Ernest Hemingway — Povestiri

krrnest Hemingway 


Ernest Hemingway 


Primele 49 de povestiri 


CUPRINS: 

Prefaţa. 

Tabel cronologic. 

Bătrânul meu?! «;' (My OU Mân)' 

O pisică în ploaie (Cat în the Rain) 

Sat indian (Indian Câmp) 

Doctorul şi soţia doctorului (The Doctor and the Doctor's 
Wife) 

Sfârşitul unei povesti (The End of Something) 

Campionul (The Bttttler) 

Mr. şi Mrs. Elliot (Mr. and Mrs. Elliot) 
Pe chei la Smyrna 70 (On the Quai at Smyrna) 

Revoluţionarul 74 (The Revolutionist) 

Soldatul s-a întors acasă 76 (Soldier's Home) 

O operaţie simplă 88 (Hills like White Elephanti) 

Ucigaşii 96 (The Killers) 

Che ti dice la patria? 112 

Cincizeci de bătrâne 128 (Fifty Grand) 

După mare 166 (The Şea Change) 

Un loc curat şi bine luminat 173 (A Clean, Well-lighted 
Place) 

Mama unei „fetiţe” 181 (The Mother ofa Queen) 

O aşteptare de-o zi 189 (A Day's Wait) 

Capitala lumii 195 (The Capital of the World) 

Zăpezile de pe Kilimanjaro 215 (The Snows of Kilimanjaro) 

Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber 254 (The 
Short Happy Life of Francis Macember) 

Bătrânul de lângă pod 307 (Old Mân at the Bridge) 


BĂTRÎNUL MEU. 

Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era 
făcut să fie un' om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi 
rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru 
scurtă vreme şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai 
în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi 
vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste 
două pulovere şi peste ea o cămaşă largă de transpirat şi 
mă lua cu el înainte de prânz, să alergăm, când era soarele 
mai fierbinte. Câteodată, pe la patrii dimineaţa, când sosea 
la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi 
făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo şi 
atunci, pe rouă aceea' care acoperea totul şi pe soarele 
acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată 
cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele 
pe el şi o porneam la drum. 

— Iv.ca ei, mergând pe vârfurij de colo până colo prin faţa 
vestiarului în care se-m-bracau jocheii, să ne mişcăm puţin. 

Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei,; 
înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând în-! tins şi 
apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre 
şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de 
copaci, care pleacă din Sân Şiro. Când ajungeam la şosea, o 
luam înainte şi dă-i bătaie, dar ] ci, când mă uitam înapoi, 
alerga uşor în spatele meu, 1 şi după câtva timp mă uitam 
din nou şi-l vedeam j| că a început să asude. Asuda, nu 
glumă şi se ţinea i după mine fără să mă piardă din ochi şi 
când mă, prindea că rnă uit la el, zâmbea şi-mi zicea: „Ce 
zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nn se 
putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor 
şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joc!” şi mă uitam înapoi 
şi el se şi aşezase la umbra unui copac şi-şi înfăşurase în 
jurul gâtului * prosopul cu care fusese încins. 

Mă-ntorceam şi mă aşezam lingă el şi scotea din buzunar o 
coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea 
şiroaie pe faţă şi el sărea într-una în praful acela alb şi 


coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj şi soarele era tot mai 
fierbinte şi el sărea într-una în sus şi-n jos pe peticul acela 
de şosea. Da, da, era o adevărată desfâtare să-l vezi pe 
bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, 
când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe 
macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, 
ducâudu-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi 
care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om 
care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-iivârte coarda 
şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau şi 
după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o 
pornească din nou la drum. 

Gând stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, 
mi-era, fără doar şi; poate, tare drag. Avea haz şi lucrase 
din greu şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea 
sudoarea pe faţă ca apa şi după aceea agăța coarda în 
copac şi venea sa se. Aşeze lingă mine, sprijinindu-se cu 
spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului 
prosopul şi puloverul. 

— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joc, îmi zicea el 
şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc. Nu e ca 
atunci când eşti puşti. 

Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea 
pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra 
greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din 
cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul 
curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă 
bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea 
să-şi păstreze greutatea fără toată'alergătura asta. 

Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la Sân Şiro, 
Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după 
ce se cântări, trecu prin pa- 

— leramgway - Nuvele doc ', lovindu-şi cizmele cu 
biciuşca şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul 
meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la 
faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el şi 


rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, j 
calm şi cu aerul lui de puşti şi l-am întrebat: „Ce s-a 
întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit 
cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut şi el se uita lung la Regoli 
şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la 
vestiar. 

Ei şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la 
Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, 
fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau. 

— Pianola2, Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa 
câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii 
spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească. 

L-am întrebat o dată de ce zice aşa. 

— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt 
primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nic viteza nu-i 
cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu ade vărat periculoase. 
Şi întotdeauna viteza... Nu salturile îţi joacă festa. 

La Sân Şiro erau cele mai minunate curse din câte am 
văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câinc. 
Trebuia să faci naveta mereu între 1 Loc îngrădit lângă 
hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare. 

— Fără obstacole (it.). 

Mirafiore şi Sân Şiro şi să alergi aproape în fiecare zi şi pe 
deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două 
nopti. 

Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i 
vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din 
picioare, încordaţi şi jocheii îi struneau şi din când în când îi 
lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă 
topeam, nu alta. Asta mai ales la Sân Şiro, cu peluza aceea 
mare şi verde şi cu munţii cieparte în zare şi cu macaro- 
narul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici 
lung şi cu jocheii care-şi mângâiau caii şi deodată coarda 
zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau 
grămadă şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. 
Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună 


cu binoclul la ochi, îi vezi doar cum se reped înainte şi 
clopotul sună într-una, de parc-ar suna de o mie de ani şi 
după aceea apar trecânci vijelios turnanta. Nimic nu se 
poate compara cu asta. 

Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestia? Câncă îşi 
punea hainele ce oraş: 

— Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele 
astea şi le-ar omori ca să le ia pielea şi copitele. 

Asta în ziua în care câşcigase Prernio Commer-cio, 
călărind pe Lanterna, pe care o scosese prima pe ultima 
sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle. 

Şi imediat după Premio Commcercio am luat-o din loc şi am 
plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu 
un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea 
faţa cu batista, la o masă la Gallena'. Vorbeau cu toţii 
franţuzeşte şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu 
ştiu ce chestie, în cele din urma, bătrânul tăcu şi şedea la 
masă şi se uita-la Holbrook şi cei doi îl tot certau, vorbind 
când unul, când celălalt şi macaronarul acela gras îl 
întrerupea mereu pe Holbrook. 

— Nu vrei să te duci să-mi iei * unsportsman, Joe? Mă 
întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi şoldi —, fără să-şi ia 
privirea de la Holbrook. 

Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala 3, ca să iau 
ziarul şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru 
că nu voiam să mă bag în su-'-“ fleţul lor şi bătrânul meu 
şedea rezemat de spătarul * scaunului şi se uita la ceaşca 
lui de cafea şi se juca cu linguriţa şi Holbrook şi 
macaronarul acela gras stăteau în picioare şi macaronarul 
îşi ştergea faţa şi | clătina din cap. M-am apropiat şi 
bătrânul meu îmi, zise, ca şi cum cei doi n-ar fi, stat acolo: 
—“ Nu. Vrei o îngheţată, Joe? 

* Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de- 
a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano 
ji străzile, aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află 


aci” magazine.-: şi localuri. Elegante; Galleria este unul din 
locurile, preferate de plimbare ale. Milanezilor. 

-— Bani, monedă măruntă (it)... 

3 Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 
1778, important centru al vieţii muzicale din Italia. 

Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi 
răspicat: 

— Eşti un porc-de-câine şi plecă împreună; cu 
macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese. 

Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâm-bească, 
dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău şi mi 
se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam 
seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-r 
spună cineva bătri-niilui meu „porc-de-câine” şi să plece 
aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul şi 
după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise: 

— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe. 

Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu 
trenul de Torino şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la 
licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem 
pune într-un cufăr şi într-o valiză. 

Am ajuns la Paris dimineaţa în zori şi am coborât într-o 
gară mare şi murdară, care - îmi spuse bătrânul - se chema 
Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş 
grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la 
treaba lui şi ca tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie şi 
că din asta nu iese nici o încurcătură, dar la Paris totul era 
încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au 
început să-mi placă totuşi unele cartiere şi apoi, ce mai, aici 
erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că 
ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie şi 
aproape singurul lucru pe care puteai sa te bizui era ca 
auto-» buzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau 
cursele, ducându-te, orug-ar fi fost, drept acolo, 

De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea * « 
bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la 


Paris decât o dată sau de două ori pe sap- 'tămână şi 
întotdeauna mă ducea la Cafe de la Paix şi ne instalam acolo 
pe terasa din rând cu Opera, 

Împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons şi cred j că locul 
acela era unul dintre cele mai aglomerate j din oraş. Dar, 
spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât j de mare ca Parisul să 
n-aibă şi el o Galleria? Ei, j şi ne-am stabilit la Maisons- 
Lafitte, unde locuiam! 

Mai toţi, în afară de cei din Chantilly, la o doamnă! 

Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai 
drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie 
ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde 
hoinăream toată ziua, eu şi încă uil băiat şi bătrânul îmi 
făcuse o praştie şi am vânaa cu ea o mulţime de chestii şi 
cea mai grozavă a fost o coţofană, într-o zi, Dick Atkinson, 
puştiul] 'dobori cu praştia un iepure şi l-am dus sub un co-j 
pac şi ne-am aşezat în jurul lui şi Dick a scos nişta ţigări şi 
deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru şi am alergat 
după el, dar nu l-am mai ga sit. ii, ce mai petreceam la 
Maisons! Mrs. l Maye]. 

Îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prârfil şi după 
aceea plecam şi hoinăream toată ziua. AM 

1 Prescurtare de la mistress (engl.), doamna. 

Învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară. 

Imediat după ce am ajuns la Maisons, bătrânul a scris la 
Milano să i se trimită permisul şi până a venit a fost tare 
necăjit. Stătea la Cafe de Paris din Maisons, împreună cu 
alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte 
de război şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să 
stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse 
lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă, Dimineaţa, 
la 5,30, scot la antrenament primul lot de cai şi pe cel de-al 
doilea - la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi 
să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul 
n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din 
scurt dacă e puşti şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu 


bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se 
instala la Cafe de Paris împreună cu ceilalţi şi stăteau acolo 
două-trei ore cu un pahar de - să zicem - vermut cu apă 
minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii 
şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din 
Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că 
acolo treceau mereu alţi oameni pe lingă mese, iar aici, 
toată lumea şedea pe la mese. 

Ei şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. L-l trimiseră, 
fără nici un cuvânt şi bătrânul alergă de vreo două ori. La 
Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nui 
se oferi nici un angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte 
ori veneam ia carenea inaime-ae pnnz n gustam <""" lcu 
cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, j ca mulţi 
dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând 
în cursele organizate în '904 la Ex-l poziţia Universală din 
St. Louis]. Aşa zicea bătrânul j meu când voia să-i 
necăjească pe George Burns. Dar j ai fi zis că toţi se fereau 
să-i propună batonului vreun angajament. 

Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse şi j ăsta era 
cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au 
întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta 
însemna că se terminase cu] hoinăreala prin pădure, pentru 
că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. 
Cloud, ca să-i * < privim din tribuna antrenorilor şi a 
jocheilor, învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre 
aler-j gări, mergând cu toţi tipii aceia şi de fiecare dată ne 
distram de minune. 

Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o 
alergaremare, de vreo două sute de mii de franci, cu: şapte 
concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul 
în padoc să văd caii şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. 
War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă 
numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl 
duceau de dârlogi prin jurul padocului şi când trecu 1 
Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial j 


din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la 
semnarea actului prin care S. U. A, au cumpărat de la 
Franţa- (aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana. 

ip. U»j”j, «mu-suimt |n goi m stomac, atât de 
frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de 
minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul 
padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc- 
ar fi ştiut ce: face şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba 
ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. 
Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea de-cât 
picioarele lucind auriu pe lângă mine şi bătrânul meu îşi 
făcu loc prin mulţime şi m-am dus după el la vestiarul 
jocheilor, din spatele copacilor şi acolo se adunase o 
grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl 
salută pe bătrân şi intrarăm şi toţi băieţii şedeau şi se- 
mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau 
cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină şi afară 
lumea stătea şi se uita înăuntru. 

Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi 
trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, 
pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, 
fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic. 

— N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecân-du-se şi 
încheindu-şi buzunarele de la spate. 

— Atunci, cine? Întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca 
nimeni să nu-l poată auzi. 

— Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păs-trează-mi şi 
mie vreo două bilete. 

Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit şi 
George îi zise: „Să nu care cumva să li joci pe caii pe care ţi- 
i spun”, ca şi cum ar fi glumit şi am şters-o şi ne-am făcut 
loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la 
chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru 
pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, 
pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, 
bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor şi War 


Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefi-sidote, al doilea, cu 3 lal şi 
al cincilea, în coada listei, Foxless - cu 8 la 1. Bătrânul meu 
parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat şi apoi 
ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi sa găsim un 
loc de unde să putem urmări cursele. 

Eram înghesuiți ca sardelele şi primul se-ndrepta spre 
pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu 
o cravaşa îndoită în mână şi după el veniră caii, cu jocheii în 
şa şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, 
de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, 
era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi 
abia apoi vedeai ce picioare Jungi are şi cât de bine e legat 
şi cum se mişcă. Dumnezeule, ca! Ca ăsta na mai văzusem 
niciodată, îl călărea George! Gardner şi caii treceau încet 
pe pistă, în spatele batonului cu joben gri, care mergea ca 
şi curn ar fi r fost August Prostu la circ. După War Cloud, 
care -j păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi j 
frumos, cu un cap drăguţ, având în şa, pe lommyl 
Archibald şi după calul acela negru se-nşirau, unul j după 
altul. 

— Cinci cai,. Trecâhd într-o procesiune lentă i prin faţa 
tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că 
Foxless e ăla -negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, 
era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud. 

Toată lumea îl aplauda pe War Cloud şi chiar era un cal 
grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă 
parte a peluzei şi apoi se întoarse şi August Prostu le spuse 
băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să 
poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se 
spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se 
aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă 
parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi îuând 
prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul şi când trecură 
prin faâEfcpoastră, War Cloud alerga în urmă bine, în 
frunte nind un cal murg. Se apro-piară, făcură ocolul pistei 
şi reveniră în galop şi War Cloud era mult în urmă şi calul 


acela Foxless alerga uşor în frunte. Ţii, ce grozav e când îi 
vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se- 
ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se 
îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung 
în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea f în sfârşit, 
ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu 
Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau 
mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud” 
şi caii se apropiau în galop şi -deodată ţâşni ceva din pluton, 
chiar în lentila binocluâui meu, o săgeată galbenă cu cap de 
cal şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. 
Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de 
Fox-less, care, biciuit nebuneşte, de jocheu, alerga cât 
poate s-alerge de repede un cal negru şi timp de-o secundă 
fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge 
de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul 
întins înainte şi când trecură linia de sosire erau unul lângă 
altul şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, 
ceea ce însemna că Foxless câştigase. 

Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine şi după aceea ne-am 
înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, 
împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe 
cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea 
cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bârorânul meu pe 
Foxless şi tare-aş fi vrut să câşuge War Cloud! Dar acuma, 
că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că 
pariasem pe câştigător. 

— Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă? 

Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafa, se uită lung la 
mine. 

— Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! Zise el. Trebuie 
să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige. 

Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregula. Dar să mi- 
o spună aşa în faţă, asta nii-a stricat loc cheful şi nu m-am 
mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a 
sunat. Începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 


67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau într-una: 
„Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Si mi-am zis că 
tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul 
porcului ăluia. Şi avea haz ca mă gândeam ca George 
Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna şi în 
afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul 
cursei. Cu toate astea, cred ca de fapt chiar aşa şi era. 

După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să 
vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la 
întoarceri, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi 
ne duceam împreună pe terasa de la Cafe de la Paix şi ne 
uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să 
stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de ţipi şi 
încercaţi să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau 
acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. 
Veneau ţipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care 
săreau când apăsai pe o pară de cauciuc şi veneau la masa 
noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum 
vorbea engleza şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se 
poate să nu recunoşti un jocheu... Şi mai şi şedeam 
întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne jtie 
acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete 
vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un 
cocoş şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi 
din Paris şi le arăta la toată aj şi, desigur, nimeni nu le 
cumpăra şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful 
de cărţi poştale - un teanc de ilustrate porcoase - şi foarte 
mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să 
cumpere ilustrate. 

Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau 
pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva 
să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care 
glumea cu ele în franceză şi fetele mă mângâiau pe cap şi 
plecau. O dată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană 
cu fetiţa ei şi amândouă mâncau îngheţată şi eu mă tot 
uitam la fată şi era grozav de drăguță şi i-am zâmbit şi mi-a 


zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am 
căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum 
să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat 
voie maică-sa să meargă cu rnine la Tremblay sau la 
Auteuil? Dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred 
însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă 
aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai 
bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, 
dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele 
din Enghien?” şi m-ar fi luat drept un escroc şi nu un om 
care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga. 

Stăteam la Cafe de la Paix, bătrânul şi cu mine şi chelnerul 
era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea 
whiskycare costa cinci franci paharul şi asta însemna că la 
socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai 
mult ca oricând, dar nu mai călărea de loc şi pe lângă asta 
mai şi zicea că wbisky-uâl face să slăbească. Eu însă 
observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Mai- 
sons şi se părea că nu-i p-lace altceva decât să stea cu mine 
acolo, pe bulevard, în fiecare zi pierdea bani la curse. Când 
pierdea, după ultima cursă rămâ-nea mofluz până 
ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după 
aceea devenea iar 'vesel. 

Se apuca să citească Paris Sport şi deodată se uita la mine 
peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?”, glumind pe 
chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi 
eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre 
asta. Mă bucuram. 

— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-n-toarcă. 

Mă-ntreba tot felul de lucruri şi de multe ori ri-dea de ce-i 
spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre 
cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe 
gheaţă, asta înainte de a muri mama şi cum era în timpul 
războiului când se organizau curse adevărate în sudul 
Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai 
aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu 


jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în 
stare să stau să-l ascult vorbin'd pe bătrân ore întregi, mai 
ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum 
vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce 
timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi 
dus de râpă. Şi-mi zicea: 

— Joe, când o să punem mâna. pe bani, o să te întorci în 
America şi o să te duci la şcoală. 

— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când 
totul s-a dus de râpă? Îl întrebam. 

— Asta-i altceva, zicea el, şi chema chelnerul şi-i plătea şi 
luam un taxi, care ne ducea la Gara St. La-zarc şi ne urcam 
în trenul de Maisons. 

Într-o zi, la Auteuil, după o cursă cu obstacole* bătrânul 
meu cumpără cu 30.000 de franci calul care câştigase 
cursa. Trebui să ofere ceva mai mult ca să-l poată obţine, 
dar până la urmă grajdul acceptă să-i cedeze calul şi într-o 
săptămână bătrânul avu permisul şi culorile proprii. 
Doamne, ce mândru eram că bătrânul meu a devenit 
proprietar! Se aranja cu Charles Drake ca să-i dea un loc în 
grajd şi încetă să se mai ducă la Paris şi începu din nou să 
alerge şi să asude şi el şi cu mine eram tot personalul de 
grajd. Numele calului nostru era Gilford, cal de rasă 
irlandeză, care ştia să sară bine şi frumos. Bătrânul îşi 
făcuse socoteala că, antrenându-l şi călărindu-l chiar el, 
Gilford avea să fie un bun plasament. Eram mândru de 
toate astea şi ziceam că Gilford e un cal tot atât de bun ca şi 
War Cloud. Ştia să sară bine şi era un murg care alerga 
foarte repede pe teren plat dacă-l îndemnai s-o facă şi era şi 
frumos. 

Da, îl iubeam mult de tot. Când alergă prima dată cu 
bătrânul, se plasă al treilea într-o cursă cu obstacole pe 
2.500 de metri şi când bătrniul descăleca, asudat şi fericit, 
în boxa plasaţilor şi se duse să se eântăreăscă mă simţeam 
atât de mândru de ci, ca şi cum ar fi fost prima cursă în 
care să se fi plasat de când îl ştiam. Va daţi seama: caid 


cineva n-a mai alergat la curse de multă vreme, parcă nu-ţi 
mai vine să crezi că a alergat vreodată. De data asta era cu 
totul altceva, fiindcă la Milano chiar cursele mai importante 
păreau să nu-l impresioneze pe bătrân şi când câştiga nici 
măcar nu se bucura, acuma însă abia reuşeam să adorm în 
noaptea dinaintea cursei şi ştiu că şi bătrânul era agitat, 
chiar dacă nu arăta. E cu totul altceva să călăreşti pen-tru 
tine. 

A doua oară, bătrânul meu alergă cu Gilford la Auteuil 
într-o duminica ploioasă, în Prix du Marat, o cursă de 4.500 
metri cu obstacole. După ce-o porni spre start, am ş. tersro, 
ducându-mă sus la tribună, cu binoclul cel nou, cumpărat 
de bătrân, ca să-i văd cum aleargă. Luară startul de la 
celălalt capăt al pistei şi de la început se produseră 
încurcături. Un cal cu clape la ochi se tot agita pe acolo şi 
se cabra şi la un moment dat rnpse şi coarda, totuşi reuşii 
să-l văd pe bătrân îmbrăcat cu tunica noastră neagră cu 
cruce albă şi cu şapca neagră pe cap, cum îl mângâie pe 
Gilford. Şi deodată, o porniră şi dispărură pe sub copaci şi 
gongul suna într-una şi obloanele ghişeurilor de pariuri 
mutuale se coborau cu zgomot. Dumnezeule, eram atât de 
agitat,. Că mi-era teamă să mă uit la ei, dar mi-am îndreptat 
totuşi binoclul spre locul în care ar fi trebuit să apară de 
după copaci şi iată-i apărând şi tunica neagră era a treia şi 
zburau cu toţii peste obstacole, ca nişte păsări. Apoi 
dispărură din hcm şi apărură iar, coborând dealul în galop 
şi alergau cu toţii frumos şi repede, sărind uşor şi toţi o 
dată peste garduri şi se îndepărtară în goană. Arătau de 
parcă ai fi putut merge pe spatele lor, atât de strâns şi de 
lin goneau. Apoi se arcuiră pe deasupra dublei banchete 
irlandeze şi cineva căzu. N-am putut vedea cine e, dar 
imediat calul se ridică şi o porni singur în galop peste câmp, 
iar ceilalţi, tot în pluton, înconjurau marea turnantă din 
stânga înainte de a porni iar în linie dreaptă. Săriră peste 
zidul de piatră şi alergau grămadă pe pistă înspre şanţul cu 
apă, care era drept în faţa tribunelor, îi văzui venind şi 


strigai la bătrân, când trecu pe lângă tribună şi era înaintea 
celorlalţi cu o lungime şi călărea mult în faţa plutonului, 
uşor ca o maimuţică şi se apropiau de şanţ. Săriră grămadă, 
cu toţii, gardul cel înalt din faţa apei, dar aici se produse o 
învălmăşeala şi doi cai izbutiră să se desprindă şi-şi 
continuară cursa, iar alţi trei rămaseră trântiţi unul peste 
celălalt. Pe bătrân nu-l văzui nicăieri. Un cal se ridică 
sprijinindu-se în genunchi şi jocheul îl trase de hăţuri şi-l 
încalecă, cravaşându-l, ca măcar să izbutească să se 
plaseze. Celălalt cal se ridică singur, zvârlind cu capul şi o 
porni cu hăţurile atârnânde, iar jocheul, clătinându-se pe 
picioare, se târi spre marginea pistei şi se rezemă de gard. 
Şi atunci Gil- >ford, care zăcea trimit peste bătrânul meu, 
se rostogoli într-o parte şi se ridică şi o porni poticnindu-se, 
în trei picioare, copita celui de-al patrulea atârnân-du-i în 
aer şi acolo în iarbă îl văzui strivit pe bătrânul meu, zăcând 
cu faţa în sus într-un lac de sânge. Am coborât în fugă de la 
tribună şi mi-am făcut loc cu greu în înghesuiala aceea şi 
am ajuns la gard, dar un poliţist mă prinse şimă ţinu în loc 
şi doi brancardieri voinici se duseră să-l ridice pe bătrânul 
meu şi dincolo, de partea cealaltă a pistei, departe, am zărit 
trei cai înşiraţi unul după altul, cum apar pe după copaci şi 
sar peste un obstacol. Când l-au adus înăuntru, bătrânul 
meu era mort şi în timp ce doctorul îi asculta inima cu o 
chestie pe care şi-o băgase în urechi am auzit răsunând 
undeva pe câmp o împuşcătură, ceea ce însemna că-l 
omorâseră pe Gilford. Când au adus brancarda în infirmerie 
m-am aşezat pe jos lângă bătrân şi agă-ţându-mă de 
brancarda am plâns, şi-am plâns şi arăta atât fle palid şi de 
pierit şi atât de îngrozitor de mort şi nu puteam să nu mă 
gândesc că de vreme ce bătrânul meu murise, n-avea rost 
să-l mai fi omo”-rât şi pe Gilford. Rana de la copită s-ar fi 
putut vindeca. Nu ştiu, poate. Şi-l iubisem atât de mult pe 
bătrânul meu. 

Şi atunci intrară doi indivizi şi unul mă mân-gâie pe spate 
şi după aceea se duseră şi se uitară la băâtrm şi luară un 


cearşaf şi-l acoperiră şi unul u-le-fonă, vorbind în franceză 
şi ceru să se trimită o ambulanţă ca să-l ia şi să-l ducă la 
Maisons. Şi eu nu mă puteam opri din plâns şi plângearri şi 
mai că mă-neca plânsul şi George Gardner intră şi se aşeză 
lingă mine pe podea şi mă luă de umeri şi-mi zise: 

— Linişteşte-te, Joc. Hai, dragul meu, scoală-te şi vino să 
aşteptăm ambulanţa. 

Ne-am dus la poartă, George şi cu mine şi eu încercam să 
mă opresc din bocit şi George îmi şterse obrazul cu batista 
lui şi stăteam amândoi acolo, ceva mai departe şi lumea 
ieşea pe poartă,. Şi doi indivizi se apropiară de noi în timp 
ce aşteptam ca lumea să plece şi unul din ei număra un 
teanc de bilete de pariu mutual şi-i spuse celuilalt: t - Ei, 
vezi că până la urmă şi-a găsit-o şi Butler? 

— Puțin îmi pasă, zise celălalt. Escrocul ăsta şi-a primit 
plata pe care a merit at-o. 

— Şi-a găsit-o, asta-i, spuse celalalt, şi. Rupse teancul de 
bilete în două. 

Şi George Gardner „se uită. la mine, să vadă dacă am auzit 
şi eu auzisem totul, şi-mi zise: 

— Nu te uita, Joe, la ce. Spun derbedeii ăştia. Bătrânul tău 
era un om minunat. 

Ştiu şi eu. S-ar părea. Că atunci când se apucă oamenii să 
facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimica. 

O, PISICĂ IN PLOAIE. 

În hotel locuiau numai doi americani. Nu cunoşteau pe 
nimeni din cei pe lângă care treceau pe scări când coborau 
sau urcau în camera lor. Camera se afla la etajul doi şi una 
dintre ferestre dădea spre mare. Cealaltă - spre grădina 
publică şi monumentul eroilor căzuţi în război, în grădina 
publică erau palmieri înalţi şi bănci vopsite în verde. Pe 
vreme frumoasă întâlneai întotdeauna pe alei câte un pictor 
stând în faţa şevajctului. Pictorilor le plăcea cum arată 
palmierii şi culorile luminoase ale hotelurilor aşezate cu 
faţa spre grădini şi spre mare: Italienii veneau de departe 
ca să admire monumentul celor căzuţi în război. Era de 


bronz şi lucea în ploaie. Ploaia picura de pe frunzele 
palmierilor. Apa se aduna în băltoace pe aleile aşternute cu 
pietriş. Valurile mării năvăleau de-a lungul plăjii şi apoi se 
retrăgeau, ca să revină iar şi sa se spargă dc-a lungul plâjii 
bătute de ploaie. Maşinile plecaseră din piaţa de lângă 
monumentul eroilor căzuţi în război. De cealaltă parte a 
pieţei, în uşa unei cafenele, un chelner stătea şi privea piaţa 
pustie. 

Soţia americanului stătea la fereastră şi se uita afară, în 
grădină, chiar sub fereastra lor, o pisică se ghemuise sub o 
masă verde şiroind de ploaie. Pisica încerca să se strângă 
cât mai mult, ca să nu se ude. 

— Mă. Duc jos să iau pisicuţa aia, spuse nevasta 
americanului. 

— Mă duc eu, se oferi soţul, din pat. 

— Nu, o iau eu. Sărmana pisicuţa, cum încearcă să se 
ferească de ploaie sub masă. 

Soţul îşi continuă lectura, stând rezemat pe două perne 
puse în capul patului. 

— Vezi să nu te uzi, zise el. 

Soţia cobori şi când trecu pe lângă administraţie, 
hotelierul se ridică şi se-nclină. Biroul lui era la celălalt 
capăt al camerei. Hotelierul era un om bă-trân şi foarte 
înalt. 

—/piove 1, spuse soţia, îi plăcea hotelierul. 

— Şi, şi, signora2, brutto tempo. E o vreme foarte uri ta. 

Stătea în picioare, la birou, în celălalt capăt al camerei 
întunecoase. Soţiei îi plăcea, îi plăcea aerul teribil de serios 
cu care * asculta orice reclamaţie. Îi' 1 Ploaia (it.). 

I Da, da, doamnă (it.). 

—,-. o ce pe air, m” plăce'a”UemhTtatea omului, 
îi plăcea felul în care voia s-o servească, îi plăcea felul în 
care înţelegea să fie hotelier, îi plăceau faţa lui bătrână şi 
greoaie şi manile lui mari. 

Piăcându-i hotelierul, deschise uşa şi se uită afară. Ploua şi 
mai tare. Un om într-o manta de ploaie de cauciuc traversa 


piaţa pustie, îndreptându-se spre cafenea. Pisica trebuia să 
fie undeva la dreapta. Putea ajunge până acolo mergând pe 
sub streaşină. Şi cum stătea aşa în uşă, o umbrelă se 
deschise în spatele ei. Era camerista, care făcea curat în 
camera lor. 

— Să nu vă udaţi, zârnbi fata vorbind italieneşte. 

O trimisese, desigur, hotelierul. 

Urmată de cameristă, care-i ţinea umbrela deschisă 
deasupra capului, merse pe aleea aşternută cu pietriş, până 
ajunse în dreptul ferestrei lor. Masa era Ia locul ei, verde şi 
strălucitoare în ploaie, dar pisica dispăruse. Şi deodată fu 
foarte dezamăgită. Camerista se uită la ea. 

— Ha perduâo gitalche. Cosa, signora ţ 

— Aici era 0 pisică, spuse tinăra americană. 

— O pisică? 

— Şi, ii gatto2. 

— O pisică? Râse camerista. O pisică în ploaie? 

— Da, zise ea, stătea sub roasă. Şi deodată: Oh şi doream 
atât do mult s-o găsesc! Voiarn o pisicuţa. 

1 Aţi pierdut ceva, doamnă? (It.) 2 Da, pisica (ic.). «. 

O expresie de încordare pe faţă. 

— Haideţi, signora. Să mergem înăuntru. O să vă udaţi. 

— Da, s-ar putea, zise tânăra' americană. 

Se-ntoarseră pe aleea aşternută cu pietriş şi intrară în 
hotel. Camerista rămase afară, să închidă umbrela. Când 
tânăra americana trecu prin faţa administraţiei, U padrone 
|, de la biroul lui, se înclină. Femeii i se” urcă un nod în gât. 
/padrone o făcea să se simtă în acelaşi timp şi tare măruntă 
şi foarte importantă. O clipă, avu sentimentul că e o fiinţă 
extraordinar de importantă. Urcă. Deschise uşa camerei. 
George stătea în pat şi citea. 

— Ai găsit pisica? O întrebă el, lăsând jos cartea. 

— Plecase. 

— Unde s-o fi dus oare? Zise el, odihnindu-şi ochii obosiţi 
de lectură. 

Femeia se aşeză pe pat. 


— O doream atât de mult. Nu ştiu de ce o doream atât de 
mult. Tare-aş fi vrut s-o găsesc pe biata pisicuţă. Nu-i de loc 
plăcut să fii o biată pisicuţă care stă afară în ploaie. 

George se apucase să citească din nou. 

Femeia se duse şi se aşeză în faţa oglinzii mesei de toaletă, 
privindu-se în oglinda de maria. Îşi examina profilul, întâi 
dintr-o parte, apoi din cealaltă. După aceea îşi examina 
ceafa şi gâtul. 

Proprietarul (ît.). 

— U neţi c-ar 11, o iaee Dună să-mi las „păru! 

Să crească? Întrebă femeia, uitându-se iar cum arată din 
profil. «. -: 

George îşi ridică privirea şi-i văzu ceafa cu părul tăiat 
scurt, bâieţeşte. 

— Mie îmi. Place aşa cum e. 

— M-am săturat, spuse ea, m-am... Săturat să tot arăt a 
băiat. 

George îşi schimbă poziţia în pat. De când începuse să 
vorbească, n-o mai părăsise din ochi. 

— Eşti grozav de drăguță, zise el. 

Femeia puse oglinda pe masa de toaletă, se duse la 
fereastră şi privi afară. Se-ntunecă. 

— Vreau să-mi las părul pe ceafă, lung şi mătăsos şi să-mi 
fac un coc mare, ca să-l simt, spuse ea. Vreau să am o 
pisicuţă care să-mi stea în poală şi când o mângâi să toarcă. 

— Mdaa? Făcu George din pat. 

— Şi vrea ţi să mănânc la o masă pe care să fie aşezate 
tacârnurile mele de argint şi vreau şi luminări. Şi vreau să 
fie primăvară şi vreau să-mi pieptăn părul în faţa oglinzii şi 
vreau o pisicuţă şi vreau nişte rochii noi. 

— O, mai taci odată şi ia-ţi ceva să citeşti, spuse George. 

Şi se apucă din nou să citească. 

Nevastă-sa se uita afară pe fereastră. Se întunecase de-a 
bineîea şi ploua într-una peste palmieri. 

— În orice caz, vreau o pisică, zise ea. Vreau o pisică. 
Acuma vreau o pisică. Dacă nu pot avea părul lung şi dacă 


nu mă pot distra, măcar sa am o pisică. 

George n-o mai asculta. Citea. Nevasta lui se uita afară pe 
fereastră, la luminile care se aprinseseră în piaţă. 

Cineva bătu la uşă. 

— Avânţi! L. spuse George. Îşi ridică privirea de pe carte. 

În uşă stătea camerista. Ţinea strâns în braţe o pisică 
mare, cu părul galben-cenuşiu. 

— Mă scuzaţi, zise ea, ii padrone mi-a spus s-o aduc pentru 
signora. 

1 Intră! (1t.) 

SAT INDIAN. 

La malul lacului fusese trasă încă o barcă. Cei doi indieni 
stăteau u aşteptau. 

Nick şi tatăl lui se aşezară la pupa bărcii, indienii o 
împinseră în apă şi unul din ei urcă şi trecu la rame. 
Unchiul George se instala la pupa bărcii venite din sat. 
Indianul cel tânăr împinse barca în apă şi urcă în ea ca să 
vâslească. 

Cele două bărci o porniră în întuneric. Nick auzea furclieţii 
celeilalte bărci scârţâind în negură, mult înaintea lor. 
Indienii tăiau apa cu lovituri repezi de vâslă. Nick se lăsase 
pe spate şi tatăl lui î! Luase de vimeri. Pe apă era rece. 
Indianul trăgea la rame din greu, dar cealaltă barcă se 
auzea mereu înaintea lor în beznă. 

— Unde mergem, tăticule? Întrebă Nick. 

— În sat, la indieni. E o femeie acolo, tare bolnavă. 

— Aha. Tăcu. 

Când ajunseră în cealaltă parte a golfului, hârca din sat 
era sus, pe mal. În întuneric, unchiul George îşi fuma 
trabucul. Indianul cel tânăr le trase barca pe țărm. Unchiul 
George le dădu celor doi indieni câte-o ţigară de foi. 

Depărtându-se de mal, trecură printr-o pajişte scăldată în 
rouă, mergând după indianul cel tânăr, care ţinea în mână 
un felinar. După aceea intrară în pădure şi o apucară pe o 
cărăruie care ducea către drumul buştenilor şi de aici în 
sus, înspre munţi. Pe drumul buştenilor era mult mai multă 


lumină, deoarece copacii fuseseră tăiaţi de o parte şi de 
cealaltă a drumului. Indianul cel tânăr se opri, stinse 
felinarul şi apoi o porniră cu toţii mai departe. 

La o cotitură, le ieşi înainte un câine lătrând. Ceva mai 
încolo se zăreau luminile colibelor unde trăiau indienii care 
munceau la pădure. O ceată de câini se repezi la ei. Cei doi 
indieni îi alungară, în fereastra primei colibe din marginea 
drumului pâlpăia o lumină. O bătrână stătea în pragul uşii, 
cu o lampă în mână. 

Înăuntru, pe o laviţă de lemn, zăcea o tânără indiană. De 
două zile se chinuia să nască. Toate babele din sat 
încercaseră să-i dea o mână de ajutor. Bărbaţii, ca să n-o 
mai audă gemând şi văitându-se. leşiseră în drum şi stăteau 
acolo în întuneric şi fumau. Când Nick şi cei doi indieni 
intrară în colibl. După tatăl lui şi după. Unchiul George, 
femeia ţipa. de durere. Zăcea pe laviţa de jos, şi. Pătura se 
rotunjea peste pântecele ei enorm. Capul îi era întors spre 
perete. Bărbatul ei zăcea pe o laviţă suprapusă. In urma cu 
trei zile se tăiase rău la picior cu securea. Fuma dâri lulea, 
în odaie mirosea greu. 

Tatăl lui Nick spuse să se pună apă la încălzit şi până să 
se” încălzească apa vorbi cu Nick. 

— Femeia asta trebuie să nască, Nick. 

— Ştiu, spuse Nick. 

— Nu ştii. Ascultă ce-ţi spun. Acuma ea trece prin aşa- 
numitele chinuri ale facerii. Pruncul vrea să se nască; şi ea 
vrea să-l nască. Toţi muşchii i se încordează ca să dea 
naştere' pruncului. Când ţipă, asta se-ntâmplă. 

— Înţeleg, spuse'Nick. 

În clipa aceea, femeia ţipă. 

— Oh, tăticule, nu poţi să-i dai ceva ca să nu mai ţipe? 
Întrebă Nick. 

— Nu. N-am nici un anestezic, zise tatăl său. Dar ţipetele' 
ei n-au nici o importanţă. Şi eu nici-nu le aud, pentru că n- 
au nici o importanţă. 

Bărbatul, pe laviţa de sus, se întoarse cu faţa! A perete. 


'Femeia; din bucătărie îi făcu semn doctorului că apa s-a 
încălzit. Tatăl lui Nick intră în bucătărie şt turnă într-un 
lighean cam jumătate din apa din ceainicul cel mare. În' apa 
rămasă în ceainic puse câtcvă lucruri; pe. Care le 
scoase'dintr-o batistă.; 

— Astea trebuie să fiarbă, spuse e!'şi începu să-şi spele 
rnâihile în apa caldă din lighean cu b bucată de săpun 
adusă din sat.'Nick privea mâinile tatălui sau, care se 
frecau una pe cealaltă cu săpunul, în timp ce-şi spăla manile 
cu grijă şi temeinic, tatăl lui îi vorbea. 

— Vezi, Nick, pruncii se nasc de obicei cu capul înainte, 
dar uneori nu se întâmplă chiar aşa. Şi atunci se ivesc o 
mulţime de complicaţii pentru toată lumea. S-ar putea să fie 
nevoie s-o operez pe femeia asta. Aflăm noi repede dacă e 
nevoie sau nu. 

Când fu mulţumit de felul în care-şi spălase manile, se 
duse. În cealaltă încăpere şi se apucă de treabă. 

— Nu vrei să dai la o parte pătura aia, George? Zise el. N- 
aş vrea s-o ating. 

Mai târziu, când începu să opereze, unchiul George 
împreună cu trei indieni o ţinură pe femeie să nu se mişte. 
Femeia îl muşcă pe unchiul George de braţ şi unchiul 
George zise: „Putoare afurisită!” şi indianul. Cel tânăr, care 
vâslise în barca unchiului George, începu să râdă. Nick 
ţinea ligheanul, ca taică-său să-l aibă la îndemână. Operația 
dură multă vreme. 

Tatăl lui ridică pruncul şi-l plesni cu palmele, ca să-l facă să 
respire, şi-l dădu apoi bătrânei indiene. 

— Vezi, Nick, e băiat, zise el. Cum îţi plac munca de 
infirmier? 

Nick spuse”: 

— Merge. 

Se uita în altă parte, să nu vadă ce tace tatăl lui. 

| 

— Aşa. Acuma-i în regulă, zise tatăl lui şi puse ceva în 
lighean. 


Nick nu se uită să vadă ce e. 

— Şi acuma, zise tatăl lui, să facem şi câteva cusături. 
Dacă vrei, poţi să te uiţi; dacă nu vrei, nu te uita. O să cos 
tăietura pe care am făcut-o. 

Nick nu se uită. De mult îi pierise orice curiozitate. 

Tatăl lui termină şi se ridică. Unchiul Geo”ge şi cei trei 
indieni se ridicară şi ei. Nick duse ligheanul în bucătărie. 

Unchiul George îşi privi braţul. Indianul cel tânăr, 
amintindu-şi despre ce e vorba, zâmbi. 

— O să-ţi pun nişte apă oxigenată, George, zise doctorul. 

Se aplecă peste femeie, care stătea acum liniştită, cu ochii 
închişi. Faţa îi era foarte palidă. Habar n-avea ce i se 
întâmplase şi nici ce e cu pruncul. 

— Mâine dimineaţă vin din nou, zise doctorul în- 
dreptându-se din mijloc. Pe la amiază o să vină infirmiera 
din St. Ignace şi o să ne-aducă tot ce-avem nevoie. 

Era înfierbântat şi vorbăreţ ca jucătorii de fotbal jn vestiar, 
după joc. 

* Operația asta e bună pentru revista medicală, George, 
spuse el. Să faci o cezariană cu briceagul şi să coşi rana cu 
un fir subţire de undiţă de vreo trei metri... 

Unchiul George stătea în picioare, rezemat de perete, şi-şi 
privea braţul muşcat. 

— C]Je mai încolo-ncoace, eşti cineva, asta-i, zise el. 

— Şi acuma, să vedem ce mai face şi fericitul tată. De 
obicei suportă foarte greu poveştile astea, spuse doctorul. 
Trebuie să recunosc însă că a fost de ajuns de liniştit. 

Dădu la o parte pătura, pe care indianul şi-o trăsese peste 
cap. Când îşi trase rnâna, era umedă. Se urcă pe marginea 
laviţei, cu lampa într-o mână, să vadă ce s-a întâmplat. 
Indianul zăcea cu faţa la perete, îşi tăiase beregata, de Ia o 
ureche la cealaltă. Sângele se adunase într-o băltoacă în 
locul în care trupul îndoise scândura laviţei sub greutatea 
lui. Capul i se odihnea pe braţul şti.ng... Briciul, deschis, cu 
tăişul în afară, căzuse pe pătură. 

— George, ia-l pe Nick afară, zise doctorul. 


„Nu mai era nevoie. Când tată! Lui, cu lampa în mână, 
mişcase capul indianului, Nick,. Din pragul bucătăriei, 
văzuse limpede ce e pe laviţa de sus. 

Începea sa se facă ziuă când o porniră pe drumul 
buştenilor înapoi, spre lac. 

— Îmi pare foarte rău, Nickic, că te-ani luat cu mine, zise 
tatăl lui, căruia îi pierise tot entuziasmul postoperator. 
Îngrozitor prin câte te-am făcut să treci. 

— Întotdeauna nasc femeile atât de greu? Întrebă Nick. 

— Nu, asta se întâmplă foarte, foarte rar. 

— Dar el de ce s-a omorât, tăticule? 

— INu ştiu, JNick. Cred că n-a putut suporta ce se 
întâmplă. 

— Şi mulţi bărbaţi se omoară, tăticule? 

— Nu prea mulţi. 

— Dar femei? 

— Aproape niciodată. 

— Chiar niciodată? 

— Ba da. Câteodată. 

— Tăticule... 

— Da. 

— Unde s-a dus unchiul George? 

— Vine şi el, n-avea nici o grijă. 

— Tăticule, e greu să mori? 

— Nu, cred că e de ajuns de uşor. Depinde. Şedeau în 
barcă, Nick la pupă, tatăl lui vâslea. 

Soarele urca încet deasupra munţilor. Un peşte sări, 
făcând cercuri în apă. Nick încercă apa cu mână. În 
răcoarea pătrunzătoare a dimineţii, i se păru caldă. 

Şedea la pupa bărcii, tatăl lui vâslea şi în dimineaţa care 
se ridica pe lac era foarte sigur că n-avea să moară 
niciodată. 

S - Hemingway - Nuvele. 

DOCTORUL ŞI SOŢIA DOCTORULUI. 

Dick Boulton venise din satul indienilor la tatăl lui Nick, ca 
să-i taie lemne. Fiul lui, Eddy şi un alt indian, un anume 


Billy Tabeshaw, îl însoțeau. Ileşind din pădure intrară prin 
poarta din dos, Eddy cu fierăstrăul cel lung pe umăr. 
Fierăstrăul se bălăbăânea pe umărul lui şi scotea un sunet 
muzical. Billy ducea două ţapine, iar Dick ţinea sub braţ trei 
securi. 

Dick se-ntoarse şi închise poarta. Ceilalţi doi îşi continuară 
drumul spre malul lacului, unde buştenii zăceau îngropaţi 
în nisip. 

Buştenii se dcsprinseseră de plutele uriaşe pe care vasul 
Magic le remorca pe lac în jos, către fabrica de cherestea şi 
fuseseră aduşi de ape la mal. Dacă nu i-ar fi luat nimeni, 
oamenii de pe Magic ar fi trecut mai devreme sau mai 
târziu pe lângă țărm, cât o barcă, i-ar fi reperat, le-ar fi 
înfipt la capăt câte-pt ae tier, terminată cu o verigă şi i-ar fi 
tras în larg, ca să facă o nouă plută. Se putea întâmpli 
totuşi să nu vină nimeni să-i ia, deoarece plata oamenilor 
făcea mai mult decât cei câţiva buşteni. Şi dacă nu-i lua 
nimeni, buştenii rămâneau pe mal, să se umfle de apa şi să 
putrezească. 

Tatăl lui Nick presupunea întotdeauna că aşa aveau să se 
petreacă lucrurile, de aceea angaja câţiva indieni din 
tabără să vina să taie buştenii cu fierăstrăul şi să-i despice, 
ca să aibă lemne de foc şi butuci de ars în cămin. Dick 
cobori spre lac, ocolind casa doctorului. Pe mal erau patru 
buşteni de fag, pe jumătate îngropaţi în nisip. Eddy atârnă 
fierăstrăul de o cracă, într-un copac. Dick puse cele trei 
securi pe micul debarcader de lângă țărm. Dick era metis şi 
mulţi dintre fermierii din jurul lacului ziceau că e alb de-a 
binelea. Era tare leneş, dar când se apuca să lucreze, 
muncea, nu glumă. Scoase o bucată de tutun din buzunar, 
muşcă din ea şi spuse ceva în ojibway 1 lui Eddy şi lui Billy 
Tabeshaw. 

Cei doi îşi înfipseră ţapinele într-un buştean, ca să-i 
răsucească pe loc. Se lăsară cu toată greutatea pe coada 
ţapinelor. Buşteanul se mişca în nisip. Dick Boulton se- 
ntoarse către tatăl lui Nick: 


— Ei bine, doctore, zise el, să ştii c-ai şterpelit o cantitate 
frumuşică de lemne. 

— Ce vorbă mai e şi asta, Dick? Spuse doctorul. Asta-i 
lemn adus de ape. 

1 Limba unui trib indian din America; descendenţii 
acestuia locuiesc astăzi în rezervaţii, în Minnesota, S.U.A. 
şi în Canada. 

UIIŞLCculUl Ulii stratul acela de nisip umed şi-l 
rostogoleau înspre apă. 

— Băgaţi-l în apă, le strigă Dick Boulton. 

— De ce faceţi asta? Întrebă doctorul. 

— Îl spălăm, îl curăţăm de nisip, să nu se strice fierăstrăul. 
Vreau să văd al cui e, răspunse Dick. 

Buşteanul plutea pe apă. 

Sprijiniţi în coada ţapinelor, Eddy şi Billy Tabes-haw 
asudau de căidură. Dick îngenunchie în nisip şi se uită la 
capătul buşteanului unde lemnul era marcat cu ciocanul. 

— E-al lui White şi Mac Nally, zise el ridicân-du-se şi 
ştergându-şi genunchii pantalonilor. 

Doctorul îl privi foarte încurcat. 

— Atunci, mai bine nu-l tăia, zise el scurt. 

— Nu te-nfierbânta, doctore, zise Dick. Nu te-n-fierbânta. 
Puţin îmi pasă pe cine ciupeşti. Nu-i treaba mea. 

— Dacă crezi că buştenii ăştia-s furaţi, lasă-i aici şi 
întoarce-te-n sat cu scule cu tot, spuse doctorul. 

I se urcase tot sângele-n obraz. 

— Nu lua vânt, doctore, zise Dick. Scuipă zeama de tutun 
pe buştean. Saliva se prelinse în apă şi se subţie. Ştii la fel 
de bine ca şi mine că buştenii-s furaţi. Mie însă puţin îmi 
pasă. 

— Foarte bine. Dacă crezi că buştenii-s furaţi, ia-ţi 
lucrurile şi şterge-o. 

— Dar, doctore... 

— La-ţi odată lucrurile şi şterge-o. 

— Ascultă, doctore. 


— Dacă-mi mai zici o dată „doctore”, te fac să-ţi înghiţi 
colții. 

— A, n-aş crede una ca asta, doctore. 

Dick Boulton se uită la doctor. Dick era un om voinic. Ştia 
prea bine cât de voinic e. Nu se ferea de bătaie, îi plăcea 
treaba asta. Eddy şi Billy Ta-beshaw, rezemaţi în coada 
ţapinelor, se uitau la doctor. Doctorul îşi muşca barba cu 
buza de jos şi se uita la Dick Boulton. Apoi se-ntoarse şi 
urcă spre casă. Se vedea după spate cât era de furios. Se 
uitau cu toţii curii urcă şi intra în casă. 

Dick spuse ceva în ojibway, Eddy izbucni în râs, dar Billy 
Tabeshaw rămase tot atât de serios ca şi până atunci. Nu 
ştia englezeşte, dar când se certaseră cei doi îl trecuseră 
sudorile. Era gras şi avea o mustață rară, de parc-ar fi fost 
un chinez. Apucă ţapinele, Dick strânse securile şi Eddy luă 
fierăstrăul din copac. Plecară, trecând prin faţa casei şi 
ieşiră pe poarta din dos, intrând în pădure. Dick lăsă poarta 
deschisă. Billy se-ntoarse şi o închise. Dispărură apoi 
printre copaci. 

În „e e * casă, stând pe pat în camera sa, doctorul observă 
un vraf de reviste medicale trântite pe podea, lângă birou. 
Plicurile revistelor erau încă nedesfa-cute. Se înfurie. 

— Nu te-apuci din nou de lucru, dragă? Întrebă nevasta 
doctorului, din camera cu storurile trase, în care stătea 
culcată. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Am avut o discuţie cu Dick Boulton. 

— O, făcu soţia sa. Sper că nu ţi-ai ieşit din fire, Mcnry. 

— Nu, zise doctorul. 

— Ia aminte că acel ce mintea-şi stăpâneşte e mai presus 
decât cel ce supune o cetate”, îi spuse soţia sa. Era o adeptă 
a Ştiinţei creştine '. Biblia, ultimul număr din Science and 
Healthşi din Qtiarterly8 stăteau pe o măsuţă lângă pat, în 
camera ei. 

Bărbatul nu-i răspunse nimic. Şedea pe pat şi curăța o 
puşcă de vânătoare. Umplu magazia cu cartuşe mari şi 


galbene şi le împinse din nou afară. Cartuşele se-mprăştiară 
pe pat. 

— Henry, î! Strigă soţia sa. Şi după o pauză strigă iar: 
Henry! 

— Da, răspunse doctorul. 

— Nu i-ai zis nimic lui Boulton care să-l. Facă să se-nfurie, 
nu-i aşa? 

— Nu, spuse doctorul. 

— Şi de la ce s-a pornit discuţia, dragă? 

— De la o nimica toată. 

; Doctrină religioasă fondară pe principiile teosoafe'i 
amedane Mary Baker Eddy (1821 —1910) după care 
rugăciunea continuă învinge prin forţa minţii minciuna, 
boa! * >i moartea. 

' Ştiin! Ă fi sânătale. 

' Revistă engleză cu aoariţie trimestriala, având un 
caracter politic (i literar., 

— “jjuiil-un, nenry. ie rog sa nu încerci să-mi ascunzi 
ceva. De la ce s-a pornit discuţia? 

— Atunci, iată despre ce e vorba. Dick îmi datorează o 
mulţime de bani fiindcă i-am vindecat femeia de pneumonie 
şi bănuiesc că şi-a căutat un motiv ca să nu trebuie să-şi 
plătească datoria muncind. 

Nevasta doctorului tăcea. Doctorul îşi ştergea puşca atent, 
cu o cârpă. Băgă cartuşele la loc şi trase arcul magaziei. 
Şedea cu puşca pe genunchi. Ţinea mult la puşca asta. Şi 
atunci se auzi glasul soţiei sale, venind din camera cu 
storurile trase. * - Nu cred, dragă, pur şi simplu nu pot să 
cred că ar fi cineva în stare să facă aşa ceva în mod 
intenţionat. 

— Nu? Spuse doctorul. 

— Nu. Nu pot să cred că ar fi cineva în stare să facă aşa 
ceva în mod intenţionat. 

Doctorul se sculă şi puse puşca într-un colţ, pe după 
instrumentar. 

— leşi, dragă? 


— M-aş duce să fac o plimbare, spuse doctorul. 

— Dacă-l vezi, dragă, pe Nick, te-aş ruga să-i spui că 
mama lui vrea să-l vadă. 

Doctorul ieşi pe verandă, în urma lui oblonul uşii se trânti. 
O auzi pe nevastă-sa răsuflând adânc când se trânti uşa. 

— Lartă-mă, zise el în faţa ferestrei cu storurile trase. 

— Nu-i nimic, dragă. 

It,jlîn Ea. jjuya, i&, itu8222? - m. «. ]. <«. Y*IitUA,UUt; 
jl/v”c*i t «j *”wio apucă pe cărarea dinspre pădurea de 
brazi, în pădure era răcoare, cu toată arşiţa din ziua aceea. 
11 găsi pe Nick şezând la rădăcina unui copac şi citind. 

— Maică-ta ar vrea să te duci să stai de vorbă cu ea, îi 
spuse el. 

— Dar eu vreau să merg cu tine, zise Nick. Tatăl se uită în 
jos la el. 

— Bine. Atunci, hai. Dă-mi cartea s-o pun îff buzunar. 

— Tăticule, ştiu un loc unde sunt veveriţe negre, zise Nick. 

— Bine, spuse tatăl lui. Să ne ducem acolo. 

SFÂRŞITUL UNEI POVEŞTI. 

Hortons Bay fusese pe vremuri un oraş forestier. Zgomotul 
marilor fierăstraie de la fabrica de cherestea de pe malul 
lacului se auzea în tot oraşul. Şi deodată, buştenii din care 
se făcea cheresteaua se terminară. Goeletele folosite 
pentru transportul cherestelei intrară în golf şi încărcară 
tot bracul adunat grămezi în curtea fabricii. Stivele de 
cherestea fură ridicate. Din clădirea cea mare a fabricii fură 
scoase toate maşinile care puteau fi demontate şi oamenii 
care lucraseră în fabrică le transportară pe bordul unuia 
dintre vase. Goeleta o porni în larg, ducând cele două mari 
fierăstraie, platforma rnobilă, care zvârlea buştenii în gura 
fierăstraielor circulare, cilindrii, roţile, curelele de 
transmisie şi tot felul de fiare aruncate peste încărcătura de 
cherestea depozitată în pâmecele vasului. Magaziile 
deschise ale calei fură acoperite cu o prelată legată strâns 
cu funia şi goeleta o porni, cu pânzele umflate, în larg, 


ducând cu ea tot ceea ce făcuse ca fabrica să fie fabrică, şi 
Hor-tons Bay un oraş. 

Barăcile, cu un etaj, cantina, magazinul societăţii, birourile 
şi clădirea cea mare a fabricii rămaseră părăsite în mijlocul 
a zeci de pogoane de rumeguş care acoperea câmpia 
mlăştinoasă de pe malul golfului. + 

După zece ani, din fabrică nu mai rămase nimic decât 
ruinele de piatră albă ale fundațiilor, ivindu-se printre 
mlaştini, în faţa ochilor lui Nick şi Marjorie, care treceau cu 
barca pe lângă malul lacului. Pescui au pe marginea 
canalului acolo unde albia coboară brusc şi apa scăzută, 
străbătută de bancuri de nisip, ajunge, dintr-o dată 
întunecată, până la douăsprezece picioare. Pescuiau cu 
lingura, în drum spre locul unde aveau să pună undiţele de 
adânc pentru păstrăvii-curcubeu. 

— Uite, Nick, vechea noastră ruină, spuse Marjorie. 
Vâslind, Nick se uită la piatrele albe care se zăreau printre 
copaci. 

— Da, uite-o, zise el. 

— Îţi mai aduci aminte ci'nd era fabrica aici? Îl întrebă 
Marjorie. 

— Abia îmi mai aduc aminte, răspunse Nick. 

— Parc-ar fi mai degrabă un castel, zise Marjorie. Nick 
tăcu. Continuară să vâslească pe lângă mal şi ruinele se 
pierdură în urmă. Şi atunci Nick o porni de-a curmezişul 
golfului. 

— Nu muşcă, zise el. 

— Nu, spuse Marjorie. 

lira atentă tot timpul la undiţă, chiar atunci când vorbea, îi 
plăcea foarte mult să pescuiască, îi plăcea foarte mult să 
pescuiască cu Nick. 

Un păstrăv mare ieşi la suprafaţă chiar lângă barcă. Nick 
trase cu putere de-o vâslă, ca să întoarcă barca în aşa fel 
încât momeala care se răsucea undeva, departe, să treacă 
prin locul în care păstrăvul îşi căuta mâncarea. În clipa în 
care spinarea păstrăvului se ivi din unde, roşioarele ţâşniră 


înnebunite. Zeci de stropi îi împroşcară, de parcă s-ar fi tras 
în apă. Un ah păstrăv se ivi în cealaltă parte, căutându-şi 
hrană. 

— Umblă după mâncare, zise Marjorie. 

— Da, dar nu vor să muşte. 

Nick vâsli în cerc, ca să treacă prin locurile unde vânau cei 
doi peşti, apoi se îndreptă spre promontoriu. Marjorie nu 
strânse firul până nu ajunseră la mal. 

Traseră barca sus pe mal şi Nick scoase o găleată plină cu 
bibani vii. Peştii înotau în apa din găleată. Nick prinse vreo 
trei, le tăie capul şi-i curăţă de solzi, în timp ce Marjorie, 
care bâjbâia cu mâna prin găleată, prinse doar unul, îi tăie 
capul şi-l curăţă de solzi. Nick se uită la ea. 

— Nu trebuie să le scoţi şi înotătoarea ventrală. Aşa suit 
buni de momeală, dar cu înotătoarea ventrală sunt şi mai 
buni. 

Luă bibanii curăţaţi de solzi şi-i înfipse în cârlige. Fiecare 
undiţă avea câte două cârlige. Apoi Marjorie, cu firul între 
dinţi, vâsli spre celălalt mal al canalului, uitându-se înapoi la 
Nick, „care, stând pe mal, ţinea undiţa în mână şi dădea 
drumul firului de pe mulinetă. 

— Ajunge, striga el. 

— Să-i dau drumul în apă? Strigă Marjorie, ţinând firul în 
mână. 

— Da, dă-i drumul. 

Marjorie zvârli firul peste copastie şi se uită cum se 
cufundă momeala în apă. 

Se-ntoarse şi puse un nou cârlig î* acelaşi fel. De fiecare 
dată, Nick fixa vergeaua de oţel de câte o buturugă mai 
grea şi-o proptea în aşa fel încât să aibă o anumită 
înclinaţie. Strânse un fir care se lăsase şi-i întinse ca o 
strună până la locul în care momeala se odihnea pe albia 
nisipoasă a canalului şi după aceea puse piedică mulinetei. 
Când păstrăvul avea să-şi caute hrana pe fund şi avea să 
muşte din momeală fugind cu ea, firul ţinut, de mulineta 
împiedicată avea să înceapă a “bţrnâj: 


Marjorie vâsli ceva mai departe de promontoriu, ca să nu 
mişte firele. Trăgea din răsputeri la rame şi barca acostă 
mai încolo, pe plajă. Valuri mărunte se izbiră de mal. 
Marjorie sări din barcă şi Nick trase barca sus, pe țărm. 

— Ce e, Nick? Îl întrebă Marjorie. 

— Ştiu şi eu? Spuse Nick, adunând vreascuri pentru foc. 

Făcură un foc de vreascuri şi Marjorie se duse să ia o 
pătură din barcă. Briza de seară ducea fumul spre 
promontoriu, aşa că Marjorie întinse pătura pe jos, între foc 
şi lac. 

Marjorie se aşeză pe pătură cu spatele la foc şi-i aşteptă 
pe Nick. Băiatul veni şi se aşeză lângă ea. În spatele lor 
erau pilcurile de copaci tineri de pe promontoriu, iar în 
faţă, golful şi gurile râului Hortons. Încă nu se-ntunecase. 
Lumina focului ajungea până spre apă. Cele două vergele 
înclinate deasupra apei întunecate se vedeau limpede. 
Flăcările sclipeau pe oţelul mulinetelor. Marjorie desfăcu 
coşul cu mâncare. 

— Nu prea am poftă să mănânc, zise Nick. 

— Hai, Nick, vino şi mărimea. 

— Bine. 

Mâncară în tăcere şi se uitau la cele două undiţe şi la 
sclipirile focului în apă. 

— Diseară o să fie lună plină, zise Nick. 

Se uita peste apă spre munţii care începeau să se profileze 
pe cer. Ştia că, dincolo de munţi, luna urca. 

— Ştiu, zise Marjorie cu mulţumire în glas. 

— Tu ştii totul, spuse Nick. 

— O, Nick, încetează te rog! Te rog, te rog, Nick, nu te mai 
purta aşa! 

— N-am ce face, zise Nick. Aşa e. Tu ştii totul. Asta mă 
sâcâie. Ştii bine că e aşa. 

Marjorie tăcu. 

— Te-am învăţat totul. Ştii bine că ştii totul De altfel, ce nu 
ştii tu? 


— Oh, taci odată, zise Marjorie. Uite, răsare luna. Şedeau 
pe pătură şi nici nu se atingeau şi se uitau cum răsare luna. 

— De ce trebuie să spui tot felul de prostii? Întrebă 
Marjorie. De fapt, despre ce e vorba? 

XT 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii, sunt sigură. 

— Nu, nu ştiu. 

— Hai, spune, ce e? 

Nick privea luna, care se înălța deasupra munţilor. 

— Nu mai merge. 

Li era teamă să se uite la Marjorie. Şi apoi se uită. Şedea 
cu spatele la el. Se uită la spatele ei. 

— Nu mai merge. De loc. * Fata tăcea. Nick continuă: 

— Mă simt ca şi cum înăuntrul meu s-ar fi dus totul 
dracului. Nu ştiu, Marge. Nu ştiu ce să-ţi spun. 

Se uită la spatele ei. 

— Şi dragostea, nu mai merge nici dragostea? 

— Nu, zise Nick. 

Marjorie se sculă. Nick rămase pe pătură, cu capul 
rezemat în mâini. 

— O să iau barca, îi zise Marjorie. O să mergi pe jos de-a 
lungul promontoriului. 

— Bine, zise Nick. Să-ţi împing barca în apă. 

— Nu-i nevoie, zise fata. 

Stătea în barcă, pe apă, cu faţa luminată de lună. Nick se- 
ntoarse şi se trânti pe pătură, cu faţa în jos, lângă foc. O 
auzea pe Marjorie vâslind. 

Stătu aşa multă vreme. Stătea tot acolo când îl auzi pe Bill 
că vine, făcându-şi drum printre copaci, îl simţi că se 
apropie de foc. Nici Bill nu-l atinse. 

— Chiar a plecat? Întrebă Bill. 

— Da, zise Nick, stând pe pătură cu faţa în jos. 

— 4 i-a tăcut vreo scena 

— Nu, nu mi-a făcut nici o scenă. 

— Cum te simţi? 


— Oh, lasă-mă-n pace, Bill! Du-te şi lasă-mă-n pace. 

Bill îşi alese un sandvici din coşul cu mâncare şi se duse să 
se uite la undiţe. 

U-avea să-i mai cmca nimeni în halul asta. 

CAMPIONUL, Nick se ridică în picioare. N-avea nimic. Se 
uită lung după luminile vagonului, care dispăreau la o 
cotitură a căii ferate. De o parte şi de alta a liniilor, apă, 
mlaştini şi pilcuri de zadă neagră. 

Îşi pipăi genunchiul. Pantalonul era rupt şi pielea jupuită. 
Pe mâini avea zgârieturi şi sub unghii îi intrase nisip şi 
zgură. Se duse la marginea căii ferate, cobori taluzul şi se 
spălă pe mâini. Se spălă îndelung cu apă rece, până îşi 
scoase murdăria de sub unghii. Se lăsă pe vine şi-şi spălă 
genunchiul. 

Afurisitul ăla de frânar. Odată şi-odată o să-i pice în mână. 
O să-l ţină minte. Frumos se mai purtase. 

— la vino-ncoa, puştiule, i-a zis. Vino să-ţi dau ceva. Şi el se 
prinsese. Ca un dobitoc ce era. 

— la vino aici, puştiule, să-ţi dau ceva. Şi deodată, zdup şi 
se pomeni aterizând de-a bugşiiea pe taluzul căii ferate. 

Nick se frecă la un ochi. Ce-o să i se mai umfle. O să i se 
facă o vânătaie de toată frumuseţea. 11 şi durea. Afurisitul 
ăla de frânar. 

Îşi pipăi ochiul umflat cu degetele”. Ce să-i faci, o să aibă o 
vânătaie la ochi. Asta e. Scăpase de ajuns de ieftin din toată 
povestea asta. Ar fi vrut să vadă cum arată ochiul. lotuşi, nu 
se putea vedea în apă. Se-ntunecase şi era departe tare de 
orice aşezare, îşi şterse mâinile de pantaloni, se ridică şi 
urcă taluzul. O porni înainte pe calea ferată. Se mergea 
uşor. Nisipul şi pietrişul fuseseră îndesate şi bătătorite bine 
între traverse. Terasamentul neted străbătea mlaştinile, 
asemeni unui dig. Nick mergea înainte. Trebuia să ajungă 
undeva. 

Când trenul de marfă îşi încetinise viteza, trecând prin 
faţa depoului de lângă Walton Junction, Nick sărise în el. Şi 
trenul, dimpreună cu Nick, trecuse prin Kalkaska când 


începuse să se întunece. Acum trebuia să fie aproape de 
Mancelona. Patru sau cinci kilometri de mlaştini. Mergea 
între linii, continuându-şi drumul pe pietrişul dintre 
traverse, mlaştina ivindu-se spectrală prin ceața care se 
lăsa. Îl durea ochiul şi-i era foame. Mergea mereu înainte, 
lăsând în urmă kilometri de cale ferată. De o parte şi de alta 
a drumului mlaştini şi iar mlaştini. 

În raţa,. Un poa. Inick n trecu şi ghetele sunară a gol pe 
tăblia de fier. Jos, printre traverse, se zarea apa neagră. 
Nick lovi cu piciorul un bulon deşurubat, care căzu în apă. 
Dincolo de pod începeau munţii, înalţi şi întunecoşi, de 
ambele părţi ale căii ferate. Ceva mai departe licărea un 
foc. 

Mergând între linii, Nick se apropie cu precauţie de locul 
unde zărise focul, care ardea la câţiva paşi de calea ferată, 
mai jos de taluz. De departe nu-i văzuse decât lucirea. 
Calea ferată trecea printr-un luminiş şi acolo unde ardea 
focul se întindea o pajişte, care se pierdea printre desişuri 
de pădure. Nick cobori talu-zul şi o luă prin desiş, ca să se 
apropie de foc la adăpostul copacilor. Era o pădure de fagi 
şi mergând printre copaci călca pe jir. Focul pâlpâia vesel 
chiar la marginea desişului. Lângă foc şedea un om. Nick 
rămase după copac şi se uită la el. Părea să fie singur. 
Şedea cu capul în mâini şi se uita la foc. Nick ieşi din desiş 
şi se-ndreptă spre foc. 

Omul şedea şi se uita ţintă la flăcări. Când Nick se opri 
lângă el, omul nici nu se clinti. 

— Hello, zise Nick. Omul se uită în sus la el. 

— De unde ai vânătaia asta? Îl întrebă omul. 

— M-a zvârlit din tren un frânar. 

— Din trenul de marfă? 

— Da. 

— L-am văzut pe măgarul ăla, zise omul. A trecut pe-aici 
acum vreun ceas şi jumătate. Mergea pe acoperişul 
vagoanelor, bătând din braţe şi cântând. 


— Trebuie să-i fi făcut „o mare plăcere când tc-a zvârlit din 
tren, zise omul cu seriozitate. 

— Lasă, c-o să-l zvârl şi eu. 

— Când mai trece pe-aică, trage-n el cu o piatră, îl sfătui 
omul. 

Ţ- O să-i arăt eu lui. 

— Eşti un tip colţos, nu-i aşa? 

— Nu, zise Nick. 

— Voi puştii sunteţi cu toţii colţoşi. 

— Când n-ai încotro, spuse Nick. 

— Păi asta ziceam şi eu. 

Omul se uită la Nick şi zâmbi. La lumina focului, Nick îi 
văzu obrazul diform. Nasul îi era turtit, ochii, ca două 
crăpături şi gura, strâmbă. Nu observă toate acestea din 
primul moment, dar îşi dădu seama că obrazul omului avea 
un aer ciudat şi că era mutilat. Pielea obrazului avea o 
culoare galben-ver-zuie. La lumina focului părea lipsită de 
viaţă 

— Nu-ţi place mutra mea? Nick nu ştia ce să zică. 

— Ba da, spuse el. 

— la uită-te aici! Zise omul, şi-şi scoase şapca din cap. 

N-avea decât o ureche. Groasă şi lipită de ţeastă. În locul 
celeilalte nu era decât un ciot. 

— Ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

— Nu, zise Nick. 

I se cam făcuse greață. 

— 'Ţineam la bătaie, spuse omul. Ce, nu crezi, puştiule, că 
ţineam? 

— Mai e vorbă! 

— Toţi şi-au frânt laba dând în mine, zise omuleţul. Dar n- 
au putut să-mi facă nimic. 

Se uită la Nick. 

— Stai jos, îl pofti el. Nu vrei să mănânci ceva? 

— Nu vă deranjaţi, zise Nick, mă duceam spre oraş. 

— Ştii ceva? Zise omul. Spune-mi Ad. 

— Bine! 


— Ştii, zise omuleţul, eu nu-s chiar teafăr. 

— Dar ce ai? 

— Sunt nebun. 

Îşi puse şapca în cap. Lui Nick îi veni să râdă. 

— Ba eşti teafăr, zise el. 

— Nu, nu sunt. Sunt nebun. Spune-mi, ai fost vreodată 
nebun? 

— Nu, zise Nick. Şi cum îţi vine? 

— Habar n-am, spuse Ad. Când te-apucă nu mat ştii ce-i cu 
tine. Ştii cine sunt eu? 

— Nu. 

— Ad Francis. 

— Fără glumă? 

— Nu crezi? 

— Ba da. 

Nick simţi că omul nu minte. 

— Ştii de ce-i băteam pe toţi? 

— Nu. 

— Inima mea bate mai încet. Patruzeci de bătăi pe 
secundă. La-mi pulsul. 

Nick “zita. 

— Hai, zise omul, şi-l luă de mână. Apucă-mă de 
încheietura mâinii. Şi pune degetul aici. 

Încheietura mâinii era groasă şi muşchii jucau pe os. Nick 
simţi sub degete bătaia rară a pulsului. 

— Ai ceas? 

— Nu. 

— Nici eu, zise Ad. N-are nici un haz dacă n-ai ceas. 

Nick dădu drumul mâinii. 

— Ştii ce? Zise Ad. Apucă-mă din nou de mână. Numeri tu 
şi număr şi eu până la şaizeci. 

Când simţi sub deget bătaia puternică şi lentă a pulsului, 
Nick începu să numere. Îl. Auzea pe omuleţ numărând rar, 
cu glas tare: unu, doi, trei, patru, cinci şi aşa mai departe... 

— Şaizeci, spuse Ad. Un minut. Tu unde ai ajuns? 

— La patruzeci, zise N.ick. 


— E-n regulă, zise Ad mulţumit. Nu se grăbeşte niciodată. 

Un bărbat cobori taluzul şi, trecând prin poiană, se 
îndreptă spre foc. 

— Hello, Bugs! Zise Ad. 

— Hello! Răspunse Bugs. 

Glasul era al unui negru. Nick îşi dăduse seama că e un 
negru după cum mergea. Se opri cu spatele la ei şi se 
aplecă deasupra focului. Se ridică. 

— Bugs, prietenul meu, zise Ad. E nebun şi el. 

— Îmi pare Dine, spuse migs. Ue unde spuneaţi ca sunteţi? 

— Din Chicago, zise Nick. 

— E un oraş frumos, spuse negrul. N-am înţeles bine, cum 
vă cheamă? 

— Adams, Nick Adams. 

— Auzi, Bugs, zice că n-a fost nebun niciodată. 

— Nici nu ştie ce bucurie îl aşteaptă, spuse negrul. Stătea 
'ângă foc şi despacheta ceva. 

— Când mâncăm, Bugs? Întrebă boxerul. 

— Îndată. 

— 'Ţi-c foame, Nick? 

— Mi-e o foame de lup. 

— Auzi, Bugs? 

— De obicei, aud cam tot ce se spune. 

— Nu te-am întrebat asta. 

— Ştiu. Am auzit ce-a spus domnul. 

Punea felii de şuncă într-o tigaie cu mâner şi picioare. 
Când tigaia se-ncălzi şi grăsimea începu să sfârâie, Bugs se 
ciuci lingă foc pe picioarele lui lungi de negru, întoarse 
feliile de şuncă şi sparse câteva ouă deasupra tigăii, 
aplecând-o mereu într-o parte şi în cealaltă, ca ouăle să fie 
bine stropite cu grăsimea aceea fierbinte. 

— Dacă sunteţi bun, Mister Adams, vreţi să tăiaţi pâinea? 
E-n sacul acela, zise negrul întorcându-se spre Nick. 

— Desigur. 

Nick băgă mâna în sac şi scoase o pâ'me. aie şase felii. 
Ad, care îl privea atent, se aplecă înainte. 


— Nick, dă-mi şi mie cuțitul, zise ci. 

— Nu, nu ţi-l dă, spuse negrul. Ţineţi-l bine, Mister Adams. 

Boxerul se trase la loc. 

— Dacă sunteţi bun, Mister Adams, vreţi să-mi daţi 
pâinea? Zise Bugs. 

Nick i-o întinse. 

— Vă place pâinea muiată în grăsime? Întrebă negrul. 

— Mai întrebi? 

— Atunci, să mai aşteptăm puţin. La sfârşitul mesei e mai 
bună. Aşa. 

Negrul luă o bucată de şuncă, o puse pe o felie de pâine, şi 
peste ea un ochi. 

— Dacă sunteţi bun, puneţi pe deasupra încă o felie de 
pâine şi daţi-i sandviciul iui Mister Francis. 

Ad luă sandviciul şi începu să mănânce. 

— Fii atent, oul e moale, îl preveni negrul. Şi acum, 
sandviciul acesta e pentru dumneavoastră, Mister Adams. 
Celălalt, pentru mine. 

Nick muşcă din sandvici. Negrul şedea în faţa lui, Kngă Ad. 
Şunca prăjită şi fierbinte cu ouă era delicioasă. 

— Chiar îi era foame lui Mister Adams, zise negrul. 

Omuleţul pe care, după nume, Nick îl ştia a fî fost campion 
de box, tăcea. De când intervenise negrul în chestia aceea 
cu cuțitul, nu mai scosese nici un cuvânt. 

— Pot să vă ofer o felie de pâine bine muiată în grăsime 
fierbinte? Întrebă Bugs. 

— Da, mulţumesc. 

Omuleţul cu faţa palidă se uita la Nick. 

— Dumneata nu vrei, Mister Adolph Francis? Îl întrebă 
Bugs, aplecat deasupra tigăii. 

Ad tăcea. Se uita la Nick. 

— Mister Francis, se auzi din nou glasul potolit al negrului. 

Ad tăcea. Se uita la Nick. 

— Vorbesc cu dumneata, Mister Francis, zise negrul, cu 
glasul blând. 


Ad continua să-l privească pe Nick. Şapca îi era trasă pe 
ochi. Nick se simţea prost. 

— Cum dracu îndrăzneşti să te porţi în halul ăsta? Îi zvârli 
în faţă glasul aspru de sub şapcă. Cine dracu crezi c-ăi mai 
fi? Nu eşti decât un mucos şi nimic altceva. Vii aici fără să te 
fi poftit nimeni şi mănânci pâinea altuia şi când omul îţi cere 
sări dai cuțitul te porţi ca un mucos. 

Alb la faţă, omul îl privea furios şi ochii abia i se vedeau de 
sub şapcă. 

— Ştii că eşti bine! Ş-apoi, cine dracu te-a mai chemat să 
dai buzna aici? 

— Nimeni. 

— Chiar aşa e, nimeni. Şi nimeni nu ţi-a zis să rămâi. Vii 
aici, te uiţi ca un mucos la mine, îmi fumezi ţigările şi-mi bei 
vinul şi după aia mai vorbeşti şi obraznic. Cum dracu crezi 
că o să se termine povestea asta? 

Nick tăcea. Ad se ridică de jos. 

— Să-ţi spun eu cum, derbedeu fricos din Chicago. O să-ţi 
aranjez mutra. Ai înţeles? 

| 

Nick se dădu înapoi. Omuleţul se îndreptă greoi spre el, 
avea picioarele plate şi păşea întâi pe piciorul stâng şi apoi 
îl târa pe cel drept după el. 

— Dă, zise el clătinându-şi capul. Hai, dă. 

— Nu vreau să dau. 

— Să ştii că aşa nu scapi. O să-ţi trag o mamă de bătaie, de 
n-ai s-o poţi duce. Ai înţeles? Hai, zi-i odată. 

— Lasă-te păgubaş, spuse Nick. 

— Aşa, derbedeule? Bine. 

Omuleţul se uită în jos, la picioarele lui Nick. Şi atunci, 
negrul, care-l urmărise îndeaproape din clipa în care 
plecase de lângă foc, ridică braţul şi-l lovi la baza craniului. 
Omul căzu cu faţa înainte şi Biigs zvârli în iarbă măciuca 
învelită în pânză. Omul zăcea pe jos, cu faţa în iarbă. Negrul 
îl luă în braţe, capul îi atârna, şi-l duse lângă foc. Faţa lui 


Ad, cu ochii holbaţi, era groaznică. Bugs îl aşeză cu grijă pe 
jos. 

— Dacă sunteţi bun, Mister Adams, vreţi să-mi daţi găleata 
aceea cu apă? Zise el. Mi-e teamă că l-am lovit prea tare. 

Negrul luă apă în căuşul palmelor şi-l stropi pe Ad pe 
obraz şi-i freca uşor urechea. Omul închise ochii. Bugs se 
ridica. 

— Acum e-n regula, zise el. Nu-i nici un motiv de 
îngrijorare, îmi pare rău, Mister Adams. 

— Nu-i nimic. Nick se uită la omul care zăcea lângă foc. 
Văzu măciuca în iarbă şi o ridică. Era mlădioasă şi avea un 
mâner flexibil. Era acoperită cu o într-o batistă. 

— Minerul e făcut din os de balenă, zise negrul zâmbind. 
Azi nu se mai fac din astea. Nu ştiam cât de bine puteţi să 
vă apăraţi şi în orice caz nu voiam să-l loviți prea tare sau 
să-l însemnați şi mai rău decât e. 

Negrul zâmbi din nou. 

— Totuşi, dumneata l-ai lovit. 

— Eu ştiu cum trebuie s-o fac. N-o să-şi mai aducă aminte 
de nimic. Când se înfurie în halul ăsta, trebuie să-l lovesc, 
ca să-l facă să-i treacă. 

Nick se tot uita la omuleţul care zăcea lângă foc, cu ochii 
închişi. 

— N-aveţi de ce să fiţi îngrijorat, Mister Adams. L-am mai 
văzut aşa de multe ori. 

— Din ce pricină a înnebunit? Întrebă Nick. 

— O, sunt atâtea, răspunse negrul de lângă foc. Nu vreţi să 
beţi o ceaşcă de cafea, Mister Adams? 

Îi întinse ceaşca şi netezi haina, pe care o pusese sub 
capul omului care zăcea în nesimţire. 

— A încasat prea multe bătăi, asta-i una la mână, începu 
negrul sorbind din cafea, într-un anume iei, asta l-a prostit 
numai. Apoi a venit povestea cu sora sa, care îi era manager 
şi mereu se scria despre ei prin ziare tot felul de poveşti cu 
fraţi şi surori şi cât de mult îşi iubea ea fratele şi cât de mult 


îşi iubea el sora şi după aceea s-au căsătorit la New York şi 
au avut din pricina asta o mulţime de neplăceri. 

— Îmi aduc aminte. 

— ”u siguranţă. Bineînţeles, nici vorbă că nu erau frate şi 
soră, dar povestea asta nu le plăcea multora, oricum ar fi 
fost şi au început sa se certe şi într-o zi ea a plecat şi nu s-a 
mai întors. 

Îşi bău cafeaua şi-şi şterse buzele cu rnâna aceea cu palma 
trandafirie. 

— Atunci a înnebunit de-a binelea. Nu mai vreţi o cafea, 
Mister Adams? 

— Mulţumesc. 

— Am văzut-o de doua ori, continuă negrul. Era o femeie 
grozav de bine. Îi semăna de ajuns de mult ca să poată fi 
luaţi drept gemeni. Dacă obrazul nu i-ar fi aranjat în halul 
ăsta, Ad n-ar arăta rău de loc. 

Se opri. După cât se părea, povestea se terminase. 

— Unde l-ai cunoscut? Întrebă Nick. 

— La închisoare, spuse negrul. După plecarea fetei, «e 
lega mereu de toată lumea, aşa că a fost închis. Eu eram 
acolo pentru că tăiasem pe unul. 

Zâmbi şi continuă cu glasul bâând: 

— Mi-a plăcut de la bun început şi când am ieşit i-am 
căutat, îi place să creadă că sunt şi eu nebun, dar mie puţin 
îmi pasă. Îmi place să fim împreună şi-mi place să mă plimb 
prin ţară şi nu trebuie să mă apuc de furtişaguri ca s-o fac. 
Îmi place să trăiesc ca un domn. 

— Şi ce faceţi amuidoi? Întrebă Nick. 

— A, nimic. Ne plimbăm, asta-i tot. Ad are bani. 

— Trebuie să fi câştigat o mulţime de bani. 

— Cred şi eu. Totuşi, i-a cheltuit pe toţi. Sau i s-au luat. Ea- 
i trimite bani. 

Atâta tocul. 

— E o femeie grozav de drăguță, zise el. Seamănă de ajuns 

de bine cu elca să fie luaţi drept gemeni. 


Negrul se uită la omuleţul care zăcea în iarbă şi respira 
greu. Părul blond îi căzuse pe frunte, în somn, faţa lui 
mutilată avea un aer copilăros. 

— Acum, Mister Adams, îl pot trezi oricând. Dacă nu vă 
supăraţi, ar fi bine, cum să vă spun, s-o ştergeţi. Nu-mi 
place să nu fiu ospitalier, dar s-ar putea să se înfurie din 
nou dacă o să vă vadă aici. Mi-e silă când trebuie să-l dobor, 
dar când o ia razna n-am încotro. Trebuie, cum să vă zic, să- 
l ţin departe de ceilalţi oameni. N-o să vă supăraţi, nu-i aşa, 
Mister Adams? Nu, n-are rost să-mi mulţumiţi, Mister 
Adams. V-aş fi spus ce-i cu el, dar am văzut că i-aţi plăcut 
atât de mult, încât m-am gândit că n-o să se întâmple nimic. 
Mergeţi pe calea ferată şi la vreo doi kilometri de-aici o să 
daţi de-un oraş. I se spune Mancelona. La revedere. Aş fi 
vrut să vă pot pofti să petreceţi noaptea asta cu noi, dar pur 
şi simplu nu se poate. Nu vreţi să luaţi o bucată de şuncă cu 
puţină pâine? Nu? Atunci, luaţi un sandvici şi toate acestea 
le spuse cu vocea aceea joasă, plăcută şi politicoasă de 
negru. 

— Bine. Şi acuma, la revedere, Mister Adams. La revedere 
Şi noroc. 

Nick se îndepărtă de foc, trecu prin poiană şi se îndreptă 
spre calea ferată. O dată aflat dincolo de lumina focului, se 
opri şi ascultă. Glasul jos şi potolit al negrului se auzea 
vorbind. Nu putea deosebi ce spune. Şi apoi îl auzi pe 
omuleţ zicând: 

Tare mă mai doare capul, Bugs. 

— O să-ţi treacă, Mister Francis, îl li„iştis! Asul negrului. 
Bea numai cafeaua asta. 

Nick urcă talazul şi o porni înainte pe calea ferată Şi atona 
îşi dădu seama că ţine în mână u cu şunca, şi-l 
puscânbuzunar. Ajunsk ă K înainte ca linia ferată s-o 
cotească printre se uita înapoi şi zări departe în poiană 
focul. 

MR. ŞI MRS. ELLIOT. 


Mr. şi Mrs. Elliot încercau din răsputeri să facă un copii, 
încercau ori de câte ori era în stare Mrs. Elliot să reziste la 
treaba asta. Încercaseră la Boston, după căsătorie, apoi 
încercară pe vapor, în timpu! Traversării. Pe vapor totuşi nu 
prea des, deoarece Mrs. Eiliot se simţea foarte rău. li era 
rău şi când îi era rău, îi era rău aşa cum numai femeilor din 
Sud le este rău. Adică femeilor din sudul Statelor Unite. Ca 
orice femeie din Sud, Mrs. Elliot se descompunea foarte 
repede sub influenţa răului de mare, a călătoriilor făcute 
noaptea şi a sculatului de dimineaţă devreme. Pe vapor, 
multă lume o lua drept mama lui Elliot. Cei care ştiau că 
sunt căsătoriţi credeau că e însărcinată. In realitate, ea 
avea patruzeci de ani. Când începu să călătorească însă, 
îmbătrâni subit. 

Păruse mult mai tânără, de fapt păruse a fi o femeie fără 
j_-iiiuL,! >e nisuiiibc cu ca şi asia ia multa vreme după ce o 
cunoscuse în mica ei ceainărie, înainte de a o săruta într-o 
seară. 

Pe vremea când se-nsurase, Hubert Elliot îşi pregătea teza 
de doctorat în drept la Universitatea din Harvard. Era poet 
şi avea un venit anual de aproape zece mii de dolari. Scria 
foarte repede poeme foarte lungi. Avea douăzeci şi cinci de 
ani şi până a se-n-sura cu Mrs. Elliot nu se culcase cu nici o 
femeie. Voia să se păstreze neprihănit, ca sa poată aduce 
soţiei sale în dar aceeaşi neprihănire a minţii şi a trupului 
pe care o aştepta din partea ei. Pentru el, asta însemna a 
trăi curat. Făcuse curte câtorva fete înainte de a o săruta pe 
Mrs. Elliot şi le spunea întotdeauna, mai devreme sau mai 
târziu, că a dus o viaţă curată. Aproape toate fetele încetau 
să se mai uite la el. Era şocat şi chiar îngrozit când vedea cu 
câtă uşurinţă se logodeau şi se măritau fetele cu oameni 
despre care nu puteau să nu ştie că se târâseră prin 
şanţuri. O dată încercă să pună în gardă o fată pe care o 
cunoştea, împotriva unui tânăr despre care avea dovezi 


aproape sigure că fusese un stricat în timpul universităţii şi 
rezultatul fu un incident cu totul neplăcut. 

Pe Mrs. Elliot o chema Cornelia, îl învățase să-i spună 
Calutina, porecla ei de acasă, din Sud. Mama lui plânse 
când, după nuntă, o aduse pe Cornelia acasă, dar se bucură 
foarte mult când află că aveau să se stabilească în 
străinătate. 

Când n mărturisi ca s-a păstrat neprmaiui. Pcuuu ea, 
Cornelia îi spuse „Dragul meu băiat dulce” şi-l strânse la 
piept mai tare ca oricând. Şi Cornelia era neprihănită. 

— Sărută-mă încă o dată aşa, îi spuse ea. 

Hubert îi explică atunci că învățase să sărute aşa 
ascultând ce-i povestise o dată un coleg. Era încântat de 
cită experienţă are şi o repetară până la istovire. Câteodată, 
după ce se sărutau aşa multă vreme, Cornelia îi cerea să-i 
spună încă o dată că se păstrase cu adevărat neprihănit 
pentru ea. Declaraţia o stârnea iar. 

La început, lui Hubert nici prin gând nu-i trecea să se 
însoare cu Cornelia. 

Nu se gândise niciodată la ea ca la o viitoare soţie, îi 
fusese doar o bună prietenă şi într-o zi, în timp ce dansau 
după muzica unui gramofon în cămăruţa din fundul 
ceainăriei, iar în faţă, în ceainărie, stătea o prietenă de-a ei, 
Cornelia îl privise drept în ochi şi el o sărutase. Nu-şi mai 
amintea de loc când anume hotărâseră să se căsătorească. 
Dar se căsătoriseră. 

Noaptea nunţii şi-o petrecură într-un hotel din Boston. 
Amândoi fură dezamăgiţi, dar până la urmă Cornelia 
adormi. Hubert nu putu să adoarmă şi ieşi de vreo câteva 
ori pe coridor, învârtindu-se în sus şi-n jos în noul halat 
Jaeger, pe care şi-l cumpărase anume pentru voiajul de 
nuntă, în faţa camerelor erau înşiruite, de-a lungul 
coridorului, tot felul de perechi de pantofi, pantofi mai mici 
sau mai mari. 

Vederea lor făcu să-i bată inima mai tare şi se grăbi să se- 
ntoarcă în camera sa, dar Cornelia dormea. Nu voia s-o 


scoale din somn şi peste puţin timp se potoli şi el şi adormi 
liniştit. 

A doua zi se duseră s-o vadă pe mama lui şi în ziua 
următoare plecară cu vaporul în Europa. Ar fi putut încerca 
să facă un copil, dar Cornelia nu era în stare să încerce 
treaba asta prea des, deşi voiau un copil mai mult ca orice 
pe lumea asta. Debarcară la Cherbourg şi de aici plecară la 
Paris, încercară şi la Paris să facă un copil. După aceea se 
hotărâră să se ducă la Dijon, unde se ţineau nişte cursuri de 
vară şi unde plecaseră mulţi din cei cu care călătoriseră pe 
vapor, îşi dădură seama că n-au ce să facă la Dijon. Totuşi, 
Hubert scria mereu alte poeme şi Cornelia le bătea la 
maşină. Toate erau foarte lungi. Era foarte sever şi nu-i 
trecea cu vederea nici o greşeală şi pentru o singură 
greşeală de maşină o punea să rebată întreaga pagină. 
Cornelia plângea mereu şi înainte ele a pleca din Dijon 
încercară de mai multe ori să facă un copil. 

Se-ntoarseră la Paris, ca şi cea mai mare parte a 
prietenilor lor de pe vapor. Se saturaseră de Dijon, şi, 
oricum, acuma puteau spune că după ce studiaseră la 
Harvard *, Columbia 2 sau Wabash 3, învăţa- 1 Cea mai 
veche instituţie de învăţământ din S. U. A., datând din anul 
1636, astăzi una dintre cele mai mari universităţi din 
Statele Unite. 

2 Universitate din New York, înfiinţată în 1754. 

8 Universitate particulară din statul Indiana, S.U.A, 
înfiinţată în 1832. 

Kemingway - Nuvele seră şi la Universitatea din Dijon, de 
pe Cote d'orl. Mulţi ar fi preferat să se ducă în Languedoc, 
la Montpellier sau la Perpignan, dac-ar fi fost şi pe-acolo 
universităţi. Dar toate aceste localităţi erau prea 
îndepărtate. Dijon în schimb era numai la patru ore şi 
jumătate de Paris şi se putea lua masa în tren. 

Aşa că vreo câteva zile se întâlniră la Gafe du Dome, 
evitând La Rotonde2, care era peste drum, deoarece acolo 
se îngrămădeau tot felul de străini şi după aceea soţii Elliot 


închiriară un castel în Touraine, în urma unui anunţ apărut 
în New York Herald. La vremea asta, Elliot avea un număr 
oarecare de prieteni care-i admirau poezia şi Mrs. Elliot 
reuşise să-l convingă să o cheme pe prietena ei din Boston, 
aceea care fusese în ceainărie. După sosirea prietenei sale, 
Mrs. Elliot deveni mult mai vioaie şi plânseră fericite 
împreună de multe ori. Prietena era cu câţiva ani mai marc 
decât Cornelia şi-i zicea Honey3. Şi ea făcea parte dintr-o 
foarte veche familie din Sud. 

Însoţiţi de câţiva prieteni de-ai lui Elliot, care-i spuneau 
Hubie, cei trei se instalară în castelul din Touraine. Castelul 
se afla într-o regiune de şes, foarte călduroasă, care li se 
păru că seamănă cu 1 Coasta de aur; dealuri acoperite de 
podgorii bogate, în sudul oraşului Dijon, care au dat 
denumirea unui departament din estul Franţei. 

2 Local vestit din cartierul Momparnassc din Paris, unde 
se aduna boema timpului. 

3 Miere (engl.); apelativ pentru o persoană iubită. 

Ivdnadsui - umot avea acum aproape atâtea poeme câte îi 
trebuiau ca să facă o carte. Urma s-o publice la Boston şi îi 
şi trimisese editorului, cu care făcuse contractul, un cec. 

În scurtă vreme, prietenii începură a pleca înapoi la Paris. 
Regiunea nu se dovedise chiar atât de plăcută pe cât li se 
păruse la început. Şi curând plecară toţi, urmându-l pe un 
tânăr poet, bogat şi necăsătorit, într-o localitate de pe malul 
mării, lângă Trouville. Şi acolo fură cu toţii fericiţi. 

Elliot rămase la castelul din Touraine, deoarece îl 
închiriase pentru toată vara. El şi Mrs. Elliot se străduiră 
din răsputeri să facă un copil în patul acela larg şi tare din 
dormitorul imens şi înăbugşitor. Mrs. Elliot încercă să scrie 
fără să se uite la claviatura maşinii, dar îşi dădu seama ca, 
pe măsură ce bătea mai repede, făcea tot mai multe greşeli. 
Aşa că de fapt prietena ei bătea acum mai toate 
manuscrisele. Lucra foarte curat şi repede şi se părea că-i 
place să scrie la maşină. 


Elliot începuse să bea vin alb şi locuia într-o cameră 
separată. Noaptea scria multe versuri şi dimineaţa era sleit 
de puteri. Mrs. Elliot dormea împreună cu prietena ei în 
imensul pat medieval. De multe ori plângeau împreună. 
Seara şedeau cu toţii la masă în grădină, sub un platan, 
vântul de seară bătea, Elliot bea vin alb şi Mrs. Elliot vorbea 
cu prietena ei şi toată lumea era foarte fericită. 1 Stat din 
centrul S.U.A. 

TE CHEI LA SMYRNA. 

Cel mai ciudat lucru, îmi spunea el, era să-i auzi cum urlau 
în fiecare noapte pe la miezul nopţii. De ce urlau la ora aia, 
nu ştiu. Eram în port şi ei stăteau grămadă pe chei şi la 
miezul nopţii începeau să urle. Ca să-i liniştim, îi orbeam cu 
reflectorul. Şiretlicul ăsta nu dădea greş niciodată. 
Măturam cheiul cu reflectorul de două sau de trei ori, în sus 
şi-n jos şi încetau. O dată eram ofiţer de serviciu pe chei şi 
văd că se apropie de mine un ofiţer turc, furios nevoie- 
mare, fiindcă unul dintre marinarii noştri îl insultase foarte 
grav. l-am spus că omul va fi trimis pe vas şi va fi aspru 
pedepsit. l-am cerut să mi-l arate pe marinarul cu pricina. 
Şi-mi arătă un ajutor de tunar, un băiat foarte de treabă. 
Zicea că fusese insultat într-un mod îngrozitor şi de mai 
multe ori; îmi vorbea prin interpret. Nu-mi puteam închipui 
de unde ştia ajutorul de tunar atât de bine turceşte încât 
să-l poată insulta. L-am chemat la mine şi l-am întrebat: 

— N-ai vorbit cumva cu vreun ofiţer turc? 

— N-am vorbit cu niciunul, domnule comandant. 

— Sunt convins că e aşa, i-am zis, dar mai bine te-ai duce 
pe vas şi n-ai mai cobori azi la țărm. 

După aceea i-am spus turcului că omul fusese trimis pe vas 
şi va fi tratat cu cea mai mare severitate. A, desigur, cu cea 
mai mare asprime. Părea să fie în culmea bucuriei. 
Devenisem prieteni, nu glumă. 

Dar lucrul cel mai groaznic, spunea el, erau femeile cu 
pruncii morţi în braţe. Nu le puteai face să-i lepede. Ţineau 
în braţe pruncii morţi de şase zile. Nu-i lepădau. N-aveai ce 


să le faci. Până la urmă, a trebuit să-i luăm cu forţa. Şi cazul 
acela extraordinar, cu femeia aceea bătrână. I l-am povestit 
unui doctor şi spunea că mint. Îi evacuam de pe chei, 
trebuia să evacuăm morţii şi bătrână asta zăcea pe un fel de 
brancardă. Mi-au zis: 

— Nu vreţi să vedeţi ce-i cu ea, domnule comandant? 

Aşa că m-am uitat la ea şi în clipa aceea muri şi înţepeni 
pe. Loc. Picioarele i se întinseră şi trupul i se lungi, 
înţepenind cu totul. Exact ca şi cum ar fi murit peste 
noapte. Era moartă de-a binelea şi absolut rigidă. 

— l-amspus unui prieten medic şi mi-a zis că e imposibil să 
se fi întâmplat aşa ceva. 

Stăteau cu toţii acolo pe chei şi nu părea să fi fost vreun 
cutremur sau ceva de felul ăsta, pentru că ei habar n-aveau 
ce intenţii are turcul. Habar n-aveau ce era în stare să facă 
turcul ăla bătrân. Îţi aduci aminte când ne-au dat ordin să 
încetăm evacuările? Nu mi-a fost de loc uşor în dimineaţa 
aceea când am intrat în port. Avea nu ştiu câte baterii şi-ar 
fi putut să ne facă zob. Trebuia să intrăm, mergând foarte 
aproape de chei, să aruncăm ancora şi după aceea să 
bombardăm cartierul turcesc a! Oraşului. Ei ne-ar fi făcut 
praf, dar şi noi am fi făcut oraşul praf şi pulbere. Şi totuşi, 
au tras câteva salve cu obuze oarbe când am intrat în port. 
Şi atunci a venit Kemall şi l-a destituit pe comandantul turc. 
Pentru că-şi depăşise atribuţiile, sau ceva de genul acesta. 
Se cam înfierbântase. Şi s-ar fi putut întâmpla o mare 
nenorocire. 

Îţi aduci aminte cum arăta portul? Pe apă pltT teau o 
mulţime de lucruri atrăgătoare. Atunci a fost singura dată 
în viaţa mea când mi s-a întâmplat să visez tot felul de 
lucruri. Nu te impresionau atât femeile care năşteau, cât 
femeile cu pruncii morţi în braţe. Şi totuşi năşteau. 
Surprinzător cât de pu- 1 Atatiirk Kemal Mustafa (18881- 
1938), lider al Partidului Popular republican, primul 
preşedinte al Republicii Turce (1923-1938), reprezentant al 
intereselor burgheziei naţionale. A participat la revoluţia 


„Junilor turci” (1908), apoi a condus revoluţia burgheză 
naţională din 1919, care s-a terminat cu izgonirea 
armatelor anglo-greceşti i a sultanului -(1922), cu 
proclamarea republicii (1923). 

Tini mureau. Le acopereai cu ceva şi le lăsai în pace. 
Alegeau întotdeauna colţul cel mai întunecat al calei şi 
năşteau acolo. Nu le mai păsa de nimic din moment ce nu 
mai stăteau pe chei. 

Şi grecii erau nişte băieţi drăguţi. Când s-au evacuat, n-au 
putut lua cu ei toate animalele de povară, aşa că le-au frânt 
picioarele dinainte şi le-au aruncat în apa scăzută de lângă 
mal. Toţi catârii aceia cu picioarele dinainte frânte, aruncaţi 
în apa aceea mică. Toată povestea asta a fost de ajuns de 
plăcută. Pe cuvântul meu că da, chiar foarte plăcută. 

REVOLUŢIONARUL.. 

În anul 1919 călătorea cu trenul prin Italia, având la el o 
adeverinţă emisă de conducerea partidului, scrisă cu 
creionul chimic pe o foaie de pânză cerată. Adeverinţa 
spunea că e un tovarăş care a suferit foarte mult sub albi, la 
Budapesta şi cerea tovarăşilor să-l ajute prin toate 
mijloacele. Folosea adeverinţa drept bilet de tren. Era tare 
sfios şi foarte tânăr şi feroviarii şi-l treceau unii celorlalţi de 
la un tren la altul. N-avea bani ji-i dădeau de mâncare după 
tejghea, în ospătăriile căilor ferate. 

Italia îl încântase. E o ţară frumoasă, spunea el. Oamenii 
sunt foarte cumsecade. Vizitase multe oraşe, mersese mult 
pe jos şi văzuse multe tablouri. Cumpărase reproduceri 
după Giotto Masaccio 2 şi Piero —'i Ambrogâo sau 
Angiolotto di Bondone, *is Giotto (1266? - 1336), cunoscut 
pictor italian. Î Tomaso Guidi (Masaccio) (1401-1428), 
pictor italian. 

Della Francesca * şi le purta la el, învelite într-un exemplar 
din ziarul Avânţi. Nu-i plăcea Mantegna 2. Se prezentase la 
noi la Bologna şi l-am luat cu mine până la Romagna, unde 
trebuia să mă întâlnesc cu cineva. Am făcut împreună o 
călătorie plăcută. Era pe la începutul lui septembrie şi 


câmpia era foarte frumoasă. Era maghiar, un băiat foarte 
drăguţ şi foarte timid. Oamenii lui Horthy îl chinuiseră 
groaznic. Vorbea puţin despre asta. În ciuda celor ce se 
petrecuseră în Ungaria, credea cu tărie în revoluţia 
mondială. 

— Şi cum merge mişcarea în Italia? Mă întrebă el. 

— Foarte prost, i-am răspuns. 

— Dar o să meargă mai bine, îmi spuse el. Aveţi tot ce vă 
trebuie. E ţara de care suntem cu toţii siguri. De aici o să 
pornească totul. 

N-am mai spus nimic. 

La Bologna ne-am despărţit. El lua trenul de Milano şi de 
acolo pleca la Aosta, ca să treacă apoi în Elveţia. l-am vorbit 
de tablourile lui Mantegna care se aflau la Milano. Nu, 
spuse el, cu multă timiditate, nu-i plăcea Mantegna. l-am 
scris unde să mănânce în Milano şi i-am dat adresele 
tovarăşilor. Mi-a mu'ţumit foarte mult, dar se şi gândea cum 
avea să treacă peste munte. [inea foarte mult să traverseze 
trecătoarea cât mai era vreme bună. Îi plăceau munţii 
toamna. Ultimele ştiri pe care le-am aflat despre el spuneau 
că elveţienii îl băgaseră la închisoare în apropiere de Sion. 

1 Piero Borghese, zis Piero della Frances. A (1416-1492), 
pictor italian. S Andrea Mantegna (1431-1506), pictor şi 
gravor italian. 

SOLDATUL S-A ÎNTORS ACASĂ. 

Krebs plecă în război de pe băncile unui colegiu metodist 
din Kansas. O fotografie ni-l arată printre colegii săi, având 
cu toţii acelaşi guler înalt şi elegant. În 1917 se înrola într- 
un regiment de puşcaşi ai marinei şi se-ntoarse în Statele 
Unite abia în vara anului î 719, o dată cu cea de-a doua 
divizie de pe Rin. 

O altă fotografie ni-l arată pe Rin. cu două nemţoaice şi un 
caporal. Krebs şi caporalul poartă nişte uniforme cam 
scurte. Nemţoaicele nu sunt drăguţe. Rinul nu se vede în 
fotografie. 


Când Krebs se întoarse în oraşul său natal din Okâahoma, 
eroii nu mai erau primiţi sărbătoreşte. Venea acasă mult 
prea târziu pentru aşa ceva. La întoarcerea lor din război, 
Concetăţenii săi fuseseră primi;! Cu multă căldură. Un val 
de isterie îi cuprinsese atunci pe oamenii din oraş. Acuma, 
atitudinea lor era alta. Oamenii păreau să-l considere pe 
Krebs cam ridicol că venea atât de târziu, cu ani după 
terminarea războiului. 

La început, Krebs, care luptase la Belleau, Soissons, în 
Champagne, la St. 

— Mihiel şi în Argonne 1, nu voi să vorbească de loc 
despre război. Mai târziu simţi nevoia s-o facă, dar nimeni 
nu voia să-l „asculte. Oamenii auziseră prea multe poveşti 
despre atrocitățile războiului ca să mai fie mişcaţi de nişte 
fapte reale. Krebs îşi dădu seama că pentru a fi ascultat 
trebuia să mintă şi după ce minţi de două ori i se făcu şi lui 
silă de război şi de poveştile din război. Din pricina acestor 
minciuni, îl năpădi un dezgusr profund pentru tot ce i se 
întâmplase în timpul războiului. Toate acele clipe care-l 
făceau, când se gândea la ele, să se simtă calm şi cu cugetul 
curat; îndepărtatele clipe în care făcuse un singur lucru, 
singurul lucru pe care trebuia să-l facă orice bărbat în chip 
firesc şi cu uşurinţă, deşi ar fi putut face şi altceva, îşi 
pierduseră acum puterea lor de a-i dărui o linişte prețioasă 
şi apoi pieriră cu totul. 

Minciunile lui erau cu totul neînsemnate şi constau în 
faptul că-şi atribuia nişte lucruri pe care le văzuseră, le 
făcuseră sau le auziseră alţii şi că prezentau drept sigure 
nişte fapte îndoielnice, „întâmplate” oricărui soldat. 
Minciunile lui nu făcuseră senzaţie nici 1 Localităţi din 
Franţa unde s-au dat lupte la care au participat trupele 
americane, în cadrul operaţiunilor desfăşurate de armatele 
aliate la sfârjitul primului război mondial, operaţii care au 
dus la izgonirea ocupanților germani din acest sector al 
frontului de luptă. 


Măcar în sala de biliard. Cunoscuţii lui, care auziseră 
relatări amănunțite despre nemţoaicele din pădurea 
Argonne, legate cu lanţuri de mitraliere şi care, orbiţi de 
şovinism, nu puteau înţelege sau nu puteau arăta vreun 
interes faţă de nişte mitraliori germani care n-ar fi legaţi în 
lanţuri, nu fură de loc mişcaţi de povestirile lui. 

Experienţa căpătată ca rezultat al exagerărilor şi al 
neadevărului îl dezgustă pe Krebs şi de aceea, când se 
întâlnea din întâmplare cu cineva care fusese în-tr-adevăr 
pe front şi, cu prilejul vreunei serate, stăteau de vorbă 
câteva minute la garderobă, adopta poza degajată a 
soldatului trecut prin multe, aflat printre camarazii lui şi 
spunea că-i fusese întotdeauna frică, îngrozitor de frică, în 
felul acesta pierdu totul, în perioada aceasta, era către 
sfârşitul verii, dormea dimineaţa târziu, se scula şi se ducea 
în oraş la bibliotecă să ia o carte, mânca la prânz acasă, 
citea pe veranda dinspre stradă până îl apuca plictiseala şi 
după aceea se ducea iar în oraş, ca să-şi petreacă îa sala de 
biliard, întunecoasă şi răcoroasă, cele mai calde ore din zi. 
Îi plăcea să joace biliard. 

Seara exersa la clarinet, hoinărea prin oraş, citea şi după 
aceea se culca. Pentru cele două surori mai mici ale lui 
rămăsese totuşi un erou. Dac-ar fi vrut, maică-sa i-ar fi adus 
micul dejun la pat. Adeseori venea când el mai stătea în pat 
şi-l ruga să-i povestească cum a fost în război, dar nu-l 
asculta niciodată cu atenţie. Pe tatăl lui nu-l interesau de loc 
poveştile astea. 

Înainte de a pleca în război, lui Krebs nu i se dăduse 
niciodată voie să conducă maşina familiei. 

— Tatăl său ţinea o agenţie imobiliară şi voia să aibă 
maşina la îndemână în caz că ar fi trebuit să-şi ducă la ţară 
clienţii, să le arate vreun teren sau vreo fermă. Maşina era 
parcată întotdeauna în faţa clădirii lui First National Bank, 
în care, la etajul doi, era biroul tatălui său. Nu-şi luaseră 
altă maşină nici acum, după război. 


În oraş nu se schimbase nimic, în afara fetelor, care se 
făcuseră mari. Trăiau însă într-o lume atât de complicată de 
existenţa unor prietenii de mult închegate şi a unor 
rivalități mereu schimbătoare, încât Krebs nu se simţea nici 
atât de energic şi nici atât de curajos ca să pătrundă 
înăuntrul ei. Îi plăcea totuşi să le privească. Erau atât de 
multe fete drăguţe. Aproape toate aveau părul tăiat scurt. 
Când plecase, numai fetiţele sau fetele de moravuri uşoare 
purtau părul scurt. Toate purtau sweatere şi bluze cu 
gulerul rotund, olandez. Aşa era moda. Îi plăcea să le 
privească de pe veranda dinspre stradă cum se plimbau pe 
celălalt trotuar, îi plăcea să se uite la ele cum se plimbă în 
umbra copacilor, îi plăceau gulerele lor olandeze, care se 
vedeau pe deasupra sweaterelor. Îi plăceau ciorapii lor de 
mătase şi pantofii lor cu tocuri joase, îi plăcea cum erau 
pieptănate şi cum mergeau. Când se plimba prin oraş, 
fetele nu-l prea atrăgeau. Nu-i plăceau când le vedea în 
cofetăria Grecului. De fapt nici nu prea le dorea. Erau prea 
complicate. La mijloc era însă altceva. Vag, ar fi vrut să aibă 
o prietenă, dar nu voia să lupte ca să şi-o câştige. I-ar fi 
plăcut să aibă o prietenă, dar nu voia să-şi piardă prea 
multă vreme ca s-o cucerească. Nu voia să se bage în tot 
felul de intrigi şi manevre diplomatice. Nu voia să fie obligat 
să facă curte. Nu mai voia să spună minciuni. Nu făcea. 

Nu voia să accepte nici un fel de urmări. Nu voia să mai 
ştie de ele. Voia să trăiască de aci înainte fără nici un fel de 
urmări. Şi de fapt nici nu simţea nevoia să aibă o prietenă. 
Treaba asta o învățase în armată. Era cu totul normal să zici 
că nu mai poţi trăi fără o fată. Mai toţi spuneau asta. Dar nu 
era adevărat. N-aveai nevoie de nici o fată. Aici ei a tot 
hazul. Mai întâi venea unul şi se lăuda că fetele nu-i spun 
nimic, că nu se gândeşte la ele niciodată şi că-l lasă absolut 
rece. Apoi venea altul şi se lăuda că nu se poate lipsi de ele, 
că are nevoie de ele mereu şi că fără o fată în pat nu poate 
trăi. Totul era însă o minciună. Şi într-un caz şi într-altul. N- 
aveai nevoie de nici o fată dacă nu te gândeai la asta. 


Treaba asta o învățase în armată. Şi apoi, mai devreme sau 
mai târziu, tot te alegeai cu una. Când eşti copt pentru aşa 
ceva, găseşti una întotdeauna. Nu trebuie să te gân-dcşti 
cum o să fie. Mai devreme sau mai târziu, vine şi asta. 
Treaba asta o învățase în armată. 

Fireşte că i-ar fi plăcut să aibă o prietenă dacă ar fi venit la 
el şi n-ar fi vrut să stea de vorbă. Dar aici, acasă, totul era 
prea complicat. Ştia că n-ar mai fi putut încerca asta 
niciodată. Nu merita nici o osteneală. Asta era cu 
franţuzoaicele sau cu nemţoaiceje. Nu era nevoie de atâta 
pălăvrăgeală. Nici nu puteai vorbi prea mult şi nici n-aveai 
nevoie să vorbeşti. Totul era simplu şi te-nţelegeai de 
minune. Se gândi cum fusese în Franţa şi apoi se apucă să 
se gândească şi cum a fost în Germania, în general, în 
Germania îi plăcuse mai mult. Nu voise să plece din 
Germania. Nu voia să se întoarcă acasă. Şi totuşi, venise 
acasă. Şedea pe veranda dinspre stradă. 

Îi plăceau fetele care se plimbau pe celălalt trotuar, îi 
plăceau cum arată mai mult decât oricare franţuzoaică sau 
nemţoaică. Dar lumea în care trăiau ele nu era şi lumea lui. 
I-ar fi plăcut să fie prieten cu una din ele. Dar nu făcea să 
încerci aşa ceva. Şi erau atât de drăguţe, îi plăceau cum 
arată, îi atrăgeau. Dar nu suporta pălăvrăgeala. Nu o dorea 
în mod deosebit pe vreuna din ele. Îi plăcea totuşi să le 
privească. Nu, nu face. Nu acuma, când lucrurile încep iar 
să fie cum trebuie. 

Şedea acolo pe verandă şi citea o carte despre război. Era 
o lucrare de istorie, în care se vorbea despre toate luptele 
ia care luase şi el parte. Nu mai citise până atunci o carte 
atât de pasionantă. I-ar fi plăcut să aibă mai multe hărţi. Un 
sentiment plăcut îl năpădi la gândul lucrărilor de istorie cu 
hărţi la scară mare pe care avea să le citească de acum 
înainte. Acum învăţa şi el cu adevărat ce e războiul. Fusese 
un soldat cum scrie la carte. Asta era totuşi altceva. Într-o 
dimineaţă, la vreo lună după ce se-ntorsese acasă, maică-sa 
intră în camera lui şi se aşeză pe pat. Îşi tot netezea şorţul. 


— Aseară am vorbit cu tatăl tău, Harold, zise ea şi e cu 
totul de acord să-ţi dea maşina ca să te plimbi cu ea serile. 

— Daa? Făcu Krebs pe jumătate treaz. Să mă plimb cu 
maşina? Daa? 

— Da. Tatăl tău se gândea mai demult că ai putea lua 
maşina când vrei să te plimbi seara prin oraş, dar de vorbit 
am vorbit doar aseară. 

— Pariez că tu l-ai împins s-o facă, spuse Krebs. 

— Nu. Dimpotrivă, tatăl tău mi-a propus să discutăm 
despre această chestiune. 

— Daa? Pariez totuşi că tu l-ai hotărât s-o facă, zise Krebs 
şi se ridică în capul oaselor. 

— Nu cobori să-ţi iei micul dejun, Harold? Îl întrebă maică- 
sa. 

— Mă-mbrac şi vin. 

Maică-sa plecă şi în timp ce se spăla, se bărbierea şi se 
îmbrăca pentru a cobori în sufragerie să-şi ia micul dejun, o 
auzi prăjind ceva la bucătărie. 

Mânca şi soră-sa îi aduse corespondenţa. 

— Iată-l şi pe Hare. Ce ţi s-a întârnplat, Somno-rilă? De ce 
te-ai mai sculat? 

Krebs o privi lung. O iubea. Era sora la care ţinea cel mai 
mult. 

— Ai ziarul de azi? O întrebă el. 

Fata îi dădu The Kansas City Star şi Krebs scoase 
banderola de hârtie cafenie şi deschise ziarul la pagina 
sportivă, îl îndoi şi-l rezemă de cana cu apă, punând farfuria 
cu fiertura de cereale în faţă, ca să-i ţină drept. Aşa îl putea 
citi în timp ce mânca. 

— Harold, se ivi maică-sa în pragul bucătăriei, Harold, te 
rog să nu boţeşti ziarul. Tatăl tău nu poate citi ziarul dacă-i 
boţit. 

— N-o să-l boţesc, zise Krebs. 

Sora sa se aşezase la masă şi se uita 'la el cum citeşte. 

— După amiază jucăm baseball pe pajiştea şcolii, îi zise ea. 
Eu-s la aruncat. 


— Grozav, zise Krebs. Şi eşti în forma? 

— Arunc mai bine decât mulţi băieţi. Şi U toţi leziccătu 
m-ai învăţat. Celelalte fete nu fac prea multe parale. 

— Zău? 

— Le-am zis fetelor că eşti drăguţul meu. Nu-i aşa că eşti 
drăguţul meu, Hare? 

— Mai e vorbă? 

— Şi nu se poate ca fratele să-ţi fie drăguţ, pur şi simplu 
pentru că ţi-e frate? 

— Ştiu şi eu? 

— Trebuie să ştii. Dacă aş fi de ajuns de mare şi ai vrea, n- 
ai putea să fii drăguţul meu? 

— Desigur. Gata, eşti drăguţa mea. 

— Chiar sunt drăguţa ta? 

— Desigur. 

— Mă iubeşti? 

— Ohoho. 

— Şi o să mă iubeşti întotdeauna? 

— Fireşte. 

— Vii să mă vezi jucând baseball? 

— Poate. 

— O, Hare, nu mă iubeşti. Dacă m'-ai iubi, ai ţine să vii să 
mă vezi cum joc. 

Mama lui Krebs intră în sufragerie. Venea din bucătărie, 
aducând o farfurie cu două ochiuri cu costiţă şi ofarfurie cu 
colţunaşi umpluţi cu hrişcă. 

— Du-te, Heâen, zise ea. Vreau sa vorbesc cu Ha rolei. 

Puse farfuria cu ochiuri în faţa lui Krebs şi aduse o cană cu 
sirop de arțar pentru colţunaşi. Apoi se aşeză la masă, în 
faţa lui Krebs. 

— Ce-ar fi, Harold, să laşi puţin ziarul deoparte? Krebs 
împături ziarul şi-l puse deoparte. 

— Te-ai hotărât ce ai de gând să faci, Harold? Îl întrebă 
maică-sa, scoţându-şi ochelarii de pe nas. 

— Nu, zise Krebs. 


— Nu crezi c-ar fi timpul s-o faci? Maică-sa nu-i vorbea din 
meschinărie, ci părea într-adevăr să fie necăjită. 

— Nu m-am gândit la asta, zise Krebs. 

— Dumnezeu are de lucru pentru fiecare om, spuse maică- 
sa. În împărăţia Lui nu-i loc pentru cei ce trândăvesc. 

— Eu nu trăiesc în împărăţia Lui. 

— Toţi trăim în împărăţia Lui. Încurcat, Krebs se-nfurie, ca 
de obicei. 

— M-am frământat atât clc mult din cauza ta, Harold, 
continuă maică-sa. Ştiu că te-au încercat multe ispite şi ştiu 
cât de slabi sunt bărbaţii, îmi aduc aminte ce ne povestea 
iubitul tău bunic, tatăl meu, despre războiul civili şi de 
aceea m-am rugat pentru tine. Mă rog pentru tine, Harold, 
toată ziua. 

Krebs se uita la costiţa grasă care se sleia în farfurie. 

— Şi tatăl tău e necâjit, continuă maică-sa. 1 'se pare că nu 
mai ai nici un fel de ambiţie, că n-ai nici un scop în viaţă. 
Charley Simmons, care-i de vârsta ta, are o slujbă bună şi în 
curând o să se căsătorească. Toţi băieţii s-au aranjat, toţi 
vor să ajungă undeva şi-ţi poţi da seama şi tu că băieţi ca 
Simmons vor face, fără în'doială, cinste societăţii. Krebs 
tăcea. 

— Nu te uita aşa la mine, Harold, îi spuse maică-sa. Ştii că 
te iubim şi-ţi spun lucrurile astea numai spre binele tău. 
Tatăl tău nu vrea să-ţi stân-jenească libertatea. El e de 
părere că ar trebui să ai voie să conduci maşina. Dacă ai 
vrea să te plimbi cu maşina cu vreo fată drăguță, nu ne-ar 
face decât plăcere. Vrem să te bucuri de viaţă. Dar trebuie 
să te hotărăşti, Harold, să te apuci de lucru. Iatăl tău n-are 
nici o preferinţă. Cum spune el, orice muncă este onorabilă. 
Dar trebuie să începi prin a face ceva. M-a rugat pe mine 
să-ţi vorbesc în dimineaţa asta şi după aceea poţi să te duci 
să vorbeşti cu el la birou. 

1 Război dus între statele din nordul S. U. A. (Uniunea 
Nordului) şi cele din Sud (Confederaţia Sudului) în 
perioada 1861 - 1S&5, pentru abolirea sclaviei şi 


soluţionarea altor divergențe economice. Victoria Uniunii 
antisclavagiste a Nordului a dus la victoria modului de 
producţie capitalist asupra modului de producţie feuda], 
caracteristic pentru marile latifundii din Sud. 

— Asta-i tot? Zise Krebs. 

— Da. Nu o iubeşti pe mama ta, dragul meu băiat? 

— Nu, zise Krebs. 

Din cealaltă parte a mesei, maică-sa se uită lung la el. 
Ochii îi străluceau, începu să plângă. 

— Nu iubesc pe nimeni, spuse Krebs. 

N-avea nici un rost. Nici nu putea să-i spună, nici nu putea 
s-o facă să-nţeleagă despre ce e vorba. Făcuse o prostie că-i 
spusese ce i-a spus. O jignise numai. Se duse la ea şio luă 
de braţ. Plângea cu capul în mâini. 

— N-am vrut să spun asta, zise el. Mă supărase numai 
ceva. N-am vrut să spun că nu te iubesc. 

Mama lui continua să plângă. Krebs o luă după umeri. 

— Nu mă crezi, mamă? 

Mama lui clătină din cap. 

— Te rog, te rog, mamă. Ile rog, crede-mă. ' 

— Bine, spuse maică-sa cu glasul întretăiat de plâns. Îşi 
ridică ochii spre el. Te cred, Harold. 

Krebs o sărută pe cap. Mama se-ntoarse spre el. 

— Sunt mama ta, zise ea. Când erai mic de tot te-am 
purtat lângă inima mea. 

Lui Krebs i se făcu rău şi-l năpădi o senzaţie vagă de 
greață. 

— Ştiu, mămico, spuse el. Am să-ncerc să fiu pentru-tine 
un fiu bun. 

— Nu vrei să-ngenunchem şi să te rogi împreună cu mine, 
Harold? 

Îngenuncheară lângă masa din sufragerie şi mama lui 
Krebs începu să se roage. 

— Hai, roagă-te şi tu, Harold, îl îndemnă ea. 

— Nu pot, zise Krebs. 

— Încearcă, Harold. 


— Nu pot.,.; «; - 

— Vrei să mă rog eu pentru tine? 

— Da. 

Aşa că maică-sa se rugă pentru el şi după aceea se 
ridicară de jos şi Krebs o sărută pe maică-sa şi plecă de 
acasă, încercase să se ferească de toate complicațiile astea. 
Şi totuşi, nimic din toată povestea asta nu-î mişcase. Îi 
păruse rău că maică-sa se necăjeşte atâta şi de aceea o 
minţise. Avea să plece la Kansas City să-şi caute o slujbă şi 
atunci o să fie mulţumită. Poate c-o să-i mai facă o scenă 
înainte de a pleca. N-o să se mai ducă pe la taică-său la 
birou. De data asta o s-o lase baltă. Voia să ducă o viaţă 
lipsită de orice complicaţii. Şi era cât pe-aci să reuşească. 
Acuma însă totul se terminase. O să se ducă s-o vadă pe 
Helen jucând baseball pe pajiştea şcolii. 

O OPERAȚIE SIMPLAI 

De partea cealaltă a văii Ebrului se înălţau munţii albi şi 
prelungi. De partea asta nu se simţea nici; un pic de 
răcoare, nu se zărea nici un copac, iar gara dintre cele 
două linii de cale ferată se afla în plin soare. Un petic de 
umbră caldă se lungea pe' după clădirea gării şi în faţa uşii 
deschise a bufetului atârna o perdea din mărgele de 
bambus, ca să nu intre muştele. Americanul şi fata şedeau 
la o masă, afară la umbră. Era o căldură înăbugşitoare,! Şi 
expresul de Barcelona trebuia să sosească peste! Patruzeci 
de minute. Oprea două minute în haltă şi apoi pleca mai 
departe, spre Madrid. 

— Ce-am putea bea? Întrebă fata. 

Îşi scosese pălăria şi o pusese pe masă. 

1 în original, titlul ar 'suna astfel: „Munţi care arata a! 
Nişte elefanţi albi”. 

— Li tare cald, zise bărbatul. 

— Sa bem o bere. 

— Dos cervezaii |, spuse bărbatul prin perdea. 

— Mari? Întrebă din uşă o femeie. 

— Da, doua mari. 


Femeia aduse două pahare cu bere şi două suporturi de 
pâslă. Puse suporturile şi paharele de bere pe masă şi se 
uită la cei doi. Fata privea înspre lanţul de munţi, în lumina 
soarelui, munţii erau albi, iar pământul, uscat şi cenuşiu. 

— Parc-ar fi nişte elefanţi albi, spuse ea. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva, zise omul, şi-şi bău 
berea. 

— Eram sigură că n-ai văzut. 

— Aş fi putut totuşi să văd. Aşa că siguranţa ta nu 
dovedeşte nimic. 

Fata se uită la perdeaua de mărgele. 

— E scris ceva pe ea. Ce scrie? 

— Anis del Toro”. Numele unei băuturi. 

— Ce-ar fi să vedem ce gust are? 

— Chelner, strigă bărbatul prin perdea. Femeia veni la ei. 

— Patru reales 2, zise ea. 

— Dă-ne două „Anis del Toro”. 

— Cu apă? 

— Să-i pună şi apă? 

— Nu ştiu, spuse fata. E bun. cu apă? 

Două pahare cu bere (sp.). 1 Moneda spaniolă. 

— E foarte bun. 

— Cu apă? Întrebă femeia. 

— Da, cu apă. 

— Are gust de mentă, zise fata şi puse paharul pe masă. 

— Aşa se-ntâmplă cu toate. 

— Da, zise fata. Toate au gust de mentă. Mai ales lucrurile 
pe care le-ai aşteptat multă vreme; cum ar fi absintul de 
pildă. 

— Oh, termină odată. 

— Tu ai început, zise fata. Eu mă amuzam. Mă distram de 
minune. 

— Bine, atunci, hai să încercăm să ne distrăm. 

— Foarte bine. Asta şi-ncercam. Ziceam că munţii arară ca 
nişte elefanţi albi. Nu-i o idee deşteaptă? 

— Este. 


— Am vrut să văd şi eu ce gust are băutura asta nouă. Că 
asta-i cam tot ce facem... ne uităm în jurul nostru şi bem 
mereu alte băuturi. 

— Să zicem. 

Fata se uită înspre munţi. 

— Ce munţi frumoşi, zise ea. De fapt, nu prea arată a 
elefanţi albi. Mă gândeam mai ales la culoarea pielii lor, aşa 
cum se vede printre copaci. 

— Mai bem ceva? 

— Da. 

O adiere caldă împinse spre masă şirurile dej mărgele. 

— Berea e bună şi rece, spuse bărbatul. 

“c piaiui e, zise fata. 

— De fapt e o operaţie grozav de simplă, Jig, zise bărbatul. 
Şi de fapt nici nu e operaţie. 

Fata se uită în jos, la pământul în care se înfundau 
picioarele mesei. 

— Ştiam că n-ai să te opui, Jig. Nici nu e cine ştie ce. Îţi 
suflă numai aer înăuntru. 

Fata nu zicea nimic. 

— O să merg cu tine şi-o să stau tot timpul cu ţine. [i se 
suflă numai aer înăuntru şi după aceea totul e perfect 
normal. 

— Şi după aceea ce-o să facem? 

— După aceea, o să, ne simţim foarte bine. Ca şi până 
acuma. 

— Şi ce te face să crezi asta? 

— Păi ăsta e singurul lucru care ne chinuie. Singurul lucru 
care ne face să nu fim fericiţi. 

Fata se uită la perdeaua de mărgele, întinse mâna şi apucă 
două şiraguri de mărgele. 

— Şi crezi că după aceea o să ne simţim iar bine şi o să fim 
iar fericiţi? 

— Sunt convins c-aşa o să fie. N-ai de ce să-ţi fie teamă. 
Am cunoscut o mulţime de oameni care au făcut treaba 
asta. 


— Şi eu, zise fata. Şi după aceea au fost cu toţii cum nu se 
poate mai fericiţi. 

— Bine, spuse bărbatul, dacă nu vrei s-o faci nu te sileşte 
nimeni. Dacă nu vrei, nu te oblig. Ştiu însă că e un lucru 
foarte simplu. 

— Şi chiar vrei s-o fac? 

— Cred că e cel mai bun lucru pe care l-ai putea face. Dar 
nu ţin s-o faci dacă într-adevăr nu vrei. 

— Şi dacă o fac, ai să fii fericit şi totul va fi ca şi până 
acuma şi ai să mă iubeşti? 

— Dar te iubesc şi acuma. Ştii bine că te iubesc. 

— Ştiu. Dar dacă o fac, o să-ţi placă să spun că munţii 
seamănă cu nişte elefanţi albi? 

— O să-mi placă foarte mult. Îmi place şi-acuma, dar nu 
pot să mă gândesc la asta. Ştii cum sunt când sunt necăjit. 

— Şi dacă o fac, n-ai să mai fii necăjit? 

— Din pricina asta n-am să fiu necăjit, pentru că e un lucru 
foarte simplu. 

— Atunci, o fac. Pentru că mie mi-e tomna. 

— Ce vrei să spui?! 

— Puțin îmi pasă ce se întâmpâă cu mine. 

— Ei bine, mie îmi pasă. 

— O, da. Dar mie nu-mi pasă. Şi-am s-o fac şi totul va fi 
bine şi frumos. 

— Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu vreau s-o faci. 

Fata se ridică şi se duse spre celălalt capăt al peronului. Pe 
malul celălalt, de-a lungul Ebrului, se vedeau lanuri de grâu 
şi copaci. Departe, departe, dincolo de fluviu, se-nălţau 
munţii. Umbra unui nor trecu peste lanurile de grâu şi fata 
se uita printre copaci la apa fluviului. 

— Şi când te gândeşti că ne-am putea bucura de toate 
lucrurile astea, spuse ea. Şi când te gândeşti că ne-am 
putea bucura de toate şi că pe zi ce trece facem totul ca 
lucrul ăsta să fie din ce în ce mai puţin posibil. 

— Ce-ai zis? 

— Ziceam că ne-am putea bucura de toate. 


— Ne putem bucura de toate. 

— Nu, nu putem. 

— Putem să ne bucurăm de tot ce există pe lume. 

— Nu, nu putem. 

— Putem merge oriunde. 

— Nu, nu putem. Lumea nu mai e a noastră. 

— Ba e a noastră. 

— Nu, nu e. Şi o dată ce ţi-au luat-o, nu ţi-o mai dau înapoi 
niciodată. 

— Da, dar nu ne-a luat-o nimeni. 

— Bine, aşteaptă şi-ai să vezi. 

— Vino înapoi la umbră, zise el. N-are rost să te superi în 
halul ăsta. 

— Nu mă supăr de loc, spuse fata. Ştiu numai cum arată 
lucrurile. 

— Nu vreau să faci nici un lucru pe care să-l regreţi după 
aceea... 

— Sau care să-mi facă rău, îl întrerupse fata. Ştiu. Ce-ar fi 
să mai bem o bere? 

— Bem. Dar trebuie să-ţi dai seama că... 

— Îmi dau seama, zise fata. N-am putea să tăcem oleacă? 

Şedeau la masă, şi fata privea munţii de dincolo de coasta 
pustie a văii, iar bărbatul se uită întâi spre ea şi apoi spre 
masă. 

— Trebuie să-ţi dai seama, zise el, că nu ţin s-o faci dacă 
nu vrei. Sunt cu totul de acord să accept această idee dacă 
ție-ţi spune ceva. 

— Şi ţie nu-ţi spune nimic? Am putea foarte bine să ne 
înţelegem ca şi până acum. 

— Fireşte că-mi spune. Dar eu nu vreau pe nimeni 
altcineva decât pe tine. Pe nimeni altcineva. Şi ştiu căe un 
lucru foarte simplu. 

— Da, tu ştii că e foarte simplu. 

— Poţi spune ce vrei, dar eu ştiu asta bine. 

— N-ai vrea să faci ceva pentru mine? 

— Pentru tine sunt în stare să fac orice. 


— Atunci, n-ai vrea te rog te rogte rogterogterogte rog 
te rog să taci? 

Bărbatul tăcu şi-şi îndreptă privirea spre bagajele aşezate 
lângă zidul gării. Pe valize erau lipite etichetele tuturor 
hotelurilor în care-şi petrecuseră nopţile. 

— Dar eu nu vreau s-o faci, zise el. Mi-e totuna dacă o faci 
sau nu. 

— Să ştii că ţip, zise fata. 

Femeia se ivi de după perdea cu două pahar-;: de * bere, 
pe care le puse pe suporturile de pâslă umede... 

— Trenul soseşte în cinci minute, spuse ea în j spaniolă. 

— Ce-a zis? Întrebă fata. 

— Că trenul soseşte în cinci minute. Fata îi zâmbi femeii, 
ca să-i mulţumească. 

— Ar fi bine să duc bagajele pe celălalt peron] zise 
bărbatul. 

— Bine. După aceea vino să ne terminăm berea. 

Bărbatul luă cele două valize grele, străbătu peronul, ocoli 
clădirea gării şi le aşeză pe peronul opus. Apoi se uită în 
lungul liniei, să vadă dacă vine trenul, Dar nu se zărea 
NIMIC. 

Întorcându-se, trecu prin sala bufetului, în care oamenii 
stăteau şi beau aşteptând trenul. Bău un anis la bar şi se 
uită în jur. Oamenii aşteptau liniştiţi trenul. leşi, dând la o 
parte perdeaua de mărgele. Fata şedea la masă şi-i zâmbi. 

— "Te simţi mai bine? 

— Excelent. N-am nimic. Mă simt excelent. 

UCIGAŞII. 

Uşa restaurantului lui Henry se deschise şi doi bărbaţi 
intrară în local. Se aşezară în faţa barului. 

— Ce doriţi? Îi întrebă George. 

— Nu ştiu, spuse unul dintre cei doi. Al, tu ce-ai vrea să 
mănânci? 

— Nu ştiu, zise Al. Nu ştiu ce-aş vrea să mănânc. Afară se- 
ntunecă. În faţa vitrinei se aprinse un felinar. Cei doi 
bărbaţi aşezaţi în faţa barului se uitau peste lista de 


mâncare. De la celălalt capăt al barului, Nick Adams îi 
privea. Vorbea cu George când intraseră cei doi. 

— Mie să-mi dai un file de porc cu sos de mere şi cartofi 
piure, zise primul. 

— Încă nu-i gata. 

— Atunci, de ce dracii îl mai puneţi pe listă 3 

— Fileul e pentru masa de seară. La ora şase vi-l Pot servi. 

George se uită la ceasul de pe peretele din spatele barului. 

— E abia cinci. 

— Ceasul. Arată cinci şi douăzeci, spuse cel de-al doilea. 

— Merge înainte cu douăzeci de minute. 

— Ducă-se dracului de ceas, zise primul. Ce-ai de 
mâncare? 

— Vă pot servi gustări de tot felul, spuse George. Ochiuri 
cu şuncă, ochiuri cu costiţa, ficat cu costiţă sau un cotlet. 

— Mie dă-mi nişte crochete de pui cu mazăre verde, sos 
creme şi cartofi piure. 

— Şi asta-i tot pentru masa de seară. 

— Va să zică, tot ce vrem să mâncăm e pentru masa de 
seară? Aşa se lucrează pe-aici? 

— Vă pot servi ochiuri cu şuncă, ochiuri cu costiţă, ficat... 

— Mie dă-mi ochiuri cu şuncă, zise omul căruia celălalt îi 
spusese Al. 

Purta pălărie tare şi un pardesiu negru, încheiat la două 
rânduri. Avea o faţă mică şi albă şi-şi ţinea buzele strânse. 
La gât avea un fular de mătase şi purta mănuşi. 

— Mie să-mi dai nişte ochiuri cu costiţă, spuse cel de-al 
doilea. 

Era cam de aceeaşi statură ca şi Al. Nu semănau la faţă, 
dar erau îmbrăcaţi ca doi gemeni. Amândoi purtau pardesie 
puţin cam prea strânse pe corp. 

Şedeau aplecaţi cu pieptul înainte şi ou coatele rezemate 
pe bar. 

— Ce-ai de băut? 

— Bere argintie, bevo şi ginger ale 1. 

— Te-am întrebat ce-ai de băut. 


— Ce v-am spus. 

— Vesel mai e şi oraşul ăsta, spuse celălalt. Şi cum îi 
spune? 

— Summit. 

— Ai auzit vreodată vorbindu-se de oraşul ăsta? Îl întrebă 
Al pe amicul lui. 

— Nu, zise amicul. 

— Şi seara ce faceţi pe-aici? Întrebă Al. 

— lau masa de seară, îi spuse amicul lui. Vin aici şi iau cu 
toţii faimoasa masă de seară. 

— Aşa e, zise George. 

— Şi după tine, e bine aşa, nu? Îl întrebă Al pe George. 

— Desigur. 

— Şi t-ei fi crezând un şmecher, nu? 

— Desigur. 

— Ei bine, nu eşti, zise cel de-al doilea. Al, tu ce crezi? 

— E un bleg, spuse Al. Se întoarse spre Nick. 

Cum te cheamă? 

— Adams. 

— Alt şmecher, zise Al. Nu-i aşa, Max, că e ud şmecher? 

1 Limonada cu ghimber. 

Asta e plin de şmecheri, zise Max. George puse pe bar cele 
două farfurii, una cu ochiuri cu şuncă, alta cu ochiuri cu 
costiţă. Alături * puse două farfurioare cu cartofi prăjiţi şi 
închise ghişeul dinspre bucătărie. 

— Care-i a ta? Întrebă AL 

— Ai şi uitat? 

— Ochiuri cu şuncă. 

— Aşa, băiatule, zise Max. 

Se aplecă şi luă farfuria cu ochiuri cu şuncă. Amândoi 
mâncau cu mănuşile pe mână. George se uita la ei cum 
mănâncă. 

— Şi la ce te chiorăşti aşa? Îl întrebă Max pe George. 

— La nimic. 

— Pe dracu. Te chiorai la mine. 

— Poate că băiatu a vrut să glumească, Max, spuse Al. 


George râse. 

— Tu să nu râzi, îi zise Max. Mă-nţelegi? Tu n-ai dreptul să 
râzi. 

— Bine, zise George. 

— Şi lui i se pare ca e bine, se-ntoarse Max spre Al. 1 se 
pare că-i bine. Asta-i bună. 

— Ce să mai vorbim, e un om cu păreri, zise Al. Continuară 
să mănânce. 

— Şi cum îl cheamă pe şmecheru de la capătul barului? Îl 
întrebă Al pe Max. 

— Hei, şmechere, îi zise Max lui Nick. Ia treci după bar 
lângă amicul tău. 

— Hemingway - Nuvele “rt 

— Da de ce i mtreoa. O.mv. Iv. 

— Aşa. 

— Treci mai bine după bar, măi băiete, zise Al. 

Nick trecu după bar. 

— Da de ce? Întrebă George. 

— Nu te priveşte pe tine, zise Al. Cine-i în bucătărie? 

— Negrul. 

— Cine-i ăsta, negrul? 

— Negrul care găteşte mâncarea. 

— Spune-i să vină aici. 

— Ce ţi-a venit? 

— Spune-i să vină aici. 

— Dar unde crezi că te afli? 

— Ştim al dracului de bine unde ne aflăm, zise omul căruia 
i se spunea Max. Avem noi mutre de proşti? 

— Hai, că vorbeşti prostii, îi zise Al. Ce dracu te-ai apucat 
să discuţi cu mucosu ăsta? Ia ascultă, îi spuse el lui George, 
zi-i negrului să vină aici. 

— Ce vreţi să-i faceţi? 

— Nimic. Pune-ţi căpăţâna la treabă, băiete. Ce să-i facem 
unui negru? 

George deschise ghişeul dinspre bucătărie. 

— Şam, zise el. Vino o clipă aici. 


Uşa bucătăriei se deschise şi negrul intră în restaurant. 

— Ce este? Întrebă el. 

Cei doi oameni de după bar îi aruncară o privire. 

— Nimic, cioroiuâe. Stai acolo, zise Al. 

În picioare, cu şorţul încins pe dinainte, Şam, negrul, se 
uită la cei doi oameni din faţa barului. 

— Da, domnule, zise el. Al cobori de pe scaun *. 

— Eu o să mă duc în bucătărie cu negrul şi cu şmecherul 
ăstălalt, zise el. Hai, cară-te-n bucătărie, cioroiuâe. Şi tu, 
şmechere. 

Al se duse după Nick şi după Şam, bucătarul, în bucătărie. 
Uşa se-nchise după ei. Numitul Max şedea în faţa lui 
George. Nu se uita la el, ci la oglinda prelungă din spatele 
barului. Localul fusese transformat din bar în restaurant. 

— Şi-acuma, şmechere, zise Max uitându-se în oglindă, de 
ce taci? 

— Ce-nseamnă toată povestea asta? 

— Hei, Al, strigă Max, şmecherul ăsta de-aici vrea să ştie 
ce-nseamnă toată povestea asta. 

— Şi de ce nu-i spui? Se auzi glasul lui Al din bucătărie. 

— Şi tu ce crezi c-o fi însemnând toată povestea asta? 

— Nu ştiu. 

— Dar ce crezi? 

Max se uita într-una în oglindă. 

— Mai bine n-aş spune. 

— Hei, Al, şmecherul ăsta zice că mai bine n-ar spune ce 
crede că-nseamnă toată povestea asta. 

— Bine, am auzit, zise Al din bucătărie. 

1 E vorba de scaunele înalte care sunt aşezate în faţa 
barului. 

M itrebă 

pe ei: TW. S-E =, = „= yl-ipropuse < 
""raikK” e”"CI>RW4ţ” un borcan de sos de tomate. /-* 
«po, sk-4 

LN i George. -. «e «, «ce e cu". “lui G,„n- ll m 
erf' uz*set.1 din bucătărie - O să-l omorâm ca să-i facem un 


ANY 


serviciu unui 

*, '. Ecevamaiinc*lo şi tu, Max, treci prieten. Chiar aşa, 
şmechere, ca să facem un serviciu ceva mai la stingă. 

—." unui prieten. 

— Gura, zise Al din bucătărie. Vorbeşti al dracului de mult. 

— Păi, ca să-l distrez pe şmecheru ăsta. Nu-i aşa? 

— Vorbeşti al dracului de mult, zise Al. Negrul şi 
şmecherul meu se distrează singuri. l-am legat ca pe două 
călugăriţe. 

— Vrei să zici c-ai fost la vreo mânăstire? 

— Mai ştii? 

— Ai fost. Poate la vreo sinagogă. George se uită la ceas. 

— Dacă vine cineva îi spui că bucătarul e plecat şi dacă nu 
se lasă păgubaş, îi spui că te duci tu să găteşti. Ai înţeles, 
şmechere? 

— Bine, am înţeles, zise George. Şi după aceea ce-o să 
faceţi cu noi? 

— Depinde, zise Max. Asta nu se poate şti niciodată 
dinainte. 

George se uită la ceas. Era şase şi-un sfert. Uşa dinspre 
stradă se deschise. Un vatman intră în restaurant. 

— Hello, George, zise el. Pot să mănânc ceva? 

— Şam e plecat, spuse George. Se-ntoarce într-o jumătate 
de ceas. 

— Atunci, mă duc în altă parte, zise vatmanul. George se 
uită la ceas. Era şase şi douăzeci. 

W — 

Parcă era un fotograf care se pregătea să facă o poză. 

— Ia zi, şmechere, spuse Max. Şi acuma ce crezi c-o să se- 
ntâmple? 

George tăcu. 

— O să-ţi spun eu. O să-l curăţăm pe-un suedez, j Cunoşti 
cumva un suedez solid cu numele de Ole i Andreson? 

— Da. 

— Vine aici să mănânce în fiecare seară, nu-i aşa? 

— Câteodată vine. 


— Pe la şase, nu? 

— Dacă vine. 

— Asta ştim, şmechere, zise Max. Altceva mai ştii? Te duci 
vreodată la cinema? 

— Câteodată. 

— Ar trebui să te duci mai des. Unui şmecher ca tine, 
cinematograful i-ar prinde bine. 

— De ce vreţi să-l omorâţi pe Ole Andreson? Ce v-a făcut? 

— Nici n-a avut când să ne facă ceva. Nu ne-a văzut 
niciodată la faţă. 

— Şi-o să ne vadă doar o singură dată, zise din bucătărie. 

Vărat gentleman. 

— Ştia că-i zbor creierii, spuse Al din bucătărie. 

— Nu, zise Max. Nu din cauza asta. Aşa e el. E un băiat 
drăguţ, îmi place. 

La şase şi cincizeci şi cinci de minute, George spuse: 

— Nu mai vine. 

L, f între timp, intraseră în restaurant încă doi clienţi. 
Prima dată, George se duse în bucătărie şi făcu un sandvici 
cu ouă cu şuncă pentru un om care voia să-l ia cu ella 
drum. În bucătărie, Al, cu pălăria tare dată pe ceafă, şedea 
lângă ghişeu pe-un scaun de' spătarul căruia se rezema 
țeava retezată a unei puşti de vânătoare. Pe jos, într-un colţ, 
Nick şi cu bucăta-j rul şedeau 'egaţi spate-n spate, în gură 
cu câte-un căluş făcut dintr-un şervet. George făcu 
sandviciul, îl înveli în hârtie pergament, îl puse într-o 
pungă, îl aduse în local şi omul plăti şi plecă. 

— Şmecheru ăsta se pricepe la toate, zise Max. Ştie să 
gătească şi multe alte lucruri. O s-o faci fericită, băiete, pe 
fata pe care-ai s-o iei de nevastă. 

— Daa? Făcu George. Amicul vostru Ole Andre-son n-are 
de gând să vină. 

— Îi mai dăm zece minute, zise Max. 

Max se uita atent la oglindă şi la ceas. Acele ceasului 
arătară ora şapte şi apoi şapte şi cinci minute] 

— Hai, Al, zise Max. Să mergem. Nu mai 


— Să-i mai dăm cinci minute, zise Al din cătărie. 

” în aceste cinci minute intră în local un alt client şi 
George îi spuse că bucătarul e bolnav. 

— Atunci, ce dracu nu angajaţi un altul? Întrebă omul. Păi 
ce-i aici, nu restaurant? 

Plecă. 

— Hai, Al, zise Max. 

— Ce facem cu cei doi şmecheri şi cu cio-roiul ăla? 

— Lasă-i în pace. 

— Crezi că-i bine aşa? 

— Da. Gata, am terminat cu povestea asta. 

— AMie_ nu-mi place treaba asta, zise Al. Treabă 3e 
mântuială. Vorbeşti prea mult. 

— Ei şi ce? Zise Max. Trebuie să ne mai şi Histrăm, nu? 

— Totuşi, vorbeşti prea mult, spuse Al. 

leşi din bucătărie. Ţeava retezată a puştii de vânătoare îi 
umfla uşor pieptul pardesiului, prea strimt, îşi netezi 
pardesiul cu mâinile înmănuşate. 

— Sal'tare, băiete, îi zise el lui George. Ai un noroc chior. 

— Asta aşa e, zise Max. Ar trebui să joci la. Curse, băiete. 

Cei doi ieşiră din local. George se uită după ei, urmărindu-i 
cu privirea prin vitrină, cum trec pe sub felinar şi 
traversează strada. Cu pardesiele lor strâmte şi cu pălăriile 
tari, aveau aerul unor actori de revistă. George se duse la 
bucătărie şi-i dezlegă |>e Nick şi pe bucătar. 

— Jviie mi-ajunge povestea asta, zise ăam, du-cătarul. Mi- 
ajunge. 

Nick se sculă de jos. Pentru prima dată i se pusese un 
căluş în gură. 

— Ei, făcu el. Ce dracu a mai fost şi asta? Încerca s-o facă 
pe curajosul. 

— Voiau să-l omoare pe Ole Andreson, zise George. Voiau 
şă-l împuşte dacă venea să ia masa. 

— Pe Ole Andreson? 

— Da, da. 

Bucătarul îşi pipăia colţurile gurii cu degetul cel mare. 


— Au plecat? Întrebă el. 

— Mda, zise George. Au plecat. 

— Nu-mi place povestea asta, spuse bucătarul. Nu-mi 
place de loc. 

— Ştii ce? Îi spuse George lui Nick. Ar fi bine să te duci la 
Ole Andreson. 

— Mă duc. 

— Ar fi mai bine să nu te-amesteci în povestea asta, zise 
Şam, bucătarul. Mai bine ai sta deoparte. 

— Dacă nu vrei, nu trebuie să te duci, zise George. 

— Nu te băga în povestea asta, că n-o să iasă bine, zise 
Şam, bucătarul. Lasă-te păgubaş. 

— Mă duc la el, îi zise Nick lui George. Unde stă? 

Bucătarul le întoarse spatele. 

— Tinerii ştiu întotdeauna mai bine ce trebuie să facă, 
spuse el. 

— Stă în gazdă la Hirsch, îi zise George Lui Nick. 

— Ala duc acolo. 

Afară, lumina felinarului strălucea printre ramurile 
desfrunzite ale unui copac. Nick o porni pe linia tramvaiului 
şi la primul felinar coti pe o stradă laterală. A treia casă de 
pe stradă era pensiunea Hirsch. Nick urcă două trepte şi 
sună. O femeie se ivi în uşă. 

— Ole Andreson e acasă? 

— Vrei să-l vezi? 

— Da, dacă e acasă. 

Nick o urmă pe femeie, urcă scara şi după aceea se opri la 
capătul coridorului. Femeia bătu în uşă. I- Cine-i acolo? 

— E cineva care vrea să vă vadă, Mr. Andreson, zise 
femeia. 

— Eu sunt, Nick Adams. 

— Intră. 

Nick deschise uşa şi intră în cameră. Ole Andreson stătea 
întins în pat, îmbrăcat. Fusese boxer de categorie grea şi 
era mai lung decât patul. Şedea culcat, cu capul rezemat pe 
două perne. Nu se uită la Nick. 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă el. 

— Eram la „Henry”, începu Nick şi au intrat doi ţipi şi ne- 
au legat, pe mine şi pe bucătar şi spuneau că o săte 
omoare. 

Aşa cum vorbea, parcă era un fleac. Ole Andreson tăcea. 

— Ne-au băgat în bucătărie, continuă Nick. Voiau să te- 
mpuşte când ai fi venit la cină. 

Ole Andreson se uita la perete şi nu zicea nimic. 

— George a fost de părere că ar fi bine să vin să-ţi spun ce- 
a fost. 

— În chestia asta sunt cu manile legate, zise Ole Andreson. 

— Să-ţi spun cum arătau. 

— Nu vreau să ştiu cum arătau, zise Ole Andreson. Se uita 
la perete, îţi mulţumesc că ai venit să-mi spui ce s-a 
întâmplat. 

— Pentru nimic. 

Nick se uita la omul acela voinic, care stătea lungit în pat. 

— Nu vrei să mă duc s-anunţ poliţia? 

— Nu. N-ajută la nimic. 

— 'Ţi-aş putea fi de folos cu ceva? 

— Nu. Nimic nu-mi poate fi de folos. 

— Poate că era numai o farsă. 

— Nu, nu e o farsă. 

Ole Andreson se întoarse cu faţa la perete. 

— Ce e mai râu, spuse el vorbind spre perete, ecănu mă 
pot hotări să ies din casă. Am stat în casă toată ziua. 

— N-ai putea pleca din oraş? 

— Nu, zise Ole Andreson. M-am săturat să tot alerg de 
colo până colo. 

L>e uită la perete. 

— Acuma, nu mai e nimic de făcut. 

— Şi nu se poate să aranjezi într-un fel lucrurile astea? 

— Nu. Am scrântit-o. Vorbea cu acelaşi glas monoton. Nu 
mai e nimic de făcut. După câtva timp o să mă hotărăsc şi 
eu să ies din casă. 

— Atunci, am plecat, mă duc la George, spuse Nick. 


— La revedere, zise Ole Andreson fără să se uite la Nick. 
Îți mulţumesc că ai venit. 

Nick ieşi din cameră, închise uşa şi-l mai văzu o dată pe 
Ole Andreson, cu hainele pe el, stând lung-it în pat şi 
uitându-se la perete. 

Jos, gazda îi spuse: 

— A stat închis în cameră toată ziua. Mi se pare că nu se 
simte bine. l-am zis: „Domnule Andreson, într-o zi frumoasă 
de toamnă cum e asta ar trebui să te duci să te plimbi”, dar 
el, nimic. 

— Nu vrea să iasă din casă. 

— Îmi pare rău că nu se simte bine, zise femeia. E un om 
tare cumsecade. Ştiţi, a fost boxer. 

— Ştiu. 

— N-ai zice, dacă n-ai vedea cum arată la faţă, spuse 
femeia. 

Stăteau şi vorbeau în faţa uşii dinspre stradă. 

— E un om foarte liniştit. 

— Ei, bună seara, Mrs. Hirsch, spuse Nickipar 

— Eu nu sunt Mrs. Hirscn. Ea e proprietara ca-sei. Eu sunt 
îngrijitoarea, Mrs. Bell. 

— Atunci, bună seara, Mrs. Bell, zise Nick. 

— Bună seara. 

Nick ieşi pe strada cufundată în întuneric, ajunse la colţul 
unde era felinarul şi apoi se îndreptă spre restaurantul lui 
Henry. George era înăuntru, la bar. 

— L-ai văzut pe Ole? 

— Da. Stă în cameră şi nu vrea să iasă din casă. Când auzi 
glasul lui Nick, bucătarul deschise uşa uinspre bucătărie. 

— Nici nu vreau să aud ce spui, zise el şi închise uşa la loc. 

— I-ai spus ce-a fost? Întrebă George. 

— Desigur. l-am spus, dar el ştia totul. 

— Şi ce-are de gând să facă? 

— Nimic. 

— O să-l omoare. 

— Şi eu cred c-o să-l omoare. 


— O fi fost amestecat în vreo afacere murdară la Chicago. 

— După cât se pare, a fost. *- Păcătoasă poveste. 

— Groaznică, zise Nick. 

Tăcură amândoi. George luă un şervet şi şterse barul. 

— Mă-ntreb ce-o fi făcut, zise Nick. 

— O fi tras pe sfoară pe cineva. Pentru âşti, la ei se 
omoară. 

— Sa sta că plec 'din oraş, 2ise Nick. 

— Da, zise George. Ai face foartebine. 

Lui şi, „ P*Yamă”mpacCUgândulcă «ti - aşteaptă. E prea 
groaznic. 

George, nu te-ai mai gmdi la ă în camera zise asta. 

CHE TI DICE LA PATRIA î» în primele ore ale dimineţii, 
şoseaua de piatră care străbătea trecătoarea era netedă şi 
încă nepră-fuită. În vale se vedeau colinele, acoperite de 
stejari şi castani şi departe, la orizont, marea. De cealaltă 
parte se înălţau munţii, cu crestele înzăpezite. 

leşind din trecătoare am coborât printr-o regiune de 
păduri. La marginea drumului zăceau, grămadă, saci cu 
cărbuni de lemn şi printre copaci se zăreau colibele 
cărbunarilor. Era într-o duminică şi şoseaua când cobora, 
când urca, pierzând mereu din înălţime şi făcându-şi drum 
printre hăţişuri şi sate. 

La marginea satelor se-ntindeau podgoriile. Câm-purile 
erau cafenii şi butucii, deşi şi neîngrijiţi. Casele erau albe şi 
bărbaţii, îmbrăcaţi în haine de duminică, jucau popice pe 
uliţă. Pe '. Idurile unora 1 Ce-ţi spune patria? (1t.) 

Î12 „.„u.,., oc wcuuu crengi ae pen, puse pe spaliere, ca 
nişte candelabre fixate de pereţii albi. Perii fuseseră stropiţi 
cu soluţie de piatră vânătă şi pereţii caselor erau mânjiţi cu 
pete de un albastru-verzui, metalic. Viţa-de-vie creştea în 
mici poieni, care înconjurau satele, dincolo de ele începeau 
pădurile, într-un sat, cam la vreo douăzeci de kilometri mai 
sus de Spezia, dădurăm peste un grup de oameni care se 
adunaseră în piaţă şi un tânăr, cu o valiză în mână, se 
apropie de maşină şi ne spuse să-l ducem până la Spezia. 


— N-avem decât două locuri în maşină şi amân-două sunt 
ocupate, i-am zis. Maşina noastră e un Ford de tip vechi. 

— O să stau pe scara maşinii. 

— O să-ţi fie greu. 

— Nu-i nimic. Trebuie să merg la Spezia. 

— Să-l luăm? Îl întrebai pe Guy. 

— După câte vezi, e hotărât să meargă, fie ce-o fi, zise Guy. 

Prin ferăstruică maşinii, tânărul ne întinse un pachet. 

— Aveţi grijă de asta, zise el. 

Doi oameni îi legară valiza în spatele maşinii, deasupra 
valizelor noastre. Dădu mina cu toţi cei de faţă şi ne spuse 
că pentru el, ca fascist şi ca om obişnuit să călătorească, 
nimic nu e greu şi se urcă pe scara din partea stingă a 
maşinii, ţinându-se cu braţul drept trecut prin ferăstruică. 

— Puteţi porni, zise el. 

Îi: mina liberă, el le răspunse. 

— Ce-a zis? Mă întrebă Guy. 

— Că putem porni. 

— Nu-i drăguţ Zise Guy. 

Şoseaua mergea pe marginea unui râu. Dincolo de râu se 
înălţau munţii. Soarele topea bruma îngheţată pe firele de 
iarbă. Era frumos şi rece şi prin geamul deschis aerul 
pătrundea în maşină. 

— Crezi că-i place să stea acolo afară? Mă-n-trebă Guy 
privind înaintea noastră pe şosea. 

În lături nu se mai putea uita, fiindcă pasagerul nostru îi 
bloca vederea. Tânărul se profila într-o parte a maşinii ca 
figurile acelea de la prova vaselor, îşi ridicase gulerul hainei 
şi-şi trăsese pălăria pe urechi şi nasul părea să-i fi îngheţat, 
din cauza vântului. 

— Cine ştie, poate că o să se sature să tot stea acolo, zise 
Guy. În partea aceea je cauciucul ăla prăpădit. 

— A, dacă plesneşte, ne lăsa-n pace, i-am zis. N-o să-şi 
murdărească el costumul de voiaj. 

— N-am nimic cu el, zise Guy, numai că nu-mi place cum se 
apleacă la viraje. 


Pădurile rămăseseră în urmă, şoseaua se depărtase de râu 
şi urca; radiatorul fierbea; tânărul se uita sâcâit şi bănuitor 
la aburii şi la apa aceea ruginie care ţâşnea din radiator; 
motorul hârâia; Guy apăsa cu amândouă picioarele pe 
pedala vitezei în* tai, mereu mai sus, înapoi şi înainte şi iar 
mai sus, ji 111 ceie am urma am ajuns pe platou. Hârâitul 
încetă şi în liniştea aceea neaşteptată se auzi bolboroseala 
zgomotoasă a radiatorului. Eram pe creasta ultimei înălţimi 
de deasupra Speziei şi a mării. Şoseaua cobora în 
serpentine scurte, abia rotunjite. La cotituri, oaspetele 
nostru se apleca în afară, mai să tragă maşina greoaie după 
el. 

— N-ai cum să-i spui să nu mai facă aşa. Instinctul lui de 
conservare acţionează. 

— Marele instinct italian. 

— Cel mai de seamă instinct italian. 

Coboram de-a lungul serpentinelor, prin praful gros care 
se aşternea pe ramurile măslinilor. La picioarele noastre, 
de-a lungul mării, se desfăşura priveliştea Speziei. 
Apropiindu-se de oraş, şoseaua nu mai cobora. Pasagerul 
nostru îşi băgă capul pe ferăstruică maşinii. 

— Aş vrea să mă opresc aici. 

— Opreşte, i-am spus lui Guy. 

Am tras la marginea drumului. Tânărul cobori, se duse în 
spatele maşinii şi-şi luă valiza. 

— Mă opresc aici, aşa că n-o să aveţi nici o complicaţie din 
cauză că aţi transportat pasageri. Pachetul meu. 

Îi dădui pachetul. Băgă mina în buzunar. 

— Cât vă datorez? 

— Nimic. 

— Cum asta nimic? 

— Ştiu eu cum, i-am zis. 

Țumesc” sau „vă mulţumesc foarte mult”, sau „mii de 
mulţumiri”, formule care se foloseau altădată în Italia ori de 
câte ori îţi dădea cineva vreun mers al trenurilor sau îţi 
explica încotro s-o apuci. 


Tânărul folosise cea mai simplă formulă: „mulţumesc” şi se 
uită bănuitor după noi când Guy o porni. Li făcui semn cu 
mâna. Era prea plin de importanţă ca să-mi răspundă. Ne 
continuarăm drumul spre Spezia. 

— Iată un tânăr care o să ajungă departe în Italia, i-am zis 
lui Guy. 

— În orice caz, spuse Guy, cu noi. A şi făcut douăzeci de 
kilometri. 

O masa la Spezia. 

Am intrat în Spezia şi am pornit-o în căutarea unui loc 
unde să mâncăm. Strada pe care treceam era largă şi 
casele, înalte, aveau zidurile galbene. Ne-am luat după linia 
de tramvai şi am ajuns în centrul oraşului. Pe zidurile 
caselor era zugrăvit cu şablonul chipul lui Mussolini, cu 
ochii bulbucaţi şi sub el era scris de mână „Viva” J], cei doi 
„vV” fiind traşi cu vopsea neagră prelinsă pe zid. Străzile 
laterale duceau spre port. 

1 Trăiască (it.); cuvântul se scria w. 

jira o zi frumoasă şi oamenii ieşiseră să-şi facă plimbarea 
de duminică. Caldarâmul fusese stropit, şi-n praf se zăreau 
încă dâre de umezeală. Ca să evităm un tramvai, am mers 
pe lângă trotuar. 

— Să mâncăm undeva într-un local mai modest, spuse Guy. 

Ne-am oprit în faţa a două restaurante. Am coborât pe 
trotuarul celălalt şi am cumpărat nişte ziare. Cele două 
restaurante erau uşă-n uşă. O femeie care stătea în pragul 
unuia ne zâmbi şi traversarăm strada şi intrarăm în 
restaurant. 

Localul era întunecos şi în fundul sălii, la o masă, şedeau 
trei fete şi o bătrână. În faţa noastră, la o altă masă, era un 
marinar. Stătea acolo, dar nu mânca şi nici nu bea. Ceva 
mai departe, un tânăr într-un costum albastru şedea la o 
masă şi scria. Părul, dat cu briantină, îi lucea şi tânărul era 
foarte spilcuit. 

Lumina venea prin uşă şi prin fereastra în care erau 
aranjate, ca într-o vitrină, zarzavaturi, fructe, cotlete şi 


antricoate. O fată veni şi luă comanda şi o altă fată se duse 
să stea la uşă. Observarăm că sub halat nu avea nimic pe 
ea. Fata care ne servea îl luă de gât pe Guy în timp ce ne 
uitam peste lista de mâncăruri. Erau cu totul trei fete şi 
fiecare dintre ele se ducea, pe rând, să stea în pragul uşii. 
Bă-trâna de la masa din fund le spuse ceva şi se aşezară din 
nou în jurul ei. 

Din sală se intra direct în bucătărie. Nu se vedea nici o 
altă uşă. Intrarea în bucătărie era mascata 10* bucătărie cu 
farfuriile cu spaghetti. Le puse pe masă, ne aduse o sticlă 
cu vin roşu şi se aşeză la masă. 

— Ei, îi spusei lui Guy, ai vrut să mănânci în-tr-un local mai 
modest. 

— O fi modest, dar nu-i de loc simplu. 

— Ce spuneţi? Ne întrebă fata. Sunteţi nemți? 

— Nemţi din sud, i-am zis. Nemţii din sud sunt aişte 
oameni blânzi şi iubitori. 

— Nu înţeleg ce spui. 

— Cum se obişnuieşte pe-aici? Mă întrebă Guy. Trebuie s-o 
las să mă ia de gât? 

— Desigur. Mussolini a desfiinţat bordelurile. Aici te afli 
într-un restaurant. 

Fata purta o rochie dintr-o bucată. Se aplecă peste masă, 
îşi puse mâinile pe sâni şi zâmbi. Zâmbea mai frumos cu o 
parte a feţei decât cu cealaltă şi se-ntoarse spre noi cu 
partea care zâmbea frumos. Farmecul acestei părţi fusese 
accentuat prin cine ştie ce întâmplare, care făcuse ca 
partea cealaltă a nasului să rămână turtită şi netedă, de 
parcă ar fi fost din ceară caldă. Nasul însă nu părea de loca 
fi din ceară caldă. Dimpotrivă, era foarte rece şi solid, 
numai că era turtit. 

— Îţi plac? Îl întrebă ea pe Guy. 

— 'Te adoră, i-am zis. Dar nu ştie italieneşte. 

— Ich spreche deutschi, spuse fata şi-l mângâie pe cap pe 
Guy. 

— Vorbeşte-i doamnei în limba ta natală, Guy. 


1 Ştiu nemţeşte (germ.). 118 

—"”-s- Ds*Iffii”3£.- sunteţi î întreba cfoamna. 

— Din Potsdam. 

— Şi rnai rămâneţi aici câtăva vreme? 

— Aici, în acest preafrumos oraş? 

— Spune-i că trebuie să plecăm, zise Guy. Spune-i că 
suntem grav bolnavi şi n-avem nici un ban. 

— Prietenul meu e un misogin, i-am zis, un neamţ bătrân şi 
misogin. 

— Spune-i că-l iubesc. l-am spus. 

— Ce-ar fi să mai taci odată şi s-o luăm din loc? Rnă-ntrebă 
Guy. 

Doamna îl luase de gât şi cu celălalt braţ. 

— Spune-i că-i al meu, zise ea. l-am spus. 

— Nu vrei să plecăm odată de-aici? 

— Vă certaţi, zise doamna. Nu ţineţi unu! La celălalt. 

— Suntem nemți, i-am spus eu mândru, nemți de viţă 
veche din sud. 

— Spune-i că e un băiat frumos, spuse doamna. Guy are 
treizeci şi opt de ani şi e oarecum mândru de faptul că în 
Franţa e luat drept voiajor comercial. 

— Eşti un băiat frumos”, i-am zis. 

— Cine zice asta? Mă-ntreba Guy. Tu, sau ea? 

— Ea. Eu nu fac altceva decât să-ţi traduc. Nu pentru asta 
m-ai luat să călătoresc cu tine? 

— Mă bucur c-o spune ea, zise Guy. N-aş fi vrut să fiu silit 
să te las şi pe tine aici. 

— Mai ştii? Spezia e un oraş care-mi place. 

Drăguţ oraş, am zis. 

Asta-i ţara mea. Spezia e casa mea, şi Italia, mea. 

Spune că Italia e ţara ei. 

Spune-i că arată întocmai ca şi ţara ei, zise ţara Guy, Ce 
aveţi la desert? Am întrebat-o pe fată. 

— Fructe, zise ea. Banane. 

— Banane? Straşnic, zise Guy. Au coajă. 

— A, ia banane, zise doamna. Şi îl îmbrăţişa pe Guy. 


— Ce spune? Întrebă Guy, ferindu-şi obrazul. 

— E bucuroasă că iei banane. 

— Spune-i că nu mai iau banane. 

— S ignor nu maiia banane. 

— Ah, zise doamna dezamăgită, nu mai ia banane. Spune-i 
că în fiecare dimineaţă facl o baie rece. 

În meni care nici Signor face în fiecare dimineaţă o baie 
rece. 

Nu înţeleg, zise doamna. 

Faţa noastră, marinarul stătea la locul lui. Ninu-i dădea 
nici cea mai mică atenţie. 

Socoteala, te rog, i-am zis fetei. 

O, nu se poate. Mai staţi. 

Ascultă, interveni tânărul spilcuit de la masa la scria, lasă-i 
să plece. Indivizii ăştia doi nu fac două parale. 

1 Joc de cuvinte, în engleză se zice „a lua o baie”. 

Juoamna mă luă de mână. 

— Nu vreţi să mai staţi? Nu-i spui să mai stea? 

— Trebuie să plecăm, i-am zis. Trebuie să ajungem în 
noaptea asta la Pisa, sau, dacă va fi posibil, la Florenţa. 
Acolo, ne vom putea distra, seara. Acuma, însă, suntem în 
plină zi. Şi ziua trebuie să călătorim. 

— Să mai staţi puţin e plăcut. 

— Să călătorim se poate numai în timpul zilei. 

— Ascultă, zise tânărul spilcuit. Nu te mai osteni să 
vorbeşti cu indivizii ăştia, îţi spun eu că nu fac nici două 
parale şi eu ştiu ce spun. 

— Adu-ne nota, am zis. 

Fata luă nota de la bătrână, ne-o aduse şi se-ritoarse la 
masa din fundul sălii. O altă fată ieşi din bucătărie, traversă 
sala şi se duse să stea în pragul uşii. 

— Nu te mai ocupa de indivizii ăştia doi, spuse cu glas 
plictisit tânărul spilcuit. Vino şi mănâncă. Nu fac nici două 
parale. 

Plătirăm şi ne ridicarăm de la masă. Fetele, bătrână şi 
tânărul spilcuit se aşezară împreună la masă. Marinarul 


şedea cu capul în mâini. Nimeni nu-i adresase. Vreun 
cuvânt în tot timpul cât mâncasem. Fata ne aduse restul, pe 
care i-l numărase bătrână şi se duse înapoi la masă. Am 
lăsat un bacşiş pe masă şi-am plecat. Eram în maşină, gata 
s-o pornim, când fata veni la uşă şi rămase în prag. Am 
plecat şi i-am făcut semn cu mâna. Nu-mi răspunse, dar 
rămase în uşă, uitându-se după noi. 

După ploaie. 

Ploua cu găleata când am trecut prin mahalalele Genovei 
şi chiar mergând foarte încet în urma tramvaielor şi a 
camioanelor, tot împroşcam cu noroi pe trotuare, aşa că 
oamenii când ne vedeau venind se refugiau în pragul uşilor, 
în Sân Pier d'Arena, cartierul industrial de la marginea 
Genovei, există o stradă largă, pe care se circulă în 
amândouă sensurile şi noi mergeam prin mijlocul ei, pentru 
a evita să-i stropim cu noroi pe oamenii care veneau de la 
lucru, în stânga noastră se vedea Mediterana. Marea era 
agitată, valurile se spărgeau de țărm şi vântul spulbera 
spuma mării de pereţii maşinii. Albia unui râu, care la 
sosirea noastră în Italia fusese seacă şi plină de pietre, era 
acum înecată de un torent cafeniu, gata-gata să se reverse 
peste maluri. Şuvoaiele cafenii decolorau marea şi când 
valurile, spărgându-se de mal, se răsfirau şi se limpezeau, 
lumina străbătea unda gălbuie, iar spuma de pe creste, 
luată de vânt, se spulbera pe şosea. 

O maşină grea trecu pe lângă noi în mare viteză şi o 
pleasna de apă noroioasă ne împroşcă parbrizul şi 
radiatorul. Ştergătorul automat al parbrizului se mişca în 
sus şi-n jos, întinzând o peliculă fină de noroi pe geam. Ne- 
am oprit la Sestri, să luăm prânzul. Restaurantul nu era 
încălzit, aşa că am rămas cu pardesiele pe noi şi cu pălăriile 
în cap. Prin fereastră, ne uitam la maşină. Era plină de 
noroi şi alături se aflau câteva bărci trase sus pe mal, ca să 
fie la adăpost de furia valurilor, în restaurant, când respirai 
îţi ieşeau aburi din gură. 


Pasta asciuta 1 era bună, vinul avea gust de piatră vânătă 
şi-l îndoirăm cu apă. După macaroane, chelnerul ne aduse o 
friptură cu cartofi prăjiţi, în fundul restaurantului şedeau la 
p masă un bărbat şi o femeie. El, un om de vârstă mijlocie, 
ea, tânără şi îmbrăcată în negru, în tot timpul mesei, femeia 
se distra suflând în aerul rece şi umed. Bărbatul se uita la 
ea şi clătina din cap. Mâncau fără să vorbească şi, pe sub 
masă, omul o ţinea de mină. Femeia era drăguță şi amândoi 
păreau să fie foarte trişti. Alături de ei era o valiză. 

Luasem ziarele şi i-am citit cu glas tare lui Guy ştirile cu 
privire la luptele din Shanghai. După masă, Guy, condus de 
un chelner, plecă în căutarea unui 'loc care nu se afla în 
restaurant, iar eu m-am apucat să curăţ cu o cârpă 
parbrizul, farurile şi plăcuţele cu numărul maşinii. Guy se- 
ntoarse şi plecarăm. Chelnerul îl dusese undeva într-o casă 
veche de peste drum. Locatarii îl priviseră bănuitori, iar 
chelnerul rămăsese cu el, ca să nu fure cumva ceva. 

— Deşi nu ştiu cum aş fi putut fura ceva, nefiind instalator, 
zise Guy. 

Am ieşit din oraş şi când să trecem peste creasta unei 
coline, o rafală puternică de vânt ne izbi maşina, gata-gata, 
s-o răstoarne. 

1 Macaroane (it.). 

— Bine că nu ne împinge în mare, spuse Guy. 

— Să ştii chiar că undeva pe-aici s-a înecat Shelley 1. 

— Mai jos, pe lângă Viarreggio, preciza Guy. Mai ţii minte 
pentru ce-am venit în ţara asta? 

— Da, dar n-am găsit ce-am căutat. 

— La noapte n-o să mai fim în Italia. 

— Da, dacă trecem de Ventimiglia. 

— O să vedem. Nu prea aş vrea să merg cu maşina în 
timpul nopţii prin locurile astea. 

Eram în primele ore ale după-amiezii şi soarele se 
ascundea după nori. Jos, marea albastră era brăzdată de 
crestele albe ale valurilor care alergau spre Să-vona. 


Înapoi, în larg, apele cafenii şi albastre se uneau şi departe, 
în faţa noastră, un vas de coastă se îndrepta spre țărm. 

— Se mai vede Genova? Mă întrebă Guy. 

— Da, fireşte. 

— După prima colină mai înaltă, n-o s-o mai vezi. 

— O s-o mai vedem încă o bună bucată de vreme. Se mai 
vede încă, dincolo de oraş şi capul Portofino. 

În cele din urmă, nu mai văzurăm Genova. Când am ajuns 
sus pe platou, ne-am uitat înapoi, dar nu se mai zărea decât 
marea şi jos, înspre golf, plaja cu vasele de pescuit, iar sus, 
pe coasta dealului, un oraş, şi-n depărtare, capurile de pe 
coastă. 

1 Percy Bysshe Shelley (1792-1822), mare poet romantic 
'revoluţionar englez; a murit înecându-se în golful Spezia, 
din Italia. 

— Nu se mai vede, i-am zis lui Guy. 

— O, de multă vreme. 

— Dar pentru asta a trebuit să ajungem de ajuns de 
departe. 

Un stâlp cu o placă pe care erau un S şi cuvintele Svolta 
pericolosal răsări în faţa noastră. Şoseaua ocolea colina şi 
vântul bătea prin crăpătura parbrizului. Dedesubt, de-a 
lungul mării, se întindea o fâşie netedă de pământ. Vântul 
uscase noroiul şi roţile începuseră să stârnească praful de 
pe drum. Pe şosea trecurăm pe lângă un fascist care 
mergea cu bicicleta, purtând la şold un revolver greu. 
Mergea prin mijlocul drumului, aşa că a trebuit să-l ocolim. 
Când am trecut pe lângă el, se uită lung după noi. În faţa 
noastră era o barieră de cale ferată şi când am ajuns la ea, 
bariera cobori. 

În timp ce aşteptam, fascistul de pe bicicletă ne ajunse din 
urmă. Trenul trecu şi Guy porni motorul. 

— Staţi, strigă din spatele maşinii omul de pe bicicletă. 
Numărul maşinii e acoperit de noroi. 

Coborâi din maşină cu o cârpă în mână. Curăţasem 
plăcuţa la prânz. 


— Numărul se vede, i-am zis. 

— Crezi? 

— Păi ce, nu-l vezi? 

— Nu, din cauza noroiului. Am şters plăcuţa cu cârpa. 

— Aşa e bine? 

Curbă periculoasă (it.). 

— Douăzeci şi cinci de lire. 

— Ce? Am zis. Numărul se vedea de ajuns de bine. Plăcuța 
e murdară numai din cauza halului în care sunt drumurile. 

— Nu-ţi plac drumurile din Italia? 

— Sunt tare murdare. 

— Cincizeci de lire. Scuipă în drum. Maşina ta e murdară 
şi tu eşti un murdar. 

— Bine. Dă-mi o chitanţă semnată. 

Scoase un chitanţier cu foi duble şi perforate, aşa că o 
parte a chitanţei putea fi dată celui amendat, iar cealaltă, 
completată, rămânea la cotor. Nu avea carbon, aşa că la 
cotor nu rămânea scris ce se trecea pe chitanţa înmmată 
celui amendat. 

— Dă-mi cincizeci de lire. 

Scrise ceva cu creionul chimic, rupse chitanţa şi mi-o 
dădu. O citii. 

— Păi aici scrie numai douăzeci şi cinci de lire. 

— Am greşit, zise el şi făcu din douăzeci şi cinci, cincizeci. 

— Şi acuma, schimbă şi la cotor. Scrie şi acolo cincizeci. 

Zâmbi, cu frumosul său zâmbet italienesc şi scrise ceva pe 
cotorul chitanţierului, ţinându-l în aşa fel încât să nu pot 
vedea ce scrie. 

— Hai, pleacă, zise el, până nu se murdăreşte plăcuţa din 
nou. 

Am mai mers vreo două ore, după ce se întunecă şi în 
noaptea aceea am dormit la Mentone. Oraşul avea un aer 
vesel, era curat, drăguţ şi bine întreţinut. Merseserăm cu 
maşina de la Ventimiglia la Pisa şi Florenţa, trecând prin 
regiunea Romagna pe la Ri-mini şi ne întorseserăm prin 
Forli, Imola, Bologna, Parma, Piacenza şi Genova înapoi la 


Ventimiglia. Întreaga călătorie durase numai zece zile. 
Fireşte, într-o călătorie atât de scurtă n-am avut 
posibilitatea să ne dăm seama cum stau lucrurile cu 
oamenii şi care e situaţia în ţară. 

CINCIZECI DE BĂTRÎNE 

— Şi cum îţi mai merge, Jack? l-am întrebat. 

— L-ai văzut pe Walcott? Zice el. 

— Numai la sală. 

— Ştii, zice Jack, cu tipul ăsta trebuie să am noroc, nu 
glumă. 

— Nu poate să te bată, Jack, zice Soldier. 

— Al dracului aş vrea să nu poată 

— Nu te bate nici dac-ar avea pumnul plin de alice. 

— Dac-ar fi plin de alice n-aş zice nimic, zice Jack. Nu m-aş 
supăra. 

— Nu mi se pare că-i chiar atât de greu să-l baţi, i-am zis. 

— 'Te cred şi eu, zice Jack. Nu ţine el aşa multă vreme. Nu 
ţine el ca tine şi ca mine, Jerry. Dar acuma e-n formă. 

— Îl atingi cu stânga şi-l faci praf. 

U* vtuciu, /, ice jacK. Uesigur. Dacă apucs-o fac. 

— Aranjează-l cum l-ai aranjat pe Richie Lewis. 

— Richie Lewis, zice Jack. Marmonul ăla! Eram toţi trei, 
Jack Brennan, Soldier Bartlett şi cu mine, la bar la Hanley. 
La masa de lângă noi şedeau două târfe care băuseră 
zdravăn. 

— Ce înseamnă asta marmon? Întreabă una din târfe. Ce 
vrei sa spui cu asta: marmon, irlandez vagabond ce eşti? 

— Păi, zise Jack, aşa e. 

— Marmoni, continuă târfa. Când îi auzi, numai de asta 
vorbesc namilele astea de irlandezi. Ce-i asta marmoni? 

— Haideţi, zice Jack. Hai s-o luăm din loc. 

— Marmoni, continua să vorbească târfa. V-a văzut cineva 
făcând cinste vreodată? Vă coase nevasta buzunarele în 
fiecare dimineaţă. Irlandezii ăştia cu marmonii lor. Richie 
Levm putea să te bată şiel. 


— Vezi să nu, zioe Jack. Şi tu ăi fi dând ceva de pomană, 
nu? 

leşirăm. Asta era Jack. Când voia să spună ceva, nu se- 
ncurca de loc. 

Jack începu să se antreneze la ferma lui Danny Hogan, 
undeva în Jersey. Era frumos pe-acolo, dar' lui Jack nu-i 
prea plăcea. Nu-i făcea nici o plăcere să fie departe de 
nevastă şi de copii şi mai tot timpul era nemulţumit şi 
posomorit. Pe mine mă iubea şi ne înţelegeam de minune şi 
se-mpăca şi cu Hogan, dar după câtva timp Soldier Bartlett 
începu să-i calce pe nervi, într-un loc ca ăsta, un tip care-şi 
bate joc de bancurile lui sunt şi nesărate. Soldier îşi bătea 
joc de Jack într-una şi se lua de el tot timpul. Glumele lui 
nici nu prea aveau haz şi nici nu erau prea reuşite, aşa că 
Jack începuse să se enerveze. Lucrurile se petreceau cam 
aşa. După ce-şi termina exerciţiile la greutăţi şi la sac, Jack 
îşi punea mănuşile. 

— Vrei să te baţi? Îl întreba el pe Soldier. 

— Desigur. Şi cum vrei să te bat? Îi răspundea Soldier. Să 
te-ating mai tare, aşa ca Walcott? Sau să te trimit la podea 
de vreo câteva ori? 

— Chiar aşa, zicea Jack. 

Dai” nu-i plăceau de loc glumele astea. 

Într-o dimineaţă ieşiserăm cu toţii să mărşăluim pe şosea. 
Ajunseserăm de ajuns de departe şi acuma ne întorceam 
spre casă. Alergam întâi trei minute şi după aceea 
mergeam un minut şi apoi alergam iar trei minute. Jack n-a 
fost niciodată ceea ce se cheamă un sprinter. Pe ring avea 
mişcări de ajuns de repezi, dar la mers nu se arăta 
niciodată prea iute de picior. Şi de câte ori ne reluam 
mersul cu pas obişnuit, Soldier îşi bătea joc de el. Când am 
ajuns pe creasta dealului, la fermă, Jack zise: 

— Soldier, cred c-ar fi mai bine să pleci la oraş. 

— Ce vrei să spui? 

— Du-te mai bine la oraş şi stai acolo. 

— Dar ce s-a întârnplat? 


— M-am săturat de trăncănelile tale. 

— Daa? Făcu Soldier. 

— Da, zise Jack. 

— V>i ce-o sa te mai saturi când o să te aranjeze Waâcott. 

— Da, poate c-o să mă satur. Dar de tine, unul, sunt sigur 
că m-am săturat. 

Aşa că Soldier plecă cu trenul în dimineaţa aceea. L-am 
însoţit până la gară. Era cam amărât. 

— Ce i-am făcut? Glumeam şi eu ca omul, zise el. Stăteam 
pe peron şi aşteptam trenul. N-ar trebui să se poarte aşa cu 
mine, Jerry. 

— E nervos şi se-nfurie repede, i-am spus. Altfel, e băiat de 
treabă. 

— Pe dracu-i de treabă. N-a fost niciodată băiat de treabă. 

— Mă rog, i-am zis. La revedere, Soldier. Trenul intrase în 
gară. Se urcă pe scară, cu valiza în mmă. 

Înaint 

— Salutare, Jerry, zise el. O să fii la New York de meci? 

— Nu cred. 

— O să ne vedem atunci. 

I-ntră în compartiment, conductorul făcu semn cu mâna şi 
trenul plecă. M-am întors la fermă cu şareta. Jack şedea pe 
terasă şi-i scria soţiei. Venise poşta şi mi-am luat ziarele şi 
m-am dus în celălalt capăt al terasei şi m-am apucat să 
citesc. Hogan ieşi din casă şi se apropie de mine. 

— S-a certat cu Soldier? 

— Nu s-au certat. Pur şi simplu i-a spus să plece. 

— Era de aşteptat, zise Hogan. Soldier nu i-a plăcut prea 
mult niciodată. 

Emingway - Nuvele 

— Nu. Nu-i prea plac oamenii. 

— E un tip de ajuns de rece, zise Hogan 

— Ştiu şi eu?! Cu mine s-a purtat întotdeauna foarte 
frumos. 

— Şi cu mine, zise Hogan. N-am nimic cu el. 


Totuşi, e un tip rece. 

Hogan ieşi pe portiţă şi am rămas pe terasă, să citesc 
ziarele. Venise toamna şi locurile sunt frumoase acolo în 
Jersey, sus pe deal şi după ce-am citit ziarele '* + am stat 
aşa şi m-am uitat în jur şi-nspre şoseaua din vale care 
ocolea pădurea şi pe care treceau maşinile, ridicând nori de 
praf. Vremea era frumoasă şi locu-] rile admirabile. Hogan 
se ivi în pragul uşii şi-a spusei: 

— Ia zi, Hogan, vânat se găseşte pe-aici? 

— Nu. Numai vrăbii. 

— Ai citit ziarul? l-am întrebat pe Hogan. 

— E ceva nou? 

— Sande a mai găbjit trei câştigăton, ieri. 

— Am aflat asta aseară, prin telefon. 

— Va să zică îi urmăreşti de-aproape. 

— O, nu, ţin doar legătura cu ei, zise Hogan. 

— Şi ce-i cu Jack? Îi zic. Joacă şi el? 

— EI? II vezi pe el jucând? 

În clipa aceea, Jack se apropie de noi cu scrisoareaj în 
mână. Purta un pulover pe el, o pereche de panta-j Ioni 
uzaţi şi ghete de box. 

— N-ai o marcă, Hogan? Întrebă el. 

— Dă-mi scrisoarea, zise Hogan. O expediez eu] 

— Spune-mi, Jack, i-am zis, tu nu jucai la curse! | 

— Ua bine că nu. 

— Ştiam eu că jucai. Mi-aduc aminte că te-—vedeam la 
Sheepshead. 

— Şi de ce te-ai lăsat? Întrebă Hogan. 

— Pierdeam. 

Jack se aşeză pe jos lingă mine şi se rezemă de-un stâlp. 
Închise ochii, din cauza soarelui. 

— Nu vrei un scaun? Îl întrebă Hogan. 

— Nu. Aşa e mai bine. 

— E o zi frumoasă, zisei. E frumos pe-aici, la ţară. 

— Eu tare-aş mai vrea să fiu la oraş, cu soţia. 

— Păi, nu mai ai de stat decât o săptămmă. 


— Da, zise Jack. Aşa e. 

Şedeam amândoi pe terasă, Hogan se dusese înăuntru, la 
birou. 

— Ce părere ai, sunt în formă? Mă. Întrebă Jack. 

— Păi, nu prea, i-am spus. Mai ai o săptamânăj-şi-ai să fii în 
formă. 

— Nu mă duce. 

— Atunci, i-am zis 

— Nu pot dormi. 

— Într-o zi, două îţi revii tu. 

— Nu, zise Jack. Am insomnii. 

— Ce te frământă? 

— Îi duc dorul nevestei. 

— Spune-i să vină aici. 

— Nu. Sunt prea bătrân pentru aşa 

Owr 1%1 e.* 

CI * «ru» f*- —'-' - află că nu eşti în formă. 

Ceva. 

— J- =» iii LL, «, 111.1 u aşa ceva. 

O să facem o plimbare lungă înainte de culca şi o să 
oboseşti bine. 

A te 

— Să obosesc, zise Jack. Mă simt obosit tot timpul. 

Aşa fu toată săptămâna. Nu dormea noaptea şi se $ scula 
dimineaţa simțindu-se tare obosit, ştiţi cum, ca atunci când 
nici pumnii nu poţi să-i strângi. 

— E moale ca o cârpă, zise Hogan. Nu face nicil 'două 
parale. 

— Nu l-am văzut niciodată pe Walcott, i-am zis. 

— O să-l curețe, spuse Hogan. O să-l frângă în două. 

— Ce să-i faci, fiecăruia îi vine rândul. 

— Totuşi, nu aşa, spuse Hogan. O să creadă că nu s-a 
antrenat de loc. Şi reputaţia fermei mele o să fie ştirbită. 

— Ai auzit ce-au scris reporterii despre el? 

— Eu să nu aud! Ziceau că e la pământ. Că n-ar trebui să 
fie lăsat să se bată. 


— Şi, ca de obicei, n-au dreptate, nu-i aşa? 

— De obicei, nu. De data asta însă, au dreptate. 

— De unde dracu ştiu ei când cineva e în formă sau nu? 

— Ei, zise Hogan, nu-s chiar atât de proşti. 

— N-or fi făcut altceva decât să-l găsească pa Willard la 
Toledo. Uite, Lardner ăsta o face acuma; pe deştcptu, dar ia 
întreabă-l când l-a găsit pe Willard la Toledo. 

— Aş, ăsta n-a fost pe-aici, zise Hogan. Ăsta şei ocupă 
numai de meciurile mari. 

— Ruţm îmi pasa cine o ti tost, i-am zis. Da de unde dracu 
scot ei că se pricep? Or fi ştiind ei să scrie, dar de priceput, 
nevoie. 

— Totuşi, nici tu nu crezi că Jack e-n formă, nu? Mă întrebă 
Hogan. 

— Da. S-a terminat cu el. Numai asta i-ar mai lipsi, să-l dea 
Corbett drept câştigător. 

— Ei, află că o să-l dea, zice Hogan. 

— Sunt sigur c-o să-l dea. 

În noaptea aceea, Jack nu dormi de loc. A doua zi era 
ultima zi dinaintea meciului. După micul dejun am ieşit din 
nou pe terasă. 

— Când nu dormi, la ce te gândeşti, Jack? l-am întrebat. 

— Mă frământ, zice Jack. Mă frământ din cauza 
proprietăţii pe care o am în Bronx 1, din cauza aceleia din 
Florida. Mă gândesc ce-o să fie cu puştii. Mă gândesc la 
nevastă. Uneori mă gândesc şi la meciuri. La marmonul ăla 
de Richie Lewis şi mă înfurii. Am nişte acţiuni şi astea îmi 
dau griji. La ce dracu nu mă gândesc? 

— Lasă, i-am zis, mâine seară totul se va termina. 

— Desigur, zise Jack. Şi asta te-ajută mai mult ide-o 
grămadă, nu-i aşa? Te gândeşti la asta şi totul se aranjează, 
nu-i aşa? 

Toată ziua fu supărat şi furios. N-am lucrat de loc. Jack se 
plimbă puţin, ca să se relaxeze. Apoi boxă cu umbra câteva 
runduri. Nu arătă mai bine 1 Cartier din New York. 


Jiiw uupt» a.3ia... ]Jdii i ucu. Uii un uinp. Inu puica sa 
asude. 

— Ar fi mai bine să nu mai facă nimic, zise Ho-gan. 
Stăteam şi ne uitam cum sare coarda. Nu mas asudă de loc? 

— Nu poate să asude. 

— Crezi că are ceva la plămâni? Cu greutatea stă bine, nu- 
i aşa? 

— Nu, n-are nimic la plămâni. I-au slăbit însă balamalele. 

— Ar trebui să asude, zise Hogan. 

Jack se apropie de noi sărind coarda. Sărea în faţa 
noastră, înainte şi-napoi, încrucişându-şi braţele la fiecare 
trei sărituri. 

— Ei, zice el, ce tot croncăniţi acolo? 

— Cred că n-ar mai trebui să lucrezi, zice Hogan. O să fii 
frânt de oboseală. 

— Şi asta o să fie îngrozitor, nu? Zice Jack şi sare mai 
departe, izbind cu putere coarda de podea.] în după-amiaza 
aceea îşi făcu apariţia la fermă j John Collins. Jack era sus, 
în camera lui. John venise de la oraş. Cu maşina şi cu doi 
prieteni de-ai î lui. Maşina se opri şi coborâră din ea toţi 
trei. 

— Unde-i Jack? Mă întrebă John. 

— Sus, la el în cameră, se odihneşte. 

— Se odihneşte? 

— Da, i-am zis. 

— Şi cum stă? 

Mă uitai la cei doi indivizi care erau cu John. 

— Sunt prieteni de-ai lui, spuse John. 

— Stă de ajuns de. Prost. 

— Dar ce are? 

— Nu doarme. 

— Fir-ar al dracului, zise John. Păi, irlandezu ăsta n-a 
putut să doarm. Ă niciodată. 

— Îi merge prost. 

— Pe dracu, zise John. Aşa e el întotdeauna. De zece ani 
mă ocup de el şi niciodată nu i-a mers mai bine. 


Tipii care erau cu elizbucniră în râs. 

— Să-ţi prezint pe Mr. Morgan şi pe Mr. Steinfelt, zice 
John. Mr. Doyle. Îl antrenează pe Jack. 

— Îmi pare bine, zic eu. 

— Ce-ar fi să mergem să-l vedem pe Jack? Zice cel pe care- 
| chema Moirgan. 

— Să-l vedem cum a-rată, spune Steinfelt. O pornirăm pe 
scări. 

— Unde-i Hogan? Mă întrebă John. 

— E afară, în şură, cu doi clienţi, i-am zis. 

— E multă lume pe-a. Ici? Întrebă John. 

— Numai ăştia doi. 

— E linişte şi pace peaici, nu-i aşa? Zice Morgan. 

— Da, e linişte. 

Ajunserăm la camera lui Jack. John bătu în uşă. Nici un 
răspuns. 

— Poate că doarme, zic. 

— Ce dracu l-a apuca t să doarmă ziua-n amiaza mare? 

John apăsă pe clanţă şi intrarăm înăuntru. Jack 

II 

Dormea în pat, pe burtă, cu faţa în perna pe care o ţinea în 
braţe. 

— Hei, Jack, îi zice John. 

Capul lui Jack se mişcă puţin. Jack, zice John, aplecându-se 
peste el. Jack îşi înfundă şi mai tare nasul în pernă. John îl 
atinse pe umăr. Jack se ridică şi se uită la noi. Era 
nebărbierit şi purta un pulover vechi. 

— Dumnezeule! De ce nu mă lăsaţi să dorm? 

Îi zice el lui John. 

— Nu te-nfuria, zice John. N-am vrut să te scol. 

— O, nu, spune Jack. Sunt convins că nu. 

— Îi cunoşti pe Morgan şi pe Steinfelt? Întrebă John. 

— Îmi pare bine, spune Jack. 

— Cum te simţi, Jack? Îl întrebă Morgan. 

— Foarte bine, zice Jack. Cum dracu vrei să mă simt? 

— Chiar arăţi foarte bine, zice Steinfelt. 


— Da, cu-i aşa? Spune Jack. Ia ascultă, se-ntoarce el spre 
John. Eşti managerul meu. Încasezi pentru treaba asta o 
sumă frumuşică. De ce dracu n-ai fost aici când au venit 
reporterii? Vrei ca eu şi cu Jerry să vorbim cu ei? 

— Păi, îmi boxa Lew, la Philadelphia, spuse 

John. 

— Şi ce-mi pasă mie ce dracu făcea el? Zice Jack. Eşti 
managerul meu. Încasezi pentru treaba asta o sumă 
frumuşică, nu? Şi la Philadelphia nu te-ai dus ca să câştigi 
bani pentru mine. Atunci, de ce dracu nu eşti aici când am 
nevoie de tine? 

— Era Hogan aici. 

— Hogan, zice Jack. Hogan e la fel de prost ca şi mine. 

— la spune-mi, Soldier Bartlett n-a fost pe-aici şi-a lucrat 
un timp cu tine? Zise Steinfelt ca să mai schimbe vorba. 

— Da, a fost, zice Jack. Cred şi eu c-a fost. 

— Ia zi, Jerry, îmi spune John, n-ai vrea să te duci să-l 
găseşti pe Hogan şi să-i spui că-l rog să vină pe-aici într-o 
jumătate de ceas? 

— Ba vreau. 

— Şi de ce dracu nu rămâne şi el cu noi? Zice Jack. Stai 
aici, Jerry. 

Morgan şi Steinfelt se uitară unul la altul. 

— Fii calm, Jack, îi zice John. 

— Mă duc mai bine să-l caut pe Hogan, spun. 

— Bine, dacă vrei tu să pleci, du-te, zice Jack. Dar să ştii că 
niciunul dintre tipii ăştia nu-ţi poate spune să pleci. 

— Mă duc să-l caut pe Hogan. 

Hogan era în sala de gimnastică din şură, cu cei doi elevi 
ai lui, care se aflau pe ring, cu mănuşile în mână. Niciunul 
n-avea curaj să dea în celălalt, de teamă să nu încaseze şi el 
în schimb. 

— Pentru azi ajunge, zise Hogan când mă văzu venind. 
Opriţi masacrul. Domnilor, duceţi-vă să faceţi un duş şi 
Bruce o să vă maseze. 

Î39 


Se dădură jos printre corzi şi Hogan se apropie de mine. 

— A venit John Collins, cu doi prieteni, să-l vadă pe Jack, îi 
Zic. 

— l-am văzut venind cu maşina. 

— Cine-s cei doi ţipi care-s cu John? 

— Nişte şmecheri, zise Hogan. Nu-i ştii? 

— Nu. 

— Unu-i Happy Steinfelt şi celălalt e Lew Morgan. [in pe 
undeva un tripou. 

— Am lipsit de pe-aici multă vreme, zic. 

— Ştiu, zise Hogan. Happy Steinfelt ăsta e un mare 
pungaş. 

— Am auzit de el. 

— E un tip destul de abil, zise Hogan. Amândoi sunt nişte 
şmecheri clasa una. 

— Ştii, vor să ne vadă într-o jumătate de ceas. 

— Vrei să spui că nu vor să ne vadă până într-o jumătatede 
ceas? 

— Exact. 

— Hai în birou, zise Hogan. Să-i ia dracu pe toţi şmecherii 
ăştia. 

Cam după vreo treizeci de minute, Hogan şi cu mine ne 
ducem sus. Batem la uşa camerei lui Jack. Înăuntru, 
oamenii discutau. 

— O clipă, strigă cineva dinăuntru. 

— Ce dracu mai e şi cu chestia asta? Zise Hogan. Când o 
să vreţi să mă vedeţi, o să mă găsiţi jos, la birou. 

Cineva descuie uşa, Steinfelt deschise. 

— Intră, Hogan, zice el. Hai să bem un păhărel cu toţii. 

— Aşa da, mai merge, spune Hogan. Intrarăm. Jack şedea 
pe pat. John şi Morgan şedeau pe nişte scaune. Steinfelt 
stătea în picioare. 

— Ce ţipi misterioşi mai sunteţi şi voi, zise Hogan- 

— Hello, Danny, zice John. 

— Hello, Danny, zice Morgan, şi-i dă mâna lui Hogan. 


Jack nu zice nimic. Stă acolo pe pat şi tace. Nu-i cu ceilalţi. 
E numai cu el. Poartă un pulover vechi albastru, pantaloni, 
şi-i încălţat cu ghete de box. E nebărbierit. Steinfelt şi 
Morgan arată ca nişte fanţi. Şi John arată ca un fante. Jack 
stă printre ei şi arată mai necioplit şi mai irlandez ca 
oricând. 

Steinfelt scoase o sticlă şi Hogan aduse nişte pahare şi 
băurăm cu toţii. Jack şi cu mine am băut numai câte un. 
Pahar, iar ceilalţi băură, unul după altul, câte două-trei 
pahare. 

— N-ar fi rău să mai păstraţi ceva ca să aveţi la întors 
acasă, zise Hogan. 

— N-avea tu grijă. Avem berechet. 

După paharul ăla, Jack nu mai bău nimic. Se ridicase în 
picioare şi se uita la ei. Morgan se aşezase pe pat în locul 
lui. 

— Bea, Jack, îl îndemnă John şi-i întinse paharul şi sticla. 

— Nu, zise Jack. Nu mi-au plăcut niciodată hramurile 
astea. 

Râseră cu toţii. Jack nu râse. 

Când au plecat erau cu toţii bine făcuţi. Jack stătea pe 
terasă şi se uita la ei cum urcă în maşina. Îi făcură semn cu 
mâna. 

— La revedere, zise Jack. 

Ne-am dus apoi la cină. În timpul mesei, Jack n-a zis nimic 
altceva decât: „Dă-mi, te rog, asta”, „Dă-mi, te rog, aia”. Cei 
doi elevi ai lui Hogan mâncau la aceeaşi masă cu noi. Erau 
nişte băieţi tare drăguţi. După ce-am terminat masa, am 
ieşit pe terasă. Se întunecase mai devreme. 

— Nu vrei să facem o plimbare, Jerry? Mă-ntreba Jack. 

— Ba da. 

Ne-am pus hainele şi-am pornit-o. Până la şoseaua 
principală era un drum de ajuns de lung şi după aceea am 
mai făcut încă vreo doi kilometri pe şosea. Maşinile treceau 
pe lingă noi şi ne dădeam la o parte până ne depăşeau. Jack 
tăcea. La un moment dat, când a trebuit să intrăm în nişte 


tufişuri ca să lăsăm să treacă o maşină mai mare, Jack 
spuse: 

— Dă-o-ncolo de plimbare. Hai să ne-ntoarcem la fermă. 

Am luat-o pe un drum lateral, care tăia peste deal şi „peste 
câmpie şi ducea în spatele fermei. Pe creasta dealului se 
vedeau luminile casei. Am înconjurat casa şi în uşă cine era? 
Hogan. 

— A fost bună plimbarea? Întrebă Hogan. 

— Grozavă, zise Jack. Ascultă, Hogan, n-ai ceva 'de băut? 

— Am, dar de ce? 

— Trimite-mi ceva de băut sus la mine în cameră, zice 
Jack. Am de gând să dorm în noaptea asta. 

— Eşti major, te priveşte, zise Hogan. 

— Hai sus, Jerry, spune Jack. 

Sus, Jack se aşeză pe pat cu capul în mâini. 

— Şi asta-i viaţă? 

Hogan aduse o sticlă de whisky şi două pahare. 

— Vrei să bei bere? 

— Da ce-ţi închipui, că vreau să mă-mbolnăVesc? 

— Întrebam şi eu aşa, zise Hogan. 

— Nu bei? Spuse Jack. 

— Nu, mulţumesc, zise Hogan şi plecă. 

— Dar tu, Jerry? 

— Am să beau şi eu an pahar cu tine, i-am zis. Jack turnă 
whisky în cele două pahare. 

— Şi acuma, zise el, s-o luăm încet şi uşor. 

— Pune puţină apă în whisky, i-am zis. 

— Ai dreptate, zise Jack. O să fie mai bun aşa. Băurăm câte 
două pahare fără să scoatem o vorbă. 

Jack se apucă să-mi umple din nou paharul. 

— Nu, i-am zis, rnie mi-ajunge. 

— Bine, spuse Jack. 

Şi-şi umplu paharul şi-i adăugă puţină apă. Se mai 
luminase la faţă. 

— Ce poame şi tipii ăştia de după amiază. Ăştia doi nu vor 
să rişte de loc. 


Şi apoi, după câtva timp: 

— În sfârşit, or fi având şi ei dreptate. La ce dracu să rişti? 
Nu mai vrei să bei? Mă întrebă el. Hai, bea şi tu. 

— Nu mai merge, Jack. Aşa mă simt foarte bine. 

— Numai un pahar, zise Jack, care-ncepuse să se moaie. 

— Bine, fie. 

Jack îmi turnă şi lui îşi umplu paharul vârf. 

— Ştii, zise el, grozav îmi place să beau. Dacă n-aş fi boxat 
aş fi băut zdravăn. 

— 'Te cred. 

— Ştii, m-am lipsit de multe ca să pot boxa. 

— În schimb, ai câştigat o grămadă de bani. 

— Te cred şi eu, asta am şi vrut. Ştii, Jerry, mă lipsesc de 
multe lucruri. 

— Adică? 

— Uite, zise el, cum ar fi nevasta. Lipsesc atât de mult de- 
acasă. Nici pentru fetele mele nu e mai bine. „Cine-i 
bătrânul vostru?” o să le întrebe vreunul dintre băieţii ăia 
din lumea bună. „Bătrânul nostru e Jack Brennan.” Asta n-o 
să le ajute de loc. 

— Pe dracu, i-am zis, important e să aibă bani, asta e. 

Îşi mai turnă un pahar. Sticla era aproape goală. 

— Mai pune puţină apă în el, i-am zis. Jack' turnă în pahar 
puţină apă. 

— Ştii, zice el, nici nu-ţi poţi închipui cât de greu mi-e fără 
nevastă. 

— "Te cred. 

— Habar n-ai. Nu-ţi poţi închipui ce-i aia. 

— Lutuţi, e mai uşor aici la ţară decât la oraş. 

— Pentru mine, acuma n-are nici o importanţă unde mă 
aflu. Tu nu-ţi poţi închipui ce-i aia. 

— Hai mai bea, şi-o să-ţi treacă. 

— Nu cumva m-am îmbătat? Vorbesc prostii? 

— Da de unde, te ţii de ajuns de bine. 

— Nu-ţi poţi închipui ce-i aia. Nimeni nu poate să-şi 
închipuie cum vine asta. 


— Afară de nevastă-ta. 

— Ea ştie, spuse Jack. Ştie ea, cum să nu ştie? Te cred şi eu 
că ştie. 

— Mai toarnă puţină apă în pahar, i-am zis. 

— Jerry, zice Jack, habar n-ai cum devine chestia asta. 

Era beat turtă. Se uita ţintă în ochii mei. Privirea îi era 
puţin cam prea fixă. 

— O să dormi bine, i-am zis. 

— Ascultă, Jerry, zice Jack. Vrei să faci ceva bani? Pariază 
pe Walcott. 

— Da? 

— Ascultă, Jerry, zice Jack şi pune paharul pe masă. Acuma 
nu sunt beat. Ştii cât pariez pe el? Cincizeci de bătrâne. 

— Ăştia-s bani, nu glumă. 

— Cincizeci de bătrâne, zise Jack. Doi la unu. Şi-o să câştig 
douăzeci şi cinci de mii de dolari. Pariază şi tu, Jerry. 

— N-ar fi o afacere proastă. 

— C/um o să-l bat? Zice Jack. JNu-i nici o şmecherie la 
mijloc. Cum o să-l bat? Şi de ce să nu fac bani din afacerea 
asta? 

— Mai pune puţină apă-n pahar, i-am zis. 

— După meciul ăsta am terminat-o, zice Jack. Am terminat 
cu boxul. Trebuia s-o încasez şi eu până la urmă. Şi atunci, 
de ce să nu fac bani din afacerea asta? 

— Bineînţeles. 

— Nu dorm de-o săptămână, zice Jack. Stau treaz toată 
noaptea şi-mi frământ creierii. Nu pot dormi, Jerry. Habar 
n-ai ce-i asta să nu poţi dormi. 

— Desigur că n-am. 

— Nu pot să dorm. Asta-i tot. Nu pot să dorm. Ce rost are 
să te tot îngrijeşti ani şi ani de zile, dacă până la urmă tot 
nu poţi să dormi? 

— Asta-i rău. 

— Habar n-ai cum vine asta, Jerry, când nu poţi să dormi. 

— Mai toarnă puţină apă în pahar, i-am zis. 


Ei şi cam pe la vreo unsprezece, Jack nu mai era bun de 
nimic, aşa că l-am băgat în pat. Era făcut bine şi acuma n- 
avea cum să nu doarmă. L-am ajutat să se dezbrace şi l-am 
băgat în pat. 

— O să dormi ca un buştean, i-am zis. 

— Aşa da, acuma o să dorm, zice Jack. 

— Noapte bună, Jack. 

— Noapte bună, Jerry, îmi răspunde el. Eşti singurul meu 
prieten. 

— Bine, bine. 

— Eşti singurul meu prieten, zice Jack, singurul meu 
prieten. 

— Ei, şi-acuma dormi. 

— Dorm, zice Jack. 

Jos, Hogan şedea la biroul lui şi citea ziarele. Se uită la 
mine. 

— Ei, ţi-ai băgat prietenul în pat? Mă întrebă el. 

— E beat turtă. 

— E mai bine aşa decât să nu doarmă, spune Hogan. 

— Desigur. 

— Totuşi, n-o să-ţi vină de loc uşor să le explici toate astea' 
reporterilor sportivi, zise Hogan. 

— Ei, mă duc şi eu la culcare, îi zic. 

— Noapte bună, spune Hogan. 

Dimineaţă cobor cam pe la vreo opt şi-mi iau micul dejun. 
Hogan, cu cei doi elevi ai lui, făcea exerciţii în şură. M-am 
dus şi m-am uitat la ei. 

— Unu! Doi! Trei! Patru! Număra Hogan în locul lor. Hello, 
Jerry, îmi zise el. Jack s-a sculat? 

— Nu. Mai doarme încă. 

M-am întors în camera mea, ca să-mi fac bagajele pentru 
întoarcerea în oraş. Pe la vreo nouă şi jumătate l-am auzit 
pe Jack, care stătea în camera vecină, că se scoală. Când |- 
am auzit coborând, m-am dus după el. Jack se aşezase la 
masă. Venise şi Hogan şi stătea în picioare lângă el. 

— Cum te simţi, Jack? l-am întrebat. 


— Binişor. 

— Ai dormit bine? Întrebă Hogan. 

— Am dormit grozav, răspunse Jack. Mi-e limba cleioasă, 
dar capul nu mă doare. 

— Aşa. Asta înseamnă că whisky-ul era bun. 

— Pune-l la socoteală, zice Jack. 

— Când vrei să ajungi în oraş? Îl întreabă Hogan. 

— Înainte de prânz, zice Jack. Cu trenul de unsprezece. 

— Şezi, Jerry, spuse Jack. Hogan ieşi din cameră. 

M-am aşezat la masă. Jack mânca un grepfrut. Când dădea 
peste vreun sâmbure îl scuipa în linguriţă şi apoi îl punea în 
farfurie. 

— Cred că eram ameţit bine azi-noapte, înceou el. <. 

— Ei, ai băut şi tu ceva mai mult. 

— Mi se pare c-am spus o mulţime de prostii. 

— Nu cine ştie ce. 

— Unde-i Hogan? Întrebă el, îşi terminase grepfrutul. 

— E în faţă, la birou. 

— Ce ţi-am spus despre pariuri în legătură cu meciul de 
mâine? Mă-ntreba Jack. 

Ţinea linguriţa şi tot lovea cu ea coaja ' grepfrutului. 

Fata aduse ochiuri cu şunca şi luă farfuria cu i grepfrutul. 

— Mai adu-mi un pahar de lapte, îi zise Jack. 

Fata ieşi din cameră. 

— Mi-ai spus că ai pariat cincizeci de bătrâne pe | Walcott, 
i-am Zis. 

— Aşa e, zise Jack. 

— Ăştia-s bani, nu glumă. 

— De aia nici nu mi-e chiar la îndemână toată povestea 
asta, spuse Jack. 

— Şi dacă se-ntâmplă ceva? 

— Nu se-ntâmplă, zise Jack. E mort după titlu. Au dat 
lovitura cu el. 

— Nu se ştie niciodată. 

— Ba da. Ţine la titlu. Pentru el, asta face toţi banii. 

— Cincizeci de bătrâne e o sumă, i-am zis. 


— Afacerile-s afaceri. N-am cum să câştig. Ştii prea bine că 
n-am cum să câştig. 

— Atâta vreme cât mai eşti pe ring, mai sunt şanse. 

— Nu, zice Jack. Eu unul am terminat-o. Acuma e vorba 
numai de afaceri. 

— Cum te simţi? 

— De ajuns de bine. Somnul ăsta era ce-mi trebuia. 

— Cine ştie, poate c-o să te ţii bine. 

— O să le ofer un spectacol clasa-ntâi. 

După micul dejun, Jack vorbi la telefon cu ne-vastă-sa. În 
timp ce Jack era în cabină şi vorbea, Hogan îmi spuse: 

— E pentru prima dată că o cheamă de când e aici. 

— Păi îi scrie în fiecare zi. 

— Cred şi eu, zice Hogan, o scrisoare costă numai doi 
cenți. 

Hogan îşi luă rămas bun de la noi şi Bruce, ma-seurul 
negru, ne duse la gară cu şareta. 

— La revedere, Mr. Brennan, îi zise Bruce lui Jack la gară. 
Sunt sigur c-o să-l faceţi praf. 

— La revedere, zise Jack, şi-i dădu lui Bruce doi dolari. 

Bruce îl maşase tot timpul. Părea cam dezamăgit. Jack 
observă că mă uit la Bruce, care ţinea cei doi dolari în 
mână. 

— Totul e trecut în notă, zise el. Hogan mi-a luat bani şi 
pentru masaj. 

Cât am mers cu trenul, Jack n-a scos o vorbă. Şedea în 
colţul canapelei, cu biletul în panglica de la pălărie şi se uita 
pe fereastră. O singură dată se-ntoarse spre mine şi-mi 
zise: 

— l-am spus nevestei că o să stau în seara asta la hotelul 
Shelby. E foarte aproape de Garden 1. O să mă duc acasă 
mâine dimineaţă. 

— Bună idee, i-am zis. Spune-mi, Jack, nevastă-ta te-a 
văzut vreodată cum boxezi? 

— Nu, zise Jack. Nu m-a văzut niciodată. Probabil că se 
aştepta la o bătaie groaznică dacă nu voia să se ducă acasă 


după meci. În oraş, am luat un taxi şi ne-am dus la hotel. 
Veni un boy şi ne luă bagajele şi apoi ne-am dus la recepţie. 

— Cât costă o cameră pe zi? Întrebă Jack. 

— N-avem decât camere cu două paturi, spuse 
funcţionarul. Vă pot da o cameră frumoasă, cu două paturi, 
care să vă coste zece dolari. 

1 Madison Square Garden - cunoscut stadion newyorkez. 

Mult. 

— Avem camere cu două paturi şi la şapte dolari. 

— Cu baie? 

— Bineînţeles. 

— Dacă vrei, rămâi cu mine, Jerry, zice Jack. 

— O, nu. Am să dorm la cumnatul meu. 

— Nu-ţi cer nimic pentru asta, zice Jack. Voiam doar să nu 
dau banii de pomană. 

— Vă rog să vă treceţi numele în registru, zice 
funcţionarul. Se uită la nume. Mister Brennan, aveţi camera 
238. 

Am luat ascensorul şi am urcat. Camera era frumoasă şi 
spațioasă şi avea două paturi şi o uşă care dădea în baie. 

— Nu-i rău de loc, zice Jack. 

Boy-ul care ne însoţise trase perdelele şi ne aduse 
bagajele. Jack stătea de lemn, aşa că i-am dat eu băiatului 
douăzeci de cenți. Ne-am spălat şi Jack propuse că ieşim să 
rnâncăm ceva. 

Am prânzit la restaurantul lui Jimmy Hanley. Mâncau acolo 
o mulţime de băieţi. Când eram cam pe la jumătatea mesei, 
sosi şi John şi se aşeză la masa noastră. Jack nu prea 
vorbea. 

— Cum stai cu greutatea, Jack? Îl întrebă John, văzând ce 
masă copioasă înghiţise. 

— Chiar dac-aş rămâne cu hainele pe mine şi tot aş sta 
bine, zise Jack. 

Cu greutatea n-avea niciodată probleme. Era de» la 
natură un boxer de categorie grea şi nu se îngraşă 
niciodată. Şi la ferma lui Hogan mai slăbise ceva. 


— A, da, ăsta-i singurul lucru de care nu trebuie să ai grijă 
niciodată, zise John. 

— Da, singurul, zice Jack. 

După masă ne-am dus la Garden, la cântar. Boxerii care 
luau parte la meci trebuia să aibă şaizeci şi opt de 
kilograme, după amiază la ora trei. Jack se urcă pe cântar 
încins cu un prosop în jurul mijlocului. Limba cântarului nu 
se clinti din loc. Walcott se cântărise şi stătea pe-aproape, 
înconjurat de o mulţime de oameni. 

— Ia să vedem cât ai, Jack, zise Freedman, managerul lui 
Walcott. 

— Da, dar după el, zise Jack şi arătă cu capul spre Walcott. 

— Zvârle prosopul, zise Freedman. 

— Cât am? Întrebă Jack pe băieţii care stăteau la cântar. 

— Şaizeci şi şase de kilograme, spuse grasul care stătea la 
cântar. 

— Ai slăbit binişor, Jack, zice Freedman. 

— Cântăreşte-l şi pe el, spune Jack. 

Walcott se apropie. Era un tip blond, cu umeri largi şi 
braţe de halterofil. Cu picioarele nu stătea prea bine. Jack 
era cu jumătate de cap mai înalt ca el. 

— Hello, Jack, zice el. 

Faţa îi era crestată de tot felul de cicatrici. 

— Hello, zice Jack. Cum te simţi? 

— Bine, spune Walcott. 

Îşi zvârli prosopul şi se urcă pe cântar. Avea cei mai largi 
umeri şi cel mai lat spate din câte văzusem vreodată. 

— Şaizeci şi şapte de kilograme şi nouă sute grame. 

Walcott cobori de pe cântar şi rânji la Jack. _- Vezi, îi zice 
John, Jack are cu vreo două kilograme mai puţin ca tine. 

— Diseară, băiete, diferenţa o să fie şi mai mare, zice 
Walcott. Acuma mă duc să mănânc. 

Ne-am întors în vestiar şi Jack s-a îmbrăcat. 

— Nu prea are o mutră simpatică, îmi zice Jack. 

— După cum arată, s-ar părea că a fost atins de multe ori. 

— A, da, zice Jack. Nu-i greu să-l atingi. 


— Unde vă duceţi? Întrebă John, văzând că Jack s-a 
îmbrăcat. 

— Înapoi la hotel, zice Jack. Ai avut grijă de toate? 

— Da, zice John, totul e în ordine. 

— Mă duc să mă odihnesc puţin, zice Jack. 

— Vin şi eu să te iau pe la vreo şapte fără un sfert şi ne 
ducem să mâncăm. 

— Bine. 

La hotel, sus în cameră, Jack se descălţă, îşi scoase haina şi 
se întinse în pat. Eu mă apucai să scriu o scrisoare. M-am 
uitat la el de vreo două ori. Nu dormea. Stătea întins, 
nemişcat şi din când în când deschidea ochii, în cele din 
urină, se sculă. 

Jucăm 

Ir 

O partida de nu vrei să 'cnbbage? 1 

— Desigur că vreau. 

Deschise valiza şi scoase cărţile şi un carneţel. SJucarăm 
cnbbage şi pierdui trei dolari. John bătu la uşă şi intră în 
cameră. 

— Nu vrei să joci un cnbbage, John? Îl întreba 

Jack. 

John îşi puse pălăria pe masă. Era udă. Şi haina îi era udă. 

— Plouă? Întrebă Jack. 

— Toarnă, zice John. Am luat un taxi şi s-a împotmolit în 
îmbulzeala asta de maşini, aşa că am luat-o pe jos. 

— Hai, vino să jucăm o partidă, zice Jack. 

— Ar trebui să te duci să mănânci. 

— Nu mă duc, zice Jack. Încă nu mi-e foame. Aşa că se 
aşezară să joace cnbbage şi într-o ju- „mătate de ceas Jack 
câştigă un dolar şi cincizeci de 1 cenți. 

— Ei, şi-acuma să mergem la masă, zice Jack. Se duse la 
fereastră şi se uită afară. 

— Mai plouă? 

— Da. 

— Să mâncăm aici la hotel, zice John. 


— În regulă, zice Jack. Hai să mai jucăm partidă, ca să 
vedem cine plăteşte masa. 

1 Joc de cărţi la care participă doi până la cinci jucători.! 
Jocul constă în distribuirea a câte şase cărţi fiecărui jucător' 
şi efectuarea a diferite combinaţii. 

După un timp, Jack se scoală şi spune: 

— John, plăteşti tu masa şi am coborât şi am luat masa în 
sala cea mare a restaurantului. 

După masă am urcat în cameră şi Jack juca din nou 
cnbbage cu John şi câştigă doi dolari şi cincizeci de cenți. 
Jack era foarte bine dispus. John adusese o valiză cu tot 
echipamentul necesar. Jack îşi scoase cămaşa şi gulerul şi-şi 
puse o flanelă şi-un pulover pe deasupra, ca să nu răcească 
şi băgă echipamentul şi halatul de baie în valiză. 

— Eşti gata? Îl întrebă John. Să le spun să ne cheme un 
taxi. 

După câteva clipe, telefonul sună şi ni se spuse că taxiul ne 
aşteaptă. 

Am coborât cu liftul, am traversat holul, am urcat în taxi şi 
ne-am dus la Garden. Ploua cu găleata, dar străzile erau 
pline de oameni, în sală nu mai era nici un loc liber. Abia 
când am trecut spre vestiar am văzut cât de plin e 
stadionul. Ringul era parcă la un kilometru de noi. 
Stadionul era cufundat în întuneric. Numai reflectoarele 
luminau ringul. 

— Tot e bine că, pe ploaia asta, n-au încercat să bage 
meciul în parc. 

— E ceva lume, zice Jack. 

— Meciul ăsta ar fi putut atrage mult mai multă lume 
decât e aici. 

— Nu poţi să ştii niciodată cum va fi vremea, zise Jack. 

John veni până la uşa vestiarului, deschise şi-şi băgă capul 
înăuntru. Jack şedea cu halatul de baie pe el, cu braţele 
încrucişate pe piept şi privea în jos. John era însoţit de doi 
asistenţi, care se uitau peste umărul lui. Jack ridică capul. 

— A urcat pe ring? Întrebă el. 


— Chiar acuma s-a dus într-acolo, zise JoKri. Am pornit-o şi 
noi. Walcott tocmai urca pe ring şi lumea îl primi cu aplauze 
furtunoase. Se strecură printre frânghii şi apropiindu-şi 
pumnii îi ridică, în semn de salut, zâmbind mulţimii, întâi 
într-o parte a ringului şi după aceea în cealaltă parte şi apoi 
se aşeză. Şi Jack fu primit cu destul de multe aplauze când 
trecu printre spectatori. Jack e irlandez şi irlandezii au 
întotdeauna o galerie bună. La „New York, irlandezii, chiar 
dacă nu fac o reţetă tot atât de bună ca evreii sau italienii, 
sunt totuşi aplaudaţi. Jack urcă, se aplecă pentru a trece 
printre frânghii şi atunci Walcott se apropie şi-i ţinu 
frânghia ca să poată trece. Publicului îi plăcu gestul foarte 
mult. Walcott puse mâna pe umărul lui Jack şi rămaseră aşa 
cam o secundă. 

— Va să zică, ai de gând s-o faci pe campionul cu succes de 
public? Îi spuse Jack. La-ţi laba asta împuţită de pe umărul 
meu. 

— Hai, n-o face pe nebunul, zice Walcott. Publicului, însă, 
povestea asta i se păruse grozavă. 

Ce frumos se comportă băieţii înainte de meci. Uite cum îşi 
urează noroc unul celuilalt. 

Jfreedman veni în colţul nostru şi se uită la Jack, care îşi 
bandaja mâinile şi John se duse în colţul lui Walcott. Jack îşi 
trecu degetul cel gros prin tăietura bandajului şi după 
aceea îşi înfăşură mâna cu grijă, ca să nu strângă prea tare. 
Apoi am prins bandajul cu leucoplast, o dată în jurul 
încheieturii mâinii şi de doaă ori peste degete. 

— Ei, zice Freedman, de ce pui atâta leucoplast? 

— la pipăie-l, spune Jack. Ce zici, nu-i moale? Atunci, ce-o 
faci pe mârlanuâ? 

Freedman nu se mişcă de lângă noi până ce Jack nu-şi 
bandajă şi cealaltă mâna şi unul din asistenţi i-aduse 
mănuşile şi eu i le îmbrăcai şi-ncepui să-i în-nod şireturile. 

— Ia zi, Freedman, îl întrebă Jack, ce neam mai e şi 
Walcott ăsta? 

— Nu ştiu, zice Solly. E danez, sau ceva de felul ăsta. 


— E din Boemia, interveni asistentul care adusese 
mâănuşile. 

Arbitrul îi cheamă în mijlocul ringului şi Jack se duce într- 
acolo. Walcott vine zâmbind. Se apropie unul de altul şi 
arbitrul le pune mâna pe umeri. 

— Hello, popularitate, îi zice Jack lui Walcott. 

— la mai las-o. 

— De ce-ţi spui Walcott? Îl întrebă Jack. Nu ştiai că ăsta a 
fost negru? 

— Fiţi atenţi... Începe arbitrul, şi zi-i şi zi-i, cum se 
obişnuieşte în asemenea împrejurări. 

La un moment dat, Walcott îl întrerupe. 11 apuca pe Jack 
de braţ şi zice: 

— Pot să-l lovesc dacă mă ţine aşa? 

— La-ţi laba de pe mine, spune Jack. Nu se filmează. 

După aceea se-ntoarseră amândoi la colţurile lor. I-am 
scos halatul lui Jack şi el, ţinându-se cu mâinile de frânghii, 
îşi îndoi genunchii de două ori şi-şi frecă ghetele în praful 
de sacâz. Gongul sună şi Jack, în-torcându-se rapid, o porni 
spre centrul ringului. Walcott veni spre el, îşi atinseră 
mănuşile, şi, cum îşi lăsă Walcott mâinile jos, Jack îi şi repezi 
în obraz două stingi. Nimeni n-a boxat vreodată mai bine ca 
Jack în ziua aceea. Walcott îl urmărea mereu, cu bărbia 
înainte şi cu capul în piept. Rezista la orice lovitură şi-şi 
ţinea mâinile destul de jos. Tot ce ştia era să se bage în om 
şi să dea. Dar de fiecare dată când se apropia de el, Jack îl 
atingea cu stânga. Parcă era un automat. Jack ridica stânga, 
şi-n clipa următoare pumnul lovea obrazul lui Walcott. De 
vreo trei-patru ori, Jack îl atinse şi cu dreapta, dar îl lovi la 
uniăr sau mai sus, pe creştet. Walcott era din ăia care ştiu 
să-ncaseze. Singurul lucru de care se temea era să nu dea 
peste unul ca el. Oriunde dădeai, dădeai ca-ntr-un zid. 
Puțin îi păsa de-o stingă în obraz. 

După vreo patru runde, Jack îl umplu de sânge şi-l crestă 
bine pe obraz, dar de fiecare dată când reuşea să se- 
apropâe de el, Walcott îl atingea atât de tare, încât lui Jack 


îi apărură sub coaste două pete roşii. Când se apropia de el, 
Jack îl ţinea cu o mână şi cu cealaltă îi atingea câteva 
uppercut-un. Dar şi când Walcott îşi libera mâinile dădea în 
Jack de se auzea până în stradă. Un adevărat bătăuş. 


Şi lucrurile merg aşa încă trei runde. Niciunul nu scoate 
un cuvânt. Se bat tot timpul, între runde îl masam pe Jack 
şi-i făceam tot ce trebuie. Nu arăta de loc strălucit, dar pe 
ring aşa era el întotdeauna. Nu se mişca prea mult şi stânga 
aia a lui lucra de parc-ar fi fost automată. Ca şi cum era 
conectată la obrazul lui Walcott şi Jack n-avea altceva de 
făcut decât să vrea să-l atingă. Jack era întotdeauna calm în 
lupta corp la corp şi nu-şi irosea puterile. Ştia totul despre 
lupta corp la corp şi trăgea toate avantajele din asta. La un 
moment dat, când erau în colţul nostru, l-am văzut cum îl 
ţine pe Wakott, cum îşi liberează dreapta şi-i expediază un 
uppercut, care-i atinge nasul cu dosul mănuşii. Lui Walcott 
începu să-i curgă sângele şiroi şi se sprijini cu nasul de 
umărul lui Jack, ca să-l umple şi pe el de sânge şi Jack îşi 
săltă o dată umărul şi i-l repezi în nas şi după aceea făcu 
acelaşi lucru cu dreapta. 

Walcott era grozav de furios. Şi după cinci runde îl ura de 
moarte pe Jack. Jack nu era furios, adică nu era mai furios 
ca de obicei. Ce-i drept, obişnuia să-i facă pe cei cu care 
lupta să urască boxul. Din pricina asta îl şi ura atât de mult 
pe Richie Lewis. Nu reuşise niciodată să-i scoată din sărite, 
pentru că Richie ştia întotdeauna două-trei figuri noi pe 
care Jack nu le ştia. Jack era de neclintit pe ring atâta 
vreme cât se simţea în putere. Desigur că se purta urât cu 
Walcott. Avea haz totuşi că Jack părea a fi un adevărat 
boxer clasic. Şi asta din pricină că ştia tot felul de lucruri de 
acest fel. După runda a şaptea, Jack zise: 

— Să ştii că nu-mi mai simt stânga. 

Şi din clipa aia începu să mănânce bătaie, în primele clipe 
nu se observă nimic. Dar în loc să conducă el lupta, o 
conducea Walcott, în loc să fie la adăpost, înghiţea mereu. 
Nu-l mai putea ţine la distanţă cu stânga. Aparent nu se 
schimbase nimic, numai că loviturile lui Walcott care înainte 
treceau pe lingă el, acuma îl nimereau din plin. Încasa nişte 
lovituri groaznice. 

— Ce rundă e? Întrebă Jack. 


— A unsprezecea. 

— Nu mai pot rezista, zice Jack. Mă lasă picioarele. 

Walcott îl ciocănea de multă vreme. Şi Jack era ca un 
jucător de baseball care stopează mingea, dar simte şi şocul 
loviturii. Walcott începuse să-l atingă serios. Parcă era o 
maşină de cărat pumni. Jack nu mai încerca altceva decât 
să-i blocheze loviturile. Nu se vedea totuşi ce bătaie 
groaznică înghiţea, între runde îi masam picioarele. 
Simţeam cum îi zvâc-nesc muşchii sub mâini în timp ce-l 
masam. Era dă-râmat al dracului. 

— Care-i situaţia? Îl întrebă el pe John, întor-cându-şi spre 
el faţa umflată. 

— Meciul e-al lui. 

“tu <*-u: >a rezist eu pin ă la urmă, zice Jack. 

N-o să reuşească ţopârlanul ăsta să mă facă să nu rezist. 

Lucrurile mergeau aşa cum îşi închipuise. Ştia că nu poate 
să-] învingă pe Walcott. Nu mai avea putere s-o facă. Totuşi, 
era liniştit. De bani era sigur şi acuma voia s-o sfârşească 
aşa, pe placul lui. Nu voia să fie făcut knock-out. 

Gongul sună işi-l împinserăm pe ring. Jack se mişca greoi. 
Walcott se-ndreptă spre el. Jack îi repezi o stingă în obraz, 
Walcott o încasă, se desprinse şi pe dedesubt începu să dea 
în Jack. Jack încercă să-l oprească, dar era ca şi cum ai fi 
încercat să opreşti cu mâna un fierăstrău mecanic. Jack 
fentă şi încercă să-l lovească cu dreapta, dar nu reuşi. 
Walcott îl atinse solid cu stânga şi Jack căzu. Căzu în mâini 
şi pe genunchi şi se uită la noi. Arbitrul începu să numere. 
Jack ne privea şi dădea din cap. La opt, John îi făcu semn. 
Nu se mai auzea nimic, din cauza mulţimii. Jack se ridică. 
Arbitrul îl ţinea pe Walcott cu braţul în timp ce număra. 
Când Jack se ridică, Walcott se-ndreptă spre el. 

— Fii atent, Jimmy, îl auzii pe Solly Freedman că-i strigă. 

11. Walcott se apropie de Jack, privindu-l lung. Jack îl 
atinse cu stânga. Walcott dădu doar din cap şi-l împinse pe 
Jack în frânghii, îl măsură din ochi, îl atinse uşor cu stânga 
într-o parte a capului şi-l lovi cu dreapta cât mai tare şi cât 


mai jos putu el. Trebuia să-l fi lovit cel puţin cu doisprezece 
centimetri 

SUD CeillUlet. -lt*, uj <-a,iuijv.-_-- 

Din cap. Se holbă şi-şi căscă gura. 

Arbitrul îl apucă pe Walcott de braţ. Jack făcu un pas 
înainte. Dacă se prăbuşea, cele cincizeci de bătrâne se 
duceau dracului. Păşea de parcă toate măruntaiele ar fi fost 
gata-gata să-i iasă din burtă. 

— N-a fost o lovitură joasă, zise el. A fost un accident. 

Mulțimea urla atât de tare, că nu se mai auzea nimic. 

— N-am nimic, zice Jack. 

Erau chiar în faţa noastră. Arbitrul se uită la John şi apoi 
dă din cap. 

— Fă-te-ncoa, liftă spurcată, îi zice Jack lui 

Walcott. 

John se aplecă peste frmghii. Stătea cu prosopul pregătit, 
gata să-l arunce pe ring. Jack stătea în picioare, ceva mai 
departe de frânghii. Făcu un pas înainte. Vedeam cum îi 
curge sudoarea pe obraz, de parcă l-ar fi stors cineva şi 
cum îi alunecă broboanele de-a lungul nasului. 

— Vino să te baţi, îi zice Jack lui Walcott. Arbitrul se uită la 
John şi-i face semn lui Walcoitt să se-apropie. 

— Vino-ncoa, bestie, zice el. 

Walcott se apropie. Nici el nu ştia ce să mai facă. Nu 
crezuse că Jack o să reziste. Jack îl atinse cu stânga în 
obraz. Urletele devin din ce în ce mai puternice. Acuma 
sunt în faţa noastră. Walcott îl loveşte de două ori. Obrazul 
lui Jack e cel mai înspăimântător lucru'pe care l-am văzut 
vreodată. Ce înfăţişare are! Se străduie din răsputeri să nu 
se prăbuşească şi asta i se vede pe obraz. Se gân-deşte tot 
timpul la asta şi-şi ţine cu mâna pântecele zdrobit. 

Şi deodată, începu să dea în Walcott. Obrazul lui era 
înspăimântător. Porni să-l lovească ţinân-du-şi mâinile jos şi 
repezindu-se în el. Când Walcott îşi lăsa garda mai jos, Jack 
îl atingea nebuneşte la cap. Şi deodată îi repede stânga în 
plex şi cu dreapta îl loveşte exact unde-l lovise şi celălalt, 


mult sub centură. Walcott se prăbuşeşte la pământ şi, 
ţinându-şi pântecele cu amândouă mâinile, se rostogoleşte, 
încovrigându-se, pe jos. 

Arbitrul pune mâna pe Jack şi-l împinge în colţul lui. John 
sare pe ring. Urletele şi strigătele se dezlănţuie şi mai tare. 
Arbitrul discută cu judecătorii şi crainicul se urcă pe ring cu 
megafonul şi anunţă: 

— Walcott. Prin descalificarea adversarului pentru lovitură 
neperrnisă. 

Arbitrul se-ntoarce spre John şi-i zice: 

— Ce puteam face? Jack n-a vrut să accepte lovitura 
neperrnisă şi acuma, când abia se mai ţine pe picioare, îl 
loveşte el sub centură. 

— Ar fi pierdut oricum, spune John. 

Jack stă pe scaun. l-am scos mănuşile şi se ţine de burtă cu 
amândouă mâinile. Stând aşa jos şi rezemat, faţa lui nu mai 
arată atât de groaznic. 

— Hemingway - Nuvele 

— Du-te şi spune-le că-ţi pare rău, îi şopteşte John. Asta 
face impresie bună. 

Jack se ridică şi sudoarea i se prelinge pe obraji, îi pun 
halatul pe umeri şi sub halat se ţine cu o mână de burtă şi 
traversează ringul. Pe Walcott l-au ridicat de pe jos şi-l 
masează. In jurul lui s-au adunat mulţi oameni. Nimeni nu-i 
vorbeşte lui Jack. Se apleacă peste Walcott. 

— Îmi pare rău, zice Jack. N-am vrut să te lovesc sub 
centură. 

Walcott nu-i răspunde nimic. E teribil de dă-râmat. 

— Ei, şi-acuma eşti campion, îi spune Jack. Sper că asta o 
să te bucure al dracului de mult. 

— Lasă-l în pace, zice Solly Freedman. 

— Hello, Solly, spune Jack. Îmi pare rău că i-am dat 
băiatului tău o lovitură sub centură. 

Freedman tace şi se uită la el. 

Jack se-ndreaptă spre colţul lui, cu mersul acela ciudat şi 
sacadat. L-am scos printre corzi, pe lângă masa presei şi l- 


am dus jos, printre rândurile de bănci. O mulţime de 
oameni încercau să-l bată pe umăr pe Jack când trecurăm 
printre ei. Jack, cu halatul pe umeri, trece printre oameni şi 
se-ndreaptă spre vestiar. Walcott repurtase o victorie care 
era pe gustul publicului. Aşa se paria la Garden şi aşa se 
câştigau banii. 

O dată ajunşi în vestiar, Jack se-ntinse pe canapea şi-şi 
închise ochii. 

— b. a mergem la hotel şi să chemăm doctorul, zice John. 

— Zob m-a făcut pe dinăuntru, zice Jack. —" îmi pare al 
dracului de rău, spune John. 

— Lasă, nu-i nimic, zice Jack. Şi-zace pe canapea”, cu 
ochii închişi. 

— E clar că au vrut să te tragă pe sfoară, spuse John. 

— Prietenii tăi, Morgan şi Steinfeât, zise Jack. Grozavi 
prieteni mai ai. 

Zace acolo, cu ochii deschişi. Pe faţă are aceeaşi expresie 
înspăimântătoare de om stors de puteri. 

— Curios ce repede poţi gândi când e vorba de atâţia bani, 
zice Jack. 

— Eşti cineva, mă băiete, spune John. 

— Aş, zice Jack. A fost un fleac. 

DUPĂ MARE 

— Bine, spuse bărbatul. Şi atunci? 

— Nu, spuse fata, nu pot. 

— Vrei să spui că nu mai ai poftă. 

— Nu pot, zise fata. Asta-i tot ce vreau să spun. 

— Vrei să spui că nu mai ai poftă. 

— Bine, zise fata. Fie cum vrei tu. 

— Nu-i de loc cum vreau eu. Ce-aş mai dori să fie cum 
vreau eu. 

— Multă vreme a fost cum ai vrut tu. 

Era devreme şi în afară de ei doi, aşezaţi la o masă într-un 
colţ, în cafenea nu se mai afla decât barmanul. Vara era pe 
sfârşite şi amândoi erau bronzaţi, aşa că păreau a nu avea 
ce căuta la Paris. Fata purta un tailleur de fweed şi obrazul 


ei avea o culoare brună-aurie, catifelată. Părul blond, tăiat 
scurt, îi scotea şi mai bine în relief frumuseţea frunţii. 
Bărbatul o privea. 

— U s-o omor, zise el. 

— Te rog, zise fata. 

Avea mâini foarte delicate şi bărbatul se uita la ele. Erau 
subţiri, bronzate şi foarte frumoase. 

— Da. Pe Dumnezeul meu c-o omor. 

— Asta n-o să te facă mai fericit. 

— Nu se putea să ţi se-ntâmple altceva? Nu puteai să intri 
într-o altă încurcătură? 

— După cât se pare, nu, zise fata. Şi ce-ai de gând să faci 
acuma? 

— Ţi-am zis. 

— Nu, vorbesc serios. 

— Nu ştiu, zise bărbatul. Fata se uită la el şi-i întinse mâna. 
Bietul meu Phil, spuse ea. 

Phil se uită la mâinile ei, dar nu le atinse. 

— Nu, mulţumesc, zise el. 

— Nu te mângâie cu nimic dacă-ţi spun că-mi pare rău? 

— Nu. 

— Sau să-ţi explic despre ce e vorba? 

— Mai bine să n-aud aşa ceva. 

— 'Te iubesc foarte mult. 

— Da, asta o şi dovedeşte. 

— Îmi pare rău, zise ea, că nu-nţelegi. 

— Înţeleg. Asta-i nenorocirea, înţeleg. 

— Ştiu că-nţelegi, zise ea. Şi, fireşte, e şi mai rău. 

— Desigur, zise el privind-o. O să-nţeleg asta într-una. Zi şi 
noapte. Mai ales noaptea o să-nţeâeg. În privinţa asta să n- 
ai nici o grijă. 

— Îmi pare rău. 

— Dac-ar ti vorba de-un Daroai... 

— Te rog, nici nu poate fi vorba de-un bărbat. Ştii bine că 
nu e aşa. N-ai încredere în mine? 


— Ai haz, zise el. Să am încredere în tine. Asta chiar are 
haz. 

— Îmi pare rău. E tot ce-ţi pot spune, zise ea. Dar când 
amândoi ştim despre ce e vorba, ce rost are să ne prefacem 
că nu ştim? 

— N-are, fireşte. 

— Dacă ai nevoie de mine, mă-ntorc la tine. 

— Nu, n-am nevoie. Câteva clipe tăcură amândoi. 

— Nu-i aşa că nu crezi că te mai iubesc? Întrebă fata. 

— Să terminăm cu prostiile, zise bărbatul. 

— Şi chiar nu crezi că te iubesc? 

— Atunci, de ce nu mi-o dovedeşti? 

— Înainte nu erai aşa. Niciodată nu mi-ai cerut să-ţi 
dovedesc ceva. Asta nu se face. 

— Tare mai eşti ciudată. 

— Tu însă nu. Eşti un bărbat admirabil şi ini se frânge 
inima că trebuie să plec şi să te las... 

— Fireşte că trebuie. 

— Da, spuse ea. Trebuie şi tu ştii bine că aşa e. Bărbatul 
tăcu şi fata se uită la el şi-i întinse din nou mâna. Barmanul 
stătea la celălalt capăt al barului. Faţa-i era albă şi vesta la 
fel. li cunoştea pe amândoi şi-şi zicea că suit o pereche de 
tineri tare drăguţi. Văzuse multe perechi de tineri drăguţi 
despărţindu-se şi alte perechi formându-se, care nu mai 
erau tot atu ae araguţe. Oar nu la asta se gândea, ci la 
curse, într-o jumătate de oră o să poată trimite pe cineva 
peste drum, să afle dacă a ieşit calul pe care pariase. 

— N-ai vrea să fii bun cu mine şi să mă laşi totuşi să plec? 
Întrebă fata. 

— Dar tu ce crezi că am de gând să fac? Doi oameni 
intrară în local şi se duseră la bar. 

— Ce doriţi? Îi întrebă barmanul. 

— Chiar nu mă poţi ierta de loc? Când ştii despre ce e 
vorba? Întrebă fata. 

— Nu. 


— Nu crezi că tot ce a fost între noi ar trebui să ne facă să 
ne înţelegem mai bine? 

— Viciul este un monstru cu o înfăţişare atât de groaznică, 
zise tânărul, cu glasul amar, încât pentru a fi... Nu ştiu ce, 
trebuie doar să-l vezi. Şi apoi... Mai nu ştiu ce încă... Şi 
după aceea... Îl cuprindem.” Nu-şi mai amintea exact 
cuvintele. Nu mai ţin minte cum era citatul. 

— Să nu-i spunem viciu, spuse fata. Asta nu-i prea frumos 
din partea ta. 

— Atunci, perversiune. 

F- Arăţi foarte bine, James, îi spuse unul dintre clienţi 
barmanului. 

— Şi dumneavoastră arătaţi foarte bine. 

— Dragul meu James, zise celălalt client, te-ai îngrăşat. 

— E groaznic, spuse barmanul, ce mă-ngraş. 

— James, nu uita să pui şi coniac, zise primul client. 

I 69 

— ]. NU, UUIililUic, 1l-elVCyi IINICi U glljil. 

Cei doi clienţi care stăteau la bar se uitară la cei doi tineri 
şi apoi din nou la barman. Era mai bine să te uiţi la barman. 

— Aş prefera să nu foloseşti cuvinte de felul acesta, zise 
fata. Nu-i nevoie să foloseşti un asemenea cuvânt. 

— Şi cum ai vrea să-i spun? 

— Nu-i nevoie să-i spui în nici un fel. Nu-i nevoie să-i dai 
nici un nume. 

— Dar ăsta-i numele cel mai potrivit. 

— Nu, zise ea. Suntem făcuţi din tot felul de lucruri. Şi tu 
ştiai asta. Şi ai folosit această ştiinţă de-ajuns de bine. 

— Nu-i nevoie s-o mai spui încă o dată. 

— Ba da, pentru că asta îţi dă şi explicaţia de care ai 
nevoie. 

— Bine, zise el. Bine. 

— Vrei să spui rău. Ştiu. Da, nu-i bine. Dar am să mă-ntorc. 
Ţi-am spus c-am să mă-ntorc. Am să mă-ntorc imediat după 
asta. 

— Nu, n-ai să te-ntorci. 


— Mă voi întoarce. 

— Nu, n-ai să te-ntorci. Nu la mine. 

— Ai să vezi. 

— Da, spuse el. Asta-i nenorocirea. Că până la urmă o să 
te-ntorci. 

— Fără-ndoială c-am să mă-ntorc. 

— Atunci, pleacă. 

— Chiar să plec? 

Puiea creae, aar glasul ei era fericit. 

— Pleacă. 

Glasul îi sună ciudat în urechi. O privea, îi privea linia 
buzelor, pomeţii arcuiţi, ochii şi părul care-i pornea de pe 
marginea frunţii, lobul urechii şi gâtul. 

— Nu, nu-i adevărat. O, eşti tare dulce. Eşti prea bun cu 
mine. 

— Şi cân'd ai să te-ntorci, să-mi povesteşti totul. Glasul îi 
suna ciudat. Nu şi-l recunoştea. Fata se uită repede la el. 
Avea un aer hotărât. 

— Chiar vrei să plec? Întrebă ea cu glasul grav. 

— Da, îi răspunse el cu aceeaşi gravitate. Imediat. Glasul îi 
era schimbat şi gura i se uscase. Acuma. 

Fata se ridică şi plecă cu paşi repezi, fără să se mai uite 
înapoi. Bărbatul o privea. Nu mai arăta la fel ca înainte de 
a-i fi spus să plece. Se ridică de la masă, luă cele două 
suporturi şi se duse cu ele la bar. 

— Sunt un alt om, James, zise el barmanului. Uită-te la 
mine, şi-ai să vezi că sunt cu totul altul. 

— Da? Făcu James. 

— Viciul, zise tânărul bronzat, e un lucru ciudat, James. 

Se uită pe uşă afară. O văzu trecând strada. Şi uitându-se 
în geamul vitrinei văzu că într-adevăr arăta cu totul altfel ca 
înainte. Cei doi clienţi care stăteau la bar se dădură mai 
încolo, pentru a-i face loc. 

— Asta aşa e, domnule, zise James. 

Cei doi clienţi se aaaura ceva ni «ti im-uiu, <*» na. Poată 
sta în voie. Tânărul se văzu în oglinda din spatele barului. 


— 'Ţi-am zis eu, James, că sunt un alt om, spuse el. Şi 
uitându-se în oglindă văzu că într-adevăr aşa şi era. 

— Arătaţi foarte bine, domnule, îi spuse James. Aţi avut, 
desigur, o vară foarte plăcută. 

UN LOC CURAT ŞI BINE LUMINAT 

Era târziu şi în afară de bătrânul care şedea în umbra 
copacului luminat de becurile electrice, în cafenea nu mai 
era nimeni, în timpul zilei strada era plină de praf, dar la 
căderea nopţii rouă înghiţea praful şi bătrânului îi plăcea să 
stea până târziu, fiindcă era surd şi noaptea, când se 
potoleau toate zgomotele, simţea că e altfel ca ziua. 

Cei doi chelneri din cafenea ştiau că bătrânu! E cam făcut 
şi, deşi era un client bun, ştiau că atunci câud se-mbată rău 
pleacă fără să plătească, aşa că se uitau mereu la el. 

— Săptămâna trecută a încercat să se sinucidă, spuse un 
chelner. 

— De ce? 

— De disperare. 

— De ce era disperat? 

— Aşa, fără nici un motiv. 

— E plin de bani. 

Şedeau ammdoi, aproape de uşă, la o masă aşezată lângă 
perete şi se uitau pe terasa cu mese goale, unde nu mai era 
nimeni în afară de bătrân, care şedea în umbra copacului 
ale cărui frunze se mişcau uşor în vânt. O fată şi un soldat 
trecură pe stradă. Lumina felinarului sclipi pe cifra de 
alamă de pe gulerul soldatului. Fata era cu capul gol şi 
mergea grăbită lângă el. 

— O să-l agate patrula. 

— Ce contează, dacă o să capete ce vrea? 

— Ar trebui s-o şteargă de pe stradă. O să-l prindă patrula. 
Acum cinci minute au trecut pe-aici. 

Bătrânul, care şedea în umbră, bătu cu pgfrarul în 
farfurioară. Chelnerul mai tânăr se duse la el. 

— Ce doriţi? Bătrânul se uită la el. 

— Încă un coniac. 


— O să vă-mbătaţi, spuse chelnerul. Bătrânul îl privi lung. 
Chelnerul plecă. 

— O să stea toată noaptea, îi spuse el colegului său. Mi-e 
somn. N-ajung niciodată să mă culc înainte de ora trei. De 
ce n-o fi murit săptămâna trecută? 

Chelnerul luă de pe tejgheaua dinăuntru sticla de coniac şi 
o farfurioară şi se duse afară, la masa bătri-nului. Puse 
farfurioara jos şi-i umplu paharul. 

— Mai bine-ai fi murit săptămâna trecută, îi spuse el 
surdului. Bătrânul îi făcu semn cu degetul. 

— Încă puţin, zise el. 

Chelnerul turnă până ce coniacul începu să se verse peste 
marginea paharului, prelingându-se în farfurioara de 
deasupra teancului de farfurioare. 

— Mulţumesc, spuse bătrânul. 

Chelnerul luă sticla şi o duse înăuntru. Apoi se aşeză la 
masă, lângă colegul său. 

— Acum e beat de-a binelea, zise el. 

— Se-mbată în fiecare seară. 

— De ce-a vrut să se omoare? 

— De unde să ştiu? 

— Ce-a făcut? 

— S-a spânzurat cu o frânghie. 

— Şi cine i-a tăiat frânghia? 

— Nepoată-sa. 

— De ce-au făcut-o? 

— De teamă pentru sufletul lui. 

— Are mulţi bani? 

— Mulţi de tot. 

— O fi având vreo optzeci de ani. 

— Eu aş zice că-i trecut de optzeci. 

— Tare aş vrea să plece. Nu ajung niciodată să mă culc 
înainte de ora trei. Asta-i oră de culcare? 

— Stă fiindcă-i place să stea. 

— Ele singur. Dar eu nu. Am o nevastă, care m-aşteaptă în 
pat. 


— Odată a avut şi el o nevastă. 

— Acuma la ce i-ar mai folosi? 

— Nu se ştie. Poate că s-ar simţi mai bine dac-ar avea o 
nevastă. 

— Păi are nepoată-sa grijă de eL 

I MI 

— Ştiu. Spuneai că i-a tăiat rrmghia. 

— N-aş vrea să ajung atât de bătrân. Bătrânii sunt nişte 
fiinţe dezgustătoare. 

— Nu întotdeauna. Bătrânul ăsta e un om curat. Bea fără 
să verse o picătură din pahar. Chiar acuma, cinci e beat. la 
uită-te la el. 

— Nu vreau să mă uit la el. Aş vrea să plece odată. Nu-i 
pasă de loc de oamenii care muncesc. 

Bătrânul îşi ridică. Privirea, se uită spre piaţă şi apoi spre 
chelneri. 

— Încă un coniac, zise el arătând cu degetul spre pahar. 

Chelnerul care se grăbea veni la masă. 

— Gata, spuse el, vorbind cu sintaxa aceea sumară* pe 
care o folosesc proştii când se adresează unor oameni beţi 
sau unor străini. Acuma nu mai. Acuma închis. 

— Încă unul, repetă bătrânul. 

— Nu. Gata. 

Chelnerul şterse marginea mesei cu şervetul şi clatină din 
cap. 

Bătrânul se ridică, numără încetişor farfurioarele, scoase 
din buzunar un portmoneu de piele, plăti şi-i dădu 
chelnerului un bacşiş de o jumătate de peseta'. 

Chelnerul se uită după el cum se-ndepărta, un om foarte 
bătrân care mergea cam nesigur, dar cu un aer foarte 
demn. 

1 Unitate monetară spaniola, în circulaţie din anul 1868 

— L) c ce nu 1-3.1 lăsat să mai stea să bea? Î] întrebă 
chelnerul care nu se grăbea. Trăgeau obloanele. Nu-i nici 
două şi jumătate. 

— Vreau să mă duc acasă să mă culc. 


— Şi ce mai conta o oră? 

— Pentru mine, mai mult decât pentru el. 

— Oorăeooră. 

— Vorbeşti şi tu ca un bătrân. N-are decât să-şi cumpere o 
sticlă şi s-o bea acasă. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

— Nu-i, aşa e, fu de acord chelnerul cu nevastă. Nu voia să 
fie -nedrept. Se grăbea numai. 

— Dar ţie? Fie nu ţi-e teamă să te duci acasă înainte de ora 
obişnuită? 

— Vrei să mă insulţi, sau ce tc-a apucat? 

— Nu, bombre *, glumeam şi eu aşa. 

— Nu mi-e teamă, spuse chelnerul care se grăbea, 
ridicându-se după ce trăsese oblonul de fier. Am încredere. 
Am toată încrederea în ea. 

— Eşti tânăr, plin de încredere şi ai şi-o slujbă, zisa 
chelnerul mai în vârstă. Ai tot ce-ţi trebuie. 

— Şi ţie ce-ţi lipseşte? 

— Totul, în afară de slujbă. 

— Ai tot ce am şi eu. 

— Nu. Eu n-am ştiut niciodată ce-i aia încredere şi nu sunt 
tânăr. 

— Termină cu prostiile astea şi hai să-nchidem odată. 

1 Omuie (sp.). 

— Eu fac parte dintre oamenii aceia cărora ie piace să stea 
târziu la cafenea, spuse chelnerul mai în vârstă. Cei care nu 
vor să se ducă la culcare. Cei care au nevoie noaptea de 
lumină. 

— Eu vreau să mă duc acasă să mă culc. 

— Suntem doi oameni diferiţi, spuse chelnerul mai în 
vârstă. Se îmbrăcase să plece. Nu-i numai o chestie de 
tinereţe şi de încredere, deşi şi lucrurile astea sunt foarte 
frumoase. De fiecare dată nu-mi vine să închid gândindu-mă 
că poate are vreun om nevoie de cafeneaua asta. 

— Dar, hombre, există bodegas1l deschise toată noaptea. 


— Nu mă-nţelegi. Cafeneaua asta e curată şi plăcută. E 
bine luminată. Lumina de aici e foarte bună şi acum mai e şi 
umbra frunzelor. 

— Noapte bună, zise chelnerul mai tânăr. 

— Noapte bună, îi răspunse celălalt, închizând lumina, 
continuă conversaţia de unul singur. Desigur că lumina are 
importanţă, dar trebuie ca şi localul să fie curat şi plăcut. 
Nu e nevoie şi de muzică. Asta-i clar, de muzică nu e nevoie. 
Nu poţi să stai aşa, în picioare, la bar şi să mai fii şi demn, 
deşi la ora asta găseşti numai chestii din astea. De ce-i era 
teamă? Nu era vorba nici de teamă, nici de spaimă. Era un 
nimic pe care-l cunoştea prea bine. Căci totul era nimic şi 
omul era tot nimic. Doar asta era şi tot ce-i trebuia era 
luLocaluri (sp.). 

Mina şi o oarecare curăţenie şi ordine. Unii trăiau în acest 
nimic şi nu-şi dădeau seama, dar el ştie că totul e nada y 
pues nada y nada y pues nada 1. Nada noastră carele eşti în 
nada, nada numele tău, nada împărăţia ta, nada voia ta, 
precum în nada, aşa şi pre nada. Dă-ne nouă astăzi nada 
noastră cea de toate zilele şi ne nada nouăgreşalele 
noastre, precum şi noi nada gregşiţilor noştri şi nu ne nada 
pe noi în nada, ci ne izbăveşte de nada, pues nada. Slavă 
ţie, nimic plin de nimic, nimicul fie cu tine. Zâmbi şi se aşeză 
în faţa unui bar, pe care trona un espresso lucitor. 

— Ce doriţi”? Întrebă barmanul. 

— Nada. 

— Otro loco mas 2, zise barmanul şi plecă. 

— O cafea mică, ceru chelnerul. Barmanul îi turnă 
cafeaua. 

— Lumina e foarte puternică şi plăcută, dar barul nu-i 
lustruit, spuse chelnerul. 

Barmanul se uită la el, dar nu-i zâse nimic. Era prea târziu 
ca să mai facă conversaţie. 

— Doriţi încă o copita 3, întrebă barmanul. 

— Nu, mulţumesc, răspunse chelnerul şi ieşi. Nu-i plăceaţi 
barurile şi bodegas. O cafenea curată, bine luminată era cu 


totul altceva. Şi acuma, fără să se 1 Nimic şi după aceea 
nimic şi nimic şi după aceea nimic (sp.). 

2 încă un nebun (sp.). 

3 Ceşcuţă (sp.). 

Lui. Avea să stea întins în pat şi în cele din urmă, spre ziuă, 
avea să adoarmă. Mai la urma urmei, îşi zise el, probabil că 
numai insomnia e de vină. Mulţi oameni trebuie să sufere 
de insomnie. 

MAMA UNEI „FETIŢE” 

Când îi murise tatăl, era un puşti şi managerul lui îl 
mmormântă o dată pentru totdeauna. Adică îi cumpără un 
loc de veci la cimitir. Când îi muri însă mama, managerul se 
gândi c-ar putea să vină o vreme când n-aveau să mai fie 
atât de legaţi unu! De altul. Trăiau împreună, el fiind, 
fireşte, „fetiţa”, n-aţi Bănuit lucrul ăsta, desigur, el era 
„fetiţa”.' Aşa că îi luă un loc numai pentru cinci ani. 

Ei şi când se-ntoarse în Mexic, după călătoria făcută în 
Spania, primi o înştiinţare. Spuneau că e prima dată cândi 
se aduce la cunoştinţă că au trecut cei cinci ani şi-l întrebau 
dacă nu vrea să facă formele necesare pentru a prelungi 
durata concesiunii. Locul de veci costa numai douăzeci de 
dolari. Pe vremea aceea, ţineam eu casa şi i-am zis: „Lasă- 
mă, Paco, să mă ocup eu de treaba asta”. Dar el mi-a spus 
că nu, o să aibă el grijă. O să aranjeze el totul. Ura vorba de 
maică-sa şi vuia să facă el ce trebuia. 

Şi iată că după o săptămână soseşte a doua înştiinţare. I-o 
citesc şi-i zic că-mi închipuisem c-a aranjat treaba asta. 

Nu, îmi zise el, nu aranjase nimic. 

— Lasă-mă să mă ocup eu de chestia asta, i-am zis. Banii 
sunt aici, în casă. 

Nu, zise el. Să nu-i spună nimeni ce are de făcut, Când o 
să aibă timp, o să aranjeze el totul. 

— Ce rost are să cheltuieşti bani atunci când nu trebuie? 

— Bine, i-am zis, vezi însă să nu uiţi. 

Pe vremea aceea avea un angajament pentru şase - 
meciuri, luând pentru fiecare meci câte patru mii de 


pesosl, în afară de ce-i revenea din încasări. Numai în 
capitală câştigase mai mult de cincisprezece mii de dolari. 
Era însă tare zgârcit, ce să-i faci. 

A treia înştiinţare veni după o săptămână şi i-o citii, în caz 
că nu plătea suma necesară până în sâmbăta următoare, 
mormântul mamei sale urma să fie deschis şi rămăşiţele ei 
pământeşti aveau să fie aruncate în groapa comună, îmi 
spuse că după amiază, când se duce în oraş, pune ella 
punct chestia asta. 

— De ce nu vrei să mă laşi să mă ocup eu de treaba asta? l- 
am întrebat. 

1 Dolari mexicani. 

I oaga nasul unde nu-ţi tierbe oala, zise el. Asta-i treaba 
mea şi o să fac eu tot ce e nevoie. 

— Bine. Dacă lucrurile stau aşa, vezi-ţi singur de treburile 
tale. 

Scoase banii din casă, deşi pe atunci avea întotdeauna la el 
cel puţin o sută de pesos, şi-mi spuse că va aranja el totul. 
Plecă în oraş cu banii, aşa că mi-am închipuit, cum era şi 
firesc, că a făcut 'ce trebuia să facă. 

O săptămână mai târziu, soseşte o scrisoare, în care se 
spune că n-au primit nici un răspuns la înştiinţarea finală, 
aşa că resturile pământeşti ale mamei sale au fost aruncate 
în groapa comună. 

— Isuse Cristoase, i-am spus, mi-ai spus că o să plăteşti 
suma necesară şi ai luat şi banii din casă ca să plăteşti şi 
acuma uite ce s-a întâmplat cu maică-ta! Dumnezeule, i-a 
gândeşte-te puţin! Maică-ta în groapa comună. De ce nu m- 
ai lăsat să mă ocup eu de treaba asta? Le-aş fi trimis banii 
imediat după prima înştiinţare. 

— Nu-i treaba ta. E vorba de mama mea. 

— Nu-i treaba mea, de acord, dar era treaba ta. Ce sânge 
o fi având în vine un om care acceptă să i se întâmple aşa 
ceva mamei sale? Nici nu meriţi să fi avut mamă. 

— E mama mea, zise el. Acuma, mi-e cu mult mai dragă ca 
înainte. Nu mai trebuie să mi-o închipui îngropată undeva 


într-un loc anume şi să fiu trist din pricina asta. Acum e 
lângă mine, în aer, onunae aş n, ca pasarne 51 ca nume. 
“umn» «fi întotdeauna cu mine. 

— Isuse Cristoase, ce sânge ţi-o mai fi curgând prin vine, 
zău nu ştiu. Nici nu vreau să te mai aud vorbind. 

— Oriunde-aş fi, e cu mine, zise el. De-acuma n-o să mai fiu 
trist niciodată. 

Pe vremea aceea cheltuia o mulţime de bani cu femeile, 
încercând să treacă drept bărbat şi să prostească oamenii, 
dar cei care ştiau ce-i cu el nu se lăsau înşelaţi, îmi datora 
peste şase sute de pesos şi nu mi-i dădea înapoi. 

— De ce-i vrei acuma? Mă-ntreba el. N-ai încredere în 
mine? Suntem, sau nu prieteni? 

— Nu-i vorba dacă suntem prieteni sau dacă am încredere 
în tine. E vorba că am făcut pentru tine, cât ai fost plecat, 
tot felul de cheltuieli din banii mei şi acuma ani nevoie de 
banii ăştia şi ai de unde să mi-i dai înapoi. 

— Nu-i am. 

— Îi ai, i-am zis, sunt acuma în casă şi ai de unde să mi-i 
dai. 

— Am nevoie de banii ăia pentru altceva, spuse el. Tu n-ai 
de unde ştii de câţi bani am eu nevoie. 

— Cât timp ai fost în Spania, eu am stat aici şi mi-ai zis să 
plătesc tot ce va fi de plătit în legătură cu casa şi nu mi-ai 
trimis nici un ban şi am făcut tot felul de plăţi, care se urcă 
la peste şase sute de pesos, din banii mei şi acuma am 
nevoie de ei şi tu ai de unde să mi-i dai înapoi. 

— X /sa ţi-i aau m curma. Centru moment însă, am mare 
nevoie de ei. 

— În ce scop? 

— Mă priveşte. 

— Atunci, de ce nu-mi dai un acont? 

— Nu pot. Am mare nevoie de banii ăştia. Dar o să-ţi dau 
banii înapoi. 

În Spania nu susţinuse decâc două meciuri, nu-l prea 
înghiţiseră acolo, se lămuriseră repede ce-i cu el, şi-şi 


făcuse şapte costume pentru ring, aşa era el, dar le 
împachetase atât de prost, încât la întoarcere patru din ele 
se stricaseră, din cauza apei de mare şi nu le mai putea 
purta. 

— Dumnezeule, i-arn zis. 'Te duci în Spania, stai acolo un 
sezon întreg şi nu te baţi decât de două ori. Cheltuieşti pe 
haine toţi banii pe care i-ai luat, ca după aceea apa de mare 
să ţi le strice într-un asemenea hal încât să nu le mai poţi 
purta. Şi după un sezon ca ăsta mai şi spui că treburile tale 
te privesc numai pe tine. De ce nu-mi dai banii pe care mi-i 
datorezi, ca să plec odată? 

— Vreau să rămâi cu mine, zise el şi o să-ţi dau banii 
înapoi. Acuma, însă, am nevoie de ei. 

— Şi atât de mare ţi-e nevoia de bani, încât nici n-ai putut 
plăti pentru maică-ta locul de veci la cimitir. Nu-i aşa? 

— Sunt fericit că s-a întâmplat aşa cu mama, zise el. Tu nu 
mă poţi înţelege. 

— Slavă Domnului, i-am zis. Dacă nu-mi dai banii pe care 
mi-i datorezi, îi iau singur din casă. 

— Nu, n-ai s-o ţii. 

Şi în după-amiaza aceleiaşi zile veni la mine cu un 
derbedeu, un calic, consăâtean de-al lui, şi-mi spuse: 

— lată un paesano 1 care are nevoie de bani ca să se ducă 
acasă, fiindcă maică-sa e grav bolnavă. 

Individul era un derbedeu prăpădit, din acelaşi loc cu el, 
înţelegeţi, un necunoscut pe care nu-l mai văzuse niciodată 
până atunci, dar voia să o facă în faţa lui pe marele 
matador, care e generos cu un consătean. 

— Dă-i cincizeci de pesos 'din casă, îmi zise el. 

— Abia mi-ai spus că n-ai bani ca să-mi plăteşti datoria. Şi 
acuma vrei să-i dai derbedeului ăstuia cincizeci de pesos? 

— Mi-e consătean şi e la mare ananghie. 

— Târfo, i-am zis şi i-am dat cheile casei. La-i singur. Plec 
în oraş. 

— Ce te-nfurii? Mi-a spus. O să-ţi dau banii înapoi. 


Am scos maşina ca să mă duc în oraş. Era maşina lui, dar 
Paco ştia că mă pricep s-o conduc mai bine ca el. lot ce 
făcea el făceam şi eu, dar mai bine. Şi el ştia asta. Nu ştia 
nici măcar să scrie şi să citească. Mă duceam la cineva să 
văd curn aş putea să-l fac să-mi plătească datoria. leşi din 
casă şi-mi spuse: 1 Ţăran (ît.). 

e |oe lee 

— Vin cu tine şi o să-ţi dau şi banii. Smtem doar prieteni 
buni. De ce să ne certăm? 

Am plecat spre oraş. Eu conduceam. Când să intrăm în 
oraş, scoase din buzunar douăzeci de pesos şi mi-i întinse. 

— Uite banii, zise el. 

— Târfă fără mamă, l-am repezit eu şi i-am spus ce să facă 
cu banii ăia. Îi dai derbedeului ăluia cincizeci de pesos şi 
după aceea îmi oferi mie douăzeci, când îmi datorezi şase 
sute. Nu iau nici un ban de la tine. Ştii tu ce să faci cu banii 
ăştia. 

Am coborât din maşină, fără un peso în buzunar şi nu 
ştiam nici măcar unde aveam să dorm în noaptea aceea. 
Mai târziu m-am dus cu un prieten şi mi-am luat lucrurile 
de la el. N-am mai vorbit cu el până în anul acesta, într-o 
seară, ducându-mă la cinematograful Callao de pe Gran Via 
din Madrid, l-am întâlnit plimbându-se cu trei prieteni. Mi-a 
întins mma. 

— Hello, bătrâne, ce mai faci? Oamenii spun că mă 
vorbeşti de rău. Că spui tot felul de poveşti pe socoteala 
mea. 

— Nu spun altceva decât că n-ai avut niciodată mamă. 
Asta-i lucrul cel mai grav pe care-l poţi spune cuiva în 
Spania când vrei să-l insulţi. 

— Asta-i adevărat, zise el. Biata maică-mea a murit când 
eu eram atât de mic, încât mi se pare că n-am avut mamă 
niciodată. E un lucru tare trist. 

Aşa-s „tetiţeie”. In-ai cum sa ie jigneai. 1“umt, dar absolut 
nimic nu le poate jigni. Cheltuiesc o mulţime de bani pentru 
ei sau din orgoliu, dar de plătit nu plătesc niciodată, 


încearcă să-l faci pe vreunul să-ţi plătească. I-am spus de la 
obraz, acolo pe Gran Via, în faţa celor trei prieteni ai lui, tot 
ce gândeam despre el şi acuma, când îl întâlnesc, îmi 
vorbeşte de parc-am fi prieteni. Oare ce fel de sânge o fi 
curgând prin vinele unui om ca ăsta? 

L 

AŞTEPIARE DE-O ZI 

Intrase în cameră ca să închidă fereastra în timp ce mai 
stăteam în pat şi băgai de seamă că-i e rău. Tremura, faţa-i 
era palidă şi mergea anevoie, ca şi cum i-ar fi venit greu să 
se mişte. 

— Ce-i cu tine, Schatz 1? 

— Mă doare capul. 

— Atunci, du-te mai bine şi culcă-te la loc. 

— Nu mă culc. N-am nimic. 

— Du-te şi culcă-te. După ce mă-mbrac, vin să văd ce ai. 

Când am coborât însă, era îmbrăcat şi şedea lângă cămin, 
având aerul unui foarte bolnav şi nefericit băiat de nouă 
ani. I-am pus mâna pe frunte şi mi-am dat seama că are 
febră. 

— Du-te sus şi culcă-te, i-am zis, nu ţi-e bine. 

1 Comoară (germ.). - 

— Ua vaa, nii-c unic. 

Când veni, doctorul îi luă temperatura. 

— Cât are? 

— O sută doi.1 

Jos, doctorul ne lăsă trei feluri de pilule de culori diferite şi 
ne spuse cum şi când să le ia. Unele erau pentru scăderea 
temperaturii, altele pentru purgaţie şi celelalte pentru 
combaterea acidității. „Microbii gripei, ne explică el, nu pot 
trăi decât într-un mediu acid.” Părea să ştie totul despre 
gripă şi ne spuse că în cazul în care febra nu va trece de o 
sută patru grade, n-avem de ce să fim. Îngrijoraţi. E vorba 
de o epidemie de gripă într-o formă uşoară şi nu există nici 
un pericol, cu condiţia de a se evita pneumonia. 


Întorcându-mă în camera băiatului, i-am notat 
temperatura pe o foaie de hârtie şi mi-arn însemnat orele la 
care trebuia să-i dăm pilulele acelea. 

— Vrei să-ţi citesc ceva? 

— Da. Dacă vrei, zise băiatul. Faţa îi era albă ca varul şi 
sub ochi avea pete întunecate. Stătea în pat, nemişcat şi 
părea a fi cu totul indiferent la tot ce se întâmplă în jurul 
lui. 

Începui să-i citesc din Cartea piraţilor a lui Howard Pyle, 
dar îmi dădui seama că nu mă urmăreşte de loc. 

— Cum te simţi, Schatz? l-am întrebat. 

— Până acuma, la fel, zise el. 

1 Este vorba de gradaţia termometrului Fahrenlieit. 
Conform acestei gradaţii, 102* corespunde cu 38,8* 
Celsius. 

Mă aşezai pe marginea, paiuiui şi cununuai sa citesc, 
aşteptând să se facă ora la care trebuia să-i dau încă o 
pilulă. Ar fi fost normal să adoarmă, dar când m-am uitat la 
el privea ţintă înainte, cu un aer foarte ciudat. 

— De ce nu-ncerci să dormi? Când o să trebuie să iei 
doctoria, o să te scol. 

— Prefer să rămân treaz. După câtva timp îmi spuse: 

— Papa, dacă te necăjeşte, nu trebuie să stai cu mine. 

— Nu mă necăjeşte de loc. 

— Nu, vreau să spun. Că nu trebuie să stai dacă o să te 
necăjească după aceea. 

Mi-am zis că aiurează un pic şi la unsprezece, după ce i- 
am dat pilulele prescrise, am plecat pentru câtva timp de- 
acasă. 

Era o zi luminoasă şi rece, pământul fusese acoperit cu o 
zăpadă topită care din cauza frigului îngheţase şi copacii 
golaşi, tufişurile, maldărele de vreascuri, iarba şi pământul 
fuseseră poleite cu gheaţă. Luai cu mine setterul irlandez, 
ca să ne plimbăm puţin pe şosea şi pe malul pârâului 
îngheţat, dar era greu să stai în picioare sau să mergi pe 
suprafaţa aceea lucioasă ca sticla şi câinele cel roşcat 


aluneca mereu, iar eu căzui rău de vreo două ori şi o dată 
puşca îmi zbură de pe umăr şi alunecă departe pe gheaţă. 

Sub un mal înalt de lut, acoperit cu tufişuri, gonirăm un 
stol de prepeliţe şi când îşi luară zborul y* iia” <> j. ii a. jj”. 
Uupa <-il.-tiiLa mamiui, omurn vreo două. Câteva prepeliţe 
se cocoţară pe crengile copacilor, dar celelalte se 
împrăştiară printre maldărele de vreascuri şi trebuia să sari 
de câteva ori pe movilitele acoperite cu gheaţă ca să le faci 
să zboare de-acolo. Ivindu-se în timp ce abia îţi ţineai 
echilibrul pe vreascurile acelea elastice şi acoperite de 
polei, le nimereai cu greu, aşa că împuşcai două şi pierdui 
cinci şi o pornii înapoi, bucuros că am găsit un stol atât de 
aproape de casă şi fericit că mai rămăseseră atât de multe 
pentru altă dată. 

Acasă mi se spuse că băiatul nu dăduse voie nimănui să 
intre în camera lui. 

— N-ai voie să intri, îmi zise el. Nu trebuie să iei ce am eu. 

M-am apropiat de pat şi-am văzut că stă în aceeaşi poziţie 
în care-l lăsasem, alb la faţă, dar cu pomeţii îmbujoraţi de 
febră, privind ţintă înainte, ca şi până atunci. 

I-am luat temperatura. 

— Cât am? 

— Aproape o sută. 

Avea o sută doi şi patru linii. 

— Înainte am avut o sută doi, îmi zise el. 

— Cine a zis asta? 

— Doctorul. 

— Cu temperatura stai bine, i-am spus. N-ai de ce să fii 
îngrijorat. 

— În u sunt îngrijorat, îmi zise, clar nu pot sa nu mă 
gândesc într-una la asta. 

— Nu te mai gândi. Nu mai pune totul la inimă. 

— Aşa şi fac, zise el uitându-se drept înainte. Era limpede 
că se petrecea ceva cu el care-l Făcea să fie atât de 
încordat. 

— la pilula asta cu puţină apă. 


— Crezi că foloseşte la ceva? 

— Desigur. 

M-am aşezat, am 'deschis cartea despre Piraţi şi-am 
început să-i citesc, dar mi-am dat seama că nu mă 
urmăreşte, aşa că m-am oprit. 

— Şi la ce oră crezi c-o să mor? Mă-ntreba el. 

— Ce? 

— Cât timp o să mai treacă până o să mor? 

— N-ai să mori, dar ce te-a apucat? 

— Ba da, o să mor. L-am auzit eu când a spus: o sută doi. 

— Când ai o sută doi, nu mori. Vorbeşti prostii. 

— Ba eu ştiu că da. La şcoală, în Franţa, băieţii mi-au spus 
că la patruzeci şi patru de grade mori. Şi eu am o sută doi, 
Aşteptase într-una, de la ora nouă, să moară. 

— Bietul meu Schatz, i-am zis. Dragul meu Schat2. Asta e 
ca şi cu milele şi kilometrii. N-o să mori. lermometrul ăsta e 
altfel gradat. La celelalte, temperatura normală e de 
treizeci şi şapte. La ăsta - nouăzeci şi opt. Da, da, aşa-i. 
Cum e cu milele şi kilometrii. Ştii tu, cum socotim noi câţi 
kilometri am făcut cu maşina când am mers şaptezeci de 
mile. 

— Aha, făcu el. 

Privirea lui, aţintită spre capătul patului, începu să-şi 
piardă puţin câte puţin din fixitatea ei. Şi în cele din urmă 
încordarea lui cedă şi a doua zi era foarte moale şi plângea 
foarte uşor, din pricina a tot felul de nimicuri fără 
importanţă. 

CAPITALA LUMII 

Madridul e plin de băieţi cu numele de Paco, diminutiv de 
la Francisco şi în oraş circulă o anecdotă cu un tată carea 
venit la Madrid şi a inserat la mica publicitate a ziarului El 
Liberal următorul anunţ: PACO VINO MARŢI LA PRÎN2 LA 
HOTEL MONTANA I-AM IERIAT TOTUL TAIA şi după 
aceea a fost nevoie de un întreg escadron din Guardia Civill 
ca să-i împrăştie pe cei opt sute de tineri care se adunaseră 
în faţa hotelului. Dar Paco, cel care servea la masă în 


pensiunea Luarea, n-avea tată care să-l ierte şi nici nu 
făcuse nimic rău ca să aibă ce să-i ierte tatăl său. Avea două 
surori mai mari, cameriste la Luarea; intraseră în serviciu 
pentru că erau din acelaşi sat nenorocit ca şi o fostă 
cameristă din pensiune, care se dovedise cinstită şi 
muncitoare şi făcuse astfel ca satul 1 Jandarmeria din 
Spania. 

— Hemângway 

Nuvele şi produsele lui sa capete un renume oun; şi ateste 
surori îi plătiseră drumul cu autobuzul până la Madrid şi-i 
găsiseră serviciul acesta de picolo. Venea dintr-un sat din 
Extremadura, în care condiţiile de viaţă erau neînchipuit de 
primitive, hrana pe sponci, iar confortul, cu totul 
necunoscut şi de când se ştia pe lume muncise din greu. 

Era un băiat bine făcut, cu părul tare negru, uşor 
cârlionţat, avea o dantură sănătoasă şi o piele pe care 
surorile o invidiau, un zâmbet spontan şi deschis. Iute de 
picior, îşi făcea treaba bine şi-şi iubea surorile, pe care le 
găsea frumoase şi de neînțeles; îi plăcea Madridul, pentru 
el încă un oraş de basm, şi-i plăcea serviciul, care, făcut la 
lumina strălucitoare a candelabrelor, cu feţele de masă 
imaculate, în haina de seară şi cu mâncarea îmbelşugată de 
la bucătărie, îi părea a fi minunat de frumos. 

În pensiune locuiau şi luau masa în sufragerie cam opt 
până la douăsprezece persoane, dar pentru Paco, cel mai 
tânăr dintre cei trei chelneri care serveau la masă, 
singurele fiinţe care existau de fapt erau toreadorii. 

Locuiau în acea pensiune matadori de mina a doua, 
deoarece casa din Căile Sân Jeronimo se bucura de un 
renume bun, servea o mâncare excelentă şi camerele nu 
costau prea mult. Toreadorul trebuie să dea impresia dacă 
nu de prosperitate, cel puţin de respectabilitate, deoarece 
decenţa şi demnitatea sunt mai presus decât curajul, fiind 
printre virtuțile cele mai de preţ în Spania şi toreadorii 
rammeau Ja Luarea până la ultima lor peseta. Nu se 
întâmplase niciodată ca vreun toreador să plece de la 


Luarea pentru a se muta la un hotel mai bun sau mai 
scump; toreadorii de mina a doua nu ajung niciodată 
toreadori de mâna întâia şi o dată plecat de aici, omul se 
prăbuşea foarte repede, fiindcă oricine se descurca cât de 
cât putea rămâne la pensiune, iar nota nu li se prezenta 
clienţilor decât în cazuri cunoscute de proprietăreasă ca 
fiind absolut disperate. 

Pe vremea aceea locuiau la Luarea trei matadori, doi 
picadori V foarte buni şi un excelent bande-rillero2. Asta la 
Luarea însemna pentru picadori sau banderilleros, care-şi 
aveau familiile la Sevilla şi trebuia să-şi găsească locuinţă la 
Madrid numai pentru durata sezonului de primăvară, a face 
lux, dar erau bine plătiţi de către toreadorii care-i 
angajaseră şi care aveau contracte ferme pentru sezonul 
apropiat şi fiecare dintre aceşti trei luptători secunzi avea 
să strângă probabil mai mulţi bani decât oricare dintre cei 
trei matadori. Din cei trei matadori, unul era bolnav şi. 
Căuta să ascundă acest fapt, cel de-al doilea nu mai era la 
modă, iar al treilea era un laş. 

1 Picadorc: călăreț înarmat ca o lance; rolul lui este de a 
întărită taurul, fără a încerca să-l doboare; picadorul este 
primul luptător din arenă care înfruntă atacul taurului. 

2 Luptător care azvârle în gâtul taurului un pumnal 
prevăzut cu ghimpi, numit banderilla. 

I 97 

Laşul fusese cândva, pi'nă la tenoii ae groazun.it lovitură 
de corn pe care i-o dăduse un taur în josul pântecelui, în 
primele sale lupte ca matador independent, un om 
excepţional de curajos şi deosebit de priceput şi mai păstra 
încă multe din figurile dezinvolte ale zilelor lui de glorie. 
Era peste măsură de vesel şi râdea mereu, cu sau fără rost. 
Pe vremuri, când mai avea succese, îi plăcuse foarte mult să 
facă farse, acuma însă se potolise. Farsele cer o anumită 
siguranţă, pe care el n-o mai avea. Acest matador avea o 
faţă inteligentă, foarte deschisă şi se purta cu multă 
eleganţă. 


Matadorul bolnav avea o grijă deosebită să nu se vadă că e 
bolnav şi căuta să mănânce conştiincios câte ceva din toate 
felurile care se serveau la masă. Avea foarte multe batiste, 
pe care şi le spăla singur în camera sa şi în ultimul timp îşi 
vindea costumele de luptă. Vânduse unul, foarte ieftin, 
înainte de Crăciun şi un altul, în prima săptămână a lunii 
aprilie. Costumele costaseră foarte mult, fuseseră păstrate 
cu grijă întotdeauna, şi-i mai rămăsese doar unul. Înainte 
de a se fi îmbolnăvit, fusese un toreador plin de promisiuni, 
ba chiar făcea sen zatie, şi, deşi nu ştia să citească, avea 
tăieturi din ziare, care spuneau că atunci când debutase la 
Madrid” luptase mai bine decât Belmonte. Mânca singur li 
o masă mică şi aproape că nu-şi ridica de loc p virile din 
farfurie. 

Matadorul care fusese cândva la modă era foard scund, 
negricios şi avea un aer foarte demn. Şi mânca singur ia o 
masă izolată, zâmbea toarte rar şi nu râdea niciodată. Era 
originar din Valladolid, unde oamenii sunt foarte serioşi şi 
avea talent, dar stilul lui de luptă se demodase înainte de a 
fi reuşit să fie îndrăgit de public datorită calităţilor sale: 
curajul şi o calmă stăpânire de sine, aşa că numele lui pe 
afiş nu atrăgea pe nimeni la luptele cu taurii. Noutatea 
apariţiei sale consta în faptul că era atât de scund încât nici 
nu vedea ce se întâmplă dincolo de greabănul taurului, dar 
mai erau şi alţi toreadori scunzi şi el nu reuşise niciodată sa 
se impună gustului public. 

Dintre picadori, primul era un om slăbuţ, cu profil 
vulturesc, cărunt, cu o înfăţişare delicată, dar cu picioare şi 
mâini de oţel, încălţat întotdeauna cu cizme de văcar. Seară 
de seară stătea şi bea fără măsură şi se uita cu ochii 
pierduţi după toate femeile din pensiune. Celălalt era un 
uriaş, cu obrazul smead, frumos, cu părul negru ca un 
indian şi cu mâini enorme. Amândoi erau picadori renumiţi, 
deşi despre primul, se spunea că-şi pierduse mult din 
pricepere din cauza băuturii şi a chefurilor, iar despre cel 
de-al doilea că era atât de încăpățânat şi certăreţ, încât nu 


putea lucra cu acelaşi matador mai mult de un singur 
sezon. 

Banderillero-era un om între două vârste, cărunt, iute ca 
argintul-viu, în ciuda anilor şi care la masă arăta ca un om 
de afaceri înfloritor. Picioarele îl mai ţineau destul de bine 
ca să poată face faţă sezonului apropiat şi când aveau să-l 

— Ţ*i mai “ascai”a Ini*-—-""*"- ira deosebire avea să în 
de picioare, avea să l! 

Lase era destul de inteligent ca să-ţi mai multă vreme o 
altă slujbă. Singura fie că, o dată pierdută iuţeala de 
picioare se teamă mereu de ceva, în timp ce acum era 
întotdeauna calm şi sigur de sine, atât în arenă, cât şi în 
afara ei. 

În seara aceea, nu mai rămăseseră în sufragerie decât 
picadorul cu profil vulturesc, care bea tară măsură, 
negustorul cu faţa însemnată din naştere, care vindea 
ceasuri la licitaţie în toate bâlciurile şi târgurile Spaniei, 
care şi el bea peste măsură şi doi preoţi din Calicial care 
şedeau într-un colţ, ia o masă şi beau, dacă nu prea mult, în 
orice caz de ajuns. Pe vremea aceea, la Luarea vinul era 
inclus în preţul pensiunii şi chelnerii aduseseră din nou 
câteva sticle de vin de Valdepenas la masa negustorului, 
apoi la aceea a picadorului şi în sfârşit la aceea a celor doi 
preoţi. 

Cei trei chelneri stăteau la capătul sălii. Regula casei 
spunea că trebuiau să rătnână de serviciu până plecau toţi 
clienţii de la mesele de care răspundeau, dar chelnerul care 
servea la masa celor doi preoţi trebuia să se ducă la o 
întrunire anarho-sindicalistă şi Paco fusese de acord să-l 
înlocuiască. 

Sus, matadorul bolnav stătea singur, trântit pe pat cu faţa 
în jos. Matadorul care nu mai era la modă şedea şi se uita 
pe fereastră, pregătindu-se să se ducă până la cafenea. 
Matadorul cel laş încerca s-o 1 Provincie din nord-vestul 
Spaniei. 


I ccia.iu camera lui, să facă un lucru pe care fata, 
râzând, refuza să-l facă. Matadorul îi spunea: 

— Hai odată, sălbăticiune mică. 

— Nu, zicea fata. De ce-aş face-o? 

— Ca să-mi faci p plăcere. 

— Ai mâncat şi acuma mă vrei pe mine ca desert. 

— Numai o dată. Ce rău poate să-ţi facă aşa ceva? * 

— Lasă-mă-n pace. Lasă-mă-n pace, îţi spun. 

— E un lucru atât de neînsemnat. 

— Lasă-mă-n pace, îţi spun. 

Jos, în sufragerie, cel mai înalt dintre chelneri, care 
întârziase la întrunire, zicea: 

— Ia xiitaţi-vă cum beau porcii ăia negri. 

— Nu-i frumos să vorbeşti aşa, spuse cel de-al doilea 
chelner. Sunt nişte clienţi serioşi şi care nu se-mbată. 

— Ba e, zise înaltul. Două sunt nenorocirile care s-au 
abătut asupra Spaniei: taurii şi preoţii. 

— În orice caz, nu orice taur şi nu orice preot. 

— Ba da, zise chelnerul cel înalt. Numai lovind individul 
poţi lovi clasa. De aceea e necesar să distrugi şi un taur 
anume şi un preot anume. Pe toţi. După aceea n-o să mai 
rămână niciunul. 

— Păstrează toate astea pentru întrunire, zise cel dc-al 
doilea chelner. 

— Ce. Barbarie mai e şi-n Madridul ăsta, spuse chelnerul 
cel înalt. E unsprezece şi jumătate şi ăştia mai stau şi se- 
ndoapă. 

— Au început sa mânuite «tuia. pe ia ittc, “i” celălalt 
chelner. Ştii bine că li s-au servit multe feluri de mâncare. 
Vinul ăsta e ieftin şi oamenii l-au plătit. De altfel, vinul nu-i 
tare. 

— Cum să existe solidaritate între muncitori când sunt pe 
lume asemenea imbecili ca tine? Întrebă chelnerul cel înalt. 

— Uite ce e, spuse cel de-al doilea chelner, care era un om 
de cincizeci de ani. Toată viaţa am muncit. Şi cât mai am de 


trăit o să trebuiască să muncesc. Nu mă plâng împotriva 
muncii. E firesc să munceşti. 

— Da, dar lipsa de lucru te omoară. 

— Eu am muncit întotdeauna, spuse chelnerul cel bătrân. 
Du-te la întrunire. N-ai de ce să mai stai. 

— Eşti un tovarăş bun, zise chelnerul cel înalt. Dar n-ai de 
loc nivel ideologic. 

— Mejor şi me j alta eso que el otro 1, spuse chelnerul cel 
mai în vârstă (înțelegând că e mai bine să n-ai nivel decât să 
n-ai de lucru). Du-te la mitin. 

Paco tăcuse tot timpul, încă nu se pricepea la politică, dar 
de fiecare dată îl treceau fiorii când îl auzea pe chelnerul 
cel înalt vorbind despre necesitatea de a-i nimici pe preoţi 
şi pe cei din Guar-dia Civil. Chelnerul cel înalt era pentru el 
revoluţia şi revoluţia era şi ea ceva romantic. Cât despre el, 
i-ar fi plăcut să fie un bun catolic, un revoluţionar şi să aibă 
o slujbă serioasă ca aceea de acuma, fiind în acelaşi timp şi 
toreador. 

1 Mai bine să-mi lipsească asta decât altceva (sp.). 

» «Mulg, ignacio, zise el. U să văd eu de treburile tale. 

— Amândoi, adăugă chelnerul mai în vârstă. 

— Nu e treabă nici măcar pentru un om, zise Paco. Du-te 
la miting. 

— Pues mc voyl zise chelnerul cel înalt. Şi mulţumesc. 

Între timp, *sus, sora lui Paco se desprinsese din 
îmbrăţişarea matadorului cu aceeaşi dibăcie ca şi un 
luptător din strânsoarea adversarului şi-i spunea, supărată 
acuma de-a binelea: 

— Ia te uită la flămânzii ăştia. Un toreador ratat. Curajos 
nevoie-mare. Dacă ai ce-ţi trebuie, mai fo-loseşte-le şi-n 
arenă. 

— Aşa vorbesc numai târfele. 

— Târfa e şi ea o femeie, dar eu nu sărit o târfă. 

— O să fii. 

— Nu din cauza ta. 


— Lasă-mă-n pace, zise matadorul, care, respins şi refuzat, 
simţea cum îl cuprinde din nou laşitatea. 

— Să te las? Există ceva care să nu te fi lăsat? Zise sora. 
Nu vrei să-ţi fac patul? Sunt plătită pentru asta. 

— Lasă-mă-n pace, spuse matadorul, cu faţa lui mare şi 
frumoasă contorsionată, de parcă i-ar fi venit să plângă. 
Târfo. Târfă murdară. 

— Matadorule, zise ea închizând uşa. Dragul meu matador. 

1 Ei bine, acum plec (sp.). 

HIcLUtuUIUI contorsionată şi în arenă îşi I.ransforma 
strâmbătura asta într-un zâmbet permanent, ce-i 
înspăimânta pe spectatorii din primele rânduri care ştiau ce 
se petrece de fapt. Şi asta, spuse el cu glas tare. Şi asta. Şi 
asta. 

Îşi mai amintea de vremea când era în formă şi asta nu 
fusese decât acum trei ani. Îşi mai amintea cum îi cădea, 
grea, pe umeri, tunica brodată cu fir de aur, în după-amiaza 
aceea caldă de mai când vorbea în arenă la fel ca şi la 
cafenea şi cum îndreptase lama spadei cu vârful ce se- 
nfnnda spre locul acela plin de praf de pe greabănul 
taurului, unde muşchii se rotunjeau acoperiţi de peri scurţi, 
locul acela de deasupra coarnelor mari ştirbite la vârf de 
izbiturile date-n copaci, care se coborau acum sub apăsarea 
lui şi curn sabia intra uşor ca într-o bucată de unt ceva mai 
tare şi cum împingea cu pa'ma mânerul spadei, cu braţul 
stâng lăsat în jos, cruciş, cu umărul stâng înainte, cu toată 
greutatea trupului pe piciorul stâng şi deodată simţi că nu 
mai stă cu toată greutatea pe picior. Centrul de greutate i 
se murase în josul pântecelui şi când taurul ridicase capul, 
cornul dispăruse în trupul lui şi se răsucise aşa de două ori 
în aer, până veniseră să-l ia de-acolo. Aşa că acuma, în 
momentul în care trebuia să ucidă taurul şi asta i se 
întâmpla de ajuns de rar, nu se mai putea uita la coarne şi 
mai la urma urmei, ce ştia o târfă prin ce trecea el înainte 
de a intra în arenă? Şi prin ce trecuseră «n «t c «uc nueau 


de eli Jtrau cu toţi nişte târfe şi n-aveau decât să 
vorbească. 

Jos, în sufragerie, picadorul şedea şi se uita la preoţi. Dacă 
ar fi fost pe? Co! O vreo femeie, s-ar fi uitat ia ea. Când nu 
era nici o femeie, îi făcea plăcere să se uite la vreun străin, 
vreun ingles, dar pentru că nu erau nici femei şi nici străini, 
se uita stăruitor, mulţumit şi obraznic la cei doi preoţi. Şi pe 
când îi privea aşa, negustorul de ceasuri, însemnat din 
naştere, se ridică şi, împăturindu-şi şervetul, plecă, lăsând 
mai mult de jumătate din vinul pe care-l comandase. Dacă 
nota i-ar fi fost plătită, ar fi băut toată sticla. 

Cei doi preoţi nu se uitau de loc la picador. Unul dintre ei 
spunea: 

— Stau aici de iiece zile, tot aşteptând să-l văd şi cât e ziua 
de lungă fac anticameră, dar el nu mă primeşte. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Nimic. Ce poţi să faci? Nu poţi să te ridici împotriva 
autorităţilor. 

— Eu stau de două săptămâni şi n-am făcut nimic. Aştept şi 
nimeni nu vrea să mă primească. 

— Venim dintr-o provincie dată uitării. Când terminăm 
banii, o să plecăm. 

— În provincia noastră dată uitării. Ce-i pasă Madridului 
ce se întâmpla în Calicia? Suntem o provincie săracă. 

— lată de ce a făcut ce-a făcut fratele nostru, Basilio. 

Basilio Alvarez. 

— La Madrid îţi dai seama cum trebuie să iei toate 
lucrurile. Madridul ucide Spania. 

— Măcar de-ar vrea să ne primească cineva şi să ne 
refuze. 

— Nu. Întâi trebuie să fii umilit şi istovit de atâta 
aşteptare. 

— Bine, o să vedem noi. O să aştept şi eu, cum au mai 
aşteptat şi alţii. 

În clipa aceea, picadorul se ridică, se-ndreptă spre masa 
preoţilor, se proţăpi în faţa lor, cărunt şi cu profilul lui 


vulturesc şi se uită fix la ei, zâmbind. 

— Un toreador, zise unul dintre preoți. 

— Şi încă unul faimos, spuse picadorul şi ieşi din 
sufragerie, mergând ţanţoş şi zâmbindu-şi foarte mulţumit, 
în haina lui cenuşie, strimtă în talie, cu picioarele crăcănate, 
în pantalonii înguşti, încălţat cu cizmele lui de văcar care 
bocăneau pe podea. 

Trăia în lumea mărginită şi strimtă a meseriei lui, într-o 
lume a îndemânării personale, a victoriei de fiecare seară 
înecată în alcool şi a insolenţei. Şi acum îşi aprinse o ţigară 
şi, trăgându-şi pălăria peste ochi în coridor, plecă la 
cafenea. 

Dându-şi seama dintr-o dată că erau ultimii oameni care 
mai stăteau în sufragerie, preoţii plecară imediat 'după 
picador şi Paco cu chelnerul mai în vârstă rămaseră singuri. 
Strânseră lucrurile rămase pe la mese şi duseră sticlele la 
bucătărie. 

Băiatul care spăla vasele era în bucătărie. Avea cu trei ani 
mai mult decât Paco şi era foarte cinic şi acru. 

— Nu bei? Îl întrebă chelnerul mai în vârstă şi turnându-i 
într-un pahar vin de Valdepenas îi întinse paharul. 

— De ce nu? Spuse băiatul şi luă paharul. 

— Tu, Paco? Întrebă chelnerul mai în vârstă. 

— Mulţumesc. Şi, toţi trei băură. 

— O să plec, spuse chelnerul mai în vârstă. 

— Noapte bună, îi ziseră cei doi băieţi. 

Plecă şi-i lăsă singuri. Paco luă unul din şervetele de care 
se folosiseră preoţii şi, stând drept, cu căl-câiele bine înfipte 
în podea, aplecă şervetul şi, urma-rindu-şi mişcarea cu 
capul, îşi roti braţele într-o veronical lentă şi circulară. Se 
învârti şi, ducând piciorul uşor înainte, făcu mişcarea a 
doua, apro-piindu-se astfel şi mai mult de taurul imaginar şi 
făcu o a treia mişcare, încet, perfect ritmată şi graţioasă şi 
trase apoi şervetul spre el şi se răsuci, ferin-du-şi coapsele 
din calea taurului printr-o media-veronica 2. 


Spălătorul de vase, pe care-l chema Enrique, îi aruncă o 
privire critică şi batjocoritoare. 

— Cum e taurul? Îl întrebă el. 

— Foarte curajos, răspunse Paco. Uite. 

1 Mişcare la luptele cu tauri, în care toreadorul ţine capa 
cu amândouă mâinile şi stă cu spatele la taur. 

— Pasă din luptele de tauri care se execută foarte aproape 
de corpul animalului. 

Cu trupul drept şi suplu, făcu încă patru pase desăvârşite, 
dezinvolt, grațios şi elegant. 

— Şi taurul? Întrebă Enrique rezemându-se de chiuvetă, 
cu paharul în mână şi încins cu şorţul la brâu. 

— Se ţine încă bine. 

— Mă-mbolnăveşti. 

— De ce? 

— Ia priveşte aici. 

Enrique îşi scoase şorţul şi, întărâtând taurul imaginar, 
desenă cu trupul în aer patru veranicas în stil gitan, 
desăvârşite şi languroase, termmmdu-le cu o re holera 1, 
datorită căreia şorţul trecu fâlfâind în cerc pe lângă nasul 
taurului, în timp ce băiatul se-n-dcpărta. 

— Ei, ai văzut? Şi spăl vase. 

— De ce? 

— De frică, zise Enrique. MiedoAşa cum ţi-ar fi şi ţie în 
arenă cu taurul. 

— Nu, zise Paco. Mie nu rai-ar fi frică. 

— Leche3, zise Enrique. Fiecărui om i se fac'e frică. 
Toreadorul ştie însă să-şi stăpânească frica şi în felul ăsta 
poate lupta cu taurul. Am luat parte la o luptă de amatori, 
dar mi-a fost atât de frică, încât fugeam într-una dintr-un 
loc într-altul, fără să mă pot opri. Chestia asta li s-a părut 
tuturor foarte caraghioasă. Aşa că şi ţie o să-ţi fie frică. 
Dacă n-ar 1 Mişcare din luptele de tauri, executată cu capa. 

2 Frică (sp.). 

3 Laşule (sp.). 


Şi rncâ”*a? RI7 orice lustragiu din Spania ar deveni 
toreador. lar ţie, care eşti băiat de la ţară, o să-ţi fie frică şi 
mai rău ca mie. 

— Nu, n-o să-mi fie, zise Paco. Prea de multe ori făcuse 
treaba asta în gând. Prea de multe ori văzuse el coarnele, 
botul umed al taurului, urechile fremătându-i şi apoi capul 
plecân-du-se şi atacând, prea de multe ori auzise boeăni-rul 
copitelor şi taurul înfuriat trecând pe lângă el în timp ce-şi 
rotea capa, atacând din nou în vreme ce el învârtea capa iar 
şi iar şi iar şi iar, ca să termine prin a-l suci pe taur în jurul 
lui printr-o minunată media-veronica şi apoi să se 
îndepărteze cu mersul degajat, cu perii de pe pielea 
taurului prinşi în fireturile de aur ale tunicii când trecuse 
foarte aproape de el şi taurul stând imobil, hipnotizat, şt 
mulţimea aplaudând. Nu, n-avea să-i fie frică. Altora, da. Nu 
lui. Ştia că n-avea să-i fie frică. Chiar dacă avea să-i fie 
vreodată frică, ştia că treaba asta avea s-o poată totuşi face. 
Era convins de asta. 

— N-o să-mi fie frică, zise el. Enrique spuse din nou: 

— Lechc. Şi apoi: 

— Ce-ar fi să încercăm? 

— Cum? 

— Ştii, zise Enrique. Tu te gândeşti la taur, dar nu te 
gândeşti şi la coarne. Taurul e atât de puternic, încât 
coarnele lui taie ca un cuţit, te străpung ca o baionetă şi te 
doboară ca o măciucă. Uite, zise el deschizând sertarul 
mesei şi scoase două cuțite ascuţite de tăiat carnea. O sa 
leg cuţitele astea de picioarele unui scaun. Şi după aceea o 
s-o fac pe taurul, ţinând scaunul în faţa capului. Cuţitele 
sunt coarnele. Dacă ai să faci pasele astea şi atunci, e-n 
regulă. 

— Dă-mi şorţul tău, zise Paco. O să facem treaba asta în 
sufragerie. 

— Nu, se opuse Enrique, încetând dintr-o dată să mai fie 
acru. N-are rost, Paco. 

— Ba da, zise Paco. Nu mi-e frică. 


— O să-ţi fie, când ai să vezi cuţitele cum se apropie de 
tine. 

— O să vedem, spuse Paco. Dă-mi şorţăxil. 

Şi pe când Enrique înfăşură strâns, cu două şervete 
murdare, mânerele celor două cuțite cu lama grea şi 
ascuţită ca briciul şi le lega, fixându-le bine, de picioarele 
scaunului şi apoi le înnoda, cele două cameriste, surorile lui 
Paco, se îndreptau spre cinema, ca s-o vadă pe Greta Garbo 
în Anna Christie. Unul din cei doi preoţi şedea în izmene şi 
flanca şi-şi citea liturghierui, iar celălalt, în cămaşă de 
noapte, îşi spunea rugăciunile de seară. Gu excepţia celui 
bolnav, toţi toreadorii îşi făcuseră apariţia de fiecare seară 
la Cafe Fornos, unde picadorul solid, cu părul negru, juca 
biliard, matadorul cel scund şi serios şedea împreună cu 
banderillero-u între două vârste şi cu alţi oameni serioşi, la 
masă, având în faţă o cafea cu lapte. 

l'icaaonu alcoolic şi cărunt şedea la masa, cu un pahar de 
rachiu de cazalas în faţă şi se uita satisfăcut la o masă la 
care matadorul cel laş şedea împreună cu un alt matador, 
care părăsise lupta cu spada pentru a deveni din nou 
banderillero şi cu două prostituate bătrâne în meserie. 

Negustorul de ceasuri vorbea cu nişte prieteni la un colţ 
de stradă. Chelnerul cel înalt era la întrunirea anarho- 
sindicalistă şi aştepta un moment potrivit ca să ia cuvântul. 
Chelnerul mai în vârstă şedea pe terasa cafenelei Alvarez şi 
bea un ţap de bere. Stăpâna pensiunii Luarea dormea în 
patul ei, întinsă pe spate, cu perna între picioare; mare, 
grasă, cinstită, curată, fiinţă de treabă şi foarte ' religioasă, 
care nu încetase niciodată să se gân-dească la soţul ei, mort 
acum douăzeci de ani şi să se roage zilnic pentru el. Singur 
în camera sa, matadorul cel bolnav zăcea în pat cu faţa-n 
jos şi-şi ţinea o batistă la gură. 

În sufrageria pustie, Enrique făcu ultimul nod la şervetele 
cu care erau prinse cuţitele de picioarele scaunului şi ridică 
scaunul în aer. Îndreptă picioarele” cu cuţitele legate 


înainte şi apoi ridică scaunul cu cuţitele în sus, de o parte şi 
de alta, pe deasupra capului. 

— E greu, zise el. Ascultă-mă, Paco. E pericol mare. Lasă- 
te păgubaş. 

Asuda. 

Paco stătea în faţa lui, ţinând de ambele capete şorţul 
desfăcut. Ridicase degetul gros în sus şi lăsase arătătorul în 
jos, ca să atragă privirea taurului. 

— Ataci direct, zise el. Învârteşte-te ca un taur. Atacă ori 
de câte ori vrei s-ataci. 

— Cum o să ştii când să te opreşti din pasă? E mai bine să 
faci trei pase şi să închei cu o media. 

— Bine, zise Paco. Dar atacă direct. Hei, torito |! Hai vino, 
tăuraşule! 

Cu capul plecat, Enrique se năpusti spre el şi Paco îşi 
răsuci şorţul chiar în clipa în care lama cuţitului îi trecu pe 
lângă pântece şi când trecu, lama fu pentru el un corn 
adevărat cu vârful alb, negru şi neted şi când Enrique trecu 
pe lângă el şi se întoarse pentru a ataca din nou, era chiar 
trupul masiv, înfierbântat şi însângerat al taurului, care 
bocăni pe lângă el şi se răsuci ca o pisică şi atacă iar, în 
timp ce el îşi învârtea încet capa. Şi taurul se întoarse şi 
atacă iar, şi, pândind vârful ameninţător, Paco păşi înainte 
cu stângul ceva mai mult decât ar fi trebuit şi cuțitul nu mai 
trecu pe lângă el, ci alunecă în el uşor ca într-o ploscă de 
vin din piele şi deodată ţâşni un şuvoi fierbinte pe deasupra 
şi în jurul neaşteptatei şi lăuntricei rigidităţi a oţelului şi-l 
auzi pe Enrique urlând. Ay | Ay Stai să-l scot! Stai să-l scot! 

Şi Paco se prăbuşi «peste scaun, ţinând încă şorţul în 
mâini şi Enrique trăgea de scaun şi lama cuţitului se 
răsucea în ci, în el, Paco. 

1 Tăuraş (sp.)-212 

Cuţitul era acum afară şi el zăcea pe podea într-o băltoacă 
de sânge, care se lărgea mereu. 

— Pune şervetul peste rană. Ţine-I strâns! Zicea Enrique. 
Ţine-l strâns. Alerg după doctor. Trebuie să opreşti 


hemoragia. 

— Ar trebui s-avem o ventuză de cauciuc, zise Paco. 
Văzuse aşa ceva la luptele de tauri. 

— Am atacat direct, spuse Enrique plângând. N-am vrut 
decât să-ţi arăt cât de periculos e. 

— Nu te necăji, zise Paco, cu un glas care părea că vine de 
departe. Dar adu odată doctorul. 

În arenă te ridicau şi te duceau, alergmd, la sala de 
operaţii. Şi dacă artera femorală se scurgea înainte de a 
ajunge acolo, chemau preotul. 

— Înştiinţează-l pe unul din preoţi, zise Paco, apăsând tare 
şervetul jos, pe pântece. Nu-i venea să creadă că i se 
întâmplase aşa ceva lui. 

Enrique alerga pe Carrera Sân Jeronimo către staţia de 
salvare, deschisă toată noaptea şi Paco rămăsese singur, 
şezând la început, apoi ghemuindu-se şi apoi prăbuşindu-se 
pe podea, până se sfârşi, simțind cum se scurge viaţa din el 
ca apa murdară din baie când scoţi dopul, îi era frică şi se 
simţea tare slăbit şi încerca să zică o rugăciune şi-şi aduse 
aminte cum începea, dar înainte de a fi zis, cât de repede 
putea: „O, Doamne, mă căiesc din adâncul sufletului că te- 
am nesocotit pe tine, carele eşti toată. Dragostea mea şi 
sunt hotărât să...” se simţi peste măsură de slăbit, se întinse 
cu faţa în jos şi se '] sfârşi foarte repede. O arteră femorală 
tăiată se ] scurge mult mai repede decât s-ar crede. 

Şi când veni doctorul de la staţia de salvare, însoţit de un 
poliţist care-l ţinea pe Enrique de braţ, cele două surori ale 
lui Paco erau încă la cinematograful de pe Gran Via şi erau 
profund dezamăgite de filmul cu Greta Garbo, care o arăta, 
pe celebra actriţă evoluând într-un decor mizerabil, în timp 
ce ele se aşteptau s-o vadă, ca de obicei, în-i conjurată de 
un lux orbitor, plin de strălucire. Oa-f menilor din sală nu le 
plăcea de loc filmul şi protes-j tău fluierând şi bătând din 
picioare. 'Toţi ceilalţi oameni din pensiune făceau aproape 
aceleaşi lucruri pe care le făceau când se întâmplase 
accidentul, în afară de cei doi preoţi, care-şi terminaseră 


rugăciunile şi se pregăteau să se culce şi picadorul cel 
cărunt care se mutase la masa celor două prostituate 
bătrâne în meserie. Ceva mai târziu, plecă cu una din ele. 
Erj aceea căreia matadorul cel laş îi plătise să bea. 

Paco însă n-avea să ştie nimic din toate acestea nici ce 
aveau să facă toţi aceşti oameni a doua:' sau în oricare din 
zilele ce aveau să vină. De faj n-avusese habar nici cum 
trăiau şi nici cum avejl să sfârşească. Nici nu-şi dăduse 
seama că aveau se sfârşească cu toţii. Murise, aşa cum spun 
şpanie plin de iluzii. Nu avusese vremea să şi le piarc. „.O e 
iw şi nici măcar să-şi spună rugăciunea dm urma. 

N-avusese timp nici măcar să fie dezamăgit filmul cu Greta 
Garbo, care vreme de o săptămâdB dezamăgi întreg 
Madridul. 

Kilimanjaro este un munte acoperit de zăpadă, înalt de 
19.710 picioare şi se spune că e cel mai înalt munte din 
Africa, Vârjul dinspre apus e numit Masai „Ngâje Ngâi”, 
Casa Domnului. Foarte aproape de vârjul dinspre apus se 
află hoitul uscat $i îngheţat al unui leopard. Nimeni n-a 
reuşit să explice ce căuta leopardul la această altitudine. 

ZĂPEZILE DE PE KILIMANJARO 

— Lucrul cel mai grozav e că nu se mai simte nici o durere, 
zise el. După asta îţi şi dai seama că a început. 

— Şi chiar crezi că a început? 

— Categoric, îmi pare totuşi foarte rău că mirosul... Le 
supără, nu? 

— Încetează! Încetează, te rog. 

Văzul sau mirosul? 

Patul de campanie pe care bărbatul zăcea lungit se găsea 
în umbra unui copac de mimoze şi privirea lui, care trecea 
din umbră în lumina orbitoare a câmpiei, zări cele trei 
păsări mari stând neruşinat pe vine. Şi alte douăsprezece 
zburând în văzduh, arun-când, în trecere, umbre care 
lunecau rapid. 

— Se-nvârt pe-aici din ziua în care s-a stricat camionul, 
spuse el. Astăzi însă e prima dată când au coborât pe 


pământ. La început le-am privit cu luare-aminte cum 
zboară, gândindu-mă că le voi descrie poate vreodată, într- 
o nuvelă. Acuma, gândul acesta mi se pare caraghios. 

— Te-aş ruga să încetezi, zise ea. 

— Vorbesc şi eu aşa. Mi-e mai uşor dacă vorbesc. Dar n-aş 
vrea să te sâcâi. 

— Ştii că nu mă sâcâi, spuse ea. Numai că am devenit 
teribil de nervoasă, fiindcă nu sunt în stare să fac nimic. Am 
putea, totuşi, s-o scoatem la capăt până vine avionul. 

— Sau până. Nu vine. 

— Spune-mi, te rog, ce pot să fac. Trebuie să existe ceva 
ce-aş putea să fac. 

— Ai putea să-mi amputezi piciorul, ceea ce ar opri 
înaintarea cangrenei, deşi mă îndoiesc. Sau ai putea să mă- 
mpuşti. Acum ştii să tragi. le-am învăţat doar să tragi, nu-i 
aşa? 

].  u 1110.1 vurui aşa, te «ig. INiff pf.'feT! Să-ţi citesc 
ceva? 

— Ce să-nii citeşti? 

— Oricare carte necitită încă din valiza cu cărţi. 

— Nu pot fi atent la lectură, zise el. E mai simplu să stăm 
de vorbă. Ne certăm şi aşa timpul trece. 

— Eu nu mă cert. Eu nu vreau să mă cert niciodată. Hai să 
nu ne mai certăm. Oricât am fi de nervoşi. Poate că se vor 
întoarce azi cu un alt camion. Poate că vine avionul. 

— Nu mai vreau să mă clintesc de-aici, zise bărbatul. N- 
are rost să ne rnai mişcăm de-aici decât ca să-ţi fie ţie mai 
uşor. 

— Asta e o laşitate. 

— Nu poţi lăsa un om să moară în linişte şi pace, fără să-l 
insulţi? Ce rost are să mă insulţi? 

— N-ai să mori. 

— Nu fi proastă. Sunt pe moarte, întreabă lighioanele 
astea afurisite. 

Şi ridică privirea spre locul unde stăteau păsările acelea 
uriaşe şi dezgustătoare, cu capetele golaşe ascunse în pene. 


Planând, o a patra pasăre cobori şi, atingând pământul, fugi 
la început cu paşi repezi, apoi, legănându-se, se îndreptă 
spre celelalte. 

— Se rotesc aşa în jurul oricărei tabere. De obicei nici nu 
le iei în seamă. Dacă nu te dai bătut, nu mori. 

Unde-ai mai citit şi asta? lare proastă mai eşti. 

L 

— LjC-ar n sa te mai gmucgu ţiia. <tn, v...u«.». 

— Dumnezeule mare, zise el. Ce altceva am făcut până 
acuma? 

Apoi se-ntinse şi rămase aşa liniştit, uitându-se înspre 
tufişurile de dincolo de câmpie, deasupra căj reia aerul 
fierbinte vibra. Câteva gazele se profilau mărunte şi albe în 
lumina aurie şi departe, departe, j se zărea o turmă de 
zebre, albe pe fondul verde al j tufărişurilor. labăra era 
situată într-un loc plăcut, i la poalele unui deal, în umbra 
unor copaci înalţi, j cu apă bună de băut şi în apropierea 
unei bălți aproape secate, de unde, dimineaţa, îşi luau 
zborul cocoşii-salbatici de nisipuri. 

— N-ai vrea să-ţi citesc ceva? Întrebă ea. Şedea într-un 
şezlong lângă patul lui de campanie. Uite că se porneşte 
vântul. 

— Nu, mulţumesc. 

— Poate că vine camionul. 

— Puțin îmi pasă de camion. 

— Mie îmi pasă. 

— "Ţie îţi pasă de foarte multe lucruri de cară mia nu-mi 
pasă. 

— Nu chiar de atât de multe, Harry. 

— Ce-ar fi să bem ceva? 

— Nu-ţi face bine. În Black1 se recomandă să se evite 
orice băutură alcoolică. N-ar trebui să bei] 

— Moto! Strigă el. 

— Da, Bwana. 2 1 Cunoscut dicţionar medical. 

2 Stăpâne (în limba swabhili). 

— Da, Bwana. 


— N-ar trebui să bei, zise ea. Vezi, asta înseamnă să te dai 
bătut. Când ţi se spune că-ţi face rău... Ştiu bine că-ţi face 
rău. 

— Nu-i adevărat, zise el. Îmi face bine. 

Va să zică, totul s-a sfârşit, îşi zise el. Va să zică n-o să mai 
termine nimic. Va să zică aşa se sfârşea, cu sâcâiala asta 
dacă să bea sau nu. De când se pornise cangrena la piciorul 
drept, nu-l mai durea şi o dată cu durerea dispăruse şi 
groaza şi acum nu mai simţea decât o imensă oboseală şi 
furie că aşa se sfârşeşte totul. Nu era prea curios faţă de 
ceea ce avea să urmeze acuma, îl obsedase ani de zile, dar 
acuma, în sine, lucrul acesta nu mai însemna nimic. Era 
ciudat cât de uşor devenise totul din pricină că era de ajuns 
de obosit. 

Acum n-avea să mai scrie niciodată despre acele * lucruri 
pe care le păstrase pentru clipa în care ar fi ştiut de ajuns 
de mult ca să le scrie bine. În orice caz, n-avea să mai dea 
greş niciodată încercând să le scrie. Poate că nici nu eşti în 
stare să le scrii şi de aceea le amâi mereu. Acuma, însă, n- 
avea să mai ştie adevărul niciodată. 

— Ce bine-ar fi fost să nu fi venit aici, zise femeia, îl privea 
ţinând paharul în mână şi-şi muşca buzele. La. Paris nu ţi s- 
ar fi întâmplat aşa ceva. Întotdeauna mi-ai spus că-ţi place 
să stai la Paris. Am fi putut rămâne la Paris sau am fi putut 
merge în aita pane. Rvţ n mcio unum». * * «m oFv.,. Merg 
oriunde vrei. Dac-ai fi vrut să vânezi am fi putut să mergem 
în Ungaria şi ne-am fi simţit foarte bine. 

— Iar banii tăi afurisiţi. 

— Asta nu-i drept, zise ea. Au fost întotdeauna şi ai tăi, ca 
şi ai mei. Am părăsit totul şi am mers oriunde ai vrut tu să 
mergem şi am făcut” ce-ai vrut tu să fac. Dar tare-aş fi vrut 
să nu fi venit niciodată aici. 

— Spuneai că locurile astea îţi plac foarte mult. 

— Îmi plăceau când n-aveai nimic. Dar acuma le urăsc. Nu 
înţeleg de ce a trebuit să se întâmple tocmai asta cu piciorul 
tău. Ce am făcut ca să ni, se întâmple aşa ceva nouă? 


— Mi se pare că mai întâi am uitat să mă dau j cu iod după 
ce m-am zgâriat. Apoi, n-am dat zgârie-turii nici o atenţie, 
fiindcă la mine rănile nu se inj fectează niciodată. lar mai 
târziu, când lucrurile au început să se înrăutăţească, 
probabil că apa aceea oxigenată, pe care am folosit-o în 
lipsă de alte antiseptice, a paralizat vasele capilare şi aşa a 
pornit, cangrena. Se uită la ea. Mai e şi altceva? 

— Nu asta voiam să spun. 

— Dac-am 'fi angajat un mecanic bun în îocufe 
nenorocitului ăstuia de şofer Kikttyu 1, ar fi controlat uleiul 
şi lagărul acela nu s-ar fi topit. 

— Nu asta voiam să spun. 

1 Denumirea unui trib din Africa răsăriteană, ai cărui 
menM bri vorbesc limba populaţiei bantu şi se ocupă cu 
agricultura.; nu vi-ai n părăsit uimea ta, blestemata tăi de 
prieteni din O! D Westbury, Saratoga], Palm Beach „ca să 
vezi de mine. 

— Dar te iubeam. Asta nu-i drept. Te iubesc şi acuma. Am 
să te iubesc întotdeauna. Tu nu mă iubeşti? 

— Nu, zise bărbatul. Nu cred. Nu te-am iubit niciodată. 

— Harry, ce-i asta? Ţi-ai ieşit din minţi? 

— Nu. Nu mai am din ce să-mi ies. 

— Nu bea asta, zise ea. Dragul meu, te rog eu, nu bea. 
Trebuie să facem tot ce se poate face. 

— Fă tu, spuse el. Eu sunt obosit. 

Şi acum i se ivi în minte o gară din Karagaci, fi stătea în 
picioare cu raniţa în spate şi farurile Simplon-Oricnl-ului 
tăiau întunericul şi el pleca din Trăda, atunci, după 
retragere. Acesta era unul din lucrurile pe care le păstrase 
ca să le scrie şi dimineaţa, la micul dejun, privind pe 
fereastră şi văzând zăpada căzută în munţii aceia din 
Bulgaria şi secretara lui Nansen întrebându-l pe bătrân 
dacă asta era zăpadă şi bătrânul tdtându-se şi spunând 
„Nu, asta nu-i zăpadă. E prea devreme ca să ningă.” Şi 
secretara repelând celorlalte fete „Nu-i, vedeţi, nu-i 


zăpadă” şi ele spunând „Nu-i zăpadă, ne-am înşe- 1 Sat 
situat la vest de New York, pe râul Hudson. 

— Oraş situat în sud-estul peninsulei Florida, unde se află 
o elcgajntă plajă. 

Lat. Dar era zăpadă de-a innelea şi el u trimise să meargă 
prin zăpadă când se efectua schimbul de populaţie. Şi se 
târâră prin zăpadă în iarna aceea, până muriră. 

Zăpada căzuse şi în săptărnâna aceea de Crăciun în anul 
în care locuiseră acolo sus în Gauertal, în casa tăietorului 
de lemne, care avea o sobă mare de porțelan ce ocupa 
jumătate din cameră şi ei dormeau pe nişte saltele umplute 
cu frunze de fag, când venise acolo, târându-se prin zăpadă, 
dezertorul cu picioarele însângerate. Spunea că poliţia e pe 
urmele lui şi i-au dat ciorapi de lină şi i-au ţinut de vorbă pe 
jandarmi, până ce urmele au fost acoperite de ninsoare. 

În Schrunz, în ziua 'de Crăciun, zăpada era atât de 
strălucitoare încât te dureau ochii când te uitai afară pe 
fereastra cârciumii şi-i vedeai pe oameni venind acasă de la 
biserică. 'Acolo au urcat ei pe drumul bătătorit de sănii şi 
îngălbenit de urină, care mergea de-a lungul râului, printre 
munţii abrupți, acoperiţi de pini, cu schiurile grele pe umeri 
şi apoi au coborât pe ghețarul de deasupra lui Madlener- 
Haus şi zăpada era moale şi plăcută la vedere ca o glazură 
de tort şi uşoară ca pulberea, şi-şi amintea cum alunecau 
fără zgomot, coborând panta vertiginos, ca nişte păsări. 

Fuseseră blocaţi atunci de zăpezi, la Madlener-Haus, timp 
de o săptămână, cât viscolise şi jucau j cărţi în fumul lămpii 
cu gaz şi mizele urcau mereu l pe măsură ce Herr Lenz 
pierdea mai mult. In cele; | am urma pierdu totul, lotul, 
banii şcolii de schi, câştigul din timpul sezonului şi chiar şi 
propriul său capital. Parcă-l vedea înaintea ochilor cu nasul 
lui lung, luând cărţile în mână şi deschizând „sans voir” 1. 
Pe vremea aceea se juca într-una. Jucai când nu era zăpadă 
şi când cădea prea multă jucai iar. Se gândi la timpul pe 
care-l pierduse în viaţa lui jucând. 


Dar nu scrisese nici un rând despre asta, nici despre ziua 
aceea luminoasă şi rece de Crăciun, cu munţii ce se înălţau 
dincolo de câmpia deasupra căreia Johnson zburase peste 
linii ca să bombardeze trenul cu ofiţeri austrieci 
permisionari, mitraliindu-i în timp ce se împrăştiau şi 
fugeau care-ncotro. Îşi aducea aminte că după aceea 
Johnson venise la popotă şi începuse să le povestească ce 
făcuse. Şi se făcuse o tăcere adâncă şi cineva spusese: „Eşti 
o bestie criminală şi sângeroasă!” 

Cu aceiaşi austrieci pe care-i omorâseră atunci, schiase el 
mai târziu. Nu, nu cu aceiaşi. Ham, cu care schiase în tot 
anul acela, fusese în Kaiser-Jăgers s şi când s-au dus să 
vâneze iepuri împreună în vă-ioaga aceea de deasupra 
joagărului vorbiseră de luptele de la Pasubio şi despre 
atacul de la Pertica şi Asalone şi nu scrisese nici un cuvânt 
despre asia. Nici despre Monte Corno, nici despre Siete 
Commum, nici despre Arsiedo. 

Câte ierni petrecuse în Voralberg şi în Arlberg? Patru, şi-şi 
aduse aminte de omul care voia să le 1 Fără să vadă (fr.). 

2 Regimente de vânători din armata austro-ungară. 

Vinaa o vutpe cina ca sa cumpere cadouri şi de gustul de 
sâmbure de cireşe al Kirsch-ului aceluia bun şi de 
alunecarea tăcută şi rapidă pe pojghiţa de gheaţă a zăpezii 
prăfuite şi cum cântau „Hi l Ho 1 zise Rolly!” când coborau 
ultima panta dinspre povârnişul acela abrupt, pe care-l luau 
în linie dreapta) i treceau livada în trei întoarceri şi apoi 
ţeste şanţ şi de aici pe drumul îngheţat din spatele hanului. 
Îşi desfăceau legăturile şi-şi scoteau schiurile dintr-o 
stnucitura şi le reze-maii de peretele din Mrne al hanului, la 
lumina lămpii care se zarea prin fereastra, dincolo de care, 
înăuntru, în fumul şi căldura mirosind a vin nou, se cânta la 
acordeon. 

— La Paris unde-am stat? O întrebă pe femeie, care şedea, 
îa clipa aceea lângă e! În Africa într-un 

Şezlong. 

— La Crillon. Ştii bine. * - De ce-aş şti? 


— Pentru că întotdeauna am stat acolo. 

— Nu. Nu întotdeauna. 

— Acolo şi la Pavilion Henri Qnatre din St. Ger-i main 1. 
Spuneai că-ţi place foarte mult acolo. 

— Dragostea e un morman de bălegar, zise Harry. ] Şi eu 
sunt cocoşul care se urcă deasupra ca să strige cucurigu. 

— Dacă trebuie să pieri, zise ea, e absolut necesarj să ucizi 
tot ce rămâne în. Urmă? Adică să iei totuB 

1 Cartier aristocratic din Paris. 

cu tine i Trebuie să-ţi ucizi calul şi nevasta şi să dai foc şeii 
şi armurii? 

— Da, spuse el. Banii tăi blestemaţi erau armura mea. 
Gârbaciul şi armura mea. 

— Încetează. 

— Bine. Am să-ncetez. Nu vreau să te jignesc. 

— Acum e puţin cam târziu. 

— Cu atât mai bine. O să continui să te jignesc. E mai 
amuzant. Singurul lucru care-mi plăcea în-tr-adevăr să-l fac 
cu tine, acuma nu-l mai pot face. 

— Nu, asta nu-i adevărat. [ie-ţi plăcea să faci multe lucruri 
şi tot ce voiai tu să fac, făceam. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, încetează odată cu 
lăudăroşenia asta! 

Se uită la ea şi o văzu că plânge. 

— Ascultă, spuse el. Crezi că-mi place să fac asta? Nici nu 
ştiu de ce o fac. E ca şi cum ai încerca să ucizi ca să rămâi 
în viaţă. Când am început să vorbim, n-aveam nimic. Nici 
prin gând nu-mi trecea să încep toată istoria asta şi acuma 
m-a apucat nebunia şi mă port cu tine cu mai multă cruzime 
ca oricând. Nu lua în seamă, draga mea, ce spun. Te iubesc 
cu adevărat. Iu ştii că te iubesc. N-am iubit pe nimeni aşa 
cum te iubesc pe tine. 

Şi iar se înfundă în obişnuita minciună din care-şi câştiga 
pâinea cea de toate zilele. 

— Ce drăguţ eşti. 


— Eşti o târfa, zise el. O târfă bogată. 1 Asta-i 1 în engleză, 
cuvintele rimează (ricb-bitch). 

Poezie. Acum sunt plin de poezie. Putreziciune şi poezie. 
Poezie putredă. 

— Încetează, Harry. De ce trebuie să te porţi ca un diavol? 

— Nu-mi place să las nimic în urmă, spuse bărbatul. Nu-mi 
place să las în urmă tot felul de lucruri. 

Se-nserase şi el dormise. Soarele dispăruse dincolo 'de 
munte şi umbra coborâse peste câmpie. Vietăţi mărunte îşi 
căutau hrana pe lângă tabără; se uita la ele cum se 
depărtau de tufişuri aplecându-şi grăbit capetele şi dând 
mereu din coadă. Păsările nu mai stăteau pe pământ. Se 
cocoţaseră toate într-un copac. Acum erau mult mai multe. 
Boy-ului personal; şedea lângă pat. 

— Memsahib 1 plecată vâneze, spuse boy-ul. Bwana vrea? 

— Nimic. 

Plecase să vâneze şi, ştiind cât de mult îi place să se uite la 
animale, se dusese cât mai departe, ca să nu tulbure 
liniştea peticului acestuia de câmpie pe care-l avea sub 
ochi. Se gândea la toate, îşi zise el. La tot ce ştia, sau citise 
sau auzise cândva. 

Nu era ea vinovată că atunci când o întâlnise era un om 
sfârşit. De unde să ştie femeia că nu crezi 1 Termen 
originar din India, provenit din cuvântul hindus sahib 
(domn, stăpân) şi ma'am, forma colocvială a cu-vântului 
englez madam (doamnă); doamnă, apelativ pentru j o 
femeie albă. 

Nimic am ce spui; ca vorbeşti din obişnuinţă şi ca să te 
simţi bine? De când nu mai credea ce spune, minciunile lui 
aveau un succes mai mare la femei decât atunci când le 
spunea adevărul. 

Nu minţea chiar atât de mult, dar nu avea ce adevăruri să 
le spună, îşi trăise viaţa şi totul se terminase şi după aceea 
o luase iar de la capăt, cu alţi oameni şi cu ceva mai mulţi 
bani, bucurându-se de ce era mai bun în aceleaşi locuri şi în 
alte câteva noi. Dacă nu te gândeai la nimic, totul mergea 


de minune, înăuntrul tău nu se putea clinti nimic, aşa că nu 
te prăbuşeai din cauza asta, cum li se întâmpla celor mai 
mulţi dintre ei, şi-ţi ziceai că puţin îţi pasă de lucrul pe care- 
| făceai până atunci, acuma, că nu-l mai puteai face. Dar ţie 
îţi spuneai că ai să scrii despre oamenii ăştia, despre cei 
foarte bogaţi; că nu făceai cu adevărat parte dintre ei şi că 
erai o iscoadă în ţara lor; că aveai s-o părăseşti şi aveai să 
scrii despre ea şi de data asta totul avea să fie scris de 
cineva care cunoaşte bine lucrurile despre care scrie. Dar 
el n-avea să facă asta niciodată, fiindcă fiecare zi de nescris, 
de confort, în care era ceea ce îi era silă să fie, îi tocea 
îndemânarea şi-i slăbea voinţa de lucru, aşa că până la 
urmă nu mai lucră de loc. Oamenii pe care-i cunoştea acum 
erau cu mult mai agreabili când nu lucra. Africa era locul m 
care, în vremurile bune ale vieţii sale, fusese foarte fericit, 
aşa că venise aici cu gândul s-o pornească iar 

— Heâxjmgway - Nuvele de Ia început. Organizaseră acest 
sajan - cu un minimum de confort. Nu duceau lipsă de 
nimic, dar nu se lăfăiau în lux şi se gândise că în felul acesta 
avea să-şi revină. Că într-un fel sau altul avea să dea jos 
grăsimea care i se grămădise pe suflet, tot aşa cum boxerul 
se duce în munţi să se antreneze ca să topească grăsimea 
de pe el. 

Ei îi plăcuse ideea. Spunea că-i încântată. Îi plăcea tot ce 
era deosebit, tot ce presupunea o schimbare de peisaj, 
figurile noi şi lucrurile atrăgătoare. Şi avusese iluzia că 
puterea şi voinţa de muncă îi revin. Acuma, că totul se 
termina aşa şi ştia bine că asta era, nu trebuia să se 
răsucească asemeni unui şarpe care-şi muşcă coada fiindcă 
i-a fost zdrobită şira spinării. Nu era vina femeii. Dacă n-ar 
fi fost ea, ar fi fost o alta. Dacă trăise din minciună, trebuia 
să-ncerce să moară în minciună. Dincolo de deal se auzi o 
împuşcătură. 

Trăgea foarte bine această bună, această bogată târfă, 
această binevoitoare administratoare şi distrugătoare a 
talentului său. Prostii. Talentul şi-l distrusese singur. De ce 


s-o învinuiască pe această femeie, care-l ţinea atât de bine? 
Îşi distrusese talentul ne-folosindu-l, trădându-se pe sine şi 
tot ceea ce crezuse, bând atâta, că-şi tocise ascuţimea 
simţurilor, din lenevie, din indolenţă, din snobism, din 
mândrie şi din prejudecată, în fel şi chip. Ce erau toate 
astea? Un catalog de cărţi vechi? Şi talentul lui, de 1 
Călătorie, expediţie, în special o expediţie având ca 
vânătoarea (1. Arabă). 

lapt, ce era r era un talent adevărat, dar în loc să-l 
folosească, îl comercializase. Nu era vorba de ceea ce 
făcuse, ci de ce-ar fi putut face. Şi el se hotărâse să-şi 
câştige existenţa altfel şi nu cu condeiul sau cu creionul în 
mână. Era de asemeni ciudat, nu-i aşa, că atunci când se 
îndrăgostea de o femeie, femeia aceea era întotdeauna mai 
bogată decât cea dinainte. Dar acuma, când nu mai iubea, 
când minţea numai, aşa cum o minţea pe această femeie de 
acuma, care era cea mai bogată din toate, care avea tot 
aurul din lume, care avusese un bărbat şi copii, care 
avusese amanți şi fusese dezamăgită şi care-i iubea mult ca 
scriitor, ca om, ca pe-un camarad şi ca pe-un bun de care 
eşti mândru, era ciudat că acum, când n-o iubea de loc şi o 
minţea, era în stare să-i dea mai mult pentru banii ei decât 
atunci când iubise cu adevărat. 

„Suntem cu toţii, probabil, creaţi pentru ceea ce facem, se 
gândi el. Cum îţi câştigi existenţa, în asta constă talentul 
fiecăruia dintre noi.” într-o formă sau alta, el vânduse de 
când se ştia vitalitate şi când sentimentele proprii nu prea 
intră în joc dai mult prea mult pentru banii primiţi. 
Descoperise asta, dar n-avea să mai scrie despre asta 
niciodată. Nu, n-avea să mai scrie, deşi merita să scrie 
despre asta. 

În clipa aceea o zări trecând prin câmpie şi apro-piindu-se 
de tabără. Era îmbrăcată cu jodkţitrsl 1 Pantaloni de 
călărie, strimţi de la genunchi până la încheietura 
piciorului, gen de îmbrăcăminte folosită în Jodhpur, fost stat 


din nord-vestul Indiei, care astăzi face parte din statul 
Rajasthan, India. 

Şi-şi purta caramna pe umăr. «ei 001 t? Oy o urmau, 
ducând o gazelă atârnată. de o prăjină. Arăta încă bine, se 
gândi el şi avea un corp atrăgător. Avea un talent deosebit 
la pat >şi-i plăcea să se culce, nu era drăguță, dar îi plăcea 
obrazul ei, citea enorm, îi plăcea să călărească şi să vâneze 
şi, desigur, bea prea mult. Soţul îi murise când era încă o 
femeie relativ tânără şi un timp se dedicase celor doi copii 
ai săi. 

— Care deveniseră de curând majori şi care n-avcau 
nevoie de ea şi erau stingheriţi de prezenţa ei - grajdului, 
cărţilor şi băuturii, îi plăcea să citească seara înainte de 
cină şi în timp ce citea bea whisky and soda. La vremea 
cinei era de ajuns de bine făcută şi după ce bea încă o sticlă 
de vin la masă, era de ajuns de beată ca să poată dormi. 

Asta se întâmpla înainte de a avea amanți. După ce 
începuse să aibă amanți, nu mai bea atât de mult, fiindcă nu 
trebuia să fie beată ca să poată dormi. Dar amanţii o 
plictiseau. Fusese căsătorită cu un bărbat care n-o plictisise 
niciodată şi bărbaţii ăştia o plictiseau de moarte. 

Apoi, unul din cei doi copii fusese ucis într-unl accident de 
avion şi după asta renunţă la amanți şi băutura nefiind un 
anestezic trebui să-şi refacă viaţa.! Dintr-o dată, o apucă o 
spaimă teribilă că rămâne singură. Dar voia să fie cu cineva 
pe care să-lj respecte. 

Totul începuse în modul cel mai simplu, îi plăcea, ce scria 
el şi-l invidiase dintotdeauna pentru viaţa pe care o ducea. 
Credea că face numai ceea ce vrea 

* să facă. Cum îl câştigase treptat-treptat şi cum se 
îndrăgostise de el în cele din urmă, toate acestea făceau 
parte din -mersul unei adevărate progresii, în cursul căreia 
ea îşi clădise o nouă viaţă, iar el îşi negociase ce-i mai 
rămăsese din vechea lui viaţă. 

Făcuse acest schimb pentru a dobândi siguranţă şi confort, 
fără îndoială, dar şi pentru mai ce încă? Nu ştia. Ar fi putut 


să-i procure orice ar fi vrut el. Ştia asta. Şi mai era şi o 
femeie teribil de drăguță. Îi plăcea să se culce cu ea mai 
mult decât cu oricare alta; mai degrabă cu ea pentru că era 
mai bogată, pentru că era foarte atrăgătoare şi 
înţelegătoare şi pentru că nu-i făcea scene niciodată. Şi 
acuma viaţa aceasta, pe care ea şi-o refăcuse iar, lua sfârşit, 
pentru că el nu se dăduse cu iod acum două săptămâni 
când îl zgâriase un ghimpe la genunchi în timp ce încercau 
să se apropie de o cireada de antilope pentru a le 
fotografia, cum stăteau atente, cu capetele înălțate, 
adulmecând aerul cu nările deschise şi ciu-lindu-şi urechile 
să surprindă cel dintâi zgomot care avea să le alunge în 
tufişuri. De altfel şi fugiseră, înainte de a izbuti să le 
fotografieze. Lat-o că se apropia. 

Îşi întoarse capul ca s-o vadă. 

— Hello, zise el. 

— Am împuşcat o gazelă, îi spuse ea. O să-ţi facă din ea o 
supă bună şi o să le spun să pregătească şi piure de cartofi 
cu Klim. Cum te simţi? 

— Mult mai bine. 

L 

— Nu-i grozav? Ştii că m-am gândit c-o să te simţi bine? 
Când am plecat, dormeai. 

— Am dormit foarte bine. Ai mers departe? 

— Nu. După deal. Am doborât gazela asta din-tr-o dată. 

— Păi tu eşti o ochitoare admirabilă. 

— Îmi place să vânez. Mi-a plăcut Africa foarte mult. Cu 
adevărat. Dacă tu ai fi sănătos, aş spune că m-am simţit aici 
mai bine ca oriunde. Habar n-ai cât de plăcut mi-a fost să 
vânez cu tine. Mi-au fost dragi locurile astea. 

— Şi mie mi-s dragi. 

— Nici nu ştii, dragul meu, ce minunat e să văd că te simţi 
mai bine. Nu puteam suporta să te văd în halul acela. Nu-i 
aşa că n-ai să mai vorbeşti cu mine aşa niciodată? Îmi 
promiţi? 

— Nu, zise el. Nunmi aduc aminte ce-am spus. 


— Nu cred că vrei să mă distrugi, nu-i aşa? Sunt 'doar o 
femeie între două vârste, care te iubeşte şi vrea să facă ce 
vrei tu să faci. Am rnai fost distrusă până acum de două sau 
de trei ori. Nu-i aşa că nu vrei să mă distrugi şi tu? 

— Mi-ar plăcea să te distrug de vreo câteva ori, în pat, 
spuse el. 

— Aşa da. Să fii distrusă în acest fel e foarte bine. Am fost 
făcute pentru a fi distruse aşa. Avionul o să fie aci mâine. 

— De unde ştii? « 

— Sunt sigură. Trebuie să vină. Boy-ii au pregătit lemnele 
şi iarba ca să aprindă focurile. M-am dus azi şi m-am uitat 
din nou. E destul loc pentru aterizare şi totul e pregătit ca 
să se aprindă focurile la amândouă capete ale terenului. 

— Ce te face să crezi că o să vină mâine? 

— Sunt sigură că o să vină. Ar fi trebuit să şi fie aici. După 
aceea, în oraş o să-ţi îngrijească piciorul şi atunci o să ne 
distrugem aşa cum trebuie. Nu în felul acela groaznic, cu 
vorbele. 

— Ce-ar fi să bem ceva? A apus soarele. 

— Crezi că o să-ţi facă bine? 

— O să beau numai un whisky. 

— O să bem amândoi câte un whisky. Molo, letti dui 
whisky-soda strigă ea. 

— Ar fi bine să-ţi pui cizmele acelea înalte, ca să te aperi 
de țânțari, îi zise el. 

— După ce-o să fac baie... 

Se-nsera şi ei beau şi înainte de a se întuneca pe deplin, 
când nu mai era suficientă lumină ca să poţi trage, o hienă 
străbătu luminişul şi se-iidreptă spre deal. 

— Bestia asta trece pe-aici în fiecare seară, spuse 
bărbatul, în fiecare seară, de două săptămâni. 

— Ea urlă aşa noaptea. Nu mă deranjează. Totuşi, e un 
animal dezgustător. 

Stând aşa şi bând împreună, fără sa simtă nici o durere, ci 
numai neplăcerea de a sta întins mereu în aceeaşi poziţie, 
boy-ii aprinzând focul, umbra lui jucăuşă alungindu-se pe 


pereţii corturilor, fu cuprins 1 Dă-ne două pahare de whisky 
cu sifon (engl.). Pronunţia apare în mod intenţionat stâlcită, 
în original. 

lar de sentimentul acceptării acestei vieţi de plăcută 
capitulare. Se purta foarte frumos cu el. În după-amiaza 
aceea fusese nedrept şi crud. Era o femeie admirabilă, o 
femeie într-adevăr minunată. Şi tocmai atunci îi trecu prin 
minte gândul că e pe moarte. 

Ghidul acesta îl izbi dintr-o dată; nu asemeni unei navale 
de ape sau unei rafale de vânt, ci ca un gol brusc şi rău 
mirositor, şi, lucru ciudat, hiena aluneca uşor pe marginea 
lui. 

— Ce ai, Harry? Îl întrebă ea. 

— Nimic, spuse el. Ce-ar fi să treci în partea cealaltă? În 
bătaia vântului. 

— "Ţi-a schimbat Molo pansamentul? 

— Da. Acuma nu mai pun decât acid boric. 

— Cum te simţi? 

— Cam ameţit. 

— Mă duc să fac baie, zise ea. Vin imediat. O să mâncăm şi 
după aceea o să ducem patul înăuntru. 

„Aşadar, îşi spuse el, am făcut bine că am încetat să ne mai 
certăm.” Cu femeia asta nu se certase prea mult niciodată, 
în timp ce cu femeile pe care le iubise se certase atâta, 
încât până la urmă, tot certându-se, ucideau tot ce îi lega. 
Iubise prea mult, ceruse prea mult şi consumase totul, până 
la epuizare. 

/' aduse aminte de -vremea când fusese la Constan-tinopol 
singur, pentru că se certase la, Paris înainte de a pleca, îşi 
petrecuse tot timpul destrăbălându-se şi după ce termină şi 
cu asta, fără a fi izbutit să-şi alunge singurătatea, ci doar s- 
o facă şi mai de nesuportat, U scrisese primei, aceleia care-l 
părăsise, o scrisoare, în care-i spunea că nu fusese în stare 
niciodată să-şi alunge singurătatea... Că într-o zi, când i se 
păruse c-o vede în faţă la Regence, îl apucase dintr-o dată 
ameţeala şi leşinul şi că i se întâmpla să urmărească câte o 


femeie care semăna într-un ţel cu ea, tot lungul 
bulevardului, temându-se să se apropie şi să vadă că nu era 
ea, temându-se să nu piardă, cumva sentimentul care îl 
încerca,. Că fiecare femeie cu care se culcase îl făcea şi mai 
mult să-i simtă lipsa. Că nu avea nici o importanţă ce făcuse 
ea, fiindcă ştia că nu se poate lecui de dragostea pe care i-o 
purta. Scrisese la club această scrisoare, rece şi treaz, şi o 
expediase la New York, rugând-o să-i scrie la biroul lui din 
Paris. Aşa părea, mai sigur. Şi în aceeaşi seară, lipsindu-i 
atât de mult încât îi venise rău şi se simţise de parc-ar fi fost 
gol pe dinăuntru, hoinări până dincolo de Taxim, agăţă o 
fată şi o luă cu ella masă. Se dusese la un local în care să 
poată dansa după aceea, fata dansa prost şi o părăsise 
pentru o armeanca, o târfă focoasă, care-şi freca pântecele 
de el într-un asemenea hal, de parcă-l frigea. O luase, după 
un scandal, de la un sublocotenent englez de artilerie. 
Englezul îl chemase afară şi se luară la bătaie în stradă, pe 
caldarâm, în întuneric, li trase artileristului doi pumni 
zdraveni, în falcă şi când văzu că nu cade, îşi dădu seama că 
avea să urmeze o bătaie, nu glumă. Artileristul îl lovi în 
piept, apoi sub ochi. H lovi din nou cu stânga şi artileristul 
căzu peste el ş't-l apucă de haină şi-i rupse mâneca şi atunci 
îi trase doua după ureche şi-l izbi cu dreapta, împingându-l 
cât colo. Când se prăbuşi, artileristul se izbi cu capul de 
caldarâm, ii el o luă la fugă cu fata, fiindcă auziseră venind 
poliţia militară. Se urcară într-un taxi ţi o 'porniră spre 
Rimmily Hissa, de-a. Lungul Bosforului şi apoi ocoliră şi se- 
ntoarseră înapoi, mergând noaptea pe răcoare şi se culcară 
şi femeia se dovedi a fi răscoaptă, precum şi arăta, dar 
dulce, cu pielea ca petala de trandafir, siropoasă, cu 
pântecele catifelat, cu sânii mari şi nu trebui să-i pună o 
pernă sub fese şi o părăsi înainte ca ea să se trezească, 
arătând de-ajims de prăpădit în lumina, primelor ore ale 
dimineţii şi se întoarse la Pera Palace cu un ochi vânăt, 
ducân-du-şi haina pe mină, pentru că-i lipsea o mâneca. 


În aceeaşi noapte plecă în Anatolia şi-şi aminti că mai 
târz'm, în cursul acestei călătorii, călărise toată ziua printre 
câmpii acoperite cu maci, pe care-i cultivau pentru a face 
opium şi cât de ciudate i se păreau toate şi cât de 
înşelătoare distanţele, până în locul în care atacaseră sub 
ordinele ofiţerilor nou -veniţi din Constantine, care habar n- 
aveau de nimic şi că artileria trăsese asupra trupei şi 
observatorul englez plânsese ca un copil. 

În ziua aceea, văzu pentru prima dată oameni morţi care 
purtau fuste albe de balet şi pantofi cu vârful întors, având 
în vârf un pompon. Turcii înaintau într-una şi toţi grămadă 
şi-i văzuse pe oamenii aceia cu fustă alergând şi ofiţerii 
trăgând în ei şi după aceea luând-o şi ei la goană şi el şi 
observatorul r englez şi alergară şi ei până îl durură 
plămânii şi simţi în gură un gust de cocleală şi atunci se 
opriră după nişte stânci şi de acolo îi văzură pe turci înain- 
tând tot aşa, grămadă. Mai târziu văzuse lucruri la care nu 
s-ar fi gândit niciodată şi mai târziu văzuse altele şi mai 
groaznice. Aşa că atunci când se întoarse la Paris nu putea 
vorbi despre ele şi nu suporta să-i fie amintite. Şi acolo, 
când trecuse pe lângă cafenea, îl văzuse pe poetul acela 
american cu un vraf de farfurioare în faţă şi cu expresia 
aceea tâmpă pe faţa lui ca un cartof, vorbind despre 
mişcarea dadaistă cu un român care zicea că-l cheamă 
Tristan Tzara şi purta întotdeauna monoclu şi avea dureri 
de cap şi era iar acasă cu soţia lui, pe care acuma o iubea 
din nou, se terminase cu cearta, şi-i trecuse nebunia şi era 
bucuros că-i acasă şi de la birou îi trimiseră corespondenţa, 
la domiciliu. Aşa că scrisoarea de răspuns la aceea pe care 
o scrisese veni într-o dimineaţă pe tavă şi. Când văzu. 
Scrisul de mină, îi îngheţă sângele în vine şi încercă să 
ascundă scrisoarea sub celelalte. Dar nevasta sa zise: „De la 
cine e scrisoarea asta, dragă f” şi asta fu sfârşitul 
începutului acelei poveşti. 

Îşi aduse aminte de clipele fericite petrecute împreună cu 
toate şi de certuri. Aleseseră întotdeauna locurile cele mai 


frumoase ca să se certe. Şi de ce se certaseră oare 
întotdeauna tocmai când el se simţea foarte bine? Nu 
scrisese niciodată despre vreuna din aceste certuri, fiindcă 
la început nu voise să jignească pe nimeni şi după aceea i se 
păru că avea despre ce să scrie şi fără asta. Dar se gândise 
întotdeauna, că avea să scrie până la urmă şi despre asta. 
Erau atât de multe lucruri de scris. Văzuse lumea schirn- 
bându-se; nu era vorba numai de evenimente, deşi văzuse 
multe ji cercetase oamenii îndeaproape, dar văzuse 
producându-se o schimbare mult mai subtilă) i îşi amintea 
cum arătaseră oamenii în epoci diferite. Fusese amestecat 
în toate acestea!) i le observase şi era de datoria lui să scrie 
despre ele, dar acuma n-avea s-o mai facă niciodată. 

— Cum te simţi? Îl întreba ea. leşise din cort după ce 
făcuse baie. 

— Bine. 

— Crezi c-ai putea mânca acuma? 

Jn spatele ei îl văzu pe Molo ducând masa pliantă şi pe 
celălalt boy ducând farfuriile. 

— Vreau să scriu, zise el. 

— Ar trebui să bei puţină supă, ca să ai putere. 

— O să mor în noaptea asta, spuse el. Aşa că n-am nevoie 
de nici o putere. 

— Te rog, Harry, nu fi melodramatic. 

— Ce, n-ai miros? Mi-a putrezit coapsa mai mult de 
jumătate. Aşa că, ce dracu să mai mă-ncurc cu supa? Molo, 
adu un whisky-soda. 

— Bea te rog supa, spuse ea cu gingăşie. 

— Bine. 

Supa era fierbinte. Trebui s-o ţină aşa în ceaşcă până se 
răci ca s-o poată bea şi atunci o dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură. 

Relfl-l- e t”t 

— lişti o femeie admirabila, zise el. Nu te uita ce spun. 

Îl privi, îndreptând spre el obrazul acela bine cunoscut şi 
mult admirat din Şpur şi Town and Coun-try, arătând numai 


ceva mai rău, din cauza băuturii şi a patului, dar lown and 
Country nu-i arăta niciodată sânii aceştia frumoşi şi pulpele 
acestea vrednice şi aceste rnâini cu palmele înguste, uşoare 
şi mângue-toare şi cum o privea aşa şi-i vedea bine 
cunoscutul şi plăcutul ei zâmbet, simţi moartea apropiindu- 
se din nou. De data aceasta nu se năpusti asupra lui. Fu ca 
o adiere, ca o suflare care face ca flăcăruia luminării să 
pâlpâie şi apoi să se înalțe. 

— Ar fi bine să-mi aducă ceva mai târziu plasa şi să o 
atârne aici, de crengile copacului şi să aţâţe focul, în 
noaptea asta nu mă duc în cort. N-are rost să mă mai muţi. 
Noaptea e senină. N-o să plouă. 

Va să zică aşa mori, înconjurat de şoapte pe care nu le 
auzi. Bine, n-o să se mai certe. Asta putea promite. N-avea 
să-şi strice singur experienţa pe care până acuma n-o mai 
încercase niciodată. Probabil totuşi că va da greş. 
Întotdeauna dai greş. Poate că de data asta nu. 

— Ştii cumva să stenografiezi? 

— N-am învăţat aşa ceva niciodată, îi zise ea. 

— Nu-i nimic. 

N-avea vreme, fireşte, deşi i se părea că toate pot încăpea 
unele într-altele, asemeni unui telescop, aşa că ai putea să 
le cuprinzi pe toate într-un singur paragraf dacă ai şti să le 
potriveşti bine. 

Era o casă din bârne, spoită în alb cu var, pe dealul 
deasupra lacului. Lingă uşă, agăţat de un stâlp, era un 
clopot, ca oamenii să fie chemaţi la masă. Îndărătul casei 
se-ntindea câmpia, şi dincolo de câmpie începeau pădurile. 
Un şir de plopi de Lombardia ducea dinspre casă spre 
debarcader. Un alt rând de plopi străjuia promontoriul. O 
cărare mergea pe marginea pădurii şi apoi o pornea în sus, 
spre dealuri şi de-a lungul acestei cărări cidesese el mure. 
După aceea casa arse şi puştile care atârnau în panoplia de 
deasupra căminului, făcută din picioare de căpriori, 
arseseră şi ele şi după aceea ţevile cu plumbul topit în 
magazii şi paturile arse zăceau în mormanul de cenuşă 


folosită la facerea leşiei pentru marile cazane în care se 
fierbea săpunul şi-l întrebai pe bunic dacă le poţi lua ca să 
te joci cu ele şi-ţi zicea că nu. Vezi bine, puştile erau ale lui 
şi de atunci nu mai cumpără altele. Şi nici de vânat nu mai 
vină. Casa fu reconstruită în acelaşi loc, de data aceasta din 
scânduri vopsite în alb şi din tinda casei se vedeau plopii şi 
lacul, dar nu se mai ţinură puşti în casă niciodată. Ţevile 
puştilor care atârnaseră în panoplia de pe zidul casei din 
bârne zăceau afară, în mormanul acela de cenuşă şi nimeni 
nu se atinse de ele. 

După război, închiriasem în Pădurea Neagră un râu plin 
de păstrăvi şi se ajungea acolo pe două drumuri. Unulo 
pornea din Triberg şi cobora la, vale, şerpuind de-a lungul 
şoselei, în umbra copacilor care străjuiau şoseaua aceea, 
albă şi urca spre un drum lateral care se căţăra printre 
dealuri, trecând pe Ungă o mulţime de ferme mărunte şi pe 
Ungă casele acelea mari din Schwarzwald, ţină ajungea la 
râu. Aici începeam să pescuim. 

Celălalt urca de-a dreptul pe povârniş, luând-o spre 
marginea pădurilor şi după aceea o ţinea pe culmea 
dealurilor, şerpuind printre pădurile de pini şi ieşea la 
marginea unei pajişti, apoi cobora de-a curmezişul pajiştii, 
ajungând la un pod. Pe malurile apei creşteau mesteceni, şi 
râul nu era lat, ba, dimpotrivă, îngust, cu unda limpede şi 
iute, cu ochiuri de apă liniştite, acolo unde şuvoiul muşcase 
din malul de sub rădăcina mestecenilor. Proprietarul 
hotelului din Tri-berg avusese un sezon foarte bun. Era un 
om tare drăguţ şi eram cu toţii prieteni la cataramă, în anul 
următor veni inflaţia şi banii pe care-i adunase în anul 
precedent nu-i mai ajunseră ca să-şi asigure cele necesare 
pentru deschiderea hotelului şi se spânzură. Asta se putea 
dicta, dar nu se putea dicta La Place Contrescarpe, unde 
vânzătoarele de flori vopseau florile în stradă şi vopseaua se 
prelingea pe caldarâm. Acolo de unde porneau autobuzele 
şi bătrânii şi femeile, întotdeauna bete de vin şi de 
rachiuprost; şi copiii cu muci la nas în frig; şi mirosul de 


murdărie şi sudoare, de sărăcie şi beţie de la Cafe des 
Amateurs şi târfele de la Bal Musette care locuiau la etaj. 
La Con-cierge, care trăia cu un jandarm din Garde Republi- 
caine şi casca lui cu coadă de cal trona întotdeauna pe-un 
scaun în loja ei. Chiriaşa de pe sală al cărei soţ era ciclist şi 
bucuria ei în dimineaţa aceea la Cremerie când a deschis 
L'Auto şi a văzut că soţul ei a ieşit al treilea în prima lui 
cursă importantă Paris-Iours. Se înroşise toată şi începuse 
să rida şi după aceea a urcat scările plângând, cu ziarul 
acela galben în mină. Bărbatul femeii care ţinea Bal 
Musette era şofer pe un taxi şi când el, Harry, trebuise o 
dată să plece în zori cu avionul, soţul îi bătuse la uşă ca să-l 
trezească şi au băut amândoi câte un pahar de vin alb la 
tejgheaua barului, înainte de a pleca. Atunci îşi cunoştea 
vecinii din cartier, pentru că erau toţi săraci. Prin piaţa 
aceea se-nvârteau două feluri de oameni: beţivi şi sportivi. 
Beţivii îşi înecau amarul sărăciei bând, sportivii, făcând 
exerciţii. Erau urmaşii comunarzilor şi nu era pentru ei o 
problemă ce politică să facă. Ştiau cine le-mpuşcaseră 
părinţii, rudele, fraţii şi prietenii când trupele din Versailles 
intraseră în oraş şi-l ocupaseră, după căderea Comunei şi 
executaseră pe toţi cei care aveau mâinile bătătorite de 
muncă sau care purtau şapcă sau arătau, a fi muncitori. Şi 
în atmosfera aceea de sărăcie şi în acel cartier, acolo, peste 
drum de o Boucherie Chevaline * şi o cooperativă de vinuri, 
scrisese el începutul a tot ce avea să facă după aceea. Şi nu 
existaseră niciodată alte locuri din Paris la, care să ţină atât 
de mult ca la cartierul acela, cu copacii cu frunzişul bogat, 
cu casele vechi date cu var alb şi cu catul de jos zugrăvit în 
cafeniu, cu şirul lung şi verde al autobuzelor din piaţeta 
aceea rotundă, cu vopseaua purpurie pentru flori prelinsă 
pe pavaj, cu coborâşul brusc înspre fluviu al străzii Cardinal 
Le- 1 Măcelărie unde se vinde carne de cal (fr.). 

I moine şi ae cealaltă parte cu lumea strimtă şi înghesuită 
a străzii Mouffetard. Strada care urca înspre Pantheon şi 
cealaltă, pe care o străbătea întotdeauna pe bicicletă, 


singura stradă asfaltată din tot cartierul, netedă sub 
cauciucuri, cu casele înalte şi strimte şi hotelul acela 
mizerabil în care murise Paul Verlaine. Apartamentul lor n- 
avea decât două odăi şi el închi-riase o cameră la ultimul 
etaj, care-l costa şaizeci de franci pe lună şi unde scria şi de 
acolo vedea acoperişurile şi coşurile caselor şi colinele 
Parisului. 

Din apartament nu se vedea decât prăvălia negustorului 
de lemne şi cărbuni. Vindea şi vin, un vin prost. Capul de cal 
aurit de la Boucherie Chevaline, în vitrinele căreia, atârnau 
leşurile galbcne-aurii şi roşii şi cooperativa cu zidurile 
vopsite în verde, un-de-şi cumpărau vinul; un vin ieftin şi 
bun. În rest se vedeau zidurile tencuite şi ferestrele 
vecinilor. Vecinii care în timpul nopţii, când se-ntâmpla să 
zacă cineva pe stradă beat, gemând şi mormăind, pradă 
acelei tipic franceze ivresse *, pe care propaganda se 
străduia să te convingă că nu există, deschideau ferestrele 
şi începeau să vorbească. 

„Unde-i sergentul? Când n-ai nevoie de el, animalul ăla e 
întotdeauna p-aici. Doarme cu vreo portăreasă. la chemaţi 
l'agent2!” Până ce apuca vreunul dintre ei să arunce de la 
fereastră o găleată cu apă şi gemetele încetau. „Ce-a fost? 
Apă. Bună idee” Şi ferestrele se-nchideau. Mărie, care era 
femme de me- 1 Beţie (fr.). 3 Polițistul (fr.). 

Nage 1 la el, protesta împotriva zilei de munca ae opi ore, 
spunând: „Când bărbatul lucrează până la şase, vine acasă 
cam ameţit şi nu risipeşte prea mulţi bani. Când lucrează 
numai până la cinci, se-mbată de-a bine-lea în fiecare seară 
şi rămâne fără bani. De pe urma, reducerii orelor de lucru 
suferă numai femeia muncitorului.” 

— Nu vrei să mai bei puţină supă? Întrebă femeia. 

— Nu, mulţumesc. E foarte bună. 

— Încearcă să mai bei puţin. 

— Aş prefera un -whisky-soda. 

— Nu-ţi face bine. 


— Nu. Îmi face rău. Cuvinte şi muzică de Cole Porter?. 
Ştiu că eşti nebună după mine. 

— Ştii că-mi place să bei. 

— O, da. Numai că-mi face rău. 

„Când o să plece, se gândea el, o să beau cât vreau. Nu cât 
o să vreau, ci cât a mai rămas pe aici.” Ah şi ce ostenit era. 
Mult prea ostenit. O să doarmă puţin. Stătea liniştit şi 
moartea nu mai era acolo. S-o fi dus în altă parte. Mergea 
în doi pe biciclete şi aluneca pe stradă într-o tăcere 
absolută. 

Nu, despre Paris nu scrisese niciodată. Nu despre Parisul 
la care ţinea. Dar cum rămânea cu restul, cu tot ce nu 
apucase să scrie până atunci? 

1 Femeie de serviciu (fr.). 

2 Compozitor american, autor de cântece (n. în 1893). 

I“it ranch l-ul înconjurat de tufe de salvie gri-arginţii, cu 
apa limpede şi repede curgând prin şanţurile de irigație şi 
verdele întunecat al lucernei. Poteca urca spre dealuri şi 
vitele erau vara la fel de sperioase ca şi căprioarele. Şi 
toamna, când coborau în vale, mugetele şi zgomotul 
continuu şi greoi al turmei care se mişca încet, ridicând nori 
de praf şi dincolo de munţi crestele profilându-se net în 
lumina înserării şi lumina lunii, care scălda întreaga vale 
când coborai călare pe lângă căruţe. Acuma îşi amintea 
cum coborâse prin pădure prin întuneric şi se ţinea de 
coada calului când nu mai „vedea, nimic şi de toate 
întâmplările despre care voise să scrie. 

Despre băiatul acela idiot pe care-l lăsaseră la ranch, 
spunându-i să nu dea voie nimănui să ia din fân şi despre 
ticălosul acela bătrân de la Forks care-l bătuse o dată pe 
băiat când lucrase pentru el şi care se oprise la ranch să ia 
ceva nutreţ pentru vite. Băiatul refuzase să-i dea şi bătrânul 
îl ameninţase că-l bate din nou. Băiatul luase puşca din 
bucătărie şi când bătrânul încercase să intre în grajd, îl 
împuşcase şi când se întorseseră la ranch îl găsiseră 
îngheţat în ţarc, mort de-o săptămână şi câinii mâncaseră 


din el. Au învelit într-o pătură ce mai rămăsese din bătrân, 
l-au urcat pe o sanie şi l-au legat bine şi băiatul i-a ajutat să- 
| suie pe sanie şi au pornit amândoi cu schiurile pe şosea, 
făcând şaizeci de mile până la oraş, ca să-l predea pe băiat 
autorităţilor. Şi băiatul nici habar 1 Ranch (engl.), fermă din 
vestul S. U. A. şi al Canadei, având întinse păşuni, pe care 
cresc mari turme de animale. 

Ta* n-avea că va ţi arestat, se ginaea că-şi. /«l «> «; «n”/. 
*, Şi ca erai prietenul lui şi ca va fi răsplătit, îl ajutase să-l 
urce pe bătrân pe sanie ca să se vadă cât de rău fusese şi că 
încercase să fure nişte nutreţ care nu-i aparţinea şi când 
şeriful îi pusese cătuşele, în prima clipă băiatului nu-i venise 
să creadă. Apoi începuse să plângă. Asta era una din 
întâmplările pe care le păstrase ca să le scrie mai târziu. 
Ştia cel puţin douăzeci de povestiri bune de prin locurile 
acelea şi nu scrisese niciuna. De ce? 

— Ai să le spui tu de ce, zise el. 

— De ce, ce, dragul meu? 

— Aşa, nimic. 

De când era cu el, nu mai bea atât de mult. Dar dacă ar 
mai fi trăit, n-ar fi scris despre ea niciodată, ştia asta bine. 
Despre niciunul din tagma lor. Bogaţii erau plicticoşi şi beau 
prea mult sau jucau prea mult table. Erau plicticoşi şi se 
repetau, îşi aduse aminte de bietul Julian şi de teama lui 
respectuoasă faţă de ei şi cum începuse o data o povestire: 
„Oamenii foarte bogaţi nu sunt la fel ca mine şi ca tine”. Şi 
cineva îi spuse lui Julian: „Da, au mai mulţi bani”.1 Dar 
Julian nu găsise replica prea amuzantă, | El credea că 
bogaţii sunt o rasă deosebită, plină de, strălucire şi când îşi 
dădu seama că nu e aşa, se simţi: 1 Aluzie la discuţia pe 
care a avut-o Hemingway cu scriitorul american Scott 
Fitzgerald, în legătură cu povestirea acestuia din urmă Tbs 
Rich Boy (Băiatul bogat). 

Tot atât de distrus ca din pricina oricărui alt lucru care l-ar 
fi distrus. 


Îi dispreţuise pe cei care se prăbuşeau. Nu însemna să-i 
iubeşti, dacă-i înţelegeai. Era în stare să suporte orice, se 
gândi el, pentru că nimic nu-l putea atinge atâta vreme cât 
rămânea indiferent. 

Foarte bine. Acuma avea să fie indiferent faţă de moarte. 
Singurul lucru care-l înspăimântase întotdeauna era 
durerea. Putea suporta durerea ca orice alt om, numai să 
nu ţină prea mult şi să-l istovească, dar aici avusese de-a 
face cu ceva care-l chinuise îngrozitor şi tocmai când 
simţise că e gata-gată să-l frângă, durerea încetase. 

/aduse aminte, era mult de atunci, de Wil-liamson, ofiţerul 
de artilerie, care în noaptea aceea, pe când trecea prin 
reţeaua de sârmă ghimpată, fusese lovit de o grenadă 
aruncată de un soldat dintr-o patrulă nemţească şi care, 
urlând, îi ruga pe toţi să-l omoare. Era un om gras, foarte 
curajos şi un bun ofiţer, deşi îi plăceau acţiunile cele mai 
fanteziste, în noaptea aceea însă, trecând printre reţelele 
de sârmă ghimpată, fusese surprins de lumina unui 
proiector, fi maţele i se scurgeau printre sârme, aşa că 
atunci când îl luaseră de-acolo, viu încă, trebuiseră să i le 
taie ca să-l poată desprinde de sârmă. „Împuşcă-mă Harry. 
Pentru numele lui Dumnezeu, împuşcă-mă.” Avuseseră într- 
o zi o discuţie despre Domnul-Dumnezeu, care nu-ţi dă 
nimic care să nu poată fi suportat, =i cineva lansase teoria 
că asta înseamnă că la un moment dat durerea te face să 
leşini de la sine. El îşi amintea însă întotdeauna de 
Williamson şi de noaptea aceea. Nimic nu-l putuse face să-şi 
piardă cunoştinţa şi trebuise să-i dea toate pastilele de 
morfină pe care le păstra pentru el în caz de nevoie, dar 
nici pastilele nu-şi făcuseră efectul imediat. 

Şi totuşi, ce avea el acuma era foarte suportabil; şi dacă n- 
avea să fie mai rău decât era, n-avea de ce să fie îngrijorat. 
Doar că ar fi preferat o societate mai plăcută. 

Se gândi o clipă la societatea pe care ar fi preferat s-o 
aibă. „Nu, se gândi el, când tot ce faci ţine prea mult şi vine 
prea târziu, nu te poţi aştepta să-i mai găseşti pe oameni 


lângă tine. Oamenii au plecat cu toţii. Petrecerea s-a sfârşit 
şi ai rămas acum cu gazda, încep să mă plictisesc de 
moarte, ca şi de toate celelalte”, se gândi el. 

— Ce plictiseală, spuse el cu glas tare. 

— Ce e, dragul meu? 

— "Tot ce ţine mult prea mult. 

Se uită la obrazul femeii, aflat între el şi foc. Se rezemase 
cu spatele de scaun şi lumina focului juca pe faţa ei cu 
trăsături plăcute şi-şi dădu seama că-i e sornn. Auzi hiena 
urlând nu prea departe de foc. 

— Am scris, zise el. Dar am obosit. 

— Crezi că o să poţi dormi? 

— Mai mult ca sigur. De ce nu te duci să te culci? 

— Îmi place să stau aici, cu tine. 

— Nu simţi nimic ciudat? O întrebă el. 

— Nu. JLJoar că mi-e cam somn. 

— Eu simt, zise ei. 

Simţise iar cum trecuse moartea pe lângă el. 

— Ştii, singurul lucru pe care nu mi l-am pierdut niciodată 
e curiozitatea, îi spuse. 

— N-ai pierdut niciodată nimic. Eşti omul cel mai complet 
pe care l-am cunoscut vreodată. 

— Isuse Cristoase, spuse el. Ce puţine lucr. Uri ştie o 
femeie. Şi oare ce-o mai fi şi asta? Intuiţia ta? 

Fiindcă, tocmai atunci, moartea se apropiase de el şi-şi 
odihnise capul la picioarele patului de campanie şi-i simţise 
răsuflarea grea. 

— Să nu crezi niciodată istoria aceea cu hârca şi cu coasa, 
îi spuse el. Ar putea fi tot atât de bine doi agenţi pe bicicletă 
sau o pasăre. Sau poate avea un rât lung de hienă. 

Se urcase acum pe el, dar nu avea nici un fel de formă. 
Ocupa doar un loc în spaţiu. 

— Spune-i să plece. 

Nu plecă, ci veni şi rnai aproape. 

— Îţi duhneşte suflarea îngrozitor, îi spuse el. Bestie 
împuţită. 


Se apropie şi mai mult de ei, f! Acum nu-i mai putea vorbi 
şi când văzu că nu-i rnai poate vorbi, se apropie şi mai mult 
şi acum încerca s-o îndepărteze fără să-i vorbească, dar se 
târa şi mai departe pe el şi acum îi simţea greutatea pe 
piept şi în timp ce stătea ghemuită pe deasupra lui şi nu se 
putea mişca şi nici vorbi, o auzi pe femeie zicând: 

— Bwana a adormit. Luaţi patul şi duceţi-l uşurel în cort. 

Nu-i putea vorbi ca să-i spună s-o alunge şi acuma se 
ghemuise, tot mai grea, pe pieptul lui, de nu mai era în 
stare să respire. Şi deodată, când ridicară patul, se simţi iar 
bine şi greutatea de pe piept pieri. - 

; Era dimineaţă şi era de câtăva vreme dimineaţă şi auzi 
avionul. La început se văzu ca un punct şi apoi descrise un 
cerc larg şi boy-i'ii alergară să aprindă focurile, turnând gaz 
şi îngrămădind iarba ca să facă două movilite la cele două 
capete ale terenului acela neted şi adierea de dimineaţă 
alungă fumul spre tabără şi avionul se roti iar, de două ori, 
zburând de data aceasta mai jos, apoi alunecă în zbor 
planat, se redresa şi ateriza uşor şi iată-l venind spre el pe 
Compton, în pantaloni de doc, cu o haină de tweed şi în cap 
cu o pălărie de fetru cafenie. 

— Ce-i cu tine, bătrâne? Zise Compton. 

— Stau prost cu piciorul, îi spuse el. Nu iei cu noi micul 
dejun? 

— Mulţumesc. Aş bea o ceaşcă de ceai. Ştii, sunt cu Puss 
Moth. N-o s-o pot lua şi pe Memsahib. N-am decât un loc. 
Camionul vostru e în drum spre voi. 

Helen îl luase pe Compton deoparte şi-i vorbea. Compton 
se întoarse, mai vesel ca ericând. 

— Imediat te urcăm în avion, zise el. O să mă întorc s-o iau 
şi pe Mem. Numai că mi se pare c-o să trebuie să oprim la 
Arusha ca să iau benzină. Şi acuma, să plecăm. 

— Şi ceaiul? 

— Ştii, de fapt nu prea ţin să-l beau. 

Boy-ll ridicară patul de campanie şi-l duseră spre avionetă, 
ocolind corturile verzi, coborând printre stânci spre câmpie 


şi trecând pe lingă focuri, care ardeau acum cu flacără 
mare, iarba făcându-se scrum şi vântul înteţind focul. Nu 
de-ajuns de greu să-l aşeze înăuntru, dar o dată înăuntru, 
se rezemă pe bancheta de piele, proptindu-şi piciorul de 
marginea banchetei pe care şedea Compton. Compton 
porni motorul şi se urcă în avion, îi făcu semn lui Helen şi 
boy-ilor şi în timp ce zgomotul sacadat al motorului se 
transforma în binecunoscutul uruit asurzitor, Compie fiind 
atent la gropile de mistreți, avionul vira, uruind şi săltând 
de-a lungul terenului dintre cele două focuri şi cu o ultimă 
zdruncinătură se înălţă, şi-i văzu pe toţi jos, pe pământ, 
făcând semn cu mâna şi tabăra de la poalele dealului 
turtindu-se şi câmpia lăţindu-se, pilcurile de copaci şi 
tufişurile turtindu-se, iar potecile de vânătoare alergând 
netede spre băltoacele secate şi într-un loc văzu un ochi de 
apă de care nu ştiuse nimic până atunci. Zebrele, acurna 
nişte spinări mici şi rotunjite şi antilopele, puncte rotunde 
cu capete mari, care păreau să se caţere în goana lor peste 
câmpie, se răsfirau pe măsură ce umbra le cuprindea, 
devenind tot mai mici şi mişcarea lor era parcă statică şi 
câmpia, cât vedeai cu ochii, arăta cenuşiu-gălbuie şi în faţă 
se vedea spatele hainei de tweed a lui Compie şi pălăria lui 
cafenie de fetru. Şi apoi trecură peste primele înălţimi, pe 
care antilopele mai urcau încă şi după aceea peste munţi cu 
văi adânci, acoperite de verdele pădurilor şi povârnişuri cu 
păduri de bambu şi apoi iar păduri dese, risipite pe creste şi 
prin prăpăstii şi înălțimile începură că coboare şi se ivi o 
altă câmpie, fierbinte, cafeniu-purpurie şi din cauza căldurii 
avionul se clătina şi Compie se uita înapoi, să vadă cum îi 
merge. După aceea, înaintea lor se zări un alt lanţ de munţi 
întunecaţi. 

Şi atunci, în loc să se îndrepte spre Arusha, virară la 
stânga şi el îşi închipui, fireşte, că aveau destulă benzină şi 
uitându-se în jos văzu un nor roz, rarefiat, care aluneca 
deasupra pământului şi în aer, ca primul val de zăpadă al 
unui viscol venit din senin, şi-şi dădu seama că era un nor 


de lăcuste care veneau dinspre sud. Atunci începură a urca, 
luând-o se pare înspre răsărit şi după aceea se întunecă şi 
intrară într-o furtună, iar ploaia era atât de deasă, încât: 
avea impresia că zboară printr-o cascadă şi apoi ieşiră din 
furtună şi Compie îşi întoarse capul şi-i zâmbi şi-i arătă ceva 
cu degetul şi văzu înaintea lui vârful pătrat al muntej lui 
Kilimanjaro, imens cât lumea, măreț, înalt şi necrezut de alb 
în soare. Şi atunci îşi dădu seama că în-tr-acolo se- 
ndreaptă. 

Şi tocmai atunci hiena încetă să schelălăiască în noapte şi 
se porni să urle într-un chip ciudat, jalnic, aproape 
omenesc. Femeia auzi urletul şi se foi în pat. 

Nu se trezi, în visul ei se afla în casa din Long Island! şi 
era noaptea dinaintea „debutului” fiicei sale în lumea bună. 
Şi într-un fel, era şi tatăl ei acolo şi se purtase foarte sever 
cu ea. Şi atunci, urletul hienei se auzi atât de puternic, încât 
se trezi şi o clipă nu-şi dădu seama unde e şii se făcu tare 
frică. Apoi luă lanterna şi o aprinse, îndreptând-o spre 
celălalt pat de campanie, pe care-l aduseseră înăuntru după 
ce Harry adormise. Zări sub plasa împotriva ţânţarilor 
forma trupului lui, dar cine ştie cum îşi scosese piciorul care 
atârna afară pe marginea patului. Pansamentul se 
desfăcuse cu totul şi nu se putea uita la el. 

— Molo, strigă ea. Molo! Molo! Apoi spuse: Harry, Harry! 
Şi cu glasul mereu mai tare: Harry 1 le rog! O, Harry! 

Nu-i răspunse nimeni şi nu-l auzea răsuflând. Afară, hiena 
urla la fel de ciudat ca atunci când o trezise. Dar n-o mai 
auzea, din cauză că inima-i bătea cu putere. 

1 Insulă în Oceanul Atlantic, pe care se află o parte din 
oraşul New York. 

SCURTA VIAŢĂ FERICITĂ A LUI FRANCIS MACOMBER 

Acum, că era ora prânzului, şedeau cu toţii sub acoperişul 
larg şi verde al cortului-sufragerie şi se prefăceau că nu s-a 
întâmplat nimic. 

— Ce vreţi: suc de lămâie, sau citronadă? Întrebă 
Macomber. 


— Eu aş vrea un gimleti, îi spuse Robert Wiison. 

— Şi eu aş vrea un gimlet. Simt nevoia să beau ceva, zise 
soţia lui Macomber. 

— E cel mai bun lucru pe care l-am putea face, fu de acord 
Macomber. Spurie-i să ne facă trei gim-let-uti. 

Mess-boy2-use şi apucase să le facă, scoțând sticlele puse 
la răcit în sacii de pânză picurând de ume- 1 Băutură 
alcoolică, făcută cu gin, lămâie şi apă. 

2 Băiat care serveşte la masă (engl.). 

Zeală în vântui care sufla printre copacii ce umbreau 
corturile. 

— Cât ar trebui să le dau? Întrebă Macornber. 

— O liră e destul, îi spuse Wiison. N-are rost să-i înveţi 
prost. 

— Şeful o să le dea şi celorlalţi? 

— Categoric. 

Cu o jumătate de ceas mai devreme, Francis Macomber 
fusese purtat în triumf de la marginea taberei şi până la 
cortul său, pe braţele şi pe umerii bucătarului, servitorilor, 
jupuitorului şi hamalilor. Purtătorii de puşti nu luaseră 
parte la această demonstraţie. Când servitorii indigeni îl 
lăsaseră la uşa cortului, Macomber dăduse mâna cu toţi, 
primise felicitările lor, apoi intrase în cort şi se aşezase pe 
pat şi rămase acolo până veni nevastă-sa. Intrând în cort, 
femeia nu-i spuse nimic şi Macomber plecă imediat şi se 
duse să se spele pe faţă şi pe mâini la -lavaboul de 
campanie instalat afară şi apoi se-ndreptă spre cortui- 
sufragerie, unde se aşeză într-un confortabil scaun de 
pânză., la umbră şi în adierea vântului. 

Mrs. Macomber îi aruncă o privire rapidă lui Wil-som Era o 
femeie extrem de frumoasă şi de îngrijită, a cairei 
frumuseţe şi poziţie socială făcuseră ca în * urmă cu cinci 
ani să i se ofere cinci mii de dolari pentru a recomanda, sub 
semnătură şi cu o fotografie, un produs cosmetic pe care 
nu-<l folosise niciodată. Era căsătorită cu Francis 
Macomber de unsprezece ani. 


— Frumos 'leu, nu-i aşa? Zise Macomber. 

De data asta, nevastă-sa se uită la el. li privea pe cei doi 
oameni ca şi cum nu i-ar mai fi văzut până atunci. 

Pe unul dintre ei, pe Wilson, vânătorul alb, ştia bine că nu-l 
mai văzuse până atunci. Era un om de înălţime mijlocie, cu 
părul de culoarea nisipului, cu o mustață ţepoasă, cu faţa 
foarte roşie şi cu nişte ochi albaştri extrem de reci, având în 
colţul pleoapelor nişte riduri albe abia vizibile, care-i 
dădeau un aer vesel când zâmbea. Şi acum îi zâmbea şi 
femeia îşi cobori privirile şi se uită la umerii care se 
rotunjeau sub bluza lui largă şi la cele patru mari cartuşe 
ţinute în locul unde ar fi trebuit să fie buzunarul de la piept 
şi la mâinile lui. Mari şi bronzate, la pantalonii uzaţi, la 
bocancii foarte murdari şi se-ntoarse iar la faţa lui roşie. Şi 
observă cum rumeneala feţei lui se oprea la dunga albă 
făcută de cercul marcat de conturul pălăriei Stetson, 
atârnată acum pe unul dintre cuierele fixate pe stâlpii 
cortului. 

— Ş-acuma beau în cinstea leului, zise Robert Wiison. 

Îi zâmbi din nou femeii şi ea, fără să-i răspundă, se uită 
curioasă la soţul ei. 

Francis Macomber era foarte înalt, foarte bine făcut, dacă 
nu te supăra faptul că-i prea înalt, brun, cu părul tuns scurt, 
cu buzele mai curând subţiri şi trecea drept un bărbat 
frumos. Era îmbrăcat şi el cu haine de vânătoare, ca şi 
Wilson, numai că ale lui erau noi, avea treizeci şi cinci de 
ani, se ţinea foarte bine, era priceput la tenis şi la golf, 
bătuse o seamă de recorduri ia pescuit şi arătase de 
curând, în văzul tuturor, că e un laş. 

— În cinstea leului, zise el. Nici nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc pentru tot ce ai făcut. 

Margaret, soţia, îşi întoarse capul şi se uită din nou la 
Wilson. 

— Să nu mai vorbim de leu, zise ea. 

Wilson se uită lung la ea, fără să zâmbească, dar acum 
femeia îi zâmbi. 


— A fost o zi foarte ciudată, spuse ea. N-ar trebui să-ţi pui 
totuşi pălăria acuma, la amiază, cu toate că stai în umbra 
cortului? Chiar dumneata mi-ai spus asta. 

— S-o pun, zise Wilson. 

— Ştii, ai faţa foarte roşie, Mr. Wilson, îi spuse ea şi zâmbi 
iar. 

— Din cauza băuturii, zise Wilson. 

— Nu cred că-i din cauza asta, spuse ea. Francis bea 
foarte mult, dar niciodată nu-i roşu-n obraz. 

— Astăzi da, încercă Macomber să glumească. 

— Nu, zise Margaret. Mie mi-a roşit obrazul. Dar Mr. 
Wilson e întotdeauna roşu la faţă. 

— Ăsta-i felul meu, zise Wilson. Dar, spuneţi, n-aţi vrea să 
căutăm şi alt subiect de conversaţie în afară de frumuseţea 
mea? 

— Abia am început. 

— S-o lăsăm baltă, spuse Wilson. 

— Conversaţia o să devină din ce în ce mai dificilă, zise 
Margaret. 

— Nu vorbi prostii, Margot, îi zise soţul. 

— IN u vad de ce, spuse wiison. JJoar a tost aooorir un leu 
grozav. 

Margot se uită la amândoi şi amândoi văzură că o să 
izbucnească în plâns. Wilsoii îşi dăduse seama mai demult 
că aşa o să se întâmple şi-i era teamă. Lui Macomber nu-i 
mai era nici teamă. 

— Ce-aş fi vrut să nu se întâmpie. Oh, ce-aş fi vrut să nu se 
întâmpie, zise ea şi o porni spre cortul ei. 

Nu se auzea că plânge, dar i se vedeau umerii zvâcnind - 
sub bluza roz, tropicală, pe care o purta. 

— Indispoziţii femeieşti, îi spuse Wilson bărbatului cel 
înalt. Nu-i. Nimic, încordare nervoasă şi lucruri din astea... 

— Nu-i aşa, zise Macomber. Mi se pare că de-acum înainte 
o să am de-a face mereu cu treaba asta. 

— Aş, de unde. Hai, mai bine să bem un păâhărel din 
licoarea asta, care te face praf, zise Wilson. Uită totul. 


Oricum, nu-i NIMIC. 

— Să încercăm, spuse Macomber. Să ştii, totuşi, că n-am să 
uit ce-ai făcut pentru mine. 

— N-am făcut nimic, zise Wilson. Lasă prostiile astea. 

Aşa că rămaseră mai departe la umbră, pe locul unde era 
aşezată tabăra, sub un pâlc de salcâmi cu coroanele 
răsfirate, în spatele cărora se înălța un dea! Semănat cu 
bolovani; în faţa lor se întindea o pajişte acoperită de iarbă, 
care cobora până la un râu plin de pietre, dincolo de care 
era o pădure, şi-şi beau citronadele lor abia scoase de la 
gheaţă şi evitau să „v, *11 v casta, iar ifoy-u puneau masa 
de prânz. Wilson îşi dădea seama că la ora asta boy-u. Ştiau 
cu toţii şi cân'd observă că boy-upersonal al lui Macomber 
se uită curios la stăpânul lui în timp ce punea farfuriile pe 
masă, îl ocări în swabhilii. Boy-ul se întoarse, cu o faţă 
inexpresivă. 

— Ce i-ai spus? Îl întrebă Macomber. - 

— Nimic. l-am spus să se mişte mai repede, dacă nu vrea 
să încaseze vreo cincisprezece şi încă din alea pe cinste. 

— Ce anume? Cincisprezece lovituri de bici? 

— E cu totul ilegal, zise Wilson. De obicei sunt amendaţi. 

— Mai pui încă să-i biciuiască? 

— O, da. Dacă s-ar plânge ar ieşi un scandal 
nemaipomenit. Dar nu se plâng nimănui. Preferă să fie 
biciuiţi decât amendaţi. 

— Ciudat! Zise Macomber. 

— Nu chiar atât de ciudat, spuse Wilson. Ce-ai prefera 
dumneata? Să încasezi o cheâfăneală zdravănă, sau să-ţi 
pierzi salariul? 

Şi, simțindu-se stânjenit că a pus o asemenea întrebare, 
continuă, fără să mai aştepte ca Macomber să-i răspundă: 

— De altfel, într-un fel sau altul, cu toţii înghiţim în fiecare 
zi câte una. 

1 Limbă vorbită de populaţia bantu, populaţie de origine 
arabă, din Zanzibar, Africa Orientală. 


— Hemingway _ Nuvele iNici acuma n-o nimerise mai 
Dine. „uoamne-uum-nezeule”, se gândi eî, sunt un diplomat, 
ce mai în-coio-ncoace? 

— Da, înghiţim mereu, zise Macomber, fără să se uite la 
Wilson. Îmi pare grozav de rău de toată povestea asta cu 
leul. N-ar trebui s-o mai ştie şi alţii, nu-i aşa? Vreau să 
spun... Că nimeni n-o s-o afle, nu? 

— Adică, dacă n-am s-o povestesc cumva la Mat-haiga 
Club? Wilson îl privea acuma cu răceală. La asta nu se 
aşteptase. „Va să zică, îşi spuse el, nu-i numai laş, e şi 
dobitoc. Şi când te gândeşti că până azi îmi plăcea. Dar ce 
se poate şti, când ai de-a face cu un american?” 

— Nu, zise Wilson. Eu sunt vânător profesionist. Noi nu 
trăncănim niciodată pe socoteala clienţilor noştri, în 
privinţa asta poţi să n-ai nici o grijă. Dar să ştii că nu-i de 
loc elegant să ni se ceară să nu vorbim. 

Se hotărâse, chiar în clipa aceea, să rupă relaţiile cu ei, 
ceea ce ar fi făcut ca lucrurile să fie mai simple, în acest caz 
ar fi mâncat singur şi ar fi putut şi citi în timpul mesei. Ei ar 
mânca separat. l-ar călăuzi în timpul acestui safari ', având 
cu ei cele mai oficiale relaţii... Cum se spune asta în 
franceză? Cu distinsă consideraţie... Şi i-ar fi mult mai uşor 
decât şi trebuie să mai înghită şi mofturile astea 
sentimentale. O să-l insulte şi o s-o rupă cu el de-a binelea. 
După aceea o să poată citi în timpul mesei şi o să continue 
să le bea whisky-u Asta era şi expresia folosită când un 
safari mergea prost. Te în-tâlneai cu un alt vânător alb şi-l 
întrebai: „Cum îţi merge?” şi el îţi răspundea: „O, le beau 
încă wbisky-ul” şi ştiai că totul s-a dus dracului. 

— Scuză-mă, zise Macomber şi se uită la el cu obrazul 
acela de american care arată a adolescent până când 
ajunge între două vârste şi Wiîson îi observă părul tăiat 
scurt ca o perie, ochii frumoşi abia plecaţi, nasul drept, 
buzele subţiri şi bărbia frumoasă. Scuză-mă că nu mi-am 
dat seama de asta. Mai am încă de învăţat o mulţime de 
lucruri. 


Ei, şi-acuma ce să mai facă? Se-ntrebă Wilson. El era gata 
să o rupă o dată pentru totdeauna şi nenorocitul ăsta îi mai 
cere şi scuze după ce-l insultase. Mai încercă o dată. 

— Să nu-ţi fie teamă că o să vorbesc, zise el. Trebuie să-mi 
câştig existenţa. Ştii, în Africa nici o femeie nu dă greş când 
trage într-un leu şi nici un om alb nu o ia la goană. 

— Eu însă am luat-o la goană ca un iepure, zise Macomber. 

„ Şi-acuma ce dracu să mai faci cu un om care vorbeşte 
aşa?” se-ntrebă Wilson. 

Se uită la Macomber cu ochii lui albaştri, impasibili, de 
mitralior,. Şi celălalt îi zâmbi. Zâmbea frumos, dacă nu 
ţineai seama că i se vedea în priviri că fusese jignit. 

| 

— Poate c-am s-o dreg cu bivolii, zise el. Acuma o să 
trecem la bivoli, nu-i aşa? 

— Mâine dimineaţă, dacă n-ai nimic împotrivă, îi spuse 
Wilson. 

Poate că se-nşelase. Probabil că aşa o fi trebuind să 
încasezi. Cu americanii ăştia afurisiţi nu poţi să ştii 
niciodată. Şi din nou îl preţui pe Macomber. Dacă ar fi putut 
uita ce se-ntâmplase în dimineaţa aceea. Dar nu se putea. 
Mai nenorocită dimineaţă ca aia nici că se putea. 

— Lat-o pe Memsahib, zise el. 

Margot venea dinspre cortul ei, cu faţa odihnită, veselă şi 
arătând foarte drăguță. Avea o faţă perfect ovală, atât de 
perfect ovală, că te aşteptai să fie proastă. Dar nu era 
proastă, îşi zicea Wilson, de loc proastă. 

— Ce mai face frumosul Mr. Wilson, cu faţa lui roşie? Şi tu 
Francis, comoara mea, te simţi mai bine? 

— O, nespus de bine, zise Macomber. 

— Am uitat totul, zise ea aşezându-se la masă. Ce 
importanţă are dacă Francis se pricepe sau nu să omoare 
lei? Nu asta-i ocupaţia lui. Asta-i ocupaţia lui Mr. Wilson. Mr. 
Wilson e într-adevăr impresionant când omoară orice. Şi 
chiar ştii să omori orice, nu-i aşa? 


— Da, orice, zise Wilson. Pur şi simplu orice. Sunt, se 
gândea el, cele mai neîndurătoare din lume, cele mai 
neîndurătoare, mai crude, mai rapace şi a'"., “""jj”ujdi”, 
mi uaiudyii iur s-au moieşit sau şi-au distrus nervii, în timp 
ce ele s-au călit. Sau poate că-şi aleg bărbaţi pe care pot să- 
i ducă de nas. Totuşi, la vârsta la care se mărită n-au cum să 
ştie toate astea. Se simţea foarte bine că învățase încă mai 
demult cum sunt americancele, fiindcă asta era foarte 
atrăgătoare. 

— Mâine dimineaţă mergem să vânăm bivoli, îi spuse el. 

— Vin şi eu, spuse ea. 

— Nu se poate. 

— Ba da, vin. Nu-i aşa că pot veni, Francis? 

— De ce nu rămâneţi în tabără? 

— Pentru nimic în lume, zise ea. N-aş vrea să pierd un 
spectacolca cel de azi-dimineaţă pentru nimic în lume. 

Când plecase, se gândi Wilson, când plecase să piingă, ai fi 
zis că e o femeie extraordinară. Ai fi zis că a înţeles, că-i 
pare rău de el şi dg ea şi că-şi dă seama care-i de fapt 
situaţia. Lipsise doar douăzeci de minute şi iat-o acuma, 
aici, pur şi simplu înveş-măntată în cuirasa aceea de răutate 
a femelelor americane. Sunt cele mai afurisite femei din 
lume. Într-adevăr, cele mai afurisite. 

— Mâine vom da în cinstea ta o altă reprezentaţie, zise 
Francis Macomber. 

— N-o să veniţi, spuse Wilson. 

— Greşeşti foarte mult, îi zise ea. Şi ţin atât de mult să te 
văd acţionând din nou. Ai fost foarte drăguţ în dimineaţa 
asta. Uesigur, în măsura în 'care a zbura creierii - unei fiare 
e un lucru drăguţ. 

— Uite c-au venit cu mâncare, zise Wilson. Sunteţi foarte 
veselă, nu-i aşa? 

— Şi de ce nu? Doar n-am venit aici ca să mă plictisesc. 

— Mda, până acum n-a fost de loc plictisitor, zise Wilson. 

Se uita la bolovanii din albia râului şi la copacii de pe 
povârnişul celuilalt mal şi-şi aducea aminte ce se întâmplase 


în dimineaţa aceea. 

— O, nu, spuse ea. A fost foarte frumos. Şi mâine. Nicinu-ţi 
închipui cu câtă nerăbdare aştept ziua de mâine. 

— Vi se serveşte carne de elan, zise Wilson. 

— Animalele acelea mari ca nişte vaci, care sar ca iepurii? 

— Să zicem că sunt cam aşa, zise Wilson. 

— Carnea e foarte bună, zise Macomber. 

— Tu l-ai doborât, Francis? Întrebă ea. 

— Da. 

— Nu-s primejdioase, nu? 

— Numai când dau peste tine, îi spuse Wilson. 

— Mă bucur. 

— Ce-ar fi să te mai laşi puţin de răutăţile astea, Margot? 
Zise Macomber, tăindu-şi friptura de elan şi punând piureul 
de cartofi, sosul şi morcovii pe spatele furculiţei înfipte în 
bucata de carne. 

— Fiindcă mă rogi atât de frumos, s-ar putea să mă la. « 

— Diseară bem şampanie în cinstea leului, zise Wilson. 
Acuma, la prânz, e prea cald. 

— A, leul, spuse Margot. Şi uitasem de el. 

„Va să zică, îşi zise Robert Wilson, nu-l iartă. Sau poate că 
aşa crede ea că face figură bună? Cum ar trebui să se 
poarte o femeie când descoperă că bărbatul ei e un laş 
afurisit? E al dracului de crudă, dar toate sunt aşa. Ele 
dictează, desigur şi ca să dictezi trebuie să fii crud din când 
în când. Totuşi, m-am cam săturat de teroarea lor 
blestemată.” 

— Nu luaţi încă puţin elan? Întrebă el politicos, în după- 
amiaza aceea, mai spre seară, Wilson şi cu Macomber 
plecară cu maşina, cu şoferul indigen şi cu doi purtători de 
puşti. Mrs. Macomber rămase în tabără. E prea cald, 
spusese ea şi oricum avea să meargă cu ei a doua zi în zori. 
Şi pe când maşina se-ndepărtă, Wilson se uită la ea: stătea 
sub copacul acela înalt şi arăta mai curând drăguță decât 
frumoasă în bluza ei kaki, care bătea în roz, cu părul negru 
dat pe spate şi strâns într-un coc atârnând în jos spre ceafă, 


cu tenul proaspăt, se gândi el, de parcă ar fi fost în Anglia. 
Le făcu semn cu mâna în clipa în care maşina dispăru 
printre ierburile înalte şi ocoli printre copaci, luând-o spre 
dealurile joase presărate cu tufişuri şi copaci ca într-o 
livadă. 

În tufişuri dădură peste o turmă de impala 1 şi coborând 
din maşină se apucară să urmărească un berbec bătrân, cu 
coarne lungi, desfăcute larg şi 1 Antilopă africană (în limba 
iîu 

Macomber îl ucise dintr-o împuşcătură foarte onorabilă, 
care dobori berbecul, aflat la o depărtare de mai bine de 
500 de metri şi puse turma pe goană. Animalele fugeau 
înnebunite, încălecându-se şi sărind cu labele trase spre 
corp, în salturi prelungi, atât de necrezut de aeriene de 
parcă totul s-ar fi petrecut în vis. 

— Frumoasă lovitură, zise Wilson şi ţinta nu-i prea mare. 

— Capul face ceva? Întrebă Macomber. 

— Lovitura a fost excelentă, îi spuse Wilson. Trage aşa şi 
totul o să fie în regulă. 

— Crezi că mâine o să dăm de bivoli? 

— Sunt toate şansele. Se duc la păscut dimineaţa în zori şi 
dacă avem noroc o să-i surprindem la loc deschis. 

— Tare-aş vrea să termin odată cu povestea asta cu leul, 
zise Macomber. Nu-i de loc plăcut să te vadă nevasta făcând 
aşa ceva. 

„Eu aş zice că e şi mai neplăcut să fi făcut aşa ceva, se 
gândi Wilson, fie că era sau nu era nevasta de faţă şi să mai 
şi vorbeşti de asta.” Spuse însă: 

— În locul dumitale, nu m-aş mai gândi atâta la chestia 
asta. Oricui i se poate întâmpla să se piardă la primul leu. 
De altfel, totul a trecut. 

Dar în noaptea aceea, după cină şi după un whisky and 
soda băut lângă foc înainte de culcare, pe când stătea întins 
în patul de campanie, sub plasa împotriva ţânţarilor şi 
asculta zgomotele nopţii, Francis Macomber îşi dădu seama 
că nu trecuse. Nici nu trecuse, nici nu începea. Era la fel ca 


atunci când se întâmplase, cu unele amănunte mai 
accentuate, şi-i era groaznic de ruşine. Dar mai puternică 
decât ruşinea îl năpădise o frică rece, surdă. Frica nu-l 
părăsise şi o simţea asemenea unui gol rece şi vâscos care- 
şi făcuse loc în imensul vid unde altădată domnea 
încrederea în el însuşi, şi-l apucă greaţa. Şi în clipa aceea 
era acolo, în el. 

Totul începuse în noaptea trecută, când se trezise din 
somn şi auzise leul răgind undeva în susul râu-lui. Răgetul 
răsuna puternic şi se termina cu nişte mârâituri înfundate, 
care dădeau impresia că leul e pe aproape, pe lângă cort şi 
când se trezi şi-l ascultă, lui Francis Macomber i se făcu 
frică. O auzea pe nevastă-sa respirând liniştit, în somn. Nu 
era nimeni căruia să-i spună că i-e frică, nici care să-i 
împărtăşească spaima şi stând aşa culcat şi singur nu avea 
cum să ştie de proverbul somalil care spune că unui om 
curajos îi este întotdeauna frică de leu de trei ori: când îi 
vede pentru prima dată urmele, când îl aude pentru prima 
dată răgind şi când dă cu ochii de el pentru prima dată. Şi 
apoi, în timp ce luau micul dejun, la lumina felinarelor, în 
cortul-sufragerie, înainte de răsăritul soarelui, leul răgi din 
nou şi lui Francis i se păru că era la marginea taberei. 

1 Somali, din Somalia, teritoriu situat în peninsula cu 
acelaşi nume din partea de est a Africii. 

— S-ar părea că e un leu bătrân, trecut prin multe, zise 
Robert Wilson ridicându-şi privirile din farfuria cu scrumbii 
afumate. Ascultaţi-l cum mârâie. 

— E tare aproape? 

— Cam la vreo doi kilometri în susul râului. 

— O să-l vedem? 

— O să mergem într-acolo. 

— Răgetele lui se aud atât de departe? S-ar zice că e chiar 
aici, în tabără. 

— Se aud al dracului de departe, zise Robert Wilson. E 
ciudat cât de departe se aud. Să sperăm că e un motan care 


o să se lase împuşcat. Boy-ii ziceaţi că rătăceşte pe-aici prin 
împrejurimi un leu foarte mare. 

— Dac-ar fi să trag în el, unde ar trebui să4 lovesc ca să-l 
dobor? Întrebă Macomber. 

— Între omoplaţi, zise Wilson. În gât dacă poţi. Să loveşti 
într-un os. Să-l dobori. 

— Sper să-l lovesc unde trebuie, zise Macomber. 

— Dumneata tragi foarte bine, îi spuse Wilson. Nu te pripi, 
întâi trebuie să fii sigur că-l atingi. Prima lovitură e aceea 
care contează. 

— De la ce distanţă trebuie să trag? 

— E greu de precizat. Leul are şi eî ceva de zis în treaba 
asta. Nu trage până nu e atât de aproape încât să mergi la 
sigur. 

— La mai puţin de trei sute de metri? Întrebă Macomber. 

Wilson îi aruncă o privire rapidă. 

— Da, să zicem la trei sute. S-ar putea să trebuie să tragi 
şi la mai puţin de trei sute. In nici un caz însă peste. La trei 
sute e foarte bine. La distanţa asta poţi să-l loveşti oriunde 
vrei. Lat-o şi pe Memsahib. 

— Bună dimineaţa, spuse ea. Ei, o pornim după leu? 

— De îndată ce terminaţi micul dejun, spuse. Wilson. Cum 
vă simţiţi? 

— Minunat, zise ea. Sunt teribil de nerăbdătoare. 

— Mă duc să văd dacă e totul gata. 

Wilson plecă. Şi-n clipa aceea, leul răgi din nou. * - Ce 
scandalagiu, zise Wilson. Îl facem noi să tacă. 

— Ce ai, Francis? Îl întrebă soţia sa. 

— Nimic. 

— Ba da, ai ceva. Ce te frămmtă? 

— Nimic. 

— Spune-mi, zise ea şi se uită la el. Nu te simţi bine? 

— Răgetele acestea afurisite, zise el. N-au încetat o clipă, 
toată noaptea. 

— De ce nu m-ai sculat, spuse ea. Mi-ar fi plăcut să le aud 
şi eu. 


— Trebuie să-l omor odată pe afurisitul ăsta, zise 
Macomber nefericit. 

— Păi de asta ai şi venit aici, nu? 

— Da. Dar mă calcă pe nervi să-l aud răgind toată « 
noaptea. 

— Bine, atunci, cum zicea şi Wilson, omoară-l şi termină 
odată cu răgetele astea. 

— Fireşte, draga mea, zise Macomber. N-o să fie. Greu, 
nu-i aşa? 

— Nu cumva ţi-e frică? 

— O, nu. Dar răgetele astea toată noaptea m-au scos din 
sărite. 

— O să-l omori dintr-o lovitură. O să fie ceva minunat. Sunt 
sigură şi sunt teribil de nerăbdătoare să văd cum ai s-o faci. 

— Termină-ţi micul dejun şi o pornim. 

— Încă nu s-a luminat, zise ea. Asta nu-i o oră de plecat. 

Şi tocmai în clipa aceea, leul scoase un răget, horcăind ca 
o tângiiire care, venind din adâncul pieptului, devenea 
brusc guturală şi continua cu nişte vibrații ascendente care 
păreau să zguduie aerul, casă se termine printr-un suspin şi 
printr-un horcăit adânc şi greu, pornit din adâncul 
pieptului. 

— Ai zice că-i aci, spuse nevasta lui Macomber. 

— Dumnezeule, exclamă Macomber. M-am săturat de 
răgetele astea afurisite. 

— Sunt foarte impresionante. 

— Impresionante? Înspăimântătoare. 

Robert Wiîson se apropie de ei zâmbind şi ţinând în mână 
o carabină Gibbs 505, scurtă şi urâtă, cu ţeava teribil de 
groasă. 

— Să mergem, zise el. Purtătorul dumkale a luat 
Springfieldul şi carabina cea mare. Totul a fost pus în 
maşina. Ai luat cartuşele? 

— Da. 

— Sunt gata, zise Mrs. Macomber. 


— Trebuie să-l facem să termine scandalul ăsta, spuse 
Wilson. Dumneata treci în faţă. Memsabib o să stea cu mine 
în spate. 

Se urcară în maşină şi în lumina cenuşie a zorilor o 
porniră în susul râului, printre copaci. Macomber deschise 
magazia carabinei sale şi văzând că are înăuntru cartuşe 
blindate, o închise şi puse piedica, îşi dădu seama că-i 
tremură mâna. Căută cu mâna la pieptul bluzei, să vadă 
dacă mai are şi alte cartuşe, şi-şi trecu degetele peste 
cartuşele din lăcaşurile de pe tunică. Se întoarse spre 
Wilson, care stătea în spatele maşinii fără portiere, ca o 
cutie, alături de nevastă-sa, amândoi zâmbind nerăbdători 
şi Wilson se aplecă înainte şi-i şopti: 

— Uite că păsările coboară, înseamnă că bătrânul şi-a 
lăsat prada. 

Pe malul celălalt al râului, Macomber văzu, pe deasupra 
copacilor, vulturii învârtindu-se şi repezin-du-se spre 
pământ. 

— Sunt şanse să vină să bea la râu, îi şopti Wilson, înainte 
de a se duce să-şi facă siesta. Deschide bine ochii. 

Mergeau încet de-a lungul malului înalt al râului, care în 
locurile acelea cobora drept până în albia plină de bolovani 
şi şerpuiau cu maşina printre copaci. Macomber se uita cu 
atenţie spre celălalt mal şi deodată simţi că Wilson îl apucă 
de braţ. Maşina se opri. 

— Uite-l, auzi Macomber şoapta lui Wilson. Drept în faţă, 
la dreapta. Coboară şi trage. E un leu splendid. 

Şi atunci Macomber văzu leul. Stătea în picioare, în profil, 
cu capul lui mare întors spre ei. Briza uşoară a zorilor, care 
sufla înspre ei, prinse să-i zburlească coama întunecată şi 
leul părea imens în lumina cenuşie a dimineţii, profilat pe 
creasta malului, cu greabănul masiv şi cu trupul suplu, um- 
flându-se ca un burduf. 

— Cât de departe e? Întrebă Macomber ridicând carabina. 

— Cam la vreo şaptezeci de metri. Coboară şi ucide-l. 

— Şi de ce sa nutragd e aici 


— Leii nu se doboară din maşină, îl auzi pe Wilson 
spunându-i la ureche. Coboară. N-o să stea acolo toată ziua. 

Macomber păşi peste deschizătura curbă a maşinii din 
dreptul banchetei din faţă, puse piciorul pe scară şi apoi jos. 
Leul stătea în acelaşi loc, ui-tându-se majestuos şi calm spre 
acest obiect îndesat, asemeni unui fel de superrinocer, pe 
care ochii lui îl distingeau doar ca o siluetă. Vântul nu ducea 
spre el mirosul de om şi se uita cu atenţie la obiectul acela 
mişcându-şi uşor capul dintr-o parte în alta. Şi atunci, 
observând obiectul cu pricina, fără teamă, dar şovăind 
totuşi înainte de a cobori malul ca să bea cu un asemenea 
lucru în faţă, zări forma unui om ce se desprindea din el; 
întorcându-şi capul măsiv, leui se repezi înspre copaci, ca să 
se adăpostească, dar auzi o bubuitură ca de tunet şi simţi 
izbitura unui glonţ blindat de 30-06, care-i muşcă pântecele 
şi-i sfâşie stomacul şi o greață subită şi fierbinte îl năpădi. O 
porni la pas, greoi, pe labele lui mari, clătinându-se cu toată 
greutatea pântecelui rănit, printre copaci, spre iarba înaltă, 
la adăpost şi bubuitura trecu din nou pe lângă el, despicând 
aerul. Şi din nou auzi bubuitura aceea şi simţi lovitura 
izbindu-l jos, în coaste şi sfâşiindu-i carnea şi sângele 
înspumat şi fierbinte îi umplu gura şi o luă la goană spre 
ierburile înalte, unde se putea ascunde ca să nu fie văzut şi 
ca să-i facă să se apropie de ajuns de mult cu lucrul acela 
care; bubuia şi să poată dintr-o săritură să-l înhaţe pe omul 
ca-re-l ţinea în mină. 

Când coborâse din maşină, Macomber nu se gân-d'ise la 
ce se întâmplă cu leul. Ce ştia el era că mâi-nile îi tremurau 
şi când se-ndepărtă de maşină îi fu aproape imposibil să-şi 
mişte picioarele. Coapsele îi erau ţepene, iar muşchii îi 
zvâcneau. Duse carabina la ochi, ţinti locul în care capul 
leului se lega de spate şi apăsă pe trăgaci. Nu se-ntâmplă 
nimic, deşi apăsa de i se părea c-o să i se frângă degetul. 
Atunci îşi dădu seama că nu trăsese piedica şi în timp ce 
cobori carabina ca să tragă piedica mai făcu, aşa înţepenit 
cum era, încă un pas şi leul, văzându-i silueta desprinzându- 


se limpede de aceea a maşinii, se întorsese şi o pornise la 
pas şi când trase, auzi un zgomot înfundat, ceea ce însemna 
că nimerise, dar leul continua să meargă. Macomber trase 
din nou şi văzură cu toţii trâmba de praf pe care o ridica 
glonţul în faţa leului, care fugea. Trase din nou, aducându-şi 
aminte că trebuie să ţintească mai jos şi i auziră cu toţii 
izbitura glonţului şi leul o porni la goană şi dispăru printre 
ierburile înalte înainte de a mai apuca el să tragă. 

Macomber rămase aşa, năpădit de o senzaţie de greață, cu 
mâinile, care ţineau carabina gata de tras, tremurând şi 
nevasta lui şi Robert Wilson erau lângă el. Tot lângă el erau 
şi cei doi purtători de puşcă, sporovăind în wakamba. 1 

— L-am atins, spuse Macomber. L-am atins de două ori. 

— O dată l-ai lovit în pântece şi o dată undeva mai în faţă, 
zise Wilson fără entuziasm. 

Purtătorii de puşcă aveau un aer foarte grav. 

Tăceau. 

— S-ar putea să-l fi omorât, continuă Wilson. O să trebuie 
să mai aşteptăm puţin până vom putea vedea cure-i situaţia. 

— Ce vrei să zici? 

— Trebuie să-l mai lăsăm să se moaie înainte de a-l urmări. 

— Aha, făcu Macomber. 

— E un leu grozav, zise Wilson ceva mai vesel. Totuşi, s-a 
vârât într-un loc cam prost. 

— De ce e prost? 

1 Limbă vorbită de populaţia wakamba, din estul Africii, 
populaţie alcătuită din păstori nomazi. 

— Inu-i vezi decât când eşti lângă el. 

— Aha, făcu Macomber. 

— Hai, zise Wilson. Memsahib poate să rămână în maşină. 
Ne ducem să vedem cum e cu urmele de sânge. 

— Rămâi aicr, Margot, îi zise Macomber nevestei sale. 

Gura-i era uscată şi-i venea foarte greu să vorbească. 

— De ce? Întrebă ea. 

— Aşa zice Wilson. 


— Mergem să vedem care-i situaţia, spuse Wilson. 
Rămâneţi pe loc. De aici se şi vede mai bine. 

— Foarte bine. 

Wilson îi spuse ceva şoferului în sivahili. Omul dădu din 
cap şi spuse: 

— Da, Bwana. 

După asta, coborâră malul povârnit, trecură peste râu şi 
se căţărară pe celălalt mal, ocolind bolovanii şi stâncile şi 
agăţându-se de rădăcinile ieşite în afară, până dădură de 
locul de unde leul o luase la goană când Macomber trăsese 
prima oară. În iarba scurtă se zăreau urme de sânge negru, 
pe care purtătorii de puşcă le arătară cu vârful unor nuiele 
verzi şi urmele acestea se îndepărtau dincolo de copacii de 
pe malul râului. 

— Ce facem? Întrebă Macomber. 

— N-avem ce face, zise Wiison. Nu putem merge cu 
maşina. Malul e prea abrupt. O să-l lăsăm să 27.5 mai 
amorţească şi după aceea dumneata şi cu j me o să ne 
ducem să vedem ce-i cu el. 

— N-am putea da foc ierbii? Întrebă Macomb'er. 

— E prea verde. 

— N-am putea trimite hăitaşi? Wilson îl cântări din ochi. 

— Fireşte că am putea, zise el. Dar ar fi cam criminal din 
partea noastră. Vezi, noi ştim că leul e rănit. Poţi hăitui un 
leu care nu-i rănit... Îndată ce aude un zgomot, o ia la 
goană... Dar un leu rănit atacă întotdeauna. Nu-l vezi până 
dai de el. Se lipeşte de pământ şi se ascunde într-un loc 
unde n-ai crede că se poate ascunde un iepure. Aşa că nu 
poţi să trimiţi boy-u. la o asemenea distracţie. Cineva va fi 
sigur rănit. 

— Dar purtătorii de puşcă? 

— A, ei vin cu noi. Asta-i shauri *-a lor. Au semnat un 
angajament în sensul ăsta. Nu par totuşi nici ei prea fericiţi, 
ce zici? 

— N-am de loc poftă să mă duc să văd ce-i cu el, zise 
Macomber. 


Vorbise fără să-şi dea seama ce spune. 

— Nici eu, zise Wilson vesel. Totuşi, n-avem încotro. Apoi, 
ca şi cum i-ar fi trecut prin minte o anume bănuială, se uită 
repede la Macomber şi-l văzu deodată cum tremură şi ce 
faţă descompusă are. Desigur, nu eşti obligat să mergi, zise 
el. Pentru asta sunt eu angajat. Şi de asta sunt plătit atât de 
scump. 

1 Afacere (termen de origine arabă, din Africa de est). 

— Vrei să spui că p să te duci singur. Şi ce-ar fi să-l lăsăm 
acolo? 

Robert Wilson, a cărui singură preocupare fusese leul şi 
problema pe care o ridica şi care nu se gân-dise la 
Macomber decât în treacăt şi atunci îşi spusese că e cam 
fricos, se simţi dintr-o dată ca şi cum ar fi greşit uşa într-un 
hotel şi ar fi văzut un lucru ruşinos. 

— Cum adică? 

— Să-l lăsăm acolo pur şi simplu. 

— Adică să ne prefacem faţă de noi înşine că n-a fost lovit? 

— Nu, să-l lăsăm în plata Domnului. 

— Asta nu se face. 

— De ce? 

— În primul rând pentru că suferă, asta e sigur, în al doilea 
rând pentru că ar putea da altcineva peste el. 

— Înţeleg. 

— Dar nimic nu te obligă să ai de-a face cu toată povestea, 
asta. 

— Aş vrea să am, zise Macomber. Dar, ştii, mi-e tare frică. 

— Când o să intrăm în ierburi, o să merg eu înainte cu 
Kongoni, pe urmele leului. Mergi după mine, puţin într-o 
parte. Sunt şanse să-l auzim mârâind. Dacă-l vedem, 
tragem amândoi. N-ai de ce să te nelinişteşti. O să te 
acopăr. Şi de fapt; poate c-ar fi mai bine să nu vii. Ar fi mult 
mai bine. De ce 20* nu te întorci la Memsahib şi rămli cu ea 
până termin eu chestia asta? 

— Nu, vreau să merg şi eu. 


— Bine, zise Wilson. Dar n-are rost să vii dacă n-ai chef. 
Precum ştii, acum asta-i skauri-'Z. Mea. 

— Vreau să merg şi eu, zise Macomber, Se aşezară sub un 
copac şi fumară. 

— Nu vrei să te duci să vorbeşti cu Memsahib cât stăm aici 
şiaşteptăm? Întrebă Wilson. 

— Nu. 

— Atunci, mă duc şi-i spun numai să aibă răbdare. 

— Bine, zise Macomber. 

Şedea acolo şi asuda, gura-i era uscată, simţea un gol în 
stomac şi voia să-şi găsească curajul necesar pentru a-i 
spune lui Wilson să se ducă şi să termine cu leul acela fără 
el. N-avea de unde să ştie că Wilson era furios că nu 
observase din vreme halul în care era şi nu-l trimisese 
înapoi la nevastă şi iată că Wilson se întoarse. 

— 'Ţi-am adus carabina cea mare, zise Wilson. Ţine-o. l-am 
lăsat destul timp. Hai. 

Macomber luă carabina şi Wilson spuse: 

— Te ţii în spatele meu, cam la vreo cinci paşi mai la 
dreapta şi faci exact ce-ţi spun. După aceea le spuse ceva în 
swahili celor doi purtători de puşcă, care erau imaginea 
însăşi a tristeţii. Să mergem, < zise el. 

— Aş putea să beau puţină apă? Întrebă Macomber. 

Wilson îi spuse ceva purtătorului de puşcă mai vârstnâc, 
care purta o ploscă la hrâu şi omul o desprinse de la brâu, îi 
deşurubă capacul şi i-o dădu lui Macomber, care o luă în 
mână remarcând cât de grea pare şi cât de păroasă şi 
moale e la atingere învelitoarea de pâslă. Ridică plosca să 
bea şi se uită înainte la ierburile înalte, dincolo de care se- 
năl-ţau copaci cu coroanele răsfirate. O briză uşoară le sufla 
în faţă şi ierburile se vălureau alene în suflarea vântului. Se 
uită la purtătorul de puşcă şi-şi dădu seama că şi lui îi e tare 
frică. 

La vreo treizeci şi cinci de paşi, în mijlocul ierburilor, leul 
cel mare zăcea lipit de pământ. Cu urechile ciulite, stătea 
nemişcat şi numai coada lungă, terminată cu un smoc de 


păr negru, zvâcnea uşor în sus şi-n jos. Se aşezase la pândă 
de îndată ce ajunsese la adăpost şi rana care-i străpunsese 
pântecele îl chinuia, iar rana din plămâni îl făcea să-şi 
piardă puterile şi de fiecare dată când respira i se umplea 
gura de o spumă roşie. Coastele îi erau umede şi fierbinţi şi 
muştele se grămădiseră în mica deschizătură pe care o 
făcuseră gloanţele blindate în pielea lui cafenie şi ochii lui 
mari şi galbeni, îngustaţi de furie, priveau drept înainte, 
clipind doar când durerea respirației îl săgeta şi ghearele 
lui răscoleau pământul moale şi încins. Toată fiinţa. Lui, 
durerea, slăbiciunea, ura şi toată forţa care-i mai rămăsese 
se încordau într-o totală concentrare în aşteptarea atacului, 
îi auzea pe oameni vorbind şi-i aştepta, adu- 27.) nându-şi 
toate puterile şi pregătindu-se să sară de îndată ce oamenii 
aveau să se ivească printre ierburi. Auzind glasurile care se 
apropiau, coada i se ridică şi biciui aerul în sus şi-n jos şi 
când intrară în ierburile înalte scoase un mârâit icnit şi sări. 

Kongoni, bătrânul purtător de puşcă, care era în frunte, 
uitându-se după urmele de sânge, Wilson, care pândea 
orice mişcare în iarbă, cu carabina gata să tragă, al doilea 
purtător de puşcă, care privea înainte şi asculta, Macomber, 
care mergea aproape de Wilson, cu carabina ridicată, toţi 
abia intraseră printre ierburi, când Macomber auzi 
mârâitul icnit, înecat în sânge şi văzu saltul fiarei prin iarbă. 
După aceea îşi dădu seama că fuge, fuge nebuneşte în teren 
deschis, spre râu. 

Auzi detunătura carabinei lui Wiison: bum, bum şi iar o 
nouă detunătură: bum, bum şi întorcân-du-se văzu leul 
arătând acuma înspăimântător, cu capul pe jumătate 
sfărâmat, târându-se spre Wilson, care era la marginea 
ierburilor şi omul roşu la faţă manevră ceva la trăgaciul 
urâtei şi scurtei sale carabine şi ţinti cu grijă; auzi din nou o 
altă bubuitură şi trupul galben şi greoi al leului, care se mai 
târa încă, înţepeni şi capul imens şi mutilat alunecă într-o 
parte şi Macomber, singur în luminişul înspre care fugise, 
cu carabina încărcată în mână, în timp ce doi negri şi un alb 


se uitau dispreţuitor la el, îşi dădu seama că leul e mort. Se 
apropie de Wilson, trupul lui voinic părând a fi pe de-a- 
ntregul o mustrare directă şi Wilson se uită la el şi-i spuse: 

— Nu vrei să faci nişte fotografii? 

— Nu, spuse el. 

Şi asta fu tot ce-şi spuseră până în clipa în care se urcară 
în maşină, în clipa aceea, Wilson îi zise: 

— Grozav leu. Boy-n o să-l jupoaie. Am putea sta aici la 
umbră. 

Nevasta lui Macomber nu se uitase la el, nici ella ea şi 
Macomber se aşeză lângă ea pe bancheta din spate, iar 
Wilson se aşeză pe cea din faţă. La un moment dat, 
Macomber întinse braţul şi o luă pe nevastă-sa de mână, 
fără s-o privească, dar ea îşi trase mână. Uitându-se peste 
râu la purtătorii de puşcă, care jupuiau leul, îşi dădu seama 
că nevastă-sa putuse vedea întreaga scenă. Stând aşa, 
acolo, nevastă-sa întinse braţul şi puse mână pe umărul lui 
Wilson. El se-ntoarse şi ea se aplecă înainte peste bancheta 
joasă şi-l sărută pe gură. 

— Ei, asta-i acum, zise Wilson, înroşindu-se şi mai tare 
decât îi era felul. 

— Mr. Robert Wilson, zise ea. Frumosul Mr. Ro-bert Wilson 
cu faţa roşie. 

Apoi se aşeză din nou lângă Macomber şi se uită peste râu, 
unde zăcea leul, cu labele dinainte jupuite, cu tendoanele 
muşchilor albi vizibile şi cu burta umflată şi albă şi mereu 
mai dezgolită, pe măsură ce negrii jupuiau pielea de pe el. 
În cele din urmă, purtătorii de puşcă aduseră pielea umedă 
şi grea şi după ce o făcură sul se urcară în spate şi maşina o 
porni. Nimeni nu mai scoase o vorbă până nu ajunseră clin 
nou în tabără. 

Asta fusese povestea cu leul. Macomber nu ştia ce simţise 
leul înainte de a sări, nici când sărise şi când lovitura de 
necrezut a glonţului de 505, pornit din ţeava cu o viteză de 
două tone, îl izbise în bot şi nici ce-l făcuse să încerce să 
înainteze şi după aceea, când a doua lovitură zdrobitoare îi 


sfărâmase coapsele şi el se târâse spre locul acela care 
bubuia şi care-l nimicise. Wilson ştia câte ceva din toate 
astea, dar spusese numai: „Grozav leu.” Macomber însă 
habar n-avea nici ce simţea Wilson. Nu ştia nici ce e cu soţia 
lui, în afară de faptul că o terminase cu el. 

I se întâmplase şi altă dată ca soţia s-o termine cu el, dar 
niciodată nu ţinuse prea mult. Era foarte bogat şi avea să 
fie şi mai bogat şi ştia că acum ea n-avea să-l părăsească 
niciodată. Ăsta era unul dintre puţinele lucruri pe care le 
ştia bine. Ştia asta, ştia o serie de lucruri despre 
motociclete, asta fusese la început, despre maşini, despre 
vânătoa-rea de rațe, despre pescuit, păstrăvii, somnul şi 
despre pescuitul marin, despre problemele sexuale din 
cărţi, multe cărţi, prea multe cărţi, despre tot felul de jocuri 
în aer liber, despre câini, nu prea multe despre cai, despre 
ce trebuie să faci ca să-ţi păstrezi banii, despre multe alte 
lucruri obişnuite în lumea lui şi despre faptul că nevastă-sa 
n-avea să-l părăsească. Nevastă-sa fusese o femeie foarte 
frumoasă şi acuma, în Africa, era încă o femeie foarte 
frumoasă, dar acasă nu mai era atât de frumoasă încât să-l 
poată părăsi pentru o situaţie mai bună şi ca ştia asta şi el 
ştia asta. Ratase ocazia de a-l părăsi şi el ştia asta. Dacă ar 
fi fost mai grozav în materie de femei, nevastă-sa ar fi 
început să aibă grijă ca nu cumva să se însoare cu o altă 
femeie, mai frumoasă, dar ştia prea multe despre el ca să-şi 
facă griji din pricina asta. De aceea, Francis se arătase 
întotdeauna foarte înţelegător, ceea ce ar fi fost cel mai 
frumos lucru la el, dacă n-ar fi fost cel mai sinistru. 

'ân ansamblu erau consideraţi o căsnicie relativ fericită, 
una din acele căsătorii despre care se vorbeşte adesea că s- 
a desfăcut, lucru care nu se în-tâmplă însă niciodată, şi, 
după cum spunea un cronicar monden, erau pe cale de a 
adăuga şi o anume savoare de adventure 1 multinvidiatei şi 
etern durabilei lor românce2 printr-un safari în regiunea 
cunoscută ca The Darkest Africa 8, până în clipa în care 
soţii Martin Johnson au aruncat o puternică lumină asupra 


ei pe nenumăratele ecrane argintii în care urmăreau pe 
Bătrânul Simba, leul, bivolul, pe 'Tombo elefantul, 
colecţionând în acelaşi timp diverse specimene pentru 
Muzeul de Ştiinţe Naturale. Acelaşi cronicar spusese până 
atunci, cel puţin de trei ori, că erau pe punctul de a se... Şi 
într-adevăr fuseseră. Dar se împăcaseră întotdeauna. 
Uniunea lor avea o bază solidă. Margot era prea frumoasă 1 
Aventură (engâ.). 

— Idilă. 

3 Africa cea mai neagră. 

ca Macomber să divorţeze de ea şi Macomber avea l prea 
mulţi bani ca Margot să-l părăsească vreodată. 

Şi acum era ora trei dimineaţa şi Francis Măf comber, care 
reuşise să doarmă puţin după ce încetase să se mai 
gândească la istoria cu leul, se trezi şi adormi din nou şi 
deodată se trezi mspăimântat de un vis în care capul 
însângerat al leului era în faţa lui şi trăgând cu urechea în 
timp ce inima îi zvâcnea în piept îşi dădu seama că nevastă- 
sa nu era în celălalt pat de campanie din cort. Rămase aşa 
treaz, dându-şi seama de asta, timp de două. Ore. 

Şi la capătul acestui răstimp, nevastă-sa intră în cort, dădu 
la o parte plasa împotriva ţânţarilor şi se strecură frumuşel 
în pat. 

— Unde-ai fost? Întrebă Macomber în întuneric. 

— Hello, zise ea. Eşti treaz? 

— Unde ai fost? 

— Am ieşit să iau puţin aer. 

— Pe dracu. 

— Ce vrei să-ţi spun, dragul meu? 

— Unde ai fost? 

— Afară, să iau puţin aer. 

— Aşa se cheamă acum asta? Eşti o târfă. 

— Şi tu eşti un laş. 

— Foarte bine, zise el. Şi ce-i cu asta? 

— În ceea ce mă priveşte, nimic. Dar ce-ar fi să; mai 
tăcem? Pentru că mi-e tare somn. 


— Şi crezi că o să suport „orice? 

— Sunt convinsă, iubitule. 

— Bine, află că te-nşeli. 

— le rog, aragui meu, hai sa nu mai vorbim. Mi-e tare 
somn. 

— Era vorba că istorii din astea n-o să se mai repete. Aşa 
mi-ai promis. 

— Uite că se repetă, spuse ea cu drăgălăşenie. 

— Spuneai că dacă o să facem călătoria asta, n-o să se mai 
repete nici o istorie din astea. Mi-ai promis. 

— Da, dragul meu. Şi chiar aşa şi intenţionam. Dar ieri am 
ratat şi călătoria asta. Nu cred că-i necesar să mai vorbim 
despre asta, nu-i aşa? 

— Nu aştepţi prea mult când ţi se pare că ai un oarecare 
avantaj asupra mea. 

— Te rog, să încetăm discuţia asta. Mi-e tare somn, dragul 
meu. ( 

— Eu vreau să discut. 

— Atunci, n-avea grijă de mine, că eu o să dorm. Şi adormi. 

A doua zi, înainte de a se lumina, se aflau din nou toţi trei 
la micul dejun şi Francis Macomber îşi dădu seama că, 
dintre numeroşii oameni pe care-i ura, pe Robert Wilson îl 
ura cel mai tare. 

— Ai dormit bine? Îl întrebă Wilson cu vocea lui guturală, 
umplându-şi pipa. 

— Şi dumneata? 

— Grozav, îi spuse vânătorul alb. 

„Măgarul, îşi spuse Macomber, e măgar şi-i şi obraznic pe 
deasupra.” „Va să zică, l-a trezit când a intrat în cort, îşi 
spuse Wilson, uitându-se la amândoi cu ochii lui la locul ei? 
Ce crede el, că sunt xm sfânt coborât din icoană? Să-şi ţină 
nevasta la locul ei. El e de 

— Crezi că o să găsim bivoli azi? Întrebă Mar-got, dând la 
o parte farfuria cu caise. 

— Sunt şanse, zise Wiison şi-i zâmbi. De ce nu rărnâi în 
tabără? 


— Pentru nimic în lume, îi spuse ea. 

— De ce nu-i porunceşti să rămână în tabără? Îi zise 
Wiîson lui Macomber. 

— Porunceşte-i dumneata, zise Macomber rece. 

— Ce-ar fi să încetăm cu poruncile? Şi, întor-cându-se spre 
Macomber: Şi cu prostiile astea, Francis, spuse Margot 
foarte drăguță. 

— Gata de plecare? Întrebă Macomber. 

— Oricând, îi spuse Wiison, Vrei să meargă şi Memsahib? 

— Are importanţă dacă vreau eu sau nu? 

„Ei, fir-ar al dracului, îşi zise Wiison. Fir-ar al dracului să 
fie. Va să zică aşa o să meargă lucrurile? Bine, atunci să 
meargă aşa.” 

— Nu, n-are. 

— Eşti sigur că nu vrei să rămâi cu ea în tabără şi eu să 
plec singur la vânat bivoli? Întrebă Macomber. 

— Nu pot face aşa ceva, spuse Wiison. Şi în locul dumitaâe 
n-aş mai vorbi prostii. 

— Nu vorbesc prostii. Mi-e scârbă. 

— Urât cuvânt, scârbă. 

— JFrancis, n-ai vrea, te rog, să vorbeşti ca un om 
rezonabil? Îl întrebă nevastă-sa. 

— Vorbesc prea rezonabil, spuse Macomber. Ai mâncat 
vreodată o mâncare mai infectă ca asta? 

— Nu-i bună mâncarea? Întrebă calm Witson. 

— Ca şi tot restul. 

— Atunci, calmează-te, băieţaş, spuse Wiison foarte liniştit. 
Suntem serviţi la masă de un boy care înţelege puţin 
engleza. 

— Să-i ia dracu. 

Wiison se ridică de la masă şi plecă pufăind din pipă şi-i 
spuse câteva cuvinte în swahili unuia dintre purtătorii de 
puşcă, care stătea în picioare şi-l aştepta. Macomber şi 
nevastă-sa continuau. Să stea la masă. El se uită ţintă la 
ceaşca de cafea. 


— Dacă ai de gând să faci o scenă, dragul meu, te 
părăsesc, zise Margot calmă. 

— Nu, n-ai să mă părăseşti. 

— Încearcă, şi-ai să vezi. 

— N-o să mă părăseşti. 

— Nu, zise ea, n-o să te părăsesc şi ai să te porţi ca lumea. 

— Să mă port ca lumea? Asta-i bună! Să mă port ca lumea. 

— Da. Să te porţi ca lumea. 

— Dar tu de ce nu încerci tu să te porţi ca lumea? 

— Încerc asta de multă vreme. De atât de multă vreme... 

— Îl urăsc pe porcul ăsta cu faţa roşie, zise Macomber. Mi- 
e silă să-l mai văd în ochi. 

— Să ştii că e tare drăguţ. 

— O, tacă-ţi gura, zise, aproape strigând, Macomber. 

În clipa aceea, maşina se apropie şi trase în faţa cortului- 
sufragerie, iar şoferul şicei doi purtători de puşcă coborâră. 
Wilson făcu câţiva paşi şi se uită la soţul şi soţia, care 
şedeau la masă. 

— Mergem la vânătoare? Întrebă el. 

— Da, zise Macomber, ridicându-se. Da. 

— Ar fi bine să iei un pulover. O să fie cam rece în maşină, 
spuse Wilson. 

— O să-mi iau jacheta de piele, zise Margot. 

— A luat-o boy-ul, îi spuse Wilson. 

Se urcă în faţă cu şoferul, iar Francis Macomber cu 
nevasta se aşezară în spate, fără să scoată nici un cuvânt. 

„Să sperăm, se gândi Wilson, că n-o să-i treacă prin minte 
dobitocului ăsta nenorocit să-mi tragă un glonţ în cap. 
Femeile sunt o pacoste într-un safari.” în lumina cenuşie a 
zilei, maşina cobori scârţâind| şi trecu râul printr-un vad 
plin de pietre, apoi se caţără pieziş pe malul povârnit pe 
care Wilson pusese cu o zi înainte să se facă. Un drum, ca 
să poată ajunge la terenul ondulat şi împădurit asemenea 
unui parc, care se-ntindea de partea cealaltă „E o 
dimineaţă frumoasă”, se gândi Wilson 'Câmpul era scăldat 
în rouă şi trecând printre leruurne şi tunsurile joase simţea 


mireasma frunzelor de ferigă strivite de roţile maşinii. 
Semăna cu parfumul de verbină şi-i plăceau mireasma 
aceasta de rouă în zori, frunzele de ferigă strivite şi 
trunchiurile copacilor negre în ceața dimineţii, în timp ce 
maşina îşi croia drum prin locurile acelea neumblate, 
asemănătoare cu un parc. Cei doi din spate încetaseră să-l 
mai intereseze şi se gândea acum la bivoli. Bivolii pe care-i 
urmărea stăteau în timpul zilei într-o mlaştină noroioasă, 
unde era imposibil să tragi în ei, noaptea însă ieşeau să 
pască pe o bucată de teren descoperit şi dac-ar putea să se 
strecoare cu maşina între ei şi mlaştină, Macomber ar avea 
şansa în câmp deschis, să facă ceva. Cu Macomber nu voia 
să vâneze în tufişurile acelea dese. Nu voia să vâneze cu 
Macomber nici bivoli, nici nimic altceva, dar era vânător 
profesionist şi în viaţa lui mai vânase şi cu alţi trăsniţi. Dacă 
omorau azi un bivol, nu le-ar mai fi rămas să vâneze decât 
rinoceri şi bietul om ar fi terminat cu vânatul primejdios şi 
lucrurile s-ar mai fi îndreptat. N-avea să mai aibă nimic cu 
femeia asta şi Macomber avea să uite şi el totul. După cum 
arătau lucrurile, nu era pentru prima dată că i se întâmpla 
aşa ceva. Bietul de el. Trebuia să aibă el un sistem ca să 
treacă şi peste asta. În sfârşit, vina era a lui, a nenorocitului 
ăla de fricos. 

El, Robert Wilson, lua întotdeauna în safari un pat de 
campanie dublu, pentru eventualitatea că-i pică vreo 
pleaşcă, mai ştii? Mergea la vânătoare cu o anumită 
clientela, cu oameni din mediul acesta desfrânat, sportiv şi 
cosmopolit, în care femeile aveau senzaţia că n-au căpătat 
tot ce se poate pentru banii lor dacă nu împărțeau şi patul 
acesta de campanie cu vânătorul alb. Când nu era cu ele le 
dispreţuia, deşi, la vremea lor, unele îi plăcuseră de ajuns 
de mult, dar îşi câştiga existenţa de pe urma lor şi 
obiceiurile lorerauşi obiceiurile lui atâta vreme cât îl 
plăteau. 

Obiceiurile lor erau şi ale lui în toate privinţele, în afară de 
vânătoare. Avea legile lui în ceea ce priveşte vânatul şi ei 


sau le acceptau, sau luau pe altcineva să vâneze cu ei. Ştia, 
de altfel, că din cauza asta îl respectau cu toţii. Totuşi, 
Macomber ăsta era un tip ciudat. Al naibii să fie dacă nu era 
aşa. Şi nevastă-sa. Ei bine, nevastă-sa, da, ne-vastă-sa, mda, 
nevastă-sa... În orice caz, el terminase cu povestea asta. Se 
întoarse şi se uită la ei. Macomber şedea încruntat şi furios. 
Margot îi zâmbi. Arăta mai tânără astăzi, mai nevinovată şi 
mai proaspătă şi nu atât de profesional frumoasă. „Ce-i în 
inima ei, Dumnezeu ştie, se gândi Wilson. Noaptea trecută 
nu vorbise prea mult. Cu toate acestea, îţi făcea plăcere s-o 
vezi.” 

Maşina urcă o pantă lină, trecu printre copaci şi ieşi într- 
un luminiş larg, acoperit cu iarbă deasă şi merse pe 
marginea luminişului la adăpostul copacilor; şoferul 
conducea foarte încet şi Wilson se uita atent pe tot întinsul 
luminişului, dacă nu se vede ceva. Wilson opri maşina şi 
cercetă luminişul cu binoclul. După aceea îi făcu semn 
şoferului să meargă mai departe şi maşina o porni încet, 
şoferul având grijă să nu dea în gropile făcute de mistreți şi 
ocolind muşuroaiele de lut înălțate de termite. Apoi, 
uitându-se înspre marginea luminişului, Wilson se întoarse 
deodată şi zise: 

— Dumnezeule, iată-i! 

Şi uitându-se acolo unde arăta el, în vreme ce maşina o 
pornea înainte şi Wilson vorbea repede în swabili cu şoferul, 
Macomber văzu trei siluete uriaşe şi negre, aproape 
cilindrice, atât de masive şi prelungi erau, de parcă ar fi 
fost nişte enorme cisterne negre, trecând în galop în 
marginea îndepărtată a luminişului. Alergau în galop, cu 
ceafa * ţeapănă şi cu trupul bolovănos şi Macomber le zări 
coarnele negre desfăcute larg, aşa, cum galopau cu 
capetele înainte; nu-şi mişcau capul. 

— Sunt trei Bivoli bătrâni, zise Wilson. O să le tăiem 
drumul înainte de a ajunge la mlaştină. 

Maşina o porni nebuneşte de-a curmezişul luminişului, 
alergând cu peste şaptezeci pe oră şi în timp ce Macomber 


se uita ţintă la ei, bivolii deveneau tot mai mari şi mai mari, 
până ce izbuti să distingă înfăţişarea unuia, un bivol enorm, 
cu pielea cenuşie, răpănoasă şi fără păr, cu ceafa una cu 
umerii şi cu coarnele negre lucioase, galopând puţin mai în 
urma celorlalţi doi, care alergau netulburaţi, cu capul întins 
înainte şi atunci maşina, ciătinându-se de parcă ar fi trecut 
peste un şanţ, se apropie şi mai mult şi văzu masa uriaşă şi 
repezită 

— Hemijigway - Nuvele înainte a bivolului şi mâlul de pe 
pielea lui cu peri rari, uriaşul cucui al coarnelor şi botul 
întins înainte, cu nările imense şi ridică puşca şi Wilson îi 
strigă: „Dobitocule, nu din maşină!” şi nu-i era de loc frică, 
ci-l ura numai pe Wilson şi şoferul frână şi maşina derapa, 
răscolind pământul, gata-gata să se răstoarne şi Wilson şi 
sărise într-o parte şi el sări în cealaltă, poticnindu-se când 
atinse pă-măntul, care-i fugea încă de sub picioare şi trase 
în bivolul care se îndepărta, auzind zgomotul înfundat al 
gloanţelor care se-nfigeau în carnea lui şi goli încărcătorul 
în bivol, care fugea într-una şi în cele din urmă îşi aduse 
aminte că trebuie să ochească mai în faţă, între omoplaţi şi 
în timp ce bâjbâia grăbit să încarce din nou carabina, văzu 
că taurul -căzuse, în genunchi, zvârlind cu capul lui cel 
mare şi văzându-i pe ceilalţi doi că aleargă înainte, trase în 
cel din faţă şi-l atinse. Trase din nou, dar nu-l nimeri şi auzi 
bubuitul armei lui Wilson şi bivolul din faţă alunecă în bot. 

— Trage în celălalt, 'zise Wilson. Aşa zic şi eu! 

Dar celălalt bivol galopa mereu înainte şi nimeri alături, 
stârnind praful şi Wilson trase şi el alături şi ridică un nor 
de praf şi atunci Wilson îi striga: „Hai, e prea departe!” şi-l 
apucă de braţ şi se urcară în maşină, Macomber şi Wilson 
căţăraţi pe margini, clătinându-se din cauza terenului 
accidentat, apropiindu-se mereu de taurul care galopa 
drept înainte, cu capul avântat întins înainte şi cu ceafa 
țeapănă. 

Erau acum în spatele lui şi Macomber îşi încarcă arma, 
scăpând cartuşele pe jos, apăsând pe trăgaci şi apoi 


lăsându-l liber când ajunseră lingă bivol şi Wilson zbieră: 
„Stai!” şi maşina derapa, gata-gata să se răstoarne şi 
Macomber căzu în picioare, trase piedica şi ochi cât putu el 
mai înainte în spatele rotund şi negru care-i galopa pe 
dinaintea ochilor, ochi şi trase iar şi iar şi iar şi gloanţele, 
atingându-şi toate ţinta, după cât putu el să vadă, nu avură 
totuşi nici un efect. Şi atunci trase şi Wilson şi bubuitura îl 
asurzi şi văzu că bivolul se poticneşte. Macomber trase din 
nou, ochind cu grijă şi bivolul căzu în genunchi. 

— Bravo. Frumoasă treabă. Ăst'a-i al treilea. Macomber fu 
cuprins de ameţeală, de parc-ar fi băut. 

— De câte ori ai tras? Întrebă el. 

— Numai de trei ori, îi răspunse Wilson. Dumneata ai 
doborât primul bivol. Cel mai mare. Pe ceilalţi doi te-am 
ajutat, numai, să-i dobori. Mi-era teamă că se trag la 
adăpost. Dumneata i-ai omorât. Eu am făcut numai puţină 
curăţenie. Ai tras grozav de bine. 

— Să mergem la maşină, zise Macomber. Aş vrea să beau 
ceva. 

— Să terminăm mai întâi cu bivolul ăsta, îi spuse 

Wilson. 

Bivolul stătea în genunchi şi când se apropiară zvârli 
furios cu capul, mugind turbat, cu ochii micşoraţi de furie. 

— Fii atent să nu se ridice în picioare, zise Wilson. Şi apoi: 
Trage ceva mai într-o parte şi loveşte-l în ceafă, tocmai 
după ureche. 

Macomber ochi cu grijă în mijlocul cefei, care se agita cu 
furie şi trase. Capul căzu înainte. 

— Asta era, zise Wilson. L-ai atins în şira spinării. Groaznic 
mai arată, nu? 

— Hai să bem ceva, zise Macomber. 

Nu se simţise niciodată în viaţa lui atât de bine ca acuma. 

Nevasta lui Macomber şedea în maşină albă la faţă. 

— Ai fost minunat, dragul meu, îi spuse ea lui Macomber. 
Ce goană. 

— Cam „violentă, nu? 


— Înspăimântătoare. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. 

— Haideţi să bem ceva cu toţii, zise Macomber. 

— În orice caz, spuse Wilson. Dă-i lui Memsabib. Femeia 
trase o duşcă de whisky de-a dreptul din ploscă şi se-nfioră 
uşor când înghiţi băutura. Apoi îi întinse plosca lui 
Macomber, care i-o dădu lui Wilson. 

— A fost grozav de palpitant, zise ea. Mi-a dat o durere de 
cap teribilă. Totuşi, nu ştiam că e voie să tragi în ei din 
maşină. 

— N-a tras nimeni din maşină, zise Wilson rece. 

— Vreau să zic să-i hăituieşti cu maşina. 

— De obicei nu se face, spuse Wilson. Dar mi s-a părut că e 
de ajuns de sportiv în timp ce-i fugăream. E mai riscant să 
goneşti cu maşina în viteza asta pe un teren plin de gropi şi 
mai ştiu eu ce decât să-i vânezi mergând pe jos. Bivolii 
puteau să ne atace de fiecare dată când am tras în ei, dac- 
ar fi vrut. Aveau toate şansele s-o facă. Totuşi, n-aş vorbi 
nimănui despre chestia asta. E ilegal, dacă asta voiai să 
spui. 

— Mie mi s-a părut că e foarte necavaleresc, zise Margot, 
să fugăreşti aceste dobitoace enorme şi neajutorate cu 
maşina. 

— Daa? 

— Ce s-ar întâmpla dacă s-ar şti asta la Nairobi? 

— În primul rî, nd mi-aş pierde permisul de vână-toare. Şi 
alte neplăceri, zise Wilson, trăgând o duşcă din ploscă. Aş 
rămâne fără lucru. 

— Adevărat. 

— Da. Adevărat. 

— Ei, făcu Macomber şi zâmbi pentru prima dată în ziua 
aceea, acum te are şi pe dumneata la rnână. 

— Ce drăguţ ştii să vorbeşti tu, Francis, zise Margot 
Macomber. 

Wilson se fuită lung la amândoi. „Dacă o scârbă se. 
Însoară cu o scârbă şi mai mare, îşi spunea el, ce fel de 
scârbe or să fie copiii lor?” Cu glas tare zise însă: 


— Am pierdut un purtător de puşcă. N-ai observat asta? 

— Dumnezeule, nu, spuse Macomber. 

— Uite-l că vine, zise Wilson. N-are nimic. O fi căzut pe 
undeva, după ce-am doborât primul taur. 

Purtătorul de puşcă între două vârste se apropia, ' 
şchiopătând, cu şapca lui tricotată, cu tunica de culoare 
kaki, în şort şi cu şandele de cauciuc în picioare, întunecat 
şi scârbit. Apropiindu-se, îi strigă ceva lui Wilson în swabhili 
şi toţi îl văzură pe vânătorul alb că se schimbă la faţă. 

— Ce zice? Întrebă Margot. 

— Spune că primul bivol s-a ridicat în picioare şi s-a 
ascuns în desiş, zise Wilson cu o voce impasibilă. 

— A, făcu Macomber descurajat. 

— Va să zică, se repetă întocmai povestea cu leul, zise 
Margot, anticipând ce avea să se întâmple. 

— Ba n-o să fie de loc cum a fost cu leul, îi spuse Wilson. 
Nu vrei să mai tragi o duşcă, Macomber? 

— Mulţumesc, vreau. 

Se aştepta să se simtă din nou cum se simţise şi în 
povestea aceea cu leul, dar nu se întâmplă de loc aşa ceva. 
Pentru prima dată în viaţa lui nu-i era de loc teamă, în loc 
de teamă se simţea cuprins de un fel de uşoară beţie. 

— O să mergem să vedem ce e cu cel de-al doilea bivol, 
zise Wilson. O să-i spun şoferului să tragă maşina la umbră. 

— Ce vreţi să faceţi? Întrebă Margot Macomber. 

— Să vedem ce-i cu bivolul, zise Wilson. 

— Vin şi eu. 

— Vino. 

O porniră toţi trei spre locul unde cel de-al doilea bivol, 
imens şi negru, zăcea în luminiş, cu capul înainte în iarbă, 
cu coarnele puternice, larg desfăcute. 

— Are un cap foarte frumos, zise Wilson. Deschiderea 
coarnelor e de aproape un metru. 

Macomber se uita încântat la bivol. 

— Arată groaznic, zise Margot. N-am putea sta la umbră? 


— Ba da, spuse Wilson. Uite, se adresă el lui Macomber, şi- 
i arătă cu degetul înainte. Vezi desişul acela? 

— Da. 

— Acolo a intrat primul bivol. Purtătorul de puşcă mi-a zis 
că, atunci când a căzut, bivolul zăcea lungit la pământ. Se 
uita la noi cum alergam nebuneşte şi la cei doi bivoli care 
galopau. Şi ridi-când privirile, văzu că bivolul se ridică 
deodată în picioare şi se uită la el. Purtătorul de puşcă a 
luat-o la goană cât îl ţineau picioarele şi bivolul s-a dus 
încetişor în desiş. 

— Nu putem merge acum după el? Întrebă nerăbdător 
Macomber. 

Wilson se uită lung la el. „Să mă ia dracu, îşi zise el, dacă 
omul ăsta nu-i un tip ciudat. leri fricos ca un iepure şi astăzi 
curajos ca un leu.” 

— Nu, să-l mai lăsăm puţin. 

— Haideţi, vă rog, la umbră, spuse Margot. Era albă la faţă 
şi parcă nu-i era bine. 


e e 
LL LL 


O porniră spr-e locui unde era trasa maşina, sub un copac 
singuratic, cu o coroană largă şi urcară cu toţii. 

— S-ar putea să fi murit în desiş, zise Wilson. Mai 
aşteptăm puţin şi ne ducem să vedem ce e cuel. 

Macomber era în prada unei bucurii nebuneşti, fără de 
rost, pe care n-o mai cunoscuse niciodată. 

— Dumnezeule, asta zic şi eu că e vânătoare, spuse el. Nu 
m-am simţit niciodată aşa. Nu era minunat, Margot? 

— Mie mi-a fost silă de toată istoria asta. 

— De ce? 

— Mi-a fost silă, mi s-a făcut scârbă de ce-aţi făcut. 

— Ştii, cred că de-acum înainte n-o să-mi mai fie frică, 
niciodată, îi zise Macomber lui Wilson. S-a întâmplat „ceva 
cu mine după ce-am văzut primul bivol şi am pornit-o după 
el. Ca şi cum s-ar fi spart un dig. O star'e de pură excitație. 

— Face bine la ficat, zis. E Wilson. Ciudate. Lucruri li se 
mai întâmplă şi oamenilor. 


Faţa lui Macomber strălucea. 

— Ştii, cu mine s-a întâmplat ceva, spuse el. Mă simt cu 
totul altul. 

Nevastă-sa nu “zicea nimic şi se uita la el în chip ciudat. 
Şedea rezemată pe banchetă şi Macomber şedea pe 
marginea banchetei şi-i vorbea lui Wilson, care se-ntorcea 
ca să-i vorbească peste spătarul banchetei din faţă. 

Ştii, mi-ar plăcea să încerc din nou să vânez un leu, zise 
Macomber. Pur şi simplu nu mai mi-e frică de ei. Mai la 
urma urmei, ce pot să-ţi facă? 

— Aşa e, spuse Wilson. Cel mai rău lucru pe care-l pot face 
e să te omoare. Cum spune asta Shakespeare? Grozav de 
bine. Să vedem dacă îmi mai aduc aminte. Grozav îi zice. 
Într-o vreme obişnuiam să-mi recit mie însumi versurile: 
„Pre legea mea, puţin îmi pasă, un om nu poate muri decât 
o dată; şi suntem datori lui Dumnezeu cu o moarte, şi, 
oricum ar fi, cel ce moare anul ăsta nu va muri la anul” *. 
Grozav de frumos, ce zici? 

Se simţea foarte stânjenit că a adus în discuţie lucrul 
acesta, potrivit căruia trăise, dar mai văzuse şi înainte 
oameni care deveneau majori şi asta îl mişca întotdeauna. 
Nu era vorba de împlinirea celor douăzeci şi unu de ani. 

Fusese necesară o întâmplare neobişnuită la o vânătoare, 
o grăbită intrare în acţiune fără a fi îngrijorat de acest lucru 
dinainte, pentru ca schimbarea să se producă şi la 
Macomber, dar indiferent cum se întâmplase, fapt e că se 
întâmplase. Uită-te la el, îşi zicea Wilson. Asta-i din cauză că 
mulţi dintre ei rămân nişte puşti vreme îndelungată, se 
gândea Wilson. Uneori chiar toată viaţa. La cincizeci de ani 
mai arată încă a copii. Faimoşii bărbaţi-băieţi americani, 
ciudaţi oameni. Dar acuma îi plăcea Macomber. Ciudat tip şi 
ăsta. Probabil că asta avea să 1 Henric al IV-lea, partea a 1l- 
a, actul III. 

— Nuvele - Hemingway însemne că s-a terminat şi cu 
înşelatul. Da, asta ar fi un lucru al dracului de bun. Un lucru 
al dracului de bun. Nefericitul fusese probabil dintotdeauna 


un fricos. Nu ştiu de unde i-o fi venit. Acuma însă j se 
terminase. N-a avut timp să-i fie frică de bivol.] Asta şi 
faptul că era furios. Şi maşina, în maşină ', i-a venit totul 
mai la îndemână. Acum o să înghită foc, nu altceva. Văzuse 
chestii de astea petrecându-sc în acelaşi fel şi în timpul 
războiului. Mai mult o schimbare decât o pierdere a 
fecioriei. Frica piere ca după o operaţie, îi ia locul altceva. 
Ce are mai de preţ un bărbat. Ceea ce îl face să fie bărbat. 
Şi j femeile ştiu asta. Nu-ţi mai este frică de nimic, ce] 
dracu. 

Retrasă în colţul ei, Margaret Macomber se uitai la 
amândoi. Wilson nu se schimbase. 11 vedea pe j Wilson aşa 
cum îl văzuse şi ieri, când îşi dăduse j seama pentru prima 
dată cât de puternic e. Acuml însă vedea şi ce schimbare se 
petrecuse cu Fran-] cis Macomber. 

— Ai şi dumneata sentimentul acesta de fericire 1 la gândul 
a ceea ce se va întâmpla? Întrebă Macom-l ber, continuând 
să-şi exploreze noua sa bogăţie. 

— Mai bine să nu vorbim despre asta, zise Wili son 
privindu-l în faţă. E mult mai distins să, spui că ţi-e teamă. 
Şi ţine minte că o să-ţi mai fie teamă şi încă de multe ori. 

— Totuşi, ai şi dumneata senzaţia asta de fericire când te 
gândeşti ce-o să facem? 

— Fireşte, zâse Wilson. Ea există. Dar nu trebuie să 
vorbim prea mult despre asta. Strică totul. N-ai nici o 
plăcere de un lucru despre care ai trăncănit prea mult. 

— Vorbiţi prostii amândoi, spuse Margot. Aţi fugărit cu 
maşina nişte dobitoace neajutorate şi acum vorbiţi de parc- 
aţi fi nişte eroi. 

— Scuză-mă, zise Wâlson. 

„Am pălăvrăgit cam mult. A şi-nceput să fie îngrijorată”, se 
gândi el. 

— Dacă n-ai habar despre ce vorbim, de ce te bagi? O 
întrebă Macomber pe nevastă-sa. 

— Ai devenit aşa, dintr-o dată, grozav de viteaz, îi spuse 
nevastă-sa dispreţuitoare, dar disprețul ei era cam nesigur; 


îi era tare frică de ceva. 

Macomber începu să râdă, vesel şi firesc. 

— Aşa e, am devenit, zise eî. Chiar aşa e. 

— Nu e puţin cam târziu? Zise Margot cu amărăciune. 
Pentru că de mulţi ani ea făcea tot ce se putea şi de felul în 
care trăiau acurn, împreună, nu putea fi făcut vinovat doar 
unul din ei. 

— Nu în ceea ce mă priveşte, zise Macomber. Margot nu 
spuse nimic şi se trase şi mai mult în colţul ei. 

— Nu crezi că l-aro lăsat de ajuns de mult în pace? Îl 
întrebă vesel Macomber pe Wilson. 

— Am putea merge să vedem ce se-ntâmplă, zâse. Wilson. 
Mai ai vreun glonte dum-dum? 

— Purtătorul de puşcă mai are câteva. 

* 3or 

Wilson strigă ceva în şwabhili şi purtătorul de puşcă mai în 
vârstă, care jupuia căpăţâna unui bivol, se ridică, scoase o 
cutie de gloanţe dum-dum din buzunar şi i-o aduse lui 
Macomber, care-şi umplu magazia carabinei şi-şi puse 
restul gloanţelor în buzunar. 

— Poţi să tragi şi cu Springfield-ul, îi zise Wil-son. Eşti mai 
obişnuit cu el. O să lăsăm Manlicher-ul în maşină cu 
Memsahib. Purtătorul dumitale de puşcă o să-ţi ducă arma 
aceea mai grea. Eu am tunul ăsta prăpădit. Şi acuma să-ţi 
spun cum e cu bivolii. Păstrase detaliile astea pentru la 
urmă, deoarece nu voia să-l neliniştească pe Macomber. 
Când bivolii atacă, atacă cu capul ridicat şi îndreptat 
înainte. Umflătura coarnelor îi acoperă creierul şi nu poţi 
să-i tragi în cap. Singurul loc în care-l poţi lovi e drept în 
nări. Un alt loc e în piept, sau dacă stai într-o parte, în gât 
sau între omoplaţi. După ce-au fost loviți o dată, e foarte 
greu să-i dobori. Nu trebuie să-ncerci nici o fantezie. 
Loveşti unde îţi vine mai la îndemână. Au terminat cu 
jupuitul căpăţânei. Mergem? 

Îi chemă pe purtătorii de puşcă, care se apropiară 
ştergându-şi mâinile şi cel mai în vârstă dintre ei se urcă în 


spate. 

— O să-l iau numai pe Kongoni, zise Wilson. Celălalt o să 
stea aici şi o să gonească păsările. 

Maşina o porni încet prin luminiş către ostrovul de copaci 
şi tufărişuri care se-ntindea ca o fâşie de verdeață de-a 
lungul albiei secate a unui râu ce tăia de-a curmezişul 
poiana şi Macomber simţi că inima îi bate cu putere şi că 
gura-i este uscată, dar de astă dată era emoția şi nu 
spaima. 

— Pe aici a intrat în tufiş, zise Wilson. Şi către -purtătorul 
de puşcă, în şwabhili: la-te după urma de sânge. 

Maşina se oprise lângă tufiş. Macomber, Wilson şi. 
Purtătorul de puşcă mai în vârstă coborâră. Macomber, 
uitându-se înapoi, o văzu pe nevastă-sa, cu carabina lângă 
ea, privindu-l. Îi făcu semn cu mâna, dar ea nu-i răspunse. 

* Tufărişul era foarte des şi pământul pe care păşeau era 
foarte uscat. Pe purtătorul de puşcă îl treceau toate 
sudorile, Wilson îşi trăsese pălăria peste ochi şi Macomber 
se uita drept în ceafa lui roşie. Deodată, purtătorul de 
puşcă îi spuse ceva lui Wilson în şwahili şi alergă înainte. 

— Zace mort, acolo, în tufiş, zise Wilson. Bună treabă. Şi 
se-ntoarse să-i strângă mâna lui Macomber şi cum îşi 
strângeau mâna şi-şi zâmbeau unul celuilalt, îl auziră pe 
purtătorul de puşcă zbierând ca un nebun şi-l văzură 
ţâşnind din tufiş într-o parte, ca un crab şi bivolul 
repezindu-se la ei, şiroind de sânge, cu botul întins înainte, 
cu fălcile încleştate, atacând şi privindu-i cu ochii lui mici de 
porc, injectaţi. Wilson, care era în faţa lui, îngenunche şi 
trase şi Macomber, care trase şi el, fără a-şi auzi 
împuşcătura, din cauza bubuiturii carabinei lui Wilson, văzu 
sărind 

* din umflătura enormă a coarnelor ţăndări ca de ţiglă şi 
capul bivolului zvâcnind; trase din nou în nările larg 
deschise şi văzu iar coarnele zvâcnind şi ţăndări zburând în 
aer şi apoi nu-l jdai văzu pe Wilson şi ochind cu grijă trase 
din nou, masa enormă a bivolului fiind gata să se prăvale 


asupra lui şi carabina fiindu-i aproape la acelaşi nivel cu 
capul repezit înainte şi văzu ochii mici şi răi şi capul cum 
începe să se coboare şi deodată simţi un trăsnet alb, 
fierbinte, orbitor, că-i explodează în cap şi asta fu tot ce mai 
simţi pe lumea asta. 

Wilson se aruncase într-o parte, ca să poată trage între 
omoplaţii bivolului, Macomber rămăsese locului, în picioare 
şi trăsese în nări, ochind de fiecare dată puţin mai sus şi* 
lovind coarnele grele, desprin-zând din ele aşchii şi ţăndări, 
ca şi cum ar fi tras într-un acoperiş cu ţiglă şi Mrs. 
Macomber, din maşină, trăsese în bivol cu Manlicher-ul de 
6,5 când i se păruse că e gata să-l străpungă cu coarnele pe 
Macomber şi-şi lovise soţul cu vreo două degete mai sus şi 
mai într-o parte de baza craniului. 

Francis Macomber zăcea acuma, cu faţa în jos, la mai 
puţin de doi paşi de locul în care bivolul căzuse pe-o coastă 
şi nevastă-sa se aplecă, în genunchi, deasupra lui. Wilson 
era lângă ea. 

— În locul dumitale, nu l-aş întoarce, îi zise Wilson. 

Femeia plâiigea isteric. 

— În locul dumitale, m-aş duce la maşină, spuse Wilson. 
Unde-i carabina? 

Femeia dădu din cap, cu faţa crispată. Purtătorul de puşcă 
ridică arma de jos. 

— Las-o aşa cum e, zise Wilson. Apoi: Du-te şi adu] pe 
Abdulla, să fie martor cum s-a-ntâmplat accidentul. 

Îngenunche, scoase o batistă din buzunar şi o întinse peste 
capul cu părul tuns scurt al lui Francis Macomber, aşa cum 
zăcea acolo. Sângele se scurgea în pământul uscat şi afânat. 

Wilson se ridică şi se uită la bivolul prăvălit pe-o coastă, cu 
picioarele întinse şi pântecele cu părul rar mişunând de 
căpuşe. „Frumos bivol, dracul să-l ia, se gândi el maşinal. 
Cu o deschidere a coarnelor de vreun metru, ba chiar şi mai 
bine. Chiar şi mai bine.” îl chemă pe şofer şi-i spuse să 
întindă o pătură peste trupul lui Macomber şi să rămână 


acolo. Şi apoi se duse spre maşină, unde femeia şedea şi 
plângea într-un colţ. 

— Frumoasă treabă ai mai făcut, spuse el cu o voce albă. 
Şi el te-ar fi părăsit. 

— Încetează, zise ea. 

— Desigur, e vorba de un accident, zise el. Ştiu asta. 

— Încetează, zise ea. 

— N-avea grijă, spuse el. O să ai ceva neplăceri, dar am să 
pun să se ia câteva fotografii, care vor fi folositoare la 
anchetă. Apoi mai sunt şi mărturiile purtătorilor de puşcă şi 
ale şoferului. Să n-ai nici o grijă, eşti în regulă. 

— Încetează, zise ea. 

— Mai sunt al dracului de multe lucruri de făcut, spuse el. 
Şi trebuie să trimit un camion spre lac, ca să se telegrafieze 
după un avion care să ne ducă pe toţi trei la Nairobi. De ce 
nu l-ai otrăvit? În Anglia aşa se face. 

— Încetează, încetează, încetează, strigă femeia. Wilson se 
uită la ea cu ochii lui albaştri şi reci. 

— Păi eu am cam terminat, zise el. Eram puţin cam furios. 
Soţul dumitale începuse să-mi placă. 

— O, te rog încetează odată, spuse ea. Te rog, te rog, 
încetează. 

— Aşa e mai bine, zise Wilson. Te rog, e mult mai bine. 
Acum o să încetez. 

BĂTRÎNUL DE LINGĂ POD 

Bătrânul cu ochelarii cu ramă de oţel şi cu hainele pline de 
praf se odihnea pe marginea şoselei. Pe podul de vase de 
peste fluviu treceau căruţe şi camioane, bărbaţi, femei şi 
copii. Căruţele, trase de ca-târi, se opinteau urcând malul 
abrupt dinspre pod şi soldaţii le împingeau, trăgând de 
spiţele roţilor. Camioanele urcau urnind şi treceau înainte, 
în frunte, iar ţăranii se târau pe drum, înotând în prafpână 
la glezne. Numai bătrânul stătea nemişcat. Era prea obosit 
ca să meargă mai departe. 

Aveam misiunea de a trece podul, de a explora capul de 
pod din partea cealaltă şi de a afla până unde înaintase- 


inamicul. După ce mi-am făcut treaba, m-am întors. Pe pod 
nu mai treceau nici prea multe căruţe şi nici prea mulţi 
oameni, bătrânul însă era la locul lui. 

— De unde vii? l-am întrebat. 

— Din Sân Carlos, îmi răspunse şi zâmbi. 

Era satul în care se născuse, şi-i făcea plăcere să-i 
rostească numele, de aceea zâmbise. 

— Aveam grijă de dobitoace, îmi explică el. 

— Aha, am zis, neînţelegând prea bine ce vrea să spună. 

— Da, spuse el, rămăsesem, ştiţi, ca să am grijă 'de 
dobitoace. Am fost ultimul om care a părăsit Sân Carlos. 

Nu arăta a cioban sau a văcar şi uitându-mă la hainele lui 
negre şi pline de praf, la faţa lui cenuşie din cauza prafului 
şi la ochelarii lui cu ramă de oţel l-am întrebat: 

— Ce fel de dobitoace? 

— Felurite, spuse el şi clătină din cap. A trebuit să le las 
acolo. 

Mă uitam cu atenţie înspre pod şi spre locurile acelea din 
delta Ebrului, care seamănă atât de bine cu cele din Africa 
şi mă întrebam cât timp avea să treacă până vom da ochii 
cu inamicul şi stăteam tot timpul cu urechea la pândă, să 
desluşesc primele zgomote care să anunţe acel de-a pururi 
tainic lucru care se numeşte contactul cu duşmanul şi 
bătrânul tot acolo era. 

— Şt ce fel de dobitoace aveai în grijă? Î-am întrebat. 

— Trei cu toate, îmi explică el. Două capre şi o pisică; şi în 
afară de ele, patru perechi de porumbei. 

— Şi a trebuit să le laşi acolo? l-am întrebat. 

— Ua. ]Jin cauza artileriei. Căpitanul mi-a spus să plec, din 
cauza artileriei. 

— Şi n-ai pe nimeni? l-am întrebat, uitându-mă spre 
celălalt capăt al podului, unde câteva căruţe se grăbeau să 
coboare malul povârnit. 


— Pe nimeni, zise el, în afară de dobitoacele de care v-am 
vorbit. Pisica, desigur, n-o să păţească nimic. Pisicilor nu 
trebuie să le porţi de grijă, dar nu ştiu ce-o să se întâmple 
cu celelalte. 

— Ce politică faci? l-am întrebat. 

— Nu fac nici un fel de politică, spuse el. Am şaptezeci şi 
şase de ani. Am făcut până aici doisprezece kilometri şi cred 
că mai departe nu mai pot merge. 

— Nu-i prea bine să stai aici, i-am zis. Dac-ai putea, n-ar fi 
rău să mergi până la răscrucea dinspre 'Tortosa, unde-ai 
găsi nişte camioane. 

— O să mai stau puţin şi după aceea o să plec. Camioanele 
unde se duc? 

— Înspre Barcelona, i-am spus. 

— Nu cunosc pe nimeni prin locurile acelea, zise el, dar îţi 
mulţumesc foarte mult. Iţi mulţumesc încă o dată foarte 
mult. 

Se uită la mine încurcat şi obosit şi apoi, simțind nevoia să- 
şi împartă necazurile cu cineva, îmi spuse: 

— De pisică sunt sigur, n-am eu grijă. Pisicii nu trebuie să-i 
porţi de grijă. Dar celelalte? Dumneata ce crezi c-o să se 
întâmple cu celelalte? 

— Ce să cred, probabil că n-o să păţească nimic. —. Crezi? 

— Şi de ce nu? l-am zis iiitându-mă într-una spre celălalt 
mal, unde nu se mai vedea nici o căruţă. 

— Dar ce-o să facă în timpul bombardamentului de 
artilerie, din moment ce mie mi s-a spus să plec tocmai din 
cauza artileriei? 

— Ai lăsat deschis porumbarul? l-am întrebat. 

— Da. 

— Atunci, porumbeii or să zboare. 

— Da, desigur c-or să zboarerDar celelalte? Mai bine să 
nici nu mă mai gândesc ce-o să se-ntâmple cu celelalte. 

— Dacă te-ai odihnit, în locul dumitale aş pleca, l-am 
îndemnat. Hai scoală-te şi încearcă să mergi. 


— Mulţumesc, îmi spuse şi se ridică de jos, se clătină pe 
picioare şi se aşeză iar în praf. Aveam grijă de dobitoace, 
zise el posomorându-se, dar nu mai vorbea cu mine. Aveam 
doar grijă de dobitoace. 

N-aveam ce să-i fac. Era duminica Paştilor şi fasciştii 
înaintau spre Ebru. O zi întunecată şi cenuşie, cu cerul 
acoperit, aşa că avioanele lor nu ieşiseră. Acest lucru, 
precum şi faptul că pisicile ştiu «să-şi poarte singure de 
grijă era singurul noroc pe| care avea să-l mai aibă 


bătrânul. 


SFÂRŞIT