William Faulkner — Sartoris

William Faulkner 


SARIORIS 


Traducere din limba engleză 
MIRCEA IVĂNESCU 


Varianta V1.0 


Noiembrie 2016 


Partea întâi 
1 


Ca de obicei, bătrânul Falls îl adusese pe John Sartoris cu el 
în încăpere, străbătuse cele trei mile de la ţară, de la Ferma 
Săracului şi până-n oraş, purtând ca o mireasmă, ca mirosul 
curat, prăfos, al salopetei sale ieşite de soare, duhul celui 
mort în camera aceasta unde fiul mortului şedea acum, şi 
unde ei doi, pauperul şi bancherul, aveau să stea o jumătate 
de oră în tovărăşia celui care trecuse dincolo de moarte şi 
apoi se reîntorsese. 

Eliberat acum de legăturile timpului şi ale trupului, el era o 
prezenţă cu mult mai concretă decât oricare din cei doi 
bătrâni aşezaţi acolo şi strigând periodic, fiecare în surzenia 
celuilalt, în vreme ce treburile băncii continuau în încăperea 
alăturată şi oamenii din prăvăliile învecinate de o parte şi de 
alta a clădirii le ascultau vacarmul contopit al glasurilor 
străbătând prin pereţi. Era cu mult mai real decât cei doi 
bătrâni cimentaţi printr-o surzenie comună într-un timp mort 
şi astfel subţiaţi de destrămarea înceată a zilelor; chiar şi 
acum, cu toate că bătrânul Falls plecase să străbată pe jos 
cele trei mile până la ceea ce el numea casa lui, John Sartoris 
părea să-şi înalțe încă în cameră, deasupra şi în jurul fiului 
său, chipul năpădit de barbă, ascuţit ca al unui şoim, astfel că 
bătrânului Bayard, aşa cum şedea cu picioarele încrucişate, 
proptite de colţul căminului răcit, ţinând pipa în mână, i se 
părea că aude chiar şi respiraţia tatălui său, ca şi cum celălalt 
ar fi fost mult mai adevărat decât lutul vremelnic închegat - 
aici, încât să răzbească până în cea mai lăuntrică citadelă a 
tăcerii, acolo unde trăia fiul său. 

Luleaua era împodobită cu crestături, şi uzată de veche ce 


2 


era, iar la capăt se vedeau urmele dinţilor tatălui său, acolo 
unde-şi lăsase urma oaselor neperitoare ca pe o piatră 
dăinuitoare, asemenea făpturilor din vremurile preistorice 
prea grandios concepute şi întrupate ca să existe multă 
vreme sau ca să dispară cu totul când aveau să se stingă pe 
pământul plămădit şi pregătit pentru fiinţe mai mărunte. 
Bătrânul Bayard şedea acum strângând luleaua în mână. 

— Şi de ce mi-o dai acuma, după atâta vreme? întrebase. 

— Păi, eu zic c-am păstrat-o cam cât ar fi vrut colonelu' să 
i-o ţin eu, răspunse bătrânul Falls. Azilu' nu-i locul cel mai 
potrivit pentru vreun lucru de-al lui, Bayard. Şi eu merg acum 
pe nouăşpatru de ani. 

Mai târziu îşi strânsese lucrurile şi plecase, însă bătrânul 
Bayard mai rămăsese o vreme pe scaun, cu luleaua în mână, 
mângâindu-i încet capătul cu degetul cel mare. După un timp 
plecase şi John Sartoris, se retrăsese mai bine-zis în locul 
acela unde morţii îşi contemplă netulburaţi zădărniciile pline 
de farmec, şi bătrânul Bayard se ridicase în picioare 
îndesându-şi luleaua în buzunar şi scosese o ţigară din cutia 
de tablă de pe consola căminului. Pe când aprindeau 
chibritul, uşa din capătul celălalt al camerei se deschise şi un 
bărbat cu un cozoroc verde deasupra ochilor intră şi se 
apropie de el. 

— A venit Simon, domnule colonel, spuse cu o voce lipsită 
de orice inflexiune. 

— Ce? spuse bătrânul Bayard pe deasupra chibritului. 

— A venit Simon. 

— A. Bine. 

Celălalt se întoarse şi ieşi din cameră. Bătrânul Bayard 
zvârli chibritul în vatră, îşi băgă ţigara în buzunar, închise 
pupitrul de lucru, îşi ridică pălăria moale de fetru de deasupra 
şi îl urmă pe celălalt afară din încăpere. Omul cu viziera şi 
casierul îşi vedeau de treabă în spatele grilajului. Bătrânul 
Bayard străbătu cu pas uşor sala şi trecu pe uşa cu 
apărătoarea de soare verde, ieşind în stradă unde era Simon 
în mantaua lui de pânză şi pălăria veche înaltă strunind caii la 
colţul străzii, în după-amiaza primăvăratică. Era acolo şi un 
stâlp pentru priponit caii, pe care bătrânul Bayard îl păstrase 

3 


cu un dispreţ îndărătnic faţă de progresul industrial, dar 
Simon nu-l folosea niciodată. Până se deschidea uşa şi 
Bayard îşi făcu apariţia de după apărătorile de soare întinse, 
purtând inscripţia „Banca închisă, în litere de aur crăpate de 
vreme, Simon îşi păstra locul, cu frâiele în mâna stângă şi 
mânerul biciului strâns cochet în dreapta şi de obicei cu 
chiştocul niciodată  micşorându-se şi în aparenţă 
incombustibil al unei ţigări atârnându-i într-o parte din faţa lui 
neagră, vorbindu-le cailor lucitori într-o revărsare continuă de 
cuvinte pline de iubire. Pe cai îi răsfăţa. Pe cei din familia 
Sartoris îi admira şi avea pentru ei o tandreţe cald 
protectoare, însă pe cai îi iubea şi în mâinile lui animalul cel 
mai nărăvaş înflorea şi căpăta frumuseţe asemenea unei 
femei îndelung mângâiate, şi temperament ca o cântăreaţă 
de operă. 

Bătrânul Bayard închise uşa după el şi se îndreptă spre 
trăsură ţinându-şi în mers trupul atât de ţeapăn şi de drept 
încât, cum remarcase odată un om de la ţară văzându-l, dacă 
s-ar fi împiedicat s-ar fi prins singur în cădere. Vreo doi 
trecători şi unul sau doi negustori din pragurile învecinate îl 
salutară cu un fel de servilism onctuos. 

Şi nici chiar atunci Simon nu cobori de pe capră. Cu simţul 
celor din rasa lui pentru virtualităţile teatrale, îşi îndreptă 
trupul potrivindu-şi faldurile moi ale mantalei, transmițând 
într-un fel sau altul şi cailor solemnitatea aceasta histrionică 
astfel încât şi ei îşi zvăâcniră crupele strălucitoare săltându-şi 
capetele prinse în căpăstru, iar pe faţa neagră, zbârcită a lui 
Simon apăru o expresie indescriptibil maiestuoasă când 
atinse cu mâna în care ţinea biciul borul pălăriei. Bayard urcă 
în trăsură şi Simon plescăi din limbă spre cai, şi trecătorii, 
opriţi să admire clipa de dramă a plecării, lunecară în urmă. 

Era ceva deosebit astăzi în aerul lui Simon, în însăşi forma 
spatelui şi în unghiul în care-i era aşezată pălăria; părea să 
nu-şi mai încapă în piele cu un secret teribil de important şi 
greu de stăpânit. Însă, pentru moment, tăinuia încă lucrul 
acesta, şi mâna înainte trăsura într-un trap vioi, dar reţinut, 
printre căruțele priponite în jurul pieţei, şi coti apoi într-o 
stradă largă pe unde cei pe care Bayard îi numea sărăntoci 

4 


se grăbeau încoace şi încolo în automobile; îl mai tăinui încă 
până când oraşul rămăsese în urmă şi treceau în trap acum 
printre câmpurile cu semănături cu drumul încă străbătut de 
sărăntoci propulsaţi cu benzină, însă acum la intervale mai 
mari, şi stăpânul lui se lăsase comod pe banchetă, să 
străbată astfel prin monotonia schimbătoare şi paşnică cele 
patru mile ale drumului până acasă. Atunci Simon struni caii 
la pas mai liniştit şi îşi întoarse capul. 

Vocea nu-i era prea puternică sau răsunătoare, totuşi într- 
un fel el reuşea să se facă înţeles fără dificultate de bătrânul 
Bayard. Alţii trebuiau să zbiere pentru a pătrunde prin 
peretele de surzenie în spatele căruia trăia Bayard, dar Simon 
putea - şi chiar făcea asta - să poarte conversații lungi, 
sfătoase cu el în psalmodierea monotonă, cam ascuţită cu 
care vorbea, şi aceasta mai ales în trăsură, ale cărei vibrații îi 
ajutau puţin auzului lui Bayard. 

— Domnul Bayard a venit acasă, remarcă Simon pe un ton 
de conversaţie. 

Bătrânul Bayard rămase furios şi complet nemişcat o clipă, 
în vreme ce inima îi bătea mai departe, puţin cam prea 
repede şi puţin cam prea nesigur; blestemându-şi nepotul o 
clipă grea de furie; şedea atât de liniştit încât Simon îşi 
întoarse capul şi-l văzu contemplând calm câmpurile. Simon 
îşi ridică glasul puţin. 

— S-a dat jos din trenu' de două, continuă el. A sărit pe 
partea ailaltă şi a tăiat-o prin pădure. L-a văzut unu' de la 
gară. Decât că n-ajunsese încă acasă când am plecat eu. Mă 
gândeam că poate o fi fost cu 'mneatale. 

Praful se ţesea sub copitele cailor târându-se greoi într-un 
nor leneş în urma lor. Peste gardurile vii, din boschetele tot 
mai bogate, umbra lor se năpustea în zvâcnete repede 
pierdute, rostogolind spiţe sclipitoare de roată şi picioare 
aruncate înalt şi salturi într-o zădărnicie de mişcări fără 
înaintare. 

— Nici măcar n-a vrut să se dea jos la gară, continuă Simon 
cu un fel de exasperare cicălitoare, la gara pe care au ridicat- 
o tot ăia din neamul lui. Sare aşa din tren ca vagabondu’. ŞI 
nici n-avea haine de soldat. Un costum pe el aşa, ca un 

5 


negustor ambulant sau ştiu şi ce. Când îmi aduc aminte de 
cizmele alea ca soarele şi pantalonii galbeni, şi tunica cu 
rânduri de nasturi care o purta anu' trecut... Se întoarse 
iarăşi şi se uită în spate. Domnu’ colonel, ce, crezi că ăia de- 
acolo din străinătate i-au făcut ceva? 

— Cum adică? întrebă Bayard. E beteag? 

— Păi, adică, vine aşa pe furiş în oraşul unde s-a născut. 
Vine pe furiş pe drumu' de fier pe care l-a făcut chiar tata- 
mare al lui, da’ el parc-ar fi un vagabond, ceva. Te pomeneşti 
că ăia, străinii, i-au făcut ceva sau or fi trimis cu poliţia lor 
după el. Eu i-am tot spus când l-am văzut de la-nceput că se 
duce la războiu' ăla a unor străini că nici el, nici domnul 
Johnny n-aveau treabă... 

— Mână înainte! spuse Bayard. Mână înainte, dar-ar dracu- 
n dosu' tău negru! 

Simon plescăi din nou înspre cai şi-i mână într-un trap mai 
grăbit. Drumul continua printre gardurile vii paralele de o 
parte şi de alta cu jocurile groteşti ale propriei lor umbre. 
Dincolo de arbuştii şi vitele înghesuite de la margine se 
întindeau câmpuri de curând arate sau peste care acum se 
străduiau plugurile tot mai departe spre petice de pădure nou 
înverzite şi împroşcate cu lemn-câinesc şi salcâmi sălbatici. În 
spatele plugurilor trudnic înaintând, brazde vâscoase de 
pământ reavăn străluceau umed în soare. 

Era o regiune deluroasă, întinzându-se în pantă lină dinspre 
albastrul pretutindeni împrejmuitor al dealurilor, însă curând 
drumul cobori mai abrupt spre o vale cu câmpuri mănoase şi 
largi, somnolând somptuoase în după-amiaza pârguită, şi 
apoi intrară pe pământurile lui Bayard însuşi unde, din loc în 
loc, câte un plugar îşi ridica braţul la trecerea trăsurii. Mai 
târziu, drumul se apropie de calea ferată şi o traversă, şi în 
cele din urmă casa pe care o clădise John Sartoris se înălţă 
printre stejari şi Simon trecu triumfător prin porţile de fier şi 
în sus pe aleea şerpuitoare. 

Acolo era o pajişte de salvie unde într-o zi de demult 
cantonase o patrulă yankee. Simon opri trăsura cu un gest 
teatral. Bayard cobori şi Simon îşi îndemnă din nou caii cu un 
plescăit lăsându-şi ţigara să atârne într-un unghi şi mai 

6 


neglijent, şi luă drumul înapoi spre oraş. 

Bayard rămase un timp nemişcat în faţa casei. Simplitatea 
ei albă visa netulburată printre pomii bătrâni, străbătuţi de 
soare. Valurile de vistaria care năpădiseră un capăt al 
verandei înfloriseră şi se risipiseră; o spulberare fragilă de 
petale  scuturate îi acoperea cu paloare rădăcinile 
întunecoase şi ninsese şi peste rădăcinile unei tufe de 
trandafiri prinse de aceeaşi ramă. Trandafirul înăbuşea încet, 
dar tot mai puternic cealaltă plantă. Acum înflorise greoi cu 
muguri nu mai mari decât unghia degetului mare şi cu florile 
nu mai mari decât nişte dolari de argint, nenumărate, fără 
miros, cu neputinţă de cules. 

Însă casa însăşi era liniştită, înveşmântată într-o seninătate 
benignă, şi el urcă treptele spre veranda pustie, cu multe 
coloane, o străbătu şi intră în hol. Casa era tăcută, într-o 
nemişcare somptuoasă, deşartă de orice mişcare şi orice 
sunet. Se opri în mijlocul holului. 

— Bayard! 

Scara îşi urca balustrada împodobită cu coloane şi covoraş 
roşu într-o curbă înaltă şi zveltă spre întunecimea de 
deasupra. Din centrul tavanului atârna un candelabru din 
prisme şi umbre de cristal, pregătit la început pentru 
lumânări, dar adaptat de atunci pentru electricitate. In 
dreapta intrării, alături de uşile rulante deschise acum înspre 
o încăpere întunecoasă de unde emana o atmosferă de 
solemnitate impozantă şi rareori tulburată, şi căreia i se 
spunea salonul, se afla o oglindă încărcată de obscuritate 
gravă ca un heleşteu liniştit în lumina înserării. La capătul 
celălalt al holului, lumina de soare cădea zăbrelită într-un 
dreptunghi prelungit dinspre uşă, şi de undeva de dincolo de 
bara aceasta de soare se auzea un glas ridicându-se şi 
pierind într-o gamă minoră, fermă, preocupată, asemenea 
unui cântec. Cuvintele nu se puteau distinge, însă Bayard nici 
nu le auzea oricum. Îşi ridică din nou glasul: 

— Jenny! 

Cântecul încetă şi, pe când el se îndrepta spre scară, o 
mulatră înaltă apăru în lumina oblică a soarelui dinspre uşa 
din dos şi intră cu foşnet de picioare goale în casă. Veşmântul 

7 


ei albastru ieşit de soare îi era ridicat cu ace în jurul 
genunchilor şi era presărat cu pete întunecate şi neregulate 
de umezeală. Sub el pulpele îi erau drepte şi slabe ca 
picioarele unei păsări înalte, şi picioarele goale erau 
împroşcări palide cafenii pe duşumeaua întunecată, lustruită. 

— Ai chemat pe cineva, dom’ colonel? spuse, ridicându-şi 
glasul ca să-i pătrundă surzenia. 

Bayard se opri cu mâna pe bumbul stâlpului scund din 
lemn de nuc, de unde pornea balustrada, şi privi în jos spre 
faţa galbenă, cu trăsături plăcute a femeii. 

— A fost cineva pe-aici astăzi după-masă? întrebă el. 

— Păi, nu, domnu', răspunse Elnora. Nu-i nimenea pe- 
aicea, să-l fi văzut eu. Donşoara Jenny s-a dus la reuniune-n 
oraş în seara asta, adăugă. 

Bayard stătea cu piciorul ridicat pe treapta de sus, privind- 
o cu ochi răi. 

— De ce dracu' nu-mi puteţi spune voi, negrii, adevărul 
odată? Se înfurie el deodată. Atunci mai bine nu-mi mai 
spuneţi nimic. 

— Doamne, dom’ colonel, da’ cine să vină pe-aicea, decât 
dacă l-ai trimis matale sau donşoara Jenny? 

Insă el o pornise înainte, bocănind mânios în sus pe trepte. 
Femeia privi în urma lui, apoi îşi ridică vocea: 

— Ai nevoie de Isom sau ceva? 

El nu mai privi în urmă. Poate că nici n-o auzise, şi ea 
rămase nemişcată cătând după el până îl pierdu din ochi. 
„Imbătrâneşte”, îşi spuse liniştită şi se întoarse apoi pe 
călcâiele goale foşnitoare, îndărăt prin hol de unde venise. 

Bayard se opri din nou pe palierul de sus. Ferestrele 
dinspre apus erau închise cu obloane zăbrelite pe unde 
lumina soarelui picura în dungi gălbui care se dizolvau încet, 
dar care sporeau şi mai mult întunecimea. La capătul opus, o 
uşă înaltă dădea spre un balcon îngust cu grilaj care 
deschidea priveliştea văii şi semicercul împrejmuitor al 
dealurilor dinspre răsărit. De o parte şi de alta a acestei uşi, 
era câte o fereastră strâmtă cu panele de sticlă diferit 
colorate, prinse în fire de plumb şi care, împreună cu cea 
care le adusese, constituiseră moştenirea lăsată lui pe patul 

8 


de moarte de mama lui John Sartoris, şi pe care sora lui mai 
mică le adusese din Carolina într-un coş umplut cu paie în 
1869. 

Adică Virginia Du Pre, timp de doi ani soţie şi de şapte ani 
văduvă şi care venise la ei la vârsta de treizeci de ani - o 
femeie zveltă cu o copie delicată a nasului Sartorişilor şi cu 
acea expresie de desăvârşită, dar neîmblânzită oboseală pe 
care învăţaseră s-o poarte toate femeile din Sud, aducând 
îmbrăcămintea pe care o avea pe ea şi un coş de nuiele plin 
cu sticlă colorată. Ea fusese cea care le povestise despre felul 
în care murise Bayard Sartoris înaintea celei de a doua bătălii 
de la Manassas. Spusese povestea aceea de multe ori de 
atunci (la optzeci de ani încă mai povestea, la prilejuri de 
obicei nepotrivite) şi pe măsură ce îmbătrânea povestea 
însăşi ajungea tot mai bogată, îmbrăcând o splendoare dulce 
ca a vinului vechi; până când ceea ce fusese o ispravă 
nebunească pusă la cale de doi băieţandri nesocotiţi şi 
nesăbuiţi, îmbrăcaţi de propria tinereţe, ajunsese focarul 
glorios şi înconjurat de nimb de frumuseţe tragică în care se 
concentrase istoria neamului lor înălţată din mlaştinile 
străvechi, pline de miasme ale decăderii spirituale de către 
doi îngeri vitejeşte înfrânți şi risipiţi, schimbând însă cursul 
evenimentelor omeneşti şi purificând sufletele oamenilor. 

Acel Bayard din Carolina fusese prea mult şi pentru neamul 
Sartorişilor. Nu atât o oaie neagră cât o pacoste, cu calităţi 
pozitive şi imprevizibile. Ochii îi erau albaştri şi vii, şi părul 
cam prea lung i se revărsa în bucle ruginii pe tâmple. Faţa 
congestionată avea expresia de lenevie sinceră şi plină de 
bună dispoziţie pe care-ţi închipui că o avea chipul lui Richard 
întâiul înainte de a pleca în cruciadă, şi odată a trecut 
împreună cu o haită de câini de vânătoare printr-o 
congregaţie rustică strânsă pentru o slujbă religioasă 
metodistă; şi treizeci de minute mai târziu (după ce vânase 
vulpea) se reîntorsese singur şi trecuse călare prin reuniunea 
care acum se continua căpătând un caracter de indignare şi 
protest. Şi aceasta doar într-un spirit de bună dispoziţie; 
credea cu prea multă fermitate în providenţă, aşa cum arătau 
limpede toate acţiunile sale, pentru a avea vreo convingere 

9 


religioasă, oricare ar fi fost aceea. Astfel că atunci când fortul 
Moultrie căzuse şi guvernatorul refuzase să-l predea, 
Sartorişii în sinea lor trăiseră o oarecare bucurie, căci acum 
Bayard urma să aibă ceva de făcut. 

În Virginia, ca aghiotant al lui Jeb Stuart, găsi într-adevăr 
multe de făcut. Ca singurul aghiotant mai bine-zis, căci, deşi 
Stuart avea o familie militară numeroasă, era vorba de 
soldaţi care se străduiau să câştige războiul şi care aveau 
nevoie din când în când şi de somn; Bayard Sartoris era 
singurul dispus, chiar dornic, să amâne somnul pentru 
vremea când monotonia avea să se reîntoarcă pe lume. 
Acum el trăia în vacanţă. 

Războiul fusese cât se poate de bine-venit şi pentru Jeb 
Stuart şi curând după aceea, pe fundalul de obscuritate 
neagră şi sângerândă a campaniilor din nordul Virginiei, 
Stuart la treizeci de ani şi Bayard Sartoris la douăzeci şi trei 
străluciră scurtă vreme ca două stele înflăcărate, încununaţi 
cu laurul înmugurit al Faimei şi cu mirtul şi rozele Morții, 
incalculabili şi neaşteptaţi asemenea unor meteori pe cerul 
militar tulbure al generalului Pope; aruncându-i pe umeri, ca 
un veşmânt nedorit, notorietatea pe care abilitatea lui de 
soldat nu i-ar fi putut-o câştiga niciodată. Şi tot într-un spirit 
de pură bună dispoziţie, nici Jeb Stuart şi nici Bayard Sartoris, 
aşa cum aveau să arate limpede acţiunile lor, nu-şi 
investiseră aici vreo convingere politică. 

Mătuşa Jenny povesti pentru prima dată faptele la scurtă 
vreme după ce venise la ei. Era vremea Crăciunului, şedeau 
în faţa focului unde ardeau buturugi de nuc, în biblioteca 
casei lor reconstruite - mătuşa Jenny cu faţa ei tristă şi 
hotărâtă, şi John Sartoris bărbos şi asemenea unui şoim, şi cei 
trei copii ai lui şi un oaspete, un inginer scoţian pe care John 
Sartoris îl întâlnise în Mexic în 1845 şi care-l ajuta acum să-şi 
construiască drumul de fier. 

Lucrul la calea ferată se oprise de sărbători şi John Sartoris 
şi inginerul veniseră călare în amurg din locul unde se 
opriseră deocamdată şinele în dealurile din nord; acum 
şedeau în faţa focului după masa de seară. Soarele apusese 
sângeriu, lăsând aerul scânteietor ca o sticlă subţire sub 

10 


gheaţă, şi curând intrase Joby cu un braţ de lemne de foc. 
Pusese o buturugă nouă în cămin, şi în aerul uscat flăcările 
trosneau şi împroşcau scântei, zvârlind prin cenuşa stinsă din 
vatră. 

— Crăciunul! exclamase Joby cu plăcerea solemnă şi 
simplă a celor din rasa lui scormonind prin buştenii aprinşi cu 
teava de puşcă yankee care şedea sprijinită de colţul 
căminului până când scânteile ţâşniră în gura întunecoasă a 
vetrei în văluri aurii neliniştite. Auziţi, copii! 

Fiica cea mai mare a lui John Sartoris avea douăzeci şi doi 
de ani şi urma să se mărite în iunie, Bayard avea douăzeci de 
ani, şi fata cea mai mică şaptesprezece, aşa că mătuşa Jenny, 
cu toată văduvia ei, era şi ea unul dintre copii în ochii lui Joby. 
Apoi lăsase ţeava de puşcă la locul ei în nişă şi băgase o 
aşchie lungă de pin în vatră ca să aprindă lumânările. Însă 
mătuşa Jenny îl oprise, şi atunci el plecase - o siluetă 
tremurătoare într-o haină veche solemnă, prea lungă pentru 
el, încovoiat şi încărunţit de vârstă; şi mătuşa Jenny, vorbind 
despre Jeb Stuart şi spunându-i mereu domnul Stuart, îşi 
depănase povestea. 

Era o poveste cu o seară de aprilie şi cu cafea. Sau, mai 
exact, cu lipsa cafelei; cei din familia de militari a lui Stuart 
strânşi în întunecimea înmiresmată sub o lună nouă, vorbind 
despre doamne şi despre plăcerile moarte, şi gândindu-se la 
casele lor. Mai încolo, în întuneric, se mişcau nevăzuţi cu 
zgomote liniştitoare caii, şi focurile bivuacului se pierdeau în 
puncte incandescente ca nişte licurici muribunzi, iar 
altundeva, nici aproape, nici departe, ordonanța personală a 
generalului ciupea ghitara, scoțând arpegii întâmplătoare, 
leneşe. Şedeau astfel acolo, în aerul intens al primăverii, cu 
tristeţea imemorială a tinereţii, uitând de munci şi de glorie, 
amintindu-şi în schimb de alte seri din Virginia, cu lăute prin 
sclipirile nenumărate ale lumânărilor şi ritmuri grave şi 
subţiratice punctate cu râsete uşoare şi paşi şi mai uşori, 
gândindu-se: „Când vor mai fi seri din acestea? Am să mai 
apuc vreuna?” - şi îi cuprinsese o nostalgie sălbatică şi 
cuvintele le erau tot mai scurte şi mai rare. Pe urmă 
generalul, scuturându-se, îi readusese şi pe ei în fire aducând 

11 


vorba de cafea, sau de lipsa ei. 

Discuţia aceasta despre cafea avea să se sfârşească la 
scurt timp după aceea cu o călărire la miezul nopţii prin 
pădurea neagră ca fundul ceaunului, pe unde caii înaintau la 
pas şi călăreţii îşi ţineau săbiile sau muschetele cu braţele 
întinse în faţa lor, ca să nu fie măturaţi din şa de crengile 
nevăzute, şi tot aşa mai departe până când pădurea se rărise 
printre stafiile zorilor, şi toată ceata celor douăzeci de călăreţi 
pătrunsese mult în spatele liniilor federale. Pe urmă zorile se 
limpeziseră şi mai mult, şi atunci au renunţat la orice efort de 
a se mai ascunde şi au pornit-o iarăşi în galop, trecând ca o 
furtună printre soldaţii uimiţi care se reîntorceau liniștiți în 
tabără, unde grupurile de consolidare a poziţiilor porneau la 
răsăritul soarelui cu securi şi lopeţi, şi tot aşa trecută chiuind 
până la corturile unde generalul Pope şi statul său major îşi 
luau micul dejun a; fresco. 

Doi dintre ei capturaseră un maior gras. Ceilalţi îi urmăriră 
o bucată de drum pe ofiţerii risipiţi de la micul dejun fugind 
spre sanctuarul pădurii, însă cei mai mulţi se năpustiseră în 
cortul popotei generalului şi ieşiră curând după o devastare 
ciclonică, ducând cu ei prada. Stuart şi cei trei ofiţeri care 
erau cu el îşi opriseră caii cabraţi lângă masă şi unul dintre ei 
ridicase de acolo o cafetieră uriaşă înnegrită şi i-o întinsese 
generalului, şi în vreme ce inamicii urlau şi trăgeau cu 
muschetele în ei dintre copaci, ei închinară unul în sănătatea 
altuia cu cafeaua fără zahăr şi frişcă, fierbinte de le ardea 
gura, dar pentru ei dulce ca o băutură de iubire. 

— În sănătatea generalului Pope, domnul meu, spunea 
Stuart, înclinându-se în faţa ofițerului capturat. 

Bău şi-i întinse cafetiera. 

— Am să beau pentru asta, domnule, răspunse maiorul. Şi-l 
mulţumesc Domnului că nu e şi El aici ca să răspundă în 
persoană. 

— După cum am remarcat, părea că doreşte să se retragă 
în grabă, spuse Stuart. O obligaţie stabilită în prealabil, fără 
îndoială? 

— Da, domnule. Cu generalul Halleck, aprobă sec maiorul, 
îmi pare rău că-l avem pe dânsul ca oponent în locul lui Lee. 

12 


— Şi eu regret, domnul meu, răspunse Stuart. Îl apreciez 
pe generalul Pope în război. 

Trâmbiţele se auzeau ascuţit printre copaci, departe şi 
aproape, sunând alarma în ecouri înaripate de la brigadă la 
brigadă prin pădure, şi tobele băteau învălmăşite chemarea 
la arme, şi salve împrăştiate de muschete izbucneau şi se 
risipeau de la avanposturile izolate, asemenea trosnetelor 
uscate când deschizi un evantai vechi, pentru că numele lui 
Stuart zburând de la un pichet la altul populase pădurea 
calmă şi înflorită cu fantasme cenuşii. 

Stuart se întorsese în şa şi oamenii lui se strânseră în jur 
strunindu-şi caii şi urmărindu-l încordaţi, chipurile trase şi 
crispate răsfrângând asemenea unor oglinzi flacăra care-l 
mistuia fără încetare pe conducătorul lor. Pe urmă, dinspre 
flancul lor porni o salvă susţinută, sfărâmând în cioburi cana 
cu cafea din mâna lui Bayard Sartoris, şuierând şi şfichiuind 
cu răutate crengile împletite de deasupra capetelor lor. 

— Aveţi amabilitatea să urcați în şa, domnul meu, îi spuse 
Stuart maiorului captiv şi, deşi tonul îi era de o curtoazie 
desăvârşită, orice  frivolitate dispăruse. Căpitane Wylie, 
dumneata ai calul cel mai voinic: n-ai vrea...? 

Căpitanul îşi eliberă scăriţa şeii şi-l săltă pe prizonier la 
spate. 

— Înainte, spuse generalul şi se roti pe loc, cabrându-şi 
murgul, şi cu precizia tunătoare a unui singur centaur 
străbătură luminişul şi căzură ca un trăsnet în pădure, chiar 
din locul de unde pornise salva, înainte ca să apuce să se 
repete. 

Siluete în uniforme albastre se risipeau din faţa lor şi de 
sub ei, iar ei se năpusteau înainte printre copacii vâjâind de 
gloanţe ca un viespar. Stuart îşi ţinea acum pălăria cu penaj 
într-o mână, şi buclele bogate, ruginii, zvâcnind în ritmul 
galopului, păreau flăcări glorioase fumegând în splendoarea 
sălbatică, autodevoratoare a îndrăznelii lui. 

Din urma lor şi dintr-o parte, muschetele încă mai bubuiau 
împroşcând gloanţe spre fantomele lor fulgerătoare şi, de la o 
brigadă la alta din cele risipite în pădurea sărbătorească, 
trâmbiţele îşi trimiteau semnalele de alarmă iritată. Stuart 

13 


cotea treptat înspre stânga, aducând cu sine întregul vacarm. 
Terenul se desprindea tot mai mult şi curând călăreţii se 
înşiruiră galopând în coloană. Maiorul captiv se clătină şi se 
zdruncină în spatele căpitanului Wylie, şi generalul îşi struni o 
clipă calul pe lângă murgul impozant care-şi ducea vitejeşte 
dubla povară. 

— Sunt dezolat că vă provoc asemenea inconveniente, 
domnul meu, începu el cu desăvârşită curtoazie. Dacă aţi dori 
să-mi indicaţi în linii generale localizarea celui mai apropiat 
pichet de călăreţi de ai dumneavoastră, aş fi foarte fericit să 
capturez un cal pentru Domnia Voastră. i 

— Vă multumesc, domnule general, răspunse maiorul. Insă 
maiorii pot fi înlocuiţi mult mai uşor decât caii. Nu vă voi 
deranja cu asta. 

— Cum doriţi, domnule, conveni Stuart cu răceală. 

Dădu pinteni să ajungă iarăşi în capul coloanei. Galopau 
acum pe o cărare pierdută, care fusese odinioară un drum. 
Şerpuiau printre palisade primăvăratice de verdeață şi ei 
trecură în pas grăbit, dar mereu stăpânit, şi răzbiră dintr- 
odată într-o poiană, şi un escadron de cavalerişti yankei îşi 
struniră caii uimiţi văzându-i, pentru ca apoi să se 
năpustească spre ei. 

Fără ezitare, Stuart îşi roti grupul şi se trase înapoi în 
pădure. Gloanţele de pistoale şuierau ascuţit pe deasupra 
capetelor, şi pocnetele mate, jucăuşe păreau meschine, ca 
nişte rămurele frângându-se asupra tunetelor convergente 
ale copitelor. Stuart părăsi drumul şi se avântară cu tunet 
prin zidul de verdeață. Caii federalilor veneau nechezând 
după ei; Stuart îşi conduse oamenii într-un cerc strâns şi-i 
opri gâfâind într-un crâng mlăştinos; de acolo ascultară cum 
urmăritorii treceau ca vântul pe lângă ei. 

Apoi plecară mai departe, ieşind iarăşi în drum şi reluând 
înaintarea pe urmele lor, tăcuţi şi încordaţi la orice mişcare. 
În stânga, zgomotele urmăririi se îndepărtau printre copaci, 
pierzându-se. Atunci începură să galopeze iarăşi. Curând însă 
pădurea se îndesi şi-i sili să treacă la trap, apoi la pas. Deşi 
nu se mai auzeau împuşcaturi şi tăcuseră şi trâmbiţele, în 
liniştea care se lăsase, mai presus de respiraţia grăbită şi 

14 


puternică a cailor, şi de zvâcnetul propriilor inimi în urechi, 
era ceva fără nume - o încordare care se întindea de la un 
copac la altul ca o ceaţă invizibilă, scriind în pădurea scăldată 
în rouă dimineţii un semn, chiar dacă păsările săgetau 
rostogolindu-se prin aer din pom în pom, fără să ştie sau fără 
să dea atenţie acestui semn. 

O strălucire albă printre arbori în faţă: Stuart îşi ridică 
braţul şi atunci oamenii se opriră, nemişcaţi pe cai, privindu-l 
calmi şi reţinându-şi respiraţia să asculte. Pe urmă, el înaintă 
iarăşi şi răzbătu prin verdeață într-o altă poiană. Îl urmară şi 
în faţa lor se deschise iarăşi luminişul, cu masa pentru micul 
dejun şi cortul devastat al popotei. Străbătură atenţi 
luminişul, oprindu-se lângă masă în timp ce generalul scria în 
grabă pe un petic de hârtie. Luminişul era liniştit, pustiu de 
orice ameninţare în ziua aurie tot mai intensă; în faţă li se 
deschidea o pace adâncă, fascinantă, asemenea unui vin 
auriu, şi totuşi, sub această solitudine, străbătând-o, era mai 
departe semnul acela fără nume aşteptându-i răbdător, 
posomorât şi sinistru. 

— Sabia dumneavoastră, domnule! comandă Stuart. 

Prizonierul îşi scoase arma şi Stuart i-o luă şi tintui cu ea 
biletul pe tăblia mesei. În bilet scria: „Complimentele 
generalului Stuart pentru generalul Pope, şi regretele sale de 
a nu-l fi întâlnit nici de data aceasta. Va mai face o vizită 
mâine”. 

Stuart îşi strânse iarăşi frâiele în mână. 

— Inainte, spuse. 

Străbătură luminişul pustiu şi, în pas uşor, porniră iarăşi pe 
drumul pe care-l mai parcurseseră în zori; drumul care ducea 
spre casă. Stuart aruncă o privire în spate spre prizonier, spre 
murgul impozant cu dubla sa povară. 

— Dacă ne-aţi îndrepta spre cea mai apropiată unitate din 
cavaleria dumneavoastră, v-aş pune la dispoziţie un cal cum 
se cuvine, se oferi iarăşi. 

— Oare generalul Stuart, conducătorul cavaleriei 
generalului Lee şi ofiţerul său cel mai de preţ, şi-ar pune în 
primejdie siguranţa proprie şi a oamenilor săi pentru a 
asigura confortul vremelnic al unui neînsemnat prizonier? 

15 


întrebă maiorul. Aşa ceva nu mai e bravură; este doar 
îndrăzneala  pripită a unui băieţandru nesocotit şi 
încăpățânat. Pe o rază de două mile din punctul acesta se 
află cincisprezece mii de soldaţi; nici chiar generalul Stuart 
nu ar putea înfrânge atâţia oameni, el singur, chiar dacă e 
vorba de yankei. 

— Nu pentru prizonier, domnul meu, răspunse cu orgoliu 
Stuart, ci pentru un ofiţer care suferă de pe urma 
accidentelor războiului. Orice gentleman ar face la fel. 

— Un gentleman n-ar avea ce căuta în războiul acesta, 
replicăjjmaiorul. Nu e locul lui aici. E un anacronism, ca şi 
pasta de peşte. Cel puţin, generalul Stuart nu ne-a capturat şi 
conservele de peşte, adăugă ironic. Poate îl va trimite după 
ele pe generalul Lee în persoană. 

— Pastă de peşte, repetă Bayard Sartoris, care galopa 
alături de ei, şi îşi roti calul îndărăt. 

Stuart urlă după el, însă Sartoris îşi ridică doar mâna 
încăpăţânată într-un gest tineresc şi fulgeră înainte; şi pe 
când generalul dădea să-şi întoarcă în grabă calul şi să-l 
urmeze, o patrulă de yankei îşi descărcă spre ei puştile 
dinspre marginea drumului şi se risipi în pădure sunând 
alarma. Îndată alte muschete deturnară din toate părţile, şi 
din pădure, din dreapta lor, se auzi vacarmul stârnit de un 
grup considerabil de oameni punându-se în mişcare, şi din 
spate, din direcţia luminişului acum nevăzut, trosni o salvă. 
Un al treilea ofiţer se repezi şi apucă de căpăstru calul lui 
Stuart. 

— Domnule general! Domnule general! exclamă. Ce vreţi 
să faceţi? 

Stuart îşi ţinu o clipă armăsarul în două picioare, şi o altă 
salvă se auzi din spate, picurând apoi în pocnete risipite; 
detună iarăşi deodată, şi zgomotele dinspre dreapta crescură 
mai aproape. 

— Dă-mi drumul, Alan, spuse Stuart. E prietenul meu. 

Însă celălalt se încleştase de căpăstru. 

— E prea târziu, strigă. Sartoris cel mult poate fi ucis; 
dumneavoastră însă aţi cădea prizonier. 

— Înainte, domnule, vă implor, adăugă maioul captiv. Ce 

16 


contează un om faţă de credinţa reînnoită în umanitate? 

— Gândiţi-vă la Lee, pentru numele lui Dumnezeu, 
domnule general! îl imploră aghiotantul. Înainte! Înainte! 
strigă el către trupă, dând pinteni propriului armăsar şi 
împingându-l pe general înainte, pe când o unitate de 
cavalerie federală răzbea din pădure în urma lor. 

— Şi astfel, sfârşi mătuşa Jenny, domnul Stuart a călărit 
mai departe, iar Bayard s-a întors după pasta de peşte, cu 
toată armata lui Pope trăgând în el. A galopat strigând: 
„Yuhuuuu, Yuhuuuuu, după mine, băieţi!” drept în mijlocul 
luminişului şi a sărit cu calul peste masa cu micul dejun şi a 
intrat, aşa călare, în cortul popotei, pe care tot el îl devastase 
şi unde un bucătar care se ascunsese sub o masă şi-a scos de 
acolo braţul şi l-a împuşcat pe Bayard în spate cu un pistol cu 
ţeavă scurtă. 

— Domnul Stuart şi-a croit drum prin luptă înapoi acasă, 
fără să piardă decât doi oameni. A vorbit întotdeauna bine 
despre Bayard. Spunea că fusese un ofiţer bun şi un 
cavalerist de soi, dar prea imprudent. 

Rămăseseră o clipă tăcuţi în lumina focului. Flăcările 
zvâcneau şi trosneau în cămin şi scânteile ţâşneau în pene 
sălbăticite de foc, rotindu-se în sus pe horn, şi viaţa atât de 
scurtă a lui Bayard Sartoris străbătu ca o stea căzătoare 
întinderea întunecată a amintirilor şi a suferințelor ce-i legau 
laolaltă, străluminând-o cu o lucire trecătoare asemenea unui 
fulger tăcut, lăsând un fel de iradiere în urma sa, murind. 
Oaspetele, inginerul scoţian, ascultase liniştit la locul lui. 
După o vreme, el fu cel care vorbi: 

— Când şi-a întors calul, nici nu ştia sigur dacă fuseseră 
acolo conserve de peşte, nu-i aşa? 

— Maiorul yankeu spusese c-ar fi fost, răspunse mătuşa 
Jenny. 

— Mda, şi scoţianul rămase iarăşi pe gânduri. Şi domnul 
Stuart s-a întors a doua zi aşa cum spusese în biletul lui? 

— S-a întors în după-amiaza aceea, răspunse mătuşa 
Jenny, să-l caute pe Bayard. 

Pale de cenuşă, moi ca nişte pene trandafirii, se destrămau 
licărind în vatră, pierind într-un cenuşiu mai stins. John 

17 


Sartoris se aplecă în lumina focului şi scormoni prin buştenii 
aprinşi, cu ţeava de muschetă yankee. 

— A fost armata cea mai grozavă din lume, zic eu, spuse. 

— Da, fu de acord mătuşa Jenny. Şi Bayard a fost omul cel 
mai grozav din armata asta. 

— Da, admise John Sartoris grav. Bayard a fost un 
nestăpânit. 

Scoţianul vorbi iarăşi: 

— Domnul Stuart ăsta, care zicea de fratele dumitale că a 
fost imprudent - el cine era? 

— A fost generalul de cavalerie Jeb Stuart, răspunse 
mătuşa Jenny. 

Un timp rămase gânditoare, cu faţa întoarsă spre foc; 
chipul palid şi neîmblânzit exprimă, o clipă, o tandreţe 
liniştită. 

— Avea un simţ ciudat al umorului, spuse. Mereu zicea că 
lucrul cel mai nostim pe care l-a văzut în viaţa lui a fost 
generalul Pope în cămaşă de noapte. Visă iarăşi la ceva 
departe, dincolo de alcătuirile trandafirii ale tăciunilor. 
Sărmanul, spuse; pe urmă mai spuse, încet: Am dansat un 
vals cu el la Baltimore, în 1858, şi vocea îi era mândră şi 
calmă asemenea unor stindarde în praf. 


Însă uşa era închisă acum, şi lumina care se mai strecură 
prin panelurile colorate căpătase o solemnitate somptuoasă. 
În stânga lui Bayard era camera nepotului său, camera în 
care soţia nepotului său şi copilul ei muriseră în octombrie 
trecut. Se opri în faţa acestei uşi o clipă, apoi o deschise 
încet. Obloanele erau închise şi camera avea liniştea fără 
respiraţie a pustietăţii, şi el închise uşa şi bocăni mai departe 
cu indiferența apăsată a surzilor şi intră în propria cameră de 
culcare, trântind cu zgomot uşa după el, aşa cum era felul lui 
de a închide o uşă. 

Se aşeză şi-şi scoase pantofii, pantofii care i se făceau pe 
măsură de două ori pe an de către o firmă din St. Louis şi, în 
ciorapi numai, merse spre fereastră şi privi jos la iapa lui 
înşeuată, priponită de un dud în curtea din spate, şi la un 

18 


băieţaş negru, slab ca o scândură, încremenit alături. Din 
bucătărie, invizibilă de la fereastra unde stătea, cântecul 
nesfârşit în ton minor al Elnorei se ridica şi curgea mai 
departe, neauzit de Bayard, asupra după-amiezii leneşe. 

Traversă camera spre dulap şi scoase o pereche de cizme 
de călărie cu pielea crăpată, şi le trase greoi, scoase o ţigară 
din cutia de pe măsuţa de noapte, şi rămase un timp 
nemişcat, cu ţigara rece între buze. Prin stofa jachetei 
atinsese cu mâna luleaua de acolo, şi acum o scoase şi o privi 
iarăşi; i se părea că mai aude încă glasul bătrânului Falls 
recapitulând zgomotos: 

— Colonelul şedea acoloşa pe scaunu' lui, cu picioarele 
numa-n ciorapi proptite de balustrada verandei, şi fuma chiar 
din pipa asta. Bătrâna Louvinia şedea pe trepte, şi curăța un 
castron de mazăre pentru masă. Şi puteai să te şi bucuri c- 
aveai mazăre măcar, pe vremurile alea. Şi tu erai dincolo, 
lângă stâlpu' ăla. Nu mai era nimeni acoloşa, decât mătuşica 
ta, aia 'nainte să fi venit donşoara Jenny. Pe cele două fete, 
colonelul le trimisese la Memphis la tata-mare al tău, când se 
dusese el dintâi în Virginia chiar cu regimentu' ăla care se 
răzgândise după aia şi votase să-l scoată din colonelie. ÎI 
votase afară de la locu' lui pentru că nu vrusese să fie un 
fitecine să se bată pe burtă cu oricare hoţ de drumu mare 
care venea şi el cu o puşcă de furat şi zicea că-i soldat. Pe- 
atuncea, cum ţin eu minte, tu erai abia un băieţandru. Câţi 
ani aveai tu pe-atunci, Bayard? 

— Paisprezece. 

— Cum zici? 

— Paisprezece. Trebuie să-ţi tot repet de fiecare dată când 
vii să-mi spui povestea asta blestemată? 

— Ş-acolo şedeai tu când au trecut pe poartă şi au venit 
tropăind din copite în sus pe alee. Louviniei i-a scăpat 
castronu' cu mazăre şi a dat un răcnet, da colonelu' i-a spus 
să-şi ţină gura şi să dea fuga să-i aducă cizmele şi pistolul şi 
să stea cu ele gata pregătite la uşa din dos, şi tu ai luat-o din 
loc spre hambar să pui şeaua pe armăsaru ăla. Şi când 
yankeii au ajuns în faţa scării şi-au oprit - s-au oprit chiar 
acolo unde-i acum răsadu' ăla - nu se mai vedea nimenea 

19 


decât colonelul, stând acolo liniştit, ca şi cum n-ar fi auzit 
niciodată în viaţa lui de yankei. 

Yankeii şedeau acolo pe cai, sfătuindu-se între ei cum că, 
dacă asta era casa pe care-o căutau sau nu, şi colonelu' 
şedea şi el dincoace cu picioarele numai în ciorapi pe 
balustradă, căscând ochii la ei ca la panoramă. Ofiţeru' 
yankeu a spus la unul din oamenii lui să dea ocol până la 
hambar să vadă de armăsaru' ăla, şi pe urmă zice către 
colonel: 

— Hei, ascultă aicea, omule, unde stă rebelu' John Sartoris? 

— Mai în jos pe drumul ăsta, zice colonelu' fără măcar să 
clipească. Cam vreo două mile, zice. Da n-o să-l găsiţi acuma. 
S-a dus iar să se bată cu yankeii. 

— Mda, da’ eu zic că mai bine să vii să ne arăţi drumu’, 
oricum, zice ofiţerul yankeu. 

Aşa că, colonelul s-a ridicat în picioare fără să se grăbească 
şi le-a spus că să-l lase să-şi pună ghetele şi să-şi ia bastonul 
de plimbare, şi-a şchiopătat înăuntru în casă şi i-a lăsat să-l 
aştepte afară. 

Da, cum a ieşit din ochii lor, a şi zbughit-o. Bătrâna 
Louvinia îl aştepta la uşa din spate, cu haina şi cizmele şi 
pistoalele şi-o bucată de pâine de grâu. Ălălalt yankeu 
ajunsese la hambar, şi colonelu' şi-a luat lucrurile de la 
Louvinia şi şi le-a înfăşurat în haină şi-a pornit-o spre curtea 
din dos ca şi cum se plimba şi el aşa. Cam la vremea aia a 
ajuns şi yankeu' la uşa hambarului. 

— Nu-s deloc vite pe-aicea, zice yankeu'. 

— N-ar cam prea fi, zice colonelu'. Căpitanul zice că să te 
duci înapoi în faţă, zice, mergând înainte. Îl simţea pe yankeu 
privindu-l lung, privindu-l drept între umeri, acolo unde l-ar fi 
lovit glonţu'. Colonelu' zicea că ăsta a fost lucru cel mai greu 
pe care l-a făcut el în viaţa lui, să străbată toată curtea aia cu 
spatele la yankeu şi fără s-o ia la fugă. O luase spre colţul 
hambarului, unde ar fi putut să pună calu' între ei, şi 
colonelu' zicea că i se părea că mergea aşa de-un an de zile 
fără s-ajungă mai aproape şi nici să-ndrăznească să se uite 
îndărăt. Colonelu' zicea că nici nu se gândea chiar la nimic 
decât că-i părea bine că fetele nu erau acasă. Zicea că nici nu 

20 


s-a mai gândit la mătuşă-ta acolo în casă, pentru că zicea că 
ştie că ea-i un Sartoris pur sânge şi că era-n stare să facă 
faţă la o duzină de yankei. 

P-ormă yankeu' a zbierat după el, da' colonelu' i-a dat tot 
înainte, fără să se uite îndărăt la el sau ceva. P-ormă yankeu' 
a mai zbierat o dată şi colonelul spune că-şi auzea calu' 
frământându-se pe loc şi-atunci şi-a spus c-a venit vremea 
să-şi mişte picioarele. A dat colţu' hambarului tocmai când 
yankeu' trăsese primul foc, şi la vremea când yankeu' 
ajunsese şi el la colţ, el era dincolo de ţarcu' porcilor, şi se 
năpustea prin buruieni spre pârâu, unde-l aşteptai tu cu 
armăsaru' ascuns printre sălcii. 

Şi aşa, acolo erai tu cu calu', şi dincoace, din spate, zbierau 
ăia din patrula yankeilor, până când colonelu' a fost în stare 
să-şi tragă cizmele. Şi p-ormă ţi-a spus să-i spui mătuşe-tii că 
nu vine acasă la masă. 

— Dar de ce mi-o dai acuma, după atâta vreme? îl 
întrebase, mângâind luleaua cu degetele, şi bătrânul Falls 
răspunsese că azilul de săraci era locul potrivit pentru ea. 

— E-un lucru pe care şi-l ţinea totdeauna-n buzunar şi de la 
care simţise şi el o plăcere, în zilele-alea de demult. Se mai 
schimbaseră lucrurile, zic eu, la vremea când îşi construia 
calea ferată. Imi tot spunea pe vremea aia c-aveam să 
ajungem cu toţii până sâmbătă seara la azilu' de săraci. 
Decât că eu i-am luat-o înainte acolo. Am ajuns acolo 'naintea 
lui. Sau mai degrabă la cimitir, la el se gândea, când tot 
călărea-n sus şi-n jos prin şantier, cu desaga cu bani zi şi 
noapte, tot timpu' numai c-o lungime de cal 'naintea azilului, 
cum spunea singur. Atunci s-au schimbat lucrurile. Când a 
trebuit să-nceapă s-omoare oameni. Veneticii ăia doi care-i 
tot stârneau pe negri, şi la care el a intrat direct în camera 
unde şedeau ei la masă şi cu pistoalele pe masă, şi tâlharu' 
ăla şi ălaltu pe care i-a omorât, pe amândoi tot cu-acelaşi 
pistol cu ţeava scurtă. Când unu' trebe să-n-ceapă s-omoare 
oameni, cel mai sigur e c-o să trebuiască să-i tot dea 'nainte 
cu omorâtu'. Şi când face asta, atunci e şi el ca şi mort. 

Se arătase pe fruntea lui John Sartoris umbra întunecată a 
fatalităţii şi a sorții, în noaptea aceea când şedea la lumina 

21 


lumânărilor în sufragerie şi-şi rotea paharul de vin între 
degete, stând de vorbă cu fiul lui. Calea de fier era terminată, 
şi în ziua aceea fusese ales în legislatura statului după o luptă 
grea şi amarnică, şi pe frunte îi era înscrisă condamnarea, şi 
oboseala. 

— Aşa, spunea. Rediaw are să mă omoare mâine, pentru 
că am să fiu neînarmat. Am obosit să tot omor oameni... 
întinde-mi sticla de vin, Bayard. 

Şi a doua zi era mort, drept care, ca şi cum n-ar fi aşteptat 
decât asta ca să se elibereze de împletitura stângace a 
oaselor şi a sufletului, odată ce şi-ar fi pierdut zădărnicia 
propriului trup, îşi permitea acum să încremenească şi să dea 
formă lucrului aceluia care răsărise din el cu asemănarea 
fatală a visului său; ca să fie mai târziu evocat, asemenea 
unui duh sau unei zeități, de un bătrân analfabet aducându-şi 
aminte cu mult efort, sau doar de o lulea uzată din care chiar 
şi mirosul stătut al tutunului ars se stinsese de mult. 

Bătrânul Bayard se trezi tresărind şi merse să lase luleaua 
pe masa de toaletă. Pe urmă părăsi camera şi bocăni în jos 
pe scări, şi ieşi pe uşa din spate. 

Băieţandrul negru se trezi repede şi dezlegă iapa, şi-i ţinu 
scăriţa să urce în şa. Bătrânul Bayard încălecă şi îşi aminti în 
sfârşit de ţigară şi şi-o aprinse. Negrul deschise poarta spre 
curte şi-i tropăi înainte şi deschise şi cea de-a doua poartă şi-l 
lăsă pe călăreț în câmpul de dincolo. Bayard călări mai 
departe, trăgând după sine fumul acrişor. De undeva din 
spate se arătă un setter şi-şi potrivi pasul după al calului. 

Elnora şedea chircită, cu picioarele goale pe duşumeaua 
bucătăriei; îşi muie cârpa în găleată şi apoi o plesni iarăşi de 
duşumea. 

Păcătosu se ridică de pe scaunu' de suferinţă, 

Păcătosu' se ridică de pe scaunu de pocăință; 

Şi când omul Domnului-l întreabă, 

Zice; „Omul Domnului şi el are-o femeie, ce-are 
treabă. 

O, Doamne, şi O, Doamne! 

Uite-aşa stau lucrurile în biserica Ta, Doamne. 


22 


2 


Ţinta lui Simon era o casă uriaşă de cărămidă, situată mult 
în susul străzii. Pe locul acela fusese aşezarea unei frumoase 
şi vechi case coloniale, care se înălţase printre magnolii şi 
stejari, şi boschete înflorite. Insă casa arsese, şi o parte dintre 
copaci fuseseră tăiaţi să facă loc unei creaţii arhitecturale 
atât de ţipătoare, încât avea un fel de maiestate. Era un 
monument pentru frugalitatea (şi în acelaşi timp mausoleul 
aspirațiilor sociale ale femeilor lui) unui om din regiunile de 
coline, care se mutase în oraş venind dintr-o mică aşezare 
numită Cotul Francezului şi care, cum se exprima domnişoara 
Jenny Du Pre, construise cea mai impunătoare casă de la 
Cotul Francezului pe cel mai frumos teren din Jefferson. Omul 
din regiunile de coline rezistase aici timp de doi ani, în 
răstimpul cărora femeile din familia lui şedeau pe verandă cu 
bonete cu panglicuţe de dantelă şi-şi petreceau după- 
amiezile în rochii de mătase colorată, plimbându-se prin oraş 
într-o trăsurică cu roţi de cauciuc; pe urmă omul vânduse 
casa unui nou-sosit la oraş şi-şi luase femeile cu el îndărăt la 
tară şi fără îndoială că le pusese iar la treabă. 

Un număr de automobile trase la cotul străzii dădeau o 
ambianţă festivă locului, şi Simon cu mucul său de ţigară 
atârnându-i într-o parte trase şi el trăsura şi legă frâiele, şi se 
prinse într-o altercaţie scurtă, colorată cu un negru aşezat la 
volanul unei maşini parcate în faţa locului de priponit caii. 

— Să nu te-apuci să ocupi locu' la o trăsură a familiei 
Sartoris, mă negrule, conchise Simon, când celălalt îşi 
mişcase maşina şi-i lăsase liber stâlpul. N-ai decât să blochezi 
locu' public, dac-ai poftă, da' să nu te-apuci să blochezi locu' 
la un atelaj de-al colonelului sau al domnişoarei Jenny. Ei nu 
tolerează aşa ceva. 

Cobori şi legă caii, şi cu cugetul liniştit de morala pe care o 
făcuse şi limpezit de încântare că-şi impusese punctul de 
vedere, Simon se opri locului şi examină automobilul cu 
curiozitate şi nu puţină superioritate, nuanţată vag cu o 
invidie respectuoasă, şi i se adresă acum afabil şoferului. Dar 
nu pentru multă vreme, căci Simon avea surori întru Domnul 

23 


în bucătăria acestei case; curând după aceea, intră în curte şi 
urmă aleea presărată cu pietriş ocolind până în spatele casei. 
Auzea petrecerea dinăuntru când trecu pe sub ferestre - 
sporovăială susţinută, neinteligibilă cu care doamnele albe 
erau în stare să se înconjoare fără efort şi pe care păreau să 
o considere un adjuvant necesar (sau de neevitat) la felul de 
a-şi petrece distractiv timpul. Faptul că era vorba de un joc 
de cărţi nu i s-ar fi părut nici paradoxal, nici surprinzător lui 
Simon, pentru că timpul şi o experienţă absorbantă îl 
învăţaseră să arate o toleranţă blândă faţă de excentricităţile 
albilor şi ale doamnelor de orice culoare. 

Omul din regiunea colinelor îşi construise casa atât de 
aproape de stradă încât cea mai mare parte a pajiştii sale 
iniţiale cu frumoşii ei copaci bătrâni se afla în spate. Fuseseră 
pe vremuri aici boschete de mirt şi liliac sălbatic, şi liliac 
bătut, şi iasomie risipite în neorânduială, şi valuri de caprifoi 
pe gărduţuri şi pe trunchiurile copacilor. După ce casa dintâi 
arsese, toate aceste plante  năpădiseră locul şi-i 
transformaseră aşezarea într-o junglă bogată şi înmiresmată 
mult iubită de mierle şi sturzi, pe unde băieţii şi fetele 
întârziau în serile de primăvară şi de vară printre licuricii 
neliniştiţi şi păsărele cu țipăt mic şi uneori şi tremoloul lichid 
al vreunei bufniţe. Pe urmă omul colinelor cumpărase locul şi 
tăiase o parte din copaci ca să-şi construiască locuinţa 
aproape de stradă cum se obişnuia la ţară, şi curăţase jungla 
şi bandajase cu var trunchiurile copacilor care mai 
rămăseseră şi-şi trăsese gardurile pentru hambar şi pentru 
curţile de porci şi găini printre umbrele lor fantomatice. Nu 
rămăsese destul de multă vreme acolo ca să înveţe ce ar fi 
trebuit să ştie ca să-şi facă un garaj. 

Ceva din dezolarea antiseptică a locului sub stăpânirea lui 
se mai risipise acum, şi actualul proprietar mai plantase 
boschete - iasomie şi dafin, şi verbină - cu mese şi scaune de 
fier la umbra lor, şi o piscină şi un teren de tenis; şi Simon îşi 
continuă înaintarea cu o siguranţă plină de discreţie, şi pe 
zumzetul lipsit de consoane al glasurilor feminine pătrunse în 
bucătărie, unde o femeie slabă cu un turban purpuriu, 
funebru, ţinând în mână un biscuit din care muşcase, uns cu 

24 


maioneză, şi o alta mai masivă în şorţul pătat, care sorbea 
îngheţata topită dintr-o farfurioară, îşi rostogoliră ochii înspre 
el. 

— L-am văzut pe stradă, şi arăta rău de tot; nu i-a priit 
deloc, spunea vizitatoarea tocmai când intra Simon, însă îşi 
întrerupse conversaţia şi-i urară bun venit. 

— la te uită, fratele Strother, spuseră la unison. Intră, frate 
Strother. Ce faci? 

— Prost, doamnele mele, prost, replică Simon; îşi scoase 
pălăria şi-şi desprinse mucul de ţigară de pe buze şi şi-l puse 
bine la pălărie. Am un junghi rău de tot în spinare. 
'Mneavoastră - bine? 

— Eu bine, îţi mulţumesc, frate Strother, răspunse 
vizitatoarea. 

Simon îşi trase scaunul în faţa mesei, cum fusese poftit s-o 
facă. 

— Ce-ai vrea să guşti, frate Strother? întrebă, plină de 
ospitalitate, bucătăreasa. Am sendvişuri pentru petrecere şi 
puţină salată şi ceva îngheţată care-a mai rămas de la prânz. 

— Eu zic să iau niţică îngheţată şi puţină salată, soră 
Rachel, replică Simon. Nu prea mă ţin dinţii pentru lucrurile 
astea de la petrecere. 

Bucătăreasa se ridică în picioare cu  încetineală 
maiestuoasă, se legănă către un dulăpior şi scoase o tavă. 
Era una dintre cele mai bune bucătărese din Jefferson; nicio 
stăpână n-ar fi îndrăznit să protesteze faţă de relaţiile 
mondene ale lui Rachel în bucătărie. 

— Doamne, ce nostim mai eşti şi 'mneatale! exclamă 
musafira care fusese acolo înaintea lui. Mai mănânci 
îngheţată la vârsta “'mneatale! 

— Păi, mănânc îngheţată de şaizeci de ani, spuse Simon. 
Ce treabă-aş avea să mă opresc acuma? 

— Chiar, frate Strother, aprobă bucătăreasa, punându-i 
platoul în faţă. Mănâncă-ţi îngheţata cât poţi s-o mai 
mănânci. Numai o secundă şi... la vezi, Meloney, se 
întrerupse când o negresă tânără cu tenul mai deschis şi şort 
cu farfurioare cu rămăşiţe de mici construcţii comestibile 
copiate după reclamele din revistele pentru cucoane, din cele 

25 


mai arătoase şi nici prea hrănitoare, şi cu care invitaţii îşi 
tăbăceau cerul gurii în aşteptarea mesei de seară, oferă-i 
fratelui Strother un castronel din îngheţata aia, scumpo. 

Fata lăsă cu zgomot tava în chiuvetă şi spălă un castronel 
la robinet, în vreme ce Simon o pândea cu ochii lui mici şi 
calmi. Trecu castronelul pe sub un prosop cu un gest splendid 
de neglijenţă dispreţuitoare şi, cu bărbia ridicată într-un 
unghi dezaprobator, clămpăni pe tocurile ei înalte prin 
bucătărie, încă sub ochii lui Simon ce nu clipeau, şi trânti cu 
zgomot o uşă în urma ei. Atunci Simon îşi întoarse capul. 

— Da, doamna mea, repetă el. Am mâncat îngheţată prea 
multă vreme ca să mă mai opresc la vârsta mea. 

— Şi nici n-are ce să-ţi strice dacă poţi să ţi-o ţii în burtă, 
aprobă bucătăreasa, înălţându-şi iarăşi farfurioara spre buze. 

Fata se întoarse şi, cu capul încă întors într-o parte, lăsă 
castronelul cu lichidul văscos în faţa lui Simon, care, profitând 
de această mişcare, îşi lăsă mâna pe coapsa ei. Fata îl pocni 
de îndată peste ceafa căruntă cu palma. 

— Domnişoară Rachel, nu poţi să-l faci să-şi ţină mâinile 
acasă? spuse. 

— Nu ţi-e ruşine, întrebă Rachel, dar fără resentiment, om 
bătrân ca matale, cu-o familie şi copii mari şi cu un picior în 
groapă? 

— Tacă-ţi gura, femeie, spuse Simon placid, punând cu 
lingurita spanac în îngheţata topită. Nu mai termină odată 
alea acolo sus? 

— Cred că acuma, spuse cealaltă invitată, băgându-şi alt 
biscuit în gură, cu un gest de distincţie elegantă; parcă 
vorbesc mai tare. 

— Atuncea au început să joace iar, o corectă Simon. Au 
lăsat-o mai moale cu vorba cât au mâncat. Da, domnule, s-au 
apucat iar să joace. Aştia-s albii. Negrii n-ar fi destul de 
deştepţi să joace cărţi cu un scandal ca ăsta. 


Însă adevărul era că se pregăteau să plece. Domnişoara 
Jenny Du Pre tocmai terminase de spus o istorie care le 
lăsase pe cele trei de la masa ei evitând cam prea conştiente 
de ele însele să se uite una în ochii alteia, istorie adică aşa 

26 


cum avea ea obiceiul să povestească. Domnişoara Jenny 
călătorea foarte puţin şi deloc în vagoanele de fumători, aşa 
că te întrebai de unde afla asemenea istorisiri, cine i le 
spunea şi ei. Şi le repeta oriunde şi oricând, alegând 
momentele cele mai nepotrivite şi publicul cel mai nepotrivit 
cu o îndrăzneală rece şi jovială. Tineretul o iubea şi era foarte 
căutată pentru ca să dea o notă de respectabilitate 
picnicurilor. 

| se adresa acum gazdei, de-a latul camerei. 

— Eu mă duc acasă, Belle, declară. Pot să spun că ne-am 
plictisit cu toatele de petrecerea asta de la tine. Eu, în orice 
caz. 

Gazda era o femeie durdulie, tinerică şi faţa ei abil fardată 
trăda acum o concentrare isterică, vecină cu odihna, dar 
când domnişoara Jenny pătrunse în conştiinţa ei cu iminenţa 
plecării, această linişte i se destrămă repede şi chipul îi 
recăpătă expresia familiară de nemulţumire încordată, dar 
nelămurită şi protestă convenţional, însă cu o sinceritate 
insistentă, cum ar fi făcut un copil bine-crescut. 

Însă domnişoara Jenny era inflexibilă. Se ridică în picioare 
şi mâna ei zveltă, ridată, mătură nişte firimituri invizibile din 
poala rochiei negre de mătase. 

— Dacă mai stau, am să lipsesc de la romul de după masă 
al lui Bayard, explică ea cu obişnuita ei sinceritate. Haide, 
Narcissa, te duc eu cu maşina acasă. 

— Am maşina mea, îţi mulţumesc, domnişoară Jenny, îi 
răspunse, cu o voce gravă de contraltă, tânăra căreia i se 
adresase, ridicându-se şi ea în picioare. 

Celelalte doamne îşi părăsiră de asemenea scaunele cu 
foşnete pregătitoare pe deasupra protestelor impetuoase ale 
gazdei şi lunecară încet spre hol unde se strânseră iar în faţa 
diferitelor oglinzi în grupuri colorate şi ascuţit sporovăitoare. 
Domnişoara Jenny îşi continua însă cu fermitate drumul spre 
uşă. 

— Haideţi, băieţi, repeta ea. Lui Harry Mitchell n-o să-i facă 
nicio plăcere să dea peste toată vorbăria asta a voastră când 
s-o întoarce acasă de la lucru. 

— Atunci n-are decât să stea în maşină, în garaj, răspunse 

27 


gazda cu asprime. Tare mult aş vrea să nu pleci, domnişoară 
Jenny; să ştii că n-am să te mai invit altă dată. 

Însă domnişoara Jenny spuse doar: „La revedere, la 
revedere”, cu o afabilitate rece, şi acum stătea pe trepte, cu 
versiunea delicată a nasului familiei Sartoris şi cu spatele ei 
drept, de grenadier, care nu ceda primul loc în ce priveşte 
statura ţeapănă decât unei singure alte persoane din tot 
oraşul, şi acolo pe trepte o ajunse Narcissa, aducând cu ea ca 
o mireasmă aura de linişte gravă şi senină în care trăia. 

— Şi să ştii că Belle chiar gândea ce spunea, zise 
domnişoara Jenny. 

— Când spunea ce, domnişoară Jenny? 

— Cu bărbatu-său... Ei, unde-o fi negrul ăla blestemat? 

Coborâră treptele şi dinspre automobilele parcate mai 
încolo porniră explozii înăbuşite, izolate, pe când cele două 
femei traversau aleea scurtă mărginită cu flori spre stradă. 

— N-ai văzut pe unde s-o fi dus vizitiul meu? îl întrebă 
domnişoara Jenny pe negrul din maşina cea mai apropiată. 

— A luat-o spre uşa din dos, doamnă. Negrul deschise 
portiera şi-şi alunecă în jos picioarele îmbrăcate în moletiere 
milităreşti şi ghetre de muşama. Mă duc eu că-l aduc. 

— Mulţumesc. Ei, bine c-a dat Dumnezeu şi s-a terminat şi 
asta, adăugă. Păcat că oamenii n-au curajul sau bunul-simţ 
să-şi trimită invitaţiile şi pe urmă să-şi închidă casa şi să 
plece cât mai departe. Toată distracţia la vizitele astea este 
până te găteşti şi porneşti într-acolo. 

Doamnele veneau mereu în grupuri zgomotoase dinspre 
alee şi intrau în automobile sau plecau pe jos schimbând 
ultimele saluturi vesele, nu chiar muzicale. Soarele coborâse 
acum în spatele casei Bellei, şi când doamnele treceau din 
umbră în fâşia dreaptă de lumină de soare de dincolo 
deveneau o clipă delicat scânteietoare ca nişte papagali. 
Narcissa Benbow era îmbrăcată în cenuşiu şi ochii îi erau 
violeţi, iar pe faţă avea aşternut repausul neprihănit al 
crinilor. 

— Dar nu şi petrecerile pentru copii, protestă ea. 

— Vorbesc despre petrecerile astea, nu despre locurile 
unde te şi distrezi, spuse domnişoara Jenny. Şi pentru c-a 

28 


venit vorba de copii - ce se mai aude de la Horace? 

— A, nu ţi-am spus? vorbi cealaltă repede. Am primit o 
telegramă ieri. A debarcat miercuri la New York. Ceva foarte 
încâlcit, n-am înţeles deloc ce voia să spună, decât că trebuie 
să mai stea la New York vreo săptămână. Avea mai mult de 
cincizeci de cuvinte. 

— Şi era plătită de acolo? întrebă domnişoara Jenny. 
Cealaltă îi răspunse că da, şi atunci ea adăugă: Horace 
trebuie să se fi îmbogăţit, cum spun soldaţii că s-au îmbogăţit 
toţi ăştia de la YMCA. De, dacă l-a învăţat până şi pe un om 
ca Horace să facă bani, atunci înseamnă că războiul tot a fost 
bun la ceva. 

— Domnişoară Jenny! Cum poţi să vorbeşti aşa, după ce că 
John a - după... 

— Prostii, spuse domnişoara Jenny. Războiul n-a făcut 
altceva decât să-i dea o scuză bună lui John să se omoare. 
Dacă n-ar fi fost asta, s-ar fi întâmplat cine ştie cum în alt fel 
şi ar mai fi dat şi bătaie de cap la toată lumea. 

— Domnişoară Jenny! 

— Ştiu, draga mea. Trăiesc cu Sartorişii ăştia căpăţânoşi de 
optzeci de ani de zile, şi n-am să-i dau fantomei nici unuia 
satisfacția să vărs o singură lacrimă pentru el. Ce spunea 
telegrama aia a lui Horace? 

— Despre ceva nu ştiu ce o să aducă acasă cu el, răspunse 
cealaltă, şi faţa ei senină căpătă o expresie de exasperare 
plină de iubire. Era cu totul incoerent... Horace n-a fost 
niciodată în stare să spună ceva ca să se înţeleagă de la 
distanţă. 

Rămase iar gânditoare, privind în josul străzii, în tunelul de 
stejari şi ulmi, prin care soarele cădea în dungi rare, tigrate. 

— Crezi c-o fi adoptat vreun orfan de război? 

— Orfan de război? repetă domnişoara Jenny. Mai degrabă 
pe mama vreunui orfan. 

Simon apăru pe după colţul casei, ştergându-se la gură cu 
dosul palmei, şi traversă pajiştea cu o celeritate împleticită. 
Ţigara nu-i mai era vizibilă. 

— Nu, spuse cealaltă repede, cu o îngrijorare gravă. Nu 
crezi serios c-ar face aşa ceva? Nu, nu; nu se poate; Horace 

29 


n-ar face una ca asta. Nu face nimic fără să-mi spună mie 
întâi. Mi-ar fi scris; ştiu c-ar fi făcut-o. Nu vorbeşti serios, nu 
crezi aşa ceva din partea lui Horace, nu? Un lucru ca ăsta? 

— Hmph, pufni domnişoara Jenny prin nasul ei normand, 
pronunţat. Un naiv ca Horace care se rătăceşte deodată 
printre toate europencele alea ahtiate după bărbaţi? Nici el 
nu şi-ar da seama până n-o fi prea târziu; mai ales că-i şi o 
limbă străină. Pariez pe ce vrei tu că în toate oraşele prin 
care a trecut şi unde a stat mai mult de o săptămână, 
proprietăreasa sau cine-o fi fost îi ţinea mâncarea pe plită 
când venea târziu acasă sau fura zahărul de la ăilalţi ca să-i 
îndulcească lui cafeluţa. Unii bărbaţi sunt născuţi să aibă 
întotdeauna o femeie care să facă pe preşul de la intrare 
pentru ei, aşa cum unii bărbaţi se nasc să poarte coarne... Tu 
câţi ani ai? 

— Tot douăzeci şi şase, domnişoară Jenny, răspunse tânăra 
răbdătoare. 

Simon dezlegase caii şi stătea acum în picioare lângă 
trăsură având atitudinea lui specială pentru domnişoara 
Jenny. Se deosebea de cea de la bancă; era o deferenţă 
marţială şi protectoare.  Domnişoara Jenny  cercetă 
seninătatea de pe faţa celeilalte. 

— De ce nu te măriţi şi tu să-l laşi pe bebeluşul ăsta să-şi 
poarte singur de grijă o vreme? Ţine minte ce-ţi spun, n-au să 
treacă nici şase luni şi-o să vezi o altă femeie care să se dea 
peste cap ca să-i ţină picioarele la căldurică, şi el n-o să-ți 
simtă lipsa. 

— l-am promis mamei, răspunse cealaltă liniştită, fără să 
se supere... Da' nu văd de ce n-a putut să scrie ceva să se 
înţeleagă. 

— Made... Domnişoara Jenny se întoarse spre trăsura ei. 
Poate o fi numai un orfan, la urma urmei, spuse cu voce 
liniştitoare, dar fără prea mare încredere. 

— Am să aflu curând, orice-o fi, aprobă cealaltă, după care 
traversă strada spre un automobil mic oprit la colţ şi deschise 
portiera. 

Domnişoara Jenny urcă în trăsura ei şi Simon se sui pe 
capră şi strânse frâiele în mână. 

30 


— Anunţă-mă şi pe mine când mai primeşti ceva, strigă ea 
pe când trăsura pornea din loc. Vino pe la noi şi mai culege 
nişte flori dacă ai nevoie. 

— Mulţumesc. La revedere. 

— Haide, Simon. 

Trăsura porni, şi din nou Simon amână noutatea până când 
ieşiră din oraş. 

— Domnu' Bayard a venit acasă, spuse el, pe acelaşi ton 
de conversaţie ca şi mai înainte. 

— Unde e? întrebă imediat domnişoara Jenny. 

— N-a venit încă-acasă, răspunse Simon. Cred că s-o fi dus 
la cimitir. 

— Prostii, pufni domnişoara Jenny. Niciun Sartoris nu se 
duce la cimitir, decât o singură dată... Colonelul ştie că s-a 
întors? 

— Da, vă rog. l-am spus eu, da' parcă nu-i vine să creadă 
că spun adevărul. 

— Adică, nu l-a văzut nimeni până acuma în afară de tine? 

— Da’ nici eu nu l-am văzut, se dezvinovăţi Simon. Un 
hamal de la gară l-a văzut când a sărit din tren şi mi-a spus şi 
mie. 

— Dracu’ să te ia de negru prost! izbucni domnişoara 
Jenny. Şi te-ai apucat să-i toci prostiile astea lui Bayard? N-ai 
şi tu minte deloc de atâta vreme? 

— L-a văzut hamalu' ăla, repetă Simon cu încăpățânare. 
Mi-nchipui că l-o cunoaşte şi ăla pe domnul Bayard când îl 
vede. 

— Bine, şi-atunci unde e? 

— Zic că poate că s-o fi dus pân-la cimitir, sugeră Simon. 

— Mână înainte! 


Domnişoara Jenny îşi găsi nepotul în biroul lui cu doi dintre 
câinii de vânătoare. Camera era toată căptușită cu rafturi de 
cărţi cuprinzând şiruri de tomuri juridice greoaie, legate în 
piele de vițel şi emanând a atmosferă de meditaţie prăfuită şi 
netulburată, şi un amestec de literatură din şcoala romantică- 
istorică (era acolo toată opera lui Dumas şi suita continuă a 
volumelor constituia acum singura lectură a lui Bayard, unul 

31 


din volume aflându-se întotdeauna pe măsuţa de noapte de 
lângă pat) precum şi o colecţie de obiecte amestecate - 
pacheţele cu seminţe, pinteni vechi, ruginiţi şi catarame de 
hamuri, broşuri despre bolile animalelor şi ale plantelor, 
casete împodobite pentru păstrat ţigări pe care le primise în 
dar la diferite prilejuri şi aniversări şi pe care nu le folosea 
niciodată, fragmente de pietre şi rădăcini uscate şi seminţe - 
strânse toate odinioară şi din motive care de mult îi pieriseră 
din amintire, dar păstrate totuşi mai departe. În încăpere se 
mai afla şi un dulap enorm cu o uşă cu lacăt, şi o masă 
imensă presărată cu obiecte încă şi mai întâmplătoare, 
precum şi un pupitru încuiat (cheile şi încuietorile constituiau 
pentru el o obsesie), o sofa şi trei fotolii mari de piele. 
Camerei acesteia i se spusese dintotdeauna biroul, şi Bayard 
şedea acum aici, cu pălăria pe cap şi cizmele de călărie încă 
în picioare, transferând nişte whisky american dintr-un 
butoiaş rotund într-o carafă cu închizătoare de argint, pe 
când cei doi câini îl supravegheau cu o gravitate 
maiestuoasă. 

Unul din câini era bătrân de tot şi aproape orb. Îşi petrecea 
cea mai mare parte din zi lungit la soare în curtea din spate 
sau, în zilele calde de vară, în obscuritatea răcoroasă şi 
prăfuită de sub bucătărie. Insă spre mijlocul după-amiezii 
ocolea uşa din faţă şi aştepta acolo liniştit şi grav până se 
apropia trăsura pe alee; şi după ce Bayard cobora şi intra în 
casă se reîntorcea în spate şi aştepta iar până când Isom 
scotea iapa şi Bayard ieşea şi încăleca. Pe urmă îşi petreceau 
după-amiaza împreună străbătând calmi şi fără grabă 
pajiştile şi câmpurile, şi pădurile schimbătoare după anotimp 
- bărbatul călare şi setterul bălţat şi solemn alături, în vreme 
ce seara declinantă a vieţii lor cobora spre un sfârşit peste 
pământurile mănoase care-i văzuseră pe amândoi crescând şi 
trăind. 

Câinele cel tânăr nu împlinise încă doi ani; era prea agitat 
ca să suporte multă vreme liniştea aşezată a tovărăşiei lor, şi 
deşi uneori pornea împreună cu ei sau îi ajungea, grăbit şi 
febril, venind de undeva din urmă ca să li se alăture pe câmp, 
nu rămânea niciodată prea mult, şi curând se grăbea mai 

32 


departe cu limba atârnându-i şi cu smocul delicat de blană al 
cozii acum încordate urmărind mirosurile înnebunitor de 
înşelătoare cu care-l înconjura şi-l ispitea lumea din fiecare 
tufiş şi crâng şi râpă. 

Cizmele lui Bayard erau ude la vârfuri şi pe tocuri avea 
bucăţi de noroi, şi acum se aplecase cu preocupare încordată 
asupra butoiaşului şi a carafei înconjurat de curiozitatea 
sobră a câinilor. Butoiaşul era aşezat cu vrana mai ridicată pe 
un alt scaun şi el trăgea cu delicateţe lichidul dens cafeniu în 
carafă printr-un tub de cauciuc. Domnişoara Jenny intră cu 
boneta ei neagră aşezată încă exact pe creştetul capului 
cărunt corect pieptănat şi câinii îşi ridicară privirile spre ea, 
cel mai bătrân cu o demnitate gravă, cel tânăr cu un gest mai 
grăbit, lovindu-şi cu zgomot coada de duşumea cu o 
neîncredere nervoasă. Însă Bayard nu-şi înălţă capul. 
Domnişoara Jenny închise uşa şi privi cu răceală cizmele 
bărbatului. 

— Ţi-s ude picioarele, declară ea. 

El nu-şi ridică nici acum capul, ţinând mai departe cu 
delicateţe tubul în vreme ce lichidul urca treptat în carafă. 
Uneori surzenia îi era cât se poate de convenabilă, mai mult 
convenabilă decât reală, poate; însă cine ar fi putut să fie 
sigur de asta? 

— Du-te sus şi  scoate-ţi cizmele astea! îi porunci 
domnişoara Jenny, ridicând glasul. Îţi umplu eu cana. 

Însă închis în turnul senin, bine zidit, al surzeniei sale, 
împerturbabilitatea nu i se clătină până ce nu-şi umplu carafa 
şi atunci strânse între două degete tubul, îl ridică şi-l lăsă să 
se scurgă înapoi în butoiaş. Câinele bătrân nu se mişcase din 
loc, însă cel tânăr se trăsese în spatele lui Bayard, unde se 
lungise acum imobil şi atent, cu capul pe labele din faţă, 
pândind-o pe domnişoara Jenny cu un ochi lichid, care nu 
clipea niciodată. Bayard trase tubul afară din butoiaş şi o privi 
pentru prima dată. 

— Ce-ai spus? 

Însă domnişoara Jenny se reîntorsese la uşă; o deschise şi 
strigă spre hol, obţinând un răspuns alarmat din bucătărie, 
urmat curând de Simon în carne şi oase. 

33 


— Du-te sus şi adu-i papucii colonelului! ordonă ea. 

Când se întoarse înapoi în cameră, nici Bayard şi nici 
butoiaşul nu mai erau vizibili, însă din uşa deschisă a 
dulapului se isca manifestând interes partea din spate a 
câinelui tânăr şi blana sârmoasă a cozii lui barometrice; apoi 
Bayard împinse câinele afară din dulap cu piciorul, ieşi şi el şi 
încuie uşa după el. 

— S-a întors şi Simon? întrebă. 

— Vine acuma, răspunse ea. L-am strigat eu. Aşază-te aici 
şi scoate-ţi cizmele astea ude. 

În clipa aceea intră Simon cu papucii, şi Bayard se aşeză 
ascultător, iar Simon îngenunche şi-i trase cizmele sub 
privirea severă, marţială, a domnişoarei Jenny. 

— Ciorapii sunt uscați? întrebă ea. 

— Nu vă rog, nu sunt uzi, răspunse Simon. 

Însă ea se aplecă şi-i controlă singură. 

— Hei, spuse Bayard nervos, însă domnişoara Jenny îşi 
alunecă mâinile peste amândouă picioarele lui cu gest 
imperturbabil, dar grăbit. 

— Poţi să fii sigur că nu-i meritul lui că nu-s, vorbi ea peste 
zidul fără vârf al surzeniei lui. Şi-a mai trebuit să vii şi tu cu 
povestea asta prostească a ta. 

— Da l-a văzut un hamal la gară, repetă Simon cu 
încăpățânare, împingând papucii la picioarele lui Bayard; n- 
am zis deloc că l-am văzut eu. 

După care se ridică şi-şi frecă mâinile de coapse. 

Bayard îşi vâri picioarele în papuci. 

— Adu paharele şi sticlele pentru punci, Simon, zise. Pe 
urmă către matuşă-sa, cu un ton pe care reuşi să şi-l păstreze 
indiferent: Simon zice că Bayard a venit cu trenul de azi 
după-masă. 

Însă domnişoara Jenny se dezlănţuise iarăşi împotriva lui 
Simon. 

— Vino-ndărăt şi ia cizmele astea de-aici şi pune-le după 
sobă, spuse ea. Simon se întoarse şi lunecă grăbit spre cămin 
ridicând de jos cizmele. Şi scoate şi câinii ăştia de-aici, 
adăugă ea. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a gândit să-şi 
aducă şi calul cu el înăuntru. 

34 


Îndată câinele cel bătrân se ridică în picioare şi, urmat de 
cel tânăr cu grabă neîncrezătoare, ieşi cu acelaşi aer de 
deliberare prefăcută cu care şi Bayard şi Simon dădeau 
ascultare izbucnirilor implacabile şi nervoase ale domnişoarei 
Jenny. 

— Simon zice... repetă Bayard. 

— Simon zice numai prostii, pufni domnişoara Jenny. 
Trăieşti de şaizeci de ani de zile cu Simon în spinare şi n-ai 
învăţat nici acuma că nu-i în stare să vadă ce-i adevărat şi ce 
nu-i nici când vede cu ochii lui? 

Şi îl urmă pe Simon afară din cameră şi mai departe în 
bucătărie, şi pe când fiica lui Simon se apleca înaltă peste 
planşeta de frământat şi Simon umplea o cană mare cu apă 
proaspătă şi tăia o lămâie în felioare subţiri aşezându-le 
împreună cu o zaharniţă şi două pahare înalte pe o tavă, 
domnişoara Jenny se opri în prag şi de acolo reuşi să facă să 
se încreţească şi mai tare rămăşiţele părului cărunt al lui 
Simon pe creştetul său tot mai aplecat. Ea stăpânea 
întotdeauna cu o mână sigură posibilităţile limbajului, însă 
atunci când i se stârnea mânia se avânta fără efort spre 
înălţimi sublime. Vorba ei avea o claritate plină de forţă şi o 
simplitate colorată, şi se putea mândri cu o îndrăzneală a 
metaforei pe care i-ar fi invidiat-o până şi Demostene, pe 
care chiar şi catârii i-o înțelegeau şi asupra înţelesului căreia 
nici chiar cele mai obtuze fiinţe omeneşti n-ar fi putut rămâne 
multă vreme la îndoială; şi sub revărsarea elocvenţei ei capul 
lui Simon se pleca tot mai adânc, iar aerul superb de 
preocupare detaşată i se pleoştea asemenea unui penaj ud în 
jurul frunţii; până când apucă tava şi se grăbi afară din 
încăpere. Vocea domnişoarei Jenny îl urmări coborând 
asupră-i cu o tot mai largă şi irezistibilă capacitate de 
cuprindere, purtând cu ea un avertisment şi sugestii pentru 
comportamentul viitor al lui Simon şi al Elnorei, cât şi al 
tuturor descendenților lor, existenţi ori problematici, pentru 
mulţi ani de atunci înainte. 

— Şi data viitoare, încheie ea, când tu sau vreun hamal de 
la gară, sau vreun acar, sau vreun comisionar, mai vedeţi sau 
mai auziţi ceva care credeţi voi că l-ar putea interesa pe 

35 


colonel, să-mi spuneţi mie întâi; spun eu tot ce-i de spus 
după aia. 

Îi mai adresă Elnorei o altă privire întunecată ca o amintire 
şi se reîntoarse în birou, unde nepotul ei amesteca cu grijă 
zahăr şi apă în cele două pahare. 

Simon oficia ca valet la masă înveşmântat într-o jachetă 
albă - căptuşită cu bronz, s-ar fi putut spune. Numai că nu 
era bronz, ci argint, atât de fin şi de pur încât unele dintre 
linguriţe de pildă se subţiaseră aproape ca foiţa sub degetele 
generaţiilor succesive care le ţinuseră în mâini; argintăria pe 
care bunicul lui Simon, Joby, o îngropase odinioară sub 
duşumeaua mirosind a amoniac a hambarului în vreme ce 
Simon, pe atunci în vârstă de trei ani şi înfăşurat într-o 
singură ţoală murdară, privise cu interesul plin de gravitate al 
copiilor la această joacă ciudată. 

Un efluviu provenind din ceea ce constituia însărcinările 
principale ale lui Simon îl însoțea pretutindeni, totuşi, chiar şi 
când era spălat şi gătit pentru biserică într-o redingotă veche 
a lui Bayard pe care n-o mai purta; şi fiecare intrare a sa în 
sufragerie cu felurile de mâncare îl aducea odată cu el, 
diseminându-se chiar şi în atitudinile degajate în care se 
oprea lângă bufet când răspundea întrebărilor abrupte ale 
domnişoarei Jenny sau când continua vreo conversaţie 
fragmentară începută cu Bayard mai devreme în timpul zilei, 
iar apoi ieşirile lui lăsau în urmă o uşoară nostalgie a 
grajdurilor. Insă astă-seară aducea tăvile şi le depunea pe 
masă şi se retrăgea apoi imediat în bucătărie; Simon 
înţelesese că şi de data aceasta vorbise prea mult. 

Domnişoara Jenny, cu şalul de lână albă strâns în jurul 
umerilor s-o păzească de răcoarea înserării, era cea care 
susţinea conversaţia în seara aceasta, cufundându-se ea 
însăşi şi trăgându-l după sine şi pe nepotul ei într-o revărsare 
de banalităţi - fapte mărunte şi zvonuri - o comportare deloc 
pe potriva ei. Ea însăşi avea părerile ei şi avea şi un fel 
oracular, plin de umor agresiv de a şi le exprima, dar foarte 
rareori cobora până la bârfelile obişnuite. Intre timp Bayard 
se închisese în turnul solid zidit al surzeniei sale, ridicând 
podul şi trântind cu zgomot porţile grele, astfel că n-ai mai fi 

36 


putut spune dacă auzea sau nu, în vreme ce eul său trupesc 
îşi înghiţea sârguincios cina. Curând se putea spune că 
terminaseră, şi domnişoara Jenny agită cu mâna clopoţelul de 
argint, iar Simon deschise iarăşi uşa bucătăriei, primi încă o 
dată expresia rece a nemulțumirii ei, închise uşa şi zăbovi în 
dosul ei până când cei doi părăsiră sufrageria. 

Bayard îşi aprinse ţigara în birou şi domnişoara Jenny îl 
urmă acolo şi-şi trase scaunul în faţa mesei, sub lampă, 
deschizând ziarul din Memphis. Urmărea cu plăcere 
umanitatea în mutaţiile ei mai colorate, preferând aspectele 
vii, romaneşti, deloc mai impecabile şi mohorâte fapte, astfel 
că-şi rezerva ziarul mai frivol de după-amiază, chiar dacă era 
vechi de o zi când îi ajungea ei în mână, şi citea cu o 
aviditate rece dările de seamă despre incendii şi asasinate, 
fapte de violenţă şi adulteruri; destul de curând America avea 
să-i pună la dispoziţie, ca pe o scenă, divertismente preţioase 
sub forma războiului dintre bandele de contrabandişti de 
alcool, însă nu venise încă vremea aceea. Nepotul ei se aşeza 
dincolo de revărsarea blândă de cascadă înceată a luminii 
lămpii, cu picioarele proptite de colţul căminului, de pe care 
tălpile ghetelor sale, şi tălpile ghetelor lui John Sartoris 
înaintea lui, tociseră demult lustrul, pufăind acum din ţigară. 
El nu citea, şi domnişoara Jenny îi arunca din când în când o 
privire pe deasupra ochelarilor şi peste ziar. Pe urmă se 
apuca de citit mai departe, şi nu se auzea niciun sunet în 
încăpere în afară de foşnetul sporadic al foilor. 

După o vreme el se ridică în picioare, cu una din mişcările 
sale alungite, caracteristice, şi ea îl urmări cu privirea pe 
când străbătea camera şi apoi ieşi pe uşă trântind-o cu 
zgomot în urma lui. Ea mai citi un timp, însă atenţia ei îi 
urmărea bocănitul greu al paşilor în hol, şi când aceştia 
încetară se ridică, puse ziarul deoparte şi-l urmă până la uşa 
din faţă. 

Luna răsărea de dincolo de zidul întunecat dinspre răsărit 
al dealurilor şi plutea acum fără emfază deasupra văii, urcând 
asemenea unui balon în spatele stejarilor şi al copacilor de pe 
alee. Bayard şedea cu picioarele rezemate pe balustrada 
verandei, în lumina lunii. Ţigara îi licărea la intervale rare, şi 

37 


ţârâitul monoton al greierilor se ridica din iarbă lângă el, iar 
de mai departe, între copaci, răsărea sunetul ireal al 
broscuţelor asemenea unor baloane minuscule şi nesfârşite 
de argint ridicându-se în aer. Mireasma subţiratică, de 
nicăieri venind a salcâmilor cobora pretutindeni, intangibilă 
cu fumul destrămat al tutunului, şi dinspre spatele casei, 
peste holul întunecat, plutea glasul Elnorei suspendat într-o 
melodie în minor, lipsită de orice înţeles. 

Domnişoara Jenny pipăi prin întuneric pe după uşă, şi de 
lângă obscuritatea mai palidă, larg căscându-se a oglinzii luă 
din cuier pălăria lui Bayard, se apropie de el şi i-o puse în 
mână. 

— Nu sta prea mult afară. Nu-i vară încă. 

El mormăi ceva indistinct, însă îşi puse pălăria şi ea se 
întoarse şi reveni în birou, îşi termină ziarul, îl împături şi-l 
aşeză pe masă. Stinse lumina şi urcă pe scara întunecoasă în 
camera ei. Luna strălucea pe deasupra copacilor vizibilă de 
aici din odaie şi cădea în dungi late de argint prin ferestrele 
dinspre răsărit. 

Înainte de a aprinde lumina, ea străbătu camera până la 
peretele dinspre miazăzi şi acolo ridică geamul de la o 
fereastră, deasupra greierilor şi a broaştelor şi undeva a unei 
mierle. Afară, în faţa ferestrei, era o magnolie, însă nu 
înflorise încă, şi nici caprifoiul strâns în valuri de gardul 
grădinii nu era în floare. Însă aveau să înflorească în curând, 
şi de aici de la fereastră privea în jos spre grădină, peste 
tufele de iasomie şi liliac sălbatic, şi colocantus aşa cum luna 
le scălda somnul de bronz încă neînflorit, şi peste alte tufişuri 
şi boschete din grădinile de demult din Carolina, pe care le 
cunoscuse când fusese tânără. 

Imediat după colţul casei, din bucătăria de aici invizibilă, 
glasul Elnorei izvora într-o plutire melodioasă, coborâtoare. 
„Nu toţi care vorbesc de rai ajung acolo”, cânta Elnora, şi 
curând ea şi cu Simon ieşiră în bătaia lunii şi o luară pe 
cărarea care ducea spre coliba lui Simon mai jos de hambar. 
Simon îşi aprinsese în sfârşit ţigara, şi fumul ei urâcios se ţâra 
după el risipindu-se încet. Dar şi după ce se făcuseră nevăzuţi 
acreala râncedă a fumului părea să mai plutească în sunetul 

38 


greierilor şi al broaştelor prin aerul de argint, amestecându- 
se şi contopindu-se inextricabil cu glasul Elnorei: „Nu toţi care 
vorbesc de rai ajung acolo”. 

Ţigara i se stinsese; atunci se mişcă şi-şi scoase un chibrit 
din buzunarul vestei, o aprinse iar şi-şi sprijini din nou 
picioarele de balustradă, şi iarăşi revărsarea pătrunzătoare a 
tutunului pluti nemişcată prin curentele neclintite de vânt ale 
aerului de argint, legănându-se şi destrămându-se încet în 
respiraţia copacilor şi în repetările ireale, neîncetate ale 
greierilor şi broaştelor. Era o mierlă undeva mai jos, în vale, şi 
după o vreme o alta cântă din magnolia de la colţul gardului 
spre grădină. Un automobil lunecă pe drumul neted în vale, 
încetinind la trecerea peste calea ferată, şi apoi grăbindu-se 
iarăşi. Înainte ca zgomotul să fi pierit în depărtare, şuieratul 
trenului de nouă treizeci pluti dinspre dealuri. 

Două şuiere lungi destrămându-şi ecourile, altele două 
scurte urmându-le, dar înainte ca trenul să se arate, ţigara i 
se stinse iarăşi, şi el rămase pe scaun ţinând-o între degete şi 
privind locomotiva cum îşi trage în urmă şiragul de ferestre 
galbene în susul văii şi apoi iar printre dealuri, de unde o 
vreme şuieră din nou arogant, rezonant şi trist. Tot astfel 
şezuse pe aceeaşi verandă şi John Sartoris să-şi privească 
cele două trenuri zilnice, cum apar dintre dealuri şi străbat 
valea intrând printre dealuri, cu luminile şi fumul lor, 
simulând zgomotos viteza. Însă acum calea ferată aparţinea 
unui concern şi treceau pe ea mai mult de două trenuri, 
dinspre lacul Michigan înspre Golful Mexic, desăvârşindu-i 
visul. lar John Sartoris dormea printre heruvimi casnici şi întru 
gloria vană şi inutilă a Dumnezeului oricare ar fi fost acela pe 
care el consimţise să-l recunoască. 

Ţigara bătrânului Bayard se stinsese iarăşi. Şedea mai 
departe, cu ea moartă între degete, şi privea o siluetă înaltă 
desprinzându-se din tufele de liliac de lângă gărduleţul 
grădinii şi trecând prin clarul de lună risipit pe pajişte spre 
verandă. Nepotul lui nu avea pălărie şi ajunse, urcă treptele 
şi se opri, luna scoţându-i în relief suprafeţele vultureşti ale 
feţei, în timp ce bunicul şedea ţinând ţigara moartă în mână 
şi se uita la el. 

39 


— Bayard, băiatule? spuse bătrânul Bayard. 

Tânărul Bayard sta nemişcat în clarul de lună. Orbitele îi 
erau nişte umbre cavernoase. 

— Am încercat să-l opresc să se suie sus pe morişca aia 
blestemată, spuse în cele din urmă cu o intensitate 
posomorâtă. 

Apoi se mişcă iarăşi din loc şi bătrânul Bayard îşi trase cu 
violenţă un scaun alături şi se lăsă să cadă greoi pe el. 
Mişcările îi erau la fel de impulsive ca ale bunicului său, dar 
stăpânite şi fluide în ciuda violenţei cu care erau încărcate. 

— De ce dracu' nu m-ai anunţat că vii? întrebă bătrânul 
Bayard. Ce-i asta, să vii aşa pe furiş? 

— N-am anunţat pe nimeni. 

Tânărul Bayard îşi scoase o ţigară din buzunar şi râcâi 
chibritul de tocul pantofului. 

— Ce? 

— N-am spus la nimeni că vin, repetă el pe deasupra 
chibritului pe care-l ţinea în cupa mâinilor, ridicându-şi glasul. 

— Simon ştia. Îi informezi acum pe servitorii negri de ce-ai 
de gând să faci, în loc să-i spui lui bunicu-tău? 

— Dracu' să-l ia pe Simon, domnule, strigă tânărul Bayard. 
Cine l-a pus să mă spioneze? 

— Să nu ţipi la mine, mă băiatule, strigă bătrânul Bayard la 
rândul lui. 

Nepotu-său aruncă chibritul departe şi trase din ţigară în 
pufăituri adânci, nervoase. 

— O trezim pe Jenny, adăugă bătrânul Bayard mai blând, 
aprinzând şi el un chibrit pentru ţigara lui de foi. Eşti teafăr, 
cel puţin? 

— Stai, spuse tânărul Bayard întinzând mâna, lasă-mă să 
ţi-l ţin eu. Ai să-ţi dai foc la mustață. 

Însă bătrânul Bayard îl respinse iritat şi continuă să tragă 
încăpățânat şi neputincios din ţigara de care apropiase 
chibritul ţinut cu degete nesigure. 

— Te-am întrebat, eşti teafăr? repetă el. 

— De ce n-aş fi? pufni tânărul Bayard. Trebuie să fii un 
tâmpit aproape la fel de mare ca să dai de bucluc în război 
cât eşti şi pe vreme de pace. Un tâmpit, asta e. 

40 


Trase iarăşi din ţigară, pe urmă o aruncă, neconsumată nici 
pe jumătate, după chibrit. 

— Era unu' pe care-a trebuit să-l pândesc patru zile-n cap 
ca să pun mâna pe el. A trebuit să-mi pun Sibleighul pe-o 
rablă veche de Ak. W ca să mi-l atragă. Nu se dădea decât la 
carne tânără, porcul ăla cu tigva şi oasele-n-crucişate. Da tot 
l-am avut. Am dat buzna peste el de la două mii de yarzi şi i- 
am turnat o bandă-ntreagă de cartuşe-n carlingă. Au intrat 
toate-n el prin aceeaşi gaură, ai fi putut să le-acoperi urmele 
pe-unde-au intrat cu-o pălărie. Da’ porcu’ dracului nu voia 
deloc să ardă. 

Glasul i se ridică iarăşi povestind. Mireasma copacilor 
năpădea în valuri dulcege, şi greierii şi broaştele se auzeau 
acum limpede şi monoton ca un fluier în care ar fi suflat 
amorţit, somnoros, un băieţandru idiot. Din cadra ei de argint 
luna privea în jos peste vale, mistuindu-se într-o linişte 
opalină în infinitatea senină, tainică a dealurilor, şi vocea 
tânărului Bayard se auzea mereu povestind fapte de violenţă, 
iuţeală şi moarte. 

— Şşş, spuse bătrânul Bayard iarăşi. O trezeşti pe Jenny. 

Şi glasul nepotului cobori ascultător, dar curând se ridică 
iarăşi, şi după o vreme domnişoara Jenny apăru cu şalul alb 
de lână peste cămaşa de noapte şi veni să-l sărute. 

— Mi-nchipui că eşti zdravăn, spuse ea, altminteri n-ai fi 
atât de pornit. 

— Am tot încercat să-l opresc să se urce sus, pe rabla aia 
blestemată. Nu puteai să-ţi vezi nici mâna în dimineaţa aia. 
Aerul era plin de scame de nori, şi-orice tâmpit şi-ar fi dat 
seama că dincolo, de partea lor, aveau să mişune Fokkeruri 
care pot s-atingă douăzeci şi cinci de mii de picioare, şi el 
doar pe-o rablă de Camel. Da' era pornit să urce sus, prea 
aproape de Lille. N-am putut să-l ţin jos. A zbierat la mine, 
spunea tânărul Bayard; am încercat să-l trag înapoi da' m-a- 
mpins cât colo. Urcase cât de sus putea să suie, da’ ei trebuie 
să fi fost cu cel puţin cinci mii de picioare deasupra noastră. 
S-au strâns cu toţii-n jurul lui. L-au încolţit ca pe-un nenorocit 
de vițel în ţarc, şi-unu' din ei i s-a aşezat drept în coadă până- 
a luat foc şi-atunci a sărit. Pe-urmă l-au ciuruit cu mitralierele. 

41 


Mireasma năpădea mereu aerul nemişcat şi orăcăitul 
argintiu al broaştelor. În magnolia de la colţul casei cânta o 
mierlă; din josul văii îi răspundea alta. 

— L-a ciuruit cu mitraliera, cu tot restul din banda de 
cartuşe, spuse tânărul Bayard, ăla cu tigva şi oasele-n cruce. 
Ploeckner era, adăugă, şi o clipă vocea îi fu calmă şi 
netulburată de mândrie răzbunătoare. Unul din cei mai buni 
din câţi au. Elev al lui Richthofen. 

— Ei, e şi asta ceva, aprobă domnişoara Jenny mângâindu-l 
pe păr. 

Tânărul Bayard stătu pe gânduri posomorât, o vreme. 

— Am tot încercat să-l opresc să urce sus pe morişca aia 
blestemată, izbucni iarăşi. 

— La ce te-ai fi aşteptat, când ştii cum l-ai crescut? întrebă 
domnişoara Jenny. Tu erai mai mare... Ai fost la cimitir, nu-i 
aşa? 

— Mda, răspunse el încet. 

— Ce spuneaţi? întrebă bătrânul Bayard. 

— Prostu-ăla bătrân de Simon zicea el că acolo te-ai dus... 
Vino-năuntru să mănânci, spuse ea brusc cu fermitate, 
pătrunzând din nou în viaţa lui fără să-i ceară voie, 
apucându-i cu mâna ei firele învălmăşite ale gândurilor, 
energică și competentă, şi el se ridică ascultător în picioare. 

— Ce spuneaţi? repetă bătrânul Bayard. 

— Şi vino şi tu în casă, şi domnişoara Jenny îl trase şi pe el 
în orbita voinţei ei, aşa cum ridici în trecere o haină de pe 
speteaza unui scaun. E timpul să te duci la culcare. 

O urmară în bucătărie şi aşteptară acolo în picioare în timp 
ce ea cotrobăia prin răcitor, aşeza pe masă mâncarea şi o 
cană cu lapte, şi trăgea mai aproape un scaun. 

— Fă-i un punci, Jenny, sugeră bătrânul Bayard. 

Însă domnişoara Jenny opuse îndată un veto categoric. 

— De lapte are el nevoie. Mi-nchipui c-a băut la whisky-n 
războiul ăsta să-i ajungă o vreme de-acum înainte. Bayard nu 
se-ntorcea niciodată acasă din războiul ăla al lui fără să ţină 
cu tot dinadinsul să urce cu cal cu tot pe scările de la intrare 
şi cu el în casă. Haide acuma, şi-l trase cu fermitate pe 
bătrânul Bayard afară din bucătărie şi în sus pe scări. Tu du- 

42 


te la culcare, auzi ce-ţi spun? Lasă-l în pace puţin. 

Aşteptă până ce el închise uşa la camera lui şi apoi intră în 
camera lui Bayard cel tânăr şi-i pregăti patul, şi după o vreme 
îl auzi din camera ei cum urcă scările. 

Camera lui era înşelător luminată de lună şi, fără să 
aprindă lumina, merse şi se aşeză pe pat. Dincolo de ferestre, 
greierii şi broaştele interminabile, ca şi cum razele de lună ar 
fi fost de sticlă subţire răzbătând printre arbori şi boschete şi 
spulberându-se într-o ploaie scânteietoare şi melodioasă pe 
pământ; şi peste aceasta şi cu o vibraţie adâncă, timbrată, 
respiraţia măsurată a dinamului de la uzina electrică de 
dincolo de hambar. 

Bayard îşi scoase altă ţigară din buzunar şi şi-o aprinse. 
Însă nu trase decât două fumuri şi o aruncă. Pe urmă rămase 
liniştit în camera pe care el şi cu John o împărţiseră în 
violenţa tânără, bărbătească a vieţii lor de gemeni, pe patul 
în care el şi nevasta lui se culcaseră în ultima noapte a 
permisiei sale, în noaptea dinainte de a pleca înapoi în Anglia 
şi iarăşi pe front, unde John se afla dinainte. Alături de el, pe 
pernă, spiralele sălbatice de bronz ale părului ei se liniştiseră 
în întuneric, şi ea rămăsese ţinându-i braţul cu amândouă 
mâinile puse pe pieptul ei în timp ce-şi vorbeau încet, în 
sfârşit liniştiţi acum. 

Însă atunci nu se gândise la ea. Când se gândea acum la 
ea aşa cum stătuse lungită ţeapănă alături de el, ţinânau-i 
strâns braţul peste pieptul ei, o făcea doar puţin ruşinat şi 
dezorientat de lucrul nesăbuit pe care i-l făcuse. Se gândea 
atunci la fratele lui pe care nu-l mai văzuse de mai bine de un 
an, gândindu-se că peste o lună aveau să se întâlnească 
iarăşi. 

Şi nici acum nu se gândea la ea, deşi pereţii mai păstrau 
între ei, ca o floare uscată într-o casetă, ceva din haosul vrăjit 
în care trăiseră laolaltă două luni, farmecul tragic şi trecător 
ca şi caprifoiul înflorit şi pătrunzător ca mirosul de mentă. Se 
gândea la fratele lui mort; duhul zilelor vieţii lor violente şi 
întregindu-se una pe alta plutea asemenea prafului 
pretutindeni în cameră, obliterând cealaltă prezenţă, oprindu- 
i respiraţia; merse spre fereastra, zvâcnind geamul în sus cu 

43 


zgomot, şi acolo se aplecă, trăgând lacom aerul în plămâni ca 
un om care a stat sub apă şi căruia încă nu-i vine să creadă 
că a ieşit iarăşi la suprafaţă. 

Mai târziu, întins gol sub cearşaf, se trezi singur în 
gemetele pe care le scotea. Camera era acum năpădită de o 
lumină cenuşie fără nicio sursă şi îngheţată, şi el îşi întoarse 
capul şi o văzu pe domnişoara Jenny, cu şalul de lână pe 
umeri, stând pe un scaun lângă pat. 

— Ce s-a întâmplat? spuse. 

— Asta aş vrea să ştiu şi eu, răspunse domnişoara Jenny. 
Faci zgomot mai tare decât cişmeaua aia. 

— Aş vrea ceva de băut. 

Domnişoara Jenny se aplecă şi ridică un pahar de pe 
duşumea de lângă ea. Bayard se rezemă într-un cot şi luă 
paharul. Mâna i se opri înainte ca paharul să-i fi ajuns la buze 
şi rămase proptit în cot, cu paharul sub nas. 

— Ce dracu', spuse, am zis c-aş bea ceva. 

— Bea laptele ăsta, băiete! îi porunci domnişoara Jenny. Ţi- 
nchipui că stau trează toată noaptea ca să-şi torn whisky pe 
gât? Haide, bea-l! 

El îşi bău ascultător paharul şi se lăsă pe pernă. 
Domnişoara Jenny aşeză paharul la loc pe duşumea. 

— Cât e ceasul? 

— Şşş, spuse ea şi îi puse mâna pe frunte. Dormi acuma, 

El îşi rostogoli capul pe pernă, dar nu putu să scape de 
mâna ei. 

— Du-te de aici, spuse. Lasă-mă în pace. 

— Șsş, spuse domnişoara Jenny. Dormi acolo! 


44 


Partea a doua 


1 


— NICI N-AI PLANTAT AICEA NIMIC CARE să fi trebuit să fie 
plantat, spuse Simon. 

Şedea pe treapta cea mai de jos şi ascuţea o sapă cu pila. 
Domnişoara Jenny se oprise împreună cu vizitatoarea ei la 
marginea verandei deasupra lui; avea pe cap o pălărie moale 
bărbătească şi în mâini mănuşi enorme. O foarfecă de 
grădină îi atârna de centură, scânteind în soarele dimineţii. 

— Şi asta e treaba cui? întrebă ea. A ta? Sau a colonelului? 
Oricare din voi doi ştie să stea fără treabă aici pe verandă şi 
să-mi spună unde creşte mai bine o floare sau de unde se 
vede mai frumos, dar dacă vreunul din voi a fost vreodată-n 
stare să facă să răsară măcar o sămânță din pământ, ar fi 
trebuit să mi-o arătaţi şi mie. Nu-mi pasă nici atâtica în ce loc 
credeţi, tu sau colonelul, c-ar trebui să semăn florile mele; eu 
îmi pun florile exact acolo unde vreau eu să-mi fie puse. 

— Şi pe-urmă stai şi-aştepţi să crească floarea de-acolo, 
adăugă Simon. Cam aşa vă faceţi grădina, 'mneatale şi cu 
Isom. Mulţumesc lui Dumnezeu că Isom nu-şi câştigă pâinea 
cu grădinăritul pe care-l învaţă aicişa. 

Tot ascuţind mai departe la sapa lui, îşi zvâcni capul spre 
colţul casei. Avea pe cap o pălărie cu totul jalnică, făcută 
dintr-un material care de mulţi ani nu se mai cunoştea ce e. 
Domnişoara Jenny privi cu răceală în jos spre această pălărie. 

— Isom şi-a câştigat până acum pâinea având grija să se fi 
născut negru, pufni domnişoara Jenny. Ce-ar fi dacă n-ai mai 
tot râcâi la sapa asta şi ai încerca dacă nu poţi să piculeşti în 
schimb nişte buruieni din alea din răsadul de salvie să iasă 


45 


din pământ de la locul lor. 

— Da trebuie să-i dau tăiş la ţesala asta, spuse Simon. Du- 
te 'mneatale acolo-n grădina matale; îţi plivesc eu răsadu' 
ăsta. 

Râcâia mai departe cu nădejde la tăişul sapei. 

— Ai încercat acuma destul ca să vezi că nu poţi să toceşti 
sapa asta până la mâner cu-o pilă doar, spuse domnişoara 
Jenny. Te ţii cu asta încă de-azi dimineaţă, te-am auzit. Du-te 
mai bine acolo, ca oamenii care trec pe-afară să-şi închipuie 
chiar că lucrezi. 

Simon mormăi necăjit şi-şi umplu o jumătate de minut doar 
ca să lase deoparte pila. O puse pe o treaptă, apoi o ridică şi 
o mută pe altă treaptă. Apoi o sprijini de treapta din spatele 
lui. Işi trecu degetul gros de-a lungul lamei, examinând-o cu o 
deznădejde morocănoasă. 

— Acuma eu zic că merge, spuse. Da' tot e ca şi cum ai 
vrea să pliveşti c-o ţe... 

— Tu încearcă, oricum, spuse domnişoara Jenny. Poate că 
buruienile alea au să creadă că-i o sapă. In orice caz, lasă-le 
şi pe ele să-şi încerce norocul. 

— Mă duc, uite că mă duc, spuse Simon supărat, ridicându- 
se şi îndepărtându-se şontâc-şontăc. Du-te matale şi vezi-ţi 
de grădina matale dincolo, că am eu grijă de-asta. 

Domnişoara Jenny şi vizitatoarea coborâră treptele, şi se 
îndreptară spre colţul casei. 

— De ce stă acolo şi râcâie cu pila aia la o sapă nouă, în loc 
să încerce să plivească ceva bălării din răsadul ăla de salvie, 
chiar că nu ştiu, spuse domnişoara Jenny. Aşa face mereu. Ar 
tot sta acolo să pilească la sapa aia pân-ar face-o ca un 
ferăstrău, dacă l-aş lăsa. Bayard a cumpărat o maşină de 
tuns iarba acum vreo trei-patru ani - Dumnezeu ştie la ce i-o 
fi trebuit - şi a dat-o pe mâna lui Simon. Aia care-o făcuseră 
ziceau c-o garantează pe un an. Dar ei nu-l cunoşteau pe 
Simon. Mă tot gândeam când citeam despre devastările şi 
chestiile alea din ziare anul trecut, ce bine s-ar fi distrat 
Simon în război. Le-ar fi arătat el nişte chestii despre 
devastări la care sigur că ei nu s-ar fi gândit niciodată. Isom! 
strigă deodată. 

46 


Intrară în grădină şi domnişoara Jenny se opri în poartă. 

— Mă, Isom! 

De data aceasta primi răspuns şi merse înainte însoţită de 
vizitatoarea ei, iar Isom se arătă şi el de undeva închizând 
portiţa în spatele lui. 

— De ce n-ai... 

Domnişoara Jenny aruncă o privire în spate peste umăr, 
apoi se opri şi privi silueta dintr-odată militărească a lui Isom 
cu o uimire scurtă şi îngheţată. Era îmbrăcat acum în kaki, cu 
însemnul unei divizii pe un umăr şi o dungă de grad pe o 
mânecă. Gâtul lui slăbănog de adolescent de şaisprezece ani 
i se înălța moale din gulerul prea larg al cămăşii şi o bucată 
surprinzător de mare de antebraţ i se vedea de sub manşetă. 
Pantalonii îi atârnau deznădăjduiţi ca nişte burlane în faşele 
prost strânse ale moletierelor, pe care sau dintr-un sentiment 
superb al unicităţii, sau dintr-o nepăsare indiferentă faţă de 
uzanţele militare şi le legase înainte de a-şi încălţa ghetele, 
iar şapca militară soioasă îi intra jalnică peste capul în formă 
de ghiulea. 

— De unde-ai luat hainele astea? 

Lumina soarelui sclipea pe foarfecele domnişoarei Jenny, şi 
domnişoara Benbow în rochia ei albă şi cu pălăria moale de 
pai se întoarse şi ea şi-l fixă cu o expresie ciudată. 

— S-ale lui Caspey, răspunse Isom. Le-am luat şi eu cu- 
mprumut de la el. 

— Caspey? repetă domnişoara Jenny. S-a întors acasă? 

— Da, vă rog. A venit az-noapte cu trenu' de nouă treizeci. 

— Astă-noapte, zici? Şi-unde-i acuma? Doarme, presupun? 

— Da, vă rog. Asta făcea când am plecat eu. 

— Şi-aşa cred c-ai şi ajuns să împrumuţi uniforma asta de 
la el, spuse sarcastic domnişoara Jenny. Bine, să-l lăsăm să 
doarmă astăzi dimineață. Să-l lăsăm o zi să se 
dezobişnuiască de războiul ăla. Da' dacă războiul l-a făcut şi 
pe el un nebun de legat cum l-a făcut şi pe Bayard, ar face 
mai bine să se îmbrace iar cu chestiile astea şi să se ducă- 
napoi. S-ar zice că bărbaţii nu sunt în stare să suporte chiar 
orice. 

Merse mai departe, şi invitata ei o urmă, dreaptă, în rochia 

47 


ei albă. 

— Eşti foarte aspră cu bărbaţii, neavând un soţ cu care să- 
ţi baţi capul, domnişoară Jenny, spuse ea. Şi pe lângă asta, 
prea-i judeci pe toţi bărbaţii după Sartorişii dumitale. 

— Nu sunt Sartorişii mei, se dezvinovăţi domnişoara Jenny 
prompt. Eu n-am făcut decât să-i moştenesc. Dar aşteaptă şi 
tu puţin; ai să ai şi tu unul numai al tău cu care să-ţi baţi 
capul singură, şi asta mai curând decât crezi; aşteaptă numai 
până vine Horace acasă, şi-ai să vezi cât o să-i trebuiască să 
uite toată chestia asta. Bărbaţii nu-s în stare să reziste chiar 
la orice, repetă ea. Nu-s în stare nici măcar să stea liniştiţi 
fără nicio grijă pe cap şi fără nicio răspundere şi fără limite la 
toate meschinăriile pe care se gândesc c-ar putea să le facă. 
Tu crezi că un bărbat ar fi în stare să stea aşa, zi după zi, şi 
lună după lună într-o casă la mile întregi depărtare de-orice 
loc civilizat şi să-şi petreacă timpul între publicarea listelor de 
morţi şi de dispăruţi rupând în fâşii cearşafurile şi perdelele şi 
feţele de masă ca să facă bandaje, şi să se uite cum scad 
zahărul şi făina şi carnea şi să trebuiască să folosească conuri 
de pin ca să facă puţină lumină pentru că nu mai sunt 
lumânări şi nu mai are sfeşnice în care să şi le înfigă chiar 
dac-ar mai fi, şi să se ascundă în colibele negrilor în timp ce 
nişte nenorociţi de generali yankei beţi morţi îi dau foc la 
casa pe care-au clădit-o stră-străbunicii lui şi-n care ştii că te- 
ai născut tu şi cu toţi ai tăi? Să nu-mi vorbeşti mie despre 
suferinţele bărbaţilor în război. Domnişoara Jenny şfichiuia cu 
gesturi sălbatice bălăriile alături de care trecea. Aşteaptă tu 
numai până se-ntoarce Horace acasă; ai să vezi atunci. Nu-i 
decât o scuză pentru ei ca să-şi facă de cap şi să stea pe 
urmă în drum, în vreme ce femeile se străduiesc să curețe 
toată porcăria pe care-au făcut-o ei cu războiul lor. John cel 
puţin a avut destul de mult bun-simţ, după ce s-a dus şi s-a 
vârât într-o chestie în care nici n-avea ce căuta, să nu mai 
vină îndărăt să le mai dea la toţi bătaie de cap. Da’ uită-te la 
Bayard acuma, cum s-a întors tocmai în toi şi i-a lăsat pe toţi 
să creadă că i-ar fi venit mintea la cap şi s-a liniştit niţel, şi în 
schimb s-a apucat să facă pe profesorul la şcoala aia de 
aviatori din Memphis, şi pe-urmă s-a apucat şi s-a-nsurat şi cu 

48 


nebuna aia. 

— Domnişoară Jenny! 

— Mă rog, poate că nu chiar nebună, dar oricum ar fi 
meritat să fie bătută bine de tot. Ştiu ce vorbesc; n-am făcut 
şi eu tot aşa? Toate fireturile astea pe care le-avea Bayard pe 
el. Să mai spui vă nu te impresionează uniforma! Tăia mai 
departe delfinium cu foarfeca. M-au tras şi pe mine la nuntă, 
bagă de seamă, cu biserica plină de săbii închiriate, şi elevi 
de-ai lui Bayard care încercau să presare flori peste el când 
au ieşit. Mi-nchipui că unii nici nu erau elevii lui, pentru că 
unul din ei pân-la urmă a aruncat un braţ întreg care nici nu i- 
a atins pe niciunul şi-a căzut pleaşcă în stradă. Tăia nervoasă 
florile. M-au invitat şi pe mine la masă într-o seară. l-am 
aşteptat la hotel un ceas până când şi-au adus aminte să vină 
să mă ia. Pe urmă ne-am oprit la o prăvălie de delicatese şi 
Bayard şi cu Caroline s-au dat jos şi au intrat acolo şi au venit 
cu-o tonă de pachete şi le-au trântit claie peste grămadă în 
maşină şi mi-au pătat cu grăsime ciorapii cei noi. Asta era 
masa la care mă invitaseră, bagă de seamă; acasă la ei nu 
era nimic care să semene măcar pe departe cu o maşină de 
gătit. Nici nu m-am oferit să-i ajut. l-am spus Carolinei că nu 
mă pricep deloc la gospodărie de felul acesta, pentru că 
acasă la mine ai mei erau oameni de modă veche care nu-şi 
cumpărau mâncarea de la magazin. 

Pe urmă au mai venit şi alţii - nişte soldaţi, prieteni de-ai 
lui Bayard, şi-o droaie de neveste de-ale altora, după câte mi- 
am dat eu seama. Nişte fetişcane care-ar fi trebuit să fie 
acasă la ele la ora aia, să vadă de masa pentru ai lor, şi 
şedeau aici dând cu gura şi ţipând prosteşte aşa cum fac 
cucoanele care s-au măritat de curând când fac câte ceva 
care speră că n-o să le convină bărbaţilor lor. Tot desfăceau 
pachete cu sticle - vreo jumătate de duzină cred că erau, şi 
Bayard şi Caroline au scos argintăria pe care-o aveau de la 
mine în dar şi şervetele cu monogram şi chestiile alea aşa- 
zise delicatese care aveau gust de ierburi de baltă, şi le-au 
pus pe farfurioare de carton. Am mâncat aşa, care aşezaţi pe 
jos, care în picioare, fiecare pe unde se nimerea. 

Asta era ideea Carolinei despre felul cum trebuie ţinută o 

49 


casă. Zicea c-au să se stabilească la casa lor ca lumea când 
au să îmbătrânească, dac-avea să se termine războiul până 
atunci. Adică, la vremea când avea s-ajungă la treizeci şi 
cinci de ani, mi-nchipui. Slabă ca o scândură, nici n-ai fi avut 
ce să baţi la ea. Dar de bătut nu i-ar fi stricat s-o fi bătut bine 
cineva. Cum şi-a dat seama c-are un copil, i-a şi pus nume. l- 
a dat nume cu nouă luni înainte de a-l fi născut, şi a mai şi 
spus la toată lumea. Vorbea despre el ca şi cum ar fi fost 
bunicu-său sau mai ştiu eu ce. Tot îi da zor că „Bayard n-o să 
mă lase să fac asta sau ailaltă”. 

Domnişoara Jenny continua să taie delfiniumul cu foarfecă 
de grădină, şi vizitatoarea ei, înaltă în rochia albă, aştepta 
alături. Simplitatea superbă şi uriaşă a casei se înălța dintre 
pâlcul de pomi din faţă, grădina se deschidea în lumina de 
soare, strălucitoare de flori, încărcată de miresme şi de 
zumzetul somnoros al albinelor - un sunet continuu, auriu, 
asemenea luminii de soare devenind audibilă - întregul văl 
impalpabil al imediatului, al familiarului; şi alături o fată cu 
vârtejul de bronz al părului, şi trupul suplu într-o nelinişte 
constantă putând foarte bine fi de un sex sau altul, o 
statornicie dinamică asemenea cu cea a figurilor sculptate 
lipsite de sex, încremenite în clipele de acţiune, de strădanie, 
un mecanism căruia toate membrele trebuie să i se mişte 
pentru a îndeplini cea mai măruntă acţiune, mâinile ei 
neliniştite, nu acuzând, însă pasionate, tot impalpabile sub 
vălul întins, existând, fiind acolo. 

Domnişoara Jenny se înclină asupra răsadului de flori, şi 
spinarea ei îngustă, chiar şi aşa încovoiată îi era tot dreaptă, 
neîmblânzită. Un sturz săgetă modest prin aerul limpede şi 
poposi în magnolie după ce înscrisese o parabolă declinantă. 

— Şi pe urmă, când a trebuit să plece iar la război, 
bineînţeles c-a adus-o aici şi mi-a lăsat-o mie pe cap. 
Vizitatoarea ei stătea mai departe nemişcată în rochia albă, şi 
domnişoara Jenny spuse: Nu, nu vreau să spun asta. 

Tăia mereu delfinium cu foarfeca. 

— Săracele femei, spuse, probabil că trebuie să ne 
răzbunăm într-un fel, aşa cum putem şi noi. Numai că ea ar fi 
trebuit să se răzbune pe Bayard. 

50 


— Dar când ea a murit, spuse Narcissa, el nici n-a avut de 
unde să afle; n-ar fi venit oare s-o vadă dacă ar fi aflat? Poţi 
să mai vorbeşti aşa? 

— Bayard să iubească pe cineva, diavolul ăsta fără inimă? 
Şi domnişoara Jenny tăia mai departe delfiniumul. Nu i-a 
păsat niciodată de nimeni nici cât negru sub unghie, decât de 
John. Forfeca florile cu furie. Sta aici şi-i vedeam cum îi creşte 
pântecul, ca şi cum noi am fi fost vinovaţi, ca şi cum noi l-am 
fi trimis la războiul ăla. Şi acuma lui i-a intrat în cap să aibă 
un automobil, să se ducă tocmai până la Memphis să-şi 
cumpere. Un automobil în hambarul lui Bayard Sartoris, bagă 
de seamă; al omului care n-ar împrumuta banii băncii cuiva 
care are o maşină... Nu vrei nişte sângele-voinicului? 

— Da, aş vrea, răspunse Narcissa. 

Domnişoara Jenny îşi îndreptă spatele, apoi rămase o clipă 
perfect nemişcată. 

— la uită-te acolo. Arăta cu foarfeca. Uită-te cum suferă de 
pe urma războiului, săracii de ei. 

Dincolo de un strat de plante viu colorate, Isom călca 
ţanţoş în sus şi în jos în uniforma lui kaki. Pe umărul drept 
ţinea o sapă şi pe chip avea o expresie absorbită, ca în 
transă, şi când făcea stânga-mprejur la capătul paşilor de 
marş pe care şi-i impusese mormăia un fel de cântecel 
ritmat. 

— Mă, Isom! strigă domnişoara Jenny. 

El se opri în mijlocul unui pas, cu sapa încă pe umăr. 

— Da, vă rog? spuse blând. 

Domnişoara Jenny continuă să-l fixeze, şi poza lui marţială 
se topi, îşi cobori sapa de pe umăr şi execută un fel de 
dispariţie de pe scenă cu o mişcare lunecoasă, dar încă 
înveşmântat într-un linţoliu militar. 

— Lasă sapa jos şi adu-ncoace coşuleţul ăla. E prima dată 
în viaţa ta c-ai luat în mână o unealtă de grădinărit de 
bunăvoie. Tare-aş vrea să ştiu ce uniformă să-ţi dau să te fac 
şi să sapi în pământ cu ea; ţi-aş face-o cadou, poţi să mă 
crezi. 

— Da, vă rog. 

— Dacă vrei să te joci de-a soldaţii, du-te undeva cu 

51 


Bayard şi jucaţi-vă amândoi. Pot să-mi cultiv florile şi fără 
ajutorul armatei, adăugă întorcându-se spre vizitatoarea ei cu 
braţul încărcat de delfinium. Şi tu de ce râzi? întrebă. 

— Sunteţi amândoi aşa de nostimi, explică tânăra. 
Dumneata arăţi mult mai mult a soldat decât Isom, bietul de 
el, cu toată uniforma lui. Işi atinse pleoapele cu vârful 
degetelor. Imi pare rău; iartă-mă, te rog, c-am râs aşa. 

— Hmph, pufni domnişoara Jenny. 

Lăsă delfinium în coşuleţ şi se îndreptă spre răsadurile de 
sângele-voinicului unde începu să taie iarăşi flori, nervoasă. 
Vizitatoarea o urma, ca şi Isom care ducea coşuleţul; şi 
curând domnişoara Jenny termină cu florile de aici şi trecu 
mai departe cu suita ei, oprindu-se să mai taie un trandafir 
ici-colo, şi apoi se postă în faţa unui strat de unde lalelele îşi 
înălţau  clopoţeii luminoşi răsturnaţi. Ea şi cu Isom le 
potriviseră bine aici; culorile diferite ale florilor formau un 
desen armonios. 

— Când le-am scos din pământ astă-toamnă, îi spusese 
musafirei, i-am dat lui Isom una roşie să ţină în mâna dreaptă 
şi una galbenă în mâna stângă. Pe urmă-i spuneam: Hai, 
Isom, dă-mi-o pe-aia roşie. Şi de fiecare dată, făcea ce făcea 
şi îmi întindea mâna stângă, şi dacă stăteam să mă uit la el 
destul de multă vreme mi le întindea pe amândouă. Nu ţi-am 
spus s-o ţii pe-aia roşie în mâna dreaptă? ziceam. „Da, vă 
rog, uite-o”, şi iar îmi întindea stânga. Da asta nu ţi-e mâna 
dreaptă, prostule, ziceam. „Da asta-i aia care ziceai matale 
că-i dreapta chiar acumaşa”, zicea Isom. Nu-i aşa, mă 
negrule? 

Domnişoara Jenny îl privi intens pe Isom, care iarăşi îşi 
execută mişcarea ştearsă, prelungă, de evaziune în spatele 
surâsului său calm. 

— Da, vă rog, cred şi eu c-aşa e. 

— Mai bine să crezi aşa, îi răspunse ca un avertisment 
domnişoara Jenny. Ei, cum poate omul să aibă o grădină ca 
lumea, cu un tâmpit ca ăsta? In fiecare dimineaţă m-aştept 
să văd grâu sau trifoi roşu cum răsare din răsadurile de 
zambile, sau cine mai ştie ce. Işi examină iarăşi lalelele, 
cântărind în minte culorile uneia faţă de ale altora. Nu, tulipe 

52 


nu vrei, hotări ea trecând mai departe. 

— Nu, domnişoară Jenny, aprobă gravă vizitatoarea ei. 

Se îndreptau acum spre poartă şi domnişoara Jenny se opri 
şi luă coşuleţul din mâna lui Isom. 

— Şi tu du-te-n casă şi scoate astea de pe tine, mă auzi? 

— Da, vă rog. 

— Şi-n cinci minute eu mă uit pe fereastră şi vreau să te 
văd în grădină cu sapă cu tot, adăugă. Şi vreau să te văd şi 
cu amândouă mâinile pe ea de data asta, şi vreau s-o văd şi 
pe ea că se mişcă. Auzi ce-ţi spun eu? 

— Da, vă rog. 

— Şi spune-i lui Caspery să fie gata să se apuce de treabă 
mâine-dimineaţă. Chiar şi negrii care mănâncă aici mai 
trebuie să mai muncească din când în când. 

Însă Isom se îndepărtase, şi ele două plecară mai departe 
şi urcară treptele pe verandă. 

— Nu i se cunoaşte după voce exact ce-are de gând să 
facă? adăugă ea confidenţial pe când intrau în hol. Ştie la fel 
de bine ca şi mine că n-am să am curajul să mă uit pe 
fereastră după tot ce i-am spus. Intră, adăugă poftind-o şi 
deschizând uşile salonului. 

Camera aceasta nu se mai deschide decât rareori, deşi pe 
vremea lui John Sartoris o folosiseră tot timpul. El dădea 
mereu mese, şi uneori şi baluri, şi uşile mobile dintre ea şi 
sufragerie erau larg trase în lături şi trei negri cu instrumente 
de coarde şedeau pe scări şi lumânările toate erau aprinse, 
iar el, înconjurat de o scânteiere vie de culori şi miresme şi 
muzică, trecea de la un grup la altul cu aroganţa lui prefăcută 
şi jovială. Tot acolo zăcuse întins peste noapte, tot în această 
cameră, în uniforma cenuşie a regimentului său, punând 
astfel capăt desfăşurării scânteietoare pline de culoare, chiar 
dacă nu totdeauna  nepătate, a propriei cariere, 
contemplându-şi pentru ultima dată propria apoteoză în jocul 
auriu al flăcărilor din căminul său generos. 

Însă pe vremea fiului său era folosită tot mai puţin, şi pe 
nesimţite îşi pierduse masculinitatea jovială, însă somptuoasă 
devenind, printr-o înţelegere tacită, doar un loc în care soţia 
lui şi nevasta fiului său John şi domnişoara Jenny trebuiau să 

53 


facă curăţenie amănunţită de două ori pe an şi în care - 
operaţie precedată de scoaterea rituală a huselor cafenii - îşi 
primeau oaspeţii mai oficiali. Acesta fusese statutul încăperii 
la naşterea nepoților lui şi continuase astfel până la moartea 
părinţilor acestora, şi mai târziu, a soţiei sale. După care 
domnişoara Jenny nu-şi mai bătea capul prea mult cu 
vizitatorii mai oficiali şi deloc chiar cu salonul. Spunea că o 
făcea s-o treacă fiorii. 

Şi astfel că rămânea închis acum aproape toată vremea şi 
încet căpătase un aer de mucegăială solemnă şi macabră. 
Din când în când tânărul Bayard sau John deschidea uşa şi 
scruta obscuritatea solemnă în care mobilele înfăşurate în 
linţolii pluteau cu un fel de benignitate fantomatică 
asemenea unor mastodonţi albinoşi. Însă nu intrau; în mintea 
lor, camera aceasta era acum legată de ideea de moarte, o 
idee pe care nici chiar vâscul şi poleiala Crăciunului n-o 
întunecau pe de-a întregul. Erau plecaţi la şcoală la vremea 
când ajunseseră de vârsta să meargă la baluri, dar nici chiar 
în timpul vacanţelor, deşi umpleau casa cu vorbăria 
politicoasă a contemporanilor lor, camera aceasta nu se 
deschidea decât în ajunul Crăciunului, când se împodobea 
pomul şi se aprindea focul şi un bol mare cu punci era aşezat 
pe masă în mijloc. Şi după ce ei plecară în Anglia în 1916 se 
mai deschideau uşile de două ori pe an ca să se facă 
curăţenie după ritualul cel vechi, pe care chiar şi Simon îl 
moştenise de la înaintaşii săi, şi pentru ca să se acordeze 
pianul, sau pentru prilejurile în care domnişoara Jenny şi 
Narcissa petreceau o dimineaţă sau o după-amiază acolo, dar 
deloc într-un chip ceremonios. 

Mobilele păreau fără formă în învelişurile lor întunecate. 
Pianul doar era neacoperit, şi Narcissa trase bancheta de sub 
el şi-şi scoase pălăria şi o lăsă să cadă alături de ea. 
Domnişoara Jenny puse coşuleţul deoparte şi din umbra din 
spatele instrumentului trase un scaun cu spatele drept, tare, 
şi el neacoperit, şi se aşeză scoţându-şi pălăria de pe capul 
cărunt, perfect pieptănat. Lumina venea prin uşile deschise, 
însă ferestrele erau oblonite dincolo de draperiile grele 
cafenii şi nu făceau decât să sporească penumbra şi să 

54 


reliefeze şi mai diforme mobilele anonime, îmbrăcate în huse. 

Însă dincolo de formele acestea întunecoase, în toate 
colţurile încăperii aşteptau, aşa cum stau actorii în culise 
alături de scena care-i aşteaptă, siluete în crinoline şi în 
muselinuri şi în mătăsuri; în jachete ample, chiar şi în 
uniforme cenuşii, cu fireturi stacojii şi săbiile odihnindu-li-se 
vitejeşte în teci; Jeb Stuart el însuşi, poate, pe murgul lui 
strălucitor şi împodobit sau cu părul plin de soare căzându-i 
peste mantia bogată, oprit sub crenguţele de vâsc aduse din 
Baltimore în anul 1858. Domnişoara Jenny şedea cu spatele 
ei de grenadier, intransigentă, ţinându-şi pălăria pe genunchi 
şi se instală mai comod să privească în vreme ce vizitatoarea 
ei mângâia clapele pianului şi le întreţesea sunetele, dând în 
lături cortina din faţa scenei. 

În bucătărie, Caspey îşi lua micul dejun în timp de Simon, 
tatăl lui şi Elnora, sora lui, şi Isom, nepotul lui (în uniformă) 
şedeau şi se uitau la el. Fusese ajutorul lui Simon în grajduri 
şi în general băiatul la toate pe lângă casă, făcând toate 
treburile pe care Simon reuşea, folosind scuzele specioase 
ale decrepitudinii proprii şi ale recunoştinţei filiale, să le 
treacă pe umerii lui şi pe care domnişoara Jenny le putea găsi 
pentru el şi pe care el însuşi nu le putea evita. Îl mai folosea 
şi bătrânul Bayard pe pământurile lui. Pe urmă cei cu 
mobilizarea puseseră mâna pe el şi-l duseseră în Franţa şi 
spre docurile de la Saint Sulpice ca membru al batalioanelor 
de muncă unde îndeplinea treburile pe care caporalii şi 
sergenţii izbuteau să le treacă pe umerii lui necazoni, şi pe 
care ofiţerii albi le inventau pentru el şi de la care nu reuşea 
să se eschiveze. 

Astfel că toată treaba aici le revenea lui Simon şi lui Isom. 
Însă domnişoara Jenny îl ţinea pe Isom să trebăluiască atâta 
vreme din zi pe lângă casă încât curând Simon ajunsese tot 
atât de pornit împotriva profitorilor de război ca oricare 
politician democrat de profesie. Între timp Caspey mai 
muncea câte puţin şi se ocupa de tot felul de mărunţişuri în 
viaţa sentimentală în înfăţişările ei militare - şi aceasta mai 
curând în detrimentul viitorului său, căci în cele din urmă 
tumultul sa stins şi căpitanii au plecat la treburile lor lăsând 

55 


în urmă un gol care a urmat să fie umplut cu obişnuitele 
hărţuieli ale moştenitorilor situaţiilor apocaliptice de acest fel: 
iar Caspey ajunse să se întoarcă în ţara sa natală în categoria 
pierderi totale, din punct de vedere sociologic, cu o foarte 
precisă aversiune faţă de muncă, cinstită sau de alt fel, şi 
două răni recoltate în încăierările de la barbut. Însă de întors 
se întorsese, spre satisfacția certăreaţă a tatălui său, şi spre 
admiraţia Elnorei şi a lui Isom, şi acum sta la masă în 
bucătărie, povestindu-le despre război. 

— Eu nu mai rabd nimica de la albi, spunea. Războiu-a 
venit de-a schimbat toate chestiile astea. Dacă noi, oamenii 
de culoare, suntem destul de buni ca să scăpăm Franţa de 
germani, atunci se cheamă că suntem destul de buni ca să 
avem aceleaşi drepturi la fel cum au germanii. Franţujii sunt 
oarecum de părere că da, şi dacă America zice că nu, atunci 
a venit vremea să afle şi ea. Da, dom'le, soldaţii de culoare 
au salvat Franţa şi America amândouă. Păi, regimentele de 
negri au omorât mai mulţi germani decât toate armatele de 
albi la un loc, ca să nu mai spunem de tot descărcatu' 
vapoarelor ălora ziua-ntreagă de dimineaţa până seara, 
pentru un dolar pe zi. 

— Cum o fi, da războiu nu ţi-a stricat deloc la gura asta 
mare a ta, spuse Simon. 

— Războiu-a dat drumu' la gură la omu' negru, îl corectă 
Caspey. l-a dat dreptu’ să vorbească şi el. Omorâţi-i pe 
nemți, şi p-ormă vorbiţi ce-aveţi de spus, zice. Uite, c-am 
făcut-o şi p-asta. 

— Câţi ai omorât matale, nene Caspey? îl întrebă Isom 
respectuos. 

— Nu mi-am bătut eu capu' să-i mai număr pe toţi. Păi, au 
fost zile când omoram într-o singură dimineaţă mai mulţi 
decât toţi ăilalţi din locu’ ăla. Într-un timp eram în cală la un 
vapor legat acolo de mal, şi unu' din submarinele alea a ieşit 
din apă, şi toţi ofiţerii albi au fugit pe mal şi s-au ascuns. Noi, 
băieţii de jos din cală, nici n-am ştiut că e ceva până când ăia 
au început să se dea jos pe scări la noi acolo. P-atunci noi nici 
n-aveam puşti, şi când am văzut picioarele alea verzi cum 
coboară pe scară ne-am tras în spatele lor şi care cum cobora 

56 


jos unu’ din băieţi îl şi pocnea peste cap c-o ţeavă şi altu’ îl 
trăgea la o parte şi-i şi tăia gâtu' cu satâru' de tăiat carne. 
Erau vreo treizeci... Elnora, a mai rămas cafea din aia? 

— Sigur, murmură Simon. 

Lui Isom ochii îi ieşeau încet din orbite şi Elnora ridică de 
pe foc cana cu cafea şi umplu la loc ceaşca lui Caspey. 

Un timp, Caspey bău cafea. 

— Şi altă dată eu şi cu un băiat mergeam pe drum. Eram 
obosiţi să tot descărcăm la vapoarele alea mari de dimineaţă 
până seară, şi într-o zi ordonanța căpitanului a găsit locu’ 
unde-şi ţinea permisele de debarcare şi şi-a luat şi el un 
pumn de-acolo, şi eu şi cu el mergeam pe drum spre oraş 
când a trecut un camion şi băiatu' ne-a întrebat dacă nu 
vrem să ne ducă. Era un băiat care fusese la şcoală, şi a scris 
pe trei din permisele alea când ne apropiam de locu' unde 
putea să fie patrula, şi-am tot mers aşa pân' toată ţara în 
camionu' ăla, până când într-o dimineaţă ne-am uitat unde 
era camionu', şi-am văzut un poliţai militar care şedea în el şi 
băiatu' cu camionu' tot voia să-i explice. Aşa c-am luat-o pe 
partea ailaltă şi-am întins-o. După asta a trebuit să ocolim 
oraşele cu patrule, că eu şi băiatu' ălălalt nu puteam să 
scriem pe permise. 

Într-o zi mergeam pe un drum. Era un drum desfundat de 
tot, şi parcă n-ar fi fost o regiune cu patrule. Da' fuseseră unii 
în oraşul unde ocoliserăm ultima dată, aşa că nici nu ştiam că 
ajunseserăm aşa de aproape de locul unde era războiu' până 
când am ieşit pe un pod şi am dat peste un regiment întreg 
de nemti care se scăldau în râu. Ne-au văzut şi ei exact când 
i-am văzut noi şi au intrat la fund, şi eu şi cu băiatu' ălalt am 
pus mâna şi-am luat două mitraliere care stătea acolo şi ne- 
am aşezat acolo pe balustrada podului, şi cum scotea un 
neamt capu’ afară să respire, îl împuşcam. Era ca atunci când 
împuşti potârnichile. Cred c-au fost vo sută care i-am omorât 
până s-a terminat mitralierele. Pentru asta mi-au dat asta. 
Scoase din buzunar o medalie roşcată, mult uzată, de origine 
portoricană, şi Isom se apropie cu frică s-o vadă. 

— Ilmhm, făcu Simon. 

Şedea cu mâinile pe genunchi, privindu-şi fiul cu o uimire 

57 


pierdută. Elnora se apropie şi ea, cu braţele pline de făină. 

— Cum sunt ăştia la faţă? întrebă ea. Sunt ca nişte 
oameni? 

— Îs mari, răspunse Caspey. Mai mult rozalii la faţă şi-s 
înalţi de şase, şapte picioare. Din toată armata de război 
americană, singurii care se puteau pune cu ei era 
regimentele de-ai noştri de culoare. 

Isom se întoarse în colţul său lângă lada cu surcele. 

— Da' tu n-ai treabă pân grădină, băiete? îl întrebă Simon. 

— Nu, vă rog, răspunse Isom, cu privirea pierdută încă 
ţintuită pe unchiu-său. Donşoara Jenny zice c-am făcut toată 
treaba care trebuia s-o facem în dimineaţa asta. 

— Bine, da să nu-mi vii să te smiorcăi când sare ea cu gura 
pe tine, îl avertiză Simon. Şi pe-ăia de după ăştia unde i-ai 
omorât? îl întrebă pe fiu-său. 

— După asta n-am mai omorât alţii, spuse Caspey. Am zis 
că am omorât destui şi că mai bine le lăsăm restu' la ăia din 
băieţi care-i plăteşte ca să omoare. Am mers aşa până când 
drumul a dat într-un câmp. Era acolo nişte tranşee şi garduri 
vechi de sârmă şi gropi peste tot pe câmpu' ăla, şi oameni 
care şedea în ele. Oamenii ăştia era soldaţi albi americani şi 
tot ei ne-a sfătuit şi pe noi să alegem acolo o groapă şi să 
şedem şi noi acolo o vreme, dacă voiam să cunoaştem pacea 
şi avantajele războiului. Aşa că ne-am ales o groapă mai 
uscată şi ne-am mutat acolo. Nici n-aveai nimica de făcut cât 
era ziua de lungă decât să stai la umbră şi să te uiţi la 
baloanele alea de aer şi să asculţi împuşcăturile la nuş'câte 
mile mai în sus de drum. Băiatu' care era cu mine zicea că-s 
de la vânătoarea de iepuri, da' eu ştiam ce ştiam. Băieţii ăia 
albi ştiau să scrie, aşa că ne-au mai aranjat permisele şi 
făceam cu schimbu' să ne ducem acolo unde era armata să 
aducem de mâncare. Când ni s-a terminat permisele, am 
văzut unde era o armată franceză cu nişte tunuri care şedea 
mai încolo într-o vâlcea, aşa că ne-am dus acolo şi am 
mâncat cu ei. 

— Şi tot aşa a durat, până când într-o zi baloanele au 
plecat şi băieţii albi au zis că e timpu' să plecăm şi noi mai 
departe. Da' eu şi cu băiatu' ălalt am zis că de ce să mai 

58 


mergem într-altă parte, aşa c-am rămas acoloşa. În seara aia, 
ne-am dus la locu' unde era armata franceză să mâncăm şi 
noi ceva, da' plecaseră. Băiatul care era cu mine zicea că i-a 
prins germanii, da' sigur nu puteam să ştim; n-auziserăm 
tunuri sau zgomot mare cu o zi înainte. Aşa că ne-am întors 
înapoi la groapa noastră. Da' acolo n-aveam nimic de 
mâncare, aşa că ne-am dus şi ne-am culcat şi-am dormit 
toată noaptea aia, şi devreme de tot a doua zi dimineaţa a 
venit cineva în groapă la noi şi a sunat cu trompeta şi ne-a 
trezit. Era din doamnele alea care sunt la armată şi umblă 
după baionete şi catarame de-ale nemților. Ziceau: „Ce-i cu 
voi aicişa?” - şi băiatu' ălalt zice: „Suntem trupe de şoc”. 
Până la urmă am ieşit de acolo, da nici n-apucaserăm să 
plecăm într-altă parte c-a şi venit un camion întreg de poliţie 
militară şi noi cu permisele care ni se terminaseră. 

— Şi ce-aţi făcut atuncea? întrebă Simon. 

Ochii lui Isom se căscau încet afară din orbite în umbra de 
lângă lădiţa cu surcele. 

— Păi, ne-au umflat şi ne-au închis la puşcărie o vreme. Da' 
războiu' era mai mult terminat şi-aveau nevoie de mână de 
lucru să le încarce toate vapoarele alea îndărăt la loc, aşa că 
ne-au trimis într-un oraş care-i zice Bres’... Da’ eu acuma nu 
mai rabd nimica de la un alb, poliţai sau orice, declară 
Caspey din nou. Într-o noapte eram mai mulţi băieţi într-o 
cameră şi jucam zaruri. Trompetu' sunase stingerea, da' noi 
eram la armată unde omu' poate să facă ce vrea câtă vreme 
îi dă voie, aşa că atunci când a venit poliţia militară, şi zice: 
„Stinge lumina aia”, unu’ dintre băieţi zice: „Veniţi voi aicişa 
şi să vedeţi cum vă stingem pe voi”. Era doi din poliţia aia 
militară şi au spart uşa cu picioru' şi-au început să tragă cu 
puşca, şi atuncea unu' a răsturnat lampa şi noi am întins-o. L- 
au găsit a doua zi pe unu' din poliţia aia militară cu nimica 
care să-i mai umple golul de la guleru' de la cămaşă, şi doi 
dintre băieţi era şi ei morţi. Da' n-au putut să afle cine erau 
ăilalţi. Şi p-ormă ne-am întors acasă. 

Caspey îşi goli ceaşca. 

— Eu nu mai rabd acuma nimica de la un alb, nici 
locotenent, nici căpitan, nici de la poliţia militară. Războiu i-a 

59 


arătat omului alb că nu mai poate să se lipească de omu' de 
culoare. Poate să-l calce-n picioare în praf, da' când nu-i mai 
e la-ndemână, atuncea zice: „Te rog, domnu' om de culoare, 
poftiţi pe-aicişa unde sună trompetele, domnu' om de 
culoare. Matale sunteţi mântuitoru' ţării”. Şi acuma, rasa de 
culoare are să culeagă avantajele de pe urma războiului, şi- 
ncă repede de tot. 

— Asta aşa-i, murmură Simon. 

— Da, dom'le. Şi cu femeile. Eu o am pe femeia mea albă 
în Franţa, şi-o s-o şi aduc aicea. 

— Să-ţi spun eu ceva, negrule, spuse Simon. Bunu' 
Dumnezeu a avut grijă de tine destul de multă vreme până 
acuma, da' nu-şi bate El capu' cu tine tot mereu. 

— Atuncea eu îţi spun că o să mă descurc şi fără El, 
răspunse Caspey. Se ridică în picioare şi se întinse. Acuma o 
s-o iau în jos pe drum şi să prind o maşină pân-la oraş. Dă-mi 
hainele alea înapoi, Isom. 


Domnişoara Jenny şi invitata ei stăteau pe verandă când el 
trecu pe lângă casă şi se îndreptă spre ieşire. 

— Uite-ţi grădinarul, spuse Narcissa. 

— Ăsta-i Caspey, o corectă ea. Ca să vezi, unde crezi că s-o 
fi ducând? În oraş. Pot să pariez pe-un dolar, adăugă, 
urmărindu-i spinarea îmbrăcată în haina kaki legănându-se în 
mersul larg prin care el reuşea să disemineze în jur un fel de 
insolenţă leneşă. Mă, Caspey! strigă ea. 

El îşi încetini pasul când trecu pe lângă automobilul micut 
al Narcissei şi-l examină cu o desconsiderare prea lenevoasă 
ca să mai rânjească la el, şi apoi lunecă mai departe. 

— Mă, Caspey! repetă domnişoara Jenny ridicând glasul. 

Însă el continuă neabătut pe alee, insolent în mersul lui 
lunecos şi fără grabă. 

— M-a auzit, spuse ea întunecându-se rău prevestitoare. 
Vedem noi şi de-asta când s-o întoarce. Cine-o fi fost cretinul 
care s-a gândit să-i îmbrace şi pe negri în aceeaşi uniformă 
ca pe albi? Vardaman ştia el ce ştia; le-a spus încă de atunci 
proştilor ălora de la Washington că aşa nu se face treabă. Dar 

60 


politicienii ăştia! Îşi investi aceste nevinovate cuvinte cu un 
dispreţ total şi infamant. Dac-am să mă satur vreodată să 
mai am de-a face cu gentlemanii, ştiu ce am de făcut: 
candidez şi eu pentru un mandat în Congres... Ca să vezi - iar 
m-am pornit pe tirade întregi! Zău aşa, uneori îmi vine să 
cred că Sartorişii ăştia şi tot ce ţine de ei s-au pus pe capul 
meu să mă sâcâie şi să scoată sufletul din mine. Mulţumesc 
lui Dumnezeu că n-o să mai trebuiască să-i am pe lângă mine 
şi după moarte. Nu ştiu unde-au să fie ei, dar ştiu sigur că 
niciun Sartoris n-are să stea în rai mai mult decât are să fie 
obligat să stea. 

Cealaltă râse. 

— Dar dumneata pari să fii foarte sigură de locul unde-ai s- 
ajungi, domnişoară Jenny. 

— De ce n-aş fi? Nu mi-am pregătit cununile şi harpele de- 
atâta vreme? 

Îşi umbri ochii cu mâna privind în jos pe alee. Caspay 
ajunsese la poartă şi se oprise la marginea drumului 
aşteptând să treacă o maşină. 

— Să nu opreşti să-i iei, auzi? spuse brusc. De ce nu stai să 
mănânci cu noi? 

— Nu, răspunse cealaltă. Trebuie să mă duc acasă. Mătuşa 
Sally nu se simte bine astăzi. 

Se opri o clipă în picioare în bătaia soarelui, cu pălăria şi 
coşul de flori petrecute pe după braţ, gânditoare. Apoi cu o 
hotărâre bruscă scoase o hârtie împăturită din corsaj. 

— Ai mai primit una, aşa-i? întrebă domnişoara Jenny 
privind-o. Dă-mi-o s-o văd. 

Luă hârtia, o desfăcu şi se trase înapoi din lumina soarelui. 
Pince-nez-ul îi atârna pe o panglică subţire de mătase 
înfăşurată pe după un arc într-un medalion de aur prins la 
piept. Întinse panglica şi îşi puse ochelarii pe nasul 
proeminent. În spatele lentilelor ochii îi erau reci şi 
pătrunzători ca ai unui chirurg. 

Biletul era dintr-o coală de hârtie obişnuită; conţinutul era 
scris de mână cu o scriere francă, largă şi care nu trăda 
niciun fel de individualitate; un scris tineresc şi în acelaşi 
timp atât de senin şi de curat în lipsa oricărei taine, încât 

61 


citirea conţinutului îţi stârnea mirarea: 


Nu mi-ai răspuns la scrisoarea mea din 25 crt. Nu 
mă aşteptam să-mi răspunzi încă. Ai să răspunzi 
curând pot să aştept. N-am să-ţi fac niciun rău sunt 
deschis şi cinstit ai să vezi când nentâlnim. Nu aştept 
să răspunzi încă da ştii bine unde să dai un semn. 


Domnişoara Jenny împături la loc biletul cu un gest de 
neplăcere fină şi delicată. 

— L-aş pune pe foc dacă n-aş şti că-i singurul lucru prin 
care i-am putea da de urmă. Am să i-l dau lui Bayard diseară. 

— Nu, nu, protestă cealaltă repede, întinzând mâna, te rog 
să nu faci asta. Dă-mi-l înapoi să-l rup. 

— Dar e singura dovadă fetiţo - ăsta şi cu celălalt dinainte. 
Angajăm un detectiv. 

— Nu, nu, te rog! Nu vreau să mai afle nimeni de asta. Te 
rog, domnişoară Jenny! 

Îşi întinse iarăşi mâna. 

— Vrei să-l păstrezi, o acuză cu răceală domnişoara Jenny. 
Exact ca o femeiuşcă proastă, ca să te mândreşti cu-aşa 
ceva. 

— Il rup, repetă cealaltă. L-aş fi rupt mai demult, dar am 
vrut să-i spun cuiva. E - mă... mă gândeam că poate n-am să 
mă mai simt aşa, murdară, dacă-l mai arăt cuiva. Dă-mi-l 
înapoi, te rog! 

— Prostii. De ce să te simţi murdară? Doar nu l-ai încurajat 
tu, nu? 

— Te rog, domnişoară Jenny! 

Însă domnişoara Jenny îl ţinea încă bine în mână. 

— Nu fi proastă, pufni ea. Cum poate un lucru ca ăsta să te 
facă pe tine să te simţi murdară? Orice femeie tânără poate 
să primească o scrisoare anonimă. Şi multora le şi place. Ştim 
cu toatele foarte bine că bărbaţii simt lucruri din astea faţă 
de noi, şi parcă nu ne-am putea împiedica să-l cam admirăm 
pe unul care are şi curajul s-o şi spună, oricine-o fi el. 

— Dacă ar fi semnat măcar, atunci nu mi-ar fi păsat cine ar 
fi fost. Dar aşa... Te rog, domnişoară Jenny! 

62 


— Nu fi proastă, repetă domnişoara Jenny. Cum să mai 
aflăm cine e dacă distrugi dovezile? 

— Dar nu vreau să aflu. 

Domnişoara Jenny dădu drumul hârtiei şi Narcissa o rupse 
în bucățele şi le aruncă peste balustradă şi-şi şterse mâinile 
pe rochie. 

— Nu vreau să ştiu. Vreau să uit toată treaba asta. 

— Prostii. Mori să afli cine e, chiar în clipa asta. Periez că te 
uiţi la fiecare bărbat pe lângă care treci şi te întrebi dacă nu 
cumva o fi el. Şi probabil chiar şi mai rău. Mai bine lasă-mă 
să-i spun lui Bayard. 

— Nu, nu. Nu mi-ar plăcea deloc ca el să ştie de asta, că eu 
aş - aş fi putut... Nu-i nimic, am să le pun pe foc de-acuma 
încolo, fără să le mai deschid... Acuma trebuie cu adevărat să 
mă duc. 

— Chiar ai să le-arunci, uite aşa, direct la sobă, aprobă 
domnişoara Jenny cu o ironie rece. 

Narcissa cobori treptele şi domnişoara Jenny ieşi din nou în 
pata de lumină de soare, lăsându-şi ochelarii să între la loc în 
cutiuta lor. 

— Bineînţeles, e treaba ta. Dar eu n-aş lăsa lucrurile aşa, 
dac-ar fi vorba de mine. E drept însă că eu n-am douăzeci şi 
şase de ani... Ei, oricum, vino şi spune-mi când mai primeşti 
vreuna sau când mai vrei nişte flori. 

— Da, am să viu. Îţi mulţumesc pentru astea de acum. 

— Şi spune-mi şi mie ce mai primeşti de la Horace. Să-l 
mulţumim Bunului Dumnezeu că poate-i vorba numai de o 
maşină, şi nu de vreo văduvă de război. 

— Îți spun neapărat. La revedere. 

Plecă prin umbra bălţată în rochia ei albă, dreaptă, şi cu 
coşuleţul de flori strâns lângă trup, şi urcă în maşină. Era o 
maşină cu capota deschisă, şi ea îşi puse pălăria pe cap şi 
porni motorul. Mai aruncă o privire în spate şi flutură mâna. 

— La revedere. 

Negrul plecase în jos pe drum, mergând încet, şi acum se 
oprise iarăşi şi o pândea pe furiş pe când se apropia. Când 
trecu o privi drept în ochi şi ea înţelese că voia s-o strige. 
Dădu drumul din plin la motor şi trecu pe lângă el cu toată 

63 


viteza îndreptându-se grăbită spre oraş, unde locuia într-o 
casă de cărămidă pe o colină printre cedri. 


Narcissa aranja florile de delfinium pe care le primise într-o 
vază posomorâtă de culoarea lămâii, pe pian. Mătuşa Sally 
Wyatt se legăna cu convingere pe balansoarul ei de lângă 
fereastră, lovindu-şi picioarele cu toată talpa de duşumea de 
fiecare dată. Coşuleţul ei de lucru era pe pervazul ferestrei 
între valurile blânde ale perdelelor, iar bastonul de abanos îi 
era rezemat alături. 

— Şi ai stat acolo două ceasuri, spuse, şi nici nu l-ai văzut 
măcar? 

— Nu era acolo, răspunse Narcissa. S-a dus la Memphis. 

Mătuşa Sally se legăna înainte. 

— Dac-aş fi în locul lor, l-aş forţa să şi rămână acolo. N-aş 
vrea să-l am pe băiatul ăsta lângă mine, rudă sau nerudă... 
De ce s-o fi dus la Memphis? Credeam că aeroplanul ăla sau 
cum i-o fi zicând s-a sfărâmat de tot. 

— S-a dus şi el cu treburi, îmi închipui. 

— Ce treabă are el la Memphis? Bayard Sartoris are destul 
scaun la cap ca să nu lase vreo treabă mai acătării pe mâna 
aiuritului ăstuia. 

— Nu ştiu, răspunse Narcissa, aranjând mai departe florile. 
Se întoarce curând, cred. Poţi să-l întrebi atunci. 

— Eu să-l întreb pe el? Eu nu i-am spus nici două cuvinte 
de când s-a născut. Şi nici nu intenţionez s-o fac de acuma 
înainte. Eu sunt obişnuită să am de a face cu gentlemanii. 

Narcissa frânse tijele la câteva flori, aranjând buchetul. 

— Dar ce-a făcut el ce n-ar face un gentleman, mătuşă 
Sally? 

— Păi, să sară-n apă aşa ca bezmeticul sau să se urce în 
aer cu balonul, numai ca să-i sperie pe oameni. Crezi că l-aş 
răbda pe băiatul ăsta pe lângă mine? L-aş fi închis la azilul de 
nebuni, dac-aş fi fost în locul lui Bayard şi-al lui Jenny. 

— Dar n-a sărit deloc în apă. S-a lăsat doar din rezervor pe 
o frânghie şi pe urmă a sărit în bazinul de înot. Şi John a fost 
cel care s-a urcat cu balonul. 

64 


— Eu n-am auzit aşa. Eu am auzit c-a sărit din rezervorul 
de apă peste un şir întreg de vagoane de marfă şi de stive de 
cherestea, şi că-a fost cât pe-aci să se lovească de marginea 
bazinului. 

— Nu, nu-i aşa. S-a lăsat în jos pe o frânghie de sus de pe 
castelul de apă şi pe urmă a sărit în bazin. Frânghia era 
legată de rezervor. 

— Şi n-a trebuit să sară peste lemnele alea şi peste 
vagoanele de marfă? Şi nu putea să-şi frâgă gâtul tot aşa de 
uşor sărind direct din rezervor? 

— Ba da, răspunse Narcissa. 

— Vezi? Ce-ţi spuneam eu? Şi de ce-a făcut toate astea? 

— Nu ştiu. 

— Sigur că nu ştii. De-asta a făcut-o. 

Mătuşa Sally se legănă triumfătoare un timp. Narcissa 
termină de aranjat buchetul. 

O pisică tigrată sări deodată, tăcută, pe pervazul ferestrei 
alături de  coşuleţul de lucru, apărând parcă printr-o 
scamatorie. Chircită acolo, clipi o clipă spre cameră, apoi se 
lungi pe burtă şi cu gâtul arcuit începu să se spele pe umăr 
cu o limbuţă îngustă, trandafirie. Narcissa se îndreptă spre 
fereastră şi-şi lăsă mâna pe spinarea lucioasă a animalului. 

— Şi pe urmă, să se suie în balonul ăla, când... 

— Dar nu era Bayard, repetă Narcissa. John s-a suit. 

— Eu n-am auzit aşa. Mie mi s-a spus că a fost ăstălaltul şi 
că Bayard şi cu Jenny se rugau de el cu lacrimi în ochi să n-o 
facă. Eu am auzit... 

— Niciunul din ei nu era atunci acolo. Bayard nici nu era 
acolo. John a fost. S-a suit pentru că omul care venise cu 
balonul se îmbolnăvise. John s-a suit el atunci cu balonul ca 
să nu lase publicul baltă. Eram acolo şi-am văzut. 

— Ai stat acolo şi l-ai lăsat să se suie în drăcovenia aia, 
când ai fi putut să-i dai un telefon lui Jenny sau să fi trecut 
drumul până la bancă să-i spui lui Bayard? Ai stat acolo şi nici 
n-ai deschis gura, aşa-i? 

— Da, răspunse Narcissa. 

Fusese acolo alături de Horace în cercul tăcut, încordat de 
oameni de la ţară, privind cum se umflă globul şi trăgea de 

65 


frânghiile care-l ţineau, privindu-l pe John Sartoris într-o 
cămaşă de flanelă ieşită de soare şi pantaloni de catifea, în 
timp ce omul de la bâlci îi explica cum să manevreze centura 
de siguranţă şi paraşuta; stătea acolo simţindu-i respiraţia tot 
mai grăbită, aerul ieşindu-i din plămâni înainte de a fi apucat 
să inspire altul, şi văzuse cum lucrul acela se ridicase în aer 
cu John aşezat pe o bară fragilă de trapez care se legăna 
dedesubt, urmărindu-l cu ochii pe care nu şi-i putea închide; 
văzuse balonul şi oamenii de jos şi totul în jur rotindu-se încet 
tot mai sus şi pe urmă se trezise agăţată de Horace la 
adăpostul unui vagon încercănd să-şi tragă respiraţia. 

El coborâse pe pământ trei mile mai încolo într-un tufiş de 
mărăcini şi-şi degajase paraşuta şi ieşise pe drum şi strigase 
un camion condus de un negru. Cu o milă înainte de intrarea 
în oraş, îl întâlniseră pe bătrânul Bayard gonind furios cu 
trăsura, şi cele două vehicule se opriseră unul lângă altul pe 
drum în vreme ce bătrânul Bayard într-unul din ele îşi 
descărca tensiunea acumulată a mâniei, iar în celălalt 
nepotul său şedea cu hainele făcute ferfeniţă, şi purtând pe 
faţa mult zgâriată expresia celui care şi-a câştigat timp de o 
clipă îndeplinirea unei dorinţe atât de splendide, încât chiar şi 
faptul că acum scăpase de această dorinţă era o purificare, şi 
nu o pierdere. 

A doua zi, pe când ea trecea prin faţa unei prăvălii, el 
ieşise de acolo cu acea violenţă abruptă pe care o avea 
deopotrivă cu fratele lui, oprindu-se brusc ca să nu se 
ciocnească de ea. 

— Hei, ex! 

— Ce faci, bună, spuse. 

Pe sub încrucişările de plasturi faţa îi era veselă şi plină de 
îndrăzneală şi degajată, şi avea capul descoperit. O clipă îl 
privise cu ochii mari, deznădăjduiţi, pe urmă îşi dusese 
amândouă mâinile la gură şi se îndepărtase repede, aproape 
în fugă. 

Pe urmă el dispăruse, împreună cu fratele lui, împinşi într- 
altă parte de război, ca o pereche de câini zgomotoşi pe care- 
i închizi într-un coteţ, undeva mai departe de casă. 
Domnişoara Jenny îi mai dădea veşti despre ei, despre 

66 


scrisorile plicticoase, pornite din simţul obligaţiei, pe care ei 
le mai trimiteau rar acasă; pe urmă el murise - însă asta 
undeva peste mări şi ţări, şi nu i se găsise trupul ca să fie 
restituit cu toată ceremonia stângace a ţărânii, astfel că 
pentru ea el mai părea încă să râdă de cuvântul acesta aşa 
cum râsese de toate celelalte cuvinte care însemnau odihnă 
şi repaos, el care nu mai aşteptase ca timpul şi ceea ce 
depindea de timp să-l înveţe că țelul înţelepciunii este să fii în 
stare să visezi visuri destul de măreţe încât să nu pierzi visul 
atunci când îi cauţi împlinirea. 

Mătuşa Sally se legăna înainte pe balansoarul ei. 

— La urma urmei, n-are importanţă care din ei a fost. 
Oricare din ei e la fel de rău ca şi celălalt. Dar poate că nici 
nu-i vina lor, când au fost crescuţi cum au fost crescuţi. 
Răsfăţaţi la culme, amândoi. Lucy Sartoris n-a lăsat pe nimeni 
să-i supravegheze cât a trăit ea. Dac-ar fi fost ai mei, ei, 
atunci... Se legăna mai departe. Eu i-aş fi lecuit cu bătaia. M- 
aş fi priceput eu să cresc doi indieni sălbatici, ca ăştia. Da' 
ăştilalţi întotdeauna şi-au închipuit că nimeni nu se poate 
pune cu Sartorişii. Chiar şi Lucy Cranston, care se trăgea 
dintr-una din cele mai bune familii de-aici, se purta de parc-ar 
fi apucat pe Dumnezeu de picior atunci când a fost în stare să 
se mărite cu un Sartoris şi când a putut să mai nască alţi doi 
Sartorişi. Mândria, mândria asta falsă. 

Se legăna mereu în scaunul ei. Sub mâna Narcissei pisica 
torcea cu aroganță plină de lenevie. 

— Pedeapsa lui Dumnezeu, că l-a luat pe John în locul 
celuilalt. John cel puţin îşi mai ducea mâna la pălărie când 
trecea pe lângă o doamnă pe stradă, dar băiatul ăstălalt... Se 
legăna monoton, lovindu-şi mereu tălpile de duşumea. Mai 
bine ţine-te cât mai departe de băiatul ăsta. Te-ar omori şi pe 
tine, tot aşa cum a omorât-o şi pe nevastă-sa, săraca. 

— Cel puţin, lasă-mă şi pe mine să trec întâi pe la biserică, 
mătuşă Sally, spuse Narcissa. 

Sub mâna ei, sub şoldurile lucioase ale pisicii, muşchii 
animalului se alungită deodată în corzi încordate, ca nişte 
sârme, şi trupul păru să se întindă deodată, ca de cauciuc, 
când ţâşni de sub apăsarea ei şi săgetă afară, pe balcon. 

67 


— O, strigă Narcissa, pe urmă se învârti pe călcâie, apucă 
bastonul mătuşii Sally şi fugi după el afară din cameră. 

— Ce... începu mătuşa Sally. Adu-mi bastonu-ndărăt, aici, 
spuse. 

Rămăsese pe scaun privind înspre uşă, ascultând ropotul 
grăbit al tocurilor celeilalte îndepărtându-se în hol şi apoi pe 
verandă. Se ridică şi se aplecă pe fereastră. 

— Adu-mi bastonu-napoi, aici, strigă. 

Narcissa fugea pe verandă şi apoi prin curte. În răsadul de 
flori de sub verandă, pisica, strânsă pe vine, îţi roti capul pe 
după nişte tulpine, şi ochii gălbui nu-i clipeau. Narcissa se 
năpusti spre ea, cu bastonul ridicat în mână. 

— Las-o jos! strigă. Las-o jos numaidecât! 

Incă o clipă ochii gălbui o fixară, apoi animalul îşi trase 
capul între umeri şi fugi într-un salt prelung, fluid, cu pasărea 
încă prinsă în gură. 

— Ohh-h, dracu' să te ia! strigă Narcissa. Dracu' să te ia! 
Bestie de Sartoris! 

Şi azvârli bastonul după săgeata tărcată exact când pisica 
trecea grăbită colțul casei. 

— la bastonul meu de-acolo şi adu-l înapoi chiar în minutul 
ăsta! strigă mătuşa Sally de la fereastră. 


Ea şi cu domnişoara Jenny şedeau acum în salonul năpădit 
de umbre. Uşile erau întredeschise ca de obicei, şi tânărul 
Bayard se iscă deodată în cadrul lor şi se opri locului privid-o. 

— Bayard e, spuse domnişoara Jenny. Intră şi spune-i şi tu 
ceva Narcissei, măi băiete. 

El spuse: „Bună”, cu voce vagă, şi ea se întoarse de pe 
bancheta de la pian şi se strânse puţin înspre forma enormă 
a instrumentului. 

— Cine e? spuse el. 

Intră, aducând cu sine violenţa rece, prinsă în zgardă 
parcă, de care îşi amintea ea atât de bine. 

— Narcissa e, spuse domnişoara Jenny iritată. Intră şi stai 
niţel de vorbă cu ea, şi nu te mai purta ca şi cum habar n-ai 
avea cine e. 

68 


Narcissa îi întinse mâna şi el rămase în picioare în faţa ei 
ţinându-i-o moale, însă fără s-o privească. Ea îşi retrase 
mâna. El o privi iarăşi, apoi privi în lături, şi rămase apoi 
plutind asupra lor, nemişcat în picioare şi trecându-şi mâna 
prin păr. 

— Aş bea ceva, spuse. Nu găsesc cheia de la dulap. 

— Stai niţel de vorbă cu noi, poţi să bei şi aici ceva. 

El rămase o clipă aşa dominându-le, apoi se mişcă brusc şi, 
înainte ca domnişoara Jenny să fi putut spune ceva, trăsese 
husa de pe un alt scaun. 

— Lasă aia acolo, sălbaticule! exclamă domnişoara Jenny şi 
se ridică în picioare. Uite, şezi pe scaunul meu, dacă nu mai 
ai putere să te ţii pe picioare. Mă-ntorc numaidecât, adăugă 
pentru Narcissa. Mă duc să aduc cheia. 

El se lăsă leneş în scaun, trecându-şi mereu mâna prin păr, 
cu privirile pierdute în îngândurate undeva pe lângă 
picioarele încălţate în cizme. Narcissa sta complet nemişcată, 
cu tot trupul vârât în pian. Ea fu aceea care vorbi în cele din 
urmă: 

— Îmi pare atât de rău de soţia ta... de John. Am rugat-o pe 
domnişoara Jenny să-ţi spună când... 

El şedea mai departe trecându-şi mereu mâna prin păr, 
nemişcat în violenţa mohorâtă a repausului acestuia 
vremelnic în care se retrăsese. 

— Tu nu eşti măritată, nu? întrebă el. Ea şedea perfect 
nemişcată. Ar trebui să-ncerci, adăugă. Toată lumea ar trebui 
să se căsătorească o dată, aşa cum toată lumea ar trebui să 
se ducă la un război. 

Domnişoara Jenny se întoarse cu cheia, şi el îşi săltă 
deodată în picioare trupul prelung şi le părăsi. 

— Poţi să continui, acuma, spuse ea. N-are să ne mai 
întrerupă. 

— Nu, trebuie să plec. 

Narcissa se ridică repede şi-şi luă pălăria de pe capacul 
pianului. 

— Dar n-ai stat deloc. 

— Trebuie să plec, repetă Narcissa. 

Domnişoara Jenny se ridică şi ea. 

69 


— Ei, dacă trebuie. Să-ţi mai tai nişte flori. Nu durează 
decât un moment. 

— Nu, altă dată, eu... trebuie... mai vin eu curând şi o să 
iau atunci. La revedere. 

Din uşă aruncă o privire grăbită prin hol; pe urmă merse 
mai departe. Domnişoara Jenny o urmă pe verandă. Cealaltă 
coborâse treptele şi se îndrepta acum în grabă spre 
automobilul ei. 

— Mai vino cât mai repede, îi strigă domnişoara Jenny. 

— Da. Curând, răspunse Narcissa. La revedere. 


70 


Tânărul Bayard se întoarse de la Memphis în maşina lui. 
Memphisul se afla la o depărtare de şaptezeci şi cinci de mile 
şi tot drumul durase o oră şi patruzeci de minute pentru că o 
parte din şosea era doar drum de ţară, de pământ. 
Automobilul era lung şi scund, şi cenuşiu. Motorul cu patru 
cilindri avea şaisprezece supape şi patru bujii, şi i se 
garantase că avea să facă optzeci de mile pe oră, deşi pe 
parbriz era lipită o fâşie de hârtie, căreia el nu-i dăduse nicio 
atenţie, şi în care i se cerea să nu facă aceasta în primele 
cinci sute de mile. 

Veni în sus pe alee şi se opri în faţa casei, unde bunicul său 
şedea cu picioarele proptite de balustrada verandei şi 
domnişoara Jenny aştepta în picioare, corectă şi cochetă în 
rochia ei neagră, alături de una din coloane. Ea cobori 
treptele, examină automobilul şi-i deschise portiera şi intră ca 
să-i încerce bancheta. Simon veni până la uşă şi-i aruncă o 
privire scurtă, derogatoare, apoi se retrase, iar Isom îşi făcu 
apariţia de după colţ şi înjură maşina încet, cu un aer de 
desăvârşită şi jinduitoare admiraţie. Insă bătrânul Bayard 
aruncă doar o privire spre acest obiect prelung şi prăfuit, cu 
ţigara de foi între degete, şi scoase un grohăit. 

— Mda, e confortabilă, chiar ca un balansoar, spuse 
domnişoara Jenny. Vino şi-l încearcă şi tu, îi strigă. 

Dar el mai grohăi doar o dată, şi rămase acolo cu picioarele 
pe balustradă pândindu-l pe tânărul Bayard cum se urca iar la 
volan. 

Motorul porni ca pentru o încercare, se opri. Isom stătea 
alături, ca un câine în zgardă. Tânărul Bayard îi aruncă o 
privire. 

— Tu ai să mergi data viitoare, spuse. 

— De ce să nu vină acuma? spuse domnişoara Jenny. Urcă, 
Isom! 


71 


Isom se urcă dintr-o săritură şi bătrânul Bayard îi privi cum 
se îndepărtau fără zgomot pe alee, privind maşina cum se 
pierdea din ochi în josul văii. Curând, un nor de praf se ridică 
pe deasupra copacilor în cerul după-amiezii albastre, 
destrămându-se într-o plutire trandafirie în soare, şi un sunet 
ca de tunet îndepărtat se stinse mormăitor după el. Bătrânul 
Bayard trase iarăşi din ţigara de foi. Simon apăru iarăşi în uşă 
şi se opri acolo. 

— Acuma, unde s-or mai fi dus, tocmai la vremea mesei? 
spuse. 

Bayard mormăi, şi Simon rămase în uşă, murmurând ceva 
pentru sine. 

Douăzeci de minute mai târziu, maşina lunecă din nou pe 
alee şi se opri aproape în acelaşi loc ca mai înainte. Pe 
bancheta din spate, chipul lui Isom era ca un pian cu capacul 
deschis. Domnişoara Jenny n-avusese pălărie şi-şi ţinea acum 
părul cu amândouă mâinile, şi când automobilul se opri 
rămase încă o clipă în poziţia aceasta. Apoi respiră o dată 
adânc. 

— Aş vrea să fi ştiut să fumez, spuse; şi apoi: Asta-i cel mai 
repede cât poate să meargă? 

Isom cobori şi-i deschise portiera. Ea se dădu jos puţin cam 
țeapănă, dar ochii îi străluceau şi obrajii bătrâni şi uscați i se 
aprinseseră. 

— Cât de departe-aţi fost? întrebă Simon din uşă. 

— Am fost până-n oraş, răspunse ea cu mândrie şi vocea îi 
era limpede ca a unei fetiţe. 

Oraşul era la patru mile depărtare. 

Într-o zi, o săptămână mai târziu, bătrânul Falls veni iar la 
oraş şi-l găsi pe bătrânul Bayard în biroul său de la bancă. 
Biroul era şi camera directorilor. Era o încăpere spațioasă, cu 
o masă lungă înconjurată de scaune şi un dulăpior înalt în 
care se ţineau formularele băncii, precum şi pupitrul de lucru 
şi scaunul pe rotile ale bătrânului Bayard şi o canapea unde 
el îşi făcea siesta câte o oră la fiecare amiază. 

Pupitrul, ca şi cel de acasă, îi era acoperit cu o sumedenie 
de obiecte care n-aveau niciun fel de legătură cu afacerile 
bancare, şi consola de deasupra căminului era presărată şi ea 

72 


cu alte obiecte de natură agricolă, precum şi cu un sortiment 
prăfuit de pipe şi trei sau patru borcănaşe cu tutun, care 
aduceau mângâiere întregului personal al băncii de la 
preşedinte şi până la ultimul uşier, precum şi unei părţi 
respectabile din clientelă. Dacă-i permitea vremea, bătrânul 
Bayard îşi petrecea cea mai mare parte a zilei într-un fotoliu 
de răchită în uşa ce da în stradă şi când clienţii fumători îl 
găseau acolo, intrau în biroul lui în spatele băncii şi-şi 
umpleau pipele din borcănelele de acolo. Exista un fel de 
convenţie tacită să nu se ia niciodată mai mult decât 
conţinutul unei singure pipe o dată. Şi aici se retrăgeau 
bătrânul Falls şi bătrânul Bayard cu prilejul vizitelor lunare ale 
bătrânului şi răcneau unul la altul (erau surzi amândoi) timp 
de o jumătate de oră sau mai mult. Puteau fi auziţi limpede 
din stradă sau din prăvăliile aflate de o parte şi de alta a 
băncii. 

Ochii bătrânului Falls erau albaştri şi nevinovaţi ca ai unui 
adolescent şi primul lucru pe care-l făcea era să desfacă 
pachetul pe care-l avea pregătit pentru el bătrânul Bayard şi 
să scoată de acolo o bucată de tutun de mestecat, să-şi taie 
o bucăţică şi să şi-o bage în gură, să pună bucata mare la loc 
şi să lege pachetul frumos, cum fusese înainte. De două ori 
pe an pachetul conţinea un schimb de îmbrăcăminte, iar în 
celelalte prilejuri tutun şi câte o punguliţă de bomboane de 
mentă. El nu tăia niciodată sfoara, ci o dezlega cu degetele 
lui ţepene, noduroase, şi o lega pe urmă la loc. Nu accepta 
bani. 

Şedea acum în salopeta lui curată, decolorată de soare, cu 
pachetul pe genunchi, povestindu-i lui Bayard de automobilul 
care trecuse pe lângă el pe drum în dimineaţa aceea. 
Bătrânul Bayard sta complet nemişcat, pândindu-l cu ochii lui 
intenşi şi bătrâni până când celălalt termină de vorbit. 

— Eşti sigur cine era înăuntru? întrebă. 

— A trecut pe lângă mine prea repede ca să mai văd dacă 
era cineva înăuntru sau deloc. Am întrebat şi eu când am 
ajuns în oraş cine să fi fost. Poate să fi fost oricine, dar ştii cât 
de repede umblă el. 

Bătrânul Bayard rămase tăcut o vreme. Pe urmă îşi ridică 

73 


glasul: 

— Byron! 

Uşa se deschise şi intră contabilul. 

— Da, domnule colonel, spuse fără vreo inflexiune în glas. 

— Telefonează acasă la mine şi spune-i lui nepotu-meu să 
nu se mai atingă de maşina aia până n-ajung eu acasă. 

— Da, domnule colonel. 

Şi dispăru la fel de tăcut cum intrase. 

Bayard se roti iarăşi spre tăblia biroului în scaunul lui şi 
bătrânul Falls se aplecă înainte, privindu-i miop chipul. 

— Ce-i asta ce ţi-a ieşit pe faţă, Bayard? întrebă el. 

— Ce? întrebă Bayard, pe urmă îşi ridică mâna spre o pată 
micuță pe care roşeaţa care i se răspândise pe faţă i-o 
scosese în relief. Aici? Nu ştiu ce e. E-acolo de vreo 
săptămână. De ce? 

— Îţi creşte? întrebă celălalt. 

Se ridică şi-şi lăsă pachetul deoparte şi-şi întinse mâna. 
Bătrânul Bayard îşi trase capul îndărăt. 

— Nu-i nimic, spuse nervos. Las-o în pace! 

Insă bătrânul Falls dădu la o parte mâna celuilalt şi atinse 
locul cu degetele. 

— Hm, spuse. Tare ca piatra. Şi mai creşte. Am să fiu atent 
şi, când e tocmai bun, ţi-l scot eu. Acuma n-a copt încă. 

Contabilul apăru deodată şi fără zgomot lângă ei. 

— Bucătăreasa 'mneavoastră zice că el şi cu domnişoara 
Jenny s-au dus să se plimbe cu maşina pe undeva. Am lăsat 
mesajul din partea dumneavoastră. 

— Jenny e cu el, zici? întrebă bătrânul Bayard. 

— Aşa zice bucătăreasa 'mneavoastră, repetă contabilul cu 
vocea lui lipsită de inflexiuni. 

— Mda. Bine. 

Contabilul se retrase şi bătrânul Falls îşi ridică pachetul în 
mâini. 

— Mă duc şi eu, zise. Vin săptămâna viitoare şi mă mai uit 
la chestia asta. Mai bine să nu pui mâna pe ea până nu mă- 
ntorc eu. 

Il urmă pe contabil afară din încăpere şi curând bătrânul 
Bayard se ridică şi el în picioare şi străbătu sala băncii şi-şi 

74 


trase scaunul în uşă. 

In după-amiaza aceea, când ajunse acasă, automobilul nu 
se vedea nicăieri şi nici mătuşă-sa nu-i răspunse când o 
strigă. Urcă în camera lui, îşi trase cizmele de călărie şi îşi 
aprinse o ţigară de foi, însă când aruncă o privire pe fereastră 
în curtea din spate nu se vedea nici Isom şi nici iapa lui 
înşeuată, ci doar câinele cel bătrân, care şedea acolo privind 
spre fereastra lui. Când apăru acolo capul bătrânului Bayard, 
câinele se ridică şi merse până la uşa bucătăriei oprindu-se 
acolo; pe urmă privi iarăşi în sus spre fereastră. Bătrânul 
Bayard cobori cu zgomot scările, traversă toată casa şi ieşi în 
bucătărie, unde Caspey era aşezat la masă, mâncând şi 
stând de vorbă cu Isom şi cu Elnora. 

— Şi aldată eu şi cu un alt băiat... spunea Caspey. 

Pe urmă Isom îl văzu pe Bayard şi se ridică de la locul lui 
din colţul cu lada de surcele, şi ochii i se rostogoliră albi în 
capul în formă de ghiulea. Elnora se opri şi ea cu mătura în 
aer, Caspey îşi întoarse doar capul fără să se ridice în 
picioare şi, încă mestecând cu nădejde, clipi din ochi spre 
bătrânul Bayard oprit în uşă. 

— i-am trimis vorbă acum o săptămână să vii aici la mine 
numaidecât sau să nu mai vii deloc, spuse Bayard. Ţi s-a 
spus? 

Caspey mormăi ceva, mestecând încă, şi bătrânul Bayard 
intră în cameră. 

— Scoală-te-n picioare de-acolo şi du-te de-mi pune şaua 
pe cal. 

Caspey îi întoarse spatele cu o mişcare deliberată şi-şi 
ridică paharul de lapte. 

— Du-te, Caspey! îi şuieră Elnora. 

— Eu nici nu lucrez aicişa, răspunse el, exact dincoace de 
surzenia lui Bayard. Se întoarse spre Isom. Ce nu te-ci să-i pui 
şaua pe cal? Ce, tu nu lucrezi aicea? 

— Caspey, pentru numele lui Dumnezeu! îl imploră Elnora. 
Da, vă rog, dom' colonel; se duce, spuse tare. 

— Cine, eu? spuse Caspey. Aşa crezi tu? 

Işi ridică paharul cu o mână sigură spre buze; atunci 
Bayard mai făcu un pas şi Caspey îşi pierdu cumpătul, şi se 

75 


ridică repede înainte ca să fi ajuns până la el celălalt, şi 
străbătu bucătăria spre uşă, dar cu o insolenţă posomorâtă 
înscrisă în însuşi felul în care-şi ţinea spinarea. Pe când se 
căznea să deschidă uşa, Bayard îl ajunse. 

— Ai de gând să pui şaua pe iapa aia? întrebă. 

— N-am să mă dau peste cap să ţi-o fac, grozavule, 
răspunse Caspey exact cât să nu străbată surzenia lui 
Bayard. 

— Ce? 

— O, Doamne, Caspey! gemu Elnora. 

Isom se chirci în colţul lui. Caspey îşi ridică ochii repede 
spre chipul lui Bayard şi deschise uşa. 

— Am spus că n-o să mă dau peste cap pentru aşa ceva, 
repetă ridicându-şi glasul. 

Simon se oprise în josul scărilor lângă setter, căscându-şi 
gura fără dinţi înspre ei, şi bătrânul Bayard apucă o surcică 
din lădiţa cu lemne de foc de-alăturea şi-l pocni pe Caspey 
făcându-l să zboare prin uşa deschisă şi în jos pe trepte, la 
picioarele lui taică-său. 

— Acuma, du-te şi pune şaua pe iapa aia, spuse. 

Simon îl ajută pe fiu-său să se ridice şi-l împinse spre 
hambar, în vreme ce câinele se uita după ei, cu un interes 
grav. 

— Ţi-am tot spus eu că ideile astea colţoase din război nu-s 
bune aicea la noi, spuse el furios. Şi mai bine mulţumeşte-l lu' 
Dumnezeu că te-a făcut cu capu' aşa tare. Du-te acum şi vezi 
de iapa aia, şi ţine-ţi vorbăria asta despre libertatea negrilor 
pentru ăia de la oraş; poate că ălora le place aşa ceva. ŞI 
pentru cine am vrea noi, negrii, să fim liberi? N-avem mai 
mulţi oameni albi pe cap decât putem să ducem în spinare? 


În noaptea aceea la cină, bătrânul Bayard îl privi pe 
nepotul său pe deasupra fripturii de berbec. 
— Bătrânul Falls mi-a spus c-ai trecut pe lângă el azi pe 
drumul de la azil cu patruzeci de mile pe oră. 
— Patruzeci pe dracu, răspunse domnişoara Jenny mândră. 
Erau cincizeci şi patru. Am văzut eu pe - cum îi spune, 
76 


Bayard? - pe vitezometru. 

Bătrânul Bayard şedea cu capul puţin aplecat, privindu-şi 
mâinile cum tremură pe cuțitul şi furculita cu care voia să 
taie friptura; auzise cum pe sub şervetul băgat prin 
deschizătura vestei inima îi bătea puţin cam prea neregulat, 
puţin cam prea repede, simțind ochii domnişoarei Jenny pe 
faţă. 

— Bayard, spuse ea cu vocea deodată schimbată. Ce-ai 
acolo pe obraz? 

El se ridică atât de brusc încât scaunul i se răsturnă pe 
spate cu zgomot şi tropăi orb afară din cameră. 


77 


— Ştiu eu ce-ai vrea tu să fac, îi spunea domnişoara Jenny 
bătrânului Bayard vorbindu-i pe deasupra ziarului pe care-l 
citea. Ai vrea să-mi las baltă treburile pe-aici prin casă şi să- 
mi pierd toată ziua în maşina aia; asta ai vrea. Ei, n-am s-o 
fac. Aşa, uneori, pot să mă plimb şi eu cu ea, dar am prea 
multe de făcut cu timpul meu ca să mi-l pierd numai ca să-l 
păzesc pe el să nu-şi conducă maşina prea repede. Şi să nu-şi 
frângă gâtul, adăugă şi foşni ziarul supărată. Apoi spuse: ŞI 
pe-urmă tu eşti chiar aşa de naiv ca să-ţi închipui că o să 
meargă mai încet numai pentru că mai e cineva cu el, nu? 
Dacă chiar crezi aşa ceva, atunci mai bine trimite-l pe Simon. 
Dumnezeu ştie, Simon are vreme, poate să-şi permită. De 
când tu nu mai umbli cu trăsura, dacă Simon o mai fi având 
ceva de făcut, chiar că nu ştiu. 

Îşi reîncepu lectura ziarului. 

Ţigara bătrânului Bayard îi fumega în mâna imobilă. 

— Aş putea să-l trimit pe Isom, spuse. 

Ziarul domnişoarei Jenny foşni brusc şi ea îşi privi nepotul o 
clipă lungă. 

— Doamne Dumnezeule, omule, de ce nu-i legi o ghiulea 
cu un lanţ de picioare şi să terminăm odată? 

— Tu singură mi-ai dat ideea să-l trimit pe Simon cu el, nu? 
Simon are treburile lui, pe când tot ce are Isom de făcut e să- 
mi pună şaua pe cal o dată pe zi, şi asta pot s-o fac şi singur. 

— Încercam şi eu să fiu ironică, spuse domnişoara Jenny. 
Dumnezeu ştie că trebuie să mă fi învăţat minte până acum. 
Dar dacă tot trebuie să născoceşti ceva ca să aibă negrii ăştia 
şi ei ceva de făcut, atunci ia-l mai bine pe Simon. De Isom am 
eu nevoie ca să pot ţine un acoperiş deasupra capului nostru 
şi ca să avem ceva de mâncare pe masă. Îşi foşni ziarul. De 
ce nu-ţi iei inima-n dinţi să-i spui tu să nu mai meargă aşa de 
repede? Un om care trebuie să-şi petreacă opt ore pe zi ca să 


78 


stea pe scaun în uşa băncii ar trebui să nu mai fie obligat să- 
şi piardă şi restul după-amiezii învârtindu-se de colo până 
colo într-un automobil dacă n-are chef s-o facă. 

— Crezi c-ar ajuta la ceva dacă i-aş cere eu asta? Niciunul 
din ei n-a dat dracului vreodată vreo atenţie la ce spuneam 
eu c-aş vrea. 

— Să-i ceri, pe dracu', spuse domnişoara Jenny. Cine zice 
să-i ceri? Spune-i să nu mai facă aşa. Spune-i că, dacă mai 
auzi vreodată că merge aşa de repede cu ea, atunci îl baţi 
de-l omori. Cred, oricum, că ţie-ţi face plăcere să te plimbi cu 
maşina asta, numai că nu vrei să recunoşti, şi pur şi simplu 
nu vrei ca el să se plimbe singur cu ea când nu poţi să mergi 
şi tu. 

Însă bătrânul Bayard îşi lăsase picioarele să cadă cu 
zgomot pe duşumea, se ridicase şi ieşise cu zgomot din 
cameră. 

În loc de a-l auzi urcând scările, domnişoara Jenny îi ascultă 
paşii îndepărtându-se în hol, şi curând se ridică şi ea şi-l urmă 
pe veranda din spate, unde se oprise în picioare în întuneric. 
Curtea era întunecată, însufleţită mărunt de miresmele 
plutitoare ale primăverii şi de zumzetul gâzelor. Intunecat pe 
fondul unei întunecimi mai palide, hambarul îşi înălța 
nemişcarea spre cer. 

— Nu s-a întors încă, spuse ea nerăbdătoare, punându-i 
mâna pe braţ. Aş fi putut să ţi-o spus şi eu. Du-te sus la 
culcare acuma; nu ştii că face în aşa fel încât să afli când se 
întoarce? Ai s-ajungi să ţi-l închipui în vreun şanţ cu toate 
prostiile astea care-ţi umblă prin cap. Pe urmă, mai blând: 
Prea eşti şi tu ca un copil cu chestia asta. Nu-i mai primejdios 
noaptea decât ziua. Haide, acuma du-te! 

El îi scutură mâna la o parte, însă se întoarse ascultător şi 
intră în casă. De data aceasta urcă scările, şi ea îl auzi apoi în 
camera lui de culcare, bocănind de colo până colo. Curând 
încetară zgomotele pe care le făcea trântind uşile dulapurilor 
şi sertarelor, şi el se întinse la lumina lămpii de pe noptieră, 
cu Dumas în mână. După o vreme uşa se deschise şi tânărul 
Bayard intră şi pătrunse în cercul de lumină al lămpii cu ochii 
lui întunecaţi. 

79 


Bunicul lui nu-i remarcă prezenţa şi el îi atinse atunci 
braţul. Bătrânul îşi ridică privirile, şi atunci tânărul Bayard se 
întoarse pe călcâie şi ieşi din cameră. 


După ce apărătorile de soare de la ferestrele băncii se 
trăgeau la ora trei, bătrânul Bayard se retrăgea în biroul lui. 
In spatele grilajului casierului şi contabilului, îl auzeau foşnind 
şi trântind obiecte dincolo de uşa încăperii. Casierul se opri 
cu un fişic de monede de argint strânse bine între degete. 

— L-auzi? spuse. Are ceva pe suflet, acuma în vremea din 
urmă. De obicei era liniştit ca un şoarece acolo la el până 
veneau să-l ia acasă, da' acuma, de câteva zile, se învârte de 
colo până colo şi trânteşte şi buşeşte ca şi cum s-ar bate cu 
tăunii. 

Contabilul nu spuse nimic. Casierul lăsă grămada de 
monede deoparte şi începu să strângă un alt fişic. 

— Are ceva pe suflet acum. Când l-a examinat ăla, cred că 
i-a spus ceva care i-a dat de gândit. 

Contabilul nu spuse nimic. Trase maşina de calculat mai 
aproape de el pe masă şi începu să-i întoarcă manivela. In 
camera din spate, bătrânul Bayard se mişca audibil. Casierul 
strânse cu grijă restul monedelor şi-şi răsuci o ţigară. 
Contabilul se aplecă peste clinchetul regulat al maşinii, şi 
casierul îşi lipi ţigara şi şi-o aprinse, apoi se îndreptă alene 
spre fereastră şi dădu perdeaua la o parte. 

— Simon a adus trăsura astăzi, spuse. Băiatul ăla a 
prăpădit maşina până la urmă. Du-te şi anunţă-l pe colonel. 

Contabilul lunecă de pe scaunul lui, merse până la uşă şi o 
deschise. Bătrânul Bayard îşi ridică privirile de pe pupitru; era 
cu pălăria pe cap. 

— Bine, Byron, spuse. 

Contabilul se reîntoarse la masa lui de lucru. 

Bătrânul Bayard traversă sala băncii, deschise uşa spre 
stradă şi acolo se opri brusc, cu clanţa în mână. 

— Unde-i Bayard? spuse. 

— Nu vine, răspunse Simon. 

Bătrânul Bayard se îndreptă spre trăsură. 

80 


— Ce? Unde-i? 

— El şi cu Isom s-au dus nu ştiu unde în maşina aia, spuse 
Simon. Dumnezeu ştie unde-or mai fi acuma. || ia pe băiatu' 
ăla de la lucru ziua-n amiaza mare, ca să se plimbe cu 
maşina. 

Bătrânul Bayard îşi lăsă mâna pe banchetă şi pata de pe 
faţă îi ieşi iarăşi în relief. 

— După ce de-atâta vreme mă tot străduiesc să-i bag lui 
Isom minţile-n cap, continuă Simon. Ţinea caii de căpăstru, 
aşteptând ca stăpânul său să urce în trăsură. Plimbare cu 
maşina, spuse. Plimbare cu maşina. 

Bătrânul Bayard se urcă în trăsură şi se lăsă să cadă greoi 
pe banchetă. 

— Să mă ia dracu’, spuse, dacă n-am pe cap cea mai 
grozavă adunătură de nebuni pe care trebuie să-i hrănesc. 
Da' tot mai am o mângâiere: când oi ajunge şi eu pân-la 
urmă la azil, au să fie toţi pân-la ultimul acolo să mă 
primească. 

— Aşa, acuma începi şi matale, spuse Simon. Domnişoara 
Jenny a tot ţipat la mine până m-a văzut c-am ieşit pe poartă, 
şi acuma începi matale aici, la capătul ăsta. Da' dacă domnu' 
Bayard nu-l lasă în pace pe băiatu' ăla, pân-la urmă n-are să 
fie nici el mai bun decât ultimu' negru din oraş, orice-aş mai 
vrea să fac eu. 

— L-a stricat Jenny dinainte, spuse bătrânul Bayard. Nici 
chiar Bavard n-ar mai avea ce rău să-i mai facă acuma. 

— Aicea cred şi eu c-ai spus adevărul, aprobă Simon. 
Smuci frâiele. Hopa, haideţi. 

— Stai, Simon, spuse bătrânul Bayard. Stai niţel! 

Simon trase de frâu. 

— Ce mai e acuma? 

Pata de pe chipul bătrânului Bayard îşi reluase înfăţişarea 
normală. 

— Du-te înăuntru în biroul meu şi adu-mi o ţigară de foi din 
urna de pe consolă, spuse. 


Două zile mai târziu, pe când el şi Simon tropăiau aşezat 
81 


către casă prin liniştea după-amiezii, aproape în acelaşi timp 
cu tunetul prevestitor pe care-l scotea, automobilul izbucni 
înspre ei de după o cotitură, intră în şanţ şi ieşi iarăşi la drum 
şi se năpusti mai departe, şi într-o singură clipă fulgerătoare 
el şi cu Simon văzură albul ochilor lui Isom şi şiragul de ivoriu 
al dinţilor lui în spatele volanului. Când maşina se întoarse 
acasă, în după-amiaza aceea, Simon îl duse pe Isom în grajd 
şi-l biciui cu cureaua de hamuri. 

În seara aceea şedeau în biroul lui Bayard după cină. 

Bătrânul Bayard îşi ţinea ţigara de foi încă neaprinsă între 
degete. Domnişoara Jenny citea ziarul. O boare uşoară sufla 
înăuntru, încărcată cu miresmele primăverii. 

Dintr-odată bătrânul Bayard spuse: 

— Poate că se plictiseşte de ea, după o vreme. 

Domnişoara Jenny îşi ridică ochii. 

— Şi când s-o plictisi, nu ştii ce-o să-şi mai caute atunci? - 
Când are să vadă că maşina asta nu merge destul de repede? 
întrebă privindu-l pe deasupra ziarului. 

El şedea cu ţigara încă neaprinsă între degete, cu capul 
puţin aplecat, fără s-o privească. 

— Are să-şi cumpere un aeroplan. Şi ea îşi foşni iarăşi 
ziarul, întorcând o foaie. l-ar trebui o nevastă, adăugă, 
începând iarăşi să citească. Să i se nască un băiat, şi pe urmă 
n-are decât să-şi frângă gâtul cât de curând şi cât de des 
vrea. S-ar zice că providenţa nu se gândeşte deloc, spuse 
gândindu-se la ei doi, la fratele lui mort. Spuse: Dar, 
Dumnezeu ştie, n-aş vrea deloc să văd o fată la care ţin 
măritată cu el. Foşni iarăşi ziarul, mai întorcând o foaie. Nu 
ştiu ce altceva ai mai aştepta de la el. De la oricare din 
Sartorişi. Tu nu-ţi pierzi după-mesele plimbându-te cu el 
numai pentru că-ţi închipui c-aşa ai să-l opreşti să se dea 
peste cap cu maşina. Te duci cu el pentru că atunci când are 
să se întâmple asta, vrei să fii şi tu acolo, în maşină. Aşa că, 
chiar crezi că tu ai mai multă consideraţie pentru alţii decât 
are el? 

El sta mai departe cu ţigara rece în mână, cu faţa întoarsă 
de la ea. Domnişoara Jenny îl privea pe deasupra ziarului. 

— Am să vin şi eu în oraş mâine-dimineaţă şi-o să mergem 

82 


să-l punem pe doctorul ăla să se uite la crescătura asta pe 
care o ai pe faţă, auzi? 


În camera lui, pe când îşi scotea gulerul şi cravata în faţa 
scrinului, ochii-i căzură pe pipa pe care o lăsase acolo cu 
patru săptămâni în urmă, şi atunci lăsă deoparte gulerul şi 
cravata, ridică pipa şi rămase cu ea în mână, mângâindu-i 
încet cu degetul mare capul ros de vreme. 

Apoi, hotărându-se brusc, ieşi din cameră şi bocăni prin 
holul la capătul căruia o scară suia în întuneric. Pipăi pe 
perete până găsi comutatorul şi urcă precaut pe treptele 
întortocheate, până la o uşă aşezată într-un unghi dificil, şi o 
deschise spre o încăpere largă, scundă, cu tavanul 
mansardat, în care mirosea a praf şi a tăcere, şi a lucruri 
vechi de mult nefolosite. 

Incăperea era plină de mobile desperecheate - scaune şi 
canapele asemenea unor strigoi răbdători, strângând uşor pe 
lângă sine într-o îmbrăţişare uscată şi ţeapănă alte fantome - 
un loc tocmai potrivit pentru Sartorişii morţi să se strângă şi 
să stea de vorbă despre zilele de demult pline de farmec şi 
de nefericire. Becul atârna fără abajur de un fir lung din 
mijlocul tavanului. El îl desprinse de acolo şi-l trase de fir 
după sine până la un cui din perete, apoi trase un scaun în 
faţa scrinului şi se aşeză. 

Scrinul nu mai fusese deschis din 1901, când fiul său John 
murise de friguri galbene şi de o veche rană de glonţ spaniol. 
Mai fuseseră două prilejuri de atunci, în iulie şi în octombrie 
ale anului trecut, însă nepotu-său celălalt mai era încă iute în 
mişcări şi mai avea încă pe umerii săi toate incalculabilele 
poveri ale naşterii sale în această familie. Astfel că el mai 
aşteptase, gândindu-se că până la urmă va fi în măsură să 
ucidă două păsări cu o singură piatră, cum se spune. 

Broasca se înţepenise şi se luptă răbdător cu ea o vreme. 
Rugina se cojea, i se cernea în mâini, şi de la o vreme 
renunţă şi se ridică în picioare, cotrobăi după ceva în jur şi se 
reîntoarse spre mobilă cu un sfeşnic greu de fier forjat şi 
ciocăni cu el până desprinse broasca şi o scoase deoparte şi 

83 


deschise capacul. Din lădiţă se ridică un miros subţiratic, 
ameţitor de cedru, şi de încă ceva: o mireasmă nostalgică 
uscată, îmbibată de mosc, ca de cenuşă veche. Primul obiect 
era un veşmânt. Brocartul somptuos era decolorat, şi faldurile 
de dantelă fină erau prăfos gălbuie, palide şi nereale 
asemenea soarelui de februarie. Trase cu grijă afară 
veşmântul. Dantela îi alunecă, moale şi palidă, ca vinul 
spumos peste degete; el o lăsă deoparte şi ridică apoi o 
spadă. Era un Toledo cu lama delicată şi subţire ca vibrația 
prelungită a unei coarde de vioară, într-o teacă de catifea. 
Catifeaua era superbă, înflăcărată, pătată, şi cusăturile i se 
desfăcuseră de uscăciune ici-colo. 

Bătrânul Bayard rămase aşa o vreme ţinând spada în 
mâini, simţindu-i echilibrul delicat. Era exact felul de unealtă 
pe care un Sartoris l-ar fi considerat cel mai potrivit pentru 
plantarea tutunului în vreo pustietate din Virginia, aceasta şi 
încălţările cu tocuri stacojii şi manşetele înfoiate, cu care 
înveşmântat să desţelenească pământul şi să se lupte cu 
vecinii lui simpli şi vicleni totodată. 

O puse şi pe aceasta deoparte. După aceea urmă o sabie 
de cavalerie şi o casetă de lemn de trandafir conţinând două 
pistoale de duel cu monturi de argint şi arătând delicateţea 
uscăţivă, înşelătoare a cailor de curse, şi obiectul pe care 
bătrânul Falls îl denumise „pistolu' ăsta de-aici cu ţeavă 
scurtă”. Era un obiect îndesat, cu aspect rău cu cele trei ţevi 
ale sale, funcţional într-un mod agresiv şi rece, şi între 
celelalte două arme zăcea acolo asemenea unei insecte reci 
şi moarte între două flori. 

Scoase după aceea chipiul militar albastru de prin anii 
1840 şi un mic vas de lut ars şi un machete mexican, şi o 
canistră de gaz cu gâtul lung, aşa cum folosesc mecanicii de 
locomotivă. Era de argint şi avea gravată pe ea o locomotivă 
cu un coş uriaş în formă de clopot înconjurată de o coroană 
de flori împodobită. Dedesubt, cuvântul „Virginia” şi data „9 
august 1873“. 

Le puse la o parte pe acestea şi, cu un fel de grabă bruscă, 
scoase şi celelalte obiecte - o manta cu brandenburguri şi 
fireturi în cenuşiul uniformelor confederate şi o rochie de 

84 


muselină brodată, mirosind stins a lavandă şi amintind de 
menuetele somptuoase de demult şi de mireasma caprifoiului 
rotindu-se printre luminile drepte ale lumânărilor - şi ajunse 
la o adunătură de hârtii îngălbenite legate cu grijă în teancuri 
şi, în sfârşit, la o Biblie enormă, cu ferecături. O sprijini pe 
aceasta de marginea scrinului şi o deschise acolo. Hârtia se 
făcuse cafenie şi poroasă de trecerea anilor şi sub degete se 
simţea ca o pojghiţă de cenuşă de lemn abia umezită, ca şi 
cum fiecare filă s-ar mai fi menţinut întreagă doar pe 
scheletul tipăriturii arhaice, şterse aproape. Întoarse cu grijă 
înapoi filele până la paginile de gardă ale cărţii. Incepând 
aproape de josul ultimei dintre paginile albe, o coloană de 
nume proprii şi date urca într-o simplicitate dezgolită, 
decolorată, tot mai stinse pe măsură ce timpul suflase asupra 
lor. La capătul de sus mai erau încă citeţe, ca şi în josul filei 
precedente. Dar pe la jumătatea acestei file încetau, şi de 
acolo în sus hârtia era albă în afara câtorva puncte de abia 
vizibile, şterse - pete ale timpului - şi de câte o trăsătură 
întâmplătoare de pană. 

Bătrânul Bayard stătu astfel multă vreme, privind apoteoza 
nudă, tot mai destrămată a numelui său. Sartorişii sfidaseră 
Timpul, însă Timpul nu era vindicativ, durând mai mult decât 
Sartorişii. Şi probabil că nici măcar nu era conştient de 
existenţa lor. Fusese un gest frumos, totuşi. 

„În secolul al nouăsprezecelea, spusese John Sartoris, 
genealogia e o prostie. Mai ales în America, unde numai ce-şi 
ia singur omul şi e-n stare să-şi păstreze are vreo 
însemnătate şi unde cu toţii avem strămoşi comuni şi singura 
casă nobiliară din care am putea cu oarecare certitudine să 
pretindem că ne tragem e puşcăria Old Bailey. Şi, cu toate 
acestea, omul care afirmă că nici nu-i pasă de strămoşii lui 
este doar oleacă mai puţin vanitos decât cel care-şi 
întemeiază toate gesturile pe precedentul sângelui nobil. Şi, 
la drept vorbind, un Sartoris poate să aibă şi puţină vanitate 
şi puţină prostie din asta, dac-aşa-i face lui plăcere.” 

Da, fusese un gest frumos; şi bătrânul Bayard şedea acolo 
pe scaun şi o clipă cântări timpul pe care-l folosise fără să-şi 
dea seama. Fusese Fatalitatea; augurii unui destin omenesc 

85 


pândindu-l din gardul viu de la marginea drumului mare, şi el 
parcă-parcă recunoscându-l, şi iarăşi se regăsi alergând 
gâfâind prin hăţiş pe când copitele armăsarului murg îşi 
îndepărtau huruitul de tunet în amurg şi patrula yankeilor 
răzbătea cu zgomot în urma lui, şi trosnetul crengilor stârnit 
de ei se auzea tot mai slab, până când se trânti cu respiraţia 
stinsă într-un tufiş de măceş şi-i auzi pe urmăritori 
îndepărtându-se. Apoi se strecurase mai departe şi ajunsese 
la un pârâu despre care ştia că izvora dintre rădăcinile unui 
mesteacăn şi, pe când se aplecase asupra apei, cea de pe 
urmă lumină a zilei i se oglindi pe faţă, scoţându-i în relief 
pronunţat fruntea şi nasul, înconjurându-i orbitele cavernoase 
şi rânjetul gâfâitor al dinţilor, şi din apa liniştită îl privise o 
clipă, pe neaşteptate, capul unui mort. 

Cotiturile pe care n-ai pornit niciodată din drumul 
destinului omenesc. În fond, cerul, locul acela forfotitor, era 
chiar după una din aceste cotituri, aşa se spunea: cerul plin 
cu iluziile fiecăruia despre sine însuşi şi cu iluziile contrarii ale 
celui care trece ca la paradă prin minţile altor iluzii... Se urni 
din scaun, suspinând încet, şi-şi scoase stiloul. La capătul 
coloanei scrise: 


„John Sartoris, 5 iulie, 1918“ 
şi dedesubt: 
„Caroline White Sartoris şi fiul ei, 27 octombrie, 1918“. 


Când se uscă cerneala, închise cartea şi o puse la loc, şi-şi 
scoase pipa din buzunar şi o aşeză în caseta de lemn de 
trandafir laolaltă cu pistoalele de duel şi cu pistolul cu ţeavă 
scurtă, puse la loc şi celelalte lucruri, închise cufărul şi-l 
încuie. 


Domnişoara Jenny îl găsi pe bătrânul Bayard în scaunul său 
cu rezemătoarea înclinată din uşa băncii. Işi ridică privirile 
spre ea jucându-şi frumos surpriza, şi surzenia îi părea şi mai 

86 


pronunţată decât de obicei. Însă ea îl ridică de pe scaun cu o 
implacabilitate rece şi-l conduse, în vreme ce el continua să 
mormăie, în josul străzii pe unde negustorii şi trecătorii îi 
adresau salutul ca unei regine marţiale, bătrânul Bayard 
păşind greoi alături de ea, cu rea-voinţă posomorâtă. 

Curând, se opriră în faţa unei case şi urcară pe o scară 
îngustă dintre două prăvălii, sub o desfăşurare multicoloră de 
firme ţipătoare de meseriaşi. In susul scării era un coridor 
întunecos cu multe uşi, cea mai apropiată din lemn de pin cu 
vopseaua cenuşie cojită în partea de jos, ca şi cum ar fi fost 
pocnită cu piciorul în repetate rânduri la aceeaşi înălţime şi 
cu aceeaşi înălţime şi cu aceeaşi forţă. In uşă două găurele la 
distanţă de un deget purtau mărturia mută pentru cârligul 
lipsă, şi de un inel din canat atârna cârligul însuşi, fixând 
acolo un lacăt imens, ruginit, de model străvechi. Bayard 
încercă să se oprească aici, dar domnişoara Jenny îl mână cu 
fermitate spre o uşă de partea cealaltă a holului. 

Uşa aceasta fusese zugrăvită de curând şi dată cu grund ca 
să imite lemnul de nuc. În jumătatea de sus i se adăugase un 
geam gros, mat, având scris un nume în litere aurite, ieşite în 
relief, şi menţionarea orelor de serviciu. Domnişoara Jenny 
deschise această uşă şi Bayard o urmă într-un vestibul pătrat 
cu o înfăţişare spartană, însă suav aseptică. Zidurile erau de 
un imaculat cenuşiu nou, cu o reproducere după Corot şi 
două gravuri în linii subţiri în rame înguste, iar odaia 
cuprindea un covor nou în culori calde şi o masă simplă şi 
patru scaune de stejar afumat - toate lipsite de personalitate 
şi curate, şi necostisitoare, dar dezvăluind dintr-o privire 
sufletul proprietarului: un suflet limitat acum de dificultăţi 
materiale, dar destinat şi hotărât ca într-o zi să-şi desfăşoare 
activitatea în mijlocul covoarelor persane şi al mobilelor de 
mahon sau de tec şi cu o singură reproducere ireproşabilă pe 
pereţii imaculaţi şi căşti. O tânără într-o rochie albă scrobită 
se ridică de la măsuţa pe care era telefonul şi-şi mângâie 
absentă pieptănătura. 

— Bună dimineaţa, Myrtle, spuse domnişoara Jenny. 
Spune-i doctorului Alford că am vrea să-l vedem, te rog. 

— Aveţi oră reţinută? întrebă fata cu o voce fără nicio 

87 


inflexiune. 

— O să ne reținem una acuma, în cazul acesta, răspunse 
domnişoara Jenny. Doar n-ai vrea să-mi spui că doctorul 
Alford nu vine la lucru înainte de ora zece, nu? 

— Doctorul Alford nu-şi... nu primeşte pe nimeni fără să 
aibă ora reţinută, recită fata ca un papagal, cu ochii fixaţi pe 
un punct deasupra capului domnişoarei Jenny. Dacă n-aţi 
reţinut o oră are să trebuiască să vă reţineţi o... 

— Tttt, o întrerupse domnişoara Jenny nerăbdătoare. Tu 
du-te fuga acum şi-i spune doctorului Alford că vrea să-l vadă 
colonelul Sartoris, şi repede-repede, ca o fetiţă bună ce eşti. 

— Da, vă rog, domnişoară Jenny, spuse fata ascultătoare şi 
traversă încăperea, dar la cealaltă uşă se opri iarăşi şi iarăşi 
glasul îi deveni mecanic ca al unui papagal: Nu vreţi să luaţi 
loc? Am să văd dacă doctorul e liber. 

— Tu du-te şi spune-i doctorului Alford că suntem aici, 
repetă afabilă domnişoara Jenny. Spune-i că am şi nişte 
cumpărături de făcut astăzi dimineaţă şi n-am timp s-aştept. 

— Da, vă rog, domnişoară Jenny, aprobă fata şi dispăru, şi 
după o pauză demnă se întoarse, încă o dată înveşmântată 
ireproşabil în manierele ei profesionale. Doctorul are să vă 
primească acum. Pe aici, vă rog. 

Ţinu uşa deschisă şi se trase la o parte. 

— iți mulțumesc, drăguţo, spuse domnişoara Jenny. 
Mămica ta tot în pat e? 

— Nu, vă rog, acuma s-a dat jos, vă mulţumesc. 

— Asta e bine, se învoi domnişoara Jenny. Haide, Bayard. 

Camera cealaltă era mai mică şi mirosind brutal a formol. 
Cuprindea un dulap alb smălţuit, plin cu sclipiri urâcioase de 
nichel, o masă de operaţie de metal şi o mulţime de cuptoare 
şi sobiţe, şi sterilizatoare electrice. Doctorul într-o jachetă de 
pânză albă stătea aplecat peste o măsuţă de scris şi o vreme 
le oferi capul său lucios şi absent. Apoi îşi ridică privirile şi se 
sculă în picioare. 

Era de vârsta aceea tinerească, nedeterminată, între 
treizeci şi patruzeci de ani, nou-sosit în oraş şi nepotul unui 
vechi localnic. Fusese un student strălucit la Facultatea de 
Medicină şi era o persoană prezentabilă, dar făptura sa 

88 


degaja un fel de demnitate preocupată, un fel de lipsă de 
iluzii erudită şi rece cu privire la întreaga omenire, încât 
interzicea orice încercare de apropiere degajată spre 
intimitate din partea orăşelului şi care-i făcea chiar şi pe cei 
ce şi-l aminteau ca un băieţaş venit în vacanţă să i se 
adreseze cu „domnule” sau „domnule doctor”. Avea o 
mustață mică şi o faţă ca o mască - o faţă liniştitoare, însă 
rece; şi în timp ce bătrânul Bayard sta agitându-se pe un 
scaun doctorul apăsă delicat cu degetele uscate, foarte 
curate pe crescătura de pe faţa lui. Domnişoara Jenny îi 
adresă o întrebare, însă el îşi continuă explorarea, 
concentrat, ca şi cum n-ar fi auzit-o, ca şi cum ea nici măcar 
n-ar fi pronunţat vreo vorbă; inserând un mic bec electric, pe 
care-l sterilizase mai întâi, în gura lui Bayard şi aprinzându-i 
şi stingându-i licărirea rubinie înăuntrul obrazului acestuia. 
Apoi îl scoase, îl steriliză iarăşi şi-l puse la loc înapoi în 
dulăpior. 

— Ei? întrebă domnişoara Jenny nerăbdătoare. 

Doctorul închise dulăpiorul cu grijă, îşi spălă şi-şi şterse 
mâinile, şi veni să se oprească alături de ei şi, cu degetele 
înfipte în buzunarele jachetei, deveni solemn şi onctuos, 
rostogolind cuvintele aspre pe limbă cu o deliberare 
epicuriană. 

— Trebuie dat afară de îndată, încheie. Ar fi trebuit 
înlăturat încă de pe când era în faza iniţială; din cauza 
aceasta consiliez o operaţie neîntârziată. 

— Vrei să spui că ar evolua în cancer? întrebă domnişoara 
Jenny. 

— Nu e vorba de asta, doamnă. Chestiune de timp. 
Neglijaţi-o şi nu vă mai pot promite nimic; scoateţi-o acum, şi 
nu mai trebuie să ne mai facem vreo grijă cu ea vreodată. Il 
privi iarăşi pe bătrânul Bayard cu o expresie de contemplare 
ezitantă şi îngheţată. Are să fie cât se poate de simplu. Am să 
v-o scot cât ai bate din palme. 

Şi făcu un gest scurt cu mâna. 

— Ce mai e şi asta? întrebă Bayard. 

— Zic, pot să vă scot crescătura asta de aici atât de uşor, 
că nici n-o să simţiţi, domnule colonel Sartoris. 

89 


— Ba să mă ia dracu’ dac-ai s-o scoţi! 

Bayard se ridică în picioare cu una din mişcările lui 
caracteristice, ca şi cum s-ar fi năpustit înainte. 

— Stai jos, Bayard, îi comandă domnişoara Jenny. Nu te 
taie nimeni fără să prinzi tu de veste mai întâi. Şi ar trebui 
făcută chiar acuma-acuma? întrebă. 

— Da, doamnă. Personal, nu mi-aş lăsa lucrul ăsta pe faţă 
nici până mâine-dimineaţă. Altminteri, e onest din partea 
mea să vă avertizez că niciun medic nu şi-ar mai putea 
asuma responsabilitatea pentru ce ar putea urma de aici... Aş 
putea s-o înlătur în două minute, adăugă, privind faţa lui 
Bayard cu o speculație rece. 

Pe urmă îşi întoarse capul pe jumătate şi rămase într-o 
atitudine plină de atenţie, şi dincolo de pereţii subţiri un glas 
din camera de alături se auzi răsunând, în valuri ample, 
rostogolitoare. 

— 'Neaţa, soră, spunea. Parcă l-am cam auzit pe Bayard 
Sartoris drăcuind aicea-năuntru, ă? 

Doctorul şi domnişoara Jenny îşi păstrată atitudinile 
încremenite; apoi uşa se deschise şi omul cel mai gras din 
întreaga regiune îi umplu cadrul. Purta o haină de alpaca 
lucioasă peste o vestă şi pantaloni negri largi şi mototoliţi; 
peste cămaşa scrobită faldurile de grăsime ale guşii îi 
acopereau gulerul moale şi cravata neagră îngustă ca o aţă. 
Capul de senator roman era înconjurat ca o streaşină de o 
încâlceală viguroasă de păr argintiu. 

— Ce dracu’ ţi s-a întâmplat, ă? Tună; apoi lunecă în 
cameră umplând-o cu totul, micşorându-i dintr-odată pe 
ceilalţi ocupanţi şi mobilierul. 

Acesta era doctorul Lucius Quintus Peabody, în vârstă de 
optzeci şi şapte de ani şi cântărind trei sute şi zece pfunzi, şi 
posedând de asemenea un aparat digestiv la fel de rezistent 
ca al unui cal. Practicase profesiunea de medic în acest 
district pe vremea când echipamentul unui doctor consta 
dintr-un ferăstrău, un galon de whisky şi un săculeţ de 
calomel; fusese chirurgul militar în regimentul lui John 
Sartoris, şi până când răsăriseră zorii erei automobilului o 
pornea la drum la oricare ceas din toate cele douăzeci şi 

90 


patru pe orice vreme şi spre orice distanţă, pe drumuri pentru 
oricine de nestrăbătut într-o cabrioletă schiloadă, ca să 
consulte pe oricine, alb sau negru, care l-ar fi chemat, 
acceptând ca onorariu de obicei o masă de fiertură de 
porumb şi cafea, sau poate un pumn de porumb sau o mână 
de fructe, sau câţiva bulbi de flori sau răsaduri. 

Pe vremea când fusese tânăr şi grăbit ţinuse un registru şi 
îl continuase cu meticulozitate până când încasările ipotetice 
totalizaseră 10 000 de dolari. Insă asta se petrecuse cu 
patruzeci de ani înainte, şi de atunci nu-şi mai bătuse capul 
să ţină vreo socoteală; şi acum din vreme în vreme câte un 
ţăran mai pătrundea în cabinetul său dezordonat şi soios, şi 
achita cine mai ştie ce obligaţie, comemorând câteodată 
chiar venirea pe lume a platnicului însuşi, în numele tatălui 
sau bunicului său, şi despre care doctorul Peabody, în ce-l 
priveşte, uitase de mult. Cu toţii prin partea locului îl 
cunoşteau şi-i trimiteau şunci şi vânat de Crăciun, şi se 
spunea că şi-ar fi putut petrece tot restul zilelor rătăcind prin 
regiune în aceeaşi cabrioletă pe care o mai folosea şi acum, 
fără să trebuiască să-şi pună o clipă problema unde să-şi 
găsească ospătare şi găzduire, şi fără să cheltuiască nicio 
para chioară pentru una sau alta. Umplea încăperea cu 
umanitatea lui zgomotoasă şi prietenoasă, şi atunci când păşi 
de-a latul duşumelei şi o bătu pe domnişoara Jenny pe spate 
cu palma lui mare cât o lopată de bătut grâul, se zgudui toată 
clădirea sub pasul lui. 

— Măcelarul ăsta blestemat vrea să taie o bucată din mine, 
spuse bătrânul Bayard, certăreţ. Haide-ncoace, şi spune-le să 
mă lase-n pace, Loosh. 

— Ceasu' zece antemeridiane-i prea devreme să te-apuci 
să tai oamenii albi, tună doctorul Peabody. Cu negrii-i 
altceva. Poţi să ciopârţeşti la negri câţi vrei după miezu- 
nopţii. Da’ ce-i cu el, mă băiatule? îl întrebă pe doctorul 
Alford. 

— Eu nu cred că-i nimic altceva decât un neg, acolo, spuse 
domnişoara Jenny, dar mi s-a urât să mă tot uit la el aşa. 

— Nu-i neg, o corectă doctorul Alford țeapăn. 

Îşi recapitula diagnosticul în termeni tehnici, în timp ce 

91 


doctorul Peabody îi învăluia pe toţi în bunăvoința rubicondă a 
prezenţei sale. 

— Pare destul de rău, nu? Conveni el şi zgudui iarăşi 
duşumeaua, şi-l înfipse ferm pe Bayard în scaun cu o mână 
uriaşă, iar cu cealaltă îi întinse faţa spre lumină. Apoi scotoci 
după o pereche de ochelari cu ramă de oţel în buzunarul 
hainei şi examină faţa lui Bayard. Zici c-ar trebui s-o dăm jos, 
aşa crezi? 

— Aşa cred, răspunse doctorul Alford cu răceală. Cred că e 
imperativ necesar să fie operată. Nu trebuie s-o lăsăm acolo. 
Cancer. 

— Oamenii au tot dus-o cu cancerul cu mult înainte să se fi 
inventat cuţitele, spuse doctorul Peabody sec. Stai liniştit, 
Bayard. 

„ŞI oameni ca dumneata sunt unul din motivele pentru 
care au făcut aşa ceva”, îi sta tânărului pe vârful limbii să-i 
spună. Însă se abţinu şi zise în schimb: 

— Pot să vă scot crescătura asta în două minute, domnule 
colonel Sartoris. 

— Al dracului să fiu dac-o s-o faci, răspunse Bayard cu 
violenţă, încercănd să se ridice. Dă-te la o parte, Loosh! 

— Stai liniştit, spuse doctorul Peabody fără să-şi schimbe 
tonul, apăsându-l pe scaun în timp ce-i pipăia umflătura. Te 
doare cumva? 

— Nu. N-am spus niciodată că mă doare. Şi să mă ia 
dracu'... 

— Dracu' probabil c-are să te ia oricum, îi spuse doctorul 
Peabody. Probabil că te-ai simţi cam la fel de bine şi mort, 
oricum. N-am mai văzut om care să ştie să aleagă mai puţine 
plăceri din viaţă decât tine. 

— O dată ai spus şi tu adevărul, îl aprobă domnişoara 
Jenny. E omul cel mai bătrân pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea. 

— Aşa că, urmă doctorul Peabody blând, eu nu mi-aş mai 
bate capul cu chestia asta. Las-o acolo. Nu-i mai pasă 
nimănui cum arăţi tu la faţă. A, dac-ai fi un tinerel, care să 
bată străzile după fete noapte de noapte... 

— Dacă domnul doctor Peabody îşi ia permisiunea să se 

92 


amestece fără să dea socoteală... începu doctorul Alford. 

— Will Falls zice că poate s-o vindece el, spuse Bayard. 

— Cu iarba aia a lui? întrebă doctorul Peabody repede. 

— larbă? repetă doctorul Alford. Domnule colonel Sartoris, 
dacă ai să permiţi oricărui şarlatan care se nimereşte să-ţi 
trateze crescătura asta cu vreun leac băbesc sau de bâlci, ai 
să fii un om mort în şase luni de zile. Doctorul Peabody însuşi 
poate să-ţi confirme ce spun eu, adăugă cu o ironie fină. 

— Nu ştiu, răspunse doctorul Peabody încet. Will a făcut 
unele lucruri de mirare cu ierburile alea ale lui. 

— Trebuie să protestez, spuse doctorul Alford. Doamnă Du 
Pre, protestez împotriva oricărui membru al profesiei mele 
care sancţionează chiar şi la modul negativ o asemenea 
procedură. 

— Lasă, mă băiatule, răspunse doctorul Peabody, n-o să-l 
lăsăm noi pe Will să-şi pună alifia aia a lui pe negul lui 
Bayard. Pentru negri şi pentru vite merge, dar Bayard n-are 
nevoie de-aşa ceva. O să lăsăm chestia asta în pace, atâta 
vreme cât nu-l doare. 

— Dacă această crescătură nu se înlătură neîntârziat, eu 
mă spăl pe mâini de orice răspundere, declară doctorul 
Alford. S-o neglijăm ar fi fatal, în aceeaşi măsură ca şi 
ierburile domnului Falls. Doamnă Du Pre, vă cer să fiţi 
martoră că această consultaţie a luat o întorsătură contrară 
eticii profesionale, nu din vina mea şi în ciuda protestelor 
mele. 

— Lasă, mă băiatule, spuse doctorul Peabody iarăşi, asta 
nici nu face osteneala să i-o dai jos. Îţi păstrăm noi un braţ 
întreg sau un picior cum s-o apuca ţicnitul ăla de nepotu-su 
să răstoarne automobilul cu ei cu toţi. Hai cu mine, Bayard! 

— Doamnă Du Pre... încercă doctorul Alford. 

— Bayard poate să se întoarcă singur la dumneata, dacă 
doreşte, şi doctorul Peabody îl bătu pe tânăr pe umăr cu 
mâna lui greoaie. Îl duc acuma până la cabinetul meu şi stau 
eu puţin de vorbă cu el. Jenny poate să-l aducă ea îndărăt, 
dacă vrea. Haide, Bayard! 

Şi-l scoase pe bătrânul Bayard din încăpere. Domnişoara 
Jenny se ridică şi ea. 

93 


— Loosh Peabody ăsta e şi el un zaharisit tot aşa ca şi Will 
Falls, spuse ea. Bătrânii ăştia mă scot şi pe mine din sărite. 
Dar ai puţină răbdare: ţi-l aduc eu imediat îndărăt şi 
terminăm şi cu treaba asta. 

Doctorul Alford îi ţinu uşa deschisă şi ea pluti afară din 
cameră, într-o mânie ţeapănă, înveşmântată în mătase, şi-l 
urmă pe nepotul său pe coridor şi prin uşa jupuită cu broasca 
ruginită într-o încăpere care semăna cu o devastare ciclonică 
în miniatură, ninsă paşnic cu un praf străvechi şi netulburat. 

— Ascultă-aici, Loosh Peabody, începu domnişoara Jenny. 

— Stai jos, Jenny, îi spuse doctorul Peabody. Şi taci din 
gură. Descheie-te la cămaşă, Bayard. 

— Ce? spuse bătrânul belicos. 

Celălalt îl împinse într-un scaun. 

— Vreau să te văd la piept, îi explică. 

Se îndreptă spre un pupitru străvechi cu capacul rulant şi 
cotrobăi prin dezordinea prăfuită de acolo. Pretutindeni în 
această uriaşă încăpere domneau praful şi dezordinea. Cele 
patru ferestre dădeau spre piaţă, dar ulmii şi sicomorii 
plantați de-a lungul laturilor pieţei umbreau camerele de aici 
de la etajul întâi, astfel că lumina răzbătea îmblânzită ca 
lumina sub apă. În colţurile tavanului erau pânze de păianjen, 
groase şi grele asemenea muşchiului putred şi zdrenţuite 
asemenea dantelei vechi, şi pereţii odinioară albi erau acum 
de o murdărie egală şi lipsită de emfază cu excepţia câte 
unui dreptunghi ici şi colo unde atârnase vreun calendar 
vechi şi fusese apoi scos. Pe lângă pupitru, camera mai 
cuprindea trei sau patru scaune desperecheate în diferite 
stadii de decrepitudine, o sobă ruginită lângă o ladă umplută 
cu rumeguş şi canapea de piele reţinând mută printre 
arcurile-i desfundate conturul trupului alungit al doctorului 
Peabody; alături de ea şi acumulând încet straturi succesive 
de praf, era un teanc de romane sordide, ieftine. Aceasta era 
biblioteca doctorului Peabody, şi pe canapeaua aceasta îşi 
petrecea el ceasurile de consultaţie, citindu-le iarăşi şi iarăşi. 
Altfel de cărţi nu mai erau. 

Insă coşul de hârtii de lângă pupitru şi pupitrul însuşi şi 
consola deasupra căminului umplut cu gunoaie şi pervazurile 

94 


ferestrelor de asemenea erau presărate cu circulare sosite 
prin poştă, cu cataloage trimise prin poştă şi cu buletine 
guvernamentale de toate soiurile. Intr-un colţ pe o ladă mare 
de ambalaj răsturnată sta un răcitor de apă, într-alt colţ era 
sprijinit un mănunchi de undiţe de trestie încovoindu-se încet 
sub propria greutate; şi pe fiecare suprafaţă orizontală se 
odihnea câte o adunătură de obiecte care n-are fi putut fi 
găsite în afara dughenelor de mărunţişuri - haine vechi, 
sticle, o lampă cu gaz, o ladă de lemn cu cutii de tinichea cu 
unsoare de osii din care lipsea o cutie; un ceas de porțelan în 
forma unei aurore personificate, susţinute de patru fecioare 
încununate de flori şi care suferiseră diferite şi uimitoare 
neajunsuri de ordin anatomic, şi ici, şi colo, prin această 
îngrămădire  prăfuită, variate instrumente ţinând de 
profesiunea ocupantului. Unul din acestea era ceea ce căuta 
acum doctorul Peabody în pupitrul plin de nimicuri pe care 
era aşezată o unică fotografie într-o ramă de lemn, şi deşi 
domnişoara Jenny spusese iarăşi: „Ascultă aici, Loosh 
Peabody, ascultă-mă ce-ţi spun”, el continua să-l caute cu o 
seninătate blândă şi lipsită de grabă. 

— Aranjează-ţi hainele şi haide să mergem îndărăt la 
doctorul ăla, îi ordonă domnişoara Jenny nepotului său. Nici 
tu şi nici eu nu ne mai putem permite să ne pierdem vremea 
cu un bătrân zaharisit care de abia se mai ţine pe picioare. 

— Stai jos, Jenny, repetă doctorul Peabody şi trase afară un 
sertar, şi scoase din el o cutie de ţigări de foi şi un pumn de 
musculiţe artificiale pentru pescuit păstrăvi, decolorate 
acum, şi un guler murdar, şi în sfârşit un stetoscop; apoi 
îngrămădi celelalte lucruri la loc în sertar şi-l împinse cu 
genunchiul. 

Domnişoara Jenny se aşeză, ţeapănă şi jignită, pufnind în 
timp ce el îl asculta pe bătrânul Bayard la inimă. 

— Ei, izbucni ea, asta te-nvaţă cum să-i iei negul ăla jos de 
pe faţă? Will Falls n-ar avea nevoie de niciun telefon de-ăsta 
ca să ştie aşa ceva. 

— Îmi spune mai mult decât atât, răspunse doctorul 
Peabody, îmi spune că Bayard are să scape de toate 
necazurile dacă mai merge în automobilul trăsnitului ăluia. 

95 


— Prostii, spuse domnişoara Jenny. Bayard ştie să conducă 
foarte bine. N-am mers niciodată cu cineva care să ştie mai 
bine să conducă maşina. 

— Numai c-are să fie nevoie de ceva mai mult decât de 
unul care să ştie să conducă bine o maşină ca să ţină asta - şi 
apăsă în pieptul lui Bayard cu degetul lui cel bont - în 
mişcare, la vremea când băiatul ăla o să-şi mai învârtească 
tărăboanţa pe după o curbă sau două, aşa cum l-am văzut eu 
c-o face. 

— Ai auzit tu vreodată ca vreun Sartoris să fi murit de vreo 
cauză naturală, ca un fitecine? întrebă domnişoara Jenny. Nu 
ştii şi tu foarte bine că inima asta n-are să-l ia pe Bayard de- 
aici până nu i-o veni vremea? Tu scoală-te de-acolo şi vino cu 
mine, adăugă către nepotu-său. 

Bayard se încheie la cămaşă. Doctorul Peabody se aşeză 
pe canapea şi-l urmări din ochi liniştit. 

— Bayard, spuse el deodată, de ce nu stai dracului liniştit 
afară din maşinăria aia? 

— Ce? 

— Dacă nu te ţii departe de ea, n-o să ai nevoie nici de 
mine, nici de Will Falls, şi nici de băiatul ăla de dincolo, cu 
toate briciurile lui fierte. 

— Şi ce, asta-i treaba ta? întrebă bătrânul Bayard. La 
dracu', nu pot să-mi frâng gâtul liniştit dacă aşa am eu chef? 

Se ridică în picioare. Tremura, degetele i se încurcau în 
nasturii vestei, şi domnişoara Jenny se ridică şi ea în picioare 
şi vru să-l ajute, dar el o dădu la o parte brutal. Doctorul 
Peabody rămase liniştit aşezat pe canapea, bătându-şi 
degetele groase peste genunchiul gros. 

— Eu şi-aşa mi-am trăit traiul, continuă bătrânul Bayard 
mai blând. Sunt primul din neamul meu din câţi ştiu eu care- 
am apucat şaizeci de ani. Aş zice că bătrânul de-acolo de sus 
mă ţine pe mine să fiu martor de nădejde la stingerea 
neamului ăstuia. 

— Acum, spuse domnişoara Jenny cu vocea îngheţată, tu ti- 
ai spus discursul, şi Loosh Peabody te-a făcut să-ţi pierzi 
dimineaţa, aşa că eu zic că am putea să plecăm acuma şi să-l 
lăsăm pe Loosh şi se ducă să-şi mai doftoricească şi catării 

96 


niţel, şi tu să poţi să stai pe scaunul tău ce-a mai rămas din 
ziua de azi, să fii mai departe un Sartoris şi să-ţi plângi de 
milă. La revedere, Loosh! 

— Fă-l să-şi lase chestia aia în pace, Jenny, spuse doctorul 
Peabody. 

— N-o să-l vindecaţi tu şi cu Will Falls? 

— Tu fă-l să nu-l lase pe Will Falls să pună ceva peste ea, 
repetă doctorul Peabody cu acelaşi calm. Nu-i nimica cu ea. 
Las-o în plata ei pur şi simplu. 

— Să mergem la un doctor, asta-i ce-o să facem, răspunse 
domnişoara Jenny. Haide odată! 

Când uşa de închise, el rămase nemişcat la locul lui şi-i 
auzi certându-se dincolo. Pe urmă sunetul glasurilor se 
deplasă pe coridor către scară, încă certându-se zgomotos şi, 
din partea bătrânului Bayard, cu o emfază neelegantă, 
glasurile se stinseră. Atunci doctorul Peabody se lungi pe 
canapeaua care i se mulase după trupul masiv şi se întinse la 
întâmplare, orbeşte, după unul din romanele ieftine din 
teancul de la capătul canapelei. 


97 


Pe când se apropiau de bancă, Narcissa Benbow se vedea 
venind din partea opusă; se întâlniră în faţa portalului, unde 
el îi făcu un compliment greoi spunându-i ce bine arată în 
vreme ce ea se oprise nemişcată în rochia de culoare 
deschisă şi îşi ţipă vocea gravă în surzenia lui. Apoi el îşi luă 
în primire scaunul cu spetează înclinată, iar domnişoara 
Jenny o urmă în interiorul băncii până la ghişeul casierului. În 
spatele grilajului nu era nimeni în clipa aceea în afara 
contabilului. El le aruncă o privire scurtă şi furişă peste umăr, 
apoi lunecă de pe scaunul lui şi se îndreptă spre ghişeu, dar 
fără să-şi mai ridice iarăşi ochii. 

Luă cecul din mâna Narcissei, şi în vremea aceasta ea, 
ascultând-o pe domnişoara Jenny cu care vorbea iarăşi 
despre stupizenia masculină şi încăpăţânată a lui Bayard şi a 
lui Loosh Peabody, remarcă părul roşcat care îmbrăca braţele 
bărbatului până la cea de a doua articulaţie a degetelor şi 
observă cu dezgust vag, dar distinct, şi în acelaşi timp cu 
oarecare curiozitate căci nu era o zi deosebit de călduroasă, 
că mâinile şi braţele lui erau presărate cu broboane de 
sudoare. 

Apoi ea îşi făcu privirile oarbe iarăşi, luă banii pe care el îi 
împinse pe sub grilaj spre ea şi îşi deschise poşeta. Prin 
deschizătura ei căptuşită cu satin albastru se ivi deodată 
colţul unui plic cu o parte din scrisul de pe el, însă ea îl 
mototoli repede să-l ascundă vederii, îşi băgă banii înăuntru 
şi închise poşeta. Se întoarseră să plece, domnişoara Jenny 
încă povestind, şi ea se mai opri o clipă în prag, înveşmântată 
în aura ei tăcută de calm, în vreme ce bătrânul Bayard o mai 
tachină o dată greoi cu aluzii la cu totul închipuite poveşti 
sentimentale, acum constituind singura temă de conversaţie 
dintre ei, şi ea îi mai strigă iarăşi cu seninătate ceva, orice, ca 


98 


răspuns. Pe urmă plecă mai departe, înconjurată de tihna 
care o însoțea ca o prezenţă vizibilă sau ca un sunet. 

Câtă vreme se mai văzu depărtându-se, contabilul rămase 
în picioare la fereastră. Stătea cu capul aplecat şi mâna îi 
trase o serie de semne corect desenate, dar fără sens, pe 
hârtia din faţă. Pe urmă ea trecu colţul şi el n-o mai putu 
urmări cu ochii. Atunci de abia se urni şi, făcând asta, 
constată că hârtia i se agăţase de încheietura umedă, 
aderând la mişcările braţului. Apoi însă se desprinse şi căzu 
la pământ. 


După ce banca se închise în după-amiaza aceea, Snopes 
traversă piaţa şi intră pe o stradă laterală, apropiindu-se de o 
clădire cu faţada dreaptă, cu verandă de jur împrejur şi de 
unde se revărsa în aerul după-amiezii precum cacofonia tristă 
a unui gramofon ieftin. Intră. Muzica răzbătea dintr-o cameră 
din dreapta şi, când se opri în prag, văzu un bărbat în cămaşă 
fără guler stând pe un scaun, cu picioarele numai în ciorapi 
ridicate pe un alt scaun, fumând o pipă al cărei miros rău îl 
urmări apoi pe când străbâtea holul mai departe. Holul 
mirosea a săpun grosolan, umed şi carpetul de linoleum 
licărea, umed încă. Păşi de-a lungul covorului apropiindu-se 
de zgomotul dezordonat, continuu, al unor treburi casnice, şi 
dădu peste o femeie într-un veşmânt diform, cenuşiu care se 
opri din spălatul podelelor şi-l privi peste umărul cenuşiu, 
dându-şi la o parte părul lăţos de pe frunte cu un braţ înroşit. 

— "Seara, doamnă Beard, spuse Snopes. S-a-ntors Virgil? 

— A trecut pe-aici acuşica, răspunse ea. Dacă nu-i dincolo 
în faţă, apoi l-o fi trimis taică-su cu v'o treabă. Domnu’ Beard 
are iar o criză cu lumbagu' lui. L-o fi trimis pe Virgil după 
ceva. 

Părul îi alunecă iarăşi lăţos peste faţă. Şi iar şi-l dădu la o 
parte cu un gest nerăbdător. 

— Mai ai ceva treabă cu el? 

— Mda. Nu ştii pe unde-o fi apucat-o? 

— Dacă nu l-o fi trimis domnu’ Beard pe undeva, atunci 
poate c-o fi-n curtea din spate. Nu prea se duce el departe. 

99 


Îşi împinse iarăşi părul la o parte; deprinsă de atâta vreme 
cu munca, tot trupul îi părea nerăbdător când trebuia să stea 
locului o clipă. Apucă iarăşi cârpa cu care spăla pe jos. 

Snopes trecu mai departe, se opri pe treptele de la 
bucătărie deasupra unei curţi închise, fără iarbă şi cuprinzând 
şi o îngrăditură pentru găini, tot fără iarbă, în care câteva 
orătănii se chirceau sau se învârteau bezmetice, fără rost, 
prin praf. Într-o parte era o grădiniţă de legume, cu răsaduri 
ordonate, îngrijite. În colţul curţii, era un fel de magazie de 
scânduri mâncate de vreme. 

— Virgil, spuse Snopes. 

Curtea se arăta deznădăjduită, bântuită de stafii, stafiile 
unor buruieni descurajate, stafiile hranei arătându-se sub 
chipul cutiilor de tinichea goale, al lăzilor şi butoaielor sparte, 
al unei grămezi de surcele şi al unui butuc de tăiat lemne, 
peste care zăcea un topor cu coada legată cu o bucată de 
sârmă  ruginită, răsucită grosolan pe deasupra. Cobori 
treptele şi  orătăniile stârniră o rumoare discordantă, 
aşteptându-se la ceva de mâncare. 

— Virgil. 

Nişte vrăbii îşi găsiseră câte ceva de ciugulit prin praf 
printre orătănii, dar păsările, ele însele, poate presimţindu-şi 
speranţele înşelate şi deznădejdea foamei, ţopăiau încoace 
şi-ncolo pe după gardul de sârmă, cârâind disonant, 
deprimate, pândindu-l cu ochi prădalnici, insistenţi. Voia 
tocmai să se întoarcă spre bucătărie când băiatul apăru tăcut 
şi nevinovat din magazie, cu părul de culoarea paiului vâlvoi 
şi cu ochii fără expresie. Gura cu buzele palide îi era aproape 
surâzătoare, dar cu ceva tainic la colţuri. Bărbie aproape că 
nu avea deloc. 

— Salut, domnu' Snopes. Pe mine mă căutaţi? 

— Da. Dacă n-ai vreo treabă acum, răspunse Snopes. 

— N-am, spuse băiatul. 

Intrară în casă şi trecură prin faţa camerei unde femeia 
spăla mai departe podelele cu un fel de furie meschină. 
Duhoarea pipei, monotonia lugubră a fonografului umpleau 
holul şi ei urcară scara, şi ea acoperită cu carpet de linoleum 
fixat de fiecare treaptă cu câte o vergea înşelătoare de tablă 

100 


colorată să semene cu alama, tocit şi mâncat de nenumărați 
paşi grei. Holul de sus era mărginit de două şiruri identice de 
uşi. Intrară pe una din ele. 

Incăperea cuprindea un pat, un scaun, un scrin şi un lavoar 
cu o cană de apă alături. Duşumeaua era acoperită cu o 
rogojină roasă pe alocuri. Becul unic, fără abajur, atârna de o 
coardă  verzui-cafenie. Pe perete, deasupra căminului 
înfundat cu hârtii, într-o litografie înrămată, o indiancă tânără 
în pantaloni de piele imaculaţi îşi apleca pieptul dezgolit 
asupra unui bazin de marmură italiană, convenţional luminat 
de lună. Ţinea în mâini o ghitară şi un trandafir, şi nişte vrăbii 
prăfuite se opriseră pe pervazul ferestrei, privindu-le cu ochi 
lucitori prin ecranul de plasă şi el prăfuit. 

Băiatul intră cuviincios. Ochii lui spălăciţi îmbrăţişară 
camera şi ce era în ea dintr-o singură privire cuprinzătoare. 

— Puşca aia cu aer comprimat n-a sosit încă, domnul 
Snopes? 

— Nu, n-a sosit, răspunse Snopes. Dar ajunge ea curând. 

— Da aţi comandat-o de-o grămadă de vreme de-acuma. 

— Am comandat-o. Dar vine ea curând. Poate n-au niciuna 
în stoc chiar acum. 

Merse până la scrin, scoase dintr-un sertar câteva coli de 
hârtie de scris, le aşeză pe tăblia scrinului, trase un scaun 
alături, apoi scoase geamantanul de sub pat şi îl potrivi pe 
scaun. Pe urmă îşi scoase stiloul din buzunar, îi deschise 
capacul şi îl puse lângă hârtie. 

— Trebuie să sosească de la o zi la alta acuma. 

Băiatul se aşeză pe geamantan şi ridică tocul. 

— Puşti din astea au şi la magazinul lu’ Watts, sugeră el. 

— Dacă asta pe care am comandat-o nu vine curând, luăm 
una de-acolo, spuse Snopes. De fapt, când am comandat-o? 

— Marţi a fost o săptămână, răspunse repede băiatul. Mi- 
am însemnat eu. 

— Ei, vine ea curând. Eşti gata? 

Băiatul se potrivi pe scaun în faţa hârtiei. Da, vă rog. 

Snopes scoase o hârtie împăturită din buzunarul de sus ai 
pantalonilor şi o desfăcu. 

— „Număr de cod patruzeci şi opt. Domnului Joe Butler, 

101 


Saint Louis, Missouri”, citi el şi se aplecă peste umărul 
băiatului, urmărindu-i tocul. Aşa: asta sus, îi porunci. Acuma. 

Băiatul lăsă un spaţiu de vreo două degete şi, pe măsură 
ce Snopes citea, el transcria cu scrisul lui ordonat, şcolăresc, 
oprindu-se doar din când în când să întrebe cum să 
ortografâeze câte un cuvânt. 


Cândva mă gândeam că am să încerc să te uit. Însă 
nu pot să te uit pentru că tu nu poţi să mă uiţi pe 
mine. Mi-am văzut scrisoare astăzi în poşeta ta. În 
fiecare zi pot să-mi întind mâna şi să te ating şi tu nici 
nu ştii. Doar să te văd mergând pe stradă. 

Să ştiu ce ştiu eu că ştii tu. Într-o zi vom ajunge 
amândoi să ştim când tu ai să te obişnuieşti cu 
gândul. Ai păstrat scrisoarea mea dar nu-mi răspunzi. 
E semn bun că nu... 


Băiatul ajunsese la capătul Pilei, Snopes i-o ridică din faţă, 
lăsându-i-o pe cea de dedesubt, neîncepută. Continuă să 
citească, cu vocea monotonă, lipsită de inflexiune. 


.„.Mă uiţi altfel nai păstra-o. Mă gândesc la tine 
noaptea cum treci tu pe stradă de parcă eu aş fi 
gunoi. Ţi-aş putea spune ceva de-ai să rămâi surprinsă 
eu pot să fac mai multe decât să te privesc cum mergi 
pe stradă în rochia ta. Intr-o zi am să-ţi spun şi nare să 
te mai mire atunci. Treci pe lângă mine şi nici nu ştii 
dar eu ştiu. Ai să ştii şi tu într-o zi. Pentru că am să-ți 
spun eu. 


— Acuma, spuse, şi băiatul cobori tocul în josul paginii. „Al 
dumitale Hal Wagner. Număr de cod douăzeci şi patru.” 


Privi iarăşi peste umărul băiatului. 

— E bine aşa. 

Puse sugativa peste foaia de hârtie şi o ridică de pe masă. 
Băiatul înşurubă stiloul la loc şi-şi împinse scaunul, iar Snopes 
scoase o pungă din buzunar. 

102 


Băiatul o privi grav. 

— Mulţumesc foarte mult, domnu' Snopes, spuse. O 
deschise şi privi înăuntru. Nu ştiu de ce n-ajunge odată puşca 
aia cu aer comprimat. 

— Nu ştiu nici eu, conveni Snopes. Nu ştiu de ce n-or fi 
trimitând-o. 

— Poate s-o fi pierdut la poştă, sugeră băiatul. 

— Se poate. Probabil că asta s-a întâmplat. Le scriu eu iar 
mâine. 

Băiatul se ridică, dar mai rămase o clipă locului cu părul lui 
blond ca paiul şi cu faţa cuminte, nevinovată. Scoase o 
bomboană din pungă şi o mânca fără entuziasm. 

— Mă gândesc să-i spun lu' tata să se ducă până la poştă şi 
să-i întrebe dacă n-au pierdut-o ei. 

— Nu, eu n-aş face asta în locul tău, spuse Snopes repede. 
Mai aşteaptă; mă ocup eu de treaba asta. O primim noi până 
la urmă. 

— Tata nu se supără. Poate să se ducă la poştă cum ajunge 
acasă şi să vadă ce-i cu ea. Pot să mă duc acuma să-i spun şi 
să-l rog să treacă pe la poştă. 

— Nu e bine dacă se duce el, răspunse Snopes. Las-o-n 
seama mea. lţi scot eu puşca aia până la urmă. 

— Pot să-i spun că am lucrat pentru dumneavoastră, urmă 
băiatul. Scrisorile astea le ţin minte. 

— Nu, nu, mai aşteaptă şi lasă-mă să mă ocup eu. Aranjez 
eu, primul lucru mâine-dimineaţă. 

— Bine, domnu' Snopes. 

Mai mâncă o bomboană, fără entuziasm. Porni spre uşă. 

— Eu le ţin minte toate scrisorile alea. Pariez că pot să mă 
aşez acum şi să le scriu iar de la capăt. Pe cât că pot? 
Spuneţi, domnu' Snopes, cine-i Hal Wagner? E de-aici din 
Jefferson? 

— Nu, nu. Nu-l cunoşti. Nici nu prea vine în oraş. Din cauza 
asta am eu grijă de treburile lui. Văd eu ce-i cu puşca aia, n-ai 
grijă. 

Băiatul deschise uşa şi se opri iarăşi. 

— Au puşti din astea la magazinul lu’ Watts. Sunt bune. 
Tare mi-ar place una din alea. Da, zău aşa. 

103 


— Sigur, sigur, conveni Snopes. Vine a noastră mâine. Mai 
ai puţină răbdare; ai să vezi că-ţi capeţi puşca. 

Băiatul plecă. Snopes încuie uşa şi o clipă rămase lângă ea 
cu capul aplecat, cu mâinile tresărindu-i încet, înnodându-şi 
degetele. Pe urmă ridică de pe masă hârtia care fusese 
împăturită şi o arse în cămin, şi risipi cenuşa carbonizată cu 
talpa pantofului. Tăie cu briceagul adresa din susul primei foi 
şi semnătura din josul celei de a doua, împături pe urmă cele 
două foi şi le vâri într-un plic ieftin. Îl lipi, îi puse un timbru, îşi 
scoase stiloul şi scrise adresa cu mâna stângă în litere de 
tipar, stângace. In aceeaşi seară o duse la gară şi o puse în 
cutia de scrisori a trenului. 

In după-amiaza următoare, Virgil Beard împuşcă o mierlă. 
Cântase cocoţată în părul care creştea în colţul curţii de 
păsări. 


104 


Uneori, când Simon se învârtea peste zi cu treburile lui, 
arunca şi câte o privire prin curte şi peste pajişte, şi vedea 
caii de la trăsură tot mai neîngrijiţi şi mai puţin falnici de 
lenevie şi din lipsa ţesalei odinioară zilnice, sau trecea pe 
lângă trăsura nemişcată în grajd, cu oiştea proptită într-un 
unghi acuzator, iar în cămăruţa hamurilor halatul şi jobenul 
se acopereau încet de praf în cuiul lor pe perete, păstrând şi 
ele în aşteptarea lor mută un fel de stoicism răbdător şi 
întrebător. Şi uneori când, oprit în picioare în hainele lui 
ponosite şi puţin cocârjat de o uimire încăpăţânată şi de 
bătrâneţe, pe veranda cu trandafiri bătrâni şi glicina cu 
seninătatea ei spațioasă şi dăinuitoare, îi privea pe Sartorişi 
venind şi plecând într-o maşină pe care orice domn din 
vremea lui ar fi dispreţuit-o şi pe care orice sărăntoc ar fi 
putut-o stăpâni şi în care orice necioplit ar fi putut să se 
plimbe, i se părea că John Sartoris se opreşte lângă el, pe 
faţa lui de şoim încadrată de barbă purtând o expresie de 
dispreţ mândru şi intangibil. 

Şi pe când stătea aşa, în vreme ce după-amiaza înclina 
pieziş capătul dinspre miazăzi al portalului şi miresmele 
insistente, nenumărate ale primăverii tot mai mature, 
bâzâitul somnoros al insectelor, cântecul păsărilor ningeau 
bogat în jur, Isom în răcoarea portalului sau în colţul casei îl 
auzea pe bunicu-său mormăind cu glas monoton un fel de 
psalmodie în care era şi neînțelegere, şi arţag, şi un fel de 
pornire certăreaţă; atunci Isom se retrăgea în bucătărie unde 
maică-sa, cu faţa ei placidă gălbuie şi cu cântarul ei nesfârşit, 
trebăluia fără odihnă. 

— Pappy-i tot acolo afară şi stă de vorbă cu stăpânu' ăl 
bătrân, îi spunea Isom. Dă-mi şi mie nişte cartofi din ăştia 
reci, mammy. 


105 


— N-are donşoara Jenny să-ţi dea ceva de lucru-n seara 
asta? întrebă Elnora şi-i dădu nişte cartofi. 

— Nu, vă rog. A plecat iar cu maşina. 

— Har Domnului că n-ai plecat şi tu cu ea, cum faci 
totdeauna când te lasă domnul Bayard. Acuma şterge-o din 
bucătăria mea. De-abia am spălat aicea pe jos şi nu vreau să 
se mai murdărească duşumeaua. 

Mereu în zilele acelea Isom îl auzea pe bunicul său stând 
de vorbă cu John Sartoris, pe când lucra pe lângă grajduri, pe 
la răsaduri sau pe pajişte, mormăindu-i umbrei aceleia 
arogante care domina casa şi toată viaţa continuând aici şi 
peisajul întreg peste care calea ferată construită de el se 
alungea până se făcea mică de tot în depărtare. Insă 
rămânând distinctă într-o asemănare în miniatură, ca şi cum 
ar fi fost decorul pe o scenă deschisă spre a-l distra pe cel al 
cărui vis încăpățânat, râzându-şi de el, înşelător şi viclean 
câtă vreme visul rămânea impur, căpăta apoi formă 
frumoasă şi limpede de grosolănia mândriei odată ce o 
lepădase pe cea a trupului. 

— Atelaj de domnişori, mormăia Simon. Trebăluia iarăşi cu 
săpăliga în răsadul de salvie din capătul aleii. Se tot plimbă-n 
blestemăţia asta, când au atelaj de domni care se duce de 
râpă, colo-n grajd. Nu se gândea la domnişoara Jenny. Pentru 
el nici nu mai avea nicio importanţă care anume dintre femei 
urca în maşină, din moment ce bărbaţii le dădeau voie. 
Pentru el atelajul era marca omului din lumea bună; caii şi 
trăsura erau barometrul stabilităţii, oglinda nobleţei; chiar şi 
caii simțeau asta. Băiatu' tău, nepoţii tăi amândoi, urcă în 
nasul tău într-o drăcovenie ca asta, continua el, şi tu-i laşi. 
Eşti şi tu la fel de rău ca şi ei. Trebuie să te-aşezi cu legea pe 
ei, domnul John; cu toate războaiele astea pân străinătăţuri şi 
tot tineretul ăsta care nu mai ştie de creşterea de-altădată; 
nici nu mai ştiu cum să se poarte ca nişte gentlemani. Ce 
crezi c-o să gândească lumea când îţi vede nepoţii cum se 
plimbă în chestii d-astea pe roate ca orice sărăntoc de alb? 
Trebe neapărat să le pui picioru-n prag, domnu' John. N-au 
fost Sartorişii oamenii cei mai de soi aici încă dinainte de 
război? Şi-acuma uită-te la ei. 

106 


Se sprijini pe sapă privind maşina care cotise pe alee şi se 
oprise în faţa casei. Domnişoara Jenny şi tânărul Bayard 
coborâră şi urcară treptele verandei. Motorul rămăsese 
aprins; un noruleţ de fum palid plutea prin aerul strălucitor al 
dimineţii şi Simon se apropie cu sapa în mână să privească 
miop spre grămada de cadrane şi butoane de la bord. Bayard 
se întoarse în uşă şi-l chemă pe nume. 

— Taie contactul, Simon! porunci el. 

— Ce să tai, ce? spuse Simon. 

— Manivela aia mică de-acolo de lângă volan. Trage-o într- 
o parte. 

— Nu, domnu', spuse Simon dându-se îndărăt. Nu pun eu 
mâna p-astea. N-am eu chef să-mi pornească în faţă. 

— Nu-ţi face nimic, spuse Bayard nerăbdător. Intinde mâna 
şi trage-o-ntr-o parte în jos. Crescătura aia care străluceşte 
acolo... 

Simon privea bănuitor la toate maşinăriile de acolo, însă 
fără să se apropie; pe urmă-şi lungi gâtul şi privi mai atent în 
interiorul maşinii. 

— Nici nu văd nimic decât manivela asta mare care iese 
de-aici din podea. De asta zici, asta de-aici? 

Bayard spuse: 

— Ei, la dracu’. 

Cobori treptele din două salturi, se aplecă peste portiera 
maşinii şi întoarse cheia sub privirea curioasă, clipitoare a lui 
Simon. Torsul motorului se curmă. 

— Ei ce, spuse Simon, de asta ziceai matale? 

Privi cheia de contact un timp, pe urmă-şi îndreptă 
spinarea şi cercetă cu privirea radiatorul. 

— Acuma nu mai fierbe acolo înăuntru, nu? Aşa o oprişi? 

Însă Bayard urcase treptele iarăşi şi intrase în casă. 

Simon mai zăbovi o vreme, examinând lucrul acela lung şi 
lucitor, atingându-l uşor cu mâna, pe urmă ştergându-şi 
palma pe pantalon. Îi dădu ocol încet, pipăindu-i cauciucurile, 
mormăind în sinea lui şi clătinând din cap. Pe urmă se 
întoarse la răsadul de salvie unde-l găsi pe Bayard, care ieşi 
curând din casă. 

— Nu vrei să faci o plimbare, Simon? spuse. 

107 


Sapa lui Simon se opri şi el îşi îndreptă spinarea. 

— Cine, eu? 

— Păi, da. Haide. Mergem în sus pe drum, niţel. 

Simon stătea în picioare nemişcat, cu sapa imobilă, 
frecându-se pe cap încet. 

— Haide, vino, spuse Bayard, mergem niţel în sus pe drum. 
N-are ce să-ţi strice. 

— Mda, mda, conveni Simon. Mă gândesc şi eu că n-are ce 
să-mi strice. 

Se lăsă tras treptat către automobil, pândindu-i diferitele 
părţi ale maşinăriei cu o privire înceată care cântărea totul, 
clipind mereu, acum când lucrul acesta era pe cale să devină 
o cantitate exactă, reală în viaţa lui. La portiera maşinii, şi cu 
un picior ridicat pe scară, mai ridică o rezistenţă de ultim 
moment împotriva puterilor subtile ale gândului celui rău. 

— N-ai de gând să-l mâni prin tufişuri, cum ai făcut cu Isom 
atuncea, ce? 

Bayard îl linişti, şi el se urcă în maşină încet, cu mormăieli 
înăbuşite de îngrijorare anticipată; se aşeză, mult înainte pe 
banchetă, cu picioarele strânse sub scaun, ţinând mânerul 
portierei cu o mână şi un ghemotoc de cămaşă peste piept cu 
mâna cealaltă, în timp ce automobilul începu să lunece pe 
alee. Şedeau amândoi pe banchetă, cu trupul aplecat înainte. 
Maşina începea să prindă viteză şi, cu un gest brusc, 
spasmodic, el îşi prinse pălăria tocmai când i-o smulgea 
vântul de pe cap. 

— Eu zic să am mers destul, nu? sugeră, ridicându-şi 
glasul. 

Işi trase pălăria pe ochi, însă când îi dădu drumul trebui s-o 
apuce iarăşi, repede, şi atunci şi-o scoase şi o strânse la 
subsuoară; apoi iarăşi mâna îi reveni, pe pipăite, spre piept şi 
apucă ceva sub cămaşă. 

— Trebuie să plivesc răsadu' ăsta azi-dimineaţă, spuse cu 
glas mai ascuţit. Te rog, domnu' Bayard, adăugă, şi trupul lui 
bătrân, chircit de vârstă, se iţise şi mai în faţă pe banchetă şi 
arunca priviri grăbite, furişe, într-o parte, spre traficul tot mai 
intens pe şosea. 

Şi atunci Bayard îşi aplecă şi el trupul înainte şi Simon îi 

108 


văzu braţul încordându-i-se şi deodată ţâşniră cu vuiet ca un 
tunet năclăit printre nori. Aruncată pe pământ, panglica 
incredibilă a drumului se isca strivită sub ei şi dincolo, mai 
departe, în praful sălbatic, iar verdeaţa de pe marginile 
şoselei era un tunel rigid, curgător şi neîntrerupt. Simon nu 
spunea însă niciun cuvânt, nu scotea niciun sunet, şi când, 
curând, Bayard îşi zvâcni spre el cruzimea sarcastică a 
dinţilor albi, Simon era îngenuncheat pe duşumeaua maşinii, 
cu pălăria lui veche, urâţită de vreme în subsuoară şi cu 
mâna strângând o cută mare a cămăşii la piept. Mai târziu, 
Bayard îi aruncă iarăşi o privire şi Simon îl pândea şi irişii 
năclăiţi ai ochilor lui nu mai erau un căprui topindu-se fără 
pupile; erau roşii şi în zvâcnirea vântului priveau nemişcaţi, 
fără să clipească, şi în ei era fosforescenţa fără gânduri a 
unui animal. Bayard împinse maneta până în fund. 

Căruţa se mişca somnoroasă, paşnică pe drum. Era trasă 
de doi catâri şi plină de negrese adormite pe banchete. Unele 
purtau pantaloni. Catârii înşişi nu se treziră, merseră doar la 
pas mai departe, liniştiţi, cu căruţa goală şi banchetele 
răsturnate, chiar şi când automobilul se nărui cu vacarm în 
şanţul puţin adânc de la marginea drumului, şi pe urmă 
izbucni din nou pe drum şi trecu în tunet mai departe fără să 
încetinească. Tunetul încetă, însă maşina fulgera mai departe 
dusă de propriul avânt, şi începu să oscileze dintr-o parte 
într-alta a drumului, pe când Bayard căuta să scoată mâinile 
lui Simon de pe maneta de viteze. Dar Simon era mai departe 
îngenuncheat pe podeaua maşinii cu ochii strâns închişi şi 
curentul sălbatic de aer jucându-i-se cu rămăşiţele cărunte 
ale părului, încleştat pe manetă cu amândouă mâinile. 

— Dă-i drumul strigă Bayard. 

— Da' aşa o opreşti. O, Doamne! Aşa o opreşti. O, Doamne! 
Cânta Simon, ţinând măciulia manetei cu amândouă mâinile, 
în vreme ce Bayard îl izbea cu pumnul peste încheieturi. Se 
agăţă tot aşa mai departe până când maşina încetini şi se 
opri cu totul. Pe urmă deschise portiera pe pipăite şi se dădu 
jos. Bayard îl strigă, însă el mergea mai departe pe drum în 
jos cu un fel de şchiopătat grăbit, târşâindu-şi picioarele. 

— Simon! strigă Bayard iarăşi. 

109 


Însă Simon mergea mai departe, ţeapăn, ca un om care ar 
fi fost lipsit de uzul picioarelor multă vreme. 

— Simon! 

Însă el nici nu încetini, nici nu privi înapoi, şi Bayard porni 
maşina din nou şi merse înainte până ajunse la un loc unde 
putu să întoarcă. Simon se aşezase acum în şanţ, cu capul 
aplecat peste mâini când Bayard ajunse în dreptul lui şi opri. 

— Haide, urcă! îi porunci. 

— Nu, vă rog. Eu merg pe jos. 

— Urcă sus! îi comandă aspru Bayard. Deschise portiera, 
însă Simon şedea mai departe în şanţ cu mâna vârâtă în 
cămaşă, şi Bayard îl vedea cum tremură ca de dambla. 
Haide, idiot bătrân; nu-ţi fac niciun rău. 

— Eu merg pe jos până acasă, repetă Simon cu 
încăpățânare, dar fără nicio căldură. Du-te matale cu chestia 
asta. 

— Uf, hai odată, Simon! N-am crezut c-ai să te sperii aşa. 
De-acuma merg încet. Hai, urcă. 

— Du-te matale acasă, spuse Simon iarăşi. Trebe că-şi fac 
griji pentru mneatale. Poţi să le spui unde-s eu. 

Bayard îl mai privi un timp, însă Simon nu se mai uita la el, 
şi curând trânti portiera maşinii şi porni. Nici atunci Simon nu- 
şi ridică privirea spre el, nici chiar când automobilul ţâşni din 
nou cu tunet şi-ntr-un fulger tăcut, întunecat de praf, abia pe 
urmă încet risipindu-se. După o vreme căruţa se ivi iarăşi din 
praf - catârii acum tropăiau zgomotos, cu urechile clăpăuge - 
şi trecu cu zgomot pe lângă el, lăsând în aerul prăfuit, bântuit 
de insecte, un glas de femeie sporovăind tremurat, într-o 
isterie fără cuvinte. Dar şi aceasta se destrămă încet în 
întinderea licăritoare a văii, şi Simon scoase de la piept din 
cămaşă un obiect atârnat de o sfoară unsuroasă petrecută pe 
după gât. Era un lucru mic, fără formă şi acoperit cu o blană 
murdară, scurtă - prima încheietură din laba din spate a unui 
iepure, prins pe furiş, după cum s-ar fi cuvenit, în cimitir, la 
vreme fără lună, şi Simon şi-l frecă de câteva ori peste 
sudoarea de pe frunte şi pe ceafă; pe urmă şi-l puse la loc în 
sân. Mâinile îi mai tremurau încă; îşi aşeză pălăria pe cap şi 
reveni pe drum, luând-o spre casă prin aerul prăfuit al 

110 


amiezii. 


Bayard străbătu valea în jos spre oraş, trecând pe lângă 
porţile de fier şi casa albă, senină, între copaci, şi mai 
departe în plină viteză. Vuietul motorului mergând din plin 
tuna în norul de praf şi-l învârtejea în forme letargice, 
tresăltătoare, pierind apoi peste câmpurile presărate cu 
copaci. Chiar când ieşi din oraş întâlni o altă căruţă şi-şi aţinti 
automobilul asupra ei până când catârii se cabrară 
răsturnând căruţa cu totul; şi atunci de abia cârmi şi ţâşni pe 
alături cu tunet, fără să se abată nici cu un deget din drum şi 
atât de aproape, încât negrul care ţipa de spaimă în căruţă îi 
văzu o clipă rânjetul fără buze, sălbatic, care-i dezgolea dinţii. 

Mergea mai departe. Intr-o unduire de urcuş, asemenea 
unui scrâşnet încăpățânat, cimitirul cu străbunicul lui 
înţepenit acolo în efigie pompoasă îi lunecă pe alături; se 
gândi o clipă atunci la bătrânul Simon opintindu-se pe drumul 
prăfuit către casă, încleştat de laba lui de iepure şi se simţi 
sălbatic şi ruşinat. 

Oraş pierdut printre pomi, cu străzile lui umbroase ca nişte 
tuneluri verzi, de-a lungul cărora nişte vieţi înghesuite îşi 
trăiau tragediile lor paşnice. Reduse viteza şi se apropie, 
acum încet, de piaţă. Ceasul de la tribunal îşi ridica cele patru 
feţe deasupra copacilor, arătându-se în iviri întretăiate printre 
bolțile arborilor. Douăsprezece fără zece. La douăsprezece 
punct bunicul lui avea să intre în biroul din spatele băncii să- 
şi bea cana de jumătate de litru de lapte bătut pe care şi-o 
aducea cu el într-un termos în fiecare dimineaţă, pentru ca 
pe urmă să doarmă un ceas pe canapeaua de acolo. Când 
Bayard intră în piaţă, balansoarul din uşa băncii era gol. 
Incetini şi-şi trase maşina la marginea trotuarului în faţa unui 
chioşc unde se vindeau sendvişuri. 

Astăzi avem peşte proaspăt - spunea afişul cu litere de 
cretă lichefiată şi prin uşiţele de răchită din spatele afişului 
venea un miros de mâncare ţinută la frigider - brânză, 
murături şi lucruri de felul acesta - cu o nuanţă mai 
accentuată de grăsime prăjită. 

111 


Se opri o vreme pe trotuar în timp ce mulţimea eliberată 
de ceasul amiezii îl înconjura lunecând pe lângă el - negri 
înceţi, fără ţintă, ca nişte siluete într-un vis întunecos, placid, 
împrăştiind un miros animalic, murmurând şi râzând între ei; 
era în murmuratul lor lipsit de consonante ceva care vestea 
un fel de bucurie, în râsul lor ceva grav şi trist - oameni de la 
tară, bărbaţi în salopete sau pantaloni de catifea reiată ori în 
cămăşi kaki şi fără cravate, femei în rochii de stambă diforme 
cu bonete sau basmale - grupuri de fete tinere în rochii de-a 
gata, cu moştenirea tânără a graţiei lor trupeşti începând să 
se îngreuneze de stinghereala propriei vieţi de muncă, de 
tocurile înalte pentru ele neobişnuite, şi care avea curând să 
se întunece pe de-a întregul de naşterile ce aveau să vină - 
adolescenţi şi tineri în costume ieftine, fără gust, cu cămăşi 
descheiate la gât şi cu şepci, cu pielea tăbăcită de soare şi 
vânt, cu membrele zvelte ca nişte cai de curse şi cu o 
aroganță puţin bătăioasă. Sprijinit de zid, chircit pe călcâie, 
un cerşetor negru, orb, cu o ghitară şi un suport de sârmă 
care-i ţinea o muzicuţă la buze, colora țesătura aceasta de 
mirosuri şi sunete cu repetarea plângăreaţă a unor acorduri 
ample, monotone, ritmice ca o formulă matematică, dar fără 
muzicalitate. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi vădea 
resemnarea răbdătoare a multor ani lipsiţi de vedere; dar şi 
el era îmbrăcat într-o uniformă kaki murdară, pe o mânecă 
având galoane de caporal, iar pe alta o emblemă de cercetaş 
cusută strâmb, şi pe piept un nasture comemorând cel de-al 
patrulea împrumut al Eliberării şi o broşă mică de metal cu 
două stele aurite, în mod evident o podoabă femeiască. 
Pălăria tare pe care-o avea pe cap îi era legată cu o panglică 
de caschetă ofiţerească, şi pe trotuar între picioare avea o 
ceaşcă de tinichea în care erau trei băncuţe de câte o para, şi 
o monedă de zece cenți. 

Bayard se scotoci prin buzunare după o monedă şi 
cerşetorul îi simţi apropierea şi atunci cântecul lui deveni un 
singur acord mereu repetat, dar fără nicio întrupare în 
desenul ritmic, până când paraua îi sună în ceaşcă, şi - tot 
fără nicio întrerupere în ritm şi în accentele fără înţeles ale 
muzicuţei, mâna lui stângă cobori, pipăind puţin într-o parte 

112 


şi-ntr-alta spre ceaşca de tinichea şi descifrând valoarea 
monedei dintr-o singură mişcare; pe urmă din nou ghitara şi 
muzicuţa îşi reluară monotonul desen melodic. Când Bayard 
se întoarse să se îndepărteze, cineva de lângă el îi adresă 
cuvântul - era un bărbat îndesat, lat în umeri, cu o faţă 
atentă, însemnată de vreme şi cu tâmple cărunte. Avea 
pantaloni de catifea şi cizme, şi trupul îi era suplu ca al unui 
călăreț, iar mâinile cafenii, sigure erau mâini din cele care le 
plac cailor. Se numea MacCallum, era unul dintr-o familie de 
şase fraţi care locuiau undeva la vreo optsprezece mile de 
oraş, printre coline şi împreună cu care Bayard şi John 
fuseseră să vâneze vulpi şi racuni în vacante. 

— Am auzit de maşina asta a ta, spuse MacCallum. Asta e, 
nu? 

Cobori de pe trotuar şi înconjură cu gesturi degajate 
automobilul, examinându-l, cu mâinile în şolduri. 

— Prea mulţi cilindri, spuse, şi pare şi greoaie. Nu cred că 
merge uşor. Ai nevoie şi de manivelă, mi-nchipui? 

— Nu, răspunse Bayard. Hopa sus şi-ţi arăt eu ce poate. 

— Nu, mulţumesc mult, răspunse celălalt. 

Urcă iar pe trotuar, printre negrii strânşi să se uite la 
maşină. Ceasul de la tribunal bătu douăsprezece şi pe stradă 
începură să se ivească în grupuri mici copiii ieşiţi de la şcoală 
în pauza de prânz - fetiţe cu cutii colorate şi coarda de sărit, 
sporovăind cu glasuri ascuţite între ele despre treburi 
feminine importante, şi băieţi în cămăşi mai mult sau mai 
puţin descheiate, ţipând şi înghiontindu-se, înghesuindu-le pe 
fetiţele care se strângeau una într-alta şi le aruncau băieţilor 
priviri reci, opace. 

— Mă duc să-mbuc ceva, explică MacCallum. 

Traversă trotuarul şi deschise uşa glisantă a prăvăliei. 

— Tu ai mâncat? întrebă, aruncându-i o privire peste umăr. 
Vino şi tu niţel, oricum, şi se bătu cu înţeles peste şold. 

Prăvălia era pe jumătate băcănie şi cofetărie, şi pe 
jumătate restaurant. Câţiva clienţi stăteau în picioare în faţa 
tejghelei pline, dar curate, cu sendvişuri şi sticle de sifon, şi 
proprietarul dădea din cap spre ei, cu o afabilitate grăbită, 
uşor distrată, pe deasupra tejghelei. Partea din capăt a 

113 


prăvăliei era ocupată de mese la care şedeau un număr de 
bărbaţi şi câte o femeie, mai mult oameni de la ţară, 
mâncând cu un fel de solemnitate stângace. Dincolo era 
bucătăria, iradiind mirosuri de prăjeală şi şuiere ascuţite, şi 
unde se mişcau doi negri asemenea unor strigoi într-o 
letargie albăstruie de fum. Străbătură şi această încăpere şi 
MacCallum deschise o uşă dintr-un colţ ieşind în afară al 
peretelui, şi intrară într-o odaie mai mică, mai degrabă un fel 
de cămară mai mare. Avea o fereastră sus în perete, o masă 
goală şi trei sau patru scaune, şi foarte curând îi urmă aici cel 
mai tânăr dintre cei doi negri de alături. 

— Da, vă rog, domnu' MacCallum şi domnu Sartoris. 

Puse pe masă două pahare proaspăt spălate pe care apa 
mai adera în picături lunecoase, şi rămase în picioare 
ştergându-şi mâinile de şort. Avea faţa lată, o faţă în care ai fi 
putut să ai încredere. 

— Lămăie şi zahăr, şi gheaţă, spuse MacCallum. Nu vrei 
sifon din ăsta, de-al lor, nu? 

Negrul se opri o clipă cu mâna pe clanţă. 

— Nu, răspunse Bayard. Simt şi eu nevoia de-o băutură 
mai tare. 

— Da, vă rog, conveni negrul. Toţi simţim nevoia. 

Şi se înclină cu o aprobare gravă, întorcându-se apoi şi 
trăgându-se la o parte când proprietarul restaurantului, acum 
cu şorţ curat, intră cu pasul lui obişnuit, parcă neliniştit şi se 
opri frecându-şi mâinile de coapse. 

— 'Neaţa, 'neaţa, spuse. Ce faci, Refe? Bayard, i-am văzut 
ieri pe domnişoara Jenny şi pe bătrânul colonel ducându-se la 
cabinetul doctorului Peabody. Nu-i nimic grav, nu? 

Avea capul ca un ou aşezat cu vârful în jos; părul i se bucla 
meticulos tot mai departe de mijloc în două aripi grijulii, 
roşcat-cafenii, ca nişte vârtejuri, şi ochii îi erau pătimaşi, de 
un cafeniu lichid. 

— Intră-ncoace şi închide uşa, porunci MacCallum, 
trăgându-l în cameră. 

Scoase de sub haină o sticlă de proporţii uimitoare şi o 
puse pe masă. Cuprindea un lichid de un ambru delicat şi 
proprietarul restaurantului îşi frecă mâinile de coapse şi ochii 

114 


lui calzi, umezi poftiră spre ea. 

— Doamne Sfinte, spuse, unde-ai ascuns damigeana asta? 
În cracul pantalonului? 

MacCallum destupă sticla şi i-o întinse, iar proprietarul se 
aplecă s-o adulmece, cu ochii închişi. Oftă. 

— De la Henry, spuse MacCallum. Cel mai bun rom pe care 
l-a făcut de şase luni încoace. Mi-nchipui că tragi şi tu o duşcă 
dacă o să te ţinem aici, eu şi cu Bayard? 

Celălalt croncăni zgomotos, onctuos. _ 

— Nu e-un tip nostim? îl întrebă pe Bayard. Glumeţ tare. Işi 
aruncă privirile pe tăblia mesei. N-aveţi decât două pah... 

Se auzi o bătaie în uşă; proprietarul restaurantului îşi 
înclină capul într-acolo şi le făcu semn cu mâna. MacCallum 
ascunse sticla fără să se grăbească, pe când celălalt 
deschidea uşa. Era negrul cu încă un pahar şi cu lămâia, 
zahărul şi gheaţa într-un castron crăpat. Proprietarul îl lăsă să 
intre. 

— Dacă-ntreabă de mine dincolo, spune-le c-am trecut 
niţel în spate, da' mă-ntorc într-o clipă, Houston. 

— Da, vă rog, spuse negrul, punând pe masă ce adusese. 

MacCallum scoase din nou sticla la iveală. 

— Ce tot le mai torni clienţilor minciuna asta? întrebă el. 
Toată lumea ştie ce faci în realitate. 

Proprietarul croncăni iarăşi, cu privirile lipite pofticios pe 
sticlă. 

— Da, dom'le, spuse, e glumeţ. De, voi, băieţii, aveţi timp 
da’ eu trebuie să mă întorc dincolo să-mi văd de treabă. 

— Dă-i drumul, îi spuse MacCallum, şi proprietarul îşi 
pregăti un grog. 

Ridică paharul, amestecându-l şi mirosindu-l, pe rând, pe 
când ceilalţi îi urmau exemplul. Pe urmă scoase lingura din 
pahar şi o puse pe masă. 

— Da, da, nu-mi place să dau peste cap un lucru bine 
făcut, spuse, dar treaba înaintea plăcerii, ştiţi şi voi. 

— Treaba nu-i dă pace omului să bea şi el ceva, conveni 
MacCallum. _ 

— Da, aici ai dreptate, răspunse celălalt. Işi ridică paharul. 
În sănătatea tatălui tău, spuse şi bău. Nu prea-l mai văd pe 

115 


domnul bătrân prin oraş în ultima vreme. 

— Nu, răspunse MacCallum, nu se-mpacă deloc cu gândul 
că Buddy e-n armata yankeilor. Zice că nu mai vine la oraş 
până când partidul democrat nu-l dezavuează pe Woodrow 
Wilson. 

— Păi, ar fi lucrul cel mai bun pe care l-ar face ăştia, dacă l- 
ar revoca şi-ar alege preşedinte pe unul ca Debs sau pe 
senatorul Vardaman, fu de acord înţelepţeşte proprietarul. E, 
a fost bun, Henry ăsta-i o comoară la casa omului, nu? Îşi 
puse paharul pe masă şi porni spre uşă. Voi, băieţi, simţiţi-vă 
ca acasă. Dacă aveţi nevoie de ceva, strigaţi-l pe Houston. 

Şi ieşi cu mersul lui tropăit, neliniştit. 

— Şezi, spuse MacCallum. 

Işi trase un scaun, şi Bayard îşi trase şi el unul, de cealaltă 
parte a mesei. 

— Deacon se pricepe, cred şi eu, la un whisky bun. Cât a 
băut el ar ajunge să-i facă să plutească tejghelele pe uşile din 
faţă. 

Işi umplu paharul şi împinse sticla spre Bayard; amândoi 
băură, din nou, fără grabă. 

— Arăţi prost, băiatule, spuse deodată MacCallum şi 
Bayard îşi înălţă capul şi îl văzu pe celălalt cercetându-l cu 
privirea pătrunzătoare, neabătută. Istovit, adăugă. 

Bayard schiţă un gest brusc de negare şi-şi ridică paharul, 
dar simţea cum celălalt îl pândeşte mereu cu privirea. 

— Mde, dar oricum n-ai uitat cum se bea un whisky ca 
lumea... De ce nu vii la o vânătoare cu noi? Avem un roşcat 
pe care l-am păstrat pentru tine. Îl tot hăituim de vreo doi 
ani, cu câinii mai tineri. Nu i-am dat încă drumul bătrânului 
General la el, pentru că copoiul ăsta bătrân l-ar adulmeca 
dintr-odată şi am tot vrut să-l păstrăm pentru voi, ăştia tineri. 
John s-ar fi bucurat de-un vulpoi ca ăsta. Mai ţii minte 
noaptea aia când Johnny a tăiat-o pe la podul lui Samson şi-a 
luat-o înaintea câinilor, şi când am ajuns şi noi, tocmai bine el 
şi cu vulpea veneau în jos pe apă pe buşteanul ăla, vulpea la 
un capăt şi Johnny la ălălalt, şi el cântând cât îl ţinea gura 
cântecul ăla murdar? Da, Johnny s-ar fi bucurat de vulpoiul 
ăsta. El întotdeauna le-a luat-o înaintea câinilor. Dar General, 

116 


bătrânul, tot îi vine de hac. 

Bayard şedea învârtindu-şi paharul în mână. Scoase un 
pachet de ţigări din buzunarul jachetei şi scutură câteva pe 
masă lângă mâna lui şi apoi întinse pachetul spre celălalt. 
MacCallum îşi bău grogul fără grabă şi îşi umplu iarăşi 
paharul. Bayard aprinse o ţigară, îşi goli paharul şi întinse 
mâna spre sticlă. 

— Arăţi ca dracu’, băiatule, repetă MacCallum. 

— Însetat, zic eu, îi răspunse Bayard cu glasul la fel de egal 
ca al celuilalt. 

Îşi pregăti un alt grog, şi ţigara îi fumega în vremea asta pe 
marginea mesei. Ridică paharul, dar în loc să bea şi-l ţinu o 
clipă sub nas şi muşchii de la buza nărilor i se încordară 
albindu-i-se, pe urmă zvâcni paharul la o parte din faţa lui şi-l 
deşertă pe duşumea. Celălalt îl privi liniştit în vreme ce-şi 
umplea pe jumătate paharul cu alcool pur, adăugându-i 
puţină apă şi şi-l dădu apoi pe gât. 

— Prea am fost cuminte multă vreme, spuse cu voce tare 
şi începu să vorbească despre război. 

Nu despre luptele propriu-zise, ci mai mult despre viaţa cu 
oamenii tineri asemenea unor îngeri căzuţi, şi plină de o 
violenţă meteorică asemenea celei a unor îngeri căzuţi, 
dincolo de paradis sau de iad, şi împărtăşindu-se din 
amândouă: o nemurire blestemată şi un blestem nemuritor. 

MacCallum şedea ascultându-l în linişte, bându-şi statornic 
whisky-ul, încet, fără efect apreciabil, ca şi cum are fi băut 
lapte, şi Bayard vorbea înainte şi curând se trezi, dar fără 
surpriză, mâncând. Sticla era acum golită mai mult de 
jumătate. Negrul Houston le adusese mâncarea şi-şi primise 
şi el paharul, bând alcoolul curat fără să clipească. 

— Dac-aş avea eu o vacă să bea aşa ceva, viţelul ei nici n- 
ar şti ce-i aia lapte, spuse, şi eu nici n-ar trebui să mai 
covăsesc. Mulţumesc, domnu' MacCallum, domnule. 

Pe urmă plecă şi glasul lui Bayard continuă, umplând 
spaţiul îngust al camerei, izgonind mirosul mâncării oarecare 
prea repede gătite şi al whisky-ului aspru vărsat pe masă, cu 
fantasmele unei febre prea stridente, asemenea isteriei, cu o 
fulgerare de meteori căzând peste retina întunecată a lumii. 

117 


Şi iarăşi o bătaie uşoară în uşă şi capul de ou al patronului 
restaurantului, şi ochii lui calzi, respectuoşi. 

— Aveţi tot ce vă trebuie, domnii mei? întrebă, frecându-şi 
mâinile de coapse. 

— Hai şi ia-ţi partea, spuse MacCallum zvâcnindu-şi capul 
spre sticlă, şi celălalt îşi prepară un grog în paharul murdar şi 
îl bău în vreme ce Bayard îşi încheia povestirea despre el 
însuşi şi un maior australian şi două doamne în holul unui 
hotel într-o seară (holul fiind în afara limitelor garnizoanei şi 
australianul îşi pierduse atunci doi dinţi precum şi dama cu 
care era, iar Bayard însuşi se alesese cu un ochi învineţit) şi 
proprietarul restaurantului îl privea pe povestitor cu o uimire 
umedă, cu ochii rotunzi. 

— Doamne Sfinte, spuse, aviatorii ăştia sunt daţi dracului, 
ce mai. Ei, da' eu cred că trebuie să mă duc iar dincolo, în 
faţă. Trebe să fii mereu cu ochii pe ei, să meargă lucrurile. 

Şi tropăi iarăşi afară din cameră. 

— Prea multă vreme am fost cuminte, fir-ar să fie, repetă 
Bayard cu asprime, privindu-l pe MacCallum cum umple cele 
două pahare. Asta a fost singurul lucru pentru care era bun 
John în viaţă. M-a ferit pe mine să intru la apă. Ce să spun, să 
intru la apă, cu două babe care mă cicălesc şi nici să n-am 
nimic de făcut, decât să sperii nişte negri. Işi bău whisky-ul şi 
puse paharul pe masă fără să-l lase din mână. Dracu’ să-i ia 
pe hunii ăia cu mâinile ca nişte şunci, spuse. Oricum, el nici 
nu ştia să zboare. Am tot încercat să nu-l las să se urce sus 
pe morişca aia, şi îşi blestemă cu sălbăticie fratele mort; pe 
urmă îşi ridică paharul iarăşi, dar se opri cu el la jumătatea 
drumului spre gură. Ce dracu' am făcut cu băutura mea? 

MacCallum goli sticla în paharul gros pe masă; pe urmă se 
lăsă cu scaun cu tot pe spate până ajunse să se sprijine de 
perete. Scaunul i se izbi cu zgomot de zid şi atunci îşi 
îndreptă trupul, cu privirea fixă asupra celuilalt. 

— Am tot încercat să-l opresc să se suie în porcăria aia. Și 
el mi-a dat una, Drept în nas. 

MacCallum se ridică în picioare. 

— Hai încoace, spuse calm şi încercă să-i apuce braţul lui 
Bayard, dar Bayard se feri. 

118 


Trecură împreună prin bucătărie şi străbătură tunelul lung 
al prăvăliei. Bayard mergea destul de drept şi proprietarul le 
făcu semn din cap pe deasupra tejghelei. 

— Mai veniţi pe la noi, domnilor, le spuse, mai veniţi. 

— Bine, bine, Deacon, răspunse MacCallum. 

Bayard mergea înainte tăcut. Când trecură pe lângă 
robinetul cu sifon, un tânăr avocat care stătea acolo în 
picioare alături de un străin le adresă cuvântul. 

— Căpitane Sartoris, dă mâna cu domnul Gratton aici de 
faţă. Gratton a fost pe front cu trupele engleze în primăvara 
trecută. 

Străinul se întoarse spre ei şi întinse mâna, dar Bayard îl 
privi doar, orb, şi trecu înainte fără să se abată din drum, 
astfel că celălalt se dădu îndărăt fără să vrea ca să nu treacă 
peste el. 

— Oh, dracu' să-l ia pe-ăsta, spuse el către spinarea lui 
Bayard. 

Avocatul îl apucă de braţ. 

— E beat, îi şopti repede, e beat. 

— Ce-mi pasă mie dacă-i beat?! exclamă celălalt cu voce 
tare. Pentru c-a fost şi el dracului călare pe-o mătură 
zburătoare îşi închipuie... 

— ȘŞŞŞ, SS, şuieră avocatul. 

Proprietarul restaurantului veni până la marginea stivei de 
lăzi cu dulciuri şi-i privi de acolo cu ochi calzi, rotunzi, 
alarmaţi. 

— Domnilor, domnilor! exclamă el. 

Străinul făcu un alt gest violent şi Bayard se opri deodată. 

— Stai o clipă să-i turtesc mutra, îi spuse lui MacCallum 
întorcându-se pe călcâie. 

Străinul îl împinse pe avocat la o parte şi făcu un pas spre 
el. 

— N-apuci tu ziua aia... începu. 

MacCallum îl apucă pe Bayard de braţ cu gest ferm, firesc. 

— Haide încoace, băiatule! 

— Îi turtesc nasul ăla urât, declară Bayard privindu-l fără 
nicio expresie pe străinul roşu de furie. 

Avocatul îşi apucă iarăşi prietenul de braţ. 

119 


— Dă-te la o parte, spuse străinul scuturându-se. Să-n- 
cerce numai. Hai, soldat prăpădit... 

— Domnilor! Domnilor! Se văita proprietarul. 

— Hai încoace, băiatule, spuse MacCallum. Trebuie să mă 
duc să văd un cal. 

— Un cal? repetă Bayard. 

Se răsuci pe călcâie, ascultător. Apoi se opri şi aruncă o 
privire peste umăr. 

— Nu pot să-ţi turtesc mutra acum, îi spuse străinului. Îmi 
pare rău. Trebuie să vedem un cal. Te caut eu mai târziu la 
hotel. 

Insă străinul îi întorsese spatele şi peste umărul lui 
avocatul se strâmba şi-i făcea semn cu mâna lui MacCallum. 

— la-l de-aici, MacCallum, pentru numele lui Dumnezeu. 

— li turtesc mutra mai târziu, repetă Bayard. Ţie nu pot să 
ţi-o turtesc, oricum, Eustace, îi spuse avocatului. Ne-ai 
învăţat la şcoală să nu seducem idioatele şi să nu lovim 
ologii. 

— Hai de-aici, repetă MacCallum împingându-l. 

La uşă, Bayard se opri iarăşi să-şi aprindă o ţigară; pe urmă 
ieşiră. Erau ceasurile trei şi se găsiră iarăşi înconjurați de 
copiii ieşiţi în valuri de la şcoală. Bayard mergea destul de 
drept şi cam bătăios, şi curând MacCallum coti pe o stradă 
lăturalnică, şi merseră mai departe, prin faţa unor prăvălii 
ţinute de negri, pe lângă o moară hârâitoare şi o bumbăcărie 
tăcută acum şi ieşiră într-o alee plină cu cai şi catâri priponiţi. 
Dinspre capătul aleii, se auzea zgomotul unei nicovale lovite. 
Trecură pe lângă licărirea roşiatică a fierăriei, pe lângă un cal 
stând răbdător în trei picioare în prag, prin faţa bărbaţilor în 
salopetă chirciţi pe vine de-a lungul peretelui umbrit, până la 
o poartă cu canaturi înalte închizând un tunel lung de 
cărămizi întunecate şi mirosind a amoniac. Câţiva bărbaţi 
şedeau cocoţaţi pe poartă, alţii se sprijineau de ea. Dinspre 
grajdurile din fund se auzeau glasuri, pe urmă prin geamlâcul 
porții licări o siluetă înaltă, nemişcată, de flacără roşiatică. 

Armăsarul se oprise în gura peşterii căscate a grilajului 
asemenea unei flăcări de bronz nemişcate şi peste trupul lui 
roşiatic lunecau în răstimpuri fiori mici de flacără mai palidă, 

120 


limbi mărunte de nervozitate şi mândrie. Însă ochii îi erau 
liniştiţi şi trufaşi, şi din când în când, cu aer regesc, îşi lăsa 
privirea să treacă peste grupul adunat la poartă cu un dispreţ 
superb, fără să-i vadă ca oameni distincţi, şi iarăşi limbi 
mărunte de flacără mai palidă îi treceau în valuri 
tremurătoare, îi vălureau licăritoare pe trup. li trecuseră un 
căpăstru de frânghie peste gât şi era priponit de uşorul uşii şi 
mai în fund era un om alb care se mişca la o distanţă 
respectuoasă, cu un aer de stăpân, şi pe alături se aţinea un 
rândaş negru cu un sac de pânză groasă legat de mijloc cu o 
bucată de sfoară. MacCallum şi Bayard se opriră în poartă şi 
albul ocoli nemişcarea mândră a armăsarului apropiindu-se 
de el. Rândaşul negru veni şi el mai aproape, în mână cuo 
cârpă moale, murdară, murmurând un cântec tărăgănat. 
Armăsarul îl lăsă să se apropie şi îi dădu voie să-i aline cu 
cârpa lui flăcările mici, nervoase şi umede, care-i reveneau în 
unduiri mereu reînnoite pe trup. 

— Nu-i o splendoare, ce zici? îl întrebă albul pe MacCallum, 
sprijinindu-şi şi el un cot pe poartă. 

Un ceas ieftin de nichel îi atârna de bucla bretelei cu o 
bucată de piele netăbăcită, roasă şi înmuiată de vreme, şi 
barba, rasă prost, îi era mai groasă între colţurile buzelor şi 
bărbie; arăta întotdeauna ca şi cum ar fi mestecat tutun cu 
gura căscată. Era geambaş de profesie şi se afla în litigiu 
permanent cu compania de căi ferate în legătură cu 
animalele din herghelia lui care-i erau tăiate de trenuri - în 
urma manevrelor proprii. 

— Uite la negru' ăsta, uite, adăugă. Îl lasă pe Tobe să aibă 
grijă de el ca de-un copil. Eu însumi nu m-aş apropia nici la 
trei yarzi de el. Să mă ia dracu' dacă ştiu cum face Tobe. 
Trebuie că e ceva, o rudenie între negri şi animale, totdeauna 
am spus. 

— Cred că mai mult i-e frică să nu te-apuci tu să treci 
şinele cu el într-o zi la ora când vine trenu' de Treizeci şi 
nouă, spuse MacCallum. 

— Da, şi eu zic să sunt omu' cel mai ghinionist din toată 
regiunea, conveni celălalt. Da' de data asta trebuie să mă 
despăgubească; i-am prins, i-am adus unde-am vrut eu. 

121 


— Da, spuse MacCallum, căile ferate ar trebui să le 
distribuie la animalele astea ale tale câte-un mers al 
trenurilor. 

Ceilalţi care şedeau să caşte gura la ei hohotiră gros. 

— Lasă, că ăştia de la căile ferate au bani cu nemiluita, 
replică negustorul. Pe urmă spuse: Vorbeşti şi tu ca şi cum eu 
i-aş împinge pe catării ăştia în faţa trenului. Stai să-ţi spun 
cum s-a întâmplat... 

— Oricum, pe-ăsta, şi MacCallum îşi zvâcni bărbia spre 
armăsar, nu cred c-ai să-l împingi în faţa vreunui tren. 

Negrul îi freca mai departe trupul sclipitor, murmurându-i 
acelaşi cântec monoton. Negustorul râse. 

— Cred şi eu că nu, recunoscu el, şi nici Tobe. Uită-te la ei, 
acuma, eu nu m-aş apropia de bestia asta cum nu m-aş gândi 
să zbor. 

— Am să-ncalec calul ăsta, spuse Bayard deodată. 

— Ce cal? întrebă geambaşul şi ceilalţi îl priviră pe Bayard 
cum trece peste poartă şi sare în grajd. 

— Lasă calu-ăsta-n pace, tinere, spuse geambaşul. 

Insă Bayard nu-i dădea nicio atenţie. Se îndreptă spre cal; 
armăsarul îşi lunecă privirea regească peste el şi apoi mai 
departe. 

— Lasă calu-ăla-n pace, strigă geambaşul, sau chem 
poliţia. 

— Lasă-l tu în pace, spuse MacCallum. 

— Şi să-l las să-mi prăpădească un armăsar care face o 
mie cinci sute de dolari? Calu-ăsta-are să-l omoare. Hei, 
Sartoris! 

MacCallum scoase din buzunarul de la şold un teanc de 
bancnote strânse cu un elastic. 

— Lasă-l în pace, repetă el. Asta-i ce vrea şi el. 

Geambaşul aruncă o privire rapid calculatoare spre teancul 
de bancnote. 

— Vă iau martori, domnilor... începu, vorbind foarte tare; 
pe urmă tăcu deodată şi cu toţii priviră încordaţi cum Bayard 
se apropia de armăsar. 

Animalul îşi lunecă ochiul trufaş, licăritor, încă o dată 
asupra lui, îşi ridică fără teamă capul şi sforăi. Negrul privi 

122 


peste umăr şi se strânse deodată lângă trupul animalului şi 
cântecul i se schimbă în vorbire precipitată. 

— Plecaţi de-aici, albilor, spuse. 

Animalul sforăi încă o dată şi-şi aruncă în sus capul, iar 
frânghia care-l lega plesni ca un fir de păpădie; negrul 
rămase cu ochii mari la capătul care atârna în vânt. 

— Plecaţi de-aici, albilor, strigă. Repede, fugiţi de-aici. 

Însă armăsarul îi evită mâna întinsă. Îşi ciocni laolaltă dinţii 
într-un arc rău şi negrul sări într-o parte prăbuşindu-se la 
pământ când armăsarul ţâşni ca o explozie de bronz. Bayard 
se ferise de copitele ridicate ca nişte săbii, şi când calul se 
învârteji pe loc în milioane de licăriri asemenea unui foc 
aprins, privitorii văzură că reuşise să-i petreacă un capăt al 
frânghiei de după fălci; pe urmă văzură cum animalul se 
cabrează iarăşi, smulgându-l pe om din pământ şi biciuind 
aerul cu trupul lui într-un arc de fulger. Pe urmă se opri 
locului, tremurând când Bayard îi astupă nările cu frânghia 
întortocheată şi deodată omul era în spinarea lui, iar calul 
rămase cu capul plecat şi ochii rostogolindu-i-se în cap, 
tremurându-şi tot trupul în valuri de flăcări tresăritoare, gata- 
gata să explodeze iarăşi. 

Animalul izbucni ca nişte aripi de bronz uriaş deschizându- 
se; privitorii se rostogoliră unii peste alţii la o parte din poartă 
trăgându-se înapoi şi lemnul porţii se fărâmă ca nişte bețe de 
chibrituri sub tunetul lui vulcanic. Bayard se aplecase pe 
grumaz şi-i trăgea într-o parte şi-ntr-alta capul înnebunit şi 
porni astfel de-a lungul aleii, răspândind groaza printre caii şi 
catârii priponiţi răbdători lângă fierărie şi printre căruțele 
oprite. În locul unde aleea dădea în stradă, un grup de negri 
se risipiră în faţa lor şi, fără să-şi schimbe pasul, armăsarul 
zbură peste un copil negru care-i stătea în cale strângând în 
mână o bucată de zahăr candel colorat. O căruţă trasă de 
catâri tocmai intra în alee; catârii se ridicată înnebuniţi în 
două picioare drept în faţa înspăimântată, cu fălcile căscate, 
a albului de pe capră, şi Bayard îşi cârmi din nou tunetul şi-l 
îndreptă în partea opusă pieţei. In josul aleii, în urma lui 
spectatorii alergau ţipând prin praf, cu geambaşul printre ei 
şi Rafe MacCallum încă strângând în mâini teancul de 

123 


bancnote. 

Armăsarul alerga sub el ca o muzică cutremurătoare, 
nebunească, într-o splendoare cu neputinţă de stăpânit. 
Frânghia îi putea numai schimba direcţia, nu viteza, şi printre 
strigătele care veneau de la un trotuar şi de la celălalt el îşi 
zvâcni animalul într-o altă stradă. Era o stradă mai liniştită; 
curând aveau să iasă afară din oraş şi acolo, în câmp, 
armăsarul ar fi putut să-şi istovească furia fără riscurile 
sporite ale automobilelor şi trecătorilor. Glasurile se stingeau 
în tunetul pe care-l iscase trecerea lui: „La o parte! La o 
parte!” Insă strada era pustie cu excepţia unui automobil mic 
care se îndrepta în aceeaşi direcţie cu ei, şi mai departe, la 
capăt, în fundul tunelului verde, nişte pete mici viu colorate 
zbughind-o din stradă. Copii. „Sper c-au să rămână acolo”, îşi 
spuse. Ochii începuseră să-i lăcrimeze; sub el valul urcând şi 
coborând al goanei, în nări mirosul înţepător de furie şi forţă 
şi mândrie înfrântă urcând ca un fum din trupul animalului, şi 
trecu ca un fulger pe lângă automobil, remarcând într-o 
fracțiune orbitoare de secundă un chip de femeie şi o gură pe 
jumătate deschisă şi doi ochi rotunzi în uimire liniştită. Însă 
chipul trecu ca un fulger fără să i se întipărească în minte şi 
văzu copiii strânşi unul într-altul la marginea străzii şi pe 
partea cealaltă un negru cu un furtun la marginea trotuarului 
şi alături un alt negru cu o furcă în mână. 

Cineva ţipă pe o verandă şi grupul de copii se sparse cu 
strigăte ascuţite. O siluetă măruntă în cămaşă albă şi cu 
pantaloni scurţi albaştri ţâşni în mijlocul străzii şi Bayard se 
aplecă înainte şi-şi înfăşură frânghia pe încheietura mâinii şi 
coti animalul spre trotuarul celălalt unde cei doi negri 
rămăseseră cu gurile căscate. Silueta cea măruntă trecu, 
scăpă nevătămată în spate, pe urmă o bandă îngustă de 
verde îi ţâşni în faţă, un trunchi de copac asemenea unei 
spiţe de roată rotindu-se de-a-ndărătelea şi armăsarul stârni 
cu zgomot scântei din pavajul ud. Alunecă, îşi rostogoli 
copitele străduindu-se să-şi ţină echilibrul, făcu un salt lung şi 
căzu cu tunet la pământ, iar pentru Bayard urmă un trăsnet 
roşu şi apoi întunecime. 

Calul se ridică în picioare, se roti în loc, se ridică în două 

124 


copite şi-l lovi sălbatic pe bărbatul căzut la pământ, dar 
negrul cu furca îl goni la o parte şi atunci tropăi ţeapăn şi 
zvâcnindu-şi capul în susul străzii, trecând pe lângă 
automobilul acum oprit. La capătul străzii se opri tremurând 
şi-l lăsă pe rândaşul negru să-l atingă. Rafe MacCallum tot 
mai strângea în mâini teancul de bancnote. 


125 


ÎI ridicară de jos şi-l duseră în oraş într-un automobil 
chemat special, îl treziră pe doctorul Peabody din siesta lui şi 
doctorul Peabody îi bandajă grosolan capul lui Bayard şi-i 
dădu să bea din sticla care se afla în coşul plin de hârtii şi 
ameninţă că are să-i telefoneze domnişoarei Jenny dacă nu 
se duce drept acasă. Rafe MacCallum făgădui c-are să aibă el 
grijă să se ducă acasă, şi proprietarul automobilului cu care-l 
aduseseră se oferi să-l ducă el. Era un automobil cu caroserie 
Ford care, în loc de partea din spate avea o cabină în 
miniatură cât un coteţ făcută din tinichea şi pe ferestrele 
pictate având zugrăvită câte o gospodină privind cu încântare 
o maşină de cusut; înăuntru se afla cu adevărat o maşină de 
cusut, purtată astfel peste tot prin satele din regiune de acest 
comis-voiajor. Numele agentului era V.K. Suratt şi acum 
şedea, cu faţa lui vicleană plauzibilă, în spatele volanului. 
Bayard, cu capul vâjâindu-i, se aşeză alături şi pe scara 
maşinii se căţără un tinerel cu braţele cafenii şi cu o pălărie 
de pai foarte nouă aşezată într-o parte pe cap, şi-şi lăsă 
trupul zvelt să absoarbă toate zgâlţâiturile cu o nepăsare 
neglijentă când porniră fără grabă, ieşind din oraş pe drumul 
din vale. 

Băutura pe care i-o oferise doctorul Peabody în loc să-i 
potolească nervii surescitaţi i se rotea acum greoaie şi caldă 
în stomac şi-i stârni un fel de greață, şi pe sub pleoapele 
închise forme groteşti roşii i se încolăceau zvâcnind în cercuri 
obositoare. Le urmărea inert, fără surpriză cum se iscau din 
întunecime şi se roteau leneşe, se mistuiau singure, 
reapăreau, de fiecare dată mai palide, pe măsură ce i se 
limpezeau gândurile. Şi totuşi, undeva împletită cu aceste 
forme şi în acelaşi timp distinctă, plutind dincolo de ele cu o 
trufie liniştită, calmă în mijlocul rotocoalelor fără înţeles, era 
o faţă. Se părea că avea o legătură de un anumit fel cu însăşi 
clipa aceea care culminase în întunericul din jur; şi totuşi se 

126 


părea că, în ciuda izolării ei mândre, era o parte din însuşi 
haosul rotitor în care se stingea; o parte din haos şi totuşi 
mereu aducând în vârtejul acesta roşiatic un fel de 
prospeţime constantă ca aceea a unei brize umbroase, abia 
simţite. Rămânea astfel la o parte, nu cu totul distinctă, în 
vreme ce formele şerpuitoare păleau în greaţa mohorâtă a 
suferinţei fizice odată cu zgâlţâiturile maşinii, lăsându-i 
pretutindeni în trup, ca un ecou, o seninătate răcoroasă şi 
încă şi altceva - un simţământ de neplăcere penibil, dar 
totuşi fascinant, şi căruia el însuşi şi ceva din ce făcuse îi era 
obiectul. 

Se lăsa seara. De o parte şi de alta a drumului, bumbacul şi 
porumbul îşi înălţau suliţele verzi deasupra pământului gras, 
întunecat şi prin pâlcurile de arbori pe unde soarele cădea 
pieziş peste umbrele violete se auzeau porumbeii uguind 
molatic. După o vreme Suratt cârmi din şosea într-un drum 
de care abia adâncit, plin de hârtoape, printre câmpuri şi alte 
pâlcuri de pomi şi ieşiră apoi în soare, iar Bayard îşi scoase 
pălăria şi şi-o ţinu în faţa obrazului. 

— Te arde soarele? spuse Suratt. Nu mai avem mult. 

Drumul şerpuia acum prin pădure, pe unde soarele era 
intermitent, şi urca treptat pe o pantă nisipoasă. Dincolo, 
pământul cobora în ogoare bolovănoase, prost lucrate şi 
dincolo de ele era un pâlc de pomi fructiferi, piperniciţi şi o 
dumbravă mică de plopi argintii palizi ca absintul şi licărind 
fără vânt, şi o casă mică, mâncată de vreme. Dincolo de ea, 
mult mai mare, se înălța un hambar cenuşiu şi cu lemnul ros 
de vreme. Drumul se bifurca aici. Un braţ şerpuia prin nisip 
către casă, celălalt mergea mai departe năpădit de bălării 
către hambar. Tinerelul de pe scară îşi băgă atunci capul în 
maşină. 

— Mergi înainte spre hambar, spuse. 

Suratt se supuse. Dincolo de ierburile de la marginea 
drumului, un gard se lupta povârnit cu propria disoluţie, şi 
dintre bălăriile crescute lângă el se ridicau în unghi mohorât 
coarnele unui plug în timp ce fierul îi ruginea paşnic în 
putregaiul de pe pământ, şi alte unelte agricole rugineau şi 
ele ascunse pe jumătate în iarbă - schelete ale muncii lecuite 

127 


acum de pământul pe care ar fi trebui să-l siluiască şi care se 
arătase mai blând decât ele. Gardul coti brusc. Suratt îşi opri 
maşina şi tinerelul cobori şi deschise poarta de lemn putrezit; 
Suratt intră în curtea hambarului unde se mai afla o căruţă cu 
roţi sparte şi o laviţă mare de lemn, şi scheletul ruginit al 
unui Ford. Jos, peste radiatorul boltit şi calp, cele două faruri 
îi dădeau un aer de uimire răbdătoare şi holbată, iar mai 
încolo era o vacă slabă care rumega privindu-i cu ochii 
morocănoşi. 

Uşile hambarului atârnau nesigure în balamalele rupte, 
ţinându-se de uşori cu fire de sârmă ruginită; dincolo, 
caverna hambarului se căsca într-o dezolare stătută - o 
travestire penibilă a roadelor pământului ce s-ar fi cuvenit 
strânse şi ale bogățiilor lui subînţelese. Bayard se aşeză pe 
scara maşinii şi-şi lăsă capul bandajat pe portieră privindu-i 
pe Suratt şi pe tânăr cum intrau în hambar şi urcau treptele 
unei scări invizibile. Vaca rumega cu o disperare înceată şi pe 
suprafaţa gălbuie a unei bălți, prinse în maluri de lut bătătorit 
şi crăpat de soare, nişte gâşte se roteau ca nişte nori mici, 
noroioşi. Soarele cădea într-o rază lungă, pieziş, peste cozile 
şi peste gâturile lor suave şi peste flancul slăbănog, ritmic 
tresărind, al vacii, arcuindu-i cu aur coastele ieşite în afară. 
Curând, picioarele lui Suratt ieşiră la iveală pipăindu-şi 
drumul, urmate de trupul lui precaut, şi după el tinerelul 
lunecă uşor pe scară prelingându-se într-o singură mână. 

Apăru purtând un urcior de pământ pe care-l strângea 
lângă coapsă. Suratt îl urma în cămaşa lui curată, albastră, 
fără cravată şi-şi zvâcni capul spre Bayard şi dădură colţul 
hambarului printre ierburile care crescuseră, înalte, până la 
mijloc. Bayard îi ajunse tocmai când tinerelul cu urciorul se 
strecură cu o singură mişcare şerpuită printre două şiruri 
desfăcute de sârmă ghimpată. Suratt se aplecă mai greoi şi 
împinse sârma de deasupra şi apăsă cu piciorul pe cea de 
dedesubt până trecu Bayard. În spatele hambarului terenul 
cobora în umbră, către o îngrămădire stufoasă de sălcii şi 
soc, din mijlocul cărora se înălța un fag uriaş şi câţiva puieţi 
ca nişte stafii bălţate şi din care se ridica ieşindu-le în 
întâmpinare o umezeală răcoroasă, ca o respiraţie. Izvorul 

128 


ţâşnea din rădăcinile fagului printre bârne de lemn înfundate 
până la margini în nisipul tremurând neîncetat şi delicat sub 
neliniştea limpidă a apei şi cobora mai departe spre desişurile 
de sălcii şi soc. 

Pământul în jurul izvorului era bătătorit şi lustruit parcă, 
asemenea unei duşumele. Lângă izvor era o oală de fier 
înnegrit, aşezată pe patru cărămizi; sub ea, o grămăjoară de 
cenuşă palidă şi o mână de cărbuni stinşi şi de cioturi pe 
jumătate arse. De oală era sprijinită o scândură de frecat cu 
partea de metal lustruită şi o cană de tinichea ruginită atârna 
într-un cui bătut în copac deasupra izvorului. Tinerelul puse 
urciorul pe pământ şi el şi cu Suratt se lăsară pe vine alături. 

— Nu ştiu dacă nu dăm de bucluc că-i dăm lu’ domnul 
Bayard whisky, Hub, spuse Suratt. Da’ şi doctoru' Peabody i-a 
dat chiar el o duşcă; aşa că-mi închipui că putem şi noi să-i 
mai dăm una. Nu-i aşa, domnu Bayard? 

Stând aşa pe vine, îşi ridică spre Bayard faţa vicleană 
afabilă. Hub trase coceanul de porumb vârât în buza 
urciorului şi i-l trecu lui Suratt care-l întinse lui Bayard. 

— Pe domnul Bayard îl cunosc de când era un copil în 
pantaloni scurţi, îi mărturisi Suratt lui Hub. Da acuma-i prima 
oară că eu şi cu 'mnealui bem împreună. Nu-i aşa, domnul 
Bayard?... Cred că vrei o cană să bei, nu? 

Dar Bayard începuse să bea, cu urciorul proptit pe braţul 
pe care şi-l ţinea orizontal şi cu gura urciorului lipită de buze 
tot cu acelaşi braţ, aşa cum se cuvine s-o facă băutorii. 

— Ştie cum se bea din urcior, ce zici? adăugă Suratt. Ştiam 
eu că-i om de nădejde, spuse pe un ton de convingere 
bătăioasă, confidențială. 

Bayard lăsă în jos urciorul şi i-l dădu înapoi lui Suratt care i- 
| întinse politicos lui Hub. 

— Dă-i drumu', spuse Hub. Dă-i bătaie. 

Suratt se execută cu pistonări măsurate ale mărului lui 
Adam. Pe deasupra izvorului se roteau țânțari spulberându-se 
într-o rază tot mai piezişă de soare, ca o pulbere nesigură, 
aurie. Suratt cobori urciorul şi i-l trecu lui Hub, apoi se şterse 
la gură cu dosul palmei. 

— Cum te mai simţi acuma, domnu' Bayard? întrebă. Pe 

129 


urmă adăugă greoi: Te rog să mă ierţi. Cred că s-ar fi cuvenit 
să-ţi spun căpitane Sartoris, nu? 

— De ce? întrebă Bayard. 

Se lăsase şi el pe vine, sprijinit de trunchiul fagului. Panta 
care urca în spatele lor le ascundea hambarul şi casa, şi toţi 
trei şedeau acum chirciţi într-o cupă măruntă de linişte şi 
pace departe de lume şi de timp, pătrunşi de respiraţia 
proaspătă şi limpede a izvorului şi de picurările soarelui 
printre frunzele de soc şi salcie, asemenea unui vin difuz. Pe 
suprafaţa izvorului se întindea răsfrânt cerul, presărat cu 
frunze de fag netremurate de vânt. Hub se strânsese uscat în 
el, cu braţele cafenii cuprinzând genunchii, fumând o ţigară 
care-i ieşea de sub borul pălăriei. Suratt şedea în faţa lui, de 
cealaltă parte a izvorului. Avea o cămaşă albastră, ieşită la 
soare, şi în contrast cu ea mâinile şi faţa îi erau de un cafeniu 
aprins, egal, ca mahonul. Urciorul stătea rotund şi benign 
între ei. 

— Da, domnule, repetă Suratt. Eu totdeauna am zis că 
leacul cel mai bun pentru o rană e cât mai mult whisky. 
Doctorii, doctoraşii ăştia tineri de-aici care-şi închipuie că ştiu 
totul le spun ei oamenilor altfel, da’ doctorul Peabody, 
bătrânu', chiar el i-a tăiat piciorul lui bunicu-meu şi bunicu- 
meu stătea întins pe spate pe masa de bucătărie cu o 
damigeană în braţe, şi cu o saltea şi un prosop peste picioare 
şi patru oameni îl ţineau bine şi el înjura şi cânta nişte 
cântece aşa deocheate că femeile şi copiii au ieşit hăt colo pe 
pajişte în spatele hambarului să aştepte acolo. Hai, mai ia, 
spuse şi trecu urciorul peste izvor şi Bayard bău iarăşi. 
Acuma cred că începi să te simţi tocmai cum trebuie, nu? 

— Să mă ia dracu’ dacă-mi mai dau seama, răspunse 
Bayard. Asta-i dinamită, măi băieţi. 

Suratt ridică urciorul şi pufni, apoi îl duse la buze şi mărul 
lui Adam îi ţâşnea iarăşi în relief pe ecranul de soc şi sălcii. 
Socul avea să dea curând în floare, în ciorchini palizi de flori 
mărunte. Domnişoara Jenny făcea în fiecare an câte puţin vin 
din ele. Era vin bun, dacă ştiai cum să-l faci şi aveai răbdare. 
Vin de floare de soc. Ca un ritual pentru un joc de copii: un 
joc jucat de fetiţe în rochiţe palide, între ceasul mesei de 

130 


seară şi amurg. Peste adâncitura unde şedeau ei, soarele îşi 
mai trimitea raze lungi; ţânţarii se roteau spulberându-se ca 
nişte fire de praf într-o cameră tăcută, de mult închisă. Vocea 
lui Suratt continua prietenoasă, fără încetare repetându-se, 
într-o admiraţie politicoasă faţă de tăria capului lui Bayard şi 
faţă de faptul că acum era prima dată când el cu Bayard 
beau ceva împreună. 

Băură iarăşi şi Hub începu să împrumute ţigări de la Bayard 
şi deveni şi el ceva mai liber şi mai robust în exprimare, 
povestind anecdote în limbajul lui rustic, despre whisky şi 
fete şi jocul de zaruri; curând, el şi cu Suratt începură să se 
sfădească prieteneşte în legătură cu munca lor. Păreau să fie 
în stare să stea la nesfârşit aşa, pe vine, fără să obosească, 
dar lui Bayard începură curând să-i amorţească picioarele şi 
şi le întinse, simțind mâncărime când sângele i se puse în 
mişcare iarăşi, şi acum şedea cu spinarea rezemată de 
trunchiul copacului şi cu picioarele lui lungi întinse drept 
înainte, auzind vocea lui Suratt fără s-o asculte. 

În cap nu mai simţea acum decât o încordare neplăcută; în 
unele clipe îi venea să creadă că i se desprinde de pe umeri 
şi pluteste prin aer prin faţa ecranului de verdeață ca un 
balon transparent, şi în care sau în spatele căruia faţa aceea, 
care nici nu se arăta cu totul, nici nu se topea cu totul, 
aştepta cu un fel de exasperare umbroasă - doi ochi rotunjiţi 
de o uimire gravă, speriată, două mâini ridicate ţâşnind peste 
o bluză mică, albă şi pantaloni scurţi albaştri, smucindu-se 
într-o parte, aruncându-se sub tunetul de copite în întuneric... 

Vocea înceată, previzibilă a lui Suratt continuă să 
vorbească, dar fără nimic iritant în ea. Părea să se 
potrivească total cu scena aceasta nemişcată, sporovăind 
înainte despre lucruri pământeşti. 

— Felu-n care-am învăţat eu să culeg bumbacu', spunea 
acum; fratele meu cel mai mare m-a luat şi m-a pus în şiru' 
din faţa lui. Mi-a dat drumul şi, cum rămâneam în urmă, el se 
apropia din spate. Şi de fiecare dată când dam cu sapa o 
dată, o auzeam pe a lui de două ori. Pe vremea aia nici n- 
aveam pantofi în picioare, adăugă fără umor. Aşa că a trebuit 
să mă-nvăţ să lucrez repede, cu sapa aia a lui pe care o 

131 


auzeam izbind la călcâiele mele goale. De atunci mi-am jurat 
că orice s-o-ntâmpla n-am să semăn nimic în pământ când 
am s-ajung să fac ce vreau eu. Pentru ăia care au pământ o fi 
bine, da' oameni ca ai mei care n-au avut niciodată un petic 
de pământ de fiecare dată când scormoneau într-o brazdă 
dezgropau murdăria şi noroiul pentru alţii. 

Ţânţarii dansau rotindu-se mai repede acum în soare, pe 
deasupra locurilor tainice în apa izvorului, şi lumina soarelui 
căpăta o nuanţă întunecată de aramă. Suratt se ridică în 
picioare. 

— Ei, băieţi, eu trebuie să mă-ntorc înapoi în oraş. Îl privi 
iarăşi pe Bayard cu faţa lui vicleană, blândă, întoarsă spre el. 
Cred acum că domnu' Bayard a şi uitat de izbitura aia în cap, 
nu? 

— La dracu’, spuse Bayard, nu-mi mai tot spune domnul 
Bayard. 

Suratt ridică urciorul. 

— Ştiam eu că-i om de nădejde când ajungi să-l cunoşti, îi 
spuse lui Hub. Il ştiu de când era numai atâtica, numai că el 
şi cu mine n-am avut niciodată prilejul să ne întâlnim aşa. Eu 
am fost băiat sărac, dragii mei, în vreme ce familia lu' 
domnu' Bayard stă acolo în casa aia mare, cu o grămadă de 
bani la bancă şi negri care să le vadă de toate. Insă e om pe 
cinste, repetă. N-are să spună la nimeni cine i-a dat să bea 
whisky-ul ăsta. 

— N-are decât să spună dacă vrea, răspunse Hub. Mie nu- 
mi pasă. 

Băură iarăşi. Soarele aproape apusese, şi din locurile 
tainice, mlăştinoase de pe firul izvorului se auzea orăcăitul ca 
de basm al broscuţelor. Vaca aceea slabă, invizibilă acum, 
mugi dinspre hambar şi Hub puse la loc coceanul la gura 
urciorului şi îl apăsă cu palma şi pe urmă urcară încet panta 
şi se strecurară prin sârma ghimpată. Vaca stătea în uşa 
hambarului şi îi privea apropiindu-se, şi mugi iarăşi, 
morocănos, jalnic. Gâştele ieşiseră din baltă şi acum treceau 
în şir grav prin curtea hambarului către casa în uşa căreia, 
între două tufe de mirt sălbatic, stătea acum o femeie. 

— Hub, spuse ea cu o voce inexpresivă, ţărănească. 

132 


— Mă duc până-n oraş, îi răspunse aspru Hub. S-o mulgă 
Sue. 

Femeia rămase nemişcată în uşă. Hub intră cu urciorul în 
hambar şi vaca îl urmă; el o auzi şi se întoarse şi-i dădu o 
lovitură răsunătoare cu piciorul în coastele slăbănoage 
blestemând-o, dar fără nicio căldură. Curând apăru din nou, 
se îndreptă spre poartă, o deschise şi Suratt ieşi cu maşina. 
Inchise apoi poarta şi o legă la loc cu sârma şi se urcă pe 
scara automobilului. Bayard se trase la o parte pe banchetă 
şi-l chemă pe Hub să intre în maşină. Femeia stătea mai 
departe în prag privindu-i liniştită. Cam în dreptul uşii, 
gâştele izbucniră în toate părţile cu ţipete discordante, cu 
gâturile unduioase şi suave făcând gesturi hieratice, ca într-o 
pantomimă. 

Umbrele pomilor fructiferi se aşterneau prelungi peste 
câmpurile părăginite şi automobilul îşi împingea umbra 
alungită în faţă ca umbra unei păsări uriaşe, cocoşate. Urcară 
dealul nisipos în ultima lumină de soare şi porniră în jos, în 
amurgul şi înserarea violetă. Drumul era tăcut aici, pe 
nisipuri, şi maşina se zgâlţâia peste hârtoape şi rădăcini, 
până ieşi iarăşi la drumul mare. 

Luna în creştere răsărise deasupra. Deocamdată nu iradia 
noapte încă, şi ei înaintau acum spre oraş trecând când şi 
când pe lângă vreo căruţă cu ţărani care se întorceau acasă. 
Pe aceştia Suratt, care-i cunoştea aproape pe toţi cei de prin 
partea locului, îi saluta cu câte un gest grav al mâinii sale 
cafenii şi în curând, când drumul traversă un pod de lemn 
printre sălciile şi socul mai des şi întunericul se făcuse mai 
dens, mai palpabil, Suratt opri maşina şi ieşi încălecând 
portiera. 

— Voi, băieţi, staţi liniştiţi, spuse. Doar un minut. Trebuie 
să-mi umplu radiatorul. 

Il auziră umblând în spatele maşinii; apoi se ivi din nou cu 
o găleată de tablă şi se lăsă binişor în şanţul de la marginea 
drumului de lângă pod. Apa bolborosea şi murmura pe sub 
pod, invizibilă în semiîntunericul amurgului, şi foşnetul îi era 
împovărat de ţârâitul greierilor şi orăcăitul broaştelor. Peste 
sălciile care urmăreau firul apei se mai roteau în roiuri 

133 


spulberate ţânţarii, şi lilieci uriaşi se iscară din senin în 
zboruri prelungi, dispărând în mijlocul câte unei piruete prin 
aer, ca să apară din nou avântându-se pe cerul senin, tăcuţi 
ca nişte picături de apă alunecând pe un geam; grăbiţi şi fără 
zgomot, şi încordaţi ca şi cum aripile le-ar fi fost îmblănite cu 
amurg şi tăcere. 

Suratt se căţără iar din şanţ cu găleata, desfăcu buşonul şi 
o plecă deasupra radiatorului. Luna se oprise fără emfază 
deasupra lor; cu toate acestea o umbră palidă a capului şi 
umerilor lui Suratt cădea peste botul maşinii, iar peste 
scândurile decolorate ale podului frunzişului aplecat al 
sălciilor se înscria delicat, abia văzut cu umbră. Ultimele 
gâlgâituri de apă se stinseră bolborosind înlăuntrul motorului 
şi Suratt puse găleata la loc şi se căţără iarăşi peste portieră. 
Farurile erau legate de un generator; el îl puse în funcţiune. 
Când maşina era în viteză redusă farurile aruncau o lumină 
puternică, dar când trase maneta scăzură la o _ licărire 
şovăitoare, mai mult o umbră luminoasă. 

Se făcuse noapte de-a binelea când ajunseră în oraş. Sus, 
luminile ceasului de la tribunal erau ca nişte mărgele galbene 
deasupra copacilor şi în licăririle verzui de pe cer se înălța o 
coloană de fum ca o pană legănătoare. Suratt îi lăsă la 
restaurant şi el porni mai departe; ei intrară şi proprietarul îşi 
ridică iar capul conic şi ochii rotunzi, umezi din spatele 
robinetului de sifon. 

— Doamne Sfinte, băiatule, exclamă, nu te-ai dus încă 
acasă? Doctorul Peabody te caută peste tot încă de la patru 
şi domnişoara Jenny a venit şi ea în oraş cu trăsura să vadă 
ce-i cu tine. Ai să te omori cu zile. 

— Du-te dracului dincolo, în spate, Deacon, răspunse 
Bayard, şi adu-ne, mie şi lui Hub, nişte şuncă şi ouă de doi 
dolari. 


Mai târziu se întoarseră după urcior cu automobilul lui 
Bayard - Bayard, Hub şi un al treilea tânăr, magazionerul de 
la gară, şi trei negri cu scripcă înghesuiți pe bancheta din 
spate. Dar nu merseră decât până la marginea câmpului, sus 

134 


lângă casă, aşteptând acolo în timp ce Hub porni pe jos pe 
drumul înecat în nisip spre hambar. Luna atârna palidă şi 
rece deasupra, şi din toate părţile insectele ţârâiau prin 
desişurile şi ierburile prăfuite. Pe bancheta din spate negrii 
murmurau între ei. 

— Frumoasă noapte, sugeră Mitch, magazionerul. 

Bayard nu răspunse nimic. Fuma posomorât cu capul 
strâns ca într-o cască de bandajele albe. Luna şi insectele 
erau unul şi acelaşi lucru, audibil şi vizibil, fără dimensiuni şi 
fără începuturi. 

După o vreme Hub se materializă pe fondul vag conturat al 
drumului, încununat de aplecarea argintie a pălăriei, 
apropiindu-se şi ridicând urciorul la portiera maşinii, în vreme 
ce-i scotea coceanul de la gură. Mitch i-l trecu lui Bayard. 

— Bea, spuse Bayard, şi Mitch bău; băură şi ceilalţi. 

— Aşa e, conveni Mitch. Se întoarse spre ei pe banchetă. N- 
are vreunul din voi vreo cană, ceva, băieţi? 

Negrii murmurară din nou, chestionându-se unul pe altul cu 
un fel de consternare blândă. 

— Staţi, spuse Bayard şi se dădu jos din maşină; ridică apoi 
capota şi deşurubă capacul de la eşapament. Are să aibă 
puţin gust de benzină o duşcă-două. Dar după asta nici n-o să 
vă mai daţi seama. 

— Nu, vă rog, îl aprobară negrii în cor. 

Unul luă capacul, îl şterse cu pulpana hainei şi băură pe 
rând plescăind zgomotos din buze. Bayard puse buşonul la 
loc şi se urcă în maşină. 

— Mai vrea cineva o duşcă? întrebă Hub cu coceanul de 
porumb în mână. 

— Mai dă-i una lui Mitch, îl sfătui Bayard. El trebuie să ne 
ajungă din urmă. 

Mitch mai bău o dată. Apoi Bayard luă urciorul şi şi-l ridică 
la gură. Ceilalţi îl priveau cu respect. 

— Să mă ia dracu’ dacă ăsta nu ştie să bea, murmură 
Mitch. Mie mi-ar fi frică să beau atâta dintr-odată. 

— E capul ăsta al meu, dracului, şi Bayard cobori urciorul 
de la gură şi i-l trecu lui Hub. Mă tot gândesc că, dacă mai 
beau o înghiţitură, mă mai uşurează. 

135 


— Doctorul ţi-a strâns bandajul ăsta prea tare, spuse Hub. 
N-ai vrea să ţi-l mai slăbesc niţel? 

— Nu ştiu. Bayard îşi aprinse altă ţigară şi aruncă chibritul. 
Cred c-am să mi-l scot de tot. Îl am de prea mult timp. 

Îşi ridică mâinile şi începu să tragă de bandaj. 

— Mai bine lasă-l acolo, îl avertiză Mitch. 

Însă el continua să tragă de legătură; pe urmă îşi strecură 
degetele pe sub o cută a feşei şi trase cu toată puterea. Unul 
din negri se aplecă spre el cu un briceag şi i-l tăie şi îl priviră 
cu toţii cum şi-l desfăşoară şi-l aruncă afară din maşină. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, îi spuse Mitch. 

— Ei, lasă-l să şi-l scoată dacă aşa vrea el, spuse Hub. N- 
are nimic. 

Intră şi el în maşină şi-şi lăsă urciorul între genunchi, iar 
Bayard întoarse automobilul. Drumul nisipos scrâşni iarăşi 
sub cauciucurile late şi urcă apoi iar prin pădure unde lumina 
bălţaţă a lunii era intermitentă, înşelătoare în peisajul mereu 
risipindu-se. Invizibile şi fără sursă prin tiparele schimbătoare 
de lumina şi umbră, rândunicile de noapte erau ca nişte 
flaute cu glasuri lichide. Drumul străbătea pădurea şi cobora 
cu nisipurile în ascunzişuri înşelătoare şi tăcute, şi o luară pe 
drumul din vale, îndepărtându-se de oraş. 

Automobilul înainta cu foşnetul uscat al eşapamentului 
închis. Pe bancheta din spate, negrii murmurau între ei cu 
hohote îmblânzite de râs sfâşiindu-se ca nişte petice de 
hârtie. Trecură prin faţa porţilor de fier şi a casei lui Bayard, 
senină în bătaia lunii printre copaci, prin faţa staţiei cu 
steagul, scundă şi compactă ca o cutie, şi a bumbăcăriei de-a 
lungul căii ferate. 

Drumul începu în sfârşit să urce printre coline. Era neted, 
pustiu şi şerpuitor, iar negrii tăcură când Bayard începu să 
mărească viteza. Dar nu era încă ceea ce se temeau ei să nu- 
| vadă făcând. Se mai opriră de două ori să bea, şi apoi, din 
vârful unui deal privirea li se deschise spre un alt pâlc de 
lumini, strânse ca o mână de mărgele pe adâncitura mai 
palidă pe unde trecea calea ferată. Hub scoase buşonul de la 
eşapament şi băură iarăşi cu toţii. 

Înaintau apoi prin nişte străzi identice cu cele de acasă, 

136 


îndreptându-se încet spre o piaţă identică. Oamenii din piaţă 
se întorceau să se uite curioşi după ei. Traversară piaţa şi o 
luară pe altă stradă trecând printre grădini mari şi ferestre 
oblonite şi, curând apoi, pe lângă un gard de fier privind 
printre copaci negri şi argintii spre ferestrele luminate 
înşiruindu-se ordonat ca nişte lanterne pătrate printre 
crengile arborilor. 

Se opriră acolo, în umbră. Negrii coborâră şi scoaseră 
scripca şi o ghitară din maşină. Cel de al treilea ţinea în mână 
un tub îngust, mat, cu mai multe clape peste care luna 
licărea întretăiat în puncte palide, şi se strânseră în grup cu 
capetele laolaltă, murmurând între ei şi scoțând acorduri 
încete, plângătoare de pe strunele instrumentelor. Pe urmă 
cel cu clarinetul şi-l ridică la buze. 

Melodiile erau vechi. Unele erau mai pretenţioase, 
compoziţii complicate, însă în execuţia lor asta se pierdea şi 
toate căpătau în schimb o asemănare plângăreaţă, o 
simplitate ceţoasă, ritmică; şi se ridicau în arpegii bogate, 
jeluitoare în aerul argintiu, stingându-se, murind în repetări în 
minor prin peisajul înşelător luminat de lună. Mai cântară 
ceva, un vals vechi. Cerberul colegiului străbătu pajiştea 
bălţată de lună până la gard şi se sprijini cu coatele de el, o 
umbră cocârjată ascultând, printre alte umbre; de cealaltă 
parte a străzii, în umbrele de acolo, erau alţii ascultând. Se 
apropie un automobil, încetinind treptat şi oprindu-şi apoi 
motorul şi stingând farurile, şi la ferestrele înşiruite acolo se 
iviră capete, aureolate de camerele luminate din spate, fără 
individualitate, feminine, distante, de o tinereţe delicată, 
divină. 

Cântară apoi Acasă, ce bine-i acasă, şi când ultimul acord 
amplu, în minor, se stinse, ajunse până la ei o bătaie molatică 
de palme tinere. Pe urmă Mitch cântă Woapte bună, 
doamnele mele, cu glasul său de tenor adevărat, cam prea 
dulceag, şi palmele tinere se auziră mai tare, şi când porniră 
îndărăt cu maşina capetele zvelte se aplecară aureolate cu 
păr auriu la ferestrele luminate şi aplauzele delicate plutiră 
multă vreme prin aer după ei, tot mai slabe în tăcerea de 
argint şi în nesfârşirea lunară. 

137 


În vârful primului deal la ieşirea din oraş se opriră şi Hub 
deşurubă iarăşi capacul de la eşapament. In urma lor lumini 
tremurătoare licăreau printre copaci şi li se părea că sunetul 
palmelor tinere izbite venea încă spre ei prin lumea 
cufundată în tăcere, ca nişte flori firave plutind în faţa 
bărbăţiei şi a tinereţii lor, şi băură acum fără să-şi vorbească, 
învăluiţi încă în magia încet stingându-se a acelei clipe 
pierdute. Mitch fredona încetişor pentru el doar; automobilul 
porni iarăşi torcând ca o pisică. Drumul cobora în ocoluri 
uşoare, pustiu, albit de lună. Bayard vorbi, cu glasul aspru, 
abrupt. 

— Taie contactul, Hub, spuse. 

Hub se aplecă şi-şi întinse mâna pe sub cadranul de la bord 
şi maşina începu să lunece cu un murmur continuu, 
dezlănţuit, ca şi cum şi-ar fi trezit la viaţă aripi de tunet; pe 
urmă drumul se netezi într-un arc larg către o altă pantă 
suitoare şi murmurul trecu deodată în crescendo, iar 
automobilul ţâşni cu o violenţă care le tăie respiraţia. Negrii 
nu mai vorbeau între ei; unul din ei scoase un vaiet ţipător. 

— Reno a rămas fără pălărie, spuse Hub privind peste 
umăr. 

— N-are nevoie de ea, răspunse Bayard. 

Maşina urcă mugind colina, năpustindu-se peste creştetul 
ei şi fulgerând pe curba coborâtoare. 

— O, Doamne, se văită negrul. Domnu’ Bayard! Curentul 
sălbatic de aer îi risipea vorbele ca pe nişte frunze. Dă-mi 
drumu' jos, domnu' Bayard! 

— N-ai decât să sări, răspunse Bayard. 

Drumul cădea sub ei ca o duşumea înclinată, tăind prin 
vale, acum drept ca o sfoară întinsă. Negrii se încleştaseră de 
instrumentele lor şi unii de alţii. Vitezometrul arăta cincizeci 
şi cinci de mile, apoi şaizeci şi urca treptat. Case izolate 
fulgerau adormite pe lângă ei şi câmpuri şi petice de pădure, 
ca nişte tuneluri. 

Drumul se desfăşura înainte peste câmpia neagră şi 
argintie. Rândunici de noapte se strigau pe o parte şi pe alta, 
chemându-se întrebătoare, repetându-şi silabele lichide; când 
şi când, atunci când farurile măturau cotiturile abrupte ale 

138 


drumului, două petice de foc palid clipeau prin praf în faţa lor 
şi pasărea se năruia stângace undeva sub radiator. Marginea 
drumului urca mereu şi pante împădurite cădeau de o parte 
şi de alta spre vale. Colibe răzlețe de negri se chirceau pe 
pantă sau la marginea drumului. 

Drumul căzu, apoi se ridică iarăşi într-o clipă prelungă, 
întreruptă de altă adâncitură; pe urmă se ridică deodată în 
faţa lor ca un perete. Maşina se aruncă în sus şi peste şanţ, 
apoi părăsi cu totul drumul, pe urmă coti iarăşi într-o curbă 
teribilă cu  vaietele concentrate ale negrilor pierind 
întretăiate. Pe urmă şanţul se ridică iarăşi şi tunetul motorului 
încetă şi se stinse oprindu-se. Negrii şedeau acum aruncaţi în 
fundul maşinii. 

— Am ajuns la cer? murmură unul după o vreme. 

— Nu te primesc în cer cu băutură în suflu şi fără pălărie, 
băiete, spuse altul. 

— Dacă Dumnezeu nu se îngrijeşte mai bine decât s-a 
îngrijit de pălăria aia a mea, nici nu mai vreau s-ajung 
acoloşa, răspunse primul. 

— Mmmmmmmmmm, gemu al doilea, când am luat-o în 
jos, atunci după dealu' de la urmă, clarinetu' mi-a lunecat din 
mână, ca să nu mai zic de pălărie. 

— Şi când ne-am scuturat şi peste buturuga aia, acolo în 
spate unde-o fi fost, adăugă al treilea, ziceam că tot 
automobilu’ mi-a lunecat din mână. 

Băură iarăşi. Erau undeva sus, şi aerul adia cu o răcoare 
gravă. De o parte şi de alta se întindea valea plină de o ceaţă 
de argint străbătută de rândunele de noapte; dincolo de văile 
acestea pământul argintiu se întindea tot mai departe până 
la cer. Undeva pe el, departe şi dureros, urlă un câine. Lui 
Bayard capul îi era acum rece şi limpede ca un clopot fără 
limbă. Şi în el îi apăru în sfârşit limpede faţa aceea: cei doi 
ochi rotunjiţi de o uimire gravă, înaripaţi senin de două pale 
de păr întunecat. Era fata aceea, Benbow, îşi spuse, şi 
rămase nemişcat un timp privind cerul. Luminile de la ceasul 
tribunalului erau sigure, galbene, neclipitoare în depărtarea 
risipită între ei, însă în toate celelalte direcţii lumea se 
întindea tot mai departe în valuri somnoroase, lăptos opaline. 

139 


Pofta de mâncare îi trecuse cu totul la ceasul mesei de 
seară şi mătuşa Sally Wyatt îşi mesteca mâncarea pregătită 
cu atâta grijă şi o bombănea certăreaţă pentru că nu voia să 
mănânce. 

— Mama mea avea grijă să beau o ceaşcă de ceai de 
scoarță de copac când veneam bosumflată la masă şi nu 
voiam să mănânc, declară mătuşa Sally, dar astăzi unii-şi 
închipuie că Bunul Dumnezeu are să-i ţină dacă ei nu mişcă 
nici degetul mic. 

— N-am nimic, insistă Narcissa. Decât că nu mi-e foame în 
seara asta. 

— Asta tu o spui. Numai să te-mbolnăveşti şi, Dumnezeu 
ştie, eu nu mai am destulă putere să te îngrijesc şi pe tine. Pe 
vremea mea, tinerii aveau mai multă consideraţie pentru 
bătrâni. 

Îşi mesteca mâncarea fără graţie, certăreaţă şi depănându- 
şi monoton amintirile, în vreme ce Narcissa se juca nervoasă 
cu mâncarea din farfurie. Mai târziu, mătuşa Sally îşi continuă 
monologul, legănându-se în balansoar, cu interminabilul ei 
lucru de mână în poală. Nu voise niciodată să divulge ce avea 
să fie exact când o să-l termine, nici cui îi era destinat, şi 
lucra la el de cincisprezece ani, purtând pretutindeni cu ea o 
pungă diformă de brocart ros şi decolorat, închizând fâşii şi 
căpeţele de ţesături de toate formele posibile. Nu se hotăra 
niciodată să le potrivească într-un tipar anume, aşa că le 
muta şi le potrivea, şi cădea pe gânduri, apoi le aranja altfel 
şi le schimba locul ca pe bucăţelele dintr-un puzzle, încercănd 
să le potrivească într-un desen anume sau să creeze un 
desen anume în jurul lor, fără să folosească foarfecele; 
netezind peticele colorate cu degete flasce, de culoarea 
chitului, potrivindu-le iarăşi şi iarăşi. Atârnat de poala rochiei, 
acul în care Narcissa potrivise aţa se legăna ca un păianjen. 

În colţul celălalt al camerei era aşezată Narcissa, cu o carte 
în mâini. Glasul mătuşii Sally  depăna aceeaşi 
interminabilitate  certăreaţă în timp ce Narcissa citea. 
Deodată ea se ridică în picioare, puse cartea deoparte, 

140 


traversă camera şi intră în alcovul unde era pianul. Dar nu 
cântase nici patru măsuri că mâinile îi căzură pe clape într-un 
acord discordant, închise pianul şi se îndreptă spre telefon. 

Domnişoara Jenny îi mulţumi laconic pentru amabilitatea 
cu care se interesa, şi îşi luă libertatea să spună că Bayard 
era bine: era încă un membru activ al aşa-numitei rase 
umane, cel puţin cât nu primiseră încă nicio înştiinţare 
oficială din partea autorităţilor. Nu, nu mai ştia nimic despre 
ei de când Loosh Peabody îi telefonase la ora patru după- 
amiaza ca să-i spună că Bayard era în drum spre casă cu 
capul spart. C-avea capul spart, asta crezuse imediat, însă în 
ce priveşte cealaltă parte a mesajului - nu-i acordase niciun 
fel de încredere, pentru că trăia laolaltă cu Sartorişii aceştia 
blestemaţi de optzeci de ani şi ştia ea bine că acasă la ei ar fi 
fost ultimul loc spre care un Sartoris cu capul spart să se 
gândească să se îndrepte. Nu, nici măcar n-o interesa unde 
putea să fie el în momentul de faţă, nădăjduia doar că nu-i 
făcuse prea mult rău calului. Caii sunt animale de preţ. 

Narcissa se întoarse în salon şi-i explică mătuşii Sally cu 
cine vorbise şi de ce; trase apoi un scăunel alături de lampă 
şi-şi reluă cartea. 

— Da, spuse mătuşa Sally după o vreme, dacă n-ai chef să 
stai de vorbă cu mine... îşi strânse grăbită peticele laolaltă şi 
şi le îndesă în pungă. Uneori dau har Domnului că tu şi cu 
Horace nu sunteţi sânge din sângele meu, după felul cum vă 
purtaţi. Dar dacă ajungi să bei fiertura aia, nu ştiu cine s-o 
pricepe să ţi-o pregătească; tu n-ai fi în stare să distingi un 
ceai de-un fel de oricare altul, tu. 

— N-am nimic, mă simt foarte bine, protestă Narcissa. 

— N-ai decât, repetă mătuşa Sally, fă tot ce poţi să cazi la 
pat, şi numai cu mine şi negresa asta bună de nimic să aibă 
grijă de tine. Asta n-a fost în stare să şteargă de praf o ramă 
de tablou de şase luni încoace, ştiu eu. Şi eu am făcut de 
toate - decât că nu m-am apucat de cerşit. 

Se ridică în picioare, spuse noapte bună şi ieşi şchiopătând 
din cameră. Narcissa şedea mai departe pe locul ei, şi 
întorcea paginile cărţii, ascultând-o pe cealaltă cum urca 
scările cu bufnituri mici, laborioase, repetate ale bastonului, 

141 


şi câtăva vreme mai rămas aşa, locului, întorcând filele cărţii. 

Curând însă aruncă volumul deoparte şi se îndreptă iarăşi 
spre pian, dar mătuşa Sally ciocăni în tavan deasupra ei cu 
bastonul; atunci se opri şi se reîntoarse la cartea ei. Astfel că 
un moment mai târziu îl salută cu reală plăcere pe doctorul 
Alford. 

— Tocmai treceam pe aici şi te-am auzit cântând la pian, îi 
explică el. De ce te-ai oprit? 

Ea îl lămuri că mătuşa Sally se dusese la culcare şi atunci 
ea luă loc politicos şi-i vorbi timp de două ore în felul lui 
teapăn şi pedant despre tot felul de subiecte erudite şi 
moarte. Pe urmă plecă şi ea adăstă o vreme în prag 
urmărindu-l din ochi cum se îndepărtează pe alee. Luna se 
oprise deasupra; pe alee, cedrii formau o curbă rigidă 
îndreptată spre cerul palid, presărat cu stele abia licăritoare. 

Narcissa se întoarse în salon, îşi luă cartea, stinse lumina şi 
urcă scările. In camera ei mătuşa Salla sforăia cu placiditate 
aleasă, şi Narcissa se opri locului un moment pe palier 
ascultând sunetele acestea atât de cunoscute. „Are să-mi 
pară aşa de bine când are să vină Horry acasă”, se gândi, 
pornind mai departe. 

Aprinse lumina în camera ei, se dezbrăcă şi-şi luă cartea în 
pat - acolo îşi ţinu iarăşi o vreme conştientul deliberat 
reprimat, aşa cum ţii un căţel nou-născut sub apă până nu se 
mai zbate. Şi după o vreme mintea ei cedă cărţii şi continuă 
să citească, oprindu-se din când în când tot mai ispitită de 
somn, citind iarăşi. Astfel că atunci când negrii îşi acordară 
instrumentele sub fereastra ei, nu le acordă decât o atenţie 
distrată. „De ce Dumnezeu mi-or fi făcând fumuriii ăştia o 
serenadă?” se gândi vag amuzată, având de îndată imaginea 
mătuşii Sally cu scufia ei de noapte aplecându-se pe 
fereastră şi ţipându-le să plece de acolo. Şi şedea mai 
departe întinsă în pat, cu cartea deschisă şi văzând pe 
paginile desfăcute imaginea pe care şi-o crease singură în 
vreme ce ritmul plângăreţ al strunelor şi al clarinetului plutea 
prin fereastra deschisă. 

Pe urmă se ridică deodată în capul oaselor, cu o certitudine 
ascuţită, neîndoielnică, şi trânti cartea cu zgomot şi lunecă 

142 


jos din pat. Privi jos din camera de alături. 

Negrii erau strânşi în grup pe pajişte; clarinetul fără luciu, 
ghitara, rotocolul sobru, comic al basului. La intrarea dinspre 
stradă era un automobil oprit în umbră. Muzicienii mai 
cântară o dată, apoi un glas îi strigă dinspre maşină, şi ei se 
retraseră peste pajişte şi automobilul porni cu farurile stinse. 
Atunci fu sigură, nimeni altcineva n-ar fi pus să se cânte sub 
ferestrele unei doamne, doar cât s-o trezească din somn, 
pentru ca apoi să plece fără să mai aştepte. 

Se reîntoarse în camera ei. Cartea zăcea cu faţa în jos pe 
pat, însă ea se îndreptă spre fereastră şi rămase acolo între 
perdelele despărțite, privind lumea neagră-şi-argintie şi 
noaptea liniştită. Aerul nopţii adia din faţa ei şi printre aripile 
întunecate, căzute, ale părului aducându-i o prospeţime 
gravă. „Animalul, bestia”, îşi şopti. 

Lăsă perdelele să cadă şi cu paşi tăcuţi cobori iarăşi scările 
şi găsi telefonul pe întuneric, acoperindu-i ţârâitul când veni 
soneria. 

Vocea domnişoarei Jenny ieşi din noapte cu obişnuita ei 
asprime precipitată şi rece, şi fără surpriză sau curiozitate. 
Nu, nu se întorsese acasă pentru că la ora asta era vârât bine 
la închisoare era sigură ea - afară de cazul că poliţiştii din 
oraşul ăsta erau prea corupți ca să asculte de cererea unei 
doamne. O serenadă? Prostii. De ce s-ar fi apucat să cânte 
serenade? Ştia el bine că nu putea să iasă nimic rău pentru el 
din aşa ceva, afară de cazul că s-ar fi apucat cineva să-l 
omoare, dându-i în cap cu un fier de călcat sau cu un ceas 
deşteptător. Şi de ce se interesa ea aşa de el acuma? 

Narcissa închise şi o clipă rămase în întuneric bătând cu 
pumnii în cutia mută a telefonului. „Animalul, bestia.“ 


În noaptea aceea, ea avu trei oaspeţi. Unul venise cu 
formalitatea unei vizite, al doilea fără formalităţi; al treilea 
veni neştiut, anonim. 

Garajul care-i adăpostea maşina era o clădire mică de 
cărămidă înconjurată de pini veşnic verzi. O parte a 
construcţiei era continuarea zidului grădinii. Dincolo de zid se 

143 


întindea o pajişte năpădită de ierburi care dădea într-o altă 
stradă. Garajul era la vreo cinci yarzi de casă şi acoperişul lui 
se ridica până la înălţimea ferestrelor primului etaj. Ferestrele 
camerei de culcare a Narcissei răspundeau pe acoperişul de 
ţigle al garajului. 

Acest al treilea vizitator intră pe alee, urcă pe zid şi de 

acolo pe acoperişul garajului, unde acum era întins în umbra 
unui cedru, la adăpost astfel de bătaia lunii. Stătu acolo întins 
multă vreme. Camera din faţa lui fusese în întuneric când 
ajunsese, dar el stătuse acolo în continuare, în liniştea lui 
încăpăţânată ca un animal şi cu răbdarea unui animal, fără 
nicio mişcare, decât că uneori îşi ridica puţin capul şi cerceta 
scena din jur cu săgetări furişe ale ochilor. 
_ Însă camera din faţa lui rămase întunecată vreme de o oră. 
Intre timp un automobil intră pe alee (îl recunoscu; el 
cunoştea toate automobilele din oraş) şi un bărbat intră în 
casă. A doua oră trecu şi camera era mai departe întunecată 
şi automobilul rămăsese pe alee. Pe urmă bărbatul ieşi şi 
plecă cu maşina, şi un moment mai târziu luminile de jos se 
stinseră şi apoi ferestrele din faţa lui străluciră şi prin 
perdelele subţiri el o văzu mişcându-se prin încăpere, îi pândi 
mişcările umbrite ale dezbrăcării. Pe urmă ea ieşi din raza 
privirilor lui. Insă lumina ardea mai departe şi el stătea mai 
departe întins cu răbdare imobilă şi infinită; stătu astfel cât 
mai trecu încă un ceas şi altă maşină se opri în faţa casei şi 
trei bărbaţi purtând o povară de o formă greoaie păşiră pe 
alee şi se opriră în lumina lunii sub fereastră; şi el stătu 
nemişcat, întins acolo, câtă vreme ei cântară un cântec şi 
apoi plecară. După ce ei plecară, ea veni la fereastră şi dădu 
perdelele la o parte şi rămase o clipă între aripile întunecate, 
căzute ale părului, privind drept în ochii lui ascunși. 

Pe urmă perdelele căzură la loc şi încă o dată ea fu o 
mişcare de umbră dincolo de ele. Pe urmă lumina se stinse şi 
el stătea întins cu faţa în jos pe panta lunecoasă a 
acoperişului, cu totul nemişcat o vreme îndelungată, 
săgetând de sub faţa lui ascunsă priviri furişe, continue, 
rapide şi ascuţite, cuprinzând totul în jur, ca ale unui animal. 


144 


Ajunseseră la casa unde locuia Narcissa. Trecuseră pe la 
casele întunecate ale tuturor celorlalte fete nemăritate, una 
după alta, şi aşteptaseră în maşină în timp ce negrii stăteau 
în grup pe pajişte cu instrumentele lor. Capetele apăruseră la 
ferestrele întunecate, uneori se aprindeau lumini; o dată fură 
invitaţi înăuntru, dar Hub şi Mitch se retraseră timizi; o dată 
le fură trimise nişte băuturi pe o tavă; o dată fură înjuraţi 
cordial de un tânăr care se întâmpla să fie împreună cu 
tânăra fată pe verandă. Între timp îşi pierduseră capacul de 
la eşapament şi trecând astfel de la o casă la alta toţi şase 
beau acum frăţeşte de-a dreptul din urcior, fiecare pe rând. In 
cele din urmă ajunseră la casa familiei Benbow şi cântară un 
cântec sub cedri. Mai era aprinsă o lumină la una din ferestre, 
însă nu se arătă nimeni la ea. 

Luna coborâse mult pe cer. Lumina ei era acum un argint 
rece, pălit şi puţin obosit, peste toate lucrurile, şi lumea era 
pustie când trecură cu maşina cu farurile stinse pe o stradă 
fără viaţă încremenită în negru şi argint, aşa cum ar fi putut fi 
o stradă chiar pe lună. Pe sub umbrele întretăiate, înalte ca 
nişte clopotniţe, trecură mai departe, pe lângă răspântii care 
se risipeau în urma lor, din când în când pe lângă vreun 
automobil nemişcat la marginea trotuarului în faţa vreunei 
case. Un câine traversă strada grăbit în faţa lor şi păşi pe o 
pajişte unde se pierdu în umbră, dar în afară de asta nimic nu 
se clintea nicăieri. 

Piaţa se deschidea spațioasă în jurul norului de absint 
masiv al ulmilor împresurând tribunalul. Printre arbori 
globurile rotunde, răzlețe semănau mai mult decât oricând cu 
nişte ciorchini uriaşi, palizi. Deasupra bolţii expuse astfel, în 
jurul câte unei bănci ardea câte un singur bec; în holul 
hotelului, în faţa căruia era un şir de maşini, ardea altul. Alte 
lumini nu erau. 

Înconjurară tribunalul şi o umbră se urni de lângă uşa 
hotelului şi se desprinse din întuneric, şi veni până la 
marginea trotuarului, o cămaşă albă licărind între reverele 
unei haine descheiate; şi, când maşina coti încet spre o altă 
stradă, omul îi strigă. Bayard opri şi bărbatul celălalt se 

145 


apropie prin praful albit şi-şi lăsă mâna pe portieră. 

— Salut, Buck, spuse Mitch. Mai eşti încă pe stradă aşa de 
târziu? 

Bărbatul avea o faţă de cal, sobră, binevoitoare. Purta o 
stea de metal la jacheta descheiată. Haina i se umfla uşor 
deasupra şoldului. 

— Ce faceţi voi, băieţi? spuse. Aţi fost la vreo petrecere? 

— Am făcut serenade, spuse Bayard. Vrei să tragi o duşcă, 
Buck? 

— Nu, mulţumesc foarte mult. Rămase cu mâna pe portiera 
maşinii, grav, cu o seriozitate binevoitoare. Dar nu sunteţi şi 
voi cam târziu pe stradă, băieţi? 

— E cam târziu, conveni Mitch. 

Şeriful îşi ridică piciorul pe scara automobilului. Sub pălăria 
lată, ochii îi erau în umbră. 

— Ne ducem şi noi acasă acum, spuse Mitch. 

Celălalt chibzuia tăcut, şi Bayard adăugă: 

— Sigur; eram tocmai în drum spre casă. 

Şeriful îşi mişcă uşor capul şi vorbi către negri: 

— Cred că şi voi, băieţi, vă duceţi acasă, nu? 

— Da, vă rog, răspunseră negrii şi coborâră din maşină 
luând cu ei scripca cea mare. 

Bayard îi dădu lui Reno o bancnotă şi ei mulţumiră, spuseră 
noapte-bună, îşi ridicară contrabasul şi plecară liniştiţi pe o 
stradă lăturalnică. Şeriful îşi întoarse iarăşi capul. 

— Nu-i maşina ta acolo, în faţa cafenelei lui Rogers, Mitch? 
întrebă el. 

— Cred că da. Acolo am lăsat-o. 

— Atunci ce-ar fi să-l duci pe Hub acasă, decât dacă nu 
vrea să rămână în oraş peste noapte. Bayard mai bine vine 
cu mine. 

— Ei, ce dracu', Buck, protestă Mitch. 

— Dar de ce? întrebă Bayard. 

— Ai lui îşi fac griji pentru el, răspunse celălalt. Nu l-au mai 
văzut la faţă de când l-a trântit armăsarul ăla. Unde ţi-e 
bandajul, Bayard? 

— L-am scos, răspunse el scurt. Uite ce e, Buck! îl ducem 
pe Mitch până la maşină şi pe urmă Hub şi cu mine ne ducem 

146 


drept acasă. 

— Tu te duci acasă de la patru după-masă, răspunse sobru 
şeriful. Dar nu s-ar zice că te apropii. Cred că mai bine să vii 
cu mine în noaptea asta, aşa cum zicea mătuşă-ta. 

— Ţi-a spus mătuşa Jenny să mă arestezi? 

— Şi-au făcut griji pentru tine, băiatule. Domnişoara Jenny 
tocmai mi-a telefonat şi mi-a spus să arunc o privire să văd 
dacă eşti teafăr şi să te ţin teafăr până dimineaţă. Aşa că zic 
că e mai bine în felul ăsta. Ar fi trebuit să te fi dus acasă de- 
aseară. 

— Au, ai şi tu inimă, Buck, protestă Mitch. 

— Mai bine să-l văd pe Bayard că-şi iese din ale lui, decât 
pe domnişoara Jenny, răspunse celălalt răbdător. Voi, băieţi, 
vedeţi-vă de drum şi Bayard merge cu mine. 

Mitch şi Hub coborâră din maşină şi Hub îşi ridică urciorul, 
spuseră noapte-bună şi se îndreptară spre locul unde-şi 
lăsase Mitch maşina în faţa restaurantului. Şeriful urcă alături 
de Bayard. Inchisoarea nu era departe. Se arătă curând, 
înaltă deasupra curţii împrejmuită de ziduri, pătrată şi 
implacabilă, cu ferestrele zăbrelite la catul de sus, brutale ca 
nişte lovituri de sabie. Intrară pe o alee, şi şeriful cobori şi 
deschise o poartă şi Bayard pătrunse cu maşina în curtea fără 
iarbă şi plină de gunoaie şi opri pe când celălalt continuă să 
meargă spre un garaj mic, unde se afla un Ford. Il scoase de- 
a-ndărătelea şi-i făcu semn lui Bayard să vină înainte cu 
maşina lui. Garajul fusese construit pe măsura Fordului şi 
cam o treime din maşina lui Bayard rămase afară. 

— Mai bine decât nimic, oricum, spuse şeriful. Haide. 

Intrară prin bucătărie în locuinţa temnicerului şi Bayard 
aşteptă într-un coridor întunecat până când celălalt găsi 
comutatorul. Pe urmă pătrunseră într-o cameră curată, dar 
posomorâtă, cu mobilă strânsă la întâmplare şi câteva 
obiecte de toaletă bărbătească. 

— Stai niţel, obiectă Bayard, nu-mi dai patul tău? 

— N-ai nevoie de el până dimineaţă, răspunse celălalt. Şi 
dimineaţa pleci. Vrei să te-ajut să te dezbraci? 

— Nu, mă descurc singur. Pe urmă, mai potolit: Noapte 
bună, Buck. Şi-ţi mulţumesc. 

147 


— Noapte bună, răspunse şeriful. 

Inchise uşa după el şi Bayard îşi scoase haina, pantalonii, 
cravata, stinse lumina şi se întinse pe pat. Lumina lunii picura 
impalpabilă în cameră, răsfrântă, fără sursă; noaptea era 
pustie de orice sunet. Dincolo de fereastră, o cornişă se ridica 
într-o succesiune treptată, profilându-se pe cerul opalin şi 
lipsit de orice dimensiune. Capul îi era limpede şi rece; 
whisky-ul pe care-l băuse se risipise cu totul. Sau mai 
degrabă era ca şi cum capul i-ar fi fost un Bayard întins pe un 
pat străin şi ai cărui nervi amorţiţi de alcool radiau ca nişte 
fire de gheaţă prin tot trupul pe care era condamnat să-l 
târâie după el printr-o lume mohorâtă şi pustie. „La dracu” 
spuse, zăcând întins pe spate, privind fix pe fereastra prin 
care nu se vedea nimic, aşteptând somnul, neştiind dacă 
avea să vină sau nu, şi nepăsându-i dacă avea să fie una sau 
alta. Nu se vedea nimic nicăieri şi doar trecerea lungă, lungă 
a vieţii fireşti a unui om. De trei ori douăzeci şi încă zece ani 
condamnat să târâie un trup încăpățânat prin lume şi să-i 
mulţumească cererile insistente. De trei ori douăzeci şi încă 
zece, spunea Biblia. Şaptezeci de ani. Şi el n-avea decât 
douăzeci şi şase. Nu cu mult mai mult de o treime din toată 


LA Li 


vremea asta. „La dracu'. 


148 


Partea a treia 


1 


HORACE BENBOW, ÎN UNIFORMA LUI kaki curată, deloc 
potrivindu-i-se pe trup şi slujind doar ca să-i accentueze aerul 
de inutilitate frumoasă, delicată, şi încărcat cu o uimitoare 
povară de raniţe, port-harturi şi pachete învelite în hârtie, 
cobori din trenul de două şi jumătate. Prin îngrămădeala 
învălmăşită de pasageri coborând şi urcând, sunetul numelui 
său pronunţat cu voce tare îi ajunse la urechi şi îşi rătăci 
privirea distrată ca un somnambul trezindu-se deodată să 
evite traficul în mijlocul străzii, peste feţele înghesuite din jur. 
„Salut, salut”, spuse; pe urmă se descurcă din mulţime şi îşi 
lăsă bagajele şi pachetele pe marginea peronului şi porni cu 
grabă încordată de-a lungul trenului spre vagonul de bagaje. 

— Horace! îl strigă iarăşi soră-sa, alergând după el. 

Şeful gării ieşi din birou, îl opri, îl ţinu ca pe un cal splendid, 
nărăvaş, şi-i scutură mâna, astfel că sora lui reuşi să-l ajungă. 
El se întoarse auzindu-i glasul şi ieşi atunci cu totul din 
absenţa lui, cuprinzând-o şi ridicând-o în sus în braţe până 
când picioarele ei nu mai atingeau deloc pământul, şi o 
sărută pe gură. 

— Draga, scumpa mea Narcy, spuse, sărutând-o iarăşi. Pe 
urmă o lăsă jos şi-şi trecu mâinile peste faţa ei, ca un copil. 
Draga, scumpa mea Narcy, repetă, atingându-i faţa cu 
mâinile lui frumoase, spatulate, privind-o ca şi cum i-ar fi 
sorbit cu ochii seninătatea constantă. Draga, scumpa mea 
Narcy, trecându-şi mâinile peste faţa ei, cu totul absent de 
orice din jur, până când ea îl trezi. 

— Unde Dumnezeu te duceai aşa? 


149 


Atunci el îşi reaminti, îi dădu drumul şi porni din nou în 
fugă cu ea urmându-l: se opri iarăşi la uşa vagonului de 
bagaje, din care hamalul gării şi un însoțitor de tren scoteau 
cufere şi cutii pe care funcţionarul de la bagaje le prelua 
aşezându-le pe peron. 

— Nu poţi să trimiţi pe cineva după ele? îl întrebă ea. 

Însă el stătea locului, privind atent înăuntrul vagonului, 
uitând-o iarăşi cu totul. Cei doi negri se întoarseră să urce şi 
el se dădu la o parte, aruncând mai departe priviri atente 
înăuntrul vagonului, cu mişcări încordate, ca de pasăre, ale 
capului. 

— Să trimitem pe cineva după astea, spuse soră-sa iarăşi. 

— Ce? A, am avut grijă de ele de fiecare dată când am 
schimbat trenul, îi spuse, uitând cu totul sensul cuvintelor ei. 
Ar fi un adevărat ghinion să se rătăcească tocmai acum, când 
am ajuns acasă, nu? Şi iarăşi negrii apărură cu un cufăr şi el 
făcu iarăşi un pas înainte şi cercetă cu privirile vagonul. Asta 
mi s-a şi întâmplat; un funcţionar oarecare a uitat să mi-l suie 
în tren la M... - Uite-l, se întrerupse. Uşor, uşor, căpitane, 
strigă cu accentul local, cu alarmă febrilă când funcţionarul 
de la bagaje trânti la intrarea vagonului o cutie de formă 
străină scrisă cu creion chimic cu o adresă de unitate 
militară, e ceva de sticlă înăuntru. 

— Bine, bine, dom' colonel, conveni funcţionarul. Nu i-am 
stricat nimica, zic eu. Şi dac-am ciobit ceva, n-ai decât să ne 
ceri despăgubire. 

Cei doi negri reveniră cu spatele spre uşă şi Horace îşi puse 
delicat mâinile pe cutie când funcţionarul o ridică. 

— Uşor, uşor, băiete, repetă nervos şi tropăi în urma lor pe 
când traversau peronul cu bagajele. Puneţi-o uşor aici. Hai, 
surioară, dă şi tu o mână de ajutor, nu vrei? 

— Ne-am descurcat noi binişor, dom’ căpitan, spuse 
hamalul gării; n-o lăsăm noi să ne scape din mână. 

Însă Horace continua să o pipăie cu mâinile şi, când o 
lăsară binişor jos, îşi apropie urechea de cutie. 

— E-n regulă, ce? spuse hamalul staţiei. 

— E bine, îl linişti însoţitorul de tren şi se întoarse să plece. 
Haideţi, spuse. 

150 


— Da, cred că e bine, aprobă Horace cu urechea lipită de 
cutie. N-aud nimic. E-mpachetată bine. 

Locomotiva şuieră şi Horace tresări şi alergă scotocindu-se 
prin buzunare spre vagoanele care se puseseră în mişcare. 
Hamalul închidea uşile vagoanelor, dar se aplecă spre mâna 
lui Horace, pe urmă îşi îndreptă trupul şi duse mâna la şapcă. 
Horace se întoarse la cutia lui şi-i dădu altă monedă celui de- 
al doilea negru. 

— Pune-o înăuntru pe numele meu, cu grijă, vezi, îi 
porunci. Mă întorc imediat s-o iau. 

— Da, dom'le, domnu' Benbow. Am eu grijă de ea. 

— Odată m-am speriat că mi s-a pierdut, îi spuse ca o 
confidenţă Horace, trecându-şi braţul pe după al surorii lui, şi 
porniră împreună spre maşina ei. S-a întârziat la Brest şi n-a 
venit decât cu vaporul următor. Îl aveam pe primul pe care-l 
cumpărasem - unul mai mic - la mine, şi cât pe-aci să-l pierd 
şi pe-ăla. Tocmai îl suflam pe unul mic în cabina mea pe 
vapor într-o zi, când toate chestiile, şi cabina şi tot au luat 
foc. Căpitanul a zis că mai bine să nu mai încerc până n- 
ajungem, cu toată lumea aia la bord. Dar vaza a ieşit 
nemaipomenit, sporovăia el mai departe, ceva splendid. 
Acuma am prins meşteşugul, îţi spun eu, l-am prins. Veneţia. 
Un vis de voluptate, cam sinistru puţin. Trebuie să te duc 
acolo într-o zi. 

Pe urmă îi strânse braţul şi reîncepu să repete, „draga, 
scumpa mea Narcy”, ca şi cum sunetul acestui diminutiv 
familiar pe buzele lui era un lucru iubit şi căruia nu-i uitase 
gustul. Câţiva inşi mai întârziau prin gară. Unii din ei îi 
adresară cuvântul şi el se opri să le strângă mâna, şi un 
soldat din infanteria marină cu insigna cu cap de indian a 
Diviziei a Doua pe umăr remarcă triunghiul de pe mâneca lui 
Horace şi scoase un sunet vulgar de dispreţ printre buzele 
întredeschise. 

— Ce faci, camarade? spuse Horace întorcându-şi spre el 
privirea timidă, speriată. 

— "Seara, dom’ general, răspunse marinarul. 

Scuipă, nu exact la picioarele lui Horace, şi nu exact în altă 
parte. Narcissa strânse braţul fratelui ei la piept. 

151 


— Haide acasă, să te îmbrăcăm în nişte haine ca lumea, 
spuse cu voce scăzută trăgându-l mai repede după ea. 

— Să-mi scot uniforma? spuse el. Îmi place cum îmi stă în 
kaki, adăugă puţin jignit. Chiar crezi că sunt ridicol în hainele 
astea? 

_ — Sigur că nu, îi răspunse ea imediat, strângându-i mâna. 
Imi pare rău c-am spus aşa ceva. Poartă-ţi uniforma cât vrei 
tu. 

— E o uniformă frumoasă, spuse el sobru. Nu la asta mă 
refer, spuse cu un gest spre simbolul de pe braţ. Merseră mai 
departe. Lumea are să înţeleagă şi asta peste vreo zece ani, 
când isteria cu necombatanţii are să treacă şi soldaţii 
voluntari au să vadă că nu corpul expediționar american a 
inventat deziluzia. 

— Dar ce-a inventat? întrebă ea, ţinându-i braţul strâns lipit 
de ea, învăluindu-l cu seninătatea caldă, puţin distrată a 
afecțiunii ei. 

— Dumnezeu ştie... draga, scumpa mea Narcy, spuse el 
iarăşi şi străbătură peronul spre maşina ei. Aşa, ţi-a trecut 
entuziasmul pentru uniforme? 

— Sigur că nu, repetă ea, scuturându-l puţin de braţ când îi 
dădu drumul. Poart-o cât vrei tu. 

Deschise portiera maşinii. Cineva îi strigă şi ei se întoarseră 
şi-l văzură pe hamal tropăind după ei cu bagajul de mână al 
lui Horace pe care-l lăsase din mâini la început, pe peron. 

— O, Doamne! exclamă el, Mă necăjesc cu el patru mii de 
mile şi pe urmă mi-l pierd exact în prag la mine acasă. 
Mulţumesc mult, Sol. Hamalul îngrămădi lucrurile în maşină. 
Astea-s primele pe care le-am luat şi vaza pe care am suflat-o 
pe bord. Ţi-o arăt când ajungem acasă. 

Soră-sa urcă în spatele volanului. 

— Unde-ţi sunt hainele? În cutie? 

— N-am altele. A trebuit să le-arunc mai pe toate ca să am 
loc pentru lucrurile celelalte. N-am mai avut loc pentru 
altceva. Narcissa rămase nemişcată, privindu-l o clipă cu 
exasperare drăgăstoasă. Ce s-a întâmplat? întrebă el cu 
inocenţă. Ai uitat tu ceva? 

— Nu. Urcă odată! Mătuşa Sally de-abia aşteaptă să te 

152 


vadă. 

Porniră şi urcară panta spre piaţă, Horace privind în jur 
fericit scenele familiare. Linii ferate lăturalnice cu vagoane de 
marfă, peroanele care la toamnă aveau să fie pline de 
baloturi de bumbac aşezate în şiruri ordonate, regulate; uzina 
electrică a oraşului, o clădire de cărămidă de unde ieşea un 
zumzet statornic, neîntrerupt şi în jurul căreia primăvara pe 
crengi întortocheate se iveau flori zdrenţuite de liliac 
profilându-se pe fondul stacojiu întunecat şi cărămiziu al 
malului de lut. Pe urmă o stradă cu locuinţe mai modeste, 
cele mai multe noi. Aceleaşi case înguste, scunde, cu un petic 
mic de pajişte, case clădite de oameni crescuţi la ţară şi 
aşezate cât mai aproape de stradă, după moda de la oraş; 
din când în când, câte o casă înălțându-se pe câte un loc care 
fusese viran cu şaisprezece luni în urmă, când plecase el. Pe 
urmă se deschideau alte străzi pe sub arcade verzi mai 
umbrite, cu case mai vechi şi mai impunătoare pe măsură ce 
se îndepărtau de cartierul gării; şi pietoni, de obicei negri 
tineri, lenevind fără rost la ora aceasta, sau bătrâni 
îndreptându-se spre oraş după ce-şi făcuseră siesta ca să-şi 
treacă după-amiaza absorbiți în preocupări grave, inutile. 

Dealul se netezi într-un platou pe care oraşul propriu-zis 
fusese clădit cu vreo sută de ani şi mai bine în urmă, şi strada 
deveni cu adevărat urbană, curând împodobită cu garaje şi 
prăvălii mici cu negustori în cămaşă şi cu clienţi; 
cinematograful cu holul pavoazat cu viaţă episodică în 
mutații de litografii colorate. Pe urmă piaţa, cu orizontul ei 
scund, întretăiat de ziduri de cărămizi vechi, mâncate de 
vreme şi de nume moarte, pe jumătate şterse, dar 
încăpăţânate încă, cu vopseaua cojită, şi negri înceţi în 
salopetele vechi şi neglijente pe care le purtau şi bărbaţii, şi 
femeile, şi oameni de la ţară, unii dintre ei şi ei în uniforma 
kaki; şi orăşeni mai preocupaţi trecând totuşi fără grabă, 
mestecând placizi gumă sau tutun, printre bărbaţii şi 
scaunele rezemate pe spate de zidul din faţa prăvăliilor. 

Tribunalul era şi el clădit din cărămidă, cu arcuri de piatră 
înălțându-se printre ulmi, şi printre arbori se ridica de 
asemenea monumentul soldatului confederat, cu muscheta 

153 


corect aliniată pe umăr, ocrotindu-şi ochii adânciţi cu mâna 
de piatră. Pe sub porticele tribunalului şi pe bănci, prin parc, 
părinţii oraşului şedeau discutând şi moţăind, ici şi colo câte 
unii şi ei în uniformă. Însă erau uniformele cenuşii ale 
Bătrânului Jack şi ale lui Beauregard şi ale lui Joe Johnston, şi 
ei şedeau în calmul grav al măruntelor sinecuri politice, 
fumând şi scuipând, unii în faţa câte unei table de şah sau 
dame. Când era vreme rea se mutau înăuntru, la bancă. 

Tot aici trândăveau tinerii jucând rişca sau aruncându-şi 
leneşi mingea de la unii la alţii, sau pur şi simplu întinşi pe 
iarbă până când apăreau fetele în rochile lor colorate şi cu 
parfumuri ieftine, nostalgic, trecând în grupuri prin aerul palid 
al după-amiezii târzii spre cofetărie. Când era vreme rea, 
tinerii aceştia trândăveau în cofetării sau la frizerie. 

— O grămadă de tipi încă în uniformă, remarcă Horace. 
Toţi se-ntorc acasă până în iunie. Băieţii Sartoris au venit? 

— John a murit, răspunde sora lui. Nu ştiai? 

— Nu, răspunse el repede, cu compătimire promptă. 

— Sărmanul Bayard bătrânul! Ce ghinion au! Ciudată 
familie! Mereu se duc la războaie şi mereu mor pe-acolo. Și 
nevasta lui Bayard tânărul a murit, mi-ai scris. 

— Da. Dar el e aici. Are un automobil de curse şi-şi trece 
timpul învârtindu-se cât poate mai repede peste tot prin 
regiune. Ne aşteptăm să auzim de la o zi la alta că şi-a frânt 
gâtul. 

— Săracul, spuse Horace, şi iarăşi: Sărmanul de el, 
colonelul bătrân! Pe vremuri ura automobilele ca pe nişte 
şerpi. Mă întreb ce zice de ăsta acum. 

— Se plimbă şi el cu maşina. 

— Ce? Bayard bătrânul într-o maşină? 

— Da. Domnişoara Jenny spune c-o face ca să nu-l lase pe 
Bayard să se răstoarne cu ea. Dar tot ea zice că bătrânul 
colonel Sartoris nu ştie, dar Bayard ar fi în stare să-şi frângă 
gâtul cu el cu tot în maşină; şi că probabil c-are s-o şi facă. 

Conducea prin piaţă; printre căruțele priponite şi maşinile 
parcate la întâmplare, fără nicio ordine. 

— ÎI urăsc pe Bayard Sartoris, spuse ea cu vehemență 
neaşteptată. li urăsc pe toţi bărbaţii. 

154 


Horace o privi repede. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a făcut Bayard? Nu, invers: ce i- 
ai făcut tu lui Bayard? 

Insă ea nu-i răspunse. Coti pe o altă stradă mărginită de 
prăvălii de negri, fără etaj şi umbrite cu copertine de metal, 
pe sub care leneveau negrii mâncând câte o banană sau din 
cartonaşe mici înflorate cu biscuiţi dulci; şi pe urmă pe lângă 
o moară pusă în mişcare de un motor spasmodic. De acolo 
ieşea pleavă şi un praf plutind domol prin aer, bălţat în 
lumina de soare, iar deasupra uşii era o firmă scrisă stângaci 
cu mâna MOARA W.C. BEARDS. Între ea şi o bumbăcărie 
oblonită şi tăcută, şi împodobită cu scame murdare, păroase, 
o nicovală se auzea la capătul unei alei scurte pline de căruţe 
şi de cai şi catâri, umbrită de nişte duzi sub care şedeau pe 
vine mai mulţi ţărani în salopete. 

— Ar trebui să aibă mai multă consideraţie pentru bătrân, 
spunea Horace ne în largul lui. Oricum, ei au trecut printr-o 
experienţă care le-a scuturat adevărurile şi umanitatea, şi 
chiar dacă poate nici nu ştiu, mai au una în faţă care probabil 
c-are să termine toată chestia. Dă-i şi lui puţin răgaz... 
Personal, nu văd de ce n-ar avea dreptul să se omoare dacă 
el crede c-asta vrea cu tot dinadinsul. Imi pare rău pentru 
domnişoara Jenny, însă. : 

— Da, conveni sora lui, gravă iarăşi. Işi fac griji şi cu 
colonelul cu inima. Toţi în afară de el însuşi şi de Bayard, 
adică. Imi pare bine că te am pe tine, în loc de vreunul din 
Sartorişii ăştia, Horry! 

Îşi lăsă cu un gest grăbit şi uşor mâna peste genunchiul lui 
subţire. 

— Draga de Narcy, spuse el. Pe urmă faţa i se întunecă 
iarăşi. Ticălosul, spuse. Ei, treaba lor. Cum se simte mătuşa 
Sally? 

— Foarte bine. Şi pe urmă: Ce bine-mi pare că te-ai întors 
acasă, Horry! 

Prăvălioarele sordide rămăseseră în urmă şi acum strada 
se deschidea între largi pajişti vechi, umbrite, spaţioase şi 
liniştite. Casele aici erau chiar mai bătrâne, cel puţin în 
aparenţă, şi aşezate departe de stradă şi de praful ei, 

155 


emanând o tihnă benignă plină de graţie, statornice ca o 
după-amiază, într-o lume fără mişcare sau sunet. Horace privi 
în jur, respirând adânc. 

— Poate ăsta-i motivul pentru care există războaie, spuse. 
Ca să înţelegi ce e pacea. 


Intrară pe o stradă laterală, mai îngustă şi mai umbrită, şi 
încă şi mai liniştită, cufundată într-o aţipeală aurie, 
arcadiană, şi trecură printr-o poartă într-un gard de fier 
acoperit de glicină. De la poartă aleea presărată cu cenuşă şi 
nisip urca printr-o curbă gravă printre cedri. Cedrii fuseseră 
aleşi prin anii 1840 de un arhitect englez, care construise şi 
casa (cu concesia minoră a unei verande) în stilul funebru 
vag Tudor, pe care îl sancţionase tânăra Victoria; şi pe sub şi 
printre ei, chiar în zilele cele mai luminoase, domnea o 
semiîntunecime exhalând miros de răşină. Mierlele iubeau 
aceşti cedri şi sturzii se auzeau melodioşi în după-amiaza 
târzie, însă sub ei iarba era săracă sau chelise de tot şi nu 
erau nici gâze, decât licuricii în amurg. 

Aleea urca spre casă încovoindu-se în faţa ei şi cobora apoi 
spre stradă într-un arc continuu de cedri. In mijlocul arcului 
se înălța un singur stejar, lat, uriaş şi scund; în jurul 
trunchiului său era o bancă rotundă de lemn. In jurul acestei 
semiluni a pajiştii şi în afara arcului aleii erau tufişuri de flori 
mirositoare, bătrâne ca vremea şi uriaşe cum le făcuse 
trecerea ei. Erau mari ca nişte arbori şi într-un colţ lângă gard 
era un pâlc surprinzător de bananieri şi în celălalt o salvie 
roşie cu trunchiul noduros rănit, pe care Francis Benbow o 
adusese din Barbados într-o cutie de joben, în 1871. 

In jurul stejarului şi de la iataganul funebru al aleii, pajiştea 
cobora în pantă spre stradă, cu iarbă sănătoasă întreruptă ici- 
colo de pâlcuri de narcise şi gladiole. La început, pajiştea 
fusese amenajată în terase şi cu florile în răsaduri ordonate 
pe prima terasă. Pe urmă Will Benbow, tatăl lui Horace şi al 
Narcissei, desfiinţase terasele. Trecuse peste ele cu plugul şi 
cu sapele, şi îşi închipuise că răsadurile fuseseră distruse. 
Însă în primăvara următoare, bulbii risipiţi ieşiră iarăşi şi 

156 


acum în fiecare an pajiştea era presărată cu flori galbene, 
albe şi trandafirii, fără nicio ordine. Câteva fetişcane cereau 
şi primeau permisiunea să culeagă din ele în fiecare 
primăvară, şi copiii vecinilor se jucau liniştiţi printre ele şi pe 
sub cedri. La capătul aleii unde începe arcul coborâtor era 
casa ca de păpuşi, din cărămidă, unde locuiau Horace şi 
Narcissa, înconjurați întotdeauna de mireasma rece, uşor 
astringentă a cedrilor. 

Fusese zugrăvită în alb şi avea la ferestre canturi de lemn 
sculptat aduse din Anglia; de-a lungul streşinilor verandei şi 
deasupra uşii de la intrare creştea glicină cu crengi groase ca 
nişte frânghii, mai groase decât un braţ de bărbat. Ferestrele 
de jos erau deschise şi arătau perdelele ondulând lent în 
suflul brizei; pe pervaz te-ar fi aşteptat câte o cupă de lemn 
bine ferecată sau cel puţin vreo pisică imaculată şi 
dispreţuitoare. Insă pervazul nu adăpostea decât un coşuleţ 
de lucru din răchită, din care se prelingea un capăt de petic 
colorat stacojiu şi alb, şi în prag mătuşa Sally, scundă, 
durdulie, cu o scufie de dantele pe cap, se sprijinea în 
bastonul de abanos cu măciulie de aur. 

Exact cum ar fi trebuit să fie, şi Horace se întoarse şi o privi 
pe sora lui urcând pe alee cu pachetele pe care el le uitase 
iarăşi. 

Se bălăcea plescăind fericit în baie strigând prin uşă câte o 
întrebare către soră-sa, aşezată în cameră, pe pat. Uniforma 
pe care o dezbrăcase era pusă pe un scaun, păstrând încă, 
prin îndelunga asociere, în cutele ei aspre, ceva din futilitatea 
încordată şi delicată proprie persoanei sale. Pe toaleta cu 
tăblie de marmură era creuzetul şi tuburile de suflat - 
instrumentele cu care îşi făcea el sticlă, primele pe care şi le 
cumpărase, şi alături de vasul pe care şi-l făcuse pe bordul 
vaporului - o formă mititică, pură, în sticlă limpede, înaltă de 
nici patru degete, fragilă ca un crin de argint şi neterminată. 

— Lucrează în peşteri, striga el prin uşă, la zeci de trepte 
sub pământ. Simţi apă mustind sub tălpi când cauţi treapta 
următoare; şi când îţi întinzi mâna să te sprijini de perete, ţi-e 
toată udă. Ca de sânge. 

— Horace! 

157 


— Da, e magnific. Şi undeva în faţă vezi licărirea focului. 
Deodată tunelul îţi iese în faţă sclipind din noapte; pe urmă 
vezi cuptorul, cu umbre care se ridică şi se coboară în faţa 
lui, şi-ţi ascund lumina şi pereţii încep iară să licărească. La 
început, sunt nişte forme fără contururi tremurând acolo. 
Stranii de tot, nişte umbre pe pereţii sângerii, umbre roşii. O 
lucire mare şi nişte umbre negre, ca nişte siluete de hârtie, 
mişcându-se, ridicându-se, căzând în faţa focului, ca pe 
plăcile unei lanterne magice. Şi pe urmă apare o faţă, 
suflând, şi alte chipuri apar din întunericul roşu, ca nişte 
baloane colorate. 

Şi lucrurile pe care le fac. Frumoase, o frumuseţe pură, 
tragică. Ca nişte flori presate, ştii. Macabre şi nepătate; 
curățate, purificate, ca de bronz, dar şi fragile ca nişte 
baloane de săpun. Sunete de flaut cristalizate. Flaute şi 
oboaie, dar mai ales flaute. Trestii de ovăz. Dracu' să le ia, ţi 
se deschid ca nişte flori drept în faţa ochilor. Visul unei nopţi 
de vară al unei salamandre. 

Vocea îi deveni neinteligibilă, crescând în fraze cadenţate 
pe care ea nu le mai înţelegea, dar pe care, după încordarea 
glasului, le ştia a fi precum a arhanghelilor lui Milton în 
căderea lor avântată, sonoră. 

Apăru în sfârşit, cu cămaşă albă şi pantaloni de serj, dar tot 
purtat de aripile verbozităţii lui înflăcărate şi, în vreme ce 
vocea lui cânta în silabe măsurate, ea îi scoase o pereche de 
pantofi din dulap, şi în timp ce ea stătea cu pantofii în mână, 
el încetă cântatul şi-i mângâie iarăşi faţa cu mâinile, cum ar fi 
făcut-o un copil. 

La cină, mătuşa Sally îi întrerupse sporovăială întretăiată; 

— ŢI l-ai adus înapoi şi pe Snopes-ul tău cu tine? îl întrebă. 

Acest Snopes era un tânăr, membru al unei - după cât se 
părea - inepuizabile familii care de zece ani încoace 
pătrundea în oraş în grupuri mici venind dintr-o mică aşezare 
cunoscută sub numele de Cotul Francezului. Flem, primul 
Snopes, apăruse fără trâmbiţe într-o zi în spatele tejghelei 
unui mic restaurant pe o stradă lăturalnică, cu clientela de la 
ţară. Cu acest cap de pod, şi asemenea lui Abraham din 
bătrâni, şi-i adusese în oraş pe cei din neamul lui, gospodărie 

158 


după gospodărie, individ după individ, şi-i stabilise oriunde 
era de presupus că ar fi putut câştiga ceva bani. 

Flem însuşi ajunse în curând directorul uzinei orăşeneşti de 
electricitate şi apoi şi în următorii câţiva ani rămase un om de 
treabă la dispoziţia autorităţilor locale; însă cu trei ani în 
urmă, spre uimirea grosolan exprimată şi neplăcerea 
neascunsă a bătrânului Bayard devenise vicepreşedinte al 
băncii Sartoris, unde dinainte o rubedenie de-a lui era 
contabil. 

Îşi păstrase însă restaurantul şi cortul de pânze din spatele 
lui în care el şi cu nevastă-sa şi copilul îşi petrecuseră primele 
luni ale şederii lor în oraş; şi aceasta servea acum de bază de 
sosire pentru ceilalţi Snopeşi care veneau în oraş, de unde se 
răspândeau spre diferite afaceri mărunte de mâna a treia - 
băcănii, frizerii (era unul, un fel de invalid, care ţinea un 
chioşc de prăjit alune) - unde se înmulţeau şi înfloreau. La 
început, vechii orăşeni priveau amuzaţi din locuinţele lor şi 
din prăvăliile şi birourile lor cochete din Jefferson. Insă 
amuzamentul acesta devenise de mult, la vremea aceea, 
ceva care semăna cu consternarea. 

Snopes-ul anume la care se referea mătuşa Sally se numea 
Montgomery Ward şi puţin înainte de a se vota legea pentru 
înrolare în '917 se prezentase în faţa unui birou de recrutare 
la Memphis şi fusese respins pentru serviciul militar activ din 
cauza unei boli de inimă. Mai târziu, spre surprinderea 
tuturor, mai ales a prietenilor lui Horace Benbow, plecă 
împreună cu Horace spre o unitate YMCA. Incă şi mai târziu 
se spunea despre el că făcuse tot drumul până la Memphis, în 
ziua când se prezentase voluntar, cu un pachet de tutun de 
mestecat strâns la subsuoara stângă, însă în vremea când se 
răspândise povestea asta, el şi cu superiorul său plecaseră. 

— L-ai adus şi pe Snopes-ul tău cu tine înapoi? întrebă 
mătuşa Sally. 

— Nu, răspunse el, şi faţa îngustă, chinuită de nervi se 
întunecă într-un fel de neplăcere rece, delicată. Am avut o 
mare dezamăgire cu el. Nici nu mai vreau să vorbesc despre 
el. 

— Oricine ar fi putut să-ţi spună asta încă de când ai 

159 


plecat. 

Mătuşa Sally mesteca încet, statornic deasupra farfuriei ei. 

Horace rămase o clipă pe gânduri; mâna lui îngustă se 
strânse încet pe furculiţă. 

— indivizi ca ăsta, paraziți... începu, dar sora lui îl 
întrerupse. 

— Cui îi pasă de înc-un Snopes, oricum? Pe lângă asta, s-a 
făcut noapte, e prea târziu ca să mai vorbim despre ororile 
războiului. 

Mătuşa Sally scoase un sunet înecat prin mâncarea pe care 
o înghiţea, un sunet de superioritate răzbunată. 

— E din cauza generalilor ăstora pe care-i au ei azi, spuse. 
Generalul Johnston sau generalul Forrest nu ar fi primit un 
Snopes în armată. 

Mătuşa Sally de fapt nici nu le era rudă. Locuia la a doua 
casă împreună cu două surori, fete bătrâne, una mai tânără şi 
cealaltă mai în vârstă decât ea. Venea mereu pe acasă pe la 
ei încă de când îşi mai puteau aduce aminte Horace şi 
Narcissa, arogându-şi nişte drepturi în viaţa lor încă înainte 
ca ei să fi fost în stare să se mişte pe picioarele lor; privilegii 
care nu fuseseră niciodată exprimate explicit şi de care ea nu 
se prevala niciodată, dar de existenţa cărora, mutual admisă, 
ea nu îngăduia niciodată să se facă abstracţie. Intra în oricare 
din încăperile casei fără să se anunţe şi îi plăcea să 
vorbească, obositor şi puţin cam fără tact, despre bolile din 
copilărie ale lui Horace şi Narcissei. Se spunea că pe vremuri 
îi „făcuse ochi dulci” lui Will Benbow, deşi ea era o femeie de 
treizeci şi patru sau treizeci şi cinci de ani la vremea când se 
însurase Will şi încă şi acum mai vorbea despre el cu un fel 
de posesivitate vag derogatorie, iar despre soţia lui vorbea 
întotdeauna în modul cel mai amabil. „Julia era o fată cu un 
caracter minunat”, spunea. 

Astfel că atunci când Horace plecă în război, mătuşa Sally 
se mută la ei ca să-i ţină companie Narcissei; niciun alt fel de 
combinaţie nu i-ar fi trecut prin minte vreunuia dintre ei trei; 
faptul că Narcissa trebuia să o aibă în casa ei pe mătuşa Sally 
timp de un an foarte nesigur sau doi, sau trei, păruse la fel de 
inevitabil ca şi faptul că Horace fusese nevoit să plece în 

160 


război. Mătuşa Sally avea suflet bun, era o femeie de 
nădejde, trăia mult în trecut, oblonindu-şi mintea cu o 
finalitate ineluctabilă faţă de orice se mai petrecuse după 
anul 1901. Pentru ea, timpul plecase tras de cai şi, în 
vacarmul încăpățânat şi placid al minţii ei, frânele 
scrâşnitoare ale automobilelor nu pătrunseseră niciodată. 
Avea multe dintre ciudăţeniile la care sunt îndreptăţiţi 
bătrânii. Îi plăcea să se audă vorbind şi nu suferea să fie 
singură niciodată, şi cum nu se obişnuise niciodată cu dinţii 
falşi pe care şi-i cumpărase cu doisprezece ani în urmă, nu se 
mai atinsese de ei decât ca să schimbe o dată la o 
săptămână apa în care erau ţinuţi, astfel că mânca fără 
eleganţă doar hrană nepretenţioasă, dar uşor de mestecat. 

Narcissa întinse mâna pe sub masă şi-i atinse iarăşi 
genunchiul fratelui ei. 

— Ce bine-mi pare că te-ai întors acasă, Horry! 

El o privi îndată şi norul i se risipi de pe faţă tot atât de 
repede cum i-o întunecase şi sufletul îi alunecă iarăşi ca un 
înotător într-o mare calmă, în constanţa senină a afecțiunii ei. 

Era avocat, în primul rând dintr-un sentiment al datoriei 
faţă de tradiţiile familiei lui şi, deşi n-avea o afinitate 
deosebită pentru profesiunea aceasta, alta decât dragostea 
pentru cuvintele tipărite, pentru lăcaşurile cărţilor, se gândea 
că avea să se întoarcă în biroul lui cu iz de mucegai simțind 
de pe acum căldura unei - nu a unei nerăbdări, nu; a unei 
neîmpotriviri adânci şi statornice, aproape un sentiment de 
plăcere. Esenţa păcii. Vechile zile neschimbătoare; poate 
neînaripate, dar şi nedezastruoase. Nu vezi lucrurile acestea, 
nu le simţi decât în perspectivă. Licuricii nu apăruseră încă, şi 
cedrii unduiau neîntrerupt de o parte şi de alta a aleii în jos 
spre stradă, ca un val arcuit de abanos cu creste rigide, 
continue, îndreptate spre cer. De la fereastră, lumina cădea 
peste verandă pe un răsad de canna vânjoase, parcă turnate 
în bronz - n-aveau nimic din fragilitatea unor flori; şi în 
cameră se auzea legănatul monoton al scaunului mătuşii 
Sally. Narcissa era şi ea acolo, la lumina lămpii, cu o carte în 
poală, umplând încăperea de iasomie, pândind uşa prin care 
tocmai ieşise el; şi Horace rămase în picioare pe verandă cu 

161 


pipa răcindu-i-se în mâna, împresurat de astringenţa limpede 
a cedrilor, ca de o altă prezenţă. „Esenţa păcii”, îşi mai spuse 
o dată, slobozind cuvintele acestea grave în clopotul rece al 
tăcerii în care se reîntorsese acasă, în sfârşit, iarăşi, 
ascultându-le cum întârzie şi se sting încet, pure ca argintul şi 
cristalul ciocnindu-se stins unul de altul. 


— Ce face Belle? întrebă el, în seara sosirii. 

— Sunt bine cu toţii, îi răspunse sora lui. Au o maşină nouă. 

— Cred şi eu, conveni Horace cu indiferenţă. Războiul 
măcar atâta lucru să fi făcut. 

Mătuşa Sally îi lăsase în sfârşit singuri, ciocănindu-şi 
încetişor cu bastonul drumul în sus, la culcare. Horace îşi 
întinsese comod picioarele în pantalonii de casă şi un timp 
renunţase să mai aprindă chibrituri unul după altul la pipa 
care i se încăpăţâna în continuare; se mulțumea să se uite la 
capul întunecat al surorii lui aplecat asupra revistei pe care 
şi-o ţinea pe genunchi, pierzând noţiunea lucrurilor mai puţin 
importante, inconstante. Părul ei era mai moale decât oricare 
aripi în repaus, lunecând cu supunere incandescentă într-un 
conci simplu, jos, pe ceafă. 

— Belle nu e-n stare să întreţină o corespondenţă ca 
oamenii, spuse el. Ca toate femeile, de altfel. 

Ea întoarse o filă fără să-şi ridice ochii. 

— l-ai scris des? 

— Asta din cauză că ele înţeleg că scrisorile sunt bune doar 
ca să umple intervalurile dintre acţiuni, ca interludiile în 
piesele lui Shakespeare, continuă el, fără s-o audă. Şi ai 
întâlnit tu vreodată o femeie care să citească Shakespeare 
fără să sară interludiile? Shakespeare însuşi ştia asta, aşa că 
n-a băgat nicio femeie în interludiile lui. Îi lasă pe bărbaţi să 
flecărească bombastic, făcându-şi ecou unul altuia, şi în 
vremea asta femeile sunt dincolo, în culise, spălând vasele de 
la cină sau ducându-i pe copii la culcare. 

— Eu n-am întâlnit niciodată o femeie care să citească 
Shakespeare în primul rând, îl corectă Narcissa. Prea multă 
vorbărie. 

162 


Horace se ridică, se opri alături de ea în picioare şi-i 
mângâie părul întunecat. 

— O, profunditate, spuse, ai redus toată înţelepciunea la o 
singură frază şi, uite, le-ai măsurat pe toate cele de sexul tău 
după măreţia unei stele. 

— Oricum, femeile nu-l citesc, repetă ea ridicându-şi faţa 
spre el. 

— Nu? De ce? 

Îşi mai aprinse un chibrit ridicându-l spre pipă, pândind-o 
pe deasupra mâinilor unite în căuş la gura pipei cu tot atâta 
gravitate şi curiozitate încordată ca şi o pasăre gata să 
zvâcnească în atac. 

— Arienii şi Sabatinii ăştia ai voştri au şi ei o groază de 
vorbărie şi nimeni n-a avut vreodată mai mult de spus şi nu s- 
a chinuit mai mult s-o spună decât bătrânul Dreiser. 

— Dar ei au secrete, îi explică ea. Shakespeare n-are niciun 
secret. Spune absolut totul. 

— Înţeleg. Shakespeare n-avea simţul discriminării şi niciun 
fel de instinct spre reticenţă. Cu alte cuvinte, nu era un 
gentleman, sugeră el. 

— Da... Asta vreau să spun şi eu. 

— Aşa că, pentru ca să fii gentleman, trebuie să ai secrete. 

— O, mă plictiseşti. 

Se reîntoarse la revista ei şi el se aşeză alături pe canapea 
şi-i luă mâna într-a lui trecându-şi-o peste obraz şi prin părul 
răvăşit. 

— E ca şi cum m-aş plimba printr-o grădină în amurg, 
spuse el. Florile ştiute sunt toate aici, împrejur, în răsaduri şi 
cu petalele pieptănate, ca pentru culcare, numai că tu le ştii 
atât de bine pe toate. Aşa că nu le mai tulburi, mergi doar 
înainte, şi din când în când parcă te-ai mai opri să mângâi 
vreo petală, vreo frunză pe care n-ai mai văzut-o până acum; 
poate că mai şi găseşti o viorea sub vreuna din ele, un 
clopoțel sau vreo gâză; sau poate doar o altă floricică sau un 
fir de iarbă. Dar totdeauna vezi câte o picătură de rouă pe ea. 

Îşi alinta mai departe faţa cu mâna ei. Cu mâna cealaltă, 
ea întoarse încă o filă a revistei, ascultându-l cu o îndepărtare 
plină de iubire şi senină. 

163 


— l-ai scris des lui Belle? repetă. Ce-i spuneai? 

— l-am scris exact ce-ar fi vrut ea să afle. Ce vor toate 
fetele să citească în scrisori. În fond, fiinţele omeneşti au 
dreptul cel puţin la jumătate din ce cred că li se cuvine. 

— Ce i-ai spus? insistă Narcissa, întorcând încet filele 
revistei, cu mâna inertă într-a lui, urmându-şi moale 
mângâierea pe care o continua el. 

— l-am spus că sunt nefericit. Poate că şi eram, adăugă. 

Soră-sa îşi eliberă blând mâna şi şi-o lăsă pe foaia din 
poala ei. El spuse: 

— O admir pe Belle. E-atât de nefiresc de proastă! Pe 
vremuri, mi-era frică de ea. Poate... Nu, acuma nu-mi mai e. 
Sunt imun la distrugere; am un fel de vrajă. E-un semn bun 
că sunt sortit să am o vrajă de felul acesta, aşa spun 
înţelepţii, adăugă. Insă, pe de altă parte, înţelepciunea pe 
care ţi-o câştigi singur e ceva uscat, mort, se năruie şi se 
risipeşte în pulbere acolo unde un firicel de sevă limpede, 
prostească nu mai poate pătrunde. Şedea acolo, fără s-o mai 
atingă, într-un fel de linişte bruscă, desăvârşită. Nu ca a ta, o, 
senino, spuse, trezindu-se din nou la viaţă. Şi pe urmă a 
reînceput să spună: Draga, scumpa mea Narcy, şi iarăşi îi luă 
mâna într-a lui. 

Mâna ei nu i se refuză, dar nici nu i se lăsă prinsă cu totul. 

— Nu cred că faci bine să-mi spui atâta de des că sunt 
proastă, Horry, spuse ea. 

— Nici eu nu cred, conveni el. Dar trebuie şi eu să mă 
răzbun într-un fel pe desăvârşire. 

Mai târziu, ea şedea întinsă pe pat în camera ei. De 
cealaltă parte a coridorului, mătuşa Sally sforăia cu o 
regularitate placidă; în camera de alături se lungise în pat 
Horace, şi inutilitatea neliniştită, fantastică a duhului său 
rătăcea în ţinuturile singuratice care-i erau lui ştiute, dincolo 
de lucirea lunii, prin pajişti ţintuite cu stele zvârlite pe boltă 
până la rădăcinile cele mai de pe urmă ale lucrurilor, pe unde 
licornele umpleau văzduhul hohotind de nechezaturi cu 
tropotul galopului lor sau păşteau, sau şedeau întinse pe 
iarbă într-o tihnă străjuită de copitele lor de aur. 

Horace împlinise şapte ani, când se născuse ea. Pe fondul 

164 


copilăriei ei dintâi, grave, fuseseră trei fiinţe - un băieţaş cu o 
faţă chinuită, subţiratică şi cu o înclinaţie nestăpânită spre 
aventuri neobişnuite; o siluetă întunecată, zveltă, romantică 
şi prin faptul că avea totdeauna dulciuri aduse parcă prin 
contrabandă faţă de cei mari, cu mâini puternice şi aspre 
care miroseau întotdeauna tulburător a săpun şi acid fenic - o 
fiinţă oarecum asemănătoare cu Atotputernicia, dar lipsită de 
spaima înfăţişării ei; şi în sfârşit o siluetă blândă, fără picioare 
sau vreun indiciu de vreun fel al puterii de locomotie, 
asemenea unei racle mărunte, împrejmuită întotdeauna de o 
aură de blândă melancolie şi stăpânind ştiinţa de a mânui la 
nesfârşit şi cu mare delicateţe panglici de mătase colorate. 
Această din urmă făptură era veşnic prezentă cu o blândă şi 
melancolică putinţă de a se trage în umbră; cea de a doua 
evolua pe o orbită care o ducea la intervale regulate într-un 
spaţiu excentric, şi pe urmă o readucea cu virilitatea ei 
puternică şi veselă iarăşi în lumea ei intensă. Insă pe cea 
dintâi ea şi-o cucerise pentru sine, şi-o făcuse bunul ei, cu o 
sobră şi maternă perseverenţă, astfel că atunci când ea 
împlinise cinci sau poate şase ani cei din jur obişnuiau să-l 
stăpânească pe Horace ameninţându-l că aveau să-l spună 
Narcissei. 

Julia Benbow muri cu blândă eleganţă când Narcissa avea 
şapte ani; fusese scoasă din vieţile lor aşa cum s-ar fi scos un 
săculeţ cu levănţică dintr-un dulap, lăsând în urma ei o 
impalpabilitate dăinuind încă, delicat, şi cu intensa maturitate 
a celor şapte, şi opt, şi nouă ani, ea ajunsese să-i linguşească 
şi să-i cucerească pe ceilalţi doi. Pe urmă Horace plecase la 
şcoală la Sewanee şi mai târziu la Oxford, de unde se 
întorsese tocmai la timp ca să-l vadă pe Will Benbow cum i se 
alătură soţiei sale printre cedrii cu creste ascuţite, printre 
porumbeii sculptați şi printre celelalte siluete senine de 
marmură; mai târziu Horace avea să fie despărţit din nou de 
ea prin neşansa stupidă a treburilor omeneşti. 

Insă acum el era acolo, în camera de alături, întins pe pat, 
călătorind în ţinuturile sigure şi strălucitoare de dincolo de 
sclipirea lunii, iar ea era întinsă în patul ei întunecat, calmă, 
liniştită, puţin prea liniştită ca să poată dormi. 

165 


166 


Se aşezase curând, şi cu uşurinţă, în rutina de zi după zi a 
vieţii dintre biroul său şi casă. Familiaritatea mucegăită, 
solemnă a volumelor legate în piele de vițel şi niciodată 
deschise, pe a căror legătură prăfuită probabil că s-ar mai fi 
putut descoperi amprentele degetelor moarte ale lui Will 
Benbow; câte puţin tenis după-amiezile, de obicei pe terenul 
bine întreţinut al lui Harry Mitchell; partide de cărţi serile, de 
obicei tot cu Belle şi Harry, sau, iarăşi, şi încă şi mai bine, 
cuprins de mereu-accesibila şi niciodată-înşelătoarea magie a 
paginilor tipărite, în vreme ce sora lui şedea de cealaltă parte 
a mesei sau cânta încet la pian, numai pentru ea, în 
încăperea întunecată de cealaltă parte a holului. Uneori, 
venea câte un bărbat să-i facă ei o vizită; Horace îl primea cu 
o politeţe neabătută şi cu oarecare exasperare, şi pleca apoi 
curând să rătăcească pe străzi sau se ducea la culcare să 
citească o vreme în pat. Doctorul Alford venea, ţeapăn, o 
dată sau de două ori pe săptămână şi Horace, care era un 
cazuist amator într-o anumită privinţă, se amuza tocind 
săgeți metafizice delicat împodobite cu pene în apărătorile 
apatice, ştiinţifice, ale doctorului vreme de o oră sau două; de 
abia atunci îşi dădeau seama, şi unul, şi altul, că Narcissa nu 
scosese niciun cuvânt de şaizeci sau şaptezeci, sau optzeci 
de minute. „De asta vin ăştia să te vadă, îi spunea Horace, 
pentru o baie din asta de nămol a emoţiilor.” 

Mătuşa Sally se întorsese acasă la ea, cu săculeţul de 
petice colorate şi cu dinţii falşi, lăsându-şi în urmă o 
neconcreteţe rigidă, simţământul unei obligaţii nebuloase, 
dar bine delimitate, impuse cu preţul unui anume sacrificiu 
personal, şi o mireasmă palidă de trup femeiesc îmbătrânit, 
care se risipea încetul cu încetul din casă, întârziind totuşi în 
câte un colţ cu totul neaşteptat, astfel că uneori Narcissa, 


167 


trezindu-se şi stând aşa întinsă pe pat pe întuneric o vreme, 
cu senzaţia voluptoasă că acuma îl avea iarăşi pe Horace 
acasă, îşi închipuia că mai aude încă, în tăcerea întunecată, 
înmiită a casei, sforăitul elegant şi placid al mătuşii Sally. 

Uneori senzaţia aceasta era atât de distinctă încât i se 
făcea frică deodată şi pronunţa cu glas tare numele mătuşii 
Sally în camera ei pustie. Şi uneori, mătuşa Sally îi 
răspundea, prevalându-se de prerogativul care-i aparţinea şi 
în virtutea căruia se reîntorcea oricând avea chef, 
neanunţată, ca să vadă cum se descurcă singuri şi ca să se 
plângă ea însăşi, pe ton certăreţ, de propria gospodărie. Era 
bătrână, prea bătrână ca să mai poată reacţiona uşor la vreo 
schimbare, şi-i venea greu să se adapteze la felul de a fi al 
surorilor ei după lunga şedere într-o casă în care toată lumea 
ceda în faţa vederilor ei despre felul cum trebuie să fie 
conduse treburile casnice. Acasă la ea, sora mai mare 
controla mersul lucrurilor într-un chip competent, uşor 
răutăcios; ea şi cea de a treia soră continuau s-o trateze pe 
mătuşa Sally ca pe copilul care fusese cu şaizeci şi cinci de 
ani în urmă, a cărei dietă, îmbrăcăminte şi ore de culcare 
trebuiau supravegheate cu rigurozitate şi meschinărie. 

— Nu pot nici măcar să mă duc liniştită în baie, se plângea 
ea, gata de ceartă. Mă gândesc să împachetez totul şi să mă 
mut la loc aici şi să le las pe ele să se descurce cum or şti. 

Se legăna nervoasă în balansoarul pe care, printr-un acord 
tacit, nimeni nu i-l contestase vreodată, privind în jur prin 
încăpere cu ochii bătrâni, indignaţi, pe jumătate orbi. 

— Negresa asta nici nu mai ştie cum să facă o curăţenie în 
casă de când am plecat eu. Şi mobila... uite, cu o cârpă 
umezită... 

— Aş vrea s-o luaţi îndărăt, îi spusese Narcissei mătuşa 
Sophia, sora mai mare. E-atât de nervoasă de când a stat aici 
la voi, că nu se mai poate trăi cu ea. Ce-s chestiile astea de 
care-am auzit că s-a apucat Horace acuma - face sticlărie? 

Creuzetele şi retortele îi ajunseseră până la urmă intacte. 
La început, insistase să se folosească de pivniţă, dând afară 
tunzătoarea de iarbă şi uneltele de grădinărie, şi toate 
nimicurile strânse acolo, şi zidind ferestrele ca să transforme 

168 


locul într-o adevărată fortăreață. Însă Narcissa îl convinsese 
în cele din urmă să se mute la catul de sus al garajului şi-şi 
instalase acolo cuptorul şi chiar şi dăduse foc la toată 
clădirea odată şi avusese şi patru eşecuri şi în sfârşit făcuse 
un vas aproape perfect, de ambru limpede, mai mare, mai 
bogat şi mai pur, încununat de seninătate, pe care şi-l ţinea 
întotdeauna pe măsuţa de la capătul patului şi-l botezase cu 
numele soră-sii; uneori apostrofând-o pe una sau alta din ele, 
cu imparţialitate, în clipele când psalmodia în extaz despre 
esenţa păcii şi puritatea nepătată a dobândirii ei, citind 
versuri: „Tu, încă ne-ntinată mireasă-a liniştirii”. 


Cu capul gol, în pantaloni de flanel şi cu jacheta albastră 
purtând insignele clubului său de la Oxford brodate peste 
buzunarul de la piept, şi cu racheta de tenis subsuoară, 
Horace înconjură casa, şi terenul de tenis îi ieşi în faţă cu cei 
doi jucători care-l ocupau, surprinşi în plină acţiune. Sub o 
arcadă de pilaştri albi şi de bârne ascunse de viță-de-vie, 
Belle, împresurată de amănuntele fragile, armonioase, ale 
ocupaţiei ei din clipa aceea, era asemenea unui fluture. Mai 
erau două persoane cu ea, reliefându-se limpede pe fondul 
frunzişului întunecat al unui mirt sălbatic încă neînflorit. 
Cealaltă tânără (al treilea membru al grupului era o fată 
tânără cu un breton grav, de căţel, şi cu racheta de tenis pe 
genunchi) îi spuse lui câteva vorbe, şi Belle îl salută cu un fel 
de dezolare languroasă, posesivă. Mâna ei era caldă, 
cuprinzătoare, ca un glob de mercur care i-ar fi alunecat în 
palmă, cercetându-i-o molatic, cu oasele delicate şi cu o 
carne petulant aromată. Ochii îi erau ca nişte struguri de seră 
şi gura o avea  roşiatic mişcătoare, îmbogăţită de 
nemulţumire. 

O pierduse pe Meloney, îi spuse ea. 

— Meloney te-a demascat până la urmă, spuse Horace. 
Probabil să tu ai fost neglijentă. Eleganţa ta e mult inferioară 
celei a lui Meloney. Sigur că nici tu nu te-ai fi aşteptat să 
înşeli multă vreme pe cineva care poate să creeze atâta 
rigiditate şi neplăcere fizică în actul de a mânca şi de a bea 

169 


cum e în stare s-o facă Meloney, nu? Sau s-a mai măritat o 
dată? 

— S-a apucat de afaceri, răspunse Belle nervoasă. Un salon 
de cosmetică. Şi de ce a făcut-o, pe sufletul meu că nu- 
nţeleg. Treburi de felul acesta nu durează niciodată, aici la 
noi. Poţi să te gândeşti că femeile din Jefferson vor face să 
meargă un salon de cosmetică, cu excepţia a noi trei? 
Doamna Marders şi cu mine poate c-am reuşi; sunt sigură c- 
am aveam nevoie de aşa ceva, dar pentru Frankie la ce-ar fi 
bun? 

— Ce mi se pare mie curios, spuse cealaltă femeie, e de 
unde-au venit banii. Lumea spunea că poate i-ai dat tu, Belle. 

— De când sunt eu o binefăcătoare publică? spuse Belle cu 
răceală. 

Horace rânji abia simţit. Doamna Marders spuse: 

— Haide, Belle, cu toatele ştim ce inimă bună ai tu, nu fi 
modestă. 

— Eu am spus, binefăcătoare publică, repetă Belle. 

Horace vorbi repede: 

— Ei, Harry e-n stare să găsească oricând o fată-n casă, în 
schimbul unei vaci sau aşa ceva. Şi, în cel mai rău caz, are să 
poată să economisească de acuma înainte o grămadă de 
sticle din pivniţa lui dacă n-are să mai trebuiască să facă faţă 
ceaiurilor tale cu tot felul de compensaţii pentru bărbaţii pe 
care-i inviţi. Presupun că de-acum înainte n-au să mai fie 
ceaiuri din astea pe aici, pe la voi? Adăugă. 

— Nu fi stupid, spuse Belle. 

Horace spuse: 

— Acuma de abia îmi dau seama că n-am venit aici ca să 
joc tenis, ci pentru clipa aceea infinitezimală de jenă şi 
superioritate când Meloney îmi întinde ceaşca de ceai... Am 
văzut-o pe fiică-ta când veneam încoace. 

— E pe-undeva pe-aici, conveni Belle, indiferentă. Nu te-ai 
tuns încă, declară. De ce Dumnezeu n-au bărbaţii deloc 
simţul realităţii când e vorba de frizeri, spuse ca o remarcă în 
general. 

Femeia mai în vârstă îi privea, pe Belle şi pe Horace, cu 
ochi inteligenţi, reci, pe deasupra celor două bărbii care-i 

170 


atârnau flasce. Fata mai tânără şedea liniştită, înveşmântată 
în albul ei virginal, cu racheta în poală şi o mână bronzată 
moale deasupra, ca un căţeluş negru adormit. Il privea pe 
Horace cu un interes sobru, dar fără agresivitate, cum fac 
copiii. 

— Sau nu se duc deloc la frizer, sau insistă să li se lipească 
părul pe cap cu pomadă şi-alte chestii din astea, adăugă 
Belle. 

— Horace e poet, spuse femeia mai în vârstă; carnea îi 
atârna în falduri moi de pe pomeţi, ca o catifea amplă, nu 
foarte curată; ochii îi erau ca ai unei curci bătrâne, prădalnici, 
neclipitori, puţin obsceni. Poeţii trebuie iertaţi pentru ce fac. 
Ar trebui să ţii minte asta, Belle. 

Horace se înclină în faţa ei. 

— Neamul femeiesc nu e niciodată lipsit de tact, Belle, 
spuse. Doamna Marders este una din rarele fiinţe pe care le 
cunosc şi care apreciază cum se cuvine profesiunea de om al 
legii. 

— E-o profesiune ca oricare alta, îmi închipui, spuse Belle. 
Ai întârziat azi. Narcissa de ce n-a venit? 

— Vreau să spun când m-a făcut poet, îi explică Horace. 
Legea, ca şi poezia, e ultima resursă a slăbănogilor, 
împiedicaţilor, imbecililor şi orbilor. Aş zice că Cezar a 
inventat meseria de om al legii ca să se apere împotriva 
poeţilor. 

— Ce deştept eşti tu! spuse Belle. 

Fata cea tânără vorbi deodată: 

— De ce te deranjează ce-şi pun bărbaţii pe păr, 
domnişoară Belle? Domnul Mitchell e chel. 

Femeia mai în vârstă râse, onctuos, mult, privindu-i cu 
ochii ei fără pleoape, care nu râdeau deloc. Îi privea pe Belle 
şi pe Horace râzând mereu, un râs limpede şi rece. 

— Din gura copiilor... spuse. 

Fata privea de la unul la altul cu ochii ei clari, gravi. Se 
ridică în picioare. 

— Mă duc să văd dacă pot să joc şi eu un set, spuse. 
Horace se întoarse spre ea. 

— Dacă vrei, haide să... începu. 

171 


Fără să-şi întoarcă ochii spre el, Belle îl atinse pe braţ cu 
mâna. 

— Stai jos, Frankie! porunci ea. N-au terminat încă setul 
lor. Şi tu n-ar trebui să râzi atâta pe stomacul gol, o învăţă pe 
doamna Marders. Stai jos, Horace! 

Fata rămase încă în picioare, înveşmântată în graţie, 
zveltă, stângace, ţinându-şi racheta în mână. O privi pe Belle 
o clipă, apoi îşi întoarse iarăşi faţa spre terenul de tenis. 
Horace se aşeză pe scaunul de lângă Belle. Mâna ei alunecă 
ascunsă într-a lui, cu mişcarea ştiută, tainică; pe urmă deveni 
inertă; era ca şi cum ar fi oprit curentul undeva - ca şi cum ai 
fi intrat într-o cameră întunecată să cauţi ceva, ai fi găsit şi 
apoi ai fi stins iarăşi lumina, 

— Nu-ţi plac poeţii? spuse Horace spre fată, vorbind peste 
trupul lui Belle. 

Fata nu-şi întoarse capul, dar spuse: 

— Nu ştiu să danseze. Dar mi-nchipui că sunt oameni 
cumsecade. S-au dus şi la război, cel puţin cei buni. Era unul 
care juca tenis bine - ăsta a murit. l-am văzut fotografia, dar 
nu-mi aduc aminte cum îl chema. 

— O, să nu-ncepeţi să vorbiţi despre război, pentru numele 
lui Dumnezeu, spuse Belle, şi mâna i se mişcă în mâna lui 
Horace. A trebuit să-l ascult pe Harry doi ani de zile tot 
explicând de ce nu putea el să se ducă. Ca şi cum mult mi-ar 
fi păsat dacă se ducea sau nu. 

— Avea de întreţinut o familie, sugeră luminos doamna 
Marders. 

Belle se lungi aproape în scaun, cu capul sprijinit de 
rezemătoare, şi mâna ei ascunsă se mişca încet în mâna lui 
Horace, explorând, întorcându-se fără întrerupere, ca mânată 
de o voinţă distinctă, curioasă parcă, dar fără căldură. 

— Unii dintre ei au fost aviatori, continuă fata. 

Stătea în picioare, cu un şold mic, lipsit de emfază, sprijinit 
de masă, cu racheta strânsă la subsuoară, întorcând acum 
filele unei reviste. Pe urmă închise revista şi privi din nou 
siluetele care se mişcau cu graţie antică pe terenul de tenis. 

— Odată am dansat cu unul din fraţii Sartoris. Mi-era prea 
frică să-mi dau seama care din ei era. Eram copil pe-atunci. 

172 


— Ei erau poeţi? întrebă Horace. Vreau să spun, cel care s- 
a întors? Ştiu că celălalt, cel care a murit, era. 

— Oricum, ştie să-şi conducă maşina, răspunse fata, încă 
privindu-i pe jucătorii de tenis, părul ei lins (ea fusese prima 
fată din oraş care se tunsese băieţeşte) nici şaten, nici auriu, 
nasul ei mic întors în profil, mâna ei bronzată, calmă 
strângând racheta. 

Belle se mişcă eliberându-şi mâna. 

— Duceţi-vă şi jucaţi, spuse. Mă enervaţi, voi doi. 

Horace se ridică prompt. 

— Haide, Frankie. Hai să jucăm un set, noi doi contra lor. 

Intrară pe teren în echipă împotriva celorlalţi doi. Horace 
era un jucător excepţional, strălucitor şi plin de excentricităţi. 
Cineva care ar fi ştiut să joace tenis bine l-ar fi învins cu 
uşurinţă lăsându-l să se uzeze singur. Insă nu aceştia cu care 
juca acum. Partenera sa risca frecvent mai mult decât putea 
ea însăşi, dar Horace reuşea să salveze situaţia prin inovaţii 
sau strategii atât de îndrăzneţe, încât îi ascundea greşelile de 
tactică. 

In clipa când Horace marcă punctul final apăru Harry 
Mitchell, în pantaloni strâmţi de flanel, cu cămaşă de mătase 
albă şi purtând în picioare pantofi noi de sport, cu cusături 
speciale, care costaseră douăzeci de dolari. Cu o rachetă 
nouă, în apărătoare de piele şi presă, se opri cu picioarele lui 
scurte, capul în formă de ghiulea şi falca de jos plină de dinţi 
putrezi, alături de poza studiată a soţiei sale. Curând, după 
ce avea să fie convins să bea o ceaşcă de ceai, avea să-i 
strângă pe toţi bărbaţii de faţă şi să-i conducă prin toată casa 
până în camera de baie să le dea acolo să bea whisky, 
umplând şi un pahar pe care să i-l ducă la bucătărie lui 
Rachel în drumul de reîntoarcere. Era în stare să-şi dea şi 
cămaşa din spinare. Era speculant de bumbac, şi chiar foarte 
priceput; era urât ca păcatul, bun la inimă, dogmatic şi 
vorbăreţ şi-i spunea lui Belle „măicuţă” - adică îi spusese 
până când îl dezvăţase ea. 

Horace şi partenera lui părăsiră împreună terenul de tenis 
şi se apropiară de grupul lor. 

Doamna Marders şedea la locul ei, cu obrajii căzuţi 

173 


îngropaţi într-o ceaşcă de ceai ridicată în sus. 

Fata se întoarse spre el cu o concluzie politicoasă. 

— Mulţumesc că ai jucat cu mine, spuse. Sper că-ntr-o zi 
am să reuşesc şi eu să joc mai bine. l-am bătut, adăugă în 
general. 

— Le-ai arătat lor, tu şi cu micuța domnişoară, e, 
şmecherule? spuse Harry Mitchell arătându-şi dinţii pătaţi. 

Falca greoaie, prognată, se îngusta delicat înspre bărbie şi 
apoi zvâcnea deodată cu un fel de agresivitate uimită parcă. 

— Domnul Benbow le-a arătat, îl corectă fata cu vocea 
limpede. Se aşeză pe scaunul de lângă Belle. Eu i-am lăsat să 
facă ce voiau cu mine. 

— Horace, spuse Belle, ţi se răceşte ceaiul. 

Fusese adus de omul-conbinaţie - grădinar-grăjdar-şofer - 
temporar îndesat acum într-o jachetă albă şi mirosind a 
cauciuc vulcanizat şi amoniac. Doamna Marders îşi extrase 
bărbiile din ceaşcă. 

— Horace joacă prea bine, spuse ea, cu adevărat prea 
bine. Bărbaţii ceilalţi nici nu se compară cu el. Ai avut noroc 
să-l ai partener, copilo. 

— Da, ştiu, aprobă fata. Mi-nchipui că n-are să mai rişte să 
joace cu mine altă dată. 

— Prostii, îi răspunse doamna Marders. Horace a fost 
încântat să joace cu tine, o fată tânără, proaspătă. N-ai 
remarcat şi tu, Belle? 

Belle nu răspunse. Îi turnă ceaiul lui Horace şi în clipa 
aceea veni fetiţa ei, străbătând pajiştea în rochiţa ei galbenă 
ca şofranul. Avea ochii ca stelele, topindu-se mai limpezi ca 
ai unei căprioare, şi-i aruncă lui Horace o privire fugară, 
strălucitoare. 

— Ce faci, Titania? spuse el. 

Belle îşi întoarse capul pe jumătate spre ea, cu ceainicul 
încă în aer deasupra ceştii şi Harry îşi lăsă ceaşca pe masă şi 
se îndreptă spre ea lăsându-se într-un genunchi în calea ei, 
ca şi cum ar fi vrut să se joace cu un căţeluş. Copilul se 
apropie de el, încă privindu-l pe Horace cu o difidenţă 
iradiantă, înduioşătoare, şi-l lăsă pe tatăl ei s-o îmbrăţişeze şi 
s-o mângâie cu mâinile lui scurte, greoaie. 

174 


— Fetiţa lu’ tata, spuse Harry. 

Ea îl lăsă să-i mototolească rochita proaspăt călcată, cu 
oarecare bunăvoință, dar şi oarecare nerăbdare. Ochii îi 
fugeau în jur, iarăşi strălucitori. 

— Să nu-ţi mototoleşti rochiţa, surioară, spuse Belle. Fetiţa 
se strecură dintre mâinile tatălui ei cu o mişcare abilă. Ce mai 
e acum? întrebă Belle. De ce nu mai stai să te joci? 

— Nu e nimica. M-am întors şi eu acasă, şi se apropie şi se 
opri sfioasă lângă scaunul maică-sii. 

— Spune şi tu ceva la lumea asta de aici, spuse Belle. Nu 
te-ai învăţat că nu trebuie să intri într-un grup de oameni 
mari fără să le spui bună ziua? 

Fetiţa se execută, cu timiditate, dar fără greşeală, 
salutându-i pe toţi pe rând, şi maică-sa o întorcea şi îi trăgea 
şi îi potrivea părul moale, lins. 

— Acuma du-te şi te joacă. De ce vrei tu totdeauna să vii 
unde-s oamenii mari? Nu te interesează pe tine ce fac ei. 

— Ei, las-o să stea şi ea, mamă, spuse Harry. Vrea să se 
uite şi ea cum joacă tenis tăticu' cu Horace. 

— Hai, fugi, repetă Belle, dându-i o palmă mică, finală. Și 
vezi să nu-şi murdăreşti rochiţa. 

— Da, vă rog, se supuse copilul şi se întoarse ascultătoare 
să plece, aruncându-i lui Horace altă privire fugară, 
strălucitoare. 

El o urmări din ochi şi o văzu pe Rachel deschizând uşa 
bucătăriei şi spunându-i ceva când trecea pe acolo şi o văzu 
întorcându-se şi urcând treptele spre bucătărie. 

— Ce copil bine-crescut, spuse doamna Marders. 

— E-aşa de greu să faci ceva din ei, spuse Belle. Are unele 
din trăsăturile de caracter ale lui taică-su. Bea-ţi ceaiul, 
Harry. 

Harry îşi ridică ceaşca de pe masă şi-i sorbi zgomotos, plin 
de simţul datoriei, conţinutul călduţ. 

— E, ce zici, şmechere, de-un set împreună? Ţingăii ăştia-şi 
închipuie că pot să ne bată. 

— Frankie mai vrea şi ea să joace, se interpuse Belle. Lasă 
copiii să profite şi ei puţin de teren, Harry! 

Harry se muncea să-şi scoată racheta la iveală. Se opri şi-şi 

175 


ridică faţa urâtă, cu falca ieşită şi ochii bovini, blânzi. 

— Nu, nu, protestă fata repede. Am jucat destul. Aş prefera 
să mă uit un timp. 

— Nu fi proastă! spuse Belle. Ei pot să joace oricând. Las-o 
pe ea să joace, Harry. 

— Sigur că micuța domnişoară trebuie să joace, spuse 
Harry. Terenu-i la dispoziţia matale; poţi să joci cât pofteşti. 

Se aplecă şi-şi întoarse racheta în învelitoarea ei 
complicată, împingând şi răsucind ici şi colo; spatele îi era 
posomorât, cu supărarea unui adolescent îmbufnat. 

— Vă rog, domnule Mitchell, spuse fata. 

— Dă-i drumul, repetă Harry. Hei, fluşturaticilor, aranjaţi un 
set cu micuța domnişoară? 

— Nu-l lua în seamă, îi spuse Belle fetei. El şi Horace pot să 
joace altă dată. Oricum el trebuie să facă pe-al patrulea. 

Cei doi jucători se opriseră, aşteptând politicoşi. 

— Sigur, domnu' Harry, haideţi. Eu cu Frankie contra 
dumneavoastră şi Joe, spuse unul din ei. 

— Voi, tinerii, daţi-i drumul şi jucaţi un set, repetă Harry. 
Eu am o treabă de discutat cu Horace. Voi daţi-i drumul. 

Le respinse protestele politicos şi tinerii ocupară terenul. 
Atunci el îşi zvâcni capul într-un gest semnificativ către 
Horace. 

— Du-te cu el, spuse Belle. Copilaşul! 

Fără să-l privească, fără să-l atingă, îl învăluia cu o 
promisiune amplă, incandescentă. Doamna Marders era 
aşezată de cealaltă parte a mesei, curioasă, inteligentă, rece, 
ţinându-şi ceaşca de ceai. 

— Decât dacă nu vrei să mai joci cu prostuţa aia. 

— Prostuţă? repetă Horace. E prea tânără ca să fie în mod 
inconştient proastă. 

— Fugi, îi spuse Belle, şi întoarce-te repede. Doamna 
Marders şi cu mine ne-am plictisit una de alta. 

Horace îşi urmă gazda înăuntrul casei, îi urmă mersul 
întretăiat, grăbit şi neîmblânzirea calpă a capului. Când 
trecură pe lângă bucătărie, se auzi glasul continuu al micii 
Belle povestind ceva uimitor ce i se întâmplase în cursul zilei, 
cu câte o exclamaţie mai joasă din partea Rachelei, ca o 

176 


antistrofă. În baie, Harry scoase o sticlă din dulăpior şi merse 
mai departe cu paşi greoi, urcând scara. Rachel intră fără să 
bată aducând o carafă cu apă de la gheaţă. 

— Ce nu te-ai dus să joci, dac-aşa ai chef matale? întrebă. 
Ce-o laşi pe femeia aia să se poarte aşa cu matale şi cu fetiţa 
asta, ce? îl întrebă pe Harry. Ar trebui să pui mâna şi s-o baţi 
cu joarda. Vine şi se-amestecă în bucătăria mea la ora patru 
după-masă. Şi nici matale nu eşti de niciun ajutor, îi spuse lui 
Horace. Dă-mi şi mie o duşcă, domnu’ Harry, te rog eu, vă 
rog! 

Îşi întinse paharul şi Harry i-l umplu, şi ea ieşi greoaie din 
încăpere. O auziră coborând scările, înceată şi greoaie ca o 
trăsură cu arcurile căzute. 

— Belle nu s-ar putea descurca deloc fără Rachel, spuse 
Harry, apoi dăţi două pahare cu apă rece şi le puse pe sticla 
lavoarului. Vorbeşte şi ea prea mult, ca toţi negrii. Turnă în 
cele două pahare, puse sticla jos. Dac-ai sta s-o asculţi, ai 
zice că Belle e-o adevărată sălbăticiune. Un tigru sau ceva de 
felul ăsta. Dar Belle şi cu mine ne înţelegem bine unul cu 
altul. Oricum, cu femeile trebuie să faci unele concesii. Sunt 
altfel decât bărbaţii. Aşa s-au născut; se plâng când nu le faci 
pe plac şi se plâng când faci ce vor ele. Adăugă puţină apă în 
paharul lui; pe urmă spuse, surprinzător, fără nicio legătură: 
L-aş omori cu mâna mea pe bărbatul care-ar încerca să-mi 
strice casa, ca pe un şarpe. Ei, haide să-i tragem una, băiete! 

Curând mai turnă apă în paharul gol acum, o înghiţi şi 
reveni la ce-l durea pe el. 

— Nu pot să joc şi eu dracului pe terenul meu, spuse. Belle 
îi tot invită dracului pe toţi ăştia în fiecare zi. Ce vreau şi eu 
e-un teren de tenis unde când vin acasă de la lucru să joc şi 
eu vreo două seturi după-masă. Îţi şi face poftă de mâncare 
pentru cină. Dar în fiecare zi, fir-ar să fie, când mă întorc de 
la lucru dau peste o droaie de tinerele şi de ţângăi care se 
folosesc de terenul meu ca de-un teren public din parc. 
Horace bea cu mai multă moderație. Harry îşi aprinse o ţigară 
şi aruncă chibritul pe jos, şi-şi propti piciorul de chiuvetă. 
Până la urmă cred c-o să trebuiască să-mi fac alt teren pentru 
uz personal şi să-l înconjur cu sârmă ghimpată şi cu broască 

177 


yale, ca Belle să nu poată să pună la cale picnicuri pe el. Am 
să-l fac, dracului, la soare, şi atunci cred că Belle are să mă 
lase să-l şi folosesc şi eu din când în când. De, cred c-ar 
trebui să ne-ntoarcem. 

Il conduse prin camera lui de culcare şi se opri să-i arate lui 
Horace o puşcă nouă cu repetiţie pe care tocmai şi-o 
cumpărase, şi să-l forţeze să primească un pachet de ţigări 
pe care le importase din America de Sud; pe urmă coborâră şi 
ieşiră în după-amiaza târzie. Soarele coborâse acum dincolo 
de terenul de tenis unde trei jucători săreau, precipitându-se 
cu bufnete moi, rapide, pe tălpile lor de cauciuc urmărind 
zborul avântat al mingii. Doamna Marders şedea încă pe 
scaun, cu bărbiile ei neîncetat tremurătoare, deşi pomenea 
tocmai de plecare când se apropiară ei. Belle îşi întoarse 
capul peste rezemătoarea scaunului, dar Harry îl împinse pe 
Horace mai departe. 

— Mergem să stabilim locul pentru un teren de tenis. Cred 
c-am să m-apuc să joc şi eu tenis, îi spuse doamnei Marders 
cu ironie greoaie. 

Se făcuse şi mai târziu când se întoarseră. Doamna 
Marders plecase şi Belle şedea singură, cu o revistă. Un tânăr 
într-un Ford rablagit venise şi-o luase pe Frankie, însă un alt 
tinerel îşi făcuse apariţia, şi când Horace şi Harry se 
apropiară cei trei îl rugară pe Harry să joace cu ei. 

— Luaţi-l pe Horace aici de faţă, spuse Harry evident 
încântat că fusese invitat. V-arată el cum se joacă. 

Insă Horace refuză şi cei trei conţinuară să insiste pe lângă 
Harry. 

— Să-mi iau racheta atunci, spuse el în cele din urmă şi 
Horace îl urmă în deplasarea lui greoaie de-a curmezişul 
terenului. Belle îşi ridică o clipă ochii. 

— Aţi găsit loc? 

— Da, răspunse Harry, dezvelindu-şi iarăşi racheta; un loc 
unde să pot să joc şi eu din când în când. Un loc de ajuns de 
departe de stradă ca să nu-l vadă oricine vine şi-are chef să 
joace. 

Dar Belle se apucase să citească iarăşi. Harry îşi deşurubă 
presa rachetei şi-o scoase. 

178 


— Am să joc un set cu el, atunci; pe urmă tu şi cu mine 
putem face unul repede până se-ntunecă, îi spuse lui Horace. 

— Da, conveni Horace. 

Se aşeză şi-l privi pe Harry îndreptându-se greoi spre teren 
şi luând poziţie, urmări şi primul serviciu. Pe urmă revista lui 
Belle foşni, trântită pe masă. 

— Haide, spuse, ridicându-se. Horace se ridică şi el în 
picioare şi Belle îl precedă, traversând pajiştea şi intrând în 
casă. Rachel trebăluia prin bucătărie şi ei străbătură casa, 
unde toate zgomotele parveneau îndepărtate şi mobilele 
licăreau paşnic, indistincte în lumina de seară muribunadă. 
Belle îşi strecură mâna într-a lui, crispându-i lui mâna pe 
coapsa ei mătăsoasă şi-l mână înainte printr-un coridor 
întunecos până la sala de muzică. Incăperea aceasta era 
liniştită şi pustie, şi ea se opri deodată în faţa lui întorcându- 
se doar pe jumătate spre el şi se sărutară. Însă curând ea îşi 
eliberă buzele şi trecu mai departe şi el trase bancheta de 
sub pian şi se aşezară la capetele ei şi se sărutară iarăşi. 

— Nu mi-ai spus că mă iubeşti, spuse Belle, mângâindu-i 
faţa cu vârful degetelor precum şi răvăşirea frumoasă a 
părului, de mult nu mi-ai mai spus. 

— De ieri, conveni Horace, însă îi spuse acum, ea 
sprijinindu-şi pieptul de trupul lui şi ascultându-l cu un fel de 
neatenţie extatică, voluptuoasă, ca o pisică mare liniştită; şi 
când el termină şi conteni, atingându-i faţa şi părul cu mâinile 
lui stângace, ea îşi îndepărtă pieptul de el şi deschise pianul 
şi-şi trecu mâinile peste clape. Cânta cântece siropoase, pe 
dinafară şi aşa cum cerea moda timpului, cum ai fi putut auzi 
pe scenele de vodevil, şi cu un fel de tehnică găunoasă, cu 
sentiment în nuanțele lor dulcege. Rămaseră astfel un timp în 
vreme ce lumina scădea tot mai mult, Belle acum într-alt gol 
vremelnic de nemulţumire, clădind pentru sine însăşi o lume 
prin care se mişca romantică, elegantă şi puţin tragică, cu 
Horace stând alături de ea şi privind-o atât pe Belle în rolul 
tragic pe care şi-l impusese singură, cât şi pe el însuşi 
jucându-şi rolul ca un actor bătrân cu părul rărit şi cu profilul 
fugindu-i sub bărbie, dar în stare să răspundă la orice replică, 
eventual improvizând în vreme ce alţii mai tineri îşi muşcă 

179 


nerăbdători mâinile în culise. 

Curând tropăitul greoi, grăbit al paşilor lui Harry se auzi 
iarăşi urcând treptele, împreună cu rumoarea aspră fără 
cuvinte distincte a glasului conducând pe altcineva pe scara 
din spate în sus spre sala de baie. Belle îşi opri mâinile şi se 
sprijini de el şi se sărutară iarăşi, agăţându-se unul de altul. 

— E de nesuportat, spuse ea, eliberându-şi gura când îşi 
trase îndărăt capul. O clipă rezistă braţului lui, pe urmă 
mâinile i se prăbuşiră, discordante, peste clape, şi apoi 
lunecară prin părul lui Horace şi mai jos pe obrajii lui, 
căpătând treptat putere. Işi elibera iarăşi gura. Acuma du-te 
şi stai acolo. 

El o ascultă; ea, pe bancheta pianului, era pe jumătate în 
umbră. Amurgul era acum aproape desăvârşit; doar conturul 
capului ei aplecat şi al spatelui, tragic, nemişcat, făcându-l să 
se simtă iarăşi tânăr. „Ne pândim câteodată de la un colţ pe 
noi înşine, se gândi Horace, ca nişte doamne bătrâne care-şi 
spionează servitoarele. Nu, ca nişte băieţaşi care încearcă s-o 
ia înaintea unei parade” 

— Există şi divorţul, spuse. 

— Ca să mă mărit încă o dată? Mâinile ei alunecau în 
acorduri; se împreunau, se stingeau iarăşi în câte o cadență 
minoră a uneia singure. Deasupra lor, Harry se mişcă iarăşi în 
tropăitul lui staccato, zguduind casa. Tu ai fi un soţ mizerabil. 

— N-am să fiu câtă vreme nu sunt însurat, răspunse 
Horace. 

Ea spuse: 

— Vino încoace, şi el se apropie şi în semiîntunericul 
amurgului ea fu iarăşi tragică, tânără, cunoscută în 
simţământul ştiut al pierderii, şi el trăi iarăşi fecunditatea 
tristă a lumii şi lipsa de iluzii plină de speranţă a timpului care 
se înşală pe sine însuşi. Aş vrea să am un copil cu tine, 
Horace, spuse ea, şi apoi copilul ei însăşi străbătu holul şi se 
opri cu sfială în prag. 

O clipă Belle fu ca un animal, stângaci, înnebunit de 
spaimă. Se trase îndărăt de lângă el, cu o mişcare înnebunită, 
zvâcnită, mâinile îi căzură zgomotos pe clape în fuga ei 
instinctivă, violentă care lăsa în încăperea cufundată în 

180 


amurg un antagonism fără gânduri, protector parcă, 
atotstăpânitor, crescând în valuri mereu sporite, îndreptat 
deopotrivă şi împotriva lui Horace. 

— Vino înăuntru, Titania, spuse Horace. 

Fetiţa se vedea doar ca o siluetă sfioasă. Vocea lui Belle 
sună aspră de uşurare. 

— Ei, ce doreşti? Stai acolo, îi şuieră lui Horace. Ce vrei, 
Belle? 

Horace se trase puţin îndărăt, dar fără să se scoale în 
picioare. 

— Am să-ţi spun, curând, încă o poveste, spuse el. 

Dar micuța Belle rămase mai departe nemişcată, ca şi cum 
n-ar fi auzit, şi maică-sa spuse: 

— Du-te şi te joacă, Belle. De ce-ai intrat în casă? Nu e încă 
vremea de cină. 

— Toată lumea s-a dus acasă, răspunse fetiţa. Nu mai am 
cu cine să mă joc. 

— Du-te-n bucătărie şi stai de vorbă cu Rachel, atunci, 
spuse Belle. Lovi iarăşi clapele, aspru. Mă plictiseşti de 
moarte, tot învârtindu-te aşa prin casă. Fetiţa mai întârzie un 
moment, pe urmă se întoarse ascultătoare şi plecă. Stai 
acolo, repetă Belle către Horace. 

Horace îşi reluă locul pe scaun şi Belle mai cântă ceva, tare 
şi repede, cu un fel de brio rece, isteric. Deasupra lor Harry 
mai tropăi o dată zguduind duşumeaua; coborau acum 
scările. Harry vorbea încă; glasurile se îndepărtară spre 
spatele casei, se stinseră. Belle continua să cânte; în jurul lui, 
în încăperea tot mai întunecată, stăruia antagonismul acela 
orb, protector, ca o contracție musculară care rămâne şi 
după ce a trecut impulsul spaimei. Fără să-şi întoarcă spre el 
capul, ea spuse: 

— Rămâi la cină? 

N-avea să rămână, îi răspunse, trezindu-se deodată. Ea nu 
se ridică odată cu el, nu-şi întoarse capul, şi el ieşi pe uşa din 
faţă, păşind în amurgul târziu de primăvară, unde şi răsărise 
o stea palidă deasupra pomilor nemişcaţi. Pe alee în faţa 
garajului era maşina cea nouă a lui Harry. În clipa aceea el 
tocmai meşterea ceva la motor în timp ce grăjdarul ţinea o 

181 


lampă peste mişcările de insectă ale capului sau, şi fetiţa lui 
şi Rachel, în mâini cu diferite unelte sau piese ale maşinaţiei, 
îşi aplecau feţele neasemănătoare, atente, peste spinarea lui 
încovoiată în licărirea blândă, albăstrie a lămpii. Horace o 
porni spre casă. Amurgul, seara coborau repede acum. 
Înainte de a da colţul, felinarele pâlpâiră şi se stinseră, pe 
urmă sclipiră din nou deasupra intersecţiei, pe sub bolta 
copacilor. 


182 


Era seara recitalului micuţei Belle, punctul culminant al 
anului ei muzical. Toată seara, Belle nu-l privise nici o singură 
dată, nu-i adresase niciun cuvânt, nici chiar atunci când, în 
grupul celor care plecau, opriţi în uşă şi în timp ce Harry 
încerca să-l convingă să urce cu el pentru un ultim pahar 
înainte de culcare, o simţi o clipă alături, simţi parfumul greu 
pe care-l folosea ea. Insă ea nu-i spuse nicio vorbă nici atunci 
şi el îl refuză o ultimă oară pe Harry şi uşa se închise între ei 
şi micuța Belle şi căminul aurit al lui Harry, şi Horace intră în 
întunericul nopţii şi constată că Narcissa nu-l aşteptase. Era 
acum departe pe stradă. 

— Dacă avem acelaşi drum, am să te însoțesc, strigă după 
ea. 

Ea nu-i răspunse, nici nu-şi încetini pasul, şi nici nu-l grăbi 
când el o ajunse. 

— De ce oare, începu el, îşi dau atâta osteneală oamenii în 
toată firea să-i silească pe copii să facă tot felul de lucruri 
ridicole, de ce crezi? Belle are o droaie de oameni în casa ei 
de care nici nu-i pasă şi cei mai mulţi dintre ei o detestă, şi a 
tinut-o trează pe micuța Belle trei ceasuri peste ora la care ar 
fi trebuit s-o trimită la culcare; şi rezultatul e că Harry e pe 
trei sferturi beat şi Belle e prost dispusă şi fetiţa e prea 
tulburată ca să mai adoarmă, şi tu şi cu mine am vrea să fim 
acasă şi ne şi pare rău că n-am rămas acasă în seara asta. 

— De ce te mai duci la ei, atunci? întrebă Narcissa. 

Horace fu deodată redus la tăcere. Mergeau prin întuneric 
către felinarul următor, peste care atârnau ramurile unui 
copac asemenea unui coral negru într-o mare galbenă. 

— O, spuse Horace; şi pe urmă: Am văzut-o pe căţeaua aia 
stând de vorbă cu tine. 

— De ce-i spui doamnei Marders căţea? Pentru că mi-a 
spus ceva care mă priveşte pe mine, un lucru pe care pare 
că-l ştie toată lumea? 

183 


— Deci ea ţi-a spus, nu? Mă întrebam... îşi strecură braţul 
pe sub braţul ei inert. Draga de Narcy! 

Trecură prin umbrele bălţate de sub felinar, intrară din nou 
în întuneric. 

— E adevărat? întrebă ea. 

— Uiţi că minciuna e o armă în lupta pentru supravieţuire, 
spuse el, felul în care omul, nefericitul de el, se foloseşte de 
împrejurări ca să şi le potrivească la prejudecata pe care şi-o 
întreţine despre sine însuşi că ar reprezenta ceva pe lume. 
Răzbunarea împotriva zeilor siniştri. 

— E adevărat? insistă ea. 

Mergeau mai departe la braţ, ea insistând grav şi 
aşteptând, el formulând în minte fraze, risipindu-le, găsind 
timp să se amuze de propria neputinţă fantastică în faţa 
constanţei ei. 

— Nu minţi de obicei despre lucrurile care nu te privesc, 
răspunse obosit. Oamenii ajung să fie opaci faţă de lume, 
chiar dacă nu faţă de viaţă. Nu atunci când realitatea e cu 
atât mai distractivă, decât ar putea fi închipuirile lor, adăugă. 

Ea îşi eliberă braţul cu un gest grav, final. 

— Narcy... 

— Nu, spuse ea. Nu-mi mai spune aşa. 

Colţul următor, sub felinarul următor, era colţul străzii lor; 
de acolo intrau pe strada lor. Deasupra strâmtorii arcuite a 
străzii, zeii siniştri priveau cu ochi palizi neclipitori. Horace îşi 
înfundă mâinile în buzunarele jachetei şi o clipă tăcu iarăşi în 
timp ce degetele îi pipâiau obiectul nefamiliar pe care-l 
găsiseră în buzunar. Pe urmă îl scoase la lumină: o hârtie 
groasă, împăturită de două ori, impregnată de un parfum 
greu, stins. Un parfum ştiut, dar pe care nu-l recunoştea 
pentru moment, ca o faţă privindu-l dintr-o tapiserie. Ştia că 
faţa avea să-i apară limpede într-o clipă, dar în timp ce 
rămăsese cu hârtia în mână şi căuta faţa aceasta prin 
coridoarele neatenţiei sale, sora lui îi vorbi, brusc, aspru, 
alături: 

— Ţi-a rămas mirosul ei pe tine. O, Horry, e o femeie 
murdară. 

— Ştiu, răspunse el nefericit. Ştiu. 

184 


intraseră acum bine în iunie şi mireasma iasomiei 
transplantate de domnişoara Jenny pătrundea în casă 
umplând-o în valuri mereu sporite, ca o rezonanţă stinsă de 
cântec de vioară. Florile mai timpurii trecuseră şi păsările 
terminaseră de mâncat căpşunile şi acum şedeau toată ziua 
pe smochini aşteptând să se coacă; zinia şi delfiniumul 
înfloreau fără niciun ajutor din partea lui Isom, care - acum 
când Caspey se reîntorsese mai mult sau mai puţin la normal 
şi nu se făcuse încă vremea să lase lucrul - putea fi văzut pe 
partea umbroasă a gardului viu de-a lungul grădinii tăind una 
câte una frunzele de pe o singură creangă a unui tufiş, cu o 
pereche de foarfeci de tuns catării, până când domnişoara 
Jenny intră în casă; la care se retrase el însuşi de îndată şi se 
lungi pe malul pârâului, unde avea să rămână tot restul după- 
amiezii, cu pălăria pe ochi şi o undiţă de trestie proptită între 
degetele de la picioare. 

Simon se învârtea trebăluind ceva, bombănind certăreţ. 
Halatul de pânză şi jobenul se prăfuiau în cuiul din camera 
hăţurilor şi caii se îngrăşau lucioşi, leneşi şi insolenţi, pe 
pajişte. Halatul şi jobenul coborau din cuiul lor şi caii erau 
înhămaţi la trăsură doar o dată pe săptămână acum - 
duminicile, pentru drumul la oraş, la biserică. Domnişoara 
Jenny spunea că era prea departe ca să-şi rişte mântuirea 
sufletului mergând cu optzeci de mile pe oră cu maşina la 
biserică; că păcatele ei erau tocmai atâtea cât putea să le 
facă faţă purtându-se cum se purtase toată viaţa, mai ales că 
trebuia să aibă grijă ca şi sufletul bătrânului Bayard să ajungă 
ia cer într-un fel sau altul, când el şi cu Bayard cel tânăr se 
învârteau de colo până colo peste tot în fiecare după-masă în 
maşină cu primejdia iminentă de a-şi frânge în orice moment 
gâtul. Despre sufletul lui Bayard cel tânăr domnişoara Jenny 
nu-şi făcea griji: el nici n-avea suflet. 

Între timp tânărul Bayard umbla de colo până colo pe 
pământurile fermei, hărţuindu-i pe arendaşii negri cu răceala 
lui obişnuită şi, îmbrăcat în nişte pantaloni de doi dolari şi cu 
o pereche de cizme care-l costaseră paisprezece guinee, tot 

185 


meşterea la uneltele agricole şi la tractorul pe care-l 
convinsese pe Bayard bătrânul să-l cumpere; pentru 
moment, redevenise o fiinţă aproape civilizată. Se mai ducea 
la oraş doar din când în când, deseori călare, şi în general 
comportarea lui devenise, zi după zi, atât de folositoare şi de 
inofensivă, încât şi mătuşa, şi bunicul lui deveneau tot mai 
nervoşi, anticipând parcă ceva. 

— Ţine minte ce-ţi spun, spuse domnişoara Jenny către 
Narcissa în ziua când veni s-o vadă din nou cu maşina ei. Işi 
strânge în el dracii şi într-o zi au să răbufnească toţi deodată. 
Şi atunci o să avem de plătit oalele sparte. Dumnezeu ştie ce- 
are să fie - poate el şi cu Isom au să-şi ia maşina şi tractorul 
ăla şi-au să se ia la întrecere... De ce-ai venit? Ai mai primit o 
scrisoare? 

— Am primit mai multe, răspunse ea surâzând. Le strâng 
până am destule să fac o carte; atunci am să ţi le aduc să le 
citeşti. 

Domnişoara Jenny şedea pe scaun în faţa ei, ţeapănă ca un 
grenadier, cu nerăbdarea ei rece care-i făcea pe corni s- 
voiajori şi pe străini să se bâlbâie când aveau ceva de spus, 
presimţindu-şi eşecurile înainte de a începe să vorbească. 
Musafira şedea nemişcată, cu pălăria moale de pai pe 
genunchi. 

— Am venit pur şi simplu să te văd, adăugă, şi o clipă faţa 
ei exprimă atâta deznădejde gravă şi liniştită încât 
domnişoara Jenny deveni şi mai rigidă şi o privi cu ochii ei 
cenuşii, pătrunzători. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat, draga mea? A dat ăla buzna peste 
tine în casă? 

— Nu, nu. 

Expresia aceea pierise, însă domnişoara Jenny tot o mai 
privea cu ochii ei bătrâni, atenţi care păreau să vadă mult 
mai mult decât ar fi crezut - sau ai fi dorit să vadă. 

— Să-ţi cânt puţin la pian? Nu ţi-am mai cântat de mult, nu- 
i aşa? 

— Bine, conveni domnişoara Jenny, dacă vrei tu. 

Se aşezase praful pe pian. Narcissa îl deschise cu gesturi 
graţioase. 

186 


— Dacă-mi dai o cârpă... 

— Stai, lasă-mă că-l şterg eu, spuse domnişoara Jenny şi-şi 
ridică rochia de poale şi şterse cu un gest violent clapele. 
Ajunge aşa. 

Pe urmă îşi trase scaunul ei de sub claviatură şi se aşeză. 
Privea încă profilul celeilalte, gânditoare şi puţin curioasă, 
însă curând melodiile ştiute îi treziră iarăşi amintirile şi după 
o vreme ochii i se îmblânziră şi făptura de alături, cu 
nefericirea care i se arătase o clipă pe faţă, se pierdură în 
zilele moarte, înfrânte şi dăinuitoare ale vieţii domnişoarei 
Jenny însăşi; şi trecu o vreme până să-şi dea seama că 
Narcissa plângea tăcută în vreme ce cânta. 

Domnişoara Jenny se aplecă şi-i atinse braţul. 

— Acuma, să-mi spui pe loc ce este! porunci ea. 

Şi Narcissa îi spuse, cu glasul ei grav de contraltă, 
plângând mai departe, fără suspine. 

— Hmpf, spuse domnişoara Jenny. Era de aşteptat de la un 
bărbat care n-are mare lucru de făcut, cum e cazul lui 
Horace. Nu înţeleg de ce te necăjeşti aşa din cauza asta. 

— Dar femeia asta, gemu deodată Narcissa ca o fetiţă, 
îngropându-şi faţa în mâini. E atât de murdară! 

Domnişoara Jenny scoase o batistă bărbătească din 
buzunarul fustei şi i-o dădu celeilalte. 

— Ce vrei să spui? întrebă. Nu se spală? 

— Nu asta. V-vreau să spun, e-e, şi Narcissa se întoarse 
deodată cu spatele şi-şi lăsă capul pe clape. 

— A, spuse domnişoara Jenny. Toate femeile sunt, dacă 
asta vrei să spui. Şedea ţeapănă, neîmblânzită, privind umerii 
căzuţi ai celeilalte. Hmpf, făcu iarăşi. Horace şi-a pierdut 
atâta vreme cu educaţia încât n-a învăţat chiar nimic... De ce 
n-ai pus piciorul în prag la timp? Nu ţi-ai dat seama unde 
ajunge? 

Cealaltă plângea mai liniştită acum. Se ridică şi-şi şterse 
ochii cu batista dată de domnişoara Jenny. 

— A început înainte de a pleca el. Nu-ţi aminteşti? 

— Aşa e. Parcă-mi aduc aminte de tot felul de bârfe 
femeieşti. Cine ţi-a spus, în fond? Horace? 

— Doamna Marders mi-a spus. Şi pe urmă şi Horace. Dar 

187 


nu mi-aş fi închipuit niciodată că el... n-aş fi crezut 
niciodată... Capul îi căzu iarăşi pe pian, între braţe. Eu nu m- 
aş fi purtat aşa cu Horace, se tângui. 

— Sarah Marders, da? Ar fi trebuit să-mi închipui... Le 
admir pe femeile astea de caracter, chiar dacă au caracter 
infect, afirmă domnişoara Jenny. Ei, n-ajută la nimic dacă 
plângi. Se ridică grăbită. Să ne gândim ce se poate face. Eu în 
locul tău l-aş lăsa să-i dea înainte; nu i-ar face decât un bine 
dacă femeia asta s-ar răzgândi şi l-ar călca în picioare ca 
preşul din faţa uşii... Poate că Harry n-are destulă energie 
să... Dar mi-nchipui c-ar fi încântat s-o facă; cel puţin eu aş fi, 
în locul lui... Haide, haide, spuse când cealaltă schiţă un gest 
de spaimă. Nu cred că Harry are să-i facă vreun rău. Şterge-ţi 
ochii acuma. Mai bine du-te-n baie şi drege-te puţin la faţă. 
Bayard se întoarce acum şi nu cred că vrei să vadă c-ai plâns. 

Narcissa aruncă o privire speriată spre uşă şi-şi şterse faţa 
cu batista pe care i-o dăduse domnişoara Jenny. 


Pe urmă el avea s-o caute prin casă, să străbată aleea şi să 
coboare pe pajişte în după-amiaza însorită spre locul unde 
şedea ea, în rochia albă care-l plăcea lui, sub stejarul în care 
cobora o mierlă în fiecare după-amiază să cânte; voia să-i 
arate rezultatul noilor lui încercări de a face sticlă. Avea cinci 
vase acum, de diferite culori şi toate aproape perfecte, şi 
fiecare avea nume. Şi când le termina, şi nici nu apucaseră să 
se răcească, i le aducea ei, acolo unde şedea cu o carte, sau 
cu vreun vizitator surprins - venea, cu hainele pătate, în 
dezordine, cu mâinile murdare de funingine, ţinând vasul 
care se odihnea calm şi fragil ca un balon de săpun, şi cu faţa 
şi ea murdară de fum, puţin extatică, însufleţită de pasiune, 
frumoasă şi austeră. 


188 


O vreme, viaţa îi ţinu într-un hiatus care ar fi putut foarte 
bine să se cheme mulţumire sufletească. Se scula la răsăritul 
soarelui, plantând seminţe în pământ şi urmărindu-le cum 
cresc, îngrijindu-le; îi blestema şi îi hărţuia pe negri şi pe 
catâri ca să-i pună în mişcare şi să-i ţină activi, şi puse 
lucrurile pe roate, şi-l învăţă pe Caspey să manevreze 
tractorul şi venea acasă la dejun şi la cină mirosind a benzină 
şi a grajduri şi a pământ, şi se ducea la culcare cu muşchii 
trupului mulţumiţi şi cu ritmurile sobre ale pământului intrate 
în trup - gata de somn. Dar tot se mai trezea uneori, încordat, 
asudat, stăpânit de vechea lui spaimă. Atunci, o clipă, lumea 
întreagă pierea şi el era un animal hăituit în albastrul înalt, 
înnebunit de viaţă, prins ca un animal în cuşcă în chiar 
țesătura vicleană care-l trădase pe el, cel care îndrăznise 
prea mult, şi se gândi iarăşi dacă, atunci când te izbeşte 
glonţul, mai poţi şi te-avânţi în sus, până te desfaci în 
explozie; oriunde să te risipeşti, numai pe pământ nu. Nu 
moartea, nu; era prăbuşirea, strivirea de pământ, pe care 
trebuia s-o trăieşti de-atâtea ori până-a-veni să loveşti 
pământul, şi asta-ţi umplea gâtlejul cu senzaţia de vomă. 

Insă zilele îi erau pline, cel puţin, şi îşi redescoperi 
mândria. Acum îşi conducea singur maşina până la oraş ca 
să-l aducă pe bunicu-său - devenise o obişnuinţă - şi deşi el 
socotea că patruzeci şi cinci de mile pe oră ar fi fost doar un 
ritm de plimbare, pe de altă parte, nu mai simţea plăcerea 
aceea rece şi duşmănoasă să ia curbele pe două roţi sau să 
desprindă catârii de căruţe izbind oiştea cu botul maşinii aşa, 
în trecere. Bătrânul Bayard tot mai insista să vină cu el când 
pleca undeva cu maşina, dar acum respira parcă mai liber în 
drumurile acestea şi o dată îi comunică chiar domnişoarei 
Jenny credinţa lui tot mai întărită că tânărul Bayard îşi 
depăşise dorinţa sălbatică de autodistrugere. 

Domnişoara Jenny, fiind o adevărată optimistă - adică 

189 


aşteptându-se mereu să se întâmple lucrurile cele mai rele cu 
putinţă astfel că în fiecare zi avea câte o surpriză plăcută - îi 
risipi repede iluziile acestea. Între timp îl silea pe tânărul 
Bayard să bea cât mai mult lapte şi îi mai supraveghea şi 
regimul alimentar şi orele de somn, cu felul ei de a fi pedant 
şi autoritar, şi uneori intra noaptea în camera lui şi şedea o 
vreme pe scaun alături de patul în care dormea el. 

Cu toate acestea tânărul Bayard se mai îndreptase - era 
limpede. Fără să-şi dea el însuşi seama se supunea tot mai 
mult monotoniei vieţii de zi după zi, se lăsase prins într-un 
ritm de activitate, de gesturi repetate iarăşi şi iarăşi, până 
când muşchii i se familiarizaseră într-o asemenea măsură cu 
ce li se cerea să facă, încât îi purtau trupul de la o zi la alta 
fără ca el însuşi să mai participe la acţiunile sale. Fusese atât 
de desăvârşit ispitit de pământurile domeniului, de pământ - 
această străveche Dalilă - încât nici nu-şi mai dădea seama 
că avea pletele tăiate, nu-şi dădea seama că domnişoara 
Jenny şi bătrânul Bayard începuseră să se întrebe câtă vreme 
ar mai fi trebuit să treacă până să-i crească iarăşi la loc. „Are 
nevoie de o nevastă”, era gândul domnişoarei Jenny; „poate 
că atunci are să rămână aşa, cu părul tăiat. O fiinţă tânără 
care să sufere odată cu el”, îşi spunea: „Bayard e prea 
bătrân, şi eu am prea multe pe cap ca să sufăr până la capăt 
cu el”. 

El o vedea pe Narcissa uneori când venea în vizită la ei, 
poate chiar la masă, şi-i simţea şi acum reținerea şi repulsia, 
şi uneori domnişoara Jenny îi privea, din scaunul ei, 
gânditoare parcă şi exasperată de felul în care şi unul, şi altul 
păreau să se ignore. „Se poartă cu ea cum s-ar purta un 
câine cu un vas de cristal şlefuit, şi ea se uită la el cum s-ar 
uita un vas de cristal la un câine”, îşi spunea în sinea ei. 

Pe urmă se terminară muncile semănatului şi se făcu vară, 
şi el constată că nu mai avea nimic de făcut. Era ca şi cum s- 
ar fi trezit, buimac, din somn, dintr-o vale însorită, caldă, 
unde trăiau oameni, regăsindu-se deodată într-un ţinut unde 
piscurile îngheţate ale deznădejdii nestăpânire se ridicau 
posomorâte asupra văilor, printre stele negre şi pustii. 


190 


Drumul cobora într-o curbă calmă, roşiatică printre pinii pe 
care vântul cald de iulie îi unduia cu un vuiet lung 
asemănător unui tren trecând undeva departe, cobora spre 
un pâlc de sălcii de un verde mai stins, unde pârâul curgea 
sub un pod de piatră. In locul de unde începea coborâşul, 
catârii piperniciţi, semănând parcă mai mult a iepuri, se 
opriră, şi negrul mai tânăr cobori, scoase din căruţă un 
trunchi de stejar alb, destul de ros, şi frână roata din spate 
trecând bârna printre spiţele încovoiate, cârpite cu sârmă ale 
roții, lângă osie. Pe urmă se urcă iarăşi în căruţa dărăpănată, 
unde negrul celălalt rămăsese nemişcat cu hăţurile prinse cu 
sfoară în mână şi cu capul aplecat într-o parte, spre pârâu. 

— Ce-a fos' asta? spuse. 

— Ce-a fos' ce? întrebă celălalt. 

Tatăl lui rămăsese mai departe în atitudinea aceea de 
atenţie încremenită, şi negrul cel tânăr ascultă şi el atunci. 
Însă nu se mai auzea nimic decât suspinul prelung al vântului 
printre pinii solemni şi fluieratul lichid al unei potârnichi 
undeva în masa lor verde, compactă. 

— Ce zici c-ai auzit, tăticule? repetă. 

— Ceva a pocnit colo jos. O fi căzut vreun copac, poate. 
Smuci hăţurile. Hai, catârilor. 

Catării îşi tresăriră urechile de iepuri, urniră cu efort căruţa 
şi coborâră prin umbrele răcoroase, bălţate, însoţite de 
hârşâitul urât al roții frânte care lăsa în urmă o panglică 
lucitoare, albăstrie prin praful moale, roşiatic. La poalele 
colinei drumul traversa podul şi apoi urca iarăşi; sub pod 
pârâul se vălurea şi sclipea cafeniu printre sălcii, şi alături de 
pod, cu fundul în sus în apă, zăcea un automobil. Roţile din 
faţă i se învârteau încă şi motorul torcea nu cu totul oprit, 
expirând un noruleţ vag strălucitor de gaze. Negrul mai 
bătrân mână catării până la pod, îi opri, şi amândoi rămaseră 
la locurile lor privind statici în jos pântecele prelung al 
automobilului. Negrul cel tânăr vorbi deodată: 

— Uite-l! Uite-l colo-n apă, dedesubt. li văd picioarele cum 
îi ies pe-acoloşa. 

— O să se-nece acolo, spuse celălalt, cu interes şi 

191 


dezaprobare în acelaşi timp, şi atunci se dădură jos din 
căruţă. 

Negrul cel tânăr se lăsă să alunece în jos pe malul pârâului. 
Celălalt înfăşură hăţurile cu grijă de unul din cioturile care 
susțineau colţul coviltirului şi-şi împinse biciul de alun cojit 
sub capră, pe urmă ocoli căruţa, scoase lemnul care frâna 
roata şi-l puse la loc în căruţă. Pe urmă lunecă şi el, mai 
încet, de pe mal spre locul unde fiul său se oprise pe vine 
privind picioarele lui Bayard aşa cum se vedeau prin apă. 

— Nu te-apropia prea tare de drăcia asta, mă băiete! 
porunci el. S-ar putea să şi pocnească. N-o auzi cum merge 
înainte, acolo? 

— Trebuie să-l scoatem pe-omu' ăsta afară, replică cel 
tânăr. Se-neacă. 

— Nu pune mâna pe el. Albii-o să zică că noi l-am băgat în 
apă. Să stăm s-aşteptăm aicişa pân-o trece vreun alb. 

— Pân-atuncea se-neacă, spuse celălalt, dacă stă aşa, în 
apă. 

Era cu picioarele goale şi păşi în apă şi se opri iarăşi cu 
aripile întunecate, lucitoare ale apei bătându-i pulpele slabe, 
negre. 

— Tu, John Henry! spuse taică-su. leşi afară de-acolo. 

— Da trebe să-l scoatem d-aicea, repetă băiatul, şi atunci 
cel din apă şi celălalt, de pe mal începură să se certe, 
prieteneşte, în vreme ce apa se învolbura peste cizma lui 
Bayard. 

Pe urmă negrul cel tânăr se apropie precaut şi apucă 
piciorul lui Bayard şi trase de el. Trupul răspunse, alunecă, se 
opri o dată şi, mormăind nemulţumit, negrul celălalt se 
aşeză, îşi scoase pantofii şi intră şi el în apă. 

— S-a prins în ceva, spuse John Henry, chircindu-se în apă 
şi pipăind cu mâinile pe sub maşină. S-a prins sub volan. Da' 
nu-i cu capu-n apă. Să mă duc s-aduc bârna aia. 

Urcă pe mal şi luă trunchiul de lemn din căruţă, şi se 
apropie de tatăl său, care se oprise cu dezaprobare gravă, 
dar plină de curiozitate, lângă picioarele lui Bayard şi 
proptind trunchiul de lemn ridică puţin automobilul, cât să-l 
tragă pe Bayard afară. Îl ridicară pe mal şi el rămase întins 

192 


acolo la soare, cu chipul calm, ud leoarcă şi părul încâlcit, în 
vreme ce apa i se scurgea din cizme, iar ei stăteau alături 
lăsându-se de pe un picior pe altul şi storcându-şi salopetele 
ude. 

— Asta-i băiatul lu' colonelul Sartoris, nu? spuse în cele din 
urmă cel bătrân şi se aşeză ţeapăn în nisip, gemând şi 
mormăind să-şi pună pantofii. 

— Mda’, răspunse celălalt. E mort, tată? 

— Sigur că-i, răspunse răutăcios bătrânul. După ce-a sărit 
otomobilu' ăsta cu el cu tot de pe pod şi l-a răsturnat în apă? 
Ce crezi că e, dacă nu-i mort? Şi ce-ai să zici când vine şerifu' 
şi te-ntreabă cum de tocmai tu singur te-ai nimerit să dai de 
el acolo, în apă? Să te văd ce-ai să zici. 

— Le spun că tu m-ai ajutat. 

— Asta nici nu-i treaba mea. Nu eu am răsturnat drăcia 
asta în apă. la ascult-o cum hârâie şi scârţâie acolo. Să 
plecăm d-aicea până nu pocneşte odată. 

— Mai bine să-l ducem la oraş, spuse John Henry. S-ar 
putea să nici nu mai treacă nimeni pe-aici toată ziua. Se 
aplecă şi-l ridică pe Bayard de umeri în capul oaselor. Ajută- 
mă să-l trag mai sus pe mal, tată. 

— Asta nu-i treaba mea, repetă celălalt. 

Dar se aplecă şi el şi-l apucă pe Bayard de picioare şi-l 
ridicară mai sus, şi Bayard gemu, fără să se trezească. 

— la te uită! exclamă John Henry. Ai auzit? Nu-i mort. 

Dar s-ar fi zis că e, aşa cum zăcea cu trupul lung, inert, şi 
capul răsucit moale într-o poziţie nefirească pe umărul lui 
John Henry. Îl apucară mai bine şi cotiră spre drum. 

— Ha! exclamă John Henry. Haide. 

Urcară gâfâind malul alunecos şi-l scoaseră în drum, şi 
acolo cel mai în vârstă lăsă picioarele lui Bayard să cadă în 
praf. 

— Uf! expiră prelung, zgomotos. Ce greu e, ca un sac de 
făină. 

— Haide, tată, spuse John Henry, să-l suim în căruţă. 

Celălalt se aplecă iarăşi şi-l ridică pe Bayard de coapsele 
ude de care se lipise noroiul roşiatic şi se munciră gâfâind şi 
gemând să-l urce, treptat-treptat, în căruţă. 

193 


— Arată de parc-ar fi mort, adăugă John Henry, şi chiar se 
lasă moale ca un mort. Am să stau aicea cu el, să am grijă să 
nu i se hâţâne capu.” 

— Adu lemnul-ăla de proptea, că l-ai lăsat acolo, în apă, îi 
porunci taică-său, şi John Henry, cobori şi aduse trunchiul de 
copac şi se urcă iar în căruţă şi-i sprijini capul lui Bayard pe 
genunchi. 

Taică-său îşi desprinse hăţurile înfăşurate pe după ciotul de 
la capră, se urcă pe capra tocită şi lustruită, şi luă în mână 
biciul. 

— Mie nu-mi place treaba asta, repetă el. Hai, catărilor. 

Catârii urniră căruţa, iar din loc şi porniră. In urma lor 
automobilul tot îşi mai hârâia motorul, acolo, în apă. 

Stăpânul maşinii zăcea în căruţa care se zdruncina pe 
drum, moale şi inert, zguduit de fiecare hurducătură. Astfel 
străbătură câteva mile, şi toată vremea John Henry îşi ţinea 
pălăria lui ponosită de pai să apere faţa albului de soare. Pe 
urmă zdruncinăturile pătrunseră până în lumea unde se afla 
Bayard şi el gemu iarăşi. _ 

— Mână mai încet, tată, spuse John Henry. Il zgudui aşa că- 
| trezeşti. 

— N-am ce-i face, răspunse celălalt; nu eu am buşit 
otomobilu' de pe pod. Eu trebe s-ajung la oraş şi să mă-ntorc 
şi-acasă. Haide, hai, catârilor. 

John Henry se străduia să-l ţină mai bine în zdruncinăturile 
căruţei şi Bayard gemu iarăşi şi-şi ridică mâna la piept. Se 
mişcă puţin şi deschise ochii. Dar îi închise îndată când dădu 
de strălucirea soarelui, şi rămase cu capul pe genunchii lui 
John Henry, blestemând cu glas stins. Pe urmă se mişcă o 
dată şi încercă să se ridice. John Henry îl trase îndărăt în jos, 
şi el deschise iarăşi ochii, zbătându-se. 

— Dă-mi drumul, dracu' să te ia, spuse. Sunt rănit. 

Bayard se smuci violent, apucându-se deodată de piept 
într-o parte; dinţii îi sticliră printre buzele subţiate şi-l apucă 
pe John Henry de umăr cu o strânsoare ca a unei cange de 
oţel. 

— Opreşte! zbieră, ţinând cu ochii sălbatici ceafa negrului 
mai bătrân. Opreşte-l, spune-i să oprească! Mă zdruncină că- 

194 


mi trec coastele prin mine. 

Înjură iarăşi, încercănd să se ridice în genunchi, agăţat de 
umărul lui John Henry, cu cealaltă mână ţinându-se de piept. 
Negrul bătrân se întoarse şi se uită la el. 

— Dă cu ceva în el! urlă Bayard. Fă-l să oprească. Sunt 
rănit, mă doare, ce dracu'. 

Căruţa se opri. Bayard era acum în patru labe şi capul îi 
atârna bălăngănindu-se, ca la o fiară rănită. Cei doi negri îl 
priveau liniştiţi, şi el, încă ţinându-se de piept într-o parte, se 
mişcă încercănd să coboare din căruţă şi se sprijini de roată; 
faţa, din care-i pierise tot sângele, îi era leoarcă de sudoare şi 
i se vedea rânjetul printre dinţii încleştaţi. 

— Urcă sus în căruţă, dom căpitan, spuse John Henry, că 
mergem în oraş, la doctor. 

Culoarea părea că-i pierise şi din ochi acum. Se sprijinea de 
căruţă umezindu-şi buzele cu limba. Se urni încercănd să-şi 
descheie nasturii de la cămaşă. Cei doi negri îl priveau. 

— Ai un cuţit, măi băiete? întrebă. 

— Da, vă rog. 

John Henry îl scoase la iveală şi, la ordinul lui Bayard, îi tăie 
cămaşa într-o parte. Pe urmă, cu ajutorul negrului, Bayard şi- 
o legă strâns peste piept. Se ridică în picioare. 

— Ai o ţigară? 

John Henry n-avea. 

— Tată-meu are ceva tutun de mestecat, propuse el. 

— Dă-mi o bucată să mestec, atunci. 

Îi dădură o bucată şi îl ajutată să urce iarăşi în căruţă, dar 
pe capră. Celălalt negru ridică hăţurile. Porniră hurducându- 
se şi zdruncinându-se, la nesfârşit, prin praful roşiatic, 
trecând din umbră în bătaia soarelui, în sus pe câte o colină, 
apoi coborând. 

Bayard se ţinea cu braţele strânse peste piept, mesteca şi 
înjura fără întrerupere. Mergeau înainte, şi la fiecare 
zdruncinătură, la fiecare respirație, coastele rupte îl 
împungeau, îi străpungeau trupul; şi tot aşa, înainte, din 
umbră în bătaia soarelui şi apoi iarăşi în umbră. 

Încă o colină, cea din urmă, şi drumul ieşi din umbră, 
străbătu valea fără copaci şi ajunse la şosea. Aici se opriră şi 

195 


soarele îi bătea umerii şi capul dezgolit, în vreme ce el şi 
negrul bătrân se certau dacă sau nu să-l ducă pe Bayard 
acasă. Bayard era furios şi înjura tare, însă celălalt era 
certăreţ şi încăpățânat, şi în cele din urmă Bayard îi smulse 
hăţurile şi mână catârii în susul văii şi cu capetele hăţurilor 
biciui catârii uimiţi, pornindu-i în trap sălbatic. 

Această milă din urmă fu cea mai rea. De o parte şi de alta, 
câmpurile lucrate se întindeau spre dealurile lucitoare. 
Pământul era saturat de căldură, crăpat şi muncit, până se 
îmbiba iarăşi de zăpuşeală, îmbătându-se de căldură, 
emanând sudoare ca o respiraţie de alcoolic. Copacii erau rari 
pe marginea drumului şi piperniciţi; catârii încetiniră treptat, 
tropăind învăluiţi în praful pe care-l stârneau. Bayard dădu 
drumul hăţurilor în mâna celuilalt şi, cuprins de o ameţeală 
roşcată, se agăţă de bancă, conştient doar de setea 
înspăimântătoare, simțind că-şi pierde treptat cunoştinţa. 
Negrii vedeau şi ei că i se face rău; atunci cel mai tânăr îşi 
scoase pălăria ponosită şi Bayard şi-o îndesă pe cap. 

Catârii căpătau acum forme fantastice, cu urechile conice, 
enorme, şi siluetele li se pierdeau între alte siluete, fără 
niciun înţeles; alunecau câte o clipă şi se topeau iarăşi şi 
iarăşi; i se părea că ei trei, şi căruţa huruitoare şi cele două 
animale, erau prinşi într-o moară fără sens: mişcare fără 
înaintare, pentru vecie şi fără nicio scăpare. 

Insă în cele din urmă, fără să-şi fi dat seama cum, căruţa 
trecu prin poarta de fier. Umbrele i se lăsară peste umerii 
dezgoliţi; deschise ochii şi casa alunecă plutind ca într-un 
miraj palid. Zdruncinăturile conteniră, şi cei doi negri îl 
ajutară să coboare, pe urmă cel tânăr îl urmă în sus pe scări, 
ţinându-i braţul. El însă îl scutură la o parte, urcă şi străbătu 
veranda. În hol, ieşit din soarele orbitor, la început nu fu în 
stare să vadă nimic, şi se opri clătinându-se pe picioare, 
cuprins de greață, clipind des. Pe urmă albul ochilor lui Simon 
se născu din obscuritate. 

— Pentru numele Domnului, spuse Simon, ce te-ai mai 
apucat şi-ai mai făcut acuma? 

— Simon? spuse el. Se clătină, se zbătu o clipă să-şi 
recapete echilibrul şi se pocni de ceva. Simon? 

196 


Simon înaintă repede şi-i puse mâna pe umăr. 

— Eu tot îţi spun că maşina asta are să te-omoare: îţi tot 
spun eu! 

Simon îşi petrecu braţul pe după umerii lui Bayard şi-l 
împinse spre scară. Dar el nu voia să meargă într-acolo, şi 
atunci porniră în cealaltă direcţie, de-a lungul holului, şi 
Simon îl împinse spre birou unde se opri, sprijinindu-se de un 
scaun. 

— Cheile, spuse cu glas năclăit. Mătuşa Jenny. De băut. 

— Domnişoara Jenny s-a dus la oraş cu domnişoara 
Benbow, răspunse Simon. Nu-i nimeni aici, acasă, nu-i 
nimenea, decât negrii. Eu tot îţi spun! gemu pipăindu-l pe 
Bayard. Văd că nu curge sânge. Haide dincolo, şi-ntinde-te pe 
sofa, domnu' Bayard. 

Bayard se urni din loc. Simon îl sprijini şi el lunecă pe după 
scaun şi căzu pe el, ţinându-se cu mâna de piept. 

— Văd că nu curge sânge, bolborosi Simon. 

— Cheile, repetă Bayard. Adu cheile. 

— Da, vă rog, ţi le aduc. 

Însă şedea locului, pipăind cu mâinile tremurătoare trupul 
lui Bayard, până când Bayard înjură şi-l împinse violent la o 
parte. Murmurând încă, „văd că nu curge sânge”, Simon se 
întoarse şi ieşi cu paşi târşiţi din cameră. Bayard se aplecase 
în scaun, ţinându-se cu mâna de piept. Il auzi pe Simon 
urcând scările şi străbătând podeaua în camera de deasupra. 
Pe urmă se întoarse şi Bayard îl privi cum deschide biroul şi 
scoate sticla cu dop de argint. O puse pe birou, ieşi iarăşi 
trăgându-şi picioarele, reveni cu un pahar şi-l găsi pe Bayard 
lângă birou, bând direct din sticlă. Simon îl ajută să se 
întoarcă la scaunul lui şi-i turnă în pahar. 

Pe urmă îi aduse o ţigară şi rămase să se agite, inutil, 
înfricoşat, pe lângă el. 

— S-aduc doctoru', domnu' Bayard. 

— Nu. Mai dă-mi un pahar. 

Simon se supuse. 

— Ai băut trei pahare pân-acum. Lasă-mă să aduc pe 
donşoara Jenny şi pe doctor, domnu’ Bayard, te rog eu. 

— Nu. Lasă-mă-n pace. leşi afară de-aici! 

197 


Îşi bău paharul. Greaţa, siluetele fantastice, de miraj, 
pieriseră şi se simţea mai bine. La fiecare suflare coastele ÎI 
împungeau cu săgeți înroşite în foc, aşa că avea grijă să nu 
respire adânc. Dac-ar fi putut să ţină minte asta... Da, se 
simţea mult mai bine; aşa că se ridică încet, cu grijă, merse 
până la birou şi-şi mai turnă un pahar. Da, ăsta era leacul 
pentru-orice rană, cum zicea Suratt. Ca atunci când îi intrase 
glonţul acela de mitralieră în burtă şi nu mai putea să înghită 
nimic decât gin cu lapte. Şi nu fusese nimic; doar câteva 
rupturi în aripă. Îşi reparase fuzelajul în zece minute cu sârmă 
de coardă de pian. Nu ca Johny. Lui îi intraseră toate în 
coapse. Măcelaru-ăla de neamţ nu voise măcar să-şi ridice 
vizorul puţin. Să ţină minte să nu respire adânc. 

Străbătu încet camera. Simon pluti prin holul întunecat în 
faţa lui, şi apoi el urcă încet scările ţinându-se de balustradă, 
în vreme ce Simon îl privea frângându-şi mâinile. Intră în 
camera lui, camera care fusese a lui şi a lui John, şi se opri un 
timp sprijinindu-se de perete până fu în stare să respire iarăşi 
uşor. Pe urmă se îndreptă spre dulap, îl deschise şi, 
îngenunchind încet, mereu ţinându-se cu mâna de piept într- 
o parte, deschise lădiţa care era acolo înăuntru. 

Nu erau prea multe în ea: o haină, o carte mică legată în 
piele, un cartuş de carabină, de care era agăţată cu o bucată 
de sârmă o labă de urs chircită de vreme. Fusese primul urs 
al lui John, şi glonţul cu care-l omorâse jos la râu lângă 
domeniul lui MacCallum când avea doisprezece ani. Cartea 
era Noul Testament; pe pagina de gardă, cu cerneală neagră, 
decolorată, sta scris: „Fiului meu John, de ziua lui la şapte 
ani, 16 martie, 1900, de la mama lui”. Avea şi el una exact la 
fel; fusese anul în care bunicul aranjase ca trenul de marfă 
local să oprească, să-i ia şi să-i ducă la oraş să înceapă 
şcoala. Haina era o jachetă de vânătoare, pătată şi 
împroşcată cu ceea ce odinioară fusese sânge, tocită şi 
sfâşiată pe alocuri de mărăcini, mirosind încă vag a pucioasă. 

Încă în genunchi, ridică obiectele unul după altul şi le puse 
pe duşumea. Ridică iarăşi haina, şi mirosul acru, stătut, 
îndepărtat îi intră în nări cu un fel de adiere de viaţă şi 
căldură. „Johnny, şopti, Johnny.” Deodată ridică haina spre 

198 


propria faţă, dar îşi opri gestul tot atât de brusc şi, cu haina 
încă ridicată în mâini, aruncă o privire grăbită peste umăr. 
Însă imediat se stăpâni, îşi întoarse capul, ridică veşmântul, 
îşi lăsă faţa peste el, sfidător, deliberat, şi rămase astfel în 
genunchi un timp. 

Pe urmă se ridică, strânse cartea şi trofeul, şi haina, 
străbătu camera până la dulapul lui şi scoase de acolo o 
fotografie. Era o fotografie înfăţişând grupul din care făcuse 
parte John la Princeton; o puse şi pe aceasta sub braţ, cobori 
scările şi ieşi pe uşa din spate. Când ieşi îl văzu pe Simon, 
străbătând pajiştea cu trăsura, şi când trecu pe lângă 
bucătărie o auzi pe Elnora tărăgănându-şi unul din cântecele 
ei dulci, nesfârşite. 

În spatele spălătoriei era cazanul negru şi albiile de lemn 
unde spăla Elnora când era vreme frumoasă. Spălase astăzi; 
funia de rufe se încovoia sub poverile ei ude, moi, şi de sub 
cazan mai ieşea încă un fir de fum din cenuşa caldă. Răsturnă 
cazanul cu piciorul şi-l rostogoli la o parte, scoase din 
magazia de lemne un braţ de pin uscat şi-l aşeză peste 
cenuşa caldă încă. Curând se ridică vâlvătaia, palidă în aerul 
însorit, şi când lemnul ardea bine, el puse haina, Noul 
Testament, trofeul şi fotografia în flăcări şi le răsuci până se 
mistuiră. În bucătărie, Elnora cânta în tonuri dulci văzându-şi 
de treabă. Vocea ei izvora bogată, jeluitoare, tristă, 
străbătând aerul însorit. Să ţină minte să nu respire adânc. 


Simon mână repede spre oraş, dar ştirea i-o luase înainte. 
Cei doi negri îi spuseseră unui vânzător ambulant că-l 
găsiseră pe Bayard răsturnat în drum, şi vestea ajunsese la 
bancă şi Bayard trimisese după doctorul Peabody. Insă 
doctorul Peabody se dusese la pescuit, aşa că îl luă în schimb 
pe doctorul Alford, şi amândoi, în automobilul doctorului 
Alford, trecură pe lângă Simon chiar la ieşirea din oraş. El se 
întoarse şi îi urmă, dar când ajunse el acasă îl puseseră pe 
tânărul Bayard sub anestezie, astfel că pentru moment era 
incapabil să-şi mai facă vreun rău; şi când domnişoara Jenny 
şi Narcissa opriră, fără să bănuiască nimic, maşina pe alee o 

199 


oră mai târziu, el era bandajat şi tocmai se trezise. Nu auzise 
nimic. Domnişoara Jenny nu recunoscu automobilul doctorului 
Alford pe alee, dar se opri să privească maşina străină. 

— Nebunul ăsta şi-a frânt gâtul, în sfârşit, spuse; cobori din 
maşina Narcissei şi pluti prin casă în sus pe scări. 

Bayard zăcea alb la faţă, calm, puţin prostit, în patul lui. 
Bătrânul Bayard şi doctorul tocmai ieşeau şi domnişoara 
Jenny aşteptă până părăsiră ei camera. Pe urmă se dezlănţui 
la el ca o furtună şi îl mângâie pe păr în vreme ce Simon 
moţăia din cap mişcându-se fără rost în colţul dintre pat şi 
perete, şi tot repetând: „Aşa-i, domnişoară Jenny, aşa-i! Eu i- 
am tot spus!” 

Îl lăsă în cele din urmă şi cobori pe verandă unde doctorul 
Alford se oprise să-şi ia un rămas-bun impecabil. Bătrânul 
Bayard şedea în maşină aşteptându-l, şi când domnişoara 
Jenny îşi făcu apariţia, doctorul îşi îndreptă şi mai mult trupul 
şi-şi termină de luat rămas-bun. Pe urmă el şi cu bătrânul 
Bayard plecară. 

Domnişoara Jenny privi în sus şi în jos pe verandă, pe urmă 
prin hol. 

— Unde... începu; apoi strigă: Narcissa. Un răspuns. Unde 
eşti? adăugă. Răspunsul veni iarăşi, şi domnişoara Jenny intră 
din nou în casă şi văzu rochia albă a Narcissei în 
semiîntuneric, cum şedea pe bancheta pianului. S-a trezit, 
spuse domnişoara Jenny. Poţi să urci să-l vezi. Cealaltă se 
ridică şi îşi întoarse faţa spre lumină. Ce-i, ce s-a întâmplat? o 
întrebă domnişoara Jenny. Arăţi tu mai rău decât el. Eşti albă 
la faţă. 

— N-am nimic, răspunse cealaltă. Eu... O privi cu ochii mari 
pe domnişoara Jenny o clipă, cu mâinile atârnându-i, dar cu 
pumnii încleştaţi. Trebuie să plec, spuse şi ieşi în hol. E târziu 
şi Horace... 

— Dar poţi să urci şi să-i spui o vorbă, nu? întrebă 
domnişoara Jenny, cu curiozitate parcă. Nu i-a curs sânge, 
dacă de asta ţi-e frică. 

— Nu e asta, răspunse Narcissa. Nu mi-e frică. 

Domnişoara Jenny se apropie de ea, pătrunzătoare şi 
curioasă. 

200 


— Da, bine, spuse, cu vocea potolită, dacă nu vrei. M-am 
gândit că poate vrei să vezi că e bine, dacă tot eşti aici. Dar 
dacă nu vrei. 

— Ba da. Da. Vreau. Vreau să-l văd. 

Trecu pe lângă domnişoara Jenny şi se îndreptă spre scară. 
La picioarele scărilor se opri, până când o ajunse domnişoara 
Jenny; pe urmă începu să urce repede şi cu faţa ferită într-o 
parte. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă domnişoara Jenny 
încercănd să vadă chipul celeilalte. Ce ţi s-a întâmplat? Te-ai 
apucat să te îndrăgosteşti de el? 

— Să mă îndrăgostesc... de el? De Bayard? 

Se opri o clipă, apoi urcă grăbită mai departe cu mâna 
încleştată pe balustradă. Incepu să râdă subţire şi-şi duse 
mâna cealaltă la gură. Domnişoara Jenny urca alături de ea, 
pătrunzătoare, curioasă, rece. Narcissa urca grăbită. In capul 
scărilor se opri iarăşi, tot cu faţa ferită, şi o lăsă pe 
domnişoara Jenny să treacă pe lângă ea; ajunsă în faţa uşii, 
se opri şi se sprijini o clipă de uşă, căutând să-şi stăpânească 
râsul şi tremurul. Pe urmă intră în cameră, unde domnişoara 
Jenny se oprise lângă pat privind-o. 

Mai plutea un miros dulceag-bolnăvicios de eter prin 
încăpere şi ea se apropie orbeşte de pat, se opri alături, cu 
mâinile încleştate, ascunse. Chipul lui Bayard era palid şi 
calm, ca o mască sculptată, păstrând doar în trăsături uşoare 
violenţa acum istovită. O privea şi ea îl privi cu ochii mari un 
timp; şi domnişoara Jenny şi camera toată şi toate în jur 
plutiră îndepărtându-se, pierind. 

— Bestie, bestie, strigă, cu glas subţire, de ce trebuie 
întotdeauna să faci lucruri din astea acolo unde sunt şi te văd 
eu? 

— Nu ştiam că eşti acolo, răspunse Bayard blând, cu uimire 
ştearsă. 


XX K 


O dată la câteva zile, cum îi ceruse domnişoara Jenny, 
201 


venea, se aşeza lângă pat şi îi citea. Pentru el cărţile nu 
avuseseră niciodată importanţă; e îndoielnic că ar fi citit o 
singură carte din proprie iniţiativă, însă stătea nemişcat, 
prins în ghips, în vreme ce vocea ei gravă de contraltă răsuna 
mai departe prin încăperea tăcută. Uneori încerca să stea de 
vorbă cu ea, însă ea îi ignora aceste încercări şi continua să 
citească; dacă el insista, închidea cartea şi ieşea din cameră. 
Aşa că în curând se obişnui să stea întins, de obicei cu ochii 
închişi, călătorind singuratic prin ţinuturile sinistre, pustii ale 
deznădejdii lui, în vreme ce vocea ei continua să plutească 
dincolo de orice alte sunete care mai urcau până la ei - 
domnişoara Jenny ocărându-l pe Isom sau pe Simon, jos în 
casă sau în grădină, ciripitul păsărelelor în pomul din faţa 
ferestrei, scârţâitul neîntrerupt al pompei de apă dincolo de 
hambar. Uneori ea se oprea şi-l privea constatând că doarme 
liniştit. 


202 


Bătrânul Falls străbătu verdele luxuriant al începutului de 
iunie, intră în oraş prin razele de soare încă orizontale 
dimineaţa devreme, şi în salopeta lui prăfuită, dar curată, 
şedea acum în faţa bătrânului Bayard în costumul lui 
imaculat de in şi cu o garoafă ca o rană veselă în piept. 
Camera era răcoroasă şi tăcută în lumina limpede a dimineţii 
şi în praful liniştit, rareori stârnit de mătura portarului negru. 
Acum că bătrânul Bayard îmbătrânea tot mai mult şi 
tabieturile lui ţepene intrau tot mai mult în aura surzeniei, îşi 
arăta într-o măsura tot mai mare preferința de a se înconjura 
cu obiecte asemănătoare sieşi, şi dădea dovadă de o 
aptitudine aproape incredibilă de a-şi alege slujitori care-şi 
modelau zilele şi activitatea după ale lui, într-un soi de 
inutilitate moţăitoare, fără nicio finalitate. Portarul acesta - 
care-i spunea bătrânului Bayard „domnu' general”, şi pe care 
bătrânul Bayard şi ceilalţi clienţi cărora el le făcea uneori 
servicii după toate aparențele niciodată duse până la capăt, 
şi de o natură cu totul măruntă şi servială, îl chemau sub 
numele de „doctorul Jones” - era unul din aceşti slujitori. Era 
negru, încovoiat de vârstă şi de temperamentul lui certăreţ, 
şi ştia să profite de pe urma oricui i-o permitea; bătrânul 
Bayard îl înjura toată vremea când era de faţă şi-i îngăduia 
să-i fure din tutunul şi din provizia de cărbuni pentru iarnă a 
băncii, de unde acesta luă găleți întregi şi le vindea altor 
negri. 

Fereastra dincoace de care şedeau bătrânul Bayard şi 
oaspetele său dădea spre un maidan plin de gunoaie şi de 
bălării prăfuite. 

Era mărginit de pereţii din spate ai unor clădiri de lemn cu 
câte un singur cat, în care-şi desfăşurau activitatea mici 
afaceri, cu o viaţă meschină şi deseori în deplin anonimat - 
cum ar fi fost ateliere de reparaţii sau prăvălii de mărunţişuri 
şi alte asemenea. Maidanul însuşi era folosit în timpul zilei de 

203 


oameni de la ţară ca să-şi lase căruțele. Câteva din căruțele 
acesta veniseră chiar, şi animalele erau  priponite, 
somnolente şi rumegând încet, ici şi colo, şi peste gunoaiele 
cu miros stătut de amoniac pe care generaţiile lor răbdătoare 
le tot lăsaseră acolo se învârteau vrăbiile în stoluri 
sporovăitoare sau zburau porumbeii scoțând sunete de 
obloane ruginite, coborând să-şi umfle piepturile, fiecare 
închis într-o aură pompoasă, arzătoare, prădalnică, şi 
gângurind unul cu altul cu o lipsă de emfază guturală. 

Bătrânul Falls şedea de cealaltă parte a căminului umplut 
cu hârtii mototolite şi mucuri de ţigări, şi-şi ştergea faţa cu o 
basma albastră curată. 

— Picioarele astea ale mele bătrâne, dracu’ să le ia, răcni 
cu un vag aer de scuză. Pe vremuri, ce mergeam douăşpe- 
cinşpe mile la un picnic sau la cântare cu mai puţină 
osteneală decât bucăţica asta prăpădită de nici trei mile pân' 
la oraş astăzi. Işi trecea basmaua peste faţa cafenie şi jovială, 
după anii îndelungaţi pe care-i petrecuse laolaltă cu 
pământul simplu şi darnic. Parc-ar zice că vor să mă lase, şi 
eu nici n-am împlinit nouăştrei de ani. 

Işi ţinea pachetul în mâna cealaltă, dar continua să se 
şteargă pe faţă, fără să facă vreun gest să-l deschidă. 

— Ce n-ai aşteptat pe drum până trecea vreo căruţă? 
zbieră bătrânul Bayard. E-ntotdeauna câte-un nenorocit, 
dracului, cu câte o căruţă plină de bălării de pe câmp care să 
vină la oraş. 

— Zic şi eu c-ar fi fost bine s-aştept, conveni celălalt. Da' 
dac-ajungeam aicea prea degrabă mi-aş fi stricat plăcerea de 
ziua asta. Eu nu sunt ca voi, orășenii. N-am timp aşa de mult 
ca să mi-l mai şi grăbesc. 

Puse batista la loc în buzunar, se ridică în picioare şi îşi 
aşeză pachetul cu grijă pe consola căminului; apoi din 
buzunarul cămăşii scoase un obiect mic înfăşurat într-o cârpă 
curată, zdrenţuită. 

De sub degetele lui obosite, lipsite de grabă, apăru o 
tabacheră de tablă lustruită de atâta folosinţă şi vreme până 
căpătase luciul moale, blând al argintului. Bătrânul Bayard 
şedea şi-l privea, îl privea liniştit cum scoate capacul 

204 


tabacherei şi-l aşază şi pe acesta alături, cu grijă. 

— Aşa, acuma întoarce-te cu faţa la lumină, îl sfătui 
bătrânul Falls. 

— Loosh Peabody zice că chestia asta a ta are să-mi 
infesteze sângele, Will. 

Celălalt îşi continua fără grabă preparativele, şi ochii lui 
albaştri inocenți erau preocupaţi, extatici. 

— Loosh Peabody n-a spus niciodată aşa ceva, îl corecta 
liniştit. Vreunul din doctorii ăştia tineri ţi-o fi spus, Bayard. 
Întoarce-te cu faţa la lumină. 

Bătrânul Bayard se lăsă ţeapăn în scaun, cu mâinile pe 
braţele scaunului, privindu-l pe celălalt grav, cu ochii lui 
solemni, pătrunzători, bătrâni. Îl privea puţin trist parcă; avea 
ochii plini de lucruri care nu se pot numi, ca ochii leilor 
bătrâni, şi imenşi. 

Bătrânul Falls luă un pic din alifia lui întunecată pe vârful 
unui deget, aşeză tabachera cu grijă pe scaunul de pe care 
se ridicase, şi-şi puse mâna pe faţa bătrânului Bayard. Insă 
Bayard bătrânul tot mai rezista, deşi pasiv, privindu-l cu 
lucrurile acelea ce nu se pot numi în ochi. Bătrânul Falls îi 
trase ferm, dar blând, faţa spre lumina de la fereastră. 

— Haide-ncoace. Nu mai sunt de ajuns de tânăr să-mi pierd 
timpul făcându-le rău oamenilor. Stai liniştit acuma, să nu-ţi 
mânjesc toată faţa. Imi şi tremură mâna, nu mai pot să ridic 
cratiţa de pe foc. 

Bayard se supuse atunci, şi bătrânul Falls îi întinse alifia pe 
crestătură, cu mişcări mărunte, îndemânatice. Pe urmă îşi luă 
bucăţica de cârpă şi şterse ce prisosise de pe faţa lui Bayard, 
se şterse şi el pe degete şi se aplecă să arunce cârpa în sobă. 

— Noi totdeauna am folosit asta, explică el. Bunica mea a 
luat-o de la o indiancă Choctow acuma aproape o sută şi 
treizeci de ani. N-a spus niciodată la nimeni din ai noştri din 
ce-i făcută, şi niciodată n-a lăsat nici urmă. 

Se ridică ţeapăn şi-şi şterse genunchii de praf. Puse 
capacul la loc pe tabacheră cu aceeaşi grijă, fără grabă, o 
vâri în buzunar, îşi ridică pachetul de pe consola căminului şi 
îşi reluă locul pe scaun. 

— Mâine să vezi că ţi se înnegreşte şi, cât rămâne neagră, 

205 


asta înseamnă că lucrează. Să nu te dai cu apă pe faţă până 
mâine-dimineaţă şi mai vin eu în zece zile şi te mai dau o 
dată, şi pe ziua de... - rămase o clipă pe gânduri, numărând 
încet pe degetele noduroase; buzele i se mişcau, dar fără 
sunet - pe ziua de nouă iulie are să cadă. Şi n-o mai lăsa pe 
donşoara Jenny şi nici pe vreunul din doctori să te bată la 
cap. 

Şedea cu genunchii strânşi. Pachetul îi era acuma pe 
genunchi şi îl desfăcu după ritualul străvechi, cu aceeaşi 
muncă laborioasă, trăgând răbdător de nodul trandafiriu până 
când unul mai tânăr i-ar fi ţipat să termine odată. Bătrânul 
Bayard îşi aprinse doar o ţigară şi-şi propti picioarele în 
cămin, şi până la urmă bătrânul Falls rezolvă treaba cu nodul, 
desfăcu sfoara şi o aşeză pe braţul scaunului. Căzu jos, şi 
atunci el se aplecă şi o luă pe pipăite cu degetele lui boante 
şi o puse iarăşi pe braţul scaunului; apoi o pândi un moment 
să vadă dacă nu mai cade; pe urmă deschise pachetul. Întâi 
era pachetul său de tutun; şi el scoase de acolo o bucată şi o 
mirosi, o întinse între degete şi o mirosi iarăşi. Dar fără să 
muşte din ea o puse la loc, alături de celelalte bucăţi, şi 
cotrobăi în pachet mai departe. Deschise la gură punga de 
hârtie pe care o găsi şi ochii lui de băieţel nevinovat 
cercetară cu gravitate conţinutul. 

— Pot să spun, zise, că uneori mi-e şi ruşine că am un dinte 
aşa tare mâncat. Nu-mi mai dă pace deloc. 

Incă ţinându-şi cu grijă celelalte obiecte pe genunchi, 
înclină punga şi scutură în palmă două sau trei dintre 
bomboanele bălţate, pipernicite, şi le puse la loc pe toate în 
afară de una singură pe care şi-o vâri în gură. 

— Parcă mi-e frică să nu-mi cadă dinţii într-o zi şi să-ncep 
să le molfăi în gingii sau să mănânc numai din alea moi. 

Obrazul lui tăbăcit se umfla uşor cu regularitate, dar rar, ca 
o respiraţie. Privi iarăşi în pungă şi rămase cu ea în mână. 

— A fost o vreme, în şaizeştrei ori şaizeşpatru, când puteai 
să cumperi o bucată de pământ, şi cu doi negri pe deasupra, 
cu punga asta de bomboane. O grămadă de vreme, când 
toate ne mergeau pe dos, şi nu era nici zahăr, nici cafea, şi 
abia aveai ce mânca, mâncai doar carne de vită furată, dacă 

206 


mai găseai vreuna s-o furi, şi dacă nu, buruieni din şanţuri; şi 
erau bivuacuri noaptea în ploaie, mai mult ca... 

Glasul îi curgea înainte printre fantomele vechi ale 
curajului şi îndurării sufletului şi trupului, în ţinuturile 
strădaniilor pline de glorie şi inutile unde hălăduiesc 
asemenea fantasme. Chicoti şi-şi mestecă iarăşi bomboana 
de mentă. 

— Mă gândesc la ziua aia când am ocolit armata lui Grant 
şi-am luat-o spre nord. Grant era la Grenada atunci, şi 
colonelu' ne scosese pe toţi şi ne-am suit pe cai să-i ieşim 
înainte lui Van Dorn. Era pe vremea când colonelu' avea 
armăsaru' ăla argintiu. Grant era încă la Grenada, da' Van 
Dorn ieşise de-acolo şi-o luase spre nord. Ce mai, noi, băieţii, 
nu ştiam nimica. Colonelu' poate c-o fi ştiut, atâta vreme cât 
era el să ne ducă acasă. 

Aşa că eram numai noi, băieţii, şi ziceam că mergem să ne 
unim cu ei mai încolo. Cel puţin, noi, restu', credeam aşa, că 
ne unim cu ei. Da' colonelu' nici nu se gândea la asta; nu 
asta-i era grija lui, el se gândea să treacă pe-acasă niţel. Nu 
fugeam, explică. Ştiam că Van Dron putea să le facă el faţă o 
săptămână, două acolo. Era deprins. Era un om pe cinste, 
spuse bătrânul Falls, pe cinste om. 

— Cu toţii erau oameni pe vremurile alea, conveni bătrânul 
Bayard. Decât că voi, dracului, prea tot plecaţi de la război ca 
să mai treceţi pe acasă. 

— De, replică defensiv bătrânul Falls, chiar dacă peste tot 
tinutu’ au năpădit urşii, omu’ nu poate să vâneze numai urşi 
toată vremea. Din când în când, trebe să le mai dea pace 
niţel, măcar să se odihnească puţin caii şi câinii. Da' pe de 
altă parte, caii şi câinii pot merge pe urma ursului mai mult 
ca alţii, adăugă cu mândrie sobră. Sigur că nimeni nu se 
putea ţine după armăsaru' ăla argintiu. Nu era decât un 
singur cal în toată armata confederata care putea să-l ajungă 
pe ăla - calu' pe care Zeb Fothergill l-a adus cu el la ultima 
ieşire în Tennessee de la una din patrulele cavaleriei lui 
Sherman. 

Nimeni n-a ştiut niciodată ce făcea Zeb la ieşirile astea ale 
lui. Colonelu' zicea că iese aşa numa ca să fure cai. Da' 

207 


niciodată nu se întorcea cu mai puţin de unu'. Odată a venit 
cu şapte din caii mai prăpădiţi pe care i-am văzut în viaţa 
mea. A-ncercat să-i schimbe pe carne, da' nimeni n-a vrut să- 
i ia. Pe urmă a încercat să-i dea armatei, da' nici armata n-a 
vrut să-i ia. Aşa că, pân-la urmă le-a dat drumul şi a reclamat 
la cartierul general a lui Joe Johnston banii pentru zece cai 
vânduți cavaleriei lui Forrest. Nici nu ştiu dac-a primit 
vreodată răspuns. Nate Forrest nici n-ar fi vrut caii ăia. Cred 
că nu i-ar fi luat nici ăia de la Vicksburg... Eu n-am prea avut 
niciodată încredere în Zeb Fothergill, când îl tot vedeam cum 
vine şi pleacă aşa, singur, de capu' lui. Da' se pricepea la cai, 
şi de obicei aducea câte unul bun de fiecare dată când pleca. 
Da' niciodată nu mai avusese unu' ca ăsta. 

Umflătura din obraz îi dispăruse, şi-şi scoase briceagul, tăie 
cu grijă un pic din bucata de tutun şi o luă cu limba de pe 
lama briceagului. Pe urmă îşi înveli pachetul la loc şi legă şi 
sfoara. Scrumul ţigării bătrânului Bayard îi tremura încetişor 
deasupra inimii, dar nu cădea încă. 

Cu grijă, bătrânul Falls scuipă cafeniu în căminul rece. 

— La vremea aia era în regiunea Calhoun, urmă el. Era o 
dimineaţă însorită de primăvară, cum n-ai mai văzut; oamenii 
şi caii se odihniseră, şi mâncaseră şi acum tropăiau pe drum, 
prin pădure şi peste câmp, şi cu păsărelele care cântau, şi cu 
câte un iepure ţopăind pe drum, ce mai. Colonelu' şi cu Zeb 
călăreau înainte unu’ lângă altu’, pe caii lor. Colonelu' pe 
Jupiter şi Zeb pe roibu' ăla al lui, să tot fi avut vro doi ani, şi 
ca de obicei fiecare se lăuda cu calu’ lui. Pe Jupiter al lu’ 
colonelu' îl ştiam cu toţii, da’ Zeb o tot ţinea-ntruna că al lui 
nu-nghite prafu' de la calu' nimănui. Drumul era drept de tot, 
peste vale spre râu, şi Zeb îl tot zgândărea pe colonel că să 
se ia la-ntrecere, până când colonelu' zice: „Foarte bine”. Le- 
a spus băieţilor să-i dea-nainte şi ne-a zis că el şi cu Zeb ne- 
aşteaptă la podu' de peste râu, la vreo patru mile mai încolo 
şi s-au aliniat, el şi cu Zeb, şi i-au dat drumu’. 

Caii ăia erau lucru' cel mai frumos care l-am văzut eu în 
viaţa mea. Au pornit-o deodată ca nişte şoimi, gât lângă gât. 
Ne-au ieşit din ochi cât ai bate din palme, cu noru' de praf 
învolburându-se-n urma lor, da’ tot i-am putut urmări din ochi 

208 


o vreme după prafu' pe care-l lăsau, că-l vedeam cum se 
duce tot mai departe-n jos pe drum ca şi cum unu' din 
otomobilele astea de-acuma ar fi fost în ei. Când au ajuns la 
locu' unde drumu' o ia-n jos spre râu, colonelu' îl bătuse pe 
Zeb cu vreo trei sute de iarzi. Râu' făcea un braţ cu un cot, 
chiar sub mal acolo, şi când colonelu' a suit peste ridicătură, 
a dat peste-o companie de cavalerie de-a yankeilor, cu caii 
priponiţi, cu puştile strânse-n piramide, şi şedeau să-şi ia 
gustarea de dimineaţă. Colonelu' zice c-au rămas să se uite 
cu gura căscată când s-a ivit el peste ridicătură, şi-şi ţineau 
ceştile cu cafea şi bucăţile de pâine în mână, cu puştile în 
piramidă la vreo patruzeci de metri, şi căscau ochii la el. 

Era prea târziu să se mai întoarcă înapoi, oricum, da' eu 
nu-mi închipui că s-ar fi-ntors chiar dacă n-ar fi fost. A coborât 
pur şi simplu în jos de pe ridicătură malului şi a trecut călare 
printre ei, împroşcând cenuşa, năruind piramida de puşti şi 
împrăştiindu-i pe oameni, tot strigând: „Inconjuraţi-i, băieţi! 
Cine mişcă-i un om mort!” Unu' sau doi dintre ei au vrut s-o 
ia la fugă, da' colonelu şi-a scos pistoalele şi a tras în aer, şi 
atunci ăia s-au întors şi au intrat în turmă printre ăilalţi; 
stăteau cu toţii acolo, tot ţinându-şi în mâini pâinea şi 
cafeaua când a venit şi Zeb. Şi tot aşa i-am găsit şi noi când 
am ajuns după vreo zece minute. Bătrânul Falls scuipă iarăşi, 
curat şi cafeniu, şi chicoti. Ochii îi străluceau ca nişte viorele. 
Cafeaua aia zic şi eu c-a fost grozavă, adăugă. 

Şi uite aşa, ne-am pomenit pe braţe cu o grămadă de 
prizonieri cu care nici n-aveam ce face. l-am ţinut toată ziua 
aia, şi le-am mâncat şi mâncarea; şi când s-a făcut noapte 
ne-am pus şi le-am aruncat puştile în râu şi le-am luat 
muniţia şi restul mâncării şi-am pus planton la caii lor; pe 
urmă, noi, ăştilalţi, ne-am culcat. Şi toată noaptea aia am stat 
şi noi în păturile frumoase ale yankeilor, ascultându-i pe 
prizonieri cum se furişează unu’ câte unu’, lunecând în jos pe 
mal în braţul râului şi gata. Din când în când, unu' mai 
aluneca şi făcea pleosc în apă, sau ceva; şi atuncea stăteau 
cu toţii, mâlc, o vreme. Da curând-curând îi auzeam cum o 
iau din loc iar, strecurându-se prin tufişuri către apă, şi noi 
lungiţi acolo cu franjurile de la pături în gură. Se făcuse 

209 


aproape ziuă când ultimu' din ei a tulit-o şi el cum s-a 
priceput. 

Şi-atuncea colonelu' a venit din locu' unde se culcase şi a 
scos un răcnet că ăia săracii l-or fi auzit de la o milă: „Hai, 
luaţi-o din loc, yankeilor, zice, da’ vedeţi să nu fie şerpi de 
apă”. Dimineaţa, am pus şeile şi-am încălecat şi prada 
noastră de război şi fiecare din noi se alesese cu câte un cal 
şi-am luat-o spre casă. Eram acasă de două săptămâni şi lu’ 
colonelu' îi fătase şi vaca, când am auzit că Van Dorn 
năvălise buzna la Holly Springs şi dăduse foc la proviziile lui 
Grant. Aşa că, tot n-a avut nevoie de ajutoru' nostru, oricum. 

Îşi mestecă tutunul o vreme, cufundat liniştit în amintiri, 
retrăind, în tovărăşia unor bărbaţi pulbere din pulberea 
pentru care, poate fără să ştie, se luptaseră, acele zile 
glorioase, trandafiriu boltite, în care puţini din cei care mai 
erau astăzi pe pământ ar mai fi putut intra odată cu el. 

Bătrânul Bayard îşi scutură scrumul de la ţigară. 

— Will, spuse, pentru ce dracu’ v-aţi bătut voi toţi atunci? 

— Bayard, răspunse bătrânul Falls, să mă ia dracu' dac-am 
ştiut-o vreodată. 


După ce bătrânul Falls plecase cu pacheţelul lui şi cu 
obrazul  umflându-i-se cu nevinovăție, bătrânul Bayard 
rămase o vreme pe scaun fumându-şi ţigara. Insă curând îşi 
ridică mâna şi-şi pipăi crescătura de pe faţă, dar uşor, 
amintindu-şi de interdicţia pe care bătrânul Falls i-o repetase 
la plecare; şi amintindu-şi de asta, gândul că poate n-ar fi fost 
prea târziu, că poate ar mai fi putut s-o spele de pe el, urmă. 

Se ridică şi se îndreptă spre lavoarul din colţul camerei. 
Deasupra era prins în perete un dulăpior, cu o oglindă în uşă, 
şi în ea îşi examină pata neagră de pe obraz, pipăindu-şi-o 
iarăşi cu degetele, pe urmă îşi privi mâna. Da, s-ar mai fi 
şters... Dar, dracu să-l ia dac-avea să facă aşa ceva; dracu' 
să-l ia pe-oricine nu mai ştie ce vrea. Aruncă ţigara şi ieşi din 
cameră, călcând apăsat prin hol către uşa unde era scaunul 
lui. Insă înainte de a ajunge la uşă se întoarse pe călcâie şi se 
îndreptă spre ghişeul casierului, în spatele căruia şedea 

210 


casierul cu cozorocul verde pe Frunte. 

— Res, spuse. 

Casierul îşi ridică ochii. 

— Da, domnule colonel? 

— Cine dracu' mai e şi băiatul ăla care se tot învârte pe- 
aici şi se tot uită pe fereastra aia, toată ziua? 

Bătrânul Bayard îşi coborâse glasul, apropiindu-se oarecum 
de tonul obişnuit al unei conversații. 

— Ce băiat, domnule colonel? 

Bătrânul Bayard arătă cu degetul şi casierul se ridică din 
scaun, privi peste despărţitura de lemn şi văzu, dincolo de 
fereastra care i se arăta, un băieţaş de zece sau doisprezece 
ani, privindu-l cu aer inocent şi indiferent. 

— A, ăsta-i băiatul lui Will Beard, de-acolo de la pensiune, 
ţipă el. Cred că-i prieten cu Byron. 

— Şi ce face-aici? Ori de câte ori intru, îl văd că stă acolo şi 
se zgâieşte pe fereastră. Ce vrea? 

— Poate-o fi unul care vrea să spargă banca, sugeră 
casierul. 

— Ce zici? Şi bătrânul Bayard îşi cuprinse cu un gest 
sălbatic urechea în palmă. 

— Poate vrea să prade banca, ţipă celălalt, aplecându-se 
spre el în scaun. 

Bătrânul Bayard pufni şi tropăi violent până afară şi pe 
urmă îşi trânti scaunul de uşă. Casierul şedea căzut, diform în 
scaun, mormăind adânc în trupul lui gros. Spuse, fără să-şi 
întoarcă deloc capul: 

— Colonelul l-a lăsat pe Will Falls să-l doftoricească cu alifia 
lui. 

Snopes de la pupitrul lui nu răspunse nimic, nu-şi ridică 
măcar capul. După o vreme băiatul se urni din loc şi se 
îndepărtă cu păti indiferenți, inocenți. 


Virgil Beard avea acum un pistol care proiecta un jet de 
apă cu amoniac, teribil de usturătoare pentru ochii celui pe 
care-l nimerea, o mică lanternă magică, o cutie cu geam în 
care fuseseră dulciuri şi în care-şi ţinea ouăle de păsări şi un 

211 


asortiment de insecte moarte încet în ace, precum şi o 
grămăjoară modestă de monede mărunte. 

În iulie, Snopes îşi schimbase domiciliul. Îl evita pe Virgil pe 
stradă, astfel că nu-l mai văzuse pe băiat de două săptămâni, 
până când într-o seară, după cină, ieşi pe uşa noului său 
domiciliu şi-l găsi pe Virgil, aşezat liniştit şi politicos pe 
treptele din faţă. 

— Salut, domnu’ Snopes, spuse Virgil. 


212 


Exasperarea şi mânia domnişoarei Jenny, când Bayard 
ajunse acasă în după-amiaza aceea, fură nemărginite. 

— Nebun bătrân şi încăpățânat ce eşti, îi turuia ea. Bayard 
ăsta nu poate să te omoare destul de repede, că te mai apuci 
şi-l laşi pe şarlatanul ăla bătrân de Will Falls să te mai 
căptuşească şi cu o septicemie? După ce doctorul Alford ţi-a 
spus, şi când chiar şi Loosh Peabody, care crede că o cură cu 
chinină sau calomel poate să vindece orice de la gâtul frânt 
până la degerături, a zis şi el la fel? Îţi spun drept, uneori îmi 
pierd de tot răbdarea cu voi; mă întreb ce păcate oi mai fi 
ispăşit de trebuie să trăiesc aici, laolaltă cu voi. Cum se mai 
linişteşte puţin Bayard şi pot şi eu să răsuflu fără să săr în sus 
de câte ori sună telefonul, trebuie să te-apuci tu şi să-l laşi pe 
sărăântocul ăsta să-ţi ungă faţa cu unsoare de osii şi negru de 
plită. Mă şi gândesc dacă să nu-mpachetez şi să plec de-aici 
şi să încep o viaţă nouă într-un loc unde nu s-a auzit de vreun 
Sartoris. 

Se înfuriase şi îi turuia mai departe; bătrânul Bayard striga 
şi el, furios, răspunzându-i cu vorbe şi violente şi murdare, şi 
glasurile lor creşteau umplând casa, până când Elnora şi 
Simon în bucătărie începură să se foiască, cu urechile ciulite. 
In cele din urmă bătrânul Bayard ieşi din casă şi urcă pe cal şi 
plecă, lăsând-o pe domnişoara Jenny să-şi risipească mânia în 
aer, şi pe urmă o vreme fu linişte. 

Dar la cină furtuna începu să fiarbă şi izbucni iarăşi. 
Dincolo de uşa batantă a camerei de servitori Simon îi auzea, 
ca şi pe Bayard cel tânăr, care se străduia să le înece 
zbieretele cu urletele lui. 

— Terminaţi, terminaţi odată, urla, pentru numele lui 
Dumnezeu! Nu pot să m-aud nici măcar mestecând. 

— Şi, tu, parcă eşti mai bun, se întoarse cu promptitudine 
domnişoara Jenny împotriva lui. Eşti la fel de rău ca şi el. Tu, 
cu aerele tale ţepene, de parcă ţi s-au înecat toată corăbiile. 

213 


Te învârteşti peste tot prin ţinut cu maşina aia a ta 
blestemată, doar pentru că-ţi închipui că ar exista cineva 
căruia să-i pese măcar atâtica dacă-ţi frângi gâtul sau nu, 
gâtul unuia ca tine care tot nu e bun de nimic, şi pe urmă mai 
vii şi la masă puţind tot ca un rândaş! Doar pentru că te-ai 
dus şi tu o dată la război. lţi închipui că eşti singura fiinţă de 
pe lume care s-a dus la război? Crezi că atunci când s-a întors 
Bayard al meu din războiul acela s-a făcut nesuferit pentru 
toţi care trebuiau să trăiască cu el laolaltă? Dar el era un 
gentleman; el îşi făcea de cap ca un gentleman, nu ca voi, 
ţărănoii din Mississippi. Nişte neciopliţi cu ghetele scâlciate. 
Uită-te ce-a făcut el numai cu un cal, adăugă. El n-a avut 
nevoie de-o maşină de zburat. 

— Dar uită-te şi dumneata la războiul ăla prăpădit de două 
parale la care s-a dus el, îi replică tânărul Bayard, un război 
atât de meschin că bunicul nici măcar n-a vrut să mai stea 
acolo în Virginia unde fusese războiul. 

— Şi nimeni nici nu l-ar mai fi vrut să stea, îi răspunse 
domnişoara Jenny, pe unul ca el care-a înnebunit de tot 
numai pentru că oamenii lui l-au degradat şi-au ales un 
colonel mai bun în locul lui. S-a înfuriat şi s-a întors la el 
acasă, ca să conducă o bandă de hoţi de drumul mare. 

— Un război prăpădit de două parale, repetă tânărul 
Bayard. Şi călare. Oricine poate să se ducă la război călare. 
N-are nicio sansă să facă ceva ca lumea. 

— Cel puţin s-a lăsat omorât ca lumea, pufni domnişoara 
Jenny. El a făcut mai mult cu calul lui decât ai fost tu în stare 
să faci cu aeroplanul tău. 

— Sigur, sufla Simon la uşa camerei servitorilor. Nu-i zic 
bine? Albii ştiu şi eu că se pricep să se certe. 

Şi tot astfel cearta se umfla şi se trăgea în sine îndărăt în 
cursul zilelor următoare; se istovea de la sine, pe urmă 
izbucni iarăşi când bătrânul Bayard se întoarse acasă cu o 
altă porţie de alifie. Insă la vremea aceea Simon îşi avea 
grijile lui, necazuri despre care în cele din urmă îl consultă pe 
bătrânul Bayard într-o după-amiază. Bayard cel tânăr zăcea 
în patul lui cu coastele rupte, cu domnişoara Jenny îngrijindu-l 
ca o mamă cu o afecţiune iritată şi drăgăstoasă, şi 

214 


domnişoara Benbow care-l vizita şi-i citea cu voce tare, iar 
Simon revenise la vechile lui drepturi. Jobenul şi halatul 
coborâseră din cui şi ţigările bătrânului Bayard scădeau iarăşi 
cu câte una pe zi, şi caii graşi, potriviţi la culoare şi obişnuiţi 
să tragă împreună, îşi cheltuiau lenevia acumulată între timp 
pe drumul dintre casă şi bancă, în faţa căreia Simon îi oprea 
elegant în fiecare după-amiază, ca pe vremuri, cu ţigara între 
buze şi biciul cu neglijenţă studiată arborat, cu toate gesturile 
de rigoare într-un asemenea moment de preţ. Otomobilul, 
filosofa Simon, e bun aşa, ca să te distrezi, dar pentru un om 
cu adevărat din lumea bună nu există decât un singur lucru: 
caii. 

Astfel că pentru Simon prilejul se ivi la-ndemână, şi odată 
ce ieşiseră din oraş şi caii se aşezaseră în trap obişnuit, el 
profită. 

— De, domnu' colonel, începu el, s-ar zice că 'mneata şi cu 
mine o să facem un aranjament financiar. 

— Ce zici? 

Bătrânul Bayard îşi aduse atenţia îndărăt din locurile pe 
unde rătăcea prin ogoarele atâta de bine ştiute şi dealurile 
albastre, lucitoare, de dincolo de ele. 

— Ziceam că 'mneata şi cu mine o să aranjăm ceva în 
legătură cu nişte bani peşin. 

— Mulţumesc foarte mult, Simon, răspunse bătrânul 
Bayard, dar n-am nevoie de bani în momentul de faţă. iţi 
mulţumesc tare mult, oricum. 

Simon râse din inimă. 

— Ce să spun, domnul colonel, chiar că eşti cu haz. Un om 
bogat ca 'mneatale şi să aibă nevoie de bani! râse iarăşi, cu o 
cordialitate onctuoasă şi nereuşită. Da, domne, chiar că ai 
haz. Pe urmă conteni râsul şi o clipă fu ocupat cu caii. Erau 
gemeni: Roosevelt şi Taft, cu crupe lucioase, largi, 
confortabile. Tu, Taft, lasă-te pe-o parte. Lenea asta pân-la 
urmă are să te-omoare. Bătrânul Bayard şedea în trăsură şi-i 
privea capul ca de maimuţă şi moţăielile legănate ale 
jobenului. Simon îşi întoarse faţa ridată. Da' chestia e că 
acuma noi o să-i mai liniştim pe negrii ăştia niţel. 

— Dar ce-au mai făcut? Nu găsesc ei pe nimeni să le ia 

215 


banii? 

— Păi, uite, domne, chestia aşa e, explică Simon. E cam 
întortocheată. Vezi 'mneatale, ei au strâns bani să facă la loc 
biserica aia care-a ars, şi cum strângeau banii, mi-i dădeau 
mie ţinând seama de situaţia mea oficială de epitrop şi că eu 
sunt din familia cea mai bună pe-aici prin partea locului. Asta 
a fost cam pe la Crăciunu' trecut, şi-acuma ei vor banii 
înapoi. 

— Ciudat, spuse bătrânul Bayard. 

— Da, domne, conveni grăbit Simon. Şi mie mi s-a părut 
egzact tot aşa. 

— Bine, dacă ei insistă, cred c-ar fi mai bine să le dai banii 
înapoi. 

— Acuma vezi, ajungem la cum e treaba. Simon îşi întoarse 
iarăşi capul, tonul îi deveni confidenţial, şi îşi explodă bomba 
pe ton scăzut, melodramatic: Banii s-au dus. 

— Ce dracu’, asta-mi închipui şi eu, răspunse bătrânul 
Bayard, deodată serios. Unde-s banii? 

— M-am apucat şi i-am dat, îi spuse Simon, şi tonul lui încă 
era confidenţial, şi cu puţină uimire îndurerată faţă de cât de 
neînţelegători puteau să fie oamenii. Şi-acuma negrii ăştia 
vin şi m-acuză că i-am furat eu. 

— Vrei să spui c-ai luat în păstrare banii altora şi pe urmă 
te-ai dus şi i-ai împrumutat la alte persoane? 

— Da şi 'mneatale faci asta în fiecare zi, răspunse Simon. 
Nu-i afacerea 'mneatale să împrumuţi bani la alţii? 

Bătrânul Bayard pufni violent. 

— Să iei banii ăia înapoi şi să i-i dai negrilor, sau intri la 
puşcărie, înţelegi? 

— Vorbeşti şi 'mneatale egzact ca negrii ăia de la oraş, îi 
spuse Simon cu voce îndurerată. Banii ăia au fost daţi în 
afară, ştii, îi aminti stăpânului său. 

— la-i înapoi. N-ai credenţe pentru ei? 

— Să am ce? 

— Ceva care să facă tot atâta cât fac banii, ce ţi s-a dat să 
ţii până ţi se plătesc banii înapoi. 

— A, da, am aşa ceva. Simon chicoti iarăşi, onctuos, un 
chicotit de satir plin de subînţelesuri şi de mulţumire de sine. 

216 


Da', sigur, aşa ceva cred şi eu că am. Numai că n-am mai 
auzit că i se zice credenţă. Nu, aşa nu. 

— l-ai dat banii ăia la vreo negresă? întrebă bătrânul 
Bayard. 

— Păi, să vezi, uite cum stau lucrurile... începu Simon. 

Însă celălalt îl întrerupse: 

— Ei, la dracu’. Şi acuma te aştepţi ca să ti-i plătesc eu, 
nu? Cât a fost? 

— Nici nu-mi aduc aminte bine. Negrii ăia zic că ar fi fost 
şaptezeci sau nouăzeci de dolari, sau cam atât. Da' nu le da 
atenţie; le dai egzact atâta cât crezi matale că trebe; ei îi iau 
oricum. 

— Să mă ia dracu' dac-am să le dau ceva. N-au decât să-i 
ia de la tine, atâta cât te preţuiesc ei, sau să te trimită la 
puşcărie - oricum or vrea ei să facă, dar să mă ia dracu’ dac- 
am să le dau un singur cent. 

— Da' bine, domnu' colonel, spuse Simon, doar n-o să-i laşi 
pe negrii ăia de la oraş să vină şi să acuze pe-un membru al 
familiei matale că a furat banii, ce? 

— Mână înainte! strigă bătrânul Bayard. 

Simon se întoarse la locul lui pe capră, plescăi din buze la 
cai şi mână înainte, cu ţigara ridicată spre borul pălăriei, cu 
coatele scoase în afară şi cu biciul elegant ţinut împins înapoi 
în mână, aruncând câte o privire îngăduitoare şi superioară, 
dispreţuitoare către negrii care munceau pe plantațiile de 
bumbac. 


Bătrânul Falls puse la loc capacul pe tabachera cu alifia, 
şterse cu grijă tabachera cu cârpa, pe urmă îngenunche în 
faţa căminului rece şi aprinse cârpa cu un chibrit. 

— Mi-nchipui că doctorii ăştia ai tăi toţi îți mai spun că alifia 
mea te omoară, nu? întrebă. 

Bătrânul Bayard îşi proptise picioarele de cămin, ţinând un 
chibrit în cupa mâinilor la ţigară, cuprinzând astfel în cupa 
palmelor două flăcări mici de chibrituri în ochii săi. Aruncă 
chibritul, mormăind. 

Bătrânul Falls urmări din ochi cum cârpa ia foc, 

217 


încăpăţânată, cu un fir ca de creion de fum acrişor, gălbui 
care se risipea incârlionţându-se în aerul liniştit. 

— Din când în când unu' tot trebe să se ridice şi să scuipe 
în faţa nimicniciei, aşa, pentru binelui lui. Trebe să-şi facă şi 
pentru el o tăietoare, ca atunci când şi-ascute toporu' de 
tocitor, spuse, încă chircit în faţa firului acrişor de fum, ca 
într-un ritual păgân redus la dimensiuni miniaturale. Dacă 
omul îşi mai arată fata din când în când în faţa nimicniciei, 
nimicnicia îl lasă-n pace până la urmă, până-i vine vremea. 
Nimicnicia asta, ei îi place să-l ia pe om pe la spate. 

— Ce zici? spuse bătrânul Bayard. 

Bătrânul Falls se ridică şi se şterse cu grijă de praf pe 
genunchi. 

— Nimicnicia asta-i ca oricare alt laş, zbieră el. Nu-l 
pocneşte pe ăla care-o priveşte drept în ochi, decât dacă se- 
mpinge prea tare în ea. Tatu-tău ştia asta. Stătea colo, în 
pragu’ prăvăliei în ziua când ăi doi venetici i-au adus pe negri 
la oraş ca să voteze pentru ei, atunci în 1872. Stătea acolo în 
jiletca lui ca a prinţului Albert şi cu pălăria de castor, cu 
braţele încrucişate, chiar şi când toţi ăilalţi plecaseră acasă, 
şi-i privea pe negustorii ăia din Missouri cum îi mână pe negri 
în sus pe drum spre prăvălie; stătea acolo în pragu' uşii, în 
vreme ce veneticii ăia începuseră să se tragă-ndărăt cu 
mâinile-n buzunare, până când se trăseseră în spatele 
negrilor, şi-atunci au început să-l blesteme. Şi el stătea doar 
aşa, uite-aşa. 

Îşi încrucişă braţele pe piept, cu mâinile la vedere, şi o 
clipă bătrânul Bayard văzu, ca printr-un geam aburit, silueta 
cunoscută, familiară pe care bătrânul acesta în salopetă 
ponosită reuşise într-un fel s-o imoleze şi s-o aşeze deoparte 
în golul uriaş al sinelui său jertfit abnegaţiei. 

— Atunci, când ei plecaseră-n jos pe drum, colonelu' şi-a 
tras mâna în dosu' uşii şi a scos urna de voturi şi şi-a aşezat-o 
între picioare. 

„Voi, negrilor, aţi venit aici să votaţi, nu? zice. Foarte bine, 
veniţi şi votaţi.“ 

— Şi când ei se împrăştiaseră, el şi-a descărcat pistolu' lui 
cu ţeava scurtă peste capetele lor de vreo două ori, pe urmă 

218 


şi l-a încărcat la loc şi-a luat-o în jos pe drum spre casa 
domnişoarei Winterbottom, unde şedeau ăia doi în pensiune. 

„Doamnă, zice, şi şi-a scos pălăria de pe cap, amo mică 
chestiune de discutat cu domnii care stau aici la 
domneavoastră-n pensiune. Permiteţi-mi”, zice, şi şi-a pus 
pălăria la loc pe cap şi a urcat în sus pe scări, ţeapăn ca la 
paradă, şi domnişoara Winterbottom stătea şi se uita după el 
cu gura căscată. A intrat de-a dreptu-n odaia unde şedeau ei 
doi, la masă, cu faţa spre uşă, cu pistoalele în faţa lor pe 
masă. 

— Când noi, băieţii de-afară, am auzit cele trei împuşcături, 
am dat buzna-năuntru. Era domnişoara Winterbottom stând 
acolo, cu ochii holbaţi spre susul scărilor, şi după un minut 
uite-l şi pe colonel cu pălăria trasă pe-o sprânceană, păşind în 
jos pe scări cu pas sigur, ca un jurat, scuturându-şi reverul 
hainei cu batista. Şi noi, acoloşa, căscând ochii la el. S-a oprit 
în faţa domnişoarei Winterbottom şi şi-a ridicat iarăşi pălăria 
de pe cap. 

„Doamnă, zice, uite, am fost silit să vă murdăresc destul de 
tare camera de oaspeţi. Vă rog să primiţi scuzele mele, şi 
puneţi-i pe negrii dumneavoastră s-o curețe şi trimiteţi-mi 
mie nota de plată. Încă o dată scuzele mele, doamnă, pentru 
c-am fost pus în situaţia extremă de a extermina nişte 
otrepe. Domnilor, zice către noi, bună dimineaţa.” ŞI şi-a pus 
la loc pălăria pe cap, cam într-o parte, şi a ieşit. 

— Şi, Bayard, spuse bătrânul Falls. Atunci aproape că i-am 
pizmuit pe-ăia doi din nord, să mă ia dracu' dacă nu i-am 
pizmuit. Un bărbat poate să-şi ia nevastă şi să trăiască cu ea 
multă vreme, dar la urma urmei nici nu sunt rude. Da' omul 
care te-aduce pe lume sau te trimite afară din lumea asta... 


XX x 


De acolo de unde stătea la pândă în spatele uşii camerei 
de servitori, Simon auzea revărsările continui, furtunatice ale 
glasurilor domnişoarei Jenny şi bătrânului Bayard; mai târziu, 


219 


când ei se retrăseseră în birou, şi Elnora, Caspey şi Isom se 
aşezaseră la masa din bucătărie aşteptându-l, ciocnirea 
dintre furia domnişoarei Jenny şi încăpăţânarea ca de stâncă 
a bătrânului Bayard le parvenea în valuri întretăiate, 
înăbuşite, ca ale unui val îndepărtat. 

— De ce s-or mai fi certând acuma? întrebă Caspey. Te-ai 
mai apucat tu să faci vreo drăcie? îl întrebă pe nepotul său. 

Isom îşi rostogoli încet ochii pe deasupra fălcilor trudind 
statornic. 

— Nu, vă rog, mormăi. Eu n-am făcut nimica. 

— Da' pân la urmă cred c-o să obosească. Ce face tata, 
Elnora? 

— E-acolo sus în hol, ascultă. Du-te şi spune-i să vină să 
mănânce, să termin şi eu odată, Isom. 

Isom lunecă de pe scaunul lui, mestecând încă, şi ieşi din 
bucătărie. Furia regulat sonoră a celor două glasuri crescu; 
dinspre locul unde silueta ponosită şi diformă a bunicului său 
stătea asemenea unei păsări străvechi şi urâcioase în holul 
întunecat, Isom putea să distingă vorbe: „otravă... sânge... tu 
aşa crezi că poţi să-ţi tai capul ca să ţi-l vindeci... prostule, n- 
ai decât să ţi-o pui pe picioare dar... faţa, capul... mori şi bine 
c-am scăpat... prostie să mori din cauza încăpăţânării tale de 
bivol... da pân-atunci ai să mai zaci...” 

— Tu şi cu doctorul ăsta blestemat o să mă scoateţi din 
minţi. Glasul lui Bayard îl domină pe al celeilalte, dar 
temporar. Will Falls n-are nicio şansă să mă omoare, dracului. 
Nu pot să stau liniştit pe scaunul meu, la oraş, fără ca ţingăul 
ăla nenorocit să nu se strecoare pe lângă mine şi să-l văd cât 
e de dezamăgit că mă vede încă pe picioare. Şi când vin 
acasă, când scap de el, nu poţi nici măcar să mă laşi să 
mănânc în pace. Trebuie să-mi arăţi dracului poze colorate 
despre cum îşi închipuie un tâmpit c-ar arăta măruntaiele 
omului. 

— Cine moare, tată? şopti Isom. 

Simon îşi întoarse capul. 

— Tu ce te tot învârti pe-aici, băiete? Du-te-napoi la 
bucătărie, unde-i locu' tău. 

— Aşteptăm cu masa, spuse Isom. Da’ cine moare, tată? 

220 


— Nu moare nimenea. Ce, ţi se pare c-a murit cineva? leşi 
afară din casă acuma! 

Străbătură împreună holul şi intrară în bucătărie. În spatele 
lor glasurile urcau mânioase, furtunoase, puţin înăbuşite de 
pereţii dintre ei, însă stăpânitoare, neechivoce. 

— Da’ acuma de ce se mai ceartă? întrebă Caspey, 
mestecând înainte. 

— Treburi de-ale albilor, îi spuse Simon. Tu vezi-ţi de 
treaba ta, se descurcă ei şi fără tine. 

Se aşeză şi Elnora se ridică în picioare, îi umplu o ceaşcă 
de cafea de la ulcica cu cafea de pe plită şi i-o aduse la masă. 

— Au şi albii necazurile lor, aşa cum le au şi negrii. Dă- 
ncoace cratiţa aia cu carne, mă băiete! 

In casă furtuna îşi urmă revărsarea de fiecare seară, 
conteni ca la o înţelegere între toţi, ambele părţi rămânând 
mai departe la fel de ferme pe poziţiile lor; reîncepu la cină în 
seara următoare. Şi tot aşa, zi după zi, până în a doua 
săptămână a lui iulie, şi şase zile după ce tânărul Bayard 
fusese adus acasă cu pieptul strivit. Domnişoara Jenny şi 
bătrânul Bayard, şi doctorul Alford plecară la Memphis să 
consulte pe un bine cunoscut specialist în problemele bolilor 
de sânge şi de glande cu care, deşi cu oarecare dificultate, 
doctorul Alford reuşise să stabilească o înţelegere spre a fi 
primiţi. Tânărul Bayard zăcea în camera de la etaj, în ghips, 
însă Narcissa Benbow făgăduise că avea să vină să-i ţină 
tovărăşie în ziua aceea. 

Cei doi reuşiseră să-l ducă pe bătrânul Bayard la trenul de 
dimineaţă, deşi el continua să protesteze cu vorbe murdare, 
ca un bivol încăpățânat şi neînţelegător. În vagon mai erau 
nişte persoane care-l cunoşteau şi care remarcară şi prezenţa 
doctorului Alford împreună cu ei, şi deci deveniseră grijulii şi 
curioşi. Bătrânul Bayard profită de aceste prilejuri ca să se 
manifeste iarăşi în personalitatea sa obişnuită, cu izbucniri 
violente, ca de tunet, pe care domnişoara Jenny le ignora cu 
totul. 

Il duseră, întocmai ca pe un băieţaş încăpățânat, la clinica 
unde urma să-i primească un specialist, într-o cameră 
semănând cu un hol comod, lipsit de formalisme, al unui 

221 


hotel de vară; şi acolo se aşezară printre făpturi oprite într-o 
aşteptare liniştită, care discutau între ele în şoaptă şi într-un 
foşnet dezordonat de ziare şi reviste, aşteptând sosirea 
specialistului. Aşteptară mult. 

Între timp, din când în când, doctorul Alford asalta 
afabilitatea inexpugnabilă a femeii de la pupitru de recepţie, 
era respins, şi atunci revenea şi şedea mai departe ţeapăn, 
alături de pacientul său, conştient că cu fiecare minut pierdea 
teren în ce priveşte părerea domnişoarei Jenny despre el. 
Bătrânul Bayard era, în ce-l priveşte, intimidat de tot la 
vremea aceasta, deşi din vreme în vreme mai mârâia cu 
oarecare speranţă către domnişoara Jenny. 

— O, nu mă mai bombăni, îl întrerupse ea în cele din urmă. 
De-aici nu mai poţi să fugi. Uite-ţi ziarul de azi-dimineaţă - ia- 
| şi linişteşte-te. 

Pe urmă specialistul intră grăbit şi se îndreptă spre femeia 
de la pupitru; doctorul Alford îl văzu, se ridică şi se îndreptă 
într-acolo. Specialistul se întoarse spre el - era un bărbat cu 
gesturi repezite, spilcuit, care se mişca cu gesturi arogante, 
zvâcnite, ca şi cum ar fi făcut exerciţii cu o floretă, şi care, 
întorcându-se astfel pe călcâie, aproape că-l călcă pe picioare 
pe doctorul Alford. Îi aruncă doctorului Alford o privire 
sticloasă, nerăbdătoare; apoi îi scutură mâna şi se porni într-o 
revărsare de cuvinte ascuţite, seci: 

— La punct, văd. Promptitudine. Exactitate. Asta-i bine. 
Pacienta-i aici? A rezistat bine la drum, sărăcuţa? 

— Da, domnule doctor, el... 

— Bine, bine. S-a dezbrăcat, şi e gata, ce? 

— Pacientul e b... 

— Un moment. Specialistul se întoarse cu spatele. Oh, 
doamnă Smith! 

— Da, domnule doctor. 

Femeia de la pupitru nu-şi ridică ochii, şi în momentul acela 
un alt specialist, din alt domeniu, unul masiv, cu un aer 
maiestuos, deliberat reţinut, ca al unui dricar regal, intră şi-l 
depăşi pe doctorul Alford; un timp ei doi rămaseră în picioare, 
mormăind şi mârâind unul la celălalt, în vreme ce doctorul 
Alford stătea în picioare alături de ei, cu totul ignorat, 

222 


fierbând ţeapăn şi politicos în acelaşi timp, simțind cum 
scade tot mai jos şi tot mai jos în părerea pe care domnişoara 
Jenny ar fi putut-o avea despre statutul lui profesional. Pe 
urmă cei doi specialişti terminară ce-aveau de discutat, şi 
doctorul Alford îl duse pe omul său spre bolnav. 

— Pacienta-i gata, spui? Bun; bun; economisim timpul. Eu 
iau masa de prânz în oraş astăzi. Dumneata ai fost la masă? 

— Nu, domnule doctor. Dar pacientul e... 

— Da, mi-nchipui că nu, conveni specialistul. Dar mai 
aveam o grămadă de vreme. 

Se îndreptă grăbit spre o ieşire mascată de o perdea, dar 
doctorul Alford îl apucă ferm de braţ, politicos încă, şi-l opri 
locului. Bătrânul Bayard citea ziarul. Domnişoara Jenny îl 
urmărea din ochi, cu multă răceală, şi boneta îi şedea exact 
pe creştetul capului. 

— Doamna Du Pre; colonelul Sartoris, spuse doctorul 
Alford, dumnealui este doctorul Brandt. Colonelul Sartoris 
este... 

— Ce faceţi? Îmi pare bine. Aţi venit cu pacienta, da? Fiică? 
Nepoată? 

Bătrânul Bayard îşi ridică privirea. 

— Ce zice? spuse, prinzându-şi urechea în cupa palmelor 
şi-l văzu deodată pe specialist privindu-i cu ochi ficşi faţa. 

— Ce-i asta pe faţa dumitale? întrebă zvâcnindu-şi înspre el 
o mână şi atingându-i excrescenţa înnegrită. 

Când făcu aceasta, crescătura îi căzu între degete, lăsând 
pe obrazul ofilit, dar nepătat al bătrânului Bayard o porţiune 
rotundă de piele trandafirie, proaspătă ca a unui copil mic. 

În tren, în seara aceea, bătrânul Bayard, care rămăsese 
multă vreme cufundat în gânduri, vorbi deodată: 

— Jenny, în ce zi a lunii suntem astăzi? 

— În nouă, răspunse domnişoara Jenny. De ce-ntrebi? 

Bătrânul Bayard rămase tăcut o vreme. Pe urmă se ridică. 

— Mă gândesc să mă duc afară să fumez o ţigară, spuse. 
Bănuiesc ca puţin tutun n-are ce să-mi strice, nu, doctore? 

Trei săptămâni mai târziu primiră o notă de la specialist, 
taxându-i cu cincizeci de dolari. 

— Acum înţeleg şi eu de ce-i aşa de cunoscut, spuse acru 

223 


domnişoara Jenny. Pe urmă, întorcându-se către nepotul ei: 
Mai bine l-ai mulţumi lui Dumnezeu că n-ai fost tu ăla căruia 
i-a scos el pălăria. 

Faţă de doctorul Alford are o atitudine de ferocitate şi 
beligeranţă protectoare; pentru bătrânul Falls nu are decât 
un salut scurt şi rece din cap, după care pluteşte mai departe 
cu nasul în sus; însă cu Loosh Peabody nici nu mai stă de 
vorbă. 


224 


Ea intră din aerul proaspăt, cald al dimineţii în holul 
răcoros, unde Simon, trebăluind inutil şi cu aer important de 
proprietar cu o perie de praf, dădu din cap către ea. 

— S-au dus cu toţii la Memphis astăzi, îi spuse. Da' domnu' 
Bayard vă aşteaptă. Urcaţi de-a dreptul, domnişoară. 

— Mulţumesc, îi răspunse ea şi îşi continuă mersul şi urcă 
scările, lăsându-l pe el în spate să mute preocupat praful de 
pe o suprafaţă pe alta şi înapoi. Urcă în curentul proaspăt de 
aer care venea dinspre uşile deschise de la capătul holului. 
Prin uşile acelea vedea un segment din dealurile albastre şi 
cerul de culoarea sării. La uşa lui Bayard se opri şi rămase un 
timp acolo nemişcată, strângându-şi cartea la piept. 

In ciuda activităţii lui Simon în holul de jos, casa era 
cuprinsă într-o linişte parcă de rău augur, acum când era 
lipsită de prezenţa energică a domnişoarei Jenny. Sunete 
înăbuşite mai ajungeau până la ea de departe - dinspre 
curte, şi reverberaţiile lor somnoroase, din urmă, pluteau în 
casă prin văzduhul aprins de iulie; sunete prea somnoroase 
ca să se poată stinge cu totul. 

Insă din camera din faţa ei nu parvenea niciun fel de sunet. 
Poate că adormise şi impulsul iniţial - cuvântul dat, şi curajul 
inimii ei deznădăjduite care-o împinsese să vină în ciuda 
absenței domnişoarei Jenny - acum îşi îndeplinise funcţia şi o 
părăsise, astfel că ea stătea în picioare chiar în faţa uşii, 
sperând că el adormise, că avea să doarmă ziua întreagă. 

Insă ar fi trebuit să intre în cameră ca să se convingă dacă 
dormea cu adevărat, aşa că-şi trecu mâinile peste faţă, ca şi 
cum prin gestul acesta ar fi vrut să restituie chipului ei 
liniştea senină obişnuită pe care el trebuia să o vadă acolo, şi 
intră. 

— Simon? spuse Bayard. 

Zăcea pe spate, cu mâinile sub cap, privind afară pe 
fereastră de la capătul celălalt al camerei, şi ea se opri iarăşi, 

225 


chiar în prag. În cele din urmă, trezit din gânduri de tăcerea 
ei, el îşi întoarse capul şi odată cu mişcarea aceasta şi 
privirea bântuită. 

— O, să mă ia dracu’. N-am crezut c-ai să mai vii astăzi. 

— Da, răspunse ea. Cum te mai simţi? 

— N-aş fi crezut, după felul cum stai totdeauna cu un picior 
în hol, toată vremea cât mătuşa Jenny nu-i aici în cameră, 
urmă el. Ea te-a făcut să vii? 

— Mi-a cerut să vin. Nu vrea să te ştie singur toată ziua, 
numai cu Simon în toată casa. Te simţi mai bine astăzi? 

— Ei şi ce? spuse el tărăgănat. Nu vrei să stai atunci, 
puţin? 

Ea străbătu camera spre locul unde scaunul ei obişnuit 
fusese mutat într-un colţ şi şi-l trase târându-l pe duşumea. El 
o privea cum îşi întoarce scaunul şi se aşază. 

— Şi ce gândeşti despre asta? 

— Despre ce? 

— Despre faptul c-a trebuit să vii să-mi ţii tovărăşie. 

— Am adus o carte nouă, spuse ea. Una de... una pe care 
tocmai am primit-o şi eu. Sper că are să-ţi placă. 

— Şi eu sper, conveni el, fără convingere. S-ar zice că tot 
ar trebui să-mi placă câte una după o vreme, nu-i aşa? Dar ce 
spui de chestia asta, c-a trebuit să vii aici astăzi? 

— Eu nu cred că un bolnav ar trebui lăsat singur, numai cu 
negrii în casă, spuse ea, cu faţa plecată asupra cărţii. Titlul 
cărţii e... 

— Dar atunci de ce nu trimiţi o infirmieră? N-are niciun rost 
să vii tu până aici. 

Ea îi întâlni în sfârşit privirea, cu ochii ei gravi, disperaţi. 

— De ce vii dacă nu vrei să vii? insistă el. 

— Nu mă deranjează, răspunse ea şi deschise cartea. Titlul 
cărţii e... 

— Nu, o întrerupse el. Tot o să trebuiască s-ascult prostia 
asta dracului toată ziua. Să stăm puţin de vorbă. Insă ea îşi 
ţinea mai departe capul plecat şi mâinile îi erau moarte pe 
cartea deschisă. De ce ţi-e aşa de frică să stai de vorbă cu 
mine? 

— Frică? repetă ea. Ai vrea mai bine să plec? 

226 


— Ce? Nu, ce dracu'. Vreau pur şi simplu să fii şi tu umană 
o dată şi să stai de vorbă cu mine. Vino încoace. 

Ea nu voia să-l privească şi îşi ridică mâinile între ei ca şi 
cum el n-ar fi zăcut, neajutorat, acolo, pe spate, la mai puţin 
de doi yarzi de ea. 

— Vino mai aproape! porunci el. 

Ea se ridică, încă ţinând cartea cu mâinile încleştate. 

— Mă duc, spuse. Am să-i spun lui Simon să stea undeva 
pe-aproape să te audă dacă-l strigi. La revedere. 

— Ascultă! exclamă el, dar ea se îndreptă grăbită spre uşă. 

— La revedere. 

— După tot ce mi-ai spus, că n-ar trebui să stau singur aici, 
numai cu negrii ăştia în toată casa? Ea se opri la uşă, şi el 
adăugă cu o viclenie rece: După tot ce ţi-a spus mătuşa Jenny 
- după ce i-am spus eu ei azi-noapte? De ce ţi-e frică de un 
bărbat care zace întins pe spate, prins într-o cămaşă de forţă 
de ghips, oricum? Insă ea îl privea doar, cu ochii gravi, 
deznădăjduiţi. Foarte bine, dă-o dracului de treabă, spuse el 
cu brutalitate. Du-te atunci. Şi-şi smuci capul pe pernă şi 
începu să privească iarăşi pe fereastră în vreme ce ea se 
întoarse la scaunul ei. Atunci el spuse, blând: Cum îi mai zice 
şi la asta? Ea îi spuse titlul cărţii. Dă-i drumul, atunci. Tot cred 
c-am să adorm curând, oricum. 

Ea deschise cartea şi începu să citească repede, ca şi cum 
s-ar fi chircit îndărătul paravanului de cuvinte pe care glasul 
ei îi ridica între ei. Citi statornic o vreme, şi el, întins pe pat, 
inert, nu schiţa niciun gest; ea îşi ţinea capul plecat asupra 
cărţii, conştientă de trecerea vremii, ca şi cum s-ar fi luat la 
întrecere cu timpul. Termină o propoziţie şi se opri, fără să-şi 
ridice capul, dar aproape îndată ei vorbi: 

— Continuă; sunt treaz. Poate ai mai mult noroc data 
viitoare. 

După-amiaza trecea încet. Undeva un ceas bătea sferturile, 
însă în afară de aceasta nu se auzea niciun alt sunet în toată 
casa. Activitatea lui Simon, undeva jos, contenise de mult, 
însă un murmur de glasuri tot mai ajungea până la ea, din 
timp în timp, de undeva, susur murmurător şi de nedesluşit. 
Frunzele de pe creanga de dincolo de geam nu se clinteau, şi 

227 


în aerul cald zgomote năclăite, multiple, se topeau într-o 
monotonie somnoroasă - glasurile negrilor, sunetele iscate 
de animalele din grajduri, geamătul ritmic al pompei de apă, 
câte o izbucnire cacofonică a orătăniilor în grădina de sub 
fereastră, întretăiate de ţipetele neînţelese ale lui Isom când 
le gonea afară. 

Bayard adormise, şi când ea îşi dădu seama înţelese că nu 
mai ştia când se oprise din citit. Şi rămase astfel, cu cartea 
deschisă pe genunchi la o filă ale cărei cuvinte nu lăsaseră 
niciun ecou în mintea ei, privindu-i faţa liniştită. Era, faţa lui, 
din nou foarte asemănătoare cu o mască de bronz, purificată 
de febra născută din înseşi trăsăturile ei, şi cu toate acestea 
cu brutalitatea, încă somnolând peste chipul întreg, doar 
foarte puţin îndulcită... Îşi întoarse privirile într-o parte şi 
rămase cu cartea deschisă pe genunchi, cu mâinile 
odihnindu-i-se nemişcate peste filele cărţii, privind cu ochi 
orbi pe fereastră. Perdelele atârnau fără vreun tremur. Pe 
creanga din faţa ferestrei frunzele erau inerte sub degetele 
intermitente ale soarelui, şi ea şedea, la fel de lipsită de 
viaţă, şi țesătura rochiei îi era neatinsă de respiraţia abia 
perceptibilă, gândindu-se că n-avea să fie linişte şi pace 
pentru ea decât într-o lume fără bărbaţi. 

Ceasul sună de douăsprezece ori. Imediat după aceea, 
precedat de o răsuflare întretăiată şi de sunete subterane, ca 
ale unui şobolan uriaş, şi cu alte zgomote furişe, tot ca ale 
unui şobolan prin hol, Simon îşi strecură capul în uşă, şi 
semăna cu bunicul tuturor maimutelor de pe pământ. 

— A adormit? spuse într-o şoaptă hârâitoare. 

— $şşşş, spuse Narcissa ridicându-şi mâna. 

Simon intră în vârful picioarelor, suflând greu, târşâindu-şi 
picioarele pe duşumea. 

— Şşşş, spuse Narcissa repede, ai să-l trezeşti. 

— Masa-i gata, spuse Simon, tot aşa şoptind cu hârâituri. 

— Poţi să-i ţii lui mâncarea la cald până se trezeşte, nu? 
şopti Narcissa. Simon! şopti ea. 

Se ridică în picioare, însă el şi străbătuse încăperea până la 
masă, unde cotrobăi stângaci prin teancul de cărţi şi izbuti în 
cele din urmă să-l răstoarne tot pe jos, cu bufnet neaşteptat. 

228 


Bayard deschise ochii. 

— Doamne Dumnezeule, spuse, iar ai venit? 

— la te uită, ca să vezi, exclamă Simon cu necaz prea 
repede ieşit la iveală, uite că eu şi cu domnişoara Benbow l- 
am trezit din somn... 

— De ce nu suportaţi să vedeţi că stă şi omul liniştit o dată 
cu faţa-n sus şi cu ochii închişi, chiar că nu-nţeleg, spuse 
Bayard. Mulţumesc lui Dumnezeu că de-ăştia ca voi nu s-au 
născut mulţi deodată, în roi, ca ţânţarii. 

— la auzi ce mai spune, zice Simon. Adormi certându-te şi 
când te scoli, tot cu cearta-n gură. Elnora v-a făcut de 
mâncare la toţi. 

— Şi-atunci, de ce n-ai adus sus, aici, mâncarea? spuse 
Bayard. Şi pentru domnişoara Benbow. Decât dacă nu preferă 
să te duci să mănânci jos? Adăugă. 

În toate gesturile lui de acum Simon era ca o caricatură a 
lui însuşi. Acum îşi asumă o atitudine de dezaprobare şocată. 

— În sufragerie e locu' unde mănâncă oaspeţii, spuse. 

— Nu, spuse Narcissa. Eu mă duc jos. Nu-i cazul să-i mai 
dau de lucru lui Simon. 

— Da' nu-i niciun deranj, protestă Simon. Numai că nu-i... 

— Eu cobor, spuse Narcissa. Tu du-te şi vezi de tava pe 
care s-o pregăteşti pentru domnul Bayard. 

— Da, vă rog, spuse Simon şi porni către uşă. 'Mneata poţi 
să te duci direct jos. Elnora a şi pus masa până ajungi 
'mneata acolo, şi ieşi. 

— Eu am încercat să-l... începu Narcissa. 

— Ştiu, o întrerupse Bayard, el nu lasă pe nimeni să 
doarmă la vremea mesei. Şi ai face mai bine să te duci să 
mănânci şi tu, sau dacă nu, duce totul la loc la bucătărie. Şi 
nici nu trebuie să te grăbeşti să te întorci din cauza mea, 
adăugă. 

— Nu trebuie să mă grăbesc să mă întorc? Ea se opri în uşă 
şi privi îndărăt, spre el. Ce vrei să spui cu asta? 

— Mă gândeam că poate te-ai plictisit să tot citeşti cu glas 
tare. 

— A, spuse ea şi-şi abătu privirile de la el, şi rămase o clipă 
înveşmântată în grava ei deznădejde. 

229 


— Uite ce, spuse el deodată. Nu te simţi bine, sau ce-i? N-ai 
vrea mai bine să te duci acasă? 

— Nu, răspunse ea, şi porni din nou. Mă-ntorc curând. 

Mâncă singură în sufrageria întunecoasă, în vreme ce 
Simon, care trimisese sus cu lsom tava lui Bayard, se 
învârtea în jurul mesei şi-i tot întindea în faţă cu blândă 
insistenţă diferite farfurii, sau se sprijinea de bufet şi depăna 
un monolog mormăitor care părea să nu aibă niciun început 
şi să nu ofere nicio perspectivă de a se sfârşi vreodată. 
Continua să se desfăşoare fluent în spatele ei şi atunci când 
ea porni să străbată holul; când se opri la uşa din faţă 
continua, lipsit de orice finalitate, ca şi îmbătat de propria 
existenţă şi hrănindu-se din însăşi forţa de pornire. 

Dincolo de portalul verandei, răsadul de salvie se isca în 
lucirea de  nesuportat a luminii albe, în împroşcări 
zgomotoase parcă. Şi mai încolo, aleea licărea în căldură 
până când, boltită pe deasupra cu salcâmii sălbatici şi stejari, 
cobora într-un tunet răcoros, verde, spre poartă şi spre 
panglica colorată a şoselei. Dincolo de şosea, câmpurile se 
întindeau  licăritoare, întretăiate ici şi colo de pâlcuri 
nemişcate de pomi, către colinele care se dizolvau albăstrii în 
văpaia de iulie. 

Stătu astfel un timp sprijinită de canatul uşii, în rochia ei 
albă, cu obrazul lipit de lemnul rece, lustruit al uşorului, 
bătută de o adiere uşoară care venea mereu de undeva, deşi 
nu se vedea nicio frunză tremurând. Simon îşi terminase 
treaba în sufragerie şi un murmur somnoros de glasuri plutea 
prin hol dinspre bucătărie, purtat pe tremurul subţiratic al 
aerului prea cald ca să poată fi numit briză. 

In cele din urmă ea auzi o mişcare undeva sus şi-şi aminti 
că Isom urcase să-i ducă tava lui Bayard; se întoarse, împinse 
la o parte uşile spre salon şi intră în casă. Jaluzelele erau 
trase până jos şi dâra subţire de lumină care o urmărea nu 
făcea decât să sporească penumbra. Găsi pianul şi un timp 
rămase în picioare alături, mângâindu-i suprafaţa lucioasă şi 
prăfuită, gândindu-se la domnişoara Jenny, aşa cum stătea, 
dreaptă şi neîmblânzită, în scaunul ei alături. Îl auzi pe Isom 
coborând scările; curând paşii i se stinseră dincolo de hol, şi 

230 


atunci ea trase bancheta, se aşeză şi-şi lăsă braţele peste 
capacul închis. 

Simon intră iarăşi în sufragerie, mormăind în sinea lui, 
urmat curând de Elnora; trânteau farfuriile şi vorbeau între ei 
în cuvinte molatice, urcând şi coborând, în flux fără 
consonante, năclăit. Pe urmă se duseră, dar ea rămase mai 
departe acolo cu braţele alungite peste lemnul răcoros, în 
încăperea întunecată, tăcută, unde chiar şi timpul stagna 
parcă. 

Ceasul sună iarăşi, şi atunci ea se mişcă. „Am plâns, se 
gândi. Am plâns”, spuse într-o şoaptă tristă care-şi savura 
propria singurătate şi suferinţă. În faţa oglinzii înalte de lângă 
uşa salonului se opri şi-şi privi răsfrângerea indistinctă, 
atingându-şi ochii cu vârful degetelor. Pe urmă merse mai 
departe, dar se opri iarăşi la piciorul scărilor, ascultând. Apoi 
urcă repede şi intră în camera domnişoarei Jenny, se duse în 
camera ei de baie şi se spălă pe faţă. 

Bayard era întins pe pat exact aşa cum îl lăsase. Fuma o 
ţigară acum. Din când în când, înainte de a trage din ea, o 
scutura neglijent pe o farfurioară pusă pe pat, alături. 

— Ei? spuse. 

— Ai să dai foc la casă cu asta, îi spuse ea, luându-i 
farfurioara. Ştii că domnişoara Jenny nu ţi-ar da voie să faci 
aşa ceva. 

— Ştiu, o aprobă el, puţin copilăros, şi ea trase măsuţa mai 
aproape şi puse farfurioara pe ea. 

— Ajungi la ea? 

— Da, mulţumesc. Ţi-au dat de ajuns de mâncare? 

— A, da. Simon e foarte insistent, ştii. Să-ţi citesc mai 
departe sau preferi să dormi? 

— Citeşte dacă ţi-e totuna, de data asta cred că n-am să 
mai adorm. 

— Asta-i o ameninţare? 

Îi aruncă o privire, repede, exact în momentul când ea se 
aşeza şi-şi lua cartea. 

— Spune-mi, ce ţi s-a întâmplat? O întrebă. Înainte de 
masă păreai de-a dreptul bolnavă. Ţi-a dat Simon ceva de 
băut, sau ce? 

231 


— Nu, nici chiar aşa. Şi râse, cam rătăcită, deschizând 
cartea. Am uitat să însemn locul, spuse, întorcând paginile 
grăbită. Tu nu mai ţii minte... Nu, adormiseşi, nu-i aşa? Să 
citesc de unde n-ai mai ascultat? 

— Nu. Citeşte de oriunde. E toată vremea acelaşi lucru, 
cred. Dacă te tragi puţin mai aproape, cred c-am să rămân 
treaz. 

— N-ai decât să dormi dacă vrei. Pe mine nu mă 
deranjează. 

— Asta vrând să însemne că nu vii mai aproape? întrebă el, 
fixând-o cu privirea lui chinuită. 

Ea îşi trase scaunul mai aproape şi îşi deschise iarăşi 
cartea, întorcându-i paginile. 

— Cred că ajunsesem pe-aici, spuse, nehotărâtă. Da. 

Citi în gând un rând sau două şi pe urmă începu să 
citească cu voce tare, şi citi până la capătul paginii, şi atunci 
glasul i se tărăgănă, consternat parcă. Intoarse pagina, şi pe 
urmă o dădu înapoi la loc. 

— Asta am mai citit-o o dată; îmi aduc aminte acuma. 
Întoarse mai multe pagini, şi fruntea ei senină i se încruntase 
puţin. Probabil că am adormit şi eu, spuse, şi-l privi cu o 
consternare prietenească. Am impresia că am citit pagini 
multe-multe... 

— Lasă, începe de oriunde, repetă el. 

— Nu, stai; uite de-aici. 

Citi iarăşi, reluând firul povestirii. O dată sau de două ori îşi 
ridică ochii repede şi-l văzu privind-o, mohorât, dar liniştit. 
După o vreme el nu o mai privi şi în cele din urmă, văzând că- 
şi închisese ochii, se gândi că a adormit. Termină capitolul şi 
se opri. 

— Nu, spuse el cu voce somnoroasă, nu încă. 

Pe urmă, când ea nu-şi reluă lectura, deschise ochii şi ceru 
o ţigară. Ea puse cartea deoparte şi-i aprinse chibritul, apoi 
luă iarăşi cartea în mână. 

După-amiaza trecea. Negrii plecaseră şi în toată casa nu se 
mai auzea niciun alt sunet decât vocea ei, şi ceasul bătând 
sferturile; afară umbrele alunecau tot mai piezişe, crainice 
liniştite ale înserării. El adormise acum, deşi fusese atât de 

232 


convins de contrariu, şi după o vreme ea se opri şi puse 
cartea deoparte. Silueta lui prelungă zăcea ţeapănă în 
armura de ghips sub pătură, şi ea şedea locului privindu-i 
faţa plină de îndrăzneală, acum încremenită, şi travestirea lui 
de acum sfărâmată, şi suferinţa i se revărsă într-un val de 
milă pentru el. Era atât de lipsit de orice afecţiune pentru 
vreun lucru sau vreo fiinţă; atât de - atât de... dur... Nu, nu 
acesta ar fi fost cuvântul. Însă „rece” nu-i venea în minte; 
putea înţelege duritatea, dar nu răceala. 

După-amiaza trecea; seara se lăsa încet. Ea şedea 
gânditoare, tăcută, calmă, privind pe fereastra unde nici 
acum nu era nicio adiere care să clintească frunzele, ca şi 
cum ar fi aşteptat să vină cineva să-i spună ce trebuie să facă 
mai departe, şi pierduse orice noţiune a timpului, altfel decât 
un şuvoi întunecat lunecând fără grabă şi în care ea să stea 
să privească până când fascinația apei avea să facă însăşi 
apa să piară. 

El scoase un sunet nedesluşit, şi ea îşi întoarse repede 
capul şi îi văzu trupul încordându-i-se deodată groaznic în 
capcana lui de ghips şi mâinile încleştate şi dinţii strânşi sub 
buzele desfăcute şi, pe când ea rămăsese înspăimântată, 
incapabilă să se mişte, el scoase din nou sunetul acela. 
Respirația îi ieşea şuierătoare dintre dinţi şi gemea, ţipa, un 
sunet fără cuvinte care până la urmă se topi în vorbele unui 
blestem, şi când ea se ridică în cele din urmă şi se aplecă 
asupra patului lui, cu mâinile strânse la gură, trupul lui se 
relaxă şi, de dincolo de fruntea acoperită de broboane de 
sudoare, el apăru privind-o cu ochi mari, intenşi, în care se 
aţinea spaima şi o furie nebunească, rece, şi deznădejdea. 

— Aproape că m-a atins, dracului, atunci, spuse cu glas 
uscat, dar parcă indiferent, încă pândind-o de dincolo de 
moartea înceată care i se stingea încet în ochi. 

— Era ca un fel de lat de jur-împrejurul pieptului meu, şi de 
fiecare dacă când trăgea iarăşi, laţul acela - trasoare, gloanţe 
- mi se strângea tot mai mult peste piept... Trăgea cu mâinile 
de pătură şi încerca să şi-o ridice peste faţă. Vrei să-mi dai o 
batistă? Sunt în sertarul de sus, acolo. 

— Da, spuse ea, da, şi se duse până la dulapul cu sertare. 

233 


Îşi ţinea trupul drept, dar tremurând încontinuu, agăţându- 
se de dulap, şi găsi o batistă şi i-o aduse. Incercă să-i şteargă 
fruntea şi faţa, dar până la urmă el îi luă batista din mâini şi 
se şterse singur. 

— M-ai speriat, gemu ea. M-ai speriat groaznic. Am 
crezut... 

— lartă-mă, spuse el, scurt. Nu fac lucrurile astea dinadins. 
Dă-mi o ţigară. 

Ea îi dădu o ţigară şi aprinse chibritul şi din nou el trebui 
să-i ţină mâna ca să-i apropie flacăra, şi încă ţinându-i 
încheietura trase adânc de câteva ori din ţigară. Ea încercă 
să-şi elibereze încheietura, însă degetele lui erau ca de oţel şi 
trupul ei încă prins de tremur o trădă şi ea alunecă în scaun, 
privindu-l cu ochi mari plini de spaimă. El îşi termină ţigara în 
pufăituri adânci, grăbite şi, încă ţinându-i încheietura, începu 
să vorbească despre fratele lui mort, fără nicio introducere, 
brutal, grăbit. Era o poveste urâtă, fără niciun început, şi 
spusă grosolan, cu o violenţă inutilă şi uneori de-a dreptul 
murdară, deşi însăşi violenţa cu care o spunea îi răpea din 
agresivitate, tot aşa cum însăşi brutalitatea cu care era spusă 
o făcea să nu mai fie grosolană. Şi, dincolo de toate vorbele 
acestea, era lupta lui cu mândria falsă şi încăpăţânată şi ea 
rămăsese cu braţul strâns în încleştarea lui şi cu mâna 
cealaltă ridicată la gură, privindu-l cu o  fascinaţie 
înspăimântată. 

— Zbura în zigzag; de asta n-am putut eu s-ajung la neamţ. 
De fiecare dată când izbuteam să-l ţintesc pe hun, John se 
băga între noi iar, şi atunci eu trebuia să zbor la o parte 
înainte ca altul din ei să vină peste mine. Pe urmă n-a mai 
făcut zigzagurile alea. Cum l-am văzut căzând în picaj, am 
ştiut că s-a terminat. Pe urmă am văzut focul cum se întinde 
peste toată aripa lui, şi el se uita înapoi. Nici nu se mai uita la 
hun; se uita la mine. Atunci neamţul s-a oprit, n-a mai tras în 
el, şi am rămas cu toţii aşa, pur şi simplu uitându-ne unul la 
altul. Nu înţelegeam ce voia să facă John până când l-am 
văzut că-şi scoate picioarele afară. Pe urmă mi-a dat cu tifla, 
aşa cum făcea el totdeauna, şi i-a făcut cu mâna neamţului şi 
şi-a împins avionul la o parte şi a sărit. A sărit cu picioarele 

234 


înainte. Nu poţi să sari prea bine cu picioarele înainte, ştii, şi 
curând l-am văzut că se dă de-a rostogolul. Era un nor chiar 
sub noi şi a căzut în el, pe pântec, aşa cum spunem noi, când 
îţi spargi burta dacă sari în apă. Dar sub nori nu l-am prins. 
Ştiu că eu am coborât înainte ca el să fi ieşit din nor, pentru 
că atunci când coborâsem i-am văzut avionul prăbuşindu-se 
peste mine, cuprins tot de flăcări. M-am tras la o parte, dar 
avionul ăla blestemat s-a rostogolit şi a venit iar peste mine, 
şi a trebuit să-l evit. Aşa că nu l-am mai prins când a ieşit din 
norul ăla. Am coborât cât am putut mai repede, şi ştiam că 
sunt sub el şi m-am uitat iar după el. Dar nu l-am văzut, şi 
atunci mi-am zis că n-am coborât destul de repede, şi am 
plonjat iar în picaj. l-am văzut avionul prăbuşindu-se la vreo 
milă mai încolo, dar pe John nu l-am mai văzut. Şi pe urmă au 
început să tragă în mine de jos... 

Vorbea astfel, înainte, şi mâna ei îi căzu de la gură, îi 
alunecă peste celălalt braţ şi i se încleştă de degetele lui. 

— Te rog, şopti ea. Te rog! 

El se opri atunci şi o privi; degetele i se mişcară şi exact 
când ea crezu că-şi poate trage mâna înapoi, i se strânseră 
iarăşi, şi acum amândouă încheieturile îi erau strânse, 
captive. Se luptă cu el, privindu-l înspăimântată, însă el îi 
rânji doar, şi-i apăsă braţele încrucişate peste patul lui. 

— Te rog, te rog, îl imploră ea, zbătându-se; şi simţea 
carnea la încheieturi prinsă ca-ntr-o menghină, îşi simţea 
oasele muindu-i-se ca într-un veşmânt prea larg, vedea ochii 
lui bântuiţi de spaimă şi rânjetul dinţilor şi deodată trupul i se 
nărui în scaun, capul i se lăsă între braţele captive şi începu 
să plângă, într-o izbucnire de isterie deznădăjduită, frenetică. 


După o vreme în cameră se făcu tăcere şi el îşi mişcă puţin 
capul şi îi privi creştetul unde i se învolbura părul întunecat. 
Işi ridică mâna şi văzu pe braţele ei urmele decolorate, acolo 
unde i le încleştase la încheieturi. Însă ea nu se mişcă nici 
atunci, şi el îşi lăsă mâna să cadă iarăşi peste încheieturile ei, 
şi rămase astfel, liniştit, iar după un timp chiar şi fiorii şi 
tremurăturile ei se curmară. 

235 


— Îmi pare rău, spuse. N-am să mai fac. 

Îi vedea doar creştetul, întunecat în valurile părului, şi îi 
simţea mâinile inerte sub mâna lui. 

— lartă-mă, repetă. N-am să mai fac. 

— N-ai să mai mergi aşa de repede cu maşina? întrebă ea, 
fără să se mişte în scaun; şi vocea îi era înăbuşită. 

— Ce spui? 

Ea nu-i răspunse, şi cu suferinţă nesfârşită, întretăiată, el 
se întoarse, cu întreaga lui armătură de ghips, într-o parte în 
pat, muşcându-şi buzele şi înjurând printre dinţi, apoi îşi lăsă 
şi cealaltă mână peste părul ei. 

— Ce faci? întrebă ea, tot fără să-şi ridice capul. Ai să-ţi 
frângi iar coastele. 

— Da, aprobă el, mângâind-o stângaci pe păr. 

— Aici e răul, tocmai în asta, spuse ea. In felul în care te 
porţi tu: faci lucruri care... care... Faci lucrurile astea numai 
ca să-ţi pricinuieşti singur rău şi să le provoci celorlalţi 
suferinţă. In realitate, nu simţi nicio plăcere făcându-le. 

— Nu, conveni el, şi rămase astfel, întins, cu pieptul 
străbătut de ace înroşite, mângâind-o pe păr cu mâna lui 
aspră stângace. 

Departe, deasupra lui, era acum piscul acela neatins, 
printre stelele negre, pustii, şi în jur simţea văile liniştii şi ale 
păcii. Se făcuse târziu; umbrele începuseră să cuprindă, 
stăpânitoare, încăperea, topindu-se într-o umbră 
cuprinzătoare, şi dincolo de fereastră lumina soarelui era 
doar o iradiere difuză, fără sursă dar palpabilă parcă. De 
undeva se auzeau vaci mugind una după alta, mohorăte, 
jeluitoare. In cele din urmă, ea se ridică în picioare, trecându- 
şi mâinile peste faţă, prin păr. 

— Uite cum te-ai zvărcolit. N-ai să te vindeci niciodată dacă 
nu eşti cuminte. Intoarce-te pe spate, haide! 

El o ascultă, mişcându-se încet, dureros, muşcându-şi 
buzele, şi cu broboane mici de sudoare apărându-i pe frunte, 
şi în vremea aceasta ea îl urmărea cu o îngrijorare gravă. 

— Te doare? 

— Nu, îi răspunse, şi mâna i se închise iarăşi peste 
încheieturile ei care acum nu mai încercară să se elibereze. 

236 


Soarele pierise şi amurgul, zăgaz al liniştirii şi împăcării, 
cuprindea camera tot mai pierdută în umbră. Înserarea 
izbândise. 

— Şi n-ai să mai mergi aşa de repede cu maşina? insistă ea 
din umbră. 

— Nu, îi răspunse el. 


237 


Între timp ea mai primise o scrisoare de la corespondentul 
ei anonim. Horace însuşi, întorcându-se acasă într-o seară, i-o 
adusese în camera ei unde ea citea în pat; bătuse, deschise 
uşa, şi o clipă întârziase sprijinit în prag; se priviseră astfel o 
vreme, dincolo de bariera ridicată între ei de înstrăinarea şi 
de mândria lor încăpăţânată. 

— lartă-mă că te deranjez, spuse el cu glas convenţional. 

Ea stătea întinsă în pat, în lumina scăzută a lămpii, şi părul 
i se revărsase întunecat pe pernă, şi numai ochii i se mişcau 
urmărindu-l cum străbătea camera, apropiindu-se, oprindu-se 
lângă patul în care stătea ea acum cu cartea coborâtă pe 
genunchi, privindu-l gravă, întrebătoare. 

— Ce citeşti? o întrebă. 

Drept răspuns ea îşi întinse cartea peste degetul oprit pe 
pagina unde ajunsese şi cartea era acum cu coperta şi titlul 
colorat la vedere. Insă el nici nu o privi. Sub halatul lui de 
mătase cămaşa îi era descheiată la gât şi mâna îngustă i se 
mişca printre obiectele de pe măsuţa de la capul patului; 
ridică o altă carte. 

— N-am ştiut că citeşti aşa de mult. 

— Am mai mult timp de citit, acum, spuse ea. 

— Da. 

Mâna lui se mişca mai departe pe măsuţă, atingând câte 
un obiect ici şi colo. 

Ea stătea nemişcată, aşteptându-l să mai spună ceva. Însă 
el tăcea, şi până la urmă vorbi ea: 

— Ce este, Horace? 

El se apropie şi se aşeză pe marginea patului. Dar ochii îi 
erau încă neprietenoşi şi întrebători, şi umbra gurii îi 
rămăsese încăpățânat rece. 

— Narcy? spuse el. Ea îşi cobori ochii pe carte, şi el 
adăugă: întâi, vreau să-ţi cer iertare că te las singură atât de 
des seara. 

238 


— Da? 

EI îşi lăsă mâna pe genunchiul ei. 

— Uite-te la mine. Ea îşi ridică faţa, şi odată cu ea şi 
antagonismul prin privire. Vreau să-ţi cer iertare că te las 
singură seara, repetă el. 

— Asta înseamnă că n-ai s-o mai faci sau că nici n-ai să te 
mai întorci noaptea acasă? 

O vreme el rămase privindu-şi gânditor mâna cum i se 
odihnea încordată pe genunchiul ei acoperit de pătură. Pe 
urmă se ridică şi se opri iarăşi lângă măsuţa de noapte, 
atingând obiectele de pe tăblie; apoi se întoarse şi se aşeză 
iarăşi pe marginea patului. Ea reîncepuse să citească, şi el 
încercă să-i ia cartea din mâini. Ea i se împotrivi. 

— Ce mai vrei, Horace? întrebă, nerăbdătoare. 

El rămase iarăşi pe gânduri în vreme ce ea îi cerceta faţa 
cu privirea. Pe urmă îşi ridică ochii. 

— Belle şi cu mine o să ne căsătorim, spuse dintr-o suflare. 

— Şi de ce-mi spui mie? Lui Harry trebuie să-i spuneţi asta. 
Afară de cazul că tu şi cu Belle aveţi de gând să vă dispensati 
de formalitatea divorţului. 

— Da, spuse el. El ştie. Îşi lăsă mâna iarăşi pe genunchiul 
ei, mângâindu-i-l pe deasupra păturii. Nici măcar nu te 
surprinde asta, nu? 

— Mă surprinde în ce te priveşte, dar nu când mă gândesc 
la ea. Belle este genul de fiinţă care se mişcă prin uşile 
dosnice. 

— Da, conveni el; şi pe urmă: Asta cine ţi-a spus-o? Nu ţi-a 
trecut ţie singură prin gând. 

Ea şedea întinsă, cu cartea pe jumătate ridicată spre ochi, 
privindu-l. El o apucă de mână, brutal; ea încercă să se 
libereze, dar în zadar. 

— Cine? stărui el. 

— Nu mi-a spus nimeni. Lasă-mă, Horace. 

El îi eliberă mâna. 

— Ştiu cine, doamna Du Pre. 

— Nu mi-a spus nimeni, repetă ea. Pleacă de aici şi lasă-mă 
în pace, Horace! Şi în spatele pavezei antagonismului ei, ochii 
ei erau deznădăjduiţi, fără speranţă. Nu-nţelegi că nu rezolvi 

239 


nimic doar cu vorbele? 

— Da, spuse el obosit, dar mai rămase o vreme aşezat pe 
marginea patului, mângâindu-i genunchiul. Apoi se ridică 
vârându-şi mâinile în buzunarele halatului, însă când se 
întoarse să plece se opri iarăşi şi scoase un plic din buzunar. 
Ai primit o scrisoare. Am uitat să ţi-o dau astăzi după-masă. 
lartă-mă. 

Ea reîncepuse să citească. 

— Pune-o pe masă, spuse fără să-şi ridice ochii. 

El îi lăsă scrisoarea pe masă şi porni să iasă din cameră. La 
uşă se opri s-o mai privească, însă rămăsese cu capul aplecat 
asupra cărţii. 

Când Horace începu să se dezbrace, simţi că parfumul 
tare, lent stingându-se al trupului lui Belle, mai persista în 
fiecare dintre veşminte şi chiar şi pe mâinile lui, când se urcă 
în pat; şi, aşa agăţându-se de el, forma în întuneric alături de 
el fiinţa de voluptate nestăvilită a lui Belle până când, în 
ţinutul acela cald, încă necuprins de somn unde sălăşluieşte 
stăpâna viselor, Belle deveni tot mai concretă pe măsură ce 
propriul trup îi scăpa, depărtându-se. Şi în acelaşi timp şi 
Harry, cu incoerenţa lui încăpăţânată şi cu stângăciile lui de 
animal rănit, alcătuite în parte din vanitate rănită şi din 
surpriză dureroasă, dar mai ales din uimirea sinceră care se 
exprima din întreaga lui fiinţă, cu spaimă, ca nişte titluri de 
explicaţie sau dialog într-un film mut. Chiar înainte de a 
adormi, gândul lui, cu acea capacitate fantastă a gândului de 
a construi recapitulări fără sens, reproduse cu impasibilitatea 
fantomatică, apăsătoare a unui dictafon un incident pe care 
la vremea sa îl socotise lipsit de importanţă. Belle îşi 
eliberase buzele din sărutul lui şi, o clipă, cu trupul încă lipit 
de al lui, îi cuprinsese faţa în mâini, privindu-l cu ochi 
încordaţi, întrebători. 

— Ai bani destui, Horace? 

— Da, răspunse el imediat, sigur că am. 

Şi pe urmă Belle iarăşi, învăluindu-l ca un drog apăsător, 
fatal, ca o mare nemişcată şi atotcuprinzătoare, în care se 
vedea el însusi înecându-se. 


240 


În noaptea aceea, scrisoarea rămase pe măsuţa de lângă 
pat, uitată; de abia a doua zi dimineaţă o descoperi şi o 
deschise. 


Încerc să te uit nu pot să te uit. Ochii tăi mari părul 
tău negru cât de albă te face să pari părul tău negru. 
Şi cum mergi eu privindute o mireasmă naşti ca o 
floare. Ochii tăi strălucesc misterios şi cum mergi 
toată noaptea sunt bolnav ca de febră gândindu-mă la 
mersul tău. Pot să te ating tu nici nu ştii. În fiecare zi. 
Dar nu pot trebuie să aştern pe hârtie trebuie săţ 
spun. Tu nici nu ştii cine. Buzele tale ca arcul lui 
cupido când vine ziua când am să le strivesc sub ale 
mele. Cum am visat în delir din ceruri până în lad. Eu 
ştiu ce faci tu ştiu mai multe decât crezi tu văd bărbaţi 
cum vin în vizită la tine şi o cât sufăr. Ai grijă sunt 
disperat. Nimica nu mai contează acuma pentru mine. 
Dacă ai să iubeşti nelegiuit un bărbat eu îl omor. 

Numi răspunzi. Ştiu c-ai primito. Am văzut una în 
poşeta ta. Răspundem e mai bine curând sunt disperat 
mă chinuie ca o boală nu mai pot să mai dorm. Naş 
vrea săţ fac rău dar sunt disperat. Nu uita naş vrea sâţ 
fac rău dar sunt disperat. 


Şi n vremea aceasta zilele treceau una după alta. Nu erau 
zile triste, nici singuratice; erau prea bântuite de febră ca să 
fie triste, căci firea ei era sfâşiată din două părţi deodată şi 
zidurile grădinii seninătăţii ei îi fuseseră surpate, şi ea însăşi 
era acum asemenea unui animal sau unei păsări de noapte, 
prinsă într-o rază de lumină, încercănd zadarnic să scape. 
Horace se lăsase acum cu totul în voia pasiunii şi, ca doi 
străini, îşi urmau obişnuinţele trupeşti de zi cu zi, într-o 
înstrăinare neclintită a unei îndelungi afecţiuni şi a mândriei 
lor atât de asemănătoare, a fiecăruia din ei, sub pojghiţa 
lucioasă, subţire, de automatisme, de gesturi lipsite de 
însemnătate. Ea se ducea acum aproape în fiecare zi să şadă 
alături de patul lui Bayard, păstrând însă între ei o distanţă 
discretă de vreo doi yarzi. 

241 


La început el încercase s-o cucerească, vorbindu-i 
dominator, chiar ameninţător; şi mai târziu trecuse la 
linguşiri. Dar ea rămăsese fermă, şi în cele din urmă renunţă 
şi se mulţumi să stea întins în pat, privind liniştit pe fereastră, 
sau poate dormind, în vreme ce ea citea. Din când în când, 
domnişoara Jenny venea până în prag, se uita la ei, şi pleca. 
În ce o privea pe Narcissa, sfiala irezistibilă cu care se trăgea 
îndărăt, simţământul că o aştepta ceva neplăcut, spaima pe 
care o simţise alături de el până atunci îi pieriseră acum, şi 
uneori în loc să-i citească, şedeau doar de vorbă, liniştiţi, 
indiferenți - dar cu fantasmele celeilalte după-amiezi între ei, 
chiar dacă nici unul, nici altul nu spuneau nimic despre asta. 
Domnişoara Jenny se arătase la un moment dat oarecum 
curioasă în ce priveşte ziua aceea, însă Narcissa îi răspunsese 
la fel de gravă şi de laconică, şi nici Bayard nu mai făcuse 
vreodată vreo aluzie. Astfel că acum se mai crease o legătură 
între ei doi, dar fără urmări. Pe de altă parte, domnişoara 
Jenny auzise nişte zvonuri despre Horace şi Belle, însă în 
privinţa aceasta Narcissa nu avea nimic de spus. 

— Faci cum vrei tu, îi spuse domnişoara Jenny, cam acru. 
Eu ştiu foarte bine ce să gândesc. Pot să-mi închipui foarte 
bine că Belle şi cu Horace sunt în stare să facă o încurcătură 
de mai mare dragul, ei amândoi. Şi chiar îmi pare mai bine. 
Omul ăsta face din tine o fată bătrână. Acuma încă nu e prea 
târziu, dar dacă-ar mai fi aşteptat încă cinci ani ca să se- 
apuce să facă pe idiotul, n-ai mai fi avut nimic altceva de 
făcut decât să-ncepi să dai lecţii de pian. Acuma, tot mai ai 
timp să te măriţi. 

— M-ai sfătui să mă mărit? întrebă Narcissa. 

— Eu n-aş sfătui pe nimeni să se mărite. N-ai fi fericită, dar, 
la urma urmei, femeile n-au ajuns încă suficient de civilizate 
ca să fie fericite dacă rămân nemăritate, aşa că n-ai decât să 
încerci. Noi, femeile, putem rezista la orice, la drept vorbind. 
Şi, oricum, schimbarea face bine. Sau cel puţin aşa se spune. 

Însă Narcissa nu credea asta. „Eu n-am să mă mărit 
niciodată”, îşi spunea. Bărbaţii... aici era sursa nefericirii, în 
clipa când acceptai un bărbat în viaţa ta. Şi dacă n-am reuşit 
să-l păstrez pe Horace, chiar iubindu-l aşa cum - am iubit... 

242 


Bayard dormea acum. Ea îşi ridică iarăşi cartea şi citi mai 
departe, pentru sine, despre nişte oameni de demult într-o 
lume de demult unde lucrurile se întâmplau aşa cum se 
cuvenea să se întâmple. Umbrele se lungeau către răsărit. Ea 
citea înainte, pierdută, absentă faţă de cele schimbătoare din 
jur. 

După o vreme Bayard se trezi, şi ea îi aduse o ţigară şi un 
chibrit. 

— N-o să mai trebuiască să faci aşa ceva de-acuma înainte, 
îi spuse el. Îmi închipui că te plictiseşte. 

Voia să spună cu asta că a doua zi aveau să-i scoată 
ghipsul; rămase deci întins fumându-şi ţigara şi vorbind 
despre ce-avea de gând să facă de îndată ce-avea să se 
poată mişca în libertate. Primul lucru era că avea să-şi repare 
maşina; trebuie s-o ducă la Memphis, probabil. Şi plănuise o 
excursie pentru ei trei - domnişoara Jenny, Narcissa şi el 
însuşi - cât maşina mai era încă în atelier. 

— Are să treacă însă cam o săptămână, adăugă. Probabil 
că s-a rablagit de tot. Sper doar că n-am sfărâmat-o de-a 
binelea. 

— Dar n-ai să mai conduci aşa de repede, îi aminti ea. El 
zăcea în pat, întins, liniştit, cu ţigara arzându-i între degere. 
Mi-ai promis, insistă ea. 

— Când am promis? 

— Nu mai ţii minte? Atunci... în... în după-amiaza aceea, 
când era... 

— Când te-am speriat aşa de tare? Ea rămăsese locului, 
privindu-l cu ochii gravi, speriaţi. Vino-ncoace, spuse el. 

Ea se ridică, se apropie de pat şi el o prinse de mână. 

— N-ai să mai mergi aşa de repede cu maşina? stărui ea. 

— Nu, răspunse el. Promit. 

Şi rămaseră tăcuţi, nemişcaţi, cu mâna ei prinsă într-a lui. 
Perdelele tremurau în suflul de-afară, şi frunzele de pe 
creanga din faţa ferestrei tremurau şi fremătau, şi foşneau 
atingându-se una de alta. Amurgul era acum aproape. Atunci 
briza aceasta abia simțită avea să contenească. El se mişcă 
în pat. 

— Narcissa, spuse. Ea îl privi. Apleacă-ţi faţa aici, la mine. 

243 


Ea îşi întoarse capul într-o parte şi o clipă nu mai fu nicio 
mişcare, niciun sunet între ei doi. 

— Trebuie să plec, spuse ea în cele din urmă, încet, şi 
atunci el îi eliberă mâna. 


Îi scoseseră ghipsul, şi acum era pe picioare, mişcându-se 
încă nesigur, într-adevăr, însă domnişoara Jenny începuse de 
pe acum să-l urmărească îngrijorată cu privirile. 

— Dac-am izbuti să facem în aşa fel încât să-i frângem 
câte-un oscior mai mărunt, cam o dată pe lună, doar aşa, cât 
să-l ţinem în casă... 

— Nu mai e nevoie, îi spuse Narcissa. De-acuma încolo are 
să fie cuminte. 

— De unde ştii tu? o întrebă domnişoara Jenny. Ce dracu’ 
te face să crezi aşa ceva? 

— Mi-a promis el c-are să se poarte cum trebuie. 

— Ăsta-ţi promite orice câtă vreme trebuie să stea întins în 
pat, îi replică domnişoara Jenny. Toţi fac aşa; toţi au făcut 
aşa. Dar ce te face să crezi c-are să se şi ţină de cuvânt? 

— Mi-a promis c-are s-o facă, răspunse Narcissa cu 
seninătate. 


Prima lui grijă fu să vadă de automobil. Fusese remorcat în 
oraş şi cârpit, mai mult sau mai puţin, cât să poată să 
meargă singur, însă trebuia oricum să fie dus până la 
Memphis ca să i se îndrepte caroseria şi pentru reparaţiile 
propriu-zise. Bayard ar fi vrut să facă el drumul acesta, chiar 
aşa cu coastele încă abia drese, însă domnişoara Jenny puse 
de data aceasta piciorul în prag şi, după o ceartă furibundă 
de o jumătate de oră, se dădu bătut. Astfel că maşina fu 
transportată la Memphis de un tinerel care se-nvârtea pe 
lângă unul din garajele din oraş. 

— Are să te ducă Narcissa în maşina ei, dacă vrei cu tot 
dinadinsul să mergi pân-acolo, îi spuse domnişoara Jenny. 

— În coaja aia de nucă? spuse Bayard ironic. Aia nu poate 
să facă mai mult de douăzeci de mile pe oră. 

244 


— Nu poate, mulţumesc lui Dumnezeu, răspunse 
domnişoara Jenny. Şi le-am şi scris la Memphis şi le-am spus 
că ţi-o repare pe-a ta în aşa fel ca să nu meargă mai repede 
de-atâta de-acuma încolo. 

Bayard o privi cu aceeaşi tristeţe mohorâtă, lipsită de orice 
umor. 

— Ai făcut dracului aşa ceva? 

— O, ia-l de-aici, Narcissa! exclamă domnişoara Jenny. la-l 
din ochii mei! Mă oboseşti atât de tare numai să mă uit la 
tine. 

Însă la început el nu acceptă să se urce în maşina 
Narcissei. Nu pierdea niciun prilej să vorbească despre 
automobilul ei cu un dispreţ greoi, şarjat, şi nu voia sub 
niciun motiv să se urce în el. Doctorul Alford îi făcuse un 
bandaj strâns, elastic pentru piept, astfel că putea să 
călătorească, însă vădea acum o înclinaţie până atunci 
nebănuită de a sta pe lângă casă în clipele când ştia că avea 
să vină Narcissa. Şi Narcissa venea destul de des. 
Domnişoara Jenny îşi închipuia că o făcea pentru Bayard şi o 
şi chestiona pe musafira ei fără să-şi facă probleme, direct, 
aşa cum ştia ea; la care Narcissa îi povesti despre ceea ce 
aflase în legătură cu Horace şi Belle - şi în vremea aceasta 
domnişoara Jenny şedea, neîmblânzită, ţeapănă pe scaunul ei 
cu spetează dreaptă de lângă pian. 

— Săraca de tine, spuse; şi pe urmă: Doamne, ce idioţi mai 
sunt şi bărbaţii! Şi încă: Da, ai dreptate; nici eu nu m-aş 
mărita cu niciunul din ei. 

— Nici eu, îi răspunse Narcissa. O, dacă n-ar mai exista 
fiinţe ca astea! 

Domnişoara Jenny făcu: 

— Hmph. 


Şi pe urmă, într-o după-amiază, erau în maşina Narcissei şi 
Bayard conducea, la început în ciuda protestelor ei. Insă el se 
comporta cât se poate de cuminte şi în cele din urmă ea simţi 
că-i piere încordarea. Treceau pe drumul care străbătea valea 
şi începură să urce pe coline şi ea îl întrebă încotro mergeau, 

245 


însă el îi răspunse ceva în doi peri. Ea şedea liniştită alături 
de el, şi drumul începu curând să urce în serpentine prelungi 
printre pinii întunecaţi în după-amiaza cuprinsă tot mai mult 
de înserare. Drumul şerpuia înainte, cu privelişti scăldate 
schimbător în soare, în jos către vale şi către dealurile din 
faţă la fiecare cotitură, şi mereu erau alături pinii întunecaţi şi 
mireasma lor stinsă, îmbietoare. După o vreme urcară pe 
creasta unei coline şi Bayard încetini. Sub ei drumul cobora, 
pe urmă se netezea către un şir de sălcii, traversa un pod de 
piatră şi apoi urca iarăşi, încovoindu-se roşiatic şi pierzându- 
se printre copaci înnegriţi. 

— Aici e locul, spuse el. 

— Locul? repetă ea, visătoare; pe urmă, când maşina 
lunecă iarăşi înainte, câştigând viteză, ea se trezi deodată şi 
înţelese ce voise el să spună. Mi-ai promis! strigă. 

Însă el trase sălbatic de manetă şi ea se încleştă de braţul 
lui şi încercă să ţipe. Însă nu putea scoate niciun sunet şi nici 
nu-şi putea închide ochii văzând cum podul îngust ţâşnea 
legănându-se sălbatic înspre ei. Şi pe urmă respiraţia i se 
curmă şi odată cu ea şi bătăile inimii, şi tot timpul zvâcneau, 
cu reverberări brutale, ca o grindină pe un acoperiş de tablă, 
printre sălcii şi către o sclipire orbitoare de apă, şi apoi, 
icnind, în sus pe colina din faţă. Automobilul firav îşi pierdu 
ritmul la curbă, alunecă în şanţ, se opinti în afară, şi se chinui 
să intre iarăşi pe drum. Bayard reuşi să-l îndrepte şi, cu 
viteză scăzută, urcă în sus pe colină, şi până la urmă opri. Ea 
şedea alături, cu buzele, din care sângele îi pierise cu totul, 
întredeschise cerşind ceva de la faţa lui, cu ochi mari, 
deznădăjduiţi. Pe urmă îşi recăpătă respiraţia, cu geamăt. 

— N-am vrut, începu el stângaci. Am vrut doar să văd dacă 
sunt în stare, şi îşi trecu braţul pe după umerii ei şi ea se 
agăţă de el, zvâcnindu-şi mâinile, pierdută, peste umerii lui. 
N-am vrut... încercă el iarăşi, şi atunci mâinile ei înnebunite i 
se lăsară peste faţă şi ea începu să hohotească nestăpânit 
peste gura lui. 


246 


Toată dimineaţa rămăsese aplecat asupra registrelor, 
urmărindu-şi cu un fel de uimire mâna cum înscrie cifre 
precise în coloanele frumos liniate. După nopţile de coşmar, 
nedormite, lucra într-un fel de stupoare, şi gândurile îi erau 
prea istovite ca să mai poată urmări măcar imaginile 
încolăcite ale obsesiilor lui trupeşti, zădărnicite, se părea 
pentru totdeauna, altfel decât cu o mirare neputincioasă, 
acum când constata că imaginile acestea nu-i mai însufleţeau 
sângele cu furie sau cu deznădejde, astfel că mai trecu o 
bucată e vreme până când nervii lui amorţiţi mai fură în stare 
să reacționeze la o altă, nouă ameninţare şi-l făcură să-şi 
ridice capul. Virgil Beard intra tocmai pe uşă. 

Lunecă atunci grabnic de pe scaun şi dădu repede colţul, 
ţâşnind prin uşa biroului bătrânului Bayard. Se chirci în 
spatele uşii, îl auzi pe băiat întrebând politicos cum putea să 
dea de el, îl auzi pe casier răspunzându-i că fusese aici acum 
o clipă şi că-şi închipuia că ieşise un moment, îl auzi pe băiat 
cum spune că, bine, avea să-l aştepte. Şi se chircea după 
uşă, ştergându-se cu batista peste gura căscată, atârnându-i 
deschisă. 

După o vreme, deschise precaut uşa. Băiatul se aşezase pe 
vine, răbdător, nevinovat, sprijinit de perete, şi Snopes se 
retrase iarăşi, rămânând nemişcat după uşă, cu mâinile 
tremurându-i încleştate. Nici nu mai blestema, furia lui 
deznădăjduită era acum fără cuvinte, însă suflarea îi trecea 
prin grilaj cu un fel de geamăt - ah-ah-ah - şi avea senzaţia 
că ochii îi erau îndesaţi în orbite tot mai adânc, până când 
corzile de care ceva îi trăgea în ţeastă aveau să pocnească. 
Deschise uşa. 

— Salut, domnu’ Snopes, spuse băiatul binedispus, 
ridicându-se în picioare. 

Snopes străbătu încăperea, trecu de grilaj şi se apropie de 
casier. 

247 


— Res, spuse cu o voce care abia ajungea să articuleze 
cuvintele, dă-mi cinci dolari. 

— Ce spui? 

— Dă-mi cinci dolari, repetă el, răguşit. 

Casierul se execută şi mâzgăli o însemnare pe o bucată de 
hârtie pe care o aşeză peste teancul de hârtii de alături. 
Băiatul se apropiase de ghişeu, însă Snopes merse mai 
departe prin cameră, astfel că trebui să-l urmeze până la 
biroul din spate, şi picioarele lui goale fâşâiau pe linoleumul 
de pe duşumea. 

— Am încercat să dau de dumneavoastră aseară, explică. 
Da' 

nu eraţi acasă. 

Pe urmă îşi ridică ochii şi văzu faţa lui Snopes, şi după o 
clipă scoase un țipăt şi se smulse din stupoarea ce-l 
stăpânise un moment şi se întoarse să fugă. Însă celălalt îl 
prinse de marginea salopetei, şi el se zbătu, zvârcolindu-se, 
ţipând cuprins de o spaimă sălbatică, în timp ce Snopes îl 
ţâra prin cameră deschizând uşa care dădea spre maidanul 
din spate. Snopes încerca să spună ceva cu vocea nefirească, 
tremurătoare, dar băiatul ţipa mereu, atârnând moale de 
mâna celuilalt - care căuta să-i strecoare bancnota în 
buzunar. Până la urmă reuşi, şi-i dădu drumul băiatului, care 
se clătină câţiva paşi depărtându-se, îşi regăsi controlul 
picioarelor şi o luă la fugă. 

— De ce l-ai bătut pe băiat? întrebă curios casierul când 
Snopes se întoarse la ghişeul său. 

— Pentru că nu-şi vede de treaba lui, lătră acesta, 
deschizându-şi iar registrul. 


Traversând piaţa acum pustie, el îşi ridică ochii către faţa 
luminată a ceasului. Era unsprezece şi zece. Nu se vedea 
niciun semn de viaţă în afară de silueta singuratică a 
poliţistului de noapte în uşa luminată a oficiului poştal. 

leşi din piaţă, trecând pe o stradă lăturalnică, pe care o 
străbătu cu pas egal, pe sub felinarele aprinse, singur pe 
toată strada şi cu repetarea la intervale regulate a umbrei lui 

248 


lungite împingându-l din peretele de întuneric prin bălțile de 
lumină şi pe urmă iarăşi în întuneric. Dădu colţul şi continuă 
pe o străduţă şi mai liniştită, şi de acolo curând pe o alee 
printre maluri înalte de caprifoi care-i urcau mai sus de 
creştet, cu mireasmă dulceagă în aerul nopţii. Aleea era 
întunecată de tot şi el grăbi pasul. De o parte şi de alta, 
caturile de sus ale caselor se înălţau mai presus de valurile 
de caprifoi, ici-colo cu câte o fereastră luminată printre 
copacii negri. Se ţinea pe lângă zidul din dreapta, mergând 
repede, trecând acum pe lângă ziduri întunecate. După o 
vreme apăru o altă casă şi un şir răzleţ de cedri conturându- 
se vag pe cerul palid; el se strecură pe lângă un gard de 
piatră şi ajunse în faţa unui garaj. Acolo se opri şi pipăi prin 
iarba deasă de lângă zid, se aplecă şi ridică o prăjină pe care 
o sprijini de zid. Cu ajutorul ei se urcă sus şi de-acolo pe 
acoperişul garajului. 

Casa era cufundată în întuneric, şi curând se lăsă să lunece 
la pământ şi se furişă peste pajişte până se opri sub o 
fereastră. Undeva, spre faţada casei, era o lumină, însă nu se 
auzea niciun sunet, nu se simţea nicio mişcare; şi el rămase 
astfel o vreme ascultând, săgetându-şi ochii într-o parte şi 
într-alta, furiş, neîncetat, asemenea unui animal încolţit. 

Plasa de la fereastră se mişcă de îndată sub briceagul lui; 
el o ridică şi rămase iar o vreme ascultând. Pe urmă, dintr-o 
singură mişcare lunecătoare, se strecură în cameră; se opri 
acolo, pe vine. Nu se auzea nici acum niciun sunet, decât 
bătaia grăbită a inimii lui şi casa întreagă părea să comunice 
liniştea caselor de o vreme părăsite. Îşi scoase batista şi se 
şterse la gură. 

Lumina venea din camera de alături, şi el merse într-acolo. 
Scara pornea din încăperea aceasta şi el începu să o urce 
tăcut, suind repede către întunericul de sus şi pipăind cu 
mâna până atinse un perete, apoi o uşă. Clanţa se mişcă 
între degete. 

Era camera pe care o căuta; înţelese asta de la început. 
Prezenţa ei îl învălui din toate părţile, şi o vreme inima i se 
zbătu zvâcnindu-i în gâtlej, şi furia, dorinţa, deznădejdea îl 
cutremurară. Încercă să se stăpânească; trebuia să iasă 

249 


repede de aici; îşi căută drumul pe pipăite prin cameră către 
pat şi se lăsă să cadă cu faţa în jos pe pat, cu capul îngropat 
în perne, zvârcolindu-se şi scoțând gemete înăbuşite, 
animalice. Dar trebuia să iasă repede de aici, astfel se ridică 
şi îşi pipăi iarăşi drumul prin cameră. Lumina, câtă fusese, 
era acum în spatele lui, şi în loc să găsească uşa se izbi de un 
scrin, şi rămase acolo o clipă, cercetându-i conturul cu 
mâinile. Pe urmă trase unul din sertare şi cotrobăi prin el. Era 
plin cu veşminte fragile, vag parfumate, dar el nu le putea 
desluşi cu mâinile. 

Găsi un chibrit în buzunar şi îl aprinse adăpostindu-l cu 
palma, şi la lumina lui alese unul din aceste veşminte moi, 
descoperind de asemenea, chiar când se stingea chibritul, un 
pachet de scrisori într-un colţ al sertarului. Le recunoscu 
dintr-odată, lăsă să cadă jos chibritul stins, luă pachetul din 
sertar şi şi-l puse în buzunar, apoi puse scrisoarea pe care 
tocmai o scrisese în sertar, şi rămase o vreme cu veşmântul 
acela lipit de faţă; rămase astfel un timp până când auzi un 
sunet care-l făcu să-şi zvâcnească în sus capul, ascultând. 
intrase o maşină pe alee, şi când el ţâşni spre fereastră, 
farurile alunecară pe alee sub el, căzând peste uşa deschisă 
a garajului, şi el se lăsă în genunchi sub fereastră, cuprins de 
panică. Pe urmă fugi spre uşă şi se opri iarăşi, chircindu-se pe 
vine, gâfâind, rânjindu-şi dinţii răi, nehotărât. 

Alergă înapoi spre fereastră. Garajul era în întuneric acum 
şi două siluete întunecate se apropiau de casă; atunci el se 
lăsă pe vine sub fereastră până când ele intrară în umbră şi 
nu le mai văzu. Pe urmă, încă ţinând în mâinile încleştate 
veşmântul acela, urcă pe pervaz, se legănă o clipă de rama 
ferestrei, închise ochii şi se lăsă să cadă. 

Un trosnet de sticlă spartă, şi o clipă rămase căzut, ameţit, 
simțind alte zgomote de spărtură şi o izbucnire de praf stătut, 
uscat. Căzuse într-un răsad puţin adânc, cu flori, se căţără să 
iasă, încercă să se ridice în picioare, căzu iarăşi, cuprins de 
un val de greață. Se rănise la genunchi, şi o vreme rămase 
lungit, îngreţoşat, cu buzele supte, gâfâind, şi cracul 
pantalonului i se îmbiba încet, tot mai greţos cald, dar el 
strângea mai departe veşmântul acela delicat, holbându-se 

250 


spre cerul întunecat cu ochi mari, înnebuniţi. Auzea glasuri în 
casă, şi o lumină se aprinse la fereastra de deasupra lui, şi 
atunci se urni târâindu-se şi străbătu şchiopătând pajiştea, 
aruncându-se în umbra cedrilor lângă garaj, şi acolo rămase 
privind fereastra la care se aplecase un bărbat privind afară; 
gemu doar o dată simțind sângele cum îi curge printre 
degetele încleştate. Se împinse iarăşi mai departe, trăgându- 
şi piciorul însângerat în sus pe zid; se lăsă să cadă în alee şi 
trase prăjina aruncând-o cât mai departe. După vreo sută de 
yarzi se opri şi îşi trase în sus pantalonul sfâşiat, căutând să- 
şi bandajeze rana de la picior. Insă batista i se îmbibă de 
îndată şi sângele îi curgea mai departe peste gleznă şi în 
pantof. 

Ajuns în camera din spate de la bancă, îşi trase în sus 
pantalonul, dezlegă batista şi îşi spălă rana la chiuvetă. Mai 
sângera şi acum, şi când îşi văzu sângele i se făcu greață, şi 
se simţi clătinându-se până se sprijini de perete, privindu-şi 
mai departe sângele scurgându-i-se. Pe urmă îşi scoase 
cămaşa şi şi-o legă cât mai strâns în jurul piciorului. li mai era 
greață, şi bău îndelung apa călduţă de la robinet. De îndată i 
se întoarse, sărată, în gură, şi se agăţă disperat de chiuvetă, 
încercând să se stăpânească, să nu vomite, până îi mai trecu. 
Işi simţea piciorul amorţit acum, mort, şi era slăbit, nu dorea 
altceva decât să se întindă puţin, dar nu îndrăznea. 

Trecu dincolo de grilaj şi, la fiecare pas, piciorul stâng îi 
lăsa o urmă roşie. Uşa casei de bani se deschise fără zgomot; 
şi fără să mai aprindă lumina găsi cheia de la lădiţa cu 
numerar şi o deschise. Luă numai bancnote, dar le luă pe 
toate pe care le găsi. Pe urmă închise casa de bani, o încuie, 
se întoarse la chiuvetă, udă un prosop şi-şi şterse urmele de 
paşi de pe linoleum. Pe urmă ieşi pe uşa din spate, şi trase 
uşa ca să se prindă broasca. Ceasul de la tribunal sună 
miezul nopţii. 

Într-o alee dintre două prăvălii un negru şedea într-un Ford 
vechi, aşteptând. li dădu negrului o bancnotă şi negrul porni 
motorul şi apoi cobori şi se uită, cu curiozitate, la legătura 
însângerată de sub pantalonul lui suflecat. 

— Ce s-a-ntâmplat, domnu? Te-ai rănit, ceva? 

251 


— Am intrat într-o sârmă ghimpată, răspunse el, scurt. Are 
benzină destulă? 

Negrul spuse că da, şi porni. Când traversă piaţa îl văzu pe 
şerif, pe Buck, oprit în lumina din faţa oficiului poştal, şi 
Snopes îl blestemă cu o ură tăcută, amară. Merse înainte, 
intră pe altă stradă, şi se pierdu în noapte, şi curând pieri 
chiar şi zgomotul maşinii. 


252 


Partea a patra 


1 


ERA O DUPĂ-AMIAZĂ DE DUMINICĂ ÎNSORITĂ de octombrie. 
Narcissa şi Bayard plecaseră cu maşina îndată după-masă şi 
domnişoara Jenny şi bătrânul Bayard şedeau la soare pe 
verandă când, precedată de Simon, sosi solemnă delegaţia, 
dând colţul casei venind dinspre spate. Era alcătuită din şase 
negri, înveşmântaţi într-o varietate universală de straie de 
duminică, conduşi de un uriaş cu ceafă de taur, cu guler înalt 
şi privire insistentă, agresivă. 

— Uite-i, don colonel, spuse Simon şi, fără tranziţie, urcă 
treptele şi se întoarse spre ceilalţi, astfel ca să nu mai lase 
pentru nimeni nicio îndoială de partea cui alesese să se 
situeze. 

Delegaţia se opri, ezitând o clipă, cu o solemnitate 
decorativă. 

— Ce-i asta? întrebă domnişoara Jenny. Tu eşti, moş Bird? 

— Da, vă rog, donşoară Jenny. Unul din membrii delegaţiei 
îşi descoperi capul prins într-o lână căruntă şi se înclină. Ce 
mai faceţi? 

Ceilalţi îşi târşâiră pe loc picioarele şi, unul câte unul, se 
descoperiră şi ei. Conducătorul îşi lipi pălăria de piept ca un 
deputat în faţa fotografului. 

— Ei, Simon, întrebă bătrânul Bayard, ce mai e şi asta? De 
ce i-ai adus aici pe negrii ăştia? 

— Au venit după banii lor, explică Simon. 

— Ce spui? 

— Banii? întrebă domnişoara Jenny interesată. Ce bani, 
Simon? 

— Au venit după banii ăia care li i-aţi promis, ţipă Simon. 


253 


— Ţi-am spus că n-am de gând să le plătesc banii ăia, 
spuse bătrânul Bayard. V-a spus Simon c-am să vă plătesc 
eu? întrebă el adresându-se delegaţiei. 

— Ce bani? repetă domnişoara Jenny. Ce tot vorbeşti tu 
acolo, Simon? 

Conducătorul delegaţiei îşi mişcase faţa ca să înceapă să 
vorbească, însă Simon i-i luă înainte: 

— Păi, ce, dom' colonel, 'mneata mi-ai spus să le spun la 
negrii ăştia că le plăteşti matale. 

— Nu ţi-am spus deloc aşa ceva, răspunse bătrânul Bayard 
cu violenţă. Ţi-am spus că, dacă ei au de gând să te bage la- 
nchisoare, să-i laşi s-o facă. Asta ţi-am spus. 

— Păi, cum, dom’ colonel. Ai zis matale limpede. Ai uitat 
matale acuma. Poate să spună şi donşoara Jenny că matale ai 
spus... 

— Eu nu spun nimic, îl întrerupse domnişoara Jenny. Eu 
acuma aud prima dată de chestia asta. Ai cui sunt banii ăştia, 
Simon? 

Simon îi adresă o privire îndurerată, plină de reproş. 

— 'Mnealui mi-a spus să le spun că le plăteşte. 

— Să mă ia dracu' dac-am spus aşa ceva, ţipă bătrânul 
Bayard. Ţi-am spus că n-am să plătesc niciun cent din banii 
ăştia blestemaţi. Şi ţi-am mai spus că, dacă-i laşi să vină să 
mă bată la cap cu banii, te jupoi de viu pe tine, domnule. 

— Da' eu nici nu-i las să te bată pe matale la cap, răspunse 
Simon, împăciuitor. Asta şi aranjez eu acuma. Matale dă-le 
acuma banii ăia, şi pe urmă eu şi cu 'mneata ne socotim noi. 

— Să mă ia dracu' acuma şi în vecii vecilor dac-am să fac 
aşa ceva; dac-am să tolerez ca un leneş de negru care nu 
face banii pe care-i cheltuiesc cu hrana lui să... 

— Da' cineva tot trebuie să le plătească, îi atrase atenţia 
răbdător Simon. Nu-i aşa că-i drept, donşoara Jenny? 

— Asta aşa e, aprobă domnişoara Jenny. Dar nu eu sunt 
aceea. 

— Păi, da, nu-i discuţie că cineva trebe să le plătească. 
Dacă nu-i linişteşte cineva, până la urmă ăştia mă bagă la 
puşcărie. 

Şi-atunci, ce vă faceţi 'mneavoastră, când nu mai aveţi 

254 


cine să-ngrijească de caii ăştia, şi să le dea de mâncare, şi să 
aibă grijă de curăţenie, şi să servească la masă? 

Şi părea o imagine elocventă, impresionantă a principiilor 
consecvente, pure şi a abnegaţiei răbdătoare. Bătrânul 
Bayard îşi bocăni picioarele pe duşumea. 

— Cât face cu totul? 

Conducătorul delegaţiei se înfoie în jiletca sa prinţ Albert. 

— Frate Mo’, spuse el, vrei să citeşti matale suma totală 
cuvenită pentru proiectata Biserică Baptistă a Doua, calculată 
de fostul diacon Strother în calitatea lui de casier al comisiei 
de enoriaşi? 

Fratele Moore stârni o scurtă tulburare în rândul din spate 
al delegaţiei, ieşind însă curând la iveală cu ajutorul mai 
multor mâini binevoitoare - era un negru mic, sfios, în haine 
negre mult prea mari pentru el - şi acolo în faţă pastorul îi 
făcu  mărinimos loc, izbutind prin atitudinea lui să 
concentreze atenţia generală asupra celuilalt. Acesta îşi puse 
pălăria pe pământ la picioare, şi din buzunarul din dreapta al 
hainei scoase pe rând o batistă mare, un şiret de gheată, o 
bucată de tutun de mestecat, şi ţinându-le pe acestea în 
mâna liberă, începu să-şi cerceteze din nou buzunarul, pe 
faţă cu o expresie de nelinişte blândă, conştiincioasă. Pe 
urmă puse la loc aceste obiecte şi din buzunarul din stânga 
scoase un briceag, un beţigaş de care era legată o bucată de 
sfoară murdară, o cureluşă scurtă de piele prinsă de o 
cataramă ruginită, în aparenţă stricată, şi în cele din urmă un 
carneţel soios, cu colţurile îndoite. Vâri celelalte obiecte la loc 
în buzunar, scăpând catarama, după care se aplecă s-o 
ridice; pe urmă el şi cu pastorul avură o scurtă conversaţie în 
şoaptă. Deschise carnetul şi frunzări paginile, întorcându-le 
de mai multe ori până când pastorul se aplecă peste umărul 
lui şi găsi Fila care trebuia şi-şi puse degetul pe ea. 

— Cât este, părinte? întrebă bătrânul Bayard nerăbdător. 

— Fratele Mo' are să ne citească suma, intonă pastorul. 

Fratele Moore privea fila cu ochii pierduţi, ca în transă, şi 
murmură ceva, cu un glas practic de neînțeles. 

— Ce? întrebă bătrânul Bayard punându-şi mâinile cupă la 
ureche. 

255 


— Făceţi-l să vorbească mai tare, spuse Simon. Nici n-aude 
nimeni ce spune ăsta. 

— Mai tare, îl îndemnă pastorul, doar cu o urmă de 
nerăbdare. 

— Şaizeşapte dolari şi pazeci de cenți, anunţă în cele din 
urmă Fratele Moore. 

Bătrânul Bayard se lăsă pe spate în scaunul lui şi începu să 
înjure, minute întregi la rând, prelung, în vreme ce Simon îl 
urmărea din ochi cu îngrijorare ascunsă. Pe urmă se ridică şi 
bocăni străbătând veranda, intrând în casă, înjurând, 
blestemând încă. Simon oftă, şi trupul i se destinse. Delegaţia 
se agită iarăşi, şi Fratele Moore se pierdu degrabă în spate. 
Pastorul însă îşi menținea atitudinea dinainte, de adâncă 
aşteptare plină de semnificaţie, impresionantă. 

— Ce s-a întâmplat cu banii ăştia, Simon? întrebă 
domnişoara Jenny curioasă. l-ai avut tu, nu-i aşa? 

— Aşa zic ăştia, răspunse Simon. 

— Şi ce-ai făcut cu ei? 

— Sunt în regulă, o asigură Simon. l-am pus doar deoparte, 
ca să zic aşa. 

— Cred şi eu că i-ai pus, îl aprobă ea, sec. Aş zice chiar că 
n-au apucat să se răcorească până i-ai pus tu deoparte. Ei, 
chiar că şi merită să-i piardă dacă s-au gândit să ţi-i dea ţie 
să-i păstrezi. Cui i-ai dat? 

— A, păi, eu şi cu don colonel am aranjat asta de la-nceput, 
spuse Simon cu totul în largul său, şi asta încă de mult. 

Bătrânul Bayard se auzi tropăind prin hol şi apăru cu un 
cec în mână. 

— Uite, spuse, poruncitor, şi pastorul se apropie de 
balustradă, luă hârtia şi o împături, punând-o în buzunar. Şi 
dacă o să mai fiţi destul de idioţi să vă daţi banii pe mâna 
ăstuia, să nu mai veniţi la mine, auziţi? îi privi pe membrii 
delegaţiei cu ochi lucitori, o clipă, pe urmă îşi îndreptă licărul 
privirilor spre Simon. Şi data viitoare când mai furi bani şi pe 
urmă îţi trece prin gând să vii la mine să ti-i plătesc cu, atunci 
te arestez şi te pun să-i plăteşti până la ultima para, eu cu 
mâna mea. Acuma scoate-i pe negrii ăştia de-aici. 

Delegații se şi urniseră într-o mişcare unică, laolaltă, însă 

256 


pastorul se pricepu să-i oprească pe toţi cu un gest al mâinii, 
deodată ridicată. Se întorsese acum cu faţa spre Simon. 

— Diaconul Strother, spuse el, este preot împuternicit al 
fostei Prime Biserici Baptiste, şi numit iarăşi preot al propusei 
Biserici Baptiste a Doua, şi preşedinte al acestui comitet. ŞI 
prin aceasta te reinvestesc în fostele matale calităţi de 
diacon în aceeaşi propusă Biserică Baptistă a Doua. Amin. 
Domnu' Colonel Sartoris şi doamnă, ziua bună. 

Pe urmă se întoarse pe călcâie şi îşi conduse comitetul 
afară din scenă. 

— Mulţumesc lu' Dumnezeu că ne-am luat şi grija asta de 
pe cap, spuse Simon, după care se apropie şi se aşeză pe 
prima treaptă, oftând mulţumit. 

— Şi tu ţine minte ce ţi-am spus, îl avertiză bătrânul 
Bayard. O dată numai să mai... 

Însă Simon îşi întorsese capul în direcţia în care se 
îndepărtase delegaţia. 

Căci membrii comitetului se întorseseră şi îşi lungeau 
gâturile, privind sfioşi de după colţul casei. 

— Ei? întrebă bătrânul Bayard. Ce mai e acuma? 

Încercau să-l împingă pe Fratele Moore în faţă, însă de data 
aceasta el se împotrivi cu succes. În cele din urmă pastorul 
vorbi: 

— Aţi uitat paj'de cenți, albilor. 

— Ce? 

— Zice că nu i-aţi scris şi pe-ăia paj de cenți, strigă Simon. 

Bătrânul Bayard explodă; domnişoara Jenny îşi duse 
repede palmele la urechi şi membrii comitetului îşi rostogoliră 
albul ochilor plini de o admiraţie respectuoasă, în vreme ce 
bătrânul se ridica la înălţimi ameţitoare, de acolo de sus 
prăbuşindu-se acuma asupra lui Simon. 

— Dă-le patruzeci de cenți şi scoate-i de-aici, tună bătrânul 
Bayard. Şi dacă-i mai laşi vreodată să se apropie, mă pun cu 
biciul pe voi toţi. 

— Doamne, dom’ colonel, da’ eu nici n-am paj'de cenți şi 
'mneatale ştii foarte bine asta. Ce, nu pot să se lipsească de 
ei, dacă tot au primit restu'? 

— Ba da, ai, Simon, spuse domnişoara Jenny. Ţi-a mai 

257 


rămas o jumătate de dolar când am comandat perechea aia 
de pantofi pentru tine aseară. 

Din nou Simon o privi cu o uimire îndurerată. 

— Dă-le banii! comandă bătrânul Bayard. 

Simon îşi băgă fără grabă mâna în buzunar, scoase o 
jumătate de dolar şi o roti încet în palmă. 

— S-ar putea să am nevoie de banii ăştia, dom’ colonel, 
protestă el. Ei ar putea foarte bine să mi-i lase mie. 

— Dă-le banii! tună bătrânul Bayard. Mi-nchipui că poţi să 
plăteşti şi tu cel puţin patruzeci de cenți. 

Simon se ridică în picioare fără niciun entuziasm şi pastorul 
se apropie. 

— Unde-i băncuţa de zece cenți restu’? ceru Simon, şi nu 
se învoi să cedeze moneda până nu i se puseră în palmă 
două băncuţe de câte cinci cenți; pe urmă comitetul se 
îndepărtă din nou. 

— Acuma, spuse bătrânul Bayard, vreau să ştiu ce-ai făcut 
cu banii ăia. 

— Să vezi, dom’ colonel, începu îndată Simon, uite cum a 
fost. Am pus banii ăştia în circulaţie. 

Domnişoara Jenny se ridică. 

— Doamne, iar începem cu toată chestia asta? 

Şi îi lăsă singuri. Din camera ei, unde se aşezase la soare la 
fereastră, îi mai auzea - mânia dezlănţuită a bătrânului 
Bayard şi eschivările blânde şi plauzibile ale lui Simon, 
glasurile  ridicându-li-se şi murind în aerul adormit al 
duminicii. 

Mai era un trandafir, unicul trandafir rămas. Prin zilele 
triste, moarte ale verii târzii continuase să înflorească, şi 
acum deşi prunele îşi legănau demult sorii miniaturali printre 
crengile bântuite de omizi, şi fructele eucalipţilor, arţarilor şi 
hickorilor plesniseră de două săptămâni, aurii şi stacojii, şi 
ierburile, pe unde bunicii lăcustelor se chirceau leneşi ca 
nişte octogenari, se împodobiseră în două rânduri cu câte o 
brumă delicată, şi amiezile însorite erau înmiresmate cu 
sasafras - încă mai era înflorit, acum matur de tot, şi parcă 
uşor amorţit, ca o stea grotescă, tot mai stinsă. Domnişoara 
Jenny lucra în zilele acestea îmbrăcată într-un jerseu şi coada 

258 


hârleţului îi lucea în mănuşa murdară de pământ. 

— Seamănă cu unele femei pe care le ştiu eu, spunea. Nu 
se îndură să se dea bătută cu graţie şi să rămână pur şi 
simplu o bunică. 

— Lasă să treacă vara, protestă Narcissa - era acum în 
rochia ei neagră de lână; avea şi ea un hârleţ în mână şi lucra 
senină, pe urma nerăbdării certăreţe, repezite a domnişoarei 
Jenny, dar fără să realizeze mare lucru, mai puţin decât 
nimic, mai puţin chiar decât Isom, din cauză că-l demoraliza 
pe Isom, care se lăsase de îndată supus aripii de stânga, celei 
pasive. Are şi ea dreptul la o vară. 

— Sunt unii care nu ştiu când li se termină vara, replică 
domnişoara Jenny, Vara indiană nu e o scuză pentru 
adolescente din astea senile. 

— Dar nu e vorba nici de senilitate. 

— Bine, bine. Ai să vezi tu singură într-o zi. 

— O, într-o zi. Nu sunt dispusă să ajung de pe acum bunică. 

— Te descurci tu foarte bine. Domnişoara Jenny scoase din 
pământ un bulb de tulpină, curăţindu-l cu grijă de pământul 
prins de rădăcini. S-ar zice că l-am cuminţit destul de bine pe 
Bayard, pentru moment, urmă ea. Mă gândesc c-am putea 
să-i spunem John de data asta. 

— Da? 

— Da, repetă domnişoara Jenny. O să-i spunem John. Hai, 
Isom! 

Bumbăcăria funcționa acum neîntrerupt, zi şi noapte, de 
mai bine de o lună, cu bumbac recoltat de pe plantaţia 
Sartorişilor şi de la celelalte plantaţii din susul văii şi de la 
plantatorii mai mărunți de pe câmpurile risipite printre coline. 
Domeniul Sartoris era lucrat în arendă. Cei mai mulţi dintre 
arendaşi îşi strânseseră târziu bumbacul şi grâul; şi-n după- 
amiezile târzii, cu aerul de vară indiană şi cu o tristeţe veche, 
aspră, tăioasă, ca un fum de lemne plutind mocnit în aerul 
neclintit, Bayard şi cu Narcissa porneau cu maşina spre 
locurile, pe lângă vreun izvor la marginea pădurii, unde negrii 
îşi aduceau trestia de zahăr şi-şi pregăteau laolaltă melasa 
pentru iarnă. Unul din negri, un fel de patriarh al arendaşilor, 
stăpânea moara şi catârul care-i furniza energia. EI 

259 


supraveghea strivitul trestiilor şi fermentarea sevei şi când 
ajungeau Bayard şi Narcissa, catârul continua tropăind liniştit 
să se rotească în cercuri monotone şi răbdătoare, cu copitele 
foşnindu-i în groapa cu trestii uscate, iar câte unul din nepoţii 
patriarhului împingea mai departe trestiile în groapa unde 
urmau să fie strivite. 

Catârul se învârtea mai departe în cercuri, aşezându-şi cu 
delicateţe picioarele ca de căprioară în groapa foşnitoare cu 
trestii, cu gâtul rlătinându-i-se în jug ca o bucată de furtun de 
cauciuc, cu crupa brăzdată de semne şi cu urechile 
atârnându-i fără viaţă şi cu ochii pe jumătate închişi 
moţăindu-i veninoşi sub pleoapele palide, după toate 
aparențele adormit de monotonia propriilor mişcări inerte. 
Câte un Homer al câmpurilor de bumbac se apuca să cânte 
legenda catârului şi a locului său în lumea sudului. Catârul 
fusese, mai mult decât orice altă făptură sau lucru, cel care, 
strâns legat de pământ când toate celelalte se pierduseră în 
faţa revărsării deznădăjduite de înfrângeri şi nefericiri, mai 
rezistent faţă de tot ceea ce frânsese inimile oamenilor, 
rezistând tocmai prin preocuparea lui veninoasă şi 
răbdătoare faţă de prezentul imediat, scosese sudul de sub 
călcâiul de fier al Reconstrucţiei şi-l învățase iarăşi mândria 
prin lecţiile umilinţei, şi curajul prin lecţiile adversităţilor 
învinse; cel care înfăptuise imposibilul în ciuda unor dificultăţi 
deznădăjduite, prin pură şi vindicativă răbdare. Nu semănă 
tatălui şi mamei; fii şi fiice nu va avea niciodată; răzbunător 
şi răbdător (este ştiut că poate să muncească zece ani de 
bunăvoie şi cu răbdare pentru tine, pentru privilegiul de a te 
izbi o singură dată cu copita); solitar, dar fără mândrie, 
ajungându-şi sieşi, dar fără vanitate; şi glasul îi este propria 
deriziune. Respins la o parte, ca un paria, el n-are nici 
prieteni, nici soaţă, nici ţiitoare, nici iubită; celibatar, este 
neînsemnat de vreun semn, nu stăpâneşte nici vreun stâlp, 
nici vreo peşteră în pustie, nu este asaltat de ispite, nici 
flagelat de vise, nici mângâiat de viziuni; credinţa, speranţa, 
mila nu i-au fost menite. Mizantrop, munceşte şase zile fără 
răsplată pentru o creatură pe care o urăşte, legat cu lanţuri 
de o altă făptură pe care o disprețuiește, şi îşi petrece ziua a 

260 


şaptea izbind cu copita sau fiind izbit cu copita de semenii 
săi. Neînţeles chiar de acea creatură ale cărei impulsuri şi 
procese mintale seamănă cel mai bine cu ale lui, negrul care- 
| mână, el înfăptuieşte acţiuni străine într-un mediu străin; 
câştigă pâinea nu numai pentru o rasă, ci pentru o întreagă 
formă de comportament; blândeţe întruchipată, partea lui de 
moştenire îi este smulsă şi amestecată laolaltă cu sufletul 
într-o moară vâscoasă. Urât, neobosit şi pervers, nu poate fi 
clintit nici de rațiune, nici de linguşeală, nici de făgăduiala 
vreunei  răsplăţi îşi duce la capăt îndatoririle umile, 
monotone, fără să se plângă, şi ambrozia lui este lovitura pe 
care o primeşte. Făptură vie, trece prin lume mânat de la 
spate, obiect al deriziunii tuturor; fără nimeni care să-l 
plângă, să-l cinstească sau să-l cânte, îşi albeşte oasele 
groteşti, acuzatoare printre cutiile sparte de tablă şi vasele 
ciobite şi cauciucurile vechi de automobile pe dealuri 
singuratice în vreme ce carnea i se înalţă pe neştiute în 
văzduh în ghearele şi plictisul vulturilor. 

Când se apropiau, trosnetele şi scârţâiturile roții le erau un 
prim semn, decât dacă se întâmpla să bată vântul înspre ei; 
atunci era mirosul pătrunzător, ciudat de fascinant, al 
fermentării şi al melasei fierbinţi. Lui Bayard îi plăcea acest 
miros şi se opreau uneori cu maşina o vreme, în vreme ce 
băiatul negru îşi rostogolea ochii furişi spre ei pe când 
împingea trestia, şi stăteau să privească bătrânul aplecat 
peste ceaunul fierbinte şi catârul continuând să se rotească 
în cercuri răbdătoare. Uneori Bayard cobora şi se ducea să 
stea de vorbă cu bătrânul, lăsând-o pe Narcissa în maşină, 
învăluită în miresmele coapte ale anului înclinat spre sfârşit, 
cu tristeţea lui bogată, nelămurită; şi ea îşi oprea privirea 
gânditoare asupra lui Bayard şi a bătrânului negru - unul 
zvelt şi înalt, fatal de tânăr, şi celălalt încovoiat de timp - şi 
gândul ei urca în valuri senine, continue, înconjurându-l fără 
ca el să ştie. 

Pe urmă el se întorcea şi se urca în maşină alături şi ea îi 
atingea stofa aspră a hainelor, dar atât de uşor încât el nici 
nu-şi dădea seama, şi se întorceau pe drumul nesigur, plin de 
hârtoape, pe lângă păduri somptuoase, şi curând, deasupra 

261 


stejarilor şi cedrilor, se arăta casa albă, simplă, uriaşă, sigură, 
şi discul portocaliu al lunii de toamnă, coaptă ca o brânză 
fermentată, ridicându-se peste dealurile din spate. 

Uneori se întorceau după ce se lăsase întunericul. Moara 
era atunci oprită, şi braţul ei lung se întindea nemişcat peste 
scena luminată de foc. Catârul rumega în grajd, sau bătea din 
copite amuşinându-şi troaca goală, sau dormea de-a-n 
picioarelea, fără niciun gând la ziua de mâine; şi la lumina 
focului se vedeau mişcându-se multe umbre. Negrii se 
strânseseră laolaltă acum; bătrânii şi femeile aşezaţi pe 
perne foşnitoare de trestii în jurul focului pe care câte unul 
din ei îl hrănea cu tulpini uscate, până când furia lui 
renăscută urca cu limbi de foc spre crengile de deasupra, 
aurind şi mai tare frunzele auriu-tremurătoare, şi tinerii, şi 
fetele, şi copiii chirciţi pe vine şi nemişcaţi asemenea unor 
animale, murmurau un cântec fără cuvinte, în care notele 
plângătoare în ton minor se amestecau cu basurile calde într- 
o suspensie imemorială şi tristă, şi feţele lor grave, 
întunecate se aplecau spre flăcări fără ca buzele să fi se 
întredeschidă. 

Dar când soseau albii îşi conteneau cântecele, şi stăteau 
doar în jurul focului pe care fierbea ceaunul, vorbind în 
murmure întretăiate, uneori cu o veselie jeluitoare, în vreme 
ce din culcuşurile umbrite printre trestiile foşnitoare tinerii şi 
fetele se auzeau şuşotind şi chicotind. 

Întotdeauna unul din ei, şi uneori amândoi, se opreau în 
biroul unde se aflau bătrânul Bayard şi domnişoara Jenny. 
Acum ardea un foc de buturugi în cămin şi ei şedeau la 
căldura lui - domnişoara Jenny în bătaia luminii, cu ziarul ei 
de fiecare zi, iar bătrânul Bayard cu picioarele în papuci 
sprijinite de cămin, cu capul învăluit într-un nor de fum şi cu 
setterul cel bătrân visând întretăiat, alături de scaunul lui, 
retrăind poate atitudini mânare şi străvechi, sau încă şi mai 
departe în trecut, zilele zvelte, stângace ale tinereţii lui de 
câine, când lumea era plină de mirosuri înnebunitoare pentru 
sângele lui şi mândria nu-l învățase încă să se stăpânească; 
şi Narcissa şi Bayard stând între ei - Narcissa visând şi ea la 
lumina focului, gravă şi liniştită, şi tânărul Bayard fumându-şi 

262 


ţigările într-o tihnă stăpânită şi parcă prost dispusă. 

În cele din urmă bătrânul Bayard îşi arunca trabucul în foc 
şi-şi lăsa picioarele să cadă pe duşumea; câinele se trezea şi- 
şi înălța capul, clipind şi căscând cu atâta hotărâre, încât 
Narcissa privindu-l se trezea şi ea căscând. 

— Ei, Jenny? 

Domnişoara Jenny îşi lăsa ziarul deoparte şi se ridica în 
picioare. 

— Lasă-mă, spunea Narcissa, lasă-mă pe mine. 

Însă domnişoara Jenny nu se învoia niciodată, şi curând 
revenea cu o tavă şi trei pahare, iar bătrânul Bayard îşi 
descuia biroul şi scotea carafa cu dop de argint şi alcătuia, cu 
o grijă rituală, trei groguri. 

O dată Bayard o convinsese să-şi pună veşminte kaki şi 
cizme, şi o lua cu el la vânătoare de racuni. Caspey, cu un 
felinar cu geamul bălţat şi un corn de vacă petrecut pe după 
umăr, şi Isom cu un sac găunos şi o toporişcă, şi patru câini 
umbroşi, neliniştiţi, îi aşteptau la portiţă; porniră printre 
tulpinile fantomatice ale porumbului, pe unde în fiecare zi 
Bayard stârnea câte un stol de potârnichi, spre pădure. 

— Unde începem în noaptea asta, Caspey? întrebă Bayard. 

— În spate la moş Henry. Sunt acolo în vie, după 
bumbăcărie. Bătrânul Blue i-a stârnit încă de azi-noapte. 

— Şi de unde ştii că-i aici în noaptea asta, Caspey? întrebă 
Narcissa. 

— S-a-ntors, răspunse Caspey convins. E-acolo chiar în 
clipa asta, şi se uită la felinarul ăsta al nostru, cu ochii holbaţi 
în sus, şi-ascultă să vadă dacă vin şi câinii cu noi. 

Trecură peste un gard şi Caspey se aplecă şi puse felinarul 
jos. Câinii i se foiau la picioare, mirosindu-se unii pe alţii şi 
mârâind înăbuşit când le dezlegă zgardele. 

— Hei, Ruby! Stai liniştit aicişa. Trage-te mai încoace, 
prostule! Câinii mârâiau; apoi se avântară cu ochii topindu-li- 
se în licăriri furişe, fluide; pe urmă se pierdură tăcuţi, grăbiţi 
în întuneric. Să-i lăsăm puţin, spuse Caspey; să vedeam dacă 
îndrăzneşte să iasă acum. Din întuneric, în faţă, un câine 
lătră de trei ori, pe ton ascuţit. Asta-i câinele ăla tânăr, spuse 
Caspey. Face şi el pe grozavul. Nu c-ar fi mirosit ceva. 

263 


Deasupra lor stelele pluteau, nelămurite în cerul înceţoşat; 
aerul nu se răcorise încă, pământul se simţea încă fierbinte 
sub tălpi. Stăteau într-o oază nemişcată de lumină 
împrăştiată de felinar, într-o lume care nu mai avea decât o 
singură dimensiune, o cisternă nedesluşită de întuneric 
bătută de o licărire scăzută şi acoperită de o perdea 
nemărginită de stele risipite, felinarul fumega şi emana un 
miros vag de căldură. Caspey îl ridică, făcu fitilul mai mic şi 
şi-l aşeză iarăşi la picioare. Pe urmă, din întuneric, veni o 
singură notă, rezonantă, scăzută, gravă. 

— Asta e, spuse Isom. 

— Asta-i Ruby, conveni Caspey, ridicând felinarul. L-a 
dibuit. Câinele cel tânăr schelălăi iarăşi, cu isterie furioasă; 
pe urmă răsună iar semnalul unic, grav. Narcissa îşi strecură 
braţul pe sub al lui Bayard. Nu-i nicio grabă, îi spuse Caspey. 
Nu l-au încolţit încă. Huu! Hai, mă câine! Câinele cel tânăr îşi 
contenise schelălăitul, dar la intervale celălalt încă îşi 
slobozea nota unică, rezonantă, şi toţi ceilalţi îl urmau. Hai, 
mă câine! 

Merseră mai departe, împleticindu-se peste brazdele tot 
mai puţin adâncite, urmând felinarul clătinat al lui Caspey, şi 
întunecimea se iscă deodată, crescând, cu ţipete scurte, 
statornice, pe patru voci. 

— L-au dibuit, spuse Isom. 

— Înî, aprobă Caspey. Hai să mergem. Ţine-l, câine! 

Alergau acum, Narcissa agăţându-se de braţul lui Bayard, 
şi trecură în goană peste iarba umedă şi apoi peste un alt 
gard, şi mai departe printre arbori. Ochi licăreau câte o clipă 
din întunericul din faţă; o altă izbucnire de lătrături, 
întrerupte de schelălăituri aţâţate, şi printre umbrele agitate, 
mişcându-se în semiîntuneric, câinii apărută în jurul lor. 

— Hei, acolo, spuse Caspey. Bătrânul Blue l-a văzut. 

— E şi câinele lui moş Henry, spuse Isom. 

— Ştiam eu c-are să fie pe-aici, bodogăni Caspey. Nu se 
mai poate ţine de oposum acuma, dar se bagă şi el când îl 
aude în pom... 

Îşi aşeză felinarul pe creştetul capului şi privi în sus, spre 
frunzişul  năpădit de plante sălbatice, agăţătoare, al 

264 


copacului, şi Bayard îşi scoase lanterna electrică din buzunar 
şi-i îndreptă raza spre vârful copacului. Cei trei câini mai 
bătrâni, împreună cu animalul patriarhal, cu blana mâncată 
de molii parcă, al lui moş Henry, şedeau în cerc în jurul 
copacului, încordaţi, schelălăind sau lătrând scurt, întretăiat, 
însă câinele cel tânăr se pornise pe un urlet neîntrerupt, 
înnebunit, isteric. 

— Dă-i un picior căţelului ăstuia, să tacă odată! porunci 
Caspey. 

— Mă, Ginger, tacă-ţi fleanca, ţipă Isom. 

Işi lăsă securea şi sacul din spinare şi-l înşfăcă pe câinele 
cel tânăr, ţinându-l strâns între genunchi. Caspey şi Bayard 
înconjurau încet copacul, printre câinii înnebuniţi. Narcissa îi 
urma. 

— Viţele astea-s aşa dese acolo sus... spuse Caspey. 

— Uite-l, spuse Bayard deodată. L-am prins. 

Işi imobilă raza lanternei şi Caspey se apropie şi privi peste 
umărul lui. 

— Unde? întrebă Narcissa. Tu-l vezi? 

— Da, acolo e, aprobă Caspey. Uite-l! Ruby nu minte. Când 
spune ea că-i acolo, acolo e. 

— Unde e, Bayard? repetă Narcissa. 

El o trase în faţa lui şi potrivi lumina deasupra capului ei, 
sus în frunzişul copacului, şi curând, din plasa lianelor 
agăţate, două puncte mici de foc roşiatic, nici măcar la un 
chibrit departe unul de altul, licăriră spre ea, clipiră, apoi 
luciră din nou. 

— Se mişcă, spuse Caspey. Opusum tânăr. Urcă sus şi 
scutură-l, Isom. 

Bayard îşi ţinea lumina lanternei în ochii animalului şi 
Caspey îşi aşeză felinarul pe pământ şi strânse câinii laolaltă, 
la picioare. Isom se căţără în copac şi pieri în marea de 
frunze năpădite de liane, însă îi urmăreau înaintarea după 
crengile scuturate şi după gâfâielile cu care ameninţa 
animalul, cu un amestec de invocări şi blesteme. 

— Ha, gâfâi el, stai că nu-ți fac niciun rău... Nici nu-ţi fac 
nimica, decât că te bag în oală, la fiert... Vin eu la tine, ţin-te 
bine, domnu’. Din nou zbucium în frunziş; apoi totul conteni, 

265 


şi îl auzeau scuturând cu grijă crengile. Uite-l, strigă deodată. 
Ţineţi bine câinii acuma. 

— E unul mic, nu? întrebă Caspey. 

— Nu ştiu, nu-i văd decât capu’... Ţineţi bine câinii. Vârful 
copacului începu să se zgâlţâie violent, cu o furie susţinută; 
Isom urla tot mai tare în timp ce scutura crengile. Hopa, uite-l 
că vine, strigă şi ceva începu să cadă, rezistând, greoi, din 
creangă în altă creangă, nevăzută, apoi se opri; şi câinii 
izbucniră într-un urlet ascuţit. Lucrul acela căzu iarăşi şi 
lumina lanternei lui Bayard urmări un obiect mărişor care izbi 
cu bufnet înăbuşit pământul şi dispăru de îndată într-un 
vârtej de câini. 

Caspey şi Bayard săriră printre ei ţipând şi în cele din urmă 
izbutiră să-i împrăştie, şi Narcissa văzu atunci animalul în 
cercul de lumină al felinarului; zăcea pe o parte, abia 
încovoiat la mijloc, cu ochii închişi şi cu labele roz, ca de copil 
mic, strânse peste piept. Ea privea lucrul acesta nemişcat cu 
milă şi cu un fel de dezgust distinct - era ca un paradox, cu 
rânjetul lui vulpesc, ca al unui cap de mort, cu labele ca nişte 
mâini micuţe de om, şi cu coada prelungă, ca de şobolan. 
Isom se lăsă să alunece din copac şi Caspey îi trecu lui cei 
trei câini care i se zbateau în mâini; îşi ridică securea şi, 
Narcissa urmărindu-l cu o curiozitate amestecată cu repulsie, 
îl văzu cum aşeză securea peste gâtul animalului, îşi apăsă 
piciorul pe coada securei şi apucă coada animalului... 
Narcissa se întoarse şi fugi, cu mâinile peste gură. 

Însă zidul de întuneric o opri şi rămase locului tremurând 
cuprinsă de un val de greață, privindu-i cum se mişcă în 
lumina felinarului. Pe urmă Caspey împinse câinii la o parte, 
aplicându-i octogenarului lui moş Henry o lovitură tare, 
răsunătoare de picior, care-l trimise spre casă cu un 
schelălăit înfiorător, uimit, iar Isom îşi săltă pe umăr sacul, 
plin acum, şi Bayard se întoarse s-o caute. 

— Narcissa? 

— Aici, răspunse ea. 

El se apropie. 

— Ăsta-i unul. Cred c-o să strângem o duzină în noaptea 
asta. 

266 


— O, nu, se înfioră ea. Nu. 

El se opri s-o privească, şi apoi îşi zvâcni deodată lanterna 
din plin pe faţa ei. Ea îşi ridică mâna şi o prinse la o parte. 

— Ce s-a întâmplat? Doar n-ai obosit de pe-acum? 

— Nu; apoi urmă: Numai că... Haide; văd că au pornit. 

Caspey îi conducea mai departe prin pădure. Păşeau acum 
prin foşnetul uscat al frunzelor moarte, strivindu-le sub 
picioare. Copacii se iscau uriaşi în lumina felinarului; 
deasupra, printre crengile subţiri, stelele pluteau pe cerul 
tăcut, abia bănuit, sus. Câinii o luaseră înainte şi ei treceau 
printre trunchiurile abia ghicite ale copacilor, alunecând 
uneori prin şanţuri şi gropi pe unde nisipul licărea în apele 
felinarului şi unde deschiderea de foarfeci a picioarelor lui 
Caspey părea urieşească, luptându-se cu  buruienile 
agăţătoare să răzbească în cealaltă parte. 

— Mai bine să ne depărtăm de albia pârâului, propuse 
Caspey. S-ar putea să dea de-un racun pe-aici, şi atunci nu se 
mai întorc acasă pân-la ziuă. 

Se abăâtu din drum, spre marginea pădurii; ieşiră din 
pădure şi trecură peste un câmp de rogoz mirosind a soare şi 
a praf şi lumina felinarului căpătă un nimb ceţos. 

— Haide, câinilor. 

Intrară iarăşi în pădure. Narcissa începea să obosească, 
însă Bayard mergea înainte cu o nepăsare bărbătească faţă 
de o asemenea posibilitate, şi ea îl urmă fără să se plângă. În 
cele din urmă, din faţă, de la o oarecare distanţă, veni urletul 
acela singuratic, ca un semnal. Caspey se opri. 

— Să vedem în ce parte o ia. 

Stăteau nemişcaţi în întuneric, în anotimpul trist, uşor 
înfrigurat, de sfârşit al anului, printre copacii muribunzi, 
ascultând. 

— Hu-hu! strigă Caspey încetişor. Şo pe el! 

Câinii îi răspunseră şi porniră din nou, încet, oprindu-se din 
când în când să mai asculte. Câinele cel mare lătră; pe urmă 
se auziră două glasuri. „Hu-u!” strigă Caspey, şi glasul îi 
unduia în ecouri stinse printre arbori. Merseră mai departe. Şi 
iarăşi câinii dădură glas, dintr-un punct parcă la jumătate de 
arc de cerc de locul unde lătraseră prima dată. 

267 


— Îl mână chiar îndărăt, de unde-a pornit, spuse Caspey. 
Mai bine să aşteptăm până-l ţintesc locului undeva. 

Puse felinarul pe pământ şi se lăsă pe vine lângă el, iar 
Isom îşi lepădă şi el jos sacul şi se chirci alături, şi Bayard se 
aşeză pe rădăcina unui copac şi o trase pe Narcissa lângă el. 
Câinii lătrară iarăşi, mai aproape. Caspey privea prin 
întuneric spre locul de unde se auzeau. 

— Cred c-acuma au prins un racun, spuse Isom. 

— Se poate. Racun de deal. 

— O ia spre copacu' ăla cu scorbură, nu? 

— Aşa parcă. Ascultau nemişcaţi. Acuma o să avem treabă, 
adăugă Caspey. Hu-u! 

Aerul începuse să se răcorească acum, pe măsură ce 
căldura soarelui se risipea de pe pământul uscat, şi Narcissa 
se trase mai aproape de Bayard. El scoase un pachet de 
ţigări din buzunarul jachetei şi-i dădu lui Caspey una, 
aprinzându-şi una şi pentru el. Isom se chircise pe vine şi 
ochii îi luceau albi în lumina felinarului. 

— Dă-mi şi mie una, domnu', spuse. 

— Nu-i treaba ta să fumezi, băiete, îi spuse Caspey. 

Insă Bayard îi întinse şi lui una şi el rămase aşa aplecat, 
chircit pe coapsele lui slabe, strângând ţigara albă în mâna 
lui neagră, parcă neîncrezătoare. Se iscă un foşnet prin 
frunzişul din spatele lor şi apoi se auzi un schelălăit încordat; 
căţelandrul cel mai tânăr ieşi la lumină şi se strecură cu un 
vaiet ascuţit, sdipindu-şi fosforul înfricoşat al ochilor pe lângă 
picioarele lui Caspey. 

— Ce vrei? spuse Caspey, lăsându-şi mâna pe capul 
animalului. i s-a făcut frică? Căţelul îşi scutură trupul 
stângaci şi-şi băgă scâncind botul în mâna lui Caspey. Trebe 
c-a dat peste un urs pe-acolo, spuse Caspey. Ce, câinii ăilalţi 
nu te-au ajutat să-l prinzi? 

— Sărăcuţul de el, spuse Narcissa. Chiar s-a speriat, 
Caspey? Vino-ncoace, căţeluşule. 

— Câinii ăilalţi au luat-o înainte şi l-au lăsat de capu' lui, 
răspunse Caspey. Câinele se frecă cu sfială de genunchii lui 
Caspey; pe urmă se ridică în două labe şi-l linse pe faţă. 
Pleacă de-aici! exclamă Caspey şi-l zvârli la o parte. 

268 


Câinele se rostogoli la fel de stângaci prin frunzişul uscat, 
zbătându-se să se ridice în picioare şi în clipa aceea câinii 
ceilalţi urlară iarăşi, limpede, cu rezonanţe ca de clopot în 
întuneric, şi cățelul cel tânăr se învărti pe loc şi ţâşni lătrând 
ascuţit într-acolo. Câinii ceilalţi lătrară iarăşi; Isom şi Caspey 
ascultau. 

— Mda, repetă Caspey, o ia spre copacu' ăla cu scorbură. 

— Cunoşti locurile astea pe aici ca la tine acasă, nu, 
Caspey? spuse Narcissa. 

— Da, cred şi eu că le ştiu. Am trecut peste ele de sute de 
ori de când m-am născut. Şi domnul Bayard le ştie. A vânat 
pe-aicea aproape la fel de mult ca şi mine, aproape. El şi cu 
domnu' Johnny, amândoi. Domnişoara Jenny m-a trimis cu 
'mnealor când au căpătat prima lor puşcă; pe mine cu puşca 
aia c-o singură ţeavă pe care o ţineam la un loc cu sfoară. 
Mai ţii minte puşca-aia, domnu' Bayard? Da, aia zic şi eu că 
trăgea. Multe veverite am mai vânat în pădurea asta. Şi 
iepuri. 

Bayard se sprijinea cu capul de trunchiul copacului. Privea 
în sus spre coroanele de frunziş, către cerul blând de dincolo 
de vârfurile arborilor, şi ţigara îi fumega încetişor între 
degete. Ea se uita la profilul întunecat desenăndu-i-se în 
licărul felinarului şi se trase mai aproape de el. Insă el nu-i 
răspunse şi atunci ea îşi strecură mâna într-a lui. Dar şi mâna 
îi era rece şi iarăşi el o părăsi, pierdut în înălțimile singuratice 
ale deznădejdii lui. Caspey vorbi iarăşi, cu glasul lui 
tărăgănat, năclăind consoanele şi păstrând în adâncurile lui 
ecourile unei tristeţi blânde. 

— Domnu’ Johnny, mda, bun vânător era. Mai ţii minte 
atunci când matale şi cu el şi cu mine... 

Bayard se ridică. Işi lăsă ţigara să cadă, strivind-o grijuliu 
cu călcâiul. 

— Să mergem, spuse. Nu se-ndreaptă spre copacul acela. 

O trase pe Narcissa în picioare şi se întoarse luând-o 
înainte. Caspey se ridică şi el, desprinzându-şi cornul de la 
umăr şi ridicându-l spre buze. Sunetul crescu în jurul lor, 
grav, limpede, prelung; pe urmă se stinse în ecouri şi până la 
urmă în tăcerea din jur, fără să lase nicio unduire în 

269 


întunericul liniştit. 

Era aproape miezul nopţii când îi lăsară pe Caspey şi pe 
Isom la coliba lor şi ei porniră mai departe pe poteca dintre 
câmpuri spre casă. Hambarul se înălţă în curând lângă ei şi 
apoi casa, printre copacii mai rari aici, profilându-se pe cerul 
înceţoşat. El deschise poarta, ea trecu şi el o urmă închizând- 
o; când se întoarse, o găsi deodată lângă el şi atunci se opri 
locului. 

— Bayard? şopti ea, strângându-se în el şi el o cuprinse cu 
braţele şi rămase astfel nemişcat privind cerul pe deasupra 
părului ei. 

Ea îi prinse faţa în palme şi o trase în jos spre ea, însă 
buzele lui erau reci, şi simţea pe ele gustul fatalităţii şi al 
zădărniciei, şi se agăţă de el o vreme, cu capul plecat peste 
pieptul lui. 

După noaptea aceea nu mai vru să meargă cu el. Astfel că 
el pleca singur, întorcându-se oricând între miezul nopţii şi 
zori, scoţându-şi încet veşmintele pe întuneric şi strecurându- 
se cu grijă în pat. Dar când se lungea astfel, tăcut, ea 
întindea mâna să-l atingă, îi pronunţa numele în întuneric, 
alături, şi se întorcea spre el, caldă, amorţită de somn. 
Rămâneau astfel, întinşi alături, strângându-se unul în altul în 
întuneric şi în alinarea de o clipă a disperării lui, dar încă în 
însingurarea blestemului de care nu putea să scape. 


270 


— Da, spuse domnişoara Jenny repezit, vorbind pe 
deasupra farfuriei cu supă, iubita te-a părăsit, şi-ai rămas 
singur, aşa că acuma îţi găseşti timp să mai vii să-ţi vezi 
rudele, nu-i aşa? 

Horace rânji palid. 

— Ca să spun drept, am ieşit să caut ceva de mâncare. 
Personal, nu cred că o femeie din zece are aptitudini de 
gospodină, însă în orice caz locul meu nu e deloc în casa 
mea. 

— Vrei să spui, îl corectă domnişoara Jenny, că niciun 
bărbat din zece nu are cap destul ca să se însoare cu o 
femeie care ştie să gătească. 

— Poate că bărbaţii au mai mult cap şi bun-simţ şi se mai 
gândesc şi la alţii, aşa că nu vor să acapareze femeile care 
ştiu să gătească, propuse el. 

— Da, spuse tânărul Bayard, dar chiar şi o bucătăreasă îşi 
părăseşte meseria când se mărită. 

— Asta-i adevărat, îl aprobă Simon, sprijinit de bufet într-o 
atitudine uşor protectoare. Era îmbrăcat într-o cămaşă 
scrobită, dar fără guler, şi cu pantalonii de duminică (era Ziua 
Recunoştinţei) şi mirosea puţin şi a whisky pe lângă 
miresmele lui obişnuite. Eu a trebuit să-i caut lu' Euphrony 
alte case unde să gătească în primele două luni când ne-am 
luat. 

Doctorul Peabody spuse: 

— Simon probabil că s-a căsătorit cu bucătăreasa altuia. 

— Eu mai degrabă m-aş căsători cu bucătăreasa altuia 
decât cu nevasta altuia, pufni domnişoara Jenny. 

— Domnişoară Jenny, o certă Narcissa, Şşşş! 

— Vă cer iertare, spuse îndată domnişoara Jenny. N-am 
spus asta pentru tine, Horace; mi-a venit şi mie aşa pe limbă. 
Cu tine vorbeam, Loosh Peabody. Crezi că numai pentru că 
mănânci de şaizeci de ani din mâncarea noastră de Ziua 

271 


Recunoştinţei şi de Crăciun poţi să intri în casa mea şi să râzi 
de mine, aşa crezi? 

— Domnişoară Jenny, taci! repetă Narcissa. 

Horace îşi puse jos lingura şi mâna Narcissei o găsi pe a lui 
pe sub masă. 

— Ce spuneaţi? 

Bătrânul Bayard, cu şervetul vârât în deschizătura vestei, 
îşi cobori şi el lingura şi-şi ridică palma căuş la ureche. 

— Nimic, îi spuse tânărul Bayard. Mătura Jenny şi cu 
doctorul se ceartă iarăşi. Trezeşte-te, Simon! 

Simon se urni şi strânse farfuriile de supă, însă mişcându- 
se lenevos, acordând în continuare o atentie interesată 
altercaţiei de la masă. 

— Da, se precipita în continuare domnişoara Jenny, numai 
pentru că prostănacu' ăl bătrân de Will Falls a pus nişe 
grăsime de osie peste crescătura de pe faţa lui şi n-a reuşit 
să-l omoare cu asta, acuma tu te-nvârţi de colo până colo 
umflat ca un câine otrăvit. Ce-ai avut tu de-a face cu asta? 
Sigur e că nu tu i-ai scos crescătura aia. Poate că cel mult i-ai 
umflat-o tu pe faţă cu farmecele tale? 

— N-ai o bucăţică de pâine sau ceva să-i băgăm în gură 
domnişoarei Jenny, Simon? întrebă blând doctorul Peabody. 

Domnişoara Jenny îl privi asasin o clipă, apoi se lăsă în 
scaunul ei. 

— Hei, Simon? Au murit? 

Simon strânse farfuriile şi plecă cu ele, iar oaspeţii 
rămaseră pe locurile lor o vreme evitând să se privească unii 
pe alţii, şi în vremea asta domnişoara Jenny, din spatele 
baricadei ei de ceşti, pahare, carafe şi tot felul de sticlării, 
continua să verse foc şi flăcări pe nări. 

— Will Falls, repetă bătrânul Bayard. Jenny, să-i spui lui 
Simon când pregăteşte coşul să treacă pe la mine la birou; 
am de pus ceva înăuntru. 

Era vorba de sticla de whisky pe care o adăuga de Ziua 
Recunoştinţei şi de Crăciun în coşul bătrânului Falls şi pe care 
bătrânul o împărțea în porţii de câte o linguriţă în zilele 
respective la câţi dintre tovarăşii lui de bătrâneţe le ajungea; 
şi invariabil bătrânul Bayard îi amintea ei să-i spună lui Simon 

272 


ceva ce niciunul din ei nu uitase nicio clipă. 

— Bine, bine, îi răspunse ea. 

Simon reapăru cu o cafetieră uriaşă, o aşeză alături de 
domnişoara Jenny şi se retrase în bucătărie. 

— Câţi dintre voi vreţi cafea acuma? Adresă ea o întrebare 
către toată lumea. Bayard nu s-ar gândi să stea la masă fără 
cafea, cum nu s-ar gândi să zboare. Tu vrei, Horace? Horace 
refuză şi, fără să-l privească pe doctorul Peabody, ea spuse; 
Presupun că vrei şi tu, nu? 

— Dacă nu te deranjează, răspunse el blând. 

Îi făcu cu ochiul Narcissei şi-şi luă îndată un aer de respect 
lugubru. Domnişoara Jenny turnă două ceşti şi Simon apăru 
cu un platou uriaş, purtat cu eleganţă şi precauţie, pe care-l 
aşeză cu un gest splendid în faţa bătrânului Bayard. 

— Dumnezeule, Simon, spuse tânărul Bayard, unde-ai găsit 
o balenă la vremea asta? 

— Asta mai zic şi eu peşte, conveni Simon. 

Şi într-adevăr era un peşte. Avea un metru lungime şi era 
gros cât o pătură de şa; era de un roşu nostim la culoare şi 
zăcea pe platou cu gura căscată, cu un aer de jovialitate 
ironică, provocatoare. 

— Ce dracu’, Jenny, spuse certăreţ bătrânul Bayard, la ce- 
ai mai spus s-aducă şi chestia asta aici? Cine are chef să-şi 
încarce stomacul cu peşte acuma, în noiembrie, când aveam 
toată bucătăria plină de oposum şi curcani, şi veveriţe? 

— Mai sunt şi alţii care mănâncă aici în afară de tine, îi 
răspunse ea. Dacă nu vrei peşte, nu mânca. Noi totdeauna 
am avut peşte la masă, adăugă. Dar nu poţi să-i scoţi pe 
țăranii ăştia din Mississippi de la mâncarea lor cu pâine şi 
carne. Hai, Simon! 

Simon aşeză un teanc de farfurii în faţa bătrânului Bayard; 
pe urmă veni cu tava, şi domnişoara Jenny puse cele două 
ceşti de cafea pe tavă şi el merse să-i servească pe bătrânul 
Bayard şi pe doctorul Peabody. Domnişoara Jenny îşi turnă şi 
ei o ceaşcă, şi Simon servi zahărul şi frişca. Bătrânul Bayard, 
încă mormăind greoi, tăie peştele. 

— Mie nu mi s-a părut niciodată că ar fi nepotrivit să se 
mănânce peşte la o vreme sau alta a anului, spuse doctorul 

273 


Peabody. 

— Cred şi eu că ţie nu ţi s-o fi părând, pufni domnişoara 
Jenny. 

Şi el îi făcu cu ochiul, apăsat, Narcissei. 

— Decât că, spuse el continuând, mie-mi place să-mi prind 
eu peştele, din heleşteul meu. Peştii mei au mai multă 
valoare nutritivă. 

— Mai ai heleşteul, doctore? întrebă tânărul Bayard. 

— Da. Dar pescuitul n-a mai mers aşa de bine anul ăsta. 
Abe a avut gripă iarna trecută, şi de-atunci tot îmi adoarme 
sub nas şi trebuie să stau şi s-aştept până se trezeşte el să 
scoată peştele şi până potriveşte momeala iar în undiţă. Dar 
până la urmă mi-a venit în minte să-l leg cu o sfoară de picior 
şi cu capătul celălalt de bancă şi când vreau să-mi scoată 
peştele întind doar mâna şi trag de sfoară şi-l trezesc. 
Trebuie s-o aduci odată şi pe nevasta ta, Bayard. Ea nu mi-a 
văzut încă heleşteul. 

— Nu l-ai văzut? o întrebă Bayard pe Narcissa. Nu, nu-l 
văzuse. A instalat bănci de jur-împrejur, cu taburete pentru 
picioare, şi cu o balustradă tocmai cât trebuie de înaltă ca să- 
ţi sprijini băţul undiţei, şi cu câte un negru pentru fiecare 
pescar să-i potrivească momeala şi să scoată peştele din 
cârlig... Nu-nţeleg de ce-i hrăneşti pe toţi negrii ăia, doctore. 

— Păi, i-am tot avut pe lângă casă de-atâta vreme că nu 
mai ştiu cum să-i mai dau acuma afară, decât dacă-i înec, cel 
mult. Dar, cu adevărat, să-i hrăneşti e partea cea mai grea. 
Îmi mănâncă tot ce câştig. Dacă n-ar fi fost ei, m-aş fi lăsat 
de practică de demult. Ăsta e şi motivul pentru care mă tot 
invit la masă la alţii, ori de câte ori am prilejul; ori de câte ori 
capăt de mâncare pe gratis, e ca o jumătate de zi de odihnă 
plătită pentru un om care lucrează. 

— Câţi ai, doctore? îl întrebă Narcissa. 

— Nici nu mai ştiu exact, răspunse el. Am şase sau şapte 
înregistraţi, dar nu ştiu câţi mai sunt suplimentar. Văd mereu 
câte unul mic, cam în fiecare zi altul. 

Simon îl privea cu un fel de interes extatic. 

— N-ai avea vun locşor în plus pe-acolo pe la 'mnetale, 
domnu' doctor? întrebă el. Aici mă spetesc muncind toată 

274 


ziulica, să le servesc masa şi câte şi mai câte. 

— Eşti în stare să mănânci peşte rece şi legume în fiecare 
zi? îl întrebă doctorul Peabody solemn. 

— Mde, domnu' doctor, răspunse Simon cu îndoială. Nu 
prea sunt sigur nici eu de asta. Mi s-a făcut odată rău de la 
un peşte, când eram tânăr, şi de-atunci nu mai am stomacu' 
aşa bun. 

— Păi, cam asta-i tot ce avem de mâncare acasă la mine. 

— Bine acuma, Simon, spuse domnişoara Jenny. 

Simon stătea mai departe proptit static de bufet, privindu-l 
pe doctorul Pabody cu un fel de uimire gânditoare. 

— Şi te ţii numa cu peşte rece şi legume? Doamne, da' eu 
aş ajunge un schelet cu-aşa mâncare numa-n două 
săptămâni, nu mai mult. 

— Simon! îşi ridică vocea cu mai multă asprime 
domnişoara Jenny. De ce nu-l laşi în pace, Loosh, să-şi vadă 
de treaba lui? 

Simon ieşi brusc din transă şi strânse farfuriile cu peşte. Pe 
sub masă Narcissa îşi strecură iarăşi mâna într-a lui Horace. 

— Mai lasă-l să răsufle pe doctor, mătuşă Jenny, spuse 
tânărul Bayard; îşi puse mâna pe braţul bătrânului Bayard. 
Nu poţi s-o convingi să-l lase-n pace pe doctor? 

— Ce face doctorul, Jenny? spuse bătrânul Bayard. Nu vrea 
să mănânce? 

— N-o să mai putem mânca niciunul din noi dacă el stă 
acolo şi-l ţine de vorbă pe Simon cu gogoşi despre peşte şi 
salată, replică domnişoara Jenny. 

— Cred că nu e frumos din partea dumitale să te porţi aşa 
cu doctorul, domnişoară Jenny, spuse Narcissa. 

— Oricum, am prilejul să fiu recunoscător pentru ceva, 
vorbi doctorul Peabody, şi anume că nu m-ai luat când ai avut 
şansa. M-am apucat şi-am cerut-o în căsătorie pe Jenny 
odată, le spuse. 

— Eşti un mincinos bătrân, spuse domnişoara Jenny. N-ai 
făcut niciodată aşa ceva. 

— O, ba da, ba da. Numai c-am făcut-o de hatârul lui John 
Sartoris. Zicea c-are destulă bătaie de cap cu politica în viaţa 
de toate zilele, ca să nu mai aibă altele pe cap acasă. Şi, 

275 


ştiţi... 

— Loosh Peabody, eşti cel mai mare mincinos din lume! 

— ... Aproape c-am convins-o la un moment dat. Era în 
primăvara când buruienile astea pe care le-a adus ea din 
Carolina înfloriseră întâia oară, şi era lună, şi noi ne plimbam 
prin grădină, şi era şi o mierlă... 

— Nu-i adevărat nimica, ţipă domnişoara Jenny. Nu era 
nicio... 

— Uitaţi-vă la faţa ei dacă vă închipuiţi că vă mint, spuse 
doctorul Peabody. 

— Uitaţi-vă la faţa ei, repetă ca un ecou brutal tânărul 
Bayard. A roşit! 

Şi într-adevăr roşise, însă obrajii îi erau ca nişte stindarde 
şi capul şi-l ţinea tot drept, în mijlocul râsetelor lor ironice. 
Narcissa se ridică de la locul ei veni lângă ea, trecându-şi 
braţul pe după umerii drepţi înălţaţi sfidător. 

— Tăceţi cu toţii imediat, spuse ea. Mai bine v-aţi considera 
norocoşi că unele dintre noi acceptă să vă ia de bărbaţi, şi ar 
trebui să fiţi măguliţi chiar dacă vă refuzăm. 

— Şi chiar sunt măgulit, răspunse doctorul Peabody, altfel 
n-aş fi văduv acum. 

— Cine n-ar fi văduv, când arată ca un mistreţ şi trăieşte 
din peşte rece şi salată? spuse domnişoara Jenny. Stai jos, 
draga mea. Pe mine nu mă sperie niciun bărbat pe lumea 
asta. 

Narcissa se aşeză în scaunul ei şi Simon apăru iarăşi, 
formând o procesiune cu Isom acum, şi timp de câteva 
minute urmă un du-te-vino între bucătărie şi sufragerie, cu 
curcan fript, şuncă afumată, prepeliţe şi veveriţe fripte, şi 
mâncare de opusum cu garnitură de cartofi şi salată de 
sfeclă, şi cartofi prăjiţi şi piure şi orez şi biscuiţi şi pâine 
prăjită şi pâiniţe delicate, subţiri şi prelungi, şi dulceaţă şi 
gem de căpşuni şi de pere şi tot felul de alte delicatesuri. 

Astfel că o vreme tăcură, ocupându-se cu mâncarea din 
faţa lor, privindu-se din când în când peste masă în aerul 
trandafiriu străbătut de efluviile prieteniei şi de mirosurile 
aburite. Din când în când mai intra Isom aducând pâine 
caldă, şi în vremea asta Simon stătea la locul lui 

276 


supraveghind câmpul operaţiunilor cam în felul în care Cezar 
trebuie să se fi oprit să privească Galia întinsă la picioarele lui 
după ce o supusese, sau ca însuşi Domnul Dumnezeu când îşi 
contemplase cea de pe urmă experienţă chimică, constatând 
că era izbutită. 

— După asta, Simon, spuse doctorul Peabody cu un mic 
suspin de mulţumire, mă gândesc că pot să te iau şi pe tine şi 
poate că ţi-oi mai găsi câte-o bucăţică de carne din când în 
când. 

— Şi eu tot aşa zic, că poţi să mă iei, domnu' doctor, 
conveni Simon, supraveghindu-i mai departe, asemenea unui 
general cu ochi de vultur care-şi trimite rezervele spre 
punctele amenințate, îmbiindu-i cu alte feluri de mâncare 
când îi vedea că şovăie. 

Insă chiar şi doctorul Peabody se declară învins după o 
vreme, şi atunci Simon aduse prăjituri de trei feluri, şi o 
budincă mică, dar ucigaşă, cu prune, şi o tartă meşteşugit 
coaptă cu whisky, nuci şi fructe, toate fascinante precum 
miresmele paradiziace şi înşelătoare şi fatale ca păcatul; 
apoi, în cele din urmă, cu un aer sibilin şi de o profundă 
solemnitate, o sticlă de porto. Soarele se înceţoşa suspendat 
pe cerul licăritor în asfinţit, trimiţându-şi razele piezişe prin 
ferestre peste argintăria risipită pe bufet, visând în scânteieri 
obosite peste rotunjimile placide ale castroanelor şi peste 
tăbliile colorate ale vitraliului de sus, de pe peretele dinspre 
apus. 


Însă acum era noiembrie, anotimpul zilelor ceţoase, 
languroase, când cea dintâi suflare roşiatică a toamnei a 
trecut şi iarna, dincolo de zarea îmbătrânită, mai adastă încă 
o clipă - noiembrie când, asemenea unei matroane înfofolite 
în şaluri în mijlocul odraslelor, anul moare liniştit, fără dureri, 
fără vreo boală. La începutul lui decembrie se porniră ploile şi 
anul încărunţi sub semnul anotimpului decăderii trupeşti şi al 
morţii. Toată noaptea şi toată ziua nu conteniră şoaptele 
peste acoperişuri şi streşini. Copacii îşi lepădară ultimele 
frunze încăpăţânate în aerul umed, şi crengile lor negre, 

277 


îndurerate, îşi încremeniră gesturile într-o perspectivă 
nesfârşită; doar un hickory singuratic la capătul grădinii îşi 
mai păstrase frunzele, licăritoare ca o flacără umedă pe fond 
de azur veşnic, şi dincolo de vale colinele se ascunseseră 
într-un scutec de ploaie. 

Aproape zilnic, în ciuda cicălelii domnişoarei Jenny şi a 
protestului grav din ochii Narcissei, Bayard pornea cu puşca 
şi cu doi câini, ca să se întoarcă doar puţin înainte de lăsarea 
întunericului, ud până la piele. Şi rece; buzele îi erau 
îngheţate peste ale ei şi ochii pustiiţi şi hăituiţi, iar în lumina 
galbenă a focului din camera lor, se agăța de el, sau sta 
întinsă, plângând tăcută prin întuneric alături de trupul lui 
rigid, ca o fantomă întinsă între ei. 

— Uite ce, spuse domnişoara Jenny, apropiindu-se de ea 
odată pe când sta gânditoare în faţa focului în biroul 
bătrânului Bayard, prea mult timp stai aşa; ai s-ajungi ca o 
lunatică. Nu-ţi mai face sânge rău din cauza lui; jumătate din 
viaţa lui a tot umblat aşa ud până la piele, şi cu toate astea 
niciunul din ei n-a avut vreodată, după câte pot eu să-mi 
amintesc, nici măcar un guturai. 

— Nu? o întrebă ea absentă. 

Domnişoara Jenny se oprise alături de scaunul ei, şi o 
privea atentă. Pe urmă îşi lăsă mâna pe capul Narcissei, cu 
un gest chiar foarte blând pentru cineva din neamul 
Sartorişilor. 

— Poate te doare că nu te iubeşte cum îţi închipui tu c-ar 
trebui să te iubească? 

— Nu-i asta, îi răspunse ea. El nu iubeşte pe nimeni. N-are 
să iubească nici măcar copilul. Pur şi simplu, nu pare că s-ar 
bucura de ceva, că ar suferi pentru ceva, nimic. 

— Nu, conveni domnişoara Jenny. 

Focul trosnea şi-şi zvâcnea flăcările printre buştenii 
răşinoşi. Dincolo de fereastra cenuşie, ziua se destrăma la 
nesfârşit. 

— Ascultă, spuse deodată domnişoara Jenny. Să nu mai 
mergi cu el în maşina aia. Auzi? 

— Nu. Nu l-ar facă să meargă mai încet. Nimic pe lumea 
asta nu-l poate opri. 

278 


— Sigur că nu. Nimeni nici nu crede c-ar putea-o face 
cineva. Nici măcar bunicu-său, care se suie în maşina aia 
pentru exact acelaşi motiv pentru care merge şi băiatul cu 
maşina. Aşa-i neamul Sartorişilor. E în sângele lor. Nişte 
sălbatici, toţi. Nu-şi au rostul lor pe lumea asta. Stăteau 
nemişcate, una lângă alta, privind flăcările mereu 
tresăritoare, domnişoara Jenny cu mâna încă odihnindu-se pe 
creştetul Narcissei. Îmi pare rău că te-am băgat în lumea lor. 

— Nu dumneata eşti de vină. Nimeni nu m-a-mpins în ea. 
Am intrat eu singură. 

— Hm, spuse domnişoara Jenny. Şi apoi: ai mai face-o încă 
o dată? Cealaltă nu răspunse, şi ea îşi repetă întrebarea: Ai 
mai face-o? 

— Da, răspunse Narcissa. Nu ştii că da? 

larăşi se lăsă tăcerea între ele, tăcerea în care, fără 
cuvinte, îşi pecetluiau pactul lor lipsit de speranţă, cu 
splendidul şi pasivul curaj al femeilor. Narcissa se ridică în 
picioare. 

— Mă gândesc să mă duc să stau astăzi cu Horace, dacă n- 
ai nimic împotrivă, spuse. 

— Foarte bine, o aprobă domnişoara Jenny. Cred c-am să 
merg şi eu. Probabil că Horace are nevoie să aibă cineva grijă 
de el, acuma. Părea cam tras la faţă când a fost aici 
săptămâna trecută. S-ar zice că n-are de ajuns de mâncare. 


Când intră pe uşa bucătăriei, Eunice bucătăreasa se 
întoarse de la planşeta de frământat pâinea şi-şi ridică 
mâinile cu un gest învăluitor, de negresă. 

— Ei, şi-aşa, donşoară Narcy, spuse, nu te-am mai văzut 
de-o lună şi mai bine. Ai venit tot drumul ăsta pe ploaie? 

— Am venit cu trăsura. Era prea umed să scot maşina. 
Intră în încăpere. Eunice o urmărea din ochi cu o plăcere 
solemnă. Cum vă mai descurcaţi aici? 

— 'Mnealui are de mâncare de ajuns, răspunse Eunice. De 
asta am eu grijă. Decât că trebe să-l fac să mănânce. Ar 
trebui să te-ntorci matale aicea, de-asta are el nevoie. 

— M-am întors, pentru ziua de astăzi, oricum. Ce-ai la masă 

279 


azi? Împreună, ridicară capacele de pe oale, privind prin 
aburii vaselor de pe plită şi din cuptor. O, tort de ciocolată! 

— Cu asta-l momesc, explică Eunice. Mănâncă orice, numai 
dacă-i fac tort de ciocolată, adăugă mândră. 

— Cred şi eu că mănâncă, o aprobă Narcissa. Nimeni nu 
face un tort de-ăsta ca tine. 

— Asta n-a ieşit chiar aşa de bine, spuse Eunice, pe ton 
dezaprobator. Nu sunt mulţumită cum a ieşit. 

— Ce tot spui, Eunice! E foarte bun. 

— Nu, vă rog. Nu-i aşa cum trebe, insistă Eunice. 

Insă începuse să surâdă cu o gravitate iradiantă, puţin 
sfioasă, şi câteva minute amândouă discutară prieteneşte, în 
vreme de Narcissa cotrobăia prin dulapuri şi prin sertare. 

Pe urmă se reîntoarse în casă şi urcă în camera ei. Măsuţa 
de toaletă era acum despuiată de argintăria şi cristalurile ei, 
sertarele erau goale şi toată camera, cu aerul ei de dezordine 
tăcută şi alunecând în trecut, îi reproşa parcă ceva. Era şi 
rece; nu se mai făcuse foc în cămin din primăvară, şi pe 
măsuţa de lângă pat, uitat, ofilit, mort, era un mănunchi mic 
de flori într-un vas albastru. Când le atinse, i se risipiră între 
degete, lăsând o pată în urma lor, iar apa din vas mirosea 
rânced. Deschise fereastra şi le aruncă afară. 

Camera era prea friguroasă ca să stea mai mult şi se 
decise să-i ceară lui Eunice să facă focul în cămin, aşa pentru 
partea din ea care mai întârzia încă în încăperea asta, gravă 
şi puţin tristă în pustietatea de aici, înfrigurată şi încărcată de 
reproşuri. In faţa toaletei se mai opri o clipă amintindu-şi de 
scrisorile acelea, acum năpădită de o nelinişte îngândurată, 
certându-se iarăşi că neglijase să le distrugă. Dar poate că le 
rupsese, astfel că intră încă o dată în cercul închis al 
surprizelor şi al primelor ei temeri, încercănd să-şi 
amintească ce făcuse cu ele. Insă era sigură că le lăsase în 
sertarul cu lenjerie, sigură de tot că le pusese acolo. Şi cu 
toate acestea nu le mai găsise niciodată, şi nici Horace ori 
Eunice nu le văzuseră. Clipa în care constatase lipsa lor 
fusese în noaptea dinaintea nunţii, când îşi împachetase 
lucrurile. Atunci văzuse că lipsesc, găsind în locul lor o alta, 
cu un scris diferit, pe care nu-şi amintise s-o fi primit 

280 


vreodată. Înţelesul îi era destul de limpede, deşi unele lucruri 
de acolo nu reuşise să le priceapă cu totul. Insă atunci o 
citise cu o detaşare liniştită; scrisoarea aceea, ca şi toate 
celelalte pe care i le amintea, era ceva care făcea parte dintr- 
un trecut cu totul rămas în urmă. Şi chiar dacă n-ar fi fost 
asta, tot n-ar fi fost surprinsă dacă ar fi înţeles. Poate puţin 
curioasă la unele din vorbele de acolo, dar atâta tot. 

Dar ce făcuse cu celelalte scrisori, asta nu-şi putea deloc 
aduce aminte, şi faptul că nu reuşea îi crea uneori clipe de 
spaimă adevărată, când se gândea că ar fi fost cu putinţă ca 
unii oameni să afle că cineva avusese astfel de gânduri 
despre ea şi le mai şi pusese pe hârtie. Oricum, scrisorile 
dispăruseră; nu era nimic de făcut, decât să nădăjduiască 
doar că le rupsese, aşa cum făcuse cu cea din urmă, şi dacă 
nu făcuse asta să spere că n-avea să le găsească cineva 
vreodată. Totuşi, gândurile acestea îi aduseră iarăşi în minte 
dezgustul şi spaima de atunci; posibilitatea ca inviolabilitatea 
seninătăţii ei adânci şi deci de netulburat ar putea fi 
vulnerabilă în anumite împrejurări; că trebuia să se încreadă 
în şansă împotriva eventualităţii că un străin ar fi putut ridica 
întâmplător o bucată de hârtie căzută pe jos... 

Insă trebuia să alunge asemenea gânduri, pentru moment 
cel puţin. Ziua aceasta era numai pentru Horace, şi pentru ea 
însăşi de asemenea - o evadare din visul bântuit de fantasme 
în care intrase trează. Cobori scările. In salon fusese aprins 
focul; arsese însă aproape până la cenuşă, aşa că mai puse 
cărbuni şi-l stârni până se înălţară iar flăcări. Acesta avea să 
fie primul lucru pe care să-l vadă el intrând; poate avea să se 
minuneze, poate avea să ştie înainte de a intra, simţindu-i 
prezenţa. Se gândi o clipă să-i telefoneze, şi rămase ezitând, 
pe gânduri, în faţa focului; pe urmă se hotărî să-i facă o 
surpriză. Dar dacă n-avea să vină acasă la masă din cauza 
ploii? Se gândi şi la asta, închipuindu-şi-l umblând singur prin 
ploaie, şi îndată, şi cu premoniţia instinctivă se îndreptă spre 
dulapul de sub scări şi-l deschise. Era aşa cum ştiuse: şi 
pardesiul şi haina de ploaie îi atârnau acolo; după toate 
probabilitățile n-avea nici măcar o umbrelă la el, şi iarăşi 
iritarea, exasperarea şi afecțiunea neumbrită izbucniră în ea 

281 


şi totul fu o clipă aşa cum fusese dintotdeauna; tot ceea ce 
de atunci intervenise între ei se risipi ca un nor. 

Înainte, pianul îi fusese întotdeauna mutat în salon când 
începea vremea rea. Însă acum rămăsese în alcovul cel mic. 
Exista şi aici cămin, dar nu fusese aprins focul, şi camera era 
friguroasă. Sub mâinile ei clapele scoaseră un acord leneş, 
acuzator, ca un reproş, şi atunci se întoarse lângă foc, 
oprindu-se într-un loc de unde putea să vadă pe fereastră 
aleea sub cedrii întunecaţi picurând de ploaie. Ceasul mic de 
pe consola căminului, în spatele ei, bătu douăsprezece, şi 
atunci se îndreptă spre fereastră oprindu-se acolo cu nasul 
lipit de geamul îngheţat, pe care răsuflarea ei îl aburea încet. 
Curând, acuma; nu era niciodată precis în obiceiuri, dar nici 
nu întârzia niciodată, şi de fiecare dată când se zărea vreo 
umbrelă inima îi tresărea puţin. Dar nu era el; urmărea din 
ochi lunecarea întretăiată a umbrelei, până când cel care o 
purta o mişca puţin, aşa că putea să-i distingă faţa, să-l 
recunoască; şi astfel nu-l văzu pe Horace până când nu 
ajunsese la jumătatea aleii. Îşi lăsase borurile pălăriei în jos 
peste ochi, îşi ridicase gulerul hainei sus până la urechi şi, 
exact aşa cum ştiuse, n-avea nici măcar umbrelă. 

— O, idiotul, spuse, şi alergă la uşă, şi prin geamul acoperit 
de o perdeluţă îi văzu silueta umbrită urcând în fugă treptele, 
împinse violent uşa şi intră, scuturându-şi pălăria leoarcă de 
cracul pantalonilor, aşa că n-o văzu până când ea nu făcu un 
pas înainte. Idiotule, spuse ea. Unde ţi-e haina de ploaie? 

O clipă o privi cu neliniştea lui dintotdeauna, sălbăticită şi 
sfielnică totodată; pe urmă spuse: 

— Narcy! Şi faţa i se lumină şi o cuprinse cu braţele-i ude 
leoarcă. 

— Nu! strigă ea. Eşti ud! 

însă el o ridică, strângând-o-la pieptul hainei ude, 
repetând: Narcy, Narcy; pe urmă nasul lui îngheţat i se lipi de 
faţă şi ea simţi gustul ploii. 

— Narcy, spuse el iarăşi, strângând-o la piept, şi ea încetă 
să se mai împotrivească şi se agăţă de el. Pe urmă, deodată, 
el îi dădu drumul, îşi zvâcni capul în sus şi o privi cu o 
intensitate gravă. Narcy, spuse, încă privind-o fix, nu cumva 

282 


banditul ăsta nenorocit... 

— Nu, sigur că nu, răspunse ea aspru. Ce, ai înnebunit? Pe 
urmă se agăţă iarăşi de ei, cu toate hainele lui ude, ca şi cum 
n-ar mai fi vrut să-i dea drumul din braţe niciodată. O, Horry, 
spuse, ce urât m-am purtat cu tine! 


283 


De data asta era un automobil Ford, şi Bayard îi văzu 
derapajul zvâăcnit când şoferul încercă să-l redreseze pe 
drumul înşelător, desfundat de dezgheţuri, şi în clipa aceea, 
ca într-un fulger, văzu cu un amuzament fugar cum, între 
gulerul cămăşii fără cravată a şoferului şi ciorapul de femeie 
pe care şi-l legase în jurul fălcilor pe sub pălărie, înnodându- 
şi-l sub bărbie, îi tresărea mărul lui Adam asemenea unui 
căţeluş speriat într-un sac. Tot spectacolul fulgeră pe lângă ei 
şi trecu într-o clipă, şi Bayard smuci iarăşi volanul. Fordul 
înnămolit se ivi iarăşi pe când maşina cea mare zgâria 
suprafaţa drumului acoperit de mâzgă, cu motorul urlând. Pe 
urmă Fordul dispăru iar, când el smuci încă o dată volanul şi 
apăsă pe ambreiaj pentru mai multă stabilitate; şi iarăşi 
vuietul şi icnetul din răsputeri al maşinii care refuza să-şi 
recapete echilibrul, şi lumea îngheţată de decembrie alunecă 
într-o parte pe lângă priviri. Bătrânul Bayard se prăvăli pe 
banchetă spre el; cu coada ochiului vedea mâna bătrânului 
încleştată pe bara de deasupra portierei. Acum erau cu faţa 
spre colina pe care se afla cimitirul; chiar deasupra lor efigia 
lui John Sartoris îşi schiţa gestul retoric, înalt, împietrit şi, 
printre cedrii nemişcaţi, privea în jos spre vale unde, cale de 
două mile, drumul de fier pe care el îl construise se alungea 
pe sub ochii lui adânciţi în orbite. Bayard mai zvâcni o dată 
volanul. 

De cealaltă parte a drumului era o râpă căscându-se 
abrupt printre cedrii sălbatici şi garduri de lemn putrezit al 
căror schelet era acoperit de gheaţă sclipitoare şi noroioasă 
pe acolo pe unde n-o ajunsese soarele. Partea din spate a 
maşinii atârnă o vreme nesfârşită peste această râpă înainte 
ca maşina să zvâcnească iarăşi, cu tot motorul vuindu-i, încă 
suspendată, până când botul maşinii se îndreptă spre colină 
în jos, fără să-şi domolească o clipă viteza. Dar tot nu voia să 
între pe făgaş, pierduse firul drumului, şi deşi ajunseseră 

284 


aproape la poala colinei, Bayard îşi dădu seama că n-avea să 
reuşească s-o redreseze. Chiar cu o clipă înainte de a-şi 
pierde iarăşi direcţia, suci cu totul volanul şi întoarse maşina 
cu botul spre mal, şi automobilul ezită o clipă leneş, ca şi cum 
ar fi tras aer în piept. 

— Ţin-te bine acuma! îi strigă el bunicului său; şi apoi 
literalmente plonjară. 

Un interval de timp cu totul lipsit de sunete, în care se 
pierduse orice senzaţie de mişcare. Pe urmă trunchiuri de 
cedri sălbatici izbucniră trosnind jur-împrejurul lor şi crengile 
zvâcnite ca nişte bice le explodară peste radiator căutând să- 
i lovească, cu furie, când fură împinşi înainte pe banchetă, iar 
maşina îşi arcui saltul prelung. Un alt interval asemenea unui 
vid, pe urmă o izbitură care împinse volanul în pieptul lui 
Bayard, smulgându-i-l din mâinile încleştate, scoţându-i parcă 
braţele din umeri. Alături bunicul său alunecă peste geam şi 
Bayard îşi împinse braţul tocmai la vreme ca să nu-l lase să 
treacă prin parbriz. „[in-te bine!” strigă. Maşina nu-şi 
pierduse nicio clipă avântul şi el împingea cu tot motorul 
roţile zdruncinate peste marginile râpei şi deschise gazele şi, 
cu motorul mergând din plin şi cu avântul saltului în jos, se 
prăbuşiră legănându-se în râpă mai jos, întorcând apoi prin 
albia acum secată, şi urcând malul celălalt, în pantă mult mai 
mare, până când ieşiră iarăşi la drum. Bayard opri. 

Rămase nemişcat o clipă. „Phiu”, spuse. Şi pe urmă: 
„Doamne Dumnezeule de pe Muntele Sfânt”. Bunicul său 
şedea nemişcat alături, cu mâna încă încleştată pe portieră şi 
cu capul puţin aplecat. 

— Cred c-am să fumez o ţigară după toate astea, adăugă 
Bayard. Işi scoase una din buzunar, împreună cu un chibrit; îi 
tremurau mâinile. M-am gândit iar la podul ăla de beton, 
chiar în clipa când am început s-o luăm în jos, explică 
scuzându-se parcă. 

Trase adânc din ţigară şi aruncă o privire spre bunicul său. 
E-n regulă? Bătrânul Bayard nu răspunse nimic şi, cu ţigara 
oprită în aer, Bayard îl privi. Şedea la fel ca înainte, cu capul 
puţin aplecat şi cu mâna pe portieră. Bunicule? spuse Bayard 
repede. Dar bătrânul Bayard nu se mişcă nici chiar când 

285 


nepotul său îşi aruncă ţigara şi-l scutură tare. 


286 


Poneiul îl purta neobosit, acum în sus pe ultima colină, şi în 
soarele de decembrie coborât la orizont umbrele lor cădeau 
prelungi peste marginea drumului şi în valea de sub ei, de 
unde se ridicau lătrăturile ascuţite, pătrunzătoare ale câinilor 
prin aerul îngheţat, neclintit. Câini tineri, îşi spuse Bayard, şi 
şedea mai departe în şaua calului, care înainta prin 
crestătura abia scrijelită a drumului, ascultându-le izbucnirile 
ascuţite de isterie cum treceau, cu ecou, peste auzul lui 
nepăsător. Nemişcat, simţea bruma în aer. Deasupra lui, pinii 
- deşi nu bătea deloc vântul - scoteau un sunet uscat, 
continuu, nedomolit, ca şi cum gheţurile din aer şi-ar fi găsit 
glasul; deasupra lor, pe cerul înalt al serii, alunecă V-ul larg 
deschis al unui stol de gâşte sălbatice. „Are să fie îngheţ la 
noapte”, se gândi privindu-le şi gândindu-se la apele 
întunecate, stătute, în care aveau să se oprească, la 
baionetele putrede ale ierburilor moarte în jurul cărora apa 
avea să scadă curând în vălurele mici încremenite sticlos prin 
întunericul fărâmicios. In spatele lui pământul se rostogolea, 
val după val, albăstrui ca fumul de lemne ude, departe până 
la cerul care părea de sânge subţire congelat. Se întoarse în 
şa şi privi fără să clipească în soarele care se spărsese ca un 
ou purpuriu, ciocnit de marginea dealului celui mai 
îndepărtat. Însemna că se va schimba vremea; trase pe nări 
aerul nemişcat, înţepător, nădăjduind că avea să miroasă a 
zăpadă. 

Poneiul sforăi, trase din cap încercănd să vadă dacă frâul e 
moale, şi văzând că e îşi cobori botul şi sforăi iarăşi, printre 
frunzele moarte pe acele delicate, ofilite de pin de sub copite. 
„Haide, Perry”, spuse Bayard trăgând de frâu. Perry îşi înălţă 
capul şi porni în trap smucit, ţeapăn, însă Bayard îl struni 
treptat la mersul la pas dinainte. 

Nu înaintase prea mult când câinii izbucniră din nou cu 
vacarm iritat la stânga lui, deodată foarte aproape, şi când îl 

287 


trase puţin pe Perry înapoi şi privi peste cicatricea drumului, 
văzu vulpea tropăind fără grabă spre el, chiar prin mijlocul 
drumului. Perry o văzu şi el în aceeaşi clipă, îşi lăsă urechile 
frumoase pe spate şi-şi rostogoli ochii tineri în orbite. Însă 
jivina se apropia neştiutoare, în trap aşezat, fără grabă, 
privind peste umăr din timp în timp. „Ei, dracu’ să mă ia”, 
şopti Bayard strunindu-l strâns pe Perry între pulpe. Vulpea 
era la nici patruzeci de yarzi de ei; venea în acelaşi pas sigur, 
în aparenţă neştiutoare de călăreţul din faţa ei. Atunci Bayard 
strigă. 

Vulpea îi aruncă o privire; soarele coborât pluti roşiatic o 
clipă fugară în ochii ei; apoi, cu o singură fulgerare cafenie, 
modestă, dispăru. Bayard răsuflă adânc; îşi simţea inima 
izbindu-i coastele: „Hu-u-u”, strigă. „incoace, câinilor!” 
Vacarmul lor crescu până la un pandemoniu asurzitor şi haita 
apăru, deodată fierbând în drum, într-un haos de spinări 
pătate şi limbi şi urechi atârnânde. Niciunul nu era mai mare 
decât un căţelandru şi, ignorând şi calul şi călăreţul, ţâşniră 
cu aceleaşi clamori, prin desişul unde dispăruse vulpea, 
lătrând frenetic; şi când Bayard se ridică în scări să privească 
după ei, precedaţi de schelălăituri într-o cheie şi mai ascuţită 
şi disperată, doi căţeluşi încă şi mai mici se rostogoliră din 
pădure galopând pe lângă el, caraghioşi pe picioarele lor 
scurte, cu ţipete jeluitoare şi cu expresii de îngrijorare 
înnebunită, ridicolă pe chipuri... Pe urmă întregul vacarm se 
stinse cu ecouri isterice în depărtare. 

Călări mai departe. De fiecare parte a drumului erau 
garduri; unul întunecat, ca un bastion de bronz, celălalt 
înveşmântat în razele din urmă ale soarelui care apunea 
roşiatic. Aerul foşnea şi-l înţepa în nări şi-i scrijelea plămânii 
cu ace mici, chinuitoare. Drumul îşi urma şerpuirile în vale. 
Insă acum doar jumătate din soare se mai arăta peste 
peretele de copaci dinspre apus, şi el călări mai departe 
ridicat în scări, printre copacii răzleţi, intrând în umbra ca 
într-o apă rece. Avea să ajungă la casa aceea chiar înainte de 
a se lăsa întunericul, şi-l îmboldi puţin pe Perry. Vacarmul 
câinilor i se iscă din nou în faţă, apropiindu-se de drum, şi 
atunci îl împinse pe Perry la trap. 

288 


Curând în faţa lui se deschise un luminiş - un câmp bătrân, 
năpădit de ierburi, cu urmele plugului de mult vindecate. 
Soarele îl scălda cu aur muribund, şi atunci el îl opri pe Perry 
trăgând frâul şi ridicându-se în sa: acolo, la colţul luminişului, 
alături de drum, şedea vulpea. Şedea pe brânci, ca un câine, 
pândind copacii de dincolo de luminiş, şi Bayard îl împinse 
iarăşi pe Perry înainte. Vulpea îşi întoarse capul şi îl fixă cu o 
privire ascunsă, furişă, dar fără nelinişte, şi Bayard îl opri 
iarăşi pe Perry cuprins de uimire. Tumultul câinilor se apropia 
prin pădure, dar vulpea şedea mai departe pe brânci, 
pândindu-l pe călăreț cu priviri ascunse, fugare, fără să le dea 
nicio atenţie câinilor. Nu trădă niciun semn de spaimă, nici 
chiar când căţeii izbucniră cu schelălăituri înnebunite în 
luminiş. Câinii se opriră nehotărâţi o vreme la liziera pădurii 
în timp ce vulpea îşi împărțea atenţia între ei şi bărbatul 
călare. 

În cele din urmă câinele cel mai mare, evident 
conducătorul haitei, îşi văzu prada. De îndată îşi conteniră 
lătrăturile şi tropăiră de-a curmezişul luminişului, oprindu-se 
pe brânci în cerc cu faţa spre vulpe, cu limbile atârnându-le. 
Pe urmă, dintr-o singură mişcare, se întoarseră cu toţii cu 
faţa spre pădurea tot mai cuprinsă de înserare, de unde, tot 
mai aproape, se auzea un schelălăit stins, însă disperat. 
Câinele cel mai mare latră o singură dată; schelălăitul dintre 
arbori crescu ca un val de uşurare nestăpânită şi cei doi căţei 
mai mici apărură, scormonindu-şi drumul ca nişte cârtiţe prin 
pălării, tot mai aproape. Atunci vulpea se ridică, aruncând o 
altă privire fugară, furişă, spre călăreț şi, împresurată de 
hărmălaia prietenoasă parcă şi obosită a căţeilor, porni în 
trap pe drum în sus, până dispăru printre copaci. 

— Ei, dracu să mă ia, spuse Bayard privind după ei. Haide, 
Perry! 

In sfârşit, o pală palidă şi neabătută de vânt se ridică 
deasupra copacilor în faţa lui, şi el ieşi din pădure, iar din 
zidul dărăpănat al unei case o fereastră îi luci cu o chemare 
rubinie prin văzduhul amurgului. Câinii îşi statorniciseră acum 
un vuiet rezonant, cu ecouri de clopot; pe deasupra lui, 
Bayard mai distingea tenorul limpede al căţeilor şi încă un 

289 


glas care striga la ei, şi când îl opri pe Perry în curtea din 
faţă, vulpea tocmai dispărea precaută, însă tot fără grabă, în 
spatele casei. O siluetă uscăţivă i se ivi în faţă din întuneric, 
cu o secure în mână şi un braţ de lemne, şi Bayard spuse: 

— Ce dracu' mai e şi asta, Buddy? Ce-i cu vulpea asta? 

— Asta-i Ellen, răspunse Buddy. Lăsă jos cu mişcări 
chibzuite lemnele şi securea, şi se apropie să-i strângă mâna 
lui Bayard, o singură dată, fără vlagă, aşa cum e obiceiul la 
tară, însă îi era aspră şi puternică. Ce faci? 

— Foarte bine, răspunse Bayard. Am venit să prind vulpea 
aia de care-mi spunea Rafe. 

— Sigur, aprobă Buddy, cu vocea lui înceată, despre care 
se vedea că nu e des folosită. Te aşteptam. Dă-te jos, că am 
eu grijă de poneiul tău. 

— Nu, lasă că văd eu de el. Tu du lemnele-n casă; am eu 
grijă de Perry. 

Însă Buddy rămase ferm, fără nicio insistenţă sau asprime, 
şi Bayard îşi dădu până la urmă calul pe mâna lui. 

— Henry, strigă Buddy către casă, Henry. O uşă se 
deschise pe fundalul unor flăcări pâlpâind frumos; o siluetă se 
ivi, masivă, în cadrul ei. Uite-l pe Bayard, spuse. Du-te- 
năuntru să te-ncălzeşti niţel, adăugă, în vreme ce-l conducea 
pe Perry spre grajd. 

Câinii îl înconjurară pe Bayard; el ridică lemnele şi securea, 
şi se îndreptă spre casă în valul fantomatic, bălţat al câinilor, 
iar silueta stătea în pragul luminat de flăcări, pe când el urca 
treptele verandei şi sprijinea securea de perete. 

— Ce faci? spuse Henry, şi tot astfel şi acum strângerea de 
mână fu moale, şi tot astfel mâna era aspră şi fermă, dar şi 
primitoare; mai moleşită parcă totuşi decât carnea tânără, 
elastică a lui Buddy, îi luă lui Bayard lemnele din braţe şi 
intrară în casă. Pereţii camerei erau din buşteni tăiaţi cu 
securea. Pe ei atârnau două sau trei calendare din anii trecuţi 
şi o litografie colorată recomandând un anume medicament. 
Podeaua era goală, din scânduri date la rindea, uzate de 
cizme grele şi lustruită de labele multor generaţii de câini; doi 
oameni ar fi putut încăpea întinşi, unul lângă altul, în cămin. 
În el ardeau acum buşteni de peste un metru lungime, cu 

290 


flăcările ridicându-li-se până sus, învârtejind pale repezi de 
flăcări în gâtlejul întunecat al hornului; şi profilat pe fundalul 
focului, cu capul înconjurat de o aureolă de dezordine 
argintie, învălmăşită a părului - şedea Virginius MacCallum. 

— Uite-l pe Bayard Sartoris, pappy, spuse Henry. 

Bătrânul se întoarse în scaun cu deliberare gravă, leonină 
şi-şi întinse mâna fără să se ridice în picioare. În 1861 
împlinise şaisprezece ani şi plecase pe jos până la Lexington, 
în Virginia, să se înroleze; fusese timp de patru ani soldat în 
brigada lui Stonewall, se întorsese pe jos în Mississippi, îşi 
durase cu mâinile lui o casă şi se însurase. Zestrea neveste- 
sii fusese un ceas de masă şi un arici dresat; tatăl lui îi 
dăduse un catâr. Nevasta îi murise de mulţi ani, şi 
succesoarea ei murise şi ea, însă el şedea şi acum în faţa 
vetrei în care fusese pe vremuri fiert ariciul, sub acoperişul 
pe care şi-l ridicase în 1866 şi pe consola deasupra capului lui 
era ceasul, râzându-şi de timpul al cărui slujitor fusese pe 
vremuri. 

— Ei, băiete? spuse. Ţi-a trebuit ceva timp să vii până la 
noi. Ce fac ai tăi? 

— Binişor, domnule MacCallum, răspunse Bayard. 

Privi repede, încordat faţa bătută de vremuri, roşiatică a 
bătrânului. „Nu, nu auziseră încă.“ 

— Te-am aşteptat încă de când te-a văzut Rafe în oraş 
primăvara trecută. Henry, spune-i lui Mandy să mai pună o 
farfurie. 

Patru câini îl urmaseră în odaie. Trei dintre ei îl pândeau 
gravi cu ochi licăritori; celălalt, un câine mare cu blană 
albăstrie şi cu o expresie de seriozitate maiestuoasă, veni să- 
şi lase botul rece în mâna lui. 

— Salut, generale, spuse mângâindu-i urechile, la care 
ceilalţi câini se apropiară şi ei şi-şi vârâră boturile în mâinile 
lui. 

— Trage-ţi un scaun, spuse domnul MacCallum. Îşi abătu şi 
el scaunul într-o parte şi Bayard se aşeză ascultător. Câinii îi 
urmăriră gesturile, aşezându-se cu solemnitate stângace pe 
lângă genunchii lui. Tot trimit vorbă să-l aduc pe bunicu-tău 
aici, continuă bătrânul, numai că el e prea al dracului de 

291 


mândru, sau poate prea leneş să mai ia drumul până-ncoace. 
Hai, generale! Pleacă de-acolo. Dă-le câte-un picior, Bayard. 
Henry! strigă deodată. Henry apăru. Goneşte-i pe câinii ăştia 
de-aici până stăm la masă. 

Henry izgoni câinii din cameră. Domnul MacCallum trase o 
aşchie lungă de pin din faţa vetrei, o vâri în foc şi-şi aprinse 
pipa cu ea, pe urmă curăţă aşchia în cenuşa din vatră şi-o 
aşeză la loc. 

— Rafe şi cu Lee s-au dus la oraş astăzi, spuse. Ai fi putut 
să vii cu ei în căruţă. Da-mi închipui c-ai preferat să vii pe 
calul tău. 

— Da, chiar, răspunse el liniştit. 

Atunci aveau să afle. Privi în flăcările din cămin, frecându-şi 
încet mâinile peste genunchi, şi o clipă îşi văzu lunile din 
urmă ale vieţii lui, privindu-le cu răceală şi zădărnicie în risipa 
lor îndărătnică şi nepăsătoare; îşi văzu viaţa întreagă ca 
desfăşurarea grăbită a unui film, culminând cu lucrul acela 
despre care i se atrăsese atenţia că se va întâmpla şi pe care 
orice idiot l-ar fi putut prevedea. Foarte bine, la dracu’, să 
zicem că aşa a fost; era el vinovatul? Insistase el ca bunicu- 
său să se urce în maşină cu el? El îi dăduse bătrânului inima 
atât de slabă? Şi pe urmă, cu răceală: Ţi-a fost frică să te 
întorci acasă. L-ai pus pe un negru să-ţi aducă pe furiş calul. 
Tu, care faci cu tot dinadinsul lucruri despre care judecata ta 
îţi spune că s-ar putea să nu-ți reuşească, sau că nici nu sunt 
posibile, tie ţi-e frică acum de consecințele propriilor acte. Pe 
urmă iarăşi ceva amar, adânc, mereu neadormit în el izbucni 
cu flacără, justificare şi acuzaţie răzbunătoare; ce anume, nici 
el nu ştia, izbucnind împotriva nici el nu ştia cui. Pe cine 
acuzându-l, nu ştia: Tu ai făcut-o! Tu ai pricinuit toate astea; 
tu l-ai omorât pe Johnny. 

Henry trăsese un scaun în faţa focului, şi după o vreme 
bătrânul îşi lovi cu grijă pipa de lut în palmă şi scoase un ceas 
uriaş în formă de nap din vesta de catifea. 

— Cinci şi jumătate, spuse. Nu s-au întors încă băieţii ăia? 

— Sunt aici, îi răspunse Henry scurt. l-am auzit vorbind 
când am scos câinii. 

— Scoate urciorul atunci! îi porunci taică-său. 

292 


Henry se ridică şi ieşi afară; curând se auziră paşi tropăind 
greoi pe scândurile verandei, şi Bayard se întoarse în scaunul 
lui şi privi posomorât către uşă. Uşa se deschise şi Rafe şi cu 
Lee intrară. 

— la te uită, ia te uită, spuse Rafe şi faţa lui uscăţivă, 
întunecată, se lumină puţin. Ai ajuns în sfârşit, da? 

Îi strânse mâna lui Bayard, şi Lee făcu la fel. Faţa lui Lee, 
ca a tuturor celor de aici, era o mască întunecată, saturnină. 
Nu era atât de bine legat ca Rafe, şi era cel mai puţin 
vorbăreţ, dintre ei toţi. Ochii îi avea negri şi neliniştiţi; în 
spatele lor pândea ceva sălbatic şi trist. li strânse mâna lui 
Bayard fără o vorbă. 

Însă Bayard îl privea pe Rafe. Nu era nimic pe faţa lui; nici 
răceală, nici vreo expresie întrebătoare. Era cu putinţă să fi 
fost la oraş şi totuşi să nu fi auzit nimic? Sau Bayard, el 
însuşi, doar visase toate astea? Însă îşi amintea cum îl 
simţise, fără nicio putinţă de a se înşela, pe bunicul său când 
îl atinsese; îşi amintea cum se înmuiase deodată, ca şi cum 
însăşi fibra fiinţei lui, ţinută încordată şi ţeapănă atât de 
multă vreme doar de mândrie şi de necesitatea perversă de a 
îndura soarta familiei lui, cedase dintr-odată, lăsându-i 
scheletul să i se odihnească în sfârşit. Domnul MacCallum 
vorbi: 

— Aţi fost la poştă? 

— N-am ajuns la oraş, răspunse Rafe. S-a rupt osia chiar 
înainte de a intra la Vernon. A trebuit să desham caii şi să 
merg călare până la Vernon s-o dreg. Şi pe-urmă s-a făcut 
prea târziu ca să mai mergem. Am cumpărat de-acolo 
proviziile şi ne-am întors acasă. 

— Bine, nu-i nimic. O să vă duceţi săptămâna viitoare, să 
faceţi cumpărăturile de Crăciun, spuse bătrânul. 

Bayard respiră adânc, îşi aprinse o ţigară şi, cu un suflu de 
întuneric viu, Buddy intră, se apropie şi el şi se lăsă pe vine - 
siluetă firavă în colţul umbrit al căminului. 

— Aţi dibuit vulpea aia de care-mi spuneai? îl întrebă 
Bayard pe Rafe. 

— Sigur. Şi-i facem de hac de data asta. Poate mâine. Se 
schimbă vremea. 

293 


— Are să ningă? 

— S-ar putea. Cum are să fie vremea la noapte, pappy? 

— Ploaie, răspunse bătrânul. Şi mâine tot aşa. N-are să fie 
bun mirosul până miercuri. Henry! După o clipă strigă: Henry! 
Incă o dată, şi Henry intră, cu un ibric înnegrit care lăsa o 
dâră palidă de aburi, un urcior de piatră, un pahar din sticlă 
groasă cu o linguriţă de metal înăuntru. 

Henry avea ceva domestic, femeiesc parcă în făptura lui, 
aşa cum se înfăţişa cu trupul scund, uşor bondoc, cu ochii 
blânzi, căprui şi mâinile îndemânatice, totdeauna lipsite de 
grabă. Supraveghea treaba la bucătărie (ajunsese un bucătar 
mai bun decât Mandy) şi în casă, unde acum era de găsit mai 
toată vremea, trebăluind netulburat în tot felul de ocupaţii 
gospodăreşti. Mergea la oraş şi mai rar decât tatăl său; nu-i 
plăcea să vâneze şi singura sa distracţie era să facă whisky, 
un whisky bun şi numai cât să le ajungă celor din familie, 
undeva într-o grotă tainică, ştiută numai de tatăl său şi de 
negrul care-l ajuta, după o reţetă transmisă de-a lungul 
nenumăratelor generaţii de la strămoşii săi indieni. Aşeză 
ibricul, urciorul şi paharul pe consola căminului, luă pipa de 
lut din mâinile tatălui său, o puse şi pe ea pe consolă, mai 
scoase o ceaşcă crăpată plină cu zahăr şi şapte păhărele, 
fiecare cu o linguriţă în el. Bătrânul se aplecă în scaun la 
lumina focului şi prepară amestecul, în fiecare pahar, unul 
după altul, cu o lipsă de grabă obositoare şi solemnă. Când 
dădu mai departe paharele, unul câte unul, mai rămăseseră 
două. 

— N-au venit şi băieţii ăilalţi? întrebă. 

Nu-i răspunse nimeni, şi el puse dopul la gura urciorului. 
Henry aşeză cele două pahare pe consola căminului. 

Mandy se ivi şi ea curând în prag, umplând tot cadrul uşii 
cu revărsările ei domestice, învăluite în stambă. 

— Puteţi să veniţi acuma, spuse, şi când se întoarse 
legănându-se pe călcâie, Bayard îi spuse ceva şi ea se opri, 
pe când bărbaţii se ridicară să iasă pe rând din cameră. 

Bătrânul se ţinea drept ca un indian, şi în afară de Buddy în 
lungimea lui slăbănoagă şi fluidă, el îi depăşea pe toţi băieţii 
cu un cap. Mandy aştepta lângă uşă şi-i întinse mâna lui 

294 


Bayard. 

— N-ai mai fost de mult pe la noi, zise. Da’ fac prinsoare că 
n-ai uitat-o pe bătrâna Mandy. 

— Sigur că n-am uitat-o, îi răspunse Bayard. 

Însă o uitase. Pentru Mandy banii nu compensau tinichelele 
fără nicio valoare pe care John nu uita niciodată să i le aducă 
atunci când veneau acolo. Bayard îi urmă pe ceilalţi în 
întunericul îngheţat. Sub paşii lor, pământul începuse să se 
întărească; deasupra capului cerul era strălucitor de stele. Se 
împletici puţin încercănd să ajungă grupul, până când Rafe 
deschise o uşă dintr-o clădire de alături şi se trase la o parte 
să-i lase pe ei să intre, încăperea era plină de căldură şi de o 
ceaţă subţire, albăstrie, înţepătoare de mirosuri de bucătărie, 
şi o lampă cu petrol ardea luminoasă pe o masă lungă. La un 
capăt al mesei era un singur scaun; celelalte trei laturi erau 
mărginite de laviţe de lemn fără spătar. Lângă peretele cel 
mai depărtat era cuptorul şi un dulap uriaş de scânduri, iar 
alături o ladă de lemne. In spatele plitei şedeau trei negri - 
doi bărbaţi în toată firea şi unul mai tinerel - cu feţele 
lucindu-le de căldură şi ochii rostogolindu-li-se albi în orbite; 
la picioarele lor, cinci căţeluşi mârâiau cu furie prefăcută unul 
la altul, molfăiau lipicios gleznele imobile ale negrilor sau 
cercetau amuşinând pe sub cuptor şi pe duşumea primprejur 
cu o curiozitate stângace, neştiutoare. 

— Ce faceţi, băieţi, vorbi Bayard, spunându-le la fiecare pe 
nume, şi ei dădură din cap înspre el cu sclipiri sfielnice ale 
dinţilor şi murmure cuviincioase. 

— Pune căţeii ăştia sus, Richud! porunci Mandy. 

Negrii strânseră căţeii unul câte unul şi-i rostogolită într-o 
lădiţă din spatele cuptorului, unde aceştia continuară să se 
foiască, zgâriind mereu lemnul, izbindu-se şi uneori mai 
schelălăind a protest. Din timp în timp, pe când ei mâncau, 
mai apărea câte un cap fixându-i peste marginea lăzii cu o 
curiozitate solemnă, clipitoare, şi pe urmă dispărea cu bufnet 
înăbuşit şi cu alte ţipete de protest, şi zgomotele tulburi, ca 
ale unor copii, se ridicau iarăşi. 

— Tăceţi odată, mă câinilor! Gata, la culcare acuma, 
spunea Richard, bătând cu pumnul în lemnul scândurii. 

295 


După o vreme zgomotele încetară. 

Bătrânul se aşeză în scaunul singuratic; în jurul lui se 
rânduiri fiii săi şi oaspetele; unii fără haină, cu toţii fără guler, 
şi feţele lor întunecoase, posomorâte, erau toate mulate după 
acelaşi tipar. Mâncau - cârnaţi şi costiţă, şi mămăligă, şi 
cartofi dulci prăjiţi, cu pâine de porumb şi un urcior de 
melasă -, iar Mandy le turna cafea dintr-o carafă uriaşă 
smălțuită. Când erau în toiul mesei, sosiră şi cei doi lipsă - 
Jackson, cel mai mare, un bărbat de cincizeci şi doi de ani, cu 
frunte lată, înaltă, sprâncene groase şi expresie în acelaşi 
timp visătoare şi concentrată - un fel de Cincinatus timid şi 
lipsit de simţ practic; şi Stuart, de patruzeci şi patru de ani, 
frate geamăn cu Rafe. Deşi erau gemeni, nu exista vreo 
asemănare mai izbitoare între ei decât între ceilalţi, ca şi cum 
tiparul familiei lor ar fi fost prea sigur şi ar fi lăsat amprente 
prea limpezi ca să mai poată fi grăbit sau schimbat de către 
natură. Stuart nu semăna deloc cu Rafe în comportarea 
degajată a acestuia (Rafe era singurul dintre ei care, cu 
puţină imaginaţie, ar fi putut fi socotit vorbăreţ); pe de altă 
parte, avea mult din placiditatea lui Henry. Era fermier bun şi 
negustor cu experienţă, şi poseda un cont respectabil la 
bancă, numai al lui. Henry, acum de cincizeci de ani, era fiul 
al doilea. 

Mâncau cu gravitate solemnă, tăcută, schimbând doar 
cuvintele strict esenţiale, însă pe acelea cu prietenie. Mandy 
se mişca de colo până colo între masă şi cuptor. 

Înainte de a termina, o furtună neaşteptată de lătrături 
sonore ca nişte clopote pluti din noapte, pătrunzând prin 
pereţii groşi în încăpere, până la ei. 

— la-n auzi. 

Negrul Richard îşi lăsă capul într-o parte. Buddy puse jos 
ceaşca de cafea. 

— Unde sunt, Dick? 

— Chiar în spate, la seră. L-au prins. 

Buddy se ridică în picioare şi se strecură furiş din colţul lui. 

— Merg şi eu cu voi, spuse Bayard ridicându-se. 

Ceilalţi mâncau înainte cu nădejde. Richard luă felinarul de 
pe dulap, îl aprinse şi toţi trei ieşiră din odaie, pătrunzând în 

296 


întunericul îngheţat prin care lătratul câinilor venea în 
izbucniri melodioase, rezonând ca sticla brumată. Era frig şi 
întuneric. Casa se înălța în spatele lor, cu pereţii ei scunzi, 
dărăpănaţi, sparţi doar de licărul rubiniu al ferestrei. 

— Pământu-a început să se-ntărească, remarcă Bayard. 

— Nu-ngheaţă la noapte, răspunse Buddy. Tu crezi că da, 
Dick? 

— Nu, sigur. Are să plouă. 

— Ei, hai, spuse Bayard, eu nu cred. 

— Aşa a zis pappy, răspunse Buddy. E mai cald acuma 
decât era când a apus soarele. 

— Mie nu mi se pare, insistă Bayard. 

Trecură pe lângă căruţa nemişcată în lumina stelelor, cu 
roţile sticlindu-i ca nişte panglici de mătase; şi pe lângă 
hambarul lung, aplecat într-o parte, de unde se auzeau 
molfăituri placide şi câte un muget înăbuşit când lumina 
felinarului trecu peste pereţii lui. Pe urmă felinarul licări 
printre trunchiurile copacilor şi poteca începu să coboare. 
Vacarmul câinilor crescu chiar de sub ei şi siluetele lor 
fantomatice alunecau în luminiscenţa palidă, şi într-un trunchi 
de arbore tânăr chiar în spatele serei găsiră opusumul, strâns 
colac, nemişcat, cu ochii închişi, într-o furcă la mai puţin de 
doi yarzi deasupra pământului. Buddy îl trase jos de coadă 
fără ca animalul să reziste. 

— La dracu', spuse Bayard. 

Buddy chemă câinii şi merseră mai departe în sus pe 
potecă, într-un hambar părăsit din spatele bucătăriei, un 
număr incredibil de ochi, poate vreo cincizeci, sclipiră spre ei 
în perechi de puncte roşii când Buddy îşi legăna felinarul 
îndreptându-l spre o cuşcă din plasă de sârmă, din care se 
ridica un miros stătut, cald şi umed, nişte trupuri cu blană 
zburlită se mişcau leneşe sau îşi întorceau spre lumină feţele 
asemănătoare unor capete de mort. Deschise uşiţa şi aruncă 
şi acest nou captiv printre semenii săi, apoi îi întinse felinarul 
lui Richard. Plecară mai departe. Cerul începuse să se 
aburească puțin,  pierzându-şi ceva din strălucirea 
fărâmicioasă. 

Ceilalţi şedeau în semicerc în faţa focului aprins; la 

297 


picioarele bătrânului picotea câinele cu blană albăstrie. Îi 
făcură loc lui Bayard şi Buddy se aşeză din nou pe vine în 
colţul căminului. 

— L-aţi prins? întrebă domnul MacCallum. 

— Da, vă rog, răspunse Bayard. Cum ţi-ai lua pălăria din 
cui de pe perete. 

Bătrânul pufăia din pipă. 

— O să te luăm la o vânătoare pe cinste până pleci. 

Rafe spuse: 

— Câţi ai acuma, Buddy? 

— N-am decât paişpe, răspunse Buddy. 

— Paişpe? repetă Henry. N-ai să mănânci niciodată paişpe 
oposumi. 

— Atunci le dau drumul şi pe urmă-i mai vânez o dată, 
spuse Buddy. 

Bătrânul pufăia mai departe din pipă, fără grabă. Ceilalţi 
fumau şi ei sau mestecau tutun şi Bayard îşi scoase ţigările 
oferindu-i lui Buddy. Buddy clătină din cap. 

— Buddy n-a-nceput încă să fumeze, spuse Rate. 

— N-ai început? întrebă Bayard. Ce-i cu tine, Buddy? 

— Nu ştiu nici eu, răspunse Buddy din umbra lui. Doar că n- 
am avut timp să-nvăţ, cred că asta-i tot. 

Focul trosnea şi fumega; din când în când Stuart, cel mai 
aproape de lada cu lemne, mai arunca un butuc. Câinele de 
la picioarele bătrânului visa, fornăind; fire de cenuşă se 
roteau din cămin pe la botul lui, şi el strănută trezindu-se şi 
îşi ridică botul clipind spre chipul stăpânului său, apoi adormi 
iarăşi. Şedeau fără cuvinte şi cu foarte puţine mişcări, cu 
feţele lor grave, acviline pârând parcă sculptate de lumina 
focului în întunecimea străbătută de umbre, modelate parcă 
de un singur gând şi lustruite şi colorate de o aceeaşi mână. 
Bătrânul îşi scutură pipa lovind-o cu grijă de palmă şi-şi 
consultă ceasul gros de argint. Se făcuse opt. 

— Noi ne sculăm la patru, Bayard, spuse. Insă tu nu trebuie 
să te scoli până nu se face ziuă. Henry, adu urciorul! 


— La patru, repetă Bayard, pe când el şi cu Buddy se 
298 


dezbrăcau în frigul luminat de lampă în camera unde, într-un 
pat uriaş de lemn şi cu o pătură uzată, împletită, dormea 
Buddy. Nu-nţeleg de ce vă mai osteniţi să vă mai culcaţi. 

Pe măsură ce pronunţa cuvintele răsuflarea i se risipea în 
abur în aerul îngheţat. 

— Mda, conveni Buddy, scoţându-şi cămaşa peste cap şi 
smucindu-şi coapsele slabe, de cal de rasă, din pantalonii 
vechi ponosiţi. Nu-ţi trebuie multă vreme să dormi aici, acasă 
la noi. Dar tu tot se cheamă că mai eşti lume din afară, 
adăugă, şi în glasul lui era ca o urmă de invidie şi de 
jinduială. 

Niciodată după douăzeci şi cinci de ani n-are să mai fie 
somnul de dimineaţă atât de auriu. Pregătirile de culcare 
erau pentru el foarte simple; îşi scoase cizmele şi pantalonii 
şi cămaşa şi intră în pat în tricoul de lână şi acum stătea 
întins doar cu capul rotund la vedere, privindu-l pe Buddy 
care rămăsese într-un jerseu fără mâneci şi în pantalonaşi 
scurţi subţiri. 

— N-are să-ţi fie prea cald dacă dormi aşa, spuse Buddy. 
Vrei o flanelă groasă dintr-ale mele? 

— Mă încălzesc dormind, cred, răspunse Bayard. 

Suflă în lampă şi-şi făcu drum pe pipăite spre pat, şi 
degetele de la picioare i se zgârceau pe duşumeaua 
îngheţată. Apoi se urcă în pat. Salteaua era umplută cu foi de 
porumb; sunau sub el, cu foşnete şoptitoare, uscate, şi ori de 
câte ori el sau Buddy se mişcau sau chiar numai respirau 
adânc, foile se urneau cu sunete mici, cicăiitoare. 

— Trage-ţi pătura în sus mai bine, îl sfătui Buddy din 
întuneric, dându-şi drumul la respiraţie cu un fel de explozie 
de destindere. Căscă, audibil, dar nevăzut. N-ai mai venit de 
mult, sugeră. 

— E-adevărat. Să vedem, când a fost? Doi, trei ani, nu? 

— Nouă sute cinşpe, răspunse Buddy, ultima dată când tu 
şi cu el... Pe urmă adăugă liniştit: Am văzut în ziar când s-a 
întâmplat. l-am văzut numele. Am ştiut de la început că el 
era. Era un ziar englezesc. 

— Ai văzut? Tu unde erai? 

— Acolo unde erau şi englezii, răspunse el. Unde ne-au 

299 


trimis. Un ţinut de şesuri. Nu-nţeleg cum de ajung să-l usuce 
ca să scoată o recoltă, cu toată ploaia aia. 

— Da. 

Nasul lui Bayard era ca o bucată de gheaţă. Simţea cum 
respiraţia îi încălzeşte puţin nasul, aproape că-şi vedea 
aburul palid când respira; şi simţea cum inhalând i se răcesc 
iarăşi nările. | se părea că simte scândurile plafonului 
coborând peste peretele înclinat spre partea lui Buddy, 
simţea aerul stând în colţul acesta scund - amar, înfrigurat, 
dens, prea dens să mai poată fi respirat, ca un fel de mâzgă 
nevăzută, şi el întins dedesubt... Era conştient de foşnetul 
uscat al foilor de porumb de sub el şi îşi dădu deodată seama 
că respira cu suflu adânc, tulbure, şi-şi dori cu o intensitate 
insuportabilă să fie undeva în picioare, să se mişte în faţa 
unui foc, în lumină; oriunde, oriunde. Buddy sta întins alături 
de el în solidaritatea apăsătoare, aproape îngheţată a frigului, 
vorbind încet, nedesluşit, despre război. Era o poveste 
nelămurită, aproape ca un vis, fără început sau sfârşit, plină 
de aluzii împleticite despre locuri al căror nume le pronunţa 
anapoda - ascultându-l aveai impresia că vezi nişte oameni, 
nişte făpturi fără vreo iniţiativă, fără trecut sau viitor, prinşi în 
afara timpului, într-un labirint de preocupări singuratice, 
contradictorii, ca nişte siluete bufnind una într-alta într-un 
coşmar iminent, incomprehensibil. 

— Cum ţi-a plăcut la armată, Buddy? îl întrebă Bayard. 

— Nu prea mult, răspunse. Nu-s prea multe lucruri de 
făcut. Bună viaţă pentru un leneş. Rămase gânditor un 
moment. Mi-au dat un farmec, adăugă cu o izbucnire de 
încredere timidă, sfielnică, dar şi cu plăcere reţinută. 

— Un farmec? întrebă Bayerd. 

— Înî. O chestie din alea de alamă, legată cu o panglică 
colorată. Am tot vrut să ţi-l arăt, dar uite c-am uitat. ŢI-l arăt 
mâine. Duşumeaua asta e prea îngheţată, dracului, ca să mă 
mai dau jos pe ea până când nu trebuie. Am să pândesc un 
prilej mâine, când nu e pappy acasă. 

— De ce? El nu ştie că ţi l-au dat? 

— Ştie, răspunse Buddy. Numai că lui nu-i place, pentru că 
zice că-i un farmec de-al yankeilor. Rafe spune că pappy şi cu 

300 


Stonewall Jackson nu s-au predat niciodată. 

— Da, repetă Bayard. 

Buddy tăcu şi curând oftă iarăşi, golindu-şi trupul ca pentru 
somn. Însă Bayard zăcea ţeapăn, întins pe spate cu ochii larg 
deschişi. Parcă ar fi fost beat; ori de câte ori închidea ochii, 
camera începea să se rotească, aşa că zăcea nemişcat, cu 
ochii mari deschişi, să nu-l năpădească greaţa. Buddy tăcuse 
şi respiraţia îi era acum prelungă, limpede, regulată. Foile de 
porumb se mişcară cu jeluirea lor foşnitoare când Bayard se 
întoarse încetişor pe o parte. 

Buddy respira mai departe în întuneric, regulat şi liniştit. 
Bayard îşi auzea şi propria respiraţie, însă mai presus de ea, 
de jur-împrejur, învăluindu-l, era cealaltă respiraţie. Ca şi cum 
el ar fi fost un lucru respirând cu gâfâituri chinuite, reţinute, 
înlăuntrul lui însuşi, respirând cu respiraţia lui Buddy; folosind 
tot aerul, astfel că lucrul celălalt, mai mic, trebuia să gâfâie 
după aer. Şi în vremea asta, lucrul celălalt, mai mare, respira 
adânc şi regulat, neştiutor, adormit, îndepărtat; da, poate 
mort chiar. Poate că el era mort, şi îşi aminti de dimineaţa 
aceea, o retrăi cu o atenţie încordată, de la clipa când văzuse 
primul glonţ trasor până când, de pe scaunul din carlinga lui, 
văzuse flacăra izbucnind, ca fluturarea veselă a unui fanion 
trandafiriu, din botul avionului lui John şi văzuse gestul 
familiar al fratelui său şi rostogolirea dezarticulată a trupului 
când se aruncase, ca şi cum şi-ar fi pierdut echilibrul în aer; 
retrăi scena ca şi cum ar fi parcurs din nou o poveste într-o 
carte de multe ori citită, încercănd să-şi amintească, să simtă 
un glonţ pătrunzându-i în propriul trup, în cap, care să-l fi 
răpus şi pe el în acelaşi moment. Asta ar fi fost justificarea, ar 
fi explicat totul; că şi el era mort şi aici era iadul prin care 
înainta pentru toată veşnicia cu doar iluzia repeziciunii, 
căutându-şi fratele, care la rândul său era undeva căutându-l 
pe el, şi niciunul din ei să nu se întâlnească vreodată. Se 
întoarse iarăşi pe spate; foile de porumb foşniră sub el cu un 
fel de batjocură uscată. 

Casa era plină de zgomote; pentru simţurile lui încordate 
tăcerea avea nenumărate înfăţişări; agonia uscată a lemnului 
în noaptea îngheţată; foşnetul foilor de porumb la fiecare 

301 


respiraţie a lui; aerul însuşi, ca o gheaţă topindu-se în 
menghina frigului, apăsându-i plămânii. Picioarele îi erau 
îngheţate, îşi simţea toate mădularele năclăite de sudoarea 
frigului şi, învăluindu-i inima fierbinte, trupul îi era ţeapăn şi-i 
tremura tot; îşi ridică braţul dezgolit peste pătură şi o vreme 
stătu cu frigul ca un plasture de plumb peste întreaga lui 
fiinţă. Şi toată vremea respiraţia regulată a lui Buddy şi 
respiraţia lui gâfâitoare, reţinută, amândouă fără sursă şi cu 
toate acestea împletite una într-alta. 

Sub pătură acum braţele îi erau iarăşi îngheţate peste 
piept şi mâinile îi erau ca nişte vine gheaţă peste coapse; se 
mişcă precaut la culme şi, în timp ce îngheţul i se târa de pe 
umeri tot mai jos şi foile ascunse ale porumbului îi 
sporovăiau, îşi lăsă picioarele să alunece pe duşumea. Ştia în 
ce parte e uşa şi-şi pipăi drumul spre ea mergând pe vârful 
picioarelor, cu degetele chircite de frig. Uşa era zăvorâtă de o 
bârnă, lucioasă la pipăit precum gheaţa şi pipăind peste ea 
dădu peste altceva alături, ceva rece şi tubular, ţeapăn, 
ridicat în sus, şi mâna îi alunecă peste lucrul acesta; atunci se 
opri locului o clipă în întunecimea adâncă de gheaţă, cu 
puşca în mâini, şi cum sta aşa, cu degetele-i amorţite de frig 
căutând orbeşte clanţa, îşi aminti de cutia cu cartuşe pe lada 
de lemn pe care era aşezată lampa. Incă o clipă mai rămase 
astfel, nemişcat, cu capul puţin aplecat şi cu puşca strânsă în 
mâinile înţepenite; pe urmă o sprijini iarăşi în colţul peretelui 
şi ridică bârna din încheieturile ei din uşă, cu grijă şi fără 
zgomot. Uşa se trase într-o parte în ţâţâni, şi după un prim 
scârţâit cu  scrijelitură pe lemnul duşumelei, îi apucă 
marginea şi o ridică trăgând-o îndărăt, şi pe urmă se afla în 
prag. 

Pe cer nu se arăta nicio stea, şi cerul era acum răsturnat şi 
destins precum propriul leş. Zăcea deasupra pământului ca 
un balon dezumflat; pe fundalul lui, silueta întunecată a 
bucătăriei se ridica plată, cu totul lipsită de adâncime, şi 
copacii de dincolo, precum şi celelalte forme ale vieţii de 
lângă casă, erau asemenea unor fantome triste în 
luminiscenţa rece, cadaverică - stiva de lemne; nişte unelte 
de arat; un butoi aşezat alături de stâlpul crăpat din uşa 

302 


bucătăriei unde şi el se împiedicase, când intrase la masă. 
Frigul cenuşiu picura în el precum apa într-o grămăjoară de 
nisip, în pârâiaşe scurte, abia şerpuind; oprindu-se mereu, 
pipăindu-şi mai departe albiile minuscule în jurul vreunui 
obstacol, şi pe urmă unduind iarăşi, gâlgâind în bălți mărunte 
în jurul oaselor lui nestânjenite. Tremura acum, încet, dar 
statornic, de frig; sub mâinile lui, carnea trupului îi era aspră 
şi cu totul insensibilă; cu toate acestea zvâcnea şi iarăşi 
zvâcnea, ca şi cum era ceva în învelişul mort al fiinţei sale 
care se străduia să se elibereze. Deasupra capului, pe 
acoperişul de scânduri, răsuna o unică bătaie, uşoară, şi, ca 
la un semnal, tăcerea cenuşie începu să se destrame, închise 
tăcut uşa şi se reîntoarse în pat. 

În pat se întinse tremurând mai tare decât înainte, spre 
ironia îngheţată a foilor de porumb de sub el, şi rămase întins 
liniştit pe spate, ascultând cum ploaia de iarnă şoptea peste 
acoperiş. Nu era bubuitul de tobă, ca atunci când ploaia de 
vară cade prin aerul înfierbântat, ci o şoaptă fără sunete 
emfatice, ca şi cum aerul, aşternându-se apăsător peste 
acoperiş, se dizolva acolo şi picura apoi leneş, scurgându-se 
ritmic din streşini. Sângele îi curgea acum iarăşi liber prin 
vine, şi simţea păturile ca nişte pojghiţe de fier sau de 
gheaţă; şi, aşa cum şedea imobil sub zgomotul ploii, sângele i 
se încălzea tot mai mult, până când în cele din urmă trupul îşi 
opri tremurul şi rămase întins într-o stare care semăna cu o 
somnolenţă chinuită, întretăiată, împresurată de chipuri 
întortocheate şi de contururile deznădejdii încăpăţânate şi de 
jinduirea neîncetată după... nu după răzbunare, cât după 
înţelegere; spre o mână, nici nu mai avea însemnătate a cui, 
care să-l atingă, să-l mângâie, de undeva din afara acestui 
haos negru. Fireşte, avea s-o respingă, însă atingerea ei ar fi 
putut să-i dăruiască iarăşi încrederea impasibilă în sine 
însuşi. 

Ploaia picura mai departe, picătură cu picătură; alături de 
el Buddy răsufla paşnic, regulat; şi nici măcar nu-şi 
schimbase poziţia. Din când în când, Bayard însuşi aţipea 
câte o clipă; aţipit, era de fapt treaz de-a binelea; treaz, 
zăcea într-o stare de stupoare ceţoasă, încărcată de încetiniri 

303 


neplauzibile, în care nu exista nici odihnă, nici uşurare; 
picătură cu picătură ploaia trecea noaptea până la ultima ei 
fibră, destrăma timpul însuşi. Însă totul dura atâta de mult, 
atâta de fără măsură de mult! Sângele lui epuizat, istovit de 
atâtea zbateri, îi trecea prin trup în pulsaţii abia simţite, 
asemenea ploii, destrămându-i, înnebunitor de încet, carnea. 
Aşa se ajunge la tot ceea ce e în urmă... Biblia... oricum, 
trebuie un predicator. Poate că se şi înţelesese asta. Somnul. 
Astfel se ajunge la ceea ce e totul. 

Şi până la urmă, prin pereţi, auzi o mişcare. Nu o desluşea; 
dar simţea totul că vine de la o fiinţă omenească iscată de la 
nişte făpturi ale căror nume şi chipuri le ştia, trezindu-se 
astfel din nou la o lume pe care nu fusese în stare să o piardă 
nici măcar pentru o vreme; oameni pentru care el era... şi 
astfel se simţi mângâiat, liniştit. Sunetele continuară; ştiind 
că nu se înşală, auzi o uşă şi un glas pe care, cu un uşor efort 
de concentrare doar, simţea că-l poate identifica; şi cel mai 
bine, ştia că acum se putea ridica în picioare, să meargă spre 
locul unde se strânseseră în jurul unui foc încet trosnitor, 
acolo unde era lumină şi căldură. Şi rămase întins, relaxat, în 
sfârşit în largul său, gândindu-se că voia să se ridice şi să se 
apropie de ei chiar acum, în clipa următoare, mai amânând 
încă această clipă, în timp ce sângele îi vibra, pulsând încet 
prin tot trupul şi inima i se liniştea treptat. Buddy răsufla 
ritmic alături, şi propria suflare îi era acum la fel de 
netulburată ca şi a lui Buddy, şi toată vremea zgomotele 
omeneşti intrau murmurătoare în încăperea îngheţată cu un 
simţământ de gravă şi apropiată, de castă linişte. Astfel totul 
se întoarce întru totul, îl liniştea glasul inimii lui obosite, şi în 
cele din urmă adormi. 

Se trezi în dimineaţa cenuşie; tot trupul îi era obosit, greoi; 
somnul nu-l odihnise deloc. Buddy, plecase; afară încă ploua, 
deşi acum era un zgomot precis, urmărindu-şi un înţeles al 
său, peste acoperiş, şi aerul era mai cald, cu o primitivitate 
care-i ispitea înseşi oasele; şi, numai în ciorapi şi ţinându-şi 
cizmele în mâini, străbătu camera îngheţată în care 
dormiseră Lee şi Rafe şi Stuart, şi-i găsi pe Rafe şi pe Jackson 
în faţa focului din camera de zi. 

304 


— Te-am lăsat să mai dormi, spuse Rafe; pe urmă mai 
spuse: Doamne Dumnezeule, măi băiete, arăţi ca un strigoi. 
N-ai dormit deloc în noaptea asta? 

— Ba da. Am dormit foarte bine, răspunse Bayard. 

Se aşeză, îşi vâr picioarele în cizme şi-şi prinse în 
catarame curelele sub genunchi. Jackson se aşeză şi el de 
cealaltă parte a căminului. In colţul umbrit de lângă 
picioarele lui se mişcau leneşe nişte făpturi mici, încă vii şi, 
încă aplecat asupra cizmelor, Bayard spuse: 

— Ce-ai tu aici, Jackson? Ce căţei mai sunt şi ăştia? 

— O spiţă nouă, pe-asta-o-ncerc acuma, răspunse Jackson. 

Rafe se întoarse cu o jumătate de pahar din whisky-ul de 
ambru palid al lui Henry. 

— Aştia-s puii lui Ellen, spuse. Pune-l pe Jackson să-ţi spună 
ce-i cu ei după ce-ai să mănânci. Uite, bea asta. Arăţi prost, 
istovit. Buddy te-a ţinut treaz, sigur, te-a ţinut de vorbă, mai 
adăugă apoi cu o ironie seacă. 

Bayard bău whisky-ul şi-şi aprinse o ţigară. 

— Mandy ţi-a ţinut mâncarea la cald pe cuptor, spuse Rafe. 

— Ellen? repetă Bayard. A, vulpea aia. M-am gândit să vă- 
ntreb despre ea azi-noapte. Voi aţi pripăşit-o pe-aici? 

— Da. A crescut laolaltă cu prăsila asta de căţei din urmă. 
Buddy a prins-o. Şi-acuma Jackson se gândeşte c-are să 
schimbe cu totul, să revoluţioneze arta vânatului cu ea. Vrea 
să crească generaţii de sălbăticiuni care să aibă rezistenţa la 
fugă şi dosul unui câine de vânătoare şi viclenia şi iuţeala 
vulpii, toate laolaltă. 

Bayard se apropie de colţul încăperii şi examină micile 
făpturi cu interes şi curiozitate. 

— N-am văzut niciodată mai mulţi pui de vulpe la un loc, 
spuse în cele din urmă; dar, în fond, nici n-am văzut ceva 
care să semne cu ăştia toţi. 

— Cam asta s-ar zice că e părerea şi lu' generalu', câinele 
nostru, răspunse Rafe. 

Jackson scuipă în foc şi se aplecă spre micile făpturi din 
colţ. li recunoscură mâinile, şi începură să se foiască şi mai 
neliniştite; Bayard remarcă atunci că nu mai schelălăiau, că 
nici măcar puii nu mai scoteau vreun țipăt. 

305 


— Ca să vezi, e o experienţă, explică Jackson. Băieţii-şi bat 
joc de ei, dar uite, nici măcar nu-s înţărcaţi. Să mai vedem. 

— Nu ştiu ce-ai de gând să faci cu ei, spuse Rafe brutal. N- 
au s-ajungă destul de mari să se prăsească. Mai bine du-te-n 
casă să mănânci, Bayard. 

— Mai aşteaptă şi-ai să vezi, repetă Jackson; mângâia 
vânzoleala de trupuri mărunte cu mâinile care-i lunecau în 
gesturi blânde, protectoare. Nu poţi să spui sigur cum au să 
fie puii până când nu trec de două luni, ştii şi tu, nu? Apelă la 
Bayard, privindu-l de jos în sus cu ochii lui intenşi, sclipind pe 
sub sprâncenele stufoase. 

— Du-te să-ţi mănânci gustarea de dimineaţă, Bayard, 
insistă Rafe. Buddy te-a lăsat baltă. 

Se spălă pe faţă cu apă îngheţată într-o găleată de pe 
verandă şi-şi mancă gustarea de dimineaţă - slănină cu ouă 
şi fulgi de ovăz şi terci - în timp ce Mandy îi vorbea despre 
fratele lui. Când se întoarse în casă, bătrânul domn 
MacCallum era şi el acolo. Căţeii se agitau grămadă în colţul 
lor, şi bătrânul stătea cu mâinile pe genunchi, privindu-i cu un 
aer de bucurie tocită şi rea, în vreme ce Jackson şedea într-un 
colţ, aproape, îngrijorat şi grijuliu ca o cloşcă bătrână. 

— Vino-ncoace, băiete, porunci bătrânul când intră Bayard. 
Ascultă, Rafe, dă-mi momeala aia. 

Rafe ieşi şi reveni aproape îndată cu o bucată de slănină 
de porc legată de capătul unei sforicele. Bătrânul o luă în 
mână şi-i atrase pe căţei degrabă la lumină; acolo ei se 
strânseră pe vine, într-o grămăjoară sordidă - pentru Bayard 
închipuiau o privelişte de mizerie animală abjectă. Niciunul 
din ei nu semăna cu celălalt, şi niciunul din ei nu avea niciun 
fel de asemănare cu vreo altă vieţuitoare - nici cu un câine, 
nici cu o vulpe, păstrând câte ceva din ambele specii, şi 
totuşi nefiind asemenea nici uneia; în ciuda fragilităţii lor 
copilăreşti, aveau ceva monstruos, contradictoriu, obscen - 
ici un bot de vulpe, încordat, crud, între ochii topiţi, trişti ai 
unui câine cu urechile blânde, colo urechi moi încercănd cu 
bravură veştedă să se încordeze şi căzând sterpe în vârfuri 
neputincioase; cozi scurte, zvâcnite şleampăt, suflate cu păr 
palid, ca miezul de castană spartă. Cât despre culoare, 

306 


începeau de la cafeniu roşcat, trecând prin trandafiriu putred, 
până la nuanţe întunecate, ascunse sub un puf negricios, şi 
unul din ei avea, trăsătură a botului cu trăsătură, chipul 
bătrânului general, într-o miniatură comică, păstrându-i chiar 
şi expresia de deziluzie tristă şi demnă. 

— Acuma, fii atent la ei, spuse bătrânul. 

Îi împinse pe toţi cu faţa înainte; pe urmă le roti în aer prin 
faţă carnea legată de sfoară. Niciunul nu-şi dădu seama că 
aveau carne la-ndemână; le roti bucata de carne în sus şi-n 
jos pe deasupra capetelor; niciunul nu-şi ridică într-acolo 
privirile. Pe urmă le-o zvâcni chiar în faţa ochilor; dar ei tot se 
trăgeau înapoi, chirciţi pe lăbuţele nesigure, privind carnea, 
curioşi, dar fără vreun interes deosebit, personal, şi începură 
apoi să se foiască, tăcuţi, îngrămădiţi unul în altul. 

— Nu ştii niciodată cum e treaba cu câinii... începu Jackson. 

Tatăl său îl întrerupse: 

— Stai, uite acuma. 

Ţinu departe căţeii cu o mână, iar cu cealaltă le îndesă 
carnea pe la boturi. Îndată ei izbucniră într-un val stângaci, 
furioşi, peste mâna lui, însă el trase carnea îndărăt şi, cu 
toată lungimea sforii, o târî peste duşumea, exact în faţa lor, 
până când îi văzu cum se rostogolesc disperaţi unii peste alţii 
s-o ajungă. Pe urmă, la jumătatea duşumelei, smuci carnea 
uşor într-o parte, însă căţeii, fără să-şi dea seama, se 
îmbulziră mai departe în goană în colţul cel mai întunecat, şi 
acolo peretele îi opri şi din colţul acela izbucni de îndată 
zgomotul lor răbdător, confuz, fără glasuri. Jackson traversă 
încăperea spre ei şi-i luă în braţe, aducându-i îndărăt în faţa 
focului. 

— Ei, ce zici, au să ajungă o haită de câini buni de 
vânătoare? întrebă bătrânul. Nici nu ştiu să miroasă, nici să 
latre, şi să mă ia dracu' dac-aş zice că sunt în stare să şi 
vadă? 

— Cu câinii nu ştii niciodată... încercă răbdător Jackson. 

— Generalu' ştie, îl întrerupse taică-său. Hei, Rafe, ia 
cheamă-l pe general încoace. 

Rafe merse până la uşă şi strigă de acolo; curând intră 
generalul, cu labele zgâriind puţin duşumeaua goală şi cu 

307 


blana lui roasă, plină de picături de ploaie, se opri în prag şi-şi 
ridică spre bătrân privirea gravă, întrebătoare. 

— Vino-ncoace, spuse domnul MacCallum; câinele se urni 
iarăşi, cu demnitate înceată. 

În clipa aceea văzu puii de sub scaunul lui Jackson. Se opri 
în mijlocul unui pas şi o clipă rămase nemişcat privindu-i, 
fascinat şi uimit, şi cu un fel de oroare solemnă; pe urmă îi 
aruncă stăpânului său o privire îndurerată, plină de reproş, 
apoi se întoarse şi se îndepărtă cu coada între picioare. 
Domnul MacCallum se aşeză la locul lui, bombănind adânc 
pentru sine însuşi. 

— Cu câinii nu ştii niciodată... repetă Jackson; se aplecă, îşi 
ridică prada de căţei mici, apoi îşi îndreptă iarăşi trupul. 

Domnul MacCallum continua să bombăne şi să bâţăie din 
cap. 

— Made, nu pot să-i aduc vreo vină bătrânului, spuse. Dacă 
şi eu aş fi pus în situaţia să dau roată cu ochii şi să nimeresc 
peste o adunătură de tinerei de-ăştia şi să mai şi trebuiască 
să recunosc că ăştia-s copiii mei... Însă Jackson plecase. 
Bătrânul şedea la locul lui, mormâind: Da, domnule, cred că 
m-aş mândri şi eu cam la fel cum se mândreşte generalul. 
Rafe, dă-mi pipa de-acolo. 


Toată ziua plouă, şi apoi şi ziua următoare, şi încă şi în ziua 
care urmă după aceea. Câinii şedeau lângă casă toată 
dimineaţa, pe lângă oameni, sau încercau câte o scurtă 
excursie prin împrejurimile bătute de ploaie, reîntorcându-se 
apoi să se lungească în faţa locului, să moţăie, urât mirositori 
şi aburind, până când venea Henry să-i gonească afară; de 
două ori, din prag, Bayard o văzu pe vulpea Ellen 
strecurându-se cu deferenţă grăbită prin curte. Cu excepţia 
lui Henry şi a lui Jackson, care avea o criză de reumatism, 
ceilalţi îşi petreceau cea mai mare parte din zi pe undeva pe 
afară, prin ploaie. Însă la vremea mesei se strângeau toţi 
laolaltă, lăsându-şi hainele de deasupra, ude, pe verandă şi 
bătând din picioare până-şi întindeau cizmele noroioase, 
fumegânde la foc, în timp ce Henry se ducea să aducă ibricul 

308 


şi urciorul. Şi, la urmă de tot, venea şi Buddy, ud până la 
piele. 

Buddy îşi avea felul lui de a-şi ridica din colţul de lângă 
cămin făptura prelungă şi slabă, oricând, la orice ceas al zilei, 
şi de a pleca, fără o vorbă, ca să se reîntoarcă peste două 
sau peste şase, sau peste douăsprezece, sau peste patruzeci 
şi opt de ceasuri, în care intervaluri, şi în ciuda prezenţei lui 
Jackson, a lui Henry, şi de obicei a lui Lee, casa avea aerul că 
e părăsită; până când Bayard îşi dădu seama că în perioada 
aceasta lipseau şi câinii. Se duseseră la vânătoare, îi spuseră 
ceilalţi, odată când Buddy fusese lipsă încă de la gustarea de 
dimineaţă. 

— De ce nu mi-a spus şi mie? întrebă Bayard. 

— Poate că s-a gândit că nu vrei să pleci aşa, pe ploaie, 
sugeră Jackson. 

— Lui Buddy nu-i pasă ce fel de vreme e, explică Henry. 
Orice zi e pentru el la fel cu oricare alta. 

— Nimic n-are niciun fel de importanţă pentru Buddy, 
spuse Lee, cu vocea lui amară, pătimaşă; şedea gânditor în 
faţa focului, şi mâinile lui feminine i se agitau neostenite pe 
genunchi. Ar fi în stare să-şi trăiască toată viaţa acolo, în 
albia pârâului, cu o bucată de pâine şi o droaie de câini doar, 
să-i ţină tovărăşie. 

Se ridică dintr-odată şi ieşi din încăpere. Lee avea aproape 
patruzeci de ani. In copilărie fusese bolnăvicios. Avea o voce 
frumoasă de tenor şi era căutat pentru reuniunile cu cântece 
de duminică seara. Se spunea că trăieşte cu o femeie tinerică 
din cătunul Mount Vernon, la şase mile depărtare de acolo. şi 
trecea mare parte din timp rătăcind posomorât şi singur 
peste câmp. 

Henry scuipă în foc şi-şi zvârli capul după fratele său acum 
departe. 

— A mai fost pe la Vernon acuma în urmă? 

— S-a dus cu Rafe acum două zile, răspunse Jackson. 

Bayard vorbi: 

— E, zic să n-o să mă topesc. Vă-ntreb, credeţi că pot să-i 
mai ajung acum? 

Ceilalţi se gândiră un timp, scuipând cu gravitate în foc. 

309 


— Eu n-aş prea crede, spuse Jackson în cele din urmă. 
Buddy ar putea să fie la vremea asta cam la zece mile de- 
aici. Mai bine să-l prinzi data viitoare, înainte de-a o lua din 
loc. 

După asta Bayard îi urmă sfatul, şi el şi cu Buddy se duseră 
să vâneze păsări prin câmpurile scheletice sub ploaie, pe 
unde puştile scoteau sunete surde, întristate, care mai 
dăinuiau în aerul fluid asemenea unor ploi spulberate; sau 
cercetau mai departe prin apele stătute pe lângă braţul râului 
pe unde se-ascundeau gâştele şi rațele sălbatice; sau, însoţiţi 
din când în când de Rafe, vânau racuni şi pisici sălbatice prin 
albia secată. Uneori auzeau de departe schelălăitul ascuţit al 
căţelandrilor înnebuniţi de goana vânătorii. „Pe-acolo fuge 
Ellen“, zicea atunci Buddy. Pe urmă, către sfârşitul 
săptămânii, vremea se îndreptă, şi într-un amurg în care se 
prevestea îngheţul şi pe când mirosul de brumă mai plutea 
scoborât peste pământul umed, bătrânul general o stârni pe 
vulpea cea roşcată care-i înşelase în pânda lor de atâtea ori. 

Toată noaptea tonurile acestea rezonante, ca nişte clopote, 
tremurară, crescând şi răspândindu-şi ecourile peste văi, 
printre coline, şi cu toţii, în afară de Henry, le urmară călări, 
călăuziţi de  lătraturile câinilor, dar mai cu seamă de 
îndemânarea nefirească, după toate aparențele 
clarvăzătoare, a bătrânului şi a lui Buddy, care ştiau să 
prevadă toate întorsăturile cărării de urmărire. Din când în 
când se opreau, în vreme ce Buddy şi taică-său se 
contraziceau asupra direcţiei în care avea să se îndrepte de 
acolo înainte vânătoarea, însă de obicei erau de acelaşi gând, 
s-ar fi zis că ghicind mişcările animalului înainte ca el însuşi 
să fi ştiut pe unde s-o apuce; şi de mai multe ori îşi struniră 
caii pe câte o colină, adăstând în lumina îngheţată a stelelor 
până când glasurile câinilor creşteau iarăşi din întuneric, 
triste şi răsunătoare, tot mai puternice şi mai aproape, 
alunecând nevăzute pe lângă ei, la mai puţin de jumătate de 
milă; strigându-se tot mai pierite şi cu o ezitare întretăiată, ca 
a clopotelor, până se pierdeau în tăcere iarăşi. 

— Ei, da! exclamă bătrânul, o siluetă diformă în manta, 
aşezat pe calul alb. Nu-i asta muzica cea mai potrivită pentru 

310 


un bărbat adevărat, nu? 

— Trag nădejde că de data asta au să-l prindă, spuse 
Jackson. Îi face rău lu' generalu' de-atâtea ori cât l-a tras pe 
sfoară. 

— Nu-l prind, spuse Buddy. Când oboseşte, se-ascunde 
undeva printre stâncile alea. 

— Cred c-o să trebuiască s-aşteptăm până cresc mari căţeii 
ăştia ai lu' Jackson, conveni şi bătrânul; decât dacă n-o să 
vrea să-şi urmeze bunicu' lor. Până acuma au tot dat îndărăt 
la tot ce li s-a pus în faţă, în afară de mâncare. 

— Aşteptaţi numa, repetă Jackson, neobosit. Când căţeii 
ăştia se fac destul de mari ca să... 

— la-n auziţi. 

Tăcură cu toţii. Şi iarăşi în noapte glasurile câinilor 
răsunară printre coline, prelungi, în lătrături răsunătoare, 
pierind, stingându-se într-o ezitare tremurătoare, ca nişte 
strune sau clopote abia atinse, repetate, susţinute; cu ecouri 
ca de clopot, mereu, murind printre dealurile întunecate sub 
stele, întârziind încă în urechi cu sunete limpezi ca de cristal, 
îndărjite şi puţin triste. 

— Păcat că nu-i şi Johnny aici, spuse Stuart încet. S-ar fi 
bucurat de vânătoarea asta. 

— El era cu-adevărat unu’ căruia îi plăcea să iasă la 
vânătoare, conveni Jackson. Era în stare să se ţină de Buddy. 

— Johnny era un băiat pe cinste, spuse bătrânul. 

— Da, chiar, repetă Jackson, era un băiat inimos. Henry 
zice că nu venea niciodată pe-aici fără să le-aducă lu' Mandy 
şi băieţilor câte ceva. 

— Nu era niciodată posomorât când ieşeam la vânătoare, 
spuse Stuart. Oricât ar fi fost de frig, şi chiar şi când era mic, 
numa cu puşca aia cu o singură ţeavă pe care şi-o cumpărase 
cu banii lui, şi care-l zguduia aşa de tare de câte ori trăgea cu 
ea. Şi cu toate astea ieşea mereu cu ea, şi cu aia de şaişpe 
pe care i-o dăduse bătrânu' colonel, şi asta numai pentru că- 
şi strânsese el banii şi şi-o cumpărase singur. 

— Da, îl aprobă Jackson, dacă omu' intră-ntr-o chestie 
singur, de bunăvoie, atunci trebuie să meargă până la capăt 
cu voie bună. 

311 


— Era cu-adevărat un băiat de viaţă, spuse domnul 
MacCallum. Stârnea vânatul pe-o rază de zece mile. Mi-aduc 
aminte de noaptea aia când s-a apucat şi-a pornit o goană 
până la podul lui Samson, şi până nici n-am prins noi de 
veste, uite-l pe el şi vulpea venind în jos pe râu pe 
coşcogeamitea buşteanu', şi el cântând cât îl ţinea gura. 

— Da, aşa era Johnny, se învoi Jackson. Se bucura de viaţă 
din orice i-ar fi ieşit în cale. 

— Era un băiat bun, spuse iarăşi bătrânul MacCallum. 

— la-n ascultați. 

larăşi câinii lătrară în întuneric mai jos de ei. Sunetul pluti 
în sus în aerul îngheţat, muri în ecouri care repetau lătratul, 
iarăşi, până când sursa însăşi se pierdu şi era ca şi cum 
pământul iernatic ar fi găsit glas, grav şi trist şi învălmăşit în 
regrete. 


Mai erau acum două zile până la Crăciun, şi se strânseseră 
iarăşi în jurul focului după cină, şi iarăşi bătrânul general 
dormea la picioarele stăpânului. A doua zi era Ajunul şi căruţa 
trebuia să plece spre oraş, şi cu toate că în ospitalitatea lor 
solemnă şi nedezminţită nu se spusese niciun cuvânt despre 
plecarea lui Bayard, el credea că în gândul lor era de la sine 
înţeles că avea să aleagă să plece a doua zi ca să fie acasă 
de Crăciun; şi pentru că nu le spusese încă nimic, ştia că 
pentru ei era un prilej de curiozitate şi de nedumerire. 

Era iarăşi frig, un ger aspru care făcea ca buştenii aprinşi 
să trosnească în flăcări răutăcioase şi în răbufniri de tăciuni 
sărind pe duşumea, aşteptând să fie striviţi sub câte o criză 
lenevoasă; Bayard şedea moţăind, şi muşchii obosiţi i se 
destindeau în valuri cumulate de căldură ca într-o baie 
fierbinte şi inima lui încăpăţânată, mereu trează, începea şi 
ea să amorţească pentru o vreme. Mâine urma să aibă destul 
timp să se hotărască dacă să plece sau nu. Poate că avea să 
stea mai departe, fără să mai dea explicaţia care, ştia el, n- 
avea să-i fie cerută niciodată. Pe urmă-și dădu seama că Rafe 
ori Lee, ori care dintre ei avea să meargă la oraş, o să stea de 
vorbă cu oamenii şi o să afle lucrul acela pe care el nu 

312 


avusese curajul să-l mărturisească. 

Buddy ieşise din nişa sa umbrită şi şedea acum pe vine în 
centrul semicercului, cu spatele spre foc, cuprinzându-şi 
genunchii cu braţele, în stare, parcă fără să obosească, să 
stea la nesfârşit chircit pe vine. Era cel mai mic, avea numai 
douăzeci de ani. Maică-sa fusese cea de-a doua soţie a 
bătrânului, şi ochii lui căprui şi părul roşcat, tuns scurt în jurul 
capului rotund, contrastau evident cu ochii întunecaţi şi părul 
negru al fraţilor săi. Insă bătrânul îşi lăsase pecetea întipărită 
pe faţa lui Buddy la fel de limpede ca şi pe faţa oricăruia 
dintre ceilalţi băieţi, şi în ciuda tinereţii acestui chip, era la fel 
cu al celorlalţi - acvilin şi uscăţiv, rezervat şi grav, chiar dacă 
puţin cam roşcat din cauza tenului proaspăt şi a pielii 
străvezii. 

Ceilalţi erau de înălţime mijlocie sau mai scunzi chiar, de la 
vlăguiala ştearsă, parcă neputincioasă a lui Jackson, până la 
placiditatea  dolofană a lui Henry, şi  musculozitatea 
cumpănită, masivă a lui Rafe - pe numele lui Raphael 
Semmes - şi a lui Stuart, şi până la neliniştea subţiratică şi 
încordată a lui Lee; însă Buddy, zvelt ca un copac tânăr, era 
deopotrivă de înalt cu părintele său, care-şi purta cei 
şaptezeci şi şapte de ani ca şi cum i-ar fi fost o mantie 
uşoară. „E-un pungaş lung şi slăbănog , spunea bătrânul cu 
fals dispreţ. „E ca o umbră, nu ţine-n el nimic din ce 
mănâncă.” Şedeau cu toţii tăcuţi, privindu-l pe Buddy în 
înălţimea lui subţiată ca a unui tăiş de cuţit, toţi cu acelaşi 
gând, identic, un gând pe care fiecare îl credea numai al lui şi 
pe care nimeni nu-l divulga celorlalţi - că într-o bună zi Buddy 
avea să se însoare şi să perpetueze numele lor, al tuturor. 

Buddy purta de asemenea numele tatălui său, deşi e 
îndoielnic că cineva din afara familiei şi a Ministerului de 
Război ştia asta. Fugise de acasă la şaptesprezece ani şi se 
înrolase; la tabăra de infanterie din Arkansas unde fusese 
trimis, un recrut de aceeaşi vârstă îi spusese pe nume, Virge, 
şi Buddy se luase la bătaie cu el, bărbăteşte şi fără mânie, 
luptându-se timp de şapte minute; la punctul de îmbarcare 
din New Jersey un altul făcuse acelaşi lucru, şi Buddy se 
bătuse şi cu el, iarăşi metodic şi meticulos şi fără mânie. In 

313 


Europa, încă urmându-şi aceleaşi adânci şi necomplexe 
constrângeri ale firii, reuşise poate fără să-şi dea seama să 
înfăptuiască anumite lucruri despre care mai târziu 
autorităţile declaraseră că ar fi adus neplăceri serioase 
inamicului - şi pentru ele Buddy primise ceea ce el numea 
farmecul lui. Ca urmare, nu putuse fi niciodată făcut să 
mărturisească, şi podoaba, nu numai că nereuşind să 
ostoiască mânia tatălui său pentru faptul că un fiu al său se 
înrolase în armata federală, ci dimpotrivă adăugând prilej de 
mânie la aceasta, ajunsese ca o tinichea să hălăduiască 
printre efectele militare ale lui Buddy, şi până la urmă 
carierea lui militară nu mai era deloc pomenită în cercul 
familie; acum, ca de obicei, Buddy şedea chircit pe vine 
printre ei, cu spatele la foc şi cu braţele ţinându-şi genunchii, 
în vreme ce ei şedeau în jurul vetrei cu ultimele pahare de 
punci din seara aceea, vorbind despre sărbătoarea 
Crăciunului. 

— Curcanul, spunea bătrânul cu dezgust splendid şi 
mormăitor. Cu coteţul plin de oposumi şi un pârâu unde 
foiesc veveriţele şi rațele, şi-o magazie cu carne de porc 
afumată, voi, nenorociţilor, n-aveţi altceva de făcut decât să 
vă duceţi la oraş şi să cumpăraţi un curcan pentru masa de 
Crăciun. 

— Crăciunul nu mai e Crăciun dacă n-are omu' ceva mai 
deosebit decât în zilele alelalte, îi atrase atenţia cu blândeţe 
Jackson. 

— Voi, băieţi, nu vreţi altceva decât să găsiţi un prilej ca să 
daţi fuga la oraş, să căscaţi pe-acolo gura toată ziua şi să 
cheltuiţi banii, replică bătrânul. Eu am trăit mai multe 
Crăciunuri decât voi, şi dacă trebuie să cumpăr ceva de la 
prăvălie, atunci se cheamă că nu mai e Crăciun. 

— Da' ce zici de oamenii de la oraş? întrebă Rafe. Atunci s- 
ar zice că nu le mai dai voie să facă Crăciunul deloc. 

— Ăia nici nu merită Crăciunul, pufni bătrânul, dacă şi 
trăiesc pe petice de pământ de doi pe patru, fiecare cu dosu' 
ăluilalt, şi mai şi mănâncă din cutii de tinichea. 

— Da’ ia-nchipuie-ţi c-ar pleca cu toţii de la oraş, spuse 
Stuart, şi-ar veni aicea şi-ar ocupa pământu' pe-aici; atunci 

314 


să-l mai auzi pe pappy cum îi mai înjură şi mai şi. Nu poţi să 
te lipseşti de oraş, pappy, ca să-i ţină acolo închişi pe de-alde 
ăştia, şi ştii şi 'mneatale foarte bine asta. 

— Să cumperi curcani, repetă domnul MacCallum cu 
dezgust nestăpânit. Să-i mai şi cumperi. Mi-aduc aminte de 
vremea când puteam să-mi iau puşca-n spinare şi să ies pe 
uşa asta şi să-mpuşc unu'-n juma’ de ceas. Şi-un porc cu 
slănină într-un alt ceas. Ce, voi băieţi, habar n-aveţi ce- 
nseamnă Crăciunu'. Tot ce ştiţi sunt vitrinele alea de la 
prăvălii, cu nuci de cocos şi floricele de-ale yankeilor şi mai 
ştiu eu ce. 

— Da, vă rog, spuse Rafe, şi-i făcu cu ochiul lui Bayard. 
Asta a fost greşeala cea mai mare care s-a făcut pe lumea 
asta, când s-a predat Lee. Ţara noastră nu şi-a mai revenit 
de-atuncea. 

Bătrânul sforăi cu dezgust. 

— Să mă ia dracu’ dacă nu s-ar zice c-am prăsit şleahta 
cea mai a dracului de băieţi deştepţi de pe lumea asta, asta 
e. Nu pot să le mai spun nimic, nu pot să-i mai învăţ nimic, 
nici nu pot să stau liniştit la gura focului în casa mea că se- 
apucă cu toţii să mă-nveţe cum trebuie să fie condusă ţara 
asta, dracului. Haide, neisprăviţilor, la culcare acuma! 

În dimineaţa următoare, Jackson cu Rafe şi Stuart, şi Lee 
plecară încă de la răsăritul soarelui la oraş cu căruţa. Dar 
niciunul dintre ei nu dăduse vreun semn, nu-şi exprimase în 
vreun fel curiozitatea şi nu se întrebase dacă avea să-l mai 
găsească pe oaspetele lor când aveau să se întoarcă seara 
sau dacă aveau să mai treacă trei ani până să-l revadă. Şi 
Bayard se oprise pe veranda albită de brumă, fumând o 
țigară în lumina vie, rece a răsăritului, privind după căruţa cu 
cele patru siluete înfofolite şi se întrebase dacă avea să fie 
vorba de trei ani sau de toată viaţa. Câinii se strânseră să-l 
amuşine şi el îşi lăsă mâna printre boturile lor îngheţate şi 
zvâcnirile calde ale limbilor, privind spre copacii de dincolo de 
care venea limpede până la el huruitul uscat al căruţei prin 
aerul dimineţii clare şi tăcute. 

— Eşti gata? spuse Buddy în spatele lui, şi el se întoarse şi- 
şi luă puşca din locul unde-o sprijinise de perete. 

315 


Câinii zvâcniră în jurul lor cu mâărâituri rugătoare şi cu aburi 
îngheţaţi, şi Buddy îi mână spre cuşcă, îi înghesui înăuntru şi 
zăvori uşa peste protestele lor uimite. Dintr-o altă cuşcă îl 
eliberă pe pointerul cel tânăr, Dan. În spatele lor, câinii 
continuau să-şi glăsuiască rugăminţile înşelate, melodioase. 

Până la amiază umblară pe câmpurile zdrenţuite, brăzdate 
nu prea adânc, şi pe la marginile pădurii aburind în aerul tot 
mai cald. Bruma se risipi curând şi văzduhul avea acum o 
lâncezeală caldă, neclintită de vânt, şi de două ori zăriră în 
tufele de măceş păsări roşietice zburătăcind ca nişte săgeți 
de flacără stacojie. În cele din urmă Bayard îşi ridică ochii 
neclipitori către soare. 

— Trebuie să mă întorc, Buddy, spuse. Mă întorc acasă 
astăzi după-masă. 

— Bine, conveni Buddy fără să protesteze şi-şi chemă 
câinele. Vii iar luna viitoare. 

Mandy le aduse nişte mâncare rece şi prânziră, apoi, în 
vreme ce Buddy punea şaua pe Perry, Bayard intră în casă 
unde-l găsi pe Henry reparând meticulos o pereche de cizme 
şi pe bătrân citind un ziar vechi de o săptămână prin ochelarii 
lui cu ramă de metal. 

— Mi-nchipui că ai tăi te caută, conveni şi domnul 
MacCallum, scoţându-şi ochelarii. Dar noi te aşteptăm luna 
viitoare, să punem mâna pe vulpea aia. Dacă n-o dibuim 
curând, generalul n-are să mai fie în stare să le-o ia înainte 
căţeilor ăstora. 

— Da, vă rog, răspunse Bayard. Vin. 

— Şi-ncearcă să-l convingi pe bunicu-tău să vină cu tine. 
Poate să stea aici şi să mănânce la fel de bine aici ca şi acasă 
la el în oraş. 

— Da, vă rog. Am să-i spun. 

Buddy aduse poneiul şi bătrânul îi întinse mâna fără să se 
ridice din scaun. Henry îşi lăsă deoparte calapodul şi-l urmă 
până pe verandă. 

— Mai vino pe-aici, spuse cu sfială parcă, strângându-i o 
singură dată mâna lui durdulie, şi dintr-un nor de căţelanari 
sporovăitori şi curioşi Buddy îşi întinse şi el mâna. 

— Te caut eu, spuse scurt, şi Bayard porni, iar când mai 

316 


privi îndărăt, ei îşi ridicară gravi mâinile. Pe urmă Buddy 
strigă ceva după el, şi atunci îl struni pe Perry şi se întoarse. 
Henry se făcuse nevăzut şi apoi apăru iarăşi cu un sac care 
părea greu. 

— Aproape că-l uitasem, spuse. E-un urcior de băutură pe 
care pappy i-l trimite lui bunicu-tău. Nu găseşti altul mai bun 
nici pe-aici şi nici prin altă parte, adăugă cu mândrie liniştită. 

Bayard îi mulţumi şi Buddy legă sacul de oblâncul şeii, 
unde rămase sprijinit solid de piciorul lui. 

— Aşa. Stă bine. 

— Da, stă bine. Mulţumesc mult. 

— La revedere. 

— La revedere. 

Perry porni din nou şi el mai privi o dată îndărăt. Şedeau 
tot acolo, liniştiţi, gravi, dăinuitori. Lângă uşa bucătăriei se 
vedea vulpea Ellen, urmărindu-l şi ea cu ochi furioşi; pe lângă 
ea căţeii cei tineri se rostogoleau şi se jucau în soare. Soarele 
mai era cam cu un ceas mai sus de dealurile dinspre apus; 
drumul şerpuia printre copaci. Mai privi o dată înapoi. Casa îşi 
întindea cuprinsul neregulat în după-amiaza iernatică; fumul 
se înălța ca o pană legănată pe cerul fără vânt. Cadrul uşii 
rămăsese gol, şi el îl mână atunci pe Perry în pas uşor, 
neobosit, şi urciorul de whisky îi lovea uşor genunchiul. 


La locul unde drumul neclar, nu prea des străbătut către 
MacCallum ieşea din drumul mare care începe să urce, îl opri 
pe Perry şi stătu locului o vreme în lumina amurgului. 
Jefferson, 14 mile. Rafe şi ceilalţi băieţi n-aveau să se arate 
încă o vreme, mai ales că în oraş era Ajunul, şi se strângea 
lumea de peste tot de prin partea locului. Dar poate că 
plecaseră din oraş devreme ca să ajungă acasă înainte de a 
se lăsa întunericul; s-ar fi putut să nu fie la mai mult de un 
ceas depărtare. Razele soarelui, piezişe, eliberau acum frigul 
pe care-l ţinuseră captiv pe pământ în răstimpul orelor când 
căzură drepte, şi acum frigul se ridica încet, învăluindu-l aşa 
cum sta călare pe Perry în mijlocul drumului şi încet sângele i 
se răcea acum când Perry îşi încetase tropotul. Intoarse capul 

317 


poneiului în partea opusă oraşului şi-l mână iarăşi în pas 
regulat. 

Întunericul îl ajunse curând, însă el călărea înainte pe sub 
copacii desfrunziţi, pe drumul palid în lumina tot mai vie a 
stelelor. Perry se gândea acum la grajd şi la mâncare, astfel 
că înainta cu smucituri întrebătoare, cercetătoare parcă, ale 
capului, ascultător şi fără să-şi încetinească ritmul, neştiind 
nici încotro se îndreptau şi nici în ce scop, decât că se 
îndepărtau de casă, şi cu puţină îndoială, deşi încrezător încă. 
Frigul creştea în tăcerea, în singurătatea, în monotonia de 
acum. Bayard îl opri pe Perry, dezlegă urciorul şi bău, apoi îl 
prinse iarăşi de oblânc. 

Colinele se înălţau sălbatice, negre în jurul lor. Niciun semn 
de locuinţă, nici urmă de prezenţa omului nu întâlneau. Din 
toate părţile dealurile se rostogoleau parcă, negre, tot mai 
departe în lumina stelelor, sau când drumul se adâncea în 
văile pe unde urmele căruţelor începuseră să se 
înţepenească în creste ca de fier, sunând sub copitele lui 
Perry, se înălţau întunecate, uriaşe şi sinistre deasupra lor, 
proiectându-şi copacii desfrunziţi pe cerul bătut de stele. Prin 
locurile pe unde câte-un pârâu cu un firişor iernatic şerpuia 
de-a curmezişul drumului, copitele lui Perry trosneau peste 
gheaţa subţire, fărâmicioasă, şi Bayard strângea frâul când 
calul simţea apa. Bău iarăşi din urcior. 

Scăpără un chibrit, stângaci, cu degetele amorţite, îşi 
aprinse o ţigară şi trase în sus manşeta jachetei peste 
încheietura mâinii. Unsprezece şi jumătate. 

— Ei, Perry, glasul îi suna distinct, neaşteptat în întuneric, 
în tăcere şi în frig, cred c-am face mai bine să ne căutăm un 
locşor ca să ne-adăpostim până dimineaţă. 

Perry îşi ridică botul şi sforăi, ca şi cum i-ar fi înţeles 
vorbele, ca şi cum ar fi vrut să între şi el dacă ar fi putut în 
însingurarea deznădăjduită în care se mişca stăpânu-său. 
Merseră mai departe, acum urcând iarăşi. 

Întunericul se răspândise peste tot, destrămându-se câte 
puţin când ajungeau în câmp deschis sub lumina stelelor, 
întrerupând astfel monotonia copacilor; şi după o vreme în 
care călări cu frâul lăsat pe grumazul lui Perry şi cu mâinile în 

318 


buzunare, căutând căldură între jachetă şi propriul pântec, un 
hambar de bumbac se arătă la marginea drumului, prăfuit, cu 
un luciu îngheţat ca de argint. Nu mai e mult, îşi spuse, 
aplecându-se să-şi lase mâna pe grumazul lui Perry, simțind 
sângele cald, neobosit pulsând acolo. 

— Dăm de-o casă curând, Perry, dacă deschidem ochii 
bine. 

larăşi Perry necheză încetişor, ca şi cum ar fi înţeles, şi 
curând ieşi din drum; când Bayard îl trase îndărăt de frâu, 
văzu şi el drumul abia brăzdat, de căruţe, ducând într-o parte 
către un pâlc nedesluşit de arbori. 

— Bun băiat, Perry, spuse slăbind iarăşi frâul. 

Era o colibă. Se profila întunecată, însă un câine îşi iscă 
silueta slăbănoagă şi lătră la el, continuându-şi gălăgia câtă 
vreme el îl legă pe Perry de uşă şi bătu în ea cu mâna 
amorţită. Dinăuntru se auzi în sfârşit un glas, şi atunci strigă: 
„Hei!” Pe urmă adăugă: „M-am rătăcit. Deschideţi uşa”. 
Câinele îl lătră mai departe, neobosit. După o clipă uşa se 
crăpă peste licărirea mocnită a jarului, exalând un miros 
acru, şi în crăpătura aceasta caldă se ivi un cap. 

— Mă Jule, comandă capul, mai tacă-ţi gura. Câinele tăcu 
ascultător şi se retrase sub colibă, mârâind încă. Cine-i acolo? 

— M-am rătăcit, repetă Bayard. N-aş putea sta în hambarul 
matale în noaptea asta? 

— N-am hambar, răspunse negrul. E altă casă ceva mai în 
jos, pe drum. 

— Îţi plătesc, spuse Bayard, şi se scotocea în buzunar cu 
mâna amorţită de frig. Mi-a obosit de tot calul. Capul negrului 
privi miop pe după uşă, profilându-se în lumina focului. Haide 
odată, moşule, adăugă Bayard nerăbdător. Nu mai ţine omu- 
aşa în frig. 

— Cine eşti tu, albule? 

— Bayard Sartoris, din Jefferson. Uite. 

Şi întinse mâna. Negrul nu făcu nicio încercare să i-o 
strângă. 

— Rudă de-a bancherului Sartoris? 

— Da. Uite-aici. 

— Aşteaptă o clipă. 

319 


Uşa se închise. Însă Bayard strânse iarăşi frâul şi Perry se 
urni ascultător şi înconjură acum încrezător coliba; merseră 
printre tulpinile îngheţate de bumbac care foşneau uscat pe 
lângă genunchii lui. Când Bayard descălecă peste pământul 
brăzdat, îngheţat, lângă o uşă căscată într-un perete în 
întuneric, un felinar apăru dinspre colibă, legănându-se jos, 
aproape de pământ printre tulpinile îngheţate şi arătând 
pasul de foarfecă al bărbatului, şi negrul se apropie ţinând la 
subsuoară o povară nedesluşită; îşi ridică felinarul în vreme 
ce Bayard scotea şaua şi căpăstrul. 

— Cum de-ai ajuns aşa departe de casă la vremea asta de 
noapte, albule? îl întrebă curios. 

— M-am rătăcit, răspunse Bayard scurt. Unde pot să-mi 
adăpostesc calul? 

Negrul întoarse felinarul către grajd. Perry păşi cu grijă 
peste prag şi se răsuci în lumina felinarului, ochii rotindu-şi 
licăririle fosforescente; Bayard îl urmă frecându-i crupa cu 
partea uscată a păturii de şa. Negrul dispăruse; reveni cu 
câţiva coceni de porumb şi-i vâri în traista lui Perry, pe lângă 
botul nerăbdător al poneiului. 

— Ai să ai grijă de foc, nu, albule? întrebă el. 

— Sigur. N-am să aprind niciun chibrit. 

— Am toată recolta şi uneltele, şi hrana mea aici, îi explică 
negrul. Nu pot să las să-mi ardă tot. Asigurarea n-ajunge aşa 
departe de oraş, aici. 

— Sigur, repetă Bayard. Închise staulul lui Perry şi, în 
vreme ce negrul îl urmărea din ochi, ridică sacul de unde-l 
lăsase sprijinit de perete şi dădu la iveală urciorul. Ai vreo 
ceaşcă pe-aici? 

Negrul dispăru iarăşi; Bayard îi vedea felinarul prin 
crăpăturile din lutul peretelui din faţă; pe urmă apăru iar cu o 
cană ruginită din care vărsă nişte tărâţe. Băură. In spatele lor 
Perry îşi morfolea cocenii. Negrul îi arătă scara spre podul 
hambarului. 

— Nu uiţi să ai grijă de foc, albule? repetă îngrijorat. 

— Sigur că nu, sigur că nu, spuse Bayard. Noapte bună. 

Pusese mâna pe scară, dar negrul îl opri şi-i dădu bocceaua 
diformă pe care o adusese cu el. 

320 


— N-am decât una în plus, da tot o să te-ajute. Are să fie 
frig la noapte. 

Era o pătură zdrenţuită şi scorţoasă de murdară ce era, 
impregnată de un miros acru. _ 

— Mulţumesc, spuse Bayard. lţi mulţumesc foarte mult. 
Noapte bună. 

— Noapte bună, albule. 

Felinarul se depărtă clipind prin legănarea de foarfeci 
încrucişate a picioarelor negrului, şi Bayard urcă în întunericul 
şi mireasma uscată, înţepătoare a fânului. Acolo, în întuneric, 
îşi făcu un culcuş în fân, se strecură înăuntru, înfăşurându-se 
în pătură, cu murdăria şi mirosul ei cu tot, strecurându-şi 
mâinile îngheţate în cămaşă peste pieptul care-i zvâăcni 
înfiorat. După o vreme, încet, mâinile începură să i se 
încălzească, încă înţepându-l puţin, dar trupul îi tremura tot, 
tresărind din când în când de oboseală şi de frig. Dedesubt, 
Perry mesteca regulat, paşnic, în întuneric şi uneori izbea din 
copite şi treptat trupul lui Bayard îşi linişti tremurul. Inainte 
de a adormi îşi scoase braţul din pătură şi privi cadranul 
luminos al ceasului. Ora unu. Era ziua de Crăciun. 


XX x 


ÎI trezi soarele alunecând în dâre roşii prin crăpăturile 
peretelui şi o vreme mai rămase întins în culcuşul tare, cu 
aerul rece, luminos pe faţă ca o apă îngheţată, întrebându-se 
unde se afla. Pe urmă îşi aminti şi când se mişcă îşi dădu 
seama că înţepenise în frigul acela stătut şi abia apoi sângele 
începu să-i circule prin trup în zvăcnete mici, ca nişte alice. Işi 
scoase picioarele din culcuşul mirositor de fân, dar în cizme şi 
le simţea moarte, şi o vreme rămase în capul oaselor 
îndoindu-şi şi mişcându-şi genunchii şi gleznele până îşi simţi 
iarăşi picioarele ca înţepate de nenumărate ace mici. 

Gesturile îi erau ţepene, stângace când cobori scara, încet, 
nesigur, în soarele roşu care se revărsa ca o izbucnire de 
trâmbiţe în grajd. Soarele se ridicase deasupra zării, uriaş şi 
roşu, şi acoperişul casei, stâlpii gardului, uneltele risipite la 
întâmplare prin ogradă şi tulpinile moarte de bumbac pe 


321 


unde negrul îşi lucrase pământul chiar până la uşa din spate 
a colibei, toate erau suflate cu pulbere de gheaţă, pe care 
soarele o  preschimbase într-o  glazură  trandafirie 
scânteietoare, ca pe o prăjitură sărbătorească. Perry îşi 
scoase botul zvelt peste uşiţa staulului şi necheză cu un salut 
aburind către stăpânul său; Bayard îi vorbi, mângâindu-i 
nasul rece. Pe urmă desfăcu sacul şi bău din urcior. Negrul 
apăru în prag cu o găleată cu lapte. 

— Un dar de Crăciun, albule, spuse privind către urcior. 
Bayard îi dădu să bea. '[umesc, domnu’. Du-te-n casă la foc. 
Îi dau eu de mâncare la calu matale. Baba mea ţi-a pregătit o 
gustare. 

Bayard îşi trecu sacul pe după umăr; la puţul din spatele 
colibei scoase o găleată de apă rece ca gheaţa şi se spălă pe 
faţă. 

În vatra năruită ardea focul, prin cenuşă, pe sub cioturi de 
lemn şi pe lângă o grămadă de oale de bucătărie. Bayard 
închise uşa după el peste frigul luminos de afară, şi căldura, 
şi un miros stătut, pătrunzător, acru, îl învăluiră ca o doctorie 
ameţitoare. O femeie, aplecată la gura vetrei, îi răspunse 
sfioasă la salut. Trei plozi încremeniră deodată, tăcuţi, într-un 
colţ, pândindu-l cu ochi care li se rostogoleau în orbite. Una 
era fetiţă, în hăinuţe soioase, diforme, ca lâna părului 
încârlionţată în colaci prinşi cu fundiţe murdare de cârpă 
colorată. Cel de al doilea ar fi putut fi tot fată sau băiat, sau 
orice altceva. Al treilea era cu totul pierdut într-un veşmânt 
alcătuit din flaneaua unui bărbat. Era prea mic să se ţină pe 
picioare şi se ţâra pe duşumea într-un soi de buimăceală 
intensă, cu câte o dâră sticloasă curgându-i din fiecare nară 
peste bărbie, ca şi cum i-ar fi trecut melci pe acolo. 

Femeia aşeză un scaun în faţa focului cu un gest şters, 
obscur. Bayard se aşeză şi-şi împinse picioarele îngheţate 
spre foc. 

— Ţi-ai tras duşca de Crăciun, mătuşico? o întrebă. 

— Nu, vă rog. N-avem nimica de băut anu' ăsta, răspunse 
ea din spatele lui. 

Atunci el suci sacul spre glasul ei. 

— la de aici. Am destul. Cei trei plozi se strânseră în perete 

322 


pândindu-l cu ochi ficşi, fără nicio mişcare, fără să scoată 
vreun sunet. N-a venit Crăciunul şi pentru voi, micuţilor? îi 
întrebă. 

Însă ei îl priveau doar, cu gravitatea pânditoare a 
animalelor, până când femeia se întoarse spre ei şi le vorbi, 
mustrându-i. 

— la arătaţi-i albului Moş Crăciunu' vostru, îi îndemnă. 
Foarte mulţumesc, domnu', adăugă punându-i pe genunchi o 
farfurioară de tinichea şi aşezând o ceaşcă crăpată de 
porțelan la picioarele lui, în faţa vetrei. Ce vrei să creadă 
omu’ că Moş Crăciun nu ştie unde stăteţi voi? 

Copiii se urniră din loc atunci, şi din umbra din spatele lor, 
unde se ascunseseră când intrase, scoaseră la iveală un 
automobil mic de tablă şi un beţigaş uriaş de zahăr candel de 
care se lipise murdăria şi pe care se apucară de îndată să-l 
lingă cu solemnitate, fiecare pe rând. Femeia umplu ceaşca 
din ibricul cu cafea aşezat pe tăciuni, şi luă capacul de pe o 
oală de tuci, scoțând de acolo cu furculita o felie mai groasă 
de carne fumegândă pe care i-o puse în farfuria de pe 
genunchi; mai scormoni ceva cenuşiu în cenuşa din vatră, şi 
i-l aşeză de asemenea pe farfurie. Bayard îşi mâncă bucăţica 
de carne prăjită şi turta şi bău lichidul subţire, fără niciun 
gust. Copiii se jucau acum liniştiţi cu darurile lor de Crăciun, 
însă din timp în timp îi surprindea pândindu-l cu ochi ficşi, 
furişi. Bărbatul intră cu găleata cu lapte. 

— Ţi-a dat baba ceva de mâncare? întrebă. 

— Da. Care-i oraşul cel mai aproape pe calea ferată? 
(Negrul îi spuse - la opt mile depărtare.) Poţi să mă duci cu 
căruţa până acolo în dimineaţa asta şi să duci după aia într-o 
zi calul înapoi la domnul MacCallum, încă în săptămâna asta? 

— Cumnatu-meu mi-a luat cu-mprumut catârii, replică pe 
dată negrul. N-am decât perechea asta, şi el mi i-a luat cu- 
mprumut. 

— Îţi dau cinci dolari. 

Negrul puse găleata jos şi femeia se apropie şi o ridică. 
Bărbatul se scărpină în cap, încet, metodic. 

— Cinci dolari, repetă Bayard. 

— Eşti tare grăbit acuma de Crăciun, albule. 

323 


— Zece dolari, spuse Bayard nerăbdător. Nu poţi să-ţi iei 
înapoi catârii de la cumnatu-tău? 

— Aş zice că da. Zic c-are să-i aducă înapoi pe la vremea 
mesei. Putem să mergem atunci. 

— De ce nu te duci să-i iei acuma? la calul meu şi du-te 
după ei. Vreau să prind trenul. 

— N-am mâncat nici eu de Crăciun încă, albule. Omu' care 
munceşte toată ziua bună ziua tot anu' mai vrea şi el să 
mănânce o dată liniştit, de Crăciun măcar. 

Bayard înjură scurt şi adânc, însă spuse: 

— Foarte bine, atunci. Imediat după ce stai la masă. Dar ai 
grijă ca cumnatu-tu să-i aducă la vreme. 

— Ajung ei la vreme: nu-ţi face griji de-asta. 

— Bine, haide, tu şi cu mătuşa mai trageţi o duşcă din 
urciorul ăsta. 

— "Ţumesc, domnu’. 

Aerul stătut, înăbugşitor din cameră îl ameţea; căldura i se 
strecură vicleană în trupul obosit şi ţeapăn după noaptea 
friguroasă. Negrii se învârteau prin singura încăpere, femeia 
trebăluind la vatră cu mâncarea, copiii ocupați cu darul lor 
sărăcăcios şi cu acadeaua lor murdară. Bayard rămase în 
scaun ţeapăn, moţăind toată dimineaţa - nu adormit, însă 
timpul era pierdut pentru el, pierdut într-un ţinut în care 
adăsta, nu treaz, şi în care după multă vreme îşi dădu seama 
că mai voia să pătrundă cineva; şi urmărea eforturile acelui 
cineva cu o detaşare liniştită, paşnică. Insă în cele din urmă 
acela izbuti şi ajunse până la el; un glas: 

— E gata masa. 

Negrii băură împreună cu el, prieteneşte, puţin cam sfioşi - 
două concepţii opuse, ostile prin rasă, sânge, fire şi mediu, 
atingându-se o clipă şi contopindu-se doar într-o iluzie - 
umanitatea uitându-şi poftele şi laşităţile, şi lăcomiile timp de 
o zi doar. 

— E Crăciunu', murmură sfioasă femeia. Vă mulţumim, 
domnu’. 

Pe urmă masa: oposum cu cartofi dulci, iarăşi turtă coaptă 
în spuză, lichidul fad şi insipid din cana de cafea; o duzină de 
banane şi bucăţi zdrenţuite de miez de nucă de cocos, şi 

324 


copiii tărându-se la picioarele lui ca nişte animale, amuşinând 
mâncarea. Işi dădu seama de abia la sfârşit că se tot trăgeau 
îndărăt până când avea să termine el de mâncat, dar până la 
urmă îi convinse şi mâncară cu toţii împreună: şi în fine 
(catării fiind reveniţi ca prin miracol de la un imaginar 
cumnat), cu urciorul mai gol între picioare pe capra căruţei, 
mai privi o dată îndărăt spre colibă, la femeia oprită în prag şi 
la rotogolul palid, neabătut de vânt, al fumului deasupra 
hornului. 

Peste coastele  slăbănoage ale catârilor hamurile 
clămpăneau şi sunau uscat. Aerul era cald, dar străbătut 
totuşi de o distilare subţiratică de frig pe care întunericul 
avea s-o sporească. Drumul tăia peste pământurile luminoase 
de iarnă. Din timp în timp, de pe mirişti sau din pădurile 
cafenii, desfrunzite, se auzeau pocnete înăbuşite de puşcă; 
uneori treceau pe lângă alte căruţe sau pe lângă trecători, pe 
jos sau călări, care-şi ridicau mâinile oacheşe, paşnice către 
negrul înfofolit într-o manta militară, cu priviri scurte, furişe 
spre albul de pe capră alături de el. „Hei, la mulţi ani!” 
Dincolo de miriştile galbene şi de gardurile cafenii, colinele 
din urmă se ridicau albăstrii peste cerul fără greutate. „He- 
hei!” 

Se opriră să mai bea ceva şi Bayard îi întinse tovarăşului 
său o ţigară. Soarele era acum în spate; nici nori, nici vânt, 
nicio pasăre pe cerul senin de cobalt palid. 

— S-au scurtat zilele. Mai avem patru mile. Hai, catârilor! 

Printre sălciile nemişcate, încă încăpățânat verzi, un tropăit 
uscat peste scânduri abia prinse laolaltă deasupra apei 
curgând în fulgere murmurătoare. Drumul urca roşcat; pinii 
îşi ridicau bastioanele ruinate spre cer. Trecură de creastă, şi 
în faţa lor se deschise un podiş cu desenele lui de rogoz ars şi 
câmpurile întunecate, brăzdate, cu pădurea cafenie şi ici şi 
colo câte o casă, tot mai departe spre ceţurile albastre 
aburite, şi jos de tot, pe linia zării, fum. 

— De-acuma, două mile. 

In spatele lor, soarele era un balon de aramă priponit cam 
la un ceas deasupra zării. Băură iarăşi. 

Soarele atinsese orizontul când îşi lăsară privirile în jos pe 

325 


valea din urmă, unde firele strălucitoare ale căii ferate se 
pierdeau printre acoperişuri şi copaci, şi prin văzduh, 
îndepărtat, venea până la ei câte o împuşcătură înceată, 
greoaie. 

— Încă mai sărbătoresc Crăciunu', spuse negrul. 

Din soare coborâră în umbra violetă unde ferestrele 
licăreau dincolo de coroanele şi clopotele de hârtie, peste 
cărările presărate cu focuri de artificii stinse. Pe străzi, copii 
în flanele şi jachete colorate se fugăreau pe patine cu rotile în 
faţa lor şi intrară într-o piaţă adâncită în calmul ei 
sărbătoresc, şi ea acum presărată cu peticele hărtiilor 
colorate de sărbătoare. Tot aşa era şi acasă la el, ştia asta, cu 
bărbaţii şi tinerii pe care-i cunoştea încă din copilărie 
pierzându-şi timpul într-o zi de sărbătoare ca asta, bând 
puţin, aprinzând artificii, împărțind băncuţe de câte cinci şi 
trei şi o para negrilor care le strigau: „Dar de Crăciun! Dar de 
Crăciun!” când le treceau prin faţă. Şi dincolo; acasă, pomul 
de Crăciun în salon, şi bolul cu punci din faţa focului, şi Simon 
intrând în camera lui şi a lui Johnny, păşind stângaci pe vârful 
picioarelor şi reţinându-şi respiraţia deasupra patului unde ei 
se prefăceau că dorm până i se destindea încordarea, la care 
amândoi strigau către el: „Dă-ne darul de Crăciun!” ca să-l 
vadă cum se strâmbă: „Ca să vezi, uite că m-au păcălit şi- 
acuma!” Însă pe la mijlocul dimineţii începea să se împace, şi 
la vremea mesei era iarăşi în starea lui obişnuită de 
locvacitate afabilă şi inutilă, şi la lăsarea serii era ca şi scos 
din luptă, şi mătuşa Jenny tunând şi fulgerând în toată casa 
că n-avea să mai permită ca de-acuma încolo casa ei să se 
transforme într-o cârciumă pentru negri trândavi, asta cât 
avea să mai fie ea în stare să ţină frâiele casei în mână, aşa 
să-i ajute Jupiter. Şi, când se lăsa noaptea, undeva era un bal, 
cu vâsc şi confetti de hârtie colorată, şi cu fete pe care le 
cunoscuse dintotdeauna, cu brăţările şi ceasurile, şi 
evantaiele lor noi în mijlocul luminilor, muzicii, râsetelor 
scânteietoare... 

Un grup mic se strânsese într-un colţ şi când căruţa lor 
trecu prin piaţă, precedată de un vuiet brusc, o flacără 
galbenă se iscă în penumbra amurgului şi nişte pocnete 

326 


greoaie reverberau cu ecouri leneşe printre zidurile tăcute. 
Catării îşi iuţiră pasul trăgând de hăţuri şi căruţa trecu 
huruind mai departe. Prin amurg, din pragurile luminate unde 
atârnau clopoței şi coroane, se auzeau glasuri strigând cu 
insistenţe blânde; răspundeau voci de copii, rugătoare, 
încărcate de regrete şi păreri de rău. Pe urmă gara, unde 
aşteptau un autobuz şi patru sau cinci maşini; aici Bayard 
cobori şi negrul îi lăsă jos sacul. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, spuse Bayard. La revedere. 

— La revedere, albule. 

În sala de aşteptare era o sobă încinsă şi prin încăpere se 
învârteau grupuri vesele în blănuri lucioase şi paltoane 
călduroase, dar el nu intră. Îşi sprijini sacul de perete şi 
începu să se plimbe în sus şi-n jos pe peron, căutând să se 
încălzească. În ambele direcţii, peste şine se aprinseseră 
lumini verzi; preţ de o palmă deasupra pomilor, spre apus, 
luceafărul de seară se îţi ca un bec electric pe un perete de 
sticlă. Se plimba în sus şi în jos, privind din când în când prin 
geamul roşiatic în sala de aşteptare, unde grupuri de oameni 
veseli în blănurile şi paltoanele lor gesticulau cu o însufleţire 
festivă şi tăcută, şi în sala de aşteptare pentru negri, ai cărei 
ocupanţi şedeau răbdători şi murmurători în jurul sobei în 
lumina puţină. Când se îndepărtă de fereastra de aici, o voce 
îi vorbi timidă de lângă uşă: „Sărbători fericite, şefule!” 
Scoase o monedă din buzunar fără să se oprească. Şi iarăşi 
din piaţă artificiile explodară zgomotos şi o rachetă se arcul 
pe deasupra copacilor, pluti acolo o clipă, pe urmă se 
deschise ca un pumn, resfirându-şi degetele aurii, încet 
stingându-se peste indigoul liniştit al cerului, fără niciun 
sunet. 

Pe urmă sosi trenul, oprindu-şi cu icnet ferestrele luminate, 
şi el îşi ridică iarăşi sacul; în mijlocul unei mulţimi şi mesaje 
pentru cei absenţi, urcă şi el. Nebărbierit, în cizmele murdare, 
cu pantalonii kaki pătaţi, cu jacheta fumurie şi pălăria 
ponosită de fetru, găsi şi el un loc liber şi-şi împinse urciorul 
sub banchetă, la picioare. 


327 


Partea a cincea 


1 


m... ŞI PENTRU CĂ ESENȚA PRIMĂVERII este 
singurătatea, şi puţină tristeţe, şi un simţământ de 
zădărnicie îmblânzită, cred că ai ajunge la o mai 
desăvârşită purificare dac-ai mai adăuga, ca să 
întregeşti măsura, şi oarecare nostalgie. Acasă mă 
regăseam mereu amintindu-mi de meri sau de 
câmpurile verzi, sau de culoarea mării în alte locuri, şi 
mă simţeam trist că nu puteam fi peste tot în acelaşi 
timp, sau că primăverile nu puteau să fie toate o 
singură primăvară, ca buzele doamnelor iubite de 
Byron. Însă acum am impresia că m-am unificat, că 
sunt proiectat pe un singur şi foarte precis obiect, şi 
anume ceva care urmează să fie spus pentru mine; în 
numele meu, la urma urmei.“ 


Tocul lui Horace se opri şi el privi o clipă fila mâăzgălită cu 
scrisul său practic ilizibil, în vreme ce cuvintele pe care le 
scrisese îşi sunau ecoul în mintea lui cu o tristeţe puţin 
războinică şi ironică, şi un timp părăsi masa de scris, camera, 
oraşul şi toată noutatea aceasta agresivă şi ţipătoare în care-l 
împinsese destinul, şi iarăşi inutilitatea lui neîmblânzită şi 
fantastică se regăsi, rătăcind nestăpânită prin ţinuturile 
singuratice în care izbutise în cele din urmă să-şi strângă 
toate elementele contradictorii ale fiinţei sale. De pe acum 
vitele groase de-a lungul streşinilor verandei izbucniseră 
probabil în muguri mici liliachii, şi fără niciun efort vedea 
pajiştea de sub cedri împroşcată la întâmplare cu narcise 
printre stânjeneii şi gladiolele care-şi aşteptau rândul să 


328 


înflorească. 

Însă trupul îi era nemişcat, şi mâna cu tocul încremenit se 
oprise peste pagina scrisă. Hârtia era aşezată pe tăblia 
galbenă lustruită a pupitrului cel nou. Scaunul pe care şedea 
era şi el nou, ca şi întreaga încăpere cu pereţii albi, morţi, şi 
cu panelurile din imitație de lemn de stejar. Toată ziua 
soarele cădea peste ele, neîmblânzit de vreo umbră. In zilele 
de la începutul primăverii fusese plăcut când soarele intra, ca 
şi acum, prin fereastra dinspre apus şi peste tăblia biroului, 
unde o hiacintă albă înflorea într-un vas de ceramică 
lustruită, cafenie. Insă, aşa cum şedea acum privind pe 
fereastră un acoperiş dat cu catran, care absorbea căldura ca 
un burete şi o iradia apoi pe un zid de cărămidă, şi un pâlc de 
copaci zdrenţuiţi ridicându-şi spre cer flori meschine, sfioase, 
începu să se teamă de zilele lungi, fierbinţi de vară, cu soare 
peste acoperişul de deasupra lui; îşi amintea de biroul lui 
întunecos şi mirosind a mucegai, de-acasă, prin care i se 
părea întotdeauna că adie o briză, cu şirurile strânse de cărţi 
prăfuite şi niciodată clintite de la locul lor, care parcă emanau 
răcoare şi linişte chiar şi în zilele cele mai zăpuşitoare. Şi 
gândindu-se la aceasta, se pierdu iarăşi, departe de noutatea 
brutală în care i se afla trupul. Tocul începu să i se mişte 
iarăşi. 


„Poate curajul sufletesc este doar o palidă imitație a 
ceva care merită până la urmă osteneala, pentru cei 
atât de mulţi care scormonesc prin întuneric 
asemenea cârtiţelor sau bufniţelor, pentru care lumina 
unei lumânări este o pacoste. Dar nu pentru cei care 
duc cu ei liniştea, pacea, aşa cum flacăra lumânării 
poartă lumina. Eu m-am lăsat întotdeauna condus de 
cuvinte, dar s-ar părea acum să aş putea chiar să aduc 
liniştire propriei laşităţi dacă aş linguşi-o puţin. Mi- 
nchipui că n-ai să mai poţi să citeşti şi asta, ca de 
obicei, sau dac-ai citi-o n-ar însemna nimic pentru 
tine. Dar oricum, tu ţi-ai slujit scopul, tu încă 
neprihănită mireasă a liniştii..” 


329 


„Ai fost mai fericită în colivia ta, mai fericită?” se gândi 
Horace citind cuvintele pe care le scrisese şi prin care, ca de 
obicei, spăla rufele unei femei în casa alteia. O adiere subţire 
trecu deodată prin încăpere; se simţea în ea miros stins de 
salcâm sălbatic, dulceag, şi în adierea aceasta hârtia i se 
mişcă puţin pe tăblia biroului, trezindu-l, şi brusc, asemenea 
într-adevăr unuia trezit din somn, se uită la ceas, îl puse la 
loc şi scrise repede mai departe: 


„Ne pare bine că o avem pe micuța Belle cu noi. Îi 
place aici; e-o familie întreagă cu fetiţe chiar alături de 
noi, o scăriţă de creştete cu codițe peste care, trebuie 
să  mărturisim, micuța Belle domină puţin; le 
patronează, aşa cum e şi dreptul ei de întâi născută. 
Copiii schimbă totul într-o casă. Păcat că agenţii ăştia 
nu-s destul de deştepţi ca să închirieze case cu copii 
cu tot. Mai ales cu vreunul cum e micuța Belle, atât de 
gravă, de strălucitoare, şi atât de, cum să spun, de 
fără legătură şi interes matură, înţelegi ce vreau să 
spun. Dar, în fond, tu nici n-o cunoşti prea bine, nu-i 
aşa? Insă ne pare tare bine amândurora c-o aveam 
aici cu noi. Cred că Harry...” 


Tocul se opri şi, încă ţinându-l suspendat în aer, îşi căută 
vorbele care atât de rar îi lipseau, înțelegând acum în clipa 
aceasta că, dacă poţi să minţi în legătură cu alţii cu un fel de 
promptitudine spontană şi gata oricând de improvizații, ca să 
minţi în legătură cu tine însuşi se cere cumpănire şi o grijulie 
alegere a expresiilor. Pe urmă îşi privi iarăşi ceasul, tăie 
ultimele cuvinte şi scrise: „Belle îţi trimite dragostea ei, o, 
senino”, şi puse sugativa, împături repede scrisoarea într-un 
plic, scriindu-i adresa şi lipindu-i timbrul; se ridică apoi în 
picioare şi-şi luă pălăria. Dacă alerga, mai prindea încă trenul 
de patru. 


330 


În ianuarie, mătuşă-sa primi de la Bayard o scrisoare 
trimisă din Tampico; o lună mai târziu, din Mexico, o 
telegramă prin care-i cerea bani. Şi acesta fu ultima indicație 
pe care o dădu că s-ar fi gândit să stea în vreun loc anume de 
ajuns de mult ca să mai poată primi vreo scrisoare, deşi din 
vreme în vreme mai arăta, prin ilustrate colorate, pe unde 
mai fusese, aşa în felul lui posomorât şi brutal. In aprilie, 
ilustrata veni din Rio, urmată de o perioadă în care se părea 
că dispăruse complet şi pe care domnişoara Jenny şi Narcissa 
o petrecură  liniştite acasă, zilele lor centrându-se cu 
placiditate asupra copilului aşteptat pe care domnişoara 
Jenny îl şi botezase John. 

Domnişoara Jenny considera că, într-un fel, bătrânul 
Bayard îi trădase, săvârşise un fel de crimă de lezmaiestate 
faţă de strămoşii săi şi faţă de splendoarea plină de strălucire 
a sorții familiei sale - murind, cum spunea ea, pur şi simplu 
„de dinăuntru în afară”. Aşa că tânărul Bayard era mai mult 
sau mai puţin în suspensie, nici carne, nici peşte cum s-ar 
zice, ajunsese să vorbească tot mai mult despre John. Curând 
după moartea bătrânului Bayard, într-o criză bruscă în care 
se apucase să mute şi să răstoarne lucrurile de la locurile lor 
şi căreia ea îi spunea curăţenie de iarnă, găsise printre 
relicvele mamei lui o miniatură reprezentându-l pe John, 
făcută de un pictor din New Orleans la vremea când John şi 
Bayard aveau opt ani. Domnişoara Jenny îşi aducea aminte că 
fusese câte una cu fiecare din ei şi i se părea că-şi mai 
aminteşte că le pusese bine deoparte când murise mama lor. 
Insă n-o mai găsea pe cealaltă. Aşa că-l lăsă pe Simon să 
strângă dezordinea pe care o iscase ea şi merse cu miniatura 
jos în birou unde şedea Narcissa, şi o examinară împreună. 

Părul, chiar la vârsta aceea fragedă, îi era de un castaniu 
cu reflexe adânci, şi cam prea lung. 

— Imi amintesc de ziua aceea, prima, spuse domnişoara 

331 


Jenny, când s-au întors amândoi acasă de la şcoală. Sângerau 
ca nişte porci, amândoi, pentru că se bătuseră cu alţi băieţi 
care spuseseră despre ei că-s ca nişte fetiţe. Mama lor i-a 
spălat şi i-a corcolit cum ştia ea, dar ei erau prea preocupaţi 
să se laude faţă de Simon şi de Bayard cum i-au aranjat ei pe 
ăilalţi ca să le pese prea mult. Ar fi trebuit să-i fi văzut pe 
ăilalţi - zicea întruna Johnny. Bayard a făcut explozie, 
bineînţeles; zicea că-i o ruşine, dracului, să scoţi un băiat pe 
stradă cu bucle pe spate şi până la urmă atâta a pisat-o pe 
biata femeie, că l-a lăsat pe Simon să-i tundă. Şi ştii ceva? 
Niciunul din ei nu a lăsat să i se atingă părul. Se părea că nu 
reuşiseră să-i bată chiar pe toţi, acolo la şcoală, şi că aveau 
de gând să-i silească pe toţi să spună că n-aveau decât să 
umble cu părul lung până la călcâie, dacă aşa aveau ei chef. 
Şi cred că asta au şi făcut, pentru că după alte două sau trei 
zile, tot aşa sângeroase, s-au întors acasă teferi şi fără 
zgârieturi şi l-au lăsat atunci pe Simon să le taie părul, şi în 
vremea asta mama lor şedea după pian, în salon, şi plângea. 
Şi asta a fost totul câtă vreme au mers la şcoală aici. Nu ştiu 
despre ce s-ar mai fi luat la bătaie cu alţii, după ce-au plecat 
la şcoală dincolo, dar au găsit ei pricină. Din cauza asta a 
trebuit să-i despărţim când erau în Virginia şi l-am trimis pe 
Johnny la Princeton. Au jucat zaruri sau mai ştiu eu ce ca să 
vadă care din ei să se lase eliminat, aşa-mi închipui, şi când 
Johnny a pierdut se întâlneau o dată pe lună la New Work. Am 
găsit în biroul lui Bayard nişte scrisori de la şeful poliţiei din 
New York către profesorii din Virginia şi Princeton în care le 
cerea să nu-i mai primească înapoi pe Johnny şi pe Bayard, şi 
pe care profesorii ni le-au trimis nouă. Şi odată Bayard a 
trebuit să plătească o amendă de o mie cinci sute de dolari 
pentru nu se ştie ce i-au făcut unui poliţist sau chelner, sau 
nu ştiu cui. 

Domnişoara Jenny vorbea mai departe, dar Narcissa n-o 
mai asculta. Privea chipul pictat în miniatură. O privea de 
acolo faţa unui copil, şi era şi faţa lui Bayard, da, era de pe 
atunci faţa lui acolo, nu aroganţa aceea deznădăjduită pe 
care ajunsese s-o cunoască pe chipul lui Bayard, ci un fel de 
spontaneitate francă, deschisă, caldă, generoasă; şi pe când 

332 


Narcissa sta aşa ţinând ovalul micuţ în mână, în vreme ce 
ochii albaştri candizi o priveau liniştiţi de acolo şi din chipul 
lui întreg încadrat de bucle castanii, cu tenul limpede şi gura 
copilărească, strălucea ca o iradiere caldă, ceva dulce, 
bucuros, nestăpânit, înţelese cum nu mai înţelesese niciodată 
până atunci tragedia oarbă a întâmplărilor omeneşti. Şi în 
vreme ce stătea astfel nemişcată, cu medalionul în mână şi 
domnişoara Jenny credea că privea imaginea de acolo, ea de 
fapt îşi mângâia copilul pe care-l purta sub inimă cu toată 
constanţa trezită la viaţă a firii ei: era ca şi cum ar fi început 
să distingă de pe acum forma întunecată a destinului 
nefericit pe care şi-l luase asupră-şi, ca şi cum l-ar fi simţit în 
picioare lângă scaunul ei, aşteptând să-i vină vremea. „Nu, 
nu”, şopti dintr-un protest pătimaş, înconjurându-şi copilul cu 
val după val din puterea izvorând atât de bogată din ea însăşi 
pe care o strânsese zi după zi, înzestrându-şi meterezele cu 
garnizoane nevăzute. li părea chiar bine că domnişoara Jenny 
i-l arătase; era acum şi avertizată, aşa cum încercase să se 
înarmeze dinainte. 

Intre timp domnişoara Jenny vorbea mai departe de copil, 
spunându-i tot timpul pe nume - Johnny - şi îşi amintea 
întâmplări din copilăria celuilalt John, până când în cele din 
urmă Narcissa îşi dădu seama că domnişoara Jenny îi încurca 
pe amândoi; şi cu un fel de revelaţie a ororii, simţi că 
domnişoara Jenny îmbătrânea, că în sfârşit chiar şi inima ei 
bătrână şi neîmblânzită începea să obosească. A fost un şoc, 
pentru că nu se gândise niciodată la domnişoara Jenny în 
legătură cu  bătrâneţea; fusese dintotdeauna austeră, 
dreaptă, spontană, lipsită de orice compromis, bună, 
dăruindu-se cu totul casei acesteia care nu era a ei şi în care 
fusese azvârlită atunci când propriile rădăcini, străine, dintr- 
un loc de undeva de departe, unde obiceiurile şi purtările şi 
chiar clima erau altele, fuseseră cu violenţă retezate; şi 
stăpânise casa aceasta cu o eficienţă neobosită, doar cu 
sprijinul unui negru ramolit, la fel de iresponsabil ca un copil 
mic. 

Însă ştiuse să conducă această casă, ca şi cum bătrânul 
Bayard şi tânărul Bayard ar mai fi fost în viaţă. Dar noaptea, 

333 


când se aşezau în faţa focului în birou, la vremea când anul 
recâştiga forţe şi aerul nopţii pătrundea înăuntru iarăşi greu 
de mireasma de salcâm sălbatic, odată cu cântecul mierlelor 
şi cu toate presimţirile reînnoite, de dincolo de vreme, ale 
fărădelegilor primăverii, şi chiar şi domnişoara Jenny 
recunoştea că nu mai era nevoie de foc; când începea să 
vorbească, în clipele acelea Narcissa remarca faptul că nu 
mai povestea despre îndepărtata ei copilărie şi despre Jeb 
Stuart şi eşarfa lui purpurie şi despre roibul lui cu valtrap, şi 
despre mandolina lui, ci nu se mai depărta în timp dincolo de 
vremea copilăriei lui John şi a lui Bayard. Ca şi cum viaţa ei s- 
ar fi închis nu spre viitor, ci înspre trecut, ca un mosor 
desfăşurându-se. 

Narcissa şedea mai departe, iarăşi senină în spatele 
bastioanelor ei acum apărate, ascultând, admirând mai mult 
decât oricând înainte spiritul acesta neîmblânzit, născut într- 
un trup de femeie dintr-o descendență de bărbaţi impulsivi şi 
temerari, şi după toate aparențele numai pentru a-i îngriji pe 
bărbaţii aceştia până aveau să ajungă la capătul timpuriu şi 
violent al vieților lor, şi asta de-a lungul unei perioade de 
istorie în care fraţi şi soţi fuseseră ucişi dintr-o aceeaşi greşită 
întocmire a treburilor omeneşti; şi care văzuse, într-un 
coşmar niciodată vindecat, nici somn, nici trezie, cum 
temeliile vieţii ei fuseseră spulberate şi rădăcinile îi fuseseră 
sălbatic smulse din pământul unde i se odihneau strămoşii 
încrezători în sinceritatea oamenilor - o perioadă în care 
bărbaţii ei înşişi, cu toată nesocotinţa lor impulsivă şi 
dispreţuitoare, s-ar fi liniştit dacă rolurile lor ar fi fost pasive 
şi dacă ar fi ştiut că-i aştepta la capăt soarta. Şi se gândea cu 
cât era mai plină de splendoare vitejia şi curajul acela care 
nu-şi coborâseră niciodată tăişul săbiei spre duşmanii pe care 
sabia nu i-ar fi putut atinge vreodată; cu cât mai presus 
dăinuirea fără văicăreli a acelor niciodată cântate (da, şi 
niciodată plânse) femei, decât îngusta şi inutila splendoare a 
bărbaţilor care le acoperiseră pe ele cu uitarea. „Şi acuma, 
ea încearcă să facă din mine una ca ele; să facă din copilul 
meu un alt foc de artificii care să lumineze o clipă pe cer, şi 
pe urmă să piară.“ 

334 


Însă era senină din nou şi zilele îi căpătau un centru sigur, 
tot mai precis, pe măsură ce se apropia sorocul, şi glasul 
domnişoarei Jenny era doar un sunet, alinător, dar fără 
semnificaţie. În fiecare săptămână primea o scrisoarea 
ironică, galant-umoristică de la Horace; şi pe acestea le citea 
cu o detaşare liniştită - adică părţile pe care era în stare să le 
descifreze. Dintotdeauna scrisul lui Horace i se păruse greu 
de citit, şi unele părţi din ce putea descifra nu însemnau 
nimic pentru ea. Dar ştia, pe de altă parte, că el se aştepta la 
asta. 

Pe urmă se făcu iarăşi, fără niciun fel de îndoială, 
primăvară, începură certurile primăvăratice anuale dintre 
domnişoara Jenny şi Isom, urmându-şi evoluţiile violente, dar 
inofensive, în grădină, sub fereastra ei. Scoseseră bulbii de 
lalele din pivniţă şi îi puseră în şir, Narcissa ajutându-i, 
dezgropară cu hârleţul celelalte răsaduri şi dezgropară 
trandafirii şi iasomia transplantată. Narcissa plecă cu maşina 
până la oraş, văzu primele narcise înflorind exploziv pe 
pajiştea părăginită, ca şi cum ea şi Horace ar mai fi stat încă 
în acea casă; îi trimise lui Horace o lădiţă cu flori din ele, şi 
mai târziu altele bătute. Dar după ce înfloriră gladiolele, nici 
nu se mai ducea pe acolo decât uneori după-amiaza târziu 
sau când se lăsa seara, şi atunci împreună cu domnişoara 
Jenny; se plimbau prin grădină, pe lângă tufele înflorite şi pe 
sub mierlele şi sturzii întârziaţi, pe aleile prelungi unde mai 
adăsta fără voie crepusculul, şi domnişoara Jenny încă 
vorbindu-i despre Johnny, amestecându-l pe cel încă 
nenăscut cu cel mort. 

La începutul lui iunie, primiră o altă cerere de bani din 
partea lui Bayard venind din San Francisco, unde reuşise să 
se lase jefuit. 

Domnişoara Jenny îi trimise banii. „Vino acasă, îi 
telegrafie, fără să-i spună asta Narcissei. 

— Acuma vine acasă, îi spuse apoi; ai să vezi dacă nu vine. 
Dacă nu pentru altceva, măcar ca să ne mai facă nouă sânge 
rău o vreme. 

Însă o săptămână mai târziu el încă nu se întorsese, şi 
domnişoara Jenny îi telegrafie din nou, de data aceasta o 

335 


cablogramă de noapte. Însă atunci când telegrama i se 
expedie, el era deja la Chicago, şi când ea ajunse la San 
Francisco, el şedea în lumea saxofoanelor şi a femeilor boite 
şi a soţilor bătrâiori, la o masă încărcată cu pahare murdare 
şi pătată cu scrum de ţigară şi alcooluri vărsate pe margine, 
însoţit de alţi doi bărbaţi şi de o fată. Unul din aceşti bărbaţi 
era în uniformă şi avea aripi de pilot pe piept. Celălalt era un 
bărbat masiv în costum ieftin, ponosit, cu tâmple cărunte şi 
ochi imenşi, de vizionar. Fata era o făptură zveltă, prelungă, 
în aparenţă făcută mai mult din picioare, cu o gură 
îndrăzneață, roşie şi ochi reci, într-o rochie de dans 
ultramodernă; şi când alţi doi bărbaţi intrară în încăpere şi-i 
adresară cuvântul lui Bayard, ea tocmai era ocupată să-l 
îmbie să bea, cu o insistenţă doar uşor deghizată. Ea şi cu 
aviatorul dansau acum împreună, şi din când în când fata 
privea peste umăr spre locul unde şedea Bayard bând 
încontinuu, în timp ce bărbatul în haine soioase îi vorbea. Ea 
spunea: 

— Mie mi-e frică de el. 

Bărbatul în haine ponosite vorbea înainte, cu o iritare parcă 
biciuită de cineva din afară, folosind două şervete împăturite 
în lung cât să facă nişte fâşii înguste, ca să ilustreze ceva din 
ce spunea, şi vocea îi era răguşită şi nelalocul ei în vacarmul 
fără înţeles al trompetelor şi tobelor. Un timp Bayard îl 
ascultă absent, privindu-l cu ochi reci, însă acum fixa ceva 
sau pe cineva în cealaltă parte a încăperii, lăsându-l pe 
celălalt să vorbească înainte fără să-i mai dea atenţie. Bea 
fără încetare whisky cu sifon, ţinându-şi sticla la-ndemână. 
Mâna-i era de ajuns de sigură, însă faţa îi era de o paloare 
cadaverică şi se îmbătase de-a binelea; aruncându-i câte o 
privire, din când în când, fata îi spunea partenerului ei: 

— Mi-e teamă, îţi spun. Doamne, nici nu mai ştiam ce să 
fac când ai venit tu şi cu prietenul tău. Promite-mi că n-ai să 
pleci să ne laşi aici. 

— Ţi-e teamă? repetă ironic aviatorul, dar şi el privi peste 
umăr către faţa albă, arogantă a lui Bayard. Pariez că nici n-ai 
nevoie de-un cal. 

— Nu-l cunoşti, îi repetă fata, şi se încleştă de mâna lui, 

336 


cramponându-se cu tot trupul înfiorat de al lui, şi chiar dacă 
braţul lui se încordă şi mâna îi alunecă puţin în josul spinării 
ei, asta se întâmpla în ascunzişul îngrămădelii în care erau cu 
toţii strânşi laolaltă; şi oarecum cu băgare de seamă, el spuse 
repede: 

— la-o uşor, surioară; se uită acum înspre noi. L-am văzut 
cum i-a scos doi dinţi căpitanului ăluia din Australia care 
încercase să intre în vorbă cu fata cu care era el într-un bar 
din Londra acum doi ani. 

Lunecară pe pista de dans până când trecură de cealaltă 
parte a orchestrei. 

— De ce ţi-e aşa de frică? Nu-i indian; n-are să se dea la 
tine câtă vreme stai la locul tău. E totu-n regulă cu el. Eu îl 
ştiu de mult. E totdeauna prin locuri unde trebuie să te porţi 
cum trebuie, crede-mă. 

— Tu nu ştii, repetă ea. Eu... 

Muzica se opri cu tunet; în tăcerea bruscă, glasul 
bărbatului ponosit se auzi înălțându-se de la masa de alături: 

— ... Aş fi putut să pun mâna pe unu’ din piloţii ăştia 
galbeni de frică să... 

Glasul i se înecă iarăşi în revărsarea vacarmului; voci de 
beţivi şi râsete ascuţite de femei şi scrâşnete de scaune 
târşâite pe duşumea, dar când se apropiară de masă, 
bărbatul cel ponosit tot mai vorbea cu gesturi biciuitoare, 
insistente, în vreme ce Bayard privea înspre cealaltă parte a 
încăperii, spre lucrul acela, oricare ar fi fost el, către care 
privea, şi-şi ridică paharul spre buze cu un gest sigur al 
mâinii. Fata se încleştă de braţul partenerului ei. 

— Trebuie să m-ajuţi să ies de-aici, îl rugă, grăbită. Mi-e 
frică să plec cu el, îţi spun. 

— Să iau drăguţa lui Sartoris? Nu-i el omul să-i faci aşa 
ceva, şi nici femeia care să-i facă asta nu e una pe care s-o 
scoţi pe uşă. Du-te mai bine la grădiniţa de copii, surioară. Pe 
urmă, impresionat de sinceritatea ei evidentă, mai spuse: 
Stai niţel, ce ţi-a făcut în fond? 

— Nu ştiu. E-n stare să facă orice. A aruncat cu o sticlă 
goală într-un agent de circulaţie tocmai când treceam cu 
maşina pe-aici. Trebuie să... 

337 


— Taci din gură! îi porunci el. 

Bărbatul cel ponosit tăcu, ridicându-şi ochii nerăbdător. 
Bayard privea încă absent prin încăpere. 

— Cumnatu-i acolo, spuse, articulând cuvintele rar şi cu 
grijă. Nu le spuneţi celor din familie. E pornit împotriva 
noastră. Noi i-am suflat nevasta. 

Se întoarseră cu toţii să se uite la el. 

— Unde? întrebă aviatorul şi făcu semn unui chelner. 
Haide-ncoace, Jack. 

— Omul cu farul de diamante, spuse Bayard. Mare om. 
Numai că eu nu pot să stau de vorbă cu el. S-ar putea să mă 
şi pocnească. Da e-un prieten de-al meu cu el. 

Aviatorul mai aruncă o privire într-acolo. 

— S-ar zice că-i cu bunică-sa, spuse. Il strigă iarăşi pe 
chelner, pe urmă spuse către fată: Mai vrei un cocteil? Ridică 
sticla, îşi umplu paharul, apoi pe-al lui Bayard, şi se întoarse 
către bărbatul ponosit. Dumneata ce vrei? 

Bărbatul ponosit îi dădu la o parte nerăbdător sticla oferită. 

— VUite-aici, şi ridică iarăşi şervetele strânse laolaltă. 
Diedrala creşte în proporţie cu presiunea atmosferică. Până 
sporeşte viteza, până la un anumit punct, înţelegi? Acuma, ce 
vreau eu să ştiu... 

— Spune-le asta ălora din marină, camarade, îl întrerupse 
aviatorul. Am auzit acum vreo doi ani c-au născocit şi ei un 
aeroplan. Hei, chelner! 

Bayard îl privea acum pe bărbatul cel ponosit cu o expresie 
posomorâtă. 

— Tu nici nu bei, spuse fata, şi-l atinse pe aviator pe sub 
masă. 

— Nu, o aprobă Bayard. De ce nu urci tu pe sicriul ăsta de 
avion, Monaghan? 

— Eu? Aviatorul îşi lăsă paharul pe masă. Pe dracu’. 
Concediul meu e de abia luna viitoare. Işi ridică iarăşi 
paharul. Uite, în cinstea vântului prielnic, spuse, şi fără 
rateuri. 

— Da, îl aprobă Bayard, fără să-şi atingă paharul; faţa îi era 
palidă şi rigidă, din nou o mască de metal. 

— Îţi spun că nu-i niciun pericol câtă vreme menţii viteza în 

338 


punctul pe care ţi-l spun eu, spuse cu căldură bărbatul cel 
ponosit. Am încercat aripile cu tot felul de greutăţi, şi-am 
testat şi ridicarea şi mi-am verificat şi toate cifrele; tot ce-ai 
de făcut... 

— Nu vrei să bei un pahar cu noi? insistă fata. 

— Sigur că vrea, spuse aviatorul. Ascultă, ţi-aduci aminte 
de noaptea aia la Amiens când bruta aia masivă de irlandez, 
Comyn, a dărâmat Cloche-Clos suflând în fluierul sergentului 
ăluia de la uşă? 

Bărbatul cel ponosit şedea pe locul lui, netezind şervetele 
împăturite pe masă în faţa lui. Pe urmă izbucni din nou, şi 
glasul îi era răguşit, înnebunit de intensitatea simţământului 
de zădărnicie pe care-l trăia: 

— Am muncit şi-am Slugărit, am cerşit şi m-am 
împrumutat, şi-acuma când am şi eu un aparat şi un 
inspector al guvernului, nu pot să fac şi eu un test pen'că voi, 
nişte blestemaţi de piloţi fricoşi, nu vreţi să vă urcați în el. 
Sunteţi aici o droaie care luaţi plată pentru ore de zbor şi 
staţi prin cârciumile hotelurilor şi beţi până nu mai puteţi. Voi, 
piloţii ăştia de peste ocean, şi marele vostru curaj! Nici nu-i 
de mirare că germanii... 

— Taci din gură, îi spuse Bayard fără nicio inflexiune, cu 
vocea lui rece, precaută parcă. 

— Tu nici nu bei, repetă fata. Nu vrei să bei? 

Ridică paharul şi-şi atinse buzele de el şi apoi i-l întinse. 
Luându-i-l, el îi prinse mâna şi i-o ţinu apoi mai departe. Însă 
şi acum privea dincolo, în cealaltă parte a încăperii. 

— Nu-i cumnat, spuse, e soţ vitreg. Nu. Cumnatul fratelui 
soţiei. Soţia era drăguţa fratelui nevestei. Acuma-i măritată. E 
gravidă. Norocos băiat! 

— Ce dracu' tot spui? întrebă aviatorul. Hai încoace. Să 
bem dracului ceva. 

Fata se trase mai departe de el, cât lungimea braţului ei. 
Cu cealaltă mână îşi ridică paharul spre gură, surâzându-i cu 
cochetărie scurtă şi înspăimântată. El îi reţinea încheietura 
între degetele puternice, şi cum ea îl privea cu ochii mari 
deschişi, o trase, fără putinţă de a-i rezista, către el. 

— Dă-mi drumul, se zbătea ea. Lasă-mă. Îşi puse paharul 

339 


deoparte, şi cu mâna cealaltă încercă să-i desprindă degetele 
de pe încheietura braţului. Bărbatul cel soios stătea gânditor, 
mohorât, aplecat spre şervetele pe care şi le împăturise în 
faţă; aviatorul era cu totul absorbit de băutura lui. Lasă-mă, 
şopti ea iarăşi. Trupul i se răsucise în scaun şi-şi zvâcni 
repede mâna în afară, cu spaima că ar fi putut-o trage cineva 
de ea, şi o clipă rămaseră aşa să se uite unul la altul - ea cu 
spaimă mută, cu ochi mari; el, întunecat, privind-o pe după 
masca îngheţată a feţei sale. Pe urmă îi dădu drumul şi-şi 
trase scaunul îndărăt. 

— Haide, vino-ncoace, spuse către bărbatul cel ponosit. 
Scoase un teanc de bancnote din buzunar şi lăsa una din ele 
lângă ea pe masă. Asta te duce până-acasă, spuse. Dar ea 
rămăsese nemişcată, frecându-şi încheietura pe care i-o 
strânsese el, pândindu-l fără să scoată o vorbă. Aviatorul în 
vremea asta privea interesat la lucrurile pe care le vedea în 
fundul paharului. Haide, repetă Bayard către bărbatul cel 
ponosit, şi celălalt se ridică în picioare şi-l urmă. 

Intr-un alcov mai departe şedea Harry Mitchell. Şi pe masa 
lui erau sticle şi pahare; el însuşi şedea acum prăbuşit în 
scaun, cu ochii închişi, şi capul chel, trandafiriu, lucea de 
transpiraţie în lumina becului. Alături de el era o femeie care 
se întoarse şi-l privi pe Bayard cu o disperare hărţuită, 
iluminată. Lângă ei era un chelner cu cap de călugăr, şi când 
Bayard trecu prin faţa lor, văzu că diamantul de la cravata lui 
Harry lipsea, şi le mai auzi glasurile învrăjmăşite, înăbuşite în 
vreme ce mâinile li se împleticeau, luptându-se pentru ceva 
care se afla acolo pe masă, acoperit de paravanul cu discreţie 
alcătuit al trupurilor lor. Când el şi însoţitorul său ajunseră la 
uşă, vocea femeii se ridică într-un acces de furie nestăpânită, 
în țipăt ascuţit, isteric, curmat brusc, ca şi cum cineva i-ar fi 
pus mâna peste gură. 


A doua zi, domnişoara Jenny plecă la oraş şi-i telegrafie 
iarăşi. Dar la vremea când această telegramă îi era 
expediată, Bayard se afla într-un avion pe aerodromul militar 
din Dayton, iar bărbatul cel ponosit se agita febril în sus şi-n 

340 


jos, prin jur, şi un grup de piloţi militari aşteptau într-o 
indiferenţă sobră ceva mai încolo. Avionul arăta ca oricare alt 
biplan, decât că nu se vedeau niciun fel de cabluri între 
aripile branşate şi carlingă printr-un sistem de arcuri; astfel 
că atunci când se afla la pământ deschiderea aripilor era 
minimă. Teoria după care fusese conceput astfel era că, 
odată stabilizat în zbor, diedrala avea să fie eliminată de 
viteză, iar când aparatul avea să aterizeze, presiunea laterală 
avea să sporească automat diedrala pentru a uşura 
manevrarea. Carlinga era plasată mult în spate spre coadă. 

— De aici poţi să vezi aripile cum se îmbucă, spuse uscat 
bărbatul care-i împrumutase casca şi ochelarii. E-o pereche 
de aripi vechi, adăugă. Bayard îl privi cu răceală, fără ironie. 
Uite ce, Sartoris, spuse celălalt, eu zic să laşi dracului în pace 
lada asta. Sunt nebuni din ăştia - vin în fiecare săptămână cu 
câte-o găselniţă care, cică are să revoluţioneze aviația, cu 
câte-o cuşcă nouă care zboară singură - asta pe hârtie. Dar 
cum comandantul nu-i dă oameni s-o încerce (şi tu ştii foarte 
bine că noi încercăm aici orice are cea mai mică şansă), 
atunci poţi să fii sigur că-i o prostie. 

Însă Bayard îi luase din mână casca şi ochelarii, şi pornise 
spre hangar. Ceilalţi îl urmară în grup, oprindu-se mai încolo, 
nemişcaţi, cu feţele ponosite, bătute de vânt, în vreme ce se 
încălzea motorul. Însă când Bayard se urcase şi-şi potrivise 
ochelarii, cel care i-i împrumutase se apropie şi-i puse ceva în 
poală. 

— Uite, îi spuse repede. la asta. 

Ea o jartieră de femeie. Bayard o ridică de pe genunchi şi i- 
o dădu îndărăt. _ 

— N-am nevoie de ea, spuse. lţi mulţumesc, oricum. 

— De. Oi fi ştiind tu mai bine. Numai că, ai grijă, dac-o laşi 
să vină cu botu-n jos, atunci se cheamă că ţi s-a dus dracului 
toată chestia, poate mai puţin roţile. 

— Ştiu, spuse Bayard, Am s-o ţin cu botul în sus. Bărbatul 
cel ponosit veni în fugă, spunându-i ceva. Da, da, răspunse 
Bayard nerăbdător. Mi-ai mai spus o dată. Contact. 

Un mecanic învârti elicea şi, în vreme ce avionul o pornise 
spre mijlocul pistei, bărbatul în haine ponosite încă se mai 

341 


ţinea agăţat de marginea carlingii, fugind odată cu el şi 
strigând ceva. Bayard îi desprinse mâinile de pe fuzelaj şi 
dădu drumul la motor din plin. Când ajunse la capătul pistei şi 
întoarse spre vânt, celălalt alega încă spre el agitându-şi 
braţele. Bayard acceleră, aparatul zvâcni înainte şi când 
trecu pe lângă celălalt, rămas în mijlocul pistei, coada i se 
ridică şi avionul înainta acum în salturi prelungi; mai văzu o 
clipă braţele celuilalt agitându-i-se frenetic şi, când salturile 
se transformară în zbor, gura lui era larg deschisă. 

Aripile strânse în V începură să se desfacă, şi Bayard 
conducea cu grijă căutând să câştige înălţime. Işi dădea 
seama că exista un punct dincolo de care propria viteză avea 
să-l împiedice să-şi stabilizeze suprafaţa de plutire. Ajunsese 
la aproape două mii de picioare şi căută să întoarcă. Atunci 
constată că presiunea aripioarelor anula cu totul diedrala 
internă a avionului şi în schimb i-o dubla pe cea exterioară; 
înţelese astfel că se afla acum în situaţia cea mai critică în 
care fusese vreodată de la război încoace. Nu numai că 
aparatul îi scăpa de sub control, dar îşi şi ridică în sus coada 
ca o balenă plonjând în adâncuri şi indicatorul de viteză sări 
cu treizeci de mile peste limita maximă pe care i-o gândise 
constructorul. Venea cu botul în jos îndărăt spre aerodrom, 
într-un picaj nebunesc, şi atunci trase cât putu de manetă. 

Vârtejul aripilor zvâcniră brusc şi Bayard împinse maneta la 
loc chiar în clipa când s-ar fi părut că au să se desprindă cu 
totul; ştiu atunci că doar viteza căderii îl mai împiedica să nu 
se prăbuşească de-a dreptul ca o umbrelă desfundată. ŞI 
viteza aceasta creştea mereu; trecuse dincolo de aerodrom, 
aflat la vreo mie de picioare sub el. Trase iarăşi de manetă 
îndărăt, şi iarăşi vârtejul aripilor tresăriră; atunci îndreptă la 
loc maneta căutând să recâştige controlul asupra picajului. 
Aparatul îşi zvâcni iarăşi coada în sus într-un arc de cerc larg, 
însă de data aceasta aripile se desprinseră şi el îşi feri 
automat capul când una din ele îi trecu vâjâind peste carlingă 
izbindu-se violent de coadă, desprinzând-o şi pe ea de la locul 
ei. 


342 


În ziua aceea se născu copilul Narcissei şi a doua zi Simon 
o aduse iarăşi cu trăsura pe domnişoara Jenny în oraş şi o 
lăsă în faţa poştei, stăpânind apoi caii care tropăiau şi-şi 
scuturau capetele într-o nelinişte elegantă, prin apăsarea 
furişă, abia simțită a frâielor; iar sub jobenul şi sub halatul 
său voluminos reuşea într-un fel să creeze impresia că de 
fapt se plimbă plin de demnitate, maiestuos, pe strada mare. 
Astfel îl găsi doctorul Peabody când trecu şi el pe stradă, în 
soarele de iunie, în hainele sale mototolite de alpaca, şi cu un 
ziar în mână. 

— Parc-ai fi o broască, Simon, îi spuse. Unde-i domnişoara 
Jenny? 

— Da, vă rog, îl aprobă Simon, da, da. Se bucură acum cu 
toţii şi se veselesc. A venit stăpânul cel mic. Da, a venit 
stăpânul cel mic şi sosesc iar vremurile bune. 

— Unde-i domnişoara Jenny? repetă nerăbdător doctorul 
Peabody. ` 

— E-acolo, înăuntru. li telegrafiază băiatului să vină acasă 
unde-i locu’ lui. 

Doctorul Peabody îi întoarse spatele şi Simon îl urmări din 
ochi, puţin descumpănit de apatia celuilalt în faţa acestui 
eveniment important. „O ia ca pe-un lucru de nimica, se 
gândi Simon cu glas tare, deziluzionat şi necăjit. Nu-i nimic. Îi 
trezim noi acuma pe toţi ăştia. Da, da, vin iar vremurile bune, 
sigur. Ca pe vremea lu' domnu John, când colonelu' era 
stăpânu' ăl tânăr şi negrii de peste tot s-au strâns în faţa 
porţii să le ureze doamnei şi lu' stăpânu' cel mic numai bine 
şi la mulţi ani.” Şi-l privea pe doctorul Peabody intrând la 
poştă şi prin uşa de sticlă îl văzu apropiindu-se de ghişeul 
unde aştepta domnişoara Jenny cu textul telegramei. 

„Vino acasă, idiotule, să-ţi vezi de familie, că, dacă nu, pun 
să te aresteze”, spunea telegrama în scrisul ei ferm, răspicat. 

343 


— Are mai mult de zece cuvinte, îi spuse funcţionarul, dar 
de data asta n-are a face. De data asta vine, ai să vezi. Sau 
dacă nu, trimit şeriful după el. Da, doamnă, spuse 
funcţionarul. 

S-ar fi zis că înţelegea cu greutate mesajul, căci după o 
clipă îşi ridică ochii şi se pregătea să-i spună ceva, când 
domnişoara Jenny băgă de seamă că-l frământă ceva şi 
atunci îi repetă ea conţinutul. 

— Şi n-ai decât să-l formulezi şi mai tare, dacă ai chef, 
adăugă. 

— Da, doamnă, spuse el iarăşi şi se trase după ghişeul său. 

Curând, curioasă şi nerăbdătoare, domnişoara Jenny se 
aplecă peste marginea ferestruicii cu o monedă de argint de 
un dolar între degete şi-l urmări cum numără a treia oară 
cuvintele cu o expresie de încurcătură şi grabă prefăcută. 

— Ce-i, tinere? îl întrebă. N-ai să-mi spui că guvernul nu 
permite să vorbeşti de copii de o zi în telegrame? 

Funcţionarul îşi ridică ochii. 

— Da, doamnă, e bine, spuse în cele din urmă şi îi întinse 
dolarul şi când el rămase cu moneda în mână, domnişoara 
Jenny îl privi cu nerăbdare crescândă. 

Doctorul Peabody se apropie şi-i puse mâna pe braţ. 

— Hai cu mine, Jenny, spuse. 

— Bună dimineaţa, spuse ea întorcându-se spre el când îi 
auzi vocea. De, era şi vremea să bagi şi tu de seamă. E 
primul Sartoris venit pe lume la care-ai întârziat cu o zi, de nu 
mai ştiu şi eu câţi ani, nu, Loosh? Cum îl aduc pe nebunu-ăla 
tânăr acasă, are să fie iar ca pe vremuri, vorba lui Simon. 

— Da, mi-a spus Simon. Hai cu mine. 

— Să-mi iau restul. Se întoarse iarăşi spre ghişeul după 
care funcţionarul rămăsese în picioare cu moneda într-o 
mână şi cu textul telegramei în cealaltă. Ce-i tinere? Nu-ţi 
ajunge-un dolar? 

— Da, doamnă, spuse el, întorcându-şi privirea buimacă, 
îndurerată spre doctorul Peabody. 

Doctorul Peabody se întinse greoi şi-i luă din mâini banii şi 
textul. 

— Hai, Jenny, spuse iarăşi. 

344 


Domnişoara Jenny rămase o clipă nemişcată, în rochia ei 
de mătase neagră şi cu boneta aşezată corect pe creştet, 
privindu-l cu ochii ei bătrâni şi pătrunzători care văzuseră şi 
înţeleseseră atât de multe. Apoi porni dreaptă spre uşă, ieşi 
în stradă şi aşteptă până o ajunse el şi nu-i tremură nici mâna 
când o întinse să ia de la el ziarul împăturit. AVIATOR DIN 
MISSISSIPPI - scria cu majuscule mărunte, şi ea îi restitui 
ziarul îndată şi scoase din cordonul de la talie o batistă 
micuță şi-şi şterse delicat degetele. 

— N-am nevoie să mai citesc, spuse. N-ajung să fie daţi la 
ziar decât într-un singur fel. Ştiu că era pe undeva pe unde n- 
avea nicio treabă să fie, făcând ceva care nu era treaba lui să 
facă. 

— Da, spuse doctorul Peabody. 

O urmă până la trăsură şi o atinse stângaci cu mâna când 
ea urcă. 

— Nu pune mâna pe mine, Loosh, pufni ea. Nu-s oloagă. 

Însă el îi sprijini cotul în mâna lui uriaşă, blândă, până se 
aşeză: pe urmă cu pălăria în mână în vreme ce Simon 
potrivea halatul de pânză peste genunchii ei. 

— Uite, spuse el, întinzându-i moneda de un dolar. 

Ea o băgă la loc în poşetă, închise poşeta cu pocnet şi-şi 
şterse iarăşi degetele cu batista. 

— Da, spuse. Pe urmă: Mulţumesc lui Dumnezeu că ăsta a 
fost ultimul. Pentru o vreme, cel puţin. Acasă, Simon! 

Simon trona magnific pe capră, însă de data aceasta îşi 
permise să se îmblânzească puţin. 

— Când vii şi 'mneatale să-l vezi pe stăpânu' ăl mic, 
domnule doctor? 

— Curând, Simon, răspunse el, şi Simon plescăi din limbă 
spre cai şi porni trăsura într-o curbă elegantă cu jobenul 
aşezat într-o parte şi biciul rezemat superb pe umăr. 

Doctorul Peabody rămase în stradă - un bărbat masiv, 
diform, greoi ca un mistreţ, într-o haină de alpaca mototolită, 
cu pălăria într-o mână şi ziarul împăturit şi telegrama 
neexpediată în cealaltă, până când spatele drept, firav al 
domnişoarei Jenny şi boneta ei neîmblânzită, corect aşezată 
pe creştet, îi pieriră din ochi. 

345 


Însă nu fusese ultimul. Într-o dimineaţă, o săptămână mai 
târziu, Simon fu găsit într-o colibă de negri din oraş cu capul 
lui cărunt zdrobit de o măciucă nu se ştie de cine mânuită. 

— In casa cui? întrebă domnişoara Jenny la telefon. 

In casa unei femei numite Meloney Harris, îi spuse glasul. 
Meloney... Mel... Chipul lui Belle Mitchell îi apăru în minte şi 
îşi aminti de mulatra cu boneţică şi şorţ, şi cu coapsele 
zvelte, lucioase, a cărei prezenţă dădea un anume farmec 
recepţiilor oferite de Belle şi care o părăsise pe Belle ca să 
deschisă un salon de cosmetică. Domnişoara Jenny îi mulţumi 
glasului şi închise telefonul. 

— Păcătos bătrân, îşi zise şi intră în biroul bătrânului 
Bayard, şi se aşeză la locul ei. Aşadar, acolo s-au dus banii de 
biserică pe care-i pusese el în circulaţie. Mă miram... 

Şedea ţeapănă, neabătut de dreaptă în scaun, cu mâinile 
în poală. „Ei, ăsta chiar că e ultimul”, se gândi. Dar nu, nu s- 
ar fi putut spune că fusese cu adevărat un Sartoris; acesta 
avusese cel puţin umbra unui motiv raţional, pe când 
ceilalţi... 

- Cred, îşi zise domnişoara Jenny, care de patruzeci de ani 
nu-şi petrecuse o singură zi în pat, cred c-am să mă 
îmbolnăvesc şi eu niţel. 

Şi exact asta făcu. Se sui în pat, unde stătea sprijinită în 
perne, cu o boneţică frivolă de dantelă, şi nu îngădui nici unui 
doctor s-o vadă, cu excepţia doctorului Peabody, care veni o 
dată în vizită neprofesională şi rămase prosteşte lângă patul 
ei, în timp ce domnişoara Jenny îşi revărsa asupra lui 
necazurile de bolnavă şi mai ales iritarea reînnoită în ce 
priveşte eşecul lui cu alifia bătrânului Will Falls. Şi de acolo 
ţinea consilii zilnice cu Isom şi Elnora şi în clipele cele mai 
neaşteptate tuna şi fulgera, cu o vigoare întru nimic domolită 
de boală, de la fereastră, împotriva lui Isom şi a lui Caspey, 
aflaţi în curte. 

Copilul şi muntele de femeie cu turban viu colorat care-l 
supraveghea, petreceau cea mai mare parte a zilei în camera 
ei, şi curând veni şi Narcissa; şi toate trei petreceau ceasuri 

346 


întregi într-un extaz murmurător, intonând parcă un coral al 
abnegaţiei, în vreme ce obiectul acestei devoţiuni dormea, 
digera, se trezea, se hrănea din nou şi iarăşi adormea. 

— E-un Sartoris adevărat, spuse domnişoara Jenny, decât 
că-i un model îmbunătăţit. N-are expresia asta de nebun a 
lor. Cred că numele de Bayard a fost. Am făcut bine că i-am 
spus John. 

— Da, spuse Narcissa, privindu-şi copilul adormit cu o 
seninătate gravă, liniştită. 


Şi astfel zăcu domnişoara Jenny până se împlini vremea. 
Trei săptămâni, adică. Fixase data înainte de a se sui în pat şi 
se ţinu de ea cu încăpățânare, refuzând chiar să se scoale ca 
să ia parte la botez. Ziua aceea căzu într-o duminică. Era spre 
sfârşitul lui iunie şi iasomia pătrundea în casă în valuri 
domoale, continue. Narcissa şi doica, acum cu un turban încă 
şi mai sărbătoreşte colorat, aduseseră copilul, îmbăiat şi 
împodobit, şi înmiresmat, în rochiţa de ceremonie, în camera 
ei să-l vadă, şi mai tărziu le auzi plecând cu trăsura, şi liniştea 
se lăsă iarăşi asupra casei. Perdelele tremurau liniştite la 
fereastră şi toate miresmele paşnice ale verii intrau odată cu 
adierea însorită şi sunetele paşnice - păsări, undeva un 
clopot de duminică, şi glasul Elnorei, puţin mai sobru acum 
datorită doliului, dar tot puternic şi melodios în timp ce-şi 
vedea de pregătirile pentru masă. Cânta ceva trist, fără 
cuvinte, trebăluind prin bucătărie, dar se întrerupsese brusc 
când îşi întoarse capul şi o văzu pe domnişoara Jenny, parcă 
ceva mai firavă, dar corect îmbrăcată şi ţeapănă ca de obicei, 
apărând în prag. 

— Donşoară Jenny! Ce faci aici? Du-te la loc în patu' 
matale. Stai să te-ajut. 

Insă domnişoara Jenny intră cu pas ferm. 

— Unde-i Isom? O întrebă. 

— E-n hambar. Du-te la loc în pat. Am să te spun lu’ 
donşoara Narcissa. 

— Pleacă de-aici, spuse domnişoara Jenny. M-am plictisit să 
tot stau în casă. Mă duc la oraş. Cheamă-l pe Isom! 

347 


Elnora protesta încă, însă domnişoara Jenny insistă cu 
răceală, şi atunci Elnora se duse până la uşă şi-l strigă pe 
Isom; pe urmă se întorse dând glas unor avertismente 
pesimiste. Curând apăru şi Isom. 

— Uite, spuse domnişoara Jenny întinzându-i cheile. Scoate 
maşina. 

Isom plecă şi domnişoara Jenny îl urmă mai încet. Elnora ar 
fi vrut s-o urmeze şi ea, cu îngrijorarea ei sumbră, însă 
domnişoara Jenny o trimise îndărăt la bucătărie; străbătu 
apoi curtea şi urcă în maşină alături de Isom. 

— Vezi să conduci maşinăria asta cu grijă, băiete, îi spuse, 
că, dacă nu, te dau la o parte şi conduc eu. 

Când ajunseră la oraş, dinspre turlele zvelte ridicându-se 
printre copaci către norii pufoşi, văratici, se auzeau clopotele 
bătând leneş. La marginea oraşului, domnişoara Jenny îi 
spuse lui Isom s-o apuce pe o alee năpădită de iarbă, şi 
curând ajunseră la porţile de fier ale cimitirului. 

— Vreau să văd dacă l-au aşezat bine pe Simon, explică. 
Nu mă duc la biserică astăzi. Destul am stat închisă între 
patru pereţi. 

Gândindu-se numai la această vacanţă, simţea o plăcere 
blândă, ca un copil care fuge de la şcoală să se joace. 

Locul de îngropăciune al negrilor era dincolo de cimitirul 
propriu-zis, şi Isom o conduse la mormântul lui Simon. 
Asociaţia de asistenţă din care făcuse parte Simon avusese 
grijă de el, şi după trei săptămâni moviliţa de pământ era 
încă acoperită de coroane cu florile scuturate, lăsând doar o 
masă putredă, desfrunzită, de tulpini şi de sârme liniştit 
cuprinse de rugină. Elnora sau altcineva fusese pe-aici 
înaintea ei şi mormântul era mărginit cu şiruri migălos 
întocmite de cioburi de sticlă colorată. 

— Cred c-o să trebuiască să-i punem şi lui o lespede, spuse 
domnişoara Jenny cu glas tare, şi-l văzu pe Isom căţărându-şi 
picioarele îmbrăcate în salopetă în susul unui copac în jurul 
căruia se învârteau două păsări în cercuri zgomotoase. Ei, 
Isom! 

— Da, vă rog. 

Isom se lăsă ascultător să lunece la pământ şi păsările îl 

348 


ameninţară de sus cu o ultimă izbucnire cicălitoare, 
obraznică. Intrară în secţiunea pentru albi şi treceau acum 
printre monumente purtând nume pe care ea le ştia bine, şi 
data săpate în goliciunea şi simplitatea paşnică a pietrei 
nepăsătoare. lIci-colo lespezile erau încununate cu urne 
simbolice sau cu porumbei şi înconjurate de cununi de 
verdeață, bine îngrijite, mai vie în contrast cu marmura 
îmbătrânită, şi cedrii întunecaţi din care se auzeau porumbei 
adevăraţi gângurind la nesfârşit. Din loc în loc jerbe de flori 
neofilite ardeau în culori vii printre şirurile de piatră albă şi 
neagră; curând John Sartoris îşi înălţă spatele de piatră şi 
gestul amplu în mijlocul unui pâlc de cedri, dincolo de care se 
auzea o pasăre chemând ascuţit, undeva în vale. 

Mormântul lui Bayard era şi el o masă de flori ofilite, şi 
domnişoara Jenny îl puse pe Isom să le strângă şi să le ducă 
de acolo. Zidarii se pregătiseră să instaleze lespedea şi 
lespedea însăşi era acolo, acoperită de o pânză. Ridică pânza 
şi citi literele frumos săpate; Bayard Sartoris, 16 Martie 1893 
- 11 lunie 1920. Aşa era mai bine. Simplu: nu mai fusese 
niciun Sartoris care să inventeze cuvinte bombastice să le 
sape aici. Nu pot nici să zacă în pământ fără să se agite şi să 
facă paradă de ei înşişi. Alături de acest mormânt mai era o 
lespede, asemenea celeilalte, în afară doar de legenda de 
deasupra. Însă mâna Sartorişilor se simţea aici, în ciuda 
faptului că acolo nu era niciun mormânt sub ea să i se 
potrivească; şi asta o făcea să semene cu un glas lăudăros 
răsunând într-o biserică goală. Dar mai era ceva, ca şi cum 
duhul sălbatic, înveselit al celui care ştiuse să râdă atâta de 
moştenirea de glorie zadarnică, şi fără umor, şi patetică a 
familiei sale reuşise într-un fel, chiar dacă oasele îi zăceau 
într-un mormânt anonim dincolo de mări, să îmblânzească 
gestul arogant cu care îşi luaseră rămas-bun de la el: 


LT. JOHN SARTORIS, R.A.F. 
Căzut în luptă, 5 iulie 1918 


L-am purtat pe aripi de vultur 
Şi l-am adus înapoi la Mine. 
349 


O adiere uşoară trecu prin cedri ca un suspin prelung şi 
ramurile li se mişcară grave. Peste liniştea marmurelor 
risipite, porumbeii îşi murmurau inflexiunile la nesfârşit. Isom 
se reîntoarse, mai strânse un braţ de flori ofilite şi se 
îndepărtă cu ele. 

Lespedea bătrânului Bayard era şi ea simplă, căci se 
născuse prea târziu pentru unul din războaie şi prea devreme 
pentru celălalt; ea se gândea acum ce glumă proastă îi 
făcuseră - interzicându-i putinţa de a face pe grozavul cu 
sabia în mână şi pe urmă refuzându-i privilegiul de a fi 
îngropat de nişte bărbaţi care i-ar fi născocit gloria zadarnică 
a războiului. Cedrii acoperiseră aproape mormântul fiului său 
John şi al nevestei lui John. Soarele mai ajungea la ele doar în 
împroşcări lichide, luminând fugar ici-colo marmura roasă de 
vreme; cu greu s-ar mai fi putut descifra inscripţiile. Însă ştia 
cum trebuiau să sune, căci acum le cunoştea virusul, 
inspiraţia şi exemplul celui care îi dominase pe ei toţi, 
imprimând peste locul acesta întreg, în care oamenii osteniţi 
de viaţă ar fi trebuit de fapt să se odihnească, o solemnitate 
pompoasă neavând de a face cu mortalitatea cu nimic mai 
mult decât ar fi avut de a face cititul cărţilor cu literele din 
care sunt alcătuite, şi alături de care lespezile soțiilor pe care 
ei le atrăseseră în orbita lor de aroganță erau, în ciuda 
referinţelor genealogice pompoase, de fapt modeste şi 
sfioase, aşa cum e cântecul sturzilor pe lângă ţipătul de glorie 
al vulturului. 

Bătrânul Bayard stătea pe un piedestal de marmură, în 
jiletca cu coadă şi cu capul descoperit, cu un picior uşor întins 
înainte şi o mână sprijinindu-i-se de o coloană de piatră de 
alături. Capul îi era ridicat puţin, în gestul acela de mândrie 
semeaţă care se repetase, generaţie după generaţie, cu o 
fidelitate fatală, cu spatele întors spre lume şi ochii adânciţi 
privind, peste valea unde trecea calea lui ferată, spre 
dealurile albastre, neschimbătoare din zare, şi încă, dincolo 
de ele, către întinderile nesfârşitului. Piedestalul şi efigia erau 
pătate de anotimpuri şi ploi şi soare şi cu ce mai cădea de pe 
crengile cedrilor, iar literele, mândru săpate, erau acoperite 

350 


de muşchi, dar încă lizibile: 


COLONELUL JOHN SARTORIS, C.S.A. 
1823 - 1876 
Soldat, Om de Stat, Cetăţean al Lumii 


Pentru luminarea omului a trăit 
A murit din nerecunoştinţa omului 
Opreşte-te o clipă, fiu al durerii; adu-ţi aminte de moarte. 


Înscripţia aceasta provocase mânia familiei celui care-l 
ucisese; şi urmase un protest formal. Însă plecându-se în faţa 
opiniei publice, bătrânul Bayard îşi luase revanşa; pusese să 
se radă grosolan cu dalta cuvintele: „A murit din 
nerecunoştinţa omului”, şi adăugase dedesubt: „Ucis de 
mâna lui - Rediaw, 4 Sept. 1876“. 

Domnişoara Jenny rămase o clipă gânditoare, siluetă 
firavă, dreaptă, înveşmântată în mătase neagră şi pe cap cu 
o bonetă micuță, nepretenţioasă. Vântul adia printre cedri în 
suspine prelungi şi la intervale regulate, ca bătăile unui puls; 
glasurile triste, parcă fără speranţă, ale porumbeilor îşi 
repetau chemarea prin aerul însorit. Isom se întoarse după 
ultimul braţ de flori, şi privind peste peisajul acesta de 
marmură pe care tremurau umbrele amiezii, ea văzu un grup 
de copii jucându-se liniștiți, cu gesturi cam ţepene, în 
hăinuţele lor bune, de duminică, printre morţii liniştiţi acum. 
Da, era ultimul dintre ei, se strânseseră acum în sfârşit în 
conclav solemn în jurul reverberaţiilor stinse ale poftelor lor 
arogante, şi pulberea din care fuseseră făcuţi li se risipea 
încet sub simbolurile păgâne ale gloriei lor zadarnice şi sub 
gesturile în care gloria asta înşelătoare fusese săpată în 
piatră dăinuitoare; îşi aminti de un lucru pe care i-l spusese 
Narcissa odată, despre o lume în care să nu existe bărbaţi, şi 
se întrebă dacă într-o astfel de lume există alei calme şi 
lăcaşuri străbătute de linişte; şi nu ştiu ce să-şi răspundă. 

Isom se întoarse şi, când porniră spre ieşire, o strigă 
doctorul Peabody. Era îmbrăcat ca de obicei în pantalonii lui 
boţiţi de pânză, cu jacheta lucioasă de alpaca şi pălăria 

351 


fluturătoare de Panama, şi îl avea pe băiatul lui cu el. 

— Ei, tinere, spuse domnişoara Jenny întinzându-i mâna 
tânărului Loosh. 

Avea o faţă osoasă, cu trăsături marcate. Părul îi era 
răvăşit într-o clădăraie neagră, stufoasă şi ochii îi erau căprui, 
cu privirea dreaptă, deschisă; cu gura lui mare şi cu faţa 
urâtă avea un aer de blândeţe, de umor care inspira 
încredere. Era ciolănos şi îşi purta hainele cu stângăcie parcă; 
avea mâini mari, osoase, şi cu ele făcea operaţii delicate, cu 
îndemânarea unui vânător jupuind o veveriţă şi cu iuţeala 
unui prestidigitator. Trăia la New York unde se asociase cu un 
chirurg celebru, şi o dacă pe an, uneori de două ori, făcea 
câte o călătorie de treizeci şi şase de ore cu trenul, petrecea 
douăzeci de ceasuri cu tatăl său (pe care şi le treceau 
plimbându-se prin oraş sau pe câmpuri în trăsurica deşelată, 
ziua întreagă, şi stând pe verandă sau în faţa focului toată 
noaptea, de vorbă), apoi lua trenul iarăşi şi nouăzeci şi două 
de ceasuri mai târziu era înapoi la clinică. Avea treizeci de 
ani, singurul copil al femeii căreia doctorul Peabody îi făcuse 
curte timp de paisprezece ani înainte de a fi în stare să se 
însoare cu ea. Logodna aceasta durase toată vremea cât el 
doftoricise şi amputase mâini şi picioare la ţăranii de prin 
locurile pe care le colinda în aceeaşi trăsurică; adesea, după 
o despărţire de câte un an, lua calea lungă de patruzeci de 
mile ca să vină s-o vadă, doar ca să fie prins pe drum şi întors 
la patul de boală al unui copil, sau la locul unui accident, 
neavând răgaz decât să-i trimită un bileţel mâzgălit cu care 
să-şi treacă încă un an de absenţă. 

— Ai venit iar acasă? îl întrebă domnişoara Jenny. 

— Da, doamnă. Şi vă găsesc la fel de în puteri şi de 
frumoasă ca întotdeauna. 

— Jenny e prea nervoasă ca să păţească altceva decât să 
se ofilească de la sine, spuse doctorul Peabody. 

— Să nu uiţi că nu te las niciodată să te apropii de mine 
când nu mă simt bine, îi replică ea. Acuma, parcă văd c-o iei 
din loc cu primul tren, nu? îl întrebă pe tânărul Loosh. 

— Da, doamnă, mi-e teamă să da. N-am încă vacanţă. 

— Dac-o duci tot aşa, ai să-ţi petreci vacanţele în cine ştie 

352 


ce azil de bătrâni, pe undeva. De ce nu veniţi la noi la masă, 
să-l vadă şi el pe băiat? 

— Mi-ar face multă plăcere, spuse tânărul Loosh, numai că 
n-am timp să fac toate lucrurile pe care aş vrea să le fac, aşa 
că m-am decis să nu mai fac niciunul din ele. Şi pe lângă 
asta, trebuie să mă duc la pescuit după-masă, adăugă. 

— Da, spuse tatăl său, şi să se apuce să taie bunătate de 
peşte cu briceagul ca să vadă cum se mişcă pe dinăuntru. Să- 
ţi spun ce-a făcut azi-dimineaţă: a pus mâna pe câinele ăla 
pe care l-a împuşcat Abe astă-iarnă şi i-a deschis piciorul şi i- 
a desfăcut ligamentele aşa de repede, că Abe nici nu şi-a dat 
seama ce-i face, şi nici măcar câinele nu şi-a dat seama ce 
face cu el decât când era prea târziu ca să se mai apuce să 
urle. Numai că ai uitat să tai mai adânc, să-i vezi şi sufletul, 
adăugă către fiul său. 

— Nu ştii dacă n-are într-adevăr suflet, răspunse netulburat 
tânărul Loosh. Doctorul Straud a făcut experienţe cu 
electricitate; zice că el crede că sufletul... 

— Prostii, îl întrerupse domnişoara Jenny. Mai bine dă-i un 
borcănaş cu alifie de a lui Will Falls să i-l ducă doctorului 
celuia, Loosh. Ei... Privi în sus spre soare. Eu mă duc. Dacă nu 
vreţi să veniţi la masă... 

— Vă mulţumim, doamnă, răspunse tânărul Loosh. 

Tatăl său spuse: 

— L-am adus aici ca să-i arăt colecţia voastră. Nu mi-am 
închipuit că arătăm aşa de prost hrăniţi. 

— Cum vreţi, răspunse domnişoara Jenny. 

Se îndepărtă, şi ei rămaseră locului să-i privească spatele 
drept, până se pierdu printre cedri. ă 

— Şi acum e încă unul, spuse gânditor Loosh. Incă unul 
care să crească şi să-şi ţină familia ca pe ace până reuşeşte 
în sfârşit să facă ce-aşteaptă cu toţii din partea lui să facă. 
De, poate că sângele Benbowilor să-l mai potolească puţin. E 
o familie de oameni liniştiţi; şi Horace care... şi n-are decât 
femei să aibă grijă de el... 

Tatăl său mormăi: 

— Nu uita că are şi sânge de Sartoris în el. 


353 


Domnişoara Jenny ajunse acasă cam obosită şi Narcissa o 
certă şi izbuti s-o convingă să se întindă puţin după-masă. ŞI 
astfel aţipi şi dormi în vreme ce după-amiaza se stingea 
încet, şi se trezi când umbrele erau prelungi, la sunetul 
clapelor pianului venind încet de jos. „Am dormit toată după- 
amiaza”, îşi spuse cu un fel de consternare; dar mai rămase 
încă o vreme întinsă, şi perdelele tremurau încet, iar sunetele 
pianului urcau amestecate cu iasomia din grădină şi cu 
sporovăială de seară a vrăbiilor în duzii din curtea din spate. 
Se ridică, străbătu holul şi intră în camera Narcissei, unde 
dormea copilul în leagănul lui. Alături, doica moţăia liniştită. 
Domnişoara Jenny ieşi în vârful picioarelor, cobori scările, 
intră în salon şi îşi trase scaunul din spatele pianului. Narcissa 
se opri. 

— Te-ai odihnit? întrebă. N-ar fi trebuit să faci aşa ceva 
astăzi dimineaţă. g 

— Prostii, replică domnişoara Jenny. Intotdeauna îmi face 
bine să-i văd pe idioţii ăia solemni zăcând acolo cu zicalele lor 
în marmură şi toate prostiile. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu 
mai sunt alţii care să-mi mai dea bătaie de cap. Imi închipui 
că Dumnezeu ştie ce face, şi totuşi... Hai, cântă ceva. 

Narcissa se supuse, mângâind încet clapele, şi domnişoara 
Jenny stătu o vreme sa asculte. Seara aluneca pe nesimţite 
spre noapte; umbrele deveneau tot mai lungi în încăpere. 
Afară vrăbiile îşi continuau sporovăială. Din grădină mirosul 
iasomiei venea ca o respiraţie, şi curând domnişoara Jenny se 
trezi parcă şi începu să vorbească despre copil. Narcissa 
cânta liniştită mai departe, şi rochia ei albă, cu o fundă 
neagră în talie, era luminoasă în semiîntuneric, o 
luminiscenţă potolită, ca de ceară. lasomia răsufla în valuri 
liniştite; vrăbiile tăcuseră, şi domnişoara Jenny vorbea prin 
umbrele amurgului despre micuțul Johnny, în vreme ce 
Narcissa cânta cu o neatenţie concentrată, ca şi cum n-ar fi 
vrut s-o asculte. Pe urmă, fără să se oprească şi fără să-şi 
întoarcă într-acolo capul, spuse: 

— Nu e John. E Benbow Sartoris. 

— Ce spui? 

354 


— Îl cheamă Benbow Sartoris, repetă ea. 

Domnişoara Jenny rămase nemişcată o clipă. Alături, se 
auzea Elnora aşezând tacâmurile pentru cină. 

— Şi crezi c-are s-ajute asta cu ceva? întrebă domnişoara 
Jenny. Crezi că poţi să-l schimbi pe vreunul din ei dacă le dai 
alt nume? 

Muzica se auzea mai departe, blândă în amurg; amurgul 
era acum străbătut de fantasmele unor lucruri splendide, 
vechi, apăsate de nefericire. Şi dacă aveau splendoare de 
ajuns în ele, era sigur că se afla şi fantoma unui Sartoris 
printre ele, şi atunci era cert că totul avea să se încheie cu un 
dezastru. Pioni. Însă Cel care joacă şi jocul pe care El în 
joacă... Şi totuşi, trebuia să aibă şi-un nume pentru pionii 
aceştia ai lui. Dar poate jocul însuşi este Sartoris - un joc 
învechit, jucat cu pioni modelaţi prea târziu şi după un tipar 
vechi, mort demult, şi de care şi Cel care joacă, El însuşi, S-a 
plictisit. Căci este moarte în sunetul acestui nume, şi o 
fatalitate încărcată de splendoare, ca a unor stindarde 
argintii îndepărtându-se în amurg sau ca sunetul încet 
stingându-se al cornului pe calea spre Roncevaux. 

— Şi tu crezi, repetă domnişoara Jenny, că, dacă-l cheamă 
Benbow, are să fie mai puţin Sartoris, blestemat şi nebun? 

Narcissa cânta mai departe ca şi cum n-ar fi auzit-o. Pe 
urmă îşi întoarse capul şi, fără să-şi oprească mâinile, surâse 
spre domnişoara Jenny, încet, puţin visătoare, cu o detaşare 
senină şi totuşi plină de iubire. Dincolo de capul ridicat, drept, 
pierzându-se în umbră al domnişoarei Jenny, perdelele cafenii 
erau nemişcate; dincolo de fereastra deschisă spre înserare 
era un vis de liliac în care nu se mai simţea nicio adiere, 
zăgaz de linişte şi pace. 


355