi crenguţă 
şi particulă, aer şi soare şi ploaie şi rouă şi noapte, ghindă şi 
stejar şi frunză şi ghindă iarăşi, întunecime şi zori şi întunecime 
şi iarăşi zori, în parcursul lor imuabil, şi, fiind nenumărați şi 
nesfîrşiţi, unul singur, dar şi Bătrînul Ben, şi Bătrînul Ben. Ei 
aveau să-i dea chiar şi laba înapoi, sigur că aveau să-i dea laba 
înapoi, pe urmă îndelunga înfruntare şi îndelunga vînătoare, şi 
inima nu avea să mai fie smulsă şi rănită, trupul nu avea să mai 
fie mutilat şi însîn-gerat... Şi, chiar în clipa cînd încremeni, i se 
389 

păru că aude avertismentul lui Ash de la despărţire. îi auzi chiar 
şi glasul atunci cînd încremeni locului, nemişcat, cu un picior 
tocmai primindu-i greutatea trupului, degetele celuilalt tocmai 
ridicîndu-se în urma primului, fără să respire, simțind iarăşi şi ca 
întotdeauna zvicnirea ascuţită şi dureroasă venită cu mult 
înainte de vremea cînd Isaac McCaslin nici măcar nu exista, aşa 
că era frică, e drept, dar nu spaimă, în timp ce sta şi se uita în 
jos la el. Nu se descolăcise încă şi nici nu-şi sunase clopoţeii, era 
doar o contracție densă, rapidă, unul din colacii trupului aruncat 
într-o parte ca şi cum n-ar fi vrut decit să se ridice puţin, iar apoi 
capul înălţat se retrase uşor în spate, nici speriat şi, 
deocamdată, nici ameninţător, lung de mai bine de doi metri, cu 
capul înălţat mai sus decit genunchiul lui şi la o distanţă mai 
mică decît de la pămînt la genunchiul lui şi bătrîn, cu semnele 
odinioară lucitoare ale tinereţii acum posomorite într-o nuanţă 
monotonă, armonizată şi ea cu sălbăticia în care se tîra şi 
pîndea bătrînul, străvechiul şi cel blestemat să se tiîrască pe faţa 
pămîntului, funest şi însingurat, şi acum îi simţea şi mirosul - 
mirosul dens, bolnav, al castraveţilor putrezi şi a mai ceva, care 
nu avea nume, evocînd întreaga cunoaştere şi o oboseală 
străveche şi soarta lui de paria şi moartea. în sfîrşit se mişcă. Nu 
capul. Poziţia şi nivelul capului nu i se schimbară cînd începu să 
lunece mai departe de el, mişcîndu-se drept, ţeapăn şi totuşi nu 
perpendicular, ca şi cum capul şi acea treime ridicată a trupului 
ar fi fost întregi şi ar fi fost totul - o entitate mer-gînd pe două 
picioare şi liberă de toate legile masei şi echilibrului şi care 


trebuie să fi fost aşa, pentru că nici acum el nu putea să creadă 
pe de-a-ntregul că toată acea alunecare şi curgere 

390 

a umbrei în urma capului acela în mişcare ar fi putut fi un şarpe 
-, alunecînd şi pe urmă pierind. El îşi aşeză în sfîrşit pe pămînt şi 
celălalt picior şi nici nu ştiu că o făcuse, oprindu-se cu o mînă 
ridicată, aşa cum se oprise Sam în după-amiaza aceea, acum 
şase ani, cînd îl dusese în sălbăticie şi i-o arătase şi el încetase 
să mai fie un copil, vorbind şi el limba aceea străveche pe care 
şi Sam o vorbise fără premeditare în ziua aceea; „Mare şef, 
spusese. „Bunicule". 

N-ar fi putut să spună cînd începu să audă sunetul, pentru că 
atunci cînd îşi dădu seama de asta i se păru că îl auzea de 
cîteva secunde - un zgomot ca şi cum cineva ar fi lovit cu ţeava 
puştii pe o bucată de şină de tren, un zgomot puternic şi greoi şi 
deloc grăbit, dar cu ceva febril în el, ca şi cum cel care ciocănea 
astfel ar fi fost nu numai un om voinic şi serios în ceea ce făcea, 
ci şi puţin isteric. Dar nu putea să fie pe linia trenului de buşteni 
pentru că, deşi şinele erau în direcţia aceea, pînă acolo erau cel 
puţin două mile şi zgomotul acesta era la mai puţin de trei sute 
de metri depărtare. Dar, chiar cînd se gindea la asta, îşi dădu 
seama de unde putea să vină zgomotul. Oricine ar fi fost omul 
acela şi orice ar fi făcut, era aproape de marginea luminişului 
unde era Eucaliptul şi unde trebuia să se întilnească cu Boon. 
Pînă atunci se mişcase ca la vinătoare, înaintînd încet şi tăcut şi 
uitîndu-se în jur şi prin copaci. Acum o porni înainte, cu puşca 
descărcată şi cu ţeava ridicată pieziş şi înspre spate ca să-şi 
uşureze înaintarea prin mărăcini şi hăţiş, propiindu-se, iar 
zgomotul devenea tot mai puter-ic, ciocănitul acela continuu, 
sălbatic, de un fel iudat, isteric, de metal izbit de metal, şi el ieşi 
din ădure şi intră în vechiul luminiş, iar eucaliptul inguratic se 
înălţă drept în faţa lui. La prima 

391 

vedere, pomul părea să tresalte de agitația febrilă a 
nenumărate veveriţe. Păreau să fie patruzeci sau cincizeci şi 
săreau şi săgetau din creangă în creangă pînă cînd întreg 
arborele deveni un singur viîrtej verde de frunze înnebunite, în 
timp ce, din cînd în cînd, cîte una sau cîte două sau cite trei, 
veveriţele ţişneau în jos pe trunchi, pe urmă se roteau fără să se 
oprească şi zvicneau înapoi în sus, ca şi cum ar fi fost supte 


îndărăt cu violenţă de vidul din volbura frenetică a tovarăşelor 
lor. Pe urmă îl văzu pe Boon, aşezat, cu spatele sprijinit de 
trunchi, cu capul plecat, ciocănind furios cu ceva în poală. Lucrul 
cu care ciocănea aşa era ţeava puştii sale demontate, iar lucrul 
în care ciocănea aşa era magazia puştii. Restul puştii era 
răspîndit în jurul lui în vreo jumătate de duzină de piese, iar el 
sta aplecat peste bucata din poală, cu faţa lui ca lemnul de nuc 
de-acum stacojie şi asudată, ciocănind în magazia puştii cu 
ţeava demontată, cu concentrarea frenetică a unui nebun. Nici 
măcar nu-şi ridicase capul să vadă cine e. Ciocănind mai 
departe, îi strigă doar băiatului cu o voce răguşită, sugrumată : 
„Pleacă de aici! Să nu te atingi de ele! Să nu te atingi de nici 
una din ele! Sînt ale mele!" 

392 


NU MAI ERA mult pînă să intre în Deltă. Senzaţia îi era familiară. 
li reînvia în memorie în fiecare ultimă săptămînă a lui noiembrie 
de mai bine de cincizeci de ani - ultima colină, la poalele căreia 
începea şesul aluvial, mănos, nesfirşit, aşa cum începe marea la 
picioarele stîncilor, dizolvîndu-se în zare sub ploaia de noiembrie 
care se cerne fără grabă, aşa cum marea însăşi se risipeşte în 
zarea nesfiîrşită. 

La început veniseră în căruţe, cu puştile, culcuşurile, cîinii, 
proviziile, whisky-ul, aşteptarea plină de dorinţă a vînătorii, care 
le făcea inima să bată mai repede, bărbaţi tineri care înaintau 
toată noaptea şi apoi toată ziua următoare prin ploaia rece şi 
instalau o tabără în ploaie şi dormeau pe pături ude şi se 
trezeau în zori, dimineaţa următoare, şi vînau. Pe atunci existau 
urşi. Puteai să împuşti un pui de cerb sau o căprioară la fel de 
uşor ca şi un cerb bătrîn şi după-amiezile vînau curcani sălbatici 
cu pistoalele, ca să-şi pună la încercare îndeminarea şi precizia, 
dîndu-i apoi cu totul, mai puţin piepturile, cîinilor să-i mănînce. 
Dar vremea aceea se dusese. Acum veneau cu maşinile, 
înaintînd tot mai repede de la un an la altul, pentru că drumurile 
erau tot mai bune şi trebuiau să meargă tot mai departe, 
teritoriul pe care încă mai exista vînat retrăgîndu-se tot mai 
înăuntrul ţării, aşa cum viaţa lui se retrăgea tot mai înăuntrul 
său, pînă cînd se trezi că era 

395 

ultimul dintre cei care odinioară făceau această călătorie în 


căruţe fără s-o simtă, şi acum cei care-l însoțeau erau fiii şi 
chiar nepoţii celor care călăriseră douăzeci şi patru de ceasuri 
prin ploaie sau prin lapoviţă în urma catirilor asudaţi, îi spuneau 
„Unchiul Ike" şi el nu mai spunea acum nimănui cît de aproape 
de optzeci de ani ajunsese de fapt, pentru că ştia la fel de bine 
ca şi ei că treaba lui nu mai era să facă asemenea expediţii, nici 
chiar cu maşina. 

De fapt, în prima noapte pe care o petrecea în tabără, întins cu 
trupul îndurerat şi fără somn între păturile aspre şi cu sîngele 
abia încălzit de singurul whisky, mult diluat cu apă, pe care şi-l 
mai îngăduia, îşi spunea în fiecare an că asta era ultima oară. 
însă rezista şi la acea călătorie - îşi nimerea ţinta aproape la fel 
de bine ca întotdeauna şi încă mai împuşca aproape la fel de 
mult din vînatul pe care-l întîlnea pe cît împuşcase şi pe 
vremuri; nici el nu mai ştia cît de mulţi cerbi căzuseră în faţa 
puştii lui - şi arşiţa îndelungă si crincenă a verii următoare îl 
făcea să renască. Pe urmă venea iarăşi noiembrie şi el era iarăşi 
în maşină cu doi dintre băieţii vechilor săi tovarăşi, pe care îi 
învățase nu numai cum să deosebească urmele lăsate de un 
cerb sau o căprioară, ci şi zgomotele pe care le făceau 
mişcîndu-se, şi privea drept înainte peste arcul zvicnit al 
ştergătoarelor de parbriz si vedea cum pămîntul se transforma 
deodată în şes şi se întindea, dizolvindu-se la nesfirşit sub 
ploaie, aşa cum se risipea şi marea, şi spunea „Asta e, băieţi, 
am ajuns şi de data asta". 

De data asta însă nu mai avu timp s-o spună. Şoferul opri 
maşina, smucind-o într-o frină ce o făcu să alunece peste 
pavajul uleios înainte de a se opri, fără să-i anunţe dinainte, 
azvirlindu-i pe cei doi pasageri din faţă şi făcîndu-i să se 
396 

proptească de bord, cu mîinile crispat”” ca s^ se lovească. „Ce 
dracu', Roth!", spu”e Ceţ j. mijloc. „Nu poţi să claxonezi întîi 
cîncV faci as a f Te-ai lovit, Unchiule Ike?" 

„Nu", spuse bătrînul. „Ce s-a întîm”“ iat?« q , care conducea nu 
răspunse. încă aplecat înaint bătrînul aruncă o privire grăbită, 
pe lîi«ngă chir>ui bărbatului dintre ei, spre faţa rudei sa Je Era 
rpl cu faţa cea mai tînără dintre toţi, vu ltureas -posomorită, 
aproape nemiloasă, ca şi fa-ţa strărrm' şului său, însă puţin 
îmblînzită, puţin s. chimbată privind acum întunecată prin 
parbriz val şiroind' peste care ştergătoarele gemene trecea vi 


zvicninH iarăşi şi iarăşi. 

„Eu n-am mai vrut să mă întorc ai<;{ de data asta", spuse el 
deodată, aspru. 

„Ai mai spus asta şi acolo, la Jefferson, săptă mîna trecută", 
spuse bătriînul. „Pe Urmă te-a' răzgiîndit. Te-ai mai răzgindit o 
dată ? N-u-i acuma cel mai bun moment să..." 

„Lasă, Roth merge cu noi", spuse cel clin mijloc îl chema Legate. 
Părea să nu i se adr-ese2e n- j unuia dintre ei, căci nu se uita la 
nici uimi. „Dacă ar fi făcut tot drumul ăsta doar pentria un cerh 
aş mai zice. Dar el are o căprioară undeva rje aici. Fireşte, un 
bătrîn ca Unchiul Ike n-ar ma' fi interesat de nici o căprioară, nu 
de una carp merge pe două picioare - cînd se ridică pe două 
picioare, vreau să zic. Şi e destul de deschisă la culoare. Aia 
după care bătea pădurile noaptea toamna trecută, cînd zicea că 
se duce la vînâ' toare de ratoni, Unchiule Ike. Aia după carp mi- 
nchipuiam eu că dă fuga şi cînd a lipsit toată luna în ianuarie. 
Dar sigur că un bătrîn ca Unchiul Ike n-are de ce să-şi bată capul 
cu chestii din astea." Chicoti, încă fără să-l privească pe vreunul 
dintre ei, fără să ajungă să rînjească cu adevărat 

397 

„Ce?" spuse bătrinul. „Ce mai e şi asta?" însă nici măcar nu-şi 
întoarse privirea spre Legate. Pindea încă faţa rudei sale. Ochii 
din spatele ochelarilor erau ochii tulburi ai unui bătrîn, dar erau 
şi foarte pătrunzători, ochi care mai puteau să vadă o ţeava de 
puşcă şi ceea ce alerga dincolo de ea la fel de bine ca oricare 
dintre ei. îşi aducea acum şi el aminte cum anul trecut, la 
sfîrşitul drumului pe care-l făcuseră cu barca cu motor spre 
locul unde îşi instalaseră tabăra, o ladă cu provizii căzuse peste 
bord şi cum, a doua zi, ruda sa se întorsese după provizii în 
oraşul cel mai apropiat şi lipsise toată noaptea. Şi, cînd se întor- 
sese, se întîmplase ceva cu el. Se ducea în pădure cu puşca în 
fiecare dimineaţă, în zori, cînd plecau şi ceilalţi, însă bătrînul, cu 
ochii pe el, ştia că nu se duce la vînătoare. „Foarte bine", spuse. 
„Du-ne pe Will şi pe mine undeva să stăm la adăpost cit 
aşteptăm camionul şi tu poţi să te întorci." 

„Vin acuma", spuse celălalt, aspru. „Nu-ţi face dumneata griji. 
Pentru că asta o să fie ultima dată." 

„Ultima dată la vînătoare de cerbi sau la vînătoare de 
căprioare ?" întrebă Legate. De data asta bătrînul nu-i mai 
acordă nici o atenţie, nici măcar cînd vorbi el. Privea încă faţa 


sălbatică şi îngîn-durată a tinărului. 

„De ce?" întrebă. 

„După ce Hitler o să ne distrugă tot? Sau Smith sau Jones sau 
Roosevelt sau Willkie sau cum i-o mai fi zicînd aici, în ţara 
noastră?" 

„Aici, în ţara noastră, îl oprim noi", spuse Legate. „Chiar dacă ar 
spune că-l cheamă George Washington." 

„Cum ?" întrebă Edmonds. „Cîntînd Dumnezeu să binecuvînteze 
America prin baruri la miezul nopţii şi purtînd steguleţe de o 
para la rever?" 

398 

„Dacă asta te doare pe tine", spuse bătrînul, „eu n-am băgat 
pînă acum de seamă ca ţara noastră să ducă lipsă de apărători 
atunci cînd e nevoie de ei. Şi tu ai făcut ceva treabă în privinţa 
asta acum vreo douăzeci de ani, cînd nici măcar nu erai bărbat 
în toată firea. Ţara asta e ceva mai în putere decit orice om sau 
grup de oameni din afara ei sau chiar dinăuntrul ei. Eu cred că, 
atunci cînd vine vremea şi unii dintre voi or să obosească tot 
zbierînd că ne-a luat dracu' dacă nu intrăm în război şi alţii 
zbierînd că ne-a luat dracu' dacă intrăm, ea are să se descurce 
cu un zugrav austriac, oricum şi-o fi zicînd el. Tatăl meu şi alţi 
cîţiva ca el, inşi mai buni decit oricare din ăştia pe care i-ai 
pomenit tu, au încercat odată să sfişie ţara asta în două cu un 
război şi n-au reuşit". 

„Şi cu ce-am rămas din toată chestia asta?" întrebă celălalt. 
„Jumătate din oameni fără lucru şi jumătate din fabrici închise 
din pricina grevelor. Jumătate din oameni trăind din ajutorul de 
şomaj şi care nu vor să muncească şi jumătate care n-ar putea 
să muncească nici dacă ar vrea s-o facă. Prea mult bumbac şi 
grîu şi porci, iar oamenii n-au de ajuns să măniînce şi să se 
îmbrace. Ţara plină de ţipi care să-i spună omului cum nu poate 
să-şi cultive propriul lui bumbac, fie că vrea sau nu s-o facă, şi 
cîntăreţe de varieteu cum e Sally Rând asta, care-şi pune o 
uniformă de sergent pe ea şi nu-i în stare să adune destui 
recruți, cu admiratorii ei cu tot. Prea mult unt din ăsta care nu-i 
unt şi nici chiar tunuri..." 

„Dar ne mai rămîne o tabără de vinătoare, dacă o să mai 
ajungem vreodată la ea", spuse Legate. „Ca să nu mai vorbim 
de căprioare." 

„Chiar că e momentul să vorbim de căprioare", spuse bătrînul. 


„De căprioare şi de pui de cerb. 

399 

Singurul război purtat vreodată sau pe undeva şi care s-a 
bucurat cu adevărat de binecuvîntarea Domnului a fost atunci 
cînd oamenii s-au bătut ca să apere căprioarele şi puii de cerb. 
Dacă e să se ajungă la luptă, atunci am face bine să vorbim 
despre asta şi să ne şi gîndim la asta." 

„Aşa, de-a lungul întregii vieţi - cîţi ani ai peste şaptezeci ? -, nu 
ţi-ai dat seama că femeile şi copiii sînt singurul lucru de care nu 
ducem niciodată lipsă?" întrebă Edmonds. 

„Poate din cauza asta singurul lucru pentru care-mi fac eu griji 
acum este că mai sînt vreo zece mile de drum pe lîngă rîu pînă 
să ajungem să ne facem tabăra", spuse bătrînul. „Aşa că hai" să 
mergem mai departe." 

Merseră mai departe. Curînd înaintau iarăşi repede, aşa cum 
conducea totdeauna Edmonds, fără să se consulte cu nici unul 
dintre ei în privinţa vitezei, aşa cum nu se sfătuise dinainte cu 
nici unul dintre ei atunci cînd oprise pe neaşteptate maşina. 
Bătrîinul se relaxa iar. Privea - aşa cum făcea în fiecare 
noiembrie care sosea, şi trecuseră peste şaizeci de asemenea 
luni - pămînturile pe care el le văzuse schimbîndu-se. La început 
fuseseră doar vechile oraşe de-a lungul fluviului şi vechile oraşe 
de-a lungul colinelor şi din fiecare plantatorii cu echipele lor de 
sclavi şi pe urmă de muncitori plătiţi smulseseră din jungla 
impenetrabilă de trestii de zahăr şi chiparoşi, de arbori de 
cauciuc şi visc şi stejari şi arţari crescînd de-a dreptul din ape 
stătute, petice de pămînt plantate cu bumbac care, pe măsură 
ce anii trecuseră, deveniseră cîmpuri şi pe urmă plantaţii. 
Cărările făcute de cerbi şi urşi ajunseseră drumuri şi pe urmă 
şosele, cu oraşe răsărind pe rînd de-a lungul lor şi de-a lungul 
riurilor Tallahatchie şi Sunflower, care se uniseră şi deveniseră 
Yazoo, Rîul Morților 

400 

la indienii Choctaw - torentele de apă dense, încete, negre, fără 
soare, aproape nemişcate, care o dată în fiecare an încetau 
complet să mai curgă şi pe urmă se revărsau, extinzindu-se, 
înecînd pămînturile mănoase şi retrăgîndu-se iarăşi, lăsîndu-le şi 
mai bogate. 

Multe din astea se duseseră. Acum de la Jefferson puteai să 
înaintezi cu maşina două sute de mile pînă să mai dai peste 


sălbăticia în care să poţi vîna. Acum pămîntul se întindea, lipsit 
de pădure, de la colinele învăluitoare din răsărit pînă la şesurile 
tîrîtoare din apus, cultivate cu bumbac crescut pînă la nivelul 
unui om călare, pentru toate războaiele de ţesut ale lumii - 
pămînturi mănoase, negre, imponderabile şi vaste, rodnice pînă 
pe treptele caselor negrilor care le lucrau şi ale albilor care le 
stăpi-neau, care istoveau viata de vînător a cîte unui cîine într- 
un an, viaţa de muncă a unui catîr în cinci şi a unui om în 
douăzeci -, pămîntul peste care neoanele fulgerau pe lîngă ei 
din micile şi nenumăratele orăşele şi nenumărate automobile 
lucitoare, de ultimul tip, treceau vijiind pe lîngă ei pe şoselele 
largi, betonate, şi în care totuşi singurul semn permanent al 
dominaţiei omului păreau să-l constituie atelierele de egrenat, 
construite din foi de tablă în cîte o săptămînă, pentru că nimeni, 
chiar dacă ar fi fost milionar, nu s-ar fi apucat să construiască 
mai mult decit un acoperiş şi nişte pereţi care să adăpostească 
echipamentul de lucru de pe urma căruia îşi cîştiga traiul, cînd 
ştia că o dată la fiecare zece ani sau şi mai des casa avea să-i 
fie inundată pînă la înălţimea etajului şi totul din ea avea să fie 
devastat; pămîntul peste care nu mai trecea acum ţipătul 
panterei, ci, în locul lui, şuierul prelung al locomotivelor, cu 
trenuri incredibil de 

401 

lungi şi trase de o singură locomotivă, întrucît nu era nicăieri 
vreo pantă sau vreo denivelare a terenului în afară de cele 
înălțate de mîinile uitate ale băştinaşilor ca refugii în faţa apelor 
din fiecare an şi folosite de urmaşii lor indieni ca morminte 
pentru osemintele părinţilor lor, şi tot ce mai rămăsese din 
vremea aceea veche erau numele indiene ale orăşelelor, de 
obicei legate de apă - Aluschaskuna, Tillatoba, Homochitto, 
Yazoo. La începutul după-amiezii erau pe malul apei. în ultimul 
orăşel cu nume indian de la capătul şoselei asfaltate 
aşteptaseră pînă cînd i-a ajuns maşina cealaltă şi cele două 
camioane - unul ducînd echipamentul de noapte şi corturile şi 
proviziile, celălalt caii. Părăsiră drumul asfaltat şi, după încă 
vreo milă, şi drumul de zgură. în şir de caravană, înaintară 
trudnic prin după-amiaza dizolvîndu-se neabătut în noapte, cu 
lanţuri antiderapante pe roţi, clătinîndu-se, împroşcînd pietriș şi 
şerpuind printre adiînciturile şi gropile drumului, pînă cînd i se 
păru că mersul îndărăt al aducerii lui aminte căpătase o iuţeală 


invers proporţională cu înaintarea lor înceată, că pămîntul de 
aici se retrăgea nu în minute, socotind de la ultima zvicnire a 
pietrişului sub roţi, ci în ani, decenii, îndărăt spre ceea ce fusese 
atunci cînd îl întîlnise prima dată - drumul pe care-l urma acum, 
devenit încă o dată străvechea cărare de urşi şi cerbi, cîm-purile 
tot mai mărunte pe lingă care treceau, ciuntite încă o dată, 
mărunt şi teribil, de secure şi ferăstrău şi de plugul tras de catiri 
din coasta sălbăticiei, încîlceala mohorită şi imemorială înlocuită 
încă o dată de paralelogramele nemiloase ce se întindeau pe 
mile în şir, trasate clar de şanţurile săpate cu maşinării speciale. 
Ajunseră la debarcaderul rîului şi descărcară, caii urmînd să 
meargă pe uscat, în josul apei, şi 

402 

pina la un punct din faţa taberei şi să treacă riul înot ei cu 
aşternuturile şi proviziile si cîinii si puştile m barca cu motor. El 
însuşi, deşi nu era călăreț, niC1 fermier, nici chiar om de la tară 
decit prin îndepărtata lui naştere si copilărie, fusese cel care 
mîngiiase şi liniştise cei doi cai, tragindu-i singur cu mîna lui 
firavă pînă cînd, dmdu-se indarat, fornăind, tremurînd puţin, se 
urniseră, se opriseră, pe urmă săriseră nesiguri din camion, el 
însuşi neavînd nici un fel de afini- 

îlZ ? C?-faptluri' Ca animale> ci f'nd doar izolat datorita anilor 
lui şi vremurilor, de corupţia oţelului şi a pieselor metalice unse 
cu uleiuri, care-i atinsese pe ceilalţi. 

Pe urmă, cu puşca lui veche cu cocoş şi două 

&tT ^r^ CU doisPr”ece ani mai tînără decit e , proptita între 
picioare, privi cum pînă şi ultimele însemne mărunte ale omului 
- coliba, uminişul, cîmpurile mici şi neregulate care anul trecut 
fuseseră junglă şi pe care tulpinile sche-In™ ? b'"bacului de 
anul acesta se înălţau 

IST* _! înalte Şi ZVGlte CUm se citaseră vechile trestii, ca şi 
cum omul ar fi trebuit să-si 

cunune munca de plantator cu sălbăticia pentru a putea sa o 
cucerească - rămîn în urmă şi pier. Malurile gemene alunecau o 
dată cu sălbăticia, aşa cum şi-o amintea - înciîlceala de 
mărăciniş si trestii impenetrabilă chiar şi vederii de la mâi puţin 
de zece metri distanţă, zvicnirea înaltă, înfricoşătoare a 
stejarilor şi eucalipţilor si frasinilor şi nucilor sălbatici, care nu 
răsunase sub nici o secure în afară de cea a vînătorului, nu 
dăduse ecou a nici o maşinărie în afară de duduitul vechilor 


ambarcaţiuni cu aburi ce o străbăteau sau la pufnetele unor 
bărci ca a lor, cu oameni care veneau să petreacă aici o 
săptămînă sau doua pentru că aici mai era încă sălbăticie. 

403 

Mai rămăsese ceva din ea, deşi acuma era la două sute de mile 
de Jefferson, pe cind atunci fuseseră treizeci- El <> văzuse nu 
cucerită, nu distrusă, ci mai degrabă retragmdu-se, intrucit 
telurile ei fuseseră împlinite acum şi vremea ei era depăşită, 
retrăgind”e spre sud prin virful ei răsturnat, prin acearfa 
porţiune m forma de V a pămîntului dintre coline si fluviu, pma 
cind tot ce mai rămăsese din pămmtul aces a părea să se fi 
strîns acum laolaltă şi sa se fi oprit pentru o vreme într-o 
cutremurătoare densitate de ingindurare si impenetrabilitate 
indescifrabila la gura pilniei. Ajunseră la locul taberei lor de anul 
trecut cînd mai erau încă doua ceasuri de lumină. Matale du-te 
dincolo, sub copacul acela uscat de tot, si asază-te acolo,." 
spuse Legate, „...dacă poţi să îi găseşti- Eu şi cu băieţii ăştia 
tineri ne ocupăm de restul trejilor ; El nu făcu nici una, nici alta. 
Nu era obosit mea. Asta avea sa vină mai tîrziu. Poate cade data 
asta nici n-are să mai vină, se gîndi, *P cum ~ gîndea la vremea 
aceasta în fiecare noiembrie in cursul ultimilor cinci sau şase 
ani. ţoatecaam sa şi merg la pîndă miine diminecţ*, ştiind ca n- 
avea s-o facă nici cbiar dacă asculta sfatul şi se aşeza in locul 
cel mai uscat şi nu »cea nimic pina ce o să se instaleze tabăra ŞI 
“sa se facă rmnearea. Pentru că nu avea să fie oboseala. Avea 
sa fie din cauza că la noapte nu o să oarma, ci o sa stea întins, 
treaz si liniştit, în cocsul lui din cortul plin de sforăituri şi de 
ŞoaP^e plou, aşa cum fusese întotdeauna în primanoapte m 
tabăra - liniştit, fără regrete sau agi*e, spunmdu-şi singur ca şi 
asta era bine, pentr^a lui nu-, mai rămăseseră atit de multe 
nopţi î»ta sa-şi piardă una dormind, înfăşurat în impecabilul lui, 
dirija descărcarea bărcii - cortonle, soba, aşternutunle, 

404 

proviziile pentru ei şi pentru cîini pînă cînd aveau să facă rost 
de carne pentru tabără. Trimise doi dintre negri să taie lemne 
pentru foc şi aranja să se ridice cortul de bucătărie, să se 
instaleze cuptorul şi să se aprindă focul, în timpul în care la 
cortul cel mare se băteau încă pilonii. Pe urmă, la căderea 
amurgului, traversă rîul în barcă spre locul unde aşteptau caii, 
zvicnind înapoi şi pufnind în faţa rotirilor apei. Apucă atunci 


căpestrele şi, fără alt îndemn decit glasul lui, îi trase în jos către 
apă şi-i ţinu lîngă barcă, doar cu capetele ridicîndu-li-se 
deasupra apei, ca şi cum caii ar fi fost cu adevărat suspendaţi 
de mîinile lui bătrîne, firave şi fără putere, în vreme ce barca 
traversă din nou riul şi fiecare cal, pe rînd, se întinse istovit în 
vad, gifiind şi tremurînd în amurg, cu ochii rostogolindu-i-se în 
orbite, pînă cînd aceeaşi mînă fără greutate şi aceeaşi voce 
calmă îi strînse laolaltă, împin-gîndu-i în susul apei, pleoscăind şi 
tropăind, aruneînd stropi de apă pe mal. 

Pe urmă miîncarea era gata. Ultima rază de lumină pierise acum, 
în afară de pata subţire, încolăcită undeva între suprafaţa apei şi 
ploaie. El era în picioare, cu acel singur pahar de whisky îndoit 
cu apă, în noroiul covăsit de sub pînza de cort întinsă, şi spunea 
rugăciunea de mulţumire la masă pentru halcile de porc fripte, 
pîinea caldă, moale, informă, fasolea în conservă şi melasa şi 
cafeaua din farfuriile şi cănile de tablă - proviziile de la oraş, pe 
care le aduseseră cu ei -, pe urmă îşi puse pălăria la loc pe cap 
şi ceilalţi îl urmară. „Mîncaţi", spuse el. „Miîncaţi tot. Nu mai 
vreau să văd nici o îmbucătură de mîncare de la oraş aici, în 
tabără, după masa de miine dimineaţă. Pe urmă voi, băieţi, vă 
duceţi la vînă-toare. Trebuie s-o faceţi. Cînd am început eu să 
405 

vînez aici, în rîpa asta, acum şaizeci de ani, cu bătrînul general 
Compson şi maiorul de Spain şi bunicul lui Roth şi al lui Will 
Legate, maiorul de Spain nu permitea să existe decît două feluri 
de mîncare străină la tabăra lui. Astea erau o pulpă de porc şi o 
şuncă de bou. Şi nu se dădeau nici la prima cină şi nici la primul 
mic dejun. Astea trebuiau păstrate pînă către sfîrşitul taberei de 
vînătoare, cînd toată lumea avea să fie atit de sătulă de carne 
de urs şi de raton şi de vînat că nici nu ne mai puteam uita la 
aşa ceva." 

„Mă gîndeam că Unchiul Ike are să spună că porcul şi vita sînt 
pentru cîini", zise Legate, mestecînd. „Da' aşa e, îmi aduc 
aminte. împuşcaţi pentru cîini o grămadă de curcani sălbatici în 
fiecare seară, cînd se saturau de maţe de cerb." 

„Vremurile s-au schimbat acum", spuse altul. „Pe atunci era 
destul vînat pe aici." 

„Da", spuse bătrînul liniştit. „Pe atunci era destul vînat pe aici." 
„Pe lîngă asta, pe atunci se împuşcau şi căprioarele", spuse 
Legate. „După cum stau lucrurile acuma, nu mai avem decit un 


singur vinător de căprioare, pe..." 

„Şi erau şi oameni mai de soi care vînau pe atunci", spuse 
Edmonds. Stătea în picioare, la un capăt al mesei făcute dintr-o 
singură scîndură de lemn negeluit, mîncînd grăbit şi fără pauze, 
aşa cum mîncau şi ceilalţi. Dar bătrînul îşi ridică iarăşi repede 
privirea spre faţa mohorită, frumoasă, îngindurată, care acum 
părea şi mai întunecată şi mai posomorită în lumina felinarului 
fumegos. „Haide, spune. Spune-o." 

„N-am spus asta", zise bătrînul. „Sînt oameni cum trebuie 
oriunde şi oricînd. Cei mai mulţi sînt aşa. Unii pur şi simplu n-au 
noroc, pentru că majoritatea oamenilor sînt ceva mai buni decit 

406 

împrejurările care le dau şansa să fie aşa. Şi eu am cunoscut 
unii oameni pe care nici chiar împrejurările nu puteau să-i 
oprească." 

„Ei, eu n-aş spune..." începu Legate. 

„Da' matale ai trăit aproape optzeci de ani", spuse Edmonds. „Şi 
asta e ceea ce ai învăţat pînă la urmă despre celelalte animale 
printre care ai trăit toată vremea asta. Bănuiesc că întrebarea 
pe care ţi-aş pune-o este : unde ai fost toată vremea asta cit ai 
fost mort?" 

Se lăsă tăcerea. O clipă chiar şi falca lui Legate se opri din 
mestecat, iar el rămase cu ochii mari la Edmonas. „Ei, ce 
Dumnezeu, Roth..." spuse cel de-al treilea. însă tot bătrînul a 
fost cel care a răspuns, iar glasul îi era încă liniştit şi netulburat 
şi doar grav: 

„Poate că aşa e", spuse. „Dar dacă a fi ceea ce tu numeşti viu 
m-ar fi învăţat ceva diferit, eu mă gîndesc că sînt mulţumit că 
am fost acolo, oriunde o fi fost asta." 

„Păi stai, eu n-aş zice că Roth. - +", spuse Legate. 

Cel de-al treilea era încă puţin aplecat peste masă, privindu-l 
pe Edmonds. „Asta vrea să însemne că, numai pentru că sînt 
unii care stau să se uite la cineva, acel cineva se poartă într-un 
fel sau altul", spuse. „Asta e?" 

„Da", răspunse Edmonds. „Un. om într-o haină albastră şi cu o 
insignă pe ea, caire să stea să se uite. Sau poate chiar numai 
insigna." 

„Neg asta", spuse bătrînul. „Eu nu..." 

Ceilalţi doi nu-i dădeau nici © atenţie. Chiar şi Legate rămase 
să-i asculte o» clipă, cu gura încă plină de mîncare şi încă pv»ţin 


căscată, iar cuțitul cu o altă bucăţică de ceva p« el, ce se legăna 
pe virful lamei, se oprise la jumătatea drumului spre gură. „îmi 
pare bine că nu fim părerile tale despre oameni", spuse cel de- 
al treilea. „Presupun că te incluzi şi pe tine în părerea asta." 

407 

„înţeleg", spuse Edmonds. „Preferi părerea Unchiului Ike despre 
împrejurări. Foarte bine. Cine face împrejurările astea?" 
„Norocul", răspunse cel de-al treilea. „Şansa. Ceea ce se- 
ntîmplă. înţeleg unde baţi. Dar asta este exact ce a spus Unchiul 
Ike : că, din cînd în cînd, poate în cea mai mare parte a timpului, 
omul e ceva mai mult decit rezultatul net a ceea ce face el şi cu 
vecinii lui, atunci cînd are şansa să fie astfel." 

lar acum Legate înghiţi întîi. De data asta nu mai putea fi oprit. 
„Bine, eu n-aş zice că Roth Edmonds poate să vineze o 
căprioară în fiecare zi şi în fiecare noapte timp de două 
săptămîni şi că ar fi un vînător prost sau chiar ghinionist. Un om 
care ar mai avea încă de vinat aceeaşi căprioară şi anul 
următor..." 

„Mai ia puţină carne", spuse omul de lîngă el. 

„..„Nu-i nenorocos. Ce spui?" întrebă Legate. 

„Mai ia puţină carne." Celălalt îi oferi farfuria. 

„Am aicea", spuse Legate. 

„Mai ia", insistă cel de-al treilea. „la şi tu şi să mai ia şi Roth 
Edmonds, amîndoi. Luaţi mai mult. Să aveţi pentru ce să vă 
bateţi fălcile, că altfel le bateţi în gol." Cineva chicoti. Pe urmă 
toţi riseră uşuraţi, iar încordarea se risipi. însă bătrinul mai 
vorbea încă, chiar şi în timp ce ei rideau, cu aceeaşi voce 
liniştită şi încă netulburată. 

„Eu încă mai cred. Văd dovezi pretutindeni. Recunosc că omul a 
strîns laolaltă o grămadă de împrejurări, el şi cu semenii lui 
care-i trăiesc alături. El a moştenit o seamă de asemenea împre- 
jurări gata făcute, iar acestea aproape că l-au dat gata. Acuma 
cîtva timp, Henry Wyatt, aici de faţă, spunea că era mai mult 
vînat pe aici. Era. Atîta de mult încît vînam chiar şi căprioare. Mi 
se 

408 

sa am aici 

pare că-mi aduc aminte că şi Will Legate s* 

asta..." Cineva rise, un singur hohot, î>n<jat-— 

înăbuşit. încetă şi cu toţii rămaseră să a%cujt 


gravi, privind în jos spre farfuriile lor. Edr” , 
îşi bău cafeaua, mohorit, gînditor, neaten” ^ 


„Unii oameni încă mai vânează căprioare",  __T-7 ...... 
f TET spuse 

Wyatt. „Mnne noapte n-o sa ne doar un s^- 

cerb care să zacă pe aici, prin ripă, fără „__ „care 1 se 
potrivea. 


„N-am spus că toţi oamenii sînt aşa", PVeciză bătrînul. „Am spus 
majoritatea. Şi asta nuy ^ pentru că ar fi unul cu o insignă care 
să st”. se uite la noi. Probabil că noi nici măcar nt” j 

băga în seamă, decit, poate, dacă s-ar oprx: 

SA i ' E © n W- * aici 
mnne pe la pnnz şi ar sta sa manince cu ^. 

ne-ar controla permisele..." 

„Noi nu vînăm căprioare pentru că, dae a vina căprioare, în 
cîţiva ani n-ar mai fi  (jeior cerbi pe care să-i vinăm, Unchiule 
Ike", ^ Wyatt. P 

„Dacă ne luăm după Roth, aici de faţă, a.e un lucru cu care 
nu mai trebuie să ne b^tem vreodată capul", răspunse bătrînul. 
„Cînd “ram pe drum încoace, în dimineaţa asta, zicea c^ ° 
de cerb şi căprioarele - cred că el spunea fe*^., şi copiii - sînt 
două lucruri de care nu s-^ j deloc lipsă pe lumea asta. Dar nu 
asta e tQ^ui« continuă el. „Asta este doar motivul pe car-e i 
om trebuie să şi-l dea pentru mintea lui, P^ntru că inima nu are 
totdeauna timp să stea ^a gîndească la cuvinte care să se 
potrivească Hnei_ cu altele. Dumnezeu 1-a creat pe om şi Ela 
“re,t lumea pentru ca omul să aibă unde să trăia -şi mă 
gîndesc că El a creat felul de lume în c şi El ar fi vrut să trăiască 
dacă ar fi fost c*m _ pămîntul peste care să păşească, pădurile 
r^a . copacii şi apa şi vînatul care să trăiască în ej ' 

409 

Şi poate că El n-a pus în om dorinţa de a vina şi de a omori 
vînatul, dar mă gindesc că El ştia că avea să fie şi asta pe lume, 
că omul avea să înveţe singur aşa ceva, întrucit încă nu era el 
însuşi Dumnezeu..." 

„Şi cînd are să fie?" întrebă Wyatt. 

„Eu cred că fiecare bărbat şi femeie, în momentul acela în care 
nici măcar nu mai are importanţă dacă se însoară sau nu unul 
cu altul; mă gîndesc că, fie că se însoară atunci sau după aia 
sau nu se mai însoară niciodată, în clipa aceea ei amindoi ar fi 


Dumnezeu." 

„Atunci înseamnă că pe lumea asta există unii Dumnezei pe 
care eu n-aş vrea să-i ating nici măcar cu o prăjină a dracului de 
lungă", spuse Edmonds. îşi puse jos ceaşca de cafea şi-l privi pe 
Wyatt. „Şi aici mă includ şi pe mine, dacă asta vrei să ştii. Mă 
duc să mă culc." Plecă. Printre ceilalţi se produse o mişcare 
generală. însă apoi ea se curmă şi rămaseră iarăşi în picioare, în 
jurul mesei, fără să se uite la bătrîn, dar după toate aparențele 
ţinuţi încă acolo, laolaltă, de vocea lui calmă şi liniştită, aşa cum 
capetele cailor înotînd fuseseră ţinute deasupra apei de mîna lui 
uşoară. Cei trei negri - bucătarul şi ajutorul lui şi bătrînul Isham - 
şedeau tăcuţi la intrarea cortului de bucătărie, ascultind şi ei, 
trei chipuri întunecate şi nemişcate şi ginditoare. „El i-a pus pe 
amindoi aici: omul şi vîinatul pe care el să-l urmărească şi să-l 
ucidă, ştiind totul dinainte. Eu cred că El a spus «Aşa să fie». 
Socotesc că El ştia dinainte chiar şi sfîrşitul. însă El a spus «Am 
să-i dau şansa asta. Am să-l previn şi am să-i dau putinţa de a 
cunoaşte dinainte urmările, laolaltă cu dorinţa de a urmări şi 
puterea de a ucide. Pădurea şi cîmpiile pe care le devastează şi 
vînatul pe care îl distruge au să fie rezultatul 

410 

şi însemnul crimei şi vinovăţiei lui şi pedeapsa 

îV'i 76mea Să mer&em la culcare", încheie ei Wasul şi 
inflexiunea nu i se schimbaseră deloc. Micul dejun la ora patru, 
Isham Avem nevoie de carne proaspătă în tabără la răsăritul 
soarelui. 

în soba de tablă ardea un foc bun. în cort era caid şi locul 
începuse să se usuce, cu excepţia noroiului de sub picioare. 
Edmonds se şi înfaşu-tT mA.P?turi- nemişcat, cu faţa spre 
perete. Isham 11 făcuse şi lui patul - patul de campanie din fier 
tare, uzat de vreme, salteaua pătată care nu era chiar suficient 
de moale, păturile uzate, spălate de multe ori, care, pe măsură 
ce trecuseră anii, erau din ce în ce mai puţin călduroase. Insa in 
cort era cald. Curînd, cînd avea să termine de stnns la bucătărie 
şi avea să pregătească totul pentru micul dejun de a doua zi 
dimineaţa, negrul cei tinar avea să vină să se întindă în faţa 
sobei, de unde putea să-l scoale peste noapte ca să mai puna 
lemne în ea din cînd în cînd. Şi apoi el ştia deja ca n-avea să 
doarmă în noaptea asta, *u mai avea nevoie să-şi spună că 
poate o să o facă. Dar era bine aşa. Ziua se sfirşise acum si 


noaptea 

«JTI m ?ţa' dSr ftră nelini?te, goală de orice agitaţie. Poate 
pentru asta am venit, se gîndi el Nu ca sa vinez, ci pentru asta. 
Aş fi venit oricum, chiar şi numai ca să mă pot întoarce acasă 
miîirte. îmbrăcat doar cu flanelele de corp din lînă aspră, cu 
ochelarii strînşi în tocul uzat şi puşi sub pernă, unde putea sa-i 
găsească repede, şi cu trupul lui usca iv potrivit comod în 
adîncitura învechită a saltelei şi păturilor, sta întins pe spate 
c« mumie încrucişate pe piept şi cu ochii închişi, în vreme ce 
ceilalţi se dezbrăcau şi se întindeau în paturile lor şi ultimele 
vorbe pe care le mai schimbau sporadic se pierdeau printre 
sforăituri Pe 

41 ] 

urmă el deschise ochii şi rămase întins, liniştit şi nemişcat ca un 
copil, privind în sus la pînte-cele imobil al murmurătoarei pînze 
de ploaie peste care licărirea sobei murea încet şi avea să se 
risipească tot mai mult, pînă cînd negrul cel tînăr, întins pe două 
scînduri în faţa ei, avea să se ridice şi s-o îndese cu lemne şi 
apoi să se întindă iarăşi la loc. 

Avuseseră odată o casă. Asta se întîmpla cu şaizeci de ani în 
urmă, cînd Ripa cea Mare era numai la treizeci de mile de 
Jefferson şi bătrînul maior de Spain, care fusese comandantul 
cavaleriei tatălui său în '61 şi '2 şi '3 şi '4, împreună cu vărul său 
(fratele său mai mare şi, de asemenea, tatăl său), îl luaseră cu 
ei în pădure pentru prima dată. Bătrînul Sam Fathers, cel născut 
sclav, fiul unei sclave negrese şi al unui şef Chickasaw, care îl 
învățase cum să tragă cu puşca - nu numai cînd să tragă, ci şi 
cînd să nu tragă -, mai trăia atunci. Fuseseră nişte zori de 
noiembrie aşa cum aveau să fie şi miine şi bătrînul îl dusese de- 
a dreptul la chiparosul cel mare şi el ştiuse că cerbul avea să 
treacă, exact pe acolo, pentru că în venele lui Sam Fathers 
curgea ceva care curgea şi în venele cerbului, şi se opriseră 
acolo, sprijiniți de trunchiul uriaş, bătrînul de şaptezeci de ani şi 
băiatul de doisprezece, şi nu era nimic în jurul lor, doar zorii, 
pînă cînd cerbul apăru deodată acolo, în faţa lor, ieşind de 
nicăieri, de culoarea fumului, magnific în iuţeala lui, şi Sam 
Fathers spusese „Acuma. Trage repede şi fără să te grăbeşti" şi 
puşca se ridicase zvicnit şi fără grabă şi detunase şi el păşise 
către cerbul zăcînd încă intact şi încă în forma pe care i-o 
dăduse acea iuţeală magnifică şi-i deschisese o venă cu cuțitul 


lui Sam şi Sam îşi înmuiase mîinile în sîngele fierbinte şi-i 
însemnase pentru totdeauna faţa, în 

412 

vreme ce el sta nemişcat în picioare, încercînd să nu tremure, 
umil, dar şi cu mîndrie, deşi atunci băiatul de doisprezece ani n- 
ar fi fost în stare să spună asta în cuvinte — Te-am ucis; 
purtarea mea nu trebuie să facă de ruşine viaţa asta a ta care te 
părăseşte. Felul în care am să mă port pentru totdeauna de 
acum încolo trebuie să devină moartea ta —, însemnîndu-l 
pentru asta şi pentru mai mult decit asta. Ziua aceea şi el însuşi 
şi McCaslin, toate puse alături, nu se opuneau sălbăticiei, ci 
pămîntului îmblînzit, vechii nedreptăţi şi chiar ruşinii, repudiind 
şi negind ceva din pămînt şi din nedreptate şi din ruşine, chiar 
dacă el n-ar fi putut lecui nedreptatea şi şterge ruşinea, el, care 
la paisprezece ani, cînd aflase asta, crezuse că le va putea face 
pe amiîndouă cînd avea să ajungă stăpin pe faptele lui, iar la 
douăzeci şi unu de ani, cînd ajunsese stăpîn pe faptele lui, ştiu 
că n-avea să poată să facă nici una, nici alta, dar cel puţin putea 
să repudieze nedreptatea şi ruşinea, cel puţin în principiu şi de 
fapt cel puţin pămîntul însuşi, cel puţin pentru fiul său, şi o 
făcuse, crezuse că o făcuse; pe urmă (atunci însurat), într-o 
cămăruţă cu chirie, într-o stradă dosnică, într-o pensiune pentru 
negustori ambulanți, prima şi ultima dată cînd îi văzuse vre- 
odată trupul dezgolit, el însuşi şi nevasta lui la rîndul lor unul 
alături de altul, opunîndu-se aceluiaşi pămînt, aceleiaşi 
nedreptăţi şi ruşini de la regretul şi suferinţa cărora avea cel 
puţin să-l miîntuie şi să-l elibereze pe fiul său, şi, mîn-tuindu-l 
şi eliberîndu-l pe fiul său, îl pierduse. Apoi avuseseră casa. 
Acoperişul acela, în cele două săptămîni din fiecare noiembrie 
pe care le petreceau sub el, devenise căminul lui. Deşi de la 
vremea aceea trăiseră doi ani la rînd, în timpul celor două 
săptămîni de toamnă, în corturi şi nu 

413 

întotdeauna în acelaşi loc şi acum tovarăşii lui erau fiii şi chiar 
nepoţii celor alături de care trăise în casă şi deja de aproape 
cincizeci de ani casa însăşi nici măcar nu mai exista, convin- 
gerea, senzaţia şi simţămintul acelui cămin se transferaseră 
doar în pînza asta de cort. Avea o casă la Jefferson, o casă bună, 
deşi mică, unde avusese o soţie şi trăise cu ea şi o pierduse, da, 
o pierduse, deşi o pierduse în cămăruţa cu chirie, înainte ca el şi 


partenerul său, dipsomanul acela bătrîn şi descurcăreţ, să fi 
terminat casa în care să se mute ei doi. Dar o pierduse, pentru 
că ea îl iubise. Insă femeile speră atît de mult. Ele nu trăiesc 
niciodată destul de mult ca să mai creadă că orice e în puterea 
dorinţei lor pasionate este de asemenea şi în puterea speranţei 
lor pasionate; şi casa asta era încă întreţinută pentru el de 
nepoata văduvă a soţiei sale moarte şi de copiii ei şi el trăia 
confortabil în ea, dorinţele şi nevoile lui şi chiar micile, 
obositoarele, inofensivele capricii ale unui bătrîn erau acuma 
îngăduite de cei de un sînge cel puţin înrudit cu sîngele pe care, 
dintre toate cele ce existau pe pămînt, el alesese să-l 
îndrăgească. Dar el îşi petrecea timpul între zidurile acelea 
aşteptind să vină noiembrie, pentru că pînă şi cortul acesta cu 
pămîntul noroios de sub el şi patul, care nu era de ajuns de lat, 
nici de ajuns de moale şi nici măcar de ajuns de cald, era 
căminul lui, iar oamenii aceştia, dintre care pe unii îi vedea doar 
în timpul acestor două săptă-miîni de noiembrie şi nici unul 
dintre ei nu mai purta vreunul din numele pe care le ştiuse el - 
De Spain şi Compson şi Ewell şi Hogganbeck -, erau acum rudele 
lui în mai mare măsură decit oricare alţii. Din cauză că acesta 
era pămîntul lui.. W Apoi se desluşi umbra negrului mai tînăr. Se 
înălţă, ascunzînd licărirea muribundă a sobei pe 

414 

tavanul cortului, buştenii de lemn trosnind în gura de fier, pînă 
cînd licărirea, flacăra, ţişni înaltă şi luminoasă peste pînza 
cortului. Dar umbra negrului rămase acolo, în picioare, înaltă şi 
lată, nemişcată şi acoperind cea mai mare parte a tavanului, 
pînă cînd, după o clipă, el se ridică într-un cot să vadă ce e. Nu 
era negrul, era ruda lui. Cînd vorbi, celălalt îşi întoarse brusc, 
peste licărirea roşiatică a focului, profilul posomorit şi brutal. 
„Nimic“, spuse Edmonds. „Culcă-te la loc." „Dacă Will Legate tot 
a pomenit de asta", spuse McCaslin, „îmi aduc aminte că şi astă 
toamnă dormeai prost aici. Numai că atunci spuneai că e 
vînătoare de ratoni. Sau Will Legate i-a spus aşa?" Celălalt nu 
răspunse. Pe urmă se întoarse pe călciie şi se îndreptă înapoi 
spre patul lui. McCaslin, încă proptit în cot, stătu să privească 
pînă cînd umbra celuilalt alunecă în jos pe peretele cortului şi 
dispăru, se contopi în masa umbrelor celorlalţi inşi care 
dormeau acolo. „Aşa e bine", spuse. „încearcă să dormi puţin. 
Miine trebuie să avem carne proaspătă de vinat aici, în tabără. 


După aia poţi să stai fără să dormi cît pofteşti." Se întinse la loc, 
cu mîinile încrucişate iarăşi pe piept, privind licărirea sobei 
peste tavanul cortului. Era iarăşi egală şi netulburată, lemnul 
proaspăt era primit de sobă, era chiar în clipa aceea asimilat. 
Curînd avea să se stingă iarăşi, luînd cu ea ultimul ecou al 
acestei izbucniri de-o clipă a pasiunii şi neliniştii unui bărbat 
tînăr. Lasă-1 să mai stea treaz puţin, se gîndi. Odată o să stea 
întins aşa mult de tot, lipsit chiar şi de nemulţumirea asta care 
să-l tulbure. Şi, dacă stă întins aşa, treaz, aici, în locurile astea, 
o să se liniştească, dacă există ceva care să-l liniştească, dacă 
e ceva care să liniştească un bărbat care 

415 

abia a împlinit patruzeci de ani. Da, se gîndi el, să ai patruzeci 
de ani sau treizeci sau chiar să simţi ardoarea asta tremurătoare 
şi fără de somn a unui băiat. De pe acum cortul, globul acesta 
de pînză pe care murmura ploaia, era iarăşi plin de ea. Se 
întinse pe spate, cu ochii închişi, cu respiâraţia liniştită şi 
calmă ca a unui copil, ascultînd-o - tăcerea asta care nu era 
niciodată tăcere, ci infinitate. Aproape că putea s-o vadă, uriaşă, 
primordială, aşternîndu-se ginditoare asupra acestui mănuncilii 
mărunt, evanescent, de adăstare umană care, după o singură 
săptămînă scurtă, avea să piară şi, într-o altă săptămînă, avea 
să fie cu totul -vindecată, fără să lase vreo urmă în singurătatea 
de nimic atinsă. Pentru că erau pămînturile lui, deşi el nu 
stăpînise niciodată nici un petic din ele. Nu voise niciodată să le 
stăpiînească, nici măcar după ce văzuse limpede soarta de pe 
urmă a acestui pămînt, pîndindu-l cum se retrage an după an în 
faţa izbucnirilor securii şi ferăstrăultii şi liniilor de cărat buşteni 
şi pe urmă a dinamitei şi a plugurilor cu tractoare, pentru că nu 
aparţineau nimănui. Le aparţineau tuturor. Nu trebuiau decit să 
le folosească aşa cum se cuvenea, cu umilinţă şi cu mînarie. Pe 
urmă ştiu brusc de ce nu voise niciodată să stăpinească vreo 
parte din aceste pămînturi, să oprească cel puţin un pic din ceea 
ce oamenii numeau progres, să-şi măsoare cel puţin propria 
longevitate cu puţinul acela rămas din soarta asta de pe urmă a 
pămîntului. Asta pentru că era tocmai de ajuns. | se păru că-i 
vede pe cei doi - el şi sălbăticia - ca fiind de-o virstă. Propria lui 
viaţă de vînător, de om al pădurii, ce nu pornise de la prima lui 
suflare, ci fusese transmisă - şi asumată de el cu plăcere, cu 
umilinţă, cu bucurie şi mîndrie - de acel bătrîn maior de Spain şi 


de acel bătrîn Sam Fathers, 

416 

care-l învăţaseră să vineze, cele două trasee ale vieţii lor 
desfăşurindu-se acum împreună, nu către uitare şi nimicnicie, ci 
într-o dimensiune liberă şi de timp şi de spaţiu, în care pămîntul 
fără copaci, strimbat şi chircit în pătrate matematice de bumbac 
rinced prin intermediul cărora oamenii febrili ai lumii vechi să se 
transforme în cartuşe cu care să se împuşte unii pe alţii, găsea 
încă o dată loc de ajuns pentru ei amîndoi -numele, chipurile 
bătrînilor pe care-i cunoscuse şi îi iubise şi cărora se 
supravieţuise puţin miş-cîndu-se iarăşi printre umbrele copacilor 
înalţi, neatinşi de secure, şi printre mărăcinişurile oarbe unde 
vînatul nemuritor, sălbatic, puternic, alerga veşnic în faţa cîinilor 
nemuritori ce lătrau neobosiţi, năruindu-se şi înălţindu-se ca o 
pasăre fenix în faţa puştilor fără sunet. 

Adormise. Felinarul era iarăşi aprins. Afară, în întuneric, negrul 
cel bătrîn, Isham, bătea cu o lingură în fundul unei cratiţe de 
tablă şi striga „Treziţi-vă şi beţi-vă cafeaua, e ora patru. Treziţi- 
vă şi beţi-vă cafeaua, e ora patru" şi cortul era plin de voci 
scăzute şi de bărbaţi îmbră-cîndu-se şi vocea lui Legate repeta 
„Acum ieşi afară de-aici şi lasă-l pe Unchiul Ike să doarmă. 
Dacă-1 trezeşti, are să iasă cu noi. Şi el n-are ce căuta în pădure 
dimineaţa asta". 

Aşa că nu se mişcă de la locul lui. Zăcea cu-ochii închişi, cu 
respiraţia uşoară şi liniştită, şi-i auzea părăsind cortul unul cîte 
unul. Ascultă' zgomotele pe care le făceau mîncînd la masă sub 
pînza întinsă şi-i auzi plecînd - caii, cîinii, ultimul glas, pînă cînd 
se stinseră cu totul şi nu ma*> rămaseră decit zgomotele pe 
care le făceau negri* strîngînd masa. După o vreme, parcă auzi 
chiar' primul lătrat, slab, limpede, al primului cîine” răsunînd 
prin pădurea umedă dinspre locul und” 

41/ 

fusese stîrnit cerbul, pe urmă adormi iarăşi... Uşa cortului zvicni 
şi se lăsă la loc. Ceva se izbi cu zgomot de piciorul patului şi o 
mînă îi apucă genunchiul prin pătură înainte ca el să fi apucat să 
deschidă ochii. Era Edmonds, ţinînd în miini o puşcă obişnuită în 
locul carabinei sale. El vorbi cu un glas aspru, grăbit: 

„îmi pare rău că te-am trezit. O să fie un..." „Nu dormeam", 
spuse McCaslin. „Ai de gînd să vînezi cu puşca asta azi?" 

„Mi-ai spus chiar aseară că ai vrea nişte carne proaspătă", 


răspunse Edmonds. „O să fie un..." „De cînd ai început să nu 
mai poţi face rost de carne cu carabine?" 

„Foarte bine", spuse celălalt, cu acea nerăbdare aspră, reţinută, 
furioasă. Pe urmă McCaslin văzu în mîna lui ceva dreptunghiular 
şi gros - un plic. „O să vină un mesaj pentru mine aici, cîndva în 
dimineaţa asta. Poate că n-o să vină. Dacă vine, dă-i matale cui 
aduce mesajul plicul ăsta şi spune-i... spune că am zis Nu." 

„Un ce?" se miră McCaslin. „Să-i spun cui?" Se ridicase pe 
jumătate într-un cot cînd Edmonds îi zvirli plicul peste pătură, 
întorcîndu-se în aceeaşi clipă spre ieşirea din cort, iar plicul izbi 
pătura, solid şi greu şi fără zgomot şi începu să alunece deja din 
pat, dar McCaslin îl prinse, ghicind pe pipăite, prin hirtie, într-o 
singură clipă şi tot atît de sigur ca şi cum ar fi deschis plicul şi s- 
ar fi uitat, teancul gros de bancnote. „Stai", spuse. „Stai!', mai 
mult decît o rudă de sînge, mai mult chiar decît superiorul lui 
prin vîrstă, iar celălalt se opri, cu pînza cortului ridicată, 
privind îndărăt, şi McCaslin văzu că afară se făcuse deja ziuă. 
„Spune-i că Nu", repetă el. „Spune-i ei." Se priviră unul pe altul - 
chipul bătrîn slăbit, încă năclăit de somn, întins în patul răscolit, 
cel mai 

tînăr întunecat şi posomorit, furios şi rece în acelaşi timp. „Will 
Legate a avut dreptate. Asta e ceea ce tu numeai vînătoare de 
ratoni. Şi acum asta." Nu ridică plicul. Nu făcu nici o mişcare, 
nici un gest care să arate spre el. „Ce i-ai promis de acum nu 
mai ai curaj să stai în faţa ei ca să-ţi iei vorba înapoi?" 

„Nimic!" spuse celălalt. „Nimic! Asta e tot. Spune-i că am spus 
Nu." Plecă. Uşa cortului zvicni, lăsînd să intre o dîră de lumină 
palidă şi murmurul constant al ploii, apoi căzu la loc, lăsîndu-l 
pe bătrîn pe jumătate ridicat, încă sprijinit într-un cot, cu plicul 
strîns în mîna cealaltă, care-i tremura tare. După aceea i se păru 
că începe să audă barca apropiindu-se aproape imediat, 
înainte ca bărbatul celălalt să fi avut vreme să se depărteze 
destul ca să nu mai poată fi văzut. | se păru că n-a existat nici 
un interval între evenimente: uşa cortului căzind peste acea 
străfulgerare de lumină slabă şi grea de ploaie, asemenea unei 
inspiraţii şi expiraţii a aceleiaşi suflări, şi apoi, în secunda 
următoare, ridicîndu-se iarăşi, sforăitul crescînd al motorului de 
la barcă simţinduse tot mai aproape şi tot mai tare, pe urmă 
întrerupt deodată, încetînd cu instantaneitatea absolută a unei 
luminări stinse brusc, dintr-o suflare, înlocuit de clipocitul şi 


plescăitul apei subcarenă cînd barca alunecă lingă mal, apoi 
negrul cel mai tînăr, adolescentul, ridică uşa cortului dincolo de 
care zări o clipă barca -o ambarcaţiune mică şi cu un bărbat 
negru stînd în spate,lingă motorul aplecat într-o parte -, pe urmă 
femeia intră, cu o pălărie bărbătească şi o manta de ploaie 
bărbătească şi cizme de cauciuc, cu bocceaua înfăşurată într-o 
pătură agăţată de un braţ şi ţinind peste ea, cu celălalt braţ, 
capătul mantalei descheiate, iar femeia adusese cu 

1 

419 

sine ceva în plus, ceva intangibil, un efluviu pe care el ştia că o 
să-l recunoască într-o clipă, pentru că Isham îi spusese 
dinainte, îl prevenise, trimiţindu-l pe negrul cel tînăr în cort ca 
să-i anunţe vizitatoarea în loc să vină el însuşi, şi uşa cortului 
căzu în sfîrşit în spatele negrului şi acum erau singuri - faţa 
indistinctă şi deocamdată doar tînără şi cu ochi întunecaţi, 
ciudat de lipsiţi de culoare, dar nu bolnavi şi nu cei ai unei femei 
de la ţară, în ciuda veşmintelor pe care le purta, privind în jos 
spre el, iar el se ridică în capul oaselor pe pat, strîngînd încă în 
mînă plicul, cu flanela slinoasă umflindu-i-se în jurul trupului şi 
păturile mototolite strînse în jurul şoldurilor. „E al lui?" strigă el. 
„Să nu mă minţi!" „Da", spuse ea. „El a plecat." „Da. A plecat. 
N-ai să mai dai peste el aici. Nu de data asta. Nici nu cred că te- 
ai aşteptat să-l găseşti. Ţi-a lăsat asta. Uite." Biîjbîia după plic. 
Nu ca să-l ridice, pentru că era încă în mîna lui, nici nu-1 lăsase 
jos. Era ca şi cum ar fi trebuit să bijbîie după el ca să-şi poată 
coordona fizic mîna, care fusese pînă atunci supusă ordinelor 
venite de la creier, ca şi cum n-ar mai fi făcut un asemenea gest 
niciodată pînă atunci, întinzîndu-i în cele din urmă plicul şi 
spunînd iarăşi „Uite. la-1. la-1", pînă cînd deveni conştient că-i 
vede ochii sau nu atit ochii cît privirea, privirile ei fixate acum pe 
faţa lui cu acea contemplare în adîncuri, acea candoare intensă 
şi nesfirşită a unui copil. Dacă văzuse vreo singură clipă fie 
plicul, fie gestul cu care el i-1 întinsese, nu arătă asta în nici un 
fel. 

„Matale eşti Unchiul Isaac", spuse ea. „Da“, răspunse el. „Dar 
lasă asta acum. Uite. la-l. El a spus să-ţi spun Nu." Ea privi 
plicul, pe urmă îl luă. Era lipit şi nu scria nimic pe el. Cu 

420 

toate acestea, chiar şi după ce ea aruncase o privire şi pe faţa 


cealaltă, o văzu cum îl ţine în mîna liberă şi-i rupe colţul cu dinţii 
şi reuşeşte să-l deschidă şi răstoarnă pe pătură teancul de 
bancnote strînse frumos laolaltă, fără ca măcar să se uite la ele, 
şi privi în plicul gol şi el o văzu cum îi apucă un capăt în dinţi şi-l 
rupe cu totul, despăturindu-l şi apoi mototolindu-1 şi lăsîndu-1l 
să cadă jos. 

„Sînt numai bani", spuse femeia. 

„La ce te aşteptai? Ce altceva aşteptai? L-ai cunoscut de destulă 
vreme sau cel puţin destul de des ca să capeţi de la el copilul 
ăsta şi totuşi n-ai apucat să-l cunoşti mai bine?" 

„Nu foarte des. Nu de ajuns de multă vreme. Numai săptămîna 
aceea aici, toamna trecută, şi în ianuarie mi-a trimis vorbă şi ne- 
am dus în Vest, în New Mexico. Am stat acolo şase săptămîni, 
unde am putut cel puţin să dorm în aceeaşi odaie în care am 
făcut de mîncare pentru el şi am avut grijă de hainele lui..." 
„Dar nu căsătorie", spuse el. „Nu să te ia în căsătorie. Nu ţi-a 
promis asta. Să nu mă minţi. N-a avut nevoie s-o facă." 

„Nu. N-a avut nevoie s-o facă. Nu i-am cerut-o. Am ştiut ce fac. 
Am ştiut asta încă de la început, cu mult înainte ca onoarea, 
cum îmi închipui că-i zice el, să-i fi spus că a venit vremea ca el 
să-mi spună răspicat, în cuvinte, ceea ce codul lui - socotesc că 
aşa-i zice - îi interzicea să facă vreodată. Şi amindoi am fost de 
acord. Pe urmă ne-am învoit din nou, înainte ca el să plece din 
New Mexico, asta ca să fie sigur şi clar. Că asta a fost tot. L-am 
crezut. Nu, nu vreau să spun asta, vreau să spun că eu am 
crezut că o să fie aşa. La vremea aia nici măcar nu mai ascultam 
ce spune, pentru că la vremea aia trecuse mult 

421 

timp de cînd el mai avusese să-mi spună vreun lucru pe care eu 
să trebuiască să-l ascult. La vremea aia eu nici măcar nu-l mai 
ascultam îndeajuns ca să trebuiască să-l rog frumos să tacă din 
gură. Mă ascultam pe mine. Şi credeam. Trebuie să fi crezut. 
Nu-mi dau seama nici eu cum aş fi putut să mă împiedic să cred, 
pentru că el plecase atunci, aşa cum ne învoiserăm amindoi, şi 
nu mi-a mai scris, aşa cum ne învoiserăm, banii la banca din 
Vicksburg au venit pe numele meu, dar nevenind de la nimeni, 
tot cum ne învoiserăm. Aşa că trebuie să fi crezut. l-am şi scris 
chiar, luna trecută, ca să mă asigur încă o dată, şi scrisoarea a 
venit înapoi nedeschisă şi am fost sigură. Aşa că am plecat de la 
spital şi mi-am luat o cameră cu chirie să stau acolo pînă o să se 


deschidă sezonul la vînătoarea de cerbi, ca să pot să fiu şi eu 
sigură, şi am aşteptat pe drum ieri, cînd a trecut maşina 
voastră, şi el m-a văzut şi atunci am fost sigură." 

„Atunci ce vrei?" întrebă el. „Ce vrei? Ce 

aştepţi V 

„Da", spuse ea. Şi, stînd aşa şi privind-o furios de pe perne, cu 
părul lui alb şi zburlit şi ochii lui, fără ochelarii care să le dea 
coerenţă, tulburi şi fără irişi şi parcă şi fără pupile, văzu iarăşi 
fixitatea aceea gravă, intensă, meditativă şi detaşată, ca şi cum 
acolo ar fi fost un copil ce sta şi-l privea. „Stră-stră... 
Stai niţel... stră-stră-s”rd-bunicul lui a fost bunicul matale. 
McCaslin. Numai că trebuie să fi fost Edmonds. Numai că trebuie 
să fi fost ceva mai mult decit atît. Vărul matale, McCaslin, era 
aici în ziua aceea cînd tatăl matale şi Unchiul Buddy au cîştigat- 
o pe Tennie de la domnul Beauchamp pentru unul care n-avea 
nici un alt nume afară de Terrel, aşa că voi i-aţi spus Terrel al lui 
Tomey, 

422 

ca să se mărite cu el. Dar după asta trebuie să fi fost Edmonds." 
îl privea, aproape liniştită, cu acea fixitate rece, fără să 
clipească - ochii întunecaţi, mari, fără fund în paloarea moartă şi 
fără nuanţe a chipului, care pentru bătrinul din faţa ei era 
oricum, numai moartă nu, ci incredibil de tînără şi chiar 
insurmontabil de vie -, ca şi cum ea nu numai că nu s-ar fi uitat 
la nimic, ci nici măcar nu i-ar fi vorbit altcuiva decît ei însăşi. „Aş 
fi făcut un bărbat din el. Nu e bărbat încă. Matale l-ai stricat. 
Matale şi Unchiul Lucas şi Mătuşa Mollie. Dar mai ales matale." 
„Eu?" spuse el. „Eu?" 

„Da. Cînd i-ai dat bunicului lui pămîntul ăla care nu era al lui nici 
măcar pe jumătate, după testament sau după lege." 

„Dar lasă asta acum", spuse el. „Lasă asta acum. Tu", continuă 
bătrînul. „Tu vorbeşti aproape ca una din Nord, nu ca 
ciocănitoarele astea terfelite din Deltă. Dar şi tu, într-o după- 
amiază, ai dat peste un bărbat pe stradă numai pentru că dintr- 
o barcă s-a întîmplat să cadă o ladă cu provizii. Şi, o lună mai 
tîrziu, ai luat-o din loc cu el şi-ai trăit cu el pînă ai rămas cu 
copilu-n pîntece şi pe urmă, cum singură recunoşti, ai stat 
liniştită cînd el şi-a luat pălăria şi ţi-a spus la revedere şi s-a dus. 
Chiar şi o ciocă-nitoare de Deltă ar avea mai multă grijă de 
coada ei terfelită. Tu n-ai familie deloc?" 


„Ba da", spuse ea. „Şedeam la o rudă de-a mea. La mătuşa 
mea, în Vicksburg. Am ajuns să stau la ea acuma doi ani, cînd a 
murit tata. Pe atunci şedeam la Indianapolis. Dar mi-am luat o 
slujbă, eram profesoară la o şcoală, aici, în Aluschaskuna, 
pentru că mătuşa mea era văduvă, cu familie grea, şi lua rufe să 
le spele aca..." 

„Lua ce?" sări el. „Spăla rufe?" Se repezi brusc, aşa cum sta încă 
în capul oaselor, zvicnind îndărăt, 

423 

încă sprijinit într-un braţ, cu părul zburlit, cu ochii furioşi. Acuma 
înţelegea ce era lucrul acela pe care-l adusese cu ea în cort, 
ceea ce bătrînul Isham îi spusese dinainte, trimiţindu-l pe 
tinerel să i-o aducă înăuntru - buzele palide, pielea palidă şi 
părînd moartă, dar nu bolnavă, ochii întunecaţi şi tragici şi 
dinainte ştiutori. Poate în o mie sau două mii de ani în America, 
se gîndi. Dar nu acum! Nu acum! Strigă - nu tare - cu glasul 
încărcat de uimire şi milă şi indignare: „Eşti negresă!'" „Da', 
spuse ea. „James Beauchamp - voi îi spuneaţi Jim al lui Tennie, 
deşi el avea un nume al lui - a fost bunicul meu. Ţi-am spus că 
matale eşti Unchiul Isaac." ' „Şi el ştie?" „Nu", spuse ea. „La ce i- 
ar fi ajutat asta?" „Dar tu ştiai", strigă el. „Tu ştiai. Şi atunci ce 
mai aştepţi aici?" „Nimic." 

„Atunci de ce-ai mai venit aici? Spui că ai aşteptat ieri în 
Aluschaskuna şi că el te-a văzut. De ce ai mai venit în dimineaţa 
asta?" 

„Mă întorc în Nord. Acasă. Vărul meu m-a adus alaltăieri cu 
barca pînă aici. Mă duce acuma la Leland să iau trenul." 

„Atunci du-te", spuse el. Pe urmă strigă iarăşi cu glasul acela 
subţire, nu tare, dar parcă jeluitor: „leşi afară de aici! Eu nu pot 
să te ajut în nici un fel! Nimeni nu poate să te ajute în vreun 
fel!" Ea se mişcă. Nu se mai uită încă o dată la el, ci către 
intrarea cortului. „Stai", spuse el. Tinăra se opri iarăşi, încă 
ascultătoare, întor-cîndu-se. El ridică teancul de bancnote şi-l 
aşeză pe pătură, la piciorul patului, şi-şi trase mîna îndărăt sub 
pătură. „Uite-i acolo", spuse. 

Acuma ea se uită la bani pentru prima dată, cu o privire scurtă, 
goală, pe urmă îşi abătu ochii 

424 

de la ei. „N-am nevoie de ei. Mi-a dat bani astă iarnă. Pe lîngă 
banii pe care i-a trimis la Vicksburg. A avut grijă. Onoarea şi 


codul lui. Astea toate sînt aranjate." 

„la-i", spuse el. Glasul începuse să i se ridice iarăşi, însă şi-l 
stăpîni. „Du-i afară din cortul meu." Ea se întoarse spre pat şi 
ridică banii, la care el mai spuse o dată „Aşteaptă", deşi ea nu 
se întorsese să plece, încă aplecată, şi apoi el îşi întinse mîna. 
Dar stînd aşa, în capul oaselor, nu se putu întinde de ajuns pînă 
cînd ea nu-şi mişcă mîna, mîna cu care ţinea banii, pînă cînd el i- 
o atinse. Nu o apucă, o atinse doar - degetele noduroase ale 
bătrînului, golite de sînge, cu oase fragile, cu oase uscate, 
atingînd o clipă carnea moale şi tînără prin care sîngele bătrîn şi 
puternic alerga după îndelungul şi pierdutul lui drum îndărăt 
către casă. „Jim al lui Tennie", spuse el. „Jim al lui Tennie." îşi 
trase iar mîna îndărăt sub pătură şi spuse cu voce acum 
răguşită „E băiat, îmi închipui. De obicei sînt băieţi, cu excepţia 
celei care a fost şi mama lui." 

„Da", spuse ea. „E băiat." Rămase încă o clipă lîngă el, privindu- 
1. O clipă doar, mina ei liberă se mişcă de parcă ar fi vrut să 
ridice colţul hainei de ploaie de pe faţa copilului. însă nu o făcu. 
Se întoarse iarăşi şi, încă o dată, el spuse „Aşteaptă" şi se mişcă 
sub pătură. 

„întoarce-te cu spatele", spuse el. „Vreau să mă scol. N-am 
pantalonii pe mine." Pe urmă el nu reuşi să se ridice. Sta în 
păturile mototolite, tremurind, aşa că ea se întoarse din nou şi 
privi în jos spre el cu o expresie întrebătoare, întunecoasă. 
„Acolo“, spuse el răguşit, cu glasul lui subţire şi tremurat, de 
bătrîn. „Pe cuiul de acolo. Pe stîlpul cortului." 

„Ce?" întrebă ea. 

425 

„Cornul!“ spuse el răguşit. „Cornul." Ea se duse şi-l luă din cui, 
împinse banii în buzunarul dintr-o parte al hainei de ploaie, ca şi 
cînd ar fi fost o cîrpă, o batistă murdară, şi scoase din cui cornul, 
cel pe care generalul Compson i-l lăsase prin testament, 
îmbrăcat în pielea netăbăcită de pe crupa unui cerb şi strîns în 
legături de argint. „Ce-i cu asta?" spuse ea. „E al lui. la-1." 

„Ah", spuse ea. „Da. îţi mulţumesc." „Da", spuse el aspru, 
grăbit, dar nu mai era deloc aspru, ci doar grăbit, insistent, pînă 
cînd îşi dădu seama că glasul îi curgea singur şi el nici nu mai 
voia şi nici nu mai putea să şi-l oprească, „Aşa e bine. Du-te 
îndărăt în Nord. Mărită-te. Cu unul din rasa ta. Asta e singura 
salvare pentru tine - pentru o vreme încă, poate multă vreme 


încă. Trebuie să aşteptăm. Mărită-te cu un negru. Eşti tînără, 
bine făcută, aproape albă. Ai putea să găseşti un negru care să 
vadă la tine lucrul ăsta pe care tu l-ai văzut la el, care să nu-ţi 
ceară nimic şi care să aştepte şi mai puţin şi care să capete încă 
şi mai puţin decit atît, dacă vrei să te răzbuni. Pe urmă ai să uiţi 
toate astea, ai să uiţi că s-au întîmplat vreodată, că el a existat 
vreodată...", pînă cînd putu în sfîrşit să se oprească şi se opri, 
stînd acolo în păturile lui mototolite, în clipa aceea cînd, fără să 
facă nici o mişcare, ea îl fulgeră deodată cu o privire coborită 
spre el. Pe urmă şi asta trecu. Ea stătea nemişcată în haina de 
ploaie lucitoare şi de pe care apa se mai scurgea încă, privind 
liniştită în jos, spre el, pe sub pălăria ei udă. 

„Bătrîne", spuse ea, „ai trăit atita de mult şi ai uitat atita de 
multe că nici nu mai ţii minte nimic din ce-ai ştiut sau ai simţit 
sau măcar ai auzit vreodată că ar fi dragostea?" 

426 

Pe urmă plecă. Raza de lumină şi murmurul ploii constante 
năpădiră cortul şi pe urmă se traseră iarăşi afară cînd căzu 
pinza, uşa cortului, întins iarăşi la loc, tremurînd, gifiind,' cu 
pătura trasă pînă la bărbie şi cu mîinile încrucişate pe piept, el 
asculta clipocitul şi plescăitul, geamătul crescînd şi pe urmă 
dispărînd al motorului, pînă cînd acesta pieri cu totul şi, încă o 
dată, cortul nu mai strînse în el decit tăcerea şi murmurul ploii. 
Şi frigul sta întins acolo, tremurind uşor şi continuu, ţeapăn, 
tremurînd doar. Delta asta, se gîndi, Delta asta. Ţara asta pe 
care omul a dezgolit-o şi a scos-o din rîu şi de sub mlaştini de-a 
lungul a două generaţii, astfel ca albii să poată stăpini plantaţii 
şi să se poată duce în fiecare noapte la Memphis şi negrii să 
stăpînească plantaţii şi să se poată duce cu rablele lor de maşini 
la Chicago să trăiască în conace de milionari pe bulevardul de 
lingă lac, unde albii arendează ferme şi trăiesc ca nişte negri şi 
negrii strîng recoltele şi trăiesc ca nişte animale, unde bumbacul 
e semănat şi creşte cît omul pînă şi prin crăpăturile pavajului, şi 
camătă şi ipotecile şi falimentele şi averile nemăsurate, chinezi 
şi africani şi arieni şi evrei, toţi crescuţi şi zămisliţi laolaltă, pînă 
cînd nu mai are nimeni timp să mai spună cine şi ce e fiecare 
din ei şi nici nu4 mai pasă nimănui... Nu-i de mirare că pădurile 
astea devastate pe care le-am ştiut eu odinioară nu mai strigă 
după răzbunare! se gîndi. Oamenii care le-au distrus au să-i 
îndeplinească chiar ei răzbunarea. 


Uşa cortului zvicni şi căzu la loc El nu se mişcă decît ca să-şi 
deschidă ochii. Era Legate. Se îndreptă repede spre patul lui 
Edmonds şi se opri acolo, cotrobăind grăbit prin păturile încă 
mototolite. 

427 

„Ce e? întrebă el. 

„Caut cuțitul lui Roth", spuse Legate. „M-am întors să iau un cal. 
Am vînat un cerb." Se ridică, ţinînd în mînă cuțitul, şi se grăbi 
către ieşirea din cort. 

„Cine 1-a vînat?" mai întrebă McCaslin. „Roth a fost?" 

„Da", răspunse Legate, ridicînd uşa cortului. 

„Stai", spuse McCaslin. Se ridică deodată într-un cot. „Ce-a 
fost?" Legate se opri o clipă sub uşa ridicată a cortului. Nu privi 
îndărăt. 

„Un cerb, Unchiule Ike", spuse el nerăbdător. „Nimic altceva." 
Plecă. Uşa cortului căzu la loc, izgonind iarăşi afară din cort 
lumina firavă şi ploaia constantă şi jeluitoare. McCaslin se lăsă la 
loc în pat, cu pătura trasă din nou pînă la bărbie, cu mîinile pe 
piept, încrucişate şi tot lipsite de greutate, singur în cortul 
pustiu. 

„A fost o căprioară", spuse el. 

428 

1 v 

FAŢA ERA NEAGRA, lucioasă, impenetrabilă. Ochii văzuseră prea 
multe. Părul de negroid era pieptănat astfel încît îi acoperea 
teasta ca o şapcă, într-un singur val precis, clar mărginit, lăsînd 
impresia că ar fi fost lăcuit, potrivit la margini cu briciul, astfel 
că acuma semăna cu un cap de bronz, trainic şi nepieritor. Purta 
unul din costumele de sport numite ansambluri în reclamele 
magazinelor de confecţii bărbăteşti, cămaşa şi pantalonii 
asortaţi şi croiţi din aceeaşi flanelă gălbuie, care costaseră prea 
mult şi erau prea împodobiţi, cu prea multe pliuri, iar el era pe 
jumătate întins pe patul de oţel, în cămăruţa de oţel în faţa 
căreia, chiar lîngă uşă, santinela înarmată stătuse aşa douăzeci 
de ceasuri, fumînd şi răspunzînd, cu un glas care era orice 
altceva decit vocea unui om din Sud sau chiar a unui negru, 
întrebărilor unui tînăr cu ochelari care şedea cu o mapă lată, 
plină cu fişe de recen-sămiînt, pe un pat de oţel în faţa lui: 
„Samuel Worsham Beauchamp. Douăzeci şi Şase de ani. Născut 
la ţară lîngă Jefferson, Mississippi. Fără familie. Fără..." 


„Stai un moment." Omul cu formularul scria grăbit. „Ăsta nu-i 
numele sub care ai fost con... &i trăit la Chicago." 

431 

Celălalt scutură cu un zvłcaet scrumul de la ţigară. „Nu. Cel 
care 1-a o^iont pe stidete a fost 

alt tip." 

„Bine. Ocupaţia... 

„îmbogăţit prea repede. parintii" 

fără "Omul cu lista sena grăbit. „Părinţii. '^ avut sigur. Doi. 1^- 
mi aduc aminte de ei. M-a crescut bunica." 

Cum o cheamă? Mai  taueşte? Nu ştiu. Mollie 
Wors“amBeauchamp. Daca mai trăieşte e la ferma lui Carothers 
Edmonds, rjapteţ'zece mile de Jefferson, Mississippi. 

^ Omufcu recensămîntul închise mapa şi se ridfc&E™ cu un an 
s*u doi mai tinar decit cetălalt Dacă ăştia de aici nu ştiu cine 
eşti, cum au să ştL să... cum îţi închipui că ai sa ajungi 

"Salt îsi scutură scurt scrumul de la ţigară întfns pe patul de oţel 
î* hainele lui scumpe de aS d'e la Hollywood, Şi cu o pereche de 
pantofi mai buni decît ar fi putut avea vreodată omul cu 
Recensămintul. „Ce importanţă o sa mai aibă asta pentru 
mine?" spuse. 

Asa că omul cu lista de recensammt pleca, iar paztLuuUncTe usa 
de oţel la loc. Şi celălalt ramase Ltlns pe patul lui de oţel pînă 
cînd, după o vreme “ăî/despicară pantalonii lui scumpi şi- 
i” asera frizura lui costisitoare şi-l scoaseră din celula. 

în aceeaşi dimineaţă calda, «traluc toare de mlie acelaşi vînt 
cald şi lunW care clatină frunzele dudu ui chiar în faţa ferestrei 
lui Gavm Stevens sufla şi în biroul lui, isând aparenţa unei racon 
432 

din ceea ce era doar o mişcare a acului. Flutură pe birou, prin 
foile cu sarcinile procurorului districtual, şi sufiă în claia zbirlită 
de păr prematur” alb a bărbatului care era aşezat în spatele 
acestui birou - o faţă subţire, inteligentă, instabilă, cu un costum 
de doc mototolit, de reverul căruia, de un lănţişor de aur, atirna 
o cheiţă cu însemnele Phi Beta Kappa - Gavin Stevens, Phi Beta 
Kappa, Harvard, cu doctorat în filologie la Heidelberg, al cărui 
birou era doar un hobby de-al lui, deşi îi asigura traiul, şi a cărui 
vocaţie serioasă era O retraducere, durînd de douăzeci şi doi de 
ani şi încă neterminată, a Vechiului Testament îndărăt în greaca 
clasică. Numai că vizitatoarea lui păreS nepăsătoare la asta, cu 


toate că, după aspectul ei, ar fi trebuit să nu aibă în briza aceea 
uşoară mai multă greutate şi soliditate decît scrumul intact al 
unei fişii de hirtie arsă. Era o negresa micuță şi bătrină, cu o faţă 
zbiîrcită şi incredibil de îmbătriînită, ieşind dintr-o basma albă, şi 
ci* o pălărie de paie neagră care s-ar fi potrivit unul copil. 
„Beauchamp ?" întrebă Stevens. „Locuieşti pe? pămîntul 
domnului Edmonds." 

„Am plecat", spuse ea. „Am venit ca să-l caut pe? băiatul meu." 
Pe urmă, aşezată pe scaunul tare? din faţa lui şi fără să se 
mişte, începu să psalmo”“-dieze: „Roth Edmonds 1-a vîndut pe 
Benjamin aH meu. L-a vîndut în Eghipet. Faraonul 1-a luat../ 
„Stai niţel", spuse Stevens. „Stai, mătuşico.'" Pentru că 
memoria, amintirea era pe punctul s& facă declicul. „Dacă nu 
ştii unde e nepotul matale, cum ştii că a dat de necaz ? Vrei să 
spui că domnull Edmonds a refuzat să te ajute să-l găseşti ?" 
„Roth Edmonds a fost acela care l-a vîndut" > 

spuse ea. „L-a vîndut în Egipet. Eu nu ştiu unde-ii 

| el acum. Ştiu doar atita, că Faraon a pus mîn# 

430 

pe el. Şi matale eşti Legea. Vreau ca matale să-mi găseşti 
băiatul." 

„Bine", spuse Stevens. „Am să încerc să-l găsesc. Dacă nu te 
duci îndărăt acasă, unde ai să stai aici, la oraş? S-ar putea să 
dureze ceva vreme dacă nu ştii unde s-a dus şi n-ai mai primit 
nici o ştire de la el de cinci ani." 

„Am să stau la Hamp Worsham. El e 

frate-meu." 

„Bine", spuse Stevens. Nu era surprins. îl ştia pe Hamp 
Worsham de cînd se născuse, deşi pe bătriîna negresă n-o mai 
văzuse niciodată pînă atunci. Dar, chiar dacă ar fi văzut-o, tot n- 
ar fi fost surprins. Aşa erau ei. Puteai să-i ştii pe doi dintre ei de 
ani de zile, se putea chiar ca ei să lucreze pentru tine, avînd 
nume diferite. Pe urmă aflai deodată, din întîmplare, că erau 
fraţi sau 

surori. 

Şedea în vînturarea aceea caldă care nu era chiar o briză şi o 
asculta trudindu-se să coboare încet scările înalte de afară, şi îşi 
aminti de nepot. Documentele acelui caz trecuseră şi pe la masa 
lui de lucru înainte de a ajunge la procurorul districtual, asta cu 
cinci sau şase ani înainte -Butch Beauchamp, aşa cum era 


cunoscut tînărul acela în singurul an pe care-l petrecuse intrînd 
şi ieşind din închisoarea oraşului, copilul fiicei bătriînei negrese, 
rămas orfan de mamă la naştere şi părăsit de tatăl său, băiatul 
pe care bunica îl luase şi-l crescuse sau încercase să-l crească. 
Pentru că la nouăsprezece ani plecase de la ţară şi venise la 
oraş şi petrecuse un an intrind şi ieşind din închisoare, 
condamnat pentru jocuri de noroc şi bătaie, ca să ajungă în cele 
din urmă sub o acuzaţie serioasă pentru spargerea unei prăvălii. 
Prins asupra faptului, îl lovise cu o bucată de ţeava de fier pe 
polițistul care-1 surprinsese şi pe 

434 

urmă zăcuse întins la pămînt cînd polițistul îl doborise cu patul 
pistolului, blestemînd cu gura sfărimată, cu dinţii încleştaţi în 
ceva care semăna cu un ris furios, ce răzbătea prin sîngele care- 
i curgea şiroaie. Pe urmă, două nopţi mai tîrziu, evadase' din 
închisoare şi nu mai fusese văzut -un tinerel de nici douăzeci şi 
unu de ani, care purta în el o rămăşiţă de la tatăl ce-1 zămislise 
şi-l părăsise şi care se afla acum în Penitenciarul de Stat pentru 
omor -, sămînţă nu numai violentă, ci şi primejdioasă şi rea. 

Şi pe unul ca ăsta trebuie eu să-l găsesc, să-l salvez, se gîndi 
Stevens. Pentru că nu se îndoia nici un moment de instinctul 
bătrînei negrese. Dacă ea ar fi fost în stare chiar să ghicească 
unde era băiatul şi care era necazul în care intrase, tot n-ar fi 
fost surprins şi de abia mai tirziu se gîndi să fie surprins de cît 
de repede aflase el unde era băiatul şi ce nu era în regulă cu el. 
Primul lui gînd a fost să-i telefoneze lui Carothers Edmonds, la a 
cărui fermă soţul bătrinei negrese fusese arendaş ani de zile. 
Dar, după cum spunea ea, Edmonds refuzase deja să se 
amestece în treaba asta. Pe urmă rămase perfect nemişcat, 
în'vreme ce vintul cald îi sufla în coama albă, zbirlită. Acum 
înţelegea ce voise să spună bătrîna negresă. îşi aminti acum că 
Edmonds fusese cel care-l trimisese întîi şi întîi pe băiat la 
Jefferson - îl prinsese intrînd prin efr acţie m prăvălia lui şi-l 
dăduse afară şi-i interzisese să se mai întoarcă vreodată. Şi nu 
şeriful, poliţia, se gîndi. Ceva mai drastic, mai eficiemţ... Se 
ridică şi-şi luă pălăria de paie eleganţă şi uzată şi cobori treptele 
de afară şi traversă piaţtf pustie în suspensia fierbinte a 
începutului de amiază, îndreptindu-se spre redacţia ziarului 
districtual. Redactorul era acolo - un bărbat mai îro vîrstă, 

435 


dar cu părul mai puţin alb decit al lui Stevens, cu o cravată 
neagră, subţire, o cămaşă scrobită, de modă veche, şi 
cutremurător de gras. 

„O negresă bătriînă numită Mollie Beauchamp", spuse Stevens. 
„Ea şi cu bărbatu-său locuiesc la ferma lui Edmonas. E nepotul 
ei. îţi aduci aminte de el - Butch Beauchamp, care a stat un an 
aici în oraş, acum cinci sau şase ani cea mai mare parte a 
timpului în închisoare, pînă l-au prins în cele din urmă dînd o 
spargere la magazinul lui Rouncewell într-o noapte ? Ei bine, 
acum a intrat într-un bucluc şi mai mare. Nu pun deloc la 
îndoială ce spune ea. Sper doar, şi pentru ea, ca şi pentru 
marele public pe care îl reprezint, că buclucul ăsta de acum e 
foarte grav şi poate şi definitiv..." 

„Stai niţel", spuse redactorul. Nici nu trebui să plece de la masa 
lui. Scoase fişia cu telegrama agenţiei de presă din cîrligul ei şi i- 
o întinse lui Stevens. Fusese transmisă din Joliet, Illinois, în 
aceeaşi dimineaţă. 

Negru din Mississippi, în ajunul execuţiei pentru asasinarea unui 
poliţist din Chicago, îşi dezvăluie numele fals completind fişa de 
recensâmînt. Samuel Worsham Beauchamp... 

Cinci minute mai tîrziu, Stevens traversa din nou piaţa pustie, în 
care suspensia fierbinte a amiezii era cu cinci minute mai 
aproape. Crezuse că se ducea acasă, la pensiunea lui, pentru 
masa de prînz, dar constată acum că nu făcea asta. Pe 
deasupra, nici nu mi-am încuiat biroul, se gîndi el. Dar cum 
Dumnezeu  izbutise să ajungă aici, la oraş, cale de 
şaptesprezece mile? Poate chiar mersese pe jos. „Aşa că se 
pare că n-am vrut să spun ce am spus că sper", zise el cu voce 
tare, 

436 

urcînd iarăşi treptele de afară, ieşind din strălucirea orbitoa*"e> 
ceţoasă şi acuma fără yt#t, a soarelui, şi intri”d în biroul său. 
Se opri. Pe urmă spuse: 

„Bună dimineaţa, domnişoară Worsham." 

Şi ea era bătrină de tot - subţire, dreaptă, cu 

părul alb aranjat îfitr-o pieptănătură ordonată, 

de modă veche, sub * pălărie decolorată de acum 

treizeci de ani, îmbiată în negru ruginiu, cu o 

umbrelă ferfeniţită, arsă şi ea de soare pînă ce 

ajunsese verde în l^c de neagră. Şi pe ea o ştia 


de cînd se născuse. Locuia singură în casa păra- 

ginită pe care i-o pasase tatăl ei, unde dădea 

lecţii de pictură pe porțelan şi, cu ajutorul lui 

Hamp Worsham, descendent al unuia dintre sclavii 

tatălui ei, creştea p ui Şi cultiva legume pe care 

le vindea în piaţă. 

„Am venit pentru Mollie", spuse ea. „Mollie Beauchamp. Mi-a 
sf>u* că dumneata..." 

Şi el îi spuse, în vreme ce ea îl privea, stînd dreaptă în scaunul 
“are Pe care stătuse bâtrina negresă, cu umbrela ruginită 
sprijinită de genunchi, în poală, pe sub mîinile împreunate, ţinea 
o poşetă din mărgele, de modă veche, aproape la fel de mare ca 
o valiz :ă. „Va fi executat la noapte." „Nu se poate face nimic ? 
Părinţii lui Mollie şi ai lui Hamp au aparţinut bunicului meu. 
Mollie şi cu mine ne-am n»ăscut în aceeaşi lună- Am crescut 
împreună, c^ surorile." 

„Am telefonat", sjPuse Stevens. „Am vorbit cu directorul 
închisorii din Joliet şi cu procurorul din Chicago. A avut i/un 
proces cinstit, un avocat bun - în felul luă. Avei»a bani. Era 
amestecat într-o combinaţie cu tot fehx*1 de numere, de unde- 
şi scot banii oamenii ca el.8-" Ea îl privea, dreaptă şi nemişcată. 
„E uai asasin, domnişoară Worsham. 

437 

-a împuşcat pe polițistul acela pe la spate. E ăiatul vicios al unui 
tată vicios. A recunoscut, mărturisit singur după aceea." 

„Ştiu", spuse ea. Pe urmă el îşi dădu seama ă ea nu se uita de 
fapt la el sau cel puţin că nu-l edea. „E groaznic." 

„Şi crima e ceva groaznic", spuse Stevens. „E îai bine aşa." Pe 
urmă ea îl privi iar. 

„Nu mă gîndeam la el. Mă gindeam la Mollie. la nu trebuie să 
afle." 

„Da", spuse Stevens. „Am şi vorbit despre asta u domnul 
Wilmoth, la ziar. El e de acord să nu ublice nimic despre asta. 
Am să telefonez la iarul din Memphis, dar e probabil prea tirziu 
ientru asta... Dacă am putea-o convinge măcar ă se întoarcă 
acasă astăzi după-masă, înainte a ziarul din Memphis... Să se 
ducă acolo, unde ingurul alb pe care-l întîlneşte ea e domnul 
Sdmonds, iar lui am să-i telefonez eu şi, chiar lacă negrii ceilalţi 
au să afle, sînt sigur că ei î-au să-i spună. Şi pe urmă, poate 
peste vreo louă-trei luni, m-aş duce eu acolo şi i-aş spuse :ă a 


murit şi a fost îngropat undeva în Nord..." De data asta ea îl 
privea cu o asemenea expresie >e faţă încit el tăcu. Şi ea şedea 
acolo, dreaptă, )e scaunul acela incomod, privindu-l pînă cînd el 
;săcu. 

„O să vrea să-l ia îndărăt acasă, cu ea", spuse. „Pe el ?" întrebă 
Stevens. „Trupul ?" Ea îl privi. Expresia feţei nu-i era nici şocată, 
nici dezaprobatoare, întruchipa doar o anumită înclinaţie 
femeiască veche, fără vîrstă, pentru sînge şi suferinţă. Stevens 
îşi zise: A venit pe jos la oraş, oe căldura asta. Sau poate că a 
adus-o Hamp :u trăsurica aia din care îşi vinde ouăle şi 
legumele. 

438 

„E singurul copil al fetei ei mai mari, întîii" copil care i-a murit. 
Trebuie să vină acasă." 

„Trebuie să vină acasă", spuse Stevens la fe* de liniştit. „Am să 
mă îngrijesc de asta acul*l» numaidecit. Am să telefonez 
acuma." 

„Eşti foarte amabil." Pentru prima dată ea $e clinti, se mişcă. El 
îi privi mîinile ce strînge2u poşeta lîngă trup, apucînd-o. „Am să 
decontez eu cheltuielile. Poţi să-mi dai vreo idee...?" 

O privi drept în faţă. îi spuse minciuna făfa să clipească, repede 
şi uşor. „Zece sau doispre" zece dolari acoperă toate 
cheltuielile. Ei dau * ladă şi n-o să mai coste decit transportul." 
„O ladă?" îl privea iarăşi cu expresia acea curioasă şi detaşată, 
ca şi cum el ar fi fost t*n copil. „Este nepotul ei, domnule 
Stevens. Cîi>a 1-a luat să-l crească, i-a dat numele tatălui meu 
"~ Samuel Worsham. Nu o ladă, domnule Stevens-înţeleg că se 
poate aranja angajindu-mă să plătea lunar o sumă." 

„Nu o ladă", spuse Stevens. O spuse cu exa”* acelaşi ton cu 
care spusese Trebuie să vină acasa-„Domnul Edmonds o să vrea 
şi el să contribuie> ştiu asta. Şi înţeleg că bătrînul Luke 
Beauchatt*P are ceva bani la bancă. Şi, dacă îmi daţi voie.-- 

„Nu va fi necesar", spuse ea. El o privi descr*1; zînd poşeta şi 
numărind pe masă douăzeci ŞI cinci de dolari în bancnote boţite 
şi monede o-& toate felurile, pînă la cele de cinci şi zece cer”ţi 
şi chiar la cele de aramă, de un cent. „Asta o &a acopere 
primele cheltuieli. Am să-i spun eu ei'--Eşti sigur că nu mai e nici 
o speranţă?" 

„Sînt sigur. Va fi executat la noapte." 

„Atunci am să-i spun astăzi după-amiază cu111 a murit." 


„Aţi vrea să-i spun eu?" 

4 39 

„Am să-i spun eu", zise ea. 

„Aţi vrea să mă duc şi eu pe urmă sa stau de rorbă cu ea?" 

„Ar fi foarte amabil din partea dumitale." Pe armă ea plecă, 
mergînd dreaptă, cu paşii ei regulaţi şi uşori, aproape grăbiţi, 
auzindu-se pe trepte şi apoi pierind. El îi telefona din nou 
directorului închisorii din Illinois, pe urmă unui antreprenor de 
pompe funebre din Joliet. Pe urmă traversă încă o dată piaţa 
fierbinte, pustie. Trebui doar să aştepte puţin ca să se întoarcă 
redactorul de la 

masă. 

„il aducem acasă", spuse. „Domnişoara Worsham şi cu 
dumneata şi cu mine şi alţi cîţiva. Are să coste..." 

„Stai niţel", spuse redactorul. „Care ceilalţi?" „Nu ştiu încă. O să 
coste cam două sute de dolari. Nu mai pun la socoteală 
telefoanele; mă ocup eu de asta. Am să scot ceva de la 
Carothers Edmonds prima dată cînd dau de el. Nu ştiu cît, dar 
scot eu ceva. Şi poate vreo cincizeci de dolari de pe aici, prin 
piaţă. Dar restul rămîne pe seama dumitale şi a mea, pentru că 
ea a insistat să lase douăzeci şi cinci la mine, adică de două ori 
mai mult decît am încercat eu s-o conving că o să coste şi exact 
de patru ori mai mult decit poate ea să-şi permită să dea..." 
„Stai niţel", spuse redactorul. „Stai niţel." „Şi el vine cu Numărul 
Patru poimiine şi noi îl aşteptăm, domnişoara Worsham şi 
bunică-sa, bătriîna negresă, în maşina mea şi dumneata şi cu 
mine în a dumitale. Domnişoara Worsham şi bătrina au să-l 
ducă îndărăt acasă, acolo unde s-a născut. Sau unde 1-a crescut 
bătrîna. Sau unde a încercat ea să-1 crească. Şi dricul de-acolo 
are să mai coste cincisprezece dolari, fără să mai punem la 
socoteală florile..." 

440 

„Florile?" strigă redactorul. 

„Florile“, spuse Stevens. „Să spunem că toate astea costă două 
sute douăzeci şi cinci. Şi cea mai mare parte din ei o să vină 
probabil de la dumneata şi de la mine. în ordine?" 

„Nu, nu e în ordine", spuse redactorul. „Dar s-ar părea că n-am 
cum să scap. Şi ce mai", spuse, „chiar dac-aş putea să scap de 
asta, ştirea aproape că face toţi banii. O să fie prima dată în 
viaţa mea cînd plătesc cu bani pentru o ştire pe care am promis 


dinainte că n-am s-o public." 

„Am promis amîndoi dinainte că n-ai s-o publici", spuse Stevens. 
Şi tot restul acelei după-amieze fierbinţi, acuma fără vînt, în 
vreme ce funcţionarii de la primărie şi judecătorii de pace şi 
notarii veniţi de la cincisprezece sau douăzeci de mile din toate 
marginile districtului urcau scările spre biroul pustiu şi-l strigau 
pe nume şi-şi odihneau tălpile o vreme şi pe urmă plecau şi se 
întorceau şi se aşezau din nou, furioşi, Stevens trecea din 
prăvălie în prăvălie şi din birou în birou în jurul pieţei - negustor 
şi vîn-zător, proprietar şi salariat, doctor, dentist, avocat şi frizer 
-, cu vorbirea lui precisă şi precipitată: „E ca să aducem acasă 
un negru mort. E pentru domnişoara Worsham. Lasă acum 
chitanţele şi restul. Dă-mi măcar un dolar. Sau jumătate de 
dolar, atunci. Sau măcar un sfert". 

Şi în noaptea aceea, după cină, străbătu întunecimea 
irespirabilă şi fără stele pînă la casa domnişoarei Worsham, la 
marginea oraşului, şi bătu la uşa de la intrare, de pe care se 
cojise vopseaua. îi dădu drumul Hamp Worsham, un bătrîn cu 
burta umflată de legumele care erau principala sursă de 
subzistență pentru toţi trei -pentru el, nevasta lui şi domnişoara 
Worsham -, 

441 

cu ochii bleojdiţi şi bătrîni, cu părul bordat cu alb, încărunţit pe 
la margini, şi cu faţa unui general roman. 

„Vă aşteaptă", spuse. „A zis că să fiţi amabil şi să urcați în 
camera ei." 

„Acolo e Tuşa Mollie?" întrebă Stevens. 

„Toţi sîntem acolo", spuse Worsham. 

Aşa că Stevens străbătu holul luminat de o lampă (ştia că toată 
casa era şi acum luminată cu lămpi de gaz şi că nu avea apă 
curentă) şi o luă înaintea negrului în sus, pe scările curate, 
nevopsite, pe lîngă tapetul decolorat, iar apoi îl urmă pe bătrînul 
negru pe palier şi în dormitorul curat şi gol, cu mireasma lui 
uşoară, inconfun-dabilă, de fată bătrînă. Erau cu toţii acolo, aşa 
cum spusese Worsham - nevasta lui, o femeie uriaşă, cu pielea 
deschisă la culoare şi cu un turban viu colorat, sprijinită de uşă, 
şi domnişoara Worsham, stînd iarăşi dreaptă pe un scaun 
incomod, iar bătrîna negresă stînd în singurul balansoar din faţa 
căminului, în care chiar şi în seara asta mai licăreau slab cîţiva 
tăciuni. 


Ea ţinea în mînă o pipă de lut cu ţeava din trestie, însă nu fuma 
din ea, scrumul zăcînd mort şi albit în cupa pătată a pipei, şi 
acum, uitîndu-se pentru prima dată cu adevărat la ea, Stevens 
se gîndi: Dumnezeule, nu e nici măcar cit un copil de zece ani 
de mare. Pe urmă se aşeză şi el, astfel că toţi patru - el însuşi, 
domnişoara Worsham, bătriîna negresă şi fratele ei - alcătuiră un 
cerc în jurul căminului, cu vatra lui de cărămizi în care mai 
licărea încă străvechiul simbol al coeziunii şi solidarităţii 
omeneşti. 

„O să fie acasă poimiine, Tuşă Mollie", spuse Stevens. Bătrîna 
negresă nici măcar nu se uită la el; nu se uitase nici un moment 
la el. 

442 

„El e mort", spuse ea. „L-a prins Faraon." „O, da, Doamne", 
spuse Worsham. „L-a prins Faraon." 

„L-a vîndut pe Benjaminu' meu", spuse bătrîna negresă. „L-a 
vîndut în Egipet." începu să se legene uşor, înainte şi înapoi, în 
balansoar. „O, da, Doamne", spuse Worsham. „Taci', spuse 
domnişoara Worsham. „Taci, Hamp." 

„l-am telefonat domnului Edmonds", zise Stevens. „O să aibă el 
grijă să fie totul pregătit cînd ajungi matale acolo." 

„Roth Edmonds l-a vîndut", spuse negresa bătrină. Se legăna 
înainte şi înapoi în balansoar. „L-a vîndut pe Benjaminu' meu." 
„Taci", spuse domnişoara Worsham. „Taci, Mollie. Taci acum" 
„Nu", spuse Stevens. „Nu el l-a vîndut, Tuşă Mollie. N-a fost 
domnul Edmonds. Nu domnul Edmonds l-a..." Dar ea nu mă 
aude, se gîndi. Ea nici măcar nu se uita la el. Nu se uitase la el 
nici o singură dată. 

„L-a vîndut pe Benjaminu' meu", spuse. „L-a vîndut în Egipet." 
„L-a vîndut în Egipet", spuse Worsham. „Roth Edmonds l-a 
vîndut pe Benjaminu' meu." „L-a vîndut lui Faraon." „L-a vîndut 
lui Faraon şi acum el e mor." „Eu mai bine plec", spuse 
Stevens. Se ridică grăbit. Domnişoara Worsham se ridică şi ea, 
dar el nu mai aşteptă ca ea să i-o ia înainte. Cobori repede în 
hol, aproape alergind; nici măcar nu-şi dădu seama dacă ea îl 
urma sau nu. Curînd am să fiu afară, se gîndi. Atunci acolo o să 
am aer, spaţiu, o să pot $ă respir. Pe urmă o auzi în spatele lui - 
paşii precişi, uşori, repezi şi totuşi 

443 

nu grăbiţi, aşa cum îi auzise coborind treptele din faţa biroului 


său, şi dincolo de ei glasurile. „L-a vîndut pe Benjaminu' meu. L- 
a vîndut în Egipet." 

„L-a vîndut în Egipet. O, da, Doamne." Cobori scările aproape 
alergind. De-acum nu mai avea mult; acum putea să-i simtă 
mirosul şi s-o simtă, respiraţia şi întunecimea simplă, şi acum se 
putu controla şi se opri şi aşteptă, întor-cîndu-se către uşă, 
privind-o pe domnişoara Worsham, pe cînd ea îl urmă pînă în 
dreptul uşii -capul înalt, alb, drept, din vremuri străvechi, 
apropiindu-se prin lumina lămpii din vremuri străvechi. Acum 
putea să audă cel de-al treilea glas, care trebuie că era cel al 
nevestei lui Hamp -un soprano adevărat, constant, care curgea 
fără cuvinte pe sub strofa şi antistrofa fratelui şi surorii. 

„L-a vîndut în Egipet şi acuma el e mort." 

„O, da, Doamne. L-a vîndut în Egipet." 

„L-a vîndut în Egipet." 

„Şi acuma el e mort." 

„L-a vîndut lui Faraon." 

„Şi acuma el e mort." 

„Îmi pare rău", spuse Stevens. „Vă rog să mă iertaţi. Ar fi trebuit 
să ştiu. N-ar fi trebuit să mai vin." 

„E în regulă", spuse domnişoara Worsham. „E 

suferinţa noastră." 

Şi în a doua zi luminoasă şi fierbinte care urmă celei dintii, dricul 
şi cele două maşini aşteptau deja cînd trenul spre sud intră în 
gară. Erau mai mult de o duzină de vagoane, însă numai cînd 
trenul intră în gară Stevens şi redactorul începură să remarce cît 
de mulţi oameni erau, negri şi albi deopotrivă. Pe urmă, cu albii 
fără treabă 

444 

şi tinerii şi băieţandrii aproape adolescenţi şi probabil vreo 
cincizeci de negri, bărbaţi şi femei, stînd şi privind liniştiţi, 
oamenii antreprenorului negru de pompe funebre ridicară 
coşciugul gri-argintiu din tren şi-l duseră spre dric şi smulseră 
afară din vagon coroanele şi simbolurile florale ale sfirşitului 
inevitabil şi definitiv al omului şi împinseră coşciugul în dric şi 
aruncară florile în spate şi trîntiră uşa. 

Pe urmă, cu domnişoara Worsham şi negresa bătrînă în maşina 
lui Stevens, condusă de şoferul pe care-l angajase el, iar el 
însuşi şi redactorul în cea a redactorului, urmară dricul care 
pornise smucit de la gară pe dealul cel lung, mergiînd repede, cu 


motorul gemînd, pînă ajunseră pe culme, mergind de ajuns de 
repede, dar cu un tors onctuos, aproape episcopal, al motorului, 
pînă cînd încetiniră în piaţă, o traversară, înconjurînd 
monumentul Soldatului Confederat şi tribunalul, în timp ce 
negustorii şi vînzătorii şi frizerii şi specialiştii care-i dăduseră lui 
Stevens dolarii şi jumătăţile de dolar şi sferturile de dolar şi cei 
care nu-i dăduseră nimic priveau liniştiţi de la uşile şi ferestrele 
de sus, cotind pe urmă în strada care avea să se preschimbe la 
marginea oraşului în drumul de ţară ce ducea la destinaţia de la 
şaptesprezece mile depărtare, prinzînd de pe acum iarăşi viteză 
şi încă urmat de cele două maşini adăpostind cele patru fiinţe 
omeneşti - femeia albă cu ţinută demnă şi capul înălţat, bătrîna 
negresă, paladinul împuternicit al dreptăţii şi adevărului şi 
dreptului, doctorul în filologie de la Heidelberg -, într-o 
complinire formală a cortegiului însoțitor al catafalcului 
asasinului negru, lupul ucis. 

Cînd ajunseră la marginea oraşului, dricul mergea foarte repede. 
Trecură ca săgeata pe lingă 

445 

ndicatorul de metal pe care scria Jefferson, limita Oficială, şi 
asfaltul dispăru, luînd-o oblic nai departe, pe un alt deal lung, 
devenind pietriş, stevens întinse mîna şi opri motorul, astfel că 
naşina redactorului încetini cînd el începu să iîneze, dricul şi 
celălalt automobil îndepărtîndu-se ipoi repede, de parcă ar fi 
fugit, praful uşor şi neatins de ploaie al verii zvicnind sub roţile 
lune-:înd grăbit, şi curînd nu se mai văzură. Redactorul îşi 
întoarse neîndemînatic maşina, cu zgomot de frine, gesticulînd 
larg la volan şi ocolind pînă cînd se înscrise înapoi pe drum, cu 
faţa din nou spre oraş. Pe urmă rămase locului o clipă, cu 
piciorul pe ambreiaj. 

„Ştii ce m-a întrebat ea azi dimineaţă acolo, la gară?" spuse el. 
„Probabil că nu", spuse Stevens. 

„A spus «Ai să dai asta la ziar?»" 

„Ce?" 

„Asta am zis şi eu", spuse redactorul. „Şi ea a mai zis o dată «Ai 
să dai asta la ziar? Vreau să apară la ziar. Totul». Şi eu am vrut 
să-i spun «Şi dacă s-ar întîmpla cumva să aflu cum a murit el cu 
adevărat, vrei şi asta la ziar?» Şi, pe Dumnezeul meu, dacă eu 
aş fi întrebat-o şi dacă ea ar fi ştiut ce ştim noi acuma, cred că 
ar fi spus da. Dar nu i-am mai spus asta. Am spus doar «Păi 


dumneata nici n-ai putea să citeşti ce scrie acolo, mătuşico». ŞI 
ea a spus «Dom'şoara Belle are să-mi arate la ce să mă uit şi eu 
am să pot să mă uit acolo. Dă-o la ziar. Totul, cum a fost»." 

„O", spuse Stevens. Da, se gîndi. Acum pentru ea nu mai 
contează. Dacă a trebuit să se întîmple şi ea n-a putut să 
împiedice să se întimple asta şi acum totul s-a terminat, s-a 
întîmplat şi s-a sfirşit, ei nu-i mai pasă cum a murit. A vrut doar 
446 

să-l aducă acasă, numai că a vrut ca el să vină acasă aşa cum 
se cuvine. A vrut coşciugul acela şi florile şi dricul şi a vrut ca ea 
să meargă în maşină după el, prin oraş. „Haide", spuse. „Să ne 
întoarcem în oraş. N-am mai dat pe la birou de două zile." 

: >... 

tyBUQ-FECrx „OCT A 

CLI 

— FILIALA MÂSA- 

STR. AUREI VIAICU N*> « 

EEE j 

447 


Cuprins 

Prefaţă - Planetarium 

{Mircea Mihăieş)..................... ° 
ATOSE mened aaa A %6 
Focul și DAE a ceasca a cetele a a = 
Pantalone în negru ........ceeeeeeee. 1! 
2:52 (| A | PERRIN PORC 175 
USUI ee ta boat sită 2& 
Toamna în Deltă... 3^ 
Pogoară-te, Moise....... aaasserersrcnne 42*