William Faulkner — [Snopes] 01 Catunul

WILLIAM FAULKNER 
Cătunul 


Biblioteca WILLIAM FAULKNER 


William Faulkner 


Catunul 


Traducere din limba engleză 
EUGEN BARBU 
ANDREI ION DELEANU 


Prefaţă, tabel cronologic şi note 
ANCA PEIU 


po 


m O. vd 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
FAULKNER, WILLIAM 

Cătunul / William Faulkner; 

trad.: Eugen Barbu, Andrei Ion Deleanu 

Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2004 


ISBN 973-576-622-1 


I. Barbu, Eugen (trad.) 
II. Deleanu, Andrei Ion (trad.) 


821.111(73)-31-135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO _ 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, ROMANIA 


WILLIAM FAULKNER 
The Hamlet 
© Copyright 1931,1936, 1940 by William Faulkner 
© Copyright renewed 1958,1960 by William Faulkner 
© Copyright renewed 1964, 1967 by Estelle Faulkner 
and Jill Faulkner Summers 
This translation published by arrangement with Random House, 
an imprint of Random House Publishing Group, a division of 
Random House, Inc. 


Ilustraţia copertei 
BEN SHAHN 
Years of Dust, 1936 


© RAO International Publishing Company, 2003 
pentru versiunea în limba română 


2005 


Varianta V1.0 
Stelus 
martie, 2016 


Varianta V2.0 
Bolano 
noiembrie, 2019 


Yoknapatawpha: lumea de la zero 


„E ţara mea, ţărâna din care m-am născut, şi ţin la ea. 
Iubim cu toate că, nu pentru că. Nu pentru merite, ci în 
ciuda tuturor defectelor.”! Ţara lui William Faulkner - ca şi 
ţara lui Quentin Compson, din romanul Absalom, Absalom! 
(1936) - este Vechiul Sud al Statelor Unite ale Americii. Ca 
şi pe Quentin Compson, pe William Faulkner îl leagă de 
pământul lui natal o iubire care seamănă bine cu ura. Sau, 
cel puţin, cu răzvrătirea celui care ştie că iubirea are nevoie 
de toate piedicile raţiunii ca să poată exista. 

Pe harta ţării lui, ca „singurul stăpân şi proprietar” („sole 
owner and proprietor”), William Faulkner Esq. se prezintă 
însă fără nuanţe echivoce. Portretul lui de Jandlord trebuie 
să vorbească despre posesiunea absolută - dacă nu asupra 
pământului, măcar asupra ideii de pământ. De aceea, 
numele ținutului devine Yoknapatawpha - un cuvânt vechi al 
indienilor Chickasaw, însemnând „apa curge alene prin 
câmpia întinsă” („water runs slow through flat land”). Harta 
însă a fost pusă acolo, la sfârşitul cărţii Absalom, Absalom!, 
mai degrabă ca o farsă prin care masca posesiunii să 
acopere chipul acela - jumătate ură, jumătate iubire - care 
arată că „adevărul e rareori pur şi nicicând simplu”, cum ar 
spune Oscar Wilde. Harta lui Faulkner povesteşte şi 
născoceşte lumea de la zero. Este o lume vie, în plin proces 
al facerii (in the make), a cărei vitalitate provine din 
narațiune. 


Aşadar, pătrundem în Yoknapatawpha ca într-o lume în 
continuă schimbare şi (auto-)creare, nicio clipă amorţită - 
nici măcar de dragul hărţii-portret - într-o viziune 


„obiectivă” a adevărului. Dimpotrivă, adevărul lui William 


1 Faulkner, William, în articolul Faulkner's Mississippi, revista National 
Geographic, vol. 175, nr. 3, martie 1989, p. 336: „It's my country, my 
native land, and I love it. You don't love because: you love despite; not 
for the virtues, but despite the faults" (n. ed.) 

5 


Faulkner se află în perpetuă mișcare, într-o neîntreruptă 
facere, ca o lume veşnic de la zero. Aşa cum demonstrează 
David H. Evans?, tiparul diegetic faulknerian este profund 
legat de viziunea filozofică a pragmatismului lui William 
James, fratele lui Henry James, marele romancier americano- 
britanic de la începutul secolului modernismelor trecute. 
„Lumea de la zero” nu există; tocmai de aceea ea trebuie 
inventată / povestită iar şi iar. Astfel, cel care se joacă de-a 
„singurul stăpân şi proprietar” are de potrivit lumina şi 
întunericul de pe o hartă tot mai vie şi mai iluzorie. Ordinea 
e cea mai trainică iluzie. Controlui deplin asupra adevărului 
înseamnă putere: faustică? Demonică? Divină? Toate sunt 
doar variaţiuni ale unei viziuni limitative: de vreme ce lumea 
este în facere continuă, între creator şi stăpân nu (mai) 
rezistă semnul egalității. Într-adevăr, legenda hărții 
comitatului Yoknapatawpha ar trebui să-l prezinte pe 
William Faulkner nu drept „singur stăpân şi proprietar”, ci 
ca pe un „creator”: dar cine ar îndrăzni să se joace cu un 
asemenea cuvânt? Artistul ştie că farsa lui impune nişte 
limite: e doar un joc. Dar e chiar jocul cu lumea de la zero. 


Neamul Snopes, cu obscurele-i încrengături de veri, unchi, 
nepoți şi cumetri, mai rar apărând în relaţii de rudenie 
distincte, trasabile într-un arbore genealogic, se arată în 
Yoknapatawpha încă de la început sau, dacă putem spune 
aşa, încă de la punctul zero. Dar, cum tocmai am stabilit că 
acest zero ţine de un clişeu imaginar desuet, incompatibil cu 
pragmatismul lumii romaneşti  faulkneriene, să ne 
concentrăm puţin asupra acestei fluctuante prezenţe. 

În 1926, Faulkner a început să lucreze, în paralel, la două 
romane: Father Abraham (Taica Abraham) şi Flags in the 
Dust (Steaguri în ţărână). Acesta din urmă - reintitulat 
Sartoris şi considerabil redus ca proporţii - va vedea lumina 


2 Evans, David H., Reading Faulkner Pragmatically: The Hamlet and 
William James”, în vol. redactat de Hahn, Stephen şi Hamblin, Robert 
W., Teaching Faulkner: Approaches and Methods, Westport, Greenwood 


Press Connecticut 2001, pp. 125-130 (n.ed.) 
6 


tiparului în 1929, în acelaşi an cu The Sound and the Fury 
(Zgomotul şi furia). Nobilele familii Sartoris şi Compson din 
Vechiul Sud au marcat primele harta comitatului 
Yoknapatawpha. Romanul Father Abraham rămâne un 
proiect abandonat; el urmează să capete viaţă în povestiri 
(scrise, aparent, doar ca pot-boilers (în scopuri comerciale), 
totuşi „atinse” inconfundabil de geniul autorului), dar mai 
ales în ceea ce numim astăzi „Trilogia Snopeşilor”, şi anume 
ciclul romanelor: The Hamlet (Cătunul), publicat în 1940, 
The Town (Oraşul), publicat în 1957, şi The Mansion (Casa 
cu coloane), publicat în 1959. Cariera ameţitoare a lui Flem 
Snopes însă se prefigurează deja din paginile romanului care 
inaugurează eposul Yoknapatawpha, Sartoris. În 
complexitatea ei, însăşi structura ciclului Yoknapatawpha 
rămâne ironică: în paralel cu destrămarea vechii lumi 
sudiste, a unei ordini bazate pe o ierarhie socială dominată 
de marile familii: Compson, Sartoris, Coldfield, Varner, de 
Spain, invers proporţional cu această prăbuşire fatală, se 
desfăşoară ascensiunea clanului Snopes, care preia rolul de 
leader, fără remuşcări şi fără stil. Dar „stilul” de „mare 
casă” poate fi imitat: prin detalii aparent insignifiante (stil 
vestimentar, gesturi, manierisme), „Snopeşii” - buni 
supraviețuitori, în cel mai pur sens pragmatic jamesian - se 
transformă într-o caricatură jalnică a stilului autentic al 
aristocrației sudiste. Problema lor însă ţine de cash (bani 
gheaţă) şi mai puţin de stil. Oricum, ca preşedinte al fostei 
bănci din Jefferson a „Sartorişilor”, Flem Snopes va ajunge 
să deţină, în finalul unei cariere începute ca băiat de 
prăvălie la magazinul sătesc al „Varnerilor” - chiar şi moral, 
nu numai financiar -, valori mult mai însemnate decât 
elementarul cash. 

Gravitând în jurul lui Flem, „Snopeşii” îşi modifică 
orbitele: când apropiindu-se de nucleu, când depărtându-se 
de el, fie de bunăvoie, fie urmând voinţa lui Flem. Ei au cu 
toţii „aerul familiei”: mici de statură, cu chipuri comune, cu 
trăsături şterse, uşor de uitat. De-a lungul celor trei volume, 
detaliile portretistice revin mereu asupra ochilor lui Flem, 

7 


asemenea apei stătătoare. Dar, pe cât sunt „Snopeşii” de 
urâţi, pe atât de numeroşi ajung, invadând, mai întâi, 
cătunul Frenchman's Bend (Moşia Franţuzului), mai apoi, 
oraşul Jefferson, inima comitatului Yoknapatawpha. Nimeni 
nu ştie precis de unde vin, dar ei se adună: neam de poor 
White trash, de pe ultima treaptă a ierarhiei sociale a 
Vechiului Sud, mai jos decât sclavii negri de pe plantațiile de 
bumbac şi de pe lângă marile familii ale aristocrației albe, 
sunt neclintiţi în dorinţa lor de a-şi face un rost şi de a prinde 
cheag pe lângă ruda pricopsită. Dacă ar fi numai pentru 
această superbă imagine metaforică a neamului de parveniți, 
a nepieritorului ritual al nepotismului, cultivat cinic şi fără 
scrupule, a vigurosului sânge care apă nu se face, şi tot ar 
trebui să recunoaştem - aici şi acum - că e momentul cel mai 
potrivit să ne întoarcem la Trilogia Snopeşilor! Măcar pe 
aceştia îi putem privi în faţă! (Sau, măcar, îi putem studia 
sub lupă: deja cunoaştem arhetipul „de când lumea”.) Ca 
expresie a pragmatismului american, specimenul Snopes 
devine efigia acelui self-made man, hotărât să-şi atingă 
scopul indiferent de mijloace. 

Pe harta de la finalul romanului Absalom, Absalom! în 
zona de sud-est, se prefigurează deja întregul diegesis din 
The Hamlet: Frenchman's Bend, „prăvălia lui Varner, cu 
care a început Flem Snopes”, casa lui Armstid, casa lui 
Suratt; apoi, traversând râul Yoknapatawpha, Old 
Frenchman’s Place („Vechea Casă a Franţuzului, cu care 
Flem Snopes i-a păcălit pe Armstid şi pe Suratt”). În stadiul 
zero al Cătunului, adică pe când acesta abia se încropea din 
povestiri - cum sunt: Fool About a Horse (Nebun după cai), 
Spotted Horses (Cai bălţaţi), Lizards in Jamsbyd's Courtyard 
(Sopârle în curte la Jamsbyd) - Snopes încă se numea 
Cotton, iar Ratliff apărea drept Suratt, cum îl găsim trecut şi 
pe hartă. Scriitorul s-a simţit obligat să schimbe aceste 
nume-cheie pentru că, între timp, printre cunoştinţele lui din 
viaţa reală apăruseră oameni care se chemau chiar aşa cum 
plănuise el să-şi boteze personajele. Şi, fiindcă am ajuns aici, 
referindu-ne la Ratliff (alias Suratt) fără să-l fi prezentat 

8 


încă, să zăbovim puţin asupra lui. Poate că justificarea 
formulei „Trilogia  Snopeşilor” ţine de impresionantul 
criteriu al cantității: „Snopeşii” sunt (tot mai) numeroşi, 
Ratliff e unul singur. Dar el rămâne alături de cititor de-a 
lungul întregului drum: de la Cătunul la Oraşul şi până la 
lugubra Casă cu coloane. Am putea să-i spunem „Trilogia lui 
Ratliff”, însă ne temem că prea puţini cititori ar adopta 
formula aceasta; V.K. Ratliff este o călăuză atât de discretă 
şi de enigmatică, pe drumul cu meandre pe care am pornit, 
încât prezenţa lui devine de la sine înţeleasă: el nu aşteaptă 
atenţia specială a cititorului, aşa cum face un personaj 
principal care se respectă. 

Numele întreg - Vladimir Kyrilytch Ratliff, iniţial Ratcliff - 
ni se dezvăluie abia în paginile volumului Oraşul. Se pare că 
unul dintre strămoşii lui paterni, surprins - ca soldat rus al 
unei trupe britanice - pe teritoriul american, chiar cu ocazia 
Războiului Revoluționar de Independenţă, a lăsat moștenire 
acest nume exotic (cu patronimul specific rusesc), 
transmițând odată cu el, din generaţie în generaţie, credinţa 
(sau superstiţia) că băieţii familiei sale vor fi feriţi de rele 
câtă vreme nu se leapădă de el. Aşadar, şi de această 
imagine a numelui ca moştenire de familie se leagă, în ce-l 
priveşte pe Ratliff, noţiunea tot jamesiană, tot pragmatică - 
de survival of the fittest (supraviețuirea celui mai înzestrat). 

În Yoknapatawpha ca diegesis, Ratliff aduce un ecou al 
unui război american şi mai vechi, şi mai venerabil decât 
Războiul Civil. Prin urmare, el dobândeşte creditul cuvenit 
unui personaj cu un trecut aparte, cu o prestanţă „de familie 
veche”, chiar dacă nu neapărat nobilă. Ratliff moşteneşte, de 
la stră-străbunicul său, tocmai acea respectabilitate, pe care 
indivizi ca Thomas Sutpen (din Absalom, Absalom!) sau ca 
Flem Snopes (din Cătunul), se străduiesc zadarnic să o 
cucerească pe căi nu numai neortodoxe, ci, mult mai adesea, 
abjecte. 

Pe harta din Absalom, Absalom!, casa lui Suratt (alias 
Ratliff) se găseşte mai sus de cătunul Frenchman's Bend, la 
o anumită distanţă de drumul spre Jefferson. Ratliff ţine la 


judecata proprie, ba mai mult, detaşarea şi luciditatea lui 
impun respect şi chiar influenţează - atunci când nu e prea 
târziu - atitudinea îndepărtaţilor lui vecini din cătun. 

Celibatar convins, Ratliff îşi poartă singur de grijă şi - în 
Cătunul, când facem cunoştinţă cu el - îşi câştigă existenţa 
ca vânzător itinerant de maşini de cusut. Ca şi compania lui, 
singurătatea lui Ratliff este relativă: rămâne undeva, în 
străfundul personalităţii lui, un dram de mister. Vorbele-i 
sunt de duh şi chipul, impenetrabil. 

În America / Yoknapatawpha e loc pentru oricine. Dacă n- 
ar fi fost Ratliff, ce s-ar fi ales de tot neamul Snopes? In 
economia naratologică a acestei structuri pragmatice - deci, 
în neîntreruptă schimbare -, cum este Yoknapatawpha, 
echilibrul se menţine (mai ales) datorită acestei simetrii, 
datorită acestui contrast Ratliff-Snopes. Polaritatea a fost 
remarcată şi comentată, printre exegeţii lui William 
Faulkner, nu numai de către David H. Evans, ci şi de către 
Michael Millgate:. 

De fapt, lui Ratliff i se atribuie însăşi inventarea 
termenului de snopesism: lupta împotriva acestei forţe 
obscure şi profund nocive devine cauza lui morală. Îşi va 
găsi aliaţi în Gavin Stevens şi Charles Mallison, împreună cu 
care V.K. Ratliff va alcătui un trio (pseudo) eroic şi (desuet) 
cavaleresc. William Faulkner şi-a dovedit neîncetat 
disponibilitatea în materie de virtuozitate stilistică şi 
experimentalism formal, proprii modernismului: aceasta nu 
înseamnă nici pe departe că opera lui se eschivează vreodată 
de la „lecţia de morală”. Cred că această înclinaţie 
pronunțată către tiparul narativ alegoric, cu un anume tâlc, 
reprezintă o formă a tributului sãu față de tradiția acelei 
specii de proză literară, aşa-numita romance, (spre 
deosebire de romanul de tradiție europeană), specifică 
literaturii americane a secolului al XIX-lea şi ilustrată în 
operele clasicilor Nathaniel Hawthorne şi Herman Melville. 


3 Millgate, Michael, The Hamlet, un studiu inclus în volumul redactat de 
Bloom, Harold, Modern Critical Views: William Faulkner, Chelsea 
House Publishers, 1986; pp 27-47 New-York, Philadelphia (n.ed) 

10 


Mărturie acestui substrat moral al chiar şi celor mai 
subtile estetic opere faulkneriene stau atât scrisorile 
autorului către prieteni cât şi interviurile, şi amintirea 
dialogurilor sale cu studenţii de la Charlottesville, de la 
sfârşitul anilor cincizeci. Într-una dintre scrisori, citată chiar 
de Michael Millgate în studiul său, mesajul marelui artist 
apare cât se poate de clar: 

„Nu vreau să spun că diavolul îi va smulge pe toţi 
mincinoşii şi ticăloşii, şi făţarnicii, urlând, de pe paturile lor 
de moarte. Cred că destui mincinoşi şi ticăloşi, şi făţarnici 
mor în pace zilnic, în mireasma a ceea ce el ar numi chiar 
sfinţenie. Nu de el e vorba acum. Nu pentru el scriu eu. Dar 
cred că se găsesc şi câţiva, nu neapărat mulţi, care-l citesc 
pe Faulkner şi îl vor mai citi, şi-şi vor spune: Da, e-n ordine. 
Aş vrea să fiu mai degrabă Ratliff decât Flem Snopes. Și tot 
Ratliff aş vrea să fiu, Chiar dacă n-aş avea niciun Snopes cu 
care să mă mai mãsor”*. 

Şi totuşi, Ratliff este departe de a fi idealizat: momente de 
slăbiciune are şi el, cum ar fi cel din Cartea a Patra a 
Cătunului, când se lasă păcălit de Flem Snopes, cumpărând 
de la acesta Conacul Franţuzului (la un preţ nu tocmai 
modest), sedus de iluzia unei comori îngropate acolo de 
confederați. Dar, cel puţin, îşi dă seama singur de grozăvia 
propriei gafe şi îşi cucereşte încrederea cititorului prin 
luciditate, o judecată dreaptă şi, nu în ultimul rând, un 
salvator simţ al umorului. Viziunea lui cu Flem Snopes 
pretinzând domnia peste Infern, de la finalul Cărţii a Doua, 
intitulate Fula, sugerează dubla proiecţie - atât a autorului 
cât şi a cititorului - asupra acestei persona a răbdătorului şi 


4 În engleză: „I don't mean that the devil will snatch every liar and 


rogue and hypocrite shrieking from his deathbed. I think liars and 
hypocrites and rogues die peacefully every day in the odor of what he 
calls sanctity. I'm not talking about him. I'm not writing for him. But I 
believe there are some, not necessarily many, who do and will continue 
to read Faulkner and say «Yes. It's all right. I'd rather be Ratliff than 
Flem Snopes. And I'd rather be Ratliff without any Snopes to measure 
by even.»“ (n.ed.) 
11 


mucalitului Ratliff. Vocea lui este fundamental dialogică în 
termeni bahtinieni, contribuind în cea mai mare măsură la 
afirmarea unui destin independent al cărții. Pe de altă parte 
Ratliff aduce tradiţia narațiunii incredibile, a  „poveştii 
vânătoreşti”, aşa-numita tall-tale, caracteristice folclorului 
sud-vest american şi valorificate pentru întâia oară în 
literatura cultă de către Samuel Clemens, alias Mark Twain, 
pe care William Faulkner îl numea, printr-o tipică sintagmă 
intraductibilă, „all our grandfather”, însemnând, în acelaşi 
timp, şi „bunicul nostru al tuturor” scriitorilor moderni, şi 
„tot ce am avut vreodată ca bunic” sau „singurul nostru 
bunic” - la nivelul diegetic specific modernismului târziu şi 
chiar post-modernismului (Cătunul fiind publicat, după cum 
am mai spus, în 1940). 

Dacă „Snopeşii” au vreun stil acela e stilul clasic al 
uzurpatorului, indiferent de epocă şi de meridian. Ca şi cum 
lumea ar fi început cu ei, ca şi când nimic din tot ceea cea 
fost înainte de sosirea lor nu ar conta, ca şi cum ei ar fi 
stăpânii lumii de la zero! Nu cititorul român de Faulkner 
este cel căruia această tagmă a parvenitului să-i fie străină. 
Dintre generaţiile contemporane, cel puţin trei: bunici, 
părinţi şi nepoți cunosc „pe viu” acest arhetip. Proza 
faulkneriană - clasică şi vizionară în acelaşi timp, prin 
universalitatea ei - ne oferă azi, din nou, o confirmare a 
faptului că mesajul textului literar de autentică valoare are 
şi o misiune subversivă. 


Volumul Cătunul se compune din patru părţi: Cartea Întâi 
- Flem, Cartea a Doua - Eula, Cartea a Treia - Vara cea 
Lungă şi Cartea a Patra - făranii. Trilogia Snopeşilor se 
citeşte ca o veritabilă operă polifonică, în sensul atribuit de 
Mihail Bahtin acestei expresii, clădită nu numai din 
povestiri, ci, mai cu seamă, pe diverse voci narative. Încă din 
acest prim volum al trilogiei, cea mai autoritară, mai 
nuanţată, mai expresivă, mai plină de umor şi - tot conform 
abordării naratologice bahtiniene - cea mai dialogică dintre 

12 


toate aceste voci narative rămâne vocea lui V.K. Ratliff. 

Structura narativă a romanului Oraşul - al doilea volum al 
trilogiei - renunţă total la convenţionala împărţire pe 
capitole sau cărţi, fiind încredinţată exclusiv celor trei voci 
narative: Charles Mallison, Gavin Stevens şi V.K. Ratliff, o 
manevră stilistică amintindu-ne de romanul As I Lay Dying 
(Pe patul de moarte) - o veritabilă demonstraţie de 
virtuozitate experimentalistă faulkneriană din 1930. 

Romanul Casa cu coloane se constituie într-o replică a 
primului volum, încheind trilogia şi confirmându-i unitatea 
prin simetria structurală şi stilistică a unei reveniri - după 
nouăsprezece ani - la împărţirea cărţii, ca şi în Cătunul, în 
funcţie de protagonişti: Mink, Linda, Flem. Aici, Flem îşi va 
găsi sfârşitul, ucis de mâna lui Mink, ruda incomodă, de care 
se lepădase în urmă cu treizeci şi opt de ani. Mink şi-a 
petrecut tot acest răstimp în închisoare, ispăşind pedeapsa 
pentru o primă omucidere şi visând, zi şi noapte, la clipa 
răzbunării. 

Ca şi alte formidabile portrete de ucigaşi din 
Yoknapatawpha, (cum ar fi cel al lui Wash Jones, din 
Absalom, Absalom! curmându-i viaţa lui Thomas Sutpen, 
după ani de admiraţie devotată şi necondiționată; sau cel al 
lui Joe Chrismas, din Lumină de august, tăind beregata 
iubitei, singura lui binefăcătoare, Joanna Burden), de 
evidentă inspiraţie dostoievskiană, dar purtând şi marca 
introspecţiei lucide în oroarea minţii omeneşti, pe care 
Faulkner o moşteneşte de la Poe, vechi maestru în 
Maelstrom, portretul lui Mink, desfăşurat pe întreg 
parcursul trilogiei şi presupunând tehnici narative diverse, 
de la stream-ot-consciousness şi stil indirect liber, la 
aparenta autoritate a omniscienţei selective, constituie una 
dintre cele mai convingătoare şi remarcabile realizări ale 
artei narative faulkneriene. 

Aşadar, saga „Snopeşilor” începe şi se sfârşeşte cu câte un 
segment narativ de proporţii, dedicat aceluiaşi Flem. 
Povestea şi-a încheiat ciclul - în dulcele stil clasic - 
sugerând, prin tiparul structural, împlinirea sortii, 

13 


înfăptuirea acelui ineluctabil doom faulknerian. 

Interpretând Cătunul în spiritul pragmatismului jamesian, 
David H. Evans îi vede pe V.K. Ratliff şi pe Flem Snopes ca 
pe nişte fii alegorici ai lui Will Varner,’ într-o competiție de 
voinţă, în care va triumfa, simbolic, cel mai convingător - nu 
prin superioritatea dominaţiei fizice, ci printr-a celei retorice 
asupra comunităţii rurale. Actul narativ creează viaţă şi 
conferă privilegiul succesiunii metaforice la putere. Prin 
urmare, nu Jody Varner, singurul fiu rămas la Moşia 
Franţuzului, dintre toţi cei şaisprezece copii ai bogatei 
familii Varner, moşteneşte forța voinței şi a autorității 
paterne; dimpotrivă, Jody este prea slab ca să reziste 
fascinaţiei exercitate de maleficul Flem şi de aceea îl 
angajează băiat de prăvălie pe proprietatea familiei Varner. 
Deşi se temea ca Flem să nu-i incendieze hambarul, aşa cum 
a auzit că ar fi făcut cândva, pe o moşie unde fusese angajat 
Ab Snopes, tatăl lui Flem, Jody îi dă o slujbă acestuia din 
urmă, neavând curajul să-l respingă. Zvonul / povestirea 
despre năravul „Snopeşilor” de a da foc la hambare pe unde 
lucrează este contribuţia lui Ratliff - un fel de prolog - la 
acest moment al Cărţii Întâi. Flem cel scump la vorbă este 
cel temut, şi totuşi angajat. Jody, deşi „adevăratul” Varner- 
junior, nu face altceva decât să primească atacurile celorlalţi 
doi: al tăcerii de rău augur a lui Flem şi al povestirii lui 
Ratliff. 

Tot în Cartea Întâi apare povestirea Fool About a Horse 
(Nebun după cai), relatată de Ratliff, o amintire din copilăria 
lui despre Ab Snopes, figurând aici ca victimă a lui Pat 
Stamper - un escroc în negoţul cu cai, notoriu în toată 
Yoknapatawpha. Apropiat de vârsta lui Ratliff-senior şi vecin 
cu acesta, Ab se bucură de înţelegerea şi compătimirea 
băiatului, care asistă la întreaga şi complicata tranzacţie. 

Alt moment-cheie al acestui prim sfert al romanului e 
marcat de apariţia lui Mink Snopes, ucigaşul, şi a lui Ike 
(Isaac) Snopes, idiotul satului, amândoi veri cu Flem. 


5 Evans, David H., Op. cit, p. 127 (n. ed.) 
14 


Evident, ei reprezintă trei ipostaze alegoric-ironice, pe de-o 
parte, ale visului american, pe de altă parte, ale imaginii de 
self made man, promovate atât de agresiv de aşa-numitul 
„vis”; nu în ultimul rând, Flem, Mink şi Ike sunt trei 
metafore ale urâțeniei minții umane. Flem este cel care îi 
aduce pe Mink şi pe Ike la Moşia Franţuzului; simte că-şi 
poate permite deoarece e în ascensiune. Deşi mintea lui 
funcţionează numai pe bază de calcule cu bătaie lungă, Flem 
nu are de unde să ghicească, de pe acum, că îi e sortit să 
moară de mâna lui Mink şi că Ike va ameninţa „onoarea” 
familiei Snopes prin perversiuni scandaloase (deşi ipocrizia 
şi murdăria publică a „scandalului” se găsesc numai în ochii 
privitorilor, ai gloatei satului; ce gravitate mai poate avea 
noţiunea de perversiune pentru un idiot, eliberat de 
restricţiile celor - până la proba contrarie - cu mintea 
întreagă?). Imaginaţia nu este unul dintre harurile unei minţi 
de adevărat businessman. Aici, Flem se suprapune cu Jason 
Compson, tot aşa cum Ike reprezintă o varietate ceva mai 
grotescă a arhetipului de idiot al familiei, inaugurat în 
Yoknapatawpha de către Benjy Compson. Cum s-ar spune, se 
întâmplă şi la case mai mari: de la familia Compson, din 
Zgomotul şi furia, la neamul Snopes, din Cătunul, încă nu am 
ieşit de pe harta comitatului Yoknapatawpha. 

Cartea a Doua, aşa cum arată şi titlul, îi este dedicată 
mezinei familiei Varner, Eula. Tiparul narativ ironic se 
menţine: deşi înzestrată cu toate darurile Zeiţei Venus, 
relaţiile ei cu parteneri de sex opus, în diverse ipostaze, sunt 
sortite eşecului. Primul de a cărui neînțelegere se loveşte 
Eula este Jody, fratele ei. Jody Varner cade în capcana tipică 
a fratelui jalnic şi zadarnic îngrijorat de soarta surorii lui 
minore. Din nou avem de-a face cu un clişeu faulknerian: în 
esenţă, problemele pe care Jody şi le face în legătură cu Eula 
sunt cele deja citite în monologul lui Quentin Compson în 
legătură cu Caddy din Zgomotul şi furia. Doar că în Cătunul 
tonul naratorului pierde orice inflexiune elegiacă, scriitorul 
preferând acum nuanţa mai degrabă comică a situaţiilor 
descrise. 

15 


Nu împărtăşim opinia că William Faulkner ar fi fost un 
misogin. Totuşi, merită să ne amintim că el făcea distincţia - 
cel puţin, în privinţa personajelor sale literare - între cat-like 
şi cow-like women, adică femeile de tip felină şi cele de tip 
vacă. Eula Varner, aşa cum apare în Cătunul, reprezintă a 
doua categorie. De fapt, întregul roman stă sub semnul 
acestui tip de feminitate, dacă ne gândim la halucinanta 
experienţă amoroasă a lui Ike Snopes cu vaca lui Jack 
Houston. Şi chiar pasivitatea exasperantă a Eulei în scurta şi 
inutila ei experienţă şcolară sugerează aceeaşi dominantă 
bovină. Dacă, aşa cum vom vedea în romanul Orașul, al 
doilea volum al trilogiei, Eula nu este lipsită de inteligenţă, 
în stadiul romanului Cătunul, ea se aseamănă întru câtva cu 
ciudatul Ike Snopes, iscodită cu invidie - precum Ike e 
spionat cu neruşinare - de către aceeaşi gloată, chiar și mai 
incapabilă de înţelegere decât amândoi ciudații laolaltă. 

Episodul Labove-Eula ne interesează mai ales din punct de 
vedere al intertextualităţii. Labove este opusul Eulei din 
toate punctele de vedere: un tânăr provenind dintr-o familie 
săracă, acceptând postul de profesor la şcoala de pe Mogşia 
Franţuzului, la propunerea lui Will Varner, şi acceptând să 
joace în echipa de fotbal a Universităţii - deşi jocul în sine 
nu-i place -, pentru a-şi putea plăti cursurile. Absolvind cu 
îndârjire Facultatea de Drept şi făcându-şi un rost pe cont 
propriu, ca un veritabil self-made man Labove este serios şi 
pasionat, având toate calităţile unui intelectual profund, 
inclusiv zestrea unor lecturi de erudit. Ironic, el se 
îndrăgosteşte tocmai de Eula, având astfel de luptat - pe 
drumul aspru al construirii unei cariere profesionale şi al 
unei situaţii financiare decente - cu propriul sentiment 
păgubos, o dificultate în plus pe lângă toate cele deja 
hărăzite lui. Din nou, tiparul acelui doom faulknerian dă 
viaţă naraţiunii. Numai că elementul acesta al fatalității nu 
se consumă în tonalități tragice, ci doar ironice. 

Eula merge la şcoală de la opt la aproape paisprezece ani, 
până la plecarea lui Labove de la Moşia Franţuzului. Ea se 
încadrează, aşadar, în categoria de vârstă a nymphetei, deşi 

16 


Lolita lui Vladimir Nabokov are doisprezece ani când 
Humbert Humbert cade pradă farmecelor ei. Lolita însăşi 
apare în viaţa poetului şi profesorului Humbert ca o replică, 
o reminiscență întârziată a unei iubiri adolescentine fără 
leac, inspirate de o Annabel, a cărei fugară existenţă pare să 
fi avut ca unică justificare ecoul produs în mintea poetului de 
balada Annabel Lee a lui Edgar Allan Poe. Cătunul fusese 
deja publicat în 1955, cu cincisprezece ani înainte ca Lolita 
lui Nabokov să vadă lumina tiparului pentru prima dată. Nu 
numai tensiunea erotică a textului faulknerian şi-a consacrat 
deja o anume reputaţie, dar ecouri din poezia şi, mai cu 
seamă, din proza lui Poe răzbat în polifonia faulkneriană cât 
se poate de distinct. 

Nu mai trebuie să demonstrăm că Faulkner a fost acolo 
primul: este deja o evidenţă. Ca argument suprem al faptului 
că, în relaţia Labove-Eula, William Faulkner pune în 
funcţiune, cu bună ştiinţă, un clişeu clasic - acela al 
profesorului îndrăgostit de (propria proiecţie imaginară 
asupra unei făpturi comune ca intelect, cum e) eleva lui - să 
ne amintim că însăşi Eula, (un nume care intră în rezonanţă 
cu Lolita), respinge asaltul amoros al lui Labove, repezindu-l 
ca pe un bătrân călăreț fără cap, Ichabod Crane. Aluzia 
vizează o povestire clasică a începuturilor literaturii 
americane: Legenda văii Sleepy Hollow de Washington 
Irving, publicată în 1820. Ichabod Crane reprezintă 
prototipul profesorului cu imaginație prea  înfocată, 
temându-se de stafia călărețului fără cap, (ce bântuie ţinutul 
încă din vremea Războiului de Independenţă), dar 
închipuind-şi că fata cea mai frumoasă şi mai bogată din sat, 
Katrina Van Tassel, îi împărtăşeşte dragostea. Labove preia 
până şi portretul fizic de la Ichabod Crane: lung, deşirat şi 
stângaci în mişcări. 

Eula este într-adevăr - ca şi Katrina - fata cea mai 
frumoasă şi mai bogată din sat. Dar pe Labove nu banii ei îl 
interesează. Ceea ce într-adevăr îl interesează la ea, iar ei 
„Nici că-i pasă”, ţine de un strat intertextual non-american, şi 
mai adânc, şi mai îndepărtat decât toate cele menţionate 

17 


până acum: obsesia lui Doctor Faust de a (re) cuceri lumea 
de la zero, cumpărând, cu preţul sufletului, marfa diabolică a 
iubirii, ca elixir al minții veşnic tinere. Ce altceva să-l atragă 
pe Faust, dacă nu veşnica tinereţe intelectuală? Oare nu e 
un adevăr al lumii de la zero, acela că în creier stă cea mai 
puternică armă a seducţiei? 


Restul, în Cartea a Doua, e proză. Eula va trăi un singur 
episod amoros - mai mult sau mai puţin întâmplător - cu 
tânărul McCarron, care dispare fără urmă. O „urmă” tot lasă 
el, de fapt: Eula urmează să aibă un copil. Aşadar, după 
Jody, Labove şi McCarron, al patrulea bărbat care intervine 
în viaţa ei este însuşi Flem Snopes, prin care Will Varner 
rezolvă urgenţa paternităţii legitime a copilului din flori al 
fiicei sale. Şi astfel, al cincilea bărbat care are un cuvânt 
decisiv de spus în viaţa Eulei, fără ca acest lucru să 
presupună vreun dialog, vreo înțelegere cu ea, este chiar 
tatăl ei, bătrânul Varner, veritabil father figure, găsind soţul 
potrivit la momentul potrivit şi pecetluind astfel nu atât o 
mezalianţă, cât o „confederaţie” Varner-Snopes: o bază de 
succes în afaceri pentru ambele părţi. 

Predicţia lui Labove s-a împlinit: Venus a trecut în 
proprietatea unui Vulcan mărunt, neputincios şi slut. Pe 
acesta, într-adevăr, numai banii îl interesează. La finele 
Cărţii a Doua, după ce mirele şi-a încasat cecul de la socru, 
plus proprietatea Old Frenchman's Place (Conacul 
Franţuzului), cuplul proaspeţilor căsătoriţi pleacă în Texas, 
într-un prelungit „voiaj de nuntă”, din care Eula va reveni 
abia la sfârşitul Cărţii a Treia, Vara cea lungă, aducând cu 
ea o micuță moştenitoare: pe Linda Snopes, a cărei poveste 
se va desfăşura în volumele Oraşul şi Casa cu coloane. Cât 
despre Flem, acesta îşi face reapariţia în Cătunul abia odată 
cu primele imagini de tall-tale din Cartea a Patra, Țăranii, 
când are de profitat de pe urma dubioasei tranzacţii cu cai 
de Texas neîmblânziţi (sau Spotted Horses, aşa cum le va 
rămâne numele în Yoknapatawpha). 


18 


Deşi se desfăşoară în absenţa lui Flem (Flem-free, cum s- 
ar spune), Cartea a Treia, Vara cea lungă nu e cu nimic mai 
prejos decât celelalte cărţi în ceea ce priveşte intensitatea 
narativă. Dimpotrivă, ea rămâne în memorie ca fiind cea mai 
dramatică dintre cele patru mişcări ale acestei compoziţii 
polifonice, care este Cătunul. În orice caz, întâlnirea dintre 
narațiune şi poezie se petrece aici poate mai armonios decât 
oriunde altundeva în roman, al cărui titlu rămâne totuşi de 
netradus: e o naivitate să credem că, scriind acest epos, 
Faulkner s-a mulţumit cu mai puţin decât cu propriul 
Hamlet, chiar dacă acesta apare în modesta variantă a unui 
substantiv comun, articulat cu articol hotărât şi coborând de 
la curtea shakespeareană a regelui danez până la sătucul din 
comitatul Yoknapatawpha. 

Flem-free nu înseamnă nicidecum Snopes-free: „Snopeşii” 
rămân la posturile lor de la Moşia Franţuzului, completând 
istoria locului cu întâmplări picante, comice, tragice, de 
neacceptat, dar, datorită povestirii, de înţeles. Protagoniştii 
sunt acum: Jack Houston, Mink Snopes, I.O. Snopes 
(suferind de un tic al proverbelor, plasat pe post de profesor 
la şcoala din sat, după plecarea lui Labove), Eck Snopes 
(noul şi neîndemânaticul fierar al satului; tatăl unui micuţ 
Snopes, botezat Wallstreet Panic, în speranţa unui destin cu 
şansă în domeniul financiar), Launcelot (Lump, pentru 
apropiaţi) Snopes (ocupând postul de vânzător la prăvălia lui 
Will Varner în lipsa ginerelui Flem Snopes), în sfârşit - dar 
nu în cele din urmă - Ike Snopes (în rolul de idiot al satului 
şi al familiei), plus o vacă. 

Jack Houston este un vechi localnic de la Moşia 
Franţuzului, care nu se adaptează deloc la stilul veneticilor 
Snopes (sau la omul nou, de tip Snopes, cum s-ar spune). 
Necazul lui nu e o chestiune de principiu conservator, ci pur 
şi simplu una de stil personal. Jack Houston reprezintă acel 
stil de comportament, întâlnit nu numai în Yoknapatawpha, 
ce refuză să laude „hainele cele noi ale împăratului”, când se 
vede, cu ochiul liber, că împăratul e gol. Prima lui ciocnire 
cu „Snopeşii” are loc de la începutul Cărţii Întâi, când, 

19 


dându-şi seama că are de-a face cu un ageamiu pus în locul 
vechiului fierar al satului, pleacă să-şi potcovească, în altă 
parte, calul. 

Apoi, Mink Snopes, aciuat prin partea locului ca să-şi 
câştige traiul şi să-şi hrănească nevasta şi pe cele două 
copile, muncind la culesul bumbacului, îşi lasă viţelul - în 
Casa cu coloane va fi o vacă - să pască pe păşunea lui Jack 
Houston, fără să-şi facă mustrări de conştiinţă. Astfel că, lui 
Jack Houston nu-i mai rămâne de făcut decât să-l dea în 
judecată, ceea ce înseamnă primul conflict, deschis şi oficial, 
cu neamul Snopes, pe care însuşi Varner Jr. se ferise să-l 
provoace. Hotărârea judecătorească îi dă dreptate lui 
Houston, şi Mink Snopes are de plătit daune materiale şi 
cheltuieli de proces. 

Atracția dintre Jack Houston şi Mink Snopes e de-a 
dreptul fatală, ca orice atracţie dintre victimă şi călău: pe 
cât de căpos şi categoric este Houston, pe atât de lunecos, 
abject şi laş este Mink, în vreme ce Houston nu admite 
abateri de la normele nescrise de trai cinstit - (ceea ce i se 
„taxează” drept aroganță) - Mink aşteaptă ca Flem Snopes, 
ruda ajunsă, să vină să-l scoată din orice încurcătură, 
indiferent de partea cui e dreptatea. Flem însă nu vine. Nici 
să-l scutească de amenzi, nici mai târziu să-l scoată din 
închisoare. Fiindcă, între timp, decât să-i plătească daune lui 
Houston, Mink îl ucide. Nu înainte însă ca Ike Snopes să-şi 
consume grotescul romance cu vaca lui Houston. Scârbit, 
acesta din urmă renunţă la vacă în favoarea lui Ike. Aici 
intervine Ratliff, provocând un hilar consiliu de familie al 
Snopeşilor, tot în absenţa lui Flem. Rezultatul este o iluzorie 
restabilire a ordinii şi decenţei locale, vaca fiind sacrificată 
pe altarul onoarei familiei Snopes, (pledoaria lui I.O. Snopes 
- „înțeleptul familiei”, pentru păstrarea nepătată a numelui 
de Snopes, ca şi modul de repartizare a cheltuielilor pentru 
rezolvarea  „civilizată” a cazului reprezintă adevărate 
momente de umor absurd). 

Mai putem spune, atunci, că Macondo începe lumea unui 
„veac de singurătate” de la zero? Ca şi alţi scriitori sud- 

20 


americani, Gabriel Garcia Márquez şi-a mărturisit adesea 
admiraţia faţă de William Faulkner, „sole owner & 
proprietor”. Cea mai convingătoare dovadă a afinităţii dintre 
cei doi mari romancieri este chiar dialogul dintre cărțile lor. 
Este un mod inefabil de a defini nemurirea /supraviețuirea. 
Fiindcă, desigur, cărţile acestea - care ne vor supravieţui, 
aşa cum le supraviețuiesc propriilor autori - înseamnă că, 
aşa cum lumea de la zero nu există, nici drum de întoarcere 
la zero nu avem. Începutul şi sfârşitul nu există, decât, poate 
în imaginaţia poeţilor, care trebuie să ne ajute să credem că 
povestea a avut un sens. 


Ike Snopes şi vaca lui Houston alcătuiesc un cuplu 
carnavalesc în spirit bahtinian. Acesta reprezintă însăşi 
parodia iubirii idilice, „în armonie cu natura”, cum s-ar 
spune. Natura din operele marilor scriitori americani nu e 
idilică; nu e nici măcar pastorală. Şi nici măcar nu este 100% 
americană: Shakespeare îşi impune canonul până peste 
Atlantic. Vaca lui Ike Snopes e o replică (întârziat- 
naturalistă? Postmodernă?) a lui Bottom cu cap de măgar, 
din Visul unei nopți de vară. 

Şi apoi, cum spune chiar Faulkner, „iubim cu toate că, nu 
pentru că” („you don't love because, you love despite”). 
Dincolo de toate speculaţiile pe teme clasic-mitologice 
întreprinse până azi, în legătură cu acest straniu episod al 
Verii celei lungi faulkneriene (Shakespeare, cu visul lui, se 
insinuează, încă de la nivelul titlului, în această țesătură 
intertextuală), „fericitul cuplu” îşi păstrează misterul: de 
fapt, ce a vrut Faulkner să pricepem din asta? 

În niciun caz ce a priceput Lump (alias Launcelot) Snopes, 
noul vânzător de la prăvălia lui Varner. El a reacţionat ca un 
adevărat Snopes (şi nu ca un Cavaler al Mesei Rotunde): a 
scos o şipcă din grajdul vacii, pentru privitori, şi, bineînţeles, 
a pus şi taxă. 

Voyeurismul apare în romanele comitatului 
Yoknapatawpha tot ca un aspect al nimicniciei umane: 
primul la care ne gândim este Popeye, gangsterul ucigaş şi 

21 


violatorul impotent din Sanctuar (Sanctuary), best-seller 
faulknerian - unul dintre puţinele antume - din 1931, 
supranumit „romanul ştiuletelui de porumb” („the corncob 
book”); în bordelul lui Miss Reba din Memphis, în anii 
prohibiţiei, Popeye o sileşte pe Temple Drake, fiica răpită a 
judecătorului Drake, să facă amor - sub ochii lui - cu Red, de 
care fata se îndrăgosteşte, grăbindu-i, astfel, şi lui, moartea. 
(În Sanctuar, neamul Snopes este reprezentat prin dubiosul 
senator Clarence Snopes, care o lămureşte, apoi, pe Temple 
să facă uitat acest episod, şi cu care ne întâlnim şi în Casa 
cu coloane, ultimul volum al Trilogiei Snopeşilor. Un alt 
exemplu urmează chiar în Oraşul, al doilea volum al trilogiei 
în discuţie aici; bineînţeles, „negustorul” este tot un Snopes, 
şi anume Montgomery Ward Snopes, cu un nume la fel de 
pompos ca şi cel al lui Launcelot / Lump din Cătunul, nu mai 
prejos decât numele altei rubedenii comune, Byron Snopes, 
cel cu o minte atât de primitivă, încât să jefuiască banca la 
care îi găsise de lucru Flem. Montgomery Ward Snopes îşi 
„valorifică”, la Jefferson, experienţa pariziană, deschizându- 
şi, în orăşelul lui din Yoknapatawpha, Mississippi, o 
„afacere” cu fotografii pornografice, nu de vândut, ci doar de 
privit, ceea ce le măreşte profitul considerabil - până când 
vânzătorul de experiențe voyeuriste este arestat. 

Tot Lump îl va determina pe Mink să se întoarcă la locul 
crimei - ca într-un clişeu de povestire polițistă clasică - 
pentru a spolia cadavrul lui Jack Houston, prilej cu care 
asasinul cade direct în mâinile poliţiei. Elementul gotic şi 
precizia construcţiei de detective story ne amintesc, din nou, 
de Edgar Allan Poe. 

Însă Jack Houston rămâne un personaj desprins dintr-un 
diegesis mult mai apropiat - în timp şi în spaţiu, fie acestea 
şi fictive - de Yoknapatawpha: Aventurile lui Huckleberry 
Finn de Mark Twain. 

Pe lângă tiparul narativ de tall-tale (sau poveste 
vânătorească) darul naraţiunii în limba populară, vorbită în 
zona şi în vremea respectivă, Faulkner ştie să-şi citească 
maestrul şi în materie de tipologie a personajului literar. 

22 


Jack Houston rămâne un ecou distinct al unei personalităţi 
accentuate din zona Mississippi: colonelul Sherburmn, din 
capitolele 21 şi 22 ale capodoperei lui Samuel Clemens, alias 
Mark Twain. 

Ceea ce-i deosebeşte pe Sherburn şi pe Houston de mob 
(sau gloată) este tăria de caracter a omului cu o judecată 
proprie, greu tolerabilă pentru comunitate. Interesant este 
aici faptul că nu acesta este personajul tipic rural: şi 
Sherburn, şi Houston plătesc scump luxul de a se delimita de 
laşitatea, platitudinea şi mediocritatea obştească, de inerția 
şi teama de schimbare a masei umane, care se solidarizează 
în clasica opinie publică. Nici Mark Twain, nici William 
Faulkner nu au fost blânzi cu opinia publică: meschinăria, 
ipocrizia şi josnicia fac, oricum, casă bună cu stupiditatea, 
cu care niciunul din cei doi geniali umorişti nu a avut 
răbdare. 

Capitolul Doi din Vara cea lungă începe cu un moment de 
analepsă (sau flash-back), înfăţişându-l pe Jack Houston 
tânăr. Este unul dintre foarte puţinele momente lirice ale 
acestei cărţi destul de aspre. Amintirea iubirii adânci, dar 
fără efuziuni, pentru soţia lui, ucisă fără noimă, la scurt timp 
după căsătorie, de armăsarul lui Jack, ne poartă înapoi până 
la anii adolescenţei sale. Din nou, ca şi în episodul Labove- 
Eula, şcoala este mediul determinant pentru relaţia celor 
doi. Înverşunată în afecțiunea ei pentru Jack Houston, Lucy 
Pate, colega lui mai tânără, dar mai hotărâtă, ţine să-l ajute - 
dacă nu la învăţat, măcar la examene şi la lucrări scrise -, 
chiar şi împotriva voinţei lui. Oricât de departe l-ar purta 
drumurile tinereţii, Jack Houston se simte dator să se 
întoarcă la ea, ca şi cum supunerea în faţa destinului (acelaşi 
doom faulknerian) ar fi de la sine înţeleasă. Apoi, foarte 
devreme, Houston rămâne văduv. În Cătunul, el îşi împuşcă 
armăsarul. (In Casa cu coloane, lui Jack i se schimbă numele 
în Zack, iar armăsarul e lăsat în viaţă, conform cumplitei 
confesiuni din monologul interior al lui Mink Snopes, de care 
Houston, victima lui, rămâne indisolubil legat.) 

Singurătatea îl face şi mai puţin dispus să accepte 

23 


compromisuri. Datorită tehnicii de stream-of-consciousness, 
cititorul asistă la întreagă această recapitulare a poveştii lui 
Jack Houston, derulată în memoria personajului în ultimele 
clipe de viaţă. Cu o rămăşiţă de luciditate, Houston îşi dă 
seama că a fost împuşcat mai rău decât un animal, cu un 
singur cartuş în loc de (măcar) două. 


Cartea a Patra: Țăranii, (în al cărei titlu, Miligate distinge 
ecoul unui roman balzacian, Les Paysans), îl readuce pe 
Flem Snopes la Moşia Franţuzului. Nu puteam spune acasă, 
deoarece Flem nu e croit pentru o astfel de experienţă. De 
fapt, casa şi acasă reprezintă două laitmotive ale întregii 
lumi romaneşti cuprinse pe harta comitatului 
Yoknapatawpha, statul Mississippi. Tot ce-şi doresc, pe rând, 
Joe Christmas, din Lumină de august, Thomas Sutpen, din 
Absalom, Absalom! Flem Snopes, din Trilogia Neamului 
Snopes este - mai presus decât o casă - un loc care să poată 
fi numit acasă. Face parte dintr-un doom al lor să nu aibă 
parte în veci de aceasta, oricât ar agonisi. Dark House (Casa 
întunecată), apoi A Dark House (O casă întunecată), 
reprezintă obsedante şi abandonate proiecte de titluri de 
roman, pe care William Faulkner le-a înlocuit - mai întâi, cu 
Light în August (Lumină de august), apoi cu Absalom, 
Absalom! Motivul acelui home (acasă) a rămas însă în aceste 
cărţi, ai căror protagonişti sunt sortiţi să rămână homeless. 

La sfârşitul romanului, Flem îşi ia nevasta şi copilul, şi se 
mută la oraş, în Jefferson, inima comitatului Yoknapatawpha. 
Aici vor locui o vreme într-un cort, chiar în spatele 
restaurantului al cărui proprietar este - pe jumătate, 
partener fiindu-i Ratliff. 

Până să ajungem acolo însă, mai avem de citit această 
ultimă pătrime a romanului Cătunul, compusă din două părţi 
care, iniţial, fuseseră publicate independent, ca short 
stories. Ele sunt: Caii bălțaţi (Spotted Horses) şi Şopârle în 
curtea lui Jamshyd (Lizards in Jamsbyd's Garden). Precizăm 


6€ Millgate, Michael, Op. cit., p. 39 (n.ed.) 
24 


acest lucru tocmai pentru a atrage atenţia că, aşa cum apar 
aceste povestiri, încorporate în țesătura romanului Cătunul 
valoarea lor simbolică a crescut şi semnificaţia lor alegorică 
s-a intensificat. 

Aşadar, Flem Snopes se întoarce la Moşia Franţuzului, 
însoţit de un negustor de cai din Texas şi de o herghelie de 
cai, ce nu par să fi purtat vreodată şa. 

Simetric, volumul se va încheia - aşa cum se şi deschisese, 
prin episodul Fool About a Horse, tot o povestire de sine 
stătătoare, iniţial, ca şi Spotted Horses - cu aceeaşi 
istorioară pe tema tranzacţiei cu cai, specifice populaţiei 
sud-vestice a Statelor Unite ale Americii. Prin urmare, atât 
tiparul narativ de tall-tale (ajungând la William Faulkner 
prin proza lui Mark Twain) cât şi atmosfera aspră, specifică 
literaturii de frontieră, se remarcă aici pregnant. 

Caii arată atât de nărăvaşi, încât nimănui nu-i trece prin 
minte să cumpere vreunul. Dar, cum reclama e sufletul 
comerţului, texanul îşi găseşte clienţi în cele din urmă. Nu 
numai că-şi vinde toţi caii, ci obţine pe ei preţul cel mai bun 
posibil, prin licitaţie. Un amănunt le scăpase naivilor amatori 
de chilipiruri: de ales, şi-au ales căluţii (sunt, de fapt, nişte 
ponei, extrem de violenti, închişi într-un ţarc), de plătit, i-au 
plătit, dar nu se pot atinge de ei. Alegerea făcându-se numai 
din priviri şi prin bună înţelegere, fără niciun act, e ca şi 
cum oamenii şi-ar fi aruncat banii pe fereastră. Curând se 
dovedeşte că adevărul este chiar acesta. Texanul a plecat, 
iar Flem Snopes, partenerul lui în acest business, nu se va 
răzgândi pentru nimic în lume: târgul e târg (a deal is a 
deal). Singurul care nu s-a lăsat păcălit este V.K. Ratliff. De 
data aceasta. 

El a fost ocupat cu ascultatul. De fapt, acesta este unul 
dintre talentele personajului, poate chiar cel mai important: 
arta de a-l asculta pe celălalt. Curiozitatea lui Ratliff vine din 
iubirea faţă de semeni. Acesta reprezintă unul dintre 
motivele principale pentru care vedem în Ratliff însăşi 
proiecția personalităţii autorului. Un bun povestitor trebuie 
să aibă discreţia şi răbdarea de partea sa; şi să ştie să 

25 


asculte, ca să poată povesti mai departe. 

De data aceasta, cel puţin, Ratliff nu cade în capcana lui 
Flem Snopes. Dar alţi localnici de la Moşia Franţuzului sunt 
amarnic traşi pe sfoară. Unul dintre ei este Henry Armstid, 
care se încăpăţânează să dea, pe un cal iluzoriu, pe care nu 
va pune mâna vreodată, ultimii bani din casă, adunaţi cu 
trudă de soţia lui, pentru a le putea cumpăra încălţăminte 
copiilor. Altă victimă a acestei „nebunii texane” (Texas 
sickness, cum îi spune Ratliff), un localnic lovit de calul 
nărăvaş al lui Eckrum Snopes, este Tull. Cele două familii îi 
cheamă pe „Snopeşi” la judecată. Dar dreptate li se va da tot 
acestora din urmă, întrucât nimeni nu poate dovedi cu acte 
ai cui sunt / au fost caii. Din nou, absurdul triumfă în cătun. 
Zadarnic se revoltă soțiile păgubiţilor: bărbaţii lor rămân 
păcăliţi, loviți şi cu banii luaţi. 

Dacă melodrama intensifică povestirea, transformând-o în 
capitol de roman, cu atât mai bine: Faulkner nu s-a sfiit să-şi 
recunoască admiraţia pentru marii prozatori ai secolului al 
XIX-lea - cum ar fi Dickens şi Balzac - în paginile cărora 
melodrama a avut funcţia ei. Tragică povestirea acestei hoţii 
pe seama băştinaşilor de la Moşia Franţuzului nu poate fi. 
Dar, de la nivelul unei amuzante tall-tale, de un umor destul 
de bine călit de spiritul frontierei, naraţiunea a urcat câteva 
trepte, câştigând în complexitate prin elementul suferinței 
umane, confruntându-se cu cinismul imperturbabil al 
escrocului, numit „negustor cinstit” până la proba contrarie. 
Cum îi este felul, Flem Snopes sfidează însăşi legea. Orice 
asemănare cu lumea noastră, contemporană, reală este pură 
coincidenţă. Nu e vorba aici decât de ficţiune. 


Ispita căreia totuşi, în finalul cărţii, Ratliff îi cade pradă 
confirmă presupusa afinitate dintre el şi Flem Snopes. E 
iluzia banilor, a comorii confederaţilor, îngropată într-o 
grădină părăsită din cătun. E tema principală a cărţilor de 
aventuri pentru copii (mai ales băieţi), de la O mie şi una de 
nopți la Comoara din insulă de Robert Louis Stevenson, 
citite cu aviditate şi, apoi, transpuse în joc de Tom Sawyer - 

2 


şi câţi alţii ca el! 

Flem Snopes se pricepe să-i dea de bănuit lui Ratliff, să-l 
facă să-i propună el tranzacţia. Este vorba, după cum am 
mai spus, de proprietatea de la Conacul Franţuzului 
(Oldfrenchman's Place), primită de Flem de la Will Varner, 
ca dar de nuntă. Deşi avertizat de Will Varner însuşi - dacă 
mai era nevoie - că ar fi o nebunie să încheie orice târg cu 
ginerele său, Ratliff e deja posedat de mirajul „banilor 
confederați”, atrăgându-i pe încă doi naivi: amicii lui din 
cătun, Bookwright (al cărui nume e o altă mască pentru 
scriitorul-de-cărţi), şi Henry Armstid, pe care nici piciorul 
rupt de două ori, nici cruzimea cu care Flem tocmai l-a 
jupuit de bani nu-l învaţă minte. Dimpotrivă: mintea şi-o va 
pierde, acum, de-a binelea, fiind bun de dus la ospiciu, la 
Jackson, acolo unde ajung şi alţi nebuni din Yoknapatawpha 
(cum ar fi Darl Bundren, din Pe patul de moarte şi Benjy 
Compson, din Zgomotul şi furia). 

Vor săpa numai pe timp de noapte - Ratliff şi Bookwright 
la aceeaşi groapă, Armstid - separat, la groapa lui, nelăsând 
pe nimeni să se apropie. Vor găsi - ce coincidenţă! - trei 
săculeţe cu câte douăzeci şi cinci de dolari, majoritatea 
monede emise nu cu mult timp în urmă. Şi, desigur, vor 
rămâne cu pagubă, preţul plătit de fiecare dintre cei trei 
pentru întregul domeniu, şi cu gustul amar al înşelăciunii. 

Paguba lui Ratliff se ridică la titlul de coproprietar al unui 
restaurant de pe o străduţă lăturalnică din Jefferson, cedat 
lui Flem, care va locui o vreme, cu familia, în cortul instalat 
în spatele localului. De aici începe oraşul pentru el, Eula şi 
micuța Linda Snopes. 

Cătunul se încheie cu plecarea menajului Flem - Eula 
Snopes şi cu mențiunea: „Sfârşitul volumului întâi”, deci cu 
sugestia continuării narațiunii. Am vrea să putem spune că 
nu există, până aici, nici învinşi, nici învingători. Dar trebuie 
să admitem că ei există: Flem Snopes este un winner ca la 
carte, cel puţin la nivelul acestui prim volum al Trilogiei 
Snopeşilor. Ca protagonist al unei viziuni pragmatice, Flem a 
dovedit merite incontestabile pentru un destin de succes. 

27 


Dar nici fără Ratliff, lumea Snopeşilor nu ar putea merge 
mai departe. Este o lume pe care ei au început-o împreună, 
de la zero. 


Fie că îl citim dintr-o perspectivă (şi retrospectivă) 
culturală americană - aşa cum am văzut că procedează 
David H. Evans -, fie că recunoaştem, în opera lui, ecoul 
canonului literar european, aşa cum demonstrează Andre 
Bleikasten”, reîntoarcerea la lectura din William Faulkner 
este, astăzi, mai necesară decât oricând. Meritele estetice 
ale cărţilor lui sunt departe de a fi singurele argumente în 
favoarea reluării acestei lecturi. 

În discursul la primirea Premiului Nobel pentru 
Literatură, susţinut la Stockholm, în 10 decembrie 1950, 
William Faulkner îşi încuraja mai tinerii colegi de breaslă să 
nu se teamă să scrie despre „vechile adevăruri ale inimii 
omeneşti, vechile adevăruri universale, fără de care orice 
poveste rămâne efemeră şi sortită pieirii: iubirea şi onoarea, 
şi îndurarea, şi mândria, şi mila, şi sacrificiul”. 

Aceasta presupune curaj - şi „cel mai josnic lucru din 
lume este să-ţi fie frică”. 

Misiunea scriitorului - pe care William Faulkner nu a 
trădat-o pentru nicio ispită vremelnică, nici măcar pentru a 
se face acceptat de către un public cititor încă nepregătit 
pentru dialogul cu un autor atât de complex - este de a vorbi 
despre „problemele inimii omeneşti în confruntarea cu ea 
însăşi”, „pentru că numai despre asta merită să scrii, merită 
agonia şi osteneala”:. 

Lecţia lui William Faulkner rămâne de actualitate, ca orice 
lecţie esenţială de supravieţuire. 


7 Bleikasten, Andre, Faulkner from a European Perspective, în vol. redactat 
de Weinstein, Philip M., The Cambridge Companion to William Faulkner, 
Cambridge University Press, 1995, pp. 75-95 (n.ed.) 

3 Cowley, Malcolm, The Portable Faulkner, The Viking Press, New York, 
1967, pp. 723-724 (n.ed.) 

28 


29 


Anca Peiu 


Tabel cronologic 


1897 William Cuthbert Faulkner se naşte pe 25 
septembrie, la New Albany, Mississippi, primul născut 
dintre cei patru fii ai soţilor Murry Cuthbert Faulkner şi 
Maud Butler Faulkner. Tatăl, Murry C. Faulkner, este 
administrator la calea ferată locală, al cărei proprietar 
este John Wesley Faulkner, bunicul scriitorului. 
Străbunicul lui, William Clark Faulkner, născut în 1825, 
în Tennessee, se stabilise în statul Mississippi în 
adolescenţă, devenind avocat, proprietar de plantație şi 
de sclavi negri, şi - nu în ultimul rând - colonel în 
armata confederată. Acest formidabil străbunic patern, 
cunoscut drept „Bătrânul colonel”, este autorul câtorva 
cărţi, dintre care cea mai importantă rămâne The White 
Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis); a 
construit scurta linie de cale ferată locală, a fost achitat 
de două ori pentru omucidere - pe motiv de 
autoapărare - şi a fost ales în fruntea statului. A murit 
în 1889, nu de moarte bună, ci împuşcat de un fost 
partener de afaceri. Bunicul, John Wesley Thompson 
Faulkner, avocat şi politician, a moştenit segmentul de 
cale ferată. Tatăl, Murry Cuthbert Faulkner, a început 
să lucreze la calea ferată în 1888 şi s-a căsătorit cu 
Maud Butler în 1896, la scurtă vreme după ce devenise 
agent principal pentru transportul de pasageri în New 
Albany, iar, mai apoi, în 1898, trezorier al căii ferate. 
Henry James (1843-1916) publică romanul What Maisie 
Knew (Ce ştia Maisie). 

1900 Theodore Dreiser (1871-1945) publică romanul 
Sister Carrie (Sora Carrie). 
Joseph Conrad (1857-1924) publică romanul Lord Jim. 

1901 Thomas Mann (1875-1955) publică romanul Die 
Buddenbrooks (Casa Buddenbrook). 

1902 Bunicul John Wesley Thompson Faulkner - model al 
bătrânului colonel Sartoris şi proprietar al băncii din 


30 


Oxford - vinde calea ferată, iar familia scriitorului se 
mută la Oxford, comitatul Lafayette, statul Mississippi. 
Această adresă devine sursa de inspiraţie pentru 
Jefferson, Yoknapatawpha Co., Mississippi, cu o hartă 
diegetică proprie, ataşată la finalul romanului Absalom, 
Absalom! (1936) şi desemnându-l pe William Faulkner 
drept „sole owner and proprietor” („singur stăpân şi 
proprietar”) al imaginarului său domeniu. Henry James 
publică romanul The Wings of the Dove (Aripile 
porumbiţei). 
Joseph Conrad publică Heart of Darkness (Inima 
întunericului) şi Typhoon (Taifun). 
Benedetto Croce (1866-1952) publică Estetica, un 
studiu cu o influenţă decisivă asupra dezvoltării 
literaturii secolului al XX-lea. 
Maxim Gorki (1868-1936) publică piesa de teatru Azilul 
de noapte. 

1903 Henry James publică romanul The Ambassadors 
(Ambasadorii). 
Gertrude Stein (1874-1946) se hotărăşte să rămână la 
Paris. „Nu am fost niciodată considerată o expatriată - 
şi acesta este lucrul de care sunt cu adevărat mândră” 
- spune ea, confruntându-se, în scurt timp, cu o 
„generaţie pierdută” („a lost generation”), căreia 
William Faulkner - ca şi Wallace Stevens (1879-1955), 
unul dintre marii poeţi americani ai vremii - nu se va 
simţi obligat să i se alăture. 
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858-1916) publică 
nuvela Hagi Tudose. 

1906 John Galsworthy (1867-1933) publică romanul The 
Forsyte Saga (Istoria familiei Forsyte). 

Ioan Slavici (1848-1925) publică romanul Mara. 

1907 William James (1842-1910) publică eseul Pragmatism 
(Pragmatismul), reprezentativ pentru gândirea 
americană şi având un puternic impact asupra evoluţiei 
literaturii moderne. 

1908 Ezra Pound (1885-1972) publică la Veneţia volumul 

31 


de versuri A Lume Spento, considerat de mulţi critici a 
fi semnalul de inaugurare a modernismului de pe 
ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic. 

La Londra se pun bazele cenaclului Poets” Club, condus 
de poetul şi criticul T.E. Hulme, şi care va găzdui 
întâlniri ale poeţilor imagiști. 

La Paris ia fiinţă gruparea cubistă, autodenumindu-se 
astfel sub influenţa unei expresii a pictorului Henri 
Matisse. 

1913 Marcel Proust (1871-1922) începe să publice romanul 
A la recherche du temps perdu (Ín căutarea timpului 
pierdut). 

1914 Absolvind zece clase, fără să-şi termine liceul, tânărul 
William Faulkner - care îşi va ortografia numele de 
familie cu „u” abia din 1919 - se angajează funcţionar 
la banca din Oxford a bunicului patern. De acum 
datează prietenia lui de o viaţă cu Phil Stone, care, fiind 
cu patru ani mai mare decât el, studiază dreptul, şi sub 
a cărui îndrumare Faulkner îşi formează o solidă 
cultură de autodidact, citindu-i avid pe marii scriitori, 
atât clasici cât şi contemporani. Model al personajului 
Gavin Stevens - un idealist avocat din Jefferson, devotat 
în amiciţia lui pentru V.K. Ratliff-Phil Stone şi-a sprijinit 
prietenul la publicarea primelor cărţi şi l-a încurajat să 
devină scriitor. 

James Joyce (1882-1941) publică volumul de povestiri 
Dubliners (Oameni din Dublin). 

1915 D.H. Lawrence (1885-1930) publică romanul The 
Rainbow (Curcubeul). 

1916 William Faulkner începe să scrie versuri - se va 
considera, până târziu, un poet printre romancieri - şi 
să le trimită, împreună cu desene proprii, revistei 
Universităţii din Mississippi (poreclită Ole Miss). 

James Joyce publică romanul A Portrait of the Artist as 
a Young Man (Portret al artistului din tinereţe). 

1918 Deşi Estelle Oldham, vechea lui amică, pe care o 

cunoştea din 1903, se pare, îi declară că „e gata să fugă 
32 


cu el”, familia fetei îl consideră pe William Faulkner un 
pretendent necorespunzător, preferându-l pe Cornell 
Franklin, un absolvent al Facultăţii de Drept a 
Universităţii din Mississippi, cu care Estelle se va 
mărita şi va avea doi copii. 

Atras de mirajul Primului Război Mondial, tânărul 
Faulkner e decis să lupte de partea forţelor armate 
britanice, fiind acceptat de Royal Air Force în luna 
iunie. 

Este lăsat la vatră în decembrie, fără să fi părăsit 
vreodată teritoriul canadian al şcolii militare, fiind 
respins din cauza înălţimii necorespunzătoare. Aceasta 
nu-l împiedică să-şi procure o uniformă de ofiţer al 
Forţelor Aeriene Regale (Royal Flying Corps), cu care 
va poza drept erou de război, acasă, în orăşelul Oxford, 
Mississippi. 

Ernest Hemingway (1899-1963) va trăi însă pe viu 
experienţa războiului, ca şofer de ambulanţă în Italia, 
alegându-se cu răni serioase şi cu o bogată sursă de 
inspiraţie pentru viitoare romane de succes. 

1919-1920 William Faulkner se înscrie ca student special la 
Universitatea din Mississippi, frecventând cursuri de 
franceză şi spaniolă, plus un curs Shakespeare. Scrie 
versuri influenţat de Keats, Swinburne, A.E. Housman, 
T.S. Eliot. Reuşeşte să publice L'Apres-Midi d'un Faune 
- un poem de 40 de rânduri, în revista The New 
Republic. Îşi scrie primul volum de versuri, al cărui 
titlu, The Marble Faun, poartă ecoul unuia dintre 
ultimele volume de proză ale lui Nathaniel Hawthorne. 
Scrie Marionettes piesă experimentală în versuri, 
ilustrând-o cu desene în stil Aubrey Beardsley 
(ilustratorul celor mai multe dintre piesele de teatru şi 
povestirile lui Oscar Wilde). 

1920 D.H. Lawrence publică romanul Women in Love 
(Femei îndrăgostite). 

1921 Îi oferă Estellei Franklin, în vizită la părinţii ei, un 
volum de versuri dactilografiat, intitulat Vision in 

33 


Spring. Petrece toamna la New York City. La 
întoarcerea în Oxford, Mississippi, preia slujba de 
poştaş al Universităţii din Mississippi, fără entuziasm şi 
fără să reziste prea mult. Citeşte şi scrie literatură 
intens în timpul orelor de serviciu. Publică, în revista 
The Mississippian, articole elogioase la adresa 
scriitorilor Edna St. Vincent Millay şi Eugene O'Neill. 

1922 James Joyce publică romanul Ulysses, la Paris. 

T.S. Eliot (1888-1965) publică poemul The Waste Land 
(Tara pustie), la New York. 

Liviu Rebreanu publică romanul Pădurea spânzuraților, 
poate cel mai impresionant şi mai reuşit roman 
românesc despre tragedia Primului Război Mondial. 

1923 Faulkner este concediat din funcţia de poştaş al 
Universităţii din Mississippi. Va lucra pentru un timp 
într-o librărie din New York City, administrată de 
Elizabeth Prall, viitoarea soţie a lui Sherwood Anderson 
(1876-1941), scriitor care va contribui decisiv la 
formarea lui William Faulkner ca prozator. 

D.H. Lawrence publică volumul Studies in Classic 
American Literature (Studii de literatură americană 
clasică). 

William Butler Yeats (1865-1939) devine laureat al 
Premiului Nobel pentru Literatură. 

Wallace Stevens (1879-1955) publică Harmonium 
(Armoniu), primul său volum de versuri. 

Rainer Maria Rilke (1875-1926) publică volumele de 
versuri Flegiile duineze şi Sonetele către Orfeu. 

1924 Faulkner îşi publică volumul de versuri The Marble 
Faun (Faunul de marmură) în decembrie. Este volumul 
său de debut. Titlul îl evocă pe acela al unui volum de 
proză inspirată de experienţa italiană a lui Nathaniel 
Hawthorne (1804-1864). 

Thomas Mann publică romanul Der Zauberberg 
(Muntele vrăjit). 

1925 Călătorind la New Orleans, Faulkner îl cunoaşte, în 

sfârşit, pe Sherwood Anderson. Se hotărăşte să se 
34 


dedice unei cariere de prozator. Primul rezultat concret 
al acestei decizii este romanul Soldier'ss Pay (Plata 
soldatului). 

John Dos Passos (1896-1970) publică romanul 
Manhattan Transfer. 

Theodore Dreiser publică romanul An American 
Tragedy (O tragedie americană). 

F. Scott Fitzgerald (1896-1940) publică romanul The 
Great Gatsby (Marele Gatsby). 

Andre Gide (1869-1951) publică Les Faux-monnayeurs 
(Falsificatorii de bani), primul său roman. 

Franz Kafka publică romanul Der Prozess (Procesul). 
Virginia Woolf (1882-1941) publică romanul Mers. 
Dalloway. 

1926 Faulkner publică Soldier's Pay, despre dezamăgirile 
unui aviator rănit în Primul Război Mondial, primul său 
roman. Începe lucrul la două romane ale ținutului 
Yoknapatawpha: Flags in the Dust (Steaguri în țărână) 
şi Father Abraham (Taica Abraham). Concentrându-se 
asupra celui dintâi, Faulkner va amâna cel de-al doilea 
proiect, părând chiar să renunţe la el; este vorba 
despre istoria unei familii pe nume Snopes, ai cărei 
membri - parveniţi avari şi fără scrupule - invadează 
Yoknapatawpha, ca un sarcastic simbol al lumii noi 
cucerind Vechiul Sud. Personajele vor rezista până în 
1940, când se vor înfăţişa publicului cititor în romanul 
The Hamlet (Cătunul), compus din povestiri despre 
neamul Snopes, unele publicate deja - de-a lungul 
vremii - în reviste literare, toate provenind însă din 
proiectul Father Abraham. 

D.H. Lawrence publică romanul The Plumed Serpent 
(Șarpele cu pene). 

Ernest Hemingway publică romanul The Sun Also Rises 
(Fiesta), considerat de mulţi critici drept cea mai 
remarcabilă carte a lui - din punct de vedere stilistic. 

1927 Faulkner îşi publică al doilea roman, Mosquitoes 
(Țânţarii), inspirat din atmosfera de  snobism, 

35 


mondenitate şi semidoctism a cercurilor cu veleităţi 
culturale din New Orleans. 

1928 Flags in the Dust (Steaguri în țărână), cel de-al treilea 
roman scris de William Faulkner, inaugurează eposul 
Yoknapatawpha, dar nu va vedea lumina tiparului în 
forma lui originală decât în 1973. Deocamdată, este 
acceptat pentru publicare numai la dimensiuni drastic 
reduse - cam a şasea parte ajunge să fie un roman, 
intitulat Sartoris (Sartoris). 

Din primăvară până în toamnă, lucrează la cel mai 
ambițios proiect al său: romanul The Sound and the 
Fury (Zgomotul şi furia). 

D.H. Lawrence publică romanul Lady Chatterley's 
Lover (Amantul doamnei Chatterley). E 

1929 Este un an memorabil în destinul scriitorului. În 
ianuarie publică romanul Sartoris, în care îşi fac 
apariţia, deopotrivă, familia Sartoris şi neamul Snopes, 
simbolizând aristocrația apusă a Vechiului Sud şi 
parveniţii fără oprelişti, care invadează Yoknapatawpha 
cu şi mai mult aplomb, după ravagiile Primului Război 
Mondial. 

Romanul The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia), 
cu un titlu străbătut de ecouri shakespeariene, cu o 
structură narativă sfidând convenienţele cronologiei, 
cel mai îndrăzneţ dintre experimentele prozei 
faulkneriene, contând pe punctul de vedere narativ 
multiplu şi tehnica narativă de stream-ofr-consciousness, 
manevrate cu virtuozitate, este publicat în octombrie. 
Romanul este bine primit de critică, dar publicul cititor 
încă nu-l apreciază. 

Divorțul lui Estelle Oldham Franklin finalizându-se în 
aprilie, William Faulkner o ia în căsătorie în iunie. 
Faulkner începe lucrul la romanul Sanctuary 
(Sanctuar), o altă carte despre Yoknapatawpha, aparent 
mizând pe elementul de şoc şi pe imagini de violenţă 
sexuală exclusiv în scopuri comerciale, dar purtând 
marca unei complexităţi stilistice şi a unei profunzimi 

36 


inconfundabile pentru geniul romancierului. 
Luându-şi de lucru în schimbul de noapte la centrala 
termică a Universităţii din Mississippi, el îşi va 
definitiva romanul As I Lay Dying (Pe patul de moarte) 
în prima sa formă pentru redactare, în mai puţin de 
şapte săptămâni. 
Ernest Hemingway publică romanul A Farewell to Arms 
(Adio, arme!), inspirat din experienţa Primului Război 
Mondial, trăită de scriitor în Italia. 
În URSS, Mihail M. Bahtin (1895-1975), un critic literar 
desprins din Şcoala Formalismului Rus, publică studiul 
Probleme ale artei lui Dostoievsky reintitulat, în 1963, 
Probleme ale poeticii lut Dostoievski şi tradus în 
engleză, cucerind astfel lumea teoreticienilor şi a 
criticilor literari occidentali din cea de-a doua jumătate 
a secolului al XX-lea. Conform viziunii babhtiniene, 
trăsătura specifică romanului  dostoievskian este 
polifonia, adică o multitudine de voci narative, care 
conduc destinul cărții, independent de voința şi 
planurile autorului. Având în vedere profunda şi 
evidenta înrâurire pe care Dostoievski a avut-o asupra 
conceperii unui diegesis faulknerian, publicarea acestui 
esenţial volum bahtinian exact în acelaşi an cu apariţia 
romanului The Sound and the Fury (Zgomotul şi furia) 
poate fi considerată mai mult decât o simplă 
coincidenţă de istorie literară. 
Thomas Mann devine laureat al Premiului Nobel pentru 
Literatură. 

1930 Faulkner publică romanul As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) în octombrie. 
Tragi-comedia familiei Bundren - un neam de albi 
săraci (poor white trash), pornit la drum spre Jefferson, 
să-şi îngroape mama, pe Addie, se desfăşoară polifonic, 
pe 15 voci, în 59 de monologuri. Acesta este volumul în 
care se pomeneşte, pentru prima dată, numele ținutului 
Yoknapatawpha, inspirat dintr-un vechi cuvânt al 
indienilor Chickasaw, însemnând water runs slow 

37 


through flat land  („apa-curge-agale-prin-câmpia- 
întinsă”). Aşa îşi botează Faulkner „ţinutul apocrif” (my 
apocryphal country). 

Scriitorul cumpără proprietatea Rowan Oak - o casă 
veche tipic sudistă, pe care o va moderniza şi în care va 
locui, împreună cu Estelle şi copiii, până la sfârşitul 
vieţii. 

Hart Crane (1899-1932) publică poemul The Bridge 
(Podul). Mihail Sadoveanu publică romanul Baltagul. 
Camil Petrescu publică romanul Ultima noapte de 
dragoste, întâia noapte de război, inspirat din realitatea 
devastatoare a Primului Război Mondial. 

1931 Faulkner publică romanul Sanctuary (Sanctuar), cu 
care, în sfârşit, se impune publicului cititor al vremii. 
Editura Gallimard câştigă dreptul de publicare în limba 
franceză a romanelor As I Lay Dying (Pe patul de 
moarte) şi Sanctuary (Sanctuar). Astfel începe cariera 
franceză a lui William Faulkner - ca alţi mari scriitori 
americani, cum ar fi Edgar Allan Poe, mai bine primit 
de cititorii din Franţa decât de compatrioți. 

În ianuarie i se naşte prematur prima fiică, Alabama, 
care va muri după nouă zile. 

În septembrie vede lumina tiparului primul volum de 
povestiri de William Faulkner, intitulat These Thirteen 
(Aceştia treisprezece), schiţând portrete de un umor 
tăios ale unor localnici din Yoknapatawpha. 

1932 Faulkner publică romanul Light in August (Lumină de 
august). Este o carte despre căutarea tragică a 
identităţii, despre singurătate şi despre lipsa de 
comunicare. Pe fundalul Sudului transfigurat în 
Yoknapatawpha, toate acestea se amplifică în lumina şi 
umbrele problemei rasiale. Deşi punctul de vedere 
narativ - omniscienţa selectivă - nu are nimic 
spectaculos, romanul se înscrie în paradigma 
modernismului prin urmărirea a doi protagonişti, Joe 
Christmas şi Lena Grove, absolut străini unul faţă de 
celălalt, dar pe care soarta îi aduce în acelaşi loc, fără 

38 


ca poveştile lor să se întretaie. 
T. S. Eliot publică volumul Selected Essays (Eseuri 
alese). 
Liviu Rebreanu publică romanul Răscoala. 
George Călinescu publică amplul studiu biografic Viaţa 
lui Mihai Eminescu. 
1933 William Faulkner îşi publică al doilea volum de 
versuri, A Green Bough (Ram verde), în aprilie. 
În iunie se naşte Jill Faulkner, unica fiică a lui William 
şi Estelle Faulkner. 
Se lansează filmul The Story of Temple Drake (Povestea 
lui Temple Drake), inspirat de romanul faulknerian de 
succes Sanctuary (Sanctuar) 
Andre Malraux publică romanul La condition humaine 
(Condiţia umană), distins cu Premiul Goncourt. 
Camil Petrescu publică romanul Patul lui Procust. 
1934-1935 Faulkner publică Doctor Martino and Other 
Storm (Doctor Martino şi alte povestiri), un volum de 
proză scurtă polițistă, în aprilie 1934. Lucrează intens 
la romanul Absalom, Absalom!, iniţial intitulat A Dark 
House (O casă întunecată), cel mai ambițios proiect al 
lui din dubla perspectivă a eposului Yoknapatawpha şi a 
virtuozităţii tehnice moderniste. 
Îşi întrerupe munca la Absalom, Absalom! pentru a 
definitiva romanul Pylon, care va vedea lumina tiparului 
în martie 1935. Este una dintre puţinele cărţi 
faulkneriene de dincolo de harta Yoknapatawpha, 
vorbind despre viaţa năucitoare a unor piloţi cascadori. 
Se va întoarce la Absalom, Absalom! după moartea - în 
accident de pilotaj - a lui Dean, mezinul fraţilor 
Faulkner, pe care el însuşi îl încurajase să înveţe să 
zboare. Sentimentul de vinovăţie îl va răscoli tot restul 
vieţii. 
În 1934, Henry Miller publică, la Paris, romanul The 
Tropic of Cancer (Tropicul cancerului), care va provoca 
indignarea unui anumit segment al publicului cititor, 
prea puritan pentru asemenea cărţi sortite să-şi 
39 


înceapă cariera cu câte un scandal. Romanul lui Henry 
Miller va aştepta până în 1961, ca să vadă lumina 
tiparului în Statele Unite. Astfel, putem spune că el 
aparţine unei adevărate tradiții a cărților secolului al 
XX-lea, respinse de cititorul ipocrit. Numai dintre 
cărţile enumerate în acest sumar tabel cronologic s-ar 
putea alege, deja, destule titluri pentru un posibil club 
al cărţilor greşit înţelese din secolul al XX-lea. Printre 
acestea s-ar număra: Ulysses de James Joyce, toate 
romanele lui D.H. Lawrence pomenite aici, Lolita de 
Vladimir Nabokov. Nu în ultimul rând, tot aici este locul 
unor opere faulkneriene care au mizat pe efectul de şoc 
pentru a putea spune adevărul. Sanctuary nu rămâne - 
după cum se vede - un caz singular. 

1936 Faulkner publică, în octombrie, romanul Absalom, 
Absalom!, la Random House, unde va apărea, de acum, 
întreaga sa operă. 

Absalom, Absalom! este un roman polifonic în cel mai 
autentic sens bahtinian. Important, în această carte, 
este însuşi actul narativ: fiecare povestitor îşi aduce 
contribuţia la ţeserea unei istorii imposibile - imposibil 
de crezut, dar, mai cu seamă, imposibil de povestit, de 
epuizat ca naraţiune. Thomas Sutpen - ca protagonist 
al cărţii cu un baroc subiect multiplu, dar şi ca 
povestitor el însuşi - oferă un pretext generos pentru 
această copleşitoare desfăşurare de forţe narative. 
Provocările acestui joc epic multistratificat şi ironic 
depăşesc graniţele convenţionale dintre epoci şi mode 
literare. Nici Tabelul cronologic, nici Genealogia, nici 
Harta - anexate la finele cărţii, nu aduc vreo consolare 
cititorului naiv. Într-adevăr, „singurul stăpân şi 
proprietar” aici este William Faulkner, care îşi 
formează cititorul, tot aşa cum îşi născoceşte şi 
personajele. 

Margaret Mitchell (1900-1949) îşi publică unicul 
roman, la care lucrase din 1926, un best-seller autentic, 
Gone with the Wind (Pe aripile vântului). 

40 


Din nou, ironia istoriei literare a vrut ca, în acelaşi an, 
să vadă lumina tiparului două cărţi despre Vechiul Sud, 
tematic, aparent, atât de apropiate, dar atât de 
îndepărtate în esenţa lor narativă. Poate că aşa se 
explică şi dublul succes la public - atât ca text cât şi ca 
film clasic de Hollywood - al cărţii lui Margaret 
Mitchell. 

În octombrie, la Editura Alfred A. Knopf, Wallace 
Stevens publică volumul de versuri intitulat Ideas of 
Order (Idei despre ordine) care îl consacră drept unul 
dintre poeţii americani de prim rang. 

Eugene O'Neill (1888-1953) devine laureat al Premiului 
Nobel pentru Literatură. 

Jorge Luis Borges (1899-1986) publică volumul de 
proză scurtă, Istoria universală a infamiei. Este primul 
dintre cele patru volume de proză scurtă ale scriitorului 
argentinian, care a fost, de asemenea, un distins poet şi 
eseist, şi a cărui influenţă asupra literaturii latino- 
americane din secolul al XX-lea - ca şi influenţa lui 
William Faulkner însuşi asupra aceleiaşi literaturi - 
rămâne de netăgăduit. 

1938 Faulkner publică volumul The Unvanquished 
(Neiînfrânţii), conţinând povestiri despre Războiul Civil 
(1861-1865). Scrie The Wild Palms (Palmierii sălbatici), 
un roman a cărui acţiune se petrece în afara zonei 
Yoknapatawpha. 

Işi cumpără o fermă dincolo de Oxford. 

Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks publică volumul 
Understanding Poetry (Înțelegerea poeziei), constând 
în mostre de analiză pe text în spiritul Şcolii cunoscute 
sub numele de New Criticism (Noua critică), pentru 
care textul literar este suveran în atenţia criticului, 
detaliile de istorie literară şi biografie rămânând 
irelevante. 

1939 Faulkner publică romanul The Wild Palms (Palmierii 
sălbatici) în ianuarie. 

Este ales membru al National] Institute of Arts and 
41 


Letters (Institutul naţional de arte şi litere). Deşi 
salutat ca scriitor reprezentativ pentru literatura 
modernă de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, de 
către personalităţi culturale ca Malraux, Sartre, 
romancierul american abia acum începe să se bucure 
atât de aprecierea criticii din patria sa cât şi de 
prestigiul cuvenit acasă. 

John Steinbeck publică romanul The Grapes of Wrath 
(Fructele mâniei). 

T.S. Eliot publică piesa de teatru în versuri The Family 
Reunion (Reuniunea de familie). 

James Joyce publică volumul Finnegan's Wake (Veghea 
lui Finnegan). 

1940 Faulkner publică, în aprilie, romanul The Hamlet 
(Cătunul), primul volum al Trilogiei neamului Snopes, 
ingredientul social cel mai dubios al lumii pestriţe care 
populează ţinutul Yoknapatawpha. 

Carson McCullers (1916-1967), o scriitoare a Sudului 
cultivând o imagine şi mai sumbră a lumii 
contemporane decât aceea întâlnită în opera 
faulkneriană, publică romanul The Heart Is a Lonely 
Hunter (inima-i un vânător singuratic). 

Ernest Hemingway publică romanul For Whom the Bell 
Tolls (Pentru cine bat clopotele), inspirat din experienţa 
Războiului Civil spaniol. 

1942 Faulkner publică, în mai, volumul de povestiri 
intitulat Go Down, Moses and Other Stories (Pogoară- 
te, Moise, şi alte povestiri), considerat a fi tabloul cel 
mai complex în care scriitorul american a zugrăvit 
relaţiile interrasiale din Vechiul Sud. Colecţia include 
nuvela The Bear (Ursul). 

Albert Camus (1913-1960) publică romanul L'Etranger 
(Străinul). 

1946 Malcolm Cowley publică în mai, la Editura Viking 
Press, volumul intitulat The Portable Faulkner 
(Faulkner - Ediția de buzunar). Având în vedere că 
niciunul dintre romanele lui Faulkner nu se mai afla sub 

42 


tipar, cu excepţia romanului Sanctuar, lui Cowley i se 
datorează redescoperirea textului faulknerian de către 
marele public cititor, la un preţ accesibil. 

William Carlos Williams (1883-1963) publică Cartea I 
din amplul poem Paterson (Paterson). 

Wallace Stevens a fost nominalizat pentru Premiul 
Nobel pentru Literatură în 1946, dar a pierdut în 
favoarea prozatorului Hermann Hesse (1877-1962), 
autorul romanului Das Glassperlenspiel (Jocul cu 
mărgelele de sticlă), publicat în 1943. 

1948 Faulkner publică, în septembrie, romanul Intruder in 
the Dust (Nechemat în ţârână), în continuarea 
povestirii lui Lucas Beauchamp din volumul Pogoară-te, 
Moise. Tema relaţiilor interrasiale din Vechiul Sud 
atrage publicul cititor, aceasta devenind, alături de 
Sanctuar, cartea cea mai vândută dintre toate cele 
scrise de Faulkner în timpul vieţii. 

Este ales membru al Academiei Americane de Arte şi 
Litere. T.S. Eliot devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1949 Faulkner publică, în noiembrie, volumul Knight's 
Gambit (Gambitul calului), o colecţie de povestiri 
polițiste. 

1950 Publică, în august, volumul Collected Stories. 

William Faulkner devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură, susţinându-şi, la Stockholm, pe 10 
decembrie, celebrul discurs. Face călătoria însoţit de 
fiica lui, Jill. Wallace Stevens publică volumul de versuri 
The Auroras of Autumn (Aurorile toamnei). 

1951 Volumului Collected Stories i se decernează premiul 
The National Book Award. 

În septembrie, Faulkner publică volumul Requiem for a 

Nun (Recviem pentru o călugăriţă) - o carte continuând 

povestirea lui Temple Drake din romanul best-seller 

Sanctuar, sub forma unui roman combinat cu elemente 

dramatice. 

Franţa îi conferă Legiunea de onoare lui William 
43 


Faulkner. De acum, opera lui se va bucura de tot 
prestigiul meritat şi va fi recunoscută ca demnă de 
canonul literar. 

Exprimându-şi liber părerile proprii în chestiunea 
ciocnirilor pe teme rasiale, Faulkner îşi atrage 
dezaprobarea şi chiar ostilitatea cercurilor de ambele 
orientări: atât ale concetăţenilor săi din Vechiul Sud cât 
şi ale liberalilor zilei. Totuşi, de acum se poate spune că 
scriitorul poate conta pe o stare de „confort financiar*, 
ce s-a lăsat aşteptată mai mult de trei sferturi din 
existenţa sa. 

În mod paradoxal, Faulkner îşi petrece o mare parte din 
ultimul său deceniu de viaţă călătorind în străinătate, 
fiind abil folosit de State Department (Ministerul 
American al Afacerilor Externe) pe postul - neoficial - 
al unui (fel de) ambasador cultural, exploatându-i-se, 
astfel, printr-o subtilă ironie a sorții, popularitatea şi 
aprecierea profesională, atât de târziu dobândite. 
Ernest Hemingway publică nuvela The Old Man and the 
Sea (Bătrânul şi marea), ce va fi menţionată ca 
argument special al juriului, când i se va decerna 
Premiul Nobel pentru Literatură. 

1954 Faulkner publică, în august, romanul A Fable (O 
parabolă), o povestire a Primului Război Mondial, 
transpusă în termenii legendei creştine. Este răsplătit 
cu Premiul Pulitzer. 

Ernest Hemingway devine laureat al Premiului Nobel 
pentru Literatură. 

1955 Faulkner publică volumul de povestiri intitulat Big 
Woods (Păduri adânci). 

1956 Piesa de teatru Long Day's Journey into Night 
(Lungul drum al zilei către noapte) de Eugene O'Neill, 
puternic marcată de elemente autobiografice, este 
publicată, conform dorinţei dramaturgului, abia după 
moartea acestuia, survenită în 1953. 

1957 Faulkner publică, în mai, romanul The Town (Oraşul), 
al doilea volum al Trilogiei neamului Snopes. Ține 

44 


cursuri la Universitatea din Virginia, ca scriitor 
rezident, făcând naveta între Charlottesville şi Oxford 
pentru tot restul zilelor sale. 

Jack Kerouac (1922-1969) publică romanul On the Road 
(Pe drum), emblematic pentru spiritul generaţiei beat. 

1958 Vladimir Nabokov (1899-1977) publică Lolita, roman 
postmodern reprezentativ, omagiind forţa nesecată a 
artei narative. Cartea apare în Statele Unite abia la trei 
ani după ce fusese deja publicată de către o obscură 
editură franceză. 

1959 Faulkner publică, în noiembrie, romanul The Mansion 
(Conacul), volumul ce încheie Trilogia neamului 
Snopes. 

1961 Ernest Hemingway se sinucide pe 2 iulie. 

1962 În luna iunie, Faulkner publică The Reivers (Tâlharii), 
un ultim roman despre o Yoknapatawpha înseninată. 

Se stinge din viaţă pe 6 iulie, în urma unei crize 
cardiace. 

1963 Romanul The Reivers (Tâlharii) este distins cu 
Premiul Pulitzer. 


45 


46 


Lui Phil Stone 


CARTEA ÎNTÂI 
FLEM 


47 


Capitolul întâi 
1 


Moşia Franţuzului, cum i se zicea, era o bucată de pământ 
gras într-o vâlcea, o fostă albie de râu, la vreo douăzeci de 
mile spre sud-est de Jefferson. Cuibărită printre dealuri, 
departe şi izolată, bine delimitată, cu toate că n-avea hotare, 
călare pe două comitate, dar fără să depindă de vreunul, 
începuse prin a fi o concesiune, leagănul unei imense 
plantaţii de dinaintea Războiului Civil, şi ruinele ei - zidurile 
golaşe ale unei clădiri enorme, cu grajdurile şi locuinţele 
sclavilor năruite, cu grădinile, terasele de cărămidă şi aleile 
năpădite de bălării - se mai numeau şi astăzi Conacul 
Franţuzului, cu toate că delimitarea lui iniţială nu mai exista 
decât în nişte vechi registre gălbejite din grefa tribunalului 
din Jefferson, şi chiar şi unele ogoare, pe vremuri fertile, de 
mult se întorseseră la starea de junglă virgină de bambuşi şi 
chiparoşi, aşa cum fuseseră înainte de a fi desţelenite de 
către primul lor proprietar. 

Se poate foarte bine să fi fost un străin, deşi nu neapărat 
francez, căci, pentru cei care-au venit după el şi au şters 
aproape cu desăvârşire orice urmă a trecerii lui pe-acele 
meleaguri, orice om a cărui vorbă avea un iz străin sau a 
cărui înfăţişare sau chiar numai ocupaţie păreau întru câtva 
ciudate ar fi fost un francez, indiferent de naționalitatea pe 
care spunea el că o are, întocmai cum contemporanii săi 
orăşeni (dacă s-ar fi hotărât să se aşeze, să zicem, la 
Jefferson) i-ar fi spus olandez. Dar acum nu mai ştia nimeni 
ce fusese în realitate, nici chiar Will Varner, care avea 
şaizeci de ani şi stăpânea o bună parte din concesiunea 
iniţială, precum şi locul cu acel conac în ruină. Pentru că 
străinul, Franţuzul, dispăruse, cu tot neamul, cu sclavii şi cu 
bogăţia lui. Pământurile întinse, visul lui, erau acum 
parcelate în loturi mici, amărâte, ipotecate, pe care se 
certau directorii de bancă din Jefferson înainte de a le 


48 


revinde lui Will Varner, şi tot ce mai rămăsese de pe urma 
vechiului domeniu era albia râului, pe care sclavii lui o 
îndiguiseră pe aproape zece mile, ca să-i ferească ogoarele 
de inundaţii, şi scheletul acelei case enorme, pe care 
moştenitorii sau urmaşii lui o dărâmaseră cu ţârâita - 
grinzile şi balustradele de nuc ale scării, parchetele de stejar 
care cu cincizeci de ani mai târziu ar fi ajuns aproape de 
nepreţuit, chiar şi lambriurile de pe pereţi fuseseră de 
treizeci de ani puse pe foc. Până şi numele Franţuzului 
fusese uitat, din mândria lui rămăsese doar o legendă despre 
pământul pe care-l smulsese junglei şi-l domesticise, şi 
denumirea folosită acum părea un fel de monument pe care 
cei care veneau, în căruţe hodorogite sau călare pe catâri, 
sau chiar pe jos, cu puşti cu cremene şi cu câini, şi cu copii, 
şi cu alambicuri de făcut whisky în casă, şi cu psaltiri 
protestante, nu erau în stare nici măcar să-l citească, necum 
să-l pronunţe, denumire care acum nu mai avea absolut 
nimic de-a face cu omul de pe vremuri - visul şi mândria lui 
erau praf şi pulbere, ca şi ţărâna uitată a oaselor lui 
anonime, şi din legendă nu mai rămăsese decât povestea 
banilor ce vor fi fost îngropaţi în vreun loc undeva, când 
Grant invadase ţinutul în drumul său spre Vicksburg. 
Oamenii care l-au moştenit veniseră dinspre nord-est, 
peste munţii din Tennessee, în etape marcate de naşterea şi 
creşterea unei generaţii de copii. Veniseră de pe malul 
Atlanticului, iar înainte de asta din Anglia şi de prin Scoţia şi 
Ţara Galilor, aşa cum dovedesc unele din numele lor: Turpin, 
Haley şi Whittington, McCallum şi Murray, Leonard şi 
Littlejohn şi alte nume, precum Riddup şi Armstid, şi 
Doshey, care puteau foarte bine să nu fi venit de nicăieri, 
pentru că, fără îndoială, nimeni nu şi-ar fi ales vreunul de 
bunăvoie. N-aduseseră cu ei sclavi, nici scrinuri Phyfe sau 
Chippendale; de fapt, ceea ce aduceau cei mai mulţi dintre 
ei le puteau purta (şi chiar le purtau) în mână. Îşi alegeau o 
bucată de pământ şi ridicau o baracă având una sau două 
odăi, pe care nu le spoiau niciodată, se căsătoreau între ei, 
făceau copii şi adăugau alte odăi, una câte una, la barăcile 
49 


iniţiale şi nici pe ele nu le spoiau, şi asta era tot. Urmaşii lor 
cultivau şi ei bumbac pe pământurile din fundul văii şi 
porumb pe coastele colinelor, şi prin hârtoape ascunse între 
dealuri făceau whisky din porumb şi vindeau ce le rămânea 
nebăut. Veniseră prin ţinut funcţionari federali, dar 
dispăruseră. Mai târziu, se putea întâmpla să dai peste câte 
un copil sau vreun bătrân, sau vreo bătrână care să poarte 
un obiect de îmbrăcăminte - o pălărie de pâslă, o haină de 
stofă, o pereche de ghete de oraş - sau chiar să aibă un 
pistol aparţinând dispărutului. Funcţionarii locali nu-i 
supărau decât în toiul alegerilor. Îşi aveau bisericile şi 
şcolile lor, pe care le ţineau pe propria cheltuială, se 
căsătoreau şi comiteau între ei, rar, adultere şi, mai 
frecvent, omucideri şi deveneau ei înşişi propriile tribunale, 
şi judecători, şi călăi. Erau protestanți şi democrați, şi 
prolifici, şi în tot ţinutul nici un singur negru nu era 
proprietar de pământ. Negrii străini refuzau categoric să se 
aventureze pe-acolo după ce se lăsa întunericul. 

Will Varner, proprietarul de astăzi al fostei moşii a 
Franţuzului, era personajul principal al ținutului. Era şi cel 
mai mare proprietar de pământ şi inspector de district într- 
unul din comitate şi judecător în celălalt, iar membru în 
comisia electorală era în amândouă, aşa că, dacă nu făcea şi 
desfăcea el legea, în orice caz era consilierul juridic al 
populaţiei unei întregi regiuni, care ar fi repudiat termenul 
de circumscripție electorală dac-ar fi ajuns vreodată să afle 
de existenţa lui şi care venea la el nu cu atitudinea omului 
întrebând: „Ce să fac?”, ci „Ce crezi c-ai vrea să fac dac-ai fi 
în stare să mă sileşti?” Era fermier, cămătar, veterinar; 
judecătorul Benbow de la Jefferson spunea odată despre el 
că nu mai pomenise om cu un fel de a fi atât de blând, care 
să lase sânge unui catâr şi să umple o urnă cu buletine de 
vot false. Era proprietar pe cea mai mare parte din 
pământurile bune din ţinut, iar pe multe dintre celelalte avea 
ipoteci. Era proprietarul prăvăliei şi al maşinii de egrenat 
bumbac, şi al morii de porumb şi de grâu, şi al potcovăriei 
din sat şi, ca să nu spunem vorbă mare, în ţinut se socotea 

50 


că n-are noroc omul de prin apropiere care încerca să 
cumpere ceva sau să-şi egreneze bumbacul, sau să-şi macine 
grânele, sau să-şi potcovească vitele în altă parte. Era uscat 
ca o prăjină şi aproape tot atât de lung, cu părul şi mustaţa 
roşii dând să încărunţească şi cu ochii mici, duri, 
scânteietori, de un albastru inocent; arăta a director de 
şcoală duminicală metodistă, care în zilele de lucru e 
conductor de tren sau invers şi care parc-ar fi fost el 
stăpânul bisericii sau al căilor ferate, sau poate, al 
amândurora. Era viclean, ascuns şi jovial, rabelaisian în 
spirit şi foarte probabil încă bun la pat (îi făcuse neveste-sii 
şaisprezece copii, dar în casă rămăseseră numai doi, ceilalţi 
fiind risipiţi, căsătoriţi sau morţi, de la El Paso până la 
hotarul Alabamei), după cum arăta prospeţimea părului său, 
care chiar la şaizeci de ani era mai mult roşu decât cărunt. 
Era şi activ, şi leneş în acelaşi timp: nu făcea nimic (toate 
treburile familiei le conducea fiul său) şi cu asta îşi trecea 
tot timpul, plecat de-acasă încă înainte ca fiu-său să fi 
coborât şi să-şi fi luat gustarea de dimineaţă, nimeni nu ştia 
unde, doar că se puteau aştepta să-l vadă oricând călare pe 
bătrânul său cal alb şi gras, oriunde până la zece mile 
depărtare în jur; şi primăvara, şi vara, şi la începutul 
toamnei, cel puţin o dată pe lună, bătrânul cal alb stătea 
legat de un stâlp de gard de alături, iar pe el cineva care 
trecea îl putea zări şezând pe peluza cotropită de bălării a 
Conacului Franţuzului, într-un fel de fotoliu înjghebat în 
casă. Fierarul făcuse fotoliul anume pentru el: tăiase în 
jumătate, drept la mijloc, un butoi de făină gol şi-i netezise 
marginile, şi-i bătuse în cuie un fel de pernă, iar Varner, cu 
spatele la splendoarea nobiliară  părăginită, şedea 
mestecând tutun sau fumându-şi pipa de cocean de păpuşoi, 
zvârlind din când în când câte-o vorbă unui trecător, destul 
de jovială, dar nu chiar cât să-nsemne o poftire la a-i ţine 
companie. Toată lumea (cea care-l vedea şezând şi cea 
căreia i se povestea) credea că stă acolo în solitudine, 
cugetând cum să facă să mai scoată în vânzare o ipotecă, 
pentru că adevăratul motiv nu-l spusese decât unui comis- 
51 


voiajor, un vânzător de maşini de cusut pe nume Ratliff - un 
om care n-avea nici pe jumătate vârsta lui: „Imi place să stau 
aici. Încerc să-mi dau seama cum trebuie să se fi simţit 
smintitu' care-a avut nevoie de toate astea” - şi continua 
fără să facă nicio mişcare, nici măcar un semn din cap către 
grămada de cărămidă veche şi țesătura de alei, deasupra 
cărora trona ruina cu multe coloane din spatele lui - „numai 
ca să mănânce şi să doarmă-n ele”. Apoi adăuga - fără a-i 
mai da lui Ratliff alte amănunte, de care să se fi putut ajuta 
să descopere adevărul: „O bucată de vreme aveam impresia 
c-am să mă descotorosesc de ea, să curăţ locul. Dar, 
Doamne, oamenii au ajuns atât de puturoşi, că nu vor nici 
măcar să pună scara să urce să ia scândurile care-au mai 
rămas. Îţi fac impresia că mai curând s-ar duce în pădure să 
taie un copac, decât să urce mai sus de vârful nasului pentru 
o grămadă de surcele de brad. Dar, la urma urmei, e mai 
bine s-o păstrez, aşa câtă a mai rămas, dacă nu de alta, 
măcar să-mi amintească de unica mea greşeală. E singurul 
lucru cumpărat vreodată în viaţa mea pe care să nu-l fi putut 
vinde cuiva”. 

Fiul său, Jody, era un bărbat la vreo treizeci de ani, voinic, 
cam gras, cu un pic de guşă, care nu numai că nu era 
însurat, dar, aşa cum despre unii oameni se spune că exală 
sfinţenie sau spiritualitate, din el emana un miros de 
burlăcie invincibilă şi inviolabilă. Era un bărbat corpolent, 
promițând să facă în zece-doisprezece ani o burtă 
respectabilă, cu toate că deocamdată putea pretinde că are 
oarecum silueta şi degajarea unui tip galant. Iarnă şi vară, 
duminicile şi zilele lucrătoare (doar în anotimpul cald 
renunţa la palton) purta sub un costum de postav negru, 
bun, o cămaşă scrobită, fără guler, prinsă la gât cu un buton 
mare de aur. Imbrăcase costumul în ziua în care-l primise de 
la croitorul din Jefferson şi-l purta întruna zi de zi, pe orice 
vreme, până când îl vindea unuia dintre servitorii negri ai 
familiei, aşa că aproape în orice seară de duminică puteai 
întâlni - şi-l recunoşteai imediat - un costum vechi sau parte 
dintr-un costum vechi de-ale lui, plimbându-se pe străzile 

52 


estivale, şi îl înlocuia cu unul nou. În contrast cu salopetele 
identice ale oamenilor între care trăia, avea un aer dacă nu 
chiar funebru, în orice caz ceremonios - asta din cauza 
caracterului său de burlac incurabil -, aşa că, privindu-l, îl 
vedeai, dincolo de înfăţişarea lui de fiinţă molâie şi opacă, pe 
eternul cavaler de onoare, peren şi nemuritor, apoteoza 
masculului incomparabil, întocmai cum prin țesutul hidropic 
al unui centru înaintaş din 1909 întrevedeai fantoma zveltă 
şi vânjoasă a celui care pe vremuri jucase fotbal. Era al 
nouălea din cei şaisprezece copii ai părinţilor săi. Deşi cu 
numele prăvălia era încă a tatălui său, el o conducea acum, 
dar ocupându-se mai mult cu scoaterea la vânzare a 
ipotecilor, cu maşina de egrenat bumbacul şi cu 
supravegherea fermelor împrăştiate peste tot, pe care tatăl 
său, la început singur şi mai târziu în tovărăşie cu el, le 
cumpărase în decursul ultimilor patruzeci de ani. 

Într-o după-amiază era în prăvălie, tăind frâie dintr-un 
colac de frânghie nouă şi făcându-le la capete câte un nod 
frumos marinăresc, agăţându-le apoi în nişte cuie bătute-n 
perete, când, la un zgomot în spatele său, se-ntoarse şi văzu 
profilat în pragul uşii deschise un bărbat mai curând mărunt, 
purtând o pălărie largă şi o redingotă care-i era cam mare, 
înfipt cam ciudat pe picioare, ţeapăn. 

— Eşti Varner? făcu omul cu un glas care nu era atât 
dezagreabil - adică nu voia să fie dezagreabil - cât parcă 
ruginit, nefolosit prea des. 

— Sunt unul dintre Varneri, zise Jody cu vocea sa plăcută 
şi blândă, şi dură în acelaşi timp. Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Mă cheamă Snopes. Am auzit c-ai o fermă de închiriat. 

— Da? făcu Varner, întorcându-se în aşa fel, încât să vadă 
în lumină faţa celuilalt. Şi de unde-ai aflat? 

Ferma intrase în proprietatea lor, a lui şi a tatălui său, de 
mai puţin de o săptămână, prin scoatere la licitaţie, şi omul 
era cu totul străin. Nici măcar după nume nu-l cunoştea. 

Celălalt nu răspunse. Acum Varner putea să-i vadă faţa - 
ochi de un cenuşiu opac şi rece sub nişte sprâncene ţepoase, 
cărunte, irascibile şi o barbă scurtă, zbârlită, de un cenuşiu 

53 


metalic, deasă şi încâlcită ca o blană de oaie. 

— Pe unde-ai mai ţinut pământ în arendă? întrebă Varner. 

— În apus. 

Nu vorbise retezat. Doar că rostise cuvintele hotărât şi 
fără nicio nuanţare, ca şi cum ar fi închis o uşă în urma sa. 

— Adică în Texas? 

— Nu. 

— Înţeleg. Spre apus de-aici. Câţi sunteţi în familie? 

— Şase. 

Nu fusese propriu-zis o pauză perceptibilă şi nici vreo 
pripeală în rostirea cuvântului următor. Dar ceva fusese. 
Varner îşi dăduse seama încă înainte ca vocea lipsită de 
vlagă să pară a lua în seamă inconsecvenţa: 

— Un băiat şi două fete. Nevasta şi cumnata. 

— Fac numai cinci. 

— Şi cu mine, zise vocea fără viaţă. 

— Un bărbat, de obicei, nu se socoteşte printre muncitorii 
de la câmp, zise Varner. Câţi, cinci sau şapte? 

— Pot scoate la lucru şase oameni. 

Vocea lui Varner nu se schimbase, tot plăcută era şi tot 
dură. 

— Nu-s încă hotărât să arendez anv’ ăsta. E-aproape întâi 
mai. Mă gândesc să-l lucrez singur, să iau oameni cu ziua. 
Dacă m-oi hotărî cumva să-l mai lucrez anul ăsta. 

— Lucrez şi-aşa, zise celălalt. 

Varner îl privi: 

— Cam nerăbdător să te vezi aşezat, nu? 

Celălalt nu răspunse. Varner nu-şi dădea seama dacă omul 
îl privea sau nu. 

— Ce arendă te-ai gândit să plăteşti? 

— Cât ceri? 

— În dijmă, a treia şi-a patra parte, răspunse Varner. Tot 
ce ai nevoie cumperi de-aici din prăvălie. În cont. 

— Pricep. Unu-douăzeci dolarul. 

— Exact, făcu Varner afabil. 

Acum nu-şi putea da seama dacă omul privea la ceva sau 
nu. 

54 


— O iau, spuse el. 

În picioare pe galeria prăvăliei, dominându-i pe cei şase- 
şapte oameni care şedeau jos sau ghemuiţi prin jur, jupuind 
cu briceagul nuieluşe, Varner îşi privea vizitatorul cum 
traversa galeria târându-şi un picior, fără să se uite nici în 
stânga, nici în dreapta, şi cobora; dintre toate animalele 
înhămate sau înşeuate, legate sub galerie, se opri lângă un 
catâr prăpădit, neînşeuat, c-un frâu vechi de animal de plug 
şi cu dârlogi de frânghie, îl duse la trepte şi-l încălecă 
stângaci şi ţeapăn, pornind tot fără să fi aruncat vreo privire 
într-o parte sau alta. 

— Dacă te-ai lua după călcătură, ai zice c-are o sută de 
kile, făcu unul dintre ei. Cine-i ăsta, Jody? 

Varner plescăi cu zgomot şi scuipă în drum: 

— Snopes cică-l cheamă. 

— Snopes? făcu altul. Aha, ştiu. Vasăzică, ăsta-i. 

Nu numai Varner, ci şi toţi ceilalţi priveau acum la cel 
care vorbise - un bărbat sfrijit, într-o salopetă lucind de 
curăţenie, dar decolorată şi cârpită, proaspăt bărbierit, cu o 
faţă blândă, aproape tristă, până să desluşeşti că în realitate 
avea două expresii absolut diferite - una trecătoare, statică, 
de pace, de calm, acoperind o alta constantă, de certă 
frământare, chiar dacă timidă, şi o gură plină de 
sensibilitate, de prospeţime şi strălucire tinerească, şi 
deodată îţi dădeai seama că asta putea foarte bine să fie 
urmarea unei abstinenţe de-o viaţă-ntreagă de la tutun - faţă 
caracteristică de protagonist, de prototip al bărbatului care 
se-nsoară tânăr, are numai fete şi nu-i nici el altceva decât 
fata cea mare a neveste-sii. Il chema Tull. 

— Ăsta-i tipu’ care-a iernat cu familia într-o magazie veche 
de ţinut bumbac de-a lui Ike Mecaslin. E ăla care-a fost 
amestecat în chestia cu focu' de la şura unuia Harris, de 
dincolo, din comitatul Grenier, acu' doi ani. 

— A? făcu Varner. Asta ce mai e? Ce foc, la care şură? 

— N-am zis că el a fost ăla care-a dat foc, făcu Tull. Am zis 
c-a fost şi el amestecat într-un fel în chestia aia, dacă vrei. 

— Cât de-amestecat? 

55 


— Harris a pus să-l aresteze chiar în tribunal. 

— Aha, pricep. N-a făcut-o cu mâna lui. A pus pe altul. 

— Nu s-a dovedit, zise Tull. In orice caz, dacă Harris a 
găsit cumva ceva, vreo dovadă după aia, a fost prea târziu. 
Se cărase din partea locului. Pe urmă a apărut la Mecaslin 
anul trecut în septembrie. A lucrat cu ziua, şi el, şi familia, la 
cules la Mecaslin şi acesta i-a lăsat să rămână peste iarnă 
într-o magazie nefolosită. Asta-i tot ce ştiu. Nu umblu cu 
palavre. 

— Nici eu, zise Varner. Nu-i place nimănui să-i iasă vorbă 
că scorneşte pe seama altora. 

Stătea în picioare, parcă deasupra lor, cu faţa lată, blajină, 
de om cumsecade, cu haine vechi, solemne, negru şi alb - 
cămaşa scrobită murdară şi pantalonii necălcaţi, boţiţi, cu 
pungi la genunchi -, îmbrăcăminte arătând şi ceremonioasă, 
şi neglijentă în acelaşi timp. Deodată plescăi scurt şi 
zgomotos. 

— Da-da-da-da, făcu el. Dă foc la şure. Da-da-da-da. 

În seara aceea la cină îi spuse totul tatălui său. În afară de 
clădirea bizară, jumătate din bârne, jumătate din scânduri, 
căreia i se zicea Hotel Littlejohn, singura casă din tot ţinutul 
cu mai mult de un etaj era a lui Will Varner. Aveau şi o 
bucătăreasă, nu numai singura servitoare neagră, ci şi 
singura servitoare de orice fel din tot districtul. Era la ei de 
ani de zile, dar doamna Varner tot mai spunea şi, pesemne, 
chiar credea că nesupravegheată nu era în stare nici măcar 
să pună apă la fiert. I-a spus atunci seara, în timp ce maică- 
sa - o femeie rotofeie, veselă şi agitată, care născuse 
şaisprezece copii, şi pe cinci apucase să-i şi îngroape, şi care 
mai câştiga încă premii pentru compoturi şi conserve de 
legume la târgul anual al ținutului - umbla de colo până colo 
între sufragerie şi bucătărie, iar sora lui - o fată grăsună şi 
moale, cu sânii formaţi la treisprezece ani, cu ochii 
înceţoşaţi ca nişte struguri de seră şi o gură cărnoasă, 
umedă, veşnic întredeschisă - şedea la locul ei obişnuit, într- 
un fel de toropeală morocănoasă de femelă tânără cu trup 
pârguit şi părea să n-aibă nevoie să facă măcar un efort ca 

56 


să n-asculte. 

— Ai şi făcut contractul? întrebă Will Varner. 

— N-aveam deloc de gând, pân'ce nu mi-a spus Vernon 
Tull ce mi-a spus. Acum cred că mâine am să fac hârtia, să 
mă duc cu ea să-l pun să semneze. 

— Atunci ai să-i poţi arăta şi casa căreia să-i dea foc. Sau 
ai de gând să-l laşi pe el s-aleagă? 

— D'apăi, făcu Jody. O să discut şi asta. Apoi zise - şi 
acum din glasul său dispăruse orice urmă de neseriozitate, 
tot ce fusese fandare şi paradă de umor sprinten, năbădăios, 
terţe, cvarte şi prime: Ce mai am de făcut e să aflu sigur 
cum a fost chestia cu şura. Şi-atunci o să-mi fie totuna dacă 
el i-a dat foc sau altu'. Tot ce-o să fie nevoie e ca la vremea 
culesului să afle aşa-deodată că eu cred că eli-a dat. Ascultă, 
să zicem aşa! 

Şi cu o concentrare aprigă pe faţă se plecă înainte, peste 
masă, burta protuberantă umflându-i-se de apăsare. Mama 
era în vervă, trecuse în bucătărie, de unde-i puteai auzi 
vorba nepotolită ocărând voioasă bucătăreasa negresă. Fiica 
nu asculta deloc. 

— Vasăzică, nişte pământ de pe care omv’, proprietaru', 
nu se gândea să mai scoată nimic în această perioadă a 
anului. Şi vine-un om să-l ia în arendă, la parte, unu' de-i 
arsese şura pe pământu' pe care-l avusese în arendă înainte. 
N-are a face dacă-i dăduse foc el sau nu, cu toate c-ar fi mai 
simplu dac-aş putea fi sigur c-a făcut-o el. Important e c-a 
ars cât a stat el acolo şi că dovezile erau de aşa natură, încât 
a crezut că-i mai sănătos s-o şteargă. Şi pe urmă vine şi ia cu 
arendă pământu' ăsta al nostru, de socotiserăm că nu mai 
facem nimic cu el anu' ăsta şi noi îi dăm de toate cinstit, 
frumos, de la noi din prăvălie, pe datorie. Şi omu'-şi strânge 
recolta, şi proprietaru' o vinde fără probleme şi stă cu banii 
gheaţă, şi tipu' vine să-şi ia partea, şi proprietaru' zice: „Ce-i 
cu chestia aia cu şura şi cu tine, de care se tot vorbeşte?” 
Atâta tot. „Ce-i cu chestia cu şura şi cu tine?” 

Se priveau în ochi unul pe altul - ochii tulburi şi puţin 
holbaţi - şi cei albaştri, mici şi duri. 

57 


— Ce-o să zică? Ce poa’ să zică decât: „All right. Ce-ai de 
gând să faci?” 

— Ai să pierzi banii pe ce luase pe datorie. 

— D-apăi. Asta, n-ai ce-i face. Da' la urma urmei, pe omu' 
care-ţi pune recolta şi ţi-o şi strânge pe gratis îţi dă mâna să- 
l ţii pe mâncare tot timpu' ăsta. Stai! făcu el. Să fie-al 
dracului, nu-i nevoie nici de-atât! Ştii ce-am să fac? Am să-i 
pun în prag două şindrile putrezite şi-un chibrit deasupra, a 
doua zi de dimineaţă după ce-o termina cu seceratu', şi-o să 
priceapă că s-a isprăvit cu el, că nu mai are altceva de făcut 
decât să se care. Asta o să-nsemne două luni mai puţin de 
dat pe datorie şi tot ce-o să ne mai coste o să fie un om să 
strângă recolta. 

Stăteau uitându-se ţintă unul la altul, nemişcaţi. Pentru 
unul din ei treaba era ca şi făcută, lichidată, o vedea cu 
ochii; când vorbea, vorbea de parcă ar fi peste şase luni: 

— O s-o şteargă, n-o să aibă-ncotro. N-are cum se opune! 
Nu-ndrăzneşte! 

— Hm, făcu Will. 

Din buzunarul vestei descheiate scoase o lulea de cocean 
de porumb pătată toată şi începu s-o umple: 

— Mai bine nu te-ai încurca cu de-alde ăştia. 

— Da, de ce? se miră Jody. 

Luă o scobitoare din vasul de porțelan de pe masă şi se 
rezemă la loc în scaun: 

— Să dai foc la şure nu-i treabă de om cumsecade. Şi unu’ 
cu obiceiuri de-astea n-are decât să le tragă ponosul. 

În dimineaţa următoare nu s-a dus, şi nici în cealaltă. Dar 
a treia zi, devreme după-masă, după ce-şi legase murgul de 
călărie la unul din stâlpii galeriei, şedea la biroul lui 
american cu rulou, în fundul prăvăliei, cu capul între umeri, 
cu pălăria neagră dată pe ceafă, cu una din mâinile lui mari 
şi păroase, grea ca o halcă de carne, nemişcată pe foaia de 
hârtie şi cu condeiul în cealaltă, trudind cuvintele 
contractului cu scrisul său greoi, lătăreţ, aşternut fără 
grabă. Un ceas mai târziu şi la cinci mile de sat, cu 
contractul pătat de cerneală frumos împăturit şi vârât în 

58 


buzunar, stătea călare lângă o căruţă oprită în drum, o 
căruţă prăpădită şi neîngrijită, plină încă de noroi uscat din 
iarna trecută, trasă de o pereche de ponei cu păr lung, cu 
aer sălbatic şi vioi, ca nişte capre de munte şi aproape tot 
atât de mici. La spatele căruţei era legată o ladă de tablă de 
mărimea şi de forma unui coteţ de căţel şi vopsită să semene 
cu o casă, şi la fiecare fereastră pictată era un cap de femeie 
tot pictat, aplecat peste o maşină de cusut pictată şi ea, iar 
Varner călare se zgâia uluit, indignat şi consternat la cel din 
căruţă, care tocmai îi spusese amabil: 

— Hei, Jody, aud c-aveţi un arendaş nou! 

— Ei, drăcia-dracului! strigă Varner. Vrei să spui c-a mai 
dat foc la o şură? Chiar după ce l-au prins, a dat foc lao 
alta? 

— Stai, făcu omul din căruţă. Nu ştiu dac-aş merge pân- 
acolo încât să spun că el a dat foc vreuneia. Aş spune mai 
curând că amândouă au luat foc în timp ce el avea, mai mult 
sau mai puţin, de-a face cu ele. S-ar zice că umblă focul după 
el cum umblă câinii după unii oameni. 

Vorbea cu o voce agreabilă, leneşă, monotonă şi nu-ţi 
puteai da seama imediat ce-avea mai mult în ea, zeflemea 
sau umor. Era Ratliff, vânzătorul de maşini de cusut. Locuia 
la Jefferson şi, cu perechea lui de căluţi voinici şi cu coteţul 
pictat în care se afla o maşină de cusut adevărată, cu tot ce 
trebuie, colinda patru comitate aproape în întregime. Azi aici 
şi mâine peste două comitate, puteai să-i vezi căruţa 
murdară şi hodorogită şi cei doi căluţi voinici total 
nepotriviţi unul cu celălalt, traşi şi legaţi cât mai aproape la 
umbră, iar chipul blând, prietenos, săritor al lui Ratliff în 
cămaşa lui albastră curată, fără cravată, în mijlocul unui 
grup de bărbaţi şezând pe vine lângă vreo prăvălie, la o 
răspântie de drumuri sau - tot pe vine şi tot având aerul că 
el e cel care vorbeşte cel mai mult, deşi în realitate asculta 
mult mai mult decât ar fi crezut cineva, dar de-abia mai 
târziu îşi dădeau seama - printre femei, în mijlocul 
frânghiilor pline de rufe întinse şi al albiilor şi lighenelor 
înnegrite de fum, la vreun izvor sau o fântână, sau tronând 

59 


solemn într-un scaun de vergele pe pridvorul vreunei barăci, 
agreabil, afabil, curtenitor, glumeţ şi impenetrabil. Nu ştiu 
dacă vindea trei maşini pe an - restul timpului mijlocea 
vânzări de pământ şi vite, şi unelte agricole de ocazie, şi 
instrumente muzicale sau orice altceva de care proprietarii 
n-aveau cine ştie ce nevoie -, ducea din casă-n casă noutăţi 
de prin cele patru comitate cu ubicuitatea unui ziar, 
povestea tuturor amănunte despre nunţi şi înmormântări, 
despre felul cum se pun murături şi se fac conserve şi 
compoturi, totul cu regularitatea unui serviciu poştal. Nu 
uita niciodată numele cuiva şi cunoştea pe oricine, om, catâr 
sau câine, la cincizeci de mile în jur. 

— Zic doar că se ţinea în urma lui după căruţă, când 
Snopes a tras în faţa casei pe care i-o dăduse De Spain, cu 
mobile aruncate claie peste grămadă-n căruţă, ca şi atunci 
când trăsese la casa în care locuiseră la Harris sau unde-o fi 
fost, şi-a zis: „Intraţi colo!”, şi maşina de gătit, şi paturile, şi 
scaunele, au început să se dea jos din căruţă singure şi să 
intre, nepăsătoare, dar totodată cumsecade, deprinse cum 
erau să se mute fără cine ştie ce ajutor. Era Ab, era şi 
matahala aia - Flem parcă-i zice - şi mai era încă unv’, unu' 
mărunţel; pe câte mi-aduc aminte, l-am mai zărit eu odată pe 
undeva. Nu era cu ei. Cel puţin acum nu-i. 

Se prea poate să fi uitat să-i spună când să iasă din şură - 
şedea pe capra căruţei şi necioplitele alea două de fete 
şedeau pe câte un scaun în mijlocul căruţei, şi madam 
Snopes cu soră-sa, văduva, şedeau pe lucruri în spatele 
căruţei la un loc cu toată mobila, ca şi cum nimeni nu s-ar fi 
sinchisit dacă veneau şi ele sau nu. Iar căruţa se opreşte în 
faţa casei şi Ab se uită la ea şi zice: „După cum arată, nu e 
bună nici pentru porci”. 

Varner, călare, privi în jos la Ratliff cu ochii ieşiţi din 
orbite şi amuţit de oroare. 

— All right, făcu mai departe Ratliff. Îndată ce se opri 
căruţa, madam Snopes şi văduva se dădură jos şi începură să 
descarce. Ăle două fete nu se clintiseră încă, şedeau în ăle 
două scaune în rochii de duminică, mestecând chewing-gum, 

60 


până ce Ab se întoarse la ele şi le luă la înjurături, şi le 
repezi spre madam Snopes şi spre văduvă, care-şi rupeau 
şalele cu maşina de gătit. Le gonise jos ca pe-o pereche de 
iepe puţin cam prea scumpe ca să dai zdravăn cu ciomagul 
în ele, şi pe urmă el şi cu Flem rămaseră locului privind cum 
ăle două fete voinice apucaseră una o mătură tocită şi ailaltă 
un felinar şi încremeniseră cu ele-n mână, până ce Ab se 
plecă în afară şi-o cârpi cu capătul hăţurilor peste fund pe 
cea care-i venea mai aproape. „Pune mâna şi-ajută mă-tii la 
maşina aia de gătit!” răcni. Apoi el şi cu Flem se dădură jos 
din căruţă şi se duseră să vorbească cu De Spain. 

— La şură? strigă Varner. Vrei să spui că s-au dus de-a 
dreptu” la... 

— Nu, nu. Aia a fost mai târziu. Chestia cu şura vine mai 
târziu. După cât se pare, ei nici nu ştiau unde e. Şura a ars 
exact atunci când a trebuit; ce-i al lui e-al lui, trebuie s-o 
recunoşti. Asta de-acum era o simplă vizită, din pură 
prietenie, pentru că Snopes ştia unde era pământul şi că tot 
ce-avea de făcut era să-l brăzdeze niţel pentru că era 
mijlocul lui mai. Exact ca şi-acum, adăugă el cu un ton 
mieros, perfect inocent. Da' pe de altă parte aud că el 
totdeauna arendează mai târziu decât restul lumii. 

Nu râdea însă. Faţa lui şireată şi brună avea acelaşi aer 
suav şi egal dintotdeauna, ochii şireţi şi impenetrabili. 

— Ei, şi-atunci? izbucni Varner violent. Dacă dă foc aşa 
cum zici, ar însemna să stau fără grijă pân’ la Crăciun. Zi 
mai departe! Ce face el până pune mâna pe chibrit? Poate c- 
aşa să-l prind, să îmi dau eu seama mai din timp. 

— All right, zise Ratliff. Au apucat-o pe drum, lăsându-le 
pe madam Snopes şi pe văduvă să se deşele cu maşina de 
gătit şi pe ăle două fete ţinând una o capcană de şoareci din 
sârmă şi una un ţucal, şi-au pornit să dea de maiorul De 
Spain, luând-o apoi pe aleea care trece pe lângă mormanul 
de bălegar proaspăt de cal şi negrul zice că înadins Ab a 
călcat prin bălegar. Poate că negrul îi urmărise cu privirea 
de la fereastra din faţă. Cum-necum, Ab l-a cărat până sub 
portalul din faţă şi a bătut în uşă, iar când negrul i-a zis să se 

61 


şteargă pe picioare, Ab a trecut pe lângă el şi negrul zice că 
s-a şters pe picioare de cât bălegar mai rămăsese de-abia pe 
covorul de aproape o sută de dolari şi s-a oprit acolo, 
strigând: „Hei, hei, De Spain!” până când a venit madam De 
Spain şi s-a uitat la covor, şi s-a uitat la Ab, şi i-a spus să iasă 
afară. Şi-apoi De Spain a venit acasă la vremea prânzului şi 
pesemne că madam De Spain i-o fi spus ceva, pentru că aşa 
cam pe la mijlocul după-amiezei s-a dus călare până la casa 
lui Ab cu un negru după el ţinând covorul făcut sul pe-un 
catâr şi Ab şedea pe un scaun rezemat în tocul uşii şi De 
Spain a strigat: „De ce dracu' nu te-ai dus la câmp?” şi Ab i-a 
răspuns fără să se scoale şi fără să se mişte: „Cred c-am să- 
ncep mâine. Eu niciodată nu m-apuc să lucrez în ziua în care 
mă mut”, da’ degeaba-i vorbise, că tot la nimic n-a ajuns; eu 
cred că madam De Spain îi povestise totul de-a fir a păr, 
pentru că el a mai rămas un timp călare, zicând: „Lua-te-ar 
dracu’ să te ia de Snopes, lua-te-ar dracu’ să te ia de 
Snopes!”, iar Ab şedea şi-i zicea: „Eu dacă ţineam atâta la un 
covor ca ăsta nu cred că l-aş fi lăsat într-un loc în care să 
calce oamenii pe el”. 

Şi Ratliff tot nu râdea. Şedea în căruţă comod, tihnit, cu 
ochii şireţi pătrunzători şi faţa smeadă, blândă, proaspăt 
bărbierit şi spălat, în cămaşa-i decolorată sclipind de 
curăţenie, cu vocea agreabilă şi tărăgănată, şi glumeaţă, în 
timp ce Varner cu obrazul buhăit, congestionat privea în jos 
la el. 

— Şi-aşa, după o vreme, Ab întoarse capul şi strigă 
înăuntru în casă, şi ieşi una din fetele alea voinice, şi Ab 
zise: „la covoru' ăla şi spală-l!” Şi-aşa, a doua zi dimineaţă 
negrul găsi covorul făcut sul, aruncat pe galerie la uşa din 
faţă, şi-acum mai erau şi alte urme de paşi pe galerie, numai 
că de data asta erau doar de noroi şi se zice că atunci când 
madam De Spain a desfăşurat covorul, De Spain a fost mai 
nervos decât prima oară - negrul zice că arăta de parcă l-ar 
fi spălat cu cărămidă, nu cu săpun -, pentru că nici nu 
apucase să ia ceva în gură de dimineaţă, că şi ajunsese la 
casa lui Ab, afară, pe locul unde Ab şi cu Flem înhămau caii 

62 


să pornească la câmp; era călare pe iapă, turbat ca o viespe, 
înjurând ca la uşa cortului, nu neapărat pe Ab, ci aşa în vânt 
toate covoarele de toate felurile şi tot bălegarul de cal din 
lume, şi Ab care nu zicea nimic, strângea mai departe 
cataramele la hamuri şi curelele la chingi, până când, în cele 
din urmă, De Spain începu să urle că îl costă covorul o sută 
de dolari, că l-a adus din Franţa şi c-o să-i pună lui Ab în 
socoteală douăzeci de baniţe de porumb din recolta pe care 
Ab nici n-o semănase încă. Şi după aia, De Spain s-a-ntors 
acasă. Şi poate că în capul lui toată chestia asta nu mai avea 
mare importanţă. Poate că se gândea că, de vreme ce tot 
apucase să facă ceva pe chestia asta, madam De Spain o să-l 
mai slăbească niţel şi poate că până la vremea culesului o să 
şi uite de cele douăzeci de baniţe de porumb. Numai că 
lucrul ăsta nu-i convenea lui Ab. Aşa că a doua zi pe seară, 
dacă-mi aduc bine aminte, pe când maiorul, după ce-şi 
descălţase ghetele, se-ntinsese la el în curte într-un hamac 
făcut din doage de butoi, apare portărelul sucindu-se şi- 
nvârtindu-se şi-n cele din urmă De Spain reuşeşte să scoată 
de la el că Ab îl dăduse-n judecată... 

— Ei, drăcia-dracului! făcu Varner. Ei, drăcia-dracului! 

— Da, desigur, zise Ratliff. Cam aşa şi-a zis şi De Spain în 
sinea lui când, în cele din urmă, i-a intrat în cap cum stăteau 
lucrurile. Şi-aşa s-a făcut sâmbătă şi căruţa a tras în faţa 
prăvăliei, şi a coborât Ab cu pălăria şi haina lui de 
predicator, şi s-a dus bocănind cu piciorul lui şchiop până la 
masă, tocmai când unchiul Buck Mecaslin povestea cum 
colonelul John Sartoris a tras chiar el în Ab când a-ncercat în 
timpul războiului să-i fure armăsarul lui şarg de curse; iar 
judecătorul i-a zis: „Am cercetat plângerea dumitale, 
domnule Snopes, însă n-am putut găsi nicăieri nimic în lege 
despre covoare, ca să nu mai zic despre bălegar de cal. Dar 
am să-i dau curs pentru că douăzeci de baniţe-i prea mult; 
un om atât de ocupat ca dumneata pare că n-o să aibă timp 
nici măcar să facă douăzeci de baniţe de porumb. Aşa că am 
să te condamn să plăteşti numai zece baniţe pentru covorul 
ăla pe care l-ai distrus”. 

63 


— Şi-atunci a dat foc şurei, zise Varner. Măi, măi, măi... 

— Parcă nu mi-ar veni să zic chiar aşa, făcu Ratliff, parcă 
nu mi-ar veni să zic chiar aşa. Aş zice numai că tot în 
noaptea aia a luat foc şi şura maiorului De Spain şi-a ars 
până la pământ. Numai că, nu ştiu cum s-a făcut, De Spain 
călare pe iapa lui a ajuns acolo cam în acelaşi timp, zicea 
cineva că l-a auzit trecând pe drum. Nu vreau să spun c-a 
ajuns la timp ca să stingă focul, dar la timp ca să dea peste 
altcineva, care nu avea ce căuta acolo, aşa că se simţi 
îndreptăţit să tragă în el, aşa călare pe iapă cum era; a tras 
trei-patru focuri spre ce-o fi fost sau cine-o fi fost, pân' ce 
musafirul nepoftit a fugit într-un şanţ, unde nu s-a mai putut 
lua cu iapa după el. Şi nici n-a putut spune cine era, pentru 
că orice animal poate şchiopăta dacă vrea şi orice om poate 
purta cămaşă albă, numai că, ajungând la Ab acasă (şi n-a 
putut dura mult, dacă ţii seama de tropotul pe care tipul 
zicea că l-a auzit pe drum), Ab şi Flem nu erau acolo, nu era 
nimeni acolo decât cele patru femei şi De Spain n-a avut 
timp să se uite pe sub paturi sau alte chestii de-astea, pentru 
că mai era o magazie plină de porumb, acoperită cu şiţă, 
chiar lângă şură. Aşa c-a alergat înapoi acasă; negrii lui 
aduseseră apă cu butoaiele şi muiau saci goi în apă, şi-i 
întindeau pe magazie, şi primul om de care-a dat cu ochii a 
fost Flem, cu cămaşa albă, stând şi privind cu mâinile în 
buzunar şi mestecând tutun. „'Nă seara, făcu Flem. Repede 
mai arde fânul ăsta.” Şi De Spain, de pe cal, răcni la fel: 
„Unde-i tac'-tu? Unde-i...” Şi Flem de colo: „De n-o fi pe-aici 
pe undeva, s-o fi dus acasă. Am plecat deodată, el şi cu mine, 
când am văzut vâlvătaia”. Şi De Spain ştia de unde plecaseră 
şi mai ştia şi de ce. Numai că tot aia era pentru că, aşa cum 
spuseseră, oriunde puteai găsi doi tipi, unul să şchioapăte şi 
unul să poarte cămaşă albă, şi pesemne că ce văzuse el pe 
unul aruncând în foc era un bidon de gaz atunci când a tras 
în ei primul foc. Şi a doua zi de dimineaţă tocmai îşi lua 
gustarea, cu sprâncenele zbârlite şi cu părul ciufulit, când 
intră negrul şi-i zise c-a venit un om care vrea să-l vadă şi se 
duse în birou, şi era Ab, gata îmbrăcat cu pălăria şi haina de 

64 


predicator şi căruţa gata încărcată şi ea, din nou, numai că 
Ab n-o adusese în faţa casei ca s-o vadă. „După cum s-arată, 
dumneata şi cu mine n-o să ne putem împăca, zise Ab, aşa că 
socotesc mai bine să nu mai încerc, să n-avem vreo 
neînțelegere sau ceva. Mă mut, acu’ de dimineaţă.” Şi De 
Spain face: „Da' cu contractu’ cum rămâne?” Şi Ab zice: „L- 
am anulat”, şi De Spain rămâne locului mormăind: „Anulat, 
anulat”, şi pe urmă zice: „Aş anula eu înc-o sută ca ăsta şi 
şura pe deasupra dac-aş putea fi sigur că-n tine-am tras azi- 
noapte”. Şi Ab face: „N-ai decât să mă dai în judecată şi-ai să 
afli. Se pare că judecătorii de p-aici au obiceiu' să dea 
dreptate reclamanţilor”. 

— Ei, drăcia-dracului! făcu Varner încet. Ei, drăcia- 
dracului! 

— Şi-aşa, Ab i-a întors spatele şi-a plecat bocănind cu 
piciorul lui ţeapăn şi s-a dus... 

— Şi-a dat foc casei închiriate... 

— Nu, nu. Nu zic că nu s-o fi uitat cu oarecare părere de 
rău îndărăt la ea, când s-a suit în căruţă să plece, cum zicea 
şi omu' ăla. Da' n-a mai luat foc nimic altceva aşa, deodată. 
Adică nu atunci. Eu nu... 

— Da, da, aşa-i, zise Varner. Mi-aduc aminte c-ai spus că-i 
mai rămăsese gaz de turnat pe foc atunci când De Spain a- 
nceput să tragă-n el. Măi, măi, măi!... exclamă cu ochii ieşiţi 
din orbite, aproape să-l lovească damblaua. Şi-acum, dintre 
toţi oamenii din ţinutul ăsta, tocmai pe el a trebuit să-l 
nimeresc ca să-nchei un contract de arendă. 

Incepu să râdă. Adică începu să facă: „Ha, ha, ha”, din 
dinţi, din gât, nu mai de sus, nu din ochi. Apoi se opri: 

— Ei, nu pot să rămân aici la nesfârşit, oricât ar fi de 
plăcut. Poate că mai ajung la timp să-l fac să-mi anuleze 
contractul pentru o magazie veche de bumbac. 

— Sau poate măcar pe-o şură goală, strigă Ratliff după el. 

O oră după aceea Varner era tot călare, pe calul din nou 
oprit, de data asta în faţa unei porţi sau, mai bine zis, a unei 
găuri într-un gard de sârmă lăbărţată şi ruginită. Poarta sau 
ce mai rămăsese din ea zăcea în lături, scoasă din ţâţâni, şi 

65 


printre golurile dintre scândurile putrezite năpădiseră 
buruienile şi iarba, ca printre coastele unui schelet aruncat. 
Călărețul gâfâia, dar nu din pricina galopului. Dimpotrivă, de 
când se apropiase îndeajuns cât să fi văzut fum dac-ar fi fost 
fum de văzut, o lăsase din ce în ce mai încet. Cu toate astea, 
acum stătea călare în faţa găurii din gard, gâfâind puternic 
şi chiar transpirând niţel, privind la baraca aplecată-ntr-o 
parte şi cu peretele din spate căzut, aşezată pe-o bucată de 
loc ce nici n-ar fi putut avea copaci şi iarbă, şi care, din 
pricina intemperiilor, căpătase culoarea unui stup vechi; pe 
faţă i se întipărise expresia aceea de încordare a unui om 
care se apropie de un obuz neexplodat. „Ei, drăcia-dracului, 
făcu el iarăşi încet. Ei, drăcia-dracului. Îs trei zile de când a 
venit şi nici măcar poarta n-a pus-o la loc. Şi nu-ndrăznesc 
nici să-i pomenesc măcar. Nu-ndrăznesc nici măcar să mă 
fac că ştiu că e o poartă de pus la loc.” 

Smuci sălbatic de frâu. „Mişcă! îi zise calului. Dac-ai să 
stai aici nemişcat atâta vreme, ai să iei foc şi tu.” 

Poteca (nu era nici drum, nici cărare: doar două urme 
paralele de-abia vizibile, lăsate de roţi de căruţă, aproape 
şterse de iarba şi de buruienile din anul ăsta) ducea până la 
pridvorul şubrezit al casei complet goale şi aşezate fără 
trepte de-a dreptul pe pământ şi Varner se uită la casă cu o 
neîncredere intensă, de parcă s-ar fi apropiat de o capcană. 
Îşi pironise ochii cu atâta intensitate, încât amănuntele îi 
scăpau. Într-una din ferestrele fără cercevea văzu deodată o 
figură de om cu şapcă de pânză cenuşie pe cap şi cu falca de 
jos mestecând neîntrerupt şi ritmic, cu o ciudată mişcare 
laterală şi care dispăru imediat ce el strigă: Hello! Era gata 
să strige din nou, când zări în dosul casei silueta ţeapănă şi-l 
recunoscu pe Ab, deşi acum nu purta redingotă, meşterind 
nu-ştiu-ce la poarta dinspre câmp. Apucase s-audă vaietul 
trist şi ritmic pe care-l făcea roata ruginită a unei fântâni şi- 
acum auzea şi două voci, inexpresive şi tari, de femeie. După 
ce trecu pe după casă, văzu ce era - un eşafodaj îngust şi 
înalt ca o spânzurătoare crăcănată, şi lângă el două femei 
tinere şi voinice absolut nemişcate care chiar de la această 

66 


primă privire îţi sugerau acea imobilitate visătoare şi 
solitară a statuii (subliniată de faptul că amândouă păreau să 
vorbească deodată cuiva care le asculta - sau poate, pur şi 
simplu, mediului înconjurător - de la o distanţă considerabilă 
şi niciuna nu asculta absolut deloc ce spunea cealaltă), cu 
toate că una din ele ţinea frânghia cu braţele întinse cât se 
putea şi trupul încordat pentru a trage în jos - ca o figură 
într-o şaradă, o piesă sculptată reprezentând cine ştie ce 
efort fizic teribil, nedus până la capăt; o clipă după aceea 
roata îşi relua vaietul ruginit, dar din nou se opri aproape 
imediat, cum se opriră şi vocile când cea de a doua femeie 
dădu cu ochii de Varner, cea dintâi oprindu-se acum într-o 
poziţie inversă primei ei atitudini, cu braţele întinse pe 
frânghie în jos, amândouă fetele întorcându-se încet şi la 
unison, ca să-l privească trecând călare. 

Traversă curtea goală în care erau risipite tot felul de 
gunoaie - cenuşă, cioburi de oale, cutii de tinichea - lăsate 
de ultimii chiriaşi. Mai erau două femei care lucrau lângă 
gard şi acum toţi trei îşi dăduseră seama de prezenţa lui, 
pentru că o văzu pe una din femei aruncând o privire în jur. 
Dar bărbatul - „afurisitul de asasin şontorog”, zicea în gând 
Varner în furia lui neputincioasă de om jignit - nu-şi ridicase 
privirea şi nici măcar nu se oprise din ce-o fi fost aia ce 
meşterea acolo, până ce Varner n-ajunse călare chiar în 
spatele lui. Cele două femei erau acum cu ochii aţintiţi spre 
el. Una purta o pălărie de soare veche şi decolorată, cealaltă 
- o pălărie informă, care probabil că fusese odată 
bărbătească, şi ţinea în mână o cutie de tinichea ruginită, 
plină pe jumătate cu nişte cuie îndoite şi ruginite. 

— "'Nă-seara, făcu Varner, dându-şi seama prea târziu că 
aproape ţipa. 'Nă-seara, doamnelor! 

Bărbatul se-ntoarse fără grabă, ţinând în mână o teslă - cu 
capul ruginit şi cu cleştele de scos cuie rupt, vârâtă într-o 
coadă de lemn de foc, nedat la rindea - şi Varner mai privi o 
dată în ochii impenetrabili de agată rece de sub sprâncenele 
stufoase zbârlite. 

— Salut, răspunse Snopes. 

67 


— M-am gândit să trec p-aici să văd ce-ai de gând să faci, 
zise Varner tot prea tare, părând că nu poate altfel. 

„Prea trebuie să mă gândesc la multe deodată, ca să mă 
pot supraveghea, îşi zise el şi deodată-ncepu să-i treacă prin 
cap: Ei, drăcia-dracului, ei, drăcia-dracului!”, ca şi cum voia 
să-şi dovedească lui însuşi ce-ar putea păţi dacă şi-ar îngădui 
măcar o clipă de neatenţie. 

— Cred c-am să rămân, zise celălalt. Casa nu-i bună nici 
pentru porci. Da' m-am socotit eu şi cred c-am să mă 
descurc. 

— Dar ascultă! zise Varner. 

Acum striga, nu-i mai păsa. Apoi nu mai strigă, pentru că 
nu mai avea ce spune, deşi prin capul lui gândurile goneau 
nebune: „Ei, drăcie, ei, drăcie, ei, drăcia-dracului! Nu- 
ndrăznesc să-i spun: «Cară-te de-aici!», şi nici n-am unde să-i 
spun să se ducă, să-i zic: «Du-te-acolo!» Nu-ndrăznesc nici 
măcar să pun să-l aresteze pentru c-a dat foc la o şură, de 
frică să nu-i dea foc şi la a mea”. Celălalt o pornise-napoi 
spre gard, când Varner începu să vorbească. Acum se oprise, 
pe jumătate întors, privind în sus la Varner, fără prea multă 
amabilitate şi nici chiar cu răbdare, ci doar aşteptând. 

— All right, făcu Varner. Să vedem cum aranjăm cu casa. 
Pentru că de-mpăcat, o să ne-mpăcăm noi destul de bine. O 
să ne-mpăcăm. Dacă se-ntâmplă să ai nevoie de ceva, vii la 
prăvălie, asta-i tot. Sau nu, nici măcar atât. Îmi trimiţi doar 
vorbă şi-am să vin eu, vin călare, cât oi putea de repede, 
înţelegi? Şi-acum, e cumva ceva care nu merge? 

— Eu mă-mpac cu oricine, răspunse celălalt. M-am 
împăcat cu cinşpe-douăj' de proprietari pân-acum, de când 
m-am apucat să fac plugărie. Când nu mă-mpac cu uny’, 
plec. Asta-i tot ce voiai să ştii? 

„Tot, gândi Varner. Tot.” Porni călare înapoi prin curte, pe 
maidanul sterp, plin de cenuşă, şi de tăciuni stinşi, şi de 
cărămizi afumate, pe care fuseseră aşezate cazane de fiert 
rufe şi de opărit porci. „Tare mi-aş dori să nu fi avut în viaţa 
mea nimic decât puţintelul pe care-l vreau acum”, gândea el. 
Auzea din nou scârţâitul roții puţului. De data asta nu mai 

68 


încetă la trecerea lui şi, cele două feţe lătăreţe, una 
nemişcată şi cealaltă trăgând de funie în sus şi-n jos, cu o 
regularitate de metronom în lamentarea nu tocmai muzicală 
a roții, întorcându-se din nou încet spre el, ca şi cum ar fi 
fost prinse-n şuruburi una de alta şi sincronizate printr-o 
pârghie metalică în momentu-n care el trecea pe după casă 
şi apuca pe poteca aproape invizibilă, ce ducea la poarta 
prăbuşită, şi ştia că tot acolo, zăcând năpădită de buruieni, o 
va găsi şi când va trece data viitoare. Contractul pe care-l 
scrisese cu satisfacția aceea calmă şi netulburată tot în 
buzunar era şi acum avea impresia că se întâmpla în alte 
vremi sau mai curând altcuiva, cu totul altcuiva. Tot 
nesemnat era. „Pot să pun o clauză de incendiu”, îşi zise. 
Dar nici măcar nu opri calul. „Desigur! Şi pe urmă o să mă 
pot folosi de el să pun şindrilă pe şura nouă.” Şi-şi urmă 
drumul mai departe. Era târziu şi lăsase calul în buiestru 
uşor, să-l poată ţine aproape tot drumul pân’ acasă, c-un pic 
de răgaz sus, după urcuş, şi-acum mergea într-un trap destul 
de viu, când îl văzu, deodată, rezemat de-un copac la 
marginea drumului, pe omul a cărui mutră o zărise-n 
fereastra casei. Cu o clipă-nainte drumul era pustiu, dar 
acum omul era acolo, la margine de crâng - pe cap cu 
aceeaşi şapcă de pânză, cu aceeaşi falcă mestecând ritmic -, 
apărând din nimic ca o arătare şi aproape în dreptul calului, 
cu un aer ca şi cum totul ar fi absolut întâmplător, pe care 
Varner avea să şi-l amintească şi la care avea să reflecteze 
de-abia mai târziu. Până să oprească-n loc, calul aproape 
trecuse de el. Acum nu mai striga, faţa lui lată exprima doar 
blândeţe şi o atenţie deosebită. 

— Noroc, făcu. Dumneata eşti Flem, nu-i aşa? Eu sunt 
Varner. 

— Da? făcu celălalt. 

Scuipă. Avea o faţă mare şi lată. Ochii - de culoarea apei 
mlăştinoase. Ca înfăţişare era molâu ca şi Varner, dar mai 
scurt c-un cap, şi purta cămaşă albă, murdară şi pantaloni 
cenuşii, ieftini. 

— Speram să te-ntâlnesc, zise Varner. Mi s-a spus că tatăl 

69 


dumitale a avut o dată, de două ori nişte necazuri cu 
proprietarii. Necazuri care-ar fi putut deveni grave. (Celălalt 
mesteca.) Poate că nu s-au purtat cum trebuie cu el; nu ştiu 
şi nici nu-mi pasă. Ce vreau să spun eu e că o greşeală, că 
orice greşeală se poate îndrepta, în aşa fel încât să poţi 
rămâne prieten cu omul cu care nu te prea înţelegi. Nu eşti 
de-aceeaşi părere? 

Celălalt mesteca întruna. Faţa îi era tot atât de 
inexpresivă ca un aluat necopt. 

— Aşa, ca să nu i se mai pară că singurul fel în care ar 
putea să-şi dovedească dreptatea ar fi ceva care să-l oblige 
să-şi ia a doua zi catrafusele, zise Varner. Ca să nu vină o zi 
în care să se uite-n jur şi să vadă că n-a mai rămas niciun 
ţinut unde să se mai ducă. 

Varner tăcu. Şi de data asta aşteptă atât încât celălalt 
trebui, în sfârşit, să vorbească, cu toate că Varner nu era 
deloc sigur că ăsta era motivul. 

— Ce-i drept, frumos ţinut. 

— Fireşte, zise Varner cu un ton plăcut, prietenos, 
umflându-se în pene. Dar nu-i nevoie să-l vânture omv’ tot 
mutându-se din loc în loc. Mai ales dintr-o cauză pe care, 
dacă s-ar fi ocupat cineva şi ar fi descurcat-o din capul 
locului, s-ar fi văzut că nu-i mare lucru. Ar fi putut fi lămurită 
în cinci minute de s-ar fi găsit un om care să-l oprească pe 
tip, care să zicem că-i cam nevricos din fire, şi care i-ar fi 
spus: „la opreşte-te locului, omul ăsta n-are nimic cu tine! Fă 
bine şi stai liniştit de vorbă cu el şi-o să vă-nţelegeţi. Sunt 
sigur de asta, pentru că aşa mi-a promis”. Se opri din nou: 
Mai ales dacă pe tipul despre care vorbim l-ar fi luat 
deoparte şi i-ar fi spus că-i în interesul lui să-l liniştească şi 
să se-nţeleagă. 

Varner se opri din nou. După un timp, celălalt spuse: 

— Ce interes? 

— Păi cum, pământ bun pe care să-l lucreze. Credit la 
prăvălie. Şi-alt pământ încă, dac-ar crede că mai poate lucra. 

— Niciun câştig la lucrat pământu'! Mi-am făcut socoteala 
să mă las, cât oi putea de curând. 

70 


— All right, făcu Varner. Să zicem că vrea să se-apuce de 
altceva omu' despre care vorbim. O să aibă nevoie de 
bunăvoința oamenilor de pe urma cărora vrea să câştige-un 
ban cu ce-are de gând să se-apuce. Şi cum ar putea s-o... 

— Dumneata ţii prăvălie, nu-i aşa? făcu celălalt. 

— ... Capete mai uşor... zise Varner. 

Apoi se opri: 

— Ce? 

— Am auzit că ţii prăvălie. 

Varner îl privi fix. Acum faţa lui Varner nu mai era blândă. 
Era doar profund imobilă, profund preocupată. Vâri mâna în 
buzunarul cămăşii şi scoase o ţigară de foi. El, personal, nu 
fuma şi nici nu bea, având de la natură parte de un 
metabolism atât de bun, încât, precum ar fi putut spune el 
însuşi, i-ar fi fost imposibil să se simtă mai bine decât se 
simţea în mod normal. Dar avea totdeauna două-trei ţigări 
de foi la el. 

— Ia o ţigară, zise. 

— Nu fumez, răspunse celălalt. 

— Mesteci numai, hai? zise Varner. 

— Mestec de cinci cenți tutun din când în când, pân’ ce nu 
mai rămâne nimic de supt din el. Da' foc n-am dat niciodată 
pân’ acum. 

— Desigur, desigur, făcu Varner. Privi la ţigara de foi şi 
rosti încet: Şi să te-ajute Dumnezeu ca nici dumneata, nici 
nimeni de-ai dumitale să nu dea vreodată. Puse ţigara de foi 
la loc în buzunar şi suflă zgomotos tot aerul din piept afară: 
All right. La toamnă, atunci. După cules. 

N-ar fi putut spune când se uitase celălalt la el şi când nu, 
dar acum era el cu ochii la celălalt privind cum îşi ridica 
braţul şi cu cealaltă mână apuca de pe mânecă ceva infinit 
de mic, cu o grijă infinit de mare. Din nou Varner suflă aerul 
pe nas. De data asta era un oftat: 

— All right. Atunci săptămâna viitoare. Îmi dai răgazul 
ăsta, nu? Dar o să trebuiască să-mi garantezi. 

Celălalt scuipă. 

— Să garantez ce? întrebă el. 

71 


Două mile mai departe îl prinse din urmă amurgul, un 
amurg scurt de sfârşit de aprilie în care, printre copacii 
întunecaţi cu ramurile răsfirate, păducelul înălbit se-nălţa ca 
nişte maici în rugăciune; pe cer se ridicase luceafărul şi 
apăruseră şi păpăludele. Calul, simțind ieslea, mergea 
repede în răcoarea serii, când Varner îl opri smucit şi-l ţinu o 
clipă nemişcat. „Ei, drăcia-dracului, rosti el. Stătea tocmai în 
locul de unde nu l-ar fi putut vedea nimeni de-ai casei.” 


72 


Capitolul al doilea 
1 


Ratliff, vânzătorul de maşini de cusut, apropiindu-se din 
nou de sat, cu un ariston şi o garnitură de dinţi de grapă 
nou-nouţi, legaţi încă tot cu sârma cu care fuseseră expediaţi 
din fabrică, puse în coteţul de căţel în locul maşinii de cusut, 
zări bătrânul cal alb moţăind în trei picioare lângă un stâlp 
de gard şi în clipa următoare pe Will Varner însuşi şezând, în 
fotoliul făcut în casă, profilându-se pe fundalul de peluze 
netunse şi de grădini năpădite de buruieni ale Conacului 
Franţuzului. 

— "Nă-seara, unchiu' Will, zise el cu vocea sa plăcută, 
politicoasă, chiar respectuoasă. Am auzit c-aţi angajat, 
dumneata şi cu Jody, un vânzător nou la prăvălie. 

Varner îl privi tăios, sprâncenele roşietice umbrindu-i 
puţin ochii duri. 

— Vasăzică, s-a şi aflat, se miră el. Până unde-ai fost, de 
ieri încoace? 

— Vreo şapte-opt mile, zise Ratliff. 

— Eh, făcu Varner. Ne trebuia un vânzător. 

Era adevărat. Tot ce le trebuia era cineva care să vină să 
deschidă dimineaţa şi să închidă seara prăvălia şi să alunge 
câinii vagabonzi, pentru că nici chiar golanii şi negrii rătăciţi 
nu rămâneau pe-aproape de Moşia Franţuzului după ce se 
lăsa întunericul. De fapt, se întâmpla uneori ca Jody Varner 
să lipsească de la prăvălie câte o zi întreagă (Will nu stătea 
niciodată în prăvălie). Atunci clienţii intrau şi se serveau 
singuri sau se serveau între ei, punând banii pentru 
cumpărăturile făcute, căci ştiau fiecare preţ până la ultimul 
gologan tot atât de bine ca şi Jody, într-o cutie de ţigări de 
sub sita de sârmă, pusă să apere brânza de muşte, ca şi cum 
ar fi fost - cutia de ţigări, facturile vechi şi monedele 


73 


metalice tocite - o adevărată momeală. 

— Cel puţin acum ai să poţi pune să-ţi măture prăvălia în 
fiecare zi, spuse Ratliff. Nu oricine poate trece asta într-o 
poliţă de asigurare împotriva incendiului. 

— Eh, făcu Varner din nou şi se ridică din fotoliu, 
mestecând tutun. 

Scoase din gură dumicatul, care semăna cu nişte paie 
muiate, îl aruncă şi-şi şterse palma de pantaloni. Se apropie 
de gardul unde fierarul, după indicaţiile lui, amenajase o 
trecere ingenioasă care funcţiona întocmai ca o cruce de 
barieră modernă (nici fierarul, nici Varner nu văzuseră în 
viaţa lor şi nici nu-şi imaginaseră aşa ceva), dar în loc să 
introduci un gologan trebuia să scoţi un piron legat cu un 
lanţ. 

— Incalecă pe calul meu pân’ la prăvălie, zise Varner. 

— Mân eu căruţa dumitale. Vreau să şed şi să mân puţin. 

— Putem lega calul în spatele căruţei şi să şedem 
amândoi, zise Ratliff. 

— la dumneata calu”, stărui Varner. Atâta lucru cer şi eu 
de la dumneata acum. Câteodată eşti mai deştept decât îmi 
convine. 

— Mă rog, cum vrei, unchiule Will, zise Ratliff. 

Şi înţepeni roata căruţei ca să se poată urca Varner, iar el 
încălecă. Porniră, Ratliff puţin în urma căruţei, ca Varner să 
poată vorbi peste umăr fără să-ntoarcă privirea: 

— Şi incendiatoru' nostru... 

— Nu s-a dovedit, vorbi Ratliff cu blândeţe. Şi tocmai ăsta- 
i buclucu'! Dacă cineva trebuie s-aleagă între un om care-i 
ucigaşu' şi altu’ despre care crede c-ar putea fi, îl alege pe 
ucigaş. Cel puţin atunci ştie cum stă. Nu mai are bătaie de 
cap. 

— All right, all right, făcu Varner. Să zicem că-i o victimă a 
calomniei şi-a minciunilor. Ce ştii despre el? 

— Nimic demn de menţionat, zise Ratliff. Doar ce-aud 
vorbindu-se. Nu l-am mai văzut de opt ani de zile. Mai avea 
un băiat pe-atunci, în afară de Flem. Unul mic. Ar trebui să 
aibă vreo zece-doişpe ani acum, dac-ar trăi. S-o fi rătăcit la 

74 


vreuna din mutările astea ale lor. 

— Din câte-ai auzit despre el, în ăştia opt ani crezi că s-ar 
putea să-şi mai fi schimbat ceva din obiceiuri? 

— Da, desigur, zise Ratliff. 

O adiere uşoară sufla puţin într-o parte praful ridicat de 
cei trei cai, peste muşeţelul şi lemnul amar care începeau să 
înflorească pe malurile şanţului de lângă drum. 

— Opt ani. Şi-nainte nu-l văzusem de alţi aproape 
cincisprezece ani. Am crescut vecin cu casa-n care locuiau 
ei. Adică, vreo doi ani de zile au locuit în aceeaşi localitate în 
care am crescut eu. Şi el, şi tata luau amândoi pământ în 
arendă de la bătrânu' Anse Holland. Pe-atunci Ab era 
geambaş. De fapt, era tocmai în vremea când negoţul cu cai 
nu mai mergea şi s-a lăsat şi s-a apucat de plugărie. Din fire, 
nu-i om rău. Doar că s-a acrit. 

— S-a acrit, făcu Varner. 

Scuipă. Glasul lui era acum rău, aproape dispreţuitor: 

— Aseară Jody a venit târziu. Când l-am văzut, am 
priceput. Era întocmai ca-n tinereţe când făcea câte ceva de 
care ştia c-am să aflu pân’ a doua zi, aşa că-şi zicea că-i mai 
bine să-mi spună el singur ăl dintâi. „Am angajat un 
vânzător”, zice. „De ce? zic. Ce, nu-ţi mai place cum îţi 
lustruieşte Sam ghetele duminica?” ; iar el începe: „Trebuia! 
Trebuia să-l angajez, trebuia, mă-nţelegi?!” Şi s-a dus să se 
culce nemâncat. Nu ştiu cum o fi dormit, nu m-am dus s- 
ascult. Da' azi de dimineaţă părea să se simtă ceva mai bine 
pe chestia asta. Părea să se simtă chiar mult mai bine. „S-ar 
putea să ne fie chiar de folos”, zice. „Nici nu mă-ndoiesc”, 
spun eu. „Da'-i contra legii. Şi-afară de asta, de ce nu dai jos 
toată şandramaua? Ai putea vinde măcar lemnăria în cazul 
ăsta.” M-a mai privit o bucată de vreme. Da' el n-aşteptase 
decât să tac din gură; toată noaptea se gândise. „la un om ca 
ăsta, zice. Un om care-i destul de independent ca să se apere 
singur, să-şi vadă singur de drepturile şi de datoriile lui. Eu 
spun că ce-i în avantajul drepturilor şi intereselor lui e şi-n 
avantajul şi-n interesul altuia. Spun că ce câştigi de pe urma 
lui e ce-ai câştiga de pe urma unei rubedenii dacă ai angaja- 

75 


o cu leafă să aibă grijă de afacerile tale; zic (şi dumneata ştii 
asta tot aşa de bine ca şi mine, face Jody) că asta-i o afacere 
la care se câştigă-n orice caz şi că-i mai bine ca ăl' de ia 
câştigul să nu se-nvârtă toată ziua pe-acolo, da-da, spun că 
un om atât de independent...” 

— Ar fi putut spune tot atât de bine „periculos”, dacă-i 
vorba, spuse Ratliff. 

— Da, făcu Varner. Şi-atunci? 

Ratliff nu răspunse. In schimb, întrebă: 

— Prăvălia nu-i pe numele lui Jody, nu-i aşa? 

Dar îşi răspunse singur înainte de-a fi apucat celălalt să 
scoată o vorbă: 

— Fireşte. Ce nevoie-aveam să mai întreb, nu ştiu. Şi-afară 
de asta... Jody doar cu Flem are de-a face. Poate că, atâta 
vreme cât îl ţine, bătrânul Ab... 

— Dă-i drumu”, făcu Varner. Ce-ai în cap? 

— Vrei să-ţi spun ce-am, într-adevăr, în cap? 

— Ce Doamne, iartă-mă, altceva crezi că vreau? 

— Am acelaşi lucru ca şi dumneata, zise Ratliff calm. Că 
nu ştiu decât doi oameni pe lume care să poată risca să facă 
pe şmecheru' cu ăştia. Şi numai unuia din ei îi zice Varner, 
dar nu Jody pe numele ăl mic. 

— Şi cel'lalt cine-i? 

— Nici asta nu s-a dovedit încă, făcu Ratliff zâmbind. 


2 


În afară de prăvălia lui Varner şi de maşina lui de egrenat, 
şi de moara de grâu, şi de atelierul de fierărie pe care-l 
închiria unui fierar adevărat, şi în afară de şcoală şi de 
biserică, şi poate de vreo trei duzini de locuinţe răspândite- 
ncât să le ajungă bătaia celor două clopote, satul mai avea 
un han, adică un grajd cu terenul lui şi alături o curte 
umbrită, dar fără iarbă, cu o clădire scundă şi vastă şi cu o 
mulţime de coridoare, o parte din scânduri negeluite, o parte 
din bârne, nevopsită, pe alocuri cu etaj, care era cunoscută 


76 


sub numele de hotelul lui Littlejohn, având o scândură 
putredă prinsă-n cuie de-un copac, pe care stătea scris: 
ODĂI ŞI PENSIUNE, unde voiajorii şi negustorii de vite 
găseau casă şi masă. Avea o verandă lungă pe care erau 
înşirate scaune. În seara aceea după cină, cu căruţa şi caii la 
adăpost în grajd, Ratliff şedea şi el acolo cu încă cinci sau 
şase bărbaţi, veniţi de pe la casele vecine mai apropiate. 
Veneau ei în orice seară, dar de data asta se adunaseră încă 
înainte ca soarele să fi asfinţit de-a binelea, privind din când 
în când la faţada întunecată a prăvăliei lui Varner, aşa cum 
oamenii s-ar aduna să privească în linişte la cenuşa răcită pe 
locul unui linşaj sau la scara proptită de fereastra deschisă, 
pe unde avusese loc o răpire, pentru că prezenţa unui 
vânzător alb cu leafă în prăvălia unui om încă în stare să se 
mişte şi cu mintea încă destul de întreagă, ca să mai poată 
face greşeli de adunare în favoarea sa, era un lucru tot atât 
de nemaipomenit, ca şi prezenţa unei servitoare albe în 
bucătăria unuia dintre ei. 

— Păi, ce să zic, eu nu ştiu nimic despre tipu’ angajat de 
Varner. Dar sângele apă nu se face. Şi dacă cineva are 
neamuri destul de smintite să dea foc la şurile altora... 

— Drept, nu zic, făcu Ratliff. Da’ bătrânu' Ab nu-i rău din 
fire. Decât că-i acrit. 

O vreme, nu vorbi nimeni. Şedeau, care pe scaun, care pe 
vine de-a lungul verandei, şi nu se vedeau unul pe altul. Era 
aproape beznă, asfinţitul nu mai era decât o pată verde, 
undeva pe cer la nord-vest. Începuseră să apară păpăludele 
şi licuricii clipeau lunecând printre copacii de dincolo de 
drum. 

— Cum acrit? făcu unul după un timp. 

— Păi, acrit şi gata, zise Ratliff amabil, uşor, dar totodată 
repede. A fost o chestie în timpul războiului. N-avea nimic cu 
nimeni, nici nu strica, nici nu dregea cuiva ceva, nici de-o 
parte, nici de alta, îşi vedea omul de afacerile lui, de câştig şi 
de cai - chestii în care nici n-a auzit măcar ce-i aia o 
convingere politică - când vine unu' care-n viaţa lui nici 
măcar n-avusese cal şi-i ia pâinea de la gură. Şi asta fireşte 

77 


că l-a acrit. Şi pe urmă a venit afacerea aia cu soacra 
colonelului Sartoris, Miss Rosa Millard, când Ab se apucase 
să intre cu ea în tovărăşie, geambaşlâc de cai şi catâri, pe 
bună-credinţă şi pe cuvânt, nici gând să facă vreun rău 
cuiva, nordist sau sudist, cu mintea doar la câştig şi la cai, 
până ce s-a-ncurcat Miss Miliard cu ăla care-şi zicea maiorul 
Grumby şi s-a curăţat, şi atunci Bayard, ordonanța 
colonelului, şi cu unchiu' Buck McCaslin, şi cu un negru l-au 
prins pe Ab în pădure şi se zice că s-a întâmplat ceva, nu- 
ştiu-ce, l-au legat de-un copac sau ceva, în fine, şi poate 
chiar l-au bătut cu o curea-ndoită, se vorbea chiar şi de o 
vergea înroşită-n foc, dar toate-s numai din auzite. Cum- 
necum, Ab a trebuit să renunţe la tovărăşia cu de-alde 
Sartoris şi-am auzit vorbindu-se că a stat multă vreme 
ascuns sus în deal, şi, numai după ce colonelul Sartoris a 
avut de lucru până peste cap şi a fost foarte preocupat de 
construirea liniei ăleia ferate a lui, a putut să mai iasă la 
lumină. Şi asta l-a acrit şi mai mult. Dar cel puţin îi rămăsese 
negustoria de cai de care să s-apuce iar. Atunci a dat peste 
Pat Stamper. Şi Pat ăsta l-a scos din negustoria de cai 
pentru totdeauna. Şi asta l-a acrit de-a binelea. 

— Vrei să spui că s-a luat în coarne cu Pat Stamper şi că 
nu i-a mai rămas decât frâul să se-ntoarcă acasă cu el în 
mână? făcu unul. Îl ştiau toţi pe Stamper. Mai trăia încă şi îi 
mersese buhul, nu numai în ţinutul ăsta, ci şi în Mississippi 
(în partea de nord), în Tennessee (în partea de vest) - un 
bărbat înalt, voinic, cu burta mare, c-o pălărie scumpă cu 
boruri largi, decolorată, cu ochii de culoarea lamei de topor 
când e nouă, care călătorea prin ţinut într-un car unde avea 
echipament de tabără şi juca la noroc pe cai, aşa cum joacă 
jucătorii la noroc pe cărţi, pentru plăcerea de a-l bate pe-un 
adversar de valoare, dar şi pentru plăcerea câştigului şi avea 
totdeauna cu el un grăjdar negru, un artist aşa cum e artist 
un sculptor, şi care era în stare să-ţi ia o gloabă prăpădită, 
doar un pic de suflet să mai fi avut în ea, şi să se-nchidă cu 
ea între patru pereţi, o magazie, orice avea la îndemână 
numai să fie goală, şi-atunci, cu o artă de veritabil scamator, 

78 


ieşea de-acolo cu un animal pe care nici chiar mama care-l 
fătase nu l-ar mai fi recunoscut, ce să mai vorbim de fostul 
lui stăpân; şi cei doi, Stamper şi negrul, lucrau într-o 
înţelegere scandaloasă, ca o singură minte, având faţă de 
muritorii de rând avantajul formidabil de a putea fi în acelaşi 
timp în două locuri diferite şi de a dirija deodată două 
perechi de mâini şi două serii de degete separate. 

— Făcea el şi isprăvi mai grozave, zise Ratliff. N-a ieşit 
deloc în pagubă. Dac-a fost cineva păcălit de Stamper, a fost 
madam Snopes. Şi încă în aşa hal, că nici chiar ea nu s-a 
socotit păcălită. Ce-a costat-o pe ea a fost c-a trebuit să facă 
un drum la Jefferson să-şi ia în cele din urmă separatoru- 
napoi şi poate că şi-a dat seama din capul locului că, mai 
curând sau mai târziu, tot va trebui să facă lucru' ăsta. Nu 
Ab a fost cel care-a cumpărat un cal şi i-a vândut doi lui Pat 
Stamper. Madam Snopes a fost. Ea şi cu Pat s-au folosit de 
Ab ca mijlocitor, atât. 

Din nou, o vreme, nu vorbi nimeni. Apoi cel care vorbise 
primul zise: 

— Cum de-ai aflat toate astea? După socoteala mea 
trebuie să fi fost şi dumneata de faţă. 

— Am fost, zise Ratliff. În ziua-n care s-a dus să-şi ia 
separatorul m-am dus şi eu. Era cam o milă între casa lor şi- 
a noastră. Pe-atunci tata şi cu Ab erau amândoi chiriaşii lui 
Anse Holland bătrânu' şi eu aveam obiceiul să mă duc mereu 
cu tata pe la el la şură. Pentru că şi eu eram mort după cai, 
ca şi el. Şi pe-atunci nu era acrit. Era încă însurat cu prima 
lui nevastă - cea pe care-a luat-o de la Jefferson, pe care-o- 
ncărcase tatăl ei într-o căruţă cu mobilă cu tot - şi socrul său 
i-a spus lui Ab că, dacă-i mai calcă picioru' peste podu' de la 
Whiteleaf, trage cu puşca-n el. Copii n-au avut; eu mergeam 
pe opt ani şi mă duceam la el acasă aproape-n fiecare 
dimineaţă, şi stăteam acolo toată ziua, şedeam cu el în 
poarta dinspre câmp, şi vecinii veneau întruna să se uite prin 
gard să vadă ce mai umflase-n schimb de la Anse bătrânu' pe 
sârma lui ghimpată şi pe faimoasele lui unelte agricole 
stricate şi reparate; Ab ştia să mintă tocmai cât trebuia şi 

79 


despre cât era calul de bătrân, şi despre cât dăduse pe el. 
Era-n stare de nebunii pentru un cal, admitea asta, da’ nu 
nebunii de felul cum susţinea madam Snopes că făcuse în 
ziua când a adus acasă calu' lui Beasley Kemp şi i-a dat 
drumu' pe câmp, şi-a venit spre casă, şi Ab s-a descălţat pe 
pridvor să-şi răcorească pân' la masă picioarele, şi madam 
Snopes ţipa la el din uşă, şi-l ameninţa cu tigaia ridicată, şi 
Ab care zice: „Ei, Vynie, ei, Vynie, totdeauna am fost 
înnebunit dup-un cal bun şi tu ştii asta foarte bine şi n-are 
niciun rost să faci acum gălăgie pentru-atâta lucru. Mai bine- 
ai mulţumi lu' Dumnezeu că atunci când m-a făcut să mă 
pricep la cai mi-a băgat în cap şi-un pic de minte şi de 
judecată”. 

Pentru că nu era calul. Nu era afacerea. Afacerea era 
bună, pentru că Ab îi dăduse atunci lui Beasley pe cal un 
brăzdar şi o râşniţă de mei veche de-ale lui Anse bătrânu' şi 
chiar şi madam Snopes a trebuit s-admită că era o afacere 
bună schimbul ăsta; ar fi fost afacere bună orice s-ar fi putut 
tine pe picioare şi merge de la Beasley de-acasă pân’ acasă 
la ei, pentru că, aşa cum spusese ea singură când ridicase 
tigaia la Ab, el nu se putea păcăli cine ştie ce în meseria lui 
de geambaş, pentru că n-avea niciodată nimic al lui pe care 
cineva să vrea să-l ia în schimbul unui cal, oricât de prăpădit 
ar fi fost. Şi nu era nici pentru că Ab lăsase plugul undeva în 
câmp, de unde madam Snopes nu putea să-l vadă din casă şi 
că lăsase căruţa dincolo de drumul de pământ cu brăzdarul 
şi cu râşniţa de mei, în timp ce ea credea că-i la câmp. Era 
altceva; ea parc-ar fi ştiut ceva ce eu şi cu Ab nu ştiam: calul 
ăsta înainte de-a fi al lui Beasley fusese al lui Pat Stamper şi- 
acum Ab doar cât îl atinsese şi se molipsise. Şi poate c-avea 
dreptate. Poate că în sinea lui Ab îşi zicea că-i Pat Stamper 
de pe pământul lui Holland sau poate chiar de pe tot 
Sectorul Patru, chiar dacă era sigur că Pat Stamper n-o să 
se-apuce să vină pân' la gardul lui să-i ceară socoteală. 
Desigur, mă gândesc că-n timp ce stătea în pridvor şi-şi 
răcorea picioarele, iar cotletul sfârâia şi stropea-n bucătărie, 
şi noi aşteptam să mâncăm, ca să ne putem întoarce la gard 

80 


să ne-aşezăm pe poartă şi oamenii să vină să vadă ce mai 
aduseserăm acasă de data asta, mă gândesc, zic, că poate Ab 
nu numai că se pricepea la geambaşlâc cât Pat Stamper, dar 
că-i putea ţine piept chiar şi lui Anse bătrânu' însuşi. Şi mă 
mai gândesc că-n timpu' când şedeam acolo mişcându-ne 
doar cât să ne ferim de soare, cu plugul părăsit pe brazdă 
departe în câmp, şi madam Snopes iscodind cu privirea pe 
fereastra din dos şi zicându-şi: „Halal geambaş! Toată ziua 
se laudă şi minte o ceată de puturoşi, şi buruienile şi 
zorelele-au năpădit bumbacu' şi porumbu' - atât de rău, că 
m-apucă frica de şerpi când mă duc să-i duc mâncare”, mă 
gândesc că-n timpul ăsta Ab se uita la calul sau la ce-o fi fost 
ce schimbase pe cutia de scrisori, sau pe vreun alt colac de 
sârmă ghimpată de-ale lui Anse bătrânu', sau poate de data 
asta pe porumbu' de iarnă şi-şi zicea în sinea lui: „Nu că-i al 
meu, da' martor mi-e Dumnezeu că-i cel mai frumos cal pe 
care-am pus ochii vreodată”. 

Aşa-i fusese scris. Era ca şi cum Domnul din ceruri 
hotărâse să cumpere un cal cu banii de separator ai neveste- 
sii. Cu toate că sunt gata să recunosc că Dumnezeu, când şi- 
a pus ochii pe Ab, a ales un om priceput şi descurcăreţ, 
dispus să facă târguiala în numele Lui. În dimineaţa plecării, 
Ab nu se gândea deloc să pună calul lui Beasley, pentru că 
ştia destul de bine că probabil n-o să fie-n stare să facă 
douăzeci şi opt de mile - cât era drumul la Jefferson şi-napoi 
- într-o singură zi. Avea de gând să se ducă la Anse bătrânu' 
la câmp să-i ceară împrumut un catâr, să-i înhame pe- 
amândoi; şi chiar aşa ar fi făcut, de n-ar fi fost madam 
Snopes. Dar femeia asta nu mai isprăvea cu pisălogeala şi cu 
zeflemisitul pe chestia c-o să-l schimbe pe vreun ornament 
de pus în curte sau că, dac-o fi să poat-ajunge cu el până-n 
oraş, o să-l dea pe ceva la vreun grajd de lux, cu vizitii cu 
livrele, să-l pună firmă-n poartă. Aşa că într-un fel chiar 
madam Snopes a fost cea care i-a vârât lui Ab în cap ideea 
de a merge la oraş cu calul lui Beasley. In dimineaţa cu 
pricina, când am ajuns la el, am înhămat la car calul lui 
Beasley şi catârul. Îl îndopasem cu forţa două-trei zile 

81 


înainte, ca să fie bun de drum, şi arăta ceva mai bine decât 
arătase când îl adusese. Dar tot n-arăta chiar atât de bine 
nici acum. Aşa că Ab zise că din cauza catârului se vede că 
n-arată calul bine, că atunci când nu vedeai decât sau calul, 
sau catârul arăta destul de bine şi că numai dacă stătea 
alături de altceva pe patru picioare nu mai arăta bine. „De-ar 
fi un sistem să-nhami catârul sub căruţă, să tragă şi să nu se 
vadă, să nu fie decât calul la vedere”, zicea Ab. Pentru că pe 
vremea aia nu era încă acrit. Dar făcusem tot ce se putea. Ab 
se gândise s-amestece o porţie mai bunişoară de sare în 
nişte porumb, ca să bea apă multă, cel puţin să nu i se mai 
vadă coastele chiar aşa, doar că ne dădeam seama c-atunci 
n-o să mai apuce nici s-ajungă la Jefferson, necum să se mai 
întoarc-acasă, ca să nu mai vorbim c-ar fi trebuit s-oprească 
la orice baltă şi la orice gârlă să se umple la loc. Aşa c-am 
făcut ce-am putut. Adic-am sperat c-o să iasă bine. Ab s-a 
dus pân' acasă şi s-a întors cu redingota lui de predicator 
(tot aia pe care-o poartă şi-acum; a fost a colonelului 
Sartoris şi i-a dat-o Miss Rosa Millard, să fie vreo treizeci de 
ani de-atunci) şi cu cei douăşpatru de dolari şi şaişopt de 
cenți pe care madam Snopes îi agonisise în patru ani, legaţi 
într-o cârpă, şi-am pornit. 

Nici gând măcar de vândut calul. La cal ne gândeam, 
pentru că ne întrebam dacă n-o să trebuiască să ne- 
ntoarcem seara cu calul lui Beasley în căruţă şi cu Ab şi 
catârul la oişte. Da, dom'le, Ab a ajutat vitele la ieşit din 
ogor, şi le-a ajutat şi pe drum, şi n-a fost cal sau catâr pe 
lumea asta să fi fost ajutat mai mult, şi ne dădeam jos, şi eu, 
şi Ab, la fiecare pantă, cât de mică, fie şi cât un muşuroi de 
furnici, şi-aveam de gând să facem aşa pân' la Jefferson. 
Vremea a fost de vină, căldura mare - era în mijlocu' lui 
iulie. Ajunseserăm cam la o milă de prăvălia din Whiteleaf şi 
calu' lu' Beasley parcă trăgea, parcă mai mult împingea-n 
hulube şi vedeai pe faţa lui Ab cum se-ngrijora din ce în ce 
mai mult de fiecare dată când calul nu-şi mai ridica picioru' 
destul ca să nu se-mpiedice - când deodată s-apucă să 
năduşească, da' ce năduşeală! Dădea din cap de parcă l-ai fi 

82 


ars cu fierul roşu şi se smucea în ham pentru prima dată de 
când catârul îl scutise de toată povara, la ieşirea de pe ogor, 
când Ab pocnise din bici; şi-aşa coborârăm dealu' către 
prăvălia lui Whiteleaf şi calul ăla al lui Beasley holba nişte 
ochi albi, cât oul de cârpit ciorapi, şi-şi scutura coama şi 
coada ce arătau ca nişte flăcări de foc de paie. Şi al naibii să 
fiu dacă năduşind nu se făcuse frumos, frumos ca un 
armăsar murg cum nu se mai pomenise, de până şi coastele 
nu i se mai vedeau chiar atât de rău. Şi Ab, care zicea s-o 
luăm pe drumul din dos, să nu trebuiască să trecem prin faţa 
prăvăliei, şedea pe capra căruţei cum ar fi şezut acasă, pe 
marginea gardului, unde ştia că n-are de ce să se ferească 
de Pat Stamper, şi-i povestea lui Hugh Mitchell şi ălorlalţi de 
pe galerie că luase calul din Kentucky. Hugh Mitchell nici n- 
a râs măcar. Face: „la te uită, mă şi-ntrebam ce s-o fi ales de 
el. Acum pricep de ce i-a trebuit atâta vreme; Kentucky e 
departe. Herman Short i-a dat acu' cinci ani lui Pat Stamper 
un catâr şi-o brişcă pe calul ăsta şi Beasley Kemp i-a dat lui 
Herman opt dolari pe el vara trecută. Cât i-ai dat lui 
Beasley? Cinj' de cenți?” 

Şi de-aici s-a tras. Nu că l-ar fi costat calu' pe Ab cine ştie 
ce, pentru că poţi spune că ceea ce l-a costat pe Ab a fost 
brăzdaru', că râşniţa de mei era veche şi tocită şi-n al doilea 
rând, nici nu era a lui Ab, în orice caz. Şi nu erau nici catâru' 
şi nici brişca lui Herman. Erau ăi opt dolari bani gheaţă ai lui 
Beasley; nu că Ab avea ceva cu Herman pentru ăi opt dolari, 
pentru că, la urma urmei, Herman dăduse catâru' şi brişca, 
şi-afară de asta banii tot în ţinutul lor rămăseseră, aşa că în 
fond n-avea importanţă dacă erau în mâna lu' Herman sau a 
lu’ Beasley. Era faptul că venise Pat Stamper, un venetic, şi 
luase bani gheaţă din Yoknapatawpha, ca să-i zornăie-n 
palmă la el în ţinut. Când un om schimbă un cal p-un alt cal 
e una, apere-l dracu' de rele dacă poate. Da' când banii 
gheaţă încep să treacă în mână străină, atunci e altceva. Să 
se-apuce un venetic să vină-n ţinutu' tău şi să-nceapă să 
vânture banii gheaţă de la unul la altul şi să tot facă 
schimburi cu ei e ca şi cum ţi-ar intra un borfaş în casă şi ți- 

83 


ar răscoli toate lucrurile cu fundu-n sus, chiar dacă nu ti-ar 
fura nimic. Te face de două ori mai turbat. Aşa că nu era 
numai chestia să-l pricopsească din nou pe Pat Stamper cu 
calul lui Beasley Kemp. Era, mai ales, ca-ntr-un fel sau altu' 
să-i stoarcă lui Pat înapoi ăi opt dolari. Şi asta-i ce voiam să 
spun când ziceam c-a fost doar o întâmplare că Pat Stamper 
îşi aşezase cortul la Jefferson, la marginea oraşului, chiar 
lângă drumul pe care trebuia să trecem în ziua când ne 
duseserăm să luăm separatoru' pentru madam Snopes; îşi 
aşezase cortul chiar acolo lângă drum, cu vrăjitorul ăla 
negru al lui, tocma-n ziua-n care Ab se ducea la oraş cu 
douăşpatru de dolari şi şaişopt de cenți în buzunar şi cu 
toată mândria şi onoarea, toată priceperea şi isteţimea 
geambaşilor din ţinutul Yoknapatawpha, bizuindu-se pe el ca 
să fie răzbunate. 

Nu-mi mai aduc bine aminte când şi cum am aflat că Pat 
era la Jefferson în ziua aia. Poate că la prăvălie la Whiteleaf. 
Sau poate că-n starea în care se găsea Ab atunci nu numai 
că era drept şi natural ca Ab să trebuiască să treacă pe 
lângă Stamper ca s-ajungă la Jeffeason, ci aşa i-a fost soarta, 
aşa i-a fost lui scris. Şi-aşa merserăm, ajutând gloaba aia de 
opt dolari a lui Beasley Kemp la urcuş, Ab şi cu mine 
mergând pe-alături, şi calul lui Beasley ţinându-se-n hamuri 
cât putea şi el, iar catârul trăgând aproape singur tot ce era 
de tras, cu Ab pe lângă căruţă pe partea lui înjurându-i şi pe 
Pat Stamper, şi pe Herman Short, şi pe Beasley Kemp, şi pe 
Hugh Mitchell; şi-am coborât dealul, Ab frânând căruţa c-o 
cracă groasă de copac vârâtă-n roată, să nu-mpingă gloaba 
prin jujeu afară şi s-o-ntoarcă pe dos ca p-un ciorap; Ab tot îi 
mai înjura şi pe Pat Stamper, şi pe Herman, şi pe Beasley, şi 
pe Mitchell, pân' ce-am ajuns la podu' de la Mila Trei şi 
atunci Ab a tras căruţa-n lăstărişu' de lângă drum şi-a 
deshămat catâru', a făcut un nod la hăţuri să-l pot încăleca, 
mi-a dat un sfert de dolar şi mi-a zis să mă duc în oraş şi să 
cumpăr de zece cenți silitră şi de cinci smoală şi-o undiţă 
număru' zece, da' repede. 

Aşa că n-am ajuns în oraş decât abia după prânz, îi dădu 

84 


Ratliff înainte. Ne-am dus de-a dreptul la cortul lui Pat şi-am 
tras chiar alături, cu calu' lui Beasley înfipt acum-n ham şi 
cu ochii tot atât de sălbatici aproape ca ai lui Ab, cu puţină 
spumă la gură, că-l frecase Ab cu silitră pe gingii, şi cu vreo 
două tăieturi pe cinste-n piept, făcute cu sârmă ghimpată şi 
date cu puţină smoală, şi încă una pe unde Ab îi vârâse 
cârligul de undiţă pe sub piele şi la care-l putea atinge dacă 
slăbea puţin hăţul; negrul lui Pat se repezi să-l apuce de 
căpăstru pân' să intre-n cortu-n care dormea Pat, iar Pat 
apăru în persoană, cu pălăria lui crem cu boruri mari pusă 
pe-o sprânceană, şi cu ochii de culoarea brăzdarului nou şi- 
aproape tot atât de calzi, şi cu degetele mari în răscroiala 
vestei. Zice: „Frumuşel cal, şi sprinten foc”. „Ai dreptate, al 
dracului să fiu de n-ai, răspunde Ab. De asta şi vreau să scap 
de el. Ştii foarte bine că m-ai ars o dată; dă-mi ceva în loc, să 
mă pot întoarce-acasă făr' să mă omor nici pe mine, nici pe 
băiatu' ăsta.” Pentru că ăsta era sistemul cel mai bun: să 
intri de-a dreptu-n materie şi să spui tu că vrei să vinzi în loc 
s-aştepţi să-ncerce Pat să te convingă. Se făcuseră cinci ani 
de când văzuse Pat calu’, aşa că Ab îşi închipuia c-avea tot 
atâtea şanse să-l recunoască cam cât un pungaş de buzunare 
un ceas de doi bani jumate, care să-i fi trecut pentr-un minut 
prin mână acu' cinci ani. Şi Ab nu-ncerca să-l ardă rău pe 
Pat. Ce voia el era doar să-i ia-napoi de opt dolari onoarea şi 
mândria geambaşlâcului din Yoknapatawpha, şi n-o făcea 
pentru câştig, ci o făcea doar din ambiţie. Şi cred că îi şi 
mergea. Mai cred încă şi-acum că Ab îl păcălise pe Pat şi că 
Pat refuza să schimbe altfel decât pereche pe pereche numai 
pentru că avea de gând să facă afacerea cu Ab, nu pentru că 
recunoscuse calul lui Beasley. Sau poate că nu mai ştiu eu; 
poate că Ab era atât de preocupat să-l înşele pe Pat, încât 
Pat nici n-a avut nevoie să-ncerce să-l înşele pe Ab. Aşa că 
negrul aduse perechea de catâri, şi Pat stătea-n picioare, cu 
degetele mari vârâte sub cureaua pantalonilor, cu ochii pe 
Ab, şi mesteca tutunul alene, moale, iar Ab avea un aer nu 
încă speriat, dar totuşi disperat, pentru că-şi dădea seama că 
i se-nfundase, că mersese mai departe decât avusese de 
85 


gând şi că trebuia acum sau să-nchidă ochii şi să-i dea- 
nainte, sau să bată-n retragere, să renunţe, să-şi ia căruţa şi 
s-o şteargă până n-apucă gloaba lui Beasley să dea în vileag 
şmecheria cu cârligul de undiţă. Şi-atunci i-a arătat Pat 
Stamper ce-nseamnă aia să fii Pat Stamper. Dac-ar fi început 
să-i explice lui Ab pe ce chilipir pune el mâna, cred că Ab ar 
fi lăsat-o baltă. Dar Pat n-a făcut una ca asta. L-a ars pe Ab 
întocmai cum l-ar arde un pungaş de prima clasă pe alt 
pungaş de prima clasă - pur şi simplu nu l-a lăsat să vadă ce 
are de gând. „Un catâr bun am deja, zice Ab. De cal vreau să 
scap. Dă-mi un catâr pe cal.” „De-un cal sălbatic n-am nici eu 
nevoie, face Pat. Nu că n-aş cumpăra orice-i în stare să se 
ţină pe toate patru picioarele, dacă-l cumpăr după legea 
mea. Da' calu’ ăsta, singur, n-am de gând să-l iau, pentru că, 
aşa cum nu-l vrei dumneata, nu-l vreau nici eu. Ce vreau eu 
să iau e catâru'. Şi catârii ăştia doi ai mei de colo fac 
pereche. Am de gând să scot pe ei de trei ori mai mult decât 
dacă i-aş vinde câte unul.” „Da! tot o să-ţi rămână o pereche 
de dat”, zice Ab. „Nu, zice Pat. Am de gând să scot de la 
dumneata mai mult decât aş lua pe ei dacă i-aş desperechea. 
Dacă vrei să iei numai un catâr, mai bine-ncearcă la altu'.” 
Şi-atunci Ab s-a mai uitat o dată la catâri. Arătau tocmai cum 
trebuie. Nici prea grozav n-arătau, da' nici prost. Niciunul 
din ei n-arăta la fel de bine ca al lui Ab, dar amândoi alături 
arătau o idee mai bine decât oricare dintre catâri singur. Şi 
asta l-a pierdut. Pierdut era el chiar din minutu-n care Hugh 
Mitchell îi pomenise de ăi opt dolari. După cât îmi dau eu 
seama, Pat Stamper ştia că Ab e pierdut din clipa-n care şi-a 
ridicat ochii şi-a văzut negrul apucând calul lui Beasley şi 
oprindu-l să nu dea peste cort. Consider că el ştia de-atunci 
că nici măcar n-o să aibă nevoie să-ncerce să se tocmească 
cu Ab; tot ce-avea de făcut era s-o ţină-ntruna destulă vreme, 
spunând: „Nu”. Pentru că, în fond, asta a şi făcut: s-a 
rezemat de coada căruţei noastre cu degetele vârâte-n 
cureaua pantalonilor, mestecându-şi alene tutunul şi privind 
la Ab cum mai examina o dată catârii. Şi chiar şi eu îmi 
dădeam seama acum că Ab cedase, că el călcase în ce 
86 


credea că-i o albie de pârâu, dar în realitate era nisip 
mişcător, şi-acum-şi dădea seama şi el că nu mai poate da- 
napoi. „All right, face el. Îi iau.” 

Şi-atunci negrul a pus perechea nouă-n ham şi-am pornit 
la oraş. Catârii păreau încă foarte buni. Al dracului să fiu 
dacă nu-ncepusem să cred că intrase el, Ab, în nisipu' ăla 
mişcător al lui Pat, dar că scăpase, şi când am ieşit în drum 
şi cortul lui Stamper nu se mai vedea, faţa lui Ab începu s- 
arate cum ar fi arătat dac-ar fi şezut pe marginea gardului, 
acasă, şi-ar fi povestit oamenilor cum era el în stare să fie 
nebun după câte-un cal, da' nu nebun de tot. Nu se simţea el 
chiar-chiar liniştit, era doar atent, şedea şi-ncerca să simtă 
cum merge perechea nouă de catâri. Eram în mijlocul 
oraşului şi nu prea putea să-i încerce acolo, dar mai avea 
timp s-o facă la-ntoarcere, pe drum. „Dumnezeule, zice Ab, 
dac-apucă ăştia s-ajungă pân' acasă, l-am ciupit de-ăi opt 
dolari, fir-ar el al dracului să fie!” 

Da' negru' ăla era un artist. Pentru că jur în faţa lui 
Dumnezeu că ăi doi catâri arătau foarte bine. Arătau exact 
ca doi catâri obişnuiţi, nu ceva nemaipomenit - doi catâri 
cum poţi vedea pe drum la sute de căruţe. Băgasem eu de 
seamă că la pornire parcă se smuceau puţin, întâi unu' (un 
fel de smuceală-n jujeu), p-ormă ăl'lalt (o smuceală-napoi) şi 
chiar pe drum, când căruţa mergea bine, pe unul din catâri 
parcă-l apucase strechea, se deochease, că s-a sucit, s-a- 
ntors în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi vrut s-o pornească- 
napoi, trecând chiar peste căruţă de-ar fi fost nevoie. Şi 
Stamper care ne spusese că erau potriviţi pereche! El nu 
spusese deloc că trăseseră-mpreună; erau potriviţi pereche, 
adică niciunul nu prea părea să aibă habar despre când avea 
ăl'lalt de gând să-nceapă s-o ia din loc. Dar Ab i-a potrivit 
iară în ham şi-a pornit mai departe, dar tocmai când 
începeam să urcăm panta mare spre piaţă i-a apucat şi pe 
ăştia năduşitu' - exact ca pe calu' lu’ Beasley îndată după ce 
trecusem de Whiteleaf. Ei, nu făcea nimic, era destul de 
cald; şi-atunci a fost când am băgat eu de seamă că vine 
ploaia; mi-aduc aminte că mă uitam la un nor mare şi 

87 


strălucitor, încins de soare, care venea dinspre sud-vest, şi 
mă gândeam c-o să ne-apuce ploaia pân' s-ajungem acasă 
sau măcar la Whiteleaf, când văd deodată căruţa că se 
opreşte din urcat şi-ncepe să dea-napoi de-a-ndărătelea şi 
mi-am întors ochii tocmai la timp s-apuc să văd cum ăi doi 
catâri s-aşezaseră-n drum în crucişu' hulubelor uitându-se 
unul la altul peste zăbală, cu nişte ochi holbaţi şi furioşi, şi 
pe Ab care căuta să-i ridice şi să-i bage-n ham la locul lor, cu 
ochii la fel de furioşi şi el, şi p-ormă deodată s-au ridicat ei 
singuri şi-mi aduc aminte cum mă gândeam atunci ce bine-a 
fost că nu erau cu faţa la căruţă când s-au ridicat. Pen'că 
pentru prima oară-n viaţa lor sau pentru prima oară de când 
erau ai lui Ab în orice caz, s-au mişcat amândoi deodată şi- 
am urcat panta parc-am fi ţâşnit, şi-am nimerit în piaţă ca 
scăpaţi din puşcă, cu căruţa pe două roţi şi cu Ab dirijându-i 
din zăbală, tot trăgând de hăţuri şi strigând: „Fir-aţi ai 
dracului, fir-aţi ai dracului!”, şi lumea, mai mult cucoane şi 
copii, fugind în toate părţile şi ţipând, pân'ce Ab reuşi să 
cârmească-ntr-o fundătură, în dosul prăvăliei lui Cain, şi să-i 
oprească agăţând roata noastră din stânga de roata altei 
căruţe şi de catârii ei (care erau legaţi), că numai aşa a 
putut să-i oprească. Apucase să s-adune o mulţime de lume 
şi ne-au ajutat să ne descurcăm, iar Ab a dus catârii la uşa 
din dos a lui Cain şi, înfuriat, i-a legat scurt la un stâlp, dar 
tot veneau oameni şi spuneau: „Păi ăştia-s catârii ăia ai lu’ 
Pat Stamper”, şi Ab sufla greu şi nici pe departe nu mai 
arăta la faţă atât de liniştit, ci arăta mai degrabă teribil de 
alarmat. „Hai, zice, vin' să luăm afurisitu' ăla de separator şi 
să ne cărăm de-aici.” 

Şi-aşa am intrat şi i-am dat lui Cain peticul înnodat de 
madam Snopes, şi el a numărat douăşpatru de dolari şi 
şaişopt de cenți, şi-am luat separatoru', şi-am pornit cu el 
înapoi la căruţă, unde-o lăsasem. Pentru că mai era înc- 
acolo, nicio supărare cu căruţa. De fapt, era şi prea era, 
acolo. Mi-aduc aminte cum se vedea fundul căruţei şi roţile 
răsturnate, unde-o lăsase Ab, aproape lipită de rampa de- 
ncărcare, şi vedeam oamenii din fundătură - se zăreau 

88 


numai de la brâu în sus -, de două-trei ori mai mulţi acum, şi 
mă gândeam că totul era prea mult - şi oameni, şi căruţă; 
era ca-ntr-o gravură de-alea sub care stă tipărit: Descoperiți 
greşelile din acest desen!; şi-atunci Ab începu să zică: „Fir- 
ar a dracului de treabă, fir-ar a dracului de treabă!” şi s- 
alerge, ţinând încă separatoru' de-un cap, pân' la marginea 
rampei, de unde putea să vadă jos, dedesubt. Catârii erau în 
regulă, acolo. Ab îi legase cam scurt, de acelaşi stâlp, 
amândouă zăbalele la aceeaşi funie, şi acum arătau întocmai 
ca doi tipi care se spânzuraseră într-unul din accesele alea 
de sinucidere colectivă, cu capetele lăsate unul lângă altul, 
trase-n sus, cu limbile-atârnând din gur-afară, cu ochii ieşiţi 
din orbite, cu gâturile întinse mai bine de-un metru de la 
pământ şi cu picioarele îndoite sub ei, ca iepurii vânaţi, pân’ 
ce Ab sări jos şi tăie funia cu briceagul. Un artist! 

Le dăduse exact cât trebuia, la milimetru, cât s-ajungă la 
oraş şi s-apuce să iasă din piaţă, pân' să se isprăvească 
efectul doctoriei sau ce dracu' o fi fost, pe care le-o dăduse. 

Aşa că Ab era disperat. Parcă-l văd, rezemat într-un colţ în 
dosul plugurilor şi prăşitoarelor lui Cain, alb ca varul, şi-i 
tremura glasul, şi-i tremurau şi mâinile, că de-abia putu să 
scoată din buzunar ăi şapteşcinci de cenți. „Du-te pân’ la 
doctoru' Peabody, zice, şi adu o sticlă de whisky. Fugi!” Era 
disperat. Nu mai era nici măcar nisip mişcător acum. Era 
vâltoare, şi doar o săritură-i mai rămăsese de făcut. Bău 
jumătatea de whisky din două înghiţituri şi puse sticla goală 
jos în colţ, cu grijă, ca pe-un ou, iar apoi ne-am dus înapoi la 
căruţă. De data asta catârii erau în picioare, aşa că am pus 
separatoru-n căruţă, şi Ab i-a luat domol, cu grijă, şi 
oamenii-mprejur tot mai vorbeau între ei că erau catârii ăia 
ai lui Stamper. Faţa lui Ab se făcuse roşie acum, din albă 
cum fusese, şi soarele trecuse, da' cred că el nu băgase de 
seamă. Şi noi nici nu mâncaserăm, da' cred că nici asta nu 
băgase de seamă. Şi al dracului să fiu dacă nu mi se părea că 
Pat Stamper nu se mişcase din loc, tot în poarta ţarcului din 
pari şi funii stătea, cu pălăria pe-o parte, cu degetele mari la 
betelia pantalonilor, şi Ab în căruţă, silindu-se să nu-i 

89 


tremure mâna, dar catârii lui Stamper se opriră cu capul 
atârnând bleg, cu picioarele crăcănate, suflând ca nişte 
foale. 

— Am venit pentru perechea aia a mea, zise Ab. 

— Ce s-a-ntâmplat? se miră Stamper. N-ai cumva de gând 
să spui că şi ăştia-s prea iuți pentru gustul dumitale? N- 
arată. 

— All right, făcu Ab, all right. Îmi trebuie perechea mea. 
Am patru dolari. Îţi dau ăşti' patru dolari câştig şi dă-mi 
perechea-napoi. 

— Nu mai am perechea dumitale, zise Stamper. Cum n- 
aveai dumneata nevoie de calul ăsta, n-aveam nici eu. Ţi-am 
mai spus. M-am descotorosit de el. 

O vreme, Ab rămase locului. Era mai răcoare acum. Se 
ridicase o briză şi simţeai ploaia-n ea. 

— Da’ mai ai catâru', zice Ab. All right. lau catâru'. 

— Pe ce? întrebă Stamper. Vrei să-mi dai perechea asta pe 
catâru' dumitale? Acum, la Ab, nu mai era vorba de 
negustorie. Era disperat, şedea şi nu mai putea nici măcar să 
vadă, şi Stamper, rezemat în voie de stâlpul porţii, îl privea. 

— Nu, rosti Stamper, n-am nevoie de catârii ăştia. Catâru' 
dumitale-i mai bun. Afacere ca asta nu fac. Nici schimb nu 
fac. Scuipă alene, dar cu multă atenţie. Şi-afară de asta, 
catâru' dumitale l-am pus pereche la alt cal. Vrei să-i vezi? 

— All right, făcu Ab. Câte parale? 

— Nici nu vrei să-i vezi întâi? îl întrebă Stamper. 

— All right, zise Ab. 

Şi vine negrul cu catâru' lui Ab şi c-un cal murg; îmi aduc 
aminte cum strălucea calu', deşi era înourat şi fără soare - 
un cal ceva mai măricel decât ăl de-l dădusem lui Stamper şi 
gras ca un porc. Exact aşa era: gras nu ca un cal, ci ca un 
porc; gras până şi pe la urechi şi-ndesat ca un burduf; era 
aşa de gras, că de-abia putea să meargă, punea picioru' jos 
parcă n-ar fi avut greutate sau parcă n-ar fi simţit călcătura. 

— Îi prea gras, zise Ab. N-ajunge nici pân-acasă. 

— Aşa zic şi eu, spuse Stamper. D-aia şi vreau să scap de 
el. 

90 


— All right, fu de acord Ab. Trebuie să-l încerc. 

Începu să coboare din căruţă. 

— Să-l încerci? făcu Stamper. 

Ab n-a răspuns. S-a dat jos din căruţă binişor şi s-a dus la 
cal; şi el punea picioru-n pământ atent şi ţeapăn, ca şi cum 
nici el n-ar fi avut greutate, exact cum făcea calul. Animalul 
avea o funie făcută laţ trecută pe după gât, şi Ab a luat funia 
din mâna negrului şi-a-ncercat să-ncalece. 

— Stai, zise Stamper. Ce-ai de gând să faci? 

— Să-l încerc, răspunse Ab. Am mai luat azi un cal de la 
dumneata. 

Stamper se uită un timp la Ab. Apoi scuipă din nou şi avu 
aerul c-ar face un pas îndărăt: „Al right, Jim, făcu el către 
negru. Ajută-i să-n-calece!” 

Şi-aşa negrul l-a ajutat pe Ab să-ncalece, numai că negrul 
n-a avut timp, ca Stamper, să sară-ndărăt, pentru că-ndată 
ce Ab şi-a lăsat greutatea pe spinarea calului, ai fi zis c-avea 
curent electric în pantaloni. Calu’ numa’ o dată s-a răsucit, 
de părea rotund ca o minge, n-avea nici cap, nici coadă, ca 
un cartof irlandez. L-a zvârlit pe Ab destul de rău, dar Ab s-a 
ridicat şi s-a dus iar la cal; şi Stamper zice din nou: „Ajută-l 
să-ncalece, Jim!”, şi negrul l-a ajutat iar, şi calu' iar l-a 
zvârlit jos, şi Ab s-a ridicat tot cu mutra aia şi-a pus mâna pe 
funie, da' Stamper l-a oprit. Ai fi zis că Ab nu voia altceva 
decât să-l arunce calu' jos, zdravăn, ca şi cum tot ce-i mai 
rămăsese ca mod de a plăti pentr-un nenorocit de cal, cu 
viaţă-n el doar cât să ne mai care pân-acasă, era putinţa 
oaselor şi-a cărnii lui să ţină la trântitul de pământu' ăla tare 
ca piatra. 

— Ai de gând să te omori? îl întrebă Stamper. 

— All right, zise Ab. Câte parale? 

— Hai în cort, îi răspunde Stamper. 

Aşa că eu am aşteptat în căruţă; începuse să bată puţin 
vântu' şi nu ne luasem mantalele de ploaie cu noi. Dar 
aveam în căruţă nişte saci goi pe care ne pusese madam 
Snopes să-i luăm să-nvelim separatoru' cu ei şi tocmai îl 
înveleam cu sacii, când a ieşit negrul din cort şi exact atunci 

91 


am putut să-l văd pe Ab bând din sticlă. P-ormă negrul a 
adus o brişcă şi-un cal, iar Ab şi cu Stamper au ieşit din cort; 
Ab a venit la căruţă, nu s-a uitat la mine, doar ce-a luat 
separatoru' şi-a dat sacii la o parte, s-a dus de l-a pus în 
brişcă, s-a urcat lângă Stamper şi-au plecat îndărăt, înspre 
oraş. Negrul se uita la mine. 

— Te udă la sigur pân’ s-ajungi acasă, zise el. 

— Aşa mi se pare şi mie, răspund eu. 

— Nu vrei să iei o-mbucătură pân’ se-ntorc? mă întrebă el. 
Mâncarea-i pe foc. 

— Cred că nu, mulţumesc. 

Aşa că s-a dus înapoi în cort, iar eu am aşteptat în căruţă. 
Era sigur acum c-o să plouă, şi-ncă repede. Îmi aduc aminte 
cum mă gândisem că-n orice caz o să avem sacii goi să- 
ncercăm să ne ferim de ploaie cu ei. Pe urmă Ab şi cu 
Stamper s-au întors, dar Ab nici acum nu s-a uitat la mine. S- 
a dus iar în cort şi iar l-am văzut bând din sticlă, da’ de data 
asta a vârât-o-n sân. Şi pe-urmă negrul a adus catârul nostru 
şi calu’ ăl nou şi i-a pus la căruţă, iar Ab a ieşit din cort şi s-a 
urcat în căruţă. Acum l-au ajutat şi Stamper, şi Jim să se 
urce. 

— Nu crezi că-i mai bine să-l laşi pe băiat să mâne? zise 
Stamper. 

— Mân eu, făcu Ab. Poate că n-oi fi în stare să schimb un 
cal cu dumneata, da', al dracului să fiu, să mân tot mai mă 
pricep. 

— Da, desigur, zise Stamper. Ai să te miri de calu' ăsta. 

Şi-aşa a şi fost. 

Râdea pentru prima dată, în tăcere, fără să fie văzut de cei 
ce-l ascultau, deşi ei ştiau foarte bine cum arăta în clipa 
aceea, la fel de bine de parcă l-ar fi văzut: lungit în scaun, 
destins, în tihnă, cu faţa lui brună, slabă, şireată şi 
agreabilă, în cămaşa lui albastră, curată, dar decolorată, cu 
acelaşi aer de burlac etern pe care-l avea şi Jody Varner, 
deşi altă asemănare între ei nu exista şi nici asta nu era prea 
mare, pentru că la Varner era un fel de fanfaronadă 
meschină şi grandilocventă, pe când la Ratliff era un celibat 

92 


sincer, ca al unui frate laic dintr-o mănăstire a secolului al 
XII-lea - un grădinar să zicem sau un viticultor priceput la 
altoire. 

— Chiar că ne-am mirat de calu' ăla. Ploaia, o furtună în 
adevăratul sens al cuvântului, ne-a prins la mai puţin de-o 
milă, şi-am mers aşa vreo două ceasuri ghemuiţi sub sacii 
goi, cu ochii pe calu' ăl nou şi lucios; era aşa de gras, că 
punea picioru-n pământ parcă nici nu l-ar fi simţit măcar şi, 
din când în când, chiar şi pe ploaie, parcă era trecut de-un 
fior - avea ca un fel de poticnire, ca atunci când simţise 
greutatea lui Ab lăsându-i-se-n spinare la Stamper în ţarc -, 
până ce-am găsit o şură veche sub care să ne-adăpostim. 
Adică eu stăteam ghemuit, pentru că Ab zăcea lungit pe 
spate în fundul căruţei, cu ploaia plesnindu-l în faţă, iar eu 
pe capră, mânând şi-ncepând să văd cum calul nostru negru 
şi lucios se face murg. Pe-atunci n-aveam decât opt ani şi 
toată negustoria noastră de cai, Ab şi cu mine, pe-acolo ne-o 
făcusem, în sus şi-n jos pe drumul din dreptul ogorului. Aşa 
c-am tras sub primul acoperiş peste care-am dat şi l-am 
zgâlţâit pe Ab să-l trezesc. Ploaia apucase să-l răcorească şi, 
când s-a ridicat, îi trecuse beţia. Ba chiar era ceva mai treaz 
decât înainte. 

— Ce-i? face el. Ce s-a-ntâmplat? 

— Calu’! Ţip eu. Uite, îşi schimbă culoarea! 

Se trezise de-a binelea. Am sărit amândoi din căruţă; lui 
Ab îi ieşeau ochii din cap văzând între hulube un cal murg, 
căci ştia că atunci când adormise se uita la unul negru, aşa 
că întinse mâna, ca şi cum nu-i venea să creadă nici măcar 
că-i cal, şi-l atinse-ntr-un loc unde pesemne că-l rosese puţin 
dârlogul, că doar ce l-a atins, chiar în locu-n care calu-i 
simţise greutatea când încercase să-l încalece la Stamper, şi- 
am ştiut îndată c-o să sară şi-o să zvârle. M-am ferit tocmai 
la timp, căci îndată am văzut cum a izbit în peretele din 
spatele meu şi am simţit în păr vântul pe care l-a făcut. Pe 
urmă s-a auzit un zgomot cum face-un cui vârât într-un 
cauciuc de bicicletă mai mare. A făcut vââşşş! Şi-atunci a 
dispărut şi ce mai rămăsese din calul gras, negru şi lucios 

93 


luat de la Stamper. Adică nu vreau să spun că Ab şi cu mine 
rămăseserăm numai cu catâru'. Aveam şi cal. Numai că era 
tot calu' cu care plecaserăm de dimineaţă de-acasă, ăl luat 
de la Beasley Kemp pe-o râşniţă de mei şi-un brăzdar, acu’ 
două săptămâni. Avea chiar şi undiţa-ndoită la vârf, aşa cum 
o îndoise Ab, doar că negrul o mişcase puţin din loc. Da' 
ventilu’ de pompă de bicicletă nu l-a găsit Ab decât a doua zi 
de dimineaţă, ascuns sub piele la umăru' stâng - singurul loc 
din lume unde-un om care-ar fi avut de douăj de ani un cal 
nu s-ar fi gândit să-l caute. 

N-am ajuns acasă decât a doua zi, după răsăritu' soarelui, 
şi babacu' mă aştepta la Ab acasă, furios rău. Aşa că n-am 
mai stat mult, doar ce-am avut timp s-o văd pe madam 
Snopes în uşă, unde cred eu că stătuse ea toată noaptea, 
zicând: „Unde mi-e separatoru' meu?” şi pe Ab zicându-i că 
toată viaţa lui îşi dorise s-aibă şi el un cal ca lumea şi că era 
peste puterile lui, şi-atunci madam Snopes a-nceput să 
plângă. Eu mă-nvârteam pe lângă casa lor de multă vreme, 
da' niciodată n-o văzusem plângând pân-atunci. Arăta a om 
nedeprins cu plânsu', care adică nu plânge deloc, şi plângea 
prea tare, parcă n-ar fi ştiut cum se plânge, parcă nici 
lacrimile n-ar fi ştiut tocmai bine ce-aveau de făcut pe obraz, 
stând acolo c-un şorţ vechi, fără măcar să-şi acopere faţa, 
zicând: „Mort dup-un cal, da, mort dup-un cal! Da' de ce 
după calu' ăsta, de ce după ăsta!?” 

Aşa c-am plecat cu tata. Mă apucase de braţ şi mi-l cam 
răsucea-n mână, da' când am început să-i spun despre ce se- 
ntâmplase a uitat de bătaia pe care voia să mi-o tragă. Pân' 
să mă-ntorc la Ab acasă, se făcuse aproape de prânz. Şedea 
pe muchea gardului, aşa că m-am urcat şi m-am aşezat şi eu 
lângă el. Numai că lotu’ era pustiu. Nu vedeam nici catâru' 
nici gloaba lui Beasley. Nici el n-a zis nimic, nici eu n-am zis 
nimic şi de-abia după o vreme zice el: „Ai luat ceva-n gură de 
dimineaţă?” şi i-am răspuns că da şi el spune: „Eu încă nu”. 
Aşa că ne-am dus în casă şi, desigur, ea plecase. Parcă-i şi 
vedeam - Ab şezând colo pe gard şi ea venind la vale cu 
pălăria de paie pe cap şi cu şal, şi cu mănuşi, şi ducându-se 

94 


la grajd, şi punând şaua pe catâr şi calului căpăstru, şi Ab 
stând locului, şi tot gândindu-se dacă să se ducă să-i dea o 
mână de-ajutor sau nu. 

Şi-am aprins focu-n maşina de gătit. Ab nu se prea 
pricepea la făcut mâncare, aşa că pân' s-apuce să-şi 
pregătească gustarea de dimineaţă se făcuse prea târziu, şi- 
atunci ne-am hotărât să punem mai mult să ţină şi de 
gustare, şi de prânz, şi-am mâncat, şi eu am spălat vasele, 
iar apoi ne-am întors la gard. Plugul stătea încă degeaba în 
marginea de dincolo a lotului, da' n-avea cu ce-l trage acum 
decât doar dacă s-ar fi apucat să se ducă la Anse bătrânu' să- 
i ceară împrumut o pereche de catâri, da' asta era totuna cu 
a te duce la şarpele cu clopoței să-i ceri un clopoțel 
împrumut; pe de altă parte cred că trecuse prin destule pe 
ziua aia ca să stea liniştit restu' cât îi mai rămăsese. Aşa că 
ne-am aşezat din nou pe gard şi ne uitam la parcela pustie. 
Mare nu fusese ea niciodată şi-ar fi arătat ticsită chiar şi c- 
un cal pe ea. Da' acum arăta cât tot Texasul şi nici nu- 
ncepusem bine să mă gândesc la cât părea de pustie, că-l şi 
văd că se dă jos de pe gard şi se duce de se uită la un şopron 
pe stâlpi, ridicat la peretele şurei şi care-ar fi fost foarte bun 
de-ar fi fost proptit ca lumea şi i-ar fi făcut acoperişu' din 
nou. „Cred că data viitoare o să iau o iapă să-mi fac 
herghelie de iepe şi-o să cresc catâri, zice el. Asta o să fie 
tocmai bun pentru mânji dacă-l repar niţel.” Pe-urmă s-a- 
ntors şi s-a aşezat din nou pe gard; către mijlocul după- 
amiezei s-aude o căruţă apropiindu-se. Era Cliff Odum, care 
pusese loitrele, şi madam Snopes era pe capră cu Cliff, şi-au 
trecut amândoi pe lângă casă, spre parcelă. „Nu l-a adus, 
face Ab. N-o fi vrut să se târguiască cu ea.” Noi eram în 
dosul şurei acum şi ne uitam cum Cliff dă căruţa-ndărăt 
lâng-un mal tăiat lângă poartă, şi vedeam cum madam 
Snopes se dă jos din căruţă şi-şi scoate şalu' şi mănuşile şi 
intră-n grajd la vacă şi scoate vaca şi-o duce pe malv’ tăiat în 
coada căruţei, şi Cliff zice: „Vino şi ţine dumneata hăţurile s- 
o-mping eu în căruţă”. Da’ ea nici nu s-a oprit măcar. A 
aşezat vaca cu capu-n coada căruţei şi s-a dus pe dindărăt şi 

95 


a pus umăru-n spatele vacii şi, când s-a proptit o dată, a- 
mpins vaca-n căruţă, de n-a avut Cliff timp nici să coboare 
măcar. Cliff a pus fundu' la loc, madam Snopes şi-a pus iar 
şalu' şi mănuşile, s-au urcat în căruţă şi-au plecat. 

Aşa că iar am făcut focul să-i gătesc cina şi pe-urmă a 
trebuit să mă duc acasă că soarele aproape asfinţise. Când 
m-am întors a doua zi de dimineaţă, am adus o găleată cu 
lapte. Ab era-n bucătărie şi-şi mai gătea încă gustarea. „Imi 
pare bine că ţi-a trecut prin minte, zice el când vede laptele. 
Aveam de gând aseară să-ţi spun să vezi de nu poţi 
împrumuta de undeva.” Continuă să gătească, pentru că nu 
s-aştepta să se-ntoarcă ea atât de repede, că erau de făcut 
două drumuri de douăş'opt de mile unu”, în nu mult mai mult 
de douăşpatru de ore. Da' s-a auzit din nou o căruţă şi, de 
data asta când a coborât, avea separatoru'. Când ne-am dus 
la şură am văzut-o urcându-l în casă. „Ai lăsat laptele aşa ca 
să-l poată vedea?” întrebă Ab. „Da, dom'le”, zic eu. „Probabil 
c-o să-şi pună-ntâi şorţu' vechi, zice Ab. Îmi pare rău că n-am 
început mai devreme cu gătitu'.” Numai că nu cred ca ea să 
fi aşteptat nici măcar atât, pentru că l-am auzit imediat. 
Făcea un zgomot ascuţit, frumos, se-auzea că merge bine, 
sănătos, de părea c-o să-ţi smântânească un galon de lapte 
cât ai zice peşte. P-ormă s-a oprit. „Păcat că n-are decât un 
galon”, zice Ab. „Pot să-i mai aduc unu' dimineaţă”, îi 
răspund. Da' el nu mai auzea. Era cu ochii la casă. „Cred c-ai 
putea să te duci să te uiţi din uşă”, zice el. Aşa că m-am dus 
şi m-am uitat. Lua mâncarea lui Ab de pe foc şi-o punea-n 
două farfurii. Nici nu ştiam că mă văzuse, când se-ntoarse şi 
mi le-ntinse. li trecuse, era liniştită acum, îşi vedea de 
treburi. „Mi se pare c-ai putea mânca şi tu ceva mai mult 
acum, spune ea. Da' du-te şi mănâncă mai încolo. O să am 
treabă şi n-am chef să mă-mpiedic nici de tine, nici de el.” 
Aşa c-am luat farfuriile, ne-am rezemat de gard şi-am 
mâncat. Şi pe urmă iar am auzit separatoru'. Nu ştiam că 
poţi trece laptele prin el mai mult de o dată. Cred că nici Ab 
nu ştia. 

„Cred c-a-nvăţat-o Cain, zice el mâncând. Sunt convins că, 

96 


dacă vrea să-l treacă mai mult de o dată, o să-l treacă.” Pe 
urmă s-a oprit, iar ea a ieşit în uşă şi-a strigat să-i aducem 
farfuriile să le poată spăla; eu i-am dus farfuriile-napoi, le- 
am pus pe treapta uşii, şi apoi m-am aşezat cu Ab pe gard. 
Arăta ca şi cum ar fi încăput tot Texas-ul şi Kansas-ul la un 
loc. „Cred că s-a dus pân’ la blestematu' ăla de cort şi i-a zis: 
«Uite-ţi perechea! Dă-mi separatoru', dar repede că vreau s- 
apuc o căruţă pân’ acasă»” , zice el. Şi iar l-am auzit cerând 
separatoru', şi-n seara aia ne-am dus pân’ la Anse bătrânu' 
să-i cerem un catâr să isprăvim cu peticu' de pământ pe 
care-l avea ceva mai încolo, da' n-avea atunci nici unu' care 
să nu-i trebuiască. Aşa că, îndată ce Anse bătrânu' a isprăvit 
cu-njuratu', ne-am întors şi ne-am aşezat pe gard. Şi, fireşte, 
iar s-a auzit separatoru'. Făcea tot atâta gălăgie, parcă 
zbura laptele-n el, parcă nici nu s-ar fi sinchisit dacă laptele 
ăla mai fusese smântânit o dată sau de-o sută de ori. 

— Iar i-a dat drumu', observă Ab. Să nu uiţi dimineaţă 
ăl'lalt bidon! 

— Nu, dom'le, zic eu. Ascultam separatoru', pentru că 
laptele nu se prinsese încă. 

— Ai zice că-i face plăcere, după cum s-arată, spuse el. 


3 


Opri căruţa şi stătu un moment privind aceeaşi poartă 
căzută, la care Jody Varner, călare pe murgul său, privise cu 
nouă zile înainte - curtea năpădită de buruieni şi de ierburi, 
casa dărăpănată de vreme şi aplecată-ntr-o parte... o 
zăpăceală, o dezolare acoperită -, încă înainte de-a ajunge el 
la poartă şi de-a fi oprit de zgomotul monoton şi puternic a 
două voci femeieşti. Erau voci tinere, vorbind fără să strige 
sau să ţipe, cu un timbru calm profund, cu un ritm lent, în 
care absenţa de limbaj omenesc inteligibil părea lucrul cel 
mai natural, sunete parcă emise de două păsări enorme; era 
ca şi cum solitudinea tristă, încremenită, a vreunei mlaştini 
sau a unui deşert inaccesibil şi gol ar fi fost încălcată, violată 


97 


fără încetare de sfada necontenită a ultimilor doi 
supraviețuitori ai unei specii stinse, care-şi făcuseră 
aşezarea acolo - zgomot ce se opri scurt la strigătul lui 
Ratliff. După o clipă cele două fete veniră spre poartă şi se 
opriră, mari, identice, ca două viţele imense, uitându-se la el. 

„Neaţa,  dom'şoarelor, făcu el. Unde-i  tăticu' 
dumneavoastră?” 

Ele continuară să-l privească. Păreau că nici măcar nu 
respiră, deşi el ştia că da, că trebuiau să respire; trupurile 
astea atât de masive, cu sănătatea vizibil de fier, aproape 
copleşitoare, aveau nevoie de aer, şi încă în cantităţi mari. 
Avu fugitiv o viziune a lor: două vaci, două iepe-nfundate 
pân' la genunchi în aer ca-ntr-un fluviu, ca-ntr-o baltă, cu 
nările-n apă, în timp ce nivelul bălții scădea văzând cu ochii, 
fără zgomot, la fiecare inhalare, lăsând descoperite, uluite 
pentru moment, mulțimea de viețuitoare mărunte 
pământene din jurul picioarelor lor înfipte adânc. Apoi ele 
vorbiră absolut simultan, ca un cor bine antrenat: „La 
câmp”. 

„Desigur, gândea el mergând. Să facă, ce?” Pentru că nu 
credea ca Ab Snopes, pe care-l cunoscuse el, să aibă mai 
mult de doi catâri. Şi pe unul din ăştia îl văzuse stând de 
pomană pe terenul din dosul casei; iar despre celălalt ştia 
că-n momentul de faţă era legat de-un copac în dosul 
prăvăliei lui Varner, la opt mile de acolo, pentru că doar acu’ 
trei ceasuri îl lăsase legat în acelaşi loc în care de şase zile îl 
vedea pe vânzătorul cel nou al lui Varner venind pe el călare 
în fiecare dimineaţă şi legându-l. O clipă, opri din nou 
căruţa. „Ei, Doamne, îşi spuse el în gând, asta-i pesemne 
ocazia pe care o aşteaptă el de douăştrei de ani, ca s-o ia de 
la-nceput, nestânjenit de-un alde Stamper.” Aşa c-atunci 
când ajunse să zărească lotul şi să recunoască silueta 
ţeapănă, dură, măruntă din urma plugului tras de doi catâri 
nici măcar nu se miră. N-aşteptă să constate efectiv că 
amândoi catârii erau perechea care, cel puţin până acum o 
săptămână, fusese a lui Will Varner; schimbă doar timpul 
verbului posesiv: „Nu fusese, gândi el. Sunt şi-acum”. 

98 


Doamne, găsise o formulă şi mai bună. Nu mai era geambaş 
de cai. Dăduse-un om pe-o pereche de catâri. 

Opri căruţa la gard. Plugul ajunsese la capătul de dincolo 
al lotului. Omul întoarse catării, tăindu-le elanul cu smucituri 
din zăbală de o violenţă absolut inutilă, iar ei înălţau capul şi 
deschideau larg gura. Ratliff privea calm. „La fel ca pe 
vremuri”, gândi el. Şi-acum încă se mai poartă c-un cal sau 
c-un catâr ca şi cum l-ar fi ameninţat cu pumnul încă înainte 
ca el să fi deschis gura. Îşi dădea seama că Snopes îl văzuse 
şi că-l recunoscuse, cu toate că nu lăsa prin nimic să se vadă 
acest lucru; catârii îşi reveniseră, picioarele lor delicate şi 
copitele mici ca de cerb păşeau iute şi viguros, în timp ce 
brazda se răsturna neagră şi grasă de pe cuțitul lustruit al 
plugului. Acum Ratliff putea vedea cum Snopes se uita drept 
la el - scăpărările reci de sub sprâncenele stufoase de om 
rău pe care şi le amintea chiar după opt ani de zile, 
sprâncene doar puţin încărunţite de-atunci cu toate că lovea 
în continuare perechea de catâri cu o sălbăticie stupidă, şi 
opri aplecând plugu-ntr-o parte. 

— Ce faci p-aici? întrebă el. 

— Am auzit vorbindu-se că eşti prin partea locului şi-am 
trecut să te văd, zise Ratliff. S-au făcut opt ani, e ceva, nu? 

Celălalt mormăi: 

— Nu s-ar zice, după faţa dumitale. Arăţi şi-acum de parcă 
nu ţi s-ar topi untu'n gură. 

— Ce spui, făcu Ratliff. Da’ pen'c-aduseşi vorba de gură... 
(Întinse mâna sub perna scaunului şi scoase o sticlă de 
whisky de-o jumătate, care părea umplută cu apă.) De-al lui 
McCallum, de-ăl bun, zise. E de săptămână trecută. Ia! 

Îi întinse sticla. Celălalt veni la gard. Cu toate că se aflau 
doar la câţiva paşi unul de altul acum, tot ce putea să vadă 
Ratliff erau două scăpărări pe sub streaşina încruntată a 
sprâncenelor. 

— Mi-ai adus-o mie? 

— Păi sigur. Ia-o! zise Ratliff. 

Celălalt nu se mişcă. 

— De ce? 

99 


— De nimic, zise Ratliff. Ţi-am adus-o şi gata. Trage-o 
duşcă! E bun. 

Celălalt apucă sticla. Şi-atunci Ratliff îşi dădu seama că 
ceva se stinsese în ochii lui. Sau poate că-n clipa aceea nu se 
uitau la el. 

— Las’ pe deseară, zise Snopes. Nu mai beau pe soare. 

— Şi când plouă? făcu Ratliff. Şi-atunci îşi dădu seama că 
Snopes nu se uita la el, cu toate că nu se mişcase din loc, nu 
se clintise nimic pe chipul lui dur, noduros, violent, aşa cum 
stătea ţinând sticla. 

— Ar trebui să rămâi aici, zise Ratliff. Ai acum o fermă, şi 
Flem pare să ţină-n mână prăvălia parc-ar fi fost crescut să 
fie negustor. 

Dar celălalt avea aerul că nici n-asculta măcar. Scutură 
sticla şi-o ridică-n lumină, de parc-ar fi examinat o perlă. 

— Sper c-aşa ai să faci. 

Şi-atunci îi văzu din nou ochii sălbatici, stăruitori şi reci. 

— Şi ce-ai dumneata dacă rămân sau nu? 

— Nimic, zise Ratliff prietenos şi liniştit. 

Snopes se aplecă, ascunse sticla-n buruieni la marginea 
gardului şi se întoarse la plug să-l ridice. 

— Du-te pân’ acasă şi zi-le să-ţi dea ceva de mâncare. 

— Mulţumesc, trebuie să plec la oraş, făcu Ratliff. 

— Cum vrei, răspunse celălalt. 

Îşi trecu pe după gât hăţul - era unul singur - şi trase înc- 
o dată sălbatic de gheara zăbalei; din nou catârii se smuciră 
cu fălcile căscate-n sus, pierzându-şi elanul încă-nainte de-a 
fi pornit din loc. 

— Mulţumesc pentru sticlă, grăi el. 

— Bucuros, zise Ratliff. 

Plugul porni. Ratliff îl privea. „N-a zis măcar să mai trec”, 
gândi. Puse şi el mâna pe hăţuri. „Hii, iepuraşi! făcu. Hai s-o 
luăm spre oraş.” 


100 


Capitolul al treilea 
1 


În dimineaţa de luni în care Flem Snopes s-a dus să-şi ia-n 
primire locul de vânzător în prăvălia lui Varner, purta o 
cămaşă albă nou-nouţă. Nici măcar spălată nu fusese încă; 
se mai vedeau cutele în locul în care pânza se-ncreţise stând 
în raft şi dungile făcute de soare pe ea, repetându-se ca 
tărcăturile de zebră pe fiecare clin. Şi nu numai femeile care 
veneau să se uite la el, ci chiar şi Ratliff însuşi (nu degeaba 
vindea el maşini de cusut - din cât le demonstrase altora 
învățase să lucreze destul de bine şi chiar se spunea despre 
el că-şi face singur cămăşile albastre pe care le purta) ştia 
că fusese croită şi cusută de mână, şi încă de-o mână 
stângace şi nedeprinsă. A purtat-o toată săptămâna. 
Sâmbătă seara era jegoasă, dar lunea următoare apăru cu 
alta la fel, chiar şi cu aceleaşi tărcături de zebră. A doua 
sâmbătă seara era şi asta murdară, în exact aceleaşi locuri 
ca şi cealaltă. Era ca şi cum cel care-o purta, cu toate că 
intrase-ntr-o lume nouă şi-ntr-un alt mediu, cu reguli şi 
obiceiuri care se încetăţeniseră cu mult înainte de primirea 
lui, îşi stabilise totuşi, chiar din prima zi, un obicei special 
propriu de a se murdări. 

Veni călare pe-un catâr slăbănog, cu o şa recunoscută 
imediat ca fiind a lui Varner, de care atârna o căldăruşă de 
tablă. Legă catârul de un copac în dosul prăvăliei, dezlegă 
căldarea şiurcă pe galerie, unde şedeau lungiţi alene vreo 
doisprezece bărbaţi, printre care şi Ratliff. Nu scotea o 
vorbă. Şi dacă se uita cumva la vreunul anume, acela nu 
băga de seamă. Era un bărbat îndesat, scund şi moale, de-o 
vârstă nedefinită, între douăzeci şi treizeci de ani, şi avea o 
faţă lată şi calmă, cu gura subţire ca o cusătură strânsă 
pătată putintel pe la colţuri de zeamă de tutun, cu ochii de 
culoarea apei stătute şi, printre celelalte trăsături, ca un 
paradox insolit şi izbitor, stătea înfipt un minuscul nas ca un 


101 


cioc de uliu mic. S-ar fi zis că nasul originar fusese lăsat 
nedesăvârşit de către constructorul sau meşterul iniţial şi că 
treaba rămasă neisprăvită fusese preluată de cineva dintr-o 
şcoală fundamental diferită sau poate de un umorist smintit 
şi veninos, sau poate de cineva care n-avusese timp decât să 
trântească-n mijlocul feţei un avertisment teribil, disperat. 

Intră cu căldăruşa în prăvălie, unde Ratliff şi amicii săi îşi 
făceau veacul toată ziua şezând chirciţi pe galerie şi privind 
nu numai la oamenii din sat, ci şi la toţi cei din împrejurimi 
care puteau veni pân-acolo pe jos, singuri, perechi sau în 
grupuri, bărbaţi, femei şi copii, să-şi facă obişnuitele 
cumpărături, să se uite la noul vânzător şi să plece. Veneau 
nu ostili, dar suspicioşi la culme, aproape ceremonioşi - 
parc-ar fi fost nişte vite pe jumătate sălbatice care simţiseră 
că pe imaşul lor pătrunsese-un animal străin -, să cumpere 
făină şi specialităţi farmaceutice, şi şleauri pentru plug, şi 
tutun, şi să se uite la omul de-al cărui nume nici n-auziseră 
pân’ acu’ o săptămână şi cu care totuşi vor trebui să aibă de- 
a face de acu' nainte pentru necesităţile vieţii, iar apoi 
plecau tot atât de liniştiţi precum veniseră. Pe la nouă sosi 
Jody Varner călare pe murgul său de călărie şi intră în 
prăvălie. Puteai auzi înăuntru mormăitul de bas al vocii sale, 
cu toate că dacă-i vorba de răspunsurile căpătate putea 
foarte bine să fi vorbit şi singur. Pe la prânz ieşi, încălecă şi 
plecă, fără ca vânzătorul să-l fi însoţit. Dar oricum aflaseră 
ce era în căldăruşa de tablă şi către prânz începură să se 
împrăştie şi ei, aruncându-şi ochii-n prăvălie pe când treceau 
prin dreptul uşii, fără să vadă însă ceva. Dacă vânzătorul îşi 
mânca prânzul, cu siguranţă şi-l mânca pe ascuns. Ratliff fu 
înapoi pe galerie încă înainte de unu, pentru că n-avea de 
făcut nicio sută de iarzi până la masă. Ceilalţi n-au întârziat 
nici ei mult, şi restul zilei ăsteia au stat, în scaune sau pe jos, 
vorbind liniştit şi rar despre te miri ce, în timp ce oamenii 
ceilalţi, câţi puteau ajunge pe jos, veneau şi cumpărau de 
câţiva gologani câte ceva şi plecau. 

Până la sfârşitul acelei prime săptămâni îl văzuseră nu 
numai toţi cei care-n viitor aveau să cumpere prin 

102 


intermediul lui de-ale mâncării şi cele trebuincioase casei, ci 
şi unii dintre cei care nu cumpăraseră-n viaţa lor nimic de la 
Varneri şi nici n-aveau de gând să cumpere vreodată, 
bărbaţi, femei, copii, sugacii care nu trecuseră niciodată 
pân' atunci pragul casei unde se născuseră, bolnavii şi 
bătrânii care altminteri nu l-ar mai fi trecut decât o dată - şi 
veniseră pe cai sau pe catâri, sau încărcaţi în căruţe. Ratliff 
tot acolo era, căruţa lui mai avea încă-n ea aristonul şi seria 
de dinţi virgini de grapă, hulubele erau proptite cu-o 
scândură, iar perechea de căluţi vânjoşi, atât de nepotriviţi, 
prindea nărav de-atâta stat degeaba în curtea hanului ţinut 
de doamna Littlejohn, aşteptând în fiecare dimineaţă să-l 
vadă venind pe vânzător călare pe catârul cu şaua 
împrumutată, cu cămaşa albă nouă, murdărindu-se progresiv 
şi regulat, puţin mai mult la fiecare apus de soare, cu 
căldăruşa de tablă în care-şi aducea mâncarea de prânz pe 
care nimeni nu-l vedea mâncând-o şi legându-şi catârul, şi 
deschizând prăvălia cu cheia pe care nu se aşteptaseră deloc 
s-o vadă lăsată-n mâna lui, cel puţin la-nceput. După o zi- 
două, începu să deschidă prăvălia încă înainte de sosirea lui 
Ratliff şi a celorlalţi. Jody Varner apărea călare pe la nouă, 
urca treptele, dădea morocănos din cap către ei şi intra în 
prăvălie, dar - în afară de prima zi - nu rămânea decât un 
sfert de ceas. Dacă Ratliff şi amicii săi speraseră să observe 
vreo scânteiere secretă şi misterioasă între Varner-tânărul şi 
vânzătorul său, fură dezamăgiţi. Prindeau murmurul profund 
şi prozaic de bas, parcă vorbind tot de unul singur, dacă 
socoteai după răspunsurile auzite, iar după aceea şi el, şi 
vânzătorul ieşeau şi stăteau o vreme în uşă, timp în care 
Varner termina cu datul instrucţiunilor, plescăia zgomotos şi 
pleca; iar când se uitau din nou spre uşă, nu mai era nimeni. 

Apoi, în sfârşit, vineri după-amiază apăru şi Will Varner în 
persoană. Poate că asta aşteptaseră Ratliff şi amicii săi. Dar 
dacă asta aşteptaseră, fără îndoială că nu Ratliff, ci ceilalţi 
speraseră că poate astfel se va dezvălui ceva. Aşa că foarte 
probabil numai Ratliff n-a fost surprins când ceea ce s-a 
dezvăluit a fost tocmai inversul a ceea ce se aşteptaseră; nu 

103 


vânzătorul era cel care descoperea, în fine, pentru cine 
lucrează, ci Will Varner era cel care descoperea cine 
lucrează pentru el. Apăru pe bătrânul său cal alb şi gras. Un 
tânăr care şedea pe treapta de sus a scării se ridică, veni şi-i 
luă frâul, legă calul, iar Varner descălecă şi urcă treptele, 
răspunzând vesel murmurului de respect cu care-l 
întâmpinară şi zicându-i lui Ratliff pe nume: „Ei, drăcie, n-ai 
pornit încă după treburi?” Doi dintre ei se ridicară de pe 
banca de lemn ciopârţită de cuțite, dar Varner nu se apropie 
încă de ea. În schimb, se opri în dreptul uşii deschise, 
aproape cu aceeaşi atitudine ca şi oamenii ceilalţi, slab, 
uitându-se-n prăvălie cu gâtul puţin întins, întocmai ca un 
curcan, dar numai o clipă, pentru că îndată după aceea 
strigă: „Hei, măi ăla care eşti acolo! Cum te cheamă? Flem! 
Adă-mi o bucată din tutunul meu de mestecat. Ţi-a arătat 
Jody unde-l ţine”. Se apropiase între timp de grup - doi 
dintre ei se şi ridicaseră de pe banca de lemn cioplită -, se 
aşezase, îşi scoase cuțitul şi începuse povestea despre 
vagonul pentru fumători cu vocea lui voioasă şi tărăgănată 
de episcop, când vânzătorul (Ratliff nu-i auzise deloc paşii), 
apăru în spatele lui cu tutunul. Continuând să vorbească, 
Varner îl luă şi tăie o bucată, închise apoi briceagul cu 
degetul mare, întinse piciorul pentru a putea să bage 
briceagul la loc în buzunar, când se opri din vorbit şi ridică-n 
sus o privire tăioasă. Vânzătorul stătea încă în spatele lui. 

— Ei, făcu Varner. Ce-i? 

— N-aţi plătit, zise vânzătorul. 

O clipă Varner rămase nemişcat, cu piciorul încă întins, cu 
bucata de tutun şi cu felia tăiată-ntr-o mână încă şi cu 
briceagul în cealaltă, gata să-l bage-n buzunar. De fapt 
nimeni nu se clintea, cu toţii privindu-şi calmi şi atenţi 
mâinile sau orice priveau ei în clipa-n care Varner se 
întrerupsese. 

— Tutunul, zise vânzătorul. 

— Ah, făcu Varner. 

Băgă briceagu-n buzunar, trase de la brâu o pungă de 
piele de forma şi de mărimea unei pătlăgele vinete, scoase 

104 


din ea o piesă de cinci cenți şi i-o dădu vânzătorului. Ratliff 
nu-l auzise pe vânzător venind şi nu-l auzi nici plecând. 
Acum vedea de ce. Vânzătorul purta o pereche de pantofi de 
tenis noi cu talpă de cauciuc. 

— Unde rămăsesem? întrebă Varner. 

— Tipul tocmai începuse să-şi descheie salopeta, zise 
blând Ratliff. 

A doua zi Ratliff plecă. Îl împingea de la spate nu nevoia 
de mâncare, de a face ceva pentru a şi-o câştiga. Ar fi putut, 
în ţinutul ăsta, şase luni de zile să treacă de la o masă la alta 
fără să trebuiască să bage mâna-n buzunar. Il împingea 
itinerarul, turneul lui de colportor de noutăţi, stabilit cu 
multă grijă, plăcerea de a le răspândi amplificându-le, 
rezerva pe care o adunase şi pentru care pierduse două 
săptămâni de observaţii efective - noutăţi care nu erau nici 
lipsite de importanţă, nici răsuflate. Aveau să treacă cinci 
luni până s-ajungă din nou în sat. Ruta lui cuprindea patru 
comitate. Era foarte clar stabilită, neputând interveni 
schimbări decât pe ici-colo. În zece ani de zile nu trecuse 
nici o singură dată hotarele celor patru comitate, şi totuşi 
vara asta se pomenise într-o zi în Tennessee. Se pomenise nu 
numai pe pământ străin, dar total separat, izolat de statul lui 
natal printr-o barieră aurită, un zid de bani de aur care se 
adunaseră frumugşel. 

În cursul primăverii şi-al verii îi mersese niţeluş cam prea 
bine. Îşi depăşise aşteptările vânzând şi livrând maşini de 
cusut pe poliţe cu termen la recolta viitoare şi folosind banii 
încasaţi sau ce lua pe lucrurile primite drept acont ca să 
plătească propriile aconturi la angrosistul lui din Memphis, 
pentru alte maşini, pe care la rândul lor iarăşi le vindea pe 
poliţe, girate de el, până când într-o bună zi se pomeni că 
devenise aproape insolvabil din cauza propriilor speculaţii ă 
la hausse. Angrosistul îi pretindea jumătatea lui din poliţele 
de douăzeci de dolari neachitate. Atunci Ratliff porni repede 
într-un turneu şi-şi trecu în revistă debitorii. Fu afabil, blând, 
plin de anecdote şi în aparenţă la fel de puţin zorit ca- 
ntotdeauna, dar îi scărmănă serios - asta nu se poate 

105 


contesta cu toate că bumbacul de-abia dăduse-n floare şi 
trebuia să mai treacă multe luni de zile până să-nceapă să 
intre ceva bani în casă. Adună câţiva dolari, o pereche de 
hamuri vechi şi opt găini albe Leghorn. Angrosistului îi 
datora fix o sută douăzeci de dolari. Se duse şi la al 
doisprezecelea client, o rudă-ndepărtată, şi află că de-o 
săptămână plecase cu mai mulţi catâri la Columbia, în 
Tennessee, să-i vândă la un fel de târg de catâri care se 
ţinea-ntr-o margine de drum. 

Porni imediat după el, cu hamurile şi cu găinile-n căruţă. 
Nu numai că întrezărea o posibilitate de a-şi încasa polita, 
dacă ajungea înainte ca altcineva să fi apucat să-i vândă 
rudei sale alţi catâri, dar putea chiar să ia cu împrumut ceva 
parale, să-l împace pe angrosist. Ajunse la Columbia în patru 
zile şi-acolo, după o clipă-două de uluială, privi în jurul său 
cu sentimentul de încântare al primului vânător alb bâjbâind 
prin solitudinea idilică a unei văi virgine africane pline de 
fildeş, unde n-aveai altceva de făcut decât să tragi şi să te 
apleci s-aduni de pe jos. Vându o maşină de cusut omului pe 
care-l întrebase despre vărul său, se duse cu ruda lui să stea 
peste noapte în casa unei verişoare a neveste-sii, la zece 
mile de Columbia, şi-i vându şi ei o maşină de cusut. In 
primele patru zile vându trei; rămase acolo o lună întreagă şi 
vându cu totul opt, încasând optzeci de dolari bani gheaţă. 
Cu aceşti optzeci de dolari, cu hamurile şi cu cele opt găini 
cumpără un catâr, duse catârul la Memphis şi-l vându în târg 
la o licitaţie cu o sută treizeci şi cinci, îi dădu angrosistului o 
sută douăzeci şi câteva poliţe pentru lichidarea pretențiilor 
asupra celor vechi din Mississippi şi, pe la vremea culesului, 
ajunse acasă cu doi dolari şi treizeci şi cinci de cenți în 
buzunar şi cu depline drepturi asupra celor douăsprezece 
polite de câte douăzeci de dolari care-i vor fi plătite după 
egrenarea şi vânzarea bumbacului. 

Când ajunse, în noiembrie, la Moşia Franţuzului, totul 
reintrase în normal. Lumea se-mpăcase cu prezenţa 
vânzătorului, chiar dacă nu şi cu persoana lui, cu toate că 
Varnerii păreau să fi-nghiţit şi una, şi alta. Jody obişnuia să 

106 


apară prin prăvălie într-un moment sau altul şi prea departe 
nu era niciodată. Acum făcu Ratliff descoperirea că luni de 
zile el avusese obiceiul de a nu trece uneori deloc pe la 
prăvălie şi clienţii care cumpăraseră de ani de zile de-acolo, 
de cele mai multe ori servindu-se singuri, iar punând banii, 
exact cât trebuia, în cutia de ţigări de sub sita pentru 
brânză, erau acum obligaţi, pentru cel mai mărunt fleac, să 
aibă de-a face cu un om pe care acum două luni de zile nici 
măcar după nume nu-l ştiau şi care le răspundea cu „Nu” 
sau cu „Da” la orice întrebare a lor şi care, în aparenţă cel 
puţin, nu se uita niciodată drept în faţă sau prea mult la 
cineva, astfel încât să aibă timp să-şi aduc-aminte cum îl 
cheamă, dar care nu făcea niciodată niciun fel de greşeli 
când era vorba de bani. Jody Varner făcuse 'ntotdeauna. De 
obicei erau în favoarea lui, desigur, şi dacă îl lăsa din când în 
când pe câte-un client să plece cu vreun mosorel de aţă sau 
cu vreun pacheţel de tutun, şi-l scotea el mai curând sau mai 
târziu. Ajunseseră să se aştepte la asemenea greşeli din 
partea lui, tot aşa cum ştiau foarte bine c-o să-i corecteze, 
când i-o prinde cu vreo greşeală, cu o amabilitate cordială şi 
totodată grosolană, făcând ca totul să pară o glumă, treabă 
care-l determina pe client să se-ntrebe cam cum era restul 
socotelii. Dar şi la asta se aşteptau; totuşi, atunci când aveau 
nevoie, le făcea credit la de-ale mâncării şi la piese de 
schimb pentru maşini agricole, credit pe termen lung; ei 
acceptau, cu toate că ştiau că vor plăti dobândă pentru ceea 
ce aparent arăta a generozitate şi mână-largă, chiar dacă 
dobânda asta va figura pe factură sau nu. Dar vânzătorul nu 
făcea greşeli niciodată. 

— Fleacuri, zise Ratliff. Tot o să-l prindă unu’ mai curând 
sau mai târziu. N-ai să găseşti, la douăşcinci de mile-n jur, 
bărbat, femeie sau copil să nu ştie tot ce-i în prăvălie şi cât 
costă fiecare lucruşor tot aşa de bine ca şi Will sau Jody 
Varner. 

— De, zise un altul - un bărbat vânjos, scurt în picioare, cu 
sprâncene negre şi cu faţă ageră, pe care-l chema Odum 
Bookwright. Tocmai aici e-aici! 

107 


— Ce vrei să zici? Că nu l-a prins încă nimeni nici măcar o 
dată? 

— Nu, făcu Bookwright. Şi oamenilor asta nu le place. Da’, 
pe de altă parte, cum să faci? 

— Păi aşa-i, zise Ratliff. Cum să faci? 

— A mai fost şi chestia aia cu creditu’, făcu un altul - un 
bărbat costeliv şi lung, cu cap mare, visător, cu părul rar şi 
ochii spălăciţi şi miopi, pe care-l chema Quick şi care ţinea în 
mână un ferăstrău. 

Şi relată toată povestea: cum descoperiseră aproape 
imediat că vânzătorul nu voia să dea pe datorie nimănui 
nimic, cum a ajuns, în cele din urmă, de-a refuzat pur şi 
simplu să mai dea pe datorie unui om care de cincisprezece 
ani căpătase credit şi plătise regulat cel puţin o dată pe an şi 
cum, în după-amiaza aia, Will Varner a venit în persoană 
valvârtej pe bătrânul lui cal alb şi gras de plesnea şi a năvălit 
în prăvălie, răcnind destul de tare ca să s-audă până peste 
drum la potcovărie: 

— A cui dracu' crezi tu că-i prăvălia asta? 

— Până una-alta mai ştiu încă a cui e, zise Ratliff. 

— Sau a cui prăvălie mai cred unii oameni că mai e, făcu 
Bookwright. Pen'că, oricum, nu s-a mutat încă la Varneri în 
casă. A 

Acum vânzătorul locuia în sat. Intr-o sâmbătă dimineaţă 
cineva a băgat de seamă că în dosul prăvăliei nu se mai 
vedea legat catârul înşăuat. Sâmbăta prăvălia rămânea 
deschisă până la zece şi chiar şi mai târziu şi era totdeauna o 
mulţime de lume, aşa că l-au văzut mai mulţi cum stingea 
lămpile, încuia uşile şi pleca pe jos. Şi a doua zi de dimineaţă 
el, care niciodată nu fusese zărit prin sat de sâmbătă seara 
până luni dimineaţă, apăru la biserică şi cei care-l văzură se 
uitaseră o clipă la el uluiţi, că nu le venea să-şi creadă 
ochilor. În afară de şapca lui de stofă gri şi de pantalonii tot 
gri purta nu numai o cămaşă albă curată, dar şi o cravată - 
un nod negru gata făcut, care se prinde la ceafă cu o copcă 
de metal. Nu era mai lungă de doi țoli şi, cu excepţia celei pe 
care-o purta Will Varner însuşi la biserică, era singura 

108 


cravată din tot ţinutul Moşiei Franţuzului; din dimineaţa 
aceea de duminică şi până-n ziua-n care-a murit a purtat-o 
sau a purtat una absolut la fel (s-a zis despre el mai târziu, 
după ce ajunsese preşedintele băncii din Jefferson, că pusese 
să i se facă o mulţime de astfel de cravate) - o minusculă şi 
parşivă pată turtită, aranjată criptic ca un semn de 
punctuație enigmatic pe firmamentul alb al cămăşii ce-i 
dădea înfăţişarea solemnă şi neortodoxă a lui Jody Varner 
ridicată la puterea a zecea, şi care îi făcea pe toţi cei care 
fuseseră de faţă-n ziua cu pricina să accepte fără putinţă de 
tăgadă acea notă scandalos exagerată de strămutare fizică 
pe care-o făcuse şi zgomotul piciorului ţeapăn al tatălui lui 
pe galeria prăvăliei atunci, în după-amiaza aia din 
primăvară. Plecă pe jos; a doua zi de dimineaţă veni la 
prăvălie tot pe jos şi tot cu cravată. Până la asfinţitul 
soarelui tot satul şi împrejurimile ştiau că de sâmbăta 
trecută stătea cu chirie la o familie care locuia cam la o milă 
depărtare de prăvălie. 

Will Varner se-ntorsese de mult la viaţa lui tihnită şi 
voioasă de om care se află-n treabă fără să facă nimic - asta 
dac-o lăsase vreodată. Pe la prăvălie nu mai fusese de la 
patru iulie. Şi-acum, cu zilele de sezon mort din august, când 
se cocea bumbacul şi nimeni n-avea nimic de făcut şi nici 
Jody nu mai dădea p-acolo, într-adevăr, aveai impresia că nu 
numai conducerea, ci şi proprietatea şi veniturile ei se 
concentrau în făptura aceea scundă, taciturnă, cu cămaşă 
albă, care se murdărea progresiv, şi nodul minuscul, 
intangibil; şi în zilele acelea de stat degeaba se trăgea în 
umbra vecină cu-ntunericul a prăvăliei pustii şi pline de 
arome puternice, semănând teribil cu un păianjen blond şi 
bulbos, şi omnivor, dar nu veninos. 

Apoi în septembrie s-a-ntâmplat ceva. Sau mai bine zis, a- 
nceput să se-ntâmple, pentru că-ntâi nu şi-au dat seama ce 
era. Bumbacul plesnise şi s-apucaseră de cules. Într-o 
dimineaţă, primul om care-a venit l-a găsit pe Jody acolo. 
Scoseseră maşina de egrenat, iar Trumbull, fierarul lui 
Varner, cu ucenicul lui şi cu fochistul, un negru, revizuiau 

109 


maşina, să fie gata pentru sezonu' care-ncepea, şi iată-l pe 
Snopes că iese din prăvălie şi trece drumul la maşina de 
egrenat, şi intră în magazie, şi l-au pierdut din vedere şi-au 
şi uitat de el. De-abia după-amiază, la închiderea prăvăliei, 
şi-au dat seama că Jody Varner stătuse toată ziua înăuntru. 
Dar chiar şi-atunci n-au dat mare importanţă faptului. S-au 
gândit că desigur chiar Jody-l trimisese pe vânzător să 
supravegheze punerea la punct a maşinii de egrenat, treabă 
pe care de obicei o făcea Jody personal, şi că asta de lene, 
văzând pentru o vreme el de prăvălie, ca să poată şedea jos. 
A trebuit să vină aprinderea focului la cazanul maşinii şi să- 
nceapă să sosească primele care încărcate ca să se 
lămurească toată treaba. Au văzut atunci că iar Jody vedea 
acum de prăvălie, umblând de colo până colo cu marfă de 
câţiva gologani, în timp ce vânzătorul stătea cât e ziua de 
mare pe scaun în spatele basculei, punând carele să urce pe 
platformă pe rând şi pe urmă să treacă sub ţeava de 
aspirație. Înainte Jody le făcea pe-amândouă. Adică, mai 
mult stătea la basculă şi lăsa prăvălia să meargă singură, 
cum mersese-ntotdeauna, cu toate că, din când în când, ca 
să se odihnească, lăsa un car pe basculă s-o blocheze un 
sfert de ceas sau chiar trei sferturi şi-n timpul ăsta stătea în 
prăvălie; poate că nici n-avea clienţi atunci, doar oameni 
veniţi să vadă ce mai e, s-audă ce mai spune. Da' fusese 
foarte bine şi-aşa. Treburile merseseră tot aşa de bine. Şi- 
acum, că erau doi, nu exista niciun motiv să nu stea unu'-n 
prăvălie şi ăl'lalt să vadă de cântar şi nu exista niciun motiv 
să nu fi lăsat Jody cântaru'-n seama vânzătorului. Bănuiala 
care-ncepea să-ncolţească acum-n capu’ lor... 

— Da-da, făcu Ratliff. Ştiu. Jody trebuia să stea acolo. Ştiu 
cine i-a zis să stea. 

Ratliff şi Bookwright se uitară unul la altul: 

— N-a fost Will. Au mers singure şi prăvălia, şi maşina de 
egrenat de aproape patruj’ de ani de zile şi-au mers foarte 
bine c-un singur om la amândouă. Şi-un tip la anii lui Will nu- 
i om să-şi schimbe ideile. Asta-i, precis! Da-da. Ei, şi-atunci? 

De pe galerie-i puteau vedea pe-amândoi. Oamenii veneau 

110 


cu carele-ncărcate şi se-aşezau la coadă, botu' catârului în 
coada căruţei la marginea drumului, aşteptându-şi rândul să 
urce pe basculă şi pe urmă sub sorb, şi pe urmă coborau şi- 
nfăşurau hăţurile de-un stâlp şi treceau drumu” la galerie, de 
unde puteau privi la chipul calm, impenetrabil, mestecând 
întruna, care trona îndărătul basculei, la şapca de stofă şi la 
cravata minusculă, în timp ce dinăuntrul prăvăliei puteau 
auzi din când în când câte-o mormăială morocănoasă cu care 
răspundea Varner când clienţii reuşeau să-l oblige să scoată 
o vorbă. Din când în când intra chiar câte unul dintre ei să 
cumpere ceva saci, un pachet de tutun, o cutie de tabac de 
care n-aveau încă nevoie - sau numai să bea apă din ciubărul 
din lemn de cedru. Era în ochii lui Jody ceva ce nu fusese 
înainte - o umbră, ceva între enervare şi bănuială, şi 
presimţire, nu încă sentimentul de a fi fost tras pe sfoară, 
dar cu siguranţă ceva serios. Asta era vremea despre care 
mai târziu, doi-trei ani mai târziu, aveau să-şi spună vorbind 
între ei: „Asta era atunci când el a trecut peste Jody”, dar 
Ratliff avea să intervină corectând: „Vrei să spui când Jody a- 
nceput să bage de seamă”. 

Dar asta avea să fie cândva, mai târziu. Acum doar priveau 
şi nu le scăpa nimic. În luna aceea, din zori şi până-n noapte 
văzduhul era plin de geamătul maşinii de egrenat; carele 
făceau coadă la basculă şi treceau unul câte unul în dreptul 
sorbului. Când şi când vânzătorul trecea drumul la prăvălie 
cu şapca, pantalonul şi chiar şi cravata pline de scame de 
bumbac; oamenii care  şedeau degeaba în galerie 
aşteptându-şi rândul la sorb sau la basculă se uitau la el 
intrând acum în prăvălie şi o clipă după aceea auzeau de 
data asta glasul lui murmurând ceva banal, concis. Dar Jody 
Varner nu mai ieşea cu el să stea o clipă-n uşă ca înainte, şi 
ei se uitau la vânzător cum se-ntorcea la maşina de egrenat - 
spinarea lată, vânjoasă, fără formă, sinistru, fără vârstă. 
După ce s-a strâns şi s-a egrenat, şi s-a vândut recolta, a 
venit şi vremea la care Will Varner făcea socotelile anuale cu 
arendaşii şi cu datornicii. De obicei, făcea asta singur, nici 
pe Jody nu-l lăsa să-i ajute. Anul ăsta şedea la birou cu 

111 


caseta de bani şi Snopes şedea pe o ladă de cuie lângă 
genunchii lui, cu registrele deschise în faţă. In odaia ca un 
tunel cu pereţii plini de cutii de conserve şi cu grămezi de 
scule de plugărie, acum ticsită de bărbaţi mirosind a pământ 
şi aşteptând cu răbdare să accepte aproape fără să discute 
orice le calcula Varner că le datorează pentru munca lor de- 
un an de zile, Varner şi cu Snopes păreau a fi ca un colonist 
alb şi un şef de trib indigen dresat ca un papagal, într-un 
post avansat din Africa. 

Şeful de trib îşi însuşea repede virtutile civilizaţiei. Nu se 
ştia cât îl plăteau Varnerii, dar se ştia că Will Varner nu 
plătea niciodată cine ştie ce. Şi totuşi, omul ăsta care acum 
cinci luni, ca să se ducă la lucru făcea opt mile dus şi opt 
mile-ntors pe-un catâr de povară şi p-o şa dată la vechituri, 
c-o căldăruşă de tablă plină cu napi sau cu mazăre legată de 
ea, acum nu numai că dormea într-un pat cu chirie şi mânca 
la o masă ca lumea aranjată frumos, ca un voiajor comercial, 
dar chiar dăduse cu împrumut unui om din sat o sumă mare 
de bani, fără să specifice gajul sau dobânda, iar până să se fi 
terminat cu egrenatul bumbacului se ştia peste tot că 
oricând puteai împrumuta la el orice sumă de bani între 
douăşcinci de cenți şi zece dolari, dacă erai dispus să 
plăteşti înlesnirea cum se cuvine. În primăvara următoare, 
Tull, venit la Jefferson cu nişte vite să le-ncarce-n tren, trecu 
să-l vadă pe Ratliff, care căzuse bolnav la pat în casa lui, pe 
care i-o ţinea soră-sa rămasă văduvă - suferea de-o 
inflamație cronică a vezicii biliare. Tull i-a vorbit atunci 
despre o cireadă mare de vite slabe şi amărâte, care iernase 
păşunând pe pământul pe care tatăl lui Snopes îl arendase 
pe încă un an de la Varneri - o cireadă care, din ziua când 
Ratliff a fost transportat la un spital din Memphis ca să fie 
operat şi până-n ziua în care s-a întors acasă la el şi-a-nceput 
din nou să prindă interes de cele ce se-ntâmplau în jurul lui, 
crescuse progresiv şi neîncetat, până când dispăru dintr- 
odată peste noapte, dispariţia asta coincizând cu apariţia 
unei cirezi de vite frumoase din rasa Hereford pe-o păşune 
dintr-un alt loc, tot a lui Varner, dar pe care şi-o ţinea pentru 

112 


el - fermă personală; parcă se metamorfozase, se 
transferase, completă şi intactă, numai că-şi schimbase 
înfăţişarea şi, evident, crescuse şi-n valoare; de-abia mai 
târziu s-a aflat că vitele nimeriseră-n păşunea aia în urma 
scoaterii în vânzare în baza unui privilegiu deţinut nominal 
de o bancă din Jefferson. Tull şi Bookwright au venit 
amândoi să-l vadă şi i-au povestit. 

— Poate c-a fost tot timpul în tezaurul băncii, zise Ratliff 
cu voce slabă. Will ale cui zice că sunt? 

— Zice că-s ale lui Snopes, răspunse Tull. Zice: „'Ntreabă 
pe pezevenghiu' ăla al lui Jody”. 

— Şi l-ai întrebat? făcu Ratliff. 

— L-a-ntrebat Bookwright. Şi Snopes i-a zis: „Îs pe 
păşunea lu' Varner”. Şi Bookwright i-a zis: „Da' Will zice că-s 
ale tale”. Şi Snopes a-ntors capu’, a scuipat şi-a zis: „Is pe 
păşunea lu' Varner”. 

Şi Ratliff, bolnav, n-a văzut cu ochii lui nici cealaltă 
chestie. A auzit doar de la alţii, care şi ei ştiau tot din auzite, 
cu toate că pe vremea aia începuse să se-ndrepte, destul de 
bine ca să cugete, să facă presupuneri, curios, isteţ, 
impenetrabil cum era, şezând acum într-un fotoliu proptit cu 
perne la o fereastră prin care putea să vadă toamna 
aşternându-se, să simtă atmosfera luminoasă, parfumată de 
viţă a amiezilor de octombrie: cum într-o dimineaţă din 
primăvara asta a doua un om, pe care-l chema Houston, c-un 
câine de vânătoare superb, cu pete albastre, ducea un cal la 
potcovit şi-l găsise, aplecat deasupra forjei şi încercând s- 
aprindă focul cu un lichid dintr-un bidon ruginit, pe-un străin 
- un bărbat tânăr, bine făcut, musculos, care când se 
întoarse arătă o faţă sinceră, cu trăsături regulate, ce 
începea la două degete de la rădăcina părului, care zise: 

— Noroc! Nu prea pot s-aprind amărâtu' ăsta de foc. De 
câte ori torn din gazu' ăsta de-aici parcă mai rău se stinge. 
Uite! 

Şi se pregătea să toarne din nou din bidon. 

— Stai puţin, făcu Houston. Ce-ai acolo, gaz? 

— Era p-aici pă raftu’ ăsta de sus, zise celălalt. Aşa arată, 

113 


parc-ar trebui să fie de gaz. E cam ruginit, da' n-am auzit 
pân-acum că, dacă-i bidonu' ruginit, n-arde gazu'. 

Houston se apropie, îi luă bidonul din mână şi-l mirosi. 
Celălalt se uita la el. Câinele cel superb stătea-n uşă şi se 
uita la amândoi. 

— Nu prea miroase-a gaz, nu-i aşa? 

— Ttt, făcu Houston. 

Puse bidonul pe raftul afumat de deasupra forjei: 

— Du' ş-aruncă noroiu' ăsta! Trebuie s-o iei de la-nceput. 
Unde-i Trumbull? 

Trumbull era fierarul care ţinuse atelierul de-aproape 
douăzeci de ani, până-n dimineaţa aia. 

— Nu ştiu, zise celălalt. Nu era nimeni aici când am venit. 

— Ce cauţi aici? El te-a trimis? 

— Nu ştiu, spuse din nou celălalt. Văru-meu m-a angajat. 
Mi-a zis să fiu de dimineaţ-aici, s-aprind focu’ şi să văd de 
forjă până vine el. Da’ de câte ori torn din gazu' ăsta... 

— Cine-i văru' dumitale? îl întrebă Houston. 

În clipa aceea un cal bătrân şi slăbănog apăru alergând, 
trăgând după el o brişcă hodorogită, cu una din roţi prinsă 
cu două scândurele legate cu sârmă şi care părea că se mai 
ţine-n picioare numai datorită inerţiei şi că-n momentul în 
care se va opri se va nărui grămadă jos, bună de surcele. În 
ea era un alt străin - un bărbat firav, îmbrăcat cu nişte haine 
ca de bogdaproste, niciuna nu părea să fie a lui, cu o faţă de 
pişicher limbut -, care opri brişca strigând la cal de parcă i- 
ar fi despărţit un câmp întreg, cobori şi intră în fierărie 
vorbind încă. 

— 'Neaţa, 'neaţa, zise el, în timp ce ochii lui mici, 
strălucitori, săgetau totul în jur. Vreţi să potcoviţi calu’, da? 
Buuun, bun de tot. Ai pus potcoave, ai ferit calu'. Frumos 
animal! Da’ am văzut unv’, muuult mai frumos, undeva mai 
devale. N-are-a face, cine mă iubeşte îmi iubeşte şi calu”, 
pârliţii n-au de-ales, de-ar fi dorinţele cai, toţi am avea 
arăbeşti. Ce s-a-ntâmplat? făcu el către omul cu şorţu'. 

Tăcu, dar părea că-i încă în mişcare, violent, ca şi cum 
atitudinea şi poziţia hainelor n-ar fi putut da niciun fel de 

114 


indicație despre ce-ar fi putut face corpul - desigur, în 
ipoteza c-ar mai fi fost în ele. 

— N-ai aprins încă focul? Uite! 

Se repezi la raft; părea că se deplasează cu totul, că se 
transportă cumva deasupra raftului fără să amplifice deloc 
aparenta lui mişcare violentă, luă bidonul şi-şi vâri nasu'-n 
el, mirosindu-l, şi, pân’ s-apuce cineva să facă o mişcare, era 
gata să-l golească peste cărbunii din forjă. Houston îi prinse 
mâna în ultima secundă, îi luă bidonul şi i-l aruncă afară pe 
uşă. 

— De-abia i l-am luat din mână, afurisitu' ăla de pişat 
împuţit! zise Houston. Ce dracu' s-a 'ntâmplat aici? Unde-i 
Trumbull? 

— A, vrei să zici tipu' ăla care era aici? făcu nou-venitul. 
Eu am închiriat acum atelieru’. Eu sunt Snopes. I.O. Snopes. 
Şi ăsta-i văru-meu, Eck Snopes. Da-i tot prăvălia veche, tot 
vadu’ vechi; numa’ mătura-i nouă. 

— Puțin îmi pasă cum îl cheamă. Ştie să potcoveasc-un cal 
sau nu? 

Nou-venitul se-ntoarse din nou către omul cu şort, 
strigând la el cum strigase la cal: 

— All right, all right. Fă odată focu’! 

Houston, după ce privi o clipă la ce se-ntâmpla, puse mâna 
şi aprinse el focul. 

— O să-nveţe el, zise nou-venitul. Dă-i doar puţin răgaz. E- 
ndemânatic cu sculele, cu toate că de lucrat în fierărie mare 
lucru n-a lucrat. Da' pune-i câinelui nume frumos şi n-ai 
nevoie să-l mai arunci în gârlă cu bolovanu' de gât. Lasă-l 
câteva zile să se deprindă şi-o să-ţi potcoveasc-un cal la fel 
de bine ca Trumbull şi ca oricare altu' care se pricepe. 

— P-ăsta-l potcovesc eu, făcu Houston. Pune-l doar să 
sufle-n foale! 'Pă cum arată ar trebui să fie-n stare, chiar 
dacă n-a mai făcut-o pân-acum. 

Cu toate astea, după ce potcoava fu ciocănită şi răcită în 
hârdău, nou-venitul se repezi din nou. Parc-ar fi vrut să-l ia 
prin surprindere nu numai pe Houston, dar şi pe el însuşi - 
şmecheria asta de a exista independent de îmbrăcăminte: 

115 


puteai să-l apuci de haină şi să-l ţii, dar nu-i puteai împiedica 
trupul să facă ce voia să facă decât după ce stricase ce era 
de stricat - o risipă furibundă de energie concentrată, 
spulberându-se îndată ce intenţia-ncepea să prindă formă, 
nou-venitul repezindu-se între Houston şi copita ridicată şi 
trântind potcoava pe ea, şi la a doua lovitură de ciocan în 
caia izbind animalul în carne vie, de se pomeni zvârlit, cu 
ciocan cu tot, în hârdău; în cele din urmă Houston şi omul cu 
şort îngrămădiră calu-ntr-un colţ şi-l ţinură, Houston îi 
scoase şi caiaua, şi potcoava, şi le aruncă cât colo, apoi 
împinse calu' de-a-ndărătelea afară din potcovărie, furios, în 
timp ce câinele se ridică şi îşi luă locul cuminte la o distanţă 
rezonabilă de călcâiul stăpânului. 

— Şi poţi să-i spui lui Will Varner - dacă-i pasă, da' 
desigur că nu-i pasă zise Houston, că m-am dus la Whiteleaf 
să-mi potcovesc calu'. 

Potcovăria şi prăvălia erau exact una-n faţa ăleilalte, 
numai drumu' le despărţea. Pe galerie erau câţiva oameni şi 
se uitau cum Houston, urmat de câinele mare, calm, 
magnific, porni cu calul din loc. N-au avut nevoie nici măcar 
să treacă drumul ca să vadă, pentru că în momentul acela 
unul dintre străini, cel mai mărunţel şi mai în vârstă, 
traversa drumul spre prăvălie în hainele care aveau s-arate a 
fi de căpătat şi-n ziua-n care-or cădea de pe el, cu mutra lui 
înţepată de guraliv şi cu ochii strălucitori care te săgetau. 
Urcă treptele salutându-i de departe. Intrând în prăvălie, 
spunea întruna, aşa guraliv şi repezit cum era, cuvinte fără 
sens ca unu' care-ar fi vorbit singur într-o peşteră pustie, ca 
de fapt să nu spună nimic. leşi iar, şi gura tot nu-i tăcea: 
„Da, dom'lor, jos vechiturile, sus cu ce-i nou! Concurenţa-i 
sufletu' comerţului şi, cu toate că un lanţ nu ţine mai mult 
decât ţine veriga cea mai slabă, cred că pe flăcăul de colo o 
să-l găsiţi destul de zdravăn ca să vă puteţi bizui pe el, după 
ce-o prinde ce-i de prins. Îi tot atelieru’ ăl vechi, tot vadu’ ăl 
vechi, numai mătura-i nouă şi poate că p-un câine bătrân nu 
poţi să-l faci să-nveţe scamatorii noi, da' p-unu' tânăr şi 
cuminte, dacă vrea, îl înveţi orice. Numai timp să-i laşi. 

116 


Încetu' cu-ncetu' se face oţetu'. E-hei, zicea unv’, la plăcinte- 
nainte, la război înapoi, da' poa' să-i cam iasă pe nas. Vă 
salut, vă salut, dom'lor”. Cobori, se urcă în brişcă tot vorbind 
când către flăcăul din fierărie, când către mârţoagă, dintr-o 
singură suflare, fără o întrerupere măcar pentru a indica 
auditorilor cui se adresa de fiecare dată. A plecat şi oamenii 
de pe galerie s-au uitat după el fără absolut nicio expresie pe 
faţă. In cursul zilei au trecut, unul câte unul, drumul la 
fierărie şi s-au uitat la al doilea străin - figura aceea calmă, 
sinceră şi naivă care părea să fie o simplă adăugire 
inofensivă, făcută după zămislire. Venise un om cu o căruţă 
cu oiştea ruptă. Fierarul cel nou a reparat-o singur, dar i-a 
luat aproape toată dimineaţa, lucrând întruna, însă parcă 
plutind într-un vis în care ceea ce trăia el efectiv înăuntrul 
lui părea că s-ar petrece undeva în altă parte, nu dădea nicio 
atenţie la nimic, nimic nu-l interesa, nici banii pe care avea 
să-i câştige, nici ce-i făceau mâinile; se afla-n treabă, se 
mişca greoi, părea că n-are spor, da’ pân’ la urmă tot făcea 
ce-avea de făcut. În după-amiaza aia apăru şi Trumbull, 
fierarul ăl vechi. Dar oamenii care aşteptaseră lângă atelier 
să-l vadă pe cel care, oricum, pân’ aseară trebuia să se fi 
socotit titularul, fură dezamăgiţi. Trecu prin sat cu nevastă- 
sa într-o căruţă încărcată cu toată gospodăria. De şi-o fi 
întors cumva ochii măcar la fostul lui atelier, nu l-a prins 
nimeni - un om bătrân, cu toate că încă în putere, 
morocănos, rostuit la treabă, care până ieri n-ar fi stârnit 
niciun fel de curiozitate. Nu l-au mai văzut niciodată. 

Câteva zile mai târziu, au aflat că noul fierar locuia în 
aceeaşi casă cu văru-său (sau care-o fi fost gradul de rudenie 
dintre ei; nimeni n-a ştiut niciodată ceva sigur), cu Flem, şi 
dormeau amândoi în acelaşi pat. Şase luni mai târziu fierarul 
s-a-nsurat cu una din fetele familiei la care locuiau amândoi 
şi, după alte zece luni, împingea duminicile prin sat un 
cărucior de copii (fost - sau încă - al lui Will Varner, cum era 
şi şaua lui văru-său) însoţit de-un băieţel de cinci-şase ani, 
feciorul lui cu o altă nevastă, pe care satul nici nu ştia măcar 
c-o avusese vreodată - ceea ce era o indicație că-n viaţa lui 

117 


particulară, în viaţa lui sexuală în orice caz, avea mult mai 
multă vigoare şi vitalitate decât ar fi dat de înţeles viaţa lui 
în public. Dar astea toate au ieşit la iveală mai târziu. Acum 
tot ce vedeau era c-aveau un alt fierar - un om nu leneş, cu 
intenţii bune, cu care te puteai împăca uşor, de-o bunăvoință 
nesfârşită şi chiar generos, decât că te-mpiedicai la el de-o 
anume deficiență în coordonarea actelor fizice, dincolo de 
care şi proiect, şi plan, şi model dispăreau, se dezintegrau în 
componente amorfe - bucăţi de lemn, şine de fier, scule 
inutile. 

După două luni, Flem Snopes a construit în sat o fierărie 
nouă. A angajat oameni să i-o facă, fireşte, dar aproape toată 
ziua era acolo, s-o vadă ridicându-se. Asta n-a fost numai 
prima din acţiunile sale în sat la care a luat parte pe faţă, 
dar a fost totodată prima pe care nu numai că admitea, dar 
chiar susţinea, declarând simplu şi clar, c-o făcea pentru ca 
oamenii să aibă din nou unde se duce să li se execute un 
lucru ca lumea. A cumpărat instalaţie nouă de la prăvălie, la 
preţ de cost, şi l-a angajat fierar pe tânărul fermier care în 
sezonul mort dintre sfârşitul semănatului şi începutul 
culesului fusese ucenic la Trumbull. Într-o lună de zile 
fierăria nouă luase toată clientela lui Trumbull şi, după alte 
trei luni, Snopes i-a vândut atelierul nou - clientelă, şi vad, şi 
instalaţie - lui Varner şi a luat în schimb atelierul vechi, cu 
instalaţia veche pe care-a vândut-o unui negustor de fiare 
vechi, a mutat utilajul nou în clădirea cea veche şi a vândut 
clădirea nouă unui fermier, ca să facă din ea grajd de vaci - 
fără să trebuiască să plătească nici măcar pentru mutat; pe 
ruda lui a pus-o ucenic la fierarul cel nou - şi, ajuns aici, nici 
chiar Ratliff n-a mai putut ţine socoteala profiturilor pe care 
le-ar fi putut trage Snopes. „Da' cred că pot să-l ghicesc”, îşi 
spunea în sinea lui, şezând, cam palid, dar altminteri 
simțindu-se bine, la fereastra însorită. Aproape că-l vedea - 
în prăvălie, noaptea, cu uşa închisă pe dinăuntru c-un drug 
şi cu lampa aprinsă deasupra biroului la care şedea 
vânzătorul mestecând fără-ncetare, în timp ce Jody Varner, 
plecat deasupra lui, neavând nici măcar pe ce să şadă, da' c- 

118 


o privire mult mai expresivă decât toamna trecută, 
tremurând de enervare şi spunând cu glas tremurător: 
„Vreau să-ţi pun o simplă-ntrebare şi să-mi dai un simplu 
răspuns - «Da» sau «Nu». Ce-ai de gând? Cât o să mai ţină 
asta? Cât o să mai mă coste să scap de foc o blestemată de 
şură cu fân?” 


2 


Fusese bolnav şi i se vedea pe faţă când, lăsându-şi căruţa 
cu o maşină de cusut nouă în lada ca un coteţ de căţel şi cu 
perechea de căluţi vânjoşi lucind de-un an de stat degeaba, 
legaţi la un stâlp dintr-o fundătură vecină, se aşezase la 
tejgheaua unui restaurant mic dintr-o stradă laterală la care 
era comanditar cu jumătate din capital, cu o ceaşcă de cafea 
în faţă şi-n buzunar c-un contract să vândă cincizeci de capre 
unuia din nord care-şi făcuse de curând o fermă de capre în 
partea de apus a comitatului. In realitate, era un contract 
secundar şi-l încheiase pentru douăşcinci de cenți capra cu 
contractantul iniţial, care primea de la nordist şapteşcinci de 
cenți de capră, dar care nu fusese în stare să-l realizeze. 
Ratliff îl încheiase pentru că întâmplarea făcea să ştie 
despre o turmă de vreo cincizeci de capre într-un loc puţin 
umblat, pe-aproape de satul de pe lângă Moşia Franţuzului, 
peste care contractantul principal nu reuşise să dea, şi 
Ratliff era convins că le va obţine cedând jumătate din câştig 
proprietarului caprelor. 

Acum era pe drum spre Moşia Franţuzului, deşi nu pornise 
încă şi nici nu ştia bine când o să pornească. Se făcuse-un an 
de când nu mai fusese-n sat. Aştepta vizita asta nu numai 
pentru plăcerea tranzacţiei subtile în sine - plăcere care 
depăşea cu mult profitul brut -, ci cu bucuria de-a fi scăpat 
de pat şi de a se mişca din nou după pofta inimii (chiar dacă 
se simţea puţin slăbit), în soare şi-n aerul curat pe care 
oamenii-l sorbeau şi-n care se mişcau şi vorbeau, şi-şi 
vedeau de afaceri - o plăcere în care un rol deloc 


119 


neînsemnat îl avea şi faptul că încă nu pornise şi că nu exista 
absolut nimic pe lumea asta care să-l oblige s-o facă până n- 
avea el chef. Nu se simţea mai slab, era exuberant în 
moliciunea de-o voluptate supremă a convalescenţei în care 
timp, grabă, treabă pur şi simplu nu există, şi grămădirea 
secundelor şi a minutelor, şi a ceasurilor - cărora când e 
sănătos trupul le e sclav şi veghind, şi dormind - era acum 
răsturnată pe dos: acum timpul era slugă ipocrită şi cerşetor 
la bunul plac al trupului, în loc ca trupul să-i fie rob goanei 
bezmetice a timpului. Şedea acolo subţirel, cu cămaşa 
albastră proaspătă, curată, cam largă acum, dar realmente 
arătând foarte bine, cu faţa oacheşă, nu palidă, doar o idee 
mai luminoasă parcă, şi mai curat, emanând de fapt un fel de 
vigoare delicată, ca una din plantele acelea puţin obişnuite, 
de pădure, vivace, fără parfum, care-nfloresc de sub ultimele 
zăpezi întârziate ale iernii, legănându-şi ceaşca de cafea într- 
o mână plăpândă şi povestind în faţa a trei sau patru 
ascultători despre operaţie, cu vocea lui maliţioasă plină de 
umor, căreia i-ar fi trebuit mult mai mult decât o simplă 
boală pentru ca, în afară de-o uşoară reducere de volum, să 
se modifice cu ceva, când intrară doi bărbaţi. Erau Tull şi 
Bookwright. Bookwright avea un bici de văcar răsucit în 
jurul mânerului şi vârât în buzunarul de la spate al salopetei. 

— Noroc, băieţi, zise Ratliff. Aţi picat devreme. 

— Vrei să zici târziu, făcu Bookwright. 

Şi el, şi Tull veniră la tejghea. 

— Asear-am sosit, cu câteva vite, zise Tull, să le-ncărcăm 
azi. Vas'zic-ai fost la Memphis. Ce să zic, ţi-am simţit lipsa. 

— Toţi ţi-am simţit-o, spuse Bookwright. Nevastă-mea cică 
nu ştie om să mai fi cumpărat o maşină nouă de cusut de-un 
an de zile-ncoace. Da' un' te-a tăiat tipu' de la Memphis? 

— La portofel, zise Ratliff. Cred că d-aia m-a şi adormit 
întâi. 

— Te-a adormit întâi ca să n-apuci să-i vinzi o maşină de 
cusut sau o legătură de dinţi de grapă pân’ s-apuce el să 
scoată cuţitu', zise Bookwright. 

Chelnerul împinse în faţa lor două farfurii cu pâine şi unt. 

120 


— Mie dă-mi un biftec, comandă Tull. 

— Mie nu, zise Bookwright. De două zile nu văd în faţa 
ochilor decât biftecuri pe viu. Ca să nu mai vorbesc că tot eu 
a trebuit să le scot din lanurile de grâu şi din grădinile de 
zarzavat. Mie adă-mi mai degrabă puţină şuncă şi fă-mi 
ochiuri dintr-o juma’ de duzină de ouă. 

Începu să-nfulece bucăţi mari de pâine. Ratliff se-ntoarse 
puţin pe scaun, ca să fie cu faţa la ei. 

— Vas'zică, mi-aţi simţit lipsa. Şi eu care gândeam c-acum, 
cu atâţia cetăţeni noi în sat, n-o să simţiţi nici dac-or lipsi şi- 
o juma' de duzină de vânzători de maşini de cusut. Câte 
rubedenii şi-a mai adus Flem Snopes pân-acum? Încă doi sau 
încă trei? 

— Patru, făcu scurt Bookwright, mâncând. 

— Patru? se miră Ratliff. Unu'-i fieraru', vreau să zic ăla 
care stă-n atelier pân' se face vremea să se duc-acasă să 
mănânce iar - cum îi zice? Eck. Şi-ăl'lalt, antreprenoru', 
omu' de afaceri... 

— Ăsta o să fie-nvăţător la anv’, zise Tull încetişor. Sau, 
cel puţin, aşa pretind ei. E 

— Nu, nu, eu vorbesc de alt Snopes. De-ăl'lalt, de I.O. Ala 
pe care l-a aruncat Jack Houston în hârdău atunci când cu 
potcovitul. 

— Păi, ăsta-i, zise Tull. Ei pretind că la anu’ o să fie- 
nvăţător. Învăţătoru' pe care l-am avut a plecat aşa-deodată, 
imediat după Crăciun. Mi se pare că nici de asta n-ai auzit 
vorbindu-se. 

Dar Ratliff nu mai asculta. Nu se gândea la celălalt 
învăţător. Îl privea fix pe Tull şi o clipă uluiala îi reteză 
elanul jovial. 

— Ce? făcu el. Învățător la şcoală? Tipu’ ăla? Snopes ăla? 
Ăla care-a venit la potcovărie atunci când Jack Houston... 
Ascultă, Odum, oi fi fost eu bolnav, da' nici chiar aşa ca să- 
mi pierd şi auzul. 

Bookwright nu-i răspunse. Isprăvise pâinea; se întinse şi 
apucă din farfuria lui Tull o bucată: 

— Tu tot n-o mănânci. Am să-i spun să-ţi aducă alta 

121 


imediat. 

— Ei! exclamă Ratliff. Să fiu al dracului! Vedeam eu, zău, 
că e ceva care nu-i în regulă la el. Asta era. Nu era la locul 
lui - potcovăria, ogorul... Da' şcoala! Una ca asta nu-mi 
trecuse încă prin cap. Dar asta-i, fireşte. A găsit singurul şi 
unicul loc din lume sau de pe Moşia Franţuzului dacă-i 
vorba, unde nu numai că-şi poate spune cât-îi ziulica de 
mare proverbele alea ale lui, da' să şi fie plătit pentru asta. 
Da-da... A pus mâna, Will Varner, şi pe chilipirul ăsta. Flem 
l-a curăţat de prăvălie, l-a curăţat de fierărie, şi-acum începe 
cu şcoala. Aşa că lui Will îi rămâne numai casa, deocamdată. 
Fireşte, p-ormă o să s-abată pe capu' vostru, măi oameni 
buni, da' casa o să-i dea de lucru o bucată de vreme, pen'că 
Will... 

— Ah, da, făcu Bookwright scurt. 

Îşi termină felia de pâine pe care o luase din farfuria lui 
Tull şi-l chemă pe tejghetar: 

— Dă-mi o bucată de plăcintă - cât mai am de aşteptat? 

— Ce fel de plăcintă, domnu’ Bookwright? întrebă 
tejghetarul. 

— Plăcintă de mâncat, făcu Bookwright. 

— ... Pen'că s-ar putea să fie cam greu să-l scoţi pe Will 
din casa lui de azi, continuă Ratliff. Ar putea chiar să pună 
picioru-n prag. Aşa că s-ar putea ca Flem să trebuiască să s- 
abată pe capu' vostru mai repede decât s-ar fi gândit. 

— A, da, da, făcu brusc Bookwright din nou, tăios. 

Tejghetarul îi întinse farfuria cu plăcintă în dreptul lui. 

Ratliff se uită la el. 

— All right, zise Ratliff. A, da - ce? 

Bookwright ţinea bucata de plăcintă în mână în echilibru 
în dreptul gurii. Îşi întoarse faţa oacheşă şi încruntată către 
Ratliff. 

— Săptămâna trecută şedeam pe grămada de talaş la 
moară la Quick. Fochistu' lui şi c-un alt negru aruncau cu 
lopata surcele lângă gura cazanului, să le bage-n foc. 
Vorbeau. Fochistu' voise să-mprumute nişte bani, şi Quick n- 
a vrut să-i dea, zice el. Ăl'lalt negru i-a spus: „Du-te la 

122 


domnu' Snopes la prăvălie. El îţi dă. Mie mi-a împrumutat 
acu’ doi ani cinci dolari şi eu doar ce am grijă-n fiecare 
sâmbătă seara să mă duc la prăvălie să-i dau zece cenți. De 
ăi cinci dolari nici nu m-a mai întrebat măcar”. 

Apoi îşi întoarse capul şi muşcă din plăcintă o bucată ceva 
mai mică de jumătate. Ratliff îl observă cu o expresie de 
uşoară zeflemea, aproape un zâmbet. 

— Măi, măi, măi, făcu el. Vasăzică, lucrează şi pe sus, şi 
pe jos în acelaşi timp. În ritmul ăsta, în orice caz, o să mai 
treacă ceva timp până să cadă pe capul vostru de albi din 
clasa de mijloc. 

Bookwright mai muşcă din plăcintă o bucată mare. 
Tejghetarul le aduse şi lui, şi lui Tull mâncarea, în timp ce 
Bookwright vâri şi restul de plăcintă în gură. Tull începu să- 
şi taie biftecul în bucăţi mici, ca pentru copii. Ratliff se uita 
la ei. 

— Şi nu-i nici unu'-ntre voi să fi putut face ceva? întrebă 
el. 

— Ce puteam face? Vorbi Tull. Cinstit nu-i. Da' nici treaba 
noastră nu-i. 

— Cred că, dac-aş locui acolo, m-aş gândi la ceva, zise 
Ratliff. 

— Da, făcu Bookwright. 

Işi mânca acum şunca tot aşa cum îşi mâncase plăcinta. 

— Şi să-ţi laşi p'ormă căruţa şi caii, să-ţi pui cravată de-a 
gata la gât. Că loc s-o porţi, ai. 

— Desigur, da, răspunse Ratliff. Poate c-ai dreptate. 

Nu se mai uita la ei acum, îşi ridică linguriţa, dar o lăsă 
jos din nou: 

— Ceaşca asta pare să fi stat într-un loc cam rece, îi zise 
tejghetarului. Ar fi bine dac-ai încălzi-o niţel. Să nu-ngheţe şi 
să plesnească, şi-atunci să mă pui să plătesc şi ceaşca. 

Tejghetarul luă ceaşca şi-o umplu din nou, apoi i-o împinse 
la loc. Ratliff puse foarte atent zahăr cu linguriţa în cafea, 
purtând încă pe faţă acea uşoară expresie căreia-i puteai 
spune zâmbet - asta în lipsă de ceva mai bun. Bookwright îşi 
amestecase violent cele şase ouă într-un fel de terci, şi-acum 

123 


le mânca plescăind, cu o lingură. Şi el, şi Tull mâncau 
repede, dar Tull avea cochetăria să procedeze cu o discretă 
distincţie. N-au mai spus nimic, şi-au şters farfuriile, s-au 
ridicat, s-au dus la cutia de ţigări şi şi-au plătit socoteala. 

— Sau poate pantofii ăia de tenis, vorbi Bookwright. Nu i-a 
mai purtat de-un an de zile. Nu! făcu el. In locu’ dumitale m- 
aş duce din capul locului desculţ. Aşa cu siguranţă n-ai mai 
băga de seamă frigu' la-ntoarcere. 

— Da, desigur, zise blând Ratliff. 

După plecarea lor, îşi bău cafeaua sorbind-o fără grabă, 
vorbind din nou celor trei sau patru ascultători şi terminând 
de povestit despre operaţia sa. Apoi se ridică şi el, îşi plăti 
scrupulos cafeaua şi îşi puse pardesiul. Era martie, dar 
doctoru-i spusese să-l poarte, şi acum pe alee se opri un 
răstimp lângă căruţa şi căluţii lui vânjoşi şi graşi ca nişte 
pepeni de-atâta stat degeaba şi cu părul nou lucind, după ce- 
şi dăduseră jos haina de iarnă, privind liniştit lada ca un 
coteţ de căţel de unde, de sub vopseaua crăpată a 
incredibililor trandafiri decoloraţi, chipurile de femei îi 
aruncau  surâsuri încremenite şi invitaţii ireale. O să 
trebuiască vopsită din nou anul ăsta; o să aibă în vedere 
acest lucru. „Trebuie să fie ceva care s-aprindă imaginaţia”, 
gândi el. Şi cu numele lui. Să se ştie că-i pe numele lui. „Da, 
îşi zise el, dacă pe mine m-ar chema Will Varner, iar pe 
tovarăşul meu l-ar chema Snopes, cred c-aş insista ca măcar 
o parte din tovărăşia noastră, partea cu aprinsul în orice caz, 
să fie pe numele lui.” Mergea încet, încheiat la pardesiu. Era 
singur cât vedeai cu ochii. Dar bolnavii se vindecă repede la 
soare, aşa că poate atunci când se va întoarce în oraş n-o să 
mai aibă nevoie de haină. Şi foarte curând n-o să mai aibă 
nevoie nici de flanela pe care-o purta pe dedesubt - mai şi 
iunie, vara, zile lungi şi frumoase, şi calde. Continuă să 
meargă, arătând exact cum arăta întotdeauna, doar că era 
mai slab şi mai palid, oprindu-se de două ori să spună 
fiecăruia dintre cei doi trecători că da, acum se simte foarte 
bine, că desigur doctorul de la Memphis, fie că dinadins, fie 
că din întâmplare, tăiase tocmai ce trebuia tăiat, şi traversă 

124 


piaţa în umbra privirii de marmură a soldatului confederat, 
apoi intră la tribunal în biroul cadastral, unde găsi chiar ce 
căutase - vreo două sute de pogoane de pământ cu clădiri 
înscrise pe numele lui Flem Snopes. 

Către sfârşitul după-amiezei şedea în căruţa oprită pe-un 
drum dosnic, îngust, între dealuri, citind numele pe-o cutie 
de scrisori. Stâlpul pe care era bătută-n cuie era nou, dar 
cutia nu. Era veche şi zgâriată; părea să fi fost călcată de-o 
căruţă şi dup-aceea îndreptată, dar numele, într-o culoare 
ţipătoare, parcă fusese scris ieri. Părea că strigă, numai în 
majuscule, MINK SNOPES, întinzându-se fără niciun interval 
între cele două cuvinte, luând-o strâmb în sus peste 
îndoitură, ca să-ncapă şi ultimele litere. Ratliff coti pe după 
ea pe un drumeag numai hopuri şi hârtoape, la capătul 
căruia se găsea o cabană cu peretele din spate năruit; exact 
tipul de cabană cu două odăi răspândit în nenumărate 
exemplare prin aceste ţinuturi deluroase şi izolate pe care le 
cutreiera. Era construită pe o colină; dedesubt - un teren 
împuţit, noroios, numai bălegar călcat în picioare, şi-o şură 
aplecată-ntr-o parte, devale, de părea că şi-o suflare de om 
putea s-o doboare. leşea un om de-acolo, cu o găleată cu 
lapte, şi-a-tunci Ratliff îşi dădu seama că era supravegheat şi 
din casă, cu toate că nu văzuse pe nimeni. Opri căluţii. Nu 
cobori. 

— Noroc, zise. Dumneata eşti domnu’ Snopes? Ţi-am adus 
maşina. 

— Mi-ai adus ce? făcu omul. 

leşi în poartă, după ce lăsă găleata pe marginea 
pridvorului. Era doar puţintel mai mic decât înălţimea 
medie, slab însă, cu sprâncenele groase formând o singură 
linie. „Da'-s tot ochii ăia”, gândi Ratliff. 

— Maşina dumitale de cusut, zise el pe un ton amabil. 
Apoi văzu cu coada ochiului o femeie stând în picioare pe 
pridvor - o femeie osoasă, cu faţa dură, cu un păr de-un 
galben inimaginabil, care apăruse cu mult mai multă iuţeală 
şi agilitate decât te-ar fi lăsat să presupui faptul că era 
desculţă. În spatele ei - doi copii cu păr blond, încâlcit. Dar 

125 


Ratliff nu se uita la ea. Se uita la bărbat; şi faţa lui rămânea 
blândă, politicoasă, amabilă. 

— Ce-i aia? întrebă femeia. O maşină de cusut? 

— Nu, făcu bărbatul. 

Nici el nu se uita la ea. Se apropie de căruţă: 

— Du-te-n casă! 

Femeia nu-i dădu atenţie. Cobori de pe pridvor, mişcându- 
se cu-aceeaşi repeziciune şi coordonare care-i dezminţeau 
dimensiunile. Il privi pe Ratliff cu nişte ochi spălăciţi şi duri: 

— Cin’ ţi-a spus s-o aduci? 

Ratliff se uită acum la ea, tot blând, tot amabil. 

— Să fi făcut o greşeală? se miră el. Mi s-a trimis vorbă la 
Jefferson, de la Moşia Franţuzului. Era vorba de Snopes. Am 
gândit că-i vorba de dumneata, pentru că... dacă vărul 
dumitale... 

Se uitau la el amândoi, dar niciunul nu scotea o vorbă. 

— Flem. Dacă era pentru Flem, ar fi aşteptat s-ajung 
acolo. Ştia că trebuie să mă duc mâine acolo. Socotesc c-ar fi 
trebuit să verific întâi. 

Femeia râse brutal, fără veselie. 

— Atunci du-i-o lui! Dacă Flem Snopes ţi-a trimis vorbă 
despre ceva care face mai mult de cinci cenți, n-a fost pentru 
dat de pomană. Şi-n orice caz, nu neamurilor lui. Du-i-o 
acasă! 

— Ţi-am mai spus o dată să te duci în casă. Hai, cară-te! 
ţipă la ea bărbatul. 

Femeia nu se uită la el. Râse, brutal, persistent, fixându-l 
pe Ratliff. 

— Nu pentru dat de pomană, repetă ea. Nu omu' care-a 
pus pe numele lui o su' de capete de vită şi-o şură, şi 
păşunea, să le ţină. 

Bărbatul se-ntoarse şi se-ndreptă spre ea. Femeia se 
răsuci la rândul ei şi-ncepu să tipe la el, cu cei doi copii 
privindu-l pe Ratliff de după fusta mamei, parc-ar fi fost surzi 
sau parc-ar fi trăit în altă lume, nu în cea în care ţipa femeia, 
parc-ar fi fost doi căţei. 

— Spune că nu, dacă poţi, strigă ea la bărbat. Te-ar lăsa să 

126 


putrezeşti şi să crăpi aici pă locu’ ăsta şi s-ar şi bucura pe 
deasupra, ştii foarte bine. Neamu' tău, cu care te mândreşti 
atâta pen’ că lucrează-ntr-o prăvălie şi poartă cravată la gât 
toată ziua! Cere-i măcar un sac de făină şi-ai să vezi ce-ţi dă. 
Cere-i! Poate-o să-ţi dea o cravată veche să te-mbraci şi tu ca 
Snopeşii! 

Bărbatul se-ndreptă hotărât spre ea. N-a mai spus nici 
măcar o vorbă. Dintre ei doi, el era ceva mai mărunt; mergea 
spre ea hotărât, cu un aer curios, parcă se strecura 
ameninţător, aproape deferent, şi ea tăcu brusc, se-ntoarse 
repede şi porni napoi spre casă, cu cei doi copii grămădiţi 
înaintea ei, care-l mai priveau încă pe Ratliff peste umăr. 

— Zici că ţi-a trimis Flem vorbă? întrebă el. 

— Am zis că mi s-a trimis vorbă de la Moşia Franţuzului. 
Numele menţionat era Snopes. 

— Şi cine-i ăla care-a menţionat Snopes? 

— Un prieten, vorbi Ratliff amabil. Pare să fi făcut o 
greşeală. Te rog s-o scuzi. Dac-o iau pe drumeagu' ăsta, dau 
în şoseaua spre podu' Whiteleaf? 

— Dacă Flem ţi-a trimis vorbă s-o laşi aici, eu zic c-ar fi 
mai bine s-o laşi. 

— Tocmai asta-ţi ziceam, că eu cred că s-a făcut o greşeală 
şi te rog s-o scuzi, replică Ratliff. Drumeagu.'... 

— Am priceput. Asta-nseamnă că vrei un acont bani 
gheaţă. Cât? 

— Vrei să zici pe maşină? 

— Păi da’ de ce vorbim noi? 

— Zece dolari, zise Ratliff. Şi-o poliţă de douăzeci pe şase 
luni. Asta face la strânsu' recoltei. 

— Zece dolari, după ce că ţi-a trimis vorbă... 

— Acum nu vorbim de trimis vorbă, acum vorbim de-o 
maşină de cusut. 

— Să zicem cinci. 

— Nu, făcu Ratliff amabil. 

— All right, spuse celălalt, întorcându-se spre casă. Fă-ţi 
poliţa! 

Se duse-n casă. Ratliff se dădu jos, se duse la spatele 

127 


căruţei, deschise uşa coteţului de căţel şi scoase de sub 
maşina nouă de cusut o servietă. Avea în ea un toc, o sticluţă 
cu cerneală astupată cu grijă şi un teanc de blanchete. In 
timp ce completa formularul, Snopes apăru lângă el. Îndată 
ce tocul lui Ratliff se opri, Snopes trase formularul, luă tocul 
din mâna lui Ratliff, îl muie în cerneală şi semnă poliţa dintr- 
o singură mişcare continuă, fără măcar s-o citească, apoi 
împinse poliţa înapoi lui Ratliff şi scoase din buzunar ceva la 
care Ratliff nu se uită încă, pentru că se uita la poliţa 
semnată, cu o figură lipsită de orice expresie. Zise calm: 

— Ai semnat cu numele lui Flem Snopes. 

— Da, zise celălalt. Şi ce-i cu asta? 

Ratliff se uita la el. 

— Aha, pricep. Vrei să pun şi numele meu, ca să nu putem 
nici unu' din noi să tăgăduim semnătura. All right. Luă 
poliţa, scrise din nou ceva pe ea şi i-o dădu înapoi. 

— Şi uite-ţi cei zece dolari ai dumitale. Dă-mi o mână de- 
ajutor la cărat maşina. 

Dar Ratliff tot nu se mişcă din loc, pentru că nu-i dăduse 
bani, îi dăduse o altă hârtie, împăturită, îndoită pe la colţuri 
şi pătată. O deschise, era tot o poliţă. Datată cu vreo trei ani 
şi ceva în urmă, zece dolari cu dobândă, plătibili la vedere 
un an de la data investirii cu formulă executorie către Isaac 
Snopes sau purtător şi semnată Flem Snopes. Era andosată 
(şi Ratliff recunoscu acelaşi scris care semnase chiar atunci 
cele două nume pe cealaltă poliţă), semnată Isaac Snopes (X) 
prin punere de deget şi dedesubt, tot acelaşi scris, şi uscat 
cu sugativa (uscat, în orice caz) către V.K. Ratliff semnat 
Mink Snopes. Ratliff o privi calm şi foarte atent aproape un 
minut. 

— E-n regulă, făcu celălalt. Flem şi cu mine suntem veri cu 
el. Mam'-mare ne-a lăsat treij' de dolari la toţi trei, câte zece 
de fiecare, să-i încasăm când ăl mai mic - ăsta-i el, Isaac - 
ajunge la douăşunu de ani. Flem a avut nevoie de bani şi i-a 
împrumutat de la el, pe poliţa asta. P'ormă, acu’ câtăva 
vreme, a avut el nevoie de ceva parale şi i-am dat eu, pe 
poliţa lu’ Flem. Dacă vrei să te convingi că-i adevărat ce 

128 


spun, poţi să dai ochii cu el când te duci acolo. Stă cu Flem 
acum. 

— Înţeleg, zise Ratliff. Isaac Snopes. Zici c-a-mplinit 
douăşunu de ani. 

— Păi cum ar fi putut pune mâna pe ăi zece dolari să i-i 
dea lu' Flem, dacă nu? 

— Da, desigur, zise Ratliff. Numa’ că ăşti zece dolari nu-s 
chiar bani gheaţă... 

— Ascultă, făcu celălalt. Nu ştiu după ce umbli dumneata 
şi nici nu-mi pasă. Da' nici dumneata n-ai să mă prosteşti pe 
mine, cum nici eu n-am să te prostesc pe dumneata. Dacă n- 
ai fi fost sigur că Flem o să-ţi plătească poliţa ai'laltă, n-o 
luai. Şi dacă nu ţi-a fost frică de aia, de ce ţi-e frică de asta, 
care-i mai mică, îi tot pă maşina aia şi-i bună de-ncasat cu 
legea-n mână de mai bine de doi ani? Ia astea două poliţe şi 
du-te la el! Doar să i le-arăţi. Şi să-i zici o vorbă din partea 
mea. Să-i zici aşa: „De la un văr care tot mai zgârie ţărâna ca 
să aibă cu ce trăi, către alt văr care s-a ridicat de la zgâriat 
ţărâna la proprietar de cireadă de vite şi de şură de fân. La 
proprietar de vite şi de şură de fân”. Numa’ atât să-i zici. Ai 
face bine s-o spui în gând tot drumu' pân'-acolo, să nu 
cumva să uiţi. 

— N-avea nicio grijă! zise Ratliff. P'aici pot să ies la podu’ 
de la Whiteleaf? 

Noaptea o petrecu în casa unor rude (se născuse şi 
copilărise prin apropiere) şi-ajunse la Moşia Franţuzului a 
doua zi după-amiază; trase-n curte la doamna Littlejohn şi o 
luă pe jos până la prăvălie, unde pe galerie păreau să fie 
exact aceiaşi oameni pe care-i văzuse şezând ultima oară 
acum un an; printre ei, şi Bookwright. 

— Noroc, băieţi! zise el. Echipa completă, cum văd, ca de 
obicei. 

— Bookwright spune că tipu' de la Memphis te-a tăiat la 
portofel, făcu unul. Nu-i de mirare că ţi-a trebuit un an de 
zile să te vindeci. De mirare-i că n-ai murit când te-ai trezit 
şi-ai văzut că nu-l mai ai. 

— Asta a fost când m-am dat jos din pat, zise Ratliff. Altfel, 

129 


şi-acum mai zăceam acolo. 

Intră în prăvălie, în faţă nu era nimeni, dar nu se opri nici 
măcar atât cât să i se deprindă cu obscuritatea pupilele 
contractate, cum ar fi fost de aşteptat. Se duse drept la 
tejghea şi zise amabil: 

— Ce mai faci, Jody? Ce mai faci, Flem? Nu vă deranjaţi, 
mă servesc singur. 

Varner, în picioare lângă biroul la care şedea vânzătorul, 
ridică ochii. 

— Va'zică, te-ai făcut bine, ai? îl întrebă el. 

— Mi-am făcut de lucru, răspunse Ratliff, trecând în dosul 
tejghelei şi deschizând unicul raft din prăvălie cu uşă cu 
geam, şi-n care era un talmeş-balmeş de mărunţişuri şi 
şireturi de ghete, şi piepteni, şi tutun, şi specialităţi 
farmaceutice, şi bomboane ieftine. Poate că-i totuna. 

Incepu s-aleagă cu grijă nişte bomboane lunguieţe, 
strident colorate; pe unele le lua, pe altele le dădea 
deoparte. Nici o singură dată măcar nu s-a uitat în fundul 
prăvăliei, unde stătea vânzătorul, care nu-şi ridicase deloc 
privirea. 

— Nu ştii dacă unchiu' Ben Quick e-acasă sau nu? 

— Un' să fie, făcu Varner. Da' parcă i-ai vândut o maşină 
de cusut, acu' doi-trei ani. 

— Da, desigur, zise Ratliff, dând deoparte o bomboană şi 
alegând alta la loc. De-aia chiar vreau să fie-acasă, să vadă 
ai lui de el când o leşina. De data asta mă duc eu să cumpăr 
de la el. 

— Ce Doamne, iartă-mă, poa’ să aibă el ca să faci drumu’ 
pân’ aici să cumperi de la el? 

— O capră, zise Ratliff. 

Număra bomboanele şi le punea într-o pungă acum. 

— O ce? 

— Cum am zis, făcu Ratliff. N-ai crede, nu-i aşa? Dar nu 
găseşti picior de capră în Yoknapatawpha şi-n Grenier, în 
amândouă comitatele la un loc, decât la unchiu' Ben. 

— N-aş fi crezut. Da’ ce-i mai curios e ce vrei să faci cu 
capra?! 

130 


— Ce poţi să faci c-o capră? replică Ratliff, îndreptându-se 
spre grătarul pentru brânză şi punând banii în cutia de 
ţigări. Să tragă o căruţă. Sunteţi bine-sănătoşi cu toţii sper, 
şi dumneata, şi unchiu' Will, şi Miss Maggie. 

— Înî! făcu Varner. 

Se-ntoarse înapoi la birou. Dar Ratliff n-aşteptă să-l vadă 
întorcându-se. leşi pe galerie, oferind bomboane tuturor. 

— Prescripţia doctorului, făcu el. Probabil c-o să-mi trimit- 
o notă de zece cenți pentru sfatu' de-a mânca de cinci cenți 
bomboane. Nicio supărare! Ce-i cu supărare e că mă obligă 
să pierd atâta vreme şezând. 

Se uita acum, amabil şi amuzat, la cei de pe bancă. Era 
fixată de perete, drept sub una din ferestrele de lângă uşă, 
ceva mai lungă decât lăţimea ferestrei. După o clipă, unul 
din capătul băncii se ridică. 

— All right, făcu omul. Hai încoa' şi te-aşază! Chiar dacă 
nu mai eşti bolnav, şase luni de-aici încolo tot ai să... 

— Zic că-i drept să scot ceva din ăi şapteşcinci de dolari 
care m-a costat. Dacă nu de altceva, măcar să fac pe 
interesantu’ cu voi o buca’ de vreme. Daţi-vă puţin mai 
încolo, să şed la mijloc, c-aici e curent. 

S-au dat la o parte şi i-au făcut loc pe bancă la mijloc, aşa 
cum voia. Acum şedea exact în dreptul ferestrei deschise. 
Luă şi el o bomboană şi-ncepu s-o sugă, vorbind cu glas slab, 
subţirel, pătrunzător, de bolnav de-abia vindecat: 

— Da, dom'le. Aş mai fi zăcut şi-acum-n patu' ăla, de n-aş 
fi constatat că-mi zburase portofelu'. Da' de-abia după ce m- 
am dat jos din pat m-a apucat spaima de-a binelea. Mi-am zis 
în sinea mea: „Eu zac aici lungit pe spate de-un an de zile şi 
precis c-a venit un tip descurcăreţ şi-a inundat nu numai 
Mogşia Franţuzului, da’ toată Yoknapatawpha, cu maşini de 
cusut noi”. Da' a avut Domnu' grijă de mine. Al dracului să 
fiu dacă nu-ndată ce m-am dat jos din pat mi-a trimis El sau 
altcineva o oaie întocmai cum a făcut ca să-l mântuiască pe 
Isaac în Scriptură. Mi-a trimis, de fapt, pe-un crescător de 
capre. 

— Un ce? 

131 


— Un crescător de capre. N-ai mai auzit de-un crescător 
de capre? Pen’ că-n ţinutu' ăsta nu i-ar da prin cap nimănui. 
A trebuit să vie-un nordist să-i dea. Ăsta al nostru s-a gândit 
acolo la el acasă, în Massachusetts sau Boston, sau Ohio şi s- 
a pornit încoace, şi-a făcut tot drumu’ până-n Mississippi cu 
teancu' de bancnote-n mână şi şi-a cumpărat două mii de 
pogoane din ăl mai fain pământ cu deal şi cu vâlcele, şi cu 
iarbă grasă care putea fi găsit într-un singur hotar, la vreo 
cinşpe mile la vest de Jefferson, şi-a ridicat în jur un gard 
'nalt de trei metri, de nu trece nimic prin el, şi era gata să- 
nceapă să se-mbogăţească, când a văzut că n-are capre. 

— Fleacuri, făcu unul. N-a rămas nimeni niciodată fără 
capre pe lumea asta. 

— Ascultă! făcu deodată Bookwright tăios. Dacă vrei să le 
spui toate astea şi ălora de la fierărie, de ce nu trecem cu 
toţii dincolo? 

— Da, desigur, zise Ratliff. Voi, oameni buni, habar n-aveţi 
ce bine-i să-ţi auzi glasu’ cum îţi trece printre dinţi, dacă n- 
aţi stat lungiţi pe spinare, în timp ce oamenii care n-aveau 
poftă să v-asculte se ridicau şi se cărau, şi tu nu te puteai 
duce după ei... 

Cobori puţin glasul subţirel, clar, şugubăţ, domol: 

— Asta n-a găsit. Trebuie să ţineţi seama că-i nordist. 
Nordiştii fac lucrurile altfel decât noi. Dacă unul de-ai noştri 
şi-ar face o crescătorie de capre, ar face-o pur şi simplu 
pentru c-ar avea prea multe capre. Ţi-ar arăta acoperişu' sau 
uşa, sau salonu', sau în fine orice loc unde nu şi-ar putea ţine 
caprele şi ţi-ar spune că-i trebuie o crescătorie de capre, şi- 
ar face-o şi gata. Da' un nordist nu procedeaz-aşa. Când s- 
apucă de ceva, apăi o face cu un sindicat organizat şi c-o 
carte-ntreagă de regulamente tipărite şi-o diplomă cu litere- 
aurite de la secretarul de stat din Jackson, în care s-aduce la 
cunoştinţa tuturor celor de faţă că cele douăj' de mii sau 
câte-or fi de capre, sunt capre. Şi nici nu-ncepe cu capre şi c- 
o bucată de pământ. Începe c-o bucată de hârtie ş-un creion, 
şi le măsoară toate şezând într-o bibliotecă - atâtea capre la 
atâtea pogoane şi atâta gard trebe' ca să le-nchidă. Apoi 

132 


scrie la Jackson şi-şi capătă autorizaţia pentru-atâta pământ 
şi atâta gard, şi capre, şi p-ormă cumpără-ntâi pământu', ca 
să aibă ce-mprejmui cu gardu’, p-ormă face gardu’, să nu-i 
poată scăpa nimic, şi p-ormă se duce să cumpere ceva care 
să nu poată scăpa prin gard. Şi-aşa, toate-au mers foarte 
bine la-nceput. A ochit un pământ, că nici Domnu-Dumnezeu 
din cer nu se gândise să fac-acolo crescătorie de capre, şi l-a 
cumpărat fără altă bătaie de cap decât să-i găsească pe 
oamenii care aveau pământul şi să-i facă să-nţeleagă că le 
plătea cu bani gheaţă, şi pentru gard chiar că n-a avut nicio 
bătaie de cap, pen'că s-a aşezat în mijlocu' terenului şi-a dat 
banii pentru făcut. Şi p-ormă a constatat c-a rămas fără 
capre. A cutreierat ţinutu-n lung şi-n lat, şi-n cruciş, şi-n 
curmeziş ca să găsească atâtea capre câte-i trebuiau să nu 
rămână de minciună diploma lui aurită. Da' n-a găsit. După 
toate câte le făcuse, îi mai lipseau cincizeci de capre ca să 
justifice existența gardului. Aşa c-acum nu mai e-o 
crescătorie de capre, e-un faliment. Trebuie sau să dea 
diploma-napoi, sau să găsească alea cincizeci de capre pe 
undeva. Aşa c-a făcut omu' tot drumu' de la Boston din 
Maine pân-aici, şi-a plătit pe două mii de pogoane de 
pământ, şi-a făcut un gard de paişpe kilometri jumate-n juru' 
lui, ş-acum tot nenorocitu' de proiect atârnă de mâna de 
capre a lui Ben Quick, pen'că alte capre între Jackson şi 
Tennessee se pare că nu-s. 

— De unde ştii? făcu unul. 

— Crezi că m-aş fi dat eu jos din pat şi-aş fi luat drumu' 
pân-aici dacă n-aş fi ştiut? răspunde Ratliff. 

— Atunci mai bine te-ai sui chiar acum-n căruţă şi te-ai 
duce să vezi, zise Bookwright. 

Şedea rezemat de-un stâlp al galeriei cu faţa la fereastra 
din spatele lui Ratliff. Ratliff îl privi o clipă, amabil şi 
nepătruns sub masca lui de netulburată şi uşoară jovialitate. 

— Da, desigur, zise el. Are caprele alea de mult. Am 
impresia că şase luni de-acu' 'nainte o să-mi spună ba să fac 
asta, ba să nu fac ailaltă, şi-n plus pentru fiecare o să-mi 
trimită şi-o notă de plată, schimbând vorba atât de lin şi de 

133 


total, încât - mai târziu şi-au dat ei seama - a fost ca şi când 
ar fi scos deodată o pancardă cu: „Şşştt!”, scris cu litere 
mari roşii, şi-şi ridică privirea calm şi amabil când apărură 
Varner şi Snopes. 

Snopes n-a spus o vorbă. A traversat galeria şi-a coborât 
treptele. Varner încuia uşa. 

— Nu-nchizi cam devreme azi, Jody? se miră Ratliff. 

— Asta depinde de ce numeşti târziu, făcu Varner scurt şi 
plecă după vânzător. 

— Poate că s-a făcut de cină, zise Ratliff. 

— Atunci, dac-aş fi în locu' dumitale, m-aş duce-ntâi să 
mănânc şi p-ormă să-mi cumpăr caprele, spuse Bookwright. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Poate că mâine unchiu' Ben s- 
aibă vreo duzină de prisos. Oricum... 

Se ridică şi îşi încheie nasturii pardesiului. 

— Du-te-ntâi şi-ţi cumpără caprele! zise Bookwright. 

Ratliff îl privi din nou, amabil şi nepătruns. Îi privi şi pe 
ceilalţi. Niciunul nu se uita la el. 

— Cred că pot să mai aştept, zise el. Mănâncă vrunu' 
dintre voi la madam Littlejohn? Apoi zise: Da’ ăsta ce mai e? 
şi ceilalţi văzură la ce se uita - un om, un adult, dar desculţ 
şi-ntr-o salopetă prăpădită, decolorată, care-ar fi venit bine 
unui băiat de paisprezece ani trecea pe drum pe sub galerie, 
trăgând după el c-o frânghiuţă o bucată de lemn cu două 
cutii de tinichea prinse deasupra şi privind peste umăr, 
complet absorbit, la praful pe care-l stârnea. Când trecu prin 
dreptul galeriei, ridică privirea şi Ratliff îi văzu şi faţa - ochi 
spălăciţi care păreau că nu-s în stare să vadă nimic, gura 
căscată băloasă, şi-n jurul ei un inel de tuleie proaspete de 
barbă aurie, virgină. 

— Încă unu' de-ai lor, zise Bookwright cu vocea lui aspră, 
tăioasă. 

Ratliff privi creatura depărtându-se - coapsele masive şi 
salopeta gata să plesnească, şi capul sucit îndărăt peste 
umăr, uitându-se la bucata de lemn pe care-o trăgea. 

— Şi cu toate astea ni se spune că suntem făcuţi după 
chipul şi asemănarea Lui, zise Ratliff. 

134 


— După unele lucruri pe care le văd pe ici pe colo, poate 
că-n ce-l priveşte e-adevărat, făcu Bookwright. 

— Parcă n-aş crede, chiar dac-aş şti că-i adevărat, zise 
Ratliff. Vrei să spui că s-a arătat prin partea locului într-una 
din zile? 

— De ce nu? făcu Bookwright. N-ar fi prima dată. 

— Da, desigur, zise Ratliff. Undeva tot trebuie să fie. 

Creatura, ajunsă acum în dreptul hotelului Littlejohn, coti 
şi intră pe poartă. 

— Doarme-n şură, vorbi altul. Ea-i dă de mâncare. 
Lucrează şi el câte ceva. Madam Littlejohn poate să şi stea 
de vorbă cu el, oarecum. 

— Atunci poate că ea-i făcută după chipul şi asemănarea 
Lui, zise Ratliff. 

Se-ntoarse să plece. Mai avea în mână un capăt de 
acadea, îl puse-n gură şi-şi şterse palmele de poalele 
pardesiului: 

— Ei, ce facem, mergem la masă? 

— Du-te şi-ţi cumpără-ntâi caprele! zise Bookwright. Ai să 
mănânci după aia. 

— Mă duc mâine, spuse Ratliff. Poate că pân' atunci 
unchiu' Ben o să mai facă rost de vreo cincizeci. 

„Sau poate de-abia poimâine”, gândi el, pornind la sunetul 
vehement al clopotului agitat de doamna Littlejohn, care 
vestea cina în răcoarea parfumată a serii de martie. „Aşa c-o 
să aibă timp destul. Deoarece cred c-am procedat bine. 
Trebuia să mă bazez nu numai pe ce cred eu că ştie el 
despre mine, dar şi pe ce-şi închipuie că ştiu despre el, 
tinând seama şi de starea în care m-a adus anul ăsta de 
boală şi de faptul că n-am putut afla nimic din câte s-au 
petrecut între timp şi că mi-am pierdut deprinderea 
şmecheriilor. Dar la Bookwright s-a prins. A făcut tot ce-a 
putut să mă prevină. A mers cât a putut de departe şi chiar 
şi mai departe decât putea merge un om care s-amestecă în 
treburile altuia.” 

Aşa că a doua zi nu numai că nu s-a dus să-l vadă pe 
proprietarul de capre, dar a făcut şase mile cu căruţa în 

135 


direcţia opusă şi şi-a pierdut toată ziua încercând să vândă o 
maşină de cusut, pe care nici măcar n-o luase cu el. A rămas 
peste noapte acolo şi nu s-a-ntors în sat decât a doua zi pe la 
mijlocul dimineţii, oprindu-şi căruţa în faţa prăvăliei, unde la 
unul din stâlpii galeriei era legat murgul lui Varner. „Acum-i 
călăreşte şi calu' gândi el. Măi-măi-măi!” Nu cobori din 
căruţă. 

— Hei, băieţi, vrea careva să fie bun să-mi aducă de zece 
cenți acadele? făcu el. Poa’ să trebuiască să-l ung pe unchiu' 
Ben, prin vr'un nepoţel de-ai lui. Unul dintre oameni intră în 
prăvălie şi-i aduse acadelele. Pân' la masă's înapoi, zise el. 
Am să fiu tocmai bun pentr-un alt doctor tinerel şi nevoiaş, 
gata şi el să-mi mai taie iar ceva. 

N-avea de mers departe: ceva mai puţin de-o milă pân’ la 
podu' de peste gârlă şi dincolo înc-o milă şi ceva. Trase în 
faţa unei case curăţele, bine ţinute, cu o şură mare şi păşune 
în spatele ei; văzu şi caprele. Un bătrân încă verde, solid, 
şedea în ciorapi pe verandă şi-i strigă: 

— Ce mai faci? Ce tot învârtiţi voi p-acolo pe la Varner? 

Ratliff nu cobori din căruţă. 

— Vas'zică, mi-a luat-o-nainte, zise el. 

— Cinj' de capre, răcni celălalt. Auzisem eu de unv’ care-a 
dat zece cenți să scape de două-trei, da-n viaţa mea n-am 
auzit de cineva să vrea să cumpere cinzeci. 

— E isteţ, spuse Ratliff. Dacă vrea să cumpere cinzeci e că 
ştie dinainte c-o să aibă nevoie de cinzeci. 

— Da, e isteţ. Da’ cinj’ de capre... Să fie-al dracului! Mi-au 
mai rămas câteva, cam câte să le-nghesui într-un cotet de 
găini. Le vrei? 

— Nu, zise Ratliff. Numa’ p-alea cinzeci. 

— Ţi le dau gratis. Mai plătesc şi ceva pe deasupra. Să 
curăţ păşunea de ele. 

— Mulţumesc, zise Ratliff. Am să le trec la cheltuieli 
generale. 

— Cinj' de capre, făcu celălalt. Rămâi la masă? 

— Mulţumesc, zise Ratliff. Cred că ş-aşa am pierdut prea 
mult timp cu mâncatul. Sau văzându-mi de treburi stând jos. 

136 


Aşa că luă drumu' înapoi spre sat, întâi bucata mai lungă, 
pe urmă pe cea scurtă, căluţii vânjoşi trăgând voiniceşte şi 
fără o sincronizare prea grozavă. Murgul era tot în faţa 
prăvăliei şi oamenii tot şezând pe bancă sau ghemuiţi pe 
galerie, dar Ratliff nu se opri. Trase la doamna Littlejohn, îşi 
legă căluţii la gard şi se duse să se-aşeze pe verandă, de 
unde se vedea prăvălia. Simţea miros de mâncare venind din 
bucătăria din spatele lui şi în curând oamenii de pe galeria 
prăvăliei începură să se ridice şi să se împrăştie către masa 
de prânz, dar murgul tot acolo era. „Da, se gândi el, i-a luat- 
o-nainte lui Jody. Când îţi ia unu' nevasta, te duci şi-l împuşti 
şi-ţi scoţi nădufu', da’ calu'...” 

Doamna Littlejohn i se adresă din spate: 

— Nu ştiam că te-ai întors. Vrei să mănânci ceva, nu-i aşa? 

— Da. Am să cobor întâi pân'la prăvălie. Da’ nu stau mult. 

Ea intră din nou în casă. Ratliff luă cele două poliţe din 
portofel şi le puse separat, una în buzunarul dinăuntru al 
hainei şi cealaltă în buzunarul de la piept al cămăşii, cobori, 
trecu drumul în amiaza de martie, călcând în praful încins al 
amiezei, respirând aerul irespirabil, imobil, urcă treptele, 
traversă galeria acum pustie, pătată de tutun şi ciopârţită de 
bricege. Prăvălia înăuntru era ca o pivniţă, întunecoasă, 
rece, mirosind a brânză şi a piele; îi trebui o clipă să-şi 
deprindă ochii. Apoi văzu şapca gri, cămaşa albă, cravata 
minusculă. Faţa se ridică spre el, mestecând. 

— Mi-ai luat-o-nainte, zise Ratliff. Cât vrei? 

Celălalt îşi întoarse capul şi scuipă în lădiţa cu nisip de 
lângă soba rece. 

— Cinj' de cenți, răspunse el. 

— Am dat douăşcinci pe contract, zise Ratliff. Tot ce-o să- 
mi rămână e şapteşcinci. Aş putea să rup contractu' şi să 
scap de mânatu' lor la oraş. 

— All right, zise Snopes. Cât oferi? 

— Îţi dau asta-n schimb, replică Ratliff. 

Scoase prima poliţă din buzunaru-n care-o pusese separat. 
Şi-o văzu - clipa, secunda de impasibilitate, de imobilitate, 
apoi alta, mai completă, aşternându-se pe faţa amorfă, pe 

137 


silueta scundă, masivă, moale de pe scaunul dindărătul 
biroului. În clipa asta chiar şi fălcile se opriseră din 
mestecat, dar reîncepură aproape imediat. Snopes luă hârtia 
şi se uită la ea. Apoi o puse pe birou, îşi întoarse capul şi 
scuipă în lădiţa cu nisip. 

— Îţi închipui că poliţa asta face cinzeci de capre, zise el. 

Nu era o întrebare, era o enunţare. 

— Da, făcu Ratliff. Pentru că mai sunt şi două vorbe de 
spus la ea. Vrei să le-auzi? 

Celălalt îl privea, mestecând. Altminteri, nu se mişca, 
părea că nici nu respiră. După o clipă grăi: 

— Nu. Se ridică fără grabă. AlI right, spuse. 

Scoase portofelul din buzunarul de la şold şi din el o hârtie 
împăturită, pe care i-o dădu lui Ratliff. Era actul de vânzare 
al lui Quick pentru cele cincizeci de capre. 

— Ai un chibrit? îl întrebă Snopes. Eu nu fumez. 

Ratliff îi dădu chibritul şi-l privi cum dădea foc actului, şi-l 
tinea în mână arzând, şi-apoi îl lăsă să cadă, arzând încă, în 
lădiţa cu nisip, şi-apoi turti scrumul cu vârful piciorului. 
Atunci îşi ridică privirea. Ratliff nu se mişcase. Şi-acum iar i 
se păru lui Ratliff, tot numai o clipă, că fălcile i se opriseră. 

— Ei? făcu Snopes. Ce mai e? 

Ratliff scoase a doua poliţă din buzunar. Şi-atunci îşi dădu 
seama că fălcile se opriseră cu certitudine din mestecat. Nu 
se mişcară deloc un minut întreg, cât timp omul cu faţa lată, 
impenetrabilă, suspendată ca un balon deasupra hârtiei 
pătate, cu colţurile îndoite, o întoarse întâi pe dos, apoi iar 
pe faţă. Işi întoarse din nou faţa la Ratliff, fără niciun semn 
de viaţă, fără să respire, măcar, ca şi cum corpul se-nvăţase 
într-un fel oarecare să folosească la infinit aerul odată 
inspirat. 

— Vrei s-o încasezi şi pe asta, spuse el. 

Îi întinse poliţa înapoi lui Ratliff. 

— Aşteapt-aici, zise. 

Traversă prăvălia către uşa din dos şi ieşi. „Ce-o fi”, se 
gândea Ratliff. Se luă după el. Silueta scundă îşi continua 
acum reticentă drumul la lumina soarelui, către gardul curţii 

138 


grajdului. Gardul avea o poartă. Ratliff îl privi pe Snopes 
intrând pe poartă şi traversând curtea către şură. Atunci i se 
făcu negru-naintea ochilor, se sufocă, i se făcu rău, greață. 
„Trebuia să-mi fi spus! îşi strigă el în gând. Careva dintre ei 
trebuia să-mi fi spus!” Apoi, amintindu-şi: „Dar mi-au spus. 
Mi-a spus Bookwright. A zis: «Încă unv’ de-al lor». Din cauză 
c-am fost bolnav, c-am lăsat-o mai moale, de asta...” Acum 
era înapoi lângă birou, avea impresia c-aude bucata de lemn 
trasă cu mult înainte de-a putea fi realmente auzită, cu toate 
că acum o auzea într-adevăr, Snopes intrând şi-ntorcându- 
se, dându-se-ntr-o parte, bucata de lemn izbindu-se de 
treapta de lemn şi de prag, şi silueta mătăhăloasă în 
salopeta gata să plesnească umplând uşa, uitându-se încă şi- 
acum îndărăt peste umăr, bucata de lemn izbind şi zgâriind 
duşumeaua, până ce se prinse şi se-nţepeni în piciorul 
tejghelei, de unde şi-un copil de trei ani ar fi degajat-o, dar 
idiotul continua să tragă inutil de sfoară, începând a scânci 
cu ochii-n lacrimi, posomorât şi îngrijorat, şi îngrozit, şi uluit 
în acelaşi timp, până ce Snopes, c-o lovitură de picior, scoase 
lemnul din prinsoare. Veniră către biroul lângă care stătea 
Ratliff - capul bălăngănindu-se şi tremurând, ochii, care 
câte-o clipă, o dată o secundă-ntreagă, se deschideau pe 
chipul de meduză al injustiţiei originare şi pe care n-aveai de 
gând să-i priveşti drept în faţă, blestemaţi să fie-n veci lipsiţi 
de orice gând, gura băloasă în ceața de păr mătăsos, auriu. 

— Spune cum te cheamă, zise Snopes. 

Creatura privi la Ratliff cu capul bălăngănindu-se-ntruna, 
bâiguind. Spune! făcu Snopes cu răbdare. Cum te cheamă? 

— Ike H-mope, rosti idiotul cu glas răguşit. 

— Mai spune-o dată! 

— Ike H-mope. 

Apoi începu să râdă, cu toate că aproape imediat râsul 
încetă de-a mai fi râs, şi Ratliff îşi dădu seama că nu fusese 
râs niciodată, ci hohote, suspine, care depăşeau puterea lui 
de-a le opri, galopând cu capu-nainte şi trăgându-şi 
respiraţia, horcăind, parc-ar fi fost ceva încă viu, târât în 
urma copitelor unui cazac galopând la o sărbătoare, cu ochii 

139 


încremeniţi şi stinşi deasupra gurii căscate. 

— Şşşşt! făcu Snopes. Şşşşt! 

În cele din urmă, îl apucă pe idiot de umeri, îl zgâlțâi până 
ce sunetul începu să se stingă într-o gângăveală, o 
bolboroseală. 

Snopes îl duse până la uşă, împingându-l uşor înainte, 
afară, celălalt mişcându-se docil, privind îndărăt peste umăr 
la bucata de lemn cu cele două cutii de tinichea înşirate pe 
ea, trasă c-o sfoară murdară, gata să se-nţepenească din nou 
de-acelaşi picior de tejghea şi de data asta Snopes o izbi cu 
piciorul înainte de-a se prinde. Silueta mătăhăloasă - faţa 
privind înapoi cu gura-i căscată şi urechile ascuţite de faun, 
salopeta gata să plesnească pe şoldurile incredibile de 
femeie - astupă din nou uşa şi dispăru. Snopes închise uşa şi 
se întoarse la birou. Scuipă din nou în lădiţa cu nisip. 

— Ăsta-i Isaac Snopes, zise. Eu i-s tutore. Vrei să vezi 
actele? 

Ratliff nu răspunse. Privi în jos la poliţă pe birou, unde-o 
pusese când se-ntorsese de la uşă, cu-aceeaşi expresie 
calmă, timidă, uşor ironică pe care-o avusese pe faţă când se 
uitase la ceaşca de cafea la restaurant acum patru zile. Luă 
poliţa, fără să se uite încă la Snopes. 

— Vasăzică, dacă-i plătesc eu ăşti zece dolari ai lui, îi vei 
lua dumneata, ca tutore. Şi dacă-ncasez eu cei zece dolari de 
la dumneata, va trebui să mai plasezi poliţa o dată. Asta- 
nseamnă că va fi-ncasată de trei ori. Măi, măi, măi! 

Scoase un alt chibrit din buzunar şi i-l întinse lui Snopes 
împreună cu poliţa. 

— Am auzit c-ai spus odată că n-ai dat niciodată foc la 
bani. Uite, ai ocazia să vezi cum e. 

Privi arzând şi-a doua poliţă, căzând, încă în flăcări, pe 
nisipul murdar din lădiţă, încreţindu-se şi făcându-se scrum, 
care pieri călcat în picioare. 

Cobori treptele, din nou în dogoarea amiezei, în praful 
murdar nemişcat al drumului - nici zece minute nu trecuseră 
cu totul. „Numai că, slavă Domnului, oamenii-au învăţat să 
uite repede ceea ce nu-s destul de viteji să-ncerce să- 

140 


ndrepte”, îşi zise el mergând. Pe drumul pustiu sclipea un 
miraj: clarobscurul învolburat de polenul primăverii. „Da, 
gândi el, cred c-am fost mai bolnav decât îmi dădeam seama. 
Pentru că am ratat-o, nici vorbă c-am ratat-o. Sau poate că, 
după ce-oi mânca, o să mă simt mai bine.” Şi, cu toate astea, 
singur în sufragerie unde doamna Littlejohn îi pusese-un 
tacâm, nu putu să mănânce. Simţea cum ceea ce crezuse că-i 
poftă de mâncare dispărea, fiecare înghiţitură devenea 
indigestă, fără gust, ca pământul. Aşa că-n cele din urmă 
împinse farfuria deoparte şi numără pe masă cei cinci dolari 
câştigaţi - treizeci şi şapte şi cincizeci o să ia pe capre, 
minus doisprezece şi jumate cât l-a costat pe el contractu’, 
plus cei douăzeci prima poliţă. Cu un crâmpei de creion cu 
capătul muşcat în dinţi calculă dobânda pe trei ani la poliţa 
de zece dolari, plus capitalu' (cei zece dolari erau comisionu' 
lui la maşină, aşa că oricum nu era o pagubă efectivă) şi 
adăugă la cei cinci dolari celelalte bancnote şi monede - 
bancnote, mototolite, monede tocite şi ultimul mărunţiş. 
Doamna Littlejohn era-n bucătărie unde gătea mâncarea pe 
care-o servea la pensiune şi spăla şi vasele, făcând totodată 
şi curat în camerele în care dormeau cei care erau în 
pensiune la ea. Puse banii pe masă lângă chiuvetă. 

— Ăsta, cum îi zice, Ike. Isaac. Am auzit că de mâncare-i 
dai dumneata câteodată. De bani n-are nevoie. Da' poate... 

— Da, zise ea. 

Îşi şterse mâinile cu şorţul şi înfăşură cu atenţie 
bancnotele peste monedele de argint, apoi se opri cu ei în 
mână. Nu-i numără. 

— Am să-i ţin pentru el. N-avea grijă. Pleci la oraş? 

— Da, făcu el. Trebuie să-mi găsesc ceva de lucru. Nu se 
ştie când dă peste tine un alt tip din ăştia, nemâncat şi 
nesăţios, care să n-aibă cum scoate-un ban decât tăind carne 
din tine. Se-ntoarse să plece, apoi se opri din nou, nu chiar 
cu privirea fixată asupra ei, dar cu-acea expresie timidă şi 
ironică pe faţa zâmbitoare acum, sardonică, amuzată: 

— Aş avea două vorbe de lăsat, dac-ai vrea, lui Will 
Varner. Dar nu-i chiar important. 

141 


— I le transmit, zise doamna Littlejohn. Numai să nu le 
uit. 

— N-are importanţă, zise Ratliff. Dacă-ţi aduci aminte, 
spune-i doar atât: că Ratliff a zis că nici asta nu s-a dovedit. 
O să ştie el despre ce-i vorba. 

— Am să-ncerc să-mi aduc aminte, zise femeia. 

leşi, se duse la căruţă şi se urcă în ea. N-o să aibă nevoie 
de pardesiu acum. Data viitoare nici n-o să-l mai ia cu el. 
Drumul începu s-alunece pe sub copitele scânteietoare ale 
căluţilor duri ca lemnul de nuc. „Nu merg niciodată destul 
de departe, gândi el. M-opresc totdeauna prea devreme. Am 
mers până unde-un Snopes dă foc şurii altui Snopes şi 
amândoi Snopeşii ştiu. Da, m-am oprit acolo. N-am mers 
niciodată până unde primul Snopes se-ntoarce-napoi şi 
stinge focu’ ca să poa’ să-i stoarcă ăluilalt Snopes o 
recompensă, şi amândoi Snopegşii ştiu şi asta.” 


3 


Cei care-l observau pe vânzător vedeau acum nu mărunta 
deposedare a unui fierar, ci uzurparea unei întregi 
moşteniri. La recolta următoare, vânzătorul nu numai că 
prezida la cântarul maşinii de egrenat, dar când veni vremea 
încheierii socotelilor anuale cu arendaşii şi cu datornicii, Will 
Varner nici măcar nu era de faţă. Snopes era cel care făcea 
acum ceea ce Varner nu-i îngăduise nici măcar fiului său să 
facă - şedea singur la birou cu numerarul rezultat din 
recolta vândută şi cu registrele în faţa sa, şi controla 
socotelile, şi scădea ce era de scăzut, şi dădea fiecărui 
arendaş partea lui din banii rămaşi, unul sau doi dintre ei 
punând la îndoială cifrele, cum făceau şi pe vremea când el 
venise pentru prima oară-n prăvălie, poate din principiu, şi 
vânzătorul nici măcar n-asculta, doar aştepta - în cămaşa lui 
albă murdărită şi cu cravata minusculă, mestecând veşnicul 
lui tutun şi având ochii opaci, imobili, de care niciodată nu 
puteai şti dacă se uită la tine sau nu - până ce isprăveau, 


142 


încetau; atunci, fără să scoat-un cuvânt, lua un condei şi 
hârtie şi le dovedea că n-aveau dreptate. Acum nu mai era 
Jody Varner cel care venea agale la prăvălie să-i dea 
vânzătorului directive şi instrucţiuni, şi să lase-n seama lui 
executarea; acum ex-vânzătorul intra în prăvălie urcând 
treptele, dând din cap către oamenii de pe galerie întocmai 
cum ar face-o Will Varner, şi intra în prăvălie, de unde s- 
auzea îndată vocea lui inexpresivă vorbind scurt, spre 
uluiala de taur înfuriat a bărbatului care-i fusese odată 
patron şi care părea că nici acum nu-şi dădea bine seama ce 
se-ntâmplă de fapt cu el. După care Snopes pleca şi-n ziua 
aia nu-l mai vedeai, pentru că bătrânul cal alb şi gras al lui 
Will Varner avea acum un tovarăş. Era murgul pe care-l 
călărise Jody, şi-acum bălanul şi murgul erau legaţi unul 
lângă altul la acelaşi gard, în timp ce Varner şi cu Snopes 
cercetau lanurile de bumbac şi de porumb sau cirezile de 
vite, sau hotarele; Varner - vesel ca un cintezoi, şi viclean, şi 
cu inima de piatră ca un perceptor de impozite, leneş şi 
plăcându-i să se afle-n treabă - temperament rabelaisian; 
celălalt - mestecându-şi veşnicul lui tutun cu mâinile-n 
buzunarele pantalonilor săi gri, ruşinos de ne-ngrijiţi, 
scuipând din când în când cu un aer contemplativ un 
proiectil de salivă ciocolatie. Într-o dimineaţă, venind în sat 
aduse o valiză de paie nou-nouţă. În seara aceea o duse la 
Varner acasă. O lună mai târziu, Varner cumpără o 
cabrioletă nouă cu roţi roşii strălucitoare şi cu o capotă de 
soare cu ciucuraşi, cu care bălanul gras şi murgul voinic, cu 
hamuri noi bătute-n alămuri şi roţile scânteindu-şi roşul 
aprins învăluite-ntr-o ceaţă prin care nu răzbeau alte raze, 
cutreierau cât-îi ziua de mare drumurile lăturalnice şi 
drumeagurile, Varner şi Snopes, paradox scandalos, şezând 
unul lângă altul, într-un nor de praf subţire, învolburat de 
vânt, aureolă lunecând grăbit a unei escapade continue şi 
irezistibile. Şi în aceeaşi vară, într-o după-amiază, Ratliff 
trase din nou în faţa prăvăliei şi zări pe galerie o figură pe 
care în primul moment n-o recunoscu, pentru că n-o văzuse 
decât o singură dată şi asta acum doi ani, dar numai în 
143 


primul moment, căci imediat spuse: 

— Ce mai faci? Merge maşina, merge? Şi şedea privind cu 
o expresie prietenoasă şi absolut impenetrabilă chipul 
sălbatic, îndărătnic, cu sprâncenele formând o singură linie 
şi gândind: „Cin'să fie, cin'să fie? Ah, da, Mink!” 

— Ce mai faci? întrebă celălalt. Merge! De ce să nu 
meargă? Nu eşti dumneata ăl car’ pretinzi c-altă marfă nu 
vinzi? 

— Desigur, zise Ratliff tot prietenos, impenetrabil. 

Cobori din căruţă şi o legă la un stâlp al galeriei, şi urcă 
treptele, şi rămase-n picioare între cei patru bărbaţi care 
şedeau pe bancă sau pe vine în galerie: 

— Decât că nu-i numai asta, aş spune eu. Eu aş zice că, 
dacă cineva-i din neamul Snopes, nu-ţi cumpără altă marfă. 

În acel moment auzi calul, aşa că întoarse capul şi-l văzu 
venind în goană, cu frumosul câine alergând uşor şi energic 
pe lături, şi Houston opri descălecând, lăsând frâul să cadă 
peste cap, în felul călăreţilor din vest, şi urcă treptele, şi se 
opri în faţa stâlpului de care şedea rezemat pe vine Mink 
Snopes. 

— Cred că ştii unde ţi-e mânzu', făcu Houston. 

— Cam bănuiesc eu, răspunse Snopes. 

— All right, zise Houston. 

Nu tremura, cum nu tremură niciun cartuş de dinamită. 
Nici măcar nu ridică glasul: 

— Te-am prevenit. Ştii ce spune legea-n ţara asta. Omu’ 
trebuie să-şi păzească vitele după ce s-a semănat pământu' 
sau, de nu, să suporte consecinţele. 

— M-aş fi aşteptat din partea dumitale să fi făcut vreun 
gard sau ceva, să nu poa' să treacă vitele, replică Snopes. 

Apoi începură să se-njure, dur, tăios, fără vorbe mari, ca 
nişte pocnituri de pistol, vorbind amândoi deodată, fără să se 
mişte din loc, unul tot în picioare în mijlocul scării, celălalt 
tot ghemuit, rezemat de stâlpul galeriei. 

— Încearc-o puşcă de vânătoare, făcu Snopes. Poate-l ţii-n 
loc. 

Apoi Houston intră în prăvălie, unde cei de pe galerie 

144 


şedeau şi vorbeau în linişte; omul cu sprâncenele-o singură 
linie era la fel de liniştit ca oricare altul. Houston ieşi din 
nou din prăvălie, trecu fără să se uite la careva, încălecă şi 
porni-n galop, cu câinele din nou după el, viguros, cu capul 
sus, neostenit; după o clipă se ridică şi Snopes şi-o luă pe 
drum, pe jos. Apoi unul se plecă peste balustrada galeriei şi 
scuipă cu grijă în praf, iar Ratliff zise: 

— Eu nu prea-nţeleg ce-i cu gardu' ăla. Parc-ar fi vorba de 
mânzu' lui Snopes pe pământu' lui Houston. 

— Este, zise omul care scuipase. Pământu' pe care stă a 
fost pământu' lui Houston. Acum-i a’ lui Will Varner. Adică, 
Varner l-a scos în vânzare acu' aproape-un an. 

— Adică, Houston lui Will Varner îi datora paralele, 
adăugă un al doilea. De zăplaz la pământu' ăsta-i vorba. 

— Înţeleg, făcu Ratliff. Vorbe de clacă. Fără importanţă. 

— Nu c-a pierdut pământu' pare să-l irite pe Houston, zise 
un al treilea. Şi nu că el nu s-ar irita uşor. 

— Înţeleg, spuse Ratliff din nou. Nu că l-a pierdut, da' ce 
se-ntâmplă cu pământu' de-atunci încoace. Sau că pe cine a 
luat unchiu' Will arendaş. Vasăzică, Flem mai are şi alţi veri. 
Doar că ăsta de azi pare să fie de-un soi anume, aşa cum şi 
vipera-i un şarpe de-un soi anume. 

„Aşa că nu-i ultima dată că-i provoacă neplăceri lui văru- 
său”, gândi el. Dar n-a spus-o. A spus, calm, amabil, 
nepătruns, doar atât: 

— Mă-ntreb pe unde-or fi acum unchiu' Will şi cu tovarăşu' 
lui. Încă nu i-am învăţat ruta aşa de bine ca voi, băieţi. 

— Azi-dimineaţă le-am văzut cabrioleta şi caii legaţi la 
gardu’ Franţuzului, zise un al patrulea. 

Se aplecă şi el şi scuipă peste marginea galeriei. Apoi 
adăugă, ca o simplă banalitate de care-şi aducea aminte: 

— Pe butoiu' de făină şedea Flem. 


145 


CARTEA A DOUA 
EULA 


146 


Capitolul întâi 
1 


Când a intrat Flem Snopes vânzător în prăvălia tatălui ei, 
Eula Varner n-avea nici treisprezece ani. Era cea mai mică 
dintre cei şaisprezece copii, plodul, cu toate c-o ajunsese şi 
chiar o întrecuse pe maică-sa în înălţime încă de la zece ani. 
Acum, deşi nu împlinise treisprezece ani, era mai voinică 
decât multe femei mature şi chiar şi sânii nu mai erau 
conurile mici, vârtoase, cu vârfurile impetuoase ale 
pubertăţii sau  fecioriei. Dimpotrivă, toată înfăţişarea ei 
sugera un simbol din vechile timpuri dionisiace - miere-n 
lumina soarelui şi struguri cu boabe plesnind, sânge stors, 
curgând din viţa fermecată, zdrobită sub călcătura dură, 
rapace, a copitei de ţap. Părea să fie nu un exemplar viu al 
contemporaneităţii, cât mai curând vieţuind într-un vid 
prolific, zilele-i urmându-se una după alta parcă îndărătul 
unui ecran de sticlă izolat acustic, din dosul căruia părea s- 
asculte - într-o năuceală posomorâtă, cu o judecată plictisită, 
moştenire a maturității - creşterea propriilor organe. 

Ca şi tatăl ei, era de-o lenevie incorigibilă, cu toate că ce 
era la el o trândăvie continuă, veselă, aferată era la ea o 
forţă reală, invincibilă şi necruțătoare. Nu făcea cu voia ei 
literalmente nicio mişcare, decât la şi de la masă, în şi din 
pat. Să meargă, a-nvăţat târziu. A avut primul şi unicul 
cărucior de copil din tot ţinutul, un obiect greoi, scump, 
mare aproape cât o şaretă. A umblat în el mult după ce 
crescuse, de nu-şi mai putea întinde picioarele. Când a ajuns 
atât de mare, încât era nevoie de puterea unui bărbat în 
toată firea ca s-o ridice, i-a fost luat cu forţa. Atunci a 
început să şadă pe scaune. Nu că stăruia să fie purtată pe 
sus când se ducea undeva. Mai curând, lăsa impresia că încă 
din fragedă copilărie ştia că nu va voi să meargă nicăieri, că 


147 


nimic nu era nou sau înnoit la capătul vreunei deplasări, 
orice loc era la fel cu altul, oriunde şi peste tot. Până la cinci 
sau şase ani, cât a trebuit să meargă peste tot, pentru că 
maică-sa refuza s-o lase-acasă când lipsea, o ducea în braţe 
servitorul lor negru. Puteau fi văzuţi trecând toţi pe drum - 
doamna Varner în rochie de sărbătoare cu şal, urmată de 
servitorul negru clătinându-se puţin sub povara trupului 
lung, deja indiscutabil de femeie, ce se bălăbănea cu 
picioarele spânzurate, ca o stranie răpire a sabinelor sub 
ocrotirea mamei. 

Avea păpuşi ca orice copil. Le-aşeza pe scaune în jurul 
celui pe care şedea şi stătea aşa, niciuna cu mai multă sau 
mai puţină aparenţă de viaţă decât cealaltă. In cele din 
urmă, tatăl ei îl puse pe fierar să-i facă un cărucior de copil 
în miniatură, ca acela în care-şi petrecuse ea primii trei ani. 
Şi ăsta era grosolan şi greu, dar era unicul cărucior de copil 
pentru păpuşi pomenit de cineva vreodată în tot ţinutul. 
Punea toate păpuşile-n el şi se-aşeza pe scaun alături. La 
început, şi-au zis că-i înapoiată mintal, că n-ajunsese la 
stadiul fizic de maturitate feminină în miniatură, dar şi-au 
dat repede seama că indiferența ei faţă de jucării era 
determinată de faptul că, pentru a le mişca, trebuia să se 
mişte şi ea. 

Din fragedă copilărie şi până la vârsta de opt ani a crescut 
pe scaune, mutându-se prin casă de pe unul pe altul, după 
cum nevoile măturatului, ale dereticatului şi ale statului la 
masă o sileau să plece dintr-un anumit loc. La stăruinţele 
neveste-sii, Varner continua să-l pună pe fierar să-i 
meşterească obiecte de gospodărie în miniatură - mături şi 
perii mici, o veritabilă maşină de gătit potrivit mărimii ei -, 
sperând să-i ofere o distracţie, un joc util, dar acestea, 
fiecare separat şi toate la un loc, n-o impresionau nici cât un 
păhărel de ceai rece pe-un betiv. N-avea tovarăşe de joacă şi 
nicio prietenă nedespărţită. Nici nu le ducea lipsa. N-a fost 
niciodată parte a vreuneia din acele afecţiuni intime 
violente, pasionate, uneori efemere, în care două copiliţe 
femele adoptă o atitudine de luptă şi ţes tot felul de intrigi 

148 


secrete împotriva contemporanilor lor masculi, dar şi-a lumii 
mature. Nu făcea nimic. Ar fi putut foarte bine să fi rămas un 
fetus. Era ca şi cum numai jumătate din ea se născuse, ca şi 
cum spiritul şi corpul erau complet separate sau, dimpotrivă, 
iremediabil amestecate; sau că numai unul din două ieşise, 
sau că acel unul ieşise nu însoţit, ci mai curând însărcinat cu 
celălalt. 

— Poate c-are de gând devină un băieţoi, zicea tatăl ei. 

— Da' când? făcea Jody, izbucnind ca o scânteie, o 
răbufnire, chiar dacă de-abia născută, de furie exasperată. În 
ritmul în care merge, nu-i ghindă să cadă de-acu'-n cincizeci 
de ani, să nu dea stejar din ea, să crească, să putrezească şi 
să fie ars ca lemn de foc pân’ s-apuce ea să se caţere-n 
copac. 

Când împlini opt ani, fratele ei hotări că-i timpul să 
meargă la şcoală. Părinţii aveau şi ei de gând s-o trimită 
odată şi odată, poate mai ales pentru că Will Varner, fiind 
desemnat în mod oficial epitrop al şcolii, era principalul 
sprijin şi arbitru al existenţei acesteia. După cum socoteau 
ceilalţi părinţi din partea locului, era în fond tot o afacere 
Varner şi, mai curând sau mai târziu, Varner ar fi insistat ca 
fiica lui să meargă la şcoală, cel puţin o vreme, tot aşa cum 
ar fi insistat să-ncaseze şi ultimul gologan cuvenit din 
dobânda calculată la un împrumut. Doamna Varner nu se 
sinchisea în mod deosebit dacă fiică-sa mergea la şcoală sau 
nu. Era una dintre cele mai bune gospodine din ţinut, mereu 
neobosită. Îi făcea o adevărată plăcere fizică, fără nimic 
comun cu simpla satisfacţie  gospodărească sau cu 
chivernisirea, aranjatul cearşafurilor frumos călcate şi 
contemplarea rafturilor încărcate, a pivniţei pline cu cartofi 
şi a căpriorilor din tavan cu ghirlande de afumături. De citit, 
nu citea, cu toate că la vremea măritişului era în stare să 
citească măcar puţin. Mult nu obişnuise ea nici atunci, dar şi 
la puţinul acela renunţase în ultimii patruzeci de ani, 
preferând să dea ochii cu suflul viu al evenimentelor, fie ele 
reale sau imaginare, şi să fie-n stare să le comenteze şi să 
tragă învăţăminte de pe urma lor. După ea, femeia n-avea 

149 


nevoie să ştie carte. Era convinsă că dozarea cum trebuie a 
ingredientelor în mâncare n-o găseai într-o pagină tipărită 
de carte, ci o simţeai din lingura-nvârtită-n cratiţă, şi că 
gospodina care trebuia s-aştepte să fi mers la şcoală ca să 
ştie câţi bani i-au mai rămas după ce-a scăzut ce-a cheltuit, 
n-o s-ajungă gospodină toată viaţa ei. 

Fratele ei, Jody, a fost cel care s-a ridicat, aproape cu 
violenţă, în a opta vară a vieţii ei, ca un campion al erudiţiei, 
şi trei luni mai târziu o regretă amarnic. Nu îi părea rău că a 
fost cel care-a stăruit ca ea să meargă la şcoală, ci fiindcă 
era convins şi ştia c-o să rămână convins de necesitatea 
celor pentru care plătea acum un preţ atât de mare. Pentru 
că ea refuza să facă drumul până la şcoală. Nu se opunea 
mersului la şcoală în principiu, statului la orele de clasă; 
drumul pân’ acolo nu voia să-l facă. Nu era departe. Nu era 
nicio jumătate de milă de la casa Varnerilor. Cu toate astea - 
în cei cinci ani cât a frecventat ea şcoala, dacă s-ar fi adunat 
toate orele la care a fost efectiv prezentă, ar fi rezultat o 
perioadă ce s-ar fi măsurat nu în ani, nici măcar în luni, ci în 
zile - a făcut drumul la şi de la şcoală cu cabrioleta. In timp 
ce alţi copii, care locuiau la distanţe de trei-patru ori mai 
mari, făceau drumul pe jos, ea-l făcea cu trăsura. Pur şi 
simplu refuza să umble. Nu recurgea la lacrimi şi nici măcar 
nu folosea mijloace emotive, nicidecum să mai vorbim de 
cele fizice. Doar că s-aşeza undeva şi-ncremenea locului, 
parcă nici nu gândea măcar; emana din ea o îndărătnicie rea 
şi acră, jignitoare, imună, parc-ar fi fost o iepşoară rasată şi 
nărăvaşă, prea tânără ca să fie de mare preţ, dar care-ntr-un 
an sau doi avea s-ajungă valoroasă, şi din cauza asta 
proprietarul,  furibund  şi-nnebunit, nu  se-ndura s-o 
biciuiască. Tatăl ei s-a spălat imediat pe mâini în felul lui 
caracteristic. „N-are decât să stea acasă-atunci, zicea el. Tot 
nimic n-o să facă, nici aici, da’ poate c-o-nvăţa ceva de-ale 
gospodăriei mutându-se-ntruna de pe-un scaun pe altul, ca 
să nu-ncurce locu'. Tot ce vrem noi e s-o ferim de-ncurcături 
pân’ o ajunge destul de mare să se poată culca c-un bărbat 
fără să ne bage-n puşcărie nici pe mine, nici pe el. Atunci, n- 

150 


ai decât s-o măriţi. Poate chiar c-ai să-i găseşti un bărbat 
care să nu-l lase pe Jody pe drumuri. O să le dăm casa şi 
prăvălia, şi toată tărăşenia, iar noi doi o să ne ducem la 
bâlciu' ăla universal, care se zice c-o să se facă la Saint 
Louis, şi, dacă ne-o plăcea, mare-i Dumnezeu, ne cumpărăm 
un cort şi ne-aşezăm acolo.” 

Dar fratele ei insista ca ea să meargă la şcoală. Iar fata 
continua să refuze să se ducă pe jos pân'acolo, şezând 
indolentă şi bleagă, şi impasibilă, fără măcar să gândească 
sau s-asculte, după cum lăsa impresia, în timp ce bătălia 
dintre mamă şi frate se dezlănţuia furioasă pe deasupra 
capului ei nepăsător. Aşa că-n cele din urmă, servitorul 
negru care-o cărase-n braţe când maică-sa se ducea în vizită 
lua cabrioleta familiei, o ducea jumătatea de milă până la 
şcoală şi-o aştepta cu cabrioleta la prânz şi la trei când se 
isprăvea şcoala. Asta a durat vreo două săptămâni. Doamna 
Varner i-a pus capăt, pentru că era prea mare risipa; era ca 
şi cum ai fi aşezat pe foc un cazan de douăzeci de galoane ca 
să faci o farfurie de supă. A dat un ultimatum: dacă Jody 
vrea neapărat ca soră-sa să meargă la şcoală, n-avea decât 
să aibă el grijă s-ajungă pân' acolo. Ea propunea ca Jody, 
care oricum se ducea călare la prăvălie şi-napoi în fiecare zi, 
s-o ducă şi pe sora lui la şcoală şi-napoi pe crupa calului; în 
timp ce discuţia s-aprindea, ajungând totdeauna în acelaşi 
impas, fata şedea dimineaţa tot aşa, fără să gândească şi 
fără s-asculte, pe treapta uşii din faţă, cu un ghiozdan ieftin 
de muşama pe care i-l cumpăraseră, până ce fratele ei 
scotea calul, venea la marginea galeriei şi mârâia la ea să se 
urce-n spatele lui. O ducea până la şcoală, la prânz se- 
ntorcea s-o ia şi iar o ducea, iar apoi, când se isprăvea şcoala 
după-amiază, se ducea din nou s-o aştepte. Asta a durat 
aproape o lună. Apoi Jody hotărî că distanţa de două sute de 
iarzi dintre şcoală şi prăvălie putea s-o facă pe jos şi să vină 
singură la prăvălie. Spre uimirea lui, Eula a acceptat fără să 
protesteze. Asta a durat exact două zile. În după-amiaza zilei 
a doua, fratele a adus-o acasă în trap săltat, năvălind în hol 
şi proptindu-se în faţa maică-sii, tremurând de mânie şi de 

151 


indignare şi ţipând. 

— Nicio mirare c-a acceptat atât de uşor şi de repede să 
vină pe jos pân’ la prăvălie la mine! striga el. Aranjează-i să 
dea de-un bărbat pe drum la fiecare sută de paşi, şi-ţi vine 
pe jos pân’ acasă! E-ntocmai ca o căţea! Cum trece pe lângă 
nişte nădragi, începe să dea din ea ceva. Miroase! Miroase 
de la zece paşi! 

— Mofturi, zise doamna Varner. Şi-afară de-asta, nu-mi 
bate mie capu' cu ele. Tu ai vrut să meargă la şcoală. Nu eu. 
Am crescut alte opt fete şi cred c-au ieşit destul de bine. Da’- 
s gata să cred că un burlac de douăşapte de ani ştie mai 
mult ca mine în chestii d-astea. Oricând ai să vrei să n-o mai 
laşi să meargă la şcoală, cred că taică-tu şi cu mine n-o să 
zicem nu. Mi-ai adus scorţişoară? 

— Nu, zise Jody. Am uitat. _ 

— Vezi să nu uiţi şi diseară! Imi trebuie. 

Aşa că drumul spre casă nu-l mai începea de la prăvălie. 
Jody o aştepta la şcoală. Se făcuseră aproape cinci ani de 
când priveliştea asta devenise parte integrantă a vieţii 
satului, de patru ori pe zi, cinci zile pe săptămână - murgul 
ducându-i în spate pe bărbatul spumegând de furie şi mânie, 
şi pe fata care încă de la nouă, de la zece, de la unsprezece 
ani, era prea mare: picioare prea mari, sâni prea mari, fese 
prea mari, prea multă carne femeiască, care, laolaltă cu 
servieta urâtă, ţipătoare, de muşama (evident un ghiozdan 
pentru cărţi de şcoală primară), constituiau o parodie şi un 
paradox al înseşi noţiunii de învăţământ. Chiar dacă şedea 
pe cal îndărătul fratelui ei, fiinţa care sălăşluia în carnea 
aceea părea să ducă două vieţi distincte, cum se-ntâmplă cu 
sugarii aflaţi în incubatoare. Era o Eula Varner care dădea 
sânge şi hrană feselor şi picioarelor, şi sânilor, şi era o Eula 
Varner care doar sălăşluia în toate astea, se ducea unde se 
duceau ele pentru că-n felul ăsta avea mai puţină bătaie de 
cap, dar era hotărâtă să nu s-amestece în acţiunile lor, aşa 
cum ai face când ai sta într-o casă pe care n-ai făcut-o tu, 
dar în care mobila-i aranjată, chiria plătită. In prima 
dimineaţă, Varner a pus calul într-un trap iute, să scape cât 

152 


mai repede de treaba asta, dar aproape imediat a-nceput să-i 
simtă-n spate tot corpul, care chiar aşezat într-un scaun 
părea să postuleze o invincibilă oroare a liniilor drepte, 
săltându-şi curbele moi în spinarea lui. Avu o viziune - se 
vedea transportând, nu numai străbătând satul, ci 
străbătând scena atotcuprinzătoare a întregii lumi locuite, 
ca însuşi soarele, circumvoluţiuni caleidoscopice de elipse de 
forme mamelare. Aşa că puse calul la pas. N-avea-ncotro. 
Soră-sa se crampona c-o mână de bretele sau de marginea 
vestei şi cu cealaltă ţinea ghiozdanul; trecu pe lângă 
prăvălie, unde grupul obişnuit de oameni se şi adunase, 
trecu pe lângă veranda doamnei Littlejohn, unde se mai 
găsea de obicei câte-un voiajor comercial în trecere sau 
vreun geambaş - Varner crezând acum, fiind de fapt convins 
că ştie de ce-s acolo, motivul real pentru care făcuseră 
douăzeci de mile de la Jefferson - şi aşa până la şcoală, unde 
ceilalţi copii, în salopete şi haine din pânză aspră, încălţaţi în 
ghete vechi de-ale bătrânilor sau chiar desculți, s-adunaseră 
aproape toţi, după ce umblaseră distanţe de trei şi de patru, 
şi de cinci ori mai mari. Eula se lăsa s-alunece de pe cal, iar 
frate-său mai întârzia un moment, fierbând, cu ochii la 
spinarea care-ncepuse să-şi legene şoldurile-n mers ca 
femeile, şi reflecta cu furie neputincioasă dacă să-l cheme 
imediat afară pe învăţător (era un bărbat) şi să aibă o 
discuţie serioasă cu el, să-l prevină sau să-l amenințe, sau 
să-l bată, sau dacă s-aştepte pân'ce s-o-ntâmpla ceea ce el, 
Varner, era convins că trebuie să se-ntâmple. Treaba asta 
aveau s-o repete la ora unu şi, în direcţia inversă, la 
douăsprezece şi la trei. Varner făcea călare vreo sută de 
iarzi pe drum până-ntr-un loc unde, ascuns în lăstăriş, era un 
copac doborât. Îl tăiase negrul, servitorul, într-o noapte, în 
timp ce el ţinuse felinarul. Venea călare alături de copacul 
doborât şi mormăia furios, brutal la ea, când încerca pentru 
a treia oară să se urce pe cal: „Fir-ar a dracului de treabă, 
nu eşti în stare să te urci pe-un cal fără să pară că te-ai urca 
pe-o cămilă!” 

Într-o bună zi, a hotărât ca ea să nu mai încalece 

153 


bărbăteşte. Asta a durat o singură zi, până-n clipa-n care şi-a 
aruncat privirea-n lături, şi deci şi-n spate, şi-a văzut 
bălăngănindu-se-un picior, incredibil de lung, rotunjit 
revoltător şi o porţiune de coapsă dezvelită între fustă şi 
marginea ciorapului, cu adevărat goală şi enormă, ca o 
cupolă de observator astronomic. lar ce-l făcea şi mai furios 
era convingerea că ea nu se expunea cu bunăştiinţă. Îşi 
dădea seama că ei pur şi simplu nu-i păsa; cu siguranţă că 
nici nu ştia şi că, dac-ar fi ştiut, nu s-ar fi ostenit să se- 
acopere. Îşi dădea seama că şedea pe calul în mers, cum ar 
fi stat acasă-ntr-un fotoliu şi, fără-ndoială că şi-n clasă, aşa 
că uneori se-ntreba, cuprins de-o furie neputincioasă, cum 
puteau nişte fese supuse atât de-ndelung presiunii acestei 
greutăţi în continuă şi accentuată creştere să pară, prin 
simplul act al mersului, că trâmbiţează sus şi tare 
moliciunea aceea fluidă, catifelată, îmbătătoare, 
seducătoare; şedea, chiar şi pe calul în mers, misterioasă, 
fără să fie mohorâtă, ameţită de-acel ceva, ce-o fi fost, care 
n-avea nimic de-a face cu ce-i carnal, cu ce-i carne şi sânge, 
emanând faptul scandalos de-a fi, de-a exista efectiv în afara 
hainelor pe care le purta şi nu numai incapabilă de-a 
schimba ceva, dar nici măcar sinchisindu-se. 

A mers la şcoală de la opt ani până la Crăciunul din anul în 
care a împlinit paisprezece. Probabil c-ar fi terminat anul şi 
foarte probabil c-ar mai fi făcut unul sau doi, numai că-n 
ianuarie s-a închis şcoala. S-a-nchis pentru că învățătorul a 
dispărut. A dispărut peste noapte, fără să fi spus o vorbă 
cuiva. Nici salariul nu şi l-a încasat, nici cele câteva obiecte 
personale cvasimonahale din mansarda neîncălzită în care 
trăise şase ani de zile nu şi le-a luat. 

Îl chema Labove. Era dintr-un ţinut învecinat, unde-l 
descoperise, din pură întâmplare, Will Varner personal. 
Titularul, profesorul de pe vremea aceea, era un bătrân cam 
beţiv de felul lui şi care fusese împins şi mai rău la darul 
beţiei de indisciplina elevilor săi. Fetele nu-i respectau nici 
ideile, nici cunoştinţele, nici atitudinea lui didactică, băieţii 
nu-l respectau nu din cauza incapacității de a-i învăţa, ci de 

154 


a li se impune şi a-i face să i se supună, să se poarte frumos 
sau măcar să fie cuviincioşi cu el - o stare de lucruri care de 
mult depăşise stadiul de răzmeriţă şi devenise un fel de 
sărbătoare bucolică romană, ca hărţuirea unui urs ştirb şi 
râios. 

Aşa că toată lumea, inclusiv profesorul, ştia că nu i se va 
mai prelungi angajamentul. Dar nimeni nu se preocupa în 
mod deosebit dacă în anul viitor şcoala va fi deschisă sau nu. 
Era a lor. Ei o zidiseră, ei plătiseră învățătorul şi-şi trimiteau 
copiii la şcoală numai când n-aveau ce să le dea de lucru 
acasă, aşa că era deschisă numai între cules şi semănat - de 
la mijlocul lui octombrie până-n martie. Nu se făcuse încă 
nimic pentru înlocuirea profesorului, când, într-o zi în vară 
Varner se duse în ţinutul vecin după nişte treburi şi-l apucă 
noaptea pe-acolo şi fu invitat să doarmă într-o cabană din 
bârne de pe o fermă mică, pe-o coastă golaşă bătută de 
vânturi. Când intră în casă, văzu lângă vatra rece o femeie 
incredibil de bătrână trăgând dintr-o pipă infectă de lut şi 
purtând o pereche de ghete bărbăteşti cam grosolane, 
neobişnuite sau chiar bizare. Dar Varner nu le acordă nicio 
atenţie până nu auzi în spatele său un zgomot de paşi 
bocănind şi târşâind, şi văzu o fetiţă de vreo zece ani într-o 
rochiţă de bumbac peticită, dar curată, şi-ntr-o pereche de 
ghete întocmai ca ale bătrânei - dacă nu chiar ceva mai 
mari. Până să plece a doua zi de dimineaţă, Varner mai 
întâlni încă trei perechi şi descoperi că nu văzuse de când 
era asemenea ghete şi nici n-auzise vorbindu-se de ele. I-a 
spus gazda ce erau. 

— Ce? făcu Varner. Ghete de fotbal? 

— E-un joc, zise Labove. Il joacă la universitate. 

Îi explică. Era vorba de băiatul lui cel mare. Nu era acasă 
acum, era dus la lucru la o fabrică de cherestea, să câştige 
ceva bani cu care să se-ntoarcă la universitate, unde fusese 
pentru un trimestru normal de vară şi-o jumătate din 
trimestrul următor. Atunci, acolo, la universitate, se juca 
jocul ăsta, din care s-a ales cu ghetele. Băiatul lui voia să- 
nveţe să se facă profesor, cel puţin aşa spunea când se 

155 


dusese la universitate la-nceput. Adică, voia să meargă la 
universitate. Tatăl lui nu vedea niciun rost în treaba asta. 
Ferma n-avea ipotecă, într-o bună zi va fi a lui şi totdeauna 
putuseră trăi din ce dădea pământul. Dar băiatul stăruise. 
Putea să lucreze-n fabrici şi chestii d-astea şi să strângă 
destul ca să urmeze cursurile de vară să-nveţe să se facă 
profesor, pentru că vara numai asta se putea-nvăţa. Iar către 
sfârşitul verii avea să vină-acasă, s-ajute la cules. Şi-aşa şi-a 
strâns băiatu' banii. 

— A lucrat mai greu decât plugăritu', zise bătrânul 
Labove. Da' avea aproape douşunu de ani; tot nu l-aş fi putut 
opri, chiar dac-aş fi vrut. 

Şi s-a înscris la sesiunea de vară care ţine opt săptămâni 
şi urma să vină-napoi în august, dar n-a venit. 

S-a făcut septembrie şi el tot nu venise. Nu ştiau bine 
unde e, cu toate că nu erau atât îngrijoraţi, cât supăraţi, 
enervaţi, chiar puţin indignaţi că-i lăsase-ncurcaţi cu 
strânsul recoltei - culesul şi egrenatul bumbacului, strânsul 
şi însilozatul porumbului. Pe la mijlocul lui septembrie, a 
venit o scrisoare. Avea să mai rămână la universitate toată 
toamna. Găsise de lucru acolo, aşa că îi îndemna să strângă 
recolta fără el. Nu spunea ce anume avea de lucru aşa că 
tatăl său socoti că era la vreo altă fabrică de cherestea, 
pentru că el niciodată nu făcuse vreo legătură între o 
ocupaţie aducătoare de venit şi mersul la şcoală; n-au primit 
veşti de la el până-n octombrie, când sosi primul pachet. 
Conţinea două perechi de ghete de astea cu crampoane 
ciudate pe talpă. O a treia pereche veni pe la-nceputul lui 
noiembrie. Ultimele două sosiră îndată după sărbătoarea 
naţională din ultima joie-a lui noiembrie, ceea ce făcea cinci 
perechi, cu toate că familia număra şapte oameni. Aşa că le 
foloseau toţi, care cum se-ntâmpla, lua fiecare ce pereche 
găsea la-ndemână (cum făceau cu umbrelele), adică numai 
cu patru perechi, îi explicase Labove, pentru că bătrâna (era 
bunica lui Labove tatăl) pusese mâna pe prima pereche 
scoasă din cutie şi nu mai lăsa pe nimeni să poarte acele 
ghete. Părea să-i placă zgomotul pe care-l făceau 

156 


crampoanele din talpă pe duşumea, când se legăna în 
balansoar. Dar tot mai rămâneau patru perechi. Aşa că acum 
copiii se puteau duce la şcoală-ncălţaţi şi se descălţau când 
se-ntorceau, lăsându-le pentru cine-ar fi avut nevoie să iasă. 
În ianuarie, veni şi băiatul cel mare acasă. Le-a explicat cum 
e jocul. Jucase toată toamna. L-au admis la universitate fără 
taxe, fiind obligat în schimb să joace. Ghetele li se dădeau 
gratis, pentru joc. 

— Şi cum de-a putut face rost de şase perechi? întrebă 
Varner. 

Labove nu ştia. 

— Poate-aveau o grămadă la dispoziţie în anul ăla, zise. 

Îi mai dăduseră băiatului un pulover la universitate, foarte 
frumos şi călduros, albastru-închis, cu un M mare roşu, pe 
piept. Şi pe ăsta-l luase străbunica, deşi îi era mult prea 
mare. Îl purta duminicile, iarnă şi vară, şezând cu el, cu 
Labove, în căruţă în drum spre biserică; pe vreme frumoasă 
emblema stacojie, culoarea curajului şi-a vitejiei, strălucea în 
soare, iar pe vreme rea bătrâna stătea chircită, dar tot 
ţanţoşă şi calmă, tot stacojie, tot vitează, cum se legăna în 
balansoar şi trăgea din pipa rece. 

— Vas'zică, acolo-i acum, zise Varner. Joacă fotbal. 

— Nu, i-a spus Labove. Acum-i la o fabrică de cherestea. 
Şi-a făcut el socoteala că, dacă lipseşte trimestrul de-acum şi 
în schimb lucrează, va strânge destui bani ca să poată 
rămâne la universitate, chiar şi după ce nu l-ar mai fi ţinut 
gratis pentru jucat fotbal, şi să-şi completeze astfel un an 
întreg de şcoală, normal, în loc de cursurile de vară în care 
se-nvaţă numai s-ajungi institutor. 

— Credeam că asta voia să se facă, zise Varner. 

— Nu, răspunse Labove. Asta-i tot ce putea-nvăţa la 
cursurile de vară. Cred c-ai să râzi când ai s-auzi ce-am să-ţi 
spun. Vrea să se facă guvernator. 

— Da, desigur, zise Varner. 

— Ai să râzi, bănuiesc. 

— Nu, făcu Varner. Nu râd. Guvernator. Măi, măi, măi! 
Când îl mai vezi, dacă vrea s-amâne un an-doi chestia cu 

157 


guvernatorul şi să fie-nvăţător, spune-i să vină la mine, la 
Moşia Franţuzului, să stăm de vorbă. 

Asta era în iulie. Poate că Varner nu s-aştepta ca Labove 
să treacă realmente pe la el. Dar nici alt efort să găsească pe 
cineva pentru catedra liberă, pe care desigur că nu putea s-o 
fi uitat, n-a făcut. Chiar în afară de obligaţia sa de epitrop, 
urma să aibă şi el un copil bun de şcoală peste-un an-doi. 
Într-o după-amiază pe la-nceputul lui septembrie stătea 
descălţat, întins în hamacul lui de doage prins între doi 
copaci din curte, când văzu venind, străbătând curtea, un 
bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată, da' pe care-l 
recunoscu imediat - un bărbat nu slab, numai piele şi os, cu 
păr negru aspru şi gros ca de coadă de cal, cu pomeţii ieşiţi 
ca de indian, cu ochii pali, duri şi calmi, şi un nas mare şi 
foarte puţin coroiat, cu nările vibrând de orgoliu şi buzele 
subţiri, semn al ambiţiei ascunse şi necruțătoare. Era figura 
omului de lege, a convingerii nestrămutate în forţa 
cuvântului ca principiu demn să-ţi dai viaţa pentru el la 
nevoie. Acum o mie de ani ar fi fost a unui călugăr, a unui 
luptător fanatic care-ar fi întors cu reală bucurie lumii un 
spate intransigent şi-ar fi plecat în pustiu să-şi trăiască 
restul zilelor şi nopţilor în linişte, făr-o clipă de-ndoială de 
sine, luptând nu pentru mâhnirea omenirii, de care nu s-ar fi 
sinchisit şi pentru-ale cărei suferinţe n-ar fi avut decât 
dispreţ, ci împotriva propriilor pofte fireşti, aprige şi 
nesăţioase. 

— Am venit să vă spun că nu pot să predau aici anul ăsta, 
zise el. N-am timp. Am aranjat aşa ca să pot rămâne la 
universitate tot anul. 

Varner nu se sculă. 

— Anul ăsta. Dar la anu”? 

— Am aranjat la fabrica de cherestea. La vară, mă-ntorc 
acolo. Sau în altă parte. 

— Buun, zise Varner. M-am gândit şi eu puţin la asta. 
Pentru că şcoala de-aici nu-i nevoie să se deschidă decât la- 
ntâi noiembrie. Pân' atunci poţi să stai la Oxford şi să joci 
jocul dumitale. P-ormă vii să-ncepi şcoala şi-i dai drumu. Ţi- 

158 


aduci aici cărţile dumitale de la universitate şi-ţi vezi şi de 
ele, şi de şcoală, şi-n ziua când trebuie să joci te duci la 
Oxford şi joci şi-i pui să ghicească dacă te-ai ţinut aici de 
carte şi-ai învăţat ceva sau le spui ce-or mai fi vrând ei să 
ştie. P-ormă poţi să vii 'napoi la şcoală; o zi, două nu 
contează. Am să-ţi dau un cal cu care să poţi face drumu'-n 
opt ceasuri. Nu-s decât patruj’ de mile pân’ la Oxford, de- 
aici. P-ormă, când vine vremea examenelor, în ianuarie, cum 
mi-a zis babacu' dumitale, închizi şcoala aici şi te duci şi 
rămâi acolo până termini. P-ormă, în martie, iar închizi şi te 
duci înapoi pe tot restul anului, pân' la sfârşitu' lui 
octombrie dacă vrei. Eu cred c-un om care vrea cu-adevărat 
poa’ să-şi vadă de cartea lui şi la patruj’ de mile, fără cine 
ştie ce bătaie de cap. Ei, ce zici? 

De câtăva vreme Varner îşi dădea seama că celălalt nu-l 
mai vedea, cu toate că nu se mişcase din loc şi ochii-i erau 
tot deschişi. Labove sta neclintit, cu o cămaşă albă de-o 
curăţenie impecabilă, spălată de-atâtea ori că arăta ca o 
pânză de țânțari, pantalonii şi haina perfect curate, dar nu 
din acelaşi costum, şi haina puţin cam mică pe el; Varner îşi 
dădea seama c-avea hainele astea numai pentru că socotise 
sau i se dăduse să-nţeleagă că nu te poţi duce-n salopetă la 
cursuri la universitate. Stă acolo învăluit nu în speranţe şi 
bucurii trezite, şi-n care nu-i venea să creadă, ci într-o furie 
mistuitoare, trupu-i uscat frământat nu atât de şocurile 
mediului, cât crispat şi îndrumat de ceea ce zăcea în el ca- 
ntr-un furnal. 

— All right, zise el. La-ntâi noiembrie am să fiu aici. 

Se-ntorcea să plece. 

— Nu vrei să ştii cu cât ai să fii plătit? 

— All right, zise din nou Labove, oprindu-se. 

Varner îi spuse. El (Varner) nu se mişcase din hamac, cu 
ciorapi ţesuţi în casă, încrucişaţi gleznă peste gleznă. 

— Jocu' ăla, făcu el, îţi place? 

— Nu, zise Labove. 

— Aud că nu-i departe de bătaia curată. 

— Da, făcu Labove, din nou, scurt. 

159 


Se opri politicos aşteptând, privind la bătrânul descălţat, 
slab, viclean, lungit în hamac într-o adâncă lene, care părea 
să fi aruncat deja asupra lui blestemul condamnării 
irevocabile la deşertăciune totală a oricărei clipe sau şir de 
clipe de-acum sau de mai târziu, ţinându-l locului, silindu-l 
să piardă timp gândind la ce nu spusese nimănui niciodată şi 
nici să spună nu intenţiona, pentru că tot n-avea nicio 
importanţă acum. 

Incepuse tocmai înainte de sfârşitul trimestrului de vară, 
acum un an. Avea de gând să se-ntoarcă acasă la sfârşitul 
trimestrului, cum îi spusese tatăl său, s-ajute la strânsul 
recoltei. Dar chiar imediat înainte de sfârşitul trimestrului 
găsise de lucru, îi picase, cum s-ar zice, din cer. Mai erau 
două-trei săptămâni până ca bumbacul să fie bun de cules şi 
de egrenat, şi se şi aranjase unde să stea pân’ la mijlocul lui 
septembrie c-o cheltuială foarte mică. Aşadar, cea mai mare 
parte din ce-avea să scoată va fi câştig curat. A acceptat. Era 
vorba de nivelatul şi amenajatul unui teren de fotbal. Pe- 
atunci nu ştia ce era un teren de fotbal şi nici nu-l interesa. 
Pentru el era un simplu prilej de-a mai scoate încă atâţia şi- 
atâţia bani pe zi în plus şi nici măcar nu oprea lopata-n loc 
reflectând, când şi când, cu un sarcasm rece, la ce fel de joc 
o fi acela care cerea mai multă grijă şi mai multă cheltuială 
pentru pregătirea terenului decât ar fi cerut pregătirea 
aceluiaşi teren pentru scoaterea unei recolte grase; dac-ar fi 
fost ca atâta cheltuială de timp şi de bani să fi fost justificate 
de-o recoltă, ar fi trebuit să fi crescut acolo măcar aur. Aşa 
că în septembrie, când încă înainte de terminare terenul 
începu să fie folosit, el tot cu sarcasm şi fără pic de 
curiozitate descoperi că tinerii care se-agitau pe-acolo nici 
măcar nu jucau, ci doar se antrenau. Îi observa. Probabil că-i 
observa mai atent sau în orice caz mai des decât îşi dădea 
seama şi cu o expresie ciudată întipărită pe faţă şi în ochi 
(dar nici despre asta nu-şi dădea seama), pentru că într-o 
după-amiază unul dintre ei (descoperise că jocul ăsta avea 
un profesor plătit) îi zise: 

— Crezi c-ai fi în stare să faci mai bine, nu-i aşa? AlI right. 

160 


Vino-ncoa! 

În seara aceea şedea pe treptele din faţa casei 
antrenorului, în întunericul prăfos de septembrie, repetând 
întruna: „Nu” - calm, cu răbdare. 

— N-am de gând să trăiesc din împrumut numai ca să joc. 

— N-ai nevoie să-mprumuţi, ţi-am mai spus! zicea 
antrenorul. Învăţatul ţi se plăteşte. Ai să dormi la mine, în 
pod, ai să-ngrijeşti de cal, de vacă, ai s-o mulgi, ai să vezi de 
foc, iar eu îţi dau să mănânci. Tot nu-nţelegi? 

Faţa nu putea să fi fost motivul pentru care celălalt era 
aşa de mirat, pentru că asta se petrecea pe întuneric, şi nici 
vocea nu credea să fi fost. Totuşi, antrenorul zise: 

— Inţeleg. Nu crezi? 

— Nu, zise el. Nu cred că poate fi cineva care să-mi dea 
toate astea numai ca să joc. 

— Nu vrei să-ncerci? Ai să vezi. Nu vrei să rămâi aici şi să 
joci pân’ o veni cineva să-ţi ceară bani? 

— Şi-atunci, pot să plec dacă-mi cere bani? 

— Da, zise antrenorul. Pe cuvântul meu. 

Şi-aşa, în seara aceea îi scrise tatălui său că n-o să mai 
vină acasă s-ajute la cules şi dac-or să aibă nevoie de-un om 
în plus în locul lui, o să le trimită bani. Şi i-au dat 
echipament şi-n după-amiaza aceea ca şi-n cea precedentă, 
când purtase încă salopeta în care lucrase; unul dintre 
jucători nu se ridică de jos imediat şi i-au explicat şi asta - 
cum că erau reguli împotriva violenţei, el încercând cu 
răbdare să facă distincţia, să-nţeleagă: 

— Dar cum să duc mingea la linie dacă-i las să mă prindă 
şi să mă trântească? 

Astea nu le-a povestit. Doar stătea lângă hamac în hainele 
lui curate neasortate, stăpân pe sine şi grav, răspunzând 
scurt şi liniştit cu „Da” şi cu „Nu” la întrebările lui Varner, în 
timp ce toate astea se recapitulau în memoria lui, repede, 
alunecând, fără să mai aibă vreo importanţă acum, 
terminate, lichidate, lăsate-n urmă, nemaiînsemnând nimic, 
toamna însăşi trecând repede, ca-n vis, telescopic. În podul 
îngheţat se scula la patru şi făcea focul în casele a cinci 

161 


profesori ai facultăţii, apoi se-ntorcea să dea nutreţ la vite şi 
să mulgă vaca. După aceea erau cursurile, învăţătura şi- 
nţelepciunea distilate şi rafinate, tot ce mintea de om 
gândise şi sondase vreodată, zidurile-mbrăcate-n iederă, 
odăile monahale impregnate de-atâta belşug de-nvăţătură, 
fără altă limită decât capacitatea şi setea auditorului, după- 
amiezele antrenament (în scurtă vreme a fost scutit o zi din 
două, ca să strângă frunzele din cele cinci curţi), pregătirea 
cărbunilor şi-a lemnelor pentru focurile de-a doua zi. Pe 
urmă iar vaca, într-un final, în pardesiul pe care i-l dăduse 
antrenorul, stătea cu cartea sub lampă în mansarda fără foc, 
până ce-adormea pe pagina tipărită. Făcea treaba asta cinci 
zile pe săptămână, până sâmbăta, când ducea un vulgar 
ovoid demn de dispreţ peste nişte linii albe fără noimă care- 
ţi fugeau din faţa ochilor. Şi totuşi, în timpul secundelor 
acelora, în ciuda dispreţului, a convingerii care se-mbibase-n 
el, a eredității lui dure şi spartane, trăia într-o libertate 
impetuoasă - pământul izbit cu piciorul, loviturile, respiraţia 
gâfâită, mâinile lacome, iuţeala, urletul legănat al tribunelor 
aglomerate, faţa lui purtând şi-atunci expresia aceea 
sardonică de-a nu-i veni să creadă. Şi ghetele. Varner îl 
observa cu mâinile sub cap. 

— Şi ghetele? făcu Varner. 

„A fost pentru că n-am crezut niciodată serios c-o să ţină 
până sâmbătă viitoare”, ar fi putut răspunde Labove. Dar n-a 
răspuns aşa, stătea doar în picioare, cu mâinile-n jos, calm, 
privind la Varner. 

— Cred c-aveau totdeauna o mulţime de rezervă, zise 
Varner. 

— Le cumpărau în cantităţi mari. Aveau în rezervă toate 
măsurile. 

— Desigur, făcu Varner. Cred că n-aveai decât să zici că 
perechea pe care-o aveai nu-ţi vine bine sau că s-a pierdut. 

Labove nu-şi întoarse privirea. Stătea liniştit, privindu-l pe 
cel din hamac: 

— Ştiam cât costă ghetele. Am încercat să-l fac pe 
antrenor să-mi spună cât făcea o pereche. Pentru 

162 


universitate. Marcarea unui gol era ceva extraordinar, iar 
despre victorie ce să mai zic... 

— Aha. Nu luai decât atunci când câştigai. Şi-ai trimis 
acasă cinci perechi. De câte ori ai jucat? 

— De şapte, zise Labove. O dată n-a câştigat nimeni. 

— Aha, făcu Varner. Ei, cred că vrei s-ajungi acasă până 
nu se-ntunecă. Calu” o să ţi-l dau în noiembrie. 

Labove a deschis şcoala în ultima săptămână din 
octombrie. În săptămâna aia a potolit cu pumnii răzmeriţa 
lăsată moştenire de predecesorul său. Vineri seara făcea cu 
calul promis de Varner cele vreo patruzeci de mile până la 
Oxford, asista dimineaţa la cursuri, după-amiază juca fotbal, 
dormea până duminică la prânz şi la miezul nopţii era pe 
salteaua de paie din mansarda ne-ncălzită pe care-o 
închiriase la Moşia Franţuzului. Era casa unei văduve, 
aproape de şcoală. Avea o maşină de bărbierit, haina şi 
pantalonul neasortate cu care se-mbrăca, două cămăși, 
pardesiul antrenorului, o sticlă de Cola, un Blackstone, un 
volum din Mississippi Reports, colecţia locală de legi, un 
Horaţiu şi-un Tucidide în original, dăruite de Crăciun de 
profesorul de limbi clasice căruia-i făcea focul dimineaţa, şi 
cea mai strălucitoare lampă pe care-o văzuse satul vreodată. 
Era de nichel, cu supape şi pistoane, şi jiglere, şi, cum stătea 
pe masa lui de scânduri, era evident că preţuia mai mult 
decât tot ce mai avea el la un loc, iar lumea venea de la 
depărtări să-i vadă seara strălucirea constantă şi puternică. 

La sfârşitul acelei prime săptămâni îl cunoşteau toţi - gura 
nesăţioasă, ochii insuportabili, fără umor, faţa urâtă, rasă, 
de-o nuanţă albăstrie, ca o fotografie combinată Voltaire cu 
un pirat elisabetan. li spuneau şi lui „profesor”, cu toate c- 
arăta ce era - un flăcău de douăzeci şi unu de ani. Şcoala 
avea o singură încăpere, în care stăteau toţi elevii, de la 
copii de şase ani până la bărbaţi de nouăsprezece, la care a 
trebuit să facă uz de pumni ca să-şi stabilească autoritatea 
de profesor, şi iar şcolarii, de la cei care abia învățau 
alfabetul, până la cei care rezolvau banalele fracţii ordinare, 
erau amestecați la un loc. li învăţa pe toţi de toate. Purta 

163 


cheia clădirii în buzunar cum poartă negustorul cheia 
prăvăliei. Descuia în fiecare dimineaţă, mătura, împărțea 
băieţii după vârstă şi înălţime la corvezi, la cărat apă şi tăiat 
lemne şi, poruncind, strigând, zeflemisindu-i sau cârpindu-i, 
îi silea să facă treabă, uneori ajutându-i, nu ca să dea 
exemplu, ci dintr-un fel de plăcere fizică dispreţuitoare şi 
nepăsătoare de a-şi consuma excedentul de energie. Pe 
băieţii mai mari îi oprea fără milă după şcoală, aşezându-se 
în uşă sau ajungând la fereastră înaintea lor dacă-ncercau să 
fugă p-acolo. Îi silea să se urce cu el pe casă şi să înlocuiască 
şindrila stricată şi alte lucruri pe care până atunci le făcuse 
Varner în calitatea lui de epitrop, dacă profesorul îl bătuse 
destul la cap cu reclamaţiile. Noaptea trecătorii vedeau 
strălucirea orbitoare neclintită a lămpii ingenioase din 
fereastra mansardei unde stătea aplecat peste cărţile pe 
care nu atât le iubea, cât credea că trebuie să le citească, să 
le priceapă, să le absoarbă, să stoarcă şi ultima picătură din 
ele cu ceva din aceeaşi ardoare dispreţuitoare cu care tăia 
lemne, măsurând paginile întoarse în secunde scurse ale 
timpului ireversibil, ca şi mişcarea implacabilă a viermelui. 
În fiecare vineri după-amiază venea la Varner în curte, 
încăleca pe calul vânjos şi îndărătnic, şi pleca acolo unde se 
juca meciul a doua zi sau la trenul care să-l ducă pân-acolo, 
ajungând uneori doar cât să aibă timp să se schimbe până la 
fluierul arbitrului. Dar luni dimineaţa era totdeauna înapoi la 
şcoală, chiar dacă în unele împrejurări asta însemna o 
singură noapte - sâmbătă - dormită între joi şi luni. După 
meciul din ultima joi din noiembrie - sărbătoarea naţională - 
care avusese loc între două colegii de stat, i-a apărut 
portretul într-un ziar din Memphis. Era în ţinută de jucător, 
dar chiar dacă n-ar fi fost aşa, lumea din sat tot nu l-ar fi 
recunoscut. Totuşi, numele era al lui şi l-ar fi recunoscut 
după el, numai că n-a adus ziarul. Ei nu ştiau cu ce se 
îndeletniceşte profesorul lor la acele sfârşituri de 
săptămână, auziseră c-avea ceva de lucru la universitate. Nu 
le păsa. Îl acceptaseră şi, cu toate că denumirea de profesor 
era o distincţie, în ochii lor era o distincţie femeiască, 
164 


desfăşurându-se de fapt într-o lume femeiască, la fel ca şi 
titlul de pastor. Cu toate că n-ar fi mers până la a-i interzice 
să bea, n-ar fi băut cu el şi, cu toate că nu erau chiar atât de 
circumspecţi în ceea ce spuneau de faţă cu el, cum ar fi fost 
de faţă ca un pastor adevărat, dacă le-ar fi răspuns pe- 
acelaşi ton, s-ar fi putut pomeni în toamna viitoare fără loc 
de muncă, şi lucrul ăsta el îl ştia foarte bine. Accepta 
distincţia în spiritul în care i se oferea şi-i ieşea chiar în 
întâmpinare cu aceeaşi sardonică suficienţă, nu chiar 
mândrie, nici chiar veritabilă agresivitate, grav, stăpânit. 

În timpul examenelor parţiale de la universitate, a lipsit o 
săptămână. S-a întors şi s-a ţinut de capul lui Varner să le 
amenajeze un teren de baschet. O bună parte din muncă a 
făcut-o el însuşi, cu băieţii mai mari, pe care i-a învăţat jocul. 
La sfârşitul anului următor, învinseseră orice echipă pe care- 
o putuseră întâlni, şi-n anul al treilea, jucând şi el, a dus 
echipa la Saint Louis unde, în salopete şi desculți, au 
câştigat campionatul din Valea Mississippi împotriva tuturor 
participanţilor. i 

Când i-a adus pe băieţi înapoi în sat, terminase. În trei ani 
îşi luase licenţa în Litere şi în Drept. Avea să plece din sat, 
de data asta definitiv - cărţile, lampa frumoasă, maşina de 
bărbierit, o cromolitografie ieftină Alma Tadema, pe care i-o 
dăduse profesorul de limbi clasice de al doilea Crăciun - ca 
să se-ntoarcă la universitate şi la cursurile lui alternative de 
limbi clasice şi drept, succedându-se unele după altele de 
dimineaţă după micul dejun până târziu după-amiază. Acum 
citea cu ochelari, ieşind dintr-o sală de curs clipind din ochi 
de usturime ca să intre într-alta, în unicul costum pe care-l 
avea, neasortat, printre cârduri de băieţi şi fete îmbrăcaţi 
mai bine decât tot ce văzuse el pân' s-ajungă acolo şi care nu 
atât că-l priveau cu dispreţ, cât nu-l vedeau deloc, cum nu 
vedeau stâlpii cu becuri electrice pe care nu le văzuse nici 
pe ele nicăieri până acum doi ani când sosise. Trecea printre 
ei şi privea, cu-aceeaşi expresie pe care-o avusese pe terenul 
de fotbal cu liniile lui fugare şi crampoanele ghetelor, la 
fetele care se vedeau bine că veniseră acolo să-şi găsească 

165 


un bărbat şi la băieţii care veniseră nu ştia nici el de ce. 

Apoi, într-o bună zi, îmbrăcat cu togă şi tocă închiriate, 
primi cu alţii-mpreună sulul de pergament înfăşurat strâns, 
nu mai mare decât un calendar făcut sul, dar care, ca şi 
calendarul, cuprindea cei trei ani - liniile albe fugare, nopţile 
pe calul neostenit şi alte nopţi în care stătuse în pardesiu cu 
lampa folosită şi ca unică sursă de căldură, întorcând pagini 
de vorbărie moartă. Două zile mai târziu, stătea cu promoţia 
lui în faţa completului tribunalului din Oxford; a fost admis 
în barou şi gata, se terminase. Seara aceea a petrecut-o în 
restaurantul unui hotel, la o masă zgomotoasă, prezidată de 
judecător, cu profesori de drept şi alte personalităţi juridice 
în jur. Era anticamera lumii în care se străduise s-ajungă în 
cei trei ani de muncă - patru dacă socoteşti şi primul, când 
nu-şi vedea încă bine ţinta. N-avea altceva de făcut decât să 
şadă liniştit, cu expresia lui încremenită, şi s-aştepte ultima 
imagine verbală stingându-se-n ultimele bătăi din palme, să 
se ridice şi să iasă, să-şi continue drumul neclintit cu faţa în 
direcţia pe care şi-o alesese, cum făcuse de trei ani încoace, 
fără să şovăie, fără să arunce o privire-ndărăt. Dar nu putea. 
Chiar cu avansul ăsta de patruzeci de mile spre libertate (îşi 
dădea seama şi o spunea), spre demnitate şi respectul de 
sine, nu putea. Trebuia să se-ntoarcă, tras îndărăt în sfera şi 
în imperiul unei fete de unsprezece ani, care, chiar când 
şedea cu ochii pe jumătate închişi în soare, ca o pisică, pe 
treptele şcolii, în recreaţie şi mânca un cartof rece, 
întruchipa acea aptitudine de dezmăţ a înseşi zeiţelor lui din 
Homer şi Tucidide: de a fi în acelaşi timp şi desfrânate, şi 
imaculate, şi fecioare, şi mame de războinici şi de bărbaţi în 
toată firea. 

În acea primă dimineaţă, când fratele ei o adusese la 
şcoală, Labove îşi spusese: „Nu, nu! Nu aici! N-o lăsa aici!” 
Preda la şcoala asta numai de-un an de zile - o perioadă de 
cinci luni întreruptă de drumurile-i nocturne săptămânale 
până la Oxford şi-napoi şi de intervalul de două săptămâni la 
examenele parţiale din ianuarie - şi cu toate astea nu numai 
c-o scosese din haosul în care-o lăsase predecesorul său, dar 

166 


introdusese în program o oarecare constrângere care 
semăna oarecum a ordine. Suplinitor n-avea, nu exista nici 
măcar un paravan în unica încăpere a şcolii, dar cu toate 
astea separase copiii după capacitatea lor şi le impusese o 
metodă de a-şi face lecţiile pe care nu numai că o respectau, 
dar ajunseseră să şi creadă în ea. Nu era mândru de ce 
făcuse, nu era nici măcar satisfăcut. Dar era mulţumit c-o 
pusese în mişcare, că progresa, dacă nu spre cunoştinţe 
sporite în cine ştie ce măsură, cel puţin spre ordine şi 
disciplină. Şi-ntr-o bună dimineaţă, întorcându-şi faţa de la 
tabla neagră grosolană dădu cu ochii de-o fată de opt ani cu 
trup de paisprezece şi forme feminine de douăzeci, care, 
trecând pragul, aducea în această încăpere tristă, prost 
luminată, prost încălzită, consacrată unui învăţământ primar 
protestant aspru, suflul umed îmbătător al fermentului 
primăvăratic, o prosternare triumfătoare şi păgână în faţa 
supremului uter originar. 

li aruncă o singură privire şi văzu ceea ce fratele ei va fi 
fără îndoială cel din urmă care va înţelege. Văzu că ea nu 
numai că n-avea să înveţe, dar că nu era nimic scris în cărţi, 
nici aici, nici nicăieri, de care ea să aibă nevoie să ştie, că se 
născuse înzestrată nu numai cu tot ce-i trebuia ca să-nfrunte 
şi să lupte, ci să şi înfrângă orice-ar putea inventa viitorul ca 
să-i pună-n faţă. Văzu o fetiţă pe care-n cei doi ani următori 
avea s-o observe cu ceea ce la-nceput gândea că-i numai 
furie, o copilă care, la opt ani era gata dezvoltată, arătând a 
fi atins şi depăşit pubertatea încă din pântecele maică-sii, şi 
care calmă, ca-ntr-o ameţeală, nici măcar tristă, docilă la 
orice constrângere din exterior, doar că-şi deplasase 
capacitatea de aşteptare statică dintre patru pereţi între alţi 
patru pereţi, prin şi dincolo de-acumularea de zile ale- 
nmuguritului şi-ale timpului impasibil, până-n clipa când va 
apărea-un bărbat, care-o fi, al cărui nume şi chip probabil că 
ea nu îl cunoştea, şi va risipi toate astea. Cinci ani de zile 
avea s-o observe, adusă-n fiecare dimineaţă de fratele ei, 
rămânând întocmai cum o lăsase, în acelaşi loc şi-aproape-n 
aceeaşi poziţie, ceasuri întregi, cu mâinile nemişcate-n 

167 


poală, ca două trupuri diferite moţăind. Răspundea: „Nu 
ştiu”, ori de câte ori atenţia îi putea fi trezită în cele din 
urmă sau, dacă era strânsă cu uşa: „N-am ajuns pân’ aici”. 
Era ca şi cum muşchii şi carnea ei erau impenetrabili la 
oboseală, la plictiseală sau, ca şi cum ea însăşi, simbol al 
virginităţii adormite, avea viaţă, dar nu simţire, şi aştepta 
doar să vină frate-său, ca un preot eunuc gelos şi furibund, 
s-o ia. 

Sosea în fiecare dimineaţă cu ghiozdanul de muşama şi, 
dacă mai avea în el şi altceva decât cartofii copţi pe care-i 
mânca în recreaţie, Labove nu ştia. Prin simpla deplasare 
de-a lungul intervalului transforma şirurile de bănci şi de 
pupitre de lemn în boschete ale Venerei şi-i făcea pe toţi 
masculii din clasă, de la copii de-abia ajunşi la pubertate 
până la oameni în toată firea de nouăsprezece şi douăzeci de 
ani, unul dintre ei chiar însurat şi cu copil, bărbaţi în stare 
să-ntoarcă de la răsăritul soarelui şi pân’ la asfinţit zece 
pogoane de pământ, să s-aprindă, să sară, într-o rivalitate 
bătăioasă, împiedicându-se unul pe altul în goana după 
precădere în adorare. Uneori, vineri seara, aveau loc la 
şcoală reuniuni la care elevii se amuzau sub supravegherea 
lui cu jocuri neastâmpărate de adolescenţi. Ea nu lua parte, 
dar le domina. Şedea lângă sobă întocmai cum ar fi stat la o 
oră de clasă, neatentă şi senină, şi în vacarmul de strigăte şi 
tropăieli ea era cea asaltată simultan sub o duzină de rochii 
de satin sau de pânză într-o duzină de colţuri şi unghere 
întunecoase. Nu era nici în fruntea, nici în coada clasei, nu 
pentru că refuza să înveţe sau pentru că pe de o parte era 
fata lui Varner şi pe de alta Varner era epitropul şcolii, ci 
deoarece clasa în care era ea a încetat a mai avea cap şi 
coadă la douăzeci şi patru de ore după intrarea ei. În cursul 
anului n-a mai existat nici clasă de începători, din care să 
poată promova, pentru motivul că ea nu putea fi niciodată 
nici în capul, nici în coada a orice-ar fi fost care să aibă 
sânge circulând în el. Nu exista decât centru, ca într-un roi 
de albine, şi centrul ăsta ea era, năpădită de tot roiul, dar 
totuşi senină şi intactă, şi, după cum s-arăta, chiar dispusă 

168 


să uite, anulând liniştită suma de gândire şi suferinţe 
omeneşti cărora li se mai zice ştiinţă, învăţătură, 
înţelepciune, în acelaşi timp simbolizând şi o supremă şi 
inviolabilă depravare: regina, matca. 

Doi ani de zile a observat el toate astea, tot cu ceea ce 
credea că-i simplă furie. La sfârşitul celui de-al doilea an 
avea să-şi ia examenele, cele două licenţe. Atunci va fi gata, 
va termina. 

Unicul motiv pentru care acceptase şcoala asta va fi 
anulat, va dispărea. Năzuinţa, scopul lui va fi atins cu preţul 
pe care-l plătise şi din care cel mai mic lucru cu siguranţă nu 
fuseseră drumurile lui călare, patruzeci de mile în noapte la 
şi de la universitate, pentru că, după tradiţia moştenită-n 
lumea lui de plugari pălmaşi, nu era deprins să călărească 
de plăcere. Atunci va putea să plece, să părăsească satul şi 
să nu-i mai calce piciorul pe-acolo în vecii vecilor. Primele 
şase luni aşa credea că va face, iar în celelalte optsprezece 
îşi spunea mereu acelaşi lucru. li era foarte uşor să-şi spună 
şi chiar să creadă, mai ales cât lipsea din sat - ultimele două 
luni din trimestrul de primăvară, la universitate, şi 
următoarele opt săptămâni din trimestrul de vară în care-şi 
grămădise, pe secţiuni, cel de-al patrulea an universitar, 
apoi cele opt săptămâni a ceea ce şcoala numea vacanţă şi 
pe care le petrecu la fabrica de cherestea, cu toate că acum 
nu mai avea nevoie de bani, putea să-şi dea examenele şi 
fără ei, dar aveau să-i prindă bine-n buzunar când va ieşi pe 
ultima poartă şi va avea în faţă drumul drept şi aspru, iar 
între el şi ţinta lui nimic decât el însuşi; apoi cele şase 
săptămâni de toamnă când în fiecare sâmbătă după-amiază 
liniile albe fugare îi zburau pe dinainte şi văzduhul vibra 
isteric de urlete şi răcnete, iar câteva secunde, fără voia lui, 
le trăia intens, aprig, concentrat, chiar dacă nici acum nu-i 
venea să creadă cu adevărat. 

Apoi, într-o bună zi, descoperi că de aproape doi ani se 
minţise singur. Asta a fost când s-a întors la universitate în a 
doua primăvară şi cam cu o lună înainte de examene. Nu 
demisionase oficial de la şcoală, deşi când plecase din sat cu 

169 


o lună înainte credea că-i pentru totdeauna, considerând 
stabilit între Varner şi el că ţinea locul de învăţător numai ca 
să poată urma cursurile la universitate. Aşa că el credea că 
plecase din sat pentru totdeauna. Până la examenele 
definitive mai era numai o lună, după care urma examenul 
de admitere în barou, iar apoi uşile îi vor fi deschise. Avea 
chiar promisiuni pentru o poziţie bună în profesiunea aleasă. 
Atunci, într-o seară, fără niciun fel de presentiment, intrase 
în sufragerie la pensiunea unde locuia ca să ia masa de 
seară, când gazda apărând îi zise: „Am ceva bun de mâncare 
pentru dumneata. Mi-a adus cumnatul meu”, şi-i puse 
dinainte o farfurie cu un singur cartof copt, şi-n timp ce 
proprietăreasa exclama: „Vai, domnule Labove, ţi-e rău?” el 
reuşi să se ridice şi să iasă din cameră. În odaia lui, în fine, 
avu sentimentul că trebuie să plece imediat, să pornească 
chiar atunci, fie şi pe jos. O vedea, îi simţea chiar mirosul, 
şezând acolo pe treptele şcolii, mâncându-şi cartoful, 
liniştită, şi cu acea teribilă aptitudine a sa de a fi nu numai 
iremediabil şi inconştient în afara hainelor ei, ci de a fi goală 
fără ca măcar să-şi dea seama. Vedea acum că nu pe treptele 
şcolii fusese ea, ci în mintea lui, şi că fusese întruna acolo, 
de doi ani de zile, şi că nu fusese deloc furie, ci groază şi că 
viziunea porţii pe care şi-o pusese drept ţintă nu era o ţintă, 
ci doar un punct de atins, ca un om fugind de-un masacru, 
care nu aleargă pentr-un premiu, ci ca să scape de moarte. 
Dar în realitate nu renunţase atunci, cu toate că rostise 
pentru prima oară cuvintele: „Nu mă-ntorc”. Inainte n- 
avusese nevoie să le spună, pentru că până atunci crezuse că 
va continua. Dar aşa cel puţin putea să se mai asigure, cu 
glas tare, că n-o va face, ceea ce totuşi însemna ceva şi-i 
dădu posibilitatea să-şi treacă examenele şi admiterea în 
barou şi să meargă şi la banchet. Imediat înainte de 
festivitate se apropiase de el un coleg, un neofit. După 
banchet se duceau la Memphis să continue petrecerea fără 
ceremonie. Ştia ce-nseamnă asta: beţie într-o cameră de 
hotel şi pe urmă, cel puţin pentru unii dintre ei, un bordel. 
Refuză, nu pentru că era virgin sau pentru că n-avea bani de 
170 


cheltuit pe-aşa ceva, ci pentru că până-n ultima clipă mai 
credea, cu credinţa lui sentimentală şi neîntemeiată de 
muntean, în cultură şi-n magia albă a licenţei în latină, o 
veritabilă analogie cu credinţa călugărului de pe vremuri în 
crucea lui de lemn. Apoi ultimul discurs se stinse în ultimele 
aplauze şi-n hârşâitul scaunelor, uşa îi era deschisă, drumul 
îl aştepta şi el ştia că nu-l va apuca. Se duse la colegul care-l 
invitase la Memphis şi acceptă. Cobori cu grupul în gară la 
Memphis şi întrebă calm unde găseşte un bordel. „Dă-o 
dracului, măi omule! zise celălalt. Ai un pic de răbdare. Cel 
puţin să ne-nscriem la un hotel, de formă.” Dar n-a avut. S-a 
dus singur la adresa pe care i-o dăduseră. Bătu hotărât la 
poarta dubioasă. N-avea să-i ajute nici asta la nimic. Nici nu 
se aştepta. Îi lipsea acea calitate umană care face ca un om 
să nu poată fi niciodată sau cu totul curajos, sau cu totul laş; 
avea aptitudinea de a vedea ambele laturi ale unei crize şi se 
imagina din capul locului învins - el însuşi parte integrantă 
din eşecul şi dezastrul său. „Cel puţin, n-o să mă 
dispreţuiască pentru virginitatea mea”, îşi spuse. A doua zi 
dimineaţă împrumută de la tovarăşa lui de-o noapte o foaie 
de hârtie ieftină liniată (plicul era roz şi fusese cândva 
parfumat) şi-i scrise lui Varner că va continua cursurile la 
şcoală încă un an. 

A continuat trei. Ajunsese un adevărat călugăr, şcoala 
tristă, satul mic şi pustiu îi erau muntele măslinilor, 
Ghetsimani, şi o ştia, Golgota. Era iar sihastrul viril de pe 
vremuri. Mansarda fără foc era sihăstria lui în pustiu, 
salteaua subţire de paie pe duşumeaua de bârne cioplite - 
patul lui de stâncă pe care stătea culcat pe pântece, 
năduşind în nopţile tăioase de iarnă, gol, ţeapăn, cu dinții- 
ncleştaţi, cu faţa de erudit, cu picioarele păroase ca de faun. 
Apoi se făcea ziuă şi se putea scula şi îmbrăca, şi înghiţea o 
mâncare căreia nu voia nici măcar să-i simtă gustul. 
Niciodată nu dăduse mare atenţie mâncării, dar acum nici 
măcar nu ştia totdeauna dacă mâncase. Apoi se ducea, 
deschidea şcoala, se aşeza la catedră şi-o aştepta să treacă 
printre rândurile de bănci. Se gândise de mult să se-nsoare 

171 


cu ea, s-aştepte până ce va fi destul de mare şi s-o ceară-n 
căsătorie, măcar  să-ncerce, dar  înlăturase această 
posibilitate. În primul rând nu-i trebuia nevastă, în orice caz 
nu încă şi probabil că niciodată. Şi n-o dorea ca nevastă, o 
dorea pentru o singură dată, ca un om c-un picior sau o 
mână cangrenate însetat de lovitura de bardă care să-l facă 
din nou un om relativ întreg. Ar fi plătit şi-acest preţ ca să se 
elibereze de obsesie, dar ştia că aşa ceva nu se putea 
întâmpla, nu numai pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat 
niciodată, dar şi din cauza ei, a abilităţilor sale de a anula cu 
totul orice schimb de valori, orice perspectivă de viaţă 
intimă sau capacitate de devotament, preţul de cumpărare 
modest, un fleac, cerut de-un bărbat pentru disponibilul său 
de-aşa-numită iubire. Aproape că-l şi vedea, pe bărbatul pe 
care-l va avea într-o zi. O să fie un pitic, un gnom, fără 
testicule şi fără dorinţe, tot atât de însemnat din punct de 
vedere fizic în viaţa ei, cât numele proprietarului pe pagina 
de gardă a unei cărţi. Şi iar ajunsese-aici, dincolo de cărţi, la 
macularea inutilă a tiparului care-l mai trădase şi-altădată: 
Vulcan şchiop al acestei Venere, nu s-o posede, doar s-o 
aibă-n proprietate prin forţa unică pe care ţi-o dă puterea, 
puterea copleşitoare a banului, a bogăției, a zorzoanelor, a 
fleacurilor, aşa cum ar fi avut, nu un tablou sau o statuie, ci 
un teren, să zicem. Îl şi vedea: un câmp frumos şi gras, şi 
rodnic, cu bălegar mult şi etern, şi inaccesibil, pentru care 
pretindea că are titluri de proprietate, indiscutabil, sugând 
în el de zece ori mai multe seminţe vii decât ar fi putut 
obţine şi combina proprietarul în toată viaţa lui, şi 
producând o recoltă înmiit mai mare decât ar fi putut el visa 
vreodată să culeagă şi să pună deoparte. 

Aşa că se terminase. Şi cu toate astea, rămânea acolo. 
Rămânea pentru privilegiul de-a aştepta până ce plecau 
elevii de la ultima oră de clasă şi încăperea era goală, aşa că 
putea să se scoale şi să se ducă, cu blestemata-i faţă 
impasibilă, până la banca ei şi să pună mâna pe scândura 
caldă încă de contactul cu trupul ei sau chiar să- 
ngenuncheze şi să-şi plimbe obrazul pe scândură, să- 

172 


mbrăţişeze lemnul tare şi fără simţire, până ce căldura 
dispărea. Era nebun. Ştia. Se-ntâmpla câteodată că nici 
măcar nu mai voia să facă dragoste cu ea. Voia doar să-i facă 
rău, s-o doară, să-i vadă sângele tâşnind şi curgând, să vadă 
faţa asta senină crispându-se într-o expresie neştearsă de 
teroare şi tortură sub propria faţă, să-i lase un semn neşters, 
al lui, pe ea, şi-apoi să se uite cum faţa încetează chiar de-a 
mai fi faţă omenească. Apoi gonea viziunea asta şi situaţia se 
răsturna. Acum el era cel hărțuit, abătut, istovit în faţa 
chipului ei, care - chiar dacă era numai de paisprezece ani - 
vădea o cunoaştere blazată la care el nu va ajunge niciodată, 
o supraabundenţă, o saţietate de experienţe perverse de tot 
felul. El era ca un copil în faţa acestei ştiinţe. Era ca o fetiţă, 
o fecioară înspăimântată, înnebunită, uluită, prinsă-n cursă 
nu de maturitatea şi de experienţa seducătorului, ci de 
forţele oarbe şi implacabile dinăuntrul ei, dându-şi seama 
acum că trăise cu ele de ani de zile fără măcar să ştie că 
există. Se târa pe jos în praf în faţa băncii, gândind: „Invaţă- 
mă ce să fac! Spune-mi! Voi face orice-mi spui, orice, să- 
nvăţ, să ştiu ce ştii”. Era nebun. Ştia. Ştia că mai curând sau 
mai târziu ceva trebuia să se-ntâmple. Şi mai ştia că orice s- 
ar întâmpla, el va fi cel învins, chiar dacă nu ştia încă unde 
era fisura din armura lui, ştia că ea o va găsi dintr-odată, din 
instinct, fără să-şi dea măcar seama că fusese în primejdie 
de moarte. „În primejdie? strigă. În primejdie? Nu ea, eu. 
Mie mi-e frică de ce-aş putea face, nu neapărat ei, pentru că 
nici eu, nici altul nu-i putem face ceva rău. Ci mie, din cauza 
celor ce mi se vor întâmpla mie.” 

Apoi, într-o după-amiază, îşi găsi barda. După o primă 
lovitură stângace continuă să taie cu ea aproape într-un fel 
de paroxism de plăcere, cu nervii şi tendoanele membrelor 
cangrenate bălăbănindu-se. Nu auzise nimic. Ultimul pas se 
stinsese şi uşa se-nchise pentru ultima oară. N-o auzi 
deschizându-se din nou şi, cu toate astea, ceva îl făcu să-şi 
ridice faţa tăvălită de pe bancă. Ea era din nou în cameră, 
privindu-l. Îşi dădu seama că nu numai că ştia în ce loc 
îngenunchease el, dar că ştia şi de ce. Poate că în clipa 

173 


aceea credea că ea ştiuse tot timpul, pentru că-şi dădu 
seama imediat că nu era nici speriată, nici nu râdea la el, că 
pur şi simplu nu se sinchisea. Şi părea că nici nu ştie c-avea 
în faţă un ucigaş virtual. Doar dădu drumul uşii şi înaintă pe 
intervalul dintre bănci către locul unde era soba. 

— Jody n-a venit încă, zise. Afară-i frig. Ce faci acolo jos? 

Se ridică în timp ce ea continua să se apropie, ţinând 
ghiozdanul de muşama pe care-l purta - uite, se făcuseră 
cinci ani acum - şi despre care ştia că nu-l deschidea 
niciodată în altă parte decât la şcoală, exceptând momentele 
în care vâra-n el cartofii copţi. Se apropie de ea, iar fata se 
opri, urmărindu-i mişcările. 

— Nu-ţi fie frică! zise. Nu-ţi fie frică! 

— Frică? se miră ea. De ce? 

Făcu un pas înapoi, atât, privindu-l în faţă. Nu-i era frică. 
„Nu ajunsese pân-acolo”, gândi el; şi-atunci îl năpădi un 
sentiment de furie rece sau de silă şi regret laolaltă, deşi nu 
i se vedea pe faţa care chiar zâmbea puţin, tragică şi 
dezgustată, şi diabolică. 

— Asta-i, zise el. Asta-i nenorocirea. Nu ţi-e frică. Asta 
trebuie să-nveţi. Şi-am să te-nvăţ, cu orice preţ. 

O-nvăţase el altceva, deşi câteva clipe nu şi-a dat seama. 
Un lucru învățase ea într-adevăr în timpul celor cinci ani de 
mers la şcoală, şi-acum avea să dea examen şi să-l treacă. Se 
apropie de ea, şi ea tot nu dădu înapoi. Atunci o prinse-n 
braţe. Cu mişcări repezi şi implacabile, ca şi cum ar fi fost o 
minge de fotbal sau ca şi cum balonul ar fi fost la ea şi ea un 
obstacol între el şi poarta pe care-o ura şi la care trebuia s- 
ajungă. O strânse brutal, cele două corpuri izbindu-se violent 
unul de altul, pentru că ea nici măcar nu se mişcase din loc 
să-l evite, nicidecum să-ncerce să reziste. Pentru moment 
părea să fie hipnotizată, o uimire totală, inertă şi moale, 
stând acolo mare şi imobilă, aproape la fel de înaltă ca el, cu 
ochii în dreptul ochilor lui şi corpul, care totdeauna părea să 
fie pe dinafara hainelor, făcuse fără măcar să ştie un iureş 
de excitație lascivă din ceea ce el, cu preţul a trei ani de 
sacrificiu şi suferinţă, şi flagelări, şi neîncetată luptă cu 

174 


însuşi sângele lui necruţător, cumpărase ca să aibă 
privilegiul de a-i dedica viaţa, şi care părea acum la fel de 
fluid şi de inconsistent ca un lapte de-o puritate miraculoasă. 

Apoi corpul îşi reveni, începu o rezistenţă furioasă şi mută, 
în care chiar şi-atunci el ar fi putut discerne că nu era nici 
frică, nici măcar jignire, ci simplă luare prin surprindere şi 
iritare. Era puternică. Prevăzuse c-o să fie. Dorise, aşteptase 
să fie. Luptau cu furie. El zâmbea, şoptind chiar: „Luptă-te! 
Luptă-te!” Asta-i: un bărbat şi-o femeie luptând. Cu ură. Să 
ucizi, numai s-o faci aşa încât celălalt, el sau ea, să ştie-n 
vecii vecilor dup-aceea c-a murit. Nici măcar să stea mort 
lungit, liniştit, pentru că vor trebui apoi să fie veşnic doi în 
groapă şi-acei doi nu vor putea niciodată să mai stea liniştiţi 
în aceeaşi groapă şi nici în alta nu vor putea sta, solidari, 
liniştiţi, până ce nu va fi murit şi celălalt. O slăbise din 
strânsoare, să-i simtă mai bine rezistenţa aprigă a oaselor şi- 
a muşchilor, ţinând-o doar atât cât să nu-i ajungă la obraz. 
Ea nu făcea zgomot, deşi fratele ei, care niciodată nu-ntârzia 
când venea s-o ia, trebuia să fie-acum afară, în faţa şcolii. 
Labove nu se gândea la asta. Probabil că nici nu s-ar fi 
sinchisit. O ţinea mai puţin strâns, zâmbind încă, şoptindu-i, 
amestecându-le, frânturi de versuri latine şi greceşti, şi 
obscenităţi americane de pe Mississippi, când deodată ea 
reuşi să-şi elibereze unul din braţe, pentru ca în clipa 
următoare să-l izbească violent cu un cot sub bărbie. Işi 
pierdu echilibrul; până să şi-l recapete, ea îi dădu cu celălalt 
braţ un pumn în faţă cu toată puterea. Se poticni de-a- 
ndărătelea, se izbi de-o bancă şi căzu cu ea şi în parte sub 
ea. Se plecă peste el respirând adânc, dar nu gâfâind, nici 
măcar ciufulită. 

— Să nu te mai prind cu labele pe mine, zise ea. Boşorog 


de călăreţ-fără-cap, prăpăditule de Ichabod Crane ce eşti!” 


” Personajul Ichabod Crane, invocat aici de Eula Varner, este 


protagonistul unei clasice legende americane, The legend of Sleepy 

Hollow (Legenda din Vâlceaua Adormită) de Washington Irving (1783- 

1859). Evocarea este extrem de potrivită: Ichabord Crane reprezintă 

chiar prototipul dascălului deşirat, slăbănog, mare amator de poveşti 
175 


După ce zgomotul paşilor ei şi-al uşii închizându-se 
încetase, putu s-audă ceasul ieftin pe care-l adusese cu el din 
odaia lui de la universitate ticăind puternic în liniştea 
deplină, un sunet metalic dogit, ca nişte alice mici picând 
într-o cutie de tinichea, deşi încă înainte de-a putea începe 
să se ridice, uşa se deschise din nou şi, de jos, de pe 
duşumea, îşi ridică ochii la ea cum venea pe intervalul dintre 
bănci. „Unde mi-e?...” întrebă ea. Apoi văzu ghiozdanul, şi-l 
ridică de jos şi plecă iar. Auzi din nou uşa. „Vasăzică, nu-i 
spusese încă”, gândi el. Îl ştia bine pe frate-său. N-ar fi 
aşteptat s-o ducă-ntâi acasă, ar fi intrat imediat, răzbunându- 
se-n fine după cinci ani de silnicie brutală şi nemotivată. 
Asta, oricum, ar fi fost ceva. N-ar fi fost posesiune, e- 
adevărat, dar aceeaşi carne tot ar fi fost, carne caldă, vie, în 
care curge acelaşi sânge, cel puţin la lovituri - un paroxism, 
o gamă de spasme, o purgaţie, oricum - ar fi fost ceva. Aşa 
că se sculă şi se duse la catedră, se aşeză şi îndreptă spre 
sine faţa deşteptătorului (fusese oblică, s-o poată vedea de la 
tablă, unde stătea de obicei când asculta). Ştia distanţa 
dintre şcoală şi casa Varnerilor, şi călărise destul pe calul lor 
pân' la universitate şi-napoi ca să calculeze timpul în cal- 
distanţă. „Şi-o să vină şi-n galop, încoace”, gândea. Aşa că 
măsură distanţa pe care o avea de parcurs minutarul şi 
şedea privindu-l cum se târâie spre punctul fixat. Apoi îşi 
ridică privirea la singurul spaţiu relativ liber din încăpere, 
unde era totuşi soba şi, bineînţeles, tabla. Soba nu putea fi 
împinsă din loc, dar tabla da. Dar chiar şi-aşa... poate-ar fi 
mai bine să dea de frate-său afară, altminteri, unul din doi s- 
ar putea lovi. Apoi se gândi că asta era tocmai ce dorea: unul 
din doi să iasă lovit, apoi se-ntrebă calm: „Care?” Şi-şi 
răspunse: „Nu ştiu. Nu-mi pasă”. Aşa că se uită din nou la 
cadranul ceasornicului. Dar chiar şi după ce trecuse o oră- 
ntreagă tot nu putea s-admită c-ajunsese la dezastrul fatal. 
„Mi-a aranjat o capcană şi m-aşteaptă cu pistolul”, gândi. 


cu fantome şi îndrăgostit fără şansă de fata cea mai frumoasă şi bogată 
din sat. (n. ed.) 
176 


Dar unde? Ce capcană? Ce capcană mai bună putea să-şi 
dorească decât asta? O şi vedea intrând din nou în clasă 
mâine dimineaţă, liniştită, netulburată, fără să-şi mai 
amintească măcar, cu cartoful copt pe care în recreaţie se va 
aşeza pe treptele-nsorite să-l mănânce, ca una din acele 
nemuritoare făpturi impudice, rămase poate grea cu-un 
anonim şi mâncând pâinea paradisului pe-o costişă însorită a 
Olimpului. 

Aşa că se sculă, îşi adună cărţile şi hârtiile pe care, 
împreună cu deşteptătorul, le ducea în fiecare după-amiază 
în odăiţa lui goală şi le-aducea înapoi a doua zi dimineaţă, le 
puse într-un sertar al catedrei şi-l închise, iar cu batista se- 
apucă să şteargă de praf catedra pe deasupra, mişcându-se 
fără grabă, dar fără încetare, cu faţa calmă, întoarse ceasul 
şi-l puse la loc pe catedră. Pardesiul pe care i-l dăduse 
antrenorul acum şase ani era atârnat în cuiul în care stătea 
de obicei. Se uită la el o clipă, apoi imediat se duse şi-l luă, 
chiar îl îmbrăcă şi ieşi din cameră - camera acum pustie şi în 
care de azi înainte şi de-a pururea va fi lume de prisos, în 
care din acea primă zi, când o adusese frate-său înăuntru, 
fusese lume de prisos; şi unul va fi de prisos de-a pururi 
după-aceea în orice cameră ar intra ea, rămânând atât cât să 
respire-o dată. 

Cum ieşi, văzu murgul legat de stâlp în faţa prăvăliei. 
„Normal, gândi el calm. Fireşte că n-o să umble cu pistolul la 
el şi nu i-ar servi la nimic să-l ţină acasă sub pernă. Normal. 
Asta-i. Pistolul, acolo-i!” Spunându-şi că poate fratele ei vrea 
chiar să aibă martori, cum voia şi el să aibă, porni, tragic, 
calm, spre prăvălie. „Asta va fi dovada!” strigă el mut. 
Dovada în ochii şi-n credinţa tuturor oamenilor că s-a- 
ntâmplat ce nu se-ntâmplase. Ceea ce tot va fi mai bine 
decât nimic, chiar dacă n-am venit pe lume să ştiu că 
oamenii cred asta. Şi va intra în credinţa tuturor oamenilor 
pentru totdeauna, nu va mai putea fi dezrădăcinat, pentru că 
unul din cei doi care ştiu că nu-i aşa va fi mort. 

Era o zi cenuşie cu rezonanţă metalică, una din acele zile 
fără vânt, de-o încremenire sculpturală, prea moartă ca să 

177 


dea zăpadă sau măcar s-o lase să cadă; şi nici măcar lumina 
nu se schimba, dimineaţa părând să iasă gata făcută din 
nimic, ca să piară-n întuneric fără gradaţie. Satul era 
neînsufleţit - fierăria şi maşina de egrenat, şi prăvălia 
mâncată de vreme stătea cu obloanele trase, amuţite; singur 
calul nemişcat mai reprezenta viaţa, şi asta nu pentru că se 
putea mişca, ci pentru că semăna cu ceva despre care ştia că 
trăieşte. Dar probabil că erau înăuntru. Parcă-i vedea - 
bocancii grei şi cizmele, salopetele şi şorţurile umflându-se 
peste masa de haine grămădită dedesubt alandala - înfipţi 
pe picioare în jurul scuipătoarei cu nisipul pătat, şi soba, 
ghemuită, radiind din pântecele de fier căldura puternică, 
sănătoasă, cu un miros al ei, miros de bărbat monahal 
aproape - o esenţă hibernală de austeritate şi de scuipat de 
tutun răscopt. Căldură bună: va intra în ea nelăsând afară 
doar frigul trist şi sterp, ci viaţa; urcând treptele şi intrând 
pe uşă, va ieşi, de fapt, din viaţă. Ridicându-şi capul, calul îl 
privi trecând. „Dar tu nu, îi zise. Tu trebuie să rămâi afară, 
să stai aici, să rămâi nevătămat şi să plănuieşti cum să faci 
sângele să circule. Eu nu.” Urcă treptele şi traversă 
scândurile tocite de călcâie ale galeriei. Pe uşa închisă era 
prins în ţinte un afiş de hârtie, reclama unui produs 
farmaceutic, pe jumătate rupt - un chip de om ajuns, 
înfumurat, bărbos, trăind undeva departe, însurat, cu copii, 
într-o casă de om bogat, la adăpost de pasiune şi de trădarea 
sângelui, şi neavând nici măcar nevoie să fie mort, ca să fie 
trecut la nemurire cu ţinte de tapiţer bătute la intervale 
regulate, cu darul ubicuităţii şi-al nemuririi în zece mii de 
efigii decolorate şi zdrenţuite pe zece mii de uşi, de ziduri şi 
de garduri roase de timp şi nevopsite, şi pe tot felul de 
vreme şi ploaie, şi gheaţă, şi arşiţa rea a verii, prin toate 
ungherele ţării. 

Atunci, cu mâna pe clanţa uşii, se opri. Odată - era 
desigur într-una din călătoriile lui cu fotbalul, niciodată nu 
mersese cu trenul pentru altceva, decât în noaptea aceea la 
Memphis - coborâse pe-un peron de gară trist. În faţa unei 
uşi se produsese o agitaţie. Il auzise pe un om înjurând, 

178 


strigând, un negru ieşise pe uşă în goană, urmat de un alb 
care răcnea. Negrul se-ntorsese, oprindu-se, şi-n timp ce 
spectatorii se-mprăştiau, albul îl împuşcase pe negru c-un 
amărât de pistol. Îşi aminti cum negrul, prinzându-se cu 
mâinile de pântece, se prăbuşise cu faţa-n jos, apoi deodată 
se rostogolise pe spate, părând că se lungeşte, că-ntr-adevăr 
crescuse cu cel puţin un metru; albul cu-njurăturile fu prins 
şi dezarmat, trenul fluieră o dată şi porni din loc încet, un 
feroviar în uniformă străbătând prin mulţime şi alergând să-l 
ajungă, tot privind înapoi de pe treapta în mişcare. Şi îşi 
aminti cum se strecurase împingându-se, folosind instinctiv 
tactica de la fotbal să-şi facă un loc de unde să se uite la 
negrul zăcând ţeapăn pe spate, cu mâinile încă încleştate pe 
pântece, cu ochii închişi şi faţa liniştită. Şi atunci apăruse un 
om - doctor sau funcţionar, nu ştia ce - care îngenunchease 
lângă negru şi încercase să-i desfacă mâinile. Nu se observa 
vreun semn exterior de rezistenţă; braţele şi mâinile de care 
trăgea doctorul sau funcţionarul păreau doar să fi devenit de 
fier. Ochii negrului nu se deschiseseră, nici expresia de pace 
de pe chipul lui nu se alterase; părea să spună doar: „Uitaţi- 
vă, albilor, m-a-mpuşcat”. Dar în cele din urmă îi 
descleştaseră mâinile şi-şi amintea cum începuseră să-i 
scoată bluza şi salopeta, şi o haină civilă jerpelită, care se 
dovedi a fi fost odată un pardesiu lung, tăiat din poale cu un 
brici parcă, şi dedesubt o cămaşă şi-un pantalon. Îl 
descheiaseră la centură şi glontele se rostogolise pe peron; 
sânge, deloc. Luă mâna de pe clanţă, îşi scoase pardesiul şi îl 
puse pe braţ. „Cel puţin să nu fiu eu de vină dacă unul din 
noi eşuează”, gândi el şi intră. La început, crezu că 
încăperea era goală. Văzu soba în lădiţa ei cu nisip murdar, 
înconjurată de butoiaşe cu o grămadă de cuie şi lădiţe puse- 
n picioare; simţi chiar mirosul fetid de scuipat proaspăt ars. 
Dar nu văzu pe nimeni şezând şi când, o clipă după aceea, 
zări faţa groasă, nefericită, ursuză a fratelui ei privindu-l fix 
pe deasupra biroului, se simţi un moment furios şi jignit. 
Credea că Varner golise prăvălia, că-i trimisese pe toţi afară 
cu bună ştiinţă, ca să-i refuze şi această ultimă pretenţie - 
179 


ratificarea succesului pe care venise să şi-l cumpere cu 
preţul vieţii; şi deodată simţi o aversiune chinuitoare, un 
refuz furibund de a muri. Se plecă repede-n lături, eschivând 
lovitura, căutând cu ochii pe jos în jur ceva să se apere, când 
faţa lui Varner se ridică şi mai mult deasupra biroului, ca o 
lună plină. 

— Ce dracu’ tot cauţi? zise Varner. [i-am spus de-acu' 
două zile că cerceveaua n-a venit încă. 

— Cerceveaua? făcu Labove. 

— Bate-n cuie câteva scânduri deasupra, zise Varner. 
Crezi c-am să m-apuc să fac special un drum la oraş ca să 
nu-ţi sufle un pic de vânt în ceafă? 

Şi-atunci îşi aminti. În vacanţa Crăciunului se spărseseră 
nişte geamuri. Bătuse câteva scânduri în loc. Nu-şi mai 
amintea că le bătuse. Dar nici că-i vorbise acum două zile de 
cerceveaua promisă nu-şi amintea, nicidecum că o ceruse. 
Şi-acum nu-şi mai amintea deloc de fereastră. Stătea tăcut, 
cu pardesiul în mână; nici nu mai vedea măcar faţa 
bănuitoare, morocănoasă. „Da, îşi zise calm. Da, înţeleg. Nu- 
i spusese nimic. Nici măcar nu uitase să-i spună. Nici măcar 
nu-şi dădea seama că se-ntâmplase ceva care merita să fie 
spus.” Varner mai vorbea încă; probabil că-i răspunsese 
careva: 

— Ei, atunci ce vrei? 

— Un cui, zise el. 

— Ia-ţi-l! 

Faţa dispăruse îndărătul biroului. 

— S-aduci ciocanu' 'napoi. 

— Nu-mi trebuie ciocan, zise. Numai un cui. 

Casa - odaia ne-ncălzită în care locuise şase ani de zile cu 
cărţile şi cu lampa lui strălucitoare - se afla între prăvălie şi 
şcoală. Nici măcar nu se uită la ea când trecu. Se întoarse la 
şcoală, închise şi încuie uşa. Cu o bucată de cărămidă bătu 
cuiul în perete lângă uşă şi agăţă cheia în cui. Şcoala era pe 
drumul spre Jefferson. Pardesiul îl avea pe el. 


180 


Capitolul al doilea 
1 


Toată primăvara şi toată vara lungă care-i urmă în anul în 
care Eula a-mplinit paisprezece ani, băieţii de cincisprezece, 
de şaisprezece şi de şaptesprezece ani care fuseseră cu ea la 
şcoală şi alţii care nu fuseseră roiau ca viespile-n jurul unei 
piersici coapte, cum arăta gura ei cărnoasă şi umedă. Erau 
vreo doisprezece. Alcătuiau un grup închegat, omogen şi 
zgomotos, şi ea, senină şi de obicei mâncând fără încetare, 
era axul, centrul lui. Mai erau şi trei-patru fete-n grup, mai 
mărunte, dar dacă ea le folosea cu bună ştiinţă ca să se 
pună-n relief n-a ştiut nimeni niciodată cu certitudine. 
Arătau mai mici, deşi erau mai mari ca ea. Părea că 
abundența care năpădise leagănul ei nu se mulțumea numai 
să le umbrească prin simpla linie a trăsăturilor şi simpla 
calitate a părului şi-a pielii ei, că trebuia să le copleşească şi 
să le-năbuşe în cele din urmă sub cantitate, sub masă. 

Se-ntâlneau cel puţin o dată pe săptămână şi de obicei 
chiar mai des. Se-adunau la biserică duminicile de dimineaţă 
şi şedeau grămadă pe două bănci alăturate, care deveniseră 
apoi numai ale lor, prin consimţământul general al 
enoriaşilor şi-al capilor spirituali, ca o clasă sau un loc izolat. 
Se-ntâlneau la petrecerile din sat, ţinute acum la şcoala 
rămasă goală, care timp de-aproape doi ani până să vină să 
se instaleze alt învăţător nu va mai sluji de altceva. Soseau 
în grup, se alegeau între ei cu o monotonie plicticoasă 
pentru jocurile în doi, băieţii maimuţărindu-se brutal, 
gălăgios. Parc-ar fi fost o lojă masonică întemeiată pe 
negândite în Africa sau în China, ţinându-şi adunarea 
săptămânală. Plecau, mergând împreună pe drumul luminat 
de stele sau de lună, grup compact şi gălăgios, s-o lase-n 
poartă la tatăl ei înainte de a se împrăştia. Dacă băieţii se 
băteau pentru prilejuri de-a merge singuri cu ea acasă, nici 


181 


asta nu se ştia, pentru că nu se pomenise ca ea să fi mers 
singură acasă sau să se fi dus singură undeva, când putea să 
n-o facă. 

Se-ntâlneau, de asemenea, la coruri şi la botezuri, şi la 
picnicuri la câmp. Era an de alegeri şi între ultimele 
însămânţări şi primul strâns al recoltei erau nu numai 
primele duminici cu coruri şi botezuri care ţineau de 
dimineaţa până seara, dar mai erau şi picnicurile de 
propagandă electorală. Acum, săptămână după săptămână 
vedeai cabrioleta lui Varner printre celelalte trăsuri legate 
pe la bisericile de ţară sau pe la liziera vreunei păduri, unde 
femeile întindeau pe mese lungi de scânduri mâncăruri 
aduse de-acasă s-ajungă pentru o săptămână, în timp ce 
bărbaţii stăteau la picioarele estradelor improvizate de pe 
care vorbeau candidaţii la funcțiunile ținutului, la posturile 
de judecători sau la locurile din Congres, iar tineretul, în 
grupuri sau perechi, se plimba prin pădure, băieţii căutând 
colţuri mai ferite în care să poată momi fetele în tentativele 
lor de adolescenţi stângaci de a le cuceri şi seduce cu 
pipăituri grosolane. Ea n-asculta niciun discurs, nu punea 
niciun tacâm, nu cânta nimic, în schimb, cu cele două sau 
trei, sau patru fete mai mici şedea - era miezul acelui grup 
gălăgios şi frustrat, nucleul, centrul, sâmburele polarizat; şi 
aici, ca şi la petrecerile de anul trecut de la şcoală, 
subjugând cu-acea vrajă de naştere incipientă, refuzând să 
se lase pipăită, păstrând chiar şi în această atmosferă de 
libertinaj şi incitaţie în care părea că respiră şi că se mişcă - 
sau mai curând că şade - o castitate implacabilă, intangibilă 
chiar şi în acest echilibru precar, care era un adevărat 
amestec de excitație religioasă protestantă şi de sexualitate. 
Părea să ştie realmente cărei clipe, cărui moment îi era 
sortită, chiar dacă nu-i ştia numele şi chipul, şi părea că mai 
mult acest moment îl aşteaptă, nu timpul de-a începe să 
mănânce, cum lăsa impresia. 

Se mai întâlneau pe la fete pe-acasă. Asta, desigur, prin 
aranjament prealabil şi fără îndoială pus la cale de fete, cu 
toate că nimeni nu putuse ghici vreodată după comportarea 

182 


ei dacă-şi dădea seama că o chemau ca să vină băieţii sau 
nu. Făcea cu ele vizite unde rămâneau peste noapte două 
sau trei zile. Nu i se dădea voie să se ducă la baluri la şcoala 
din sat sau la alte şcoli sau localuri din împrejurimi, dacă 
aveau loc seara. Nu ceruse voie niciodată; i se refuzase cu 
vehemenţă de către fratele ei, înainte să-şi fi dat seama 
careva dac-avea de gând să ceară voie sau nu. Frate-său nu 
obiecta însă nimic când era vorba de vizite făcute pe la 
cunoscuţi acasă. Ba chiar o conducea şi-o aducea acasă cu 
calul, cum o dusese şi-o adusese de la şcoală şi, pentru 
acelaşi motiv, n-o lăsa să vină de la şcoală pe jos la el la 
prăvălie, spumegând şi-acum indignat, convins până la 
fanatism de cele împotriva cărora se războia, ducând-o mile- 
ntregi cu calul, cu ghiozdanul de muşama în care era cămaşa 
de noapte şi periuţa de dinţi pe care maică-sa insista s-o ia, 
în aceeaşi mână cu care se ţinea-ncleştată de bretelele lui, 
cu aceeaşi moale frecare a sânilor de spinarea lui şi-acelaşi 
zgomot constant al mestecatului şi-al înghiţitului în ureche, 
oprind în cele din urmă calul în faţa casei unde venise-n 
vizită şi mormăind la ea: „Nu poţi să mai isprăveşti odată cu 
mâncatul afurisitului ăluia de cartof, ca să te dai jos să pot 
pleca să-mi văd de treabă?” 

La-nceputul lui septembrie, s-a deschis la Jefferson târgul 
anual. S-a dus cu părinţii şi-au stat patru zile la o pensiune. 
Băieţii şi cele trei fete erau acolo, aşteptând-o. In timp ce 
tatăl ei se uita la vitele de vânzare şi la maşinile agricole, iar 
maică-sa se agita veselă ca un lăstun printre şirurile de cutii 
şi de borcane smălţuite şi de prăjituri înzorzonate, ea se 
plimba cât era ziua de lungă, în rochiile pe care le purtase 
anul trecut la şcoală, lungite cu un tiv adăugat, înconjurată 
de şleahta ei gălăgioasă de adolescenţi neciopliţi şi zurbagii 
de la un stand de tras la tir la popice sau la taraba unui 
limonagiu, de obicei mâncând câte ceva sau, din când în 
când, fără măcar să descalece şi tot mâncând întruna se- 
nvârtea încălecând bărbăteşte pe caii de lemn dezvelindu-şi 
lungile-i picioare olimpiene până la jumătatea coapsei. 

Când împlini cincisprezece ani, băieţii ajunseseră bărbaţi. 

183 


Erau înalţi cât bărbaţii în toată firea şi făceau muncă de om 
mare - optsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani... şi pe 
vremea şi-n locurile alea ar fi trebuit să se gândească la- 
nsurătoare şi, pentru binele ei, ar fi trebuit să se uite şi la 
alte fete, iar pentru binele lor, la oricare alte fete. Dar nu se 
gândeau la-nsurătoare. Mai erau vreo doisprezece dintre ei 
care-ntr-un moment oarecare, o clipă în cursul acestei a 
doua primăveri - frate-său nici acum n-o putea stabili exact 
când - apăruseră pe orbita ei placidă ca o năvală de vite 
sălbăticite, zdrobind în picioare fără cruţare copiii verii 
trecute (parcă ieri fusese). Spre norocul lui, anul ăsta 
chermesele nu mai erau atât de dese ca-n anul alegerilor, şi- 
acum mergea şi el cu familia, cu cabrioleta - lipsit de umor, 
spumegând, turbând, în hainele lăbărţate de postav şi cu 
cămaşa scrobită şi fără guler şi, ca-ntr-un fel de uluială, de 
nu-i venea nici lui să creadă, acum nici măcar nu mai striga 
la ea. Stătuse de capul maică-sii s-o facă să poarte corset. De 
câte ori o vedea afară din casă, singură sau cu cineva, o 
pipăia să se convingă dacă-l purta sau nu. 

Cu toate că fratele ei refuza să meargă la coruri şi la 
botezuri, îi bătuse la cap pe părinţi să se ducă ei în locul lui. 
Aşa că tinerii n-aveau ceea ce s-ar putea numi teren degajat 
decât duminicile. Soseau la biserică în grup, călare pe cai 
sau pe catâri luaţi de cu seară de la plug şi care-aveau să se- 
ntoarcă la plug a doua zi, cu soarele-odată, şi aşteptau să 
vină cabrioleta Varnerilor. Asta-i tot ce le mai rămăsese 
tinerilor colegi de anul trecut - această fugară apariţie între 
cabrioletă şi uşa bisericii, ea trecând ţeapănă şi stângace în 
corset şi rochia copilăriei de anul trecut lungită c-un tiv, 
zărită o clipă şi-apoi ascunsă-n înghesuială de valul celor 
care-i deposedaseră. Peste un an avea să fie tânărul moşier 
ceremonios şi matinal cu trăsurica sclipitoare pe două roţi, 
trasă de-un cal sau de-o iapă crescută special pentru ham şi 
tinerii din anul ăsta vor fi la rândul lor împinşi deoparte. Dar 
asta va fi la anu’; acum era un adevărat talmeş-balmeş, chiar 
dacă se mai păstra oarecare decenţă sau cel puţin discreţie 
din cauza locului şi-a zilei, un clocot ţinut în frâu de pofte 

184 


trupeşti, câini în călduri pe urma unei căţele de-abia 
crescute şi neştiutoare, intrând în biserică şi aşezându-se pe- 
o bancă din spate, de unde să poată fi cu ochii la capul de 
culoarea mierii, stând cuminte alături de-ale părinţilor şi-al 
fratelui ei. 

După biserică, fratele ei pleca de unul singur, după vreo 
fată şi el, credeau, şi-n după-amiezile lungi şi adormite catâri 
cu rosături de ham pe spinare moţăiau lângă gardul lui 
Varner, în timp ce călăreţii lor şedeau pe verandă 
încăpăţânându-se-n zadar să nu cedeze altuia locul, bădărani 
şi gălăgioşi, şi dezamăgiţi, şi furioşi nu unul pe altul, ci pe 
fată însăşi, căreia părea că puţin îi pasă dac-o mai aşteptau 
sau nu, parcă nici n-ar fi ştiut că erau acolo. Oamenii mai în 
vârstă trecând pe-acolo îi vedeau - erau vreo şase-şapte, în 
cămăşi de duminică în culori ţipătoare, cu mânecile prinse-n 
jartiere roz sau bleu, cu părul pomădat şi ceafa pârlită de 
soare, cu ghetele lustruite, feţe dure şi agitate, cu ochii plini 
încă de amintirea unei săptămâni de muncă grea la câmp, 
lăsată-n urmă şi ştiind bine c-o altă săptămână la fel e gata 
să-nceapă; şi-ntre ei, fata, şi-aici tot elementul central - al 
cărei trup pur şi simplu prea mare îmbrăcat în haina 
copilăriei, era ca un adormit furat din paradis de apele unei 
inundaţii nocturne şi descoperit din întâmplare de trecători, 
şi-nvelit în grabă cu primul veşmânt găsit la-ndemână, încă 
dormind. Şedeau acolo ţinuţi în lesă, primitivi, gălăgioşi şi 
neciopliţi în goana deşartă a secundelor, în timp ce umbrele 
se lungeau, broaştele şi liliecii 'ncepeau să se-audă şi 
licuricii să se vadă, şi-o adiere să bată de peste gârlă. Atunci 
apărea doamna Varner aflându-se-n treabă şi agitându-se, şi 
vorbind, vorbind şi tot vorbind îi mâna pe toţi înăuntru şi le 
dădea să mănânce resturile reci ale mesei grele, copioase de 
la prânz, sub lampa roită de gâze, şi după asta renunţau. 
Plecau grămadă fierbând, păstrând aparențele, încălecau 
catârii şi caii răbdători şi porneau călare într-o bună 
înţelegere mută şi furibundă la vadul gârlei, la jumate de 
milă depărtare, şi descălecau, şi legau caii şi catârii, şi se 
luau la bătaie cu pumnii goi în tăcere, sălbatic, şi se spălau 

185 


de sânge în apă, şi-ncălecau, şi plecau fiecare-n altă parte, 
cu articulațiile julite şi cu buzele plesnite, şi cu vânătăi la 
ochi, scăpaţi pentru moment şi de furie, şi de sentimentul de 
frustrare, şi de pofte, în lumina rece a lunii ce se-ntinsese 
peste ogoarele însămânţate. 

În vara a treia, catârii cu rosături de ham lăsaseră locul 
trăpaşilor şi cabrioletelor. Acum tinerii, cei răsăriţi şi- 
nlăturaţi de anul trecut, erau cei care-aşteptau duminicile 
dimineaţa pe lângă cimitir să privească, la rândul lor, 
neputincioşi şi amărâţi, propria deposedare - trăsurica 
scânteietoare pudrată puţin de praful drumului şi-un cal sau 
o iapă superbă, în hamuri bătute-n alamă, mânată de 
posesorul amândurora - un om în toată firea, propriul 
stăpân, care n-avea să fie tras dintr-un pat din pod în zorii 
cenugşii ai zilei să mulgă vacile sau să are-un pământ care 
nici măcar nu e al său de către un tată care-avea încă asupra 
lui puterea legală şi uneori şi pe cea fizică de a-l lega şi de a- 
i da drumul. Alături de el şedea o fată care anul trecut 
fusese a lor, adică-ntr-un anume sens, şi care-i întrecuse, le 
scăpase, ca însăşi vara moartă, şi care, în fine, învățase să 
meargă fără să mai scoată-n relief corsetul sub rochiile de 
mătase în care-arăta nu ca o fată de şaisprezece ani 
îmbrăcată ca una de douăzeci, ci ca o femeie de treizeci 
îmbrăcată cu rochia soră-sii de şaisprezece. 

Odată în primăvară, mai exact într-o după-amiază şi-o 
seară, erau patru cabriolete. A patra a unui voiajor 
comercial, închiriată. Apăruse în sat într-o zi, din întâmplare, 
se rătăcise şi se-ndreptase spre Mogşia Franţuzului să-ntrebe 
de drum, fără să ştie măcar că era o prăvălie acolo, cu 
trăsura hodorogită, pe care-un han din Jefferson o-nchiria 
oamenilor care-aveau nevoie să călătorească. 

Văzu prăvălia, se opri şi-ncercă să-i vândă lui Snopes o 
serie de articole, dar îşi dădu repede seama că n-o scoate la 
capăt cu el. Era un târgoveţ tinerel cu maniere de oraş, sigur 
pe el, insistent. li descususe repede pe obişnuiţii galeriei şi 
aflase cine-i proprietarul adevărat al prăvăliei şi unde locuia; 
se duse la Varner acasă, bătu în uşă, dar dacă îi deschiseră 

186 


sau nu-i deschiseră asta nu se mai ştie. Totuşi, după două 
săptămâni era înapoi, cu-aceeaşi trăsură. De data asta nici 
nu-ncercă măcar să vândă Varnerilor ceva; se află mai târziu 
că cinase la Varneri acasă. Asta fusese marţi. Vineri veni iar. 
Acum mâna cel mai frumos echipaj pe care-l vrea hanul din 
Jefferson - o trăsurică având două locuri şi un cal voinic - şi 
el nu numai că purta cravată, ci şi prima pereche de 
pantaloni albi de flanelă pe care-i văzuse Mogşia Franţuzului 
vreodată. Au fost şi ultimii, de altfel, şi multă vreme n-au 
stat: a cinat la Varneri şi seara a luat fata la un bal, la o 
şcoală la vreo opt mile depărtare, şi-a dispărut. Pe fată a 
adus-o acasă cineva, iar a doua zi în zori hangiul a găsit 
trăsura şi calul legat la poarta hanului la Jefferson şi în după- 
amiaza aceleiaşi zile feroviarul care fusese de serviciu 
noaptea la gară povestea despre un bărbat speriat şi numai 
vânătăi, cu pantaloni albi rupţi şi murdăriţi, care luase un 
bilet pentru trenul de dimineaţă. Trenul mergea spre sud şi, 
după câte se ştia, voiajorul locuia la Memphis unde, mai 
târziu s-a aflat, avea nevastă şi familie, dar despre asta 
nimeni nu ştia la Moşia Franţuzului şi nici nu se sinchisea. 
Aşa că rămăseseră trei. Veneau cu regularitate, pe rând 
aproape, săptămână după săptămână şi duminică după 
duminică, în timp ce faliţii excluşi de vara trecută aşteptau 
la biserică să-l vadă pe cel din dimineaţa respectivă ajutând- 
o să coboare din cabrioletă. Aşteptau tot acolo să-i vadă 
piciorul dezgolindu-se când se urca la loc sau, închegaţi într- 
o mică bandă amenințătoare pitită pe-undeva mai în josul 
drumului, săreau deodată din lăstăriş la trecerea cabrioletei, 
strigând porcării odioase după ea în vârtejul de praf 
înăbuşitor. Cândva în cursul după-amiezei, unul sau doi, sau 
trei dintre ei treceau pe lângă casa lui Varner ca să vadă, 
privind cu coada ochiului, trăsura şi calul legat la gard, şi pe 
Will Varner moţăind în hamacul lui de lemn din micul crâng 
din curte şi, mai încolo, obloanele de la ferestrele salonului 
închise, trase împotriva căldurii, după obiceiul locului. Se 
ascundeau în întuneric, de obicei cu o cană de whisky crud 
din deal, exact între două fascicole de lumină ce veneau de 
187 


la uşile sau ferestrele caselor, ale prăvăliei sau ale şcolii, în 
care siluetele perechilor de dansatori se vedeau mişcându-se 
în lamentarea scârţâită a viorilor. Odată au năvălit urlând 
din umbră în drumul luminat de lună, exact în faţa 
cabrioletei în mers, iapa sărind îndărăt şi smucindu-se, 
tânărul care mâna ridicându-se-n picioare-n trăsură şi 
plesnindu-i cu biciul şi râzând de ei cum se ghemuiau la 
pământ şi se fereau. Nu fusese fratele ei, ci epavele 
nenorocite, înfumurate şi furioase din vara trecută, moartă, 
care credeau, sau cel puţin aşa li se părea, că tot timpul nu 
fusese decât o singură cabrioletă. Trecuse aproape un an de 
când Jody încetase a o mai aştepta în hol până apărea 
îmbrăcată - cabrioleta fiind trasă indiscutabil la scară -, 
când o apuca de braţ şi, întocmai cum ar fi pipăit spinarea 
unui cal nou-cumpărat să-i vadă rosăturile vechi de ham, 
explora încruntat, cu mâna lui aspră şi grea, să vadă dacă-şi 
pusese corsetul sau nu. 

Cabrioleta asta era a unuia pe care-l chema McCarron şi 
locuia la vreo douăsprezece mile de sat. Era unicul copil al 
unei văduve, ea însăşi copil unic al unui proprietar de 
pământ înstărit. Orfană de mamă, la nouăsprezece ani fugise 
cu un bărbat frumos, bun de gură, sigur pe el şi agreabil, 
care apăruse-n sat fără antecedente precise şi fără un trecut 
bine lămurit. Era pe-acolo de vreun an de zile. Ocupaţia lui 
părea să fie, în principal, să joace pocher în odăiţele din dos 
ale prăvăliilor de prin sate sau în podul grajdurilor şi să 
câştige, deşi perfect cinstit; n-a fost niciodată niciun fel de 
vorbă pe chestia asta. Toate femeile spuneau că n-o să iasă 
un soţ bun din el. Bărbaţii ziceau c-o să trebuiască să-l 
ameninţi cu puşca dacă voiai să faci din el un soţ oricum ar 
fi, şi mulţi dintre ei nu l-ar fi primit ca ginere nici în aceste 
condiţii, pentru c-avea în el ceva ce-i plăcea nopţii - nu 
umbrelor nopţii, ci strălucirii isterice orbitoare care le 
generează - avea ceva specific insomniei. Cu toate astea, 
Alison Hoake a sărit într-o noapte pe fereastră de la etajul al 
doilea. Fără scară, fără burlan, fără funie din cearşafuri 
înnodate. Se spunea că a sărit, şi el a prins-o-n braţe, şi-au 

188 


dispărut zece zile, şi s-au întors, şi McCarron a intrat, cu toţi 
dinţii lui frumoşi la vedere, deşi restul feţei nu participa la 
zâmbet, în odaia în care bătrânul Hoake şedea de zece zile 
cu carabina-ncărcată pe genunchi. 

Spre mirarea tuturor, a fost nu numai un soţ bun, ci şi un 
ginere bun. Despre plugărie ştia prea puţine şi nici nu 
pretindea că-i place, dar îi slujea socrului său de 
supraveghetor, executa textual instrucţiunile bătrânului, ca 
o înregistrare la dictafon; avea şi darul de-a se-mpăca bine 
cu oamenii şi chiar de a-i domina puţin, pentru că nu toţi 
erau atât de buni de gură ca el, dar în realitate 
temperamentul lui voios, deşi de-un echilibru fragil, şi 
reputaţia lui de jucător la noroc erau ceea ce-i asigura 
ascultarea muncitorilor negri, şi nu atât situaţia lui de ginere 
sau chiar isprăvile lui faimoase de trăgător cu pistolul. 
Renunţase şi la pocher, aşa că nopţile stătea acasă. De fapt, 
mai târziu nimeni n-a putut stabili cu certitudine dacă planul 
cu cumpăratul vitelor n-a fost cumva al socrului său. Dar în 
decurs de-un an de zile, timp în care deveni şi el tată, 
cumpăra vite şi le ducea pe jos, cirezi întregi, la gară la 
Memphis, la două-trei luni o dată. Asta a mers aşa zece ani, 
când tata-socru' a murit şi-a lăsat averea nepotului. Atunci a 
făcut McCarron ultimul lui drum. Două nopţi mai târziu, unul 
din bouarii lui veni în galop acasă şi-o trezi pe nevastă. 
McCarron murise şi lumea din partea locului n-a aflat 
niciodată mare lucru pe chestia asta - pare-se că împuşcat 
într-o sală de jocuri de noroc. Nevastă-sa a lăsat copilul de 
nouă ani cu servitorii negri şi s-a dus cu căruţa fermei, şi-a 
adus trupul soţului ei, şi l-a îngropat sub un dâmb cu stejari 
şi cedri, alături de tatăl şi de mama ei. Curând după aceea a 
circulat, o zi-două, un zvon, o poveste, cum că l-ar fi 
împuşcat o femeie. Dar s-a stins; doar că şi-au spus unul 
altuia: „Vasăzică, de-astea se ţinea el toată vremea”, şi n-a 
rămas decât legenda despre banii şi bijuteriile pe care se 
credea că le câştigase în timpul celor zece ani şi le-aducea 
noaptea acasă şi le zidea, cu ajutorul neveste-sii, într-unul 
din căminurile casei. 

189 


La douăzeci şi trei de ani băiatul arăta mai în vârstă. 
Aceeaşi siguranţă de sine a tatălui se putea citi pe faţa sa, la 
fel de semeaţă şi de frumoasă. Avea pe ea ceva încrezut, 
teribil de răsfăţat, deşi nu trăda atât vanitatea, cât 
neîngăduinţa dură, ceea ce faţa tatălui n-avusese. Era lipsită 
de umor şi de echilibru al spiritului şi poate că şi de 
inteligenţă, care de pe faţa tatălui nu lipsiseră, dar de pe cea 
a omului care după fuga fetei sale stătuse zece zile cu 
carabina-ncărcată pe genunchi probabil că lipsise. A crescut 
având ca unic tovarăş de joacă un băieţandru negru. 
Dormiseră în aceeaşi cameră, negrul pe-o saltea de paie pe 
duşumea, până s-a făcut de zece ani. Negrul era c-un an mai 
mare. Când aveau unul şase şi celălalt şapte ani, îl bătea pe 
negru la luptă dreaptă cu pumnii. Mai târziu, îl plătea pe 
negru din banii de buzunar, după un tarif fixat între ei, 
pentru dreptul de a-l biciui, nu tare, cu o cravaşă în 
miniatură. 

La cincisprezece ani, mamă-sa l-a trimis intern la o şcoală 
militară. Precoce, chibzuit şi iute în a învăţa tot ce vedea că-i 
putea fi de folos, în trei ani a acumulat destule note mari ca 
să fie trimis la universitate. Maică-sa a ales Facultatea de 
Agronomie. S-a dus şi un an de zile l-a petrecut în oraş, fără 
să se înscrie măcar, în timp ce maică-sa credea că-şi dă 
primele examene. În toamna următoare se înscrise, 
frecventă cinci luni şi i se făcu favoarea de a i se permite să 
se retragă după ce izbucnise un scandal în care era 
implicată şi nevasta unui tânăr suplinitor. Se întoarse acasă 
şi următorii doi ani şi-i petrecu făcând pe supraveghetorul 
plantațiilor exploatate de mama sa. Asta însemna că o parte 
din zi călărea încălţat cu cizmele de uniformă de la şcoala 
militară - îi mai veneau încă bine, avea piciorul mic - 
primele cizme de călărie văzute în tot ţinutul. 

Cu cinci luni în urmă, întâmplarea făcu să traverseze 
călare satul, Moşia Franţuzului, şi s-o vadă pe Eula Varner. 
El a fost cel împotriva căruia, după deruta voiajorului 
comercial de la Memphis, tinerii cu catârii cu rosături de 
ham din vara trecută se ridicaseră într-un unanim şi bătăios 

190 


acord să apere ceva în care nici ei, nici fratele fetei nu 
credeau, chiar dacă în ce-i priveşte uitaseră în mod notoriu 
să-şi manifeste dezaprobarea, cum făcuseră probabil 
înaintea lor nobilii cavaleri. O patrulă de doi sau trei se 
ascundea pe lângă gardul lui Varner să vadă plecând 
cabrioleta şi ce drum apucă. O urmăreau sau îi ieşeau 
înainte, în orice direcţie s-ar fi dus cei doi să tropăie pe 
scânduri în aerul îmbibat de scârţâit de vioară, aşteptând cu 
cana de whisky crud, şi-o urmăreau înapoi acasă sau spre 
casă - lunga întoarcere pe drumuri nocturne peste câmpii 
adormite, scăldate-n lumina lunii sau nu, picioarele iepei, 
mătăsoase şi lente, călcând în pulbere ca orice cal când 
hăţurile-s înfăşurate pe coada biciului înfipt în toc, prin 
vadurile-n care iapa lăsată-n voie păşea alene şi atent, 
oprindu-se nesupărată să bea vârându-şi tot botu'-n apă şi 
suflând printre frânturile de stele oglindite, ridicându-şi 
botul picurând şi poate bând din nou sau numai suflând în 
apă, cum fac caii când şi-au potolit setea. Niciun glas, niciun 
hăţ atins, să-ndemne la pornit din loc; oricum, prea era mult 
de când stăteau locului, prea era mult, prea era mult. Într-o 
noapte, din umbra de lângă drum, au atacat cabrioleta în 
mers şi-au fost goniţi cu biciul pentru că n-avuseseră un plan 
pus la punct, ci au sărit spontan, din focul furiei şi-al durerii. 
O săptămână mai târziu, cabrioleta şi calul fiind legaţi la 
gardul lui Varner, au năvălit cu urlete şi zdrăngănind din 
crătiţi pe după colţul verandei în întuneric, şi McCarron a 
ieşit imediat, calm, nu din uşă, ci din pâlcul de copaci unde 
atârna hamacul de doage al lui Varner şi pe doi sau trei i-a 
strigat pe nume, şi i-a înjurat cu o voce agreabilă, 
tărăgănată, pe-un ton parcă de conversaţie, şi le-a propus ca 
doi dintre ei, oricare, să dea ochii cu el în drum. I-au putut 
vedea pistolul atârnându-i în mână de-a lungul corpului. 

l-au dat un avertisment formal. Ar fi putut să-i spună 
fratelui ei, dar nu i-au spus, nu pentru că mai mult ca sigur 
că fratele ei ar fi recurs la violenţă împotriva delatorilor. Ca 
şi învățătorul Labove, ar fi considerat gestul bine venit, l-ar 
fi acceptat cu bucurie adevărată. Ca şi cu Labove, ar fi fost 

191 


la urma urmei aceeaşi carne caldă şi vie sub loviturile lor 
furioase, învineţind-o, sfâşiind-o, făcând să ţâşnească sânge 
din ea şi, ca şi cu Labove, asta era ce voiau ei, fie că-şi 
dădeau seama sau nu. Nu i-au spus, pentru că împotriva ideii 
de a-i spune erau imunizaţi de faptul că atunci furia lor s-ar 
fi risipit pe agentul răzbunării, nu pe trădător; ar fi vrut să 
dea ochii cu autorul acestei mortale jigniri şi insulte cu 
mâinile-n mănuşi de box. Aşa că i-au trimis lui McCarron un 
avertisment scris şi semnat cu numele lor. Unul dintre ei s-a 
dus într-o noapte douăsprezece mile călare până la mamă-sa 
acasă şi i-a prins biletul pe uşă. A doua zi după-amiază, 
negrul lui McCarron, om şi el în toată firea acum, le-a adus 
cinci răspunsuri separate şi-a scăpat în cele din urmă din 
mâna lor cu capul plin de sânge, dar nu rănit grav. 

__ Cu toate astea, aproape o săptămână-ntreagă le-a scăpat. 
Incercau să pună mâna pe el când era singur în cabrioletă, 
fie înainte de-a ajunge la Varner acasă, fie după ce pleca. 
Dar iapa era prea iute ca s-o poată ajunge, iar catârii lor, 
vite de plug, blegi, nu puteau să ţină piept iepei, s-o 
oprească, şi îşi dădeau seama după tentativa precedentă că, 
dac-ar fi încercat să oprească iapa de jos, McCarron ar fi fost 
în stare să treacă peste ei stând în picioare-n trăsură şi 
plesnindu-i cu biciul, rânjind batjocoritor cu dinţii lui mari. 
Şi-n afară de asta avea pistol; aflaseră destule despre el ca 
să ştie că nu umbla niciodată fără, de când împlinise 
douăşunu de ani. Şi mai rămăsese de încheiat şi socoteala cu 
cei doi dintre ei care-l bătuseră pe mesagerul lui negru. 

Aşa că-n cele din urmă au fost obligaţi să-i întindă o cursă 
la vad, cu Eula în trăsură, când s-a oprit iapa să bea. Nimeni 
n-a ştiut vreodată exact ce s-a-ntâmplat. Aproape de vad era 
o casă, dar de data asta n-au fost nici urlete, nici ţipete, doar 
jupuituri şi tăieturi, şi dinţi lipsă la patru dintre cele cinci 
feţe - a doua zi pe lumină. Al cincilea, unul din cei doi care-l 
bătuseră pe negru, zăcea leşinat în casa din apropiere. 
Cineva a găsit coada biciului. Avea pete de sânge-nchegat şi 
uscat, şi păr de om lipit, şi, mai târziu, cu mulţi ani mai 
târziu, unul dintre ei a povestit că fata fusese cea care-l 

192 


mânuise, că sărise din trăsură lovind cu coada biciului şi 
gonise trei, în timp ce tovarăşul ei se folosea de patul 
pistolului împotriva spiţelor de roată şi a boxurilor de alamă 
ale celorlalţi doi. Asta a fost tot ce s-a ştiut vreodată, 
cabrioleta ajungând acasă fără cine ştie ce întârziere. Will 
Varner, în cămaşă de noapte, mâncând o bucată rece de 
tartă cu piersici şi bând un pahar de lapte bătut în bucătărie, 
i-a auzit intrând pe poartă şi apoi vorbind liniştiţi pe 
verandă, mai mult şoptind, ea şi cu prietenul ei, despre 
fleacuri, credea el, şi au intrat în casă, în hol, şi au apărut în 
uşa bucătăriei. Varner ridică privirea şi văzu faţa semeaţă şi 
agreabilă, dinţii puternici şi frumoşi, descoperiţi în ceea ce 
s-ar fi putut numi un zâmbet la urma urmei, cu toate că nu 
nemaipomenit de respectuos, ochiul umflat, tăietura adâncă 
de-a lungul fălcii, braţul care-i atârna inert. 

— A dat peste ceva, zise fata. 

— Se şi vede, făcu Varner. S-ar zice că i-a dat cineva şi-un 
picior undeva. 

— Are nevoie de puţină apă şi-un ştergar, zise ea. Aduc de 
jos, adăugă, întorcându-se. 

Nu voia să intre-n bucătărie, în lumină: 

— Mă-ntorc imediat. 

Varner o auzi urcând scările şi umblând în odaia ei, 
deasupra, dar nu-i dădu atenţie. Se uita la McCarron şi văzu 
că mai mult scrâşnea decât zâmbea şi că transpira - era 
numai apă. După ce văzu asta, nu-i mai dădu atenţie nici 
feţei. 

— Vas'zică-ai dat peste ceva, începu el. Poţi să-ţi scoţi 
haina? 

— Da, zise celălalt. Mi s-a-ntâmplat când am vrut să prind 
iapa. O aşchie. 

— Să-ţi fie-nvăţătură de minte să mai ţii o iapă ca asta 
într-un şopron de scânduri, zise Varner. Ţi-ai rupt braţul. 

— All right, zise McCarron. Eşti veterinar, nu-i aşa? Ce 
mare deosebire între-un om şi-un catâr?! 

— Asta aşa-i, fu de acord Varner. Doar că au mai multă 
judecată... catârii. 

193 


Intră fata. Varner o auzise iarăşi pe scări, dar nu dădu 
importanţă faptului că acum purta altă rochie decât cea cu 
care plecase de-acasă. 

— Adu-mi cana de whisky! zise. 

Era sub pat, unde stătea de obicei. Ea o aduse. McCarron 
şedea acum cu braţul întins pe masa din bucătărie. Leşină o 
dată, ţinându-se totuşi ţeapăn în scaun, dar nu dură mult. 
După asta nu i s-au mai văzut decât dinţii încleştaţi şi 
sudoarea care-i curgea, până ce termină Varner. 

— Mai toarnă-i şi du' şi-l scoală pe Bill, să-l ducă-acasă! 
spuse Varner. 

Dar McCarron n-a vrut nici ca Bill să-l ducă acasă cu 
trăsura, nici să doarmă la ei. A băut a treia oară din urcior şi 
s-au dus, el şi cu fata, pe verandă, şi Varner şi-a terminat 
tarta şi laptele bătut, şi-a luat cana cu whisky sus şi s-a 
culcat. 

Nici tatăl şi nici măcar fratele ei n-au fost cei pe care să fi 
pogorât harul ghicitului, pentru că, uite, se făcuseră cinci- 
şase ani de când se ţineau pe picioare, respirau, numai 
susținuți de-o idee care nici măcar nu trecuse prin stadiul de 
bănuială, ci izvorâse dintr-odată, gata învoaltă sub formă de 
convingere, cu-atât mai înrădăcinată cu cât eforturile cele 
mai stăruitoare n-au putut niciodată găsi vreo dovadă. 
Varner trase din urcior o duşcă şi-l împinse la loc sub pat, 
unde un cerc de praf indica locul în care stătea de ani de 
zile, şi adormi. Adormi în felul lui obişnuit, somn uşor de 
copil, fără sforăit, şi n-o auzi pe fiică-sa urcând scările să-şi 
scoată rochia pătată de data asta cu propriul sânge. Iapa, 
cabrioleta plecaseră, deşi până s-ajungă acasă McCarron 
mai leşină o dată. A doua zi dimineaţă doctorul constată că, 
deşi fractura fusese bine aşezată la loc şi prinsă-n atele, se 
rupsese din nou şi cele două bucăţi intraseră una'ntr-alta, 
aşa că trebuiau puse la loc din nou. Dar Varner nu ştia asta - 
acest tată, acest bărbat slab, agreabil, viclean, deprins să 
nu-şi facă iluzii, dormind în patul său cu urciorul de whisky 
dedesubt, la douăsprezece mile de-acolo şi care, nepăsător 
de eroarea făcută la cititu-n inima femeilor în general şi a 

194 


fiicei sale în special, a fost trădat în cele din urmă de faptul 
că nu-i dăduse prin cap că ea nu numai că va încerca, dar că 
până la un punct va şi reuşi să susţină pe sub rochie, parând 
cu braţul ei, locul unde era el rănit. 

Trei luni mai târziu, când veni şi ziua în care nu mai 
vedeai legate la gardul lui Varner nici cabrioletele elegante, 
nici caii şi iepele iuți şi sclipitoare, ultimul care făcea 
această descoperire era Will Varner însuşi. Şi trăsurile, şi 
bărbaţii care le mânau dispăruseră, pieriseră peste noapte, 
nu numai de la Moşia Franţuzului, ci chiar din ţinut. Cu 
toate că unul dintre cei trei îl ştia bine pe unul care era 
vinovat şi ceilalţi doi la un loc îi ştiau pe doi care nu erau, au 
fugit toţi trei, pe-ascuns şi probabil pe drumuri lăturalnice, 
numai cu nişte traiste sau c-o singură valiză, să poată 
călători mai repede. Unul dintre ei a plecat din cauza 
lucrurilor pe care îi credea el în stare pe Varneri să le facă. 
Ceilalţi doi au fugit pentru că ştiau că Varnerii n-or să facă 
nimic. Pentru că Varnerii ştiau şi ei la ora asta, de la unica 
sursă incontestabilă, fata însăşi, că doi din ei nu erau 
vinovaţi, şi astfel aceşti doi erau zvârliţi printre epavele unui 
trecut zadarnic, mort, ale unui regret şi ale unei îndurerări 
pătimaşe şi eterne, laolaltă cu tinerii neputincioşi care, 
atacându-i şi pe ei, la fel ca şi pe cel care izbutise, le 
conferiseră şi lor, tot orbeşte şi nemeritat, pecetea 
succesului. Fugind şi ei, îşi asumau definitiv şi-n disperare 
de cauză o vinovăţie care nu le izbutise, ruşinea răsunătoare 
a unei catastrofe la care nu participaseră. 

Aşa că atunci când începu să meargă vorba din casă-n 
casă, încetişor, prin tot ţinutul, că McCarron şi ceilalţi doi se 
evaporaseră şi că Eula Varner avea ceea ce toată lumea în 
afară de ea ar fi numit mari necazuri, ultimul care să afle a 
fost tatăl ei - omul refuza neabătut, voios, cu vigoare să 
accepte orice teorie despre castitatea femeii drept altceva 
decât basme bune să-i lege la ochi pe bărbaţii de curând 
însuraţi, întocmai cum alţii refuzau să creadă în liberul 
schimb sau în eficacitatea rugăciunilor şi care, după cum se 
ştia foarte bine, îşi cheltuise şi-şi cheltuia încă o parte nu 

195 


puţin apreciabilă din timpul său, dovedindu-şi temeinicia 
propriilor afirmaţii şi încurcat în momentul de faţă într-o 
legătură cu o femeie pe la patruzeci şi cinci de ani, nevasta 
unuia dintre arendaşii lui. El îi spunea în faţă, clar, că-i prea 
bătrân ca să mai umble ca motanii nopţile prin jurul casei lui 
sau a altora. Aşa că se-ntâlnea cu ea după-amiezele, sub 
pretextul c-ar căuta cuiburile-n care-şi lăsau găinile ouăle, 
într-un desiş alături de gârlă, aproape de casă, şi-n 
adăpostul acela silvestru închinat lui Pan nici nu-şi scotea 
pălăria măcar - povestea un băiat de paisprezece ani care- 
avea obiceiul să-i spioneze. Deci, a fost ultimul care să afle, 
deşteptat de-acolo de unde dormea în ciorapi, în hamacul de 
doage, de vocea peremptorie a neveste-sii; străbătu curtea 
în grabă, slab, deşirat, netrezit încă de-a binelea, în ciorapi, 
şi intră în hol, unde doamna Varner, într-un capot vechi larg 
şi cu o bonetă de dantelă pe care şi-o punea când se culca 
după-amiază, ţipă la el cu glas insistent, mâniat, din cauza 
tărăboiului făcut de fiu-său sus, în odaia fetei: 

— Eula o să aib-un copil. Du-te sus şi dă-i una-n cap 
smintitului ăluia! 

— O să aib'-un ce? făcu Varner. 

Dar nu se opri. Alergă, cu doamna Varner după el, sus pe 
scări şi-n odaia-n care fata, de-o zi-două, stătuse mai mult 
sau mai puţin încontinuu, fără să coboare măcar la masă, 
suferind de ceea ce Varner, dac-ar fi băgat măcar de seamă, 
ar fi socotit că-i o simplă deranjare de stomac din pricină că 
mânca prea mult şi probabil că se acumulase şi acum 
reacţiona subit şi violent, după şaisprezece ani de toleranţă 
viscerală ultragiată. Şedea într-un fotoliu lângă fereastră, cu 
părul despletit, într-un halat de mătase artificială lucioasă, 
comandat de curând prin poştă de la un magazin din 
Chicago. Frate-său stătea aplecat deasupra ei, scuturând-o 
de braţ şi ţipând: 

— Care-a fost? Spune-mi, care din ei? 

— Isprăveşte-odată cu zgâlţâitu' ăsta! ripostă ea. Nu mi-e 
bine. 

Varner nu se opri nici acum. Se vâri între ei şi-l împinse pe 

196 


Jody deoparte. 

— Las-o-n pace, zise. leşi afară! 

Jody se-ntoarse la Varner cu faţa stacojie: 

— S-o las în pace? 

Râse feroce, sinistru, ochii lui spălăciţi ieşindu-i din orbite, 
furioşi: 

— Vasăzică, aşa! Prea al dracului de mult a fost lăsată-n 
pace. Am încercat. Ştiam ce-o să se-ntâmple. V-am spus, 
amândurora, de cinci ani de zile v-am tot spus. Dar nu. Voi 
ştiaţi mai bine. Şi-acum, uite unde-aţi ajuns! Uite ce s-a- 
ntâmplat! Da' o fac eu să vorbească. Să fiu al dracului, aflu 
eu cine-a fost. Şi-atunci... 

— All right, făcu Varner. Ce s-a-ntâmplat? 

Un moment, un minut întreg aproape, Jody păru să fi 
pierdut uzul vorbirii. Se zgâi la Varner. Privea ca şi cum 
numai un suprem efort de voinţă îl împiedica să plesnească, 
acolo, pe loc. 

— Mă-ntreabă ce s-a-ntâmplat, articulă el în cele din urmă 
- mai mult un murmur de uimire şi de stupefacţie. Mă- 
ntreabă ce s-a-ntâmplat! 

Se răsuci-n călcâie, zvârli o mână-n sus într-un gest de 
repudiere furioasă şi, cu Varner după el, se repezi spre 
doamna Varner, care tocmai apărea pe uşă cu mâna pe 
pieptul ei opulent, suflând din greu şi cu gura deschisă 
încercând să vorbească îndată ce-şi va trage sufletul. Jody 
cântărea o sută de kilograme şi doamna Varner, nu cu mult 
mai înaltă de-un metru jumate, cântărea cam tot atâta. Reuşi 
cu toate astea să se strecoare într-un fel pe lângă ea prin 
uşă, dar ea-l apucă, în timp ce Varner se luase după el ca un 
tipar. 

— Opreşte-l pe smintit! strigă ea urmându-i, în timp ce 
Varner şi Jody duduiau pe scări în jos în odaia de la parter, 
căreia Varner îi mai spunea încă biroul lui, cu toate că de doi 
ani încoace dormea acolo pe-un pat vânzătorul lui, Snopes; 
Varner îl ajunse pe Jody când se apleca peste sertarul 
deschis al unui scrin greoi de nuc (de-o valoare inestimabilă 
acum, dar Varner nu ştia), care fusese al bunicului lui 

197 


Varner, scotocind dup-un pistol în harababura de capsule 
uscate de bumbac şi păstăi de sămânță, şi catarame de ham, 
şi cartuşe, şi hârtii vechi grămădite-n el. Prin fereastra de 
lângă birou putea fi văzută fugind spre curtea din dos, spre 
cabana lor, negresa, bucătăreasa, cu şorţul tras peste cap, 
cum fac negrii când e bucluc între albi. După ea venea Sam, 
bărbatul ei, dar mai încet, privind înapoi spre casă, şi-n clipa 
aia-l văzură amândoi, şi Varner, şi Jody. 

— Sam, pune şaua pe cal! răcni Jody. 

— Ascultă, Sam! strigă Varner. 

Amândoi apucaseră pistolul acum, cele patru mâini 
înnodate inextricabil în sertarul deschis: 

— Nu pune mâna pe cal! Vino-ncoa'imediat! 

Din hol se auzeau acum, grei, paşii doamnei Varner. 
Pistolul fu scos din sertar, făcură un pas înapoi, tot cu 
mâinile-nnodate şi-ncurcate, s-o vadă apărând în uşă, cu 
palma tot pe pieptul suflând din greu, cu faţa de obicei 
voioasă şi îndărătnică, stacojie de supărare. 

— Ţine-l până mă duc s-aduc un par, ţipă ea, de-abia 
trăgându-şi sufletul. I-arăt eu lui! V-arăt eu vouă, 
amândurora! Una-mi vine-nsărcinată şi-ăl'lalt începe să-mi 
urle şi să-njure-n casă când încerc şi eu să m-odihnesc niţel! 

— All right, făcu Varner. Duv’ şi-l adă! 

Ea ieşi, parcă fusese suptă de-afară de propria mânie şi 
ofensă. Varner smulse pistolul şi-l repezi pe Jody până-n 
birou (era foarte puternic, de necrezut cât de nervos şi de 
iute, cu toţi cei şaizeci de ani ai lui, mai ales c-avea ca aliat o 
inteligenţă rece, pe când fiu-său n-avea decât furia oarbă), 
se duse şi-aruncă pistolul în hol pe jos, trânti uşa, răsuci 
cheia şi se-ntoarse suflând, dar nu tare: 

— Ce dracu” vrei să faci? 

— Nimic! strigă Jody. Poate că nu dai doi bani pe numele 
dumitale, da' eu dau. Trebuie să pot merge-n lume cu capu' 
sus, chiar dacă dumneata nu. 

— Ha! făcu Varner. N-am prea băgat de seamă să-ţi fi fost 
greu să mergi cu el sus. Ba aş zice c-ai ajuns pân’ acolo că 
nu te mai poţi pleca să-ţi legi şireturile. 

198 


Jody îl privi tremurând de furie: 

— Dacă n-o fac să vorbească pe ea, să fiu al dracului, 
găsesc eu pe cineva. Am să-i găsesc pe toţi trei. Am să... 

— De ce? Doar aşa, de curiozitate? Să ştii sigur care da şi 
care nu a umblat la ea? 

Din nou Jody nu putu scoate-o vorbă o vreme. Stătea 
rezemat de birou, enorm, ca un taur stârnit, neputincios şi 
indignat, suferind sincer, nu de „lezvarnerism”, ci de 
frustrare. Paşii grei ai doamnei Varner în ciorapi groşi se 
auzeau din nou în hol; începu să ciocănească-n uşă cu o 
bucată de lemn: 

— Hei, Will! Deschide uşa! 

— Vrei să zici că n-ai de gând să faci nimic? se miră, zise 
Jody. Absolut nimic? 

— Să fac ce? întrebă Varner. Şi cui? Tu nu ştii că 
blestemaţii ăştia de cotoi sunt acum la juma’ de drum de 
Texas? Tu unde-ai fi, dac-ai fi fost în locul lor? Unde-aş fi eu, 
chiar aşa, la vârsta mea, dac-aş fi de capu'meu să umblu pe 
toate acoperişurile pe care-am chef şi pe care m-aş putea 
căţăra? Ştiu al dracului de bine unde-aş fi şi tot acolo-ai fi şi 
tu - exact acolo unde-şi mână ei caii-acum. 

Se duse la uşă s-o descuie, deşi răpăitul neîncetat, turbat 
în uşă al lemnului cu care izbea doamna Varner era atât de 
puternic, încât părea că ea n-auzise uşa descuindu-se: 

— Acum du-te-n şură şi te răcoreşte niţel! Spune-i lui Sam 
să-ţi dezgroape nişte viermi şi du-te să pescuieşti. 

Dac-o avea cumva familia asta nevoie de ţinut capul sus, o 
să am grijă eu singur. 

Apăsă pe clanţă: 

— Doamne, Doamne, toată harababura şi tărăboiul ăsta 
pentru c-o afurisită de căţea-n călduri s-a lăsat prostită. Ce- 
ai crezut - c-o să şi-o ţie toată viaţa numai ca să-i curgă apă 
prin ea? 

Asta era sâmbătă după-amiază. Luni dimineaţă, cei şapte 
inşi aşezaţi pe galeria prăvăliei îl văzură pe vânzător, pe 
Snopes, venind pe drum, pe jos, de la casa Varnerilor, urmat 
de-un al doilea om, care ducea o valiză. Vânzătorul purta nu 

199 


numai şapca de stofă şi cravata minusculă, ci şi o haină, şi- 
apoi văzură că valiza pe care o ducea celălalt om era cea de 
paie pe care-o adusese Snopes nouă în casa lui Varner, într-o 
după-amiază acum un an, şi-o lăsase acolo. Atunci începură 
să se uite la omul care o ducea. Văzură că vânzătorul era 
urmat, ca de-un câine, de-un om ceva mai mărunt, dar 
întocmai ca el. Parc-ar fi fost o simplă deosebire de 
perspectivă. La prima vedere chiar şi la faţă arătau la fel, 
până ce urcară treptele. Atunci văzură că faţa a doua era, 
ce-i drept, o faţă de Snopes, deosebindu-se de celelalte doar 
prin acea nuanţă imprevizibilă dinăuntrul înrudirii lor 
implacabile cu care se deprinseseră - în cazul de faţă nu atât 
mai mică decât celelalte, cât mai ghemuită, toate trăsăturile 
grămădite mai aproape de centrul lor, nu neapărat dintr-un 
impuls lăuntric, ci mai curând din afară, ca printr-o singură 
mişcare rapidă a degetelor unei singure mâini; o faţă vioaie 
şi luminoasă, şi nu chiar ironică, ci profund şi incorigibil 
jovială îndărătul unor ochi luminoşi, deştepţi, amorali, de 
veveriţă sau de altă rozătoare. 

Urcară treptele şi traversară galeria, cărând valiza după 
ei. Snopes dădu din cap întocmai cum făcea însuşi Will 
Varner, mestecând; intrară în prăvălie. După o bucată de 
vreme, veniră trei oameni din fierăria de peste drum, aşa că 
se făcură în jurul galeriei în total vreo duzină care să poată 
vedea, peste vreo oră, apărând cabrioleta cu patru roţi a 
Varnerilor. Pe capră era Sam, negrul. Alături de el, în faţă, 
se afla imensa valiză cu burduf cu care domnul şi doamna 
Varner fuseseră în călătorie de nuntă la Saint Louis şi pe 
care o folosiseră de-atunci toţi Varnerii-n călătorie, chiar şi 
fetele care se măritaseră trimiţând-o înapoi goală, şi-atunci 
părea să devină şi simbolul, şi notificarea formală a apusului, 
a sfârşitului lunii de miere, întoarcerea pe pământ, 
alocuţiunea de rămas-bun, simbol al abandonului exuberant 
la generoasele impulsuri ale pasiunii, aşa cum invitaţia de 
canon tipărit fusese simbolul zorilor pline de speranţe. 
Varner, pe scaunul din fund, cu fiica lui, îi salută pe toţi, 
scurt, fără absolut nicio modulare a vocii, impenetrabil. Nu 

200 


cobori, iar cei de pe galerie priviră tăcuţi o clipă - înainte de 
a-şi întoarce ochii - la masca frumoasă, calmă de lângă el, la 
pălăria de ocazie, la voaleta, la rochia de sărbătoare, chiar şi 
la paltonul de iarnă, văzându-l, fără să-l privească direct, pe 
Snopes ieşind din prăvălie cu valiza de paie şi urcându-se pe 
scaunul din faţă, lângă geamantanul cu burduf. Cabrioleta 
porni. Snopes îşi întoarse capul o singură dată şi scuipă pe 
deasupra roții. Ţinea valiza de paie pe genunchi, ca un 
coşciug de copil la înmormântare. 

A doua zi dimineaţă, Tull şi cu Bookwright s-au întors de 
la Jefferson, unde predaseră o altă cireadă de vite la gară. 
Până-n seară, tot ţinutul aflase restul poveştii - cum în acea 
după-amiază de luni Varner, cu fiică-sa şi cu vânzătorul lui 
făcuseră o vizită la bancă, unde Varner încasase un cec 
foarte important. Tull spunea că era de trei sute de dolari. 
Bookwright susţinea că asta însemna o sută cincizeci, pentru 
că Varner sconta cincizeci la sută până şi din efectele trase 
asupra lui însuşi. De acolo se duseseră la tribunal, la 
cadastru, unde a fost înregistrat un act notarial referitor la 
pământul de la Moşia Franţuzului, avându-i ca beneficiari pe 
Flem şi pe Eula Varner Snopes. Au cumpărat certificatul de 
la un judecător de pace itinerant, care îşi avea biroul la 
grefă. 

Povestind, Tull clipea des din ochi şi tuşea. 

— Mireasa şi mirele au plecat în Texas imediat după 
ceremonie, zise el. 

— Asta face cinci, spuse unul pe nume Armstid. Da' se zice 
că Texasu'-i mare... 

— Începe să fie nevoie, răspunse Bookwright. Vrei să zici 
şase. Tull tuşi. Continua să clipească des: 

— Tot domnul Varner a plătit. 

— A plătit ce? întrebă Armstid. 

— Certificatul de căsătorie, zise Tull. 


201 


Îl cunoştea bine. Îl cunoştea atât de bine, că n-a trebuit să 
se mai uite la el niciodată. [Il cunoscuse încă dintr-a 
paisprezecea vară a ei, când lumea spunea că-l „întrecuse” 
pe frate-său. Nu i-o spunea ei. Nici n-ar fi auzit. Nici nu s-ar 
fi sinchisit. Îl vedea aproape în fiecare zi, pentru că în a 
cincisprezecea vară a ei începuse să vină chiar la ei acasă, 
de obicei după cină, să şadă cu bătrânul pe verandă, nu să 
vorbească, ci s-asculte, scuipându-şi tutunul direct peste 
balustradă. Uneori duminicile după-amiază venea şi se 
rezema la rădăcina unui copac lângă hamacul de doage în 
care tatăl ei stătea-ntins în ciorapi, tot fără să vorbească şi 
tot mestecând; îl vedea de pe verandă, unde şedea 
înconjurată de roiul vorace al feţilor-frumoşi duminicali ai 
anului aceluia. Avusese timp să-i înveţe scârţâitul mut al 
pantofilor de tenis pe scândurile verandei; fără să întoarcă 
sau măcar să ridice capul, striga spre casă, înăuntru: „Papa, 
a venit omv’ ăla”, sau chiar: „Papa - omv’ ăla iara venit”, cu 
toate că uneori zicea: „domnu' Snopes”, cu tonul cu care-ar 
fi zis: „domnu' Câine”. 

În vara următoare, a şaisprezecea, nu numai că nu s-a mai 
uitat la el, dar nu l-a mai văzut niciodată, pentru că acum el 
locuia în aceeaşi casă, mânca la aceeaşi masă, folosea calul 
de călărie a lui Jody pentru nesfârşitele lor afaceri, ale lui şi- 
ale bătrânului. Trecea pe lângă ea în hol unde frate-său o 
ținea, îmbrăcată să iasă, în timp ce cabrioleta aştepta, 
cercetând cu mâna lui aspră şi furioasă dacă-şi pusese 
corsetul, şi ea nu-l vedea. Stătea de două ori pe zi la masă în 
faţa lui pentru că dimineaţa mânca-n bucătărie, la orice oră 
se-ntâmpla să fi reuşit maică-sa s-o scoale din pat, deşi odată 
sculată nu mai era greu s-o aduci la masă; urnită, în fine, cu 
chiu cu vai din bucătărie de negresă sau de maică-sa, în 
mână cu ultima jumătate de bucată de pesmet încă 
nemâncată, nespălată pe obraz, în halatul arătos, cu părul 
despletit şi cu îmbrăcămintea neglijentă, nu totdeauna 
curată pe care apucase s-o tragă pe ea, ca şi cum tocmai 
atunci ar fi fost surprinsă de poliţie într-un cuib de amor 
ilicit; îl întâlnea venind la masa lui de prânz şi trecea pe 

202 


lângă el, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Şi-aşa, într-o 
bună zi, au vârât-o-n rochia ei cea bună, i-au pus celelalte 
lucruri - capoatele şi cămăşile de noapte ţipătoare 
comandate prin poştă, pantofii mari şi ieftini, şi proşti, şi ce 
lucruri de toaletă mai avea - în formidabilul geamantan cu 
burduf, au dus-o la oraş cu cabrioleta cu patru roţi şi-au 
măritat-o cu el. 

În după-amiaza aceea de luni, Ratliff era la Jefferson. I-a 
văzut pe toţi trei traversând piaţa de la bancă la tribunal şi 
s-a luat după ei. A trecut pe lângă cadastru şi i-a zărit 
înăuntru; ar fi putut să mai aştepte să-i vadă ducându-se la 
grefă la biroul judecătorului itinerant şi să fie martor la 
căsătorie, dar n-a făcut-o. N-avea nevoie. Ştia ce se-ntâmplă 
şi a pornit la gară, aşteptând acolo un ceas sosirea trenului, 
şi nu greşise; în sala de aşteptare, văzu valiza de paie şi 
geamantanul mare cu burduf, alăturare nici paradoxală, nici 
bizară acum; văzu din nou masca frumoasă şi calmă sub 
pălăria de zile mari îndărătul unei ferestre în mişcare, 
privind la nimic, şi asta a fost tot. N-ar fi ştiut mai mult nici 
dacă-n primăvara şi în vara aceea ar fi locuit la Moşia 
Franţuzului - un sătuleţ pierdut, fără nume şi frumuseţe, 
uitat de toţi şi care totuşi, odată, din întâmplare, din 
accident, a primit în pântece, fără măcar să ştie, o singură 
sămânță rătăcită din prodigios risipita ejaculare olimpiană, a 
purtat-o şi-a crescut-o fără tumefiere - o singură vară, scurtă 
şi strălucitoare, concentrată, în cursul căreia trei cabriolete 
cu cai frumoşi stăteau prin rotaţie legate la ţăruşii gardului 
sau se plimbau pe drumurile din vecinătate între locuinţe şi 
prăvăliile de la răspântii, şi la şcoli, şi la biserici, unde s- 
aduna lumea să petreacă sau cel puţin să evadeze, şi-apoi, 
peste noapte şi simultan au dispărut; pe urmă, bizare 
lucruri: cabrioletele duse, pierite - un bătrân uscat, deşirat, 
în ciorapi de bumbac, viclean şi neînduplecat, fata lui 
superbă cu faţa frumoasă ca o mască, creatura aceea ca un 
broscoi ce-abia-i ajungea pân' la umăr încasând un cec, 
cumpărând un certificat, luând trenul - şi pe urmă bârfeala, 
dorinţa de a-şi da cu părerea, născută din invidie şi dintr-un 

203 


vechi regret nepieritor, şoptitul de la colibă la colibă pe 
deasupra albiilor cu rufe sau în timpul cârpitului, de la 
căruţă la căruţă, pe drumuri şi pe poteci, sau de la călăreț la 
plugarul oprit pe brazdă-n câmp; bârfeala, visul şi dorinţa 
tuturor masculilor de sub soare în stare să facă rău, de la 
băiatul care nu visează decât prăpădul pe care încă nu-i în 
stare să-l provoace, trecând la bolnavii şi la schilozii 
năduşind nedormiţi, în pat, neputincioşi să mai facă răul pe 
care l-ar vrea, până la bătrânii făr' de glande acum, târându- 
se-ncovoiaţi pe faţa pământului, bobocii şi florile înseşi, 
ghirlande de-ale căror triumfuri veştejite fără rost de mult s- 
a ales praful şi pulberea, îmbălsămate-acum, şi pentru lumea 
vie tot atât de moarte dac-ar fi zidite-n cavouri subterane 
sau acoperite sub pânza gospodărească a bunicilor nepoților 
altora - bârfeala, cu tot ce implică ea ca triumfuri ratate şi 
înfrângeri de-o inimaginabilă splendoare - şi ce-i mai bine: 
să-nduri bârfeala şi să-ţi rămână visul şi speranţa-n viitor sau 
să fi trebuit să fugi de această bârfeală şi de vis din cauza 
trecutului. Rămăsese chiar şi-o cabrioletă. Ratliff se dusese 
s-o vadă, dăduse peste ea câteva luni mai târziu, stând 
descoperită, cu hulubele-n sus, sub şopronul unui grajd la 
câteva mile de sat, aşternându-se praful pe ea, cu puii de 
găină căţărându-se şi stricând-o, şi pătând lacul sclipitor de 
pe vremuri cu găinaţuri ca de var, până la viitoarea recoltă, 
la-ncasatul banilor, când tatăl ultimului cavaler o va vinde 
vreunui muncitor agricol negru, după care va fi văzută 
trecând prin sat de câteva ori pe an, recunoscută poate, sau 
poate o va vinde acum, fiindcă noul ei proprietar s-a însurat 
şi-a-nceput să aibă familie, şi-apoi să-ncărunţească, şi să 
toarne la copii, şi nu va mai sclipi, şi roţile, una după alta, 
vor fi reparate cu doage legate cu sârmă, până când vor 
dispărea şi  doagele, şi roțile elegante, delicate, 
transformându-se la un moment dat, parcă din mers, în roți 
robuste de căruță, nu noi, ceva mai mici, care-i dădeau un 
legănat, un fel de balans de la un cap la altul, schimbându-se 
şi ele mereu între două apariţii, în urma unor cai sau catâri 
şchiopi, numai piele şi os, în nişte hamuri cârpite cu sârmă şi 
204 


frânghie, ca şi cum posesorul i-ar fi scos acum zece minute 
să-i înhame din curtea unui ecarisaj secret pentru acest 
ultim şi definitiv cântec al lebedei, apoteoză finală, şi, care 
rău informat asupra propriilor capacităţi, nu era niciodată 
ultimul. 

Dar când, în fine, îşi îndreptă din nou căluţii voinici spre 
Moşia Franţuzului, Bookwright şi Tull se-ntorseseră de mult 
acasă şi povestiseră. Era septembrie acum. Bumbacul 
plesnise şi se-mprăştia pe câmp; chiar şi aerul era plin de 
mirosul lui. Pe ogoare, cum treceau pe lângă el, culegătorii 
îndoiţi de şale păreau încremeniţi în poziţia lor, bătuţi 
neîncetat de talazurile bumbacului plesnind, ca nişte creste- 
nspumate de valuri, cu sacii lungi, umpluţi pe jumătate 
şiroaie-n urma lor, parc-ar fi fost flamuri ţepene de-ngheţ. 
Aerul era încins, orbitor, făr-o adiere - un ultim şi aprig efort 
al verii osândite care-şi dădea uşor sufletul. Picioarele 
căluţilor scânteiau iuți în praf, iar el şedea destins, lăsându- 
se-n voia mersului, cu hăţurile ţinute moale-ntr-o mână, 
impenetrabil, ochii negri insondabili, sarcastici, visători, 
amintindu-şi, văzând încă, banca, tribunalul, gara, masca 
frumoasă, calmă, zărită înc-o dată îndărătul unui geam 
mişcându-se şi dispărând. Dar era foarte bine aşa, „nu era 
decât carne, carne de femeie”, gândi el şi, slavă Domnului, 
carne de-asta era berechet, fusese şi ieri şi-o să fie şi mâine. 
Fireşte, era păcat de ea, păcat nu pentru Snopes, ci pentru 
ei toţi, inclusiv pentru el - doar că, „era oare-ntr-adevăr 
păcat?” gândi deodată, văzând din nou fata înaintea ochilor, 
o clipită, ca şi cum şi-ar fi amintit nu numai după-amiaza, ci 
şi trenul - trenul însuşi, care-şi făcuse datoria pentru ziua 
aceea, respectase orarul, şi-aşa cum era, cu toate că era 
făcut din vagoane tari, din locomotivă, nu mai exista. Văzu 
din nou faţa; tragică nu fusese ea niciodată... acum nu mai 
avea nici măcar ceva diabolic, pentru că dindărătul ei n- 
apărea decât un alt inamic firesc, mortal, al spiţei bărbăteşti. 
Era frumoasă... da' ce-are a face! Şi pumnalul, şi pistolul 
tâlharului la drumu” mare lucesc frumos în mâna lui; şi-aşa, 
cum o privea, faţa frumoasă şi calmă dispăru. Repede se 

205 


dusese, ca şi cum geamul se mişca trăgându-se-ndărăt, doar 
o bucată şi el, o născocire, din epavele şi rămăşiţele acestei 
translaţii concentrice, aşa că nu rămânea decât valiza de 
paie, cravata minusculă, mişcarea neîntreruptă a fălcii: 

Până când, în cele din urmă, nemaiştiind ce să facă, s-au 
dus chiar la Prinţ: 

— Sire, au zis. Nu vrea. Nu-i nimic de făcut cu el. 

— Ce? răcni Prințul. 

— Zice că tocmeala-i tocmeală. Că el a făcut schimbu' pe 
bună-credinţă şi pe onoare şi c-acum a venit să şi-l 
răscumpere, cum scrie la lege. Şi nu-l putem găsi, ziseră ei. 
Am căutat peste tot. Mare n-a fost el nicidecum, din capu 
locului, e drept, şi-am umblat anume cu multă grijă cu el. L- 
am închis şi l-am sigilat într-o cutie de chibrituri din azbest, 
şi-am pus cutia, singură, într-un sertar separat. Da' când am 
deschis sertaru' nu mai era. Cutia era şi sigiliile neatinse. 
Da'n cutie nu mai era nimic decât un pic de murdărie mică şi 
uscată într-un colț. Și acum a venit să şi-l răscumpere. Da' 
cum să şi-l răscumpere-n chinuri veşnice, fără suflet? 

— Să fie-a dracului de treabă! răcni Prințu'. Daţi-i unu' d- 
alea de rezervă! Is atâtea care vine în fiecare zi şi bat la 
poartă, şi fac tot felu' de tărăboi ca să intre, aduc până şi 
scrisori de recomandare de la congresmeni de care nici 
măcar n-am auzit. Daţi-i unu' d-alea! 

— Am încercat, răspunseră ei. Nu merge. Zice că nu vrea 
nici mai mult, nici mai puţin decât ce i se cuvine, cu dobândă 
legală, după cum scrie negru pe alb la regulamentu’ băncii şi 
la lege. Zice că el a venit să-şi respecte tocmeala şi 
semnătura, şi că s-aşteaptă, mai ales de la alde tine, să faci 
la fel. 

— Atunci zi-i că poa’ să plece. C-a greşit adresa. Că la noi 
în registre nu figurează nimic în contu' lui. Zi-i că socoteala 
lui s-a pierdut - dac-o fi avut vreodată vreuna. Zi-i c-a fost 
inundație p-aici, c-a fost şi-un îngheț mare. 

— Nu vrea să plece fără... 

— Dă-l afară! Zvârle-l! 

— Da' cum? Are legea de partea lui. 

206 


— Aha, făcu Prinţul. Un avocăţel, o moară stricată. Am 
înțeles. Aranjaţi voi. De ce-mi bateti mie capu”? 

Și se aşeză la loc şi ridică paharul, şi suflă flăcările din el, 
ca şi cum îi socotea gata plecaţi. Numai că ei nu plecaseră. 

— S-aranjăm ce? ziseră ei. 

— $perţu' răcni Prinţul. Spertu’! N-aţi spus voi c-a venit şi 
că-i numai cu legea-n gură? Vreţți să vă-ntindă şi-o factură? 

— Am încercat-o şi p-asta, ziseră ei. Nu merge. 

Atunci prinţul se ridică-n picioare şi rânji la ei, şi-i certă 
cu limba lui ascuţită şi-amară, şi fără ripostă, că ce-şi 
închipuiau ei că-i un spert, cumva o plată-n numerar şi-o 
excursie la Corpu' Legislativ pe deasupra, şi ei stăteau şi- 
ascultau, şi-ncasau, pentru că era Prinţ. Numai că era 
printre ei unul care fusese şi pe vremea tatălui Prințului. Îi 
săltase pe Prinţ pe genunchi când era copil, ba îi făcuse şi o 
furcă mică şi-l învățase cum s-o folosească, antrenându-se pe 
chinezi şi pe sud-americani, şi pe polinezieni, pân' ce braţele 
lui se făcură destul de vânjoase ca s-o poată folosi şi pe albi. 
Acestuia nu i-a fost pe plac vorba Prințului şi s-a sculat în 
picioare şi l-a privit pe Prinţ în ochi şi a zis: 

— Tatăl tău a făcut o greşeală mai mare decât asta şi n-a 
suferit mustrare. Cu toate c-atunci un mare om Îl pusese la- 
ncercare pe unul şi mai mare. 

— Sau voi aţi fost mustrati de unul mai puţin mare, 
răspunse prompt Prinţul. 

Da-şi aminti şi el de zilele de demult, când bătrânului îi 
râdeau ochii de dragoste şi mândrie la născocelile lui 
tinereşti şi stângace, când făcea ploaie de alice din lavă şi 
pucioasă, şi alte de-alde-astea, seara lăudându-se la Prinţul 
cel bătrân cu ce isprăvi mai făcuse băiatul ziua, cu ce mai 
născocise pe spinarea micilor sud-americani sau chinezi, la 
care nici chiar oamenii mari nu se gândiseră încă. Aşa că îi 
ceru iertare şi-l domoli pe bătrân şi zise: 

— Și voi, ce i-aţi oferit? 

— Daruri. 

— $i...? 

— Are... Zice că pentru-n om care nu face decât să 

207 


mestece, Îi bună orice scuipătoare. 

— Şi p'ormă? 

— Podoabe. 

— Bin 

— Are... Şi-a adus cu el o duzină de duzini în valiză, anume 
făcute din azbest, cu-nchizători care nu se topesc. 

— Atunci ce vrea? răcni Prinţul. Ce vrea? Paradisul? 

Și bătrânul se uită la el şi la-nceput Prinţul crezu că-i 
pentru că rânjise. Dar văzu repede că pricina-i alta. 

— Nu, făcu bătrânul. ladu-l vrea. 

Și-atunci, un răstimp nu s-a auzit, în magnificul palat 
regesc cu mândrele umbre zdrenţuite-ale bătrânilor martiri 
atârnate de pereți, decât sfârâitul pe frigare şi vaietele slabe 
ale adevăraţilor creştini. Dar Prinţul era plămădit din acelaşi 
aluat ca şi bătrânul său tată. Intr-o străfulgerare, indolenta 
de sibarit şi rânjetul sarcastic pieriseră; parc-ar fi fost chiar 
Prinţul cel bătrân în faţa lor. 

— Aduceţi-l la mine! zise. lar voi plecaţi! 

Aşa că l-au adus în faţa lui şi-au ieşit afară, şi-au închis 
uşa. Hainele-i mai fumegau încă, puţin, dar repede s-a 
scuturat cu mâna. Se apropie de tron, mestecând, ţinând 
strâns sub braţ valiza de paie. 

— Ei? făcu Prinţul. 

El îşi întoarse capul şi scuipă, şi scuipatul sfârâi pe 
pardoseală, şi se făcu repede o bilă mică de fum albastru. 

— Am venit pentru sufletu” ăla... zise. 

— Mi s-a spus, făcu Prinţul. Dar n-ai suflet. 

— Și ce-i, e din vina mea? 

— Da-i din a mea? zise Prinţul. Crezi că eu te-am zămislit? 

— Atunci cine? făcu el. 

Și cu asta-l prinsese pe Prinţ, şi Prinţu'-şi dădu seama. Si- 
atunci Prinţul încercă să-l şperţuiască el însuşi. Îi înşiră 
toate ispitele şi darurile, şi poftele pe săturate; mai dulce 
decât muzica-i sunau din gură vorbele, cum le punea-n 
valoare-n amănunt. Dar el nici nu se oprise măcar din 
mestecat, stând acolo şi ținându-şi valiza de paie. Apoi 
Prinţul zise: Uită-te colo! Arătând către perete, şi acolo erau 

208 


toate, înşirate cu formele şi în ordinea cuvenită, cu tot 
dichisul, aşezate astfel ca el să le vadă şi să şi vadă 
gustându-le pe fiecare, chiar şi pe cele pe care nici lui nu-i 
dăduse încă prin cap să le inventeze, toate până la ultima, 
inimaginabilă. Şi el, doar cât îşi întoarse capul şi mai scuipă 
nişte tutun pe pardoseală, şi Prinţul se-aşeză la loc pe tron în 
culmea exasperării, buimăcit de furie. 

— Atunci ce vrei? zise Prinţul. Ce vrei? Paradisul? 

— La asta nu m-am gândit, răspunse. E-al dumitale, de-l 
oferi? 

— Da al cui să fie? răcni Prinţul. 

Și Prinţul îşi dădu seama că-l avea în mână, cu asta. De 
fapt, Prinţul îşi dăduse tot timpul seama că-l avea în mână, 
din însăşi clipa-n care-i povestiseră că intrase pe poartă cu 
gura plină de texte de legi; chiar se aplecă înainte şi sună 
din clopotul de foc să vină bătrânu' să vadă şi el cum se face- 
o treabă, apoi se rezemă la loc pe tron şi privi la el cum sta-n 
picioare acolo-n faţa lui, ținând valiza de paie, şi zise: 

— Ai admis şi chiar ai susținut că eu te-am zămislit. Deci, 
sufletul tău al meu a fost din capul locului. Aşa că atunci 
când l-ai oferit drept garanţie pentru hârtia asta, ai oferit 
ceea ce nu-ţi aparţinea şi te-ai făcut tu însuţi pasibil de... 

— N-am contestat asta niciodată, zise el. 

— .„.„„Urmărire penală. Aşa că ia-ţi valiza şi... zise Prinţul. 
Ce-ai zis? 

— N-am contestat asta niciodată. 

— Ce? făcu Prinţul. N-ai contestat ce? 

Numai că nu mai făcea niciun zgomot, şi acum Prinţul se 
plecă-nainte, simţi pardoseala că-i frige sub genunchi şi-şi 
înfipse degetele-n gâtlej să-şi scoată cuvintele, cum ar fi 
scormonit să scoată cartofi dintr-un pământ tare. Cine eşti? 
zise, sufocându-se şi trăgându-şi cu greu respiraţia, ochii 
ieşindu-i din orbite, zgâindu-se la el cum se aşeza pe tron cu 
valiza de paie, înconjurat de limbi strălucitoare de flăcări ca 
de-o cunună. Ia-ti Paradisul! strigă Prinţul. Ia-ţi-l! la-ţi-l! 

Și vântu-ncepu să urle şi tenebrele să se coboare cu 
zgomot de tunete, şi Prinţul, târându-se-n patru labe, se- 

209 


agăța cu ghearele de poarta-ncuiată, ţipând... 


210 


CARTEA A TREIA 
VARA CEA LUNGA 


211 


Capitolul întâi 
1 


Şezând în căruţa oprită, Ratliff privea bătrânul cal alb şi 
gras ieşind de pe locul lui Varner şi apucând-o pe potecă de- 
a lungul gardului de ţăruşi, înconjurat şi precedat de notele 
bogate şi sonore de orgă ale măruntaielor sale. „Vasăzică, s- 
a-ntors la cal, se gândi. O să trebuiască să-şi crăcăneze 
picioarele, cel puţin o dată, ca să poată umbla. Vasăzică, a 
trebuit să plătească şi pentru asta. Nu numai actele la 
notariat pentru donarea pământului şi doi dolari certificatul 
de căsătorie, şi cele două bilete de tren până-n Texas, şi 
banii daţi în mână, ci şi mersul cu cabrioleta nouă, cu cineva 
care să mâne, ca să poată scăpa de cravata-gata-făcută şi din 
prăvălie, şi din casă.” Calul se apropie şi, din proprie 
iniţiativă, după cum se părea, se opri alături de căruţa în 
care Ratliff şedea curat, prezentabil şi grav, ca un vizitator 
într-o casă în care mortu'-i încă întins pe masă. 

— Probabil c-ajunseseşi la disperare! zise el calm. 

N-avea intenţia să-l jignească. Nici nu se gândise la 
ruşinea fetei lui Varner sau măcar la fată. Se gândise la 
pământ, la Moşia Franţuzului. Niciodată, nicio clipă măcar, 
nu crezuse că-i lipsit de valoare. Ar fi crezut, poate, dac-ar fi 
fost altcineva proprietar. Dar însuşi faptul că Varner pusese 
mâna pe el şi că-l păstrase, fără să facă niciun efort vădit să- 
| vândă şi nici întrebuinţându-l la altceva, era pentru Ratliff 
suficientă dovadă. Refuza să creadă că Varner se simţise 
vreodată sau că se va simţi cândva legat de ceva; dacă-l 
cumpărase, îl luase mai ieftin decât l-ar fi putut lua oricare 
altul, şi dacă-l ţinuse, îl ţinuse pentru că prea era de preţ ca 
să-l vândă. În cazul conacului de pe Moşia Franţuzului nu-şi 
dădea seama de ce era aşa, dar faptul că Varner îl 
cumpărase şi că-l păstrase era suficient. Aşa că atunci când, 
în fine, Varner îl dădu, Ratliff credea c-o făcuse pentru că, în 
cele din urmă, căpătase preţul la care ţinuse douăzeci de ani 
de zile sau, în orice caz, un preţ destul de mare, fie că era în 


212 


bani, fie că nu. lar când reflectă cui îl cedase, crezu că l-a 
dat de nevoie, nu pe bani. 

Varner îşi dădea seama c-aşa gândea Ratliff. Şedea pe 
calul lui bătrân privind în jos la Ratliff, ochii lui mici, duri de 
sub sprâncenele agitate de culoarea ruginei sclipind la omul 
care după spirit şi după intelect, şi chiar şi după înfăţişare s- 
ar fi potrivit mult mai bine să-i fie fecior decât oricare din 
câţi făcuse. 

— Şi crezi că ficatul curat nu-i bun la-năbugşit pisica? zise 
el. 

— Poate, cu o bucăţică de sfoară cu noduri în el, făcu 
Ratliff. 

— Ce bucăţică de sfoară cu noduri? 

— Nu ştiu. 

— Aha, făcu Varner. Încotro? Mergi pe drumul meu? 

— Nu cred, zise Ratliff. Am s-o iau binişor spre prăvălie. 

„Dar poate c-acum o s-aibă chef să mai stea şi el p-acolo”, 
gândi. 

— Tot acolo merg şi eu, zise Varner. Am blestematu' ăla 
de proces de azi de dimineaţă. Afurisitu' de Houston şi cu, 
cum îl cheamă, Mink. Pă chestia cu nenorocitu' ăla de 
blestemat de vițel prăpădit. 

— Vrei să zici că l-a dat Houston în judecată? Houston? 

— Nu-nu. Houston doar a oprit viţelu'. L-a ţinut toată vara 
trecută şi Snopes a lăsat de i l-a păscut şi i l-a hrănit toată 
iarna, şi l-a lăsat s-alerge pe păşunea lui Houston toată 
primăvara asta şi toată vara pe deasupra. Şi p-ormă, 
săptămâna trecută, nu ştiu pentru ce, s-a dus să-lia. Cred că 
voia să-l taie. Aşa că s-a dus la Houston c-o frânghie. Era pe 
păşunea lui Houston şi tocmai încerca să-l prindă, când a 
venit Houston şi l-a oprit. Pân' la urmă a trebuit să scoată 
pistolu', susţine el. Zice că Snopes s-a uitat la pistol şi-a zis: 
„Îţi trebuia. Pentru că ştiai că eu n-am”. Şi-atunci Houston a 
zis: „All right o să pun pistolu' p-un stâlp de gard şi-o să se 
dea fiecare-ndărăt c-un stâlp, unu-ntr-o parte şi unu-ntr-alta, 
şi să numere pân’ la trei şi să fugă să pună mâna pe el”. 

— Şi de ce n-au făcut-o? întrebă Ratliff. 

213 


— Eh! făcu Varner scurt. Hai. Vreau să scap şi de asta. 
Mai am şi alte treburi. 

— Dă-i drumu”, zise Ratliff. Eu o s-o las încetişor. N-am 
nici vițel, nici proces astăzi. 

Aşa că bătrânul cal alb, gras şi curat (arăta totdeauna 
parc-atunci ar fi ieşit de la spălătoria chimică; aproape că-i 
simţeai şi mirosul de benzină) porni din nou, nu fără un 
prealabil acord de frământări intestinale, luând-o de-a lungul 
gardului de ţăruşi găurit şi bătut de vremuri. Ratliff şedea în 
căruţa încă nemişcată şi privea la cal şi la silueta deşirată, 
care, cu excepţia unui interval de trei ani de trăsurică, îl 
călărise cu-aceeaşi şa douăzeci şi cinci de ani de zile, 
gândindu-se că, dacă bălanul sau chiar cei doi căluţi ai lui s- 
ar fi apucat acum, după cum fac câinii, să miroasă de-a 
lungul gardului după cabrioletele cu roţi galbene, n-ar mai 
găsi nimic, gândindu-se c-acum orice biped între 
treisprezece şi optzeci de ani poate trece pe-aici fără să 
simtă nevoia să ridice piciorul şi să stropească. Şi, cu toate 
astea, cabrioletele mai erau încă acolo. Le vedea, le simţea. 
Ceva fusese; prea mult fusese ca să fi dispărut atât de 
repede şi de complet - aerul fecundat şi bun, şi bogat care 
se revărsase şi dăduse formă acestei abundenţe copios 
dăruite şi făcuse oficiul de mecanism hidraulic asigurând 
aproape neîntrerupt circulaţia hranei mestecate, menţinuse 
intactă presiunea constantă a celor şaisprezece ani de şezut: 
aşa că, de ce să nu fi fost acest corp un lanţ de munţi de 
neescaladat, mama trandafirie şi neîntinată a baricadelor pe 
care niciun bărbat să nu le poată cuceri scăpând teafăr sau 
să nu le poată cuceri deloc, ci dimpotrivă, să fie prăvălit în 
prăpastie, fără să lase nicio cicatrice, nicio urmă („Copilu' 
ăla care-o veni n-o să semene cu nimic din ce-au văzut 
vreodată locurile astea, ca şi mă-sa”, gândi el.) - cabrioleta 
fiind doar o parte din întreg, un adaos minor şi neînsemnat, 
ca nasturii la rochia ei, ca rochia însăşi, ca mărgelele pe 
care i le dăduse unul dintre cei trei. N-ar fi fost niciodată 
ceva pentru el, nici chiar în ceea ce amândoi, şi el, şi Varner, 
ar fi numit apogeul zilelor frumoase ale vieţii lor de cotoi. Işi 

214 


dădea seama de asta fără regret şi fără amărăciune, pentru 
că nici n-ar fi vrut să fie. („Ar fi fost ca şi cum mi s-ar fi dat o 
orgă de biserică mie, care n-am fost şi n-am să fiu vreodată-n 
stare decât să-nvârt manivela la un ariston de ocazie, luat în 
schimb pe-o cutie de scrisori”, îşi spuse el.) Şi chiar se gândi 
la învingătorul rece ca un broscoi, fără gelozie, dar asta nu 
pentru că, indiferent de ce o fi aşteptat Snopes sau cum i-ar 
fi zis el la ceea ce-avea acum, tot n-ar fi fost o izbândă. Ce 
simţea era revolta jignită în faţa risipei, în faţa prăpădirii 
inutile, în faţa situaţiei inerent şi în însăşi substanţa ei falsă, 
falsă ca principiu economic în sine, oricare-ar fi fost 
principiul, ca şi cum ai construi o capcană din grinzi şi-ai 
pune momeală o iapă odihnită, ca să prinzi un şoarece; sau 
nu, mai rău: ca şi cum zeii înşişi ar fi turnat ca pe-un burlan 
toată seva bogată a lunii iunie, zvârlită din paradis peste-un 
morman de bălegar, să crească furnici. Ceva mai departe, 
dincolo de calul bălan, dincolo de colţul gardului de ţăruşi, 
poteca ştearsă, acoperită aproape cu totul de bălării, cotea 
către Conacul Franţuzului. Calul încercă s-o ia-ntr-acolo, dar 
Varner îl smuci brutal la loc. „Ca să nu mai vorbim de azil”, 
gândi Ratliff. Dar, altminteri, n-ar fi rămas lefter. Scutură şi 
el puţin hăţurile. „Hii, băieţii tatei, zise, daţi-i drumu'!” 
Căluţii, căruţa mergeau mai departe în praful gros al verii 
pe sfârşite. Acum se vedea şi satul - prăvălia, fierăria, 
acoperişul de tablă al maşinii de egrenat cu un fir subţire de 
gaze de eşapament deasupra clăii. Era a treia săptămână din 
septembrie; aerul uscat, plin de praf, vibra constant în ritmul 
rapid al maşinii, cu toate că şi aburul, şi aerul aveau o 
temperatură atât de apropiată, încât gazele de evacuare 
aproape că nu mai erau vizibile, doar o vibraţie uşoară, 
febrilă, ca un miraj. Aerul fierbinte, orbitor, care părea plin 
de lamentarea lentă, chinuită, a carelor încărcate, mirosea a 
bumbac crud; buruienile uscate de pe marginea drumului, 
înlemnite de praf, erau pline de scame, iar altele 
rămăseseră-ncrustate în pulberea drumului în urmele de 
copite şi de roţi. Putea să vadă şi carele acum, şirul lung 
nemişcat în urma catârilor răbdători, cu capul plecat, 
215 


aşteptând să-nainteze câte-o lungime de car odată, pe 
basculă şi sub sorb, unde va fi din nou Jody Varner, pentru a 
doua oară cu un vânzător nou în prăvălie - vânzătorul nou 
era aidoma cu cel vechi, numai că puţin mai mărunt, puţin 
mai compact, ca şi cum ar fi fost tăiaţi amândoi cu aceeaşi 
stanţă, dar în ordine inversă cu venirea lor pe lume, cel din 
urmă mai întâi şi, după ce tăişul stanţei se mai tocise, se mai 
turtise puţin - celălalt, cu gura lui mică şi cărnoasă, 
lucioasă, trandafirie ca un fund de pisoi, cu ochii sclipitori, 
iuți, amorali de veveriţă şi cu aerul lui jovial de convingere 
incorigibilă şi nezdruncinată în necinstea permanentă, 
inerentă şi agresivă a tuturor oamenilor, inclusiv a lui însuşi. 

Jody Varner era la basculă; Ratliff, în trecere, îşi lungi 
gâtul de curcan şi văzu postavul lăbărţat, cămaşa albă fără 
guler cu câte o semilună galbenă de sudoare la fiecare 
subsuoară, pălăria neagră, prăfuită, plină de scame de 
bumbac. „Aşa că presupun că poate-acum toată lumea-i 
mulţumită, gândi el. Sau toată lumea afar’ de unu'”, adăugă 
tot el, pentru că, înainte de-a ajunge la prăvălie, Will Varner 
ieşea de-acolo şi-ncăleca pe bălan, pe care cineva tocmai îl 
dezlegase şi i-l ţinea, şi dincolo de el, pe galerie, Ratliff văzu 
mulţimea de oameni ale căror care aşteptau în drum pe 
partea cealaltă să intre la basculă şi, când trase şi el la 
rândul său până-n dreptul galeriei, Mink Snopes şi cu 
celălalt Snopes, sacul cu proverbe, învățătorul (acum purta o 
haină nouă, o redingotă care, cu toată noutatea ei, arăta tot 
atât de puţin c-ar fi a lui, ca şi cea veche în care-l văzuse 
Ratliff pentru prima oară) coborau treptele. Ratliff văzu faţa 
îndărătnică acum, rece şi mută de furie sub sprânceana 
unică; alături, mutra de rozător a învățătorului, amândoi 
trecând pe lângă el parcă-ntr-un vârtej de mâini şi de braţe 
zvârlite şi-agitate-n dezordine din redingota nouă neagră, 
fluturând în toate părţile, vocea care, la fel ca gesturile, 
părea să nu fie slujitoarea, ci stăpâna corpului care le- 
alimenta cu sânge şi cu suflu: 

— Ai răbdare; nici Cezar n-a zidit Roma-ntr-o zi; răbdarea- 
i calul cel mai de nădejde; dreptatea-i pâinea omului de 

216 


treabă, care pentru omul rău e-otravă, dacă-i laşi timp să 
lucreze. Eu am studiat legea; Will Varner pur şi simplu n-a- 
nţeles ce-a citit. O să facem apel. O să... — pân’ ce ăllalt 
întoarse furios capul cu sprânceana-ntr-o unică şi violentă 
încruntare şi zise vehement: 

— ...Cat! 

Şi-şi urmară drumul. În timp ce Ratliff îşi lega caii, 
pregătindu-se să urce pe galerie, Houston ieşi urmat de 
câinele-i uriaş, încălecă şi plecă. Ratliff urcă pe galerie, unde 
erau adunaţi acum cel puţin douăzeci de oameni, între care 
şi Bookwright. 

— Reclamantul pare să-şi fi luat avocat, zise el. Ce 
sentinţă s-a dat? 

— După ce i-o plăti Snopes lui Houston trei dolari pentru 
păşunat, o să poa’ să-şi ia tauru’, zise Quick. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Şi avocatului tribunalului nu i 
s-a acordat chiar nimic? 

— Avocatu' a fost amendat rău de tot, nu i-au mai dat voie 
să-şi termine vorbăria, zise Bookwright. Dacă asta-i ce voiai 
să ştii. 

— Măi, măi, făcu Ratliff. Măi-măi-măi! Vasăzică, tot ce-a 
putut face Will pentru următorul Snopes n-a fost decât că nu 
l-a lăsat să vorbească. Nu că, dac-ar fi vorbit ceva mai mult, 
ar fi fost de vreun folos. Snopegşii pot să vină, Snopeşii pot să 
plece, dar, după cum s-arată, Will Varner pare s-aibă de 
gând să rămână cu Snopeşii în vecii vecilor. Sau Snopeşii cu 
Varner - alege cum îţi place. Ce zicea, individu'? — „Afară cu 
ce-i vechi, trăiască ce-i nou; meseria veche la taraba veche”, 
şi poate c-unu' mai tânăr să vadă de tarabă, da' asta-i exact 
ca vorba ceea: ce mi-i una, ce mi-i alta. 

Bookwright se uită la el. 

— Dac-ai sta ceva mai aproape de uşă, te-ar putea auzi 
mult mai bine, zise el. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Negustoru' mic are ureche 
bună, omenirea bate potecă la cocina bogatului, da' nu orice 
familie are-un avocat nou, darămite un profet. Dai, n-ai, ia 
nu da, să vezi că ai; decât că sătulu' n-are nevoie de proroc 

217 


să-i prorocească cine de pe urma cui profită. 

Acum toţi erau cu ochii pe el - faţa calmă, impenetrabilă, 
cu ceva în ochi şi-n cutele gurii pe care nu-l puteau descifra. 

— Ascultă, zise Bookwright, ce-i cu dumneata? 

— Ce să fie, nimic, răspunse Ratliff. Ce-ar putea să fie cu 
nimic, nicicum, nicăieri pe lumea asta cea mai bună din 
toate lumile posibile? Probabil că oamenii ăia care-i vând lui 
cravate o’ să aibă şi-o pereche de ciorapi lungi negri. Şi- 
orice zugrav de firme o să-i poată picta un paravan să şi-l 
pună lângă pat, s-arate ca un perete plin de rafturi de 
prăvălie cu nenumărate cutii de conserve, să aibă la ce se 
uita... 

— Ascultă, făcu Bookwright. 

— ... Aşa ca să poa’ să ştie să facă ceea ce orice bărbat şi- 
orice femeie care-au văzut-o vreodată de la treişpe ani şi 
pân’ la ăi o sută unv’ ai lui moş McCallum îşi închipuie că fac 
de douăşnouă de zile-ncoace. Fireşte, ar putea să-i pună şi- 
un acoperiş cu stâlpi şi cu ulucă pe care să se caţăre şi c-o 
ferestruică prin care să se strecoare. Dar nevoie n-are, nu-i 
genu' lui. Nu, dom'le! Omu' ăsta nu-i un simplu cotoi de- 
acoperiş. Omu” ăsta... 

Un băieţaş de vreo opt sau zece ani veni în trap, în 
salopetă, urcă treptele, le aruncă o privire zorită din ochii lui 
albaştri şi nevinovaţi ca albăstreaua şi intră hotărât în 
prăvălie. 

— ... Omu” ăsta, tot ce-are nevoie e doar să stea colo-n 
prăvălie pân' ce vine careva să-i ceară de doi gologani 
slănină, nu s-o cumpere: să vină să i-o ceară lui, lu’ domnu’ 
Snopes, şi el să i-o dea şi s-o treacă-ntr-un catastif, iar ea să 
nu ştie nici ce-a scris el în catastif, nici de ce, cum nu ştie 
nici cum a intrat slănina-n cutia de tinichea cu poză de porc 
pe ea, cu toate că poa’ şi ea să spună că-i un porc, şi el aşază 
cutia la loc, pune catastifu' deoparte, se duce şi-nchide uşa 
şi pune drugu', şi-n timpu' ăsta ea s-a dus în dosu’ tejghelei 
şi s-a lungit pe duşumea, pentru că ea crede c-aşa trebuie, 
nu ca să plătească slănina, pentru că slănina a şi fost 
trecută-n catastif, ci ca să poată ieşi de-acolo... 

218 


Vânzătorul cel nou îşi făcu deodată apariţia printre ei. 
leşise din prăvălie ca din praştie, trăsăturile lui părând toate 
să se strângă-n grabă către centrul figurii, într-o lucire 
feroce, fără profunzime, de excitație violentă, băieţaşul cu 
ochii ca albăstreaua tropăind atent pe lângă el şi coborând 
apoi treptele fără să mai aştepte. 

— All right, băieţi, zise vânzătorul repede, cu încordare. A- 
nceput. Ar fi bine să vă grăbiţi. Eu nu pot să merg. Trebuie 
să rămân aici. Zic să faceţi un ocol, s-o luaţi pe din dos, să 
nu vă mai vadă bătrâna Littlejohn. A şi-nceput să se uite 
strâmb. 

Cinci sau şase oameni se şi ridicaseră cu un fel de zor 
ciudat, ascuns, suspicios, insolent. Începură să coboare de 
pe galerie. Băieţaşul tropăia neostenit pe lângă gardul care- 
mprejmuia locul doamnei Littlejohn. 

— Ce-i? făcu Ratliff. 

— Hai, dacă n-ai mai văzut, zise unul dintre oamenii care 
plecau. 

— Dacă n-am mai văzut ce? întrebă Ratliff. 

Se uită în jur la cei care nu se sculaseră, între ei era şi 
Bookwright. Cioplea îndărătnic, preocupat, într-o bucată de 
lemn de pin alb, cu faţa-n jos. 

— Hai, hai, făcu un al doilea în spatele celui care se oprise 
pe trepte. Pân' s-ajungem acolo se isprăveşte. 

Atunci grupul porni. Ratliff îi privi cum se grăbeau de-a 
lungul gardului doamnei Littlejohn în urma băieţaşului, cu- 
aceeaşi neîncrezătoare curiozitate insolentă şi ferită. 

— Ce-i, ce v-a apucat pe toţi? se miră el. 

— Du' şi vezi, făcu Bookwright scurt. 

Nu-şi ridicase ochii de pe briceag. Ratliff se uita la el. 

— Dumneata ai fost? 

— Nu. 

— Te duci? 

— Nu. 

— Ştii ce e? 

— Du' şi vezi, zise Bookwright din nou, scurt şi violent. 

— Se pare că nu voi avea de-ales, dacă nu vrea nimeni să- 

219 


mi spună, zise Ratliff. 

Se-ndreptă spre trepte. Grupul o luase mult înainte acum, 
zorindu-se de-a lungul gardului. Ratliff începu să coboare. 
Încă mai vorbea. Continuă să vorbească, fără să privească- 
ndărăt, coborând treptele; nimeni n-ar fi putut spune dacă-n 
realitate le vorbea celor rămaşi sau nu, dacă vorbea cuiva 
sau nu: 

«... Se duce şi pune drugu’ pe dinăuntru şi se-ntoarce, şi 
bruta asta de negresă de la câmp, cu sudoarea încă uscându- 
se pe ea, de nici nu ştie că miroase-a sudoare, pentru că 
niciodată n-a mirosit altfel, cum nici catâru' nu ştie că 
miroase, pentru acelaşi motiv, şi are-o singură rochie a ei, 
aia cu care-i întinsă pe duşumea după tejghea, în timp ce 
priveşte-n sus pe deasupra lui la şirurile de cutii mici de 
conserve închise ermetic cu poze de peşti şi de draci pe ele, 
şi nici nu ştie măcar ce-au înăuntru, pentru că niciodată n-a 
avut cei zece sau cinşpe cenți, şi chiar dacă i-ar fi dat el 
moneda de cinci cenți, era slănina pentru care venise şi-ar 
trebui să se mai lase de două-trei ori, venind după slănină, 
doar c-auzise-ntr-o zi pe cineva zicând cum se cheamă ce-i 
înăuntru, şi acum stă acolo şi se uită-n sus la ele, ori de câte 
ori capul lui nu o încurcă şi poate vedea, şi-i zice: „Domnu' 
Snopes, cât ceri pe sardelele alea?” 


2 


Când iarna se făcu primăvară şi primăvara însăşi începu 
să-şi croiască drum, bezna prin care avea de umblat încoace 
şi-ncolo se-mpuţină şi ea din ce în ce mai mult. Nu trecu 
mult şi nu mai era întuneric decât atunci când ieşea din şură 
de-a-ndărătelea, cu grijă, pipăind încetişor cu piciorul să 
coboare din magazia de hamuri unde-şi avea culcuşul - o 
saltea de paie şi-o pătură - şi-ntorcea spatele lungii siluete 
nedesluşite aşternute la pământ a casei în care voiajorii 
comerciali din seara trecută sforăiau pe pernele paturilor pe 
care acum învățase să le facă tot atât de bine ca şi doamna 


220 


Littlejohn; când venea aprilie, era geana de lumină zodiacală 
precedând zorile, străvezie, subţire, în care putea totuşi să 
se vadă, să-şi dea seama că-i o entitate solidă, palpabilă, 
vizibilă, care luase locul senzaţiei inconsistente de teroare 
fluidă şi crispantă, când se simţea singur şi înspăimântător 
de liber în ostilitatea fundamentală şi invizibilă. Acum astea 
trecuseră. Acum teroarea dăinuia doar un moment, cel de 
după  geana  străvezie  prevestind aurora, secunda 
răstimpului în care prindeau de veste păsările şi-animalele: 
clipa-n care noaptea, în fine, se pleacă-n faţa zilei; atunci 
începea să se grăbească, s-alerge, nu ca s-ajungă mai 
repede, ci ca să se-ntoarcă mai repede, pentru că nu-i mai 
era teamă, calm acum în vizibilitatea crescândă, evoluând de 
la cenuşiu prin galbenul ciuboţicii-cucului la aurul pur al 
dimineţii de pe fruntea colinei de la orizont, ca să coboare-n 
ceața de pe malul gârlei, să se lungească-n miriadele de fire 
de iarbă-nrourată, trezindu-se la viaţă, şi s-asculte cum s- 
apropie. 

Apoi o auzea, coborând malul în ceaţă. Asta nu era decât 
de-abia după un ceas sau două, sau trei; zorile erau goale, 
erau o clipă doar, până nu venea, apoi o auzea şi rămânea 
muiat în iarba udă, senin, numai bucurie, ascultând cum se 
apropie. Îi simţea apoi mirosul, îmbibat în toată ceața; 
aceleaşi pricepute mâini ale brumei care lunecau de-a lungul 
coapselor lui ude, cum stătea lungit cu faţa-n jos, jucau şi pe 
pântecele ei perlat şi-i modelau pe amândoi, undeva în 
viitorul apropiat, gata însoţiţi. Nu se mişca. Zăcea întins în 
mijlocul deşteptării grăbite a vieţii minuscule, mişunânde a 
pământului, firele nemişcate de iarbă grele de apă 
încovoindu-se în ceaţă în faţa curbelor negre, încremenite 
ale chipului său în timp ce, de-a lungul parabolei fiecărui fir 
orice strop de rouă care alunecă încet cuprindea parcă, într- 
o amplificare detaliată, miniatura trandafirie a zorilor; 
mirosea şi chiar gusta parcă bogatul, greul, caldul miros de 
şură şi de lapte, prezenţa femelei imemoriale; auzea cum se 
împingea lent şi cum plescăia deliberata ridicare a fiecărei 
copite, stropind calm şi hotărât noroiul lipicios; invizibilă ea 

221 


încă în ceața răsunând de corişti nuptiali. 

Apoi o zărea; goarnele subţiri lucitoare ale dimineţii, ale 
soarelui goneau ceața şi-o dezvăluiau dreaptă, bălaie, 
perlată de rouă, înfiptă în apele răsfirate ale vadului, suflând 
în apă răsuflarea deasă, caldă, grea, plină de lapte; şi, cum 
stătea culcat în iarba udă, cu ochii orbiţi de soare acum, se 
târa rostogolindu-se încetişor de pe un şold pe altul, cu un 
geamăt gros, răguşit, stins. Pentru că nu se putea împreuna 
cu ea cât îi ziua de mare, şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara. 
Nu că ar trebui să se-ntoarcă la lucru. Nu era nici muncă, 
nici trudă, nici dezgust muscular sau spiritual de-nfrânt, de 
luptat împotrivă; ziua de ieri exista, nu exista ziua de mâine, 
astăzi era o simplă uimire placidă, virginală în faţa 
mormanului de gunoi şi praf strâns în dreptul măturii, în faţa 
cearşafurilor netede şi scrobite sub anumite mişcări 
rememorate ale mâinii - rutină înrădăcinată, nu plicticoasă, 
o mână fermă, blândă, irezistibilă şi-o voce care-l stăpânea 
şi-l strunea cu voioşie şi bunătate, aşa cum se dresează şi se 
domină un câine. 

Era pentru că nu putea merge mai departe. Încercase. Era 
a treia oară când stătea acolo lungit s-o aştepte; ceața se 
spulberase şi-o văzuse, şi de data asta nu mai exista nici ziua 
de astăzi măcar - nici paturi de făcut la care să se-ntoarcă, 
nici mână, nici voce: repudia fidelitatea şi chiar şi 
deprinderea. Se ridică şi se apropie de ea vorbindu-i, cu 
mâna-ntinsă. Ea-şi înălţă capul şi-l privi şi urcă pe malul 
celălalt, ieşind din apă. O urmă coborând atent până la gârlă 
şi începu să traverseze, ridicând mult piciorul la fiecare pas, 
gemând uşor, insistent, preocupat să n-o sperie şi mai mult. 
Căzu o dată cât era de lung în apă, fără să facă vreun efort 
de-a se feri, dispărând cu totul, ţipând tare, o singură dată, 
ridicându-se, apa curgându-i şiroaie, trăgându-şi respiraţia, 
ca să ţipe din nou. Da’ îşi opri ţipătul şi-n schimb îi vorbi şi 
se caţără pe mal, apropiindu-se din nou de ea, cu mâna- 
ntinsă. De data asta ea fugi, alergă o bucată scurtă de drum 
şi se-ntoarse cu capul plecat; se răsuci-n loc şi fugi din nou, 
înainte ca mâna lui s-apuce, s-o atingă - el după ea, 

222 


vorbindu-i, rugând-o, alintând-o. În cele din urmă, ea trecu-n 
goană pe lângă el şi se duse-napoi la vad. Gonea mai repede 
decât putea s-o facă el; alergând, gemând, el privea deşerta 
goană a umbrelor frunzelor, în timp ce ele zburau parcă 
peste evanescenta, neştirbita formă a iubirii lui, care tocmai 
traversa din nou gârla şi urca poteca galopând, ca să se 
oprească după o vreme, să pască iarăşi. 

Nu mai gemea. O luă în grabă îndărăt spre gârlă şi-ncepu 
s-o traverseze, ridicând mult, la fiecare pas, piciorul afară 
din apă, ca şi cum s-ar fi aşteptat de fiecare dată să dea 
peste ceva solid sau poate numai neştiind dacă va da sau nu. 
De data asta, nu mai căzu. Dar îndată ce urcă malul, ea 
porni din nou de-a lungul potecii, nu galopând de data asta, 
ci parcă-ar fi chibzuit, aşa că din nou trebui s-alerge, 
pierzând încontinuu teren, gemând din nou acum, cu o 
stupoare insistentă, dezorientată, dar şi alarmată. Ea se- 
ntorcea tot pe poteca pe care venise în dimineaţa aceea şi-n 
toate celelalte dimineţi. Probabil că el nici nu ştia, nu era 
deloc atent încotro mergea, nevăzând nimic altceva decât 
vaca; poate că nici nu-şi dădea seama c-ajunseseră în curte, 
nici chiar atunci când ea o străbătu şi intră în staulul din 
care ieşise abia de-un ceas, cu toate că în general ştia de 
unde vine ea în fiecare dimineaţă, pentru că el cunoştea 
aproape toate împrejurimile şi niciodată nu se rătăcea; în 
întuneric lucrurile-şi pierdeau conturul, dar nu-şi schimbau 
locul şi aranjamentul. Poate că nici nu era conştient că 
intrase-n grajdul ei, ci doar că-n cele din urmă se oprise, că- 
n cele din urmă nu mai fugea, pentru că imediat geamătul 
său insistent şi alarmat încetă, iar el intră după ea în staul, 
vorbindu-i din nou, murmurându-i, şi-o atinse. Ea se învâlrti. 
Probabil că îşi dădu seama nu că nu mai putea, ci doar că nu 
mai fugea. O atinse din nou cu mâna, cu glasul slab şi- 
nfometat de făgăduinţe. Apoi zăcea întins pe spate, copitele 
ei bocănind întruna în scândurile peretelui alături de capul 
lui, şi-apoi câinele deasupra lui, şi-o clipă dup-aceea omul îl 
trăgea brutal în sus de poala cămăşii. Apoi era în picioare, 
dar Houston tot îl mai ţinea încleştat de cămaşă şi-l înjura cu 

223 


ceea ce el nu-şi putea da seama că nu era furie, ci mânie 
exasperată. Câinele era la câţiva paşi, pândind. 

— Ike H-mope, zise el. Ike H-mope. 

— Ike  dracu-să-te ia! făcu Houston, înjurându-l şi 
zgâlţâindu-l. Cară-te! îi zise. Ia-l! făcu el către câine. Dă-l 
afară! Hei! Uşurel, acum! 

Acum lătră câinele la el. Nu se mişcase încă, doar lătrase 
o dată; parc-ar fi făcut: „Buuh!” şi încă gemând, încercând 
să-i vorbească omului cu ochii lui dezolaţi, se-ndreptă spre 
poarta încă deschisă pe care de-abia intrase. Câinele se 
mişcă şi el din loc acum, exact în urma lui. Îşi întoarse ochii, 
privind staulul, vaca; încercă din nou să-i vorbească omului 
din ochi, gemând, bălos, când câinele latră din nou la el, o 
dată, făcând un pas înainte, nu mai mult, la care îi aruncă o 
privire îngrozită şi-o zbughi, alergând spre poartă. Câinele 
lătră din nou de trei ori una după alta, repede, şi-atunci 
nerodul urlă cu glas răguşit, nenorocit, fugind, bucile lui 
mari, dezgustătoare mişcându-se-ntr-un fel de abjectă 
deşelare deznădăjduită. 

— Hei, las-o mai încet acu’! strigă după el Houston. 

N-a auzit. N-auzea decât picioarele câinelui în urma lui. 
Alerga greoi, mugind. 

Aşa că acum nu putea merge mai departe. Putea să stea 
lungit în iarbă şi s-o aştepte, şi s-o audă, şi pe urmă s-o vadă 
după ce se-mprăştie ceața şi asta era tot. Aşa că se ridică din 
iarbă şi rămase-n picioare, legănându-se uşor într-o parte şi- 
n alta, scoțând un sunet slab, gutural. Apoi se-ntoarse şi 
urcă dealul, împiedicându-se puţin, pentru că ochii-i mai 
erau încă orbiţi de soare. Dar picioarele desculţe desluşeau 
praful drumului şi, dac-ajungea pe drum, iar începea să fugă, 
grăbindu-se, gemând încă, umbra scurtându-i-se-n praf 
înaintea lui, cu soarele urcându-se pe cer în spate, uscându-i 
praful de pe salopeta udă; şi-aşa, înapoi acasă, la dereticat 
odăi, la paturile nefăcute. În curând va mătura iar, oprindu- 
se din când în când cu un sunet răguşit de stupoare şi 
amărăciune de necrezut, apoi privind iarăşi cu uimire calmă 
şi contemplativă grămadă mereu mai mare de praf şi gunoi, 

224 


adunată înaintea măturii în continuă mişcare. Pentru că şi-n 
timp ce mătura o vedea încă, bălaie printre umbrele purpurii 
ale păşunii, nu plantată în mijlocul verdelui fraged, ci parte 
integrantă din apogeul concentrat al primăverii, împodobită 
de ea cu ghirlande şi cununi. A 

Era sus, mătura, când văzu fumul. Işi dădu seama exact 
unde era - pe deal, pe dealul acoperit de rogoz şi mărăcini 
de dincolo de gârlă. Cu toate că la trei mile de-acolo, o vedea 
dând îndărăt în faţa flăcărilor, mugind, începu s-alerge pe 
loc, cu mătura-n mână. Alerga izbindu-se de perete, de 
fereastra înaltă şi-ngustă prin care văzuse fumul şi prin care 
n-ar fi putut trece chiar dac-ar fi putut sări cei şase metri 
până la pământ, cum ar fi putut face-un fluture sau o 
păsărică prinsă-n cursă. Da-n faţa lui era uşa coridorului şi- 
alergă-ntr-acolo fără să se oprească; ieşi cu mătura-n mână 
încă, şi fugi pe coridor spre scări, când îi apăru în faţă, din 
alt dormitor, doamna Littlejohn şi-l opri. 

— Ascultă, Isaac, zise ea. Ascultă, Isaac. 

Nu ridicase tonul, nici nu-l atinsese, şi cu toate astea se 
opri, gemând, privind-o cu ochii goi, chinuiţi, săltând de pe- 
un picior pe altul, ca o mâţă pe ceva fierbinte. Ea atunci 
întinse mâna şi-l apucă de umăr, şi-l întoarse, iar el, 
ascultător, se duse înapoi pe coridor şi din nou în odaie, 
gemând; chiar dădu o dată, de două ori cu mătura, până 
văzu din nou fumul pe fereastră. De data asta nimeri uşa 
coridorului imediat, dar cu toate astea nu se apropie de ea. 
În schimb, se opri o clipă privind la mătura din mână, 
scheunând, apoi la patul întins frumos, pe care tocmai îl 
făcuse, şi se opri din scheunat, şi se duse la pat, şi dădu 
cuvertura la o parte şi aşeză mătura, cu capul pe pernă, ca 
un obraz, şi-o acoperi frumos cu o cuvertură, împăturind-o-n 
jurul măturii cu paradoxala lui dibăcie şi repeziciune 
dezordonată, şi ieşi din odaie. 

Acum nu mai făcea zgomot. Nu umbla în vârful picioarelor 
şi, cu toate astea, străbătu coridorul într-o surprinzătoare 
linişte şi grabă; ajunsese la scară şi-ncepuse să coboare 
înainte ca doamna Littlejohn să fi putut ieşi din cealaltă 

225 


odaie. La-nceput, acum trei ani, nu voia să-ncerce să 
coboare. O urcase singur; nimeni n-a ştiut vreodată dacă o 
urcase cu picioarele sau de-a buşilea, sau poate c-o urcase 
fără să-şi dea seama ce face; îşi modifica poziţia în 
altitudine, fără ca perceperea adâncimii să funcţioneze ca o 
compensare. Doamna Littlejohn se dusese la prăvălie. 
Cineva trecând prin faţa casei îl auzise şi, când s-a întors, a 
găsit în hol cinci-şase oameni uitându-se-n sus, cum se ţinea 
încleştat de balustradă, în capul scării, cu ochii închişi 
strânşi, mugind. Tot se mai ţinea-ncleştat de balustradă, 
trăgându-se-napoi şi după ce ea încercă să-l descleşteze şi 
să-l facă să coboare. A rămas sus trei zile, timp în care ea-i 
aducea de mâncare şi lumea venea de la mile depărtare să-i 
zică: „N-ai putut să-l dai încă jos?”, până ce, cu mângâieri şi 
cu ademeniri, l-a-nduplecat să-ncerce şi chiar şi-atunci i-au 
trebuit câteva minute; în timpul ăsta, în holul de jos erau 
numai capete adunate să vadă cum mâna fermă, blândă, 
neînduplecată, vocea rece, severă, răbdătoare îl trăgea pas 
cu pas în jos, oricât se-ncleşta el de balustradă mugind. O 
bucată de vreme după asta cădea ori de câte ori încerca să 
coboare. Ştia c-o să cadă; călca orbeşte în gol, plângând 
dinainte, parcă plonja, rostogolindu-se, dându-se peste cap, 
izbindu-se, terorizat nu atât de durere, cât de stupoare, ca să 
se pomenească-n cele din urmă zăcând pe duşumea în holul 
de jos, urlând, cu ochii de nenorocit privind înfricoşat la 
nimic şi nevenindu-i să creadă. 

Dar în cele din urmă învățase s-o biruie. Acum, înainte de 
a cobori, încetinise doar puţin pasul, nu chiar încrezător, dar 
nici speriat, şi călcă pe ceea ce la fiecare treaptă succesivă 
nu era chiar spaţiu, era aproape nimic, dar, cu fiecare clipă 
care trecea, parcă tot începea să fie ceva; trecu în goană 
prin holul de jos şi prin curtea din dos, unde se opri din nou 
şi-ncepu să se legene dintr-o parte într-alta şi să geamă, faţa 
lui ca un vid fiind plină acum de stupoare năucă. Nu mai 
putea vedea fumul de-aici, şi-acum tot ce-şi amintea era 
dealul solitar în zori, de pe care va cobori în ceața malului 
gârlei s-o aştepte, şi-acum nu era bine. Pentru că stătea-n 

226 


soare, vizibil - el, pământul, copacii, casa - gata conturaţi şi 
fixaţi în vizibilitate; nicio beznă prin care şi de care să fugă, 
şi asta era ce nu era bine, ce nu se potrivea. Aşa că se opri, 
dezorientat, gemând, legănându-se-ntr-o parte şi-n alta o 
vreme, apoi o porni din nou, străbătând curtea spre poartă. 
Învăţase s-o deschidă şi p-asta. Intoarse zăvorul şi poarta 
dispăru dintre cei doi stâlpi, trecu printre ei şi dup-o clipă 
găsi poarta, dată deoparte-n balamale, lipită de gard şi-o- 
nchise, şi puse zăvorul, şi trecu în curtea mare bătută de 
soare, gemând, şi intră pe poarta grajdului. Din cauza 
pupilelor contractate la soare, la-nceput nu văzu nimic. De 
altfel, totdeauna era întuneric când intra în grajd să se ducă 
să se culce, aşa că încetă îndată gemetele şi se duse drept la 
uşa magaziei de hamuri, cu o adevărată siguranţă-n mişcări, 
apucând propteaua cu amândouă mâinile, şi ridică piciorul la 
treaptă, celălalt picior, cu care de obicei pipăia în jos, fiind 
acum pe pământ, şi ieşi de-a-ndărătelea din tenebre în 
vizibilitate, în vizibilitatea tot mai puţin zgomotoasă din jurul 
lui, în mijlocul ei devenind din nou fiinţa teafără şi coerentă, 
deja alergând spre coama dealului, de unde va cobori spre 
pâcla gârlei să se-ntindă şi s-o aştepte, străbătând curtea şi- 
apoi maidanul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Salopeta i se 
agăţă în sârmă, dar se smulse fără să scoată niciun sunet, 
ieşi în drum alergând, şoldurile lui grase femeieşti frecându- 
se, cu faţa şi cu ochii preocupaţi şi alarmaţi. 

Când ajunse pe deal la trei mile de-acolo, tot mai alerga; 
când lăsă drumul şi-o luă spre creastă şi văzu fumul dincolo 
de gârlă, scoase iarăşi un sunet gros şi înspăimântat, şi 
cobori în goană povârnişul prin iarba acum uscată în care 
stătuse-ntins în zori, la gârlă, lângă vad. Nu şovăi. Alergă cu 
capu-nainte de pe mal în apa-ncreţită, continuând s-alerge 
chiar după ce-ncepu să se-mpiedice, să cadă cu faţa-n jos în 
gârlă, acoperit cu totul şi apoi ridicându-se, apa şiroind de 
pe el, în gârlă până la genunchi, mugind. Ridică un picior 
deasupra apei şi-ncepu din nou s-alerge. 

De data asta când căzu, era pe pământ uscat. Se ridică-n 
patru labe şi se puse pe picioare, şi-ncepu din nou s-alerge, 

227 


cu salopeta numai apă, peste păşune, în sus pe dealul 
celălalt, pe-a cărui creastă se ridica nelegănat de vânt vălul 
de fum, o gamă de culori de la albastru la movul delicat al 
liliacului şi-apoi la aramă, sub soarele meridional. 

Cu-o milă-n urma lui lăsase şesul de aluviuni gras şi-ntins, 
şi pătrunsese-ntre coline - o regiune care, topografic, era 
ecoul albastru, stins, agonizând al munţilor Alleghani, fostă 
pe vremuri a indienilor Chicasaw, dar după indieni se 
defrişase peste tot unde era cultivabilă şi după Războiul Civil 
fusese uitată, afară doar de unele mici ferăstraie ambulante, 
dispărute şi ele acum, aşezările lor, însemnate doar de 
movile de rumeguş putrezit, care nu erau numai pietrele lor 
funerare, ci şi mormintele lăcomiei nesocotite a unui popor. 
Acum era o regiune de pini şi de stejari piperniciţi, ridicaţi 
din lăstăriş după ce fuseseră tăiaţi o dată, printre care 
înflorea în voie cornul, până-l tăiau şi pe el ca să facă fuse 
pentru bumbac, iar pe fostele ogoare nu se mai vedea nici 
urmă de brazdă, mâncate şi prăpădite de patruzeci de ani de 
ploi şi ger, şi arşiţă, de-ajunsese un podiş năpădit de-o 
vegetaţie exuberantă de rogoz şi de mărăcini, fericirea 
iepurilor şi-a prepeliţelor, râpe şi surpături striate alb şi roşu 
de straturile alternante de argilă şi nisip. Către unul din 
platourile astea alerga el acum, călcând în cenuşă fără să-şi 
dea seama, pentru c-aici pământul avusese vreme să se 
răcească, călcând printre cocenii înnegriţi ai rogozului de 
anul trecut, cu insule mici, pete din verdeaţa necombustibilă 
a anului ăstuia şi bobocii plesniţi ai părăluţelor mititele alb- 
albastre, şi de aici pe creastă, pe platou. 

Fumul se-ntindea ca un zid în faţa lui, dincolo de care 
auzea răgetul neîntrerupt al vacii. Alerga prin fum spre 
glasul ei. Pământul era acum fierbinte sub picioare, începu 
să le salte repede, o dată chiar urlă - gros, uluit - după care, 
parcă drept răspuns, fumul, mediul înconjurător însuşi urlă 
la el. S-auzea de peste tot, de deasupra, de dedesubt, 
făcându-şi drum spre el ca printr-o pâlnie; auzi copite şi 
când se opri, ţinându-şi răsuflarea, apăru calul, 
materializându-se furios din fum, monstruos şi diform, cu 

228 


priviri rătăcite, cu coama-n vânt, năvălind asupra lui. Urlă şi 
el. O clipă urlară fiecare unu-n faţa celuilalt, cu ochii rătăciţi, 
cu dinţii galbeni, cu gâtlejul aprins de-un triumf vorace, 
voios, apoi se aplecă şi sări într-o parte, urmându-şi drumul 
făr' să se oprească, vântul, mirosul violent de fiară suflându-i 
în păr şi-n haine; pierise. Din nou alerga spre glasul vacii. 
Când auzi iar calu-n spatele său, nici nu se uită-ndărăt 
măcar. Nici nu ţipă din nou măcar. Dar alerga, alerga- 
ntruna, pe când pământul, fumul se umpleau din nou, 
bubuiau de loviturile tari, iuți de copită şi din nou 
insuportabila voce ţipă la el, de-şi prinse capul cu-amândouă 
braţele şi căzu lat jos, în timp ce vântul, mirosul de fiară 
suflă din nou peste el, când calul înnebunit sări peste corpul 
său întins pe burtă şi pieri iar. 

Se ridică din nou pe picioare şi-alergă. Vaca era acum 
destul de aproape şi văzu focul - un fir plăpând trandafiriu 
între el şi locul de unde venea glasul vacii. Acum, de câte ori 
picioru-i atingea pământul, scotea un țipăt scurt, ca o 
exclamaţie, încercând să-şi tragă picioru-napoi înainte de a- 
şi fi lăsat greutatea pe el, întorcându-se-apoi imediat uluit, 
speriat la celălalt picior, de care uitase pentru moment, aşa 
că acum nu înainta deloc, se mişca doar pe loc, parcă dansa, 
când auzi din nou calul venind spre el. Urlă. Glasul lui şi-al 
calului erau acum un singur glas, sălbatic, furios, fără 
speranţă, şi-o zbughi în foc, prin foc şi răzbi în aer, în soare, 
din nou la vizibilitate, flăcările despărțite sugându-se-napoi 
în urma lui, ca o haină zdrenţuită. Vaca stătea la marginea 
unei râpe, la vreo zece paşi de el, cu faţa la foc, cu capul 
plecat, mugind. Avu timp doar s-ajungă la ea şi să se- 
ntoarcă, s-o apere cu trupul lui, cu braţele-n jurul capului, 
când calul turbat năvăli din fum aruncându-se asupra lor. 

Nici măcar nu se-abătu din drum. Se zvârli aproape fără 
să-şi ia elan, dintr-un salt. Dinţii, ochii rătăciţi, botul roşu, 
adânc, se-aplecau spre el, vârtej încremenit al coamei şi al 
moţului, animalul întreg plutind deasupra lui c-o-ncetineală 
monstruoasă. Văzduhul era plin de aripi furibunde şi de cele 
patru semilune scânteietoare ale copitelor potcovite, când, 

229 


urlând întruna, calul dispăru peste buza râpei, absorbind 
întâi vaca şi-apoi şi pe nerod, ca şi cum trecerea lui ar fi 
produs un vid violent. Pământul, perpendicular acum, zbura 
în sus - şi vidul se căsca lipsit chiar şi de asigurarea 
artificială a treptelor. Nu scoase niciun sunet când se 
prăvăliră toţi trei pe panta sfărâmicioasă, în fundul căreia 
calul căzu-n picioare şi-şi continuă galopu-n şanţ fără să se 
oprească, iar el, nimerind dedesubtul vacii, care se zbătea şi 
mugea, primi descărcarea violentă a intestinelor ei 
contractate de frică. Sus, deasupra malului, ultima flacără 
zdrenţuită se prelingea peste buza râpei, fluturând şi 
dispărând cârlionţată în pata neclintită de vânt a fumului 
pălind pe cerul însorit. 

La-nceput, nu putu face absolut nimic cu ea. Vaca se 
ridicase de jos, stătea-n faţa lui mugind cu capul plecat. 
Când încercă să se-apropie, ea se răsuci-n loc şi fugi spre 
panta sfărâmicioasă a râpei, căţărându-se cu disperare în 
nisipul mincinos, alunecător, vrând parcă, într-un paroxism 
orb al ruşinii, să fugă nu numai de el, ci de însăşi imaginea 
intimităţii ei ultragiate în care fusese prinsă deodată din 
beznă, fără avertisment, şi trădată, şi jignită de propria 
moştenire biologică perfidă, el din nou după ea încercând să- 
i spună că această violare brutală a gingăşiei ei feciorelnice 
nu era ruşinoasă, pentru că era însuşi eternul lanţ de fier al 
structurii iubirii. Dar ea nu voia s-audă. Continua să se 
caţăre pe panta care se năruia, pân'ce el, în cele din urmă, îi 
puse umăru-n coapsă şi-o-mpinse-n sus. Străduindu-se- 
mpreună, urcară cam un metru de râpă, nisipul cedând şi- 
alunecând sub picioarele lor, până ce-şi epuizară elanul şi 
puterea şi, încleştaţi laolaltă şi nemişcaţi, se pomeniră din 
nou în fundul şanţului, înfipţi, înfundaţi până la gleznă în 
masa de nisip ca două efigii pe-o plută. Din nou cu umăru-n 
coapsa ei se repeziră-n susul povârnişului, un metru sau cam 
atât, pân’ ce solul perfid cedă cu totul. El îi vorbi, rugător; 
făcură un efort suprem. Dar din nou pământu' zbură-n sus; 
temelia lor, nisipul şi toate celea li se smuciră violent de sub 
picioare, repezindu-se-n sus în cerul palid, uşor murdărit de 

230 


fum încă, şi din nou se pomeniră unul peste altul, zbătându- 
se-n fundul râpei, el şi de data asta dedesubt, pân'ce, răgind 
şi neîncetând o clipă să dea din picioare ca o nebună, vaca 
izbuti să se ridice şi-o luă la fugă de-a lungul râpei, cum 
făcuse şi calul, dispărând încă-nainte ca el să se fi putut 
scula să se ia după ea. 

Râpa ajungea la gârlă. Aproape imediat fu din nou în 
fâneaţă, deşi s-ar putea ca el să nu-şi fi dat seama nevăzând 
decât vaca în faţa lui, galopând. S-ar fi putut ca-n primul 
moment să nu fi recunoscut nici vadul imediat, nici chiar 
atunci când vaca, încetinind, intră în apă şi se opri, şi bău, şi 
el o ajunse alergând, încetinind şi el, gemând rugător, dar 
nu zgomotos, să n-o pună din nou pe fugă. Aşa că se apropie 
de mal, ţinându-şi gura, ridicându-şi picioarele-n sus şi 
punându-le-apoi jos în acelaşi loc, cu faţa aprinsă şi arsă, şi 
rugătoare, şi încordată. Dar ea nu se mişcă, şi-n cele din 
urmă intră-n apă, pe apă, uitând din nou că n-o să-l ţină, c-o 
să cedeze sub greutatea lui, ţipând din nou, nu atât de 
uimire, cât de spaimă c-o s-o sperie pe ea, şi-acum înainta 
din nou pe fundul solid şi primitor, şi-o atinse. Ea nici măcar 
nu se opri din băut; mâna lui stătu o secundă-două pe 
coastele ei, când îşi ridică botul picurând şi-ntoarse capul 
spre el, din nou feciorelnică şi gânditoare, şi neruşinată. 

Acolo i-a găsit Houston. Venea prin fâneaţă călare, fără şa, 
în galop, cu câinele după el şi zări silueta lătăreaţă 
ghemuită-n spatele vacii spălându-i stângaci picioarele c-o 
ramură ruptă de salcie. „A păţit ceva?” strigă el, poruncindu- 
i calului s-o lase mai încet, mai ales că nici căpăstru n-avea 
măcar: „Ho! Ho! Ei, ho! Stai dracului acum! De ce, Doamne, 
iartă-mă, n-ai încercat să prinzi calu'? strigă el. Putea să-şi fi 
rupt...” Atunci celălalt, ghemuit în apă, îşi întoarse faţa arsă 
şi Houston îl recunoscu. Începu să-njure, stăpânind calu' cu 
mâna-n coamă, zvârlindu-şi un picior pe deasupra şi lăsându- 
se s-alunece la pământ încă-nainte de-a fi apucat calul să se 
oprească, înjurând cu-o exasperare stăpânită, care nu era 
nici mânie, nici furie. Ajunse la gârlă, cu câinele după el, se 
aplecă şi-apucă o cracă uscată rămasă de pe urma apelor 

231 


mari din iarna trecută, lovi sălbatic vaca şi-aruncă după ea 
capătul rupt, pe când sărea din loc urcând dealul. „Şterge-o! 
răcni Houston. Şterge-o acasă, curvă blestemată!” Vaca 
alergă câţiva paşi, apoi se opri şi-ncepu să pască. „Du-o 
acasă”, îi zise Houston câinelui. Fără să se mişte din loc, 
doar ridicându-şi capul, câinele latră o dată. Vaca îşi smuci 
capu-n sus şi porni din nou în trap, iar el, în gârlă, scoase 
iarăşi un sunet slab şi gutural, ridicându-se când văzu 
câinele că se ridică. Dar câinele nici nu trecu gârla, nici nu 
se grăbea măcar; doar o luă pe lângă mal până ce ajunse în 
dreptul vacii şi lătră iar, o dată, cu dispreţ, poruncitor. De 
data asta, vaca porni în galop, trecu gârla îndărăt spre casă, 
câinele urmând-o pe malul celălalt. Nu se mai vedeau. 
Câinele mai lătră de două ori, la intervale, câte o singură 
dată, parc-ar fi strigat la ea: „Buuh!”, ori de câte ori vaca se 
pregătea să se oprească. 

El rămase-n apă, gemând. Acum chiar că mugea, nu tare, 
doar stupefiat. Când venise Houston cu câinele, el se uitase- 
n jur, la-nceput la câine. Gura i se deschisese să plângă 
atunci, dar în loc de lacrimi apăru pe faţa lui o expresie 
aproape inteligentă în imbecilitatea lui smintită, care 
dispăru când Houston începu să-njure, dispăru şi se 
transformă în uluială, în stupoare şi tot uluit şi idiot arăta şi- 
acum în apă, gemând, în timp ce Houston de pe mal se uita 
la salopeta lui împuţită pe tot pieptul cu expresia aceea de 
exasperare  buimacă, zicând: „lisuse Hristoase, Iisuse 
Hristoase! Vino-ncoa”! leşi-afară de-acolo!” şi gesticula ca un 
sălbatic. Dar cel'lalt nu se clintea, gemea întorcându-şi 
privirea pe gârlă-n sus pe unde dispăruse vaca, pân'ce 
Houston veni la marginea apei şi-l prinse de-o bretea a 
salopetei şi-l trase brutal din apă-afară şi-ncreţindu-şi nasul 
violent şi-njurând întruna îi desfăcu bretelele şi-i smulse 
salopeta-n jos, pe şolduri. „Scoate picioarele-afară!” zise 
Houston. Dar el nu se mişcă pân' ce Houston nu-l smuci- 
afară din apă, şi rămase împleticindu-se în cămaşă şi altceva 
nimic, gemând încet, cu toate că atunci când Houston apucă 
salopeta cu două degete de-o bretea şi-o aruncă în gârlă el 

232 


ţipă din nou, o singură dată, răguşit, jalnic, nu tare. „Hai! 
ţipă Houston. Spal-o” şi făcu gesturi violente, simulând 
spălatul. Dar cel'lalt doar se uita la Houston, gemând, până 
ce Houston găsi un alt băț şi-l răsuci în salopetă, şi-o muie, 
şi-o tăvăli prin apă cu putere înjurând întruna, şi-o scoase- 
afară, tot cu băţul, şi-o frecă cu faţa de iarbă. „Nacţi-o! zise. 
Şi-acum, şterge-o! Acasă! Acasă! răcni el. Acolo să rămâi! S- 
o laşi în pace!” Se oprise din gemut, ca să se uite la Houston. 
Acum începu din nou să geamă, în timp ce Houston se uita 
aiurit şi-nnebunit de exasperare. Băgă mâna-n buzunar, 
scoase-un pumn de gologani, alese o piesă de-o juma’ de 
dolar, i-o puse-n buzunarul cămăşii, îi încheie nasturele 
clapei şi se-ntoarse la cal vorbindu-i până ce-l atinse, până 
ce-l apucă de coamă şi-i sări-n spinare. Se oprise din gemut 
acum, doar se uita cum, tot fără să lase impresia că-şi ia 
vânt, ca atunci când plutise peste el şi peste vacă la 
marginea râpei cu-un ceas mai-nainte, calul făcu cercuri 
strânse, stăpânit de mâna lui Houston, sări gârla dintr-odată 
galopând şi dus a fost. 

Atunci începu iarăşi să geamă. Rămase o vreme locului, 
gemând, privind la buzunarul cămăşii pe care i-l încheiase 
Houston, bâjbâind cu mâna la el. Apoi privi la salopeta udă şi 
răsucită jos lângă el. După o vreme se aplecă şi-o apucă. Un 
crac era întors pe dos. Încercă, cu răbdare, o bucată de 
vreme, să-l întoarcă pe faţă, gemând. Apoi, la un moment 
dat, cracul era pe faţă şi se-mbrăcă, şi prinse bretelele, şi se 
duse la gârlă, şi-o trecu cu grijă, ridicând piciorul la fiecare 
pas de parc-ar fi urcat o treaptă, şi ieşi pe mal şi se-ntoarse 
la locul unde de trei luni de zile stătea lungit în fiecare 
dimineaţă-n zori aşteptând-o. Era acelaşi loc. De fiecare dată 
venea exact în acelaşi punct, ca un piston în capul 
cilindrului, şi-o vreme rămase locului bâjbâind cu mâna la 
buzunarul încheiat, gemând. Apoi urcă dealul; picioarele lui 
recunoscură din nou ţărâna drumului, deşi poate că nu-şi 
dădea seama, se prea poate să fi fost numai instinctul 
funcţionând în deznădejdea deposedării lui care să-l fi mânat 
înapoi spre casa de unde plecase în dimineaţa aceea, pentru 

233 


că, străbătând prima milă, se mai opri de două ori şi bâjbâi 
la buzunarul încheiat. Era evident că nu încerca să deschidă 
buzunarul, ceea ce nici n-ar fi fost în stare să facă, pentru că 
de fapt avea banul în mână, se uita la el, gemea. Stătea pe 
un podeţ de scânduri peste un şanţ îngust, puţin adânc, plin 
de buruieni. Nu făcu nicio mişcare greşită, de niciun fel, 
stătea perfect liniştit în momentul acela şi, deodată, palma 
lui fu goală. Banul răsună înfundat, o dată, pe scândurile 
pline de praf şi poate că şi sclipi o dată, apoi dispăru, deşi 
cine ştie ce mişcare infinitezimală şi convulsivă, de supremă 
repudiere ar fi putut să se fi produs şi impulsul ei să se fi 
stins, să fi pierit odată cu mişcarea, pentru că el nu mai 
gemu, cum stătea privindu-şi palma goală cu o stupoare 
liniştită, întorcând palma să se uite pe dosul ei, ridicând 
chiar şi deschizând şi cealaltă palmă să se uite-n ea. Apoi - a 
fost un efort fizic, ca o naştere - făcu legătura între două 
idei, privi totul retrospectiv şi recuperă o imagine printr-o 
retrogresiune logică, bâjbâi din nou la buzunarul cămăşii, 
uitându-se-n el, deşi numai o clipă, ca şi cum în realitate nici 
nu s-ar fi aşteptat să găsească banul acolo, cu toate că fără- 
ndoială numai instinctul pur l-a făcut să privească-n jos la 
scândurile pline de praf pe care se afla. Şi nu mai gemea. Nu 
scotea niciun sunet. Doar stătea acolo privind la scânduri, 
ridicându-şi picioarele pe rând; şi când călcă de pe podeţ în 
şanţ, căzu. Nu s-ar fi putut spune dacă intenţionat călcase-n 
afară sau dacă într-adevăr căzuse, cu toate că fără-ndoială 
era o continuare a instinctului, conştiinţa permanentă 
ereditară a gravităţii care-l îndemnase să se uite după ban 
sub podeţ - dacă după el se uita când, lăsat pe vine-n 
buruieni, clătina din cap uşurel, fără să scoată totuşi niciun 
sunet. De-atunci încolo nu mai scoase niciun fel de sunet. 
Stătu o vreme pe vine smulgând buruieni, şi-acum chiar şi 
paradoxala lui dexteritate îi dispăruse din mişcări, chiar şi 
dexteritatea care altădată-i făcea mâinile să lucreze parcă 
fără ştirea lui; dacă l-ai fi observat, ai fi zis că nici nu vrea să 
găsească banul. Şi-apoi ai fi zis, ţi-ai fi dat seama că n-avea 
de gând să-l găsească; apoi, când după o vreme apăru pe 
234 


drum o căruţă şi trecu podul, şi omul îi vorbi, când ridică 
faţa, ea nu era inexpresivă, era impenetrabilă şi profund 
calmă; când omul îi rosti numele, nici nu-i răspunse măcar 
cu-acel unic sunet pe care-l ştia sau, în orice caz, care i se 
ştia şi pe care-l scotea ori de câte ori îi vorbea cineva. 

Nu se mişcă decât după ce căruţa nu se mai văzu, deşi nu 
se uita după ea. Apoi se ridică şi urcă din nou în drum. 
Incepuse s-alerge înapoi în direcţia din care tocmai venise, 
călcând pe propriile urme în praful încins al drumului în 
amiaza de mai, înapoi spre locul de unde va lăsa drumul, ca 
să urce creasta, şi străbătu din nou panta, şi alergă 
coborând dincolo, spre gârlă. Trecu de locul unde-ar fi stat 
lungit în iarba umedă în fiecare dimineaţă-n zori, fără să se 
uite măcar la el, şi-o apucă pe gârlă-n sus, alergând. Era 
ceasul două după-amiază, sâmbătă. N-ar fi putut să ştie că la 
această oră şi-n această zi Houston, văduv fără copii, care 
trăia singur cu câinele şi c-un bucătar negru care să 
gătească pentru-amândoi, şedea pe galerie la Varner la 
prăvălie, la trei mile departe de-acolo; n-ar fi putut să-i 
treacă prin cap că s-ar putea ca Houston să nu fie acasă. 
Bineînţeles că nici nu se opri să afle. Intră în curte alergând, 
se duse drept la uşa grajdului, închisă. Alături, într-un cui, 
era agăţată o clanţă. Poate că doar din întâmplare a pus 
mâna pe clanţă, bâjbâind pe lângă broască. Dar pe vacă puse 
mâna cum trebuie, cum văzuse că se face. 

În după-amiaza aceea la şase erau la cinci mile departe. 
Nu ştia că-i atât de departe. N-avea importanţă; nu exista 
distanţă nici în spaţiu, nici în geografie, nici prelungire în 
timp în care să-ncapă distanţă, nici oboseală musculară care 
să-i stabilească făptuirea. Se mişcau nu spre o destinaţie în 
spaţiu, ci spre o destinaţie în timp, spre încununarea 
definitivă a serii în care dimineaţa şi după-amiaza fac totuna; 
mâna dibace de mai le modelează pe-amândouă, nu într-un 
imediat, într-un curând, ci în clipa prezentă, aşa cum îi făcea 
faţă, rezistând încordat funiei care-l trăgea, vorbindu-i şi 
silind-o neînduplecat, în timp ce ea se trăgea-ndărăt 
scuturându-şi capul ca să scape de frânghie şi răgind. De 

235 


jumătate de ceas tot asta făcea, atrasă-ndărăt spre şură de 
ugerul plin care-o supăra. Dar el o ţinea, slăbind funia puţin 
câte puţin, până ce-o atinse cu mâna cealaltă, întâi pe cap, 
apoi pe grumaz, vorbindu-i până ce rezistenţa ei se epuiză şi 
porni iar din loc. Erau între dealuri acum, printre pini. Cu 
toate că vântul de după-amiază încetase, crestele acoperite 
mai scoteau un murmur necontenit în înaltul senin al 
văzduhului. Trunchiurile şi frunzişul bogat erau harpele şi 
coardele după-amiezei; umbra striată şi mişcătoare a 
amurgului se pleca neîncetat deasupra lor pe când treceau 
de creastă şi coborau în cupa de azur a serii, în puţul fără 
vânt al nopţii. Poarta de gratii a asfinţitului se-nchise-n urma 
lor. La început, ea n-a vrut deloc să-l lase să-i atingă ugerul. 
L-a şi lovit o dată, dar numai pentru că mâinile lui îi erau 
necunoscute şi totodată neîndemânatice. Apoi laptele începu 
să curgă, cald, printre degete, pe mâinile lui şi pe pumni, cu 
un ţârâit uşor când ajungea pe pământ. 

Era lună plină. Cu fiecare noapte descreştea spre apus; 
alături de ea, în fiecare dimineaţă-n zori, luceafărul ardea 
cu-o strălucire vie sorocul lui până-n noapte, şi el simţea 
după miros clipa deşteptării ei, cum se ridica, întâi cu 
picioarele  dindărăt, ieşind  de-a-ndărătelea din beznă, 
subţiind şi împrăştiind din culcuşul somnului mirosul de 
lapte. Atunci se scula şi el şi lega capul funiei de-o cracă 
plecată şi moale şi căuta coşul, şi-l găsea după mirosul 
nutreţului din noaptea trecută, şi pleca. De la marginea 
pădurii se uita-napoi. Tot n-o vedea, dar o auzea; era ca şi 
cum ar fi văzut-o - respiraţia caldă perceptibilă printre 
rădăcinile de ierburi smulse, aburul cald al laptelui care se 
cerea muls, formă concretă în mijlocul unui pământ 
inconştient şi abstract. 

Şura era la mai puţin de-o juma’ de milă de-acolo. Curând 
se profila clar, pătrată, pe criptograma de pergament a 
cerului. Câinele-i ieşi-nainte la gard, nu lătră, adulmecă 
bezna pe-undeva printre vedere şi sunet, fără să intre de-a 
binelea nici în una, nici în cealaltă. În prima dimineaţă se 
repezise la el, lătrând furios. Atunci se oprise. Poate că-şi 

236 


amintise de celălalt câine, de la cinci mile de-acolo, dar 
numai o clipă, c-aşa-i după succes, aşa-i cu izbânda ce- 
acoperă cu mireasma ei putoarea, trădând toate înfrângerile 
trecute: aşa că acum câinele venea la el gudurându-se, 
invizibil şi inconsistent, pe lângă picioarele lui, şi limba 
caldă, umedă, moale făcându-l să-şi descopere în beznă 
propria mână bălăngănindu-se. 

În densitatea amoniacală a grajdului, plină de zgomotele 
deşteptării matinale a cailor şi-a vitelor, el nici măcar 
senzaţia spaţiului n-o avea. Dar nu ezită. Găsi uşa magaziei 
de grăunţe şi intră; mâna lui oarbă ştia şi-şi amintea, şi găsi 
lada. Puse coşul jos şi-ncepu să-l umple repede, fără să se 
oprească, risipind jumătate din ce putea cuprinde-n pumni, 
ca şi-n cele două dimineţi precedente, făcându-se astfel, 
între ladă şi coş, agentul propriei trădări. Când se ridică şi- 
ntoarse faţa spre uşă, o putu vedea, cenuşie, mai deschisă 
cu-un ton, şi totuşi, paradoxal, nu mai luminoasă, ca şi cum 
cineva ar fi pus, cât stătuse întors cu spatele, un dreptunghi 
de sticlă opacă între el şi ea, ca să tulbure şi mai mult 
întunericul. Şi-acum îşi dădu seama şi de prezenţa păsărilor. 
Zgomotele vitelor erau mai puternice-acum, continue; putea 
vedea cu-adevărat câinele-n uşa grajdului aşteptându-l şi-şi 
dădu seama că trebuie să se grăbească, pentru că ştia că-n 
curând va veni cineva să dea nutreţ la vite şi să le mulgă. 
Aşa că ieşi din magazie, oprindu-se o clipă-n uşă înainte de-a 
cobori, ca şi cum ar fi tras cu urechea, respirând duhoarea, 
mirosul vacilor şi al iepelor ca un amant satisfăcut într-o 
odaie plină de femei, parcă el ar fi fost cuceritorul îmbătat 
de-atâta carne anonimă şi amorfă de femelă-n stare de iubit 
de pe toată faţa pământului. 

Împreună cu câinele traversă-ndărăt curtea în negativul 
spălăcit al zorilor, în cacofonia gălăgioasă a păsărilor. Putea 
să vadă gardul acum, unde câinele avea să-l lase singur. 
Trecu peste gard, grăbindu-se, ţinând stângaci coşul 
înaintea lui cu amândouă mâinile, lăsând în iarba udă o urmă 
întunecată precisă. Observă acum repetarea a ceea ce 
descoperise pentru prima dată acum trei zile: că zorile nu 

237 


cad pe pământ din cer, ci ies din pământ, ca un suspin. Sub 
baldachinul împletit din rădăcinile oarbe, lucioase ca smalţul 
ale ierburilor şi din rădăcinile arborilor negre-n bezna oarbă 
a nămolului şi-a putregaiului zemos al timpurilor, hrană 
permanentă anonimă a lăcomiei nesăţioase veşnic treze a 
viermilor şi-amestec inextricabil de oase celebre - Elena din 
Troia şi nimfele, şi episcopii sforăind cu mitra pe cap, şi 
mântuitorii, şi victimele, şi regii - zorile se trezesc sorbite-n 
sus spre suprafaţă, făcându-şi drum prin nenumărate canale 
capilare; întâi rădăcina, apoi lăstar după lăstar şi din 
vârfurile lor picurătoare se ridică parc-ar fi abur şi se- 
mprăştie, şi păstrează pământul încremenit în somn cu 
murmurul adormit al gâzelor; apoi tot mai sus năzuind, se 
târâie pe scoarţa zgrunţuroasă, deodată-mprăştiindu-se într- 
o risipire grăbită, melodioasă, din gâtlejuri înaripate şi 
scânteietoare, năvălesc în sus şi umplu neantul negru-al 
nopţii cu tunete de galben-narcis. Dedesubt, departe, 
emisfera diafană se-ntinde-nsoţită de crainicul cocoş, iar 
cocina, coteţul şi grajdul salută ziua. Giruetele de pe 
clopotniţe se-nvârt după vântul de sud-vest şi ogoarele gata 
de-arat, rămase de la asfinţit împreunate cu plugul, c-un 
plug văduvit de cal, sar în lumină-njumătăţite de brazdă, ca 
marea adormită şi-aproape sătulă. Apoi însuşi soarele într-o 
jumătate de milă-l ajunge din urmă. Mugetul mut de-aramă 
prinde iarba muiată-n stropi şi-i aruncă departe înaintea lui 
umbra-i culcată pe burtă pe care-n zadar încearcă să calce: 
pământu-i oglindeşte străvechea lui frustrare constantă, i-o 
profilează pe ultima colină, nemişcată, planează-n vid pân’ 
ce trece el însuşi pe creastă, şi-atunci i-azvârle o punte 
nevăzută peste ultimul reflex al nopţii şi, tot precedându-l, 
sare din nou în lumină peste vâlceaua mlăştinoasă şi-ajunge- 
n crâng, grăbindu-se spre zidul de frunze ce s-apropie, 
capul, umerii, şoldurile şi pe-urmă picioarele-alergând, până 
ce, în fine, se opreşte doar pentru o singură clipă, şovăitor, 
ca apoi să-nceapă s-alerge în şi prin mormanul de frunze. 
Era acolo unde-o lăsase, legată, rumegând. In globii 
enormi, umezi, fără pupile, el se văzu într-o dublă miniatură, 
238 


oglindit în impenetrabila detaşare de cele ale spiritului; o 
detaşare cu care-ar fi putut privi şi lunona, şi se vedea 
contemplând ceea ce vedeau cei care se uitau la Iunona. 
Puse coşul în faţa ei. Ea începu să mănânce. Licărirea 
jucăuşă şi necontenită a frunzelor făcea din ea o aparenţă 
tot atât de imaginară, ca şi negativul lungit pe burtă al 
umbrei lui de-adineauri după care alergase; dar nici asta nu 
era aşa: în labirintul mişcător de umbre, o unică pată bălaie 
enunţă şi confirmă atât greutatea cât şi masa; contactul unui 
lat de palmă o modela concret şi integral din infinitul 
speranţei. Se lăsă pe vine şi-ncepu s-o mulgă. 

Mâncară din coş amândoi. El mai mâncase nutreţ şi-nainte 
- păstăi, şi făină de ovăz, şi boabe de porumb, şi nutreţ de 
siloz, şi zoaie pentru porci, niciodată mult deodată, dar mai 
mult sau mai puţin întotdeauna cât era treaz, cum nu 
mănâncă mult nici păsările, nici chiar din farfuria plină pe 
care doamna Littlejohn i-o punea dinainte pentru el, golind-o 
mai puţin de jumătate, şi-apoi după un ceas mâncând 
altceva, orice altceva, lucruri pe care un lung şi obositor şir 
de criterii şi prejudecăţi îi învățase pe semenii lui în toată 
firea să le numească gunoaie, nici plăcându-i, nici 
displăcându-i gustul oricărui lucru, afară doar de-al unor 
anumite feluri de pământ sau de-al varului din tencuială, sau 
al cernelei dizolvate în ziarele molfăite-n gură şi nici 
usturimea acidului formic din furnici, făcând doar o singură 
discriminare: era ierbivor şi chiar viaţa pe care-o mănâncă 
era viaţă de plante. Apoi îi luă coşul. Nu se golise. Mai era în 
el, pe drămuite, aproape exact jumătate din nutreţul pus la- 
nceput, dar i-l luă, i-l trase de sub botul legănat ce rumega- 
nainte, i-l smulse, culme-a mirării, şi-l agăţă de-o cracă, că- 
nvăţa repede-acum - învățase ce-i succesul şi-apoi învățase 
precauţia şi tăinuirea, şi cum să fure, şi chiar cumpătarea o- 
nvăţase; şi doar pofta, şi lăcomia, şi setea de sânge, şi 
conştiinţa morală care să-l ţină treaz noaptea mai avea de- 
nvăţat. 

Întâi se duseră la izvor. Îl găsise din prima zi - un firicel 
noroios de umezeală într-un pâlc de arini şi de fagi, ferit de 

239 


soare, strecurându-se fără nicio mişcare printre alte rădăcini 
ne-nsorite de-arini şi de sălcii. Il curăţase şi-i săpase albia 
care-acum, de câte ori se făcea zi, era plină şi limpede, şi 
frunză de frunză se repeta-n ea până ce se plecau şi 
întrerupeau verzile imagini cu propriile feţe, bând, spărgând 
oglindirea, fiecare faţă sfărâmându-şi imaginea cu care se- 
mpreuna şi se contopea. Apoi se ridică şi-apucă funia şi 
porniră prin vâlceaua mlăştinoasă spre pădure şi intrară. 
Zorile trecuseră. Acum era zi de-a binelea. Soarele era 
sus, departe pe cer. Văzduhul era încă plin de glasul 
păsărilor, dar cântul lor nu mai era coru-acela misterios de 
strofe şi-antistrofe înălțându-se vertical printre altarele- 
nfrunzite, ci paralel cu pământul, brăzdând aerul lateral într- 
un prozaic şi-agitat acompaniament la prozaicele treburi ale 
căutatului mâncării. Fulgere săgetând neîncetat, colorate, 
electrice, printre pinii cu vârfuri ţepoase murmurând sec, 
necontenit în vântul în plină zi. Acum lăsă funia moale; de- 
acu' încolo vor merge cum mergea şi ziua către seară, nu 
mai repede. Aveau aceeaşi ţintă: asfinţitul, îl urmăreau cum 
îl urmăreşte şi soarele şi-n limitele unui aceluiaşi imuabil 
orizont. Călcau la fel cu soarele arzător şi nepăsător, ei înşişi 
nepăsători şi fără ardoare printre umbrele copacilor 
crescând fără-ncetare, roată dinţată-angrenată de soare, ce- 
nvârtea viguros, fără grabă, axul pe care-i înfipt pământul, 
urcându-l din cavernele-ntunericului, prin zori şi răsărit, şi 
dimineaţă mai departe, către, şi-n cele din urmă în calmul, în 
depresiunea încetinitoare a amiezei, în încremenirea apelor 
mari domolite, în nemişcarea crestelor şi în coroana de 
lumină, ghirlandă unică înmănunchindu-i într-o cunună pe 
toţi serafimii izgoniți şi nemântuiţi. Soarele era o coloană 
galbenă, perpendiculară. El o ţinea-n spinare când se pleca 
să culeagă cu gesturile dezordonate, greoaie, reticente, ale 
şoldurilor şi genunchilor, întâi un braţ de iarbă grasă, apoi 
unul de flori. Erau margarete sălbatice strălucitoare şi 
țipătoare, risipite ca un foc de artificii de-nceputul 
îmbelşugat de vară. Uneori, mâna lui stângace şi 
neascultătoare nu rupea tulpina, doar aluneca de-a lungul 
240 


tijei evazive şi numai capul florii-l smulgea, risipindu-i 
petalele violate. Dar pân’ s-ajungă în umbra amiezei ferite de 
vânt, acolo unde era ea, a strâns destul! Mai mult decât 
destul; de-ar fi cules numai două braţe şi tot ar fi fost prea 
mult: punea-n faţa ei iarba smulsă, apoi mâinile lui nedibace 
scoteau la iveală neizbutita ghirlandă. În gestul încununării 
ea se desfăcea, ploaie de flori pe povâmişul frunţii şi-al 
botului rumegând, nutreţul şi florile devenind o inepuizabilă 
rumegare, iar de ritmul lateral al fălcilor atârna cea din 
urmă floare. _ 

În după-amiaza aceea plouase. Incepuse pe neaşteptate şi 
nu dură mult. Privi o bucată de vreme şi nu se sperie, cum 
cădea zburdalnică, la întâmplare, nehotărâtă, până când, în 
cele din urmă, luă proporţii, se concentră, căzând în fâşii 
înguste neperpendiculare, în două-trei locuri deodată, pe- 
aproape de orizont, ca nişte diafane cordoane ombilicale 
atârnând din pântecoşii nori, oile îmborţoşate de soarele 
verii păscând în vântul de sud-vest. Era ca şi cum ploaia într- 
adevăr pe ei doi i-ar fi căutat, adulmecându-i pe unde se- 
aşezaseră la umbră, găsindu-i în cele din urmă, într-o 
explozie orbitoare de furie neînduplecată. Vântul sforăind 
printre pini se potoli; apoi, după ce căzuse cu-ncetul de tot, 
vid absolut, îşi strânse puterile; şi coaja lăţoasă-a pământului 
se zburli de puterea lui ca o coamă de iapă sub armăsaru-n 
două picioare dezlănţuit, scurta fecundare furibundă, încă-n 
dezlănţuire, însămânţarea ca un fulger de strălucire şi 
bubuit, şi furie, şi-apoi nimic, pierit; şi dup-aceea veni ploaia 
adevărată, dintr-un cer care parcă singur se rupea, sub 
povara-i mult prea rodnică, clocot lateral căzând dement 
peste frunze descoperite, nu stropi, ci ace violente de gheaţă 
care păreau nu că-ncearcă să cadă, dar, imune la gravitație, 
nepământene, căutau doar să se ţină pe picioare-n drumul 
vântului care le generase şi care le fătase, biciuindu-l cu 
lovituri uşoare, sticloase, în păr, pe cămaşă, pe faţa ridicată- 
n sus, fiecare scurtă lance plină de promisiunea strălucită a 
încetării iminente, ca lacrimile luminoase, trecătoare, 
nesărate de fată, pentru-o floare pierdută; apoi gata şi cu 

241 


asta, se spulberase spre nord, spre est, dincolo de arcul 
cromatic al propriului armistițiu imaterial, lăsând în urmă 
risipa de confeti a carnavalului său s-adune şi să picure din 
frunză-n frunză, din rămurică-n rămurică şi-apoi din fir de 
iarbă-n fir de iarbă, ca să se strângă-n pârâiaşe minuscule 
şuşotind, oglindiri repetate-ale cerului, sclipire cu sclipire de 
aur şi-azur, prins în stropii picuraţi. 

În fine, se isprăvise. Apucă iarăşi funia şi porniră, plecară 
de sub copac să se ducă mai departe; nu mergeau mai 
repede decât îşi propuseseră înainte, dar, pentru prima oară 
de când intraseră în pădure, mergeau cu un scop. Pentru că 
s-apropia amurgul. Cu toate că ploaia părea că n-a ţinut 
mult, fusese, în furia ei zgomotoasă şi ilogică, şi inofensivă, 
ceva care oprise până şi orarul imuabil al zilei, parc-ar fi fost 
o toană subită inexplicabilă de copil, a cărei violenţă însăşi 
este argumentul irefutabil împotriva prelungirii ei, şi-ţi lăsa 
oarecum impresia c-a dat ceasul înainte. Era ud leoarcă. 
Salopeta grea şi udă, şi rece de pe el - rebuturi amărâte, 
drojdia dispreţuită a gloriei -, o răceală fără viaţă, ne- 
nrudită-n niciun fel cu umezeala-nsufleţitoare a apei vii care 
te duce şi te ţine totuşi, chiar şi-n însuşi noroiul ei, libertatea 
neţărmurită a  văzduhului aurit, pentru c-acelaşi aer 
sclipeşte-n frunze şi-n ramuri şi sacrifică, repetat la infinit, 
cosmosul integral şi irizat. Mergeau în măreție. Uniţi de 
jurubiţa aurită a funiei de iarbă udă, mergeau unul după 
altul spre inefabila splendoare, mergeau de-a dreptul în 
soare. Călcau în lumina lui. Urcau ultima creastă. Vor 
ajunge-mpreună. Trecură creasta toţi trei în aceeaşi clipă şi 
coborâră-n cavitatea serii care-i stinse. 

Amurgul grăbit îi şterse din amintirea anostă a zilei. 
Elementari, în vasta obscuritate, perseverenţi şi ineluctabili, 
coborâră orbeşte colina. Găsi coşul după miros, îl luă de pe 
cracă şi i-l puse dinainte. Ea îşi vâri botu-n coş, suflându-şi 
mirosul  dulce-al respirației în  mireasma  dulceagă-a 
nutreţului, până ce nu-l mai putu distinge de-al laptelui 
apăsător şi răbdător, cum îi curgea printre degete şi peste 
degete, pe mâini, pe pumni, cald şi indivizibil ca sângele 

242 


divin al zeilor, tare, inepuizabil, dătător de viaţă eternă, 
înnoindu-se de la sine prin firea lucrurilor. Apoi lăsă coşul 
invizibil acolo unde-l putea găsi în zori şi se duse la izvor. 
Vedea iarăşi. Şi iarăşi capul lui întrerupse, apoi înlocui 
imaginea răsturnată a lui însuşi bând. Era fântâna zilelor, 
gura imobilă nesăţioasă a pământului. Ţinea suspendată, 
într-un senin paradox, precipitarea zorilor, amiezei, 
apusului, ieri, azi, mâine - seminţe de stele şi hieroglife, 
trufaşul trandafir alb muribund şi progresiunea invincibilă şi 
grăbită, până la lenta încununare a extazului zeiesc al 
amiezei. Apoi după-amiaza şi declinul până ce, în fine, şi 
dimineaţa,  şi-amiaza, şi după-amiaza  dădură-ndărăt, 
abandonară cerul şi se târâră amuţite din frunză-n frunză, 
din cracă, ram şi trunchi, coborând din lăstar în lăstar, în 
iarbă, târându-se tot mai jos, printre murmurele adormite- 
ale gâzelor, până-n clipa-n care toată lumina câtă mai 
rămăsese se-adună în jurul acestei guri mute şi tandre într-o 
ultimă respiraţie stinsă. Se ridică. Vâlceaua mlăştinoasă era 
numai licurici rătăcind fantasmagoric. Mai exista aprig, 
solitar, luceafărul, dar îndat-aproape constelaţiile-n mers se 
prindeau şi se angrenau, şi se roteau cu putere. Bălaie şi ea 
în această rămăşiţă de lumină adunată, vaca n-avea 
dimensiuni pe fondul de iarbă palidă adimensională. Dar 
exista, era acolo, concretă în mijlocul pământului abstract. 
El umblă uşor pe-acest pământ, se-ntoarse, călcă uşor pe 
baldachinul fragil inextricabil de somnolenţă subpământeană 
- Elena şi episcopii, regii şi serafimii izgoniți. Când ajunse la 
ea, o găsi pregătindu-se să se culce, lăsându-şi întâi 
picioarele dinainte, apoi cele dindărăt, în două etape 
distincte, jos în declinul consumat al serii, cuibărindu-se-n 
cuibul somnului, în parfumul de mamele. Se culcară unul 
lângă altul. 


3 


Când Houston se-ntoarse acasă şi văzu că vaca lipseşte, 
243 


soarele apusese. Era văduv, n-avea familie. De la moartea 
soţiei sale, acum trei-patru ani, vaca, evident, era unica 
vietate de sex feminin din gospodărie. Chiar bucătăria o 
făcea un bărbat, un negru, tot el mulgând şi vaca, dar în 
sâmbăta asta negrul ceruse voie să se ducă la o petrecere de 
negri, promițând să se-ntoarcă la timp şi pentru muls, şi 
pentru cină - declaraţie pe care Houston, natural, nu pusese 
nicio bază. La drept vorbind, dacă această făgăduială nu l-ar 
fi plictisit venindu-i mereu în minte, ajungând să-l obsedeze, 
poate că nu s-ar fi întors acasă toată noaptea, aşa că n-ar fi 
observat lipsa vacii decât a doua zi. 

Fapt este că se-ntorsese acasă îndată după apusul 
soarelui, nu ca să mănânce, nemâncatul neînsemnând nimic 
pentru el, ci ca să mulgă vaca, perspectivă şi necesitate care 
i se impuseseră cu intensitate crescândă toată după-amiaza. 
Din cauza asta băuse ceva mai mult decât obişnuia 
sâmbetele după-amiază, ceea ce (la un om morocănos din 
fire cum era el, dar altminteri voinic şi sănătos), ţinând 
seama atât de sălbatica lui obsesie legată de femele, 
determinată la el de împrejurările tragice ale doliului său, 
cât şi de faptul că trebuia să se întoarcă şi să aibă iar de-a 
face cu lumea femelă la care de trei ani de zile renunţase, şi 
ştiind că timpul necesar pentru asta (ceasul dintre amurg şi- 
ntunecare) era cel pe care-l suporta cel mai greu din toată 
ierarhia zilei - când prezenţa răposatei soţii şi uneori chiar şi 
a fiului lor pe care nu-l avuseseră niciodată îl întâmpina 
peste tot şi-n casă, şi-n jur, toate astea îi creaseră o stare de 
spirit nu tocmai previzibilă în clipa când se dusese la grajd şi 
văzuse că vaca nu era acolo. 

La început, crezu că se izbise şi se frecase de uşă până ce 
sucise clanţa şi-o deschisese. Dar chiar şi-aşa, era mirat că 
apăsarea laptelui în uger n-o adusese-napoi, n-o făcuse s- 
aştepte şi chiar să mugească la poartă pân' la venirea lui. 
Dar nu era şi, blestemând-o şi pe ea, şi pe sine (pentru că n- 
avusese grijă să-nchidă poarta dinspre fâneaţa de la gârlă), 
chemă câinele şi-o luă înapoi pe poteca ce ducea spre vad. 
Nu era încă întuneric. Putea vedea (şi chiar vedea) urmele, 

244 


cu toate că atunci când observă peste amprentele picioarelor 
desculţe ale omului pe cele ale vacii socoti că-ntre ele erau 
şase ceasuri, nu şase paşi. Dar la-nceput nu se sinchisise de 
urme, pentru că era convins că ştie unde-i vaca, chiar şi 
după ce câinele se-ndreptă de la gârlă spre vad şi-o apucă pe 
deal în sus. Îl strigă mânios înapoi. Chiar şi când câinele 
întoarse capul spre el cu mirare gravă şi inteligentă, 
continuă să acţioneze împins de convingerea care fierbea-n 
el, de băutură şi de exasperare, şi de vechea lui durere 
adâncă şi neostoită, strigând la câine până ce-l făcu să vină- 
ndărăt şi chiar îl izbi, arătându-i vadul, ducându-se spre el şi 
trecându-l şi-acum câinele-i mergea la călcâie, perplex şi 
atent, alarmat, până ce-l lovi din nou, să-i meargă-nainte. 

N-o găsi păscând. Acum-şi dădea seama că nu păştea şi că 
se păcălise; chiar sălbăticia lui faţă de câine părea să-l fi 
adus înapoi la puţin bun-simţ. Trecu gârla-napoi. În 
buzunarul de la şold avea gazeta săptămânală locală pe care- 
o luase din cutia de scrisori în drum spre sat după-amiază 
mai devreme. O răsuci şi-o făcu torţă. La lumina ei văzu 
amprentele picioarelor nerodului şi cele ale vacii în locul 
unde cotiseră de la vad şi-o luaseră la deal să iasă-n drum şi- 
acolo torţa se stinse, lăsându-l în lumina slabă timpurie a 
stelelor (luna nu răsărise încă), blestemând din nou cu 
exasperarea lui furioasă care nu era mânie, ci un teribil 
dispreţ şi milă pentru toată carnea asta oarbă în stare să 
spere şi să sufere. 

Calul era la aproape o milă de-acolo. La ce bun să caute-n 
zadar în fâneaţă; şi-aşa făcuse de două ori atâta drum şi 
clocotea de furie neputincioasă în faţa acestei întâmplări 
complicate, alimentate de propria neputinţă şi de lipsa unui 
obiect pe care să-şi verse focul; avea impresia că din nou 
fusese victima unei glume inutile, abile şi bine puse la punct, 
de-un ridicol demenţial, al cărei unic scop fusese să-l lase-n 
beznă la o milă de mers pe jos. Dar chiar dacă n-o să poată 
să-l pedepsească pe nerod, să-l facă să sufere, cel puţin o să 
bage frica-n el, dacă nu frica de Dumnezeu, cel puţin de 
furat vaci şi, în orice caz, de Jack Houston, aşa că, oricum, 

245 


de-acu' înainte, el, Houston, când o pleca de-acasă, n-o să se 
mai întrebe dacă la-ntoarcere mai găseşte vaca sau nu. Dar, 
călare-n cele din urmă şi pornit la drum în adierea răcoroasă 
a trapului, constată că furia lui sinistră, glacială, lăsase locul 
unei dispoziţii sardonice mai familiare, puţin stângace şi 
greoaie, grosolane poate, dar nestăpânite şi neînfricate, 
întrecând chiar propria durere neîndurătoare: aşa că, multă 
vreme încă înainte de-a ajunge-n sat ştia precis ce-avea de 
gând să facă. O să-l vindece pe vecie pe nerod de-a pofti la 
vaci, dup-o metodă imemorială şi infailibilă: o să-l facă s-o 
hrănească şi s-o mulgă. O să se-ntoarcă-acasă şi mâine 
dimineaţă o să ia calul şi-o să se ducă din nou să-l facă s-o 
hrănească şi s-o mulgă, şi pe-urmă să ducă vaca pe jos 
înapoi acolo de unde-o luase. Aşa că nu se mai opri din loc la 
doamna Littlejohn acasă. Coti pe potecă şi merse mai 
departe spre curte; doamna Littlejohn, din umbra deasă 
făcută de lună, a fost cea care i-a vorbit, de lângă gard: 

— Cine-i acolo? 

Opri calul. „N-a văzut nici câinele măcar”, gândi el. Dar 
asta când ştia bine că nici ei n-are să-i spună nimic. Acum o 
vedea, înaltă, înaltă cât un horn, şi nu prea deosebită ca 
siluetă, stând în picioare la gard. 

— Jack Houston, zise el. 

— Ce cauţi? întrebă femeia. 

— Ziceam să-mi adap calu' la jgheabu' dumitale. 

— Nu mai e apă la prăvălie? 

— Vin de-acasă. 

— Ah, făcu ea. Atunci nu l-ai... 

Vorbea aspru, repezit, sacadat. Şi-atunci el îşi dădu seama 
c-o să spună ceva mai mult. Zise: 

— N-are nimic. L-am văzut. 

— Când? 

— Înainte de-a fi plecat de-acasă. A fost pe-acolo azi de 
dimineaţă şi-a fost şi astă-seară. La mine-n fâneaţă. E bine, 
n-are nimic. Cred că şi-a făcut şi el sărbătoare din sâmbătă. 

Ea mormăi: 

— Negru’ dumitale-i la petrecere? 

246 


— Da, doamnă. 

— Atunci intră să-mbuci ceva. A mai rămas de la cină. 

— Am mâncat. 

Întoarse calul: 

— Nu-ţi face griji! Dacă-l mai găsesc acolo, am să-i spun 
să vină dracului acasă. 

Ea mormăi din nou: 

— Gândeam că vrei să-ţi adapi calu”. 

— E-adevărat, zise el. 

Aşa că intră în curte. Trebui să descalece, să deschidă 
poarta şi s-o-nchidă, şi-apoi iarăşi s-o deschidă şi s-o-nchidă 
la loc, apoi încălecă din nou. Ea mai stătea încă lângă gard, 
dar când îi spuse, trecând, noapte bună, nu răspunse. 

Se-ntoarse acasă. Luna se-nălţase acum, plină, deasupra 
copacilor. Duse calul la grajd şi străbătu curtea albită, 
trecând pe lângă staulul căscat pustiu în lumina lunii, până-n 
casa goală şi sumbră, acoperită de-argint şi se dezbrăcă, şi 
se-ntinse pe patul monahal de fier pe care dormea acum, cu 
câinele pe duşumea alături, pătratul de lumină de lună-al 
ferestrei căzând peste el cum cădea peste-amândoi, când 
nevastă-sa mai trăia încă, şi-n locul patului de fier era un pat 
cumsecade. Nu-njură şi nici furios nu fu când, la răsăritul 
soarelui, stătea călare-n drum, unde pierduse urma noaptea 
trecută. Se uita-n jos la praful moale şi devenit impenetrabil 
de-atâtea roţi şi copite, şi picioare-omeneşti dintr-o-ntreagă 
sâmbătă după-amiază - în care însăşi nevinovăția nerodului 
ascunzându-se părea să se fi adăpat după poftă dintr-un 
inepuizabil rezervor de isteţime, ca unul care n-avusese 
niciodată nevoie de curaj, dar când nevoia se ivise, părea să- 
l fi găsit - înjurând acum nu de furie, ci din dispreţ sălbatic 
şi din milă pentru carnea slabă, cu nervii distruşi de-atâta 
desfrânare, şi, cu toate astea, ciudat de indestructibilă, 
judecată şi osândită încă-nainte de-a fi văzut lumina zilei şi 
de-a fi respirat. 

Până la ora aceea proprietarul şurii dăduse în magazie 
peste urma trădătoare de lângă lada cu grăunţe, în formă de 
semilună cam de mărimea coşului absent, şi-atunci îşi dădu 

247 


seama că tocmai propriul coş dispăruse. Se luă după urme 
prin curte şi le pierdu. Dar nu lipsea nimic altceva, şi nici 
grăunţe multe, iar coşul era vechi. Adună nutreţul risipit şi-l 
puse la loc în ladă şi-n curând chiar şi această primă 
izbucnire de mânie neputincioasă-n faţa lezării morale, 
violarea grosolană a dreptului de proprietate particulară, se 
risipi, reapărând doar o dată sau de două ori în cursul zilei, 
mai mult o perplexitate enervantă, exasperantă; aşa că a 
doua zi de dimineaţă, când intră în magazie şi văzu 
grămăjoara mută de grăunţe risipite, semiluna îmbrăţişând 
în gol, se simţi ca trăsnit de uluială şi-l cuprinse o mânie 
furibundă, ca o vâlvătaie de flăcări, parc-ar fi fost un om 
sărind în lături să se ferească de-un evadat şi-alunecând pe-o 
coajă de banană. În clipa aceea era în stare să facă moarte 
de om. Văzu din această a doua încălcare a străvechii 
porunci biblice (pe care-şi întemeiase viaţa, cinstea, totul) - 
potrivit căreia omul trebuie sau să lucreze cu sudoarea 
frunţii, sau să n-aibă nimic - aceeaşi poziţie morală cucerită- 
n lupte, pentru care se bătuse de mai bine de douăzeci de 
ani şi singur, şi-mpreună cu cei cinci copii ai săi, şi-n care 
bătălie, câştigând, pierduse. Era om trecut de mijlocul vieţii; 
începuse fără nimic altceva decât o sănătate zdravănă şi-o 
anume afinitate sumbră şi puritană pentru sobrietate şi 
răbdat, şi-şi făcuse o fermă dintr-un petic sterp de pământ 
de deal pe care-l cumpărase cu mai puţin de-un dolar 
pogonul, şi se-nsurase şi-şi ţinuse familia din el, şi-i hrănise 
şi-i îmbrăcase pe toţi, şi le dăduse, într-un anume fel, 
învăţătură, cel puţin îi învățase cu munca grea, aşa că-ndată 
ce crescuseră destul de mari ca să-i poată sta-mpotrivă şi 
băieţii, şi fetele plecaseră de-acasă (una era infirmieră, altul 
era om de casă şi pistolar la un politician mărunt de 
provincie, unul era bărbier la oraş, una prostituată; cel mai 
mare dispăruse pur şi simplu), aşa c-acum rămăsese cu o 
fermă mică şi curăţică, muncită şi ea (şi muncită bine), într-o 
atmosferă de ură şi opunere reciprocă, mută, dârză, dar care 
n-avea cum să-l părăsească şi pân-acum nu fusese-n stare să- 
l izgonească şi poate că-şi dădea seama că-i putea 
248 


supravieţui, că-i va supravieţui, şi nevastă-sa, sperând şi ea, 
dacă nu să-i reziste, cel puţin să aibă atâta vlagă cât să 
poată răbda şi-ndura. 

leşi în fugă din şură strigând-o. Când apăru în uşa 
bucătăriei ţipă la ea să se ducă să mulgă vaca şi fugi în casă, 
de unde ieşi c-o puşcă de vânătoare, trecu în goană pe lângă 
ea, intrând din nou în şură, înjurând-o că-i prea înceată, puse 
căpăstrul pe unul dintre catâri, apucă iar puşca şi se luă din 
nou prin curte după urme, până unde se pierdeau, la gard. 
Dar de data asta nu renunţă şi dădu îndată peste ele - dâra 
neagră, brazda vizibilă încă în iarba grea de rouă din fâneaţa 
lui străbătând-o în cruciş şi intrând în pădure. Apoi iar o 
pierdu. Dar tot nu renunţă. Era prea bătrân pentru aşa ceva, 
în orice caz prea bătrân pentru-o furie şi-o sete de sânge 
atât de prelungite, gâfâinde. Nu luase încă nimic în gură de 
dimineaţă, şi-acasă munca-l aştepta, aceeaşi muncă veşnică 
şi neînduplecată, mereu, mereu aceeaşi, măcinându-ţi nervii 
şi carnea, pentru că numai cu ea putea lupta-mpotriva 
dușmanului de moarte care era peticul de pământ, cum 
muncise ieri şi trebuia să muncească şi azi, şi mâine iarăşi, 
mâine iarăşi, singur şi neajutat de nimeni sau, dacă nu, să se 
dea bătut, aceeaşi înfrângere care-i fusese izbânda stearpă-n 
lupta cu copiii - asta până-n ziua-n care (o ştia foarte bine) 
se va-mpletici şi se va prăbuşi cu ochii încă deschişi, cu 
mâinile ţepene de parc-ar fi strâns coarnele plugului, în 
brazda proaspăt tăiată sau se va prăvăli în şanţul plin de 
bălării, strângând încă barda sau securea, victorie finală 
însemnată c-un cenotaf de gâze zburând în spirală spre cer 
până-n clipa-n care un străin curios, trecând din întâmplare 
şi dând peste el, va-ngropa ce va mai fi rămas. Şi, cu toate 
astea, merse-nainte. După o vreme chiar dădu din nou peste 
urme, trei, într-un şanţ nisipos prin care curgea un pârâiaş; 
dăduse peste ele mai mult sau mai puţin din întâmplare, 
pentru că ultima văzută era la vreo milă; n-avea niciun motiv 
să creadă că erau cele bune, cu toate că din întâmplare erau. 
Dar niciun moment măcar nu se-ndoi că erau cele bune. Pe 
la mijlocul dimineţii descoperi chiar a cui vacă era. Il întâlni 

249 


pe negrul lui Houston, tot călare pe-un catâr, în pădure. Îi 
răspunse, violent, agitând chiar puşca la el, că nu văzuse 
nicio vacă rătăcită, că nu era nicio vacă rătăcită p-acolo şi că 
ăsta era pământul lui, cu toate că n-avea nimic al lui pân’ la 
trei mile de unde-i stăteau picioarele, afară doar de coşul de 
nutreţ, ascuns acum pe-undeva, şi-i porunci negrului s-o 
şteargă şi să nu-i mai calce piciorul p-acolo. 

Se-ntoarse-acasă. Nu renunţase; acum ştia nu numai ce- 
avea de gând să facă, ci şi cum. Urmărea nu o simplă 
răzbunare şi represalii, ci şi compensare. Nu ţinea să-l ia pe 
hoţ prin surprindere; acum voia să pună mâna pe vacă şi, 
sau să capete o despăgubire de la proprietarul ei în schimbul 
restituirii, sau, dacă proprietarul refuza, să recurgă la 
drepturile pe care i le dădea legea şi să ceară o gloabă 
pentru vita pripăşită - şi asta, acest dolar dat de lege, care 
va fi destul de puţin ca o compensație nu pentru timpul 
cheltuit căutând vaca, ci pentru timpul pierdut din cel al 
nesfârşitei încăierări cu munca, pe care nu putuse să pună s- 
o facă-n locul lui un altul, un om cu simbrie, nu pentru că n- 
ar fi putut să-l plătească, ci pentru că niciun om din ţinutul 
ăsta, fie că era alb sau negru, n-ar fi vrut să muncească 
pentru el, cu niciun preţ, munca asta căreia el nu-i putea 
permite să câştige un ascendent asupra lui pentru c-atunci 
ar fi fost pierdut. Nici măcar nu se duse acasă. Se duse de-a 
dreptul la câmp, puse catârul la plugul pe care-l lăsase 
aseară-n brazdă şi ară pân' ce nevastă-sa sună la prânz 
clopotul; după-amiază se-ntoarse la câmp şi ară până se lăsă 
întunericul. 

A doua zi de dimineaţă înainte de-apusul lunii, el era în 
şură, catârul gata înşăuat aşteptând în grajd. Văzu, profilată 
pe geana palidă a zorilor, silueta ca de urs intrând cu coşul, 
urmată chiar de câinele lui şi ducându-se la lada cu grăunţe, 
şi-apoi ieşind, purtând în braţe coşul cu amândouă mâinile, 
ca ursul, şi traversând în grabă curtea tot cu câinele după el. 
Când văzuse câinele, îl înecase din nou furia aceea aproape 
insuportabilă. Auzise şi-n prima dimineaţă, da’, pân’ să se 
trezească de-a binelea, încetase; acum pricepea de ce nu 

250 


auzise şi-n a doua, şi-n a treia dimineaţă şi-şi dădu seama că, 
deşi omul nu s-ar fi uitat îndărăt să-l vadă, dac-ar fi ieşit din 
şură, câinele foarte probabil ar fi lătrat la el. Aşa că, atunci 
când socoti că poate ieşi din şură, nu mai era nimic de văzut 
decât câinele uitându-se prin gard după hoţ şi el nu-şi dădu 
seama de prezenţa stăpânului decât după ce se pomeni, c-un 
picior sălbatic, turbat, zvârlit spre casă. 

Acum din nou dâra neagră a hoţului se vedea prin iarba 
perlată de rouă a fâneţei, deşi, când ajunse la marginea 
pădurii, descoperi că făcuse aceeaşi eroare de subestimare 
pe care-o făcuse şi Houston: că era poate şi în pasiune ceva, 
cum e în sărăcie şi-n inocenţă, care avea grijă de ea însăşi. 
Aşa că-şi pierdu înc-o jumate de zi nemâncat, fierbând la 
incredibila  injurie, călărind prin solitudinile verzi şi 
zâmbitoare ale pădurii în mai, în timp ce-ndârătul lui se 
ridica mereu mai sus, mai mare, prevestirea tiranică, 
avertismentul obsedant al ogorului său gata de luptă. Găsi 
urma de data asta - pata de lapte împrăştiat pe jos (atât era 
de-aproape), iarba frântă unde fusese coşul cu nutreţ când 
mâncase vaca din el. Ar fi găsit chiar şi coşul, atârnând de 
cracă, pentru că nimeni nu-ncercase să-l ascundă. Dar nu-şi 
ridică privirea atât de sus, pentru că acum dăduse de urma 
vacii. Se luă după ea calm, reţinut şi fierbând, aşa 
încremenit cum era, pierzând-o, găsind-o din nou şi iar 
pierzând-o, întruna, toată dimineaţa, şi-l apucă şi după- 
amiaza - acea concentrare de lumină şi de căldură ce părea 
că-l face să simtă cum i se ridică nu numai temperatura 
sângelui din el, dar chiar cea a conductelor şi tuburilor 
abstracte prin care trebuia să circule curentul mâniei sale. 
În după-amiaza aceea descoperi totuşi că soarele n-avea 
nimic de-a face cu asta. Se opri şi el sub un copac atunci 
când se dezlănţui furtuna strălucitoare cu ploaia rece, 
furioasă, pătrunzând până la pielea zbârcindu-se şi 
tremurând, dar numai pe dinafară, apoi din nou porni-n 
galop, râzând cu lacrimi, râs de aur, peste pământul 
ancestral în plină splendoare. Era atunci la şapte mile de 
casă. Mai rămânea un ceas sau poate mai mult din lumina 

251 


zilei. Făcuse poate vreo patru mile şi luceafărul răsărise, 
când îi dădu prin cap că s-ar putea foarte bine ca fugarii să 
se-ntoarcă la locul unde găsise laptele vărsat pe pământ. Se- 
ntoarse-ntr-acolo fără speranţe. Nici furios nu mai era 
măcar. 

Ajunse acasă pe la miezul nopţii, pe jos, mânând catârul şi 
vaca. La-nceput, îi fusese teamă că hoţul o să-i scape. După 
aceea, nădăjdui c-o să-i scape. Apoi, jumătatea de milă dintre 
şură şi locul unde-i găsise încercă să gonească făptura care 
sărise de lângă vacă, strigând răguşit, alarmată şi pe care-o 
recunoscuse, dar ea continuă să-l urmărească gemând şi 
împleticindu-se prin întuneric chiar şi când se-ntorcea - om 
prea în vârstă acum pentru toate astea, epuizat nu atât de 
ziua grea şi de nemâncare, cât de furia necontenită şi 
neînduplecată - şi striga la el şi-l înjura. Nevastă-sa îl 
aştepta în poarta curţii cu un felinar aprins. Intră, trecu 
pripoanele cu grijă în mâna neveste-sii şi se duse şi-nchise 
poarta cu grijă, şi se aplecă aşa cum se apleacă un om 
bătrân, şi apucă de jos un ciomag şi-apoi sări-n sus, alergă la 
nerod lovindu-l şi-njurându-l cu glas aspru, obosit, gâfâind, 
cu nevastă-sa după el strigându-l pe nume. 

— Stai, ce faci?! Striga ea. Opreşte-te! Vrei să te-omori? 

— Eh, făcu el gâfâind, tremurând. N-am să mor eu chiar 
aşa curând. Du' şi adă-ncuietoarea! 

Incuietoarea era un lacăt. Unica încuietoare de orice fel 
pe care-o aveau. Stătea la poarta din faţă, unde-o pusese din 
ziua de după plecarea de-acasă a ultimului dintre copii. Ea 
se duse s-o aducă, în timp ce tot mai încerca să-l gonească 
pe nerod din curte. Dar nu putea pune mâna pe el. Se mişca 
stângaci, greoi, gemând şi bolborosind, dar să pună mâna pe 
el nu era chip, nici să-l sperie. Era pe undeva prin spatele 
lui, imediat dincolo de bătaia felinarului pe care-l ţinea 
nevastă-sa, chiar când încuie c-o bucată de lanţ şi cu lacătul 
uşa grajdului în care dusese vaca. A doua zi dimineaţa când 
deschise şi scoase lanţul, tâmpitul era înăuntru în grajd cu 
vaca. li şi dăduse de mâncare, căţărându-se printr-o spărtură 
ca să intre şi să iasă s-aducă nutreţul, şi cele cinci mile pân’ 

252 


la Houston nerodul se ţinu după el gemând şi văicărindu-se, 
deşi atunci când, aproape ajunşi, întoarse capul, pierise. Nu- 
şi dădea seama când dispăruse. Mai târziu, când se-ntorcea 
cu dolarul lui Houston în buzunar, cercetă drumul să vadă 
pe unde se făcuse nevăzut. Dar nu-i dădu de urmă. 

În curtea lui Houston, vaca n-a stat nici zece minute. Când 
i-a adus-o, Houston era acasă; primul lui gând a fost să-l 
trimită pe negru cu vaca. Dar se răzgândi imediat şi-l trimise 
să pună şaua pe cal, timp în care el stătu şi aşteptă, înjurând 
din nou cu-acel dispreţ sălbatic, rece, care nu era nici 
dezgust, nici furie. Doamna Littlejohn îşi punea calul la 
cabrioletă, când el intră cu vaca-n curte, aşa că pân’ la urmă 
n-a mai avut nevoie să-i spună nimic. Doar ce s-au uitat unul 
la altul, nu bărbat şi femeie, ci doi oameni în toată firea, 
ajunşi amândoi la aceeaşi pace asexuată, chiar dacă pe căi 
diferite. Ea scoase din buzunar legăturica de pânză curată 
înnodată. 

— N-am nevoie de bani, zise el aspru. Nu vreau decât să n- 
o mai văd în ochi. 

— Is ai lui, zise ea întinzând legăturica. Ia-i. 

— Da' de unde are el bani? 

— Nu ştiu. Ratliff mi i-a dat. Îs ai lui. 

— Dacă-s daţi de Ratliff îs ai lui. Da' tot nu-i iau. 

— Ce-ar putea face altceva cu ei? întrebă ea. Ce altceva îi 
trebuie? 

— All right, făcu Houston. 

Luă legăturica. N-o desfăcu. Dac-ar fi întrebat-o câţi bani 
erau, n-ar fi putut să-i spună, pentru că nici ea nu-i 
numărase niciodată. Apoi, furios, dar cu tot calmul pe faţa 
rigidă, zise: 

— Dracu” să-i ia, să nu le mai calce picioru' pe la mine, m- 
ai înţeles? 

Locul ăsta era dincolo de casa de la drum; peretele din 
spate al grajdului nu-l vedeai nici dintr-o parte, nici din 
cealaltă. Nu putea fi văzut nici din satul propriu-zis, dar în 
dimineaţa asta de septembrie Ratliff îşi dădu seama că nici 
nu era nevoie să fie. Pentru că el mergea pe o potecă, o 

253 


potecă pe care înainte n-o văzuse, care în mai nu exista. Apoi 
dădu cu ochii de peretele din spate, de scândurile bătute-n 
cuie orizontal, cea de la-nălţimea capului desprinsă, plecată- 
n jos, de cuiele proeminente îndoite frumuşel înăuntru, la 
perete, şi tot atât de nemişcată ca şirul de spinări, şirul de 
capete ce umpleau golul. Ştia nu numai ce-avea să vadă, ci, 
ca şi Bookwright, că nu voia să vadă, dar, spre deosebire de 
Bookwright, avea să se uite. Şi se uită, vârându-şi capul între 
alte două capete; era ca şi cum ar fi fost el însuşi în grajd cu 
vaca, de parcă el era cel care privea cu blestemata aia de 
faţă necuvântătoare la şirul de mutre ce-l priveau pe cel 
dăruit cu patimi mute, dar nu cu vorbe înşelătoare. Când îşi 
întoarseră privirea spre el, apucase scândura desfăcută din 
cuie, ţinând-o ca şi cum ar fi vrut să dea în ei. Dar vocea lui 
era doar sarcastică, blândă chiar, intimă, înjurându-i cum 
înjurase Houston: nu de furie şi nici măcar din virtute 
ultragiată. 

— După câte bag de seamă şi dumneata ai venit să te uiţi, 

făcu unul. 
_ — Da, desigur, zise Ratliff. Nu pe voi vă-njur, oameni buni. 
Înjur pe toată lumea, pe noi toţi, şi ridică scândura şi-o 
potrivi la loc de unde fusese scoasă. Vă ia bani, ăsta noul... 
cum îl cheamă... Lump, vă pune să plătiţi de fiecare dată sau 
îi daţi o cotizaţie valabilă pentru toate reprezentaţiile...? 

Pe jos, lângă perete, era o jumătate de cărămidă. Bătu cu 
ea cuiele la loc, în timp ce oamenii se uitau la el, şi cărămida 
se spărgea, şi se cojea, şi se sfărâma în mâna lui, se făcea un 
praf mărunt - un praf uscat, arid, spălăcit, de culoarea 
păcatului meschin şi-a ruşinii, nu splendid şi magnific 
precum sângele, şi mortal. 

— Asta-i tot, zise el. S-a isprăvit. Şedinţa s-a terminat. 

Nu aşteptă să vadă dacă plecau. Traversă locul în 
strălucirea orbitoare, puţin ceţoasă a amiezei de septembrie, 
şi-apoi curtea din dos. Doamna Littlejohn era în bucătărie. 
Ca şi Houston, nici el n-avu nevoie să-i spună nimic. 

— Ce crezi că gândesc atunci când mă uit pe fereastra 
asta şi-i văd cum se furişează pe lângă gard? întrebă ea. 

254 


— Tot ce mai poţi face e să gândeşti, zise el. Vânzătoru' 
ăsta nou, urmă el. Tot un Snopes, Launcelot, spuse. Lump. 
Mi-aduc aminte de mă-sa. 

Işi aducea aminte de ea de pe când trăia încă, şi din auzite 
- o femeie slabă, sprintenă, simplă, care n-avusese niciodată 
de-ajuns de mâncare şi asta se vedea pe ea, şi nici măcar nu- 
şi dădea seama că în realitate n-avusese niciodată îndeajuns 
de mâncare, şi care era învăţătoare. leşită dintr-o liotă de 
fraţi şi de surori plămădiţi de-un ratat congenital care, în 
intervalele unei succesiuni nesfârşite de falimente mărunte 
şi nici măcar rentabile, turna unei neveste plângăreţe şi 
şleampăte câte-un copil pe care nu-l putea nici îmbrăca, nici 
hrăni ca lumea. Plecată de-acolo, făcuse un trimestru de 
vară la şcoala normală de învăţători de stat şi intrase la o 
şcoală cu o singură sală de clasă, de unde plecase înainte de 
a se împlini anul, ca să se mărite cu un bărbat acuzat în 
momentul acela din pricina unei valize cu mostre de ghete a 
unui voiajor comercial, toate pe piciorul drept, care 
dispăruse din magazia de bagaje a unei gări şi care-i aducea, 
unică zestre, aptitudinea de a spăla, hrăni şi îmbrăca un roi 
de fraţi şi de surori, fără să aibă vreodată destulă mâncare şi 
haine, şi săpun pentru asta, şi credinţa că puteai găsi în 
paginile cărţilor onoare, mândrie şi mântuire în stare să 
ridice un om, şi care-i făcu un copil şi-l boteză Launcelot, 
aruncând această incendiară sfidare în gura deschisă a 
capcanei, care se-nchise şi muri. 

— Launcelot! exclamă Ratliff. 

Nici măcar nu-njură... nu că doamna Littlejohn şi-ar fi dat 
seama sau că l-ar fi auzit măcar: 

— Lump! Gândeşte-te la ruşinea şi la oroarea lui când 
ajunsese destul de mare ca să-şi dea seama ce făcuse maică- 
sa din numele şi din mândria familiei sale, ca să trebuiască 
să lase lumea să-i zică Lump, în loc de Launcelot! El scosese 
scândura din loc! Exact la înălţimea la care trebuia! Nu la 
înălţimea de copil şi nu la înălţimea de femeie - la înălţimea 
de bărbat! Ţinea un băieţaş numai ca să bage de seamă şi să 
dea fuga la prăvălie, şi să dea de veste când e-aproape să- 

255 


nceapă. Oh, încă nu-i pune la plată pentru privit, şi asta-i ce 
nu-i în regulă. Asta-i ce nu mai înţeleg. De asta mă tem. 
Pentru că, dacă el, Lump Snopes, Launcelot Snopes... 
zisesem înc-un Snopes! exclamă el. Ce-ncercam să spun era 
reproducere. Numai că ce-nţelegeam era falsificare. 

Încetă, vorbise până-i pierise glasul, rămăsese mut, uluit 
de indignare, cu ochii ţintă la femeia cât un bărbat, ca un 
bărbat, în capotul decolorat, care-l privea tot atât de 
neclintită ca şi el. 

— Vasăzică, asta-i, făcu ea. Nu că ce se-ntâmplă te râcâie. 
Da' că-i un Snopes sau că-i un anume Snopes, care scoate 
ceva din afacerea asta şi dumneata nu ştii ce. Sau că vin 
oamenii şi se uită? Ce se-ntâmplă nu-i nimic, da' să nu ştie 
lumea, să nu vadă... 

— Ce se-ntâmpla. Pentru că s-a isprăvit. N-am contestat 
niciodată că-s un fariseu, zise el. N-ai nevoie să-mi spui că 
asta-i tot ce are. Ştiu. Sau că pot foarte bine să-i las măcar 
atâta bucurie. Şi asta o ştiu. Sau, că-n afară de asta, nici nu-i 
treaba mea. O ştiu şi p-asta tot aşa de bine cum ştiu că 
motivul pentru care n-am să-l las să facă ce face e pur şi 
simplu pentru că-s destul de tare ca să nu-l las. Sunt mai 
tare ca el. Nu că am dreptate. Sau că-s cumva mai bun decât 
el. Doar că-s mai tare. 

— Cum ai să faci să nu-l laşi? 

— Nu ştiu. Poate că nici n-am să pot. Poate că, la urma 
urmei, nici nu vreau. Poate că tot ce vreau e să fi fost eu mai 
virtuos, să-mi pot spune c-am făcut ce trebuia, că mi-i 
conştiinţa curată şi că cel puţin pot deseară să mă duc să mă 
culc liniştit. 

Dar nu părea deloc să fie încurcat, să nu ştie ce are de 
făcut. Rămase o vreme pe trepte la intrarea casei Littlejohn, 
dar cântărea posibilităţile - sau mai curând evoca mutrele şi- 
apoi le-nlătura una după alta: cea aprigă şi neînduplecată, 
barată de-o sprânceană unică; cea lungă şi roşcovană, 
sinceră, fără frunte, ca o felie de pepene verde deasupra 
şorţului de piele, a fierarului; a treia, care nu ţinea atât de 
redingotă, cât mai curând părea legată de ea ca un balon de 

256 


jucărie de sforicica lui, şi-ale cărei trăsături păreau să curgă 
necontenit, în debandadă, de prin jurul nasului mare, insipid, 
de erudit, ca şi cum pe faţa pictată a balonului ar fi plouat 
şiroaie - Mink, Eck, 1.0.; apoi gândul i se opri din nou la 
Lump, înjurând, revenind la problema imediată cu un 
aparent efort fizic, deşi în realitate stătea foarte liniştit pe 
treapta de sus, cu faţa lui enigmatică şi calmă, ca de obicei, 
de fapt aproape zâmbind, rememorându-şi din nou cele trei 
chipuri posibile şi din nou constatând cum se şterg: primul - 
pe care nu-l putea fixa deloc, al doilea - n-a putut niciodată 
înţelege pe deplin ce voia să reprezinte şi al treilea care, în 
situaţia asta, era ca unul dintre aparatele acelea automate 
de prin sălile de aşteptare ale gărilor, în care puteai vâri un 
gologan de-aramă sau o fisă de plumb, ca să-l pui în mişcare 
şi să-ţi dea ceva în schimb, nu ştiai niciodată ce, dar ştiai că 
n-o să facă atât cât gologanul sau fisa. li veni în minte cel 
mai mare dintre ei sau, în orice caz, primul - Flem -, 
gândindu-se că era probabil pentru prima oară când undeva, 
unde aerul e tras în piept şi dat afară, unde oamenii-şi 
întemeiază existenţa pe circulaţia monedei, cineva doreşte 
ca Flem să fie de faţă, în loc de-a fi oriunde altundeva, 
pentru orice motiv şi cu orice preţ. 

Era aproape de amiază acum, cam un ceas de când îl 
văzuse pe omul pe care-l căuta ieşind din prăvălie. Se duse 
să se intereseze la prăvălie; zece minute mai târziu, cotea 
din potecă pe poarta unui gard nou de sârmă. Casa era nouă, 
cu un etaj, nevopsită. Câteva flori estivale rămăseseră 
prăfuite în uscăciunea de sfârşit de vară, toate roşii - cane, 
muşcate - într-o brazdă neîngrijită, ţipătoare în faţa scării și- 
n bidoane, şi găleți ruginite pe lângă intrare. În curtea din 
dosul casei, acelaşi băieţaş, şi uşa i-o deschise o femeie 
tânără, înaltă, voinică, cu faţa calmă, cu un copilaş în cârcă 
şi cu altul ţinându-se de fustă. 

— E-n odaie, studiază, zise ea. Intră! 

Odaia era şi ea nevopsită, căptuşită cu scânduri în nut şi 
feder; arăta, şi chiar era etanşă ca o casă de bani şi nu mult 
mai mare, cu toate că observă chiar atunci cum mirosul nu 

257 


era miros de odaie de becher bătrân, ci acela destul de 
curios de dulap în care-şi ţinea hainele o văduvă între două 
vârste. Văzu imediat redingota aruncată la piciorul patului, 
pentru că bărbatul din fotoliu (într-adevăr, ţinea în mână o 
carte şi purta ochelari) aruncase o privire alarmată când 
văzuse uşa deschizându-se şi sărise apucând haina şi 
începând s-o îmbrace. 

— Nu face nimic, zise Ratliff. N-am de gând să stau mult. 
E vorba de vărul ăsta al dumitale, Isaac. 

Celălalt termină de pus haina, o încheie în grabă peste 
plastronul de carton pe care-l purta în loc de cămaşă 
(manşetele erau cusute de mânecile hainei), apoi îşi scoase 
ochelarii cu-aceeaşi grabă agitată cu care se-mbrăcase, ca şi 
cum ar fi pus haina pe el ca să-şi poată scoate ochelarii, aşa 
că din cauza asta Ratliff băgă de seamă că ramele n-aveau 
lentile. Celălalt îl privea cu aceeaşi intensitate pe care i-o 
mai văzuse (şi concentrare, şi inteligenţă) şi care părea 
efectiv să nu facă parte nici din organe, nici din procesul lor 
lăuntric, ci mai curând un fel de vegetaţie, de ciuperci, pe 
suprafaţa globilor oculari, ca pufuşorul fin pe care-l suflă 
copiii de pe păpădie. 

— Chestia cu vaca, zise Ratliff. 

Acum trăsăturile-i dispăruseră. Alunecau pe lângă nasul 
lui mare, parodie a judecății şi fermităţii care făcea din ele o 
veritabilă victorie de gladiatori, curgând lichefiate pe lângă 
o grimasă de veselie încremenită. Atunci Ratliff văzu că ochii 
nu râdeau, ci-l supravegheau şi că era ceva inteligent şi 
treaz sau cel puţin competent în fundul lor, chiar dacă nu 
fermitate. 

— Un adevărat spectacol! Nu-i aşa? cotcodăci, cloncăni 
Snopes. M-a bătut gându' de multe ori, de când le-a dat 
Houston vaca aia şi-i ţine doamna Littlejohn în grajdul lor 
comod, de ce nu candidează careva din neamu' lui. Pâine şi 
circ, cum zicea amicu’, dă recoltă bună la urna de vot. N-am 
auzit de-un mijloc mai ieftin ca al lui Lump să-l faci pe om... 

— Josnic, zise Ratliff. 

Fără să ridice tonul şi fără să spună mai mult de-un singur 

258 


cuvânt. Nici pe chipul celuilalt nu se văzu vreo schimbare; 
nasul mare rămase nemişcat, grimasa încremenită, ochii 
neclintiţi nu participaseră la viaţa celorlalte. După o clipă, 
Snopes întrebă: 

— Josnic? 

— Josnic, zise Ratliff. 

— Josnic, repetă celălalt. 

„Dacă nu-i inteligenţă, e-un foarte bun surogat, îşi zise 
Ratliff. Afară doar dacă din întâmplare eu...” 

— Ascultă, vorbi Ratliff. Dacă nevasta Cezarului se duce 
luna viitoare la Will Varner să-i dea postul ăla de la şcoală şi 
nu-i curat ca un monument de marmură, ce crezi c-o să se- 
ntâmple? 

Trăsăturile feţei nu se schimbară, pentru că erau în 
schimbare continuă, cu toate că nu exista nicio corelaţie 
între una şi alta, decât că erau pe-aceeaşi căpăţână, hrănite 
de-aceeaşi carne. 

— Foarte-ndatorat, zise Snopes. Şi ce gândeşti c-ar trebui 
să facem? 

— Nimic nu gândesc c-ar trebui să facem, zise Ratliff. Eu 
nu vreau să mă fac învăţător. 

— Da' poţi să ne dai o mână de-ajutor. La urma-urmei, ne- 
nţelegeam destul de bine până la venirea dumitale. 

— Nu, făcu Ratliff. Nu cu mine. Dar un lucru am de gând 
să fac. Am de gând să rămân aici până ce văd că neamurile 
lui fac ceva în chestia asta. În orice caz, în chestia cu 
oamenii care s-apucă de s-adună pe-acolo şi rup scânduri şi 
se uită. 

— Da, desigur, zise Snopes. Nu se face. Asta aşa-i. Da' 
carnea-i slabă şi nu-i nevoie de mare lucru, aici jos pe 
pământ. Pen’ că păcatu-i în ochii ălui de priveşte; ia grinda 
din ochiu’ vecinului - şi ce nu-ţi stă-n ochi se uită. Omu’ nu 
vrea să-şi vadă numele târât în noroi. Numele de Snopes şi-a 
ţinut capu’ sus prea multă vreme p'ân locurile astea ca s- 
admită să i se pună-n seamă chestii d-astea cu dosit vite. 

— Ca să nu mai vorbim de şcoală, făcu Ratliff. 

— Da, desigur. O să ţinem o adunare. Adunare de familie. 

259 


Ne-ntâlnim la prăvălie după-amiază. 

Când Ratliff ajunse la prăvălie în după-amiaza aceea, erau 
amândoi acolo - ucenicul fierarului şi învățătorul - şi-un al 
treilea: pastorul bisericii din sat, fermier şi cap de familie, 
bărbat sever, prost, cinstit, superstiţios şi integru, netrecut 
prin niciun seminar, nedeţinând niciun fel de diplomă, 
funcţionând nici înăuntrul, nici în afara vreunui sinod, ci uns 
preot cu ani în urmă de Will Varner, tot aşa cum îşi numea el 
învățătorii şi portăreii. 

— E-n regulă, făcu I.O. când intră Ratliff. Fratele Whitfield 
a rezolvat-o. Numai că... 

— Am zis că ştiu de-un caz mai de demult, în care-a mers, 
corectă pastorul. Apoi le spuse - sau poate-o fi fost 
învățătorul: 

— Te-apuci şi tai vita cu care s-a deprins omv’ şi iei o 
bucată şi-o găteşti, şi i-o dai s-o mănânce. Trebuie să fie 
bucată de-adevărat din vaca sau oaia, sau ce vită-o fi fost, şi 
omu” trebuie să ştie ce mănâncă, să nu-l păcăleşti şi nici să-l 
faci să mănânce cu sila, şi dacă-i dai alta, n-are efect. După 
aia se face bine şi n-o să mai umble decât după femei de om. 
Numai că... - ş-aici Ratliff notă imediat pe faţa prolixă ceva 
ce-aducea în acelaşi timp a speculație şi a preocupare, a 
supărare - numai că madam Littlejohn nu vrea să ne dea 
vaca. Şi dumneata-mi spuseseşi că Houston i-a dat-o lui. 

— Nu, n-am zis eu, făcu Ratliff. Dumneata ai zis. 

— Da', nu i-a dat-o? 

— Asta poat’ să ţi-o spună madam Littlejohn sau Houston, 
sau văru' dumitale. 

— Bun, n-are-a face. Oricum, ea nu vrea. Aşa c-acum 
trebuie s-o cumpărăm de la ea. Şi ce nu pot eu să-nţeleg e că 
ea zice că nu ştie cu cât, da’ că ştii dumneata. 

— Oh, făcu Ratliff. 

Dar acum nu se uita la Snopes. Se uita la pastor. 

— Eşti sigur că va avea efect, părinte? întrebă. 

— Ştiu că odată a avut, zise Whitfield. 

— Atunci ştii şi că poate să n-aibă. 

— Nu ştiu să se fi încercat decât o dată, zise Whitfield. 

260 


— All right, făcu Ratliff. 

Se uită la ceilalţi doi - veri, nepoți, unchi, ce vor fi fost. 

— O să coste şaişpe dolari şi optzeci de cenți. 

— Şaişpe dolari şi optzeci de cenți? se miră I.O. Măi, să 
fie-al dracului! 

Ochii mici, iuți şi spălăciţi treceau sfredelind de la o faţă 
la alta. Apoi se-ntoarse către pastor. 

— Ascultă-ncoa'! O vacă-i o grămadă de lucruri, în afară 
de carne. Şi cu toate astea, tot vaca aia e. Aşa şi trebuie să 
fie, pen' că-s lucruri care când s-a născut vaca nici nu 
existau, aşa că ce poa' să fie decât tot vaca aia? Coarnele, 
părul. Da' de ce să nu putem lua câte puţin din ele şi să 
facem un fel de fiertură; putem chiar să luăm şi puţin sânge 
adevărat, viu, aşa ca să nu se poată zice c-are şmecherii 
tehnice-n ea... 

— E vorba de carne, de carne-adevărată, zise pastorul. E 
nevoie de tot ca să se lecuiască, să-nsemne că nu numai 
mintea băiatului ştie, da' că ştiu şi măruntaiele lui, acolo 
unde zace patima şi păcatu', s-ajungă pân-acolo dovada că 
tovarăşu' lui de păcat e mort. 

— Da' şaişpe dolari şi optzeci, făcu I.O. 

Se uită la Ratliff: 

— După cum văd eu, n-ai de gând să dai şi dumneata ceva. 

— Nu, zise Ratliff. 

— Şi nici Mink, mai ales după sentinţa tribunalului pe care 
i-a înmânat-o Will Varner azi-dimineaţă, zise celălalt 
nemulţumit. Şi-apoi Lump. Lump, dacă-i vorba, o să aibă o 
grămadă de scos din buzunar, pentr-o chestie care, la urma 
urmei, nu prea era treaba dumitale, îi zise el lui Ratliff. Şi 
Flem nu-i aici. Aşa că rămânem numai eu şi cu Eck ăsta. 
Afară doar dacă fratele Whitfield n-ar vrea să ne-ajute din 
consideraţii morale. La urma urmei, ce se răsfrânge asupra 
unuia se răsfrânge asupra turmei întregi. 

— El nu, zise Ratliff. Nu poate. Dacă mă gândesc bine, am 
auzit şi eu de chestia asta, mai demult. Trebuie să fie făcută 
de rude de sânge, altfel, n-are efect. 

Ochii mici scăpărători fugeau întruna încoace şi-ncolo, de 

261 


la faţa lui la cea a pastorului. 

— N-ai zis niciodată nimic de-aşa ceva, făcu acesta. 

— Am spus ce ştiu că s-a-ntâmplat, zise Whitfield. Nu ştiu 
cum şi-au făcut rost de vacă. 

— Da' şaişpe dolari şi optzeci, zise I.O. Să fie-al dracului! 

Ratliff se uită la el - ochii erau mult mai şireţi decât 
arătau. 

Îşi revizui aprecierea: nu inteligent, ci şiret. Acum îl 
privea chiar pe văru-său sau pe nepotu-său în faţă, pentru 
prima oară. 

— Vasăzică, eu şi cu tine, Eck. 

Vărul sau nepotul deschise gura pentru prima dată: 

— Vrei să zici că trebuie s-o cumpărăm? 

— Da, spuse I.O. Cu siguranţă că n-ai să refuzi un 
sacrificiu pentru numele pe care-l porţi, nu-i aşa? 

— All right, replică Eck. Dacă trebuie... 

De sub şortul de piele scoase o pungă uriaşă de piele, o 
deschise şi o ridică în pumn, încruntat, ţinând-o cum ţine-un 
copil o pungă de hârtie pe care vrea s-o umfle şi s-o 
pocnească. 

— Cât? 

— Eu sunt singur din nenorocire, zise I.O. Da’ tu ai trei 
copii... 

— Patru, făcu Eck. Unu-i pe drum. 

— Patru. Aşa că după socoteala mea singuru’ fel de 
calculat drept e să-mparţi după câţi trag cel mai mare folos 
de pe urma lecuirii. Tu trebuie să te pui în socoteală pe tine 
şi patru copii. Asta face cinci la unu. Aşa că vine să plătesc 
eu, unu' optzeci şi Eck pe ăi cinşpe, pen’ că cinci în cinşpe 
merge de trei ori şi de trei ori cinci fac cinşpe dolari. Şi Eck 
poa' să ia şi pielea şi restu' de carne pe deasupra. 

— Da’ carnea şi pielea nu fac cinşpe dolari, zise Eck. Şi 
chiar dacă fac, n-am nevoie. N-am nevoie de carne de cinşpe 
dolari. 

— Nu-i vorba de piele şi de carne. Asta-i c-aşa vin 
lucrurile. li vorba de valoarea morală pe care-o tragem din 
ea. 

262 


— Cum de-mi trebuie mie valoare morală de cinşpe dolari 
când ţie ţi-ajunge de unv’ optzeci? 

— Numele de Snopes. Nu pricepi atâta lucru? N-a fost 
pătat de când e, de niciun om pă lumea asta. Şi-o să-l 
păstrăm nepătat ca un monument de marmură pentru copiii 
tăi, să crească mari cu el. 

— Da' eu tot nu pricep de ce trebuie să plătesc cinşpe 
dolari când tu nu dai decât... 

— Pen’ că tu ai patru copii şi cu tine fac cinci. Şi de cinci 
ori trei fac cinşpe. 

— Da' n-am decât trei până una-alta. 

— Păi tocmai ce zic şi eu. De cinci ori trei. Dac-ar fi venit 
şi ăl'lalt, ar fi făcut patru şi de cinci ori patru fac douăj de 
dolari şi-atunci eu n-aş mai fi avut nimic de plătit. 

— Decât c-atunci cineva i-ar fi datorat lui Eck trei dolari şi 
douăzeci de cenți, zise Ratliff. 

— Ce? făcu I.O. 

Dar se-ntoarse repede la văru-său sau nepotu-său. 

— Şi mai rămâi şi cu carnea, şi cu pielea, zise. Ce, asta 
uiţi? 


263 


Capitolul al doilea 
1 


Femeia cu care se însurase Houston nu fusese frumoasă. 
Nu fusese nici deşteaptă, nici bogată. O fată simplă, orfană, 
chiar urâţică şi nici măcar foarte tânără (avea douăzeci şi 
patru de ani), iar din casa rudei îndepărtate care-o crescuse, 
îi adusese îndemânarea în ale gospodăriei, moştenită de prin 
partea locului şi din sânge, şi din deprindere, şi un cufăr mic 
cu rochii cenuşii, curate, simple şi cu cearşafuri, şi ştergare, 
şi feţe de masă făcute de ea şi tivite de mână, o neţărmurită 
capacitate de fidelitate şi devotament şi nimic altceva. Se 
căsătoriseră şi, după şase luni, ea murise, şi patru ani de zile 
el o plânsese îmbrăcat în negru, cu o fidelitate feroce, 
nezdruncinată; şi asta a fost tot. 

Se cunoşteau de mici. Amândoi fuseseră singurii copii, la 
oameni cam de-aceeaşi stare, şi fermele lor nu erau la mai 
mult de trei mile una de alta. Ţineau de aceeaşi parohie şi-au 
mers la aceeaşi şcoală c-o singură sală de clasă unde, cu 
toate că era cu cinci ani mai mică decât el, era cu o clasă 
înaintea lui când începu să meargă la şcoală şi, cu toate că a 
rămas de două ori repetent, ea tot cu o clasă înaintea lui era 
când el s-a lăsat, a dispărut, nu numai de acasă de la tat-su, 
ci şi din ţinut, fugind la şaisprezece ani de eterna capcană, şi 
dus a fost treisprezece ani de zile şi-apoi deodată s-a-ntors, 
fiind convinşi (şi poate şi blestemându-se), din clipa-n care a 
ştiut c-o să vină înapoi, că ea tot acolo va fi, şi tot 
nemăritată, şi-aşa a fost. 

Avea paisprezece ani când a-nceput să meargă la şcoală. 
Nu era sălbatic, doar că nu fusese încă învăţat în buiestru; 
nu atât cutezător, cât stăpânit de-o poftă aprigă, nu de viaţă, 
nici măcar de mişcare, cât de-acea neîncătuşată imobilitate 
căreia-i zice libertate. N-avea nimic împotriva învățatului; 
era pur şi simplu din cauza claustrării, a înregimentării pe 
care acesta le implica. Putea să dirijeze cu pricepere 

264 


treburile fermei tatălui său şi maică-sa reuşise în cele din 
urmă, înainte de-a muri, să-l înveţe să-şi scrie numele, aşa că 
renunţase să-l mai constrângă pe taică-său să-l trimită la 
şcoala pe care cel puţin patru ani de zile izbutise s-o evite, 
manevrând tandreţea şi răsfăţul mamei împotriva mândriei 
severe a tatălui; porţia lui mereu mai mare de 
responsabilitate îi făcea realmente plăcere, ca de altfel şi 
munca pe care taică-său i-o dădea ca pregătire pentru 
meseria de bărbat. Dar în cele din urmă se autodepăşi cu 
propria strategie: chiar şi tatăl său trebui să admită că la 
fermă nu mai avea ce învăţa. Aşa că începu să meargă la 
şcoală, nu elev model, ci o antinomie. Era apt a fi cetăţean 
înainte de-a avea drept la vot şi-n stare să facă copii înainte 
de-a şti să silabisească. La paisprezece ani ştia ce-i ăla 
whisky şi-avea amantă - o negresă cu doi-trei ani mai mare 
decât el, fata unui arendaş al tatălui său -, şi-aşa se pomeni 
supunându-se a fi învăţat alfabetul la patru sau cinci, sau 
şase ani după cei de-o vârstă cu el, şi de aceea era şi fizic 
prea mare pentru locul unde stătea, prea burduhănos pentru 
dimensiunile clasei, ştiind inevitabil prea multe, evident plin 
de dispreţ, iremediabil, incorigibil, nu intenţionând cu bună 
ştiinţă să nu-nveţe nimic, ci doar convins că n-o să-nveţe, că 
n-are ce, că n-avea nevoie. 

După aceea, mai târziu, i s-a părut că primul lucru pe care 
l-a văzut intrând în clasă a fost capul aplecat cuminte al 
fetei, cu părul de-un castaniu curat, bine strâns. Şi mai 
târziu, când credea că scăpase, i se părea că ea existase-n 
viaţa lui dintotdeauna, chiar şi-n cei cinci ani dintre naşterea 
lui şi-a ei, şi nu că ea izbutise-ntr-un fel oarecare să existe în 
timpul acestor cinci ani, ci că el însuşi nu-ncepuse să existe 
decât după naşterea ei, amândoi înlănţuiţi irevocabil din 
ceasu-acela până-n vecii vecilor, nu prin dragoste, ci printr-o 
implacabilă fidelitate şi-o invincibilă opoziţie - pe de o parte 
voinţa aceea neclintită, nezdruncinată de a schimba, de a 
îmbunătăţi, de a reface, pe de alta o rezistenţă furioasă, cum 
se manifestase pasiunea pân-acum, într-o experienţă 
limitată, desigur, dar nu chiar cu totul nevinovată. Aşa ceva 

265 


ar fi acceptat, ar fi socotit că i se cuvine, zicând că se supune 
cum zicea că se supune, când în realitate se folosea de ceea 
ce în viaţa lui de pân-atunci numise, la toate celelalte femei - 
la maică-sa, la amantă - o robie oferită. Ce nu înţelegea el 
era că până acum nu ştiuse ce-i aceea adevărata robie - 
voinţa aceea unică, statornică, despotică, neabătută a celui 
înrobit nu numai de a poseda, de a asimila cu totul, ci de a-l 
şi constrânge şi a-l remodela pe înrobitor după chipul şi 
asemănarea înrobirii lui. Ea nici măcar nu-l dorea încă, nu 
pentru că era prea tânără, ci pentru că, vădit lucru, nu-l 
găsise nici măcar în el pe cel potrivit. Era ca şi cum dintre 
toţi cei care mişunau pe pământul ăsta îl alesese pe el nu 
pentru că răspundea pretențiilor ei, ci ca pe unul care avea 
posibilităţi pe care le-ar fi socotit multumitoare ca să-şi 
întemeieze viaţa pe ele. 

Încerca să-l ajute să treacă toate clasele. Nu ca să nu 
rămână fără şcoală sau, după cum s-arăta, nici măcar 
instruit, mai înţelept; după toate aparențele, doar ca să 
treacă dintr-o clasă-ntr-alta, cum era regula, la timp stabilit 
pentru trecut, la fel ca toată lumea. La un moment dat, îi 
trecu prin cap gândul că, poate, ce voia ea era să-l facă s- 
ajungă în clasa în care-ar fi trebuit să fie, a celor de vârsta 
sa, şi că, dac-ar fi reuşit asta, poate că l-ar fi lăsat în pace, să 
treacă sau să nu treacă, aşa cum i-ar fi dictat firea lui şi 
caracterul. Poate că l-ar fi lăsat. Sau poate că, ţinând la el 
destul de mult ca să-ncerce, era şi destul de deşteaptă ca să- 
şi dea seama că nu numai că n-o s-ajungă niciodată în clasa 
în care-ar fi trebuit să fie, dar că n-o să poată să ţină pasul 
nici cu cea în care era, şi încă mai mult: că nici măcar n-avea 
importanţă în ce clasă era, că nici dac-ar fi picat n-ar fi avut 
nicio importanţă, câtă vreme punea şi ea umărul. 

Era ca un fel de vrăjmăşie, de sfidare mută, intransigentă, 
între această voinţă neobosită, nu de dragoste, de pasiune, 
ci de măritiş şi cea inflexibilă, de solitudine, de libertate. 
Primul an avea să rămână repetent. Se aştepta. N-o ştia 
numai el, o ştia toată şcoala. Ea nici măcar nu-i vorbea 
vreodată de-a dreptul, trecea pe lângă el prin curtea şcolii 

266 


fără măcar să se uite, după aparenţe fără măcar să-l vadă, 
dar, cu toate astea, pe pupitrul lui, mut şi nelipsit, stătea 
mărul sau bucata de cozonac din cutia ei cu de-ale gurii, şi 
ascunsă-ntr-una din cărţile lui, împăturită - foaia de hârtie 
cu problemele rezolvate, cu ortografia corectată sau cu fraze 
transcrise, cu scrisul acela rond, ferm, de copil - răsplată şi 
făgăduială pe care le dispreţuia, ajutor pe care-l respingea, 
furios, nu pentru că-i leza probitatea şi naivitatea, ci pentru 
că nici nu-şi putea manifesta public disprețul repudierii, nici 
n-avea certitudinea că exhibarea lui în particular - 
distrugerea gratuită a mâncării sau a hârtiei - ar fi fost 
măcar remarcată de capul aplecat, cuviincios, absorbit, pe 
care nu-l auzise niciodată pân-acum rostindu-i măcar 
numele. Şi-apoi, într-o bună zi, un băiat, nici măcar jumate 
cât el, s-apucă să-ngaime un cuplet făcut în joacă pe seama 
lui - nu că Lucy Pate şi Jack Houston s-ar iubi, ci că Lucy 
Pate îl silea pe Jack Houston să treacă-ntr-a doua. A dat în 
băieţaş cum ar fi dat într-unul cât el de mare, au sărit îndată 
pe el vreo patru băieţi mai mari, şi le ţinu piept furios, pân’ 
ce agresorii dădură-napoi, şi văzu că ea fusese alături de el 
izbind în agresorii lui cu ghiozdanul. O lovi şi pe ea tot 
orbeşte, tot furios, ca pe băiat, şi-o puse pe goană. 
Următoarele două minute fu nebun-furios de-a binelea. Chiar 
şi după ce l-au pus jos, cei patru au trebuit să-l lege c-o 
bucată de sârmă din gard ca să poată scăpa de el şi s-o 
şteargă. 

Aşa că, această primă rundă o câştigase. A rămas 
repetent. Când se duse la şcoală în toamna următoare, în 
aceeaşi clasă şi-nconjurat de-un roi de copii şi mai mici (un 
uriaş îngropat pân' la genunchi în pitici), crezu c-a scăpat. 
Chipul era tot acolo, desigur, şi n-arăta nici mai mic, nici mai 
distant. Dar acum i se părea că-l vede de peste abisul 
suplimentar al încă unei clase între ei. Aşa că socoti că şi 
ultima rundă o câştigase şi cu asta, partida; şi au trecut două 
luni până să descopere că şi ea rămăsese repetentă la 
examenul de anul trecut. 

Acum fu apucat de ceva care semăna teribil cu panica. 

267 


Pentru că mai descoperi că şi gama, şi tonul luptei dintre ei 
se schimbase. Nu mai era implacabilă; aşa ceva devenise 
imposibil. El se  maturizase. Până atunci, cu toată 
seriozitatea copleşitoare, lupta lor mai păstrase ceva pueril, 
ceva în acelaşi timp şi ilogic, şi coerent, şi rezonabil, şi bizar. 
Dar acum devenise o luptă între adulţi, într-un moment 
oarecare din cursul verii ăsteia în care ei nici nu se văzuseră 
măcar, decât doar la biserică la slujbe, vechea mănuşă a 
diferenţierii biologice fusese aruncată şi ridicată. Era ca şi 
cum, fără să-şi fi dat seama niciunul, nici celălalt şi cu toate 
astea exact în aceeaşi clipă amândoi îşi ridicaseră ochii la 
bătrânul şarpe, mâncaseră din pom cu voinţa şi capacitatea 
de a digera, dar fără unelte, chiar dacă lipsa uneltelor nu era 
reală în ce-l privea pe el. Se isprăvise cu merele şi cu 
cozonacul acum, rămăsese numai lecţia, corectă, inevitabilă 
şi implacabilă, în carte sau în buzunarul pardesiului, sau în 
cutia de scrisori din faţa porţii lui; la extemporalele lunare el 
lăsa o foaie albă de hârtie şi primea înapoi una pe care 
primea o notă mare, cu-acelaşi scris, până şi iscălitura, care- 
ncepea să semene din ce în ce mai mult cu-a lui. Şi veşnic 
acelaşi chip, care nici acum nu-i vorbea niciodată şi nici 
măcar nu se uita la el, aplecat, cuminte şi neînfricat. Nu 
numai că-l privea toată ziua, îl lua cu el acasă noaptea, 
trezindu-se din somn să-l vadă mereu senin, mereu fidel. 
Incercă să-l şteargă, să rupă vraja în braţele amantei 
negrese, dar chipul dăinuia, statornic, senin, fără reproşuri, 
nici măcar trist, nici măcar mânios, ci acordând iertarea 
înainte chiar de-a fi fost provocată sau meritată; aşteptând, 
calm şi senin, şi înspăimântător. Odată, în cursul acelui an, îi 
dădu prin cap ideea nebună de-a scăpa de ea pentru 
totdeauna, ridicându-se deasupra capacităţii ei de asistenţă, 
dându-şi silinţa şi câştigând anii pierduţi, ajungând în clasa 
în care-ar fi trebuit să fie. O scurtă bucată de vreme chiar 
încercă. Dar chipul tot acolo era. Îşi dădu seama că n-o să 
poată niciodată să i-o ia înainte, nu că l-ar fi tras înapoi, dar 
ar fi trebuit s-o poarte el, la rândul său, mai departe, tot aşa 
cum îi păstrase locul oarecum vacant în cei cinci ani înainte 
268 


ca ea să se fi născut măcar; nu numai că n-o să i-o ia înainte, 
dar nici măcar n-o s-o ajungă din urmă cu-acel an pierdut, 
aşa că, indiferent de clasa în care va ajunge, chipul tot acolo 
va fi, cu un an înaintea lui, ineluctabil, imposibil de întrecut. 
Aşa că nu râmânea decât o singură alternativă. Şi-anume cea 
veche: nu mişcarea de a da îndărăt, pentru că din clasa în 
care era nu putea să mai dea îndărăt, ci o mişcare de 
frânare, proptindu-se cu călcâiele potcovite-ale-ncremenirii 
în goana ameţitoare a perspectivelor. 

Asta şi făcu. Greşeala lui a fost când a presupus că 
neînduplecarea femeii are limită. Se uita la extemporalele lui 
lunare dispărând imaculate în mâna învățătorului şi 
întorcându-i-se scrise perfect, chiar cu numele lui deasupra, 
şi-n timpul ăsta lunile treceau şi sosea examenul de sfârşit 
de an pentru promovare sau nu. El depusese toate foile albe, 
numai cu numele lui şi cu urmele degetelor acolo unde le- 
ndoise, şi-nchise pentru ultima oară cărţile, pe care nu 
izbutise nici măcar să le murdărească, şi ieşi din clasă liber, 
afară doar de mica formalitate: învățătorul spunându-i că n-a 
trecut clasa. Sentimentul lui de libertate a durat toată după- 
amiaza şi-n timpul cinei, şi chiar şi seara. Se dezbrăcase să 
se culce, cu un picior scos din pantaloni deja şi, fără să se 
oprească sau să ezite, îşi vâri din nou picioru-n pantaloni, 
ieşind în goană, desculţ, fără cămaşă, din casa-n care tatăl 
său adormise. Şcoala nu era încuiată, dar trebui să spargă 
lacătul ca să umble în catedra învățătorului. Erau acolo toate 
cele trei extemporale, chiar acelaşi fel de hârtie ca aceea din 
care erau foile albe pe care le dăduse - aritmetică, 
geografie, paragraful de compoziţie la limba engleză şi, dacă 
n-ar fi ştiut că dăduse foaia goală şi dacă n-ar fi fost faptul că 
unele cuvinte nu era-n stare nici să le pronunţe, nici să le 
priceapă şi că nici nu-nţelegea tot ce spuneau cele pe care le 
ştia, n-ar fi putut să jure că nu le scrisese cu mâna lui. 

Se-ntoarse acasă şi-şi luă câteva haine şi pistolul pe care-l 
avea de trei ani şi-l trezi pe taică-său, ei doi văzându-se 
pentru ultima dată-n viaţă-n odaia luminată de lampă-n miez 
de noapte de vară - tânărul hotărât şi-nspăimântat, şi 

269 


bărbatul slab, aprig, oţelit, aproape c-un cap mai scund, 
nebărbierit, cu păr cărunt şi ciufulit, într-o cămaşă de noapte 
venindu-i până mai jos de genunchi şi care-i dădu tot ce-avea 
în portofelul de piele de vițel ros din pantalonii aruncaţi pe 
scaunul de-alături şi, cu ochelarii cu ramă de sârmă pe nas 
acum, îi scrise o chitanţă pentru sumă şi dobândă şi-l puse 
pe fiu-său s-o iscălească. „All right, zise. Atunci du-te şi 
dracu’ să te ia! Ar trebui să-mi semeni destul ca să fii-n stare 
să te descurci, la şaişpe ani. Eu am fost. Da’ fac prinsoare pe 
toţi banii ăştia, zău, c-ai să-mi vii să mi te vaiţi dup’ ajutor 
până nici nu se fac şase luni.” Trecu din nou pe la şcoală şi 
puse hârtiile la loc, împreună cu alte trei foi albe; ar fi vrut 
să repare şi lacătul stricat dac-ar fi putut. Şi-a plătit chiar şi 
prinsoarea, cu toate că n-o pierduse. A trimis banii-napoi 
dintr-o sumă de trei ori mai mare, câştigată la zaruri într-o 
sâmbătă seară, c-un an mai târziu, în cantonamentul unui 
şantier de căi ferate din Oklahoma, unde era pontator. 
Fugise nu de trecutul său, ci ca să scape de viitor. l-au 
trebuit doisprezece ani ca să-nveţe că nu poţi scăpa nici de 
unul, nici de celălalt. Era la El Paso pe-atunci, cap de linie la 
calea ferată, unde lucra ca fochist pe locomotivă, destul de 
sus pe lista de plată ca să s-apropie momentul să i se dea o 
locomotivă a lui, şi unde locuia într-o căsuţă mică, drăguță, 
urbană, pe care-o avea cu chirie de-acum patru ani, cu 
femeia cunoscută printre vecini şi la băcăniile, şi la 
magazinele celelalte din jur ca nevastă-sa şi pe care-o luase 
acum şapte ani dintr-un bordel din Galveston. Fusese zilier 
pe la ferme în Kansas, cioban la oi în New Mexico, intrase 
din nou într-o echipă de zidari în Arizona şi în vestul 
Texasului, apoi hamal în docuri la Galveston; dacă mai fugea 
încă nu-şi dădea seama, pentru că erau ani de când nici nu-şi 
mai amintea măcar că-i uitase chipul. Şi când înţelese că 
pân’ la urmă nu poţi scăpa nici de trecut, nici de viitor cu 
ceva mai bun decât geografia, nici asta nu ştia. (Geografia, 
sărăcia asta de invenţie, credinţa asta neroadă în distanţă a 
omului care, ca să evadeze, nu găseşte ceva mai bun de 
inventat decât geografia; dintre toţi - aşa credea el - numai 
270 


pentru el geografia nu fusese niciodată doar ceva pe care să 
umbli, ci însuşi mediul de care omul descătuşat avea nevoie 
să se mişte-ncoace şi-n-colo, să poată respira.) Şi dacă nu 
făcea decât să fie consecvent când încerca să fugă de-o 
femeie umblând după fustele alteia, cum făcuse şi cu maică- 
sa, şi cu fata de negru în adolescenţă, nu-şi dădea seama de 
asta şi-o luă aproape cu forţa din bordel, în zori de zi, peo 
femeie pe care n-o mai văzuse-n viaţa lui până-n noaptea aia; 
a fost o scenă, la lumina felinarului, între el şi matroana cu 
bigudiuri de hârtie-n cap, scenă violentă de parcă i-ar fi răpit 
din casă o fiică unică şi cu zestre inalienabilă. 

Au trăit împreună şapte ani de zile. S-a-ntors la căile 
ferate şi şi-a văzut de treabă, şi-a ajuns chiar să urce în 
ierarhie, să capete vechime; îi era fidel şi-n cuget, şi-n suflet 
şi, c-o singură abatere întâmplătoare, şi fizic, iar ea la rândul 
ei era credincioasă, rezervată, nepretenţioasă şi econoamă 
cu banii lui. În pensiunile prin care stăteau la început purta 
numele lui şi tot aşa mai târziu în casa luată cu chirie la El 
Paso, căreia-i ziceau „casa noastră” şi pe care-o mobilau 
când puteau să cumpere mobilă. Cu toate că ea nu făcuse 
nicio aluzie, se gândise chiar să se-nsoare cu ea, pentru că 
şocul Vestului era încă destul de proaspăt pe-atunci ca să 
pună preţ pe individualitate, şi muiase şi-n cele din urmă 
stinsese fanatismul lui ereditar de protestant sudist 
provincial cu privire la căsătorie şi la puritatea femeii, Maria 
Magdalena din Biblie. Mai era taică-său, fără-ndoială. Nu-l 
văzuse din noaptea în care plecase de-acasă şi nici nu se 
aştepta să-l mai vadă. Nu se gândea la tatăl său c-ar fi murit, 
că s-ar fi mutat altundeva din casa veche din Mississippi, 
unde-l văzuse ultima dată; pur şi simplu nu şi-l putea 
imagina în altă parte decât în Mississippi, unde nu se putea 
imagina pe sine întorcându-se om bătrân. Dar ştia care-ar fi 
fost reacţia tatălui său la căsătoria sa cu o fostă femeie de 
stradă, şi pân’ atunci, în tot ce izbutise sau nu izbutise, nici 
măcar o dată nu făcuse ceva să nu şi-l fi închipuit pe tatăl 
său făcând la fel sau încuviinţând cel puţin. Apoi primi 
vestea că tatăl său murise (în acelaşi timp primi de la un 

271 


vecin o ofertă pentru fermă. N-a vândut-o. Pe vremea aceea 
nu înţelegea de ce.), aşa că nu s-a mai pus problema. 
Oricum, tot nu existase niciodată efectiv. O rezolvase, de 
mult, ca pe o treabă a sa cu sine însuşi, într-o noapte când 
locomotiva indistinctă se bălăngănea în întuneric la joantele 
hodoroginde ale şinelor: „Poate că nu era mare lucru de 
capu' ei înainte, da' nici de-al meu. Şi de-o bună bucată de 
vreme a fost mult mai de soi decât mă ştiu eu pe mine să fi 
fost”. Poate c-o să aibă un copil după un timp. Se gândi s- 
aştepte să vadă, să fie ăsta semnul. La început, 
eventualitatea asta nu-i trecuse prin cap - şi aici se arăta tot 
vechiul protestant mistic, fanatic; mâna lui Dumnezeu 
lovindu-l pe păcătos chiar şi după îndreptare: eterna 
interdicţie babiloniană cerească a reproducerii. Nu ştia 
exact cât timp, ce interval de castitate va constitui 
purgatoriul, va duce la dezlegare, dar îşi imagina - o anume 
clipă, mistică şi ea, când pata lăsată de bărbaţii fără nume şi 
fără chip, arsurile cicatrizate ale voluptăţii mercantilizate de 
pe organele prostituate se vor fi şters şi vindecat, însă 
timpul acela trecuse, nu momentul mistic, atunci când 
iertarea ar fi fost acordată, ci ceasul, ziua înainte de sfârşitul 
căreia ea i-ar fi spus că-i însărcinată şi s-ar fi căsătorit. 
Trecuse de mult acum. Şi n-o să mai vină niciodată. Şi-ntr-o 
noapte din acest al doisprezecelea an, în pensiunea de la 
celălalt cap de linie, unde dormea o noapte din două, scoase 
oferta veche de trei ani şi înţelese de ce n-o acceptase. „Mă 
duc acasă”, îşi zise - doar atât, nu de ce; fără măcar să vadă 
chipul pe care până-n ziua în care se dusese la şcoală n-ar fi 
putut nici măcar să-l descrie şi pe care acum nu şi-l putea 
nici măcar aminti. A doua zi făcu ruta înapoi la El Paso, 
scoase de la bancă economiile strânse-n şapte ani şi le 
împărţi în două părţi egale. Femeia care şapte ani de zile-i 
fusese nevastă îşi aruncă o dată ochii la bani şi-apoi s-apucă 
să-l blesteme. „Te duci să te-nsori”, zicea ea. Nu plângea, 
doar îl blestema. „Ce-am nevoie de bani? Uită-te la mine! Ce, 
crezi c-o să duc lipsa banilor? Ila-mă cu tine! O să fie pe- 
undeva pe-aproape un oraş, un loc unde să pot sta. Ai să vii 
272 


când ai să vrei. Te-am supărat eu vreodată?” „Nu”, făcu el. 
Ea îl blestema, blestemându-se şi pe sine. „De m-ar atinge, 
gândea el, de m-ar lovi, de m-ar înnebuni destul ca s-o bat.” 
Dar nici asta nu se-ntâmplă. Nu pe el îl blestema, cum nu 
putea s-o blesteme nici pe femeia pe care n-o văzuse 
niciodată şi de-al cărei chip nici el nu-şi mai amintea deloc. 
Aşa că împărţi din nou jumătatea lui de bani - banii cu care- 
avusese noroc; nu noroc că-i câştigase la joc sau muncind, 
sau găsindu-i, ci pentru că dorinţele îi lăsaseră destui după 
ce şi le-mplinise - şi se-ntoarse în Mississippi. Dar chiar şi- 
atunci i-a mai trebuit încă un an ca s-admită că nu voia să 
scape nici de trecut, nici de viitor. Vecinii credeau că se- 
ntorsese să vândă ferma. Dar săptămânile treceau, şi el n-o 
vindea. Veni primăvara şi el nu făcuse nicio pregătire, nici s- 
o arendeze, nici s-o lucreze singur. Se mulțumea să trăiască 
în casa veche de dinaintea Războiului Civil care, deşi nu era 
un conac şi n-avea coloane, fusese prea mare pentru trei; 
aşa trecea lună după lună, şi el tot în concediu părea să fie, 
în concediu de la căile alea ferate din Texas unde tatăl său 
apucase la un moment dat mai demult să spună că lucrează, 
singur, fără prieteni, întâlnindu-se (dacă se-ntâlnea) cu cei 
de vârsta lui, care şi-l mai aminteau din tinereţe, la câte-un 
pahar sau la vreun joc de cărţi, întâmplător, şi nici asta prea 
des. Câteodată putea fi văzut pe la vreo chermesă, vara şi-n 
fiecare sâmbătă după-amiaza făcea parte din grupul de pe 
galeria prăvăliei lui Varner, vorbind puţin, mai curând 
răspunzând la întrebări, despre cum e-n Vest, nu atât ascuns 
sau rezervat, cât parcă gândind într-o altă limbă decât cea în 
care asculta şi-n care trebuia acum să răspundă. Avea zăbala 
pusă acum, chiar dacă nu se vedea încă cine ştie ce. Faţa lui 
mai purta încă pecetea depărtărilor şi-a solitudinii, dar 
pălind puţin, cuminţită şi chiar alterată, devenind conştient 
atentă, chiar dacă nu speriată; animalul, primitiv şi solitar, şi 
destul de departe pe pământurile sălbatice, împins către 
capcană şi dându-şi seama că-i o capcană, ne-nţelegând de 
ce-i condamnat, cu toate că-şi dă seama că e, dar nu mai era 
speriat acum - şi nici chiar sălbatic. 
273 


S-au căsătorit în ianuarie. Banii din Texas, partea lui, se 
isprăviseră, cu toate că lumea din partea locului îl socotea 
bogat, c-altfel n-ar fi putut trăi un an de zile fără să facă 
nimic şi nu s-ar fi-nsurat c-o fată orfană făr-un ban. Pentru 
că venise acasă solvabil, vecinii vor rămâne totdeauna ferm 
convinşi că-i bogat, întocmai cum fuseseră ferm convinşi la 
început că numai sărăcia-l adusese acasă. Împrumută de la 
Will Varner pe-o bucată de pământ bani să-şi ridice o casă 
nouă mai aproape de drum. Cumpără tot atunci şi armăsarul 
de prăsilă, un fel de dar de nuntă pentru ea, cu toate că 
niciodată nu spuse asta. Sau, de va fi reprezentat acest 
sânge şi aceste oase şi muşchi masculinitatea poligamă şi 
neînfrânată la care renunţase, nici asta n-o spuse niciodată. 
lar dacă printre vecinii şi cunoscuţii lui erau unii - Will 
Varner sau Ratliff poate - care vedeau în asta un adevărat 
transfer afectiv, umplerea deliberată a golului lăsat de 
abdicarea lui, nici ei n-o spuneau. 

La trei luni după nuntă casa era gata şi se mutară în ea cu 
o bucătăreasă negresă, cu toate că-n tot ţinutul nu mai era 
decât o singură altă bucătăreasă cu leafă, albă sau neagră, a 
lui Varner. Apoi oamenii din partea locului începură să vină, 
bărbaţii în curte să vadă armăsarul, femeile în casa cu odăile 
noi şi luminoase pline de mobilă şi lucruri de gospodărie noi, 
care economiseau umblatul de colo până colo şi munca, şi la 
care visaseră privind pozele în cataloagele magazinelor cu 
vânzare prin poştă. Se uitau la ea umblând aferată printre 
noile achiziţii, neobosită, cu rochiile ei simple, curate, cu 
părul ei simplu strâns, cu chipul simplu, dar care emana 
acum un fel de frumuseţe - nu uluire-n faţa norocului, nu 
chiar atât triumful voinţei şi credinţei, cât seninătate, 
statornicie - şi roşea fără sfială când ele spuneau cum fusese 
terminată casa tocmai la timp ca să prindă luna plină de la 
sfârşitul lui aprilie, luminând prin fereastra din dreptul 
patului. 

Şi-atunci, armăsarul o omori. Umbla dup-un cuibar pe 
care nu-l găsea prin grajd. Negrul o prevenise: „E cal, missy. 
Da-i cal pentru bărbaţi. Nu intraţi acolo!” Dar ei nu-i era 

274 


frică. Era ca şi cum înţelesese transferul afectiv, dualitatea 
şi, chiar dacă nu spunea, gândea: „Fleacuri. Acum-s măritată 
cu el”. A-mpuşcat armăsarul; alergase mai întâi în grajd 
după animalul înnebunit acum, cu nimic în mână, doar c-un 
briceag deschis, pân' ce negrul se luptă de-a binelea cu el 
să-l convingă s-aştepte să-i aducă din casă pistolul, şi patru 
ani şi două luni a trăit în casa nouă cu câinele şi cu negrul 
care le gătea. Vându iapa cumpărată pentru ea şi vaca pe 
care-o aveau atunci, renunţă la serviciile negresei, 
bucătăresei, şi dădu şi puii de găină. Mobila nouă fusese 
cumpărată în rate. O duse toată în şura casei vechi unde se 
născuse şi-l anunţă pe negustor să vină să şi-o ia. Aşa că 
rămase numai cu maşina de gătit, cu masa de bucătărie pe 
care mânca şi cu patul de campanie pus în locul celuilalt în 
dreptul ferestrei. Era lună plină şi-n noaptea aia, cea dintâi 
când se culcă pe patul de campanie, aşa că mută patul în 
altă odaie şi-apoi lângă un perete la nord, unde luna nu mai 
putea s-ajungă, şi mai târziu, după vreo două nopţi, se duse 
şi stătu o noapte în casa veche. Dar acolo pierdu totul, nu 
numai pacea, ci chiar şi durerea lui masivă şi trainică, 
disperarea-n care să-şi înfigă dinţii. 

Aşa că se-ntoarse-n casa nouă. Luna descreştea atunci şi 
n-avea să se-ntoarcă decât la intervale de-o lună, aşa că-i 
rămânea doar ceasul ăsta, singur, între asfinţit şi noaptea 
neagră de la o lună plină la alta, iar pentru asta antidotul era 
oboseala. Şi oboseala era ieftină: nu numai c-avea chitanţa 
dată lui Varner pentru împrumut, dar fuseseră unele 
neplăceri cu oamenii cu ratele, care nu voiau să ia mobila 
înapoi. Aşa că s-a apucat iar de lucrat pământul, descoperind 
progresiv cât de mult uitase. Şi-ajungea uneori că realmente 
uita de ceasul acela de care-i era teamă, până când se 
pomenea deodată în el din plin, intrând, umblând în el, 
deodată copleşit de el, înecându-l şi sufocându-l. Apoi partea 
aceea de îndărătnicie a ei şi, uneori, chiar şi-a fiului pe care 
poate că după un an l-ar fi avut începu să se afle peste tot în 
jurul casei pe care-o clădise ca să-i facă ei plăcere, chiar 
dacă acum era golită de toate lucrurile pe care ea le 

275 


atinsese, le folosise şi le privise, cu excepţia maşinii de gătit 
şi-a mesei de bucătărie, şi a unui obiect de îmbrăcăminte - 
nu o cămaşă de noapte sau o lenjerie intimă, ci rochia de 
bumbac semănând cu cea cu care-o văzuse prima oară, 
atunci la şcoală - şi fereastra, aşa că, în serile de vară pline 
de zăpuşeală, şedea în bucătăria înăbuşitoare, în timp ce 
negrul gătea cina, bând whisky dintr-o cană de gresie şi apă 
stătută dintr-un ciubăr de cedru şi vorbind tare, din ce în ce 
mai tare, grosolan, aspru, certăreţ, fără să provoace ca să 
aibă la ce riposta, fără să fie provocator ca să aibă pe cine- 
nvinge, împotriva cui triumfa. 

Dar, mai curând sau mai târziu, luna creştea din nou. 
Veneau nopţi aproape luminoase. Cu toate astea, mai curând 
sau mai târziu, argintul acela şi dreptunghiul de lumină al 
ferestrei cădea din nou - în timp ce noapte după noapte 
creştea şi-apoi descreştea, şi dispărea din noapte -, cum 
căzuse pe vremuri peste ei amândoi când ţineau la credinţa 
veche ţărănească după care luna plină de aprilie este o 
chezăşie pentru rodnicia actului fecundării. Dar acum nu 
mai exista un trup alături de-al său pe care să cadă lumina şi 
nimic pe care alt trup să stea întins alături de-al său. Patul 
de campanie era prea îngust pentru aşa ceva şi nu rămânea 
decât un unghi vertical de umbră precum cerneala, în care 
dormea câinele invizibil, şi el stătea-ntins, ţeapăn, neînfrânt, 
gâfâind. „Nu-nţeleg, zicea. Nu ştiu de ce. Niciodată n-am să 
ştiu. Dar nu mă poţi doborî. Sunt tot atât de tare ca şi Tine. 
Nu mă poţi dobori.” 

Era încă viu când alunecă din şa. Auzise împuşcătura şi-o 
clipă după aceea îşi dădu seama că trebuie să fi simţit 
lovitura înainte de-a o fi auzit. Apoi succesiunea normală în 
timp a evenimentelor, pe care-o ştiuse de treizeci şi trei de 
ani, se inversă. Păru că simte cum se izbeşte de pământ în 
timp ce se mai ştia căzând şi n-ajunsese încă jos, apoi era la 
pământ, nu mai cădea, amintindu-şi de câte ştia despre răni 
în burtă, gândind: „Dacă nu-ncepe repede să mă doară, am 
să mor”.Voia să facă astfel încât durerea să-nceapă şi, o 
clipă, nu putu să-nţeleagă de ce nu-ncepe. Apoi văzu golul 

276 


mut, abisul undeva între năzărire şi locul unde-ar fi trebuit 
să-i fie picioarele, şi zăcea pe spate urmărind frânturile 
sfâşiate, răvăşite de simţiri şi de voinţă zvârlindu-se-n gol, 
uşoare ca firul de păr, oarbe ca viermele, bâjbâind să se 
regăsească, să se sudeze. Apoi văzu durerea trosnind ca un 
fulger în gol. Dar venea din altă parte: nu dinăuntrul lui în 
afară, ci pătrundea înăuntrul lui din tot pământul ăsta ştiut 
şi pierdut. „Stai, stai, îşi zise. Ia-o-ncet de la-nceput, şi-am să 
pot răbda.” Dar durerea nu voia să stea, s-aştepte. Se 
rostogolea peste el şi-l ridica, şi-l sucea, şi-l răsucea. Nu voia 
să-l aştepte. Nu voia s-aştepte ca să-l zvârle-n gol, şi-atunci 
strigă: „Iute! Dă-i zor!” ridicând ochii din rostogolirea roşie 
pe faţa care-acum era pe vecie-nsoţită şi-ngemănată cu-a lui 
de explozia cartuşului de calibru zece - mortul care-avea să-l 
ia pe viu cu sine în mormânt şi viul care-l va purta în vecii 
vecilor pe tot pământul ăsta ce-l va repudia, pe mortul ăsta 
fără de moarte - şi-apoi, cum ţevile-nclinate nu se mişcau: 
„Idiotule, nu puteai măcar să fi-mprumutat două cartuşe, 
nenorocit de derbedeu...” şi dădu-ncolo lumea asta. Ochii lui, 
încă deschişi spre soarele pierdut, străluciră acoperiţi de-o 
umezeală sticloasă ce cobori pe-obrajii acum străini şi fără 
de-amintiri, uscându-se, cu o prospeţime de lacrimi 
adevărate. 


2 


Împuşcătura fusese prea tare. Fusese prea tare nu numai 
pentru orice împuşcătură, ci prea tare pentru orice sunet. 
Era ca şi cum însăşi aptitudinea spaţiului şi-a ecoului de-a 
reproduce zgomot ar fi conspirat împotriva lui, în 
revendicarea drepturilor sale şi în lichidarea prejudiciilor, 
amplificându-se iar şi iar în jurul desişului în care se 
ghemuise şi-a drumeagului abia vizibil care trecea pe- 
alături, multă vreme după ce patul puştii îi smucise umărul 
şi fumul de pulbere neagră îşi risipea mirosul, şi calul 
pornise valvârtej galopând cu scările lovindu-se de şaua 

277 


goală. De patru ani nu trăsese cu puşca asta; nici nu fusese 
sigur c-o să ia foc măcar două din cele cinci cartuşe pe care 
le-avea. 

Primul nu luase; a luat al doilea - ţăcănitul inutil, mai tare 
decât trăsnetul, nevoia nebună de-a lua din nou la ochi şi-a 
găsi al doilea trăgaci, apoi trosnetul, pe care după cealaltă 
pocnitură nici nu l-a mai auzit; apoi mirosul, izul pulberii, 
care-l împinse-ndărăt jos în desiş, de era să-şi piardă şi 
echilibrul o clipă, astfel încât, chiar dac-ar fi putut trage înc- 
o dată, ar fi fost prea târziu, şi fugise şi câinele, lăsându-l 
acolo, trădat, ghemuit îndărătul buşteanului, gâfâind şi 
tremurând. 

Apoi avea de sfârşit isprava, nu aşa cum voia, ci aşa cum 
trebuia. Nu o dorinţă oarbă, instinctivă, nebună de a fugi, pe 
care să şi-o înfrângă. Dimpotrivă. Ce i-ar fi plăcut lui ar fi 
fost să lase pe pieptul mortului o pancartă tipărită: „Aşa 
păţesc cei care bagă-n obor vitele lui Mink Snopes”, iscălită 
dedesubt cu numele lui. Dar nu se putea, şi-aici iar, a treia 
oară de când apăsase pe trăgaci, dădea peste-aceeaşi 
conspirație care-l frustra de drepturile lui de om şi-i jignea 
sentimentele lui de făptură simţitoare. Trebuia să se ridice, 
să iasă din desiş şi să facă ce-avea de făcut, nu să 
isprăvească, ci doar să completeze primul pas din ce pusese 
la cale, din ce pusese-n mişcare; şi-acum îşi dădea seama că 
ştiuse, încă-nainte de-a fi auzit calul şi de-a fi pus la ochi 
puşca, c-o să se-ntâmple ce s-a-ntâmplat: că trăsese-ntr-un 
duşman, dar că nu s-alesese decât c-un cadavru pe care 
trebuia să-l ascundă. Aşa că se aşeză-n dosul buturugii şi- 
nchise ochii, numără rar până ce-i trecu tremuratul şi-i pieri 
din urechi tropotul calului galopând şi chiar şi împuşcătura 
incredibilă şi excesivă şi se putu ridica ţinând puşca 
aplecată, cu cartuşul care nu luase foc încă pe ţeavă, iar apoi 
ieşi din desiş, grăbindu-se. Dar şi-aşa, tot se-ntunecă pân’ s- 
ajungă acasă. 

Se-ntunecase. Apăru din fundul vâlcelei şi-şi aruncă ochii 
pe povârnişul cu porumbul lui sărăcăcios şi amărât şi-o văzu 
- cabana de scânduri nevopsită, cu două odăi şi-un coridor 

278 


deschis între ele şi-un şopron drept bucătărie alături, şi care 
nu era a lui, căci plătea chirie, nu impozit, şi pe an plătea 
aproape cât costase toată casa când fusese ridicată; veche 
nu era, dar acoperişul începuse să curgă şi obloanele 
ferestrelor să putrezească pe lângă pereţii de scândură, 
adică era întocmai ca aceea în care se născuse şi care nici ea 
nu fusese a tatălui său, întocmai ca aceea în care-avea să 
moară de-o fi să moară-n casă - cum probabil că se va- 
ntâmpla, poate chiar şi îmbrăcat, expediat fără veste într-un 
moment oarecare între pat şi masă sau chiar în pragul uşii 
de muşchii neobosiţi şi furibunzi ai inimii sale - şi întocmai 
ca şi celelalte mai bine de şase în care locuise de când se- 
nsurase şi cele de două ori pe-atâta în care ştia c-o să mai 
locuiască pân-o muri şi, cu toate că pe asta plătea chirie, era 
absolut convins că-i proprietatea vărului său şi-şi dădea 
seama că mai mult de-atât n-o s-apuce-n viaţa lui să fie 
stăpân pe-acoperişul de deasupra capului. li văzu atunci pe 
cei doi copii în curtea din faţă, care îndată ce-l zăriră se 
ridicară repede urmărindu-l cu privirea, se răsuciră-n loc şi 
fugiră spre casă. I se păru atunci c-o vede şi pe ea, stând în 
coridorul deschis aproape exact în acelaşi loc în care stătuse 
şi-acu opt ceasuri privindu-l din spate cum stătea aplecat pe 
vatra rece ungându-şi puşca, cu rămăşiţe topite de slănină 
care era tot ce-avea ca să poată folosi drept unsoare şi care 
nici măcar nu ungea, ci, în contact cu metalul, se transforma 
într-o substanţă ca săpunul din cauza acţiunii corozive a sării 
conţinute; stătea acolo parcă nu s-ar fi mişcat tot timpul, 
încadrată şi-acum tot într-o deschizătură, chiar dacă fără 
lampă, cum stătuse-n lumina violentă de lampă, în larma 
puternică de voci de bărbaţi invizibili în uşa deschisă a sălii 
de mese a taberei de puşcăriaşi din Mississippi unde-o 
văzuse pentru prima oară acum nouă ani. Îşi luă ochii de la 
casă; doar îşi aruncase o privire, dacă-i vorba, şi urcă prin 
recolta lui de porumb galben şi sfrijit, pentru că n-avusese 
bani să cumpere îngrăşăminte să-ngraşe pământul şi n-avea 
nici vite, nici unelte să-l lucreze cum ar fi trebuit şi nici n- 
avusese pe nimeni să-l ajute să lucreze măcar cu ce-avea ca 
279 


să-şi rişte puterea şi rezistenţa pe pâinea cea de toate zilele, 
nu numai în clima obişnuită, ci cu primăvara asta 
nemaipomenită, care lepădase odioasa de vară, în care 
plouase zi de zi, din mijlocul lui mai până-n iulie, de parcă şi 
zodiile i-ar fi grămădit ghinioane-n cale. Urcă mai departe 
printre cocenii roşi şi sterpi, ţinându-şi puşca aceea care 
arăta prea mare pentru el, ca s-o poarte sau să-ndrăznească 
să tragă cu ea şi pe care-o cumpărase acum şapte ani 
rupându-şi cu-adevărat de la gură ca s-o poată lua; şi-o 
cumpărase pentru că nimeni altul n-ar fi vrut s-o ia, c-avea 
cartuşe prea mari ca să tragi în altceva decât în gâşte 
sălbatice şi-n cerbi, şi prea scumpe ca să tragi în altceva 
decât într-un om. 

Nu se mai uită înc-o dată spre casă. Trecu pe-alături mai 
departe, trecu prin gardul de zăbrele care-mprejmuia puţul 
şi rezemă puşca de ghizd, îşi scoase ghetele, luă o găleată de 
apă şi-ncepu să şi le spele. Atunci îşi dădu seama că ea-i în 
spatele lui. Nu se-ntoarse, şedea pe banca putredă, mărunt, 
cu cămaşa curată decolorată şi salopeta peticită, aplecând 
găleata peste gheată şi răzuind c-un cocean de păpuşoi. Ea- 
ncepu să râdă, supărător, întruna. 

— 'Ţi-am zis eu, azi-dimineaţă, făcu ea. Ţi-am zis că, dacă 
te duci cu puşca, te las. 

El nu-şi ridică privirea, aplecat peste gheata udă în care-şi 
vârâse mâna ca un calapod, răzuind-o cu coceanul. 

— N-avea tu grijă, un' mă duc! Să nu-ţi pese unde-oi fi 
când o veni să te umfle! 

El nu răspunse. Termină prima gheată şi-o puse jos şi-şi 
vâri mâna-ntr-a doua şi aplecă găleata peste ea şi-ncepu s-o 
răzuie. 

— Pen’ că departe n-o să fiu! ţipă ea deodată, dar fără să 
ridice deloc glasul. Pen' c-atunci când o să te spânzure, am 
să fiu p-aproape, să văd şi eu! 

Acum se sculă-n picioare. Puse jos încetişor a doua gheată 
neterminată şi aşeză coceanul alături, şi se ridică, mărunt, 
aproape c-o juma’ de cap mai mărunt decât ea, desculţ, şi se 
duse la ea nu repede, aproape strecurându-se, cu capul 

280 


plecat de parcă nici nu s-ar fi uitat la ea cum stătea în 
ruptura gardului - cu părul oxigenat înnegrindu-se pe la 
rădăcină, că se făcea un an de când nu mai avuseseră bani 
ca să cumpere decolorant, cu faţa râzând enervant întruna, 
privindu-l cu sclipiri de aşteptare curioasă-n ochi. O plesni 
peste gură. Işi privi mâna, aproape obosită, lovind-o peste 
faţa care nu se clintea, pe sub ochii care nu clipeau. 

— Fir-ai afurisit să fii de stârpitură, ucigaşule! zise ea 
când o podidi deodată sângele lucind. 

O plesni din nou, sângele năclăind şi faţa, şi palma, 
începând din nou să curgă, el din nou lovind-o cu gesturi 
lente, mohorâte, ce nu exprimau hotărâre, ci doar oboseală 
extremă, implacabilă, nestăpânită, şi iar o lovi. 

— Pleacă! îi zise. Pleacă, pleacă! 

Se duse după ea, străbătând curtea, până-n coridor, dar 
nu intră în odaie. Cu toate că era întuneric aproape complet, 
putea s-o vadă profilându-se pe dreptunghiul mic şi îngust al 
ferestrei în lumina stinsă a amurgului. Apoi chibritul fâşâi şi 
străluci, şi se opri deasupra fitilului, şi-acum ea era 
încadrată în deschidere de o lumină fără umbre şi- 
nconjurată de fantomele mute, gălăgioase, invizibile ale 
bărbaţilor fără nume şi fără număr - trupul ăsta care, chiar 
şi când îl privea i se părea uneori că nu-i născuse niciodată 
copii cu-adevărat, trupul ăsta anterior chiar şi căsătoriei de 
doi bani care nu-i sfinţise, ci mai degrabă îi pedepsise, şi, de 
câte ori se apropia de el, nu hainele-i stăteau în drum, ci 
umbrele ce-l înconjurau şi deveniseră parte integrantă chiar 
din trecutul lui, ca şi cum el, nu ea, fusese lepădătura care 
se-ntinsese pe spate... trup pe care, în ciuda rochiilor 
murdare şi urâte ce-l acoperea, îl contempla, chiar şi de la 
periferia aceea rece şi neînstelată, care-i dincolo de ură şi de 
dorinţă, şi-şi spunea: „E ca băutura. E ca opiu' pentru mine”. 
Atunci văzu şi feţele celor doi copii, în aceeaşi pâlpâire de 
chibrit şi de fitil, parc-ar fi atins cu-acel singur chibrit toate 
trei feţele deodată. Şedeau pe duşumea în colţ, nu ghemuiţi, 
nu ascunzându-se, doar şedeau aşa în întuneric, cum 
şezuseră fără-ndoială chiar de când îi zărise tulind-o spre 

281 


casă la ivirea lui din vâlcea, privindu-l cu-aceeaşi înfăţişare 
pe care-o avea şi el: nu nenorocită, ci doar calmă, o veche 
înţelepciune obosită, acceptarea implacabilei nepotriviri 
dintre ce vrei şi ce poţi, din cauza handicapului staturii în 
care niciunul dintre ei trei n-avea un cuvânt de spus, 
întorcându-şi ochii de la el ca să privească fără curiozitate 
sângele de pe obrazul mamei şi urmărind în tăcere cum îşi 
lua o fustă din cuiul din perete şi-o-ntindea pe salteaua de 
paie, şi-nfăşura în ea celelalte obiecte - alte fuste, singura 
pereche de ghete mai mici pe care copiii o purtau pe vreme 
rea când unul, când altul, cum se nimerea, oglinda de mână, 
crăpată, pieptenele de lemn, peria fără mâner. „Haideţi!” 
făcu ea. Bărbatul se dădu-n lături şi trecură toţi pe lângă el, 
copiii pitiţi în fusta ei şi-o clipă ascunşi ochilor lui, când 
ieşiră din odaie, apoi din nou vizibili, în coridor, umblând 
înaintea ei, el urmărindu-i, păstrând aceeaşi distanţă, 
oprindu-se din nou la intrare, în timp ce ei treceau pridvorul 
şi coborau treptele strâmbe şi putrede. Când se opriră jos, 
dincolo de scară, el înaintă din nou cu-aceeaşi neîndurare 
obosită, invincibilă şi se opri când îl văzu pe cel mare 
alergând, străbătând curtea fără zgomot, nălucă în amurgul 
care se făcuse aproape noapte acum, apucând ceva de jos de 
pe pământ şi-ntorcându-se cu obiectul strâns la piept - o 
bucată de lemn cu patru capace de cutie de tutun, bătute-n 
cuie în chip de roţi. Porniră mai departe. Nu mai merse după 
ei. Nici măcar nu păru că-i priveşte când trecură de poarta 
năruită. 

Se-ntoarse în casă şi suflă în lampă, după care întunericul 
deveni total, ca şi cum flacăra mititică ce se stinsese luase 
cu ea tot ce mai rămăsese din lumina zilei, aşa că atunci 
când se-ntoarse la ghizd, doar pe pipăite găsi coceanul de 
porumb şi gheata nespălată şi isprăvi de curăţat. Apoi spălă 
puşca. Atunci când o cumpărase, când era nouă, nouă adică 
cel puţin pentru el, avusese şi o vergea de curăţat. O făcuse 
singur, din trestie aleasă cu grijă, lustruită şi calibrată cu 
grijă, şi cu un orificiu strunjit frumos la un capăt, să tragă 
prin el cârpa cu unsoare; şi primul an sau cam aşa, cât 

282 


avusese bani să cumpere pulbere şi alice, şi amorse să aibă 
cu ce să-şi umple cartuşele şi să meargă din când în când la 
vânătoare, fusese la fel de grijuliu şi cu vergeaua, şi cu 
puşca, pentru că puşca doar o cumpărase, dar vergeaua o 
făcuse el. Acum vergeaua dispăruse, nu-şi mai aducea 
aminte nici când, nici cum, pierise împreună cu alte 
agoniseli ale maturității, care şi lui îi fuseseră odată dragi, 
pe care şi le pierduse, cine ştie cum, cine ştie unde, pe 
drumul dintre pragul maturității şi ceasul ăsta-n care se 
pomenea fără nimic altceva decât o casă goală şi lipsită de- 
ale gurii şi care nici măcar nu era a lui, şi cu puşca, şi clipa 
aceea ireversibilă când ţevile se ridicaseră orizontal, ţintind, 
şi voinţa lui spusese degetului să tragă şi nimic nu-i va 
şterge asta din minte, decât moartea. Aşa că turnă din 
găleată apă peste puşcă şi-şi scoase cămaşa cu care-o şterse 
şi-o uscă, şi-şi luă în mână ghetele, şi se-ntoarse în casă fără 
s-aprindă lampa din nou, şi stătu în întuneric lângă maşina 
de gătit stinsă, şi mâncă cu degetele din cratiţa cu mazăre 
rece, şi se duse şi se-ntinse, cu salopeta pe el încă, pe patul 
cu saltea de paie din odaia care, în fine, era goală acum, fără 
fantomele gălăgioase, zăcând lungit pe spate în întuneric, cu 
ochii deschişi şi cu braţele-ntinse drepte de-a lungul 
trupului, fără să se gândească la nimic. Atunci auzi câinele. 
La-nceput, nu se mişcă; de n-ar fi fost respiraţia liniştită şi 
regulată, poziţia lui ar fi semănat cu-a unui cadavru, aşa cum 
zăcea perfect nemişcat, în timp ce primul lătrat se stingea şi 
miile de tăceri ale nopţii coborau şi pătrundeau totul; se-auzi 
al doilea lătrat, sonor, profund, plin de ecouri, de tristeţe. 
Nu se mişcă. Parcă s-ar fi aşteptat, parcă l-ar fi aşteptat; se 
lungise şi pusese stăpânire pe sine şi se golise, nu ca să 
doarmă, ci ca s-adune puteri, cum fac alergătorii şi înotătorii 
de fond, înainte de-a-ncepe efortul istovitor şi furibund 
pentru viaţa lui, zăcând aşa poate vreo zece minute, în timp 
ce lătratul răsuna din bezna fundului vâlcelei, ca şi cum ar fi 
ştiut că aceste zece minute aveau să fie ultimele minute de 
pace. Apoi se ridică. Tot în întuneric îşi puse cămaşa umedă 
încă şi ghetele pe care tocmai le spălase şi, dintr-un cui de 
283 


după uşă, luă un dârlog nou, încă făcut colac, aşa cum îl 
înnodase  văru-său, vânzătorul lui Varner, acum două 
săptămâni, şi ieşi din casă. 

Era o noapte fără lună. Cobori prin porumbiştea uscată şi 
invizibilă, călăuzindu-se după o stea, până ce-ajunse la 
copaci, pe-a căror densitate neagră licuricii rătăceau clipind 
şi de dincolo de care venea agitația şi orăcăitul broaştelor, şi 
urletul câinelui. Dar, odată ajuns între ei, nu putu să mai 
vadă nici măcar cerul, chiar dacă-şi dădu seama atunci de-un 
lucru pe care-ar fi trebuit să-l ştie dinainte: că-l va călăuzi 
lătratul câinelui. Aşa că se luă după el, alunecând şi 
cufundându-se-n noroi, sărind şi izbindu-se de rădăcini şi de 
lăstărişul încâlcit, şi-mpiedicându-se de trunchiuri invizibile 
de copaci, îndoindu-şi braţul să fie scut feţei, asudând, în 
timp ce urletele câinelui se apropiau din ce în ce mai mult şi- 
ncetau apoi brusc, pe neaşteptate, la mijloc. Crezu o clipă 
că-ntr-adevăr văzuse sclipirile fosforescente ale ochilor, cu 
toate că nu era lumină care să le reflecte şi, deodată, fără să- 
şi dea seama ce-avea de gând să facă, alergă într-acolo unde 
văzuse ochii. Se lovi zdravăn, dureros, cu umărul de primul 
copac; fu zvârlit în lături, dar îşi restabili echilibrul, căzând 
înainte cu braţele-ntinse. Cădea acum. „Dacă-i un copac în 
faţă, s-a isprăvit”, gândi el. Căzând, atinse câinele. Îi simţi 
răsuflarea şi-i auzi scrâşnetul dinţilor când se repezise să-l 
sfâşie, sărind, fugind, lăsându-l căzut în patru labe, în timp 
ce zgomotul fugii lui trosnea, şi-apoi încetă. 

Ingenunchease pe buza râpei. N-avea decât să se ridice şi, 
încovoiat pe jumătate, cu braţul drept tot îndoit să-şi apere 
faţa, să coboare pân’ la gleznă-n nămolul moale de vegetaţie 
putrezită, nevăzută de lumina soarelui, şi să mai facă vreo 
câţiva paşi ca s-ajungă la desiş. Îşi vâri colacul de frânghie-n 
pieptarul salopetei, se aplecă şi începu să dea la o parte 
crengile putrede, pline de mâzgă. O vietate scoase un țipăt 
ca de copil speriat, fugind pe sub crengi, şi, când se izbi, se 
lăţi peste piciorul lui înnebunită, iar el şi zise: „E-un oposum, 
asta-i. Nu-i decât un oposum”, încovoindu-se din nou în 
încâlceala de lemn putred şi îmbibat de apă, ridicându-l şi 

284 


dându-l deoparte până ce-ajunse la cadavru, îşi şterse 
mâinile de noroi şi de mâzgă pe cămaşă şi pe salopetă, îl 
apucă de umeri şi-ncepu să meargă de-a-ndărătelea, 
târându-l de-a lungul făgaşului. Nu era un şanţ, era un fost 
drum de exploatare forestieră, năpădit de bălării, c-aproape 
nu se mai vedea acum, cu vreo doi paşi sub nivelul fundului 
plat al vâlcelei. Urmă drumul ăsta mai bine de-o milă, târând 
cadavrul care era cu vreo douăzeci şi cinci de kilograme mai 
greu decât el, oprindu-se din când în când doar cât să-şi 
şteargă pe cămaşă sudoarea de pe mâini şi să-şi dea seama 
din nou cam pe unde ajunsese, ori de câte ori putea să vadă 
cer destul, ca să distingă silueta copacilor ce se profilau pe 
el. 

După aceea coti şi trase cadavrul din făgaş afară şi 
continuă să-l târască, tot aşa, mergând de-a-ndărătelea. 
Părea că ştie perfect unde se află, nici măcar nu-şi aruncă 
ochii peste umăr până ce dădu, în cele din urmă, drumul 
cadavrului şi se-ndreptă din şale, şi puse mâna pe ce căutase 
- un trunchi uscat de gorun uriaş pe vremuri, fără coroană, 
înalt de vreo trei metri, într-un luminiş, şi pe care trăsnetul 
sau anii, sau putreziciunea, sau ce-o fi fost, îl transformaseră 
în scorbură. Acum doi ani pusese-n ea o albină sălbatică; 
puietul pe care-l tăiase-atunci şi-l proptise de trunchi ca s- 
ajungă la miere era tot acolo. Luă frânghia de la piept şi legă 
cu un capăt cadavrul, şi-şi scoase ghetele, şi, cu celălalt 
capăt în dinţi se căţără pe puiet şi-ncălecă pe marginea 
scorburii, şi cu amândouă mâinile trase cadavrul în sus, aşa 
cum era o dată şi jumătate cât el, hârşâindu-l şi izbindu-l, şi 
zgâriindu-l de copac, până ce-ajunse să zacă pe buza 
scorburii ca un sac pe jumătate golit. Nodul frânghiei se 
strânsese tare. In cele din urmă, scoase briceagul, tăie 
frânghia şi dădu brânci cadavrului peste cap în scorbură. 
Dar se opri aproape imediat şi de-abia când fu prea târziu îşi 
dădu scama că trebuia să-l fi sucit invers. Îl împinse, încercă 
pe la umeri, dar nu atârna, se-nţepenise din cauza unui braţ 
răsucit. Aşa că legă un cap de funie de-un ciot de creangă, 
chiar dedesubtul piciorului său, şi răsuci funia de 

285 


încheietura mâinii, şi se urcă pe umerii mortului, şi-ncepu să 
sară cu amândouă picioarele pe el şi deodată, fără veste, 
cadavru-i fugi de sub el, lăsându-l atârnat de funie. Începu 
să se salte-n mâini una după alta, zgâriind cu încheieturile 
degetelor fibrele putrezite ale peretelui, aşa că o pulbere 
uşoară, fină, tenace de putregai îi umplu nările, de parc-ar fi 
fost tabac de prizat. Atunci auzi ciotul de creangă cum 
pârâie, simţi frânghia slobozită alunecând, sări în sus în gol 
şi se prinse cu vârful degetelor unei mâini de buza scorburii. 
Dar, când se lăsă cu toată greutatea, se rupse-o bucată- 
ntreagă din peretele scorburii, şi-aruncă în sus şi cealaltă 
mână, dar lemnul se sfărâmă şi de data asta, şi-atunci începu 
să se caţere la infinit, furios, fără-ncetare şi-n zadar, cu gura 
căscată, trăgându-şi sufletul gâfâind şi cu ochii zgâiţi la 
cerul înalt de septembrie, care trecuse de mult de miezul 
nopţii, până ce, în cele din urmă, lemnul încetă a se mai 
fărâmiţa şi-apucă, bălăbănindu-se-n mâini, gâfâind, să se 
ridice din nou călare pe buza scorburii. După un timp se 
dădu jos, luă pe umăr puietul pus proptea, îl duse vreo 
cincisprezece-douăzeci de paşi dincolo de marginea 
luminişului şi se-ntoarse să-şi ia ghetele. Când ajunse acasă, 
se iviseră zorile. Işi scoase ghetele pline de noroi şi se-ntinse 
pe salteaua de paie. Atunci, ca şi cum l-ar fi aşteptat s- 
adoarmă, câinele începu din nou să urle. Avusese chiar 
impresia c-auzise cum îşi trăsese aer în piept înainte ca 
primul urlet s-ajungă pân’ la el, de-acolo din fundul vâlcelei 
unde era încă noapte, urlet ponderat, sonor, prelung. 

Zilele şi nopţile lui se-ntorseseră pe dos acum. leşea din 
vâlcea cu luceafăru-odată sau poate chiar cu soarele şi urca 
prin porumbul neîngrijit, pipernicit. Acum nu-şi mai spăla 
ghetele. Nici măcar nu se mai descălţa totdeauna şi nici foc 
nu mai făcea, mânca în picioare din cratiţa de mazăre răcită 
de pe maşina de gătit, cât a mai fost, şi bea până la drojdie 
din ulcica de cafea rece stătută, cât a mai fost, şi după ce s- 
au isprăvit, mânca un pumn de mălai crud din butoiul 
aproape gol. O zi-două i-a fost foame, căci ce făcea acum era 
mai greu decât orice muncă făcuse pân-atunci, ca să nu mai 

286 


vorbim de emoție, de noutate. Dar dup-aceea n-a mai fost 
nimic nou şi-ncepuse să-şi dea seama că n-avea decât un 
singur sfârşit, aşa că va dura în vecii vecilor, şi nu i-a mai 
fost foame. Se scula, se trezea de-a binelea ca să-şi spună: 
„Trebuie să mănânci” şi mânca mălai crud (acum nu mai 
rămăsese nimic în butoi decât coaja uscată de pe pereţi, pe 
care-o răzuia cu briceagul), care nu-i plăcea şi, după cât s- 
arăta, nici n-avea nevoie, de parcă trupul lui ar fi trăit doar 
din voinţa sa unică şi incorigibilă, ca dintr-un strat de 
grăsime. Apoi se lungea pe salteaua de paie cu salopeta pe 
el şi-ncălţat cu ghetele, pe care ultimul strat proaspăt de 
noroi nici nu-ncepuse să se usuce măcar, mestecând întruna 
în gura încă plină de mălai un fir de pai lung, ca şi cum 
zăcutul întins pe spate se prelungea, se cufunda nu în uitare, 
ci într-un răstimp de odihnă şi de recuperare oarbă şi mută, 
ca un om care intră atent în baie, care se trezeşte la aceeaşi 
oră a după-amiezei ca la zbârnâitul deşteptătorului, 
continuitatea neîntreruptă între lungitul pe spate şi 
deschisul ochilor din nou pentru că doar trupul era cel care 
purta şi va purta povara, şi care avea nevoie de odihnă. 
Aprindea atunci focul în maşina de gătit, cu toate că n-avea 
nimic de gătit în afară de rămăşiţele din butoiul de mălai. 
Dar simţea nevoia să bea ceva cald, cu toate că nici cafea nu 
mai era. Aşa că umplea ibricul cu apă şi-o încălzea şi bea apa 
fierbinte îndulcită cu zahăr şi, pe urmă, în fotoliul spart din 
pridvor, privea lăsându-se din vâlcea noaptea, întunericul, 
mânând, împingând puţin câte puţin soarele în sus pe panta 
cu peticul de porumbişte, care şi-n amurg tot atât de stearpă 
şi de gălbejită era, ca şi-n soare şi, până la urmă, cuprindea 
şi casa. Atunci începea câinele, dar el mai şedea acolo zece 
sau cincisprezece minute, parc-ar fi fost unul cu abonament 
anual la tren care mai stă pe locul lui obişnuit citindu-şi 
ziarul şi după ce trenul a fluierat de oprire. 

A doua zi după-amiază când se trezi, şedea pe treptele din 
faţă un băieţaş - băieţaşul cu capul rotund şi ochii saşii al 
rudei lui care ţinea atelierul de potcovărie al lui Varner -, 
dar, la primul zgomot de paşi, băiatul se-ndepărtă, aşa c- 

287 


atunci când ajunse-n pridvor, băiatul era jos în curte, câţiva 
paşi mai încolo, uitându-se-n sus la el. „A zis unchiu' Lump 
să vii la prăvălie, spuse băiatul. A zis că-i important.” Nu-i 
răspunse. Stătu acolo cu noroiul de noaptea trecută uscat 
acum pe ghete şi pe salopetă şi (atât de liniştit îi fusese 
somnul) firele de mălai de dimineaţă lipite de paiul din gură, 
până ce băiatul se-ntoarse să plece şi-apoi începu să fugă, 
uitându-se câte-o clipă-ndărăt de la marginea pădurii şi-apoi 
fugind de-a binelea, dispărând. Nici acum nu se mişcă şi nici 
acum pe faţa lui nu era nimic. „De-ar fi fost vorba de bani, i- 
ar fi adus”, gândi el. Pentru că nu erau bani. Nu de la ei. Şi-a 
treia zi de dimineaţă avu deodată senzaţia că-n uşă e cineva 
urmărindu-l cu privirea, îşi dădea seama - chiar în mijlocul 
himerei, care nu era vis, ci o zonă stearpă în care mintea lui, 
voinţa erau ca un cal neliniştit, nestăpânit, nedus la păscut, 
în timp ce trupul mărunţel ce-l călărea prindea puteri noi - c- 
acum nu era copilul, că era încă dimineaţă, că nu dormise 
chiar atât de mult. Erau ascunşi aici. „Mă pândesc când mă- 
ntorc din vâlcea”, gândi el încercând să vorbească tare ca să 
se trezească, parcă s-ar fi aplecat puţin să se zgâlţâie de 
propriul umăr: „Trezeşte-te! Trezeşte-te!” Şi-n cele din urmă 
se trezi, dându-şi seama dintr-odată că era prea târziu, 
nemaiavând nevoie nici de umbra ferestrei pe duşumea care 
să-i spună că era aceeaşi oră a deşteptării reflexe de după- 
amiază. Nu se grăbea. Aprinse focul şi puse ibricul la 
încălzit, adună o mână de rămăşiţe de mălai din butoi şi 
mâncă, separând aşchiile din el la mestecat, scuipându-le şi- 
ndepărtându-le cu mâna de pe buze. Făcând gestul ăsta, 
dădu peste mălaiul uscat în barbă, atârnând, şi-l mâncă şi pe 
el, ştergându-şi firele de mălai de la colţurile gurii cu 
degetele, mestecând întruna. Apoi bău o ceaşcă de apă 
îndulcită şi ieşi în curte. Găsi urmele. Pe-ale şerifului le ştia - 
amprente hotărâte, adânci, apăsate chiar şi în ţărâna uscată 
de seceta verii, lăsate de-o sută patruzeci de livre de carne 
c-o plăcuţă de metal nici cât o carte de joc, pe care-şi jucase 
nu numai libertatea, ci poate şi pieirea, şi-n urma lor cele ale 
sateliților lui. Văzu urme de mâini şi de genunchi, care se 
288 


tărâseră acolo unde unul dintre ei căutase-n dreapta şi-n 
stânga pe sub duşumea, în timp ce el dormea deasupra; găsi, 
înăuntru în grajd, rezemată de zid, propria lopată, cu care 
dăduseră deoparte tot bălegarul de catâr care se strânsese- 
ntr-un an de zile, să cerceteze pământul de dedesubt, iar 
între copaci, mai sus de cabană, găsi locul unde-şi lăsaseră 
cabrioleta. Şi nici acum nu era nimic pe faţa lui - nici 
alarmă, nici teroare, nici spaimă, nici măcar dispreţ sau 
amuzament - doar neînduplecarea lui rece şi inexorabilă, 
aproape calmă. 

Se-ntoarse-n casă şi luă puşca de vânătoare din colţul ei. 
Acum era aproape complet acoperită cu-un strat subţire, ca 
o promoroacă, de rugină de culoarea tutunului, de parcă 
grija curăţatului aceluia atât de meticulos de-atunci din 
prima noapte întrecuse măsura, trecuse apa de pe puşcă pe 
cămaşă şi-apoi din nou de pe cămaşă pe puşcă. Şi nu se mai 
deschidea lesne, c-un păcănit, ci încet, la efort continuu, 
dând la lumină masa groasă de grăsime sleită, ca un săpun 
de culoarea ciocolatei, aşa că-n cele din urmă o demontă, 
fierse apă în ibricul de cafea, spălă grăsimea opărind-o şi 
puse piesele pe marginea prispei din dos, unde soarele bătea 
tot timpul cât era pe cer. Apoi o montă la loc şi-o-ncărcă cu 
două din cele trei cartuşe rămase, şi-o rezemă de perete 
lângă scaun, şi din nou privi noaptea apărând din vâlcea şi 
urcând prin porumbiştea uscată, cuprinzând şi porumbiştea, 
cuprinzând şi casa pân’ la urmă, continuând să urce, 
ajungând ca două palme unite cupă spre cer, lăsând să 
zboare spre apus şi ultima pasăre a serii. Mai jos de el, 
dincolo de porumbişte, licuricii clipeau purtaţi de vânt pe 
malul de-ntuneric; mai încolo, în miezul lui, orăcăitul regulat 
al broaştelor era pulsul şi bătaia regulată a inimii 
întunecate-a nopţii, aşa că atunci când, în fine, sosi 
momentul acela invariabil din noapte - momentul acela tot 
atât de invariabil între-un asfinţit şi cel'lalt ca, şi clipa 
trezirii lui de după-amiază -, bătaia acelei inimi păru să se 
oprească şi ea, golind tăcerea, să cuprindă primul urlet de- 
adâncă şi invincibilă durere. IÎntinse mâna îndărăt şi apucă 

289 


puşca. 

De data asta folosi de la început glasul câinelui să-i poarte 
paşii. Când cobori în vâlcea, se gândi la vânt şi se opri să 
vadă-ncotro bate. Dar nu era vânt, aşa că merse drept spre 
urlet, nu repede acum, pentru că nu voia să facă zgomot, dar 
nici încet, pentru că n-avea să ţină mult, şi după aia ar putea 
să se-ntoarcă acasă şi să se culce înainte de miezul nopţii, 
mult înainte de miezul nopţii, spunându-şi pe când mergea 
circumspect şi neîntrerupt către urlet: „Acum am să-ncep să 
pot să adorm iarăşi noaptea”. Urletul era destul de-aproape 
acum. Aplecă puşca înainte, cu degetul mare pe cei doi 
cocoşi. Atunci glasul câinelui amuţi, din nou în mijlocul 
urletului; din nou văzu o clipă cele două puncte galbene-ale 
ochilor, pân’ a nu le stinge gura ţevii. In strălucirea 
exploziei, zări bine conturat animalul întreg, sărind. Văzu 
încărcătura izbindu-l, zvârlindu-l îndărăt în rostogolirea 
zgomotoasă a tenebrelor care se-nchideau la loc. Făcând un 
real efort fizic, îşi împiedică degetul de a se contracta pe-al 
doilea trăgaci şi, cu puşca încă la umăr, se lăsă pe vine 
ţinându-şi răsuflarea, sfredelind întunericul orb, în timp ce 
tăcerea fantastică, sfâşiată acum trei nopţi, când primul 
urlet al câinelui ajunsese pân’ la el, şi care pân-acum nu 
fusese nici măcar o dată restabilită, reintegrată, măcar cât 
dormea, mugea în jurul lui şi tot mugind începu să- 
nţepenească, să facă priză ca betonul, nu numai în auz, ci și- 
n plămâni, în răsuflare, în el şi-n afara lui, solidificându-se de 
la copac la copac, şi-ntre ei ecourile sfărâmate ale împuşcării 
se stingeau în murmure sugrumate, prinse-n răceala 
solidificării înainte de-a fi avut timp să-nceteze. Cu puşca 
încă-ntinsă şi cu cocoşul încă tras, înainta spre locul unde 
văzuse câinele căzând, gâfâind printre dinţii rânjiţi şi- 
ncleştaţi, pipăind cu piciorul prin lăstăriş. Apoi îşi dădu 
seama deodată că trecuse de locul acela şi că mergea mai 
departe. Simţea c-o să-nceapă să fugă şi chiar începu, 
alergând orbeşte în întunericul de smoală, vorbindu-şi 
şuierat: „Stai! Stai! O să-ţi crape dracului afurisitu' ăsta de 
cap”. Se opri gâfâind. Se orientă din nou după un petic de 

290 


cer, dar se sili cu toate astea să stea locului nemişcat până 
ce-i dispăru chiar şi gâfâitul. Apoi lăsă cocoşul armei şi porni 
înapoi. Acum avea orăcăitul broaştelor după care să se 
călăuzească, amestecându-se şi slăbind, şi-apoi întărindu-se 
din nou, culminând într-un apogeu coral, fiecare glas în 
parte fiind nu o singură notă, ci o-ntreagă octavă, aproape 
un acord de başi, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai 
aproape, apoi încetă brusc într-o secundă de glacială 
imobilitate, urmată de-un răpăit rapid, haotic de plescăituri 
ca nişte palme plesnind apa, aşa că atunci când văzu apa, 
era mărunţită în necontenite sclipiri lichide reflectând 
stelele care alunecau, piereau şi reapăreau. Zvârli puşca. O 
clipă, o văzu învârtindu-se lent. Apoi plesni apa, nu 
cufundându-se, ci dezintegrându-se printre frânturi risipite 
de stele sfărâmate. Când ajunse acasă, nu era nici măcar 
miezul nopţii. Acum îşi scoase nu numai ghetele, ci şi 
salopeta, pe care de şaptej două de ceasuri n-o scosese de la 
genunchi în jos, şi se-ntinse pe salteaua de paie. Dar îşi dădu 
seama imediat că n-o să poată dormi, nu din cauza obiceiului 
de şaptejdouă de ceasuri de-a face din zi noapte şi din 
noapte zi, nu din cauza convulsiilor şi a spasmelor nervilor şi 
muşchilor pe care nu-i mai putea stăpâni, ci din cauza tăcerii 
ăsteia pe care prima împuşcătură o spulberase şi-a doua o 
aşezase la loc. Aşa că zăcea din nou ţeapăn şi calm, pe spate, 
cu mâinile de-a lungul trupului, cu ochii deschişi în 
întuneric, cu capul şi cu plămânii plini de tăcerea mugindă, 
prin care licuricii încălţaţi în catifea zburdau şi clipeau, şi 
dincolo de care broaştele nelipsite pulsau şi băteau fără- 
ncetare, până ce dreptunghiul de cer de dincolo de uşa 
oblică a odăii şi de capătul deschis al tindei începură s-arate 
cenuşiu şi-apoi să-ngălbenească, şi chiar putu să vadă trei 
ulii negri luându-şi zborul. „Acum trebuie să mă scol, îşi zise. 
O să trebuiască să-ncep să stau treaz toată ziua dacă am de 
gând să dorm iarăşi noaptea.” Apoi începu să-şi zică: 
„Trezeşte-te! Trezeşte-te!”; în cele din urmă se trezi, şi 
pătratul galben de forma ferestrei se-ntinse iar pe duşumea, 
unde stătuse invariabil în fiecare după-amiază. Pe pătură, la 
291 


nici două degete de capul lui, era un petic de hârtie brună 
îndoit în patru; când se ridică în picioare, văzu în praful din 
pragul uşii amprenta piciorului desculţ al băieţelului. Biletul 
era scris cu creionul pe-o bucată de hârtie ruptă dintr-un 
sac, neiscălit: „Vino până aici, nevastă-ta are nişte bani 
pentru tine”. Rămase locului în picioare, în cămaşă, clipind 
la bilet. „Acum pot să mă duc”, gândi şi-n inima lui începu să 
se petreacă ceva. Ridică-n sus capul, clipind aproape 
dureros, privind pentru prima oară de trei zile dincolo de 
cabana solitară şi fără de-ale mâncării, care simboliza 
impasul în care-ajunsese viaţa lui, la libertatea neţărmurită a 
cerului însorit. Vorbi tare. „Acum pot...” zise. Atunci zări ulii. 
În zori văzuse trei. Acum probabil c-ar fi putut să-i numere, 
dar nu-i numără. Doar privi la spiralele negre concentrice, 
parc-ar fi trasat o pâlnie invizibilă, dispărând unul câte unul 
dincolo de copaci. Din nou vorbi tare. „Câinele-i”, zise, ştiind 
bine că nu-i câinele. Şi nici n-avea importanţă. „Pentru că 
pân’ atunci am să fiu plecat”, gândi. Nu că i se ridicase ceva 
de pe inimă; era ca şi cum pentru prima oară începea să-şi 
dea seama de greutatea care-apăsa pe ea. 

Era aproape de-asfinţit când, bărbierit şi cu ghetele şi 
salopeta spălate din nou, urcă pe galeria goală şi intră în 
prăvălie. Văru-său era acolo dup’ un dulap cu zaharicale 
deschis, pe cale să ducă ceva la gură. 

— Unde-s...? întrebă el. 

Văru-său închise dulapul mestecând. 

— Mă, dobitocule, de două zile ţi-am trimis vorbă s-o 
ştergi, până n-apucă-mpuţitu' ăla de Hampton s-adulmece 
pe-acolo pân' jur cu toată droşca lui plină de poliţişti. Un 
negru care nu-ş' ce tot căuta prin mlaştina aia a dat peste- 
afurisita ta de puşcă pân’ a nu se fi liniştit bine apa deasupra 
ei. 

— Nu-i a mea, zise el. N-am puşcă. Unde-s...? 

— Pă dracu' nu-i! Toată lumea ştie că-i a ta. Nu maie 
niciun Hadley vechi de calibru zece cu cocoş în tot tinutu’ 
decât a ta. D-aia nici n-am spus nicio minciună pe chestia 
asta, mai ales că blestematu' de Hampton şedea chiar acolo 

292 


pe banca aia când a urcat negru' treptele cu ea. Zic: „Sigur 
că-i a lu' Mink. De-astă toamnă umblă după ea”. P-ormă m- 
am întors la negru. „Şi tu, mă, pui de curvă de negru, ce 
dracu-nseamnă asta, zic, umfli puşca lu' domnu' Snopes de- 
astă toamnă şi umbli la vânat de veveriţe, şi p-orm-o arunci 
în baltă şi zici că n-o găseşti?” Uite-o! 

Vărul se aplecă sub tejghea, se ridică şi puse puşca pe 
tejghea. Era curățată, afară de-o pată uscată de noroi pe pat. 

Nici nu se uită la ea. 

— Nu-i a mea, făcu el. Unde-s...? 

— Da’ acum-i în regulă. Am aranjat-o la timp. Ce-aştepta 
Hampton era ca eu să zic că nu-i a ta. Atunci punea mâna pe 
tine. Da' am aranjat eu. Pân' s-apuce Hampton să deschidă 
gura, am şi aruncat bănuiala pe negru. Zic că astă-seară sau 
poate mâine-seară să iau câţiva băieţi să mergem la negru- 
acasă c-o pereche de lanţuri de bicicletă sau poate să-l 
prăjim puţin pe la tălpi. Şi chiar dacă n-o să recunoască 
nimic, lumea o s-audă c-au fost oamenii noaptea la el şi prea- 
s multe voturi p-aici pe la noi ca să-i convină lu' Hampton să 
nu-l umfle şi să-l trimită la-nchisoare, chiar dacă nu prea 
poa’ să rişte să-l şi spânzure, şi Hampton ştie asta foarte 
bine. Aşa că-i în regulă. Şi în afară de asta, primul bilet ţi l- 
am trimis pe chestia cu nevastă-ta. 

— Da, zise el. Unde-s...? 

— O să te bage-n belea. Te-a şi băgat în belea. De-asta 
blestematu' ăla de şerif vânător de voturi a-nceput să dea cu 
nasu’ p-aici. Negru’ lu’ Houston a găsit calu’, da’ şi el, şi 
câinele sunt dispăruţi. Da' asta n-avea importanţă pân' ce 
oamenii-au început să-şi aduc-aminte de ea, c-a picat aici 
chiar atunci seara cu ăi doi plozi şi cu bocceaua de rufe, şi 
cu gura ruptă de-i curgea încă sângele, aşa că oamenii, fără 
să vrea, au priceput c-ai dat-o afară din casă. Da' poate că 
nici asta n-ar fi avut importanţă dacă ea n-ar fi început să 
spună oricui voia s-o asculte că Doamne fereşte, nu tu 
dăduseşi lovitura. Un cal cu şaua goală, atât; pân’ atunci nici 
cadavru, nici sânge, şi ea care s-apucă să cânte cui îi ieşea în 
cale că n-ai făcut ceva despre care nimeni nu ştia măcar că 

293 


fusese făcut. De ce dracu' n-ai luat-o din loc? N-ai avut atâta 
minte-n cap s-o fi şters din prima zi? 

— Cu ce? zise el. 

Văru-său clipise des uitându-se la el. Acum se opri din 
clipit. 

— Cu ce? făcu el. 

Celălalt nu răspunse. De când intrase nu se clintise din 
loc, mărunt, nemişcat, în mijlocul prăvăliei, în dreptul 
intrării, de unde soarele-n amurg îl lumina din cap până-n 
picioare c-o tentă slabă ca de sânge diluat. 

— Vrei să zici că n-ai parale? Ai nas să-mi stai aici în faţă 
şi să-mi spui că n-ai avut un ban în buzunar? Nu te cred. Să 
fie-al dracului, ştiu eu ce ştiu! Chiar atunci, în dimineaţa aia, 
mă uitasem în punga lui. Nu ieşea niciodată fără cincizeci de 
dolari în buzunar... 

Glasul i se opri, se stinse. Apoi reluă c-o licărire de 
incredibilă uluială, aproape şoptind: 

— Ai pretenţia să spui că nici măcar nu te-ai uitat? Că nici 
măcar nu te-ai uitat? 

Celălalt nu răspunse. Părea că nici nu auzise, nemişcat, cu 
privirea pierdută, în timp ce ultimele raze de lumină arămie 
urcau pe trupul lui, de parc-ar fi fost o apă mare care venea, 
se-nmănuncheau pentru o clipă într-un purpuriu concentrat 
şi muribund pe masca neînduplecată, impasibilă, calmă a 
feţei sale, păleau în asfinţit, în amurg, alunecând de-a lungul 
rafturilor rânduite şi prin ungherele-ntunecoase cu mirosuri 
vechi, fetide, de brânză şi pielărie, şi gaz, şi se condensau, şi 
se-ngroşau sub căpriorii pe deasupra capului, ca însuşi 
giulgiul uitării. Vocea lui văru-său de-acolo părea că 
porneşte, fără sorginte, ireparabilă, lipsită chiar şi de 
greutatea respirației care să-i dea volum: 

— Unde l-ai ascuns? 

Şi din nou văru-său, ieşit acum de după tejghea, în faţa lui, 
aproape piept în piept, oprindu-şi răsuflarea violentă, îi 
murmură în obraz: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, avea cel puţin cinzeci de 
dolari. Ştiu eu. I-am văzut. Chiar aici în prăvălia asta. Unde 

294 


l-ai... 

— Nu, făcu el. 

— Ba da. 

— Nu. 

Feţele lor erau doar la o palmă una de alta, răsuflarea 
regulată se auzea. Apoi cealaltă faţă dădu-ndărăt, mai mare 
decât a lui, pe un trup mai înalt decât al lui, şi-n lumina care 
pălea, începea să nu mai aibă trăsături. 

— All right, făcu văru-său. Imi pare bine că n-ai nevoie de 
parale. Pentru că, dac-ai venit la mine în nădejdea c-ai să 
scoţi ceva, n-ai decât să te mulţumeşti cu nădejdea. Ştii cu 
cât îşi plăteşte Will Varner vânzătorii. Ştii cam cât poate 
pune deoparte-n zece ani unu' care lucrează la Will Varner, 
ca să nu mai vorbim în două luni. Aşa că n-ai să ai nevoie 
nici de ăi zece dolari de care-a făcut rost nevastă-ta. Aşa că-i 
fain, nu? 

— Da, zise el. Unde...? 

— E la Will Varner. 

Se-ntoarse imediat şi porni spre uşă. Când trecu de ea şi 
ieşi, văru-său strigă după el, din întuneric: 

— Zi-i să-i mai ceară lui Will sau lui Jody alţi zece- 
mprumut, să-i pună-mpreună cu ăilalţi. 

Cu toate că nu era încă întuneric de-a binelea, în casa lui 
Varner o lampă era aprinsă. Putea s-o vadă chiar de la 
depărtarea asta şi-avea senzaţia că era detaşat de sine 
însuşi, că era în afara sa, privind cum se scurtează 
încontinuu distanţa dintre el şi lumină. „Şi-n fond, asta-i tot, 
gândi. Toate zilele şi nopţile alea care păreau că n-o să se 
mai isprăvească niciodată nu-s acum decât bucăţica asta de 
drum prăfuit dintre mine şi uşa luminată.” Şi, când puse 
mâna pe poarta lui Varner era ca şi cum nevastă-sa l-ar fi 
aşteptat, ar fi pândit drumul să-l vadă venind. leşi alergând 
pe uşa din faţă, profilată din nou o clipă în pragul luminat, ca 
atunci când o văzuse prima oară, noaptea, la şantierul ăla 
forestier, de care nici acum, la nouă ani de-atunci, nu-i făcea 
plăcere să-şi aduc-aminte cum, prin ce nenoroc nimerise. 
Sentimentul însă era şi acum tot atât de puternic ca şi 

295 


altădată. Nu-i era frică să şi-l amintească, dar nici nu-ncerca 
să nu şi-l amintească, şi asta nu din remuşcare pentru ce 
făcuse, pentru că iertare nici nu cerea, nici nu dorea. Numai 
că nu voia să trebuiască să-şi aduc-aminte de eşecul de care 
fusese urmat actul, dispreţuind trupul sau mintea lipsite de 
voinţa de-a face; nu se zvârcolea-n regrete neputincioase la 
amintirea lui, nici nu bodogănea, pentru că nu bodogănea 
niciodată; rămânea doar rece, invincibil, neînduplecat. 
Trăise-n vreo duzină de cabane amărâte, prost făcute, luate 
cu chirie pe când taică-său se muta din fermă-n fermă, fără 
ca distanţa dintre ele să fi fost vreodată mai mult de cinşpe- 
douăj' de mile. Apoi, deodată, şi încă noaptea, trebui să 
plece de sub acoperişul căruia-i zicea acasă şi din singurul 
ţinut, şi dintre singurii oameni şi singurele obiceiuri de care 
ştia, fără s-aibă măcar timpul să-şi strângă câte ceva să ia cu 
el, dac-ar fi fost ceva de luat, nici să zică rămas-bun cuiva, 
de-ar fi fost cineva căruia să-i poată zice rămas-bun; şi toate 
astea ca să se pomenească, după săptămâni întregi, tot 
umblând pe jos, la mai bine de două sute de mile de-acolo. 
Voise s-ajungă la mare. Avea douăzeci şi trei de ani, era 
tânăr. Nu apucase s-o vadă niciodată; nu ştia bine încotro 
era, doar că undeva spre sud. Nu-l purtase niciodată gândul 
la ea pân-atunci şi nici n-ar fi putut spune de ce voia s- 
ajungă la mare - ceva din repudierea uscatului, a pământului 
ăstuia pe care trupul şi mintea lui păcătuiseră întru câtva 
faţă de voinţa lui rece, neabătută de acţiune - căutând ceva 
din acea iodată promisiune de spaţiu şi uitare din care n- 
avea intenţia să se-nfrupte, din care nu se va-nfrupta 
niciodată, ca şi cum, refuzând cu bună ştiinţă să taie firele 
rememorării, îşi pedepsea acel trup şi-acea minte care-l 
trădaseră. Căuta poate ofranda aceea de spaţiu nemărginit 
şi de iremediabilă uitare pe-a căror muchie fierbe colcăind 
şi-apoi dă-napoi timid puhoiul demn de dispreţ al semenilor 
săi pământeni, nu ca s-o accepte, ci doar ca să se-ngroape-n 
anonimatul infinit, în ultimul azil inexpugnabil al tuturor 
galioanelor de aur înecate, neatinse  şi-alături de 
inaccesibilele nimfe nemuritoare. Apoi, aproape ajuns şi 
296 


nemâncat de douăzeci şi patru de ore, văzuse o lumină şi s- 
apropiase, şi-auzise voci puternice, şi-o văzuse profilată în 
uşa deschisă, nemişcată, dreaptă şi neascultând, în timp ce 
strigătele şi ţipetele de bărbaţi aspri, gălăgioşi păreau să se- 
nalţe spre ea ca o mângâiere furtunoasă. Mai departe, n-a 
mai mers. A doua zi dimineaţa era acolo, la lucru, ca tăietor 
de lemne, fără să ştie măcar pentru cine lucra, întrebând 
doar din întâmplare pe şeful de echipă care-l angajase cu cât 
va fi plătit şi acesta spunându-i în faţă că-i prea mărunt, prea 
uşor ca să poată ţine joagărul de-un cap. Şi nici zeghe 
vărgată de puşcăriaşi nu văzuse pân-atunci, aşa că nu de la 
prima aruncătură de ochi şi-a dat el seama unde se află, ci 
de-abia după multe altele la rând - o parcelă de pădure 
virgină exploatată cam necurat de-un bărbat de vreo 
cincizeci de ani, toată ziua cu gura mare, nu mai înalt decât 
el, cu păr cărunt scurt şi vârtos, şi cu o burtă solidă, 
proeminentă, care, prin influenţă politică sau şperţ, sau cine- 
ştie-cum căpătase de la stat dreptul de-a folosi ca mână de 
lucru puşcăriaşi, pe casă şi masă; văduv, că-şi pierduse 
nevasta cu ani în urmă la naşterea primului copil, trăia acum 
în văzul tuturor cu-o mulatră superbă cu aproape toţi dinţii 
de aur, care supraveghea bucătăria unde tot puşcăriaşi 
făceau munca efectivă, într-o casă separată aşezată printre 
cabanele de scânduri şi pânză de cort în care dormeau 
puşcăriaşii. Femeia din uşa luminată era copilul. Locuia în 
aceeaşi casă cu tatăl ei şi cu mulatra, într-o aripă separată, 
cu intrare separată, şi părul ei era negru pe-atunci - o coamă 
splendidă, grea, pe care oricine se-ntâmpla dintre şefii de 
echipă sau gardienii armaţi, sau puşcăriaşii muncitori, sau 
chiar şi el, când i-a venit rândul, când l-a chemat şi pe el, 
după ce de mult descoperise rostul intrării separate, i-o 
tundea, periodic, aproape bărbăteşte, cu briciul. Arăta 
sănătos şi scurt, şi nu subţire părul ei, şi la lumina lămpii 
ăleia din prima seară şi-n a soarelui a doua zi dimineaţa 
când, cu toporul ridicat gata să izbească se-ntoarse şi-o văzu 
călare pe-un cal înalt, zvelt, bine ţinut, în spatele lui, 
dominându-l, în salopetă, privindu-l nu cu neruşinare şi nu 
297 


cu cine ştie ce socoteli, ci cutezător, deschis, cum doar un 
bărbat deprins cu succesele ar fi privit. Asta era ce văzuse: 
obişnuinţa succesului - potrivirea perfectă a voinţei şi-a 
aptitudinii, c-un singur obiectiv, nedisimulat - care-o făcea s- 
arate nu ca o fustă, ci tot atât de masculină ca salopeta, şi 
mărimea, şi statura, şi părul ei scurt; văzuse nu o posedată, 
ci domnul şi stăpânul sigur de sine al unui harem. De data 
asta, nu i-a vorbit. Şi-a urmat calea. Şi-atunci a descoperit el 
că intrarea aia separată nu era folosită numai noaptea. 
Uneori trecea călare, se oprea, îi spunea scurt câteva vorbe 
şefului de echipă şi pornea mai departe; alteori apărea 
mulatra călare, îi zicea şefului de echipă un nume şi pleca, şi 
şeful de echipă striga tare numele, şi omul îşi lăsa toporul 
sau joagărul şi se ducea după cal. Atunci el, izbind mai 
departe cu toporul şi fără măcar să-şi ridice privirea, părea 
să pândească, să urmărească omul cum intra pe uşa 
separată şi-apoi, mai târziu, cum ieşea, cum se-ntorcea la 
lucru - anonim, identic, tâlhar la drumul mare, ucigaş, hoţ, şi 
printre ei părea să nu fie nici favoriţi, nici gelozie. Asta avea 
să-i fie sortit lui, după cât s-arăta. Nu-l chemase încă, aşa că 
se şi resemnase să fie gelos, şi-şi ştia soarta. Fusese crescut 
de generaţii în credinţa nezdruncinată că fiecărui bărbat, 
oricare vor fi fost faptele lui de pân-atunci, oricât de adâncă 
va fi fost prăpastia-n care căzuse, îi era rezervată o fecioară, 
măcar ca să se-nsoare cu ea; o fecioară - chiar dacă n-ar fi 
fost decât ca s-o defloreze şi s-o distrugă. Şi, cu toate astea, 
vedea acum nu numai că doar pentru a fi băgat în seamă 
trebuia să concureze cu oameni printre care avea impresia 
că-i un copil, şi-încă un copil din altă rasă şi-altă specie, ci că 
atunci când va fi să se apropie de ea va trebui să-i smulgă nu 
numai hainele, ci şi să gonească fantomele îmbrăţişărilor a 
treizeci sau patruzeci de oameni; şi asta nu numai o dată, ci 
de fiecare dată începând de-acum (încă de-atunci îşi vedea 
soarta) şi până-n vecii vecilor: nicio odaie, nici tenebrele, 
niciun pustiu chiar nu vor fi vreodată destul de mari ca să-i 
poată cuprinde pe-amândoi şi acel dezmăţ neîntrerupt de 
armăsari ai umbrelor inexpugnabile. Apoi veni şi el la rând, 
298 


fu şi el chemat în cele din urmă, după cum se şi aştepta. Îi 
dădu ascultare cu presentimente, dar fără regrete. Nu intră 
într-un pat fierbinte, insaţiabil de femeie stearpă şi lubrică, 
ci în caverna goală şi sălbatică a unei leoaice - o tumescenţă 
care nu ceda deloc, nici nu cerea cruţare şi care făcu din el 
un monogam pe viaţă, cum fac opiul şi crima din cei ce le-au 
gustat o dată. Asta a fost într-o după-amiază, devreme. 
Soarele fierbinte de iulie bătea prin ferestrele fără storuri şi 
chiar fără perdele, larg deschise-n afară, pe-un pat făcut de 
mână din scânduri negeluite, groase de-un lat de palmă, 
legate cu cabluri subţiri de oţel şi care, cu toate astea, se 
deplasa, aluneca în smucituri scurte, regulate, sacadate pe 
duşumea, ca un balansoar uşor şi prost echilibrat. Cinci luni 
mai târziu erau căsătoriţi. Nu plănuiseră treaba asta. 
Niciodată, nicicând n-a pierdut prilejul să afirme, chiar şi-n 
forul său interior, că această căsătorie n-a fost o maşinaţie 
sau măcar o intenţie a ei. Ce-a provocat-o a fost năruirea 
afacerilor tatălui ei, despre care chiar şi el fusese-n stare să 
vadă că mergea inerent, inevitabil, spre faliment şi că 
prăbuşirea fiecărui copac îl aducea c-un pas mai aproape. 
Mai târziu, culcatul cu ea din după-amiaza aia i s-a părut c-a 
fost semnalul la care întregul edificiu nebunesc de pogoane 
furate şi de case de vânătoare, şi de oameni, şi de catâri 
trudind, care fusese ridicat peste noapte şi-ntemeiat pe 
neant, tot peste noapte-n neant s-a prăbuşit în mormanul de 
gunoaie - grămezile de rumeguş, crăcile ciopârţite moarte, 
butucii de copac şi toată jalea pădurii - şi de crime. Avea cea 
mai mare parte din salariul lui pe cinci luni. S-au dus pe jos 
la cea mai apropiată reşedinţă de ţinut şi-au cumpărat un 
certificat de căsătorie; judecătorul care le-a vândut 
certificatul şi a scos dumicatul de tutun din gură şi, ţinându-l 
umed în palmă, a chemat doi trecători ca martori şi i-a 
declarat soţ şi soţie. S-au întors în ţinutul lui natal, unde au 
închiriat o mică fermă în dijmă. Aveau o maşină de gătit de 
ocazie, o saltea umplută cu păstăi uscate pe duşumeaua 
goală, briciul cu care-o mai tundea încă şi cam asta era tot. 
Pe vremea aia n-aveau nevoie de altceva. Ea zicea: „Am avut 
299 


o sută de bărbaţi. Da’ n-am avut niciodată o viespe. Ce iese 
din tine-i venin curat. Frige. Arde el şi arde şi sămânţa din 
mine. N-am să fac niciodată un copil”. Dar după trei ani a 
făcut. Şi după cinci a mai făcut unul; şi el se uita la ei când 
veneau să-i aducă prânzul, neîncălzit şi sărăcăcios, şi-un 
urcior cu apă rece pe cine ştie ce petic de pământ amărât 
sau când se jucau cu bucățele de lemn, sau catarame de ham 
ruginite, sau cu şuruburi de la plug tocite, cu care nici chiar 
el nu mai avea ce face, în ţărâna din faţa cine ştie cărei 
prispe pe care el se-aşezase să i se răcească sudoarea; 
alteori, într-o reînviere a vechii lui furii aprinse, neînfrânte, 
tot atât de puternice, de aprige şi de trecătoare ca prima 
dată, gândea: „Doamne-Dumnezeule, mai bine că-s ai mei”. 
Apoi, mai liniştit, pe salteaua de paie, când ea era gata 
adormită şi trupul lui, sleit, tot nu-nceta să zvâcnească şi să 
se răsucească, gândea cum, chiar dacă n-ar fi fost ai lui era 
acelaşi lucru. Erau buni s-o-ncătuşeze şi pe ea, mai trainic 
chiar decât era el însuşi încătuşat, pentru că ea-şi pusese pe 
soartă chiar şi pecetea acceptării formale, lăsându-şi părul 
să crească la loc şi vopsindu-l. 

Venea pe alee alergând greoi, dar repede. Ajunse încă- 
nainte de-a fi apucat el să deschidă poarta cu totul şi-l 
împinse izbindu-l şi pe el, şi poarta, şi-l apucă de pieptarul 
salopetei. 

— Nu! strigă ea cu toate că vocea ei doar şoptea: Nu! Oh, 
Doamne, ce-ai de gând? Nu poţi intra aici! 

— Pot merge unde-mi place, făcu el. Lump zicea... Apoi 
încercă să se smucească, să se elibereze, dar ea-i dăduse 
drumul şi-l apucase de braţ, şi-l zorea, aproape-l târa de-a 
lungul gardului să iasă din lumină. Se smulse din nou din 
strânsoarea ei, înţepenindu-se pe picioare. 

— Stai niţel, zise. 

— Smintitule! făcu ea cu şoapta ei aspră, gâfâită: 
Smintitule! Luate-ar dracu’ să te ia! Lua-te-ar dracu’ să te ia! 

El începu să lupte c-o furie rece, concentrată, pe care 
trupul său nu prea părea încă să fie-n stare sau să fie dispus 
s-o presteze. Apoi deodată se năpusti, nu la ea, ci doar ca să 

300 


scape din strânsoare. Da'-l ţinea, îl ţinea cu amândouă 
mâinile acum, se-nfruntau: 

— De ce n-ai fugit în noaptea aia? Dumnezeule, eram 
sigură c-ai s-o ştergi îndată după plecarea mea! 

Il zgâlţâi sălbatică, fără efort, parc-ar fi fost un copil: 

— De ce n-ai fugit? De ce dracu' n-ai fugit? 

— Cu ce? făcu el. IÎncotro? Lump zicea... 

— Ştiam că n-aveai niciun ban, cum ştiam că n-aveai nimic 
de mâncare decât prafu' din butoi. Puteai să te fi ascuns! În 
pădure, oriunde, pân-aş fi avut timp... Fir-ai al dracului să 
fii! Fir-ai al dracului să fii! Ah, de m-ar lăsa pe mine să te 
spânzur! 

Îl zgâlţâi cu faţa plecată pe-a lui, răsuflarea-i grea, 
fierbinte, gâfâită izbindu-l în faţă: 

— Nu că l-ai omorât, da' c-ai făcut-o când n-aveai un ban 
cu ce fugi, dacă voiai să fugi, sau ce mânca, dacă rămâneai 
locului. Ah, dacă m-ar lăsa pe mine s-o fac: te-aş spânzura 
doar atât cât să te iau jos şi să te-aduc în fire, şi iar să te 
spânzur pân’ să tai funia, şi iar să te-aduc în fire... 

Din nou se smuci, furibund. Dar ea-i dăduse drumul, stând 
într-un picior acum, celălalt picior cu genunchiul îndoit în 
sus s-ajungă mâna-ntinsă. Scoase ceva din pantof şi-i puse-n 
mână. Işi dădu imediat seama ce era - o bancnotă, 
împăturită şi răsîmpăturită, mică şi pătrată, şi caldă încă de 
căldura trupului ei. Şi era doar o singură bancnotă. „E-un 
dolar”, gândi, ştiind bine că nu-i. „Asta-i de la I.O. şi de la 
Eck”, îşi zise, ştiind bine că nu era, precum ştia tot atât de 
bine că-n tot ţinutul era un singur om care să aibă zece 
dolari într-o singură hârtie - sau cel mult doi; acum chiar 
auzi ce-i spusese văru-său când ieşise din prăvălie acu' un 
sfert de ceas. Nici nu se uită măcar la mână. 

— I-ai vândut ceva lui Will pe ei sau i-ai luat din buzunar 
când dormea? Sau lui Jody? 

— Şi ce dacă? Şi ce-i dacă-n noaptea asta mai vând să scot 
alţi zece? Numai că, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai 
întoarce-acasă! Rămâi în pădure! Şi mâine dimineaţă... 

El nu se mişcă; îi văzu doar smucitura scurtă a mâinii, de 

301 


la încheietură - nu era monedă să sune de unghie sau să 
facă vreun zgomot de buruienile-ntărite de praf din 
marginea drumului de care-atârnau smocuri de bumbac 
prăfuit. Când porni din loc, ea-ncepu s-alerge după el. 
„Mink!” zise. El mergea hotărât mai departe. Era lângă 
umărul lui, alergând, cu toate că el continua să meargă. 
„Pentru numele lui Dumnezeu! strigă ea. Pentru numele lui 
Dumnezeu!” Atunci îl apucă de umăr şi-l răsuci cu faţa la ea. 
De data asta el se smuci, scăpă din strânsoare şi sări-n 
buruieni, se aplecă şi se ridică c-un băț în mână, ţinut în sus, 
şi porni spre ea cu aerul lui obosit şi răbdător, şi implacabil 
până ce ea se-ntoarse. Lăsă băţul în jos, dar rămase locului 
până n-o mai putu distinge nici chiar în praful mai albicios al 
drumului. Apoi aruncă băţu-n buruieni şi se-ntoarse. Văru- 
său era lângă el. Dacă cel'lalt ar fi fost mai mărunt sau ar fi 
fost el mai voinic, ar fi trecut peste el, ar fi călcat pe el. 
Cel'lalt făcu un pas ferindu-se şi porni alături de el, cu 
şuieratul slab al răsuflării reţinute în dreptul umărului lui. 

— Vas'zică, nici p-ăştia nu vrei să-i iei, zise văru-său. 

El nu răspunse. Mergeau unul lângă altul în praful gros 
până la gleznă. Paşii lor nu făceau niciun zgomot: 

— Avea cel puţin cincizeci de dolari, îţi spun că i-am văzut 
cu ochii mei. Şi tu vrei să te cred că nu i-ai luat. 

Nu răspunse. Mergeau întruna, nu repede, ci ca doi 
oameni care merg fără vreo ţintă, fără zor, de plăcere sau ca 
să facă mişcare: 

— All right. Am să fac un lucru pe care niciun om pe 
lumea asta nu l-ar face: am să-ţi acord prezumția de 
nevinovăție, am să presupun că nu i-ai luat, că nici măcar n- 
ai căutat. Acum, ia spune-mi, unde-i? 

Nici nu răspunse, nici nu se opri. Văru-său îl apucă de 
umăr, oprindu-l; în respiraţia lui violentă, nedumerită, în 
vocea lui şoptită era acum nu numai uluiala dinainte, ci ca 
un fel de insultă rece, nesăbuită, parc-ar fi fost unul care-ntr- 
un moment decisiv pe cale să treacă-n goană ar încerca să se 
facă-nţeles de un tâmpit: 

— Ai de gând să laşi ăi cinzeci de dolari să zac-acolo, să 

302 


dea Hampton peste ei şi să-i împartă cu-ai lui? 

li dădu una peste mână. 

— Lasă-mă-n pace, răspunse. 

— All right. Uite ce-am să fac. Am să-ţi dau acum 
douăşcinci de dolari. Merg cu tine şi tot ce-ai să ai de făcut o 
să fie să-mi dai portofelu', pe ne-ve. Sau îmi dai pantalonii, 
dacă nu vrei să-l scoţi tu din buzunar. Banii nici n-ai să-i 
vezi, nici n-ai să-i atingi măcar. 

El se-ntoarse din nou să plece: 

— All right. Dacă eşti d'ăia de ţi se-ntorc maţele pe dos şi 
nu vrei s-o faci tu, spune-mi unde e. Când mă-ntorc, îţi dau 
zece dolari, cu toate c-un tip care de-abia a zvârlit zece 
dolari... Ș 

El pornise-acum. Îl apucă iar de umăr şi-l răsuci; vocea 
încordată, aprigă îi ajungea murmurată de nicăieri şi de 
peste tot din întunericul fără undă de vânt: 

— Stai! Ascultă! Ascultă bine-ncoa'! Ce-ar fi să-l caut pe 
Hampton; toată ziua s-a-nvârtit p-aici; cu siguranţă că şi 
astă-seară-i p-aici p-undeva. Ce-ar fi să-i zic că mi-am adus 
aminte c-am făcut o greşeală, că puşca n-ai pierdut-o astă- 
toamnă pen' că de-abia săptămâna trecut-ai fost la mine la 
prăvălie şi-ai cumpărat praf de puşcă de câţiva gologani. Şi 
p-ormă tu ai să poţi să-i explici cum c-aveai de gând să-i dai 
lui Houston prafu' de puşcă-n locu’ amenzii pentru vițel... 

De data asta nu-i mai dădu mâna-n lături. Doar începu să 
meargă spre celălalt, cu aerul lui obosit, răbdător, invincibil, 
pe care celălalt nu i-l ştia, mergând întruna spre văru-său 
care dădea-napoi. Nici vorba lui nu era tare; era plată, 
perfect monotonă: 

— Te rog să mă laşi în pace. Nu-ţi cer, ci te rog. Nu de 
dragu' meu. Pentru că-s obosit. Te rog să mă laşi în pace. 

Celălalt dădea-napoi în faţa lui, mişcându-se ceva mai 
repede, aşa că distanţa dintre ei creştea. Când el se opri, ea 
continua să crească, până ce nu-l mai văzu şi n-ajunse pân' 
la el decât şoapta furioasă şi jignită: 

— All right, afurisit de ucigaş calic! O să vedem noi dac-ai 
să scapi! 

303 


S-apropia din nou de sat, paşii lui nu făceau zgomot în 
praf şi, în întuneric, nici nu păreau că-naintează, deşi lumina 
din fereastra bucătăriei doamnei Littlejohn, imediat dincolo 
de masa neagră a prăvăliei - unica lumină din partea locului 
- se apropia mereu. După prăvălie, poteca făcea un cot şi 
ducea la cabana lui la patru mile depărtare. „Trebuia, de- 
aici, să fi ţinut drumu' drept, la Jefferson, la gară”, gândi; şi 
deodată, acum că era prea târziu, acum că pierduse orice 
speranţă  de-alegere între o evaziune organizată şi 
inteligentă şi-o simplă fugă oarbă, disperată, hăituită, cu 
ocoluri prin mlaştinile şi jungla vâlcelei ca o fiară flămândă 
şi sleită de puteri, cu drumul vizuinii tăiat, îşi dădu seama că 
de trei zile-ncoace nu numai că sperase, ci că realmente 
crezuse că i se va da posibilitatea de alegere. Şi nu numai că 
pierduse privilegiul ăsta al alegerii, dar din pricina unui 
ghinion orb care-i dăduse vărului său posibilitatea fie să 
vadă, fie să bănuiască tot ce era-n portofel, chiar şi 
alternativa asta amară era amânată cu înc-o noapte; începu 
acum să i se pară că becul acela mititel şi singuratic nu 
numai că nu marca un punct final, chiar pentru-o alegere 
făcută-n disperare, ci că-i curma însăşi perioada de speranţă 
şi că tot ce-i mai rămânea ca libertate era intervalul mereu 
mai scurt dintre lumină şi paşii săi. „Credeam c-atunci când 
omori un om s-a terminat, îşi zise. Dar nu. De-abia-ncepe.” 

Când ajunse-acasă, nu intră. O luă pe după grămada de 
lemne, căută toporul şi stătu o clipă cercetând stelele. Nu 
era cu mult trecut de nouă; îşi putea îngădui un răgaz pân’ 
la miezul nopţii. Apoi ocoli pe după casă şi intră în 
porumbişte. La jumătatea pantei se opri ascultând, apoi 
porni mai departe. Nici în vâlcea nu intră; trecu în dosul 
primului copac, care era destul de mare ca să se poată- 
ascunde după el, şi-şi rezemă atent toporul în aşa fel încât 
să-l poată găsi, şi stătu acolo nemişcat respirând încet, 
ascultând la trupul greoi alergând grăbit, îngrijorat şi 
circumspect printre cocenii de porumb fâşâind, gâfâiala 
încordată, pripită, apropiindu-se din ce în ce mai mult, apoi 
îşi opri răsuflarea când celălalt trecu pe lângă copac, 

304 


oprindu-se brusc, iar el ieşi din dosul pomului şi-o luă în 
susul pantei. 

Porniră-mpreună prin porumb, unul după altul, la trei-paşi 
distanţă. Putea auzi în urma lui trupul stângaci împieticindu- 
se când călca printre rândurile şuierătoare de coceni şi 
respiraţia aprigă, şi indignată, şi reţinută. Mersul său nu 
făcea zgomot, nici chiar în uscăciunea casantă a 
porumbiştei, parcă trupul i-ar fi fost fără consistenţă. 

— Ascultă, zise văru-său. Hai să luăm chestia asta ca doi 
oameni cu judecată... 

leşiră din porumbişte, traversară curtea şi intrară în casă, 
tot la trei paşi unul de altul. Se duse în bucătărie şi-aprinse 
lampa, şi apoi se chirci lângă maşina de gătit, ca s-aprindă 
focul. Văru-său stătea în uşă respirând cu zgomot şi privind 
la celălalt cum aţâţă focul, până ce surcelele făcură flacără, 
şi cum luă ibricul de cafea de pe maşină şi-l umplu cu apă şi- 
l puse la foc. 

— N-ai chiar nimic de mâncare? făcu văru-său. 

Celălalt nu răspunse. 

— Ai ceva porumb de nutreţ, nu-i aşa? Am putea prăji 
puţin. 

Acum focul ardea bine. Celălalt puse palma pe ibric, cu 
toate că, fireşte, nici măcar nu-ncepuse să se-ncălzească. 
Văru-său se uita la ceafa lui. 

— All right, zise. Hai să luăm puţin. 

Celălalt ridică palma de pe ibric. Nu-ntoarse privirea. 

— la-ţi! zise. Nu mi-e foame. 

Văru-său răsufla greu în uşă, privind faţa calmă, aplecată. 
Respirația sa făcea un zgomot slab, regulat, aspru. 

— All right, zise. Mă duc în şură s-aduc puţin. 

Plecă din uşa odăii, trecu greoi prin tindă, ieşi pe uşa din 
dos şi, când puse piciorul pe pământ, o luă la goană. Alergă 
ca un nebun prin beznă, în vârful picioarelor împrejurul 
casei, în faţă, şi se opri cătând să străpungă cu privirea pe 
după colţ, spre uşa din faţă, ţinându-şi răsuflarea, apoi fugi 
din nou pe trepte-n sus, de unde putea să vadă în tinda slab 
luminată de lampa din bucătărie, se opri din nou o clipă, se 

305 


piti jos, scotocind cu privirea. „Fecioru' ăsta de curvă şi-a 
bătut joc de mine”, gândi. leşi prin dos, alergă-n sus pe 
trepte împleticindu-se gata să cadă şi recăpătându-şi 
echilibrul şi se repezi prin hol la uşa bucătăriei şi, în clipa-n 
care trecea pe lângă ea, îl văzu pe celălalt stând lângă 
maşina de gătit aşa cum îl lăsase, cu palma din nou pe 
ibricul de cafea. „Ah, fecioru' de curvă! Ucigaşu'! gândi. N- 
aş fi crezut. N-aş fi crezut ca un om să treacă prin toate 
astea nici pentru cinci sute de dolari.” 

Dar când apăru din nou în uşă, în afară de respiraţie, care 
era puţin mai iute, mai şuierată, ai fi zis că nici nu se 
mişcase din loc. Se uită la celălalt cum îşi aduse lângă 
maşina de gătit o ceaşcă de porțelan crăpată, un pahar gros, 
o cutie de tinichea cu puţin zahăr în ea şi o linguriţă; când 
începu să vorbească, parc-ar fi vorbit cu nevasta lui Varner, 
la masă, la ceai: 

— Ei, i-a trebuit ceva timp până să se-nfierbânte, nu? 

Celălalt nu răspunse. Umplu ceaşca din ibric şi puse zahăr 
cu linguriţa, şi amestecă, şi se aşeză lângă maşina de gătit, 
întors trei sferturi cu spatele spre văru-său, cu capul aplecat, 
sorbind din ceaşcă. După o vreme văru-său se apropie şi 
umplu paharul, şi puse zahăr, şi sorbi, cu faţa suptă, cu 
trăsăturile parcă fugind din marginea paharului în sus şi- 
adunându-se, ochi, nas şi gură chiar, înspre frunte, ca şi cum 
pielea-n care erau săpate era fixată de ţeastă numai într-un 
singur punct, undeva, în spate. 

— Ascultă, zise văru-său. Hai să-ncercăm să luăm chestia 
asta ca doi oameni cu judecată. Zac acolo cinzeci de dolari 
care nu-s ai nimănui. Tu nu poţi să te duci să-i iei fără să mă 
iei şi pe mine, pentru că n-am de gând să te las. Şieunu mă 
pot duce fără să te iau şi pe tine, pentru că nu ştiu locu’. Şi, 
cu toate astea, noi stăm aici în casă de pomană, când în 
orice clipă pierdută blestematu' ăla de şerif şi copoii lui pot 
să dea de ei. E pur şi simplu-o chestie de principiu. Aici nu-i 
vorba că-ţi place sau că nu-ţi place. Dac-aş putea face ce 
vreau, i-aş lua pe toţi pentru mine, cum ai face şi tu. Da' nu 
poţi nici tu şi nu pot nici eu. Şi uite-aşa, stăm aici... 

306 


Celălalt înclină ceaşca şi-o goli. 

— Cât e ceasul? întrebă el. 

Din brâul creţ şi umflat văru-său scoase un ceas de-un 
dolar prins de-o curea slinoasă de piele, se uită la el şi-l 
îndesă la loc în buzunăraşul de la centură. 

— Nouă şi douăşopt. Şi n-o să-ncremenesc aşa pe veci. La 
şase dimineaţa trebuie să deschid prăvălia. Şi-am cinci mile 
de mers la noapte ca să mă duc să mă culc. Da' n-are-a face. 
Nu te sinchisi de asta, pentru că nu-i o chestie personală, e 
pur şi simplu o chestie de afaceri. Gândeşte-te... 

Celălalt puse ceaşca goală pe marginea maşinii de gătit. 

— Dame joci? făcu el. 

— ...La tine. Tu ai... Ce? 

Se opri din vorbă. Se uită la celălalt cum traversa odaia şi 
lua dintre umbrele din colţ o bucată scurtă şi lată de 
scândură. De pe raftul de deasupra luă o altă cutie de 
tinichea şi le aduse, şi le puse pe masă. Scândura era 
împărţită în pătrăţele în zigzag făcute cu mangal; în cutie se 
afla un pumn de bucățele de sticlă şi de porțelan de două 
culori, după cum arătau, dintr-o farfurie spartă şi-o sticlă 
albastră. Puse scândura lângă lampă şi se-apucă s-aşeze 
piesele. Văru-său se uita la el cu paharul oprit la jumătatea 
drumului spre gură. O clipă i se tăie răsuflarea. Apoi respiră 
din nou. „Păi da, desigur”, zise. Puse paharul pe maşina de 
gătit şi trase un scaun în faţa celuilalt. Aşezându-se, părea să 
fie pe punctul de-a acoperi nu numai scaunul, ci şi masa cu-o 
cantitate imensă de carne moale şi fleşcăită ca un balon care 
se dezumflă. 

— Jucăm o partidă - cinci cenți pe cincizeci de dolari, zise. 
All right? 

— Joacă, făcu celălalt. 

Incepură să joace - unul c-o hotărâre rece, implacabilă şi 
cu economie de mişcări, celălalt c-un fel de pripeală smucită 
şi stângace. Era lipsa de premeditare şi de chibzuială sau 
măcar de prevedere aproape puerilă, de amator, a unuia 
care, la jocuri de noroc, bazându-se pe manevre, nu pe 
inteligenţă, se pomeneşte implicat într-o partidă în care nu 

307 


poate face faţă doar cu dexteritatea şi, cu toate astea, 
încearcă să-nşele chiar şi la un joc simplu şi elementar ca 
damele, c-un optimism incredibil, c-o incorigibilă lipsă de 
onestitate devenită de mult reflexă, şi-acum probabil 
depăşind capacitatea lui de autocontrol, făcând nişte mişcări 
impetuoase şi stângace, şi-apoi trăgându-şi pumnu-ndărăt, 
şezând şi pândind cu ochii lui mici sfredelitori făr'o clipire 
faţa calmă, răvăşită, aplecată-n jos dinaintea lui, vorbind 
întruna de-aproape orice în afară de bani şi de moarte, cu 
pumnul rezemat de marginea mesei strângând pionul sau 
dama pe care le luase. „Asta-i beleaua cu jocul de dame, 
gândi el, că nu-i decât joc de dame.” Şi dup-un ceas avea 
treisprezece partide mai mult câştigate luate-nainte. 

— Facem pe douăşcinci? zise. 

— Cât e ceasul? făcu celălalt. 

Văru-său trase iar ceasornicul de la brâu şi-l îndesă la loc. 

— Unşpe fără patru. 

— Joacă, făcu celălalt. Şi jucară mai departe. Văru-său nu 
mai vorbea acum. Ţinea socoteala pe marginea scândurii c- 
un creion muşcat în gură. Aşa c-atunci când, jumătate de 
ceas mai târziu, făcu adunarea, creionul reprezenta în ochii 
lui nu un simbol, ci suma completă în dolari şi cenți care-n 
clipa următoare-i săreau în ochi izbindu-i înţelegerea, un şoc 
aproape audibil; amuţi ca mort, o clipă nici nu respiră 
măcar, gândind repede: „Ei, drăcia-dracului! Ei, drăcia 
dracului! Fireşte că nu m-a prins niciodată. N-a vrut. Pentru 
că, dacă-i câştigam toată partea, îşi închipuie că n-o să mai 
aibă nevoie să se ducă acolo”. Aşa că acum trebuia să-şi 
schimbe tactica total, să facă pe dos. Şi pentru prima oară, 
acele care-abia se mişcau pe cadranul ceasului pe care îl 
scosese iară să-l mai întrebe cineva şi-l pusese pe masă cu 
faţa-n sus lângă scândură îşi asumau o semnificaţie bine 
determinată. „Deoarece chestia asta de-aici, de-acum, nu 
poate să ţină aşa o veşnicie, gândi el într-un acces reînviat 
de furie neputincioasă. Nu se poate. Nu se poate cere unui 
om să-ndure-atâtea chiar şi pentru toţi ăi cinzeci de dolari.” 
Aşa că schimbă tactica. Drept care şi lipsa lui de onestitate 

308 


părea că-l repudiază. Făcea mişcările pripite, calculat 
stângace; se trăgea-napoi pe scaun c-un pion sau c-o damă 
de-a lui în pumn. Numai că mâna subţire, dură, a celuilalt se- 
ncleşta pe-ncheietura lui, în timp ce glasul rece, monoton, 
neînduplecat îi demonstra că un anume pion n-ar fi putut 
ajunge-n pătrăţelul în care-apăruse deodată, şi aştepta sau 
chiar îi freca de masă încheieturile degetelor încleştate 
pumn până ce-i dădea drumul. Cu toate astea, încerca iarăşi, 
c-un optimism şi cu speranţe zadarnice şi disperate, şi iarăşi 
îl prindea şi iarăşi încerca, până ce, la sfârşitul celui de-al 
doilea ceas, mişcările lui pe tablă nu mai erau nici măcar 
puerile, erau ale unui imbecil sau ale unui orb. Şi acum iar 
vorbea: 5 

— Ascultă! Ai cinzeci de dolari nu-s ai nimănui pentru că 
el n-avea neamuri, n-avea pe nimeni, n-are cin’ să-i 
revendice. Stau acolo pur şi simplu şi-s ai primului care 
trece... 

— Joacă! zise celălalt, mişcând un pion. 

— Nu! făcu celălalt. Sari! 

Sări cu pionul. Apoi, celălalt mută la rândul lui un alt pion. 

— ... Şi tu stai aici, şi-ţi trebuie bani ca să fugi poate de 
spânzurătoare, şi nu te poţi duce să-i iei pentru că eu nu 
vreau să plec. Şi eu, care nu mă pot ridica să mă duc acasă 
să mă culc, ca să mă pot scula dimineaţă să mă duc la treabă 
pentru că tu nu vrei să-mi arăţi locu' unde-s banii... 

— Joacă! zise celălalt. 

Văru-său mişcă un pion. 

— Sari! 

Văru-său îl luă. Apoi privi degetele sfrijite cu peri negri 
ţinând o bucăţică de sticlă albastră şi golind tabla din cinci 
mişcări. i 

— Şi-acum-i trecut de miezu' nopţii. În şase ceasuri se 
face ziuă. Şi Hampton cu-afurisiţii lui de copoi... 

Văru-său se opri. Celălalt era acum în picioare privind la 
el în jos; se sculă repede. Se fixau unul pe altul pe deasupra 
mesei. 

— Ei? făcu văru-său. 

309 


Răsuflarea începu să i s-audă iarăşi aspră, intensă, 
hârâită, nu încă triumfătoare. 

— Ei? zise. Ei? 

Dar celălalt nu se uita la el, se uita în jos, cu faţa tot 
răvăşită, parcă fără viaţă. 

— Te rog să pleci, zise celălalt. Te rog să mă laşi în pace. 

— Da, desigur, fu de acord văru-său fără să ridice vocea 
mai sus decât celălalt. Să plec, acum? După ce-am îndurat 
toate astea?! 

Celălalt se-ntoarse spre uşă. 

— Stai! zise văru-său. Celălalt nu se opri. Văru-său suflă în 
lampă şi-l ajunse pe celălalt în tindă. Iarăşi vorbea, acum în 
şoaptă. 

— Ah, dacă m-ai fi ascultat pe mine de-acum şase ceasuri! 
Treaba ar fi fost acum făcută şi eram şi 'napoi, în pat, în loc 
să fi stat aici juma’ de noapte. Nu vezi c-am fost tot timpu’ 
ce-mi dai tu pe ce-ţi dau eu? Tu m-aveai pe mine-n labă şi eu 
pe tine, şi nici unv’ nu puteam... Da’ unde mergem? 

Celălalt nu răspunse. Continuă să umble traversând 
curtea spre şură, cu văru-său după el; iarăşi îi auzea în ceafă 
răsuflarea intensă, aprigă, horcăită, glasul şoptind: 

— Să fie-a dracului de treabă, poate că tu nu vrei să iau eu 
jumate şi poate că nici eu nu vreau să ia altu’ jumate. Da’ să 
fie-a dracului de treabă, nu-i mai bine jumate decât să te 
gândeşti la blestematu' de Hampton şi la copoii ăia ai lui... 

Intră în şură, deschise uşa spre magazia ieslei şi intră 
înăuntru, văru-său oprindu-se-n faţa uşii, în spatele lui, şi se- 
ntinse, şi-apucă dintr-un cui din perete o bâtă scurtă din 
cherestea de stejar netezită c-o gaură la un cap, prin care 
trecea o funie de cânepă - o iabaşă pe care Houston o 
avusese pentru armăsarul lui şi pe care Snopes o găsise 
când luase în arendă de la Varner bucata sechestrată din 
pământul lui Houston - şi se-ntoarse şi-l lovi dintr-o singură 
mişcare, lăsând bâta să cadă, şi prinse trupul greu care căzu 
în aşa fel încât putu să-i folosească propria greutate ca să-l 
împingă-n magazie şi tot ce mai avu de făcut fu să-l târască 
până ce picioarele scăpară din uşă. Descheie din cataramă 

310 


un ham şi-un frâu de la plug, îi legă mâinile şi picioarele, 
apoi îşi rupse poala cămăşii şi-o făcu căluş. 

Când ajunse-n vâlcea, nu mai putu găsi copacul de care-şi 
rezemase toporul. Îşi dădu seama de unde venea 
încurcătura. Era ca şi cum, de când încetase vorbăria aia 
interminabilă, începuse să-şi dea seama nu de tăcere, ci de 
timpul scurs; că-n clipa-n care-ncetase, îl rememorase şi-l 
reluase din momentu-n care-ncepuse, în prăvălie, după- 
amiază la şase, şi-acum erau şase ceasuri de-atunci. „Iragi 
prea mult de tine, îşi zise. Trebuie s-o laşi mai moale.” Aşa 
că stătu liniştit cât numără până la o sută, încercând să se 
orienteze, uitându-se-ndărăt în sus pe pantă, să vadă de era 
mai sus sau mai jos de copac, la dreapta sau la stânga lui. 
Apoi se-ntoarse jumătate de drum prin porumbişte, şi de- 
acolo se uită-ndărăt spre vâlcea încercând să recunoască, 
după contur şi poziţie, copacul lângă care-şi lăsase toporul, 
cufundat acum în mugetul nu al tăcerii, ci al timpului care-l 
strivea. Se gândi să pornească dintr-un punct pe care-l ştia 
că-i mai jos de copacul pe care-l căuta şi să cerceteze fiecare 
pom peste care va da. Dar sunetul timpului era prea 
răsunător, aşa c-atunci când începu să se mişte, s-alerge, n- 
alerga nici spre vâlcea, nici spre cabană, ci-n curmezişul 
pantei, ba-ntr-o parte, ba într-alta, ieşind din porumbişte, 
nimerind în drum la o jumate de milă dincolo de casa lui. 

Alergă încă o milă şi ajunse la o altă cabană, mai mică şi 
mai ponosită decât a lui. Era a negrului care găsise puşca. 
Avea un câine, o corcitură de terier, o imitație, nu mult mai 
mare decât o pisică, dar tare gălăgios, o adevărată gură- 
spartă, care năvăli îndată valvârtej de pe sub casă şi se 
repezi la el ca apucat de-o isterie curată. Il ştia, şi câinele-ar 
fi trebuit să-l recunoască; îi vorbi ca să-l liniştească, dar 
câinele continuă să latre, glasul părând să vină dintr-o 
duzină de locuri deodată din bezna din faţa lui, de-l făcu să 
se repeadă brusc la el, şi zarva ascuţită se depărta repede 
spre casă. Continuă să fugă spre stiva de lemne pe care-o 
ştia unde e; toporul era acolo. Când îl apucă se-auzi o voce 
din cabană în întuneric: „Cine-i acolo?” Nu răspunse. Fugi 

311 


mai departe, corcitura lătrând mereu în urma lui, dar acum 
de după casă. Era iar într-o porumbişte, dar mai frumoasă ca 
a lui. Continua s-alerge prin ea, coborând spre vâlcea. 

Inainte de-a intra în râpă, se opri şi se orientă după o stea. 
Nu s-aştepta să găsească copacul din punctul ăsta, încerca 
să dea de făgaşul vechi, înfundat între maluri; odată intrat 
pe el, s-ar fi putut orienta din nou. Drumul cel mai sigur, 
chiar dacă era ceva mai lung, ar fi s-o ţină pe marginea 
vâlcelei până o să dea de un loc pe care-l ştia şi pe-ntuneric, 
şi-apoi s-o apuce de-acolo spre copac, dar când se uită pe cer 
să se orienteze, îşi dădu seama că trecuse de ora unu. 

Şi, cu toate astea, juma’ de ceas mai târziu tot nu găsise 
drumul. Nu putuse să vadă cerul decât din când în când, nu 
totdeauna şi steaua după care se călăuzise atunci. Dar nu 
credea să se fi abătut mult. De altfel, avusese grijă să-şi 
spună: „Te-aştepţi să dai de el pe negândite; trebuie să caşti 
ochii”. Dar în timpul ăsta mersese o distanţă de două ori mai 
mare şi-ar fi trebuit să-l găsească. Când îşi dădu seama, 
când admise-n cele din urmă că se rătăcise, nu se alarmă, 
nici nu fu disperat, ci furios. Era ca şi cu văru-său şi cu 
necinstea lui acu’ două-trei ceasuri, încrâncenarea Îşi 
repudiase şi ea discipolul care  şovăise-o  clipă-n 
determinarea lui; omenia asta-l făcuse să piardă trei ceasuri 
de pomană, în speranţa că văru-său o s-obosească şi-o să 
plece, în loc să-i fi dat una-n cap când trecuse pe lângă 
copacul lângă care-şi pierduse toporul, şi ea îl adusese aici. 

Primul imbold fu să fugă, nu pentru că intrase în panică, ci 
ca s-o ia înaintea avalanşei ăsteia de secunde acumulându- 
se, care acum era duşmanul lui. Dar şi-l înăbuşi, rămânând 
nemişcat, trupul istovit tremurând uşor, neîntrerupt de 
epuizare, până ce se convinse că muşchii n-o să fie-n stare 
să-l ia prin surprindere şi să-l ducă de-acolo. Apoi, calm şi 
atent, se întoarse până ce crezu că-i cu faţa de unde venise 
şi porni înainte. După o vreme, ajunse-ntr-un luminiş, de 
unde putu să vadă cerul. Steaua după care-şi stabilise 
drumul când intrase-n vâlcea era drept în faţa lui. „Şi-i 
trecut de două”, gândi. 

312 


Acum începu s-alerge, adică atât cât îndrăznea. N-avea ce 
face. „Acum trebuie să găsesc drumul, gândea. Dacă-ncerc 
să mă duc îndărăt şi s-o iau de la capăt, m-apucă ziua pân’ să 
ies din vâlcea.” Aşa că se zori împleticindu-se, încurcându- 
se-n rădăcini şi-n lăstăriş, c-o mână-ntinsă-nainte să se 
ferească de copaci, mut, gâfâind, orb, cu muşchii din jurul 
pleoapelor obosiţi şi dureroşi de-atâta izbit în zidul 
impenetrabil de beznă, când se pomeni alergând în gol, 
căzând, şi-apoi zăcând pe spate, gâfâind. Era drumul. Dar nu 
ştia-n ce parte. „Da' n-am trecut peste el, gândi. Sunt tot pe 
partea de-apus. Şi-i două trecute.” Acum se orientase din 
nou. Dacă stătea cu spatele la drum şi pornea drept înainte, 
trebuia s-ajungă la gura vâlcelei. Atunci îşi va da sigur 
seama unde se află. Când se pomenise căzând, aruncase 
toporul. Umblă după el în patru labe şi-l găsi, şi se căţără, şi 
ieşi din făgaş, şi porni. Acum n-alerga. Acum îşi dădea seama 
că nu mai putea îndrăzni să se mai rătăceasc-o dată. Dup-un 
ceas, când ieşi din vâlcea, era la un colţ de porumbişte. A lui; 
pământul bizar şi pân-atunci inconsistent devenea cert şi 
stabil în dimensiunile şi-n vecinătăţile lui vechi şi temeinice. 
Văzu linia turtită a acoperişului casei sale şi, alergând iarăşi 
şi-mpiedicându-se puţin printre şirurile de coceni foşnitori, 
gâfâind printre buzele uscate, printre dinţii-n-cleştaţi şi 
uscați, văzu şi recunoscu copacul îndărătul căruia-şi lăsase 
toporul şi din nou avu senzaţia că-şi rememora, c-o lua de la- 
nceput dintr-un punct mort în timp, şi că nu pierduse decât 
timp. Se-ntoarse să s-apropie când o umbră mai groasă se 
detaşă din cealaltă umbră, ridicându-se fără grabă, şi vocea 
lui văru-său făcu, slab şi hârâit: „Ţi-ai uitat blestematu' de 
topor, ai? Uite-l! Ia-l!” 

Se oprise făr-un zgomot, făr-o exclamaţie, făr' să-şi tragă 
măcar răsuflarea. „Zic că-i mai bine să nu mă folosesc de 
topor”, gândi, mut, imobil, în timp ce ăl'lalt respira strident 
aproape deasupra lui şi glasul slab, indignat continua: 

— Afurisit de ucigaş fratricid, dacă n-aş fi-ndurat tot ce 
poate-ndura un om pentru douăşcinci de dolari sau, dacă-i 
vorba, şi pentru douăşcinci de mii, aveam poftă să-ţi fi dat 

313 


una-n cap şi să te car cu mâna mea să te-arunc în droşca lu' 
Hampton. Pe Dumnezeul meu, nu eşti tu de vină că-n locu’ 
meu n-a stat Hampton aici să te-aştepte. Să fie-al dracului, 
nici n-apucaseşi să dai din coadă pentru ăilalţi douăşcinci de 
dolari pe care credeai c-ai pus mâna, că Hampton cu toată 
banda lui era acolo-n magazia ieslei să mă dezlege, să-mi 
dea cu apă pe faţă. Şi iar am minţit de dragu’ tău. Le-am zis 
că mi-ai dat una-n cap şi m-ai legat, şi mi-ai luat banii, şi că 
te-ai cărat la gară. Şi-acum, ia ascultă, cât îţi închipui c-am 
să tot torn la minciuni ca să te scap de spânzurătoare? Ai? 
Ce? Şi ce-aşteptăm aici? Pe Hampton? 

— Da, făcu el. Al] right. „Da' nu cu toporu'”, gândi. 

Se-ntoarse şi porni printre copaci. Celălalt se luă după el, 
de data asta în călcâiele lui, cu răsuflarea aspră, horcăită, cu 
glasul slab, indignat, aproape deasupra capului, aşa c-atunci 
când se aplecă şi bâjbâi cu mâna la picioarele sale, văru-său 
se-mpiedică de el. 

— Ce dracu’ faci acum? lar ţi-ai pierdut afurisitu' de 
topor? Caută-l şi dă-l încoa' şi p-ormă arată-mi locu”, că 
numai ce iese soarele, da’ nenorocitu’ ăla de-mpuşcă-votu.'... 

Mâna sa pipăi şi găsi o bâtă destul de mare. „Acum nu 
văd, aşa că trebuie să pot da de două ori”, gândi el, 
ridicându-se. Lovi înspre glasul hârâit, furios, revenind şi 
lovind înc-o dată, cu toate că prima lovitură fusese de ajuns. 

Acum ştia unde era. N-avea nevoie de călăuză, cu toate că- 
şi dădea seama că are, şi mergea destul de repede 
adulmecând aerul care-aducea un iz uşor; trebuia să meargă 
repede-acum. „Pentru că-i trecut de trei, gândi, zicându-şi: 
uite că uitasem.” Parcă totul se coaliza împotriva unui om 
care-l omorâse pe altul. Şi-atunci îşi dădu seama că-i simţea 
mirosul, pentru c-acum nu mai avea un punct central, un 
punct de ghidare, ci se răspândise peste tot; văzu 
deschizătura, scorbura fără coroană a gorunului trăsnit, 
profilându-se pe peticul de cer senin brodat cu frunze pe 
margini, îndoindu-şi genunchii se trase puţin îndărăt, să-şi 
potrivească distanţa, după ce pipăise copacul cu degetele, ca 
să nimerească, şi ridică toporul. Lama se-nfundă toată pân’ 

314 


la coadă-n miezul putred, îl răsuci, îl smulse şi-l ridică din 
nou. Atunci - n-auzise nimic, doar oftatul beznei curgând în 
spatele lui, şi-ncercă să se-ntoarcă, dar era prea târziu - îl 
izbi ceva în spate... îşi dădu îndată seama ce era. Nu era nici 
măcar surprins căzând, simţindu-i răsuflarea şi dinţii, 
întorcându-se, încercând s-apuce toporul, simţindu-i iarăşi 
dinţii la beregata lui şi mirosul fierbinte-al respirației, când îl 
zvârli pentru un moment îndărăt cu antebraţul şi se ridică-n 
genunchi, şi-apucă toporul cu-amândouă mâinile. li putu 
vedea ochii-acum, când sări a doua oară. Păreau să 
plutească spre el la nesfârşit. Dădu spre ei, nimerind în gol: 
toporul intră-n pământ, aproape trăgându-l după el, gata să-l 
izbească-n faţă cu coada. De data asta, când zări iar ochii, 
era-n picioare. Se repezi la ei cu toporul ridicat. Continuă să 
se repeadă şi după ce dispăruseră, zdrobind lăstărişul, 
căzând, oprindu-se-n cele din urmă cu toporul ridicat şi gata 
să dea, gâfâind, ascultând, fără să vadă, fără s-audă nimic. 
Se-ntoarse la copac. 

La prima lovitură de topor, câinele sări din nou. Se aştepta 
la asta. De data asta nu-nfundă toporul, îl răsuci şi-l ridică 
învârtindu-l, gata să dea. Trase-nspre ochi şi simţi toporul 
izbind şi sărindu-i, ca un rânjet, din mâini, se repezi-n 
lăstăriş, unde câinele se zbătea şi gemea, sări luându-se 
după sunet, zdrobind furios cu picioarele-n jurul său, 
oprindu-se ghem la pământ, s-asculte, sărind dup-un alt 
sunet, dar în zadar şi de data asta. 

Atunci se lăsă în patru labe şi se târî în cercuri din ce în ce 
mai mari în jurul copacului, căutând toporul. Când, în cele 
din urmă-l găsi, putu să vadă deasupra marginii ciopârţite a 
copacului luceafărul. 

Începu din nou să taie la rădăcina copacului scorburos, 
oprindu-se după fiecare lovitură s-asculte, cu toporul gata 
ridicat, cu picioarele şi braţele-ncordate, pregătite să-l 
răsucească şi să dea. Dar n-auzea nimic. Atunci începu să 
taie neîntrerupt, toporul intrând pân' la coadă la fiecare 
lovitură, ca-n nisip, ca-n rumeguş. Apoi toporul se-nfundă cu 
coadă cu tot în lemnul putred. Acum îşi dădu seama că 

315 


mirosul pe care-l simţise nu era închipuire şi lăsă toporul, şi- 
ncepu să rupă lemnul cu mâinile, cu capu-ntr-o parte, cu 
dinţi rânjiţi şi-ncleştaţi, cu răsuflarea sâsâind printre ei, 
eliberându-şi din când în când o mână să dea-ncolo câinele 
care se repezea-ntruna chelălăind, apoi îşi vâri capul în 
deschizătură, mărită-acum, din care putoarea părea să 
ţâşnească aproape c-un sunet perceptibil. „Fugi de-aici, fir-ai 
al dracului să fii! gâfâi, parc-ar fi vorbit unui om, încercând 
din nou să azvârle câinele-ncolo, fă-mi loc!” S-apucă să tragă 
de cadavru, simțind pielea cum alunecă pe oase, ca şi cum ar 
fi fost prea mare. Acum câinele-şi băgase tot capul şi umerii- 
n deschizătură, urlând. 

Când cadavrul scăpă, el căzu peste cap, pe spate, în noroi, 
cu mortul peste picioare şi câinele deasupra, urlând. Se 
ridică şi lovi câinele cu piciorul. Dădu-ndărăt, dar când se 
aplecă  şi-apucă picioarele  şi-ncepu să-l târâie de-a- 
ndărătelea, câinele era lângă el, acum atent la cadavru, 
tăcut câtă vreme îl târa. Insă când se opri să-şi tragă 
răsuflarea, începu iar să urle şi iar se-ncordă şi-l lovi şi de 
data asta; atingându-l, descoperi că-l vedea, că se iviseră 
zorile, şi-animalul, vizibil acum, slăbănog, costeliv, c-o 
tăietură proaspătă sângerândă pe bot, urlă. Cu ochii la el, se 
aplecă şi bâjbâi pe jos până ce dădu cu mâna peste-un băț. 
Era plin de noroi, dar destul de bun încă. Când câinele îşi 
ridică din nou capul să urle, îl izbi cu putere. Câinele se 
răsuci repezindu-se la el, şi-i văzu cicatricea lungă de la 
umăr până la spinare, făcută de-mpuşcătură. 

De data asta-l lovi chiar între ochi. Luă cadavrul de 
glezne, cu faţa, şi-ncercă să fugă. 

Când ieşi din lăstăriş la malul apei, răsăritul se- 
mpurpurase. Gârla era încă invizibilă - un mal lung de ceaţă 
ca bumbacul scămoşat, pe sub care curgea apa. Se aplecă; 
ridică iarăşi cadavrul o dată şi jumătate cât el şi-l zvârli 
afară în ceaţă şi, chiar când îi dădea drumul din mâini, 
săltându-se, reţinându-se tocmai la timp ca să nu-l ia elanul 
şi pe el, văzu, în clipa-n care dispărea, răşchirarea greoaie a 
trei membre, când ar fi trebuit să fie patru, şi, recăpătându- 

316 


şi echilibrul ca să se-ntoarcă, alergând, auzea goana 
precipitată a câinelui ca o şoaptă în urma sa, şi animalu-i 
sări în spate. Nu se opri. Căzut în patru labe, îl văzu prin aer 
ca o fantastică pasăre fără aripi înălțându-se şi dispărând în 
ceaţă. Se ridică şi-ncepu să fugă. Se-mpiedică şi căzu, dar se 
ridică alergând în continuare. Atunci auzi picioarele iuti, 
catifelate-n urma lui şi din nou căzu-n patru labe, din nou îl 
văzu zburând pe deasupra şi răsucindu-se-n aer, aşa încât să 
cadă cu faţa, cu ochii ca două ţigări de foi aprinse, când sări 
la el pân’ a nu fi apucat să se pună pe picioare. Il lovi-n faţă 
cu mâinile, se ridică şi fugi. Ajunseră-mpreună la scorbură. 
Câinele sări iarăşi la el, muşcându-l de umăr, pe când se 
apleca şi intra în deschizătură, bâjbâind cu furie după braţul 
lipsă, câinele muşcându-l întruna de spate şi de picioare. 
Apoi câinele dispăru. O voce zise: 

— All right, Mink. L-am prins. Poţi ieşi. 

Cabrioleta aştepta între copaci în dosul casei, unde 
dăduse de urmele ei acum două zile. Se aşeză pe scaunul din 
spate cu un poliţist alături, care-şi prinse-n cătuşe mâna de-a 
lui. Şeriful şedea lâng-un alt poliţist, care mâna caii. 
Polițistul dădu să-ntoarcă, s-apuce spre prăvălia lui Varner şi 
să iasă-n şoseaua spre Jefferson, dar şerifu-l opri. 

— Stai puţin, zise, şi se suci în scaun - un uriaş fără gât, 
cu o vestă descheiată şi-o cămaşă scrobită fără guler. 

Pe faţa lui lată, grasă, ochii mici, şireţi, reci semănau cu 
două bucățele de sticlă neagră înfipte-ntr-un aluat necopt. 
Se adresă amândurora: 

— Unde duce drumu” ăsta 'n partea cealaltă? 

— In drumu’ vechi spre podu’ de la Whiteleaf, zise 
polițistul. Paişpe mile. Şi de-acolo mai rămân nouă pân’ la 
prăvălie la Whiteleaf. Şi de la prăvălia de la Whiteleaf mai 
sunt alte opt pân' la Jefferson. Şi pe la Varner sunt 
douăşcinci. 

— Eu zic că de data asta să nu trecem pe la Varner, făcu 
şeriful. Dă-i drumu”, Jim! 

— Da, făcu polițistul. 

— Dă-i drumu, Jim! Că nu facem economie din banii 

317 


noştri, facem din ai statului. 

Şeriful, care se-ntorcea la loc, ca să fie cu faţa-nainte, se 
opri şi se uită la poliţist. Se priviră-n ochi. 

— Am zis că-i all right, nu? făcu polițistul. 

— Dă-i drumu”! 

Tot restul dimineţii şi-o parte din după-amiază coborâră 
printre dealurile cu pini. Şeriful avea o cutie de ghete plină 
cu lucruri reci de-ale mâncării şi chiar şi un urcior de gresie 
învelit în cârpe de iută ude, cu lapte bătut. Mâncară fără să 
se oprească, în afară doar de minutele în care se opriră ca să 
dea apă la cai, la o gârlă care tăia drumul. Apoi ieşiră dintre 
dealuri şi după-amiază devreme trecură pe lângă prăvălia 
din Whiteleaf şi intrară în câmpia largă şi bogată, cu recolte 
frumoase, cu porumburile grele, pârguite, unde culegătorii 
de bumbac umblau încă printre şirurile învoalte, şi văzu 
oamenii care şedeau pe vine pe galerie sub afişele de 
produse farmaceutice şi tutun ridicându-se deodată. 

— Măi, măi! făcu polițistul. Sunt şi p-aici de-ăia care-arată 
ca şi cum ar vrea să-i cheme şi pe ei Houston, măcar zece- 
cinşpe minute. 

— Dă-i drumu”! zise şeriful. 

Merseră mai departe, prin praful gros, moale, toată după- 
amiază de vară toridă, cu toate că-ntr-adevăr nu-i mai 
puteau tine piept, când soarele aprig înclinându-se 
pătrundea pe lături spre locurile lor. Şeriful vorbi acum fără 
să-şi mişte capul sau să-şi scoată din gură pipa de cocean de 
păpuşoi: 

— George, schimbaţi locurile! Lasă-l şi pe el la umbră! 

— Stau bine, răspunse acesta. Nu mă jenează. 

După o vreme chiar că nu-l mai jena sau în orice caz nu 
mai mult decât pe ceilalţi, pentru că drumul se strecura din 
nou printre dealuri, urcând şi cotind, şi umbrele lungi ale 
pinilor se întindeau alene pe lângă cabrioletă în soarele care 
acum apunea; în curând începu să se zărească chiar şi 
Jefferson, dincolo de ultima vale, cu sfera incandescentă 
suspendată a soarelui alunecând în jos, dincolo de el, bătând 
drept în faţă, aproape paralel, pe chipurile lor. Pe-un copac 

318 


era o firmă cu numele unui negustor şi dedesubt scria 
„Jefferson, 4 mile”; trecură pe lângă ea, trecură de ea, dar 
păreau că nu se urnesc, şi el îşi mişcă puţin piciorul şi-şi 
încordă umărul din interior, în vederea smuciturii care-avea 
să urmeze, şi-şi adună puterile, şi se zvârli cu picioarele- 
nainte din cabrioleta-n mers, aruncând şi braţul, şi umăru- 
nainte, ca să reziste şocului prevăzut, dar era prea târziu, 
aşa că atunci când trupul cădea dincolo de roată şi scăpa, 
capu-i aluneca şi se prindea în furca formată de stâlpii care 
susțineau partea de deasupra a trăsurii, şi inerția şi 
greutatea corpului întreg trăgeau acum de gâtul înţepenit în 
furcă. Auzi îndată osul, vertebrele trosnind şi-şi răsuci din 
nou trupul, izbind acum înapoi, către unde credea el că 
trebuie să fie-acum roata-nvârtindu-se, gândind: „Dacă pot 
să-mi vâr picioru-ntre spiţe, ceva tot o să se rupă”; 
bălăngănea cu piciorul să dea de roată, simţea fiecare 
mişcare a trupului repercutându-se-n gât, ca şi cum ar fi- 
ncercat cu-o furie rece şi într-o completă detaşare să vadă ce 
se va rupe-ntâi: osul viu sau fierul mort. Atunci primi o 
lovitură teribilă la baza gâtului, care-ncetă de-a fi lovitură şi 
deveni-n schimb o apăsare metodică, furibună şi ucigător de 
puternică. Crezu c-aude osul, da-şi dădu seama că-i vocea 
poliţistului: „Opreşte! Opreşte dracului odată! Opreşte!” şi 
simţi smucitura cabrioletei şi chiar i se păru că-l vede pe 
şerif plecându-se peste rezemătoare şi luptând cu polițistul 
furibund; se-năbuşea, încerca să tragă aer, să-nchidă gura şi 
nu putea, încerca să se ferească de lovitura dură, rece a 
apei, în timp ce deasupra capului vedea o ramură pe cerul 
însorit şi printre frunze - o adiere uşoară şi cele trei mutre. 
Dar, după o vreme, putu să respire iarăşi ca lumea, căci 
curentul făcut de agitația sa îi uscase apa de pe faţă şi 
numai cămaşa era puţin umedă; nu era încă un vânt 
răcoritor, doar un vânticel scăpat în fine de arşiţa de 
neîndurat a soarelui  ridicându-se-odată  cu-nceputul 
asfinţitului, cabrioleta mergând acum pe sub o boltă-n toată 
regula de copaci străbătuţi de raze de soare, printre peluze 
tunse şi-ngrijite, pe care strigau şi se jucau copii în hăinuţe 
319 


strălucind în soarele care apunea, cucoane în rochii 
frumoase de după-amiază se legănau în balansoare, iar 
bărbaţii se-ntorceau de la lucru, intrând pe porţile frumos 
vopsite, spre farfuriile cu mâncare şi ceştile de cafea în 
amurgul lung care-ncepea. 

Se apropiară de-nchisoare pe din dos şi intrară în curtea 
împrejmuită cu zid. 

— Sari! zise şeriful. Dă-l jos! 

— N-am nimic, făcu el. 

Dar trebui să spună de două ori până să-l audă cineva, şi 
chiar şi-atunci nu era vocea lui: 

— Pot să merg. 

După ce plecă doctorul, rămase-ntins pe pat. În perete era 
o fereastră mică, îngustă, cu gratii, dar dincolo de gratii 
nimic decât asfinţitul. Apoi simţi după miros că undeva se 
gătea cina - şuncă, pâine caldă şi cafea - şi deodată-i lăsă 
gura apă, un lichid fierbinte şi sărat, dar când încercă să-l 
înghită îl duru atât de tare, încât se ridică-n picioare 
mişcându-şi ţeapăn şi grijuliu gâtul şi capul, ca să-şi uşureze- 
nghiţitul sărăturii fierbinţi. Atunci auzi de dincolo de uşa de 
gratii un tropăit greu apropiindu-se repede, se ridică, se 
duse la uşă şi privi printre gratii în sala comună, în care 
victimele negre ale miilor de mici delicte şi abuzuri ale 
albilor mâncau şi dormeau laolaltă. Putea să zărească capul 
scării, tropăitul de-acolo venea, şi văzu un pâlc de capete-n 
dezordine, cu pălării şi şepci jerpelite, şi de trupuri în 
salopete zdrenţuite şi ghete rupte năvălind şi umplând sala 
goală împuţită cu zgomotul înfundat al unor picioare târşâite 
şi-al unor glasuri moi, neroade, îngânate - echipa de 
puşcăriaşi care lucra la drumuri, vreo şapte-opt, închişi 
pentru vagabondaj sau bătăi cu briciurile, sau jocuri de 
barbut pe zece-cinşpe cenți, scăpaţi acum de lopată şi de 
târnăcop pe zece ore cel puţin. Se apucă de bare şi privi la 
ei. 

— Totul... zise. 

Nu i se auzi vocea deloc. Duse mâna la beregată şi vorbi 
din nou, scoțând un sunet uscat, hârâit. Negrii tăcură mâlc, 

320 


cu ochii la el, cu albul globilor încremenit pe feţele care nu 
se mai distingeau bine. 

— Totul a mers all right, zise, pân'a-nceput să se desfacă-n 
bucăţi. Puteam să fi isprăvit şi cu câinele... 

Işi ţinea beregata cu mâna şi glasul era aspru şi uscat şi 
cârâit. 

— Da' puiu' ăla de curvă a-nceput să se desfacă-n bucăţi 
peste mine. 

— Care, ăla? făcu unul dintre negri. 

Şopteau între ei, murmurau. Globii albi ai ochilor se 
rostogoleau la el. 

— Totul a mers all right, zise. Da' puiu ăla de curvă... 

— Şşşt, albule, şşşt! Nu ne spune nouă poveşti de-astea... 

— Ar fi mers all right, zise el aspru, şoptit. 

Apoi, iarăşi, vocea i se stinse cu totul şi se ţinea de bare 
cu o mână şi de beregată cu cealaltă, în timp ce negrii se 
uitau la el strânşi grămadă, cu ochii albi încremeniţi în 
lumina care pălea. Pe urmă, parcă înţeleşi, se-ntoarseră şi-o 
luară la goană spre scară, şi le auzi şi paşii coborând, şi-apoi 
îl ajunse mirosul mâncării, şi se apucă de bare încercând să 
vadă capul scării. „Au de gând să le dea de mâncare negrilor 
ăstora înainte de a-i da unui alb”, gândi el simțind mirosul de 
cafea şi de şuncă. 


3 


Asta era în toamna dinaintea iernii după care oamenii, 
când aveau să îmbătrânească, vor determina epoci şi vor 
data evenimentele. Dogoarea secetoasă a verii - zile de 
pârjol sub care chiar şi frunzele de stejar rugineau şi 
mureau, nopţi în timpul cărora stele cu locul bine hotărât pe 
cer păreau să privească-n jos c-o uluială rece din ochii lor 
fără pleoape cum se-neacă-n praf pământul - încetă în fine 
şi, timp de trei săptămâni din vara indiană, pe pământul 
ostenit de arşiţă domni bătrâna Lilith, zeiţa pustiului, tronă 
încununată în mijlocul morţii răspândite oficial pe faţa 


321 


invincibilului ei curtezan. În aceste zile albastre, somnolente 
şi deşarte, pline de tăcere şi de miros de frunze arse, şi de 
fum de vreascuri, Ratliff, umblând încoace şi-ncolo între casa 
lui şi piaţă, vedea cele două mâini mici, sinistre şi imobile 
strângând fără putere gratiile ferestrei închisorii de la o 
înălţime nu cu mult mai mare decât cea la care-ar fi ajuns un 
copil. lar după-amiezele privea la cei trei vizitatori, nevasta 
lui şi cei doi copii, intrând sau ieşind de la închisoare, în 
vizita lor de fiecare zi. În prima zi, când o adusese la el 
acasă, ea stăruise s-ajute la treburile gospodăriei, la orice-i 
va îngădui sora lui, la măturat, la spălat vasele, la tăiat 
lemne pentru foc, treburi pe care pân' atunci le făcuseră 
nepoatele şi nepoţii lui (şi, în paranteză fie spus, făcând 
astfel îşi asigura juvenilul lor dispreţ), nesocotind în 
aparenţă virtutea mută şi ultragiată a surorii sale. Femeia 
era voinică, dar nu grasă, realmente zveltă, cum îşi dădu 
Ratliff seama-n cele din urmă într-un fel de sever sentiment 
nu de milă, ci mai curând de nelinişte; desculţă de obicei, cu 
claia nepieptănată de păr oxigenat care de mult începuse să 
se-nnegrească la loc pe la rădăcină, cu faţa rece pe care mai 
rămăsese ceva dintr-o frumuseţe dură, nu de tot pierdută, 
deşi putea să fi fost numai o încredere în sine înrădăcinată şi 
inextirpabilă sau poate, pur şi simplu, asprime. Pentru că 
deţinutul refuzase nu numai eliberarea pe cauţiune (dac-ar fi 
putut-o depune), dar chiar şi avocatul. Stătuse între doi 
poliţişti - mărunt, cu faţa ca o mască a îndărătniciei, cioplită 
în lemn, sleit şi slab aproape ca un schelet - în faţa 
procurorului, şi-ar fi putut foarte bine nici să nu fi fost de 
faţă, ascultând şi poate nici măcar auzind punerea sub 
acuzare, şi-apoi, la un semn al unuia dintre poliţişti, 
întorcându-se spre închisoare, spre celulă. Aşa că dosarul fu 
scos de pe rol pentru simpla caducitate a materialului 
probant necesar arderii oficiale pe rug, parc-ar fi fost o piesă 
distribuită numai pe jumătate, şi amânată, sărindu-se peste 
sesiunea din octombrie a curţii, până-n cea de primăvară, în 
mai; şi poate că-n trei după-amieze pe săptămână, Ratliff îşi 
privea musafirii, copiii îmbrăcaţi în haine vechi de-ale 
322 


nepoților şi de-ale nepoatelor sale, intrând toţi trei la 
închisoare, şi se gândea cum vor fi stând toţi patru în celula 
strâmtă puţind a creozot, a vechi urme de excreţii omeneşti 
- sudoare, urină, vomitări provocate de toate vechile spaime: 
teroare, neputinţă, nădejde. „Il aşteaptă pe Flem Snopes, 
gândea. Pe Flem Snopes.” 

Apoi veni iarna, frigul. Între timp, femeia găsise de lucru, 
îşi dăduse tot atât de bine seama ca şi ea că vechea stare de 
lucruri n-ar fi putut dura, pentru că, într-un fel, era casa 
surorii lui, chiar dacă numai pe temeiul unui vot majoritar. 
Aşa că nu numai că nu fusese surprins, ci avusese chiar un 
sentiment de uşurare când ea venise şi-i spusese că are de 
gând să se mute. Apoi, îndată ce-i spusese că are de gând să 
plece, se petrecu în el ceva. Îşi închipui că motivul îs cei doi 
copii. 

— Chestia cu slujba e-n regulă, zise el. E foarte bine. Dar 
n-ai nevoie să te muţi. Dacă te muţi, o să trebuiască să 
plăteşti casă şi masă. Şi-acum trebuie să faci economii. Ai să 
ai nevoie de bani. 

— Da, replică ea dur. O să am nevoie de bani. 

— El tot mai crede că... 

Se opri. Zise: 

— Ai aflat cumva când se-ntoarce Flem sau nu? 

Ea nu răspunse. Nici nu s-aştepta să-i răspundă. 

— O să trebuiască să strângi cât poţi de mult, zise. Aşa că 
că rămâi aici. Dă-i un dolar pe săptămână pentru masa 
copiilor, dacă socoteşti c-ai să te simţi mai bine-aşa. Eu zic 
că un copil n-o să mănânce mai mult de-atât pe săptămână. 
Dar, rămâi aici. 

Aşa că rămase. Le lăsase lor odaia lui şi el dormea cu 
nepotul cel mare. Ea găsise de lucru la o pensiune de pe-o 
stradă lăturalnică, amărâtă, murdară, cu reputaţie dubioasă, 
căreia-i zicea „Hotel Savoy”. Lucrul ei începea o dată cu 
zorile şi se termina uneori după înnoptat, alteori chiar 
binişor după înnoptat. Mătura, deretica, făcea paturile, mai 
gătea câte ceva, pentru că spălatul vaselor şi aprinsul 
focurilor era treaba portarului negru. Primea trei dolari pe 

323 


săptămână şi masă. „O să facă bătături la picioare de-atâta 
alergat cât îi noaptea de lungă de la o cameră la alta pe la 
toţi geambaşii şi juraţii regionali, şi-agenţii de-asigurări 
pentru negri”, zicea un deştept din târg. Dar asta era treaba 
ei. Ratliff nu ştia nimic despre toate astea şi se sinchisea şi 
mai puţin şi, spre meritul lui, nici nu credea. Aşa c-acum n-o 
mai vedea deloc decât după-amiezele de duminică, când, 
copiii cu paltoane noi, cumpărate de el, şi ea cu paltonul lui 
vechi, pe care stăruise să i-l plătească cu cinzeci de centi, 
intrau pe poarta închisorii sau poate ieşeau. Atunci de-abia i- 
a dat prin minte că nu văzuse pe nimeni din neamurile lui - 
pe bătrânul Ab sau pe învăţător, sau pe fierar, sau pe 
vânzătorul ăl nou - să se ducă la el. Şi dacă s-ar fi ştiut tot ce 
era de ştiut în afacerea asta, atunci în orice caz mai e unul 
care-ar trebui să stea şi el în celula aia. Sau în alta la fel, 
pentru că nu poţi spânzura un om de două ori - admițând 
chiar, fireşte, că un Snopes poate executa o pedeapsă cu 
moartea pentru un alt Snopes. 

De Thanksgiving (Ziua Recunoştinţei), în noiembrie, a nins 
şi cu toate că n-a ţinut decât două zile, la începutul lui 
decembrie s-a lăsat un frig de crăpau pietrele şi pământu-a- 
ngheţat bocnă, aşa că dup-o săptămână se ridica din el praf 
adevărat. Fumul se albea pân’ a nu ieşi din coş şi nici nu se 
putea ridica, luând aceeaşi culoare cu cerul ceţos, pe care 
toată ziulica soarele stătea palid ca un biscuit necopt şi tot 
atât de rece. „Acum n-au nevoie de vreun motiv ca să nu 
vină să-l vadă”, îşi zicea Ratliff. Să facă un om peste 
douăzeci de mile de la Moşia Franţuzului numai ca act de 
pietate, nici chiar un Snopes n-avea nevoie de scuză. Acum 
era un geam între gratii şi mâini; nu se mai vedeau, chiar 
dacă s-ar fi oprit cineva în drum în faţa închisorii să se uite 
la ele. Dimpotrivă, Ratliff trecea repede, zgribulit în palton, 
ţinându-şi pe rând urechile cu mâinile în mănuşi împletite, 
cu respiraţia răsucindu-i-se în jurul nasului învineţit şi cu 
ochii lăcrimând, prin piaţa goală prin care poate trecea o 
căruţă de la ţară, cu cei din ea înfăşuraţi în pături, c-un 
felinar aprins între ei pe scaun, în timp ce ferestrele- 

324 


ngheţate ale prăvăliilor păreau să se zgâiască la ei fără să 
priceapă, nici să regrete nimic, ca nişte feţe de bătrâni cu 
cataractă. 

Crăciunul trecu sub acelaşi cer de culoarea sării, fără să 
se moaie măcar faţa pământului ca de fier, dar în ianuarie s- 
a pornit un vânt de nord-vest care-a curăţat cerul. Soarele 
făcea umbre pe pământul îngheţat şi vreo trei zile, către 
amiază, unele petice se topeau pe vreo doi-trei centimetri 
adâncime, se-ntindeau ca nişte pete de unt sau de unsoare, 
şi, către prânz, oamenii răsăreau „ca şoarecii sau ca 
gândacii”, îşi zicea Ratliff, uluit şi parcă pipăind soarele sau 
peticele de pământ din nou moi, reapărute ca dintr-o vreme 
aproape uitată şi-n care paşii puteau lăsa iarăşi urme. „Nu 
mai îngheaţă la noapte, îşi ziceau unul altuia. S-adună norii 
dinspre sud-vest. Aduc ploaia; o să gonească gerul şi-o să fie 
iar frumos.” Şi-ntr-o zi plouă. Vântul bătea contra 
cronometru, spre răsărit. „lar vine vânt de nord-vest şi iar o 
să-ngheţe. Da’ tot e mai bine decât zăpadă”, îşi ziceau unul 
altuia, cu toate că ploaia-ncepuse să se schimbe-n lapoviţă 
şi, către seară, ajunsese zăpadă, ningând două zile-n şir, 
topindu-se-n zloată de cum cădea, până ce-ngheţă şi zloata-n 
cele din urmă şi zăpada continuă să cadă, dar până la urmă 
se opri şi ea şi se lăsă un ger uscat fără vânt, fără măcar o 
boabă de soare-ngheţat care să prezideze un pământ mort 
ambalat în gheaţă; în ianuarie şi-apoi în februarie - nicio 
mişcare pe nicăieri, în afară de fumul care se lăsa jos şi de 
rarii trecători strecurându-se spre centrul oraşului sau spre 
casă, incapabili să meargă pe trotuar, ţinând mijlocul străzii, 
pe unde niciun cal n-ar fi putut pune piciorul, şi nu se auzea 
niciun sunet afară de-al topoarelor tăind lemne şi de 
fluieratul solitar al trenurilor zilnice, şi lui Ratliff i se părea 
că le şi vede, fără dimensiuni şi fără călători, împăunate cu-o 
coamă de abur, gonind fără scop prin solitudinea albă şi 
rigidă. Acasă, în după-amiezele de duminică şezând aplecat 
lângă sobă, auzea femeia venind după prânz să ia copiii să le 
pună paltoanele noi peste hăinuţele rămase mici cu care, 
indiferent de frigul de-afară, trebuiau să meargă la şcoala 

325 


duminicală (soră-sa ţinea mult) cu nepotul şi nepoatele care-i 
ignorau; şi se gândea la ei patru şezând, tot înfofoliţi în 
paltoane, în jurul sobei mici de tablă, bună de nimic, care 
nu-ncălzea celula, doar cel mult scotea din pereţi, ca nişte 
lacrimi, sudoarea îmbătrânit-a vechilor spaime şi disperări 
pe care le-adăpostise. Mai târziu se-ntorceau. Ea nu 
rămânea niciodată la cină, dar o dată pe lună îi aducea cei 
opt dolari economisiţi din salariul ei de doisprezece şi alte 
monede şi bancnote (o dată-i adusese încă nouă dolari) 
despre care n-o-ntreba niciodată cum de făcuse rost. Era 
bancherul ei. Soră-sa poate ştia, poate nu, dar probabil că 
ştia. Suma creştea. „Dar o să ţină încă multe săptămâni”, 
zicea el. Femeia nu spunea nimic. „Poate c-ar răspunde dacă 
i-ai scrie, adăuga el. La urma urmei, sângele apă nu se face.” 

Gerul nu putea să ţin-o veşnicie. Pe nouă martie a nins iar, 
dar zăpada asta s-a topit fără să-ngheţe. Aşa că oamenii au 
putut să-nceapă din nou să umble-ncoace şi-ncolo, şi-ntr-o 
sâmbătă intră în restaurantul în care era pe jumătate 
proprietar şi-l văzu pe Bookwright aşezat din nou în faţa 
unei farfurii pline cu fel de fel de mâncăruri, din care o bună 
parte erau ouă. Nu se văzuseră de-aproape şase luni. Nu 
schimbară niciun fel de salut între ei. 

— S-a-ntors iar la ea acasă, zise Bookwright. Săptămâna 
trecută. 

— Umblă cam repede, făcu Ratliff. Acu' cinci minute-am 
văzut-o golind o găleată de cenuşă la uşa din dos a Hotelului 
Savoy. 

— Vorbesc de-ailaltă, zise Bookwright cu gura plină. De 
nevasta lu’ Flem. S-a dus Will cu trăsura la Mottsville şi i-a 
adus, săptămâna trecută. 

— I-a adus? 

— Nu pe Flem. Pe ea şi pe copil. 

„Vasăzică, s-auzise”, gândi Ratliff. Cineva apucase să-i 
scrie. Zise: 

— Şi pe copil. Măi, măi! Februarie, ianuarie, decembrie, 
noiembrie, octombrie, septembrie, august. Şi ceva din 
martie. Tot nu-i destul de mare ca să mestece tutun, după 

326 


socoteala mea. 

— Nici n-o să mestece, că-i fată, făcu Bookwright. 

Aşa c-o bucată de vreme nu ştiu ce să facă, cu toate că nu 
i-a trebuit mult ca să se hotărască. „Mai bine-acum”, îşi zise. 
Chiar dacă ea spera fără să-şi dea seama. A doua zi după- 
amiază aşteptă acasă până ce veni să ia copiii. 

— S-a-ntors nevastă-sa, zise. 

O clipă, numai una, ea rămase nemişcată. 

— Nu te-aşteptai la altceva, nu-i aşa? 

— Nu, zise ea. 

Apoi iarna trecu, în sfârşit. Se sfârşi cum începuse, cu 
ploaie; nu ploaie rece, ci cu şiroaie sonore de apă caldă 
spălând pământul de tot gerul îngheţat, c-o primăvară- 
ntârziată călcându-i pe urme, apărând dintr-odată într-un 
talmeş-balmeş de fructe şi flori, şi frunze, de pajişti smălţuite 
şi de păduri înflorite, şi-ogoarele lungi, felii negre care 
ieşeau din somnul hibernal aşteptând cuțitul plugului. Şcoala 
era-nchisă când trecu prin faţa ei, că-ncepea semănatul, şi 
mână mai departe spre prăvălie şi-şi legă atelajul de stâlpul 
tradiţional, şi urcă între cei şapte sau opt bărbaţi care 
şedeau pe vine şi trândăveau pe galerie, ca şi cum nu s-ar fi 
mişcat de-acolo de când îi văzuse ultima oară, acum şase 
luni. 

— Ei, oameni buni, zise. Şcoala s-a-nchis, după cum văd. 
Se duc copiii la câmp acum, să v-odihniţi şi voi bătrânii-un 
pic. _ 

— E-nchisă din octombrie, făcu Quick. Invăţătoru' s-a 
cărat. 

— 1.0.? S-a cărat 1.0.? 

— A venit într-o zi nevastă-sa. Când a ridicat ochii şi-a 
văzut-o, s-a cărat. 

— A venit într-o zi cine? 

— Nevastă-sa, făcu Tull. Sau cel puţin aşa zicea ea. O 
muiere voinică cenuşie... 

— Fleacuri, zise Ratliff. Nu-i însurat. N-a stat el aici trei 
ani? O fi fost mă-sa. 

— Nu-nu, zise Tull. Era destul de tânără. Doar că era toată 

327 


cenuşie. C-o brişcă. Şi c-un copil de vreo şase luni. 

— C-un copil? făcu Ratliff. 

Se uita de la unul la altul, clipind: 

— Ascultă! făcu el. Ce-nseamnă toate astea? Cum să fi 
avut nevastă, şi-ncă şi-un copil de şase luni? N-a stat el aici 
trei ani? Să fie-al dracului, da’ nu i-a tăcut gura nici măcar 
atât cât s-aibă timp să-l facă. 

— Wallstreet zice că-i al lui, făcu Tull. 

— Wallstreet? se miră Ratliff. Cine-i Wallstreet? 

— Băiatu' ăla a’ lu’ Eck. 

— Băiatu' ăla de zece ani? 

Ratliff clipea la Tull acum: 

— Nu-i decât un an sau doi de la acel eveniment. Cum să-i 
fi zis băiatului Wallstreet? 

— Nu ştiu, zise Tull. 

— Eu zic că-i al lui, făcu Quick. În orice caz, cum a dat cu 
ochii de brişcă, s-a cărat şi nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. 

— Aşa, vasăzică, făcu Ratliff. Un copil e-o chestie cu 
pantaloni care face pe-un bărbat s-o şteargă, numai s-aibă 
loc s-o pornească. Ceea ce, după cum s-arată, I.O. a avut. 

— Chiar avea nevoie de loc, zise Bookwright cu vocea lui 
aspră, repezită. Asta-l putea opri dacă se găsea altu' să-l 
pună pe I.O. jos şi să-l ţină, s-aibă timp să-l apuce. Era mai 
mare ca el. 

— Poate că-l mai ţine şi-acum încă, zise Quick. 

— Da, făcu Tull. Ea s-a oprit doar ca să cumpere-o cutie de 
sardele şi nişte biscuiţi. Apoi a luat-o-n aceeaşi direcţie în 
care i-a zis cineva c-apucase şi 1.0. El pornise pe jos. Ea şi cu 
copilu’ au mâncat sardelele-ntâi. 

— Măi, măi, zise Ratliff. Ăştia din familia Snopes... Măi, 
măi... 

Şi nu mai spuse nimic. Priveau liniştiţi la cabrioleta lui 
Varner apărând, mergând spre casă. Negrul mâna; pe 
scaunul din spate şedea doamna Flem Snopes cu mama ei. 
Faţa frumoasă nici nu se-ntoarse măcar atunci când 
cabrioleta trecu prin dreptul prăvăliei. Trecu, din profil, 
calmă, fără memorie, fără curiozitate. N-avea o faţă tragică: 

328 


doar blestemată. Cabrioleta-şi urmă drumul. 

— E-adevărat că el aşteaptă-acolo-n puşcărie să vină Flem 
să-l scape? întrebă unul dintre bărbaţi. 

— E tot în puşcărie, zise Ratliff. 

— Da'-l aşteaptă pe Flem? întrebă Quick. 

— Nu, făcu Ratliff. Pen'că Flem n-o să vină pân’ nu se 
termină cu procesu' şi cu tot. 

Atunci apăru la ea pe verandă doamna Littlejohn şi sună 
clopotul de masă, iar ei se ridicară şi-ncepură să se- 
mprăştie. Ratliff şi Bookwright coborâră-mpreună treptele. 

— Mofturi, zise Bookwright. Nici chiar Flem Snopes n-o să 
lase să-i spânzure-un văr de sânge numai ca să nu scoată 
ceva bani din buzunar. 

— Eu zic că Flem ştie că n-o s-ajungă lucrurile atât de 
departe. Jack Houston a fost împuşcat din faţă şi toată lumea 
ştie că nu mergea nicăieri fără pistol la el, şi acolo unde-au 
dat de urmele calului, care s-a-ntors şi-a luat-o la goană, au 
dat şi de pistol, fie că-i scăpase din mână, fie că-i picase din 
buzunar când a căzut. Eu zic că Flem s-a interesat de toate 
astea. Aşa că nu vine pân’ nu se termină de tot. Nu vine el 
înapoi aici unde să-i poată sta pe cap nevasta lu' Mink sau 
să-l vorbească lumea că-l lasă pe văru-său să zacă-n 
puşcărie. Sunt câteva lucruri pe care nici chiar un Snopes nu 
le-ar face. Nu ştiu exact care-s alea, da' ceva, pe undeva, 
trebuie să fie. 

Apoi Bookwright plecă, şi el dezlegă caii de la stâlp şi duse 
căruţa-n curte la doamna Littlejohn, şi-i deshămă, şi duse 
hamurile-n grajd. Nici p-acolo nu mai fusese din după- 
amiaza aia de septembrie şi ceva, nu ştia ce, îl împinse şi-l 
mişcă; agăţă hamurile şi trecu pe sub tunelul înalt, 
întunecat, mirosind a amoniac, printre staulele goale, până 
la cel din fund, şi se uită, şi văzu şezând fesele grase 
femeieşti, silueta ştearsă în obscuritate, faţa răvăşită 
întorcându-se şi uitându-se, şi pentru o clipă simţi ceva, ca o 
recunoaştere, chiar dacă nu putea fi vorba de amintire în 
ochii pustiiţi, şi gura băloasă desfăcându-se-ncet şi scoțând 
un sunet hârâit, jalnic, slab. Pe genunchii acoperiţi cu 

329 


salopeta, Ratliff văzu o jucărie, o vacă mică de lemn, aşa 
cum primesc copiii de Crăciun. 

Auzi ciocanul înainte de-a fi ajuns la atelier. Ciocanul se 
opri în cumpănire; faţa mohorâtă, sinceră, sănătoasă se 
ridică spre el fără mirare, fără întrebare, aproape fără să-l 
recunoască. 

— Ce mai faci, Eck? rosti Ratliff. Poţi să dai jos potcoavele 
căluţilor mei imediat după-amiază şi să le pui altele noi? Am 
de făcut un drum astă-seară. 

— All right, făcu celălalt. Când vrei, adu-i, şi imediat... 

— All right, zise Ratliff. Ce-ţi mai face băiatu'...? I-ai 
schimbat numele, nu-i aşa? 

Celălalt se uită la el cu ciocanu-n mână. Pe nicovală o 
bucată de fier înroşit se răcea încetişor. Wallstreet... 

— Ah, făcu celălalt. Nu, dom'le. Nu l-am schimbat. Nici nu 
avea nume, ca să zic aşa, până anv’ trecut. Îl lăsasem la mă- 
sa-mare după ce-a murit nevastă-mea dintâi, până să mă pot 
aşeza şi eu pe undeva; n-aveam decât şaişpe ani, atunci. Ea-i 
zicea după bunicu-său, da' nume-adevărat n-a avut niciodată. 
Şi p'ormă, anv’ trecut, m-am aşezat aici şi-am trimis după el, 
şi-am zis că e mai bine s-aib-un nume-al lui. Şi-a citit I.O. în 
jurnal despre asta. Zicea că dacă-l botezăm Wallstreet Panic 
s-ar putea să se-m-bogăţească precum ăia care au generat 
panica din Wallstreet... 

— Oh, făcu Ratliff. Şaişpe ani. Şi-un copil nu-ţi era destul 
ca să te-aşezi? Câţi ti-au trebuit? 

— Am trei. 

— Wallstreet şi-ncă doi. Ce... 

— Wallstreet şi-ncă trei, zise celălalt. 

— Oh, făcu Ratliff. 

Celălalt aşteptă un moment. Apoi ridică din nou ciocanul. 
Dar se opri şi privi la fierul răcit de pe nicovală, şi puse 
ciocanul jos, şi se-ntoarse la foaie. 

— Vasăzic-a trebuit să plăteşti toţi ăi douăj' de dolari, zise 
Ratliff. 

Celălalt ridică ochii la el. 

— Vara trecută, pentru vacă. 

330 


— Da, şi-nc-un sfert de dolar pentru jucăria aia. 

— Tot dumneata i-ai cumpărat-o? 

— Da. Mi-era milă de el. Ziceam că dac-o-ncepe vreodată 
să gândească, cu jucăria aia o să aibă la ce se gândi. 


331 


CARTEA A PATRA 
TARANII 


332 


Capitolul întâi 
1 


Cu puţin înainte de-apusul soarelui, oamenii care-şi 
pierdeau vremea pe galeria prăvăliei văzură venind pe drum 
dinspre sud un car cu coviltir, tras de catâri şi-urmat de-o 
droaie de lucruri, vii evident, după cum arătau, care, sub 
soarele culcat, semănau cu petice de diferite mărimi şi de 
diferite culori, rupte de pe panouri mari de afişaj - ai fi zis 
chiar afişe de circ - legate de spatele carului şi făcând corp 
comun cu el, cu toate că aveau mişcarea lor, separată şi 
colectivă, ca o coadă de zmeu. 

— Ce dracu-i asta? făcu unul. 

— I-un circ, zise Quick. 

Începură să se ridice-n picioare, privind la car. Acum se 
putea vedea că animalele din urma carului erau cai. În car, 
se aflau doi bărbaţi. 

— Măi, să fie-al dracului, făcu cel care vorbise primul - îi 
zicea Freeman. E Flem Snopes. 

Toţi stăteau în picioare când carul ajunse-n dreptul lor şi 
se opri, şi Snopes cobori, şi s-apropie de trepte. Parcă azi- 
dimineaţ-ar fi plecat. Purta aceeaşi şapcă de pânză, aceeaşi 
cravată minusculă pe cămaşa albă, aceiaşi pantaloni gri. 
Urcă treptele. 

— Ce mai faci, Flem? îl întrebă Quick. 

Celălalt se uită scurt la toţi şi la niciunul, urcând treptele. 

— Deschizi un circ? 

— Dom'lor... făcu el. 

Traversă galeria; se dădură-ntr-o parte, să treacă. Apoi 
coborâră treptele şi s-apropiară de car, la coada căruia caii 
se-nghesuiseră, grămadă neliniştită, mai mari ca iepurii, 
bălţaţi ca papagalii şi legaţi unul de altul şi de car cu bucăţi 
de sârmă ghimpată. IÎmpestriţaţi la păr, mici de stat, cu 
picioare delicate şi botul trandafiriu, cu ochii de culori 


333 


diferite, rostogolindu-se sperioşi şi blânzi, se-mbulzeau 
bălţaţi, imobili, vioi, sălbatici ca nişte cerbi, periculoşi ca 
nişte şerpi cu clopoței, cuminţi ca nişte turturele. Oamenii 
stăteau la o distanţă respectabilă şi se uitau la ei. In 
momentul acela veni şi Jody Varner şi-şi făcu loc cu umerii 
prin grup, ca s-ajungă în faţă. 

— Bagă de seamă, şefule! făcu o voce din spate. 

Dar era prea târziu. Animalul cel mai apropiat se ridică pe 
picioarele din spate şi cu iuţeala fulgerului îl lovi pe Varner 
de două ori cu picioarele din faţă-n obraz, mai repede ca un 
boxer, mişcarea provocată de elanul lui în sârma care-l ţinea 
legat repercutându-se-ndărăt în restul grupului, ca un val 
unduind în sus şi-n jos. „Hei, măi, gură-cască!” făcu aceeaşi 
voce. Era celălalt bărbat venit cu carul. Un străin. Purta 
mustață groasă, neagră ca smoala, o pălărie mare de culoare 
deschisă. Când se repezi printre ei şi se-ntoarse să-i dea 
îndărăt de la cal, văzură-n buzunarele de la spate ale 
pantalonului strâmt de dril patul bătut cu sidef al unui pistol 
şi o cutie de carton înflorat în care se pun bucățele de turtă 
dulce. „Daţi-vă de-o parte, măi băieţi! zise. Is sperioşi; e cam 
mult de când n-au mai fost călăriţi.” 

— De când n-au mai fost călăriţi? întrebă Quick. 

Străinul se uită la Quick. Avea faţa lată, rece, arsă de vânt 
şi ochii trişti, reci. Burta-i intra în pantalonu-ntins ca mâna- 
ntr-o mănuşă. 

— Aş zice că de când au trecut călare peste Mississippi cu 
feribotu’, zise Varner. 

Străinul se uită la el. 

— Numele meu e Varner, zise Jody. 

— Noroc. Mie zi-mi Buck. 

În partea stângă a capului, acoperindu-i vârful urechii, 
avea o tăietură proaspătă, adâncă, unsă c-o substanță 
negricioasă, parc-ar fi fost unsoare de osie. Se uitară la 
cicatrice. Apoi urmăriră cu privirea cum scotea din buzunar 
cutia cu turtă dulce şi-o înclina şi apuca o bucată de turtă 
dulce, şi-o punea în gură, sub mustață. 

— Aţi avut ceva neplăceri, dumneata cu Flem, acolo-n dos? 

334 


fu curios Quick. 

Străinul se opri din mestecat. Când se uita drept în faţa 
cuiva, ochii lui erau ca două bucăţi de cremene parc-atunci 
dezgropate din pământ. 

— Unde-n dos? 

— 'dosu' urechii, zise Quick. 

— Ah, făcu străinul. Asta. 

Îşi pipăi urechea: 

— Eu am fost de vină. Eram cu mintea aiurea-ntr-o seară 
când îi dezlegam de la stâlp. Îmi făceam o socoteală-n cap şi- 
am uitat de sârmă, cât îi de lungă. 

Mesteca iar. Se uitau la urechea lui: 

— Aşa păţeşte-oricine umblă cu caii şi nu-i atent. Am pus 
puţină alifie de roată şi mâine nici nu se mai cunoaşte. Is 
cam iuți acum, că trândăvesc toată ziua şi nu fac nimic. Iese 
huzuru' din ei în vreo două zile. 

Puse înc-o bucată de turtă dulce-n gură, mestecând: 

— Nu-i aşa că-s drăguţi? 

Nimeni nu răspunse. Se uitau la căluţi, gravi, rezervaţi. 
Jody se-ntoarse şi intră în prăvălie. 

— İs cuminţi, căluţii, făcu străinul, îs drăguţi. Ia priviţi 
acum! 

Puse cutia la loc în buzunar şi se apropie de cai cu mâna 
întinsă. Cel mai apropiat stătea în trei picioare acum. Părea 
să doarmă. Pleoapele-i căzuseră peste ochii de-un azur 
celest; capul avea forma unei scânduri de călcat rufe. Fără 
să-şi ridice pleoapele măcar, zvârli capu-n sus rânjindu-şi 
dinţii galbeni. O clipă şi căluţul, şi omul părură-ncăieraţi 
violent. Apoi încremeniră locului, tocurile-nalte ale străinului 
înfipte-n pământ, o mână apucând animalul de nări şi 
ținându-i capul pe jumătate răsucit într-o parte, căluţul 
suflând şi gemând înăbuşit, greu. 

— Vedeţi? făcu străinul gâfâind, cu vinele gâtului umflate 
şi maxilarul ţeapăn. Vedeţi? Tot ce trebuie e să-i 
muştruluieşti niţel o zi-două, să iasă răutatea din ei. Acum, ia 
priviţi! Ia, faceţi puţin loc, daţi-vă-ndărăt! N 

Se dădură puţin îndărăt. Străinul îşi făcu vânt şi sări. In 

335 


clipa asta, un alt cal îi croi una-n spinare de-i sfâşie haina de 
la guler până jos, întocmai ca un scamator cu sabia care taie 
dintr-o lovitură un văl zvârlit în aer. 

— Fain, făcu Quick. Da' dacă n-avea omu' haină? 

În momentul acela îşi făcu din nou loc printre ei Jody 
Varner, urmat de fierar. 

— All right, Buck, zise. Mai bine bagă-i în curte. Uite, Eck 
o să-ţi dea o mână de ajutor. 

Străinul, cu jumătăţile de haină fluturându-i pe umeri se 
urcă în car, cu fierarul după el. 

— Hei, hop, sculaţi, stafii 'ncarnate la a doua venire! făcu 
străinul. 

Carul se clinti, porni, căluţii multicolori punându-se-n 
mişcare în urma lui şi, la rândul lor, în urma căluţilor 
veneau, la o distanţă respectabilă, oamenii, pe drum şi pe 
potecă, iar alţii stăteau pe poartă-n curte la doamna 
Littlejohn, în spatele casei. Eck se dădu jos şi deschise 
poarta. Carul trecu, dar când văzură căluţii gardul se 
traseră-ndărăt de sârma care-i lega de car, proptindu-se toţi 
în picioarele dindărăt şi-apoi, încercând să se-ntoar-că, 
traseră carul doi-trei paşi de-a-ndărătelea, până ce texanul, 
înjurând, reuşi să ţină catârii-n zăbală să poată-nţepeni 
roţile. Oamenii care se luaseră după ei se dădură repede- 
napoi. 

— Hei, Eck, zise texanul. Suie sus şi ţine hăţurile! 

Fierarul se urcă în car şi apucă hăţurile. Apoi priviră cum 
texanul cobori c-un bici lung de piele-mpletită, strâns rotocol 
în mână, şi se duse pe la spatele pâlcului şi-i mână pe poartă 
pocnind metodic din bici ca din pistol pe spinările de 
arlechin. 

Apoi spectatorii traversară-n grabă curtea şi se urcară pe 
verandă, dintr-un capăt al căreia se vedea în curte. 

— Cum crezi c-o fi putut să-i lege? întrebă Freeman. 

— Eu aş vrea să-l văd cum o să-i dezlege, făcu Quick. 

Texanul se urcă la loc în carul care se oprise. Apăru 
îndată, cu Eck, în coada carului, cu coviltirul ridicat. Apucă 
sârma şi-ncepu să tragă primul cal spre el, animalul-nainte şi 

336 


smucindu-se-ndărăt, trăgându-se de sârmă parc-ar fi vrut să 
se spânzure, zbuciumul lui contaminându-i pe ceilalţi unul 
câte unul, c-acum toţi se repezeau înainte sau se smuceau 
înapoi. 

— Vino-ncoa, apucă de-un cap! zise texanul. 

Eck apucă şi el sârma. Caii trăgeau de ea, boturile lor 
trandafirii zbuciumându-se pe deasupra mesei tălăzuite. 

— Trage-ncoa, trage-ncoa, spuse texanul tăios, că-n car tot 
n-o să sară, chiar dac-ar vrea. 

Carul se deplasa încetişor de-a-ndărătelea, până ce primul 
cal dădu cu nasul de spatele lui. Texanul înfăşură atunci 
repede sârma de-o coast-a carului. 

— Ţine-aşa, nu lăsa să se moaie! zise el. 

Dispăru şi se-ntoarse aproape-n aceeaşi secundă cu un 
foarfece mare de tăiat sârmă. 

— Ţine-i aşa! zise iar şi sări. 

Dispăru cu pălăria mare, cu haina sfâşiată fluturând, cu 
foarfece cu tot într-un vârtej de dinţi lungi şi de ochi 
înspăimântați, şi de zvârlituri de copite, din care-acum caii- 
ncepură să ţâşnească unul câte unul ca potârnichile, fiecare 
c-un colier de sârmă ghimpată. Primul traversă curtea-n 
goana mare, în linie dreaptă. Galopă direct spre gard, fără 
să se domolească. Sârma gardului se-ntinse elastică, îşi 
reveni şi-l rostogoli la pământ, unde zăcu un moment cu 
ochii rătăciţi, cu picioarele galopând în aer. Se ridică fără să 
fi-ncetat să galopeze şi traversă curtea galopând spre gardul 
opus, şi din nou fu trântit la pământ. Acum le dăduse drumul 
şi celorlalţi. Alergau şi se-nvârteau prin curte, ca nişte 
peştişori ameţiţi într-un borcan. Păruse pân-acum că-i o 
curte mare, dar numai ideea că toată furia şi vânzoleala asta 
ar putea încăpea, năduşind, în cuprinsul împrejmuit de-un 
singur gard era de neconceput, de respins cu dispreţ ca o 
simplă scamatorie cu oglinda. Din marginea norului de praf, 
apăru străinul cu foarfecele de sârmă şi cu haina complet 
ruptă acum. Nu alerga, se deplasa atent, c-o repeziciune 
echilibrată, strecurându-se printre salturile bălţate ale 
căluţilor, fandându-se şi ferindu-se ca un boxer până ce- 

337 


ajunse la poartă şi traversă curtea din faţă, şi se urcă şi el pe 
verandă. O mânecă a cămăşii se ţinea de umăr numai într-un 
punct. O smulse şi-şi şterse faţa cu ea, şi-o aruncă, şi scoase 
cutia de carton, şi-o scutură, şi' luă în mână o bucată de 
turtă dulce. Numai că respira ceva mai greu. 

— Cam mişcă, zise. Da' se potolesc ei, într-o zi-două. 

Căluţii tot mai alergau încoace şi-ncolo prin amurgul care 
se lăsa, ca nişte peşti isterici, dar nu mai erau atât de 
violenţi acum. 

— Ce dai să te scutească cineva de-atâta bătaie de cap? îl 
întrebă Quick. 

Texanul se uită la el cu ochii trişti, prietenoşi, duri, pe 
deasupra mustăţii groase, a fălcilor mestecând. 

— Să te scape de unu' din ei? insistă Quick. 

În clipa aceea băieţelul cu ochii saşii apăru pe verandă 
zicând: 

— Tată, tată, unde-i tata? 

— Pe cine cauţi, băieţaş? sări unul. 

— Îi băiatu' lu’ Eck, spuse Quick. E-ncă jos acolo-n car. I- 
ajută lu' domnu' Buck. 

Băiatul, într-o salopetă ca de jucărie - o copie de bărbat în 
miniatură -, se duse la capătul verandei. 

— Papa! zise el. Papa! 

Fierarul mai stătea încă aplecat peste marginea carului 
ţinând capătul sârmei tăiate. Căluţii, încă grămadă o clipă, 
zburau pe lângă car care-ncotro, încât păreau acum, 
alergând întruna, de două ori mai mulţi; din praf răsună 
răpăitul uşor al copitelor nepotcovite. 

— A zis mama să vii la masă, făcu băiatul. 

Luna era aproape plină. După ce se termină cina şi se 
adunară din nou pe verandă, vizibilitatea de-abia dacă se 
redusese puţin. Era o simplă trecere de la dimensiunea 
lapidară a zilei la receptivitatea înşelătoare şi argintie în 
care caii se-nvălmăşeau într-un camuflaj labirintic şi, singuri 
sau perechi, se repezeau, fluizi, fantomatici, fără-ncetare, 
regrupându-se de-a valma ca-ntr-un miraj din care izbucneau 
stridente nechezări vehemente şi ropote nebune de copite. 

338 


Acum era şi Ratliff printre ei. Se-ntorsese imediat înainte 
de cină. N-avusese curajul să-şi aducă şi caii în curte. Erau 
în grajdul lui Bookwright la o jumătate de milă de prăvălie. 

— Vasăzică, Flem s-a-ntors. Măi, măi, măi. Drumu' până-n 
Texas i l-a plătit Will Varner, aşa că, zic eu, e cât se poate de 
drept ca ăl de-ntoarcere să-l plătiţi voi. 

Din curte se-auzi un nechezat puternic şi subţire. Apăru 
un căluţ. N-alerga, ci mai degrabă curgea, fără consistenţă, 
fără dimensiuni. Dar s-auzeau bocăniturile rapide, uşoare, 
ale copitelor dure pe pământul bătătorit. 

— Încă n-a zis că-s ai lui, făcu Quick. 

— Dæ’ n-a zis nici că nu-s ai lui, zise Freeman. 

— Pricep, spuse Ratliff. Asta aşteptaţi voi. Să vină să vă 
spună dacă-s ai lui sau nu. Sau poate-o s-aşteptaţi pân’ se 
termină licitaţia şi se despart, şi unii se pot duce după Flem, 
şi alţii după tipu' ăsta din Texas, să vadă care cheltuieşte 
banii. Da' dacă-i vorba aşa, când unu' s-a curăţat, eu zic că 
nu-i mai pasă cine s-a ales cu banii. 

— Dacă pleacă Ratliff astă-seară, poate că nu-l mai fac 
mâine să le cumpere-un căluţ, zise un al treilea. 

— Asta aşa-i. Omu’ poate să-i scape unui Snopes numai 
dac-o ia din loc destul de devreme. De fapt, eu cred că din 
doi tot pune laba pe unu'. Măi băieţi, sper că n-aveţi de gând 
să cumpăraţi ceva, nu-i aşa? 

Nu răspunse nimeni. Şedeau pe trepte cu spatele la stâlpii 
verandei sau chiar pe balustradă. Numai Ratliff şi cu Quick 
se aşezară pe scaune, aşa că pentru ei, ceilalţi erau siluete 
negre profilate pe lumina de vis a lunii de după verandă. 
Dincolo de drum, în faţă, se profila un păr în plină floare 
glacială de promoroacă, plin de ramuri şi rămurele, 
nemişcate şi perpendiculare deasupra crăcilor orizontale, ca 
părul desfăcut plutind în dezordine al unei femei înecate, 
dormind pe-oglinda mării netulburate nici de vânt, nici de 
maree. 

— Anse McCallum a adus odată din Texas doi de-ăştia, 
zise unul dintre cei de pe scară. 

Nu se mişcase ca să vorbească. Nu vorbea cu cineva 

339 


anume. 

— Era o pereche frumoasă. Cam uşoară. l-a muncit zece 
ani. Da' era muncă uşoară. 

— Mi-aduc aminte, făcu altul. Anse spunea că p-amândoi a 
dat paişpe cartuşe de puşcă, nu spunea aşa? 

— Şi-a dat şi puşca, parcă, adăugă al treilea. 

— Nu, cartuşele numai, vorbi primul. Tipu' voia să-i mai 
dea patru şi să-i umfle şi puşca, da' Anse i-a zis că n-are ce 
face cu ei. Costa prea mult s-aducă şase pân'n Mississippi. 

— Da, desigur, zise al doilea. Când omu' n-are mare lucru 
de dat p-un cal sau p-o pereche, nici nu poate cere mare 
lucru. 

Nu vorbea tare niciunul dintre cei trei, vorbeau numai 
între ei, unul altuia, ca şi cum ar fi fost singuri acolo. Ratliff, 
invizibil în umbra peretelui, scoase un sunet aspru, 
sarcastic, nu tare. 

— Ratliff râde, făcu al patrulea. 

— Nu luaţi seama la mine, replică Ratliff. 

Cei trei care vorbiseră nu se mişcară. Nu se mişcau nici 
acum şi, cu toate astea, părea că-n jurul celor trei siluete s- 
aduna o-ndărătnicie, convinsă şi pasivă, ca de copii certati. 
O pasăre, o umbră, agilă şi neagră, şi iute, trecu prin luciul 
lunii în sus spre părul înflorit şi începu să cânte; o mierlă. 

— Prima pe care-o văd anv’ ăsta, zise Freeman. 

— Poţi să le-auzi în fiecare seară la Whiteleaf în pădure, 
spuse primul. Am auzit una-n februarie. Când era zăpada 
aia. Cânta-ntr-un eucalipt. 

— Eucaliptu-i primu’ căruia-i dau frunzele, zise al treilea. 
De asta. Avea poftă de cântat. Şi-a ales un eucalipt. 

— Eucaliptu-i primu' căruia-i dau frunzele? Da' salcia? 

— Salcia nu-i pom, zise Freeman. Salcia-i bălărie. 

— Ce e nu ştiu, da’ bălărie nu-i, interveni al patrulea. Pen’ 
că dacă smulgi din rădăcin-o bălărie-ai isprăvit cu ea. Şi eu, 
de cinşpe ani tot smulg din păşunea mea de primăvară nişte 
sălcii. Şi-n fiecare an îs la fel de mari. Numai că de fiecare 
dată-s cu două-trei mai multe. 

— Dac-aş fi în locul dumitale, acolo m-aş duce mâine 

340 


dimineaţă-n zori, ceea ce, fireşte, dumneata n-ai să faci. Eu 
zic, măi băieţi, că încă nu s-a ivit ceva sub soare şi nici pe 
Mogşia Franţuzului care să vă-mpiedice pe voi să vă daţi banii 
lui Flem Snopes şi omului ăluia din Texas. Da' eu tare-aş 
vrea să ştiu cui anume dau bănuţii mei. S-ar părea că Eck al 
nostru ar putea să vă spună. S-ar părea c-o s-o şi facă, 
pentru vecinii lui, nu-i aşa? Pe lângă că-i văr cu Flem, da' el 
şi cu băiatu' lui, cu Wallstreet, l-au ajutat pe texan astă- 
seară să care apă pentru cai, şi mâine Eck o să-l ajute şi la 
dat nutreţ. Cine ştie, poate c-o să fie Eck ăla care să prindă 
caii să-i aducă unu’ câte unu’ să vi-i arate când o fi să- 
ncepeţi târgu'! Nu-i aşa, Eck? 

Omul care şedea pe trepte rezemat de stâlp era fierarul. 

— Nu ştiu, zise acesta scurt. 

— Măi băieţi, făcu Ratliff. Eck ştie tot despre caii ăştia. I-a 
spus Flem; i-a spus şi cât costă, şi cât are de gând să scoată 
pe ei, cât el şi cât omv’ lui din Texas. Hai, Eck, spune-ne şi 
nouă! 

Celălalt nu se mişcă, şezând pe treapta de sus, nu chiar cu 
faţa la ei; şedea sub straturile succesive ale ascultării şi 
aşteptării lor calme, şi atente, şi concentrate. 

— Nu ştiu, zise. 

Ratliff începu să râdă. Şedea pe un scaun râzând, în timp 
ce restul şedeau sau stăteau pe trepte şi pe balustradă, sub 
râsul lui, cum şezuse Eck sub ascultarea şi-aşteptarea lor. 
Ratliff se opri din râs. Se ridică. Căscă, destul de zgomotos. 

— All right. Măi oameni buni, n-aveţi decât să cumpăraţi 
vietăţile alea, dacă vreţi. Da’ eu, unu’, mai bine cumpăr un 
tigru sau un şarpe cu clopoței. Şi dacă Flem Snopes mi-ar 
oferi unul dintre ei, oricare, mi-ar fi frică să-l ating, ca nu 
cumva când l-oi lua în primire să mă trezesc că-i un câine 
vopsit sau o bucată de furtun de grădină. Vă urez noapte 
bună fiecăruia-n parte şi tuturor laolaltă. 

Intră în casă. Nu se uitară după el, cu toate că, după o 
vreme, toţi se mişcară puţin ducându-se să-şi arunce ochii-n 
curte la fluviul bălţat, agitat şi sporadic al cailor, printre 
care izbucnea când şi când câte-un nechezat brusc, câte-o 

341 


izbitură surdă. În părul înflorit mierla-şi broda la nesfârşit, 
palpitând, refrenul idiot. 

— Anse McCallum şi-a făcut o pereche bună din ăi doi cai 
ai lui, zise primul. Erau puţin cam uşori. Atâta tot. 

A doua zi dimineaţă când răsări soarele, erau un car şi trei 
catâri de şa pe-alee în faţa casei doamnei Littlejohn, şi şase 
bărbaţi şi băiatul lui Eck stăteau rezemaţi de gard privind la 
cai, care se-ngrămădiseră-n faţa uşii grajdului privind şi ei, 
la rândul lor, la oameni. Un al doilea car îşi făcu apariţia pe 
drum şi intră pe-alee, şi-acum erau la gard opt bărbaţi în 
afară de băiat, şi dincolo stăteau caii rostogolindu-şi ochii 
albaştri şi castanii de pe feţele lor arătoase. 

— Vasăzică, ăsta-i circu’ lu’ Snopes, aşa-i? zise unul dintre 
nou-veniţi. 

Privi la cei de faţă, apoi trecu în coada şirului şi se aşeză 
alături de fierar şi de băiatul lui. 

— Is caii lu’ Flem? făcu el către fierar. 

— Ştie şi Eck ai cui îs caii cât ştim şi noi, răspunse unul 
dintre ceilalţi. Ce ştie el e că Flem a venit cu caru' cu care- 
au venit şi ei, pen' că l-a văzut. Da' asta-i tot. 

— Şi cu asta o să rămână, adăugă al doilea. El, văr bun cu 
Flem, o să fie ăl din urmă om de pe lumea asta care să afle 
ceva despre afacerile lui Flem Snopes. 

— Nu, făcu primul. Nici măcar atât. Primu' om căruia să-i 
spună Flem despre afacerile lui o să fie ăl de-o să rămână 
după ce-o muri şi ultimu'. Flem Snopes nici lui nu-şi spune 
ce-are de gând. Nici dac-ar fi singur în pat într-o casă pustie 
pe-o noapte fără lună. 

— Asta aşa-i, încuviinţă al treilea. Flem l-ar jupui pe Eck 
sau pe-oricare altu’ din neamu' lui la fel ca şi pe noi. N-am 
dreptate, Eck? 

— Nu ştiu, zise Eck. 

Se uitau la cai, care-n momentul acela porniră valvârtej, 
cu urechile ascuţite, cu picioarele ţepene, în valuri, 
amestecându-se prin curte, şi-apoi iar se-opriră, cu faţa la 
oamenii de la gard, aşa că nu-l auziră pe texan decât când 
era printre ei. Purta altă cămaşă şi altă haină, puţin cam 

342 


mică pentru el, şi tocmai băga la loc în buzunarul de la spate 
cutia de carton. 

— 'Neaţa, 'neaţa, zise el. Aţi venit s-alegeţi din vreme, nu-i 
aşa? Vrea careva să-mi facă vreo ofertă pentr-un căluţ-doi 
până nu-ncepe târgu' şi se urcă preţurile? 

Nu se uitaseră mult la străin. Nu se uitau nici acum la el, 
ci la caii din curte care-şi lăsaseră capetele-n jos, strănutând 
în praf. 

— Eu zic că-ntâi să ne mai uităm niţel la ei, zise unul. 

— Oricum, aţi venit tocmai la timp să-i vedeţi luându-şi 
gustarea de dimineaţă, zise texanul. Ceea ce tot e mai ceva 
decât să fi stat toată noaptea nedormiţi. 

Deschise poarta şi intră. Caii îndată-şi zvârliră capetele-n 
sus, cu ochii la el. 

— Ascultă, Eck, făcu texanul peste umăr, ia veniţi vreo 
doi-trei băieţi încoa' şi-ajutaţi-mi să-i bag în grajd. 

După o clipă, Eck şi alţi doi se apropiară de poartă, băiatul 
pe urmele lui tată-său, cu toate c-acesta nu-l văzu până nu 
se-ntoarse să-nchidă poarta. 

— Tu să rămâi afară, zise Eck. E-n stare să-ţi rupă gâtu' ca 
p-o ghindă, unu' d-ăştia, pân' s-apuci să bagi de seamă. 

Închise poarta şi se duse după ceilalţi, pe care texanul, 
printr-un gest cu mâna, îi răspândise-n evantai spre exterior, 
când se apropiase de caii care acum, înghesuiți unii-ntr-alţii, 
neliniştiţi, începuseră încetişor să se-nvârtească roată cu 
ochii la oameni. Doamna Littlejohn ieşi din bucătărie şi 
traversă ograda spre stiva de lemne, privind în curte. Luă 
două-trei bucăţi de lemne şi stătu locului privind din nou. 
Acum apăruseră la gard încă doi oameni. 

— Haideţi, haideţi, zise texanul. Nu fac niciun rău. N-au 
fost încă niciodată sub un acoperiş, asta-i tot. 

— După mine, eu i-aş lăsa afară, dacă asta vor, zise Eck. 

— Ia-ţi o bâtă - sunt o grămadă de loitre mai încolo lângă 
gard - şi, când încearcă unu' să se repeadă la dumneata, 
trage-i una-n cap şi-o să priceapă ce vrei să-i spui. 

Unul dintre oameni se duse la gard, luă trei loitre, se- 
ntoarse şi le-mpărţi. Doamna Littlejohn, c-un braţ plin de 

343 


lemne se opri din nou la mijlocul drumului înapoi spre casă, 
privind în curte. Băiatul era iar în urma lui tată-său, dar de 
data asta încă nu dăduse cu ochii de el. Oamenii se 
apropiară de cai şi pâlcul învălmăşit se fărâmiţă în grupuleţe 
bălţate învârtindu-se-n cerc. Texanu'-i înjura în gura mare, 
fără-ncetare, vesel: 

— Hai, intraţi, măi iepuraşi cu coadă albă! Nu-i zoriţi. 
Lăsaţi-i în voia lor. Hii, hii 'năuntru! Ce v-aţi speriat aşa? Ce 
credeţi voi că-i grajdul ăsta - tribunal? Sau ce-i - biserică, să 
vă ceară bani de milă? 

Incet-încet, animalele-ncepură să cedeze. Când şi când, 
câte unul mai încerca să se rupă din grămadă şi de fiecare 
dată texanu-l gonea înapoi cu bucățele de ţărână aruncate 
dibaci. Şi pe urmă, unul din coadă văzu uşa grajdului 
deschisă chiar în spatele lui, dar, pân' s-apuce grămada să 
se-mprăştie, texanul smulsese loitra din mâna lui Eck şi, 
urmat de unul din ceilalţi oameni, se repezi la cai şi-ncepu 
să-i lovească-n cap şi-n spate, alegând c-un instinct infailibil 
animalul de vârf şi lovindu-l întâi drept în faţă, apoi, când se- 
ntorcea, pe greabăn şi, când se-ntorcea şi mai mult, pe 
crupă, aşa c-atunci când începură să se-mprăştie o făcură-n 
sens invers şi năvăliră toţi în grajd, pe culoarul gol, izbindu- 
se c-un zgomot de tunet de peretele din fund, de parcă s-ar fi 
prăbuşit o galerie de mină. 

— Pare-se c-a ţinut, făcu texanul. 

Împreună cu celălalt om închiseră jumătatea de jos a uşii, 
înaltă numai până la brâu, şi priviră pe deasupra ei spre 
capătul culoarului, unde căluţii arătau ca o amestecătură 
bălţată de  năluci pătate, punctată de trosnituri ale 
stănoagelor de scânduri şi de pocniturile copitelor, care cu 
încetul începură să se domolească. 

— Da, da, a ţinut all right, zise texanul. 

Ceilalţi doi veniră şi ei la uşă să se uite pe deasupra. 
Apăru şi băieţelul lângă taică-său acum, încercând să 
privească printr-o crăpătură - şi Eck dădu cu ochii de el. 

— Ce cauţi aici? Nu ţi-am spus să nu te bagi? se răsti Eck. 
Pân' să zici tu care, ăştia-s în stare să te-omoare! Şterge-o! 

344 


Fugi dincolo de gard, şi-acolo să rămâi! 

— Ascultă, Wall, de ce nu-i spui lu’ taică-tău să-ţi cumpere 
şi ţie unu’? zise careva. 

— Eu, să cumpăr unu' d-ăştia? făcu Eck. Când pot să mă 
duc la gârlă şi să prind pe degeaba o broască ţestoasă 
veninoasă sau un mocasin?! Hai, cară-te-acum! Şterge-o şi 
să nu te mai prind p-aici! 

Texanul intrase în grajd. Unul dintre oameni închise uşile 
în urma lui şi puse drugii deasupra, şi acum se uitau toţi la 
texan cum mergea pe culoar spre căluţi, care acum se- 
nghesuiseră ca nişte năluci pestriţe-n întuneric, liniştiţi şi- 
ncepând să exploreze cu nările ieslea largă şi roasă, fixată-n 
peretele din fund. Băieţaşul, tot lângă tată-său, trecuse de 
partea cealaltă, şi acum stătea şi se uita printr-o gaură din 
scândură ce rămăsese dup-un nod căzut. Texanul deschise o 
uşă mică din peretele grajdului, dar se-ntoarse aproape 
imediat. 

— Nu-i nimic aici decât boabe de porumb, zise. Snopes mi- 
a spus aseară c-o să trimită nişte fân. 

— Şi porumb n-o să mănânce? vorbi unul dintre oameni. 

— Habar n-am, grăi texanul. Din câte ştiu, nici măcar n-au 
văzut pân' acum. Dar aflăm noi imediat. 

Dispăru, însă îl puteai auzi în magazie. Apoi apăru din 
nou, ţinând un coş de nutreţ mare, cu două toarte, şi trecu în 
zona obscură, unde crupele în parte colorate ale căluţilor se- 
aliniaseră de-a lungul jgheabului. Doamna Littlejohn ieşi din 
nou pe verandă, de data asta c-un clopot mare de alamă, ca 
să anunţe masa. Il ridică să sune. Printre căluţi se produse o 
uşoară agitaţie, provocată de apropierea texanului, dar el 
începu imediat să le vorbească, vioi, tare, fără emfază, un 
amestec de-njurături şi de-alintări, şi dispăru printre ei. 
Oamenii de la uşă auziră răpăitul sec al grăunţelor căzând în 
jgheab, zgomot întrerupt deodată de-un imens şi unic fornăit 
de groază şi de uluială. O scândură se rupse c-un trosnet 
răsunător, şi-n faţa ochilor lor capătul îndepărtat al 
culoarului se topi într-o furie bubuitoare, şi-n timp ce se mai 
zgâiau pe deasupra uşii, incapabili încă să-nceapă să se 

345 


mişte, întregul interior al grajdului explodă, o masă de forme 
zvârlindu-se nebune ca o năvală de flăcări. 

— Ei drăcie, zise unul dintre ei. Fugiţi! strigă el. 

Toţi trei se-ntoarseră şi-o luară la goană ca nebunii spre 
car, Eck fiind cel din urmă. Câteva voci de lângă gard 
strigau ceva acum, dar Eck nici măcar n-auzi până ce, 
încercând nebuneşte să se caţere-n car pe la spate, îl zări pe 
băieţaş uitându-se încă prin gaura de nod din uşa care-n 
clipa următoare zbură-n ţăndări ca un chibrit; gaura însăşi 
spulberindu-se-n ochii lui, lăsându-l nemişcat, în salopeta 
miniaturală şi încă aplecat puţin înainte, şi-apoi dispărând cu 
totul sub valul pestriţ, înalt cât turnul, de picioare şi de ochi 
scăpărând şi de dinţi îngroziţi zburând claie peste grămadă 
pe deasupra lui şi-mprăştiindu-se, răspândindu-se-n grupuri, 
lăsând în fine căscată o gaură imensă, şi-n ea băieţelul 
neatins, cu ochii la gaura de nod dispărută. 

— Wall, răcni Eck. 

Băiatul se-ntoarse şi-ncepu să fugă spre car. Caii alergau 
smintiţi în toate părţile prin curte, parcă se făcuseră de două 
ori mai mulţi cât stătuseră-n grajd; doi dintre ei se repeziră- 
n galop, parc-ar fi fost patru, în salt peste băiat, din nou 
neatins, fugind serios şi minuscul, dar parcă stând pe loc, 
deşi-n cele din urmă-ajunse la carul din care Eck, cu pielea 
lui arsă de soare, albă acum ca de boală, se-ntinse şi-l apucă 
de bretelele salopetei, şi-l trase-n sus, şi-l zvârli cu faţa pe 
genunchii lui, apucând de pe fundul carului o funie de legat 
caii, făcută colac. 

— Nu ţi-am spus să ieşi afară? îl mustră Eck cu glasul 
tremurând. Nu ţi-am spus? 

— Dacă ai de gând să-l baţi, mai bine ne-ai bate şi pe noi, 
şi p-ormă s-o găsi el unu' să scoată şi dracii din tine, făcu 
unul dintre ceilalţi. 

— Sau, şi mai bine, ia frânghia şi spânzură-l pe 
blestematu' ăla de colo, zise al doilea. 

Texanul stătea acum în uşa doborâtă a grajdului, 
scoţându-şi cutia de turtă dulce din buzunarul de la şold. 

— Până nu-i omoară şi p-ăilalţi toţi de pe Mogşia 

346 


Franţuzului. 

— Adică pe Flem Snopes, zise primul. 

Texanul a aplecat cutia în cealaltă palmă, întinsă. Caii mai 
alergau şi se-nvârteau încoace şi-ncolo, dar începuseră să se 
mai potolească, alergând cu picioarele-ntinse, ţepene, cu 
toate că mai roteau speriaţi ochii de culori desperecheate. 

— N-am prea avut eu din capul locului încredere-n 
porumbu' ăsta boabe, zise texanul. Da' cel puţin acum au 
văzut cum arată. N-o să poată spune că nu s-au ales cu ceva 
din voiajul ăsta. 

Scutură cutia-n palma-ntinsă. Nu pică nimic. Doamna 
Littlejohn de pe verandă sună o dată clopotul pentru dejun; 
la auzul lui, căluţii se repeziră din nou, încât pământul curţii 
începu să trepideze sub loviturile uşoare, seci, de copite. 
Texanul stâlci cutia-n mână şi-o zvârli. 

— Închideţi coviltiru', zise. 

Când texanul, urmat de cei trei asistenţi ai săi şi de 
băieţel, trecu pe poartă, mai erau pe alee alte trei căruţe şi 
la gard vreo douăzeci şi mai bine de oameni. Cerul matinal 
strălucea fără nori pe patul de sidef al pistolului din 
buzunarul de la şold şi pe clopotul pe care doamna Littlejohn 
îl mai agita încă, peremptoriu, viguros, răsunător. 

Când, după douăzeci de minute, texanul ieşi din casă 
scobindu-şi dinţii c-un chibrit de bucătărie spintecat, şirul de 
căruţe, de cai şi de catâri de călărie se-ntindea de la poarta 
curţii pân’ la prăvălia lui Varner, şi-acum erau mai bine de 
cincizeci de oameni stând de-a lungul gardului şi pe lângă 
poartă privind tăcuţi, oarecum pe furiş, cum se apropia, 
legănându-se oleacă, cu picioarele puţin” arcuite, cu tocurile 
înalte ale cizmelor decupate lăsând urme adânci în praf. 

— 'Neaţa, dom'lor, zise el. Vino-ncoa, micuţule, vorbi 
băieţaşului care se ţinea în urma lui, uitându-se la patul 
pistolului, ieşit puţin afară din buzunar. 

Scoase o monedă din buzunar şi i-o dădu: 

— Fugi pân’ la prăvălie şi ia-mi o cutie de turtă dulce! 

Adunând în gură salivă, privi în jur la feţele tăcute, 
holbate. 

347 


Mută chibritul dintr-un colţ al gurii în celălalt, fără să-l 
atingă. 

— Ei, băieţi, v-aţi ales fiecare, v-aţi hotărât? Ai? Gata, să- 
ncepem licitaţia? 

Nu răspunseră. Nu se uitau la el acum. Adică, începu să 
aibă sentimentul că fiecare nu se mai uita la el c-un moment 
înainte de a-l ajunge el cu privirea. După o clipă, Freeman 
zise: 

— Da” nu-l aştepţi pe Flem? 

— De ce? făcu texanul. 

Nici Freeman nu se mai uita la el acum. Şi nici nu puteai 
citi ceva pe faţa lui Freeman. Nici în vocea texanului nu se 
desluşea ceva, vreo schimbare. 

— Eck, dumneata ţi l-ai şi ales pe-al dumitale. Aşa că 
putem începe, când sunteţi gata. 

— Eu zic că mai bine nu, făcu Eck. Eu, unu”, nu cumpăr 
ceva de care să-mi fie frică să m-ating şi cu care să n-am 
curaj să umblu. 

— De căluţii ăştia? zise texanul. Doar mi-ai ajutat să-i adăp 
şi să le dau de mâncare. Pariez că băiatu' dumitale poate- 
ncăleca pe-oricare dintre ei. 

— Mai bine ar sta potolit, ca să nu fie cazul să-l prind, făcu 
Eck. 

Texanul îşi roti ochii'n jur la feţele calme, cu privirea lui 
absentă şi-atentă-n acelaşi timp, la impenetrabila suprafaţă, 
parc-ar fi fost de cremene, parc-ar fi fost impermeabilă sau 
poate cu nimic sub ea. 

— Căluţii ăştia-s blânzi ca mielu’, măi băieţi. Ăla care-o să- 
i cumpere cumpără tot ce-a avut el mai bun de-ncălecat şi de 
mânat în viaţa lui pe banii ăştia. Fireşte că-s iuți; nu vând 
mortăciuni. 

Şi-afară de asta, cine-o să vrea mortăciune de Texas când 
în Mississippi îi plin de mortăciuni? 

Privirea lui tot pierdută era; nu clipea, în glas n-avea nici 
veselie, nici umor, şi nici în unicul hohot de râs care s-auzi 
de undeva din coada mulţimii nu era nici veselie, nici umor. 
Din drum coteau acum două căruţe în acelaşi timp, care 

348 


traseră la gard. Oamenii coborâră, legară caii şi apoi se 
apropiară... 

— Veniţi încoa', băieţi, zise texanul. Aţi picat tocmai la 
timp ca să cumpăraţi un cal şi bun, şi blând, şi ieftin. 

— Da’ cu-ăla care ţi-a rupt aseară haina ce s-aude? făcu o 
voce. 

De data asta hohotiră trei sau patru. Texanul privi spre 
locul de unde s-auzise vocea rece, inflexibil: 

— Şi ce-i cu-asta? 

Râsul - dacă râs fusese - încetă. Texanul se-ndreptă spre 
stâlpul de poartă cel mai apropiat şi se caţără în vârful lui, 
aşezându-şi pe rând pulpele umflate-n pantalonii strâmţi, în 
timp ce tocul pistolului prindea intermitent soarele şi 
scapără perle-n razele lui. Şezând pe stâlp, privea în jos la 
feţele înşirate de-a lungul gardului, care erau atente, 
serioase, rezervate şi nu se uitau la el. 

— Allright, zise. Care face safteaua? Care spune-un preţ, 
să-ncepem? Hai, apropiaţi-vă, alegeţi şi spuneţi ce daţi şi, 
după ce s-o vinde şi ultimu”, intraţi în curte şi puneţi laţu' p- 
ăl mai bun cal pe care l-aţi încălecat sau l-aţi mânat 
vreodată-n viaţa voastră pe banii ăştia. Nu-i unu’ să nu facă 
cinşpe dolari. Tineri, sănătoşi, buni de şa şi buni de ham, 
garantaţi că ţin cât patru d-ăilalţi; nu-i omori nici cu parv’... 

În spatele grupului se produse o scurtă agitaţie 
vehementă. Se ivi băieţelul deschizându-şi drum printre 
salopetele neclintite. Se apropie de stâlp cu o cutie de carton 
nouă, nedeschisă, ridicată-n sus. Texanul se aplecă şi-o luă, 
şi-i rupse capătul, şi răsturnă trei-patru prăjiturele în mâna 
băiatului - o mână micuță şi-aproape tot atât de neagră ca şi- 
a unui negru. Ţinea cutia-n mână, când începu să vorbească, 
arătând cu ea spre caii despre care vorbea: 

— Ia uitaţi-vă la ăla cu trei ciorapi şi cu urechea degerată; 
uitaţi-vă-acum, când trece iarăşi, uitaţi-vă la jocul coapselor; 
calu’ ăsta face douăj' de dolari cu ochii-nchişi. Cine dă un 
preţ, să-i facem începutu'? 

Vorba-i era aspră, promptă, avocăţească. De-a lungul 
gardului, la picioarele lui stăteau oamenii care-şi ţineau în 

349 


buzunarele salopetelor, încheiate bine cu nasturi, pungile de 
tutun şi portofelele roase cu puţinteii bani de-argint şi cu 
bancnote  zdrenţuite, economisite una câte una prin 
crăpăturile cotlonului sau printre bârnele pereţilor. Din când 
în când, caii iar o luau la goană cu o violenţă fără rost şi-apoi 
iar se domoleau şi se strângeau grămadă, privind cu ochii 
sperioşi şi colorați desperecheat la mutrele-nşirate de-a 
lungul gardului. Aleea era acum plină de căruţe. Cele care 
mai veneau trebuiau să oprească dincolo, în drum, şi 
călătorii intrau pe alee pe jos. Doamna Littlejohn ieşi din 
bucătărie şi traversă ograda cu ochii spre poarta curţii. Într- 
un colţ al ogrăzii era un cazan de spălat rufe înnegrit, pus pe 
patru cărămizi. Făcu foc sub cazan, apoi veni la gard şi stătu 
o vreme acolo, cu mâinile-n şold şi cu fumul focului 
împrăştiindu-se albastru şi-ncet prin spatele ei. Apoi se- 
ntoarse, plecă şi intră în casă. 

— Hai, băieţi, zise texanul. Care-mi dă un preţ? 

— Cinj' de cenți, făcu un glas. 

Texanul nici măcar nu se uită într-acolo. 

— Sau dacă nu-ți place ăla, ce zici de-ăl'lalt, ăl cu capu’ ca 
vioara şi care mai să zici că n-are coamă? Pentru şa, mie 
ăsta mi-ar plăcea mai mult decât ăl cu ciorapi. Am auzit pe 
unu’ adineauri că zicea cinj’ de cenți. O fi vrut să zică cinci 
dolari. Zice careva cinci dolari? 

— Cinj' de cenți pe toţi, făcu acelaşi glas. De data asta nu 
s-a mai râs. Râdea texanul, însă răguşit, numai cu jumătatea 
de jos a feţei, parc-ar fi spus tabla-nmulţirii pe dinafară. 

— Cinj' de cenți pentru noroiu' uscat pe ei o fi vrând să 
zică, făcu texanul. Cine dă un dolar în plus pe scaieţii ăştia 
veritabili de Texas? 

Doamna Littlejohn ieşi din bucătărie, cărând un butoi de 
lemn tăiat în jumătate cu ferăstrăul, îl aşeză pe-o buturugă 
alături de cazanul fumegând şi se opri cu mâinile-n şold, 
privind în curte, fără să mai vină la gard de data asta. Apoi 
intră din nou în casă. 

— Ce-i cu voi, măi băieţi? zise texanul. Ascultă, Eck, 
dumneata m-ai ajutat la caii ăştia, aşa că-i cunoşti. Ce-ar fi 

350 


să-mi faci o ofertă pe ceacâru' ăla pe care l-ai ales aseară? 
Stai! Aşteapt-un moment! Băgă cutia în buzunarul de la şold, 
îşi zvârli picioarele-n partea cealaltă şi se lăsă să cadă ca o 
mâţă în curte. Căluţii strânşi grămadă îl observau. Apoi se- 
mprăştiară prin faţa lui, tropăind ţepeni pe lângă gard. Îi 
întoarse din drum şi ei se-nvălmăşiră şi fugiră-napoi prin 
curte; şi-atunci, ca şi cum ar fi aşteptat momentul în care să 
fi fost cu spatele la el, texanul începu şi el s-alerge, aşa c- 
atunci când ajunseră în celălalt capăt al curţii şi se-ntoarseră 
potolindu-şi pasul şi-ngrămădindu-se din nou, el era acolo, 
lângă ei. Pământul începu să duduie; se ridică un nor de praf 
din care caii ţâşneau acum ca nişte prepeliţe speriate şi 
texanul s-aruncă în el c-o încredere pare-se nezdruncinată în 
invulnerabilitatea sa. O clipă, privitorii putură să-i vadă-n 
praf - căluţul înghesuit cu spatele-ntr-un colţ între gard şi 
grajd, iar omu'-n faţa lui întinzând mâna la şold. Apoi calul 
se repezi la el într-un fel de disperare totală, şi texanul îl lovi 
cu patul pistolului între ochi şi-l dobori, şi-i sări pe capul 
plecat. Căluţul îşi reveni aproape imediat şi, opintindu-se din 
copite, izbuti să se ridice în genunchi şi, zbătându-se, îşi 
împinse capu-ncătuşat în sus, şi se puse pe picioare cu om 
cu tot; o clipă, prin praf, oamenii-l văzură pe texan ridicat 
violent de la pământ, lateral, ca o cârpă fluturând legată de 
capul calului. Apoi picioarele texanului ajunseră la loc pe 
pământ, şi praful fu luat de vânt şi putură să-i zărească pe- 
amândoi, nemişcaţi, tocurile ascuţite ale texanului înfipte-n 
ţărână, o mână-ncleştată pe moţul calului şi cealaltă pe nări; 
botul lung înrăit, răsucit îndărăt peste umărul cu cicatrice 
suflând, gemând trudit şi cavernos. Doamna Littlejohn era 
din nou în ogradă. De data asta nimeni n-o văzuse apărând. 

Căra un braţ de rufe şi-o scândură de frecat cu marginile 
de metal şi stătea nemişcată pe treptele bucătăriei, privind 
în curte. Apoi străbătu ograda cu ochii tot la curte şi zvârli 
rufele-n cazan, cu privirea neclintită. 

— Ia aruncaţi-vă privirile la el, băieţi, gâfâi texanul, 
întorcându-şi faţa congestionată şi scăpărarea privirii spre 
gard. Uitaţi-vă repede la el. Coapsele astea... 

351 


Părea să-şi fi slăbit strânsoarea o clipă. Calul luă foc din 
nou; din nou texanul pluti o clipă deasupra pământului, cu 
toate că mai vorbea încă: 

— ... Şi picioarele... ho! Că-ţi rup nasu’... uitaţi-vă la el 
repede, băieţi, face cinşpe dolari... te strâng eu acuş... cine 
dă ceva... iepuroi, ceacâr afurisit, ho! 

Se mişcau acum - un caleidoscop de-o incredibilă şi 
inextricabilă violenţă, la periferia căruia cataramele metalice 
ale bretelelor texanului scânteiau în soare într-o neîncetată 
cursă  orbitală-n jurul curţii, de-o  înspăimântătoare- 
ncetineală. Apoi pălăria mare de culoarea argilei îşi luă 
hotărâtă drumul centrifug; o clipă mai târziu, texanul o 
urma, cu toate că se mai ţinea încă pe picioare, şi căluţul se 
smuci, scăpă nebun ca din puşcă, sărind ca un cerb. Texanul 
îşi ridică pălăria de jos şi o scutură de prag izbind-o de 
picior, şi se-ntoarse la gard, şi se urcă din nou pe stâlp. Sufla 
greu. Oamenii tot nu se uitau la el când scoase cutia de la 
şold şi-o scutură să-i cadă o bucăţică de turtă dulce şi puse 
turta dulce în gură mestecând şi răsuflând hârâit. Doamna 
Littlejohn se-ndepărtă şi-ncepu să scoată cu găleata apă din 
cazan şi s-o toarne-n albie, cu toate că după fiecare găleată 
îşi întorcea capul să privească din nou în curte. 

— Ei, băieţi, făcu texanul. Cine zice că nu face cinşpe 
dolari un căluţ ca ăsta? Care-ţi mai dă atâta dinamită pe 
cinşpe dolari? Nu-i unu-ntre ei să nu-ţi facă o milă-n trei 
minute. Du-i în fâneaţă şi văd ei singuri de ei; munceşte-i ca 
dracu' toată ziulica şi, când îţi aduci aminte, arde-i una c-un 
par în cap şi-n două zile-s blânzi de trebuie să-i scoţi noaptea 
din casă ca pe mâţe. 

Îşi mai scutură în palmă o bucată de turtă dulce şi-o 
mâncă. 

— Hai, Eck, zise. Dă-i drumu’! Ce spui de zece dolari pe 
calu' ăsta? 

— Ce-mi trebuie mie cal să-l prind în capcană? 

— Nu m-ai văzut pe mine cum l-am prins? 

— Te-am văzut, zise Eck. Da' n-am nevoie de-o vită cât un 
cal de mare, dacă-i vorba să mă zbenguiesc cu el de câte ori 

352 


nu-i o stănoagă între noi. 

— All right, făcu texanul. 

Tot mai sufla greu, dar acum nu pentru că era obosit sau 
că i se tăia răsuflarea. Îşi răsturnă altă bucată de turtă 
dulce-n palmă şi-o strecură pe sub mustață. 

— All right. Trebuie să-ncep odată licitaţia asta. N-am 
venit aici să m-aşez pe vecie, oricât aţi zice voi că-i ţară 
bună. Calu’ ăsta ţi-l dăruiesc. 

O clipă nu se mai auzi niciun sunet, nici măcar o răsuflare, 
în afară de-a texanului. 

— Mi-l dai mie? întrebă Eck. 

— Da. Cu condiţia să-ncepi licitaţia la al doilea. 

Din nou nu se auzi nimic altceva decât răsuflarea 
texanului şi-apoi găleata doamnei Littlejohn izbindu-se de 
marginea cazanului. 

— Eu, unv’, doar încep licitaţia, zise Eck. Da’ dacă nu dă 
cineva mai mult, nu-s obligat să cumpăr. 

În capătul aleii mai apăruse o căruţă. Era hodorogită şi 
vopseaua de pe ea se dusese. O roată fusese reparată cu 
scânduri legate de spiţe cu fier-balot şi, pe cei doi catâri 
subnutriţi, atârnau nişte hamuri prăpădite, cârpite cu bucăţi 
de ştreang de bumbac; hăţurile erau din funie obişnuită de 
bumbac, în orice caz nu noi. În ea se afla o femeie, într-o 
rochie cenuşie informă şi c-o bonetă de soare decolorată, şi- 
un bărbat în salopetă decolorată şi cârpită, dar curată. Nu 
mai era loc să-ncapă şi căruţa asta-n alee, aşa că bărbatul în 
salopeta decolorată o lăsă-n drum unde era, se dădu jos şi se 
apropie - un bărbat subţirel, nu înalt, cu ceva în ochi, ceva 
obosit, şi spălăcit, şi neclar, şi dârz în acelaşi timp, şi-şi făcu 
loc prin mulţime, zicând, din spate: 

— Ce? Cum? I-a dat calu’ ăla? 

— All right, zise texanul. Calu’ cu ochii castanii şi cu 
cicatricea pe gât. Uite! Ăla care-arată parcă şi-a vârât capu-n 
butoiu' cu făină. Ei, ce zici? Zece dolari? 

— I-a dat lui calu' ăla? se miră nou-venitul. 

— Un dolar, zise Eck. 

Texanul mai stătea cu gura deschisă încă, să vorbească; 

353 


faţa lui încremeni aşa, cu ochii duri. 

— Un dolar? zise el. Un dolar? Am auzit bine una ca asta? 

— Să-l ia dracu”, zise Eck. Doi dolari atunci. Dar eu... 

— Stai, făcu nou-venitul. Hei, dumneata, ăl' de pe stâlp! 

Texanul se uită la el. Când ceilalţi se întoarseră, văzură că 
femeia coborâse din căruţă, cu toate că ei nu ştiau că era şi 
ea acolo, pentru că nu văzuseră căruţa venind. Trecu printre 
ei şi veni în spatele bărbatului, uscăţivă, în rochia cenuşie 
fără nicio croială, şi purtând o bonetă de soare pe cap şi 
nişte pantofi de tenis din pânză, pătaţi, în picioare. Ajunse 
lângă bărbat, dar nu-l atinse, rămase-n spatele lui cu 
mâinile-nfăşurate pe burtă în rochia cenușie. 

— Henry, zise ea cu glas nemodulat. 

Omul se uită peste umăr. 

— Du-te-napoi în căruţă, zise el. 

— Ascultă, doamnă, făcu texanul. Henry face cea mai 
straşnică afacere din viaţa lui, uite-acum, într-un minut. Hei, 
băieţi, ia faceţi loc, lăsaţi-o pe doamna să s-apropie, să poa’ 
să vadă. Şi Henry o s-aleagă calu' de călărie pe care şi-l 
doreşte doamna. Cine dă zece... 

— Henry! zise femeia. 

Nu ridicase vocea. La texan nu se uitase nici măcar o dată. 
Atinse braţul bărbatului. El se-ntoarse şi-i dădu una peste 
mână. 

— Du-te-napoi la căruţă, cum ţi-am spus. 

Femeia stătea-n spatele lui cu mâinile iarăşi înfăşurate-n 
rochie. Nu se uita la nimic, nu se adresa nimănui. 

— Asta-i curată nebunie, să cumperi unv’ d-ăştia, zise ea. 
Noi care, dacă-i dăm şi p-ăştia cinci dolari, nimerim de-a 
dreptu” la azilu’ de săraci. Asta-i curată nebunie. 

Omul se-ntoarse spre ea cu aerul lui ciudat de furie ținută- 
n frâu, o furie ca-n vis. Ceilalţi îşi pierdeau vremea pe lângă 
gard luându-şi atitudini de seriozitate, de nepăsare, parc-ar 
fi uitat unde erau şi de ce. De-o bucată de vreme doamna 
Littlejohn s-apucase de spălat, ritmic precum o pompă-n sus 
şi-n jos, deasupra scândurii de frecat, în albia plină de 
clăbuc. Acum stătea din nou îndreptată de şale, cu mâinile 

354 


asprite de săpun înfipte-n şold, privind în curte. 

— Tacă-ţi fleanca şi urcă-te-n căruţă! zise bărbatul. Vrei să 
pun loitra pe tine? Se-ntoarse la texan. I-ai dat lui calu' ăla? 
repetă. 

Texanul se uita la femeie. Apoi se-ntoarse la bărbat; cu 
ochii pe el, înclină cutia în palma deschisă. Căzu o singură 
bucată de turtă dulce. 

— Da, zise. 

— Ăla care liciteaz-al doilea cal îl capătă gratis p-ăl dintâi? 

— Nu, zise texanul. 

— All right, făcu celălalt. Dai un cal gratis cui liciteaz-al 
doilea cal? 

— Nu. 

— Atunci, dac-ai avut de gând să dai un cal gratis numai 
când începi licitaţia, de ce n-ai aşteptat să s-adune toţi? 

Texanul nu se mai uita la el. Se uita atent în cutie, de 
parc-ar fi văzut în ea o piatră scumpă sau o gâză veninoasă. 
Apoi o strivi şi-o aruncă atent dincolo de stâlpul pe care 
şedea. 

— Eck dă doi dolari, zise. Mi se pare că el crede că-i dă pe 
bucăţile de sârmă ghimpată cu care i-a adus legaţi aici, nu p- 
un cal. Da' eu primesc. Voi, măi băieţi... 

— Vasăzică, Eck o să pună mâna pă doi cai c-un dolar 
bucata, zise nou-venitul. Trei dolari! 

Femeia-l atinse din nou. El îi dădu mâna-n lături fără să 
se-ntoarcă măcar, şi ea rămase mai departe-n picioare cu 
mâinile răsucite-n fustă peste pântece, fără să se uite la 
ceva. 

— Dom'lor, zise ea, avem în casă copii care ast’ iarnă n-au 
avut ce-ncălţa. N-avem nutreţ pentru vite. Ăşti cinci dolari 
pe care-i avem i-am câştigat eu împletind noaptea la lampă. 
E-o nebunie ce face. 

— Henry dă trei dolari, zise texanul. Mai pune-un dolar, 
Eck, şi-al tău e calu”. 

Dincolo de gard caii forfotiră brusc, fără niciun motiv, şi 
tot atât de brusc se liniştiră, cu ochii la feţele de la gard. 

— Henry, zise femeia. Henry era cu ochii la Eck. Pe sub 

355 


buză i se vedeau puţin dinţii negri şi rupti. De la încheieturi 
pumnii parcă-i atârnau din mânecile decolorate ale cămăşii, 
prea mică după atâtea spălări. Patru dolari, zise Eck. 

— Cinci dolari! zise Henry ridicând o mână-ncleştată. 

Işi făcu loc cu umerii spre stâlp. Femeia nu-l urmă. Acum 
se uita pentru prima oară la texan. Ochii-i erau tot cenuşii, 
spălăciţi, parcă s-ar fi decolorat odată cu rochia şi cu boneta 
de soare. 

— Ascultă, dom'le, zise ea, dacă iei ăşti' cinci dolari pe 
care i-am câştigat împletind pentr-un cal d-ăştia, să ştii c-o 
să te lovească blestemu' pă dumneata şi p-ai dumitale câte 
zile ăi avea. 

— Cinci dolari, strigă bărbatu-său. 

Îşi făcu loc pân’ la stâlp cu pumnu-ncleştat în dreptul 
genunchiului texanului. Îl deschise şi apăru un ghemotoc de 
bancnote şi de monede de argint: 

— Cinci dolari! Şi cine-o da peste, îi sparg capu' sau mi-l 
sparge el mie. 

— All right, făcu texanul. Cinci dolari. S-a zis. Da' nu mai 
arăta cu pumnu' la mine. 

În după-amiaza aceea pe la cinci texanul stâlcea a treia 
cutie de carton şi-o arunca la pământ. De pe panta de aramă 
pe care soarele se lăsa spre orizont şi lumina frânghia de 
rufe întinse din curtea din dos a doamnei Littlejohn, 
aruncând şi umbra omului, şi-a stâlpului pe care şedea în 
curtea-n care căluţii tot mai zburdau din când în când, fără 
scop şi neosteniţi, texanu-şi întinse-un picior şi vâri mâna-n 
buzunar, şi scoase o monedă, şi se-aplecă în jos la băieţel. 
Vocea-i era răguşită, epuizată. 

— Uite, puişor, zise. Dă fuga pân'la prăvălie şi ia-mi o 
cutie de turtă dulce. 

Oamenii mai erau încă înşiraţi de-a lungul gardului, 
neobosiţi, în salopetele şi-n cămăşile lor decolorate. Acum 
era şi Flem Snopes acolo, apăruse deodată, ca din pământ, la 
gard, c-un loc gol cât trei-patru oameni în dreapta şi-n 
stânga lui, stând acolo în izolarea aceea mică, dar 
categorică, mestecând tutun, cu-aceiaşi pantaloni gri şi 

356 


cravată minusculă cu care plecase vara trecută, dar cu o 
şapcă nouă, gri şi asta ca şi cealaltă, dar nouă, în carouri 
ţipătoare de jucător de golf, uitându-se şi el la caii din curte. 
Fuseseră vânduți toţi, în afară de doi, la sume între trei 
dolari jumate şi unşpe-doişpe dolari. Cumpărătorii, după ce- 
şi strigaseră preţul, se strânseseră ca din instinct într-un 
grup separat, de cealaltă parte a porţii, unde stăteau cu 
braţele rezemate de marginea de sus a gardului, privind c-o 
intensitate şi mai gravă caii care erau ai lor de-acu', unii de 
şapte-opt ceasuri, fără să fi apucat încă să pună mâna pe ei. 
Henry, omul cu nevastă, stătea lângă stâlpul pe care se afla 
texanul. Nevastă-sa se urcase-n căruţă, unde stătea cenuşie- 
n rochia cenuşie, nemişcată, fără să se uite la nimic, parc-ar 
fi fost un lucru neînsufleţit, încărcat în căruţă să-l ducă 
undeva, aşteptând acum-n căruţă până va fi el gata să 
pornească din nou, răbdătoare, insensibilă, eternă. 

— Am cumpărat un cal şi-am plătit bani gheaţă, zise el. 

Vocea îi era răguşită şi istovită, iar privirea dementă din 
ochi avea acum ceva vitros şi parcă stins. 

— Şi pretinzi să stau aici degeaba până-i vinzi pe toţi ca 
să-mi pot lua calu’?! N-ai decât să pretinzi tot ce-ţi place. Eu 
îmi scot calu' de-acolo şi mă duc acasă. 

Texanu-şi plecă privirea spre el. Cămaşa îi era pătată de 
sudoare. Faţa lui lată părea rece şi calmă, iar vocea - egală. 

— Ia-ţi-l! 

Dup-un moment, Henry îşi întoarse privirea în altă parte. 
Stătea cu capul puţin aplecat, înghițind în sec din când în 
când. 

— Nu mi-l prinzi dumneata? 

— Nu-i calu' meu, făcu texanul cu glasul lui calm, 
monoton. 

După un timp, Henry îşi ridică privirea. Nu se uita la 
texan. 

— Cine-mi ajută să prind calu'? strigă el. 

Nu răspunse nimeni. Stăteau de-a lungul gardului privind 
tăcuţi în curtea-n care căluţii se-ngrămădeau estompaţi 
puţin de umbra lungă a casei care-ncepea să se aştearnă 

357 


peste ei, să se-ngroaşe. Din bucătăria doamnei Littlejohn 
venea miros de şuncă prăjindu-se-n tigaie. Un nor zgomotos 
de vrăbii trecu pe deasupra curţii şi se opri-ntr-un săpunar 
de lângă casă, şi-n azurul înalt şi mătăsos rândunelele 
săgetau şi se roteau într-o extravagantă nehotărâre, ciripind 
de parcă-ar fi ciupit nişte coarde la-ntâmplare. Fără să 
privească-ndărăt, Henry ridică glasul: 

— Adu' funia aia de-acolo! 

După un timp femeia-ncepu să se mişte. Cobori din căruţă, 
apucă un colac de frânghie nouă de bumbac şi se apropie. 
Bărbatu-său îi luă frânghia şi se-ndreptă spre poartă. 
Texanul începu să coboare de pe stâlp, ţeapăn, tocmai când 
Henry punea mâna pe lacăt. 

— Vino-ncoa, zise Henry. 

Nevastă-sa se oprise când îi luase frânghia din mână. 
Începu din nou să meargă, ascultătoare, cu mâinile- 
nfăşurate-n fustă pe burtă, trecând pe lângă texan fără să se 
uite la el. 

— Nu intra acolo, cucoană! zise el. 

Ea se opri, fără să se uite la el, fără să se uite la nimic. 
Bărbatu-său deschise poarta şi intră în curte, şi se-ntoarse, 
ţinând poarta deschisă, dar fără să ridice privirea. 

— Vino-ncoa! 

— Nu intra acolo, cucoană, repetă texanul. 

Nevasta rămase nemişcată între ei, cu faţa aproape 
acoperită de boneta de soare, cu mâinile înfăşurate pe burtă. 

— Zic că-i mai bine să intru, făcu ea. 

Oamenii ceilalţi nu se uitau deloc la ea; nici Henry nu se 
uita. Stăteau de-a lungul gardului gravi, tăcuţi, şi neatenţi, 
aproape năuci. Apoi nevasta trecu poarta; bărbatu-său o 
închise-n urma ei şi se-ntoarse, şi-ncepu să s-apropie de 
căluţii strânşi grămadă, nevastă-sa după el în rochia cenuşie 
fără formă în care se deplasa fără să lase impresia unei 
locomoţii, parc-ar fi fost o platformă plutind, o plută. Caii-i 
observau. Se strângeau ciorchine, se-amestecau, se-nvârteau 
între ei, gata să se-mprăştie, dar ne-mprăştiindu-se încă. 
Bărbatul strigă la ei. Începu să-i înjure, apropiindu-se, cu 

358 


nevastă-sa după el. Atunci căluţii se dispersară, mişcându-se 
cu genunchii-n sus, rigizi, alergând în cerc în jurul celor doi 
care se-nvârteau şi se luau după grămada ce se depărta şi 
iar s-aduna, în celălalt capăt al curţii. 

— Uite-l, zise bărbatul. Inghesuie-l într-un colţ, acolo! 

Grămada se-mpărţi; calul cumpărat de bărbat ţopăia cu 
picioarele-ntinse. Nevasta strigă la el, calu' începu să se- 
nvârtească-n loc şi să sară, şi-atunci bărbatul îl lovi cu 
colacul de frânghie-n cap, şi calul se răsuci şi nimeri în colţul 
gardului. 

— 'Ţine-l acolo acum! ţipă bărbatul. 

Ameninţă cu frânghia apropiindu-se. Calul îl privea cu 
ochii speriaţi, sticloşi; se repezi din nou, drept în femeie. Ea 
ţipă la el, flutură din mâini, dar calul zbură pe deasupra ei 
într-un salt lung şi nimeri iar în grămada celorlalţi. Se luară 
după el şi-l înghesuiră într-un alt colţ; nici de data asta 
femeia nu-i putu opri elanul spre libertate, şi bărbatul se- 
ntoarse şi-o lovi cu colacul de frânghie. 

— De ce nu l-ai prins? urlă el. De ce? 

Şi iar o lovi; ea nu se clinti, nici măcar să se ferească de 
frânghie ridicând un braţ. Oamenii de-a lungul gardului 
stăteau tăcuţi cu faţa-n jos, de parc-ar fi meditat la pământul 
de la picioarele lor. Numai Flem Snopes mai privea în curte 
- dacă-n curte privise cumva pân’ atunci din mica lui insulă 
de izolare, mestecând cu ticul său lateral abia vizibil, cu 
şapca nouă şi urâtă. 

Texanul zise ceva, nu tare, dar tăios şi scurt. Intră în 
curte, se duse la bărbat şi-i smulse colacul de frânghie din 
mâna ridicată. 

Bărbatul se-nvârti ca şi cum ar fi fost gata să sară la 
texan, puţin lăsat pe vine, cu genunchii îndoiţi şi cu braţele 
depărtate niţel în lături, dar privirea nu i se ridica mai sus de 
cizmele decupate şi prăfuite ale texanului. Atunci texanul îl 
apucă pe bărbat de braţ şi-l duse-napoi spre poartă, cu 
nevastă-sa după el, şi-l scoase pe poartă-afară, şi ţinu poarta 
deschisă pentru nevastă, şi-apoi o-nchise. Scoase un teanc 
de bancnote din buzunar, luă una şi i-o puse femeii în mână. 

359 


— Urcă-l în căruţă şi du-l acasă, o sfătui el. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Flem Snopes. 

Se apropiase. Acum stătea lângă stâlpul pe care şezuse 
texanul. Texanul nu se uită la el. 

— Îşi închipuie c-a cumpărat un cal d-ăştia, răspunse 
texanul. 

Vorbea cu un glas otova, ca un om după ce-alergase: 

— Du-l acasă, cucoană! 

— Dă-i banii-napoi! zise bărbatul, fără viaţă-n glas, stins. 
Calu' l-am cumpărat şi-am să-l iau şi de-o fi să-l împuşc, ca 
să-i pot trece frânghia după gât. 

Texanul nici nu se uită măcar la el. 

— Ia-l de-aici, cucoană! 

— Dumneata ia-ţi banii, şi eu îmi iau calu”, făcu bărbatul. 

Tremura mărunt, dar încontinuu, parcă i-ar fi fost frig. 
Mâinile i se deschideau şi-nchideau sub manşetele roase ale 
cămăşii. 

— Dă-i-i înapoi! zise. 

— Dumneata n-ai cumpărat de la mine niciun cal, spuse 
ferm texanul. Du-l acasă, cucoană! 

Bărbatul ridică faţa istovită, ochii sticloşi, de nebun, 
întinse mâna. Femeia ţinea banii în mâinile împreunate pe 
burtă. O vreme, mâna tremurândă a bărbatului doar 
moşmondi. Apoi îi smulse bancnota. 

— E calu’ meu, zise. L-am cumpărat. Oamenii ăştia-s 
martori. L-am plătit. E calu' meu. Na! 

Se-ntoarse şi-i întinse banii lui Snopes: 

— Ai partea dumitale la caii ăştia. Am cumpărat unv’. Uite 
banii pe el. Am cumpărat unv’. Întreabă-l! 

Snopes luă bancnota. Ceilalţi stăteau de-a lungul gardului 
gravi, ca pe altă lume, în atitudini nepăsătoare. Soarele 
apusese acum; nu mai era nimic decât o umbră violetă, 
întinsă peste ei şi peste curte, unde iarăşi, şi tot fără niciun 
motiv, căluţii se repezeau încoace şi-ncolo. În momentul ăsta 
apăru neobositul băieţel, cu altă cutie de carton. Texanul o 
luă, dar n-o deschise imediat. Lăsase să cadă frânghia, şi- 
acum bărbatul se aplecă după ea, bâjbâind o vreme pe jos, 

360 


până s-o apuce. Apoi se-ndreptă, cu capul plecat, cu- 
ncheieturile degetelor înălbindu-se pe frânghie. Femeia nu 
se clintise. Amurgul se lăsa repede în ultimul vârtej sinuos 
de rândunele pe-azurul înalt şi schimbător. Atunci texanul 
rupse colţul cutiei şi-o aplecă să-i pice-n palmă o bucată; 
părea că-şi urmăreşte mâna cum se strânge-ncet pe turta 
dulce, până ce o pulbere fină de culoarea tutunului începu să 
i se cearnă printre degete. Îşi frecă atent palma de şold, îşi 
înălţă capul şi privi în jur, până ce-l văzu pe băieţel şi-i dădu 
cutia-napoi: 

— Ia-0, puişor! 

Apoi se uită la femeie, zicând cu vocea plată, din nou 
calmă: 

— Domnu' Snopes o să-ţi dea mâine banii-napoi. Mai bine 
urcă-l în căruţă şi du-l acasă. N-a cumpărat niciun cal. Mâine 
poţi să-ţi iei banii de la domnu' Snopes. 

Femeia se-ntoarse, se duse-ndărăt la căruţă şi se urcă în 
ea. Nu se uita nimeni la ea, nici bărbatu-său, care tot mai 
stătea cu capul plecat, trecându-şi frânghia dintr-o mână-ntr- 
alta. Oamenii se rezemau de-a lungul gardului, gravi şi 
tăcuţi, ca şi cum gardul ar fi fost în altă lume, în alte timpuri. 

— Câţi ti-au mai rămas? întrebă Snopes. 

Texanul se trezi; toţi păreau că se trezesc acum, 
revenindu-şi, ascultând din nou. 

— Trei, acum, răspunse texanul. Îi dau pe toţi trei pe-o 
cabrioletă sau... 

— E-afară-n drum, zise Snopes, cam scurt, cam repede, 
întorcându-se să plece. a-ţi catârii! 

Porni pe alee. Îl urmăriră pe texan cu privirea cum intra în 
curte şi-o traversa, caii fugind în faţa lui, dar fără violenţa 
iraţională de mai înainte, de parc-ar fi fost şi ei istoviţi, roşi 
de ziua obositoare, şi cum intra în grajd şi-apoi ieşea cu cei 
doi catâri cu hamurile pe ei. Carul fusese tras sub şopronul 
de lângă grajd. Texanul intră şi ieşi dup-o clipă, ducându-şi 
aşternutul şi haina, şi duse catârii-napoi spre poartă, căluţii 
din nou strânşi ciorchine şi privindu-l cu ochii lor de toate 
culorile, liniştiţi acum, parc-ar fi priceput şi ei că, în fine, nu 

361 


era numai un armistiţiu-ntre ei, ci că n-o să mai dea cu ochii 
de el în toată viaţa lor şi-a lui. Cineva deschise poarta. 
Texanul scoase catârii pe poartă şi oamenii se luară după el 
toţi în grup, lăsându-l pe bărbat în picioare lângă poarta 
închisă, cu capul aplecat încă şi cu colacul de frânghie-n 
mână. Trecură pe lângă căruţa-n care şedea femeia, rochia 
ei cenuşie pierzându-se-n amurg, de-aceeaşi culoare cu el 
aproape şi tot atât de nemişcată, neprivind la nimic; trecură 
pe lângă frânghia cu rufe-ntinse la uscat, moi şi neclintite de 
nicio adiere; trecură prin mirosul pătrunzător şi cald de 
şuncă ce se revărsa din bucătăria doamnei Littlejohn. Când 
ajunseră la capătul aleii, putură vedea luna, aproape plină, 
fantastică şi palidă, şi încă fără strălucire, pe cerul de pe 
care ziua nu pierise încă de tot. Snopes stătea la capătul 
aleii lângă o cabrioletă goală. Era cea cu roţile strălucitoare 
şi cu ciucuri la capotă, cu care mergea de obicei el, cu Will 
Varner. 

— Măi, măi, măi, făcu texanul. Vasăzică, asta-i! 

— Dacă nu-ți convine, te poţi întoarce-n Texas călare pe- 
un catâr, îl preveni Snopes. 

— Te cred, zise texanul. Numai că mi-ar trebui şi-un puf 
de pudră sau măcar o mandolină, ca să merg într-o 
cabrioletă ca asta. 

Împinse catârii-ndărăt între hulube şi ridică jugurile. Doi 
dintre oameni se apropiară şi prinseră şleaurile. Apoi îl 
priviră cum se urcă-n cabrioletă şi ia hăţurile-n mână. 

— Încotro? îl întrebă unul. Te-ntorci în Texas? 

— Cu asta? se miră texanul. N-apuc să trec de prima 
cârciumă din Texas şi mi-am şi pus pe cap comitetul de 
vigilenţă cetăţenească. Şi-afară de asta, n-am de gând să 
irosesc aşa capotă cu dantele şi-aşa roţi pe axe de oţel 
tocmai în Texas. Dac-am apucat s-ajung pân' aici, zic că-i 
mai bine să mă duc o zi-două să mai casc gura prin oraşele 
astea din Nord Washington, New York şi Baltimore. Cum o 
iau de-a dreptu' de-aici la New York? 

Nu ştiau. Dar i-au spus cum s-ajungă la Jefferson. 

— Ila-o drept înainte, zise Freeman. Ţine drumu' tot aşa, 

362 


după ce treci de şcoală. 

— All right, aprobă texanul. Nu uitaţi să mai daţi câte una- 
n cap căluţilor din când în când, pân’ se-nvaţă cu voi. După 
aia n-o să mai aveţi bătaie de cap cu ei. 

Săltă din nou hăţurile. În clipa asta, Snopes îi ieşi înainte 
şi se urcă în cabrioletă. 

— Merg şi eu cu dumneata pân’ la Varner acasă, zise. 

— Nu ştiam că trec pe la Varner p-acasă, replică texanul. 

— Poţi merge la oraş şi p-acolo, zise Snopes. Dă-i drumu’! 

Texanul trase de hăţuri. Apoi făcu: 

— Hooo... întinse piciorul şi vâri mâna-n buzunar. Ascultă, 
puişor, îi zise el băiatului, dă fuga pân' la prăvălie... Adică 
lasă. Mă opresc şi-mi iau singur, dacă tot apuc p-acolo. Hei, 
băieţi! 

Făcu el. Noroc bun! 

Întoarse. Cabrioleta porni. Se uitară după ea. 

— Eu zic că-l cam duce gându' s-ajungă la Jefferson pe din 
dos, fu de părere Quick. 

— O să fie mai uşurel când o s-ajungă-acolo, zise Freeman. 
Poate s-ajungă-acolo prin ce parte vrea. 

— Da, făcu Bookwright. N-o să-i zornăie mult buzunarele. 

Se-ntoarseră să pornească spre curte. Trecură prin locul 
îngust rămas între cele două şiruri de căruţe răbdătoare şi 
nemişcate şi care la capăt era închis complet de cea în care 
şedea nevasta. Bărbatul stătea tot lângă poartă, cu colacul 
lui de frânghie, şi-acum se făcuse noapte cu totul. Lumina 
însă nu se schimbase prea mult; ba chiar puteai spune că-i 
ceva mai clară, avea aerul că-i dintr-o altă lume, cum e 
lumina de lună, aşa că, atunci când se opriră să se uite-n 
curte înc-o dată, trupurile bălţate ale căluţilor erau distincte, 
luceau aproape, dar fără forme individuale şi fără relief - nu 
mai erau cai, nu mai erau carne şi os comandate de-un 
principiu capabil de violenţă, nu mai implicau aptitudinea 
de-a lovi şi-a vătăma. 

— Ei, ce mai aşteptăm? întrebă Freeman. Să se ducă să se 
culce? 

— Mai bine să ne luăm toţi frânghiile-ntâi, zise Quick. 

363 


Luaţi-vă fiecare frânghia! 

Unii dintre ei n-aveau frânghie. Când plecaseră azi- 
dimineaţa de-acasă n-auziseră de cai, de licitaţie. Trecuseră 
prin sat din întâmplare şi-aflaseră, şi se opriră să vadă 
despre ce-i vorba. 

— Atunci duceţi-vă la prăvălie şi luaţi-vă, îi sfătui 
Freeman. 

— Trebuie să fi-nchis prăvălia acum, zise Quick. 

— N-a-nchis, spuse Freeman. Dacă-nchidea, ar fi fost şi 
Lump Snopes aici. 

Aşa că-n timp ce oamenii care veniseră pregătiţi îşi luau 
frânghiile din căruţă, ceilalţi se duseră până la prăvălie. 
Vânzătorul tocmai închidea. 

— N-aţi început încă să-i prindeţi, nu-i aşa? Bun; mi-era 
teamă că n-am s-apuc s-ajung la vreme. 

Deschise din nou uşa şi, printre mirosurile vechi şi tari, şi 
neatinse de soare, de brânză şi de piele, şi de melasă, le 
măsură şi le tăie bucăţi de funie din şleau de plug; apoi, cu 
vânzătoru-n mijloc, încă vorbind volubil şi neascultat de 
nimeni, oamenii apucară drumu-napoi. Părul din faţa casei 
doamnei Littlejohn era argint inundat în lumină de lună. 
Mierla de-aseară sau poate alta începuse iar să cânte-n 
ramurile lui, şi-acum văzură, legată de gard, căruţa lui 
Ratliff şi caii. 

— Toată ziua-am avut impresia că lipseşte ceva, spuse 
unul. 

Lipsea Ratliff, să dea sfaturi cui nu-l întreabă. 

Când trecură pe alee, doamna Littlejohn era în ogradă 
strângând rufele de pe frânghie; şi tot mai simțeau mirosul 
de şuncă. Ceilalţi aşteptau la poartă, dincolo de care căluţii, 
strânşi din nou grămadă, păreau, în strălucirea înşelătoare a 
lunii, nişte peşti fantomatici, suspendaţi, fără picioare. 

— Eu zic c-ar fi mai bine pentru noi toţi să ne-apucăm să-i 
prindem unv’ câte unu'! 

— Unu” câte unv’, făcu bărbatul, Henry. 

Părea că de când scosese texanul catârii pe poartă nu se 
mişcase din loc, în afară doar că se-apucase de marginea de 

364 


sus a porţii cu-amândouă mâinile, într-una ţinând încleştat 
colacul de frânghie. 

— Unu” câte unu’, zise. 

Incepu să-njure răguşit, c-o monotonie istovită: 

— După ce-am stat aici toată ziulica aşteptând... 

Înjură. Începu să smucească poarta, zgâlţâind-o c-o 
violenţă epuizată, până ce unul dintre ceilalţi trase zăvorul şi 
se deschise, şi Henry intră cu ceilalţi după el, băieţelul 
îndesându-se-n spatele tatălui său, lipit aproape, până ce 
Eck băgă de seamă că-i acolo şi se-ntoarse. 

— Ascultă, zise. Dă-ncoa frânghia! Tu ieşi afară! 

— O, tăticule! făcu băiatul. 

— Am zis, nu. Ăştia-s în stare să te-omoare. Azi-dimineaţă 
erau cât p-aci. Şterge-o! 

— Da’ avem doi de prins. 

Pentru moment, Eck rămase cu ochii la băiat. 

— Asta aşa-i, zise el. Avem doi. Da' să stai lipit de mine. Şi 
când ţi-oi spune să fugi, să fugi! M-ai înţeles? 

— Împrăştiaţi-vă, băieţi! spuse Freeman. Să-i facem să 
rămână-n faţa noastră! 

Incepură să înainteze în curte într-o formaţie de semilună 
cam zdrenţuită, fiecare cu frânghia lui. Căluţii erau acum în 
celălalt capăt al curţii. Unul dintre ei fornăi; masa se agită în 
sânul ei, dar nu se dispersă. Freeman, privind îndărăt, zări 
băieţelul. 

— Dă băiatu' afară de-aici! zise. 

— Zic şi eu că-i mai bine s-o ştergi, spuse Eck băiatului. 
Du-te şi suie-te colo-n car! O să poţi vedea de-acolo cum îi 
prindem. 

Băieţelul se-ntoarse şi-o luă cu trapul lui mărunt spre 
şopronul sub care fusese tras carul. Şirul de oameni înainta, 
cu Henry puţin înainte. 

— Fiţi cu ochii pe ei acuma! zise Freeman. Poate c-ar fi 
mai bine să-i băgăm întâi în grajd... 

În momentul acela grămada se dispersă. Se-mpărţi în 
două şi zbură în ambele direcţii, de-a lungul gardului. 
Oamenii de la capetele şirului începură s-alerge, dând din 

365 


mâini şi ţipând. 

— Opreşte-i! strigă Freeman cu glas energic. Dă-i îndărăt! 

Şi-i dădură îndărăt, întorcându-i şi adunându-i grămadă 
din nou; căluţii s-amestecară învârtindu-se în galopuri 
scurte, înghesuite, inextricabile, de năluci. 

— Acum ţineţi-i! zise Freeman. Nu-i lăsaţi să scape printre 
noi! Şirul înainta din nou. Eck se-ntoarse; nu ştia din ce 
pricină - un zgomot sau ceva. Băieţelul era în spatele lui: 

— Nu ţi-am spus să te duci în car şi să stai acolo? 

— Uite-l, tată! făcu băiatul. Asta-i! Asta-i al nostru! 

Era cel pe care texanul i-l dăduse gratis lui Eck: 

— Prinde-l, tată! 

— Fugi din drum! zise Eck. Du-te-napoi în car! 

Şirul de oameni continua să înainteze. Căluţii se-nvârteau, 
toată grămada deodată, se-nchegau parcă, împinşi progresiv 
îndărăt spre uşa deschisă a grajdului. Henry era tot puţin 
mai în faţă, puţin adus de spate, cu silueta lui subţirică 
emanând, chiar şi-n lumina lăptoasă a lunii, ceva din furia lui 
obosită. Grămada bălţată de cai părea să se mişte-n faţa 
şirului de oameni ca un bulgăre de zăpadă rostogolit prin 
cine ştie ce mijloace invizibile, din ce în ce mai aproape şi 
mai aproape de căscătura neagră a uşii grajdului. Mai târziu, 
se vădi că atât de absorbiți erau căluţii de şirul de oameni, 
încât nu şi-au dat seama că grajdul e chiar în spatele lor 
decât atunci când intrară de-a-ndărătelea în umbra lui. 
Atunci se produse-n mijlocul lor un zgomot indescriptibil, o 
mişcare nesăbuită şi disperată; o clipă de oroare statică, 
oamenii şi caii se priviră faţă-n faţă, apoi oamenii se 
răsuciră-n călcâie şi-o luară la goană, copleşiţi de-o 
debordare tumultoasă de feţe lungi înspăimântate şi piepturi 
multicolore, care-i ajunse din urmă şi-i împrăştie, şi-i 
răsturnă, şi-i dădu peste cap, acoperindu-i vederii pe Henry 
şi pe băieţel; niciunul nu se clintise din loc, doar Henry 
ridicase braţele, ţinând încă funia făcută colac, turma 
măturând toată curtea şi izbindu-se de poarta lăsată 
întredeschisă de ultimul intrat, spulberând-o toată, în afară 
de bucăţile în care erau prinse-n cuie balamalele, năvălind 

366 


peste căruțele şi atelajele care-nfundau aleea, caii şi catârii 
sărind şi ferindu-se şi ei, rupând şleaurile şi oiştile. Şi toată 
masa aceea inextricabilă se izbi de căruţe, se răsuci şi se- 
nvălmăşi-n loc, şi se despărţi pe după căruţa-n care şedea 
femeia, şi ţâşni în drum, apucând jumătate-ntr-o parte şi 
jumătate-n cealaltă. 

Oamenii din curte, în afară de Henry, se ridicară şi- 
alergară spre poartă. Băieţelul nici de data asta nu fusese 
atins, nici măcar trântit; o vreme, tată-său îl ţinu ridicat într- 
o mână, zgâlţâindu-l ca pe-o păpuşă de cârpă: 

— Nu ţi-am zis să nu te dai jos din car? Nu ţi-am zis să nu 
te dai jos? 

— Uite-l, tată! bâigui băieţelul, din cauza zgâlţăielii 
violente. Al nostru! Uite-l colo! 

Era chiar calul pe care i-l dăduse texanul gratis. Ca şi cum 
n-ar fi avut altul, ca şi cum celălalt nici nu exista măcar, ca şi 
cum, printr-o afinitate absolută şi instantanee a sângelui, ei 
îl împinseseră-n uitare pe cel pe care-l plătiseră cu bani. 
Alergară la poartă şi ieşiră-n aleea de pe care ceilalţi oameni 
dispăruseră. Văzură calul pe care li-l dăduse texanul 
răsucindu-se ca-ntr-un vârtej, repezindu-se-napoi şi năvălind 
pe poartă-n ograda doamnei Littlejohn, urcând scările din 
faţă, izbindu-se de veranda de lemn şi dispărând pe uşa din 
faţă. Eck şi băiatul fugiră după el pe verandă. Pe o masă 
imediat lângă uşă era o lampă. În lumina ei veselă văzură 
calul umplând culoarul lung ca un foc de artificii policrom, 
furibund, tunător. Ceva mai departe în hol era o orgă de 
salon galbenă, lăcuită. Calul se lovi de ea; s-auzi o singură 
notă, un acord de bas, aproape răsunător şi grav, de uimire 
profundă şi severă; calul, cu umbra lui monstruoasă şi 
grotescă, din nou se-ntoarse şi dispăru pe-o altă uşă. Era un 
dormitor: Ratliff, în cămaşă şi izmene, cu spatele spre uşă, c- 
un ciorap în picior şi unul în mână, era aplecat peste 
fereastra deschisă care dădea în curte, spre alee. Intoarse 
capul şi se uită peste umăr. O clipă, omul şi calul se priviră 
fix. Apoi omul sări pe fereastră şi calul ieşi de-a-ndărătelea 
din nou în hol şi-l văzu pe Eck cu băieţaşul tocmai intrând pe 

367 


uşa din faţă, Eck cu frânghia încă la el. lar se răsuci şi se 
repezi prin hol pe uşa din dos, chiar în clipa-n care doamna 
Littlejohn urca treptele c-un teanc de rufe de pe frânghie în 
braţe şi cu scândura de spălat. 

— leşi afară, bestie-afurisită! ţipă ea. 

Il lovi cu scândura, care se rupse drept în două, în capul 
lung, înnebunit, şi calul iarăşi se suci şi se repezi înapoi în 
hol, unde intraseră acum Eck şi băieţelul. 

— leşi dracului afară-de-aici, Wall! răcni Eck. 

Se-aruncă pe jos, pe duşumea, acoperindu-şi capul cu 
braţele. Băiatul nu se mişcă, şi pentru a treia oară, calul 
zbură pe deasupra ochilor care nu clipiră şi a capului 
neplecat şi neatins, din nou pe veranda din faţă, exact în 
momentu-n care Ratliff, tot cu ciorapul în mână, urca pe 
după colţul casei sus pe trepte. Calul se suci fără să- 
ncetinească sau să se oprească. Galopă până la capătul 
verandei şi sări peste balustradă zburând, ca un moroi 
plutind în lumina lunii. Ateriză în curte alergând şi-o 
străbătu, şi trecu galopând pe poarta dărâmată şi printre 
căruțele răsturnate şi peste cea încă nevătămată în care 
şedea nevasta lui Henry, de-a lungul aleii şi-apoi în drum. 

Un sfert de milă mai departe, drumul se aşternea palid şi 
luminat de lună printre umbrele copacilor de pe margini, 
calul tot galopând, galopându-şi umbra-n praf, drumul 
coborând acum către gârlă şi către pod. Podul era de lemn, 
lat tocmai cât să-ncapă o singură căruţă. Când ajunse calul 
pe pod, se ivi o căruţă venind din direcţie opusă şi trasă de 
doi catâri adormiţi în ham de mişcarea soporifică. Pe scaun 
era Tull cu nevastă-sa, în spatele căruţei şedeau, pe scaune 
de răchită, cele patru fete ale lor, întorcându-se cu toţii de la 
o vizită de-o zi întreagă la nişte rude de-ale doamnei Tull, 
unde întârziaseră. Calul nici nu se opri, nici nu se dădu-n 
lături. Se prăvăli deodată pe podul de lemn şi se repezi între 
cei doi catâri care, trezindu-se, trăgeau de şleauri fiecare-n 
altă parte, calul acum părând că vrea să-şi croiască drum 
chiar peste oişte, ca o veveriţă nebună, şi izbind cu 
picioarele dinainte în capul căruţei, de parc-ar fi vrut să se 

368 


urce-n ea, în timp ce Tull striga la el şi-l croia-n cap cu 
biciul. Acum catârii-ncercau să-ntoarcă harabaua-n mijlocul 
podului. Căruţa se ridică pe-o parte şi se-aplecă, parapetul 
podului trosni, bubuind puternic şi-acoperind tipetele 
femeilor; calul se căţără-n cele din urmă pe spinarea unuia 
dintre catâri, iar Tull se ridică-n picioare-n căruţă şi-l trăsni 
în cap cu piciorul. Atunci, partea din faţă a căruţei se ridică 
şi-l azvârli pe Tull, care-şi înfăşurase hăţurile de câteva ori 
la-ncheietura mâinii, cu spatele-n fundul căruţei, peste 
scaunele răsturnate şi peste ciorapii, şi jupoanele ridicate 
ale femeilor. Căluţu-şi făcu loc şi scăpă prăvălindu-se din 
nou pe podul de lemn, şi-ncepu iar să galopeze. Căruţa din 
nou dădu să se răstoarne; catârii reuşiseră-n fine s-o-ntoarcă 
pe pod, unde nu era loc de-ntors, şi-acum dădeau din 
picioare să scape din şleauri şi, când scăpară, îl zvârliră şi pe 
Tull din căruţă afară. Căzu pe pod, în cap, şi fu târât câţiva 
paşi, până se rupseră hăţurile-nfăşurate pe braţ. Departe de 
drum acum, mult înaintea catârilor înnebuniţi, căluţul 
dispărea. În timp ce toate cinci femeile mai sfâşiau încă 
văzduhul cu ţipetele lor, plecându-se deasupra trupului 
leşinat al lui Tull, apăru alergând Eck cu băieţelul, Eck cu 
frânghia încă la el. Gâfâia. 

— "Ncotro-a luat-o? făcu el. 

În curtea acum goală şi scăldată de lună, nevastă-sa şi 
doamna Littlejohn, şi Ratliff, şi Lump Snopes vânzătorul, şi 
încă alţi trei bărbaţi îl ridicară pe Henry din praful frământat 
de copite şi-l duseră-n curtea din dos. Faţa lui era albă şi 
împietrită, ochii închişi, greutatea capului făcea să i se- 
nţepenească gâtul, scoţându-i mult în relief mărul lui Adam; 
dinţii luceau stins sub buza ridicată. Îl duseră mai departe în 
casă pe sub umbra bălţată a săpunarilor. În noaptea de- 
argint şi de vis, un sunet slab ca un tunet îndepărtat ajunse 
până la ei şi pieri. 

— A ajuns unv’ din ei la podu’ de peste gârlă, zise careva 
dintre oameni. 

— E-ăla a' lu’ Eck Snopes, zise un altul. Ăla care-a intrat în 
casă. 

369 


Doamna Littlejohn pornise înaintea lor. Când apărură cu 
Henry, apucase să ia lampa de pe masă şi stătea în uşa 
deschisă ţinând lumina ridicată. 

— Aduceţi-l încoace! zise ea. 

Intră cea dintâi în odaie şi puse lampa pe comodă. Intrară, 
împiedicându-se stângaci şi gâfâind, şi-l aşezară pe Henry pe 
pat, şi rămaseră-n picioare privind la chipul lui liniştit şi 
livid. 

— N-am ce zice! făcu ea. Treabă de bărbaţi! 

Se traseră puţin înapoi, grămădindu-se, stând când pe-un 
picior, când pe celălalt, fără să se uite nici la el, nici la 
nevastă-sa, care stătea la picioarele patului, nemişcată, cu 
mâinile-nfăşurate-n fustă. 

— leşiţi toţi afară, vorbi ea, adresându-se lui Ratliff. 
Duceţi-vă-n curte! Vedeţi poate găsiţi altă joacă, să-l mai 
omorâţi pe vreunu' dintre voi. 

— All right, făcu Ratliff. Haideţi, băieţi! Tot nu mai sunt 
cai de prins p-aici. 

Se luară după el spre uşă, în vârful picioarelor, cu 
bocancii scârţâind, cu umbrele monstruoase pe pereţi. 

— Duceţi-vă şi-aduceţi-l pe Will Varner, zise doamna 
Littlejohn. Eu zic să-i spuneţi că tot de-un catâr e vorba. 

leşiră fără să se uite-ndărăt. Şi în hol merseră tot în vârful 
picioarelor, şi trecură prin verandă, şi coborâră în lumina 
lunii. Acum, că-i puteau da atenţie, văzduhul de-argint părea 
plin de zgomote slabe venind de nicăieri - strigăte stinse şi 
depărtate, din nou un scurt tunet de copite pe-un pod de 
lemn, alte strigăte stinse şi slabe, şi grave, şi limpezi ca 
sunetul de clopot; o dată chiar desluşiră cuvintele: „Hei! 
Pune mâna pe el!” 

— Repede-a trecut prin casa aia, zise Ratliff. Trebuie să fi 
găsit acolo altă femeie. 

Atunci Henry ţipă în casa din spatele lor. Priviră-ndărăt în 
bezna holului în care apărea un pătrat de lumină prin uşa 
dormitorului, ascultând cum ţipătul se stinge-ntr-o respiraţie 
grea: „Ah, ah, ah”, pe ton ascendent, tinzând s-ajungă din 
nou țipăt. 

370 


— Haideţi! zise Ratliff. Mai bine să-l chemăm pe Varner. 

leşiră grămadă în drum, călcând în praful albit de luna 
nopţii de-aprilie plină de fiori, în murmurul sevei făcând să 
pocnească umed mugurii de frunze şi de boboci, şi-n 
strigătele slabe şi insistente, şi-n izbucnirile repede stinse de 
copite galopând. Casa lui Varner era în întuneric, imaculată 
şi fără relief în lumina lunii. Stăteau strânşi pată neagră în 
curtea de-argint şi chemau sub ferestrele oarbe până ce, 
deodată, la una dintre ele apăru cineva. Era nevasta lui Flem 
Snopes. Purta o rochie albă. Coama grea de păr împletit 
părea aproape neagră prin contrast. Nu se aplecă în afară, 
doar stătea acolo, luminată toată de lună, privind fără să 
vadă şi cu siguranţă neprivind în jos la ei - părul de aur 
greu, faţa nu tragică şi poate nici chiar nefericită, doar 
blestemată, începutul sânilor lin, viguros, sub cutele 
marmoreene ale rochiei; ce Brunhildă pentru cei de jos, ce 
fecioară din valurile Rinului sau ce imitație de stâncă din 
papier mache, ce Elenă întoarsă într-un Argos nemăsurat şi 
pretenţios, şi vulgar, neaşteptând pe nimeni! 

— ’Nă seara, doamnă Snopes, zise Ratliff. Il căutăm pe 
unchiu' Will. Henry Armstid e rănit, la doamna Littlejohn. 

Ea dispăru de la fereastră. Aşteptară în lumina lunii, 
ascultând strigătele şi ţipetele slabe, îndepărtate, până ce 
apăru Varner, mai repede decât îşi făcuseră socoteala, 
trăgându-şi haina pe mâneci şi-ncheindu-se la pantaloni cu 
coada  cămăşii de noapte rămasă pe-afară, bretelele 
bălăngănindu-se ca două bucle de sub haină. Ducea o valiză 
mică, jerpelită, cu câteva scule ca de instalator, cu care 
dădea purgative şi omora viermii intestinali, şi dezinfecta 
bubele, trata sau scotea dinţii la cai şi la catâri; cobori 
treptele, uscat şi dezarticulat, cu capul lui isteţ şi 
neînduplecat lăsat puţin într-o parte ca să prindă strigătele 
şi ţipetele slabe, ca de clopot, cu care era plin văzduhul de- 
argint. 

— Ăia ce fac, tot mai încearcă să prindă iepuri? întrebă el. 

— Toti, afar’ de Henry Armstid, zise Ratliff. El p-al lui şi l-a 
prins. 

371 


— Ha, făcu Varner. Şi dumneata? Câţi ai cumpărat? 

— Am ajuns prea târziu, zise Ratliff. Nu m-am întors la 
timp. 

— Ha, făcu Varner. 

leşiră pe poartă din nou în drum: 

— Ei, e-o noapte tocmai bună de alergat după ei, 
luminoasă, răcoroasă... 

Luna era acum sus deasupra capului, gol perlat, ceţos, 
difuz în cerul moale de mătase ale cărui margini se-nfăşurau 
volută după volută dincolo de stelele palide şi de stele 
palide-nconjurat. Mergeau în grup compact, călcându-şi 
umbrele-n praful mătăsos al drumului, pătând umbrele 
copacilor înmuguriţi care se profilau, trunchi, creangă, ram, 
pe cerul de-o paloare delicată, subtilă. Trecură pe lângă 
prăvălia-n întuneric. Apoi apăru părul înflorit. Se-nălţă într-o 
imobilitate labirintică şi argintie, ca o zăpadă explodând; 
mierla mai cânta în ramurile lui. 

— Uită-te la pomul ăla! zise Varner. La toamnă trebuie să 
dea rod, cu siguranţă. 

— Şi porumb o să se facă, zise unul. 

— O lună ca asta-i bună la orice dă din pământ, completă 
Varner. Mi-aduc aminte, când aşteptam, eu şi madam 
Varner, s-o avem pe Eula. Copii, liotă prin casă, şi poate c-ar 
fi trebuit să ne oprim. Da’ voiam să mai am fete. Ălelalte se 
măritaseră şi se duseseră pe la casele lor, şi băieţii, dac-au 
apucat să crească să fie buni de-o treabă, n-au timp să mai 
muncească. Stau de vorbă prin jurul prăvăliei. Da' o fată-i 
altceva, stă în casă şi-ţi munceşte pân' ce se mărită. Şi era o 
babă care-i spusese odată mamei că, dac-o femeie-şi arată 
burta la lună plină după ce-a rămas grea, o să aibă fată. Aşa 
că madam Varner s-a apucat şi-a stat noapte de noapte cu 
burta goală la lună, pân' ce-a crescut şi chiar şi după. 
Puneam urechea la burta ei şi-o auzeam pe Eula cum dădea 
din picioare şi se-nvârtea, de parc-ar fi vrut să iasă afară, să 
simtă luna. 

— Unchiule Will, chiar crezi c-a avut efect? îl întrebă 
celălalt. 

372 


— Ha, făcu Varner. N-ai decât să-ncerci. Sunt destule 
femei care să-şi arate burta goală la lună sau la soare, sau 
chiar ţie, ca să bâjbâi cu mâna p-acolo, şi mai mult ca sigur 
că dup-un timp o să fie ceva la care să-ţi poţi pune urechea 
s-asculţi, fireşte, dacă nu se-ntâmplă cine ştie ce şi dacă tu 
mai eşti acolo când vine vremea. Ce zici? 

Cineva hohoti. 

— Nu mă-ntreba pe mine. Eu nu-s în stare s-ajung la timp 
nici măcar să cumpăr un cal chilipir. 

De data asta hohotiră doi-trei. Apoi începură s-audă 
respiraţia lui Henry, din casă: „Ah, ah, ah” şi tăcură brusc, 
ca şi cum nu şi-ar fi dat pân-atunci seama cât erau de- 
aproape. Varner păşi în frunte, uscat, târşâindu-şi picioarele, 
cu toate astea mergând destul de repede, cu capul tot puţin 
într-o parte ca să prindă strigătele nestăpânite, insistente, 
slabe, murmurate-n argintul radios nu ştiai de unde, aproape 
muzicale uneori, ca sunetele de clopot ce se sting, şi din nou 
un tunet iute, scurt, de copite pe scânduri de lemn. 

— Altu' pe podu' de peste gârlă, zise careva. 

— Pân' la urmă tot o să iasă la socoteală cu chestia asta, 
spuse Varner. O să-şi scoată banii făcând mişcare şi 
distrându-se. la pe unu' care n-are tot anu' altă distracţie 
decât să-mprăştie bălegaru' de catâr pe brazdă-n sus şi-n 
jos. Şi-o noapte ca asta, dacă omu” nu-i nici destul de bătrân 
ca să stea liniştit şi să doarmă, da' nici nu mai e destul de 
tânăr ca să facă pe cotoiu' pe la ferestrele din dos ale altora, 
face bine. Mâine seară doarme tun, dac-ajunge acasă pân- 
atunci. Să fi ştiut din timp despre ce-i vorba, am fi dresat 
nişte câini la cai, şi-atunci am fi putut aranja şi nişte 
întreceri. 

— E şi ăsta un fel de a vedea lucrurile, e drept, zise Ratliff. 
Pentru Bookwright şi Quick, şi Freeman, şi Eck Snopes, şi 
pentru toţi ăilalţi noi proprietari de cai ar fi de fapt o mare 
consolare dacă li s-ar putea prezenta chestiunea sub acest 
aspect, pentru că, după toate probabilitățile, niciunul dintre 
ei nu s-a gândit încă s-o vadă-n lumina asta. E de prevăzut că 
nu-i unu' măcar între ei care să mai creadă acum că boala 

373 


asta texană adusă de Flem Snopes şi de zevzecul ăla de Dick 
mai poate-avea leac. 

— Ha, făcu Varner. 

Deschise poarta casei doamnei Littlejohn. Lumina slabă 
din uşa dormitorului mai cădea încă pe duşumeaua holului; 
dincolo de ea, Armstid făcea necontenit: „Ah, ah, ah”. Nu e 
boală fără leac, decât a din urmă. 

— Chiar dac-ai fi avut timp să-l iei, zise Ratliff. 

— Ha, făcu Varner din nou. 

Se-ntoarse şi privi o clipă la Ratliff, oprindu-se-n loc. Dar 
ochii mici şi duri nu se vedeau acum; numai proeminenţa 
stufoasă a sprâncenelor părea să se concentreze-n jos spre 
el, într-o imobilitate crispată, nu încruntare, ci un fel de 
sarcasm aprig. 

— Chiar dacă-ai fi avut timp să-l iei. Respiratu'-i o poliţă 
trasă la vedere cu data de ieri. 

În a doua dimineaţă, după daravera asta, pe la nouă, cinci 
oameni şedeau pe galeria prăvăliei. Al şaselea era Ratliff. El 
stătea-n picioare şi vorbea: 

— Poat’ să nu fi fost decât unv’, atunci noaptea, în casă la 
madam Littlejohn, aşa cum zice Eck. Da' ce-am văzut eu era 
o-adevărată turmă făcută dintr-un singur cal, cea mai mare 
turmă din viaţa mea. Era şi-n odaie la mine, era şi la uşa din 
faţă, şi-o auzeam şi pe madam Littlejohn dându-i în cap cu 
scândura aia de spălat în curtea din dos, toate-n acelaşi 
timp, şi totuşi nu nimerea niciodată pe nimeni. Eu socot că 
asta voia să spună omu' ăla din Texas când zicea că-s 
chilipir: că trebuia să fi fost mare ghinionist omu' ca s-apuce 
să s-apropie de unu' dintre ei atât cât să-l poată lovi cu 
copita. 

Râseră toţi în afară de Eck. El şi cu băiatul mâncau. Când 
urcaseră treptele, Eck intrase în prăvălie şi ieşise c-o pungă 
de hârtie, din care scoase o felie de brânză şi-o tăie cu 
briceagul, exact în două jumătăţi egale, şi-i dădu băiatului 
una, şi luă tot din pungă o mână de biscuiţi şi i-o dădu 
băiatului, şi-acum şedeau pe vine rezemaţi de perete, unul 
lângă altul, şi-n afară de faptul că unul era mare şi celălalt 

374 


mic, arătau absolut identici, şi mâncau. 

— Mă-ntreb ce-o fi gândit calu’ că-i Ratliff, zise unul. 

Ţinea-ntre buze o rămurică de piersic, cu patru floricele ca 
patru fustiţe de balet din tul roz: 

— Sărind pe fereastră şi-ntorcându-se-n casă în cămaşă şi 
izmene. Mă-ntreb, câţi Ratliffi gândea calu’ că vede. 

— Nu ştiu, zise Ratliff, da’ dac-a văzut jumate de-alde 
mine din câţi de-alde el am văzut eu, atunci nici vorbă că s-a 
crezut împresurat. De câte ori întorceam capu' sau năvălea 
peste mine, sau s-azvârlea-ndărăt peste băiatu' ăsta. Şi 
băiatu' ăsta, cel puţin o dată l-am văzut cu ochii mei stând 
exact dedesubt un minut întreg şi-o jumătate făr' să-şi tragă 
măcar capu'-ntre umeri, făr' să clipească măcar. Da dom'le, 
când m-am întors şi-am văzut fiara-n uşă-n spatele meu, cu 
ochii ca trâmbiţa la mine, eram sigur că Flem Snopes 
adusese-un tigru cu el din Texas, numai că ştiam că un tigru 
nu poate umple-o odaie-ntreagă. 

Râseră din nou, liniştit. Lump Snopes, vânzătorul, şezând 
pe unicul scaun, se lăsă pe spate basculând cu el peste 
canatul uşii, blocând în parte intrarea, rânjind dintr-odată. 

— Dac-ar fi ştiut el, Flem, cât de repede-o să-i umflaţi voi 
caii, pesemne c-ar fi adus şi câţiva tigri, zise. Şi maimute. 

— Vas'zică, erau caii lu' Flem, zise Ratliff. 

Râsul încetă. Ceilalţi trei aveau bricege deschise-n mână, 
cu care curăţau alene câte-o crăcuţă sau surcică. Acum s- 
arătau absorbiți de mişcările delicate, plicticoase aproape 
ale lamei. Vânzătorul îşi ridicase repede privirea şi-l văzu pe 
Ratliff observându-l. Expresia lui obişnuită de îndoială 
amuzată şi incorigibilă îi pierise, nu-i rămăseseră decât 
creţurile goale din jurul gurii şi-al ochilor. 

— A zis Flem una ca asta? întrebă el. Da' voi, oamenii de 
la oraş, sunteţi mai deştepţi decât noi, ăştia de la ţară. 
Probabil c-ai şi citit în gândul lui Flem. 

Dar Ratliff nu se uita la el acum. 

— Şi eu zic că i-am fi cumpărat! 

lar îi domina, uşor, inteligent, poate puţin cam sumbru, 
dar încă perfect impenetrabil: 

375 


— Uite, Eck, de pildă. Cu nevastă şi familie de ţinut. A luat 
doi, cu toate că, fireşte, n-o să aibă de dat bani decât pe 
unu'. Am auzit de oameni care-au alergat după ei pân-aseară 
la miezu' nopţii, da' Eck şi cu băiatu' ăsta n-au dat pe-acasă 
două zile-ntregi. 

Râseră din nou, toţi în afară de Eck. El tăie o bucăţică de 
brânză, o-nfipse-n vârful briceagului şi-o vâri în gură. 

— Eck şi-a prins p-unu' d-ai lui, zise al doilea. 

— Daa! făcu Ratliff. Care-i, Eck? ĂI dat sau ăl' cumpărat? 

— ÄI dat, zise Eck, mestecând. 

— Măi, măi, făcu Ratliff. Nu ştiam. Da' Eck tot rămâne c- 
un cal lipsă. Şi-ncă cu ăla pe care trebuie să dea bani. Ceea 
ce-i o dovadă că nu erau ai lui Flem caii, pen’ că nu există 
om să dea unei rude de sânge un lucru pe care să nu poată 
nici măcar pune mâna. 

Râseră din nou, dar se opriră când vânzătorul începu să 
vorbească. În vocea lui nu era niciun fel de haz. 

— Ascultă, zise el. E all right. Am admis cu toţii că eşti 
prea deştept pentru noi, că nici unu’ nu-ţi poate ţine piept. 
Da' dumneata n-ai cumpărat niciun cal, nici de la Flem, nici 
de la nimeni, aşa că poate că nu-i treaba dumitale şi că-i mai 
bine s-o laşi baltă. 

— Foarte bine, încuviinţă Ratliff. A şi fost lăsată baltă de- 
acu' două nopţi. A lăsat-o baltă tipu' care-a uitat să-nchidă 
poarta. Cu excepţia calului lui Eck. Şi noi ştim că n-au fost ai 
lui Flem, tocmai pentru că-i fusese dat gratis, calu' ăsta, lui 
Eck. 

— Mai sunt şi alţii în afară de Eck care nu s-au întors încă 
acasă, zise omul cu rămurică de piersic. Bookwright şi Quick 
mai aleargă şi-acum dup-ai lor. Au fost văzuţi la trei mile de 
Burtsboro, dincolo de-oraşu' vechi, aseară la opt. Încă nu se 
putuseră-apropia destul ca să spună ai cui sunt. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Singurul nou proprietar de cai 
din tot ţinutu' care să poată fi găsit fără copoi de când a 
lăsat, care-o fi fost ăla, poarta deschisă-i Henry Armstid. 
Zace-acolo-n dormitor la madam Littlejohn, de unde poate fi 
cu ochii pe curte, aşa că-ndată ce s-o-ntâmpla să se-ntoarcă 

376 


Li 


ăl' cumpărat, tot ce-o să aibă de făcut o să fie să-i strige 
neveste-sii să vină cu funia să-l prindă... Incetă, cu toate că 
zise: 

— 'Neaţa, Flem, atât de repede şi-atât de lipsit de orice 
alterare în ton, încât întreruperea nici nu putu fi percepută. 

Cu excepţia vânzătorului care sări în picioare, lăsând 
scaunul liber cu un fel de zor slugarnic, şi-a lui Eck, şi-a 
băieţelului, care continuau să mănânce, ceilalţi priveau pe 
deasupra mâinilor lor inactive acum la Snopes, cu pantalonii 
lui gri şi cravata minusculă, şi şapca nouă cu carouri 
ţipătoare, urcând treptele. Mesteca; aducea o bucată de 
scândură de brad şi, făcând un gest scurt din cap la ei, fără 
să se uite la nimeni, se aşeză pe scaunul liber, şi scoase 
briceagul, şi-ncepu să subţieze scândura. Vânzătorul se 
rezemase acum de partea opusă a uşii, frecându-şi spinarea 
de canat. Expresia de îndoială amuzată şi invincibilă îi 
revenise, cu o nuanţă de precauţie şi de mister. 

— Ai venit tocmai la timp, zise. Uite, Ratliff nu mai poate 
de grijă să afle ai cui să fi fost caii ăia. 

Snopes, cu lama cuţitului tăie, cu o precizie de chirurg, o 
fâşie argintie care se răsuci ca o buclă. Ceilalţi iar 
începuseră să-şi netezească fiecare surcica lui, privind cu 
atenţie şi nevăzând nimic, în afară de Eck şi de copil, care 
mâncau mai departe, şi de vânzător, care-şi freca spinarea 
de canatul uşii cu ochii lui Snopes, atent şi misterios, şi 
alarmat. 

— Poate c-ai putea să-l linişteşti. 

Snopes îşi întoarse puţin capul şi scuipă, peste galerie şi 
peste trepte, în praful drumului. Incepu să taie o altă buclă 
de argint. 

— A fost şi el de faţă, zise Snopes. Ştie tot atât cât ştiu 
toţi. 

De data asta hohoti vânzătorul, vesel, trăsăturile boţindui- 
se-n centrul feţei, ca şi cum ar fi fost adunate acolo cu mâna. 
Se plesni cu palma peste pulpă chicotind. 

— Ai putea să te laşi, spuse. Pe ăsta nu-l încui. 

— Zic şi eu că nu, făcu Ratliff. 

377 


Îi domina, nu se uita la niciunul dintre ei, privirea lui 
părea fixată undeva pe drumul pustiu, dincolo de casa 
doamnei Littlejohn, impenetrabil, meditativ chiar. Deodată 
apăru ca din pământ un băiat, nici mare, nici mic, cam 
necioplit, într-o salopetă prea mică pentru el. Rămase-o 
vreme-n drum, aşa ca să nu-l ajungă scuipatul de pe galerie, 
cu aerul că nu ştia de unde venise şi nici încotro s-o apuce 
când va porni din nou, dar fără ca treaba asta să-l tulbure. 
Nu privea nicăieri, în niciun caz spre galerie, şi nimeni de pe 
galerie nu se uita măcar la el, în afară de băieţel, atent la 
drum, cu ochii lui saşii, şi gravi, şi neclintiţi pe deasupra 
biscuitului muşcat din mâna rămasă nemişcată. Băiatul din 
drum porni mai departe, legănându-se greoi în salopeta 
strâmtă, şi dispăru după colţul prăvăliei, capul rotund şi 
ochii fără să clipească ai băieţelului de pe galerie 
urmărindu-l atent, necontenit, până nu se mai văzu. Apoi, 
băieţelul muşcă din nou din biscuit şi începu să mestece. 

— Fireşte, mai e şi doamna Tull, adăugă Ratliff. Dar ea pe 
Eck vrea să-l dea în judecată, că l-a trântit pe Tull de podu' 
ăla. Cât despre Henry Armstid... 

— Dac-un om n-are atâta minte să se ferească singur, îl 
priveşte, zise vânzătorul. 

— Da, desigur, făcu Ratliff, tot cu aerul visător, distrat, 
vorbind de fapt peste umăr acum. Şi cu Henry Armstid e-n 
regulă, pentru că, după câte-am auzit din ce se vorbea p-aici, 
Henry nu mai era proprietarul calului pe care-l credea al lui, 
încă dinainte de plecarea texanului. Cât despre piciorul rupt, 
nici asta nu-l încurcă cine ştie ce, pentru că-i poate strânge 
nevasta recolta. 

Vânzătorul încetase a-şi mai freca spinarea de uşă. Privea 
la ceafa lui Ratliff, tot fără să clipească şi el, atent, calm; îşi 
aruncă ochii la Snopes care, mestecând, se uita la altă buclă 
de argint, răsucindu-se sub lama cuţitului, apoi se-ntoarse 
iarăşi la ceafa lui Ratliff. 

— N-o să fie prima dată că strânge ea recolta, zise omul cu 
rămurica de piersic. 

Ratliff se uită la el: 

378 


— Dumneata ar trebui să ştii. N-o să fie prima dată când o 
să te văd pe locul lor terminând arătura pe care el n-a fost în 
stare s-o facă. Câte zile le-ai lucrat anu' ăsta? 

Omul cu rămurica o scoase din gură, scuipă atent şi o 
puse din nou între dinţi. 

— Ea poa’ să trag-o brazdă tot atât de drept ca şi mine, 
zise un al doilea. 

— N-au noroc, făcu un al treilea. Şi, când n-are omu’ 
noroc, nu se mai sinchiseşte mare lucru de ce face. 

— Da, desigur! zise Ratliff. De-atâtea ori am auzit zicându- 
i leneviei nenoroc, că poate chiar aşa o fi. 

— Nu-i leneş, îl contrazise al treilea. Când le-a murit 
catâru' acu' trei sau patru ani, el şi cu ea au arat făcând cu 
schimbu” la jug, cu-ăl'lalt catâr. Nu-s leneşi. 

— Dacă-i aşa, e-n regulă, spuse Ratliff, cu ochii din nou la 
drumul pustiu. Probabil că ea o să s-apuce imediat să 
termine arătura; fata lor a’ mai mare-i destul de voinicuţă 
acum să tragă c-un catâr, nu-i aşa? Sau măcar să ţină 
coarnele drept când ajută mă-sa la tras. 

Privi din nou către omul cu rămurica de piersic, de parc-ar 
fi vrut un răspuns, dar acela nu se uitase la el, ci continua să 
vorbească fără pauză. Vânzătorul stătea cu fundul şi cu 
spinarea apăsate pe canatul uşii, parcă atunci s-ar fi oprit 
din scărpinat, urmărindu-l pe Ratliff, dur acum, fără să 
clipească. Dacă Ratliff s-ar fi uitat la Flem Snopes, n-ar fi 
văzut sub cozorocul tras în jos al şepcii nimic decât mişcarea 
constantă regulată a fălcilor. Alt argint se bucla lent şi 
frumos în faţa mişcării cuţitului. 

— Timp are destul acum, pentru că tot ce-are de făcut 
după ce isprăveşte de spălat vasele la madam Littlejohn şi de 
măturat casa, ca să-şi plătească pensiunea ei şi-a lui Henry, 
e să se duc-acasă să mulgă vaca şi să gătească ceva la copii 
să le ţină până mâine, şi să le dea de mâncare, şi să-i culce 
pe-ăi mici, şi s-aştepte-afară pân' ce a' mare pune drugu' la 
uşă şi se urcă-n pat cu toporu.'... 

— Cu toporu? făcu omul cu rămurica de piersic. 

— Íl ţine-n pat cu ea. N-are decât doişpe ani şi cum acum 

379 


ținutu-i încă, mai mult sau mai puţin, plin cu caii ăştia 
neprinşi, care n-au fost niciodată ai lui Flem Snopes, 
probabil că socoteşte că n-ar fi-n stare să-i dea una-n cap c-o 
scândură de spălat rufe, ca madam Littlejohn - şi pe urmă să 
se-ntoarcă să spele farfuriile rămase de la cină. Şi după asta 
iar n-are nimic de făcut până dimineaţa, decât să stea pe- 
undeva destul de aproape de Henry s-audă când o strigă, şi 
când se luminează de ziuă destul cât să vadă să spargă 
lemne, şi să gătească gustarea de dimineaţă, şi să-i ajute lui 
madam Littlejohn la spălatul vaselor, şi la făcutul paturilor, 
şi la măturat, şi să fie tot timpul cu ochii pe drum. Pentru că 
probabil că-ndată ce Flem Snopes o să se-ntoarcă de unde-o 
fi plecat după licitaţie, fireşte, la oraş, să vadă de văru-său, 
care are nu-ştiu-ce neplăceri cu justiţia, ca să-şi ia ăi cinci 
dolari. „Numai că poate că n-o să vrea să mi-i dea-napoi”, 
zice ea, şi probabil că madam Littlejohn tot aşa gândea 
pentru că n-a scos o vorbă. Am auzit-o... 

— Şi cam pe unde erai tot timpul ăsta? îl întrebă 
vânzătorul. 

— Ascultam, îi răspunse Ratliff. 

Întoarse privirea către vânzător, pentru că din nou se uita 
în altă parte, stând aproape cu spatele la ei: 

— ...Am auzit-o trântind farfuriile-n marmită mai-mai să le 
spargă. 

— Crezi c-o să mi-i dea-napoi? zicea madam Armstid. Omu’ 
din Texas i i-a dat şi zicea c-o să mi-i dea. Toţi oamenii de- 
acolo l-au văzut cum i-a dat domnului Snopes banii şi l-au 
auzit zicând că-i pot lua mâine de la domnu' Snopes. 

Madam Littlejohn spăla farfuriile, le spăla ca un bărbat, de 
parc-ar fi fost făcută din fier. 

— Nu, zicea ea. Da’ poţi să i-i ceri, ce pierzi? 

— Dacă n-are de gând să mi-i dea-napoi, n-are rost să-i 
cer, zicea madam Armstid. 

— Cum crezi, îi răspundea madam Littlejohn. Sunt banii 
dumitale. 

Pe urmă, o vreme n-am mai auzit nimic decât farfuriile. 

— Crezi că poa' să mi-i dea-napoi? zicea madam Armstid. 

380 


Omu” ăla din Texas zicea că da. L-au auzit toţi cum zicea. 

— Atunci du! şi-i cere, i-a răspuns madam Littlejohn. 

Pe urmă n-am mai auzit decât farfuriile. 

— N-o să mi-i dea-napoi, zicea madam Armstid. 

— All right, zicea madam Littlejohn. Nu-i cere, atunci. 

Şi iar am auzit numai farfuriile. Trebuie c-aveau două 
marmite, că amândouă spălau. 

— Nu crezi c-o să mi-i dea, nu-i aşa? am auzit-o iar pe 
madam Armstid. 

Madam Littlejohn n-a mai scos o vorbă. Farfuriile s- 
auzeau, parcă le aruncau una-într-alta. 

— Poate că-i mai bine să mă duc să vorbesc cu Henry, a 
spus pe urmă madam Armstid. 

— Aşa zic şi eu, a zis madam Littlejohn. 

Şi al naibii să fiu dacă nu s-a auzit exact ca şi cum ar fi 
luat două farfurii şi şi-ar fi dat una-n alta, parc-ar fi fost două 
capace de-alea de alamă din orchestră. 

— Şi-atunci Henry o să poa’ să-şi cumpere-un alt cal de 
cinci dolari. Poate că data viitoare-o să-şi cumpere unu' care 
să-l omoare de-a binelea. Dac-aş şti c-o face, i-aş da eu de la 
mine banii-napoi. 

— Eu zic că-i mai bine să vorbesc întâi cu el, făcu madam 
Armstid. 

Şi-atunci s-a auzit, parc-ar fi luat madam Littlejohn 
farfuriile şi marmitele, şi tot, şi le-a zvârlit grămadă peste 
maşina de gătit... 

Ratliff tăcu. În spatele lui, vânzătorul sâsâia: „Psst! Psst! 
Flem! Flem!” Apoi încetă şi toţi priviră la madam Armstid 
apropiindu-se şi urcând treptele, sfrijită, în rochia cenuşie 
fără nicio formă, cu pantofii de tenis pătaţi târşâindu-i uşor 
pe scânduri. Veni între ei şi se opri în faţa lui Snopes fără să 
se uite la nimeni, cu mâinile-nfăşurate-n şorţ. 

— El zicea atunci că nu vrea să-i vândă lu’ Henry calu' ăla, 
făcu ea c-un glas şters, nemodulat. Zicea că-s banii la 
dumneata şi că pot să-i iau de la dumneata. Snopes îşi ridică 
capul, îl întoarse puţin şi iar scuipă, prin faţa femeii, peste 
balustradă, în praful drumului. 

381 


— A luat toţi banii cu el când a plecat, zise. 

Nemişcată, rochia cenuşie atârnându-i în cute rigide, 
aproape solemne, ca o draperie turnată-n bronz, doamna 
Armstid părea să privească ceva aproape de picioarele lui 
Snopes, ca şi cum nu i-ar fi auzit, ca şi cum şi-ar fi părăsit 
trupul îndată ce terminase de vorbit şi dând impresia că, 
deşi auzind, recepţionase cuvintele, ele rămâneau fără viaţă 
şi fără înţeles până avea să se întoarcă. Vânzătorul iar îşi 
freca întruna spinarea de canatul uşii, cu ochii la ea. Cu 
ochii la ea era şi băieţelul, cu privirea lui fără clipiri, 
inefabilă, dar nimeni altcineva nu se uita la ea. Omul cu 
rămurica de piersic o scoase din gură, scuipă şi-o puse la loc 
în gură. 

— El zicea că Henry n-a cumpărat niciun cal, făcu ea. 
Zicea că pot să iau banii de la dumneata. 

— Cred c-a uitat, zise Snopes. A luat toţi banii cu el când a 
plecat. 

Rămase cu ochii la ea încă o clipă, apoi începu să 
cioplească din nou la băț. Vânzătorul îşi freca uşurel 
spinarea de uşă, privind-o şi el. După o vreme, doamna 
Armstid înalţă capul şi privi de-a lungul drumului cum se 
întindea, cu praful lui moale de primăvară, pe lângă casa 
doamnei Littlejohn şi-ncepea să urce pe lângă pâlcul de 
salcâmi încă neînfloriţi (în iunie-o să-nflorească) de pe partea 
cealaltă, pe lângă şcoală, al cărei acoperiş îmbătrânit, 
înălțându-se deasupra unei livezi de piersici şi de peri, 
semăna c-un stup în jurul căruia un nor alb-trandafiriu de- 
albine se urca, se-nălţa către culmea dealului, unde era 
aşezată biserica, printre razele risipite ale marmurelor 
funerare, în crângul de cedri sumbri-n care, în după- 
amiezele lungi de vară, turturelele veşnic îndoliate se 
chemau neîncetat din toate părţile. Porni şi din nou tălpile 
de cauciuc se auziră târşâite pe scândurile roase. 

— Cred că s-a făcut vremea să-ncep să gătesc de cină, 
zise. 

— Cum îi merge lui Henry, madam Armstid? întrebă 
Ratliff. 

382 


Ea se opri privindu-l, ochii stinşi aprinzându-i-se o clipă. 

— Se-odihneşte, mulţumesc de-ntrebare. 

Apoi ochii i se stinseră din nou, în timp ce ea porni. 
Snopes se ridică de pe scaun, închizându-şi briceagul cu 
degetul mare şi scuturându-se de aşchiile din poală. 

— Stai puţin! zise. 

Doamna Armstid se opri din nou, întorcându-se pe 
jumătate, dar fără să se uite nici la Snopes, nici la vreun 
altul. „Pentru că nu-i vine încă să creadă, îşi zicea Ratliff, 
cum nu-mi vine nici mie”. Snopes intră în prăvălie. 
Vânzătorul din nou imobil, lipit cu spatele şi fundul de canat 
parc-ar fi aşteptat să-nceapă iar să se scarpine, îl urmări 
intrând, capul întorcându-i-se, când celălalt trecu prin 
dreptul său, ca un cap de bufniţă, ochii mici clipind acum 
des. Jody Varner apăru pe drum călare. Nu trecu prin faţa 
prăvăliei, ci coti pe după ea spre dudul din dos, unde-şi lega 
de obicei calul. Pe drum, se ivi o căruţă care trecu scârţâind 
prin faţa lor. Omul care conducea ridică mâna; unul sau doi 
dintre cei de pe terasă o ridicară şi ei, răspunzând. Căruţa 
trecu mai departe. Doamna Armstid se uită după ea. Snopes 
apăru în uşă ţinând o pungă de hârtie vărgată şi se apropie 
de doamna Armstid. 

— Uite, zise el. 

Mâna ei se întoarse doar cât să apuce. 

— Câteva dulciuri pentru ăi mici, adăugă. 

Cealaltă mâna era de-acu' în buzunar şi, când se-ntoarse 
spre scaun, scoase ceva din buzunar şi-i întinse vânzătorului, 
care-l luă. Era o monedă de cinci cenți. Se-aşeză pe scaun şi 
iar se lăsă cu el pe spate până-n uşă. Avea din nou briceagu- 
n mână, gata deschis acum. Intoarse puţin capul şi iar 
scuipă, cu precizie, pe lângă fusta cenuşie, în praful 
drumului. Băiatul urmărea punga de hârtie din mâna 
doamnei Armstid. Apoi păru că o descoperă şi ea, şi dădu să 
plece. 

— Sunteţi prea bun, grăi ea. 

Infăşură punga în şorţ, privirea fără clipiri a băieţelului 
fixându-se pe umflătura făcută de mâinile ei sub pânză. Porni 

383 


iar. 

— Presupun că-i mai bine să mă duc s-ajut la cină, zise. 

Cobori treptele, dar îndată ce-ajunse pe pământul drept şi- 
ncepu drumul înapoi, cutele cenuşii ale rochiei pierdură din 
nou orice urmă, orice noţiune de locomoţie, aşa încât părea 
că se deplasează fără să se mişte, ca o siluetă pe-un obiect 
plutitor, depărtându-se şi micşorându-se - un trunchi 
cenuşiu de copac uscat, purtat intact, în picioare, de-un val 
moale. Vânzătorul din uşă chicoti deodată, exploziv, vesel. 
Se plesni cu palma pe picior. 

— Să fiu al dracului, p-ăsta nu-l încuie nimeni! 

Jody Varner intrând în prăvălie prin dos se opri deodată ca 
un câine de vânătoare adulmecând. Apoi, în vârful 
picioarelor, fără absolut niciun zgomot şi cu o iuţeală 
uimitoare, se repezi prin tunelul de-ntuneric de după 
tejghea, la capătul căruia stătea aplecată o matahală cât un 
urs cu capul şi umerii vârâţi în galantarul de sticlă în care 
ţineau ace şi aţă, şi tutun de strănutat şi de fumat, şi dulciuri 
multicolore, îl apucă pe băiat cu sălbăticie, cu ură, şi-l trase- 
afară; băiatul icni un strigăt înfundat şi se zbătu molâu, mai 
vârând un ultim pumn de ceva în gură, mestecând, încetând 
aproape imediat orice rezistenţă, atârnând moale şi inert, 
continuând doar să mestece. Varner îl trăgea de după 
tejghea, când intră vânzătorul aproape sărind, speriat, 
îngrijorat. 

— Mă, trăsni-te-ar...! 

— Nu v-am spus de nu ştiu câte ori să nu-l mai lăsaţi să 
intre aici? întrebă Varner, zgâlţâind băiatul. A golit aproape 
toată vitrina de zaharicale. Scoală! 

Băiatul atârna în mâna lui Varner ca un sac pe jumate 
golit, mestecând cu un fel de disperare fatalistă, cu ochii 
închişi, strânşi, şi faţa imensă, fleşcăită, incoloră, urechile 
mişcându-se necontenit, de-abia perceptibil, odată cu 
mestecatul. De n-ar fi fost falca şi urechile, ai fi zis c-a 
adormit mestecând. 

— Mă, trăsni-te-ar! făcu vânzătorul. Scoal'! 

Băiatul se ţinu pe picioare, cu toate că ochii nu-i 

384 


deschisese încă şi nici din mestecat nu încetase. Varner îi 
dădu drumul. 

— Du-te-acasă! îi zise vânzătorul. 

Băiatul se-ntoarse docil să intre din nou în prăvălie. 
Varner îl zgâlţâi din nou. 

— Nu p-aici, îi spuse. 

Băiatul traversă galeria şi cobori treptele cu salopeta 
strâmtă mulându-i-se şi-ntinzându-i-se pe pulpele molâi. Pân' 
s-ajungă jos, mâna i se ridică de la buzunar la gură; din nou 
urechile începură să se mişte abia perceptibil, o dată cu 
mestecatul. 

— li mai rău ca un şobolan, nu-i aşa? făcu vânzătorul. 

— Sobolan pă dracu’, bombăni Varner suflând greu. li mai 
rău ca o capră. Asta cu siguranţă c-o să se strecoare-napoi 
şi-o să-mi roadă şi curelele, şi hamurile, şi funiile, şi 
belciugele, şi-o să mă mănânce şi pe mine, şi pe tine, şi p-un 
altul, pă toţi trei, uite-aşa, pe uşa din dos. Şi p-ormă, al 
dracului să fiu dacă nu mi se face frică să mă-ntorc cu 
spatele, nu cumva să treacă drumu' şi s-apuce de maşina de 
egrenat şi de fierărie. Da' acum ia seama la ce-ţi spun! Dacă- 
l mai prind o singură dată-nvârtindu-se p-aici, am să pun o 
capcană de urşi; pentru el am s-o pun. 

leşi pe galerie, cu vânzătorul după el. 

— 'Neaţa, dom'lor! zise. 

— Ăsta cine mai e, Jody? făcu Ratliff. 

În afară de vânzător, rămas mai în spate, numai ei doi 
erau în picioare, unul lângă celălalt, şi acum puteai să-ţi dai 
seama de-asemănarea dintre ei - o asemănare abstractă, 
nedefinită, nu la chip sau la vorbire, sau în îmbrăcăminte, 
sau în inteligenţă; cu siguranţă nu morală. Şi, cu toate astea, 
exista, dar cu-acea deosebire de neşters, cu acea pecete a 
destinului pusă pe faţa lui Jody: o să-mbătrânească; Ratliff, 
de asemenea; doar că Jody la vreo şaizeci şi cinci de ani o să 
pice-n gheara unei fetişcane nu mai mare de şaptesprezece 
ani, probabil, şi-o să se-nsoare cu ea, şi tot restul zilelor ea o 
să se răzbune pentru tot sexul femeiesc; iar Ratliff, 
niciodată. Băiatul mergea pe drum fără nicio grabă. Din nou 

385 


duse mâna de la buzunar la gură. 

— Îi băiatu' lu’ I.O., zise Varner. Să fiu al dracului, toate 
le-am încercat, numai să-i pun otravă nu. 

— Ce? făcu Ratliff. 

Aruncă repede o privire-n jur la feţele celorlalţi; o clipă ai 
fi putut citi pe-a lui nu numai uluială, ci şi ceva semănând 
aproape cu groaza: 

— Mi se pare, măi băieţi... zilele trecute-mi povesteaţi... 
ziceaţi de-o femeie, de-o femeie tânără... c-un copil mic... Ia 
staţi, făcu el. Să vedem. 

— Ăsta-i altu’, zise Varner. Bine-ar fi să fie de ţâţă. 
Ascultă, Eck, am auzit că ţi-ai prins unu’ din cai. 

— Aşa-i, zise Eck. 

El şi cu băieţelul isprăviseră biscuiţii şi brânza, şi-acum 
Eck şedea cu punga goală-n mâna. 

— E ăla pe care ţi l-a dăruit, nu-i aşa? făcu Varner. 

— Aşa-i. 

— Dă-mi-l mie p'ălălalt, tată, zise băieţelul. 

— Şi ce s-a-ntâmplat? făcu Varner. 

— Şi-a rupt gâtu”. 

— Ştiu, făcu Varner. Da' cum? 

Eck nu se clinti. Ceilalţi, cu ochii la el, aproape că puteau 
să-l vadă cum îşi aduna şi-şi potrivea cuvintele, vorba. 
Varner, uitându-se-n jos la el, începu să râdă încontinuu şi 
gros, strângând salivă în gură: 

— Am să vă spun eu cum s-a-ntâmplat. Eck şi cu băiatu', 
după ce-au alergat o zi şi-o noapte, l-au făcut să intre-n cele 
din urmă-n aleea aia-nfundată de lângă Freeman. S-au 
socotit ei că n-o să poa' să sară gardurile alea de doi metri 
jumate ale lu' Freeman, şi el şi cu băiatu' au legat o 
frânghie-n cruciş în capul aleii, la un metru de la pământ. Şi, 
desigur, cum a ajuns calu'-n fundu' aleii şi-a dat de grajdu' 
lu' Freeman, a făcut stânga-mprejur, exact cum îşi făcuse 
Eck socoteala, şi-a luat-o ca vijelia-napoi pe alee, de parcă 
era un uliu 'nnebunit. Probabil că nici n-a apucat să vadă 
frânghia. Madam Freeman se uita de sus de pe poartă, unde 
se urcase de frică. Ea zice c-atunci când s-a izbit de frânghie 

386 


arăta-ntocmai ca un foc de artificii de-alea mari de Crăciun. 
Da' ăla pe care l-ai cumpărat a şters-o, nu-i aşa? 

— Aşa-i, zise Eck. N-am avut timp nici măcar să văd 
încotro a apucat-o. 

— Dă-mi-l mie, tată, făcu băieţelul. 

— Aşteaptă-ntâi să-l prindem, zise Eck. Vedem noi p-ormă 
ce facem cu el. 

În după-amiaza aceea, Ratllif şedea în căruţa lui oprită-n 
faţa porţii lui Bookwright. Bookwright stătea-n drum lângă 
ea. 

— N-ai avut dreptate, vorbi Bookwright. S-a-ntors. 

— S-a-ntors, zise Ratliff. l-am subestimat... Tupeu nu-i 
cuvântu' pe care l-aş alege, da' cu siguranţă ca ăla nici nu 
există. Da' de greşit, n-am greşit. 

— Prostii, zise Bookwright. Toată ziua de ieri a fost plecat. 
De văzut nu l-a văzut nimeni ducându-se la oraş şi nici 
întorcându-se, da’ acolo trebuie să fi fost. Nu există om, poa’ 
să-l cheme şi Snopes, să-şi lase neam de-un sânge cu el să 
putrezească-n puşcărie. 

— N-o să putrezească-n puşcărie. Procesu-i luna viitoare 
şi, după ce-o să-l trimită la penitenciar la Parchman, o să 
poa’ să stea iar p-afară. O să-l pună la munca câmpului, la 
plug. Fireşte, n-o să mai fie bumbacu' lui, da’ el nici când era 
bumbacu' lui n-a scos destul ca să nu moară de foame. 

— Prostii, zise Bookwright. Flem n-o să-l lase să intre-n 
puşcărie. 

— Ba da, făcu Ratliff. Pentru că Flem trebuie s-anuleze 
toate poliţele alea ale lui care-apar când şi când, ba ici, ba 
colo. Cel puţin de câteva dintre ele cu siguranţă c-o să scape 
definitiv. 

Se uitară unul la altul, Ratliff grav şi bine dispus, în 
cămaşa lui albastră, Bookwright calm şi el, încruntat, 
concentrat. 

— Parc-ai spus c-aţi ars, voi doi, poliţele. 

— Am spus c-am ars două poliţe pe care Mink Snopes mi 
le dăduse mie. Da’ crezi c-un Snopes, oricare Snopes, o să 
pună totul pe-un singur petic de hârtie care să poată lua foc 

387 


de la un singur chibrit? Crezi că există un singur Snopes să 
nu ştie atâta lucru? 

— O, făcu Bookwright. O fi, zise el, fără veselie. Mi se pare 
că şi lui Henry Armstid i-ai dat ăi cinci dolari înapoi. 

Atunci Ratliff întoarse privirea-n altă parte. Expresia i se 
schimbă - ceva fugitiv, enigmatic, dar nu zâmbitor, ochii lui 
nu mai zâmbeau; trecuse. 

— Aş fi putut, zise. Da’ nu i-am dat. l-aş fi dat poate, dac- 
aş fi fost sigur că de data asta o să cumpere ceva care, vorba 
lui madam Littlejohn, să-l omoare de-a binelea. Şi-afară de 
asta, nu apărăm pe-un Snopes de alţi Snopegşi. Nici măcar pe 
altcineva de-un Snopes. Apărăm ceva care nu era nici măcar 
om, nu era nimic decât ceva care voia doar să umble şi să 
simtă soarele, şi nici n-ar fi ştiut măcar cum să facă rău 
cuiva, chiar dac-ar fi vrut, şi n-ar fi vrut, chiar dac-ar fi 
putut, aşa cum n-aş putea eu suporta să te văd furând un 
ciolan unui câine. Nu eu i-am făcut pe Snopeşii ăştia, da’ nici 
pe ăi' care-şi lasă-ndată pantalonii jos în faţa lor nu i-am 
făcut eu. Puteam face mai mult, da' n-am vrut. N-am vrut, îţi 
zic! 

— All right, făcu Bookwright. Isprăveşte! Nu-i mare 
scofală. E-n regulă! 


2 


În cele două acţiuni, Armstid contra Snopes şi Tull contra 
Eckrum Snopes (sau oricare altul cu numele Snopes sau, 
dacă-i vorba, chiar şi Varner, pe care furibunda nevastă a lui 
Tull i-ar fi putut descoperi sau implica, precum prea bine ştie 
tot satul) s-a hotărât strămutarea judecății în baza acordului 
intervenit între părţile în litigiu. De fapt, acordul a fost 
numai între trei părţi, pentru că Flem Snopes a refuzat 
categoric să recunoască temeiul plângerii introduse 
împotriva sa, declarând o dată pentru totdeauna, fără 
patimă, doar întorcându-şi puţin capu-ntr-o parte ca să 
scuipe că: „N-au fost caii mei”, după care continuă să 

388 


cioplească la scândurica lui, în timp ce portărelul, rămas cu 
gura căscată şi neputincios, stătea-n faţa scaunului lăsat pe 
spate, cu hârtiile pe care-ncerca să le-nmâneze. 

— Ce chilipir ar fi fost ăsta pentr-un avocat din familia 
Snopes, zise Ratliff când i se povesti afacerea. Cum îl 
cheamă pe puiosul ăla, Moise ăla cu gura plină de proverbe 
şi cu buzunarul plin de feciori retroactivi făcuţi pe jumate? 
Eu tot nu pricep cum un om care trebuie să-şi piardă atâta 
timp ca mine amintindu-i-se necontenit de ei, nu le poate 
ţine minte numele ca lumea. I.O. Ăla care n-a avut niciodată 
timp s-aştepte. Ăsta trebuie să fi fost probabil primul proces 
din toată viaţa lui juridică, în care n-a fost plictisit de niciun 
client îngust la minte care să-ncerce să-l oprească din vorbit, 
iar domnul care prezida a fost probabil singurul om din toată 
adunarea care să fi avut autoritatea să-i spună să tacă din 
gură. 

Aşa că nici cabrioleta lui Varner, nici căruţa lui Ratliff nu 
se numărau printre căruțele şi docarele, şi caii, şi catârii 
înşăuaţi care plecau din sat în dimineaţa aceea de sâmbătă, 
îndreptându-se spre prăvălia din Whiteleaf, la opt mile de- 
acolo, unde veneau nu numai de pe Mogşia Franţuzului, ci şi 
din alte direcţii, pentru că la vremea respectivă, ceea ce 
Ratliff numise „molima din Texas”, febra asta infecțioasă a 
cailor demenţi şi incapturabili se-ntinsese până la douăzeci 
şi la treizeci de mile-n jur. Aşa că pe la vremea la care 
oamenii de pe Moşia Franţuzului începură să sosească, erau 
vreo două duzini de căruţe-acolo, cu caii sau catârii-ntorşi şi 
uşuraţi de hamuri, şi legaţi de roţile din spate, să stea toată 
ziua, şi mai erau de două ori pe-atâtea animale de şa, legate- 
n crângul de salcâmi de lângă prăvălie, iar sediul audiţiei 
fusese mutat de la prăvălie într-un şopron alăturat, unde 
toamna se depozita bumbacul. Dar pe la nouă s-a constatat 
că nici şopronul nu-i va cuprinde pe toţi, aşa că templul 
zeiţei înţelepciunii fu mutat din nou, din şopron chiar în 
crâng. Au scos de-acolo şi cai, şi catâri, şi căruţe; unicul jilţ, 
masa roasă pe care era o Biblie groasă arătând a fi fost 
mânuită cu aceeaşi dragoste cu care se umblă la o maşinărie 

389 


veche şi perfect întreţinută, şi un almanah, şi un exemplar 
din colecţia de jurisprudenţe a statului Mississippi pe anul 
1881, care-avea de-a lungul marginii pe unde se deschide o 
unică dungă subţire de jeg, ca şi cum tot timpul de cândo 
avea, proprietarul (sau cel care-o folosea) o deschisese la 
aceeaşi unică pagină, şi asta destul de des, fură aduse de 
sub şopron în crâng; o căruţă cu patru oameni fu trimisă la 
biserică, la o milă de-acolo, şi se-ntoarse-ndată cu patru 
bănci de lemn cu rezemătoare pentru împricinaţi şi rude, şi 
pentru martori; în spatele lor stăteau spectatorii - bărbaţii, 
femeile, copiii - calmi, atenţi, îmbrăcaţi curat, nu în haine de 
duminică, desigur, dar în haine de lucru curate, puse atunci 
de dimineaţă, pentru distracţia de sâmbătă, adică statul pe 
la prăvălii sau vreo plimbare până la reşedinţa de ţinut, şi cu 
care-aveau să se ducă la lucru luni dimineaţa, şi-aveau să le 
poarte toată săptămâna, până venea din nou seara de vineri. 
Judecătorul de pace era un bătrânel îngrijit, mărunt, dolofan, 
semănând cu o caricatură lipsită de răutate a tuturor 
bunicilor de la facerea lumii-ncoace, purtând o cămaşă albă, 
admirabil spălată, deşi fără guler, cu manşete şi plastron 
scrobite şi glasate, imaculate, şi cu ochelari cu rame de oţel, 
şi cu păr alb îngrijit şi uşor buclat. Şedea la masă şi se uita 
la ei - la femeia cenuşie, cu pălărie de soare şi rochie 
cenuşie, cu mâinile nemişcate încleştate-n poală, semănând 
c-un nod de rădăcini palide, spălate de viituri dintr-o baltă 
asanată; la Tull, în cămaşa lui decolorată, dar perfect curată 
şi cu salopeta imaculată, pe care femeile din casă nu numai 
c-o spălau impecabil, dar o şi scrobeau şi-o călcau, nu cu 
dungă, ci plat, de la cusătură la cusătură, aşa că-n fiecare 
sâmbătă dimineaţa semăna cu nişte pantaloni scurţi de 
băieţel, şi albastrul calm, inocent al ochilor deasupra unei 
bărbi de-o lună de culoarea mătăsii de porumb ascunzându-i 
cea mai mare parte a obrazului julit, dându-i un aer 
incredibil şi paradoxal de stricăciune, arătând nu ca şi cum, 
în fine, când nimeni dintre semenii lui nu se aştepta, îşi 
dăduse arama pe faţă, ci ca un vechi portret italian al 
Pruncului Sfânt desfigurat de-un păcătos de copil care n- 
390 


avusese ceva mai bun de făcut; la doamna Tull, o femeie 
voinică, cu pieptul voluminos, dar cam scurtă şi-ndesată, 
fierbând de-o aprigă indignare, care-n cele patru săptămâni 
trecute nu crescuse, dar nici nu scăzuse, ci mai curând se 
stabilizase, o indignare ce, curios, a-nceput aproape imediat 
să dea impresia că-i îndreptată nu împotriva unui anume 
Snopes sau a unui anume alt bărbat în special, ci împotriva 
tuturor bărbaţilor, a tuturor masculilor, între care Tull însuşi 
nu era deloc victimă, ci mai degrabă subiect, şi care acum 
şedea de-o parte a bărbatului ei, în timp ce fata cea mai 
mare, din patru câte avea, şedea de partea cealaltă, ca şi 
cum ele (sau în orice caz doamna Tull) nu erau atât convinse 
că Tull ar fi în stare să sară şi s-o şteargă, cât hotărâte să-l 
împiedice; şi la Eck, şi la ăl mic, identici exceptând mărimea, 
şi la Lump vânzătorul cu şapca gri pe care cineva o 
recunoscu a fi într-adevăr cea pe care Flem Snopes o purta 
când plecase-n Texas anul trecut, şi care-ntre două serii de 
clipiri dese stătea cu ochii pironiţi la judecător cu 
intensitatea unui şoarece fără pleoape - şi-n ochii de bătrân, 
deformaţi de lentile şi fără iris, ai judecătorului germina, 
creştea o expresie nu numai de uluială şi tulburare, ci, ca şi- 
n ochii lui Ratliff când stătea pe galeria prăvăliei acum patru 
săptămâni, ceva ce semăna foarte mult a groază. 

— Această... zise el. Nu m-am aşteptat... N-am 
considerat... Am să mă rog lui Dumnezeu, zise. N-am să mă 
rog cu glas tare. Dar sper... 

Se uită la ei: 

— Doresc... Poate c-ar fi bine ca unii dintre 
dumneavoastră să facă la fel. 

Işi lăsă capu-n jos. Se uitau la el liniştiţi şi gravi, în timp 
ce stătea nemişcat lângă masă, vântul uşor al dimineţii 
jucându-i prin părul subţire, în timp ce umbra cu pete a 
frunzelor agitate de vânt aluneca legănată pe plastronul 
scrobit şi bombat, şi pe manşetele strălucitoare cu butoni de 
os, tot atât de rigide şi-aproape tot atât de mari ca şi-o 
bucată de burlan de şase țoli, de la mâinile lui împreunate; 
îşi ridică capul. 

391 


— Armstid contra Snopes, zise. Vorbi doamna Armstid. Nu 
se mişca, nu se uita la nimic, cu mâinile-ncleştate-n poală, 
vorbind cu glasul acela otova, nemodulat, disperat. 

— Omu' ăla din Texas a zis... 

— Stai puţin, făcu judecătorul. 

Se uită la feţele din jur, cu ochii tulburi înceţoşaţi de 
lentilele groase: 

— Unde-i pârâtul? Nu-l văd. 

— N-a vrut să vină, zise portărelul. 

— N-a vrut să vină? făcu judecătorul. Nu i-ai înmânat 
citaţia? 

— N-a vrut s-o primească, răspunse portărelul. Zicea... 

— Atunci va fi judecat pentru ultraj la adresa instanţei! 
exclamă judecătorul. 

— Pă ce? făcu Lump Snopes. N-a dovedit nimeni c-au fost 
caii lui. 

Judecătorul se uită la el. 

— Dumneata îl reprezinţi pe pârât? întrebă. 

Snopes clipi la el un timp: 

— Asta ce-nseamnă? C-o să plătesc eu amenda pe care-ai 
de gând să i-o trânteşti lui? 

— Vasăzică, refuză să se apere, zise judecătorul. Nu-şi dă 
seama că-l pot condamna numai pentru motivul ăsta, chiar 
dacă din punctul de vedere pur juridic şi al oportunității n-ar 
fi potrivit? 

— O să fie din punctu' de vedere nu-ştiu-care, zise Snopes. 
N-am nevoie de ghicitor ca să văd ce-ai de gând... 

— Tacă-ţi gura, Snopes! zise portărelul. Dacă nu eşti 
parte-n proces, nu te băga! 

Se-ntoarse la judecător: 

— Ce doriţi să fac: să mă duc în sat să-l aduc pe Snopes cu 
orice preţ? Pot s-o fac, ştiţi. 

— Nu, zise judecătorul. Stai puţin. 

Se uită din nou la feţele serioase, cu nedumerire, cu 
teamă. 

— Dintre cei de faţă, ştie careva cu certitudine ai cui erau 
caii? Ştie careva? 

392 


Se uitau la el serioşi, atenţi - la bătrânul îngrijit, imaculat, 
şezând cu mâinile împreunate pe masă în faţa lui, ca să-şi 
domolească tremurul. 

— All right, doamnă Armstid, zise el. Povestiţi tribunalului 
cum s-a întâmplat. 

Ea povesti nemişcată, cu glasul acela otova, nemodulat, 
privind nicăieri, în timp ce ei ascultau liniştiţi, şi isprăvi fără 
să lase să-i scadă vocea măcar, ca şi cum povestea n-avea 
nicio importanţă şi n-avea să ducă la nimic. Judecătorul îşi 
privea mâinile. Când încetă, îşi ridică ochii la ea. 

— Dar dumneata n-ai dovedit până acum că Snopes era 
proprietarul cailor. Cel pe care trebuie să-l dai în judecată e 
omul din Texas. Şi el a plecat. Dacă obţii o sentinţă 
împotriva lui, tot nu-ţi poţi recăpăta banii. Mă-nţelegi? 

— Domnu' Snopes l-a adus aici, zise doamna Armstid. 
Omu” din Texas nici n-ar fi ştiut unde-i satu’ nostru dacă nu-i 
arăta domnu' Snopes. 

— Dar caii, omul din Texas i-a vândut şi banii el i-a luat. 

Judecătorul se uită din nou la feţele din jur: 

— Aşa-i? Dumneata, Bookwright, spune, aşa s-a întâmplat? 

— Da, zise Bookwright. 

Judecătorul se uită din nou la doamna Armstid, cu aceeaşi 
milă şi amărăciune. Pe măsură ce dimineaţa înainta, vântul 
se înteţise, aşa că din când în când rafale şuierau prin 
ramurile de deasupra lăsând să cadă o ninsoare străvezie de 
petale prematur înflorite, ca şi cum primăvara însăşi le- 
adunase după o iarnă grea şi le-mprăştiase c-o grabă de 
risipitor peste capetele nemişcate, odată cu parfumul lor 
greu şi-ameţitor. 

— I-a dat banii lu’ Henry lu’ domnu’ Snopes. A zis că 
Henry n-a cumpărat niciun cal. A zis că pot să iau banii- 
napoi de la domnu' Snopes a doua zi de dimineaţă. 

— Şi ai martori care-au văzut şi-au auzit? 

— Da, dom'le. Ăilalţi oameni care-au fost acolo l-au văzut 
cum i-a dat banii lu’ domnu’ Snopes şi-a zis că pot să-i iau... 

— I-ai cerut banii domnului Snopes? 

— Da, dom'le. A zis că omu' din Texas a luat banii cu el 

393 


când a plecat. Da' eu... 

Se opri din nou, poate se uita la mâinile ei în poală, dar, în 
orice caz, nu se uita la nimeni. 

— Da, făcu judecătorul. Dumneata ce? 

— Eu i-aş cunoaşte, ăi cinci dolari. l-am câştigat cu mâna 
mea, împletind noaptea după ce Henry şi copiii adormeau. 
Câteva cucoane de la Jefferson puneau deoparte fir şi de- 
altele şi mi le dădeau, şi eu făceam lucruri şi le vindeam. Am 
câştigat banii încetu' cu-ncetu' şi i-aş şti dacă i-aş vedea, 
pen’ că se-ntâmpla de scoteam cutia din cotlon şi-i număram 
ca să văd dacă făcusem destui să cumpăr copiilor ghete 
pentru iarna viitoare. Dacă i-aş vedea, i-aş cunoaşte. Dacă 
domnu' Snopes m-ar lăsa... 

— Da' dacă-i aici unu' care-a văzut cum Flem i-a dat 
texanului banii-napoi? făcu deodată Lump Snopes. 

— A văzut cineva treaba asta? zise judecătorul. 

— Da, zise Snopes, dur, violent. Uite, Eck a văzut. 

Se întoarse la Eck: 

— Hai! Spune-i! 

Judecătorul se uită la Eck; cele patru fete Tull întoarseră 
capetele la el ca una singură, şi doamna Tull s-aplecă să 
vadă prin faţa bărbatului ei, rece, furioasă, dispreţuitoare, 
iar cei care stăteau în picioare făcură un pas înainte să se 
uite la Eck şezând nemişcat pe bancă. 

— Eck, l-ai văzut pe Snopes dând texanului banii lui 
Armstid? întrebă judecătorul. 

Dar Eck nici acum nu răspunse, nici nu se clinti. Lump 
Snopes scoase un sunet vulgar, violent din colţul gurii. 

— Dacă lu’ Eck i-e frică să spună, mie nu mi-e. Eu l-am 
văzut cum i-a dat. 

— Eşti gata să juri ca martor? 

Snopes se uită la judecător. Acum nu clipea: 

— Vasăzică, nu mă crezi pe cuvânt? 

— Eu caut adevărul, zise judecătorul. Când nu-l pot afla, 
trebuie să am mărturii pe jurământ, pe care să le primesc 
drept adevăr. 

Ridică Biblia dintre celelalte două cărţi. 

394 


— All right, zise portărelul. Vino-ncoa! A 

Snopes se ridică de pe bancă şi se apropie. Il urmăreau cu 
privirea, dar nimeni nu făcea niciun pas, nu se ridica, şi pe 
chipuri şi-n priviri nu era absolut nicio mişcare. Snopes, de 
la masă, întoarse privirea plimbând-o repede peste rândul în 
semilună, apoi privi din nou la judecător. Portărelul apucă 
Biblia, dar judecătorul nu-i dăduse încă drumul. 

— Eşti gata să juri că Snopes i-a dat înapoi omului ăluia 
din Texas banii pe care i-a luat de la Henry Armstid pentru 
cal? întrebă el. 

— Am zis o dată că sunt, făcu Snopes. 

Judecătorul lăsă Biblia din mână: 

— Ia-i jurământul! 

— Pune mâna stângă pe Scriptură, ridică dreapta şi zi 
după mine: „Jur şi afirm solemn...” rosti portărelul repede. 

Dar Snopes făcuse de-acu' lucrul ăsta cu mâna stângă 
trântită pe Biblie, cu cealaltă ridicată şi cu capul întors să 
mai arunce o privire de-a lungul semicercului de chipuri 
atente, lipsite de expresie, rostind cu glasul lui răguşit, 
mârâit: 

— Da. L-am văzut pe Flem Snopes cum i-a dat înapoi 
omului ăluia din Texas ce bani i-o fi dat Henry Armstid sau 
cred alţii că i-a dat Henry Armstid, sau oricare altu' lui Flem 
pentru oricare din caii ăia. E bine-aşa? 

— Da, zise judecătorul. 

Apoi, nicio mişcare, niciun sunet, nicăieri. Portărelul puse 
Biblia încetişor la loc pe masă lângă mâinile împreunate ale 
judecătorului şi nimic nu mişca decât umbrele legănate de 
vânt încoace şi-ncolo şi petalele de salcâm căzând. Apoi 
doamna Armstid se ridică; se mai opri o dată, în picioare, şi- 
acum încă (sau tot) cu privirea-n gol, cu mâinile împreunate 
pe burtă. 

— Cred c-acum pot pleca, nu? făcu ea. 

— Da, zise judecătorul, ridicându-se. În afară doar dacă nu 
vreţi... 

— Mai bine să plec. E-o bucată bună de drum. 

Nu venise cu căruţa, ci pe unul din catârii scheletici şi 

395 


subalimentaţi. Unul dintre oameni se duse cu ea să-i dezlege 
catârul şi-l duse la o căruţă, şi ea puse piciorul pe-un butuc 
de roată şi-ncălecă. Apoi îşi întoarse privirea din nou la 
judecător. Şedea la masă cu mâinile încă împreunate în faţa 
sa, deşi acum nu mai ţinea capul în jos. Cu toate astea nu se 
mişcă până ce portărelul nu se aplecă lângă el şi-i vorbi, şi- 
atunci se ridică, se trezi deodată fără să tresară, cum se 
trezeşte-un om bătrân dintr-un somn uşor de om bătrân. Işi 
luă mâinile de pe masă şi, privind în jos, vorbi întocmai cum 
ar fi citit de pe o foaie de hârtie: 

— Tull contra Snopes. Loviri... 

— Da, zise doamna Tull. Am o vorbă de spus înainte de-a- 
ncepe. 

Se aplecă prin faţa lui Tull, uitându-se din nou la Lump 

— Dacă-ţi închipui c-ai să minţi şi-ai să juri strâmb ca să-i 
scapi pe Flem şi pe Eck Snopes din... 

— Ei, mamă, făcu Tull. 

Şi-acum, vorbindu-i lui Tull, fără să-şi schimbe poziţia sau 
tonul, sau măcar să se oprească, sau să se-ntrerupă din 
vorbă: 

— Să nu-mi spui tu mie să tac. Tu eşti în stare să-i laşi pe 
Eck Snopes sau pe Flem Snopes, sau tot tribu' ăla a' lui 
Varner să te-arunce din căruţă şi să te lase mort pe podu' ăla 
de lemn. Da’ când e vorba de judecată pentru dreptu” tău şi 
pentru pedeapsă, atuncea nu. Zici că nu-i frumos între 
vecini... Ce-are-a face ce-i frumos între vecini cu zăcutu' tău 
pe spate acum-n mijlocu' semănatului şi cu noi să stăm să-ţi 
culegem aşchiile din obraz?! Acum portărelul începu să 
strige: 

— Linişte! Linişte! Aicea-i tribunal! 

Doamna Tull se opri. Se aşeză la loc suflând greu, cu ochii 
la judecător, care vorbi din nou, de parc-ar fi citit cu glas 
tare: 

— Loviri cu agresiune asupra persoanei lui Vernon Tull 
prin intermediul unui cal, nenumit, aparţinând lui Eckrum 
Snopes. Dovada pentru prejudicii corporale şi suferinţe - 
reclamantul însuşi. Martori, doamna Tull şi fiicele... 

396 


— Şi Eck Snopes a văzut, zise doamna Tull, deşi acum cu 
mai puţină violenţă. Era acolo. A ajuns destul de la timp ca 
să poa’ să vadă. Să vedem dacă tăgăduieşte. Să vedem dacă 
se uită-n ochii mei şi tăgăduieşte, dacă... 

— Vă rog, doamnă, zise judecătorul. Spusese vorbele astea 
atât de încet, încât doamna Tull tăcu şi deveni foarte calmă, 
aproape o fiinţă rezonabilă şi stăpână pe sine. Rănirea 
soţului dumitale nu este pusă în discuţie. Şi nici mijlocul de 
rănire, calul, nu este pus în discuţie. Legea spune că, dacă 
un om are un animal despre care se ştie că este periculos şi 
dacă animalul este închis şi împiedicat de a ajunge în locuri 
publice printr-un ţarc sau o împrejmuire în stare să-l ţină 
închis şi să-l împiedice să iasă, şi dacă cineva intră în acel 
ţarc sau în acea împrejmuire, fie că ştie că vita dinăuntru 
este periculoasă, fie că nu, proprietarul animalului nu este 
răspunzător pentru că omul care a intrat a făptuit o 
încălcare de drepturi. Dar dacă animalul despre care se ştie 
că este periculos nu este ţinut într-un ţarc sau într-o 
împrejmuire adecvate, fie din întâmplare, fie cu bună-ştiinţă 
şi fie cu, fie fără ştirea proprietarului, atunci proprietarul 
este răspunzător. Aşa zice legea. Ce trebuie să facem noi 
acum este să stabilim în primul rând proprietarul calului, iar 
în al doilea rând să vedem dacă acest cal era un animal 
periculos în sensul stabilit de lege. 

— Ha! zise doamna Tull. 

Scosese  exclamaţia asta întocmai cum ar fi făcut 
Bookwright: 

— Periculos! Întreabă-l pe Vernon Tull. Întreabă-l pe 
Henry Armstid dacă fiarele alea erau căluţi de giugiulit. 

— Vă rog, doamnă, zise judecătorul. 

Se uită la Eck: 

— Care-i poziţia pârâtului? Contestarea proprietăţii? 

— Ce? făcu Eck. 

— Era al dumitale calul care l-a răsturnat pe domnul Tull? 

— Da, zise Eck. Era al meu. Cât am de plă... 

— Ha! făcu din nou doamna Tull. Contestarea proprietăţii. 
Când erau peste patruj' de oameni - nebuni cu toţii, c-altfel 

397 


n-aveau ce căuta acolo. Da' chiar şi cuvântu-unui nebun ţine, 
când e vorba să spună ce-a văzut şi-a auzit - pe puţin patruj’ 
de oameni l-au auzit pe ucigaşu' ăla din Texas dându-i calu' 
lui Eck Snopes. Băgaţi de seamă: nu i l-a vândut, i l-a dat. 

— Ce? făcu judecătorul. I l-a dat? 

— Da, zise Eck. Mi l-a dat. Imi pare rău că s-a-ntâmplat să 
treacă Tull pe pod tocmai atunci. Cât am de... 

— Stai puţin, zise judecătorul. Ce i-ai dat pe el, o chitanţă, 
i-ai dat ceva în schimb? 

— Nu, zise Eck. Doar că mi-a arătat calu-n grămadă şi-a 
zis că-i al meu. 

— Şi nu ţi-a dat un act de vânzare, de donaţie, un înscris, 
ceva? 

— Nici n-a avut când, făcu Eck. Pen’ că după ce Lon Quick 
a uitat poarta deschisă, n-a mai avut nimeni timp de dat 
înscris, chiar dacă-nainte-ar fi avut de gând. 

— Ce-nseamnă toate astea? zise doamna Tull. Eck Snopes 
a declarat adineauri că era calu” lui. Şi, dacă nu-l crezi pe el 
pe cuvânt, erau patruj' de oameni care-au stat acolo la gard 
toată ziulica de pomană şi care l-au auzit pe păgânu' ăla de 
ucigaş, de cartofor, de beţiv... 

De data asta judecătorul ridică spre ea o mână cu 
manşeta-i imensă. Nu se uita la ea. 

— Stai puţin, zise el. Atunci ce-a făcut? îi spuse lui Eck. A 
luat doar calul şi ţi-a pus frânghia-n mână? 

— Nu, zise Eck. Nici el, nici nimeni n-a apucat vreodată să 
le pună ălora o funie de gât. Doar mi-a arătat cu degetu' 
calu-n grămadă şi-a zis că-i al meu, şi p-ăilalţi i-a vândut la 
licitaţie şi s-a urcat în docar şi-a zis: „Cu bine!” şi dus a fost. 
Şi noi am luat frânghii şi ne-am dus în curte, numai că Lon 
Quick a uitat să-nchidă poarta, îmi pare rău c-a speriat 
catârii lu’ Tull şi că l-au zvârlit din căruţă. Cât îi datorez? 

Apoi se opri, pentru că judecătorul nu se mai uita la el, şi 
un moment mai târziu îşi dădu seama că nici nu-l mai 
asculta, în schimb, se lăsase-n scaun, de fapt era pentru 
prima dată când se rezema în scaun, cu capul puţin plecat şi 
mâinile sprijinite pe masă în faţa lui, cu degetele puţin 

398 


încălecate. Îl priviră tăcând aproape o jumătate de minut, 
până să-şi dea seama unul dintre ei că se uita calm şi 
insistent la doamna Tull. 

— Ei, doamnă Tull, zise el, după mărturia dumitale, calul 
acesta n-a fost niciodată al lui Eck. 

— Ce? făcu doamna Tull. (Nu vorbise tare deloc.) Ce-ai 
spus? 

— După lege, dreptul de proprietate nu poate fi acordat 
sau însuşit pe simplă vorbă de la om la om. Trebuie să fie 
întărit printr-un act înregistrat sau printr-un document 
autentificat, sau prin posesie, sau stăpânire. Şi prin mărturia 
dumitale, şi prin a lui, Eck nu i-a dat niciodată omului 
aceluia din Texas nimic în schimb pentru cal şi, după 
mărturia lui, texanul nu i-a dat nicio hârtie cu care să-şi 
dovedească stăpânirea calului, şi după mărturia lui, şi din 
câte-am mai aflat şi eu, în astea patru săptămâni din urmă, 
nimeni n-a pus încă mâna sau laţul pe vreunul dintre ei. Aşa 
că acel cal n-a ajuns niciodată în posesia lui Eck. Omul din 
Texas ar fi putut da acelaşi cal unei duzini de alţi oameni 
care stăteau prin jurul porţii, fără să aibă măcar nevoie să-i 
spună treaba asta lui Eck; şi Eck însuşi ar fi putut să 
transmită toate titlurile şi drepturile sale domnului Tull chiar 
în momentul în care domnul Tull zăcea fără cunoştinţă pe 
pod, prin simplul fapt al intenţiei, şi în acest caz titlurile 
domnului Tull ar fi fost tot atât de legale ca şi ale lui Eck. 

— Şi-atunci, eu nu iau nimic? zise doamna Tull. 

Vocea ei era calmă încă, liniştită, dar probabil că numai 
Tull îşi dădea seama că era prea calmă şi prea liniştită. 

— Catârii mei îs luaţi la goană de-un câine turbat, căruţa-i 
făcută praf, bărbatu-meu  e-aruncat jos şi-şi pierde 
cunoştinţa şi nu poate lucra o săptămână-ntreagă în toiul 
semănatului, şi eu nu iau nimic? 

— Stai puţin, zise judecătorul. Legea... 

— Legea, făcu doamna Tull. 

Se ridică deodată, femeie voinică, scurtă şi-ndesată, 
legănându-se pe tălpile picioarelor solid înfipte. 

— Te rog, mamă, zise Tull. 

399 


— Da, doamnă, zise judecătorul. Daunele dumitale sunt 
fixate de regulament. Legea spune că atunci când o acţiune 
în daune este intentată împotriva proprietarului unui animal 
care a provocat pagube sau răniri, şi dacă proprietarul 
animalului nu poate sau nu vrea să recunoască, partea 
dăunată sau rănită se poate despăgubi asupra animalului. Şi 
întrucât Eck Snopes n-a fost niciodată proprietarul calului în 
cauză, şi întrucât dumneata ai fost aici de faţă azi-dimineaţă 
când într-o altă acţiune nu s-a putut stabili că Flem Snopes 
avea drepturi asupra vreunuia din ei, calul acela aparţine 
încă omului din Texas. Sau îi aparţinea. Pentru că acum calul 
care a provocat fuga catârilor şi aruncarea din căruţă a 
soţului dumitale îţi aparţine dumitale şi soţului dumitale. 

— Te rog, mamă, făcu Tull. 

Se ridică repede. Dar doamna Tull stătea încă liniştită, 
doar că era mai ţeapănă şi sufla greu, dar asta până-ncepu 
Tull să vorbească. Atunci se-ntoarse spre el, nu ţipând: 
răcnind, şi imediat portărelul începu să bată-n masă cu 
bastonul său de nuc lustruit de-atâta ţinut în mână, strigând: 
„Linişte! Linişte!”, în timp ce judecătorul se lăsa pe spate în 
scaun, parc-ar fi-ncercat să se ferească de ceva, tremurând 
ca un bătrân paralitic şi privind cu incredulă uluire. 

— Calu’! răcnea doamna Tull. Cinci secunde l-am văzut, 
cât a sărit în căruţă peste noi p-o parte şi-a ieşit p-ailaltă. Şi 
dus a fost, nici Dumnezeu nu ştie-ncotro şi slavă Domnului 
că nu ştie! S-a dus cu catâri cu tot, şi căruţa-i făcută bucăţi, 
şi tu pe pod cu faţa plină de aşchii de curgea sângele din 
tine ca dintr-un porc jugănit, de te crezusem mort. Şi ne dă 
calu’! Să nu-mi spui tu mie să tac! mai urcă-te-n căruţă, 
dobitocule, cu doi catâri tineri, şi-nfăşoară-ţi hăţurile-n juru'- 
ncheieturii! Urcaţi-vă-n căruţă, voi toţi ăştia! 

— Nu mai pot tolera! strigă bătrânul judecător. Nu admit! 
Suspend şedinţa! Suspend şedinţa! N 

Mai era un proces care trebuia judecat. Incepu lunea, 
următoarea şi cea mai mare parte din aceiaşi oameni erau 
de faţă, în localul tribunalului de ţinut din Jefferson, când 
arestatul fu adus între doi gardieni, arătând aproape cât un 

400 


copil, îmbrăcat într-o salopetă nou-nouţă, subţire, aproape 
firav, cu faţa slabă, sumbră, dură, odihnită şi palidă după opt 
luni de închisoare şi fu acuzat, şi apoi apărat de un avocat 
desemnat de tribunal - un tânăr licenţiat al Facultăţii de 
Drept a Universităţii de Stat, admis în barou de-abia din 
iunie, care făcu ce putu, exagerând unde nu mai putea face 
nimic, plin de zel, iar ca rezultate practice nul, epuizând 
toate posibilităţile de recuzare înainte ca procurorul să fi 
ridicat una măcar, şi se văzu, cu toate astea, pus în faţa unor 
juraţi veritabili într-un timp record aproape, ca şi cum 
procurorul, publicul, toată omenirea cugetătoare dispuneau 
de-un inepuizabil fond comun de chipuri şi de nume, de le 
puteai schimba unul cu altul; toate legănând o unică şi 
identică intenţie şi convingere, aşa că până şi recuzările ar fi 
putut fi formulate-n locul lui de portarul care deschidea uşa 
tribunalului, prin simpla ştergere de pe listă a unui număr 
corespunzător. Şi dacă avocatului pârâtului i-ar mai fi rămas 
cât de cât un pic de obiectivitate şi ar fi putut privi lucrurile 
fără pasiune, şi-ar fi putut da seama probabil că nu clientul 
său, ci el ducea bătălia cu juraţii. Deoarece clientul său nu 
acorda niciun fel de atenţie celor ce se petreceau. Părea că 
nu-l interesa să vadă şi s-asculte procesul său, cum nu l-ar fi 
interesat nici al altuia. Şedea unde-l puseseră, c-o mână 
încătuşată de mâna unui gardian, mărunt, în salopetă nouă, 
scorţoasă, parc-ar fi fost de carton şi tare ca fierul, cu ceafa 
la banca apărării şi la cele ce se-ntâmplau acolo şi cu partea 
de sus a corpului sucindu-se mereu, până ce-şi dădură 
seama că-ncerca să privească-n fundul sălii, să vadă cine 
intră pe uşă. Trebui să i se spună de două ori să se ridice şi 
să răspundă la întrebări şi continuă să rămână-n picioare, 
complet cu spatele la tribunal acum, cu faţa sumbră, trasă, 
ciudat de îngrijorată şi destul de calmă şi cu încă ceva pe ea, 
nu numai speranţă, ci certitudine, uitându-se nu la nevastă- 
sa, care şedea chiar pe banca din spatele lui, ci în sala 
aglomerată, printre feţele înşiruite şi atente, şi dintre care 
pe unele, cele mai aproape de el, le cunoştea, până ce 
gardianul de care era legat îl trase la loc jos. In felul ăsta 
401 


şezu tot restul acestei scurte şi extraordinare zile-şi-un-sfert 
a procesului său, întorcându-şi şi-ntinzându-şi necontenit 
capul său mic şi-ngrijit pieptănat, rău, dur, incorigibil, să 
vadă-n spate, dincolo de cei doi gardieni, să pândească 
intrarea, în timp ce avocatul lui făcea ce putea, vorbea la 
disperare, şi-n cele din urmă afon, în faţa impasibilităţii 
solemne a juraţilor care semănau cu un conclav de oameni 
maturi care-şi atribuiseră singuri (dar pentru un timp bine 
determinat şi limitat) obligaţia de a asculta, privind 
neîntrerupt în fundul sălii, în timp ce, către sfârşitul primei 
zile, convingerea lui efectivă începu să i se şteargă de pe 
chip, lăsând numai speranţa, şi la începutul zilei a doua 
dispăruse şi speranţa şi nu rămăsese decât îngrijorarea, 
tristeţea sumbră, amară, crâncenă, şi doar ochii pândind 
întruna uşa. Procurorul isprăvi pe la mijlocul dimineţii a 
doua. Juriul se retrase douăzeci de minute şi se întoarse cu 
un verdict de omucidere; arestatul se sculă în picioare, şi 
tribunalul îl condamnă la muncă silnică pe viaţă la o fermă 
penitenciară a statului. Dar el nici acum n-asculta; nu numai 
că se-ntorsese cu spatele la tribunal, ca să se uite-n sala 
aglomerată, dar vorbea el însuşi acum, vorbea înainte de-a fi 
isprăvit de vorbit judecătorul, continuând să vorbească şi 
după ce judecătorul bătu cu ciocanul în pupitru şi cei doi 
gardieni şi trei aprozi se repeziră la el, care se zbătea, 
zvârlindu-i îndărăt şi izbutind chiar, un scurt moment, să 
privească în sală. 

— Flem Snopes! zise el. Flem Snopes nu-i în sală? Să-i 
ziceţi puiului ăluia de curvă... 


402 


Capitolul al doilea 
1 


Ratliff opri căruţa la poarta lui Bookwright. Casa era în 
întuneric, dar numaidecât trei sau patru din câinii lui 
Bookwright se repeziră lătrând de sub casă sau de după ea. 
Armstid îşi roti ţeapăn piciorul şi se pregătea să coboare. 

— Stai puţin, zise Ratliff. Mă duc să-l aduc. 

— Pot să merg, zise Armstid tăios. 

— Da, desigur, zise Ratliff. Da’ afară de asta, şi câinii mă 
ştiu. 

— O să mă ştie ei şi pe mine, după ce s-o repezi unu”, făcu 
Armstid. 

— Da, desigur, zise Ratliff. 

Coborâse. 

— Aşteaptă-mă-aici şi ţine caii! 

Armstid îşi trase picioru-napoi în căruţă, nu numai că nu 
invizibil în întunericul nopţii de august fără lună, ci, 
dimpotrivă, foarte distinct pe tapiţeria neagră a leagănului 
căruţei, din pricina salopetei decolorate; doar trăsăturile, 
sub borul pălăriei, nu i se puteau distinge. Ratliff îi trecu 
hăţurile şi-o luă pe după cutia de scrisori metalică, prinsă 
de-un stâlp, în lumina stelelor spre poartă ceva mai încolo, în 
zarva domolită puţin a câinilor. După ce trecu pe poartă, îi 
putu vedea - un ghem de negreaţă lătrând pe pământul mai 
palid, dezintegrându-se şi răspândindu-se-n evantai în faţa 
lui, agresivi, urlând, înconjurându-l - trei câini negri cu pete 
galbene, al căror galben părea tot negru în lumina stelelor, 
aşa că erau nu chiar invizibili, dar aproape, şi fără niciun 
detaliu, de parc-ar fi fost trei foi mari de ziar arse şi cenuşa 
lor rămasă-ntreagă stând vertical pe pământ şi lătrându-l. 
Strigă la ei. Ar fi trebuit să-l fi recunoscut pân-atunci, după 
miros. Când strigă la ei, îşi dădu seama că-l recunoscuseră, 
pentru că o secundă poate tăcură, apoi, când el începu să 
meargă, se retraseră în faţa lui, păstrând distanţa şi lătrând. 


403 


Atunci îl văzu pe Bookwright, distinct şi el în salopetă, în 
contrast cu negrul casei. Când strigă Bookwright la câini, 
aceştia tăcură. 

— Căraţi-vă! zise el. Gura! Căraţi-vă! 

Se apropie, devenind şi el negru pe pământul ceva mai 
palid pe care aştepta Ratliff. 

— Unde-i Henry? 

— În căruţă, zise Ratliff. Se-ntoarse spre poartă. 

— Stai, zise Bookwright. 

Ratliff se opri. Celălalt veni lângă el. Se priviră unul pe 
altul, faţa fiecăruia fiind invizibilă celuilalt. 

— Nu cumva te-ai lăsat momit de el în afacerea asta, ai? 
zise Bookwright. Cu ăi cinci dolari de care probabil că-şi 
aduce-a minte de câte ori dă cu ochii de nevastă-sa, şi cu 
picioru' rupt, şi cu calu’ ăla cumpărat de la Flem Snopes, pe 
care nici măcar să-l mai vadă n-a apucat, e nebun de-a 
binelea. Nu că i-ar fi lipsit mare lucru. Nu cumva te-ai lăsat 
momit de el? 

— Nu cred, susţinu Ratliff. Sigur că nu. E ceva în chestia 
asta. Totdeauna am fost convins, întocmai cum ştie şi Will 
Varner că e ceva. De n-ar fi fost, n-ar fi cumpărat-o. Şi n-ar fi 
tinut-o, să vândă tot restu’ şi să păstreze numai casa a’ 
veche, plătind impozite pe ea când ar fi putut să ia bani buni, 
şi stând acolo-n butoiu' ăla de făină ca să fie cu ochii pe ea şi 
pretinzând c-o ţine pen’ că-i tare odihnitor să şezi într-un loc 
în care-a băgat cineva atâţia bani şi atâta trudă, ca să 
construiască ceva în care să dormi şi să mănânci, şi să te 
culci cu nevasta. Şi când a cumpărat-o Flem Snopes am fost 
sigur. Când l-a adus pe Will Varner unde-a vrut, când a 
vândut restu’ şi-a păstrat numai casa veche şi zece pogoane, 
care nu-s bune de nimic, nici măcar să creşti capre. Am fost 
azi-noapte cu Henry. Am văzut şi eu. N-ai nevoie să vii dacă 
te-ndoieşti. Aş prefera chiar să nu vii. 

— All right, zise Bookwright. 

Porni. 

— Asta-i ce voiam să ştiu. 

Se-ntoarseră la căruţă. Henry se trase la mijlocul 

404 


leagănului şi se urcară. 

— Să nu-ţi lovesc picioru', zise Bookwright. 

— N-are nimic picioru', zise Armstid cu glasul lui tăios. Pot 
să merg la fel de bine ca dumneata şi ca oricare altu, 
oricând. 

— Da, desigur, zise repede Ratliff, apucând hăţurile. 
Picioru' lu’ Henry s-a făcut bine. Nici nu se bagă de seamă. 

— Dă-i drumu”, făcu Bookwright. N-are nimeni nevoie să 
meargă deocamdată, dacă merg caii. 

— E mai scurt prin sat, zise Ratliff. Da’ mai bine să 
mergem pe dincolo. 

— Las” să ne vadă, zise Armstid. Dacă-i e cuiva frică, n-am 
nevoie de-ajutor. Pot... 

— Da, desigur, zise Ratliff. Dacă ne văd oamenii, o s-avem 
prea mult ajutor. D-aia vreau să ne ferim. 

Armstid tăcu. De-aici încolo n-a mai scos o vorbă, şezând 
între ei imobil, mai slab, ca şi cum nu boala (după ce-a stat 
în pat aproape o lună de zile, într-o zi s-a dat jos şi şi-a rupt 
din nou piciorul; nimeni n-a aflat niciodată cum, ce făcuse, 
ce-ncercase să facă, pentru că n-a vorbit deloc despre asta), 
ci neputinţa şi furia erau cele care l-au istovit. 

Ratliff n-a cerut nici sfat, nici indicaţii; puţini ar fi fost cei 
care să fi putut să-l înveţe ceva în materie de drumuri 
dosnice sau poteci pe-aici sau prin orice alt ţinut prin care 
obişnuia să călătorească. N-au întâlnit pe nimeni; locurile 
adormite-n întuneric erau pustii, rarele ferme împrăştiate 
prin depărtări - semnalate din când în când doar de lătratul 
întâmplător al câinilor. Drumeagurile pe care le urma se 
strecurau palide pe lângă întinsul vast al ogoarelor, mai 
curând simţite decât văzute, pe care porumbul începuse să 
dea şi bumbacul să-nflorească, apoi pe sub bolta copacilor ce 
se înălţau împodobiţi luxuriant cu frunze grase de miez de 
vară pe cerul de august, plin de stele. Ajunseră apoi pe 
vechea alee, care de ani de zile nu mai era bătută de nimic 
decât de copitele bătrânului cal alb al lui Varner şi, scurtă 
vreme, de roţile docarului cu capotă - astăzi vechiul făgaş 
era aproape acoperit, făgaş pe care acum treizeci de ani un 

405 


curier (poate sclavul unui vecin biciuindu-şi catârul luat de 
la plug) venise-n galop cu ştirea despre bombardamentul de 
la Sumter sau trecuse poate-o caleaşcă, femeile legănându- 
se suple sub umbreluţe, în crinoline cu cerculeţe, bărbaţii în 
haine de postav fin negru călărind pe cai buni în dreptul 
roţilor, vorbind despre acelaşi lucru, şi pe care fiul sau poate 
chiar proprietarul plecase călare spre Jefferson cu pistoalele 
şi cu valize, şi c-un servitor negru pe calul de rezervă-n urma 
lui, vorbind despre regiment şi despre victorie; pe care 
trecuseră patrulele federale străbătând ţinutul plin doar de 
femei şi de sclavi negri, pe vremea bătăliei de la Jefferson. 

Nu mai rămăsese nicio urmă din toate astea acum. De- 
abia dacă se mai vedea drumul; acolo unde nisipul se- 
ntuneca intrând în gârlă şi-apoi ieşind din nou, nu rămăsese 
nici urmă de pod. Acum făgaşul mergea drept ca firul de 
plumb de-a lungul unui şir stufos şi zbârlit de cedri plantați 
acolo de-acelaşi arhitect anonim care făcuse planurile şi 
construise casa pentru anonimul ei proprietar, groşi de 
două-trei picioare, cu ramurile întreţesute, masă densă. La 
un punct, Ratliff coti printre ei. Părea că ştie exact încotro 
merge. Dar Bookwright îşi aminti atunci că Ratliff fusese aici 
noaptea trecută. 

Armstid nu-i aşteptă. Ratliff legă în grabă caii şi-l ajunseră 
- o umbră, uşor vizibilă din cauza salopetei decolorate de- 
atâta spălat, zorindu-se ţeapănă prin lăstăriş. Pământul se 
căsca negru în faţa lor, o râpă lungă, o vâlcea, un şanţ. 
Bookwright îşi aminti că Armstid mai fusese p-aici nu numai 
o dată, cu toate astea fantoma şchiopătândă păru că se 
zvârle-n prăpastia neagră. 

— Mai bine l-ai ajuta, zise Bookwright. O să-şi rupă... 

— Sşşt! făcu Ratliff. Grădina-i "ici sus, pe coamă. 

— ...Rupă iar picioru', făcu Bookwright, de data asta mai 
încet. Şi-atunci, am dat-o dracului! 

— N-avea grijă, şopti Ratliff. A fost p-aici în fiecare noapte. 
Numai să nu-l împingi prea tare de la spate. Da’ nici să nu-l 
laşi s-o ia prea mult înainte. Azi-noapte, la un moment dat, 
pe când eram lungiţi pe burtă aici, a trebuit să-l ţin. 

406 


Continuară să meargă în spatele siluetei care acum se 
deplasa într-o tăcere absolută şi cu o repeziciune 
surprinzătoare. Se aflau într-o vâlcea înţesată de caprifoi, pe 
jos cu nisip uscat, în care puteau auzi cum se chinuia 
piciorul schilodit. Şi, cu toate astea, de-abia puteau ţine 
pasul cu el. Cam după vreo trei sute de paşi Armstid coti să 
iasă din vâlcea. Ratliff îl urmă. 

— Fii atent acum, îi şopti Ratliff peste umăr lui 
Bookwright. Am ajuns. 

Dar Bookwright îl observa pe Armstid. „N-o să poată, 
gândea. N-o s-apuce niciodată să urce malu'...” Dar celălalt 
putu, târându-şi piciorul ţeapăn, care şi pe vremuri era fragil 
şi care acum era poate de două ori mai fragil, pe panta 
aproape verticală, fără o vorbă, neajutat de nimeni şi 
manifestând o promptitudine de resort de trăgaci în a 
respinge orice ajutor şi în a contesta c-ar putea avea 
eventual nevoie de el. Apoi, în patru labe, Bookwright se târi 
după ceilalţi pe-o potecă printr-o masă de mărăcini şi de 
buruieni şi de lăstari de abanos cât omul, ajungându-i acolo 
unde se lungiseră pe burtă la-nceputul unei vagi pante care 
se-nălţa până la creasta acoperită de mărăciniş unde, printre 
stejari, ruina enormă a casei se ridica acolo unde hotărâseră 
arhitectul important şi anonim, şi proprietarul a cărui ţărână 
anonimă era amestecată sub pietrele funerare ilizibile şi 
vremuite cu-a celor de-un sânge cu el şi cu-a străbunilor 
saxofoniştilor de prin tavernele Harlemului; zăcea pe-o 
măgură la vreo şase sute de paşi mai încolo, cu acoperişul 
spart, cu coşurile retezate şi sus c-un dreptunghi de locaş de 
fereastră prin care se puteau vedea, dincolo, stelele. Panta 
fusese probabil o grădină de trandafiri. Niciunul din ei nu 
ştia şi nici nu se sinchisea, întocmai ca şi cei care-o 
văzuseră, trecuseră pe lângă ea, şi-o priviseră poate de-o 
sută de ori şi nu ştiau că soclul răsturnat din mijlocul pantei 
fusese odată un cadran solar. Ratliff se-ntinse spre Armstid 
şi-i apucă braţul, apoi, peste şuierul respirației lor gâfâite, 
Bookwright auzi foşnetul necontenit şi nezorit al cazmalei şi 
bufnitura ritmică a pământului săpat, aruncat pe undeva pe 

407 


pantă, mai sus de ei. 

— Ascultă, şopti Ratliff. 

— Aud pe careva săpând, răspunse Bookwright. Da' de 
unde ştiu eu că-i Flem Snopes? 

— N-a stat Henry lungit aici pe burtă-n fiecare noapte de 
zece zile-ncoace şi l-a auzit? N-am fost şi eu aseară şi l-am 
auzit? N-am stat lungiţi aici pân’ ce-a isprăvit şi-a plecat, şi 
p-ormă ne-am târât pân-acolo şi-am găsit fiecare locşor unde 
săpase şi p-ormă astupase găurile la loc şi netezise deasupra 
ţărâna să nu se bage de seamă? 

— All right, aprobă Bookwright. Dumneata şi cu Armstid l- 
aţi pândit pe unu' săpând. Da' de unde ştiu eu că-i Flem 
Snopes? 

— All right, zise Armstid aproape tare, cu o violenţă rece, 
reţinută. 

Amândoi îl simțeau tremurând acolo lungit între ei, trupul 
lui uscat şi istovit zbătându-se ca un câine-n lanţ. 

— Nu-i Flem Snopes şi gata. Du-te-acasă! 

— Sşşt! făcu Ratliff. 

Armstid se-ntorsese, uitându-se la Bookwright. Obrazul lui 
nu era la nici două palme de-al lui Bookwright, cu trăsăturile 
mai nedesluşite ca oricând. 

— Du-te, zise. Du-te-acasă! 

— Sşşt, Henry! şopti Ratliff. O să te-audă! 

Dar Armstid apucase să-şi întoarcă din nou capul, 
străpungând cu privirea panta în beznă, tremurând şi 
frământându-se-ntre ei, înjurând şoptit şi tăios. 

— Dac-ai şti că-i Flem Snopes, ai crede? şopti Ratliff peste 
corpul lui Armstid. 

Bookwright nu răspunse. 

Stătea lungit şi el acolo cu ceilalţi, în timp ce trupul slab al 
lui Armstid tremura şi se crispa alături de el, ascultând la 
şoapta neîntreruptă, nezorită a cazmalei şi la înjurăturile 
tăioase, furioase ale lui Armstid. Apoi zgomotul cazmalei 
încetă. O clipă, nimeni nu se mişcă. Pe urmă, Armstid zise: 

— A găsit-o! 

Se smuci deodată violent dintre ei. Bookwright auzi sau 

408 


simţi cum Ratliff îl apuca şi-l ţinea. 

— Stai! şopti Ratliff. Stai! Ajută-mi să-l ţin, Odum! 

Bookwright apucă şi celălalt braţ al lui Armstid. Amândoi 
ţineau corpul furios, şi-n cele din urmă Armstid încetă şi 
rămase lungit între ei, rigid, scăpărând, înjurând în şoaptă, 
tăios. Îi simțeau braţele, nu mai groase decât nişte bețe, dar 
puterea lor era de necrezut. 

— N-a găsit-o încă! observă Ratliff. Ce ştie e că-i pe- 
undeva pe-acolo; poate c-or fi dat prin casă de vreo hârtie-n 
care spune unde-i. Da' trebuie să umble s-o caute şi s-o 
găsească, cum o să facem şi noi. Ştie că-i pe-undeva prin 
grădină, da’ trebuie să afle unde, ca şi noi. Nu l-am pândit 
cum caută? 

Bookwright putea auzi acum amândouă glasurile, vorbind 
în şoapte sâsâite, unul înjurând, celălalt linguşindu-l şi- 
ncercând să-l convingă în timp ce sfredeleau cu privirea ca 
unul singur panta luminată de stele. Ratliff îi vorbea lui 
acum: 

— Nu crezi că-i Flem Snopes. All right. Aşteaptă şi-ai să 
vezi. 

Stăteau lungiţi în bălării; îşi ţineau toţi răsuflarea, chiar şi 
Bookwright. Îl văzură pe cel care săpase - o umbră, un 
întuneric mai dens înaintând pe pantă, urcând. 

— Uită-te, şopti Ratliff. 

Bookwright îi putea auzi unde erau. Ratliff şi Armstid, 
privind fix în susul pantei, răsuflând cu expiraţii şuierate, 
oftaturi pătimaşe şi stinse. Apoi Bookwright văzu cămaşa 
albă; o clipă mai târziu, silueta se profila întreagă pe cer, ca 
şi cum s-ar fi oprit un moment pe creastă. Apoi dispăru. 

— Ai văzut? şopti Ratliff. N-a fost Flem Snopes? Acum 
crezi? 

Bookwright trase adânc aer în piept şi-l dădu apoi afară. 
Tot mai ţinea braţul lui Armstid. Uitase de el. Acum-l simţea 
din nou în mână, vibrând ca un cablu de-oţel întins. 

— Flem e, zise. 

— Desigur că-i Flem, vorbi Ratliff. Acum, tot ce mai avem 
de făcut e să vedem la noapte unde-i şi să... 

409 


— Pă dracu” la noapte! zise Armstid. 

Se săltă încercând să se ridice: 

— Chiar acu' să mergem să căutăm. Asta-avem de făcut. 
Să n-apuce el... 

Amândoi îl ţinură din nou, şi-n acelaşi timp Ratliff îi tot 
certa, şuşotind mustrător. Reuşiră-n cele din urmă să-l ţină 
lungit la pământ, înjurând. 

— Întâi trebuie s-aflăm unde-i, gâfâi Ratliff. Trebuie să 
ştim sigur de la-nceput unde-i. N-avem timp să umblăm să 
căutăm. Trebuie s-aflăm din prima noapte, pentru că nu ne 
putem permite să lăsăm urme şi să dea peste ele când s-o- 
ntoarce. Nu-nţelegi atâta lucru? Că n-avem decât o singură 
şansă de-a găsi, pentru că nu ne convine să ne prindă 
căutând? 

— Şi ce-o să facem? întrebă Bookwright. 

— Ha, făcu Armstid. Ha! Era tăios, furios, stăpânit. Niciun 
pic de glumă. Ce-o să facem? Gândeam că te-ai dus acasă. 

— Ţine-ţi gura, Henry! zise Ratliff. Se ridică în genunchi, 
dar îl mai ţinea încă pe Armstid de braţ. Ne-am înţeles să-l 
luăm şi pe Odum cu noi. Aşteaptă măcar să găsim banii şi p- 
ormă să ne certăm pe ei! 

— Da’ dacă nu-s decât bani de-ai confederaţilor? întrebă 
Bookwright. 

— All right. Dumneata ce-ţi închipui c-a făcut bătrânu', 
Franţuzu', cu ce-avea dinainte de-a se fi inventat banii 
confederaţilor? Şi-afară de asta, trebuie să fie o mulţime 
băgaţi în argintărie şi-n tacâmuri, şi-n bijuterii. 

— Puteţi să vă ţineţi argintăria şi bijuteriile, şi tacâmurile 
pentru voi, zise Bookwright. Partea mea mi-o vreau în bani. 

— Vas'zică, acum crezi, da? făcu Ratliff. Bookwright nu 
răspunse. 

— Şi-acum ce facem? întrebă el. 

— Mâine mă duc în susu' văii, să-l aduc pe moş Dick 
Bolivar, zise Ratliff. Va trebui să fiu înapoi puţin după-nserat. 
Da' şi-aşa tot nu putem face nimic aici până după miezu' 
nopţii, după ce isprăveşte Flem cu căutatu'. 

— Şi găseşte, făcu Armstid. Să fiu al dracului, n-am să... 

410 


Erau toţi în picioare acum. Armstid începu să se zbată 
furios să-şi degajeze braţul. Dar Ratliff îl ţinea, îl cuprinse 
cu-amândouă braţele şi-l ţinu aşa până ce se opri din zbătut. 

— Ascultă, zise Ratliff. Flem Snopes nu găseşte. Dac-ar şti 
el un' să caute, crezi c-ar mai săpa aici în fiecare noapte, de 
două săptămâni? Nu ştii că de treij de ani oamenii tot 
caută? Că fiecare peticuţ de pământ de pe tot locu’ ăsta a 
fost răsturnat cu fundu-n sus de zece ori? Că nu-i în tot 
tinutu’ ăsta bucată de pământ să fi fost mai mult lucrată şi 
mai des decât grădina asta cât o poală de cămaşă? Will 
Varner, numai sămânţa s-o fi pus, şi-ar fi putut scoate 
bumbac sau porumb să-l culeagă de călare. Motivu' că n-a 
găsit nimeni pân-acum nimic e că-i băgată prea adânc şi că 
n-a avut nimeni timp să sape atât de-adânc numa-ntr-o 
singură noapte şi p-ormă să şi-astupe groapa la loc, ca să nu 
vadă Will Varner urma la lumina zilei, când ieşea dimineaţa 
să stea-n scaunu' ăla al lui din butoi de făină şi se uita. Nu, 
dom'le! Numai un singur lucru pe lumea asta ne poate- 
mpiedica s-o găsim. 

Armstid încetase. Şi el, şi Bookwright, amândoi erau cu 
ochii la faţa indistinctă a lui Ratliff. După un timp, Armstid 
zise aprig: 

— Şi care-i ăla? 

— E să n-afle Flem Snopes că mai e cineva care umblă să 
dea de ea, îl lămuri Ratliff. 

A doua zi cam pe la miezul nopţii, Ratliff coti din nou cu 
căruţa printre cedri. Bookwright era acum călare pe calul 
lui, pentru că în căruţă se aflau trei fără el, şi din nou 
Armstid n-aşteptă să lege Ratliff caii. Sărise jos îndată ce se- 
oprise căruţa şi trase cazmaua izbind şi zdrăngănind din 
lada ca un coteţ de căţel, fără a se strădui măcar puţin să nu 
facă gălăgie, şi pornise şchiopătând groaznic, înainte încă 
de-a fi apucat Ratliff şi Bookwright s-atingă pământul. 

— Putem tot aşa de bine să ne şi-ntoarcem, făcu 
Bookwright. 

— Nu, nu, zise Ratliff. Nu-i niciodată aici la ora asta. Da-n 
orice caz, e mai bine să-l ajungem pe Henry. 

411 


Cel de-al treilea din căruţă nu se mişcase încă. Chiar şi-n 
beznă barba lui albă şi lungă emana o vagă luminozitate, ca 
şi cum ar fi absorbit puţin din lumina stelelor pe sub care-l 
adusese Ratliff şi-acum o restituia obscurităţii. Ratliff şi 
Bookwright îi ajută să coboare din căruţă pipăind şi 
bâjbâind, şi-apucând cealaltă cazma şi târnăcopul, şi- 
aproape cărându-l pe bătrân coborâră repede-n vâlcea şi- 
apoi începură s-alerge, încercând să-l ajungă pe Armstid 
după zgomotul şchiopătatului. Nu-l ajunseră. leşiră din 
vâlcea ducându-l pe bătrân aproape pe sus acum, şi încă- 
nainte de-a ajunge la poalele grădinii putură auzi cazmaua 
lui Armstid izbind rapid în sus pe pantă. Îi dădură drumul 
bătrânului, care pică la pământ între ei, respirând şuierat cu 
sughiţuri, şi, ca un singur om, Ratliff şi Bookwright priviră-n 
susul pantei spre zgomotul furios al cazmalei. 

— Trebuie să-l silim să se-oprească pân’ ce găseşte moş 
Dick, zise Ratliff. 

Alergară-n direcția zgomotului, umăr la umăr, 
împleticindu-se-n întuneric, prin bălăriile dese. 

— Ascultă, Henry! şopti Ratliff. Aşteaptă-l pe moş Dick! 

Armstid nu se opri, săpând cu furie, aruncând ţărâna şi- 
nfigând cazmaua dintr-o singură mişcare. Ratliff îi prinse 
coada cazmalei. Armstid i-o smuci şi i-o smulse, şi răsucindu- 
se o ridică în sus ca pe-o secure; chipurile le erau invizibile, 
încordate, obosite. Ratliff nu se dezbrăcase de trei nopţi, dar 
Armstid probabil că de două săptămâni. 

— Nu te-atinge! şuieră Armstid. Nu te-atinge! 

— Stai puţin. Lasă-l pe moş Dick să-ncerce să afle unde-i. 

— Pleacă de-aici! zise Armstid. Să nu zici că nu ţi-am spus! 
leşi din groapa mea! începu din nou să sape cu furie. 

Ratliff îl privi o secundă: 

— Hai! zise. 

Se-ntoarse şi porni alergând, cu Bookwright după el. 
Bătrânul şedea când ajunseră lângă el. Ratliff se aplecă pe- 
alături şi-ncepu să bâjbâie prin bălării după cealaltă cazma. 
Găsi întâi târnăcopul. Îl zvârli deoparte şi se aplecă din nou; 
şi el, şi Bookwright dădură peste cazma în acelaşi timp. Se 

412 


ridicară luptându-se pentru ea, fiecare smulgând-o şi 
smucind-o, cu răsuflarea aprigă şi stăpânită, auzind, peste 
răsuflarea lor, zgomotul rapid al cazmalei lui Armstid sus pe 
pantă. 

— Dă-i drumu”! şopti Ratliff. Dă-i drumu”! 

Bătrânul se trudea acum singur, neajutorat, încercând să 
se ridice-n picioare. 

— Aşteaptă, spuse bătrânul. Aşteaptă! 

Atunci păru Ratliff să-şi dea seama ce făcea. Dădu drumul 
cazmalei, aproape i-o zvârli lui Bookwright în faţă. 

— la-o! zise. 

Trase adânc aer în piept, înfiorat. 

— Doamne, şopti el. Ia te uită ce-i în stare să facă din om 
nişte bani pe care nici n-a pus încă mâna. 

Se aplecă şi-l puse pe bătrân pe picioare, cu o bruscheţe 
nu atât intenţionată, cât provocată de grabă. Trebui o clipă 
să-l sprijine. 

— Stai! zise bătrânul cu glas tremurător, piţigăiat. 

Era cunoscut în tot ţinutul. N-avea neamuri pe nimeni, era 
mai bătrân ca toţi, nimeni nu ştia câţi ani număra - un 
bărbat înalt şi slab, îmbrăcat într-o redingotă jegoasă şi fără 
cămaşă pe dedesubt, şi cu o barbă de-o albeaţă desăvârşită 
ce-i venea până la brâu; trăia într-un bordei lipit cu pământ 
pe valea gârlei, la cinci sau şase mile de orice drum. Făcea şi 
vindea leacuri şi descântece şi-i mergea vorba că mănâncă 
nu numai broaşte şi şerpi, ci chiar şi gândaci - orice putea 
prinde. În bordeiul lui n-avea nimic decât o saltea de paie şi 
câteva cratiţe, o Biblie imensă şi-un vechi dagherotip 
decolorat al unui tânăr în uniformă de confederat, despre 
care cei care-o văzuseră spuneau că-i a fiului său. 

— Stai! zise el. Pământu'-i mâniat. Fă-l p-ăl de-l mânie să 
s-astâmpere! 

— Asta aşa-i, spuse Ratliff. N-o să poată face nimic până 
nu-i linişte-n pământ. Trebuie să-l oprim. 

Din nou stăteau aplecaţi peste groapă şi Henry continua 
să sape; din nou, când Ratliff îl atinse, se răsuci cu cazmaua 
ridicată şi-njurându-i în şoapte istovite, până ce se apropie 

413 


însuşi bătrânul şi-i puse mâna pe umăr. 

— Poţi să sapi şi să tot sapi, tinere, zise glasul piţigăiat. 
Pen’ că ce-i dat pământului pământu-l ţine, îl ţine pân’ o vrea 
el să-l dea 'napoi. 

— Asta-i drept, aprobă Ratliff. Trebuie să-i lăsăm loc lu’ 
moş Dick să afle unde-i. Hai, vino-ncoa! 

Armstid cobori cazmaua şi ieşi din groapa lui (apucase să 
sape ca de două palme adâncime). Dar cazmaua din mână nu 
vru s-o lase, până ce bătrânul nu-i mână cu binişorul îndărăt 
la marginea grădinii şi scoase din buzunarul de la spate din 
pulpana redingotei o ramură de păr înfurcată, de cotorul 
căreia bălăngănea ceva la capătul unei sfori; Ratliff, care-o 
mai văzuse şi-nainte, ştia ce-i - un săculeţ de tutun în care 
era un dinte omenesc aurit, îi tinu acolo vreo zece minute, 
aplecându-se din când în când ca să pună latul palmei pe 
pământ. Apoi, cu toţi trei grămadă la spatele lui şi amuţiţi, 
porni spre colţul fostei grădini, năpădit de bălării şi apucă în 
mâini dinţii furcii, sfoara cu săculeţul de tutun atârnând ca 
un fir de plumb nemişcat în faţa lui, şi stătu aşa o vreme, 
mormăind ceva ca pentru sine. 

— Da' eu de unde... zise Bookwright. 

— Şşşt! făcu Ratliff. 

Bătrânul începu să umble cu cei trei după el. Mergeau ca 
o procesiune, cu ceva scandalos de păgân şi-n acelaşi timp 
profund funebru şi ortodox, încoace şi-ncolo prin grădină, 
urcând progresiv panta într-un zigzag care se-ntretăia. 
Deodată bătrânul se opri; Armstid, şchiopătând în urma lui, 
dădu peste el. 

— E cineva care-mi stă-mpotrivă, nu-mi dă pace să caut, 
zise el. 

Nu-şi întoarse privirea. 

— Nu dumneata, zise, şi toţi ştiură că lui Ratliff îi vorbea. 

— Şi nu-i nici şchiopu'. E ăl'lalt. Ăla negru. Să plece d-aici, 
să se ducă sau, de nu, mă poţi duce pe mine-acasă. 

— Du-te-napoi la marginea grădinii, îi zise-ncet Ratliff 
peste umăr lui Bookwright. Ajunge-atât. 

— Dg’ eu... bombăni Bookwright. 

414 


— leşi din grădină! îl sfătui Ratliff. E trecut de miezu' 
nopţii, în patru ceasuri se face ziuă. Bookwright se-ntoarse 
la poalele pantei. Adică dispăru în întuneric, pentru că nu se 
uitaseră după el; se deplasau din nou acum, Armstid şi 
Ratliff în spatele bătrânului. Din nou începură să urce panta- 
n zigzag, trecând de locul unde-ncepuse Henry să sape, 
trecând de locul unde Ratliff dăduse peste semnele 
săpaturilor altuia în prima noapte-n care-l adusese Armstid 
acolo; acum Ratliff simţea cum Armstid începe din nou să 
tremure. Bătrânul se opri. De data asta, nu mai dădură peste 
el. Şi Ratliff nu ştiu că Bookwright era-n spatele lor, până ce 
bătrânul nu spuse: 

— Pune deştu' pă coatele mele! Nu tu, zise. Tu, ăla care n- 
ai crezut. 

Când Bookwright atinse sub mâneci braţele - braţe slabe 
şi fragile, şi moarte, ca nişte crăci putrede - acestea 
tremurau uşor, necontenit; când bătrânul se opri din nou 
brusc şi Bookwright dădu peste el, îi simţi tot trupul slab 
încordindu-se-ndărăt. Armstid înjura furios fără-ncetare, cu 
glas slab. 

— Pune deştu' pe crăcana de păr! gâfâi bătrânul. Tu, ăla 
care n-ai crezut! 

Când Bookwright o atinse, era-ncordată rigid ca un arc cu 
vârfu-n jos, cu sfoara-ntinsă ca o sârmă. Armstid scoase-un 
sunet sugrumat - Bookwright simţi şi mâna lui pe crăcană. 
Crăcana se destinse; bătrânul se-mpletici, în timp ce furca 
zăcea moartă la pământ la picioarele lui, pân' ce Armstid, 
săpând furios cu mâinile goale, o zvârli-ncolo. 

Se-ntoarseră ca un singur om şi se repeziră-napoi în josul 
pantei, unde lăsaseră sculele. De-abia se puteau ţine după 
Armstid. 

— Nu-l lăsa să pună mâna pe târnăcop, gâfâi Bookwright. 
E-n stare să facă moarte de om. 

Dar Armstid n-alerga după târnăcop. Se duse de-a dreptul 
acolo unde lăsase cazmaua când bătrânul scosese crăcana şi 
refuzase să pornească pân’ ce n-o lasă din mână, şi-o-nşfăcă 
şi-o luă la fugă-n susul pantei. Când Ratliff şi Bookwright îl 

415 


ajunseră, el săpa. Săpară toţi trei apoi, cu frenezie, 
zvârlindu-şi ţărâna unu-n drumul ăluilalt, sculele ciocnindu- 
se una de alta şi răsunând, în timp ce bătrânul stătea mai 
sus de ei, parcă-n dosul luciului slab al bărbii lui albe-n 
lumina stelelor, cu sprâncenele-i albe deasupra celor două 
caverne din care, chiar dacă ei încetaseră de-a se uita, n-ar fi 
putut spune dacă ochii lui îi priveau sau nu, contemplativi, 
nepăsători, fără niciun interes pentru frenezia lor gâfâită. 
Deodată, toţi trei încremeniră cu sapa-n mână - poate timp 
de-o secundă. Apoi săriră-mpreună-n groapă, în aceeaşi clipă 
şase mâini atinseră obiectul - un săculeţ greu şi solid de 
pânză groasă, prin care toţi simţiră marginile zimţuite ale 
monedelor. Se luptară pentru el, smucindu-l unul altuia, 
încleştându-se pe el, gâfâind. 

— Isprăviţi odată! gâfâi Ratliff. Isprăviţi! Nu suntem toţi 
trei tovarăşi? 

Dar Armstid se cramponase de el încercând să-l smulgă 
celorlalţi, înjurând. 

— Dă-i drumu', Odum, zise Ratliff. Lasă-i-l! 

Îi dădu drumul. Armstid îl apucă, îl strânse la piept, 
făcând ochii mari la ei când îi văzu ieşind din groapă. 

— Las” să şi-l ţie, zise Ratliff. Nu ştii că asta nu-i tot? 

Se-ntoarse repede şi porni. 

— Hai, moş Dick! zise. a-ţi... 

Tăcu. Bătrânul stătea acum nemişcat în spatele lor, cu 
capul întors ca şi cum ar fi ascultat înspre vâlceaua de unde 
veniseră. 

— Ce-i? şopti Ratliff. 

Acum toţi trei stăteau nemişcaţi, înţepeniţi, încă puţin 
aplecaţi, ca-n clipa-n care se depărtaseră de Armstid. 

— Auzi ceva? şopti Ratliff. E cineva acolo jos? 

— Îi sânge de patru feluri fierbând de pofte, zise bătrânul. 
Sânge de patru feluri râvnind la nişte gunoaie. 

Îşi plecară urechea, înţepeniţi. Dar nu desluşiră niciun 
zgomot. 

— Păi nu suntem patru? şopti Bookwright. 

— Lu’ moş Dick nu-i pasă de bani, şopti Ratliff. Dacă s- 

416 


ascunde cineva p-aici... 

Porniră-n goană. Tot Armstid fu cel dintâi la fugă, cu 
cazmaua la el. Din nou de-abia puteau ţine pasul cu el, 
alergând pe pantă-n jos. 

— Omoară-l! zise Armstid. Uită-te-n fiecare tufiş şi 
omoară-l! 

— Nu, făcu Ratliff. Întâi să-l prindem. 

Când el şi cu Bookwright ajunseră-n vâlcea, îl putur-auzi 
pe Armstid bătând tufişurile de pe margine, fără niciun fel 
de grijă de-a nu face zgomot, izbind în lăstărişul negru cu 
muchia cazmalei, de parc-ar fi fost topor, cu-aceeaşi furie cu 
care săpase. Dar nu găsiră nimic, pe nimeni. 

— Poate că moş Dick n-a auzit nimic, zise Bookwright. 

— Păi, în orice caz, ce-o fi fost, s-a dus, adăugă Ratliff. 
Poate că... 

Tăcu. El şi cu Bookwright se uitară unul la altul; ţinându-şi 
răsuflarea, auziră calul. S-auzea pe drumul vechi dintre 
cedri; de parc-ar fi picat din cer în plin galop de-a dreptul 
acolo. Ascultară până dispăru în nisipul gârlei. După o clipă-l 
auziră din nou, pe pământul tare de dincolo, mai slab acum. 
Apoi încetă cu totul. Se uitau în beznă unul la altul, ţinându- 
şi răsuflarea. Apoi Ratliff îşi dădu drumul: 

— Asta-nseamnă c-avem timp până-n zori, zise. Haideţi! 

Incă de două ori crăcana bătrânului se-ntinse şi se-ndoi; 
încă de două ori găsiră câte-un sac mic de pânză groasă plin 
şi vârtos, şi nelăsând loc la îndoieli nici chiar în noapte. 

— Ei, făcu Ratliff, acum-avem de făcut câte-o groapă de 
căciulă, şi asta doar până-n zori. Săpaţi, băieţi! 

Până să mijească zorile nu mai găsiră nimic. Săpând 
deodată trei gropi, cum făcuseră, niciunul dintre ei nu 
fusese-n stare să meargă prea adânc. Şi grosul comorii 
trebuia să fie la adâncime, cum spusese Ratliff; dacă n-ar fi 
fost aşa, ar fi dat de zece ori pân-acum peste ea, în ultimii 
treizeci de ani de când probabil că nu rămăsese metru pătrat 
din cele zece pogoane care alcătuiau pământu' conacului să 
nu fi fost săpat între vreun apus şi-un răsărit de careva fără 
lumină, încercând să sape şi repede, şi fără zgomot în 

417 


acelaşi timp. Aşa că Ratliff şi cu Bookwright reuşiră să-l facă 
pe Armstid să-şi bage minţile-n cap, oprindu-se, umplând 
gropile la loc şi netezind pământul. Apoi deschiseră sacii în 
lumina tulbure. Al lui Ratliff şi al lui Bookwright conţineau 
fiecare câte douăzeci şi cinci de dolari de argint. Armstid 
refuză să le spună ce era într-al lui şi nici să se uite nu-i lăsă. 
Se ghemui peste el cu spatele la ei, înjurându-i când 
încercau să-şi arunce-o privire. 

— All right, zise Ratliff. 

Apoi îi trecu ceva prin gând. Se uită în jos la Armstid. 

— Desigur că n-o să fie nimeni dintre noi atât de prost, 
încât să-ncerce să cheltuiască ceva din ei acum. 

— Ce-i al meu e-al meu, zise Armstid. Eu i-am găsit. Am 
muncit pentru ei. Fac cu ei ce dracu’ mi-o da prin cap. 

— All right, încuviinţă Ratliff. Şi ce-ai să spui? 

— Ce-am să ce...? făcu Armstid. 

De jos îşi ridică ochii la Ratliff. Acum se puteau vedea la 
faţă. Toţi trei erau storşi, istoviţi de nesomn şi de oboseală. 

— Da, continuă Ratliff. Ce-ai să le spui oamenilor de te-or 
întreba de unde-i ai? De unde ai douăşcinci de dolari, toţi 
bătuţi înainte de opt sute şaişunu'? 

Îşi întoarse privirea de la Armstid. El şi cu Bookwright se 
uitară tăcuţi unul la altul în lumina crescândă. 

— A fost cineva-n vâlcea şi ne-a pândit. Trebuie să-l 
cumpărăm. 

— Trebuie să-l cumpărăm, şi-ncă repede, adăugă 
Bookwright. Mâine. 

— Vrei să zici azi, făcu Ratliff. 

Bookwright se uită-n jur. Parcă s-ar fi trezit după un 
anestezic, parcă vedea zorile, pământul pentru prima oară. 

— Ai dreptate, spuse. Deja s-a făcut mâine. 

Bătrânul stătea lungit sub un copac lângă mal, dormind, 
întins pe spate, cu gura deschisă, barba arătând murdară şi 
pătată în zorile crescânde; nici măcar nu-i simţiseră lipsa de 
când s-apucaseră să sape cu-adevărat. Îl treziră şi-l ajutară 
s-ajungă-napoi la căruţă. Lada ca un coteţ de căţel în care 
Ratliff îşi căra maşinile de cusut avea o uşă cu lacăt. Scoase 

418 


din ladă câţiva ştiuleţi de porumb, apoi băgă în loc la fund 
săculeţii cu bani, al lui şi-al lui Bookwright, acoperindu-le cu 
câteva mărunţişuri, lucruri de vânzare de ale lui, şi încuie la 
loc. 

— Pune-l şi pe-al tău aici, Henry, zise. Deocamdat-ar 
trebui să ne facem c-am şi uitat de ei, pân' ce dăm de restul 
banilor şi-i scoatem din pământ. 

Dar Armstid nu vru. Încălecă ţeapăn pe cal în spatele lui 
Bookwright, fără să-l ajute nimeni, respingând orice ajutor, 
care nu-i fusese nici măcar oferit, ţinându-şi săculeţul 
încleştat dedesubt, în pieptarul salopetei lui cârpite şi 
decolorate, şi porniră. Ratliff le dădu căluţilor nutreţ şi-i 
adăpă la malul gârlei. Pân' să răsară soarele, era pe drum. 
Putin înainte de nouă îi dădu bătrânului un dolar, cum se- 
nţeleseseră, îl cobori din căruţă acolo unde drumul de cinci 
mile care ducea la bordeiul lui ajungea la valea gârlei şi-şi 
întoarse căluţii nervoşi şi neobosiţi înapoi spre Moşia 
Franţuzului. „Fusese cineva ascuns acolo-n şanţ, gândi el. 
Trebuie cumpărat repede, fir-ar al dracului să fie!” 

Mai târziu i s-a părut că, până n-ajunsese la prăvălie, nu-şi 
dăduse seama cât de repede trebuiau să-l cumpere. Îndată 
ce zări prăvălia, văzu o mutră nouă printre cele obişnuite şi- 
o recunoscu - Eustace Grimm, un tânăr arendaş care de 
vreun an de zile locuia la zece-douăsprezece mile de-acolo, 
în comitatul vecin, cu nevastă-sa, căreia voia să-i vândă o 
maşină de cusut îndată ce-or isprăvi de plătit datoriile făcute 
acum două luni, când cu naşterea copilului; îşi legă caii la 
unul din stâlpii galeriei şi urcă treptele tocite de atâtea tălpi 
câte trecuseră pe-acolo, gândindu-se că somnul îl odihneşte 
poate pe om, da' trebuie să stai o noapte-ntreagă nedormit, 
după alte două-trei nopţi în şir, şi să te frământe grijile, şi 
să-ţi fie teribil de frică tot timpul ăsta, ca să te-ascuţi. Pentru 
că-ndată ce-l recunoscu pe Grimm, parcă ţăcăni un resort în 
el... şi totuşi, aveau să treacă trei zile ca să-şi dea seama ce 
anume fusese. Nu se dezbrăcase de-aproape trei zile; azi de 
dimineaţă nu luase nimic în gură şi ce mâncase-n ultimele 
două zile fusese mai mult pe-apucate - şi toate astea i se 

419 


vedeau pe faţă. Dar nu i se desluşeau nici în glas, nici în 
altceva şi nici altceva nu i se vedea, decât asta. 

— "Neaţa, dom'lor, făcu el. 

— Al dracului să fiu, măi Ratliff, dacă n-arăţi ca unu’ care 
de-o săptămână nu ştie ce-i ăla pat, zise Freeman. Ce- 
nvârteşti? Lon Quick zice că fecior-său ţi-a văzut caii şi 
căruţa jos în val-en dreptu’ lu’ Armstid, acu’ două zile, da’ i- 
am zis că eu, unv’, nu cred căluţii ăia-n stare de ceva rău, ca 
să aibă de ce s-ascunde. Aşa că dumneata trebuie să fi fost. 

— Eu cred că nu, zise Ratliff. Poate că m-a văzut cineva, 
cum a văzut şi caii... Ziceam că-s prea deştept să mă prindă 
careva din partea locului. Da' acum parcă n-aş mai zice. 

Se uită la Grimm, c-o faţă care-n afară de nesomn şi de 
oboseală era la fel de amabilă, şi de amuzată, şi de 
impenetrabilă ca totdeauna. 

— Ți s-a părut, Eustace. _ 

— Cam aşa s-arată, zise Grimm. Incep să cred... 

— Şi-a plătit impozitu' pe drumuri, zise Lump Snopes, 
vânzătorul, şezând ca de-obicei în unicul scaun, rezemat cu 
spatele-n uşă. Nu-i dai voie să folosească şi el drumurile din 
Yoknapatawpha? 

— Fireşte că-i dau. Şi dacă şi-a plătit la zi şi impozitu' pe 
cap de om, poa' să treacă cu căruţa şi prin prăvălie, şi prin 
casa lu' Will Varner. Toţi hohotiră, în afară de Lump. 

— Poate c-o s-o şi fac, zise Grimm. Am venit încoa' să 
văd... 

Tăcu, uitându-se la Ratliff. Era perfect imobil, lăsat pe 
vine, c-o surcică-ntr-o mână şi cu briceagul deschis şi 
încremenit în cealaltă. Ratliff îl observa. 

— Nici azi-noapte nu l-ai putut vedea? întrebă el. 

— Nu l-am putut vedea pe cine? făcu Grimm. 

— Cum să fi văzut azi-noapte pe cineva pe Mogşia 
Franţuzului, când el azi-noapte n-a fost pe  Moşia 
Franţuzului? zise Lump Snopes. Du-te-acasă, Eustace! spuse. 
Masa-i aproape gata. Vin şi eu îndată. 

— Voiam... făcu Grimm. 

— Mai ai douăşpe mile de mânat ca s-ajungi acasă astă- 

420 


seară, îi aminti Snopes. Hai, du-te! 

Grimm se uită la el mai lung. Apoi se ridică, cobori 
treptele şi porni pe drum. Ratliff nu se mai uita după el. Il 
privea pe Snopes. 

— Eustace a mâncat la dumneata cât a stat aici? întrebă 
el. 

— A mâncat la Winterbottom, unde-s şi eu în pensiune, 
zise Snopes aspru. Unde mai mănâncă şi-alţi câţiva şi stau 
cu pensiune. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Poate că n-ar fi trebuit să-l 
goneşti aşa. Probabil că Eustace nu se duce prea des la oraş 
să mai piardă o zi-două văzând locuri şi stând de vorbă pe la 
prăvălii. 

— Trebuie s-ajung-acasă astă-seară, zise Snopes. Poţi să te 
duci pân' acolo să vezi. Pân' s-apuce el să deschidă gura, 
poţi fi la el în curte. 

— Da, desigur, zise Ratliff amabil,  încântător, 
impenetrabil, cu faţa lui nedormită şi obosită. Când crezi că-i 
Flem înapoi? 

— Înapoi de unde? se miră Snopes cu glasul lui aspru. Din 
hamacu' de doage-n care-şi pierde vremea cu Will Varner 
dormind? Probabil că niciodată. 

— El, cu Will şi cu nevestele au fost ieri la Jefferson, 
adăugă Freeman. Will zicea că se-ntorc acasă azi de 
dimineaţă. 

— Da, desigur, făcu Ratliff. Câteodată-i trebuie omului 
chiar mai bine de-un an de zile ca să-i scoată neveste-sii din 
cap ideea că banii nu-s făcuţi decât ca să târguieşti prin 
prăvălii. 

Stătea-n picioare dominându-i, rezemat de-un stâlp, 
indolent, comod, de parcă nici n-ar fi auzit vreodată despre 
zor. „Vasăzică, Flem fusese la Jefferson ieri, gândi. Şi Lump 
Snopes nu voia să se ştie. Şi Eustace Grimm - din nou în 
mintea lui ţăcăni resortul, cu toate c-aveau să mai treacă trei 
zile pân’ să-şi dea seama de ce ţăcănise, deşi acum credea că 
ştie, credea că vede toată combinaţia - şi Eustace Grimm era 
aici de-aseară, de când se auzise calul ăla galopând. Poate 

421 


că erau amândoi pe cal, poate că d-aia se şi auzea aşa de 
tare.” Işi putea imagina şi asta - Lump Snopes şi Grimm pe- 
acelaşi cal, fugind, galopând în beznă înapoi spre Mogşia 
Franţuzului, unde Flem Snopes va fi încă absent până 
devreme după-amiază. „Şi Lump Snopes nu voia să se 
pomenească nici despre asta, gândea el, şi Eustace Grimm 
trebuia trimis acasă, să nu poată sta de vorbă oamenii cu el. 
Şi Lump Snopes nu-i numai îngrijorat şi-nnebunit: e- 
nspăimântat. Poate c-au dat chiar peste căruţa lui ascunsă. 
Probabil c-au dat, aşa c-acum îl cunosc măcar pe unul dintre 
ăi care sapă-n grădină; acum Snopes, în primul rând, va 
trebui să pună gheara pe văru-său, întâi prin intermediul 
agentului său, Grimm, va trebui poate chiar să se lase atras 
într-o cursă a preţurilor pentru pământ, contra cuiva care (şi 
Ratliff adăuga asta fără vanitate) putea oferi mai mult decât 
el.” Constata, reflectând, uluit ca-ntotdeauna, deşi tot 
impenetrabil, cum chiar un Snopes nu putea fi sigur de un 
alt Snopes. „Al dracului de repede”, gândi el. Se depărtă de 
stâlp şi se-ndreptă spre trepte. 

— Cred c-am s-o iau din loc, băieţi. Pe mâine. 

— Hai să mănânci la mine, îi propuse Freeman. 

— Mulţumesc foarte mult, zise Ratliff. Am dejunat la 
Bookwright târziu. Vreau să mă duc azi după-amiază să- 
ncasez o factură de la Ike McCaslin şi să fiu îndărăt pân’ se- 
ntunecă. 

Se urcă în căruţă şi-ntoarse caii cu faţa la drum. Acum-şi 
luaseră trapul obişnuit, mergând iute-n şleauri, cu picioarele 
lor scurte, dar de înaintat nu înaintau repede, în orice caz nu 
până ce nu trecu de casa lui Varner, dincolo de care drumul 
cotea spre ferma lui McCaslin şi deci nu mai putea fi văzut 
de la prăvălie. Intrară pe drumul ăsta-n galop şi de pe 
spinările lor păroase praful ieşea în dâre lungi, acolo unde-i 
atinsese biciul. Avea trei mile de făcut. După prima jumătate 
de milă aveau să fie numai cotituri şi-un drum puţin umblat, 
da'-l putea face-n douăzeci de minute. Nu trecuse decât 
puţin de la amiază, dar cu siguranţă că se va fi făcut nouă 
pân’ să poată Will Varner să-şi ia cucoana de la adunarea 

422 


societăţii de ajutor a doamnelor din parohie, din care făcea 
parte. Făcu drumul în nouăsprezece minute, hurducat şi 
săltat prin hârtoape şi făgaşe, în capul unui nor de praf lăsat 
spirală-n urmă, apoi îşi domoli caii plini de spumă acum şi-i 
scoase în şoseaua spre Jefferson, la o milă de sat, lăsându-i o 
jumătate de milă la trap, încetinind ca să se răcorească. Dar 
nici urmă de cabrioletă încă, aşa că mai departe merse la 
pas; până ce-ajunse pe-o creastă de unde putea să vadă 
drumul o bucată bună, trase la umbra unui copac lângă 
drum şi opri. Acum, nici de prânz nu mâncase. Dar nu-i era 
cine ştie ce foame şi, cu toate că azi-dimineaţă, după ce-l 
dusese pe bătrân acasă şi pornise-napoi spre sat, i se făcuse 
un somn aproape irezistibil, acum îi trecuse. Aşa că şedea în 
căruţă, moleşit, clipind dureros în strălucirea orbitoare a 
amiezei, în timp ce caii (nu lega niciodată dârlogii) trăgeau 
de hăţuri şi păşteau iarba pe deasupra jugului. Probabil c-o 
să treacă oameni şi-o să-l vadă acolo; unii poate chiar în 
drum spre sat, unde-ar putea spune că l-au întâlnit. Dar o să 
vadă ce-i de făcut când o fi cazul. Acum parcă şi-ar fi spus: 
„Am şi eu un pic de răgaz să pot să-mi trag sufletul.” 

Apoi zări cabrioleta. Ajunsese-n şosea pân' s-apuce să 
poată să-l vadă careva de-acolo; mergea în trapul acela pe 
care i-l ştia toată lumea, copitele mici răpăind cu iuţeală, dar 
neavansând mult mai repede decât în pasul a doi cai voinici. 
Şi ştiu că-l văzuseră şi că-l recunoscuseră încă de la vreo 
două sute de metri depărtare, când opri şi rămase-n căruţă, 
aşteptând afabil, prietenos şi senin, doar că faţa-i era 
istovită, până ce Varner opri cabrioleta lângă el. 

— Ce mai faci, Ratliff? zise Varner. 

— "Neaţa, făcu Ratliff. 

Îşi scoase pălăria în faţa doamnelor de pe scaunul din 
spate. 

— Doamnă Varner... Doamnă Snopes... 

— Încotro? întrebă Varner. La oraş? 

Ratliff nu-i minţi; nici nu-ncercă, zâmbind uşor, curtenitor, 
poate chiar uşor deferent. 

— Am venit să vă ies în cale. Vreau să vorbesc o clipă cu 

423 


Flem. 

Il privi pe Snopes pentru prima dată. 

— Te duc eu pân-acasă. 

— Ha, zise Varner. Ai făcut două mile să-i ieşi în cale şi p- 
ormă faci două mile-napoi ca să vorbeşti cu el. 

— Exact, spuse Ratliff. 

Continua să se uite numai la Snopes. 

— Ai prea multă judecată ca să-ncerci să-i vinzi ceva lui 
Flem Snopes, zise Varner. Şi zău că nu eşti destul de prost 
ca să vrei să cumperi ceva de la el, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, zise Ratliff cu-acelaşi glas plăcut, neschimbat, 
impenetrabil şi cu faţa istovită şi nedormită continuând să se 
uite la Snopes. Crezusem înainte că-s deştept, da' acum 
parcă n-aş mai zice. Te duc pân-acasă. N-ai să-ntârzii la 
masă. 

— Hai, dă-te jos! îi zise Varner ginerelui său. C-altfel n-o 
să-ţi spună despre ce-i vorba. 

Dar Snopes începuse să coboare. Scuipă-n afară peste 
roată, se-ntoarse şi cobori pe deasupra ei, cu spatele, lat şi 
domol, cu pantalonii gri-deschis pătaţi, cu cămaşa albă, cu 
şapca în carouri; cabrioleta porni. Ratliff propti roata şi 
Snopes se urcă în căruţă alături, iar el întoarse căruţa şi din 
nou căluţii porniră-n trapul lor neobosit cu care erau 
deprinşi. Dar de data asta Ratliff îi ţinu până rămaseră la pas 
şi-i ţinu aşa, în timp ce Snopes mesteca alături de ei. Nu s-au 
mai privit unul pe altul. 

— Conacu' ăla al Franţuzului, zise Ratliff. 

Cabrioleta mergea la vreo sută de metri-naintea lor 
stârnind praful, cum făceau şi ei acum. 

— Ce-ai de gând să-i ceri lui Eustace Grimm pe el? 

Snopes scuipă zeamă de tutun peste roată. Nu mesteca 
repede, nici nu părea să găsească necesar să se oprească din 
mestecat ca să scuipe sau ca să vorbească. 

— E la prăvălie? întrebă. 

— Nu-i azi ziua-n care i-ai spus să vină? îl întrebă Ratliff. 
Cât îi ceri pe el? 

Snopes îi spuse. Ratliff scoase un sunet care semăna 

424 


oarecum cu exclamaţiile obişnuite ale lui Varner. 

— Şi crezi că Eustace Grimm poa' să strângă-atâtea 
parale? 

— Nu ştiu, zise Snopes. 

Scuipă din nou pe deasupra roții în mişcare. Ratliff ar fi 
putut să-i spună: „Atunci nu vrei să-l vinzi”, şi Snopes ar fi 
răspuns: „Eu vând orice”. Dar n-au spus. N-aveau nevoie. 

— All right, făcu Ratliff. Mie cât ai să-mi ceri? 

Snopes îi spuse. Era aceeaşi sumă. De data asta Ratliff 
folosi chiar exclamaţia lui Varner. 

— Eu vorbesc de cele zece pogoane pe care-i casa veche. 
Nu-ncerc să cumpăr de la dumneata toată Yoknapatawpha. 

Treceau peste ultima creastă; cabrioleta începuse să 
meargă mai repede, depărtându-se de ei. Satul nu mai era 
departe acum. 

— Să vorbim serios, zise Ratliff. Cât vrei pe Conacu' 
Franţuzului? 

Caii-ncercau să treacă la trap în faţa cabrioletei. Ratliff îi 
tinu, drumul începând acum o curbă care trecea pe lângă 
şcoală şi intra în sat. Cabrioleta dispăru în curbă. 

— Ce vrei să faci cu el? 

— O crescătorie de capre, zise Ratliff. Cât? 

Snopes scuipă pe deasupra roții în mişcare. Spuse suma 
pentru a treia oară. Ratliff lăsă hăţurile mai moale, şi căluţii 
puternici, neobosiţi trecură în trap ultima curbă pe lângă 
şcoala goală; satul se vedea, se vedea acum şi cabrioleta, 
dincolo de prăvălie, mergând mai departe: 

— Tipu' ăla, învăţătoru' pe care l-aţi avut acu’ trei-patru 
ani. Labove. A mai auzit cineva ceva despre el? 

În seara aceea, puţin după şase, în prăvălia goală şi 
încuiată, Ratliff, cu Bookwright şi cu Armstid cumpărau de la 
Snopes Mogşia Franţuzului. Ratliff a dat un act de cesiune 
pentru jumătatea lui din restaurantul acela de pe o stradă 
dosnică din Jefferson. Armstid a dat o ipotecă pe pământul 
lui cu clădiri şi utilaj agricol, şi vite, şi tot, şi două mile de 
gard de sârmă în trei fire; Bookwright şi-a plătit partea cu 
bani gheaţă. Apoi Snopes le-a dat drumul pe uşa din faţă şi-a 

425 


încuiat-o la loc, iar ei stăteau pe galeria pustie în ultimele 
reflexe de august, uitându-se la el cum mergea pe drum spre 
casa lui Varner - adică numai doi dintre ei, pentru că 
Armstid o luase-nainte şi se urcase-n căruţă, unde stătea 
nemişcat aşteptând, emanând furia lui răbdătoare şi 
clocotindă. 

— Acum-i al nostru, zise Ratliff. Şi mai bine-am face dacă 
ne-am duce-acolo şi-am băga de seamă să nu-l aducă cineva- 
ntr-o noapte pe moş Dick Bolivar să-nceapă să umble după 
banii îngropaţi. 

S-au dus întâi la Bookwright acasă (era burlac) şi au luat 
salteaua de pe patul lui şi două pături, şi-un ibric de cafea, 
şi-o tigaie, şi încă un târnăcop, şi-o cazma, şi pe urmă s-au 
dus acasă la Armstid. Nici el n-avea decât o singură saltea, 
dar avea nevastă şi cinci copii mici; şi-afară de asta, Ratliff, 
care văzuse salteaua, ştia că nu va rezista nici măcar la 
ridicatul de pe pat. Aşa că Armstid luă o pătură, ei îl ajutară 
să umple un sac gol cu păstăi, să facă o pernă, apoi se- 
ntoarseră la căruţă trecând pe lângă casă unde-n uşă stătea 
nevasta cu patru dintre copilaşi grămădiţi în jurul ei. Dar ea 
nici acum nu zicea nimic, iar când Ratliff îşi întoarse din 
căruţa în mers privirea, uşa era goală. 

Când ieşiră din drumul vechi şi-apucară prin grădina 
năpădită de bălării spre zidurile casei în ruină, mai era încă 
destulă lumină ca să vadă în faţa ei o căruţă cu catâri, şi-n 
clipa aceea ieşi din casă un bărbat care se opri privindu-i. 
Era Eustace Grimm, dar Ratliff n-a ştiut niciodată dacă 
Armstid îl recunoscuse sau măcar făcuse efortul să-ncerce, 
pentru că din nou nici n-apucase bine căruţa să se oprească, 
că Armstid coborâse şi-nşfăcase cazmaua de sub picioarele 
lui Ratliff şi-ale lui Bookwright, şi se repezise cu furia lui 
şchiopătândă şi chinuită la Grimm, care trecu repede-n 
spatele căruţei, stând şi supraveghindu-l pe Armstid de după 
ea, când Armstid dădu cu cazmaua pe deasupra. 

— Prinde-l! zise Ratliff. O să-l omoare! 

— Sau o să-şi rupă dracului iar picioru”, adăugă 
Bookwright. 

426 


Când îl ajunseră, încerca s-o ia pe după căruţă cu cazmaua 
ridicată ca o secure. Dar Grimm apucase să treacă-n partea 
cealaltă, de unde îi văzu pe Ratliff şi pe Bookwright alergând 
într-acolo şi-i fu frică şi de ei, observându-i, gata să fugă, 
alarmat. Bookwright îl apucă pe Armstid cu amândouă 
braţele pe la spate şi-l ţinu locului. 

— Şterge-o dacă nu vrei să te-alegi cu ceva, îi zise Ratliff 
lui Grimm. 

— Nu, nu vreau nimic, zise Grimm. 

— Atunci şterge-o, cât îl ţine Bookwright! 

Grimm se duse la căruţă uitându-se la Armstid cu ceva 
curios şi ascuns în privire. 

— O să dea de belea cu nebuneala asta a lui, strigă el. 

— Las’ că-i trece, spuse Ratliff. Dumneata cară-te de-aici! 

Grimm se urcă în căruţă şi porni. 

— Poţi să-i dai drumu” acum, zise Ratliff. 

Scăpat de Bookwright, Armstid o luă-nspre grădină. 

— Stai puţin, Henry! ţipă după el Ratliff. Să mâncăm întâi! 

Să ne ducem aşternuturile-n casă. 

Dar Armstid se grăbea, alerga şchiopătând spre grădină, 
în lumina care pălea. 

— Ar trebui să mâncăm întâi, repetă Ratliff. 

Apoi răsuflă adânc, ca un oftat; împreună cu Bookwright, 
alergară unul lângă altul spre lada de maşini de cusut, pe 
care Ratliff o descuie şi din care scoaseră celelalte cazmale 
şi târnăcoape, apoi coborâră-n fugă panta în fosta grădină, 
unde Armstid se apucase de săpat. Când erau aproape s- 
ajungă, el se ridică şi-ncepu să alerge spre drum cu cazmaua 
ridicată, şi-atunci văzură că Grimm nu plecase, ci şedea-n 
drum în căruţă şi se uita peste gardul ruinat, până ce 
Armstid ajunse aproape de el. Atunci plecă. 

Toată noaptea aceea au săpat, Armstid o groapă, Ratliff şi 
cu Bookwright împreună, alta. Din când în când se opreau şi 
se odihneau, în timp ce constelaţiile estivale lunecau 
deasupra capetelor lor. Ratliff şi cu Bookwright făceau 
puţină mişcare să-şi destindă muşchii amorţiţi, apoi se 
aşezau pe vine (nu fumau; nu puteau risca să se vadă vreo 

427 


lumină; Armstid probabil că niciodată n-avusese gologanul 
de prisos necesar să-şi cumpere tutun) şi vorbeau încet, 
ascultând la zgomotul neîntrerupt al cazmalei lui Armstid, 
mai jos de ei. Când ei stăteau, el săpa; când ei s-apucau din 
nou, el săpa întruna, neîncetat, neobosit, cu toate că uneori, 
câte unul dintre ei îşi amintea de el şi se oprea, îl vedea 
şezând pe marginea gropii lui, nemişcat ca şi bulgării de 
pământ pe care-i aruncase afară. Apoi se-apuca din nou de 
săpat, fără să fi avut timpul să se odihnească; asta până când 
începură zorile să mijească şi Ratliff şi cu Bookwright se 
aplecară deasupra lui în lumina ceţoasă, încercând să-l 
convingă. 

— Trebuie să ne oprim, zise Ratliff. E lumină şi ne poate 
vedea lumea. 

Armstid nu se opri. 

— N-au decât, zise. Acum-i al meu. Pot să sap toată ziua, 
dacă vreau. 

— All right, făcu Ratliff. Ai să ai ajutoare berechet, atunci. 

La care Armstid se opri, privind din groapă în sus la ei. 

— Cum vrei să putem săpa noaptea întreagă şi p-ormă să 
stăm toată ziua să păzim locu' de oameni? Hai, vino! zise 
Ratliff. Trebuie să mâncăm şi p-ormă să şi dormim puţin. 

Scoaseră salteaua şi păturile din căruţă şi le duseră în 
casă, în holul unde-n golul uşilor nu mai vedeai niciun canat 
şi din tavanul căruia atârna scheletul a ceea ce pe vremuri 
fusese un candelabru de cristal, cu scara ale cărei trepte de 
mult fuseseră furate şi cărate, folosite să cârpească grajduri 
şi coteţe de găini, în timp ce pilaştrii, şi balustradele de nuc, 
şi stâlpii de susţinere de mult fuseseră tăiaţi şi arşi pe foc. 
Camera pe care şi-au ales-o avea un plafon de mai bine de 
patru metri. Se mai vedeau rămăşiţele unor stucaturi aurite 
la consolele ferestrelor căscate, goale, şi rânjetul canelat şi 
dinţat al şipcilor de pe care căzuse ipsosul, şi scheletul unui 
alt candelabru cu prisme de cristal. Întinseră salteaua şi 
păturile pe praful de tencuială căzută, şi Ratliff şi cu 
Bookwright se-ntoarseră la căruţă şi luară mâncarea adusă 
cu ei şi cei doi săculeţi cu monede. li ascunseră în căminul 

428 


murdărit tot cu găinaţul păsărelelor, îndărătul poliţei, pe 
care mai erau încă prinse câteva cioburi din marmura 
originală. Armstid nu-şi arăta săculeţul. Nu ştiau ce făcuse 
cu el. Nu-l întrebară. 

Foc nu făcură. Probabil că Ratliff ar fi obiectat, dar nimeni 
nu propuse; mâncarea fără gust o mâncară rece, prea obosiţi 
să mai simtă ceva, îşi scoaseră numai ghetele, murdare de 
pământul umed de care dădeau acum în gropile mai adânci, 
şi se lungiră în pături, dormind neliniştit, prea obosiţi să 
poată dormi profund, şi visând aur. Către prânz, fărâme, 
pete sfâşiate de soare străbătură prin acoperişul spart şi 
prin cele două planşee putrezite de deasupra capetelor lor, 
tărându-se spre răsărit pe duşumea şi peste păturile 
răvăşite, şi-apoi peste trupurile-ntinse pe burtă, şi capetele- 
ntoarse cu faţa-n sus, şi gurile moi întredeschise, şi-i făcură 
să se sucească, să-şi schimbe locul sau să-şi acopere capul şi 
faţa cu braţu-ndoit, ca şi cum în somn fugeau de umbra 
imponderabilă a ceea ce, treji, trădaseră. La apusul soarelui 
erau treji, dar nu odihniţi. Se mişcau ţepeni încoace şi-ncolo, 
fără să vorbească, în timp ce ibricul de cafea fierbea în 
căminul spart; mâncară iarăşi, înghițind pe nemestecate 
mâncarea rece şi fără gust, pe când flacăra purpurie a 
amurgului care se stingea se pierdea în odaia înaltă şi 
ruinată. Armstid isprăvi cel dintâi. Puse ceaşca jos şi se 
sculă, întorcându-se-ntâi în palme şi genunchi, ca un copil 
mic, târându-şi chinuit după el piciorul ţeapăn, rupt de două 
ori, şi porni şchiopătând spre uşă. 

— Ar trebui s-aşteptăm până se-ntunecă bine, rosti Ratliff 
fără să se adreseze cuiva anume; fireşte că nimeni nu-i 
răspunse. 

Era ca şi cum îşi vorbise sieşi şi singur îşi răspunsese. Se 
ridică şi el. Bookwright era în picioare. Când ajunseră-n 
grădină, Armstid era în groapă, săpând. 

Săpară şi-n noaptea asta scurtă de vară ca şi-n noaptea 
trecută, în timp ce stelele alunecau pe deasupra capetelor 
lor, oprindu-se doar din când în când să se-odihnească, şi să- 
şi destindă muşchii, şi s-asculte la suspinul şi izbitura 

429 


cazmalei lui Armstid ceva mai jos de ei; izbutiră să-l 
convingă să se oprească în zori şi se-ntoarseră în casă să 
mănânce - conserve de peşte, costiţă conservată în grăsimea 
ei, pâine rece de mălai - şi se culcară din nou în păturile 
răvăşite, până veni amiaza cu soarele de aur, pătrunzând la 
ei târâş, iar la atingerea lui se suciră şi se mişcară-ncercând 
într-un coşmar neputincios să fugă de povara impalpabilă şi 
imponderabilă. În dimineaţa aceea terminaseră pâinea. Când 
ceilalţi se treziră la al doilea asfinţit, Ratliff pusese deja 
ibricul de cafea pe foc şi prăjea în tigaie o altă porţie de 
pâine de mălai. Armstid nu vru s-aştepte. Îşi mâncă singur 
partea lui de carne şi-şi bău cafeaua, şi din nou se sculă în 
patru labe ca un copil mic şi plecă. Bookwright era şi el în 
picioare. Ratliff, pe vine lângă tigaie, îşi ridică ochii la el. 

— Atunci, du-te! zise. N-ai nevoie să m-aştepţi nici 
dumneata. 

— Am mers în jos pân’ la unu optzeci, zise Bookwright. Lat 
de unu douăzeci şi lung de trei. Am să-ncep de unde-am 
găsit al treilea sac. 

— All right, făcu Ratliff. Du-te şi-ncepe! 

Pentru că-n mintea lui ţăcănise ceva. Poate că pe când 
dormea; nu-şi dădea seama. Da-şi dădea seama că de data 
asta aşa era. „Numai că nu vreau să văd, s-aud, gândea, 
stând pe vine, ţinând tigaia de coadă deasupra focului, 
strângându-şi ochii ce lăcrimau de fumul pe care căminul 
spart nu-l mai trăgea afară: nu-ndrăznesc. În orice caz, încă 
nu-s obligat. Pot săpa şi-n noaptea asta. Chiar avem un loc 
nou de săpat.” Aşa că aşteptă până ce pâinea fu gata. O 
scoase din tigaie şi o puse în cenuşă, apoi tăie puţină costiţă, 
pe care o puse-n tigaie şi-o prăji; era prima lui mâncare 
caldă de trei zile-ncoace şi o mâncă fără grabă, stând pe 
vine, sorbindu-şi cafeaua în timp ce ultima purpură a 
apusului se stingea pe tavanul prăpădit şi pierea şi de-acolo, 
iar în odaie nu mai rămăsese decât lumina tăciunilor. 

Bookwright şi Armstid s-apucaseră de săpat. Când ajunse 
destul de aproape de ei ca să poată vedea, constată că 
Armstid singur mersese până la un metru adâncime, şi 

430 


groapa lui era aproape tot atât de lungă ca aceea săpată de 
el şi de Bookwright împreună. Se duse mai departe spre 
locul unde Bookwright începuse groapa nouă, îşi luă 
cazmaua (i-o adusese Bookwright) şi-ncepu să sape. Săpară 
şi noaptea asta toată sub aceleaşi stele, necontenit, oprindu- 
se din timp în timp să se-odihnească - Armstid nu se oprea 
când se opreau ei - şi se ghemuiau pe buza gropii, Ratliff 
vorbind, murmurând, nu despre aur, bani, ci spunând snoave 
- glumeţ, cu faţa invizibilă ironică, uluită, impenetrabilă. 
Săpară mai departe. „O să am timp destul să mă uit când s-o 
face ziuă, gândi. Pentru că m-am mai uitat o dată. M-am 
uitat acu’ trei zile.” Apoi începură să se ivească zorile. În 
acest început ceţos de lumină îşi puse cazmaua jos şi se- 
ndreptă de şale. Târnăcopul lui Bookwright se ridica şi 
cădea cu regularitate în faţa lui; la zece paşi mai încolo 
vedea cum Armstid, în pământ acum pân’ la brâu, de parc-ar 
fi fost tăiat în două-n dreptul mijlocului şi cu toracele mort, 
fără să-şi dea măcar seama că-i mort, muncea mai departe 
ca un metronom într-o ritmică îndoire şi dezdoire, vârându- 
se-ndărăt în pământul care-l făcuse să-i fie rob din naştere, 
osândit pe vecie, pân'o muri. Ratliff ieşi din groapă şi 
rămase-n pământul negru, moale şi gras pe care-l 
aruncaseră afară. Muşchii i se fleşcăiseră şi-i zvâcneau de 
oboseală şi stătu, şi se uită-n tăcere la Bookwright, până ce 
Bookwright îşi dădu seama de prezenţa lui şi se opri, cu 
târnăcopu-n sus pentru lovitura următoare, ridicându-şi 
privirea la el. Se uitară unul la altul - cu figurile trase, 
nebărbierite, obosite. 

— Odum, zise Ratliff, cu cine-a fost însurat Grimm? 

— Nu ştiu, îi răspunse Bookwright. 

— Eu ştiu, vorbi Ratliff. Era una din Calhoun, din neamu' 
lu’ Doshey. Şi asta nu-i tot. Mă-sa era o Fite. Şi nici asta nu-i 
tot. 

Bookwright nu se mai uita la el acum. Pusese târnăcopul 
jos cu grijă, aproape delicat, de parc-ar fi fost o lingură plină 
cu supă sau, dacă-i vorba, cu nitroglicerină, şi ieşise din 
groapă ştergându-şi mâinile de pantaloni. 

431 


— Credeam că ştii, zise el. Credeam că ştii tot despre 
oamenii din partea locului. 

— Acum cred că ştiu, făcu Ratliff. Da’ sunt convins că tot 
mai ai ceva de spus. 

— Fite o chema pe cea de-a doua nevastă. Eustace nu era 
băiatu' ei. Mi-a povestit odată tata, când Ab Snopes a- 
nchiriat locu’ ăsta de la Varneri, acu’ cinci ani. 

— All right, făcu Ratliff. Spune mai departe! 

— Mama lu' Eustace fusese sora mai mică a lu' Ab. 

Se uitară unul la altul, clipind puţin. Nu mai era mult şi- 
avea să se facă lumină bine. 

— Da, desigur, comentă Ratliff. Ai terminat? 

— Da, zise Bookwright. Eu am terminat. 

— Pariez p-o piesă d-alea că am să te bat, zise Ratliff. 

Urcară panta şi intrară în casă, în odaia-n care dormeau, 
şi-n timp ce Ratliff bâjbâia după ăi doi saci în cămin, 
Bookwright aprinse felinarul şi-l puse pe duşumea, apoi se- 
aşezară pe jos unu-n faţa altuia, cu flacăra între ei, şi 
deschiseră sacii. 

— Zic c-ar fi trebuit să ne dăm seama că pânza de sac nu 
putea... zise Bookwright. După treij de ani... 

Goliră sacii pe duşumea. Fiecare apucă o monedă, o 
examină repede şi-o puse peste alta, ca pionii la jocul de 
dame, lângă felinar. Apoi una câte una, examinară celelalte 
monede la lumina murdară a felinarului. 

— Da’ de unde a ştiut el că noi... făcu Bookwright. 

— N-a ştiut, zise Ratliff. Nici nu-i păsa. El s-a dus în 
fiecare noapte şi-a săpat... nu mult. Ştia că-i imposibil să 
sape două săptămâni şi să nu-l vadă careva. 

Puse ultima monedă pe fişic, se aşeză pe călcâie şi aşteptă 
să termine şi Bookwright: 

— 1871, zise Ratliff. 

— 1879, spuse Bookwright. Am şi-una cu un an mai veche. 
M-ai bătut. 

— Te-am bătut, zise Ratliff. 

Luă cele două monede şi puseră banii-napoi în săculeţe. 
Nu le mai ascunseră. Îşi lăsă fiecare sacul pe pătura sa şi 

432 


stinseră felinarul. Era mai lumină acum şi-l puteau vedea 
foarte bine pe Armstid cum se-apleca şi se-ndrepta, şi se- 
apleca iar în groapa lui pân’ la brâu. Soarele avea să răsară- 
n curând. Trei ulii zburau spre-naltul cerului albastru-gălbui. 
Când se apropiară, Armstid nici nu se uită măcar la ei; 
continuă să sape chiar şi când se opriră la marginea gropii 
privind la el în jos. 

— Henry, zise Ratliff. 

Apoi Ratliff se plecă şi-l atinse uşor pe umăr. Se răsuci-n 
călcâie cu cazmaua ridicată şi-ntoarsă cu muchia, făcând să 
scapere-n auroră un fir de-oţel strălucitor, ca un topor. 

— Afară din groapa mea! zise el. Afară! 


2 


Căruţele cu bărbaţi, femei şi copii venind în sat din partea 
aceea se opriră, iar oamenii porniţi pe jos de la prăvălie ca 
să stea de-a lungul gardului lui Varner căscau gura, în timp 
ce Lump şi Eck Snopes, şi Sam, negrul lui Varner, încărcau 
mobila şi cuferele, şi cutiile în căruţa-mpinsă cu spatele la 
marginea verandei. Era aceeaşi căruţă trasă de-aceiaşi 
catâri cu care se-ntorsese Snopes din Texas în aprilie, şi cei 
trei bărbaţi veneau şi se duceau între căruţă şi casă, Eck şi 
cu negrul trecând neîndemânatici pe uşă cu povara-ntre ei, 
şi Lump Snopes aflându-se-n treabă pe-alături, trăncănind şi 
dând întruna ordine sau sfaturi, punând şi el mâna, fireşte, 
dar numai de ochii lumii, fără să care nimic, în timp ce restul 
încărcau lucrurile în căruţă şi se-ntorceau oprindu-se-n uşă 
şi dându-se-n lături să treacă doamna Varner, agitându-se c- 
un braţ de ciurucuri sau de borcane ermetice de conserve de 
fructe sau legume. Privitorii înşiraţi de-a lungul gardului 
făceau numărătoarea obiectelor - patul desfăcut, 
garderobul, lavoarul cu garnitura asortată - lighean şi cană, 
şi găleată, şi oală de noapte, ornamentate cu flori - cufărul, 
în care cu siguranţă că erau hainele nevestei şi-ale copilului, 
lada de lemn în care femeile ştiau măcar că-s farfurii şi 


433 


tacâmuri, şi vase de gătit, iar la urmă de tot un balot mare 
din pânză groasă cafenie legat strâns. 

— Asta ce-o mai fi? făcu Freeman. Arată a cort. 

— E un cort, confirmă Tull. Eck l-a adus, de la biroul de 
mesagerii, din oraş, săptămâna trecută. 

— Doar nu s-or fi mutând la Jefferson ca să stea în cort, ai? 
se miră Freeman. 

— Nu ştiu, făcu Tull. 

În cele din urmă, încărcatul căruţei se isprăvi. Eck şi 
negrul se izbiră de uşă pentru ultima dată, doamna Varner 
trecu agitată cu ultimul braţ de borcane ermetice; Lump 
Snopes mai intră o dată-n casă şi ieşi cu valiza de paie pe 
care-o ştiau bine toţi, şi-apoi apăru Flem, şi pe urmă 
nevastă-sa. Avea în braţe copilaşul, prea mare pentru a fi 
fost născut la şapte luni, dar care, oricum, n-aşteptase luna 
mai, şi se opri o clipă, înaltă cât Olimpul, c-un cap mai înaltă 
decât mamă-sa şi decât bărbatu-său, purtând un taior în 
ciuda căldurii copleşitoare de miez de vară, şi numai tenul ei 
arăta că n-are încă optsprezece ani, pentru că, faţa-i ca o 
mască-n umbră şi lipsită de expresie n-avea vârstă, şi-n 
timpul ăsta femeile din căruţă se uitau la ea şi se gândeau 
că-i primul taior apărut vreodată-n sat şi că, la urma urmei, 
tot scosese ea ceva rochii de la Flem Snopes, pentru că nu 
Will Varner i le cumpăra acum, iar bărbaţii-nşiraţi de-a 
lungul gardului se uitau la ea şi se gândeau la Hoake 
McCarron şi cum oricare dintre ei i-ar fi cumpărat taiorul 
sau orice altceva, numai să fi vrut ea. 

Doamna Varner îi luă copilul din braţe şi toţi se uitară la 
ea cum îşi adună poala fustei cu mâna, gest imemorial şi 
feminin, şi tulburător, şi, puse piciorul pe roată urcându-se-n 
căruţă, pe scaunul pe care Snopes se şi aşezase ţinând 
hăţurile-n mână, şi cum se aplecă şi luă copilul de la doamna 
Varner.  Căruţa porni  legănându-se-n mers,  catârii 
întorcându-se să traverseze curtea spre poartă, ca să iasă-n 
alee, şi asta fu tot. Dacă şi-au luat rămas-bun, ăsta a fost; 
căruțele oprite-n drum scârţâiau punându-se din nou în 
mişcare, dar Freeman şi cu Tull, şi cu ceilalţi patru doar se- 

434 


ntoarseră cu spatele, relaxaţi, rezemându-se de gardul de 
ţăruşi, cu feţele la fel de grave, poate puţin misterioase, 
chiar gânditoare, aproape fără să se mai uite măcar la 
căruţa care ieşea pe alee şi se apropia, şi trecu pe lângă ei - 
şapca în carouri, falca mestecând calm, neîntrerupt, cravata 
minusculă şi cămaşa albă; cealaltă faţă calmă şi frumoasă, 
cu o expresie parcă sculpturală sau chiar cadaverică, 
uitându-se nu la ei, desigur, şi poate că la nimic din ce ştiau 
ei. 

— Cu bine, Flem, zise Freeman. Păstrează-mi şi mie-un 
biftec, când te-i deprinde cu gătitul. 

Nu-i răspunse. Se poate chiar să nu fi auzit. Căruţa îşi 
urmă drumul. Privind-o fără să se mişte încă din loc, o 
văzură apucând pe drumul vechi, care până acum două 
săptămâni, timp de mai bine de douăzeci de ani, fusese bătut 
numai de copitele calului alb şi gras al lui Varner. 

— O să aibă de făcut trei mile-n plus ca să iasă-n drumu’ 
spre oraş dac-a luat-o p-aici, zise Tull cu îngrijorare-n glas. 

— Poate că vrea să ia ale' trei mile la oraş cu el să i le dea- 
n schimb lui Aaron Rideout p-ailaltă jumătate de restaurant, 
comentă Freeman. 

— Poate că le dă lu’ Ratliff, şi Bookwright, şi Armstid p- 
altceva, îşi dădu cu părerea un al treilea - îl chema tot 
Rideout, frate cu celălalt şi erau amândoi veri cu Ratliff. O să 
dea şi de Ratliff în oraş. 

— O să dea de Henry Armstid făr' să meargă aşa departe, 
zise Freeman. 

Drumul nu mai era un făgaş şters, o cicatrice aproape 
vindecată. Era plin de hârtoape acum pentru că plouase c-o 
săptămână mai-nainte, şi în iarba, şi-n buruienile neatinse de 
aproape treizeci de ani de zile se vedeau patru urme 
distincte: cele două dinafară, lăsate de roţile cu obezi de fier, 
şi cele dinăuntru, ale cailor şi catârilor trăgând în ham, care 
treceau în fiecare zi de-atunci, din acea primă după-amiază 
când intraseră cele dintâi - căruţe vechi bătute de vremi şi 
scârţâind, cai şi catâri cu rosături de plug, şi bărbaţi, şi 
femei, şi copii pătrunzând într-o altă lume, străbătând o altă 

435 


ţară, mişcându-se-n alte vremi, într-o altă după-amiază, fără 
dată şi fără nume. 

Acolo unde nisipul se-nchidea la culoare intrând în vadul 
gârlei şi-apoi se lumina ieşind, nenumăratele urme de obezi 
şi de potcoave încălecându-se erau ca nişte strigăte-ntr-o 
biserică pustie. Apoi începeau să se vadă căruțele aliniate 
de-a lungul marginii drumului, copilaşii ghemuiţi pe jos, 
femeile şezând în fundul căruţei pe scaune desfundate, 
ținând sugarii-n braţe şi alăptându-i când era nevoie, 
bărbaţii şi copiii mai măricei stând tăcuţi pe lângă gardul 
ruinat năpădit de caprifoi, uitându-se la Armstid cum săpa 
fără-ncetare pământul în fosta grădină. De două săptămâni 
se tot uitau la el. După prima zi, când îl văzuseră cei dintâi şi 
se-ntorseseră acasă, şi-mprăştiaseră vorba, începură să vină 
cu căruţa, călare pe cai sau pe catâri, de la depărtări de zece 
şi de cincisprezece mile, bărbaţi, femei, copii, de la 
octogenar până la sugaci, patru generaţii într-o singură 
căruţă veche şi hodorogită, cu fundul încă plin de bălegar 
uscat sau de paie, sau de pleavă, ca să şadă-n căruţă sau să 
stea-n picioare de-a lungul gardului cu solemnitatea unei 
veritabile recepții, cu interesul şi încântarea mulţimii privind 
la bâlci un scamator. În prima zi, când cel dintâi dintre ei 
cobori şi se apropie de gard, Armstid ieşi din groapă şi 
alergă la el târându-şi piciorul ţeapăn, cu cazmaua ridicată, 
înjurând şoptit, slab, gâfâit, gonindu-l. Dar curând renunţă; 
păru că nici măcar nu-şi mai dădea seama că-s acolo, stând 
de-a lungul gardului, privindu-l cum sapă în sus şi-n jos pe 
pantă, cu furia lui cumplită şi istovită. Dar niciunul dintre ei 
nu mai încercă să intre-n grădină şi-acum numai băieţii mai 
mărişori îl mai necăjeau. 

Pe la mijlocul după-amiezei cei care veniseră mai de 
departe începeau să plece. Dar erau totdeauna câţiva care 
să rămână chiar dacă asta-nsemna să deshame şi să dea 
nutreţ la vite, şi chiar să mulgă pe-ntuneric. Apoi, cu puţin 
înainte de apusul soarelui, sosea ultima căruţă - cu cei doi 
catâri slăbănogi ca nişte iepuri, cu roţile legate cu sârmă, 
bălăngănindu-se, neunse - şi o lua pe după gard, şi priveau 

436 


în linişte cum femeia în rochie cenuşie informă şi cu pălărie 
de soare decolorată cobora, scotea de sub scaun o găleată 
de tablă şi se apropia de gardul dincolo de care bărbatul tot 
nu-şi ridicase privirea, nici nu şovăise-n truda lui de 
metronom. Punea găleata-n colţul gardului şi-o bucată de 
vreme stătea, imobilă, rochia-i cenuşie căzând rigidă în 
falduri sculpturale la picioarele ei încălţate în pantofi de 
tenis pătaţi, cu mâinile împreunate înfăşurate în şort, pe 
pântece. Că se uita la bărbat, oamenii n-ar fi putut spune; că 
se uita la ceva, n-ar fi putut şti. Apoi femeia se-ntorcea, se 
ducea la căruţă (avea de dat nutreţ la vite, de muls vaca, de 
gătit mâncare copiilor) şi se urca în scaunul căruţei, şi apuca 
hăţurile de frânghie, şi-ntorcea căruţa, şi pleca. Apoi pleca şi 
ultimul dintre privitori, lăsându-l pe Armstid în mijlocul 
pantei ce se estompa, săpând în amurgul crescând, cu 
regularitatea unei jucării mecanice şi cu ceva monstruos în 
neobosita lui strădanie, ca şi cum jucăria ar fi fost prea 
uşoară pentru ceea ce fusese pusă să facă sau arcul prea 
mult întors. În dimineţile fierbinţi de vară, în timp ce şedeau 
pe vine fumând agale sau mestecând tutun pe galeria 
prăvăliei lui Varner sau la vreo răscruce mai liniştită de 
drumuri de ţară, în briza subţire a după-amiezei, vorbeau 
despre asta de la căruţă la căruţă, de la căruţă la călăreț, de 
la călăreț la călăreț sau de la căruţă ori călăreț la vreunul 
care stătea aşteptând lângă o cutie de scrisori sau în poartă: 

— Tot mai sapă? 

— Tot. 

— O să se-omoare. Da' nu ştiu de-o fi chiar mare pagubă. 

— În orice caz, nu pentru nevastă-sa. 

— Asta aşa-i. O s-o scape de drumu' ăla-n fiecare seară să- 
i tot ducă mâncare. Ah, Flem Snopes ăsta! 

— Asta aşa-i. Altu' n-ar fi fost în stare de-aşa ceva. 

— Altu' n-ar fi putut. Pe Henry Armstid îl prostea oricine. 
Da' nimeni altu' decât Flem Snopes nu l-ar fi putut prosti pe 
Ratliff. 

Acum, cu toate că nu era decât cu puţin trecut de zece, nu 
numai că sosise tot contingentul zilnic obişnuit, dar, când 

437 


trecu Snopes, mai erau încă acolo chiar şi cei care, ca şi el, 
aveau de făcut drumul pân’ la Jefferson. Nu ieşi din drum să 
intre şi el în şir. În schimb, trecu pe lângă căruțele oprite, şi 
capetele femeilor cu copii în braţe se-ntoarseră să se uite la 
el, iar capetele bărbaţilor de pe lângă gard se-ntoarseră să-l 
vadă trecând, chipuri grave, puţin misterioase şi ele, 
privindu-l încă şi-atunci când opri căruţa şi stătu mestecând 
cu mişcarea aceea continuă şi ritmică, uitânndu-se în 
grădină pe deasupra capetelor lor. Apoi capetele de pe lângă 
gardul ruinat se-ntoarseră, de parc-ar fi urmat privirea lui, şi 
văzură doi băieţi mai măricei apărând din lăstăriş la celălalt 
capăt al grădinii, strecurându-se şi apropiindu-se de Armstid 
pe la spate. Nu-şi ridicase privirea, nici măcar nu-ncetase 
săpatul şi, cu toate astea, băieţii n-ajunseseră la zece paşi de 
el, când se răsuci şi se târi afară din groapă, şi-ncepu să fugă 
după ei cu cazmaua ridicată. Nu zicea nimic; nici măcar nu- 
njura acum. Dar fugea după ei târându-şi piciorul, 
împiedicându-se de bulgării pe care-i aruncase afară, în timp 
ce băieţii alergau, lăsându-l în urmă. Chiar şi după ce 
dispărură în lăstărişul din care ieşiseră, Armstid continuă să 
fugă, până ce se-mpiedică şi căzu cu capu-nainte, şi rămase 
lungit o vreme, în vreme ce dincolo de gard lumea se uita la 
el într-o tăcere atât de adâncă, încât se putea auzi şuieratul 
sec al respirației lui gâfâite. Apoi se sculă, în patru labe, cum 
fac copiii mici, îşi luă cazmaua şi se-ntoarse la groapă. Nu-şi 
ridică ochii la soare, cum face-un om care se-opreşte din 
lucru să răsufle, să vadă ce vreme e. Se duse de-a dreptul la 
groapă, grăbindu-se-n încetineala lui chinuită, cu faţa uscată 
nebărbierită, care acum era într-adevăr o faţă de nebun. 
Intră în groapă şi-ncepu să sape. 

Snopes îşi întoarse capul şi scuipă pe deasupra roții. 
Smuci hăţurile. 

— Hai! zise. 


438 


Cuprins 


Yoknapatawpha: lumea de la Zero........sescccccccssceccceccsoese 5 
Tabel:cronologic; ss casei oa paltoane i hai ni 29 
CARTEA ÎNTÂI - FLEM.......essseessseeosseeroesseesssosseoseseseeese 46 
Cap IONUL ELA raano zf za a A E RE dea 47 
Capitolul al GIlE atzi aaa 6 fe 55555 00000000 0 E E 72 
Capitolulal treleasei tale a otel Ai sl aa a 100 
CARTEA A DOUA - EULA.......ssesssssossssssssoooocesssessooooooo 146 
Capitolülintai sa e uita ra pair ba ad a aa dă tie DR a il a (pas 147 
Capitolul-al-doilea, 4 eco detali Oe tatele 181 
CARTEA A TREIA - VARA CEA LUNGĂ... coco oeeeeee 211 
Capitolul 10 [el u aice aaa ta a a a ae aa alcatel 212 
Capitolul:-al:dGIlea snzczaz zecea aere a a abia 264 
CARTEA A PATRA - ȚĂRANII... eee eee eee eee eeeeeeeeeee 332 
Capitolu kintale naaa ae rata A dal E Di 0 dalta 333 
Capitolul al. doled essri aa A a SS aa aa aaa aa ata 404 


439